.................................................
6.
Școala lui Charlie este un vast complex de clădiri din cărămidă, care pare o combinație între un spital de boli mintale și un castel din filmele SF.
Când ajungem, îl văd așezat pe treptele de la intrare, uitându-se în telefon. Îi spun Danielei să aștepte în mașină, apoi cobor și mă îndrept spre fiul meu.
El se ridică, uluit de apariția mea. De felul în care arăt. Mă reped la el, îl strâng lângă mine cu putere și izbucnesc înainte să mă pot stăpâni:
- Doamne, ce dor mi-a fost de tine!
- Ce cauți aici? mă întreabă. Unde-i mașina?
- Vino, trebuie să mergem!
- Unde?
Fără să răspund, îl prind de braț și-l trag după mine, spre portiera deschisă a taxiului. Urcă, îl urmez și închid portiera după mine. Șoferul ne aruncă o privire peste umăr și întreabă, cu un puternic accent rusesc:
- Încotro?
Mă gândisem la asta pe drumul dinspre secția de poliție, zicându-mi că ar trebui să fie un loc vast și aglomerat, unde - chiar dacă ne va urmări vreunul dintre ceilalți Jason - să ne putem pierde ușor în mulțime. Însă acum mă răzgândesc. Îmi trec prin minte trei variante: grădina botanică Lincoln Park, pasarela de observație de la Willis Tower și cimitirul Rosehill. Cimitirul pare cea mai sigură opțiune, cea mai neașteptată. Dar sunt atras în egală măsură spre Willis și spre Lincoln Park. Așa că merg împotriva instinctului și revin la prima alegere.
- Water Tower Place, îi spun șoferului.
Rulăm în tăcere prin oraș. Când ne apropiem de centru, telefonul Danielei începe să vibreze.
Ea se uită la ecran și întinde telefonul spre mine, ca să văd mesajul primit.
E de la un număr având cifrele 773, pe care nu-l recunosc.
Daniela, sunt Jason. Îți scriu de pe un alt telefon, dar îți explic totul atunci când ne vedem. Ești în pericol. Și tu, și Charlie. Unde sunteți? Te rog să mă suni urgent. Te iubesc.
Se uită la mine și pare înnebunită de spaimă.
Aerul din mașină trosnește de electricitate.
Șoferul virează pe Michigan Avenue, sufocată de traficul de la ora prânzului.
Chicago Water Tower, cu piatra sa îngălbenită, se profilează în zare, scund pe lângă zgârie-norii care mărginesc zona Magnificent Mile.
Taxiul oprește la intrarea principală, însă îi cer șoferului să ne ducă la subsol. De pe Chestnut Street coborâm în întunericul parcării subterane. Patru etaje mai jos, îi spun să oprească la următorul șir de ascensoare. Din câte pot să văd, nu ne-a urmărit nicio mașină până aici.
Portiera închisă stârnește un ecou între zidurile și coloanele din beton, apoi SUV-ul demarează, îndepărtându-se.
Water Tower Place este un mall vertical, cu opt etaje pline de buticuri și magazine de lux, construite în jurul unui atrium din oțel cromat și sticlă.
Urcăm până la mezanin, unde se află toate restaurantele, și coborâm din liftul cu pereți de sticlă.
Ninsoarea i-a adus pe mulți localnici înăuntru. Pentru moment cel puțin, mă simt într-un anonimat perfect.
Găsim o bancă într-un colț ferit, departe de traficul pietonal, și, în timp ce mă așez între Daniela și Charlie, mă gândesc la toți ceilalți Jason aflați acum în Chicago, care ar fi în stare de orice, chiar și de crimă, numai pentru a ajunge în locul meu.
Trag aer în piept. Nici nu știu de unde să încep.
Privesc în ochii Danielei și-i așez o șuviță de păr după ureche. Apoi mă uit la Charlie. Le spun amândurora cât de mult îi iubesc. Și că am trecut prin iad ca să ajung să stau aici, între ei.
Încep cu răpirea mea într-o seară rece de octombrie, când am fost silit, sub amenințarea armei, să urc la volan și să conduc până la o centrală electrică părăsită din South Chicago.
Le spun cât mi-a fost de frică și cum am crezut că voi fi ucis, cum m-am trezit în hangarul unui laborator misterios, unde oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată păreau nu doar să mă cunoască, ci chiar să-mi fi anticipat întoarcerea.
Ascultă atenți detaliile fugii mele de la Velocity Laboratories în acea primă noapte și povestea vizitei mele în casa noastră de pe Eleanor Street, o casă care nu era casa mea, în care locuiam singur fiindcă alesesem să-mi dedic viața științei. Într-o lume în care nu fusesem niciodată căsătorit cu Daniela, iar Charlie nu se născuse.
Îi spun Danielei despre dublura ei, pe care o întâlnisem la expoziția de artă din Bucktown.
Despre capturarea și întemnițarea mea în laborator. Despre refugierea, împreună cu Amanda, în cub.
Descriu multiversul.
Fiecare ușă dincolo de care am pășit.
Fiecare lume distrusă.
Fiecare Chicago care nu era cel cunoscut, dar care m-a adus cu un pas mai aproape de casă.
Sunt și lucruri pe care nu le spun. Lucruri pe care nu pot să le rostesc.
Cele două nopți pe care le-am petrecut cu Daniela după inaugurarea expoziției de artă. Cele două dăți când am văzut-o murind.
La voi povesti despre aceste lucruri mai târziu, când va veni momentul.
Încerc să-mi imaginez ce trebuie să simtă Charlie și Daniela auzind toate acestea.
Când văd lacrimi care încep să curgă pe obrazul ei, o întreb:
- Mă crezi?
- Sigur că te cred.
- Tu, Charlie?
Fiul meu încuviințează tăcut, dar are o privire pierdută, îndepărtată. Se uită în gol la trecători și mă întreb cât oare din tot ce am spus a ajuns de fapt la el. Cum poate cineva să înceapă măcar să proceseze asemenea idei?
Daniela își șterge ochii și spune:
- Vreau să fiu sigură că am înțeles exact tot ce mi-ai spus. Deci în seara în care te-ai dus la petrecerea lui Ryan Holder, acel alt Jason ți-a furat viața? Te-a dus în cub și te-a expediat în lumea lui, pentru ca el să poată trăi în cea de aici cu mine?
- Exact ceea ce ți-am spus.
- Asta înseamnă că bărbatul alături de care am trăit este un străin.
- Nu total. Cred că eu și el am fost aceeași persoană până în urmă cu cincisprezece ani.
- Ce s-a întâmplat în urmă cu cincisprezece ani?
- Mi-ai spus că ești însărcinată cu Charlie. Multiversul există fiindcă fiecare alegere pe care o facem creează o bifurcație care duce spre o lume paralelă. Seara în care mi-ai spus că ești gravidă nu a decurs doar așa cum ne-o amintim noi doi, ci într-o multitudine de permutări. Într-o lume, cea în care trăim noi acum, am decis împreună să avem o familie. Ne-am căsătorit. L-am avut pe Charlie. Ne-am făcut o casă. În alta, eu am decis că postura de tată la nici treizeci de ani nu mi se potrivește. M-am temut că roadele muncii mele se vor pierde și că ambiția îmi va pieri. Există deci o versiune a vieții noastre în care n-am păstrat copilul, pe Charlie. Tu ți-ai urmat cariera artistică, iar eu pe cea științifică. Tipul acela, versiunea aceea a mea alături de care ai trăit tu în ultima lună... el a construit cubul.
- Care e o versiune de mari dimensiuni a celui la care lucrai tu când ne-am cunoscut?
- Exact. Apoi, la un moment dat, și-a dat seama ce a pierdut când a acceptat ca munca să fie cea care îl definește în viață. A regretat hotărârea pe care a luat-o cu cincisprezece ani în urmă. Dar cubul nu te poate duce înainte sau înapoi în timp - el nu face decât să conecteze în același moment, în prezent, toate lumile posibile. Așa că a căutat printre acestea până când a găsit lumea mea. Și a făcut schimb de vieți cu mine.
Expresia de pe chipul Danielei e una de șoc și de dezgust extrem. Se ridică de pe bancă și fuge spre toaletă. Charlie e pe punctul de a se duce după ea, dar pun o mână pe umărul lui și-i spun:
- Las-o singură un minut.
- Știam eu că ceva nu e-n regulă.
- Cum adică? îl întreb.
- Păi aveai... adică nu tu, el avea ceva... un fel de energie diferită. Discutam mai mult, mai ales la cină. Era, nu știu...
- Cum anume?
- Altfel.
Sunt o sumedenie de întrebări pe care aș vrea să i le pun fiului meu, întrebări care-mi roiesc prin minte.
Era mai simpatic decât mine? Era un tată mai bun? Un soț mai bun? Era viața cu acest impostor mai interesantă?
Dar mă tem că răspunsurile m-ar putea zdruncina.
Daniela se întoarce. E albă la față. Se așază și o întreb:
- Ești bine?
- Am o întrebare.
- Spune!
- În dimineața asta, când ai fost arestat... ai făcut-o ca să mă determini să vin la tine?
- Da.
- De ce? De ce n-ai venit pur și simplu acasă după ce... Dumnezeule, nici măcar nu știu ce nume să folosesc pentru el!
- Jason 2.
- ... după ce Jason 2 a plecat.
- Ei bine, răspund eu, aici lucrurile devin cu adevărat nebunești.
- Păi nu sunt deja nebunești?! exclamă Charlie.
- Nu sunt eu singurul...
Chiar și cuvintele în sine par smintite. Dar trebuie să le rostesc.
- Singurul ce? intervine Daniela.
- Nu sunt eu singura versiune a mea care a reușit să se întoarcă în lumea asta.
- Cum adică?
- Și alți Jason au reușit.
- Care alți Jason?
- Versiuni ale mele care s-au refugiat în cubul din laborator, dar au luat-o pe drumuri diferite în multivers.
- Câți anume? întreabă Charlie.
- Nu știu. Mulți, probabil.
Le explic ce s-a întâmplat la magazinul de articole sportive și în camera de chat. Le povestesc despre acel Jason care mi-a telefonat în camera de hotel și despre cel care m-a atacat cu un cuțit.
Stupefacția lor se transformă în frică pură.
- De asta am făcut în așa fel încât să fiu arestat, continui eu. Din câte știu, mulți Jason v-au pândit, v-au urmărit, v-au supravegheat fiecare mișcare în încercarea de a decide cum să procedeze mai departe. Am vrut să veniți voi la mine, într-un loc mai sigur. De asta ți-am cerut să chemi un taxi. Știu că un alt Jason, cel puțin, te-a urmărit până la secția de poliție. L-am văzut când am trecut pe lângă Honda ta. De aia te-am rugat să-l aduci pe Charlie cu tine. Dar nu mai contează. Suntem împreună, în siguranță, și acum știți amândoi adevărul.
Daniela are nevoie de câteva clipe pentru a-și regăsi glasul.
- Și acești alți... Jason, spune ea încet, cum sunt ei?
- La ce te referi?
- Toți au același trecut ca tine? În esență sunt, de fapt, tu?
- Da. Până în momentul în care am intrat în multivers. După aceea am urmat fiecare o cale diferită și am avut experiențe diferite.
- Dar unii sunt exact ca tine? Versiuni ale soțului meu, care au luptat din răsputeri să se întoarcă în lumea asta? Și care nu vor decât să fie alături de mine din nou? Alături de Charlie?
- Da.
Văd cum i se îngustează pleoapele și mă întreb cum percepe ea totul. Îmi dau seama că se străduiește să asimileze imposibilul situației.
- Dani, uită-te la mine!
Privesc în ochii ei în care tremură lacrimi și-i spun:
- Te iubesc.
- Și eu te iubesc. Dar la fel mă iubesc și ceilalți, nu-i așa? La fel de mult ca tine.
Mi se rupe inima auzind cuvintele astea. Și nu am un răspuns pentru ea.
Mă uit la oamenii din jur, întrebându-mă dacă ne urmărește cineva. De când am venit noi, mezaninul s-a mai aglomerat. Văd o femeie care împinge un cărucior de copil.
Perechi de îndrăgostiți care se plimbă agale ținându-se de mână și mâncând înghețată, pierduți în visarea lor. Un bătrân mergând cu greu lângă soția lui, cu o expresie care pare să spună: „Du-mă acasă, te rog!”
Nu suntem în siguranță aici. Nu suntem în siguranță nicăieri în orașul ăsta.
- Ești alături de mine? o întreb.
Ea ezită, privește spre Charlie, apoi din nou spre mine.
- Da, spune în cele din urmă. Sunt alături de tine.
- Bun!
- Și acum ce facem?
PAISPREZECE
Plecăm doar cu hainele de pe noi și cu un plic de la bancă plin cu banii scoși din conturile noastre curente și de economii. Daniela plătește cu cardul mașina închiriată, dar de acum înainte toate tranzacțiile vor fi efectuate cu banii jos, ca să ni se poată lua urma mai greu.
Pe la mijlocul după-amiezii, rulăm deja prin Wisconsin.
Pajiști întinse. Dealuri scunde. Hambare ruginii. Silozuri care alcătuiesc un peisaj rustic. Fuioare de fum din hornurile caselor.
Totul strălucește sub stratul proaspăt de zăpadă, iar cerul e de un albastru hibernal intens.
Înaintăm mai lent, dar ocolesc autostrăzile și rămân pe drumurile de țară.
Virez și schimb direcția la întâmplare, fără nicio destinație în minte. Când ne oprim să alimentăm, Daniela îmi arată telefonul ei, cu un șir de apeluri pierdute și de mesaje primite, toate de la numere cu 773, 874 și 312, din zona Chicago.
Deschid mesageria.
Dani, Jason sunt, te rog să mă suni imediat pe numărul ăsta.
Daniela, sunt Jason. În primul rând, te iubesc. Am foarte multe lucruri să-ți spun. Te rog să mă suni imediat ce primești acest mesaj.
Daniela, o să primești vești de la o serie întreagă de Jasoni, dacă nu cumva ai primit deja. Probabil că ești năucită. Sunt al tău. Ești a mea. Te iubesc pentru totdeauna. Sună-mă în clipa în care primești mesajul meu.
Daniela, Jason cel cu care ești acum e un impostor. Sună-mă.
Daniela, nici tu și nici Charlie nu sunteți în siguranță. Jason cel care e cu tine nu e cine crezi tu că e. Sună-mă imediat. Niciunul dintre ei nu te iubește așa cum te iubesc eu. Sună-mă, Daniela. Te rog. Te implor. Te iubesc. Îi omor pe toți pentru tine și rezolv situația. Spune un singur cuvânt. Fac orice pentru tine.
Renunț să citesc mai departe; blochez toate numerele și șterg mesajele.
Dar unul dintre ele îmi atrage în mod deosebit atenția.
Nu e de la un număr necunoscut.
E de la Jason.
Numărul mobilului meu. Telefonul meu a fost la el în tot acest timp. Din noaptea în care m-a răpit de pe stradă.
Nu ești acasă, nu răspunzi la mobil. Probabil că știi deja. Tot ce pot să spun e că te iubesc. Ăsta e motivul. Timpul pe care l-am petrecut cu tine a fost cel mai frumos din toată viața mea. Te rog să mă suni. Să asculți ce am de spus.
Închid telefonul și-i cer lui Charlie să-l închidă și pe al lui.
- Trebuie să le lăsăm închise de acum înainte, îi spun. Oricare dintre ei ne poate lua urma după semnal.
În vreme ce se lasă seara, iar soarele apune, intrăm în zona Northwoods. Drumul e pustiu. Al nostru în întregime.
Ne-am petrecut multe vacanțe de vară în Wisconsin, însă niciodată nu ne-am aventurat atât de departe în nord. Și niciodată iarna. Străbatem kilometri întregi fără să întâlnim vreun semn de civilizație și fiecare oraș prin care trecem pare mai mic decât cele dinainte - răspântii în mijlocul pustietății.
O liniște apăsătoare s-a așternut în mașină, un Jeep Cherokee, și nu știu bine cum anume s-o întrerup. Sau, mai bine zis, n-am curajul s-o fac.
Toată viața ți se spune că ești unic. Un individ distinct. Că nimeni altcineva în lume nu este exact ca tine. Chestia asta e un refren definitoriu al omenirii. Dar pentru mine, nu mai e adevărat.
Cum ar putea Daniela să mă iubească pe mine mai mult decât pe ceilalți Jason?
Mă uit la ea, stând așezată lângă mine, și mă întreb ce părere are despre mine acum, ce simte pentru mine. La naiba, nu știu nici măcar ce gândesc eu însumi despre mine.
Stă fără să scoată o vorbă, privind pădurea lunecând dincolo de portieră.
Mă întind și-i iau mâna într-a mea. Întoarce privirea spre mine și apoi din nou spre peisajul de afară.
La asfințit, intrăm într-un oraș care se numește Ice River și care mi se pare suficient de izolat. Luăm ceva de mâncare de la un fast-food și pe urmă ne oprim la un magazin, ca să cumpărăm strictul necesar și ceva provizii alimentare.
În Chicago ai impresia că orașul nu se sfârșește niciodată; nu e loc să răsufli nici măcar în suburbii. Dar Ice River se termină brusc.
În clipa asta suntem în oraș, trecând pe lângă un centru comercial părăsit, cu vitrinele bătute în scânduri, iar în clipa următoare, clădirile și luminile devin tot mai mici în oglinda retrovizoare, iar noi ne continuăm drumul prin pădure și prin întuneric; farurile proiectează un con strălucitor, printr-un tunel îngust format din pini înalți și deși, de o parte și de alta a drumului. Asfaltul pare înghițit de acestea.
Nu întâlnim nicio mașină.
Virez la a treia ieșire, la doi kilometri de oraș, pe un drum cu o singură bandă acoperit de zăpadă, care șerpuiește printre molizi și mesteceni până în capătul unei peninsule mici.
După câteva sute de metri, lumina farurilor dezvăluie o cabană din bușteni care pare a fi exact ce căutam.
La fel ca majoritatea locuințelor de pe malul lacului din regiunea aceasta, este cufundată în întuneric și nu pare locuită. Pe timp de iarnă este încuiată.
Frânez pe aleea circulară și opresc motorul. E foarte întuneric și o liniște profundă.
Mă întorc spre Daniela și-i spun:
- Știu că nu-ți place ideea, dar e mai puțin riscant să intrăm undeva prin efracție decât să lăsăm o dâră de hârtii în urma noastră, închiriind o cameră.
Tot drumul de la Chicago - cam de vreo șase ore - abia dacă a scos câteva cuvinte. De parcă ar fi în stare de șoc.
- Înțeleg, îmi răspunde. Spargerea unei case deja nu mai înseamnă nimic pentru noi, nu-i așa?
Deschid portiera și cobor într-un strat adânc de zăpadă proaspătă. Frigul e tăios. Nimic nu se clintește în aer.
Una dintre ferestrele de la dormitor nu e blocată, așa că nici măcar nu trebuie să sparg geamul.
Ducem sacoșele cu cele cumpărate pe veranda acoperită.
Înăuntru e un frig teribil. Aprind lumina. În față, o scară urcă spre bezna de la etaj.
- E mizerabil aici, constată Charlie.
Nu e chiar mizerabil, dar totul în jur are un aer stătut, de neglijare. O casă de vacanță în afara sezonului.
După ce ducem sacoșele în bucătărie și le așezăm pe blat, pornim să explorăm cabana. Interiorul e la limita dintre confortabil și îmbătrânit. Electrocasnicele sunt albe și vechi. Linoleumul din bucătărie e crăpat, iar podelele din lemn sunt roase și scârțâie.
În camera de zi, șemineul din cărămidă e străjuit de un biban de mare cu gura căscată; de altfel, toți pereții sunt decorați cu momeli de pescuit înrămate - cel puțin o sută.
La parter se află un dormitor matrimonial; alte două sunt la etaj, unul dintre ele fiind plin până la refuz cu paturi triple suprapuse.
Mâncăm din nou fast-food, din pungi de hârtie unsuroase.
Becul din plafon aruncă o lumină intensă asupra mesei din bucătărie, însă restul casei e cufundat în beznă. Încălzirea centrală face eforturi pentru a aduce interiorul la o temperatură acceptabilă.
Charlie pare înghețat.
Daniela e tăcută, distantă. Ca și când s-ar prăbuși cu încetinitorul într-un puț întunecat. Abia dacă se atinge de mâncare.
După masă, ies cu Charlie și aducem câteva brațe de lemne de pe verandă, după care fac focul folosind un ziar vechi și pungile de hârtie. Lemnul e cenușiu și uscat, vechi de câțiva ani, și se aprinde repede. În scurt timp, pereții camerei de zi sunt luminați de strălucirea flăcărilor. Umbre pâlpâie pe tavan.
Întindem pentru Charlie canapeaua extensibilă și o tragem aproape de șemineu. Daniela se duce să pregătească dormitorul nostru.
Mă așez lângă Charlie, la capătul patului, lăsându-mă învăluit de căldură.
- Dacă te trezești la noapte, îi spun, să mai pui un lemn pe foc. Dacă îl ținem aprins până dimineață, poate că se încălzesc și pereții.
Își scoate pantofii din picioare și își trage hanoracul peste cap, apoi se cuibărește sub pături, iar eu îmi dau seama că are deja cincisprezece ani. Ziua lui a fost pe 21 octombrie.
- Hei! exclam, iar el se uită la mine. La mulți ani!
- Cum adică?
- Ți-am ratat aniversarea.
- Ah, da.
- Cum a fost?
- Bine, cred.
- Ce-ați făcut?
- Am fost la film și am luat cina în oraș. Pe urmă, am stat cu Joel și Angela.
- Cine-i Angela?
- O prietenă.
- Iubită? îl întreb, iar el roșește în lumina flăcărilor. Știi, sunt foarte curios, ai luat testul de conducere?
Zâmbește anemic.
- Sunt mândrul posesor al unui permis pentru școala de șoferi.
- Grozav! Și el te-a însoțit?
Încuviințează tăcut. Mama naibii! Chestia asta doare.
Îi trag cearșaful și pătura până sub bărbie și-l sărut pe frunte. Au trecut ani de când nu mi-am mai învelit copilul seara, la culcare, și încerc să savurez clipa, s-o prelungesc. Dar, la fel ca orice lucru plăcut, se scurge prea repede.
Charlie mă privește în lumina palidă a focului și întreabă:
- Te simți bine, tată?
- Nu, nu foarte bine. Dar acum sunt împreună cu voi și asta e tot ce contează. Cealaltă versiune a mea... celălalt Jason... ți-a plăcut de el?
- Nu e tatăl meu.
- Știu, dar ți-a...?
- Nu e tatăl meu!
Mă ridic de pe canapea, mai pun un lemn pe foc și plec spre celălalt capăt al casei, prin bucătărie. Podeaua din lemn scârțâie sub pașii mei. Aproape că e prea frig pentru a dormi în camera asta, dar Daniela a înfățat paturile de la etaj și a căutat prin dulapuri după alte pături.
Pereții sunt lambrisați aici. O aerotermă luminează vag un colț al camerei, revărsând în aer un iz de praf încins.
Din baie răzbate un zgomot. Hohote de plâns. Bat la ușa din placaj.
- Daniela?
O aud trăgându-și răsuflarea.
- Ce e?
- Pot să intru?
Rămâne tăcută preț de câteva secunde, apoi ușa se descuie.
E ghemuită într-un colț și lipită de cada veche, cu genunchii strânși la piept, cu ochii umflați și roșii. N-am mai văzut-o niciodată așa - zdruncinată, prăbușindu-se sufletește exact în fața mea.
- Nu pot, bâiguie. Pur și simplu... nu pot.
- Ce nu poți?
- Ești aici, lângă mine, și te iubesc cu toată ființa mea, dar mă gândesc la toate celelalte versiuni ale tale și...
- Ele nu sunt aici, Daniela.
- Știu că ar vrea să fie.
- Dar nu sunt.
- Nu știu ce să cred despre asta și ce ar trebui să simt. Și mă întreb...
Brusc, își pierde și bruma de stăpânire de sine pe care o mai are. Parcă aș vedea o pojghiță de gheață crăpând.
- Ce anume te întrebi?
- Dacă... tu ești într-adevăr tu.
- Cum adică?
- De unde să știu că ești Jason al meu? Spui că ai plecat de acasă la începutul lui octombrie și că de atunci m-ai mai văzut abia în dimineața asta, la secția de poliție. Dar de unde știu eu că ești într-adevăr omul pe care-l iubesc?
Mă așez și eu pe podea.
- Uită-te în ochii mei, Daniela.
Se uită la mine prin perdeaua de lacrimi.
- Nu-ți dai seama că sunt eu? Nu vezi?
- Nu-mi iese din minte ultima lună, petrecută împreună cu el. Mi se face rău când mă gândesc.
- Cum a fost?
- Jason, nu-mi face asta! Nu-ți face ție asta!
- În fiecare zi petrecută pe coridorul acela din cub, încercând să-mi regăsesc drumul spre casă, m-am gândit la voi doi. Am încercat să nu mă gândesc, dar pune-te și tu în locul meu.
Își depărtează genunchii și, când mă ghemuiesc între ei, mă strânge la piept și își trece degetele prin părul meu.
- Chiar vrei să știi? mă întreabă apoi.
Nu. Dar trebuie să știu, așa că răspund:
- Altfel o să mă întreb tot timpul.
Îmi sprijin capul de ea. Îi simt pieptul ridicându-se și coborând odată cu respirația.
- Sinceră să fiu, la început a fost senzațional. Motivul pentru care mi-a rămas atât de vie în amintire seara în care te-ai dus la petrecerea lui Ryan este felul în care te-ai purtat... în care el s-a purtat când s-a întors acasă. La început, am crezut că ești beat, dar nu era cazul. Era ca și cum... mă priveai altfel decât până atunci. Îmi amintesc și acum prima dată când am făcut dragoste, la mine în mansardă, cu atâția ani în urmă. Eram în pat, goală, și te așteptam. Iar tu ai stat pur și simplu în picioare la capul patului, vreme de un minut, și m-ai privit. Am avut atunci senzația că era pentru prima dată când cineva mă vedea cu adevărat. A fost ceva extraordinar. Acel alt Jason așa m-a privit, iar între noi se simțea o energie diferită. Cam așa cum e când te întorci acasă după un weekend petrecut pe la vreo conferință, dar mult mai intens.
- Deci, o întreb, trebuie să fi fost cu el așa cum a fost pentru noi amândoi prima dată?
Nu răspunde imediat. Răsuflă încet o vreme, după care spune:
- Îmi pare foarte rău.
- Nu e vina ta.
- După vreo două săptămâni, mi-am dat seama că nu era o chestie de o noapte și nici măcar una de o săptămână. Am înțeles atunci că ceva în tine s-a schimbat.
- Ce anume era diferit?
- O sumedenie de lucruri mărunte. Felul în care te îmbrăcai. Felul în care te pregăteai dimineața de lucru. Lucrurile despre care vorbeai la cină.
- Felul în care făceam dragoste?
- Jason!
- Te rog să nu mă minți. Ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l suport.
- Da. Era altfel.
- Mai bine.
- Ca și când era din nou prima dată. Făceai lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată. Sau nu le-ai mai făcut de mult timp. Îmi dădeai impresia că sunt un om pe care nu numai că-l voiai, ci de care aveai o nevoie disperată. Ca și când aș fi fost oxigenul tău.
- Îl vrei pe acest alt Jason?
- Nu. Îl vreau pe omul împreună cu care mi-am clădit o viață. Pe omul cu care l-am avut pe Charlie. Dar trebuie să știu că tu ești acela.
Mă întorc și o privesc, stând în baia asta înghesuită și fără ferestre din mijlocul pustietății, în care miroase vag a mucegai. Mă privește la rândul ei. Pare teribil de obosită.
Mă ridic în picioare și-i dau mâna, s-o ajut să se ridice, apoi mergem în dormitor.
Daniela se așază în pat, iar eu sting lumina și mă întind lângă ea, sub așternuturile înghețate.
Cadrul de lemn scârțâie, iar tăblia de la cap se lovește de perete la cea mai mică mișcare, zgâlțâind ramele tablourilor.
Poartă lenjerie de corp și un tricou alb și miroase de parcă ar fi mers cu mașina toată ziua și n-a reușit să facă duș - un iz vag de deodorant și transpirație. Îmi place.
În întuneric, o aud șoptind:
- Cum rezolvăm situația asta, Jason?
- Mă gândesc eu la ceva.
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă să mă întrebi din nou mâine-dimineață.
Îi simt răsuflarea în față, caldă și dulce.
Ea e esența a tot ceea ce pentru mine reprezintă acasă.
În câteva clipe adoarme, iar respirația îi devine egală și adâncă.
Îmi spun că sunt lângă ea, dar când închid ochii, gândurile mi-o iau razna.
Văd versiuni ale mele coborând din lifturi. În mașini parcate. Stând pe bancă vizavi de casa noastră. Mă văd pe mine pretutindeni.
Camera e cufundată în beznă, cu excepția rezistențelor aerotermei, care lucesc într-un colț. Casa întreagă e tăcută. Nu pot să dorm. Trebuie să rezolv situația asta.
Fără să fac zgomot, mă ridic din pat. La ușă mă opresc și arunc o privire înapoi la Daniela, care doarme în siguranță sub un munte de pături. Străbat holul cu podeaua care scârțâie și simt cum aerul devine mai cald pe măsură ce mă apropii de camera de zi.
Focul a scăzut deja. Mai adaug câteva lemne.
O vreme stau și mă uit la flăcări, la lemnul care se dezintegrează treptat în patul de jar, în vreme ce fiul meu sforăie ușor.
Ideea mi-a venit prima dată azi, în mașină, pe drumul încoace, și de atunci am întors-o pe toate fețele.
La început, mi s-a părut complet smintită. Dar, cu cât o cântăresc mai mult în minte, cu atât mai mult îmi pare a fi singura mea opțiune.
În camera de zi, lângă televizor și combina stereo, e un birou pe care se află un Mac vechi de zece ani și o imprimantă arhaică. Dau drumul computerului.
Dacă îmi cere vreo parolă sau dacă n-am conexiune la internet, va trebui să las totul pentru a doua zi, când voi putea găsi un internet-cafe în oraș.
Dar am noroc. Există o opțiune de logare fără parolă.
Deschid browserul web și accesez contul de e-mail asonjayessenday.
Hyperlink-ul e încă funcțional.
Bun-venit la UberChat!
Acum sunt șaptezeci și doi de participanți activi.
Sunteți utilizator nou?
Bifez „nu” și mă loghez cu numele de utilizator și cu parola mea.
Bine ai revenit, Jason 9!
Ești conectat acum la UberChat!
Conversația e atât de lungă - cu un număr atât de mare de participanți încât mă ia cu transpirații.
Trec rapid în revistă totul, până ajung la cel mai recent mesaj, postat cu mai puțin de un minut în urmă.
Jason 42: Casa e goală cel puțin de pe la mijlocul după-amiezii.
Jason 28: Deci care dintre voi a făcut asta?
Jason 4: Eu am urmărit-o pe Daniela de pe Eleanor Street până la secția de poliție de pe North California.
Jason 14: Ce căuta acolo?
Jason 25: Ce căuta acolo?
Jason 10: Ce căuta acolo?
Jason 4: N-am idee. A intrat și n-a mai ieșit. Honda ei e încă acolo.
Jason 66: Asta înseamnă oare că știe? Că e și acum la secția de poliție?
Jason 4: Nu știu. Ceva s-a întâmplat.
Jason 49: Eu era cât pe ce să fiu ucis noaptea trecută de unul dintre noi, care a făcut rost de cheia camerei mele de hotel și a intrat peste mine în miez de noapte, cu un cuțit.
Încep să tastez:
Jason 9: DANIELA ȘI CHARLIE SUNT CU MINE.
Jason 92: În siguranță?
Jason 42: În siguranță?
Jason 14: Cum?
Jason 28: Dovedește!
Jason 4: În siguranță?
Jason 25: Cum?
Jason 10: Secătură!
Jason 9: Nu are importanță cum, dar da, sunt în siguranță. Și sunt foarte speriați. M-am gândit mult la chestia asta. Presupun că toți ne dorim în fond același lucru - ca, orice s-ar întâmpla, Daniela și Charlie să nu aibă de suferit.
Jason 92: Da.
Jason 49: Da.
Jason 66: Da.
Jason 10: Da.
Jason 25: Da.
Jason 4: Da.
Jason 28: Da.
Jason 14: Da.
Jason 103: Da.
Jason 5: Da.
Jason 16: Da.
Jason 82: Da.
Jason 9: Mai degrabă aș muri decât să văd că li se întâmplă ceva rău. Așa că, iată ce propun. Să ne întâlnim cu toții peste două zile, la miezul nopții, la centrala electrică și să tragem la sorți în mod pașnic. Câștigătorul continuă să trăiască în lumea asta cu Daniela și cu Charlie. În plus, distrugem cubul, pentru ca niciun alt Jason să nu mai poată ajunge aici.
Jason 8: Nu.
Jason 100: În niciun caz.
Jason 21: Cum ar putea funcționa așa ceva?
Jason 38: Niciodată.
Jason 28: Dovedește că sunt cu tine sau du-te și spânzură-te.
Jason 8: De ce să riscăm? De ce să nu luptăm pentru asta? Să lăsăm meritele să decidă.
Jason 109: Și ce se întâmplă cu cei care pierd? Se sinucid?
JasonADMIN: Pentru ca această conversație să nu devină imposibil de urmărit, am blocat temporar participarea tuturor conturilor, cu excepția mea și a lui Jason 9. Totuși, toți ceilalți pot urmări discuția mai departe. Jason 9, continuă, te rog.
Jason 9: Îmi dau seama că riscurile ca ideea mea să nu funcționeze sunt mari. Eu, de exemplu, aș putea hotărî să nu vin. Iar voi n-ați avea de unde să știți. Și alți Jason, oricât de mulți, ar putea decide să nu vină, să aștepte pe margine să se limpezească apele și pe urmă să-i facă unuia dintre noi ce a făcut Jason 2. Numai că eu știu că mă voi ține de cuvânt și - deși pare o naivitate din partea mea - cred că asta înseamnă că și voi ceilalți veți face la fel. Fiindcă nu pentru voi v-ați respecta promisiunea, ci pentru Daniela și Charlie. Cealaltă alternativă ar fi să-i iau cu mine și să dispărem pentru totdeauna. Identități noi... O viață mereu pe fugă... Privind întotdeauna în spate, peste umăr... Și, oricât de mult aș vrea să fiu cu ei, nu asta e viața pe care mi-o doresc pentru soția și fiul meu. Și nici nu am dreptul să-i păstrez pentru mine. Sunt atât de convins de acest lucru, încât sunt dispus să particip la loteria despre care v-am spus și la care, judecând după cât de mulți suntem, sunt aproape sigur că voi pierde. Trebuie să vorbesc cu Daniela mai întâi, dar între timp, răspândiți voi vestea. Revin online mâine cu mai multe detalii, inclusiv cu dovezi pentru Jason 28.
JasonADMIN: Cred că cineva a întrebat deja: ce se întâmplă cu cei care pierd?
Jason 9: Încă nu știu. Tot ce contează e ca soția și fiul nostru să poată trăi mai departe în pace și în siguranță. Dacă voi simțiți altfel, înseamnă că nu-i meritați.
Mă trezește lumina care pătrunde prin perdele.
Daniela doarme în brațele mele. Mult timp rămân în pat, nemișcat. Ținând-o lângă mine pe această femeie extraordinară.
După o vreme mă desprind de ea și-mi iau hainele de pe podea. Mă îmbrac lângă rămășițele focului - din care n-a mai rămas decât un strat de jar aproape stins în care arunc și ultimele două lemne.
Am dormit mult. Ceasul de pe cuptor arată 9:30 și pe fereastra de deasupra chiuvetei zăresc soarele strălucind pieziș printre molizi și mesteceni, formând petice de lumini și umbre pe solul pădurii, cât vezi cu ochii.
Ies în gerul dimineții și cobor de pe verandă. În spatele casei, terenul coboară lin până la buza unui lac. Mă duc până în capătul cheiului acoperit de zăpadă. La mal s-a format o pojghiță de gheață ceva mai lată de un metru, dar e prea devreme ca să înghețe tot lacul, chiar și cu viscolul abia încheiat.
Mătur zăpada de pe o bancă, mă așez și privesc soarele înălțându-se de dincolo de pini.
Frigul e revigorant ca o ceașcă de espresso. De pe suprafața apei se ridică fuioare de ceață.
Aud zăpada scârțâind în spatele meu. Mă întorc și o văd pe Daniela venind pe chei, călcând pe urmele pașilor mei. Aduce două cești cu cafea aburindă, părul îi e splendid ciufulit și și-a pus pe umeri câteva pături, ca pe niște șaluri. O privesc apropiindu-se și prin minte îmi trece gândul că, foarte probabil, este ultima dimineață pe care o voi mai petrece cu ea. Mă voi întoarce la Chicago mâine, la prima oră. Singur.
Îmi dă ambele cești, apoi ia una dintre păturile de pe ea și o înfășoară în jurul meu. Pe urmă se așază pe bancă și, împreună, ne bem cafeaua privind în zare, peste lac.
- Întotdeauna mi-am zis că vom ajunge într-un asemenea loc, sparg eu tăcerea.
- Nu știam că ai fi vrut să ne mutăm în Wisconsin.
- Ba da, dar mai la bătrânețe. Să găsim o cabană și s-o punem la punct.
- Chiar poți să pui lucrurile la punct? întreabă ea, apoi izbucnește în râs. Glumesc. Știu ce-ai vrut să zici.
- Ne-am putea petrece verile aici împreună cu nepoții. Tu ai putea să pictezi pe malul lacului.
- Și tu ce ai face?
- Nu știu. Aș reuși să citesc, în sfârșit, toate numerele din New Yorker la care m-am abonat. Aș sta pur și simplu cu tine.
Întinde mâna și atinge firul de ață de pe inelarul meu.
- Ce-i asta?
- Jason 2 mi-a luat verigheta și au fost câteva momente la început când nu mai știam bine ce e real și ce nu. Cine sunt eu... Dacă sunt sau nu căsătorit cu tine... Așa că mi-am legat ața asta în jurul degetului ca un memento că tu... că versiunea asta a ta există.
Mă sărută îndelung.
- Trebuie să-ți spun ceva, rostesc apoi.
- Ce?
- În acel prim Chicago în care m-am trezit - cel în care te-am întâlnit la expoziția pe tema multiversului...
- Ce-i? mă întrerupe ea zâmbind. Am făcut dragoste atunci?
- Da.
Zâmbetul îi dispare. Se uită la mine o clipă și nu se mai simte nici urmă de emoție în glasul ei când întreabă:
- De ce?
- Habar n-aveam unde sunt și nici ce mi se întâmplă. Toată lumea credea că mi-am pierdut mințile și începusem să cred și eu același lucru. Pe urmă te-am găsit pe tine – unicul lucru familiar într-o lume complet străină. Îmi doream din tot sufletul ca Daniela aceea să fii tu, dar nu erai. Și nu puteai să fii. Așa cum nici eu nu sunt celălalt Jason.
- Și atunci te-ai culcat în stânga și-n dreapta prin multivers?
- Aceea a fost singura dată și nici nu știam unde sunt când s-a întâmplat. Nu știam dacă-mi pierd mințile sau ce se întâmplă.
- Și ea cum era? Cum eram eu?
- Poate că n-ar trebui...
- Eu ți-am povestit!
- Ai dreptate. A fost la fel cum ai descris tu prima noapte în care celălalt Jason a venit acasă. A fost ca atunci când eram împreună înainte să-mi dau seama că te iubesc. Ca și când am fi simțit pentru prima dată acea incredibilă conexiune. La ce te gândești?
- Mă întreb cât de supărată pe tine ar trebui să fiu.
- Dar de ce ar trebui să fii supărată pe mine?
- Ah, ăsta e argumentul tău? Că nu înseamnă că mă înșeli dacă o faci cu o altă versiunea a mea?
- Păi, ce pot să zic? Măcar sunt original!
Asta îi stârnește râsul. Și faptul că asta îi stârnește râsul spune totul despre motivele pentru care o iubesc.
- Cum era Daniela aceea? mă întreabă apoi.
- Era ca tine înainte de mine. Înainte de Charlie. Era oarecum împreună cu Ryan Holder.
- Nu mai spune! Și eram o artistă de succes?
- Erai.
- Ți-a plăcut expoziția mea?
- Era senzațională. Tu erai senzațională. Vrei să-ți povestesc despre ea?
- Mi-ar face plăcere.
Îi spun despre labirintul din plexiglas și despre senzația pe care o aveai mergând prin el. Despre imaginile frapante și despre designul spectaculos.
Cuvintele mele îi aprind în ochi o lumină nouă. Și o întristează.
- Crezi că eram fericită? mă întreabă.
- Ce vrei să spui?
- Ținând cont de toate lucrurile la care am renunțat ca să fiu cea care eram...
- Nu știu. Am stat împreună cu ea timp de patruzeci și opt de ore. Cred că, la fel ca mine și ca tine, la fel ca toată lumea, avea și ea regretele ei. Cred că i se întâmpla să se trezească noaptea și să se întrebe dacă drumul pe care a pornit e cel care trebuie. Temându-se că nu e. Și gândindu-se cum ar fi putut fi o viață împreună cu mine.
- Și eu mă gândesc uneori la lucrurile astea.
- Am văzut multe versiuni ale tale. Care erau împreună cu mine. Fără mine. Artistă. Profesoară. Grafician. Dar, până la urmă, asta este viața. Noi o privim la nivel macro, ca pe o singură poveste de mare anvergură, dar atunci când ești imersat în ea și o trăiești, o percepi treptat, zi după zi, nu-i așa? Și oare nu trebuie să ne împăcăm tocmai cu ideea asta?
În larg, în mijlocul lacului, un pește face un salt în aer, stârnind vălurele perfect concentrice pe suprafața netedă ca sticla a apei.
- Seara trecută m-ai întrebat cum rezolvăm situația asta, îi spun.
- Și ai vreo idee strălucită?
Primul meu impuls este să-i ascund ideea la care mă gândesc, doar ca s-o protejez, dar căsnicia noastră nu e clădită pe secrete. Obișnuim să discutăm despre orice, chiar și despre cele mai dificile lucruri. Asta este o caracteristică intrinsecă a identității noastre de cuplu.
Așa că îi spun ce am propus noaptea trecută în camera de chat și-i văd expresia feței trecând de la furie la oroare, de la stupoare la frică. Într-un târziu, mă întreabă:
- Deci vrei să mă tragi la sorți? Ca pe un amărât de coș cu fructe?!
- Daniela...
- Nu simt nevoia să faci cine știe ce lucru eroic!
- Orice s-ar întâmpla, mă vei avea înapoi.
- Voi avea o altă versiune a ta. Asta vrei să spui, nu? Și dacă se nimerește una precum javra asta care ne-a distrus viețile? Dacă nu e un om bun, așa ca tine?
Îmi întorc privirea de la ea, clipind pentru a-mi alunga lacrimile.
- De ce te-ai sacrifica tu pentru ca altul să fie cu mine? mă întreabă mai departe.
- Toți trebuie să ne sacrificăm, Daniela. E singura modalitate funcțională pentru binele tău și al lui Charlie. Te rog! Dă-mi voie să fac ceea ce trebuie ca să aveți din nou o viață liniștită în Chicago.
Când ne întoarcem în casă, Charlie e la aragaz, întorcând clătite.
- Miroase grozav! constat eu, iar el mă întreabă:
- Vrei să prepari tu desertul tău cu fructe?
- Sigur că da.
Caut câteva clipe un cuțit și un tocător, apoi mă așez lângă fiul meu, curățând mere și tăindu-le cubulețe, pentru a le pune apoi la fiert în sirop de arțar.
Afară, soarele urcă tot mai sus pe boltă, scăldând pădurea în lumină.
Mâncăm toți trei și vorbim relaxați. Sunt momente în care atmosfera dintre noi pare una aproape normală, iar gândul că acesta e probabil ultimul mic dejun pe care-l iau împreună cu ei trece undeva într-un plan secund al minții.
După prânz, mergem pe jos până în oraș, pe mijlocul unui drum de țară al cărui asfalt s-a uscat sub razele soarelui, cu petice de zăpadă în locurile umbrite.
Ne cumpărăm haine de la un magazin cu produse la mâna a doua, după care mergem la un cinematograf din centru, unde vedem un film lansat cu șase luni în urmă. O comedie romantică aiurită - exact ce ne trebuia. Rămânem în sală până când se termină genericul de final și se aprind luminile, iar când ieșim, observăm că cerul a început deja să se întunece.
Ajunși la periferie, ne încercăm norocul la singurul restaurant deschis în zonă, Ice River Roadhouse. Ne așezăm la bar. Daniela comandă un pinot noir, iar eu o bere pentru mine și o cola pentru Charlie.
Localul e aglomerat, fiind singurul care funcționează în cursul săptămânii în Ice River, Wisconsin.
Comandăm și de mâncare. Eu beau și o a doua bere, apoi și pe a treia. În scurt timp, suntem amândoi ușor amețiți, pe fondul crescut al zarvei din local. Ea îmi pune o mână pe picior. Ochii îi lucesc de la vin și e grozav să fiu din nou atât de aproape de ea. Încerc să nu mă gândesc că e pentru ultima dată când trăiesc fiecare mic detaliu al prezenței ei, dar faptul că știu asta mă apasă greu.
Localul e din ce în ce mai plin și delicios de animat. O formație își pregătește instrumentele pe o mică scenă din spate.
Sunt cherchelit. Nu agresiv și nici buimac, ci doar perfect energizat.
Dacă mă gândesc la orice altceva în afara momentului prezent, risc să clachez, așa că nu mă gândesc decât la momentul prezent.
Cei patru membri ai formației cântă muzică country și, nu peste mult timp, dansez împreună cu Daniela în mijlocul celorlalte cupluri de pe ring. Trupul îi e lipit de al meu și, între acordurile de chitară și felul în care mă privește, nu mai vreau nimic altceva decât s-o duc în patul nostru șubred, cu tăblia desprinsă, și să dăm jos de pe pereți toate pozele înrămate.
Râdem - și eu, și Daniela - fără să știm bine de ce.
- Sunteți terminați amândoi, constată Charlie.
Poate că exagerează, dar nu mult.
- Trebuia să ne eliberăm de tensiune, spun eu în chip de explicație.
Dar el se întoarce spre Daniela și spune:
- Nu ne-am simțit la fel în ultima lună, nu-i așa?
Ea mă privește.
- Nu, nu ne-am simțit la fel.
Pornim pe autostradă în întuneric. Nu se zăresc lumini de faruri nici în față, nici în spate. Pădurea e tăcută. Nu suflă nici măcar o adiere de vânt.
Aerul e neclintit ca într-un tablou.
Încui ușa dormitorului. Daniela mă ajută să scot salteaua de pe cadrul patului.
O așezăm pe podea, stingem lumina și ne dezbrăcăm.
În cameră e frig, cu toate că aeroterma e în funcțiune. Ne înghesuim sub pături, goi și tremurând. Pielea ei e catifelată și rece, lipită de a mea, iar buzele îi sunt moi și calde.
O sărut. Îmi spune că vrea să mă simtă în ea atât de adânc, încât să o doară.
Faptul că sunt împreună cu ea nu e doar ca și când aș fi acasă, ci definește însăși ideea de acasă.
Îmi amintesc că așa am simțit și în urmă cu cincisprezece ani, când am făcut dragoste cu ea prima dată. Am simțit că găsisem un lucru pe care nici măcar nu știusem că-l caut. Și este cu atât mai adevărat în noaptea asta, când podeaua geme încetișor sub noi, iar razele de lună se furișează printre perdele doar atât cât să-i lumineze fața în timp ce, cu capul dat pe spate, deschide gura și-mi șoptește numele fierbinte.
Suntem transpirați, cu inimile răpăind neauzite. Daniela își trece degetele prin părul meu și mă privește în întuneric cu acea expresie pe care o iubesc atât de mult la ea.
- Ce e? o întreb.
- Charlie avea dreptate.
- În ce privință?
- Cu ce-a zis când ne întorceam de la restaurant. Chiar n-a mai fost așa de când a venit Jason 2. Tu nu poți fi înlocuit. Nici măcar de tine însuți. Mă tot gândesc la felul în care ne-am cunoscut. Am fi putut întâlni atunci pe oricine altcineva. Însă tu ai fost cel care a apărut la petrecere și m-a salvat de nesuferitul acela. Știu că relația noastră are la bază, pe de o parte, scânteia electrică dintre noi, dar cealaltă parte a ei este la fel de miraculoasă: faptul că ai intrat în viața mea exact în momentul acela. Tu, nu altcineva. Din unele puncte de vedere, nu ți se pare că amănuntul ăsta e chiar mai incredibil decât conexiunea dintre noi în sine? Faptul că ne-am găsit, pur și simplu?
- E remarcabil, într-adevăr.
- Și mi-am dat seama că exact același lucru s-a întâmplat și ieri. Dintre toate versiunile lui Jason, tu ai fost cel care a pus la cale înscenarea aceea trăsnită de la local, care te-a dus în închisoare și care ne-a reunit pe toți trei în siguranță.
- Cu alte cuvinte, vrei să spui că e mâna sorții.
Ea zâmbește.
- Ceea ce cred că vreau să spun e că ne-am găsit unul pe altul încă o dată.
Facem dragoste din nou și pe urmă adormim.
La un moment dat, în miez de noapte, mă trezește și-mi șoptește la ureche:
- Nu vreau să pleci.
Mă întorc pe o parte, cu fața la ea. Are ochii larg deschiși în întuneric.
Mă doare capul. Gura mi s-a uscat. Sunt încă în faza aceea intermediară dintre beție și mahmureală, când plăcerea se transformă treptat în durere.
- Dacă am continua, pur și simplu, să mergem mai departe? mă întreabă ea.
- Încotro?
- Nu știu.
- Și lui Charlie ce i-am spune? Are prieteni, poate chiar și o iubită... Îi cerem să uite de ei și gata? Când, în sfârșit, s-a adaptat bine la școală...
- Știu. Nu-mi place nici mie, dar, da, asta i-am spune.
- Dar casa și lumea în care trăim, prietenii, munca pe care o facem... Sunt lucrurile care ne definesc.
- Dar nu numai ele. Atât timp cât suntem împreună, eu știu exact cine sunt.
- Daniela, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu cu tine, dar dacă mâine n-o să fac ce mi-am propus, tu și Charlie nu veți fi niciodată în siguranță. Și, orice s-ar întâmpla, pe mine tot mă veți avea.
- Dar nu vreau o altă versiune a ta. Te vreau pe tine.
Mă trezesc în întuneric cu o durere care-mi pulsează în cap și cu gura uscată ca hârtia. Îmbrac blugii și cămașa, apoi cobor scara.
Cum aseară n-am mai făcut focul, singura sursă de lumină de la parter este o mică lampă de veghe dintr-o priză de deasupra blatului din bucătărie.
Iau un pahar din dulap și-l umplu cu apă de la robinet. Îl beau pe tot și-l umplu din nou.
Termostatul deconectează încălzirea centrală. Stau în fața chiuvetei și beau apa rece.
În cabană este atât de liniște, încât aud scândurile podelei trosnind atunci când fibrele de lemn se contractă și se dilată în diverse colțuri ale casei. Prin fereastra de deasupra chiuvetei, privesc pădurea fără s-o văd.
Sunt fericit că Daniela mă vrea pe mine, dar nu știu ce să fac mai departe. Nu știu cum să-i feresc de pericole. Simt că mi se învârte capul.
Dincolo de Jeep, o mișcare îmi atrage atenția. O umbră traversând zăpada.
Adrenalina îmi năvălește în vene. Las paharul din mână, mă duc la ușă și mă încalț cu ghetele. Pe verandă, îmi închei cămașa și pășesc în zăpada frământată dintre mașină și treptele casei. Ocolesc apoi Jeepul.
Acolo!
Pot vedea acum ce anume mi-a atras privirea în bucătărie. Încă se mișcă în timp ce mă apropii. Și e mai mare decât mi s-a părut la început. E cât un om. Nu! Dumnezeule! Chiar e un om.
Poteca pe care a urmat-o se distinge clar după dârele de sânge care, în lumina cerului înstelat, par negre. Geme în vreme ce se târăște spre veranda casei. N-o să reușească.
Ajung lângă el și mă las jos, în genunchi.
Sunt eu, cu tot cu jacheta, rucsacul cu sigla Velocity Laboratories și firul de ață de pe deget.
Se ține cu o mână de abdomen și printre degete îi șiroiește sângele. Ridică ochii spre mine cu cea mai disperată privire pe care am văzut-o vreodată.
- Cine te-a rănit? îl întreb.
- Unul dintre noi.
- Cum m-ai găsit aici?
Tușește, împroșcând în aer stropi sângerii.
- Ajută-mă!
- Câți dintre noi sunt aici?
- Cred că o să mor.
Mă uit în jur. N-am nevoie decât de o secundă ca să zăresc perechea de urme însângerate care duc de la acest Jason spre Jeep și apoi undeva după colțul cabanei.
Muribundul Jason îmi rostește numele. Numele nostru. Mă imploră să-l ajut.
Vreau să-l ajut, dar nu mă pot gândi decât la faptul că ne-au găsit. Cumva, ne-au găsit.
- Nu-i lăsa să-i facă ei rău, îmi șoptește.
Îmi întorc privirea spre mașină. N-am observat la început, dar acum văd că toate pneurile au fost tăiate. Undeva, nu departe, aud zgomot de pași în zăpadă. Caut semne de mișcare în jur, dar lumina palidă a stelelor nu are nicio șansă în desișul pădurii.
- Nu sunt gata să mor, bâiguie el.
Îl privesc în ochi și simt cum panica crește în mine.
- Dacă ăsta e sfârșitul, îi spun, fii curajos!
Un foc de armă sparge tăcerea. Pare că s-a auzit din spatele cabanei, dinspre lac. O iau la fugă prin zăpadă, trec de Jeep și alerg spre intrarea în casă, încercând să înțeleg ce se întâmplă.
Dinăuntru o aud pe Daniela strigându-mă.
Urc treptele și dau ușa de perete. Ea coboară de la etaj înfășurată în pătură, pe fondul luminii care se revarsă din dormitor. Charlie iese din bucătărie. Încui ușa în spatele meu în clipa în care Daniela și Charlie ajung în holul de la intrare.
- A fost un foc de armă? întreabă ea.
- Da.
- Ce se petrece?
- Ne-au găsit.
- Cine?
- Eu.
- Cum e posibil?!
- Trebuie să plecăm imediat. Urcați amândoi în dormitor, îmbrăcați-vă și strângeți lucrurile. Mă duc să verific dacă ușa din spate e încuiată, apoi urc și eu.
Se duc împreună.
Ușa din față e încuiată. Singura modalitate de a mai intra în casă e prin ușile din sticlă care dau din veranda închisă în camera de zi.
Mă duc în bucătărie. Daniela și Charlie se așteaptă să le spun ce e de făcut mai departe. Și n-am nici cea mai vagă idee. Mașina n-o putem lua. Va trebui să plecăm pe jos. Când intru în camera de zi, mintea îmi e năpădită de un torent de gânduri.
Ce trebuie să luăm cu noi? Telefoane. Bani. Unde-s banii noștri? Într-un plic, în sertarul de jos al comodei din dormitor. De ce altceva mai avem nevoie? Ce nu ne putem permite să uităm? Câte versiuni ale mele ne-au urmărit până aici? O să mor în noaptea asta? Ucis de mine însumi?
Bâjbâi în întuneric, pe lângă canapea, spre ușile din sticlă. Când încerc să văd dacă e încuiată, îmi dau seama că n-ar trebui să fie atât de frig aici.
Înseamnă că ușile au fost deschise recent. Cu câteva secunde în urmă, probabil. Acum sunt încuiate și nu-mi amintesc să le fi încuiat eu.
Prin sticla lor văd ceva în curte, dar e prea întuneric ca să disting vreun detaliu. Cred că ceva se mișcă.
Trebuie să ajung la familia mea.
Când mă răsucesc pentru a mă îndepărta de ușile de sticlă, cineva se ridică din spatele canapelei. Inima mi se oprește în piept.
Se aprinde o lumină. Mă văd pe mine însumi la trei metri distanță, cu o mână pe întrerupătorul electric și cu cealaltă ațintind o armă spre mine. Acest Jason nu are pe el decât o pereche de boxeri, iar mâinile îi sunt mânjite de sânge.
Ocolește canapeaua cu arma îndreptată spre fața mea și spune încet:
- Scoate-ți hainele.
E ușor de identificat grație cicatricei de pe față. Arunc o privire în spate, prin ușile din sticlă.
Becul aprins iluminează suficient curtea încât să remarc o grămadă de haine - ghete Timberland și o canadiană - și un alt Jason zăcând pe o parte, cu capul într-o baltă de sânge și cu gâtul tăiat.
- A doua oară nu-ți mai spun! mă amenință el.
Încep să-mi deschei nasturii cămășii.
- Ne cunoaștem, îi spun.
- Evident.
- Nu la asta mă refer. Tăietura de pe fața ta... Am băut o bere împreună în urmă cu două nopți.
Văd că își amintește, dar informația nu-l descumpănește, așa cum sperasem.
- Asta nu schimbă cu nimic ceea ce trebuie să se întâmple. Ăsta e sfârșitul, frate. În locul meu, ai face la fel, știi bine.
- Nu, n-aș face la fel. Așa am crezut inițial, dar n-aș face-o.
Îmi scot cămașa și o arunc spre el.
Știu ce are de gând. Să se îmbrace în hainele mele. Să se ducă la Daniela prefăcându-se că sunt eu. Va trebui să-și redeschidă tăietura de pe față, ca să pară o rană recent căpătată.
- Aveam un plan pentru a o proteja, îi spun.
- Mda, am citit despre el. Dar nu mă sacrific eu pentru ca altul să trăiască împreună cu soția și cu fiul meu. Scoate și blugii!
Încep să-i desfac și între timp mă gândesc că am greșit: nu suntem toți la fel.
- Câți dintre noi ai ucis în seara asta? îl întreb.
- Patru. Și sunt gata să mai ucid o mie, dacă e nevoie.
În timp ce-mi scot blugii încet, continui să vorbesc:
- S-a întâmplat ceva cu tine acolo, în cub, în lumile acelea despre care mi-ai povestit. Ce s-a petrecut de ai devenit așa?
- Poate că tu nu-i vrei suficient de mult. Și dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că nu-i meriți mai...
Îi arunc blugii în față și mă năpustesc spre el.
Îmi înfășor brațele în jurul coapselor lui, îl ridic cu toată forța de care sunt în stare și mă reped cu el drept spre perete, izbindu-l și tăindu-i răsuflarea. Arma îi cade pe podea. O proiectez în bucătărie cu o lovitură de picior și, când Jason se prăbușește, îmi înfig genunchiul în fața lui. Aud un trosnet de os. Îl înhaț de cap și-mi pregătesc genunchiul pentru o nouă lovitură, dar el îmi trage piciorul stâng de sub mine.
Cad și ceafa mi se izbește atât de tare de podeaua din lemn, încât văd explozii de lumină. În clipa următoare, Jason e peste mine, cu sângele curgându-i din fața strivită, cu o mână încleștată în jurul gâtului meu. Când mă pocnește, simt cum obrazul mi se crapă într-o răbufnire de durere sub ochiul stâng. Apoi mă lovește încă o dată. Clipesc prin perdeaua de lacrimi și sânge, iar când privirea mi se limpezește, văd că are în mână un cuțit.
O detunătură de armă. Urechile îmi țiuie. O gaură mică și neagră se cască în sternul lui; sângele țâșnește din ea, șiroindu-i pe piept. Cuțitul îi cade pe podea, lângă mine. Îl văd înfigându-și un deget în gaură, încercând s-o astupe, dar sângele îi curge în continuare.
Trage aer în piept chinuit și hârâind și ridică privirea spre cel care l-a împușcat.
Întorc și eu capul, atât cât să văd un alt Jason cu arma îndreptată spre el. E proaspăt bărbierit și poartă jacheta neagră din piele pe care Daniela mi-a dăruit-o în urmă cu zece ani, de aniversarea noastră. Pe mâna stângă îi lucește o verighetă din aur.
Verigheta mea.
Jason 2 apasă din nou pe trăgaci, iar următorul glonț izbește tâmpla celui care m-a atacat, doborându-l la podea. Mă răsucesc și mă ridic încet. Scuip sânge, iar fața îmi arde.
Jason 2 îndreaptă arma spre mine. O să tragă, îmi spun.
Îmi văd moartea venind și nu mai am cuvinte - mă bântuie doar o imagine fugară a mea pe când eram copil, la ferma din Iowa a bunicilor. O zi caldă de primăvară. Un cer nesfârșit. Lanuri de porumb. Alerg prin curte cu o minge la picior, spre fratele meu, care apără „poarta” - locul gol dintre doi arțari. Și mă întreb: oare de ce e asta ultima mea amintire în pragul morții? Atunci să fi fost eu cel mai fericit? Atunci să fi fost cu adevărat eu însumi?
- Oprește-te!
Daniela stă în ușa bucătăriei, complet îmbrăcată. Se uită la Jason 2. Se uită la mine. La Jason cu o gaură de glonț în cap. La Jason de pe verandă, cu gâtul tăiat. Și nu știu cum, fără nici măcar un tremur în glas, reușește să întrebe:
- Unde e soțul meu?
Preț de un moment, Jason 2 pare descumpănit.
Eu îmi șterg sângele din ochi.
- Aici sunt.
- Ce-am făcut în seara asta? întreabă ea.
- Am dansat pe o muzică country proastă, apoi am venit acasă și am făcut dragoste, răspund.
Apoi, întorcându-mă spre bărbatul care mi-a furat viața, adaug:
- Tu ești cel care m-a răpit?
El privește spre Daniela.
- Știe deja totul, spun eu. N-are niciun rost să minți.
- Cum ai putut să-mi faci așa ceva? întreabă Daniela. Mie și familiei noastre?
Charlie apare și el lângă mama lui, încercând să asimileze scena cutremurătoare pe care o vede.
Jason 2 se uită la ea, apoi la Charlie. Se află la vreo doi metri distanță de mine, însă eu sunt încă pe podea. N-aș putea să ajung la el înainte să apese pe trăgaci. „Ține-l de vorbă”, îmi spun.
- Cum ne-ai găsit? îl întreb.
- Telefonul lui Charlie are o aplicație de tip „Găsește-mi celularul”.
- Am deschis-o doar o dată, pentru un singur SMS, seara trecută. Nu voiam ca Angela să creadă că o ignor.
- Iar ceilalți? continui să-l întreb pe Jason 2.
- Nu știu. Cred că m-au urmărit până aici.
- Câți sunt?
- N-am idee. Aveam, spune el mai departe, întorcându-se din nou spre Daniela, tot ce mi-am dorit vreodată, cu excepția ta. Gândul la tine mă bântuia mereu. Gândul la ce-ar fi putut fi. De asta...
- Atunci, ar fi trebuit să rămâi alături de mine acum cincisprezece ani, când ai avut șansa asta.
- Așa, n-aș mai fi construit cubul.
- Și de ce ar fi fost lucrul ăsta atât de îngrozitor? Uită-te în jur acum. Munca ta de-o viață a cauzat și altceva decât durere?
- Fiecare moment, fiecare clipă ne oferă o alegere, continuă el. Dar viața nu e perfectă. Facem de multe ori alegeri greșite și ajungem să trăim cu regrete permanente. Crezi că există ceva mai rău decât asta? Eu am construit ceva ce poate pune capăt oricăror regrete. Ceva care-ți permite să găsești lumile în care ai făcut alegerile corecte.
- Numai că nu așa funcționează viața, ripostează Daniela. Îți asumi alegerile, trăiești cu ele și înveți din ele. Nu încerci să păcălești sistemul.
Încet, abia simțit, îmi transfer greutatea asupra picioarelor. El însă observă și se răstește:
- Nici să nu încerci!
- Și ce faci, mă ucizi în fața lor? Serios?
- Ai avut visuri extraordinare, îmi spune el. Ai fi putut să rămâi în lumea mea, în viața pe care eu am construit-o, și să ți le împlinești.
- Ah, așa justifici tu tot ce ai făcut?
- Știu perfect cum funcționează mintea ta. Aversiunea pe care o încerci zi de zi când te duci spre colegiu, să predai, întrebându-te: Asta să fie tot? Poate că ești suficient de curajos încât să recunoști lucrul ăsta. Sau poate că nu.
- N-ai tu dreptul...
- Ba chiar am dreptul să te judec, Jason, fiindcă eu sunt tu. Poate că ne-am scindat în lumi diferite cu cincisprezece ani în urmă, dar structural suntem una și aceeași persoană. Nu te-ai născut ca să predai fizică la colegiu. Și să te uiți cum oameni ca Ryan Holder primesc aprecieri care ți s-ar fi cuvenit ție. Nu există nimic imposibil pentru tine. Eu știu asta, fiindcă mie mi-a reușit totul. Uită-te la ce am construit! Pot să mă trezesc în fiecare dimineață în casa ta și să mă uit în oglindă cu capul sus, fiindcă am obținut tot ce mi-am dorit. Tu poți să spui același lucru despre tine? Ce-ai realizat tu în schimb?
- Mi-am clădit o viață împreună cu ei.
- Ți-am oferit - ne-am oferit și mie, și ție - tot ce-și dorește fiecare ființă în secret: șansa de a trăi două vieți. Cele mai bune două vieți ale noastre.
- Eu nu vreau două vieți. Eu îi vreau pe ei.
Privesc spre soția mea și spre fiul meu.
- Iar eu, îi spune Daniela lui Jason 2, îl vreau pe el. Te rog! Dă-ne viața înapoi! Nu trebuie să faci așa ceva!
Chipul lui devine împietrit. Pleoapele i se îngustează. Face un pas spre mine.
- Nu! strigă Charlie.
Arma e la o palmă de fața mea. Mă uit în ochii dublurii mele și întreb:
- Deci mă ucizi. Și mai departe? Ce realizezi cu asta? Tot n-o să te vrea în viața ei.
Mâna îi tremură. Charlie se repede spre Jason 2 și strigă:
- Să nu te atingi de el!
- Stai pe loc, Charlie! exclam, fără a-mi lua privirea de la țeava armei. Ai pierdut, Jason!
Charlie continuă să se apropie și, deși Daniela încearcă să-l țină, el își smucește brațul din strânsoarea ei. Surprins de mișcare, Jason 2 își ia ochii de la mine pentru o fracțiune de secundă. Îi lovesc arma din mână, înșfac cuțitul de pe jos și i-l înfig în stomac. Lama pătrunde aproape fără nicio rezistență. În picioare acum, smulg cuțitul din rană și, în timp ce Jason 2 se prăvălește peste mine, prinzându-mă de umeri, lovesc din nou.
Din nou și din nou și din nou.
Sângele îi năvălește prin cămașă și mi se revarsă pe mâini, răspândind în aer un iz de rugină. Degetele îi sunt încleștate în umerii mei, iar cuțitul i-a rămas împlântat în abdomen.
Mă gândesc la el și la viața lui împreună cu Daniela și atunci răsucesc lama, apoi o smulg și-l împing departe de mine. Se clatină pe picioare. Trăsăturile i se contorsionează. Își duce mâinile la stomac, în timp ce sângele îi curge șiroaie printre degete. Genunchii îi cedează. Alunecă în șezut, apoi cade pe o parte cu un geamăt, cu capul pe podea.
Schimb o privire cu Daniela și cu Charlie. Mă aplec apoi spre Jason 2, care continuă să geamă, îi caut în buzunare și găsesc cheile de la mașină.
- Unde e Suburbanul? îl întreb.
Îmi răspunde, dar trebuie să-mi cobor urechea până aproape de gura lui ca să disting ce spune.
- La patru sute de metri după ieșirea de pe autostradă. Pe marginea drumului.
Îmi iau hainele pe care le-am dezbrăcat cu numai câteva momente în urmă și le trag repede pe mine. După ce-mi închei cămașa, mă aplec să-mi leg șireturile ghetelor și arunc o privire spre Jason 2, care sângerează pe dușumeaua cabanei.
Iau arma de pe podea și-i șterg mânerul cu blugii.
Trebuie să plecăm de aici. Cine știe câți alții mai vin încoace?
Dublura mea îmi rostește numele.
Mă întorc și-l văd ținând verigheta între degetele scăldate de sânge. Mă apropii, o iau și mi-o pun pe deget, peste firul de ață, dar când încerc să mă îndepărtez, Jason 2 mă prinde de braț și mă trage spre el. Încearcă să-mi spună ceva.
- Nu te aud, exclam.
- Caută... în... torpedo.
Charlie se apropie, mă cuprinde cu brațele și mă strânge lângă el, străduindu-se să-și înăbușe lacrimile, dar umerii i se scutură și hohotele izbucnesc. Plânge la pieptul meu ca un copil și nu pot să nu mă gândesc la ororile pe care tocmai le-a văzut, iar asta îmi aduce și mie lacrimi în ochi.
Îi cuprind fața în palme și-i spun încet:
- Mi-ai salvat viața. Dacă n-ai fi încercat să-l oprești, eu n-aș fi avut nicio șansă.
- Serios?
- Serios. Cât despre telefonul tău, o să-l calc în picioare, o să-l fac zob. Dar acum trebuie să plecăm. Ieșim pe ușa din spate.
Dăm fuga în camera de zi, ocolind băltoacele de sânge. Descui ușile de sticlă și, în vreme ce Daniela și Charlie ies pe veranda închisă, mă uit înapoi, spre omul care a provocat tot acest dezastru. Ochii îi sunt încă deschiși, clipind rar și privindu-ne cum plecăm.
Ies și închid ușile după mine. Trebuie să trec prin dâra de sânge lăsată de un alt Jason ca să ajung la ușa verandei.
Și nu știu încotro s-o luăm. Ne îndreptăm spre țărmul lacului, spre nord, printre copaci. Fața apei e neagră și neclintită, ca obsidianul. Mă tot uit în jur după alți Jason; în orice clipă, unul dintre ei poate sări din dosul unui copac, ca să mă ucidă.
După o sută de metri, lăsăm lacul în spate și cotim în direcția drumului.
Patru focuri de armă răsună dinspre cabană.
Acum alergăm, gâfâind prin zăpada înaltă. Valul de adrenalină mă face să nu simt durerea rănilor de la față, dar mă întreb cât timp mai rezist astfel. Ajungem la marginea pădurii, la drum. Mă opresc pe linia dublă din mijlocul asfaltului și pentru o clipă nu se aude decât tăcere dinspre pădure.
- Încotro? mă întreabă Daniela.
- Spre nord.
Pornim din nou în pas alergător pe mijlocul drumului.
- O văd! strigă Charlie.
Exact în față, pe marginea din dreapta a carosabilului, zăresc spatele Suburbanului nostru, pe jumătate ascuns între copaci. Urcăm în grabă și, când rotesc cheia în contact, sesizez o mișcare în oglinda laterală - o umbră venind în goană spre noi, pe drum. Pornesc motorul, cobor frâna de mână și bag în viteză.
Trag tare de volan, răsucind Suburbanul cu 180 de grade, și apăs accelerația până la podea.
- Aplecați-vă!
- De ce? întreabă Daniela.
- Aplecați-vă doar!
Accelerăm în întunericul înconjurător. Aprind farurile. Lumina lor cade exact asupra lui Jason, oprit pe mijlocul drumului, cu o armă îndreptată spre mașină.
Văd o scânteiere de foc. Un glonț străpunge parbrizul și se înfige în tetieră, la două degete de urechea mea dreaptă. O altă scânteiere, un alt glonț.
Daniela țipă.
Cât de smintită trebuie să fie această versiune a mea, încât să riște să-i lovească pe Charlie și pe Daniela?!
Jason încearcă să sară într-o parte din drum, dar o face cu o jumătate de secundă prea târziu. Colțul din dreapta al barei din față îi lovește șoldul, iar efectul e devastator: îl răsucește cu o smucitură, iar capul i se izbește atât de tare de geamul portierei, încât sparge sticla.
În oglinda retrovizoare îl văd rostogolindu-se pe asfalt, rămas în spate tot mai mult.
- E cineva rănit? întreb.
- Eu nu, răspunde Charlie.
Daniela se ridică din nou pe banchetă.
- Daniela?
- Sunt bine, spune ea, scuturându-și fragmente de sticlă securizată din păr.
Accelerăm pe autostrada cufundată în întuneric.
Nimeni nu rostește nici măcar un cuvânt. E ora trei dimineața și mașina noastră e singura de pe drum.
Aerul șuieră prin găurile lăsate de glonț în parbriz, iar zgomotul pătrunde asurzitor prin geamul spart de lângă Daniela.
- Mai ai telefonul la tine? o întreb.
- Da.
- Dă-mi-l! Și pe al tău, Charlie.
Mi le întind amândoi, iar eu deschid puțin geamul portierei și le arunc afară.
- Vor continua să vină după noi, nu-i așa? întreabă Daniela. Nu se vor opri niciodată.
Are dreptate. Nu putem avea încredere în ceilalți Jason. Am greșit când mi-a venit ideea loteriei.
- Credeam că am găsit un mod de rezolvare a situației, spun cu glas tare.
- Și atunci, ce facem?
Extenuarea aproape că mă doboară, iar fața mă doare din ce în ce mai tare. Întorc capul spre Daniela.
- Deschide torpedoul, îi spun.
- Și ce să caut?
- Nu știu sigur.
Scoate dinăuntru manualul Suburbanului.
Documentele mașinii. Un manometru. O lanternă. Și o punguță din piele care mi-e foarte cunoscută.
CINCISPREZECE
Suntem încă în Suburbanul străpuns de gloanțe, într-o parcare pustie. Am condus toată noaptea.
Îmi studiez fața în oglindă. Ochiul stâng e vânăt și foarte umflat, iar pielea de pe obraz e neagră din cauza sângelui acumulat dedesubt. Doare cumplit la atingere.
Mă uit peste umăr la Charlie și apoi la Daniela. Ea întinde mâna și îmi mângâie ceafa cu vârfurile degetelor. Apoi întreabă:
- Ce altă opțiune avem?
- Charlie? E și decizia ta.
- Nu vreau să plecăm.
- Știu.
- Dar cred că n-avem încotro.
Un gând bizar îmi trece prin minte, ca un nor fugar într-o zi de vară. Suntem, fără vreo umbră de îndoială, la capăt. Tot ce-am construit - casă, slujbele, prieteniile, viața noastră împreună... - totul s-a dus. Nu ne mai avem decât unii pe alții, nimic altceva, și totuși, în clipa asta sunt mai fericit decât am fost vreodată.
Soarele dimineții se strecoară prin crăpăturile din acoperiș, desenând petice de lumină de-a lungului holului întunecat și dezolant.
- Locul ăsta arată grozav, constată Charlie.
- Știi încotro mergem? mă întreabă Daniela.
- Din nefericire, aș putea ajunge acolo chiar și legat la ochi.
Continui să-i ghidez pe culoarele părăsite, istovit de-a dreptul. Nu mă mai țin în picioare decât cafeina și frica. Mi-am înfipt la spate, în cureaua blugilor, arma pe care am luat-o din cabană, iar sub braț am punguța din piele a lui Jason 2. Îmi dau seama că, rulând spre South Side în lumina zorilor, n-am aruncat nici măcar un ochi la clădirile din centru. O ultimă privire ar fi fost o idee bună. Simt o umbră de regret, dar mi-o înăbuș imediat.
Mă gândesc la toate nopțile în care, întins în pat, mă întrebam cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă n-aș fi apucat-o pe drumul la capătul căruia am devenit tată și un banal profesor de fizică, în loc să ajung o celebritate în domeniul meu. Cred că totul s-a redus, de fapt, la dorința de a obține ceea ce nu aveam - ceea ce bănuiam că aș fi putut avea dacă aș fi făcut alte alegeri în viață.
Dar adevărul e că am făcut acele „alte” alegeri. Fiindcă eu nu sunt doar eu, cel de aici.
Conceptul meu de identitate s-a transformat radical: sunt doar o fațetă a unei entități infinit fațetate pe nume Jason Dessen, care a făcut toate alegerile posibile și a trăit fiecare viață imaginabilă.
Nu pot să nu mă gândesc că suntem, de fapt, mai mult decât suma propriilor noastre alegeri și că toate drumurile pe care am fi putut apuca la un moment dat intervin într-un fel sau altul în matematica identității noastre.
Dar niciunul dintre ceilalți Jason nu contează. Nu vreau viața niciunuia dintre ei. O vreau pe a mea.
Fiindcă, în ciuda dezastrului în care s-a transformat totul aici, n-aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât alături de această Daniela și de acest Charlie. Dacă s-ar schimba fie și un detaliu minuscul, ei n-ar mai fi cei pe care-i iubesc eu. Urcăm încet scara spre sala generatoarelor, pașii noștri stârnind ecouri în spațiul vast.
Ajungem la primul palier și Daniela spune:
- E cineva acolo, jos.
Mă opresc. Mă uit în bezna de dedesubt și simt cum mi se usucă gura. Văd un bărbat ridicându-se de pe pardoseală. Apoi altul de lângă el. Și altul.
Pretutindeni în bezna dintre ultimul generator și cub, nenumărate versiuni ale mele se ridică în picioare. Rahat!
Au venit devreme, pentru loterie. Sunt cu zecile. Și toți ne privesc.
Îmi întorc privirea în sus, pe scară, și sângele îmi năvălește în urechi cu atâta forță, încât acoperă pentru o clipă orice alt sunet, într-un șuvoi panicat de zgomot alb.
- Nu mai fugim, decide Daniela, care îmi ia arma de la brâu și își trece brațul pe sub al meu. Charlie, ia-l pe tata de celălalt braț și nu-i da drumul orice s-ar întâmpla.
- Ești sigură că facem ce trebuie? o întreb.
- Mai mult decât sigură.
Cu Charlie și cu Daniela lipiți de mine, cobor lent ultimele trepte, pășind apoi pe pardoseala din ciment.
Dublurile mele sunt interpuse între noi și cub.
În sală se simte lipsa de oxigen. Singurele sunete care se aud sunt pașii noștri și vântul, care suflă prin ramele fără geamuri ale ferestrelor de sus.
Daniela răsuflă întretăiat. Mâna lui Charlie e umedă într-a mea.
- Continuăm să mergem, le spun.
Unul dintre ei face un pas în față.
- Nu asta ne-ai propus tu, exclamă el.
- Situația s-a schimbat. Câțiva dintre noi au încercat azi-noapte să mă ucidă și...
- Unul dintre voi, intervine Daniela, a tras asupra mașinii noastre, cu Charlie înăuntru. Până aici! S-a terminat!
Și mă trage după ea înainte. Ne apropiem de ei. Nu se dau la o parte.
- Dar acum ești aici, spune unul dintre ei. Să tragem la sorți.
Daniela mă strânge de braț și mai tare, apoi rostește:
- Eu și Charlie urcăm în cub împreună cu acest Jason. Dacă ar exista o altă cale..., adaugă, iar vocea i se frânge. Încercăm să procedăm cât mai bine cu putință!
E inevitabil: îl privesc în ochi pe cel mai apropiat Jason, iar invidia și gelozia lui sunt palpabile. Îmbrăcat în haine zdrențuite, emană un aer de disperare și neajutorare.
- De ce să te alegi tu cu ea? mârâie el spre mine.
- Asta n-are nicio legătură cu el, îi răspunde cel din spatele lui. Important e ce vrea ea. Ce-și dorește fiul nostru. Asta e tot ce contează acum. Lăsați-i să treacă! Haideți, toți!
Mulțimea începe să se despartă. Înaintăm încet printre șirurile de versiuni ale mele.
Unii dintre ei plâng. Lacrimi fierbinți, de furie și disperare.
Plâng și eu.
Și Daniela.
Și Charlie.
Alții rezistă, stoici și încordați.
În sfârșit, ultimul dintre ei se trage într-o parte.
Cubul se înalță drept în față, cu ușa larg deschisă. Mai întâi intră Charlie, urmat de Daniela.
Încă aștept să se întâmple ceva și inima îmi bate nebunește în piept. În momentul de față, nimic nu m-ar mai surprinde.
Trec pragul, pun mâna pe ușă și arunc o ultimă privire în lumea mea. E o imagine pe care n-o voi uita niciodată.
Lumina pătrunde prin ferestre și se revarsă asupra generatoarelor, în timp ce aproximativ cincizeci de versiuni ale mele privesc spre cub, într-o tăcere stranie, siderată și deznădăjduită.
Mecanismul care încuie ușa anclanșează. Yala se blochează.
Aprind lanterna și îmi privesc familia.
Pentru o clipă, Daniela pare în pragul colapsului, dar reușește să-și păstreze stăpânirea de sine.
Scot seringile, acele și fiolele. Pregătesc totul, la fel ca în vremurile trecute.
Îl ajut pe Charlie să-și suflece mâneca până deasupra cotului.
- Prima dată, efectul e mai intens. Ești gata?
Încuviințează cu o înclinare a capului.
Îi țin brațul nemișcat, îi înțep vena, trag puțin de piston și văd un strop de sânge amestecându-se cu lichidul din seringă. În vreme ce compusul lui Ryan i se revarsă în sânge, Charlie dă ochii peste cap și alunecă pe podea, sprijinit de perete.
Leg garoul pe brațul meu.
- Cât timp durează efectul? mă întreabă Daniela.
- Cam o oră.
Charlie se ridică în șezut.
- Te simți bine? îl întreb.
- A fost o senzație ciudată, răspunde el.
Îmi injectez și eu compusul. Au trecut câteva zile de când l-am folosit ultima dată, iar drogul mă zdruncină mai tare decât de obicei.
După ce îmi revin, iau și ultima seringă.
- E rândul tău, iubita mea.
- Nu suport acele!
- Nu-ți face griji! Am ajuns să mă pricep destul de bine la injecții.
În scurt timp, suntem toți trei sub efectul drogului. Daniela îmi ia lanterna din mână și se îndepărtează de ușă. În lumina care scaldă coridorul, mă uit la chipul ei. Apoi, la chipul fiului meu. Par speriați amândoi. Stupefiați. Îmi amintesc de prima zi în care am văzut eu însumi coridorul, de spaima și de uluirea care m-au copleșit.
De senzația că mă aflu în mijlocul neantului. Între lumi.
- Cât de departe se întinde? întreabă Charlie.
- Nu are sfârșit.
Pășim împreună pe acest coridor care înaintează în infinit.
Abia dacă-mi vine să cred că am ajuns din nou aici. Și că sunt alături de ei.
Nu-mi dau seama exact ce simt, dar nu e frica brută, primară, pe care am trăit-o înainte.
- Deci fiecare dintre aceste uși..., bâiguie Charlie.
- ... se deschide spre o altă lume.
- Extraordinar!
Mă uit spre Daniela și o întreb:
- Ești bine?
- Da. Sunt împreună cu tine.
Mergem deja de ceva vreme și nu mai avem foarte mult timp la dispoziție.
- Efectul drogului va începe în curând să se disipeze. Cred că ar trebui să ne hotărâm, le spun.
Așa că ne oprim în fața unei uși care arată la fel ca toate celelalte.
- Mă gândeam, începe Daniela, că toți acei Jason și-au găsit drumul înapoi spre lumea lor. Cum putem fi siguri că unul dintre ei nu va ajunge și acolo unde ne vom opri noi? Teoretic, toți gândesc la fel ca tine, nu-i așa?
- Așa e, însă eu nu voi deschide nicio ușă. Și nici tu.
Mă întorc spre Charlie, iar el exclamă:
- Eu? Și dacă dau greș? Dacă vă duc în cine știe ce loc cumplit?
- Eu am încredere în tine.
- Și eu, adaugă Daniela.
- Chiar dacă tu vei fi cel care va deschide ușa, îi explic apoi, calea către lumea următoare este una pe care o creăm împreună. Toți trei.
Charlie privește ușa tensionat.
- Uite ce e, continui eu. Am încercat să-ți explic cum funcționează cubul, dar hai să uităm de asta câteva clipe. Iată cum stă treaba. Cubul nu diferă chiar atât de mult de viața în sine. Dacă pleci la drum cu frică, exact frică vei găsi la capătul lui.
- Dar nici nu știu de unde să încep!
- E o pânză goală, neîncepută, răspund eu, apoi îmi îmbrățișez fiul.
Îi spun că-l iubesc. Că sunt mândru de el.
După aceea mă așez împreună cu Daniela pe podea, cu spatele lipit de perete, cu fața spre Charlie și spre ușă. Ea își sprijină tâmpla de umărul meu și mă ia de mână.
Pe drumul încoace, noaptea trecută, mi-am zis că, atunci când va veni acest moment, voi fi îngrozit de gândul de a păși într-o lume nouă, dar acum nu mi-e frică deloc. Dimpotrivă, clocotesc de o curiozitate copilărească de a vedea ce anume urmează. Atâta vreme cât familia mea e cu mine, sunt gata pentru orice.
Charlie face un pas spre ușă și pune mâna pe clanță.
Înainte de a o deschide, trage aer în piept și privește spre noi, puternic și curajos așa cum nu l-am mai văzut vreodată.
Un bărbat adevărat.
Înclin din cap încurajator.
Apasă clanța și aud yala retrăgându-se. O pală de lumină pătrunde pe coridor, atât de strălucitoare încât trebuie să-mi umbresc ochii cu palma. Când privirea mi se adaptează, văd silueta lui Charlie profilată în cadrul ușii deschise.
Mă ridic, îi dau mâna Danielei și pășim împreună spre fiul nostru, în timp ce pustiul rece și steril al coridorului se umple de lumină și de căldură. O adiere de vânt aduce cu ea miros de pământ și de flori necunoscute.
O lume după ce a trecut furtuna.
Îmi așez o mână pe umărul lui Charlie.
- Sunteți gata? ne întreabă el.
- Suntem chiar aici, lângă tine.
SFÂRȘIT
Când ajungem, îl văd așezat pe treptele de la intrare, uitându-se în telefon. Îi spun Danielei să aștepte în mașină, apoi cobor și mă îndrept spre fiul meu.
El se ridică, uluit de apariția mea. De felul în care arăt. Mă reped la el, îl strâng lângă mine cu putere și izbucnesc înainte să mă pot stăpâni:
- Doamne, ce dor mi-a fost de tine!
- Ce cauți aici? mă întreabă. Unde-i mașina?
- Vino, trebuie să mergem!
- Unde?
Fără să răspund, îl prind de braț și-l trag după mine, spre portiera deschisă a taxiului. Urcă, îl urmez și închid portiera după mine. Șoferul ne aruncă o privire peste umăr și întreabă, cu un puternic accent rusesc:
- Încotro?
Mă gândisem la asta pe drumul dinspre secția de poliție, zicându-mi că ar trebui să fie un loc vast și aglomerat, unde - chiar dacă ne va urmări vreunul dintre ceilalți Jason - să ne putem pierde ușor în mulțime. Însă acum mă răzgândesc. Îmi trec prin minte trei variante: grădina botanică Lincoln Park, pasarela de observație de la Willis Tower și cimitirul Rosehill. Cimitirul pare cea mai sigură opțiune, cea mai neașteptată. Dar sunt atras în egală măsură spre Willis și spre Lincoln Park. Așa că merg împotriva instinctului și revin la prima alegere.
- Water Tower Place, îi spun șoferului.
Rulăm în tăcere prin oraș. Când ne apropiem de centru, telefonul Danielei începe să vibreze.
Ea se uită la ecran și întinde telefonul spre mine, ca să văd mesajul primit.
E de la un număr având cifrele 773, pe care nu-l recunosc.
Daniela, sunt Jason. Îți scriu de pe un alt telefon, dar îți explic totul atunci când ne vedem. Ești în pericol. Și tu, și Charlie. Unde sunteți? Te rog să mă suni urgent. Te iubesc.
Se uită la mine și pare înnebunită de spaimă.
Aerul din mașină trosnește de electricitate.
Șoferul virează pe Michigan Avenue, sufocată de traficul de la ora prânzului.
Chicago Water Tower, cu piatra sa îngălbenită, se profilează în zare, scund pe lângă zgârie-norii care mărginesc zona Magnificent Mile.
Taxiul oprește la intrarea principală, însă îi cer șoferului să ne ducă la subsol. De pe Chestnut Street coborâm în întunericul parcării subterane. Patru etaje mai jos, îi spun să oprească la următorul șir de ascensoare. Din câte pot să văd, nu ne-a urmărit nicio mașină până aici.
Portiera închisă stârnește un ecou între zidurile și coloanele din beton, apoi SUV-ul demarează, îndepărtându-se.
Water Tower Place este un mall vertical, cu opt etaje pline de buticuri și magazine de lux, construite în jurul unui atrium din oțel cromat și sticlă.
Urcăm până la mezanin, unde se află toate restaurantele, și coborâm din liftul cu pereți de sticlă.
Ninsoarea i-a adus pe mulți localnici înăuntru. Pentru moment cel puțin, mă simt într-un anonimat perfect.
Găsim o bancă într-un colț ferit, departe de traficul pietonal, și, în timp ce mă așez între Daniela și Charlie, mă gândesc la toți ceilalți Jason aflați acum în Chicago, care ar fi în stare de orice, chiar și de crimă, numai pentru a ajunge în locul meu.
Trag aer în piept. Nici nu știu de unde să încep.
Privesc în ochii Danielei și-i așez o șuviță de păr după ureche. Apoi mă uit la Charlie. Le spun amândurora cât de mult îi iubesc. Și că am trecut prin iad ca să ajung să stau aici, între ei.
Încep cu răpirea mea într-o seară rece de octombrie, când am fost silit, sub amenințarea armei, să urc la volan și să conduc până la o centrală electrică părăsită din South Chicago.
Le spun cât mi-a fost de frică și cum am crezut că voi fi ucis, cum m-am trezit în hangarul unui laborator misterios, unde oameni pe care nu-i mai văzusem niciodată păreau nu doar să mă cunoască, ci chiar să-mi fi anticipat întoarcerea.
Ascultă atenți detaliile fugii mele de la Velocity Laboratories în acea primă noapte și povestea vizitei mele în casa noastră de pe Eleanor Street, o casă care nu era casa mea, în care locuiam singur fiindcă alesesem să-mi dedic viața științei. Într-o lume în care nu fusesem niciodată căsătorit cu Daniela, iar Charlie nu se născuse.
Îi spun Danielei despre dublura ei, pe care o întâlnisem la expoziția de artă din Bucktown.
Despre capturarea și întemnițarea mea în laborator. Despre refugierea, împreună cu Amanda, în cub.
Descriu multiversul.
Fiecare ușă dincolo de care am pășit.
Fiecare lume distrusă.
Fiecare Chicago care nu era cel cunoscut, dar care m-a adus cu un pas mai aproape de casă.
Sunt și lucruri pe care nu le spun. Lucruri pe care nu pot să le rostesc.
Cele două nopți pe care le-am petrecut cu Daniela după inaugurarea expoziției de artă. Cele două dăți când am văzut-o murind.
La voi povesti despre aceste lucruri mai târziu, când va veni momentul.
Încerc să-mi imaginez ce trebuie să simtă Charlie și Daniela auzind toate acestea.
Când văd lacrimi care încep să curgă pe obrazul ei, o întreb:
- Mă crezi?
- Sigur că te cred.
- Tu, Charlie?
Fiul meu încuviințează tăcut, dar are o privire pierdută, îndepărtată. Se uită în gol la trecători și mă întreb cât oare din tot ce am spus a ajuns de fapt la el. Cum poate cineva să înceapă măcar să proceseze asemenea idei?
Daniela își șterge ochii și spune:
- Vreau să fiu sigură că am înțeles exact tot ce mi-ai spus. Deci în seara în care te-ai dus la petrecerea lui Ryan Holder, acel alt Jason ți-a furat viața? Te-a dus în cub și te-a expediat în lumea lui, pentru ca el să poată trăi în cea de aici cu mine?
- Exact ceea ce ți-am spus.
- Asta înseamnă că bărbatul alături de care am trăit este un străin.
- Nu total. Cred că eu și el am fost aceeași persoană până în urmă cu cincisprezece ani.
- Ce s-a întâmplat în urmă cu cincisprezece ani?
- Mi-ai spus că ești însărcinată cu Charlie. Multiversul există fiindcă fiecare alegere pe care o facem creează o bifurcație care duce spre o lume paralelă. Seara în care mi-ai spus că ești gravidă nu a decurs doar așa cum ne-o amintim noi doi, ci într-o multitudine de permutări. Într-o lume, cea în care trăim noi acum, am decis împreună să avem o familie. Ne-am căsătorit. L-am avut pe Charlie. Ne-am făcut o casă. În alta, eu am decis că postura de tată la nici treizeci de ani nu mi se potrivește. M-am temut că roadele muncii mele se vor pierde și că ambiția îmi va pieri. Există deci o versiune a vieții noastre în care n-am păstrat copilul, pe Charlie. Tu ți-ai urmat cariera artistică, iar eu pe cea științifică. Tipul acela, versiunea aceea a mea alături de care ai trăit tu în ultima lună... el a construit cubul.
- Care e o versiune de mari dimensiuni a celui la care lucrai tu când ne-am cunoscut?
- Exact. Apoi, la un moment dat, și-a dat seama ce a pierdut când a acceptat ca munca să fie cea care îl definește în viață. A regretat hotărârea pe care a luat-o cu cincisprezece ani în urmă. Dar cubul nu te poate duce înainte sau înapoi în timp - el nu face decât să conecteze în același moment, în prezent, toate lumile posibile. Așa că a căutat printre acestea până când a găsit lumea mea. Și a făcut schimb de vieți cu mine.
Expresia de pe chipul Danielei e una de șoc și de dezgust extrem. Se ridică de pe bancă și fuge spre toaletă. Charlie e pe punctul de a se duce după ea, dar pun o mână pe umărul lui și-i spun:
- Las-o singură un minut.
- Știam eu că ceva nu e-n regulă.
- Cum adică? îl întreb.
- Păi aveai... adică nu tu, el avea ceva... un fel de energie diferită. Discutam mai mult, mai ales la cină. Era, nu știu...
- Cum anume?
- Altfel.
Sunt o sumedenie de întrebări pe care aș vrea să i le pun fiului meu, întrebări care-mi roiesc prin minte.
Era mai simpatic decât mine? Era un tată mai bun? Un soț mai bun? Era viața cu acest impostor mai interesantă?
Dar mă tem că răspunsurile m-ar putea zdruncina.
Daniela se întoarce. E albă la față. Se așază și o întreb:
- Ești bine?
- Am o întrebare.
- Spune!
- În dimineața asta, când ai fost arestat... ai făcut-o ca să mă determini să vin la tine?
- Da.
- De ce? De ce n-ai venit pur și simplu acasă după ce... Dumnezeule, nici măcar nu știu ce nume să folosesc pentru el!
- Jason 2.
- ... după ce Jason 2 a plecat.
- Ei bine, răspund eu, aici lucrurile devin cu adevărat nebunești.
- Păi nu sunt deja nebunești?! exclamă Charlie.
- Nu sunt eu singurul...
Chiar și cuvintele în sine par smintite. Dar trebuie să le rostesc.
- Singurul ce? intervine Daniela.
- Nu sunt eu singura versiune a mea care a reușit să se întoarcă în lumea asta.
- Cum adică?
- Și alți Jason au reușit.
- Care alți Jason?
- Versiuni ale mele care s-au refugiat în cubul din laborator, dar au luat-o pe drumuri diferite în multivers.
- Câți anume? întreabă Charlie.
- Nu știu. Mulți, probabil.
Le explic ce s-a întâmplat la magazinul de articole sportive și în camera de chat. Le povestesc despre acel Jason care mi-a telefonat în camera de hotel și despre cel care m-a atacat cu un cuțit.
Stupefacția lor se transformă în frică pură.
- De asta am făcut în așa fel încât să fiu arestat, continui eu. Din câte știu, mulți Jason v-au pândit, v-au urmărit, v-au supravegheat fiecare mișcare în încercarea de a decide cum să procedeze mai departe. Am vrut să veniți voi la mine, într-un loc mai sigur. De asta ți-am cerut să chemi un taxi. Știu că un alt Jason, cel puțin, te-a urmărit până la secția de poliție. L-am văzut când am trecut pe lângă Honda ta. De aia te-am rugat să-l aduci pe Charlie cu tine. Dar nu mai contează. Suntem împreună, în siguranță, și acum știți amândoi adevărul.
Daniela are nevoie de câteva clipe pentru a-și regăsi glasul.
- Și acești alți... Jason, spune ea încet, cum sunt ei?
- La ce te referi?
- Toți au același trecut ca tine? În esență sunt, de fapt, tu?
- Da. Până în momentul în care am intrat în multivers. După aceea am urmat fiecare o cale diferită și am avut experiențe diferite.
- Dar unii sunt exact ca tine? Versiuni ale soțului meu, care au luptat din răsputeri să se întoarcă în lumea asta? Și care nu vor decât să fie alături de mine din nou? Alături de Charlie?
- Da.
Văd cum i se îngustează pleoapele și mă întreb cum percepe ea totul. Îmi dau seama că se străduiește să asimileze imposibilul situației.
- Dani, uită-te la mine!
Privesc în ochii ei în care tremură lacrimi și-i spun:
- Te iubesc.
- Și eu te iubesc. Dar la fel mă iubesc și ceilalți, nu-i așa? La fel de mult ca tine.
Mi se rupe inima auzind cuvintele astea. Și nu am un răspuns pentru ea.
Mă uit la oamenii din jur, întrebându-mă dacă ne urmărește cineva. De când am venit noi, mezaninul s-a mai aglomerat. Văd o femeie care împinge un cărucior de copil.
Perechi de îndrăgostiți care se plimbă agale ținându-se de mână și mâncând înghețată, pierduți în visarea lor. Un bătrân mergând cu greu lângă soția lui, cu o expresie care pare să spună: „Du-mă acasă, te rog!”
Nu suntem în siguranță aici. Nu suntem în siguranță nicăieri în orașul ăsta.
- Ești alături de mine? o întreb.
Ea ezită, privește spre Charlie, apoi din nou spre mine.
- Da, spune în cele din urmă. Sunt alături de tine.
- Bun!
- Și acum ce facem?
PAISPREZECE
Plecăm doar cu hainele de pe noi și cu un plic de la bancă plin cu banii scoși din conturile noastre curente și de economii. Daniela plătește cu cardul mașina închiriată, dar de acum înainte toate tranzacțiile vor fi efectuate cu banii jos, ca să ni se poată lua urma mai greu.
Pe la mijlocul după-amiezii, rulăm deja prin Wisconsin.
Pajiști întinse. Dealuri scunde. Hambare ruginii. Silozuri care alcătuiesc un peisaj rustic. Fuioare de fum din hornurile caselor.
Totul strălucește sub stratul proaspăt de zăpadă, iar cerul e de un albastru hibernal intens.
Înaintăm mai lent, dar ocolesc autostrăzile și rămân pe drumurile de țară.
Virez și schimb direcția la întâmplare, fără nicio destinație în minte. Când ne oprim să alimentăm, Daniela îmi arată telefonul ei, cu un șir de apeluri pierdute și de mesaje primite, toate de la numere cu 773, 874 și 312, din zona Chicago.
Deschid mesageria.
Dani, Jason sunt, te rog să mă suni imediat pe numărul ăsta.
Daniela, sunt Jason. În primul rând, te iubesc. Am foarte multe lucruri să-ți spun. Te rog să mă suni imediat ce primești acest mesaj.
Daniela, o să primești vești de la o serie întreagă de Jasoni, dacă nu cumva ai primit deja. Probabil că ești năucită. Sunt al tău. Ești a mea. Te iubesc pentru totdeauna. Sună-mă în clipa în care primești mesajul meu.
Daniela, Jason cel cu care ești acum e un impostor. Sună-mă.
Daniela, nici tu și nici Charlie nu sunteți în siguranță. Jason cel care e cu tine nu e cine crezi tu că e. Sună-mă imediat. Niciunul dintre ei nu te iubește așa cum te iubesc eu. Sună-mă, Daniela. Te rog. Te implor. Te iubesc. Îi omor pe toți pentru tine și rezolv situația. Spune un singur cuvânt. Fac orice pentru tine.
Renunț să citesc mai departe; blochez toate numerele și șterg mesajele.
Dar unul dintre ele îmi atrage în mod deosebit atenția.
Nu e de la un număr necunoscut.
E de la Jason.
Numărul mobilului meu. Telefonul meu a fost la el în tot acest timp. Din noaptea în care m-a răpit de pe stradă.
Nu ești acasă, nu răspunzi la mobil. Probabil că știi deja. Tot ce pot să spun e că te iubesc. Ăsta e motivul. Timpul pe care l-am petrecut cu tine a fost cel mai frumos din toată viața mea. Te rog să mă suni. Să asculți ce am de spus.
Închid telefonul și-i cer lui Charlie să-l închidă și pe al lui.
- Trebuie să le lăsăm închise de acum înainte, îi spun. Oricare dintre ei ne poate lua urma după semnal.
În vreme ce se lasă seara, iar soarele apune, intrăm în zona Northwoods. Drumul e pustiu. Al nostru în întregime.
Ne-am petrecut multe vacanțe de vară în Wisconsin, însă niciodată nu ne-am aventurat atât de departe în nord. Și niciodată iarna. Străbatem kilometri întregi fără să întâlnim vreun semn de civilizație și fiecare oraș prin care trecem pare mai mic decât cele dinainte - răspântii în mijlocul pustietății.
O liniște apăsătoare s-a așternut în mașină, un Jeep Cherokee, și nu știu bine cum anume s-o întrerup. Sau, mai bine zis, n-am curajul s-o fac.
Toată viața ți se spune că ești unic. Un individ distinct. Că nimeni altcineva în lume nu este exact ca tine. Chestia asta e un refren definitoriu al omenirii. Dar pentru mine, nu mai e adevărat.
Cum ar putea Daniela să mă iubească pe mine mai mult decât pe ceilalți Jason?
Mă uit la ea, stând așezată lângă mine, și mă întreb ce părere are despre mine acum, ce simte pentru mine. La naiba, nu știu nici măcar ce gândesc eu însumi despre mine.
Stă fără să scoată o vorbă, privind pădurea lunecând dincolo de portieră.
Mă întind și-i iau mâna într-a mea. Întoarce privirea spre mine și apoi din nou spre peisajul de afară.
La asfințit, intrăm într-un oraș care se numește Ice River și care mi se pare suficient de izolat. Luăm ceva de mâncare de la un fast-food și pe urmă ne oprim la un magazin, ca să cumpărăm strictul necesar și ceva provizii alimentare.
În Chicago ai impresia că orașul nu se sfârșește niciodată; nu e loc să răsufli nici măcar în suburbii. Dar Ice River se termină brusc.
În clipa asta suntem în oraș, trecând pe lângă un centru comercial părăsit, cu vitrinele bătute în scânduri, iar în clipa următoare, clădirile și luminile devin tot mai mici în oglinda retrovizoare, iar noi ne continuăm drumul prin pădure și prin întuneric; farurile proiectează un con strălucitor, printr-un tunel îngust format din pini înalți și deși, de o parte și de alta a drumului. Asfaltul pare înghițit de acestea.
Nu întâlnim nicio mașină.
Virez la a treia ieșire, la doi kilometri de oraș, pe un drum cu o singură bandă acoperit de zăpadă, care șerpuiește printre molizi și mesteceni până în capătul unei peninsule mici.
După câteva sute de metri, lumina farurilor dezvăluie o cabană din bușteni care pare a fi exact ce căutam.
La fel ca majoritatea locuințelor de pe malul lacului din regiunea aceasta, este cufundată în întuneric și nu pare locuită. Pe timp de iarnă este încuiată.
Frânez pe aleea circulară și opresc motorul. E foarte întuneric și o liniște profundă.
Mă întorc spre Daniela și-i spun:
- Știu că nu-ți place ideea, dar e mai puțin riscant să intrăm undeva prin efracție decât să lăsăm o dâră de hârtii în urma noastră, închiriind o cameră.
Tot drumul de la Chicago - cam de vreo șase ore - abia dacă a scos câteva cuvinte. De parcă ar fi în stare de șoc.
- Înțeleg, îmi răspunde. Spargerea unei case deja nu mai înseamnă nimic pentru noi, nu-i așa?
Deschid portiera și cobor într-un strat adânc de zăpadă proaspătă. Frigul e tăios. Nimic nu se clintește în aer.
Una dintre ferestrele de la dormitor nu e blocată, așa că nici măcar nu trebuie să sparg geamul.
Ducem sacoșele cu cele cumpărate pe veranda acoperită.
Înăuntru e un frig teribil. Aprind lumina. În față, o scară urcă spre bezna de la etaj.
- E mizerabil aici, constată Charlie.
Nu e chiar mizerabil, dar totul în jur are un aer stătut, de neglijare. O casă de vacanță în afara sezonului.
După ce ducem sacoșele în bucătărie și le așezăm pe blat, pornim să explorăm cabana. Interiorul e la limita dintre confortabil și îmbătrânit. Electrocasnicele sunt albe și vechi. Linoleumul din bucătărie e crăpat, iar podelele din lemn sunt roase și scârțâie.
În camera de zi, șemineul din cărămidă e străjuit de un biban de mare cu gura căscată; de altfel, toți pereții sunt decorați cu momeli de pescuit înrămate - cel puțin o sută.
La parter se află un dormitor matrimonial; alte două sunt la etaj, unul dintre ele fiind plin până la refuz cu paturi triple suprapuse.
Mâncăm din nou fast-food, din pungi de hârtie unsuroase.
Becul din plafon aruncă o lumină intensă asupra mesei din bucătărie, însă restul casei e cufundat în beznă. Încălzirea centrală face eforturi pentru a aduce interiorul la o temperatură acceptabilă.
Charlie pare înghețat.
Daniela e tăcută, distantă. Ca și când s-ar prăbuși cu încetinitorul într-un puț întunecat. Abia dacă se atinge de mâncare.
După masă, ies cu Charlie și aducem câteva brațe de lemne de pe verandă, după care fac focul folosind un ziar vechi și pungile de hârtie. Lemnul e cenușiu și uscat, vechi de câțiva ani, și se aprinde repede. În scurt timp, pereții camerei de zi sunt luminați de strălucirea flăcărilor. Umbre pâlpâie pe tavan.
Întindem pentru Charlie canapeaua extensibilă și o tragem aproape de șemineu. Daniela se duce să pregătească dormitorul nostru.
Mă așez lângă Charlie, la capătul patului, lăsându-mă învăluit de căldură.
- Dacă te trezești la noapte, îi spun, să mai pui un lemn pe foc. Dacă îl ținem aprins până dimineață, poate că se încălzesc și pereții.
Își scoate pantofii din picioare și își trage hanoracul peste cap, apoi se cuibărește sub pături, iar eu îmi dau seama că are deja cincisprezece ani. Ziua lui a fost pe 21 octombrie.
- Hei! exclam, iar el se uită la mine. La mulți ani!
- Cum adică?
- Ți-am ratat aniversarea.
- Ah, da.
- Cum a fost?
- Bine, cred.
- Ce-ați făcut?
- Am fost la film și am luat cina în oraș. Pe urmă, am stat cu Joel și Angela.
- Cine-i Angela?
- O prietenă.
- Iubită? îl întreb, iar el roșește în lumina flăcărilor. Știi, sunt foarte curios, ai luat testul de conducere?
Zâmbește anemic.
- Sunt mândrul posesor al unui permis pentru școala de șoferi.
- Grozav! Și el te-a însoțit?
Încuviințează tăcut. Mama naibii! Chestia asta doare.
Îi trag cearșaful și pătura până sub bărbie și-l sărut pe frunte. Au trecut ani de când nu mi-am mai învelit copilul seara, la culcare, și încerc să savurez clipa, s-o prelungesc. Dar, la fel ca orice lucru plăcut, se scurge prea repede.
Charlie mă privește în lumina palidă a focului și întreabă:
- Te simți bine, tată?
- Nu, nu foarte bine. Dar acum sunt împreună cu voi și asta e tot ce contează. Cealaltă versiune a mea... celălalt Jason... ți-a plăcut de el?
- Nu e tatăl meu.
- Știu, dar ți-a...?
- Nu e tatăl meu!
Mă ridic de pe canapea, mai pun un lemn pe foc și plec spre celălalt capăt al casei, prin bucătărie. Podeaua din lemn scârțâie sub pașii mei. Aproape că e prea frig pentru a dormi în camera asta, dar Daniela a înfățat paturile de la etaj și a căutat prin dulapuri după alte pături.
Pereții sunt lambrisați aici. O aerotermă luminează vag un colț al camerei, revărsând în aer un iz de praf încins.
Din baie răzbate un zgomot. Hohote de plâns. Bat la ușa din placaj.
- Daniela?
O aud trăgându-și răsuflarea.
- Ce e?
- Pot să intru?
Rămâne tăcută preț de câteva secunde, apoi ușa se descuie.
E ghemuită într-un colț și lipită de cada veche, cu genunchii strânși la piept, cu ochii umflați și roșii. N-am mai văzut-o niciodată așa - zdruncinată, prăbușindu-se sufletește exact în fața mea.
- Nu pot, bâiguie. Pur și simplu... nu pot.
- Ce nu poți?
- Ești aici, lângă mine, și te iubesc cu toată ființa mea, dar mă gândesc la toate celelalte versiuni ale tale și...
- Ele nu sunt aici, Daniela.
- Știu că ar vrea să fie.
- Dar nu sunt.
- Nu știu ce să cred despre asta și ce ar trebui să simt. Și mă întreb...
Brusc, își pierde și bruma de stăpânire de sine pe care o mai are. Parcă aș vedea o pojghiță de gheață crăpând.
- Ce anume te întrebi?
- Dacă... tu ești într-adevăr tu.
- Cum adică?
- De unde să știu că ești Jason al meu? Spui că ai plecat de acasă la începutul lui octombrie și că de atunci m-ai mai văzut abia în dimineața asta, la secția de poliție. Dar de unde știu eu că ești într-adevăr omul pe care-l iubesc?
Mă așez și eu pe podea.
- Uită-te în ochii mei, Daniela.
Se uită la mine prin perdeaua de lacrimi.
- Nu-ți dai seama că sunt eu? Nu vezi?
- Nu-mi iese din minte ultima lună, petrecută împreună cu el. Mi se face rău când mă gândesc.
- Cum a fost?
- Jason, nu-mi face asta! Nu-ți face ție asta!
- În fiecare zi petrecută pe coridorul acela din cub, încercând să-mi regăsesc drumul spre casă, m-am gândit la voi doi. Am încercat să nu mă gândesc, dar pune-te și tu în locul meu.
Își depărtează genunchii și, când mă ghemuiesc între ei, mă strânge la piept și își trece degetele prin părul meu.
- Chiar vrei să știi? mă întreabă apoi.
Nu. Dar trebuie să știu, așa că răspund:
- Altfel o să mă întreb tot timpul.
Îmi sprijin capul de ea. Îi simt pieptul ridicându-se și coborând odată cu respirația.
- Sinceră să fiu, la început a fost senzațional. Motivul pentru care mi-a rămas atât de vie în amintire seara în care te-ai dus la petrecerea lui Ryan este felul în care te-ai purtat... în care el s-a purtat când s-a întors acasă. La început, am crezut că ești beat, dar nu era cazul. Era ca și cum... mă priveai altfel decât până atunci. Îmi amintesc și acum prima dată când am făcut dragoste, la mine în mansardă, cu atâția ani în urmă. Eram în pat, goală, și te așteptam. Iar tu ai stat pur și simplu în picioare la capul patului, vreme de un minut, și m-ai privit. Am avut atunci senzația că era pentru prima dată când cineva mă vedea cu adevărat. A fost ceva extraordinar. Acel alt Jason așa m-a privit, iar între noi se simțea o energie diferită. Cam așa cum e când te întorci acasă după un weekend petrecut pe la vreo conferință, dar mult mai intens.
- Deci, o întreb, trebuie să fi fost cu el așa cum a fost pentru noi amândoi prima dată?
Nu răspunde imediat. Răsuflă încet o vreme, după care spune:
- Îmi pare foarte rău.
- Nu e vina ta.
- După vreo două săptămâni, mi-am dat seama că nu era o chestie de o noapte și nici măcar una de o săptămână. Am înțeles atunci că ceva în tine s-a schimbat.
- Ce anume era diferit?
- O sumedenie de lucruri mărunte. Felul în care te îmbrăcai. Felul în care te pregăteai dimineața de lucru. Lucrurile despre care vorbeai la cină.
- Felul în care făceam dragoste?
- Jason!
- Te rog să nu mă minți. Ăsta-i un lucru pe care nu pot să-l suport.
- Da. Era altfel.
- Mai bine.
- Ca și când era din nou prima dată. Făceai lucruri pe care nu le-ai făcut niciodată. Sau nu le-ai mai făcut de mult timp. Îmi dădeai impresia că sunt un om pe care nu numai că-l voiai, ci de care aveai o nevoie disperată. Ca și când aș fi fost oxigenul tău.
- Îl vrei pe acest alt Jason?
- Nu. Îl vreau pe omul împreună cu care mi-am clădit o viață. Pe omul cu care l-am avut pe Charlie. Dar trebuie să știu că tu ești acela.
Mă întorc și o privesc, stând în baia asta înghesuită și fără ferestre din mijlocul pustietății, în care miroase vag a mucegai. Mă privește la rândul ei. Pare teribil de obosită.
Mă ridic în picioare și-i dau mâna, s-o ajut să se ridice, apoi mergem în dormitor.
Daniela se așază în pat, iar eu sting lumina și mă întind lângă ea, sub așternuturile înghețate.
Cadrul de lemn scârțâie, iar tăblia de la cap se lovește de perete la cea mai mică mișcare, zgâlțâind ramele tablourilor.
Poartă lenjerie de corp și un tricou alb și miroase de parcă ar fi mers cu mașina toată ziua și n-a reușit să facă duș - un iz vag de deodorant și transpirație. Îmi place.
În întuneric, o aud șoptind:
- Cum rezolvăm situația asta, Jason?
- Mă gândesc eu la ceva.
- Ce înseamnă asta?
- Înseamnă să mă întrebi din nou mâine-dimineață.
Îi simt răsuflarea în față, caldă și dulce.
Ea e esența a tot ceea ce pentru mine reprezintă acasă.
În câteva clipe adoarme, iar respirația îi devine egală și adâncă.
Îmi spun că sunt lângă ea, dar când închid ochii, gândurile mi-o iau razna.
Văd versiuni ale mele coborând din lifturi. În mașini parcate. Stând pe bancă vizavi de casa noastră. Mă văd pe mine pretutindeni.
Camera e cufundată în beznă, cu excepția rezistențelor aerotermei, care lucesc într-un colț. Casa întreagă e tăcută. Nu pot să dorm. Trebuie să rezolv situația asta.
Fără să fac zgomot, mă ridic din pat. La ușă mă opresc și arunc o privire înapoi la Daniela, care doarme în siguranță sub un munte de pături. Străbat holul cu podeaua care scârțâie și simt cum aerul devine mai cald pe măsură ce mă apropii de camera de zi.
Focul a scăzut deja. Mai adaug câteva lemne.
O vreme stau și mă uit la flăcări, la lemnul care se dezintegrează treptat în patul de jar, în vreme ce fiul meu sforăie ușor.
Ideea mi-a venit prima dată azi, în mașină, pe drumul încoace, și de atunci am întors-o pe toate fețele.
La început, mi s-a părut complet smintită. Dar, cu cât o cântăresc mai mult în minte, cu atât mai mult îmi pare a fi singura mea opțiune.
În camera de zi, lângă televizor și combina stereo, e un birou pe care se află un Mac vechi de zece ani și o imprimantă arhaică. Dau drumul computerului.
Dacă îmi cere vreo parolă sau dacă n-am conexiune la internet, va trebui să las totul pentru a doua zi, când voi putea găsi un internet-cafe în oraș.
Dar am noroc. Există o opțiune de logare fără parolă.
Deschid browserul web și accesez contul de e-mail asonjayessenday.
Hyperlink-ul e încă funcțional.
Bun-venit la UberChat!
Acum sunt șaptezeci și doi de participanți activi.
Sunteți utilizator nou?
Bifez „nu” și mă loghez cu numele de utilizator și cu parola mea.
Bine ai revenit, Jason 9!
Ești conectat acum la UberChat!
Conversația e atât de lungă - cu un număr atât de mare de participanți încât mă ia cu transpirații.
Trec rapid în revistă totul, până ajung la cel mai recent mesaj, postat cu mai puțin de un minut în urmă.
Jason 42: Casa e goală cel puțin de pe la mijlocul după-amiezii.
Jason 28: Deci care dintre voi a făcut asta?
Jason 4: Eu am urmărit-o pe Daniela de pe Eleanor Street până la secția de poliție de pe North California.
Jason 14: Ce căuta acolo?
Jason 25: Ce căuta acolo?
Jason 10: Ce căuta acolo?
Jason 4: N-am idee. A intrat și n-a mai ieșit. Honda ei e încă acolo.
Jason 66: Asta înseamnă oare că știe? Că e și acum la secția de poliție?
Jason 4: Nu știu. Ceva s-a întâmplat.
Jason 49: Eu era cât pe ce să fiu ucis noaptea trecută de unul dintre noi, care a făcut rost de cheia camerei mele de hotel și a intrat peste mine în miez de noapte, cu un cuțit.
Încep să tastez:
Jason 9: DANIELA ȘI CHARLIE SUNT CU MINE.
Jason 92: În siguranță?
Jason 42: În siguranță?
Jason 14: Cum?
Jason 28: Dovedește!
Jason 4: În siguranță?
Jason 25: Cum?
Jason 10: Secătură!
Jason 9: Nu are importanță cum, dar da, sunt în siguranță. Și sunt foarte speriați. M-am gândit mult la chestia asta. Presupun că toți ne dorim în fond același lucru - ca, orice s-ar întâmpla, Daniela și Charlie să nu aibă de suferit.
Jason 92: Da.
Jason 49: Da.
Jason 66: Da.
Jason 10: Da.
Jason 25: Da.
Jason 4: Da.
Jason 28: Da.
Jason 14: Da.
Jason 103: Da.
Jason 5: Da.
Jason 16: Da.
Jason 82: Da.
Jason 9: Mai degrabă aș muri decât să văd că li se întâmplă ceva rău. Așa că, iată ce propun. Să ne întâlnim cu toții peste două zile, la miezul nopții, la centrala electrică și să tragem la sorți în mod pașnic. Câștigătorul continuă să trăiască în lumea asta cu Daniela și cu Charlie. În plus, distrugem cubul, pentru ca niciun alt Jason să nu mai poată ajunge aici.
Jason 8: Nu.
Jason 100: În niciun caz.
Jason 21: Cum ar putea funcționa așa ceva?
Jason 38: Niciodată.
Jason 28: Dovedește că sunt cu tine sau du-te și spânzură-te.
Jason 8: De ce să riscăm? De ce să nu luptăm pentru asta? Să lăsăm meritele să decidă.
Jason 109: Și ce se întâmplă cu cei care pierd? Se sinucid?
JasonADMIN: Pentru ca această conversație să nu devină imposibil de urmărit, am blocat temporar participarea tuturor conturilor, cu excepția mea și a lui Jason 9. Totuși, toți ceilalți pot urmări discuția mai departe. Jason 9, continuă, te rog.
Jason 9: Îmi dau seama că riscurile ca ideea mea să nu funcționeze sunt mari. Eu, de exemplu, aș putea hotărî să nu vin. Iar voi n-ați avea de unde să știți. Și alți Jason, oricât de mulți, ar putea decide să nu vină, să aștepte pe margine să se limpezească apele și pe urmă să-i facă unuia dintre noi ce a făcut Jason 2. Numai că eu știu că mă voi ține de cuvânt și - deși pare o naivitate din partea mea - cred că asta înseamnă că și voi ceilalți veți face la fel. Fiindcă nu pentru voi v-ați respecta promisiunea, ci pentru Daniela și Charlie. Cealaltă alternativă ar fi să-i iau cu mine și să dispărem pentru totdeauna. Identități noi... O viață mereu pe fugă... Privind întotdeauna în spate, peste umăr... Și, oricât de mult aș vrea să fiu cu ei, nu asta e viața pe care mi-o doresc pentru soția și fiul meu. Și nici nu am dreptul să-i păstrez pentru mine. Sunt atât de convins de acest lucru, încât sunt dispus să particip la loteria despre care v-am spus și la care, judecând după cât de mulți suntem, sunt aproape sigur că voi pierde. Trebuie să vorbesc cu Daniela mai întâi, dar între timp, răspândiți voi vestea. Revin online mâine cu mai multe detalii, inclusiv cu dovezi pentru Jason 28.
JasonADMIN: Cred că cineva a întrebat deja: ce se întâmplă cu cei care pierd?
Jason 9: Încă nu știu. Tot ce contează e ca soția și fiul nostru să poată trăi mai departe în pace și în siguranță. Dacă voi simțiți altfel, înseamnă că nu-i meritați.
Mă trezește lumina care pătrunde prin perdele.
Daniela doarme în brațele mele. Mult timp rămân în pat, nemișcat. Ținând-o lângă mine pe această femeie extraordinară.
După o vreme mă desprind de ea și-mi iau hainele de pe podea. Mă îmbrac lângă rămășițele focului - din care n-a mai rămas decât un strat de jar aproape stins în care arunc și ultimele două lemne.
Am dormit mult. Ceasul de pe cuptor arată 9:30 și pe fereastra de deasupra chiuvetei zăresc soarele strălucind pieziș printre molizi și mesteceni, formând petice de lumini și umbre pe solul pădurii, cât vezi cu ochii.
Ies în gerul dimineții și cobor de pe verandă. În spatele casei, terenul coboară lin până la buza unui lac. Mă duc până în capătul cheiului acoperit de zăpadă. La mal s-a format o pojghiță de gheață ceva mai lată de un metru, dar e prea devreme ca să înghețe tot lacul, chiar și cu viscolul abia încheiat.
Mătur zăpada de pe o bancă, mă așez și privesc soarele înălțându-se de dincolo de pini.
Frigul e revigorant ca o ceașcă de espresso. De pe suprafața apei se ridică fuioare de ceață.
Aud zăpada scârțâind în spatele meu. Mă întorc și o văd pe Daniela venind pe chei, călcând pe urmele pașilor mei. Aduce două cești cu cafea aburindă, părul îi e splendid ciufulit și și-a pus pe umeri câteva pături, ca pe niște șaluri. O privesc apropiindu-se și prin minte îmi trece gândul că, foarte probabil, este ultima dimineață pe care o voi mai petrece cu ea. Mă voi întoarce la Chicago mâine, la prima oră. Singur.
Îmi dă ambele cești, apoi ia una dintre păturile de pe ea și o înfășoară în jurul meu. Pe urmă se așază pe bancă și, împreună, ne bem cafeaua privind în zare, peste lac.
- Întotdeauna mi-am zis că vom ajunge într-un asemenea loc, sparg eu tăcerea.
- Nu știam că ai fi vrut să ne mutăm în Wisconsin.
- Ba da, dar mai la bătrânețe. Să găsim o cabană și s-o punem la punct.
- Chiar poți să pui lucrurile la punct? întreabă ea, apoi izbucnește în râs. Glumesc. Știu ce-ai vrut să zici.
- Ne-am putea petrece verile aici împreună cu nepoții. Tu ai putea să pictezi pe malul lacului.
- Și tu ce ai face?
- Nu știu. Aș reuși să citesc, în sfârșit, toate numerele din New Yorker la care m-am abonat. Aș sta pur și simplu cu tine.
Întinde mâna și atinge firul de ață de pe inelarul meu.
- Ce-i asta?
- Jason 2 mi-a luat verigheta și au fost câteva momente la început când nu mai știam bine ce e real și ce nu. Cine sunt eu... Dacă sunt sau nu căsătorit cu tine... Așa că mi-am legat ața asta în jurul degetului ca un memento că tu... că versiunea asta a ta există.
Mă sărută îndelung.
- Trebuie să-ți spun ceva, rostesc apoi.
- Ce?
- În acel prim Chicago în care m-am trezit - cel în care te-am întâlnit la expoziția pe tema multiversului...
- Ce-i? mă întrerupe ea zâmbind. Am făcut dragoste atunci?
- Da.
Zâmbetul îi dispare. Se uită la mine o clipă și nu se mai simte nici urmă de emoție în glasul ei când întreabă:
- De ce?
- Habar n-aveam unde sunt și nici ce mi se întâmplă. Toată lumea credea că mi-am pierdut mințile și începusem să cred și eu același lucru. Pe urmă te-am găsit pe tine – unicul lucru familiar într-o lume complet străină. Îmi doream din tot sufletul ca Daniela aceea să fii tu, dar nu erai. Și nu puteai să fii. Așa cum nici eu nu sunt celălalt Jason.
- Și atunci te-ai culcat în stânga și-n dreapta prin multivers?
- Aceea a fost singura dată și nici nu știam unde sunt când s-a întâmplat. Nu știam dacă-mi pierd mințile sau ce se întâmplă.
- Și ea cum era? Cum eram eu?
- Poate că n-ar trebui...
- Eu ți-am povestit!
- Ai dreptate. A fost la fel cum ai descris tu prima noapte în care celălalt Jason a venit acasă. A fost ca atunci când eram împreună înainte să-mi dau seama că te iubesc. Ca și când am fi simțit pentru prima dată acea incredibilă conexiune. La ce te gândești?
- Mă întreb cât de supărată pe tine ar trebui să fiu.
- Dar de ce ar trebui să fii supărată pe mine?
- Ah, ăsta e argumentul tău? Că nu înseamnă că mă înșeli dacă o faci cu o altă versiunea a mea?
- Păi, ce pot să zic? Măcar sunt original!
Asta îi stârnește râsul. Și faptul că asta îi stârnește râsul spune totul despre motivele pentru care o iubesc.
- Cum era Daniela aceea? mă întreabă apoi.
- Era ca tine înainte de mine. Înainte de Charlie. Era oarecum împreună cu Ryan Holder.
- Nu mai spune! Și eram o artistă de succes?
- Erai.
- Ți-a plăcut expoziția mea?
- Era senzațională. Tu erai senzațională. Vrei să-ți povestesc despre ea?
- Mi-ar face plăcere.
Îi spun despre labirintul din plexiglas și despre senzația pe care o aveai mergând prin el. Despre imaginile frapante și despre designul spectaculos.
Cuvintele mele îi aprind în ochi o lumină nouă. Și o întristează.
- Crezi că eram fericită? mă întreabă.
- Ce vrei să spui?
- Ținând cont de toate lucrurile la care am renunțat ca să fiu cea care eram...
- Nu știu. Am stat împreună cu ea timp de patruzeci și opt de ore. Cred că, la fel ca mine și ca tine, la fel ca toată lumea, avea și ea regretele ei. Cred că i se întâmpla să se trezească noaptea și să se întrebe dacă drumul pe care a pornit e cel care trebuie. Temându-se că nu e. Și gândindu-se cum ar fi putut fi o viață împreună cu mine.
- Și eu mă gândesc uneori la lucrurile astea.
- Am văzut multe versiuni ale tale. Care erau împreună cu mine. Fără mine. Artistă. Profesoară. Grafician. Dar, până la urmă, asta este viața. Noi o privim la nivel macro, ca pe o singură poveste de mare anvergură, dar atunci când ești imersat în ea și o trăiești, o percepi treptat, zi după zi, nu-i așa? Și oare nu trebuie să ne împăcăm tocmai cu ideea asta?
În larg, în mijlocul lacului, un pește face un salt în aer, stârnind vălurele perfect concentrice pe suprafața netedă ca sticla a apei.
- Seara trecută m-ai întrebat cum rezolvăm situația asta, îi spun.
- Și ai vreo idee strălucită?
Primul meu impuls este să-i ascund ideea la care mă gândesc, doar ca s-o protejez, dar căsnicia noastră nu e clădită pe secrete. Obișnuim să discutăm despre orice, chiar și despre cele mai dificile lucruri. Asta este o caracteristică intrinsecă a identității noastre de cuplu.
Așa că îi spun ce am propus noaptea trecută în camera de chat și-i văd expresia feței trecând de la furie la oroare, de la stupoare la frică. Într-un târziu, mă întreabă:
- Deci vrei să mă tragi la sorți? Ca pe un amărât de coș cu fructe?!
- Daniela...
- Nu simt nevoia să faci cine știe ce lucru eroic!
- Orice s-ar întâmpla, mă vei avea înapoi.
- Voi avea o altă versiune a ta. Asta vrei să spui, nu? Și dacă se nimerește una precum javra asta care ne-a distrus viețile? Dacă nu e un om bun, așa ca tine?
Îmi întorc privirea de la ea, clipind pentru a-mi alunga lacrimile.
- De ce te-ai sacrifica tu pentru ca altul să fie cu mine? mă întreabă mai departe.
- Toți trebuie să ne sacrificăm, Daniela. E singura modalitate funcțională pentru binele tău și al lui Charlie. Te rog! Dă-mi voie să fac ceea ce trebuie ca să aveți din nou o viață liniștită în Chicago.
Când ne întoarcem în casă, Charlie e la aragaz, întorcând clătite.
- Miroase grozav! constat eu, iar el mă întreabă:
- Vrei să prepari tu desertul tău cu fructe?
- Sigur că da.
Caut câteva clipe un cuțit și un tocător, apoi mă așez lângă fiul meu, curățând mere și tăindu-le cubulețe, pentru a le pune apoi la fiert în sirop de arțar.
Afară, soarele urcă tot mai sus pe boltă, scăldând pădurea în lumină.
Mâncăm toți trei și vorbim relaxați. Sunt momente în care atmosfera dintre noi pare una aproape normală, iar gândul că acesta e probabil ultimul mic dejun pe care-l iau împreună cu ei trece undeva într-un plan secund al minții.
După prânz, mergem pe jos până în oraș, pe mijlocul unui drum de țară al cărui asfalt s-a uscat sub razele soarelui, cu petice de zăpadă în locurile umbrite.
Ne cumpărăm haine de la un magazin cu produse la mâna a doua, după care mergem la un cinematograf din centru, unde vedem un film lansat cu șase luni în urmă. O comedie romantică aiurită - exact ce ne trebuia. Rămânem în sală până când se termină genericul de final și se aprind luminile, iar când ieșim, observăm că cerul a început deja să se întunece.
Ajunși la periferie, ne încercăm norocul la singurul restaurant deschis în zonă, Ice River Roadhouse. Ne așezăm la bar. Daniela comandă un pinot noir, iar eu o bere pentru mine și o cola pentru Charlie.
Localul e aglomerat, fiind singurul care funcționează în cursul săptămânii în Ice River, Wisconsin.
Comandăm și de mâncare. Eu beau și o a doua bere, apoi și pe a treia. În scurt timp, suntem amândoi ușor amețiți, pe fondul crescut al zarvei din local. Ea îmi pune o mână pe picior. Ochii îi lucesc de la vin și e grozav să fiu din nou atât de aproape de ea. Încerc să nu mă gândesc că e pentru ultima dată când trăiesc fiecare mic detaliu al prezenței ei, dar faptul că știu asta mă apasă greu.
Localul e din ce în ce mai plin și delicios de animat. O formație își pregătește instrumentele pe o mică scenă din spate.
Sunt cherchelit. Nu agresiv și nici buimac, ci doar perfect energizat.
Dacă mă gândesc la orice altceva în afara momentului prezent, risc să clachez, așa că nu mă gândesc decât la momentul prezent.
Cei patru membri ai formației cântă muzică country și, nu peste mult timp, dansez împreună cu Daniela în mijlocul celorlalte cupluri de pe ring. Trupul îi e lipit de al meu și, între acordurile de chitară și felul în care mă privește, nu mai vreau nimic altceva decât s-o duc în patul nostru șubred, cu tăblia desprinsă, și să dăm jos de pe pereți toate pozele înrămate.
Râdem - și eu, și Daniela - fără să știm bine de ce.
- Sunteți terminați amândoi, constată Charlie.
Poate că exagerează, dar nu mult.
- Trebuia să ne eliberăm de tensiune, spun eu în chip de explicație.
Dar el se întoarce spre Daniela și spune:
- Nu ne-am simțit la fel în ultima lună, nu-i așa?
Ea mă privește.
- Nu, nu ne-am simțit la fel.
Pornim pe autostradă în întuneric. Nu se zăresc lumini de faruri nici în față, nici în spate. Pădurea e tăcută. Nu suflă nici măcar o adiere de vânt.
Aerul e neclintit ca într-un tablou.
Încui ușa dormitorului. Daniela mă ajută să scot salteaua de pe cadrul patului.
O așezăm pe podea, stingem lumina și ne dezbrăcăm.
În cameră e frig, cu toate că aeroterma e în funcțiune. Ne înghesuim sub pături, goi și tremurând. Pielea ei e catifelată și rece, lipită de a mea, iar buzele îi sunt moi și calde.
O sărut. Îmi spune că vrea să mă simtă în ea atât de adânc, încât să o doară.
Faptul că sunt împreună cu ea nu e doar ca și când aș fi acasă, ci definește însăși ideea de acasă.
Îmi amintesc că așa am simțit și în urmă cu cincisprezece ani, când am făcut dragoste cu ea prima dată. Am simțit că găsisem un lucru pe care nici măcar nu știusem că-l caut. Și este cu atât mai adevărat în noaptea asta, când podeaua geme încetișor sub noi, iar razele de lună se furișează printre perdele doar atât cât să-i lumineze fața în timp ce, cu capul dat pe spate, deschide gura și-mi șoptește numele fierbinte.
Suntem transpirați, cu inimile răpăind neauzite. Daniela își trece degetele prin părul meu și mă privește în întuneric cu acea expresie pe care o iubesc atât de mult la ea.
- Ce e? o întreb.
- Charlie avea dreptate.
- În ce privință?
- Cu ce-a zis când ne întorceam de la restaurant. Chiar n-a mai fost așa de când a venit Jason 2. Tu nu poți fi înlocuit. Nici măcar de tine însuți. Mă tot gândesc la felul în care ne-am cunoscut. Am fi putut întâlni atunci pe oricine altcineva. Însă tu ai fost cel care a apărut la petrecere și m-a salvat de nesuferitul acela. Știu că relația noastră are la bază, pe de o parte, scânteia electrică dintre noi, dar cealaltă parte a ei este la fel de miraculoasă: faptul că ai intrat în viața mea exact în momentul acela. Tu, nu altcineva. Din unele puncte de vedere, nu ți se pare că amănuntul ăsta e chiar mai incredibil decât conexiunea dintre noi în sine? Faptul că ne-am găsit, pur și simplu?
- E remarcabil, într-adevăr.
- Și mi-am dat seama că exact același lucru s-a întâmplat și ieri. Dintre toate versiunile lui Jason, tu ai fost cel care a pus la cale înscenarea aceea trăsnită de la local, care te-a dus în închisoare și care ne-a reunit pe toți trei în siguranță.
- Cu alte cuvinte, vrei să spui că e mâna sorții.
Ea zâmbește.
- Ceea ce cred că vreau să spun e că ne-am găsit unul pe altul încă o dată.
Facem dragoste din nou și pe urmă adormim.
La un moment dat, în miez de noapte, mă trezește și-mi șoptește la ureche:
- Nu vreau să pleci.
Mă întorc pe o parte, cu fața la ea. Are ochii larg deschiși în întuneric.
Mă doare capul. Gura mi s-a uscat. Sunt încă în faza aceea intermediară dintre beție și mahmureală, când plăcerea se transformă treptat în durere.
- Dacă am continua, pur și simplu, să mergem mai departe? mă întreabă ea.
- Încotro?
- Nu știu.
- Și lui Charlie ce i-am spune? Are prieteni, poate chiar și o iubită... Îi cerem să uite de ei și gata? Când, în sfârșit, s-a adaptat bine la școală...
- Știu. Nu-mi place nici mie, dar, da, asta i-am spune.
- Dar casa și lumea în care trăim, prietenii, munca pe care o facem... Sunt lucrurile care ne definesc.
- Dar nu numai ele. Atât timp cât suntem împreună, eu știu exact cine sunt.
- Daniela, nu-mi doresc nimic mai mult decât să fiu cu tine, dar dacă mâine n-o să fac ce mi-am propus, tu și Charlie nu veți fi niciodată în siguranță. Și, orice s-ar întâmpla, pe mine tot mă veți avea.
- Dar nu vreau o altă versiune a ta. Te vreau pe tine.
Mă trezesc în întuneric cu o durere care-mi pulsează în cap și cu gura uscată ca hârtia. Îmbrac blugii și cămașa, apoi cobor scara.
Cum aseară n-am mai făcut focul, singura sursă de lumină de la parter este o mică lampă de veghe dintr-o priză de deasupra blatului din bucătărie.
Iau un pahar din dulap și-l umplu cu apă de la robinet. Îl beau pe tot și-l umplu din nou.
Termostatul deconectează încălzirea centrală. Stau în fața chiuvetei și beau apa rece.
În cabană este atât de liniște, încât aud scândurile podelei trosnind atunci când fibrele de lemn se contractă și se dilată în diverse colțuri ale casei. Prin fereastra de deasupra chiuvetei, privesc pădurea fără s-o văd.
Sunt fericit că Daniela mă vrea pe mine, dar nu știu ce să fac mai departe. Nu știu cum să-i feresc de pericole. Simt că mi se învârte capul.
Dincolo de Jeep, o mișcare îmi atrage atenția. O umbră traversând zăpada.
Adrenalina îmi năvălește în vene. Las paharul din mână, mă duc la ușă și mă încalț cu ghetele. Pe verandă, îmi închei cămașa și pășesc în zăpada frământată dintre mașină și treptele casei. Ocolesc apoi Jeepul.
Acolo!
Pot vedea acum ce anume mi-a atras privirea în bucătărie. Încă se mișcă în timp ce mă apropii. Și e mai mare decât mi s-a părut la început. E cât un om. Nu! Dumnezeule! Chiar e un om.
Poteca pe care a urmat-o se distinge clar după dârele de sânge care, în lumina cerului înstelat, par negre. Geme în vreme ce se târăște spre veranda casei. N-o să reușească.
Ajung lângă el și mă las jos, în genunchi.
Sunt eu, cu tot cu jacheta, rucsacul cu sigla Velocity Laboratories și firul de ață de pe deget.
Se ține cu o mână de abdomen și printre degete îi șiroiește sângele. Ridică ochii spre mine cu cea mai disperată privire pe care am văzut-o vreodată.
- Cine te-a rănit? îl întreb.
- Unul dintre noi.
- Cum m-ai găsit aici?
Tușește, împroșcând în aer stropi sângerii.
- Ajută-mă!
- Câți dintre noi sunt aici?
- Cred că o să mor.
Mă uit în jur. N-am nevoie decât de o secundă ca să zăresc perechea de urme însângerate care duc de la acest Jason spre Jeep și apoi undeva după colțul cabanei.
Muribundul Jason îmi rostește numele. Numele nostru. Mă imploră să-l ajut.
Vreau să-l ajut, dar nu mă pot gândi decât la faptul că ne-au găsit. Cumva, ne-au găsit.
- Nu-i lăsa să-i facă ei rău, îmi șoptește.
Îmi întorc privirea spre mașină. N-am observat la început, dar acum văd că toate pneurile au fost tăiate. Undeva, nu departe, aud zgomot de pași în zăpadă. Caut semne de mișcare în jur, dar lumina palidă a stelelor nu are nicio șansă în desișul pădurii.
- Nu sunt gata să mor, bâiguie el.
Îl privesc în ochi și simt cum panica crește în mine.
- Dacă ăsta e sfârșitul, îi spun, fii curajos!
Un foc de armă sparge tăcerea. Pare că s-a auzit din spatele cabanei, dinspre lac. O iau la fugă prin zăpadă, trec de Jeep și alerg spre intrarea în casă, încercând să înțeleg ce se întâmplă.
Dinăuntru o aud pe Daniela strigându-mă.
Urc treptele și dau ușa de perete. Ea coboară de la etaj înfășurată în pătură, pe fondul luminii care se revarsă din dormitor. Charlie iese din bucătărie. Încui ușa în spatele meu în clipa în care Daniela și Charlie ajung în holul de la intrare.
- A fost un foc de armă? întreabă ea.
- Da.
- Ce se petrece?
- Ne-au găsit.
- Cine?
- Eu.
- Cum e posibil?!
- Trebuie să plecăm imediat. Urcați amândoi în dormitor, îmbrăcați-vă și strângeți lucrurile. Mă duc să verific dacă ușa din spate e încuiată, apoi urc și eu.
Se duc împreună.
Ușa din față e încuiată. Singura modalitate de a mai intra în casă e prin ușile din sticlă care dau din veranda închisă în camera de zi.
Mă duc în bucătărie. Daniela și Charlie se așteaptă să le spun ce e de făcut mai departe. Și n-am nici cea mai vagă idee. Mașina n-o putem lua. Va trebui să plecăm pe jos. Când intru în camera de zi, mintea îmi e năpădită de un torent de gânduri.
Ce trebuie să luăm cu noi? Telefoane. Bani. Unde-s banii noștri? Într-un plic, în sertarul de jos al comodei din dormitor. De ce altceva mai avem nevoie? Ce nu ne putem permite să uităm? Câte versiuni ale mele ne-au urmărit până aici? O să mor în noaptea asta? Ucis de mine însumi?
Bâjbâi în întuneric, pe lângă canapea, spre ușile din sticlă. Când încerc să văd dacă e încuiată, îmi dau seama că n-ar trebui să fie atât de frig aici.
Înseamnă că ușile au fost deschise recent. Cu câteva secunde în urmă, probabil. Acum sunt încuiate și nu-mi amintesc să le fi încuiat eu.
Prin sticla lor văd ceva în curte, dar e prea întuneric ca să disting vreun detaliu. Cred că ceva se mișcă.
Trebuie să ajung la familia mea.
Când mă răsucesc pentru a mă îndepărta de ușile de sticlă, cineva se ridică din spatele canapelei. Inima mi se oprește în piept.
Se aprinde o lumină. Mă văd pe mine însumi la trei metri distanță, cu o mână pe întrerupătorul electric și cu cealaltă ațintind o armă spre mine. Acest Jason nu are pe el decât o pereche de boxeri, iar mâinile îi sunt mânjite de sânge.
Ocolește canapeaua cu arma îndreptată spre fața mea și spune încet:
- Scoate-ți hainele.
E ușor de identificat grație cicatricei de pe față. Arunc o privire în spate, prin ușile din sticlă.
Becul aprins iluminează suficient curtea încât să remarc o grămadă de haine - ghete Timberland și o canadiană - și un alt Jason zăcând pe o parte, cu capul într-o baltă de sânge și cu gâtul tăiat.
- A doua oară nu-ți mai spun! mă amenință el.
Încep să-mi deschei nasturii cămășii.
- Ne cunoaștem, îi spun.
- Evident.
- Nu la asta mă refer. Tăietura de pe fața ta... Am băut o bere împreună în urmă cu două nopți.
Văd că își amintește, dar informația nu-l descumpănește, așa cum sperasem.
- Asta nu schimbă cu nimic ceea ce trebuie să se întâmple. Ăsta e sfârșitul, frate. În locul meu, ai face la fel, știi bine.
- Nu, n-aș face la fel. Așa am crezut inițial, dar n-aș face-o.
Îmi scot cămașa și o arunc spre el.
Știu ce are de gând. Să se îmbrace în hainele mele. Să se ducă la Daniela prefăcându-se că sunt eu. Va trebui să-și redeschidă tăietura de pe față, ca să pară o rană recent căpătată.
- Aveam un plan pentru a o proteja, îi spun.
- Mda, am citit despre el. Dar nu mă sacrific eu pentru ca altul să trăiască împreună cu soția și cu fiul meu. Scoate și blugii!
Încep să-i desfac și între timp mă gândesc că am greșit: nu suntem toți la fel.
- Câți dintre noi ai ucis în seara asta? îl întreb.
- Patru. Și sunt gata să mai ucid o mie, dacă e nevoie.
În timp ce-mi scot blugii încet, continui să vorbesc:
- S-a întâmplat ceva cu tine acolo, în cub, în lumile acelea despre care mi-ai povestit. Ce s-a petrecut de ai devenit așa?
- Poate că tu nu-i vrei suficient de mult. Și dacă lucrurile stau astfel, înseamnă că nu-i meriți mai...
Îi arunc blugii în față și mă năpustesc spre el.
Îmi înfășor brațele în jurul coapselor lui, îl ridic cu toată forța de care sunt în stare și mă reped cu el drept spre perete, izbindu-l și tăindu-i răsuflarea. Arma îi cade pe podea. O proiectez în bucătărie cu o lovitură de picior și, când Jason se prăbușește, îmi înfig genunchiul în fața lui. Aud un trosnet de os. Îl înhaț de cap și-mi pregătesc genunchiul pentru o nouă lovitură, dar el îmi trage piciorul stâng de sub mine.
Cad și ceafa mi se izbește atât de tare de podeaua din lemn, încât văd explozii de lumină. În clipa următoare, Jason e peste mine, cu sângele curgându-i din fața strivită, cu o mână încleștată în jurul gâtului meu. Când mă pocnește, simt cum obrazul mi se crapă într-o răbufnire de durere sub ochiul stâng. Apoi mă lovește încă o dată. Clipesc prin perdeaua de lacrimi și sânge, iar când privirea mi se limpezește, văd că are în mână un cuțit.
O detunătură de armă. Urechile îmi țiuie. O gaură mică și neagră se cască în sternul lui; sângele țâșnește din ea, șiroindu-i pe piept. Cuțitul îi cade pe podea, lângă mine. Îl văd înfigându-și un deget în gaură, încercând s-o astupe, dar sângele îi curge în continuare.
Trage aer în piept chinuit și hârâind și ridică privirea spre cel care l-a împușcat.
Întorc și eu capul, atât cât să văd un alt Jason cu arma îndreptată spre el. E proaspăt bărbierit și poartă jacheta neagră din piele pe care Daniela mi-a dăruit-o în urmă cu zece ani, de aniversarea noastră. Pe mâna stângă îi lucește o verighetă din aur.
Verigheta mea.
Jason 2 apasă din nou pe trăgaci, iar următorul glonț izbește tâmpla celui care m-a atacat, doborându-l la podea. Mă răsucesc și mă ridic încet. Scuip sânge, iar fața îmi arde.
Jason 2 îndreaptă arma spre mine. O să tragă, îmi spun.
Îmi văd moartea venind și nu mai am cuvinte - mă bântuie doar o imagine fugară a mea pe când eram copil, la ferma din Iowa a bunicilor. O zi caldă de primăvară. Un cer nesfârșit. Lanuri de porumb. Alerg prin curte cu o minge la picior, spre fratele meu, care apără „poarta” - locul gol dintre doi arțari. Și mă întreb: oare de ce e asta ultima mea amintire în pragul morții? Atunci să fi fost eu cel mai fericit? Atunci să fi fost cu adevărat eu însumi?
- Oprește-te!
Daniela stă în ușa bucătăriei, complet îmbrăcată. Se uită la Jason 2. Se uită la mine. La Jason cu o gaură de glonț în cap. La Jason de pe verandă, cu gâtul tăiat. Și nu știu cum, fără nici măcar un tremur în glas, reușește să întrebe:
- Unde e soțul meu?
Preț de un moment, Jason 2 pare descumpănit.
Eu îmi șterg sângele din ochi.
- Aici sunt.
- Ce-am făcut în seara asta? întreabă ea.
- Am dansat pe o muzică country proastă, apoi am venit acasă și am făcut dragoste, răspund.
Apoi, întorcându-mă spre bărbatul care mi-a furat viața, adaug:
- Tu ești cel care m-a răpit?
El privește spre Daniela.
- Știe deja totul, spun eu. N-are niciun rost să minți.
- Cum ai putut să-mi faci așa ceva? întreabă Daniela. Mie și familiei noastre?
Charlie apare și el lângă mama lui, încercând să asimileze scena cutremurătoare pe care o vede.
Jason 2 se uită la ea, apoi la Charlie. Se află la vreo doi metri distanță de mine, însă eu sunt încă pe podea. N-aș putea să ajung la el înainte să apese pe trăgaci. „Ține-l de vorbă”, îmi spun.
- Cum ne-ai găsit? îl întreb.
- Telefonul lui Charlie are o aplicație de tip „Găsește-mi celularul”.
- Am deschis-o doar o dată, pentru un singur SMS, seara trecută. Nu voiam ca Angela să creadă că o ignor.
- Iar ceilalți? continui să-l întreb pe Jason 2.
- Nu știu. Cred că m-au urmărit până aici.
- Câți sunt?
- N-am idee. Aveam, spune el mai departe, întorcându-se din nou spre Daniela, tot ce mi-am dorit vreodată, cu excepția ta. Gândul la tine mă bântuia mereu. Gândul la ce-ar fi putut fi. De asta...
- Atunci, ar fi trebuit să rămâi alături de mine acum cincisprezece ani, când ai avut șansa asta.
- Așa, n-aș mai fi construit cubul.
- Și de ce ar fi fost lucrul ăsta atât de îngrozitor? Uită-te în jur acum. Munca ta de-o viață a cauzat și altceva decât durere?
- Fiecare moment, fiecare clipă ne oferă o alegere, continuă el. Dar viața nu e perfectă. Facem de multe ori alegeri greșite și ajungem să trăim cu regrete permanente. Crezi că există ceva mai rău decât asta? Eu am construit ceva ce poate pune capăt oricăror regrete. Ceva care-ți permite să găsești lumile în care ai făcut alegerile corecte.
- Numai că nu așa funcționează viața, ripostează Daniela. Îți asumi alegerile, trăiești cu ele și înveți din ele. Nu încerci să păcălești sistemul.
Încet, abia simțit, îmi transfer greutatea asupra picioarelor. El însă observă și se răstește:
- Nici să nu încerci!
- Și ce faci, mă ucizi în fața lor? Serios?
- Ai avut visuri extraordinare, îmi spune el. Ai fi putut să rămâi în lumea mea, în viața pe care eu am construit-o, și să ți le împlinești.
- Ah, așa justifici tu tot ce ai făcut?
- Știu perfect cum funcționează mintea ta. Aversiunea pe care o încerci zi de zi când te duci spre colegiu, să predai, întrebându-te: Asta să fie tot? Poate că ești suficient de curajos încât să recunoști lucrul ăsta. Sau poate că nu.
- N-ai tu dreptul...
- Ba chiar am dreptul să te judec, Jason, fiindcă eu sunt tu. Poate că ne-am scindat în lumi diferite cu cincisprezece ani în urmă, dar structural suntem una și aceeași persoană. Nu te-ai născut ca să predai fizică la colegiu. Și să te uiți cum oameni ca Ryan Holder primesc aprecieri care ți s-ar fi cuvenit ție. Nu există nimic imposibil pentru tine. Eu știu asta, fiindcă mie mi-a reușit totul. Uită-te la ce am construit! Pot să mă trezesc în fiecare dimineață în casa ta și să mă uit în oglindă cu capul sus, fiindcă am obținut tot ce mi-am dorit. Tu poți să spui același lucru despre tine? Ce-ai realizat tu în schimb?
- Mi-am clădit o viață împreună cu ei.
- Ți-am oferit - ne-am oferit și mie, și ție - tot ce-și dorește fiecare ființă în secret: șansa de a trăi două vieți. Cele mai bune două vieți ale noastre.
- Eu nu vreau două vieți. Eu îi vreau pe ei.
Privesc spre soția mea și spre fiul meu.
- Iar eu, îi spune Daniela lui Jason 2, îl vreau pe el. Te rog! Dă-ne viața înapoi! Nu trebuie să faci așa ceva!
Chipul lui devine împietrit. Pleoapele i se îngustează. Face un pas spre mine.
- Nu! strigă Charlie.
Arma e la o palmă de fața mea. Mă uit în ochii dublurii mele și întreb:
- Deci mă ucizi. Și mai departe? Ce realizezi cu asta? Tot n-o să te vrea în viața ei.
Mâna îi tremură. Charlie se repede spre Jason 2 și strigă:
- Să nu te atingi de el!
- Stai pe loc, Charlie! exclam, fără a-mi lua privirea de la țeava armei. Ai pierdut, Jason!
Charlie continuă să se apropie și, deși Daniela încearcă să-l țină, el își smucește brațul din strânsoarea ei. Surprins de mișcare, Jason 2 își ia ochii de la mine pentru o fracțiune de secundă. Îi lovesc arma din mână, înșfac cuțitul de pe jos și i-l înfig în stomac. Lama pătrunde aproape fără nicio rezistență. În picioare acum, smulg cuțitul din rană și, în timp ce Jason 2 se prăvălește peste mine, prinzându-mă de umeri, lovesc din nou.
Din nou și din nou și din nou.
Sângele îi năvălește prin cămașă și mi se revarsă pe mâini, răspândind în aer un iz de rugină. Degetele îi sunt încleștate în umerii mei, iar cuțitul i-a rămas împlântat în abdomen.
Mă gândesc la el și la viața lui împreună cu Daniela și atunci răsucesc lama, apoi o smulg și-l împing departe de mine. Se clatină pe picioare. Trăsăturile i se contorsionează. Își duce mâinile la stomac, în timp ce sângele îi curge șiroaie printre degete. Genunchii îi cedează. Alunecă în șezut, apoi cade pe o parte cu un geamăt, cu capul pe podea.
Schimb o privire cu Daniela și cu Charlie. Mă aplec apoi spre Jason 2, care continuă să geamă, îi caut în buzunare și găsesc cheile de la mașină.
- Unde e Suburbanul? îl întreb.
Îmi răspunde, dar trebuie să-mi cobor urechea până aproape de gura lui ca să disting ce spune.
- La patru sute de metri după ieșirea de pe autostradă. Pe marginea drumului.
Îmi iau hainele pe care le-am dezbrăcat cu numai câteva momente în urmă și le trag repede pe mine. După ce-mi închei cămașa, mă aplec să-mi leg șireturile ghetelor și arunc o privire spre Jason 2, care sângerează pe dușumeaua cabanei.
Iau arma de pe podea și-i șterg mânerul cu blugii.
Trebuie să plecăm de aici. Cine știe câți alții mai vin încoace?
Dublura mea îmi rostește numele.
Mă întorc și-l văd ținând verigheta între degetele scăldate de sânge. Mă apropii, o iau și mi-o pun pe deget, peste firul de ață, dar când încerc să mă îndepărtez, Jason 2 mă prinde de braț și mă trage spre el. Încearcă să-mi spună ceva.
- Nu te aud, exclam.
- Caută... în... torpedo.
Charlie se apropie, mă cuprinde cu brațele și mă strânge lângă el, străduindu-se să-și înăbușe lacrimile, dar umerii i se scutură și hohotele izbucnesc. Plânge la pieptul meu ca un copil și nu pot să nu mă gândesc la ororile pe care tocmai le-a văzut, iar asta îmi aduce și mie lacrimi în ochi.
Îi cuprind fața în palme și-i spun încet:
- Mi-ai salvat viața. Dacă n-ai fi încercat să-l oprești, eu n-aș fi avut nicio șansă.
- Serios?
- Serios. Cât despre telefonul tău, o să-l calc în picioare, o să-l fac zob. Dar acum trebuie să plecăm. Ieșim pe ușa din spate.
Dăm fuga în camera de zi, ocolind băltoacele de sânge. Descui ușile de sticlă și, în vreme ce Daniela și Charlie ies pe veranda închisă, mă uit înapoi, spre omul care a provocat tot acest dezastru. Ochii îi sunt încă deschiși, clipind rar și privindu-ne cum plecăm.
Ies și închid ușile după mine. Trebuie să trec prin dâra de sânge lăsată de un alt Jason ca să ajung la ușa verandei.
Și nu știu încotro s-o luăm. Ne îndreptăm spre țărmul lacului, spre nord, printre copaci. Fața apei e neagră și neclintită, ca obsidianul. Mă tot uit în jur după alți Jason; în orice clipă, unul dintre ei poate sări din dosul unui copac, ca să mă ucidă.
După o sută de metri, lăsăm lacul în spate și cotim în direcția drumului.
Patru focuri de armă răsună dinspre cabană.
Acum alergăm, gâfâind prin zăpada înaltă. Valul de adrenalină mă face să nu simt durerea rănilor de la față, dar mă întreb cât timp mai rezist astfel. Ajungem la marginea pădurii, la drum. Mă opresc pe linia dublă din mijlocul asfaltului și pentru o clipă nu se aude decât tăcere dinspre pădure.
- Încotro? mă întreabă Daniela.
- Spre nord.
Pornim din nou în pas alergător pe mijlocul drumului.
- O văd! strigă Charlie.
Exact în față, pe marginea din dreapta a carosabilului, zăresc spatele Suburbanului nostru, pe jumătate ascuns între copaci. Urcăm în grabă și, când rotesc cheia în contact, sesizez o mișcare în oglinda laterală - o umbră venind în goană spre noi, pe drum. Pornesc motorul, cobor frâna de mână și bag în viteză.
Trag tare de volan, răsucind Suburbanul cu 180 de grade, și apăs accelerația până la podea.
- Aplecați-vă!
- De ce? întreabă Daniela.
- Aplecați-vă doar!
Accelerăm în întunericul înconjurător. Aprind farurile. Lumina lor cade exact asupra lui Jason, oprit pe mijlocul drumului, cu o armă îndreptată spre mașină.
Văd o scânteiere de foc. Un glonț străpunge parbrizul și se înfige în tetieră, la două degete de urechea mea dreaptă. O altă scânteiere, un alt glonț.
Daniela țipă.
Cât de smintită trebuie să fie această versiune a mea, încât să riște să-i lovească pe Charlie și pe Daniela?!
Jason încearcă să sară într-o parte din drum, dar o face cu o jumătate de secundă prea târziu. Colțul din dreapta al barei din față îi lovește șoldul, iar efectul e devastator: îl răsucește cu o smucitură, iar capul i se izbește atât de tare de geamul portierei, încât sparge sticla.
În oglinda retrovizoare îl văd rostogolindu-se pe asfalt, rămas în spate tot mai mult.
- E cineva rănit? întreb.
- Eu nu, răspunde Charlie.
Daniela se ridică din nou pe banchetă.
- Daniela?
- Sunt bine, spune ea, scuturându-și fragmente de sticlă securizată din păr.
Accelerăm pe autostrada cufundată în întuneric.
Nimeni nu rostește nici măcar un cuvânt. E ora trei dimineața și mașina noastră e singura de pe drum.
Aerul șuieră prin găurile lăsate de glonț în parbriz, iar zgomotul pătrunde asurzitor prin geamul spart de lângă Daniela.
- Mai ai telefonul la tine? o întreb.
- Da.
- Dă-mi-l! Și pe al tău, Charlie.
Mi le întind amândoi, iar eu deschid puțin geamul portierei și le arunc afară.
- Vor continua să vină după noi, nu-i așa? întreabă Daniela. Nu se vor opri niciodată.
Are dreptate. Nu putem avea încredere în ceilalți Jason. Am greșit când mi-a venit ideea loteriei.
- Credeam că am găsit un mod de rezolvare a situației, spun cu glas tare.
- Și atunci, ce facem?
Extenuarea aproape că mă doboară, iar fața mă doare din ce în ce mai tare. Întorc capul spre Daniela.
- Deschide torpedoul, îi spun.
- Și ce să caut?
- Nu știu sigur.
Scoate dinăuntru manualul Suburbanului.
Documentele mașinii. Un manometru. O lanternă. Și o punguță din piele care mi-e foarte cunoscută.
CINCISPREZECE
Suntem încă în Suburbanul străpuns de gloanțe, într-o parcare pustie. Am condus toată noaptea.
Îmi studiez fața în oglindă. Ochiul stâng e vânăt și foarte umflat, iar pielea de pe obraz e neagră din cauza sângelui acumulat dedesubt. Doare cumplit la atingere.
Mă uit peste umăr la Charlie și apoi la Daniela. Ea întinde mâna și îmi mângâie ceafa cu vârfurile degetelor. Apoi întreabă:
- Ce altă opțiune avem?
- Charlie? E și decizia ta.
- Nu vreau să plecăm.
- Știu.
- Dar cred că n-avem încotro.
Un gând bizar îmi trece prin minte, ca un nor fugar într-o zi de vară. Suntem, fără vreo umbră de îndoială, la capăt. Tot ce-am construit - casă, slujbele, prieteniile, viața noastră împreună... - totul s-a dus. Nu ne mai avem decât unii pe alții, nimic altceva, și totuși, în clipa asta sunt mai fericit decât am fost vreodată.
Soarele dimineții se strecoară prin crăpăturile din acoperiș, desenând petice de lumină de-a lungului holului întunecat și dezolant.
- Locul ăsta arată grozav, constată Charlie.
- Știi încotro mergem? mă întreabă Daniela.
- Din nefericire, aș putea ajunge acolo chiar și legat la ochi.
Continui să-i ghidez pe culoarele părăsite, istovit de-a dreptul. Nu mă mai țin în picioare decât cafeina și frica. Mi-am înfipt la spate, în cureaua blugilor, arma pe care am luat-o din cabană, iar sub braț am punguța din piele a lui Jason 2. Îmi dau seama că, rulând spre South Side în lumina zorilor, n-am aruncat nici măcar un ochi la clădirile din centru. O ultimă privire ar fi fost o idee bună. Simt o umbră de regret, dar mi-o înăbuș imediat.
Mă gândesc la toate nopțile în care, întins în pat, mă întrebam cum ar fi fost dacă lucrurile ar fi stat altfel, dacă n-aș fi apucat-o pe drumul la capătul căruia am devenit tată și un banal profesor de fizică, în loc să ajung o celebritate în domeniul meu. Cred că totul s-a redus, de fapt, la dorința de a obține ceea ce nu aveam - ceea ce bănuiam că aș fi putut avea dacă aș fi făcut alte alegeri în viață.
Dar adevărul e că am făcut acele „alte” alegeri. Fiindcă eu nu sunt doar eu, cel de aici.
Conceptul meu de identitate s-a transformat radical: sunt doar o fațetă a unei entități infinit fațetate pe nume Jason Dessen, care a făcut toate alegerile posibile și a trăit fiecare viață imaginabilă.
Nu pot să nu mă gândesc că suntem, de fapt, mai mult decât suma propriilor noastre alegeri și că toate drumurile pe care am fi putut apuca la un moment dat intervin într-un fel sau altul în matematica identității noastre.
Dar niciunul dintre ceilalți Jason nu contează. Nu vreau viața niciunuia dintre ei. O vreau pe a mea.
Fiindcă, în ciuda dezastrului în care s-a transformat totul aici, n-aș vrea să fiu nicăieri altundeva decât alături de această Daniela și de acest Charlie. Dacă s-ar schimba fie și un detaliu minuscul, ei n-ar mai fi cei pe care-i iubesc eu. Urcăm încet scara spre sala generatoarelor, pașii noștri stârnind ecouri în spațiul vast.
Ajungem la primul palier și Daniela spune:
- E cineva acolo, jos.
Mă opresc. Mă uit în bezna de dedesubt și simt cum mi se usucă gura. Văd un bărbat ridicându-se de pe pardoseală. Apoi altul de lângă el. Și altul.
Pretutindeni în bezna dintre ultimul generator și cub, nenumărate versiuni ale mele se ridică în picioare. Rahat!
Au venit devreme, pentru loterie. Sunt cu zecile. Și toți ne privesc.
Îmi întorc privirea în sus, pe scară, și sângele îmi năvălește în urechi cu atâta forță, încât acoperă pentru o clipă orice alt sunet, într-un șuvoi panicat de zgomot alb.
- Nu mai fugim, decide Daniela, care îmi ia arma de la brâu și își trece brațul pe sub al meu. Charlie, ia-l pe tata de celălalt braț și nu-i da drumul orice s-ar întâmpla.
- Ești sigură că facem ce trebuie? o întreb.
- Mai mult decât sigură.
Cu Charlie și cu Daniela lipiți de mine, cobor lent ultimele trepte, pășind apoi pe pardoseala din ciment.
Dublurile mele sunt interpuse între noi și cub.
În sală se simte lipsa de oxigen. Singurele sunete care se aud sunt pașii noștri și vântul, care suflă prin ramele fără geamuri ale ferestrelor de sus.
Daniela răsuflă întretăiat. Mâna lui Charlie e umedă într-a mea.
- Continuăm să mergem, le spun.
Unul dintre ei face un pas în față.
- Nu asta ne-ai propus tu, exclamă el.
- Situația s-a schimbat. Câțiva dintre noi au încercat azi-noapte să mă ucidă și...
- Unul dintre voi, intervine Daniela, a tras asupra mașinii noastre, cu Charlie înăuntru. Până aici! S-a terminat!
Și mă trage după ea înainte. Ne apropiem de ei. Nu se dau la o parte.
- Dar acum ești aici, spune unul dintre ei. Să tragem la sorți.
Daniela mă strânge de braț și mai tare, apoi rostește:
- Eu și Charlie urcăm în cub împreună cu acest Jason. Dacă ar exista o altă cale..., adaugă, iar vocea i se frânge. Încercăm să procedăm cât mai bine cu putință!
E inevitabil: îl privesc în ochi pe cel mai apropiat Jason, iar invidia și gelozia lui sunt palpabile. Îmbrăcat în haine zdrențuite, emană un aer de disperare și neajutorare.
- De ce să te alegi tu cu ea? mârâie el spre mine.
- Asta n-are nicio legătură cu el, îi răspunde cel din spatele lui. Important e ce vrea ea. Ce-și dorește fiul nostru. Asta e tot ce contează acum. Lăsați-i să treacă! Haideți, toți!
Mulțimea începe să se despartă. Înaintăm încet printre șirurile de versiuni ale mele.
Unii dintre ei plâng. Lacrimi fierbinți, de furie și disperare.
Plâng și eu.
Și Daniela.
Și Charlie.
Alții rezistă, stoici și încordați.
În sfârșit, ultimul dintre ei se trage într-o parte.
Cubul se înalță drept în față, cu ușa larg deschisă. Mai întâi intră Charlie, urmat de Daniela.
Încă aștept să se întâmple ceva și inima îmi bate nebunește în piept. În momentul de față, nimic nu m-ar mai surprinde.
Trec pragul, pun mâna pe ușă și arunc o ultimă privire în lumea mea. E o imagine pe care n-o voi uita niciodată.
Lumina pătrunde prin ferestre și se revarsă asupra generatoarelor, în timp ce aproximativ cincizeci de versiuni ale mele privesc spre cub, într-o tăcere stranie, siderată și deznădăjduită.
Mecanismul care încuie ușa anclanșează. Yala se blochează.
Aprind lanterna și îmi privesc familia.
Pentru o clipă, Daniela pare în pragul colapsului, dar reușește să-și păstreze stăpânirea de sine.
Scot seringile, acele și fiolele. Pregătesc totul, la fel ca în vremurile trecute.
Îl ajut pe Charlie să-și suflece mâneca până deasupra cotului.
- Prima dată, efectul e mai intens. Ești gata?
Încuviințează cu o înclinare a capului.
Îi țin brațul nemișcat, îi înțep vena, trag puțin de piston și văd un strop de sânge amestecându-se cu lichidul din seringă. În vreme ce compusul lui Ryan i se revarsă în sânge, Charlie dă ochii peste cap și alunecă pe podea, sprijinit de perete.
Leg garoul pe brațul meu.
- Cât timp durează efectul? mă întreabă Daniela.
- Cam o oră.
Charlie se ridică în șezut.
- Te simți bine? îl întreb.
- A fost o senzație ciudată, răspunde el.
Îmi injectez și eu compusul. Au trecut câteva zile de când l-am folosit ultima dată, iar drogul mă zdruncină mai tare decât de obicei.
După ce îmi revin, iau și ultima seringă.
- E rândul tău, iubita mea.
- Nu suport acele!
- Nu-ți face griji! Am ajuns să mă pricep destul de bine la injecții.
În scurt timp, suntem toți trei sub efectul drogului. Daniela îmi ia lanterna din mână și se îndepărtează de ușă. În lumina care scaldă coridorul, mă uit la chipul ei. Apoi, la chipul fiului meu. Par speriați amândoi. Stupefiați. Îmi amintesc de prima zi în care am văzut eu însumi coridorul, de spaima și de uluirea care m-au copleșit.
De senzația că mă aflu în mijlocul neantului. Între lumi.
- Cât de departe se întinde? întreabă Charlie.
- Nu are sfârșit.
Pășim împreună pe acest coridor care înaintează în infinit.
Abia dacă-mi vine să cred că am ajuns din nou aici. Și că sunt alături de ei.
Nu-mi dau seama exact ce simt, dar nu e frica brută, primară, pe care am trăit-o înainte.
- Deci fiecare dintre aceste uși..., bâiguie Charlie.
- ... se deschide spre o altă lume.
- Extraordinar!
Mă uit spre Daniela și o întreb:
- Ești bine?
- Da. Sunt împreună cu tine.
Mergem deja de ceva vreme și nu mai avem foarte mult timp la dispoziție.
- Efectul drogului va începe în curând să se disipeze. Cred că ar trebui să ne hotărâm, le spun.
Așa că ne oprim în fața unei uși care arată la fel ca toate celelalte.
- Mă gândeam, începe Daniela, că toți acei Jason și-au găsit drumul înapoi spre lumea lor. Cum putem fi siguri că unul dintre ei nu va ajunge și acolo unde ne vom opri noi? Teoretic, toți gândesc la fel ca tine, nu-i așa?
- Așa e, însă eu nu voi deschide nicio ușă. Și nici tu.
Mă întorc spre Charlie, iar el exclamă:
- Eu? Și dacă dau greș? Dacă vă duc în cine știe ce loc cumplit?
- Eu am încredere în tine.
- Și eu, adaugă Daniela.
- Chiar dacă tu vei fi cel care va deschide ușa, îi explic apoi, calea către lumea următoare este una pe care o creăm împreună. Toți trei.
Charlie privește ușa tensionat.
- Uite ce e, continui eu. Am încercat să-ți explic cum funcționează cubul, dar hai să uităm de asta câteva clipe. Iată cum stă treaba. Cubul nu diferă chiar atât de mult de viața în sine. Dacă pleci la drum cu frică, exact frică vei găsi la capătul lui.
- Dar nici nu știu de unde să încep!
- E o pânză goală, neîncepută, răspund eu, apoi îmi îmbrățișez fiul.
Îi spun că-l iubesc. Că sunt mândru de el.
După aceea mă așez împreună cu Daniela pe podea, cu spatele lipit de perete, cu fața spre Charlie și spre ușă. Ea își sprijină tâmpla de umărul meu și mă ia de mână.
Pe drumul încoace, noaptea trecută, mi-am zis că, atunci când va veni acest moment, voi fi îngrozit de gândul de a păși într-o lume nouă, dar acum nu mi-e frică deloc. Dimpotrivă, clocotesc de o curiozitate copilărească de a vedea ce anume urmează. Atâta vreme cât familia mea e cu mine, sunt gata pentru orice.
Charlie face un pas spre ușă și pune mâna pe clanță.
Înainte de a o deschide, trage aer în piept și privește spre noi, puternic și curajos așa cum nu l-am mai văzut vreodată.
Un bărbat adevărat.
Înclin din cap încurajator.
Apasă clanța și aud yala retrăgându-se. O pală de lumină pătrunde pe coridor, atât de strălucitoare încât trebuie să-mi umbresc ochii cu palma. Când privirea mi se adaptează, văd silueta lui Charlie profilată în cadrul ușii deschise.
Mă ridic, îi dau mâna Danielei și pășim împreună spre fiul nostru, în timp ce pustiul rece și steril al coridorului se umple de lumină și de căldură. O adiere de vânt aduce cu ea miros de pământ și de flori necunoscute.
O lume după ce a trecut furtuna.
Îmi așez o mână pe umărul lui Charlie.
- Sunteți gata? ne întreabă el.
- Suntem chiar aici, lângă tine.
SFÂRȘIT
