Dracula, Bram Stoker

 ....................................................

2-7

 

        31 mai. Azi-dimineață, la trezire, m-am gândit să mă aprovizionez singur cu hârtie de scris și plicuri, din valiză, și să le păstrez în buzunar, ca să pot scrie când mi se va ivi prilejul cel mai potrivit; ce surpriză, ce lovitură însă!

   Nici cea mai mică bucățică de hârtie nu se mai afla acolo, totul dispăruse, notele mele, memorandumul în care relatam drumul și călătorie, scrisorile de credit, în fapt tot ce mi-ar fi trebuit după ce aș fi părăsit castelul. M-am recules o clipă, apoi am deschis valiza și garderobul în care-mi pusesem hainele.

   Costumul în care călătorisem nu mai era acolo, nici pardesiul, nici pledul; nici urmă de ele nicăieri. O nouă mașinațiune deci...

 

   17 iunie. Azi-dimineață, pe când stăteam în vârful patului și-mi scormoneam mințile, am auzit afară în curte pocnituri de bice și tropăit de cai pe pietrele curții.

   Bucuros, m-am repezit la fereastră și am văzut două diligențe mari, fiecare trasă de câte 8 cai zdraveni și mânată de câte un slovac cu pălărie cât roata carului, cu brâu țintuit și sarică murdară peste cizmele înalte. Nu lipsea nici toiagul lung din mână.

   Am sărit la ușă cu intenția de a coborî și de a încerca să-i ajung prin holul principal, căci mă gândeam că pe acolo li se va deschide. O nouă lovitură: ușa era încuiată pe dinafară.

   M-am întors la fereastră și i-am strigat. Se uitară în sus cu un aer nătâng, arătându-mă cu degetul. Tocmai atunci sosi bulibașa țiganilor și văzându-i cum arătau către fereastra mea le spuse ceva, iar ei izbucniră în râs. De atunci încolo zadarnic m-am zbătut, zadarnic i-am implorat cu strigăte sfâșietoare, nici n-au mai ridicat privirile spre mine, ba mi-au întors și spatele.

   În diligențe se aflau lăzi mari, pătrate, cu mânere din funii groase; după ușurința cu care le mânuiau slovacii și după zgomotul ce-l scoteau când erau trântite jos, ghiceam că erau, firește, goale. Când toate fură descărcate și stivuite într-un ungher al curții, slovacii primiră niște bani de la țigani și după ce scuipară pe bani, ca să le aducă noroc, se întoarseră cu pași lungi lângă caii lor. Curând am auzit șuieratul bicelor pierzându-se în depărtare.

 

   24 iunie, înainte să se facă ziuă. Azi-noapte contele a plecată devreme și s-a închis în odaia lui. De îndată ce mi-am făcut curaj, am urcat scara răsucită și m-am uitat pe fereastra ce dădea spre sud. Intenționam să-l supraveghez pe conte, fiindcă se petrecea ceva.

   Țiganii au fost găzduiți undeva prin castel și meșteresc vreo treabă. O știu, fiindcă din când în când aud un bocănit îndepărtat și înăbușit ca de târnăcop și de cazma și orice ar trebălui trebuie să fie tot vreo ticăloșie.

   Am pândit pe fereastră cam vreo jumătate de oră, când l-am văzut pe conte furișându-se pe fereastră. M-am retras și am pândit cu atenție cum ieșea cu totul. Parcă m-a izbit cineva, când l-am văzut îmbrăcat cu hainele mele de drum și purtând pe umăr sacul oribil pe care-l luaseră femeile acelea.

   Nu încăpea îndoială în privința a ceea ce avea de gând să facă și, pe deasupra, îmbrăcat în hainele mele! E o nouă cursă drăcească; va putea să-i convingă pe alții că m-au văzut și va putea să dovedească faptul că mi-aș fi dus singur la poștă scrisorile, în oraș sau în vreun sat. Și orice ticăloșie va comite, oamenii din împrejur o vor pune pe socoteala mea.

   Mă apucă turbarea când mă gândesc că toate acestea se petrec pe când eu zac - închis aici, ca un pușcăriaș, fără să mă bucur măcar de protecția pe care o acordă legea criminalilor.

   M-am decis să aștept întoarcerea contelui și am rămas multă vreme nedezlipit de fereastră. În razele lunii parcă vedeam niște ciudați stropi jucăuși. Erau ca niște fire de praf ce se roteau și se adunau în vârtejuri nebuloase. Le urmăream cu privirea cum roiesc și simțeam coborând un fel de pace în mine. M-am sprijinit de pervaz, ca să stau mai bine și să mă pot bucura ca lumea de zbenguiala lor.

   Ceva mă făcu să tresar, scheunături înăbușite și jalnice de câini, undeva jos, în vale, dincolo de raza mea de vedere. Apoi îmi răsunară distinct în urechi, pe când firele plutitoare de praf luau noi forme, după sunet, ca și când ar fi dansat în razele lunii. Chiar eu simțeam cum se zbătea să se trezească în mine o chemare a instinctelor; sufletul meu din adâncuri și simțurile pe jumătate stârnite luptau să răspundă chemării. Eram hipnotizat.

   Mai repede, tot mai repede, jucau firele de colb, iar razele lunii păreau că freamătă trecând pe lângă mine, înainte de a străpunge masele de întuneric. Ele însele se strângeau tot mai mult până păreau a lua vagi forme fantomice. Atunci am tresărit, trezindu-mă cu desăvârșire și stăpân pe toate simțurile mele, și am fugit de acolo urlând de groază. Formele fantomice, care se desprindeau treptat din razele de lună, erau ale celor 3 femei spectre, cărora le eram sortit. Am rupt-o la fugă în odaia mea, unde m-am simțit în oarecare siguranță, fiindcă aici nu pătrundeau razele lunii, iar lampa lumina puternic.

   Cam după vreo 2 ceasuri am auzit un fel de larmă în odaia contelui, ceva ca un vaiet ascuțit, repede înăbușit, iar apoi tăcere, adâncă, groaznică, ucigătoare. Cu inima bătându-mi am împins ușa; eram încă închis în temnița mea, nu puteam face nimic. M-a podidit plânsul.

   Am auzit zgomot afară, în curte - țipătul agonic al unei femei. Sărind la geam, mi-am lipit fața de zăbrele. Era într-adevăr o femeie, cu părul despletit, gâfâind, cu mâinile la inimă. Se agăță cu greu de ușa cea mare. Când îmi zări fața la fereastră, se repezi într-acolo și-mi strigă cu o voce încărcată de amenințări:

   - Monstrule, dă-mi îndărăt copilul!

   Se târa în genunchi, ridicând mâinile la cer și repetând aceleași vorbe cu o jale care-mi sfâșia inima. Își smulgea părul, se bătea cu pumnii în piept, abandonându-se gesturilor celor mai nefirești pe care i le dicta suferința-i cumplită. În cele din urmă se apropie de fațada castelului, de unde n-o mai puteam vedea. Auzeam numai cum bătea cu pumnii în ușă.

   Deasupra, probabil din turn, vocea contelui chema în șoapte aspre, metalice. De departe, urletele lupilor păreau a răspunde chemării lui. Scurtă vreme apoi o haită întreagă năvăli, ca printr-un zăgaz rupt în curtea lungă a castelului.

   Femeia nu țipa, urletele lupilor încetară. După scurtă vreme, începură să se scurgă unul câte unul, afară, lingându-se pe bot. Nu pot s-o plâng pe femeie, acum știu ce soartă a avut copilul ei, încât cred că e mai bine că e moartă.

   Ce voi face? Ce-aș putea face? Cum să scap din sclavia blestemată a acestei nopți de beznă și teroare?

 

   25 iunie, dimineața. Un om poate să-și dea seama cât a suferit în timpul nopții după cât de dulce și scumpă inimii și ochilor i se înfățișează dimineața.

   Când, în zori, soarele se înălță până ce razele-i atinseră vârful marelui portal din fața ferestrei mele, mi s-a părut ca și cum porumbelul din arcă s-ar fi așezat în acel loc înalt. Teama mi se risipi ca un veșmânt vaporos topit de căldură. Trebuie să întreprind ceva câtă vreme aura de curaj a acestei zile stă deasupra capului meu. Noaptea trecută, una din scrisorile mele post-datate a ajuns la poștă, prima din seria fatală care trebuie să-mi șteargă până și urma de pe acest pământ.

   Nu e timp de gândire. La luptă!

   Numai pe timp de noapte am fost hărțuit și amenințat, primejduit sau înspăimântat. Încă nu l-am văzut pe conte în timpul zilei. Să însemne oare aceasta că doarme în timp ce alții sunt treji sau că veghează în timp ce alți dorm? Dacă cel puțin aș putea intra în odaia lui! Nu este nicio cale. Ușa e mereu încuiată, n-am cum.

   Ba da, este una, dacă îmi iau inima în dinți. Pe acolo pe unde se strecoară trupul lui, de ce nu s-ar strecura și altul? L-am văzut cu ochii mei târându-se pe fereastră. Pentru ce nu l-aș imita, intrând pe aceeași fereastră? Riscul e maxim, dar nevoia e însă mai aspră. Voi risca. În cel mai rău caz mă așteaptă doar moartea. Dar moartea unui om nu e ca a unei vite, și-mi voi mântui poate sufletul.

 

   În aceeași zi, mai târziu. Am făcut încercarea și, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-am întors teafăr în odaie. Trebuie să notez fiecare amănunt în ordine.

   Împins de un curaj proaspăt, m-am îndreptat țintă spre fereastra de pe latura sudică și într-o clipă m-am cățărat pe cornișa strâmtă de piatră care înconjoară clădirea pe această parte. Blocurile de piatră erau mari și neregulate, mortarul, spălat de vreme, căzuse. Mi-am scos ghetele și m-am hazardat afară pe drumul disperării. Nu m-am uitat decât o singură dată în jos, ca să mă asigur că o privire grăbită în hăul de dedesubt nu mă va copleși, iar după aceea nu m-am mai uitat decât drept înainte.

   Cunoșteam destul de bine direcția și distanța până la fereastra contelui, la care am ajuns cât de repete am putut, ținând seama de împrejurări. N-am simțit nicio amețeală - presupun că eram prea ațâțat - și într-un răstimp care-mi păru ridicol de scurt mă și aflam călare pe pervazul ferestrei, gata să împing cerceveaua.

   Plin de emoție, mi-am dat drumul pe fereastră, cu picioarele înainte. Iar când mi-am rotit privirile în jur, după conte, ce plăcută surpriză! Camera era goală. Doar câteva mobile desperecheate, ce păreau a nu fi folosit niciodată; era totuși aceeași mobilă ca și în odăile din aripa sudică, și tot acoperită de praf. Am căutat cheia dar nu era în broască și nici în altă parte n-am găsit-o. Tot ce-am descoperit a fost o mare grămadă de monede de aur, într-un ungher, monede de toate proveniențele: romane, englezești, austriece, grecești și turcești, zăcând în pulbere, parcă neatinse de când lumea. Niciuna nu era mai nouă de 300 de ani. Mai erau, de asemenea, lanțuri de aur, podoabe, fel de fel de giuvaeruri, vechi cu toatele și pătate.

   O ușă grea se afla într-un colț al odăii și cum nu putusem găsi cheia de la ușa principală a acestei odăi și nici cheia porții exterioare, care constituia principalul obiect al cercetării mele, a trebuit să explorez mai departe, ca să nu rămână totul zadarnic. Ușa de lângă colț era descuiată și conducea printr-un coridor întunecos la o scară circulară, care cobora abrupt.

   Am coborât-o cu multă precauție, căci scările nu primeau lumină decât prin găurile scobite în zidul gros. La ultima treaptă începea un tunel și mai întunecat în care stăpânea mirosul mort al pământului vechi, săpat și răsturnat de curând. Pe măsură ce înaintam, mirosul devenea tot mai puternic, mai greu. În fine, am trecut printr-o ușă masivă care era întredeschisă și m-am trezit într-o capelă veche și ruinată care, în mod evident, fusese folosită ca loc de îngropăciune. Bolta era spartă, iar pe cele două laturi ale capelei niște trepte conduceau către cavouri, dar solul fusese de curând săpat și pământul încărcat în lăzi mari de lemn, fără îndoială cele aduse de slovaci. Nu se afla nimeni în jur, așa încât am continuat să caut o altă ieșire, însă nu mai era niciuna.

   Am început să cercetez fiecare palmă de loc, fără rezultat. Am coborât chiar în cavouri, în care pătrundea un fir de lumină, cu toate că-mi repugna. În primele 2 nu se afla nimic, afară de fragmente de sicrie și lințolii de praf; în cel de-al treilea, totuși, am făcut o descoperire.

   Acolo, în una din lăzile mari, erau cu totul 50, pe un pat de pământ proaspăt săpat, zăcea contele! Fie că era mort, fie că era adormit, nu puteam ști, căci avea ochii deschiși și împietriți, dar nu vitroși ca ai morților, iar obrajii, în ciuda palorii, păstrau căldura vieții, pe când buzele erau mai roșii ca oricând. Nu făcea însă nicio mișcare, nu respira, n-avea puls, inima nu-i bătea.

   M-am aplecat peste el încercând să desprind vreun semn de viață, dar în van. Nu cred că stătea întins acolo de multă vreme, căci mirosul de pământ proaspăt s-ar fi risipit în câteva ceasuri. Capacul lăzii era deschis, cu găuri din loc în loc.

   Mi-am zis că poate contele păstra cheia la sine, dar când am vrut s-o caut, privirea mi s-a țintuit în ochii săi morți, iar în ei, așa morți cum erau și nesimțitori la prezența mea, am citit atâta ură, încât am rupt-o la fugă, am ieșit de acolo, am părăsit odaia contelui ieșind pe fereastră, m-am trezit iar pe brâul de piatră al castelului. Din nou în camera mea, m-am aruncat gâfâind în pat, încercând să-mi adun mințile.

 

   29 iunie. Ziua în care a fost datată ultima mea scrisoare, iar contele a luat o măsură în plus ca să-i dovedească autenticitatea, fiindcă l-am văzut din nou părăsint castelul, pe aceeași fereastră și îmbrăcat în hainele mele. Și când îl vedeam coborând pe zid ca un gușter, îmi doream o pușcă sau orice armă ucigașă, ca să-l nimeresc, dar mă tem că nicio armă făcută de mână omenească nu-l putea atinge.

   N-am îndrăznit să stau la pândă pentru a-l vedea când se întoarce, căci mi-era frică să nu dau cu ochii de ursitoarele acelea. M-am înapoiat în bibliotecă și am citit până m-a cuprins somnul.

   M-a trezit contele, care-mi spuse, uitându-se atât de urât cât se poate uita un om:

   - Mâine dimineață, prietene, trebuie să ne despărțim. Dumneata te vei întoarce în minunata Anglie, iar eu la o seamă de treburi pe care trebuie să le duc la bun sfârșit, încât e posibil să nu ne mai întâlnim niciodată. Ultima domniei-tale scrisoare acasă a și fost trimisă; mâine dimineață nu voi fi aici, dar totul va fi pregătit ca să poți pleca. În cursul dimineții vor veni țiganii care au de lucru ceva aici, iar pe urmă vor sosi slovacii. După ce vor termina, va veni caleașca mea să te ia și să te ducă la trecătoarea Bîrgăului, unde vei întâlni diligența din Bucovina spre Bistrița. Trag totuși nădejdea că am să te mai văd în castelul Dracula!

   Îl suspecta, încât am hotărât să-i pun la încercare sinceritatea. Sinceritatea! Mi se pare că profanez acest cuvânt scriindu-l în legătură cu un asemenea monstru. L-am întrebat de-a dreptul:

   - Pentru ce n-aș pleca acum?

   - Fiindcă, scumpe domn, vizitiul și caii mei sunt ocupați în altă parte.

   - Aș merge cu plăcere pe jos. Doresc să plec în clipa asta.

   Surâse moale, mieros, cu acel zâmbet drăcesc, îndărătul căruia știu că se pregătește o nou cursă. Spuse:

   - Și bagajele domniei tale?

   - Nu mă interesează. Pot trimite după ele altădată.

   Contele se ridică și-mi spuse cu atâta politețe de-mi venea să mă frec la ochi, într-atât părea de sincer:

   - Voi englezii aveți o vorbă care mi-a mers la inimă, căci e în spiritul nostru boieresc: „Bun-venit celui ce sosește, grăbește-l pe cel care pleacă”. Vino cu mine, scumpe și tinere prieten. Nu vei sta 1 ceas mai mult în această casă, împotriva voinței domniei-tale, cu toate că plecarea domniei-tale mă îndurerează, ca și dorința domniei-tale de a pleca numaidecât. Haidem!

   Luă lampa și mă conduse ceremonios pe scări, către ușa de la intrare. Deodată se opri:

   - Ascultă!

   Urletul lupilor se ridică pe aproape. Ai fi zis că larma creștea când ridica el mâna, întocmai cum pare a țâșni muzica unei mari orchestre de sub bagheta dirijorului. Preț de o clipă se opri, apoi trecu mai departe maiestuos, către ușă; trase zăvoarele mari, desfăcu lanțurile grele și deschise încet.

   Spre marea mea mirare, nu era încuiată. Plin de bănuieli, m-am uitat împrejur, dar n-am putut vedea nicio cheie.

   Pe măsură ce se deschidea ușa, urletul lupilor de afară devenea mai vehement și mai furios; prin deschizătura ușii le întrezării maxilarele roșii cu dinți clănțănitor și ghearele care zgâriau canatul. Mi-am dat seama că în acea clipă era zadarnic să lupt cu contele. Cu asemenea aliați la dispoziția lui, nu mai puteam face nimic. Dar ușa continua să se deschidă.

   Mă străfulgeră că acesta poate fi momentul și mijlocul de a mi se împlini soarta. Aveam să fiu dat pradă lupilor, la propria-mi instigație. Un șiretlic diabolic pe placul contelui, încât, ca o ultimă scăpare, i-am strigat dinăuntru:

    - Închide ușa, voi aștepta până dimineață! și mi-am înfundat obrajii în palme spre a-mi ascunde lacrimile de amară deznădejde.

   Cu o singură mișcare a brațului puternic, contele trânti ușa și zăvoarele cele mari zăngăniră, umplând sala de ecouri.

   Ne-am înapoiat în tăcere în bibliotecă și curând apoi am trecut în camera mea. L-am văzut pentru ultima oară pe contele Dracula, cum îmi trimitea bezele cu mâna, cu o văpaie de triumf în ochi și cu un surâs de care ar fi mândru Iuda, în iad.

   Din odaia mea, când tocmai mă pregăteam să mă întind în pat, mi s-a părut că aud șoapte înd osul ușii. M-am apropiat în vârful picioarelor și am asculta. Dacă auzul nu mă înșela, vorbea contele:

   - Înapoi. Înapoi la locurile voastre! Nu v-a sosit ceasul. Așteptați. Aveți răbdare. Mâine noapte, mâine noapte va fi al vostru!

   Izbucni o cascadă de râsete înăbușite. Cuprins de mânie, am dat ușa de perete și le-am văzut, în cealaltă odaie, pe tustrele femeile acelea de groază, lingându-se pe buze. Când mă zăriră, râseră mai tare și mai dezgustător, apoi se făcură nevăzute.

   M-am întors în camera mea și am căzut în genunchi. Atât de aproape mi-era sfârșitul? Mâine! Salvează-mă, Doamne, și odată cu mine, pe cei dragi!

 

   30 iunie, dimineața. Sunt poate ultimele rânduri pe care le scriu în acest jurnal.

   M-am trezit din somn puțin înaintea zorilor și am îngenuncheat, căci dacă mi-a sosit ceasul, sunt hotărât să mă găsească pregătit. Pe urmă am simțit acea subtilă schimbare în aer și mi-am dat seama că răsărise soarele. Atunci au început să cânte cocoșii și am înțeles că eram salvat.

   Cu inima ușoară, am deschis ușa și am coborât în hol. Văzusem că ușa nu e încuiată, și că deci aș putea acum fugi. Cu mâinile tremurând de nerăbdare, am desfăcut lanțurile și am tras zăvoarele masive.

   Însă ușa nu se mișca. Mă cuprinse disperarea. Trăgeam și tot trăgeam de ușă, o zguduiam, pe cât era de masivă, de răsuna în canaturi. Puteam vedea zăvoarele trase. Ușa fusese încuiată după ce mă despărțisem de conte.

   O dorință sălbatică mă cuprinse atunci să pun mâna pe cheia aceea, cu orice risc, și m-am hotărât să urc din nou pe zis și să intru în odaia contelui. Mă putea ucide, dar moartea îmi apărea drept cea mai fericită alegere dintre toate relele.

   Fără să pierd o clipă, m-am îndreptat către fereastra de la răsărit, și escaladând-o pe brâul de piatră, ca și ultima dată, am pătruns în odaia contelui. Era goală, așa cum mă așteptasem. Nici urmă de cheie, nicăierea, dar grămada de aur era tot acolo. Am trecut mai departe, prin ușa de lângă colț și am coborât scara în melc, apoi m-am îndreptat de-a lungul coridorului întunecat, către capela veche. Știam acum prea bine unde se găsea monstrul pe care-l căutam.

   Lada cea mare era în același loc, cu fața la perete, cu capacul pus, dar nefixat, căci cuiele, gata înfipte la locurile lor, așteptau să fie bătute. Știam că trebuia să-l scotocesc prin buzunare ca să iau cheia, așa încât am ridicat capacul, sprijinindu-l de zid; ceea ce am văzut mi-a umplut sufletul de groază.

   Contele zăcea acolo, dar arăta pe jumătate întinerit, căci părul și mustățile sale deveniseră negre-cenușii, cu străluciri metalice, obrajii îi erau plini, pielea lor palidă dobândise reflexe roșii-rubinii. Gura îi era mai roșii ca oricând, căci era plină de picături proaspete de sânge care se prelingeau pe la colțurile buzelor, lunecând pe bărbie și pe gât. Chiar și ochii arzători și adânciți dispăreau în obrajii umflați, de parcă blestematul ar fi fost ghiftuit de sânge. Zăcea ca o lipitoare scârnavă, istovită de supt.

   Un tremur de groază mă cuprinse, când mă apelcai asupră-i, să-l ating. Toate simțurile mi se opuneau acestui contact; dar trebuia să caut sau să pier. Noaptea ce urma ar fi văzut propriu-mi trup la ospățul celor 3 creaturi de spaimă. L-am scotocit pretutindeni, dar cheia nu era nicăieri.

   Atunci m-am oprit și l-am privit. Pe fața umflată îi împietrise un rânjet care mă scoase din minți. Asta era deci creatura pe care o ajutam să ajungă la Londra, unde poate hălădui timp de secole, prin forfota de milioane de oameni, îndestulându-și pofta de sânge și plodind un nou și mereu mai larg cerc de creaturi demonice, gata să se îndoape cu sângele unor oameni fără apărare. Gândul acesta mă exaspera. O dorință năprasnică mă cuprinse să eliberez omenirea de un asemenea monstru.

   N-aveam la îndemână nicio armă ucigașă, dar am apucat una din lopețile cu care încărcaseră oamenii pământul în lăzi și ridicând-o, am lovit cu muchia îndreptată asupra chipului odios. Chiar în clipa aceea capul i se întoarse, ochii lui mă țintiră, cu lucirea terifiantă a baziliscului. Groaza mă paraliză, lopata mi se răsuci în mână și-i alunecă pe față crestându-i fruntea. Scăpându-mi, lopata se înfipse apoi în marginea scândurii, iar când am vrut s-o scot, capacul căzu peste ladă, ferindu-mi vederea de cumplita priveliște.

   Într-o străfulgerare, am mai văzut fața umflată; plină de sânge, fixându-mă cu un rânjet de batjocură ce părea smuls din adâncurile iadului.

   Mă gândeam și mă tot gândeam asupra pasului următor, dar parcă îmi luaseră foc creierii, și așteptam cuprins de disperare. Atunci am auzit din depărtare un cântec țigănesc vesel, răsunând și apropiindu-se, amestecându-se cu larma roților scârțâitoare și a pocnetelor de bice. Soseau țiganii și slovacii de care îmi vorbise contele.

   După ce mi-am aruncat o privire în jur și asupra lăzii ce conținea trupul infect, am părăsit în goană locul și m-am întors în camera contelui, hotărât să țâșnesc afară în momentul când se va deschide ușa. Ascultam cu urechile ciulite și deodată auzii jos scârțâitul cheii în broasca mare și ușa masivă trântindu-se. Trebuie că erau și alte intrări sau cineva avea cheile de la ușile încuiate. Larma unui tropăit de picioare crescânc u ecou răsunător și apoi pierzându-se în vreun coridor îmi ajunse la auz.

   Mă pregăteam să mă întorc în cavou, de unde puteam găsi acea intrare nouă; chiar în acea clipă ceva ca o rafală violentă de vânt închise cu trosnet ușa dinspre scară, împroșcând praful. Când am împins-o, am găsit-o încuiată, fără nădejde. Eram din nou prizonier, din nou plasa destinului mă înfășura mai strâns.

   Când scriu aceste rânduri, în cotloanele de dedesubt sună pași grei și se aude trosnind ceva, lăzile fără îndoială, cu încărcătura lor de pământ. Se aud lovituri de ciocan; se bat cuiele în lăzi. Acum se pot auzi pașii grei traversând sala cea mare și ecoul altora, mai ușori, care îi urmează. Se încuie ușa, se pun lanțurile, cheia scrâșnește în broască, apoi cineva o scoate pe dinafară. Se închide și cealaltă ușă, aud cum e încuiată, aud cum se trag zăvoarele.

   Ascultă! În curte, și mai departe, pe drumul stâncos, se rostogolesc roți grele, pocnesc bicele, apoi corul țiganilor se stinge în depărtare.

   Sunt singur în castel, cu acele femei îngrozitoare. Nu voi rămâne singur cu ele. Voi încerca să escaladez zidul castelului mai departe decât până acum. Voi lua cu mine niște galbeni, pentru mai târziu.

   Trebuie să găsesc o cale de ieșire din locul ăsta blestemat. Și odată scăpat, iute acasă. Cu primul și cel mai rapid tren. Cât mai departe de cloaca asta afurisită și de tărâmul acesta blestemat, unde diavolul și plozii săi se vântură nestingheriți cu chip omenesc.

 

CAPITOLUL V

Scrisoare adresară de domnișoara Mina

Murray domnișoarei Lucy Westenra

 

   Draga mea Lucy,

   Iartă-mi lunga tăcere, dar am fost pur și simplu copleșită de treabă. Viața unei asistente de institutoare este istovitoare câteodată. Ard de nerăbdare să fim împreună pe malul mării, unde să putem pălăvrăgi după pofta inimii, clădind castele în Spania.

   Am muncit din greu în ultima vreme pentru că vreau să-l ajut pe Jonathan în profesia lui, învățând cu multă asiduitate stenografia. Când vom fi căsătoriți, vreau să fiu capabilă să lucrăm împreună, să iau note stenografice la dictarea lui, pe care să le dactilografiez pe urmă, așa că am muncit din greu. Câteodată ne scriem scrisori stenografiate, iar el ține un jurnal stenografic, în călătoriile sale depărtate. Când voi ajunge la tine, voi ține și eu un astfel de jurnal, nu unul scris înghesuit și în grabă, ci un jurnal în care să depăn pe larg tot ce-mi trece prin cap. Nu cred că ar putea fi prea interesant pentru altcineva, dar nici nu-l scriu cu asemenea intenții. Poate că într-o zi am să i-l arăt lui Jonathan, dacă vreun pasaj dintr-însul are să merite; în realitate, însă, este un caiet de exerciții.

   Voi încerca să procedez asemeni femeilor-reporter: să iau interviuri, să descriu și să încerc să-mi reamintesc conversațiile. Mi s-a spus că, dacă ai puțin practică, poți să-ți rememorezi tot ce s-a petrecut sau tot ce ai auzit vorbindu-se într-o zi. În sfârșit, vom vedea.

   Când ne vom întâlni, îți voi vorbi despre micile mele planuri. Tocmai am primit câteva rânduri de la Jonathan, din Transilvania. E bine și se va întoarce cam peste o săptămână. Sunt nerăbdătoare să aflu toate noutățile. Trebuie să fie atât de plăcut să vezi țări străine. Mă întreb dacă vom călători într-o zi împreună - vorbesc de Jonathan și de mine.

   Orologiul a bătut orele 10. La revedere, cu drag,

                 Mina.

   Când îmi vei scrie, povestește-mi toate noutățile. De multă vreme nu mi-ai mai spus nimic. Aud niște zvonuri, mai cu seamă despre un tânăr chipeș și înalt, cu părul cârlionțat!

 

   Scrisoare de la Lucy Westenra către Mina Murray

 

Chatham Street 17

 

   Miercuri

   Scumpă Mina,

   Trebuie să-ți spun că ești tare nedreaptă când mă tratezi de corespondență infidelă. Ți-am scris în două rânduri de când ne-am despărțit, pe când tu mie mi-ai scris numai de două ori. De altfel, n-am nimic să-ți spun. Dar într-adevăr, nimic interesant. Londra este foarte agreabilă în acest sezon și ieșim deseori să vedem galeriile de pictură sau ca să ne plimbăm, pe jos sau călare prin parc. Cât privește tânărul înalt și cârlionțat presupun că trebuie să fie acela care m-a întovărășit la ultimul concert. Cineva, cu siguranță, nu și-a ținut gura.

   Tânărul se numește Holmwood. Vine deseori să ne vadă și se înțelege de minune cu mama; au multe subiecte de conversație comune. Am mai cunoscut cu câtăva vreme în urmă un bărbat care ar fi fost făcut pentru tine, dacă între timp nu te-ai fi logodit cu Jonathan. Este o excelentă partidă, frumos, bogat și de familie bună. E medic priceput. Și închipuiește-ți! Are numai 29 de ani și un imens azil de nebuni pe cap. D-l Holmwood mi l-a prezentat și de atunci ne vizitează deseori. Cred că este unul din oamenii cei mai hotărâți pe care i-am văzut vreodată și totodată cel mai calm. Pare absolut imperturbabil. Îmi închipui ce putere extraordinară trebuie să exercite asupra pacienților săi.

   Are curiosul obicei să te privească drept în ochi ca și cum ar încerca să-ți ghicească gândurile. A încercat și cu mine, cât a izbutit mai bine, dar mă pot lăuda că a dat peste o nucă greu de spart. Știu asta din oglindă. Te-ai străduit vreodată să-ți analizezi singură chipul? Eu da și pot să te asigur că nu-ți pierzi timpul de pomană, și că-ți dă mai multă bătaie de cap decât ți-ai fi închipuit înainte de a încerca.

   Doctorul pretinde că-i furnizez un caz psihologic neobișnuit, ceea ce, cu modestie, gândesc și eu. Într-adevăr, arăt prea puțin interes față de găteli, ca să fiu în stare să-ți descriu noile mode. Boarfele mă plictisesc.

   Astea sunt noutățile. Mina, ne-am spus toate secretele una alteia, încă de când eram copii; am dormit la un loc și am mâncat împreună, ne-am împletit râsul și plânsul, iar acum vorbesc și nu mai termin și aș vrea să-ți tot vorbesc. Oh, Mina, nu poți să ghicești? Îl iubesc. Roșesc când îți scriu, fiindcă deși am convingerea că și el mă iubește, încă nu mi-a spus-o. Dar, oh, Mina, eu îl iubesc; îl iubesc!

   Iată, asta o să-mi faci bine. Aș vrea să fim împreună, scumpa mea, la gura focului, în cămăși de noapte, așa cum stăteam noi; atunci aș încerca să-ți explic ceea ce simt. Nu știu cum m-am apucat să-ți scriu toate acestea, chiar ție. Mi-e teamă să mă opresc, căci atunci aș sfâșia scrisoarea, pe de altă parte nu-mi vine s-o termin, fiindcă vreau să-ți povestesc totul. Scrie-mi numaidecât și spune-mi tot ce crezi despre asta. Mina, trebuie să mă opresc. Noapte bună. Binecuvântează-mă în rugăciunile tale și, dragă Mina, roagă-te pentru fericirea mea.

 

Lucy

 

   P.S. Nu mai e nevoie să-ți spun că tot ce ți-am scris e un secret.

   Încă o dată, noapte bună.

 

L.

 

   Scrisoare, Lucy Westenra, către Mina Murray

 

   24 mai

   Draga mea Mina,

   Îți mulțumesc, îți mulțumesc, și iarăși îți mulțumesc pentru scrisoarea ta minunată! A fost atât de bine să-ți pot vorbi și să găsesc atâta înțelegere la tine.

   Draga mea, o nenorocire nu vine niciodată singură. Cât adevăr ascund vechile proverbe! În septembrie voi împlini 20 de ani și până acum nimeni nu mă ceruse în căsătorie, cel puțin cu seriozitate, iar astăzi, iată, am primit 3 cereri. Poftim! Trei cereri într-o singură zi! E nemaipomenit! Îmi pare rău, cu adevărat și sincer rău, pentru 2 dintre acești bieți tineri. Oh, Mina, sunt atât de fericită, încât nici nu mai știu pe ce lume sunt. Trei cereri în căsătorie! Dar, pentru Dumnezeu, să nu sufli un cuvânt fetelor, cine știe ce-ar putea să le treacă prin cap și să se simtă jignite, dacă din prima zi de vacanță nu vor primi și ele cel puțin 6 cereri. Unele domnișoare sunt atât de înfumurate. Tu și cu mine, dragă Mina, care suntem logodite, care ne vom mărita curând și vom arăta sobru, ca niște soții cu vechime, putem disprețui asemenea deșertăciuni.

   Bine, acum, trebuie să-ți povestesc despre cei 3, cu condiția să păstrezi secretul, scumpa mea, față de oricine, cu excepția, firește a lui Jonathan. Vreau să-ți povestesc ție, fiindcă dacă aș fi în locul tău, cu siguranță i-aș spune lui Arthur. O femeie are obligația să aducă totul la cunoștința soțului ei - nu crezi scumpa mea? Și trebuie să fii leală.

   Prin urmare, draga mea, numărul 1 a sosit chiar înaintea mesei. Ți-am vorbit de el, dr. John Seward, cel cu azilul de nebuni, omul cu bărbia puternică și cu fruntea înaltă. Era, în aparență, foarte calm, și totuși nervos. Se pregătise, desigur, până în cele mai mici amănunte, fără să uite niciunul, ceea ce nu l-a împiedicat să se așeze pe joben, cum de regulă nu procedează oamenii calmi, și ca să pară mai în largul lui a început să se joace cu lanțeta, de-mi venea să urlu de groază. Mi-a vorbit, Mina dragă, foarte deschis. Mi-a mărturisit ce dragă-i sunt, cu toate că mă cunoștea de-atât de puțin timp, cât de frumoasă i-ar fi viața alături de mine, și de ce mare ajutor i-aș putea fi. Voia să-mi explice cât de nefericit ar fi dacă l-aș refuza, dar când a văzut că-mi dăduseră lacrimile s-a mulțumit să spună că e o brută și că nu vrea să-mi sporească tulburarea ce mă stăpânea. Atunci s-a desprins și m-a întrebat dacă aș putea să-l iubesc cu timpul. Când am clătinat din cap, mâinile au început să-i tremure, a șovăit și m-a întrebat dacă țin la altcineva. S-a exprimat cu multă gingășie, spunând că nu vrea să-mi smulgă vreo confidență, dar că dorește numai să știe, deoarece dacă inima unei fete este liberă, un bărbat poate să spere.

   Și atunci, Mina, am simțit că e de datoria mea să-i mărturisesc că într-adevăr e cineva. Numai atât i-am spus, iar el s-a ridicat, și părea foarte puternic și foarte grav când mi-a luat mâinile într-ale lui și mi-a urat fericire, spunându-mă că dacă vreodată îmi voi dori un prieten bun, pot conta pe el. Oh, Mina dragă, nu-mi pot stăpâni plânsul; iartă-mă că am pătat scrisoarea. Este foarte plăcut să fii cerută de soție, și așa mai departe, dar nu și să vezi un biet camarad care te iubește cinsitit, plecând cu inima zdrobită, când știi că orice ar pune pe moment, te-a scos din viața lui.

   Draga mea, acum trebuie să mă opresc, mă simt atât de nenorocită, deși sunt nespus de fericită.

 

   Seara

   Tocmai a plecat Arthur și mă simt într-o stare de spirit mult mai bună decât în clipăa când am întrerupt scrisoarea, așa încât pot să-ți povestesc mai departe ce s-a întâmplat peste ziuă.

   Așadar, draga mea, numărul 2 s-a prezenta după-masă. Este de asemenea un băiat agreabil, un american din Texas și arată atât de tânăr și de fraged încât pare aproape de necrezut câte țări a vânturat și câte aventuri a avut. O înțeleg pe sărmana Desdemona, când i-au fost împuiate urechile, chiar de către un maur. Bănuiesc că noi femeile suntem atât de lașe, încât dacă ne intră în cap că un bărbat ne va stinge toate spaimele, ne și mărităm cu el. Știu acum ce-ar trebui să fac dacă aș fi bărbat și aș vrea să câștig inima unei femei! Nu, nu știu, pentru că în timp ce dl. Morris ne toarnă istoriile sale, Arthur tace mâlc și totuși - draga mea, m-am cam pripit.

   Dl. Quincey P. Morris m-a găsit singură. Mi se pare că un bărbat găsește totdeauna o fată singură. Nu, fiindcă Arthur a încercat în două rânduri să-și provoace ocazia, iar eu l-am ajutat pe cât am putut; în clipa de față nu mi-e rușine să ți-o spun. În prealabil trebuie să-ți aduc la cunoștință că dl. Morris nu vorbește totdeauna în argou și niciodată cu străinii sau față de ei, fiindcă este într-adevăr binecrescut și are maniere alese - dar a ghicit ce mult mă amuză americăneasca lui și ori de câte ori mă vede, dacă nu e nimeni prezent pe care să-l șocheze, spune-o mulțime de năzbâtii. Chiar mă întreb, draga mea, dacă nu cumva inventează totul, fiindcă se potrivește exact cu ceea ce voia să spună. Dar poate unde cunoaște bine argoul. Cât mă privește, habar n-am dacă am să-l învăț vreodată; nici nu știu dacă îi place lui Arhtur, căci nu l-am auzit încă niciodată folosindu-l.

   Bine. Dl. Morris se așază în fața mea jovial, cu aerul cât se poate de fericit, dar mi-am dat numaidecât seama că era foarte nervos. Mi-a luat mâna într-a lui și mi-a spus pe un ton foarte, foarte blând:

   - Miss Lucy, știu că nu-s cine știe ce demn să-ți leg barem șireturile la pantofi, da` mai știu și că dacă ai de gând să-l aștepți pe cel cu care să te potrivești, au să treacă toate cele 7 fecioare înțelepte, cu făclii cu tot. Nu vrei să ne potrivim la drum, la un drum lung, pe care să-l străbatem sub același jug?

   Ei, părea atât de bine dispus că-mi era pe jumătate mai ușor să-l refuz decât pe bietul dr. Seward, așa că i-am răspuns, tot cu atâta veselie, că nu știam nimic în materie de atelaje, și că nu aveam chef de niciun fel de jug. Atunci îmi spuse că s-a exprimat într-un mod frivol, și că speră că dacă a avut o comportare greșită într-o împrejurare atât de gravă, de însemnată, am să-l iert. Părea într-adevăr serios când spunea vorbele astea și n-am putut să nu mă simt și eu puțin impresionată.

   Știu, Mina, ai să gândești despre mine că sunt o cochetă nesuferită, deși nu mă pot abține să nu simt un fel de exaltare la gândul că era al doilea în aceeași zi. Și atunci, draga mea, înainte să pot scoate o vorbă, începu să mă inunde într-un torent de declarații de dragoste, punându-și inima și sufletul la picioarele mele. Părea atât de grav, încât de aici înainte nu voi mai crede niciodată că un om e de felul lui mereu glumeț și niciodată serios, fiindcă arată din când în când vesel. Presupun că ceva în expresia mea i-a atras atenția, căci s-a oprit brusc, apoi reluă cu un soi de fervoare virilă, care m-ar fi făcut să mă îndrăgostesc de el, dacă aș fi fost liberă:

   - Lucy, ești o fată cinstită, o știu. N-aș fi aici acum, n-aș sta acum de vorbă cu tine, dacă n-aș crede în sufletul tău curat, în caracterul tău frumos. Spune-mi, ca între buni prieteni, iubești cumva pe altul? Dacă așa stau lucrurile, nu te mai supăr nici cu atâtica și, numai dacă ai să mă lași, am să-ți fiu un prieten cu adevărat devotat.

   Draga mea Mina, de ce sunt bărbații atât de nobili, iar noi femeile atât de puțin demne de ei? Aproape că mă distrasem pe socoteala acestui gentleman cu inimă mare și credincioasă. Am izbucnit în lacrimi - mă tem, scumpa mea, că scrisoarea asta ți se va părea sentimentală și dezlânată și-mi pare sincer rău. Pentru ce nu poate o tânără fată să se mărite cu 3 bărbați sau cu atâția câți o doresc, ca să scape astfel de orice necaz? Dar asta e o erezie, nici nu trebuie s-o rostesc. Sunt totuși bucuroasă să-ți spun că, deși plângeam, am avut puterea să mă uit în ochii d-lui Morris și să-i vorbesc cu aceeași sinceritate.

   - Da, iubesc pe altcineva, cu toate că el încă nu mi-a mărturisit că mă iubește.

   Am făcut bine că i-am vorbit așa de deschis, fiindcă dintr-o dată s-a luminat la chip.

   Mi-a luat mâinile într-ale lui - cred chiar că eu mi le-am pus, și mi-a vorbit pe un ton cordial:

   - Ești o fată vitează. Prefer să fi ajuns târziu și să te pierd, decât să fi sosit la timp, în brațele oricărei alte fete din lume. Nu mai plânge, scumpa mea. Dacă ești mâhnită pentru mine, să știi că eu sunt făcut dintr-un lemn tare și știu să mă ridic. Dacă celălalt tânăr nu-și cunoaște încă norocul, ei, va trebui să dea dovadă că-l apreciază, altfel o să aibă de-a face cu mine. Micuță domnișoară, cinstea și curajul arătate ți-au câștigat un prieten, mai rar decât un iubit și, în orice caz, mai dezinteresat. Draga mea, va trebui să parcurg un drum tare singuratic, înainte de a câștiga împărăția cerurilor. Nu vrei să-mi dai o sărutare? O să mă apere de bezne, acum și în viitor. Poți să mi-o dai, știi, dacă-ți place, fiindcă celălalt, care trebuie să fie un băiat bun, scumpa mea, și subțire, odată ce-l iubești - încă nu s-a declarat.

   Asta m-a dat gata, dragă Mina, să fie atât de brav, atât de nobil și de bun față de un rival, nu? Și totodată atât de trist, așa că m-am aplecat și l-am sărutat. S-a ridicat, pe când încă îmi ținea mâinile într-ale lui, și privindu-mă lung - vai, simțeam că-mi ard obrajii, îmi spuse:

   - Micuță domnișoară, m-ai lăsat să-ți iau mâinile, și mi-ai dat o sărutare, și dacă lucrurile astea nu ne pecetluiesc prietenia, atunci nici nu știu ce altceva ar putea-o face. Îți mulțumesc, pentru sinceritatea caldă de care ai dat dovadă, și acum, cu bine.

   Îmi strânse mâna, își puse pălăria pe cap și ieși din odaie cu pași mari, fără să arunce nicio privire în urmă, fără o lacrimă, fără să șovăie, pe când eu hohoteam ca un prunc. Oh! pentru ce trebuie să fie nefericit un om ca el, când există atâtea fete pe lume care i-ar săruta urmele când ar trece? Așa aș face și eu dacă aș fi liberă, numai că nu vreau să fiu liberă.

   Draga mea, sunt peste măsură de turburată și simt că nu pot să-ți mai scriu despre fericire după ce ți-am și turuit atâtea. Și nu vreau să-ți scriu despre numărul 3, câtă vreme nu voi fi pe deplin fericită.

 

A ta pentru totdeauna,

Lucy

 

   P.S. Oh! Despre numărul 3, oare mai e nevoie să-ți scriu despre el? De altminteri totul îmi pare atât de confuz, parcă numai o clipă s-a scurs de când a intrat în salon și până m-a cuprins în brațe, până m-a acoperit de sărutări. Sunt atât de fericită și nici nu știu ce-am făcut să merit fericirea asta. În viitor nu voi încerca decât să arăt că nu sunt o ingrată față de întreaga Sa bunătate care mi-a trimis un asemenea iubit, un astfel de soț și un astfel de prieten.

 

La revedere,

Lucy

 

Jurnalul doctorului Seward

(înregistrat la fonograf)

 

   25 aprilie. Cădere a apetitului, astăzi. Nu pot mânca, nu mă pot odihni, așa că mă voi ocupa de jurnal.

   După eșecul de ieri, simt un fel de vid; niciun lucru de pe lumea aceasta nu mi se pare îndejuns de însemnat ca să mă apuc de el... Cum știu că singurul remediu la asemenea stări este munca, m-am dus să-mi vizitez pacienții. L-am ales pe unul care mi-a furnizat cercetări de mare interes. Este atât de original în năzărelile sale și atât de deosebit de ceilalți nebuni, încât sunt hotărât să-l descifrez cât am să pot de bine. Mi s-a părut că astăzi am pătruns mai adânc decât oricând în miezul tainei sale.

   I-am pus, astfel, mai multe întrebări decât în celelalte rânduri, cu intenția de a pune stăpânire pe lumea halucinațiilor lui. Îmi dau seama că, folosind această cale, am procedat cu oarecare cruzime. Era ca și cum l-aș fi statornicit pe pragul lui de nebunie - lucru pe care-l evit cu pacienții mei la fel cum m-aș feri de gura iarului. (Mem. În ce împrejurări aș putea să nu evit fundul iadului?) Omnia Romae venalia sunt. Acesta e prețul infernului.

   R.M. Renfield, 59 ani. Temperament sanguin; mare putere fizică; emotivitate morbidă; perioade de melancolie ce pricinuiesc anumite idei fixe, pe care nu mi le pot explica. Prespun că temperamentul sanguin el însuși, și influența lui perturbantă duc la un fel de fixație; posibil să fie un om primejdios, și chiar probabil, dacă are tendințe altruiste. La egoiști, spiritul de conservare e o armură împotriva adversarilor, și pentru sine. În această privință, cred că atâta timp cât eul este ferm, forțele centripete se echilibrează cu cele centrifuge; când datoria sau o cauză constituie punctul de reazim, domină cele din urmă și numai hazardul sau o serie de împrejurări pot restabili echilibrul.

 

CAPITOLUL VI

Jurnalul Minei Murray

 

   24 iulie, Whtiby. Lucy m-a întâmpinat la gară, mai drăgălașă și mai frumoasă decât oricând, și pe urmă ne-am dus la hotelul Crescent, unde și-au reținut camerele.

   Este un loc încântător. Un mic fluviu, numit Esk, străbate o vale adâncă, ce se lărgește în apropierea portului. Un viaduct imens, cu picioare înalte, încalecă malurile; când privești printre stâlpii săi, priveliștea ți se pare mai întinsă decât e în realitate. Valea e de un verde fermecător și e atât de abruptă, încât, atunci când te apleci pe vreo înălțime, nu-i vezi poalele, afară numai dacă nu stai chiar pe margine.

   Casele orașului vechi, situat de cealaltă parte, au toate acoperișurile roșii și par îngrădămădite unele peste altele, ca în gravurile în care vedem Nurnbergul. Drept lângă oraș este ruina abației din Whitby, care a fost pustiită de danezi și care constituie și scena unde se petrece o parte din „Marmion” și anume episodul în care tânăra este zidită de vie. E o ruină măreață, de dimensiuni imense, cu multe și romantice unghere; o legendă spune că o femeie în alb apare câteodată la una din ferestre. Între ruine și oraș se înaltă o altă biserică, cea parohială, înconjurată de un vast cimitir, plin de pietre funerare.

   Acesta este, după părerea mea, locul cel mai pitoresc din Whitby, fiindcă se află chiar deasupra orașului și are o vedere minunată asupra portului și asupra întregului golf, a cărui limbă de pământ ce se pierde în mare se numește Kettleness. Aceasta coboară atât de abrupt în dreptul portului, încât o porțiune din mal s-a prăbușit, iar o parte din pietrele tombale au fost distruse. Într-un loc, o cărăruie nisipoasă trece peste pietrele risipite. Prin cimitir, ale cu bănci, unde lumea poposește ceasuri întregi ca să privească priveliștea maginifică și să se bucure de adierile brizei.

   Voi veni deseori aici să mă așez și să lucrez. Într-adevăr, chiar de-aici scriu în momentul acesta, cu cartea pe genunchi, și trăgând cu urechea la ce tăifăsuiesc 3 bătrâni din apropiere. Nu par să fi făcut altceva toată ziua decât să fi stat la taclale, aici.

   La picioarele mele se întinde portul, iar mai departe un zid lung de granit coboară din mare, făcând la capăt o curbă în mijlocul căreia se află un far, protejat de un zid masiv. Pe latura opusă, acest zid cotește în sens invers și la capătul său se află un alt far. Între acestea, se deschide priveliștea portului, neașteptată.

   Este foarte frumos în timpul fluxului, dar când puzderia de ape se retrag, rămân numai undele Eskului, șerpuind prin nisip, ocolind, ici-colo, câte o stâncă. Dincolo de port, dar tot pe partea lui, se întinde, cale de o jumătate de milă, un recif înalt, a cărui culme se află chiar în spatele farului sudic. La capătul acestuia e o geamandură cu clopot, care se leagănă pe vreme rea, cu sunete lugubre. O legendă de pe aceste meleaguri spune că atunci când se pierde un vapor, clopotul se aude până departe în lungul mării. Trebuie să-l întreb pe bătrânul care tocmai se îndreaptă spre mine dacă e adevărat...

   Este un moșneag mucalit. Trebuie să fie tare bătrân după obrazul plin de crețuri, ca scoarța unui copac. Îmi spune că se apropie de sută, și că era marinar în flota ce pescuia în Groenlanda, când s-a dat lupta de la Waterloo. Mă tem că e un om foarte sceptic, fiindcă atunci când l-am întrebat de clopotele din mare și despre femeia în alb, de la mânăstire, mi-a retezat-o scurt:

   - Nu prea cred eu d-alde astea, domnișoară. Toate lucrurile astea s-au dus. Nu zic că n-au fost niciodată, da` că nici pe vremea mea nu mai erau. Merg pentru noii veniți, pentru excursioniști, și alții ca ei, da` nu pentru o tânără domnișoară drăguță ca dumneata. Ăi de vin pe jos din York sau din Leeds, gata oricând să înfulece heringi afumați, să bea ceai și să ochească vreun chilipir or mai crede, poate. Numa` că mă-ntreb cine-și bate capul să le-ndruge minciuni - nici chiar jurnalele, cât îs ele pline de bazaconii.

   Mi s-a părut că e o persoană de la care poți învăța multe lucruri interesante, așa că l-am rugat, dacă-și amintește, să-mi povestească ceva despre vânătoarea de balene, în vremurile de demult. Tocmai se apucase să-nceapă, când orologiul bătu de 6 ori, iar moșul se sculă cu greutate și-mi spuse:

   - Acu` trebuie să mă-ntorc acasă, domnișoară. Nepoată-mii nu-i place s-aștepte cu ceaiu-n față, și-mi ia timp să cobor scările, cu picioru` de lemn.

   Șchiopăta puternic și-l puteam vedea cum zorea din toate puterile pe trepte. Scara constituie marea caracteristică a acestor locuri. Duce din oraș la biserică; are sute de trepte - nu le-am numărat - și se răsucește într-o curbă delicată. Panta este atât de dulce, încât un cal o poate cu ușurință urca sau coborî. Cred că la început scara era în legătură cu mânăstirea.

   E momentul să mă întorc și eu acasă. Lucy avea de făcut o vizită, împreună cu mama ei, și pentru că era numai o obligație nu m-am dus cu ele. Probabil că au și sosit acasă.

 

   1 august. Sunt aici cam de 1 oră cu Lucy și am avut o conversație foarte interesantă cu bătrânul meu prieten și cu alți 2 cunoscuți de-ai săi.

   El e, în chip evident, domnul Oracol și cred că la vremea lui a fost un ins tare autoritar. Nu admite replică și intimidează pe toată lumea. Când nu poate avea ultimul cuvânt, îi terorizează, și ia tăcerea lor drept aprobare a vederilor lui.

   Lucy arăta minunat în orchia ei lungă de batist alb; de când a venit aici, tenul i s-a rumenit. Am remarcat că cei 3 bătrâni nu pierd niciun prilej de a se așeza lângă ea, când venim aici. Este atât de îndatoritoare cu cei vârstnici; cred că toți cei din jur au îndrăgit-o. Chiar și bătrânul ciufut a sucombat în fața farmecelor ei și n-o contrazice, în schimb mă repede pe mine de două ori mai mult.

   Am atins iar subiectul legendelor și atunci s-a lansat într-un soi de predică:

   - Toate astea sunt nerozii, tunse, rase, frizate, asta sunt și nimic altceva. Blestemățiile astea cu strigoi, moroi, coroi, sunt bune numai pentru țânci și muieri nebune. Baloane de săpun! Toate istoriile astea de groază au fost născocite de popi și de agenții hotelieri ca să agațe mușterii gură-cască și să le bage mâna în buzunar. Îmi ies din sărite numai când mă gândesc la ei. Las că nu le-ajunge că tipărească fleacurile astea pe hârtie sau să le predice din amvon, da` le-au mai săpat și pe pietrele de morminte. Priviți în jur, oriunde vreți; toate pietrele astea de se-nalță cât de mândre pot, se prăbușesc sub minciunile care stau scrise pe ele. Aci zace cutare, ori în memoria venerată a lu` cutărică, așa scrie pe toate, și sub cele mai multe nu e nimeni, iar de memoria lor pas să se sinchisească cineva, măcar de-un pac de tutun! Toate-s minciuni, oricum o-ntorci! Doamne, ce vânzol o să mai fie în ziua judecății de-apoi, când or sări grămadă în giulgiurile lor, târându-și pietrele de morminte, ca să dovedească, de, cât de buni au fost; unora o să le vină greu de tot să le apuce, că li s-au muiat mâinile pe fundul mării!

   După aerul satisfăcut cu care bătrânul își privea cumetrii, parcă cerându-le încuviințarea, mi-am dat seama că ținea să facă pe grozavul, așa că i-am pus o întrebare:

   - Oh, domnule Swales, nu vorbiți serios! Desigur că nu toate pietrele de mormânt sunt goale?

   - Iaca! Puținele să aibă ceva dedesubt! Afară de cele care au inscripții prea înflorite. Da toate scrisurile-s numai minciuni. Iacătă să zicem, vii aici ca străin și vezi cimitirul ăsta...

   Am dat din cap, în semn de aprobare, deși nu înțelegeam prea bine dialectul. Era, cred, ceva în legătură cu biserica. Moșul continuă:

   - Și credeți că toate lespezile din jur acoperă niște oameni care stau acolo binișor?

   Am dat iar din cap în semn de aprobare.

   - Păi tocmai asta e minciuna. Câtă puzderie de morminte, toate-s goale precum crâșma lui moșu Dun, vinerea seara.

   Trase un ghiont unuia dintre cumetri și toți 3 pufniră în rîs.

   - Și vezi Doamne, cum ar putea fi altfel! Uite-o pe aia, de colo, ia citește ce scrie pe ea!

   M-am apropiat de mormânt și am citit: „Edward Spencelagh, căpitan de marină, ucis de pirați pe tărâmul Andres, aprilie 1854, aet. 30”. Când m-am întors domnul Swales reluă:

   - Cine l-o fi adus acasă, mă întreb, și prin ce întâmplare! Ucis pe coasta Andres! Iar trupul lui aici, dedesubt! Pot să-ți numesc o duzină ale căror oase zac, tot așa, în mările Groenlandei - și arătă spre nord - dacă nu le-au dus curenții. Însă lespezile lor sunt aici, în jur. Puteți citi cu ochișorii dumneavoastră toate minciunile astea săpate în piatră. Alte Braithwaite Lowery - l-am cunoscut pe taică-său, s-a prăpădit în naufragiul lui Levely, în largul Groenlandei, în `20, sau Andrew Wkoodhouse, înecat în aceleași ape, în 1777; sau John Paxton, înecat la Capul Farewell, 1 an mai târziu; sau bătrânul John Rawlings, al cărui bunic a navigat împreună cu mine, înecat în Golful Finlandei, în `50. Credeți că toți oamenii ăștia se vor îmbulzi la Whitby, când vor suna trâmbițele zilei de apoi? În privința asta am eu ideile mele! Zic că s-or îngheui, unii peste alții, ca-ntr-o bătălie pe gheață din vremurile de demult, și care o să știe din zori și până-n noapte, când luptătorii-și vor obloji rănile la lumina aurorii boreale!

   Era, fără-ndoială, vorba de vreo glumă de prin partea locului, căci unchiașul chihăi, iar ortacii lui îi împărtășiră veselia.

   - Dar, i-am spus, cu siguranță că greșești dacă pleci de la ideea că toți acești bieți oameni, sau duhurile lor, își vor purta lespezile în cârcă în ziua Judecății de Apoi. Crezi că va fi într-adevăr necesar?

   - Bine, da` atunci la ce mai servesc lespezile funerare? ia spuneți-mi, domnișoară?

   - Ca să facă plăcere rudelor, presupun.

   - Ca să facă plăcere rudelor presupuneți! repetă el plin de dispreț. Ce plăcere pot avea rudele să citească minciunile gravate pe morminte, când pă d-asupra mai știe și toată lumea dup-acilea că-s minciuni?

   Și-mi arătă cu degetul o piatră la picioarele noastre, ce fusese așezată ca o lespede și care acum rămăsese înfiptă în coasta pământului.

   - Citește scornelile de pe ea, îmi spuse.

   Din locul unde mă aflam, nu putea citi literele decât de-a-ndoaselea, însă Lucy, care se afla într-un unghi mai bun se aplecă și citi:

   - Consacrat memorie lui George Canon, care a murit în speranța învierii, la 29 iulie 1873, prăbușindu-se de pe stâncile din Kettleness. Acest mormânt a fost ridicat de nemângâiata sa mamă, fiului ei mult iubit. Era singurul copil al unei mame văduve. Într-adevăr, domnule Swales, nu găsesc nimic de râs, spuse Lucy, pe un ton grav și sever.

   - Nu vedeți nimic de râs! Ha! Ha! Fiindcă n-o cunoașteți pe mama nemângâiată, curată talpa-iadului, care-și ura fiul fiindcă era infirm, iar el, la rândul lui, o ura așa de tare, încât s-a sinucis numai ca să nu se bucure ea de prima de asigurare. Și-a zburat creierii cu o flintă veche, cu care speria corbii. Și cică asta înseamnă să te prăbușești de pe stânci! Cât despre speranța în învierea morților, l-am auzit deseori zicând că nădăjdua să ajungă în iad, căci mă-sa, așa pioasă cum era, cu siguranță că avea să meargă la cer, și nu voia să mai dea ochii cu ea. Acu, piatra asta, zicea el, lovind-o cu bastonul, e sau nu plină de minciuni și arhanghelul Gabriel n-o să se facă pară, când o sosi Geordie al nostru, gâfâind de atâta cărat lespedea în cocoașă și n-o să-l ia la goană?

   Nu știam ce să mai zic, dar Lucy, ridicându-se, schimbă firul conversației.

   - Oh! Pentru ce ne povestești asemenea lucruri? Lespedea asta e banca mea favorită, de care nu mă mai dezlipesc; iar acum aflu că stau pe piatra funerară a unui sinucigaș.

   - N-o să vă facă niciun rău, domnișoară; cât despre sărmanul Geordie, cu atât mai bine o să se simtă, cu o fată frumoasă pe genunchi. Nicio grijă. Și eu mă așez aci de aproape doăj` dă ani și n-am pățit nimic. Nu vă bateți capul cu cei ce zac dedesubt sau nici nu se află acolo. E timp să te sperii, când ai vedea toate pietrele astea luate de-a valma și locul gol ca o miriște. Ei, dar sună clopotul și trebuie să plec. Sluga dumneavoastră, doamnelor, și se îndepărtă șchiopătând.

   Lucy și cu mine am mai stat o vreme, iar priveliștea ce ni se întindea în față era atât de frumoasă, încât ne-am dat mâinile și am rămas așa, în contemplație; apoi ea mi-a vorbit îndelung despre Arthur, despre apropiata lor căsătorie. Am simțit o strângere de inimă, deoarece eu n-am mai primit nicio veste de la Jonathan, de o lună de zile.

 

   În aceeași zi. Am revenit aici singură, căci mă simt foarte tristă. Nicio scrisoare pentru mine. Sper să nu i se fi întâmplat nimic rău lui Jonathan. Clopotul a bătut ora 9.

   Privesc luminile împrăștiate prin tot orașul, fie de-a lungul străduțelor, fie stinghere. Urmează cursul eskului, apoi se pierd la cotitura lui, în vale. În stânga mea, linia neagră a acoperișului casei vechi de lângă abație, îmi acoperă vederea. Pe câmpie, departe, behăie oile și mieii, iar jos, în spate, se aude bocănitul unor copite de ain, care urcă drumul. Orchestra de pe dig cântă un vals îndrăcit, iar mai departe, pe chei, Armata Salvării are un miting, pe o străduță dosnică.

   Niciuna dintre orchestre n-o aude pe cealaltă, însă eu, de aici, le aud și le văd pe amândouă. Mă întreb unde va fi fiind Jonathan și dacă se gândește la mine! Aș dori atâta să fie aici.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   5 iunie. Cazul lui Reinfield mă interesează tot mai mult, pe măsură ce cunosc mai bine omul. Are câteva caracteristici foarte dezvoltare: egoism, disimulare și un scop ascuns. Sper să pot pătrunde obiectul acestuia din urmă. Pare să-și fi stabilit un anume plan, dar nu pot încă ști care. Ceea ce-l răscumpără în ochii mei este dragostea pentru animale, cu toate că și-o manifestă într-un chip atât de curios, încât cred, totodată, că e de o rară cruzime.

   Are un fel de favoriți. Actualmente se ocupă cu prinderea muștelor. A strâns atât de multe, încât mi-am îngăduit să-l dojenesc. Spre mirarea mea, în loc să-l apuce furiile, cum mă așteptam, a luat lucrurl în serios. S-a gândit un moment, pe urmă m-a întrebat: „Îmi dați 3 zile? Să le fac să dispară complet?” I-am răspuns, desigur, că da.

   Trebuie să-l supraveghez.

 

   18 iunie. Nu mai vrea să știe decât de păianjeni; a și strâns mai mulți, dintre cei mai mari, într-o cutie. Îi hrănește cu muștele prinse, al căror număr scade simțitor, cu toate că a mai prins și altele, sacrificând drept nadă jumătate din hrana proprie, pe care a pus-o pe marginea ferestrei.

 

   1 iulie. Păianjenii lui au devenit o pacoste tot atât de mare ca și muștele, încât astăzi i-am spus că ar fi timpul să se descotorosească de ei. Părea foarte trist așa că am adăugat că, pentru orice eventualitate, ar ajunge să scape și de o parte din ei. S-a luminat pe loc și mi-a cerut același răgaz ca să efectueze operația.

   În timp ce stăteam cu el, m-a dezgustat teribil, când un muscoi umflat, din acela de gunoaie, pătrunse în odaie, iar el îl prinse, îl ținu, încântat, între degete, câteva momente și, înainte să ghicesc ce are de gând să facă, îl băgă în gură și îl mâncă. L-am mustrat, dar el mi-a replicat senin că ce mâncare era foarte bun și sănătos, căci musca fusese plină de viață și că-i va dărui și lui puteri. Umbra unei bănuieli m-a străfulgerat. Trebuie să supraveghez în ce fel se va descotorosi de păienjeni.

   Fără îndoială, îl preocupă niște probleme grele, căci notează mereu cîte ceva într-un carnet. Toate paginile sunt pline de cifre, mai adesea șiruri de adunări adiționale la rândul lor, convergând într-un fel de calcul focal, după expresia contabilicească.

 

   8 iulie. E un fel de metodă în nebunia lui, iar ideea care a început să mijească în mine prinde conturi. În curând se va întregi și atunci, o, activitate subconștientă, vei ceda locul surorii tale conștiente!

   M-am ținut departe, câteva zile, așa încât să pot nota apoi orice schimbare în purtările lui. Lucrurile stau însă tot așa, lăsând la o parte faptul că a renunțat la unele din preferințe și a căpătat altele. A prins o vrabie și într-o oarecare măsură a domesticit-o. Mijloacele sale de domesticire sunt simple, căci păianjenii au început să dispară. Cei care au rămas sunt bine hrăniți, căci prinde mai departe muște, ispitindu-le cu propria-i mâncare.

 

   19 iulie. Progresăm. Amicul are acum o întreagă colonie de vrăbii, pe când muștele și păianjenii aproape au dispărut. Când am intrat la el, s-a repezit și mi-a spus că vrea să-mi ceară o mare favoare, o mare, foarte mare, favoare, și se gudura pe lângă mine ca un cățel.

   L-am întrebat despre ce e vorba, iar el mi-a răspuns gâtuit de emoție:

   - Un pisoi, un pisoi drăgălaș și nebunatic, cu care să mă joc, pe care să-l dresez și să-i dau de mâncare, de mâncare!

   Nu eram pregătit pentru o astfel de cerere, căci dacă remarcam că preferințele lui merg crescând în mărime și vivacitate, nu eram dispus ca simpatica familie de vrăbii domestice să piară în același chip ca muștele și păianjenii. I-am spus deci că am să văd eu și l-am întrebat dacă n-ar vrea mai bine o pisică în locul pisoiului. Răspunsul îi trădă cea mai vie dorință.

   - O, da, mi-ar plăcea o pisică. Cerusem doar un pisoi de frică să nu mă refuzați dacă v-aș fi cerut o pisică. Nimeni n-o să-mi refuze un pisoi, nu-i așa?

   Am dat din cap și i-am spus că, pentru moment, mă tem că nu e posibil, dar că voi vedea ce e de făcut. Se umbri la față și am citit în ochii săi ca un avertisment de primejdie, căci mă privi pieziș, cu o sclipire feroce, de intenții criminale.

   Omul este un maniac, ucigaș în germene. Vreau să-i verific patima ce-l stăpânește și să văd la ce duce; în acest fel am să aflu mai multe.

 

   10 seara. L-am vizitat iarăși și l-am găsit clocotind într-un colț. De cum ma intrat, s-a aruncat în genunchi în fața mea și m-a implorat să-l las să aibă pisica, zicea că e în joc salvarea lui. M-am ținut însă tare și i-am spus că nu se poate, la care s-a ridicat fără o vorbă și s-a dus să-și roadă unghiile în colțul în care-l găsisem.

   Mă voi reîntoarce să-l văd, mâine dimineață devreme.

 

   20 iulie. L-am văzut foarte devreme pe Reinfield, înaintea rondului supraveghetorului.

   L-am găsit treaz, fredonând o melodie. Întindea pe fereastră zahăr, pe care-l economisise din porția lui, și era limpede că începuse din nou vânătoarea de multe; arăta bine dispus și lucra cu râvnă. M-am uitat un pic după zburătoarele lui și nevăzându-le, l-am întrebat unde erau. Mi-a răspuns, fără să se întoarcă spre mine, că zburaseră toate afară. Prin odaie erau câțiva fulgi, iar pe pernă, o picătură de sânge.

   N-am spus nimic, însă când am ieșit i-am atras atenția paznicului să-mi raporteze dacă se întâmplă ceva deosebit în timpul zilei.

 

   11 dimineața. Tocmai aflu de la supraveghetor că Renfield s-a simțit foarte rău, că a vărsat un ghem de pene. „Părerea mea, domnule doctor, spuse paznicul, este că și-a mâncat păsările, că le-a înghițit de vii!”

 

   11 seara. I-am dat lui Reinfield un narcotic puternic, astă seară, suficient ca să doarmă, și i-am luat carnetul, ca să i-l citesc. Nu mă înșelasem în părerea pe care mi-o făcusem în ultima vreme, iar teoria o dovedește.

   Maniacul meu cu tendințe ucigașe nu e fietcine. Voi inventa pentru el o nouă clasificare și-l voi numi maniac zoofag (amator de hrană vie); ceea ce dorește el este să absoarbă cât mai multe vieți poate, în care scop s-a și angajat pe o cale cumulativă. A dat multe muște unui singur păianjen, mai mulți păianjeni unei singure vrăbii, și dorea o mâță, care să mănânce mai multe vrăbii. Ce-ar fi făcut pe urmă? Aproape că merita osteneala să-l las să-și compromită experiența. Dar pentru aceasta ar fi trebuit o rațiune suficientă.

   De ce să nu ducem mai departe știința în aspectul ei cel mai dificil și mai vital - cunoașterea creierului? Dacă aș pătrunde taina fie și a unui singur creier, dacă aș avea cheia imaginației, fie și a unui singur nebun, aș înălța ramura de știință căreia-i aparțin, pe piscuri în comparație cu care fiziologia lui Burdon-Sanderson sau datele despre creier ale lui Ferrier, n-ar mai însemna nimic. Dacă, cel puțin, ar exista o rațiune suficientă! Nu trebuie să mă gândesc prea mult la asta, ispita e prea mare; o rațiune suficientă ar putea coborî balanța de partea mea, căci nu sunt eu însumi dotat, din născare, cu un creier excepțional?

   Ce just raționează acest om; nebunii procedează totdeauna astfel, în urmărea unui scop. Aș vrea să știu la câte vieți evaluează un om sau dacă la una singură. Și-a încheiat calculele foarte corect, iar astăzi a început altele. Care dintre noi nu începe un nou calcul, cu fiecare zi a vieții?

   Cât mă privește, mi se pare că tocmai ieri întreaga mea viață s-a întunecat, dimpreună cu speranța cea mai proaspătă că reîncep de la zero. Așa va fi până când Marele Arhivar mă va măsura și îmi va închide registrul, conținând bilanțul de profit și pierdere.

   Oh, Lucy, nu pot să fiu supărat pe tine și pe prietenul meu care-ți împărtășește fericirea; dar, fără speranță, mă așteaptă numai calea muncii. Da, să muncesc! Cel puțin dacă aș putea găsi o cauză tot atât de imperioasă, ca aceea a sărmanului meu nebun, o cauză bună și altruistă care să mă facă să lucrez, atunci aș putea fi cu adevărat fericit.

 

Jurnalul Minei Murray

 

   26 iulie. Sunt tulburată și mă liniștesc scriind aici; e ca și când ți-ai vorbi singur și te-ai asculta, în același timp. Și tot așa, faptul că notez cu caractere stenografice îmi dă impresia că parcă n-aș scrie, pur și simplu.

   Sunt nefericită în privința lui Lucy ca și a lui Jonathan. Eram fără vești de la Jonathan de mai multă vreme, și îngrijorată; ieri însă, scumpul dl. Hawkins, întotdeauna atât de amabil, mi-a trimis o scrisoare adresată mie. Îi scrisesem, întrebându-l ce mai știe, iar el a făcut să-mi parvină scrisoarea pe care tocmai o primise. Câteva cuvinte numai, din castelul Dracula, în care mă anunța că tocmai pleacă spre casă. Nu-l mai recunosc pe Jonathan și mă mâhnește. Iar pe Lucy, cu toate că arată, bine, a apucat-o vechiul ei obicei de a umbla prin somn.

   Maică-sa mă pusese la curent și hotărâsem să-i încui ușa de la dormitor, în fiecare noapte. D-nei Wesstenra i-a intrat în cap că somnambulii merg pe acoperișurile caselor și se cațără pe falezele cele mai accidentate, că se trezesc brusc și se prăbușesc cu un țipăt de groază care se aude în toate împrejurimile. Biata femeie îi poartă grija fetei și-mi spune că și soțul ei, tatăl lui Lucy, avea aceeași meteahnă; se scula noaptea, se îmbrăca și o lua razna, dacă nu-l împiedica nimeni.

   Lucy se va mărita la toamnă și e ocupată cu toaletele și cu aranjarea casei. Mi-e dragă și mă pregătesc de altfel pentru același eveniment, cu deosebirea că Jonathan și cu mine vom porni în viață pe o cale mai simplă pe care va trebui să avem grijă să strângem cap la cap cureaua.

   Onorabilul Arthur Holmwood, unicul fiu al lordului Godalming, va sosi aici foarte curând, de îndată ce va putea părăsi Londra, căci tatăl său nu se simte tocmai bine și cred că draga de Lucy numără clipele până la venirea lui. Vrea să-l ia cu ea pe banca din grădina cimitirului și să-i arate de pe înălțimi frumusețea Whitbyului. Cred că așteptarea o tulbură într-atât; are să se simtă bine de tot, de îndată ce el va sosi.

 

   27 iulie. Nicio veste de la Jonathan. Sunt foarte neliniștită, deși n-am vreun motiv anume, dar sunt foarte dornic să-mi scrie, fie și un singur rând.

   Lucy se-nvârte mai mult ca oricând prin cameră, mă trezește în fiecare noapte cu bocănitul ei. Din fericire vremea e așa de caldă, încât nu riscă să răcească. Numai neliniștea continuă și necontenitele treziri din somn au început să mă coste. Încolo, Slavă Domnului, Lucy n-are de ce să se plângă. Dl. Holmwood a fost chemat în grabă la Ring, să-și vadă tatăl care e rău bolnav.

 

   3 august. Încă o săptămână fără vești de la Jonathan, nici chiar prin dl. Hawkins, care mi-a scris. Oh, sper să nu fie bolnav. Mi-ar fi scris cu siguranță. Mă uit la ultima scrisoare pe care am primit-o de la el, ceva în ea mă pune pe gânduri. Nu-i recunosc stilul, cu toate că e scrisul lui, fără îndoială.

   Săptămâna asta, Lucy n-a mai umblat așa mult prin somn, dar acum se întâmplă alt lucru pe care nu-l înțeleg am impresia că mă pândește chiar când doarme. Încearcă să deschidă ușa și când o găsește încuiată începe să caute cheia în toată camera.

 

   6 august. Încă 3 zile și tot fără știri. Așteptarea a devenit chinuitoare. Dacă aș ști cel puțin cui să scriu sau unde să mă duc, m-aș simți mai ușurată, însă nimeni n-a primit un cuvințel de la Jonathan, de la ultima scrisoare. Nu pot decât să mă rog cerului să-mi dea răbdare.

   Lucy este mai nervoasă ca oricând, altminteri arată bine. Noaptea a fost înnorată, iar marinarii spun că se pregătește o furtună. Trebuie să încerc să fiu cu ochii în patru, ca se învăț semnele furtunii.

   Asta vremea e mohorâtă, iar acum, când scriu, soarele s-a ascuns în nori, sus, peste Kettleness. Totul e vânăt, afară de verdeața ierbii, care pare de smarald, stâncile sunt pământii, de asemenea norii, pe care soarele-i mai străbate la margini, în depărtări, norii plutesc peste mare plumburie, în care intrândurile de nisip dezgolite par degete gri, ridicate spre cer. Marea rostogolește pe țărm valuri pline de nisip, iar mugetul i se înăbușă în valurile de ceață. Ceața vânătă acoperă orizontul. Totul dă impresia de imensitate; îngrămădiți unii peste alții, norii par stânci uriașe, pe când hula mării se aude încărcată de prevestiri funebre. Ici, colo, pe plajă, siluete întunecare, înfășurate în ceață, sunt aidoma unor „oameni umblând ca niște copaci*” (citat din biblie). Vasele de pescuit se îndreaptă cu toată viteza spre port, înfruntând talazurile tumultoase.

   Iată-l sosind pe unchiașul dl. Swales. Vine drept către mine și după felul în care-și ridică șapca, ghicesc că vrea să-mi vorbească.

   Sunt cât se poate de mișcată de schimbarea care s-a produs în bietul bătrân. S-a așezat lângă mine și mi-a vorbit cu blândețe:

   - Mă tem, drăguțo, că trebuie să te fi speriat cu toate prostiile alea pe care ți le-am îndrugat despre moarte și de-alde astea, săptămânile trecute; n-a fost însă în intenția mea și aș vrea să-ți amintești asta, când n-am să mai fiu. Noi, oamenii bătrâni, trăncănim; stăm c-un picior în groapă și nu prea ne place să ne gândim la moarte și nici să-i simțim apropierea. Poate că din pricina asta am încercat s-o iau peste picior, ca să mai prind nițel curaj. Însă, dragă Doamne, nu mi-e frică de moarte, domnișoară, nici atâtica, numai că nu vreau să mor, dacă asta mi-ar sta cât de cât în putință. Mi-a venit sorocul, că-s bătrân, și 100 de ani e mai mult decât poate dori un om. E-așa de aproape, că parc-o aud pe Cotoranța ascuțindu-și coasa. Vezi, nu mă mai dezbar de obiceiul de-a lua pe toate în deșert; vorbele astea urâte au să se mânieze că le-am tot folosit. Curând, îngerul morții o să sune din trâmbiță, pentru mine. Uite, acuși, când vorbim și ne minunăm. Poate că îl aduce vântul ăsta din larg, cu pacostele și naufragiile, cu jalea și inimile pe care le va sfâșia. Privește! strigă el deodată. E ceva în vântul și ceața asta, străbătută de mugete, ceva ce miroase a moarte; e în aer; simt cum se apropie. Doamne, fă să răspund voios chemării din urmă!

   Am fost ușurată când l-am văzut pe paznic trecând cu luneta sub braț. S-a oprit să-mi vorbească, așa cum face întotdeauna, dar cu privirea ațintită tot timpul către un vas bizar.

   - Nu pot ști ce este, zise el, după aparență e rusesc; dar se comportă în chip nemaipomenit de ciudat. Parcă nu știe ce vrea, pare că vede sosind furtuna, dar nu se poate decide încotro s-o apuce, la nord, spre larg sau să acosteze în port. Ia privește-l! Ce curios a manevrat, de parcă nicio mână n-ar avea grijă de cârmă; își schimbă direcția cu fiecare rafală de vânt. Mâine pe vremea asta o să știm mai multe despre el decât acuma.

 

CAPITOLUL VII

Decupat din „The Dailygraph” din 8 august

(lipit în jurnalul Minei Murray)

 

De la un corespondent

 

Whitby

   Una din cel emai mari și bruște furtuni din câte s-au înregistrat vreodată s-a dezlănțuit aici, cu rezultate pe cât de ciudate, pe atât de unice. Zăpușeala era destul de apăsătoare, dar nu într-uun grad neobișnuit pentru august. Seara de sâmbătă fusese tot atât de frumoasă ca întotdeauna, și numeroși turiști și-au petrecut ziua vizitând pădurile din Mulgrave, golful lui Robin Hood, Rig Mill, Runswick, Staihes și împrejurimile orașului Whitby. Vapoarele Emma și Scarborough făceau croaziere de-a lungul coastelor, deci o afluență neobișnuită de la și către Whtiby.

   Vremea fusese deosebit de frumoasă până către seară, când unora dintre bârfitorii care frecventează cimitirul din East Cliff, așezat pe o înălțime ce domină împejurimile și de unde supraveghezi marea, le-a fost subit atrasă atenția de niște „coada iepei”, nori înalți, ce se ridicau către nord-vest. Vântul bătea slab dinspre sud-vest, ceea ce dă în limbaj barometric „nr. 2: briză ușoară”. Paznicul de coastă a raportat numaidecît, iar un pescar bătrân care ține minte semnele vremii de mai bine de jumătate de veac, la East Cliff, a prevestit cu patos că va începe o furtună năpasnică. Mai mulți căpitani hotărâră singuri ca „harabaua lor de cărbuni” sau „catârul”, după categoria vasului respectiv, să rămână în port până ce va trece furtuna.

   Vântul a slăbit cu totul în timpul serii și către miezul nopții domnea acel calm apăsător, acea zăpușeală, a căror intensitate, la apropierea furtunii, umple de neliniște firile sensibile. Pe mare sclipeau puține lumini, fiindcă până și vasele de coastă, care în mod obișnuit nu se dezlipesc de țărm, țineau largul, nu se vedeau decât puține vase de pescuit.

   Singura navă care se distingea clar era un schooner străin cu toate pânzele desfăcute, care părea a se îndrepta spre vest. Tot timpul cât rămase la vedere, imprudența sau ignoranța ofițerilor care îl comandau au constituit o temă necesată de discuție, și li s-a semnalat din port să strângă pânzele în fața primejdiei. Înainte de căderea nopții a mai făcut văzut cu pânzele legănându-se leneș pe valuri.

   „Liniștit ca un vapor pictat pe un ocean pictat.”

   Puțin după miezul nopții un zgomot ciudat se ridică din mare, iar din văzduhuri răsună un bubuit ciudat, stins și sec.

   Atunci, fără veste, izbucni furtuna. Cu o iuțeală ce părea în acea clipă de necrezut și chiar acum imposibil de înțeles, întrebul aspect al firii se clătină brusc. Talazurile se ridicară furioase, fiecare mai înalt decât cel precedent, încât în puține minute întreg luciul mării era ca un monstru ce urla, gata să înghită tot. Valurile cu creste de spumă băteau nebunește peste nisipul culcal sau în panta țărmului; altele se spărgeau de diguri, iar spuma lor acoperea luminile farurilor ce stau de strajă la capătul fiecăruia din cele două cheiuri ale portului Whitby. Vântul mugea ca tunetul și bătea cu atâta putere, încât chiar și oamenii voinici abia se țineau pe picioare, când nu îmbrățișau stâlpii de fier. S-a considerat necesar să se golească digurile de mulțimea de curioși, căci altminteri riscul unui dezastru ar fi sporit.

   Adăugându-se acestor primejdii, valurile de ceață de pe mare, din larg, nori umezi, treceau ca niște fantome, atât de reci, de întunecoși și de înghețați, încât nu trebuia decât un mic efort de imaginație ca să-ți închipui că duhurile celor pieriți în valuri își întindeau mâini lipicioase de mort după frații pe care-i pierduseră, și că nu numai unul dintre aceștia clănțăniseră de groază când îi cuprinsese aripile ceții. Peisajul ce se revela astfel era de o nemăsurată măreție și de un interes nesfârșit - marea, ridicând munți de valuri, arunca spre cer jerbe de spumă albă, pe care vântul le risipea în văzduh; ici-acolo câte un vas de pescuit cu pânzele zdrențuite, săltând înnebunit pe crestele valurilor sau zborul alb al câte unui pescăruș, pasărea furtunii.

   În vârful falezei răsăritene noul proiector aștepta să fie experimentat, căci nu fusese încă încercat. Servanții ce-l aveau în sarcină îl puseră la punct și în clipele când zidul de pâclă se destrăma, mătura cu razele sale suprafața mării. O dată sau de două ori aduse servicii efective, când vreun vas de pescari, cu marginea bordului sub apă, se precipita spre port, cu ajutorul luminilor, ferindu-se de riscul de a se izbi de stâncile digului. Și de fiecare dată când un vas se punea în siguranță în port, mulțimea scotea un țipăt de bucurie, un strigăt ce părea pe moment că împrăștie ceața și care îndată se pierdea în zarvă. Curând, proiectorul descoperi la o oarecare distanță un schooner, cu toate pânzele ridicate, probabil același vas ce fusese remarcat mai devreme, în cursul serii. În acel moment vârntul se întoarse spre răsărit, iar oamenii de pe faleză fremătară de groază, dându-și seama în ce cumplită primejdie se afla.

   Între schooner și port se întindea marele recif de care se zdrobiseră atâtea nave de-a lungul vremii și cum vântul bătea într-acoloo, părea cu neputință ca vasul să-și mai facă intrarea în port. Era tocmai ceasul fluxului, dar valurile erau atât de înalte, încât atunci când se spărgeau vedeai parcă în scobitura lor fundul mării, iar schoonerul, cu toate pânzele sus, înainta atât de repede încât, cum zic lupii de mare „trebuia să ajungă undeva, fie și numai în iad”.

   Razele proiectorului rămâneau fixate pe intrarea portului, de-a lungul digului estic, unde se vedea că se va produce izbitura și toată lumea aștepta cu răsuflarea tăiată.

   Dintr-o dată, vântul se întoarse către nord-est, risipind cu rafalele lui resturile ceții. Și atunci, mirabile dictu, printre diguri, sărind val după val, cu impetuozitate, schoonerul ciudat ieși din ceață și intră în port. Razele proiectorului îl urmau și un fior de groază trecu prin toți cei ce fiind de față văzură un cadavru legat de cârmă, cu capul atârnând și bălăngănindu-se oribil dintr-o parte în alta, cu fiecare mișcare a vasului. Pe punte nu se mai vedea nicio altă siluetă omenească. O spaimă crâncenă cuprinse pe toți cei ce-și dădură seama că vasul intrase în port ca printr-o minune, condus numai de mâna unui mort!

   Oricum, totul se petrecuse în mai puțin timp decât a trebuit ca să scriu lucrul acesta. Schoonerul nu se opri, dar înaintă mai departe de-a lungul cheiului, năpustindu-se singur către o dună de nisip și pietriș, pe care le îngrămădiseră mareele și furtunile în colțul de sud-est al digului, dună pe care localnicii o numesc Tate-Hill.

   Firește, vasul eșuă pe bancul de nisip, cu o izbitură puternică. Toate catargele, frânghiile și stâlpii se încordată iar unele dintre acestea se frânseră. Dar, lucrul cel mai ciudat, chiar în clipa în care vasul atingea țărmul, un dulău uriaș țâșni din cală pe punte, ca azvârlit de izbitură și sări de pe proră în nisip. Luând-o drept către țărmul abrupt care urcă spre grădina cimitirului, prin „stâncărie” cum îi zic localnicii, acolo unde lespezile funerare rămân atârnate în vid, peste roca sfărâmată, dispăru în bezna ce părea și mai adâncă dincolo de razele proiectorului.

   S-a întâmplat să nu fie în acel moment nimeni lângă digul Tate-Hill, căci toți cei ce locuiau prin apropiere dormeau sau se suiseră pe înălțimile din jur. Astfel paznicul de coastă, care era de serviciu, sosi numaidecât de pe cheiul mic și sări primul al bord. Cei care mânuiau proiectorul, după ce ațintiseră lumina asupra intrării portului, fără să remarce nimci deosebit, o înturnară către epavă și rămaseră fixați asupră-i.

   Paznicul de coastă alergă către partea din urmă a navei, și când sosi în dreptul cârmei și se aplecă s-o examineze, sări îndărăt, pradă unei emoții neașteptate. Acest fapt păru să ațâțe curiozitatea generală, mulți oameni începură să alerge într-acolo.

   E ceva drum de la West Cliff, prin Drawbridge, la cheiul Tate-Hill, dar și corespondentul dumneavoastră este un alergător strașnic, așa că sosi înaintea mulțimii. Totuși, când am ajuns, am și găsit lume adunată pe chei, pe care paznicul și poliția o împiedica să se suie la bord.

   Nu era de mirare că paznicul de coastă fusese surprins sau chiar îngrozit și că nu-și putuse crede ochilor.

   Marinarul avea pur și simplu mâinile legate una peste alta, de o spiță a cârmei. Între podul palmei și lemnul cârmei se afla un crucifix al cărui șirag de mătănii era petrecut în jurul ambelor încheieturi și al cârmei, totul legat fedeleș cu frânghii. Sărmanul ins trebuie să fi stat jos o vreme, dar velele, scuturate și umflate de furtună, făcuseră să se învârtă roata cârmei, încât frânghiile cu care era legat îl răniseră până la os.

   Se întocmi un raport amănunțit asupra acestor lucruri, iar un medic, dl. J.M. Caffyn, locuind în East Eliot Place la nr. 33, care sosi imediat după mine, declară, după ce procedă la o examinare, că omul trebuie să fi murit de două zile. În buzunar i s-a găsit o sticlă, astupată cu grijă, și în care se afla numai un mic sul de cârtie, ce s-a dovedit a fi un adaos la jurnalul de bord.

   Paznicul de coastă afirmă că omul și-a legat singur mâinile, strângând nodurile legăturii cu dinții. Faptul că un paznic de coastă a urcat primul la bord poate să îndepărteze anumite complicații în fața tribunalului maritim, deoarece paznicii de coastă nu au dreptul să purceadă la salvarea epavelor, totuși acest drept revine primei persoane care se suie pe un vas părăsit.

   Nu mai e nevoie să spun că cel ce murise la cârmă a fost ridicat cu respect de la locul unde veghease atât de curajos până la urmă, cu tot atâta hotărâre și noblețe ca și tânărul Cassabianca - și dus la morgă, în așteptarea anchetei.

   Acum, ropotul furtunii s-a potolit, mulțimea s-a împărștiat pe la case, cerul se luminează deasupra văilor din Yorkshire. Vă voi trimite la timp, pentru următoare ediție, alte amănunte asupra epavei care și-a găsit calea spre port în chip atât de miraculos, în mijlocul furtunii.

 

   Whitby

   9 august. Urmarea ciudatei apariții a epavei, în toiul furtunii, noaptea trecută, este încă mai uimitoare decât faptul în sine.

   Se pare că schoonerul este rusesc, că venea de la Varba și se numește Demeter. Cea mai mare parte a încărcăturii o constituie balastul de nisip argintiu și numai o mică parte de marfă, câteva lăzi de lemn, umplute cu pământ afânat. Această încărcătură fusese expediată unui avocat din Whtiby, din S.F. Billington de pe srt. Crescent nr. 7, care a aurcat la corb chiar azi dimineață și a luat formal în posesiune bunurile sosite pe numele lui. De asemenea, consulul Rusiei, acționând conform contractului intervenit cu armatorul, a luat formal în posesiune vasul, a plătit taxele portuare etc.

   Astăzi, aici nu se mai vorbește despre nimic altceva, decât despre strania coincidență; oficialitățile din Ministerul Comerțului s-au arătat foarte exigente, deoarece orice înțelegere trebuia să aibă loc conform regulamentelor existente. Întrucât nu era vorba de nimic neobișnuit în această privință, ele au căzut de acord că nu vor avea plângeri ulterioare.

   Publicul a arătat mult interes câinelui care a sărit la țărm când s-a izbit vasul și destul de mulți membri ai Societății pentru protecția animalelor, care e foarte influentă în Whitby, s-au oferit să ocrotească animalul. Dar, spre dezamăgirea generală, el n-a putut fi găsit; parcă l-a înghițit pământul. Se prea poate ca, îngrizot peste măsură, să se fi ascuns prin mlaștini, unde să se afle și acum. Unii privesc o asemenea eventualitate cu teamă, ca nu cumva mai târziu câinele să nu devină el însuși o primejdie, fiind limpede că este o fiară. Azi dimineață devreme, un dulău zdravăn, corcitură de dog, aparținând unui negustor de cărbuni din vecinătatea cheiului Tate-Hill, a fost găsit mort în drum, în fața curții stăpânului său. Se luptase cu un adversar de o vădită ferocitate, căci avea beregata ruptă și pântecul sfâșiat ca de gheare sălbatice.

 

   Mai târziu. Prin bunăvoința inspectorului din Ministerul Comerțului, mi s-a permit să mă uit prin jurnalul de bord al vasului Demeter, care a fost ținut cu regularitate până acum 3 zile, dar care nu conținea nimic interesant, cu excepția datelor privind pierderile omenești. În schimb, de cel mai mare interes se dovedește sulul de hârtie găsit în sticlă, și care a fost astăzi prezentat la anchetă; nu mi s-a întâmplat de cnd mă știu să aud o poveste mai ciudată.

   Deoarece însă acesta nu e un motiv s-o tăinuiesc, mi-am îngăduit s-o folosesc și prin urmare să v-o transcriu, cu omisiunea doar a unor detalii tehnice marinărești sau comerciale. Mai să-ți vină să crezi despre căpitan că nu ieșise bine în larg și-și pierduse o doagă, iar mai pe urmă, pe drum, i-au sărit toate. Bineînțeles că și expunerea mea trebuie luată cum grano salis, căci o scriu la dictarea unuia dintre secretarii consulului rus, care are gentilețea să mi-o traducă, în scrutul timp de care dispunem.

 

Jurnalul de bord al vasului Demeter

de la Varna la Whitby

 

   Scris la 18 iulie, lucruri atât de extraordinare întâmplându-se, încât voi lua note exacte de azi înainte și până la debarcare

 

   La 6 iulie am terminat de încărcat vasul, cu nisip argintiu și cu lăzile cu pământ. La amiază am ridicat pânzele. Vânt la est, proaspăt. Echipaj: 5 oameni - ... 2 secunzi, bucătarul și cu mine (căpitan).

 

   La 11 iulie, în zori, intram în Bosfor. Vizitați de funcționarii vamali turci! Bacșiș. Totul în regulă. La drum, la orele 4 d.a.

 

   La 12 iulie, printre Dardanele. Alți funcționari vamali și din corpul de pază. Din  nou bacșil. Funcționarii lucrat repede, dar bine. Vor să plecăm cât mai iute. La căderea serii am intrat în Arhipeleag.

 

   La 13 iulie am trecut prin capul Metapan. Echipajul nemulțumit de ceva. Par îngroziți, dar nu vor să deschidă gura.

 

   La 14 iulie, echipajul a început să mă neliniștească. Toți oameni căliți, am mai navigat cu ei. Nici secundul nu pricepe ce nu merge; ei nu-i spun decât că se petrece ceva, și-și fac semnul crucii. Unul l-a scos din sărite pe secund, care l-a cârpit. M-am așteptat la o încăierare, dar nu s-a întâmplat nimic.

 

   La 16 iulie, secundul mi-a raporta dimineața că un membru al echipajului, Petrofsky, lipsește. Nu pot să-mi explic ce s-a întâmplat cu el. A trecut de cart la babord, la orele 8, noaptea trecută; a fost schimbat de Abramoff, dar nu s-a dus la culcare. Ceilalți, mai abătuți ca oricând. Toți zic că se așteptau la ceva de felul acesta, dar nu vor să spună nimic altceva decât că e ceva la bord. Secundul a ajuns la capătul răbdării cu ei, se teme de vreo revoltă.

 

   La 17 iulie, ieri, unul dintre oameni, Olgaren, a intrat în cabina mea și mi-a mărturisit cu groază cum că el crede că la bordul vasului se află un om ciudat. Spune că pe când își făcea cartul, adăpostit, din cauza vremii rele, în spatele cabinei, a văzut apărând dinspre locul pe unde se urcă pe punte tovarășii său un bărbat înalt și slab care nu seamănă cu nimeni din echipaj, și care a trecut prin fața cabinei și s-a făcut nevăzut. S-a luat după el în vârful picioarelor, dar când a ajuns la proră n-am găsit pe nimeni, iar chepengurile punții erau închise. Îl apucase o spaimă superstițioasă și mă tem că panica se va întinse. Ca să-l liniștesc, voi scotoci chiar azi întreaga navă, de la un capăt la celălalt.

 

   Mai târziu, în cursul zilei, am strâns întregul echipaj și le-am spus că, spre a ne asigura că n-avem niciun musafir nepoftit pe vasă, îl vom răscoli de la proră la pupă. Primul secund s-a supărat; zicea că e o nebunie să cedăm unor idei prostești care vor demoraliza și mai mult pe oameni; zicea că se ocupă el de ordinea pe vas. L-am lăsat pe el la cârmă, pe când toți ceilalți am început să căutăm, în front, cu felinarele; n-a rămas un colțișor nerăvășit. Afară de lăzile mari de lemn, n-a rămas un ungher unde să se fi putut piti ceva. Când cercetarea s-a terminat, oamenii s-au liniștit și s-au întors la lucru voioși. Primul secund s-a posomorât, dar n-a zis nimica.

 

   22 iulie. Vreme aspră, de 3 zile, toate mâinile ocupate la pânze, n-ai timp să te sperii. Oamenii par să fi uitat de ce-i îngrozise. I-am lăudat pe marinari pentru felul în care au făcut față vremii urâte. Am trecut de Gibraltar și am intrat în Strâmtoare. Toate bune.

 

   24 iulie. Parcă soarta se înverșunează împotriva vasului. Deja ne lipsea un om, și intrând în golful Biscayei, tot siliți de vreme rea, noaptea trecută ne-a mai dispărut unul. Ca și primul, n-a mai fost văzut când a venit cartul de schimb. Toată lumea în panică; mi-a parvenit un răvaș în care se cere să facă de veghe câte 2, fiindcă le e teamă să rămână singuri. Secundul e violent. Mă tem să nu se producă tulburări, fie din partea lui, fie din partea echipajului.

 

   24 iulie. 4 zile de infern, prinși într-un fel de maelstrom, cu vânt și furtună. Nimeni n-a dormit. Toată lumea e epuizată. Nici nu știu pe cine să pun de cart, fiindcă nimeni nu mai e în stare. Secundul s-a oferit voluntar să stea și la cârmă și de cert, ca să smulgă câteva ore de odihnă pentru oameni. Vântul s-a potolit; marea tot agitată, dar se face mai puțin simțită, încât vasul e stabil.

 

   29 iulie. Altă tragedie. În timpul nopții, un singur om de cart, căci echipajul era prea obosit ca să-l dublez. Când, dimineața, schimbul a urcat pe punte, n-a mai aflat pe nimeni decât pe cârmaci. Strigat tare, toată lumea a sărit pe punte. Căutat amănunțit, negăsit nimic. Rămas fără cel de al doilea secund, echipajul în panică. Secundul și cu mine am hotărât ca de aici înainte să stăm înarmați, gata pentru orice semnal.

 

   29 iulie. Ultima noapte. Bucuroși că ne apropiem de coasta britanică. Vreme frumoasă, toate pânzele sus. M-am retras sleit, am adormit numaidecât; mă trezește secundul, care-mi spune că au dispărut și marinarul de cart și cel de la cârmă. Am mai rămas pe vas eu, secundul și încă 2 marinari.

 

   1 august. 2 zile de ceață, niciun catarg în zare. Sperasem că odată intrați în Marea Mânecii vom putea semnaliza, sa că primim ajutoare. Neavând putere de a manevra pânzele, înaintăm în voia vântului. Nu ne încumetăm să le coborâm, de teamă că nu le-am mai putea desfășura. Se pare că un destin cumplit ne urmărește. Secundul, acum mai demoralizat decât ceilalți oameni. E tare de înger, dar parcă întreaga tărie a firii i s-ar întoarce împotrivă. Ceilalți 2, lucrând apatic și răbdători, nici nu mai știu pe ce lume sunt. Ei sunt ruși, iar secundul român.

 

   2 august, miezul nopții. Trezit, după puține minute de somn, cu un țipăt în auz, parcă în spatele hubloului meu. N-am putut vedea nimic din cauza ceții. Fuga pe punte, unde m-am ciocnit de secund. Îmi spune că a auzit și el strigătul și a sărit, dar că n-a găsit pe nimeni la cart. Încă un om lipsă. Doamne, salvează-ne! Secundul spune că trebuie să fi trecut prin strâmtoarea Doverului și că într-un moment când ceața s-a risipit a văzut North Foreland, chiar atunci când a auzit țipătul celui dispărut. Dacă e așa, atunci suntem în Marea Nordului și numai Dumnezeu ne poate îndruma prin ceața ce pare că ne urmează; iar Dumnezeu pare să-și fi întors privirile de la noi.

 

   3 august. La miezul nopții am vrut să-l schimb pe omul de la cârmă, dar când am ajuns acolo, n-am găsit pe nimeni. Vântul ferm, am putea-o ține înainte, dacă n-am fi deviat. N-am îndrăznit să ies din zona lui, așa că am strigat după secund. După câteva clipe a țâșnit pe punte pe jumătate dezbrăcat. Arunca priviri rătăcite și tare mă tem să nu-și piardă mințile. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit cu voce răgușită, la ureche, ca și cum i-ar fi fost frică să nu-l audă vântul afară: „E acolo; știu, acum. Noaptea trecută, la cart, l-am văzut, ceva ca un om, înalt și slab, palid ca moartea. Era la provă și privea în larg. M-am furișat în spatele lui și l-am înjunghiat cu cuțitul; cuțitul a trecut însă prin el, ca prin aer”. Pe când vorbea, a ridicat cuțitul și a început să lovească în gol, cu sălbăticie. Pe urmă spuse: „Dar e acolo și am să-l găsesc. E în cală, poate într-un din lăzile acelea. Am să le deschid una câte una, și am să mă uit. Dumneata ține cârma.” Și prevenindu-mă din ochi cu degetul la buze, coborî sub punte.

   Se stârnise un vânt tăios și n-am putut pleca de la cârmă. L-am văzut întorcându-se pe punte cu o ladă de unelte și un felinar, apoi coborî din nou în chepeng. E nebun, nebun sadea și nu e cazul să-ncerc să-l opresc. N-are ce rău face lăzilor: au fost facturate ca „lut” și, oricât ar trage de ele, sunt inofensive. Așa că stau aici, la cârmă, și scriu notele astea. Tot ce pot face e să mai încredere în Cel de Sus și să aștept risipirea ceții. Atunci, dacă n-am să pot conduce nava către vreun port, din cauza vântului, am să strâng pânzele și am să fac semnele de ajutor.

   Cred că acum este aproape gata. Tocmai când mă pregăteam să-l ajut pe secund să se calmeze - fiindcă îl auzeam bocănind zdravăn în cală și izbind de zor - un țipăt răsună, care-mi îngheță sângele în vine, iar secundul țâșni pe punte, ca din pușcă, cu fața răvășită de groază, ca un nebun furios.

   „Scapă-mă! Scapă-mă!” urlă el, rotindu-și privirea către zidul de pâclă. Groaza i se transformă apoi în disperare: „Ai face bine să cobori și dumneata, căpitane, până nu e prea târziu. E acolo. Acum cunosc taina. Marea o să mă mântuie de el, asta e tot ce-mi mai rămâne!” Înainte să pot rosti un cuvânt sau face vreo mișcare ca să-l apuc, a sărit peste parapet și s-a aruncat singur în mare.

   Am impresia că acum cunosc și eu secretul. Nebunul s-a descotorosit de toți oamenii, unul câte unul și acum și-a făcut singur seama. Cum voi putea explica toate grozăviile astea, când am să ajung în vreun port? Când voi ajunte în port! Dar voi ajunge vreodată?

 

   4 august. Mereu ceață, pe care razele soarelui nu izbutesc s-o pătrundă. Știu că e acela un răsărit de soare, căci sunt marinar, dar de văzut, nu-l văd.

   N-am îndrăznit nici să cobor în cală, nici să părăsesc cârma: am stat toată noaptea aici și, în puterea întunericului, l-am văzut. Dumnezeu să mă ierte, însă secundul a avut dreptate să sară peste bord. E preferabil să mori ca un om; nimeni nu poate obiecta ca un marinar să piară în adâncul valurilor. Eu sunt însă căpitan și nu am dreptul să-mi părăsesc vasul, dar voi ști să dejoc această creatură drăcească, sau acest monstru, deoarece, când forțele vor începe să mă părăsească, am să-mi ferec mâinile de cârmă, legând împreună cu ele ceea ce el nu va îndrăzni să atingă; astfel, fie că vântul va fi favorabil, fie că nu, îmi voi mânui sufletul și-mi voi salva onoarea de căpitan.

   Puterile îmi slăbesc și se înnoptează. Dacă acela mă va privi din nou în față, nu-i va mai sta în putință să facă ceva... Dacă vom naufragia, poate că se va găsi totuși această sticlă, iar cei ce o vor destupa vor putea înțelege; dacă nu... ei bine, atunci să se știe că mi-am făcut datoria. Doamne-Dumnezeule, Sfântă Fecioară cu toți sfinții, apărați un sărbat suflet neștiutor, care încearcă să-și facă datoria.

 

   Într-adevăr, verdictul a fost clar, dar nu există nicio dovadă; iar dacă omul a comis singur crimele sau nu, nimeni nu știe încă. Aproape toată lumea îl consideră pe căpitan drept erou și s-a hotărât să i se facă funerarii publice. Trupul va fi așezat într-o barcă, iar un cortegiu îl va purta de-a lungul fluviului Esk, apoi îl va readuce pe cheiul Tate Hill, unde va fi urcat pe trepte la mânăstire, spre a fi înmormântat în cimitirul de pe coastă. Mai bine de 100 de ambarcațiuni, de pe acum gata pentru ceremonie, doresc să urmeze drumil înmormântării.

   Nu s-a găsit nicio urmă a dulăului - fapt foarte întristător, deoarece după câte îmi închipui, la starea actuală de spirit, orașul întreg l-ar fi adoptat. Mâine vom asista la funeralii; și cu asta va lua sfârșit încă una din „tainele mării”.

 

Jurnalul Minei Murray

 

   8 august. Lucy a petrecut o noaptea foarte agitată și, de asemenea, nici eu n-am putut dormi. Furtuna a fost înspăimântătoare, și vântul bufnea în coșuri, mă treceau fiorii. Câte o suflare mai violentă izbea ca o lovitură de tun.

   Destul de ciudat, Lucy nu s-a trezit, dar în două rânduri s-a ridicat din pat și s-a îmbrăcat. Din fericire, de fiecare dată m-am deșteptat la timp și am dezbrăcat-o fără s-o trezesc, culcând-o din nou în pat. Crizele ei de somnambulism sunt tare curioase, căci de îndată ce-i zădărnicești intențiile, dacă se poate vorbi de vreo intenție, ea renunță la ele și-și reia întocmai viața normală.

   Dis-de-dimineață ma pornit înapoi spre port, ca să vedem ce s-a petrecut peste noapte. Era foarte puțină lume și cu toate că strălucea soarele iar aerul era limpede și proaspăt, valuri mari, groaznice la vedere, păreau negre în contrast cu spuma ce le urca pe creste, ca pe zăpadă, atunci când se precipitau spre gura strâmtă a portului, asemeni unui năzdrăvan ce s-ar arunca în mulțime.

   Am fost bucuroasă, gândindu-mă că Jonathan n-a fost noaptea trecută pe mare, ci pe pământ. Dar, vai, unde e el oare, pe pământ sau pe mare? Unde e și cum îi merge? Sunt atât de neliniștită când mă gândesc la el. Măcar dacă aș ști ce trebuie să fac, și dacă aș putea face ceva pentru el!

 

   10 august. Funeraliile bietului căpitan, astăzi, foarte emoționante. Părea că s-au adunat toate vasele din port, iar sicriul a fost purtat pe umeri de către alți căpitani pe tot parcursul dumului, de la cheiul Tate Hill până la cimitir.

   Lucy a fost cu mine și ne apropiam de banca unde stăteam noi, când cortegiul de nave urca fluviul spre viaduct, spre a reveni apoi în port. Ne-am găsit un loc bun și am văzut procesiunea pe aproape întreg parcursul. Rămășițele trupești ale bietului căpitan au fost depuse într-o groapă în apropierea băncii noastre, așa încât de acolo am putut urmări toate amănuntele.

   Biata Lucy părea extrem de tulburată. S-a arătat tot timpul neliniștită și stingherită, și nu pot să nu văd într-asta efectul nopților ei zbuciumate din ultima vreme. Un lucru e foarte curios: nu vrea să recunoască vreo cauză acestei agitații care o stăpânește, iar dacă admite că e neliniștită, afirmă că nici ea nu știe de ce. Un motiv mai mult ar fi sărmanul dl. Swales, care a fost găsit mort azi dimineață, pe banca noastră, cu gâtul frânt. După câte spune medicul, pare evident că s-a prăbușit pe bancă parcă unei groaze cumplite, care i-a rămas întipărită în privire, băgându-i în sperieți pe oamenii ce l-au găsit. Nefericitul bătrân! Poate că văzuse moartea, cu ochii lui muribunzi.

   Lucy este atât de gingașă și simțitoare, încât lucrurile acestea o mișcă mai adânc decât pe ceilalți. Chiar acum a fost puternic impresionată de o mică întâmplare pe care eu nici n-aș fi remarcat-o, cu toate că și eu iubesc foarte mult animalele.

   Unul dintre oamenii care urcă deseori aici ca să supravegheze mersul vapoarelor era întovărășit de câinele său, care nu se desparte nicio clipă de stăpân. Sunt mereu împreună și nu l-am văzut niciodată supărat, după cum nici pe câin enu l-am auzit lătrând. În timpul ceremoniei, câinele n-a mai vrut să-și urmeze stăpânul, care se așezase lângă noi pe bancă, ci stătea mai la o parte, lătrând și urlând. Stăpânul său i-a vorbit la început cu blândețe, apoi cu asprime, la urmă plin de mânie; dar animalul nu se potolea deloc, ci lătra tot mai amarnic. Îl apucase un soi de turbare, ochii îi sclipeau de furie, părul i se ridicase arici pe spinare, cum li se umflă pisicilor coada când sunt gata să se încaiere.

   În cele din urmă stăpânul câinelui își pierdu răbdarea, sări de pe bancă și-i arse un picior, după care-l apucă de pielea gâtului și-l târî până la piatra funerară unde stătuse până atunci. De cum s-a atins de piatră, sărmanul dobitoc a rămas nemișcat, tremurând ca frunza. N-a mai încercat s-o șteargă, ci se ghemui și se chirci jos, dârdâind atât de jalnic, încât mi-am dat silința să-l liniștesc și n-am izbutit. Și lui Lucy îi era tot atât de milă de animal, dar ea n-a încercat să-l atingă, ci numai făcuse ochii mari se spaimă. Tare mă tem că are o fire prea simțitoare ca să poată trece prin lume fără suferință. Va visa acest lucru la noapte, cu siguranță.

   Cred că ar fi bine ca diseară ea să se culce numai când va fi obosită moartă, așa că am s-o iau la o lungă plimbare pe faleză, până la golful Robin Hood și îndărăt, ca să-i treacă orice chef de a umbla prin somn.

 

CAPITOLUL VIII

Jurnalul Minei Murray

 

   În aceeași zi, orele 11 seara. Dar știu că sunt obosită! Dacă nu mi-aș fi făcut din jurnalul acesta o datorie, știu că seara asta n-aș mai scrie un rând.

   A fost o plimbare agreabilă. După un răstimp Lucy s-a mai înveselit, cred că pe seama unor văcuțe ce adulmecau spre noi, dintr-un țarc, producându-ne o teamă strașnică. Cred că am uitat de toate, lăsând la o parte, firește, teama, încât am luat-o repede din loc. Odată ajunse în golful Robin Hood, am băut un ceai tare într-un mic han de modă veche, cu vedere drept deasupra stâncilor acoperite de alge, de pe plajă. Cred că așa numitele „femei de modă nouă” ar fi sărit în sus să ne vadă mâncând cu atâta poftă. Din fericire, bărbații sunt mai înțelegători! Apoi ne-am întors către casă, oprindu-ne din când în când, ca să ne odihnim inimile încă pline de frica vreunor tauri sălbatici.

   Lucy era moartă de oboseală și doream să ne furișăm în pat cât mai repede. Numai că sosi în vizită vicarul cel tânăr și d-na Westenra l-a invitat să rămână la cină. Doar eu și cu Lucy știm cât ne-am luptat cu Moș Ene; cât mă privește, am rezistat eroic. Îmi pare că într-o bună zi episcopii ar trebui să se întrunească și să hotărască înființarea unei școli de vicari, în care să se predea cum să refuzi invitațiile la cină, oricât de înfometat ai fi, atunci când sunt de față domnișoare care pică de somn.

   Acum Lucy doarme, respirând ușor. E mai rumenă în obraji ca de obicei și atât de dulce! Dacă d-lui Halmwood i-a căzut cu tronc de prima oară, când a văzut-o în salon, mă gândesc ce-ar mai zice dacă ar vedea-o în clipa asta! Vreuneia dintre „femeile de modă nouă”, care mai și scriu, ar trebui să-i vină într-o zi ideea ca bărbații și femeile să aibă voie fiecare să-l privească pe celălalt în timp ce doarme, înainte de a face o cerere în căsătorie sau înainte de a o accepta. Mă bate însă gândul că în viitor femeia asta modernă nu se va mai mulți să primească a fi soție, ci va face singură cererea. O să facă și mare scofală, nu mă îndoiesc! Asta, drept consolare.

   Sunt atât de fericită în noaptea asta, văzând că Lucy pare mai bine! Cred că, în sfârșit, a sărit hopul, și că nu va mai avea necazuri cu crizele ei. Și aș fi fericită de tot, dacă aș ști că Jonathan...

 

   1 august. Orele 3 dimineața. Preiau jurnalul renunțând să dorm, mă apuc de scris. Sunt prea agitată ca să mai dorm. Ce aventură și ce experiență oribilă.

   Adormisem de îndată ce închisesem caietul... Deodată am sărit din somn, cu un sentiment copleșitor de spaimă și cu senzația că nu am pe nimeni în uur. În odaie era beznă, așa că nu puteam vedea patul lui Lucy. M-am apropiat de el pe pipăite. Patul era gol. Am aprins un chibrit și am văzut că Lucy nu era în odaie. Ușa era închisă, însă nu încuiată, după cum o lăsasem. M-am temut s-o trezesc pe maică-sa, care fusese și așa destul de suferindă, așa că am tras pe mine niște haine și am șters-o numaidecât după Lucy.

   Când să ies pe ușă, mi-a trecut prin cap că aș putea să aflu încotro o apucase, după ce anume îmbrăcase. Capotul, ar fi însemnat că a rămas prin casă, rochia, că a plecat mai departe. Dar și capotul și rochiile erau la locul lor. „Slavă Domnului - mi-am zis - nu se poate duce departe, numai în cămașă de noapte.”

   Am coborât repede scările și m-am uitat în salon. Nici urmă de Lucy! Atunci, am trecut din odaie în odaie, cu inima cât un purice se spaimă. Așa am ajuns la ușa de la intrare, care era deschisă. Lumea din casă o încuie în fiecare seară cu grijă, așa că m-a cuprins teama ca nu cumva Lucy să fi ieșit așa cum era. Nu era însă vreme să te gândești ce s-a putut întâmpla; vadă, dar copleșitoare, spaima ștergea amănuntele.

   Am apucat un șal mare și gros și am dat buzna afară. Ceasul bătea 1, când am ajuns la Crescent, unde nu se vedea suflare de om. Am alergat de-a lungul falezei de nord, dar nici aici n-am putut vedea silueta albă pe care o căutam. Sus, pe latura de apus, deasupra cheiului, mi-am aruncat privirile pe faleza cealaltă, de est, a portului cu speranță sau teamp, nici eu nu mai știu bine, ca s-o văd pe Lucy așezată pe lespedea morturară favorită. Luna strălucea puternic, dar erau și nori grei, care acoperiră întreaga scenă într-o dioramă prielnică de beznă și lumină, succesibă. O clipă sau două n-am putut vedea nimic, căci bezna acoperise biserica Sf. Maria, cu tot locul din preajmă. Însă când norii trecură am putut vedea din nou ruinele abației, iar mai pe urmă, cu cât se lumina, biserica și cimitirul.

   Pe banca noastră preferată, lumina de argint a lunii daurea o siluetă albă ca zăpada, pe jumătate culcată. Norul următor a adumbrit prea repede ca să văd mai mult, mi s-a părut însă că o formă întunecată stătea în spatele siluetei albe, aplecată asupră-i. Ce era, om sau fiară, n-aș putea sune. N-am așteptat să mă dumiresc, ci am coborât în goană scările până în port, am luat-o de-a lungul pieții de pește, până la pod, singurul drum către faleza răsăriteană. Orașul părea ca mort, nu se vedea țipenie de om, ceea ce mă bucura, deoarece nu doream s-o vadă nimeni pe Lucy în starea asta. Trebuie că m-am grăbit din toate puterile și totuși îmi simțeam picioarele de plumb și toate articulațiile ruginite.

   Când am ajuns în sfârșit pe culme, am deosebit numaidecât lespedea și silueta albă, căci se vedeau destul de bine, chiar prin apele întunericului. Și mai era fără putință de îndoială, ceva, lung și negru, aplecat deasupra siluetei albe, ce sta pe jumătate culcată. Am strigat cu disperarea spaime: „Lucy! Lucy!” iar acel ceva înălță capul, și i-am putut vedea chipul de ceară și ochii înroșiți, scăpărători. Lucy nu-mi răspunse, așa că am dat fuga la intrarea cimitirului.

   După ce am ocolit biserica, norul trecuse, razele lunii străluceau puternic, încât am putut-o zări pe Lucy, pe jumătate întinsă, cu capul sprijinit de speteaza băncii. Era cu desăvârșire singură și nu se vedea nicio urmă omenească prin preajmă.

   Când m-am aplecat asupra ei, mi-am dat seama că încă mai dormea. Avea buzele întredeschise, respira, nu ușor, ca de obicei, ci cu suspine lungi, ca și cum s-ar fi străduit să-și umple plămânii cu aer, la fiecare inspirație. Tot în somn își mișca mâna, ca să-și ridice gulerul cămășii de noate și să-și acopere gâtul. Un fior rece o trecu, din cap până-n picioare, ca și cum i s-ar fi făcut frig. Am acoperit-o cu șalul, pe care i l-am înfășurat strâns în jurul gâtului.

   M-am temut să nu se trezească brusc și voiam să am și mâinile libere, ca s-o pot ajuta, așa că i-am prins șalul în jurul gâtului cu un ac de siguranșă, încât am înțepat-o sau am ciupit-o, căci încetul cu încetul respirația i s-a liniștit, ea duse din nou mâna la gât și gemu. Odată bine înfășurată în șal, i-am pus pantofii mei în picioare și am început s-o trezesc cu multă blândețe.

   La început ea nu reacționă; treptat însă somnul i se subție, când și când mai scoase gemete și suspine. La urmă, cum timpul trecea repede și dintr-o seamă de motive doream s-o aduc cât mai grabnic acasă, am scuturat-o mai tare, încât deschise ochii și se trezi. N-a părut surprinsă că mă vede, fiindcă, desigur, în prima clipă habar n-avea unde se află.

   Întotdeauna, Lucy se trezește din somn într-un mod fermecător, și chiar pe o asemenea vreme, cu trupul scuturat de fiori reci, înfricoșată de a se fi deșteptat neîmbrăcată într-un cimitir, pe vreme de noapte, e anu-și pierduse grația.

   Tremură puțin și se strânse în mine. Când i-am spus să vină numaidecât acasă cu mine, s-a ridicat fără un cuvânt, ascultătoare ca un copil. Pornirăm la drum, pietrișul îmi juli picioarele. Lucy observă cum am tresărit. Se opri, insistă să-mi încalț pantofii, dar n-am vrut. Cu toate astea, când am ajuns pe poteca ce coboară de la cimitir, plină de noroi de la furtună, mi-am mânjit picioarele cu lut, frecându-mi un picior de altul, că dacă în drum spre cadă dăm de cineva, să nu-și dea seama că am picioarele goale.

   Am avut însă noroc și am ajuns acasă fără să dăm nas în nas cu nimeni. O singură dacă s-a îndreptat spre noi un om care părea nițel afumat, însă ne-am ascuns în tinda unei uși până când dispăru într-un intrând. Îmi bătea inima așa de tare, încât mă mir că n-am leșinat. Eram plină de neliniște pentru Lucy, nu numai pentru sănătatea ei, ca nu cumva să sufere pe urma expunerii, dar și pentru reputație, în cazul în care întâmplarea s-ar fi dat pe față. De-ndată ce-am ajuns acasă și ne-am spălat pe picioare, mulțumind cerului că am scăpat, am și băgat-o în pat.

   Înainte să adoarmă mi-a cerut - m-a implorat chiar - să nu suflu o vorbă nimănui, nici chiar maică-si, despre cele petrecute în timpul crizei ei de somnambulism. La început am ezitat să-i făgăduiesc, însă gândindu-mă la starea sănătății maică-si, la cât ar fi tulburat-o această întâmplare, și tot astfel, cât s-ar fi deformat o asemenea ispravă în cazul în care ar fi răsuflat, am găsit că e mai înțelept așa. Sper că am avut dreptate. Am încuiat ușa și mi-am legat de încheietura mâinii cheia. Poate că așa nu voi mai fi deranjată. Lucy a căzut într-un somn adânc; întunericul se risipește pe mare.

 

   În aceeași zi, la prânz. Toate merg bine. Lucy a dormit până am trezit-o, neîntoarsă. Aventura de peste noapte nu pare să-i fi dăunat; dimpotrivă, parcă i-a priit, căci arată mai bine azi dimineață decât în ultimele săptămâni.

   Îmi pare rău că am fost atât de nedibace, încât s-o înțep cu acul de siguranță. Într-adevăr, putea fi ceva grav, fiindcă i-a străbătut pielea gâtului. Trebuie că am înțepat-o într-un loc unde pielea era mai subțire, căci am străpuns-o și i-am lăsat două mici puncte roșii, ca două pișcături, iar pe panglica cămășii de noapte, un strop de sânge. Când i-am cerut scuze în legătură cu acest fapt, a râs și m-a dezmierdat, spunându-mi că nici măcar nu simțise.

 

   În aceeași zi, noaptea. Am petrecut o zi minunată. Timp frumos, soare strălucitor, briză ușoară. Am dejunat la Mulgrave Woods, d-na Westenra sosind cu trăsura pe drum, Lucy și cu mine pe cărarea dintre stânci și întâlnindu-ne la intrare. Nițel tristă, căci nu pot să nu-mi dat seama cât de întrutotul fericită m-aș simți dacă și Jonathan ar fi cu mine.

   Seara, plimbare în grădin Cazinoului, unde am ascultat muzică bună de Spohr și Mackenzie, apoi ne-am întors ca să ne culcăm devreme. Lucy, parcă mult mai liniștită decât în alte dăți, a adormit numaidecât. Voi încuia ușa și voi pune cheia, ca și data trecută, cu toate că nu mă aștept la supărări în noaptea asta.

 

   12 august. Prevăzusem greșit, căci în timpul nopții Lucy m-a trezit de două ori în încercările ei de a ieși din odaie. Chiar în somn, dădea ușoare semne de nerăbdare când găsea ușa închisă și se întorcea în pat cu o mină de protest.

   M-am trezit la cântători și am auzit păsărelele ciripind în fereastră. S-a deșteptat și Lucy și m-am bucurat că arată chiar mai bine decât în dimineața precedentă. S-ar zice că și-a regăsit întreaga veselie de altădată, după cum se ghemuise în mine, tot vorbindu-mi despre Arthur; i-am spus și eu cât mă neliniștește Jonathan, iar ea a încercat să mă consoleze. Într-un fel a reușit căci, dacă simpatia unui prieten nu poate schimba mersul lucrurilor, ți-l poate totuși face mai suportabil.

 

   13 august. Încă o zi potolită, încă o seară cu cheile pe încheietură ca și ieri. M-am trezit din nou în cursul nopții și am găsit-o pe Lucy stând în capul oaselor în pat, tot adormită și arătând cu degetul spre geam. M-am dus ușurel într-acolo și am ridicat jaluzelele, ca să mă uit afară.

   Luna strălucea puternic, iar plutirea ușoară a luminii ei peste mare și cer le îmbina într-o tăcere grea și tainică ce un încăpea în cuvinte. Tăind razele lunii, un liliac mare fâlfâia aproape de mine, ducându-se și venind cu mari rotiri dezordonate. O dată sau de două ori cât pe ce să mă atingă, se înspăimântă. cred, și se îndepărtă către port, în direcția abației. Când m-am întors de la fereastră, Lucy se întinsese pe pat și dormea destinsă. În tot restul nopții nu s-a mai agitat.

 

   14 august. Toată ziua pe faleza de est, citind și scriind. Lucy pare să fi îndrăgit locul acesta tot atât de mult ca și mine, și-l părăsește cu regret, la vremea prânzului, a ceaiului sau a cinei. Ce remarcă ciudată a făcut astăzi după masă.

   Ne întorceam acasă să cinăm și ajunse în vârful scărilor, pe digul de vest, ne opriserăm să admirăm priveliștea, cum făceam de obicei. Soarele care scăpăta, tot mai jos, pe linia orizontului, poleia cu ultimele-i puteri Kettlenessul; o lumină sângerie cădea peste faleza de est și peste abație, scăldându-le incandescent. Am rămas amândouă tăcute un timp, când deodată Lucy murmură, ca pentru sine:

   - Mereu ochii lui roșii. Întocmai aceiași.

   Expresia asta curioasă, făcând aluzie la ceva ce nu știam, m-a cutremurat. M-am întors s-o văd mai bine, fără să-și dea seama că o studiez și mi-am dat seama că era într-o stare de transă, cu o privire stranie pe care n-o puteam desluși, așa că n-am zis nimic, dar m-am uitat într-acolo. Privirea îi era ațintită pe banca noastră, unde stătea o siluetă întunecată.

   M-am speriat un pic, fiindcă mi s-a părut că din ochii mari ai străinului țâșneau flăcări, însă când m-am uitat mai bine iluzia dispăruse. Soarele lumina vitraliile bisericii Sf. Maria, în spatele băncii, amurgind în apele schimbătoare ale serii, cu jocuri părelnice. I-am atras atenția lui Lucy asupra acestui efect neobișnuit și ea își reveni, tresărind, dar păstrând o tristețe în ochi; era poate cu gândul la noaptea înfiorătoare pe care o petrecuse acolo sus. N-adusesem deloc vorba despre asta, așa că nu i-am spus nimic nici acum și ne-am întors acasă, la cină. Pe Lucy o durea capul, așa că s-a culcat numaidecât.

   După ce am văzut că adormise, am ieșit să mă plimb și eu puțin; am luat-o de-a lungul falezei, spre apus, cu inima grea de melancolie, căci mă gândeam la Jonathan. Pe când reveneam acasă pe o asemenea lumină de lună, încât distingeam limpede cel mai mic amănunt, până și în partea din umbră a hotelului - am aruncat o privire spre fereastra noastră și am văzut-o pe Lucy cu capul aplecat în afară.

   Am crezut că, poate, se uită după mine și m-am făcut semn cu batista. Ea n-a remarcat și, în orice caz, n-a făcut nicio mișcare. Chiar atunci luna lumina unghiul clădirii, razele-i se opriră în geamul nostru. Se vedea limpede că Lucy stătea cu capul atârnat peste pervazul ferestrei, cu ochii închiși. Dormea, iar alături de ea, pe pervaz - ceva se semăna cu o pasăre mare. M-a apucat spaima să nu răcească așa că am dat fuga pe scări însă când am intrat în odaie, ea se întorcea în pat, tot prin somn și respirând cu greutate; cu o mână își acoperi gâtul, ca și cum s-ar fi apărat de frig. N-am trezit-o, dar am acoperit-o, ca să-i fie cald; am avut grijă să încui ușa și să închid bine geamul.

   Pare atât de dulce în somn; este însă mai palidă ca de obicei, iar în privirile ei citesc ceva șters și rătăcit, care nu-mi dă pace. Mă tem că o roade ceva. Aș vrea să știu despre ce e vorba.

 

   15 august. M-am sculat mai târziu ca de obicei. Lucy, apatică și obosită, a dormit după ce fuseserăm chemate.

   La masă, o surpriză plăcută. Tatăl lui Arthur se simte mai bine și dorește ca mariajul să aibă loc cât mai curând. Lucy radiază de bucurie, în schimbă maică-sa e și bucuroasă și amărâtă. Mai spre prânz mi-a explicat de ce. E tristă că o pierde pe Lucy și mulțumită că în curând fiica ei va avea un apărător.

   Sărmana femeie! Mi s-a destăinuit că nu mai are mult de trăit. Nu i-a vorbit lui Lucy și mi-a cerut să păstrez secretul. Doctorul i-a spus că în cel mult câteva luni este condamnată, cu inima ei slăbită. Oricând și chiar pe loc, cea mai mică zguduitură poate să-i fie fatală. Ah, ce bine am făcut că am păstrat tăcerea în privința nopții aceleia îngrozitoare, când Lucy a fugit de acasă în somn.

 

   17 august. Niciun rând, de 2 zile. Mi-a lipsit tăria. Un zăbranic de întuneric pare să se aștearnă peste norocul nostru. Nicio știre de la Jonathan, iar Lucy pare din ce în ce mai slăbită, în timp ce ceasurile mamei sale sunt numărate.

   Nu înțeleg de ce se ofilește Lucy. Mănâncă bine și doarme mult, stă la aer; totuși obrajii-i sunt palizi, e apatică, slăbește pe zi ce trece. Noaptea o aud respirând convulsiv, ca și când s-ar sufoca. Păstrez mereu cheia de la ușa noastră la încheietura mâinii, în fiecare noapte, dar ea se scoală, umblă prin odaie, se așază pe pervazul ferestrei deschise. Noapte trecută am găsit-o aplecată peste geam și n-am fost în stare s-o trezesc; leșinase. Când am făcut-o să-și revină, era moale ca un fulg și plângea în tăcere, printre eforturi lungi de a respira. La întrebarea ce căuta la fereastră, a întors capul. Trag nădejde ca răul să nu-i vină de la înțepătura aceea nenorocită de ac.

   De acum a adormit, m-am uitat la gâtul ei; cele 2 mici umflături nu par să se fi vindecat. Plăgile sunt încă deschise, ba parcă mai mari ca înainte, cu marginile val albite, cu un punct roșu la mijloc. Dacă nu se vindecă într-o zi - două, voi insista să o vadă medicul.

 

Scrisoare de la Samuel F. Billington și fiul,

avocați din Whitby

către domnii Carter, Paterson & Co. Londra

 

   Stimați domni,

   Avem plăcerea de a vă anunța prin prezenta sosirea mărfurilor trimise pe calea ferată a Marelui Nord. Ele vor fi livrate la Carfax, în apropiere de Purfleet, de îndată ce vor fi receptate la stația de mărfuri din King`s Cross. În acest moment casa este neocupată, însă veți găsi anexate cheile, care sunt toate etichetate.

   Vă rugăm să depozitați lăzile, în număr de 50, în acea clădire parțial ruinată, care se leagă de casă și care este însemnată cu „A” în planul alăturat. Agentul dv. va recunoaște cu ușurință așezarea, deoarece este fosta capelă a conacului. Mărfurile pleacă pe calea ferată la orele 9,30 noaptea aceasta și vor sosi la King`s Cross mâine, la orele 4,30 după amiază. Întrucât clientul nostru dorește ca livrarea să aibă loc cât mai curând posibil, v-am rămâne obligați dacă ați ridica de la King`s Cross la ora numită și ați îndruma numaidecât mărfurile la destinație. Spre a preveni orice întârziere și orice doleanțe privind plata în departamentul dv., anexăm un cel în valoare de 10 lire, rugându-vă, de asemeni, să ne anunțați primirea lui. Dacă plățile vor depăși această cifră, vom acoperi diferența. În cazul în care, dimpotrivă, se vor adeveri mai scăzute, ne veți restitui suma în chestiune. Cheile vor fi puse în holul principal al casei, pentru ca proprietarul să le poată găsi de îndată ce va intra folosind cheia sa de rezervă.

   Cu rugămintea de a considera că nu vom depăși marginile existenței în această afacere dacă vom insista ca expedierea să fie cât se poate de grabnică.

Rămânem ai dv. devotați

Samuel F. Billington & fiul

 

Scrisoare de la domnii Carter, Paterson & Co,

Londra

către domnii Billington & fiul

Whitby

 

   21 august.

   Vă aducem al cunoștință că am primit cecul dv. de 10 lire și vă înapoiem 1,17 lire, 9 pence, pe care ni i-ați plătit în plus. Mărfurile au fost livrare întocmai conform instrucțiunilor, iar legătura de chei atârnată în holul principal, după cum ați dispus.

Ai dv. respectuoși,

(ss) Carter, Paterson & Co

 

Jurnalul Minei Murray

 

   18 august. Astăzi mă simt mulțumită și scriu pe banca din grădina cimitirului. Lucy se simte mult mai bine. A dormit toată noaptea, nu m-a trezist o singură dată.. Are din nou bujori în obraji, deși mai e încă puțin palidă. Dacă ar fi cumva anemică, i-aș înțelege paloarea, însă nu este. E în toane bune, plină de viață și voioasă. Reticența morbidă pare s-o fi părăsit cu totul, căci tocmai ea îmi atrage atebția, ca și cum ar mai fi fost nevoie să-mi amintească, de noaptea aceea, când, chiar aici, pe banca asta, am găsit-o adormită.

   Vorbește, și bate vesel cu totul botinei în lespedea de piatră.

   - Bietele mele piciorușe n-au făcut cine știe ce zgomot în noaptea aceea! Moș Swales ar fi spus că din pricină că nu voiam să-l trezesc pe Geordie.

   Odată ce era pusă pe confidențe, am întreabt-o dacă visase ceva în noaptea respectivă. Înainte de a-mi răspunde, făcu una din acele mutre șăgalnice după care Arthur - îi spun așa fiindcă m-am obișnuit de la ea - zice că se dă în vânt și, ce să zic, nu mă miră deloc. Apoi continuă, pe gânduri, ca și când ar fi încercat să-și aducă aminte:

   - Am visat și nu prea, căci totul mi s-a părut real. Doream numai să mă aflu în locul acesta, nu știu pentru ce, și ceva mă înspărimânta, ce anume nu știu. Îmi aduce aminte, cu toate că, din câte bănuiesc, dormeam, că am trecut pe străzi și pe pod. Un pește a sărit deasupra apei, eu m-am aplecat peste parapet să-l văd; atunci o haită de câini a început să urle - de parcă tot orașul ar fi fost plin de câini ce s-ar fi pornit să urle în aceeași clipă - și am început să urc scările. Pe urmă îmi amintesc vag de tot de ceva înalt și negru, cu ochii roșii, la fel cum am văzut atunci, când amurgea, și ceva foarte dulce și foarte amar la un loc, care mă înconjura. Mi s-a părut că mă scufund atunci într-o apă adâncă și verde. Urechile îmi vâjâiau, cum am auzit că se întâmplă cu cei ce se îneacă; mi se părea că sufletul îmi părăsise trupul și plutea prin văzduh. Tot astfel, parcă-mi amintesc cum farul de vest se afla drept sub mine. O senzație dureroasă mă stăpânea, ca și cum m-aș fi aflat în mijlocul unui cutremur. Mi-am revenit când ai început să mă scuturi. Întâi te-am văzut zgâlțâindu-mă, pe urmă te-am simțit.

   Începu să râdă. Mi se părea ceva straniu și o ascultam cu răsuflarea tăiată. Nu prea mi-a plăcut, așa că m-am grbăit să schimb vorba, iar Lucy își reveni pe loc.

   Când ne-am întors acasă, briza mării o înviorase, obrajii palizi i se mai îmbujoraseră. Maică-sa se bucură s-o vadă înviorată și am petrecut împreună o seară foarte plăcută. 

 ...................................................