Umbre și mătase, Kay Gregory

 .....................................

6.

         Atmosfera era atât de încordată încât Phaedra ajunse aproape de punctul de a ţipa, când Iain îşi înălţă capul să vorbească.

   - Ai dreptate, spuse. Bineînţeles că nu-mi pasă. Se pare că obiceiurile vechi mor greu.
   Phaedra aprobă din cap. Se simţea de parcă el îi luase inima şi o storsese. Dar înţelese ce voia el să spună. Vorbea de obiceiul lui de a o salva. În fond, el făcuse asta încă dinainte de a-şi putea ea aminti.
   - Ai de gând să te căsătoreşti cu el? întrebă el.
   - Tu ce crezi?
   Phaedra duse braţele la piept apărându-se instinctiv.
   Iain nu se grăbi să răspundă.
   - Judecând după scena la care am fost martor, aş zice că nu.
   - Ai nimerit din plin.
   - Atunci, de ce l-ai lăsat înăuntru?
   - Ţie nu-ţi pasă. Îţi aminteşti?
   - Aşa-i. Nu-mi pasă. Dar asta nu înseamnă că vreau să-şi facă drum târâş în casa mea.
   - E şi casa mea. Am vrut să fie a ta, dar n-ai vrut s-o iei.
   Umerii lui Iain se lăsară de parcă purtau o povară imposibilă.
   - La naiba, Phaedra! Ţi-am plătit pentru, ea.
   - Iar eu nu am acceptat plata, Iain. Ne învârtim în cerc.
   El închise ochii.
   - Da. Aşa e.
   Phaedra îl urmări detaşată cum îşi bagă mâinile în buzunarele hainei de piele. Continuă să-l urmărească, iar el, fără nicio vorbă, se întoarse pe călcâie şi ieşi din bucătărie. Ea nu mai cunoscuse un bărbat care să arate din spate atât de atrăgător ca Iain.
   Când uşa din faţă se trânti şi paşi scârţâiră pe pietrişul aleii, ea se mai uita încă la locul de unde dispăruse el.
   După un timp, când singurele sunete erau bâzâitul frigiderului şi murmurul valurilor în înserare, ea lăsă braţele în jos şi se duse să se uite pe fereastră. Era aproape întuneric acum. Unde plecase Iain? Unde plănuia să rămână peste noapte? Şi mai important, de ce îi păsa ei?
   Dar nu-i păsa. Aşa spusese.
   Phaedra îşi sprijini capul de geam. Era rece pe pielea ei.
   - Ah, Iain, Iain. Ce s-a întâmplat cu noi? şopti ea. Ce s-a întâmplat de ai devenit atât de dur? Ştiu că vrei ca eu să te uit. Dar nu ştiu dacă pot. Trebuie. Poţi să faci asta, gândindu-te doar la munca ta, aşa cum ai făcut întotdeauna, şi ţine minte să nu-ţi aminteşti.
   Când îşi dădu seama că vorbeşte singură, Phaedra se duse la cuier să-şi ia o haină. Dacă Iain se întorcea, nu voia s-o găsească stând într-un colţ şi jucând scena nebuniei Ofeliei din Hamlet, în faţa mesei din hol.

   Iain se opri în vârful cărării de pe stâncă, uitându-se în întuneric.
    Era o noapte caldă pentru aprilie, iar briza slabă abia dacă îi răscolea părul. Era pace în liniştea nopţii, iar sunetul valurilor pe care nu le putea vedea îi uşura oarecum vârtejul din minte. Ce făcuse el oare, acolo, în casă? De ce reacţionase ca un posedat la vederea lui Peter Sharkey când acesta pusese mâinile pe trupul suplu al Phaedrei?
   Ea nu-i mulţumise pentru intervenţia lui. Nu că ar fi vrut mulţumirile ei. O voia pe ea. Dar întrucât alesese să nu o aibă, de ce ar avea importanţă...
   Pe cine voia să păcălească? Bineînţeles că avea importanţă. Peter Sharkey şi Phaedra! Nici nu te puteai gândi la aşa ceva!
   Iain lovi cu piciorul în pietre şi îl duru degetul mare.
   Înjură. Şi de ce i-a spus şi că nu-i pasă? îi păsa. Întotdeauna i-a păsat de ea. Era Phaedra. Dar asta nu însemna că o voia de soţie. Nu voia nicio femeie de soţie.
   Uitându-se crunt în întuneric, se aplecă şi luă o piatră şi o aruncă în mare cât putu de departe ca să o audă căzând în apă. Auzi însă din direcţia casei ceva care putea fi o uşă trântită.
   Ce naiba? Cu siguranţă că Phaedra n-o să iasă singură la ora asta? Chiar şi în adormitul Porthkelly se pot întâmpla unele lucruri.
   Cu o nelinişte despre care se autoconvinse că era doar iritare, Iain se întoarse repede pe drumul pe care venise.
   Ea arătase atât de îndurerată când el i-a zis că nu-i pasă. Ochii aceia frumoşi ai ei au trădat-o ca întotdeauna. El o rănise. O rănise cu răutate şi inutil, pentru că însăşi sugestia că s-ar putea mărita cu Peter Sharkey îl făcuse să vrea să lovească. În ea, în Sharkey, în lume. Iar în acel moment, ea fusese singura la îndemână.
   Cum a putut s-o părăsească în felul ăsta? Dacă Sharkey era un broscoi, atunci el era o creatură şi mai puţin atrăgătoare. Grăbi pasul. După tot ce făcuse Phaedra pentru el, trebuia să îndrepte lucrurile.
   Trebuia să facă tot ce poate ca să vindece rana făcută.
   Nu putea, nu voia să se însoare cu ea. Dar îşi putea cere scuze că se comportase ca un nemernic arogant cum era, fără îndoială.
   Practic, când ajunse aproape de casă, Iain alerga. Dar când deschise uşa şi strigă „Phaedra!” nu primi niciun răspuns. Niciun miros de şampon de fructe nu-i gâdilă nasul.
   Strigă din nou. Niciun răspuns. Se uită în bucătărie, în bibliotecă, în sufragerie. După aceea, cercetă casa de sus şi până jos şi se duse şi în grădină. Dar când termină, fu nevoit să recunoască ceea ce simţise din momentul când intrase pe uşă.
   Phaedra, cu un curaj care o onora, şi cu o nebunie care nu o onora, îşi propusese să dispară în noapte.

Capitolul 15

   Esther şedea în fotoliul ei favorit, cu picioarele în ciorapi, sprijinite de măsuţa de cafea. Urmărea Casablanca, pentru a douăzecea oară, poate, dar asta nu conta.
    Pe aeroportul înceţoşat, Humphrey Bogart îşi lua rămas-bun de la Ingrid Bergman. Esther rostea încet cuvintele odată cu actorii şi îşi ştergea ochii cu şerveţelele pe care le pusese pe masă.
   În cele câteva secunde, îndrăgostiţii se vor despărţi pentru totdeauna. Ea îşi suflă nasul, aşteptând vorbele nemuritoare ale lui Bogart: „Mă uit la tine ca la o fetiţă”.
   Dar acestea fură acoperite de sunetul telefonului.
  Esther avu nevoie de câteva secunde ca să revină la realitate. Sunetul continuă. Ingrid Bergman, cu ochii umezi, mergea prin ceaţă spre avionul care o va lua pentru totdeauna de lângă dragostea ei. Esther îşi şterse o lacrimă. Humphrey Bogart îi spunea lui Claude Rains, cred că e începutul unei frumoase prietenii”.
   Se terminase.
   Cu un oftat şi suflându-şi nasul încă o dată, se ridică din fotoliu şi se îndreptă iritată prin coridorul scurt, spre dormitor.
   - Vin, vin, mormăi ea, în timp ce telefonul continua să sune, solicitându-i atenţia.
   Exact când ridică receptorul, se auzi o bătaie în uşă. Asta ce mai este? Asta trebuia să fie o seară liniştită, plăcută.
   - Cine-i acolo? strigă ea.
   - Eu sunt, mamă.
   Phaedra? Din nou? Fiica ei îşi petrecuse deja ziua cu ea şi urma să mai vină abia a doua zi.
   - Stai aşa, vin într-un minut.
   Esther ridică telefonul, încercând să nu pară atât de iritată cum se simţea.
   - Alo, spuse ea.
   - Pendy, eu sunt, Iain. Phaedra e la tine?
   - Nu, dar o să fie când o să-i deschid uşa. O aduc la telefon...
   - E-n regulă. Mulţumesc. Îmi pare rău că te-am deranjat. E întuneric afară. Am vrut să mă asigur că e în regulă.
   El închise, înainte ca Esther să-l poată întreba ce căuta la Porthkelly.
   Ce aveau toţi în seara asta?
   - Linişte şi pace. Ce mai speranţă! mormăi ea luptându-se cu lanţul de la uşă.
   Când se descurcă, în cele din urmă cu el, Phaedra trecu pragul aducând cu ea un curent de aer rece.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Esther, instinctul ei matern alarmându-se. Te simţi bine?
   - Cred că da. Pur şi simplu n-am vrut să fiu singură în casă în caz că Iain s-ar fi întors.
   - Iain tocmai a telefonat. Era îngrijorat din cauza ta. Ce l-a adus la Porthkelly?
   Esther închise repede uşa.
   - Nu sunt sigură. N-am ajuns la asta. Bănuiesc că a crezut că o să fie casa goală.
   - Probabil, i-am zis că tu o să fii în Franţa.
   - Ah, mamă! Aş fi dorit să nu-i fi spus. Pot să fac un ceai sau ceva?
   - Dacă vrei. Plănuiam să mă culc devreme.
   Oricât de devotată îi era fiicei ei, Esther nu se putea opri să se gândească la ţigara ei de dinainte de culcare.
   - Ah, da, desigur. Îmi pare rău. Cred că eşti obosită.
   - Nu chiar atât de obosită.
   Nu era încă o femeie bătrână. Esther îşi îndreptă umerii şi încercă să arate vioaie.
   - Mamă...
   - Mm?
   Puse din nou lanţul la uşă. Afurisit lucru, dădea mai multe necazuri decât merita, dar Angus era obsedat de siguranţă...
   - Ar fi în regulă dacă aş rămâne aici peste noapte? Ştiu că este înghesuit, dar aş putea să mă ghemuiesc într-un fotoliu...
   Esther simţi că-i vine să strănute. Ce putea spune?
   Phaedra arăta disperată.
   - Desigur, dacă vrei. Dar de ce să nu te ghemuieşti în patul tău? Iain e un bărbat onorabil. N-o să te supere.
   Strănută şi durerea o înţepă în spate, ca de obicei.
   - Sănătate! spuse automat Phaedra. Mamă, Iain mă deranjează chiar şi numai pentru că există. Şi oricum, e într-o dispoziţie groaznică, pentru că Peter Sharkey era acolo când a sosit el.
   - Şi ăsta nu-i un semn bun?
   Esther renunţase să mai fie prea optimistă în legătură cu situaţia dintre fiica ei şi Iain. Dar dacă obiecta ca Phaedra să se vadă cu Peter, cu siguranţă că asta însemna că exista o oarecare speranţă.
   Se pare însă că nu era aşa. Phaedra clătină din cap.
   - Nu sunt niciun fel de semne bune. Mamă, dacă nu te superi, cred că am nevoie de o ceaşcă de ceai.
   - Bineînţeles că da, draga mea. Îl fac eu.
   Esther se repezi în bucătărie. Când o văzu pe Phaedra urmărind mişcările degetelor ei înţepenite, se întoarse cu spatele ca să nu o vadă cum se chinuie.
   Nu doar Angus îşi făcea probleme.
   - De unde telefona Iain? întrebă ea când amândouă s-au aşezat la masă cu ceştile de ceai.
   - Nu ştiu. A plecat când i-am zis că Peter vrea să se căsătorească cu mine.
   - Atunci e un prost. Ar trebui să te cunoască mai bine decât să creadă că l-ai lua pe Sharkey ăla.
   - Dă. Ar trebui. Ai crede că l-a trântit pe Peter la podea?
   Phaedra duse o mână la gură. Esther o urmări cu o privire bănuitoare. Oare fiica ei râdea? Nu era felul ei să râdă de necazul altuia. Şi dispreţuise întotdeauna violenţa.
   - Ce-a făcut? întrebă ea doar ca să se asigure.
   - L-a trântit pe Peter la podea. În seră.
   Esther îşi duse degetele la tâmple. Începuseră să bată tare.
   - Am auzit bine? L-a trântit jos pe Peter? Din cauza ta?
   - Nu ştiu din ce cauză...
   - Cei din familia Trebanian trebuie să fie fiinţele cele mai încăpăţânate, mai perverse, din lume.
   - Da, dar nu cred că vor să fie aşa.
   - Hm. Problema cu ei este că au un simţ foarte dezvoltat despre bine şi rău, dar cunosc foarte puţin propria lor inimă. Şi sunt mult prea încăpăţânaţi ca să-şi facă timp să înveţe să şi-o cunoască. Ascultă, aş zice că tu ai o şansă mai mare decât am avut eu.
   - Ce? Mamă! Vorbeşti despre..
   Vocea Phaedrei îşi pierdu siguranţa când puse jos ceaşca şi se aplecă deasupra mesei.
   - Familia Trebanian, repetă Esther întunecată.
   - Da, dar... A, înţeleg. Vrei să spui că tu şi... ăăă... Charles?
   Esther privi în sus repede ce recunoscuse oare acum? Phaedra nu ştia... sau ştia?
   - Ce-i cu mine şi Charles? întrebă ea, prefăcându-se că o interesează situaţia unghiilor ei
   Phaedra se lăsă pe spătar şi se jucă cu cana.
   - Când a curăţat biroul lui Charles, Iain a găsit...
   Se opri, înghiţi repede puţin ceai şi puse mâinile pe ceaşca de ceai înflorată.
   - Ce-a găsit? Despre ce vorbeşti?
   - O fotografie, Iain a găsit o fotografie. Cu tine şi cu Charles.
   - Zău? Cred că trebuie să fi fost ceva fotografii făcute de-a lungul anilor la Chy an Cleth.
   De ce arăta Phaedra atât de jenată? Din câte ştia, nu pozase niciodată goală.
   - Aceea era făcută la Paris, zise Phaedra.
   - Ah, Paris! Paris! repetă ea.
   Câteva secunde, mintea lui Esther se blocă. Pentru prima oară, după mulţi ani, permise minţii ei să refacă acel drum dureros. Îmbătrânea, desigur, dar pe atunci era tânără, plină de emoţii şi dorinţe. Şi totuşi... acum, când privea în faţă aceste amintiri, le găsea mai mult nostalgice decât dureroase. Dulci-amărui. Ăsta era cuvântul.
   După tot acest timp se putea gândi împăcată la acea săptămână la Paris. Poate chiar să surâdă. Nu se terminase cum se aşteptase sau cum sperase ea. Dar, dacă nu altceva, ea învăţase cel puţin să respecte puterea dragostei.
   - Mamă? Te simţi bine?
   Phaedra se aplecă spre ea cu un aer îngrijorat.
   - Da. Da. Sunt perfect bine. Mi-ai amintit ceva, Phaedra, asta-i tot... Phaedra, dacă lucrurile nu merg bine între tine şi Iain...
   - Mamă...
   - Nu, lasă-mă să termin. Oricât de mult te doare acum, o să fie mai bine. Nu presupun că mă crezi acum, dar...
   - Ah, te cred, o întrerupse Phaedra. De data asta, înainte de a veni acasă fusese ceva mai bine, mă rog, poate nu mai bine, dar acceptabil. Dar acum, după ce l-a văzut, totul a început din nou. Aşa se întâmpla întotdeauna.
   - Cei din familia Trebanian ştiu să iubească, zise Esther amestecând absentă în ceaşca aproape goală.
   - Zău? Iain nu ştie.
   - Nu fi atât de sigură de asta. Îmi amintesc...
   Vai! Ar trebui să se concentreze la problemele fiicei ei, nu să-şi reînvie amintirile din tinereţe.
   - Ce-ţi aminteşti? întrebă Phaedra.
   Poate că era momentul să-i spună. Poate acum, când Charles era mort, ea avea dreptul să ştie.
   - Fotografia aceea, zise Esther hotărându-se. Nu ştiam că şi Charles a păstrat una. Eram sigură că a aruncat-o.
   - Poţi să-mi povesteşti despre ea?
   - Dacă vrei... Nu e o poveste lungă.
   Ea îşi fixă privirea la cadranul alb al ceasului. Era mai puţin tulburător decât să se uite la faţa Phaedrei.
   - A fost făcută la începutul lui mai, zise ea. Iain era la şcoală, iar tu şi Joan eraţi la familia Cooper. Charles şi cu mine am închis casa şi am plecat cu feribotul de la Dover... Până am pus piciorul pe puntea feribotului, nu îndrăznisem să cred că se întâmpla cu adevărat.

   În toate lunile cât fuseseră împreună la Chy an Cleth, frumosul şi încăpăţânatul ei Charles, nu dăduse niciun semn că ea ar fi pentru el mai mult decât o prietenă şi o menajeră. Iar ea îl urmărise, lucrase pentru el şi visase.
   Până în noaptea în care alunecase pe scară şi făcuse o entorsă la gleznă. Charles o ridicase şi o dusese în braţe în camera ei.
   Braţele ei se puseseră natural în jurul gâtului lui, iar când o lasă pe pat, ea nu-i dădu drumul imediat. Privirile lor se întâlniră, mesajul trimis fu primit, iar el o sărută.
   După aceea, lucrurile au fost diferite. El o săruta des, când copiii nu erau în preajmă, iar ea îi răspundea cu toată dragostea şi pasiunea care crescuseră în inima ei în lungile luni de singurătate după naşterea Phaedrei.
   Dar Charles nu i-a spus niciodată că o iubeşte. Apoi, într-o zi, din senin, i-a cerut să plece la Paris cu el. Ea acceptase fără ezitare. Nu-i oferise căsătoria, dar credea că o va face, când va veni timpul. Fusese atât de sigură... atât de naiv, de patetic de sigură. Şi atât de îndrăgostită...

   - Mamă? Mamă, n-am vrut să te întristez.
   - Nu m-ai întristat. Mi-am adus aminte, dar nu sunt deloc tristă. Acum nu mai sunt.
   - Tu şi Charles, aţi fost amanţi, nu-i aşa?
   Nu era o acuzare, totuşi Esther întrebă liniştit:
   - Te-ar deranjă dacă am fi fost?
   - Nu, răspunse Phaedra fără ezitare. De ce să mă deranjeze? Dacă asta te-a făcut fericită...
   Dacă ar fi fost aşa... Esther oftă.
   - N-am fost amanţi. Dacă am fi fost, Charles s-ar fi căsătorit cu mine.
   - Așa credeam şi eu. Aşa era el. Atunci, fotografia...
   - Am vrut să fim amanţi, explică Esther. Dar Charles voia să se întâmple departe de Chy an Cleth. Spunea că din cauza voastră, a copiilor, dar cred că adevărul era că nu putea suporta amintirile despre soţia lui. Aşa că am plecat la Paris.
   - Şi n-a... nu s-a întâmplat nimic?
   - A, s-au întâmplat multe, zâmbi ea cu şiretenie. Am petrecut o săptămână minunată vizitând Parisul, făcând tot ceea ce trebuie să facă nişte tineri îndrăgostiţi. Totul, în afară de un singur lucru care însemna angajare. Charles amâna mereu. Mai întâi pentru că a fost o călătorie lungă şi eu eram obosită. Apoi pentru că a mâncat melci şi nu i-au făcut bine la stomacul lui englezesc. Apoi, că nu era protejat. Apoi a decis că ar trebui să ne cunoaştem mai bine...
   - N-ai considerat că este neobişnuit? întrebă Phaedra.
   - Ba da, presupun că da. Dar eram îndrăgostită. Orice spunea Charles, era bine. Era cu mult mai în vârstă decât mine, mai experimentat şi credeam că ne îndreptăm spre marele moment, ca să fie mai minunat când se va întâmpla. Şi aşa era. Singura problemă a fost că atunci când a venit momentul „el nu a reuşit să... ăăă... mă rog, să facă faţă. El mă plăcea, ştii. Ţinea sincer la mine. Poate că mă şi iubea, într-un fel. N-aş fi fost eu prima de la moartea lui Helen, dar aş fi fost prima la care ţinea. Şi a descoperit că nu putea face dragoste cu mine „fără să-mi ofere beneficiile căsătoriei. Cred că, la un moment dat, a avut de gând să mă ceară. Dar n-a putut. Din cauza lui Helen.
   - Și...
   - Şi, nu putea face dragoste cu mine fără căsătorie şi nu se putea căsători cu mine fără dragoste.
   - Ah, mamă! Ce groaznic pentru tine!
   Ochii expresivi ai Phaedrei erau plini de simpatie.
   Esther trase de pe spătarul scaunului o jachetă veche gri şi o puse pe umeri. Era cald pentru luna aprilie, dar n-ar fi trebuit să închidă căldura.
   - Fotografia, continuă ea, a fost făcută pe stradă, în ultima noastră zi la Paris. Când încă mai credeam că noaptea aceea va fi noaptea aşteptată. Numai că n-a fost. Charles a încercat. Dar n-a putut... Cred că vedea în asta o trădare a lui Helen. Pentru că ţinea la mine. Dacă n-ar fi ţinut la mine, ar fi fost în regulă.
   - Ah, mamă, repetă Phaedra strângându-i mâna. Şi toţi anii ăştia...
    Se opri.
    - Nu înţeleg. Cum ai putut să suporţi să stai toţi anii ăştia ca menajera lui?
   - La început a fost greu. Charles mi-a zis că nu mă va învinui dacă nu rămân. Dar, vezi, eram prieteni. Fusesem ani de zile. Şi să fiu lângă el era mai bine decât nimic. În pus, Chy an Cleth era căminul meu. Şi i-am iubit întotdeauna pe copiii lui. Chiar dacă aproape că mi-a frânt inima, trebuia să respect dragostea pe care o avea pentru soţia lui. Cred că, în cele din urmă, acest respect mi-a dat curajul de a rămâne. Pentru că ştiu că mă respecta şi pe mine.
   - Şi nu te-ai gândit niciodată să pleci? N-ai mai iubit pe nimeni, niciodată?
   Esther recunoscu intensitatea vocii fiicei ei, ştia exact ce întreba... şi vru să mintă, să-i spună că-i trecuse pasiunea pentru Charles. Într-un fel, aşa a fost. Pe măsură ce au îmbătrânit amândoi, pasiunea a slăbit cumva. Dar dragostea nu.
   - Nu, răspunse. Nu, niciodată.
   - Nici pe domnul Cooper?
   - Angus? Nu. Ţin mult la el. O să fim întotdeauna prieteni. Dar trebuie să-i spun că n-am să mă căsătoresc cu el. Vezi...
   Ezită, nefiind sigură dacă voia să recunoască adevărul faţă de fiica ei care suferea de aceeaşi boală. Oricum, îi ieşi din gură.
   - După ce am iubit un Trebanian, nu mă pot hotărî să mă căsătoresc cu un Cooper.
   Phaedra aprobă din cap, înţelegând totul, aşa cum se temuse Esther că se va întâmpla.
   - Ştiu. Cred că acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie. Mă rog, aproape acelaşi lucru, Iain şi cu mine am... o dată... dar numai o dată. Nu vrea să lase să se mai întâmple. Pentru că nu vrea să se însoare cu mine.
   În cameră era rece. Esther simţi că trupul ei începe să se încingă, nu din cauza unui bufeu de menopauză, ci din cauza unui val de furie împotriva tânărului bărbat pe care îl crescuse aproape ca pe fiul ei. Cum a îndrăznit Iain s-o facă pe fiica ei să treacă prin acest iad? Cum îndrăzneşte să-şi satisfacă nevoile lui trupeşti cu Phaedra şi apoi s-o arunce cu duritate?
   - Iain are nevoie de o lovitură bună unde trebuie, zise ea. Şi dacă apare aici în noaptea asta, am să am grijă să o capete.
   Phaedra, spre uşurarea şi amuzamentul mamei sale, izbucni în râs.
   - Ah, mamă! Ştiu că nu te-ar mai lăsa. Nu mai poţi. Şi oricum, nu va apare aici. A telefonat doar pentru că se simte răspunzător pentru mine.
   - Atunci ar trebui să te întorci acasă şi să-i bagi minţile în cap.
   - Nu e vorba de aşa ceva. El nu mă iubeşte.
   - Vrei să spui că el crede că nu te iubeşte.
   Esther se ridică, deschizând frigiderul, văzu că nu era nimic acolo ce se putea bate sau freca şi îl închise cu zgomot.
   - E din nou ca şi Charles, mormăi ea. Prostul ăla bătrân a trebuit să moară înainte ca să recunoască că ştia la, ce a renunţat. Bărbaţii! mai ales bărbaţii din familia Trebanian.
   Se lăsă greoaie în scaun, simţi un spasm familiar pe şira spinării şi se strâmbă.
   - Ai grijă, mamă, o atenţionă Phaedra. Ştii că trebuie s-o iei mai uşor.
   - E prea cald aici.
   Se ridică din nou şi se duse să deschidă fereastra.
   - Puteam să fac eu asta, zise Phaedra.
   Esther nu asculta. Privea luna.
   Fusese lună în acea ultimă noapte la Paris. Îşi amintea cum strălucea pe părul lui Charles când el se întorsese cu spatele la ea.
   - Bărbaţii Trebanian, murmură. Să-i ia naiba pe toţi!
   Phaedra se ridică şi veni în spatele ei.
   - E-n regulă deci, dacă rămân aici peste noapte?
   Esther îi cuprinse talia cu braţul.
   - Bineînţeles. Dacă nu m-aş fi îngrăşat aşa, am fi putut împărţi patul.
   - O să fie în regulă. Pot să trag cele două fotolii alături şi să le transform într-un fel de pat.
   - Da. Presupun că poţi.
   A fost nevoie de nişte mutări şi camera de zi deveni un fals dormitor; apoi îşi spuseră noapte bună şi Esther se retrase în camera ei.
   Dimineaţa, Phaedra avea cearcăne sub ochi.
   Nici Esther nu dormise prea bine. La început, fusese preocupată, gândindu-se cum să-i administreze un picior în fund bărbatului care îi provoca atâta întristare fiicei ei. Apoi, nu se putuse opri să-şi aducă aminte.

    Phaedra părăsi apartamentul mamei ei după un mic dejun rapid cu ceai şi pâine prăjită. Fugise atât de
repede noaptea trecută de la Chy an Cleth încât nu-şi luase nici măcar o periuţă de dinţi, cu atât mai puţin rufe curate sau pantaloni.
   Dacă avea noroc, se putea strecura în camera ei să-şi ia un schimb de haine şi să plece din casă înainte ca Iain să observe că s-a întors. Dacă era ghinionistă şi el încerca s-o înfrunte, atunci confruntarea nu avea să dureze mult. O să se asigure de asta.
   Norocul nu ţinu cu ea. Ajunse la poartă exact la timp ca să-l vadă pe Iain ieşind pe uşă.
   Phaedra se încordă, gata de luptă, aşteptând ca el să deschidă focul. Dar Iain nu era interesat de război. Când ea rămase cu mâna pe clanţă şi cu răsuflarea în gât, el ridică un braţ în semn de salut şi porni să ocolească clădirea.
   Phaedra îşi puse mâinile în şolduri şi expiră. Fir-ar...
   Nu. Se opri în mijlocul exploziei. Nu avea rost să i se spargă o venă doar pentru că bărbatul pe care voia să-l evite, o evitase pe ea. Pe de altă parte, nu prea îi plăcea să fie tratată urât. Nu accepta obrăznicii din partea elevelor ei şi cu siguranţă, nu accepta aşa ceva de la Iain.
   O briză veni dinspre ocean şi se plimbă în jurul gâtului ei. Phaedra îşi ridică gulerul vechii jachete albastre şi o porni după el. Nu se opri să-şi analizeze acţiunile sau să se întrebe de ce pornise în urmărirea unui bărbat cu care nu voia să stea de vorbă.
   Iain, aşa cum se aştepta ea, mergea spre vârful stâncii, ca un nor de furtună care vrea să distrugă totul. Mergea întotdeauna aşa când era tulburat, cu o violenţă a membrelor care însă nu o speria deloc. Ea se opri un moment, uitându-se cum vântul îi ridică părul pe fundalul luminos al cerului.
   Ce zi extraordinar de luminoasă şi înmiresmată pentru luna aprilie! Prea frumoasă ca să se potrivească stării de spirit tulburi care îl rodea pe Iain.
   El mergea atât de repede încât ea trebuia să alerge ca să-l ajungă din urmă. Întrebarea era dacă voia cu adevărat să-l ajungă. Intenţia ei fusese să ia câteva lucruri şi să se întoarcă la mama ei, înainte ca el s-o vadă. Atunci, de ce un gest de-al lui cu mâna era de-ajuns să o facă să se răzgândească?
   Phaedra se împiedică de o piatră când ajunse la marginea cărării de pe stâncă. Era o piatră mică, dar ea scoase un geamăt de surprindere.
   Iain o auzi şi se întoarse. Purta acelaşi pulover gros de pescar pe care îl purtase în ziua înmormântării tatălui său, iar privirea lui era atât de dură încât Phaedra decise că pentru a completa imaginea, ei nu avea nevoie decât de un cuţit între dinţi.
   Îi şi spuse asta.
   Iain ridică din umeri şi se relaxă. Oarecum.
   Totuşi, nu se mişcă, aşa că Phaedra parcurse distanţa dintre ei. Când fură ia circa jumătate de metru depărtare, se opri.
   Atunci el se mişcă doar ca să-şi bage mâinile în buzunare.
   - De ce ai plecat?
   Nu erau vorbele la care se aştepta.
   - Am decis să dorm la mama.
   Îşi prinse părul care, ca de obicei, se desprinsese şi se învârtea în jurul ei.
   - N-ai lăsat niciun bilet.
   - N-am crezut că o să-ţi pese.
   Ochii lui erau mai adânciţi în orbite decât ţinea ea minte, cu cearcăne datorate... insomniei? Sau unei minţi neliniştite?
   - Întotdeauna mi-a păsat. Ştii asta.
   Ea aprobă din cap.
   - Da, presupun că ştiu.
   - Phaedra... zise el şi scoase mâinile din buzunare de parcă ar fi vrut s-o atingă, apoi le lăsa în jos. Nu-i de ajuns, nu-i aşa? Că-mi pasă?
   Ea îşi smulse privirea de la faţa lui şi se uită spre orizont.
   - Nu. Dar nu e vina ta.
   - Ce s-a întâmplat la Londra e vina mea. N-ar fi trebuit să te ating.
   - Eu am vrut să mă atingi.
   - Dar acum nu mai vrei?
   Phaedra urmări o pasăre mică, o raţă sau aşa ceva, plutind pe suprafaţa apei. Cum putea Iain să nu ştie că ea încă îl mai dorea? Şi cum putea ea să-i spună că da, când dorinţa nu era reciprocă?
   Pretinzând în continuare că se uita la pasăre, ea răspunse cu ambiguitate deliberată:
   - Nu în mod necesar.
   Cum Iain nu răspunse, ea se forţă să se uite din nou la el. El îi oferi un zâmbet slab şi îi întinse o mână. Ea o luă, ezitând, iar după aceea, niciunul dintre ei nu mai putu pretinde că flacăra aprinsă în noaptea aceea la Londra nu era gata din nou să devină o alarmă de incendiu.
   - Hai să ne plimbăm, zise Iain arătând din cap spre un punct unde începea o cărare îngustă, prin iarba scurtă, care ducea jos, la mare.
   El nu aşteptă răspunsul ei, ci începu s-o tragă după el, de parcă îşi imagina că ea aleargă pe roţi bine unse.
   Phaedra nu încercă să-l oprească. Ştia de ce voia să se plimbe, dacă asta se putea numi plimbat, şi se temea de ce s-ar întâmpla dacă s-ar opri din mers.
   Nu voia să mai treacă o dată prin asta mai mult decât voia el. Pentru că, fără îndoială, se va termina în acelaşi mod, Iain spunând că-i pare rău, dar că nu se poate angaja şi că ea merita un angajament, fie că dorea asta sau nu.
   Charles şi Rosie Sharpe aveau mare vină în treaba asta.
   Pietrele de pe plajă îngreunau mersul, dar Iain mergea înainte, ţinându-i strâns mâna în mâna lui, până ajunseră la o stâncă înaltă, singuratică, înălţată din nisip ca un deget uriaş îndreptat spre cer. Venea fluxul şi valurile muşcau lacome la baza ei...
   Fără avertizare, Phaedra fu transportată într-o zi din urmă cu 17 ani, când adoraţia ei copilăreasca pentru Iain se transformase în altceva, când simţise pentru prima oară emoţiile subtile ale unei dragoste adevărate, de durată.
   - Stânca lui Amphitrite, murmură ea, în timp ce Iain continuă să meargă, hotărât să se mişte mereu.
   - Ce? Despre ce vorbeşti?
   El se opri şi când dădu drumul mâinii ei, ea simţise că pierduse ancora şi realitatea, de parcă, fără el, de care să se ţină, va ajunge în vidul ce se întindea în faţă.
   - Nu-ţi aminteşti? întrebă ea. M-ai salvat de pe stânca asta, când eram mică. Marea crescuse. Dacă nu mă luai jos, puteam să mă înec.
   Se simţea de parcă s-ar fi înecat în momentul ăsta. Umbra unui zâmbet mişcă buzele lui Iain.
   - Hm. Da, acum când îmi spui, îmi aduc aminte. M-ai speriat al naibii. Eram gata să te înec eu însumi.
   Ea răspunse precaută la zâmbetul lui.
   - N-ar fi anihilat asta scopul strădaniei?
   - Presupun că da. Phaedra...
   - Da.
   Ea aşteptă. Un hidroavion bâzâi deasupra lor, un pescăruş protestă ţipând şi un val, mai aventuros decât altele, se sparse în spumă doar la câţiva centimetri de picioarele lor.
   - Iain?
   El clătină din cap de parcă voia să-şi limpezească mintea.
   - Phaedra, îmi pare rău.
   - Ai spus asta de multe ori.
   - Nu. Îmi pare rău pentru ieri. Nu aveam dreptul să-ţi spun pe cine să inviţi sau nu în casă. Şi presupun... Ai putea face un lucru şi mai rău decât să te măriţi cu el.
   - Să mă mărit, cu cine?
   Cu siguranţă că nu sugera...
   - Cu Sharkey.
   Iain rosti numele de parcă ar fi scos un glonţ.
   Doamne, Dumnezeule! Vorbea serios?
   - Nu mult mai rău, răspunse Phaedra.
   - Ce?
    Iain se uită fix la ea, apoi continuă:
    - Nu-i treaba mea să fiu bucuros că ai spus asta.
   - Eşti bucuros? întrebă ea ducându-şi mâinile la spate ca să se oprească să le întindă şi să-l atingă.
   El o luă de umăr şi o trase de lângă mare când valul trecu de stâncă.
   - Da. Dumnezeu să mă ajute, sunt bucuros, dar asta nu schimbă nimic. Phaedra, vreau să ştii că aseară, când m-am întors în casă, am intenţionat să-ţi spun că n-am vorbit serios, că poţi primi şi pe Căpitanul Hook dacă vrei şi să te căsătoreşti cu cine naiba îţi place... Dar plecaseşi deja.
   - Doar la mama.
   - Știu...
   Avionul trecu din nou peste capetele lor, acoperindu-i ultimele cuvinte. Când îl putu auzi din nou, el spunea:
   - ... proastă mică. Nu ai altceva mai bun de făcut decât să umbli noaptea prin Porthkelly?
   Ea se enervă imediat.
   - Nu umblam. Şi pot să am grijă de mine, Iain. Am făcut un curs de autoapărare chiar anul trecut.
   Iain tresări.
   - Zău? Judo?
   Ea reuşise să-l surprindă. Phaedra îşi permise un mic zâmbet.
   - Mmm. Vrei să mă încerci?
   - Deloc. Probabil că m-ai trânti pe spate, în nisip.
   - Nu e un gând neatrăgător, murmură Phaedra. Doar că, întâmplător, ştiu că ai centură neagră la karate.
   - Nu prea e o îndemânare pe care aş folosi-o pe tine.
   - Nu? Ce galant! în cazul ăsta, de ce n-aş încerca?
   Buzele lui se mişcară şi ea adăugă:
    - Mi se pare că-mi amintesc că nu eşti neatrăgător când eşti culcat pe spate.
   Curios, ea se simţea relaxată acum, aproape ameţită. O fi bătut-o soarele în cap.
   - Phaedra, nu poţi înţelege? S-a terminat.
   Ea clipi spre el, încă zăpăcită, admirând cum vântul îi flutura părul.
   Iain îşi lăsă capul pe spate şi fără să se uite la ea, spuse:
   - Pentru Dumnezeu, Phaedra... nu, pentru tine... continuă-ţi viaţa ta şi ieşi dintr-a mea. Mărită-te cu Sharkey. Mărită-te cu oricine. Am să şi dansez la nunta ta. Dar nu... dar nu-ţi pierde timpul şi generozitatea cu mine.
   Phaedra voia să-i spună că nici n-ar visa să-şi piardă timpul sau altceva, cu un bărbat atât de speriat de dragoste ca el. Dar făcu greşeala să se uite la el, iar după aceea nu mai putu spune asta.
   O singură lacrimă scăpase din colţul ochilor lui şi îi aluneca pe obraz. El nu făcu niciun efort s-o şteargă, şi nici ea.
   Înţelese atunci că, deşi Iain se temea de dragoste, asta nu însemna că nu sângerează, tot atât sau mai mult decât alţi bărbaţi.
   - Da, şopti ea. Vreau să spun că nu... n-o să pierd... timpul. Eu...
   Nu se putea gândi ia altceva ce să spună. Nu mai era de aşteptat niciun răspuns, aşa că ea se depărtă pe nisip, în sus pe stâncă, de parcă fantomele tuturor strămoşilor lui Iain erau pe urmele ei. Dar nimeni nu era în spatele ei, iar când se uită înapoi, el nu mai era decât un punct în depărtare.
   Când ajunse în vârful stâncii, gâfâia şi pantofii îi erau plini de nisip. O durere, ca nişte ace fierbinţi, o împungea în plămâni.
   În cele din urmă, îşi permise să se odihnească.
   În timp ce mergea înapoi la Chy an Cleth, se simţi calmă. Nu chiar liniştită, dar aproape.
   Ştia că durerea va reveni mai târziu.

Capitolul 16

   Iain îşi sprijini şoldul de un grup de stânci şi îşi trecu dosul mâinii peste ochi. Era umedă. Clătină din cap. Ce naiba era azi cu el? Răcise oare? Nu ploua şi vântul nu era suficient de puternic ca să-i lăcrimeze ochii.
   Urmări apropierea unei bărci cu pânze albastre. Nu era o zi proastă de navigat, deşi ar fi trebuit să fie. Era aprilie, când vânturile de sud-vest se întorceau uşor spre nord şi împingeau ambarcaţiunile spre stânci nevăzute de sub apă. Iain tremura, deşi nu îi era frig.
   Zile ca aceasta îi stârneau amintiri, amintiri care, în alte condiţii, încetaseră de mult să-l urmărească.
   Barca se clătină brusc, iar el o urmări până se asigură că totul era în regulă. Rosie a murit într-o zi foarte asemănătoare cu asta, cel puţin aşa i se spusese. Era o zi luminoasă şi blândă, cu o briză înşelătoare de mai, care brusc devenise violentă. La asta se adăugase că ambii navigatori neexperimentaţi erau mai interesaţi de sex decât de pânze şi a fost gata reţeta clasică pentru o tragedie.
   El nu fusese în Cornwall când s-a întâmplat. El şi Rosie avuseseră una dintre certurile lor frecvente în legătură cu banii, iar ea plecase de acasă la familia ei, care o alina; ea aştepta ca el s-o urmeze cerându-şi scuze. Sărmana Rosie, învăţa greu. Până atunci, fusese căsătorită cu el destul de mult ca să fi observat că el nu-şi cerea scuze, mai ales pentru certuri pe care le începuse ea. Cum el nu a urmat-o, ea se dusese cu vărul lui Peter Sharkey doar ca să-i facă în ciudă. Era un tipar familiar.
   Phaedra era diferită, Iain se aplecă să scoată o iarbă de mare dintr-o baltă dintre stânci. Ar fi trebuit să găsească un mod mai blând ca s-o convingă să plece. Ea părea un căţeluş rănit, cu ochii ei mari şi gura largă.
   Dumnezeu ştia că nu intenţionase s-o rănească.
   Niciodată n-a intenţionat să-i facă vreun rău. Dar, la naiba, ea trebuia să vadă că n-o să meargă treaba. Îşi trecu iarba de mare alunecoasă printre degete. Măcar dacă ei nu i-ar păsa atât de mult. Măcar dacă ar fi fost căţeaua dornică de avere, aşa cum o crezuse cândva, şi nu femeia loială, corectă, încăpăţânată, necrezut de pasionată cum ştia acum că era.
   Iain încercă, fără succes, să rupă în două iarba de mare, apoi o aruncă înapoi în apă, blestemând.
   Nu, Phaedra nu era deloc ca Rosie, care, din câte ştia el, nu fusese imună nici la cele mai superficiale răniri, o copilă uşor împăcată cu mese elegante sau cu pietre preţioase pe care, în acea vreme, nu era în situaţia de a i te oferi. Totuşi, era o bucăţică bună, sexy. Avuseseră momentele lor, el şi Rosie...
   Ea nu meritase să moară.
   Pendy fusese cea care i-a telefonat să-i spună. Nu tatăl lui. După aceea, a întrebat de ce, iar Pendy i-a spus că Charles era în bibliotecă, bea whisky şi mânca pe oricine se apropia de el. Ea considerase că era mai bine ca Iain să audă vestea de la ea.
   El era în toiul unei şedinţe cruciale pentru cariera lui, când o secretară îngrijorată l-a chemat la telefon. El era gata să-i ia capul pentru că îl întrerupsese.
   Iain luă alt fir de iarbă de mare şi încercă să-l rupă.
   Dar era ud ca şi primul şi aluneca printre degetele lui fără să se rupă.
   Nici Rosie nu se rupsese. Trupul ei fusese scos din apă de echipajul îngrozit al unei bărci cu pânze care trecea pe acolo. Dar el a fost cel care a identificat-o. Îşi amintea cum se uitase în jos, la trupul ei fără viaţă, cândva iubit, şi simţise... Adevărul era că nu-şi mai amintea ce simţise. Regret, cu siguranţă, pentru visuri care muriseră prea repede. Şi milă pentru pierderea fără sens a vieţii. Furie oarbă, faţă de bărbatul care-i provocase moartea lui Rosie, nu pentru că durerea lui era de nesuportat, ci pentru că acel bărbat îi furase ceva ce era al lui. De atunci, nu mai suportase să vadă un Sharkey. Totuşi, privind înapoi, nu simţise oare şi un sentiment ruşinos de uşurare?
    Iain strânse mâinile la piept şi îşi lăsă bărbia în jos.
   Moartea lui Rosie a rezolvat multe probleme.
   Briza aduse nisip pe cizmele lui. Îl dădu jos. Ceea ce-i amintea... Se uită la ceas şi văzu că-şi pierduse toată după-amiaza pe plajă, mai întâi cu Phaedra şi apoi amintindu-şi de Rosie.
   Curios, în ultima vreme, nu se gândise prea des la ea.
   De fapt, singura femeie la care se gândea cu oarecare constanţă era Phaedra. A, mai ieşise cu câteva în ultimele câteva luni, le dăduse de băut, de mâncat, le mulţumise pentru companie şi le condusese acasă la ele, cast şi politicos. Gloria îl părăsise. A spus că el şi-a pierdut apetitul sexual.
   Dacă asta ar fi adevărat... Iain se uită spre soare, care acum era aproape deasupra lui, şi o porni înapoi spre plajă. Dacă şi-ar fi pierdut apetitul sexual, nu s-ar fi simţit de parcă ar fi avut lavă în măruntaiele lui, de câte ori o vedea pe Phaedra mergând pe scară înaintea lui sau aplecându-se să ridice corespondenţa, dimineaţa.
   Sau zâmbetul acela larg, dulce, al ei, care era unic.
   Zâmbetul ei era mai seducător decât orice. Şi dacă nu o va avea cât mai curând, va înnebuni.
   Se opri din drum. Atât de uimitor era acest adevăr recunoscut încât era să cadă peste doi băieţei care aruncau cu pietre spre un pescăruş indiferent, cocoţat pe stânca lui Amphitrite.
   - Uită-te unde calci, dom’le, strigă cel căruia îi curgea nasul şi avea câţiva dinţi lipsă.
   - Da, ai grijă, repetă ca un papagal celălalt, care avea nasul julit şi un bandaj în jurul capului.
   Dorinţa lui Iain de a-i trage de urechile lor murdare, ascuţite, îi trecu imediat cum apăru. În afară de murdărie, fusese o vreme când era şi ei ca ei, agresiv, supărat, furios pe o lume care îi furase mama şi îl lăsase cu un tată care uitase că un copil nu era un adult în miniatură. Şi Phaedra, uneori, în modul ei copilăresc.
   - Ba să aveţi voi grijă, le spuse el băieţilor uluiţi. Pescăruşii nu se folosesc drept ţintă pentru exerciţii. Sunt fiinţe vii, la fel ca şi voi, şi dacă îi deranjezi, pot să riposteze. V-a muşcat vreodată un pescăruş?
   Băieţii clătinară din cap.
   - Pescăruşii nu muşcă. Te ciupesc, spuse cel căruia îi curgea nasul.
   - Aşa-i, fu de acord Iain. Dar te doare la fel. Eu ştiu, pentru că a trebuit să mă duc la spital o dată, când m-a muşcat un pescăruş. M-au înţepat cu 6 ace în braţ.
   - Nu-i adevărat, spuse în cor perechea neplăcută.
   - Ba da, minţi Iain. Pe onoarea mea de cercetaş.
   Nu fusese niciodată cercetaş. Profesorul respectiv refuzase să-l primească.
   Îi lăsă pe băieţi cu gura căscată, căutând scoici printre stânci. Cel puţin, spera că erau în căutare de scoici şi nu de alte ar: re cu care să chinuie animalele. Nu era convins că tactica lui de a-i speria dăduse roade. Fără îndoială că Phaedra ar fi procedat altfel.
   Phaedra! De ce totul revenea înapoi la Phaedra? Nu putea scăpa de treaba asta, o dorea cu o pasiune pe care nu o simţise niciodată, pe care nu contase, nu o dorea şi nu ştia cum s-o învingă.
   Lovi enervat cu piciorul în rămăşiţele unui sandviş cu sardele al cuiva. Pescăruşii îl vor mânca repede. Cea mai rea parte era că o putea avea oricând ar fi dorit. Ea nu l-ar refuza. El era cel care se reţinea, cel care insista că, fără responsabilitate, nu poate exista nimic.
   Aşa încât era clar că nu era sănătos la minte. Se opri cu privirea la barca cu pânze albastre, apoi continuă să meargă, când îi veni în minte o idee nouă şi de neconceput până în acest moment.
   Cine îl putea opri să se însoare cu Phaedra? Cine era el să nege ceea ce ea, ceea ce ei amândoi doreau? Angajamentul de căsătorie ieşea oare din calcul? Numeroase căsătorii se făceau fără dragoste, iar Phaedra nu era ca Rosie. Dacă se căsătorea din nou, nu va mai avea ochelari de cal. Şi nici ea. Ea ştia că el n-o iubea. Prima lui căsnicie eşuase tocmai din cauza unor false aşteptări. Dar dacă se căsătorea cu Phaedra, vor şti amândoi în ce se bagă. În pat. Imediat. Şi deseori.
   Nu e o bază fără speranţă pentru o căsnicie.
   Fantezii despre Phaedra, goală, dornică, aşteptându-l pe el, îl făcură să mărească pasul. Oare raţiona? Probabil. Şi ce a provocat această răsturnare bruscă de principii după toate lunile agonizante de abstinenţă nefirească?
   La asta era desigur, uşor de răspuns. Dar avea importanţă? în acest moment, nu ştia şi nu-i păsa.
   Ceea ce avea importanţă era că, fără să-şi dea seama, tocmai asta se întâmplase. Phaedra devenise centrul vieţii lui. O dorea. O dorea acum, imediat, tot atât de mult pe cât spusese ea că-l dorea. Dacă preţul pe care trebuia să-l plătească pentru această dorinţă era căsătoria, ei bine, fie. Tatăl lui putea să râdă la urmă, nu-i păsa. El o va avea pe Phaedra exact cum voia.
   De ce naiba îi trebuise atâta vreme ca să înţeleagă mesajul?
   Dornic acum să-i spună Phaedrei că avusese o revelaţie, Iain urcă pe cărarea din stâncă, de parcă i-ar fi crescut aripi. Nici nu gâfâia când ajunse sus, dar cumva, aerul i se păru mai rece. Era imaginaţia lui sau vremea începuse să se schimbe?
   Când ajunse, nu era nimeni în hol. Având impresia că auzise un zgomot în spatele casei, se grăbi spre seră.
   Totul era cum fusese la ultima lui vizită. Chiar şi fotoliul care fusese deplasat când el se aruncase asupra lui Peter Sharkey rămăsese în locul în, care căzuse. Îl ridică.
   Unde era Phaedra? Era clar că nu era aici. Să fie la bucătărie, ca să pregătească prânzul? Să fie în dormitorul ei? Da, probabil e acolo. Era nefericită. O va găsi în patul ei, cu faţa în pernă... se va duce la ea, se va aşeza lângă ea, îi va atinge părul şi îşi va trece mâna încet pe spatele ei, peste dulcea, seducătoarea ridicătură a fundului ei.
   Iain urcă treptele câte două. Apoi o va ridica, o va lua în braţe... ea se va întoarce spre el, se va ghemui în poala lui, îşi va înfăşură braţele în jurul gâtului lui şi picioarele în jurul...
   Deschise uşa dormitorului ei. Nu era nici acolo.
   În regulă. Inspiră adânc de trei ori, ca să-i revină sănătatea mentală. S-a terminat cu fantezia. Niciodată fantezia lui nu se realiza cum spera. Următoarea oprire va fi la bucătărie.
   Coborî scara. Stă probabil ia masa de gătit, poate că părul ei lung a scăpat din strânsoarea agrafei pe care el voia totdeauna să i-o scoată şi să o calce în picioare.
   Hm. Nu. Nici în bucătărie. La naiba!
   La a doua nereuşită, Iain se opri să-şi analizeze opţiunile.
   Fusese atât de absorbit în visele lui erotice, stârnite de luni de abstinenţă inutilă, încât nu se oprise să se gândească ce va face dacă nu o va găsi pe Phaedra. De fapt, nu-i trecuse prin minte că ea ar fi putut să pună vorbele lui la inimă şi să plece din casă.
   Doamne, era un prost! Şi încă unul arogant. Se uită urât la bufetele noi instalate deasupra chiuvetei. Alte activităţi manuale ale lui Lloyd, fără îndoială. Ce fusese rău cu bufetele comode de stejar care fuseseră acolo din totdeauna?
   Telefonul începu să sune. Iain nu se mai uită urât şi se duse în hol să ridice receptorul.
   - Da? Trebanian la telefon.
   - Bună, Trebanian, spuse sec vocea lui Esther. Fiica mea a spus că pot să-ţi transmit un mesaj, dacă vreau.
   - Da?
   - O să fie plecată restul zilei. Ea nu credea că-ţi pasă, dar eu m-am gândit că s-ar putea să te intereseze.
   - Ai dreptate. Îmi pasă. Mulţumesc.
   - O să-şi petreacă din nou noaptea cu tine? întrebă el cât putu de nepăsător.
   Esther îşi drese glasul.
   - Nu, o să o petreacă la Chy an Cleth. Am reuşit s-o conving că nu vei încerca să-i furi virtutea, nu că ea ar fi părut atât de îngrijorată de asta cum ar fi trebuit să fie sau că ai încerca s-o mănânci la micul dejun, cu pâine prăjită şi gem.
   Iain râse, dar se auzi mai mult un geamăt.
   - Nu te baza pe asta, Pendy. Dar mulţumesc pentru votul de încredere.
   - Nu-mi mulţumi mie. M-am obişnuit să stau singură, ştii.
   „Ca să nu mai menţionăm ţigările”, se gândi Iain, cu simpatie. Cu ani în urmă, era aproape să se apuce şi el de iarba asta rea.
   - Phaedra e la tine? întrebă el.
   - Nu. S-a dus să navigheze. Pe Morvoren.
   - Pe ce?
   - Pe Morvoren. Aşa-i zice aici Sirenei. Lloyd a stat pe vas în ultimele câteva zile. E al unui prieten al lui.
   - Da, desigur. Phaedra mi-a spus. Zici că s-a dus să navigheze? În acest anotimp al anului? Are cea mai mică idee despre ce face?
   - Cred că nu prea ştie. Dar s-a dus cu Lloyd care ştie.
   - Prostii! Nu e în toate minţile.
   Iain îşi aminti barca aceea cu pânze albastre care înainta atât de puţin, în ciuda brizei şi a mării liniştite.
   Apoi îşi aminti că vorbea cu mama Phaedrei şi zise cu vinovăţie:
   - Totuşi, e o zi frumoasă, nu-i aşa? Are să fie în regulă.
   Voia să creadă şi el asta. Ce naiba îl apucase pe Lloyd ăsta s-o ia pe Phaedra, pe Phaedra lui, pe mare, dincolo de coasta de nord, în aprilie? Cine se credeau ei?
   - Mulţumesc că mi-ai spus, îi zise lui Esther, sperând că vorbise cu un ton calm. Sună-mă când se întorc.
   Închise, înainte de a putea să-i comunice mai mult din îngrijorarea lui. După aceea, luă în mână firul telefonului şi se gândi să-l smulgă din perete.
   În cele din urmă, când impulsul acesta răzbunător şi inutil se linişti, făcu ceea ce făcea întotdeauna când instinctele lui violente îi copleşeau bunul-simţ. A. Se duse să se plimbe de-a lungul stâncilor.
   Asta era mai bine decât să dea afară cel mai apropiat şi ghinionist funcţionar, cum făcea de obicei la Londra.

   Când ajunse înapoi la Chy an Cleth, nişte nori cu marginile roşietice începură să se adune pe cer şi briza deveni, dacă nu furtună, măcar un vânt puternic.
   Spera că Phaedra şi afurisitul ei de tovarăş au avut mintea să se îndrepte spre casă.
   Dar n-au avut.
   De îndată ce intră pe uşă, telefonul începu să sune.
   Era Esther din nou.
   Phaedra, care trebuia să se fi întors în urmă cu două ore, nu-i telefonase mamei ei, conform promisiunii.
   - E cu tine? întrebă Esther cu o speranţă pe care Iain ar fi vrut să nu i-o spulbere.
   - Spui că nu ţi-a telefonat? întrebă el.
   - Nu. Adică nu mi-a telefonat. E cu tine?
   - Nu, îmi pare rău, nu. Pendy, ce l-a apucat pe nebunul ăla bărbos s-o scoată pe mare?
   - Phaedra a spus că a fost ideea ei, ea l-a convins.
   - Dar, de ce, pentru Dumnezeu? Doar a crescut pe coasta asta. Cu siguranţă că-i destul de deşteaptă să ştie cum e.
   În inima lui, Iain ştia răspunsul la această întrebare, dar nu era încă pregătit să-i facă faţă.
   - Nu ştiu, zise Esther. A menţionat ceva în genul că are nevoie de un vânt bun care să-i limpezească mintea, Iain, îţi dai seama că se face urât, acolo afară...
   - Ştiu. Dar se face şi ora de cină. S-or fi dus la mal, pe undeva. Nu te îngrijora.
   - Presupun că ai dreptate, Iain?
   - Da?
   Îi venea să mârâie şi să scrâşnească din dinţi. Dar asta era Pendy.
   - O să-mi telefonezi dacă vine mai întâi la tine. Nu-i aşa?
   - Desigur. Dar dacă mă gândesc bine, cred că ea o să te sune. În regulă?
   - În regulă. Mulţumesc, Iain.
   Vocea ei era mai rece decât de obicei, iar Iain era sigur că nu era doar din cauza îngrijorării pentru fiica ei. Ea îl învinovăţea probabil pentru acest fiasco. Şi cum să n-o facă dacă şi el singur se învinovăţea?
   Esther închise telefonul şi el rămase să se uite urât la receptor.
   Îl trânti şi se întoarse la bucătărie. Asta promitea să fie o noapte lungă, mortală. Ar fi mai bine să-şi fortifice suficient trupul ca să poată trece prin ea.
   Uitându-se în frigider, se întrebă cum i-ar plăcea Phaedrei o doză frumoasă de arsenic la micul dejun. Şi lui Lloyd. Cum îndrăznea un navigator experimentat să-şi asume asemenea riscuri în privinţa securităţii Phaedrei?
   La ora zece, Esther telefonă din nou.
   - Nu-i aici, spuse Iain.
   - Ştiu. I-am dat dispăruţi.
   - Ce?
    Iain strânse mai tare receptorul.
    - De ce ai făcut asta, pentru Dumnezeu? Probabil că iau cina undeva.
    Sau dansează. Sau se bucură de o activitate mai stimulatoare decât ambele. Jade fiind plecată, gorila bărboasă o fi simţit că-i lipseşte ceva.
   Iain îşi fixă privirea pe o fâşie îngustă de lumină a lunii, pe podea. Nu că Phaedra ar fi genul care să-l încurajeze, dar singuri, într-o ambarcaţiune mică, pe mare...
   Dar vocea, insistentă a lui Esther pătrunse în gândurile lui.
   - Ar fi telefonat. N-ai văzut ce-i acolo, afară?
   Iain îşi forţă mintea să se debaraseze de o viziune de coşmar, închipuind-o pe Phaedra întinsă în cabina unei ambarcaţiuni, cu membrele ei lungi, albe, împletite cu ale lui Lloyd.
   Pendy avea dreptate. Se păcălea singur. Phaedra n-ar necăji-o în mod intenţionat pe mama ei, deşi poate, nu ar fi contra să-l necăjească pe el. Aşa că, dacă n-a telefonat, nu poate însemna decât...
   - Phaedra! gemu el, uitând că Esther îl putea auzi. Phaedra!
   O teamă rece, albă, îl săgetă în pântece, urmată de un val de autoincriminare. Ce era cu el? De ce n-a avut el înţelepciunea să cheme paza de coastă? Sau poliţia?
   Phaedra lipsea pe mare în timpul unei furtuni de primăvară. Iar el lăsase în seama lui Pendy să facă ea ceva în treaba asta.
   - Eşti singură? o întrebă el pe Esther, încercând să sune mult mai calm decât se simţea.
   - Nu. Angus e cu mine. O să stea până o să avem veşti.
   - Bun. Asta-i bine. Ei... cei de la paza de coastă, îi caută? Ai putut să le dai vreo idee unde să caute?
   - Nu. Phaedra nu mi-a spus unde se duc. Lloyd este un navigator experimentat şi eu nu m-am gândit să întreb. Dar n-a venit niciun apel de la May Day. Cel cu care am vorbit a zis că linia este urmărită permanent, aşa că...
   - Vrei să spui că Phaedra are un radio-emiţător la bord?
   - Nu ştiu. Ar trebui să aibă.
   - Desigur că trebuie să aibă. Ar trebui să fie şi în siguranţă, la ţărm. Iisuse, Pendy, nu au şi lămpi? Rachete în caz de pericol? Ceva?
   - Poate. Presupun că da. Dar nimeni n-a văzut semne.
   - Nu mai au puncte de control de-a lungul coastei?
   - Din 1978 nu mai au, a zis omul ăla. Acum se bazează doar pe radio.
   - Ceea ce ăia doi idioţi nu folosesc sau n-au. Iartă-mă, adăugă el la protestele lui Esther. Iartă-mă. Desigur, s-ar putea să nu fie deloc vina lor.
   - Tocmai de asta mi-era teamă, zise Esther.
   Iain auzi aprinzându-se o brichetă şi aproape că simţi fumul venind pe fir.
   - Cei de la paza de coastă nu pot face nimic? întrebă el.
   - Ar lansa o barcă de salvare, probabil de la Padstow, dacă ar primi un semnal. Sau ar cere chiar. Un elicopter militar dacă ar crede că ar fi de ajutor. Dar, fără un semnal, ar putea pune auxiliarii să cerceteze coasta.
   Iain înjură şi nu se deranjă să se scuze.
   - Nu e destul, spuse el. Am să văd ce pot face ca să obţin o acţiune mai concretă.

   Cincisprezece minute mai târziu, după o convorbire acerbă cu coordonatorul pazei de coastă din Falmouth, începu să înţeleagă că putea face foarte puţin.
    I se spusese că vasul Morvoren avea şi motor. Dar marea era agitată şi devenea şi mai agitată, după cum putea vedea şi singur, dacă se uita.
   - Sincer să fiu, adăugă bărbatul, dacă sunt înţelepţi, nu vor încerca să vină prea aproape. Condiţiile la mal sunt mai rele.
   - Mulţumesc, zise Iain.
   Bărbatul îi explicase cu răbdare că, fără contact radio sau oricare alt semnal, erau puţine şanse să fie descoperită perechea care dispăruse. Era sigur că ei mai erau pe mare?
   Iain avea impresia că bărbatul din Falmouth nu era total convins că aveau o criză reală de rezolvat.
   - La naiba, e o urgenţă, urlă ei. Nu poţi să stai acolo şi să-ţi pileşti unghiile în timp ce...
   - Domnule, zise vocea de la celălalt capăt, cu un control de invidiat, dar înnebunitor, vă înţelegem preocuparea, desigur, dar nu este posibil ca tânăra doamnă să fi ajuns la mal în urmă cu câteva ore? Dacă era cu prietenul ei...
   - Nu era cu prietenul ei, urlă Iain. Şi dacă crezi că ar pune-o pe mama ei în această situaţie de îngrijorare, şi încă în mod deliberat, atunci n-o cunoaşteţi pe Phaedra Pendenning.
   - Nu, domnule, spuse vocea imperturbabilă pe care Iain ar fi dorit s-o înăbuşe. Facem tot ce putem în această situaţie. Dacă aţi încerca să rămâneţi calm...
   Iain trânti receptorul în furcă.
   - Calm, am să-ţi dau eu calm, mormăi el spre telefonul negru. Nu femeia ta e dată dispărută. Ea e...
   Se aşeză pe scaunul chinezesc, sculptat, de lângă telefon. Voise să spună „Ea e a mea”. Dar Phaedra nu era a lui. Îşi duse mâna la frunte, când durerea care îi bătuse în tâmple de dimineaţă, devenise un chin. Ce se întâmpla cu el? Bineînţeles că Phaedra nu era...
   - Nu fi un tâmpit, Trebanian.
   În linişte, el îşi auzi vocea făcând ecou din cauza pereţilor. Bineînţeles că este femeia ta. A fost din totdeauna, chiar înainte de a fi femeie.
   El gemu, când peste el năvăli cu remuşcare înţelegerea pe care se luptase s-o ignore, din momentul în care Phaedra îi deschisese uşa, vara trecută. Arătase atât de frumoasă, de sălbatică şi dulce, în ziua aceea.
   „Bună, Iain”, zisese ea. „Nu vii înăuntru?”
   Din acel moment, fu pierdut. Neputând să mai stea nemişcat încă o secundă, Iain se ridică în picioare, înălţându-şi braţele deasupra capului într-un gest agonizant de rugăciune.
   - Phaedra! Nu muri, la naiba! Phaedra, te iubesc. Te-am iubit din totdeauna. Nu mă poţi părăsi acum. Să nu îndrăzneşti...
   Pendula din salon bătu jumătate de oră, iar Iain îşi lăsă mâinile în jos. Îşi înclină capul.
   Phaedra nu-l putea auzi. Iar acolo, afară, nu erau zei care să-l asculte sau cărora să le pese. Chiar dacă ar fi fost zei, ea nu era dintre ei. Ea era o femeie reală, vie, modernă, cu aproape tot atâtea lipsuri ca şi el.
   Dumnezeu să o ajute. Şi o iubea pentru lipsurile ei şi pentru calităţile ei. Dar acum, pentru că refuzase adevărul, care i se arăta tot timpul în faţă, avea s-o piardă.
   Nu! Iain îşi fixă privirea pe o urmă de călcâi de pe podeaua lustruită. Nu. Încă nu putea renunţa. Poate că era adevărat că el nu putea face nimic. Dar asta nu însemna că trebuia să stea toată noaptea inutil, lângă telefon, aşteptând un apel care putea să nu vină. Nu, atât timp cât Phaedra era acolo, afară, în disperare, probabil speriată, doar cu Lloyd care s-o protejeze.
   Nu avea prea mare încredere în Lloyd.
   Oprindu-se doar ca să-şi ia o jachetă, Iain trecu prin seră în grădină şi apoi sus, în grădina de piatră, pe care tatăl lui o construise pentru mama lui, cu mult timp în urmă.
   Trebuia să stea de pază. Undeva, acolo în noapte, în întuneric, vânt şi valuri, femeia pe care o iubea putea avea nevoie de ajutorul lui. Dacă îl chema, el trebuia să fie acolo. Nu avea importanţă dacă vântul îi fura vocea. Nu avea importanţă că plecase cu barca cu alt bărbat.
   Atâta timp cât rămânea în viaţă...

   Când lumina pală a dimineţii se ridică la orizontul ceţos, Iain mai stătea pe pietre, cu braţele la piept şi cu ochii aţintiţi spre mare.
    Vântul se potolise şi apa era din nou relativ calmă, dar nicio femeie tânără, subţire, nu făcea semne cu mâna de pe o ambarcaţiune mică, numită Morvoren. În afară de un stol de păsări mici, oceanul era pustiu cât putea vedea cu ochii.
   Iain îşi lăsă capul în mâini. Se întâmplase din nou. Istoria s-a repetat, ca de obicei. Se uită în sus, îşi dădu părul de pe frunte şi cercetă orizontul fără speranţă.
   Rosie murise pe o barcă împreună cu alt bărbat. De ce o lăsase pe Phaedra, pe care o iubea mai mult decât o iubise vreodată pe Rosie, să sufere aceeaşi soartă nemeritată? De ce a plătit ea preţul încăpăţânării lui?
   Îşi ridică ochii spre norii coloraţi verzui, care ieşeau în şuviţe pale din noapte.
   - Te rog, imploră el. N-o lăsa pe Phaedra să moară! Să mor eu în locul ei.
   Ştia că nu era nimeni acolo, să-l audă. Providenţa, soarta, numiţi-o cum vreţi, i-a oferit o a doua şansă să iubească.
   Şi o ratase.
   Ţinând capul în jos, cu umerii strânşi din cauza frigului, Iain intră în casă, după ce scrutase ultima oară orizontul. Era dimineaţă. Dacă barca a supravieţuit nopţii, căutătorii o vor găsi.
   Abia când sunetul persistent al telefonului îl făcu să tresară, îşi dădu seama că era plin de umezeală şi îngheţat până la oase.
   - Ea e bine, spuse Esther când el ridică în cele din urmă receptorul, Iain, cred că e în regulă. Am văzut barca Morvoren, care vine spre port. Unul dintre cei de la paza de coastă a văzut barca de pe mal. Cel cu care am vorbit, a spus că au aşteptat probabil fluxul, înainte de a încerca să vină. Ah, Iain, nu-i...
   El o întrerupse.
   - În cât timp ajung în port?
   - Nu peste mult timp. Angus şi cu mine ne ducem să-i întâmpinăm.
   Iain presupuse că a dat vreun răspuns. După aceea, nu-şi putu aminti, pentru că următorul lucru pe care îl făcu, a fost să pornească motorul maşinii Porsche. Apoi, zbură peste deal şi intră pe şoseaua care şerpuia în jos, spre port. Nu-i venise în gând să meargă pe jos, deşi ar fi ajuns la fel de repede. Tot ce ştia era că trebuia să fie acolo, să aştepte când avea să vină barca Phaedrei, aşa încât atunci când ea va pune piciorul pe mal, el să o ia în braţe şi să-i ceară, nu, să-i spună, să se mărite cu el.
   Nu avea importanţă că ea va fi cu Lloyd, nu avea importanţă că, ironia sorţii, el îşi va ţine promisiunea pe care i-o ceruse tatăl lui pe patul de moarte.
   I se dăduse o a doua şansă, să o facă pe Phaedra soţia lui legitimă, la bine şi la rău, cât timp va dura acel pentru totdeauna.
   Iain zâmbea în timp ce trecea în viteză pe lângă apartamentul lui Esther. Soarele care strălucea în arcada roz îl făcu să clipească, aşa că nu văzu imediat copila în rochiţă verde ca marea, alergând afară pe uşa magazinului de dulciuri şi repezindu-se în mijlocul străzii.
   Când o văzu, era prea târziu. Avea s-o lovească.
   „NU! îi urlă o voce în cap. Răsuceşte volanul, urcă pe trotuar. Urcă zidul...”
   Parbrizul se sparse. Cineva ţipă. Sunetul unei sirene se reverberă în timpanele lui.
   Nu simţi nicio durere când pierdu contactul cu lumea.

Capitolul 17

   Încă 5 minute şi vor fi înapoi pe uscat.
    Phaedra se aplecă înainte, trupul ei clătinându-se cu valurile oceanului, când apăru zidul de piatră familiar din Porthkelly.
   Fuseseră norocoşi, ea şi Lloyd. Seara trecută suferiseră mult din cauza furtunii, când s-au îndreptat spre golful ferit despre care Lloyd spusese că era singura lor speranţă de supravieţuire, după ce şi-au dat seama că au plecat prea târziu ca să scape de furtuna bruscă.
   - Radio! ţipase Phaedra. Avem un radio, nu-i aşa?
   Lloyd i-a spus că au, dar îl încercase deja şi bateriile erau epuizate.
   - Feştile? sugeră Phaedra cu speranţe reduse. Rachete?
   Lloyd clătină din cap.
   - Nu. Îmi pare rău.
   Era prea târziu pentru scuze, prea târziu pentru învinuiri. Înconjuraţi de valuri uriaşe şi de o mare sălbatică ce încerca să-i scufunde în orice moment, problema era să rămână pe linia de plutire şi să facă tot ce se putea.
   Phaedra se cutremură, amintindu-şi loviturile valurilor pe care le suferiseră în drum spre apele comparativ mai liniştite ale golfului. După spusele lui Lloyd, era unul din puţinele locuri de pe coastă, care nu secau la reflux, ajutându-i pe marinarii disperaţi de pericolul stâncilor.
   Au petrecut o noapte îngrozitoare în cabina strâmtă, scârțâitoare, a bărcii, cu două paturi înguste, cu mijloace sanitare ca pentru păpuşi, în care nu se putea mişca nicio persoană de înălţime normală. Ea şi Lloyd s-au jucat de-a dormitul, pe rând, dar amândoi erau prea îngrijoraţi ca să-şi lase garda în timp ce vântul urla înfometat în jurul catargului, iar mişcarea necontenită a valurilor nu le dădea nicio speranţă de odihnă.
   Se simţise destul de în siguranţă când au aruncat ancora. Dar stomacul ei se răzvrătise la mişcarea constantă. La fel şi stomacul lui Lloyd. Iar când apăru binecuvântarea rozalie a zorilor, erau doi oameni epuizaţi, cu feţe trase.
   Nu se pusese problema ridicării pânzei albastre.
   Vântul era încă puternic, dar Lloyd spusese că se puteau întoarce la Porthkelly, folosind fluxul. Când a fost momentul potrivit, el a pornit motorul şi a luat-o spre casă. După asta, el n-a mai vorbit cu ea, ci stătea furios pe el însuşi pentru că i-a permis să-l convingă să navigheze. El dorise totuşi să fie convins. Lui Lloyd îi plăcea să navigheze şi era sigur că, în Colorado, nu va avea ocazia.
   Erau la trei sferturi de drum spre casă când au fost interceptaţi de un vas al pazei de coastă, al cărui căpitan, după ce văzu că ştiu ce fac, îi însoţi cea mai mare parte a drumului de întoarcere.
   Phaedra se uită spre Lloyd care ţinea supărat cârma.
   Se uită urât la docuri şi parcă aştepta să dispară, dacă nu ţinea ochii pe ele.
   Ce naiba o apucase să se roage de el s-o ducă pe mare? Ea cunoştea destul de bine pericolele.
   Când urcase de pe plajă, după ce-l lăsase pe Iain, fu surprinsă să-l găsească pe Lloyd acasă. Dar se dovedi că venise să-şi ia nişte unelte pe care le uitase. Dacă ar fi rămas la asta, lucrurile ar fi fost în regulă.
   Din nefericire, el menţionase barca Morvoren.
   Phaedra a sugerat imediat să o ducă pe mare, deşi nu mai era sigură de ce o făcuse. Avea probabil o legătură cu faptul că voia să fie departe de Iain sau din nevoia de a simţi vântul în păr şi pe piele, înlăturând, măcar pentru puţin timp, orice gând despre acele minute dureroase ale dragostei ei. Într-un fel, realizase asta.
   În cursul nopţii, nu avusese nici timpul, nici înclinarea să se gândească la altceva decât la posibilitatea supravieţuirii lor.
   Lloyd, ţinând în continuare cârma, îşi dădu părul din ochi şi îndreptă ambarcaţiunea spre doc.
   - Aproape că am ajuns, spuse el. Cred că o văd pe mama ta.
   - Da. Da, o vezi. E mama.
   Cum era oare posibil ca barba lui să fi crescut mai lungă şi mai neîngrijită peste noapte? Şi ce se întâmplase cu nasturii de la jacheta lui kaki, pătată? Jumătate dintre ei lipseau.
    Phaedra îşi suflă, delicat, nasul. Nici nu mirosea prea plăcut. Dar presupuse că nici ea nu mirosea ca o tufă de trandafiri.
   Ce imagine au să arate prietenilor şi familiei adunate la ţărm?
   Oare Iain era printre ei? Se uită pe debarcader, nesigură dacă îi părea rău sau se simţea uşurată că nicio siluetă cu părul negru nu stătea şi aştepta. De fapt, se părea că doar două persoane aşteptau sosirea lor. Iain nu fusese deci îngrijorat din cauza ei. Era bine, desigur. Mama ei, care o fi fost înnebunită, era acolo. Ea recunoscu fularul ei albastru care avea culoarea cerului.
   Iar bărbatul chel de lângă ea nu putea fi decât Angus.
   Când Lloyd opri motorul şi trase barca lângă debarcader, ochii Phaedrei zăriră o activitate neobişnuită pe strada care urca din port. Grupuri de oameni stăteau şi vorbeau şi gesticulau. Când cineva nou apăru acolo, atenţia i se îndreptă imediat spre ceva sau cineva care rămânea invizibil, după cotitură.
   - Phaedra! rosti Lloyd cu o urmă de nerăbdare.
   Ea tresări şi îşi dădu seama că el voia ca ea să arunce o frânghie către Angus, care aştepta cu mâna întinsă, plin de importanţă.
   Un moment mai târziu, ea era în braţele mamei ei.
   - Ah, mamă, strigă ea râzând şi retrăgându-se fără voie. Eşti sigură că vrei să mă atingi? Miros probabil ca o varză putredă.
   - Nu, nu miroşi, spuse Esther. Chiar dacă miroşi ca o grămadă de bălegar, tot nu mi-ar păsa. Tot aş jura pe Biblie că e cel mai dulce miros din oraş.
   Phaedra zâmbi.
   - Îmi pare rău, mamă, spuse ea blând. Partea cea mai proastă a fost că ştiam că o să fii îngrijorată.
   - Sunt bine, zise Esther.
   O neobişnuită răguşeală în vocea mamei ei o făcu pe Phaedra să se uite mai de aproape la ea. Îşi scosese fularul şi îl frământa între degete, într-o necaracteristică stare nervoasă.
   Ceva nu era în regulă. Ceva nelegat de noaptea de îngrijorare şi nesomn. Phaedra se uită spre Angus. El stătea în spatele lui Esther, ţinând capul lăsat şi mâinile unite, de parcă se ruga. În costumul lui închis şi cu cravata gri, sobră, îi amintea Phaedrei de un cioclu.
   Îşi îndreptă atenţia spre Lloyd, care zâmbea mânzeşte spre Esther şi se scuza de îngrijorarea pe care ştia că i-o produsese absenţa lor.
   Când Esther încercă să răspundă, spuse în grabă:
   - Sper că mă scuzaţi, dar cred că ar fi mai bine să fac curat în cabină.
   Şi o şterse sub punte, înainte ca să poată spune cineva ceva.
   - Se simte vinovat, zise Phaedra, aruncând o privire mirată în jur, la portul neobişnuit de pustiu.
    Mai era un element ce lipsise în afară de absenţa lui Iain. Doctorul Polson, împreună cu o ambulanţă, poliţia şi posibil, pompierii.
   Nu era firesc că Esther să fi venit la locul unui potenţial dezastru ce o implica pe fiica ei, fără o echipă medicală, plus una de salvare, în urma ei. Nu că ar fi fost nevoie de aşa ceva. Dar o ştia pe mama ei, când era vorba de bunăstarea unicei ei copile.
   - Mamă, ce s-a întâmplat? întrebă Phaedra cu o bruscă presimţire.
   O teamă iraţională îi provoca un nod în stomac.
   Zâmbetul rapid al lui Esther era lipsit de convingere.
   - Eu sunt bine. Zău! Acum, spune-ne ce s-a întâmplat cu tine şi cu Lloyd. Aţi fost prinşi în furtună? Da, bineînţeles că aţi fost. Ce întrebare stupidă!
   Mama ei se fâstâcea. Absolut sigur că se întâmplase ceva rău.
   - Am găsit un loc sigur de ancorare, spuse Phaedra repede. V-aş fi anunţat, dar radioul murise. Lloyd nu se aşteptase să meargă pe mare şi a uitat de el. Cred că e îngrijorat pentru Jade.
   - A fost neglijent, foarte neglijent, zise Angus.
   - A fost şi vina mea, zise Phaedra. Nu trebuia să-l grăbesc.
   Mama ei îi aruncă o privire tăioasă, dar nu spuse nimic. Vreo duzină de pescăruşi care se învârteau deasupra lor începură să ţipe la ei. Mirosurile înţepătoare ale portului ajunseră la nasul ei. De ce se temea în această dimineaţă de aprilie, luminoasă, splendidă? Ce era acel sentiment de întunecare care o înconjura? Şi de ce îi venea să vomite micul dejun pe care nu-l mâncase încă, dacă terenul de sub picioarele ei nu se mai clătina?
   - Mamă! S-a întâmplat ceva. Ştiu asta. Este oare...
   Nu putu să termine. Nu era niciun motiv ca orice ar fi rău să aibă legătură cu Iain. Dar ştia că avea.
   - Am să-ţi explic în maşină, spuse Esther, vizibil fără voie.
   O luă pe Phaedra pe după umeri. Haide.
    - E timpul pentru o baie bună, fierbinte.
   - Un moment.
    Phaedra se duse la marginea debarcaderului şi strigă:
    - Lloyd, noi plecăm. Este totul în regulă?
   Răspunsul înăbuşit al lui Lloyd arăta că e bine.
   Ea ezită. După noaptea prin care au trecut împreună, nu i se părea drept să îl lase să cureţe singur mizeria. Dar era sigură că el era jenat şi voia ca ea să plece. În cele din urmă, ea făcu asta.
   - Ne vedem mai târziu, strigă ea. Ai grijă de tine.
   Esther o trase de mânecă, iar ea o urmă pe mama ei în Fiat-ul vechi, dar bine întreţinut al lui Angus.
   În momentul în care el porni motorul, Phaedra se aplecă înainte şi întrebă direct.
   - Ei?
   Esther înghiţi în sec şi aşteptă până când maşina începu să urce încet dealul.
   - Nu trebuie s-o iei prea grav, draga mea, zise ea tot cu vocea aceea răguşită. N-am putut afla amănunte, aşa că s-ar putea să fie bine.
   - Iain? şopti Phaedra.
   - Da. Dar înţeleg că respira.
   Phaedrei îi venea urle, să insiste să i se spună imediat ce era mai rău. Dar reuşi să rămână liniştită şi să aştepte ca Esther să explice în felul ei propriu. Mai aşteptă, când dădură colţul la Câinele pătat.
   - Nu te uita, spuse repede Esther.
   Era prea târziu.
   Frumoasa maşină Porsche, albă, a lui Iain, zăcea pe o parte pe trotuar, în faţa magazinului de dulciuri. Partea din faţă era turtită de perete. Diamante strălucitoare de sticlă acopereau pavajul. Dar portiera din dreapta îi reţinu atenţia Phaedrei. Atârna pe jumătate în balamale, iar unde fusese geamul, era o gaură mare, înconjurată de fragmente de sticlă. O substanţă întunecată, lipicioasă, acoperea scaunul.
   Doi poliţişti solizi stăteau pe carosabil şi notau. În spatele lor, cetăţeni din Porthkelly se învârteau de parcă sperau o nouă dramă.
   - Pescăruşi! murmură Esther.
   Când Angus trecu repede pe lângă scenă, un camion de remorcare se opri în vârful dealului.
   Phaedra apucă de catarama curelei de la blugi. Colţurile ascuţite ale acesteia îi intrau în palmă.
   - Ce s-a întâmplat?
   Ce straniu! Nu se simţea normal. Mintea ei părea deconectată, despărţită de ea, toate senzaţiile trupului dispăruseră.
   - Nu ştiu exact, spuse Esther. Am auzit izbitura, dar nu ne-am dat seama că era Iain, până când Letty de la cârciumă a venit şi ne-a spus. Ştia că ne ducem jos să te aşteptăm pe tine.
   - Când am ajuns noi aici, îl ridicau într-o ambulanţă, explică Angus cu tonul lui cel mai precis. Era inconştient. Nu puteam face nimic, aşa că ne-am întors să aşteptăm ambarcaţiunea Morvoren.
   - Da, înţeleg. Duceţi-mă la spital, vă rog.
   Phaedra îşi fixă privirea pe părul scurt care se vedea pe ceafa lui Angus.
   - Poate ar trebui să faci o baie şi să mănânci ceva, mai întâi, zise repede Esther. Nu cred că au să ne lase să-l vedem, deocamdată.
   - Nu. Trebuie să mă duc la spital. Acum.
   Cum putea cineva să se gândească la mâncare în timp ce Iain zăcea şi se lupta să trăiască? Dacă se lupta... Dacă nu era deja...
   Refuză să ducă gândul până la sfârşit.
   Angus se uită la ea peste umăr.
   - Foarte bine. Atunci, acolo o să mergem.
   Vorbea de parcă alina un copil.
   Phaedra descoperi că, în fond, poate simţi. Trupul îi era rece, ca de gheaţă, în ciuda bătăilor nebuneşti ale inimii ei. Iar mintea ei striga „Iain! Iain, nu muri! Nu-mi poţi face una ca asta. Nu contează că nu mă mai iubeşti. Nu mă lăsa să-mi petrec restul zilelor pe pământ ştiind că tu nu eşti nicăieri... nimic. Te rog...”
   Nu-şi dădu seama că mâinile ei erau lipite în rugăciune, până când vârfurile degetelor îi atinseră bărbia.
   Când ajunseră la spitalul mic din cărămidă roşie, de la marginea oraşului, li se spuse că Iain mai era încă la chirurgie.
   Phaedra nu putea vorbi. Esther fu aceea care vorbi.
   - O să se facă bine?
   Recepţionera se uită pe computer.
   - Încă nu avem informaţii. Sunteţi din familie?
   - Da, răspunse Esther fără să clipească. Mama lui vitregă şi logodnica.
   Angus îşi mişcă picioarele. Phaedra se uită la mama ei, dar nu zise nimic.
   Recepţionera aprobă din cap.
   - Dacă vreţi să aşteptaţi...
   - O să aşteptăm, răspunse Esther.
   Camera de aşteptare avea scaune tari., verzi, cu picioare cromate. Pereţii erau verzi. Mirosea a dezinfectant. Ceasul alb, rotund, de pe perete arăta 1 şi 15 minute.
   Când acele mari, negre ajunseră la ora două, Phaedra se duse din nou la recepţioneră.
   - Doctorul Polson va veni la dumneavoastră curând, i se spuse.
   Se întoarse în camera de aşteptare. Angus se făcea că citeşte o revistă despre grădini. Esther îşi răsucea frumosul ei fular, transformându-l într-o cârpă transpirată.
   - Nu sunt veşti? întrebă ea, după ce se uită la faţa Phaedrei.
   - Nu. Nu sunt veşti.
   La două şi jumătate, intră doctorul Polson. Ridică din sprâncene.
   - Am înţeles că familia lui Iain e aici. Sora lui...
   - Joan? Este în Brazilia, doctore, zise Esther. Noi suntem singura familie pe care o are în Cornwall. Te rog, cum e?
   - Putea fi mai rău. Trebuia să fie mai rău. Are o uşoară contuzie, vânătăi şi julituri, tăieturi care au necesitat cusături. Un picior e fracturat. Dar nimic ce nu se va vindeca. În scurt timp, o să se întoarcă să facă viaţa dificilă pentru funcţionarii lui.
   Doctorul Polsen îşi încheie relatarea lui flegmatică despre rănile lui Iain cu un chicotit neprofesionist.
   Phaedra închise ochii. Oare nu spusese Iain cândva că oamenii din familia Trebanian nu mor niciodată în spital?
   - Mulţumesc ţie Doamne, şopti ea.
   - Mulţumim, doctore Polson, adăugă Esther. Putem să-l vedem?
   - Nu toţi odată. E prea mult pentru el. Dar dacă vrei să intri tu Esther...
   - Nu, nu eu. Phaedra.
   - Ah!
   Doctorul Polson se încruntă spre Phaedra, de parcă nu era sigur dacă să aprobe. Apoi, îşi drese glasul şi zise:
   - Foarte bine. Au să-l ducă în cameră în câteva minute. Am să vă anunţ.
   Câteva minute se transformară într-o jumătate de oră, apoi 40 de minute. Phaedra îşi petrecu timpul uitându-se orbeşte la ceas, încercând să nu se gândească la viitor, Iain era bine. Doctorul spusese că n-o să moară. Asta era tot ce conta. Nimic nu se schimbase de ieri, dar... într-un fel, totul se schimbase.
   Acum ea avea un motiv să continue să trăiască.
   Doctorul Polson sosi, în sfârşit, s-o ducă sus la Iain.
   Avea o rezervă, singur, aşa cum se aştepta şi ea. Dar când ajunse acolo, în loc să se uite la el, Phaedra se trezi că se concentrează la amănuntele camerei. Un bufet, pereţi crem, două scaune verzi şi un pat. Toate elementele standard ale unui spital.
   Iain nu scoase niciun sunet când, în cele din urmă, ea îşi adună curajul să se uite la el.
   Primul lucru pe care îl văzu fu o excrescenţă albă, bandajată, suspendată de un aparat la capătul patului. Se uită la aceasta, în timp ce-şi aduna puterea să se uite la faţa lui. La cât putea vedea din ea.
   Fruntea îi era acoperită de bandaje. Sub ele, apărea un nas pal, umflat. Obrajii şi bărbia erau o hartă de zgârieturi şi tăieturi fine, iar un tub de plastic era legat de braţul lui. Ţinea ochii închişi. Îi auzea respiraţia în liniştea din cameră.
   - Doarme, îi şopti Phaedra doctorului Polsen.
   - Pe naiba, doarme.
   Vocea lui Iain era puternică şi hotărâtă ca întotdeauna.
   Phaedra duse mâna la gură; apoi, trupul ei se relaxă şi începu să râdă când uşurarea trecu peste ea, ca valurile din ziua precedentă, Iain era tot bărbatul dur, hotărât, neînfricat, pe care ajunsese să-l iubească.
   Ea închise ochii şi trimise o rugăciune de mulţumire zeităţii care îi ascultase ruga. Când îi deschise din nou văzu că Iain profită de ocazie ca s-o examineze cu atenţie. Din creştet până unde putea ajunge privirea lui din poziţia culcat. Pentru un bărbat care îşi revine din accident, examinarea asta era uimitor de amănunţită.
   - Phaedra! spuse el.
   Ea înghiţi în sec şi îşi regăsi vocea.
   - Da. Cum te simţi?
   Zâmbetul lui întins peste faţa distrusă de zgârieturi, era la fel de şiret şi sexy ca întotdeauna. Văzându-l, Phaedra îşi reţinu un suspin, iar Iain îşi desfăcu braţele.
   Mişcarea îl făcu să se strâmbe. Ea ezită şi, brusc, trăsăturile lui rănite se întunecară.
   „Ah, Iain! Nu mă înţelege greşit, strigă în tăcere inima ei. Nu mă îndepărta din nou. Nu acum.”
   El mişcă din cap, de parcă înţelegea şi cu un mic ţipăt, ea veni la marginea patului. Imediat el îi luă ambele mâini şi o trase până fu destul de aproape ca el să-şi pună un braţ în jurul taliei ei.
   - Fii atent, şopti ea. Iain, piciorul tău. Nu trebuie...
   - Nu eşti aproape de piciorul meu. Vreau s-o ţin pe femeia mea şi nimeni să nu-mi spună că nu o pot face.
   Îşi băgă mâna sub puloverul ei, la spate.
   Phaedra, uitându-se la faţa lui rănită, dar tot dragă, înţelese că în cele din urmă era acolo unde îi era locul, în braţele lui Iain. Chiar dacă el mirosea a spital.
   În spatele lor, doctorul Polsen murmură:
   - Nimeni nu-ţi spune nimic, Iain. Experienţa ne-a învăţat că totul e o pierdere de timp. Dar dacă nu-i dai piciorului ăluia şansa să se vindece, tu eşti cel care va regreta.
   „Vai de mine!” Cu o înţepătură de vinovăţie, Phaedra luă mâna lui Iain de pe talia ei şi se aşeză pe unul dintre scaunele verzi.
   Doctorul Polsen aprobă din cap.
   - Aşa-i mai bine. Nu sta prea mult, acum. Nu vreau ca pacientul meu să fie prea agitat.
   - Am să fiu mult mai agitat dacă Phaedra încearcă să plece, îl asigură Iain. De fapt, am să mă desprind de toate tuburile astea ridicole şi de scripete şi am s-o aduc înapoi.
   - Pe un singur picior? întrebă sec doctorul Polson.
   - Pe burtă, dacă e nevoie.
   - Zece minute!
   Doctorul zâmbi când îi lăsă.
   - Nu-i destul! strigă Iain după el.
   Doctorul Polson îl ignoră. Îi auziră paşii pe podeaua lustruită, mergând prin hol.
   Phaedra se întoarse spre Iain. Faţa lui dragă era atât de învineţită şi cu răni de bătălie. Dar era tot faţa lui. Acesta era, în continuare, bărbatul care, fără să o ştie, n-o lăsase să poată iubi un altul. Vânătăile se vor şterge şi tăieturile se vor vindeca în timp. Întinse mâna să-l atingă, apoi se răzgândi.
   - Iain, ce ţi-ai făcut singur? întrebă ea. De ce?
   El întinse mâna după mâna ei şi o ţinu lângă obraz.
   - Eram în prea mare grabă să te iau de pe vasul ăla afurisit şi să te scutur, prostuţo, că ai plecat cu Lloyd, recunoscu el. Rezultatul, după cum mi s-a spus, a fost că am avut o serioasă neînţelegere cu un zid.
   - Zidul a învins, după cum se vede.
   - Nu pentru mult timp. Parcă spuneai că bărbatul a plecat din oraş.
   Iain îi strânse degetele mai tare.
   - Nu. Ţi-am spus că a plecat de la Chy an Cleth. Se duce după Jade abia după Paşte.
   Iain îi lăsă mâna să cadă pe pat.
   - Şi ai petrecut noaptea cu el? Pe barcă?
   Părea doar uşor curios. Phaedra nu fu păcălită nicio secundă. Se ridică şi se duse la picioarele patului. El nu făcu nicio încercare s-o oprească.
   - Presupun că se poate spune şi aşa, fu ea de acord. Am fost prinşi de furtună. A început brusc şi nu aveam nicio şansă să ne întoarcem.
   - Ce convenabil!
   - Ce?
   Auzea oare bine?
   - Am zis, ce convenabil.
   Deci, nu era nimic rău cu auzul ei.
   - Iain, zise ea, dacă n-ai fi şi aşa destul de rănit, aş fi tentată să te pălmuiesc pentru asta. Ştii bine că nu e nimic între mine şi Lloyd. E căsătorit. Cu Jade. Care e prietena mea.
   - Asta n-a oprit-o niciodată pe Rosie.
   Phaedra uită că trebuie să stea departe de el, uită de tot, în afară de faptul că avea o dorinţă arzătoare să-i dea un picior în fundul lui foarte prezentabil, dar acum de neatins.
   - Eu... nu... sunt... Rosie, spuse ea scoţând fiecare cuvânt cu precizie mândră, aplecându-se asupra lui, încât faţa îi atârna deasupra nasului lui umflat. Eu sunt Phaedra. Şi nu mă culc cu soţii prietenelor mele. Singurul bărbat cu care m-am culcat vreodată ai fost tu... şi după cât îmi amintesc, n-am prea dormit.
   În loc să se răstească la ea, Iain ridică o mână la gură ca să acopere ce părea în mod bănuitor, un zâmbet.
   - Îmi pare rău, zise el. Sunt un prost gelos care merită un picior în fund.
   Înainte ca Phaedra să poată spune că va ţine minte asta când el se va face bine, simţi cealaltă mână a lui curbându-se peste fundul ei sau atât cât putea din poziţia lui mai mult decât dezavantajoasă. O mângâia cu un scop şi dând semne că va continua cu explorări mai intime.
    Dar o voce scandalizată exclamă din uşa deschisă:
   - Domnule Trebanian, vreau să vă reamintesc că aici e un spital, nu bordel.
   - Şi eu aş vrea să vă amintesc, soră Nosebottan, că asta e logodnica mea, nu o...
   Se opri şi respiră ca un câine de vânătoare care caută urma.
   - Dacă mă gândesc bine, draga mea, miroşi puţin... exotic. Ai fermentat din nou napii?
   Îi dădu o palmă uşoară şi încetă cercetarea.
   Phaedra se îndepărtă, jenată efectiv de excitarea imediată pe care i-o produsese atingerea lui experimentată. Îşi trase neîndemânatic puloverul.
   - N-am avut nici timp să fac un duş. Marea era înfuriată şi ne-a fost rău la amândoi. Chiar...
   - Nu, spuse Iain cu o voce neobişnuit de blândă. Nu miroşi, te tachinam. Nu ar trebui să faci să-mi fie atât de uşor.
   Phaedra zâmbi.
   - E un obicei, cred. Eu...
   Se opri. Ce spusese el? Despre faptul că ea e...
   - Iain, ai spus că eu sunt... logodnica ta? Pentru că...
   Infirmiera Nosebottam, dacă ăsta o fi fost numele ei, nu-i dădu şansa să termine fraza.
   - O să trebuiască să pleci, zise ea. Orele de vizită s-au terminat.
   - Prostii, zise Iain făcând un gest cu mâna. Eu sunt cel care ocupă patul ăsta şi orele de vizită se termină când spun eu. Vrei să ne laşi singuri acum? Te rog!
   Phaedra începu să vadă de ce Trebanian Publicitate avea un succes atât de fenomenal, Iain nu lua prizonieri.
   Infirmiera inspiră adânc şi ieşi din cameră băţoasă.
   Phaedra decise că era bine că Iain nu era legat de ceva crucial pentru viaţa lui.
   - Pentru un bărbat care se presupune că îşi revine după un accident, eşti dizgraţios de autoritar, îi spuse ea. Şi presupun că-ţi dai seama că, peste un minut, ea va veni cu întărituri. N-ar fi trebuit să faci asta, Iain.
   - De ce nu? Să fiu al naibii dacă o să am public când o cer de soţie pe femeia pe care o iubesc.
   Phaedra se aşeză din nou pe scaun. Se părea că se întâmplă ceva cu picioarele ei. Le simţea ca nişte spaghete. Duse o mână la tâmplă, care îi pulsa. Doar ea nu era logodnica lui Iain. Era...
   - Phaedra? M-ai auzit?
   Nu, nu-l auzise. Spusese el oare ceva?
   - Nu, recunoscu ea. Ce?
   - Am zis: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Dacă mă gândesc mai bine, am să reformulez: „Când vrei să te căsătoreşti cu mine?”
   Ochii lui erau foarte luminoşi. Avea oare febră?
   - Vorbeşti serios? întrebă ea.
   - Bineînţeles că da. Nu obişnuiesc să cer femei în căsătorie doar ca să mă aflu în treabă.
   El zâmbi şi cu toate că gura lui era înconjurată de vânătăi şi copci, era cel mai frumos zâmbet pe care-l văzuse ea vreodată. Acelaşi zâmbet care îi furase inima de la început. La fel cum acum îi furase vocea.
   Văzând că ea nu răspunde, Iain spuse cu blândeţe:
   - Îmi pare rău, Phaedra. Îmi pare rău că am văzut atât de târziu ce era sub nasul meu. Ar fi trebuit să ştiu. Cel puţin din noaptea aceea, din apartamentul meu. Dar eram atât de sigur că nu puteam iubi din nou, atât de convins că orice dorea tatăl meu trebuie să fie rău, încât...
   El se opri şi ea îi văzu muşchii mişcându-se pe gâtul lui.
   De ce îi venea lui greu să vorbească. Era rănit mai rău decât voia ea să ştie?
   - Iain! spuse ea, luptându-se să nu se vadă panica în vocea ei. Iain, te simţi bine?
   Se aplecă îngrijorată spre el.
   - Nu ştiu, zise el şi îi luă din nou mâna. E prea târziu? Ţi-ai schimbat părerea în legătură cu faptul că mă iubeşti? Pentru că, în cazul ăsta...
   - Niciodată nu poate fi prea târziu. Nu, nu mi-am schimbat părerea.
   Bucuria îi cuprinse fiinţa, încălzindu-i inima ca soarele după zăpadă, Iain o iubea. Voia să se însoare cu ea.
   - Atunci, da... Sunt absolut sigur bine. Mai bine decât am fost vreodată în viaţa mea.
   Puse o mână pe ceafa ei.
   - Ai crede că pot tolera şi gândul copiilor dacă sunt ai tăi?
   - Ah, Iain. Te iubesc.
   Phaedra era atât de copleşită că abia putea rosti cuvintele.
   - Așa cum te iubesc şi eu, Phaedra mea.
   Îşi băgă mâna în părul ei, iar după un moment spuse zâmbitor:
   - Presupun că s-a mai făcut aşa ceva.
   O dorinţă neajutorată o străbătu pe şira spinării.
   - Ce s-a mai făcut?
   - Dragoste, într-un pat de spital.
   - Cu un picior fracturat? Probabil că da. Dar n-o să se facă din nou, azi.
   - Eşti dură ca fierul, zise Iain. M-am îndrăgostit de o doamnă de fier.
   Phaedra zâmbi. O tachina din nou, ca pe vremuri. Şi o iubea. Într-adevăr, există un moment când visurile se adeveresc. Doar că nu ghicise că asta se va petrece într-o cameră de spital, cu infirmiera Nosebottam scoţând foc pe nări pe coridor.
   - Sărută-mă, zise Iain.
   - Nu pot. Sărmana ta faţă...
   - Are nevoie să fie mai bine sărutată, termină el fraza.
   Phaedra se aplecă şi îşi atinse buzele uşor de gura lui.
   Degetul lui atinse un loc foarte sensibil sub urechea ei stângă.
   - Din nou, zise el. Ăsta n-a fost un sărut.
   - Poate că nu; dar e tot sărutul pe care ai să-l capeţi în seara asta, tinere. Phaedra, îmi pare rău că stric petrecerea, dar dacă vrei să se facă bine, trebuie să pleci acum. Infirmiera Nosebottam refuză să intre până nu pleci tu.
   Vocea doctorului Polson era prietenoasă, dar fermă.
   - Dă-mi o primă, spuse Iain. Phaedra, să nu îndrăzneşti să mă părăseşti. Femeii ăsteia îi place să înfigă ace în mine, ca să-i treacă timpul.
   Doctorul Polson clătină din cap.
   - Un tip mare ca tine n-ar trebui să se teamă de câteva ace. Phaedra...
   - Plec, zise Phaedra. Fii bun, Iain. Ne vedem mâine.
   - N-o să mai rămână nimic de văzut din mine după ce femeia aia termină cu mine.
   - O să mai rămână destul, spuse ea făcându-i semn de la uşă. E nevoie de mai mult decât nişte ace, ca să te facă să dispari.
   - Aşteaptă tu până o să ne căsătorim, gemu Iain. Aşteaptă tu, Phaedra Pendenning.
   Phaedra îi suflă un sărut.
   - Am să aştept, răspunse ea. Dar nu va fi uşor.
   Râsul fără voie al lui Iain o urmări în hol.
   Nu, nu va fi uşor să aştepte. Dar a aşteptat atât de mult! Va mai supravieţui câteva săptămâni, măcar până i se va scoate ghipsul.
   Pe de altă parte, infirmiera Nosebottam s-ar putea să nu aştepte.

Epilog

   Melodia veselă a clopotelor bisericii era purtată de vânt.
    Ultima oară, Iain auzise aceste clopote exact cu 1 an în urmă, când sunaseră trist, pentru moartea tatălui său. Acum, cântau sărbătorirea căsătoriei lui cu Phaedra.
   Nu-şi putea lua ochii de la ea, mergând graţios alături de el în biserică, de data asta nu în blugi sau o fustă practică, ci într-o rochie de mătase crem, de o simplitate clasică, care făcea pentru ea ceea ce nu puteau face dantelele şi fundele. Azi, fiica menajerei arăta ca o prinţesă. Prinţesa lui! Iain puse mâna peste mâna ei, care îl ţinea de braţ. Ea zâmbea, nu spre el, ci spre mica adunare de oameni care fuseseră invitaţi să sărbătorească împreună cu ei în biserica veche de pe stâncă.
    Poate simţind că el o priveşte, Phaedra îi întoarse zâmbetul. Iain îşi ţinu respiraţia. El ştia de multă vreme cât îl iubea ea. Dar abia acum, văzând dragostea aceasta care îi strălucea în ochi, înţelese cu adevărat ce era să arunce.
   - Te iubesc, rosti el, în tăcere, din buze, când ajunseră la vechiul arc de piatră din faţa bisericii şi ieşiră împreună la soare.
   Phaedra îi strânse braţul şi acesta era singurul răspuns de care el avea nevoie sau pe care îl dorea.
   Doamne, ce frumoasă era, această roză a lui din Cornwall. Încăpăţânată ia culme, la fel ca şi el, dar mai dulce şi mai generoasă decât oricare femeie pe care o cunoscuse.
   Se aplecă să-şi apese buzele peste ale ei, ignorând grupul celor care erau adunaţi la capătul scării.
   Timpul trecea, fără ca el să-şi dea seama de altceva decât de gustul ei, de senzaţia respiraţiei ei pe obraz şi, în fundal, de eternul murmur al mării.
    Apoi, vocea surorii lui strigă:
   - Hei! Păstraţi-vă pentru luna de miere, copii! Iain, tu nu eşti singurul care vrea să sărute mireasa.
   Fără voie, Iain îi dădu drumul. Imediat, Anton, superb în negru şi roşu, o cuprinse în braţe şi o sărută pe obraz.
   Fu urmat de Angus, care o dusese la altar, şi de Esther care plângea, fără să se ascundă, pe rochia elegantă, albastră, de mamă a miresei.
   - Ah, draga mea copilă! Sunt atât de bucuroasă, suspină ea. Am aşteptat atât de mult ziua asta. Charles...
   Nu putu să continue.
   Phaedra o îmbrăţişă pe mama ei. Înţelegea că Esther plângea nu doar pentru fericirea fiice ei, ci pentru acel Trebanian pe care ea însăşi îl iubise şi îl pierduse.
   - Hei, hei, gata acum.
   Veşnic credinciosul Angus o trase deoparte pe Esther, bătând-o uşor pe umăr.
   - N-ai pierdut o fiică, ştii asta. Ai căpătat în mod oficial fiul pe care l-ai avut întotdeauna.
   Ester îşi trase nasul şi îşi şterse ochii.
   - Ştiu. Ştiu. Şi te am şi pe tine, Angus. O să fii întotdeauna prietenul meu foarte drag.
   Doar Phaedra observă tristeţea din ochii micului bărbat, când aprobă din cap şi spuse că desigur, va fi prietenul ei.
   Când briza îi ridică voalul încât acesta flutură în spatele capului ei ca aureola unui înger, Iain râse şi sugeră că era timpul să se întoarcă toţi acasă.
   Un sentiment de oprire a timpului şi de pace coborî asupra lor când coborâră cărarea şerpuită prin curtea vechii biserici, printre mormintele generaţiilor familiei Trebanian şi Pendenning. Ea şi Iain aveau să se mute deocamdată în apartamentul lui din Londra, iar ea găsise deja o slujbă cu o jumătate de normă în învăţământ, în oraş. Dar Chy an Cleth va fi întotdeauna aici, aşteptându-i când vor avea nevoie de timp de odihnă şi refacere a sufletelor lor. Amândoi ştiau că, după ani de acum încolo, aici va fi locul unde vor veni să-şi termine ce a mai rămas din zilele lor.
   Când ajunseră la ultimul loc de odihnă al lui Charles, cu modesta piatră de căpătâi pe care scria doar „Charles Trebanian, soţ iubitor al lui Helen” şi data naşterii şi morţii lui, Phaedra apucă braţul lui Iain şi zise:
   - Aşteaptă. Lasă-i pe ceilalţi să treacă mai departe.
   Esther se uită peste umăr, îi văzu stând acolo şi aprobă din cap, înţelegând. Desfăcând larg braţele, îi îndemnă pe restul oaspeţilor să iasă pe poartă.
   - Ştiu, spuse Iain, cuprinzând talia Phaedrei cu braţul şi trăgând-o aproape, când ai zis prima dată că ar trebui să ne căsătorim la un an de la moartea tatălui meu, m-am gândit că e o idee proastă.
   - Ştiu. Dar n-a fost proastă, nu-i aşa?
   Iain clătină din cap.
   - Nu. Fii atentă, dacă ar şti că i-am cerut lui Anton să fie cavalerul meu de onoare s-ar strădui să vină înapoi să ne pedepsească.
   Phaedra zâmbi.
   - Nu cred. Nu cred că i-ar mai păsa.
   Ea ridică un braţ şi arătă spre cerul de iulie, imposibil de albastru.
   - Ştii, am sentimentul că el ne urmăreşte azi şi chicoteşte triumfător, undeva, acolo sus.
   - Sau acolo jos, undeva, murmură Iain.
   - Iain!
   Phaedra se trase de lângă el şi făcu indignată un pas înapoi. Apoi, trăsăturile ei se îmblânziră.
   - Nu vorbeşti serios, nu-i aşa? Nu-ţi pasă că a ieşit cum a vrut el.
   Iain îi luă mâna.
   - Deloc, recunoscu el.
    După un moment, adăugă cu un zâmbet:
    - Bătrânul meu tată răutăcios a reuşit, în cele din urmă, să obţină să fac ce mi se spune. Şi n-aş fi vrut să fie altfel. Greu de crezut, nu-i aşa?
   - Nu. Nu chiar. Sunteţi amândoi nişte Trebanian.
   - De ce cred oare că ăsta nu-i un compliment?
   Iain îşi trecu un deget peste nasul ei. Phaedra se strâmbă la el.
   - De fapt, este un compliment. Am avut întotdeauna afecţiune pentru cei din familia Trebanian.
   - Aşa sper. Acum, ce-ar fi să-mi arăţi ceva din afecţiunea asta?
   Phaedra îşi ridică braţele şi le încolăci în jurul gâtului lui, arătându-i atât de satisfăcător, încât puteau pierde cu totul recepţia, dacă Esther n-ar fi trimis-o pe Joan să le amintească faptul că aveau o casă plină de oaspeţi.
   Când părăsiră curtea bisericii, un vânticel cald îi urmă şi făcu frunzele să foşnească cu un zgomot curios, asemănător cu chicotitul unui bătrân mulţumit.

SFÂRŞIT