7.
- Nu știu - poate 15.
- Nu mai mare?
- Nu. Nu cred. Jack, trebuie să mă crezi - nu aveam nicio idee că lucrurile astea se petreceau la mine în casă. Cel puțin, nu la început. Îmi pare rău. Îți cer iertare ție și familiei tale.
- Și mie îmi pare rău, Campion.
Am continuat de-a lungul șirului.
- În toate aceste 12 fotografii făcute acum cinci ani, fratele meu, care în primele nu avea mai mult de 15 ani, este călărit de un bărbat mult mai vârstnic.
- Soțul meu, Barry Neubauer, a spus ea, arătând spre bărbatul care strângea brațele unui scaun vechi la fel de tare cum îl strângea pe Peter în fotografii.
Am trecut de câteva fotografii, apoi ne-am oprit amândoi în fața ultimei din șir.
Peter și Barry erau însoțiți de un al treilea bărbat de vârstă mijlocie, care purta la gât o zgardă de câini cu ținte, prinsă de o lesă foarte puternică.
- Bărbatul în patru labe, am spus. Sunt aproape sigur că-l știu de undeva.
- Fără îndoială, a răspuns Campion. E Robert Crassweller Junior, procurorul general al Statelor Unite.
Capitolul 106
Am condus-o pe Campion înapoi în boxa martorilor. Arăta mai tânără și mai relaxată. Renunțase chiar să mai cerșească priviri aprobatoare sau dezaprobatoare de la Barry. Sau, mă rog, cum se numea ceea ce primea de la el.
- Te simți bine? am întrebat-o.
- Da. Mai departe.
Am arătat spre peretele cu fotografii.
- În afară de chipuri și trupuri, mai recunoști și altceva în fotografii?
- Camerele. Fotografiile au fost dăcute toate în casa noastră. Am crescut în ea. Casa de pe plajă este în proprietatea familiei mele de aproape o sută de ani.
- Camere diferite sau aceleași? am întrebat.
- În general diferite.
- Un lucru pe care nu-l înțeleg, am spus, este unde s-a ascuns fotograful.
- Depinde de fotografie, dar putea să stea în mai multe locuri. Sunt multe unghere și crăpături. E o casă mare și veche.
- Dar cum știa unde să se ascundă și să revină în acel loc de mai multe ori fără să fie reperat?
Am auzit un zgomot în spatele meu și când m-am întors să văd ce este, Neubauer, care dărâmase masa din talaș cu o izbitură puternică, se târa pe podea spre nevasta lui.
În timp ce Fenton și Hank s-au repezit la el, ceva negru zbură prin încăpere, lăsând o urmă întunecată pe perete la 15 centimetri de capul lui Campion. Era pantoful stâng al Stellei Fitzharding.
- Soțul și prietena dumitale par destul de siguri că dumneata erai cea care îi ajuta pe șantajiști, doamnă Neubauer, am spus.
Scăpată nevătămată din ambele atacuri, Campion stătea în boxă calmă ca la început.
- Într-adevăr, a spus.
- Vă șantajați propriul soț, doamnă Neubauer? am întrebat-o. Dar în calitate de asociat cu drepturi depline la compania Mayflower, dumneavoastră aveați mai multe de pierdut decât el.
- Cred că va trebui să cădem de acord, Jack, că există lucruri mai importante decât banii. La început, voiam doar să am dovezi, a explicat Campion. Să știu ce se întâmplă în casa care aparținuse familiei mele timp de un secol. Însă apoi n-am putut rezista ideii de a-l vedea pe soțul meu dându-se de ceasul morții.
- Peter n-a știut de șantaj, nu-i așa?
- Nu ar fi fost niciodată de acord. Nu-l ura suficient de mult pe Barry. Peter nu ura pe nimeni cu excepția lui însuși. Ăsta era defectul lui cel mai încântător.
- Nu ar fi fost mai simplu să divorțați de soțul dumneavoastră?
- Mai simplu, poate, dar nu și mai înțelept. După cum ați avut ocazia să vedeți și dumneavoastră, când soțul meu se supără, oamenii încep să fie aduși de valuri la țărm.
Mi-am astupat gura cu o mână și am respirat adânc. Apoi am pus următoarea întrebare, una esențială.
- Poate de aceea aveai nevoie de fotografii și mai incriminatoare decât acelea de pe pereți, Campion?
A înțepenit.
- Nu sunt sigură că înțeleg, a spus, plimbându-și nervos degetele pe amuleta neagră de cristal de la gât.
M-am apropiat de Campion.
- Ba cred că înțelegi. Una este să-l surprinzi pe Barry făcând sex cu minori, fete și băieți. Dar dacă, de exemplu, ai avea fotografii cu el comițând o crimă? Nu de aceea i-ai întins lui Peter o capcană?
- Nu știam că Barry avea de gând să-l omoare pe Peter în acea noapte. Cum aș fi putut ști?
- Bineînțeles că știai. Tocmai ai afirmat că: „Atunci când Barry se supără, oamenii încep să fie aduși de valuri la țărm”. De fapt, l-ai trimis pe Sammy să imortalizeze crima.
- Dar nu există nicio fotografie! s-a apărat ea. N-am nicio fotografie!
Am ridicat un plic.
- Dar eu am, Campion. Am fotografiile chiar aici.
Capitolul 107
Toate tehnicile de pledoarie pe care am încercat atât de mult să le stăpânesc m-au părăsit într-o fugă frenetică și generatoare de neliniște.
Am deschis repede plicul, în loc să storc momentul de toată încordarea lui. Inima îmi spărgea pieptul. Toate simțurile îmi erau ascuțite ca briciul.
Am luat câteva fotografii din plic.
Am aruncat o privire rapidă fotografiilor, apoi le-am lipit de perete alături de celelalte. Erau probabil ultimele șapte poze pe care le făcuse Sammy și lucrurl cel mai îngrozitor era faptul că într-un fel se putea sune că erau capodoperele lui.
Toate erau făcute pe orizontal, 48/56, și erau atât de negre și de întunecoase, pe cât de luminoasă era pornografia lui. Lipite de perete într-un șir în zigzag, arătau mai puțin a fotografii și mai mult a tablouri expresioniste cu vâtejuri violente de furie, frică și moarte.
Iată, puteam vedea cadranul estompat al ceasului Cartier al lui Neubauer în timp ce flutura un ciomag spre gâtul lui Peter.
Și iată, în timp ce alte două umbre voinice răsuceau la spate mâinile lui Peter, am depistat fulgerele argintii ale cataramei mocasinilor lui Neubauer, în timp ce-l lovea pe Peter în coaste.
Iată și o figură pe jumătate scufundată în umbră - dar mi-am dat seama că era Frank Volpi. A mințit spunând că nu luase parte, dar, bineînțeles, de ce să nu mintă? Toți ceilalți o făcuseră.
Ultima fotografie era cea mai groaznică. Am trântit-o pe perete și am privit lentilele aparatului lui Molly focalizând-o. Știam că mi se va întipări pe retină pentru totdeauna.
În momentul în care fusese făcută această fotografie probabil că o rază pătrunsese prin nori. Cum Peter zăcea frânt la picioarele ucigașilor săi, fața îi fusese luminată pentru câteva secunde.
Semăna cu o față luminată de lumânare din tablourile lui Carvaggio, fața unui bărbat tânăr conștient că acelea erau ultimele secunde din viață și că nimeni nu avea să vină să-l salveze. Groaza din ochii lui era copleșitoare și, chiar dacă mai văzusem fotografia, a trebuit să întorc privirea.
- Există vreun sfârșit pentru această mascaradă fără rușine? a urlat Montrose. În toate aceste fotografii, nu se poate distinge decât o singură figură, aceea a victimei.
- Procurorul să se apropie de boxă, a cerut Macklin. Imediat.
Când am ajuns acolo, era mai furios decât îl văzusem vreodată.
- Montrose are dreptate. Fotografiile astea nu ajută cu nimic și știi asta. Ce naiba faci, Jack? Ai într-adevăr ceva de spus?
- La dracu cu Montrose. Și cu Neubauer. Și la dracu și cu tine.
Am scuipat repede cuvintele. Apoi am început să plâng. N-am mai putut rezista.
- Nu-mi pasă dacă fotografiile astea pot constitui poze. Îl arată pe Peter bătut cu bestialitate pe o plajă de Neubauer și două gorile, dintre care una-i Volpi. Dacă trebuie să am imaginea asta în cap toată viața de-acum înainte, atunci și ei s-o aibă. Peter nu s-a sinucis, nu s-a înecat - a fost omorât, Mack. Asta spun fotografiile.
Macklin s-a aplecat și mi-a luat fața plânsă în palmele lui uriașe. A strâns-o puternic ca și cum ar fi încercat să oprească o rană din sângerat.
- Jack. Ascultă la mine, a spus cu un zâmbet înduioșător. Faci o treabă foarte bună, chiar mai mult de-atât. Nu lăsa lucrurile să-ți scape de sub control, acum, fiule. Ai ceva cu care să-i termini pe acești nenorociți? Te rog să-mi spui că ai, Jack.
Capitolul 108
Când eu și cu Peter eram copii, tata ne-a spus o poveste despre un șobolan uriaș care intrase în apartamentul lor din Hells Kitchen. Era o dimineață friguroasă de decembrie. Mama, care era însărcinată cu mine, stătea într-o cafenea pe partea cealaltă a străzii.
Tatăl meu a împrumutat o lopată de la administrator și a urcat înapoi cele cinci etaje pentru confruntarea cu șobolanul.
L-a găsit în sufragerie la capătul camerei tip vagon, săpând în perete în încercarea de a-și croi drum afară. Era de dimensiunile unei pisici, cântărea pe puțin cinci kilograme și avea o piele lucioasă portocaliu-maronie.
Învârtind lopata, tata s-a retras într-un colț. Șobolanul a încercat să treacă de el, făcând piruete când la stânga, când la dreapta, dar când a văzut că totul era în zadar și-a dezvelit dinții și a așteptat. Când tata l-a lovit cu lopata ca un jucător profesionist de baseball, șobolanul s-a agățat de el!
Cu o răsucire disperată, tata l-a făcut să zboare prin aer ca o minge cenușie și îmblănită de softball. Șobolanul s-a izbit de perete suficient de tare încât să dărâme jumătate din cărțile de pe rafturi. Tata abia a avut timp să răscucească din nou lopata că șobolanul a și zburat înapoi spre el. Iar l-a lovit cu lopata.
Șobolanul s-a prăbușit.
Tata l-a făcut să zboare prin aer de două ori înainte de a-l omorî.
Când l-am chemat pe Barry Neubaer la boxă, m-a privit în felul în care probabil îl privise șobolanul pe tatăl meu în acea dimineață de iarnă.
Și a rămas nemișcat.
- Vrei să joc pe scena ta, nu? a sâsâit. În cazul ăsta va trebui să mă târăști până la ea. Dar asta n-ar da prea bine la televizor, nu-i așa, istețule?
- Am fi încântați să te târâm până acolo, a spus Macklin, coborând de pe platforma lui. Să fiu al naibii dacă n-am s-o fac singur.
După ce ne-am asigurat că mâinile și picioarele îi erau legate trainic de scaun, eu și Mack ne-am așezat de o parte și de alta. L-am ridicat în aer.
În momentul în care nu a mai simțit pământul sub picioare, a început să se zbată în legături mai rău ca Mudman în momentele dinaintea morții. Până să-l ducem în boxă, fața și părul i se năclăiseră de sudoare. În spatele ochelarilor cu rame de metal, pupilele i se micșoraseră ca două ace de gămălie.
- Ce mai aveți să ne arătați, domnule procuror? a întrebat cu un scrâșnet furios și strident.
Era același ton superior pe care-l folosea cu servitorii acasă.
- Alte fotografii murdare? Care dovedesc ce? Că imaginile fotografice pot fi măsluite pe computer? Hai să fim serioși, Jack, trebuie să vii cu ceva mai tare de atât.
Ultimul zâmbet zeflemitor era pe cale să-i înflorească pe buze, când se auzi un ciocănit în ușa din fundul sălii.
- De fapt, chiar am altceva să-ți arăt. Și iată că tocmai sosește.
Capitolul 109
Privindu-și nervos picioarele, cum ar fi făcut oricine s-ar fi trezit traversând o încăpere lungă, privit de jumătate din America, Pauline și-a făcut drum încet până în față.
Nu m-am putut împiedica să fiu foarte mândru de ea. Îndurase alături de mine până la capăt.
Când a ajuns aproape de mine, mi-a întins o bucată de hârtie. Am citit-o cu inima cât un purice. Scria East Hampton, L.A., Manhattan - 1996.
Apoi, pentru că așa i-a venit, bănuiesc, m-a sărutat blând pe obraz și s-a așezat lângă Marci.
- Există un lucru pe care mi-ar plăcea să-l clarificăm, i-am spus lui Neubauer, arătând spre fotografiile de pe perete. Nu ți-a cerut nimeni niciodată să folosești un prezervativ?
Crăpăturile subțiri ale ochilor lui se îngustară și mai mult.
- Aha, deci transformi toată treaba într-un clip social în folosul comunității? Le-am spus că nu aveau de ce să se teamă. Mi-am făcut teste tot timpul.
- Înțeleg. În consecință, i-ai mințit pe acești oameni.
Ochii lui Neubauer se înnegurară și mai mult și și-a răsucit gâtul spre mine.
- Ce naiba tot spui acolo?
- Spun că ai ascuns adevărul. Ceea ce se numește minciună. I-ai mințit pe oamenii ăștia. Pe nevasta ta, pe Tricia Powell, pe familia Fitzgarding. Pe fratele meu.
- Nu ești în toate mințile! Oricine te vede își dă deama. Este absurd. Ești nebun.
- Îți amintești probele de sânge pe care vi le-am luat când ați venit? Pe ale tale le-am testat de HIV.
- Ce spui? a mugit Neubauer.
- Ești seropozitiv, domnule Neubauer. Le-am repetat de trei ori. Domnule judecător, Poporul oferă acest raport de laborator drept Proba Poporului D.
- Nu aveai niciun drept, a scrâșnit el, smucindu-se atât de violent încât aproape că era să cadă de pe platformă.
- Ce contează dacă aveam sau nu dreptul? Dacă tot zici că te testezi tot timpul, te-am scutit de deranj.
- Nu este o crimă să fii bolnav, a spus Neubauer.
- Nu, dar este o crimă să îți expui în cunoștință de cauză partenerii la infecția HIV.
- N-am știut că sunt seropozitiv până în acest moment, a spus Neubauer.
- Bănuiesc că asta ar fi putut fi posibil, dacă nu am fi găsit în sângele tău urme de Zidovudin - un medicament care se administrează în tratamentul pacienților infectați cu HIV. Apoi am căutat în arhivele tale farmaceutice. Poporul oferă aceste arhive drept Proba Poporului E. Nu aveam niciun drept să facem asta, dar l-ai omorât pe fratele meu, așa că n-am mai stat pe gânduri. Am aflat că ți s-au prescris rețetele cu Zidovudin în East Hampton, Los Angeles și Manhattan. Și asta din 1996.
Neubauer tremura din tot corpul. Nu voia să mai audă nimic.
Montrose era în genunchi, strigând obiecții pe care Mack le respingea.
Cei doi Fitzharding și Tricia Powell țipau la Neubauer. La fel făcea și Frank Volpi, care a trebuit ținut în frâu de Hank și de Fenton.
- Ordine! a strigat Mack din scaun. Am zis ordine!
- Te-ar surprinde să afli că în ultimele două săptămâni am continuat, am căutat și am găsit 12 oameni din fotografiile existente pe perete și în acest plic. Asta nu-l include și pe fratele meu, pe care probabil l-a infectat. Șapte dintre ei au fost găsiți seropozitivi.
Marci a manevrat camera în jurul lui Neubauer. Vorbindu-i, priveam în lentila obiectivului.
- Domnule judecător, Poporul oferă acum șapte declarații sub jurământ a șapte indivizi care, bazându-se pe coroborarea în timp a rezultatelor de laboratoor, toți cred că au fost infectați de Barry Neubauer. Ce-i mai important, toți afirmă în depoziții că Neubauer i-a mințit în legătură cu infectarea lui cu virusul HIV.
- Totul nu-i decât minciună, a continuat Neubauer să strige la mine.
Nu-și putea controla deloc tremurul corpului.
- Fă-l să înceteze cu minciunile astea despre mine, Bill!
M-am îndreptat încet spre Barry Neubauer. Întotdeauna fusese atât de infatuat și de sigur pe el. Nu credea că cineva putea să-l atingă în vreun fel. Era deștept, era bogat, era directorul general al unei corporații importante, deținea oameni. Numai că acum, ochii lui întunecați arătau la fel de condamnați ca ai lui Peter pe plajă în acea noapte.
- În statul New York, expunerea conștientă a unei persoane la virusul HIV este considerată crimă de gradul I. Se pedepsește cu până la 12 ani de închisoare. Asta pentru fiecare om infectat. 12x12 duce la 144 de ani în închisoare. Mie-mi convine.
Eram față în față cu javra.
- Fratele meu nu era perfect; dar cine este? Dar era un om bun, un frate bun. Peter nu a făcut niciodată rău nimănui. L-ai omorât. Nu o pot dovedi, dar, oricum, te-am prins, nenorocitule. Ce zici despre asta?
M-am ridicat în picioare și m-am adresat camerei lui Molly pentru ultima oară.
- POPORUL CONTRA LUI BARRY NEUBAUER, am spus, și-a încheiat pledoaria. S-o ștergem de-aici.
Capitolul 110
Era aproape ora cinci după-amiaza când Fenton și Hank i-au condus pe invitații noștri spre ușa de la ieșire și le-au dat drumul.
- Mergeți și înmulțiți-vă, a spus Fenton.
Un moment am rămas toți clipind în lumina aurie din East End, neștiind întocmai ce să facem în continuare.
Cei doi Fitzharding, Campion și Tricia Powell s-au dus cu pași șovăitori până la capătul verandei. Erau tăcuți, legănându-și picioarele peste margine, cu ochii privind în gol spre nisipurile nepăsătoare. Frank Volpi se clătina amețit, undeva lângă cei patru.
- Doamne, a spus Pauline, arată ca niște muncitori cu ziua așteptând să-i ia careva cu mașina și să-i ducă acasă. Poate că într-adevăr hainele îi fac pe bărbați și pe femei. Trebuie să reconsider lucrurile.
Bill Montrose stătea singur pe verandă cam la trei metri depărtare de ceilalți. Priponit încă de vechiul scaun de plajă, Barry Neubauer stătea exact în locul în care Fenton și Hank îl abandonaseră după ce-l căraseră afară din casă. Ochii abia i se mișcau. Nimeni nu veni să-i vorbească, nici măcar avocatul lui.
- Iată o imagine plăcută, a remarcat Pauline. Barry Neubauer singur și zdrobit. Am s-o țin minte pentru vreo zi ploioasă.
Le-am dat lui Marci, Fenton și Hank costume de baie, prosoape și papuci de plajă. Apoi i-am trimis să hoinărească în direcții diferite, aidoma unor turiști în vacanță zăpăciți de soare.
De vreme ce nu apăruseră niciodată la televizor, nu exista nicio modalitate prin care putea fi demonstrată implicarea lor, cu excepția depozițiilor ostaticilor. Mizam pe faptul că aveau să fie prea proecupați de propriile probleme ca să-mi mai bată capul și cu cei trei.
Molly și-a scos camera în șosea și a căutat punctul cel mai avantajos pentru a filma scena finală. Eu, Pauline și Mack stăteam jos la marginea terasei, departe de invitații noștri. Eram la fel de confuzi și de istoviți ca și ei.
Ne sprijineam mai mult unul de altul decât de zidul casei. Ne-am lăsat răsfățați de soare.
- Te iubesc, Pauline, a spus Mack, rupând tăcerea.
- Și eu la fel, a răspuns Pauline, prea obosită să-și mai ridice capul de la pieptul meu.
Mi-am dres vocea ostentativ, până când Mack a adăugat.
- Nu fi urâcios, Jack.Și la tine ținem destul de mult.
După ceva timp, Mack s-a ridicat cu un oftat și s-a îndreptat spre Tricia Powell. A căutat în tașca ei, de unde a scos un Nokia cromat. Tânăra era prea obosită ca să riposteze.
- Nu-ți face griji, Trish, a spus Mack,e interurban. Are cineva ceva de zis înainte ca lucrurile să scape de sub control? a întrebat, după ce s-a întors.
- Mulțumesc, am spus. N-aș fi putut să o scot la capăt fără tine. N-aș fi reușit nimic. Vă iubesc pe amândoi.
- Dorește cineva să adauge ceva ce noi nu știm? a răspuns Mack când s-a așezat din nou alături de noi. În regulă, atunci.
Mack a apăsat tastele mici și cauciucate ale telefonului cu degetele lui enorme, apoi a zâmbit cu încântare exagerată când acesta a început să sune.
- Amărâtul chiar funcționează. Aici a Mack Mullen, i-a spus celui care ridicase receptorul la secția de poliție. Eu, nepotul meu și minunata lui iubită suntem aici împreună cu familia Neubauer, cei doi Fitzharding și alți câțiva dintre cei pe care îi iubim cel mai mult pe fața acestui pământ. Ne întrebam dacă ați dori să treceți pe aici. Ah, încă un lucru. Nimeni nu e rănit și nimeni nu e înarmat. Nu e nevoie de acțiuni prostești. Vă vom însoți în liniște.
Apoi a trântit clapa telefonului care s-a închis ca o scoică și l-a azvârlit în nisip.
- Ar trebui interzise chestiile astea.
Cinci minute mai târziu, aproximativ o sută de polițiști și agenți federali răcneau urcând strada principală din Montauk în mașinile lor marcate și nemarcate, printre sirenele care se tânguiau de parcă anunțau sfârșitul lumii.
Deoarece elicopterele pazei de coastă au ajuns acolo imediar după ei, nu am auzit nimic când au venit să ne aresteze.
EPILOG
Capitolul 111
Trecuseră aproape cinci luni. Eu, Pauline și Macklin ședeam în colțul îndepărtat al unui bar numit Piața Foley. Sorbeam niște beri Guinness negre. Cu excepția barmanului și a unei pisici albe, localul era gol. Așa sunt multe baruri la 11 dimineața, până și în inima New Yorkului.
- Să dea Domnul să putrezească în închisoare, a spus Macklin, lansându-și toastul favorit încă de la începutul verii.
Se părea că asta avea să i se întâmple lui Barry Neubauer. Primul lui proces pentru omucidere abia începuse. Și mai erau încă 12 care așteptau pe rol.
Și, acum urmează partea cea mai bună.
Ca să fie înlăturată suspiciunea că Neubauer ar putea fugi din țară, era obligat să își petreacă nopțile și weekendurile în cea mai mare închisoare din New York - Rikers Island - până avea să fie consemnat și ultimul verdict în cazul lui. Valoarea acțiunilor de la compania Mayflower scăzuse la mai puțin de doi dolari.
Barry Neubauer era terminat.
Cât despre noi trei, această zi avea să fie probabil ultima noastră zi de sorbit Guinness în libertate pentru ceva timp.
Avocatul nostru, Joshua Epstein, același tip care o reprezenta și pe Molly, refuzase să bea cu noi un pahar înainte să ne îndreptăm spre tribunal. Deja ne pregătise - nu credea că șansele noastre erau din cale-afară de mari.
Mack era tulburat. Era adevărat, avea 87 de ani. Spunea că vrea să dea o petrecere de Memorial Day care să umple locul vacant din calendarul monden al celor din Hampton.
- Vreau să dau o petrecere adevărată, s-a confesat el, ștergându-și spuma de pe buze. Ceva ce îi va face pe ăia care merg la zaiafeturile lui Puff Daddy să le considere foarte plictisitoare în comparație cu ce am să organizez eu.
- Sunt alături de tine, Macklin, a spus Pauline.
- Nu vreau să fiu primul care sparge petrecerea, le-am spus amândurora, dar e timpul să mergem. Ne așteaptă un proces.
- Prefer acest loc, a spus Mack și a rânjit ca un nebun ce era.
- Hai să înfruntăm și muzica, am răspuns.
Capitolul 112
Apropiindu-ne, eu, Pauline și Mack, de treptele Curții Districtuale din Piața Foley, ne-am întâlnit cu teribil de nervosul nostru avocat și o mare de reporteri, ale căror flash-uri, microfoane și obiective se îngrămădeau peste baricadele alb-albastre ridicate de poliție.
- Clienții mei nu au nimic de declarat, a spus Josh, împingând cu mâna hoardele de presari și aruncându-ne mie și lui Mack o privire severă.
Apoi Josh ne-a condus pe treptele aspre de calcar până la intrare, unde am trecut de detectorul de metale și am ajuns la lift.
Am urcat cu liftul în tăcere până la etajul 23. Când ușile ascensorului s-au deschis, Mack și-a dres glasul.
- Cum spunea și acel bătrân irlandez, Benjamin Franklin: „Trebuie să rămânem împreună, dacă nu, aproape sigur ne vor lega unul câte unul”.
Sala de tribunal a onorabilului James L. Blake nu arăta câtuși de puțin ca tribunalul nostru popular de pe promonitoriul din Montauk. Ca tavane de zece metri, mobilier de mahon și bănci pentru public, aducea mai degrabă cu Old Whalers Church din Sag Harbor.
Ne-am așezat la masa apărării în timp ce Josh se conversa pe șoptite cu procurorul adjunct, căruia îi fusese alocat cazul nostru.
Îmbrăcat într-un costum gri, cu cămașă cu butni albi și cravată de mătase cu roșu și albastru, procurorul adjunct Arthur Marshall era o persoană rezonabilă, deși severă. Era hotărât să își exercite „discreția acuzatoare” strict după litera manualului emis de Departamentul de Justiție.
În urmă cu trei luni, fuseserăm acuzați de tentativă de răpire, precum și de răpirea efectivă a lui Barry Neubauer, Campion Neubauer, William Montrose, Tom Fitzharding, Stella Fitzharding, Tricia Powell și Frank Volpi. La acel moment, știusem că nu ar fi avut niciun sens să trecem printr-un proces; fiecare dintre noi știa prea bine ce făcea și de ce.
Când am intrat în boxa acuzaților, judecătorul Judge Blake ne-a anunțat prețul pe care urma să-l plătim pentru dreptatea făcută lui Peter:
- Pe puțin 20 de ani!
Venise momentul.
- Toată lumea în picioare! o ordonat grefierul, în momentul în care onorabilul James L. Blake a intrat în sala de judecată.
Mulțimea din „strane” s-a ridicat în timp ce bătrânul judecător își târșâia picioarele pe scări până la bancă, târâindu-și roba neagră pe podea în spatele lui. Părea aproape la fel de bătrân ca și Mack și cu un caracter la fel de dificil. S-a așezat și a aruncat o privire asupra sălii de judecată.
- Stați jos, a mârâit el.
- Statele Unite contra Jack Mullen, Macklin Reid Mullen și Pauline Grabowski, a strigat grefierul. Urmează sentința.
Capitolul 113
- Acuzarea e pregătită? a întrebat judecătorul.
- Da, onorată instanță, a răspuns Marshall, ridicându-se în picioare.
- Apărarea?
- Suntem pregătiți, onorată instanță, a spus Josh, cu urechile cam roșii.
- În cazul ăsta, luați loc, domnilor, a spus judecătorul. Se pare că vom sta ceva timp aici.
Josh și Arthur Marshall s-au privit și s-au așezat.
- Am fost peste măsură de tulburat de faptele acuzaților în acest caz, la fel ca de fiecare dată când am de a face cu un caz penal, a început judecătorul Blake. Și nu doar din cauza naturii faptei, o dezgustătoare privare de libertate exercitată asupra unor persoane, ci din cauza trecutului inculpaților.
Tânărul domn Mullen a absolvit recent una dintre cele mai prestigioase facultăți de drept din țară, unde a avut privilegiul de a sta în preajma unor eminenți dascăli ai legii.
Domnișoara Grabowski a activat în ultimii zece ani ca detectiv particular, fiind angajat al uneia dintre cele mai solide firme de avocatură din oraș. A depus mărturie, chiar în această sală de judecată, de nenumărate ori și a lucrat cu cei mai buni profesioniști ai noștri.
Cât despre bătrânul domn Mullen, ați venit în această țară căutând bunăstare pentru dumneavoastră și familia dumneavoastră. Cea mai mare parte a perioadei adulte v-ați petrecut-o muncind din greu. Este adevărat, ați suferit o imensă pierdere prin moartea tragică a nepotului dumneavoastră, însă asta nu vă poate scuza comportamentul.
Când judecătorul s-a oprit o clipă pentru a-și trage sufletul, Mack a profitat de ocazie pentru a murmura o veche rugăciune irlandeză.
Pentru prima oară, Pauline avea un aer speriat. I-am strâns mâna. O iubeam pe această femeie. Nu-mi puteam imagina viața fără ea.
- Cât despre reprezentantul autorităților, aici de față. tânărul domn Marshall, continuă judecătorul, arătând cu capul în direcția procurorului, și despre șeful său, procurorul Lily Grace Ducker, domniile lor au recomandat, cu infinită compasiune, pedeapsa minimă posibilă din punct de vedere legal, 20 de ani, dat fiind că acuzații nu au niciun fel de cazier judiciar. După o lungă și atentă analiză, mă tem că voi declina generoasa ofertă a autorităților. Dar înainte de asta, vreau să fac câteva comentarii asupra consecințelor colaterale ale faptelor inculpaților.
După cum toate părțile inculpate sunt la curent, ca rezultat direct al investigațiilor și expertizelor efectuate de inculpați la așa-zisul proces, domnul Barry Neubauer, principala victimă în cazul de față, a fost acuzat în 12 spețe separate de omucidere și, chiar în clipa de față, se află în plin proces la tribunal penal din New York.
După cum a anunțat procurorul Drucker, FBI investighează în prezent faptele lui William Montrose, în conexiune cu acuzațiile potrivit cărora ar fi comis sperjur și ar fi intimidat un martor - dr. Jane Davis - la ancheta asupra morții lui Peter Mullen, ca rezultat direct al acțiunilor inculpaților.
Domnul și doamna Fitzharding au părăsit jurisdicția acestei Curți, refuzând să sprijine Curtea în prezenta investigație.
Detectivul Frank Volpi a fost arestat recent în cazul uciderii lui Sammy Giamalva, aici, în Manhattan. Este, de asemenea, suspect în cazul uciderii lui Peter Mullen.
Judecătorul s-a mai uitat o dată la sala de judecată.
- Sunt vremuri grele pentru sistemul justiției penale din această țară. Recentele verdicte date în așa-zise cazuri notorii au dus la concluzia, larg împărtășită, că în această țară există dreptate doar pentru cei bogați și celebri, care își permit să o cumpere.
Prezidez acest tribunal de 44 de ani, și mărturisesc că nu am fost niciodată așa de scârbit de felul cum este administrată justiția în această țară așa cum sunt astăzi. Acestea fiind spuse, iată verdictul meu.
Nu se auzea nici musca în sala de judecată.
Unghiile Paulinei îmi intraseră în carne. Macklin mă ținea de cealaltă mână.
- Tribunalul decide să invoce Jurispudența Federală 5K1, punctul 1. Această secțiune, doamnelor și domnilor reprezentanți ai presei, permite Curții să aplice cea mai blândă sentință acelor inculpați a căror cooperare cu autoritățile a dus la investigarea și punerea sub acuzație a altor persoane. Dat fiind asistența de calitate pe care inculpații au acordat-o în acest sens, sunt sigur că nu va fi ridicată nicio obiecție din partea autorităților asupra acestei chestiuni. Nu-i așa? a întrebat judecătorul.
- Niciuna, a croncănit Marshall, cu mutra unui țânc care tocmai a fost iertat de o păruială strașnică de către un adult milos.
- Un răspuns bun. Macklin Reid Mullen, Pauline Grabowski, Jack Mullen, curtea că condamnă pe fiecare la 600 de ore de muncă în folosul comunității, pe care le veți executa la Casa de Sprijin Legal Pro Bono pentru Persoanele cu Venituri Modeste, secția pentru condamnați la moarte. De acum încolo, singurele procese în care veți mai fi implicați vor fi cele în care veți acorda asistență inculpaților săraci, amenințați cu pedeapsa cu moartea. Ședința se suspendă.
În timp ce judecătorul a bătut cu ciocănelul în masă și s-a ridicat să coboare scările, asistența a izbucnit în aplauze și urale.
- Fratele tău e mândru de tine, mi-a șoptit Mack la ureche.
În timp ce ne ridicam să ieșim din sala de judecată, braț la braț, un gând mi-a răsărit în minte, o amintire sacră.
Pe vremea când Peter era doar copil, după moartea mamei noastre, se strecura la mine în pat în fiecare noapte.
- Îmi place să aud cum îți bate inima, Jack, spunea el.
Și mie îmi plăcuse cum bătea inima lui Peter. Îmi lipsea.
SFÂRȘIT
Am continuat de-a lungul șirului.
- În toate aceste 12 fotografii făcute acum cinci ani, fratele meu, care în primele nu avea mai mult de 15 ani, este călărit de un bărbat mult mai vârstnic.
- Soțul meu, Barry Neubauer, a spus ea, arătând spre bărbatul care strângea brațele unui scaun vechi la fel de tare cum îl strângea pe Peter în fotografii.
Am trecut de câteva fotografii, apoi ne-am oprit amândoi în fața ultimei din șir.
Peter și Barry erau însoțiți de un al treilea bărbat de vârstă mijlocie, care purta la gât o zgardă de câini cu ținte, prinsă de o lesă foarte puternică.
- Bărbatul în patru labe, am spus. Sunt aproape sigur că-l știu de undeva.
- Fără îndoială, a răspuns Campion. E Robert Crassweller Junior, procurorul general al Statelor Unite.
Capitolul 106
Am condus-o pe Campion înapoi în boxa martorilor. Arăta mai tânără și mai relaxată. Renunțase chiar să mai cerșească priviri aprobatoare sau dezaprobatoare de la Barry. Sau, mă rog, cum se numea ceea ce primea de la el.
- Te simți bine? am întrebat-o.
- Da. Mai departe.
Am arătat spre peretele cu fotografii.
- În afară de chipuri și trupuri, mai recunoști și altceva în fotografii?
- Camerele. Fotografiile au fost dăcute toate în casa noastră. Am crescut în ea. Casa de pe plajă este în proprietatea familiei mele de aproape o sută de ani.
- Camere diferite sau aceleași? am întrebat.
- În general diferite.
- Un lucru pe care nu-l înțeleg, am spus, este unde s-a ascuns fotograful.
- Depinde de fotografie, dar putea să stea în mai multe locuri. Sunt multe unghere și crăpături. E o casă mare și veche.
- Dar cum știa unde să se ascundă și să revină în acel loc de mai multe ori fără să fie reperat?
Am auzit un zgomot în spatele meu și când m-am întors să văd ce este, Neubauer, care dărâmase masa din talaș cu o izbitură puternică, se târa pe podea spre nevasta lui.
În timp ce Fenton și Hank s-au repezit la el, ceva negru zbură prin încăpere, lăsând o urmă întunecată pe perete la 15 centimetri de capul lui Campion. Era pantoful stâng al Stellei Fitzharding.
- Soțul și prietena dumitale par destul de siguri că dumneata erai cea care îi ajuta pe șantajiști, doamnă Neubauer, am spus.
Scăpată nevătămată din ambele atacuri, Campion stătea în boxă calmă ca la început.
- Într-adevăr, a spus.
- Vă șantajați propriul soț, doamnă Neubauer? am întrebat-o. Dar în calitate de asociat cu drepturi depline la compania Mayflower, dumneavoastră aveați mai multe de pierdut decât el.
- Cred că va trebui să cădem de acord, Jack, că există lucruri mai importante decât banii. La început, voiam doar să am dovezi, a explicat Campion. Să știu ce se întâmplă în casa care aparținuse familiei mele timp de un secol. Însă apoi n-am putut rezista ideii de a-l vedea pe soțul meu dându-se de ceasul morții.
- Peter n-a știut de șantaj, nu-i așa?
- Nu ar fi fost niciodată de acord. Nu-l ura suficient de mult pe Barry. Peter nu ura pe nimeni cu excepția lui însuși. Ăsta era defectul lui cel mai încântător.
- Nu ar fi fost mai simplu să divorțați de soțul dumneavoastră?
- Mai simplu, poate, dar nu și mai înțelept. După cum ați avut ocazia să vedeți și dumneavoastră, când soțul meu se supără, oamenii încep să fie aduși de valuri la țărm.
Mi-am astupat gura cu o mână și am respirat adânc. Apoi am pus următoarea întrebare, una esențială.
- Poate de aceea aveai nevoie de fotografii și mai incriminatoare decât acelea de pe pereți, Campion?
A înțepenit.
- Nu sunt sigură că înțeleg, a spus, plimbându-și nervos degetele pe amuleta neagră de cristal de la gât.
M-am apropiat de Campion.
- Ba cred că înțelegi. Una este să-l surprinzi pe Barry făcând sex cu minori, fete și băieți. Dar dacă, de exemplu, ai avea fotografii cu el comițând o crimă? Nu de aceea i-ai întins lui Peter o capcană?
- Nu știam că Barry avea de gând să-l omoare pe Peter în acea noapte. Cum aș fi putut ști?
- Bineînțeles că știai. Tocmai ai afirmat că: „Atunci când Barry se supără, oamenii încep să fie aduși de valuri la țărm”. De fapt, l-ai trimis pe Sammy să imortalizeze crima.
- Dar nu există nicio fotografie! s-a apărat ea. N-am nicio fotografie!
Am ridicat un plic.
- Dar eu am, Campion. Am fotografiile chiar aici.
Capitolul 107
Toate tehnicile de pledoarie pe care am încercat atât de mult să le stăpânesc m-au părăsit într-o fugă frenetică și generatoare de neliniște.
Am deschis repede plicul, în loc să storc momentul de toată încordarea lui. Inima îmi spărgea pieptul. Toate simțurile îmi erau ascuțite ca briciul.
Am luat câteva fotografii din plic.
Am aruncat o privire rapidă fotografiilor, apoi le-am lipit de perete alături de celelalte. Erau probabil ultimele șapte poze pe care le făcuse Sammy și lucrurl cel mai îngrozitor era faptul că într-un fel se putea sune că erau capodoperele lui.
Toate erau făcute pe orizontal, 48/56, și erau atât de negre și de întunecoase, pe cât de luminoasă era pornografia lui. Lipite de perete într-un șir în zigzag, arătau mai puțin a fotografii și mai mult a tablouri expresioniste cu vâtejuri violente de furie, frică și moarte.
Iată, puteam vedea cadranul estompat al ceasului Cartier al lui Neubauer în timp ce flutura un ciomag spre gâtul lui Peter.
Și iată, în timp ce alte două umbre voinice răsuceau la spate mâinile lui Peter, am depistat fulgerele argintii ale cataramei mocasinilor lui Neubauer, în timp ce-l lovea pe Peter în coaste.
Iată și o figură pe jumătate scufundată în umbră - dar mi-am dat seama că era Frank Volpi. A mințit spunând că nu luase parte, dar, bineînțeles, de ce să nu mintă? Toți ceilalți o făcuseră.
Ultima fotografie era cea mai groaznică. Am trântit-o pe perete și am privit lentilele aparatului lui Molly focalizând-o. Știam că mi se va întipări pe retină pentru totdeauna.
În momentul în care fusese făcută această fotografie probabil că o rază pătrunsese prin nori. Cum Peter zăcea frânt la picioarele ucigașilor săi, fața îi fusese luminată pentru câteva secunde.
Semăna cu o față luminată de lumânare din tablourile lui Carvaggio, fața unui bărbat tânăr conștient că acelea erau ultimele secunde din viață și că nimeni nu avea să vină să-l salveze. Groaza din ochii lui era copleșitoare și, chiar dacă mai văzusem fotografia, a trebuit să întorc privirea.
- Există vreun sfârșit pentru această mascaradă fără rușine? a urlat Montrose. În toate aceste fotografii, nu se poate distinge decât o singură figură, aceea a victimei.
- Procurorul să se apropie de boxă, a cerut Macklin. Imediat.
Când am ajuns acolo, era mai furios decât îl văzusem vreodată.
- Montrose are dreptate. Fotografiile astea nu ajută cu nimic și știi asta. Ce naiba faci, Jack? Ai într-adevăr ceva de spus?
- La dracu cu Montrose. Și cu Neubauer. Și la dracu și cu tine.
Am scuipat repede cuvintele. Apoi am început să plâng. N-am mai putut rezista.
- Nu-mi pasă dacă fotografiile astea pot constitui poze. Îl arată pe Peter bătut cu bestialitate pe o plajă de Neubauer și două gorile, dintre care una-i Volpi. Dacă trebuie să am imaginea asta în cap toată viața de-acum înainte, atunci și ei s-o aibă. Peter nu s-a sinucis, nu s-a înecat - a fost omorât, Mack. Asta spun fotografiile.
Macklin s-a aplecat și mi-a luat fața plânsă în palmele lui uriașe. A strâns-o puternic ca și cum ar fi încercat să oprească o rană din sângerat.
- Jack. Ascultă la mine, a spus cu un zâmbet înduioșător. Faci o treabă foarte bună, chiar mai mult de-atât. Nu lăsa lucrurile să-ți scape de sub control, acum, fiule. Ai ceva cu care să-i termini pe acești nenorociți? Te rog să-mi spui că ai, Jack.
Capitolul 108
Când eu și cu Peter eram copii, tata ne-a spus o poveste despre un șobolan uriaș care intrase în apartamentul lor din Hells Kitchen. Era o dimineață friguroasă de decembrie. Mama, care era însărcinată cu mine, stătea într-o cafenea pe partea cealaltă a străzii.
Tatăl meu a împrumutat o lopată de la administrator și a urcat înapoi cele cinci etaje pentru confruntarea cu șobolanul.
L-a găsit în sufragerie la capătul camerei tip vagon, săpând în perete în încercarea de a-și croi drum afară. Era de dimensiunile unei pisici, cântărea pe puțin cinci kilograme și avea o piele lucioasă portocaliu-maronie.
Învârtind lopata, tata s-a retras într-un colț. Șobolanul a încercat să treacă de el, făcând piruete când la stânga, când la dreapta, dar când a văzut că totul era în zadar și-a dezvelit dinții și a așteptat. Când tata l-a lovit cu lopata ca un jucător profesionist de baseball, șobolanul s-a agățat de el!
Cu o răsucire disperată, tata l-a făcut să zboare prin aer ca o minge cenușie și îmblănită de softball. Șobolanul s-a izbit de perete suficient de tare încât să dărâme jumătate din cărțile de pe rafturi. Tata abia a avut timp să răscucească din nou lopata că șobolanul a și zburat înapoi spre el. Iar l-a lovit cu lopata.
Șobolanul s-a prăbușit.
Tata l-a făcut să zboare prin aer de două ori înainte de a-l omorî.
Când l-am chemat pe Barry Neubaer la boxă, m-a privit în felul în care probabil îl privise șobolanul pe tatăl meu în acea dimineață de iarnă.
Și a rămas nemișcat.
- Vrei să joc pe scena ta, nu? a sâsâit. În cazul ăsta va trebui să mă târăști până la ea. Dar asta n-ar da prea bine la televizor, nu-i așa, istețule?
- Am fi încântați să te târâm până acolo, a spus Macklin, coborând de pe platforma lui. Să fiu al naibii dacă n-am s-o fac singur.
După ce ne-am asigurat că mâinile și picioarele îi erau legate trainic de scaun, eu și Mack ne-am așezat de o parte și de alta. L-am ridicat în aer.
În momentul în care nu a mai simțit pământul sub picioare, a început să se zbată în legături mai rău ca Mudman în momentele dinaintea morții. Până să-l ducem în boxă, fața și părul i se năclăiseră de sudoare. În spatele ochelarilor cu rame de metal, pupilele i se micșoraseră ca două ace de gămălie.
- Ce mai aveți să ne arătați, domnule procuror? a întrebat cu un scrâșnet furios și strident.
Era același ton superior pe care-l folosea cu servitorii acasă.
- Alte fotografii murdare? Care dovedesc ce? Că imaginile fotografice pot fi măsluite pe computer? Hai să fim serioși, Jack, trebuie să vii cu ceva mai tare de atât.
Ultimul zâmbet zeflemitor era pe cale să-i înflorească pe buze, când se auzi un ciocănit în ușa din fundul sălii.
- De fapt, chiar am altceva să-ți arăt. Și iată că tocmai sosește.
Capitolul 109
Privindu-și nervos picioarele, cum ar fi făcut oricine s-ar fi trezit traversând o încăpere lungă, privit de jumătate din America, Pauline și-a făcut drum încet până în față.
Nu m-am putut împiedica să fiu foarte mândru de ea. Îndurase alături de mine până la capăt.
Când a ajuns aproape de mine, mi-a întins o bucată de hârtie. Am citit-o cu inima cât un purice. Scria East Hampton, L.A., Manhattan - 1996.
Apoi, pentru că așa i-a venit, bănuiesc, m-a sărutat blând pe obraz și s-a așezat lângă Marci.
- Există un lucru pe care mi-ar plăcea să-l clarificăm, i-am spus lui Neubauer, arătând spre fotografiile de pe perete. Nu ți-a cerut nimeni niciodată să folosești un prezervativ?
Crăpăturile subțiri ale ochilor lui se îngustară și mai mult.
- Aha, deci transformi toată treaba într-un clip social în folosul comunității? Le-am spus că nu aveau de ce să se teamă. Mi-am făcut teste tot timpul.
- Înțeleg. În consecință, i-ai mințit pe acești oameni.
Ochii lui Neubauer se înnegurară și mai mult și și-a răsucit gâtul spre mine.
- Ce naiba tot spui acolo?
- Spun că ai ascuns adevărul. Ceea ce se numește minciună. I-ai mințit pe oamenii ăștia. Pe nevasta ta, pe Tricia Powell, pe familia Fitzgarding. Pe fratele meu.
- Nu ești în toate mințile! Oricine te vede își dă deama. Este absurd. Ești nebun.
- Îți amintești probele de sânge pe care vi le-am luat când ați venit? Pe ale tale le-am testat de HIV.
- Ce spui? a mugit Neubauer.
- Ești seropozitiv, domnule Neubauer. Le-am repetat de trei ori. Domnule judecător, Poporul oferă acest raport de laborator drept Proba Poporului D.
- Nu aveai niciun drept, a scrâșnit el, smucindu-se atât de violent încât aproape că era să cadă de pe platformă.
- Ce contează dacă aveam sau nu dreptul? Dacă tot zici că te testezi tot timpul, te-am scutit de deranj.
- Nu este o crimă să fii bolnav, a spus Neubauer.
- Nu, dar este o crimă să îți expui în cunoștință de cauză partenerii la infecția HIV.
- N-am știut că sunt seropozitiv până în acest moment, a spus Neubauer.
- Bănuiesc că asta ar fi putut fi posibil, dacă nu am fi găsit în sângele tău urme de Zidovudin - un medicament care se administrează în tratamentul pacienților infectați cu HIV. Apoi am căutat în arhivele tale farmaceutice. Poporul oferă aceste arhive drept Proba Poporului E. Nu aveam niciun drept să facem asta, dar l-ai omorât pe fratele meu, așa că n-am mai stat pe gânduri. Am aflat că ți s-au prescris rețetele cu Zidovudin în East Hampton, Los Angeles și Manhattan. Și asta din 1996.
Neubauer tremura din tot corpul. Nu voia să mai audă nimic.
Montrose era în genunchi, strigând obiecții pe care Mack le respingea.
Cei doi Fitzharding și Tricia Powell țipau la Neubauer. La fel făcea și Frank Volpi, care a trebuit ținut în frâu de Hank și de Fenton.
- Ordine! a strigat Mack din scaun. Am zis ordine!
- Te-ar surprinde să afli că în ultimele două săptămâni am continuat, am căutat și am găsit 12 oameni din fotografiile existente pe perete și în acest plic. Asta nu-l include și pe fratele meu, pe care probabil l-a infectat. Șapte dintre ei au fost găsiți seropozitivi.
Marci a manevrat camera în jurul lui Neubauer. Vorbindu-i, priveam în lentila obiectivului.
- Domnule judecător, Poporul oferă acum șapte declarații sub jurământ a șapte indivizi care, bazându-se pe coroborarea în timp a rezultatelor de laboratoor, toți cred că au fost infectați de Barry Neubauer. Ce-i mai important, toți afirmă în depoziții că Neubauer i-a mințit în legătură cu infectarea lui cu virusul HIV.
- Totul nu-i decât minciună, a continuat Neubauer să strige la mine.
Nu-și putea controla deloc tremurul corpului.
- Fă-l să înceteze cu minciunile astea despre mine, Bill!
M-am îndreptat încet spre Barry Neubauer. Întotdeauna fusese atât de infatuat și de sigur pe el. Nu credea că cineva putea să-l atingă în vreun fel. Era deștept, era bogat, era directorul general al unei corporații importante, deținea oameni. Numai că acum, ochii lui întunecați arătau la fel de condamnați ca ai lui Peter pe plajă în acea noapte.
- În statul New York, expunerea conștientă a unei persoane la virusul HIV este considerată crimă de gradul I. Se pedepsește cu până la 12 ani de închisoare. Asta pentru fiecare om infectat. 12x12 duce la 144 de ani în închisoare. Mie-mi convine.
Eram față în față cu javra.
- Fratele meu nu era perfect; dar cine este? Dar era un om bun, un frate bun. Peter nu a făcut niciodată rău nimănui. L-ai omorât. Nu o pot dovedi, dar, oricum, te-am prins, nenorocitule. Ce zici despre asta?
M-am ridicat în picioare și m-am adresat camerei lui Molly pentru ultima oară.
- POPORUL CONTRA LUI BARRY NEUBAUER, am spus, și-a încheiat pledoaria. S-o ștergem de-aici.
Capitolul 110
Era aproape ora cinci după-amiaza când Fenton și Hank i-au condus pe invitații noștri spre ușa de la ieșire și le-au dat drumul.
- Mergeți și înmulțiți-vă, a spus Fenton.
Un moment am rămas toți clipind în lumina aurie din East End, neștiind întocmai ce să facem în continuare.
Cei doi Fitzharding, Campion și Tricia Powell s-au dus cu pași șovăitori până la capătul verandei. Erau tăcuți, legănându-și picioarele peste margine, cu ochii privind în gol spre nisipurile nepăsătoare. Frank Volpi se clătina amețit, undeva lângă cei patru.
- Doamne, a spus Pauline, arată ca niște muncitori cu ziua așteptând să-i ia careva cu mașina și să-i ducă acasă. Poate că într-adevăr hainele îi fac pe bărbați și pe femei. Trebuie să reconsider lucrurile.
Bill Montrose stătea singur pe verandă cam la trei metri depărtare de ceilalți. Priponit încă de vechiul scaun de plajă, Barry Neubauer stătea exact în locul în care Fenton și Hank îl abandonaseră după ce-l căraseră afară din casă. Ochii abia i se mișcau. Nimeni nu veni să-i vorbească, nici măcar avocatul lui.
- Iată o imagine plăcută, a remarcat Pauline. Barry Neubauer singur și zdrobit. Am s-o țin minte pentru vreo zi ploioasă.
Le-am dat lui Marci, Fenton și Hank costume de baie, prosoape și papuci de plajă. Apoi i-am trimis să hoinărească în direcții diferite, aidoma unor turiști în vacanță zăpăciți de soare.
De vreme ce nu apăruseră niciodată la televizor, nu exista nicio modalitate prin care putea fi demonstrată implicarea lor, cu excepția depozițiilor ostaticilor. Mizam pe faptul că aveau să fie prea proecupați de propriile probleme ca să-mi mai bată capul și cu cei trei.
Molly și-a scos camera în șosea și a căutat punctul cel mai avantajos pentru a filma scena finală. Eu, Pauline și Mack stăteam jos la marginea terasei, departe de invitații noștri. Eram la fel de confuzi și de istoviți ca și ei.
Ne sprijineam mai mult unul de altul decât de zidul casei. Ne-am lăsat răsfățați de soare.
- Te iubesc, Pauline, a spus Mack, rupând tăcerea.
- Și eu la fel, a răspuns Pauline, prea obosită să-și mai ridice capul de la pieptul meu.
Mi-am dres vocea ostentativ, până când Mack a adăugat.
- Nu fi urâcios, Jack.Și la tine ținem destul de mult.
După ceva timp, Mack s-a ridicat cu un oftat și s-a îndreptat spre Tricia Powell. A căutat în tașca ei, de unde a scos un Nokia cromat. Tânăra era prea obosită ca să riposteze.
- Nu-ți face griji, Trish, a spus Mack,e interurban. Are cineva ceva de zis înainte ca lucrurile să scape de sub control? a întrebat, după ce s-a întors.
- Mulțumesc, am spus. N-aș fi putut să o scot la capăt fără tine. N-aș fi reușit nimic. Vă iubesc pe amândoi.
- Dorește cineva să adauge ceva ce noi nu știm? a răspuns Mack când s-a așezat din nou alături de noi. În regulă, atunci.
Mack a apăsat tastele mici și cauciucate ale telefonului cu degetele lui enorme, apoi a zâmbit cu încântare exagerată când acesta a început să sune.
- Amărâtul chiar funcționează. Aici a Mack Mullen, i-a spus celui care ridicase receptorul la secția de poliție. Eu, nepotul meu și minunata lui iubită suntem aici împreună cu familia Neubauer, cei doi Fitzharding și alți câțiva dintre cei pe care îi iubim cel mai mult pe fața acestui pământ. Ne întrebam dacă ați dori să treceți pe aici. Ah, încă un lucru. Nimeni nu e rănit și nimeni nu e înarmat. Nu e nevoie de acțiuni prostești. Vă vom însoți în liniște.
Apoi a trântit clapa telefonului care s-a închis ca o scoică și l-a azvârlit în nisip.
- Ar trebui interzise chestiile astea.
Cinci minute mai târziu, aproximativ o sută de polițiști și agenți federali răcneau urcând strada principală din Montauk în mașinile lor marcate și nemarcate, printre sirenele care se tânguiau de parcă anunțau sfârșitul lumii.
Deoarece elicopterele pazei de coastă au ajuns acolo imediar după ei, nu am auzit nimic când au venit să ne aresteze.
EPILOG
Capitolul 111
Trecuseră aproape cinci luni. Eu, Pauline și Macklin ședeam în colțul îndepărtat al unui bar numit Piața Foley. Sorbeam niște beri Guinness negre. Cu excepția barmanului și a unei pisici albe, localul era gol. Așa sunt multe baruri la 11 dimineața, până și în inima New Yorkului.
- Să dea Domnul să putrezească în închisoare, a spus Macklin, lansându-și toastul favorit încă de la începutul verii.
Se părea că asta avea să i se întâmple lui Barry Neubauer. Primul lui proces pentru omucidere abia începuse. Și mai erau încă 12 care așteptau pe rol.
Și, acum urmează partea cea mai bună.
Ca să fie înlăturată suspiciunea că Neubauer ar putea fugi din țară, era obligat să își petreacă nopțile și weekendurile în cea mai mare închisoare din New York - Rikers Island - până avea să fie consemnat și ultimul verdict în cazul lui. Valoarea acțiunilor de la compania Mayflower scăzuse la mai puțin de doi dolari.
Barry Neubauer era terminat.
Cât despre noi trei, această zi avea să fie probabil ultima noastră zi de sorbit Guinness în libertate pentru ceva timp.
Avocatul nostru, Joshua Epstein, același tip care o reprezenta și pe Molly, refuzase să bea cu noi un pahar înainte să ne îndreptăm spre tribunal. Deja ne pregătise - nu credea că șansele noastre erau din cale-afară de mari.
Mack era tulburat. Era adevărat, avea 87 de ani. Spunea că vrea să dea o petrecere de Memorial Day care să umple locul vacant din calendarul monden al celor din Hampton.
- Vreau să dau o petrecere adevărată, s-a confesat el, ștergându-și spuma de pe buze. Ceva ce îi va face pe ăia care merg la zaiafeturile lui Puff Daddy să le considere foarte plictisitoare în comparație cu ce am să organizez eu.
- Sunt alături de tine, Macklin, a spus Pauline.
- Nu vreau să fiu primul care sparge petrecerea, le-am spus amândurora, dar e timpul să mergem. Ne așteaptă un proces.
- Prefer acest loc, a spus Mack și a rânjit ca un nebun ce era.
- Hai să înfruntăm și muzica, am răspuns.
Capitolul 112
Apropiindu-ne, eu, Pauline și Mack, de treptele Curții Districtuale din Piața Foley, ne-am întâlnit cu teribil de nervosul nostru avocat și o mare de reporteri, ale căror flash-uri, microfoane și obiective se îngrămădeau peste baricadele alb-albastre ridicate de poliție.
- Clienții mei nu au nimic de declarat, a spus Josh, împingând cu mâna hoardele de presari și aruncându-ne mie și lui Mack o privire severă.
Apoi Josh ne-a condus pe treptele aspre de calcar până la intrare, unde am trecut de detectorul de metale și am ajuns la lift.
Am urcat cu liftul în tăcere până la etajul 23. Când ușile ascensorului s-au deschis, Mack și-a dres glasul.
- Cum spunea și acel bătrân irlandez, Benjamin Franklin: „Trebuie să rămânem împreună, dacă nu, aproape sigur ne vor lega unul câte unul”.
Sala de tribunal a onorabilului James L. Blake nu arăta câtuși de puțin ca tribunalul nostru popular de pe promonitoriul din Montauk. Ca tavane de zece metri, mobilier de mahon și bănci pentru public, aducea mai degrabă cu Old Whalers Church din Sag Harbor.
Ne-am așezat la masa apărării în timp ce Josh se conversa pe șoptite cu procurorul adjunct, căruia îi fusese alocat cazul nostru.
Îmbrăcat într-un costum gri, cu cămașă cu butni albi și cravată de mătase cu roșu și albastru, procurorul adjunct Arthur Marshall era o persoană rezonabilă, deși severă. Era hotărât să își exercite „discreția acuzatoare” strict după litera manualului emis de Departamentul de Justiție.
În urmă cu trei luni, fuseserăm acuzați de tentativă de răpire, precum și de răpirea efectivă a lui Barry Neubauer, Campion Neubauer, William Montrose, Tom Fitzharding, Stella Fitzharding, Tricia Powell și Frank Volpi. La acel moment, știusem că nu ar fi avut niciun sens să trecem printr-un proces; fiecare dintre noi știa prea bine ce făcea și de ce.
Când am intrat în boxa acuzaților, judecătorul Judge Blake ne-a anunțat prețul pe care urma să-l plătim pentru dreptatea făcută lui Peter:
- Pe puțin 20 de ani!
Venise momentul.
- Toată lumea în picioare! o ordonat grefierul, în momentul în care onorabilul James L. Blake a intrat în sala de judecată.
Mulțimea din „strane” s-a ridicat în timp ce bătrânul judecător își târșâia picioarele pe scări până la bancă, târâindu-și roba neagră pe podea în spatele lui. Părea aproape la fel de bătrân ca și Mack și cu un caracter la fel de dificil. S-a așezat și a aruncat o privire asupra sălii de judecată.
- Stați jos, a mârâit el.
- Statele Unite contra Jack Mullen, Macklin Reid Mullen și Pauline Grabowski, a strigat grefierul. Urmează sentința.
Capitolul 113
- Acuzarea e pregătită? a întrebat judecătorul.
- Da, onorată instanță, a răspuns Marshall, ridicându-se în picioare.
- Apărarea?
- Suntem pregătiți, onorată instanță, a spus Josh, cu urechile cam roșii.
- În cazul ăsta, luați loc, domnilor, a spus judecătorul. Se pare că vom sta ceva timp aici.
Josh și Arthur Marshall s-au privit și s-au așezat.
- Am fost peste măsură de tulburat de faptele acuzaților în acest caz, la fel ca de fiecare dată când am de a face cu un caz penal, a început judecătorul Blake. Și nu doar din cauza naturii faptei, o dezgustătoare privare de libertate exercitată asupra unor persoane, ci din cauza trecutului inculpaților.
Tânărul domn Mullen a absolvit recent una dintre cele mai prestigioase facultăți de drept din țară, unde a avut privilegiul de a sta în preajma unor eminenți dascăli ai legii.
Domnișoara Grabowski a activat în ultimii zece ani ca detectiv particular, fiind angajat al uneia dintre cele mai solide firme de avocatură din oraș. A depus mărturie, chiar în această sală de judecată, de nenumărate ori și a lucrat cu cei mai buni profesioniști ai noștri.
Cât despre bătrânul domn Mullen, ați venit în această țară căutând bunăstare pentru dumneavoastră și familia dumneavoastră. Cea mai mare parte a perioadei adulte v-ați petrecut-o muncind din greu. Este adevărat, ați suferit o imensă pierdere prin moartea tragică a nepotului dumneavoastră, însă asta nu vă poate scuza comportamentul.
Când judecătorul s-a oprit o clipă pentru a-și trage sufletul, Mack a profitat de ocazie pentru a murmura o veche rugăciune irlandeză.
Pentru prima oară, Pauline avea un aer speriat. I-am strâns mâna. O iubeam pe această femeie. Nu-mi puteam imagina viața fără ea.
- Cât despre reprezentantul autorităților, aici de față. tânărul domn Marshall, continuă judecătorul, arătând cu capul în direcția procurorului, și despre șeful său, procurorul Lily Grace Ducker, domniile lor au recomandat, cu infinită compasiune, pedeapsa minimă posibilă din punct de vedere legal, 20 de ani, dat fiind că acuzații nu au niciun fel de cazier judiciar. După o lungă și atentă analiză, mă tem că voi declina generoasa ofertă a autorităților. Dar înainte de asta, vreau să fac câteva comentarii asupra consecințelor colaterale ale faptelor inculpaților.
După cum toate părțile inculpate sunt la curent, ca rezultat direct al investigațiilor și expertizelor efectuate de inculpați la așa-zisul proces, domnul Barry Neubauer, principala victimă în cazul de față, a fost acuzat în 12 spețe separate de omucidere și, chiar în clipa de față, se află în plin proces la tribunal penal din New York.
După cum a anunțat procurorul Drucker, FBI investighează în prezent faptele lui William Montrose, în conexiune cu acuzațiile potrivit cărora ar fi comis sperjur și ar fi intimidat un martor - dr. Jane Davis - la ancheta asupra morții lui Peter Mullen, ca rezultat direct al acțiunilor inculpaților.
Domnul și doamna Fitzharding au părăsit jurisdicția acestei Curți, refuzând să sprijine Curtea în prezenta investigație.
Detectivul Frank Volpi a fost arestat recent în cazul uciderii lui Sammy Giamalva, aici, în Manhattan. Este, de asemenea, suspect în cazul uciderii lui Peter Mullen.
Judecătorul s-a mai uitat o dată la sala de judecată.
- Sunt vremuri grele pentru sistemul justiției penale din această țară. Recentele verdicte date în așa-zise cazuri notorii au dus la concluzia, larg împărtășită, că în această țară există dreptate doar pentru cei bogați și celebri, care își permit să o cumpere.
Prezidez acest tribunal de 44 de ani, și mărturisesc că nu am fost niciodată așa de scârbit de felul cum este administrată justiția în această țară așa cum sunt astăzi. Acestea fiind spuse, iată verdictul meu.
Nu se auzea nici musca în sala de judecată.
Unghiile Paulinei îmi intraseră în carne. Macklin mă ținea de cealaltă mână.
- Tribunalul decide să invoce Jurispudența Federală 5K1, punctul 1. Această secțiune, doamnelor și domnilor reprezentanți ai presei, permite Curții să aplice cea mai blândă sentință acelor inculpați a căror cooperare cu autoritățile a dus la investigarea și punerea sub acuzație a altor persoane. Dat fiind asistența de calitate pe care inculpații au acordat-o în acest sens, sunt sigur că nu va fi ridicată nicio obiecție din partea autorităților asupra acestei chestiuni. Nu-i așa? a întrebat judecătorul.
- Niciuna, a croncănit Marshall, cu mutra unui țânc care tocmai a fost iertat de o păruială strașnică de către un adult milos.
- Un răspuns bun. Macklin Reid Mullen, Pauline Grabowski, Jack Mullen, curtea că condamnă pe fiecare la 600 de ore de muncă în folosul comunității, pe care le veți executa la Casa de Sprijin Legal Pro Bono pentru Persoanele cu Venituri Modeste, secția pentru condamnați la moarte. De acum încolo, singurele procese în care veți mai fi implicați vor fi cele în care veți acorda asistență inculpaților săraci, amenințați cu pedeapsa cu moartea. Ședința se suspendă.
În timp ce judecătorul a bătut cu ciocănelul în masă și s-a ridicat să coboare scările, asistența a izbucnit în aplauze și urale.
- Fratele tău e mândru de tine, mi-a șoptit Mack la ureche.
În timp ce ne ridicam să ieșim din sala de judecată, braț la braț, un gând mi-a răsărit în minte, o amintire sacră.
Pe vremea când Peter era doar copil, după moartea mamei noastre, se strecura la mine în pat în fiecare noapte.
- Îmi place să aud cum îți bate inima, Jack, spunea el.
Și mie îmi plăcuse cum bătea inima lui Peter. Îmi lipsea.
SFÂRȘIT
