Dracula, Bram Stoker

 ............................................

6-7

 

             La auzul acestei voci chipul mutilat se lumină și spuse:

   - Aha, e doctorul Van Helsing. Ce drăguț din partea dumitale să fii aici. Dați-mi puțină apă, mi s-au uscat buzele, și voi încerca se vă povestesc. Am visat...

   Se opri, gata să leșine.

   I-am spus încet lui Quincey:

   - Rachiu - e în birou - repede!

   Acesta se întoarse în grabă cu un pahar, un clondir de rachiu și o carafă cu apă. I-am umezit bolnavului buzele arse și el își reveni numaidecât.

   - La ce bun să mă amăgesc; nu a fost vis, ci crudă realitate.

   O clipă închise ochii - nu de durere sau de somn, ci în mod voluntar, de parcă ar fi vrut să-și concentreze toate resursele. Când deschise ochii spuse, grăbit, și cu mai multă energie decât până acum:

   - Repede, doctore, repede. Mă sting! Presimt că mai am doar câteva minute  și că mă voi întoarce la moarte - sau mai rău! Mai udă-mi buzele cu rachiu. Trebuie să spun ceva înainte de a muri; sau, oricum, înainte să-mi moară biata minte zdrobită. Mulțumesc! S-a întâmplat în noaptea aceea după ce m-ați părăsit, când v-am implorat să-mi dați drumul. Nu puteam să vorbesc, căci îmi simțeam limba legată, dar eram tot atât de întreg la minte cum sunt și acum. După ce ați plecat am rămas multă vreme, poate ore în șir, pradă unor chinuri deznădăjduite. După aceea m-a cuprins dintr-o dată o liniște. Mintea începea parcă să mi se răcorească și mi-am dat seama unde mă aflu. Am auzit câinii lătrând în spatele casei, dar nu acolo unde se afla El!

   În timp ce Renfield vorbea, Van Helsing nici măcar nu clipi, dar își întinse mâna și o luă pe a mea, strângând-o cu putere. Cu toate acestea, nu se trădă. Spuse cu voce joasă:

   - Continuă!

   Renfield urmă:

   - S-a apropiat de fereastră în ceață, așa cum l-am văzut adeseori mai înainte, dar acum era în carne și oase - nu un strigoi - iar ochii îi sticleau înverșunați ca ai unui om înfuriat. Râdea cu gura lui roșie; dinții albi și ascuțiți îi sclipeau în lumina lunii când s-a întors să privească dincolo de copaci, spre locul unde lătrau câinii. La început nu voiam să-l poftesc înăuntru, deși știam că vrea să intre ca și până acum. Atunci a început să-mi făgăduiască tot felul de lucruri - nu prin cuvinte, ce creându-le pe loc.

   Profesorul îl întrerupse:

   - Cum adică?

   - Creându-le, întocmai cum trimitea muștele când strălucea soarele. Muște mari și grase cu oțel și safir pe aripi; iar noaptea fluturi mari cu cap de mort și oase încrucișate pe spate.

   Van Helsing încuviință din cap șoptindu-mi fără să-și dea seama.

   - Acherontia atropes a sfingilor cu alte cuvinte fluturele cap de mort!

   Bolnavul continuă fără a se mai opri:

   - Apoi a începu să șoptească: „șobolani, șobolani, șobolani! Sute, mii, milioane, fiecare câte o viață; și câini care să-i mănânce, și pisici. Numai vieți! Numai sânge roșu, care dă ani de viață; și nu numai muște bâzâitoare!” Am râs de el, căci voiam să văd ce poate să facă. Atunci câinii au început să urle departe, dincolo de copacii întunecați, în casa lui. Mi-a făcut semn să mă apropii de fereastră. M-am ridicat și am privit afară. El își ridicase mâinile, părând să cheme pe cineva fără a rosti niciun cuvânt. O mare întunecoasă s-a răspândit pe iarbă, năvălind ca flacăra unui foc. Apoi a ridicat ceața din dreapta și din stânga și am văzut mii de șobolani cu ochi arzători - ca ai Lui, doar ceva mai mici. A întins mâna și s-au oprit cu toții pe loc: mi s-a părut că spune: Ale tale vor fi toate aceste vieți, și multe altele încă, și mai mari, în secole fără sfârșit, dacă te prosternezi și mă adori! Un nor roșu, de culoarea sângelui păru să-mi întunece privirea; și înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit deschizând fereastra și spunându-i: „Intră, domnule și stăpânule!” Șobolanii au fugit cu toții, iar El a alunecat în cameră, deși fereastra era abia deschisă.

   Vocea îi devenise slabă, astfel, că i-am umezit din nou buzele cu rachiu, iar el a continuat, dar parcă memoria în funcționase și în acest interval, căci începu povestirea din alt moment. Eram gata să-l readuc la punctul de unde plecase, dar Van Helsing îmi șopti:

   - Lasă-l să continue. Nu-l întrerupe; nu poate reveni și nici nu mai poate continua dacă își pierde firul gândurilor!

   Renfield continuă:

   - Am așteptat toată ziua vești de la El, dar nu mi-a trimis nimic, nici măcar o biată muscă, iar când a răsărit luna eram chiar supărat pe El. Când a alunecat prin fereastră, deși era închisă, fără măcar să bată m-am înfuriat. El a rânjit, iar fața albă privea din ceață cu ochii scăpărători, și a pornit mai departe, de parcă era la el acasă, iar eu nu contam deloc. Nici nu mai avea același miros când a trecut pe lângă mine. N-am putut să-l opresc. Am avut impresia că doamna Harker a intrat în cameră.

   Cei 2 bărbați care șezuseră pe pat se ridicară în picioare și se apropiară, prin spate, de unde auzeau mai bine, dar fără ca el să-i poată vedea. Amândoi tăceau, dar profesorul tresări și se cutremură; chipul i se înăspri și se făcu mai sever.

   Renfield continuă fără să observe:

   - Când doamna Harker a venit să mă vadă în după amiaza aceasta, era schimbată; ca ceaiul după ce a fost spălat ceainicul.

   Am tresărit cu toții, dar niciunul nu scoaserăm un cuvânt. El continuă:

   - Până când n-a vorbit n-am știut că ea se află aici. Era schimbată. Nu-mi plac oamenii palizi. Vreau să aibă mai mult sânge, iar sângele ei parcă se scursese. Numai după ce a plecat, am început să mă gândesc și mă chinuia ideea că el îi tot sorbea viața.

   Am simțit că și ceilalți tremurau, dar am continuat să rămânem neclintiți.

   - Așadar, când El a venit aseară, eram pregătit să-l înfrunt. Am văzut ceața furișându-se în odaie și am înșfăcat-o strâns. Auzisem că nebunii au o putere supraomenească; și cum știam că sunt nebun - oricum, câteodată - m-am hotărât să-mi folosesc forța. El a simțit-o, căci a trebuit să iasă din ceață pentru a se bate cu mine. M-am ținut tare. Credeam că o să câștig, căci nu voiam ca El să-i mai soarbă doamnei Harker viața. I-am văzut ochii care mă ardeau și atunci puterea mea s-a topit ca apa. Mi-a scăpat printre mâini și când am încercat să-l apuc, m-a ridicat și m-a azvârlit. Am văzut un nor roșu în fața ochilor și am auzit un zgomot ca de trăsnet, iar ceața s-a furișat parcă pe sub ușă.

   Vocea îi slăbea din ce în ce, iar respirația i se îngreuia. Van Helsing se ridică instinctiv.

   - Am aflat tot ce poate fi mai rău, spuse el. Monstrul se află aici și știm în ce scop. Să sperăm că nu e prea târziu. Să fim pregătiți ca și noaptea trecută, dar să nu pierdem timpul.

   Ne-am grăbit și am luat de prin odăi aceleași lucruri cu care pătrunsesem în casa contelui. Profesorului le avea pe ale sale pregătite. Când ne-am întâlnit pe coridor, mi le-a arătat în mod semnificativ, spunând:

   - Aceste lucruri nu mă părăsesc niciodată; și nici nu mă vor părăsi până nu se termină întâmplarea asta nefericită. Sânge rece, prieteni. Nu avem de-a face cu un dușman obișnuit. Vai! Biata doamna Mina, să sufere și ea!

   Tăcu, vocea i se frânse, iar eu nu știam dacă mă stăpânea furia sau groaza.

   În fața ușii soților Harker ne-am oprit. Arthur și Quincey s-au retras un pas înapoi iar Quincey a spus:

   - Să intrăm?

   - Trebuie, a spus Van Helsing apăsat. Dacă ușa e încuiată o vom forța.

   După ce rosti aceste cuvinte, răsuci mânerul, dar ușa nu cedă. Ne năpustirăm asupra ei; ușa se deschise cu un zgomot puternic. Priveliștea din fața ochilor m-a îngrozit. Am simțit că mi se face părul măciucă.

   Luna era atât de strălucitoare, încât prin storul galben și gros pătrundea destulă lumină ca să vedem ce se petrece.

   Pe pat, lângă fereastră, era culcat Jonathan Harker, rumen și obraji și răsuflând din greu, de parcă s-ar fi aflat în transă. Pe marginea cealaltă a patului, cu ochii îndreptați spre geam vedeam în genunchi, silueta înveșmântată în alb a soției sale. Lângă ea stătea un bărbat înalt și subțire, în straie negre. Avea chipul întors, dar în clipa în care l-am văzut l-am recunoscut cu toții - era contele - în carne și oase, având chiar și cicatricea pe frunte. În mâna stângă ținea amândouă mâinile doamnei Harker, cu brațele întinse; cu mâna dreaptă o apucase de după gât, forțându-i capul să se aplece pe pieptul lui. Cămașa el albă de noapte era pătată de sânge și un firicel subțire se vedea prelingându-se prin haina sfâșiată pe pieptul gol al bărbatului.

   Când am năvălit în cameră, contele se întoarse și pe chip i se așternu privirea diabolică pe care o cunoșteam din descrieri. Ochii îi străluceau roșii, cu o patimă infernală, nările mari ale nasului se lărgiră fremătătoare, iar dinții albi și ascuțiți în spatele buzelor pline de pe care picura sânge scrâșniră ca dinții unei fiare sălbatice. Cu o smucitură cu care o aruncă pe victimă pe pat, se întoarse și sări la noi. Dar profesorul se ridicase acum în picioare și întinse spre el plicul care conținea azima sfântă a împărtășaniei.

   Contele se opri dintr-o dată, la fel cum făcuse și biata Lucy în fața cavoului, și se trase înapoi.

   Pe măsură ce înaintam noi cu crucifixul ridicat, el se retrăgea din ce în ce mai mult. Dintr-o dată lumina lunii se întunecă și un nor mare negru trecu pe cer. Când Quincey aprinse lampa de gaz cu chibritul, nu am mai văzut nimic decât un abur ușor. Sub ochii noștri aburul se târa pe sub ușă, care fiind deschisă cu forța, își revenise la poziția inițială.

   Van Helsing, Art și cu mine ne-am îndreptat spre doamna Harker, care, între timp, își revenise. Țipă atât de sălbatic, atât de sfâșietor, atât de deznădăjduit încât mi se pare că țipătul ei îmi va răsuna în urechi până în cel din urmă ceas al vieții. Timp de câteva clipe zăcu neputincioasă și pierdută. Chipul îi era cadaveric, de o paloare scoasă în evidență de sângele care îi mânjise buzele, obrajii și bărbia. Ochii îi erau înnebuniți de groază. Apoi își ridică în fața ochilor bietele-i mâini zdrobite care purtau pe albeața lor semnul roșul al strângerii îngrozitoare a contelui și auzirăm un vaiet slab, îndurerat, care făcu ca țipătul îngrozitor de mai înainte să pară doar expresia vie a unei dureri nemărginite.

   Van Helsing înaintă și-i acoperi ușor trupul cu o cuvertură, iar Art, după ce o privi disperat o clipă, ieși alergând. Van Helsing îmi șopti:

   - Jonathan se află într-o stare de transă pe care știm că o poate crea vampirul. Nu putem face nimic pentru sărmana doamna Mina până își revine. Trebuie să-l trezesc!

   Înmuie capătul unui prosop în apă rece și începu să-l lovească ușor pe față pe Jonathan. Soția lui, în acest timp, își ascunsese fața în mâini și suspina sfâșietor.

   Am ridicat storul și am privit pe fereastră. Luna lumina puternic. Tot privind l-am văzut pe Quincey Morris fugind peste peluză și ascunzându-se în umbra unei tise mari. Am fost surprins, dar în clipa aceea am auzit exclamația scurtă a lui Harker care își revenea, așa că m-am întors spre pat.

   Pe chipul lui, cum era și de așteptat, era întipărită o expresie de uluire profundă. Timp de câteva clipe păru zăpăcit, apoi își reveni brusc și se ridică. Soția lui, scoasă și ea din amorțeală de mișcarea lui, se întoarse spre el, de parcă ar fi vrut să-l îmbrățișeze. Dintr-o dată, totuși, își retrase brațele și împreunându-și coatele, își puse mâinile pe față și se cutremură până când începu să se zguduie patul sub ea.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, ce înseamnă toate astea? strigă Harker. Doctore Seward, doctore Van Helsing, ce se întâmplă? Ce s-a întâmplat? Mina scumpă, ce este? Ce înseamnă sângele ăsta? Dumnezeule, Doamne! Unde am ajuns!

   Îngenunchind, își împreună mâinile cu violență.

   - Doamne, Dumnezeule, ajută-ne! Ajut-o, oh, ajut-o!

   Cu o mișcare iute sări din pat și începu să-și tragă pe dânsul hainele - treaz de-a binelea - vrând să acționeze imediat.

   - Ce s-a întâmplat? Spuneți-mi totul! strigă fără a se opri. Doctore Van Helsing, știu că o iubiți pe Mina. O, faceți ceva pentru a o salva! Nu se poate să fi ajuns prea departe. Păziți-o, în timp ce eu îl voi căuta.

   Soția lui, cu toată spaima, groaza și durerea, înțelese pericolul. Uitând de propria ei suferință, îl apucă și strigă:

   - Nu! Nu! Jonathan, nu trebuie să mă părăsești. Am suferit de ajuns în noaptea asta, numai Dumnezeu știe. Nu mai suport și spaima că ți-ar putea face și ție vreun rău. Trebuie să rămâi cu mine. Rămâi cu acești prieteni, care vor veghea asupra ta!

   Van Helsing și cu mine încercarăm să-i liniștim pe amândoi. Profesorul își întinse micul crucifix de aur și spuse cu un calm surprinzător:

   - Nu vă speriați, dragii mei. Suntem aici, și cât timp crucifixul se află lângă voi, niciun duh rău nu se mai poate apropia. În seara asta sunteți în siguranță. Trebuie să fim calmi și să ne sfătuim cu toții.

   Ea se cutremură și tăcu, ținându-și capul pe pieptul soțului ei. Când își înălță capul, cămașa lui albă de noapte era pătată de sânge în locurile unde fusese atinsă de buzele ei și unde se prelinseră picături din rana subțire deschisă de pe gâtul ei. La vederea sângelui, ea se trase înapoi, cu un geamăt slab, și șopti printre suspinele care o înecau:

   - Pângărită, sunt pângărită! Nu trebuie să-l mai ating, nici să-l sărut. Ah, gândiți-vă că tocmai eu sunt cel mai înverșunat dușman al lui, de care el trebuie să se teamă cel mai mult.

   La aceste cuvinte, Harker spuse cu hotărâre:

   - Prostii, Mina. Mi-e rușine să te aud pronunțând asemenea cuvinte. Nu vreau să te mai aud vorbind așa.

   Întinse brațele și o cuprinse la piept. Ea rămase acolo suspinând câtva timp. După un timp suspinele ei se răriră, devenind mai stinse. El mi se adresă vorbind cu un calm nefiresc, care simțeam că-i solicită nervii:

   - Și acum, doctore Seward, povestește-mi și mie. În linii mari știu ce s-a întâmplat; povestește-mi cum s-au petrecut lucrurile.

   I-am povestit cum s-a întâmplat, iar el m-a ascultat impasibil în aparență. Doar nările îi fremătau, iar ochii îi scăpărau când i-am spus cum mâinile crude ale contelui o forțaseră pe soția lui să stea cu gura lipită de rana deschisă din pieptul lui în poziția aceea îngrozitoare și înspăimântătoare. Era interesant cum chiar și în clipa aceea, când chipul îi era schimonosit de o patimă înverșunată, mâinile continuau să mângâie cu gingășie și afecțiune părul răvășit al soției sale, aplecată pe pieptul lui.

   După ce am terminat, Quincey și Godalming bătură la ușă. Veniseră convocați de noi. Van Helsing mă privi întrebător. Am înțeles că voia să profite de venirea lor pentru a distrage, după ce am încuviințat, el i-a întrebat ce au făcut și ce au văzut.

   Lordul Godalming răspunse:

   - Nu l-am văzut nicăieri, nici în coridor, nici în vreuna din odăi. M-am uitat și în birou, dar, deși trecuse pe acolo, plecase până am ajuns eu. Totuși, a...

   Se opri, privind la sărmana ființă deznădăjduită de pe pat. Van Helsing spuse grav:

   - Continuă, prietene Arthur. Speranța noastră este acum de a cunoaște totul. Vorbește deschis!

   Astfel Art continuă:

   - Trecuse pe acolo și deși nu putuse zăbovi mai mult de câteva clipe, a răsturnat totul în cale. Toate manuscrisele au fost arse, iar flăcările albastre mai pâlpâiau în cenușa albă; cilindri fonografului tău au fost și ei aruncați pe foc, iar ceara a alimentat flăcările.

   La aceste cuvinte l-am întrerupt:

   - Slavă Domnului, mai am un exemplar în safe!

   Chipul i se lumină o clipă, dar se posomorî din nou și continuă:

   - Am alergat jos pe scări, dar n-am dat peste nicio urmă. Am aruncat un ochi și-n camera lui Renfield, dar nu era nicio urmă, doar că...

   Se opri din nou.

   - Continuă, spuse Harker răgușit.

   Art își înclină capul, își umezi buzele și limba și adăugă:

   - Doar că bietul om e mort.

   Doamna Harker își înălță capul, privind de la unul la celălalt și spuse solemn:

   - Împlinească-se voia Domnului!

   Simțeam că Art ascunde ceva, dar cum consideram că o face cu un anumit scop, nu am spus nimic.

   Timp de câteva minute a fost liniște și parcă am auzit tic-tacul inimii. Apoi Van Helsing, așezându-și mâna cu multă gingășie pe capul doamnei Harker, spuse:

   - Și acum, doamnă Mina, sărmană, scumpă doamnă Mina, povestește-ne exact ce s-a întâmplat.

   Sărmana tremura și mi-am dat seama de încordarea nervilor ei când l-a tras pe soțul ei mai aproape de ea și și-a plecat capul jos pe pieptul lui. După o pauză, în care, evident, își rândui gândurile, ea începu:

   - Am luat somniferele pe care mi le-ați dat cu atâta bunăvoință, dar multă vreme nu au avut niciun efect. Mi se părea că devin tot mai trează și milioane de închipuiri negre începură să mi se îngrămădească în minte - toate legate de moarte, vampiri, sânge, suferință și năpaste. Ei bine, am văzut că dacă țin să aibă vreun efect trebuie să ajut medicamentul să-și facă efectul prin voința mea, astfel că m-am hotărât să dorm. Trebuie că am adormit destul de repede, căci nu-mi mai amintesc nimic altceva. Nu m-am trezit când s-a întors Jonathan, căci, atunci când m-am trezit din nou, era culcat alături de mine. În camera persista aceeași ceață subțire și albă pe care o observasem și mai înainte. Dar nu mai știu dacă cunoașteți acest amănunt; îl veți citi în jurnalul meu când vi-l voi arăta mai târziu. M-a cuprins aceeași groază vagă pe care o simțisem mai înainte. Mi-am dat seama că se află cineva în odaie. M-am întors să-l trezesc pe Jonathan, dar l-am văzut dormind atât de adânc de parcă luase el somniferele, nu eu. Am încercat, dar nu l-am putut trezi. M-am înspăimântat și am privit în jur. În clipa aceea, într-adevăr, mi-a înghețat sângele în vine: lângă pat, de parcă ar fi ieșit din ceață - în plăsmuirea aceea, căci dispăruse cu desăvârșire - stătea un bărbat înalt, subțire, înveșmântat în negru. L-am recunoscut după descrierile celorlalți. Fața ca de ceară, nasul lung acvilin, pe care lumina cădea într-o fâșie subțire, albă, buzele roșii întredeschise, de sub care ieșeau dinții albi și ascuțiți și ochii roșii pe care-i văzusem parcă în amurg pe ferestrele de la biserica St. Mary de la Whitby. Îi cunoșteam și cicatricea roșie de pe frunte, unde îl izbise Jonathan. O clipă mi s-a oprit inima în loc și aș fi vrut să țip, dar eram paralizată. Între timp însă, el a vorbit scoțând un fel de șuierat pătrunzător, tăios, arătând spre Jonathan: „Tăcere! Dacă scoți vreun sunet îl voi apuca și îi voi zbura creierii chiar sub ochii tăi”.

   Eram îngrozită și prea uluită ca să mai fac sau să spun ceva. Zâmbind batjocoritor, a pus o mână pe umărul meu și apucându-mă strâns, mi-a dezvelit gâtul cu mâna cealaltă și a spus: „Mai întâi o să-mi răsplătesc eforturile răcorindu-mă puțin. Stai cuminte; nu e nici prima, nici a doua oară că îmi potolesc setea din venele tale!”

   Eram încremenită și, lucrul cel mai ciudat, nu voiam să-l împiedic. Bănuiesc că această reacție a victimei face parte din blestemul cel groaznic. Și, o Doamne, Dumnezeule, fie-ți milă de mine! Și-a pus buzele rău mirositoare pe gâtul meu!

   Am simțit că îmi slăbesc puterile și aproape că am leșinat. Nu știu cât a durat ticăloșia asta cumplită, dar se pare că s-a scurs destul de multă vreme până ce și-a retras gura scârboasă, mârșavă, rânjită.

   Am văzut cum picura din ea sânge proaspăt; atunci mi-a spus batjocoritor:

   - Așadar, și tu, ca și ceilalți, vrei să-mi înfrunți planurile! Vrei să-i ajuți pe bărbații aceștia să mă urmărească și să-mi zădărnicească planurile! Vei afla acum, iar ei au aflat și vor mai afla în curând ce înseamnă să-mi stea cineva în cale. Mai bine și-ar păstra forțele ca să le folosească în alte împrejurări mai la îndemâna lor. Oricât mi s-au împotrivit mie, care am stăpânit noroade, și am urzit intrigi, și am luptat pentru ele, cu sute de ani înainte de a se fi născut ei - eu n-am încetat să le zădărnicesc planurile. Și tu, ființa lor cea mai iubită, ești acum carne din carnea mea, sânge din sângele meu, neam din neamul meu și mai târziu tovarășul și complicele meu. Iar tu vei fi la rândul tău răzbunată, căci toți se vor întrece să-ți îndeplinească dorințele. Dar acum trebuie să fii pedepsită pentru tot ce ai făcut. Ai ajutat la zădărnicirea planurilor mele, dar de acum înainte va trebui să răspunzi la chemarea mea. Când mintea mea îți va comanda „Vino!” vei traversa mări și țări ca să-mi împlinești porunca. Și pentru asta, iată!

   Spunând aceste lucruri, și-a smuls cămașa și cu unghiile-i lungi și ascuțite și-a deschis o veni din piept. Când sângele a început să țâșnească, mi-a apucat mâinile într-o mâna a sa, ținându-le strâns, iar cu cealaltă m-a luat de după gât și mi-a apăsat gura pe rană astfel încât trebuia ori să mă sufoc, ori să înghit o parte din - ah, Doamne, Dumnezeule! Ce-am făcut? Ce-am făcut să merit o asemenea soartă, eu, care am încercat toată viața să fiu supusă și dreaptă?

   În timp ce ea ne povestea cumplita ei nenorocire, cerul de la răsărit începu să se înroșească și totul devenea mai luminos.

   Harker rămase nemișcat și calm, dar pe chipul său, pe măsură ce ea povestea, apăruse o paloare pământie care se adâncea din ce în ce mai mult în lumina dimineții, până când odată cu țâșnirea primei raze roșii a zorilor, chipul se profila întunecat pe părul ce începea să albească.

   De un lucru sunt sigur: în drumul său de fiecare zi soarele nu luminează astăzi vreo casă mai nenorocită.

 

CAPITOLUL XXII

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   3 octombrie. Trebuie să fac ceva, altfel înnebunesc, așa că îmi scriu jurnalul. Acum este ora 6. Urmează să ne întâlnim în birou peste jumătate de oră și să mâncăm ceva, căci atât doctorul Van Helsing cât și doctorul Seward spun că trebuie să mâncăm pentru a putea lucra cu toate forțele.

   Când doctorul Van Helsing și doctorul Seward s-au înapoiat de la sărmanul Renfield, am analizat cu gravitate ceea ce aveam de făcut. Mai întâi, doctorul Seward ne-a spus că atunci când el și doctorul Van Helsing coborâseră în camera de jos îl găsiseră pe Renfield zăcând chircit pe podea. Chipul îi era zdrobit și acoperit de răni, iar oasele gâtului îi erau sfărâmate.

   Doctorul Seward l-a întrebat pe îngrijitorul de serviciu, în coridor, dacă auzise ceva. Acesta i-a spus pe ședea pe un scaun pe jumătate moțăind, când a auzit voci în cameră și apoi Renfield exclamase cu glas tare, de câteva ori: „Dumnezeule, Dumnezeule, Dumnezeule!” După aceea se auzise zgomotul unei prăbușiri și când a intrat în cameră l-a găsit zăcând pe podea, cu fața în jos, așa cum îl văzuseră doctorii.

   Van Helsing l-a întrebat dacă auzise „voci” sau „o singură voce”, dar paznicul a răspuns că nu putea spune precis: la început i se păruse că erau 2, dar, cum nu era nimeni în cameră, ar fi putut să fie doar un singur glas.

   Când am început să discutăm problema următorului pas pe care urma să-l facem, primul lucru pe care l-am hotărât a fost să-i acordăm Minei toată încrederea și să nu i se mai ascundă nimic - oricât de dureros ar fi. Ea însăși a fost de acord cu această hotărâre și ți se face milă să o vezi atât de curajoasă și totuși atât de îndurerată, în culmea disperării.

   - Nu trebuie să mai existe niciun secret, ne-a spus ea. Vai! Au existat prea multe până acum. Și, de altfel, nimic pe lume nu mă poate îndurera mai mult decât am suferit până acum! Toate câte se vor întâmpla îmi vor da noi speranțe și curaj!

   Van Helsing a privit-o drept în ochi și i-a spus, cu calm:

   - Dar, scumpă doamnă Mina, după cele ce s-au întâmplat, dacă nu te temi pentru dumneata, atunci nu te temi pentru ceilalți?

   - Ah, nu, căci m-am hotărât!

   - Ce ai hotărât! a întrebat-o el blând.

   - Dacă aflu în mine - și mă voi urmări cu toată silința - vreun pericol pentru cei pe care îi iubesc, voi muri!

   - Nu cumva te gândești la sinucidere? a întrebat-o profesorul, răgușit.

   - Ba da. Dacă nu se va afla niciun prieten care să mă iubească, care să mă scutească de o asemenea suferință și de un efort atât de deznădăjduit!

   - Copila mea, dacă ar fi spre binele dumitale, un asemenea om există. Aș găsi înțelegere la Dumnezeu oferindu-ți o atare eutanasie, chiar și în această clipă. Dar, copila mea...

   O clipă a părut că se sufocă și un suspin adânc i s-a ridicat în gât, dar și l-a înăbușit și a continuat: 

   - Se află pe aici unii care s-ar așeza între dumneata și moarte. Nu trebuie să mori de mâna cuiva și cu atât mai mult de propria-ți mână. Până când cel care ți-a pângărit dulcea-ți viață nu moare cu adevărat, dumneata nu trebuie să mori. Căci atâta vreme cât el se află încă printre ne-morții vii, moartea dumitale te va transforma în ceea ce este și el. Nu, dumneata trebuie să trăiești! Trebuie să lupți și să te străduiești, chiar dacă moartea ți-ar părea o binefacere neasemuită. Trebuie să lupți cu însăși moartea, deși ea poate să sosească în clipe de suferință sau de bucurie, ziua sau noaptea, în clipe de siguranță sau de pericol! Pe sufletu-ți viu, îți poruncesc să nu mori - nici să nu te gândești la moarte - până nu va trece această primejdie.

   Sărmana femeie a pălit, s-a clătinat și s-a cutremurat.

   - Îți făgăduiesc, dragul meu prieten, că dacă Dumnezeu îmi va îngădui să trăiesc, mă voi strădui să trăiesc, până când, la timpul sorocit de el, grozăvia asta se va îndepărta de mine.

   Era atât de cuminte și de curajoasă încât am simțit cu toții cum ne sporea curajul de a munci și de a înfrunta orice pericol pentru ea, și am început să discutăm ce aveam de făcut.

   I-am spus Minei că urmează să ia toate documentele din safe și toate hârtiile, jurnalele sau înregistrările la fonograf care i-ar putea folosi de aici înainte și să le transcrie așa cum făcuse și până acum. Ideea că avea ceva de făcut i-a insuflat mulțumire, dacă acest cuvânt poate fi folosit într-o împrejurare atât de cumplită.

   Ca de obicei, Van Helsing ne-a luase cu gândul înaintea tuturor și ne orânduise precis munca.

   - Poate e bine, ne-a spus, că la întâlnirea noastră după vizita făcută la Carfax am hotărât să nu facem nimic cu lăzile aflate acolo. Altfel Contele ne-ar fi ghicit intenția și ar fi luat, fără îndoială, măsuri pentru a ne zădărnici și mai departe eforturile! Așadar, ziua de azi o vom folosi pentru a-i descoperi toate ascunzătorile și a i le steriliza. Astfel, dacă nu l-am prins încă, o vom face, îl vom încolți într-un loc unde îl vom putea prinde și distruge cu siguranță.

   La aceste cuvinte am tresărit; nu puteam să mă stăpânesc la gândul că minutele și secundele atât de prețios încărcate cu viața și fericirea Minei zburau pe lângă noi și că în timp ce vorbeam am fi putut acționa. Dar Van Helsing a ridicat mâna prevenitor.

   - Nu, prietene Jonathan, mi-a spus, acum drumul cel mai rapid spre casă este drumul cel mai lung, așa spune proverbul nostru. Vom acționa cu toții și vom acționa cu o grabă disperată când va veni vremea. Dar, gândește-te, după toate semnele cheia problemei se află în casa din Piccadilly. Contele a cumpărat, probabil, multe case. Are, probabil, acte de cumpărare, chei și alte lucruri de la aceste case. Are probabil, hârtie de scris, carnetul de cecuri. Toate aceste lucruri trebuie să le țină undeva. De ce nu în acest loc, atât de central, atât de liniștit, unde poate intra și ieși prin ușa din față sau din dos la orice oră, când în învălmășeala circulației nimeni nu îl observă? Vom merge și vom cerceta respectiva casă și după ce vom afla ce conține, vom proceda la ceea ce prietenul Arthur numește, folosind expresiile sale vânătorești, „asupra intrărilor” și astfel îl vom încolți pe vulpoiul cel bătrân. Așa e sau ba?

   - Atunci să pornim pe dată, am strigat. Pierdem un timp foarte prețios.

   Profesorul nu s-a clintit, ci mi-a spus simplu:

   - Și cum vom pătrunde în casa din Piccadilly?

   - N-are importanță! am strigat. O vom sparge la nevoie.

   - Și poliția unde va fi, ce va zice?

   Am rămas uluit, dar știam că dacă el dorește să tărăgăneze lucrurile are un motiv serios. Așa că i-am spus, cu tot calmul de care eram în stare:

   - Nu zăbovești mai mult decât este nevoie. Cunoașteți, cu siguranță, chinurile prin care trec.

   - Da, copilul meu, le cunosc, și nu am nici cea mai mică dorință să ți le sporesc. Dar, gândește-te - ce putem face până când lumea nu începe să forfotească? Va veni și timpul nostru. M-am tot gândit și mi se pare că cea mai simplă cale e cea mai bună dintre toate. Vrem să pătrundem în casa aceea, dar nu avem nicio cheie, așa e?

   Am încuviințat.

   - Presupune că ai fi cu adevărat stăpânul acelei case și că nu poți încă să intri în ea, și gândește-te că nu ești un spărgător de case. Ce-ai face în asemenea condiții?

   - M-aș duce la un lăcătuș respectabil și l-aș ruga să scoată zăvorul.

   - Și n-ar interveni poliția?

   - Nu, n-ar interveni, dacă ar ști că omul e angajat în toată regula.

   - Atunci - și profesorul m-a privit pătrunzător - sub semnul îndoielii se află numai conștiința proprietarului și încrederea polițiștilor voștri în conștiința cinstită sau necinstită a respectivului patron. Polițiștii voștri sunt, probabil, prea zeloși și pricepuți la citirea gândurilor pentru a se preocupa de asemenea probleme. Nu, prietene Jonathan, poți să scoți lacătele de la 100 de case goale atât la voi, la Londra, cât și în orice alt oraș din lume. Și dacă o faci cum se cuvine și la momentul potrivit, nimeni nu se va amesteca în nimic. Nu ne vom duce acolo prea devreme ca să nu i se pară ciudat polițistului care nu prea are atunci la ce să se gândească. Dar vom merge după ora 10, când e multă lume primprejur, așa cum ar face-o adevăratul stăpân al casei.

   Nu puteam să nu-i dau dreptate și disperarea cumplită de pe chipul Minei s-a destins o clipă. Un asemenea sfat bun era plin de făgăduințe.

   Van Helsing a continuat:

   - Odată intrați în casa aceea, vom putea găsi mai multe indicii. În orice caz, unii dintre noi pot rămâne acolo, iar ceilalți cercetează alte locuri unde se mai află lăzi - la Bermondsey și Mile End.

   Lordul Godalming s-a ridicat.

   - Acolo vă pot fi eu de folos, a spus el. Voi telegrafia oamenilor mei să pregătească cai și calești unde vor crede ei de cuviință.

   - Ascultă, bătrâne, a spus Morris, e o idee cum nu se poate mai bună să pregătești totul pentru cazul că vom merge călare. Dar oare caleștile tale strălucitoare cu ornamente heraldice nu vor bătea prea mult la ochi pe un drum lăturalnic ca Walworth sau Mile End? Mai bine luăm niște trăsuri când vom merge spre sud sau spre est, pe care să le lăsăm undeva prin apropiere.

   Mina arăta un interes din ce în ce mai mare pentru aceste lucruri, iar eu mă bucuram văzând că precipitarea acțiunii o ajuta să uite pentru câtva timp experiența îngrozitoare din timpul nopții. Era foarte, foarte palidă, aproape cadaverică, și atât de subțire de parcă și-ar fi supt buzele, care îi dezveleau dinții destul de proeminent.

   N-am pomenit acest lucru ca să nu-i provoc o suferință inutilă, dar îmi înghețase sângele în vine când mă gândeam la ceea ce se întâmplase cu sărmana Lucy după ce contele îi supsese sângele. Totuși, nu apăruse încă niciun semn că dinții ar fi devenit mai ascuțiți, dar intervalul de timp fusese scurt și încă ne puteam face griji.

   Când am discutat despre acțiunile și despre distribuirea forțelor noastre, sau ivit alte motive de îndoială. Am căzut în cele din urmă la înțelegere ca înainte de a porni la Piccadilly să distrugem bârlogul contelui aflat la îndemâna noastră. În caz că el va descoperi acest lucru prea repede, noi vom fi avansat în opera noastră de distrugere iar prezența lui în înfățișarea sa pur materială și limitat ca putere ne putea da un nou indiciu.

   Profesorul a sugerat, cu privire la distribuirea forțelor, ca, după vizita de la Carfax, să intrăm cu toții în casa din Piccadilly. Cei 2 doctori și cu mine să rămânem acolo, în timp ce lordul Godalming și Quincey să descopere ascunzătorile din Walworth și Mile End și să le distrugă. Este posibil, dacă nu probabil, a stăruit profesorul, ca Dracula să apară la Piccadilly în timpul zilei și astfel îi vom putea ține piept chiar atunci. În orice caz putem fi egali în forță.

   Am obiectat cu îndârjire la acest plan în ceea ce privește plecarea mea, deoarece am spus că intenționez să rămân și să o apăr pe Mina. Credeam că este un lucru hotărât, dar Mina nici nu voia să audă de obiecția mea. Spune că s-ar putea ivi vreo problemă juridică în care să pot fi de folos, că printre hârtiile contelui se poate afla vreun indiciu pe care eu, cu experiența mea din Transilvania, să-l pot descifra și că, așa cum stau lucrurile, întreaga noastră putere e necesară pentru a ține piept forței extraordinare a contelui.

   N-am avut încotro și am cedat, căci hotărârea Minei era neclintită. Ne-a spus că ultima ei speranță e să lucrăm cu toții laolaltă.

   - Cât despre mine, a spus ea, nu am nicio teamă. Ce-a fost mai greu a trecut, și în cele ce se vor mai întâmpla voi găsi o rază de speranță sau mângâiere. Du-te, soțul meu! Dumnezeu, dacă e voia lui, poate să mă apere și singură tot atât de bine ca și în prezența oricăruia dintre voi.

   Eu m-am ridicat strigând:

   - Atunci, în numele lui Dumnezeu, să pornim numaidecât, căci pierdem timpul. Contele poate ajunge în Piccadilly mai devreme decât credem noi.

   - Nu prea cred! spuse Van Helsing, ridicând mâna.

   - Dar de ce nu? l-am întrebat.

   - Uiți, mi-a spus el zâmbind, că noaptea trecută a benchetuit din plin și că azi va dormi până târziu?

   - Să uit! Voi putea uita vreodată? Poate vreunul din noi să uite acea scenă îngrozitoare?

   Mina făcea mari eforturi să-și păstreze calmul, dar durerea o copleși; își spuse mâinile pe față și se zgudui în suspine.

   - O, doamnă Mina, scumpă doamnă Mina, vai! Cum am putut eu, care te respect atât de mult, să fiu atât de uituc. Buzele astea bătrâne și capul ăsta bătrân și zăpăcit. Dar vei uita, nu-i așa?

   - Nu, nu voi uita, căci este bine să-mi aduc aminte. Am atâtea amintiri frumoase despre dumneata, încât o voi alătura și pe aceasta celorlalte. Acum trebuie să plecați. Micul dejun e gata și trebuie să mâncăm cu toții pentru a fi în puteri.

   Micul dejun a fost ciudat pentru noi toți. Am încercat să fim veseli și să ne încurajăm unul pe celălalt, iar Mina a fost cea mai vioaie și veselă dintre noi.

   Când s-a terminat, Van Helsing s-a ridicat în picioare și-a spus:

   - Bun. Și acum doamnă Mina, în orice caz ești în deplină siguranță până la apusul soarelui, iar noi ne vom întoarce mai devreme, dacă... Ne vom întoarce! Dar înainte de a pleca, îngăduie-mi să te văd înarmată împotriva vreunui atac. Ți-am pregătit eu însumi camera, după ce ai coborât, aranjând lucrurile pe care le cunoaștem pentru ca el să nu mai poată intra. Îngăduie-mi să te protejez acum pe dumneata însăți. Îți strâng fruntea cu o bucățică din această sfântă azimă a împărtășaniei, în numele Tatălui, al Fiului și al...

   Un țipăt înfiorător aproape ne-a înghețat sângele în vine.

   Când profesorul a atins anafura de fruntea Minei, aceasta i-a ars carnea de parcă ar fi fost o bucată de metal încins. Mintea scumpei mele a descoperit semnificația acestui fapt cu tot atâta iuțeală cu care nervii ei primiseră durerea. Aceste două reacții au copleșit-o până într-atât, încât istovirea și-a pus glasul în acel țipăt înfricoșător.

   - Pângărită! Pângărită! Până și Atotputernicul se ferește de trupul meu pângărit! Va trebui să port semnul rușinii pe frunte până în ziua Judecății de Apoi.

   Tăceau cu toții. Eu mă repezisem lângă ea în culmea durerii neputincioase și, înconjurând-o cu brațele, am strâns-o tare.

   Era timpul să pornim. Așadar, mi-am luat rămas bun de la Mina, o despărțire pe care niciunul dintre noi nu o va uita până în ceasul din urmă, și am pornit.

   Am intrat în Carfax fără trudă și am găsit toate neschimbate, la fel ca prima oară. Era greu de crezut că lucruri atât de banale: o casă părăsită, praf și ruină, erau motivul unei spaime pe care o cunoșteam. Dacă nu am fi fost hotărâți și dacă nu ne-ar fi îmboldit amintirile îngrozitoarea, abia ne-am fi putut continua lucrul. Nu am găsit nici hârtii, nici vreun alt semn că ar fi cineva în casă.

   În vechea capelă lăzile mari erau întocmai cum le văzusem ultima dată.

   Doctorul Van Helsing ne-a spus solemn în timp ce ne aflam în fața lor:

   - Și acum, prieteni, avem de îndeplinit o datorie. Trebuie să sterilizăm acest pământ, sfințit de atâtea amintiri sacre, adus dintr-o țară foarte îndepărtată pentru scopuri atât de netrebnice. Monstrul a ales acest pământ deoarece e sfânt. În felul acesta îl vom învinge cu propria-i armă, căci vom face acest pământ și mai sfânt. A fost sfințit în folosul omului, și acum îl sfințim în numele lui Dumnezeu.

   După aceste cuvinte, a scos din sac o șurubelniță și o cheie fixă și în scurt timp a deschis capacul uneia din lăzi. Pământul mirosea a mucegai și a stătu, dar nu i-am dat prea mare importanță mirosului, deoarece atenția ne era concentrată asupra profesorului. Scoțând din lădița lui o bucată de anafură sfințită, a pus-o cu pioșenie pe pământ și, închizând capacul, a început să-l înșurubeze la loc, iar noi l-am ajutat.

   Am procedat în același fel cu fiecare din lăzile cele mari și, după toate aparențele, le-am lăsat așa cum le-am găsit, dar în fiecare am pus câte o bucată din azima împărtășaniei.

   După ce am închis ușa în urma noastră, profesorul ne-a spus solemn:

   - Ce-am făcut e bun făcut. Dacă vom izbuti să procedăm tot astfel și cu celelalte, atunci soarele, la apusul acestei zile, va luci pe fruntea doamnei Mina albă ca fildeșul și fără nicio pată!

   Cu inima grea, am ajuns la gară și am prins trenul, care tocmai scotea aburi când am ajuns noi pe peron.

   Am scris aceste pagini în tren.

 

   Piccadilly, oare 12,30. Chiar înainte de a ajunge la Fenchurch Street, lordul Godalming mi-a spus:

   - Quincey și cu mine vom căuta un lăcătuș. Tu mai bine rămâi aici în caz că s-ar ivi vreo dificultate. În împrejurările de față acțiunea noastră de a pătrunde cu forța într-o casă goală nu va fi prea reprobabilă, dar tu ești avocat și colegiul ți-ar putea reproșa acest lucru.

   Am protestat, arătând că vreau să împart cu ei toate primejdiile, chiar și oprobiul, dar el a continuat:

   - Și dacă nu vom fi prea mulți, vom atrage mai puțin atenția. Titlul meu îl va impresiona pe lăcătuș și pe orice polițist care ar putea trece pe acolo. Tu mai bine te duci cu Jack și profesorul în Green Park, undeva de unde să ne puteți urmări. Când veți vedea că se deschise ușa și că pleacă lăcătușul, veniți și voi. Vom fi cu ochii în patru și vă vom primi înăuntru.

   - Sfatul e bun! a rostit Van Helsing, astfel că n-am mai obiectat nimic.

   Godalming și Morris s-au grăbit să ia o trăsură, iar noi i-am urmat. La colțul cu Arlington Street grupul nostru a coborât și am început să ne plimbăm prin Green Park.

   Inima îmi bătea când am văzut casa asupra căreia se concentrau atât de mult speranțele noastre, profilându-se severă și tăcută, părăsită, printre casele vecine mai vesele și mai aspectuoase. Ne-am așezat pe o bancă de unde să putem vedea totul și am început să fumăm țigări de foi pentru a atrage atenția cât mai puțin cu putință.

   Minutele păreau să treacă cu pași de plumb, în așteptarea celorlalți.

   În sfârșit, am văzut apropiindu-se o trăsură cu 4 roți. Din ea au coborât tacticos lordul Godalming, Morris și un lucrător mic de statură și voinic, cu un coș de nuiele plin de unelte. Morris a plătit vizitiului, care și-a pus mâna la pălărie și a plecat. Cei doi au urcat împreună treptele, iar lordul Godalming i-a arătat ce are de făcut.

   Lucrătorul și-a scos pe îndelete haina și a atârnat-o într-unul din vârfurile grilajului, spunându-i ceva unui polițist care tocmai trecea pe acolo. Polițistul a încuviințat din cap, iar omul, îngenunchind, și-a pus sacul lângă el. După ce a scotocit prin sac, a scos o seamă de scule pe care le-a pus lângă el în ordine. Apoi s-a ridicat, s-a uitat în broască, a suflat în ea și, întorcându-se spre cei care l-au angajat a făcut o remarcă. Lordul Godalming a zâmbit, iar omul a ridicat o legătură mare de chei. Alegând una din ele, a început să examineze broasca căutând parcă să o nimerească. După ce a bâjbâit câtva timp, a încercat o a doua, apoi o a treia cheie. Deodată ușa s-a deschis ușa, împinsă de lăcătuș, care a intrat cu ceilalți 2 în hol.

   Noi stăteam nemișcați. Fumam cu înverșunare din țigara de foi, dar a lui Van Helsing se stinsese complet. Am așteptat și l-am văzut pe lucrător ieșind și luându-și sacul înăuntru. Apoi a ținut ușa întredeschisă, sprijinind-o cu genunchii până a potrivit o cheie în broască. Pe aceasta a întins-o în cele din urmă lordului Godalming, care și-a scos punga și i-a dat ceva. Omul și-a dus mâna la pălărie, și-a luat sacul, și-a pus haina și a plecat.

   Nimeni nu a acordat nici cea mai mică importanță întregii întâmplări.

   Când omul se depărtase binișor, noi 3 am traversat strada și am bătut la ușă. Ne-a deschis imediat Quincey, lângă care se afla lordul Godalming, aprinzându-și o țigară de foi.

   - Locul miroase dezgustător, a spus lordul după ce am intrat și noi.

   Într-adevăr, mirosea dezgustător - ca în vechea capelă din Carfax - și după experiențele noastre de până acum era limpede că monstrul folosise locul după bunul său plac.

   Ne-am dus să explorăm casa, ținându-ne aproape unul de celălalt în caz de atac, doar știam că avem de înfruntat un dușman puternic și viclean, și până acum nu aflasem dacă contele era sau nu în casă.

   În sufragerie, care se afla în capătul holului, am găsit 8 lăzi. Numai 8 lăzi din cele 9 pe care le căutam! Munca noastră nu era terminată și nu se va termina până când nu vom găsi lada care lipsea. N-am pierdut vremea examinând lăzile. Cu uneltele pe care le aduseserăm cu noi, le-am deschis una câte una și am procedat ca și cu cele din vechea capelă.

   După o privire grăbită în restul camerelor, începând cu subsolul până la mansardă, am ajuns la concluzia că în sufragerie se aflau toate lucrurile care ar putea aparține contelui și, astfel, am început să le examinîm cu amănuntul. Se aflau într-un fel de dezordine studiată pe masa mare de sufragerie.

   Într-un teanc mare erau actele de proprietate ale casei din Piccadilly, actele de cumpărare ale caselor din Mile End și Bermondsey, hârtie de scris, plicuri, penițe și cerneală. Toate erau învelite în hârtie de împachetat pentru a leferi de praf. Era și o perie de haine, o perie și un pieptene, o cană și un lighean - în care era apă murdară, înroșită parcă de sânge. În sfârșit, o legătură mică de chei de toate felurile și de toate mărimile, probabil cele aparținând altor case.

   După ce am examinat această ultimă descoperire, lordul Godalming și Quincey Morris, notându-și cu precize diversele adrese ale caselor din est și sud, au luat cu ei legătura mare de chei și au pornit să distrugă lăzile de acolo. Noi ceilalți așteptam cu multă răbdare întoarcerea lor - sau sosirea contelui.

 

CAPITOLUL XXIII

Jurnalul doctorului Seward

 

   3 octombrie. Timpul s-a scurs destul de greu în așteptarea lui Godalming și a lui Quincey Morris.

   Profesorul încerca să ne distragă atenția, făcându-ne să ne preocupăm mereu de câte ceva. Îmi dădeam seama de intențiile lui bune după privirile pe care le arunca pe furiș, din când în când spre Harker. Sărmanul om, e doborât de mâhnire și ți se face rău să-l privești. Toate cele spuse atunci de profesor prezintă un  mare interes.

   Iată cuvintele sale, din câte îmi aduc aminte:

   - Am studiat în repetate rânduri documentele care mi-au căzut în mână referitoare la acest monstru. Și cu cât am studiat mai mult, cu atât mai necesară mi s-a părut nimicirea lui. După cum am aflat din cercetările prietenului meu Arminius de la Budapesta, în viață a fost, într-adevăr, un om deosebit. Soldat, om de stat și alchimist - alchimia pe atunci fiind cea mai înaltă treaptă a cunoașterii științifice. Avea o mare inteligență, o cultură fără egal și un suflet care nu cunoștea nici frica, nici remușcarea. A îndrăznit să ia parte până și la lecțiile de Scholomance și nu a rămas domeniu de cunoștințe din cea vreme pe care să nu-l încerce. La el puterea inteligenței a supraviețuit morții fizice, deși se pare că memoria nu i-a rămas intactă. În anumite facultăți mintale a rămas doar un copil, dar crește și unele lucruri, puterile la început, au ajuns acum în stadiu de adult. Este preocupat de experiențe. De când a sosit aici își tot încearcă puterea încet, dar sigur. Inteligența lui puternică, dar copilărească, lucrează neîncetat. Norocul nostru că a rămas în stadiul pueril, căci dacă ar fi încercat de la început să facă anumite lucruri, ne-ar fi depășit forțele. Totuși este hotărât să izbutească, iar un om care are perspectiva secolelor își poate îngădui așteptarea și încetineala.

   - Nu prea înțeleg, spuse Harker cu greutate. Vorbește mai pe înțelesul meu! Cred că durerea îmi încețoșează mintea.

   Profesorul îi puse cu blândețe mâna pe umăr:

   - Bine, copile, voi vorbi mai pe înțeles. N-ai văzut, în ultima vreme, cum monstrul și-a sporit cunoștințele prin experiență? Cum s-a folosit de pacientul zoofag pentru a-și face intrarea în casa prietenului John? Căci vampirul nostru nu poate să-și facă intrarea decât dacă este invitat de cineva de al casei, deși pe urmă poate intra oricând și oricum poftește. Dar nu aceste lucruri sunt cele mai importante experiențe ale sale. Am văzut că la început toate lăzile au fost transportate de alții. Pe atunci el nu se gândise la altceva. Dar, între timp, marea lui inteligență de copil creștea și a început să înțeleagă că poate să-și transporte singur lăzile. Și, astfel, a început să ajute la transport și apoi când a descoperit că nu e greu, a încercat să le transporte pe toate singur. Astfel a înaintat și și-a răspândit aceste morminte pe care numai el știe unde și le-a ascuns. S-o fi gândit să le îngroape adânc în pământ. Cum nu se servește de ele decât noaptea sau ori de câte ori își schimbă înfățișarea, lăzile îi sunt de mare folos și nimeni nu-i poate afla ascunzătorile. Dar nu deznădăjdui, copile. Descoperirea aceasta a făcut-o prea târziu! Toate vizuinile sale, cu excepția uneia singure, au fost deja sterilizate și aceasta din urmă va fi și ea strerilizată înainte de apusul soarelui, când monstrul nu va mai avea nici loc unde să se ascundă sau unde să se miște.

   În timp ce vorbea profesorul, am tresărit, auzind un ciocănit la ușa de la intrare, ciocăinitul băiatului cu telegramele.

   Dintr-o singură mișcare ne-am dus cu toții în coridor și Van Helsing, ridicându-și mâna pentru a face tăcere, făcu câțiva pași spre ușă și o deschise. Băiatul îi înmână depeșa. Profesorul închise ușa la loc și, duoă ce aruncă o privire pe adresă, o deschise și citi cu glas tare:

   „Atenție la D. Chiar acum s-a întors de la Carfax grăbit, orele 12,45, și s-a îndreptat în goană spre sud. Se pare că se duce în recunoaștere și poate dorește să vă vadă. Mina.”

   Urmă o pauză, întreruptă de Jonathan Harker:

   - Slavă Domnului, ne vom întâlni curând!

   Van Helsing se întoarse repede spre el și spuse:

   - Dumnezeu va acționa după cum va crede de cuviință și la momentul potrivit. Nu te teme, dar nici nu te bucura încă; știi bine că ceea ce dorim în clipa de față poate însemna pieirea noastră.

   Trecuse aproape jumătate de oră de când primiserăm telegram doamnei Harker, când se auzi un ciocănit hotărât la ușa de la intrare. Era un ciocănit obișnuit, așa cum ciocănesc zilnic mii de oameni, dar mie și profesorului ne bătu inima cu putere. Ne-am privit unul pe celălalt și ne-am dus cu toții pe coridor. Eram pregătiți să folosim diversele noastre arme - arma spirituală în mâna stângă și arma materială în cea dreaptă.

   Van Helsing trase zăvorul, întredeschise ușa și se dădu înapoi, cu mâinile pregătite de acțiune. Bucuria ne-a luminat chipurile când i-am văzut pe lordul Godalming și pe Quincey Morris pe trepte lângă ușă.

   Intrară repede, închizând ușa după ei, iar în timp ce treceau pe coridor, lordul spuse:

   - E în regulă. Am găsit câte 6 lăzi în fiecare loc și le-am distrus pe toate!

   - Le-ați distrus? întrebă profesorul.

   - Ca să nu le mai poată folosi!

   După o clipă de tăcere, Quincey spuse:

   - N-avem nimic altceva de făcut decât să așteptăm aici. Dacă, totuși, nu apare până la ora 5, trebuie să plecăm, căci nu se face s-o lăsăm pe doamna Harker singură după apusul soarelui.

   - Dar va sosi curând, spuse Van Helsing care își consultase carnetul. Nota bene, după telegrama doamnei Harker el se îndrepta din Carfax spre sud, adică traversa fluviul și acest lucru nu-l putea face decât în momentul refluxului, adică puțin înainte de ora 1. E clar de ce s-a îndreptat spre sud. Ne suspectează și s-a dus mai întâi la locul unde nu bănuiește că am intervenit. Voi ați fost la Bermondsey cu puțin timp înaintea lui. Faptul că nu este încă aici arată că s-a dus apoi la Mile End, ceea ce i-a luat ceva timp, deoarece trebuie să găsească un mijloc de traversare a fluviului. Credeți-mă, prieteni, nu mai avem mult de așteptat. Trebuie să ne pregătim de atac ca să nu ratăm nicio ocazie. Sss, nu mai avem timp acum. La arme! Fiți gata!

   Ridică mâna în semn de avertisment, căci auziserăm cu toții o cheie introdusă încet în broasca ușii de la intrare. Nici chiar într-o asemenea clipă nu puteam să nu-i admir stăpânirea de sine. În toate partidele noastre de vânătoare și în toate aventurile din diverse colțuri ale lumii, Quincey Morris fusese cel care aranja planul acțiunii, iar Arthur și cu mine, implic, ne obișnuiserăm să ne supunem. Acum vechiul obicei se manifestă parcă instinctiv.

   Aruncând iute o privire în încăpere, el schiță numaidecât planul nostru de atac și fără să rostească niciun cuvânt, cu un simplu gest, ne indică fiecăruia locul. Van Helsing, Harker și cu mine ne aflam exact în spatele ușii, așa încât, când se deschidea, profesorul putea s-o păzească, în timp ce noi 2 pășeam între cel care intra și ușă. Godalming în spate și Quincey în față erau în afara razei de vedere, gata să treacă în fața ferestrei.

   Așteptam cu o încordare care făcea ca secundele să se scurgă cu încetineală de coșmar. Pași lenți și prudenți traversau coridorul: fără îndoială contele se aștepta la o surpriză.

   Deodată pătrunse în încăpere dintr-un singur salt, depășindu-ne mai înainte ca unul din noi să fi putut ridica mâna ca să-l oprească. Avea mișcări de panteră, atât de neomenești, ceea ce parcă ne trezi din șocul provocat de venirea sa.

   Primul care a acționat a fost Harker care, cu o mișcare rapidă, se aruncă în fața ușii care ducea în încăperea din față a casei.

   Când ne văzu contelui i se ivi un rictus hidos pe chip, care îi dezveli caninii lungi și ascuțiți. Dar rânjetul răutăcios se transformă repede într-o privire rece de un dispreț lacom. Expresia i se schimbă din nou când, toți dintr-o singură mișcare, înaintaserăm spre el.

   Ce păcat că nu ne organizaserăm mai bine planul de atac căci chiar în clipa aceea eu nu știam ce aveam de făcut și nici dacă armele noastre ucigașe ne erau de vreun folos. Harker, fără îndoială, voia să facă o încercare, căci având gata pregătit marele pumnal Kukri, îi dădu brusc contelui o lovitură îngrozitoare. Lovitura a fost puternică și numai rapiditatea diabolică cu care contele sări înapoi îl salvă. Numai o secundă și lama ascuțită i-ar fi străpuns inima.

   Pe chipul contelui se așternuse o expresie atât de diabolică, încât, timp de o secundă, m-am temut pentru Harker, deși l-am văzut ridicând pumnalul pentru o altă lovitură. Instinctiv, am pornit cu impulsul de a-l proteja, ținând crucifixul și anafura în mâna stângă. Am simțit o forță grozavă în braț și nu am rămas deloc surprins văzându-l pe monstru bătând în retragere în fața noastră, căci fiecare dintre noi făcea în mod spontan același gest ca și mine.

   Ar fi peste puterile mele să descriu expresia de ură, cruzime și dezamăgire - de furie și mânie diabolică - de pe chipul contelui. Tenul lui de ceară devenise galben-verzui prin contrast cu ochii arzători, iar cicatricea roșie de pe frunte semăna cu o rană deschisă pe pielea palidă.

   În clipa următoare, plonjând cu o mișcare sinuoasă, alunecă pe sub brațul lui Harker, care nu apucase să lovească și se năpusti prin cameră aruncându-se pe fereastră. În zgomotul geamurilor sparte care sclipeau în cioburi, el sări în curtea pietruită de dedesubt.

   Am alergat într-acolo și l-am văzut pe conte ridicându-se de jos nevătămat. Repezindu-se pe scări, traversă curtea pietruită și împinse ușa de la grajd. Acolo se întoarse spre noi:

   - Credeți că îmi dejucați planurile, voi, cu chipurile voastre, palide, toți la rând, ca oile la măcelărie. Veți regreta, fiecare dintre voi va regreta! Credeți că m-ați lăsat fără niciun loc de odihnă, dar mai am și altele. Răzbunarea mea de abia începe! Va dăinui prin veacuri și timpul e de partea mea. Femeile voastre, pe care le iubiți cu toții, sunt de pe acum ale mele, și prin ele și voi și alții veți fi ai mei - creaturile mele, care îmi veți îndeplini poruncile și veți fi șacalii mei când voi avea nevoie de hrană!

   Cu un rânjet batjocoritor trecu repede prin ușă, iar noi auzirăm scârțâitul lacătului ruginit pe care îl închidea în urma lui.

   Profesorul vorbi primul, în timp ce noi, știind cât de greu era să-l urmărim prin grajd, ne îndreptarăm spre coridor.

   - Am mai aflat ceva, ba chiar o mulțime de lucruri! Cu toate cuvintele sale vitejești, se teme de noi; se teme de timp, se teme de lipsuri. Căci, altfel, de ce atâta grabă? Însuși glasul l-a trădat, sau poate m-a înșelat pe mine auzul. Urmăriți-l repede. Voi sunteți vânători de fiare sălbatice și știți ce aveți de făcut. Iar eu am să mă asigur că nimic din ce se află aici nu-i va mai putea folosi în caz că se înapoiază.

   Luă teancul cu actele de proprietate pe care le lăsase Harker și aruncă restul lucrurilor în căminul deschis, dându-le foc cu un băț de chibrit.

   Godalming și Morris se repeziseră în curte, iar Harker coborâse pe fereastră pentru a-l urmări pe conte, care zăvorâse, totuși, ușa de la grajd. Când o deschiseră cu forța nu mai era nici urmă de conte. Van Helsing și cu mine încercarăm să-l căutăm prin spatele casei, dar grajdul era pustiu și nimeni nu-l văzuse plecând.

   Se făcuse destul de târziu, se apropia apusul soarelui. Trebuia să recunoaștem că am pierdut partida și, amărâți, am căzut de acord cu profesorul care ne spuse:

   - Să mergem la doamna Mina, biata doamnă Mina. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri. Acolo, cel puțin, o putem apăra. Dar să nu deznădăjduim. Mai există doar o singură ladă cu pământ și trebuie să încercăm să o găsim. Dacă o vom găsi, totul mai poate încă fi salvat.

   Ne-am întors întristați acasă la mine, unde am găsit-o pe doamna Harker așteptându-ne voioasă, fapt ce făcea cinste curajului și altruismului ei. Când ne văzu chipurile, deveni și ea lividă ca moartea. Câteva clipe își ținu ochii închiși de parcă ar fi rostit o rugăciune, apoi spuse cu voioșie:

   - N-am cuvinte să vă mulțumesc. O, dragul meu!

   Spunând aceste cuvinte luă capul cărunt al soțului ei în mâini și îl sărută.

   Credincioși făgăduielii noastre, i-am povestit doamnei Harker despre toate câte se întâmplaseră. Ea devenea pe rând albă ca neaua, când pericolul părea să-l amenințe pe soțul ei, sau roșie atunci când el își manifesta devotamentul față de ea. Cu toate acestea a ascultat cu calm și curaj. Când am ajuns la momentul în care Harker se repezise la conte atât de nesăbuit, ea îl luă pe soțul ei de braț și îl ținu strâns de parcă l-ar fi apărat în felul acesta împotriva oricărei primejdii.

   Totuși, nu scoase niciun cuvânt până la sfârșitul povestirii. Atunci, fără să dea drumul brațului soțului ei, ea se ridică și vorbi:

   - Jonathan, dragul meu, și voi toți, prietenii mei atât de credincioși, vreau ca în tot acest timp de restriște să țineți minte un lucru. Știu că trebuie să luptați, că trebuie să distrugeți, așa cum ați distrus-o pe Lucy cea falsă, astfel încât să trăiască adevărata Lucy. Dar acest lucru nu este opera urii. Sărmanul suflet care a creat toată nenorocirea asta este cel mai nefericit dintre toți. Gândiți-vă numai cât de mare va fi bucuria lui când îi vom distruge partea răufăcătoare și când partea lui bună va dobândi nemurirea spirituală. Trebuie să vă fie milă și de el, deși asta nu trebuie să vă împiedice a-l distruge.

   Pe când spunea aceste cuvinte, l-am văzut pe soțul ei întunecându-se și încrâncenându-se, de parcă mânia i-ar fi zguduit întreaga ființă până în rărunchi. Din instinct, strânse mai puternic mâna soției sale, până când încheieturile ei deveniră albe. Ea nici nu se clinti de durerea pe care sigur o îndura, ci îl privi cu ochi mai rugători decât oricând. După ce termină de vorbit el sări în picioare, aproape smulgându-și mâna dintr-a ei și spuse:

   - Să-l trimită Dumnezeu în mâinile mele ca să-i distrug viața pământească, așa cum suntem hotărâți să facem. Dacă aș putea să-i trimit și sufletul de-a pururi în iadul cu flăcări, o voi face.

   - O, taci, taci! În numele lui Dumnezeu. Nu rosti asemenea cuvinte, Jonathan, soțul meu, căci mă vei zdrobi de frică și groază. Gândește-te, dragul meu - eu m-am gândit toată ziua de azi, că... poate... într-o zi... și eu am să am nevoie de o asemenea milă, și că cineva ca tine - la fel de îndreptățit la mânie - mi-o va refuza! O, soțul meu! Soțul meu, cum aș mai fi dorit să te scutesc de un asemenea gând dacă ar fi existat altă cale. Dar mă rog lui Dumnezeu să nu considere cuvintele tale decât plânsul unei inimi zdrobite, a unui om foarte iubitor și amarnic lovit. O, Doamne, fie ca firele de păr alb să stea mărturie suferințelor lui, el, care toată viața nu a făcut niciun rău și asupra căruia s-au abătut atâtea suferințe.

   Plângeam cu toții, noi, bărbații. Nu ne puteam stăpâni lacrimile și plângeam fără rușine. Și ea plângea văzând că sfaturile ei blânde avură darul de a ne convinge. Soțul ei se aruncă în genunchi lângă ea și, înconjurând-o cu brațele, își ascunse fața în faldurile rochiei.

   Van Helsing ne făcu semn și ne-am strecurat afară din cameră, lăsând cele două inimi iubitoare singure cu Dumnezeu.

   Înainte ca ei să se retragă, profesorul le aranjă încăperea împotriva oricărui atac al vampirilor și a asigură pe doamna Harker că se poate odihni în pace. Ea se strădui să se convingă pe ea însăși și, în chip vădit, de dragul soțul ei, încercă să pară mulțumită.

   După ce s-au retras, Quincey, Godalming și cu mine am hotărât să stăm de veghe, pe rând, toată noaptea și s-o păzim pe sărmana doamnă. Prima gardă i-a revenit lui Quincey, iar noi ceilalți ne vom duce la culcare cât mai curând. Godalming a și apărut pentru garda a doua. Acum, că mi-am îndeplinit datoria, mă voi duce și eu la culcare.

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   3-4 octombrie, aproape de miezul nopții. Credeam că ziua de ieri nu avea să se mai sfârșească. Mă copleșise o dorință puternică de a dormi, și un fel de credință oarbă că lucrurile se vor schimba când mă voi trezi și că schimbarea va fi în bine.

   Înainte de a ne fi despărțit, am discutat asupra următorului pas pe care îl aveam de făcut, dar fără a ajunge la un rezultat. Tot ce știam era că mai rămăsese o ladă cu pământ și că numai contele știa unde se află. Dacă se hotărăște să rămână închis poate să ne zădărnicească planurile ani de zile, și între timp - gândul este prea înspăimântător, nici nu-mi vine să mă mai gândesc! Atâta știu: dacă a existat vreodată o femeie care să fie perfecțiunea întruchipată, atunci aceasta este sărmana mea iubită nedreptățită.

   Slavă Domnului, Mina doarme, doarme fără vise. Mă tem de visele ei, întemeiate pe asemenea amintiri fioroase. După câte mi-am dat seama, de când a apus soarele a n-a mai fost atât de calmă. Apoi, câteva clipe pe chipul ei s-a așternut o liniște asemănătoare cu sosirea primăverii după viscolele din martie. Am crezut atunci că blândețea amurgului roșu i se reflecta pe chip, dar acum cred că a avut un sens mai adânc.

   Nu mi-e somn, deși sunt ostenit, ostenit de moarte. Totuși, trebuie să încerc să dorm, căci trebuie să ne gândim și la ziua de mâine și pentru mine nu va mai exista odihnă până când....

 

   Mai târziu. Trebuie că am adormit, căci am fost trezit de Mina, care ședea în pat în capul oaselor, cu o privire speriată. Puteam distinge clar, căci nu ieșisem din odaia întunecată.

   Ea puse o mână pe gura mea în chip prevenitor și îmi șopti în ureche:

   - Ssss! E cineva pe coridor!

   M-am dat jos ușurel și, traversând odaia, am deschis încetișor ușa.

   Afară, întins pe o saltea, era culcat domnul Morris, treaz de-a binelea. Ridică mâna pentru a face tăcere și îmi șopti:

   - Ssss! Întoarce-te în pat, totul e în regulă. Câte unul dintre noi va rămâne aici toată noaptea. Nu trebuie să înfruntăm niciun risc.

 

   4 octombrie. Am mai fost încă o dată trezit de Mina în cursul nopții. Se data asta am dormit cu toții bine, căci cenușiul zorilor ce se apropiau transformase ferestrele în niște dreptunghiuri bine conturate, iar flacăra gazului semăna mai curând cu un grăunte decât cu un disc de lumină.

   Mina îmi spuse repede:

   - Du-te și cheamă-l pe profesor. Vreau să-l văd numaidecât.

   - De ce? am întrebat-o.

   - Mi-a venit o idee. Cred că mi-a venit pe timpul nopții și s-a copt fără să-mi dau seama. Trebuie să mă hipnotizeze înainte de revărsatul zorilor și atunci voi putea vorbi. Du-te repede, dragul meu. Timpul ne zorește.

   M-am dus la ușă. Doctorul Seward se odihnea pe saltea, și, văzându-mă, sări în picioare.

   - S-a întâmplat ceva? mă întrebă alarmat.

   - Nu, am răspuns, dar Mina vrea să-l vadă numaidecât pe profesor.

   - Mă duc, spuse el, și se repezi în camera profesorului.

   După 2-3 minute Van Helsing, în halat, se afla în odaie, iar domnul Morris și lordul Godalming se aflau împreună cu doctorul Seward la ușă, punând întrebări.

   Când profesorul o văzu pe Mine, un zâmbet sincer îi alungă îngrijorarea de pe chip. Își frecă mâinile spunând:

   - O, scumpa mea Mina, iată, într-adevăr, o schimbare. Vezi, prietene Jonathan, iat-o din nou astăzi pe scumpa doamnă Mina așa cum era odinioară!

   Apoi, întorcându-se spre ea spuse voios:

   - Și ce pot face pentru dumneata? Cred că nu m-ai chemat la ora asta pentru niște fleacuri.

   - Vreau să mă hipnotizezi! spuse ea. Fă-o înainte de revărsatul zorilor, căci simt că pot vorbi fără înconjur. Repede, căci timpul e scurt!

   Fără niciun cuvânt, el îi făcu semn să stea în capul oaselor în pat.

   Privind-o fix, profesorul începu să facă pase în fața ei, din creștetul capului în jos, pe rând, cu fiecare mână. Mina îl privi fix câteva minute, timp în care inima îmi bătea ca un ciocan, căci simțeam că se apropie momentul de criză. Ochii i se închiseră treptat, și căzuse imobilă, șezând. Numai după ridicarea ușoară a pieptului ne puteam da seama că trăiește.

   Profesorul mai făcu câteva pase, apoi se opri și am văzut că fruntea i se acoperise de broboane mari de transpirație. Mina deschise ochii, dar nu mai părea aceeași femeie. În ochi avea o privire depărtată, iar în vocea ei se distingea o tristețe visătoare, pe care nu i-o cunoscusem până atunci.

   Ridicând mâna pentru a impune tăcere, profesorul îmi făcu semn să-i chem pe ceilalți, care intrară în vârful degetelor, închizând ușa și rămaseră în picioare la capul patului, privind. Mina părea că nu îi vede. Tăcerea fu întreruptă de glasul lui Van Helsing, care vorbi pe un ton scăzut, ca să nu întrerupă șirul gândurilor ei.

   - Unde te afli?

   Răspunsul fu rostit pe un ton neutru:

   - Nu știu. Nu există un loc anume pe care somnul să-l poată numi al său.

   Urmă o tăcere de câteva minute. Mina ședea țeapănă. Profesorul o privea fix, iar noi ceilalți abia îndrăzneam să respirăm. În odaie se făcea din ce în ce mai lumină. Fără să-și ia privirea de pe chipul Minei, domnul Van Helsing îmi făcu semn să trag storurile. Le-am tras și lumina zilei păru să vină deasupra noastră. Țâșni o rază roșie și o lumină trandafirie păru să inunde încăperea.

   Profesorul vorbi numaidecât:

   - Unde te afli acum?

   Răspunsul fu rostit ca prin vis, dar nu fără intenție, și de parcă ar fi interpretat ceva. O mai auzisem vorbind pe tonul acesta când citea notele stenografiate.

   - Nu știu. Totul mi se pare necunoscut!

   - Ce vezi?

   - Nu pot vedea nimic, totul este întunecat.

   - Ce auzi?

   Am descifrat o încordare în vocea plină de răbdare a profesorului.

   - Clipocitul apei. Susură în jur și se ridică vălurele. Se pot auzi afară.

   - Atunci te afli pe un vapor?

   Ne-am privit cu toții unul pe celălalt, încercând să spicuim câte ceva. Ne era teamă să ne gândim.

   Răspunsul veni prompt:

   - O, da!

   - Ce altceva mai auzi?

   - Zgomotul făcut de oameni care tropăie deasupra, agitându-se. Se aude scârțâitul unui lanț și clinchetul sonor al cabastanului care se oprește în roata dințată.

   - Ce faci acum?

   - Sunt liniștită - ah, foarte liniștită. Ca moartea!

   Vocea i se stinse într-un suspin adânc ca al unui om care doarme, iar ochii deschiși se închiseră din nou.

   În vremea asta răsărise soarele și se aflam cu toții în plină zi. Doctorul Hesling își puse mâinile pe umerii Minei și îi așeză încet capul pe pernă. Ea rămase culcată câteva clipe ca un copil care doarme și apoi, suspinând prelung, se trezi și privi mirată văzându-ne pe toți în jurul ei.

   - Am vorbit în somn? spuse.

   Totuși, părea că-și dă seama de situație și fără să vorbească, deși era dornică să știe ce spusese. Profesorul repetă conversația, iar ea adăugă:

   - Atunci nu avem niciun moment de pierdut. Poate nu e prea târziu.

   Domnul Morris și lordul Godalming porniră spre ușă, dar vocea calmă a profesorului îi chemă înapoi:

   - Stați, prieteni. Vaporul, oriunde ar fi, și-a ridicat ancora în timp ce vorbea doamna Mina. Sunt multe vapoare care își ridică ancora chiar în clipa asta în marele port al Londrei. Care din ele este cel pe care îl căutați? Slavă Domnului că avem încă un indiciu, deși nu știu unde ne poate duce. Ne putem da seama acum ce s-a petrecut în mintea contelui. Avea de gândi să evadeze! Și-a dat seama că numai cu o singură ladă de pământ rămasă și cu un grup de oameni urmărindu-l, Londra nu mai era un loc potrivit pentru el. Și-a luat ultima ladă cu pământ pe vapor și a părăsit uscatul. Crede că va evada, dar nu, noi îl vom urmări! Îl vom hăitui! Bătrânul vulpoi viclean, vai, atât de viclean încât trebuie să-l urmărim cu viclenie. Și eu sunt viclean și cam știu ce gândește. Între timp ne putem odihni în pace, căci între noi sunt ape pe care el nu vrea să le treacă și pe care nu poate să le treacă chiar dacă ar vrea - numai dacă vaporul ar fi să atingă uscatul, dar și atunci... numai când apele cresc sau în momentul fluxului. Vedeți, soarele a răsărit și întreaga zi până la apusului lui ne aparține. Să facem o baie, să ne îmbrăcăm, să luăm micul dejun de care avem cu toții nevoie și pe care îl putem mânca în tihnă, pentru că le nu se mai află în aceeași țară cu noi.

   Mina îl privi rugător și spuse:

   - Dar de ce trebuie să-l mai căutăm acum, când s-a îndepărtat de noi?

   El îi luă mâna, i-o mângâie și răspunse:

   - Nu-mi pune nicio întrebare. După micul dejun îți voi răspunde la toate întrebările.

   Nu mai adăugă nimic altceva și ne despărțirăm ca să ne îmbrăcăm.

   După masă Mina își repetă întrebarea. El o privi cu gravitate, apoi spuse îndurerat:

   - Deoarece, scumpă, dragă doamnă Mina, mai mult decât oricând acum trebuie să-l găsim, chiar dacă va trebui să-l urmăm și în străfundurile iadului!

   Ea deveni palidă și întrebă stins:

   - De ce?

   - Pentru că, răspunse profesorul, el poate trăi timp de secole, iar dumneata ești muritoare. Acum trebuie să ne temem de timp, din moment ce și-a lăsat numele pe gâtul dumitale.

   Abia am avut timp s-o prind, deoarece Mina se prăbuși leșinată.

 

CAPITOLUL XXIV

Jurnalul fonograf al doctorului Seward,

vorbit de Van Helsing

 

   Pentru Jonathan Harker.

   Dumneata urmează să rămâi cu scumpa doamnă Mina. Voi vom pleca în cercetare, dacă o pot numi astfel, deoarece nu e o cercetare propriu-zisă, din moment ce cunoaștem de pa acum anumite lucruri și avem nevoie de confirmare. Dar rămâi și ai grijă de dânsa astăzi. Aceasta este datoria dumitale cea mai înaltă și cea mai sacră. Am să-ți spun și dumitale ceea ce le-am spus și celorlalți, ca să știi ce știm și noi 4.

   Dușmanul nostru a plecat, s-a înapoiat la castelul său din Transilvania. E inteligent, chiar foarte inteligent! Știe că partida lui de aici e pierdută și astfel s-a hotărât să se întoarcă acasă. A găsit un vapor care merge pe drumul pe care e venit el și s-a urcat pe acest vapor. Acum va trebui să descoperim vasul și destinația. După aceea ne vom întoarce și vă vom spune tot. Atunci te vom mângâia pe dumneata și pe sărmana doamnă Mina cu noi speranțe. Căci dacă te gândești mai bine, nu mai pierdut toate speranțele.

   Sus capul, stimate soț al doamnei Mina. Bătălia abia a început și până la sfârșit vom câștiga tot atât de sigur cum se află Dumnezeu acolo sus păzindu-și copiii. De aceea fiți foarte liniștiți până la întoarcerea noastră.

Van Helsing

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   4 octombrie. După că i-am citit Minei mesajul lui Helsing la fonograf, biata fată a devenit mult mai senină. Certitudinea că Dracula nu se mai află în țară o mai liniștise, iar pentru ea liniște înseamnă putere. Iar mie mi se pare aproape de necrezut că pericolul cel cumplit nu mai este la doi pași de noi. Până și propria mea experiență înfiorătoare în castelul Dracula mi se pare un vis de mult uitat.

   Vai! Cum aș putea să nu cred! În timp ce astfel de gânduri îmi trec prin minte, privirea îmi cade asupra cicatricei roșii de pe fruntea albă a bietei mele iubite. Atâta timp cât semnul va rămâne acolo, nu poate fi vorba de uitare.

   Ziua zboară mai repede decât aș fi crezut. Acum sunt ceasurile 3.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   5 octombrie, 5 p.m. Relatarea întrevederii noastre. Prezenți: profesorul Van Helsing, lordul Godaling, doctorul Seward, domnul Quincey Morris, Jonathan Harker, Mina Harker.

   Doctorul Van Helsing a vorbit despre măsurile luate în timpul zilei pentru descoperirea vaporului pe care evadase contele Dracula și destinația acestuia.

   - Deoarece știam că el dorește să se întoarcă în Transilvania, eram sigur că va trece prin gurile Dunării, sau printr-un port la Marea Neagră, deoarece pe acolo a venit. În fața noastră se întindea un gol demoralizant, și astfel, cu sufletul întristat, am pornit să aflăm ce vapor a plecat spre Marea Neagră în noaptea trecută. Se află pe o corabie cu pânze, deoarece doamna Mina ne-a spus că se întindeau pânzele. Or aceste vapoare nu sunt atât de importante încât să figureze pe lista plecărilor din „Times” și, astfel, la sugestia lordului Godalming, ne-am dus la Lloyd, unde sunt trecute corăbiile care pleacă, oricât de mici ar fi. Acolo am aflat că doar o singură corabie cu destinația Marea Neagră a plecat în timpul fluxului. Aceasta este „Țarina Ecaterina”, care a plecat de la cheiul Doolittle spre Varna și de acolo spre alte porturi în susul Dunării. „Buun, am spus, acesta este vasul pe care se află contele!” Și astfel, am pornit spre cheiul Doolittle și am găsit un om într-o barcă de lemn atât de mică încât omul părea mai mare decât ea. L-am întrebat despre planurile „Țarinei Ecaterina”. Omul înjura întruna, era stacojiu la față și vorbea tare, dar nu avea suflet rău. Și când Quincey scoase din buzunar și îi dădu câțiva zornăi, pe care îi puse într-un săculeț pe care îl ascunse bine în haine, deveni om și mai bun și plecatul nostru servitor. Veni cu noi și discută cu mulți oameni aspri și arțăgoși. Și eu au devenit buni după ce nu le-a mai fost sete. Vorbesc mult de dracu` și naiba și de alții pe care eu nu-i înțeleg, deși ghicesc ce reprezintă, dar, totuși, ne-au spus tot ce voiam să aflăm.

   Ne-au făcut cunoscut că ieri după-amiază, pe la ceasurile 5, venise un bărbat în mare grabă. Un bărbat înalt, slab și palid cu nasul acvilin, dinți albi și ochi arzători. Era îmbrăcat tot în negru, numai că avea o pălărie de pai care nu se potrivea nici cu îmbrăcămintea, nici cu anotimpul. A împărțit bani, întrebând grăbit ce corăbii pornesc spre Marea Neagră și de unde. Câțiva l-au condus la birou și apoi la corabie, pe care el n-a vrut să urce, ci a rămas pe mal, la capătul pasarelei de îmbarcare, rugându-l pe căpitan să vină la el. Căpitanul a venit când i s-a spus că va primi bani frumoși și, deși la început a cam înjurat, a căzut la învoială. Apoi bărbatul cel slab a plecat și cineva i-a spus de unde să închirieze o căruță și un cal.

   S-a dus într-acolo și s-a înapoiat repede, mânând el singur căruța pe care se afla o ladă mare. A dat-o singur jos, deși a fost nevoie de mai mulți oameni care s-o ridice pe cărucior pentru a fi îmbarcată. A vorbit mult cu căpitanul despre locul și felul în care urma să fie așezată lada. Dar căpitanului nu i-a fost pe plac și l-a înjurat în tot felul de limbi și i-a spus că, dacă vrea, n-are decât să vie și să vadă unde va fi așezată lada. Dar el i-a zis „nu”, adică nu vine, pentru că are multe de făcut. Atunci căpitanul i-a spus că mai bine s-ar grăbi - la naiba - căci corabia lui va pleca - la naiba - înainte de flux - la naiba.

   Atunci bărbatul cel slab a zâmbit și a spus că desigur, căpitanul va pleca când va crede el de cuviință, dar că s-ar mira dacă plecarea ar avea loc atât de repede. Căpitanul a înjurat din nou, poliglot, și bărbatul cel slab i-a făcut o plecăciune, mulțumindu-i și spunându-i că va profita de bunăvoința lui pentru a se îmbarca înainte de plecarea corăbiei. În sfârșit, căpitanul, mai stacojiu ca oricând, și vorbind pe mai multe limbi, i-a spus că nu vrea picior de francez - la naiba, pe toți dracii, pe corabia lui - la toți dracii și cu ea. Și astfel, după ce omul în negru a întrebat dacă se află pe aproape vreun magazin de unde să poată cumpăra formulare de călătorie, a plecat.

   Nimeni n-a știut unde s-a dus „sau cui naiba i-a păsat” cum au spus ei, căci aveau ei la ce să se gândească - din nou pe naiba, căci în curând s-a dovedit că „Țarina Ecaterina” nu va mai pleca la timpul prevăzut. O ceață subțire care începuse să se ridice încet din fluviu creștea din ce în ce mai mult, până când în puțină vreme o ceață deasă a învăluit corabia din toate părțile. Căpitanul a înjurat în toate limbile dându-i zor cu „naiba”, dar n-a putut face nimic. Apa creștea din ce în ce mai mult și el a început să se teamă să nu piardă momentul fluxului. Nu era deloc bine dispus, când, chiar în plin flux, bărbatul cel slab s-a apropiat de pasarelă și a cerut să vadă unde i s-a așezat lada. Căpitanul i-a răspuns că dorește ca și omul și lada - repetând pe „naiba” de mai multe ori - să se ducă în iad. Dar bărbatul cel slab nu i-a luat-o în nume de rău, ci a coborât cu secundul, a văzut locul în care se afla lada, s-a apropiat și a stat un timp pe punte, în ceață. O fi plecat singur, nimeni n-a observat, căci de fapt nici nu se mai gândeau la el. În acest timp ceața a început să se ridice și totul a devenit din nou senin.

   Noii mei prieteni însetați care vorbeau cu „naiba” și „dracu”, au râs de felul cum înjurase căpitanul - lăsând deoparte calitățile sale de poliglor, pline de pitoresc - atunci când, după ce i-a întrebat pe toți marinarii care se deplasau în aval și în amonte pe fluviu, aflase că aceștia nu prea văzuseră ceața în altă parte decât în preajma cheiului. Cu toate acestea corabia a plecat la vremea fluxului și, fără îndoială, dimineața, se afla departe de gura fluviului. Iar la vremea când vorbeau se afla de mult pe mare.

   Și astfel, scumpă doamnă Mina, trebuie să ne odihnim o vreme, căci dușmanul nostru e pe mare, stăpânind ceața, în drum spre gurile Dunării. O corabie cu pânze nu merge prea repede, îi trebuie destul de mult timp, iar când vom porni noi, vom merge mai repede pe uscat, și îl vom întâlni acolo. Norocul nostru cel mare va fi să dăm de el când se află în ladă între răsăritul și apusul soarelui, căci atunci nu se poate lupta și ne vom răfui cu el cum se cuvine. Lada pe care o căutăm urmează să fie debarcată la Varna și predată unui agent, un oarecare Ristics, care își va prezenta acolo scrisorile de acreditare și astfel amicul nostru negustorul își va fi îndeplinit misiunea. Când a întrebat dacă este ceva în neregulă, căci, într-un asemenea caz, el poate telegrafia și face investigații la Varna, noi am răspuns „nu”, căci ceea ce este de făcut nu depinde de poliție sau de vamă, ci trebuie făcut numai de noi și așa cum știm noi.

   După ce doctorul Van Helsing termină de vorbit, l-am întrebat dacă e sigur că Dracula rămăsese pe puntea corăbiei. El răspunse:

   - Avem cea mai bună dovadă, propria dumitale mărturisire în transa hipnotică de azi dimineață.

   L-am întrebat din nou dacă este într-adevăr necesar să-l urmărească pe conte, căci vai, mă îngrozeam la gândul că Jonathan mă va părăsi și știam că se va duce cu siguranță dacă se duc și ceilalți.

   - Da, este foarte necesar! În primul rând pentru dumneata, apoi pentru umanitate. Monstrul a făcut până acum destul rău în cercul strâmt unde se află și în scurtul timp când nu a fost decât un trup orbecăind în întuneric în căutarea limitelor sale și neaflându-le. Acestea toate le-am spus celorlalți. Dumneata, scumpă doamnă Mina, le vei afla la fonograful prietenului John sau în jurnalul soțului dumitale. Le-am spus cum hotărârea lui de a-și părăsi țara secată - secate de ființe omenești - și de a veni într-o țară nouă, unde viețile omenești forfotesc ca o mare de spice de grâu, a fost opera veacurilor. Dacă un alt ne-mort ca el ar încerca să facă ce a făcut el, nici toate veacurile care au trecut, nici cele care vor veni nu-l pot ajuta. Toate forțele oculte, profunde și puternice ale naturii au conlucrat aproape miraculos pentru el. Chiar și locul unde a trăit ne-mort în toate veacurile acestea este plin de ciudățenii geologice și chimice: peșteri adânci și crăpături care duc nimeni nu știe unde; vulcani ale căror cratere încă mai emană ape cu proprietăți stranii și gaze care ucid sau învie. Fără îndoială, în toate aceste combinații de forțe oculte care lucrează într-un mod straniu pentru o viață fizică există ceva magnetic sau electric. Și în el au existat la început anumite calități deosebite. Într-o epocă grea și războinică, era vestit pentru nervii lui de oțel, pentru mintea lui ascuțită și pentru curajul lui mai mare decât al celorlalți. Un anume principiu vital și-a găsit în el în mod ciudat forma supremă. Și după cum trupul lui s-a întărit, a crescut și s-a dezvoltat, și spiritul lui s-a dezvoltat în aceeași măsură. Și toate acestea în afara celui ajutor diabolic care îi este caracteristic, căci trebuie să cedeze în fața puterilor care își au originea în și simbolizează binele. Iată ce reprezintă el pentru noi. Te-a însemnat - o, iartă-mă, scumpa mea, că trebuie să spun acest lucru, dar vorbesc pentru binele dumitale. Te-a însemnat într-un asemenea mod, încât chiar dacă nu-ți mai face altceva, vei continua să trăiești, după felul atât de blând în care ai trăit până acum. Iar cu timpul moartea care este soarta tuturor oamenilor, acceptată de Dumnezeu, te va transforma în ceea ce este el. Dar acest lucru nu trebuie să se întâmple! Am jurat cu toții că nu trebuie să se întâmple.

   Se opri, iar eu am întrebat:

   - Dar oare insuccesul nu-l va face pe conte mai înțelept? Izgonit din Anglia, nu se va feri el oare de această țară, ca tigrul de satul care i-a luat urma!

   - Aha, spuse el, comparația dumitale cu tigrul e bună și am să mi-o însușesc. Acest mâncător de oameni, cum îl numesc oamenii din India pe tigrul care a gustat o dată din sângele omenesc, nu se mai preocupă de altă pradă, ci continuă să-i dea târcoale vechii prade până ce o înhață. Cel pe care l-am izgonit din satul nostru este tot un tigru, un mâncător de oameni, care nu încetează să dea târcoale. Nu, el nu este dintre cei care se retrag și rămân deoparte. În viață, în viața cea adevărată, trecea hotarul Turciei și îi ataca pe dușmani pe propriul lor teren. A fost înfrânt, dar s-a oprit el oare? Nu! A venit o dată și încă o dată și încă o dată. Luați aminte al perseverența și stăruința lui. Cu creierul lui de copil a conceput de mult ideea de a veni într-un mare oraș. Ce a făcut? A descoperit locul cel mai plin de făgăduințe din toată lumea. Apoi a început în mod deliberat să-și pregătească planul. Cu răbdare și-a calculat tăria și forțele. A studiat limbi noi. A învățat despre o nouă viață socială: o nouă ambianță a lucrurilor din trecut, politica, dreptul, finanțele, știința, obiceiurile unei țări noi și ale unui popor nou, apărute după el. Ceea ce a întrevăzut i-a biciuit poftele și i-a stimulat dorințele. Ba chiar a contribuit la dezvoltarea creierului său, căci totul îi dovedea cât de întemeiate au fost presupunerile sale de la început. El a făcut totul singur! Dintr-un cavou ruinat într-un colț uitat de țară. Ce nu poate face când marea lumea a spiritului îi este deschisă? El, care este în stare să surâdă în fața morții, după cum știm, să prospere în timpul molimelor ce ucid popoare întregi. O, dacă ar fi trimisul lui Dumnezeu și nu al diavolului, ce forță benefică ar fi putut fi în această lume! Dar noi ne-am jurat să eliberăm lumea. Trebuie ca eforturile și truda noastră să fie făcute în tăcere și în taină. Căci, în această epocă luminată, când oameni nu mai cred nici în ceea ce văd, îndoiala oamenilor înțelepți ar fi cea mai mare forță a sa, în același timp teaca, armura și arma de distrugere îndreptată împotriva noastră, a dușmanilor săi, care suntem gata să ne primejduim propriile suflete pentru securitatea unui suflet pe care îl iubim, pentru binele omenirii și pentru cinstea și gloria lui Dumnezeu.

   După o discuție generală s-a hotărât să nu se stabilească nimic astă seară, pentru ca toți să dormim cu aceste fapte în minte și să încercăm să găsim concluziile cuvenite. Mâine la micul dejun ne vom întâlni din nou și, după ce ne vom împărtăși fiecare concluziile, vom hotărî asupra unui anumit plan de acțiune.

 

   În seara aceasta mă simt cuprinsă de o liniște și de o pace minunată, de parcă o prezență obsedantă s-ar fi îndepărtat de mine. Poate...

   Dar presupunerea nu s-a adeverit, nici nu se putea adeveri, căci mi-am zărit în oglindă urma roșie de pe frunte și mi-am dat seama că încă sunt pângărită.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   5 octombrie. Ne-am trezit cu toții în zori și cred că somnul a avut un efect binefăcător asupra noastră. Când ne-am întâlnit devreme, la micul dejun, între noi domnea o voioșie generală.

   Urmează să ne întâlnim peste o jumătate de ceas în biroul meu pentru a discuta planul de acțiune. Nu văd decât o singură dificultate imediată, de care îmi dau seama mai curând din instinct decât din judecată: va trebui să vorbim cu toții sincer și, totuși, mă tem că, într-un anume fel misterios, limba sărmanei doamnei Harker este legată. Știu că are și ea propriile ei concluzii și din toate câte s-au întâmplat până acum îmi pot da seama cât de sclipitoare și de adevărate trebuie să fie, dar ea nu vrea, sau nu poate să le formuleze.

   I-am vorbit despre asta lui Van Helsing și urmează să discutăm din nou când vom fi singuri. Bănuiesc că acest lucru se datorește otrăvii cumplite din venele ei,  otravă care începe să lucreze. Contale a avut un scop când i-a făcut doamnei Harker ceea ce Van Helsing numește „botezul de sânge al vampirului. Se prea poate să existe o otravă care se distilează din lucrurile bune. Într-o epocă când existența ptomainelor rămâne un mister, nu trebuie să ne mai mirăm de nimic! De un lucru sunt sigur: dacă presimțirea mea cu privire la tăcerile bietei doamnei Harker se adeverește, atunci ne așteaptă o mare dificultate - un pericol necunoscut. Aceeași forță care îi impune tăcerea îi poate impune să vorbească.

   Van Helsing va veni în biroul meu puțin înaintea celorlalți. Voi încerca să abordez acest subiect.

 

   Mai târziu. Când a venit profesorul am discutat despre situația lucrurilor. Mi-am putut da seama că avea ceva pe suflet și că voia să-l spună, dar am simțit că șovăie să atace subiectul.

   După ce a umblat puțin pe ocolite, mi-a spus deodată:

   - Prietene John, există o problemă pe care trebuie s-o discutăm numai dumneata și cu mine, în orice caz la început. Mai târziu, le-o vom putea împărtăși și celorlalți.

   Aici se opri, eu am așteptat, iar el a continuat:

   - Doamna Mina, scumpa noastră, biată doamnă Mina s-a schimbat.

   M-a trecut un fior rece aflând confirmarea temerilor mele cele mai rele. Van Helsing a continuat:

   - Având experiența domnișoarei Lucy, trebuie, de data asta, să ne ferim a lăsa lucrurile să meargă prea departe. Misiunea noastră este acum, de fapt, mai grea decât oricând și acest nou necaz face ca fie ceas să aibă o importanță crucială. Pe chipul ei încep să văd trăsăturile de vampir. Acum sunt abia perceptibile, dar se pot vedea dacă ochii noștri le observă fără a fi înrobiți unor idei preconcepute. Dinții au devenit mai ascuțiți, iar ochii, câteodată, sunt mai duri. Dar asta nu e totul; ea tace acum prea des. La fel s-a întâmplat și cu domnișoara Lucy. Tăcea chiar și când scria lucruri care voia să fie cunoscute mai târziu. Iată teama mea: dacă ea poate, în transa hipnotică provocată de noi, să ne spună ceea ce vede și aude contele, nu înseamnă, oare, că cel care a hipnotizat-o prima oară, care i-a băut sângele și care a făcut-o să-i bea sângele lui, poate, dacă vrea, s-o oblige să-i destăinuiască ce știe ea?

   Am încuviințat, iar el a continuat:

   - Atunci, noi trebuie să împiedicăm acest lucru, trebuie să-i ținem ascunse intențiile noastre, pentru ca astfel ea să nu poată spune anumite lucruri. Sarcina este penibilă, atât de penibilă, încât mi se sfâșie inima gândindu-mă, dar așa trebuie să se întâmple. Când ne vom întâlni astăzi, va trebui să-i spun că, din motive pe care nu i le putem împărtăși, ea va trebui să nu mai participe la consfătuirile noastre, ci va rămâne doar sub protecția noastră.

   Își șterse fruntea, căci transpirase la gândul mâhnirii pe care i-o va provoca unei biete ființe deja atât de chinuite. Știam că l-aș mai liniști dacă i-aș spune că și eu am ajuns la aceeași concluzie, căci, oricum, îl va elibera de durerea îndoielii. I-am spus, iar efectul a fost cel așteptat.

   Se apropie acum timpul întrunirii noastre generale. Van Helsing a plecat să se pregătească pentru întâlnire și pentru rolul lui penibil la această adunare.

 

   Mai târziu. De la începutul întrunirii, Van Helsing și cu mine am simțit o mare ușurare. Doamna Harker trimisese un mesaj prin soțul ei, comunicându-ne că nu poate veni, deoarece consideră că este mai bine să putem discuta acțiunile noastre fără ca prezența ei să ne stânjenească.

   Am schimbat o scurtă privire cu profesorul și ne-am simțit întrucâtva ușurați. Credeam că dacă doamna Harker își dăduse singură seama de primejdie evităm o mare suferință și un mare pericol. În împrejurările de față n-am căzut de acord, printr-o privire întrebătoare și printr-un răspuns cu degetul la buze, să păstrăm tăcere asupra îndoielilor noastre până vom putea să discutăm din nou singuri.

   Am început imediat să discutăm planul de bătaie. Van Helsing ne spuse sumar faptele:

   - „Țarina Ecaterina” a ieșit de pe Tamisa ieri dimineață. Îi vor trebui, mergând cu cea mai mare viteză, cel puțin 3 săptămâni să ajungă la Varna, dar noi putem ajunge în același loc, pe uscat, în 3 zile. Bun, dacă acordăm un avans de 2 zile corăbiei, datorită condițiilor atmosferice pe care știm că le poate produce contele și dacă socotim că întârzierea noastră se poate ridica la 1 zi și 1 noapte, avem la dispoziție aproape 2 săptămâni. Așadar, pentru deplină siguranță, trebuie să plecăm de aici pe data de 17, cel mai târziu. Astfel vom sosi, în orice caz, la Varna, cu o zi înainte corăbiei și vom putea face pregătirile necesare. Desigur, vom pleca înarmați - împotriva răului spiritual și material.

   Aici interveni Quincey Morris:

   - După câte înțeleg, contele vine dintr-o șară în care se află lupi și poate ajunge acolo înaintea noastră. Propun să adăugăm și câteva puști Winchester la arsenalul nostru.

   - Bine! răspunse Van Helsing, vom lua puști. Între timp nu putem face mai nimic pe aici și cum cred că Varna nu prea ne este cunoscută, de ce n-am merge acolo mai curând? Avem tot atât de așteptat și aici și acolo. Diseară și mâine ne putem pregăti și, dacă totul va fi bine, vom putea porni toți 4 în călătorie.

   - Toți 4? întrebă Harker nedumerit, privindu-ne pe rând.

   - Desigur! răspunse repede profesorul. Dumneata trebuie să rămâi pentru a avea grijă de blânda dumitale soție.

   Harker rămase tăcut un timp, apoi spuse cu o voce seacă:

   - Vom mai vorbi despre acest lucru, mai târziu. Vreau să mă consult cu Mina.

   Am crezut că este momentul ca Van Helsing să-l prevină să nu-i destăinuiască doamnei Harker planurile noastre, dar profesorul nu dădu nicio atenție. L-am privit semnificativ, tușind. Drept răspuns, el și-a dus degetul la buze și a plecat.

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   5 octombrie, după-amiază. Câtva timp după întrunirea noastră de dimineață nu am putut să-mi adun gândurile. Noua întorsătură a lucrurilor mă uimește și nu-mi mai permite să gândesc activ. Hotărârea Minei de a nu mai participa la discuții m-a pus pe gânduri și, cum nu am putut avea o discuție cu ea în această privință nu pot decât să fac presupuneri.

   Sunt tot atât de departe de orice soluție ca și până acum. Felul în care ceilalți au primit acest lucru m-a nedumerit, de asemenea. Ultima dată când am vorbit despre acest subiect, am căzut de acord să nu mai existe nicio taină între noi. Acum Mina doarme, liniștită și dulce ca un copilaș.

 

   Mai târziu. Pe măsură ce se apropie noaptea, iar pământul se acoperea de umbră din cauza soarelui care cobora, liniștea din cameră devenea tot mai solemnă. Dintr-o dată Mina deschise ochii și, privindu-mă cu duioșie, spuse:

   - Jonathan, vreau să-mi făgăduiești ceva pe cuvânt de onoare. O promisiune făcută mie, dar devenit sacră în auzul lui Dumnezeu, care nu va fi încălcată, deși eu aș putea să-ți cad în genunchi, implorându-te cu lacrimi amare. Repede, trebuie să-mi făgăduiești numaidecât.

   - Mina, i-am răspuns, nu pot să-ți făgăduiesc numaidecât un asemenea lucru. Poate că nu am dreptul s-o fac.

   - Dar, dragul meu, spuse ea, cu o intensitate atât de puternică încât ochii îi luminau ca steaua polară, eu doresc acest lucru și nu este numai pentru binele meu. Dacă el nu este de acord, poți face cum vrei. Ba mai mult dacă toți veți fi de acord, mai târziu, tu vei fi dezlegat de promisiune.

   - Făgăduiesc! i-am spus, și timp de o clipă i-am citit pe chip fericirea supremă, deși nu mai putem împărtăși această fericire, din cauza cicatricii roșii de pe frunte.

   Ea spuse:

   - Făgăduiește-mi că nu-mi vei spune nimic despre planurile de luptă împotriva contelui, nici prin cuvinte, nici prin deducții, nici prin aluzii, atâta vreme cât va dura acest lucru! și își duse în mod solemn mâna la cicatrice.

   Îmi dădeam seama că vorbea serios, așa că am spus solemn:

   - Făgăduiesc! și spunând acest lucru am simțit că între noi s-a închis în clipa aceea o ușă.

 

   Mai târziu, la miezul nopții. Mina a fost vioaie și veselă toată seara, încât părea că toți ceilalți prinseseră curaj, de parcă se molipsiseră de la voioșia ei. Până și eu am simțit că vălul de tristețe care ne apăsa începea să se ridice.

   Ne-am retrase devreme. Mina doarme ca un prunc.

 

   6 octombrie, dimineața. O altă surpriză. Mina m-a trezit devreme, cam la aceeași oră ca ieri, și m-a rugat să-l aduc pe doctorul Van Helsing.

   Am crezut că se ivise o nouă ocazie de hipnoză și, fără să-i pun vreo întrebare, m-am dus după profesor. El se așteptase, fără îndoială, la o asemenea vizită, căci l-am găsit îmbrăcat în odaie. Ușa de la odaia lui era întredeschisă, așa încât a putut să audă deschizându-se ușa de la odaia noastră. Veni numaidecât.

   Intrând în odaie, o întrebă pe Mina dacă pot veni și ceilalți.

   - Nu, răspunse ea simplu, nu va fi nevoie. Le poți spune tot atât de bine și dumneata. Trebuie să vă însoțesc în călătorie.

   Doctorul Van Helsing a fost tot atât de surprins ca și mine. După o pauză de o clipă întrebă:

   - Dar de ce!

   - Trebuie să mă luați cu voi. Sunt mai în siguranță cu voi și voi veți fi mai în siguranță.

   - Dar de ce, scumpă doamnă Mina? Știți că siguranța dumitale este datoria noastră cea mai solemnă. Noi înfruntăm un pericol la care dumneata ești, sau poți fi expusă mai mult decât oricare dintre noi din cauza - din cauza împrejurărilor - lucrurilor care s-au petrecut.

   Se opri stingherit.

   Ea răspunse, ridicând un deget și arătând spre frunte:

   - Știu. De aceea trebuie să merg. Pot să vă spun acest lucru acum, când răsare soarele, și probabil nu vi-l voi mai putea spune. Știu că atunci când contele mă cheamă eu trebuie să mă duc printr-un șiretlic, prin orice mijloc de a înșela pe cineva - chiar și pe Jonathan.

   N-am putut face altceva decât să-i strâng mâna, nu puteam vorbi, emoția depășea până și ușurarea prin lacrimi. Ea continuă:

   - Voi, bărbații, sunteți curajoși și puternici. Sunteți puternici toți laolaltă, căci puteți sfida lucruri care ar depăși tot ce poate îndura un om nevoit să se apere singur. Pe lângă asta, vă pot fi și eu de folos, deoarece mă puteți hipnotiza și afla astfel ceea ce eu însămi nu cunosc.

   Doctorul Van Helsing spuse foarte grav:

   - Doamnă Mina, ești foarte înțeleaptă, ca totdeauna. Vei veni cu noi și vom înfăptui laolaltă ceea ce pornim să îndeplinim.

   După ce a vorbit Van Helsing, lunga tăcere a Minei mă făcu să o privesc. Adormise din nou. Nu s-a trezit nici când am tras storurile și lumina soarelui a inundat încăperea.

   Van Helsing îmi făcu semn să-l urmez. Am ieșit din odaie și într-un minut lordul Godalming, doctorul Seward și domnul Morris veniră și ei.

   Profesorul le împărtăși ceea ce spusese Mina și continuă:

   - Dimineață vom pleca la Varna. Trebuie să ținem acum seama de un nou factor: doamna Mina. O, dar sufletul ei este cinstit. Ce suferință pentru ea să ne spună toate câte le-am auzit, dar așa este cinstit și ne-a prevenit la timp. Nu trebuie să pierdem nicio ocazie, iar la Varna e bine să fim gata de acțiune îndată ce sosește corabia.

   - Ce vom face precis? întrebă Morris laconic.

   Profesorul făcu o pauză înainte de a răspunde:

   - Mai întâi ne vom urca pe puntea corăbiei, apoi, după ce vom fi identificat lada, vom așeza pe ea o ramură de măcieș și o vom fixa ca să nu mai poată ieși nimeni de acolo, așa, cel puțin, spuse superstiția. Apoi, după ce vom afla prilejul pe care îl căutăm, când nu e nimeni primprejur să ne vadă, vom deschide lada și - și totul va fi bine.

   - Eu nu voi aștepta niciun prilej, spuse Morris. Când voi vedea lada, o voi deschide și voi distruge monstrul, chiar dacă sunt și o mie de oameni în preajmă și chiar dacă sunt făcut una cu pământul în clipa următoare!

   I-am apucat mâna instinctiv: era tare ca o bucată de oțel. Cred că mi-a înțeles privirea, sper că a înțeles.

   - Băiat bun, spuse Van Helsing. Băiat viteaz. Quincey este un bărbat și jumătate. Domnul să-l binecuvânteze! Fiul meu, crede-mă, niciunul dintre noi nu va zăbovi sau nu va sta pe loc de frică. Nu spun decât ce putem face - ceea ce trebuie să facem. Dar, de fapt, nu putem spune ce vom face. Se pot întâmpla atâtea lucruri, iar întorsăturile și rezultatele lor să fie atât de diferite, încât, până în clipa de față, nu putem spune nimic. Vom fi înarmați în toate felurile. Și când va veni momentul decisiv, eforturile noastre nu vor slăbi. Să orânduim astăzi toate treburile. Să aranjăm și tot ce este în legătură cu cei dragi nouă și cu cei care depind de noi, căci niciunul dintre noi nu știe care, când sau cum îi va fi sfârșitul. În ceea ce mă privește, treburile mele personale sunt aranjate. Și, cum nu am altceva de făcut, mă voi duce să fac demersurile pentru călătorie. Voi procura biletele și toate cele necesare pentru plecare.

   Nu mai aveam nimic de adăugat, așa că ne-am despărțit. Eu îmi voi încheia toate treburile în această lume și voi fi pregătit pentru orice ar putea urma.

 

   Mai târziu. Am terminat, mi-am făcut testamentul și am aranjat totul. Mina, dacă supraviețuiește, este unicul meu moștenitor. Dacă nu, atunci ceilalți, care au fost atât de buni cu noi, vor căpăta ceea ce las eu.

   Soarele se apropie de apus. Neliniștea Minei îmi atrage atenția. Sunt sigur că are ceva pe suflet, și ni-l va destăinui exact în clipa apusului. Aceste clipe devin momente sfâșietoare pentru noi toți, căci fiecare răsărit și apus de soare aduce un alt pericol, o altă suferință, care, totuși, prin voința lui Dumnezeu, pot fi o cale spre un sfârșit fericit.

   Scriu toate aceste rânduri în jurnal, deoarece draga mea nu trebuie să le mai audă. Dacă se va întâmpla ca ea să le poată vedea într-o zi, totul va fi pregătit.

   Mă strigă Mina.

 

CAPITOLUL XXV

Jurnalul doctorului Seward

 

   11 octombrie, seara. Jonathan Harker m-a rugat să notez aceste lucruri, deoarece, după câte spune el, nu se află la înălțimea acestei misiuni și avem nevoie de însemnări fidele.

   Cred că niciunul dintre noi nu a fost surprins când am fost invitați s-o vedem pe doamna Harker cu puțină vreme înainte de apusul soarelui. În ultima vreme am început să înțelegem că răsăritul și asfințitul sunt pentru ea momente de stranie libertate, când eul ei de altădată se poate manifesta fără să fie subjugat de o forță dominantă, care s-o incite sau s-o oprească de la acțiune.

   Această stare de spirit sau această condiție începe aproape cu o jumătate de oră sau chiar ceva mai mult înainte de momentul răsăritului sau apusului de soare și durează până când soarele se înalță pe cer sau până când norii mai sunt încă împurpurați de razele ce mai străbat deasupra orizontului. La început apare un fel de condiție negativă, de parcă s-ar desface o legătură, apoi urmează repede libertatea absolută. Când, totuși, libertatea încetează, revenirea sau recidiva vine rapid, precedată numai de un interval de tăcere pregătitoare.

   Astă-seară, când ne-am întâlnit, doamna Harker părea oarecum constrânsă și pe chip i se vedeau semnele unei lupte interioare, pe care eu am atribuit-o efortului violent din primul moment de libertate. Totuși, după câteva minute, își căpătă deplina stăpânire de sine. Atunci, făcând semn soțului ei să se așeze pe sofaua unde se afla ea întinsă, ne rugă să ne aducem scaunele mai aproape.

   Luând mâna soțului ei într-ale sale, doamna Harker începu:

   - Suntem cu toții laolaltă în libertate poate pentru ultima oară! Știu, dragul meu, știu că tu vei fi alături de mine mereu, până la sfârșit.

   Aceste cuvinte au fost adresate soțului ei, care, cum am văzut cu toții, îi strângea mâinile.

   - Dimineață vom porni să ne îndeplinim datoria și numai Dumnezeu știe câte ne mai pot aștepta. Veți fi atât de buni și mă veți lua cu voi. Știu că voi, bărbați bravi și cinstiți, veți face tot ce este omenește posibil pentru o biată femeie slabă, al cărei suflet este poate pierdut - nu, nu încă, dar în orice caz se află în grea primejdie. Dar nu trebuie să uitați că eu nu sunt la fel ca voi. Am în sânge și în suflet o otravă care mă poate distruge, care mă va distruge cu siguranță dacă nu primesc ajutor. O, prieteni, știți și voi la fel ca mine, că este în joc sufletul meu. Și deși știu că există o ieșire, nici voi, nici eu nu trebuie s-o apucăm pe acest drum!

   Ea ne privi pe rând, rugător, începând și terminând cu soțul ei.

   - Despre ce drum este vorba? întrebă Van Helsing răgușit. Care este drumul pe care noi nu trebuie - nu avem voie - s-o apucăm?

   - Acela de a muri numaidecât, fie de propria-mi mână, fie de mâna altcuiva, mai înainte de a se fi săvârșit răul cel mare. Știu și eu, ca și voi, că, odată moartă, mi-ați putea elibera spiritul nemuritor, așa cum ați procedat cu sufletul sărmanei Lucy. Dacă n-ar fi fost vorba de moarte, n-aș șovăi să mor acum, pe loc, în mijlocul prietenilor care mă iubesc. Dar moartea nu este totul. Nu pot să cred că atunci când mai avem speranțe și o sarcină amară de îndeplinit, moarte reprezintă voința lui Dumnezeu. De aceea, eu renunț la certitudinea odihnei eterne și pornesc în întunericul care ascunde poate cele mai negre lucruri din lumea de aici și din lumea infernului!

   N-am scos niciun cuvânt; simțeam că acesta nu este decât un preludiu. Pe chipurile celorlalți se citea încordarea, iar Harker devenise pământiu. El bănuia poate mult mai bine decât noi toți ce avea să urmeze.

   Ea continuă:

   - Iată contribuția mea la această dilemă. Care va fi contribuția voastră? Viața voastră, știu! continuă ea repede. Nu e un lucru greu pentru niște oameni curajoși. Viețile voastre aparțin lui Dumnezeu și i le veți da Lui înapoi, dar mie ce-mi puteți da?

   Ne privi din nou întrebător, dar de data asta ocoli chipul soțului ei. Quincey păru că înțelege, încuviință, iar chipul ei se însenină.

   - Atunci am să vă spun deschis ce vreau, căci între noi nu trebuie să mai existe niciun fel de îndoială. Trebuie să-mi promiteți fiecare - chiar și tu, iubitul meu soț - că, dacă va veni vremea, mă veți ucide?

   - Când va veni acea vreme?

   Cel care puse întrebarea a fost Quincey, cu o voce joasă și încordată.

   - Când vă veți convinge că m-am schimbat într-atât încât e mai bine să mor decât să trăiesc. Când voi fi moartă cu trupul, atunci voi, fără niciun moment de zăbavă, înfigeți țepușa și tăiați-mi capul, sau faceți tot ce este necesar pentru a-mi da odihna!

   Quincey a fost cel dintâi care s-a ridicat după câteva clipe de tăcere. Îngenunche în fața ei și, luându-i mâna, spuse solemn:

   - Sunt om dur care, poate, nu a trăit așa cum ar fi trebuit pentru a deveni vrednic de o asemenea cinste, dar îți jur pe tot ce am mai sfânt și mai dragă că, dacă va veni vreodată vremea, voi de neclintit la datora pe care ne-ai impus-o. Și îți mai făgăduiesc că întâi mă voi convinge, căci dacă aș avea cea mai mică îndoială, aș considera de pe acum că vremea a venit!

   - Adevărat prieten! au fost singurele cuvinte pe care le rosti doamna Harker printre lacrimile care șiroiau și, aplecându-se, sărută mâna lui Quincey.

   - Și eu jur, scumpă doamnă Mina! spuse Van Helsing.

   - Și eu! spuse lordul Godalming și fiecare pe rând a îngenuncheat în fața ei făcând jurământul.

   M-am dus și eu. Atunci Harker se întoarse spre soția lui.

   - Trebuie să-ți făgăduiesc și eu acest lucru, soția mea?

   - Și tu, dragul meu, spuse ea, cu milă nesfârșită în glas și în privire. Tu nu poți da înapoi. Tu îmi ești omul cel mai apropiat și cel mai drag din toată lumea. Sufletele noastre sunt împletite într-unul singur, pentru toată viața și pentru totdeauna. Și vai, dragul meu, dacă trebuie să primesc moartea din mâna cuiva, atunci să fie din mâna celui care mă iubește cel mai mult.

   Doamna Harker zâmbi, cu adevărat și cu un suspin de ușurare se rezemă pe spate și spuse:

   - Și acum încă un cuvânt de prevenire, pe care nu trebuie să-l uitați niciodată: vremea aceasta, dacă va veni vreodată, poate veni repede și pe neașteptate și, în acest caz, nu trebuie să pierdeți timpul, ci să folosiți orice prilej. În momentul acela eu însămi pot fi - ba nu! dacă va veni vreodată ceasul, eu voi fi cu siguranță - aliata dușmanului împotriva voastră... Încă o rugăminte.

   Spunând aceste cuvinte, doamna Harker deveni solemnă.

   - Aș mai vrea să faceți, dacă se poate, încă ceva pentru mine, ceva mai puțin vital și necesar. Vreau să-mi citiți slujba de înmormântare. Într-o zi tot mi-o veți citi. Oricare va fi sfârșitul acestei îngrozitoare aventuri, pentru noi toți, sau pentru o parte din noi, va rămâne ca un gând frumos. Sper că tu, dragul meu, mi-o vei citi și glasul tău se va înălța în memoria mea pentru totdeauna, orice s-ar întâmpla!

   - Dar, bine, scumpa mea, pledă el, moartea e departe de tine.

   - Nu, spuse ea, ridicând mâna în semn de avertisment. În clipa asta sunt mai moartă decât dacă aș fi apăsată greu de povara unui mormânt pământesc.

   - Cum, soția mea, trebuie neapărat să-ți citesc slujba? întrebă el.

   - Va fi o mângâiere pentru mine, soțul meu! răspunse ea, iar Harker începu să citească din cartea pregătită de Mina.

   Cum aș putea, sau cum ar putea cineva găsi cuvinte pentru a descrie această scenă stranie, solemnitatea, tragismul, tristețea și groaza și, cu toate acestea, duioșia ei?

   - Eu - eu nu pot să continui - mă lasă cuvintele și glasul.

   Instinctul ei nu greșise. Oricât ar fi fost de stranie, oricât ni s-a părut după aceea bizară și nouă, care i-am simțit influența puternică, slujba ne-a mângâiat mult. Și liniștea, semn că doamna Harker își pierdea din nou libertatea sufletului, nu mi s-a mai părut atât de plină de deznădejde cum mă temusem.

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   15 octombrie, Varna. Am plecat din Charing Cross în dimineața zile de 12, am ajuns la Paris în aceeași noapte și ne-am ocupat locurile rezervate în Orient Express. Am călătorit zi și noapte, ajungând aici aproximativ la orele 5.

   Lordul Godalming s-a dus la consulat să vadă dacă îi sosise vreo telegramă, iar noi ceilalți am tras la hotelul „Odessus”. Călătoria nu a fost lipsită de incidente, dar eram prea nerăbdător să sosesc pentru a le mai da atenție. Până când va sosi în port „Țarina Ecaterina” pe mine nu mă va mai interesa nimic altceva.

   Slavă Domnului, Mina este bine și pare să se mai fi întremat. A mai căpătat puțină culoare. Doarme foarte mult, a dormit aproape tot timpul călătoriei. Înainte de apusul și răsăritul soarelui este, totuși, trează și activă, iar Van Helsing și-a făcut obiceiul să o hipnotizeze în aceste momente. La început a fost nevoie de un oarecare efort, dar acum Mina pare să cedeze numaidecât, ca și cum s-ar fi obișnuit, și nu e nevoie de aproape niciun fel de acțiune. În aceste clipe puterea lui constă, pare-se, în voință, iar gândurile Minei i se supun. O întreabă întotdeauna ce vede și ce aude. Ea răspunde la început:

   - Nimic, totul este întunecat.

   Apoi:

   - Aud valurile lovindu-se de corabie și clipocitul apei. Se întind pânze și corzi, iar catargele și verigile scârțâie. Vântul e puternic, îl aud șuierând printre funiile de la catarg, iar prova aruncă spuma înapoi.

   Evident, „Țarina Ecaterina” se află încă pe mare, plutind spre Varna. Tocmai s-a întors și lordul Godalming. A găsit 4 telegrame, câte una în fiecare zi de când plecaserăm și toate spuneau același lucru: că la Lloyd nu sosise de nicăieri nicio înștiințare în legătură cu „Țarina Ecaterina”. Înainte de a pleca din Londra, Godalming aranjase cu agentul său ca acesta să-i trimită în fiecare zi câte o telegramă în legătură cu semnalarea corăbiei. Mesajul era să fie trimis chiar dacă corabia nu era semnalată, așa încât lordul să fie sigur că la celălalt capăt al firului stă cineva de veghe.

   Am luat cina și ne-am culcat devreme. Mâine urmează să ne ducem la viceconsul și să aranjăm, dacă se poate, să ne urcăm pe puntea corăbiei de îndată ce va sosi.

   Șanse ar fi, spuse Van Helsing, să ne urcăm pe punte între răsăritul și apusul soarelui. Contele, chiar dacă se transformă în liliac, nu poate traversa apa prin propria sa voință și nu poate părăsi corabia. Și cum nu cutează să se transforma în om fără a trezi bănuielile pe care, în mod evident, vrea să le evite, va trebui să rămână în ladă. Dacă ne urcăm pe punte după răsăritul soarelui, el va fi la discreția noastră, căci putem deschide lada și putem trece la acțiune înainte de a se trezi, așa cum am procedat și cu biata Lucy.

   Credem că nu vom avea mult de furcă cu autoritățile sau cu marinarii. Slavă Domnului, în țara asta mita face orice, iar noi avem bani din belșug! Trebuie să ne asigurăm doar ca vasul să nu intre în port între apusul și răsăritul soarelui fără să fim preveniți, și atunci totul va fi în ordine. Cred că Măria-Sa Punga-cu-bani va aranja lucrurile!

 

   16 octombrie. Relatarea Minei e mereu aceeași: valuri care se izbesc, apa care clipocește, întuneric și vând favorabil.

   Am ajuns, fără îndoială, la vreme, așa că vom fi pregătiți și vom auzi de „Țarina Ecaterina”. Suntem siguri că vom primi o înștiințare, deoarece corabia trebuie să traverseze Dardanelele.

 

   17 octombrie. Cred că toate sunt aproape gata pentru a-l întâmpina pe conte la întoarcerea din călătorie.

   Godalming le-a spus celor de la agenția portului că lada trimisă cu vasul s-ar putea să conțină obiecte furate de la un prieten de-al său și că a obținut un fel de autorizație de a o deschide pe propria sa răspndere. Armatorul i-a dat un document prin care îi cere căpitanului săi acorde lordului toate înlesnirile pe puntea corăbiei, și o autorizație similară pentru agentul său din Varna. L-am văzut pe agent, care era foarte impresionat de purtarea binevoitoare a lui Godalming față de el și suntem cu toții convinși că va face tot ce îi stă în putință pentru a răspunde dorințelor noastre.

   Am hotărât de pe acum ce vom face când vom deschide lada. Dacă contele se află înăuntru, Van Helsing și Seward îi vor tăia numaidecât capul și îi vor înfige o țepușă în inimă. Morris, Godalming și cu mine vom avea grijă să nu intervină nimeni, chiar cu ristul de a folosi armele pe care le vom avea pregătite.

   Profesorul spune că dacă vom proceda astfel cu trupul contelui, el se va transforma numaidecât în țărână și dacă s-ar isca vreo bănuială de crimă împotriva noastră nu va mai exista nicio mărturie. Dar chiar dacă nu s-ar isca asemenea bănuială, noi vom răspunde de actul nostru și chiar aceste însemnări pot deveni o mărturie care să ne servească împotriva spânzurătorii.

 

   24 octombrie. O săptămână întreagă de așteptare.

   Telegrame zilnice adresate lui Godalming, dar mereu aceeași poveste: „Încă nicio veste”. Răspunsul hipnotic al Minei este invariabil: „Valuri care izbesc, apa care clipocește și catarge care scârțâie”.

 

   Telegramă 24 octombrie

   Rufus Smith, Lloyd, Londra, către lordul Godalming, prin amabilitatea viceconsulului Majestății-Sale, Varna

   „Țarina Ecaterina semnalată în dimineața aceasta în Dardanele.”

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   24 octombrie. Cât de mult îmi lipsește fonograful! Plictisitor mai e să scrii un jurnal cu tocul, dar Van Helsing spune că trebuie să scriu.

   Astăzi, când Godalming a primit telegrama de la Lloyd, am simțit cu toții o puternică emoție. Numai doamna Harker nu a manifestat niciun fel de emoție. În fond, nu este deloc ciudat acest lucru, deoarece noi am avut o deosebită grijă să nu-i spunem nimic și am încercat cu toții să nu ne manifestăm emoția în prezența ei. Letargia o cuprinde tot mai mult și, deși pare zdravănă și sănătoasă și a mai căpătat puțină culoare, Van Helsing și cu mine nu suntem mulțumiți. Vorbim deseori despre ea, însă nu am pomenit nimic celorlalți.

   Van Helsing mi-a spus că îi examinează dinții cu mult grijă în timpul transei hipnotice, căci, după cum spune el, atâta vreme cât dinții nu încep să devină ascuțiți, nu apare niciun pericol de schimbare. Dacă ar interveni această transformare, ar fi necesar să luăm măsuri! Știm amândoi ce înseamnă aceste măsuri, deși nu vrem să ne rostim gândurile.

   Cu viteza cu care a venit de la Londra, „Țarina Ecaterina” va avea nevoie de aproximativ 24 de ore din Dardanele și până aici. Trebuie deci, să sosească în cursul dimineții, și cum nu poate ajunge mai înainte, ne-am decis să ne retragem devreme. Ne vom scula la ora 1 ca să fim gata.

 

   25 octombrie, la amiază. Încă nicio veste despre sosirea corăbiei.

   Relatarea hipnotică a doamnei Harker de azi-dimineață a fost aceeași ca de obicei, așa că putem primi știri dintr-un moment în altul. Noi, bărbații, suntem cu toții în fierbere, cu excepția lui Harker, care își păstrează calmul. Mâinile îi sunt reci ca gheața și acum o oră l-am găsit ascuțind lama marelui pumnal Ghoorka pe care îl poartă întotdeauna la el. Amară perspectiva pentru conte dacă lama acelui Kukri îi va atinge cumva beregata, mânuită de mâna aspră și rece ca gheața!

   Van Helsing și cu mine ne-am alarmat astăzi în privința doamnei Harker. Pe la amiază a căzut într-o letargie care nu ne-a plăcut. Deși nu le-am spus nimic celorlalți, pe niciunul nu ne-a prea bucurat acest lucru.

   Fusese agitată toată dimineața, așa încât la început ne-a părut bine aflând că doarme. Când, totuși, soțul ei a menționat, printre altele, că doarme atât de adânc, încât nu poate s-o trezească, ne-am dus în odaia ei să o vedem noi înșine. Respira ca de obicei și arăta atât de bine și de liniștită, încât ne-am gândit că nimic nu-i poate face mai bine ca somnul. 

 ..........................................