7.
Leigh Teabing nu-şi dădu seama când degetul lui apăsă pe trăgaci, dar revolverul se descărcă bubuind asurzitor. Trupul lui Langdon era acum o săgeată verticală, aproape desprins de podea, iar glonţul izbi pardoseala, chiar lângă piciorul lui. Jumătate din creierul britanicului încercă să corecteze direcţia focului şi trase din nou, cu turbare, dar cealaltă jumătate, mai puternică, îi îndreptă ochii în sus, spre abisul cupolei.
"Cheia de boltă!"
Timpul păru că se opreşte pentru o clipă şi se transformă într-un fel de coşmar care se derulează cu încetinitorul, şi lumea întreagă luă forma criptex-ului aflat în aer. Îl privi cum se ridică... părând că încremeneşte pentru o clipă, imponderabil... şi apoi căzând, rostogolindu-se, spre pardoseala de piatră.
Toate speranţele şi visurile sale se prăbuşeau o dată cu el. "Nu poate izbi podeaua! Pot să ajung la el!" Trupul său reacţionă din instinct. Dădu drumul armei şi se aruncă în faţă, lăsându-şi cârjele să cadă şi întinzându-şi în aer mâinile cu o manichiură desăvârşită. Răşchirându-şi braţele şi degetele, înşfăcă cilindrul în zbor.
Strângând criptex-ul în palmă, îşi dădu seama că se prăbuşeşte prea repede.
Negăsind nimic de care să se sprijine, braţele sale loviră primele pardoseala şi cilindrul se izbi violent de piatra dură.
Din interior răzbătu sunetul sticlei sparte.
Timp de o secundă, Teabing rămăsese fără aer. Zăcând lat pe podea, privind în lungul braţelor sale întinse, imploră în gând fiola să reziste. Apoi mirosul acid de oţet se răspândi în aer şi britanicul simţi lichidul rece care se scurgea printre discurile criptex-ului chiar în palma sa.
O panică sălbatică îl cuprinse. NU! Oţetul curgea continuu şi cu ochii minţii văzu papirusul dinăuntru cum se dizolvă. "Robert, idiotule! Secretul e pierdut!"
Începu să hohotească incontrolabil. "Graalul e pierdut! Totul a fost distrus!"
Încă nu-i venea să creadă. Încercă să deschidă criptex-ul, jinduind să zărească măcar o străfulgerare de adevăr înainte ca aceasta să se dizolve pentru totdeauna. Trase de capetele cilindrului şi constată, stupefiat, perplex, că acesta se deschide.
Se uită înăuntru. Era gol, cu excepţia câtorva cioburi de sticlă. Nici urmă de papirus - fie el dizolvat sau nu. Rostogolindu-se, privi în sus, către Langdon.
Sophie stătea alături, cu revolverul îndreptat spre el.
Perplex, privi din nou criptex-ul şi abia atunci observă. Discurile nu mai erau aranjate la întâmplare. Pe cilindru se formase un cuvânt din cinci litere: "MĂRUL".
- "Globul" din care a gustat Eva, spuse Langdon rece, stârnind mânia sfântă a lui Dumnezeu. Păcatul originar. Simbolul căderii sacrului feminin.
Teabing simţi cum adevărul îl izbeşte cu o forţă zdrobitoare. Globul care ar fi trebuit să se afle pe mormântul lui Newton nu putea fi decât mărul care, căzut din rai în capul lui Newton, i-a inspirat acestuia munca lui de-o viaţă. "A lui strădanie! Carnea roză cu pântece însămânţat!"
- Robert, bâigui Teabing copleşit. Ai reuşit să-l deschizi! Unde e... harta?
Fără să clipească, Langdon îşi duse mâna la buzunarul sacoului şi scoase cu mişcări atente un sul mic de papirus. La doar câţiva metri distanţă de britanic, îl desfăşură şi îl privi. După un lung moment, surâse satisfăcut.
"Ştie!" Inima lui Teabing ardea de dorinţa de a afla. Visul lui de o viaţă era chiar aici, în faţa ochilor lui.
- Spune-mi! ceru. Te rog! Oh, Dumnezeule, te rog! Nu e încă prea târziu!
Brusc, pe culoar răsună zgomot de paşi grei, grăbiţi, şi Langdon înfăşură papirusul la loc şi îl strecură în buzunar.
- Nu! strigă britanicul, chinuindu-se zadarnic să se ridice.
Când uşa se deschise, Bezu Fache năvăli ca un taur în arenă, privind fioros în jurul lui, până ce-şi zări ţinta, pe Leigh Teabing, zăcând neputincios pe podea.
Răsuflă uşurat, îşi puse arma în suportul de sub braţ şi se întoarse spre Sophie:
- Agent Neveu, mă bucur să văd că suneţi amândoi teferi. Trebuia să veniţi la secţie atunci când v-am cerut.
Poliţia britanică sosi pe urmele lui Fache, ridică prizonierul şi îi puse cătuşele.
Sophie părea mirată să-l vadă pe Fache:
- Cum ne-aţi găsit?
Căpitanul arătă spre Teabing:
- A făcut greşeala de a arăta un act de identitate la intrare. Paznicii fuseseră informaţi că îl căutăm.
- E în buzunarul lui Langdon! zbieră britanicul ca un nebun. Harta către Sfântul Graal!
Ţinut de braţe de poliţiştii care îl trăgeau afară, îşi azvârli capul pe spate şi urlă:
- Robert! Spune-mi unde e ascuns!
Când trecu prin dreptul lui, Langdon îl privi în ochi: "Numai cei vrednici pot găsi Graalul, Leigh. Chiar tu m-ai învăţat asta."
120.
Ceața coborâse peste Kensington Gardens când Silas, şchiopătând, se retrase într-un desiş, la loc ferit. Îngenunchind pe iarba udă, îşi aminti de sângele cald ce se scurgea din rana lăsată de glonţ sub coastele lui. Liniştit, se mulţumi să privească drept înainte.
Ceaţa era deasă şi, datorită ei, grădina părea paradiziacă.
Ridicându-şi mâinile însângerate ca să se roage, privi cum picăturile de ploaie îi mângâiau palmele, readucându-le albul lor obişnuit. Simţind stropii care îi cădeau pe umeri şi pe spate, avea impresia că trupul lui dispare treptat, bucată cu bucată, în pâcla din preajmă.
"Sunt o fantomă."
O pală de vânt trecu pe lângă el, aducând parfumul jilav al unei noi vieţi. Cu fiecare celulă din trupul său frânt, Silas se rugă. Pentru iertare. Pentru îndurare. Şi, mai presus de toate, pentru mentorul său... episcopul Aringarosa... ca Domnul să nu-l ia din această lume înainte de a i se fi împlinit, de a fi sunat ceasul. "Mai are atâtea de făcut!"
Ceaţa îl învăluia şi Silas se simţea atât de uşor, încât avea senzaţia că fuioarele imateriale îl vor putea lua cu ele. Închizând ochii, îşi rosti ultima rugăciune.
De undeva, din pâcla aceea, vocea lui Manuel Aringarosa îi şoptea: "Domnul nostru e un Dumnezeu bun şi îndurător."
În sfârşit, durerea începea să se domolească şi Silas îşi dădu seama că episcopul avusese dreptate.
121.
Era după-amiază târziu când, deasupra Londrei, soarele sparse plafonul de nori şi începu să strălucească. Bezu Fache era sfârşit după ce termină interogatoriul şi îşi chemă un taxi.
Sir Leigh Teabing îşi proclamase nevinovăţia, dar din vorbăria lui incoerentă despre Sfântul Graal, documente secrete şi confrerii misterioase, Fache bănuia că istoricul pregătea, de fapt, cadrul pentru ca avocaţii săi să poată pleda susţinând că clientul lor e nebun.
"Sigur", îşi spuse căpitanul, "nebunie!"
Teabing dăduse dovadă de o ingeniozitate şi o precizie extreme în formularea unui plan menit să-i susţină la fiecare pas nevinovăţia. Exploatase cu aceeaşi aviditate şi Biserica Catolică, şi Ordinul Opus Dei, două organizaţii care se dovediseră a fi absolut inocente.
Uneltele sale neştiutoare fuseseră un călugăr fanatic şi un episcop disperat. Şi, ca o culme a ingeniozităţii, Teabing îşi amplasase postul de ascultare electronică în unicul loc în care o victimă a poliomielitei nu putea ajunge.
Supravegherea căzuse în sarcina servitorului său, Remy - singura persoană care cunoscuse adevărata identitate a britanicului şi care murise între timp, cât se poate de convenabil, în urma unei reacţii alergice.
"Greu de crezut că toate acestea au putut fi puse la cale de o persoană care nu e sănătoasă la cap," îşi spuse Fache.
Informaţiile transmise de Collet de la Chateau Villette sugerau că abilitatea de care dăduse dovada Teabing era atât de uimitoare, încât chiar el, Fache, ar fi avut de învăţat de la el. Pentru a ascunde microfoane într-unele dintre cele mai importante instituţii din Paris, istoricul apelase la vechii greci. "Calul Troian."
Unele dintre ţintele vizate de Teabing primiseră cadou impresionante lucrări de artă, iar altele participaseră la licitaţii, achiziţionând fără să ştie obiectele oferite de britanic.
Jacques Sauniere, pe de altă parte, primise o invitaţie la Chateau Villette, pentru a discuta posibilitatea ca Teabing să finanţeze construirea unei noi aripi în Muzeul Luvru, care să fie dedicată lui da Vinci. La sfârşit, invitaţia menţiona în treacăt interesul deosebit al lui sir Leigh pentru macheta unui cavaler robotizat, construită chiar de custode. "Poate o veţi aduce cu dumneavoastră", îi sugerase el. Probabil că Sauniere îi satisfăcuse dorinţa şi lăsase cavalerul nesupravegheat suficient timp pentru ca Remy Legaludec să amplaseze un microfon aproape invizibil.
Acum, în timp ce stătea pe bancheta din spate a taxiului, Fache închise ochii. "Încă o problemă de rezolvat înainte de a mă întoarce la Paris."
Lumina soarelui pătrundea nestingherită în salonul de la Spitalul St. Mary.
- Ne-aţi impresionat pe toţi, spuse sora, zâmbindu-i cu blândeţe. Un adevărat miracol.
Episcopul Aringarosa îi surâse slab:
- Totdeauna am fost un om binecuvântat.
După ce termină de aranjat firele şi tuburile, sora ieşi şi îl lăsă singur.
Razele calde ale soarelui îi dădeau o senzaţie plăcută. Noaptea trecută fusese cea mai neagră noapte din viaţa sa.
Abătut, îşi aminti de Silas, al cărui cadavru fusese găsit în parc.
"Iartă-mă, te rog, copilul meu!"
Îşi dorise mult ca Silas să ia parte la acest plan glorios. Noaptea trecută însă, Aringarosa primise un telefon de la Bezu Fache, care vorbea despre aparenta sa legătură cu o călugăriţă ucisă în biserica Saint-Sulpice. Episcopul înțelesese atunci că lucrurile luaseră o întorsătură cumplită. Vestea despre alte patru asasinate îi transformase oroarea în groază. "Silas, ce-ai făcut?!"
Neputând să-l contacteze pe Învăţător, îşi dăduse seama că fusese abandonat.
"Folosit." Singura modalitate de a opri cumplita desfăşurare a evenimentelor la a căror declanşare luase şi el parte fusese aceea de a-i mărturisi totul lui Fache. Din acel moment, cei doi, preot şi căpitan de poliţie, porniseră într-o cursă contra-cronometru pentru a-l prinde pe Silas înainte ca Învăţătorul să-l poată convinge să ucidă din nou.
Vlăguit, Aringarosa închise ochii şi ascultă reportajul TV despre arestarea unui influent cavaler britanic, sir Leigh Teabing. "Învăţătorul arestat în văzul lumii întregi." Teabing aflase despre planurile Vaticanului de a se disocia de Opus Dei; Aringarosa devenise pionul perfect pentru planul său. "La urma urmei, cine ar fi fost mai dispus să se arunce orbeşte în căutarea Graalului, decât un om ca mine, care era pe punctul de a pierde totul? Graalul ar fi conferit o putere enormă celui ce l-ar fi stăpânit."
Leigh Teabing îşi protejase cu abilitate identitatea - folosind un accent francez şi o inimă pioasă şi cerând ca răsplată unicul lucru de care nu avea nevoie: bani. Iar el, Aringarosa, fusese prea nerăbdător ca să mai fie şi suspicios. Preţul de douăzeci de milioane de euro era o nimica toată în comparaţie cu obţinerea Graalului şi, ţinând seama de banii oferiţi de Vatican pentru separarea de Opus Dei, partea financiară se aranjase perfect. "Orbii văd doar ceea ce vor ei să vadă." Cea mai vicleană maşinaţiune a lui Teabing fusese, desigur, aceea de a cere plata în obligaţiuni emise de Vatican, astfel ca, dacă situaţia lua o întorsătură urâtă, ancheta să conducă inevitabil spre Roma.
- Mă bucur să văd că vă simţiţi bine, Excelenţă.
Aringarosa recunoscu vocea posacă din uşă, dar chipul îl surprinse - trăsături aspre, clar conturate, părul pieptănat lins peste cap şi omoplaţi largi, ce întindeau stofa întunecată a costumului.
- Căpitane Fache?
Compasiunea şi îngrijorarea pe care poliţistul le arătase noaptea trecută pentru suferinţele episcopului îi sugeraseră o înfăţişare mai blândă.
Căpitanul se apropie de pat şi azvârli pe scaunul alăturat o familiară servietă neagră:
- Cred că asta vă aparţine.
Aringarosa privi servieta burduşită cu obligaţiuni şi imediat îşi feri privirea, ruşinat:
- Da... mulţumesc.
Stânjenit, pipăi aşternutul de pe pat şi, după o pauză, adăugă:
- Căpitane, m-am gândit mult la acest lucru şi aş dori să vă cer o favoare!
- Desigur.
- Familiile celor din Paris pe care Silas... se întrerupse, încercând să-şi stăpânească emoţia, apoi continuă: Îmi dau seama că nicio sumă, oricât de mare ar fi, nu ar putea repara răul făcut, dar, dacă aţi fi atât de bun încât să împărţiţi conţinutul servietei... pentru familiile celor ucişi...
Ochii întunecaţi ai lui Fache îl studiară un lung moment:
- Un gest lăudabil, Excelenţă. Voi avea grijă ca dorinţa să vă fie respectată.
O tăcere grea se aşternu între ei.
La televizor, un poliţist susţinea o conferinţă de presă în faţa unui conac elegant. Văzând cine e, Fache se întoarse şi ascultă atent:
- Locotenent Collet, spunea reportera BBC pe un ton acuzator, seara trecută, superiorul dumneavoastră a acuzat în mod public de crimă doi oameni nevinovaţi. Vor cere Sophie Neveu şi Robert Langdon daune din partea poliţiei? Îşi va pierde căpitanul Fache slujba din acest motiv?
Zâmbetul locotenentului era obosit, dar calm:
- Din experienţă, va pot spune că Bezu Fache greşeşte foarte rar. Încă nu am discutat cu domnia sa despre această problemă, dar cunoscând modul în care operează, bănuiesc că "vânarea" publică a agentului Neveu şi a domnului Langdon a fost doar un truc menit să-l inducă în eroare pe adevăratul criminal.
Reporterii schimbară priviri surprinse.
Collet continuă:
- Nu ştiu însă dacă domnul Langdon şi agentul Neveu au participat benevol la acest plan. Căpitanul Fache îşi dezvăluie rareori metodele de lucru mai... creative. Tot ceea ce pot confirma deocamdată este faptul că vinovatul a fost arestat, iar domnul Langdon şi agentul Neveu sunt acum în siguranţă şi în afara oricăror suspiciuni.
Pe buzele lui Fache se întinsese umbra vagă a unui zâmbet, când se întoarse din nou spre Aringarosa:
- Un individ isteţ, acest Collet.
Câteva clipe se scurseră în linişte. În cele din urmă, căpitanul îşi trecu palma peste frunte, netezindu-şi părul, şi privi către episcop.
- Excelenţă, aş vrea să mai discutăm o ultimă problemă înainte de a mă întoarce la Paris: zborul dumneavoastră neaşteptat la Londra. Aţi mituit pilotul ca să schimbe cursul avionului. Procedând astfel, aţi încălcat o serie de prevederi legale internaţionale.
- Eram disperat, replică Aringarosa încet.
- Da. Aşa cum era şi pilotul respectiv când l-au interogat oamenii mei.
Fache duse mâna la buzunar şi scoase un inel cu ametist.
Ochii episcopului se umplură de lacrimi în momentul când luă inelul, strecurându-l înapoi pe deget.
- Aţi fost atât de amabil! Vă mulţumesc, adăugă şi îi strânse mâna lui Fache în palma sa.
Căpitanul se scutură şi, apropiindu-se de fereastră, privi absent în zare.
Când se întoarse, pe chipul lui se citea o oarecare nesiguranţă:
- Excelenţă, încotro vă veţi îndrepta de-acum?
Aringarosa fusese întrebat exact acelaşi lucru şi cu o seară în urmă, când părăsise Castelul Gandolfo.
- Bănuiesc că drumul meu este la fel de incert ca al dumneavoastră.
- Da, replică Fache. Cred că voi ieşi la pensie în curând.
Episcopul surâse obosit:
- Puţină credinţă poate face minuni, căpitane! Puţină credinţă!
122.
Capela Rosslyn, numita adesea Catedrala Codicelor, se află la zece kilometri sud de Edinburgh, în Scoţia, pe locul unui vechi templu închinat zeului Mithra.
Construită de Cavalerii Templieri în 1446, capela este gravată cu o tulburătoare diversitate de simboluri păgâne, iudaice, creştine, egiptene şi masonice.
Coordonatele sale geografice urmează perfect meridianul nord-sud care trece prin Glastonbury. Aceasta longitudinală Linie a Rozei constituie reperul tradiţional al legendarei Insule Avalon a regelui Arthur, fiind considerată pilonul central al spaţiului sacru britanic. De la această venerată Linie a Rozei derivă numele Capelei Rosslyn, iniţial scris Roslin.
Turnurile ei dantelate aruncau umbre lungi în lumina amurgului, când maşina închiriată de Langdon şi Sophie Neveu opri în parcarea din faţa falezei pe care se înălţa capela.
Zborul scurt de la Londra la Edinburgh fusese odihnitor, deşi niciunul dintre ei nu izbutise să doarmă, cuprinşi de nerăbdare. Privind masiva construcţie ce se profila pe cerul acoperit de nori, Langdon se simţea aşa cum bănuia că trebuie să se fi simţit Alice în momentul în care căzuse în gaura de iepure. "Probabil că visez!" Şi totuşi, ştia că ultimul mesaj al lui Sauniere era cât se poate de explicit:
The Holy Grail 'neath ancient Roslin waits.
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte."
El îşi închipuise la un moment dat că "harta Graalului" trebuia să fie o diagramă - un desen cu un X mare marcând locul exact - însă ultimul secret al Stăreţiei le fusese revelat în acelaşi mod în care Sauniere li se adresase de la bun început. "Un simplu poem." Patru versuri clare, care îi îndrumau, fără dubiu, spre acest loc.
Pe lângă faptul că se referea explicit la Rosslyn, poemul amintea şi de câteva trăsături arhitecturale bine cunoscute ale capelei.
În ciuda clarităţii indiciilor, Langdon avea mai degrabă o senzaţie de insecuritate şi dezechilibru. Capela Rosslyn i se părea un lăcaş mult prea evident. Timp de secole, această construcţie dăduse naştere la şoapte ce aminteau despre Graal. În ultimele decenii, şoaptele se transformaseră în strigăte în gura mare, când dispozitivele radar dezvăluiseră existenţa unei uimitoare structuri sub capelă - o vastă încăpere subterană.
Pe lângă faptul că era mult mai mare decât capela însăşi, încăperea nu părea a avea nicio intrare sau ieşire. Arheologii au solicitat începerea unor excavaţii, pentru a putea ajunge la camera misterioasă, dar Trustul Rosslyn interzisese cu desăvârşire orice săpături în perimetrul acestui loc sacru. Desigur, acest refuz nu făcuse decât să alimenteze speculaţiile. Ce anume încerca Trustul Rosslyn să ascundă?
Capela devenise între timp loc de pelerinaj pentru căutătorii de mistere.
Unii pretindeau că sunt atraşi aici de un puternic câmp magnetic prezent în mod inexplicabil în zonă, alţii susţineau că doresc să cerceteze împrejurimile pentru a găsi o intrare secretă în camera subterană, dar cei mai mulţi recunoşteau că vin pur şi simplu pentru a cutreiera zona şi a inspira parfumul Graalului.
Deşi Langdon nu mai fusese aici până acum, totdeauna se amuzase când auzea spunându-se că aici s-ar afla ascuns Sfântul Graal. Da, poate că odată, cu mult timp în urmă, Graalul se aflase la Rosslyn, dar acum, în niciun caz nu se mai afla acolo. Prea multă atenţie fusese acordată capelei în ultima vreme şi, mai curând sau mai târziu, cineva tot avea să pătrundă în încăperea subterană.
Specialiştii considerau că Rosslyn era doar o momeală - unul dintre "drumurile înfundate" pe care Stăreţia se pricepuse atât de bine să le pună la punct. În seara aceasta însă, după ce citise poemul ce menţiona atât de clar acest loc, Langdon nu mai avea deloc chef să se amuze. O întrebare îl frământase toată ziua:
"De ce ar fi depus Sauniere atâta efort, pentru a ne îndruma, în cele din urmă, spre o locaţie evidentă?"
Nu putea găsi însă niciun răspuns logic.
"Trebuie să fie ceva în legătură cu Rosslyn, ceva ce încă nu am înţeles."
- Robert! strigă Sophie de lângă portieră, privindu-l. Vii?
Ţinea în mână caseta din lemn de trandafir pe care Bezu Fache le-o înapoiase. Înăuntru, ambele criptex-uri fuseseră reasamblate şi aşezate exact așa cum le găsiseră. Papirusul cu poemul era închis în interior - de această dată fără fiola cu oţet.
Străbătând aleea cu pietriş ce ducea spre capelă, trecură pe lângă celebrul zid vestic al construcţiei. Turiştii presupuneau că acest perete ieşit straniu în afară era, de fapt, o parte neterminată a capelei. Adevărul, îşi aminti Langdon, era mult mai interesant.
"Zidul de vest al Templului lui Solomon!"
Cavalerii templieri proiectaseră Capela Rosslyn ca o reproducere fidela a anticului templu din Ierusalim - inclusiv zidul vestic, un îngust sanctuar dreptunghiular şi o încăpere subterană asemănătoare Sfintei Sfintelor, în care primii nouă templieri descoperiseră nepreţuita lor comoară, într-adevăr, Langdon se văzu nevoit să recunoască, exista o logică tulburătoare în ideea că templierii construiseră pentru a adăposti Graalul un "cămin" similar cu locul iniţial de odihnă a sacrelor relicve.
Intrarea în capelă era mult mai modestă decât se aşteptase el. Uşa micuţă din lemn avea două balamale metalice şi un însemn simplu:
"ROSLIN"
Modul vechi de ortografiere a cuvântului, îi explică profesorul lui Sophie, derivase de la Meridianul Rozei, pe care fusese amplasata capela; sau, aşa cum preferau specialiştii să creadă, de la "Linia Rozei" - viţa străveche a Mariei Magdalena.
Capela avea să se închidă curând şi, când Langdon deschise uşa, un val de aer cald îi întâmpină, de parcă bătrânul edificiu ar fi oftat ostenit, la capătul unei zile lungi. Pe arcada de la intrare erau gravate numeroase cinquefoils - ornamente arhitecturale cu cinci petale.
"Roze. Pântecele zeiţei."
Intrând în urma lui Sophie, îşi lăsă privirea să se desfete cu întregul sanctuar.
Deşi citise despre complexitatea arhitecturală a interiorului, faptul că acum o vedea cu propriii ochi era copleşitor.
"Un paradis al simbolisticii", îl numise odată unul dintre colegii săi.
Întreaga suprafaţă a capelei era gravată cu cele mai diverse simboluri - crucifixuri creştine, stele iudaice, crucile specifice templierilor, cornuri ale abundenţei, piramide, semne astrologice, plante, legume, pentagrame şi trandafiri. Templierii fuseseră desăvârşiţi lucrători în piatră, construind biserici pe întregul teritoriu al Europei, dar Rosslyn era considerată capodopera lor, simbolul sublim al dragostei şi al veneraţiei. Meşterii masoni nu lăsaseră nicio piatră nesculptată. Capela Rosslyn era un altar închinat tuturor credinţelor... tuturor tradiţiilor şi, mai presus de orice, naturii şi sacrului feminin.
Înăuntru se aflau doar câţiva turişti care ascultau explicaţiile ghidului.
Tânărul îi conducea în şir indian pe un traseu bine stabilit, ce lega şase obiective arhitecturale importante ale capelei. Generaţii de vizitatori străbătuseră acelaşi drum, aceleaşi linii drepte, iar paşii lor gravaseră în decursul timpului un simbol uriaş pe pardoseala de piatră: "Steaua lui David", îşi spuse Langdon. Câtuşi de puţin o coincidenţă.
Cunoscută şi sub numele de "Pecetea lui Solomon", hexagrama fusese, odinioară, simbolul secret al preoţilor astronomi, fiind mai apoi adoptată de regii israeliţi - David şi Solomon.
Ghidul îi văzu când intrară şi, cu toate că era aproape de ora închiderii, le zâmbi şi le făcu semn să înainteze.
Langdon mulţumi cu un gest şi porni spre mijlocul capelei.
Sophie rămase însă în prag, privind în jur nedumerită:
- Ce s-a întâmplat? întrebă el.
- Cred... cred că am mai fost aici.
Profesorul îşi ridică o sprânceană:
- Dar ai spus că nici n-ai auzit de Rosslyn!
- N-am auzit, replică ea, continuând să cerceteze capela cu aceeaşi privire confuză. Probabil că bunicul m-a adus aici când eram foarte mică. Nu ştiu... Îmi pare destul de cunoscută.
Apoi, pe măsură ce ochii ei se plimbau de colo, colo, începu să clatine din cap, din ce în ce mai sigură:
- Da! arătă ea spre partea din faţă a capelei. Coloanele acelea două... le-am mai văzut.
Langdon privi cei doi pilaştri sculptaţi. Dantelăria cioplită în piatră părea să emane o aură ruginie, învăluită în ultimele raze de soare filtrate prin ferestrele vestice. Coloanele, amplasate acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se afle altarul, formau o pereche stranie. Cea din stânga era decorată cu linii simple, verticale, iar cealaltă părea străbătută de o delicată spirală florală.
Sophie pornise deja spre ele. Profesorul o urmă cu paşi repezi şi, când ajunseră lângă coloane, o auzi exclamând:
- Da, sunt sigură că le-am mai văzut!
- Nici nu mă îndoiesc, replică el, dar e posibil să le fi văzut în altă parte.
- Cum adică?
- Aceste două coloane constituie cea mai "copiată" structură arhitectonică la nivel mondial. Există replici ale lor în lumea întreagă.
- Replici ale Capelei Rosslyn? întrebă ea cu un aer sceptic.
- Nu. Ale coloanelor. Îţi aminteşti ce ţi-am spus mai devreme, că însăşi capela este o copie a Templului lui Solomon? Aceşti pilaştri sunt replici fidele ale celor care se aflau odinioară acolo. Acesta - arătă el spre coloana din stânga - se numeşte Boaz, sau "Coloana Arhitectului". Celălalt este numit Jachin sau "Coloana Ucenicului". De fapt, absolut toate templele masonice din lume au doi pilaştri ca aceştia.
Langdon îi explicase deja despre strânsele relaţii istorice dintre templieri şi societăţile secrete masonice din ziua de azi, ale căror grade inferioare - Ucenic, Calfă şi Maestru - datează de pe vremea primilor templieri. Ultimul poem al lui Jacques Sauniere se referea clar la Maeştrii Masoni care decoraseră Capela Rosslyn. De asemenea, amintea de cupola centrală a capelei, pe care erau sculptate forme ce reprezentau stele şi planete.
- Nu am fost niciodată într-un templu masonic, spuse Sophie fără a-şi lua ochii de la cei doi pilaştri. Sunt sigură că am văzut coloanele acestea aici.
Se întoarse apoi spre vasta întindere a capelei, căutând parcă un element care să declanşeze altă amintire.
Ceilalţi turişti se pregăteau să părăsească locaşul şi ghidul se apropie de ei, cu acelaşi surâs plăcut întipărit pe chip. Era un tânăr drăguţ, de aproape treizeci de ani, cu accent scoţian şi păr blond-roşcat.
- Mă pregătesc să închid pe ziua de azi. Vă pot ajuta să găsiţi ceva?
"Ce-ai zice de Sfântul Graal?" îşi spuse profesorul.
- Codul! izbucni Sophie pe neaşteptate. E un cod aici!
Ghidul părea încântat de entuziasmul ei:
- Într-adevăr, doamnă!
- Este pe plafon, adăugă ea, întorcându-se spre zidul zidul din partea dreaptă. Undeva... acolo!
Zâmbetul de pe buzele ghidului se lăţi:
- Să înţeleg că aţi mai fost la Rosslyn?
"Codul", îşi spuse Langdon. Uitase de el. Unul dintre numeroasele mistere ale capelei era întruchipat de o arcadă din care ieşeau în relief sute de blocuri de piatră, formând o bizară suprafaţa cu multe faţete. Pe fiecare bloc de piatră era gravat un simbol, aparent la întâmplare, care crea un cifru de proporţii uriaşe. Unele opinii susţineau că acest cod revela intrarea în camera secretă de sub capelă. Altele considerau că dezvăluie adevărata legendă a Graalului.
Oricum, nu mai conta; criptografii se străduiseră vreme de secole întregi să-l descifreze, dar nu izbutiseră. Trustul Rosslyn oferea şi astăzi o generoasă recompensă celui care ar fi reuşit să-i perceapă semnificaţia secretă, însă codul rămânea în continuare un mister.
- Voi fi fericit să vă arăt...
Sophie nu mai auzi restul cuvintelor.
"Primul meu cod", îşi spuse pornind singură, ca în transă, spre arcadă.
Îi dăduse caseta lui Langdon, aşa că, pentru moment, izbuti să uite de Sfântul Graal, de Le Prieure de Sion şi de toate necunoscutele zilei de ieri. Când ajunse sub arcada boltită şi văzu simbolurile gravate, amintirile îi reveniră în valuri. În mod ciudat, rememorarea primei sale vizite aici aduse cu ea şi o neaşteptată tristeţe.
Era doar o copilă pe atunci... la vreun un an după moartea celor dragi.
Bunicul o adusese în Scoţia pentru o scurtă vacanţă şi, înainte de a se întoarce la Paris, veniseră să vadă Capela Rosslyn. Era seara, târziu, şi capela fusese închisă. Dar ei mai rămăseseră înăuntru.
- Acum putem merge acasă, grand-pere? îl rugase ea, obosită.
- Imediat, draga mea, imediat, îi răspunse bunicul pe un ton melancolic. Mai am doar un singur lucru de făcut aici. Ce-ai zice daca m-ai aştepta în maşină?
- Eşti ocupat iar cu lucruri de-ale oamenilor mari?
El încuviinţase:
- Voi termina repede. Promit!
- Pot să rezolv din nou codul de pe arcadă? A fost distractiv.
- Nu ştiu. Eu trebuie să ies puţin. N-o să-ţi fie frică aici înăuntru, singură?
- Sigur că nu! spuse ea, jignită. Nici măcar nu s-a întunecat!
- Foarte bine, atunci, zâmbise bunicul şi o condusese spre arcada pe care i-o arătase puţin mai devreme.
Sophie se aşezase imediat pe pardoseală, întinzându-se cu faţa în sus şi lăsându-şi privirile să rătăcească peste mozaicul de piatră.
- Am să dezleg codul înainte de a te întoarce tu!
- Atunci, hai să ne luăm la întrecere, îi răspunse el, după care se aplecase, o sărutase pe frunte şi pornise spre una dintre uşile laterale. Voi fi chiar aici, afară. Las uşa deschisă! Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă!
Sophie rămăsese întinsă pe podea, privind în sus, spre arcadă. Îşi simţea pleoapele grele şi, după câteva minute, simbolurile de deasupra începuseră să se înceţoşeze. Apoi dispăruseră complet.
Când se trezise, pardoseala de piatră era rece sub ea.
- Grand-pere!
Nu-i răspunsese nimeni. Se ridicase şi îşi scuturase praful de pe haine. Uşa laterală era încă deschisă şi prin ea zărise cerul aproape întunecat. Ieşind, îl văzuse pe bunicul ei stând pe veranda unei case de piatră, chiar în spatele bisericii. Vorbea încet cu o persoană ce se întrezărea vag prin uşa cu plasă.
- Grand-pere! strigase din nou.
El se întorsese şi-i făcuse un semn cu mâna, să-l mai aştepte încă puţin. Apoi îi mai spusese câteva cuvinte persoanei dinăuntru, îi aruncase o sărutare din vârful degetelor şi venise spre Sophie, cu ochii înlăcrimaţi.
- De ce plângi, grand-pere?
O luase în braţe şi o strânsese la pieptul lui:
- Oh, Sophie, noi doi ne-am luat adio de la multă lume anul acesta. E greu.
Fetiţa se gândise la accident, la mama şi la tatăl ei, la bunica şi la frăţiorul cel mic.
- Şi acum ai spus adio unei alte persoane?
- Unei dragi prietene pe care o iubesc foarte mult, îi zise el cu emoţie în glas. Şi mi-e teamă că n-am s-o mai văd multă vreme de acum înainte.
Alături de ghid, Langdon cercetă din priviri zidurile capelei, temându-se că ajunseseră într-un punct mort. Sophie se îndepărtase pentru a studia codul acela din piatră şi-i lăsase lui caseta din lemn de trandafir, a cărei hartă către Graal părea să nu le fie însă de niciun ajutor. Deşi poemul lui Sauniere indica limpede Capela Rosslyn, el, unul, nu ştia ce anume ar trebui să facă acum. Poemul amintea de "paloş şi potir", însă în jur nu se zărea nimic asemănător.
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte.
Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi."
În mod cert, un alt aspect al acestui mister rămăsese neelucidat.
- N-aş vrea să fiu indiscret, spuse ghidul în timp ce privea caseta din mâna lui Langdon. Dar... pot să vă întreb de unde aveţi cutia aceasta?
Profesorul râse cu jumătate de gură:
- E o poveste extrem de lungă.
Tânărul ezită, fără a-şi lua ochii de la casetă:
- Mi se pare foarte ciudat, reluă el, dar bunica mea are o cutie exact ca aceasta - o casetă de bijuterii. Lemn de trandafir identic lustruit, aceeaşi roză incrustată... chiar şi balamalele par la fel.
Profesorul era sigur că ghidul se înşală. Dacă exista o casetă unică în lume, aceasta de aici trebuia să fie - confecţionată special pentru cheia de boltă a Stăreţiei.
- Cutiile pot părea similare, dar...
Uşa laterală se închise cu un bufnet sonor.
Sophie ieşise fără un cuvânt şi, cu paşi uşori, se apropia de o casă alăturată. Langdon privi în urma ei. "Unde se duce?" De când ajunseseră aici, se purta cam ciudat.
- Ştiţi a cui este casa aceea? îl întrebă el pe ghid.
Tânărul încuviinţă, părând la fel de mirat de comportamentul lui Sophie:
- Este rectoratul capelei. Acolo locuieşte custodele, care este totodată, preşedintele Trustului Rosslyn şi, aş putea adăuga, bunica mea.
- Bunica dumneavoastră este preşedinta Trustului Rosslyn?
Ghidul înclină din cap afirmativ:
- Eu locuiesc împreună cu ea la rectorat, o ajut la întreţinerea capelei şi ofer explicaţii vizitatorilor. Am locuit aici de când mă ştiu. Bunica practic m-a crescut acolo.
Îngrijorat pentru Sophie, Langdon porni spre uşă, ca s-o strige. Dar după numai câţiva paşi se opri brusc. Cuvintele tânărului îi răsunau straniu în minte.
”Bunica m-a crescut.”
Privi spre Sophie, afară, și apoi îşi întoarse ochii spre caseta pe care o ţinea în mână. "Imposibil!" Încet, cu mişcări lente, se întoarse spre tânărul ghid:
- Spuneaţi că bunica dumneavoastră are o casetă exact ca aceasta?
- Aproape identică.
- Ştiţi cumva de unde o are?
- Bunicul a confecţionat-o. El a murit când eu eram foarte mic, dar bunica încă mai vorbeşte şi astăzi despre el. Spune că avea o îndemânare fantastică şi că îi plăcea să construiască tot felul de lucruri.
Uluit, Langdon încercă să cuprindă cu mintea inimaginabila reţea de conexiuni care începea să se lege.
- Spuneaţi că aţi fost crescut de bunica dumneavoastră. Vă pot întreba ce anume s-a întâmplat cu părinţii dumneavoastră?
Ghidul îi aruncă o privire surprinsă:
- Au murit când eu eram mic. În aceeaşi zi cu bunicul meu, adaugă el după o scurtă pauză.
Profesorul îşi simţi inima bătând frenetic.
- Într-un accident de maşină?
Uimirea din ochii măslinii ai tânărului ajunse la cote maxime:
- Da, într-un accident de maşină. Aproape întreaga mea familie a murit în ziua aceea. Mi-am pierdut bunicul, părinţii şi...
Ghidul ezită o clipă, plecându-şi ochii în podea:
- Şi sora, sfârşi Langdon în locul lui.
Pe faleză, casa de piatră era exact aşa cum şi-o amintea ea. Începuse să se însereze şi clădirea părea că emană o aură caldă, ademenitoare. Mirosul de pâine proaspăt coaptă răzbătea prin uşa deschisă, iar în ferestre strălucea o lumină aurie. Când se apropie, Sophie auzi dinăuntru un hohot înfundat.
Prin uşa de plasă, zări o femeie în vârstă. Stătea cu spatele spre ea, dar se vedea că plânge. Bătrâna avea un păr bogat, argintiu, care-i stârni lui Sophie amintiri ciudate.
Urcă încet treptele verandei. Femeia strângea în mâini fotografia unui bărbat, iar degetele ei îi atingeau faţa cu o duioasă tristeţe.
Era un chip pe care Sophie îl cunoştea bine.
"Grand-pere!"
Era evident că vestea morţii lui, cu o seară în urmă, ajunsese până la ea.
O scândură scârţâi sub picioarele ei şi femeia se întoarse încet, iar ochii ei trişti o zăriră.
Sophie dădu să fugă, dar ceva o ţintui locului. Bătrâna aşeză uşor fotogrtafia pe masă şi, fără a-şi lua privirea de la ea, se apropie de uşa cu plasă.
O veşnicie păru că se scurge în vreme ce ele rămaseră nemişcate, privindu-se în ochi, despărţite doar de plasa subţire. Apoi, aidoma unui val de mare ce-şi strânge încet forţele, expresia femeii se transformă, trecând de la incertitudine la uluire... la speranţă... şi, în cele din urmă, la o imensă bucurie.
Dând uşa de perete, ieşi în prag, întinse braţele şi cuprinse între palmele moi obrajii încremeniţi ai lui Sophie:
- Oh, copilul meu drag... uită-te la tine!
Deşi n-o recunoscuse, Sophie ştia cine e femeia. Încercă să spună ceva, dar abia mai reuşea să respire.
- Sophie... hohoti bătrâna, sărutându-i fruntea.
- Dar..., bâigui ea cu vocea sugrumată, grand-pere mi-a spus că aţi...
- Ştiu.
Femeia îi cuprinse umerii cu palmele ei calde şi o învălui cu o privire familiară:
- Bunicul tău şi cu mine am fost obligaţi să spunem multe minciuni. Am procedat așa cum am considerat că e bine. Îmi pare rău. A fost pentru siguranța ta, prințesă.
Ultimul cuvânt îi aminti imediat e bunicul ei, care îi spusese astfel vreme de mulţi ani. Sunetul vocii lui părea să răsune acum prin vechile ziduri de la Rosslyn, prin pământ, până în străfundurile necunoscute, de sub biserică.
Femeia îşi aruncă braţele în jurul ei, cu lacrimile care-i curgeau şiroaie pe obraji.
- Bunicul tău şi cu mine am vrut atât de mult să-ţi spunem adevărul! Dar între voi doi situaţia era dificilă. El s-a străduit. Sunt atât de multe de explicat! Atât de multe!
O sărută pe frunte încă o dată şi îi şopti la ureche:
- Gata cu secretele, prinţesă! A venit vremea să afli adevărul despre familia noastră.
Sophie şi bunica ei stăteau îmbrăţişate pe treptele verandei, când tânărul ghid se apropie în fugă, cu privirea plină de speranţă şi de neîncredere:
- Sophie?
Printre lacrimi, ea înclină din cap şi se ridică. Nu-i recunoştea chipul, dar în clipa în care se strânseră unul la pieptul celuilalt, simţi puterea sângelui care-i curgea prin vene... acelaşi sânge în trupul amândurora.
Când Langdon traversă peluza pentru a li se alătura, Sophie nici nu-şi mai putea imagina cum, cu numai o zi în urmă, se simţise atât de singură pe lume.
Iar acum, în acest loc străin, alături de trei oameni pe care abia dacă-i cunoştea, era, în sfârşit, acasă.
123.
Noaptea se așternuse peste Rosslyn.
Robert Langdon stătea singur pe veranda casei de piatră, ascultând cu plăcere vocile vesele ce răzbăteau din spatele uşii de plasă. Ceaşca de cafea tare, braziliană, din care sorbea încet izbutise să-l învioreze, dar ştia că efectul e doar temporar; oboseala pe care o resimţea era mult prea puternică, pătrunzându-i până în suflet.
- Ai ieşit fără să te aud, şopti o voce în spatele lui.
Se întoarse. Bunica lui Sophie apăruse în prag, iar părul ei argintiu scânteia în lumina lunii. Numele ei - cel puţin de douăzeci şi opt de ani încoace - era Marie Chauvel.
Langdon îi surâse:
- M-am gândit că familia dumneavoastră are nevoie de puţină intimitate.
Prin fereastră o zări pe Sophie care stătea de vorbă cu fratele ei.
Marie se aşeză lângă el.
- Domnule Langdon, când am aflat că Jacques a fost ucis, mi-a fost o teamă cumplită pentru Sophie. În seara asta, văzând-o în pragul casei mele, mi s-a luat de pe inimă o piatră uriaşă. Nici nu ştiu cum v-aş putea mulţumi îndeajuns.
Profesorul nu avea idee ce ar putea să îi răspundă. Deşi încercase să se retragă, pentru a le oferi răgazul de a vorbi singure, Marie îl rugase să rămână şi să asculte.
"Soţul meu a avut încredere în dumneata, domnule Langdon; de aceea, am şi eu."
Iar el rămăsese, aşezat alături de Sophie, şi ascultase mut de uimire în vreme ce Marie le povestea. Aproape incredibil, părinţii lui Sophie erau descendenţi ai Merovingienilor - urmaşi direcţi ai lui Iisus Hristos şi ai Mariei Magdalena.
Pentru a nu risca în zadar, strămoşii lor îşi schimbaseră numele de familie, renunţând la Plantard şi Saint-Clair.
Copiii lor întruchipau însăşi viţa regală şi de aceea erau îndeaproape vegheaţi de Stăreţie. Când părinţii lui Sophie muriseră într-un accident de maşină ale cărui cauze rămăseseră încă neelucidate, Stăreţia se temuse ca identitatea lor fusese descoperită.
- Bunicul tău şi cu mine, explică Marie eu vocea sugrumată de durere, am fost puşi în situaţia de a lua o hotărâre chiar în clipa în care am fost anunţaţi. Maşina părinţilor tăi tocmai fusese găsită în râu. Întreaga noastră familie - inclusiv voi, cei doi nepoţi - ar fi trebuit să se afle în seara aceea în maşină. Din fericire, ne-am răzgândit în ultimul moment şi aşa se face că părinţii tăi au plecat singuri. Când am aflat vestea accidentului, n-am ştiut ce să credem... dacă a fost, cu adevărat, un accident. Ştiam însă că trebuie să ne protejăm nepoţii şi am procedat aşa cum am crezut noi că e bine. Jacques a declarat la poliţie că în maşină ne aflam deopotrivă eu şi fratele tău, dar că trupurile noastre au fost, probabil, duse de curent. Apoi, cu ajutorul Stăreţiei, am intrat într-un con de umbră. Fiind o personalitate cunoscută, Jacques nu şi-a permis luxul de a dispărea şi el. Ni s-a părut firesc ca tu, Sophie, fiind cea mai mare, să rămâi alături de el, în Paris, aproape de Stăreţie şi de protecţia pe care ea ţi-o putea asigura.
Brusc, vocea i se frânse, transformându-i-se într-o şoaptă abia auzită:
- Despărţirea familiei a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Eu şi Jacques ne vedeam foarte rar, şi totdeauna în cea mai mare taină... sub protecţia Stăreţiei. Există unele ceremonii pe care confreria ţine încă să le îndeplinească fără greş.
Langdon ştia că povestea nu se încheia aici, dar era totodată conştient de faptul că ar fi fost o indiscreţie din partea lui să mai asculte, aşa că ieşise din încăpere.
Acum, privind turlele capelei, simţea încă frustrarea misterului ei nerezolvat. "Se află oare Graalul aici, la Rosslyn? Şi dacă da, unde sunt paloşul şi potirul menţionate de Sauniere în poemul său?"
- Iau eu asta, spuse Marie, întinzând mâna spre el.
- Oh, mulţumesc, spuse el, înmânându-i ceaşca.
- Mă refeream la obiectul din cealaltă mână, domnule Langdon.
Coborându-şi privirea, profesorul îşi dădu seama că avea încă la el papirusul lui Sauniere. Îl scosese din criptex încă o dată, sperând că poate de data aceasta va observa ceva ce îi scăpase înainte.
- Desigur, vă rog să mă scuzaţi.
Marie îl privi uşor amuzată şi luă hârtia:
- Cunosc un bancher din Paris care aşteaptă probabil cu nerăbdare să recupereze caseta aceea din lemn de trandafir. Andre Vernet a fost un foarte bun prieten de-al lui Jacques, în care soţul meu avea încredere deplină. Andre ar fi fost dispus să facă orice pentru a respecta dorinţa lui Jacques de a proteja această casetă.
"Inclusiv să mă împuşte pe mine", îşi spuse Langdon în sinea lui, hotărât să nu mai amintească faptul că îi spărsese bietului om nasul. Gândul la Paris îi readuse în memorie pe cei trei seneşali ucişi cu o seară în urmă.
- Şi Le Prieure? Ce se va întâmplă cu ea acum?
- Rotiţele s-au pus deja în mişcare, domnule Langdon. Confreria a rezistat secole de-a rândul, aşa că va trece şi peste acest impas. Totdeauna există oameni gata să preia frâiele şi să reclădească totul.
Profesorul bănuia însă că bunica lui Sophie era profund implicată în operaţiunile Stăreţiei. La urma urmei, femeile făcuseră totdeauna parte din confrerie; patru Mari Maeştri fuseseră femei. Seneşalii erau, de obicei, aleşi din rândurile bărbaţilor, dar femeile deţineau un rol mult mai important şi puteau accede la cea mai înaltă funcţie, de pe orice treaptă ierarhică practic.
Gândul îi zbură la Leigh Teabing şi la discuţia din Westminster Abbey. Totul părea acum pierdut undeva, în trecut, cu mulţi ani în urmă.
- Biserica a exercitat presiuni asupra lui Jacques Sauniere pentru a nu dezvălui documentele Sangreal în Ziua de Apoi?
- Doamne, nu! Ziua de Apoi nu-i decât o scorneală a unor minţi bolnave. Nu există nimic în doctrina confreriei care să identifice o dată anume pentru revelarea Graalului. De fapt, confreria a susţinut totdeauna că adevărul despre Graal nu ar trebui niciodată dezvăluit.
- Niciodată?
Langdon era înmărmurit.
- Misterul şi miraculosul ne hrănesc sufletul, domnule Langdon, nu Graalul în sine. Frumuseţea Graalului rezidă în spiritul său eteric. Pentru unii, continuă Marie Chauvel ridicându-şi privirea spre turlele Capelei Rosslyn, Graalul e o cupă care le-ar putea oferi viaţa fără de sfârşit. Pentru alţii, e doar căutarea unor documente pierdute şi a unui vechi mister. Iar pentru majoritatea, bănuiesc că Graalul este, pur şi simplu, o idee luminoasă... o comoară mirifică, de neatins, care - chiar şi în lumea nebună de azi - ne inspiră şi ne îmboldeşte.
- Dar dacă documentele Sangreal rămân ascunse, adevărul despre Maria Magdalena va pieri pentru totdeauna.
- Oare? Priveşte în jurul dumitale! Povestea ei e spusă în artă, în muzica, în zeci de cărţi. În fiecare zi, tot mai des. Roata se învârteşte, începem să sesizam pericolele istoriei noastre... şi ale drumului autodistructiv pe care am pornit. Începem să ne recunoaştem nevoia de a readuce la viaţă sacrul feminin. Aminteai la un moment dat, adăugă ea după o pauză, că scrii o carte drespre simbolistica sacrului feminin, nu-i aşa?
- Într-adevăr.
- Sfârşeşte acea carte, domnule Langdon. Îngână-i melodia. Lumea are nevoie de trubaduri moderni.
Profesorul rămase tăcut, împovărat de greutatea cuvintelor ei. Undeva, în noapte, luna plină răsărea deasupra copacilor. Întorcându-se spre Rosslyn, Langdon resimţi o dorinţă copilărească de a-i pătrunde secretele. "Nu întreba", îşi spuse. "Nu e momentul acum."
Privi papirusul din mâna Mariei şi apoi îşi îndreptă din nou ochii spre capelă.
- Întreabă-mă, domnule Langdon, surâse ea. Ţi-ai câştigat acest drept.
El simţi cum obrajii îi iau foc.
- Ai vrea să afli dacă Graalul e ascuns aici, la Rosslyn.
- Îmi poţi spune?
Marie oftă, mimând exasperarea.
- De ce oare bărbaţii nu pot lăsa, pur şi simplu, Graalul să odihnească în pace?
Apoi izbucni în râs, evident amuzată:
- De ce crezi că s-ar afla aici?
Langdon arătă spre hârtia din mâna ei.
- Poemul se referă explicit la Rosslyn, dar menţionează ceva despre un paloş şi un potir veghind asupra Graalului. Eu n-am văzut aici niciun simbol care să amintească de ele.
- Paloşul şi potirul.... Dar cum arată ele, de fapt?
Profesorul îşi dădu seama că Marie îl tachinează, dar intră în joc, descriindu-i pe scurt cele două simboluri.
O expresie vagă de recunoaştere pâlpâi în ochii ei:
- Ah, da, fireşte. Paloşul simbolizează elementul masculin. Cred că este reprezentat aşa, am dreptate?
Şi, cu arătătorul de la mîna dreaptă, schiţă un triunghi în palma stângă.
- Da, îi confirma profesorul.
Marie desenase forma "închisă", mai rar folosită, a lamei, dar el văzuse simbolul reprezentat în ambele feluri.
- Iar triunghiul inversat, continua ea, desemnează potirul, adică tot ceea ce este feminin.
- Exact!
- Şi dumneata susţii că, printre sutele de simboluri existente aici, la Rosslyn, aceste două forme nu apar nicăieri?
- Eu nu le-am văzut.
- Dar dacă ţi le voi arata, eşti de acord să mergi pe urmă sa te odihneşti?
Înainte ca el să apuce să îi răspundă, Marie Chauvel coborâse treptele verandei şi se îndreptă spre capelă. Langdon o urmă cu paşi repezi.
Intrând în clădire, bătrâna aprinse luminile şi făcu semn spre pardoseală.
- Iată, domnule Langdon. Paloşul şi potirul.
Profesorul privi cu atenţie piatra tocită a podelei. Era goală.
- Dar nu e nimic aici...
Marie oftă şi începu să parcurgă cunoscutul traseu săpat în pardoseală de paşii miilor de turişti, acelaşi pe care îl văzuse el străbătut de grupul de vizitatori de mai devreme. Treptat, privirea i se focaliză şi, în cele din urmă, distinse uriaşul simbol gravat în piatră, însă nu părea deloc mai lămurit.
- Păi, asta este steaua lui Da...
Dar se întrerupse brusc, mut de uimire:
"Paloşul şi potirul. Îmbinate într-un simbol unic. Steaua lui David... uniunea perfectă a femininului cu masculinul... Pecetea lui Solomon... ce desemna locul Sfintei Sfintelor, locul în care se credea că sălăşluiesc divinitatea masculină şi cea feminină - Yahve şi Shekina."
Abia după un minut izbuti să-şi găsească cuvintele:
- Aşadar, poemul chiar se referă la Rosslyn. Explicit. Fără dubii.
- Aşa se pare, surâse ea.
Langdon simţi un fior de gheaţă pe şira spinării:
- Aşadar Sfântul Graal se află în încăperea secretă de sub noi?
Marie izbucni în râs.
- Doar spiritul său. Una dintre cele mai vechi misiuni ale confreriei a fost aceea de a readuce într-o zi Graalul pe pământul natal al Franţei, unde să poată odihni în pace, pentru totdeauna. Vreme de secole, relicva a fost mutată de colo-colo, din motive de securitate. Când a devenit Mare Maestru, Jacques şi-a făgăduit să-i redea demnitatea pierdută, readucând-o în Franţa şi construindu-i un loc de veci potrivit pentru o regină.
- Şi a reuşit?
Expresia de pe chipul ei deveni brusc serioasă.
- Domnule Langdon, ţinând seama de ajutorul dat familiei mele în seara asta şi în calitatea mea de custode al Trustului Rosslyn, îţi pot spune cu certitudine că Graalul nu se mai află aici.
Profesorul simţi că e momentul să insiste:
- Dar cheia de boltă ar trebui să indice locul în care Sfântul Graal este ascuns acum! De ce sugerează Rosslyn?
- Poate că nu i-ai înţeles dumneata foarte bine semnificaţia. Nu uita, Graalul poate fi înşelător! Ca şi răposatul meu soţ, de altfel!
- Dar nici nu ar putea fi mai clar de atât! ripostă el. Ne aflăm deasupra unei încăperi subterane sub semnul paloşului şi al potirului, sub o boltă înstelată, înconjuraţi de arta Maeştrilor Masoni. Totul se referă aici la Rosslyn!
- Bine, lasă-mă să văd şi eu poemul acela misterios.
Marie desfăşură papirusul şi citi versurile cu voce tare:
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte.
Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi,
Învăluită în a maeştrilor străveche arta.
Sub ceruri înstelate, în fine, odihneşte."
Când sfârşi de citit, tăcu preţ de câteva clipe. Apoi, un zâmbet îi lumină chipul:
- Aah, Jacques!
- Înţelegi ce vrea să spună? întrebă Langdon cu o undă de speranţă în glas.
- Aşa cum demonstrează pardoseala capelei, lucrurile simple pot fi percepute în mai multe moduri.
Profesorul se strădui să priceapă. Totul la Jacques Sauniere părea a avea duble înţelesuri, însă el nu reuşea să desluşească aici nimic.
Marie căscă, obosită:
- Domnule Langdon, îţi voi face o mărturisire. Niciodată nu am ştiut unde se află Graalul în prezent. Dar, evident, am fost căsătorită cu un om extrem de influent şi... intuiţia mea feminină nu cred că dă greş.
Langdon dădu să spună ceva, dar ea continuă:
- Îmi pare rău că, după atîtea eforturi, vei pleca de aici fără a avea un răspuns satisfăcător. Şi totuşi, ceva îmi spune că, în cele din urmă, vei găsi ceea ce cauţi. Într-o bună zi, vei înţelege. Şi atunci, adăugă ea cu un surâs, am încredere că vei şti să păstrezi secretul.
Dincolo de uşă se auzi zgomotul unor paşi:
- Aţi dispărut amândoi la un moment dat, spuse Sophie.
- Eu tocmai plecam, îi răspunse bunica, apropiindu-se de ea. Noapte bună, prinţesă! Nu-l ţine treaz pe domnul Langdon până târziu, în noapte.
Apoi, sărutând-o pe frunte, intră în casă.
Când rămaseră singuri şi Sophie se întoarse spre el, în ochii ei se citea o adâncă emoţie:
- Nu mă aşteptam la un asemenea sfârşit.
"Iar eu nici atât", se gândi Langdon. Era evident că veştile primite în seara aceasta îi schimbaseră viaţa pentru totdeauna.
- Te simţi bine? A fost cam prea mult, deodată.
Ea îi surâse, împăcată:
- Acum am o familie. Acesta e noul început de la care vreau să pornesc. Cine suntem şi de unde venim - voi vedea mai târziu, în timp.
El nu îi răspunse.
- Mai rămâi cu noi puţin? ntrebă ea. Măcar câteva zile?
Nimic nu şi-ar fi dorit mai mult, dar oftă adânc şi îi spuse:
- Sophie, acum ai nevoie să petreci puţin timp cu familia ta. Eu mă întorc la Paris mâine dimineaţă.
Îl privi dezamăgită, dar ştia că are dreptate. Mult timp, niciunul dintre ei nu rosti niciun cuvânt. În cele din urmă, ea îi luă mâna şi, împreună, ieşiră din capelă, apropiindu-se de marginea falezei. În faţa lor se întindea molcom peisajul scoţian, argintat de lumina lunii filtrate printre nori.
Nemişcaţi, mână-n mână, fără a rosti un cuvânt, îşi lăsară privirile să rătăcească în zare, străduindu-se amândoi să-şi alunge oboseala.
Pe boltă, începuseră să apară stelele, iar spre vest un punct de lumina licărea mai intens decât toate celelalte. Langdon surâse în momentul în care îl văzu. Era Venus. Zeiţa privea în jos, spre Pământ, cu eterna ei lumină caldă.
Aerul se răcorise şi o adiere proaspătă cobora dinspre coline. Într-un târziu, Langdon se întoarse spre ea. Stătea cu ochii închişi, iar pe buze îi flutura un zâmbet împăcat. El însuşi îşi simţea pleoapele din ce în ce mai grele. Fără tragere de inimă, îi strânse uşor degetele în palma lui.
- Sophie!
Încet, deschise ochii şi se întoarse spre el. Chipul ei avea o frumuseţe stranie în lumina lunii.
- Bună! surâse somnoroasă.
Langdon simţi o tristeţe apăsătoare la gândul că a doua zi se va întoarce la Paris fără ea.
- Probabil că am să plec înainte ca tu să te trezeşti, îi spuse, străduindu-se să-şi alunge nodul din gât. Îmi pare rău, nu mă pricep la...
Sophie ridică braţul şi-i cuprinse obrazul în palma ei caldă. Apoi, aplecându-se spre el, îl sărută pe celălalt obraz:
- Când te voi mai vedea?
Langdon se clătină pentru o clipă, pierdut ochii ei:
- Când?
Oare ea ştia cât de mult se întreba şi el acelaşi lucru?
- Păi, luna viitoare voi susţine o conferinţă în Florenţa. Voi fi acolo o săptămână întreagă şi nu voi avea prea multe lucruri de făcut.
- Asta e o invitaţie?
- Ne vom desfăta în lux. Mi-au rezervat o cameră la Brunelleschi.
Sophie îi zâmbi jucăuş:
- Presupui cam multe, domnule Langdon!
El se crispă, dându-şi seama cum sunaseră cuvintele lui:
- Ceea ce voiam să spun, de fapt...
- Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să ne întâlnim la Florenţa, Robert. Cu o singură condiţie însă, adaugă ea pe un ton serios. Fără muzee, fără biserici, fără morminte, artă şi relicve.
- În Florenţa? Timp de o săptămână? Dar nu vom avea nimic altceva de făcut!
Sophie se aplecă spre el şi-l sărută din nou, de aceasta dată pe buze.
Trupurile lor se atinseră, la început uşor, apoi mai strâns, lipite unul de altul.
Când se despărţiră, ochii ei licăreau încărcaţi de promisiuni:
- Bine, bâigui Langdon. Atunci, aşa rămâne.
Epilog
Robert Langdon se trezi cu o tresărire. Visase! Pe halatul de baie de la capătul patului erau brotade trei cuvinte: "HOTEL RITZ PARIS". Prin jaluzele se filtra o rază slabă de lumină.
"Se înserează sau se luminează de ziuă?"
În aşternut era cald şi bine. Dormise două zile aproape fără întrerupere. Se ridică uşor în capul oaselor şi îşi dădu seama ce anume îl trezise... un gând straniu şi tulburător.
Zile de-a rândul încercase să-şi pună ordine în gânduri şi în avalanşa de informaţii care îl bombardase, însă acum în minte îi stăruia o idee căreia nu-i dăduse atenţie înainte.
"Să fie oare posibil?"
Rămase nemişcat ceva vreme.
Coborî din pat şi intră în cabina de duş, lăsând jetul de apă să-i maseze umerii. Gândul acela nu-i dădea însă pace.
"Imposibil!"
Douăzeci de minute mai târziu, ieşea din hotel, în Place Vendome. Se însera.
După două zile de somn, era năuc, şi totuşi mintea lui dădea dovadă de o luciditate stranie. Îşi promisese că se va opri în holul hotelului pentru a-şi limpezi gândurile cu o cafe au lait, dar se pomeni, parcă fără voia lui, ieşind direct pe uşa principală.
Porni spre est, pe Rue des Petits Champs, încercând să-şi stăpânească fiorii de emoţie. Coti pe Rue Richelieu şi imediat simţi parfumul dulce al iasomiei din grădinile Palais Royal.
Îşi continuă drumul până când zări ceea ce căuta: celebra galerie regală - o întindere lucioasă din marmura neagră. Ajungând în dreptul ei, studie atent suprafaţa pe care păşi. În numai câteva secunde, găsi elementul despre a cărui existenţă ştia deja - o serie de medalioane de bronz încastrate în sol, formând o linie perfect dreaptă. Fiecare disc avea doisprezece centimetri în diametru şi era gravat cu literele N şi S.
"Nord şi sud."
Se întoarse spre sud şi privi traseul format de medalioane, apoi porni de-a lungul său, fără a-şi lua ochii de la pavaj. Trecând pe lângă Comedie Francaise, depăşi un alt disc de bronz. "Da!"
Străzile Parisului - aflase el cu mulţi ani în urmă - erau decorate cu 135 de astfel de medalioane încrustate în pavajul trotuarelor, în cel al curţilor sau direct pe carosabil, străbătând oraşul de la nord la sud. Odată urmase această linie pornind de la Sacre-Coeur, peste Sena, până la vechiul Observator Astronmic.
Acolo descoperise adevărata semnificaţie a traseului.
"Cel dintâi prim meridian al Pământului. Prima longitudine zero a lumii. Vechea Linie a Rozei din Paris!"
Acum, străbătând rapid Rue de Rivoli, ştia că nu mai are mult până la destinaţia finală:
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte."
Revelaţiile se succedau în valuri. Faptul că Sauniere folosise vechea ortografiere, Roslin în loc de Rosslyn... paloşul şi potirul... mormântul învăluit în străvechea artă a maeştrilor...
"De aceea a vrut custodele să stea de vorbă cu mine? Am sesizat adevărul chiar fără a-mi da seama?"
Începu să alerge, simţind parcă Linia Rozei sub tălpi, atrăgându-l către destinaţia finală. Când pătrunse în întunecatul tunel al Pasajului Richelieu, avu impresia că părul de pe ceafă i se face măciucă de emoţie şi entuziasm. Ştia că la capătul acestui tunel se înalţă cel mai misterios dintre monumentele Parisului - conceput şi comandat în anii 1980 de "Sfinxul" însuşi - preşedintele Francois Mitterand, omul despre care se spunea că se mişcă în cercuri secrete, omul a cărui moştenire lăsată Parisului era un loc pe care Langdon îl vizitase cu numai câteva zile în urmă.
"Într-o altă viaţă."
Cu un ultim elan, ajunse la capătul tunelului, pătrunse în incinta deja familiară şi se opri brusc. Cu răsuflarea tăiată, îşi îndreptă privirea lent, parcă nevenindu-i să creadă, spre structura transparentă din faţa lui.
"Piramida de la Luvru."
Lucea tainic în întuneric.
O admiră doar pentru o clipă; de fapt, era mai interesat de ceea ce se afla la dreapta lui. Întorcându-se, porni iar pe traseul invizibil al vechii Linii a Rozei, traversă curtea şi se apropie de Carrousel du Louvre - uriaşul inel de iarbă mărginit de un gard viu tuns scurt - odinioară locul în care se desfăşurau festivalurile şi ceremoniile de celebrare a naturii... riturile de venerare a zeiţei şi a fertilităţii.
Păşind peste gardul viu, în cercul de iarbă, Langdon avu impresia că pătrunde într-o altă lume. Acest loc sacru era marcat acum de unul dintre cele mai neobişnuite monumente ale oraşului. Chiar în centrul său, despicând solul aidoma unui hău de cristal, se deschidea uriaşa piramidă inversată din sticlă, pe care o văzuse cu câteva nopţi în urmă.
La Pyramide Inversee.
Tremurând, se apropie şi privi prin sticlă, în subteranele vastului complex al Luvrului, ce dormita învăluit într-o lumina de chihlimbar. Încercă să-şi concentreze privirea nu pe masiva piramidă inversată, ci pe ceea ce se afla sub ea. Acolo, pe podeaua încăperii de dedesubt, se zărea o structură minusculă... o structură despre care amintise în manuscrisul său.
Cuprins de fiorii incredibilei posibilităţi ce i se deschidea în faţă, îşi ridică din nou ochii spre Luvru, simţind parcă uriaşa clădire învăluindu-l... zeci de kilometri de culoare ce adăposteau cele mai preţioase opere de artă ale lumii.
Da Vinci... Botticelli...
"Învăluită în a maeştrilor străveche artă."
Fremătând, mai privi o dată spre încăperea de dedesubt şi spre structura aceea minusculă.
"Trebuie să cobor acolo!"
Ieşind din cercul de iarbă, o luă la fugă spre intrarea principală în muzeu.
Ultimii vizitatori părăseau clădirea, ieşind în şir indian.
Năpustindu-se prin uşa batantă, coborî scara spiralată, în măruntaiele piramidei. Aerul era mai rece aici. Când ajunse jos, pătrunse în lungul tunel ce se întindea pe sub curtea interioară, spre piramida inversată.
La capătul lui se deschidea o încăpere largă. Chiar în faţă, deschizându-se de sus, lucea piramida inversată - un contur din sticlă în formă de V.
"Potirul!"
Privirea lui Langdon îi urmă muchiile până la vârful ce cobora la nici doi metri de podea. Acolo, chiar sub ea, se afla structura aceea minusculă.
O piramidă în miniatură! De nouăzeci de centimetri înălțime. Singurul element construit la scară mică în tot acest complex colosal.
În manuscrisul său, în capitolul dedicat vastei colecţii de artă închinate divinităţii feminine, Langdon amintise în treacăt despre această piramidă modestă. "Structura miniaturală pare că străpunge pardoseala asemenea unui vârf de aisberg - piscul unei uriaşe incinte piramidale, îngropată dedesubt ca o tainică încăpere ascunsă."
Învăluite în lumina palidă din demisol, cele două piramide aproape că se atingeau, perfect aliniate una în prelungirea celeilalte.
Potirul deasupra. Paloşul dedesubt.
"Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi."
Profesorul auzea aievea cuvintele Mariei Chauvel: "Într-o bună zi, vei înţelege."
Stătea sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă ale celor mai de seamă maeştri ai lumii. "Ce loc ar fi putut fi mai aproape de inima lui Sauniere?"
Acum, în sfârşit, avea senzaţia că înţelege adevărata semnificaţie a versurilor Marelui Maestru. Ridicând încet ochii, privi prin acoperişul de sticlă, spre cerul plin de stele.
"Sub ceruri înstelate, în fine, odihneşte."
Aidoma unor şoapte fantomatice în întuneric, cuvinte de mult uitate îi veniră în minte: "Căutarea Sfântului Graal este, de fapt, năzuinţa de a îngenunchea în faţa osemintelor Mariei Magdalena. Un pelerinaj şi o rugăciune la picioarele celei ostracizate."
Copleşit de un val de pios respect, Robert Langdon căzu în genunchi.
Pentru o clipă, i se păru că aude vocea unei femei... înţelepciunea veacurilor trecute... care-i şoptea din adâncurile pământului.
SFÂRȘIT
Zborul scurt de la Londra la Edinburgh fusese odihnitor, deşi niciunul dintre ei nu izbutise să doarmă, cuprinşi de nerăbdare. Privind masiva construcţie ce se profila pe cerul acoperit de nori, Langdon se simţea aşa cum bănuia că trebuie să se fi simţit Alice în momentul în care căzuse în gaura de iepure. "Probabil că visez!" Şi totuşi, ştia că ultimul mesaj al lui Sauniere era cât se poate de explicit:
The Holy Grail 'neath ancient Roslin waits.
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte."
El îşi închipuise la un moment dat că "harta Graalului" trebuia să fie o diagramă - un desen cu un X mare marcând locul exact - însă ultimul secret al Stăreţiei le fusese revelat în acelaşi mod în care Sauniere li se adresase de la bun început. "Un simplu poem." Patru versuri clare, care îi îndrumau, fără dubiu, spre acest loc.
Pe lângă faptul că se referea explicit la Rosslyn, poemul amintea şi de câteva trăsături arhitecturale bine cunoscute ale capelei.
În ciuda clarităţii indiciilor, Langdon avea mai degrabă o senzaţie de insecuritate şi dezechilibru. Capela Rosslyn i se părea un lăcaş mult prea evident. Timp de secole, această construcţie dăduse naştere la şoapte ce aminteau despre Graal. În ultimele decenii, şoaptele se transformaseră în strigăte în gura mare, când dispozitivele radar dezvăluiseră existenţa unei uimitoare structuri sub capelă - o vastă încăpere subterană.
Pe lângă faptul că era mult mai mare decât capela însăşi, încăperea nu părea a avea nicio intrare sau ieşire. Arheologii au solicitat începerea unor excavaţii, pentru a putea ajunge la camera misterioasă, dar Trustul Rosslyn interzisese cu desăvârşire orice săpături în perimetrul acestui loc sacru. Desigur, acest refuz nu făcuse decât să alimenteze speculaţiile. Ce anume încerca Trustul Rosslyn să ascundă?
Capela devenise între timp loc de pelerinaj pentru căutătorii de mistere.
Unii pretindeau că sunt atraşi aici de un puternic câmp magnetic prezent în mod inexplicabil în zonă, alţii susţineau că doresc să cerceteze împrejurimile pentru a găsi o intrare secretă în camera subterană, dar cei mai mulţi recunoşteau că vin pur şi simplu pentru a cutreiera zona şi a inspira parfumul Graalului.
Deşi Langdon nu mai fusese aici până acum, totdeauna se amuzase când auzea spunându-se că aici s-ar afla ascuns Sfântul Graal. Da, poate că odată, cu mult timp în urmă, Graalul se aflase la Rosslyn, dar acum, în niciun caz nu se mai afla acolo. Prea multă atenţie fusese acordată capelei în ultima vreme şi, mai curând sau mai târziu, cineva tot avea să pătrundă în încăperea subterană.
Specialiştii considerau că Rosslyn era doar o momeală - unul dintre "drumurile înfundate" pe care Stăreţia se pricepuse atât de bine să le pună la punct. În seara aceasta însă, după ce citise poemul ce menţiona atât de clar acest loc, Langdon nu mai avea deloc chef să se amuze. O întrebare îl frământase toată ziua:
"De ce ar fi depus Sauniere atâta efort, pentru a ne îndruma, în cele din urmă, spre o locaţie evidentă?"
Nu putea găsi însă niciun răspuns logic.
"Trebuie să fie ceva în legătură cu Rosslyn, ceva ce încă nu am înţeles."
- Robert! strigă Sophie de lângă portieră, privindu-l. Vii?
Ţinea în mână caseta din lemn de trandafir pe care Bezu Fache le-o înapoiase. Înăuntru, ambele criptex-uri fuseseră reasamblate şi aşezate exact așa cum le găsiseră. Papirusul cu poemul era închis în interior - de această dată fără fiola cu oţet.
Străbătând aleea cu pietriş ce ducea spre capelă, trecură pe lângă celebrul zid vestic al construcţiei. Turiştii presupuneau că acest perete ieşit straniu în afară era, de fapt, o parte neterminată a capelei. Adevărul, îşi aminti Langdon, era mult mai interesant.
"Zidul de vest al Templului lui Solomon!"
Cavalerii templieri proiectaseră Capela Rosslyn ca o reproducere fidela a anticului templu din Ierusalim - inclusiv zidul vestic, un îngust sanctuar dreptunghiular şi o încăpere subterană asemănătoare Sfintei Sfintelor, în care primii nouă templieri descoperiseră nepreţuita lor comoară, într-adevăr, Langdon se văzu nevoit să recunoască, exista o logică tulburătoare în ideea că templierii construiseră pentru a adăposti Graalul un "cămin" similar cu locul iniţial de odihnă a sacrelor relicve.
Intrarea în capelă era mult mai modestă decât se aşteptase el. Uşa micuţă din lemn avea două balamale metalice şi un însemn simplu:
"ROSLIN"
Modul vechi de ortografiere a cuvântului, îi explică profesorul lui Sophie, derivase de la Meridianul Rozei, pe care fusese amplasata capela; sau, aşa cum preferau specialiştii să creadă, de la "Linia Rozei" - viţa străveche a Mariei Magdalena.
Capela avea să se închidă curând şi, când Langdon deschise uşa, un val de aer cald îi întâmpină, de parcă bătrânul edificiu ar fi oftat ostenit, la capătul unei zile lungi. Pe arcada de la intrare erau gravate numeroase cinquefoils - ornamente arhitecturale cu cinci petale.
"Roze. Pântecele zeiţei."
Intrând în urma lui Sophie, îşi lăsă privirea să se desfete cu întregul sanctuar.
Deşi citise despre complexitatea arhitecturală a interiorului, faptul că acum o vedea cu propriii ochi era copleşitor.
"Un paradis al simbolisticii", îl numise odată unul dintre colegii săi.
Întreaga suprafaţă a capelei era gravată cu cele mai diverse simboluri - crucifixuri creştine, stele iudaice, crucile specifice templierilor, cornuri ale abundenţei, piramide, semne astrologice, plante, legume, pentagrame şi trandafiri. Templierii fuseseră desăvârşiţi lucrători în piatră, construind biserici pe întregul teritoriu al Europei, dar Rosslyn era considerată capodopera lor, simbolul sublim al dragostei şi al veneraţiei. Meşterii masoni nu lăsaseră nicio piatră nesculptată. Capela Rosslyn era un altar închinat tuturor credinţelor... tuturor tradiţiilor şi, mai presus de orice, naturii şi sacrului feminin.
Înăuntru se aflau doar câţiva turişti care ascultau explicaţiile ghidului.
Tânărul îi conducea în şir indian pe un traseu bine stabilit, ce lega şase obiective arhitecturale importante ale capelei. Generaţii de vizitatori străbătuseră acelaşi drum, aceleaşi linii drepte, iar paşii lor gravaseră în decursul timpului un simbol uriaş pe pardoseala de piatră: "Steaua lui David", îşi spuse Langdon. Câtuşi de puţin o coincidenţă.
Cunoscută şi sub numele de "Pecetea lui Solomon", hexagrama fusese, odinioară, simbolul secret al preoţilor astronomi, fiind mai apoi adoptată de regii israeliţi - David şi Solomon.
Ghidul îi văzu când intrară şi, cu toate că era aproape de ora închiderii, le zâmbi şi le făcu semn să înainteze.
Langdon mulţumi cu un gest şi porni spre mijlocul capelei.
Sophie rămase însă în prag, privind în jur nedumerită:
- Ce s-a întâmplat? întrebă el.
- Cred... cred că am mai fost aici.
Profesorul îşi ridică o sprânceană:
- Dar ai spus că nici n-ai auzit de Rosslyn!
- N-am auzit, replică ea, continuând să cerceteze capela cu aceeaşi privire confuză. Probabil că bunicul m-a adus aici când eram foarte mică. Nu ştiu... Îmi pare destul de cunoscută.
Apoi, pe măsură ce ochii ei se plimbau de colo, colo, începu să clatine din cap, din ce în ce mai sigură:
- Da! arătă ea spre partea din faţă a capelei. Coloanele acelea două... le-am mai văzut.
Langdon privi cei doi pilaştri sculptaţi. Dantelăria cioplită în piatră părea să emane o aură ruginie, învăluită în ultimele raze de soare filtrate prin ferestrele vestice. Coloanele, amplasate acolo unde în mod normal ar fi trebuit să se afle altarul, formau o pereche stranie. Cea din stânga era decorată cu linii simple, verticale, iar cealaltă părea străbătută de o delicată spirală florală.
Sophie pornise deja spre ele. Profesorul o urmă cu paşi repezi şi, când ajunseră lângă coloane, o auzi exclamând:
- Da, sunt sigură că le-am mai văzut!
- Nici nu mă îndoiesc, replică el, dar e posibil să le fi văzut în altă parte.
- Cum adică?
- Aceste două coloane constituie cea mai "copiată" structură arhitectonică la nivel mondial. Există replici ale lor în lumea întreagă.
- Replici ale Capelei Rosslyn? întrebă ea cu un aer sceptic.
- Nu. Ale coloanelor. Îţi aminteşti ce ţi-am spus mai devreme, că însăşi capela este o copie a Templului lui Solomon? Aceşti pilaştri sunt replici fidele ale celor care se aflau odinioară acolo. Acesta - arătă el spre coloana din stânga - se numeşte Boaz, sau "Coloana Arhitectului". Celălalt este numit Jachin sau "Coloana Ucenicului". De fapt, absolut toate templele masonice din lume au doi pilaştri ca aceştia.
Langdon îi explicase deja despre strânsele relaţii istorice dintre templieri şi societăţile secrete masonice din ziua de azi, ale căror grade inferioare - Ucenic, Calfă şi Maestru - datează de pe vremea primilor templieri. Ultimul poem al lui Jacques Sauniere se referea clar la Maeştrii Masoni care decoraseră Capela Rosslyn. De asemenea, amintea de cupola centrală a capelei, pe care erau sculptate forme ce reprezentau stele şi planete.
- Nu am fost niciodată într-un templu masonic, spuse Sophie fără a-şi lua ochii de la cei doi pilaştri. Sunt sigură că am văzut coloanele acestea aici.
Se întoarse apoi spre vasta întindere a capelei, căutând parcă un element care să declanşeze altă amintire.
Ceilalţi turişti se pregăteau să părăsească locaşul şi ghidul se apropie de ei, cu acelaşi surâs plăcut întipărit pe chip. Era un tânăr drăguţ, de aproape treizeci de ani, cu accent scoţian şi păr blond-roşcat.
- Mă pregătesc să închid pe ziua de azi. Vă pot ajuta să găsiţi ceva?
"Ce-ai zice de Sfântul Graal?" îşi spuse profesorul.
- Codul! izbucni Sophie pe neaşteptate. E un cod aici!
Ghidul părea încântat de entuziasmul ei:
- Într-adevăr, doamnă!
- Este pe plafon, adăugă ea, întorcându-se spre zidul zidul din partea dreaptă. Undeva... acolo!
Zâmbetul de pe buzele ghidului se lăţi:
- Să înţeleg că aţi mai fost la Rosslyn?
"Codul", îşi spuse Langdon. Uitase de el. Unul dintre numeroasele mistere ale capelei era întruchipat de o arcadă din care ieşeau în relief sute de blocuri de piatră, formând o bizară suprafaţa cu multe faţete. Pe fiecare bloc de piatră era gravat un simbol, aparent la întâmplare, care crea un cifru de proporţii uriaşe. Unele opinii susţineau că acest cod revela intrarea în camera secretă de sub capelă. Altele considerau că dezvăluie adevărata legendă a Graalului.
Oricum, nu mai conta; criptografii se străduiseră vreme de secole întregi să-l descifreze, dar nu izbutiseră. Trustul Rosslyn oferea şi astăzi o generoasă recompensă celui care ar fi reuşit să-i perceapă semnificaţia secretă, însă codul rămânea în continuare un mister.
- Voi fi fericit să vă arăt...
Sophie nu mai auzi restul cuvintelor.
"Primul meu cod", îşi spuse pornind singură, ca în transă, spre arcadă.
Îi dăduse caseta lui Langdon, aşa că, pentru moment, izbuti să uite de Sfântul Graal, de Le Prieure de Sion şi de toate necunoscutele zilei de ieri. Când ajunse sub arcada boltită şi văzu simbolurile gravate, amintirile îi reveniră în valuri. În mod ciudat, rememorarea primei sale vizite aici aduse cu ea şi o neaşteptată tristeţe.
Era doar o copilă pe atunci... la vreun un an după moartea celor dragi.
Bunicul o adusese în Scoţia pentru o scurtă vacanţă şi, înainte de a se întoarce la Paris, veniseră să vadă Capela Rosslyn. Era seara, târziu, şi capela fusese închisă. Dar ei mai rămăseseră înăuntru.
- Acum putem merge acasă, grand-pere? îl rugase ea, obosită.
- Imediat, draga mea, imediat, îi răspunse bunicul pe un ton melancolic. Mai am doar un singur lucru de făcut aici. Ce-ai zice daca m-ai aştepta în maşină?
- Eşti ocupat iar cu lucruri de-ale oamenilor mari?
El încuviinţase:
- Voi termina repede. Promit!
- Pot să rezolv din nou codul de pe arcadă? A fost distractiv.
- Nu ştiu. Eu trebuie să ies puţin. N-o să-ţi fie frică aici înăuntru, singură?
- Sigur că nu! spuse ea, jignită. Nici măcar nu s-a întunecat!
- Foarte bine, atunci, zâmbise bunicul şi o condusese spre arcada pe care i-o arătase puţin mai devreme.
Sophie se aşezase imediat pe pardoseală, întinzându-se cu faţa în sus şi lăsându-şi privirile să rătăcească peste mozaicul de piatră.
- Am să dezleg codul înainte de a te întoarce tu!
- Atunci, hai să ne luăm la întrecere, îi răspunse el, după care se aplecase, o sărutase pe frunte şi pornise spre una dintre uşile laterale. Voi fi chiar aici, afară. Las uşa deschisă! Dacă ai nevoie de mine, strigă-mă!
Sophie rămăsese întinsă pe podea, privind în sus, spre arcadă. Îşi simţea pleoapele grele şi, după câteva minute, simbolurile de deasupra începuseră să se înceţoşeze. Apoi dispăruseră complet.
Când se trezise, pardoseala de piatră era rece sub ea.
- Grand-pere!
Nu-i răspunsese nimeni. Se ridicase şi îşi scuturase praful de pe haine. Uşa laterală era încă deschisă şi prin ea zărise cerul aproape întunecat. Ieşind, îl văzuse pe bunicul ei stând pe veranda unei case de piatră, chiar în spatele bisericii. Vorbea încet cu o persoană ce se întrezărea vag prin uşa cu plasă.
- Grand-pere! strigase din nou.
El se întorsese şi-i făcuse un semn cu mâna, să-l mai aştepte încă puţin. Apoi îi mai spusese câteva cuvinte persoanei dinăuntru, îi aruncase o sărutare din vârful degetelor şi venise spre Sophie, cu ochii înlăcrimaţi.
- De ce plângi, grand-pere?
O luase în braţe şi o strânsese la pieptul lui:
- Oh, Sophie, noi doi ne-am luat adio de la multă lume anul acesta. E greu.
Fetiţa se gândise la accident, la mama şi la tatăl ei, la bunica şi la frăţiorul cel mic.
- Şi acum ai spus adio unei alte persoane?
- Unei dragi prietene pe care o iubesc foarte mult, îi zise el cu emoţie în glas. Şi mi-e teamă că n-am s-o mai văd multă vreme de acum înainte.
Alături de ghid, Langdon cercetă din priviri zidurile capelei, temându-se că ajunseseră într-un punct mort. Sophie se îndepărtase pentru a studia codul acela din piatră şi-i lăsase lui caseta din lemn de trandafir, a cărei hartă către Graal părea să nu le fie însă de niciun ajutor. Deşi poemul lui Sauniere indica limpede Capela Rosslyn, el, unul, nu ştia ce anume ar trebui să facă acum. Poemul amintea de "paloş şi potir", însă în jur nu se zărea nimic asemănător.
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte.
Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi."
În mod cert, un alt aspect al acestui mister rămăsese neelucidat.
- N-aş vrea să fiu indiscret, spuse ghidul în timp ce privea caseta din mâna lui Langdon. Dar... pot să vă întreb de unde aveţi cutia aceasta?
Profesorul râse cu jumătate de gură:
- E o poveste extrem de lungă.
Tânărul ezită, fără a-şi lua ochii de la casetă:
- Mi se pare foarte ciudat, reluă el, dar bunica mea are o cutie exact ca aceasta - o casetă de bijuterii. Lemn de trandafir identic lustruit, aceeaşi roză incrustată... chiar şi balamalele par la fel.
Profesorul era sigur că ghidul se înşală. Dacă exista o casetă unică în lume, aceasta de aici trebuia să fie - confecţionată special pentru cheia de boltă a Stăreţiei.
- Cutiile pot părea similare, dar...
Uşa laterală se închise cu un bufnet sonor.
Sophie ieşise fără un cuvânt şi, cu paşi uşori, se apropia de o casă alăturată. Langdon privi în urma ei. "Unde se duce?" De când ajunseseră aici, se purta cam ciudat.
- Ştiţi a cui este casa aceea? îl întrebă el pe ghid.
Tânărul încuviinţă, părând la fel de mirat de comportamentul lui Sophie:
- Este rectoratul capelei. Acolo locuieşte custodele, care este totodată, preşedintele Trustului Rosslyn şi, aş putea adăuga, bunica mea.
- Bunica dumneavoastră este preşedinta Trustului Rosslyn?
Ghidul înclină din cap afirmativ:
- Eu locuiesc împreună cu ea la rectorat, o ajut la întreţinerea capelei şi ofer explicaţii vizitatorilor. Am locuit aici de când mă ştiu. Bunica practic m-a crescut acolo.
Îngrijorat pentru Sophie, Langdon porni spre uşă, ca s-o strige. Dar după numai câţiva paşi se opri brusc. Cuvintele tânărului îi răsunau straniu în minte.
”Bunica m-a crescut.”
Privi spre Sophie, afară, și apoi îşi întoarse ochii spre caseta pe care o ţinea în mână. "Imposibil!" Încet, cu mişcări lente, se întoarse spre tânărul ghid:
- Spuneaţi că bunica dumneavoastră are o casetă exact ca aceasta?
- Aproape identică.
- Ştiţi cumva de unde o are?
- Bunicul a confecţionat-o. El a murit când eu eram foarte mic, dar bunica încă mai vorbeşte şi astăzi despre el. Spune că avea o îndemânare fantastică şi că îi plăcea să construiască tot felul de lucruri.
Uluit, Langdon încercă să cuprindă cu mintea inimaginabila reţea de conexiuni care începea să se lege.
- Spuneaţi că aţi fost crescut de bunica dumneavoastră. Vă pot întreba ce anume s-a întâmplat cu părinţii dumneavoastră?
Ghidul îi aruncă o privire surprinsă:
- Au murit când eu eram mic. În aceeaşi zi cu bunicul meu, adaugă el după o scurtă pauză.
Profesorul îşi simţi inima bătând frenetic.
- Într-un accident de maşină?
Uimirea din ochii măslinii ai tânărului ajunse la cote maxime:
- Da, într-un accident de maşină. Aproape întreaga mea familie a murit în ziua aceea. Mi-am pierdut bunicul, părinţii şi...
Ghidul ezită o clipă, plecându-şi ochii în podea:
- Şi sora, sfârşi Langdon în locul lui.
Pe faleză, casa de piatră era exact aşa cum şi-o amintea ea. Începuse să se însereze şi clădirea părea că emană o aură caldă, ademenitoare. Mirosul de pâine proaspăt coaptă răzbătea prin uşa deschisă, iar în ferestre strălucea o lumină aurie. Când se apropie, Sophie auzi dinăuntru un hohot înfundat.
Prin uşa de plasă, zări o femeie în vârstă. Stătea cu spatele spre ea, dar se vedea că plânge. Bătrâna avea un păr bogat, argintiu, care-i stârni lui Sophie amintiri ciudate.
Urcă încet treptele verandei. Femeia strângea în mâini fotografia unui bărbat, iar degetele ei îi atingeau faţa cu o duioasă tristeţe.
Era un chip pe care Sophie îl cunoştea bine.
"Grand-pere!"
Era evident că vestea morţii lui, cu o seară în urmă, ajunsese până la ea.
O scândură scârţâi sub picioarele ei şi femeia se întoarse încet, iar ochii ei trişti o zăriră.
Sophie dădu să fugă, dar ceva o ţintui locului. Bătrâna aşeză uşor fotogrtafia pe masă şi, fără a-şi lua privirea de la ea, se apropie de uşa cu plasă.
O veşnicie păru că se scurge în vreme ce ele rămaseră nemişcate, privindu-se în ochi, despărţite doar de plasa subţire. Apoi, aidoma unui val de mare ce-şi strânge încet forţele, expresia femeii se transformă, trecând de la incertitudine la uluire... la speranţă... şi, în cele din urmă, la o imensă bucurie.
Dând uşa de perete, ieşi în prag, întinse braţele şi cuprinse între palmele moi obrajii încremeniţi ai lui Sophie:
- Oh, copilul meu drag... uită-te la tine!
Deşi n-o recunoscuse, Sophie ştia cine e femeia. Încercă să spună ceva, dar abia mai reuşea să respire.
- Sophie... hohoti bătrâna, sărutându-i fruntea.
- Dar..., bâigui ea cu vocea sugrumată, grand-pere mi-a spus că aţi...
- Ştiu.
Femeia îi cuprinse umerii cu palmele ei calde şi o învălui cu o privire familiară:
- Bunicul tău şi cu mine am fost obligaţi să spunem multe minciuni. Am procedat așa cum am considerat că e bine. Îmi pare rău. A fost pentru siguranța ta, prințesă.
Ultimul cuvânt îi aminti imediat e bunicul ei, care îi spusese astfel vreme de mulţi ani. Sunetul vocii lui părea să răsune acum prin vechile ziduri de la Rosslyn, prin pământ, până în străfundurile necunoscute, de sub biserică.
Femeia îşi aruncă braţele în jurul ei, cu lacrimile care-i curgeau şiroaie pe obraji.
- Bunicul tău şi cu mine am vrut atât de mult să-ţi spunem adevărul! Dar între voi doi situaţia era dificilă. El s-a străduit. Sunt atât de multe de explicat! Atât de multe!
O sărută pe frunte încă o dată şi îi şopti la ureche:
- Gata cu secretele, prinţesă! A venit vremea să afli adevărul despre familia noastră.
Sophie şi bunica ei stăteau îmbrăţişate pe treptele verandei, când tânărul ghid se apropie în fugă, cu privirea plină de speranţă şi de neîncredere:
- Sophie?
Printre lacrimi, ea înclină din cap şi se ridică. Nu-i recunoştea chipul, dar în clipa în care se strânseră unul la pieptul celuilalt, simţi puterea sângelui care-i curgea prin vene... acelaşi sânge în trupul amândurora.
Când Langdon traversă peluza pentru a li se alătura, Sophie nici nu-şi mai putea imagina cum, cu numai o zi în urmă, se simţise atât de singură pe lume.
Iar acum, în acest loc străin, alături de trei oameni pe care abia dacă-i cunoştea, era, în sfârşit, acasă.
123.
Noaptea se așternuse peste Rosslyn.
Robert Langdon stătea singur pe veranda casei de piatră, ascultând cu plăcere vocile vesele ce răzbăteau din spatele uşii de plasă. Ceaşca de cafea tare, braziliană, din care sorbea încet izbutise să-l învioreze, dar ştia că efectul e doar temporar; oboseala pe care o resimţea era mult prea puternică, pătrunzându-i până în suflet.
- Ai ieşit fără să te aud, şopti o voce în spatele lui.
Se întoarse. Bunica lui Sophie apăruse în prag, iar părul ei argintiu scânteia în lumina lunii. Numele ei - cel puţin de douăzeci şi opt de ani încoace - era Marie Chauvel.
Langdon îi surâse:
- M-am gândit că familia dumneavoastră are nevoie de puţină intimitate.
Prin fereastră o zări pe Sophie care stătea de vorbă cu fratele ei.
Marie se aşeză lângă el.
- Domnule Langdon, când am aflat că Jacques a fost ucis, mi-a fost o teamă cumplită pentru Sophie. În seara asta, văzând-o în pragul casei mele, mi s-a luat de pe inimă o piatră uriaşă. Nici nu ştiu cum v-aş putea mulţumi îndeajuns.
Profesorul nu avea idee ce ar putea să îi răspundă. Deşi încercase să se retragă, pentru a le oferi răgazul de a vorbi singure, Marie îl rugase să rămână şi să asculte.
"Soţul meu a avut încredere în dumneata, domnule Langdon; de aceea, am şi eu."
Iar el rămăsese, aşezat alături de Sophie, şi ascultase mut de uimire în vreme ce Marie le povestea. Aproape incredibil, părinţii lui Sophie erau descendenţi ai Merovingienilor - urmaşi direcţi ai lui Iisus Hristos şi ai Mariei Magdalena.
Pentru a nu risca în zadar, strămoşii lor îşi schimbaseră numele de familie, renunţând la Plantard şi Saint-Clair.
Copiii lor întruchipau însăşi viţa regală şi de aceea erau îndeaproape vegheaţi de Stăreţie. Când părinţii lui Sophie muriseră într-un accident de maşină ale cărui cauze rămăseseră încă neelucidate, Stăreţia se temuse ca identitatea lor fusese descoperită.
- Bunicul tău şi cu mine, explică Marie eu vocea sugrumată de durere, am fost puşi în situaţia de a lua o hotărâre chiar în clipa în care am fost anunţaţi. Maşina părinţilor tăi tocmai fusese găsită în râu. Întreaga noastră familie - inclusiv voi, cei doi nepoţi - ar fi trebuit să se afle în seara aceea în maşină. Din fericire, ne-am răzgândit în ultimul moment şi aşa se face că părinţii tăi au plecat singuri. Când am aflat vestea accidentului, n-am ştiut ce să credem... dacă a fost, cu adevărat, un accident. Ştiam însă că trebuie să ne protejăm nepoţii şi am procedat aşa cum am crezut noi că e bine. Jacques a declarat la poliţie că în maşină ne aflam deopotrivă eu şi fratele tău, dar că trupurile noastre au fost, probabil, duse de curent. Apoi, cu ajutorul Stăreţiei, am intrat într-un con de umbră. Fiind o personalitate cunoscută, Jacques nu şi-a permis luxul de a dispărea şi el. Ni s-a părut firesc ca tu, Sophie, fiind cea mai mare, să rămâi alături de el, în Paris, aproape de Stăreţie şi de protecţia pe care ea ţi-o putea asigura.
Brusc, vocea i se frânse, transformându-i-se într-o şoaptă abia auzită:
- Despărţirea familiei a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată. Eu şi Jacques ne vedeam foarte rar, şi totdeauna în cea mai mare taină... sub protecţia Stăreţiei. Există unele ceremonii pe care confreria ţine încă să le îndeplinească fără greş.
Langdon ştia că povestea nu se încheia aici, dar era totodată conştient de faptul că ar fi fost o indiscreţie din partea lui să mai asculte, aşa că ieşise din încăpere.
Acum, privind turlele capelei, simţea încă frustrarea misterului ei nerezolvat. "Se află oare Graalul aici, la Rosslyn? Şi dacă da, unde sunt paloşul şi potirul menţionate de Sauniere în poemul său?"
- Iau eu asta, spuse Marie, întinzând mâna spre el.
- Oh, mulţumesc, spuse el, înmânându-i ceaşca.
- Mă refeream la obiectul din cealaltă mână, domnule Langdon.
Coborându-şi privirea, profesorul îşi dădu seama că avea încă la el papirusul lui Sauniere. Îl scosese din criptex încă o dată, sperând că poate de data aceasta va observa ceva ce îi scăpase înainte.
- Desigur, vă rog să mă scuzaţi.
Marie îl privi uşor amuzată şi luă hârtia:
- Cunosc un bancher din Paris care aşteaptă probabil cu nerăbdare să recupereze caseta aceea din lemn de trandafir. Andre Vernet a fost un foarte bun prieten de-al lui Jacques, în care soţul meu avea încredere deplină. Andre ar fi fost dispus să facă orice pentru a respecta dorinţa lui Jacques de a proteja această casetă.
"Inclusiv să mă împuşte pe mine", îşi spuse Langdon în sinea lui, hotărât să nu mai amintească faptul că îi spărsese bietului om nasul. Gândul la Paris îi readuse în memorie pe cei trei seneşali ucişi cu o seară în urmă.
- Şi Le Prieure? Ce se va întâmplă cu ea acum?
- Rotiţele s-au pus deja în mişcare, domnule Langdon. Confreria a rezistat secole de-a rândul, aşa că va trece şi peste acest impas. Totdeauna există oameni gata să preia frâiele şi să reclădească totul.
Profesorul bănuia însă că bunica lui Sophie era profund implicată în operaţiunile Stăreţiei. La urma urmei, femeile făcuseră totdeauna parte din confrerie; patru Mari Maeştri fuseseră femei. Seneşalii erau, de obicei, aleşi din rândurile bărbaţilor, dar femeile deţineau un rol mult mai important şi puteau accede la cea mai înaltă funcţie, de pe orice treaptă ierarhică practic.
Gândul îi zbură la Leigh Teabing şi la discuţia din Westminster Abbey. Totul părea acum pierdut undeva, în trecut, cu mulţi ani în urmă.
- Biserica a exercitat presiuni asupra lui Jacques Sauniere pentru a nu dezvălui documentele Sangreal în Ziua de Apoi?
- Doamne, nu! Ziua de Apoi nu-i decât o scorneală a unor minţi bolnave. Nu există nimic în doctrina confreriei care să identifice o dată anume pentru revelarea Graalului. De fapt, confreria a susţinut totdeauna că adevărul despre Graal nu ar trebui niciodată dezvăluit.
- Niciodată?
Langdon era înmărmurit.
- Misterul şi miraculosul ne hrănesc sufletul, domnule Langdon, nu Graalul în sine. Frumuseţea Graalului rezidă în spiritul său eteric. Pentru unii, continuă Marie Chauvel ridicându-şi privirea spre turlele Capelei Rosslyn, Graalul e o cupă care le-ar putea oferi viaţa fără de sfârşit. Pentru alţii, e doar căutarea unor documente pierdute şi a unui vechi mister. Iar pentru majoritatea, bănuiesc că Graalul este, pur şi simplu, o idee luminoasă... o comoară mirifică, de neatins, care - chiar şi în lumea nebună de azi - ne inspiră şi ne îmboldeşte.
- Dar dacă documentele Sangreal rămân ascunse, adevărul despre Maria Magdalena va pieri pentru totdeauna.
- Oare? Priveşte în jurul dumitale! Povestea ei e spusă în artă, în muzica, în zeci de cărţi. În fiecare zi, tot mai des. Roata se învârteşte, începem să sesizam pericolele istoriei noastre... şi ale drumului autodistructiv pe care am pornit. Începem să ne recunoaştem nevoia de a readuce la viaţă sacrul feminin. Aminteai la un moment dat, adăugă ea după o pauză, că scrii o carte drespre simbolistica sacrului feminin, nu-i aşa?
- Într-adevăr.
- Sfârşeşte acea carte, domnule Langdon. Îngână-i melodia. Lumea are nevoie de trubaduri moderni.
Profesorul rămase tăcut, împovărat de greutatea cuvintelor ei. Undeva, în noapte, luna plină răsărea deasupra copacilor. Întorcându-se spre Rosslyn, Langdon resimţi o dorinţă copilărească de a-i pătrunde secretele. "Nu întreba", îşi spuse. "Nu e momentul acum."
Privi papirusul din mâna Mariei şi apoi îşi îndreptă din nou ochii spre capelă.
- Întreabă-mă, domnule Langdon, surâse ea. Ţi-ai câştigat acest drept.
El simţi cum obrajii îi iau foc.
- Ai vrea să afli dacă Graalul e ascuns aici, la Rosslyn.
- Îmi poţi spune?
Marie oftă, mimând exasperarea.
- De ce oare bărbaţii nu pot lăsa, pur şi simplu, Graalul să odihnească în pace?
Apoi izbucni în râs, evident amuzată:
- De ce crezi că s-ar afla aici?
Langdon arătă spre hârtia din mâna ei.
- Poemul se referă explicit la Rosslyn, dar menţionează ceva despre un paloş şi un potir veghind asupra Graalului. Eu n-am văzut aici niciun simbol care să amintească de ele.
- Paloşul şi potirul.... Dar cum arată ele, de fapt?
Profesorul îşi dădu seama că Marie îl tachinează, dar intră în joc, descriindu-i pe scurt cele două simboluri.
O expresie vagă de recunoaştere pâlpâi în ochii ei:
- Ah, da, fireşte. Paloşul simbolizează elementul masculin. Cred că este reprezentat aşa, am dreptate?
Şi, cu arătătorul de la mîna dreaptă, schiţă un triunghi în palma stângă.
- Da, îi confirma profesorul.
Marie desenase forma "închisă", mai rar folosită, a lamei, dar el văzuse simbolul reprezentat în ambele feluri.
- Iar triunghiul inversat, continua ea, desemnează potirul, adică tot ceea ce este feminin.
- Exact!
- Şi dumneata susţii că, printre sutele de simboluri existente aici, la Rosslyn, aceste două forme nu apar nicăieri?
- Eu nu le-am văzut.
- Dar dacă ţi le voi arata, eşti de acord să mergi pe urmă sa te odihneşti?
Înainte ca el să apuce să îi răspundă, Marie Chauvel coborâse treptele verandei şi se îndreptă spre capelă. Langdon o urmă cu paşi repezi.
Intrând în clădire, bătrâna aprinse luminile şi făcu semn spre pardoseală.
- Iată, domnule Langdon. Paloşul şi potirul.
Profesorul privi cu atenţie piatra tocită a podelei. Era goală.
- Dar nu e nimic aici...
Marie oftă şi începu să parcurgă cunoscutul traseu săpat în pardoseală de paşii miilor de turişti, acelaşi pe care îl văzuse el străbătut de grupul de vizitatori de mai devreme. Treptat, privirea i se focaliză şi, în cele din urmă, distinse uriaşul simbol gravat în piatră, însă nu părea deloc mai lămurit.
- Păi, asta este steaua lui Da...
Dar se întrerupse brusc, mut de uimire:
"Paloşul şi potirul. Îmbinate într-un simbol unic. Steaua lui David... uniunea perfectă a femininului cu masculinul... Pecetea lui Solomon... ce desemna locul Sfintei Sfintelor, locul în care se credea că sălăşluiesc divinitatea masculină şi cea feminină - Yahve şi Shekina."
Abia după un minut izbuti să-şi găsească cuvintele:
- Aşadar, poemul chiar se referă la Rosslyn. Explicit. Fără dubii.
- Aşa se pare, surâse ea.
Langdon simţi un fior de gheaţă pe şira spinării:
- Aşadar Sfântul Graal se află în încăperea secretă de sub noi?
Marie izbucni în râs.
- Doar spiritul său. Una dintre cele mai vechi misiuni ale confreriei a fost aceea de a readuce într-o zi Graalul pe pământul natal al Franţei, unde să poată odihni în pace, pentru totdeauna. Vreme de secole, relicva a fost mutată de colo-colo, din motive de securitate. Când a devenit Mare Maestru, Jacques şi-a făgăduit să-i redea demnitatea pierdută, readucând-o în Franţa şi construindu-i un loc de veci potrivit pentru o regină.
- Şi a reuşit?
Expresia de pe chipul ei deveni brusc serioasă.
- Domnule Langdon, ţinând seama de ajutorul dat familiei mele în seara asta şi în calitatea mea de custode al Trustului Rosslyn, îţi pot spune cu certitudine că Graalul nu se mai află aici.
Profesorul simţi că e momentul să insiste:
- Dar cheia de boltă ar trebui să indice locul în care Sfântul Graal este ascuns acum! De ce sugerează Rosslyn?
- Poate că nu i-ai înţeles dumneata foarte bine semnificaţia. Nu uita, Graalul poate fi înşelător! Ca şi răposatul meu soţ, de altfel!
- Dar nici nu ar putea fi mai clar de atât! ripostă el. Ne aflăm deasupra unei încăperi subterane sub semnul paloşului şi al potirului, sub o boltă înstelată, înconjuraţi de arta Maeştrilor Masoni. Totul se referă aici la Rosslyn!
- Bine, lasă-mă să văd şi eu poemul acela misterios.
Marie desfăşură papirusul şi citi versurile cu voce tare:
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte.
Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi,
Învăluită în a maeştrilor străveche arta.
Sub ceruri înstelate, în fine, odihneşte."
Când sfârşi de citit, tăcu preţ de câteva clipe. Apoi, un zâmbet îi lumină chipul:
- Aah, Jacques!
- Înţelegi ce vrea să spună? întrebă Langdon cu o undă de speranţă în glas.
- Aşa cum demonstrează pardoseala capelei, lucrurile simple pot fi percepute în mai multe moduri.
Profesorul se strădui să priceapă. Totul la Jacques Sauniere părea a avea duble înţelesuri, însă el nu reuşea să desluşească aici nimic.
Marie căscă, obosită:
- Domnule Langdon, îţi voi face o mărturisire. Niciodată nu am ştiut unde se află Graalul în prezent. Dar, evident, am fost căsătorită cu un om extrem de influent şi... intuiţia mea feminină nu cred că dă greş.
Langdon dădu să spună ceva, dar ea continuă:
- Îmi pare rău că, după atîtea eforturi, vei pleca de aici fără a avea un răspuns satisfăcător. Şi totuşi, ceva îmi spune că, în cele din urmă, vei găsi ceea ce cauţi. Într-o bună zi, vei înţelege. Şi atunci, adăugă ea cu un surâs, am încredere că vei şti să păstrezi secretul.
Dincolo de uşă se auzi zgomotul unor paşi:
- Aţi dispărut amândoi la un moment dat, spuse Sophie.
- Eu tocmai plecam, îi răspunse bunica, apropiindu-se de ea. Noapte bună, prinţesă! Nu-l ţine treaz pe domnul Langdon până târziu, în noapte.
Apoi, sărutând-o pe frunte, intră în casă.
Când rămaseră singuri şi Sophie se întoarse spre el, în ochii ei se citea o adâncă emoţie:
- Nu mă aşteptam la un asemenea sfârşit.
"Iar eu nici atât", se gândi Langdon. Era evident că veştile primite în seara aceasta îi schimbaseră viaţa pentru totdeauna.
- Te simţi bine? A fost cam prea mult, deodată.
Ea îi surâse, împăcată:
- Acum am o familie. Acesta e noul început de la care vreau să pornesc. Cine suntem şi de unde venim - voi vedea mai târziu, în timp.
El nu îi răspunse.
- Mai rămâi cu noi puţin? ntrebă ea. Măcar câteva zile?
Nimic nu şi-ar fi dorit mai mult, dar oftă adânc şi îi spuse:
- Sophie, acum ai nevoie să petreci puţin timp cu familia ta. Eu mă întorc la Paris mâine dimineaţă.
Îl privi dezamăgită, dar ştia că are dreptate. Mult timp, niciunul dintre ei nu rosti niciun cuvânt. În cele din urmă, ea îi luă mâna şi, împreună, ieşiră din capelă, apropiindu-se de marginea falezei. În faţa lor se întindea molcom peisajul scoţian, argintat de lumina lunii filtrate printre nori.
Nemişcaţi, mână-n mână, fără a rosti un cuvânt, îşi lăsară privirile să rătăcească în zare, străduindu-se amândoi să-şi alunge oboseala.
Pe boltă, începuseră să apară stelele, iar spre vest un punct de lumina licărea mai intens decât toate celelalte. Langdon surâse în momentul în care îl văzu. Era Venus. Zeiţa privea în jos, spre Pământ, cu eterna ei lumină caldă.
Aerul se răcorise şi o adiere proaspătă cobora dinspre coline. Într-un târziu, Langdon se întoarse spre ea. Stătea cu ochii închişi, iar pe buze îi flutura un zâmbet împăcat. El însuşi îşi simţea pleoapele din ce în ce mai grele. Fără tragere de inimă, îi strânse uşor degetele în palma lui.
- Sophie!
Încet, deschise ochii şi se întoarse spre el. Chipul ei avea o frumuseţe stranie în lumina lunii.
- Bună! surâse somnoroasă.
Langdon simţi o tristeţe apăsătoare la gândul că a doua zi se va întoarce la Paris fără ea.
- Probabil că am să plec înainte ca tu să te trezeşti, îi spuse, străduindu-se să-şi alunge nodul din gât. Îmi pare rău, nu mă pricep la...
Sophie ridică braţul şi-i cuprinse obrazul în palma ei caldă. Apoi, aplecându-se spre el, îl sărută pe celălalt obraz:
- Când te voi mai vedea?
Langdon se clătină pentru o clipă, pierdut ochii ei:
- Când?
Oare ea ştia cât de mult se întreba şi el acelaşi lucru?
- Păi, luna viitoare voi susţine o conferinţă în Florenţa. Voi fi acolo o săptămână întreagă şi nu voi avea prea multe lucruri de făcut.
- Asta e o invitaţie?
- Ne vom desfăta în lux. Mi-au rezervat o cameră la Brunelleschi.
Sophie îi zâmbi jucăuş:
- Presupui cam multe, domnule Langdon!
El se crispă, dându-şi seama cum sunaseră cuvintele lui:
- Ceea ce voiam să spun, de fapt...
- Nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să ne întâlnim la Florenţa, Robert. Cu o singură condiţie însă, adaugă ea pe un ton serios. Fără muzee, fără biserici, fără morminte, artă şi relicve.
- În Florenţa? Timp de o săptămână? Dar nu vom avea nimic altceva de făcut!
Sophie se aplecă spre el şi-l sărută din nou, de aceasta dată pe buze.
Trupurile lor se atinseră, la început uşor, apoi mai strâns, lipite unul de altul.
Când se despărţiră, ochii ei licăreau încărcaţi de promisiuni:
- Bine, bâigui Langdon. Atunci, aşa rămâne.
Epilog
Robert Langdon se trezi cu o tresărire. Visase! Pe halatul de baie de la capătul patului erau brotade trei cuvinte: "HOTEL RITZ PARIS". Prin jaluzele se filtra o rază slabă de lumină.
"Se înserează sau se luminează de ziuă?"
În aşternut era cald şi bine. Dormise două zile aproape fără întrerupere. Se ridică uşor în capul oaselor şi îşi dădu seama ce anume îl trezise... un gând straniu şi tulburător.
Zile de-a rândul încercase să-şi pună ordine în gânduri şi în avalanşa de informaţii care îl bombardase, însă acum în minte îi stăruia o idee căreia nu-i dăduse atenţie înainte.
"Să fie oare posibil?"
Rămase nemişcat ceva vreme.
Coborî din pat şi intră în cabina de duş, lăsând jetul de apă să-i maseze umerii. Gândul acela nu-i dădea însă pace.
"Imposibil!"
Douăzeci de minute mai târziu, ieşea din hotel, în Place Vendome. Se însera.
După două zile de somn, era năuc, şi totuşi mintea lui dădea dovadă de o luciditate stranie. Îşi promisese că se va opri în holul hotelului pentru a-şi limpezi gândurile cu o cafe au lait, dar se pomeni, parcă fără voia lui, ieşind direct pe uşa principală.
Porni spre est, pe Rue des Petits Champs, încercând să-şi stăpânească fiorii de emoţie. Coti pe Rue Richelieu şi imediat simţi parfumul dulce al iasomiei din grădinile Palais Royal.
Îşi continuă drumul până când zări ceea ce căuta: celebra galerie regală - o întindere lucioasă din marmura neagră. Ajungând în dreptul ei, studie atent suprafaţa pe care păşi. În numai câteva secunde, găsi elementul despre a cărui existenţă ştia deja - o serie de medalioane de bronz încastrate în sol, formând o linie perfect dreaptă. Fiecare disc avea doisprezece centimetri în diametru şi era gravat cu literele N şi S.
"Nord şi sud."
Se întoarse spre sud şi privi traseul format de medalioane, apoi porni de-a lungul său, fără a-şi lua ochii de la pavaj. Trecând pe lângă Comedie Francaise, depăşi un alt disc de bronz. "Da!"
Străzile Parisului - aflase el cu mulţi ani în urmă - erau decorate cu 135 de astfel de medalioane încrustate în pavajul trotuarelor, în cel al curţilor sau direct pe carosabil, străbătând oraşul de la nord la sud. Odată urmase această linie pornind de la Sacre-Coeur, peste Sena, până la vechiul Observator Astronmic.
Acolo descoperise adevărata semnificaţie a traseului.
"Cel dintâi prim meridian al Pământului. Prima longitudine zero a lumii. Vechea Linie a Rozei din Paris!"
Acum, străbătând rapid Rue de Rivoli, ştia că nu mai are mult până la destinaţia finală:
"Graalul Sfânt sub vechiul Roslin zăboveşte."
Revelaţiile se succedau în valuri. Faptul că Sauniere folosise vechea ortografiere, Roslin în loc de Rosslyn... paloşul şi potirul... mormântul învăluit în străvechea artă a maeştrilor...
"De aceea a vrut custodele să stea de vorbă cu mine? Am sesizat adevărul chiar fără a-mi da seama?"
Începu să alerge, simţind parcă Linia Rozei sub tălpi, atrăgându-l către destinaţia finală. Când pătrunse în întunecatul tunel al Pasajului Richelieu, avu impresia că părul de pe ceafă i se face măciucă de emoţie şi entuziasm. Ştia că la capătul acestui tunel se înalţă cel mai misterios dintre monumentele Parisului - conceput şi comandat în anii 1980 de "Sfinxul" însuşi - preşedintele Francois Mitterand, omul despre care se spunea că se mişcă în cercuri secrete, omul a cărui moştenire lăsată Parisului era un loc pe care Langdon îl vizitase cu numai câteva zile în urmă.
"Într-o altă viaţă."
Cu un ultim elan, ajunse la capătul tunelului, pătrunse în incinta deja familiară şi se opri brusc. Cu răsuflarea tăiată, îşi îndreptă privirea lent, parcă nevenindu-i să creadă, spre structura transparentă din faţa lui.
"Piramida de la Luvru."
Lucea tainic în întuneric.
O admiră doar pentru o clipă; de fapt, era mai interesat de ceea ce se afla la dreapta lui. Întorcându-se, porni iar pe traseul invizibil al vechii Linii a Rozei, traversă curtea şi se apropie de Carrousel du Louvre - uriaşul inel de iarbă mărginit de un gard viu tuns scurt - odinioară locul în care se desfăşurau festivalurile şi ceremoniile de celebrare a naturii... riturile de venerare a zeiţei şi a fertilităţii.
Păşind peste gardul viu, în cercul de iarbă, Langdon avu impresia că pătrunde într-o altă lume. Acest loc sacru era marcat acum de unul dintre cele mai neobişnuite monumente ale oraşului. Chiar în centrul său, despicând solul aidoma unui hău de cristal, se deschidea uriaşa piramidă inversată din sticlă, pe care o văzuse cu câteva nopţi în urmă.
La Pyramide Inversee.
Tremurând, se apropie şi privi prin sticlă, în subteranele vastului complex al Luvrului, ce dormita învăluit într-o lumina de chihlimbar. Încercă să-şi concentreze privirea nu pe masiva piramidă inversată, ci pe ceea ce se afla sub ea. Acolo, pe podeaua încăperii de dedesubt, se zărea o structură minusculă... o structură despre care amintise în manuscrisul său.
Cuprins de fiorii incredibilei posibilităţi ce i se deschidea în faţă, îşi ridică din nou ochii spre Luvru, simţind parcă uriaşa clădire învăluindu-l... zeci de kilometri de culoare ce adăposteau cele mai preţioase opere de artă ale lumii.
Da Vinci... Botticelli...
"Învăluită în a maeştrilor străveche artă."
Fremătând, mai privi o dată spre încăperea de dedesubt şi spre structura aceea minusculă.
"Trebuie să cobor acolo!"
Ieşind din cercul de iarbă, o luă la fugă spre intrarea principală în muzeu.
Ultimii vizitatori părăseau clădirea, ieşind în şir indian.
Năpustindu-se prin uşa batantă, coborî scara spiralată, în măruntaiele piramidei. Aerul era mai rece aici. Când ajunse jos, pătrunse în lungul tunel ce se întindea pe sub curtea interioară, spre piramida inversată.
La capătul lui se deschidea o încăpere largă. Chiar în faţă, deschizându-se de sus, lucea piramida inversată - un contur din sticlă în formă de V.
"Potirul!"
Privirea lui Langdon îi urmă muchiile până la vârful ce cobora la nici doi metri de podea. Acolo, chiar sub ea, se afla structura aceea minusculă.
O piramidă în miniatură! De nouăzeci de centimetri înălțime. Singurul element construit la scară mică în tot acest complex colosal.
În manuscrisul său, în capitolul dedicat vastei colecţii de artă închinate divinităţii feminine, Langdon amintise în treacăt despre această piramidă modestă. "Structura miniaturală pare că străpunge pardoseala asemenea unui vârf de aisberg - piscul unei uriaşe incinte piramidale, îngropată dedesubt ca o tainică încăpere ascunsă."
Învăluite în lumina palidă din demisol, cele două piramide aproape că se atingeau, perfect aliniate una în prelungirea celeilalte.
Potirul deasupra. Paloşul dedesubt.
"Cu paloşul şi potirul veghind ale ei porţi."
Profesorul auzea aievea cuvintele Mariei Chauvel: "Într-o bună zi, vei înţelege."
Stătea sub străvechea Linie a Rozei, înconjurat de lucrările de artă ale celor mai de seamă maeştri ai lumii. "Ce loc ar fi putut fi mai aproape de inima lui Sauniere?"
Acum, în sfârşit, avea senzaţia că înţelege adevărata semnificaţie a versurilor Marelui Maestru. Ridicând încet ochii, privi prin acoperişul de sticlă, spre cerul plin de stele.
"Sub ceruri înstelate, în fine, odihneşte."
Aidoma unor şoapte fantomatice în întuneric, cuvinte de mult uitate îi veniră în minte: "Căutarea Sfântului Graal este, de fapt, năzuinţa de a îngenunchea în faţa osemintelor Mariei Magdalena. Un pelerinaj şi o rugăciune la picioarele celei ostracizate."
Copleşit de un val de pios respect, Robert Langdon căzu în genunchi.
Pentru o clipă, i se păru că aude vocea unei femei... înţelepciunea veacurilor trecute... care-i şoptea din adâncurile pământului.
SFÂRȘIT
