Salem's Lot, Stephen King

...............................................................................................
                                                              20.

                                             Ben traversă în fugă pivnița cuprinsă de umbre, cu țărușul încleștat în mâna stângă și ciocanul în dreapta.
    Bubui un hohot de râs, tiumfător.
    Barlow se ridicase pe jumătate în sicriu. Ochii roşii îi sticleau plini de succes diavolesc. Se fixară pe ochii lui Ben şi acesta simţi cum voinţa îl părăseşte.
    Cu un urlet înnebunit, cutremurător, ridică ţăruşul deasupra capului şi îl coborî într-un arc şuierător. Vârful lui ascuţit sfâşie cămaşa lui Barlow şi simţi cum se împlântă în carnea de dedesubt.
    Barlow ţipă. Era un sunet lugubru, îndurerat, aidoma urletului unui lup. Forţa ţăruşului care îl lovise din plin îl făcu să cadă pe spate înapoi în sicriu.
    Mâinile lui, încovoiate ca nişte gheare, se ridicară şi începură să bată sălbatic aerul.
    Ben izbi cu ciocanul în capătul ţăruşului şi Barlow ţipă din nou. O mână, rece ca mormintele, prinse mâna stângă a lui Ben, care era încleştată pe tăruș.
    Ben se caţără în sicriu, cu genunchii apăsaţi pe genunchii lui Barlow. Se holbă la faţa contorsionată de ură şi durere.
    - Dă-mi DRUMUL! ţipă Barlow.
    - Ia-ţi porţia, ticălosule, suspină Ben. Uite, lipitoare. Asta-i pentru tine.
    Lovi iarăşi cu ciocanul. Sângele ţâşni puternic, într-un val rece, orbindu-l pentru moment. Capul lui Barlow se zbuciuma pe perna de satin.
    - Dă-mi drumul nu vei îndrăzni nu vei îndrăzni nu vei îndrăzni să faci asta...
    Ciocanul coborî iar şi iar.
    Sângele ţâşni şi prin nările lui Barlow. Corpul lui începu să tresară în sicriu ca un peşte înjunghiat. Zgârie obrajii lui Ben, zdrenţuindu-i pielea.
    - DĂ-MI DRUMUUUUUUUUUUUUUUUUUU.:.
    Lovi încă o dată cu ciocanul şi sângele care pulsa afară din pieptul lui Barlow deveni negru.
    Apoi, descompunerea.
    Se petrecu în două secunde, mult prea iute pentru a fi crezută la lumina zilei din anii ce aveau să vină, însă suficient de încet pentru a reveni în coşmaruri, în ritmul înfiorător al secvenţelor de film trase cu încetinitorul.
    Pielea se îngălbeni, se înăspri, se umplu de băşici ca pânzele vechi. Ochii îşi pierdură culoarea, se acoperiră cu o peliculă albă, se înfundară în orbite. Părul se albi şi căzu ca un mănunchi de pene.
    Trupul dinlăuntrul costumului negru se vesteji şi se retrase. Gura se căscă uriaşă în timp ce buzele se retraseră şi se tot retraseră, până au ajuns la nas şi au dispărut într-un cerc de dinţi proeminenţi. Unghiile se înnegriră şi se cojiră şi apoi, în locul degetelor nu mai rămaseră decât oasele, purtând încă inelele, strângându-se în pumni şi pocnind precum castanietele. Prin fibrele cămăşii răsuflară nori de praf. Capul chel şi plin de riduri se transformă în craniu. Pantalonii, pe care nimic nu-i mai umplea, se ofiliră, resemnaţi să îmbrace în mătase neagră oase ca nişte cozi de mătură.
    Timp de o clipă, sub el se zvârcolea o sperietoare de ciori hidoasă şi însufleţită şi Ben ţâşni afară din sicriu cu un strigăt sugrumat de groază. Însă era imposibil să-şi smulgă privirea de la ultima metamorfoză a lui Barlow; îl ţinea hipnotizat. Craniul lipsit de came se zbuciuma dintr-o parte în alta pe perna din satin.
    Maxilarul dezgolit se căscă într-un urlet mut, căci nu mai existau corzi vocale care să-l activeze.
    Degetele scheletice dansau şi pocneau în aerul întunecat ca nişte marionete.
    Mirosuri diferite îi atacară nasul şi apoi dispărură, fiecare în câtes izbucnire mică şi densă: gaz; putregai al cărnii, înfiorător; duhoare de bibliotecă cu cărţi mucegăite; praf înţepător; apoi nimic.
    Oasele degetelor, care până atunci protestaseră şi se răsuciseră, se sfârâmară şi căzură ca un pumn de creioane. Cavitatea nazală a craniului se mări şi se făcu una cu cavitatea orală. Orbitele golite ale ochilor se măriră şi ele într-o expresie descărnată de uimire şi groază, se uniră şi dispărură. Craniul se surpă ca un vas vechi din timpul dinastiei Ming.
    Hainele se turtiră şifonate şi deveniră tot atât de neutre ca rufăria murdară.
    Şi totuşi, încrâncenarea cu care se agăţa de această lume părea să nu aibă sfârşit - până şi praful se umfla şi se zbuciuma, transformat în diavoli minusculi înlăuntrul sicriului.
    Şi apoi, pe neaşteptate, simţi cum ceva trece cu putere pe lângă el, ca o rafală de vânt, făcându-l să se înfioare. În aceeaşi clipă toate ferestrele de la pensiunea Evei Miller explodară.
    - Fereşte, Ben! strigă Mark. Fereşte!
    Se rostogoli pe spate şi îi văzu cum ies din cămara subterană - Eva, Weasel, Mabe, Grover şi ceilalţi.
    Venise timpul lor.
    Țipetele lui Mark îi răsunară în urechi ca nişte clopote uriaşe de foc şi îl apucă pe băiat de umeri.
    - Apă sfinţită! urlă în faţa chinuită a lui Mark. Nu ne pot atinge!
    Strigătele lui Mark se transformară în scâncete.
    - Urcă-te pe scândură, spuse Ben. Haide.
    A trebuit să-l răsucească pe băiat cu faţa la ieşirea din pivniţă şi să-i dea o palmă peste fund ca să-l facă să urce. Când fu sigur că băiatul se urcă, se întoarse şi se uită la ei, la Morţii cei Vii.
    Stăteau apatici la câţiva metri distanţă, privindu-l cu o ură atât de desăvârşită, încât nu putea fi omenească.
    - L-ai ucis pe Stăpân, spuse Eva şi aproape că-i veni să creadă că desluşeşte durere în vocea ei. Cum ai putut să-l ucizi pe Stăpân?
    - O să mă întorc, îi promise el. După voi toţi.
    Se caţără pe scândură, cu spatele aplecat, folosindu-şi mâinile. Scândură gemu sub greutatea lui, însă rezistă.
    Ajuns în vârf, mai aruncă o ultimă privire în jos. Acum stăteau adunaţi în jurul sicriului şi se uitau în el tăcuţi. Îi aminteau de oamenii strânşi în jurul trupului Mirandei după accidentul cu camionul.
    Se uită în jur după Mark şi îl descoperi căzut cu faţa în jos, lângă uşa de la terasă.

                                                                              50.

                                            Ben își spuse că băiatul a leșinat doar, nimic altceva.
    S-ar fi putut să aibă dreptate.  Pulsul îi era puternic şi regulat. Îl luă în braţe şi îl duse afară la Citroen.
    Se aşeză la volan şi porni motorul. Când intră pe strada Railroad, reacţia întârziată îl lovi ca un pumn în stomac şi fu nevoit să-şi înăbuşe un urlet.
    Erau pe străzi acum. Morţii care umblau.
    Cu transpiraţie rece şi fierbinte curgându-i pe spate, cu capul plin de un urlet sălbatic, coti la stânga pe Jointer Avenue şi ieşi din Salem's Lot.

                                                                    CAPITOLUL CINCISPREZECE
                                                                               BEN ȘI MARK
                                                                                         1.

                                            Mark se trezi treptat, căci zumzetul molcom al Citroenului îl aduse înapoi la viaţă. Însă mintea îi era golită de gânduri sau amintiri. Când privi, în cele din urmă, pe fereastră, spaima îl cuprinse brutal în mâinile-i aspre.
    Era beznă. Copacii şi marginea şoselei nu erau decât nişte contururi neclare, înceţoşate, iar maşinile care treceu pe lângă ei aveau farurile aprinse. De pe buze îi zbură un geamăt înfundat şi surd şi îşi pipăi gâtul în căutarea crucii pe care încă o mai avea pusă acolo.
    - Linişteşte-te, spuse Ben. Am ieşit din oraş. Suntem la distanţă de douăzeci de mile de el.
    Băiatul se năpusti peste el, făcându-l aproape să piardă controlul volanului, şi încuie portiera din dreptul lui Ben. Se repezi apoi la portiera din dreptul său şi o încuie şi pe aceasta. Apoi se făcu ghem pe scaun. Îşi dorea ca neantul să îl copleşească din nou. Neantul era plăcut. Plăcut, fără nicio imagine urâtă.
    Îl alină şi zumzăitul motorului, care torcea întruna, ca un motan uriaş. Mmmmmmmmmmmmmmmmmmmm.
    Plăcut, închise ochii.
    - Mark?
    Mai prudent să nu răspundă.
    - Mark, te simţi bine?
    Mnmmmmmmmmmmmmmmmmmmm.
    - ...Mark...
    De departe. Era bine.
    Neantul îl copleşi iarăşi şi fu învăluit în diferite nuanţe de cenuşiu.

                                                                             2.

                                           Ben se opri la un motel imediat ce au trecut graniţa în New Hampshire, mâzgălind în registrul de la recepţie numele de Ben Cody şi fiul său.
    Mark intră în cameră ţinând crucea ridicată deasupra capului. Ochii îi alergau înnebuniţi dintr-un colţ în celălalt ca nişte animale micuţe, prinse în cursă. A ţinut crucea ridicată până când Ben a închis uşa, a încuiat-o şi şi-a agăţat propria cruce de clanţă.
    În cameră era un televizor şi Ben a urmărit o vreme programul din acea seară. Două state africane îşi declaraseră război. Preşedintele avea guturai, însă nu era vorba de ceva grav. Şi un bărbat din Los Angeles şi-a ieşit din minţi şi a împuşcat paisprezece oameni. Buletinul meteorologic prognostica ploi - lapoviţă în regiunea de nord a statului Maine.

                                                                           3.

                                         Salem's Lot dormea un somn prevestitor de rele, în timp ce vampirii se plimbau pe străzile şi pe drumeagurile lui lăturalnice ca un ecou al amintirilor nefaste. Unii dintre aceştia îşi scuturaseră destule umbre ale morţii de pe ei ca să fie în stare acum să recapete un soi de viclenie rudimentară.
    Lawrence Crockett i-a dat telefon lui Royal Snow și l-a invitat a el la birou ca să joace cărţi. Când Royal opri maşina în faţa clădirii şi intră, Lawrence şi soţia lui s-au năpustit asupră-i.
    Glynis Mayberry a sunat-o pe Mabel Werts, i-a spus că îi este frică şi a întrebat-o dacă poate să vină să stea cu ea până i se întoarce bărbatul din Waterville. Cu o uşurare demnă de milă, Mabel consimţi imediat, şi, când, zece minute mai târziu, deschise uşa, Glynis stătea în prag, goală puşcă, cu geanta sub braţ şi rânjind cu incisivi uriaşi şi lacomi. Mabel a avut timp să ţipe, o singură dată, însă.
    Când Delbert Markey a ieşit din barul său pustiu, puţin după ora opt, Cari Foreman şi un Homer McCaslin prea zâmbăreţ apărură din umbre şi îi spuseră că au trecut pe acolo ca să bea un păhărel.
   Milt Crossen a fost vizitat la magazin, imediat după ora de închidere, de câţiva dintre cei mai statornici clienţi şi amici vechi.
    Iar George Miller a vizitat câţiva băieţi de liceu care obişnuiau să îşi facă cumpărăturile în magazinul lui şi care îl priveau întotdeauna cu un amestec de dispreţ şi subînţelesuri; şi îşi împlini cele mai întunecate fantezii.
    Încă mai treceau pe Drumul Naţional 12 turişti şi persoane care se îndreptau spre alte localităţi, neobservând nimic altceva din Lot decât un panou uriaş înfăţişând elani şi un semn de circulaţie care le cerea să reducă viteza la treizeci şi cinci de mile pe oră. Ajunşi în afara oraşului, accelerau iarăşi până la şaizeci şi probabil că şi-l scoteau din minte pe aripile unei frânturi de gînd: Dumnezeule, ce orăşel mort.
    Oraşul îşi păstra secretele, iar Casa lui Marsten îl veghea ameninţătoare ca un rege detronat.

                                                                           4.

                                      În zorii zilei următoare, Ben se întoarse în oraş, lăsându-l pe Mark în camera de motel.
    Se opri la o fierărie din Westbrook şi cumpără o cazma şi o sapă.
    Salem's Lot stătea nemişcat şi tăcut sub cerul întunecat din care ploaia încă nu începuse să cadă. Prea puţine maşini treceau pe străzi. Cofetăria lui Spencer era deschisă, însă în această dimineaţă, cafeneaua Excellent era închisă. Toate jaluzelele ei verzi erau trase, meniurile scoase din vitrine, tabla micuţă care anunţa, de obicei, specialitatea zilei, era curată, ştearsă cu buretele.
    Străzile pustii l-au făcut să se înfioare până în măduva oaselor. În minte îi apăru imaginea copertei albumului unui vechi grup de rock'n roll; chipul unui bărbat travestit în femeie, reflectându-se în profil pe un fundal întunecat; faţa aceea bizară, cu trăsături masculine, însângerată de farduri roşii; titlul albumului: „Apar numai noaptea".
    Mai întâi intră în pensiunea Evei, urcă scările la al doilea etaj şi deschise uşa fostei lui camere.
    Nimic nu se schimbase înăuntru de când plecase de acolo, patul nefăcut, un tub cu bomboane rămas desfăcut pe birou. Sub birou se afla un coş de hârtii din tablă pe care acum îl trase în mijlocul încăperii.
    Luă manuscrisul, îl aruncă înăuntru şi răsuci pagina de titlu în mâini. O aprinse cu bricheta şi când izbucni flacără, o aruncă deasupra paginilor dactilografiate.
    Vâlvătaia le gustă mai întâi, le găsi pe placul ei şi începu să se târască, lacomă, de-a lungul hârtiei. Colţurile se carbonizară, se răsuciră, se înnegriră. Din coş începu să se ridice un fum albicios şi, fără să se gândească, Ben se aplecă peste birou şi deschise fereastra.
    Mâna îi descoperi prespapier-ul - globul din sticlă pe care îl purta cu sine încă din timpul copilăriei petrecute în acest oraş învăluit în umbrele nopţii - înşfăcat în mod inconştient în timpul unei vizite ireale în casa unui monstru. Scutură-l şi vezi cum înăuntru începe să ningă.
    Îl scutură acum, ţinându-l în faţa ochilor, aşa cum făcuse când era mic, şi globul repetă şmecheria lui veche, foarte veche. Prin zăpada care plutea între pereţii lui de sticlă se vedea o potecă ce ducea la o căsuţă din turtă dulce. Obloanele din turtă dulce erau închise, însă fiind un băieţel plin de fantezie (aşa cum era acum Mark Petrie) puteai să-ţi închipui că unul din obloane era deschis (aşa cum, chiar în această clipă unul părea a fi deschis) de o mână lungă şi albă şi, mai apoi se va uita la tine un chip palid, rânjind cu dinţi lungi, invitându-te să intri în această casă de dincolo de lumea adevărată, în tărâmul acesta al fantasmelor, tărâm nesfârşit şi fără viaţă, tărâm al zăpezii artificiale, în care timpul însuşi devenise un mit.
    Chipul acesta se uită acum la el, palid şi înfometat, chip care nu va mai vedea niciodată lumina soarelui sau seninul cerului.
    Era propriul său chip.
    Aruncă într-un colţ press-papierul, care se sparse.
    Ieşi din cameră fără să aştepte să vadă ce s-ar fi putut să se scurgă din el.

                                                                               5.

                                            Coborî în pivniță după cadavrul lui Jimmy. Acesta a fost cel mai greu drum.
    Sicriul zăcea în acelaşi loc unde îl lăsaseră cu o seară în urmă, gol-goluţ, fără chiar fir de praf înăuntru. Şi totuşi... nu era gol de tot. Ţăruşul era înăuntru şi încă ceva. Simţi în gură gust de fiere.
    Dinţi. Dinţii lui Barlow - numai atâta mai rămăsese din el.
    Ben întinse mâna, îi ridică - şi dinţii începură să i se răsucească în palmă, ca nişte animale mici şi albe, încercând să se unească şi să muşte.
    Cu un strigăt dezgustat îi aruncă departe de el, risipindu-i pe pardoseala pivniţei.
    - Doamne, şopti, frecându-şi palma de cămaşă. Oh, Doamne, Dumnezeule. Te implor, fă să fie ăsta sfârşitul. Fă să se fi sfârșit cu totul.

                                                                             6.

                                             Reuși cumva să îl scoată din pivniță pe Jimmy, care era încă înfășurat în draperiile Evei.
    Îl puse în portbagajul Buick-ului  și se îndreptă spre casa familiei Petrie.
    Cazmaua și sapa se aflau pe bancheta din spate, alături de geanta neagră a lui Jimmy.
    Își petrecu restul dimineții și umătate din după-amiază săpând o groapă mare, adâncă de aproximativ un metru şi jumătate într-un luminiş din păduricea din spatele casei lui Petrie şi aproape de susurul pârâului Taggart. În această groapă aşeză cadavrul lui Jimmy şi cadavrele soţilor Petrie, înfăşurate încă în cuvertura de pe canapea.
    La două şi jumătate începu să umple mormântul acestor oameni curaţi, neatinşi de microbul vampirului.
   Mişcările îi deveniră tot mai iuţi pe măsură ce lumina îşi începu scurgerea prelungă de pe cerul înnorat. Iar transpiraţia care i se condensa în stropi de gheaţă pe piele nu se datora în întregime efortului făcut.
    La ora patru mormântul era complet acoperit. Bătători bulgării de pământ cât de bine putu şi apoi se întoarse în oraş, cu cazmaua şi lopata pline de noroi ca sîngele închegat, ascunse în portbagajul maşinii lui Jimmy. O parcă în faţa Cafenelei Excellent, şi lăsă cheile în contact.
    Se opri o clipă şi privi în jur. Magazinele părăsite, cu faţadele lor false, păreau a se apleca deasupra străzii, în trosnete de lemnărie şi balamale. Ploaia, care începuse în jurul prânzului, cădea peste oraş încet şi trist, de parcă ar fi jelit moartea soarelui.
    Părculeţul unde a întâlnit-o pe Susan Norton era pustiu şi stingher. Jaluzelele Primăriei erau trase. În fereastra biroului de asigurări şi afaceri imobiliare al lui Lawrence Crockett atârna plin de îngâmfare searbădă un semn pe care scria „Revin imediat". Şi unicul sunet care se auzea era plânsul ploii.
    Urcă pe strada Railroad, iar tocurile îi sunau în gol pe trotuar. Când a ajuns la pensiunea Evei se opri câteva secunde lângă maşina lui, privind în jur o ultimă dată. Nu se mişca nimic.
    Oraşul era mort. Îşi dădu seama de asta dintr-o dată, acum era sigur, fără urmă de îndoială, aşa cum fusese sigur că Miranda era moartă atunci când îi văzuse pantoful aruncat în drum.
    Începu să plângă.
    Şi încă mai plângea când trecu pe lîngă panoul pe care scria „Ieşiţi acum din Jerusalem's Lot, un orăşel simpatic. Vă invităm să reveniţi!".
    Ajunse pe autostradă. Casa lui Marsten era ascunsă de copaci şi nu reuşi să o vadă când coti pe arteră.
    Îşi începu călătoria înspre sud, înspre Mark, înspre noua sa viaţă.

                                                                         EPILOG

    Printre toate aceste orășele decimate
    Pe acest promonitoriu dezgolit în faţa vântului din sud
    Cu lanţul de munţi în faţă,
    ascunzându-te.
    Cine ne va crede hotărârea de a uita?
    Cine ne va accepta ofranda la acest sfârşit de toamnă?
    GIORGIOS SEFERIS

    Acum ea nu mai are ochi.
    Şerpii pe care i-a strâns la sân
    I-au mâncat mâinile.
    GIORGIOS SEFERIS

                                                                           1.

                                        Fragmente dintr-un album cu tăieturi din ziare ale lui Ben Mears (extrase din ziarul ”Pres-Herald”, din Portland):

    19 noiembrie 1975 (pag. 27)
    JERUSALEM'S LOT - Familia domnului Charles V. Pritchett, care, doar cu o lună în urmă, a cumpărat o fermă în oraşul Jerusalem's Lot din ţinutul Cumberland, se mută deoarece, după spusele soţilor Charles şi Amanda Pritchett, veniţi aici din Portland, în fiecare noapte se aud zgomote ciudate. Ferma, un fost punct de reper pe Schoolyard Hill, a fost în trecut proprietatea lui Charles Griffen. Tatăl acestui Griffen fusese patronul Lăptăriei Sunshine, care, în 1962, a fost înglobată în Slewfoot Dairy Corporation. Charles Griffen, care şi-a vândut ferma prin intermediul unui agent de vânzări imobiliare la un preţ considerat de Pritchett a fi „un chilipir nemaipomenit", nu a putut fi găsit pentru a-i obţine o declaraţie în legătură cu situaţia semnalată.
    Amanda Pritchett i-a atras prima oară atenţia soţului ei asupra „zgomotelor ciudate" din podul cu fân la scurt timp după...

    4 ianuarie 1976 (pag. 1):
    JERUSALEM'S LOT - Un accident neobişnuit de maşină a avut loc noaptea trecută sau în zorii zilei de astăzi în orăşelul Jerusalem's Lot din sudul statului Main., Urmele de derapaj găsite la locul accidentului conduc la concluzia că maşina respectivă, o limuzină ultimul model, mergea cu o viteză prea mare când a ieşit de pe şosea şi a intrat din plin într-un stâlp al Centralei Electrice a statului Maine.
    Maşina a fost complet distrusă şi, cu toate că s-au descoperit urme de sânge pe bancheta din faţă şi pe bord, niciun pasager nu a fost încă găsit. Poliţia spune că maşina era înmatriculată pe numele domnului Gordon Phillips din Scarborough. Unul din vecinii domnului Phillips spune că acesta, împreună cu familia lui, plecaseră în vizită la nişte rude în Yarmouth.
    Poliţia presupune că Phillips, soţia acestuia şi cei doi copii, ameţiţi de pe urma impactului, s-au aventurat în pădure şi s-au rătăcit. Căutările au început...

    14 februarie 1976 (pag. 4):
    CUMBERLAND - Doamna Fiona Coggins, o văduvă care locuia singură pe Smith Road în Cumberlandul de Vest, a fost dată dispărută în această dimineaţă de către nepoata ei, domnişoara Gertrude Hersey, care s-a prezentat la biroul Şerifului ţinutului Cumberland.
    Domnişoara Hersey a declarat că mătuşa ei este invalidă şi că starea sănătăţii ei este proastă. Ajutoarele şerifului au pornit investigaţia acestei dispariţii, însă sunt de părere că în acest moment este imposibil să spună ce anume...

    27februarie 1976 (pag: 6):
    FALMOUTH - John Farrington, fermier în vîrstă şi locuitor vechi al oraşului Falmouth, a fost găsit mort în hambarul lui în zorii zilei de astăzi de către ginerele său, Frank Vickery. Vickery declară că Farrington zăcea cu faţa în jos lângă o căpiţă mică de fân, cu o furcă lângă mână.
    Medicul legist David Rice este de părere că Farrington a decedat fie în urma unei hemoragii cerebrale puternice, fie în urma unei hemoragii interne...

    20 mai 1976(pag. 17):
    PORTLAND - Pădurarii din Cumberland au fost puşi în alertă de Departamentul de Protecţie a Animalelor din statul Maine, primind instrucţiuni să caute o haită de câini sălbatici despre care se presupune că acţionează în zona Jerusalem's Lot - Cumberland - Falmouth.
    În ultima lună au fost găsite moarte câteva oi, cu gâtlejurile şi burţile sfârtecate: în unele cazuri, oilor li s-au scos intestinele afară.
    Pădurarul Upton Pruitt declară: „După cum cunoaşteţi, această situaţie s-a înrăutăţit foarte mult în sudul statului..."

    29 mai 1976(pag. 1):
    JERUSALEM'S LOT - Se bănuieşte că este vorba de o afacere necurată în dispariţia familiei lui Daniel Hollaway, care s-au mutat de curînd într-o casă de pe Taggart Stream Road din acest orăşel al ţinutului Cumberland. Politia a fost alertată de bunicul lui Daniel Holloway, care a intrat în panică în urma încercărilor sale repetate de a lua legătura cu ei la telefon.
    Soţii Holloway împreună cu cei doi copii ai lor s-au mutat pe Taggart Stream Road în aprilie şi s-au plâns atât prietenilor cât şi rudelor de „zgomotele ciudate" pe care le aud după lăsarea întunericului.
   În ultimele câteva luni, Jerusalem's Lot a fost scena unor întâmplări stranii şi multe familii s-au...

    4 iunie 1976 (pag. 2):
    CUMBERLAND - Doamna Elaine Tremont, văduvă, care este proprietara unei căsuţe pe Back Stage Road în zona vestică a acestui oraş de provincie, a fost internată în spitalul din Cumberland astăzi dimineaţă cu diagnosticul de infarct.
    Doamna a povestit unui reporter al ziarului nostru că, în timp ce urmărea programul de la televizor, a auzit pe cineva zgâriind la fereastra dormitorului şi şi-a ridicat privirea şi s-a pomenit faţă în faţă cu o figură ciudată care se uita fix la ea.
    „Rânjea", a spus doamna Tremont. „Era oribilă. Niciodată nu am fost atît de înspăimântată. Şi, de când a fost omorâtă familia aia de pe Taggart Stream Road, la numai o milă depărtare de casa mea, sunt speriată tot timpul."
    Doamna Tremont făcea referire la membrii familiei lui Daniel Holloway care au dispărut de la locuinţa lor din Jemsalem's Lot săptămâna trecută. Poliţia spune că cercetează o posibilă legătură între cele două cazuri, însă..

                                                                         2.

                                               Bărbatul cel înalt și băiatul au ajuns în Portland la jumătatea lunii septembrie şi au locuit la un motel timp de trei săptămâni. Erau obişnuiţi cu canicula, însă după clima uscată din Los Zapatos umiditatea excesivă îi enerva pe amândoi. Îşi petreceau mult timp înotând în piscina motelului şi îşi petreceau şi mai mult timp privind cerul.
    Bărbatul cumpăra ziarul Press-Herald în fiecare zi, şi acum exemplarele erau curate şi foşnitoare, fără pete de urină de câine. Citea buletinele meterologice şi căuta articole referitoare la Jemsalem's Lot.
    În ziua a noua a şederii lor în Portland, a dispărut un bărbat din Falmouth. Câinele lui a fost găsit mort în curte. Poliţia ancheta cazul.
    În ziua de 6 octombrie, bărbatul s-a trezit devreme şi a stat în curtea exterioară a motelului. Plecaseră de acum aproape toţi turiştii, plecaseră înapoi în New York şi New Jersey şi Florida, plecaseră înapoi în Ontario şi Nova Scoţia, plecaseră înapoi în Pennsylvania şi California. Turiştii au lăsat în urma lor mizerie şi dolari şi i-au lăsat pe localnici să se bucure mai departe de cea mai frumoasă vară pe care o cunoscuse acest stat.
    Însă în această dimineaţă era ceva nou în aer. Mirosul gazelor de eşapament de pe şosea nu mai era atât de puternic. Orizontul nu era înceţoşat. Iar pâcla lăptoasă de deasupra firelor de iarbă nu mai mângâia picioarele uriaşului panou de peste drum.
    Cerul dimineţii era foarte limpede iar aerul era răcoros. Parcă vara indiană fugise peste noapte.
    Băiatul veni lângă el.
    Bărbatul spuse:
    - Astăzi.

                                                                                 3.

                                          Era aproape  amiază cînd au ajuns la intersecţie, pe şoseaua către Salem's Lot, iar Ben îşi aminti cu durere de ziua aceea mult prea îndepărtată când a ajuns în oraş, hotărât să exorcizeze toţi demonii care îl bântuiau şi încrezător în succesul său. Ziua aceea a fost mai călduroasă decît aceasta, vântul din vest nu sufla atât de puternic iar vara indiană de-abia începuse.
    Își aduse aminte de cei doi băieţi cu undiţele pe umăr..
    Acum albastrul cerului era mai dur, mai rece.
    La buletinul de ştiri de la radio se spunea că indicele de pericol al incendiilor în această perioadă era cinci, un grad sub valoarea maximă. Nu mai plouase în sudul statului Maine din prima săptămână a lunii septembrie.
    Disk-jockeyul de la postul de radio local îi avertiza pe şoferi să îşi stingă cu grijă ţigările şi apoi puse o melodie care spunea povestea unui om ce avea de gând să se arunce de pe turnul de apă din cauza iubitei.
    Coborâră pe Drumul Naţional 12, pe lângă semnul uriaş de bun-venit şi intrară pe Jointer Avenue. Ben observă că semnalizatorul luminos nu mai funcţiona. Nu mai avea pe cine să avertizeze acum.
    Apoi intrară în oraş. Trecură încet prin el şi Ben simţi cum vechea spaimă îl cuprinde din nou, ca o haină rătăcită în lăzile din pod, care a rămas puţin mică, dar care încă te mai încape.
    Lângă el, Mark stătea ţeapăn în scaun, ţinând strâns în mâini o sticluţă cu apă sfinţită adusă tocmai din Los Zapatos. Părintele Gracon i-o oferise ca dar de bun-rămas.
    Şi, împreună cu spaima, apărură şi amintirile: sfâşietoare.
    Înlocuiseră cofetăria lui Spencer cu un magazin LaVerdiere. Însă se pare că nici acestuia nu-i mergea prea bine. Ferestrele închise erau murdare şi goale. Dispăruse şi semnul pentru autobuzele Greyhound.
    În vitrina cafenelei Excellent, atârna strâmbă o tăbliţă anunţând că localul este de vânzare; şi toate mesele şi scaunele fuseseră scoase şi duse într-un bufet mai prosper.
    În capătul străzii, pe firma de deasupra fostei spălătorii automate încă se mai putea citi: „Barlow şi Straker - Mobilă Veche", însă literele aurite se înnegriseră şi priveau cu amărăciune trotuarele pustii. Vitrina era, goală, mocheta groasă era murdară.
    Ben se gândi la Mike Ryerson şi se întrebă dacă oare mai dormea încă în lada din camera din spate. Şi doar acest gând a fost suficient să îi usuce gura.
    Încetini la intersecţie. Pe deal se zărea casa familiei Norton, înconjurată de iarbă îngălbenită şi înaltă, unde se aflase odinioară grătarul construit de Bill Norton. Câteva ferestre erau sparte.
    Mai încolo opri maşina şi privi parcul. Monumentul Eroilor prezida deasupra unei jungle de tufe şi ierburi.
    Iazul fusese sufocat în timpul verii de ierburi acvatice. Vopseaua verde de pe bănci se scorojise şi se cojea.
    Leagănele ruginiseră şi, dacă acum ar fi avut cineva îndrăzneala să le încerce, acestea ar fi scos nişte ţipete înfiorătoare care, fără îndoială, ar fi stricat toată plăcerea temerarului. Toboganul se răsturnase şi zăcea acum cu picioarele-i ţepene în sus, întocmai ca o antilopă moartă. Şi, cocoţată pe marginea lăzii cu nisip, stătea păpuşa uitată a vreunui copil, cu o mână bleagă atârnând în iarbă. Ochii ei din mărgele reflectau o groază întunecată şi plictisită, de parcă, de când fusese părăsită în lada asta cu nisip, ar fi descoperit toate secretele pe care numai noaptea ştie să le ascundă. Şi poate că aşa și era.
    Îşi ridică ochii şi se uită la Casa lui Marsten. Obloanele erau încă lăsate şi privea oraşul cu o răutate şubredă. Era inofensivă acum, dar cum era oare după căderea nopţii...?
    Probabil că ploile au topit ostia cu care Callahan îi sigilase uşile. Şi le putea aparţine din nou, dacă voiau, altar, far al întunericului deasupra acestui oraş criminal şi ocolit de toţi. Se întîlneau acolo sus? se întrebă el.
    Rătăceau oare, palizi, pe coridoarele stăpânite de beznă? Benchetuiau şi oficiau ei slujbe demonice slăvindu-l pe Creatorul Creatorului lor?
    Îşi feri privirea, înfiorat până în măduva oaselor.
    Mark se uită la case. Majoritatea aveau jaluzelele trase; ferestrele altora priveau cu ochi goi în camere pustii. Acestea din urmă erau mai îngrozitoare decât cele zăvorite în mod civilizat, gândi Ben. Păreau a se uita la aceşti musafiri nepoftiţi, veniţi în miezul zilei, cu căutătura insipidă a celor cu probleme serioase de sănătate mentală.
    - Sunt în case, spuse Mark încordat. Sunt aici, în toate casele astea. În spatele jaluzelelor. În paturi şi dulapuri şi pivniţe. Sub duşumele. Se ascund.
    - Uşurel, îi zise Ben.
    Orăşelul rămase în urma lor. Ben coti pe Brooks Road şi trecură pe lângă Casa lui Marsten - cu obloanele-i stricate, cu gazonul transformat într-un labirint complicat de buruieni înalte până la genunchi.
    Mark arătă cu degetul şi Ben se uită în direcţia indicată. Prin iarbă fusese făcută o cărare. Traversa gazonul dinspre drum către terasă. Apoi o depăşiră, şi simţi cum o mare greutate i se ridică de pe piept. Înfruntaseră ce a fost mai rău.
    Departe, pe Burns Road, dar nu prea departe de cimitirul de pe Harmony Hill, Ben opri maşina şi coborâră.
    Intrară împreună în pădure. Sub picioare le trosneau aspru ierburile uscate. În aer se simţea miros ameţitor de fructe de ienupăr şi văzduhul era plin de zumzăitul lăcustelor târzii. Se opriră pe o movilă, de pe care se putea zări luminişul unde liniile Centralei Electrice Maine sclipeau în vântul răcoros al zilei.
    Câţiva copaci arboraseră deja culorile toamnei.
    - Bătrânii spun că de aici a pornit, zise Ben. În 1951. Vântul bătea din vest. Mai spun că probabil a fost vina cuiva care şi-a aruncat neglijent ţigara. O simplă ţigară. A ajuns până la Mlaştini şi nimeni nu a putut să-l oprească.
    Scoase din buzunar un pachet de Pall Mall, privi gânditor eticheta - in hoc signo vinces - apoi desfăcu ambalajul de celofan. Îşi aprinse o ţigară şi stinse chibritul.
    Ţigara avea un gust surprinzător de bun, deşi nu mai fumase de luni de zile.
    - Au ascunzătorile lor acum, spuse. Dar şi le pot pierde. Mulţi ar putea muri... sau ar fi distruşi. Ăsta e un cuvânt mai potrivit. Însă nu toţi. Înţelegi?
    - Da, răspunse Mark.
    - Nu sunt prea inteligenţi. Dacă îşi pierd ascunzătorile, a doua oară or să se ascundă mai prost. Va fi nevoie doar de doi oameni care să-i caute în locurile evidente. Poate că plaga asta se va sfârşi în Salem's Lot înainte chiar de prima zăpadă. Poate nu se va sfârşi niciodată. Nu există niciun fel de garanţii, într-un sens sau altul. Dar fără... ceva... care să-i scoată din vizuini, care să-i supere, nu există absolut nicio şansă.
    - Da.
    - O să fie urât şi periculos.
    - Ştiu.
    - Dar se zice că focul purifică, rosti Ben dus pe gânduri. Purificarea ar trebui să joace un rol important în cazul ăsta, nu crezi?
    - Da, spuse din nou Mark.
    Ben se ridică:
    - Trebuie să ne întoarcem.
    Aruncă ţigara aprinsă într-un maldăr de frunze vechi şi uscate. O panglică albă de fum se ridică tremurătoare lângă tufele verzi de ienupăr şi apoi fu smulsă de vânt. La vreo şapte metri depărtare, în direcţia vântului, se afla o grămadă de copaci obosiţi.
    Fascinaţi, transfiguraţi, urmăriră fumul.
    Se îngroşă. Apăru limba unei flăcări. Se auzi o pocnitură când se aprinseră şi tufele uscate şi ramurile căzute.
    - În noaptea asta nu vor mai hăitui oi şi nu vor mai vizita ferme, şopti Ben. În noaptea asta vor fi puşi pe goană, iar mâine...
    - Tu şi cu mine, spuse Mark şi strânse pumnii.
    Chipul nu îi mai era palid; obrajii i se îmbujoraseră. Ochii îi aruncau fulgere.
    Se întoarseră la maşină şi plecară de acolo.
    În luminişul cel mic, de unde se puteau vedea liniile de înaltă tensiune, focul din tufişuri începu să ardă mai puternic, înteţit de vântul de toamnă care bătea dinspre vest.

                                                                                SFÂRȘIT

Salem's Lot, Stephen King

.....................................................................................
                                                               19.

                                - Nu-i viu, zise Parkins, aprinzându-şi ţigara cu un chibrit mare, de bucătărie. De asta a venit el. E mort, ca şi el. E mort de vreo douăzeci de ani, poate de mai mult. Întreaga ţară e pe moarte. Am fost cu Nolly la film în Falmouth, înainte să închidă cinematograful în aer liber, cam acu' vreo două săptămâni. Am văzut mai multe omoruri şi sânge în primul western decât am văzut în cei doi ani de război în Coreea. Puştii mâncau floricele de porumb şi-i aclamau pe ăia de pe ecran.
    Făcu un gest vag înspre oraşul care acum părea aurit de ultimele raze ale soarelui la apus, aidoma unei localităţi de vis.
    - Probabil că le place să fie vampiri. Da' mie nu; Nolly o să vină după mine la noapte. Îmi iau valea.
    Ben îl privi neajutorat.
    - Şi voi doi tre' să vă urcaţi în maşina aia şi s-o ştergeţi de-aici, spuse Parkins. Oraşul va continua şi fără noi... o vreme. După aia nu mai contează.
    Da, gândi Ben. De ce n-am face asta?
    Glasul raţiunii se auzi în cuvintele lui Mark, care vorbi pentru amândoi:
    - Pentru că e rău, domnule. E cu adevărat rău. Asta e tot.
    - Aşa zici? spuse Parkins. Dădu din cap şi pufăi din Pall Mall. În regulă, atunci.
    Îşi ridică privirea înspre Liceul Central.
    - Cam pişecioasă frecvenţă a elevilor din Lot astăzi. Autobuzele întârzie, copiii sunt bolnavi acasă, de la cancelarie dau telefoane acasă şi nu răspunde nimeni.. Responsabilul cu prezenţa m-a sunat şi am încercat să-l calmez un pic. E un tip mărunţel şi chel care crede că le ştie pe toate. Oricum, profesorii sunt aici. Majoritatea nu locuiesc în oraş. Pot să ţină ore unul cu altul.
    Cu gândul la Matt, Ben zise:
    - Nu toţi sunt din afara oraşului.
    - Nu contează, spuse Parkins. Ochii i se opriră pe ţăruşii pe care Ben îi ţinea în curea. Ai de gând să i-o tragi tipului ăla cu unul din ăştia?
    - Da.
    - Îți dau și carabina mea,  dacă vrei. Puşca asta a fost ideea lu’ Nolly. Lu' Nolly îi plăcea să se plimbe înarmat, da, dom'ne, tare-i mai plăcea. Şi n-avem nici măcar o bancă în oraş ca să poată spera că cineva o s-o jefuiască. Da' o să devină un vampir bun, o dată ce înţelege ce trebuie să facă.
    Mark îl privea cu groază crescândă şi Ben înţelese că trebuie să îl ia de acolo. Asta era cel mai rău.
    - Haidem, îi spuse. E terminat.
    - Cred că ai dreptate, zise Parkins. Ochii lui albaştri, înconjuraţi de o reţea deasă de riduri cercetau oraşul. Pe bune că-i tăcut. Am văzut-o pe Mabel Werts cum trăgea cu ochiul prin binoclu, însă eu zic că nu prea are la ce să tragă cu ochiul acum. E posibil însă să fie mai multă activitate la noapte.

                                                                           46.

                                         La ora șase fără zece  opriră maşina în faţa bisericii St. Andrew. Umbrele tot mai lungi porneau dinspre biserică peste stradă către presbiteriu, învăluindu-l în profeţia lor funestă.
    Ben răsturnă geanta lui Jimmy, aflată pe bancheta din spate, găsi în ea câteva flacoane al căror conţinut îl vărsă pe fereastră, păstrând însă flacoanele.
    - Ce faci?
    - O să le umplem cu apă sfinţită, spuse Ben. Haide.
    Traversară aleea care ducea la biserică şi urcară treptele. Când vru să deschidă uşa din mijloc, Mark se opri şi îl făcu atent:
    - Uită-te la asta.
    Clanţa era înnegrită şi uşa deformată ca şi când prin ea ar fi trecut curent de mare tensiune.
    - Îţi spune ceva chestia asta? întrebă Ben.
    - Nu. Nu, dar... Mark scutură capul de parcă ar fi dorit să alunge un gând încă neformat.
    Deschise usa şi intrară. Biserica era răcoroasă şi cenuşie şi plină cu tăcerea aceea nesfârşită şi sugestivă pe care o au în comun toate altarele credinţei, fie ea albă sau neagră.
    Naosul despărţea două rânduri de strane şi în faţa lui se aflau doi îngeri din ipsos ţinând la piept vasele cu apă sfinţită. Chipurile calme, cu trăsături de o înţelepciune duioasă, le erau uşor aplecate, ca şi când ar fi vrut să-şi surprindă imaginea reflectată în apa lină.
    Ben puse flacoanele în buzunar.
    - Spală-ţi mâinile şi faţa, spuse.
    Mark îl privi tulburat:
    - Dar ăsta-i sac-sacri...
    - Sacrilegiu? Nu şi de data aceasta. Fă cum îţi spun.
    Îşi umplură palmele făcute căuş cu apa limpede şi şi-o aruncară pe faţă, aşa cum cineva, abia trezit dintr-un somn adânc se stropeşte cu apă rece pe ochi ca să-i oblige să vadă lumea reală.
    Ben scoase primul flacon şi tocmai îl umplea, când auziră o voce stridentă:
    - Alo! I-auziţi! Ce faceţi acolo?
    Ben se întoarse. Era Rhoda Curless, menajera Părintelui Callahan, care stătuse până atunci în prima strană, răsucind cu disperare un şirag cu mătănii în mâini. Purta o rochie neagră şi căptuşeala îi atârna de sub tiv. Părul îi era în neorînduială; îşi trecuse degetele neliniştite prin el de nenumărate ori.
   - Unde e părintele? Ce faceţi?
    Vocea îi era ascuţită şi şuierătoare, învecinându-se cu isteria.
    - Cine sunteţi? o întrebă Ben.
    - Doamna Curless. Sunt menajera Părintelui Callahan. Unde e Părintele? Ce faceţi?
    Mâinile ei începură să se războiască una cu cealaltă.
    - Părintele Callahan a plecat, spuse Ben cu toată blândeţea de care mai era în stare.
    - Oh.
    Închise ochii.
    - Voia să oprească ceea ce îndurerează acest oraş?
    - Da, spuse Ben.
    - Ştiam, zise. N-a trebuit să întreb. Este un om al bisericii bun şi puternic. Mereu au existat oameni care să spună că nu va fi niciodată în stare să ia locul Părintelui Bergeron, însă i l-a luat, şi pe bună dreptate. S-a dovedit că Părintele Bergeron nu s-a putut ridica la înălţimea Părintelui Callahan.
    Deschise larg ochii şi îi privi. O lacrimă izvorî din ochiul ei stâng şi se rostogoli pe obraz la vale.
    - Nu-i aşa că nu se va mai întoarce?
    - Nu ştiu, răspunse Ben.
    - Bârfeau pe seama obiceiului lui de a bea, spuse ea mai departe, de parcă nu l-ar fi auzit. Însă a existat vreodată vreun bun preot irlandez căruia să nu-i placă băutura? Nu era un papă-lapte din ăia care să transforme biserica în tripou şi nici într-o doică care să-i şteargă la nas pe cei mai slabi de înger. A fost mult mai mult!
    Vocea i se ridică înspre tavanul boltit într-un strigăt răguşit, aproape provocator:
    - A fost un preot adevărat, nu doar un funcţionăraş al bisericii!
    Deloc surprinşi, Mark şi Ben o ascultau în linişte. Nimic nu îi mai putea mira în această zi mai îngrozitoare ca orice coşmar; nici măcar nu mai aveau puterea să o facă. Nu se mai considerau oameni de acţiune sau răzbunători sau mântuitori; ziua îi înghiţise. Disperaţi, nu făceau altceva decât să încerce să trăiască.
    - Era în putere ultima oară când l-aţi văzut? vru ea să ştie cercetându-i atentă.
    Lacrimile amplificau privirea-i sfredelitoare, lipsită de orice dorinţă de compromis.
    - Da, spuse Mark, amintindu-şi-l pe Callahan în bucătăria mamei sale, cu crucea ridicată deasupra capului.
    - Şi acum aveţi de gând să-i duceţi treaba la bun sfârşit?
    - Da, spuse din nou Mark.
    - Atunci faceţi ce trebuie să faceţi, îi repezi ea. Ce mai aşteptaţi?
    Şi se îndepărtă pe coridorul dintre strane, îmbrăcată în rochia ei cea neagră, bocitoare solitară la înmormântarea care nu avusese loc acolo.

                                                                    47.

                                      Din nou la pensiunea Evei - pentru cea din ultimă oară. Era șase și zece. Soarele ajunsese deasupra pinilor dinspre apus, aruncând priviri însângerate printre norii destrămaţi.
    Ben parcă maşina în faţa casei şi se uită curios în sus la camera lui. Jaluzelele nu erau trase şi se vedea maşina de scris de strajă pe masă, şi, alături, manuscrisul său cu globul-de sticlă deasupra. Era ciudat că putea vedea toate acestea de aici, de jos, că le putea vedea limpede, de parcă lumea ar mai fi fost încă normală, echilibrată şi ordonată.
    Lăsă ochii să-i hoinărească înspre terasa din spate. Balansoarele în care schimbase primul sărut cu Susan stăteau unul lângă celălalt, neschimbate. Uşa prin care se intra în bucătărie era deschisă, aşa cum o lăsase Mark.
    - Nu pot, murmură Mark. Pur şi simplu nu pot.
    Ochii îi erau uriaşi şi albi. Îşi ridicase genunchii la piept şi se făcuse mic pe scaunul maşinii.
    - Trebuie să mergem împreună, spuse Ben. Întinse două flacoane cu apă sfinţită. Mark le refuză îngrozit, ca şi când dacă le-ar fi acceptat, ar fi însemnat să permită otrăvii să-i pătrundă sub piele.
    - Haide, spuse Ben. Nu îi mai rămăsese niciun argument. Haide. Haide.
    - Nu.
    - Mark?
    - Nu!
    - Mark, am nevoie de tine. Tu şi cu mine, atâția am mai rămas.
    - Am făcut destul! ţipă Mark. Nu mai pot! Nu înţelegi că nu pot să mă uit la el?
    - Mark, trebuie s-o facem amândoi. Nu ştii asta?
    Mark luă flacoanele şi le strânse încet la piept.
    - O, Doamne, murmură. O, Doamne Dumnezeule.
    Se uită la Ben şi dădu afirmativ din cap cu o mişcare spasmodică, chinuită.
    - Bine, spuse.
    - Unde e ciocanul? întrebă Ben când coborau din maşină.
    - La Jimmy.
    - În regulă.
    Urcară treptele terasei în vântul care se înteţea. Soarele arunca priviri furioase, roşii, printre nori, vopsind totul în jur în culoarea sângelui. Înăuntru, în bucătărie, duhoarea morţii era palpabilă şi umedă, apăsându-le pieptul cu greutate de granit. Uşa de la pivniţă era deschisă.
    - Mi-e atât de frică, se cutremură Mark.
    - Aşa şi trebuie. Unde e lanterna?
    - În pivniţă. Am lăsat-o acolo când...
    - Bine.
    Se opriră în faţa uşii. Aşa cum spusese Mark, în lumina amurgului treptele păreau a fi la locul lor.
    - Urmează-mă, zise Ben.

                                                                46.

                             Liniștit, Ben gândi: Mă duc la moarte.
    Gândul îi apăru în minte în mod firesc, neînsoţit de teamă sau regrete. Emoţiile care-i răscoliseră sufletul se pierduseră în atmosfera nefastă care copleşise acel loc. În timp ce aluneca şi îşi târa picioarele încercând să găsească locuri de sprijin până la scândura pe care o proptise Mark de perete, Ben nu simţea decât un calm glaciar, anormal.
    Observă că mâinile îi strălucesc, de parcă ar fi fost îmbrăcate în spirite de mănuşi. Şi asta nu l-a surprins.
    Fie acesta sfârşitul aparenţelor. Singurul împărat este împăratul îngheţatei.
    Cine a spus asta? Matt?
    Matt murise. Susan murise. Miranda murise. Şi Wallace Stevens murise.
    Dacă aş fi în locul tău, nu m-aş uita acolo.
    Însă se uitase. Aşa trebuie că arătai când se termina totul. Ca ceva strivit şi sfărâmat, ceva umplut cu lichide de diferite culori. Nu era chiar atât de rău. Nu chiar atât de rău ca moartea lui.
    Jimmy avusese pistolul lui McCaslin; probabil că era în buzunarul de la haină.
    Îl va lua, şi dacă se va lăsa întunericul înainte să ajungă la Barlow...
    Întâi băiatul şi apoi el. Nu era nemaipomenit, dar era, oricum, mai bine decât moartea lui.
    Sări pe pardoseala pivniţei şi îl ajută şi pe Mark să coboare. Ochii băiatului clipiră înspre obiectul întunecat, ghemuit pe duşumea şi apoi priviră în altă parte.
    - Nu pot să mă uit, spuse răguşit.
    - Nu-i nimic.
    Mark se întoarse cu spatele şi Ben îngenunche. Îndepărtă câteva bucăţi criminale de placaj, prin care lamele cuţitelor sticleau ca dinţii de balaur. Apoi, cu blândeţe, îl întoarse pe Jimmy cu faţa în sus.
    Dacă aș fi în locul tău nu m-aș uita.
    - O, Jimmy, încercă să rostească, însă vorbele se sparseră şi-i însângerară gâtul.
    Îl ridică uşor pe Jimmy cu braţul stâng, iar cu mâna dreaptă începu să scoată din el cuţitele lui Barlow. Erau şase şi Jimmy sângerase foarte mult.
    Pe raftul din colţ era un maldăr de draperii frumos împăturite. Le luă şi le întinse peste trupul lui Jimmy după ce luase arma şi lanterna şi ciocanul.
    Se ridică şi încercă lanterna. Geamul se crăpase, însă becul mai funcţiona încă. Lumină pivniţa. Nimic.
    Lumina sub masa de biliard. Gol. Nimic nici în spatele caloriferului. Rafturi cu conserve şi un rastel cu unelte lângă perete. Treptele amputate, împinse în colţul cel mai îndepărtat, ca să nu poală fi văzute din bucătărie.
    Semănau cu un eşafod care nu ducea nicăieri.
    - Unde e? mormăi Ben. Se uită la ceas şi limbile acestuia indicau 6,23.
    Când apunea soarele? Nu-şi amintea. Cu siguranţă că nu mai târziu de 6,55. Asta le lăsa doar o jumătate de oră.
    - Unde e? strigă. Îl simt, dar unde e?
    - Acolo, ţipă Mark arătând ceva cu o mână strălucitoare. Ce-i acolo?
    Ben fixă lumina lanternei în direcţia respectivă. Un bufet galez.
    - Nu-i suficient de mare, îi zise lui Mark. Şi e lipit de perete.
    - Hai să-l dăm la o parte.
    Ben ridică din umeri. Traversară încăperea către bufetul galez şi îl apucară de cîte o latură. Simţi primul fior al emoţiei. Fără îndoială că miasma sau aura sau atmosfera, sau cum voiai să-i zici era mai densă aici, mai agresivă?
    Ben ridică privirea spre ușa de la bucătărie. Lumina era mai slabă acum. Auriul din ea pălise.
    - E prea greu pentru mine, gâfâi Mark.
    - Nu contează, spuse Ben. O să-l răsturnăm. Apucă-l cât poţi de bine.
    Mark se încovoie deasupra bufetului, împingând cu umărul. Pe chipul său strălucitor, ochii priveau fioroşi.
    - În regulă.
    Îl împinseră opintindu-se în el cu toată greutatea corpului şi bufetul galez se răsturnă cu zgomot de oase frânte când porţelanurile de la nunta Evei Miller se sparseră înăuntru.
    - Ştiam eu! exclamă triumfător Mark.
    În perete, în locul acoperit de bufet, era o ușă mică, până la înălţimea pieptului. Un lacăt nou Yale era prins în zăvor.
    Două lovituri puternice date cu ciocanul fură suficiente ca să-l convingă că lacătul nu se va sparge.
    - Isuse Cristoase, murmură uşor.
    Frustrarea i se ridică usturătoare în gât. Să fie astfel învinşi când au ajuns la capăt, învinşi de un lacăt de cinci dolari...
    Nu. Dacă va fi nevoie va sfărâma lemnul uşii cu dinţii.
    Lumină în jur cu lanterna şi raza ei se opri pe rastelul cu unelte din dreapta scării. Atârnat de două cuie din oţel, se afla acolo un topor cu lama acoperită cu o învelitoare din cauciuc.
    Se repezi într-acolo, îl smulse de la locul lui şi scoase învelitoarea de pe lamă. Luă un flacon din buzunar şi îl scăpă pe jos. Apa sfinţită se împrăştie pe pardoseală şi începu imediat să strălucească. Luă alt flacon, deşurubă capacul şi udă lama toporului. Aceasta începu să sclipească cu o lumină nepământeană, de basm. Şi când apucă în mâini mânerul din lemn, gestul acesta îl făcu să se simtă incredibil de bine, incredibil de corect.
    Era ca şi cum o putere supranaturală îi sudase carnea pe acest mâner de topor. Rămase o clipă cu el în mâini, privind lama strălucitoare, şi un impuls straniu îl făcu să o ducă la frunte. Atunci îl cuprinse un sentiment puternic de certitudine, un sentiment de dreptate inevitabilă, un sentiment alb.
    Pentru prima oară de câteva săptămâni încoace, nu mai bâjbâia prin ceţurile dese ale credinţei şi lipsei de credinţă, antrenându-se pentru un meci de box cu un partener al cărui trup era prea lipsit de substanţă ca şă facă faţă loviturilor.
    Cu mii de volţi, puterea îi zbârnâia în sus pe braţe.
    Lama străluci şi mai tare.
    - Fă-o, îl rugă Mark. Repede! Te rog!
    Ben Mears sări în picioare, balansa toporul peste umeri şi îl coborî într-un arc sclipitor, care rămase în faţa ochilor lor şi după ce lovitura fusese dată. Lama muşcă lemnul cu un sunet asurzitor, monstruous, şi se cufundă în zăvor. Aşchiile se împrăştiară în toate părţile.
    Îl trase, iar lemnul ţipă la atingerea oţelului. Îl coborî iarăşi... şi iarăşi... şi iarăşi. Îşi simţea muşchii spatelui flexându-se şi angrenându-se cu o siguranţă şi într-un ritm atât de chibzuit cum nu i se mai întâmplase niciodată până atunci.
    Fiecare lovitură smulgea fragmente mici şi aşchii din lemn, împrăştiindu-le în jur ca schijele unei bombe. La a cincea izbitură toporul pătrunse prin uşă şi el începu să mărească spărtura cu o viteză care se înrudea cu delirul.
    Mark se holbă uimit la el. Focul rece şi albastru care cuprinsese şi mânerul toporului se întindea acum şi de-a lungul braţelor sale, dând impresia că este învăluit într-o coloană de flăcări.
    Capul îi era întors într-o parte, muşchii gâtului încordaţi, uri singur ochi deschis şi aruncând priviri furioase. Din cauza mişcării puternice a omoplaţilor i se sfâşiase cămaşa la spate iar muşchii i se contorsionau sub piele ca parâmele unui vapor.
    Era un om rătăcit, posedat, şi Mark îşi dădu seama fără să ştie (sau fără să fie nevoit să ştie) că acest gen de posedare nu era câtuşi de puţin creştinească; binele acesta era mai elementar, mai puţin rafinat. Era un metal preţios pe care pământul îl scuipa la suprafaţă în bucăţi brute. Nimic nu era finisat. Era Forţa; era Puterea; era ceea ce pune în mişcare roţile uriaşe ale universului.
    Uşa de la cămara subterană a Evei Miller nu i se putea împotrivi. Toporul începu să se mişte cu o viteză orbitoare; devenise cu val, un arc descendent, un curcubeu întins de deasupra umărului lui Ben până la lemnul sfărâmat al ultimei uşi.
    O lovi o ultimă dată și aruncă toporul.
    Își ridică mâinile în fața ochilor. Păreau cuprinse de flăcări.
    Le întinse către Mark și băiatul se feri de atingerea lor.
    - Te iubesc, spuse Ben.
    Se prinseră de mână.

                                                                             49.

                                          Cămara subterană era mică,  aidoma unei celule de închisoare, goală, cu excepţia câtorva sticle prăfuite, a unor lăzi şi a unei baniţe, pline cu cartofi foarte vechi care germinaseră şi îşi întindeau mugurii în toate direcţiile. Şi cu excepţia cadavrelor. Sicriul lui Barlow se afla în capătul depărtat, proptit de perete, ca sarcofagul unei mumii, iar blazonul de pe el strălucea rece în lumina pe care o răspândeau ei doi, ca focul Sfântului Elmo.
    În faţa sicriului, conducând spre el, ca nişte traverse de cale ferată, erau trupurile oamenilor cu care Ben locuise şi cu care îşi împărţise pâinea: Eva Miller şi Weasel Craig lângă ea; Mabe Mullican, din camera din capătul etajului al doilea; John Snow, care era din, provincie şi care de-abia se putea deplasa până la masă din cauza artritei; Vinnie Upshaw; Grover Verrill.
    Păşiră peste ei şi se apropiară de sicriu. Ben aruncă o privire la ceas; era 6,40.
    - Trebuie să îl scoatem afară, spuse. Lângă Jimmy.
    - Probabil cântăreşte o tonă, zise Mark.
    - Putem s-o facem.
    Întinse mâinile, vrând să-l încerce, şi apoi prinse colţul din dreapta al sicriului. Blazonul luci ca un ochi mort.
    Lemnul era neplăcut la pipăit, îi dădea fiori, neted şi pietrificat de trecerea anilor. Niciun por nu se zărea în el, niciun defect cât de mic pe care degetele să-l recunoască şi să se prindă de el. Cu toate acestea, se mişcă uşor. Reuşi cu o singură mână.
    Îl aplecă înainte împingându-l uşor, simţind cum greutatea uriaşă dinăuntru este controlată de contragreutăţi invizibile. Ben ridică sicriul cu o mână.
    - Acum, spuse. Apucă de capătul tău.
    Mark îl apucă şi sicriul fu ridicat cu uşurinţă. Chipul băiatului exprima o surpriză plăcută, luminoasă.
    - Cred că aş putea s-o fac cu un singur deget.
    - Probabil că ai putea. În sfârşit lucrurile merg şi cum vrem noi. Însă trebuie să ne grăbim.
    Scoaseră sicriul prin uşa sfărâmată. Era pe punctul de a se bloca, dar Mark îşi plecă capul şi împinse. Trecu prin uşă cu un scrâșnet de lemn.
    Traversară pivniţa şi îl duseră în locul unde zăcea Jimmy, acoperit cu draperiile Evei Miller.
    - Iată-l, Jimmy, spuse Ben. Iată-l pe nemernic. Pune-l jos, Mark.
    Se uită din nou la ceas. 6,45. Acum lumina care pătrundea prin uşa de la bucătăria de sus era  cenuşie.
    - Acum? întrebă Mark.
    Se priviră pe deasupra sicriului.
    - Da, spuse Ben.
    Mark veni lângă el şi se uitară la zăvoarele şi sigiliile sicriului. Se aplecară amândoi şi zăvoarele se sparseră când le-au atins, cu un pocnet ca de scânduri subţiri. Ridicară capacul.
    Barlow stătea întins în faţa lor, cu ochii aruncând fulgere.
    Acum era tânăr. Părul negru lucios şi vibrant, împrăştiat în valuri pe perna de satin din capătul apartamentului lui îngust. Pielea îi strălucea de sănătate şi viaţă. Obrajii îi erau roşii ca vinul. Dinţii curbaţi peste buzele-i pline, erau albi, cu dungi lungi şi galbene, ca fildeşul.
    - E... începu Mark şi nu mai apucă să termine.
    Ochii roşii ai lui Barlow se rotiră în orbite, plini de o viaţă hidoasă şi de triumf batjocoritor.
    Se fixară asupra ochilor lui Mark şi Mark privi în ei pierdut, în timp ce ochii lui se goleau de orice expresie.
    - Nu te uita la el! zbieră Ben, însă era prea târziu.
    Îl îmbrînci pe Mark: Băiatul scânci adânc din gât şi, fără veste, îl atacă pe Ben. Luat prin surprindere, Ben se clătină facând un pas înapoi. O clipă mai târziu mâinile băiatului se aflau în buzunarul lui căutând pistolul lui Homer McCaslin.
    - Mark! Nu...
    Dar băiatul nu-l auzi. Faţa îi era tot atât de indiferentă ca o tablă ştearsă cu buretele. Scâncetul i se rostogolea mereu şi mereu în gât ca plânsul unui animal micuţ prins în capcană. Apucase pistolul cu ambele mâini.
    Începură să se lupte, Ben încercând să-l smulgă din încleştarea băiatului şi să-l arunce departe de amândoi.
    - Mark! urlă el. Mark, trezeşte-te! Pentru numele lui Dumnezeu...
    Tremurând spasmodic, ţeava coborî înspre capul său şi pistolul se descărca.
    Simţi cum glontele îi trece pe lângă tâmplă.
    Strânse bine cu ambele mâini mâinile lui Mark şi îl lovi cu piciorul. Mark se retrase împleticindu-se şi arma căzu cu zgomot pe pardoseală, între ei.
    Băiatul sări să o apuce, scheunând încă, iar Ben îl pocni cu toată forţa peste gură. Simţi cum buzele băiatului se strivesc de dinţi şi ţipă de parcă el însuşi ar fi fost cel lovit.
    Mark căzu în genunchi şi Ben lovi pistolul cu piciorul, îndepărtându-l de ei.
    Mark încercă să se târască după el şi Ben îl lovi din nou.
    Cu un oftat obosit, băiatul se prăbuşi.
    Puterea îl părăsise acum; şi siguranţa. Era din nou doar Ben Mears şi îi era frică.
    Pătratul de lumină din uşa bucătăriei devenise un violet şters; ceasul lui arăta 6,51.
    O forţă uriaşă părea a acţiona asupra capului său, poruncindu-i să se uite la parazitul rozaliu şi lacom din sicriul de lângă el.
    Privește şi ai să mă vezi, om de nimic. Priveşte-l pe Barlow, care şi-a petrecut secolele aşa cum tu îţi petreci orele în faţa focului, cu o carte în mână. Priveşte şi ai să vezi măreaţa creatură a nopţii pe care vrei s-o ucizi cu beţişorul tău nenorocit. Uită-te la mine, scribule. Am scris pe vieţi omeneşti şi sângele mi-a fost cerneala. Priveşte-mă şi deznăaăjduieşte!
    Jimmy, nu pot s-o fac, E prea târziu, e prea puternic pentru mine...
    PRIVESTE-MĂ!
    Era 6,53.
    Pe podea, Mark gemu:
    - Mami? Mămico, unde eşti? Mă doare capul... e întuneric...
    Va intra în serviciul meu castratum.
    Ben bâjbâi după unul din ţăruşii prinşi la curea şi îl scăpă pe jos. Urlă nenorocit, cuprins de o disperare neagră.
    Afară, soarele părăsise Jerusalem's Lot. Ultimele lui raze mai întârziau puţin pe acoperişul Casei  lui Marsten.
    Luă ţăruşul. Însă unde era ciocanul?
    Unde era afurisitul de ciocan?
    Lângă uşa de la cămara subterană. Încercase să sfărâme lacătul cu el. Se târî pînă acolo şi îl ridică de pe jos.
    Mark se ridicase în şezut, cu gura-i o rană sângerândă. Se şterse cu o mână şi privi uluit sângele.
    - Mama! strigă. Unde e mama mea?
    6,55 acum. Lumina şi întunericul într-un echilibru perfect.

Salem's Lot, Stephen King

...............................................................................................
                                                                    18.

                                       Callahan dădu din cap întocmai ca un copil care acceptă o dojana meritată.
    Şoferul îl mai privi lung o clipă, apoi coborî.
    Ceva ieftin, gândi Callahan. Ceva care să-mi ardă limba şi să-mi sfârâie pe gât. Ceva care să-mi înlăture gustul ăsta slab, dulceag... sau măcar să mi-l atenueze, până când voi găsi un loc unde să pot începe să beau de-adevăratelea. Să beau şi să beau şi să beau...
    Atunci îşi dădu seama că şi-ar putea pierde stăpânirea de sine şi că ar putea să înceapă să plângă. Însă nu avea lacrimi. Se simţea foarte uscat şi golit complet pe dinăuntru. Nu exista decât... gustul acela.
    Hai, şoferule, grăbeşte-te.
    Continuă să privească pe fereastră. Peste drum, un adolescent stătea aşezat pe treptele unei case cu capul cuprins în mâini.
    Callahan îl urmări până când autobuzul se puse în mişcare, însă băiatul nu se clinti.

                                                                 33.

                               Ben simți o mână pe braț şi înotă înspre suprafaţa realităţii. Lângă ureche, Mark îi şopti:
    - Bună dimineaţa.
    Deschise ochii, clipi de vreo două ori ca să-şi alunge vălul de pe ei şi privi prin fereastră la lumea de afară.
    Zorii se furişaseră printr-o ploaie măruntă de toamnă. Acum, copacii care înconjurau pavilionul verde din latura de nord a spitalului erau pe jumătate dezgoliţi iar ramurile lor negre se profilau pe cerul cenuşiu ca nişte litere uriaşe ale unui alfabet necunoscut. Drumul Naţional 30 care ieşea într-o curbă largă din oraş, îndreptându-se către est, era lucios ca o piele de focă - iar o maşină care trecu pe acolo cu farurile încă aprinse lăsă pe asfalt reflexe roşii, funeste.
    Ben se ridică şi privi în jurul său. Matt dormea. Pieptul i se mişca în ritmul respiraţiei regulate, dar superficiale. Şi Jimmy dormea, întins pe unicul fotoliu din încăpere. Pe obraji îi apăruseră peste noapte ţepii bărbii nerase, dându-i un aspect prea puţin potrivit pentru un doctor, iar Ben îşi trecu şi el palma peste obraji. Şi barba lui crescuse.
    - Ar fi vremea să pornim, nu? întrebă Mark.
    Ben dădu afirmativ din cap. Se gândi la ziua care îi aştepta şi la toată hidoşenia ei potenţială şi tresări.
    Unica modalitate prin care ar fi putut să o scoată la capăt ar fi fost să se gândească numai la ce vor face în următoarele zece minute. Se uită la băiat şi nerăbdarea împietrită pe chipul acestuia îl făcu să simtă o uşoară stare de greaţă. Se duse să îl trezească pe Jimmy.
    - Ha! exclamă acesta.
    Se zvârcoli în fotoliu ca un înotător care reuşeşte să ajungă la suprafaţă din ape adânci. Faţa i se contorsionă, pleoapele îi tremurară, deschise ochii şi, timp de o secundă, în ei nu se oglindi decât o teroare pură. Îi privi pe amândoi fără să judece, fără să-i recunoască.
    Apoi îşi dădu seama cine sunt şi se relaxa.
    - Oh. Am visat.
    Mark îl aprobă din cap, înţelegându-i perfect starea.
    Jimmy se uită pe fereastră şi zise „Ziuă", aşa cum un zgârcit ar rosti bani. Se ridică şi se duse la patul lui Matt, îi luă mâna şi îi căută pulsul.
    - E bine? întrebă Mark.
    - Cred că se simte mai bine decât azi-noapte, spuse Jimmy. Ben, vreau să plecăm toţi trei cu liftul de serviciu, în caz că l-a observat cineva pe Mark aseară. Cu cât ne asumăm mai puţine riscuri, cu atât e mai bine.
    - E în regulă dacă îl lăsăm singur pe domnul Burke? se interesă Mark.
    - Cred că da, spuse Ben. Trebuie să ne bazăm pe inteligenţa lui. Nimic nu i-ar conveni mai mult lui Barlow decât să ne ţină ocupaţi cu altceva încă o zi.
    În vârful picioarelor traversară coridorul şi coborâră cu liftul de serviciu. La ora aceasta - aproape şapte şi un sfert - activitatea de-abia începea în bucătărie.
    Unul din bucătari îşi ridică ochii, făcu un semn cu mâna, şi spuse:
    - Salut, dom' doctor.
    Nimeni altcineva nu le mai vorbi.
    - Încotro mai întâi? întrebă Jimmy. La şcoala de pe strada Brock?
    - Nu, spuse Ben. Sunt prea mulţi oameni pe acolo până la prînz. Mark, cei mici ies devreme?
    - Sunt ore până la două.
    - Ne rămâne destulă lumină după aia, zise Ben. Mergem acasă la Mark mai întâi. Ţăruşii.

                                                                               34.

                                            Când se apropiară de Lot, în Buickul lui Jimmy se formă un nor aproape palpabil de spaimă şi încetă orice încercare de a menţine conversaţia. Când Jimmy ieşi de pe autostrada de lângă uriaşul semn verde, reflectorizat, pe care stătea scris DRUMUL NAŢIONAL 12 JERUSALEM'S LOT CUMBERLAND, Ben îşi aminti că acesta a fost drumul pe care s-a întors în oraş cu Susan după prima lor întîlnire - ea voise să vadă un film cu o urmărire de maşini.
    - E mai rău acum, spuse Jimmy. Chipul lui copilăresc era palid şi înspăimântat şi înfuriat. Isuse, aproape că-i poţi simţi mirosul.
    Şi chiar că puteai, gîndi Ben, deşi mirosul era mai mult mental decât fizic: ceva ca o răsuflare psihică a mormintelor.
    Drumul Naţional 12 era aproape pustiu. Trecură pe lângă camioneta lui Win Purinton, părăsită la marginea drumului. Motorul mergea în gol şi Ben îl opri după ce se uită mai întâi în spate. Când se întoarse, Jimmy îl privi întrebător.
    Ben scutură din cap:
    - Nu-i acolo. Motorul mergea şi a rămas aproape fără benzină. Merge în gol de câteva ore, probabil.
    Jimmy se izbi cu pumnul în genunchi.
    Însă când intrară în oraş, tot el spuse cu o voce absurd de uşurată:
    - Priviţi. Magazinul lui Crossen este deschis.
    Aşa era. Milt era afară, făcându-şi de lucru cu o folie de plastic pe care încerca să o potrivească peste standul cu ziare, iar Lester Silvius stătea lângă el, îmbrăcat într-un impermeabil galben.
    - Şi totuşi, nu văd restul echipei, spuse Ben.
    Milt ridică privirea şi le făcu cu mâna şi lui Ben i se păru că a văzut riduri de îngrijorare săpate pe obrajii ambilor bărbaţi.
    Plăcuţa pe care scria „închis" era în continuare pe uşa de la Morga lui Foreman. Şi fierăria era închisă şi magazinul lui Spencer era încuiat cu lacăt şi cufundat în întuneric. Restaurantul era deschis şi, după ce au trecut de el, Jimmy îşi opri Buickul în faţa noului magazin.
    Deasupra vitrinei, litere simple şi aurite îi înştiinţau pe eventualii cumpărători: „Barlow şi Straker - Mobilier deosebit". Şi lipit pe uşă, aşa cum spusese Părintele Callahan, se afla biletul scris cu caligrafia pe care o recunoscură toţi după scrisoarea primită cu o zi în urmă: „închis până la noi dispoziţii".
    - De ce te-ai oprit aici? întrebă Mark.
    - M-am gândit la posibilitatea absurdă că s-ar ascunde înăuntru, răspunse Jimmy. E atât de evident că se gândeşte că nici nu vom lua în considerare magazinul. Şi mă mai gândesc că, de obicei, vameşii fac un semn pe cutiile pe care le-au controlat. Îl fac cu cretă albă.
    Se duseră în spate, şi, în timp ce Ben şi Mark îşi încovoiau umerii sub ploaia amarnică, Jimmy sparse cu cotul înfăşurat în haină geamul şi reuşiră să pătrundă în clădire.
    Aerul era nociv şi urât mirositor, aerul dintr-o încăpere care a stat închisă mai degrabă secole la rând decât doar câteva zile.
    Ben băgă capul în încăperea unde erau expuse mărfurile, însă acolo nu exista niciun loc care să poată constitui o ascunzătoare bună. Prea puţin mobilată, sala nu dădea sentimentul că Straker şi-ar fi înnoit stocul de produse.
    - Vino încoace! se auzi vocea răguşită a lui Jimmy, iar Ben îşi simţi inima zbătându-i-se în gât ca un iepure prins în capcană.
    Jimmy şi Mark stăteau lângă o ladă lungă. Cu mânerul ciocanului Jimmy reuşise să forţeze capacul şi să o deschidă parţial. Când se uitară înăuntru văzură o mână palidă şi mâneca închisă la culoare a unei haine.
    Fără să se gândească la ce făcea, atacă lada. Jimmy meşterea cu ciocanul la capătul celălalt.
    - Ben, spuse Jimmy, o să-ţi tai mîinile. Trebuie...
    Nu-l auzi. Smulse scândurile care alcătuiau lada, fără să ţină cont de aşchii şi cuie. L-au găsit. Au găsit, în sfârşit, monstrul nocturn, monstrul cel vâscos, ca în coşmarurile copiilor, şi îi va înfige ţăruşul drept în piept, aşa cum l-a înfipt în inima lui Susan, va...
    Smulse altă bucată de scândură din lemn prost şi ieftin şi se trezi faţă în faţă cu chipul mort, palid ca luna, al lui Mike Ryerson.
    O clipă domni tăcerea copleşitoare, şi apoi respirară toţi adânc... şi parcă o adiere blândă alergă prin încăpere.
    - Ce facem acum? întrebă Jimmy.
    - Mai bine mergem întâi acasă la Mark, zise Ben. Dezamăgirea părea a-i fi amorţit vocea. Ştim acum unde este. Nu avea niciun ţăruş.
    Aşezară alandala bucăţile de scânduri la loc.
    - Lasă-mă să îţi îngrijesc mâinile, spuse Jimmy. Sângerează.
    - Mai târziu, îi răspunse Ben. Haideţi.
    Se întoarseră în fața clădirii, fără însă a da glas bucuriei de a se afla din nou în aer liber și Jimmy conduse Buickul pe Jointer Avenue, către zona de locuinţe a oraşului, aflată în afara meschinului cartier comercial.
    Au ajuns acasă la Mark poate mai devreme decât ar fi vrut.
    Maşina veche a Părintelui Callahan era parcată în faţa casei, chiar în spatele micului automobil, pe care Henry Petrie, cu mult bun gust şi judecată sănătoasă îl achiziţionase cu câtva timp în urmă.
    Văzându-l, Mark îşi ţinu respiraţia şi privi iute în altă parte. Îi dispăruse toată culoarea din obraji.
    - Nu pot să intru, murmură el. Îmi pare rău. Aştept în maşină.
    - Nu ai de ce să-ţi pară rău, Mark, îl mângâie Jimmy.
    Parcă, opri motorul şi coborî.
    Ben şovăi câteva secunde, puse mâna pe umărul lui Mark şi spuse:
     - Te simţi bine?
    - Sigur.
    Însă nu părea deloc să se simtă bine. Îi tremura bărbia şi avea ochii goi. Brusc, se întoarse cu faţa la Ben şi acum ochii lui erau plini cu durere, înotând în lacrimi.
    - Acoperă-i, te rog. Dacă sunt morţi, acoperă-i.
    - Sigur că o să-i acopăr, spuse Ben.
    - Mai bine că e aşa, zise Mark. Tata... ar fi devenit un vampir de mare succes. Cu timpul, ar fi devenit poate la fel de bun ca Barlow. E... era bun în tot ce-şi propunea să facă. Poate chiar prea bun.
    - Încearcă să nu te gândeşti prea mult la asta, spuse Ben şi detestă sunetul neconvingător, prea formal, al cuvintelor sale chiar când acestea îi ieşiră de pe buze.
    Mark îl privi şi surâse stins.
    - Grămada de lemne e în spate, spuse el. Puteţi lucra mai repede dacă folosiţi strungul tatei. E în pivinţă.
    - În regulă, spuse Ben. Fii calm, Mark. Cât de calm poţi.
    Însă băiatul îşi ferise deja privirea, ştergându-se la ochi cu mâneca.
    Ben şi Jimmy urcară treptele şi intrară în casă.

                                                                        35.

                                     - Callahan nu-i aici, spuse sec Jimmy.
    Căutaseră prin întreaga casă.
    Ben se forţă să rostească cuvintele:
    - Probabil că l-a prins Barlow.
    Privi crucea sfărâmată pe care o ţinea în mâini. Ieri Callahan o purtase în jurul gâtului. Singura urmă pe care o găsiseră. Era pe jos, lângă cadavrele soţilor Petrie, care erau într-adevăr foarte morţi. Cineva le izbise capetele unul de celălalt cu atîta forţă încât literalmente le sfărîmase craniile.
    Ben îşi aduse aminte de forţa neobişnuită de care dăduse dovadă doamna Glick şi simţi că i se face rău.
    - Haide, îi spuse lui Jimmy. Trebuie să-i acoperim. Am promis.

                                                                         36.

                                          Luară cuvertura de pe canapeaua din camera de zi şi îi acoperiră cu ea.
    Ben încercă să nu se uite la ei şi nici să nu se gândească la ce făceau, însă îi era imposibil. Când terminară, o mână - degetele lungi şi fine, unghiile date cu ojă mărturiseau că îi aparţine lui June Petrie - ieşi în afară de sub cuvertura brodată cu modele vesele şi el o împinse la loc cu vârful piciorului, strâmbându-se din cauza efortului pe care îl făcea ca să-şi ţină stomacul sub control. Era evident ce anume ascundea cuvertura şi gândul îi zbură la fotografiile recente din Vietnam - morţi de pe câmpul de luptă şi soldaţi care cară poveri îngrozitoare în saci negri din cauciuc, ridicol de asemănători cu sacii de golf.
    Coborâră la subsol apoi, fiecare cu câte un braţ de lemne de foc din frasin galben.
    Subsolul fusese regatul lui Henry Petrie şi îi reflecta perfect personalitatea: trei lămpi de mare putere fuseseră instalate în linie dreaptă deasupra zonei de lucru, fiecare acoperită cu câte un abajur metalic mare care permitea luminii să cadă cu strălucire maximă pe raboteză, pe fierăstrău, pe fierăstrăul mecanic, pe strung, pe aparatul electric de sablat.
    Ben observă că Petrie construia o casă pentru păsări, pe care avusese probabil intenţia să o instaleze în curtea din spate în timpul primăverii viitoare, iar proiectul după care lucrase era întins pe planşetă, prins cu grijă în fiecare colţ. Făcea o treabă competentă, deşi neinspirată, care acum nu va mai fi niciodată dusă până la capăt.
    Pardoseala era măturată, însă în aer rămăsese parfumul nostalgic şi plăcut al rumeguşului.
    - N-o să meargă, spuse Jimmy.
    - Ştiu, zise Ben.
    - Lemne de foc, pufni Jimmy şi lăsă lemnele să-i cadă din braţe şi să se izbească de duşumea cu zgomot puternic. Surcelele se rostogoliră nebune ca beţişoarele de Marocco.
    Scoase un hohot de râs ascuţit şi isteric.
    - Jimmy...
    Însă râsul lui reteză încercarea de a vorbi a lui Ben ca o coardă de pian ciopârţită.
    - O să ne ducem şi o să oprim nenorocirea asta cu un braţ de surcele din curtea din spate a lui Henry Petrie. De ce să nu luăm şi nişte picioare de scaun sau nişte bâte de baseball?
    - Jimmy, ce altceva putem face?
    Jimmy îl privi şi, cu un efort vizibil, reuşi să se controleze.
    - Putem căuta comoara, spuse. Faceţi patruzeci de paşi în păşunea de nord a lui Charles Griffen şi căutaţi sub pietroiul uriaș de acolo. Ha! Isuse! Putem pleca din oraș! Asta putem face.
    - Vrei să abandonezi? Asta vrei?
    - NU. Însă nu e vorba doar de ziua de azi, Ben. O să dureze săptămâni până reuşim să-i prindem pe toţi, dacă vom reuşi vreodată. Poţi să suporţi asta? Poţi să suporţi să faci... să faci ce i-ai făcut lui Susan de o mie de ori? Să-i scoţi din dulapuri şi din vizuinile lor împuţite în timp ce zbiară şi se zbat, ca să le înfigi un ţăruş în cavitatea toracică şi să le sfărâmi inima? Poţi să faci numai asta până în luna noiembrie fără să înnebuneşti?
    - Nu ştiu.
    - Şi cum rămâne cu băiatul? Crezi că el o să reziste? O să fie tocmai gata pentru cămaşa de forţă. Şi Matt o să moară. Îţi garantez asta. Şi ce vom face când poliţia federală o să înceapă să-şi vâre nasul în treburile noastre, dorind să afle ce dracu' s-a întâmplat cu Salem's Lot? Ce-o să le spunem?
    „Scuzaţi-mă puţin, cât vâr ţăruşul în lipitoarea asta?"
    - La aspectul ăsta te-ai gândit Ben?
    - Cum naiba să ştiu? Cine a avut timp să stea şi să se gândească la consecinţe?
    Îşi dădură seama în acelaşi timp că stăteau nas în nas ţipând unul la celălalt.
    - Hei, spuse Jimmy. Hei.
    Ben lăsă ochii în jos:
    - Îmi pare rău.
    - Nu, e vina mea. Suntem foarte tensionaţi... ne aflăm la ceea ce Barlow ar numi un final de partidă.
    Îşi trecu mâna prin părul de culoarea morcovului şi privi fără ţintă în jur. Dintr-o dată ochii i se fixară cu interes pe ceva aflat lângă proiectul lui Petrie. Era un creion negru din cărbune.
    - Poate că aşa e cel mai bine, spuse.
    - Ce?
    - Tu rămâi aici, Ben. Începi să ascuţi ţăruşii. Dacă tot e să facem treaba asta, măcar să lucrăm în mod ştiinţific. Tu eşti secţia de producţie. Mark şi cu mine ne constituim în departamentul de cercetare. Vom cutreiera oraşul în căutarea lor. Şi îi vom găsi, aşa cum l-am găsit pe Mike. Voi face câte un semn pe uşa respectivă cu cărbunele ăsta. Şi apoi mâine, ţăruşii.
    - Nu vor vedea semnele şi vor pleca de acolo?
    - Nu cred. Nu mi s-a părut că doamna Glick ar fi dat dovadă de capacitatea de a face astfel de conexiuni. Cred că se deplasează mai degrabă bazându-se pe instinct, decât pe raţiune. După o vreme s-ar putea să se mai deştepte puţin, să înceapă să se ascundă mai bine, însă în prima fază cred că va fi ca şi cum am pescui peşti din acvariu.
    - De ce să nu merg şi eu?
    - Pentru că eu cunosc oraşul şi oraşul mă cunoaşte - aşa cum l-a cunoscut şi pe tatăl meu. Cei care mai trăiesc în Lot stau astăzi ascunşi în casele lor. Dacă tu ai bate la ușă, nu ți-ar deschide. Dacă bat eu, majoritatea m-ar lăsa să intru. Şi cunosc şi nişte ascunzători pe aici. Ştiu unde câmpia se înfundă în mlaştini şi încotro duc drumurile nămoloase. Tu nu ştii. Poţi să faci strungul ăla să funcţioneze?
    - Da, răspunse Ben.
    Bineînţeles, Jimmy avea dreptate. Şi totuşi, alinarea pe care a simţit-o la gândul că nu trebuie să iasă şi să-i înfrunte îl făcu să aibă un sentiment de vinovăţie.
    - Bine. Începe lucrul. A trecut deja de amiază.
    Ben se întoarse la strung, apoi se opri.
    - Dacă vrei să aştepţi jumătate de oră, poţi să-ţi dau, sa zicem, vreo jumătate de duzină de ţăruşi să-i ai cu tine.
    Jimmy tăcu o clipă, apoi îşi coborî privirea:
    - Hm, cred că mâine... mâine va fi...
    - Bine, spuse Ben. Du-te. Ascultă, ce-ar fi să vă întoarceţi pe la trei? Cam la vremea aia nu mai e nimeni la şcoală şi putem s-o controlăm împreună.
    - Bine.
    Jimmy părăsi atelierul lui Petrie şi se îndreptă spre scară. Ceva - o jumătate de gând, sau poate adierea inspiraţiei - îl făcu să se întoarcă. Îl văzu pe Ben în partea cealaltă a subsolului, lucrând sub lumina puternică a celor trei lămpi, agăţate ordonat, în rând.
    Ceva... şi dispăru.
    Se întoarse.
    Ben opri strungul şi se uită la el întrebător:
    - Altceva?
    - Mda, spuse Jimmy. Chiar pe vârful limbii. Dar s-a împotmolit acolo.
    Ben ridică din sprâncene.
    - Când m-am uitat înapoi de la scară şi te-am văzut, parcă mi-am dat seama de ceva. Acum nu mai ştiu.
    - Important?
    - Nu ştiu.
    Îşi târşâi fără rost picioarele, dorind să-şi amintească despre ce anume fusese vorba. Ceva în legătură cu imaginea lui Ben sub lumina lămpilor, aplecat deasupra strungului. Nu avea niciun sens. Concentrarea făcea ca gândul să pară şi mai îndepărtat.
    Urcă scara, însă se mai opri o dată ca să privească înapoi. Imaginea i se părea teribil de cunoscută, însă nu ştia ce trebuie să înţeleagă. Traversă bucătăria şi se duse la maşină. Ploaia se transformase în burniţă.

                                                                    37.

                                     Mașina lui Roy McDougall se găsea în parcarea zonei de rulote de pe Bend Road şi, văzând-o acolo, într-o zi de lucru, Jimmy se gândi la ce era mai rău.
    Coborâră împreună, el şi Mark, Jimmy ducându-şi în mână geanta neagră de medic. Urcară cele câteva trepte din faţă şi Jimmy încercă soneria. Nu funcţiona, aşa că bătu în uşă.
    Loviturile sale nu treziră pe nimeni dinăuntru şi nici din rulota învecinată, aflată la vreo douăzeci de metri distanţă de cea a familiei McDougall, în faţa căreia se afla, de asemenea, o maşină parcată.
    Jimmy încercă uşa dublă. Era încuiată.
    - E un ciocan pe locul din spate al maşinii, spuse.
    Mark i-l aduse şi Jimmy sparse geamul uşii exterioare, chiar sub clanţă. Îşi băgă mâna prin spărtură şi desfăcu siguranţa. Uşa interioară era descuiată. Intrară.
    Recunoscură instantaneu mirosul şi Jimmy simţi cum nările i se contractă, de parcă ar fi vrut să îl ţină departe. Duhoarea nu era la fel de apăsătoare cum fusese în pivniţa Casei lui Marsten, însă, în esenţă, era tot atât de ofensivă - duhoarea descompunerii şi a morţii. O duhoare umedă, putredă.
    Jimmy îşi aminti cum, pe vremea copilăriei, se dusese cu prietenii în timpul vacanţei de primăvară, cu bicicletele, să adune sticlele retornabile de bere şi de răcoritoare pe care topirea zăpezilor le descoperise. Într-una din ele (o sticlă de suc de portocale) văzu un şoarece de câmp mic, descompus, care fusese atras înăuntru de dulceaţa pereţilor de sticlă şi nu mai fusese în stare să iasă. Mirosul îi răbufni în faţă şi el se îndepărtă şi vomită.
    Acest miros era tulburător de asemănător cu acela de demult - un amestec de dulceag greţos şi acru descompus, care fermenta sălbatic. Simţi cum fierea i se ridică în gât.
    - Sunt aici, spuse Mark. Undeva pe aici.
    Cercetară metodic locuinţa - bucătăria, sufrageria minusculă, camera de zi, cele două dormitoare.
    Deschiseră dulapurile în timp ce treceau dintr-o încăpere în alta. Lui Jimmy i se păru că au găsit ceva în dulapul din dormitorul mare, însă nu era decât un maldăr de rufe murdare.
    - Nu au pivniţă? întrebă Mark.
    - Nu, însă poate că există un loc unde să se fi putut strecura.
    Ocoliră rulota şi descoperiră o uşiţă care se deschidea înăuntru, fixată în fundaţia din beton ieftin a rulotei. Era închisă cu un lacăt vechi. Jimmy îl sfărâmă cu cinci lovituri de ciocan şi când deschise pe jumătase trapa, duhoarea îi izbi ca un val uriaş.
    - Aici sunt, spuse Mark.
    Iscodind cu privirea, Jimmy reuşi să desluşească trei perechi de picioare, aliniate precum cadavrele pe cîmpul de luptă. O pereche era încălţată cu ghete de lucru, alta purta papuci croşetaţi şi a treia pereche de picioare - picioruşe, de fapt - erau goale.
    Un gând nebunesc îi trecu prin minte lui Jimmy: scenă de familie. Revistă Reader's Digest, unde eşti când avem nevoie de tine? Irealitatea îl cuprinse cu aripile ei. Copilaşul, gândi el. Cum să-i facem aşa ceva unui copilaş?
    Făcu un semn cu cărbunele pe trapă şi ridică de pe jos lacătul sfărâmat.
    - Hai să mergem alături, spuse.
    - Aşteaptă, zise Mark. Hai să scoatem unul afară.
    - Să scoatem...? De ce?
    - Poate că lumina zilei îi omoară, spuse Mark. Poate că nu va mai fi nevoie să folosim ţăruşii.
    Jimmy întrezări speranţa:
    - Da, bine. Pe care?
    - Nu copilul, răspunse imediat Mark. Bărbatul. Apucă-l de un picior.
    - În regulă, spuse Jimmy.
    Parcă avea gura umplută cu bumbac şi când încercă să înghită, simţi un pocnet în gât.
    Mark se strecură greu înăuntru, târându-se pe burtă; sub greutatea lui trosneau frunzele uscate pe care vântul de toamnă le răspândise acolo. Apucă una din cizmele lui Roy McDougall şi trase.
    Jimmy se înghesui alături de el, zgâriindu-şi ţeasta de pragul prea scund, împotrivindu-se senzaţiei de claustrofobie care îl cuprinsese. Apucă cealaltă cizmă şi îl traseră împreună afară, în burniţa care dădea semne că ar fi vrut să înceteze şi la lumina albă a zilei.
    Ce a urmat a fost aproape insuportabil. De îndată ce lumina l-a cuprins pe de-a întregul, Roy McDougall a început să se zvârcolească ca un om deranjat din somn. Din pori începură să îi iasă aburi şi lichid iar pielea i se crâmpoţi şi se îngălbeni puţin. Pupilele i se mişcară în spatele pleoapelor subţiri. Picioarele-i loviră încet, ca în vis, frunzele umede. Buza superioară descoperi incisivi asemănători cu cei ai unui câine uriaş - ciobănesc german sau collie. Braţele i se mişcară încet, cu pumni care se strângeau şi se desfăceau; şi când una din mâini atinse în treacăt cămaşa lui Mark, acesta făcu un salt înapoi articulând un strigăt dezgustat.
    Roy se întoarse pe burtă şi începu să se târască încet înapoi în canalul îngust. Braţele şi genunchii săi lăsau amprente în huma înmuiată de ploaie. Jimmy observă că un fel de sughiţ apăruse imediat ce lumina îi lovise trupul; şi încetă de îndată ce McDougall se adăposti în întregime la umbră din nou. La fel se întâmplă şi cu umezeala emanată.
    Când ajunse la locul său de odihnă, McDougall se întoarse pe spate şi rămase nemişcat.
    - Închide trapa, spuse Mark cu vocea sugrumată. Te rog, închide-o.
    Jimmy închise trapa şi puse la loc, cât de bine putu, lacătul sfarâmat. În minte îi rămase, însă, imaginea corpului lui McDougall zbătându-se în frunzele ude, mucegăite, ca un şarpe ameţit. Şi nu credea că va veni o vreme când această amintire să nu îl obsedeze - chiar dacă ar fi fost să trăiască şi o sută de ani.

                                                                        38.

                                            Rămaseră tremurând în ploaie, uitându-se unul la celălalt.
    - Încercăm alături? întrebă Mark.
    - Da. E logic ca soţii McDougall să-i fi atacat pe ei mai întâi.
    Traversară distanţa dintre rulote şi, de această dată, duhoarea de putregai îşi dădu în vileag prezenţa în faţa nărilor lor chiar din curtea mică din faţă. Numele înscris sub sonerie era Evans. Jimmy dădu din cap. David Evans şi familia lui. Era mecanic la secţia auto a companiei Sears din Gates Falls. Îl tratase în urmă cu vreo doi ani de chist sau cam aşa ceva.
    Acum soneria funcţiona, însă nu le răspunse nimeni. Au găsit-o pe doamna Evans în pat. Cei doi copii erau în două paturi suprapuse în acelaşi dormitor, îmbrăcaţi în pijamale identice cu figurine din poveştile cu ursuleţul Pooh. A durat ceva mai mult până l-au găsit pe Dave Evans. Se ascunsese în cămara încă neterminată de deasupra garajului.
    Jimmy făcu un semn pe uşa casei şi pe uşa garajului.
    - Merge bine, spuse. Doi din două încercări.
    Mark zise ruşinat:
    - Poţi să mă aştepţi câteva minute? Aş vrea să mă spăl pe mâini.
    - Sigur, spuse Jimmy. Şi eu aş vrea. Nu cred că familia Evans se va supăra că-i folosim baia.
    Intrară din nou în casă şi Jimmy se aşeză pe unul din scaunele din camera de zi şi închise ochii. Curând, îl auzi pe Mark cum lasă să curgă apa la baie.
    Pe ecranul întunecat al pleoapelor sale văzu camera de lă morgă, văzu cum cearşaful care acoperea trupul doamnei Glick începe să tremure, văzu cum mâna ei cade de pe masă şi îşi începe dansul delicat în aer...
    Deschise ochii.
    Rulota aceasta era mult mai bine îngrijită decât cea a familiei McDougall, mai curată, mai ordonată.
    Nu o cunoscuse pe doamna Evans, însă părea a fi fost o gospodină care se mândrea cu casa ei. Într-o cămară mică se afla un maldăr de jucării ale copiilor morţi, cămară care probabil că se numise spălătorie în broşura originală a negustorului de case pe roţi. Bieţi copii, spera că apucaseră să se bucure de jucăriile lor câtă vreme fuseseră zile senine şi luminoase. Erau acolo o tricicletă, câteva camioane din plastic şi o staţie de benzină de jucărie, o omidă pe roţi (probabil că se bătuseră straşnic din cauza ei), o masă de biliard de jucărie.
    Se uită în altă parte şi apoi, uluit, îşi întoarse privirea înapoi.
    Cretă albastră.
    Trei lămpi cu abajururi în rând.
    Bărbaţi care ocolesc masa verde sub lumina puternică a lămpilor, scuturându-şi degetele de particulele de cretă albastră...
    - Mark! strigă, îndreptându-se brusc în scaun. Mark!
    Şi Mark veni în fugă, fără cămaşă, ca să afle ce s-a întâmplat.

                                                            39.

                                      Pe la ora două şi jumătate venise să îl viziteze un vechi student de al său (promoţia '64, 10 la literatură, 8 la compunere). A comentat ceva despre maldărul de literatură a misterelor şi l-a întrebat pe Matt dacă nu cumva studia pentru a-şi da doctoratul în ştiinţele oculte.
    Matt nu-şi putea aduce aminte dacă îl chema Herbert sau Harold.
    Matt, care tocmai citea o carte intitulată Dispariţii stranii când a apărut acest Herbert sau Harold, fu bucuros de întrerupere. Chiar şi acum aştepta cu sufletul la gură să sune telefonul, deşi ştia că ceilalţi, nu pot pătrunde în şcoala de pe strada Brock decât după ora trei. Era disperat că nu are încă veşti despre Părintele Callahan.
    Şi ziua părea a se grăbi spre noapte cu viteză alarmantă - întotdeauna i se spusese că timpul trece îngrozitor de greu în spital. Îşi simţea mintea înceată şi înceţoşată. Se simţea, în sfârşit, bătrân.
    Începu să-i povestească lui Herbert sau Harold despre oraşul Momson din Vermont, a cărui istorie tocmai o citise.
    I se păruse extrem de interesantă deoarece credea că povestea aceasta, dacă era adevărată, putea fi considerată un precursor al destinului oraşului Lot.
    - Toată lumea a dispărut, îi spuse lui Herbert sau Harold, care îl asculta cu un plictis politicos, însă nu foarte bine mascat. Era doar un orăşel din partea nordică a statului Vermont, accesibil doar pe Autostrada 2 şi pe Drumul Naţional 19. Recensământul din 19,20 a declarat o populaţie de 312 locuitori. În august 1923, o femeie din New Iork a început să-şi facă griji pentru că sora ei nu îi mai scrisese de două luni. A făcut o scurtă călătorie acolo cu soţul ei şi ei au fost primii care au informat presa, deşi mă îndoiesc că cei din zonele limitrofe nu au ştiut despre cele ce se petreceau în oraş. Dispăruseră şi sora şi soţul şi toată lumea din Momson. Casele şi hambarele erau întregi, şi într-una din case masa era pregătită pentru cină. Cazul a făcut destulă vâlvă la vremea respectivă. Nu cred că mi-ar conveni să îmi petrec noaptea acolo. Autorul cărţii pretinde că oamenii din oraşele învecinate spun nişte poveşti ciudate... vrăjitori şi spiriduşi şi chestii de astea. Încă şi în ziua de azi, câteva din hambarele de la periferie au pictate pe porţi semne magice şi cruci uriaşe. Uite, asta e o fotografie a magazinului universal şi a staţiei de benzină şi a magazinului de cereale  - în perimetrul lor se afla centrul oraşului Momson. Ce crezi că s-a putut întâmpla acolo?
    Herbert sau Harold privi politicos fotografia. Un simplu orăşel cu câteva magazine şi câteva case. Unele dintre ele erau chiar în pragul prăbuşirii, probabil apăsate de cantitatea mare de zăpadă din timpul iernii. Putea fi oricare orăşel din ţară. Daca treceai cu maşina prin vreunul, după ora opt seara când trăgeau obloanele magazinelor, nici nu-ţi puteai da seama dacă este pe acolo cineva în viaţă. Cu siguranţă că bătrânul s-a sclerozat.
    Herbert sau Harold se duse cu gândul  se duse cu gândul la o mătuşă de a lui care, în ultimii doi ani ai vieţii, devenise convinsă că propria-i fiică îi ucisese papagalul şi acum i-l dădea de mâncare în formă de friptură, la cuptor. Bătrânii căpătau idei din astea, ciudate şi fixe.
    - Foarte interesant, spuse, ridicându-şi ochii. Însă nu cred... domnule Burke? Domnule Burke, vă simţiţi rău? Sunteţi... soră! Hei, soră!
    Ochii lui Matt căpătaseră o privire sticloasă şi fixă. Cu o mână apucase cearşaful de pe pat. Cu cealaltă îşi apăsa pieptul. Chipul i se albise şi pulsul i se vedea zbuciumându-se în mijlocul frunţii.
    Prea curând, gândi. Nu, prea curând...
    Durerea, izbindu-l în valuri uriaşe, purtându-l cu ea în străfundurile întunericului. Vag, se gândi: Ai grijă de ultima treaptă, e o cursă.
    Şi apoi, prăbuşirea.
    Herbert sau Harold ieşi în goană din cameră, răsturnându-şi scaunul şi împrăştiind cărţile pe jos. Sora venea deja, aproape alergând, la rândul ei.
    - E domnul Burke, îi spuse Herbert sau Harold, care încă mai ţinea în mână cartea, cu degetul arătător introdus între paginile cu fotografiile oraşului Momson, Vermont.
    Sora dădu scurt din cap şi intră în cameră. Matt zăcea în pat, cu capul pe jumătate în afara acestuia, cu ochii închişi.
    - E...? întrebă eu timiditate Herbert sau Harold. Întrebarea era completă.
    - Da, aşa cred, răspunse sora, în timp ce apăsa butonul care chema echipa de reanimare. Va trebui să plecaţi acum.
    Era din nou calmă, acum că totul reintrase în normal şi avu timp să regrete că îşi lăsase prânzul mâncat doar pe jumătate.

                                                                   40.

                                  - Însă nu există nicio sală de biliard în Lot, spuse Mark. Cea mai apropiată e în Gates Falls. Să se fi dus până acolo?
    - Nu, zise Jimmy. Sunt sigur că nu a făcut asta. Însă există oameni care au acasă mese de biliard.
    - Da, ştiu.
    - Şi mai este încă altceva, se încruntă Jimmy. Aproape că îmi vine în minte.
    Se lăsă pe spate, închise ochii şi şi-i acoperi cu mâinile. Mai era ceva, şi în minte asocia acest ceva cu plasticul. De ce cu plasticul? Existau jucării din plastic şi ustensile din plastic pentru picnicuri şi folii groase din plastic cu care-ţi acoperi barca pe timpul iernii...
    Şi, fără veste, în minte i se formă imaginea unei mese de biliard acoperită cu o folie groasă din plastic, imagine completată cu o voce care spunea:
    Chiar că ar trebui să o vând înainte să-i putrezească pâsla - Ed Craig zice că s-ar putea să putrezească - însă a fost a lui Ralph...
    Deschise ochii:
    - Ştiu unde este, spuse. Ştiu unde e Barlow. E în subsolul pensiunii Evei Miller.
    Şi aşa era; ştia ca este adevărat. Mintea lui ştia cu certitudine asta.
    Ochii lui Mark străluciră.
    - Hai să-l prindem.
    - Aşteaptă.
    Se duse la telefon, găsi în carte numărul Evei Miller şi îl formă iute. Sună fără ca cineva să răspundă. Zece triluri, unsprezece, o duzină. Puse receptorul la loc în furcă.
    Era înspăimântat.
    Eva avea cel puţin zece chiriaşi, iar mulţi dintre ei erau oameni în vârstă, pensionari. Întotdeauna era cineva acasă, întotdeauna până acum.
    Se uită la ceas. Era trei şi un sfert şi timpul se grăbea, se grăbea.
    - Să mergem, spuse.
    - Şi Ben?
    Jimmy răspunse posomorât:
    - Nu putem să-l sunăm. Linia telefonică e tăiată la tine acasă. Dacă mergem acum direct la pensiunea Evei şi se dovedeşte că nu am dreptate, ne mai rămâne suficientă lumină. Dacă am dreptate, ne întoarcem şi îl luăm pe Ben şi oprim odată pentru totdeauna ceasul ăsta blestemat.
    - Lasă-mă doar să-mi pun cămaşa, spuse Mark şi fugi pe coridor înspre baie.

                                                                       41.

                                            Citroenul lui Ben se afla în micuţa parcare a pensiunii, tencuit acum cu frunzele ude ale ulmilor care înconjurau peticul de teren acoperit cu pietriş. Vântul se înteţise, însă ploaia încetase. Firma pe care scria „Pensiunea Evei" se legăna şi scheuna în după-amiaza cenuşie. Casa părea învăluită într-o linişte sinistră, ca şi cum ar fi aşteptat ceva şi Jimmy făcu o conexiune mentală care îl îngrozi. Semăna perfect cu casa lui Marsten.
    Se întrebă dacă exista cineva care să se fi sinucis aici. Eva ar fi trebuit să ştie, însă nu credea că Eva ar mai fi avut chef de vorbă... nici acum, nici niciodată.
    - Ar fi o ascunzătoare perfectă, spuse cu voce tare. Să îţi iei o cameră în pensiunea din oraş şi apoi să te înconjori cu proprii tăi copii.
    - Eşti sigur că nu ar trebui să-l chemăm pe Ben?
    - Mai târziu. Haide.
    Coborâră din maşină şi se îndreptară spre terasă. Vântul îi trăgea de haine, le zburlea părul. Erau trase toate obloanele şi casa părea ameninţătoare.
    - Simţi? întrebă Jimmy.
    - Da. E mai puternic ca oricând.
    - Te simţi în stare?
    - Da, spuse hotărât Mark. Dar tu?
    - Sper, pentru Dumnezeu, că sunt şi eu în stare, răspunse Jimmy.
    Urcară treptele terasei şi Jimmy încercă uşa. Nu era încuiată.
    Când pătrunseră în bucătăria uriaşă a Evei Miller, pe care chiriaşii erau obligaţi să o ţină curată, duhoarea îi izbi necruţătoare pe amândoi, ca răsuflarea unei gropi deschise cu gunoi - şi totuşi uscată, ca trecută prin negura vremurilor.
    Jimmy îşi aminti discuţia avută cu Eva - trecuseră aproape patru ani de atunci, imediat după ce începuse să practice medicina. Eva venise la el să-şi facă un control. Ani de zile fusese pacienta tatălui său şi când Jimmy îi luase locul, păstrând acelaşi cabinet din Cumberland, ea venise la consultaţie fără urmă de stânjeneală.
   Au vorbit despre Ralph, mort atunci de mai bine de doisprezece ani, şi ea îi spusese că stafia lui Ralph se afla în casă cu ea - din când în când dădea peste câte un obiect nou de al lui şi uitat pe moment, fie în pod, fie în câte vreun sertar.
    Şi, desigur, mai era şi masa de biliard din pivniţă. A spus că ar trebui să scape de ea; ocupa un loc pe care l-ar fi putut folosi la altceva. Însă a fost a lui Ralph, şi nu se putea hotărî să dea un anunţ în ziarul local sau la programul de radio „Yankee Trader".
    Acum traversau bucătăria, îndreptându-se către uşa de la pivniţă şi Jimmy o deschise. Mirosul greu era şi mai puternic, copleşitor.
    Bâjbâi pe perete după întrerupător, însă lumina nu se aprinse. Desigur că a avut grijă să întrerupă curentul.
    - Caută pe aici, îi spuse lui Mark. Trebuie să fie pe undeva o lanternă sau nişte lumânări.
    Mark începu să cotrobăie prin bucătărie, deschizând sertare şi căutând prin ele. Observă că rastelul cu cuţite de bucătărie de deasupra chiuvetei era gol, însă atunci nu dădu acestui fapt nicio importanţă.
    Inima îi bătea într-un ritm dureros de încet, ca o tobă înfăşurată în cârpe. Îşi dădu seama că acum se afla la capătul cel zdrenţuit şi depărtat al rezistenţei sale, la limita ei exterioară. Mintea-i parcă nu mai putea să gândească, ci doar reacţiona la stimuli. În permanenţă i se părea că vede cu coada ochiului mişcări şi umbre şi-şi întorcea repede capul să se uite şi nu vedea nimic.
    Un veteran de război ar fi fost în stare să recunoască simptomele care anunţau declanşarea nevrozei de luptă.
    Se duse pe coridor şi căută prin scrinul de acolo. În al treilea sertar descoperi o lanternă mare cu patru baterii. O luă cu el în bucătărie:
    - Uite-o, Ji...
    Se auzi un huruit, urmat de o bufnitură greoaie.
    Uşa de la pivniţă era deschisă.
    Şi începură urletele.

                                                                  42.

                                       Când Mark se înapoie în bucătăria din pensiunea Evei, era ora cinci fără douăzeci. Avea ochii duşi în fundul capului şi tricoul era mânjit cu sânge. Chipul îi era împietrit.
    Brusc începu să ţipe.
    Sunetul se năpusti vijelios din abdomen, în sus, prin tunelul întunecat al gâtului şi ieşi afară prin maxilarele căscate.
    Ţipă până când simţi cum o parte din demenţă începe să-i părăsească creierul. Ţipă până când gâtul i se contractă şi o durere îngrozitoare i se înfipse în corzile vocale, ca o aşcnie de os.
     Şi chiar şi atunci când îşi exteriorizase, pe cât putuse, toată spaima, toată groaza, toată furia, toată  dezamăgirea, tensiunea aceea înfiorătoare rămase, năvălind în valuri pe treptele pivniţei -cunoaşterea faptului că Barlow se afla pe undeva pe acolo - şi acum se făcuse aproape întuneric.
    Ieşi pe terasă şi trase spasmodic aerul rece şi vântos în piept. Ben. Trebuia să-l găsească pe Ben.
    Însă un soi de letargie ciudată parcă îi împachetase picioarele în plumb. Ce rost avea? Barlow va câştiga până la urmă. Au fost nebuni să creadă că i se pot împotrivi. Şi acum şi Jimmy a plătit preţul acestei nebunii, ca Susan şi ca Părintele.
    Simţi că se transformă într-o statuie de piatră şi metal.
    Nu. Nu. Nu.
    Coborî treptele cu picioare tremurânde şi se urcă în Buickul lui Jimmy. Cheile erau în contact.
    Găseşte-l pe Ben. Mai încearcă o dată.
    Avea picioarele prea scurte şi nu ajungea la pedale. Îşi aranja scaunul şi răsuci cheia. Motorul prinse viaţă.
    Fixă maneta de viteză şi apăsă pedala de acceleraţie. Maşina făcu un salt înainte. Tnnti cu putere piciorul pe pedala de frână şi fu azvârlit în volan. Sună şi claxona.
    Nu pot să conduc!
    Şi în urechi parcă începu a-i răsuna vocea logică şi pedantă a tatălui său, care îi spunea: Trebuie să ai multă grijă când înveţi să conduci o maşină, Mark. Maşina este singurul mijloc de transport care încă nu a fost reglementat prin legi federale. Ca rezultat, toţi cei care fac asta sunt amatori. Mulţi din aceşti amatori au tendinţe sinucigaşe. Prin urmare, trebuie să dai dovadă de extremă prudenţă. Trebuie să foloseşti pedala de acceleraţie de parcă între ea şi talpa ta s-ar afla un ou crud. Când conduci o maşină cu transmisie automată, aşa ca a noastră, nu trebuie să-ti foloseşti deloc piciorul stâng. Numai cel drept; prima pedală e frâna, a doua acceleraţia.
    Luă piciorul de pe frână şi maşina se târî, ieşind din parcare. Se tampona la bordură şi o opri cu o smucitură. Parbrizul se aburise, îl frecă cu mâna şi nu reuşi decât să-l mânjească mai tare.
    - Să-l fut, mormăi el.
    Porni din nou, cu maşina care se cutremura şi zvâcnea din toate încheieturile şi reuşi să facă o întoarcere în formă de U, tremurătoare, ca un şofer beat, trecând în acest timp peste bordură şi porni spre casa lui.
    Trebuia să-şi lungească gâtul ca să poată vedea ceva peste volan.
    Bâjbâi cu mâna stângă și dădu drumul la radio. Îl lăsă să cânte tare.
    Plângea.

                                                                              43.

                                         Ben mergea de-a lungul străzii înspre oraş când Buickul de culoarea bronzului al lui Jimmy îi apăru în faţă, deplasându-se în smucituri şi spasme, dintr-o parte în cealaltă a drumului, ca un om beat. Îi făcu un semn şi maşina trase pe dreapta, îşi izbi roata stângă din faţă de bordură şi se opri.
    Pierduse noţiunea timpului când făcea ţăruşii şi, atunci când s-a uitat la ceas, a descoperit cu uimire că se făcuse deja patru şi zece. A oprit atunci strungul, a luat doi ţăruşi pe care şi i-a vârât în curea şi a urcat în casă, la telefon. A pus mâna pe receptor şi şi-a adus instantaneu aminte că nu funcţiona.
    Îngrijorat de-a binelea acum, alergă afară şi controla ambele maşini, a lui Callahan şi a lui Petrie.
    Nici una nu avea cheile în contact. Putea să se întoarcă să caute în buzunarele lui Henry Petrie, însă chiar gândul la aşa ceva era prea mult pentru el.
    A pornit atunci cu pas grăbit către oraş, cercetând cu privirea împrejurimile după Buickul lui Jimmy. Se gândea să se ducă direct la şcoala de pe strada Brock, când maşina lui Jimmy se ivi înaintea lui.
    Se repezi la portiera din dreptul şoferului şi văzu că în spatele volanului se afla Mark Petrie... şi era singur.
    Acesta se uita ca paralizat la Ben. Buzele i se mişcară, însă nu se auzi niciun sunet.
    - Ce s-a întâmplat? Unde-i Jimmy?
    - Jimmy e mort, spuse Mark cu limba amorţită parcă. Barlow ne-a luat-o iarăşi înainte. E pe undeva în subsolul pensiunii doamnei Miller. Şi Jimmy e acolo. Am coborât să-l ajut şi n-am mai putut să ies. Până la urmă am găsit o scândură şi m-am căţărat pe ea, dar la început m-am gândit că o să rămân blocat acolo jos... până la a-a-apus...
    - Ce s-a întâmplat? Ce tot spui?
    - Jimmy a înţeles de unde e chestia aia cu creta albastră, pricepi? Când eram la casele din Bend. Cretă albastră. Mese de biliard. În pivniţa doamnei Miller e o masă de biliard, a fost a soţului ei. Jimmy a sunat acolo da' n-a răspuns nimeni, aşa că ne-am dus să vedem ce e.
    Ochii ridicaţi către Ben erau uscaţi.
    - Mi-a spus să caut o lanternă pentru că întrerupătorul din pivniţă era stricat, ca la Casa lui Marsten. Aşa că am început să caut. Am... am observat că nu mai era nici un cuţit în suportul de deasupra chiuvetei, da' n-am dat importanţă. Aşa că într-un fel eu l-am omorât. Eu am facut-o. E vina mea, numai vina mea, numai...
    Ben îl scutură; două palme energice:
    - Încetează, Mark. Încetează!
    Mark îşi puse mâinile la gură, de parcă ar fi vrut să prindă bâlbâiala isterică înainte ca aceasta să se reverse în afară. Cu ochi uriaşi se uită fix la Ben pe deasupra mâinilor.
    În cele din urmă continuă:
    - Am găsit o lanternă în scrinul de pe hol, înţelegi. Şi atunci a căzut Jimmy şi a început să ţipe. El ... şi eu aş fi căzut, însă el m-a avertizat. Ultimele lui vorbe au fost: Atenţie, Mark.
    - Ce era? vru să ştie Ben.
    - Barlow şi ceilalţi au scos treptele; vocea lui Mark era fără viaţă, apatică. Au tăiat treptele cu fierăstrăul, începând după a doua din vârf. Au lăsat ceva mai mult din balustradă, ca să arate... ca să arate...
    Scutură din cap:
    - Pe întuneric, lui Jimmy i s-a părut că sunt la locul lor. Înţelegi?
    - Da, spuse Ben. Înţelegea.
    I se făcuse rău.
    - Şi cuţitele?
    - Fixate pe pardoseala de jos, şopti Mark. Ei au trecut lamele prin bucăţile alea de placaj subţire şi apoi au scos mânerele ca să poată să le pună pe duşumea, cu vârfurile... cu vârfurile...
    - Oh, spuse disperat Ben. Oh, Cristoase.
    Întinse mâinile şi îl cuprinse pe Mark de umeri.
    - Mark, eşti sigur că e mort?
    - Da, Era... era., le avea împlântate în aproape zece locuri. Sângele...
    Ben se uită la ceas. Era cinci fără zece. Din nou avu sentimentul că este încolţit, că timpul se scurge prea repede.
    - Ce facem acum? întrebă indiferent Mark.
    - Mergem în oraş. Vorbim cu Matt la telefon şi după aia stăm de vorbă şi cu Parkins Gillespie. O să-l terminăm pe Barlow înainte de căderea nopţii. Trebuie.
    Surâsul lui Mark era lugubru.
    - Şi Jimmy a spus asta. A spus că o să-i oprim ceasul. Însă ne învinge mereu. Probabil că au încercat şi oameni mai destoinici decât noi să-l înfrângă.
    Ben îl privi pe băiat şi se pregăti să facă un lucru urât.
    - Vorbeşti de parcă ţi-ar fi frică, spuse.
    - Îmi este frică, zise Mark, fără să apuce momeala. Ţie nu ţi-e?
    - Îmi este frică, răspunse Ben, dar sunt şi foarte furios. Am pierdut fata la care ţineam al naibi de mult. Cred că o iubeam. Amândoi l-am pierdut pe Jimmy. Tu ţi-ai pierdut tatăl şi mama. Sunt întinşi în camera de zi şi acoperiţi cu cuvertura de pe canapea.
    Se forţă să rostească vorbele cele mai crude:
    - Vrei să mergi înapoi şi să-i vezi?
    Mark tresări şi se îndepărtă de el. Chipul îi era îndurerat şi şocat.
    - Vreau să vii cu mine, spuse Ben pe un ton mai blînd. Simţea în stomac germenele dezgustului de sine.
    Parcă era un antrenor înaintea marelui meci.
    - Nu-mi pasă cine a mai încercat să îl oprească înainte. Nu-mi pasă nici dacă Attila Hunul s-a jucat cu el şi a pierdut. Am de gând să îmi încerc norocul. Vreau să vii cu mine. Am nevoie de tine.
    Şi acesta era adevărul, purul adevăr.
    - Bine, spuse Mark.
    Îşi coborî privirea şi mâinile se găsiră una pe cealaltă şi degetele lor se împletiră într-o pantomimă a deznădejdii.
    - Ţine-te tare, zise Ben.
    Mark îl privi disperat.
    - Încerc, spuse.

                                                                                     44.

                                           Stația de benzină a lui Sonny de la capătul lui Jointer Avenue era deschisă şi însuşi Sonny James (care îşi exploata numele cu rezonanţe de muzică country cu un afiş colorat uriaş în vitrină, lângă o piramidă de canistre cu ulei de motor) ieşi să-i servească. Era un omuleţ ca un pitic, al cărui păr rar era în permanenţă tuns soldăţeşte, descoperindu-i pielea trandafirie a capului.
    - Hei, domnu' Mears, ce mai faci? Unde ţi-e Citroenu'?
    - E pe jantă, Sonny. Unde e Pete?
    Pete Cook era ajutorul cu jumătate de normă al lui Sonny şi locuia în oraş. Sonny nu.
    - Nu s-a arătat azi. Nu contează. N-a prea fost treabă. Parcă oraşu-i mort de-a binelea.
    Ben simţi cum hohote de râs întunecate şi isterice i se învălmăşesc în stomac. Ameninţau să-i explodeze pe gură într-un val uriaş şi rânced.
    - Vrei să-mi faci plinul? reuşi să articuleze. Vreau să dau un telefon.
    - Sigur. Salut, puştiule. N-ai şcoală azi?
    - Sunt în excursie cu domnul Mears, spuse Mark. Mi-a curs sânge din nas.
    - Pe Dumnezeu meu că aşa şi arăţi, copile. Şi frate-miu păţea chestii d-astea. Asta-i semn de tensiune mare, băiete. Trebuie să te îngrijeşti.
    Se duse cu paşi mari în spatele maşinii şi deşurubă capacul de la rezervor.
    Ben intră în clădire şi formă numărul spitalului la telefonul public de lângă raftul cu hărţi regionale.
    - Spitalul Cumberland. Unde doriţi?
    - Aş vrea să vorbesc cu domnul Burke, vă rog. Camera 402.
    Vocea de la capătul celălalt şovăi într-un mod foarte puţin caracteristic şi Ben tocmai se pregătea să întrebe dacă nu cumva fusese schimbată camera, când vocea reveni:
    - Cine este la telefon, vă rog?
    - Benjamin Mears.
    Brusc, posibilitatea morţii lui Matt se profila ameninţătoare în mintea lui, ca o umbră nesfârşită. Asta să fie? Sigur că nu - ar fi fost prea mult.
    - Se simte bine?
    - Sunteţi rudă?
    - Nu, prieten apropiat. Nu a...
    - Domnul Burke a murit la ora 3,07 în această după-amiază, domnule Mears. Dacă vreţi să aşteptaţi puţin, voi verifica dacă domnul Cody s-a întors. Poate că dânsul ar putea...
    Vocea continuă, însă Ben încetase să o mai audă, deşi încă mai ţinea receptorul lipit de ureche.
    Conştientiza dintr-o dată cât de mult se bazase pe Matt să-i ajute să treacă cu bine prin cât mai rămăsese din după-amiaza aceea de coşmar. Simţi că i se face rău. Matt murise. Infarct congestiv. Cauze naturale.
    Era ca şi când Dumnezeu însuşi îşi întoarse faţa de la ei.
    N-am mai rămas acum decât Mark şi cu mine.
    Susan, Jimmy, Părintele Callahan, Matt. Toţi s-au dus.
    Panica îl strânse în braţe de oţel şi, fără zgomot, se luă la trântă cu ea.
    Puse receptorul la loc în furcă fără să se gândească ce face, ghilotinând o întrebare pe jumătate pusă.
    Se înapoie afară. Era cinci şi zece. În partea de apus se destrămau norii.
    - Face trei dolari în cap, îl anunţă vesel Sonny. Asta-i maşina lu’ doctor Cody, nu? I-am văzut plăcuţa cu „Doctor în Medicină" şi asta mi-aduce mereu aminte de un film pe care l-am văzut cu o bandă de escroci şi unu,' din ei fura mereu maşini cu plăcuţe pe care scria „Doctor în Medicină" pen' că...
    Ben îi dădu trei bancnote de cîte un dolar.
    - Trebuie s-o şterg, Sonny. Îmi pare rău. Am un necaz.
    Faţa lui Sonny se încreţi posomorâtă:
    - Măi, să fie, îmi pare rău, domnu' Mears. Veşti proaste de la editorul matale?
    - Cred că poţi să zici şi aşa.
    Se urcă la volan, închise portiera, părăsi benzinăria, lăsându-l pe Sonny să privească lung în urma lor, un pitic îmbrăcat într-o manta galbenă din cauciuc.
    - A murit Matt, nu-i aşa? întrebă Mark urmărindu-l atent.
    - Da. Infarct. Cum ţi-ai dat seama?
    - Fața. Ți-am văzut faţa.
    Era 5,15.

                                                                                    45.

                                            Parkins Gillespie stătea pe mica terasă acoperită a Primăriei, fumând un Pall Mall şi privind cerul la apus.
    Fără prea multa tragere de inimă, îşi îndreptă atenţia asupra lui Ben Mears şi Mark Petrie. Chipul îi era trist şi îmbătrânit, aidoma paharelor pentru apă din bodegile ieftine.
    - Ce mai faci, şerifule? îl întrebă Ben.
    - Acceptabil, recunoscu Parkins. Îşi examina o pieliţă crescută pe arcul bătătorit de piele de lângă unghia degetului mare de la mână.
    - V-am tot văzut fâţâindu-vă cu maşina. Parcă şi pustiu' a condus singur de pe strada Railroad ultima oară. Aşa e?
    - Da, spuse Mark.
    - Aproape că te-ai buşit. Tipu' care mergea în partea ailaltă a trecut la un fir de păr de curvă de tine, nu?
    - Şerifule, zise Ben, vrem să-ţi povestim ce se întâmplă aici.
    Parkins Gillespie scuipă chiştocul ţigării fără să-şi ia mâinile de pe balustrada micuţei terase acoperite. Spuse, fără să se uite la ei:
    - Nu vreau să aud.
    Îl priviră cu gurile căscate.
    - Nolly n-a apărut azi, spuse Parkins, pe acelaşi ton calm, de conversaţie. Şi cumva, nu cred că o să mai apară. A dat telefon azi-noapt'e târziu şi a zis că a văzut maşina lui Homer McCaslin pe Deep Cut Road - cred că a zis pe Deep Cut. De atunci n-a mai sunat.
    Încet şi trist, ca un om resemnat să se scufunde în ape adânci, căută în buzunarul de la cămaşă şi scoase alt Pall Mall. Îl răsuci gânditor între degetul mare şi arătător.
    - Tâmpeniile astea or să mă omoare, spuse.
    Ben încercă din nou:
    - Cel care a luat Casa lui Marsten, Gillespie. Îl cheamă Barlow. Se află chiar acum în subsolul pensiunii Evei Miller.
    - Asa zici? spuse Parkins fără să se arate surprins în mod deosebit. Vampir, nu? Ca în cărţile cu benzi desenate de acum vreo douăj' de ani.
    Ben nu mai spuse nimic. Se simţea tot mai mult ca un om pierdut într-un coşmar uriaş şi zdrobitor, unde limbile ceasului alergau înainte, la nesfârşit, nevăzute, însă chiar aproape de suprafaţa evenimentelor.
    - Plec din oraş, îi anunţă Parkins. Bagajele sunt pe bancheta din spate a maşinii. Mi-am lăsat pe raft arma şi insigna. M-am săturat să împart dreptatea. Mă duc s-o văd pe soră-mea în Kitterly, dom'ne, asta am de gând să fac. Mă gândesc că-i destul de departe ca să fiu în siguranţă.
    Ca de departe, Ben se auzi spunând:
    - Ticălos fără coaie. Căcat laş ce eşti. Oraşul e încă viu şi tu dai bir cu fugiţii!
................................................................................................