...................................
SFÂRȘIT
6.
Emoțiilr l-au cuprins iarăși și le simțea crescând în interiorul lui, odată cu volumul de întrebări pe care și le punea.
Cum îi spui unui copil că tu ești tatăl lui? Cum îl faci să înțeleagă? Cum îl faci să nu te urască? Care sunt cele mai potrivite cuvinte să o spui? Există oare cuvinte potrivite pentru așa ceva? Cum îi explici că, dacă ai fi știut, nu ai fi plecat niciodată? E adevărat că nu ai fi plecat? Ar trebui să fie, așa-i? Un copil e un motiv bun pentru care să rămâi. E cel mai bun motiv, nu? Dar dacă ai fi plecat oricum, atunci cum îi explici?
Emoțiilr l-au cuprins iarăși și le simțea crescând în interiorul lui, odată cu volumul de întrebări pe care și le punea.
Și, la dracu`, cum îl faci să nu te urască?
- Cred că știu despre ce e vorba, a încercat ea să îl liniștească.
Întrebările refuzau să dispară, continuau să îl chinuie. Le făcea plăcere să îl chinuie.
- Nu, nu știi, s-a repezit să răspundă.
Avea tricoul ud pe sub geaca de piele, și nu pentru că tocmai cântase la o emisiune radio cu milioane de ascultători sau, în orice caz, sute de mii de ascultători, ci pentru că se simțea coplești, așa cum scena nu-l făcuse niciodată să se simtă.
- De fapt, știu. Chiar știu.
- Delilah, ascultă-mă, nu sunt cine crezi tu că sunt.
S-a lăsat în genunchi în fața ei. Nu își imaginase niciodată că prima fată în fața căreia avea să se lase în genunchi urma să fie o puștoaică de aproape 12 ani.
Și-a șters sudoarea de pe frunte cu mâneca. Aplicațiile metalice i-au lăsat dungi fine, roșii, pe piele.
Cum să îi spună astfel încât ea să nu îl urască? Sau... Cum să îi spună astfel încât ea să îl urască mai puțin?
A tras aer în piept. Părea că uitase să respire cu mult timp în urmă.
„Sunt tatăl tău”, i-a spus în gând și a repetat de câteva ori. „Sunt tatăl tău.”
De fiecare dată, cuvintele aveau mai puțin sens, erau mai goale, iar Jackson a simțit că se sufocă.
- Ești tatăl meu, i-a zis Delilah, fără nicio urmă de emoție.
- Nu. Nu sunt!
Vocea i-a urcat amețitor de sus, subțiindu-se.
- Stai, ce?
- Nu asta voiai să-mi spui, că ești tatăl meu?
În acel moment, Jackson era pe cale să leșine pentru a doua oară. Din fericire, s-a ținut tare, avea genunchii sprijiniți de podea, fapt care a contribuit considerabil la starea lui de echilibru.
- Oh, păi, atunci, sunt exact cine crezi că sunt.
S-a scărpinat după ureche, neștiind ce spun oamenii de obicei în astfel de situații, când află că sunt părinți, deși nu se credeau capabili nici să cumpere hârtie igienică înainte să se termine ultima rolă, deși, în realitate, chiar nu erau capabili să cumpere hârtie igienică înainte să se termine ultima rolă.
- Nu am știut.. Nu mi-a spus, eu... Îmi pare rău! Dumnezeule, Delilah, te rog să nu mă urăști!
- E în regulă. Nu te urăsc sau... ceva. Mă bucur că te-am întâlnit. Și că am petrecut ziua asta împreună.
Și-a așezat mâna pe umărul lui, încercând să îl consoleze. Nu îl ura. Nu îl urâse niciodată, era tatăl ei și, chiar dacă nu îl cunoscuse, îl iubise.
- Da, și eu mă bucur, i-a mărturisit el cu o oarecare tristețe.
Nu a îndrăznit să o privească în ochi. Și-a șters palmele transpirate pe pantaloni și s-a ridicat. Era tot el, dar, în același timp, nu mai era. Nu putea spune cu exactitate dacă înțelegea ce însemna postura aceea nouă în care se trezise dintr-odată.
- Nu mă pricep la chestii din astea. Nu știu cum să fiu tată, a recunoscut cu greu.
Delilah a zâmbit. Visase ani întregi la acest moment, dar acum că se întâmplase, că se întâmplase cu adevărat, nu și-l putea imagina pe Jackson în rolul de tată, era mai potrivit pentru rolul unui adolescent rebel într-un serial de pe Netflix.
- Cred că am deja un tată. Nu e la fel de cool ca un star rock, dar se străduiește.
- Și te mai strânge o secundă în brațe după ce tu ești gata să îi dai drumul.
- Așa-i.
În loc să simtă vreun soi de invidie sau de revoltă interioară, Jackson s-a simțit ușurat. Nu era pregătit să îmbrace hainele de părinte, poate o pereche de șosete sau o șapcă. Însă era dispus să învețe cum să poarte acele haine, ușor-ușor, în ritmul lui.
- Putem fi prieteni mai întâi, dacă vrei.
- Prieteni sună bine.
Au ezitat, neștiind dacă să se îmbrățișeze sau nu. Amândoi aveau nevoie de o îmbrățișare, dar amândoi aveau nevoie să învețe să își ofere acele îmbrățișări și, din fericire, timpul nu le stătea în cale.
Din cealaltă parte a încăperii au răsunat aplauze. Eddie bătea emoționat din palme, cu fața schimonosită de trăiri intense.
- Nu ți-a zis nimeni că nu e frumos să tragi cu urechea? l-a chestionat Delilah.
- M-am plictisit în mașină, a recunoscut. Și... venisem să cer un autograf.
A scos din buzunarul de la spate al pantalonilor un carnețel pe care i l-a întins lui Jackson.
- Nu ai în fiecare zi ocazia să te întâlnești cu o vedetă.
- Nu-s vedetă.
- Tipule, cu siguranță vei fi una. Iar semnătura asta o să valoreze o avere atunci.
Jackson a semnat grăbit în carnețel. Atingerea pixului a fost „astfel” de această dată. I s-a părut ciudat să o facă, totuși nu suficient de ciudat cât să nu se poată obișnui.
Eddie a vrut să bage carnețelul înapoi în buzunar, dar primul lucru la care s-a gândit când Jackson scria în el a fost „Ed o să moară de ciudă când o să-i spun”, ceea ce, într-o altă circumstanță, ar fi fost un gând inofensiv.
În acea circumstanță, însă, una în care Ed și Eddie se separaseră definitiv, gândul nu a mai fost inofensiv, ba chiar a și durut puțin.
- Ai putea să semnezi unul și pentru Ed? s-a trezit întrebând.
- Sigur. De ce nu?!
În timp ce Jackson semna pe o altă filă din carnețel, Eddie își dorea un singur lucru. Să nu fi pierdut afurisitul ăla de telefon.
Zâmbete naive
Viollet se sprijinea de balustrada balconului. Ninsoarea se liniștise, păstrând ritmul unui vals.
Harry își împletise mâinile în jurul taliei sale și privea în depărtare, pe deasupra orașului luminat în culori calde.
- O să îi dăm vestea cu grijă, i-a spus în timp ce buzele i se plimbau pe pielea gâtului ei.
- Cred că și-a dat seama deja. E fată deșteaptă. Sper doar să nu o bulverseze prea mult.
- Atunci îi vom fi alături în caz că se întâmplă.
I-a sărutat umărul prelung, inspirându-i parfumul.
- Cum rămâne cu băieții?
- Am dat câteva telefoane.
Și-a sprijinit bărbia de umărulei, lăsându-se cuprin de tristețe.
- E atât de nedrept ce se întâmplă.
- E război, Harry. Războaiele-s mereu nedrepte.
- Da, dar de ce trebuie să plătească acești copii pentru el? De ce trebuie să îndure atât când viața lor ar fi putut să fie așa?
A arătat spre ferestrele mari dincolo de care Jake și Luke se jucau împreună cu Max. Purtau pijamele colorate curate și păreau fericiți.
- Mi se strânge sufletul când mă gândesc prin câte au trecut.
- Și mie...
A privit în direcția copiilor. Păreau fericiți. Văzându-i acolo, în decorul festiv, nu ar fi zis nimeni că ascundeau atâtea suferințe și povești devastatoare sub zâmbetele naive.
Ochii lui Jake și ai lui Luke lăsau, câteodată, tristețea să răzbată și să umbrească fericirea care li se citea pe chipuri. Fără să îi privească în ochi, nimeni nu ar fi înțeles prin ce trecuseră, însă Viollet îi privise, iar inima ei de mamă era străpunsă de așchii dureroase de fiecare dată când zărea acea tristețe apărând din nou.
- Nu putem schimba trecutul, a recunoscut mâhnită. Putem, în schimb, să ne asigurăm că viitorul va fi mai bun.
L-a sărutat pe obraz și s-a desprins din brațele lui, mergând cu pași șovăitori spre căldura ademenitoare a focului care ardea în șemineu.
- Cine vrea ciocolată caldă? a auzit-o întrebându-i pe băieți.
I-au răspuns în cor cu glasuri vesele. Toți voiau, bineînțeles.
Harry a mai rămas o vreme pe balcon să privească orașul, ninsoarea, luminile. Și-a căutat portofelul în buzunar și a scos de acolo bilețelul de la Amanda.
„Nu uita să încui.
Lasă cheia în coronița de la intrare.
Nu-mi mulțumi.
Să mă sunt dacă mai ai nevoie de 50 de cenți.”
Din nefericire, nu mai putea să o sune, dar o păstra mereu cu el și o simțea aproape atunci când reușea să fie un om bun, așa cum numai ea îl învățase să fie.
- Faptul că o iubesc pe ea nu înseamnă că te iubesc pe tine mai puțin, a rostit spre orașul ce se deschidea la picioarele lui. Nu înseamnă că am să te uit.
A împăturit bilețelul și l-a ascuns înapoi în portofel. Viața era atât de nedreaptă, iar el se simțea atât de mic în comparație cu lumea întreagă. Totuși, Amanda îl învățase că fiecare gest, oricât de mic, dacă e făcut cu suflet, are o însemnătate aparte.
Dincolo de ferestre se aflau doi copii care aveau nevoie de gesturi făcute cu suflet, iar Harry era pregătit să le ofere oricât ar fi fost nevoie din sufletul lui.
- O să-i găsim, a promis, deși nu era nimeni prin preajmă să îl audă.
Mărturisiri
- Dă-i asta mamei tale, i-a spus Jackson lui Delilah înainte ca fata să coboare din mașina de poliție.
Pe bucata de hârtie cu marginile rupte asimetric se afla un număr de telefon îngroșat de câteva ori cu pixul.
- Cred că avem mult de vorbit.
- Păi, probabil că da. Ne mai vedem, băieți!
A închis portiera cu putere, lăsându-i pe Eddie și pe Jackson într-o liniște stânjenitoare.
- Fiica mea e adusă acas de o mașină de poliție, a zis, mai mult pentru sine.
- Practic, e un hotel, iar noi nu suntem în misiune. Deci e OK, nu ai de ce să îți faci griji. Deocamdată.
- Da... deocamdată. Presupun că așchia nu sare prea departe de trunchi.
- Ai dreptate. Maică-sa mă înspăimântă uneori. Ar fi trebuit să o vezi cum a desfăcut un prezon înțepenit mai devreme. Frate, chestia aia era imposibil de desfăcut, crede-mă.
Jackson a râs, imaginându-și-o pe Viollet cu o cheie în mână și fața murdară de ulei de motor. Părea ceva de care ea ar fi fost în stare.
- Mă refeream la mine. Știi, azi aproape am omorât un om.
- Aproape ai făcut ce?
- A fost un accident, bine? A fost un accident.
- Pentru binele tău, sper că nu o să depună plângere.
- Nu cred. Adică, sper.
- Asta-i bine, pentru că nu pot fi prieten cu cineva judecat pentru tentativă de omor.
- Oh... păi, atunci, da, asta-i bine, presupun.
Eddie s-a concentrat asupra drumului pentru un moment. Îi plăcea compania lui Jackson. Se simțea familiar în preajma lui și, fără să bage de seamă, se gândea mai puțin la abandonul lui Ed. Poate că așa era prietenia, poate că reușea să completeze, într-o oarecare măsură, singurătatea care se cuibărise pe scaunul din dreapta al mașinii de poliție și în multe alte locuri pe care obișnuia să le împartă cu fratele său.
- Eu aproape am incendiat mașina unui vecin mai demult, a mărturisit când liniștea amenința să devină apăsătoare. Dar asta nu se pune, pentru că aveam doar 10 ani, iar ideea a fost a lui Ed. Ed e fratele meu geamăn, apropo.
- Cred că este mișto să ai un frate geamăn.
- Da... este.
Jackson a apreciat sinceritatea dintre ei. Era de părere că orice prietenie ar trebui să înceapă cu un moment de sinceritate, tocmai de asta credea că cele mai frumoase prietenii începeau după miezul nopții, într-un bar, când oamenii sunt mai sinceri decât oricând. Dar, aparent, și spitalele erau locuri destul de bune în acest sens.
Ar fi vrut să menționeze ceva despre cele câteva joint-uri pe care le fumase în ultimii ani și despre pastile, dar s-a răzgândit rapid. O tentatică de crimă era o mărturisire suficient de importantă pentru o primă seară de prietenie.
În plus, scăpase de scaunul electric ca prin urechile acului, nu voia să își forțeze norocul.
- Ce mai zi! a concluzionat Eddie, impresionat.
- Într-adevăr. Ce mai zi!
Păreri de rău
L-a întâmpinat cu un zâmbe cât o părere de rău.
El s-a oprit la jumătatea coridorului, cu bradul în brațe, crezând că visează. Deși îl duruse cumplit, fusese nevoit să recunoască, cu regret, că Lily ieșise probabil definitiv din viața lui.
Să o vadă acolo, cu bagajele lângă ea, în fața apartamentului pe care îl împărțiseră până în acea dimineață i se părea ireal.
A dat să spună ceva, dar s-a poticnit.
Lily i-a surprins ezitarea și a ridicat întrebătoare o sprânceană, gest căruia el i-a răspuns cu o ridicare de umeri.
Arătau ca doi adolescenți după o ceartă în care se spuseseră cuvinte grele, cu privirile vinovate ațintite în podea.
- Te-am auzit la radio...
- Ți-am promis că într-o zi ai să mă auzi cântând acolo.
Jackson a sprijinit bradul micuț de perete, abia îi ajungea până la piept. Clopoțeii agățați în el au scos un clinchet scurt, globurile s-au ciocnit unele de altele.
Îl găsise afară, abandonat lângă un zid, împreună cu câteva cutii pline cu nimicuri. Era de-a gata împodobit, semn că cineva se mutase în grabă și nu mai avusese loc pentru el printre bagaje.
În mod normal l-ar fi ignorat, ar fi trecut mai departe și s-ar fi întors acasă singur, dar văzându-l acolo, în lumina gălbuie a străzii, s-a simțit de parcă ei doi ar fi împărțit aceeași tristețe și aceeași singurătate, așa că l-a luat. Ce altceva era să facă? Oricum, un brad nu e ceva ce îți trebuie, e ceva de care ai nevoie fără să îți dai seama, iar când îți iese în cale, pur și simplu nu te poți împotrivi.
Niciunul nu a îndrăznit să se apropie sau să se miște. Greșelile comise îi țineau la distanță.
Jackson știa că nu era perfect, la fel cum știa că nici Lily nu era perfectă. Dar el nu reușea să îi vadă defectele, pentru el era minunată. Și înțelesese în acea singură zi petrecută departe de ea că nu voia să o piardă.
El și Lily nu își ceruseră niciodată ierdare, deși greșiseră amândoi de un milion de ori. Erau de părere că scuzele nu ajută pe nimeni și că părerile de rău sunt mai sincere atunci când le păstrezi doar pentru tine. Dar, cum niciodată nu le împărtășiseră cu celălalt, nu puteau ști cu siguranță dacă aveau dreptate sau se înșelau.
Și poate că era timpul să afle.
- Îmi pare rău! i-a spus el timid, cu privirea ațintită în podea.
În sufletul lui Lily ceva s-a mișcat, ca o roată dințată a unui mecanism înțepenit. Jackson nu făcea niciodată compromisuri, nu lăsa de la el, nu se schimba pentru nimeni.
Și totuși...
- Pentru?
- Ai suficient timp? Aș putea să îți fac o listă.
- Asta înseamnă că mă vei invita înăuntru? Voi încerca să nu fiu prea surprinsă de mizerie.
- Poate. Dar gândește-te bine înainte, de îndată ce ai ales să rămâi, nu am să te mai las să pleci.
Lily a făcut câțiva pași spre el.
- Promiți?
Jackson a făcut, la rândul lui, câțiva pași spre ea.
- Promit, Lils! Nu pot face asta fără tine. Nu vreau să fac asta fără tine.
Așa ar trebui să se întâmple mereu, să facem pașii unii spre alții, atunci când sufletele ne cer, nu să ne încăpățânăm să alergăm cât mai departe, sperând că celălalt se va întoarce într-o zi.
Lily și-a strecurat mâinile pe sub geaca lui, cuprinzându-l într-una dintre acele îmbrățișări pe care numai ea știa cum să le ofere, iar lui i-ar fi plăcut ca întreaga lume să se oprească o clipă sau două sau, poate, mai mult.
Cum timpul nu poate fi oprit sau dat înapoi, s-a mulțumit cu acea minunată clipă prezentă.
- Ar trebui să intrăm, Jack.
- După tine.
A săltat în brațe bradul și a urmat-o îndeaproape. Când ușa s-a deschis, mirosul de tutun s-a revărsat în hol ca o avalanșă.
- Fumezi prea mult, Lils.
- Ai de gând să îmi ții morală acum?
- Poate. Ar trebui, totuși, să te lași. Poți face cancer de la ele.
Lily a pășit înăuntru râzând. Jackson a urmat-o, inspirându-i parfumul. A lăsat bradul în colț, și înainte ca ușa să se închidă, în hol au reușit să se strecoare șoaptele ei.
- Și mie îmi pare rău!
Un om care știe să țină
o șurubelniță în mână
În acea seară, Eddie s-a dat jos din mașina de poliție pentru ultima oară.
Își târa pașii pe coridoarele goale ale secției. Tura lui încă nu se terminase, iar Eddie, deși era sleit de puteri și își dorea mai mult decât orice să se poată întinde într-un pat, avea un al șaselea simț pentru datorie, iar acest simț l-a obligat să se întoarcă.
Și-a ciulit urechile înainte să cotească spre dreapta pe ultima bucată de drum pe care o mai avea de parcurs până la biroul său. Zgomote ciudate răzbăteau prin liniștea plăcută a secției de poliție.
Eddie și-a scos pistolul din toc și l-a îndreptat înainte, fără să îl încarce. A aruncat o privire rapidă după colț, apoi s-a lipit de perete.
Cineva voia să îi spargă biroul. Îl văzuse clar, un bărbat înalt, îmbrăcat în negru sau bleumarin sau naiba știe ce altă culoare închisă. Nu reușise niciodată să facă diferența între ele. Ce conta că una era verișoară îndepărtată de-a albastrului, iar alta, mătușa lui verde? Semănau prea mult una cu alta.
A tras aer în piept, pregătit să încarce pistolul.
- Mâinile sus!
După ce a numărat până la trei, s-a întors spre intrus, ținând arma strâns în mâini.
- Am spus mâinile sus!
Intrusul nu se mișcase de lângă ușă și nici nu părea să îi pese că Eddie se agita în spatele lui cu un pistol cât se poate de real.
- Am spus...
- Încetează, Eddie, ești ridicol. Sau ar trebui să îți spun „detectiv Jones”?
Rostise „detectiv Jones” cu un soi de batjocură copilărească și poate cu puțin invidie.
- Ed?
- Îhî.
- Dar ce... cauți aici?
Mâinile i-au coborât pe lângă corp, ducând pistolul înapoi în tocul lui.
- Ai ști, dacă ai răspunde la telefon. Ah, stai, dacă ai răspunde la telefon, nu aș fi aici.
Eddie a lăsat rușinat privirea în pământ. Ed reușea cu fiecare ocazie să îl facă să se simtă prost pentru ceva, până și pentru reușite, căci de la o reușită plecase totul, așa-i?
- Păi, aș răspunde dacă aș putea, s-a apărat el. Dacă vrei, n-ai decât să mergi să îl cauți.
- Știam eu că l-ai pierdut!
- A fost un accident.
- Și promovarea a fost tot un accident?
- Exact! Asta îți tot spun.
Eddie spunea adevărul, chiar dacă lui Ed i se părea greu de crezut.
Fusese un simplu accident și nimic mai mult. Hoțul se lovise pur și simplu de el în mijlocul străzii, nu era vina lui Eddie că acela fusese probabil cel mai împiedicat hoț de pe planetă, la fel cum nu fusese vina lui că respectivul șterpelise jumătate de milion de dolari în bijuterii cu diamante de la un magazin din mall. Nu era vina lui că recompense fusese o promovare, un post mai bun într-un oraș mai mare, undeva unde și-ar fi putut câștiga respectul colegilor fără să mai fie judecat pentru o nenorocită de arestare nereușită în Ajunul Crăciunului.
Insistase foarte mult pe la birouri care își țineau mai mereu ușile închise. Încercase din răsputeri să primească aceeași promovare și pentru Ed, dar șefii rămăseseră de neclintit. Puteau să ofere o singură promovare.
Iar Eddie nu ar fi acceptat-o, era hotărât să nu o accepte, asta până l-a găsit pe Ed cu lucrurile înșirate în mijlocul sufrageriei, aranjându-și meticulos bagajele.
- Unde pleci? îl întrebase, sperând că era doar una dintre acele glume extrem de proaste ale fratelui său.
- Mă mut cu Adele, îi răspunsese Ed simplu, de parcă ar fi plecat la vecinul de la parter pentru o partidă de LOL. E, știi tu, următorul pas în relație.
Dar Eddie nu știa. Nuștia pentru că următorul pas în relația lui Ed cu Adele era un pas înapoi în relația lor de frați, iar asta nu era corect. Pur și simplu nu era.
- Tu oricum urmează să pleci.
Numai că Eddie nu urma să plece, voia să rămână, nu era pregătit să rupă o legătură de o viață.
Se certaseră până târziu în noapte pentru ca, într-un final, Ed să iasă furios pe ușă și, în același timp, din viața lui Eddie, lăsându-l singur într-un apartament pe jumătate gol.
Nici măcar televizorul lor OLED cu diagonală de 164 de centimetri nu reușise să îi țină de urât, iar asta trebuie să însemne ceva.
Așa că, mai mult forțat de împrejurări, de furie și de dorința de răzbunare, Eddie acceptase promovarea, plecase din orașul în care fratele său locuia cu noua lui iubită, iar el locuia singur, cu un televizor cu diagonală scandalos de mare.
Și așteptase în fiecare zi, în fiecare afurisită de zi, ca Ed să îi scrie trei cuvinte într-un mesaj.
Un „îmi pare rău” ar fi schimbat atât de multe.
- Nu ar fi trebuit să pleci.
- Spuse cel care a plecat primul.
- Dintr-un apartament, Ed! Am plecat dintr-un apartament. Nu e ca și cum aș fi renunțat să mai fiu fratele tău în ziua aia.
- Ah, da?! Pentru că mie fix asta mi s-a părut că ai făcut.
- Ei bine, nu eu sunt cel care s-a murat departe din cauză că nu îmi pot cere scuze.
- Scuze? Asta vrei? Scuze? Tu ești cel care ar trebui să își ceară scuze. Tu ai plecat primul.
- Dintr-un apartament!
- Nu contează de unde! Contează că m-ai lăsat singur.
Era rândul lui Ed să își privească pantofii. Își făcuse griji pentru Eddie. Dorise de o mie de ori să îi scrie. Se apuca să tasteze, termina mesajul de scris, dar înainte să apuce să îl trimită, ceva îl oprea. Nu voia să cedeze el primul. Își ascultase inima, trăia alături de femeia pe care o iubea. Ce era greșit în asta? Pentru ce să își ceară iertare? Eddie avea nevoie de o lecție, avea nevoie să învețe că așa era viața, doar nu se aștepta să rămână împreună pentru totdeauna.
Când reușise, în sfârșit, să trimită mesajul și nu primise răspuns, se îngrijoraze. Încercase apoi să sune, dar și apelurile rămăseseră fără vreun răspuns. Așa ceva era imposibil, Eddie stătea lipit de telefon, la propriu, atât de lipit, încât telefonul devenise o extensie a mâinilor lui.
Plecase spre aeroport și luase primul avion spre New York. Îl costase o avere, dar trebuia să afle ce se întâmplase cu el. Intuiția de frate geamăn o luase razna.
Stăteau față înfață, amintind de doi băieți puși la colț din cauză că spărseseră acvariul folosindu-l drept țintă pentru praștiile primite de ziua lor de naștere.
Ed a îndreptat o șurubelniță cu cap drept spre pieptul lui Eddie.
- Știi ceva? Nimeni nu a greșit cu nimic. Eu m-am mutat pentru că asta mi-am dorit. Tu te-ai mutat pentru că doar un cap-sec ar fi refuzat promovarea asta. Și mai știi ce? Ar trebui să ne bucurăm unul pentru altul.
Lui Eddie i s-a părut corect ce zicea fratele său, deși, sincer vorbind, lui îi era puțin, foarte puțin, greu să se bucure pentru el. Dar avea tot timpul din lume să învețe să o facă, nu-i așa?
Și-a întins brațele spre Ed și s-au îmbrățișat de parcă s-ar fi regăsit după o lungă perioadă de timp și într-adevăr se regăsiseră, dar numai după vreo două sau trei luni.
În spatele lor, plăcuța aurie cu „detectiv Jones” nu mai atârna într-un singur șurub, era prinsă bine de ușă în toate cele patru colțuri.
Ed chiar știa să țină o șurubelniță în mână.
Și-au petrecut toată noaptea la secție, povestind, certându-se și împăcându-se de alte câteva ori pentru că așa erau ei, nu reușeau să se înțeleagă fără să scoată scântei.
Două zile mai târziu, Eddie avea să predea insigna, arma și demisia semnată. Nu se mai regăsea în meseria de polițist. În fond, acela nu fusese visul lui, ci al lui Ed. Voia să încerce și altceva. Voia să învețe să facă masaj cardiac ca un profesionist și poate chiar să salveze o viață sau două.
Și știa exact cine putea să îl învețe.
Și știa exact cine putea să îl învețe.
Era dispus să își înfrângă teama de ace, în fond, el trebuia să înțepe, nu să fie înțepat, ceea ce, trebuie să recunoaștem, e un mare plus.
Plăcuța aurie cu „detectiv Jones” avea să rămână prinsă de ușă încă doi ani de la demisia lui Eddie pentru că, după cum spuneam, Ed chiar știa să țină o șurubelniță în mână și pentru că, de îndată ce postul s-a eliberat, un alt Jones a putut să ocupe postul de detectiv din acea secție de poliție.
Candy Crush și reușite
Adele a privit fotografia trimisă de Delilah.
Max se juca un joc video împreună cu alți doi băieți. Pijamalele lor erau murdare de ciocolată și se încruntau cu toții în fața ecranului.
A băut ultima gură de cafea din cană și a închis laptopul.
Pisica a întâmpinat-o în hol cu un mieunat scurt, s-a încolăcit în jurul gleznelor ei, apoi s-a făcut nevăzută.
„Crăciun fericit!” scrisese fata în mesajul de sub fotografie. Și „mulțumesc”.
Vestea regăsirii lui Max făcuse înconjurul internetului, iar pentru Adele asta era o adevărată victorie. Oamenii nu erau mai buni de Crăciun, nu își părăsiseră casele călduroase pentru a împrăștia bilețele prin oraș datorită vreunui spirit nevăzut al sărbătorilor, o făcuseră pentru că oamenii buni sunt buni în fiecare zi. Adele era convinsă că rezultatul postării ei ar fi fost același, chiar dacă nu s-ar fi întâmplat în Ajunul Crăciunului.
Avea tendința, adesea, să își piardă speranța în umanitate, dar se întâmpla mereu ceva care o ajuta să își amintească de toate lucrurile minunate care se întâmplau pe lume.
S-a gândit la Ed și a sperat că va reuși să își regăsească, la fel ca Delilah, fratele. Era pregătită oricând să posteze o fotografie cu Eddie și să îndemne oamenii să îl caute, dacă era nevoie. Dar erau băieți mari amândoi, se puteau descurca și singuri, deși lui Eddie cu siguranță nu i-ar fi displăcut puțină atenție.
„Crăciun fericit”, i-a tastat lui Delilah. „Abia aștept să văd ce ne pregătești pentru anul viitor. :P”
A lăsat telefonul pe măsuța de cafea și s-a așezat pe canapea, privind luminile pâlpâitoare de sub brad. Erau preferatele ei pentru că, într-o oarecare măsură, reflectau viața.
Oamenii erau, credea ea, ca niște luminițe pâlpâitoare ale căror suflete licăresc pe muzica iubirii.
Acum putea să audă și ea acea muzică. Și ce frumoasă mai era.
I se făcuse dor de Ed, însă nu era egoistă, putea să înțeleagă că Eddie avea câteodată nevoie de el.
S-a întins după telefon și a deschis Candy Crush. Avea trei vieți la dispoziție. Reușise să îl cucerească pe Ed cu una singură. Trei îi erau de ajuns până la întoarcerea lui, nu încăpea îndoială.
Vieți mai bune
Așternuturile erau curate și calde. Luke nu mai trebuia să își facă griji pentru lemnele din sobă sau pentru cutia de fulgi de porumb pe jumătate goală. Viața lor se schimba. Se schimba în bine.
Bărbatul acela înalt, pe nume Harry, le promisese că va face tot posibilul să le găsească părinții. Le promisese că nu va lăsa pe nimeni să îi ia de lângă el până nu îi găseau, iar Luke îl credea. Acum își îngăduia să aibă încredere în alții, căci învățase că nu toți oamenii erau ca ceilalți.
Îi plăcea noua lui viață, dar cel mai mult îi plăcea speranța, pentru că speranța era ca o flacără care ardea pe interior și îți încălzea sufletul.
- Ți-am spus că Moș Crăciun o să ne ajute, i-a spus Jake înainte să adoarmă.
- Nu cred că a fost mâna lui Moș Crăciun, Jinan.
- Eu cred că a fost, Lais.
Și doar unul dintre ei era convins că avea dreptate.
Jake a adormit în brațele fratelui său. Luke a mai privit tavanul o vreme, îndrăznind să viseze cu ochii deschiși la poveti cu final fericit.
Iar Basam.... Basam se încolăcise pe marginea patului, așteptând cu nerăbdare următoarea masă, încercând totodată, să uite experiența îngrozitoare a băii pe care Viollet îl obligase să o facă. Încă o masă l-ar fi ajutat să uite mai ușor.
Un bec incandescent
Când a ajuns acasă, holul era la fel de întunecat pe cât îl lăsase la plecare.
S-a împiedicat de cizma aruncată pe jos cu câteva ore în urmă și a înjurat printre dinți.
- Ai căzut în propria capcană, bătrâne, și-a spus.
A reușit cu greu să își scoată cea de-a doua cizmă. A aruncat-o la întâmplare în hol și s-a îndreptat cu pași hotărâți spre debara. Nu ar fi crezut niciodată că va face așa ceva și puțin foarte puțin, parcă îl durea sufletul, dar venise în sfârșit momentul.
A apucat cutia de carton și s-a întors în hol. A scos becul din cutie, l-a înfiletat de câteva ori în dulie, iar lumina s-a revărsat împrejur ca o ploaie orbitoare.
Simțea deja cum factura la electricitate creștea. Probabil că ceasul contuarului se învârtea ca un nebun, dar lui Nicholas nu îi mai păsa. Bărbatul acela zgârcit, lipsit de scrupule, nu era el, era un bărbat pe care Sophia i-l înghesuise sub piele, iar el tocmai se săturase.
S-a uitat la cele două cizme care zăceau la câțiva pași una de alta, în poziții nefirești.
Pentru o secundă a vrut să se aplece, să le strângă de acolo și să le așeze pe pantofar, unde le era locul. Dar Nicholas se schimbase prea mult pentru a fi pe placul celorlalți, venise vremea să fie el însuși, venise vremea să fie și pe placul său.
Și-a dat jos costumul de Moș și s-a schimbat în pijamale.
În acea seară nu a mai adormit în fotoliu, butonând cu iritare telecomanda.
În acea seară a adormit în pat, întrebându-se ce îi rezerva viața și nici măcar în cele mai frumoase vise nu putea să își imagineze că viața îi pregătea... o logodnă.
Uși deschise
A închis cartea și a lăsat-o la o parte. Și-a sprijinit bărbia pe pervaz. Dincolo de fereastră, fulgii de zăpadă dansau în adierea blândă a vântului.
Încă nu ajunsese la finalul poveștii și nu mai știa ce să creadă. Avea atât de multe piste, atât de mulți suspecți, încât i se părea imposibil să dezlege misterul înaintea detectivului. Și, oricum, nu se mai putea concentra, prea multe gânduri îi zburau prin minte, exact ca fulgii de zăpadă de afară.
Își imaginase întreaga ei viață cum avea să fie momentul în care își regăsea tatăl, își imaginase că avea să fie de vis, dar când își dăduse seama că era el, că era el cu adevărat, nu simțise nicio emoție puternică, ci o amorțeală stranie în tot corpul; nu își dorise să îi sară în brațe și nici să îl țină strâns pentru totdeauna, astfel încât să nu o mai poată părăsi niciodată.
Se simțise doar... ciudat, ca și cum el nu ar fi fost niciodată al ei. Ca și cum nu credea că avea să fie.
Totuși, nu putea să își scoată din minte felul în care o privise când pășise afară din studio, parcă îi spunea „nu te mai las să pleci”, iar asta o răscolea pe dinăuntru.
O ceață difuză a cuprins fulgii de zăpadă de afară. Delilah și-a șters ochii cu mâneca, încercând să o înlăture și a suspinat încet. Nu își dădea seama de ce plânge, avea prea multe motive să o facă, le simțea pe toate zguduindu-i pieptul.
Și îl simțea pe Jackson ezitând, cu pumnul ridicat, în fața unei uși pe care nu era convins că mai avea dreptul să o deschidă.
Crezuse mereu că lăsase acea ușă larg deschisă pentru el, dar se pare că ușa se închisese fără să facă zgomot, când ea nu era atentă.
Crezuse mereu că, odată ce îl va regăsi, nu îl va lăsa să plece, dar nu mai era la fel de sigură, se gândea că, poate, uneori regăsim anumiți oameni doar ca să le putem da drumul din nou, să îi lăsăm să fie liberi.
Sau să ne eliberăm pe noi înșine.
Delilah nu reușea în acea seară de Ajun să își sorteze propriile gânduri, nu reușea să înțeleagă ce îi spunea inima, așa că s-a lăsat copleșită, dând voie lacrimilor să îi ușureze sufletul.
Târziu, mult mai târziu, când s-a întins în pat, era sigură de un singur lucru: trebuia să dea voie vieții să își urmeze propriul curs.
A strâns pătura la piept și a închis ochii, sperând că va reuși să adoarmă înainte să se ivească zorii.
Între ea și Jackson se căsca o prăpastie adâncă, una de mărimea a 12 ani, adunați unul peste altul. Era o prăpastie al naibii de adâncă și de înspăimântătoare. Dar nu voia să o umple pe toată într-o singură seară. Voia doar ca el să îndrăznească, pentru început, să bată la acea ușă.
Ea era pregătită să îi deschidă.
S-a întors de pe o parte pe alta, după care s-a întors înapoi, făcând cearșafurile albe să foșnească.
Ceilalți dormeau deja de multă vreme. Ultimele șoapte se auziseră din camera băieților imediat după miezul nopții.
Delilah nu reușea sub nicio formă să își găsească locul. Până la urmă, insomniile i-au provocat și ei furnicături în vârfurile degetelor de la picioare, așa că nu a avut de ales. A trebuit să o facă.
S-a dat jos din pat, a pășit ușor pe covorul moale, iar când a ajuns în dreptul ușii, a rotit cât a putut de încet de mâner, până când acesta s-a deschis.
A împins-o până aproape de perete, având grijă să nu dea voie balamalelor să scârțâie, apoi s-a întors în pat, mulțumită.
Zece minute mai târziu, insomniile dispăruseră, iar ultimul gând înainte să adoarmă a fost că, în cele din urmă, Moș Crăciun găsise o cale să o ajute să își regăsească tatăl fără a comite vreo ilegalitate.
Epilog
Cineva a bătut scurt de două ori în ușă.
- Răspund eu, a strigat Delilah, lăsând lupa pe covor.
Era dimineața de Crăciun sau, în fine, atât de dimineață pe cât poate fi după o zi de Ajun copleșitoare și nebunească, adică aproape după-amiază.
Abia își desfăcuseră cadourile și erau cu toții ocupați să citească instrucțiuni de folosință sau să asambleze diverse componente pentru că spiridușii Moșului nu pot să le facă singuri chiar pe toate.
Un majordom îmbrăcat în haine apretate stătea drept în fața ușii când fata a deschis.
- Domnișoara Delilah? a întrebat-o cu un accent foarte amuzant.
- Ăm, da, eu sunt, i-a răspuns încercând să nu râdă.
- Am ceva pentru dumneavoastră.
I se părea ciudat să i se vorbească cu atât de mult respect, dar nu a comentat, omul își făcea doar treaba.
Bărbatul i-a întins cu gesturi calculate o cutie împachetată în hârtie argintie. Avea mărimea unei cărți mai mari și o fundă roșie prinsă într-un colț.
- Crăciun fericit! i-a urat majordomul.
Delilah a apucat cutia cu grijă, cu ambele mâini. A analizat-o atent pe o parte, apoi a întors-o pe spate și a fost impresionat de faptul că nu se vedea absolut nicio bucată de sctoch, nici măcar la capete.
- De la cine...? a vrut să întrebe, dar când și-a ridicat privirea, a văzut că majordomul plecase deja. Crăciun fericit, a strigat în urma lui, deși nu era convinsă că o mai putea auzi.
S-a întors pe călcâie și a închis ușa în urma ei. Pe cadou nu era scris niciun nume, niciun indiciu. I-a trecut prin cap, pentru o secundă, să meargă după trusa de detectiv pe care o primise, sigur ar fi găsit acolo câteva amprente, dar i s-a părut un gest puțin cam deplasat, așa că a abandonat rapid ideea.
A tras ușor de marginea hârtiei la un capăt, nu voia să o rupă, avea de gând să o păstreze, împreună cu celelalte, în colecție.
A durat destul de mult să scoată ambalajul, dar la final era intact, numai bun de păstrat.
S-a așezat pe podea, chiar lângă ușă, cu picioarele încrucișate și a desfăcut capacul cutiei, o cutie simplă, crem, de carton.
A dat la o parte din câteva mișcări fulgii de polistiren de deasupra și nu i-a venit să creadă. Și-a ținut respirația, încântată, când l-a văzut. Era atât de.... perfect.
A apucat soldatul cu o oarecare teamă, nu voia să îl zgârie sau să lase urme pe el și totuși își dorea atât de mult să îl atingă, încât nu s-a putut abține. Avea o greutate plăcută, iar culorile în care fusese vopsit străluceau.
O mică trosnitură s-a auzit atunci când a tras în sus de pârghia ascunsă în spatele lui. Gura i s-a deschis, lăsând la vedere un spațiu suficient de mare cât să încapă acolo o ghindă sau o alună de pădure.
Delilah a chicotit, acționând de câteva ori pârghia. Gura soldatului se închidea și se deschidea în ritmul mișcărilor imprimate de ea.
- Ești atât de minunat, domnule, a șoptit încântată.
În grămada de fulgi de polistiren din cutie a mai zărit ceva ce semăna cu o felicitare. S-a întins după ea, având grijă să nu scape soldatul, și a desfăcut-o cu o singură mână.
„Hey there, Delilah”, a citit cu muzica derulându-i-se deja în minte.
„I know times are gettin` hard,
But just believe me, girl,
From now,
I will be there when you will need me,
From now
I will always be there.
I promise you!”
A așezat soldatul înapoi în cutie. Mâinile îi tremurau și se temea să nu îl scape.
A citit încă o dată cuvintele scrise pe felicitare. Apoi le-a mai citit de o sută de ori. Nu se putea sătura de ele, de starea pe care i-o creau, de ce însemnau cu adevărat. A strâns-o la piept, de parcă ar fi vrut să o ascundă acolo, și a suspinat în acel fel în care suspină oamenii de obicei când li se ridică o mare greutate de pe suflet.
Jackson își făcuse curaj să bată la acea ușă pe care credea că nu mai avea dreptul să o deschidă, iar ea era atât, atât de fericită că îndrăznise.
- Delilah, ce faci? a strigat Viollet din încăperea vecină.
- Vin imediat!
Dar în acea clipă nu intenționa să plece nicăieri. În acea clipă, cu felicitarea trimisă de tatăl ei, cu promisiunea făcută și cu felicitarea care își făcuse cuib în inima ei, Delilah ar fi vrut să poată opri timpul în loc sau să îl poată presa între paginile unei cărți ca pe o floare.
Privind în urmă la ziua anterioară, nu fusese nicidecum perfectă, chiar dacă, în esență, fusese, de la un capăt la altul, un mic miracol.
Totuși, miracolele li se întâmplă oamenilor, iar oamenii obișnuiesc să fie imprefecți, e în firea lor să fie așa, ceea ce înseamnă că, implicit, miracolele sunt și ele imperfecte. Dar e mult mai bine așa, căci unele imperfecțiuni creează dezastre frumoase, iar dezastrele crează amintiri.
Și știm cu toții că Delilah era o colecționară. Printre multe altele, ea colecționa și amintiri.
A așezat felicitarea și soldatul înapoi în cutie. Pentru un moment, i-a trecut prin minte că vor dispărea dacă le scapă din vedere, ața că a ridicat un colț al capacului, doar ca să se asigure că se mai aflau, într-adevăr, acolo.
- Delilah, începe filmul! a amenințat-o Max.
- Vin acum!
S-a ridicat de jos și a plecat grăbită, strângând cutia în brațe.
În urma ei au rămas câțiva fulgi albi de polistiren, dar, dacă erai suficient de atent, puteai simți și căldura plăcută a fericirii care îi învăluise sufletul.
În cele din urmă, sărbătorle petrecute în familie s-au dovedit, și de această dată, a fi un adevărat dezastru, dar, uneori, așa funcționează miracolele, prin mici dezastre, și nu le putem învinovăți de nimic, căci avem nevoie cu toții, din când în când, de miracole. Așa-i?
SFÂRȘIT
