Profesoara, Freida McFadden

 ............................................

5.

 

                       Mi se taie picioarele și aterizez în noadă, direct pe podeaua tare a bucătăriei. Capul mi se învârte și văd în fața ochilor doar un tunel negru.

   Aș fi putut încerca să mă conving că pantofii au zăcut aici tot timpul și că pur și simplu nu i-am observat. Iar detectiva are dreptate într-o privință - Eve era foarte meticuloasă în menținerea pantofilor ei în stare perfectă, așa că niciodată, absolut niciodată nu i-ar fi murdărit în halul ăsta. Dar poate că a prins-o ploaia și pur și simplu n-a avut ce face. Aș fi putut încerca să mă conving de toate astea.
   Dar partea cu dovleacul. Cum să fi ajuns niște dovleac strivit pe tocul unui pantof de-al nevesti-mii?
   Chiar dacă Eve ar fi fost încălțată când am îngropat-o, ceea ce nu a fost cazul, este clar că nu s-a ridicat din mormânt și nu s-a întors acasă cu o bucată de dovleac înfiptă în toc. Asta înseamnă că altcineva a pus pantofii în mijlocul bucătăriei, ca să-i văd și să intru în panică.
   Și persoana asta trebuie să fie cineva care știe ce am făcut azi-noapte.
   Oare Addie a făcut-o? Pare puțin probabil ca ea să fie capabilă de așa ceva; totuși, noaptea trecută am abandonat-o în mijlocul pustietății. Poate că asta este răzbunarea sa copilărească. Deși nu pare stilul ei. Addie este o adolescentă impulsivă, iar ideea că s-ar strecura la mine în casă și ar planta în bucătărie o pereche de pantofi ai lui Eve mi se pare de-a dreptul ridicolă.
   Mai există o posibilitate.
   Sunt dureros de conștient de faptul că în ultimii câțiva ani nu am fost capabil să satisfac apetitul sexual al soției mele. Și, bineînțeles, mi-a trecut prin minte că poate și-a luat un amant care să suplinească această lipsă. Vechea Eve - cea de care m-am îndrăgostit - nu ar fi luat niciodată în calcul așa ceva, dar cred că femeia cu care m-am căsătorit ar fi în stare de asta.
   Așa că, dacă avea o relație cu alt bărbat, ar fi oare posibil să-i fi făcut confidențe? Iar el să fi descoperit cumva ce i-am făcut și acum să spere la o răzbunare pe măsura faptei?
   Oricare din aceste posibilități mă neliniștește foarte tare.
   Ridic pantofii de pe jos și spăl tocurile în chiuvetă, sub un jet de apă fierbinte. Un lucru e limpede: oricine-a lăsat acești pantofi în bucătărie speră să mă sperie, însă nu prea vrea să implice poliția.
   Dacă cineva ar fi avut informații incriminatoare despre mine, detectiva aceea mi-ar fi pus cătușele înainte să apuc să rostesc vreo minciună.
   Nu, sunt sigur că am un oarecare atu. Cât timp sunt prudent, nimeni nu va afla ce-am făcut.

CAPITOLUL 67

   ADDIE

   O aud pe mama cum mă strigă de la parter, cu un ușor tremur în voce.
   Am petrecut cea mai mare parte a după-amiezii zăcând la mine în pat și holbându-mă în tavan, prea paralizată ca să mă apuc de vreuna din temele pe care le am de făcut în weekend. La un moment dat, am auzit-o pe mama ieșind din dormitorul ei și coborând la parter, dar n-am deschis ușa camerei mele. Nu pot să dau ochii cu ea.
   Cobor treptele, vag conștientă de faptul că tricoul de pe mine are o pată pe buzunarul de la piept, iar părul ciufulit arată ca un cuib.
   Încremenesc pe la jumătatea scării, la vederea unei femei necunoscute, îmbrăcate în trenci, care stă în mijlocul livingului.
   - Addie, spune mama. Doamna este detectiva Sprague. Ar vrea să-ți pună câteva întrebări.
   Știam că în cele din urmă voi fi interogată de poliție, având în vedere că ieri am fost în biroul directoarei, împreună cu doamna Bennett, dar nu m-am așteptat să se întâmple atât de repede. Nici nu pricep cum de au aflat într-un timp atât de scurt de dispariția ei. Din moment ce este weekend, singura persoană care ar fi putut să-i reclame dispariția...
   Nathaniel.
   - Bună, Addie, spune detectiva în timp ce eu cobor încet restul treptelor, până la parter.
   Este micuță de statură, dar trăsăturile de pe chipul ei par sculptate în piatră și și-a prins părul la ceafă, într-un coc foarte strâns. Chiar dacă e scundă, mă sperie.
   - Aș vrea să vorbim câteva minute, dacă e OK pentru tine.
   - Iar eu voi fi aici, de față, adaugă mama.
   Mă uit la amândouă. Nu văd nicio posibilitate să refuz, așa că dau din cap în semn de încuviințare.
   - Așadar, Addie...
   Ochii negri ai detectivei Sprague îmi cercetează chipul. E genul de femeie care își poate da seama dacă mint, mai bine decât reușea învățătoarea mea din clasa a patra.
   - Motivul pentru care mă aflu aici este că profesoara ta de matematică, doamna Bennett, a dispărut cândva între seara trecută și dimineața aceasta.
   Gâtul mi s-a uscat precum Sahara, despre care s-a întâmplat să învățăm chiar luna trecută.
   - Oh. Ce-a pățit?
   - Păi nu știm, spune răbdătoare detectiva. Dar în timp ce făceam cercetări în legătură cu dispariția ei, am descoperit că ai avut câteva conflicte cu doamna Bennett.
   Simt privirea mamei ațintită asupra mea, întrucât ea nu știe nimic despre toate astea. Nu prea știu ce să zic, mai ales în fața mamei.
   Neagă totul.
   - Ăăă, încep eu, am avut câteva probleme în clasă, ceea ce nu prea a fost grozav, dar nu eram la cuțite sau ceva de genul acesta.
   Buzele lui Sprague zvâcnesc abia perceptibil.
   - Nu, nu sugeram că erați la cuțite. Dar i-a spus directoarei că te-a prins dând târcoale pe lângă casa ei cu vreo două seri înainte.
   „Neagă totul.”
   - Nu este adevărat. Nu dădeam târcoale. Am fost acasă toată noaptea.
   - Așa este, doamnă detectiv, intervine mama. Am fost cu ea joi seara. Nu a ieșit nicăieri.
   - Deci ați fost cu ochii pe ea toată noaptea?
   Mama ezită.
   - Păi are 16 ani. Nu simt nevoia s-o supraveghez permanent. La un moment dat, a urcat la ea în cameră...
   - Deci e posibil să fi ieșit, totuși?
   Mama îmi aruncă o privire, apoi se uită iar la detectivă.
   - Presupun că e posibil, da.
   - De asemenea...
   Sprague bagă mâna în buzunarul trenciului și scoate de acolo o coală de hârtie împăturită, pe care mi-o întinde.
   - I-ai scris tu asta doamnei Bennett?
   Mama se apleacă peste umărul meu, ca să citească din hârtia pe care mi-a dat-o detectiva. Genunchii încep să-mi tremure când văd rândurile pline de furie. Nu. Oh, nu.
   Nu se poate.
   „Îmi vine să-ți scot ochii și să-ți umplu orbitele goale cu cărbuni aprinși. Îmi vine să-ți înfig pixul în beregată...”
   Mama își astupă gura cu palma.
   - Addie!
   - Tu ai scris asta? mă presează detectiva.
   Nu are niciun rost să mint. Mama îmi cunoaște scrisul, deci știe deja că eu am scris-o.
   - Da, recunosc în cele din urmă. Dar nu era... adică eu am scris-o, dar nu mă refeream la doamna Bennett.
   Sprague ridică sprâncenele.
   - Dar la cine te refereai?
   - Nu mă refeream la nimeni anume, spun eu. Era... era o temă pentru ora de engleză.
   Mă gândesc iar la momentul când am scris aceste rânduri, când eram atât de furioasă pe Kenzie că mi-a luat hainele din vestiar, la ora de sport. Iar apoi Nathaniel mi-a dat ca temă să scriu o scrisoare în care să-mi exprim ura. Nu vorbeam serios cu toate alea. Eram doar... dramatică. Încercam să-l impresionez.
   - O temă? spune mama neîncrezătoare.
   Detectiva Sprague nu zice nimic, însă văd pe chipul ei că se gândește la același lucru.
   - Da, gen...
   Mă scarpin în cot.
   - Trebuia să scriu o scrisoare către o persoană pe care eram furioasă. Dar nu am dat-o niciodată, nimănui. Nu era o scrisoare adevărată.
   - O temă, se încruntă Sprague. Deci înseamnă că... și ceilalți copii au primit aceeași temă? Dacă îi întreb, o să-și amintească?
   - Nu, tema asta am primit-o doar eu.
   Detectiva îmi aruncă o privire ciudată, însă nu mă întreabă mai multe. Nu știu dacă e bine sau rău.
   - Trebuie să te întreb, Addie, continuă ea, unde ai fost noaptea trecută?
   - Acasă, răspund eu repede.
   Detectiva se uită spre mama.
   - Și dumneavoastră ați fost tot acasă?
   Obrajii mamei se înroșesc.
   - Sunt asistentă medicală și am avut tură de noapte.
   Cuta aceea de pe fruntea mamei care apare de fiecare dată când e îngrijorată în privința mea s-a transformat într-o crevasă. În ultimul an m-a privit de multe ori în felul acesta.
   - Așadar...
   De data asta, Sprague vorbește cu mama.
   - La serviciu vă duceți cu mașina?
   Mama se încruntă, confuză.
   - Da.
   - Și mai aveți și alt vehicul?
   - Avem...
   Mama se uită spre ușa garajului.
   - Mașina răposatului meu soț este în garaj. Dar n-o folosește nimeni.
   Pretinde că păstrează mașina tatei pentru mine, cu toate că, serios vorbind, ea nu vrea de fapt să arunce nimic din ce i-a aparținut lui. Fac pariu că acum își dorește să fi scăpat de ea.
   - Deci tu aveai acces la mașină seara trecută? mă întreabă Sprague.
   Înainte să pot răspunde, intervine mama.
   - Dar ea nu are permis de conducere. Nu are decât permis ca să învețe să conducă.
   Detectiva arcuiește o sprânceană. Ea știe mai bine decât oricine că lipsa permisului de conducere n-o să oprească un adolescent să se urce la volan.
   - Dar mașina era în garaj?
   - Da, răspunde ea abia auzit.
   Totuși, nu știu de ce întreabă detectiva toate astea. De ce-ar interesa-o dacă am avut sau nu acces la mașină? Noaptea trecută nu am folosit mașina tatei. Singurul motiv pentru care aș fi avut nevoie de o mașină noaptea trecută ar fi fost dacă...
   Dacă aș fi acționat singură.
   Mă copleșește o senzație oribilă de amețeală. Detectiva Sprague s-a comportat de parcă ea ar fi găsit scrisoarea aceea, dar sunt destul de sigură că singurul mod în care ar fi putut intra în posesia ei este să i-o fi dat-o chiar Nathaniel. Și din moment ce școala este închisă azi, el trebuie să fi fost cel care i-a spus că am fost zărită dând târcoale casei lor.
   Și m-a abandonat în pădure.
   Oare Nathaniel mi-a înscenat totul ca să ies țap ispășitor pentru uciderea soției lui? Tot ce spune detectiva pare să indice această variantă, dar îmi cunosc iubitul și el n-ar face niciodată așa ceva.
   Felul cum a procedat noaptea trecută a fost ca să mă protejeze pe mine - să mă țină departe de închisoare. Doar că mă tot gândesc la urmele alea roșii de pe beregata doamnei Bennett.
   - Addie, spune detectiva Sprague pe un ton surprinzător de blând, ai vreo idee ce s-a întâmplat cu doamna Bennett noaptea trecută?
   Și mama, și Sprague mă privesc țintă. Clatin din cap, amuțită.
   Sprague oftează prelung.
   - În regulă, Addie. Asta e tot, deocamdată. Dar s-ar putea să te chemăm la secție mai încolo. O să mai avem niște întrebări pentru tine.
   - Addie n-ar face niciun rău nimănui, îmi ia apărarea mama. Ea nu e așa.
   Detectiva zâmbește din politețe, dar nu spune nimic. Știe la fel de bine ca mine că nu ăsta-i adevărul.

CAPITOLUL 68

   ADDIE

   După plecarea detectivei Sprague, mă uit la mama și mi se pare că este în pragul unui atac cerebral. Toată culoarea i-a fugit din obraji și sunt aproape sigură că ultimele fire castanii au albit acum.
   - Addie, icnește ea. Ce-a fost asta? Ce-ai făcut?
   „Neagă totul.”
   Cobor privirea, jucându-mă cu o șuviță din părul murdar. N-o să fiu chiar surprinsă dacă o să albesc și eu până se termină toată povestea.
   - N-am făcut nimic. Am fost aici toată noaptea.
   - Spune-mi adevărul, Adeline.
   Mama poate să mă citească perfect când mint, așa că încerc altă strategie.
   - Uite, ea crede că am fost cu mașina undeva, dar pariez că mașina aia din garaj nici nu mai pornește. N-am mai folosit-o de atâta timp, sunt sigură că i-a murit bateria.
   Ultima dată când mama a condus mașina aceea a fost cu cel puțin două luni în urmă, când se gândea s-o vândă. Până la urmă s-a hotărât s-o păstreze pentru mine, chiar dacă gândul de-a conduce mașina individului ăluia mă umple de silă.
   - Poate, spune ea încet.
   Răsucește capul ca să se uite încă o dată spre ușa garajului.
   - Bine. Hai să verific.
   Inima începe să-mi bată cu putere când o văd luând cheile de pe raftul bibliotecii, acolo unde le ține de obicei. O urmez în grabă, în timp ce se îndreaptă hotărâtă spre garaj. Descuie portiera fără o vorbă și se strecoară pe locul șoferului. Bâjbâie cu cheile pentru un moment, înainte de a reuși să le bage în contact.
   - Mamă, spun eu după ce realizez că-mi țineam respirația.
   Nu a mai condus de multă vreme mașina tatei. Fac pariu că n-o să pornească. Și apoi o să scap de bănuieli, nu? Dacă n-am avut mașină noaptea trecută, nu i-aș fi putut face nimic doamnei Bennett.
   Mama răsucește încet cheia în contact.
   Motorul revine la viață atât de zgomotos, încât trebuie să fac un pas înapoi. Garajul începe să se umple cu gaz de eșapament. Serios, acum chiar ar trebui s-o oprească, dar nu face decât să stea acolo, cu privirea sticloasă pironită în parbriz, în timp ce garajul este invadat de fumuri toxice.
   - Nici măcar nu știam că ar putea să pornească, spun eu rugător.
   În cele din urmă întinde mâna spre cheie și oprește motorul.
   Scoate cheile din contact și iese din mașină. Mă privește drept în ochi.
   - Ce s-a întâmplat noaptea trecută, Addie? Vreau adevărul.
   - Nimic, spun încetișor. Am fost acasă.
   - I-ai făcut ceva doamnei Bennett?
   - Nu, eu... eu niciodată n-aș...
   Orice aș spune mai departe este o minciună sfruntată. În cei 16 ani de viață am făcut lucruri îngrozitoare. Mi-am împins tatăl pe scări. L-am hărțuit pe Art Tuttle. M-am culcat cu profesorul meu. Am lovit-o pe doamna Bennett cu o tigaie în cap.
   Dar nu mai sunt sigură că eu am ucis-o.
   - Te rog, spune-mi adevărul, Addie.
   Vocea mamei se frânge.
   - Nu te pot ajuta dacă nu-mi spui adevărul.
   Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă i-aș mărturisi totul. Dacă i-aș spune despre relația mea cu Nathaniel. Și despre cum m-am dus la reședința Bennett seara trecută și i-am zdrobit țeasta lui Eve Bennett cu o tigaie. Ce-ar face dacă i-aș mărturisi totul?
   Adevărul este că nu sunt sigură că vreau să știu.
   Până la urmă, îmi dau seama că ar fi cuvântul lui Nathaniel împotriva cuvântului meu. Iar el o să nege totul.

CAPITOLUL 69

   NATE

   Câteva ore mai târziu, chiar înainte să merg la culcare, primesc încă un telefon de la detectiva Sprague.
   N-au făcut niciun progres în găsirea lui Eve, ceea ce nu mă surprinde prea tare. Au verificat presupunerea că nu s-a urcat în tren, și nici asta nu mă surprinde prea mult. Toate aceste cărări ar trebui să ducă la Addie.
   - De asemenea, adaugă ea, am vorbit cu Adeline Severson.
   Addie. Mă întreb ce trebuie să fi fost în mintea ei când s-a trezit cu poliția la ușă. Sunt recunoscător că n-are niciun fel de credibilitate.
   - Oh?
   - Sunt absolut convinsă că are de-a face cu dispariția soției dumneavoastră, îmi spune ea. O să mă duc mâine iar să discut cu ea. Și încerc să iau legătura și cu directoarea școlii.
   - Foarte bine, spun eu.
   Higgins îi va spune detectivei tot ce-a făcut Addie anul trecut.
   Asta, plus scrisoarea pe care am păstrat-o, și fata va părea extrem de instabilă. Într-un final, când vor exhuma cadavrul lui Eve, toate dovezile vor conduce la ea. Și-a lăsat amprentele peste tot în mașina soției mele.
   Nu trebuie decât să fac tot ce-mi stă în putință ca să mă distanțez de Addie. Sunt destul de sigur că n-a spus nimănui despre noi doi.
   Eve era singura care știa. Iar acum am șters și contul de Snapflash care făcea legătura între noi.
   Îmi pare rău, Addie. Unul dintre noi trebuie să preia vina pentru asta și n-o să fiu eu acela.
   - O să iau din nou legătura cu dumneavoastră mâine, îmi promite detectiva Sprague.
   - Vă mulțumesc, îi răspund eu, punându-mi farmecul la treabă.
   Nu pot să flirtez pe față, fiindcă ar fi foarte nepotrivit într-o astfel de situație, dar cu cât mă place mai mult, cu atât mă va suspecta mai puțin.
   - Orice puteți face ca să-mi găsiți soția...
   - O să aflăm adevărul despre ce s-a întâmplat cu soția dumneavoastră, îmi promite ea. Rezistați, domnule Bennett.
   - Nate, o corectez cu voce înecată.
   Prefer să mi se spună Nate, deși îmi plăcea la nebunie felul cum spunea Addie Nathaniel, cu unda aceea adoratoare din voce.
   După ce termin conversația, mă duc la baie ca să mă spăl pe dinți, fredonând cuvintele piesei All Shook Up, așa cum fac dintotdeauna. Mă dau și pe față cu niște apă, apoi îmi scot maioul și mă urc în pat.
   Chiar când să mă strecor în așternuturi, aud un zgomot.
   Cineva sună la soneria de la parter.
   Ar fi putea fi oare detectiva Sprague? Nu, e puțin probabil. Abia ce am vorbit la telefon. Trebuie să fie altcineva. Mă uit la ceas - este aproape 11 noaptea. Cine să fie la ora asta la ușa mea?
   Îmi trag iar tricoul peste cap și iau și halatul, pentru orice eventualitate. Tropăi pe scări și fiecare treaptă scârțâie sub tălpile mele goale. Casa noastră este atât de veche, încât practic fiecare dală de pardoseală și fiecare scândură din podea scoate un scârțâit al ei. Dacă străbați livingul dintr-o parte în alta, poți crea o simfonie.
   Apoi se aude iar ceva. De data asta, un ciocănit în ușă. Nu, mai mult un soi de bătut ușor.
   Un oaspete târziu cerând lăcaș la ușa mea-n pridvor.
   Dacă iar nu e nimeni la ușă, o să-mi pierd naibii mințile.
   Mai întâi mă uit pe vizor. Mi se strânge stomacul când văd că în fața ușii chiar nu e nimeni. Dar asta nu înseamnă neapărat ceva. Poate că am primit vreun colet.
   La 11 noaptea, sâmbătă seara.
   Crap încet ușa, cu inima bubuindu-mi dureros în piept. Însă bătăile mi se liniștesc încetul cu încetul când văd în prag cutia de carton cafeniu de la Amazon. Nu a fost decât o livrare. Atât și nimic mai mult.
   Iau cutia și o bag în casă, apoi o așez pe măsuța de cafea. Habar n-am ce o fi înăuntru, dar comand destul de des chestii. Ultimul obiect cumpărat a fost o cafetieră nouă, căci a noastră s-a defectat. O să fie atât de bine să beau iar o cafea bună la mine acasă. Smulg banda adezivă de pe cutie și...
   Nu este cafetiera. Este o pereche de pantofi de damă.
   Au o nuanță aprinsă de roșu și tocuri înalte și ascuțite. Eve trebuie să-i fi comandat înainte să moară. Bineînțeles că asta a făcut. Își cumpăra neîncetat pantofi. Totuși, spre deosebire de ceilalți, perechea asta va fi returnată imediat către Amazon. Dau să-i scot din cutie, dar înainte să-i eliberez complet din ambalaj simt cum îmi îngheață sângele în vine. Când îmi dau seama la ce mă uit, le dau drumul înapoi de parcă mi-ar fi ars mâna.
   Tălpile pantofilor sunt pline de pământ.
   Isuse Hristoase.
   Sar de pe canapea tremurând din toate mădularele. Țâșnesc înapoi spre ușă și o deschid larg, atât de repede încât balamalele protestează cu un scârțâit. Mă uit insistent în curtea din fața casei, mijind ochii în căutarea vreunui semn de viață. Dar nu zăresc nimic.
   Nici măcar o veveriță.
   Beznă era, niciun călător.
   - Știu că ești acolo, strig cât de tare pot. Nu mă intimidează manevrele astea.
   Tăcere.
   - Addie?
   Mă întâmpină doar o pală de vânt care îmi îngheață oasele. Strâng halatul pe corp.
   - Eve? șoptesc în întunericul nopții.
   Din nou, niciun răspuns.
   Intru în casă, trântesc ușa și mă sprijin de ea cu toată greutatea.
   Soția mea moartă nu mă bântuie de dincolo de mormânt. Ăsta e singurul lucru pe care-l știu cu certitudine. N-am crezut niciodată în viața de apoi. Când ai murit, rămâi mort.
   Atunci cine a lăsat pantofii ăia murdari la ușa mea?
   Îmi trece prin minte că există o singură persoană care ar fi putut face asta. Altcineva decât Addie, amantul misterios al lui Eve sau fantoma răposatei mele neveste. Există o persoană care știe destule încât să mă îngroape, iar dacă aceea este persoana care se joacă acum cu mine, atunci sunt în mare, mare belea.

CAPITOLUL 70

   NATE

   N-ar trebui să mă surprindă că dorm groaznic.
   Mă tot răsucesc și, chiar când reușesc să ațipesc, visez că Eve se ridică precum un zombie din mormântul ei de pe parcela cu dovleci, purtând o pereche de stiletto roșii, și începe să mă ciomăgească folosind tocurile pe post de măciucă. Destul să spun că orice amintire din copilărie pe care-am avut-o legată de parcela aia cu dovleci este distrusă pe vecie.
   În cele din urmă mă târăsc din așternuturi și îmi fac o cană de cafea instant, întrucât vechea cafetieră este încă pe butuci și cea nouă n-a ajuns încă. Dau pe gât aproape toată cana și apoi aud iar țârâitul soneriei.
   Dacă mă trezesc cu încă o cutie cu pantofi murdari lăsată la ușă, n-o să mai pot face față, pur și simplu.
   Mă reped spre intrare și mă uit prin vizor: de data asta o văd pe detectiva Sprague. Sper că-mi aduce vești bune.
   Deschid ușa și înfățișarea mea pare s-o sperie un pic pe detectivă.
   Presupun că ieri păream un pic mai stăpân pe mine. Ieri jucam rolul soțului neconsolat, răvășit și îngrijorat. Azi nu mai trebuie să joc acest rol, efectiv așa mă simt. N-am apucat nici măcar să fac un duș și să mă îmbrac.
   - Pot să intru, domnule Bennett? întreabă ea.
   Îmi rețin un căscat. Ieri am rugat-o să-mi spună pe nume, dar nu am energia s-o mai corectez o dată.
   - Da, vă rog.
   Mă dau în spate ca s-o las să intre în living. Mă întreb dacă s-o invit să ia loc pe canapea, dar nu vreau să se facă prea confortabilă.
   - Vreo veste despre Eve?
   Sprague clatină încet din cap.
   - Mă tem că nu. Dar am vorbit cu Debra Higgins în dimineața asta.
   E bine. Sunt sigur că discuția aceea a consolidat locul lui Addie pe lista principalilor ei suspecți.
   - Oh?
   Detectiva înclină capul într-o parte, cu o expresie imposibil de citit.
   - De ce n-ați pomenit deloc de faptul că Adeline Severson era și eleva dumneavoastră la ora de engleză?
   Degetele îmi încremenesc la jumătatea gestului de a mă scărpina în barba abia crescută.
   - Poftim?
   - Ați spus că Adeline era eleva lui Eve, îmi amintește ea. Dar n-ați pomenit de faptul că era și eleva dumneavoastră.
   - Are vreo importanță? Eve este cea căreia îi purta pică.
   - Da, dar v-ați comportat de parcă abia dacă o știați pe fată. Nu doar că era în clasa dumneavoastră, dar scria și pentru revista de poezie pe care o coordonați.
   Nu-mi place tonul bănuitor pe care-l ghicesc în vocea ei. Trebuie să stârpesc bănuiala asta din fașă.
   - Îmi pare rău dacă am lăsat această impresie. O știu pe Adeline. La ora mea a făcut față mereu.
   - Doar a făcut față?
   Ridic un umăr.
   - Era în regulă. Nu am avut probleme cu ea.
   Detectiva Sprague îmi cercetează atât de intens chipul, încât am nevoie de toată stăpânirea de sine ca să nu încep să mă foiesc.
   - Domnule Bennett, spune ea, dumneavoastră sau soția dumneavoastră ați avut vreodată relații extraconjugale?
   - Nu, spun eu - cam prea repede. În niciun caz. Adică eu în mod sigur n-am avut.
   - Dar nu sunteți sigur în privința ei?
   - Eu... ăăă...
   Îmi strâng gulerul halatului.
   - Nu cred, dar nu poți fi sigur niciodată.
   Oare avea Eve o relație? I-a spus amantului ei despre propria mea infidelitate și acum el caută răzbunare în numele ei?
   - Deci este posibil, mă presează detectiva.
   - Nu... nu știu.
   Mă frec la ochi cu podul palmei.
   - Îmi pare rău, doamnă detectiv. Nu am dormit prea bine noaptea trecută - sunt îngrijorat în privința lui Eve. Este dificil să gândesc limpede în aceste momente.
   Dă din cap spre mine, cu înțelegere.
   - În regulă, atunci. O să vă acord un timp.
   Îmi vine să cad în genunchi și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că femeia asta se îndură să plece de-aici. Tâmplele încep să-mi bubuie și am nevoie de un duș lung și fierbinte.
   - O să mă întorc mai târziu, adaugă Sprague.
   - Oh, spun cu voce slabă. Da. OK.
   - Sau ar fi mai bine pentru dumneavoastră să veniți la secție?
   Ideea de a intra într-o secție de poliție îmi face rău fizic.
   - O să fiu acasă toată ziua. Puteți trece dumneavoastră pe aici.
   Detectiva Sprague îmi aruncă o ultimă privire și știu ce înseamnă privirea aceea. Este pe urmele mele. Instinctul ei îi spune că în toată situația asta există mai mult decât las eu să se înțeleagă, însă din nefericire pentru ea, nu are nicio dovadă. Și fără asta nu poate să-mi facă absolut nimic.

CAPITOLUL 71

   ADDIE

   Urăsc felul în care mama continuă să se uite la mine.
   Așa mă privește de când am fost prinsă dând târcoale casei domnului Tuttle. De fapt, ca să fiu sinceră, mă privește așa chiar de când tata a fost găsit zăcând grămadă la baza scărilor. Nu a înțeles de ce nu m-a întristat mai tare moartea lui. Și apoi, la câteva zile după înmormântare, mi-a spus: Parcă în seara aia aveai de gând să stai acasă, să înveți. Nu așa mi-ai zis?
   Ca și când ar fi știut. Știa că eu am fost aia care l-a împins. Iar acum știe că am ceva de-a face cu dispariția lui Eve Bennett.
   Evitându-i privirea, îmi iau haina și ies să mă plimb un pic. În seara asta s-a anunțat ploaie, dar acum mă întâmpină doar o burniță. Îmi pun gluga, ca să nu mi se ude părul, însă picăturile mărunte de apă mă lovesc în față. Este neplăcut, dar mă simt și foarte bine, dacă are vreun sens ce zic.
   Deși m-am uitat în fugă, am văzut pe site-urile de știri câteva informații noi despre dispariția doamnei Bennett. Este dificil să citesc despre ce s-a întâmplat. Am primit și niște mesaje de la câțiva copii pe care nu i-a interesat defel până acum să fie prieteni cu mine, dar încearcă să mă stoarcă de informații. Și încă un mesaj primit de la Hudson.

   Hudson: Ești bine?

   Nu răspund la niciunul dintre ele.
   Mă întreb dacă Hudson le-a spus polițiștilor ce știe. Mi-a promis că n-o să spună nimănui nimic, dar asta a fost înainte să afle că ar putea fi complice la un delict foarte grav. Nu l-aș condamna în caz că a făcut-o, sinceră să fiu.
   Parcurg câteva cvartale în încercarea de a mă depărta de casă, când observ o mașină neagră încetinind în dreptul meu. Grăbesc pasul și bag capul între umeri, iar mașina mă urmează îndeaproape.
   Oh, Doamne, acum ce mai e?
   Văd că trage lângă trotuar, chiar în fața mea. Motorul se oprește și preț de o clipă mă gândesc dacă nu cumva ar trebui s-o iau la fugă. Apoi văd cum din automobil coboară detectiva Sprague. Chiar și așa, tot cântăresc varianta să dau bir cu fugiții.
   - Addie! mă strigă ea.
   Mă opresc, fiindcă asta cred că trebuie să faci când ți-o spune un polițist. Rămân așa, sub ploaia măruntă, cu mâinile îndesate în buzunare, dar nu spun nimic.
   Sprague dă ocol în grabă mașinii, până ajunge în fața mea. Deși eu nu sunt prea înaltă, tot e nevoită să dea un pic capul pe spate ca să mă privească în ochi.
   - Addie, aș vrea să vorbesc cu tine.
   - Mama zice că n-ar trebui să discut cu dumneavoastră dacă nu este și ea de față.
   - Așa e.
   Dă din cap, în semn de încuviințare.
   - Este un sfat foarte bun. Dar nu voiam decât să-ți vorbesc neoficial. Este important, fiindcă încerc s-o găsesc pe Eve Bennett. Sunt îngrijorată că i s-a întâmplat ceva rău de tot.
   Nu știu ce să-i răspund, așa că tac.
   Detectiva Sprague nu are glugă și ploaia măruntă îi îmbibă părul negru. Nu pare nici să observe, nici să-i pese. Ochii ei de un căprui închis mă țintuiesc ca o rază laser.
   - Am aflat că Nathaniel Bennett era profesorul tău de engleză.
   Pare o întrebare inofensivă, așa că încuviințez din cap.
   - Și scriai și la revista de poezie pe care-o coordona, nu?
   Dau iar din cap.
   - Deci, toate astea sunt neoficial, Addie, după cum ți-am spus.
   Clipește spre mine din genele încărcate cu picături mici de apă.
   - Era ceva între tine și Nathaniel Bennett?
   „Neagă totul.” Chiar dacă Nathaniel m-a trădat, deși cred în continuare că nu ar face asta, îmi dau și eu seama că este mai bine ca această informație să rămână secretă, pentru binele amândurora.
   - Nu.
   - Sunt convinsă că, și dacă a fost ceva, continuă ea ca și când eu n-aș fi zis nimic, el ți-a spus că păstrezi secretul cu orice preț. Înțeleg de ce ți-ar spune asta, dar trebuie să înțelegi și tu că nu va fi în avantajul tău. Ar fi în interesul tău să fii sinceră cu mine și știu că s-ar putea să fie stânjenitor să spui anumite lucruri în fața mamei tale, de aceea voiam să te prind singură.
   - Nu este nimic între mine și domnul Bennett, spun încet.
   - Dar dacă ar fi fost, continuă ea, te rog să ții minte că asta n-ar fi vina ta. El este adult - profesorul tău - și inițierea oricărui tip de relații sexuale ar fi extrem de neprofesionist din partea lui. N-ar fi vina ta, crede-mă.
   Nu înțelege. N-ar putea pricepe niciodată legătura pe care o avem eu și Nathaniel. Suntem suflete-pereche. Nu a profitat de mine - și eu mi-am dorit-o la fel de mult, poate chiar mai mult. Mi-a spus deja că niciun adult n-ar înțelege și a avut dreptate.
   - Nu este nimic între mine și domnul Bennett, îi spun printre dinți. Și, așa cum am zis, nu ar trebui să-mi vorbiți fără să fie și mama de față.
   Detectiva Sprague îmi aruncă o privire deopotrivă dezamăgită și tristă. Preț de o clipă mă simt prost, fiindcă probabil că este o detectivă bună. Pare foarte dedicată jobului ei și chiar aș zice că îi pasă de mine. Dar, pe de altă parte, nu vrea decât să afle ce s-a întâmplat cu doamna Bennett. Nu este treaba ei să se preocupe de ce-i în interesul meu. Dă de înțeles că am fost manipulată de Nathaniel, dar, de fapt, și ea face exact același lucru. În plus, nu există nicio dovadă că a fost ceva între mine și el.
   - Trebuie să știi, Addie, spune ea încet, că Nathaniel Bennett te-a descris ca pe o hărțuitoare care a acționat de una singură. Încearcă să ne facă să credem că ai urmărit-o pe Eve Bennett până în parcare, ai ucis-o și ai scăpat de cadavru. Dacă nu vorbești în apărarea ta, asta este singura poveste pe care o vor auzi ceilalți.
   O fi adevărat? Nu cred așa ceva. Probabil că detectiva minte - el nu mi-ar face niciodată una ca asta...
   Nu-i așa?
   Detectiva Sprague se scotocește prin buzunarul trenciului și scoate de acolo un cartonaș dreptunghiular, pe care mi-l întinde.
   - Asta e cartea mea de vizită. Am scris pe spate și numărul telefonului meu mobil. Dacă vrei să vorbești cu mine, sună-mă la orice oră. Vorbesc serios.
   Accept cartea de vizită, dar nu spun nimic.
   Îmi aruncă o ultimă privire, apoi urcă iar în mașina ei neagră și pleacă. După ce se îndepărtează, mă uit la cartea de vizită pe care mi-a dat-o. O întorc și văd numărul de telefon din 10 cifre scrise cu cerneală neagră. Mă uit la cifrele acelea cum încep să se încețoșeze de la picăturile de ploaie care continuă să cadă din cer.

CAPITOLUL 72

   ADDIE

   În cele din urmă revin acasă, pentru că ploaia mi-a făcut fleașcă blugii și am mai călcat și într-o băltoacă imensă, iar acum sneakerșii sunt îmbibați de apă.
   Mama stă pe canapea în living, moșmondind ceva în telefon.
   Imediat ce intru în casă, mă privește sever.
   - Unde ai fost?
   - Să mă plimb, atâta tot.
   Îmi scot încălțările murate de apă.
   - N-am fost nicăieri anume.
   Ridică sprâncenele.
   - Te-ai dus undeva?
   - Nu.
   - Fiindcă, dacă te-ai dus...
   - Nu m-am dus.
   Dar nu-i spun că am fost oprită pe stradă de detectiva Sprague. Și nici despre cartea de vizită îndesată în buzunarul hainei.
   - M-am dus să mă plimb, atât. Pe bune, mamă.
   - Sunt pur și simplu îngrijorată.
   Lasă jos telefonul și se ridică să mă privească drept în ochi. În ultimul an parcă a îmbătrânit dintr-odată. Mereu mi s-a părut că arată mai tânără și mai frumoasă decât multe alte mame, dar acum zici că e bunică.
   - Te acuză de un lucru foarte grav. Trebuie să pricepi treaba asta.
   - Știu.
   I se umezesc ochii.
   - Addie, te rog să-mi spui - n-o s-o iau razna. Știi ce s-a întâmplat cu doamna Bennett?
   Dorința de a-i mărturisi totul devine aproape copleșitoare. Îmi aduc aminte că, pe când eram mică, credeam că atunci când ceva merge prost e suficient ca mama să mă îmbrățișeze și să se rezolve. Parte din procesul de maturizare este și conștientizarea faptului că părinții tăi nu mai au această putere.
   - Nu, nu știu.
   „Neagă totul.”
   Se șterge la ochi cu dosul palmei.
   - Pentru că, știi și tu, eu sunt de partea ta și nu te pot ajuta dacă nu știu ce s-a întâmplat.
   Deschid gura, dar nu știu exact ce am de gând să spun. Însă nu mai contează, fiindcă sunt întreruptă de soneria de la intrare. Oh, nu. Fac pariu că este detectiva Sprague. Fac pariu că a venit să mă aresteze sau ceva de genul ăsta.
   - Răspund eu, îi spun mamei.
   Mă grăbesc spre ușa de la intrare și o deschid fără să mă uit pe vizor. Însă când văd cine stă în prag, rămân cu gura căscată. Dintre toți oamenii care-ar fi putut veni la mine la ușă, e ultima persoană pe care mă așteptam să o văd.
   Din prag mă privește Kenzie Montgomery.

CAPITOLUL 73

   ADDIE

   Kenzie Montgomery.
   Minunat.
   Nu-i destul că poliția mă cercetează pentru crimă. Acum cel mai mare inamic al meu de la școală e la ușă, cel mai probabil ca să mă chinuie încă o dată. Ziua asta devine tot mai bună.
   Kenzie poartă un palton alb cu care am mai văzut-o îmbrăcată, dar acum e udă fleașcă de la burnița transformată între timp în ploaie zdravănă. Părul blond i s-a lipit de țeastă și obrajii sunt de un roz aprins. Efectiv, n-am mai văzut-o vreodată în halul ăsta.
   - Ce cauți aici? spun pe un ton categoric iritat.
   Kenzie își dă la o parte de pe față câteva șuvițe îmbibate cu apă.
   - Trebuie să vorbesc ceva cu tine. Te rog, pot să intru?
   O parte din mine e tentată să-i spună „nu”. Este ultima persoană cu care vreau să am de-a face acum. Dar ceva din ochii ei albaștri mă împiedică să-i trântesc ușa în nas. Ca urmare, încuviințez din cap și mă dau într-o parte, ca s-o las să intre.
   Kenzie e udă fleașcă și sub picioarele ei se formează imediat o băltoacă, așa că ezit s-o invit în living.
   Mama se duce repede spre dulapul din hol, scoate de acolo un prosop și i-l întinde lui Kenzie.
   - Sunt mama lui Addie, spune ea. Cu ce te pot ajuta?
   Kenzie se uită când la mine, când la ea. Ridică mâna și începe să-și roadă degetul mare, un obicei prost pe care sunt șocată că-l are, dar acum observ, pentru prima dată, că toate unghiile ei sunt roase până în carne.
   - Putem vorbi între patru ochi, Addie? spune ea. Te rog?
   Mă uit la mama. Nu prea pare dispusă să plece, dar în cele din urmă dă din cap și se îndreaptă spre scări. Este o șansă cam de 50% să ne asculte de sus, dar nu prea am ce face în privința asta. Pereții casei sunt oricum subțiri.
   Odată ce rămânem singure, o conduc pe Kenzie în living și ne așezăm pe canapea. Eu stau la un capăt, ea la celălalt. Nu am încredere în fata asta. Tot semestrul mi-a făcut viața un iad. Nu pot să-mi imaginez decât că a venit până aici ca să-și mai bată puțin joc de mine și chiar nu am absolut deloc chef de asta.
   - Ce e?
   - Uite, spune ea, aruncându-și peste umăr câteva șuvițe de păr, vreau să-mi cer scuze pentru tot ce ți-am făcut anul ăsta. Am fost o ticăloasă și-mi pare rău.
   Nu mă așteptam deloc să aud una ca asta. Chiar își cere scuze? Și de ce tocmai acum?
   Totuși, citesc pe fața ei ceva ce-mi spune că vorbește serios. Nu are pe buze obișnuitul ei rânjet batjocoritor. Sub ochii frumoși i s-au conturat cearcăne vineții și una dintre unghii e ruptă atât de rău, încât o picătură de sânge a pătat cuticula de jur-împrejur.
   - OK...
   Tot nu sunt convinsă că pot avea încredere în ea, dar n-o să-i arunc scuzele la gunoi.
   - Bine.
   - De asemenea...
   Coboară vocea câteva tonuri și se uită spre scări, ca să se asigure că nu ne ascultă mama.
   - Voiam doar să-ți spun că... știu.
   Simt un mic nod în stomac.
   - Ce știi?
   - Știu... de tine și domnul Bennett.
   Oh, nu. Dintre toți oamenii de pe lumea asta care ar fi putut afla, ea este cea mai rea variantă posibilă. Dacă știe Kenzie, curând va ști toată școala. Și, bineînțeles, și poliția. O să fie groaznic. Nu pot face decât un singur lucru.
   „Neagă totul.”
   Mă foiesc pe canapea.
   - Nu e nimic de știut.
   - Ba da, este.
   Ridică spre mine ochii ei albaștri.
   - Te-ai culcat cu el.
   Pot vedea în privirea ei că, într-adevăr, știe. Nu mă întreabă, nu sapă după detalii, pur și simplu știe. Trebuie să ne fi văzut strecurându-ne împreună în camera obscură sau... habar n-am. Oh, Dumnezeule, este cel mai rău lucru din lume. Cea mai îngrozitoare persoană de pe Pământ a aflat despre cel mai îngrozitor lucru pe care l-am făcut vreodată - mă rog, al doilea cel mai îngrozitor. Mă întreb de unde știe.
   - Am văzut poezia, spune ea.
   Ăsta e ultimul lucru pe care mă așteptam să-l spună.
   - Poftim?
   - Când eram la cantină și ți-ai răsturnat tava cu masa de prânz, îmi amintește ea.
   E o modalitate drăguță de a descrie ziua când mi-a aruncat mâncarea pe jos.
   - Poezia aia din caietul tău. Nate a scris-o și ți-a dat-o. Știi tu... „Viața aproape că a trecut pe lângă mine, însă pe urmă ea, tânără și plină de viață...”
   - Încetează!
   Ridic mâna ca s-o fac să tacă înainte să distrugă poezia mea preferată. Nu voi uita niciodată versurile pe care Nathaniel le-a scris numai și numai pentru mine. Am memorat fiecare cuvânt.

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urmă ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

   Mijesc ochii la Kenzie.
   - De unde știi că el a scris poezia aia?
   Începe iar să-și roadă unghia.
   - Pentru că nu a scris-o pentru tine.
   - Ba da, pentru mine a scris-o. Crede-mă.
   - Nu, clatină ea din cap. A scris-o pentru mine.

CAPITOLUL 74

   ADDIE

   Toată lumea mea tocmai s-a întors cu susul în jos. Poftim? Ce naiba se întâmplă aici? Despre ce vorbește Kenzie?
   - A scris-o pentru mine acum 2 ani, spune ea. Am... am memorat-o.
   Din fericire, nu încearcă să mi-o recite iar, pentru că aș fi fost nevoită să fug din cameră urlând și astupându-mi urechile.
   - Nu înțeleg, îi spun la rândul meu. De ce ți-ar fi scris ție o poezie?
   - Pentru că mă culc cu Nate încă din clasa a noua.
   Nu. Nu. Așa ceva nu se poate. A inventat chestia asta doar ca să mă chinuie pe mine.
   Refuz s-o cred.
   - Eram în echipa ziarului liceului, îmi explică ea. Într-o zi am rămas amândoi până mai târziu, ca să mă ajute cu un articol pe care-l scriam, și... am început să vorbim.
   Respiră tremurat.
   - Pe atunci, fratele meu avea cancer. Mă rog, încă are, dar este în remisie. Leucemie. Făcea chimioterapie și îi era rău tot timpul, iar mie mi se părea că nimeni din familie nu mai știa măcar că exist. Știu că sună egoist, dar...
   Îmi amintesc sticluța cu pastile pe care am găsit-o în dulapul cu medicamente de la Kenzie de acasă, prescrise pentru fratele ei. Împotriva grețurilor. Habar n-aveam că a fost bolnav de leucemie - probabil că au ținut secret.
   - Nate a fost așa de bun cu mine, murmură ea. Mi-a dat atâta atenție, într-un fel în care părinții mei nu mi-o mai dădeau. Și este așa de... adică nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc la el. Așa că atunci când m-a sărutat...
   Chestia asta n-are niciun sens. Nathaniel mi-a spus că nu și-a mai înșelat niciodată soția. În plus, dacă ar fi fost cu Kenzie de când era în clasa a noua, asta ar însemna că ea avea pe atunci doar paisprezece ani. Nathaniel niciodată n-ar...
   - Mi-a spus că sunt sufletul lui pereche.
   Lasă să-i scape un hohot amar de râs.
   - L-am crezut cu toată ființa mea. Eram îndrăgostită de el atât de prostește. Aș fi făcut absolut orice pentru el. Și apoi, când s-au întâmplat toate alea cu tine și cu domnul Tuttle, mi-a zis că trebuie să o lăsăm mai moale. Nu mai putea să se vadă cu mine fiindcă era prea multă supraveghere.
   Își roade iar unghia.
   - De aia am fost atât de furioasă pe tine anul ăsta. Nate abia dacă-mi mai vorbea și mi se părea că totul e din vina ta. Chiar dacă acum îmi dau seama cât de idioată am fost. Și... îmi pare rău pentru felul cum m-am purtat cu tine.
   - Dar care-i treaba cu Hudson? răbufnesc eu. Credeam că el e iubitul tău, nu?
   Clatină din cap.
   - Nu. Hudson și cu mine suntem doar prieteni, atâta tot. E un tip de treabă care a fost bun cu mine anul ăsta, când m-am chinuit îngrozitor, dar nu s-a întâmplat nimic între noi - eram prea atârnată de Nate.
   Este adevărat că nu i-am văzut niciodată pe Hudson și pe Kenzie sărutându-se. Păreau să fie mult împreună, dar nu i-am văzut vreodată giugiulindu-se pe culoare, ca alte cupluri.
   - Și apoi am văzut poezia aia în caietul tău.
   Își freacă nasul ușor rozaliu.
   - Și mi-am dat seama că trebuie să ți-o fi dat și ție. Și m-am simțit... pur și simplu m-am simțit atât de proastă. Mi-am dat seama că în tot acest timp el s-a jucat cu mine. Fac pariu că ți-a spus exact aceleași lucruri pe care mi le-a spus și mie.
   Nu știu ce să-i răspund. Credeam că Nathaniel este cel mai grozav bărbat din câți am întâlnit sau o să întâlnesc eu vreodată. Iar acum încep să mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat complet în această privință.
   - Nu știu ce s-a întâmplat cu doamna Bennett, spune ea, dar eu o să mă duc la poliție și o să spun tot ce a fost între mine și Nate. Și sper că o să vii și tu cu mine, ca s-o facem împreună.
   Scutur din cap. Kenzie are o grămadă de dovezi și, da, sună rău. Dar Kenzie este inamica mea. M-a torturat un an întreg. Cum aș putea s-o cred?
   - Aveam doar 14 ani, Addie.
   Văd cum îi tremură buza de jos.
   - Mă simt atât de idioată că am crezut tot ce mi-a spus și că l-am lăsat să-mi facă toate lucrurile alea. M-a distrus cu totul. Nu vreau decât să-l împiedic să mai facă asta și altora.
   Oftează zgomotos.
   - Te rog să vii cu mine.
   Vocea ei tremurată îmi clatină hotărârea de sine - n-am văzut-o niciodată decât perfect stăpână pe ea. Îmi frâng mâinile.
   - Probabil că nici n-o să ne creadă. Eu nu am absolut nicio dovadă. N-am vorbit decât pe Snapflash și toate mesajele alea au dispărut.
   - Și eu vorbeam cu el tot pe Snapflash, spune ea. Dar am făcut capturi de ecran.
   - Ai făcut capturi de ecran?
   Lasă capul în jos.
   - La vremea aia, le-am făcut pentru că voiam să-mi amintesc ce-mi spunea. Dar sunt toate acolo. Toate minciunile pe care mi le-a înșirat.
   Scotocește prin geanta atârnată pe umăr și scoate telefonul. Caută o poză și mi-o arată.
   Ești sufletul meu pereche.
   Aceleași cuvinte pe care mi le-a scris și mie. Doar că astea sunt pentru Kenzie.
   Îmi e prea greață ca să citesc mai departe. Îi arunc telefonul înapoi și mă întorc cu spatele, încercând să-mi rețin lacrimile. Chiar e real ce se întâmplă? A fost în stare Nathaniel să-i spună și lui Kenzie exact aceleași cuvinte pe care mi le-a spus mie? Trebuie să fie vreo farsă.
   Doar că, atunci când o privesc pe Kenzie și-i văd expresia, îmi dau seama că nu este.
   Se întinde spre mine și-mi ia mâna într-a ei.
   - Te rog, Addie. Te rog să vii cu mine. Nu vreau să fiu eu singura care îl denunță.
   Bag mâna liberă în buzunarul de la blugi, unde am pus cartea de vizită dată ceva mai devreme de detectiva Sprague. O scot și mă uit la numărul de telefon de pe spate. Cerneala este un pic întinsă de la ploaie, dar cifrele se văd clar.
   - OK, îi spun. O să mergem împreună.

CAPITOLUL 75

   ADDIE

   Sunt absolut îngrozită.
   Când am ajuns la secția de poliție ne-au băgat într-o încăpere mică de tot, care-mi dă un sentiment de claustrofobie, ca o furnicătură în ceafă. Lumina este înfricoșător de tulbure și cele două scaune de plastic par foarte incomode. Iar când ne așezăm pe ele, ne dăm seama că așa și sunt. Dacă aș fi fost singură aici, aș fi fost îngrozită.
   Dar nu sunt singură. Sunt cu Kenzie.
   Nu i-am spus mamei ce am de gând să fac. Ar fi insistat să angajeze un avocat și ar fi făcut din țânțar armăsar, iar eu mi-aș fi pierdut curajul. Așa că i-am zis că o să fac o plimbare cu Kenzie, și după aia am venit amândouă încoace.
   Însă acum mă gândesc că poate am greșit, totuși. Ar fi trebuit să aștept să am un avocat. Sau poate chiar să nu spun nimic. Kenzie pare atât de sigură pe ea, dar doar nu e prietena mea cea mai bună. M-a torturat tot anul! Iar acum ar trebui, cumva, să am încredere în ea?
   O văd cum se joacă obsesiv cu o șuviță blondă. Se trage destul de tare și nu mă pot abține să nu tresar de fiecare dată, iar apoi se încruntă la biata șuviță de parcă ar fi mânioasă pe ea.
   - Părul ăsta parcă ar fi din paie, se plânge ea.
   O privesc neîncrezătoare. Kenzie are cel mai mătăsos păr pe care l-am văzut eu vreodată. Și de ce-și face griji pentru nenorocitul de păr când noi două suntem într-o secție de poliție?
   - Ai un păr superb.
   Își dă ochii peste cap și apoi începe iar să se strâmbe la propriile șuvițe.
   O să-mi ies din minți așteptând-o pe detectiva Sprague să vină să discute cu noi. Poate că a fost drăguță cu mine acolo, în stradă, dar la fel de bine ar putea să fi fost totul o prefăcătorie. Și ce-o să-i spun e nasol de tot. Kenzie a avut o relație cu Nathaniel, însă ce-am făcut eu e mult mai rău. Eu l-am ajutat să îngroape un cadavru. Și nici nu sunt foarte sigură care dintre noi a ucis-o pe femeia aia.
   Pare o eternitate, dar de fapt trec doar vreo 20 de minute până când în sală intră detectiva Sprague, încă are părul prins în coc, dar strânsoarea s-a mai slăbit pe parcursul zilei și i-a îmblânzit trăsăturile. Sper că este într-adevăr de partea mea. Sper că n-o să-mi petrec tot restul zilelor în închisoare.
   Mă uit spre Kenzie, care încă își răsucește șuvițele pe deget.
   Foarte șovăielnică, își dă părul după ureche și ridică privirea spre detectivă.
   - Bună, Addie, spune Sprague. Apoi se întoarce spre Kenzie și o privește curioasă: Kenzie Montgomery?
   Kenzie dă din cap.
   - Eu... Addie și cu mine trebuie să vă vorbim despre Nathaniel Bennett.
   Sprague nu pare foarte surprinsă. Se așază pe unul din scaunele de plastic din fața noastră și-și împletește degetele.
   - Vă ascult, spune ea.
   Schimb o privire cu Kenzie. N-am vorbit dinainte cine să înceapă. Nu vreau să fiu eu prima și cred că am presupus că ea va începe, din moment ce a fost ideea ei să venim aici.
   - Kenzie? o interpelează Sprague.
   Kenzie îmi aruncă o privire și îi văd panica din ochi. Apoi se uită iar la detectivă.
   - Oh. Păi noi... noi doar...
   - Este vorba despre domnul Bennett?
   Kenzie dă din cap, fără să scoată o vorbă.
   Vocea lui Sprague se îmblânzește.
   - Despre relațiile voastre cu domnul Bennett?
   Kenzie lasă capul în jos, încuviințând încet. Detectiva tace, așteptând-o să mai spună ceva, dar Kenzie pare prea afectată ca să mai scoată vreo vorbă. Chiar dacă ea a avut ideea de a veni aici, nu mi se pare că poate continua. Se strânge de genunchi cu degetele ei cu unghii roase, în timp ce ochii i se umplu de lacrimi.
   Kenzie mi s-a părut dintotdeauna atât de matură, însă acum pare atât de tânără. Este ca o fetiță. Avea numai 14 ani când Nathaniel a făcut sex cu ea. Paisprezece ani. Iar Nathaniel... are aproape 40 de ani! Este adult. Profesorul nostru. Am fost rănită când am descoperit că Nathaniel m-a mințit, dar acum e prima dată când toate mi se înfățișează atât de limpede.
   Ceea ce ne-a făcut a fost într-adevăr oribil. De neimaginat. Trebuie să plătească. Iar Kenzie și cu mine suntem singurele care ne putem asigura că va primi ce merită.
   - Doamnă detectiv Sprague, răbufnesc eu, adevărul este că domnul Bennett și cu mine facem sex de la începutul anului școlar. El... el mi-a cerut să nu spun nimănui.
   Detectiva clatină din cap, cu ochii în flăcări. Arată ca și când ar vrea să scoată arma din toc și să golească vreo câteva încărcătoare în Nathaniel Bennett. Nu mințea când spunea că vrea să mă ajute.
   Nu poți simula expresia din privirea ei.
   - Nemernicul naibii.
   O prind pe Kenzie de mână și ea mă lasă. O să facem asta împreună. O să spunem adevărul. Nu-mi pasă în ce necazuri intru. Am obosit să mint pentru bărbatul ăla. Merită tot ce-o să i se întâmple.
   - Acum, Addie, spune detectiva, spune-mi ce s-a întâmplat cu Eve Bennett.
   Și îi spun. Îi spun totul.

CAPITOLUL 76

   NATE

   Am petrecut ultimele două ore conducând prin ploaie.
   Acasă simțeam că-mi pierd mințile de grijă că detectiva Sprague se va întoarce să mă interogheze și de teamă pentru ce va spune, așa că a trebuit să ies din casă. Am condus prin oraș ascultând muzică clasică și lăsându-mi mintea să zboare. La un moment dat, am ajuns pe lângă Simon’s Shoes, care era magazinul de pantofi preferat de Eve și acolo, preț de o clipă, m-a copleșit un val de tristețe.
   Am iubit-o cândva. Chiar am iubit-o cu adevărat.
   Ajung acasă după lăsarea întunericului. Plouă, așa că trag mașina în garaj și intru în casă pe ușa care face legătura cu parterul. Chiar când pășesc în living, telefonul îmi sună în buzunar. Îl scot și văd pâlpâind pe ecran același număr de pe care m-a sunat Sprague azi-dimineață.
   Nu vreau să-i răspund. Nu vreau să mai primesc vești de la o femeie care, sunt din ce în ce mai sigur, crede că mi-am ucis soția. Dar dacă nu răspund, va veni în mod sigur încoace. Așa că preiau apelul.
   - Alo?
   - Domnul Bennett?
   Vocea ei are un ușor ecou, ca și când ar fi pe difuzor.
   - Unde sunteți, domnule Bennett?
   - Sunt acasă.
   - Serios? Pentru că am trecut și noi pe-acolo și nu ne-ați răspuns la ușă.
   Au trecut pe-aici? Mă bucur că i-am ratat.
   - Da, scuze. Am condus un pic prin oraș. Era dificil să stau acasă și să aștept vești.
   - Domnule Bennett, trebuie să vorbim cât mai repede. O să trimit iar mașina de poliție să vă ia.
   - Mașina de poliție?
   Mi se usucă gura.
   - De ce trimiteți o mașină de poliție? Sunt arestat?
   - Nu, de data asta nu.
   De data asta nu.
   Nu sună prea favorabil. Și simt în vocea ei un ton dur pe care nu l-am auzit ieri. A primit informații noi. Mă întreb dacă Addie a cedat și i-a spus despre noi. Ba chiar mai rău, dacă s-a dus și Kenzie la poliție?
   Asta ar fi o nenorocire. Kenzie avea doar 14 ani când a început relația noastră. Dacă se duce la poliție, o să am mari necazuri. Genul de necazuri în care îmbrac o salopetă portocalie, iar după ce ies de-acolo n-o să mai pot trece la o anumită distanță de locurile de joacă. Genul ăsta de necazuri.
   Ca să fim cinstiți, Kenzie nu arăta de 14 ani. Este incredibil de frumoasă. Mai frumoasă decât 99% dintre toate femeile adulte din lume. Mulți nu înțeleg cum este ca toate fetele astea superbe să se dea la tine neîncetat, an de an. Nu sunt nici eu de piatră.
   - Domnule Bennett? Sunteți acolo?
   - Eu... da, bolborosesc în receptor. Sunt aici.
   - Grozav. Rămâneți unde sunteți. O să ajungă o mașină de poliție în câteva minute.
   La capătul celălalt se așterne tăcerea și rămân holbându-mă la telefon, cu o senzație de groază crescându-mi tot mai mult în piept. Aproape simt că mă înec. Am nevoie de niște apă. Am nevoie de niște apă înainte să mă sufoc.
   Mă grăbesc în bucătărie ca să-mi iau un pahar. Fug spre chiuvetă, iau o cană din dulap și o umplu cu apă călâie. O dau pe toată pe gât și apoi rămân acolo, străduindu-mă în continuare să trag aer în piept. Și atunci îl văd. Chiar în mijlocul bucătăriei, exact în locul unde am găsit ieri pantofii lui Eve.
   Este un dovleac. Mai precis unul sculptat, ca să fie luminat pe dinăuntru.
   Desigur, Halloweenul a trecut deja. Ăsta-i și motivul pentru care dovleacul e putregăit. Carnea lui în descompunere face ca trăsăturile să se distorsioneze. Ceea ce era cândva un rânjet cu dinți s-a transformat într-o grimasă malefică.
   Iar apoi, când mă apropii un pas, dovleacul se mișcă.
   Ce mama dracului?
   Acum se scutură tot mai violent și, o clipă mai târziu, prin capacul lui țâșnește o pasăre neagră. Este cumva... un corb? Tresar și mă dau în spate până mă lovesc de blatul mobilei, în timp ce pasărea flutură din aripi, încercând să evadeze din bucătărie. După câteva încercări eșuate se așază pentru un moment pe dovleac, uitându-se țintă la mine.
   Nevermore.
   Mă trag cu vârfurile degetelor de șuvițele de păr. Cine îmi face toate astea? Cine a vorbit cu detectiva despre mine? De ce se întâmplă toate astea?
   Nu e Addie. Nu cred ca ea mi-ar face așa ceva. Nici Kenzie nu cred că mi-ar face. Adevărul este că există o singură persoană pe care o cred capabilă de asta.
   Trebuie să plec de-aici.

CAPITOLUL 77

   NATE

   Conduc mult prea repede.
   Dacă sunt oprit de poliție, toate astea vor fi fost zadarnice și o să dau de necaz și cu Sprague pentru că am plecat de-acasă, deși ea mi-a zis să rămân unde sunt. Însă, pe de altă parte, cu Sprague am dat deja de necaz. Dacă mă duc la secția aia de poliție, este foarte probabil să nu mai ies de-acolo.
   Plouă în continuare, iar Honda mea are doar tracțiune pe față, așa că trebuie să încetinesc dracului și să am mai multă grijă. Eve mi-a zis mereu să iau o mașină cu tracțiune integrală, dar am fost încăpățânat. În ciuda celor întâmplate - în ciuda a ceea ce ar putea să mi se întâmple dacă sunt prins de poliție - nu vreau să mor în seara asta într-un îngrozitor accident de circulație. Moartea e mai rea decât pușcăria.
   Înainte am condus fără țintă, bâjbâind pe străzi și dorindu-mi să fiu oriunde altundeva, numai acasă nu. Dar acum știu exact încotro merg. Mă întorc iar la parcela aia cu bostani.
   E riscant, dar trebuie s-o fac. Trebuie să-mi demonstrez mie însumi că nevastă-mea este cu adevărat moartă și îngropată printre dovlecii putrezi. Dacă ajung la parcelă și găsesc mormântul intact, cu trupul ei putrezind în pământ, asta nu poate să însemne decât că sufletul ei s-a întors ca să mă bântuie.
   Pentru că nimeni altcineva, în afară de Eve, nu mi-ar fi băgat un corb în bucătărie.
   Îmi ia mai mult de o oră ca să ajung, pentru că plouă și pentru că - spre deosebire de orele mici de sâmbătă dimineață - acum este ceva trafic. Cât conduc, telefonul îmi sună de câteva ori. Sunt sigur că e detectiva Sprague, dar las toate apelurile să fie direcționate spre căsuța vocală.
   În fine, la un moment dat ajung la drumul îngust ce duce spre parcela cu dovleci. Spre deosebire de sâmbătă-dimineață, când pământul era uscat și sfărâmicios, acum ploaia a înmuiat solul și cauciucurile alunecă pe noroiul proaspăt. Însă, chiar și așa, conduc până unde simt că nu mai pot avansa.
   Iar acum trebuie să fac restul drumului pe jos.
   Cel puțin mi-a dat prin cap să-mi iau ghetele și port o haină impermeabilă. Îmi îndes fesul pe cap și trag și gluga, când ies din mașină. Îndată simt cum îmi alunecă picioarele, dar reușesc să mă redresez înainte să cad.
   Mă furnică degetele de nerăbdare. N-ar fi trebuit s-o las pe Addie singură aici. Ar fi trebuit s-o ajut să îngroape cadavrul lui Eve. Am crezut că o să se poată descurca singură, dar acum îmi dau seama că am făcut o greșeală îngrozitoare.
   Dar Eve era moartă. Am văzut cu ochii mei cum i se scurge viața din trup. Nu i-am simțit pulsul la gât. Nu respira.
   Cel puțin așa cred, că nu respira. Nu sunt medic, totuși.
   Mijesc ochii prin ploaie până când văd indicatorul către parcela de dovleci, năpădit de vegetație și acum acoperit de noroi și udat de ploaie. Ghetele îmi alunecă în mocirlă la fiecare pas și mi se pare că îmi ia o jumătate de oră ca să parcurg mica distanță spre parcelă, iar când ajung acolo, într-un final, abia mai respir. Dar nu mă pot opri.
   Sunt prea aproape.
   Știu exact unde i-am săpat groapa. Traversez terenul călcând pe dovleci putrezi care seamănă cu cel din bucătăria mea. Am ales locul aflat chiar lângă vechiul coteț al păsărilor. Mă apropii, așteptându-mă să văd o movilă neregulată de pământ. Dar nu asta zăresc.
   Ci o groapă care se cască în sol, cam de 60 de centimetri lățime pe 2 metri lungime.
   Inima îmi bate cu putere. Hristoase, nu vreau să cad răpus de un atac de cord pe terenul ăsta cu dovleci, în mijlocul pustietății. Mă apropii de mormântul pe care l-am săpat cu Addie acum două nopți și mă aplec în față, mijind ochii în întuneric. Mă aștept să văd cearșaful acela albastru în care am înfășurat cadavrul soției mele.
   Dar poate că a fost sfâșiat de animale și o să zăresc trupul ei parțial descompus, zăcând pe fundul gropii. Totuși, nimic din toate astea nu se află acolo.
   Mormântul e gol.
   Cad în genunchi scufundându-mă în nămol și-mi dau lacrimile. În afară de sunetul ploii curgând din cer, cimitirul de dovleci e tăcut.
   În liniștea netulburată, singurul cuvânt rostit e propria mea șoaptă:
   Eve...
   În timp ce aștept ca ecoul să-mi trimită murmurele înapoi, ceva mă izbește puternic în ceafă și totul se întunecă.

PARTEA A TREIA

CAPITOLUL 78

   EVE

   Dacă n-ați fost niciodată îngropați de vii, să știți că nu recomand.
   Tafofobia este frica de a fi îngropat de viu. În timpuri biblice, oamenii erau înfășurați în lințoliu și cadavrele erau duse în peșteri, așa încât cineva să le poată verifica după câteva zile, ca să se asigure că oamenii muriseră cu adevărat. Chiar și George Washington a cerut să nu fie înmormântat decât la două zile după moarte. În trecut, în timpul epidemiilor, au fost construite sicrie de siguranță care includeau un dispozitiv (de exemplu o sfoară atașată la un clopoțel) pentru ca așa-zișii decedați să poată semnala lumii de deasupra că sunt încă printre cei vii.
   Mie acest dispozitiv nu mi-ar fi folosit la nimic, din moment ce persoanele care au încercat să mă ucidă au fost și cele care m-au îngropat și m-au lăsat în mijlocul pustietății, cu speranța că nu voi mai fi găsită vreodată. Să mă trezesc îngropată sub un strat de pământ a fost una dintre cele mai îngrozitoare experiențe trăite vreodată.
   Dar nu e mai rea decât ce urmează să i se întâmple soțului meu.

   CU DOUĂ SERI ÎN URMĂ

   Unde sunt?
   Totul este scufundat în întuneric. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc sunt degetele lui Nate încleștate pe gâtul meu, sugrumându-mă. Mai întâi m-am sufocat, apoi mi-am pierdut cunoștința.
   Abia dacă pot să mă mișc un pic. Îmi simt trupul înfășurat în ceva - un cearșaf sau o pătură - care mă ține nemișcată. Și mai este ceva peste mine. Ceva rece și greu.
   Apoi aud o lopată înfigându-se în pământ.
   Îmi bubuie capul și încerc să înghit, dar parcă am cuțite înfipte în gât. Stau întinsă pe o suprafață rece, neregulată și foarte incomodă.
   E greu să mă concentrez la ce se petrece în jurul meu. Lopata râcâie iar pământul și de data asta este însoțită de ceva ce mă lovește în picior. Închid ochii în întuneric, încercând să-mi pun gândurile în ordine.
   Cred că...
   Oh, Doamne, încearcă să mă îngroape.
   Dacă e adevărat, atunci nu știu ce-aș putea face mai departe. Pot să urlu sau să încerc să mă eliberez din cearșaful ăsta în care sunt înfășurată, dar având în vedere că soțul meu a încercat deja să mă ucidă prin strangulare și Addie m-a lovit în cap cu o tigaie, nu vreau să le mai dau a treia șansă să scape de mine. Mă îndoiesc că aș supraviețui și a treia oară.
   Dar îi pot lăsa să mă îngroape de vie.
   În timp ce-mi cântăresc opțiunile, o voce feminină, tânără, strigă de deasupra mea:
   - Nathaniel?
   Urmează o tăcere lungă, în care nu aud zgomot de săpături și nici nu simt pământ aruncat peste mine. Îi mai strigă numele o dată, dar nu aud vocea soțului meu răspunzându-i.
   Îmi ajunge la urechi un foșnet și simt deasupra umbra unui lucru întunecat. Pare că va ateriza peste mine și mă pregătesc de impact. În schimb, aterizează ușor. Frunze, oare?
   Firava lumină de lună pe care o puteam vedea devine tot mai ștearsă pe măsură ce crește stratul de frunze de deasupra mea. Nu mă mișc. Nu țip.
   - Nathaniel! strigă ea pentru ultima dată.
   Vocea pare să se îndepărteze. La fel și pașii.
   Trag încet aer în piept, doar ca să mă asigur că pot încă s-o fac.
   Deși sunt îngropată de-a dreptul, nu mă aflu totuși într-un coșciug, la 2 metri sub pământ. Sunt înfășurată într-un fel de cearșaf și pare că peste mine este doar un strat subțire de pământ și poate niște frunze. Cearșaful mă protejează să nu inhalez țărână. N-o să mă sufoc aici.
   Singurul lucru care o să mă ucidă este dacă ei doi află că sunt încă în viață.
   Așa că, oricât de dureros ar fi, aștept. Tremurând în groapă, cu un maldăr de frunze jilave pe post de pătură. Aștept până când zgomotul de pași s-a stins de tot, apoi mai aștept încă o oră. Sau cred că atât a trecut, o oră. E greu de spus cât e ceasul când ești îngropat în propriul mormânt.
   Odată ce consider că a trecut destul, decid să încerc să mă eliberez de-aici.
   Nu este prea ușor. În ciuda faptului că nu sunt îngropată la o adâncime de 2 metri, stratul subțire de pământ și de frunze cântărește totuși ceva și, în plus, sunt înfășurată în cearșaf ca o mumie - ceea ce înseamnă că sunt complet imobilizată. Pe deasupra, îmi mai bubuie și capul. Ar fi corect să spun că mă doare fiecare centimetru din corp.
   Prima încercare nu mă duce prea departe. Mă chinui să mă ridic în capul oaselor, să lărgesc un pic strânsoarea cearșafului, dar nu fac decât să mă enervez. Și apoi mă cuprinde panica. Dacă nu pot ieși de-aici?
   Încep să hiperventilez. Nu este prea mult aer proaspăt în groapa asta și nu pot să inspir pe cât de adânc mi-aș dori. Încep să mă furnice vârfurile degetelor. Sunt captivă. N-o să reușesc niciodată să scap. Dacă o să mor aici?
   Nu. Nu. Este imposibil. Nu am mâinile legate. O să mă eliberez. La urma urmelor, este singurul mod de a mă asigura că soțul meu o să plătească pentru ce a încercat să-mi facă.
   A doua oară merge ceva mai bine. Găsesc un colț de cearșaf și încep să slăbesc strânsoarea. Când dau cu mâinile de țărână, știu că am scăpat. Dar trebuie să am grijă. Nu vreau să inhalez pământ și să mă sufoc.
   Durează aproape încă o oră, dar în cele din urmă scap din acest mormânt.
   În secunda în care scot capul la suprafață, trag adânc în piept aer proaspăt. Am crezut c-o să mor acolo, în pământ. Este foarte frig, dar nu-mi pasă. Nu-mi pasă de nimic, în afară de faptul că n-o să mai mor îngropată de vie. A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am trăit vreodată.
   În timp ce mă chinui să mă pun pe picioare, mă uit în jur. Ce-o fi locul ăsta? Pare un soi de cimitir, doar că în loc de oameni sunt dovleci. Cum mama dracului o să ajung înapoi la civilizație?
   Apoi văd ceva în cearșaful din care tocmai am scăpat.
   Oh, Dumnezeule, este geanta mea.
   Au îngropat-o aici, cu mine. O ridic de jos și scotocesc înăuntru.
   Icnesc de fericire când găsesc telefonul. Este închis, dar când apăs butonul lateral, ecranul se luminează. Din păcate nu am rețea. Însă dacă o să merg mai departe sunt sigură că o să ajung într-un loc unde să prind o liniuță sau două.
   O să ajung acasă. Și apoi o să-l fac pe Nate să plătească pentru asta.

CAPITOLUL 79

   EVE

   M-au îngropat fără pantofi în picioare.
   Ce bine ar fi fost dacă aș fi folosit acele câteva secunde ca să-mi încalț sneakerșii înainte de-a o înfrunta pe Addie în bucătărie; acum, călătoria asta înapoi, până la drum, ar fi fost mult mai ușoară. În schimb, sunt nevoită să-mi aleg cu grijă drumul prin țărâna zgrunțuroasă, printre crengile care-mi înțeapă tălpile. Pe deasupra, mai și deger de frig. Am luat cearșaful cu mine și l-am transformat într-un fel de șal ca să mă încălzesc. Totuși, temperatura a scăzut sub pragul de îngheț.
   Merg cam o jumătate de oră și ajung la ceea ce pare un drumeag îngust. Scot iar telefonul din geantă - aleluia, am rețea. O liniuță. Este un miracol.
   Încep să formez 112, dar apoi mă opresc.
   Aș putea suna la poliție, pentru ca soțul meu să fie azvârlit la închisoare pentru ce mi-a făcut. Dar o să-și ia un avocat și o să iasă pe cauțiune câteva zile mai târziu. Apoi, e suficient ca în juriu să fie câteva femei - hai să recunoaștem - și probabil că va sfârși cu o palmă peste mânuțe. Asta dacă se va ajunge la proces. Nate are felul lui de a manipula lucrurile ca să scape din orice încurcătură.
   Nu, trebuie să mă asigur personal că plătește pentru tot ce-a făcut.
   Așa că mă răzgândesc și trimit un mesaj singurei persoane care ar fi dispusă să vină să mă ia în creierii nopții.
   Lui Jay îi ia 20 de minute ca să răspundă la mesajul meu de pe Snapflash. Douăzeci de minute în care tremur pe marginea drumului, întrebându-mă dacă piuitul de alertă va fi suficient ca să-l trezească - am numărul lui de telefon, dar e prea riscant să-l sun.
   Chiar când mă gândesc să renunț și să sun totuși la poliție, îi văd numele pâlpâind pe ecran. Aproape niciodată nu mă sună și-mi imaginez că s-a ascuns în baie pentru ca ea să nu-l audă și să nu trezească bebelușul.
   - Eve? Ce se întâmplă?
   - Am nevoie să vii să mă iei. Îmi... îmi pare rău. Știu că e foarte devreme.
   Ceasul meu arată că e aproape 5 dimineața.
   - Unde ești?
   Vine după mine. Slavă cerului.
   Îl aștept pe marginea drumului, tremurând sub cearșaf. Sper să nu fac pneumonie. Când, într-un final, îi văd mașina trăgând pe marginea drumului, izbucnesc în lacrimi. Pe obraji mi se preling dâre de apă sărată și urc în mașină lângă el. Pare șocat de înfățișarea mea.
   - Eve, unde-ți sunt pantofii?
   Asta mă face să plâng și mai tare.
   Totuși, Jay nu mă pune să-i explic nimic. Pur și simplu pornește motorul și pleacă; stăm în tăcere o vreme, iar eu plâng încetișor.
   Când ajungem în Caseham, dau să-i spun să nu mă ducă acasă, dar apoi observ că o apucă în altă direcție. Câteva minute mai târziu, trage în parcarea de la Simon’s Shoes.
   - Haide. Să-ți luăm niște pantofi.
   Ies din mașină și pornesc după el; asfaltul parcării îmi îngheață tălpile. Îmi dă jos cearșaful pe care-l țin încă înfășurat pe trup, ca un șal, și îmi pune pe umeri paltonul lui, chiar dacă nu avem mult de mers până la intrarea în magazin. Apoi mă ia de mână și ne îndreptăm împreună spre ușă. Scoate cheia din buzunar și descuie.
   - Ia ce vrei tu de-aici, îmi spune el.
   Aleg o pereche de ghete negre de iarnă, absolut hidoase, complet diferite de tot ce am eu în dulap, dar măcar sunt la reduceri. Mă scotocesc prin geantă, căutându-mi portofelul. Desigur, trebuie să plătesc cu cash...
   - Nu-ți face griji, spune Jay.
   - Dar...
   - Am spus să nu-ți faci griji. Pe bune.
   Nu mă mai contrazic cu el. Îmi pun ghetele; așa urâte cum sunt, îmi încălzesc imediat picioarele. Rămân îmbrăcată cu paltonul lui Jay și mă prăbușesc pe una dintre banchete. Se așază lângă mine fără să scoată o vorbă. Este foarte răbdător, chiar dacă soarele va răsări în curând.
   - Nate... a...
   Îmi aleg cu grijă cuvintele. Nu vreau să știe că este și Addie implicată. Nu poate ieși nimic bun de-aici. Și, oricum, asta e între mine și soțul meu.
   - A încercat să mă ucidă.
   Jay ridică privirea spre mine, cu o expresie de oroare întipărită pe chip.
   - A încercat să mă îngroape de vie. Dar nu murisem. Am așteptat să plece și am reușit să ies la drumul mare.
   - Eve, șoptește el.
   Tremur pe sub palton.
   - Vreau să plătească pentru asta.
   - O să sunăm chiar acum la poliție.
   - Nu, rostesc eu ferm. Vreau s-o fac în felul meu. Vreau să mă asigur că va plăti pentru tot ce-a făcut.
   Se încruntă atât de tare, încât sprâncenele i se unesc și se ridică până aproape de cicatricea zimțată de lângă linia părului.
   - OK...
   - Există... există vreun loc unde pot să stau câteva zile?
   - Avem o magazie de scule, spune el gânditor. Este în spate. N-o folosește nimeni, niciodată. Aș putea duce acolo un sac de dormit. N-o să fie prea confortabil, dar se face destul de cald dacă ții ușa închisă.
   - Perfect, spun eu. Și mai sunt câteva lucruri pentru care o să am nevoie de ajutorul tău.
   Mă privește cu ochii plini de devotament.
   - O să fac absolut tot ce vrei.
   Și face.

CAPITOLUL 80

   EVE

   Jay a fost cel care l-a lovit pe Nate în cap cu o piatră și l-a lăsat lat.
   Voiam s-o fac chiar eu, dar, logic vorbind, a avut mai mult sens s-o facă Jay. Este mai înalt decât Nate și probabil și mai puternic. Dacă l-aș fi lovit eu, era posibil să nu reușesc să-l dobor la pământ.
   Nu puteam risca una ca asta. Nu după tot ce am făcut ca să mă asigur că va ajunge exact în acest loc.
   Jay și cu mine ne-am petrecut ultimele două zile torturându-l psihic pe Nate. A fost riscant, dar a meritat. Știam că, după ce vede corbul ăla în bucătărie, o să fie convins că sunt încă în viață și va veni încoace. Nimeni altcineva, în afară de mine, nu l-ar fi chinuit așa.
   „Corbul”, poezia lui preferată. Știam asta mult prea bine.
   Nate zace inconștient pe pământ, cu trăsăturile lui frumoase blegite de tot. Îmi vine să iau bolovanul din mâinile lui Jay și să-l lovesc iar, dar vreau să se poată trezi la un moment dat, pentru că suntem departe de a fi terminat. O să-și recapete cunoștința curând, așa că trebuie să acționăm repede. Jay caută în buzunarul hainei și scoate o rolă de bandă adezivă. Mi-o întinde.
   - Vrei să faci tu onorurile? mă întreabă el.
   Categoric vreau. Îi leg mâinile în față, apoi picioarele. Când termin de legat gleznele, îl aud gemând în nămolul rece. Deschide încet ochii.
   - Se trezește, îi spun lui Jay. Aruncă-l în groapă.
   Dacă nu era treaz pe de-a-ntregul, o să se trezească sigur când o să-l azvârlim în băltoaca rece ca gheața. Pleoapele îi flutură și se uită la mine, clipind sub picăturile de ploaie. Jay se ține, prudent. În afara razei lui vizuale.
   - Eve? zice Nate cu glas răgușit.
   Nu spun nimic. Îi las o clipă, ca să ia în plin tot șocul situației. Al felului cum stă întins în mormântul acesta puțin adânc, într-o baltă de apă mocirloasă, cu încheieturile și gleznele legate. Văd panica instalându-i-se în ochi.
   - Eve, icnește el. Ce faci? Ce se întâmplă?
   Îl țintuiesc cu privirea. Când am stat lângă el, în fața unui judecător, în ziua nunții noastre - cea mai fericită zi din viața mea - nu mi-am imaginat nicio secundă că o să ajung să-l urăsc atât de tare cum îl urăsc în clipa asta.
   - Ai încercat să mă ucizi. M-ai aruncat în groapa asta.
   - Eu...
   Nate se foiește, încercând să-și țină capul deasupra apei mâloase din mormânt.
   - Îmi pare rău pentru ce-am făcut, Eve. A fost o greșeală îngrozitoare. De aceea m-am întors.
   - Nu de aia te-ai întors. Te-ai întors ca să te asiguri că am murit cu adevărat.
   Văd cum i se mișcă mărul lui Adam.
   - OK, bine. Ai dreptate. Am făcut un lucru îngrozitor. Sunt o persoană îngrozitoare.
   Clipește iar, ca să-și alunge apa din ochi.
   - Dar tu nu ești. Tu nu ești așa. Te cunosc.
   - Nu mă cunoști.
   Scot un hohot de râs.
   - Nu m-ai cunoscut ani de zile. Și categoric nu mă iubești.
   - Recunosc, avem niște probleme...
   Râd iar.
   - Acum avem probleme?
   Nate se chinuie să se ridice în capul oaselor, încercând să stea cu capul deasupra bălții care s-a format pe fundul gropii.
   - Te rog, Eve. Tu nu ești așa. Nu vrei să faci asta. N-o să-ți rezolve problemele.
   - Da, tu știi toate problemele mele, nu-i așa? Consideră că tu ești cauza tuturor.
   - Bine, e corect ce spui.
   În timp ce vorbește, în gură îi intră un pic de apă tulbure; se strâmbă și o scuipă.
   - Doar scoate-mă de aici și putem sta de vorbă. O să fac tot ce-mi ceri.
   - Nu, spun încet. N-o să se întâmple asta.
   - Eve!
   Panica din ochii lui a crescut. Începe să se zbată ca să-și slăbească legăturile.
   - Îți dai seama c-o să mă înec aici, nu? Te rog, nu te mai prosti! Orice vrei, o să-ți dau ce vrei tu. O să renunț să predau, o să plec din oraș. Orice vrei tu, în regulă?
   - Nu te teme, îi spun. N-o să te las să te îneci.
   Preț de o clipă, umerii i se relaxează și încetează să se mai lupte cu legăturile de bandă adezivă.
   - Bine. Îți mulțumesc. Știam că n-o vei face.
   Ridic lopata așezată pe jos, lângă mine.
   - Mai întâi o să te îngrop de viu.
   Cu aceste vorbe, iau o lopată de pământ și o arunc peste el.
   - Eve! urlă el. Isuse Hristoase, ce naiba e cu tine? Ți-ai pierdut mințile?
   Mai iau o lopată și arunc pământul în groapă.
   - Eve!
   S-a înroșit ca racul.
   - Eve, iubito, îți cer iertare pentru tot ce-am făcut! Te iubesc! Trebuie să știi și tu asta! Nu-mi poți face una ca asta!
   Încă o lopată de pământ ajunge în groapă.
   - Eve! suspină el. Nu-mi face asta! Eve! Eve!
   Nate se zbate cu disperare în groapă, încercând să se elibereze. Dar n-are cum s-o facă. L-am legat mult prea strâns. Sunt pe cale să mai arunc niște pământ peste el, când Jay mă prinde de braț. Mă trage deoparte, ca să nu ne audă soțul meu.
   - Eve, spune el. O să-l omori.
   Ridic bărbia.
   - Știu.
   Jay se uită spre groapă, unde Nate urlă din toți bojocii chiar dacă nu-l poate auzi nimeni în afară de noi.
   - Are dreptate. Faptul că-l ucizi n-o să-ți rezolve problemele.
   - Ai fi surprins.
   Se încruntă iar.
   - Ești sigură că vrei să faci asta?
   - N-am fost niciodată mai sigură de ceva, în viața mea.
   Jay mă privește o clipă și apoi ridică și el o lopată. Ne întoarcem amândoi la mormânt. Și când mai iau niște pământ să-l arunc în groapă, face și el la fel.
   - Eve! țipă Nate. Pentru numele lui Dumnezeu, Eve, nu poți face asta! Nu poți face asta!
   Ba pot și o s-o fac. Încă două lopeți ajung în groapă.
   - O să te duci la închisoare. Știi asta, da? O să-ți petreci tot restul vieții putrezind în pușcărie, cățea nebună ce ești!
   Încă două lopeți de pământ. Una dintre ele îl lovește în față și începe să suspine.
   - Te rog, Eve.
   Se uită la mine, cu ochiul stâng acoperit de țărână.
   - Te rog, nu face asta, Eve. Te implor. Te rog...
   Nate mi-a spus cândva că el crede că moartea este ca și când ai sta pe marginea unui abis sau niște rahaturi prețioase de genul ăsta. Era îngrozit de moarte mai mult decât de orice pe lume. Nu știu dacă să cred sau nu în viața de apoi, însă, dacă aș face-o, sunt sigură că soțul meu își va petrece veșnicia arzând în iad.
   Când nu ne imploră să ne oprim, ne amenință urlând din rărunchi, până când pământul îi acoperă complet fața. La scurt timp după asta, binecuvântat fie el, devine tăcut. Continuăm să aruncăm pământ în groapă, până se umple. Și în timp ce fac ultimele retușuri la mormântul din pădure al soțului meu, îmi recit în minte poezia pe care mi-a scris-o cândva, cu mulți ani în urmă, pe când nu aveam decât 15 ani, iar el era profesorul meu de engleză abia ieșit din facultate, care îmi jurase că sunt sufletul lui pereche:

   Viața aproape că a trecut pe lângă mine
   Însă pe urma ea,
   Tânără și plină de viață
   Cu mâini blânde
   Și obraji rozalii
   M-a înfățișat mie pe mine,
   Mi-a tăiat respirația
   Cu buzele ei cireșii
   Readucându-mă la viață.

EPILOG

   ȘASE LUNI MAI TÂRZIU
   ADDIE

   Când ajung în parcarea de la școală, îl văd pe Hudson sprijinit de mașină, vorbind cu niște colegi de-ai lui din echipa de fotbal, chiar dacă sezonul s-a terminat. Am fost la absolut toate meciurile, iar Hudson a jucat excepțional. O să primească bursă la o facultate foarte bună - se bat toate pentru el.
   Când mă vede, Hudson ridică o mână ca să mă salute.
   - Addie! strigă, de parcă ar fi posibil să nu-l văd.
   Alerg spre el, cu un zâmbet tâmp pe față. În ultima vreme zâmbesc mult mai mult. De când mi-am recăpătat cel mai bun prieten, lumea pare mai luminoasă. Tot nu sunt Domnișoara Popularitate, dar nu-mi pasă. Hudson e singura persoană de care am nevoie.
   Iar anul ăsta categoric a fost nebunesc.
   După ce Kenzie și cu mine am vorbit cu detectiva Sprague, ea a trimis un polițist să-l aducă pe Nathaniel la secție, dar omul plecase de acasă. Probabil știa că a dat de belea și a decis că-i mai bine să dispară, decât să fie etichetat ca agresor sexual.
   Poate că l-ar fi căutat mai mult, doar că a apărut brusc doamna Bennett. A venit cu o poveste, cum că s-a decis să ia autobuzul spre o destinație necunoscută, ca să evadeze pentru câteva zile. A spus că a plătit cu cash și că habar n-avea că este căutată. Sprague avea declarația mea despre ce i-am făcut împreună cu Nathaniel, dar doamna Bennett a refuzat s-o confirme - de fapt, nici nu era moartă și-ngropată - așa că poliția n-a mai avut ce să facă.
   Desigur, și eu, și doamna Bennett știm adevărul. Și amândouă mai știm că, dacă aș fi pus peste ea pământ în loc de frunze, lucrurile ar fi stat cu totul altfel.
   În orice caz, ea nu s-a mai întors să predea la Liceul Caseham. A demisionat când a ieșit la iveală scandalul despre soțul ei și apoi a plecat din oraș. Pentru restul anului am primit un profesor suplinitor. Mi-am dorit ca acesta să fi fost domnul Tuttle, dar am auzit zvonuri că ar fi găsit post la un alt liceu, aflat la două orașe distanță. Sunt norocoși să-l aibă.
   Cât despre domnul Bennett, s-a dovedit că eu și Kenzie nu am fost singurele „suflete-pereche” pe care le-a avut printre eleve. Uneori, când mă gândesc la asta, simt că mi se face rău. Mă simt ca o proastă.
   Un lucru pentru care sunt recunoscătoare este că pot vorbi cu Kenzie despre asta. Anul acesta, noi două am devenit foarte apropiate. Am petrecut ore întregi vorbind despre Nathaniel. Mă face să mă simt mai bine faptul că o fată atât de isteață, frumoasă și populară precum Kenzie Montgomery a putut fi păcălită cum am fost și eu. Și ea spune că suportă mai ușor totul fiindcă poate vorbi cu mine.
   În plus, urmăm amândouă un program de terapie, în care să putem vorbi despre asta. Ajută foarte mult.
   - Ți-a luat ceva, mă tachinează Hudson când ajung la mașină. Ce-ai făcut acolo?
   Am întârziat pentru că Lotus și cu mine punem la punct ultimele detalii pentru revista de poezie, de care ne ocupăm absolut singure de când a dispărut Nathaniel. Dar nu vreau să-i spun asta, fiindcă vreau să aibă o surpriză când vede revista.
   - Scuze! Măcar am venit, până la urmă.
   Unul dintre colegii lui Hudson începe să râdă.
   - Fata ta chiar că te ține sub papuc. De când o aștepți?
   Hudson râde și el și nu-și corectează prietenul când mă numește „fata lui”. Asta mă face să-mi pun întrebări. Mai ales uneori, dimineața, când ne dăm jos din mașina lui ca să intrăm în școală, mă ia de mână. Cel puțin nu iese la întâlnire cu Kenzie. Sunt destul de sigură că la începutul anului se vedea cu cineva, dar nu mai e cazul acum.
   - Deci voi plecați? îl întreabă unul dintre băieți pe Hudson, care îmi deschide ușa mașinii.
   Nu e nevoie să facă asta, dar e un gest drăguț.
   - Îhî, răspunde el. Ne ducem să bem un milkshake înainte să încep eu jobul. Ne vedem mai târziu. Walsh?
   - Pe mai târziu, Jay, îi spune celălalt puști lui Hudson.
   Când se urcă la volan alături de mine, îl întreb:
   - OK, chiar trebuie să te întreb. De ce-ți zic toți colegii de la fotbal „Jay”?
   - Păi știi și tu că ne strigăm unii pe alții pe numele de familie, îmi răspunde el. Dar na, Jankowski? E ditamai numele. Așa că-mi zic mai scurt, „J”. Și chiar îmi place.
   Nu-i nicio problemă, dar pentru mine el va fi mereu Hudson.
   - În regulă, spune el, hai să mergem. Schimbul meu la magazinul de pantofi începe la cinci, așa că nu mai avem decât o oră pentru milkshake-uri.
   Hudson chiar muncește mai mult decât oricine altcineva. În afară de școală, lucrează și la Simon’s Shoes câteva zile pe săptămână și, de asemenea, are grijă tot timpul și de frățiorul lui de un an. Dar chiar și cu toate astea pe cap, tot își face mereu timp și pentru mine.
   Tragem în parcarea de lângă bistroul unde găsim cele mai bune milkshake-uri din oraș. Mă întreb dacă o să împărțim unul și, dacă o facem, ce o să însemne asta? Îmi place Hudson. Mult de tot. Este oare sufletul meu pereche? Nu știu. Cred că e o întrebare stupidă.
   Telefonul îi bâzâie imediat după ce parchează și îl scoate din buzunar. Citește un mesaj și pe buze i se ivește un zâmbet.
   - Ce e? îl întreb.
   Îndeasă telefonul la loc în buzunar.
   - Nimic. O veche prietenă.
   - O iubită?
   Zâmbetul se preschimbă într-un surâs de tăntălău; își scarpină cicatricea de pe frunte, pe care a căpătat-o pe când eram niște copii proști și ne-am strecurat pe sub gardul casei.
   - Ai putea spune și așa. Ea... ăăă... tipei chiar îi plăceau pantofii și venea tot timpul la magazin și, ăă, da.
   Pielea lui palidă se îmbujorează, ceea ce mă face să cred că femeia asta era mult mai mult decât o simplă clientă, dar, din orice motiv, nu vrea să recunoască. Evident, asta mă face să fiu și mai curioasă cine anume era. Și dacă a fost îndrăgostit de ea așa cum încep eu să mă îndrăgostesc de el.
   - În fine, continuă el, ea... ăăă, a avut o perioadă grea și a fost destul de tulburată, dar acum e mult mai bine. O cunosc de ceva vreme și pare pentru prima dată fericită, ceea ce mă bucură, înțelegi? Îmi doresc s-o știu fericită. O merită.
   Categoric e vorba de-o iubită - se vede pe chipul lui. Mă întreb dacă e aceeași de la începutul anului, dar mi-e teamă să-l întreb.
   Oricum, nici nu-i treaba mea. Nu mai este cu ea.
   Ieșim amândoi din mașină, iar Hudson mă ia de mână. Își împletește degetele cu ale mele și îi zâmbesc când îl văd că-mi zâmbește. În timp ce ne îndreptăm împreună spre bistrou, decid că vreau un milkshake de vanilie, cu multă frișcă și o cireașă în vârf, fiindcă merit și eu să-mi fac o bucurie. 

 

SFÂRȘIT

Profesoara, Freida McFadden

 .........................................................

4-5

 

                        Bineînțeles, îl găsesc stând la catedră și uitându-se prin niște lucrări, în timp ce se îndoapă cu un sandvici.

   Îl privesc o clipă, în același fel în care am făcut-o seara trecută și în care o fac în fiecare zi în clasă. Este atât de arătos. Îmi plac la nebunie arcuirea trăsăturilor lui, părul negru și des, felul în care cravata cafenie se asortează cu ochii. Și când îmi zâmbește, îmi dă un sentiment minunat de căldură.
   Și acea fată trăia doar cu un singur gând:
   De a-mi fi dragă și de-a mă iubi.
   Însă când ridică privirea, pe chipul lui nu văd nici urmă de zâmbet.
   - Addie, șuieră el la mine. Ce cauți aici?
   Mă strecor în clasă, închizând ușa după mine.
   - Îmi pare rău. Doar că... m-am speriat îngrozitor...
   - Ei bine, venirea ta aici n-o să îmbunătățească situația.
   Încruntat, se ridică de pe scaun.
   - N-ar fi trebuit să vii la mine acasă seara trecută. A fost o mare greșeală.
   Îmi mușc buza de jos.
   - Știu...
   - Acum ai atras atenția asupra ta. Ai atras atenția asupra noastră.
   Clatină din cap.
   - Nu-mi vine să cred că ai făcut o asemenea prostie.
   Lacrimile care-mi tot înțeapă ochii de când am fost în biroul directoarei riscă acum să țâșnească pe obraji. Una mi se prelinge din ochiul drept și o șterg iute.
   - Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. Mă simt ca o proastă.
   Nathaniel îmi vede lacrimile și parcă îi dispare ceva din îndârjire.
   Se uită spre ferestruica ușii ca să se asigure că nu este nimeni pe coridor, apoi dă ocol catedrei.
   - Addie, nu plânge.
   - Eu doar...
   Mă șterg la nas cu dosul palmei, ca să evit un balon de muci. Dacă vede ieșind din mine o chestie de-asta, chiar că s-a terminat definitiv. Nu, n-ar fi trebuit să spun așa ceva. Nathaniel n-ar fi atât de superficial.
   - Nu vreau să mă urăști. Am făcut o greșeală idioată.
   - Addie...
   Privirea i se îmblânzește și, după ce mai aruncă o privire spre ușă, îmi prinde mâinile într-ale lui. Am fost o proastă că mi-am făcut griji. Nathaniel și cu mine suntem suflete-pereche. N-o să dea cu piciorul la tot pentru că am făcut o singură greșeală stupidă. Suntem prea importanți unul pentru celălalt.
   - N-aș putea niciodată, absolut niciodată să te urăsc, spune el. Ai devenit toată lumea mea. Ești sufletul meu pereche. Dar acum trebuie să fim un pic mai grijulii. Doar pentru o vreme. Nu vreau ca Eve să intre la bănuieli.
   - Deci... nu ne putem vedea azi?
   Sper să spună că ne putem vedea. Este vineri, iar mama mă lasă să stau mai târziu pe afară, pentru că nu am școală a doua zi.
   Ezită, apoi clatină din cap.
   - Mai bine nu. Poate săptămâna viitoare.
   Oh, Doamne, o să mor până atunci.
   - Săptămâna viitoare?
   Îmi aruncă un zâmbet strâmb.
   - Știu. Și eu o să-mi ies din minți.
   Ideea că nu pot să-l ating sau să-l sărut timp de o săptămână întreagă este îndeajuns cât să mă facă să urlu. Dintr-un impuls, întind mâna și-l apuc de cravata lui cafenie. Îl trag spre mine și, chiar dacă îmi dau seama cât îl neliniștește faptul că suntem în clasă, mă lasă s-o fac. Dacă n-o să ne putem strecura în camera obscură timp de o săptămână întreagă, am nevoie de ceva care să mă ajute să rezist.
   Și el trebuie să simtă la fel, pentru că se apleacă spre mine și mă sărută mai pasional ca oricând. Își strecoară degetele în părul meu și buzele i se zdrobesc de ale mele. Sărutul pare să dureze o veșnicie și este dureros să mă desprind de el.
   Aș putea scrie un poem despre sărutul acela. Și pariez că aș câștiga concursul ăla idiot.
   - Nu mai putem face asta niciodată, îmi spune Nathaniel cu voce aspră. Cel puțin, nu pentru o vreme. O să-ți dau de știre când vom fi în siguranță.
   - Dar ne putem trimite mesaje în continuare?
   Se gândește o clipă.
   - Un pic. O dată sau de două ori pe zi. Evident, doar pe Snapflash.
   Încuviințez din cap, încercând să înghit nodul care mi s-a pus în gât. Ce-o să fac o săptămână fără el? Nathaniel nu este doar cel mai bun lucru din viața mea - este singurul lucru bun.
   Asta e doar vina lui Eve Bennett.
   - Ar fi mai bine să pleci, îmi spune el.
   Mă mai strânge o dată de mână și chiar atunci se aude și clopoțelul. Îndrept umerii, fac stânga-mprejur și ies din clasă. O să trec eu și prin asta. Și într-o bună zi, noi doi vom fi împreună. Așa cum mi-a promis el.

CAPITOLUL 47

   EVE

   Sunt profund nemulțumită după întâlnirea din biroul lui Higgins.
   Seara trecută, Addie Severson a dat târcoale pe la mine pe-acasă și s-a ascuns prin tufișuri. N-am fost niciodată mai sigură de ceva în viața mea. Am văzut-o, în primul și-n primul rând. Și are o grămadă de motive ca să mă urască.
   Acum câteva zile, în supermarket, Art Tuttle a încercat să mă avertizeze în privința ei. Avea un motiv ca s-o facă. I-a distrus viața, indiferent dacă a fost sau nu intenționat.
   Iar azi fata aia m-a mințit în față.
   Imediat după plecarea lui Addie, m-am uitat la Debra Higgins și am spus:
   - Minte.
   Debra a clătinat din cap.
   - Sunt de acord cu tine, Eve. Dar ce putem face? Este cuvântul tău împotriva cuvântului ei. Iar ea a spus că a fost acasă, cu maică-sa.
   Ce rahaturi ne-a servit. Când eram adolescentă, făceam o tonă de chestii în timp ce mama mă credea bine-mersi la mine în cameră. În ceea ce mă privește, ăsta nu a fost deloc un alibi, chiar dacă mama ei i-ar fi confirmat povestea, lucru pe care nu l-a făcut.
   Imediat ce ies din biroul directoarei, îi trimit un mesaj lui Nate.

   Eu: A negat absolut tot.

   Eram între orele de curs, așa că mesajul lui de răspuns a venit imediat.

   Nate: Poate că n-a fost ea, totuși?

   Răspunsul lui este atât de enervant, încât îmi vine să arunc telefonul.
   Curând voi avea a șasea oră de matematică, ceea ce înseamnă că va trebui să dau iar ochii cu Addie și nu sunt pregătită pentru asta.
   Debra mi-a spus că în al doilea semestru plănuiește s-o mute la alt profesor, dar tot au mai rămas două luni până la final. Două luni în care trebuie să mă descurc cu fata aia.
   - Categoric ea a fost, mă rățoiesc la Shelby, în sala de mese a profesorilor.
   Pentru prânz mi-am adus o salată la caserolă, dar abia dacă m-am atins de ea.
   - Cum naiba poate să mintă în halul ăla?
   Shelby ridică din umeri.
   - E adolescentă. Așa fac ei. Mint cum respiră.
   - Mă urăște.
   Mă cutremur ușor, gândindu-mă la privirea teribilă pe care mi-a aruncat-o ieri, în clasă.
   - Mă urăște cu adevărat. Iar acum mă mai și urmărește.
   - Dar de ce?
   Shelby ia o înghițitură dintr-un baton de morcov.
   - Adică eu cred că pe Art l-a urmărit fiindcă a fost drăguț cu ea.
   - Așa, și?
   - Și tu nu ești drăguță cu ea. De ce ar veni la tine acasă?
   Soarbe din cutia de Cola dietetică.
   - Vreau să spun că nu-i periculoasă. Chiar crezi că te-ar pândi pentru că nu ai lăsat-o să-și mănânce sandviciul în clasă? Este cam exagerat, chiar și pentru un adolescent.
   - Poate...
   - Da, dacă l-ar fi pândit pe Nate - atunci aș fi înțeles, îmi face ea cu ochiul. Adică toate elevele sunt îndrăgostite rău de tot de el. Și nu mi-ai zis că a intrat în revistuța aia de poezie? Nu-i greu să te gândești că a devenit un pic cam obsedată.
   Încremenesc cu o bucățică de salată atârnându-mi din gură. Nu știu de ce nu mi-a dat prin cap până acum. Poate pentru că eu am fost acolo, pe trotuar, am simțit că mă privea pe mine, anume.
   Cumva, îmi dau seama că venise ca să vadă pe cu totul altcineva.
   Oh, Doamne. Îl urmărește pe Nate.
   Asta are mult mai mult sens. L-am avertizat să nu fie prea drăguț cu ea, iar acum îi face și lui același lucru pe care i l-a făcut lui Art Tuttle. Iar dacă nu are grijă și nu gestionează chestiunea cum trebuie, o să sfârșească exact ca Art.
   Trebuie să-l avertizez. Trebuie să rezolve treaba asta fără întârziere.
   Mă scuz și mă ridic de la masă, iar Shelby pare fericită că poate discuta despre orice altceva în afară de Addie Severson. Au mai rămas încă vreo zece minute din oră, iar Nate este aproape sigur la el în clasă. Nu avem prea mult timp să stăm de vorbă, dar aș putea măcar să-i dau un avans înainte să se vadă cu ea la clasă.
   Coridoarele sunt aproape pustii, fiindcă suntem în mijlocul celei de-a cincea ore, iar tocurile ghetelor mele de piele de la Givenchy răsună ca niște împușcături cu ecouri pe holurile goale. Trec pe lângă o fată cu mult prea mult machiaj negru în jurul ochilor, dar acesta nu este nici pe departe cel mai rău lucru pe care-l fac adolescentele astea. Când ajung la clasa lui Nate, găsesc ușa închisă, lucru care-mi pare un pic ciudat. Mă uit prin ferestruică și da, Nate e înăuntru. Dar nu e singur.
   Este împreună cu Addie Severson.
   Ridic mâna să ciocăn, însă înainte să apuc s-o fac, ceva mă oprește. Mă dau un pas înapoi, trăgându-mă ușor într-o parte, ca să nu fiu văzută. Dacă Nate s-ar uita insistent, m-ar vedea. Dar nu și la o privire superficială.
   Nate și Addie sunt adânciți în conversație. Nu știu ce-și spun, dar pare că ea plânge. Ce i-a spus de-a făcut-o să plângă? Pe de altă parte, nu trebuie cine știe ce pentru ca o adolescentă să înceapă să suspine. Din experiența mea, e suficient să-i iei telefonul.
    Iar apoi Nate o ia de mână.
  OK, asta nu e neapărat o chestie dubioasă. Ea plânge, el încearcă s-o liniștească. Categoric, nu este cel mai potrivit mod de a consola o elevă, dar nu e cel mai rău lucru pe care l-am văzut. Deși nu-l văd s-o bată ușor pe mână. Mai degrabă o ține într-a lui. Trec cel puțin șaizeci de secunde, iar ei încă se ating. De ce se țin de mână?
   Chestia asta a depășit de mult limitele decenței.
   Pe urmă se întâmplă ceva care mă face să uit imediat imaginea asta. Lucrul care se întâmplă face ca ținutul de mână să pară... ei bine, doar un gest nevinovat. Se întâmplă ceva care mă face să simt că o să vomit cele câteva frunze de salată pe care am reușit să le înghit, cu chiu, cu vai.
   Nate o sărută.
   Nu, nu doar că o sărută. Pare că vrea de-a dreptul să știe ce gust a avut ce-a mâncat la prânz. Este un sărut între doi oameni care s-au mai sărutat de multe ori înainte și probabil au făcut și o grămadă de alte lucruri.
   Iar acum, totul are sens.
   Înțeleg de ce mă urăște Addie atât de mult. Înțeleg de ce se strecura prin tufișuri, dând târcoale casei noastre. Înțeleg de ce, de fiecare dată când încerc să-i spun lui Nate despre vreo chestie pe care-a făcut-o fata asta, el îi ia apărarea. Înțeleg de ce soțul meu n-are absolut niciun interes să facă sex cu mine, cu excepția momentelor când vrea să fac ceva care o ajută pe ea.
   Nenorocitul ăla mă înșală. Cu ea.

CAPITOLUL 48

   EVE

   Nu știu dacă am mai fost vreodată în viața mea atât de furioasă.
   O parte din mine vrea să dea buzna în sala de clasă și să-i dea în vileag în fața elevilor și profesorilor care trebuie să sosească dintr-o clipă în alta. Asta merită, la urma urmelor. Îmi imaginez șocul de pe chipul lui transformându-se în umilință, în timp ce toată lumea află ce-a făcut.
   Însă mă abțin.
   Îmi dau seama că, dacă-l dau în vileag pe Nate acum, o să distrug trei vieți: a lui, a mea și a lui Addie. El merită să-și ruineze viața, dar eu nu. Dacă fac o scenă și-l demasc în felul acesta, n-o să mai pot lucra aici, în școală. Ar fi prea umilitor. Iar rușinea lui mă va păta și pe mine.
   Cât despre Addie, adevărul este că nici ea n-o merită. Orice aș putea zice eu despre fata asta, nu are decât șaisprezece ani. Este un copil. Nu e vina ei că s-a îndrăgostit de chipeșul profesor de engleză.
   Nate avea responsabilitatea de a împiedica acest lucru.
   De aceea nu-i expun pe amândoi în fața tuturor. Dar un lucru tot fac: o poză.
   Vârsta de consimțământ în statul nostru este 16 ani. Așa că Nate n-ar intra la închisoare pentru asta. Nu este vorba nici despre viol. Dar cariera lui de profesor ar lua sfârșit. Soțul meu ar cădea în dizgrație și toată lumea ar afla întâmplarea.
   Viața mea, așa cum o știam, s-a sfârșit.
   Mă întorc în clasă ca în ceață. Nu știu cum o să predau matematică după ce se vor sfârși cele 5 minute de pauză. Va trebui să le dau copiilor niște probleme de rezolvat și să-i las pur și simplu să lucreze singuri în cea mai mare parte a timpului. Toate planurile mele pentru ora de azi au zburat pe fereastră.
   Ajung la ușa clasei exact la timp ca să mă ciocnesc de Addie Severson. Pe buze îi joacă un zâmbet vag - buzele de curând înroșite de sărutul soțului meu - dar zâmbetul acela îi dispare îndată ce mă vede. Nici ea nu vrea să fie la ora asta mai mult decât o vreau eu aici. Lasă capul în jos și merge tăcută spre locul ei, aruncând-și rucsacul pe podea.
   Trebuie să-mi reamintesc mie însemi că nu este vina ei. Nate a profitat de vulnerabilitatea fetei. Am suficientă experiență ca profesoară ca să știu că unele fete sunt mai influențabile decât altele. Unele sunt mai predispuse să cadă pradă unei pasiuni fulgerătoare pentru profesorul lor preferat.
   „Nu este vina ei. Nu este.”
   - Vă rog să vă scoateți manualele și vom lucra problemele de la pagina 137, spun către clasă, adăugând: în liniște.
   Le-am dat de făcut mult prea multe probleme, știind că vor lucra la ele până sună clopoțelul. Există și alți profesori de mate care fac acest lucru cu o frecvență alarmantă, dar eu n-am recurs la tehnica asta până acum - sunt disperată. Mă prăbușesc pe scaun, în spatele catedrei, și primul lucru pe care-l fac este să scot telefonul. După o scurtă ezitare, îi trimit un mesaj lui Jay.

   Eu: Trebuie să te văd diseară.

   Stau la catedră cu respirația tăiată, așteptându-i răspunsul și neștiind dacă poate să-mi scrie în timpul zilei. Din fericire, răspunde câteva minute mai târziu.

   Jay: Nu închid eu magazinul diseară, așa că n-avem cum să ne vedem acolo.
   Eu: Nu-mi pasă. Mergem cu mașina undeva.
   Jay: Ești sigură, Eve?
   Eu: Te rog.

   Stabilim să ne vedem într-un loc mai retras. Jay este absolut singura persoană cu care pot vorbi despre asta. Dacă aș spune oricui altcuiva, secretul ar ieși la iveală. Dar am încredere în el că va fi discret. Cunosc și eu prea multe dintre secretele lui.
   Jay o să mă ajute să-mi dau seama ce am de făcut. Poate că nu știe el mare lucru despre regulamentele din școli, dar are bun-simț și este un om bun. Pentru că, într-un fel sau altul, n-am de gând să-l las pe Nate să scape nepedepsit.

CAPITOLUL 49

   EVE

   După ce-mi termin orele de la școală, mă întâlnesc cu Jay în parcarea unui McDonald’s aflat în apropierea magazinului.
   Parcăm departe unul de altul. Mă îndrept spre mașina lui, mă instalez pe locul din dreapta și Jay pornește. În alte împrejurări, toată situația m-ar fi incitat peste măsură, însă acum tot ce pot vedea în fața ochilor este gura soțului meu lipită de buzele fetiței ăleia.
   - Îți mulțumesc că ai venit, îi spun înfigându-mi tocurile în covorașele mașinii.
   Nu știu ce aranjamente a fost nevoit să facă pentru întâlnirea asta cu mine, dar apreciez gestul.
   - Așadar, ce s-a întâmplat? mă întreabă el.
   Deschid gura să-i spun toată povestea, dar izbucnesc în lacrimi înainte de-a putea scoate o vorbă. Jay se uită la mine cu o expresie ușor panicată. Conduce până găsește o străduță liniștită și fără case de la ale căror ferestre să putem fi văzuți. Trage pe dreapta.
   - Eve.
   Se întinde spre mine și mă cuprinde într-o îmbrățișare.
   - Ce s-a întâmplat? Spune-mi.
   Suspin în brațele lui mari și puternice, în timp ce Jay mă mângâie pe păr ca să mă liniștească. Durează câteva minute până când reușesc să-mi recapăt controlul îndeajuns cât să-i povestesc ce s-a întâmplat. Știe prima parte, despre problemele pe care le-am avut cu Nate și despre cât de distant a fost, dar când îi povestesc că l-am prins sărutându-se cu Addie în sala de clasă, îl văd cum se încordează. Se trage în spate, cu ochii cât cepele.
   - Glumești. Chiar ai văzut chestia asta?
   Dau încet din cap.
   - Nenorocitul naibii.
   Își trosnește degetele de la mâna dreaptă. Pare furios și o parte din mine se teme că ar putea să-l caute pe Nate și să-i tragă un pumn în față. Iar cealaltă parte din mine și-ar dori ca el chiar s-o facă.
   - Este incredibil.
   - Știu.
   Închid ochii, dar în spatele pleoapelor îmi apare, stăruitoare, imaginea celor doi sărutându-se. Mă îndoiesc că o voi uita vreodată.
   - Nu știu ce să fac.
   - Poate că ar trebui să-l ucizi.
   Ridic privirea spre el, dar nu-l văd zâmbind. Însă știu că nu vorbește serios. Chiar dacă în clipa asta ideea este tentantă.
   - Serios. Ce crezi c-ar trebui să fac? Să mă duc la directoare?
   Clatină din cap.
   - Dacă te duci la directoare, o să afle absolut toată lumea. Asta vrei?
   Protocolul corect într-o astfel de situație este să vorbesc cu directoarea, însă Jay are dreptate. Nu e chip ca ea să gestioneze povestea cu discreție, oricât de mult ar încerca. Dovadă istoria cu Art Tuttle, chiar dacă omul ăla n-a greșit cu nimic.
   - Nu asta vreau.
   - Atunci trebuie să-i dai lui un ultimatum. Trebuie să faci tot ce poți ca să te asiguri că încetează imediat și că nu se va mai întâmpla vreodată. Și, de asemenea...
   Mă ia de mână.
   - Trebuie să ieși din această căsnicie.
   Are dreptate în privința asta. Trebuie să-l părăsesc pe Nate. Un aspect care nu va fi negociabil. Ridic privirea și mă uit în ochii lui Jay, întrebându-mă, pentru prima dată de când ne știm, dacă este vreo șansă ca noi doi să avem un viitor împreună. Știu că nu este, dar există momente când îmi place să fantazez că s-ar putea întâmpla.
   Însă asta nici nu contează. Indiferent dacă pot fi sau nu cu Jay, nu mai pot fi cu Nate.
   - Poți s-o faci.
   Mă strânge de mână.
   - Nu te teme de el. O să te descurci.
   Are încredere în mine, dar problema este că el nu-mi cunoaște soțul așa cum îl cunosc eu.

CAPITOLUL 50

   EVE

   Când ajunge Nate acasă, eu sunt un pic mai mult decât nițel abțiguită.
   Au trecut deja 3 ore de la terminarea cursurilor, ceea ce ridică întrebarea despre ce a făcut în tot acest timp. Nu știu dacă a fost cu ea sau chiar s-a ocupat de treburi legate de școală. Dacă nu e idiot, știe că ar trebui să se țină departe de Addie Severson după ce am surprins-o dând târcoale casei. Cu toate că nu pare să gândească limpede, din moment ce a sărutat-o chiar în sala de clasă.
   Cât despre mine, după ce Jay m-a adus înapoi în parcarea de la McDonald’s ca să-mi recuperez mașina, am condus o vreme fără țintă, însă în cele din urmă m-am întors totuși acasă.
   Am încercat să corectez niște lucrări, fără prea mare succes. Așa că le-am lăsat baltă și m-am dus să-mi iau o sticlă de vin. Din nefericire nu mai aveam decât un sfert de sticlă de cabernet. Însă am găsit o sticlă de vodcă pe jumătate plină.
   Zgomotul ușii de la intrare deschizându-se mă prinde în plin proces de probare a tuturor pantofilor pe care-i am. Da, îi probez pe absolut toți. Nu știu de ce, dar e ceva liniștitor în această paradă a modei pentru picioarele mele. Ori de câte ori mă simt tristă sau ceva de genul ăsta, mă duc direct la pantofii mei. E un lucru pe care Nate nu l-ar înțelege niciodată, spre deosebire de Jay.
   Nate nu mă strigă când intră pe ușă. Niciodată n-o face. Speră probabil că nu-s acasă și că se poate masturba un pic cu gândul la ea. Nu vreau să știu ce naiba are în cap. Nu vreau decât să-l știu plecat din viața mea.
   Arunc toți pantofii înapoi în dulap, mai puțin perechea de Louis Vuitton pe care am purtat-o de ziua mea. Îi încalț și mă îndrept spre scări.
   Nate este în living, unde își dă jos paltonul negru, își scoate și căciula și-și trece o mână prin buclele dese, ca să le netezească.
   Cobor scările și nu mă pot abține să nu mă gândesc la prima clipă când l-am văzut și la cât de arătos mi s-a părut atunci. A fost dragoste la prima vedere - cel puțin așa am crezut. Am fost convinsă că va dura pe vecie.
   Ce proastă am fost.
   - Bună.
   Abia după ce rostesc cuvântul îmi dau seama că mi-a ieșit un pic bolborosit. N-ar fi trebuit să beau ultimul păhărel de vodcă. Trebuie să am mintea limpede pentru ce va urma.
   - Te-ai întors.
   - Ăă, da.
   Își pune haina în cuierul din hol.
   - Ai început să pregătești cina?
   - Nu.
   Mă prind cu mâna de balustradă, ca să nu mă mai clatin pe picioare.
   - Trebuie să stăm de vorbă.
   - OK.
   Își slăbește cravata și mijește ochii spre mine.
   - Ai băut?
   Nu așa voiam să începem această conversație, dar nu mai contează. Nu mai aștept niciun minut ca să discutăm ce avem de discutat. Trebuie să-i pun capăt în seara asta. Mă îndrept spre el și mă prind de data asta de canapea, ca să-mi păstrez echilibrul. Nu știu cum să încep, dar îi dau oricum înainte.
   - Știu despre tine și Addie Severson, răbufnesc fără avertisment.
   Mâna lui Nate încremenește pe nodul cravatei.
   - Poftim?
   - Știu, repet eu.
   Trebuie să mă concentrez ca să nu bolborosesc cuvintele, dar am nevoie ca el să afle cât de serioasă sunt.
   - Știu ce faci cu ea. Știu de ce dădea ieri târcoale casei.
   - Asta... asta-i o nebunie! râde el. Haide, Eve. Chiar crezi că aș face una ca asta? Cu Addie?
   Clatină din cap.
   - De unde ți-a venit ideea asta prostească? Cred că ai băut un pic cam mult. Vrei să-ți fac o cafea?
   Oh, chiar e bun. Soțul meu navighează lin și diplomatic. Dacă ar fi fost un simplu zvon care să-mi fi trecut pe la urechi, probabil că în clipa asta l-aș alunga deja. Pe de altă parte, am știut dintotdeauna că e un mare mincinos.
   - Te-am văzut, i-o arunc în față. Te-am văzut sărutând-o. La tine în clasă, în a cincea oră.
   - Oh.
   Zâmbetul acela împăciuitor îi dispare de pe chip.
   - Ce ai de spus în apărarea ta?
   Nate trage de cravată până când o desface și o lasă să cadă pe jos. Pleacă privirea.
   - Nu știu ce să zic. Am făcut o mare greșeală. Addie are o pasiune pentru mine și am crezut că pot s-o gestionez; iar azi m-a sărutat. Am lăsat lucrurile să avanseze o secundă prea mult - îmi dau seama că asta am făcut. A fost o prostie și n-o să se mai întâmple niciodată. I-am spus foarte clar cât de nepotrivit este ce s-a întâmplat.
   Strâng pumnii - îmi vine să-l lovesc în piept până când se umple de vânătăi și începe să sângereze.
   - Nu, am văzut cât se poate de clar cum a fost. Tu ai sărutat-o pe ea.
   - N-ai fost acolo. Nu știi ce s-a întâmplat.
   - V-am văzut!
   O venă îmi pulsează la tâmplă. Simt că e foarte posibil să-mi explodeze și să mă ucidă înainte de a termina această conversație. Înainte ca soțul meu să recunoască în fața mea că a făcut ce l-am văzut făcând. O parte din mine și-ar dori ca așa să se petreacă lucrurile.
   Însă o altă parte vrea ca el să sufere.
   - I-ai spus lui Higgins? mă întreabă Nate în cele din urmă.
   - Încă nu.
   - Ai mai spus cuiva?
   - Nu.
   I-am spus lui Jay, dar n-am de gând să menționez asta.
   - Înțeleg.
   Se încruntă și îi apar riduri pe toată fruntea.
   - O să spui cuiva?
   - Încă nu știu.
   Mă sprijin de brațul canapelei, fiindcă îmi tremură picioarele.
   - Nu m-am hotărât încă ce să fac.
   - Există oare...
   Face un pas spre mine, cu brațul întins pe jumătate.
   - Există vreo posibilitate să te conving să n-o faci?
   Mă uit spre mâna lui de parcă mi-ar oferi otravă.
   - Dacă mă mai atingi vreodată, o să-ți scot ochii.
   - Da, iartă-mă.
   Face un pas înapoi.
   - OK, bine. Hai să vorbim despre asta. Ce vrei de la mine?
   - Vreau să divorțăm.
   N-are nici măcar o ezitare.
   - S-a făcut.
   Uau, asta chiar că m-a luat prin surprindere. Oricât l-aș vrea plecat din viața mea, într-un fel mă așteptam sau poate speram să lupte un pic mai mult pentru căsnicia noastră.
   - De asemenea, îi spun, casa este a mea.
   - Dar casa asta...
   - Casa este a mea.
   Nate scrâșnește din dinți.
   - Bine. Ia tu casa.
   - De asemenea, adaug eu, trebuie să încetezi imediat relația cu Addie. Imediat, adică în seara asta sau mâine. Trebuie s-o anunți delicat, dar să reiasă foarte clar că n-o să vă mai vedeți vreodată. Trebuie să se întâmple acum. Nu aștepta s-o faci luni, la școală.
   Probabil că s-a așteptat la asta.
   - Bine, spune el. Asta-i tot?
   Mai am o ultimă cerere la care m-am gândit după ce am vorbit cu Jay. O să fie cea mai dificilă pentru el, dar nu-i negociabilă.
   - Trebuie să demisionezi de la Liceul Caseham, îi spun. Nu mai poți să lucrezi vreodată cu copiii, ca profesor.
   Nate trage aer în piept.
   - Poftim? Doar nu vorbești serios. Asta e mijlocul meu de trai, Eve.
   - Poți să predai în continuare. Dar pentru adulți. Nu pentru copii. Niciodată în viața ta.
   - Eve, haide, se îneacă el în vorbe. Nu pot fi de acord cu așa ceva. Toate celelalte lucruri - în regulă, le accept. Dar n-o să renunț să predau la liceu.
   - Bine. Atunci ne ducem la directoare și o lăsăm pe ea să decidă.
   Nate trece pe lângă mine și se îndreaptă spre canapea, prăbușindu-se în perne. Se apleacă în față și se apasă cu vârfurile degetelor pe tâmple.
   - Te rog, nu-mi face asta. Fii rezonabilă. Trebuie să fii rezonabilă.
   - Cerința mea este cât se poate de rezonabilă. Serios, ar trebui să fii în pușcărie.
   - Are 16 ani. Este adultă potrivit legislației din Massachusetts.
   - Da, sunt sigură că tu așa te gândești la ea. Ca la o adultă.
   Clatin din cap, plină de dezgust.
   - Trebuie să te hotărăști. Dacă nu demisionezi, o să mă duc la directoare.
   Ridică ochii ca să mă privească.
   - Și ești tu sigură că o să te creadă?
   - De ce nu m-ar crede?
   Se ridică de pe canapea și pufnește.
   - Toată lumea din școală știe că ești o terminată, Eve. Nu prea inspiri încredere.
   - Poftim? Ce vrea să însemne asta?
   - În primul rând, ești beată la 6 seara.
   Face o bifă imaginară cu degetele.
   - De asemenea, ai un depozit întreg de pantofi. E de-a dreptul o nebunie. Dacă îți deschide cineva dulapul, te bagă direct la balamuc.
   Simt că-mi ia fața foc. Este hotărât să joace murdar, după cum se vede. Nici n-ar fi trebuit să mă aștept la altceva.
   - N-am decât vreo 10 perechi de pantofi. O grămadă de femei au 10 perechi.
   - Ăăă, crezi că nu știu de toți pantofii pe care-i ții îngrămădiți în valiza aia enormă?
   N-am crezut că știe câți pantofi am. Dar are sens faptul că știe. Îmi imaginez că într-o zi o fi căutat în dulap vreo valiză pentru călătorie și mi-a descoperit depozitul. Gândul că-mi știe secretul mă face să mă înroșesc de umilință, dar nu schimbă nimic.
   - Serios, spune el, este cuvântul meu împotriva cuvântului tău. Mă rog, al meu și al lui Addie. Ea nu va recunoaște niciodată nimic.
   - Da, mă rog...
   Ridic un umăr.
   - Ce bine că v-am făcut o poză când vă sărutați.
   Ce-mi place cu adevărat la nebunie este fața lui Nate când arunc această mică bombă. Pălește brusc și tot trupul pare să i se prăbușească. Da, am o poză cu el sărutând o elevă de 16 ani. N-are nicio putere asupra mea.
   - Bine, mârâie el încetișor. Ai câștigat, Eve. O să demisionez.
   Cu aceste cuvinte care-mi aduc o nespusă mulțumire, se răsucește pe călcâie și pornește tropăind pe scări. Habar n-am ce-are de gând, așa că îl urmez sărind câte două trepte deodată. Îl găsesc în dormitor. A scos din dulap o geantă de mână și aruncă în ea haine la întâmplare.
   - Ce faci acolo? îl întreb.
   - Îmi strâng hainele.
   Se uită la mine de parcă aș fi complet idioată.
   - Mă dai afară, nu-i așa? Îmi permiți să-mi iau și niște haine sau trebuie să plec doar cu ce am pe mine?
   - Poți să-ți iei niște haine.
   - Foarte generos din partea ta.
   Nate scotocește prin dulap și ia și hanoracul lui preferat - cel cu o gaură în buzunar - pe care-l aruncă în geantă.
   - Știi ceva, mereu m-am purtat frumos cu tine. Nu mi-am pierdut niciodată cumpătul. Nu m-am plâns niciodată când ți-ai cumpărat 5 milioane de perechi de pantofi.
   Lovește cu piciorul valiza în care sunt ascunși toți pantofii mei.
   - Am venit acasă în fiecare seară. Ce mai voiai de la mine?
   Ridică privirea și-mi dau seama că întrebarea lui nu este retorică. Chiar crede cu adevărat că toate aceste lucruri erau suficiente ca să facă din el un soț bun. Că poți să bifezi toate căsuțele necesare și este OK, chiar dacă nu-ți iubești nevasta. Chiar dacă o înșeli cu o fetiță.
   Nu are niciun rost să încerc să-i explic de ce e greșit ce-a făcut el.
   Prefer să cobor la parter și să-l las să-și strângă lucrurile în liniște.
   După ziua de azi, el nu va mai fi problema mea.

CAPITOLUL 51

   ADDIE

   Sunt băgată cu totul în tema de la istorie când aud că am primit un mesaj pe Snapflash.
   Mă ia prin surprindere. Nathaniel este singurul care-mi trimite mesaje acolo și azi tocmai mi-a spus că trebuie să o lăsăm mai ușor o vreme. Așa că nu înțeleg ce-i cu mesajul ăsta nou. Însă, desigur, doar n-o să rezist tentației. Mai ales dacă alternativa este să învăț despre statele feudale.
   Deschid aplicația și citesc mesajul. Este scurt și la obiect.

   Nathaniel: Eve știe.

   Simt un fior rece pe șira spinării. Eve știe. Asta este o catastrofă pe care amândoi eram conștienți că trebuie s-o evităm cu orice preț.
   Doamna Bennett știe despre noi. Iar asta înseamnă...

   Nathaniel: Îmi pare rău, Addie. Nu ne mai putem întâlni niciodată.

   Dacă cineva ar lua acum un cuțit din bucătărie și m-ar înjunghia drept în inimă, nu mi-ar putea provoca mai multă suferință. Nu înțeleg cum e posibil să se fi terminat așa, dintr-odată. Da, pricep că e nasol că a aflat nevastă-sa de noi. Dar Nathaniel și cu mine suntem suflete-pereche. Nu se poate să pocnești din degete și chestia asta să se termine, pur și simplu.
   Cuvintele lui dispar de pe ecran și aproape cred că au fost doar în imaginația mea. Însă nu, nu mi le-am imaginat. Cu mâini tremurânde, îi scriu și eu.

   Eu: I-a spus directoarei Higgins?
   Nathaniel: Nu. Nu i-a spus, dar zice că o să-i spună dacă nu fac tot ce vrea ea.
   Eu: Și ce vrea?

   O vreme nu primesc niciun răspuns, așa că ajung să mă întreb dacă nu cumva a abandonat conversația, însă, în cele din urmă, răspunsul lui apare pe ecran.

   Nathaniel: A zis că trebuie să termin imediat cu tine și să demisionez din învățământ.

   Prima parte este îngrozitoare în sine, dar a doua mă ucide de-a dreptul. Să demisioneze? Nathaniel este un profesor incredibil. A fost singurul profesor care a crezut cu adevărat în mine și categoric cel mai bun poet din toată școala. Poate singurul poet din toată școala.
   Cum poate doamna Bennett să-l forțeze să demisioneze?
   Este diabolică. Mai mult, este maștera diabolică din filmele de animație.
   Pe ecran apare încă un mesaj de la Nathaniel.

   Nathaniel: Și m-a dat afară din casă. Sper să cadă tavanul pe ea și s-o ucidă.

   Îi scriu înapoi.

   Eu: Așa sper și eu.
   Nathaniel: Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună.

   Mă holbez la cuvintele de pe ecran. Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună. Le citesc de trei ori înainte să dispară și rămân întrebându-mă încă o dată ce vrea de fapt să-mi spună.
   Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună.
   Ei bine, este adevărat. Dacă doamna Bennett este singura care știe de noi doi, atunci, în caz că nu se dă pe brazdă...
   - Addie?
   Vocea mamei răsună de partea cealaltă a ușii închise de la camera mea. Ciocăne o dată și, fiindcă nu primește niciun răspuns, dă buzna înăuntru. Ca și când nu poate concepe posibilitatea să am și eu o treabă care să presupună un pic de intimitate. Habar n-are că nu mai sunt virgină. Deși acum, când nu mai am voie să-l văd pe Nathaniel, aș putea la fel de bine să fiu iar virgină, fiindcă nu mai vreau să fiu cu nimeni altcineva. Poate că o să-mi crească himenul la loc.
   Mama face aceleași lucruri pe care le face de fiecare dată când intră la mine în cameră, adică se uită de jur-împrejur prin cele patru colțuri ale încăperii, de parcă s-ar teme să nu găsească droguri în vreunul din ele. Încrucișează brațele la piept. Am crezut că va fi fericită când s-a dus tata, însă nu este. Nu înțeleg cum o tipă isteață ca mama a putut iubi o persoană atât de îngrozitoare.
   - Addie, spune ea. Voiam doar să-ți spun că o să plec.
   - Pleci? repet eu.
   Mama spune mereu că oftez prea mult, dar ea oftează mult mai mult decât mine.
   - Am tură de noapte în seara asta, la spital. Ți-am zis deja.
   - Oh. Corect.
   Se încruntă.
   - Ești sigură că este în regulă? Ai vreo prietenă pe care s-o chemi încoace peste noapte?
   Nu am. Desigur, Nathaniel ar fi bine-venit peste noapte. Ba chiar ar fi soluția potrivită, fiindcă e adult, însă ceva îmi spune că mamei nu i-ar conveni varianta asta. Deși nu trebuie neapărat să afle...
   - Sunt bine, mamă. Du-te la treaba ta de asistentă. Ai grijă de oamenii bolnavi. Eu o să fiu foarte bine.
   Este abia a doua oară când mă lasă singură pentru că are tură de noapte. De obicei, înainte era tata acasă, cu toate că varianta asta era mai rea decât dacă aș fi fost singură.
   - OK...
   Degetele mamei sunt în continuare pe clanță.
   - Să știi că am telefonul la mine, deci în caz că-ți faci griji de ceva...
   De parcă ar putea pleca de la serviciu doar pentru că mă simt eu singură. Însă dacă îi face bine să-mi spună asta, atunci este în regulă din partea mea.
   Mama insistă să intre în dormitor și să mă sărute pe frunte, lucru extrem de enervant. Aproape că-mi țin respirația până iese din cameră și în secunda următoare îmi iau repede telefonul și trimit un mesaj.

   Eu: Mama tocmai a plecat. Vrei să treci pe aici?

   Mă uit țintă la telefon, așteptând răspunsul care vine un minut mai târziu.

   Nathaniel: Ți-am zis că nu pot. Eve nu se joacă. O să mă distrugă dacă mă mai văd vreodată cu tine.
   Eu: Dar cum ar putea să afle?
   Nathaniel: Nu vreau să risc nimic. Și, oricum, n-am chef de asta.
   Eu: Te rog! Trebuie să te văd.

   Mă uit la telefon așteptând răspunsul, dar acesta nu mai vine.
   Nathaniel a terminat conversația.
   Frustrată și cu ochii în lacrimi, arunc telefonul pe pat. Reușesc să-mi țin cumpătul până când văd mașina mamei îndepărtându-se, dar apoi răbufnesc zgomotos, cu suspine urâte care fac să se cutremure toată casa.
   Îl iubesc pe Nathaniel. Îl iubesc, naibii, atât de mult, încât aproape că mă doare. În lumea asta mare sunt o grămadă de oameni care se iubesc și se căsătoresc, dar sunt destul de sigură că noi doi ne iubim mai mult decât toți oamenii ăștia. Ei nu au legătura pe care o avem noi. Da, este mult mai în vârstă decât mine, dar asta nu contează. Ce avem noi este mai presus de diferențele de vârstă.
   Cu soția lui nu a avut niciodată această legătură. S-a căsătorit cu ea doar pentru că a presupus că ăsta e mersul firesc al vieții. Iar acum, femeia aia îl controlează. Ne controlează pe amândoi.
   Este atât de nedrept, încât îmi vine să urlu.

CAPITOLUL 52

   ADDIE

   Știi că lucrurile sunt foarte rele atunci când nici înghețata nu te mai ajută.
   A trecut o oră și mă trezesc stând în bucătărie, lângă o cutie goală de înghețată cu ciocolată, alune și bezea, dar fără să mă simt câtuși de puțin mai bine. De fapt, mă simt mai rău, fiindcă acum mă doare și stomacul. Am început să simt regretele pe când recipientul era deja trei sferturi gol, și cu toate astea am continuat până l-am dat gata.
   Durerea de a ști că n-o să mai fiu niciodată cu Nathaniel mi-a străpuns sufletul ca un pumnal. Este mai puternică decât orice-am trăit eu până acum. În mod sigur, mai puternică decât ce-am simțit când a murit tata.
   Mă rog, când l-am ucis, ca s-o spunem pe-aia dreaptă.
   Totuși, acela a fost doar un accident. Un accident care mi-a distrus prietenia cu Hudson, ceea ce e foarte nasol, dar cel puțin m-a așezat pe drumul spre Nathaniel. Și chiar dacă mama nu vrea să recunoască, familia noastră e mult mai bine acum, că tata nu mai este. Moartea tatei a rezolvat totul.
   Și dacă doamna Bennett ar dispărea și ea, atunci și moartea ei ar rezolva totul.
   În ciuda chiorăielii din stomac, ling restul de înghețată de pe lingură. Mă bucur că nu mi-e prea bine, pentru că vreau să simt și altceva, în afară de durerea din piept. Însă pierderea iubirii vieții mele nu este singura emoție pe care o simt acum. Altceva aproape că a copleșit această tristețe: Ura.
   O urăsc pe doamna Bennett. Înainte doar credeam c-o urăsc, dar nici măcar nu aveam habar ce înseamnă acest cuvânt. Este cea mai rea persoană pe care-am întâlnit-o vreodată. Ne-a distrus viețile amândurora și se pare că nici măcar nu-i pasă.
   „Dacă ar muri, mi-aș putea păstra jobul și noi doi am putea fi împreună.”
   Cu toate astea, n-aș putea să-i fac rău. Adică, da, sunt responsabilă de moartea tatei, dar acela a fost un accident. Nici nu m-aș gândi vreodată...
   N-aș putea niciodată...
   Nu. În niciun caz. Nici nu se pune problema.
   Singurul lucru pe care-l pot face este să încerc să vorbesc cu ea.
   Probabil crede că Nathaniel profită de mine, dar nu este deloc așa.
   Poate dacă i-aș explica treaba asta... Poate că, dacă înțelege cât de mult însemnăm unul pentru celălalt, o să treacă peste ce s-a întâmplat. Doar ea nu-l mai vrea, din moment ce l-a dat afară din casă.
   Trebuie să cred că doamna Bennett are o urmă de decență în ea.
   Până la urmă, a încercat să mă ajute la matematică. Nu m-a pârât că am copiat și m-a ajutat să-mi găsesc un meditator.
   Poate că o să-mi asculte pledoaria.
   La urma urmelor, trebuie să încerc. Este singura mea speranță.

CAPITOLUL 53

   EVE

   Toată ziua de azi pare suprarealistă.
   Mi-am prins soțul sărutându-se cu una dintre elevele lui de 16 ani. A făcut sex cu ea. Apoi a trebuit să-l dau afară din casă și, imediat ce va fi posibil, voi intenta divorț. Nu am nevoie de avocat. O să-mi dea tot ce vreau - tot ce merit.
   Sau orice altceva.
   Totuși, nu pot sărbători finalul căsniciei. Sar complet peste cină și sfârșesc prin a mă consola cu niște înghețată în trei arome, care să-mi elimine alcoolul din stomac. Mă uit la un film pe Netflix și, 3 ore mai târziu, mă simt mult mai trează, de bine, de rău.
   M-am gândit că va fi destul de posibil să nu mă ia somnul în noaptea asta, dar combinația de alcool și lactate mă cam adoarme.
   Îmi simt pleoapele grele și ațipesc pe canapea, aproape împotriva voinței mele.
   Până când mă trezește un trosnet.
   Mă dau jos, împleticindu-mă și răsturnând cutia de înghețată. N-am mâncat decât jumătate, iar restul s-a transformat într-o supă dulce. Însă asta e ultima mea problemă acum.
   Ce a fost zgomotul ăla?
   Nu am apreciat niciodată cu adevărat cât de bine este să ai un bărbat în preajmă, când lucrurile cad prin casă noaptea. Și asta a fost mai mult decât un obiect răsturnat. A fost categoric un trosnet.
   Și a părut că vine din bucătărie.
   Mă uit spre ușa bucătăriei. Mi-am imaginat oare zgomotul acela?
   Eram aproape adormită și televizorul mergea. Poate că de acolo a venit zgomotul, deși chiar mi s-a părut că e în casă.
   Acum nu se mai aude nimic.
   Mă prăbușesc iar pe canapea, cu inima bătând încă să-mi sară din piept. OK, luni, la prima oră, o să instalez un sistem de securitate în casă. Unul dintre acelea care, dacă nu introduci codul în 5 secunde de la intrarea pe ușă, te trezești cu Garda Națională în prag.
   Nu am nevoie de Nate ca să fiu în siguranță.
   Serios vorbind, singura persoană pe care mi-o doresc aici este Jay. M-aș simți foarte în siguranță în fața oricărui intrus, dacă Jay ar fi cu mine aici, în living. Nimeni nu s-ar pune cu el. Dar să trăim amândoi, împreună, este departe de a fi posibil, este aproape caraghios.
   Dau să-mi caut telefonul ca să găsesc o companie de securitate, dar chiar atunci aud un zdrăngănit.
   Pe ăsta nu mi l-am mai imaginat. Categoric, vine din bucătărie.
   Iar acum se mai aude ceva.
   Zgomot de pași.
   Oh, Doamne. Sigur a intrat cineva în casă.
   Mă uit spre măsuța de cafea, după telefon. Nu-l văd nicăieri.
   Există o posibilitate să-l fi lăsat în bucătărie, când am luat înghețata. Și nu avem telefon fix, ceea ce înseamnă că n-am cum să sun la 112 fără să intru acolo.
   Trebuie să ies din casă. Așa se întâmplă în filmele horror, nu?
   Proasta de victimă se duce mereu să vadă cine a intrat peste ea, în loc să fugă pe ușa din față, ca o persoană normală, rațională. Cu toate astea, nu-mi vine să plec. Doar este casa mea și ultimul lucru pe care mi-l doresc este s-o las nepăzită, în timp ce fug fără să-mi fi luat măcar telefonul cu mine.
   Însă nu vreau nici să mă îndrept spre bucătărie.
   În cele din urmă, iau o decizie. Apuc geanta, blestemând în gând că mi-am lăsat toți pantofii la etaj. Lângă ușă n-am decât o pereche de sneakerși murdari pe care nu vreau cu niciun chip să-i încalț. Nu-i port decât atunci când lucrez în curte. Nu vreau să ies din casă lăsând în urmă toți minunății mei pantofi. Dacă-mi fură cineva perechea Christian Louboutin? Dacă tot e să fug, nu pot să-mi iau și pantofii cu mine?
   Oh, Dumnezeule, cum pot să fiu obsedată de pantofi când mi-a intrat un hoț în casă? Poate chiar am nevoie de ajutor.
   În timp ce mă gândesc la ce-ar trebui să fac mai departe, aud încă un zgomot venind din bucătărie. De data asta, se aude limpede o voce de fată înjurând.
   Addie?

CAPITOLUL 54

   EVE

   Addie Severson este la mine în bucătărie.
   Sunt sigură că ea este. Nu există nici o altă adolescentă care s-ar strecura în bucătăria mea la ora nouă seara. Ea a mai făcut-o o dată.
   Poate crede că Nate este încă aici și vrea să-l vadă. Habar n-am dacă a informat-o că relația lor s-a sfârșit, dar n-aș fi surprinsă să nu fi făcut-o.
   În acest moment, abandonez încercarea de a mă încălța cu sneakerșii. Nu vreau să chem poliția pentru Addie. A trecut deja o dată prin asta și nimic din ce se întâmplă acum nu este vina ei. Este vina lui Nate că a manipulat-o. Că nu i-a spus că un bărbat de 38 de ani nu ar trebui în veci să sărute o fată de 16.
   Semestrul ăsta n-am fost prea drăguță cu Addie, iar acum simt un ghimpe de vină. S-a chinuit tare la materia mea și aș fi putut încerca s-o ajut mai mult. Ar fi trebuit s-o ajut mai mult. I-am purtat pică fiindcă a distrus reputația omului pe care-l respectam cel mai mult din toată școala, dar, până la urmă, n-a fost vina ei.
   Fata aia a strigat după ajutor tot anul, iar eu aș fi putut s-o ajut.
   Soțul meu n-a făcut altceva decât să profite de ea.
   Așa că voi îndrepta lucrurile.
   Pornesc în direcția bucătăriei fără să fac gălăgie, pășind neauzit cu picioarele goale pe podeaua de lemn.
   Deschid ușa încet, fiindcă nu vreau s-o sperii. Pare că a dărâmat tigaia de pe aragaz, cu resturile de la cina de ieri seară. Probabil că am uitat s-o spăl, cu toată agitația provocată de faptul că am văzut-o pe Addie ascunzându-se prin tufișuri.
   Când aude ușa închizându-se în spatele meu, ridică iute privirea.
   Se clatină pe picioare, clipind furioasă. Addie este cu vreo 5 centimetri mai înaltă decât mine și foarte bine legată. Pare că ar fi fost bună ca sportivă, dar nu s-a înscris în nicio echipă. De când o cunosc eu, n-am văzut-o niciodată îmbrăcată în altceva decât hanorace lălâi și blugi cu o măsură mai mari, fără niciun fel de machiaj. Este drăguță, dar într-un fel în care nu pare conștientă de asta. Nu arată ca genul acela de fete despre care ai crede că au o relație cu profesorul lor.
   Și cu toate astea, am văzut cu ochii mei.
   - Doamnă Bennett, icnește ea.
   Apucă tigaia de pe jos și o așază pe blatul mobilei.
   - Eu...
   Ridic mâna.
   - Este în regulă. Știu de ce ești aici.
   - Știți?
   Dau din cap.
   - Știu despre tine și Nate.
   Își frământă mâinile, ferindu-și oarecum privirea.
   - Ne iubim, doamnă Bennett. Îmi pare rău.
   - Addie...
   Fata asta a mers mult prea departe. Poate că, până la urmă, tot va trebui să o informez pe Higgins. Poate că e singura cale de a opri nebunia asta, dar aș vrea să încerc s-o scutesc de asta.
   - Trebuie să înțelegi că Nate este mult mai în vârstă decât tine. Mult mai în vârstă. Și este profesorul tău. Este atât de nepotrivit să ai o relație cu el și, sincer vorbind... a profitat de tine.
   Nu-i place să audă acest lucru și nu mă surprinde.
   - Nu a profitat de mine. Vă rog să mă credeți. Dumneavoastră pur și simplu... Nu înțelegeți. Poate că n-ați trăit niciodată ceva asemănător cu ce avem noi doi, dar dacă ați fi trăit, ați fi înțeles.
   Oh, Dumnezeule mare. E complet spălată pe creier.
   - Chiar înțeleg, îi spun cu blândețe. Știu cum trebuie să te simți, dar nu este o relație sănătoasă. Ar trebui să ai un iubit de vârsta ta.
   - Nu este despre a avea un iubit.
   Obrajii ei rotunzi se îmbujorează.
   - Nu înțelegeți. Nathaniel și cu mine avem o conexiune. Știu că este mai în vârstă decât mine, dar eu îl înțeleg într-un fel în care sunt sigură că dumneavoastră n-o să-l înțelegeți niciodată. Îmi pare rău, dar este adevărat. Și... este o cruzime din partea dumneavoastră să ne țineți departe unul de altul.
   - Asta crezi acum, dar...
   - Este adevărat, spune ea printre dinți. Îmi pare rău dacă sunteți genul de persoană care nu poate înțelege iubirea pe care noi doi o avem unul pentru celălalt, dar asta nu e vina mea. Nu trebuie să ne despărțiți. Dacă vă pasă câtuși de puțin de Nathaniel, ne-ați lăsa să ne bucurăm de relația noastră.
   E ca și când aș vorbi cu o persoană îndoctrinată de vreo sectă. Am crezut că voi fi în stare să-i deschid ochii, dar acum nu mai sunt așa de sigură. Poate că e mai bine să fiu directă.
   - Nate te-a mințit, Addie. Ți-a spus ce ai vrut să auzi. Un bărbat de vârsta lui nu este capabil să aibă sentimente normale de adult față de o adolescentă, și mai ales nu față de una dintre elevele sale. Te manipulează.
   - Nu, nu mă manipulează!
   Rozul din obraji s-a transformat într-un roșu aprins.
   - Habar n-aveți despre ce vorbiți!
   - Addie, am trăit mult mai mult decât tine și îl știu pe Nate de mult mai mult timp decât tine. Și pot să-ți spun că el...
   - Nu! țipă ea la mine. Nu-l cunoașteți deloc!
   Oh, ferească Dumnezeu.
   Trag adânc aer în piept. Nu îmi pot pierde calmul, fiindcă Addie devine isterică. Este nevoie să afle că această „relație” trebuie să se sfârșească.
   - Addie, încerc din nou, cred că cel mai bun lucru ar fi să vorbim luni cu directoarea Higgins. Voiam să evit asta, și totuși cred că așa ar fi cel mai bine.
   Nu voiam să-i fac asta, dar acum văd că nu-i altă cale. Mama ei și directoarea trebuie să știe ce petrece, pentru că este evident că are nevoie de ajutor. Voiam s-o scutesc de situația asta jenantă, însă nu există altă cale.
   Chipul i s-a făcut roșu-stacojiu.
   - Nu puteți face asta! Nu puteți să-i spuneți directoarei!
   - N-am încotro, spun încetișor.
   Addie lasă să-i scape un urlet sfâșietor. Țipătul acela îmi trimite fiori până în oase - pare aproape inuman. Fac un pas spre ea și întind mâna în încercarea de-a o consola, chiar dacă îmi dau seama că sunt ultima persoană pe care o vrea în preajmă. Însă, înainte s-o ating, apucă tigaia de pe blat.
   Totul se întâmplă atât de repede, încât n-aș fi putut reacționa nici dacă aș fi vrut. Addie mă lovește cu tigaia în cap cu toată forța trupului ei adolescentin. Tigaia mă izbește în țeastă, iar la impact simt că-mi explodează timpanul. Și o fracțiune de secundă mai târziu, totul se întunecă în jur.

CAPITOLUL 55

   ADDIE

   Eve Bennett se prăbușește la pământ în secunda în care o lovesc cu tigaia în cap.
   Tigaia e grea, iar eu am lovit cu forță mortală. Se chircește și cade pe podea, dându-și ochii peste cap. Însă după ce o lovesc, simt în continuare cum furia mi se scurge prin vârfurile degetelor. Așa că o lovesc din nou.
   Și din nou.
   După a treia lovitură, zace inertă pe jos. Mă uit pe spatele tigăii în care sunt resturile cinei gătite ieri-seară și văd sângele ei închegat.
   Țeasta îi sângerează direct pe podeaua bucătăriei.
   Oh, nu.
   N-am vrut să se întâmple așa ceva. N-am venit în casa asta cu intenția s-o pălesc pe profa de mate cu tigaia în cap. Nu voiam decât să vorbesc cu ea. Dar apoi a început să spună toate chestiile alea oribile despre cum a profitat Nathaniel de mine și cum m-a mințit.
   Cum a putut spune așa ceva? Habar n-avea despre ce vorbește.
   Însă măcar un lucru era limpede. N-avea în niciun caz de gând să mă lase să fiu cu Nathaniel. Indiferent dacă-l dorea sau nu pentru ea, nu voia să mă lase să-l am eu.
   Mă ghemuiesc pe podea lângă doamna Bennett. Nu se mișcă deloc. Îi cercetez chipul, încercând să-mi dau seama dacă respiră.
   Nu sunt sigură.
   Oh, Doamne. Nu respiră.
   Oare am ucis-o?
   Nu am vrut s-o ucid. Jur că n-am vrut. Știu că Nathaniel a spus chestia aia, cum că, dacă ea ar fi moartă, noi am putea fi împreună și asta ne-ar rezolva toate problemele. Și poate că l-am și crezut pentru o fracțiune de secundă... Dar nu cu adevărat. De fapt, niciodată nu m-am gândit serios nici să încerc măcar să-i fac ei vreun rău. Însă m-am înfuriat. Nu voiam decât s-o fac să tacă.
   Pare un deja-vu al morții tatei. Doar că de data asta e mult mai rău. De asemenea, atunci l-am avut pe Hudson alături, ca să mă ajute. Acum sunt complet singură. Dacă se află ce am făcut, o să ajung la închisoare. Nu la casa de corecție, ci la o închisoare adevărată, pentru adulți, poate pentru tot restul vieții mele.
   Există o singură persoană care mă poate ajuta.
   Nu am numărul de telefon al lui Nathaniel. Nu mi l-a dat. Și chiar dacă l-aș fi avut, probabil că ar fi fost o idee proastă să sun de pe telefonul meu. Ar fi rămas o înregistrare a convorbirii, iar mama are acces la aceste înregistrări. Însă telefonul doamnei Bennett este pe blatul din bucătărie. L-aș putea folosi pe al ei ca să-l sun pe Nathaniel.
   Apuc telefonul și, bineînțeles, este blocat. Pare să aibă deblocare cu amprentă, așa că ridic cu grijă degetul doamnei Bennett, îl apăs pe buton și telefonul se deblochează ca prin minune. Acum am acces la tot ce e acolo, inclusiv lista ei de contacte. Numele lui Nathaniel este printre favorite, ceea ce îmi provoacă un mic ghimpe de gelozie în piept, dar acum nu e timp de asta. Apăs pe el fără ezitare.
   Sună multă vreme și încep să mă îngrijorez că nu va răspunde. La urma urmelor, ea l-a dat afară din casă. Probabil că e furios. Dar apoi, chiar când sunt sigură că va intra căsuța vocală, îi aud vocea mânioasă:
   - Ce este, Eve?
   - Nathaniel? Sunt eu, Addie.
   La celălalt capăt urmează o pauză lungă.
   - Addie? De ce suni de pe telefonul lui Eve?
   - S-a întâmplat ceva.
   Înghit nodul de frică din gâtlej. Am făcut un lucru groaznic, incredibil. Am nevoie ca Nathaniel să mă ajute să-l îndrept.
   - Trebuie să vii acasă. Eu... nu cred că mai respiră.
   - Addie, icnește el. Despre ce vorbești? Ce s-a întâmplat?
   - N-a fost vina mea, mă înec eu. Te rog, trebuie să vii...
   Din nou, la celălalt capăt se așterne tăcerea. Sunt sigură că o să-mi spună că va suna la poliție și n-am de ce să-l învinovățesc. Sau poate că trebuie să chemăm o ambulanță. Nu-mi dau seama dacă mai trăiește sau nu, dar oricum ar fi, este grav rănită.
   - OK, spune el în cele din urmă. Vin imediat.

CAPITOLUL 56

   ADDIE

   Nu știu exact unde se afla Nate, dar în mai puțin de 20 de minute aud cheia învârtindu-se în broasca ușii de la intrare.
   Cât l-am așteptat, am rămas încremenită într-un colț al bucătăriei, strângându-mi genunchii la piept. De unde stau, nu văd chipul doamnei Bennett, dar îi văd tălpile desculțe. Nu s-a mișcat de când am lovit-o cu tigaia. Mi-e teamă că a murit și mi-e și mai teamă că, dacă ies din bucătărie, s-ar putea transforma într-un zombie.
   Nu-mi vine să cred că este posibil s-o fi ucis pe doamna Bennett.
   Într-un fel, asta e mult mai grav decât ce s-a întâmplat cu tata.
   Pentru că acela a fost un simplu accident, dar acesta... am izbit-o în cap cu tigaia de trei ori. Ăsta nu e un accident. Niciun juriu nu va crede așa ceva.
   Apoi, tata era un bețiv inutil, însă este dificil să susțin că doamna Bennett merita să moară. N-o consider vreo persoană minunată, dar, în același timp, avea și niște calități. Chiar dacă eu mă chinuiam rău să învăț materia de la clasă, îmi dau seama că era pasionată de predare.
   Iar acum a murit.
   Oh, Dumnezeule, a murit.
   - Addie? se aude vocea lui Nathaniel strigându-mă.
   - Aici!
   Propria mea voce pare ușor strangulată.
   - În bucătărie...
   Ușa bucătăriei se deschide de perete și Nathaniel dă buzna înăuntru. Arată altfel decât la școală. Fără cravată, descheiat la primii trei nasturi ai cămășii și cu părul ciufulit. În ciuda întregii situații, nu mă pot abține să nu mă gândesc la cât de sexy este.
   - Addie?
   Se holbează la mine - sunt chircită pe podea, legănându-mă ușor.
   - Ce...?
   - Este acolo.
   Nathaniel dă ocol bucătăriei spre locul unde zace inertă doamna Bennett. Mă ridic și-l urmez, dar păstrând o distanță sigură între noi.
   Mă uit la expresia de pe chipul lui, când o vede.
   - Eve... murmură el. 
   Apoi:
   - Isuse. Ce s-a întâmplat?
   - Eu... eu am cam...
   Nu are rost să mint - nu pe el.
   - Am lovit-o cu o tigaie în cap.
   Sprâncenele lui Nathaniel se ridică până aproape de linia părului.
   - Ce ai făcut?
   - M-a amenințat că-i spune directoarei!
   Îmi șterg o lacrimă gata să se prelingă pe obraz.
   - Eu doar... n-am vrut să-i fac rău, dar a trebuit să fac ceva.
   Nathaniel se așază în genunchi lângă trupul inert și îi pune o mână pe piept, ca să verifice dacă mai respiră. Mă așteptam să fie panicat sau ceva de genul ăsta, dar pe față nu i se citește absolut nimic.
   - Nu simt că i se mișcă pieptul, îmi spune el.
   Nu sunt surprinsă, însă stomacul mi se întoarce oricum pe dos.
   Dacă ar fi fost doar rănită, am fi putut s-o ducem la spital. S-ar fi putut face bine. Dar dacă nu respiră...
   - Unde e telefonul ei?
   În tot timpul ăsta, l-am ținut strâns în mână. I-l întind; are ecranul în continuare deblocat. După ce i-am scanat fața, am dezactivat blocarea ecranului.
   Nathaniel mi-l smulge din mână și începe imediat să caute ceva.
   Se uită atent la ecran.
   - Ce faci? îl întreb.
   - A spus că are niște poze.
   Degetele îi încremenesc și un zâmbet mic îi luminează chipul. Împunge în ecran.
   - Dar acum nu mai are.
   Se pare că Nathaniel tocmai a scăpat de niște poze care ne incriminau. Însă faptul că am o relație cu profesorul meu pălește în comparație cu delictul mult mai grav de a-mi fi ucis un alt profesor.
   Cobor privirea spre doamna Bennet, cu panica crescându-mi tot mai mult în piept.
   - Ce-o să ne facem acum? murmur eu.
   - O să fie totul în regulă, rostește el ferm.
   Când îl aud spunând-o, parcă încep și eu să cred că ar putea fi adevărat.
   - Dar trebuie să ne acoperim urmele.
   - Să ne acoperim urmele?
   Ochii lui căprui sunt în continuare pironiți asupra cadavrului soției sale.
   - O să cumpăr un bilet de tren spre New York, folosind telefonul ei. Familia lui Eve locuiește în New Jersey și o să spun că planifica să-și viziteze neamurile. O să-i ducem mașina la gară și o s-o lăsăm acolo.
   - Dar...
   Nu mă pot uita la doamna Bennett. Este absolut îngrozitor.
   - Dar ce facem cu ea?
   - O s-o îngropăm într-un loc unde n-o s-o găsească nimeni.
   În vocea lui este o răceală care mă surprinde. Este vorba de soția lui, pentru numele lui Dumnezeu. La un moment dat în viață, a iubit-o îndeajuns încât să se însoare cu ea. Iar acum vorbește despre cum o să-i îngropăm cadavrul.
   - Nu... nu știu ce să zic, bâigui eu.
   Mă privește cu asprime.
   - Cum adică?
   - Nu este... nu este bine ce facem...
   - OK, în regulă.
   Se scarpină în părul deja nepieptănat.
   - Atunci hai să chemăm poliția și să spunem ce-ai făcut și de ce. Apoi o să ne vedem iar după 25 de ani sau după o viață.
   Are dreptate. Adevărul este mai incriminator decât orice altceva.
   Nathaniel nu mai așteaptă să răspund.
   - Vreau să te duci sus, spune el. În dulapul pentru lenjerie o să găsești niște așternuturi curate. Ia unul ca s-o învelim în el.
   Nu vreau s-o fac. Nu vreau să iau parte la asta. Dar el o face ca să mă ajute. Să mă ferească de închisoare, ca să putem fi împreună, așa cum ne dorim.
   O să fac tot ce-mi cere.

CAPITOLUL 57

   EVE

   Mă trezesc groaznic de derutată.
   Întâi și-ntâi, nu sunt în pat, acolo unde mă aflu de obicei când mă trezesc. Sunt întinsă pe o suprafață tare, pe care o recunosc imediat ca fiind podeaua bucătăriei.
   Următorul lucru de care devin conștientă este bubuitul dureros din partea dreaptă a capului. Ca și când cineva m-a pocnit în cap cu o cărămidă. De mai multe ori. Întind mâna spre scalp și simt părul umed și lipicios. Când retrag degetele, le văd pline de sânge. În cele din urmă, devin conștientă și de prezența soțului meu.
   Sunt întinsă pe podea, iar el stă în picioare lângă mine. Are telefonul meu în mână și se uită la ceva de pe ecran.
   Ce face acolo? De ce sunt întinsă pe jos? Și ce face Nate cu telefonul meu?
   Încerc să mă ridic, dar mi se învârte capul. Pentru o secundă îmi vine să vomit, dar apoi senzația trece. Simt sub mine podeaua foarte rece. Îmi doresc să fiu în patul meu. Ce se petrece?
   - Nate? întreb cu voce răgușită.
   El flutură din gene, surprins. Probabil că s-a întors de undeva și m-a descoperit aici, căzută pe jos în bucătărie și inconștientă.
   - Eve?
   - Ce...?
   Am gâtlejul pârjolit. Mă copleșește iar un val de amețeală.
   - Ce s-a întâmplat?
   Nate nu-mi răspunde. Nu încearcă să mă ajute să mă ridic. Doar stă acolo și se holbează la mine.
   Ce se petrece aici? De ce n-ar...?
   Stai așa.
   Îmi revine în minte o frântură de conversație avută cu Nate ceva mai devreme, în seara asta. „Vreau să divorțez”. Eu i-am spus lui aceste cuvinte. I-am spus soțului meu că vreau să se mute de-acasă.
   De ce-aș fi zis așa ceva?
   Iar apoi, în timp ce zac întinsă pe podeaua rece din bucătărie, totul începe să-mi revină în amintire. Întâlnirea cu Higgins, cum i-am descoperit pe Addie și Nate sărutându-se în sala de clasă, ultimatumul urmat de plecarea lui Nate de-acasă și, în cele din urmă, Addie, care a intrat prin efracție la mine în casă. Am încercat s-o fac să priceapă de vorbă bună, iar apoi...
   M-a lovit! Fata aia m-a lovit cu tigaia în cap!
   Iar acum sunt derutată. Pentru că i-am spus lui Nate să plece și asta a făcut. Totuși, acum stă aici, lângă mine, cu telefonul meu în mână. De cât timp zac pe jos? Categoric, nu eu l-am invitat să se întoarcă.
   - Dă-mi telefonul, gem eu.
   Din nou, nu-mi răspunde. Nu face decât să mă privească, având pe chip o expresie rău-prevestitoare.
   - Am... am nevoie să...
   Capul îmi bubuie la fiecare cuvânt. Dumnezeule mare, Addie m-a izbit cu ceva forță.
   - Sună la 112.
   Mijește ochii spre mine.
   - Îți amintești ce s-a întâmplat?
   Încerc din nou să mă ridic și de data asta sunt țintuită la podea de un junghi puternic în tâmplă.
   - Addie... m-a... m-a lovit cu o tigaie.
   - Ești sigură?
   - Da.
   Mintea mi se limpezește încetul cu încetul. Fac încă o încercare să mă ridic în capul oaselor și de data asta reușesc.
   - Nate, fata... Fata aia are probleme foarte mari. Trebuie să vorbim cu Higgins despre ea.
   - Ce ușor e pentru tine să zici asta.
   Rânjește batjocoritor spre mine și preț de o clipă îmi este greu să-mi amintesc de ce l-am iubit vreodată.
   - Nu viața ta va fi distrusă dacă vorbești cu directoarea.
   Mă doare prea tare capul ca să am acum discuția asta cu el.
   - Îmi pare rău.
   - Dumnezeule, chiar ești lipsită de inimă.
   Clatină din cap.
   - Ce vrei să fac, Eve? Vrei să te implor?
   Cade în genunchi lângă mine, pe podea.
   - Te rog, Eve. Te implor. Nu te duce la Higgins cu povestea asta.
   - Nate, gem eu.
   - Te rog. N-o face.
   - N-am de ales, Nate. Asta e corect să fac.
   - Nu ai de ales.
   Vocea lui are un ton batjocoritor, iar trăsăturile sale frumoase se schimonosesc de ură.
   - Ai de ales. Dar îți place ideea de a mă distruge. Fac pariu că te delectezi cu povestea asta.
   Simt ca și cum mi se înfige un țurțure în cap. Nu e momentul pentru această conversație.
   - Putem să discutăm mai târziu despre asta?
   Mă țin de laterala capului, apăsând palma pe scalp.
   - Trebuie să-mi chemi o ambulanță. M-a lovit tare de tot, serios.
   Nate mă privește cu ochi sticloși. Se uită în podea cu o expresie năucită.
   - Nu.
   - Nu? Ce naiba înseamnă asta?
   - Înseamnă...
   Ridică ochii spre mine.
   - Înseamnă că n-o să te las să-mi distrugi viața.
   Nu înțeleg pe de-a-ntregul ce vrea să spună cu asta. Sau nu înțeleg până când mâinile lui mi se încleștează pe gât.
   - N-o să spui nimănui despre asta, Eve, mârâie el. N-o să te las.
   Strânsoarea devine tot mai puternică și simt că nu mai pot să respir. Ochii îmi ies din orbite și în față îmi dansează pete negre. Mă agăț cu disperare de mâinile lui, dar Nate este mult mai puternic decât mine, mai ales că abia m-am trezit din starea de inconștiență.
   Următoarele 5 secunde par să dureze o eternitate, timp în care îmi dau seama că soțul meu este foarte hotărât să mă sugrume. Va face orice ca să mă împiedice să-i stric reputația - va merge până într-acolo încât să mă ucidă.
   Vederea mi se încețoșează treptat. Sunt pe moarte. Bărbatul acesta mă omoară, chiar aici și acum. Nu mai pot nici măcar să iau o ultimă gură de aer înainte de a-mi da duhul, fiindcă el îmi strivește beregata. În timp ce viața se scurge din mine, mă întreb cui îi va păsa dacă mor. Nu părinților mei, cu care abia dacă mai vorbesc de sărbători. Poate lui Jay, deși într-o anumită privință și el va fi ușurat.
   Și categoric nu soțului meu - el este cel care stoarce acum viața din mine și chipul lui e ultimul pe care-l văd înainte de a muri.

CAPITOLUL 58

   ADDIE

   Aleg un cearșaf albastru închis în care s-o învelim pe femeia pe care am ucis-o.
   Au aici mai mult așternuturi albe și crem, așa ca a trebuit să caut nițel ca să găsesc o culoare mai închisă. Părul moartei e năclăit de sânge și cele albe s-ar păta. Albastru închis e mult mai bine.
   În timp ce cobor treptele cu cearșaful împăturit în brațe, simt că mă copleșește un val de amețeală. Nu-mi vine să cred că se întâmplă așa ceva. Nu-mi vine să cred că doamna Bennett zace fără viață în bucătărie și asta doar din vina mea. De fiecare dată când mă gândesc, tremur din toate încheieturile.
   Slavă cerului că Nathaniel are atâta sânge rece încât să știe ce e de făcut. Evident, are dreptate când spune că n-o să fie prea bine de mine dacă vom chema poliția.
   Intru în bucătărie, așteptându-mă să găsesc lucrurile așa cum le-am lăsat. Dar în loc să dau peste doamna Bennett întinsă pe jos și de Nathaniel în picioare, lângă ea, îl văd ghemuit alături de trupul inert. Iar umerii i se cutremură.
   - Nathaniel? Ești bine?
   Preț de o secundă, pare că nici nu m-a auzit. Apoi se răsucește spre mine și văd că are ochii ușor umezi. Oare plânge? Arată mult mai tulburat decât era când am plecat eu de-aici, dar presupun că are sens să fie așa. Probabil abia acum a conștientizat pe deplin că nevastă-sa e moartă. Probabil că, și după tot ce i-a făcut femeia asta, tot ține la ea într-o oarecare măsură.
   După o tăcere care pare nesfârșită, se ridică în picioare.
   - Sunt bine. Hai să terminăm odată cu asta.
   Minunat.
   Următorul pas este s-o învelim pe doamna Bennett în cearșaf.
   Adică va trebui să mă apropii de cadavrul ei, ceea ce aproape că mă face să vărs. Dar trebuie s-o fac, n-am încotro. Dacă n-o fac, o să mă duc la închisoare pentru tot restul vieții mele. Și nu e ca și când, dacă-mi ispășesc pedeapsa, ea o să învie.
   Așa că trag adânc aer în piept și vin alături de Nathaniel, lângă trupul inert al soției lui. Însă mi se pare ciudat s-o văd într-un loc ușor diferit față de cum am lăsat-o. Credeam că e mai aproape de insula din bucătărie.
   - Ai mutat-o? întreb eu.
   Dă din cap.
   - M-am gândit că o să ne fie mai ușor s-o învelim aici.
   Se gândește la toate.
   Mă las pe vine lângă doamna Bennett, cu inima bubuind.
   Trăsăturile i s-au pleoștit de tot și buzele au început să se albăstrească. În părul castaniu are sânge închegat, iar șuvițele s-au lăbărțat pe podea. Apoi mai observ ceva: urmele de un roșu întunecat de pe gât.
   Mă uit țintă timp de o secundă la urmele acelea. M-am apropiat eu însămi de doamna Bennett când am vrut să verific dacă mai trăiește și sunt aproape sigură că nu erau acolo. Categoric le-aș fi observat.
   - Ce-are aici, pe gât? răbufnesc eu.
   Nathaniel coboară privirea, ca să cerceteze petele. Se încruntă.
   - Hristoase, cine știe?
   - Nu erau aici înainte, nu-i așa?
   Îmi smulge cearșaful din mână și începe să-l despăturească.
   - Ba da, erau.
   Erau? Îmi mușc buza de jos, incapabilă să-mi dezlipesc privirea de urmele acelea de un roșu intens. Aproape că au formă de... degete. Ce ciudat.
   - Hei, se răstește Nathaniel la mine.
   A despăturit cearșaful și l-a întins pe lângă trupul doamnei Bennett.
   - Ai de gând să mă ajuți sau nu?
   Dintr-odată, simt cum mi se învârte capul. Chiar o să facem asta? Chiar o să scăpăm de cadavrul doamnei Bennett și o să mușamalizăm totul? Nu pare corect ce facem.
   - Cred, încep eu încet, ridicându-mă în picioare, că ar trebui să sunăm la poliție.
   Nathaniel se ridică și el și vine după mine când mă vede ieșind din bucătărie, ca să mă îndepărtez cât pot de cadavru. Mă prinde de braț când sunt deja aproape în living.
   - Addie, spune el pe un ton sever.
   Nici măcar nu pot să-l privesc. De ce ar vrea să mai fie cu mine după tot ce-am făcut? Trebuie să mă predau. Deja am ucis doi oameni. Sunt pericol public.
   - Addie.
   De data asta și-a îmblânzit un pic vocea.
   - Addie, te rog, uită-te la mine.
   Mă întorc spre el fără tragere de inimă. Nathaniel mă privește; are o cută adâncă între sprâncene.
   - Pentru tine fac asta.
   - Nu e nevoie.
   - Addie, trebuie să știi ceva...
   Slăbește strânsoarea de pe brațul meu.
   - Eve nu era deloc în regulă. Nu era un om bun. Ne-ar fi distrus pe amândoi, în loc să ne lase în pace să fim împreună. Și ar fi râs pe seama noastră.
   Buza de jos îmi tremură ușor.
   - N-ai de unde să știi.
   - Ba știu, insistă el. Sunt sigur că te-a provocat, de ai făcut ce-ai făcut... iar acum îți vei petrece toată viața în închisoare din cauza ei! Nu voi permite să ți se întâmple una ca asta.
   Am un nod în gât care nu mă lasă să vorbesc.
   Întinde mâna și mă prinde cu degetele de bărbie, ca să ridic capul și să mă uit la el.
   - N-aș lăsa-o niciodată să-ți facă rău. N-aș lăsa pe nimeni să-ți facă rău, Addie. Știi asta, nu?
   - Știu, reușesc să spun într-un final.
   Se apleacă și își lipește buzele de ale mele. Pentru prima dată, nu simt nicio furnicătură și nicio senzație de incitare ca răspuns la sărutul lui. Ci doar o senzație oribilă și sumbră în capul pieptului.
   - N-o să-i las să te arunce în închisoare, spune el ferm. Putem să trecem peste asta și să fim împreună. Dar trebuie să facem lucrurile ca la carte. Mă pot baza pe tine. Addie?
   - Da, mormăi eu.
   - Așa te vreau.
   Îmi urmărește cu degetul conturul maxilarului.
   - Dulcea mea Adeline. O să fim atât de fericiți împreună. Sunt așa de norocos că te-am întâlnit.
   Dau din cap fără un cuvânt.
   - Ține minte, continuă el, dacă și când va veni poliția, neagă totul.
   O să fac tot ce-mi cere. Și când se va termina totul, în sfârșit vom putea fi împreună.

PARTEA A DOUA

CAPITOLUL 59

   NATE

   N-am ucis niciodată până acum.
   Nu m-am gândit vreodată că o voi face. La urma urmelor, nu sunt vreun criminal maniac, dar scriitorii simt mult mai intens emoțiile decât restul oamenilor, așa că dintotdeauna am crezut că în anumite împrejurări s-ar putea să am în mine această pornire. De cele mai multe ori, scriitorii comit acte de violență împotriva propriei persoane - se sinucid. Ernest Hemingway s-a împușcat, Virginia Woolf s-a înecat, iar David Foster Wallace s-a spânzurat, ca să dau doar câteva exemple.
   Interesant, dar eu nu m-am gândit niciodată la sinucidere. Chiar și în momentul în care Eve îmi amenința modul de a-mi câștiga existența, nu mi-a trecut nicio secundă prin minte acest gând. Nu cred în viața de apoi - convingerea mea este că, odată ce-ai murit, mort rămâi. Și cred că după moarte nu mai este nimic. Nimic altceva decât un abis din care nu mai există cale de întoarcere.
   Îmi imaginez moartea ca și când ai sta pe marginea acestui abis, știind că te poți prăbuși în gol în orice secundă. Numai de șerpi mă tem mai mult decât de moarte.
   În timp ce-i luam viața soției mele, am văzut frica din ochii ei. Am văzut-o stând pe marginea abisului, înfricoșată să nu cadă. Nu are pe cine să dea vina, în afară de ea însăși.
   Iar acum, cadavrul său zace în portbagajul mașinii mele, învelit într-un cearșaf. Eve a cumpărat ea însăși așternuturile astea, îmi amintesc când i-am spus cât urăsc albastrul acela închis. Oare s-o fi gândit vreodată că, în cele din urmă, cearșafurile acestea îi vor acoperi cadavrul? Mă îndoiesc. Și cea mai mare satisfacție am avut-o s-o văd desculță. Soția mea avea o pasiune bolnavă pentru pantofi; așadar, pentru faptele ei necugetate, cea mai potrivită pedeapsă este să petreacă veșnicia desculță.
   Dacă aș fi tras pe dreapta la un control al poliției, camuflajul albastru închis nu ar rezista prea mult, însă din fericire am alte planuri pentru ea în viitorul apropiat. Înainte să ieșim din casă am curățat sângele din bucătărie, iar Addie a verificat, de-a dreptul paranoică, să nu cumva să lăsăm ceva în urmă. În timp ce mă uitam la ea cum freacă obsesiv podelele, mi-am spus în gând: „Piei, pată blestemată! Piei, îți spun!”, dar mă îndoiesc că ea ar fi înțeles la ce mă refer. Copiii abia dacă mai învață câte ceva din Shakespeare. Aș încerca eu, dar deja i-am cadorisit cu Poe - nu se poate aștepta cineva să fac chiar totul.
   Addie conduce mașina din spatele meu. Este Kia lui Eve. Addie nu are încă permis de conducere, ci doar unul care-i permite să ia lecții de șofat, dar trebuie să riscăm, n-avem de ales. Trebuie să ducem mașina lui Eve în parcarea de la gară. Am folosit telefonul ei ca să cumpăr un bilet Amtrak pentru un autobuz care pleacă spre miezul nopții din Gara de Sud și ajunge în Gara Penn 4 ore mai târziu.
   Nu mă aștept ca vreuna dintre aceste precauții să se susțină la o cercetare mai atentă, dar vor reprezenta o poveste adecvată până când ies la iveală mai multe informații.
   Mențin viteza un pic sub limita legată. Addie mă urmează cam la două lungimi de mașină. Mi-o imaginez cu mâinile încleștate pe volan, în poziția nouă-trei, cu piciorul drept alternând între accelerație și frână. Chiar și acum, cu cadavrul soției mele în portbagaj, mă excit când mă gândesc la Addie. Un lucru într-adevăr rușinos.
   Dacă reușim să ajungem la gară, vom fi liberi.
   Sau cel puțin eu așa voi fi.
   După cum mă așteptam, gara e aproape pustie. Addie trage cu grijă Kia pe un loc din parcarea exterioară. Eu nici nu intru în parcare, ca măsură de precauție pentru situația în care există camere de luat vederi. O văd cum coboară din mașină și se îndreaptă spre Honda mea, strângându-și bine pe trup geaca pufoasă.
   Pentru o clipă îmi trece prin minte s-o las pur și simplu acolo. Dar nu. O să am nevoie de ea pentru etapa următoare.
   Cu obrajii rozalii de la frig, se așază pe locul pasagerului. Genele îi flutură sugestiv când mă privește și o secundă mă copleșește tristețea profundă că aceasta este ultima dată când vom fi împreună.
   E doar vina lui Eve. De ce n-a putut lăsa lucrurile așa cum erau? Am fost un soț absolut exemplar. Nu un bețiv, ca tatăl lui Addie. Nu țipam la ea, nici n-o băteam și nici nu pariam economiile noastre de-o viață. Serios, merit o medalie că am făcut față nevrozelor ei în felul acesta eroic.
   Apoi a mai și avut tupeul să-mi amenințe modul în care-mi câștig existența. Cariera. Când am strâns-o de gât n-am simțit decât ușurare profundă.
   - OK, spune Addie aproape în șoaptă. Am făcut-o.
   Crede în continuare că ea este cea care a ucis-o pe Eve. Dacă i-aș spune că porcii zboară, m-ar crede.
   - Foarte bine. Dar acum trebuie să scăpăm de cadavru.
   Chipul ei rotund se înverzește.
   - Să scăpăm de...
   - O s-o îngropăm, o lămuresc eu. Ca un soi de ceremonial funerar.
   - Oh.
   Își privește mâinile.
   - OK.
   Nu am în minte un loc anume, dar știu zona, în mare. Există o șosea lungă și pustie care duce spre un petic cultivat cu dovleci, unde mergeam deseori în copilărie. Acum peticul ăla e invadat de vegetație și este deja noiembrie, deci oricine-ar căuta bostani ar fi dezamăgit. Cred că pot găsi drumul spre ceea ce va deveni locul de veci al soției mele, în timp ce ea se prăbușește în abisul eternității.

CAPITOLUL 60

   ADDIE

   Am ajuns la parcela cu dovleci.
   Sau cel puțin asta era cândva - cu mulți ani în urmă, în copilăria lui Nathaniel. Acum, pancarta care anunță că dovlecii pot fi culeși de oricine este îngropată în vegetație și acoperită de un strat gros de pământ și murdărie. Nu știu când a cules cineva ultima oară un dovleac de aici, dar trebuie să fi fost în urmă cu mulți, mulți ani.
   Nate a parcat Honda cam la aproape 1 kilometru distanță, unde drumul a devenit prea dificil ca să-l parcurgem cu mașina. A deschis portbagajul și mi-a întins două lopeți; apoi a luat în brațe cadavrul soției sale. O duce așa cam de 15 minute, ceea ce mă face să mă întreb dacă un cadavru este mai greu sau mai ușor decât un corp viu.
   Îmi imaginez că parcela asta a găzduit cândva o grămadă de dovleci portocalii și dolofani, dar acum cei rămași sunt zdrobiți și putrezi - pe jumătate mâncați de animale. Încălțările mi se afundă drept în mijlocul unuia dintre ei și tresar. Când o să ajung acasă trebuie să găsesc o cale să-mi curăț sneakerșii, fiindcă acum sunt murdari de noroi și mâzgă scârboasă de bostan putrezit, poate și de sângele doamnei Bennett.
   - Ce zici, e bine aici?
   Nathaniel dă cu piciorul într-un bulgăre de țărână.
   Din cauza iernii care stă să vină, pământul s-a întărit deja, dar în locul ăsta pare un pic mai moale. Să zicem.
   Fără să aștepte răspunsul meu, Nathaniel lasă cadavrul soției sale direct pe pământ. Întinde mâna și îi dau una dintre lopeți. Înfige lama în sol și geme ușor, apoi o ridică iar. După ce scoate 2 lopeți de pământ, ridică privirea spre mine.
   - Tu ce aștepți? Am adus două lopeți cu un motiv.
   Mă uit plină de îndoială la lopata pe care-o țin în mână. Nu vreau să fac asta. Nu vreau să sap un mormânt pentru profesoara mea de matematică. Nu vreau decât să plec acasă. De ce n-oi fi stat eu acasă în seara asta? Puteam să fiu la căldură, în patul meu confortabil, citind un volum de poezii.
   - Mi-e frig, îi răspund, fiindcă pare o scuză la fel de bună ca oricare alta.
   - Atunci apucă-te de săpat, ca să te încălzești.
   Își scoate fesul negru, să-mi demonstreze cât de tare s-a încins.
   - Haide. Nu vreau să stau aici toată noaptea.
   Se uită la mine de parcă n-aș avea de ales. Ridic lopata și înfig lama în pământ. Deloc surprinzător, se simte ca și când aș săpa într-o stâncă. Pământul abia dacă se fărâmițează un pic. Dar Nathaniel mă țintuiește în continuare cu privirea, așa că încerc din nou. A doua oară am ceva mai mult succes, iar a treia oară îmi iese și mai bine. Când scot pământul și-l arunc într-o parte, am grijă să nu nimeresc peste cadavrul învelit în cearșaf albastru închis.
   - Așa, vezi, spune el. Acum hai să ne mișcăm repede. Nu vrem să ne prindă răsăritul săpând.
   Nu știu exact la ce oră răsare soarele, dar abia dacă a trecut de miezul nopții. Ideea că va trebui să săpăm pentru următoarele 6 sau 7 ore este absolut îngrozitoare. Îndeajuns încât să măresc ritmul.
   Săpăm în tăcere încă vreo 90 de minute. Odată ce trecem de primul strat de pământ, este mult mai ușor și începem să facem progrese rapide. Destul de repede, săpăm o groapă de 1,80 de metri lungime și vreo 60 de centimetri lățime. Când am atins adâncimea de jumătate de metru, am intrat amândoi înăuntru și m-am simțit un pic ca și când ne-am fi săpat propriul mormânt.
   Nathaniel se oprește și-și șterge sudoarea de pe frunte. În ciuda temperaturilor sub limita înghețului, ne-am scos amândoi hainele cam acum o oră.
   - OK, spune el. Întinde-te aici.
   Mă uit la el de parcă și-ar fi pierdut mințile.
   - Poftim?
   - Trebuie să ne asigurăm că groapa are măsura potrivită, îmi explică el nerăbdător. Așa că trebuie să te întinzi aici, ca s-o măsurăm. Amândouă aveți cam aceeași înălțime.
   - Nu vreau să mă întind, îi spun cu voce timidă.
   Nathaniel aruncă lopata pe pământ.
   - Trebuie să mă lupt cu tine pentru fiecare pas din treaba asta?
   În ochii lui se vede o umbră întunecată, necunoscută mie. Credeam că-l înțeleg mai bine decât oricine din lume. Credeam că sunt sufletul lui pereche. Dar a început să-mi devină limpede că există o parte a lui Nathaniel pe care n-o cunosc.
   - Ce erau urmele alea roșii de pe gâtul ei? îl întreb pentru a doua oară.
   Însă de data asta cu ceva mai multă fermitate.
   - Poftim?
   O pală de vânt îmi trece pe la urechi și mă cutremur.
   - Urmele alea roșii de pe gât. Sunt sigură că nu le-a avut înainte. Arătau aproape ca niște urme de degete.
   Nathaniel mă privește țintă, cu trupul încordat.
   - Ce vrei să spui?
   - Nimic. Doar că...
   Clipește spre mine.
   - Sugerezi cumva că eu sunt responsabil pentru urmele alea?
   Deschid gura, însă unicul sunet care-mi iese din gâtlej este un chițăit anemic.
   - Sugerezi cumva, continuă el, că nu era de fapt moartă când ai ieșit tu din bucătărie?
   Vocea îi coboară cu câteva tonuri.
   - Și că s-a trezit cât erai tu sus, amenințând că-mi distruge viața?
   Vocea îi coboară și mai mult, până ajunge un șuierat.
   - Așa că n-am avut de ales decât s-o sugrum...?
   Nici măcar nu pot să respir când mă țintuiește cu privirea, cu ochii lui de obicei căprui, acum grozav de întunecați în lumina tulbure a razelor de lună ce pătrund în mormânt. Ne uităm unul la altul prin ceața înghețată a parcelei cu dovleci, un timp care pare o veșnicie și jumătate. Felul în care a rostit vorbele acelea îmi trimite un frison oribil pe șira spinării. „N-am avut de ales decât s-o sugrum.” Pare atât de real - de parcă ar vorbi serios.
   Apoi îmi vine în minte alt gând îngrozitor.
   Dacă Nathaniel și-a ucis soția, sunt singura persoană, în afară de el, care știe ce s-a întâmplat în seara asta. Acum contează pe faptul că o adolescentă n-o să divulge totul la poliție. Și am venit până aici cu mașina lui, iar acum o jumătate de oră eu i-am trimis mesaj mamei că mă duc la culcare și totul e în regulă. Nimeni nu știe că sunt aici, cu el.
   În multe feluri, cel mai inteligent lucru ar fi să mă ucidă și pe mine, chiar acum.
   - Nate... șoptesc eu. Te rog.
   Ochii lui par două găuri negre.
   - Ce mă rogi?
   Îmi imaginez cum și-a încleștat degetele pe gâtul soției lui, împiedicând-o să mai respire.
   - Te rog, nu...
   Îmi tremură genunchii și mă tem să nu-mi cedeze. Mă tem să respir. De fapt, mă tem și mai tare că s-ar putea să fac pe mine. Dar chiar în momentul în care simt că nu mai pot rezista nici o milisecundă, Nate clatină din cap și pășește într-o rază de lună, ceea ce face ca ochii lui să arate din nou normal.
   - Nu mai fi ridicolă, Addie, spune el. Știi că n-am ucis-o eu. Tu ai ucis-o.
   Înghit în sec.
   - Oh.
   - Isuse, încetează să-ți mai lași imaginația s-o ia razna.
   - Scuze, murmur eu.
   În timp ce bubuitul inimii se domolește încetul cu încetul, încerc să-mi spun că are dreptate. Categoric îmi imaginez chestii. Nathaniel nu și-ar sugruma nevasta. N-ar face așa ceva.
   Iar dacă a făcut-o - dacă urmele acelea de degete sunt ale lui - categoric a avut un motiv temeinic. Dacă a făcut-o, a fost ca să mă protejeze pe mine. Să ne protejeze pe noi. Am încredere în el.
   Cel puțin așa cred.
   Se uită în pământ, ca și când ar cugeta la următoarea mișcare. Nu vreau să mă întind în groapa asta - chiar nu vreau, deloc. În cele din urmă, el ridică un umăr.
   - OK. Sunt sigur că am săpat îndeajuns.
   Oh, slavă cerului.
   - Hei, ascultă, continuă el. Tocmai mi-am amintit că nu i-am luat și geanta din portbagaj. Probabil ar fi mai bine s-o aruncăm aici, cu ea cu tot. Și putem să-i oprim și telefonul.
   - OK.
   Se uită la ceas.
   - Hai că mă duc s-o iau. Mă întorc imediat.
   - Merg și eu cu tine.
   Nathaniel îmi aruncă o privire de parcă aș fi idioată.
   - Addie, trebuie să sapi în continuare. Să terminăm treaba. Ți-am zis - mă întorc imediat.
   Nu vreau să mă lase aici singură, în tâmpitul ăsta de mormânt dintre dovleci. Dar este limpede, din expresia de pe chipul lui, că n-o să-mi dea voie să-l urmez. Și are dreptate. Trebuie să sap mai departe.
   - Grăbește-te, îi spun eu.
   - Îți promit că mă grăbesc.
   Îmi aruncă o privire lungă.
   - Și amintește-ți, orice s-ar întâmpla, neagă totul.
   Cu aceste vorbe înțelepte, escaladează peretele gropii. Își recuperează haina de unde a abandonat-o, pe pământ, și și-o așază pe umeri.
   Îl privesc îndepărtându-se, până când zgomotul făcut de ghetele lui strivind frunzele uscate se stinge, purtat de vânt.

CAPITOLUL 61

   ADDIE

   O oră. A trecut o oră.
   Am mai adâncit groapa cu vreo 30 de centimetri și Nathaniel tot nu s-a întors. În niciun univers nu i-ar fi luat o oră întreagă ca să se ducă până la mașină și să se întoarcă la parcela de dovleci.
   Deci unde este?
   - Nathaniel? strig eu.
   Nu vreau să-i urlu numele în pustietatea asta, dar trebuie să dau de el. În primul rând, am nevoie să mă ducă acasă. Și în al doilea rând, unde mama dracului s-a dus? Nu durează mai mult de 15 minute să ajungi înapoi la mașină.
   Este oare posibil să se fi întors la mașină și să fi plecat, pur și simplu?
   Nu, nu este posibil. Nathaniel nu mi-ar face așa ceva. Nu m-ar abandona aici.
   Ies din groapă și nimeresc cu genunchiul într-un dovleac putrezit.
   Poate că mormântul e deja suficient de adânc, nu sunt sigură.
   Presupuneam c-o să-mi zică el.
   - Nathaniel! strig din nou, iar ecoul vocii mele răsună singuratic printre copaci.
   Niciun răspuns.
   Aș vrea să mă duc să-l caut, dar sunt atât de năucă încât nici măcar nu știu în ce direcție s-o apuc. Dacă plec de aici, nu sunt sigură că aș găsi iar locul.
   Cadavrul lui Eve Bennett este în continuare înfășurat în cearșaful acela albastru închis. Dacă Nathaniel nu-i aici, va trebui s-o rostogolesc eu în groapă. La urma urmelor, de aia am făcut toate astea.
   Mă ghemuiesc lângă trupul fără viață. Nu vreau s-o ating. Știu că e o prostie. Moartea nu este contagioasă. Când l-am lăsat pe tata zăcând la piciorul scărilor, îmi amintesc că nici de el n-am vrut să mă apropii. Hudson a fost cel care a avut curajul să verifice dacă mai respiră sau nu.
   Haide, Addie. Trebuie s-o faci.
   Trag adânc aer în piept și o rostogolesc pe pământ. Trupul este încă inert, ca o păpușă de cârpe. Am auzit că în cele din urmă cadavrele înțepenesc, însă ei nu i s-a întâmplat încă lucrul ăsta. O mai rostogolesc de două ori până când ajunge la marginea mormântului pe care l-am săpat cu Nathaniel. Are mărimea perfectă. Așa că o împing înăuntru.
   Cadavrul aterizează în groapă cu un bufnet. Când cade, văd că a scăpat ceva din cearșaf. Trebuie să cobor iar în mormânt ca să verific ce anume și rămân îngrozită când constat că este vorba despre geanta doamnei Bennett.
   Deci n-am lăsat-o totuși în portbagaj.
   Nu pricep. Nathaniel a spus că geanta a rămas acolo, însă e limpede că nu așa stau lucrurile. S-a înșelat? Sau m-a mințit? Trebuie să-l găsesc. Nu mai pot face asta de una singură.
   Dau drumul genții înapoi în groapă. Nu vreau să mai fac absolut nimic înainte de a-l găsi pe Nathaniel, dar nu pot lăsa lucrurile așa.
   Nu pot să plec și să las un mormânt deschis cu un cadavru înăuntru, mai ales că e posibil să nu mai găsesc drumul înapoi.
   Așa că ies din nou din groapă. Apuc lopata și arunc înăuntru cât de mult pământ pot. Acopăr cadavrul cu un strat zdravăn de țărână - mai mult decât suficient ca să țină animalele la distanță, dar tot mi se pare posibil să-l descopere cineva. Adică, dacă s-ar aventura cineva să se plimbe până în locul ăsta unde vin dovlecii să moară.
   Frunzele au căzut nu de mult din copaci, stau peste tot adunate în grămezi. Nu mă mai obosesc cu pământul și adun cât mai multe frunze cu lopata, împingându-le în groapă. Continui astfel până când o umplu până-n margine.
   E bine. De la doi pași distanță, groapa este acum complet invizibilă.
   După ce m-am îngrijit și de asta, mă îndrept spre ieșirea de pe parcela cu dovleci, urmând borna marcată prin semnul de la intrare.
   Sunt sigură că am făcut stânga când am venit aici, deci asta înseamnă că pentru a ajunge de unde am plecat trebuie să fac dreapta. Nu-i așa?
   Frate, aș vrea să fi fost mai bună la matematică.
   Mă împleticesc pe aleea acoperită de pietre și frunze alunecoase.
   La venire am trecut și printr-un luminiș, dar nu sunt singură că acum mă aflu pe drumul cel bun. Este foarte posibil să mă adâncesc și mai mult în pădure. După câteva minute, îmi simt încălțările ude și pline de noroi.
   - Nathaniel? strig din nou.
   Niciun răspuns. Pentru numele lui Dumnezeu, unde este?
   Am mers 20 de minute și tot nu-l văd nicăieri. Nu l-am găsit cât timp am bântuit prin preajmă, nu i-am găsit nici cadavrul din care să se înfrupte veverițele - nu e nicăieri. Încep să intru în panică, dar apoi cobor privirea și văd pe pământ ceva cunoscut: urme de cauciucuri.
   Mașina lui a fost aici. El a fost aici. A reușit să se întoarcă la mașină; apoi a plecat și m-a lăsat în pustietatea asta. Dar de ce-ar face așa ceva? Trebuie să fi avut un motiv, însă nu reușesc în ruptul capului să-mi dau seama care să fi fost acela. Însă acum, cel puțin, pot să-mi găsesc drumul înapoi.
   Merg pe urmele de cauciucuri încă un kilometru și jumătate. S-a făcut trei dimineața și când ajung iar la drumul principal, descopăr că e complet pustiu. Nu trece nici măcar o mașină căreia să-i fac semn să oprească. Nu că mi-aș dori asta. Când își vor da seama că doamna Bennett a dispărut, nu ar fi prea bine dacă cineva ar raporta că m-a văzut pe aici la trei dimineața. Lucrul ăsta m-ar incrimina foarte tare.
   Scot telefonul din buzunar. Măcar aici am iar semnal. Desigur, ce aș putea face cu el? Nu pot să chem un Uber să mă preia din locul ăsta ca să mă ducă acasă. Și categoric n-o pot suna pe mama să-i explic cum am ajuns în pustietatea asta și că am nevoie să vină să mă ia acasă. Se presupune că sunt deja acolo și dorm în patul meu.
   Deschid aplicația Snapflash și îi trimit un mesaj lui Nathaniel.

   Eu: Unde ești? Trebuie să ajung acasă.

   Mă uit țintă la ecran, așteptând să-mi răspundă și să-mi explice de ce m-a lăsat aici. Dar nu-mi răspunde nimeni. Orice-a făcut și din orice motiv ar fi făcut-o, nu-mi răspunde. Iar eu n-am numărul lui de telefon.
   Ceea ce înseamnă că, efectiv, nu există decât o singură persoană în lumea asta pe care o pot suna acum.
   Hudson.
   Deja împărtășim un secret îngrozitor. Ce mai contează încă unul?
   Ezit, încercând să decid dacă e bine să-l trezesc din somn la 3 dimineața. Urăsc să-i fac asta; totuși, este vineri seara. Poate să doarmă mai târziu mâine-dimineață.
   Chiar sper, sper din toată inima că nu are telefonul pe silențios.
   Selectez numele din lista de contacte. E înregistrat la numere favorite, deși nu l-am mai sunat de aproape 1 an. Mă întreb dacă eu mai sunt în lista lui. Poate că m-a blocat. Poate că-l sun degeaba. Destul că telefonul sună, sună, sună și iar sună, dar nu-mi răspunde nimeni.
   Minunat.
   Ei bine, asta e. N-am pe cine să chem. Hudson era singura mea șansă de salvare, dar nu-mi răspunde din cine știe ce motiv. Acum trebuie să găsesc altă modalitate de a ajunge acasă de una singură.
   Chiar când sunt pe cale să mă așez pe marginea drumului și să izbucnesc în lacrimi, telefonul începe să sune. Nathaniel! Știam că va veni după mine. Știam că nu m-ar lăsa aici.
   Dar apoi am parte de o surpriză: pe ecran nu apare numele lui Nathaniel, ci al lui Hudson.
   - Addie?
  Pare obosit și confuz.
   - Tu... tu m-ai sunat adineauri?
   - Da.
   Strâng telefonul atât de tare în mână, încât mă tem să nu-l sparg.
   - Am... am nevoie de ajutorul tău.
   - Este 3 dimineața, subliniază el deloc încurajator.
   - Știu.
   Lasă să-i scape un căscat prelung.
   - Deci, ce-ți trebuie la 3 dimineața?
   - Am nevoie să vii să mă iei.
   - Ăăă, părinții mei n-o să mă lase să iau mașina la ora asta. Și nu am decât drepturi limitate să conduc, așa că tehnic vorbind, nici măcar n-am voie să conduc.
   - Știu.
   La celălalt capăt al firului urmează o tăcere lungă.
   - Unde ești?
   Verific GPS-ul. Dacă n-aș avea așa ceva, mi-ar fi imposibil să știu unde mă aflu. Recit adresa. Îmi dau seama că o introduce în telefonul lui și apoi înjură în șoaptă.
   - Addie, o să-mi ia aproape o oră ca să ajung acolo.
   - Știu.
   Îmi țin respirația, așteptând să văd ce va decide. Hudson și cu mine nu mai suntem prieteni. Iubita lui pare să mă disprețuiască. Și dacă e prins strecurându-se afară din casă și luând mașina în creierii nopții, va fi pedepsit pe vecie. Are un milion de motive să mă refuze. Și totuși...
   - Pornesc spre tine, spune el.

CAPITOLUL 62

   ADDIE

   Îi ia 48 de minute să ajungă.
   Probabil că n-a gonit pe șosea, fiindcă dacă l-ar fi oprit poliția, ar fi rămas fără permis. Dar, știindu-l pe Hudson, îmi dau seama că a mers cât de repede a îndrăznit. Când rabla lui prăpădită trage pe dreapta lângă mine, aproape că plâng de ușurare.
   Mă așez lângă el, pe scaunul pasagerului, și atunci văd cât de obosit arată. Părul lui blond deschis este nepieptănat și ciufulit, și are ochii nedormiți. Nu mă surprinde, având în vedere că l-am dat jos din pat.
   - Îți mulțumesc foarte mult. Îți... îți rămân datoare.
   Îmi aruncă o privire aspră.
   - Rămân datoare încă o dată, adaug iute.
   Mă cercetează atent, coborând privirea spre mâinile mele murdare și pline de bășici, spre blugii plini de noroi și, în cele din urmă, spre încălțările acoperite de mâzgă de dovleac. Dar nu spune nimic. Pur și simplu se înscrie iar pe drum și o pornește înapoi.
   În următoarele câteva minute mergem în tăcere. Radioul este pornit; fiind atât de târziu, nu prea sunt difuzate reclame. Îmi sprijin capul de tetieră, lăsând muzica să treacă prin mine.
   - Deci, începe Hudson, care e treaba?
   - Este... ăăă... poveste lungă.
   - Ei bine, în următoarea oră o să tot mergem, așa că avem timp.
   Îmi doresc mai mult decât orice să-i pot spune lui Hudson tot ce s-a întâmplat în seara asta. Îmi doresc să-i pot spune și el să înțeleagă și apoi să-mi spună exact ce am de făcut. Așa era relația noastră înainte - genul de relație în care ar fi făcut absolut orice pentru mine. Dar apoi a fost nevoit chiar să facă absolut orice pentru mine și după aceea n-am mai fost prieteni.
   - Am luat niște decizii greșite, spun într-un final.
   - OK...
   Nu pot să-i spun. Vreau, dar nu pot. În ciuda faptului că Nathaniel m-a lăsat acolo, nu-l pot trăda.
   Așa că, în loc să-i răspund, mă întorc cu spatele și mă uit pe geam.
   Nu ne mai spunem niciun cuvânt tot drumul. Și la un moment dat, cam cu 15 minute înainte de a ajunge la destinație, îi bâzâie telefonul și mă îngrozesc la gândul că ai lui și-au dat seama că a plecat de-acasă și acum o să-l pedepsească pe viață. Sunt conștientă că se uită la mine ori de câte ori ne oprim la semafor, dar încerc să-l ignor. După tot ce-am făcut, categoric nu-mi va mai vorbi vreodată. Niciodată.
   Ajungem în dreptul casei mele și Hudson mă cercetează cu privirea pentru ultima dată. Ochii lui de un albastru deschis par triști.
   - Încă poți vorbi cu mine dacă ai nevoie, Addie.
   Mă abțin să-i spun că probabil prietena lui n-ar fi de acord cu asta.
   - OK.
   Se încruntă.
   - Vorbesc serios. Sunt aici dacă ai nevoie de mine. Și îmi pare rău că am fost cam nesimțit în ultimul an. Ce s-a întâmplat... m-a făcut rău de tot cu capul pentru o vreme. Nu mă puteam uita la tine fără să văd... în fine, știi tu.
   Plec fruntea.
   - Știu.
   - Dar...
   Își strânge coapsele cu degetele subțiri.
   - Rămâi în continuare cea mai bună prietenă a mea, Addie.
   Din nou simt nevoia irezistibilă de a-i povesti tot. Îmi doresc atât de mult lucrul ăsta. Însă abia m-a iertat și nu pot risca. Totuși, am nevoie disperată de încă o favoare din partea lui.
   - Mai este ceva ce te-aș ruga să faci pentru mine, îi spun.
   - Orice.
   Îl privesc drept în ochi.
   - Să nu povestești nimănui, sub nicio formă, că ai venit să mă iei în noaptea asta.
   Pune o mână pe piept.
   - Jur că n-o să spun.
   Sper că va gândi la fel și când o să ajungem luni la școală și o să descopere că doamna Bennett e dată dispărută.

CAPITOLUL 63

   NATE

   Când soarele dimineții se ivește la orizont, sunt surprins pe moment să găsesc gol locul de lângă mine, din pat.
   Cu toate că, în ultimul timp, n-am simțit afecțiune față de soția mea, am învățat să mă bazez pe compania ei. În fiecare dimineață, era lângă mine în pat - eu pe stânga, iar ea pe dreapta. Absența sa este atât de derutantă pentru moment, încât pipăi cealaltă jumătate de pat, căutându-i trupul.
   Iar când mâna nu simte decât cearșafurile reci de alături, simt un val de ușurare.
   Eve nu mai e.
   Era pornită să-mi distrugă viața și într-o singură noapte am reușit să rezolv problema. Eve e moartă - Addie fie a îngropat-o, fie a fost prinsă încercând s-o îngroape, după ce am lăsat-o acolo. Iar fotografia incriminatoare a dispărut din telefonul care zace acum îngropat în pământ, alături de ea.
   Sunt un om liber.
   Mă ridic din pat, întinzându-mă cu voluptate. Dacă lucrurile ar fi decurs altfel noaptea trecută, m-aș fi împleticit printr-o cameră de motel, cel mai probabil chinuit de dureri de spate. Când m-a sunat Addie, stăteam la un bar trăgând de-o sticlă de scotch și încercând să-mi dau seama ce voi face în continuare. Nu am realizat că apelul acela îmi va rezolva toate problemele.
   Din curiozitate, iau telefonul care se încarcă pe noptieră. Nu mă surprinde să văd câteva mesaje de la Addie, primite în jur de 3 dimineața. Sunt ușor diferite unele de altele, dar toate conțin aceeași idee.

   Addie: Unde ești?

   Biata, distrusa Addie. Captivă în mijlocul parcelei aceleia cu dovleci, la miezul nopții. Serios, am detestat faptul că a trebuit să-i fac asta. Chiar sper că a reușit să ajungă întreagă acasă, deși viața mea ar fi mai ușoară dacă și-a găsit cumva un sfârșit tragic noaptea trecută, încercând să oprească vreun camion. Mă uit la telefon, întrebându-mă dacă ar trebui să risc să-i trimit un ultim mesaj.
   Nu, nu pot face asta. Nu știu la cine e acum telefonul ei. Pur și simplu trebuie să am încredere că va ține seama de ultimele cuvinte pe care i le-am spus.
   „Neagă totul.”
   Dar chiar și dacă o să cedeze - ceea ce este puțin probabil - nu există nicio dovadă a legăturii mele cu Adeline Severson. Eve era singura care știa adevărul, iar ea n-a spus nimănui. Am șters fotografiile. Iar Addie s-a dovedit de atâtea ori dezechilibrată. Deja a hărțuit un profesor, a determinat concedierea lui, în ciuda evidentei lipse de dovezi că acesta ar fi greșit cu ceva. Iar fata asta nu are deloc prieteni.
   Mă îndrept spre baie și mă trezesc fluierând. În dimineața asta o am doar pentru mine - Eve nu este aici ca să consume toată apa caldă, lăsându-mă să fac un duș cel mult călâi. Ar fi trebuit să închei această căsnicie cu ani în urmă, cu toate că am avut motivele mele pentru care să continui. Eve știe despre mine un pic mai mult decât mi-ar conveni mie să se afle.
   După ce-mi ușurez vezica, trag deoparte perdeaua de la duș, ca să dau drumul la apă. Însă încremenesc înainte să pun mâna pe robinet.
   Ce mama dracului?
   În duș se află o pereche de pantofi ai lui Eve.
   Mă uit la pantofii roșii cu toc așezați în cadă. Am descoperit pantofi de-ai ei în fiecare cotlon și nișă din casa asta, dar chestia cu baia e nouă pentru mine. Nu pot înțelege de ce să și-i fi lăsat aici.
   Evident, soția mea era mult mai dezechilibrată decât lăsa să se vadă. Un motiv în plus să mă bucur că am scăpat în fine de ea.
   Sunt foarte tentat să-i las pantofii să se îmbibe cu apă, dar în ultima clipă îi salvez din cadă. Potrivit extraselor noastre de cont, pantofii lui Eve valorează o mică avere. O să găsesc eu o cale de a-i vinde pe eBay. Poate chiar fac un profit.
   Îi scot din cadă și aud un zgomot venind din spatele meu, ca și când ar fi cineva la ușă. Dar e imposibil. Eve nu-i aici și nu mai are nimeni cheia de la casă.
   Totuși, sunt sigur că am auzit ceva. Aproape ca un ciocănit. Îmi trag boxerii pe mine și mă îndrept spre ușă. O deschid încet de tot și arunc o privire spre dormitorul matrimonial. Deloc surprinzător, nu-i nimeni acolo. Pentru o fracțiune de secundă îmi trece prin minte poezia mea preferată, „Corbul”, scrisă de celebrul Edgar Allan Poe.
   Beznă era, niciun călător.
   Expir și mă îndrept spre dulap, unde arunc pantofii. Noaptea trecută a fost stresantă și am dormit prost, așa că n-ar trebui să mă surprindă ca auzul îmi joacă feste.
   Intru la duș și las apa fierbinte să-mi curgă pe piele. Am în față o zi plină. După micul-dejun trebuie să corectez un teanc de lucrări. Iar după aceea s-ar putea să ies să iau prânzul. Poate o să mă opresc și la supermarket.
   Iar abia după aceea o să sun și la poliție.

CAPITOLUL 64

   ADDIE

   Nu dorm. Nici măcar un minut.
   În schimb stau întinsă în pat, trează, foindu-mă și răsucindu-mă de pe o parte pe alta. De fiecare dată când închid ochii, văd trupul fără viață al doamnei Bennett, cu urmele alea roșu aprins de pe gât, zăcând pe fundul mormântului din vechea parcelă cu dovleci.
   Mama vine acasă dimineața devreme. Se strecoară în liniște în camera mea ca să verifice că sunt OK. Țin ochii închiși, prefăcându-mă că dorm. Nu pot să dau ochii cu ea în momentul acesta. O să mă privească o singură dată și o să știe că ceva nu este în regulă.
   Zac în pat până aproape de prânz, dar în cele din urmă trebuie să mă ridic. Trebuie să înfrunt această zi și poate chiar să mă forțez să mănânc ceva.
   Îmi arunc picioarele pe marginea patului și întind mâna după telefon. Mă așteaptă un mesaj de la Hudson.

   Hudson: Ești bine?

   Nu, nu sunt câtuși de puțin bine. Dar în dimineața asta nu mă încumet să-i răspund. Îi datorez foarte mult, însă nu pot da ochii cu el. Mai ales că luni dimineața, când va descoperi că doamna Bennett a dispărut, va pune lucrurile cap la cap.
   Noaptea trecută, planul lui Nathaniel a părut o idee rezonabilă, dar acum, la lumina zilei, nu-mi pot imagina cum o să scăpăm basma curată din asta.
   Deschid aplicația Snapflash, sperând să fi primit un mesaj de la el. După tot ce s-a întâmplat noaptea trecută, îmi datorează măcar o explicație, nu? Dar nu văd nimic acolo.
   Atunci o să-i scriu eu lui.

   Eu: Ce s-a întâmplat azi-noapte? Te rog, spune-mi ce se petrece.

   Apăs pe butonul de trimitere, dar în loc să văd cum pleacă mesajul, pe ecran îmi apare o eroare:
   Contul spre care trimiteți nu mai există.
   Poftim?
   Simt că-mi vine să vomit. Nathaniel și-a șters contul. Cum a putut să facă așa ceva?
   Însă nu trebuie să intru în panică. Are sens să-și fi dorit să-l șteargă. Serios acum, și eu ar trebui să fac același lucru. Nu trebuie să rămână nicio urmă a faptului că noi doi avem o relație, asta ne-ar incrimina pe amândoi.
   Cu toate astea, nu-mi vine s-o fac. Chiar dacă toate mesajele lui au dispărut, s-au evaporat după șaizeci de secunde. Vreau să păstrez contul, în caz că o să mai vrea să vorbim.
   Mă împleticesc desculță spre bucătărie și arunc niște felii de pâine în prăjitor. Nu mi-e câtuși de puțin foame, dar corpul meu zice altceva - îmi ghiorțăie stomacul. Am toată casa la dispoziție, fiindcă mama doarme tun, epuizată după tura de noapte.
   Nathaniel știe ce face. Nu și-a șters contul ca să mă tortureze pe mine. A făcut-o pentru că trebuie să ne acoperim urmele. Doamna Bennett e moartă - nu mai putem face nimic în privința asta. Însă, dacă o să fim prinși, o să mergem amândoi la pușcărie pentru tot restul vieții. Trebuie să-mi amintesc ce mi-a spus Nathaniel: „Neagă totul.”

CAPITOLUL 65

   NATE

   Mașina fără însemne de poliție parchează în fața casei mele pe la ora 4 după-amiaza.
   Telefonul dat la poliție a fost o mișcare riscantă din partea mea. Să sun ca să raportez dispariția unei persoane pe care știu că am ucis-o și să cer să fie localizat cadavrul pe care eu însumi l-am îngropat... Ei bine, asta presupune ceva tupeu.
   Totuși este deopotrivă și o mișcare calculată. Nu mă pot preface că Eve a fost pur și simplu acasă, în timp ce mașina ei stă cu zilele într-o parcare de lângă gară. Cele mai bune șanse ale mele sunt să joc rolul soțului uluit. Din fericire, am urmat în viața mea câteva cursuri de actorie, care îmi vor servi de minune pentru acest rol.
   Când răspund la ușă, sunt îmbrăcat cu un pulover și o pereche de blugi ponosiți. Nu vreau să am un comportament exagerat. Este absolut necesar să arăt exact gradul potrivit de îngrijorare.
   Deschid ușa și descopăr că norocul mă ajută încă o dată. În fața mea stă o polițistă. Farmecul meu este imbatabil în privința sexului opus.
   - Domnul Bennett? întreabă ea.
   - Da.
   - Sunt detectiva Sprague.
   Detectiva este micuță de statură - abia dacă-mi ajunge la bărbie - și trebuie să lase ușor capul pe spate ca să mă privească. Dacă și-ar desface părul din cocul ăla dureros de strâns și s-ar farda și ea un pic, ar putea fi foarte atrăgătoare - dar categoric nu e genul meu.
   - Am primit o plângere că soția dumneavoastră a dispărut. Așa este?
   - Așa este, confirm eu.
   - Pot să intru?
   Polițiștii nu au voie să intre la tine în casă fără să le dai consimțământul explicit, dar nu am nimic de ascuns. Mă dau într-o parte, ca s-o las pe detectivă să intre.
   - Deci, domnule Bennett, spune ea. Nu vreau decât să lămuresc ceva cu privire la derularea evenimentelor. Spuneți că aseară a fost ultima dată când v-ați văzut soția?
   Încuviințez din cap.
   - E corect. Plănuia să le facă părinților ei o surpriză și să-i viziteze în New Jersey. De câțiva ani relațiile dintre ei se cam răciseră și voia să îndrepte lucrurile, dar nu a vrut să le spună că vine, pentru că se temea să nu o refuze. În fine, și-a cumpărat bilet la un tren de noapte, cu intenția să ajungă acolo dimineața, la prima oră. Dar am sunat-o toată ziua și nu mi-a răspuns - telefonul intră direct în căsuța vocală - și am verificat și cu părinții ei, care mi-au spus că n-a mai ajuns.
   Chiar am sunat de câteva ori pe telefonul lui Eve și am făcut și un apel scurt către părinții ei, doar ca să mi se verifice povestea. Au fost uluiți și un pic sceptici când le-am spus că Eve voia să vină în vizită. În orice caz, au încheiat repede convorbirea. Nu prea mă au la inimă.
   - Înțeleg, spune Sprague. Și ziceți că lua trenul de la gara din oraș?
   Dau iar din cap.
   - Da. Suntem cam strâmtorați cu banii și nu a vrut să ia un Uber pe o distanță așa de mare, prin urmare asta a fost cea mai bună variantă. De aceea am și ieșit să mănânc la cină, fiindcă ea a plecat devreme ca să prindă trenul.
   Detectiva înclină capul, gânditoare.
   - OK, în fine, i-am găsit mașina în parcarea de la gară, dar ea nu era acolo. Și, într-adevăr, a cumpărat biletul Amtrak, însă nu pare să fi urcat în tren. Biletul nu a fost scanat.
   Și aici trebuie să intre în joc talentele mele de actor. Îmi acopăr gura cu palma.
   - Glumiți.
   - Mă tem că nu. Și nu pare să fi ajuns nici în gară, din câte pot să-mi dau seama.
   Mă dau în spate, împleticindu-mă, dar în ultimul moment reușesc să mă prind de balustrada scării, ca să-mi recapăt echilibrul.
   - Oh, sfinte Dumnezeule. Credeți că a fost atacată la gară?
   - Este o posibilitate, da.
   - Nu ar fi trebuit s-o las să meargă singură, spun eu și vocea mi se frânge. M-am oferit s-o duc, dar mi-a spus că este în regulă. Nu voia niciodată să mă deranjeze, știți?
   Ridic privirea spre detectivă, ca să văd dacă mă crede. Expresia de pe chipul ei este de nepătruns.
   - Trebuie să vă întreb, domnule Bennett. Unde ați fost azi-noapte?
   - Așa cum am spus, am ieșit să iau cina la un bar. Din moment ce soția mea nu era acasă.
   Sunt sigură că drăguța aia de barmaniță o să confirme că am stat acolo ore întregi. Ba chiar am flirtat cu ea, deși nu era genul meu.
   - M-am întors târziu acasă, Eve plecase deja.
   - Cum era relația cu soția dumneavoastră? mă presează ea. Vă certaserăți sau...
   Las să-mi scape un hohot scurt de râs.
   - Să ne certăm? Doamne, nu. Eve și cu mine avem cea mai fericită căsnicie dintre toate cuplurile pe care le știu. Puteți să-i întrebați pe oricare dintre prietenii noștri. De fapt...
   Înghit greu, așa încât mărul lui Adam să se miște vizibil.
   - Încercăm să facem un copil.
   Chipul lui Sprague este în continuare impasibil. Oi fi luat eu ore de actorie, dar ea are cea mai lipsită de expresie față din câte am văzut vreodată. E greu de spus dacă mă consideră un soț îngrijorat sau mă trece pe lista ei de suspecți.
   - Există vreo persoană care îi voia răul?
   Ezit intenționat, iar detectiva ridică din sprâncene.
   - Domnule Bennett?
   - Nu voiam să aduc vorba despre asta, spun eu, dar tot o să aflați, mai devreme sau mai târziu. Una dintre elevele lui Eve, care părea să-i poarte pică. O cheamă Adeline Severson.
   - Înțeleg.
   Scoate de la brâu ceva ce pare un mic iPad și notează.
   - Și ce s-a întâmplat mai exact între soția dumneavoastră și eleva aceasta?
   Las să-mi scape un oftat.
   - Sunt sigur că fata nu poate fi în spatele incidentului de acum, dar adevărul e că ne-am speriat nițel. Eve a prins-o copiind la un test și, cu toate că până la urmă i-a dat sancțiunea minimă, se pare că această Adeline n-a iertat-o. Acum două seri am prins-o dând târcoale pe lângă casă, deși a negat când ne-am dus la directoare să-i spunem.
   - Aha.
   - Și mai e ceva.
   Mă îndrept spre biroul pe care-l ținem într-un colț al livingului și deschid sertarul de sus. Scot o foaie ruptă dintr-un carnet, acoperită cu un scris de mână. I-o întind detectivei.
   - A lăsat asta pentru Eve, în cutia poștală de la școală.
   Sprague scanează din privire rândurile scrise pe pagină. În timp ce citește, aud cum trage adânc aer în piept.
   - Treaba asta e foarte serioasă, domnule Bennett. În primul rând, de ce n-ați reclamat la poliție?
   - Adeline a avut un an dificil, explic eu. Tatăl ei a murit cam acum 1 an. A mai urmărit un profesor, anul trecut, și cea mai mare parte a elevilor au ostracizat-o. Nu voiam să-i facem viața și mai grea și am încercat să rezolvăm chestiunea în cadrul școlii.
   Sprague își notează toate aceste lucruri. Observ chiar cum subliniază ceva. Când este ucisă o femeie, soțul sau iubitul - eu - este întotdeauna primul pe lista de suspecți. Doar dacă nu se ivește un alt posibil agresor.
   Eu le-o ofer pe Addie.
   - În regulă, spune detectiva în cele din urmă. Se pare că o să-i facem o vizită domnișoarei Severson. Dar înainte de asta, vă deranjează dacă arunc repede o privire pe aici?
   - Absolut deloc. Vă rog, uitați-vă.
   Nu știu ce anume caută. Poate cadavrul soției mele, răstignit în living? Presupun că există și criminali într-atât de idioți.
   Sprague face o tură rapidă prin încăpere. Verifică apoi și baia, absolut neinteresantă. Apoi arată spre încăperea unde mi-am sugrumat soția, acum mai puțin de 24 de ore.
   - Acolo este bucătăria?
   - Da, corect.
   Deschide ușa bucătăriei și văd cum, în momentul când ajunge în mijlocul ei, face ochii mari la vederea unui obiect așezat pe podea.
   Când îmi dau seama la ce se uită, simt că-mi stă inima în loc.

CAPITOLUL 66

   NATE

   E vorba de încă o pereche de pantofi din colecția lui Eve. Așezată chiar în mijlocul bucătăriei.
   Acești pantofi sunt de un albastru intens. Îi recunosc ca fiind printre favoriții ei. Iar tălpile sunt pline de noroi.
   Mă încearcă o senzație irepresibilă de greață. De ce se află pantofii lui Eve în mijlocul bucătăriei? A fost ciudat să găsesc perechea de la duș, dar soția mea face tot timpul chestii ciudate. De data asta, însă, e cu totul altceva. Am fost mai devreme aici, în bucătărie, ca să-mi pregătesc micul-dejun. Dacă pantofii ar fi fost aici, în mod sigur i-aș fi văzut.
   Sau nu?
   - Sunt pantofii soției dumneavoastră? mă întreabă Sprague.
   - Da, reușesc să îngaim.
   Se lasă pe vine lângă ei, în timp ce eu încerc să-mi temperez panica.
   - Sunt pantofi scumpi, continuă ea. Mă surprinde că ar fi putut ieși cu ei într-un loc unde să-i murdărească așa.
   - Chiar... chiar nu știu ce să spun.
   Îmi țin respirația așteptând o întrebare la care nu pot răspunde, dar din fericire detectiva pare să-și fi pierdut interesul pentru pantofi. Îi fac turul casei, dar nu mă pot gândi decât la pantofii aceia din bucătărie. Abia dacă mă pot concentra la ce se întâmplă în fața mea și de fiecare dată când ea îmi pune o întrebare, sunt sigur că mă înroșesc și par îngrozitor de vinovat.
   Dar nu mă pot abține. Ce dracului căutau pantofii ăia la mine în bucătărie?
   Într-un final, după ce reușesc s-o scot pe detectivă din casă, încui ușa după ea și aproape că mă împiedic, în graba cu care mă întorc în bucătărie. Când ajung acolo, îmi dau seama că ușa de la intrarea din spate a fost lăsată ușor deschisă și prin crăpătură a intrat o pasăre. Pasărea - micuță, cu pene albe și negre - ciugulește furioasă tocurile pantofilor.
   Privesc întreaga scenă complet uluit. Am mai lăsat și altă dată ușa din spate deschisă și până acum nicio pasăre n-a reușit să intre în casă. Iau o mătură din debara și o ușuiesc până când se supune și zboară afară.
   Acum, că am scăpat de ea, mă ghemuiesc lângă pantofi, încercând să-mi dau seama de ce-ar fi o zburătoare interesată de o pereche de pantofi din piele întoarsă. La urma urmelor, păsările nu sunt interesate de țărână. Ele vor mâncare.
   Și atunci văd răspunsul: o bucățică de dovleac strivit pe tocul unuia dintre pantofi. 

 ...........................................................