Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 ...................................................

4-5

 

                   Stomacul ți se strânge. Nu știi ce vrea să zică. El răsucește cheia în contact, se concentrează pe ieșirea de pe alee. Are fața inexpresivă, indescifrabilă.

   La dracu’!
   Nu-ți spune să închizi ochii. Aștepți până ce mașina e pe drum - un drum de țară, cu copaci pe amândouă părțile și case, case reale, dar nici picior de om - ca să întrebi.
   - Pot... pot să mă uit?
   - Poți să faci tot ce poftești, zice el, de parcă n-ar fi cea mai mare minciună nenorocită care i-a ieșit vreodată din gură.
   Ai ochii lipiți de geam. Concentrează-te. Totul - fiecare frunză, fiecare fereastră - e un indiciu vital. Din acea seară în living, prelucrarea de informații a fost ca și cum ai pedala prin orez uscat, nu se lipește nimic, totul alunecă, însă trebuie să încerci.
   Trebuie să încerci.
   El conduce încet, trecând de o casă după alta. Cartierul e o zonă rezidențială, opusul casei lui dinainte - acea proprietate mare ascunsă în pădure, fără nimeni în jur, hectare de pământ care îl fereau de priviri.
   Acesta nu este un mediu natural pentru el. Atât de expus, atât de indiscret. Dacă pui un astfel de om într-un astfel de loc, o să se prefacă într-un butoi cu pulbere.
   Sunt copaci și linii de tensiune și cam atât. Nimeni în curțile din față.
   Adulții sunt la lucru; copiii, la școală. Pe dreapta e o turmă de vaci. După câțiva metri e panoul publicitar al unei fabrici de prelucrarea cărnii, Butcher Bros. Lângă panou e un puț vechi, ruginit, sinistru. Genul de puț despre care citești în basmele din alt veac.
   Concentrează-te.
   Până acum a făcut stânga, stânga și dreapta. Te ții de asta ca de un cod important. Stânga, stânga, dreapta și drept înainte, pe lângă turma celor de la Butcher Bros.
   O pensiune pe stânga. Pe dreapta, o bibliotecă. Și, dintr-odată - deschis, disponibil, ușor de atins, chiar în fața ta - centrul unui oraș.
   Trebuie să fie o halucinație.
   El merge pe ceea ce presupui că e strada principală. E prea mult, mult prea mult ca să absorbi deodată - un magazin cu sandvișuri, și o librărie, și o cafenea, și o brutărie, și un magazin cu băuturi, și un coafor, și o sală de yoga, și o farmacie. După un colț, un restaurant numit Amandine. E închis.
   Restaurantele, îți amintești tu, sunt adesea închise lunea.
   Pare așa de normal. Ca și cum ai putea să cobori din mașină și să faci din nou lucruri - să iei un latte, să mergi la o oră de vinyasa, să-ți cumperi un ruj nou.
   Te răsucești spre el. Ochii îi lucesc, transparent în soarele de iarnă. Palmele îi fâșâie pe volan. Așa de simplu. Librăria pe fundal. Mâinile la orele zece și două. Un tip care se ocupă de treburi. Un tată prin oraș. Un om respectat, care duce o viață respectabilă într-un oraș respectabil.
   Oprește în dreptul brutăriei. Parchează în spatele unui BMW argintiu, lasă motorul în ralanti.
   - Deci, ce crezi? întreabă.
   N-ai habar ce așteaptă de la tine. Riști să arunci o privire într-o parte. N-ar trebui să fie îngrijorat? Ar putea să te vadă cineva. În orice moment, de-acum. Și-a petrecut cinci ani ascunzându-te, coborând storurile, încuind ușile în spatele tău. Ce face acum?
   - E... drăguț, încerci tu.
   Un mic hohot de râs.
   - E un cuvânt potrivit, zice. Și oamenii sunt „drăguți”.
   Aruncă o privire afară.
   - Că veni vorba...
   Îi urmezi privirea. Un bărbat iese din brutărie. E aplecat în față, îmbrăcat cu un palton cenușiu, cu o pungă de hârtie sub braț. Vede camioneta și schimbă direcția de mers.
   Se îndreaptă spre voi.
   Pe când se apropie, poți vedea amănunte: părul care se rărește, pete cafenii la baza scalpului, verighetă de argint pe inelarul stâng. Te agăți de fiecare element, captivată de înfățișarea lui cu totul obișnuită. Cinci ani fără să vezi chipuri noi ți-au făcut asta.
   Bărbatul își flutură mâna spre camionetă.
   - Aidan!
   Asta e. El o să scoată pistolul și o să fie sfârșitul bărbatului cu palton cenușiu. Te prinzi strâns de scaun. Maxilarele ți se încleștează. Dinții îți scrâșnesc, un disc zgâriat care îți răsună în creier.
   Un sunet în dreapta ta. Arunci o privire.
   Geamul de pe partea pasagerului coboară.
   Ce mama dracului se întâmplă?
   - Bună ziua, domnule judecător.
   Vocea lui e caldă, și politicoasă, și mieroasă. Pe fața lui e plăcerea simplă, credibilă, de a întâlni pe stradă un vechi prieten.
   Acum geamul din partea ta e coborât complet. Bărbatul cu palton cenușiu se reazemă de mașină și salută iar.
   - Ce mai faci? întreabă. Nu ești la lucru azi?
   - Doar o pauză, domnule judecător. Știți cum merg lucrurile astea. Șeful nu mă scapă niciodată din ochi prea mult timp.
   Bărbatul chicotește și el, în chip de „Sigur, de parcă n-aș ști”.
   - Spune-mi Francis, zice, ți-am zis de o sută de ori. Nu-i nevoie să fii așa de oficial.
   - Dacă ții neapărat.
   Apoi, glumeț:
   - Domnule judecător...
   Ridici privirea spre bărbatul cu palton cenușiu, te uiți la el cât de intens poți fără să-i stârnești bănuieli celui de la volan. Ochii ți se umezesc. Fața îți arde. „Uită-te la mine. Auzi-mi gândurile. Uită-te la mine, tolomacul dracului! Știi cine sunt?”
   Trebuie să fi fost afișe. După ce te-a răpit. S-a întâmplat altundeva, dar nu se poate să fi fost chiar așa de departe. Dacă ai fi judecător într-un oraș apropiat n-ai fi auzit? Nu ți-ai aminti? Fețele dispăruților nu ți-ar fi săpate în creier pe vecie?
   Privirea bărbatului poposește pe tine. În sfârșit. Câteva clipe crezi că s-a întâmplat. Bărbatul te-a recunoscut. Bărbatul ăsta o să te salveze. Apoi se uită spre cel de la volan, își saltă sprâncenele într-o întrebare tăcută: „Și ea este...?”
   Creierul tău încearcă să-l strige. Răspunsul, cel corect. Creierul tău încearcă să-ți zbiere numele, dar nu iese nimic. Ca un corp de care au fost legate greutăți. Nimic nu mișcă.
   Din stânga, o mână pe umărul tău.
   - E verișoara mea, zice el. A venit în vizită de sărbători.
   Ceea ce știi: în prima zi a ta în casă ai văzut în oglinda din baie o femeie. Nu arăta deloc ca tine. Șuvițe albe în păr, obrajii supți. Mai bătrână cu 5 ani. Fără machiaj. Obișnuiai să folosești atât de mult machiaj! Dermatograf, fond de ten, toate nuanțele de ruj. Și acum uită-te la tine. Cum ar putea să te recunoască cineva, în afară de părinții tăi, care îți caută fața la orice străină de pe stradă?
   Nu poți dracului nici măcar să-ți spui numele. Nici măcar în capul ăla nenorocit.
   Judecătorul încuviințează din cap. Se răsucește spre tine.
   - Și de unde vii?
   Limba ți se lipește de cerul gurii. Se presupune că o să minți? Să zici un loc la nimereală? Și dacă judecătorul are întrebări suplimentare? Sau ai putea să spui adevărul? Ai putea să pui o sămânță, să spui numele orașului din care ai fost răpită?
   Înainte să te poți hotărî, bărbatul de la volan răspunde în locul tău.
   - Raiford, Florida. Un pic mai la nord de Gainesville. Toată familia se trage de acolo.
   Judecătorul glumește, ceva în genul că ai venit aici pentru vremea cea bună, te-ai săturat de soarele din Florida?
   Te gândești: Raiford, Florida? Cum i s-a rostogolit de pe limbă. Ce ai auzit despre mincinoșii iscusiți? Că înfășoară fiecare falsitate într-un strat subțire de adevăr?
   De acolo trebuie să fie el, hotărăști. Raiford, Florida, îți imaginezi un băiat care se coace în arșiță, umiditatea îi încrețește părul, cămașa i se lipește de umeri. Țânțari, și pui de aligator, și stejari noduroși. În capul lui clocește o furtună.
   Judecătorul bate în portiera ta.
   - Ei bine, nu vă mai rețin, încuviințează din cap spre tine.
   - Mă bucur că te-am cunoscut. Sper să-ți placă șederea la noi. Scuze pentru frigul amarnic. E o specialitate locală.
   O tăcere atârnă în aer, până ce îți amintești cum se presupune că decurg aceste conversații. Îi zâmbești bărbatului. Rostești un „mulțumesc”. Îți dă foc limbii.
   „Nu mă recunoști? Chiar poate cineva să alunece din lume, așa cum ar cădea prin gheața de pe un lac, și nimeni nu-și amintește să-l caute?”
   Geamul din partea pasagerului se ridică la loc. El așteaptă ca judecătorul să se ducă la mașina lui, apoi iese iar pe drum. Cu o ultimă fluturare a mâinii spre vechiul lui prieten, pornește spre ieșirea din oraș.
   Ești tăcută în vreme ce peisajul se schimbă înapoi în copaci, tufe și linii de tensiune. Te năpădește jalea pentru o ocazie pierdută. Pentru un bărbat care ar fi putut să te salveze. Pentru persoana cu care semănai, cea pe care nimeni n-o mai caută.
   - Cumsecade om judecătorul.
   Are cotul rezemat de portieră, mâna stângă îi atârnă în aer, cealaltă e pe volan.
   - Așa sunt oamenii de pe aici. Foarte cumsecade. Foarte încrezători.
   Aruncă o privire la ceasul de pe bord. În creierul tău piesele se așază la loc. El a vrut asta. A vrut să dea de judecător. A știut când și unde să-l aștepte. A avut grijă să ajungă acolo la timp.
   Zâmbește fără vreun motiv anume, trage aer în piept adânc, senin. Un bărbat al cărui plan a funcționat de minune. A vrut ca tu să vezi. Această închisoare pe care a construit-o pentru tine - nu-i vorba doar de ziduri, sau acoperișuri, sau camere de supraveghere. E vorba de lumea pe care a creat-o și faptul că tu te-ai topit din ea.

46. EMILY

   N-o să stau mult. Asta îmi spun. Arunc doar o privire.
   Mă duc cu mașina acolo după tură. Le dau lui Eric și Yuwandei aceeași scuză ca data trecută. Ei știu că mint. Sunt prieteni buni, îmi lasă libertatea de care am nevoie.
   Nu pot suferi să-i mint. Nu mă pricep deloc la asta. Dar n-am de ales. Când ajung acolo, mașina lui e parcată pe alee. El e aici. E chiar aici.
   Privesc de pe drum, de la vreo 30 de metri, unde copacii sunt deși și ierburile înalte. Ce mă fac dacă mă vede? Poate o să-i spun că mi s-a blocat motorul și eram pe cale să cer ajutor. O să-mi spună să stau acolo. O să dea fuga în casă, apoi o să se întoarcă la mine cu două cabluri.
   N-o să se dărâme lumea dacă mă vede.
   Totuși, opresc motorul. Sting farurile. Storurile casei sunt trase, dar îmi dau seama că e aprinsă lumina la parter și în două camere de la etaj. Mi-l imaginez că stă în living, citind sau uitându-se la televizor. Poate e culcat și se uită pe telefon la fotografii vechi cu soția lui, spunându-și că o să se ducă la culcare după una, încă una.
   Mușchii mi se destind. Mă reazem de spătar. Chiar și de departe, gândul la el mă alină. Nu-i destul, dar e ceva.
   E aici. E real. Asta mă face și pe mine să mă simt reală.
   Se aude un pocnet din cealaltă parte a străzii. Tresar, apoi mă uit printre copaci, Domnul Gonzalez iese din casă cu un sac de gunoi. Când se întoarce de la tomberon se oprește să așeze mai bine șiragul de luminițe de pe latura casei, becuri roșii și galbene desenând conturul casei. Familia Gonzalez și-a dat toată osteneala anul ăsta. Un ren cu nasul roșu paște în curtea din față. Un Moș Crăciun gonflabil dă spargere la o fereastră de la etaj. O coroană mare atârnă pe ușă. Casa însăși a fost transformată într-un cadou uriaș ambalat, cu o fundă mare, roșie, care pâlpâie deasupra garajului.
   Nu-i doar familia Gonzalez. Toate casele din apropiere sunt împodobite, licărind în auriu, și roșu, și verde. Casa lui Aidan e singura de pe stradă fără podoabe.
   În fiecare decembrie, el și soția lui dădeau o petrecere de sărbători.
   Părinții m-au lăsat de vreo două ori să merg cu niște prieteni și n-o să uit niciodată luminile - atârnând de pe acoperiș până pe pământ, revărsându-se din burlane, aliniate în șiruri ordonate, răsucite în jurul copacilor, coroanelor, fiecărui tufiș pe o rază de aproape 1 kilometru. Oamenii nu mai încetau cu complimentele. El le înlătura laudele cu un gest al mâinii.
   „Lucrez cu electricitatea”, l-am auzit zicând. „Ar fi jenant, zău, dacă n-aș ști ce să fac cu câteva șiraguri de beculețe”.
   Anul ăsta nu-l trage inima. „Desigur”. Trag de o fâșie de piele uscată de pe buza de jos. Sigur că nu-l trage inima anul ăsta. „Nevasta omului a murit, Emily”. Evident, n-are chef să-și piardă timpul cu niște luminițe. Evident, nu simte spiritul Crăciunului.
   În tot acest timp am crezut că ceva nu-i în ordine cu noi, cu mine. Nu m-am oprit un pic să mă gândesc că poate el e doar trist. Jelește. Mă uit iar la ferestre.
   Poate că nu știe cum să ceară ajutor. Poate așteaptă pe cineva. O persoană perspicace și încăpățânată, care o să-i bată la ușă iar, și iar, și iar, până ce el n-o să aibă încotro și o să-i deschidă.

47. FEMEIA DIN CASĂ

   E mult după cină, după ce în casă s-a făcut liniște. Tăcere, apoi el e aici. Oftat, fermoare. Întotdeauna vă găsiți în același loc, voi doi, ca magneții aflați cu fața în sensuri opuse.
   După aceea zăbovește, se așază lângă tine.
   - Ascultă, zice.
   Asculți.
   - Trebuie să faci ceva.
   Îți oferi un răgaz de câteva secunde.
   - Spune-mi.
   El își mușcă obrazul pe dinăuntru.
   - E vorba de Cecilia.
   Stomacul ți se strânge.
   - Ce-i cu ea?
   - Curând începe vacanța de Crăciun.
   Așteaptă să reacționezi, dar n-ai nimic de spus, și continuă.
   - Trebuie s-o supraveghezi.
   Te încrunți.
   - S-o supraveghez?
   El explică subliniind, de parcă totul ar fi la mintea cocoșului și tu îngreunezi lucrurile fără motiv.
   - N-o să fie la școală. O să fie acasă toată ziua. Acum e mare, n-are nevoie de cineva care s-o îngrijească sau așa ceva. Doar... să fie în preajmă. Să știe ce face ea.
   Ridică privirea spre tavan.
   - De obicei stătea cu mama ei în această perioadă a anului, dar, știi tu. Iar eu trebuie să muncesc.
   Cecilia. Fata lui care n-are niciodată un minut al ei. Care nu petrece niciodată noaptea la vreo prietenă, nu petrece niciodată timp în casa unei prietene. Care e dusă și adusă acasă din momentul în care încep și se termină cursurile. Care își petrece weekendurile cu tatăl ei și serile la televizor.
   Dacă ar avea un minut al ei, poate că ar începe să se gândească. La tatăl ei și la lucrurile pe care le face el.
   - Sigur, zici. O s-o fac.
   El zâmbește din colțul buzelor.
   - Păi, mulțumesc, zice cu ironie mușcătoare.
   De fapt, nu te rugase. N-ai avut vreo alegere.
   - Încă două lucruri, zice.
   Încuviințezi din cap.
   - Câinele. I-am spus să-l lase afară în fiecare zi la prânz. O s-o facă ea.
   Nu te gândi la asta.
   Cum sună: „Nu-ți face griji, se ocupă ea de asta”? Ce vrea să spună: „Să nu te atingi de ușă nici măcar pentru câine. Să nu-l folosești ca scuză. Să nu încerci nimic”?
   Bagă mâna în buzunar.
   - Și ăsta e ultimul lucru.
   Desface degetele, lăsând la vedere o brățară de plastic cu un dispozitiv de metal.
   - Știi ce-i ăsta?
   Aveai și tu unul. Îl foloseai când alergai ca să numeri kilometrii prin Washington Square Park.
   - GPS?
   O spui ca întrebare, să-i dai lui satisfacția să-ți explice.
   - Corect.
   Răsucește brățara ca să vezi o fâșie neagră, lucioasă, sub plasticul alb. Nu face parte din modelul original, îți dai seama de asta. E adaosul lui personal.
   - Și știi ce-i asta?
   Faci semn cu capul că nu.
   - Bandă de oțel. Foarte rezistentă. N-o poți tăia cu foarfecă. Așa că nu încerca, bine? N-o forța. Dacă i se întâmplă ceva o să observ.
   Încuviințezi din cap. El lasă brățara din mână, își scoate telefonul și atinge o pictogramă care deschide o hartă cu un punct albastru pulsând în centru. Ochii ți se năpustesc peste ecran - totul e cunoaștere, totul e un indiciu - dar, înainte să vezi ceva remarcabil, el apasă pe un buton și ecranul se întunecă iar.
   - Dispozitivul e conectat la o aplicație, zice. Pot să văd unde ești. Întotdeauna.
   Și tehnologia a mers mai departe fără tine. El a învățat s-o aplice, s-o folosească în avantajul său.
   - Dacă încerci ceva, o să aflu, zice. N-o să fiu departe.
   O pauză.
   - Îți amintești cum îmi câștig pâinea?
   Îi spui că da.
   Îți face semn să-i întinzi încheietura mâinii.
   Brățara e rece pe piele. El nu folosește catarama, ci trage marginile una peste alta așa de strâns, că pielea începe să ți se încrețească.
   - Nu te mișca, zice.
   Bagă iar mâna în buzunar, scoate o unealtă pe care n-o cunoști.
   Dispozitivul scoate două clicuri, apoi apare o flacără. E o lampă de sudură, dar micuță, cuibărită în palma lui ca patul unui pistol. Încă ținându-te de încheietură, îndreaptă flacăra spre pielea ta. Te tragi înapoi. Își mușcă buza.
   - Am zis să nu te miști.
   Flacăra linge brățara. Priviți împreună cum plasticul se topește, sudând capetele.
   - Gata.
   Lampa se stinge. O clipă, nu-l mai vezi, ochii nu-ți mai sunt adaptați la întuneric.
   El te găsește, te încătușează de pat. Acum dormi pe saltea. Faci asta de când te-ai vindecat, după pădure. Plasticul pulsează pe încheietura ta, fierbinte, o fantomă care se agață de tine în vreme ce pașii lui se pierd în depărtare.

   Ceva aici n-are sens. De ce să te lase să umbli prin casă? Sigur, are asigurarea dispozitivului GPS de la încheietura mâinii, amenințarea constantă a privirii lui chiar și de departe. Dar de ce să se împovăreze cu prezența ta mișcătoare?
   După ce a plecat zaci în întuneric cu ochii deschiși. Ai devenit tavanul, o întindere albă anostă, plată și uitată. Nu ți-ar atrage în niciun fel atenția, însă dacă îl înlături casa se prăbușește. Totul o ia razna.
   Cecilia.
   Ce a făcut fata care citește, fata care spune „te rog” și „mulțumesc”, fata care se uită la el cu atâta iubire? Fata căreia nu i-ar trece prin minte să facă vreun necaz, sârguincioasă, și disciplinată, și blândă, și loială? Ce ai făcut, dulce copil al verii, ca el să fie îngrozit să te lase nesupravegheată chiar și câteva ore?

48. CECILIA

   A pus-o să nu mă scape din ochi. E evident. N-o învinuiesc că face asta, și nu-l învinuiesc cu adevărat pe el că i-a cerut-o. Tatăl meu e dintre cei care își fac griji. Chiar a început să poarte pistolul în casă. „Să nu văd vreo armă în casă”, îi spunea mama. Dar ea nu mai e aici ca să-i îmblânzească paranoia, așa că asta e.
   Poate că aș face la fel dacă aș fi în locul lui. Vreau să zic, i-aș cere cuiva să-mi supravegheze unicul copil. Mama îmi spunea tot timpul: „Când o să ai copii o să înțelegi”.
   Aș vrea ca el să mă creadă că n-a fost decât de data aceea. A fost după ce a murit mama. M-am întors la școală după vreo 3 zile.
   Toți se uitau la mine. Credeau că sunt discreți. Însă era imposibil să nu observ că șușotesc, că se feresc din calea mea de parcă dacă s-ar ciocni de mine ar stârni cine știe ce catastrofă.
   Urăsc școala asta. M-am mutat aici acum 2 ani și niciodată nu m-am simțit bine. Singurul lucru bun este că are vacanțe mai lungi decât cea dinainte. Totul mergea bine la școala dinainte, până ce tata s-a întors într-o seară furios de la o convorbire părinți-profesori. Mi-a pus tot soiul de întrebări despre profesoara mea de matematică, doamna Rollins. A reieșit că ea i-a pus lui tot soiul de întrebări despre noi, despre ceea ce tata numea „viața de acasă” și câte altele. Asta era înainte ca mama să moară, însă după ce s-a îmbolnăvit iar. „Poate că la asta se referea”, a zis mama. „Poate că își făcea griji”. Însă tata a zis că există o linie subțire între grijuliu și băgăcios, iar doamna Rollins a trecut-o. Era hotărât: trebuia să mă mut. Într-o săptămână mi-a găsit un loc altundeva - la o școală publică din orașul vecin, unde noi nu cunoșteam pe nimeni.
   Mă rog, m-am întors la școală după ce a murit mama și a fost o perioadă ciudată. Voiam să merg acasă. Însă „acasă” însemna tata, și nu voiam să fiu cu el. Pentru doar câteva ore voiam să fiu singură.
   Îl iubesc. Sigur că da. Numai că simțeam că în fața lui nu trebuie să-mi pierd cumpătul. Și nu mai aveam puterea să fac asta.
   Am așteptat până după a treia oră. Apoi, în loc să mă duc la ora de algebră, am plecat din școală. Nu m-a văzut nimeni. Am tot mers până am ajuns la gară. Nu m-a oprit nimeni, așa că mi-am cumpărat bilet de la automat și m-am urcat în tren.
   Mi-am rezemat fruntea de fereastră. Capul mi se lovea de geam la fiecare smucitură, vibrația trenului îmi răsuna prin trup. După câteva minute am simțit că respir din nou.
   Nu-s tâmpită. Am știut că el o să intre în panică. De aceea am coborât la Poughkeepsie. Aveam de gând să cumpăr alt bilet și să mă întorc înainte să observe cineva. Însă când stăteam la coadă la automat cineva a venit în goana mare. Și-a pus mâinile pe umerii mei și m-a răsucit. Bărbia mi s-a ciocnit de pieptul lui; mi-am mușcat buza, dar el nu și-a dat seama. Mă ținea strâns, mă îndepărta ca să se uite la fața mea, apoi mă îmbrățișa iar.
   „Ce s-a întâmplat”, a zis. Nu era întrebare. Mai degrabă jelanie. „Ce-ai făcut. De ce. De ce să faci așa ceva”.
   Am fost surprinsă să-l văd, dar în același timp avea logică faptul că mă găsise. Întotdeauna a fost așa. „Are ochi la ceafă”, zicea mama, mai ales pentru tot ce era legat de mine.
   Am mers împreună spre mașină, își ținea mâna pe spatele meu. Ca și cum s-ar fi temut că o s-o iau la fugă dacă-mi dă drumul.
   Nu era furios. Probabil era prea ușurat ca să încapă mânia. A făcut pentru cină musaca. Am mâncat în tăcere. De-abia mai târziu și-a găsit cuvintele.
   Eram în living, ne uitam la un film. A oprit filmul și s-a sucit în fotoliu ca să se uite la mine.
   - Nu poți să mai faci asta, a zis.
   Avea coatele proptite pe genunchi, palmele lipite ca la rugăciune sub bărbie.
   - Niciodată. Mă auzi?
   Am încuviințat din cap, sperând că o să se oprească acolo, dar el a continuat.
   - N-ai idee cum m-am simțit când mi-au spus. M-au sunat de la școală. Erau pe punctul să sune la poliție.
   Era un lucru pe care nu-l înțelegeam.
   - Cum ai știut unde sunt?
   - Telefonul, a zis el. Poate fi urmărit.
   Asta avea logică. Cei de la școală își trimiteau tot timpul hărți cu locul în care se aflau, în loc să explice, chiar dacă nu-s cu totul decât vreo 3 locuri de întâlnire în oraș.
   Tata nu isprăvise.
   - N-ai idee ce s-ar fi putut întâmpla, a zis. 
   Avea vocea joasă, răsufla repede.
   - Ai fi putut să dispari pentru totdeauna. Cineva ar fi putut să... și atunci ce s-ar fi întâmplat?
   Am încercat să intervin.
   - Tată...
   Dar era ca și cum nu m-ar fi auzit.
   - Te-ar fi căutat. Ar fi scotocit prin casă. Prin lucrurile mele. Prin lucrurile tale. Te-ar fi căutat peste tot.
   Și-a masat tâmplele și a zis iar:
   - N-ai idee ce s-ar fi putut întâmpla.
   A fost singura dată când am văzut-o. Aceea a fost ziua în care am adus frica în ochii tatălui meu.

49. FEMEIA DIN CASĂ, ATÂT DE APROPIATĂ DE O FATĂ

   Crezi că n-o s-o facă până la urmă. Prea riscant. Dar acesta este bărbatul care a lăsat cătușa desfăcută. Acesta este bărbatul care te-a dus cu mașina în oraș. Acesta este bărbatul care are încredere în zidurile pe care le-a înălțat în jurul tău.
   Intră în cameră, te descătușează de pat, îți face semn să-l urmezi la parter. Micul-dejun cu el și Cecilia - azi nu pălăvrăgesc despre școală, nu se interesează de teste sau note sau bilete către cutare profesor.
   A început vacanța de Crăciun.
   Îți termini pâinea prăjită. El se ridică, la fel face și fiica lui. Astăzi ea are vreme să ajute la strânsul mesei. Nu trebuie să fugă sus să se spele pe dinți, să fugă înapoi la parter, cu rucsacul săltându-i pe șolduri.
   Ajuți și tu în tăcere. După ce ultima ceașcă de cafea e pusă în mașina de spălat vase, el o închide și se răsucește spre fiica lui.
   - Să nu uiți să lași câinele afară la prânz, îi spune. Să nu mergi departe.
   Se uită peste umăr la tine.
   - O să trec pe aici dacă pot.
   Ea își stăpânește un oftat.
   - Tată, îi amintește, am 13 ani, nu 3. N-o să dau foc casei, promit.
   În cele din urmă, el pleacă. Auzi cum mașina pornește și se îndepărtează.
   Pentru prima dată sunteți doar tu și Cecilia.
   În universul paralel pe care l-a creat pentru urechile ei, tu ți-ai luat liber de la serviciu, ești în concediu de stat acasă. S-a stabilit deja că Rachel, alter egoul tău, nu este apropiată de familia sa. Nu pleacă nicăieri. Face o pauză.
   Cecilia se răsucește spre tine. Prea politicoasă ca să te ignore, prea timidă ca să nu se simtă stângace în preajma ta.
   - Așadar... ce ai de gând să faci? întreabă.
   Te gândești o clipă. Ce are de gând Rachel să facă?
   - Nu mare lucru, zici. Să tândălesc pe aici.
   Tăcere, apoi ea începe iar.
   - Nu prea ești sociabilă, nu?
   Se încruntă, ca și cum tocmai ar fi zis cu glas tare ceva ce nu se spune, ca și cum ar fi îngrijorată că te-a jignit. O amintire plutește în aer, expresia ei disprețuitoare din seara în care ai încercat s-o tragi afară din casă. „Nu înțelegi. Nu înțelegi nimic”.
   - N-am spus asta într-un sens rău, zice, prea iute. Doar... nu știu. E în ordine. Totul e în ordine.
   O jumătate din tine ar vrea s-o scuture de umeri și să-i spună totul. „Nu vezi că trebuie să mă ajuți, asta-i o mascaradă, tatăl tău mi-a făcut asta, trebuie să suni pe cineva, trebuie să mă scoți de aici”. Și apoi e cealaltă jumătate. Cea care își amintește ultima dată când ai încercat s-o faci să te urmeze. Cea care a învățat, a creat un tipar în traseele tale neurale, că Cecilia e un copil și sunt lucruri pe care nu-i pregătită să le audă, părți ale lumii ei pe care nu-i pregătită să le lase să se dezvăluie. Dacă încerci s-o forțezi o să intre în defensivă. O să te bage în bucluc.
   Regula numărul 7 ca să rămâi în viață afară din magazie: nu-i ceri fetei să te salveze.
   Așa că zici cu blândețe, tachinând-o:
   - Aș putea să-ți spun același lucru, știi? Nu ești cine știe ce sociabilă.
   Ceva din ea se întunecă.
   - Da. Presupun că eu și tata... am rămas uniți.
   Ți-o imaginezi copil, cu ani în urmă. Când familia era încă întreagă. Începutul unui șirag de perle: ea, mama, tatăl. Fiecare dintre ei, legat de ceilalți doi. Cât de derutant trebuie să fi fost, să i se tragă de sub picioare jumătate de covor, să rămână doar o persoană care să aibă grijă de ea.
   - Înțeleg, zici. Oamenii sunt complicați. Crede-mă, știu. Uneori e mai simplu să nu te amesteci cu ei.
   Ea încuviințează din cap grav, ca și cum ai fi atins un adevăr profund.
   - Deci... televizor?
   O urmezi în living. Aduce cățelușa între voi, pe canapea. Rosa. I-a dat numele după 3 zile de la salvare, când tatăl a cedat și a fost de acord să rămână la ei. I-au luat zgardă și medalion. Rosa, a explicat Cecilia, ca Rosa Bonheur, franțuzoaica pictoriță de animale. A învățat despre ea la cursul de pictură. Tatăl a încuviințat din cap. „E un nume drăguț”, a zis el. „Foarte matur”.
   Iar acum simți prezența lui în jur. Ochi care privesc prin rafturile cu cărți, un vultur care își supraveghează teritoriul de sus de tot.
   Din câte știi, ar putea să fie chiar afară, gata să te prindă.
   Acum câțiva ani ai citit povestea unei fete de pe undeva de prin Europa. Opt ani într-o pivniță, și într-o zi a prins ocazia. A fugit. A fugit și a tot fugit până a dat de oameni. Nu mai mulți - doar unul. A cerut ajutor. În cele din urmă, a fost auzită de un vecin bătrân care a chemat poliția.
   Altă poveste despre evadare: 3 femei închise în casa unui bărbat din Ohio. Ai citit titlurile de pe prima pagină, pe când încă mai erai afară. El a lăsat o ușă descuiată; una dintre femei s-a gândit că o pune la încercare, dar tot a ieșit. Altă ușă, de data asta, încuiată. Femeia a atras atenția unui vecin.
   A ieșit, a folosit telefonul cuiva ca să sune la 911. Polițiștii au ajuns acolo la timp. Le-au găsit pe celelalte două în viață.
   De fiecare dată, o situație confuză. Nesiguranță. Nevoia să vadă cineva, să audă.
   Și dacă n-o să te audă niciodată cineva?
   În living, Cecilia se cuibărește lângă tine cu cățelușa în poală. O prietenie liniștită, reparată în mod solemn.
   O să fugi într-o bună zi. Când o să fii sigură.

50. NUMĂRUL CINCI

   N-a mers cum voia el.
   Oricum avea de gând, dar nu așa de repede.
   S-a întâmplat ceva. Eram prea iute pentru el, prea alunecoasă. Asta l-a speriat.
   N-a vrut decât să mă potolească, însă a mers prea departe.
   O mai făcuse până atunci. Cu siguranță.
   Singurul motiv pentru care aproape că am scăpat a fost că mi-era mai cunoscută pădurea decât lui. Teoria mea: trebuia să-și schimbe din când în când terenul de vânătoare. Dacă n-o făcea, ar fi putut să fie văzut. Oamenii ar fi putut începe să-l recunoască.
   Cunoștea zona. Asta mi-o spusese. Dar nu cunoștea acea pădure anume și acea cotitură anume de la capătul drumului și adâncitura din pământ care părea un șanț, dar nu era decât o mică denivelare.
   O denivelare care putea sluji de scurtătură dacă încercai să fugi.
   Așa că am fugit. Un minut, cam așa ceva. Am văzut lumina. Am văzut viața, sau posibilitatea ei.
   Apoi m-a prins.
   I se tăiase răsuflarea, ochii păreau că nu se vor mai putea concentra niciodată. Privea aiurea. De la începutul până la sfârșitul meu. Era furios. Și era îngrozit.
   Presupun că mersese mai bine cu celelalte.
   Înainte s-o facă, îmi spusese că soția lui e bolnavă.
   I-am spus că-mi pare rău.
   Să nu-ți pară, mi-a zis. Doctorii spun că o să se facă bine.

51. EMILY

   Stau întinsă pe pat și pun un album Belle & Sebastian, caut fetița din mine. Cea care credea în iubire și în prietenie. Care aștepta fidelă ca cineva să-i descuie ungherele ascunse ale inimii.
   Stuart Murdoch abia apucă să cânte primul vers din refren când îl opresc.
   Mâinile îmi cad înapoi pe pilotă. Aș vrea să pot adormi. Însă prin mine pulsează un curent. Impulsul, fără țintă, însă presant, să fac ceva.
   Orice.
   Mă ridic. Am ochii uscați, cleioși. Pielea de pe mâini mi-e aspră. Azi e luni, una dintre rarele zile de pauză. Mă uit la ceasul de pe telefon. E 1 după-amiaza.
   Îmi doresc să-l văd.
   Nu. Asta nu-i dorință. Asta e nevoie.
   Am nevoie să-l văd.
   Am încercat, bine? Am încercat să-i las libertate de mișcare. Am încercat să uit. Am încercat să am încredere că o să se întoarcă la mine. Am încercat să mă conving singură că poate, când a terminat cu hibernarea, aș putea să-i fiu prietenă.
   N-a mers.
   Îl visez în fiecare noapte. Simt din nou în fiecare dimineață golul absenței lui. Mă gândesc la el. Mă gândesc la casa lui întunecată și la lipsa luminițelor de Crăciun. Mă gândesc că așa se simte uneori creierul meu - întunecat, închis în sine, nu răzbate afară nicio licărire.
   În acele momente aș da orice să năvălească cineva înăuntru.
   Mă apuc de lucru. Trebuia de mult să spăl haine, din coș se revarsă cămăși adunate în două săptămâni. În fundul unui sertar e un pulover de lână corai care mă salvează. Lănțișorul de argint se așază în decolteul anchior, între clavicule. Scot din mormanul de haine de la picioarele patului o pereche de blugi cât de cât curați. Pornesc fohnul, îmi trec peria prin păr.
   Fond de ten, fard de obraji, pudră, rimel. Luciu de buze. Luciu de buze?
   Mă opresc, cu bețișorul strălucitor la câțiva centimetri de față.
   Nu.
   Fără luciu de buze. Prea de fetișcană. Bărbatul pe care îl caut e un bărbat adevărat. Un tată. Nu vreun tip dubios cu complexul Lolita.
   Ruj, hotărăsc. Întins pe buze cu vârful degetului. O nuanță discretă, ca și cum aș fi mușcat dintr-o cireașă sau aș fi sorbit din vin roșu-închis.
   O să aștept cât de mult e nevoie. O să se întoarcă acasă și eu o să fiu acolo - mă rog, nu acolo-acolo, nu-s chiar nebună. O să fiu prin apropiere, cu treburi. O să ne întâlnim întâmplător. O să ofere o explicație pentru tăcerea sa și o să zic: „Țțț, nu-i nevoie să spui nimic. Așa-i viața. Am fost cu toții ocupați”.
   Trebuie să faci tu însuți lucrurile să se întâmple. Asta spune toată lumea - revistele, consilierii de dezvoltare personală din interviurile difuzate dimineața, oricine. „Cutare ți-a furat ideea? Te-a ciupit de fund în drum spre camera frigorifică? Întărește-te. Nu te duce la serviciul personal. Asta nu aduce decât necazuri. Ignoră-l. Ignoră valul de neliniște care îți contorsionează intestinele în fiecare zi când te duci la muncă. Muncește mai departe. Fii mai bună ca ei. Ăsta-i cel mai bun fel de răzbunare. Fii îndrăzneață. Fii curajoasă. Fă-i să te vadă. Fă-i să te asculte”.
   Trag fermoarul de la geacă, iau cheile mașinii și cobor scara, iar ecoul pașilor mei e ca o declarație de credință.

52. FEMEIA DIN CASĂ, MEREU ÎN CASĂ

   Casa te imploră s-o faci. Vrea să-ți spună totul, doar s-o lași.
   Trebuie să fii în siguranță. Ceva ce poate fi explicat dacă te vede pe ecranul telefonului.
   Regula numărul 8 ca să rămâi în viață afară din magazie: să știi cu ce anume poți scăpa nepedepsită.
   Fără să aibă intenția, el te-a învățat cum să le recunoști. Forma lor. Senzația lor. Sunt lucruri superficiale, înșelătoare. Lucruri care nu arată a nimic. Lucruri care își ascund importanța.
   Trebuie să fie, hotărăști tu, biblioteca.
   După ce s-a dus Cecilia la etaj, te apropii. Ridici mâna spre șirurile de cărți. Cărțile broșate, thrillerele medicale. Ale lui sau ale soției moarte. Oricum ar fi, n-ai voie să le atingi.
   Te gândești la un trandafir sub un clopot de sticlă, la o săteancă închisă într-un castel de o bestie. Te gândești la un bărbat pe nume Barbă Albastră și la nevestele pe care le omora una după alta pentru că își băgau nasul în încăperea lui secretă. Te gândești la ultima femeie. Barbă Albastră a prins-o și pe ea. Sora ei, Anne, a fost cea care a salvat-o, îți amintești dintr-o carte de basme.
   N-ai o soră Anne.
   Ridici brațul și, cu vârful unui deget, înclini spre tine cotorul celei mai apropiate cărți.
   Ce vezi: un titlu, Coma, și un corp plutind în aer, ținut de frânghii. Ce vezi: lucrurile lui, deranjate de tine.
   Și apoi un răpăit.
   Trupul îți înțepenește. Împingi cartea la loc, sari pe canapea. El trebuie să fie. Cine altcineva? Fiica lui e la etaj. Nu vine nimeni pe la ei.
   Îți pregătești scuzele. „Căutam doar ceva de citit. Jur. Ce fel de necaz puteam să provoc cu o carte? Îmi pare rău. E o carte broșată. Îmi pare rău. Nu poți vătăma pe nimeni cu o carte broșată. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi pare rău”.
   Dar... soneria. O dată, de două ori.
   Nu-i el.
   Așa-i? Ori e un soi de joc? Vrea să vadă ce o să faci?
   Trei ciocănituri în ușa din față. Tresari la fiecare, cioc, cioc, cioc. Te gândești: „E cineva aici”. Te gândești: „El vede totul”.
   Dintr-un colț al livingului cățelușa latră, avertizându-te de prezența unui străin afară. Îi spui să tacă, o implori în șoaptă să înceteze. Și Cecilia?
   Pândești pașii ei pe trepte, însă nu vin. Probabil are căștile în urechi. Așadar, nu sunteți decât voi 3 - tu, oricine o fi la ușă și bărbatul care are ochi peste tot.
   Auzi un hârșâit. O cheie care alunecă în broască, o ușă care se deschide.
   Cineva e aici.

53. EMILY

   Pieptul mi se umflă de nădejde reînnoită pe când merg cu mașina de la casa mea la a lui. Nici măcar nu sunt tentată să pun muzică. Momentul e plin de speranță, destul de plăcut ca să-l petrec în tăcere.
   Parchez pe o stradă din apropiere și merg pe jos pe ultima porțiune. Camioneta lui nu-i pe alee. E jumătatea după-amiezii într-o zi de lucru.
   Probabil e la lucru. Dar s-ar putea întoarce să verifice ceva. Ce face fiica-– nu sunt copiii în vacanță în această perioadă a anului? Sau ar putea să treacă pe alături în drum de la o treabă la alta.
   N-are importanță. O să apară la un moment dat. Am timp. Am tot timpul din lume.
   Mă învârt un pic pe acolo. Fac câțiva pași pe stradă, mă întorc, traversez și merg până în celălalt capăt. Sunt vecini, oameni care vor vorbi dacă mă văd zăbovind pe acolo. Înainte să mă pot stăpâni mă îndepărtez de copac, înaintez spre casa lui.
   N-am fost niciodată mai aproape. Inventarul: șipci de lemn albe, țigle cenușii și o curticică bine îngrijită, cu mobilier de grădină din fier forjat.
   Ușa din față, ușa din spate. Amândouă încuiate.
   Soneria.
   O apăs o dată, de două ori. Nu se întâmplă nimic. Ascult un minut, cam așa ceva, dar n-aud decât tăcere.
   Nu-i de mirare. E clar că el nu-i acasă. Însă nu-mi displace ideea să fiu aici fără el. Să exersez, să-i explorez teritoriul. Încerc să bat la ușă, trei ciocănituri scurte în cadrul de lemn. Tot tăcere, apoi... a fost un lătrat?
   N-a pomenit niciodată de un câine.
   Bun, poate că tocmai și-a luat un câine. Sau poate că a avut tot timpul un câine secret. Poate că nu-l cunosc așa de bine cum cred.
   Nu se arată nimeni. Mă gândesc să încerc iar, dar nu vreau s-o ia razna câinele.
   Ciulesc urechile. Să fie...?
   Am impresia că aud ceva. Un sâsâit. E slab, dar e acolo. Cineva care zice: „Ssst, ssst”. Încercând să nu fie auzit.
   Mâinile mi se pun pe treabă înainte să mă pot gândi ce să fac mai departe. Caut. Ce? O imagine, o cheie, o deschidere a ușii care să dezvăluie lumea lui.
   Răspunsuri. Caut răspunsuri.
   Ridic preșul de la intrare. Nimic. Pipăi deasupra tocului ușii. Nici acolo nimic.
   Plante în ghivece - mai multe, împrăștiate pe verandă. Niciuna nu înflorește în acest moment, nu în miezul iernii. Nu există pete roșii, roz sau albe. Doar tulpini verzui care se înalță leneș din patul de pământ. Plantele astea n-ar trebui să fie afară. Nu dacă scopul lor real este să înflorească. Nu, în afară de cazul în care ascund ceva.
   Ridic un ghiveci, două, trei. Bingo!
   Cheia e sub cea mai vătămată dintre plante, degerată, cafenie, moartă. N-o să mai înflorească niciodată.
   Cheia îmi lasă urme pe piele, acolo unde metalul e apăsat în palmă. Chiar fac asta?
   E cineva înăuntru. Cineva care nu-i el. Cineva care n-a venit la ușă.
   Îmi țin răsuflarea pe când vâr cheia în broască. O ultimă clipă de șovăială – o poveste, am nevoie de o poveste. Care să fie? „Mi s-a părut că simt miros de fum și voiam să mă asigur că totul e în ordine?”
   Sigur, de ce nu? Merge.
   Lumea încetează să se învârtă. Deschid ușa.

54. FEMEIA DIN CASĂ

   În ușă stă o femeie.
   E tânără. De vârsta ta, poate, sau de vârsta pe care o aveai când ai dispărut. E greu de spus cât de bătrână arăți acum, cât de bătrână ai arăta dacă nu ți s-ar fi întâmplat asta.
   E frumoasă. Asta știi sigur. Păr lucios, obraji radioși, sprâncene pensate și... acela e ruj?
   Cățelușa dă s-o întâmpine, dar o ții de zgardă.
   - O să fugă afară, zici, aplecată. Încă nu-și cunoaște numele.
   Femeia intră și închide ușa după ea. De cum îi dai drumul, cățelușa țâșnește. Adulmecă haina străinei, cu limba scoasă, dând din coadă.
   „S-a zis cu mine”, gândești. Telefonul lui trebuie să zumzăie nebunește. Fir-ar să fie, îi spui femeii în capul tău. „Ai idee ce am făcut ca să rămân în viață în tot acest timp? Sigur că n-ai. Nu contează acum, că ai zădărnicit totul. Acum el o să ne omoare pe amândouă”.
   Străina mângâie cățelușa pe cap, cu gândul în altă parte, apoi se concentrează asupra ta.
   - Sunt o prietenă, zice.
   Ar trebui s-o avertizezi? S-o împingi afară, să-i spui să fugă, să fugă și să nu se mai întoarcă niciodată?
   Ea continuă, răspunzând la întrebări pe care nu i le-ai pus.
   - Am crezut că am auzit... Am crezut că am simțit miros de fum. Azi sunt liberă, așa că doar... îmi treceam timpul plimbându-mă. Am mirosit fum și am vrut să mă asigur că nu arde casa. Întinde mâna. Oricum, sunt Emily.
   Palma ei e catifelată. E o vizitatoare din altă lume, una cu noptiere și tuburi de cremă, ritualuri de noapte. Și tu îți dădeai cu cremă pe mâini și pe picioare în fiecare seară, înainte de culcare.
   Ea - Emily, acum e Emily - îți ține mâna un pic mai mult decât e nevoie.
   Îți dai seama că așteaptă să-ți spui și tu numele.
   Poate că acesta este testul. Poate că a trimis-o el ca să vadă cum reacționezi.
   Ai încredere în această femeie despre care nu știi nimic, în afară de faptul că tocmai a mințit - și încă foarte evident - că ar fi simțit miros de fum?
   Te gândești la camere de supraveghere, la microfoane. Te gândești la casă și la toate felurile în care îi șoptește lui secretele tale.
   „Numele tău e Rachel. O să te porți firesc”.
   Dacă el te poate auzi și respecți planul, poate că e o șansă. O șansă pentru tine și o șansă pentru străină.
   - Sunt Rachel, îi spui. Sunt o... prietenă.
   Îți amintești povestea pe care i-a spus-o el judecătorului când erați în mașină. O minciună pentru străini, alta decât minciuna pe care a născocit-o pentru fiica sa.
   - Mă rog, o rudă. O rudă care este prietenoasă, chicotești, sau încerci s-o faci. Verișoară. Am venit în vizită din Florida. Tocmai am ajuns pentru sărbători.
   Dacă își dă seama că minți, nu lasă să se vadă. Zâmbește și își strânge într-o parte a gâtului părul șaten lucios, și atunci îl vezi.
   Lănțișorul.
   Arată exact ca... nu.
   Dar ar putea să fie?
   Ea îți urmărește privirea tulburată.
   - Scuze, zici. E doar... lănțișorul tău. E... e atât de frumos!
   Ea zâmbește.
   - Mulțumesc frumos, zice și îl ridică, să poți vedea mai bine.
   E un simbol de argint al infinitului atârnat pe un lănțișor.
   Cunoști lănțișorul.
   E aceiași lănțișor delicat pe care îl purtai în ziua în care te-a răpit.
   „Portofel? Telefon?” a zis el. Apoi: „Pistol? Spray cu piper? Cuțit? O să caut și, dacă descopăr că m-ai mințit, n-o să-ți fie bine”.
   I-ai spus adevărul. Nimic în buzunare, nimic în mânecă.
   „Bijuterii?”
   „Doar ce port”, i-ai spus.
   Julie ți-a cumpărat lănțișorul când ai împlinit 19 ani. Râdea de tine că ești fascinată de cutiuțele albastre, de panglicile albe. Atât de feminin, atât de simplu. Nu se potrivea cu restul personalității tale. „Doar o chestie”, a zis ea pe când îl despachetai. „Nu puteam să te las să umbli prin lume arătând ca o figurantă din The Hills. Așa că am adăugat ceva micuț”.
   A umblat la lănțișor și a scos la iveală un breloc suplimentar - un cuarț roz în ramă de argint, pe care îl prinsese cumva de simbolul infinitului.
   „E grozav”, i-ai spus. „Mor după el. Ești o prietenă atât de bună!”
   „Știu”, a zis ea.
   Ai purtat lănțișorul în fiecare zi până ți l-a luat el.
   Și acum iată-l aici.
   Lănțișorul tău - unic, singura bijuterie personalizată pe care ai avut-o vreodată - te-a găsit din nou.
   Emily lasă din mână pandantivul. Poposește cu o mică plesnitură la baza gâtului ei.
   Te silești să înghiți.
   - E tare frumos, îi spui cu ceea ce nădăjduiești că e un ton lejer. De unde-l ai, dacă pot să întreb?
   Ea zâmbește. Se îmbujorează?
   - Oh, zice. A fost un cadou. De la un... prieten.
   Obrajii îi sunt roșii, lucind. Își descheie haina groasă.
   - Scuze, zice, făcându-și vânt cu mâna. Știi cum e. Te înfofolești și afară tot ți-e frig, dar în clipa în care intri în casă te încingi.
   „De fapt, nu știu”, ai vrea să spui. „Sunt 5 ani de când n-am avut o haină groasă. Întreabă-ți prietenul - o să-ți spună totul despre asta”.
   Te privește lung. Vrea de la tine lucruri pe care nu i le poți da.
   Conversație, flecăreală. Răspunsuri.
   - Așadar, spune. Când ziceai că ai ajuns aici?
   „N-am zis”, îți spui în gând. Încerci să-ți dai seama - ce i-ar plăcea lui să spui? Ce răspuns te-ar feri de necazuri?
   - Oh, zilele astea, îi spui ei.
   Zâmbetul i se crispează. O frustrezi. Ești în casa bărbatului acestuia. Nepotrivită, proastă. Și nu poate să scoată nimic de la tine.
   Îți pare rău. Îți pare așa de rău! Ai vrea să-i cazi în brațe și să-i spui totul. Ai vrea să-i spui că asta nu este - chiar, chiar nu este - ce crede ea.
   - Ei bine, zice ea, și nu se mai ostenește să-și înăbușe un oftat. Ar trebui să plec.
   Un impuls se înalță în tine. S-o reții. Să te agăți cu degetele de haina ei și să nu-i mai dai drumul. Să începi să vorbești și să nu mai taci niciodată.
   Ea se întoarce cu spatele, pornește spre ușă.
   - La revedere, zice, și se răsucește doar ca să se mai uite o dată la tine.
   O s-o faci. O să-i spui toate lucrurile și o să ai încredere în ea pentru că e singura ta șansă și...
   Ușa se închide în urma ei, drept în fața ta.

   Ca și cum n-ar fi fost niciodată o opțiune. Ca și cum ea ar fi știut de la bun început că n-o s-o faci.

55. EMILY

   Pun cheia înapoi unde am găsit-o. Respirația îmi bubuie în sus și-n jos pe trahee pe când mă întorc la mașină. Mă așez la volan, îmi îngrop fața în mâini.
   Ei bine.
   Acum știu.
   E frumoasă în felul acela nerafinat, pământesc, care este opusul lui „drăgălașă”. Fără machiaj. Părul nevopsit. E clar că nu se sinchisește cum e îmbrăcată. De ce ar face-o?
   Dacă aș avea osatura ei, nici eu nu m-aș sinchisi.
   Din mine iese un chicotit ca un sughiț. Coastele îmi tremură. Ceva ca suspinele, dar nu tocmai.
   A zis că e o prietenă, apoi că e verișoara lui. Era o minciună. Una evidentă.
   Tot ce știu e că în casa lui se află o femeie și cu siguranță nu-i verișoara lui.

56. FEMEIA DIN CASĂ

   Te întorci în camera ta, ca și cum ar putea să te țină în siguranță. În orice clipă de-acum vor scrâșni afară cauciucurile camionetei lui. O să urce scara, acel trop, trop, trop furios al bocancilor lui, un preludiu al mâniei.
   O să se înființeze în cadrul ușii și o să se ocupe de tine.
   Și ea?
   Ce o să-i facă ei?
   Trebuie să fie ea. Străina care i-a lăsat acele urme pe spate. Care și-a înfipt unghiile în carnea lui - un semn de plăcere, știi asta acum.
   „Cine mama dracului ești, Emily, și ce ai vrut?
   Și tu - tu, tu. Cum ai putut s-o lași să plece?
   Cum ai putut să nu-i spui nimic?
   Cum ai putut să n-o avertizezi dracului?”
   Îți cuprinzi picioarele cu brațele. Cecilia e încă în camera ei, tăcută.
   0Bine. „Stai departe de asta, puștoaico. Nu te amesteca în beleaua asta și poate că o să crești ca să apuci o lume mai bună”.
   Camioneta. Huruitul motorului, apoi tăcere. Clanc, clanc - portiera șoferului se deschide și se închide. Ușa din față. O scurtă tăcere. Bocănitul pașilor lui. Departe, apoi aproape, apoi și mai aproape.
   Ușa se deschide.
   - Ce faci aici?
   Se uită la tine, care te-ai făcut ghem lângă calorifer, unde nu ești obligată să fii.
   - Doar mă... odihneam, îi spui.
   Ar trebui să începi să explici imediat sau să-l aștepți să întrebe?
   El hotărăște să nu-i pese.
   - E în camera ei?
   Vrea să zică fiica sa. Îi spui că da. Vrea să știe dacă drumul e liber? Dacă te poate târî sub scară fără să fie descoperit?
   - Bine, zice. Păi, o să fiu în bucătărie. Ce-ar fi să stai aici până la cină, de vreme ce îți place așa de mult?
   Închide ușa încet.
   Gâtul ți se încleștează. N-ai habar ce are de gând. Nu-l poți citi.
   Capacitatea ta de a rămâne în viață a depins de asta, mai presus de toate, de faptul că gândurile lui sunt un ghem la care lucrai până se desfășura.
   Mirosul de mâncare se înalță prin casă. Vă strigă din bucătărie. Tu și Cecilia vă ciocniți în capul scării. Ea îți face semn să cobori prima.
   Tatăl ei pune în mijlocul mesei o cratiță aburindă cu macaroane cu brânză și îți dă o lingură pentru servit, în acest moment e tortură. Purtarea lui calmă, ceva ce un străin ar lua drept politețe.
   „Dă-i drumul odată”, îți zici. „Spune ceva. Orice”. Însă el se așază, o întreabă pe fiica sa cum a fost ziua, în vreme ce vorbesc te uiți mai bine la el. Cauți semne - însuflețire, o sclipire în ochi, adrenalina vâjâindu-i prin trup, ca întotdeauna după ce a omorât pe cineva.
   Nimic.
   Plimbi prin farfurie macaroanele cu brânză până ce el și Cecilia termină de mâncat. Le urmezi mișcările, curățenia, canapeaua, televizorul. Aștepți în continuare o problemă care nu apare.
   În vreme ce casa se liniștește pentru noapte, te încătușează de calorifer. Partea asta nu s-a schimbat în vacanța de Crăciun.
   Stai trează până se înapoiază. „Asta e”, îți zici. Aștepți instrucțiuni. „Ridică-te”, o să zică, apoi o să te ducă la mașină și o să plecați.
   Un oftat. Un mic zâmbet. Începe să-și descheie cureaua, iese din blugi. Se întâmplă ca de obicei.
   După aceea se îmbracă la loc, își trece o mână peste față, își înăbușă un căscat.
   Cu o siguranță calmă îți ridică brațul peste cap, îți pune o cătușă pe încheietură, pe cealaltă pe cadrul patului. Gesturi de rutină. Totul normal. Ușa se închide în urma lui. Zaci acolo cu ochii deschiși. Cu urechile tiuindu-ți.
   Nu știe.
   O femeie a venit în casa lui, a stat în livingul lui. I-a furat cheia. I-a invadat teritoriul. Și el n-are habar.
   Ea a făcut toate astea sub ochii camerelor lui de supraveghere. Cele cărora nu le scapă nimic. Cele care îl informează prin telefon de cele mai mici mișcări ale tale.
   Pretinsele lui camere de supraveghere. Cele pe care le-a născocit. Cele care n-au existat decât în capul tău.

57. NUMĂRUL ȘAPTE

   A fost așa de grijuliu!
   A făcut greșeli, a zis. De două ori.
   O dată a făcut-o prea repede, iar cealaltă dată a fost prea drăguț. A lăsat fata să trăiască.
   Cu mine avea nevoie să fie totul perfect.
   Avea o fată, mi-a spus, și o soție bolnavă.
   Se presupunea că o să se facă bine, apoi nu s-a mai făcut.
   Iar acum era pe moarte.
   Curând, el avea să fie singurul care să se îngrijească de copilul său.
   Nu-și putea permite să facă greșeli.
   Trebuia să fie acolo pentru ea, mi-a spus. Era o fată așa de deșteaptă! Era incredibil ce copil minunat era.
   Merita să aibă un părinte care să o îngrijească.
   Așa că trebuia ca lucrurile cu mine să meargă bine. N-avea să rasolească treaba cu mine.
   Cred că o să vă spună că totul a mers conform planului.

58. FEMEIA DIN CASĂ

   Creierul tău trebuie să accepte această nouă realitate. Nu există camere de supraveghere. Nimeni nu te urmărește.
   Încerci lucrul cel mai evident. În bucătărie, întâi cu foarfecă, apoi cu un cuțit. Te străduiești să vâri tăișul între pielea ta și brățara de plastic, cu grijă să nu te tai. Îl sucești și freci și apeși, însă el n-a mințit: fâșia de oțel nu poate fi tăiată. Nu cu foarfecă și nu cu cuțitele de bucătărie.
   Cauți unelte, dar sigur că nu-i nicăieri mica lampă de sudură. Niciun fierăstrău circular, nicio lamă specială. Ce-ți închipui că-i el? Un idiot?
   Așa că GPS-ul rămâne acolo. Punctul tău clipește pe telefonul lui. Te ține în palmă, prinsă în capcana unei hărți virtuale. Nu poți să pleci. Încă nu. Dar te poți mișca pe acolo. Sunt locuri de explorat, uși de deschis. Regula numărul nouă ca să rămâi în viață afară din magazie: găsește tot ce poți. Poartă secretele lui ca pe niște diamante în jurul gâtului.
   Începi în locul cel mai sigur. Dormitorul. Dormitorul tău. Acolo exersezi scotocirea. Îți treci palmele peste suprafețele pe care nu le-ai putut atinge.
   Biroul, care e doar amăgire; comoda, fiecare colț al patului. Nu se întâmplă nimic. Asta e o lume nouă, în care nu trebuie să-ți cântărești fiecare acțiune pe baza reacției așteptate de la el.
   Ieși pe coridor. Dormitorul Ceciliei - ea e acolo însă, și dacă n-ar fi l-ai ocoli. Aceea e lumea ei, și nu o încâlci. Baia? Nu te-a lăsat niciodată înăuntru nesupravegheată. Ți-a spus să nu te duci acolo în timpul zilei. Ți-a spus să stai în camera ta, în bucătărie, în living. Știi ce înseamnă asta: acolo sunt lucruri la care nu vrea să ai acces când nu-i el de față. Unghiere, lame de ras, flacoane cu pilule?
   E vremea să afli.
   Înspăimântată, intri în baie. Ești aici fără el. Fără ochii lui care te privesc când te dezbraci, fără privirea lui lipită de tine când stai sub duș.
   Deschizi dulăpiorul cu medicamente. Aftershave, apă de gură, deodorant, periuță de dinți, pieptăn, gel de păr, ață dentară. Bucăți din el, ca într-o cabină de la teatru.
   În dulapul de sub chiuvetă găsești soluție de desfundat chiuveta și soluție cu clor pentru closet. Câteva bucăți de săpun, soluție pentru curățat geamurile, un mic teanc de cârpe curate. Cealaltă viață a lui - cea curată, organizată. Baia unui tată, părinte unic, care își stăpânește gospodăria cu mână de fier.
   Nu-i timp de pierdut. Ieși înapoi pe coridor. Dormitorul lui - șovăi.
   Apuci mânerul și îl răsucești. Deschizi ușa - nu. Da. Nu. Da. Da.
   Zăbovești în prag. Dormitorul lui. Unde e culcat noaptea, fără apărare, ignorând lumea din jurul său. Pe podea e un covor gros, verde. Un pat mare, făcut impecabil, fără nicio încrețitură a cearșafurilor de flanelă.
   Intri în vârful picioarelor. Are o noptieră cu veioză; lângă ea, o carte broșată. Nu vezi bine de acolo, dar ți se pare că recunoști unul dintre thrillerele de la parter. Noptiera are un sertar. Închis, desigur. Plin de posibilități. Ce ține acolo? Ochelari de citit? Somnifere? Un pistol?
   Podeaua învie sub tine. Pielea te arde ca și cum ai sta pe un morman de deșeuri toxice. Și dacă picioarele te trădează? Lasă urme pe covor? Și dacă el își poate da seama, cumva - dacă te poate mirosi, dacă îți simte prezența adăstând în colțul lui de lume?
   Nu merită efortul. Ieși cu un pas lung, verifici dacă e pe covor vreun semn al prezenței tale nepoftite.
   Trebuie să continui.
   Tocmai când te îndrepți spre parter, Cecilia apare în spatele tău. Se așază pe canapea și se afundă într-o carte. Livingul va trebui să aștepte. Te uiți în fugă prin baia de la parter - alte prosoape, hârtie igienică, alte săpunuri, altă soluție de curățare.
   Rămâne bucătăria. Cu Cecilia la câțiva metri în spate, faci tot ce-ți stă în puteri ca să fii discretă. Deschizi dulapurile, te uiți prin sertare. N-ai putut niciodată să memorezi conținutul lor, nu în prezența lui. Acum poți face inventarul. Pe blat e suportul cu cuțite, în ultimul sertar înainte de chiuvetă: o foarfecă lungă, o rolă de bandă adezivă, pixuri, două meniuri de la localuri cu mâncare pentru acasă. Sub chiuvetă, produse de curățenie, șervete dezinfectante, clor, clor, clor.
   În dulapuri, nicio surpriză: farfurii, căni. Un prăjitor vechi, poate stricat. Pahare desperecheate.
   Ea a fost chiar aici. În această casă. Femeia care purta lănțișorul tău.
   Acel lănțișor. Te gândești tot timpul la el.
   El păstrează amintiri. Comori. Pe unele dintre ele ți le-a dat ție. Dar lănțișorul tău? L-a păstrat, până ce a hotărât că vrea să-l vadă la altcineva.
   Trebuie să fi păstrat și alte lucruri. Unde le ascunde? În dormitor? Ceva îți spune că nu. E așa de curat, așa de regizat. Nu acolo este liber. Acolo încă se preface. Și atunci unde?
   Te așezi pe canapea. Cecilia îți aruncă o privire scurtă, apoi se întoarce la carte.
   Ușa de sub scară.
   Care duce undeva. La subsol.
   Ce știi despre subsol: un banc de lucru, podeaua sub trupul tău. Teancuri de cutii.
   La subsol te-a dus în cea mai întunecată perioadă a ta. Subsolul e un loc despre care îți amintești că e în întregime al lui.
   Trebuie să cercetezi.
   Însă nu poți merge acolo când te vede Cecilia. Trebuie ca ea să plece.
   Te uiți peste umărul ei.
   - Ce citești?
   Ea închide cartea ca să poți vedea coperta, o lamelă de microscop presărată cu stropi de sânge.
   - E una dintre cărțile tatălui meu, zice. E ca lumea. Am ghicit deja finalul. Aștept doar să se prindă și detectivul.
   Cu vârful degetului ridici cartea, ca și cum ai vrea să te uiți la coperta din spate. Dacă o sâcâi în continuare, poate că o să se ducă în camera ei.
   - Despre ce e vorba?
   Ea îți aruncă o privire amuzată, cu sprânceana arcuită bănuitor.
   - Te plictisești?
   A moștenit asta de la el. Să pună sub semnul întrebării motivele oamenilor, să încerce să le citească gândurile. Și tu ai fi așa dacă te-ar fi crescut el.
   - Sunt doar curioasă, îi spui.
   - E despre un medic, zice. Un chirurg care își tot omoară pacienții. Nimeni nu-l oprește din cauză că oamenii nu-și dau seama dacă el e rău sau doar foarte prost chirurg.
   Îi spui că sună interesant. Ea încuviințează din cap și se apucă iar de citit.
   „Ridică-te”, ai vrea să-i spui. „Du-te în camera ta. Du-te odată în camera aia a ta”.
   Te duci la etaj și te întorci cu cartea ta. Nu ești pregătită să împrumuți una dintr-ale lui, să-i îndoi colțurile, să-i strâmbi cotorul. Te întorci la Îi place muzica, îi place dansul și te uiți cu coada ochiului la Cecilia.
   Mai trece un pic și se ridică. Oare se duce? Nu. Doar până la baie. Alarmă falsă. De-abia după-amiaza târziu, când dreptunghiurile de lumină din jurul storurilor încep să se estompeze, închide cartea de-a binelea și se duce sus.
   Aștepți vreo două minute. Asculți cum se deschide și închide ușa ei, lipăitul picioarelor ei pe podea.
   Tăcere.
   Drumul e mai liber decât va fi vreodată.
   Apuci mânerul.
   Nu se răsucește.
   La dracu’!
   E încuiată.
   Cauți cu ochii și cu mâinile. Vezi peste tot chei posibile.
   E același tip de mâner ca de la ușa camerei tale, rotund, cu broasca în mijloc. Încerci cu o furculiță. Încerci cu un cuțit. Încerci cu un pix. Încerci cu afurisitul de colț al unui tablou, de parcă ar fi bun la ceva.
   Nimic nu merge.
   Îți tremură degetele. Ai muncit așa de mult. Ai făcut așa de mult. Nu poți să ai și tu un pic de noroc, și asta te înfurie.
   Era lănțișorul tău. Lănțișorul tău, fir-ar să fie! Cel pe care prietena ta l-a modificat pentru tine, pentru că te iubea.
   Trebuie să încerci în continuare.
   Ai nevoie de o încăpere care n-a fost înscenată, de un loc pe care nu l-a putut curăța.
   Ai nevoie de dormitorul fiicei lui.

59. FEMEIA DIN CASĂ

   Bați la ușa Ceciliei. Deschide cu un „Zău?” scris pe toată fața.
   - Ce mai faci? întrebi.
   Se încruntă, apoi se stăpânește. Un copil drăguț. Nu știi ce i-a spus tatăl ei despre tine, dar a convins-o să fie îngăduitoare.
   - Îți trebuie ceva?
   Da, însă nu știi ce anume. O să știi când vezi.
   Dacă te-ar lăsa să intri.
   - Ai un...
   Te uiți peste umărul ei. Culorile din camera ei sunt violet și albastru și ceva ce crezi că se numește turcoaz. E un pat dublu. E un birou mic din magazinul de mobilă suedez. Degete ți se strâng în jurul gâtului: aveai și tu acel birou. Aveai computer și acces la hârtie și...
   - Pixuri.
   - Vrei un pix?
   Nu vrei un pix. Ai încercat deja cu un pix și n-a mers. Însă dacă un pix te face să intri în camera ei, atunci așa să fie.
   - Dacă ai unul în plus? Te rog?
   Ea îți spune, desigur, și te poftește înăuntru. Camera ei, lumea modelată de ochii ei: tablouri pe pereți, care i-au plăcut și trebuie să le fi printat la școală. Conservele de supă ale lui Andy Warhol, șobolanii lui Bansky, alte lucrări de Keith Haring. Se duce la birou să ia un pix.
   „Gândește-te. Acum. Trebuie să te grăbești naibii și să te gândești la ceva”.
   La picioarele biroului, abandonat în vacanța de Crăciun, e rucsacul ei. Modelul e simplu, bumbac violet, două fermoare, un logo pe care nu-l recunoști. Dar Cecilia, copilul creativ, l-a personalizat. A desenat pe el cu markere, o creangă pe lateral, un trandafir mare în partea de sus. Iar în față sunt două litere, CC, formate - îți mijești ochii - din ace de siguranță. A lucrat bine, s-a asigurat că literele sunt simetrice, a dublat conturul ca să se vadă de departe.
   - E drăguț, zici și arăți spre rucsac.
   Te gândești la Matt, aproape-iubitul tău, care știa cum să spargă încuietori. O mulțime de scule înșirate pe măsuța de cafea, degetele lui îndoindu-se pe când vâra în găuri tije de metal, o ținea pe una neclintită și o mișca pe cealaltă până ce se auzea un clic.
   Un ac de siguranță ar putea funcționa, hotărăști tu. Ar merita să încerci cu un ac de siguranță.
   - Mulțumesc.
   Cecilia aruncă spre rucsac o privire neinteresată, se întoarce la pixuri.
   - Cu pastă albastră e bine?
   Îi spui că da.
   - Ai făcut singură asta?
   Îngenunchezi lângă rucsac, îți plimbi degetele peste desen.
   - Da, ridică ea din umeri. Nu-i mare lucru. Nu-s decât niște ace de siguranță.
   Îți dă un pix. Îl vâri în buzunar aproape fără să te uiți la el.
   - Ce idee grozavă! îi spui. Așa de drăguț!
   Ea se mută de pe un picior pe altul. Îi pui la grea încercare răbdarea.
   „Bine”.
   Ăsta e timpul ei de singurătate și tu i-l furi. Va face orice ca să și-l ia înapoi.
   - Vrei unul?
   „Da”.
   - Oh, n-aș îndrăzni, îi spui. Nu vreau să se strice literele.
   Ea îngenunchează lângă tine.
   - O să mai iau și îl înlocuiesc. Durează 10 secunde.
   Înainte să mai poți spune ceva, scoate un ac de siguranță din primul C și ți-l dă.
   - Mulțumesc, îi spui. Mulțumesc tare mult.
   Te ridici în picioare, arăți cu mâna prin cameră.
   - Acum te las.
   Încuviințează din cap. Apoi, pentru că nu se poate stăpâni, pentru că e blândă și politicoasă și, dacă e să te ucidă, o va face cu bunătate:
   - Să-mi spui dacă pixul nu-i bun. O să-ți dau altul.
   Îi spui că așa o să faci. Ușa Ceciliei se închide în spatele tău.
   Ajunsă la parter îți scormonești hotarele uitate ale creierului.
   Matt a comandat online trusa de spargere a încuietorilor după ce a fost concediat de la o firmă tehnologică nouă. „Nu-i așa de greu când știi ce faci”, a zis el. După cum zicea el, nu trebuie decât să pui chestia în altă chestie și să sucești un pic, și bang!, lumea se deschide ca o stridie, netedă și sărată în palma ta.
   Ți-a arătat un video pe YouTube, pe un canal numit - a trebuit să citești numele de 3 ori ca să fii sigură - Competențe esențiale pentru bărbați. Un tip demonstra cum să vâri întâi o unealtă vertical, cum să apeși atât cât trebuie, cum să vâri altă unealtă perpendicular pe prima și cum să le miști pe amândouă până ce încuietoarea cedează.
   „E vorba de presiune și contrapresiune”, a zis bărbatul.
   Ce ai priceput tu din asta: până la urmă, magia a doua forțe opuse este ceea ce te eliberează.
   În fața ușii de sub scară îndoi acul de siguranță până se rupe în două: partea ascuțită și partea încovoiată. Vâri partea încovoiată, apoi pe cea ascuțită. Lucrezi încet. Delicat. Totul depinde de asta, de apăsarea degetelor tale pe metal. Atât cât trebuie.
   Destul, dar nu prea mult.
   Durează. Trebuie să exersezi. Ca vorbirea unei limbi străine, ca învățarea unui dans: cu fiecare încercare ești un pic mai aproape. Ai un ochi la încuietoare, celălalt la dreptunghiurile de lumină din jurul storurilor, care dispar. N-ai la dispoziție toată ziua.
   Gândește-te. Amintește-ți. Nu-i este ușor creierului tău să-și amintească. Ai lăsat părți din tine să se estompeze. A trebuit s-o faci.
   Iar acum ai nevoie de ele.
   Acele încuietori rotunde, îți spunea Matt. Acele încuietori rotunde sunt printre cele care pot fi sparte cel mai ușor. Totul era așa de simplu în teorie: aplici presiune, miști, deslușești mecanismul. Aștepți clicul. Cea mai importantă parte, zicea Matt, este să faci rost de unealta potrivită. Trebuie să fie mică, dar puternică. Discretă, dar mortală. Dacă știi unde vrei să ajungi, degetele își vor da seama cum să te ducă acolo.
   Unde vrei să ajungi: în creierul lui, în mintea lui. Forța lui torențială, încuiată și ascunsă.
   Se aud o serie de clicuri și încuietoarea se deschide.
   Pui acul de siguranță, amândouă părțile lui, în buzunarul hanoracului, alături de pixul Ceciliei.
   Încerci din nou mânerul.
   Se răsucește.
   „Fă-o”.
   Deschizi ușa de sub scară. Scârțâie, lăsând la vedere un șir de trepte.
   Cobori.

60. FEMEIA, COBORÂND

   Te învăluie întunericul. Sângele îți zvâcnește în urechi, pipăi după comutator. Nu-ți poți permite să te împiedici, să-ți julești genunchiul. Nu-ți poți permite nici măcar o vânătaie neașteptată.
   La baza scării, degetul ți se lovește de ceea ce căutai. Un clic, și lumina galbenă a unui bec fără abajur îți dezvăluie ceea ce este în jur.
   E pivnița. El o folosește ca pe un soi de încrucișare între sanctuarul unui bărbat și depozit. Un scaun de grădină lângă o masă pliantă mică. O sticlă de apă refolosibilă, o lanternă. Teancuri de cutii de carton lipite de peretele din spate. Într-o parte, un banc de lucru. Uneltele lui: patent, ciocan, bride de plastic.
   Aerul de aici miroase ca el. A pădure, a portocale, ceva care evocă munca în aer liber, și e înțepător. Un miros de care nu te-ai teme decât în cazul în care l-ai cunoaște cu adevărat pe el. Aici vine el ca să fie singur. Să se audă gândind. E o încăpere de meditație, un loc în care poate să fie el însuși.
   Mâna îți zăbovește deasupra uneltelor lui. Patentul: îl iei, încerci să-l strecori între piele și brățara de plastic?
   Nu e un patent obișnuit. E patentul lui. A călătorit împreună cu el, a făcut ce i-a cerut el.
   Îți tragi mâna înapoi.
   Concentrează-te. N-ai venit aici după patent. Ai venit după secrete și bunuri furate. Ai venit după ungherele ascunse ale inimii lui.
   Te apropii de cutii. Pe ele sunt scrise cuvinte: BUCĂTĂRIE, HAINE, CĂRȚI și așa mai departe. Rămășițe care nu și-au găsit locul în noua casă, dar el a hotărât să le păstreze.
   Pe câteva dintre cutii scrie CAROLINE.
   Aidan, Cecilia, Caroline. Mama care i-a dat fiicei inițială sa. Întinzi mâna spre cea mai apropiată cutie a lui Caroline. E închisă cu bandă adezivă. N-o poți deschide - nu poți să riști să rupi cartonul, să strici banda. Ce ai spera măcar să găsești acolo? O voce? O stafie?
   Caroline. Probabil că n-a știut. L-ai văzut în exterior. Ai văzut cum era în lume, efectul lui asupra judecătorului, în ziua aceea. L-ai văzut fermecător, și politicos, și prietenos. Ea trebuie să fi murit împăcată, știind că, dacă fiica ei ar cădea, el ar fi cel care ar prinde-o.
   Deschiderea cutiilor e interzisă, însă le poți mișca. Le dai jos una câte una, memorând ordinea în care erau așezate, ca să le poți pune la loc corect după ce ai terminat. Vrei să citești ce e scris pe fiecare dintre ele, să le cântărești în mâini. Să-ți lipești urechea de carton și să speri că orice o fi înăuntru o să-ți vorbească.
   Fața îți este acoperită de transpirație. Brațele te dor, ca și picioarele. Continui, cu forța încețoșată a adrenaline! curgând prin tine. Trebuie să vezi. Trebuie să știi. Au trecut cinci ani. Trebuie să-l vezi pe el, în întregime.
   CAROLINE, CAROLINE, CAMPING. Apoi, în spate de tot, un șir de DIVERSE.
   Te proptești de cel mai apropiat teanc de cutii. Pieptul ți se umflă și se strânge.
   DIVERSE. Cutii banale, același carton de un bej murdar ca restul, scrisul lui cu marker negru pe partea din față.
   Numai că - o privire rapidă în jur ca să confirmi - cutiile cu „diverse” au pete de umezeală. Toate au, și numai ele au. Forme abstracte ca niște hărți ale unor țări străine, întinse peste colțul din stânga sus al uneia, jumătatea de jos a alteia.
   „Diverse”.
   Încă o privire în jur - aici nu sunt conducte. Nu în locul acela, nu unde ar fi trebuit să fie ca să producă acel fel de deteriorare. Petele sunt vechi, vizibile. Nu niște stropi de ploaie în ziua mutării.
   Aceste pete sunt acolo de multă vreme.
   Înainte, cutiile au fost depozitate altundeva. În altă încăpere - o pivniță, poate, dintr-o casă veche, cu țevi fisurate. Nu era cel mai bun loc în care să stea, însă erau ascunse vederii. Nimeni n-are chef să umble pe sub țevi fisurate. Iar acum sunt din nou ascunse. Nu la fel de iscusit - e mai puțin spațiu în casa cea nouă, sunt mai puține unghere - dar, totuși... Sunt surghiunite în spatele tuturor celorlalte cutii, aproape îngropate sub ele. Nu le-ai găsi decât dacă le-ai căuta.
   Mâna ta, tremurând când se apropie de cutie. Prima dintre cele trei puse una peste alta. Cartonul trebuie să fie fragil, gata să se rupă la prima smucitură. Trebuie să umbli cu grijă.
   Cutia alunecă în brațele tale, apoi pe podea. Partea de sus e pliată, nu închisă cu bandă adezivă.
   Bine.
   Aproape că-l poți auzi zornăind înăuntru. Sufletul lui, abisul care este el. Un portal în care să cazi tu.
   Teama ți se înnoadă în jurul coastelor. Nu-s decât lucruri, îți spui. Lucruri care ți-au aparținut și le-au aparținut celor ca tine.
   Ce altceva a mai păstrat? Puloverul pe care l-ai purtat în ziua aceea? Lenjerie de corp? Portofelul, permisul de conducere, cardul bancar?
   Trofee. Probe. Dovezi despre cine ești tu.
   Ești pregătită s-o vezi iar - tu, mai tânără, cea care ți-a alunecat printre degete, cea pe care n-ai putut s-o salvezi, nu cu adevărat, nu în întregime? Și celelalte? Ești pregătită să le vezi? Să faci cunoștință cu ele?
   Prinzi cu două degete una dintre clapele de sus. O tragi deoparte încet, mereu încet. Altă clapă. Fâșâitul de carton pe carton. Ceva care cedează, un sipet cu comori care se deschide scârțâind.

   Cutia se deschide cu un damf de mucegai. Conținutul - nimeni nu vrea cu adevărat să știe ce-i înăuntru. Nimeni nu vrea cu adevărat să țină în el acea informație, s-o poarte cu el mereu. Însă cineva trebuie s-o facă.
   Porți tu povara, ca să nu trebuiască s-o poarte alții.
   Mai întâi vezi fotografiile. Polaroid. Are logică: fără carduri de memorie, fără film de developat. Cele mai multe, făcute de departe. Siluete. Haine din diferite perioade, începând, ai zice, cu anii ’90.
   Fotografiile sunt împărțite în nouă teancuri mici prinse cu benzi de cauciuc. Fierea te arde în gâtlej. Să te uiți?
   Sigur că te uiți. Cineva trebuie să le vadă. Să absoarbă fețele lor, zâmbetele lor, atitudinea lor, culoarea părului lor. Femei dispărute, oameni dispăruți. Povești care s-au terminat și nu știe nimeni cum. În afară de el, și acum, de tine.
   Tu o să-ți amintești.
   O vezi pe prima și o vezi pe a doua, și pe a treia, și pe a patra, și pe a cincea - și apoi tu. O tu care pare mai degrabă o ea, atât de diferită de persoana care ești acum.
   Genunchii îți tremură. Înghiți în sec, sau încerci s-o faci. Limba ți se freacă, uscată, de cerul gurii. Aluneci pe podeaua de ciment, rece și tare sub carnea ta, toate părțile moi care ți-au mai rămas.
   Trebuie să ajungi iarăși s-o cunoști în întregime. Pe tine mai tânără.
   Păr negru, proaspăt tuns, atingându-i umerii. Ochi mari, rotunzi. Buze pline. Hainele pe care le-ai împachetat pentru călătoria în nordul statului - colanți și pulovere lejere și ghete impermeabile. Machiaj. Îți puneai mult, tot timpul, chiar și când erai singură, îți plăcea. Ruj roșu și dermatograf negru prelungind coada ochiului și fond de ten pal, pudră trandafirie pe pomeți.
   Așa de tânără. O femeie care încă mai avea în ea urmele fetiței. Mai mult viitor decât trecut.
   Nu voia decât să facă o pauză. Tânăra din fotografii. Avea nevoie doar să-și tragă un pic sufletul. Să doarmă nopțile. Să încetinească ritmul. Ești în mișcare în toate fotografiile. Urcând și coborând din mașina închiriată, mergând în oraș, ieșind din farmacie.
   Te scutură un val de greață din adâncuri. Buzele îți zvâcnesc.
   Te-a urmărit.
   Te-ai întrebat întotdeauna cum te-a găsit. Dacă a știut că o să fii acolo sau a dat peste tine din întâmplare și a văzut o ocazie. Acum știi. Fotografiile o confirmă. Te-a urmărit cu câteva zile înainte. Te-a studiat. Te-a ales. S-a pregătit pentru tine.
   Stomacul îți fierbe. Respiră. Nu poți să vomiți. Nu acum și cu siguranță nu aici. Nu-s decât fotografii. Nu-s decât fețe.
   Te uiți la numerele șapte, opt, nouă. Cele care au venit după tine. Cele pe care n-ai putut să le salvezi.
   „Îmi pare rău. Îmi pare tare rău, fir-ar să fie!”
   Nu sunt doar fotografii și nu sunt doar fețe. Mai adânc în cutie dai de un pulover bleumarin moale. O sticluță de ojă, roșie și uscată. O pălărie de paie. Un inel de argint. Un pantof de sport cu talpa plină de noroi uscat.
   Ochelari de soare pe care îi recunoști din magazie, aceiași pe care ți i-a dat și imediat i-a luat înapoi. Comori. Amintiri. Lucruri. Lucrurile lor.
   Ții câteva secunde în mână fiecare obiect. „E tot ce pot să fac”, le spui lor. „Să mă uit la fotografii și să țin în mână lucrurile voastre și să încerc să le potrivesc cu siluetele din fotografii. Nu vă știu poveștile. Nu vă știu nici măcar numele”.
   Le împachetezi pe toate la loc - asta e cel mai important - așa cum le-ai găsit. Verifici, mai verifici o dată și apoi verifici din nou. Scoți cutia numărul 2. Nu mai sunt fotografii, slavă Domnului. Doar alte lucruri.
   Blugi cu pete de iarbă. Pantofi galbeni cu tocul cui, cu talpă roșie. Un pulover de cașmir cenușiu - puloverul tău de cașmir cenușiu. Cel pe care l-ai îmbrăcat în ultima dimineață, înainte să pleci la plimbarea obișnuită prin pădure. Nu ți-ai luat o haină groasă. N-aveai de gând să stai prea mult pe afară.
   Ridici țesătura până la față. Cauți mirosul celeilalte femei, a celei care ai fost tu. Nu găsești decât mirosul de mucegai.
   Alte lucruri. Un sutien, cercei cu perle, o eșarfă de mătase. Niciunul dintre ele nu-i al tău. N-a păstrat nimic altceva de la tine, doar puloverul și lănțișorul pe care până la urmă i l-a dat lui Emily. Pe celelalte - portofelul, cardurile - trebuie să le fi aruncat.
   Rămâne cutia numărul 3.
   O pui pe teanc, o deschizi.
   Nu sunt amintiri. Nu sunt pulovere sau farduri. Sunt unelte.
   Unelte de alt fel. Cătușe, asemănătoare cu cele pe care le folosește cu tine. Binoclu. Aparatul de fotografiat Polaroid.
   Duritate învăluită în moliciune. Metal care se rostogolește dintr-o cârpă murdară. Un pistol. Nu cel pe care îl știi. Acesta e gri-deschis, cu pat negru. Fără amortizor.
   Îl ridici cu degete tremurătoare, îl culci pe palmă.
   Un sunet te scoate cu un ghiont din zăpăceală. Ajunge la tine chiar și în pivniță. Întâi ca un tors, apoi un mârâit, apoi un huruit.
   Huruitul puternic, deplin, al camionetei lui pe alee.

61. EMILY

   Îmi datorează o explicație. Măcar o minciună. Vreau să-l văd cum se foiește, se împotmolește în cuvinte, își privește picioarele. Vreau să fie stingherit și vreau să-i pară rău.
   Privesc cu mare atenție. La băcănie, la cafenea. Aici nu-i o metropolă cu îmbulzeală, unde oamenii trec neobservați. Tot o să apară el pe undeva.
   Pe la prânz merg cu mașina prin oraș. Verific localul cu sandvișuri, farmacia. Nimic. Mă uit după camioneta lui pe strada principală, dar tot nimic.
   Norocul se arată la asfințit. Nici măcar nu-l caut în acel moment, dar nu mai avem Angostura și trebuie să mă duc să împrumut de la concurență. El iese din umbre.
   Îmi trebuie o secundă ca să-l observ venind din spatele aleii, de după restaurant.
   - Hei!
   Încerc să-mi păstrez tonul nonșalant, ca și cum mă bucur doar că îl văd.
   El întoarce capul. Mi se pare că-l văd cum se încruntă - e surprins să mă vadă aici, chiar lângă restaurantul meu? - însă fața i se destinde pe când pornește spre mine. Înalt, și frumos, și tăcut, cu degetul mare vârât sub cureaua genții de sport.
   - Hei, îmi răspunde. Scuze, încercam doar s-o iau pe scurtătură spre...
   Arată spre strada principală.
   - Nu-ți face griji, îi spun. Singurul lucru pe care nu-l accept este ca puștimea să se drogheze în spatele tomberonului. Deci, câtă vreme nu asta făceai, ei bine, n-avem nicio problemă.
   Râde. Asta-s eu: o pată de culoare în viața lui, un strop de absurditate care să învioreze lucrurile. Un lucrușor drăguț pe care poate să-l ia când are chef și să-l lase din mână când a terminat cu el. Nu-i destul și nu-i în ordine, însă – și mă omoară, mă omoară să gândesc așa, dar chiar așa gândesc - aș prefera oricând asta în loc de nimic.
   Aidan ridică geanta de pe umăr și o lasă la picioare. Cu amândouă mâinile rămase libere, își încrucișează brațele pe piept și mă măsoară din cap până-n picioare.
   - N-ai haină groasă?
   Mă uit la cămașa mea cu nasturi, pantalonii negri, șorțul stacojiu.
   - Nu mă duc departe.
   Nu mi-era frig până nu a zis el, dar acum nu mă mai pot gândi decât la vântul de decembrie pe pielea mea, așa de rece că aproape mă arde.
   - Stai așa.
   Își deznoadă fularul gros de lână și se uită la mine, cerând fără vorbe permisiunea să se apropie. Cum nu spun nimic, vine la mine și mi-l înfășoară pe gât.
   - Poftim, zice.
   Simt miros de ace de brad. Simt miros de foi de dafin.
   - E mai bine?
   Clipesc ca să revin pe pământ.
   - Da, îi spun. Mulțumesc. Eu...
   Oare despre ce voiam să vorbim? A. Da. Femeia din casă.
   Înainte să-mi pot găsi vorbele potrivite, intervine.
   - Și ce-ai mai făcut?
   E ca și cum ai dansa cu cineva care e tot timpul cu o jumătate de pas înaintea ta. Îi spun că a fost bine.
   - Doar muncă. Așa, ca de obicei, încuviințează din cap.
   - Și tu? îl întreb.
   - La fel, zice. A fost mult de lucru. Multe de făcut și acasă.
   Tăcere.
   - Îmi pare rău că nu ți-am mai scris.
   Mă privește în ochi, cu fruntea încrețită, cu gâtul dezgolit în frigul mușcător, o sinceritate care îmi străpunge inima. Ceva mi se dezumflă în piept. Am venit pregătită de luptă și el tocmai mi-a smuls cuțitul din mână.
   - E în ordine, îi spun, însă el clatină din cap.
   - Nu. Nu e. Ai fost - ești - perfectă. Atâta doar că... Se întâmplă multe acum, știi? Acasă, și...
   O, Dumnezeule mare!
   Îmi doresc să-l iau în brațe. Îmi doresc să-i spun că el e perfect și eu sunt o tâmpită. Îmi doresc să-i spun că n-am habar cum e să pierzi omul tău, să vezi cum trupul îi dispare în pământ. Îmi doresc să-i spun că e în ordine. Asta îmi doresc mai mult decât orice: să știe că totul o să fie în ordine.
   - Înțeleg, zic. Adică, nu înțeleg. Dar e în ordine. Zău.
   Îmi zâmbește sfios.
   - Sper că mai putem... Sper că pot mai bine. Pe viitor.
   Încuviințez din cap. Ce înseamnă „mai bine”? Înseamnă prietenie? Mesaje? Sărutat? Sex?
   Fularul lui îmi zgârie bărbia. Îl așez mai bine și făcând asta dau la iveală o porțiune de piele dezgolită între două cute de lână. El se întinde spre gâtul meu.
   - Îl porți.
   Degetele lui îmi ating gâtul, coboară spre lănțișorul pe care mi l-a dat.
   - Sigur că-l port, îi spun. Îl...
   Nu pot s-o spun, nu pot să spun „îl iubesc”, din cauză că e prea aproape, mult prea primejdios de aproape de „Te iubesc”, și n-am de gând să mă apropii de nebunia aceea.
   - E așa de frumos, spun în loc de asta.
   El încuviințează din cap, vag. Ochii îi sunt pe gâtul meu, pe pandantiv. Celelalte degete îi alunecă sub fular și se așază în jurul arcuirii umărului meu.
   Nu știu ce se petrece. Ce știu este că degetele lui sunt pe mine și sunt calde și mi-e frig și e plăcut, cred, plăcut și un pic ciudată să fiu atinsă așa după săptămâni în care am tânjit după el. E ca și cum ne-am regăsi unul pe altul. O amintire a faptului că ne cunoaștem. Că putem vorbi.
   - Trebuie să-ți fac o mărturisire, îi spun.
   Mâna îi cade. Privirea îi saltă de la claviculă la fața mea.
   - Mi s-a părut... Mi s-a părut că simt miros de fum zilele trecute. În casa ta.
   Își lasă capul într-o parte.
   - Am intrat, doar ca să văd dacă totul e în ordine, și...
   - Ai fost înăuntru?
   Simt furnicături pe față.
   - N-am... n-am vrut să vin nepoftită. Voiam doar să mă asigur că nu arde nimic.
   O amintire, o frază rostită într-o seară la bar de un agent imobiliar din orașul mare:
   - Asta-i chestia cu casele alea frumoase de lemn. Arată minunat, însă dispar uite-așa.
   Pocnesc din degete la așa. El își face de lucru cu fermoarul buzunarului de la hanorac, mici zip-zip-zip-uri bruște, ca și cum ar fi stresat, sau - mai rău - enervat.
   - Totul era în ordine, zic.
   Râd, o ironie la paranoia mea din trecut.
   - Pe frontul de vest, nimic nou.
   Bine, acum taci odată.
   - Păi, e bine de știut, zice el și împinge cu bocancul sacul de sport.
   O întrebare, în treacăt:
   - Cine ți-a deschis? Fiică-mea?
   Un nou val de rușine se sparge în capul meu.
   - Nu venea nimeni la ușă. Și mirosul era cu adevărat puternic.
   Aud deraierea din vocea mea, minciuna gogonată pe care nu izbutesc s-o duc la bun sfârșit.
   - A trebuit să folosesc cheia ta de rezervă.
   Asta e. O să cheme poliția, o să ceară un ordin de restricție. Însă, dimpotrivă, pare amuzat.
   - Ai găsit-o, da? Presupun că trebuia să mă gândesc la o ascunzătoare mai bună.
   Mă aud chicotind.
   - Sub plantă. Foarte isteț. Trebuie să-mi fi luat cel puțin... 20 de secunde ca s-o găsesc.
   Râde împreună cu mine. Timp de o clipă suntem iarăși noi - 2 oameni, 2 prieteni. Două suflete care s-au împletit.
   Fața i s-a lungit. E din nou serios.
   - Ai văzut pe cineva înăuntru?
   - Da, îi spun. Am întâlnit-o pe... verișoara ta. Pare de treabă.
   În jurul nostru, străzile sunt pustii. E prea frig ca lumea să zăbovească pe afară.
   - Ai întâlnit-o, da? zice.
   Se gândește.
   - Bine.
   Pocnește din limbă, apoi iar:
   - Bine.
   Mai e o urmă de îngrijorare pe fața lui, o încordare în partea de sus a trupului.
   - Pot să te rog, începe. E vorba de camioneta mea. E ceva... Nu reușesc s-o pornesc. De aceea scurtam drumul pe aici. Încercam să găsesc ajutor.
   Cât de multe crede el că știu despre camionete?
   Probabil vede nedumerirea de pe fața mea, pentru că adaugă:
   - Cred că e bateria. Ai cabluri?
   Am. Le-am împrumutat de la Eric și nu i le-am mai înapoiat.
   - Sigur, îi spun.
   El zice că e grozav. Zice că mi-a văzut mașina parcată pe stradă și camioneta lui nu-i departe.
   Zic și eu că e grozav. El ridică geanta de sport, îl saltă la loc pe umăr și pornește spre trotuar. Îl urmez.
   Suntem pe cale să ieșim de pe alee când ușa din spate a restaurantului se deschide.
   Yuwanda se apleacă afară.
   - Totul e în ordine acolo?
   Îl vede pe Aidan lângă mine, își reține un zâmbet.
   - Bună. Scuze. 
   Apoi spre mine:
   - Nu mi-am dat seama că ai companie.
   La asta zâmbește de-a binelea. O mâță care a ajuns la smântână, un somelier care tocmai a dat de ceva de bârfit.
   - Aveai nevoie de ceva? întreb.
   Ea clatină din cap, se reazemă de cadrul ușii.
   - Nu. Doar că te-am zărit acolo și voiam să mă asigur că ești bine.
   Privirea i se oprește asupra lui Aidan. Însă văd că ești pe mâini bune.
   Înainte să mă pot uita urât la ea, a dispărut. Un hohot de râs ajunge la noi, în vreme ce ușa se trântește în urma ei.
   N-o să mă mai pot uita niciodată în ochii lui.
   - Scuze pentru asta, zic către pământ.
   - E în ordine.
   Dar nu pare să fie în ordine când o zice. Vocea îi este slabă, distantă. Ochii îi sunt ascunși.
   Mai fac doi pași în direcția străzii, însă el nu se clintește.
   - Știi ce? zice. Las-o baltă. Ești ocupată.
   Ei, zău așa.
   - Chiar nu mă deranjează, îi spun. O să...
   - E în ordine.
   - Dar mașina ta?
   Așa de jenant. Mai degrabă rugăminte decât întrebare.
   - Găsesc eu ceva.
   O scurtă tăcere. Nimic de adăugat.
   Încep să-mi desfac fularul, dar el mă oprește ridicând o mână.
   - O să-l iau altă dată.
   Nu-i timp să-l întreb dacă e sigur, să-i spun că n-o să stau afară mult timp. Își flutură mâna și dispare de pe alee, cu geanta de sport scoțând clinchete la șoldul lui.
   Înapoi în restaurant, Yuwanda mă prinde în drum spre bar.
   - Sper că n-am întrerupt ceva.
   Mă înghiontește. Jucăușă, fericită, într-un fel pe care eu nu-l înțeleg.
   Ar trebui s-o imit, să fiu mai mult ca ea. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le învăț.
   O înghiontesc și eu. Reușește să mă facă să zâmbesc, cu toate că-i spun să înceteze.

62. FEMEIA DIN CASĂ

   Afară se deschide și se închide o portieră. El a coborât din mașină.
   Nu te-ai mai mișcat așa de repede de 5 ani. O ultimă privire ca să te asiguri că toate sunt la loc așa cum le-ai găsit. Stingi lumina, apoi gonești pe trepte neglijent, imprudent. Răsucești butonul din spatele mânerului. Închizi ușa în spatele tău, te asiguri că e încuiată. Te ghemuiești pe canapea chiar în clipa în care cheia începe să se miște în broască. Deschizi Îi place muzica, îi place dansul la nimereală.
   El intră. „Citeam, doar citeam. Cu siguranță nu-mi băgam nasul prin lucruri. Cu siguranță nu eram pe cale să-mi bag mâinile în coșul pieptului tău ca să-ți smulg inima care bate”.
   El atârnă lângă ușă cheia mașinii, se uită prin cameră. Îți ții respirația, ca să nu observe cum ți se umflă și dezumflă coastele, cum trupul tău își revine după sprintul în sus pe scară.
   O încruntare. „Ce? Ce e?” Te măsoară de sus până jos. „Rahat”. Ai uitat să te privești când te întorceai. Erai așa de concentrată să lași pivnița în stare impecabilă, că ai neglijat să vezi dacă nu ai pete roșii pe piele, o dâră de praf pe frunte care să te dea de gol.
   „Rahatrahatrahatrahatrahat”.
   - Ea e sus? întreabă el.
   Îi spui că da. Cu voce joasă, ca și cum ați fi în aceeași echipă și fiica lui ar fi din afară, adaugi:
   - Și-a petrecut cea mai mare parte a după-amiezii aici, dar puțin mai devreme s-a dus în camera ei.
   Ochii lui fulgeră prin cameră. Are în el o greutate, ca și cum forța de gravitație l-ar ține ancorat de pământ mai puternic decât de obicei.
   Face un pas spre ușa de sub scară.
   S-a întâmplat ceva. Are nevoie să se ducă la subsol. Are nevoie de liniște, de un loc care să fie doar al său. Are nevoie de spațiul pe care i l-ai invadat acum câteva minute.
   Nu poate să meargă. Nu încă. E prea curând. Dacă merge, o să știe. O să-ți vadă fantoma în încăpere, umbra ta pe pereți.
   - Pot să te ajut cu cina, zici.
   Se uită la tine ca și cum ar fi uitat ce înseamnă „cină”, apoi revine în realitate.
   În seara asta munca de preparare constă doar în încălzirea a doua conserve de chili. Fără turtă de mălai, fără unt. O strigă pe Cecilia. Ea renunță la televizor și se așază să mănânce în liniște, repede, ca și cum ar ști că asta e una dintre serile în care trebuie să se ferească din calea lui.
   Bărbatul ăsta, zguduit, tulburat. S-a întâmplat ceva ce n-a plănuit. Lumea i-a alunecat din mâini și acum se trudește s-o stăpânească iar, potrivindu-și strânsoarea. 

 ....................................................