Dracula, Bram Stoker

 ...................................................

3-7

 

         19 august. Fericită, fericită, fericită! Cu toate că nu pe deplin. În sfârșit, vești de la Jonathan.

   Dragul de el a fost foarte bolnav, de aceea nu mi-a mai scris. Nu mai mi-e teamă acum, o dată ce știu despre ce e vorba. Dl. Hawkins mi-a transmis scrisoarea, dimpreună cu câteva rânduri amabile din partea lui. Mâine dimineață voi pleca la Jonathan, ca să-l îngrijesc, dacă va fi nevoie, și ca să-l aduc acasă. Dl. Hawkins spune că n-ar fi rău dacă ne-am căsători chiar acolo. Atâta am plâns pe scrisoarea bunei surori, încât o simt încă, la sân, unde am ascuns-o, înmuiată de lacrimi.

   Mi-am pregătit traseul călătoriei, bagajele sunt gata. Afară de rochia de pe mine am mai luat una singură; Lucy îmi va aduce cufărul la Londra și îl va păstra la ea, până când am să i-l cer, fiindcă, poate.... dar nu e cazul să scriu mai departe; îi vor vorbi despre asta lui Jonathan, soțul meu.

 

Scrisoare de la Sora Agatha, Spitalul Sf. Iosif și Sf. Maria

din Budapesta către domnișoara Wilhelmina Murray

 

   Scumpă doamnă,

   Vă scriu la rugămintea d-lui Jonathan Harker, nu îndeajuns de restabilit ca să vă poată scrie el însuși, dar a cărui stare se îmbunătățește mereu, mulțumită Domnului, Sf. Iosif și Sf. Maria! Se află în grija noastră de aproape 6 săptămâni, suferind de o puternică febră cerebrală. Mă roagă să vă transmit întreaga sa dragoste și să vă aduc la cunoștință că trimit prin același curier o scrisoare și pentru dl. Peter Hawkins, din Exeter, spre a-i comunica, dimpreună cu expresia respectului său, regretul de a fi întârziat să-i comunice ducerea la bun sfârșit a misiunii sale.

   Dl. Harker va trebui să mai petreacă vreo câteva săptămâni de cură la aer, în spitalul nostru, după care va putea să se întoarcă acasă. Dorește să vă aduc la cunoștință că nu are la dânsul suficient de mulți bani, și că ar dori să-și plătească îngrijirea aici, spre a putea veni în ajutorul altor bolnavi aflați la nevoie.

 

Vă binecuvântează cu simpatie,

Sora Agatha

 

   P.S. Bolnavul meu a adormit, deschid scrisoarea pentru a mai adăuga câteva cuvinte. Mi-a spus totul despre dumneavoastră, și că în scurt timp vă veți căsători: toate urările mele de bine! După spusele medicului curant, a suferit un șoc teribil, căci spunea grozăvii, când delira: despre lupi, otravă, sânge; despre stafii și demoni; și despre încă ceva de care mi-e teamă să pomenesc. Să aveți grijă de el, să nu aduceți vorba multă vreme despre astfel de lucruri; urmele maladiei sale nu se vor șterge chiar atât de ușor. Am fi dorit să vă fi scris mai de mult, dar nu-i cunoșteam niciunul din prieteni și n-avea la el nimic după care să ne putem lămuri.

   A sosit cu trenul de la Cluj iar paznicul i-a raportat șefului de gară că a dat buzna la ghișeu, strigând că vrea un bilet pentru patrie. Văzând din comportarea sa violentă că e vorba de un englez, șeful de gară i-a înmânat un bilet până la capătul liniei. Fiți sigură, este foarte bine îngrijit. A câștigat toate inimile, prin blândețea și politețea lui. Îi merge, într-adevăr mult mai bine și nu mă îndoiesc că în câteva săptămâni va fi cu desăvârșire vindecat. Va trebui să vegheați însă asupra sănătății lui.

   Și cu aceasta, rog pe bunul Dumnezeu, Sf. Iosif și pe Sf. Maică Precistă să vă dăruiască mulți, mulți ani fericiți împreună.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   19 august. Ciudată și neașteptată schimbare la Renfield, noaptea trecută.

   Către orele 8 seara a început să fie ațâțat și să amușine ca un câine de vânătoare. Supraveghetorul a fost izbit de înfățișarea lui și cum știe cât mă interesează, l-a stârnit să vorbească. De obicei este respectuos cu supraveghetorul și câteodată chiar slugarnic, dar azi-noapte, după spusele îngrijitorului, a devenit dintr-o dată semeț. Nici n-a vrut să stea de vorbă cu el. Tot ce-a putut scoate de la el a fost: „N-am chef să-mi răcesc gura: nu-mi pasă de tine; stăpânul meu se apropie”.

   Supraveghetorul crede că a căzut subit pradă unui acces de nebunie religioasă. Dacă e așa, o să fie prăpăd, căci un zdrahon de om cuprins de manie ucigașă și religioasă totodată, poate deveni primejdios. Amestecul e fioros.

   La orele 9 m-am dus și eu să-l văd. A avut aceeași atitudine față de mine ca și față de supraveghetor; în starea în care se afla, stăpânit de simțământul că e o ființă sublimă, deosebirea dintre mine și supraveghetor se șterge.

   Timp de o jumătate de oră și chiar mai mult, Renfield s-a arătat din ce în ce mai ațâțat. Mă făceam că nu-i pândesc mișcările, dar l-am ținut tot timpul sub o strict observație. Dintr-o dată o lucire vicleană îi lumină privirea, aceea pe care o remarcăm întotdeauna la nebunul căruia-i vine o idee, și dădu din cap cu șiretenie, alt gest pe care supraveghetorul și cu mine îl cunoaștem atât de bine. Se liniști cu totul și se duse să se așeze resemnat pe marginea patului, cu priviri pierdute. Doream să știu dacă apatia lui era reală sau numai prefăcută, încât am adus vorba despre bestioelele lui favorite, temă care nu-l lăsa niciodată indiferent. La început nu răspunse, dar în cele din urmă zise, pe un ton iritat:

   - La naiba cu toate astea! Nu mă interesează nici atâtica.

   - Cum, vrei să spui că păianjenii te lasă rece?

   Îmi răspunse enigmatic:

   - Domnișoarele de onoare încântă ochii, câtă vreme aștepți sosirea miresei, dar când mireasa se apropie, nimeni nu mai are ochi pentru ele.

   N-a vrut să spună mai mult, ci rămase așezat cu încăpățânare pe marginea patului tot timpul cât am stat la el.

   Foarte obosit în astă seară și descurajat. Nu-mi iese din cap gândul că relațiile dintre mine și Lucy, la care mă gândesc mereu, ar fi putut decurge și altfel.

   Zăceam în pat, învârtindu-mă pe o parte și pe alta, când am auzit orologiul bătând orele 2 și pe paznicul de noapte venind la mine, părăsindu-și tura ca să-mi spună că Renfield evadase. M-am îmbrăcat numaidecât și am coborât în grabă; pacientul meu e o persoană prea primejdioasă ca să fie lăsat să hoinărească în voie. Ideile sale fixe se pot adeveri periculoase pentru cei ce l-ar întâlni.

   Supraveghetorul mă aștepta. Mi-a spus că-l văzuse cu mai puțin de 10 minute înainte, culcat în pat și aparent adormit, atunci când se uitase în cameră prin ferestruica de observație. Zgomotul unei ferestre care se deschidea îi atrase atenția. S-a întors repede și i-a văzut picioarele dispărând pe fereastră, așa că pornise imediat după mine. Renfield era dezbrăcat și nu putea fi departe. Supraveghetorul e de părere că e mai bine să-l pândim de aici decât să-l urmărim, căci l-am putea pierde din vedere, de la fereastră la ușa clădirii. E un bărbat corpolent, deci nu poate sări pe fereastră.

   Eu sunt subțirel, așa încât, cu ajutorul lui, mi-am dat drumul pe fereastră, cu picioarele înainte, și cum mă aflam la o mică distanță de sol am ajuns jos teafăr și neatins. După spusele supraveghetorului pacientul o luase la stânga și pe urmă drept înainte, așa că m-am îndreptat într-acolo într-un suflet. Când am ajuns la perdeaua de arbori, am văzut o siluetă albă care escalada zidul înalt ce desparte curtea noastră de aceea a casei părăsite.

   M-am întors în goană, spunându-i paznicului să aducă repede 3-4 oameni care să mă întovărășească pe domeniul Carfax, în cazul în care amicul nostru s-ar vădi primejdios. Am apucat o scară și am sărit dincolo. I-am putut vedea mutra tocmai când dispărea în spatele casei; așa că am alergat iute să-l ajung. L-am găsit de cealaltă parte a casei, parcă lipindu-se de ușa veche de stejar a capelei.

   Părea că vorbește cu cineva, însă n-am îndrăznit să mă apropii ca să și aud ce, de teamă să n-o apuce la goană. Să aduci înapoi un roi de albine e un fleac pe lângă a urmări un dement despuiat care și-a luat lumea în cap. Totuși, după câteva minute, mi-am dat seama că nu remarca nimic din ce se petrecea în jurul său, așa că m-am strecurat mai în preajma lui, mai cu seamă că oamenii mei săriseră și ei zidul și începuseră să-l împresoare. L-am auzit spunând:

   - Sunt aici la ordinele Tale, Stăpâne. Sunt sclavul Tău și Tu mă vei răsplăti, căci îți voi fi credincios. Te-am adorat de multă vreme și de departe. Acum, că Ești aproape, îți aștept poruncile și Tu nu mă vei uita, nu-i așa, Stăpâne drag, la împărțeala lucrurilor bune?

   El însă, cât îl privește, e un egoist și un cerșetor patentat. Țicnelile sale alcătuiesc un amestec surprinzător. Când l-am încercuit s-a luptat ca un tigru. Are o putere nemăsurată și părea mai degrabă o fiară decât un om. Nu mai văzusem un nebun cuprins de o asemenea turbare și sper să nici nu mai văd. Noroc să-i cunoșteam din timp puterea, că am știut cât e de primejdios. Pe cât de puternic și de apucat, cine știe ce blestemății ar mai fi făcut, dacă nu-l prindeam.

   Acum e, în orice caz, în siguranță. Jack Sheppard în persoană nu s-ar putea libera din cămașa de forță în care l-am înfășurat, pe lângă că e legat cu lanțuri de zidul odăii capitonate. Din când în când scoate țipete îngrozitoare, însă tăcerile care urmează sunt încă mai teribile, căci ghicești în fiecare zbatere o intenție ucigașă.

   Tocmai într-o astfel de clipă a rostit primele cuvinte coerente:

   - Voi fi răbdător, Stăpâne! Vine, vine, vine!

   Voi urma și eu sugestia și-mi voi reveni. Eram prea ațâțat ca să dorm, dar jurnalul m-a liniștit și simt că voi dormi la noapte.

 

CAPITOLUL IX

Scrisoare de la Mina Harker către Lucy Westenra

 

   21 august

Budapesta

 

   Prea scumpa mea Lucy,

   Știu că ești nerăbdătoare să afli tot ce s-a întâmplat de când ne-am despărțit în gara de la Whitby. Ei bine, draga mea, am sosit cu bine la Hull, am luat vaporul către Hamburg, iar de acolo trenul care m-a adus aici. De-abia dacă îmi amintesc ceva de pe drum, lăsând la o parte gândul că aveam să-l întâlnesc pe Jonathan, că trebuie să-l îngrijesc și că, prin urmare, trebuia să dorm cât mai mult, ca să fiu odihnită.

   L-am găsit pe scumpul meu Jonathan atât de slab, de palid, de plăpând. Nu-i mai citeai în ochi hotărârea, iar de pe chip i se ștersese acel aer de liniștită demnitate, de care ți-am mai vorbit. E numai umbra lui și nu-și mai amintește nimic din ce i s-a întâmplat în ultima vreme. Cel puțin așa vrea să mă facă să cred, și nici eu nu-l întreb nimic. A primit o lovitură cumplită și mă tem că și-ar pune mintea la grea încercare dacă ar încerca să-și reamintească.

   Sora Agatha, o ființă minunată și o infirmieră înnăscută, mi-a repetat că în timpul delirului a spus lucruri îngrozitoare. Aș fi dorit să-mi povestească despre ce era vorba; s-a mărginit să facă semnul crucii, spunându-mi că nu va vorbi niciodată, că aiurările bolnavului erau taina Domnului și că, dacă prin vocație o infirmieră trebuie să le asculte, ea trebuie și să le păstreze secretul.

   În clipa asta stau la căpătâiul lui și-i privesc chipul, în timp ce doarme. Se trezește... Când s-a trezit, mi-a cerut haina, căci dorea să ia ceva din buzunar. Am chemat-o pe sora Agatha și ea i-a adus toate lucrurile. Am văzut că printre ele era carnetul lui cu însemnări și eram pe punctul să-i cer voie să mă uit și eu prin el. Știam că pot găsi acolo vreo explicație a stării în care se afla și presupun că mi-a citit dorința în ochi, fiindcă m-a rugat să mă duc o clipă la fereastră; avea nevoie de un moment de singurătate. Când m-a rechemat și m-am întors, mi-a vorbit pe un ton foarte solemn, ținând mâna peste caiet.

   - Wilhelmina - am știut că urmează ceva extrem de serios, căci nu mă mai chemase pe numele întreg de când mă ceruse în căsătorie - cunoști, scumpa mea, ce păreri am despre încrederea dintre soț și soție: fără niciun ascunziș, fără niciun secret. Am primit o mare lovitură și când încerc să înțeleg ce s-a întâmplat, simt că începe să se învârtă lumea cu mine și nu mai sunt sigur dacă toate s-au întâmplat sau sunt numai aiurările unui nebun. Secretul este aici, iar eu nu doresc să-l cunosc. Vreau să-mi pecetluiesc cu el viața, dimpreună cu căsătoria noastră. Căci, draga mea, ne vom căsători de îndată ce vor fi gata formalitățile. Ești deci dispusă. Wilhelmina, să-mi împărtășești ignoranța? Iată caietul. Ia-l și păstrează-l, citește-l dacă vrei, dar nu-mi vorbi de el niciodată; afară numai dacă într-adevăr vreo obligație solemnă nu mă va sili să mă întorc la acele ceasuri amare, adormit sau treaz, teafăr sau nebun.

   Căzi epuizat pe pernă; am pus carnetul sub pernă; iar pe el l-am sărutat. I-am cerut sorei Agatha s-o roage pe sora superioară să ne oficieze căsătoria astăzi după-amiază, iar acum îi aștept răspunsul.

   A revenit și mi-a spus că a trimis după capelanul bisericii anglicane. Vom fi căsătoriți într-o oră sau de îndată ce se va trezi Jonathan.

   Lucy, momentul a sosit și a trecut. Mă simt foarte mișcată, dar fericită, ah, cât de fericită! Jonathan s-a deșteptat puțin după 1 ceas, totul era pregătit, iar el stătea ridicat între perne. A spus „da”, cu tărie și prestanță. Eu abia puteam vorbi; inima-mi bătea atât de puternic, încât chiar vorbele păreau că mă înăbușă.

   Surorile au fost atât de binevoitoare. Deie domnul să nu le uit niciodată și ca, de asemeni, să nu uit nici responsabilitățile grave dar atât de dulci pe care mi le-am asumat. Trebuie să-ți vorbesc despre darul meu de nuntă.

   Când capelanul și surorile m-au lăsat singură cu soțul meu - am scos carnetul de sub pernă, l-am înfășurat într-o hârtie albă, am legat pachetul cu o panglică albastră, pe care o țineam după gât, am pecetluit nodul cu ceară roșie, servindu-mă de verighetă ca de pecete. Pe urmă l-am sărutat și i-am spus soțului meu că voi păstra totdeauna pachetul astfel și că el va fi pentru noi pe pentru totdeauna semnul vizibil al încrederii reciproce; că nu-l voi mai deschide niciodată, afară numai dacă interesul lui o va cere sau pentru a da urmare unei necesități imperioase.

   Lucy dragă, știi tu pentru ce îți povestesc toate acestea? Nu numai fiindcă îmi face atâta plăcere, ci fiindcă mi-ai fost, îmi ești atât de dragă. A fost un privilegiu să te am ca prietenă și să pot fi ghidul tău, când ai ieșit de pe băncile școlii, ca să te pregătești pentru lumea vieții. Aș vrea să poți vedea acum și tu, cu ochii unei femei foarte fericite, unde m-a condus simțul datoriei, pentru ca odată măritată, la rândul tău, să poți fi la fel de fericită ca mine.

 

Scrisoare de la Lucy Westenra către Mina Harker

 

   30 august

Whitby,

 

   Scumpa mea Mina.

   Un ocean de iubire, un milion de sărutări, și pe cât de curând acasă la tine, cu bărbatul tău. Dacă puteți veni repede, ați putea petrece câteva zile cu noi, aici. Aerul proaspăt i-ar face bine lui Jonathan - cât mă privește, mi-a priit din plin. Am un apetit de lup, mă simt plină de viață și dorm bine. Te vei bucura aflând că nu mai am crize de somnambulism. Cred că nu m-am mai dat jos din pat de o săptămână, vreau să zic în timpul nopții. Arthur afirmă că m-am îngrășat.

   Apropos, uitasem să-ți spun că Arthur e aici. Ne plimbăm, pe jos, cu trăsura, călărim, vâslim, jucăm tenis și pescuim împreună; mi-e mai drag ca oricând.

Lucy

 

   P.S. Mama te îmbrățișează. Se simte ceva mai bine, biata de ea.

   P.P.S. Ne căsătorim la 28 septembrie.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   20 august. Cazul lui Renfield devine tot mai interesant. Acum e mai liniștit, are intervale când patima îl lasă. În prima săptămână după criză a fost mereu furios. Într-o noapte, chiar când răsărea luna, s-a calmat și a început să murmure ca pentru sine: „Acum pot să aștept; acum pot să aștept”. Supraveghetorul a venit și m-a anunțat, așa că am coborât numaidecât să-l văd.

   Stătea cuminte în cămașa de forță, în odaia capitonată, furia îi pierise de pe față, iar în ochi i se citea ceva din expresia rugătoare de altădată. Starea lui actuală mă mulțumea, încât am dat dispoziții să fie dezlegat. Supraveghetorii șovăiră, dar până la urmă mi-au îndeplinit dorința fără să protesteze. Lucru curios, pacientul avu destul umor ca să le remarce ezitarea, căci, venind în preajma mea, îmi spuse în șoaptă, pe când îi privea pe furiș:

   - Se gândesc că v-aș putea vătăma! Închipuiți-vă, eu, rănindu-vă pe dumneavoastră! Ce smintiți!

   Astă seară nu vrea să vorbească. Chiar oferta unui pisoi sau chiar a unui cotoșman nu-l ispitește. N-a spus decât:

   - Nu mă interesează niciun fel de pisică. Alte lucruri mă interesează pe mine acum și pot să aștept; pot aștepta.

   După o vreme am plecat. Supraveghetorul îmi spuse că a rămas liniștit până la ivirea zorilor, când a început să dea semne de neliniște și în cele din urmă a devenit violent, până la paroxism, cuprins de o furie istovitoare de pe urma căreia a căzut într-un leșin asemănător comei.

   ...3 nopți de când se întâmplă același lucru - violent toată ziua, apoi liniștit de când răsare luna până la răsăritul soarelui. Vreau să aflu cheia problemei. Aproape că-mi vine să cred că e la mijloc o influență care apare și dispare. Bună idee! Astă seară vom juca minți sănătoase contra minți bolnave. Data trecută a evadat fără ajutorul nostru; noaptea asta o să-l ajutăm să fugă. Îi vom da o șansă, iar oamenii mei vor fi gata să-l urmărească în cazul în care va fi necesar.

 

   23 august. „Neprevăzutul se întâmplă întotdeauna.” Ce bine cunoștea viața Disraeli! Când păsărica noastră a găsit colivia deschisă, n-a mai vrut să zboare, așa că toate aranjamentele pe care le-am făcut s-au dus de gârlă. Cel puțin, ne-a dovedit un lucru: că perioadele de calm durează ceva mai mult. În viitor, îi vom scoate legăturile câteva ore pe zi.

   I-am dat ordin supraveghetorului de noapte să-l închidă în camera capitonată, în zilele de calm, doar până la 1 ceas înainte de răsăritul soarelui. Trupul lui chinuit va fi alinat, chiar dacă mintea lui nu va putea aprecia asta. St! Iar neprevăzutul! Sunt chemat; pacientul a evadat din nou.

 

   Ceva mai târziu. Altă aventură, în noaptea asta.

   Renfield a așteptat cu viclenie până a intrat supraveghetorul în odaie, ca să inspecteze. Apoi s-a năpustit afară, dând buzna peste el și a șters-o pe coridor. Am dat ordin supraveghetorilor să-l urmărească. S-a îndreptat tot către casa părăsită și l-am găsit în același loc, strâns lipit de ușa capelei vechi. Când m-a văzut, l-a apucat furia și, dacă supraveghetorii nu l-ar fi înhățat la timp, ar fi încercat să mă ucidă.

   Pe când îl țineam, s-a întâmplat un lucru ciudat. Deodată și-a dublat eforturile, pentru ca numai apoi să se potolească. M-am uitat instinctiv în jur, însă n-am văzut nimic. Atunci am urmărit privirile pacientului, dar iarăși n-am remarcat nimic, cum se uita la clarul de lună, afară de un liliac mare care fâlfâia tăcut, către apus. Obișnuit liliecii rotesc și zboară în jur, acesta însă părea că se duce drept încotro îi era ținta, de parcă ar fi știut ce destinație are sau ar fi avut intenții precise.

   Tot mai calm, Renfield îmi spuse:

   - N-are rost să mă legați. Mă întorc în liniște!

   Ne-am întors fără niciun necaz. Simt însă în calmul lui ceva  ce nu-mi miroase a bine și nu trebuie să uit ce s-a întâmplat în noaptea asta.

 

Jurnalul lui Lucy Westenra

 

   Hillingham, 24 august. Trebuie s-o imit pe Mina și să țin un jurnal. Când ne vom întâlni, vom discuta pe-ndelete cele scrise. Mă întreb când se va întâmpla asta. Atât aș vrea - să fie iar cu mine, căci mă simt nenorocită. Noaptea trecută mi s-a părut că iar am visat, întocmai ca la Whitby. Poate că e schimbarea de aer, sau unde m-am întors acasă. Totul mi se pare înspăimântător și întunecos, căci nu-mi pot aminti nimic; dar mă stăpânește o spaimă difuză și mă simt atât de slăbită.

   Când Arthur a sosit la masă, l-a cuprins tristețea văzându-mă, iar eu n-am avut nici măcar tăria să încerc să fiu voioasă. Mă întreb dacă n-aș putea dormi în odaia mamei, la noapte. Am să caut un pretext și am să încerc.

 

   25 august. Încă o noapte proastă. Mamei nu i-a plăcut propunerea mea. Pare că nici eu nu se simt prea bine și fără îndoială că se teme să nu mă neliniștească.

   Am încercat să rămân trează și o vreme am izbutit, însă când orologiul a bătut miezul nopții, am tresărit din ațipeală așa încât probabil că adormisem. Se auzea ceva zgâriind la fereastră sau fâlfâind, dar nu i-am dat atenție și cum nu-mi mai amintesc, presupun că am adormit din nou. Iarăși coșmare. Aș vrea să mi le amintesc. Azi-dimineață să simt înspăimântător de slăbită. Fața mi-e palidă și gâtul mă supără. Cred că am ceva la plămâni, fiindcă mi se pare mereu că nu trag destul aer în piept.

   Voi încerca să mă arăt mai veselă când va veni Arthur, altfel va fi din nou amărât, văzându-mă așa.

 

Scrisoare de la Arhtur Holmwood

către doctorul Seward

 

   Hotel Albemarle,

   31 august

   Dragă Jack,

   Aș vrea să-ți cer un serviciu. Lucy este bolnavă; nu suferă de ceva anume, dar arată rău și starea i se înrăutățește pe zi ce trece. Am întrebat-o pe ea de ce anume suferă; n-am îndrăznit să-i vorbesc maică-sii; căci a-i crea stări de îngrijorare în situația în care se află, i-ar putea fi fatal. Dna Westenra mi-a mărturisit că zilele-i sunt numărate - boala de inimă - dar că Lucy nu știe încă nimic.

   Când mă gândesc la ea, parcă îmi ies din minți, iar când o privesc simt un junghi trecându-mi prin inimă. I-am spus că te voi chema s-o vezi și cu toate că la început n-a vrut - știu de ce, bătrâne prieten - până la urmă a acceptat. O să-ți vină tare greu, îmi dau seama, bătrâne, dar o vei face de dragul ei, iar eu nu trebuie să ezit sau to să șovăi să acționezi. Vino să iei prânzul cu noi, mâine la orele 2, la Hillingham, ca să nu deșteptăm nicio bănuială în dna Westenra, iar după masă Lucy va găsi un pretext ca să rămâneți singuri. Eu voi veni la ora ceaiului, și vom pleca împreună.

   Sunt cât de poate de neliniștit și vreau să stau de vorbă cu tine între patru ochi, de îndată după ce vei fi văzut-o. Vino neapărat.

Arthur

 

Telegramă de la Arthur Holmwood către Seward

 

   1 septembrie

   Chemat de urgență la căpătâiul tatii, a cărui boală s-a înrăutățit. Urmează scrisoare. Scrie-mi pe larg, astă seară, la Ring. Telegrafiază dacă e cazul.

 

Scrisoare de la doctorul Seward

către Arthur Holmwood

 

   2 septembrie

   Scumpe și vechi prieten.

   Cu privire la starea sănătății drei Westenra, mă grăbesc să-ți împărtășesc opinia mea, după care nu suferă de nicio tulburare funcțională sau vreo altă boală. În același timp, n-am fost deloc satisfăcut de felul în care arată; s-a schimbat îngrozitor, față de cum era când am văzut-o ultima oară. Într-adevăr, nu trebuie să uiți că n-am putut-o cerceta așa cum aș fi dorit; însăși prietenia dintre noi crea mici dificultăți, peste care nici chiar știința sau obișnuința nu pot trece. Mai bine să-ți spun întocmai ce s-a întâmplat, lăsându-te pe tine să tragi, în parte, concluziile. Pe urmă am să-ți spun ce am făcut și ceea ce propun pentru mai departe.

   Am găsit-o pe d-ra Westenra aparent bine dispusă. Mama ei era de față și nu mi-au trebuit decât puține clipe ca să-mi dau seama că ea făcea tot ce-i sta în putință pentru a-și induce mama în eroare, ca să n-o neliniștească. Nu mă îndoiesc că ghicește, în cazul în care nu i s-a spus, de câtă liniște are nevoie maică-sa.

   Am luat masa singuri, și cum ne-am dat toată silința să fim veseli, am fost răsplătiți pentru strădaniile noastre de o voioșie reală, care ne-a cuprins. Apoi, dna Westenra s-a urcat să se odihnească, iar Lucy a rămas cu mine. Până-n clipa când am trecut în budoar și-a păstrat veselia, căci servitorii tot intrau și ieșeau. De îndată ce a închis ușa, masca i-a căzut de pe față și s-a prăbușit într-un fotoliu, cu un suspin adânc, acoperindu-și ochii cu mâna.

   Când am văzut cum își pierde curajul am și profitat de reacția ei, ca să-i pun diagnosticul. Mi-a răspuns cu multă blândețe:

   - Nici nu pot să-ți spun cât detest să vorbesc despre mine însămi.

   I-am reamintit că secretul medical e invoalabil, dar și că ești foarte neliniștit de sănătatea ei. Sesiză imediat situația, punând punctul pe i:

   - Spune-i lui Arthur tot ce vei crede de cuviință. Nu sunt atât de îngrijorată pentru mine, cât pentru el.

   Așa încât am mână liberă.

   Mi-am dat seama fără greutate că are ceva în legătură cu globulele roșii. Analiza calitativă a arătat o situație normală, dovedind, presupun, o sănătate viguroasă. Și celelalte examene fizice au fost pe deplin satisfăcătoare, încât nu cred că există vreun motiv de îngrijorare; cum însă trebuie să existe o cauză, am ajuns la concluzia că ar putea fi de origine mentală. Se plânge că are dificultăți în respirație, somn greu, letargic, cu coșmare, despre care nu-și amintește nimic. Mi-a spus că a avut crize de somnambulism în copilărie, că la Whitby a recidivat, și că într-o noapte a ieșit din casă și a ajuns pe faleza de est, unde a găsit-o dra Murray; mă asigură însă că ulterior n-a mai avut alte crize. Eu mă îndoiesc și fiindcă vreau să fac cum e mai bine, am scris vechiului meu prieten și maestru, profesorul Van Helsing, din Amsterdam, cel mai bun specialist din lume în domeniul acestor maladii obscure.

   L-am rugat să vină aici și cum își spuseseși că iei toate cheltuielile asupră-ți, l-am pus la curent cine ești și în ce relații ești cu dra Westenra. Asta, dragă prietene, numai ca să-ți respect dorințele, fiindcă altfel aș fi, la rândul meu, și fericit și mândru s-o îngrijesc singur. Van Helsing ar proceda la fel, cred, pentru mine, din motive personale. Așa că, indiferent ce-l aduce aici, va trebui să-i acceptăm doleanțele.

   Aparent, este un om arbitrar, dar numai din cauză că știe mai bine ce spune, decât alții. Este un filozof și un metafizician, unul dintre cei mai înaintați oameni de știință ai zilelor noastre, înzestrat, după mine, cu o mine cu desăvârșire deschisă. Nu mai spun că are o siguranță de fier, un sânge rece ca izvorul de munte, o hotărâre de nezdruncinat, îmbinate cu stăpânire de sine și cu un spirit îngăduitor, toate sporite de virtuțile rugăciunilor și de bătăile unei inimi bune și leale. Iată deci din ce este alcătuit echipamentul său în munca nobilă pe care o depune pentru umanitate, muncă ce îmbină practica cu teoria, căci vederile îi sunt tot atât de largi ca și simpatia față de tot ce-l înconjoară.

   Te pun la curent cu toate datele astea ca să poți înțelege pentru ce am atâta încredere în el. L-am rugat să sosească neîntârziat. Pe dra Westenra o voi vedea din nou mâine. A rămas să ne vedem la familia Stores, ca să nu-i dăm de gândit maică-sii, printr-o prea grabnică repetare a vizitei mele.

Al tău devotat,

John Seward

 

Scrisoare de la Abraham Van Helsing, M.D.D.

Ph. D.Lit. etc. etc., către doctorul Seward

 

   2 septembrie

   Scumpe prieten,

   De cum am primit scrisoarea ta, m-am pregătit de plecare. Din fericire pot pleca numaidecât, fără să las neîngrijiți pe cei care au încredere în mine. Ce noroc într-adevăr, pentru ei, căci oricum i-aș fi lăsat, atunci când prietenul meu mă cheamă să-i ajut pe cei ce-i sunt dragi.

   Oprește-mi un apartament la Great Eastern Hotel, ca să-mi poată fi la îndemână și aranjează te rog s-o pot vedea pe tânăra domnișoară mâine nu prea târziu, căci e posibil să fie nevoie să mă înapoiez chiar în cursul nopții. Dacă însă va fi necesar, mă voi întoarce peste 3 zile, și atunci, voi sta oricât de mult va trebui.

La revedere,

Van Helsing

 

Scrisoare de la doctorul Seward

către onorabilul Arthur Holmwood

 

   3 septembrie

   Dragă Art,

   Van Helsing a fost și a plecat. Ne-am dus împreună la Hillingham, unde am putut rămâne singuri cu Lucy, fiindcă mama ei lua masa în oraș. Van Helsing a examinat-o cu foarte mare atenție. Îmi va comunica și mie diagnosticul, să ți-l transmit, căci, firește, nu am asistat la consult. Mă tem că este foarte îngrijorat, dar zice că trebuie să mediteze.

   Când i-am vorbit despre prietenia dintre tine și mine, și de încrederea pe care mi-ai arătat-o, mi-a declarat:

   - Trebuie să-i spui tot ce gândești. Spune-i și ce cred eu, dacă poți ghici! Nu, nu glumesc. Nu e de glumă, e o problemă de viață și de moarte, poate chiar mai mult.

   L-am întrebat ce voia să zică, deoarece părea foarte serios. Asta se petrecea când ajunsesem din nou în oraș, la o ceașcă de ceai, înaintea plecării sale la Amsterdam. Dar n-a vrut să-mi dea nicio indicație.

   Și acum, despre vizită. Lucy arată mai bine decât data trecută și mai veselă. Nu mai avea privirea pierdută, care te speriase, și respira normal. A fost foarte drăguță cu Profesorul și a încercat să-l facă să se simtă în largul lui; mi-am dat însă seama că biata fată făcea mari eforturi.

   Cred că Van Helsing a remarcat, de asemenea, căci i-am surprins privirea rapidă sub sprâncenele stufoase, pe care i-o cunosc de mult. Pe urmă a început să vorbească de una și de alta, dar nu despre noi și despre boli, și cu atâta pricepere, încât am putut vedea cum veselia prefăcută a lui Lucy se transforma într-o voioșie adevărată.

   Atunci, pe neobservate, a adus vorba de obiectul vizitei sale și i-a spus cu blândețe:

   - Scumpă domnișoară, te văd cu atâta plăcere fiindcă știu cât de mult ești iubită. Asta e mare lucru, chiar dacă nu se vede. Mi s-a spus că ești abătută și că arăți tare palidă. Eu le-am spus: ei!... (și mă arătă cu degetul), hai să le arătăm că se înșală. Ce știe el despre tinerele domnișoare? El are nebunii lui pe care-i tratează ca să le înapoieze fericirea, lor și celor care îi iubesc. Desigur, nu e puțin lucru, doar suntem recompensați tocmai prin faptul că-i vindecăm. Dar în privința tinerelor domnișoare! N-are nici soție, nici fiică, iar tinerii nu se spovedesc tinerilor, ci bătrânilor, ca mine, care au cunoscut atâtea dureri, și cauzele lor. Așa că, draga mea, o să-l trimitem să tragă o țigară în grădină în timp ce noi 2 o să stăm puțin de vorbă.

   Am înțeles aluzia și am dat o raită pe afară. Curând apoi, Profesorul a apărut la fereastră și m-a chemat înăuntru. M-a privit cu gravitate și mi-a spus:

   - I-am făcut un examen amănunțit, însă n-am găsit nimic funcțional. Ca și tine, cred că a pierdut mult sânge; a pierdut, căci în prezent nu mai pierde. Totuși nu este anemică. I-am cerut să cheme femeia de serviciu, ca să-i pun câteva întrebări, căci nu las nimic deoparte. Știu cine ce o să-mi răspundă. Așa stau lucrurile: fiecare lucru are o cauză. Trebuie să mă întorc acasă și să mă gândesc. Trebuie să-mi telegrafiezi zilnic și, dacă e nevoie, voi veni îndată. Boala, căci e vorba de o boală, mă interesează, iar tânăra domnișoară de asemenea. E fermecătoare și aș reveni, pentru ea, chiar dacă n-ai fi tu la mijloc și boala.

   Cum ți-am spus, n-a vrut să adauge un cuvânt, chiar când am rămas singuri. Acuma, dragă Art, știi tot atâta ca și mine. Voi veghea cu strășnicie. Sper că tatăl tău se simte mai bine. Trebuie să-ți fie foarte greu, bătrâne, împărțit între două ființe dragi. Știu cât de devotat îi ești tatălui tău și bine faci că nu te dezlipești de el; dacă va fi nevoie, îți voi scrie să vii lângă Lucy; nu fi deci neliniștit dacă nu vei primi vești prea curând.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   4 septembrie. Pacientul zoofag îmi stârnește mai departe curiozitatea. N-a mai avut decât o singură izbucnire, ieri, la o oră neobișnuită.

   Cu puțină vreme înaintea amiezii a început să devină agitat. Supraveghetorul îi cunoaște simptomele, așa că a cerut imediat ajutoare. Noroc că au sosit numaidecât, căci la cea de-a douăsprezecea bătaie a orologiului a devenit atât de violent, încât le-a trebuit toată puterea ca să-l poată stăpâni. Totuși, cam după 5 minute a început să se potolească, iar la urmă a căzut într-un fel de melancolie, din care încă n-a ieșit.

   Acum e ora odihnei de după amiază în sanatoriu, iar pacientul stă tot într-un ungher, clocind ceva, cu o expresie mohorâtă, ursuză și jalnică, ce mai mult indică, decât să arate direct, despre ce e vorba. Nu prea înțeleg.

 

   Mai târziu. Altă schimbare la pacientul meu. Am trecut să-l văd pe la orele 5 după masă și l-am găsit parcă mulțumit de soarta lui, fericit, ca pe vremuri. Prindea și le mânca, notând fiecare captură cu unghia pe tocul ușii, printre pliurile capitonajului.

   Când m-a văzut, a venit la mine, cerându-și iertare pentru purtarea rea și rugându-mă într-un chip umil, josnic chiar, să se întoarcă în odaia lui, unde își carnețelul. Mi-am zis că-i pot satisface acest capriciu, așa că e în camera lui, cu fereastra deschidă. A împrăștiat zahărul de ceai pe prichiciul ferestrei și culege o recoltă bogată de muște. De data asta nu le mai mănâncă, ci le pune, ca și mai înainte, într-o cutie, pe când cercetează din nou colțurile odăii, ca să găsească vreun păianjen.

   Am încercat să-l trag de limbă despre întâmplările din ultimele zile, căci cel mai mic fir conducător în gândurile lui m-ar fi ajutat imens; zadarnic însă. O dată, de două ori, a aruncat priviri întristate și a șoptit cu voce stinsă, mai mult pentru sine:

   - S-a sfârșit! Totul s-a sfârșit! M-a părăsit. Nu mai am nicio speranță, acum trebuie să acționez singur!

   Apoi, întorcându-se spre mine, cu un aer hotărât:

   - Doctore, vrei să fii atât de bun și să dispui să mi se dea ceva mai mult zahăr? Cred că asta mi-ar face bine.

   - Și muștele? l-am întrebat.

   - Lor le place, sigur, iar mie îmi plac muștele; de asta îmi place zahărul.

   Și mai sunt ipochimeni care-și închipuie că nebunii nu pot lega două idei! I-am procurat o porție dublă și când l-am lăsat, cred că era omul cel mai fericit de pe lume. Așa, o să-l pot sonda mai adânc.

 

   Miezul nopții. Altă schimbare la el. Tocmai mă întorsesem de la dra Westenra, pe care am găsit-o mult mai bine și mă oprisem în pragul clădirii noastre să contemplu apusul de soare, când l-am auzit din nou răcnind. M-am întors, nu fără strângere de inimă, de la minunatul spectacol al amurgului londonez, cu luminile sale mate, filtrând reflexe întunecate, la fațada posacă de piatră a stabilimentului nostru, respirând mizerie și dezolare.

   Am sosit la Renfield chiar în clipa în care soarele scăpăta și am văzut de pe fereastră discul roșu coborând sub orizont. Pe măsură ce soarele dispărea, îl lăsa și furia și chiar în clipa în care nu s-a mai văzut, s-a prăbușit din brațele care-l țineau, ca o masă inertă pe podea. Este uluitor, totuși, ce repede-și recapătă nebunii firea, căci numai după câteva minute s-a ridicat liniștit, aruncând o privire în jur. I-am făcut semn supraveghetorului să-l lase în pace, fiindcă eram curios ce va face.

   Se duse drept la fereastră și mătură afară firmiturile de zahăr; apoi luă cutia cu muște, o deschise și o aruncă; în fine, închise fereastra și traversând odaia, se așeză pe pat. L-am întrebat, foarte surprins:

   - Nu-ți mai trebuie muștele?

   - Nu, mi-a răspuns, sunt sătul de tot gunoiul ăsta!

   Neapărat, e un caz extrem de interesant. Dacă i-aș putea surprinde măcar un licăr al minții sau pricina patimii sale subite. Atenție: poate că ar fi o cale, dacă aș afla de ce momentele de paroxism au avut astăzi loc la ceasurile 12 și la apusul soarelui. Să fie, oare, o influență malefică a soarelui, care la aceste perioade afectează anumite firi, precum luna, altele? Vom vedea.

 

Telegramă de la Seward lui Van Helsing, Amsterdam

 

   4 septembrie: Bolnavul mult mai bine astăzi.

 

Telegramă de la Seward, Londra, lui Van Helsing, Amserdam

 

   5 septembrie: Bolnavul mare îmbunătățire. Apetit bun; somnul natural; dispoziție excelentă; culori în obraji.

 

Telegramă de la Seward lui Van Helsing, Amsterdam

 

   6 septembrie: Mare schimbare în rău. Vino numaidecât; nu zăbovi un ceas. Nu telegrafiez lui Holmwood, până nu te văd.

 

CAPITOLUL X

Scrisoare de la doctorul Seward

către onorabilul Arthur Holmwood

 

   Dragul meu Art,

   Veștile de azi nu sunt prea bune. Azi-dimineață Lucy s-a simțit iar rău. Totuși, ceva bun s-a întâmplat: dna Westenra s-a neliniștit în privința lui Lucy și mi-a cerut o consultație profesională. Am profitat de împrejurare și i-am vorbit de maestrul meu, Van Helsing, marele specialist, care tocmai trebuia să mă viziteze și care ar fi putut s-o vadă dimpreună cu mine, așa că avem latitudinea să venim și să plecăm fără s-o mai băgăm în sperieți, căci un șoc i-ar putea fi fatal, ceea ce, în starea în care se află Lucy, s-ar adeveri dezastruos.

   Cu mare grabă, al tău,

John Seward

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   17 septembrie. Primul lucru pe care mi l-a spus Van Helsing, când ne-am întâlnit, a fost:

   - I-ai spus ceva logodnicului ei?

   - Nu, i-am răspuns. Am așteptat întâi să te văd, cum ți-am scris în telegramă. I-am scris numai două vorbe, că vei sosi, că drei Westenra îi e rău și că am să-l țin la curent.

   - Bine, mi-a zis el, e-n regulă. Mai bine să nu știe încă, poate că n-o să știe încă, poate că n-o să știe niciodată, mi-ar părea mult mai bine, însă dacă va trebui, îi vom spune. Dragă John, încearcă să mă înțelegi, tu, care ai de-a face cu nebunii, orice om e mai mult sau mai puțin țicnit. Și având în vedere ce discret ești în privința nebunilor, vei fi tot atât de discret și față de nebunii lui Dumnezeu - restul oamenilor. Nu le spui nebunilor pentru ce îi tratezi și nici ce gândești. În cazul care ne preocupă, ceea ce vei ști va trebui păstrat în taină, până ne vom forma o convingere mai fermă. Tu și cu mine vom păstra aici tot ce știm, și-mi atinse cu mâna fruntea și locul inimii, făcând la fel cu sine. Eu mi-am format o convingere. Mai târziu am să ți-o împărtășesc și ție.

   - De ce nu acum? l-am întrebat. Poate că ar fi mai bine; am putea ajunge astfel la vreo concluzie.

   M-a oprit cu un gest, s-a uitat în ochii mei și mi-a spus:

   - Dragă John, când grâul a dat în spic dar încă nu e copt; când laptele pământului mamă este în el însă lumina soarelui nu l-a daurit încă, plugarul smulge un bob și-l zdrobește între degetele lui aspre, apoi suflă bobul verde și-ți spune: „Privește, e grâu bun. Vom avea o recoltă strașnică, atunci când va veni timpul”.

   N-am înțeles aluzia și i-am spus-o. Înainte de a-mi răspunde, mă apucă de vârful urechii, în joacă, așa cum obișnuia, cu multă vreme în urmă, când îi eram student:

   - Bunul gospodar îți vorbește astfel fiindcă știe, însă nu și când. N-ai să găsești însă un gospodar adevărat care să dezgroape sămânța, ca să vadă dacă a încolțit; așa fac copiii care se joacă de-a plugarii, nu și cei care-și cultivă pământul ca să aibă din ce trăi. Pricepi acum, dragă John? Mi-am semănat grâul, iar acum natura trebuie să-l germineze; dacă va încolți deîndată, cu atât mai bine...

   Apoi, continuă pe un ton foarte grav:

   - Ai fost întotdeauna un student foarte aplicat și aveai cele mai bune notițe. Pe atunci nu erai decât un student, acum ești un maestru, dar cred că nu ți-ai pierdut obiceiurile bune. Adu-ți aminte, prietene, că mai prețioasă decât memoria este facultatea de a înțelege, și că pe aceasta trebuie să mizăm. Chiar dacă nu ți-ai păstrat bunul obicei, lasă-mă să-ți spun că acest caz, al scumpei noastre domnișoare, poate deveni, am spus poate, de un real interes pentru noi și pentru ceilalți, iar de rest nu trebuie să ne pese, cum se spune. Bagă bine de seamă: niciun detaliu nu e lipsit de însemnătate. Te sfătuiesc să treci în jurnal chiar și dubiile și presupunerile. Îți va folosi mai târziu să vezi în ce măsură erau juste. Învățăm din eșecuri nu din succese!

   Când i-am descris ce simptome prezenta Lucy - aceleași ca mai înainte, însă nespus mai accentuate - s-a întunecat, dar n-a zis nimic. A luat cu sine trusa, cu fel de fel de instrumente și medicamente - „dichisurile infernale ale profesiunii noastre folositoare” - cum numise, în cursul unei lecții, echipamentul de lucru al unui profesor.

   Când am intrat, ne-a primit dna Westenra. Era alarmată, dar nu atâta cât mă așteptasem. Natura, care le potrivește pe toate în chip binefăcător, a ordonat antidoturi chiar împotriva fricii de moarte. În cazul de față în care o lovitură oarecare i s-ar putea vădi fatală, la ea lucrurile stau ața fel încât, dintr-un motiv sau altul, tot ceea ce n-o privește personal - chiar și schimbările groaznice pe care le-a suferit fiica ei de care este, totuși, atât de atașată - nu pare s-o atingă.

   Am dat frâu liber actualelor mele cunoștințe de patologie spirituală, stabilind ca regulă, să nu fie de față când o vom examina pe Lucy și să nu-și facă gânduri în legătură cu boala acesteia, dacă nu va fi absolut necesar. A acceptat atât de grabnic, încât am văzut iarăși aici mâna naturii, luptând pentru viață.

   Van Helsing și cu mine am urcat în camera lui Lucy. Dacă abia cu o zi înainte am fost zguduit văzând-o, astăzi, am fost de-a dreptul cutremurat. Era palidă, ca de cretă, buzele, chiar și gingiile nu mai aveau urmă de culoare, pomeții obrajilor îi ieșiseră în afară; îți făcea rău să o vezi și s-o auzi respirând. Chipul lui Van Helsing împietrise, ca de marmură, sprâncenele i se îmbinaseră la rădăcina nasului. Lucy nu făcea nicio mișcare și nu părea să aibă puterea să vorbească, așa că o vreme am tăcut cu toții.

   Apoi Van Helsing îmi făcu semn și ieșirăm din odaie în vârful picioarelor.

   - Doamne, zise el, e îngrozitor. Nu e o clipă de pierdut. Va muri cu adevărat, căci nu mai are destul sânge care să-i pompeze inima. Trebuie să-i facem imediat o transfuzie de sânge. De la dumneata sau de la mine?

   - Sunt mai tânăr și mai robust, profesore. Trebuie să dau eu.

   - Atunci, fii gata numaidecât. Mă duc să-mi aduc trusa. Sunt pregătit.

   Am coborât împreună și tocmai când ajunsesem în josul scării am auzit bătăi în ușa de la intrare. Când am pătruns în hol, servanta deschidea ușa, iar Arthur intră repede. S-a repezit către mine, cu vocea gâtuită de emoție:

   - John, m-am speriat atât de tare. Am citit printre rânduri scrisoarea ta și m-a apucat disperarea. Tata se simte ceva mai bine, așa că am dat o goană, ca să văd singur ce se petrece. Domnul nu e doctorul Van Helsing? Vă sunt atât de recunoscător, domnule, că ați venit.

   În prima clipă, ochii profesorului îl străpunseră, de supărare că-l întrerupea de la lucru; dar apoi, ascultându-i cuvintele și recunoscând curajul tânărului, care părea să emane în jur, ochii îi străluciră. Fără să stea pe gânduri îi spuse cu gravitate, pe când îi strângea mâna:

   - Sir, ați ajuns la timp. Sunteți iubitul scumpei noastre domnișoare. Îi era rău, foarte, foarte rău. Dar nu fi atât de abătut.

   Într-adevăr, pălind brusc, Arthur se prăbușise într-un fotoliu.

   - Trebuie s-o ajuți. Poți face pentru ea mai mult decât oricine altcineva și curajul domniei-tale îi va fi cel mai bun ajutor.

   - Ce pot face? întrebă Arthur, cu voce răgușită. Spuneți-mi și voi face întocmai. Viața mea îi aparține și mi-aș da ultima picătură de sânge din trup, pentru ea.

   Profesorul are o vână umoristică zdravănă, pe care i-am recunoscut-o în replică:

   - Tinere domn, n-am cerut atât de mult - nu v-am cerut și ultima picătură.

   - Ce trebuie să fac?

   Parcă avea flăcări în ochi, iar nările îi palpitau de nerăbdare. Van Helsing îl bătu pe umăr.

   - Hai, îi spuse. Ești un om, și de un om am nevoie. Ești mai potrivit decât mine și decât prietenul meu John.

   Și cum Arthur îl privea dezorientat, profesorul îl luă cu binișorul:

   - Tânăra domnișoară se simte rău, foarte rău. Are nevoie de sânge, și dacă nu-i dăm, va muri. Prietenul meu John și cu mine am consultat-o și am ajuns la concluzia că-i trebuie o transfuzie de sânge - adică să trecem sânge din vene pline în vene lipsite de sânge. John tocmai se pregătea să-și dea sângele, fiindcă e mai tânăr și mai zdravăn decât mine - dar acum, că te afli aici, și fiindcă ești cel mai puternic dintre noi toți, bătrâni sau tineri, ești cel mai potrivit de pe lumea asta pentru ce ne trebuie.

   Arthur se întoarse către el și-i spuse:

   - Dacă ați ști măcar ce fericit aș fi să mor pentru ea.

   - Ești un tânăr viteaz, îi răspunse Van Helsing. Va veni și ziua când vei fi fericit că ai făcut totul pentru dragostea domniei-tale. Acum haidem, în tăcere. O vei săruta o dată, înainte de transfuzie, dar pe urmă ai să ne lași singuri; trebuie să ieși, când îți voi face semn. Să nu-i spui o vorbă maică-sii, știi în ce situație se află! N-are nevoie de emoții și orice cuvânt despre treaba asta ar speria-o. Hai!

   Am urcat împreună în odaia lui Lucy. După cum i se ceruse, Arthur rămăsese afară. Lucy întoarse capul și ne privi, dar nu spuse nimic. Nu dormea, ci pur și simplu era prea slabă ca să facă vreun efort. Ochii ei ne vorbeau însă - atâta tot. Van Helsing scoase diverse instrumente din trusă, punându-le departe de vedere. Apoi prepară un narcotic și se apropie de pat, vorbind cu blândețe:

   - Acum, scumpă domnișoară, iată o doctorie pentru mătăluță. Bea tot, ca un copilaș cuminte. Uite, te sprijin, ca să poți înghiți mai ușor.

   Lucy izbuti să înghită.

   Am fost uimit, cu câtă încetineală își făcea drogul efectul. În fapt, aceasta arăta cât de adâncă îi era sleirea. Timpul părea că nu mai curge, până să adoarmă. În cele din urmă, totuși, narcoticul începu să-și facă efectul și Lucy căzu într-un somn de plumb.

   Când profesorul se declară satisfăcut, îl chemă pe Arthur în odaie și-l pofti să-și scoată haina, zicându-i:

   - Poți să-i dai un sărut, până trag eu masa lângă pat. Iar tu, John, ajută-mă.

   Apoi, cu mare iuțeală, dar extrem de metodic, Van Helsing execută operația. Și cum transfuzia continua, ceva ca o pâlpâire de viață părea să se întrezărească pe obrajii sărmanei fete, pe când chipul lui Arthur, tot mai palid, strălucea de fericire. După un timp m-a cuprins neliniștea, căci pierderea de sânge a lui Arthur era prea mare, oricât ar fi fost el de robust. Mi-am putut astfel face o idee ce teribilă pierdere trebuise să suporte organismul lui Lucy, dacă, cu tot ceea ce-i dădea Arthur, istovindu-se, nu-și revenea decât parțial.

   Fața profesorului rămânea însă nemișcată, cum stătea, cu ceasul în mână, și cu privirile ațintite când către bolnavă, când către Arthur. Îmi auzeam propriile bătăi de inimă. Deodată îmi spuse, în șoaptă:

   - Nu mișca o clipă. E gata. Tu ocupă-te de el, eu voi avea grijă de ea.

   Numai atunci mi-am putut da seama cât de slăbit era Arthur. I-am pansat rana, l-am luat de braț și mă pregăteam să ies cu el afară, când, fără să întoarcă spre noi capul, Van Helsing ne vorbi, de parcă ar fi avut ochi în ceafă:

   - Cred că logodnicul merită un alt sărut, decât primul.

   Și cum își sfârșise treaba, aranjă perna sub capul bolnavei. Atunci, funda îngustă de catifea neagră pe care pare s-o păstreze întotdeauna în jurul gâtului, încheiată cu o agrafă veche cu diamant, primită de la Arthur, alunecă încet și descoperi o pecete roșie pe gâtul ei. Arthur nu observă nimic, însă am putut auzi șuieratul adânc, din fundul pieptului, unul din modurile în care-și exteriorizează Van Helsing emoția.

   După plecarea lui Arthur, ne-am întors în cameră. Lucy dormea liniștită, iar respirația i se înviorase; pătura care-i acoperea sânii se ridica odată cu respirația. La marginea patului stătea Van Helsing, privind-o cu atenție. Funda de catifea acoperea iar pecetea roșie.

   L-am întrebat în șoaptă pe Profesor:

   - Cum vă explicați acest semn pe gâtul ei?

   - Dar dumneata cum ți-l explici?

   - Încă nu l-am examinat, i-am răspuns, și am desfăcut funda.

   Chiar deasupra jugularei externe erau două înțepături, nu mari, dar cu un aspect urât. Desigur, nu indicau vreo maladie, dar marginile lor erau albe, roase, parcă măcinate. M-am gândit numaidecât că această rană, sau ce era, ar fi putut provoca pierderea de sânge, dar am abandonat tot atât de repede presupunerea, ca absurdă. Întregul pat ar fi trebuit să fie înroșit de sângele pe care-l pierduse fata, după cât arăta de palidă înainte de transfuzie.

   - Ei? mă întrebă Van Helsing.

   - Ei bine, i-am răspuns, nu înțeleg nimic.

   Profesorul se ridică.

   - Trebuie să mă reîntorc neapărat noaptea asta la Amsterdam. Am acolo anumite cărți și niște lucruri de care am nevoie. Vei rămâne lângă ea toată noaptea, fără să închizi ochii.

   - Să cer o infirmieră? l-am întrebat.

   - Noi 2 suntem cele mai bune infirmiere. Fii cu ochii-n patru toată noaptea; vezi dacă a mâncat bine, dacă n-o supără ceva. Nu cumva să adormi. Mai târziu ne vom putea face somnul și tu și eu. Mă voi înapoia cât de curând. Și atunci vom putea începe.

   - Vom putea începe? Ce vrei să spui?

   - Vom vedea, îmi spuse, și plecă degrabă.

   O clipă mai târziu băgă din nou capul pe ușă și-mi spuse, făcându-mi cu degetul:

   - Adu-ți aminte că e în paza ta. Dacă de depărtezi de lângă ea și i se întâmplă ceva rău, pe urmă n-ai să mai dormi deloc!

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   8 septembrie. Am vegheat întreaga noapte la căpătâiul lui Lucy. Către seară efectul narcoticului s-a risipit, ea s-a trezit în chip firesc. Arăta cu totul altfel decât înainte de transfuzie, bine dispusă, plină de vivacitate, dar eu îi vedeam și urmele stării adânci de prostrație în care zăcuse.

   Când i-am adus la cunoștință dnei Westenra că dr. Van Helsing îmi dăduse dispoziții să rămân lângă Lucy, n-a vrut să audă, susținând că fiica ei arăta mai bine ca oricând. M-am ținut însă tare și mi-am făcut pregătirile pentru lunga veghe ce urma. De îndată ce servanta i-a terminat toaleta de noapte, am intrat și eu în odaie, după ce între timp îmi luase cina; și mi-am făcut un loc lângă patul ei.

   N-a făcut niciun fel de obiecție, ba dimpotrivă, mă privea cu recunoștință. După un răstimp păru cuprinsă de somn, dar făcea eforturi să rămână trează.Aceasta se repetă de mai multe ori, cu eforturi tot mai mari și cu pauze tot mai scurte. Era limpede că nu voia să adoarmă, așa că am atacat deîndată problema:

   - Nu vrei să dormi?

   - Nu. Mi-e frică.

   - Să-ți fie frică să dormi? De ce? E o favoare la care râvnim cu toții.

   - Ah, n-ai vorbi așa dacă ai fi în locul meu - dacă somnul ți-ar prevesti orori!

   - Prevesti orori! Ce vrei să spui?

   - Nu știu, vai, nu știu. Și tocmai asta e îngrozitor. Toată sleirea asta îmi vine în somn; mă apucă groaza numai când mă gândesc să adorm.

   - Dar, scumpă prietenă, noaptea asta poți să dormi. Sunt aici ca să te veghez și-ți făgăduiesc că n-are să se întâmple nimic.

   - Am încredere în tine!

   Am sesizat prilejul și i-am spus:

   - Îți promit că dacă voi vedea vreun semn că visezi urât, te trezesc pe loc.

   - Ai să mă trezești? Oh, ai să mă trezești într-adevăr? Ce bun ești cu mine! Atunci, am să dorm!

   Și nu termină bine de vorbit că și căzu într-un somn adânc.

   Am vegheat-o de-a lungul întregii nopți. N-a tresărit niciodată, a dormit buștean, respirând ușor. Dormea cu buzele întredeschise, pieptul i se ridica ritmic, cu o regularitate de pendul. Surâdea, era limpede că niciun vis rău nu-i tulbura pacea somnului.

   Dis-de-dimineață femeia de serviciu bătu în ușă și am lăsat-o pe Lucy în grija ei, iar eu m-am întors acasă, căci mă preocupau anumite lucruri. Le-am telegrafiat pe scurt lui Van Helsing și lui Arthur, împărtășindu-le excelentele rezultate ale tratamentului.

   Cât privește munca mea, cu feluritele ei restanțe, mi-a trebuit toată ziua ca să mă pun la punct; tocmai pe seară am avut timp să mă interesez de pacientul meu zoofag. Raportul a fost bun: petrecuse o zi și o noapte pe deplin liniștite.

   Pe când cinam, am primit o telegramă de la Van Helsing, din Amsterdam, prin care îmi cerea să mă întorc în timpul nopții la Hillingham, căci poate să fie nevoie de mine, și în care-mi anunța că pleacă și el cu cursa de noapte, spre a mă întâlni devreme dimineața.

 

   9 septembrie. Am sosit foarte obosit la Hillingham și extenuat. De două nopți nu închisesem ochii și mă apăsa acea amorțire a minții care vestește istovirea cerebrală.

   Lucy era trează și bine dispusă. Mi-a strâns mâna, aruncându-mi o privire ascuțită și mi-a spus:

   - Noaptea asta să nu mă veghezi. Ești extenuat, pe când eu mă simt într-adevăr admirabil. Dacă trebuie cineva vegheat, atunci am să te veghez eu.

   N-am vrut s-o contrazic și am luat masa împreună, însuflețit de prezența ei fermecătoare. A fost o masă excelentă și am băut 2 pahare de porto de cea mai bună calitate. Apoi am urcat împreună iar Lucy mi-a arătat o cameră vecină cu a ei, în care ardea un foc strașnic.

   - Iată, îmi spuse, vei sta aici. Am să las ușile deschise. Te vei întinde pe sofa, căci știu că pentru nimic în lume un medic nu s-ar băga în pat când are un pacient la orizont. Dacă doresc ceva, te chem, ca să vii numaidecât.

   Nu puteam decât să fiu de acord, fiindcă mă apucase o oboseală năprasnică și, oricum, cred că n-aș mai fi putut sta de veghe. Așa că, după ce și-a reînnoit făgăduiala că mă va chema în caz de nevoie, m-am întins pe sofa și n-am mai știut de nimic.

 

Jurnalul lui Lucy Westenra

 

   9 septembrie. Ce bine mă simt astă-seară. Am fost atât de îngrozitor de slăbită, încât acum faptul că sunt în stare să gândesc și să mă mișc mi se pare ca o zi însorită, după o iarnă întunecată.

   Îl simt cumva pe Arthur foarte, foarte aproape de mine. Parcă îi simt prezența fierbinte lângă mine. Presupun că boala și slăbiciunea pe care o pricinuiește aceasta sunt lucruri egoiste și ne fac să ne retragem în noi înșine, pe când sănătatea și vigoarea dau mână liberă dragostei, abătând gândul și simțirea încotro țintește ea. Dacă cel puțin Arthur ar ști!

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   10 septembrie. Mi-am dat seama că mi se așeza pe cap mâna profesorului și m-am trezit într-o secundă. Este unul din lucrurile pe care le înveți într-un azil de nebuni, la o adică.

   - Cum îi merge pacientului nostru?

   - Bine, când am părăsit-o sau mai degrabă când ea m-a părăsit pe mine, răspunsei.

   - Atunci, haidem să vedem, spuse și intrarăm amândoi în odaia ei.

   Storul era lăsat și m-am îndreptat într-acolo, ca să-l ridic încet, în vreme ce Van Helsing se îndrepta cu pași moi, de pisică.

   Când ridicam storul și lumina dimineții inunda încăperea, mi-a răsunat în urechi șuieratul înfundat, de inspirație, al profesorului și știind ce rar îl scotea, un junghi de spaimă mi-a trecut prin inimă. Mă apropiai de el, pe când se depărta de pat, iar exclamația lui îngrozită, „Gott im Himmel!” mi-ar fi ajuns, chiar fără să-i văd obrazul crispat. Îmi arătă cu mâna spre pat, albindu-se la față. Începuseră să-mi tremure genunchii.

   Acolo, în pat, pradă parcă unui leșin, zăcea sărmana Lucy, fioros de palidă și mai lividă decât oricând. Chiar buzele i se albiseră, iar gingiile păreau că i se contractaseră, dezvelind dinții, așa cum vedeam câteodată la unele cadavre, după o boală îndelungată. De mânie, Van Helsing fu cât pe ce să bată cu piciorul în pământ, dar din instinct se reținu.

   - Repede, spuse, un pahar de brandy.

   Am alergat în sufragerie și m-am întors cu carafa. Îi umezi cu brandy buzele albe și totodată îi masă palmele, încheieturile și inima. Apoi, îi ascultă inima și după câteva momente de cumplită așteptare, spuse:

   - Nu e prea târziu. Bate, cu toate că slab. Tot ce-am făcut s-a dus de apa sâmbetei; trebuie să fac apel la dumneata, prietene John.

   Pe când vorbea și începuse să scotocească în trusă, scoțând instrumentele pentru transfuzie, eu mi-am scos haina și mi-am suflecat mâneca. Nu mai era nevoie de niciun narcotic și nici nu era timp, așa că fără să pierdem o clipă, am început transfuzia. Am simțit un fel de mândrie personală, când i-am putut vedea obrajii îmbujorându-se și buzele recăpătându-și culoarea.

   Profesorul mă observă cu un aer critic.

   - Atâta ajunge, zise el.

   - Așa repede? i-am răspuns. Lui Art i-ai luat mai mult.

   Surâse trist.

   - Arthur e iubitul ei, logodnicul ei. Tu ai îndatoriri, multe îndatoriri, nu numai față de ea, dar și față de ceilalți, așa că pentru moment ajunge.

   După ce termină transfuzia, se ocupă de Lucy, pe când eu îmi apăsam degetul pe locul înțepăturii. M-am întins puțin, așteptându-l să-și facă puțin răgaz și pentru mine, căci simțeam o ușoară sfârșeală și-mi era cam rău. După ce-mi aplică un pansament pe incizie, mă sfătui să cobor ca să beau un pahar de vin.

   Când să ies din odaie, veni după mine și-mi murmură:

   - Fii atent, nu vorbi nimănui. Dacă logodnicul pică pe neașteptate, ca data trecută, nu-i spune. L-ai înfricoșa și pe deasupra l-ai face gelos. Ceea ce nu trebuie să se întâmple! Hai!

   După ce m-am întors, m-a privit cu atenție și a zis:

   - Nu arăți prea rău. Du-te în odaie, întinde-te pe sofa, odihnește-te un timp. Mănâncă pe urmă zdravăn și vino să stăm de vorbă!

   I-am ascultat ordinele, deoarece știam cât erau de juste și de înțelepte. Îmi dădusem partea, iar acum datoria cea mai urgentă era să-mi redobândesc forțele. Mă simțeam tare slăbit, din care cauză pierdusem ceva până și din puterea de a mă minuna de cele întâmplate.

   Stăteam ațipit pe sofa, tot întrebându-mă ce-i putuse oare provoca lui Lucy reșuta și unde se putuse scurge sângele, din care nu se vedea nicăieri nici cea mai mică urmă. Cred că trebuie să-mi fi pus întrebările astea și în vis, căci, treaz sau adormit, gândurile mi se întorceau mereu la cele 2 înțepături de pe gâtul ei, cu marginile tocite - așa mici cum erau.

   Lucy a dormit bine până târziu, iar când s-a deșteptat arăta destul de mulțumitor, dar nu ca în ziua precedentă. Van Helsing trecu s-o vadă, apoi ieși să ia puțin aer lăsând-o în grija mea, cu recomandarea strictă de a nu o scăpa din vedere niciun moment. Îi auzeam vocea din hol, întrebând unde se află oficiul telegrafic cel mai apropiat.

   Lucy tăifăsui cu mine cu toată sinceritatea, dar părând pe deplin inconștientă de cele întâmplate. Am căutat s-o amuz, s-o interesez. Când veni și maică-sa s-o vadă, nu-și dădu seama de nicio schimbare la Lucy, ci îmi spuse cu amabilitate:

   - Îți datorăm atât de mult, doctore Seward, pentru tot ce ai făcut, iar acum trebuie într-adevăr să ai grijă de dumneata, să nu te surmenezi. Arăți și dumneata palid. Ai nevoie de o soție care să te îngrijească și care să fie puțin cu ochii pe dumneata, asta ți-ar trebui!

   Van Helsing receni după vreo 2 ceasuri și-mi spuse:

   - Acum du-te acasă, mănâncă și bea pe săturate. Capătă forțe. Am să rămân eu noaptea asta aici, lângă micuța domnișoară. Trebuie să studiem cazul, dar fără să afle nimeni. Am rațiuni serioase. Nu, n-am să ți le dezvălui. Gândește ce vrei. Nu te teme, poți să te gândești și la lucrurile cele mai cu neputință. Noapte bună!

   În hol, 2 dintre servante mă întâmpinară, întrebându-mă dacă vreuna din ele n-ar putea rămâne la căpătâiul lui Miss Lucy. Mă implorară să le las, iar când le-am spus că dr. Van Helsing dorea să veghem fie eu, fie el mă rugară cu lacrimi în ochi să intervin pe lângă „gentlemanul străin”. Devotamentul lor m-a mișcat peste măsură.

 

   11 septembrie. Astăzi după amiază am fost la Hillingham. I-am găsit pe Van Helsing într-o dispoziție excelentă, iar pe Lucy mult mai bine.

   Scurtă vreme de la sosirea mea, profesorul primi un colet mare, din străinătate. Îl deschise în mare grabă - o grabă desigur prefăcută - și scoase un buchet de flori albe.

   - Sunt pentru dumneavoastră, Miss Lucy, îi spuse.

   - Pentru mine? Oh, doctore Van Helsing!

   - Da, scumpă domnișoară, dar nu ca să-ți înfrumusețeze odaia. Ele sunt un medicament.

   Lucy făcu o mutră mirată.

   - Nu, spuse el, nu sunt pentru decocții sau infuzii grețoase. Sunt medicamente, dar nu știi de ce soi. Le punem la fereastra dumitale, facem din ele o ghirlandă pe care ți-o punem în jurul gâtului ca să dormi mai bine. Da, asemeni florilor de lotus, ele te vor face să uiți totul. Îmbălsămează aerul ca apele Lethei și ca acea fântână a juveneței pe care o căutau conchistadorii în Florida, cu toate că au găsit-o prea târziu.

   Pe când vorbea, Lucy examinase florile și le mirosise. Deodată se dădu înapoi pe jumătate râzând, pe jumătate strâmbându-se:

   - Dar, profesore, cred că glumești. Sunt flori obișnuite, de usturoi.

   Spre surprinderea mea, Van Helsing se ridică și vorbi cu gravitate, strângând din sprâncene:

   - Nu e vorba de nicio glumă. Cum nu-mi bat joc niciodată de nimeni. Ceea ce spun e cu totul justificat. Și te previn că nu trebuie să-mi zădărnicești tratamentul. Ia seama, dacă nu pentru dumneata, măcar în interesul celorlalți.

   Văzând-o pe biata Lucy înspăimântată, cum era și cazul, continuă pe un ton mai domol:

   - Domnișoară mică, nu te speria. Îți vreau numai binele. Florile astea de rând au însă un anume dar tămăduitor. Uite, le împrăștii chiar eu prin odaie și-am să-ți împletesc cu mâinile mele ghirlanda pe care ai s-o porți.

   Am trecut în odaia lui Lucy, cu florile. Ceea ce făcea profesorul era, bineînțeles, insolit și nu figura în nciio farmacopee de care să fi auzit vreodată. La început închise ferestrele și le zăvorî bine, apoi luă un mănunchi de flori și frecă cu ele giurgiuvelele, de parcă ar fi vrut să se asigure că orice adiere de aer n-ar fi putut pătrunde decât încărcată de miros de usturoi. Apoi frecă cu același smoc de flori pervazul ușii, sus, jos, pe toate părțile și șemineul, peste tot.

   Mi se părea atât de grotesc, încât l-am întrebat:

   - Știu, profesore, că nu faci nimic la întâmplare, de data asta, însă, m-ai dat gata. Bine că nu e cineva sceptic prin preajmă, fiindcă s-ar zice că ești pe punctul de a pregăti niște farmece spre a ține la depărtare un spirit rău.

   - Poate că sunt! îmi răspunse el netulburat și începu să împletească ghirlanda pe care trebuia s-o poarte Lucy în jurul gâtului.

   Pe Lucy am așteptat-o împreună, până s-a pregătit pentru culcare, iar când s-a suit în pat, profesorul s-a dus singur să-i petreacă ghirlanda de flori de usturoi în jurul gâtului. Îi mai zise înainte de plecare.

   - Vezi să n-o strici. Și chiar dacă are să-ți trăsnească în odaie a usturoi, noaptea asta nu deschide nici geamul, nici ușa.

   - Îți promit, spuse Lucy, și vă mulțumesc amândurora de o mie de ori; ați fost atât de buni cu mine! Oh, ce-am făcut eu oare, ca să fiu binecuvântată cu asemenea prieteni?

   În timp ce părăseam casa în cabrioleta mea, care mă aștepta, Van Helsing îmi spuse:

   - Noaptea asta voi putea dormi în pace și nici nu-mi doresc mai mult. Două nopți pe drum, o zi de lectură, pe urmă o zi de emoții și o noapte de veghe, fără o clipă de somn. Mâine dis-de-dimineață să mă chemi, să mergem s-o vedem împreună pe simpatica domnișoară, mult învigorată de „farmecele” pe care i le-am făcut. Ha! Ha!

   Părea atât de încredințat, încât amintindu-mi cât de încrezător fusesem și eu cu 2 nopți înainte, și cu ce funeste rezultate, mă simții cuprins de un sentiment amestecat de vagă teroare și teamă respectuoasă. Probabil că din cauza slăbiciunii care mă stăpânea, am șovăit să-i împărtășesc prietenului meu ceea ce simțeam și tocmai de aceea senzația a fost și mai amară, asemeni lacrimilor neplânse.

 

CAPITOLUL XI

Jurnalul lui Lucy Westenra

 

   12 septembrie. Cât de buni sunt toți cu mine! Scumpul de Van Helsing mi-e tare drag. Mă întreb ce se tot omoară cu florile astea. M-a speriat de-a binelea - se înverșunase rău. Văd însă câtă dreptate avea, fiindcă mă simt mai ușurată. Noaptea asta n-o să-mi fie frică să dorm singură, ba am să dorm fără teamă. Nu-mi pasă de fâlfâiturile de aripi de la geamuri. Și cât trebuie să mă lupt, ca să nu adorm; suferința de a nu putea dormi, cu toate ororile necunoscute care le întovărășeau.

   Fericiți cei ce trăiesc fără spaime, fără teroare, cei pentru care somnul e o binecuvântare, niciodată tulburat, ci plin de vise dulci. Așa încât și eu în noaptea asta, nădăjduind somnul, întinsă asemeni Ofeliei din piesă: cu „straie de ghirlande de fecioară”.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   13 septembrie. Când am ajuns la Berkeley, Van Helsing mă și aștepta, punctual ca de obicei. Trăsura comandată la hotel venise. Profesorul și-a luat trusa, de care nu se desparte niciodată.

   Van Helsing și cu mine am ajuns la Hillingham la orele 8. Dimineața era luminoasă, strălucirea soarelui și adierea proaspătă de început de toamnă vădeau împlinirea naturii, în ciclul ei anual. Frunzele dobândiseră tot soiul de culori minunate, dar încă nu începuseră să cadă.

   La intrare am întâlnit-o pe doamna Westenra, care se trezise și ea devreme. Ne-a primit cu multă căldură.

   - O să vă bucurați aflând că lui Lucy îi merge bine. Draga de ea tot mai doarme. Am întredeschis ușa și m-am uitat în odaie, dar n-am intrat, ca să n-o deranjez.

   Profesorul surâse și mă privi triumfător. Își freca mâinile de bucurie:

   - Aha! Cred că am pus diagnosticul acestui caz. Tratamentul meu acționează.

   La care ea-i răspunse:

   - Nu trebuie să-ți arogi tot meritul, doctore. Dacă Lucy se simte bine astăzi dimineață, mi-o datorează în parte mie.

   - Ce vreți să spuneți, doamnă? întrebă profesorul.

   - Uite, în cursul nopții m-a apucat grija de Lucy, așa că m-am dus în camera ei. Dormea profund - chiar intrarea mea n-a trezit-o. Dar camera era foarte îmbâcsită. Erau o grămadă de flori de-ălea rău mirositoare, ba avea încă și o ghirlandă în jurul gâtului. M-am temut că mirosul ăsta greu, cât e de slăbită, are să-i facă rău, așa că le-am strâns afară și am întredeschis fereastra, ca să-i intre puțin aer proaspăt. O să fiți mulțumiți cum arată, sunt sigură.

   Și plecă spre dormitorul ei, unde i se servea de obicei gustarea de dimineață.

   Atunci, pentru întâia oară în viața mea, îl văzui pe Van Helsing descurajat. Își ridică brațele la cer, într-o disperare mută, apoi își bătu cu pumnul în palmă, a deznădejde; în cele din urmă căzu pe un scaun, acoperindu-și fața cu mâinile și începu să plângă cu suspine adânci și seci, ce păreau smulse din adâncul inimii. Ridică din nou brațele la cer, ca și când ar fi luat martor întregul univers:

   - Doamne, Doamne! zise el. Ce-am făcut, ce-a făcut ființa asta nefericită, ca să ne lovească o asemenea nenorocire? Să se întoarcă oare împotrivă-ne destinul, cel de altădată, al popoarelor păgâne de demult, în felul acesta? Toate puterile întunericului s-au coalizat împotriva noastră.

   Deodată sări în picioare.

   - Hai, îmi zise, trebuie să vedem și să acționăm. Drac, nedrac, sau și toți diavolii la un loc, n-are a face, vom lupta cu ei tot așa.

   Trecu în hol să-și ia trusa, apoi intrarăm împreună în odaia lui Lucy.

   Și de data asta am ridicat jaluzelele, în timp ce Van Helsing se apropia de pat. Dar nu a mai avut aceeași tresărire când privi sărmanul chip, tot atât de îngrozitor de livid ca și înainte. O tristețe aspră și o nesfârșită milă i se citeau în priviri.

   - Așa cum mă așteptam, murmură el, cu acea voce șuierătoare, care spunea atât de mult.

   Fără să mai spună altceva, încuie ușa și începu să-și așeze pe măsuță instrumentele pentru transfuzie. Îmi dădusem seama mai din vreme că va fi necesară, așa că începusem să-mi scot haina, când profesorul îmi făcu semn cu mâna să mă opresc.

   - Nu, spuse el. Astăzi vei opera tu, eu voi fi donatorul. Ești și așa destul de slăbit.

   Așa că-și scoase haina și-și suflecă mânecile.

   Iar transfuzie, iar narcotic, iar puțină culoare în obrajii de ceară, din nou respirație normală, somn sănătos. Și, de data asta, eu de veghe, pe când Van Helsing se refăcea.

   Dar, la prima ocazie, i-a vorbit doamnei Westenra cerându-i să nu mai schimbe nimic în odaia lui Lucy, fără să-l întrebe mai întâi pe el, și spunându-i că florile în chestiune posedau virtuți medicinale, că respirarea mirosului lor făcea parte din sistemul de cură. Luă asupră-i îngrijirea lui Lucy, anunțându-ne că o va veghea personal noaptea aceasta și cea următoare și că mă va chema, când va fi cazul.

   Cum după o oră, Lucy se trezi din somn, fragedă și strălucitoare, neamintindu-și nimic din încercarea cumplită prin care trecuse.

   Ce înseamnă toate astea? Încep să mă întreb dacă trăind atâta vreme printre nebuni, nu cumva încep să-mi pierd și eu mințile.

 

Jurnalul lui Lucy Westenra

 

   17 septembrie. 4 zile și 4 nopți de liniște. Mă simt atât de puternică încât abia mă recunosc. E ca și cum aș fi trecut printr-un lung coșmar și tocmai m-aș fi trezit să privesc lumina soarelui și să simt în juru-mi aerul proaspăt al dimineții.

   Îmi aduc aminte ca prin ceață de un lung răstimp de neliniște, așteptare și spaimă; o beznă în care se stingea până și speranța ce mi-ar fi făcut mâhnirea și mai sfâșietoare; răgazurile acelea de uitare; apoi reîntoarcerea la viață. Totuși, de când dr. Van Helsing stă cu mine, tot acest vis urât s-a risipit; zgomotele acelea care mă scoteau din minți - fâlfâitul de aripi în fereastră, vocile depărtate ce păreau că se tot apropie de mine, vorbele aspre care se rosteau nu știu de unde, și-mi porunceau nu știu ce - au dispărut. Acum mă culc fără nicio teamă de somn. Florile de usturoi mi-au devenit foarte dragi și primesc în fiecare zi un buchet de la Haarlem.

   Noaptea aceasta dr. Van Helsing va lipsi de lângă mine deoarece are de lucru o zi la Amsterdam. Dar nu mai e cazul să fiu vegheată; pot să rămân singură. Mulțumesc Domnului pentru mama, pentru Arthur, pentru toți prietenii care au fost atât de buni! Chiar nici nu mai simt nevoia să-l schimbe cineva pe dr. Van Helsing: noaptea trecută adormise în fotoliu. L-am găsit adormit în 2 rânduri când m-am trezit întâmplător.

   Nu mi-a fost frică să readorm, cu toate că ramurile, niște lilieci sau mai știu eu ce se izbeau aproape furios în ochiurile ferestrei.

 

The Pall Mall Gazette”, 18 septembrie

Evadarea lupului

Aventura primejdioasă a reporterului nostru

Interviu luat paznicului Grădinii Zoologice

 

   După mai multe investigații și aproape tot atâtea refuzuri, în care timp am folosit cuvintele „Pall Mall Gazette” ca pe un soi de talisman, am izbutit să-l găsesc pe paznicul Grădinii Zoologice, de la secția unde se află lupul.

   Thomas Bilder locuiește în una din vilișoarele din preajma clădirii elefantului și, la sosirea mea, tocmai își lua ceaiul. Thomas Bilder și soția sa sunt oameni primitori, între două vârste; n-au copii și după felul în care ne-au primit, trebuie să trăiesc destul de confortabil.

   Paznicul refuză să vorbească despre ceea ce numea el „afaceri”, înainte de a-și termina gustarea, și i-am făcut pe plac. După ce s-a strâns masa și și-a aprins pipa, mi-a declarat:

   - Acu`, dom`le, v-ascult, așa că-mi puteți spune ce v-aduce p-aici. Vă cer iertare că n-am vrut să discut chestiuni profesionale în timpul mesei, dar vedeți, eu și la lupi, șacali și hiene, întâi le dau de mâncare și pe urmă îi iau la întrebări.

   - Cum adică, îi iei la întrebări? l-am tras eu de limbă, pus pe vorbă.

   - Ori că-i miruiesc c-un par în cap, să-i țin departe, ori că-i scarpin după urechi, știi, place la tinerii ăi de vin cu fetițe și care vrea și nițică panoramă pentru lovelele lor. Acu` mie puțin mi-ar păsa să-i stârnesc înaintea mesei, da uite că prefem mai bine să-și bea înainte țuica și cafeaua, mă-nțelegi, înainte să-i încerc, scărpinându-i în urechi. Fii atent, adăugă el filozofic, e vreo asemănare între animalele ăstea și noi oamenii. Când veniși de mă-ntrebași dă afacerili mele, mă găsiși morocănos înainte de masă, nițel de nu te-am trimis la plimbare. Nu-i așa că atunci când mă-ntrebași dacă să-i ceri voie lu` Șefu să-mi pui întrebări, io, fără nicio supărare, te-am trimis la dracu`?

   - Așa e.

   - Și când spuseși că mă vei reclama pentru vorbele urâte, asta a fost ca și când mi-ai fi dat una cu paru în cap; dar jumătatea de sovereing pe care mi-o dăduși a făcut ca totul să fie în regulă. Când așteptam păpica, n-aveam chef de hârjoană, la fel ca lupii, leii și tigrii. Acu`, că bătrâna-mi dete de mâncare și de băut, ba încă mi-am aprins și luleaua, gata, poți să mă scarpini după urechi cât vrei, nu mă mai supăr. Dă-i drumul! Știu că vrei să mă-ntrebi de lupul care-a-ntins-o.

   - Întocmai. Aș vrea să-mi spui ce crezi în această privință. Povestește-mi ce s-a-ntâmplat, iar când am să cunosc faptele, am să te rog să-mi spui și din ce cauză crezi c-a fugit lupul și ce crezi în privința asta.

   - Bine, șefule. Va să zică, cum a fost. Pe lup îl chema Bersicker și era unul din cei 3 lupi suri norvegieni, cumpărați cu 4 ani în urmă. Un lup foarte bine crescut, care nu ne-a dat niciodată de furcă. D-aia m-am mirat mai mult decât pentru oricare alt animal, c-a vrut s-o șteargă. Da vezi, nu trebuie să te-ncrezi în lupi, nici măcar cât în femei.

   - Nu luați seama, domnule, strigă doamna Tom, izbucnind în râs. Stă de-atâta vreme între animale, încât mă-ntreb cum de nu s-a prefăcut și el într-un lup bătrân. Noroc că nu-i primejdios.

   - Așa e, dom`le. Ieri pe la orele 2 după-masă a fost primele semne de dezordine. Tocmai așterneam niște paie în pavilionul maimuțelor, pentru un pui de puma bolnav, când am auzit scheunat și m-am dus într-acolo. Era Bersicker care se izbea ca un nebun de gratii, ca și când ar fi vrut să sară afară. Nu era cine știe ce lume ieri, iar în preajmă numai un tip înalt și slab, cu nasul coroiat și barbă ascuțită, nițeluș înspicată cu fire albe. Avea o privire haină și rece și ochii roșii și am prins pică pe el, unde mi s-a părut că el asmuțise animalul. Purta mănuși albe din piele de căprioară și mi-a zis, arătând cu degetul către animale: „Paznice, pe lupii ăștia parcă-i răscolește cineva”. „Poate dumneata”, i-am răspuns, unde nu-mi plăcea aerele pe care și le da. Nu s-a supărat, cum m-așteptasem, ci a surâs semeț, descoperindu-și dinții albi și ascuțiți. „Aș, mi-a zis, nu m-ar găsi pe placul lor.” „Ba ce v-ar găsi, i-am răspuns, imitându-l. Le place totdeauna să-și curețe dinții cu un os, două, la ora ceaiului, și cum dumneata ai un sac întreg....”

   Se vezi ciudățenie. Când animalele ne-au văzut că vorbim s-au liniștit, iar când m-am apropiat de Bersicker, m-a lăsat să-l mângâi după urechi, ca de obicei. Atunci, omul ăla se aplecă și el deasupra și uite, blestemat să fiu dacă mint, a început și el să scarpine lupul!

   - Bagă de seamă, i-am zis, Bersicker are mișcări iuți!

   - Nicio grijă, îmi răspunse, sunt obișnuit cu ei.

   - Ești și dumneata de meserie? l-am întrebat scoțându-mi șapca, fiindcă, pentru mine, șefule, orice om care lucrează cu lupi e un mare prieten al gardienilor.

   - Nu, zice, nu tocmai de breaslă, dar m-am învârtit printre ei - și spunând asta face o reverență de lord și se duce.

   Bătrânul Bersicker nu l-a pierdut din ochi până ce nu s-a mai văzut, apoi s-a cuibărit într-un colț, de unde nu s-a clintit toată seara. Noaptea trecută, de cum a răsărit luna, toți lupii au început să urle, fără nicio noimă. Prin preajmă nu era nimeni, afară de cineva care-și chema câinele, pe undeva prin spatele grădinilor din Park Road. O dată, de două ori am trecut să văd dacă e totu-n regulă și de fiecare dată urletele încetau. Puțin înainte de douășpe noaptea am mai făcut un rond și când am ajuns în fața cuștii lui Bersicker, ce să vezi, zăbrele mușcate și îndoite, cușca goală. Asta e tot ce vă pot spune.

   - Altcineva n-a mai văzut nimic?

   - Tot cam pe la aceeași oră, unul din gardienii noștri se întorcea de la fanfară și a văzut un câine mare, cenușiu, sărind gardul viu al grădinii. Cel puțin așa zice, eu mă-ndoiesc însă, fiindcă n-a suflat o vorbă nevesti-si, și n-a pomenit despre treaba asta decât după ce-a aflat că scăpase lupul. Și-a adus aminte când ne-a văzut răscolind toată grădina, după Bersicker. Eu cred că l-a zăpăcit fanfara la cap.

   - Acuma, domnule Bilder, ai vreo idee, de ce a fugit lupul?

   - Sigur că da, dom`le, spuse el cu un fel de modestie, cred că am, numai că nu știu dacă teoria mea o să vă mulțumească.

   - Cum nu?! Dacă un om ca dumneata, care cunoaște animalele din experiență, ar putea să se înșele, atunci în cine să te mai încrezi?

   - Păi dacă-i p-așa, dom`le, eu zic că lupul a șters-o, fiindcă îi venise chef să zburde pe-afară.

   Și Thomas și soția lui izbucniră pe loc în râs, așa că mi-am dat seama că nu făcea gluma pentru întâia oară și că întreaga explicație era o păcăleală premeditată. În privința asta nu-i puteam ține piept stimabilului Thomas, așa că am găsit o altă cale, mai directă, către inima lui.

   - Să zicem, domnule Bilder, că prima jumătate de sovereing și-a făcut datoria și că fratele său așteaptă să-l revendicați, de îndată ce-o să-mi spuneți în ce fel credeți că o să sfârșească istoria asta.

   - Sigur că da, dom`le, zise el cu viociune, iertați-mă, da` o să ne înțelegem, mai cu seamă că și bătrâna mi-a făcut semn cu ochiul.

   - Eu? sări soția lui. Niciodată.

   - Uite ce cred eu. Lupul nu se poate ascunde prea departe. Grădinarul zicea că l-a văzut galopând către nord, mai repede ca un cal; da nu cred o vorbă, las` că lupii nu aleargă mai repede decât câinii, fiindcă, dom`le, așa au fost făcuți. Lupii e lucru mare în cărțile de povești și anume când s-adună în haite și urmăresc pe câte cineva care e mai speriat decât ei, de parcă l-ar vedea pe dracu, după cât urlă și sar pe el, de-l mănâncă, oricine ar fi. Însă, dragă Domne, în viața de toate zilele, lupul e o creatură pricăjită, nici pe jumătate inteligent și îndrăzneț cât câinele și nici pe sfert mai tare la luptă. Ăl de care vorbim nu știe să se lupte și nici chiar să-și găsească singur hrana, așa că e mai probabil că dă târcoale prin parc, gândindu-se, dacă poate fi vorba, cum să facă rost de mâncare. Ori, poate, a nimerit ceva mai departe și se-ascunde în vreo pivniță de cărbuni. Mamă, ce-ar mai sări în sus bucătăreasa când i-ar vedea prin întuneric lucirea ochilor verzi. Și dacă bucătăreasa n-ar avea mâncare pentru el, atunci s-ar putea întâmpla să pice la timp într-o măcelărie, unde l-ar bătea norocul. Ori dacă ar trece o doică și cu soldatul ei, lăsând mai în urmă căruciorul cu copilul, păi atunci n-o să ne mirăm dacă în recensământ o să fie un țânc lipsă. Cam așa văd lucrurile.

   Tocmai îi întindeam cealaltă jumătate de sovereing când ceva se izbi de fereastră, iar chipul și așa destul de lung al domnului Bilder se dublă în lungime.

   - Doamne, apără-mă! strigă el, păi ăsta e bătrânul Bersicker care se întoarce singur!

   Se duse și deschise ușa; un procedeu foarte nerecomandabil, după părerea mea. Totdeauna am considerat că unui animal sălbatic îi stă cel mai bine în spatele unui obstacol cu rezistență bine verificată; experiența personală mai degrabă mi-a întărit aceste convingeri.

   La urma urmei, obiceiul primează, căci nici Bilder, nici soția lui nu dădură mai multă importanță lupului, decât i-aș fi acordat unui câine. Fiara însăși a fost atât de pașnică și bine intenționată, de parcă descindea de-a dreptul din tabloul cu Scufița Roșie și anume la scena în care strămoșul lui încerca să câștige încrederea fetiței. Întreaga scenă vădea un amestec de comic și mișcător. Lupul cel rău, care timp de o jumătate de zi paralizase Londra, și care ținuse acasă pe toți copiii ce dârdâiau de spaimă, se afla în fața noastră spășit și fusese primit și răsfățat ca un voi de fiu risipitor.

   Moș Bilder îl examină din cap până-n picioare, cu cea mai tandră solicitudine, și când termină cu cercetatul, grăi:

   - V-am spus eu că bietul animal o să aibă fel de fel de încurcături? Ce-am spus eu tot timpul? Are capul rănit și plin de sticlă pisată. Cu siguranță că a încercat să sară vreun zid. E o rușine că sunt oameni care-și permit să presare cioburi de sticlă pe grilaje. Și uite ce se întâmplă. Vino-ncoa, Bersicker.

   Luă lupul și-l închise într-o cușcă, firitisindu-l cu o halcă de carne ce satisfăcea, cantitativ, în orice caz condiția elementară a vițelului gras, apoi se duse să raporteze.

   Și eu m-am întors să raportez la rândul meu, într-o versiune exclusivă, cum s-a terminat strania escapadă din Grădina Zoologică.

 

Jurnalul doctorul Seward

 

   17 septembrie. După-masă, la largul meu, mă adâncisem în transcrierea notelor mele, care, datorită hărțuielilor, treburilor mele și vizitelor dese la Lucy, rămăseseră mult în urmă.

   Deodată ușa se trânti de perete și pacientul meu țâșni înăuntru cu fața schimonosită de furie. Am rămas interlocat, căci nu se întâmplă ca un bolnav să apară de capul lui în biroul superintendentului, pe neașteptate. Fără o clipă de ezitare, se aruncă asupra mea. Ținea în mână un cuțit de bucătărie, iar eu știam cât era de primejdios, așa că am trecut de cealaltă parte a mesei. Totuși, a fost mai iute și mai puternic decât mine; înainte să-mi recapăt echilibrul, sărise pe mine și mă lovise la încheietura mâinii stângi și încă destul de rău.

   N-a mai apucat să lovească încă o dată, căci l-am izbit cu dreapta și l-am lungi la podea. Încheietura îmi sângera abundent și pe covor se strânsese o băltoacă de sânge. Am văzut că amicul nu intenționa să mai facă încă un efort; atunci mi-am bandajat singur încheietura, fără să pierd un moment din priviri chipul lui.

   Când apărură supraveghetorii și atenția ne fu îndreptată spre el, ocupația la care se deda să umplu de scârbă. Se întinsese pe burtă pe podea, lingând, ca un câine, sângele care mi se scursese din rană.

   Și tocmai acum nu-mi dă mâna să pierd sânge, căci am și pierdut prea mult, iar prelungirea tensiunii în care mă ține boala lui Lucy, cu episoadele ei oribile, mi-a dat o lovitură zdravănă. Sunt surescitat și obosit, îmi trebuie odihnă. Din fericire Van Helsing nu m-a mai convocat, așa că nu va trebui să renunț la somn, de care chiar nu m-aș mai putea lipsi în noaptea asta.

 

Telegramă de la Van Helsing, Amsterdam,

către Seward, Carfax

(predată după 22 de ore)

 

   17 septembrie. Să nu lipsești de la Hillingham noaptea asta. Dacă nu vei veghea tot timpul, măcar intră cât mai des în odaie să vezi dacă florile sunt la locul lor; foarte important; nu lipsit. Voi fi acolo de îndată ce sosesc la Londra.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   18 septembrie. Exact atât timp cât să prind trenul către Londra. Sosirea telegramei lui Van Helsing m-a consternat. O noapte întreagă pierdută și știu dintr-o experiență amară câte se pot petrece într-o noapte.

   E, desigur, posibil ca totul să meargă bine, dar și câte s-ar putea întâmpla! Cu siguranță că un destin nemilos planează asupra noastră, fiindcă toate piedicile mi se pun în cale. Voi lua cu mine acest cilindru, ca să-mi completez înregistrarea pe fonograful lui Lucy.

 

Memorandum lăsat de Lucy Westenra

 

   17 septembrie. Noaptea. Scriu aceste rânduri și le las la vedere, ca să poată fi citite de oricine; pentru ca nu cumva cineva să aibă neplăceri din cauza mea. E un raport exact asupra a ceea ce s-a petrecut azi-noapte. Simt că voi muri de sfârșeală, abia pot să scriu, dar trebuie s-o fac, chiar dacă mă voi stinge cu tocul în mână.

   M-am culcat ca de obicei, având grijă să pun florile unde mi-a arătat dr. Van Helsing și am adormit curând.

   M-au trezit bătăile de aripi în ferestre, cele pe care le auzisem prima oară după escapada pe faleză din Whtiby, când mă salvase Mina și pe care acum le cunosc atât de bine. Nu m-am speriat, deși mi-ar fi părut bine să fie dr. Seward în odaia învecinată și să-l pot chema, așa cum îmi spusese dr. Van Helsing că are să se întâmple.

   Am încercat să readorm, însă n-am izbutit. Atunci m-a apucat spaima mea veche de somn și am hotărât să rămân trează. Somnul mă copleșea, tocmai când îl doream mai puțin. Și fiindcă mă temeam să rămân singură, am deschis ușa și am strigat: „E cineva afară?” N-am primit niciun răspuns. Mi-a fost frică să n-o trezesc pe mama și am închis numaidecât ușa. Atunci am auzit afară în tufișuri un fel de urlet, ca de câine, dar mult mai fioros și mai pătrunzător. M-am dus la fereastră și m-am uitat afară, fără să văd nimic, cu excepția unui liliac mare, același, evident, care se năpustise cu aripile în geamul meu. M-am întors în pat, decisă să nu adorm.

   Deodată se deschise ușa, iar mama se uită înăuntru; văzându-mă cum mă foiam în loc să dorm, intră și se așeză lângă mine. Îmi spuse cu mai multă blândețe ca de obicei:

   - Nu știam ce e cu tine, draga mea, și am intrat să văd dacă totul e-n ordine.

   Ca să nu răcească am poftit-o să se culce și să doarmă cu mine, așa că intră în pat și se întinse alături; nici nu și-a scos halatul, fiindcă spunea că nu stă mult și se întoarce în patul ei. Și cum stăteam îmbrățișate, fâlfâiturile și izbiturile în geam reîncepură. A tresărit nițel speriată și m-a întrebat:

   - Ce e asta?

   Am încercat s-o liniștesc și până la urmă am reușit și s-a calmat, însă îi auzeam inima bătându-i nebunește. După un timp, iar se auzi afară urletul în tufișuri și pe urmă ceva se izbi în geam și-l sparse, risipindu-i cioburile pe podele. Jaluzeaua fu trântită de vânt, în spărtura ochiului de geam apăru capul unui lup cenușiu, mare și jigărit. Mama urlă de groază și se ridică în capul oaselor, zbătându-se, căutând cu disperare ceva cu care să se apere. În lipsă de altceva, apucă ghirlanda pe care dr. Van Helsing insistase s-o port după gât și o aruncă departe de mine. Rămase timp de-o părere, arătând cu degetul spre lup, gâfâind îngrozitor, apoi căzu îndărăt, ca fulgerată, capul ei mi se izbi de frunte și mă ameți o clipă.

   Îmi țineam ochii fixați în fereastră, dar lupul își retrăsese capul și o miriadă de pete mici păreau că năvălesc prin fereastra spartă, dând roată și înfășurându-se ca stâlpii de praf de care vorbesc călătorii, când descriu simunul în deșert. Am încercat să mă mișc, dar parcă mă încleștase o vrajă, iar leșul sărmanei mele mame, care părea că se răcise, căci inima încetase să-i mai bată, mă apăsa. O vreme nu mi-am mai amintit nimic.

   Nu dură mult, dar cât de îngrozitor a fost, până să-mi recapăt cunoștința.

   Undeva pe aproape bătea un clopot, urlau câinii din toate vecinătățile, iar în tufișul nostru, de-afară, cânta privighetoarea. Eram stupefiată și abrutizată de durere, de groază și de slăbiciune, totuși cântecul privighetorii parcă era vocea mamei moarte, întorcându-se spre a mă consola. Zarva părea să fi trezit femeile de serviciu, căci le-am auzit lipăind în picioarele goale în fața ușii. Le-am chemat și ele au intrat, iar când au văzut ce se întâmplase și cine zăcea întinsă în pat, izbucniră în țipete. Vântul bufnea prin fereastra spartă, trântind ușa.

   Ele ridicară trupul mamei, și o așezară culcată, acoperind-o cu un cearșaf, după ce mă ridicasem din pat. Erau atât de înspăimântate și de nervoase, încât le-am poruncit să se ducă în sufragerie și să bea câte un pahar. Ușa se deschise puțin și se închise iar. Servitoarele scoaseră strigăte și porniră grămadă pe scări, către sufragerie; eu am întins florile pe care le aveam, pe pieptul mamei.

   În timp ce făceam asta, mi-am amintit ce-mi spusese dr. Van Helsing, dar nu-mi venea să-mi mai pun ghirlanda după gât și, de altfel, servantele aveau să rămână lângă mine. M-a surprins că nu intrau. Le-am chemat, dar n-au răspuns și atunci am coborât în sufragerie să văd ce fac.

   Mi-a sărit inima când am văzut ce se întâmplase. Toate 4 zăceau neputincioase pe podele, respirând cu dificultate. Carafa cu vișinată era pe masă, pe jumătate plină, dar emana un miros ciudat și acru. M-am uitat bănuitoare în cană. Mirosea a laudanum și uitându-mă în bufet am văzut că sticla de doctorii, din care-și toarnă - vai, își turna - mama, era goală. Ce e de făcut?

   M-am întors în odaie, lângă mama. Nu pot s-o părăsesc și sunt singură, afară de servitoarele adormite pe care le-a drogat cineva. Singură cu moarta! Nu îndrăznesc să ies, căci aud urletul lupului prin fereastra spartă.

   Aerul pare plin de fire de colb, plutind și învârtindu-se pe curenții de vânt, ce intră pe fereastră, lumina lămpii scade și se întunecă. Ce să fac?

 

CAPITOLUL XII

Jurnalul doctorului Seward

 

   18 septembrie. Am plecat numaidecât la Hillingham și am ajuns devreme. Am lăsat trăsura la intrare în curte și am pornit singur pe alee. Am ciocănit încet și am sunat cât de ușor am putut, ca să nu stric somnul lui Lucy și al mamei sale, ci să fiu auzit numai de servitoare.

   După un timp, neprimind răspuns, am ciocănit și am sunat din nou, și iar n-am primit niciun răspuns. Am blestemat lenea servitoarelor, care mai trândăveau în pat la ora asta, căci era 10 dimineața și am sunat și bătut din nou, mai puternic, dar tot în zadar. Mai înainte, aruncasem vina asupra servitoarelor, acum mă apucă o spaimă nemaipomenită. Tăcerea asta nu era cumva încă o verigă în lanțul care se strânge necruțător în jurul nostru? Era, oare, într-adevăr, o casă a morții, în care intram prea târziu?

   Știam că fiecare minut, fiecare clipă ce trecea putea să însemne tot atâtea ceasuri de primejdie pentru Lucy, dacă ar fi căzut într-una din oribilele ei recidive, așa că dădeam ocoale grăbite casei, căutând vreo intrare deschisă.

   Nu era chip să intru. Toate ușile și ferestrele erau închise și zăvorâte și mă întorceam derutat către verandă, când auzii tropotul iute al copitelor de cai. Trăsura opri la poartă și din ea sări Van Helsing.

   Când mă văzu, suspină ușurat:

   - Tu ești? Ai venit la timp. Cum se simte? Mai e timp? N-ai primit telegrama mea?

   I-am răspuns, pe cât de repede și coerent am fost în stare, că primisem telegrama abia în cursul dimineții și că nu pierdusem un minut, dar că nu puteam face nimic, fiindcă nu mă auzea nimeni din casă. Rămase o clipă tăcut, apoi se descoperi, spunându-mi cu o voce gravă:

   - Atunci mă tem că am ajuns prea târziu. Facă-se voia Domnului!

   Apoi, cu obișnuita sa energie continuă:

   - Haidem! Dacă nu e niciun mijloc de intrare, trebuie să ni-l facem. Timpul nu așteaptă!

   Am trecut amândoi în dosul casei, unde era o ferestruică. Profesorul scoase din trusă un fierăstrău chirurgical și, lucrând împreună cu mine, tăia barele de fier ce țineau închisă fereastra. Apoi, cu un cuțitaș, am deschis zăvorul și am împins geamul. Am ajutat profesorul să se strecoare și l-am urmat. În bucătărie nu era nimeni și nici în odăile de serviciu care se învecinau.

   Trecurăm prin toate camerele de la parter și în sufrageria pe care o luminau câteva raze ce treceau prin jaluzele le-am găsit pe cele 4 femei de serviciu zăcând pe podele. Nu erau moarte, căci horcăiau, iar mirosul acru de laudanum, răspândit prin încăpere, nu lăsa niciun dubiu asupra stării în care se aflau.

   Van Helsing și cu mine ne-am aruncat o privire și, înainte să trecem mai departe, profesorul îmi spuse:

   - Ele pot să mă aștepte.

   Am așteptat o clipă în fața ușii lui Lucy, însă nu se auzea niciun zgomot. Atunci, cu fețe palide și mâini tremurătoare, am deschis încet ușa, intrând în odaie.

   Cine ar putea să descrie ce am văzut? Pe pat zăceau două femei. Lucy și maică-sa. Aceasta din urmă era pusă la perete și învelită cu un cearșaf alb, ale cărui margini, mișcate de curentul ce intra prin geamul spart, îi descopereau chipul livid, împietrit de groaza. Alături de ea zăcea Lucy, cu obrajii albi și mai schimonosiți. Coroană de flori pe care o purtase în jurul gâtului se găsea pe pieptul mamei ei, iar pe gâtul dezvelit se vedeau cele două răni mici, cu marginile îngrozitor de albe și de zdrelite.

   Fără să spună o vorbă, profesorul se aplecă deasupra patului, până ce aproape că atinse cu fruntea pieptul sărmanei Lucy; după ce o ascultă timp de o clipă se ridică repede și-mi strigă sărind în picioare:

   - Nu e prea târziu. Repede, repede! Adu brandy!

   Am dat buzna pe scări și m-am întors cu sticla, având grijă s-o miros întâi și să gust, ca să văd dacă nu se turnase în ea laudanum, ca în carafa de vișinată de pe masă. Servitoarele respirau mai agitat, deci mi-am închipuit că efectul narcoticului se risipea. N-am zăbovit să verific și m-am întors la Van Helsing.

   El îi umezi buzele cu brandy, ca și în celelalte dăți, și îi masă cu el încheieturile și mâinile. Apoi îmi spuse:

   - Atât pot face pentru moment. Du-te și scoală din somn femeile de serviciu. Plesnește-le peste obraz cu un ștergar umed, nu te sfii să tragi mai tare. Pune-le să aprindă focul și să pregătească o baie fierbinte. Săraca de ea e aproape tot atât de rece ca și leșul de alături. Înainte de orice, trebuie s-o încălzim.

   Am coborât și le-am trezit fără greutate pe 3 dintre ele. A patra era încă un copil și era limpede că drogul acționase asupra ei mai puternic, așa încât am întins-o pe canapea și am lăsat-o să doarmă. Celelalte arătau ca zăpăcite, la început, dar pe măsură ce-și reveneau începură să plângă și să hohotească de parcă-și pierduseră mințile.

   M-am arătat foarte hotărât cu ele și nu le-am lăsat să deschidă gura. Le-am spus că o viață este o pierdere destul de mare și că dacă mai întârzie o vor sacrifica pe Miss Lucy. Plângând și suspinând, s-au dus la lucru, pe jumătate dezbrăcate cum erau, și puseră apa pe foc. Am pregătit baia, am transportat-o pe Lucy, așa cum cum era, și am băgat-o în cadă.

   Pe când îi frecam membrele, se auziră ciocănitură la ușa din față. Una din femeile de serviciu coborî în grabă și deschise. Pe urmă se întoarse și ne șopti că venise un domn cu un mesaj pentru noi, din partea domnului Holmwood. I-am poruncit să-i spună să aștepte, fiindcă nu puteam primi pe nimeni. S-a dus numaidecât și, adânciți în munca noastră, am uitat de el.

   De când lucram eu cu profesorul, nu-l mai văzusem luptând atât de încleștat. Știam, ca și el, că e o luptă pe viață și pe moarte, după cum i-am și spus. Mi-a răspuns într-un fel din care n-am înțeles ce vrea să spună, dar cu cea mai mare gravitate:

   - Dacă ar fi numai asta, aș opri lucrurile aici și-aș lăsa-o să se stingă în pace, căci nu mai văd niciun licăr de lumină pe fața ei.

   Și se reîntoarse la lucru cu o energie mai feroce.

   Curând observarăm că apa fierbinte începe să dea rezultate. Inima lui Lucy se auzea ceva mai tare în stetoscop, suflul plămânilor devenea perceptibil. Van Helsing se mai lumină la față și-mi spuse, pe când o scoteam pe Lucy din baie și-o înfășuram într-un cearșaf cald, ca să nu răcească:

   - Am câștigat prima șansă. Șah la rege!

   Am instalat-o pe Lucy într-o altă odaie, care-i fusese pregătită, am întins-o pe pat și i-am turnat câteva picături de brandy pe gât. Am remarcat că Van Helsing îi înnodase o batistă moale de mătase în jurul gâtului. Încă nu-și recăpătase cunoștința și arăta mai rău ca oricând înainte.

   Chemând-o pe una din servitoare, Van Helsing îi dădu dispoziții să stea lângă Lucy și să n-o piardă din ochi până când vom reveni, apoi îmi făcu semn să ies din încăpere.

   - Trebuie să ne consultăm, ce ne mai rămâne de făcut, îmi spuse, pe când coboram scările.

   În hol, deschise ușa sufrageriei, și după ce pătrunserăm înăuntru, o trase cu grijă după el. Obloanele fuseseră date la o parte, iar jaluzelele fuseseră deja coborâte, după obiceiul pentru morți, pe care femeile britanice din clasele de jos îl respectă cu strictețe. Din această cauză, în cameră era întuneric.

   - Și acum ce facem? Vine să ne mai dea ajutor? Trebuie să-i mai facem încă o transfuzie de sânge și încă numaidecât, altfel până într-un ceas se prăpădește. Tu ești sleit și eu așijderi. Nici nu îndrăznesc să recurg la femeile astea, chiar dacă ele ar avea curajul să accepte. Unde să găsim pe cineva să-și deschidă izvorul venelor pentru ea?

   - Sunt și eu pe aici, în orice caz!

   Vocea venea din dreptul sofalei, de cealaltă parte a încăperii și tonul ei îmi umplu inima de bucurie și de ușurare, fiindcă am recunoscut vocea lui Quincey Morris. La primele vorbe, Van Helsing tresări mânios, dar fața i se destinse și ochii i se luminară când mă auzi strigând: „Quincey Morris!” Sărirăm amândoi să-i întindem mâinile.

   - Ce te-a adus aici? l-am întrebat. Bănuiesc că te-a trimis Arthur.

   El îmi întinse o telegramă: „Fără nicio noutate de la Seward, de 3 zile, foarte neliniștit. Nu pot pleca, tata în aceeași situație. Scrie-mi ce e cu Lucy. Nu întârzia. HOLMWOOD.”

   - Cred că am picat la țanc. N-aveți decât să-mi spuneți ce trebuie să fac.

   Van Helsing veni în dreptul lui cu pași mari și-i luă mâna privindu-l cu intensitate:

   - Când o femeie foarte slăbită are nevoie de sânge, cel mai potrivit s-o salveze e sângele unui bărbat viteaz. Ești bărbat, fără doar și poate. Diavolul ne arată tot ce poate. Dar Providența ne trimit omul pe care ni-l doream.

   Încă o dată efectuarăm înspăimântătoarea operație. N-am inimă să mai descriu amănuntele. Lucy fusese victima unui șoc nemaipomenit de pe urma căruia se resimțea mai mult decât în alte rânduri; într-adevăr, cu toate că venele i se umpluseră de sânge, trupul nu mai răspundea tratamenului la fel ca înainte. Era ceva cumplit s-o vezi și s-o auzi, luptându-se cu moartea. Totuși, încet, inima începu să-i bată mai tare și respirația să-i revină; Van Helsing îi administră o injecție subcutanată cu morfină, care-și făcu rapid efectul. Lucy căzu într-un somn adânc.

   Profesorul rămase lângă ea, iar eu coborâi scările cu Quincey Morris și trimisei una din femeile de serviciu să plătească trăsura care aștepta în fața grilajului. L-am lăsat pe Quincey întins pe canapea, după ce i-am oferit un pahar de vin și am dat dispoziții bucătăresei să prepare repede un dejun substanțial. Îmi veni atunci o idee, așa că urcai din nou în odaia în care dormea acum Lucy.

   În timp ce intram în vârful picioarelor, l-am găsit pe Van Helsing ținând în mână câteva foi de hârtie. Le parcursese și acum medita la ele, cu mâna la tâmplă. I se citea pe față satisfacția de a fi soluționat o problemă. Îmi întinse foile, spunându-mi doar:

   - I-au căzut lui Lucy de la piept, când am ridicat-o ca s-o ducem la baie.

   După ce le-am citit, m-am uitat lung la profesor și numai după o vreme l-am întrebat:

   - În numele Cerului, ce-nseamnă asta? A fost, este cumva nebună și dacă nu, atunci ce primejdie groaznică ne paște?

   Eram atât de dezorientat, încât nici nu știam ce să mai spun. Van Helsing luă hârtiile, zicându-mi:

   - Nu-ți face inimă rea. Încearcă să uiți. Vei înțelege totul la timp, mai târziu. Și acum, ia spune, ce voiai să-mi comunici?

   Readus pe pământ, îmi recăpătai stăpânirea de sine:

   - Venisem să-ți povestesc despre certificatul de deces. Dacă nu facem formalitățile legiuite cum se cuvine în în termenii necesari, vom provoca o anchetă, care cu siguranță ar ucide-o pe sărmana Lucy, dacă n-o omoară altcineva înainte. Știu, ca și dumneata sau ca și medicul care o asistase pe doamna Westenra, că pacienta suferea de inimă, deci putem certifica motivul morții. Să tocmim numaidecât certificatul și-l voi duce personal să-l înregistrez la ofițerul stării civile, iar de acolo la pompele funebre.

   - Perfect! Bine gândit! Într-adevăr, dacă pe miss Lucy o copleșesc dușmanii, cel puțin are și prieteni care-o iubesc.

   În hol l-am întâlnit pe Quincey, ținând o telegramă adresată lui Arthur, în care-i anunța moartea doamnei Westenra, adăugând că Lucy fusese din nou bolnacă, că merge mai bine și că Van Helsing și cu mine eram la căpătâiul ei. I-am explicat unde mă duc, iar el mă zori, dar pe când plecam îmi spuse:

   - La întoarcere, ai să ai timp să stăm puțin de vorbă?

   I-am făcut semn că da, și am șters-o. Ofițerul stării civile nu mi-a făcut nicio dificultate, iar cu antreprenorul de pompe funebre am aranjat să vină în cursul serii ca să ia măsurile coșciugului și să pună la punct celelalte pregătiri de înmormântare.

   Când m-am înapoiat, Quincey mă aștepta. I-am spus că vreau mai întâi să văd ce se întâmplă cu Lucy și am urcat în odaia în care se afla. Profesorul părea că nu se mișcase de la locul lui, de lângă pat. Îmi duse degetul la buze, de unde am dedus c-o aștepta de mult să se trezească și că nu voia să recurgă la mijloace artificiale.

   Am coborât la Quincey și l-am dus într-un salonaș unde nu fuseseră coborâte storurile, și unde era o atmosferă dacă nu mai cordială, mai puțin apăsătoare. De cum rămăseserăm singuri îmi spuse:

   - Jack Seward, nu vreau să mă amestec în treburi care nu mă privesc, dar aici nu mai e vorba de ceva obișnuit. Știi că pe fata asta am iubit-o și că voiam s-o iau de nevastă. Asta s-a întâmplat de mult, însă, oricum, nu mă împiedică să fiu extrem de neliniștit. De ce boală suferă? Olandezul - un om și jumătate, mi-am dat seama - zicea, când erați amândoi în sufragerie, că mai trebuie încă o transfuzie de sânge și că voi doi erați sleiți. Eu știu cum vorbesc medicii „in camera” și că nu trebuie să iscodești când vorbesc între ei! Dar ăsta nu e un caz obișnuit și pe deasupra, nu-i așa, mi-am adus și eu contribuția.

   - Așa e, i-am răspuns.

   - Deci și tu și Van Helsing i-ați dat sânge, ca și mine astăzi, nu?

   - Da.

   - Bănuiesc că și Arthur i-a dat sânge. L-am văzut acum 4 zile și arăta rău. N-am mai văzut pe nimeni prăbușindu-se atât de brusc, de pe vremea când mă aflam în Pampas și o iapă la care țineam foarte mult s-a prăpădit într-o singură noapte. Unul dintre acei lilieci uriași care se numesc vampiri a atacat-o noaptea, i-a deschis vâna de la gât și i-a supt atâta sânge încât nu se mai putea ridica în picioare, de-a trebuit s-o sacrific cu un foc de armă. Jack, dacă secretul profesional nu te împiedică, spune-mi, nu-i așa că Arthur a fost primul donator?

   M-am gândit bine înainte de a-i răspunde, căci simțeam că nu trebuie să dau în vileag nimic din ceea ce dorea profesorul să țină secret; cum însă știa și așa destul de multe, și ghicise încă și mai multe, nu mai era niciun motiv să nu-i răspund la fel:

   - Ba da.

   - Și când s-a întâmplat asta?

   - Cum acum 10 zile.

   - Zece zile! Păi atunci, dacă ghicesc bine, dragă Jack, această sărmană și drăgălașă ființă pe care o iubim cu toții a primit în venele ei, în timpul ăsta, sângele a 4 bărbați voinici. Cam mult pentru un trup atât de fraged.

   Și, apropiindu-se de mine, mă întreabă pe o voce joasă dar aspră:

   - Cine i l-a supt?

   Am lăsat capul în jos.

   - Asta e enigma, i-am răspuns. Van Helsing e pur și simplu distrus, iar eu parcă mi-am pierdut mințile. Chiar nu știm ce să mai credem. Au fost și o serie de împrejurări care ne-au răsturnat toate socotelile, mai cu seamă privind supravegherea lui Lucy. Dar astea nu se vor mai repeta. Nu ne mai dezlipim de aici până nu se îndreaptă lucrurile sau până nu iau sfârșit.

   Quincey îmi întinse mâna:

   - Contați și pe mine, îmi zise. Tu și cu olandezul să-mi spuneți ce trebuie să fac, restul mă privește.

   Când se trezi Lucy, în târziul după-amiezii, prima ei mișcare a fost să se caute la piept și, spre surprinderea mea, să scoată hârtiile pe care mi le dăduse să le citesc Van Helsing. Grijuliul profesor le pusese acolo unde fuseseră la început, pentru ca să nu se alarmeze, la trezire, negăsindu-le.

   Ochii ei îl căutară pe profesor, apoi mă priviră, cu mulțumire. Dar pe când se uita prin cameră, observând unde se află, un fior de groază o scutură; scoase un țipăt jalnic și-și acoperi cu mâinile descărcate fața lividă. Am înțeles amândoi ce se întâmpla - își adusese aminte totul în legătură cu moartea maică-sii. Pe cât am fost în stare, am încercat s-o consolăm.

   I-am spus că unul sau altul dintre noi vom rămâne lângă ea tot timpul, și asta a părut să-i redea puțin curajul. Către seară ațipi din nou. Se întâmplă atunci ceva cu totul neobișnuit. Deși adormită, scoase hârtia din sân și o rupse în două. Van Helsing culese cele două fragmente și le strânse. Totuși, ea făcea mai departe gestul de a le rupe, ca și când ar fi avut mai departe foile în mână.

   Van Helsing părea surprins și încruntă din sprâncene, dar nu zise nimic.

 

   19 septembrie. A petrecut o noapte agitată, cu spaima de a adormi și trezindu-se mai neodihnită decât înaintea orelor de somn. Profesorul și cu mine am vegheat-o pe rând, fără s-o lăsă singură nicio clipă. Quincey Morris nu ne-a împărtășit nimic din intențiile sale, dar cred că a patrulat toată noaptea în jurul casei.

   Când se făcu ziuă, lumina necruțătoare a dimineții ne arăta ravagiile pe care le suferise biata Lucy. Abia mai putea să mișce capul, iar hrana ușoară de care abia se atingea, nu-i pria. Când și când adormea și atunci Van Helsing și cu mine observam cât se schimba, din somn, la trezire.

   În somn părea mai vânjoasă, deși cu trăsăturile descompuse, iar respirația îi era mai slabă; gura deschisă dezvăluia gingiile livide, coborâte sub dinți, din care cauză aceștia păreau mai lungi și mai ascuțiți ca de obicei. Când se trezea, blândețea privirilor ei îi schimba, bineînțeles, expresia, care redevenea cea cunoscută nouă, deși cu trăsăturile morții întipărite. În cursul după-amiezii întrebă de Arthur, căruia îi telegrafiarăm. Quincey s-a dus să-l aștepte la stație.

   A sosit puțin înaintea orei 6; soarele încă lumina puternic, iar razele sale roșiatice pătrundeau pe fereastră, daurind chipul ei lipsit de sânge. Când a văzuto, Arthur s-a pierdut și niciunul dintre noi n-a putut scoase o vorbă. În orele care au urmat, perioadele de somn, sau mai bine zis, stările de comă deveniră tot mai frecvente încât momentele când îi puteam vorbi se făcură tot mai scurte. Prezența lui Arthur, totuși, părea să acționeze ca un stimulent; se întremă puțin și vorbi mai legat decât până atunci.

   Acum e aproape 1 noaptea. Van Helsing și Arthur sunt lângă ea. Într-un sfert de oră am să-i înlocuiesc, până atunci înregistrez acestea la fonograful ei.

 

Scrisoare de la Mina Harker pentru Lucy Westenra

(nedeschisă de destinatară)

 

   17 septembrie

   Prescumpa mea Lucy,

   Parcă a trecut un ev de când n-am mai primit vești de la tine, sau mai degrabă de când nu ți-am mai scris. Îmi vei ierta, sunt sigură, această vină, după ce-mi voi deșerta sacul cu noutăți. Mai întâi, iată, mi-am adus cu bine acasă bărbatul.

   Când am ajuns la Exeter, ne aștepta în gară o trăsură, iar în ea, deși suferind de gută, dl. Hawkins. Ne-a condus acasă la el, unde ne pregătise camere frumoase și confortabile și am luat masa împreună.

   După masă dl. Hawkins ne-a spus:

   - Dragii mei, ridic paharul în sănătatea și pentru prosperitatea voastră; și fie ca binecuvântarea mea să vă însoțească. Pe amândoi vă cunosc de când erați copii și v-am văzut crescând sub ochii mei, cu dragoste și cu mândrie. Vreau, acum, ca propria-mi casă să fie căminul vostru. Nu am nici copii, nici urmași, sunt singur pe lume și v-am lăsat vouă, prin testament tot ce am.

   Mi-au dat lacrimile, Lucy dragă, în timp ce Jonathan și bătrânul își strângeau mâinile. Ce seară fericită!

   Așa că acum locuim aici, instalați în această magnifică și veche casă de unde pot vedea, fie din dormitor, fie din salon, ulmii cei mari din parcul catedralei, cu trunchiurile lor negre și groase profilându-se pe străvechile ziduri galbene ale locașului; tot de aici pot auzi ciorile din văzduh, croncănind, sporovăind și clevetind toată ziua, după obiceiul ciorilor - și al oamenilor.

   Cum îi merge mamei tale? Aș vrea să dau o goană până la Londra, să te văd o zi-două, scumpa mea, dat am atâtea răspunderi, încât nu îndrăznesc să plec. Și Jonathan mai are încă nevoie de îngrijiri.

   Și acum, că ți-am spus noutățile despre mine, vorbește-mi și tu despre ale tale. Când te măriți și unde, cine va celebra ceremonia și ce toaletă ai să porți? Veți face o nuntă mare sau o ceremonie intimă? Scrie-mi despre toate, draga mea, căci știi cât mă interesează tot ce e în legătură cu tine.

La revedere scumpă Lucy.

A ta, Mina Harker

 

Raport alcătuit de Patrick Hennessey, M.D., M.R.C.S.,

L.K.Q.C.P.I., etc. etc. pentru John Seward, M.D.

 

   20 septembrie

   Scumpe domn,

   Dând urmare dorinței dvs. vă raportez asupra modului în care au decurs obligațiile aflate în sarcina mea.

   În ceea ce-l privește pe pacientul Renfield, sunt mai multe de spus. A avut o nouă ieșire, care s-ar fi putut isprăvi foarte rău, dar care, din fericire, nu s-a soldat cu niciun rezultat nenorocit. Astăzi după-masă, un camion de expediție, condus de 2 oameni, efectua un transport la casa părăsită, al cărei parc se învecinează cu noi, care unde, vă reamintiți, bolnavul evadase în 2 rânduri! Conducătorii camionului opriseră în dreptul gardului nostru, ca să-l întrebe pe portar pe ce drum să apuce, căci nu era din partea locului. I-am urmărit și eu de la fereastra biroului, unde tocmai trăgeam țigara de după-masă și l-am văzut pe unul dintre ei îndreptându-se către cabina portarului.

   Pe când trecea pe sub fereastra lui Renfield, acesta a început să-l insulte în toate chipurile, cum îi venea pe limbă. Omul, care părea foarte măsurat, i-a spus numai „ține-ți fleanca, milogule”. În schimb, pacientul nostru l-a acuzat că l-a jecmănit și că a-ncercat să-l omoare, adăugând că „o să-i arate el, chit că va ajunge la spânzurătoare”. Am deschis fereastra și i-am făcut semn omului să nu-i dea importanță, ceea ce a înțeles singur, după ce a citit firma și a văzut unde se află, căci a spus: „Să vă binecuvânteze Dumnezeu, domnișorule, n-o să mă supăr eu de tot ce mi se zice într-o casă de nebuni. Da mi-e milă de mata și de șefu, că vă petreceți zilele într-o casă cu o bestie ca asta”. Apoi m-a întrebat politicos încotro s-o ia și i-am arătat parcul casei părăsite.

   A plecat într-acolo, însoțit de amenințările, înjurăturile și blestemele pacientului nostru. Am coborât atunci să văd dacă aș putea să aflu cauza crizei de furie, căci de obicei se poartă ca un om bine crescut, lăsând de-o parte răbufnirile de violență.

   Spre mirarea mea l-am găsit cât se poate de calm și, în felul lui, binevoitor. Am încercat să-l determin să vorbească despre incident, dar m-a întrebat cu blândețe la ce mă refeream, dând să-nțeleagă că nu mai ținea minte nimic. Dar asta nu era decât o nouă dovadă a vicleniei lui, căci numai după o jumătate de oră ne-a dat din nou de furcă. De data asta a sărit pe geam și a luat-o razna pe alee. I-am chemat pe supraveghetori să mă însoțească și am pornit după el, de teamă să nu facă vreo boroboață. Teama mi s-a dovedit justificată, căci tocmai se întorcea către noi același camion care trecuse mai înainte, de data asta încărcat cu niște lăzi mari de scânduri. Conducătorii lui se ștergeau pe frunte de sudoare și erau roșii la față, ca după o sforțare violentă. 

 ...................................................