Se arată furia oarbă, John Saul

 ................................................................

6.

              Aruncă o privire către Cal, dar acesta dormea dus, încremenit în aceeași poziție.

   Atunci cine închisese ușa?
   Apăsă pe clanță și intră în camera bebelușului, oprindu-se o clipă în prag, ca să aprindă lumina. Lângă pătuțul lui Jennifer se afla Michelle. Văzând că încăperea se luminează dintr-o dată, fetiță ridică o privire mirată.
   - Mami?
    Michelle! Ce-i cu tine de nu dormi?
   -  Am... am auzit-o plângând pe Jennifer. Și cum tu nu te-ai trezit, am venit să văd ce s-a întâmplat.
   Michelle așeză cu grijă sub capul bebelușului pernuța pe care o ținuse în mână.
   Plânsul se auzise înăbușit!
   Gândul se înfipse în mintea lui June ca un cuțit, însă ea se luptă să-l îndepărteze.
   Ușa era închisă, își zise femeia. De asta n-am auzit-o pe Jenny. Ușa era închisă.
   - Michelle, începu ea, străduindu-se să rămână calmă. Ai închis tu ușa care dă spre dormitorul nostru?
   - Nu, răspunse Michelle cu un glas șovăielnic. Cred că atunci când am intrat era închisă. Poate că de aceea nici n-ai auzit-o pe Jenny.
   - La urma urmei, n-are importanță.
   Dar avea o mare importanță - și June știa asta foarte bine. Ceva se întâmpla - ceva la care nu îndrăznea nici măcar să se gândească. Se apropie de pătuț și-o luă în brațe pe Jennifer.

   Copilașul adormi din nou, scâncind în somn. În clipa când June o ridică dintre perne, Jenny tuși puțin, apoi se liniști dintr-o dată, simțind căldura mamei. June surâse spre Michelle.
   - Vezi? Nu-i nevoie decât să se știe la mămica ei în brațe.
   Se uită cu atenție la fiica ei cea mare. Ochii fetiței, larg deschiși și limpezi, nu păreau ochii cuiva care se trezise cu numai câteva minute mai înainte.
   - N-aveai somn, iubito?
   - Nu. Stăteam de vorbă cu Amanda. Pe urmă Jennifer a început să plângă, așa c-am venit până aici.
   - Stai s-o culc din nou pe Jenny. După aceea aș vrea să discutăm puțin amândouă. Da?
   Peste privirea lui Michelle se abătu un nor. O clipă June se temu că fetița va refuza propunerea. Dar Michelle ridică din umeri.
   - Bine.
   June așeză bebelușul la loc în pătuț, apoi îi oferi lui Michelle brațul, îndemnând-o să se sprijine de ea.
   - Unde ți-e bastonul?
   - L-am lăsat în camera mea.
   - Ei, ăsta-i un semn bun! exclamă plină de speranță June.
   Și totuși, în timp ce înaintau împreună pe coridor, avu impresia că Michelle de-abia poate să pășească. Se abținu de la orice comentarii, până când o văzu pe fetiță lungită în pat și proptită între perne.
   - Te doare rău? întrebă ea, atingându-i ușor șoldul.
   - Câteodată. De pildă, acum. Alteori nu. Când sunt cu Amanda, mă simt mai bine.
   - Amanda, repetă încet June. Știi cine-i Amanda?
   - Oarecum, răspunse Michelle. Mi se pare că odinioară a locuit în casa noastră.

   - Când?

   - Cu multă vreme în urmă.
   - Iar acum unde stă?
   - N-aș putea spune. Probabil că tot aici.
   - Michelle, Amanda vrea ceva de la tine?
   Michelle încuviință din cap.
   - Vrea să vadă un anumit lucru. Nu sunt sigură ce anume, însă e vorba de ceva ce ține neapărat să vadă. Eu sunt singura care-i poate arăta.
   - Tu? În ce fel?
   - N-nu... nu știu... Însă știu că o pot ajuta. E prietena mea, așa că trebuie s-o ajut nu?
   June avu impresia că Michelle îi cerea confirmarea.
   - Bineînțeles că da, răspunse ea. Cu condiția să-ți fie prietenă cu adevărat. Dar dacă nu e? Dacă în realitate vrea să-ți facă rău?
   - Ba nu, protestă Michelle. Știu bine că nu-mi vrea rău. Amanda nu mi-ar face niciodată vreun rău. Niciodată!
   În timp ce June continua s-o privească, fetița închise ochii și adormi.
   June rămase multă vreme lângă ea, ținând-o de mână și veghindu-i somnul. Când prima geană de lumină sfâșie întunericul, își sărută cu tandrețe fiica și se întoarse în patul său.
   Încerca să adoarmă, dar gândurile de care se ferise cu atâta încăpățânare începură pe rând să-i dea târcoale.
   N-o auzise plângând pe Jenny pentru că ușa era închisă.
   Ea și Cal nu închideau ușa niciodată.
   Pe Michelle o găsise ținând în mână o pernă.
   June se dădu iarăși jos din pat, ducându-se în camera copilului.
   Încuie cu grijă ușa, punând cheia în buzunarul capotului.
   De-abia atunci reuși să adoarmă, deși era furioasă pe propriile-i bănuieli.

Capitolul 25

        Sâmbătă dimineață.
   În oricare altă sâmbătă dimineață, June s-ar fi trezit încet, întinzându-se alene, după care s-ar fi întors pe partea cealaltă, înlănțuind cu brațele gâtul soțului ei.
   De multă vreme însă nu mai schițase un asemenea gest - nici sâmbăta și nici în celelalte dimineți ale săptămânii.
   Această dimineață de sâmbătă o găsi trează și obosită.
   Aruncă o privire spre ceas. Nouă și jumătate.
   Se răsuci să vadă dacă soțul ei mai dormea.
   Locul lui Cal era gol.
   June se sculă în capul oaselor, gata să se dea jos din pat, apoi se lăsă din nou pe pernă și privirea îi lunecă înspre fereastră.
   Afară cerul era plumburiu, iar copacii cu frunzișul rărit și lipsit de strălucire în lumina cenușie începeau să arate golași și obosiți. Curând aveau să-și piardă toate frunzele. La gândul iernii care se apropia, June simți cum o străbate un fior rece.
   Își încordă auzul, căutând să prindă sunetele familiare ale dimineții: plânsetul lui Jennifer, Cal trântind ușa bucătăriei - chipurile pregătind micul dejun, când, de fapt, nu voia decât s-o trezească pe ea.

   Dar în această dimineață toată casa era învăluită în tăcere.

   - Hei! strigă într-o doară June.
   Neprimind niciun răspuns, se sculă din pat, își puse capotul și se duse în camera bebelușului.
   Pătuțul lui Jennifer era gol, iar ușa dinspre coridor larg deschisă. June se încruntă și ieși pe coridor. Ajungând în capul scărilor, îi chemă din nou pe cei ai casei, de astădată ceva mai tare.
   - Hei! Unde sunteți cu toții?
   - Aici, jos!
   Fusese glasul lui Michelle. Auzind-o, June simți cum îi piere încordarea.
   „Totul e bine”, își zise ea. „Nu s-a întâmplat nimic. Totul e bine.”
   De-abia când coborî până la jumătatea scării își dădu seama cât fusese de neliniștită și ce mult o înspăimântase tăcerea acelei dimineți. Intrând în bucătărie, încercă să se liniștească singură, repetându-și că se speriase degeaba. Fantasmele nopții se risipiseră.
   - Bună dimineața. Văd că v-ați sculat devreme.
   Cal o privi pieziș, continuând să amestece ouăle pe care le prăjea pe aragaz.
   - În dimineața asta ne-am luat gândul de la tine. Cineva tot trebuia să pregătească micul dejun. M-a ajutat Michelle, altfel aș fi aruncat mâncarea la gunoi.
   Michelle tocmai punea masa. Arăta obosită, dar, când June îi făcu un semn complice, fetița schiță o umbră de surâs, vădit încântată să-i fie de folos tatălui ei măcar aranjând tacâmurile.
   - Ai dormit bine, scumpa mea? o întrebă June.
   - M-a durut destul de tare șoldul, dar acum mi-a mai trecut.

   În casă plutea o atmosferă caldă și plăcută. June cunoștea motivul: Billy Evans nu murise. Cal îl salvase, nu-i pricinuise mai mult rău. June era convinsă că de acum lucrurile aveau să se îndrepte. Ar fi vrut să spună ceva, să-și declare sentimentul de liniște și tihnă pe care-l încerca, dar se temea ca nu cumva acesta să se risipească încă de la primul cuvânt.

   În schimb, se apropie de coșulețul unde se găsea Jenny, cufundată într-un somn adânc.

   - Măcar nu sunt singura care doarme până târziu, zise ea, luând bebelușul în brațe.
   Jenny deschise ochii, gânguri puțin apoi adormi la loc.
   - S-a trezit chiar înaintea noastră, spuse Cal. Acum vreo oră i-am dat un biberon cu lapte. Vrei ouăle pe pâine prăjită?
   - Da, răspunse June, cu gândul în altă parte.
   Dat fiind că soțul ei pregătea micul dejun, iar Michelle punea masa, se simțea dintr-o dată inutilă.
   - Mă lași pe mine să mă ocup de toate?
   - Prea târziu, declară Cal.
   Răsturnă ouăle în farfurii, adăugând pe fiecare câteva felioare de costiță, după care le aduse la masă.
   - Trebuie să pleci chiar așa devreme? îl întrebă June.
   - Neurologul vine pe la zece. Se cuvine să mă găsească la dispensar.
   - Pot să merg și eu cu tine? îl rugă Michelle.
   Cal se încruntă, iar June clătină imediat din cap.
   - Cred că azi ar fi bine să rămâi acasă, spuse ea, evitând să rostească numele lui Billy Evans.
   - De ce? se miră Michelle, înnegurându-se la față.
   June presimți că va urma o ceartă. Atmosfera calmă și tihnită a dimineții era pe cale să se risipească. Se întoarse către soțul ei.
   - Cal? Tu ce părere ai?
   - Nu știu. De fapt, nu văd niciun motiv pentru care să nu vină. Numai că n-am idee cât va trebui să rămân la dispensar, adăugă el, adresându-i-se lui Michelle. S-ar putea să te plictisești.
   - Nu vreau decât să-l văd pe Billy. Pe urmă am să mă duc la bibliotecă sau am să mă înapoiez acasă.
   - Bine, se învoi Cal. Dar să nu pierzi toată ziua umblând de colo-colo prin dispensar. Ne-am înțeles?
   - Cândva îmi dădeai voie, protestă fetița.
   Cal își feri privirea, cu un aer stânjenit.

   - Asta se întâmpla... înainte, explică doctorul.
   - Înainte? Înainte de ce?
   Cum tatăl ei nu răspundea, Michelle rămase cu ochii la el.
   Deodată înțelese.
   - Dar nu i-am făcut nimic lui Billy, murmură ea.
   - N-am afirmat că... începu Cal, însă June îi tăie vorba.
   - Nu asta a vrut să spună tata, declară ea. Se gândea că...
   - Știu perfect la ce se gândea! strigă Michelle. Foarte bine, nici n-am chef să merg! N-am chef nici măcar să m-apropii de vechitura aia de dispensar!
   Se ridică de la masă și-și înșfăcă bastonul, ieșind din bucătărie. Ușa se trânti în urma ei, înainte ca June și Cal să-și fi revenit din surpriza cauzată de izbucnirea fiicei lor. June se sculă de pe scaun, vrând să se ducă după ea, dar Cal o opri.
   - Las-o în pace, zise el. Trebuie să învețe să înfrunte viața de una singură. Tu... tu n-ai s-o poți apăra de toată lumea.
   - N-ar trebui s-o apăr de propriul ei tată, spuse cu amărăciune June. Zău, Cal, de ce te porți așa? Nu-ți dai seama cât o rănesc astfel de vorbe?
   Cal nu răspunse. Înțelegând că atmosfera plină de făgăduințe a acelei dimineți era pe cale să se destrame, luă coșulețul cu nuiele și ieși din bucătărie.

            Annie Whitmore stătea pe unul din călușeii din curtea școlii, când deodată o zări venind pe stradă pe Michelle. Pășea încet și lui Annie i se păru că era supărată. Se uită repede în jur, întrebându-se dacă mai era și altcineva prin apropiere. Ar fi vrut să se joace cu Michelle, însă știa că nu are voie. Cu o seară înainte, mama ei îi vorbise îndelung, avertizând-o că, pe viitor, îi era interzis chiar și să-i vorbească, iar dacă aceasta îi propunea să se joace împreună, Annie trebuia să se întoarcă acasă numaidecât.
   Dar lui Annie îi plăcea de Michelle și, cum maică-sa nu-i destăinuise și motivul pentru care îi cerea să se ferească de fiica doctorului Pendleton, Annie decise să nu-i ia în seamă sfatul.
   Pe urmă, nu se afla nimeni prin apropiere, ca s-o pârască părinților că nu-i ascultase.
   - Michelle!
   Michelle nu-i răspunse și Annie o strigă din nou, ceva mai tare. De data asta, Michelle ridică privirea și-i făcu semn cu mâna.
   - Bună! Ce faci?
   - Mă plimb, răspunse Michelle.
   Se opri, sprijinindu-se de gard.
   - Dar tu?
   - Mă joc. Numai că nu pot învârti leagănul destul de repede. E prea greu pentru mine.

   - Vrei să te împing eu? se oferi Michelle.
   Annie încuviință din cap, repetându-și că nu ieșise din cuvântul părinților: doar nu ea o rugase pe Michelle să se joace cu ea.
   Michelle deschise poarta și intră șchiopătând în curtea școlii.
   Annie o aștepta cuminte, stând în leagăn. Când Michelle ajunse lângă ea, o întâmpină cu un zâmbet.
   - Cum de-ai venit încoace sâmbătă?
   - Mă plimbam, îi explică Michelle.
   - De ce nu te joci cu nimeni?
   - Ba mă joc. Mă joc cu tine.
   - Dar nu te jucai. Erai singură. Tu n-ai prietene?

  - Sigur că am. Vă am pe tine și pe Amanda.
   - Amanda? Cine-i Amanda?

   - O prietenă mai deosebită, răspunse Michelle. Mă ajută mult.

   - Te ajută? La ce te ajută? întrebă Annie.
   Își propti picioarele în pământ și leagănul se urni din loc foarte încet. Michelle întinse mâna și-l împinse, iar leagănul începu să se învârtă ceva mai repede. Annie își trase picioarele și, ajungând din nou în dreptul lui Michelle, își reluă întrebările:
   - La ce te ajută Amanda?

   - La fel și fel de lucruri.
   - Adică?
   - N-are importanță, zise Michelle, neștiind cum s-o lămurească cine era Amanda. Poate că într-o bună zi ai s-o cunoști și tu.
   Annie mai făcu două-trei ture, apoi sări jos.
   - De ce pe tine nu te place nimeni? întrebă ea. Eu cred că ești foarte simpatică.
   - Și tu ești simpatică, răspunse Michelle, fără a-i lua în seamă întrebarea. Acum cu ce vrei să te mai joci?
   - Vreau să mă dau în călușei! țipă Annie. Mă dai tu?
   - Sigur, încuviință Michelle. Hai, fugi, că te prind!
   Annie o rupse la fugă în direcția călușeilor, iar Michelle porni după ea, străduindu-se să se miște cât mai repede și prefăcându-se că gâfâie de oboseală. O ajunse din urmă pe Annie, care râdea veselă nevoie-mare.

   - Te-am întrecut! Te-am întrecut!
   - Lasă, lasă! o amenință în glumă Michelle. Într-o bună zi am să pot fugi din nou. Atunci să te văd!
   Dar Annie n-o mai auzi. Deja se cocoțase în călușei, rugând-o pe Michelle să-i facă vânt. Michelle își puse jos bastonul și se așeză în spatele lui Annie, ceva mai la o parte. Apoi începu s-o dea încet în leagăn...

      Corinne Hatcher stătea la catedră, încercând să se concentreze asupra extemporalelor pe care le corecta.
   De regulă, ar fi amânat notarea pentru ziua de luni, preferând să-și petreacă sâmbăta cu Tim, numai că în această dimineață el nu-i telefonase și, chiar dacă ar fi făcut-o, Corinne știu că ar fi căutat un pretext ca să-l refuze: probabil chiar testele la care lucra.

   Numai că extemporalele erau doar o scuză. Corinne ar fi dorit să găsească în ea puterea de a-l suna pe Tim, spunându-i că regreta neînțelegerea avută cu o seară în urmă și propunându-i să dea amândoi uitării incidentul. Știa însă că nu va forma numărul lui decât dintr-un motiv profesional. Era conștientă că astfel nu făcea decât să se amăgească, însă îi trebuia pretextul: orice alt motiv, în afară de acela al împăcării.
   Furioasă pe sine însăși, puse stiloul pe catedră și-și aruncă ochii pe fereastră.
  Afară se afla Michelle.
  Simți că i se taie răsuflarea. Instinctiv, se ridică de pe scaun.
   Michelle tocmai intra în curtea școlii, unde - după toate aparențele - o aștepta Annie Whitmore.
   Corinne văzu cum Annie urcă în leagăn, apoi cum Michelle începe s-o împingă. Cele două fetițe stăteau de vorbă, însă Corinne nu putea auzi ce-și spun. De altfel, nici nu conta: amândouă erau vesele și surâzătoare.

   Pe urmă Annie se dădu jos din călușei, îndreptându-se către leagăn - mai întâi la pas, apoi alergând. O clipă, se temu ca nu cumva Annie să-și fi bătut joc de Michelle. Curând se lămuri că era vorba de un simplu joc, propus chiar de Michelle, care acum se prefăcea că fuge cu sufletul la gură, în timp ce Annie o privea râzând.
   Corinne începu și ea să râdă.
   Deodată, înțelese că avea un pretext pentru a-l suna pe Tim. Dacă el își închipuia că Michelle e o ființă periculoasă, atunci trebuia să-i povestească scena din curte.
   Michelle ajunsese să-și ia în derâdere propria infirmitate!
   Corinne ieși din clasă și o luă pe coridor, îndreptându-se spre cancelarie. Dar, după ce formă primele cifre, îi veni o idee mai bună. Încă nu se făcuse ora prânzului și, din câte-l cunoștea pe Tim, nu se îndoia că-l va găsi acasă, bându-și liniștit cafeaua.
   Renunță să mai telefoneze, hotărând să se ducă până la el și să-i povestească despre Michelle. Astfel își puteau petrece ziua împreună. Ieși din clădirea școlii, zâmbitoare și bine-dispusă.
   Într-o zi ca asta, se simțea în stare s-o suporte până și pe Lisa Hartwick. Se urcă la volan și porni mașina. Trecând pe lângă terenul de joacă, le zări pe cele două fetițe lângă leagăn. Annie se legăna, împinsă cu blândețe de Michelle. Corinne își zise că, până la urmă, avea să fie o zi bună.

        - Fă-mi vânt mai tare, Michelle!
   Annie se lăsă pe spate în leagăn, împingându-și picioarele în sus, ca să capete viteză. Numai că mișcarea fusese greșită și, în loc să se miște mai repede, leagănul își încetini balansul.

   - Mai tare! strigă ea din nou către Michelle. Nu vezi că se oprește?

   - Te-am dat destul de tare, răspunse Michelle. Însă tu faci exact de-a îndoaselea! Când te avânți înainte, trebuie să te lași pe spate, iar când vii înapoi, te-apleci în față!

   - Am încercat! se văicări Annie, silindu-se din răsputeri să urmeze indicațiile lui Michelle. Nu pot! Împinge-mă mai tare!
   - Nu! Așa cum dai tu din picioare, e chiar primejdios. Când nu faci ce trebuie, nici lanțurile nu te ajută. Vezi? De câte ori ești sus, se întâmplă ceva și lanțul slăbește, coborându-te la loc.
   - Asta numai pentru că nu vrei să mă împingi mai tare.
   Michelle nu-i acordă nicio atenție, continuând s-o legene în același ritm. De fiecare dată când leagănul trecea prin dreptul ei, întindea mâna, făcându-i iarăși vânt.

   Dar Annie devenea tot mai insistentă, cerându-i lui Michelle s-o împingă tot mai tare. Trebuia să existe o cale de-a o convinge.
   Deodată, îi veni o idee. Încă din clipa când îi încolți în minte, Annie știu că era un gând răutăcios. Însă voia cu tot dinadinsul ca Michelle s-o legene mai tare...
   - Aia e, nu poți să-mi faci vânt! Ești șchioapă și nu poți! Șchioapă!
   Cuvântul o lovi în moalele capului, ca un ciocan - așa cum se întâmpla de fiecare dată. Stomacul i se strânse ghem și o cuprinse amețeala. Amețeala și furia.
   De data asta, ceața se ivi din senin, aproape năpustindu-se asupra ei. Michelle nu mai distingea nimic - doar vălătucii cenușii, învârtejindu-se în jurul ei și blocându-i vederea.

   Apoi Amanda.
   Amanda apăruse dintre cețuri, surâzându-i și încurajând-o.
  - Poți s-o împingi, Michelle, șopti ea. Arată-i cât de tare poți s-o împingi.

   Durerea din șold - acel zvâcnet permanent și aproape insuportabil - dispăru ca prin farmec și Michelle simți că se putea mișca mai ușor fără ajutorul bastonului. Dacă ar fi avut nevoie de sprijin, Amanda se afla acolo. Amanda ar fi ajutat-o.

   Trecu în spatele leagănului și, când Annie veni din nou spre ea, ivindu-se din ceață, o așteptă gata pregătită. Își puse palmele pe spinarea fetiței, făcându-i vânt, iar în clipa când leagănul ajunse în punctul cel mai înalt, începându-și mișcarea de coborâre, Michelle o împinse din nou cu toată puterea.

   Annie scoase un țipăt fericit, avântându-se iar în sus, și se agăță bine de lanțuri. Era grozav! Niciodată nu se legănase la asemenea înălțime. Plină de îndrăzneală, încercă să-și facă vânt cu picioarele, dar încă nu pricepu cum anume.
   Revenind către Michelle, simți mâinile acesteia pe umeri.
   - Mai tare! chiui ea. Împinge-mă mai tare!

   Și țâșni din nou înainte. Cu ochii măriți de spaimă, văzu cum pământul se năpustește înspre ea, după care se ridică din nou și cerul luă locul pământului. Oare ce trebuia să facă acum?
   Să se aplece în față?
   Să-și îndoaie picioarele sub ea?
   Se lăsă pe spate și, în momentul când leagănul ajunse în punctul cel mai înalt, își pierdu brusc echilibrul. Lanțurile de care se agățase strâns cu o clipă mai înainte slăbiră dintr-o dată și Annie simți că se prăbușește.

   Țipă, dar secunda de panică trecuse. Lanțurile erau din nou întinse și Annie începu să coboare, ca o greutate atârnată la capătul unui pendul.
   - Acum nu mai vreau așa de tare! strigă ea, simțind din nou pe spate mâinile lui Michelle.

   Michelle nu dădu niciun semn că ar fi auzit-o, iar Annie fu iarăși proiectată înainte, mai sus ca oricând. Și de data asta se aplecă în altă direcție decât trebuia, astfel că lanțurile îi slăbiră în mâini.
   - Oprește! urlă ea. Oprește, Michelle! Te rog!
   Era însă prea târziu.
   Zbura dintr-o parte în alta, din ce în ce mai sus, și de fiecare dată dura tot mai mult până ce lanțul se întindea iar în mâna ei.
   Atunci se produse inevitabilul.

   Lanțurile slăbiră în palmele lui Annie și leagănul se năpusti vijelios spre pământ, cu Annie ghemuită pe bancă, strângând înspăimântată pleoapele.
   Deodată avu senzația că nu mai există lanțuri.
   În aceeași clipă, scaunul ajunse jos și lanțul se încordă brusc, rupându-i spinarea.
   O fulgeră o durere îngrozitoare, care însă se stinse în secunda următoare, când fetița se izbi cu capul de pământ, zdrobindu-și craniul sub impactul loviturii. Zvâcni spasmodic de câteva ori, apoi trupușorul ei zdrobit rămase inert la picioarele lui Michelle.

   - Ai văzut? șopti Amanda. Poți să împingi leagănul oricât de tare vrei. Cu timpul se vor învăța minte. Se vor învăța minte și nu vor mai râde de tine.
   Și, apucând-o de mână pe Michelle, o trase după ea, afară din terenul de joacă.
   Când ieșiră în stradă, ceața deja se împrăștiase.
   Însă Michelle nu se întoarse să mai privească în urma ei.

       Fără să mai bată la ușă, Corinne se strecură în casa lui Tim.
   - Tim! Tim!
   - Sunt aici, în bucătărie! răspunse el.

   Corinne străbătu grăbită încăperile și intră în bucătărie, unde-l găsi pe Tim la chiuvetă, spălând vasele, cu mâinile în apă până la coate.

   - Am o surpriză pentru tine!
   Tim o privi curios.
   - Trebuie să fie ceva deosebit, altfel n-ai fi venit aici. Bănuiesc că e în legătură cu Michelle Pendleton, pentru că din pricina ei ne-am certat. Văd că nu pari supărată, deci nu-i o veste rea. În concluzie, probabil că ai întâlnit-o pe Michelle și-ai constatat că se simte mai bine.

   Dezamăgită, Corinne își turnă o ceașcă de cafea și se așeză pe scaun.
   - Știi ceva? Mă cunoști prea bine.
   - Va să zică, am avut dreptate?
   - Da. Am zărit-o astăzi pe Michelle. Era în curtea școlii și se juca de zor cu Annie Whitmore. Să fi văzut cum râdea de propriul ei șchiopătat! Vai, Tim, zău c-ai scăpat o scenă nemaipomenită! Își trăgea piciorul după ea, fluturându-și brațele și gâfâind ca o locomotivă, numai și numai ca s-o facă pe Annie să râdă. Ce părere ai de asta?
   - Mă bucur să aud așa ceva, răspunse Tim. Dar tot nu înțeleg de ce ești chiar atât de entuziasmată. Mai de vreme sau mai târziu, această schimbare în bine tot trebuia să se manifeste.
   - Păi, eu credeam... Aseară ziceai...
   Tim își șterse mâinile și veni să se așeze lângă ea.
   - Aseară îmi treceau prin minte fel și fel de presupuneri. Se prea poate să fi vorbit înainte să gândesc. Tot așa și tu. Ei, facem pace?
   Corinne îi înlănțui gâtul cu brațele.
   - Oh, Tim, de-ai ști cât te iubesc!
   Îl sărută cu pasiune, apoi adăugă, zâmbind:
   - Este că ți-am dat o veste bună? Mă refer la Michelle. E pentru prima oară când o văd purtându-se astfel. De regulă, e foarte conștientă de infirmitatea ei și, dacă aduce cineva vorba despre asta, pur și simplu se închide în tăcere. Dar acum râdea și ea!
   - Nu te grăbi să crezi că-i împăcată cu situația. Așteaptă să vedem ce se mai întâmplă, bine? o preveni Tim. Poate că lucrurile nu stau cum îți închipui tu. E posibil să fie doar ceva de moment.
   Apoi, zâmbind cu șiretenie, o întrebă:

   - Și cum rămâne cu Amanda? Chiar ai uitat de celebra Amanda?

   - Nu. Adică nu de tot. Ah, hai să nu mai vorbim despre ea, te rog, îl imploră Corinne. Nu vreau să-mi stric iarăși dispoziția. Cred că aseară am cam exagerat și eu. Poate că ai dreptate: e numai o plăsmuire a imaginației mele.
   - În acest caz, Lisa va fi teribil de dezamăgită.
   - Lisa?
   Tim încuviință din cap.
   - Trebuie să-ți mărturisesc că m-am răzgândit. La urma urmei, a fost o ceartă. Așa că azi-dimineață, când Lisa a început din nou cu insistențele, am cedat. La ora asta, probabil că-i la vânătoare de strigoi.
   Corinne încremeni cu ochii la el.
   - Tim! Doar nu i-ai dat voie să se ducă!

   Văzând consternarea așternută pe chipul Corinnei, zâmbetul i se topi într-o clipă.
   - Păi, de ce nu? replică el agasat. E cu Alison și Sally. Ce i se poate întâmpla?

         Exact în acel moment, la dispensarul din Paradise Point, Billy Evans își dădea sufletul, sub privirile neputincioase ale doctorilor Calvin Pendleton și Josiah Carson, asistați de neurologul din Boston.
   Dacă vreunul dintre ei și-ar fi aruncat privirea spre fereastră, ar fi zărit-o afară pe Michelle, uitându-se pe geam în încăperea unde zăcea Billy, în timp ce lacrimile i se prelingeau încet pe obraji.
   Amanda începu să-i șușotească la ureche.
   - S-a terminat, se auzi glasul ei ca de pe altă lume.
   Știind ce se petrecuse înăuntru, Michelle se îndepărtă de fereastră, continuându-și lungul drum spre casă.

Capitolul 26

       - Eu zic că tot n-avem ce căuta aici, spuse Jeff Benson.
   Se uită peste umăr, parcă așteptându-se s-o vadă pe maică-sa apărând la fereastră și chemându-l să se întoarcă. Dacă ar fi fost după el, nici nu s-ar fi dus la cimitir; însă dis-de-dimineață, când Sally Carstairs, Alison Adams și Lisa Hartwick se iviseră la ușa lui, acceptase să le însoțească, închipuindu-și că voiau să meargă în golf.
   Dar ele aveau cu totul alte gânduri.
   Intenția lor era să plece în căutarea strigoiului. Jeff constată că mai ales Alison și Lisa țineau morțiș s-o găsească pe Amanda, deși amândouă pretindeau sus și tare că nu există. Sally le sugerase să se ducă în primul rând la cimitir, iar când Jeff protestase, îl acuzase că-i e frică. Ei bine, nu-i era frică: nici de strigoi - dacă exista cu adevărat - și nici de cimitir. În schimb, își cunoștea bine mama și nu voia să ajungă în conflict cu ea.

   - Dacă vreți să m-ascultați și pe mine, eu cred că aici nu vom găsi nimic.
   Alison Adams dădu din cap în semn de aprobare. Stătea în mijlocul cimitirului, cu mâinile în șolduri.
   - Oricum, cine dă doi bani pe o piatră veche de mormânt? Hai mai bine să mergem pe plajă. Acolo cel puțin ne putem distra!
   Cei patru copii porniră spre casa Bensonilor, unde începea cărarea ce cobora de pe faleză până la malul mării. Deodată, Lisa se opri și arătă cu degetul, spre silueta lui Michelle, care mergea pe șosea, chiar în direcția lor.

   - Ia te uită cine vine! exclamă Lisa. Țicnita de Michelle!

   - Nu-i deloc țicnită, protestă Sally. Te rog să nu mai vorbești așa despre ea.

   - Păi dacă nu-i țicnită, cum se face că numai ea a văzut strigoiul? întrebă Lisa.

   - Să nu mai spui asta!

   Sally începu să se înfurie, dar nu făcu niciun efort să-și ascundă supărarea.

   - Faptul că tu n-ai văzut stafia nu înseamnă că nu există!
   - Dacă există într-adevăr, atunci de ce n-o chemi pe Michelle să ne-o arate? o provocă Lisa.
   Lui Sally îi sări țandăra.

   - Nu pot să te sufăr, Lisa Hartwick! Ești mai rea decât a fost Susan!
   Sally se desprinse de grup, pornind către Michelle.
   - Michelle! Michelle! Așteaptă-mă! strigă ea.

   Michelle se opri în mijlocul drumului, uitându-se întrebătoare la cei patru copii. Oare ce voiau? În clipa când Sally ajunse lângă ea, auzi glasul lui Jeff Benson:
   - Hei, Michelle! Azi pe cine-ai mai omorât?

   Sally încremeni în loc, apoi se întoarse către Jeff, fulgerându-l cu privirea.
   Michelle rămase nemișcată câteva secunde, încercând să-și dea seama la ce se referise băiatul. Deodată înțelese.
   Susan Peterson.
   Billy Evans.
   Jeff credea că ea îi ucisese. Dar nu era adevărat. Michelle știa bine că nu le făcuse niciun rău.

   Simți cum ochii i se umplu de lacrimi și-și mușcă buzele, silindu-se să nu plângă. Nu trebuiau s-o vadă plângând. Asta nu putea accepta nici în ruptul capului! Își continuă drumul, iuțind pasul pe cât îi îngăduia piciorul beteag. Șoldul începu din nou s-o înjunghie, dar își impuse să-și învingă durerea.
   Unde era Amanda? De ce nu venise s-o ajute?

   Chiar atunci o ajunse din urmă Sally.

   - Michelle! Michelle! Îmi pare tare rău. Nu știu de ce-a spus Jeff o asemenea grozăvie. L-a luat gura pe dinainte.

   - Nu, nu, zise încetișor Michelle, cu glasul tremurând din pricina lacrimilor pe care se lupta să și le țină în frâu. Jeff își închipuie că eu i-am omorât. Toată lumea gândește la fel, dar nu le-am făcut nimic.
   - Sunt convinsă că nu. Eu te cred, declară Sally, după care tăcu, neștiind ce să mai spună. Hai să mergem la mine, propuse ea. Nu văd de ce-ar trebui să stăm aici, ca s-ascultăm ce zice el.
   Michelle clătină din cap.
   - Mă duc acasă, răspunse ea. Lasă-mă în pace. Vreau să mă duc acasă.
   Sally întinse mâna s-o rețină, dar Michelle se feri de atingerea ei.
   - Lasă-mă în pace. Te rog.
   Sally se trase un pas înapoi, întrebându-se ce să facă. Aruncă o privire rapidă spre ceilalți trei copii, care păreau s-o aștepte, apoi se întoarse din nou către Michelle.
   - Bine, murmură ea. Dar te asigur c-am să-i spun vreo două lui Jeff de-o să mă țină minte!

   - N-are nicio importanță, zise Michelle. Asta nu va schimba cu nimic situația.

   Și, fără a-și lua rămas-bun de la Sally, își văzu de drum.

   Sally o urmări cum se îndepărtează, apoi se înapoie lângă Jeff și cele două fete. Ajungând la câțiva pași de ei, se proțăpi în fața lor, cu mâinile în șolduri.

   - A fost urât și răutăcios din partea ta, Jeff Benson.

   - Ba nicidecum! ripostă Jeff. Mama zice că nu pricepe de ce n-o bagă pe Michelle la balamuc! E nebună de-a binelea!

   - N-am chef să-ți ascult prostiile! Mă duc acasă. Hai să mergem, Alison.
   Sally se răsuci pe călcâie încruntată și o luă înapoi pe drumul pe care venise. Alison șovăi o clipă, apoi porni în urma ei.
   - Tu ce-ai de gând, Lisa?
   - Vreau să merg în golf, se alintă Lisa.
   - Atunci, n-ai decât să te duci! îi strigă Alison. Eu am plecat cu Sally.

   - Și ce-mi pasă? se stropși Lisa la ele. Cui îi pasă ce faceți voi? De ce nu vă duceți s-o vizitați pe prietena voastră cea țicnită?

   Sally și Alison își văzură de drum, fără s-o mai ia în seamă. Înțelegând că cele două fete erau decise să nu-i mai dea nicio atenție, Lisa ridică din umeri.

   - Vino! îl chemă ea pe Jeff. Hai să ne luăm la întrecere până la potecă!

          Michelle urcă șchiopătând treptele de la intrare, ajungând pe verandă! Deschise ușa și păși în casă, unde se opri câteva clipe, ascultând.

   Nu se auzea niciun sunet, în afară de ticăitul slab al pendulei din hol.
   - Mami?
   Neprimind niciun răspuns, începu să urce scara. Știa că în camera ei se afla la adăpost.
   La adăpost de vorbele îngrozitoare ale lui Jeff.
   La adăpost de acuzațiile lui.
   La adăpost de bănuielile celor din jur.
   De asta nu voise maică-sa s-o lase azi-dimineață să meargă la dispensar cu tatăl ei.
   Maică-sa gândea la fel ca Jeff Benson.
   Dar o învinovățeau pe nedrept! Michelle știa că o învinovățeau pe nedrept.
   Se duse în camera ei, închise ușa și se apropie de fereastră. Luă păpușa de pe pervaz și-o strânse în brațe.
   - Amanda? Amanda, te rog, explică-mi de ce mă urăsc cu toții?
   - Lumea spune minciuni pe seama ta, se auzi șoptind glasul Amandei. Vor să te ia de aici și-atunci născocesc fel și fel de neadevăruri.
   - Să mă ia de aici? De ce? De ce să mă ia?
   - Din cauza mea.
   - Nu înțeleg.
   - Din cauza mea, repetă Amanda. Pe mine m-au urât întotdeauna. Niciodată n-au vrut să am o prietenă. Cum tu ești prietena mea, ura lor se revarsă și asupra ta. Te vor duce de aici.

   - Puțin îmi pasă, răspunse Michelle. Și-așa nu-mi mai plac locurile astea. Chiar doresc să plec.

   Acum o putu vedea pe Amanda. Era la numai câțiva pași și ochii ei albi, sticlind în lumina cenușie a acelei zile înnorate, păreau s-o sfredelească pe Michelle până în străfundul sufletului.
   - Dar dacă-i lași să te ducă de aici, n-avem cum să mai fim prietene.
   - Poți să vii cu mine, îi propuse Michelle. Dacă mă vor lua de aici, poți să mă urmezi.
   - Nu!
   Glasul Amandei se înăsprise dintr-o dată și, instinctiv, Michelle făcu un pas înapoi, strângând păpușa la piept. Amanda se apropie de ea, cu mâna întinsă.
   - Nu pot veni cu tine. Trebuie să rămân pe loc.
   O prinse de mână pe Michelle.
   - Stai cu mine, Michelle. Stai cu mine și-i vom face să nu ne mai urască.
   - Nu vreau, se împotrivi Michelle. Nu știu ce vrei de la mine. Întotdeauna făgăduiești că mă ajuți, dar de fiecare dată se întâmplă câte ceva. Iar ceilalți mă acuză pe mine. E vina ta și ei mă învinovățesc pe mine! Nu-i drept! De ce să mă acuze pe mine când toată vina o porți tu?
   - Pentru că suntem una și aceeași persoană, răspunse liniștită Amanda. Nu înțelegi? Noi două suntem exact la fel.

   - Dar eu nu vreau să fiu ca tine, protestă Michelle. Vreau să fiu ca mine! Vreau să fiu așa cum am fost înainte să apari tu.
   - Să nu spui asta, șuieră furioasă Amanda și chipul i se schimonosi de ură. Dacă mai vorbești vreodată așa, am să te omor.
   Tăcu și ochii ei lăptoși părură să capete o strălucire proprie.

   - Pot să te ucid, murmură ea. Știi bine că pot.

   Michelle se trase înapoi din fața siluetei înveșmântate în negru. Ar fi vrut să fugă, dar știa că nu poate! Știa că Amanda spunea adevărul.

   Dacă nu făcea cum îi cerea Amanda, aceasta o va ucide.

   - Bine, acceptă Michelle. Ce dorești de la mine?
   În clipa când rosti aceste cuvinte, de pe chipul Amandei dispăru orice urmă de supărare și fata zâmbi.
   - Du-mă pe faleză, ceru ea. Vreau să merg pe faleză, în dreptul cimitirului.
   Apucând-o din nou de mână pe Michelle, porni către ușă.
   - E pentru ultima oară, murmură ea. Apoi totul se va sfârși și nimeni nu va mai râde de mine.
   Michelle nu înțelegea despre ce vorbea Amanda, însă nici nu-i păsa prea mult. Singurul lucru pe care-l reținuse era că totul se va termina curând.
   E pentru ultima oară - așa spusese Amanda.
   Poate că, până la urmă, lucrurile se vor îndrepta. Poate că, dacă proceda așa cum îi pretindea Amanda, totul va fi bine.
   Ieși din casă și porni încet spre cimitir.

        June încremeni, privind țintă pânza de pe șevalet.
   Nu avea nici cea mai mică idee cum ajunsese acolo.
   Și totuși, se afla în fata ei pe șevalet, umplându-i sufletul de spaimă. Nu-și putea lua ochii de la ea, ca și cum desenul ar fi aruncat-o într-o transă hipnotică.
   Era aceeași schiță pe care o descoperise în debara. Numai că între timp fusese finisată.
   June se uita la ea, îngrozită la culme, incapabilă să înțeleagă ce vedea.
   Desenul devenise un tablou în adevăratul sens al cuvântului. Reprezenta un cuplu: un bărbat și o femeie. Figura bărbatului rămânea ascunsă. Nu însă și cea a femeii.
   Era un chip frumos, cu pomeți înalți, cu buze senzuale, cu fruntea ascunsă sub un văl cernit. Ochii verzi și migdalați scânteiau, plini de veselie.
   Tabloul ar fi fost perfect, cu excepția a două amănunte.
   Femeia sângera.

   Din pieptul și din gâtul ei țâșneau șiroaie de sânge, prelingându-se de-a lungul trupului și picurând pe podea. În contrast cu expresia senină a feței, tot acel sânge părea ceva grotesc - de parcă femeia nici n-ar fi știut că e pe moarte.
   De-a curmezișul picturii, cu aceeași culoare rubinie cu care fusese pictat sângele femeii, era mâzgălit un singur cuvânt:
   Târfă!
   June nu reuși să-și desprindă privirea de pe chipul femeii, dar, în timp ce-l studia cu atenție, încercând să-i citească în suflet, își dădu seama că decorul în care fusese pictat portretul îi era foarte familiar.
   Atelierul!

   Iată ferestrele și oceanul care se zărea dincolo de ele. Cele două siluete se aflau pe o canapea. June traversă cu pași rari studioul, până când ajunse la aceeași perspectivă asupra ferestrelor și mării ca aceea de pe pânză.

   Se uită în jur, străduindu-se să determine unde se aflase sofaua din tablou: puțin spre stânga, la vreo doi metri depărtare de perete.
   De fapt, ghicise locul încă înainte de-a face ochii roată.
   Pata!
  Vechea pată pe care se chinuise atât de mult s-o curețe.
   Își luă inima în dinți și se uită la ea.
   - Nu! țipă June. Nu! Dumnezeule! E cu neputință!
   Pe podea apăruse din senin o pată roșie, care se întindea văzând cu ochii.
   Era chiar sânge. June încremenise, fără să-și poată dezlipi privirea de la pată.
   - Nu! repetă femeia și, adunându-și ultimele puteri, ieși în fugă din atelier.
   Uitată de mama ei în coșuleț, Jennifer începu să plângă. Mai întâi încet, apoi din ce în ce mai tare.

          La dispensar, Josiah Carson și Cal Pendleton stăteau tăcuți în birou, așteptând ca neurochirurgul să termine autopsia.
   Din clipa când murise Billy Evans, Cal luase răspunderea morții copilului asupra sa.
   - Eu l-am mișcat din loc. Ar fi trebuit să aștept.

   - N-ai avut încotro, îi spuse Josiah. Numai c-ai ajuns prea târziu. Dacă te-ai fi găsit acolo cu câteva minute mai devreme...
   Renunță să-și ducă gândul până la capăt, lăsând cuvintele să se înfigă ca niște pumnale în inima omului disperat de lângă el. Era convins că Pendleton își amintea de panica simțită în ajun.
   Când fu convins că celălalt e în stare să-i priceapă vorbele, își îndulci glasul și adăugă:
   - Când ai ajuns lângă el, ireparabilul se petrecuse deja. Zău că nu e vina ta, Cal.
   Înainte ca doctorul Pendleton să apuce să-i răspundă, sună telefonul. Carson ridică receptorul. Recunoscu îndată vocea lui June Pendleton și-și dădu seama că femeia plângea.
   Se întâmplase ceva.
   June vorbea printre hohote de plâns, rostind cuvinte incoerente, dar Josiah pricepu că-i ruga pe amândoi să vină imediat la ea acasă.

   - Liniștește-te, June, zise doctorul Carson. Cal e chiar aici, lângă mine. Venim cât putem de repede.
   Tăcu o clipă, apoi întrebă:
   - June, a pățit cineva ceva?
   Ascultă răspunsul lui June și îi spuse să rămână acolo unde se găsea, după care puse receptorul în furcă. Cal nu-l slăbi din ochi.

   - Ce s-a întâmplat? Josiah, ce s-a întâmplat?
   - Nu știu nici eu, răspunse Carson. June ne imploră să mergem acasă chiar acum. Nimeni n-a pățit nimic, totuși, ceva nu-i în regulă. Haide!
   Se ridică în picioare. Cal încă șovăia.
   - Bine, dar...
   - Billy? Billy e mort, Cal. Pe el nu-l putem ajuta cu nimic. Vino.
   Cal întinse mâna să-și ia haina.
  - Nu ți-a zis despre ce-i vorba?
   Fără a-i lua în seamă întrebarea, Carson îl scoase afară din cabinet.
   În momentul când părăseau dispensarul, Josiah Carson înțelese dintr-o dată ce se întâmpla. Lucrurile erau pe cale să se lege între ele. Nu știa cum anume, dar nu se îndoia câtuși de puțin. June Pendleton descoperise ceva.
   Ceva care avea să explice totul.
   Sau să înrăutățească și mai mult situația.

           June de-abia pusese receptorul în furcă, întrebându-se ce era de făcut, când dintr-o dată telefonul începu din nou să sune.
   Nu vine, își zise ea. E Cal și nu poate să vină. O să-mi spună că-i ocupat și că nu poate veni Doamne, ce să mă fac?
    Ridică receptorul si-l duse la ureche.
   - Cal?
   - June? Aici e Corinne Hatcher.
   - Ah! exclamă June și glasul începu să-i tremure. Iartă-mă... Tocmai vorbeam cu Cal când... Credeam... Credeam că sună din nou.

   - Nu te rețin mult. Ascultă, poate ți se pare o nebunie, dar vreau să te întreb dacă ai văzut-o azi pe Lisa Hartwick. Sunt cu Tim și încercăm să dăm de urma ei. S-a dus împreună cu câțiva prieteni... Ah, ce prostie! Ei bine, au plecat la vânătoare de strigoi!
   June nu reținuse nimic altceva decât că domnișoara Hatcher era împreună cu Tim Hartwick.
   - Corinne, puteți veni amândoi până aici? îi rugă ea, străduindu-se să-și păstreze un ton calm și stăpânit. S-a întâmplat ceva straniu.
   Corinne tăcu preț de câteva secunde.
   - Ceva straniu? Cum adică?
   - Nici nu știu cum să-ți explic, răspunse June. Vă rog mult, veniți încoace.
   În glasul ei se ghicea o spaimă abia reținută, care o făcu pe Corinne să accepte imediat.
   - Bine. Pornim într-acolo.

        Sally Carstairs și Alison Adams trecură strada, îndreptându-se spre curtea școlii, cu gândul s-o traverseze, scurtând drumul spre locuința lui Sally.
   - N-ar fi trebuit s-o lăsăm singură pe Lisa, zise Sally. Dacă află mama, mă omoară!
   - N-am avut de ales, răspunse Alison. Așa e Lisa, întotdeauna face numai după cum o taie capul. Dacă ne convine, bine. Dacă nu, puțin îi pasă!
   - Credeam că-ți place de ea.
   Alison ridică din umeri.
  - Nu-i fată rea. Doar că-i prea răsfățată.
   Merseră un timp în tăcere, apoi pe Alison o săgetă un gând.
   - Mi-am închipuit că ai fost prietenă cu ea.

   - Cu cine?

   - Cu Michelle. Vreau să zic, înainte de accident.

   - Am fost.
   Surâse, amintindu-și cum fusese Michelle cu numai câteva săptămâni în urmă.
   - Era tare drăguță. Probabil că ar fi devenit cea mai bună prietenă a mea. Dar, de când cu accidentul, s-a cam închis în ea.
   - După părerea ta, e nebună?
   - Bineînțeles că nu, răspunse Sally. Numai că... s-a schimbat mult.
   Deodată, Alison încremeni în loc, albă la față ca varul.

   - Sally! exclamă ea. Uite acolo!
   Ajunseseră în dreptul leagănelor, așa că Sally înțelese numaidecât ce-i arătase Alison.
   Trupul lui Annie Whitmore zăcea contorsionat în țărână, cu un picior încă agățat de scaunul leagănului.
   Cuvintele lui Jeff Benson se înfipseră în urechile lui Sally ca un urlet.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Își aduse aminte cum, în cursul ultimei săptămâni, Michelle se jucase adeseori cu Annie Whitmore.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Îi veni în minte Michelle, singură pe șosea, venind dinspre sat.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Apucând-o strâns de mână pe Alison, Sally Carstairs o luă la fugă prin terenul de joacă, alergând spre casă, să-i povestească mamei sale ce se întâmplase.

Capitolul 27

      Michelle înainta încet de-a lungul potecii de pe marginea falezei. Începuse să picure, iar la linia orizontului marea se contopea cu cerul cenușiu. Călăuzită de glasul șoptit al Amandei, Michelle nu se mai sinchisea de vreme.
   - Mai încolo, murmură Amanda. Era ceva mai departe.
   Mai făcură câțiva pași, după care Amanda se opri, încruntând din sprâncene, cu o expresie nehotărâtă.
   - M-am înșelat. Totul s-a schimbat de atunci. Acolo! zise ea deodată, trăgând-o pe Michelle câțiva metri mai spre nord, lângă un bolovan uriaș, care stătea pe muchia falezei, gata să se prăbușească pe plajă.
   - Aici a fost, șopti Amanda. Chiar în locul acesta...

   Michelle privi în jos. Se aflau exact deasupra fâșiei de nisip unde, cu o lună și jumătate în urmă, venise la picnic cu prietenii ei. Cel puțin, pe atunci îi socotea prieteni.
   Acum plaja era pustie. Marea se retrăsese, lăsând în urmă o puzderie de pietre, tocite de secole întregi de valuri, și care acum zăceau risipite în nisip, martore tăcute ale unei după-amiezi prevestitoare de rău.
   - Privește, șopti Amanda, arătând spre celălalt capăt al plajei, presărat cu ochiuri de apă rămase după reflux.
   Michelle desluși două siluete, abia vizibile prin perdeaua de ploaie.
   Pe una dintre ele o recunoscu imediat: Jeff Benson. Iar cealaltă... Oare cine să fi fost? Brusc, își dădu seama că nu avea nicio importanță.
   Cel care conta era Jeff.
   Pe el îl voia Amanda.
   Azi pe cine-ai mai omorât?
   Cuvintele lui Jeff îi răniseră auzul și Michelle înțelese că și Amanda le auzise.
   - Va trece pe aici, murmură Amanda. Când va începe fluxul, va veni încoace. Atunci...
   Nu-și sfârși fraza, dar obrazul i se încreți într-un zâmbet.
   Continuând să țină o mână pe brațul lui Michelle, o întinse pe cealaltă, atingând bolovanul.

         Ajungând la locuința Pendletonilor, Cal și Josiah Carson o găsiră pe June tot lângă telefon.
   Ea îi auzi intrând pe ușa din față, apoi glasul soțului strigând-o.

   - Sunt aici, răspunse June. Veniți încoace!
   Vocea îi era lipsită de orice intonație, iar femeia avea obrazul alb ca varul. Cal se apropie, îngenunchind lângă scaunul pe care stătea soția sa.
   - June, ce este? Ce s-a întâmplat?
   - În atelier... Acolo, în atelier...
   - Despre ce-i vorba? S-a întâmplat ceva? Unde-s copiii?
   June se uită la el cu o privire rătăcită, de parcă n-ar fi înțeles ce-i spunea.
   - Copiii? repetă ea.
   Brusc, își aminti.
   - Jenny! Dumnezeule, am lăsat-o pe Jenny în atelier!
   În aceeași clipă, se trezi la realitate. Se ridică în picioare, dar o cuprinse un val de amețeală, care o sili să se așeze la loc.
   - Cal.. Nu pot... Nu pot să mai pun piciorul înăuntru. Te rog, du-te tu. Ia-l și pe doctorul Carson. Mergeți și luați-o pe Jenny de acolo.

   - Nu poți să pui piciorul înăuntru? exclamă Cal, cu o expresie nedumerită. De ce nu? Ce s-a petrecut?

   - Ai să vezi și singur. Du-te și uită-te. Ai să înțelegi.
   Cei doi bărbați se îndreptară către ușă, dar glasul lui June îi opri din drum.
   - Cal... Tabloul... Tabloul de pe șevalet... Nu eu l-am pictat...
   Cal și Josiah se priviră unul pe altul, fără să înțeleagă. Cum June nu mai adăugă nimic, se grăbiră să meargă în atelier.
   Nici nu ajunseră la jumătatea distanței dintre casă și fosta magazie că o auziră pe Jenny plângând. Cal începu să alerge. Se năpusti înăuntru, rotindu-și repede ochii de jur-împrejur, fără să-i pese însă de nimic altceva decât de fiica sa. Luă în brațe bebelușul, care țipa cât îl ținea gura, și-l strânse la piept cu
tandrețe.
   - Gata, gata, prințeso, murmură el. Tati e aici, cu tine. Totul e în regulă acum.
   O legănă încet câteva clipe și țipetele încetară. De-abia atunci își înălță privirea către tabloul de pe șevalet - cel despre care June insistase că nu-i aparținea.

   Îl examină atent, încruntându-se ușor. La început nu pricepu ce reprezintă. Apoi descoperi că era vorba de o femeie murind în clipa când făcea dragoste. Pe chipul ei se citea un amestec de extaz și... și încă ceva. Dar ce?
   - Nu văd ce... bâigui el, cu un glas uluit și șovăielnic.
   Dar, când zări expresia de pe fața lui Josiah, cuvintele i se opriră în gâtlej.
   Carson rămăsese cu ochii țintă la tablou și figura lui se lumina treptat a înțelegere.
   - Va să zică, asta era, murmură bătrânul. Așa s-au petrecut lucrurile!
   Cal îl privi năucit.
  - Ce e, Joe? Nu te simți bine?
   Făcu un pas spre Carson, dar acesta îl îndepărtă cu un semn al mâinii.
   - Deci, ea a fost făptașa, urmă el. Într-o bună zi Amanda a surprins-o pe maică-sa și a omorât-o. După o sută de ani... a omorât-o. De acum va fi liberă. Vom fi cu toții liberi.

   Întorcându-se spre Cal, adăugă:

   - A fost o hotărâre înțeleaptă că ai venit aici, zise el liniștit. Ne erai dator. L-ai ucis pe Alan Hanley, așa că ne erai dator.
   Nepricepând nimic, Cal își plimbă privirea de la Josiah la tablou, apoi din nou la bătrânul doctor.

   - Ce dracu’ tot îndrugi acolo? strigă el. Ce se petrece? Ce înseamnă toate astea?
   - Tabloul... murmură Carson. Tabloul vorbește de la sine. Femeia de acolo e Louise Carson.
   - Dar nu... nu pricep...
   - Lasă-mă să-ți explic, Cal, rosti bătrânul.
   Glasul îi era stăpânit, dar în ochi i se aprinsese o sclipire stranie.

   - Femeia din tablou... e Louise Carson. E îngropată acolo, în cimitir. Doamne, Cal, pe June au apucat-o durerile chiar pe mormântul ei! Nu mai ții minte?
   - Cu neputință, șopti Cal. De unde să știe June...
   Brusc își aminti vorbele ei: Nu eu l-am pictat.
   Se apropie de tablou, cercetându-l cu atenție. Culorile erau proaspete, de-abia uscate. Făcu un pas înapoi și deodată își dădu seama că pânza reprezenta chiar atelierul în care se afla. Îl încercă un sentiment bizar. Luându-și ochii de la tablou, își roti privirea prin încăpere. Aproape că uitase de prezența lui Josiah Carson, care rămăsese undeva în spatele său, murmurând ceva nedeslușit.
   - E aici... articulă cu greu bătrânul. Nu pricepi, Cal? E Amanda. Se folosește de Michelle. E aici. N-o simți prin preajmă? E aici!
   Începu să râdă, întâi încetișor, apoi din ce în ce mai tare, până când Cal avu senzația că-i explodează nervii.
   - Încetează! urlă el.
   Carson tăcu, de parcă s-ar fi smuls dintr-o vrajă. Se scutură, apoi se uită din nou la tablou. Cu o stranie expresie de triumf, se îndreptă spre ușă.

   - Să mergem, zise el. Ar fi bine să ne întoarcem în casă. Am sentimentul că acesta-i numai începutul.
   Cal vru să-l urmeze, dar în aceeași clipă zări pata de pe podea.

   - Isuse, șopti el.
   Era exact la fel ca în ziua când se mutaseră în noua locuință: cafeniu-roșcată, amestecată cu un strat gros de praf, care o făcea greu de ghicit. Dar fusese curățată o dată! Cal își amintea cu precizie cum o râcâise June, stând în patru labe.
   Și iată că pata reapăruse!
   Se uită din nou la tablou. La sângele care se scurgea din rănile căscate în pieptul și în gâtul Louisei...
   Era ca și cum trecutul - zugrăvit atât de limpede pe pânză - ar fi reînviat în atelier.

          Tim Hartwick și Corinne Hatcher sosiră tocmai când Cal și Josiah Carson se întorceau în casă. June încremenise pe scaunul din salon, fără să-și fi recăpătat culoarea din obraz. Toți se adunară în jurul ei.
   - Ai văzut? îl întrebă June pe Cal.
   El încuviință din cap.
   - Nu eu l-am pictat, repetă June.
   - Dar de unde-a apărut?
   - Era în debara, răspunse ca prin vis June. L-am găsit înăuntru acum vreo săptămână. Pe atunci reprezenta o simplă schiță. Azi, când m-am dus în atelier, pânza se găsea pe șevalet.

   - Ce anume? interveni Tim. Despre ce vorbiți?
   - Despre un tablou, murmură June. E în atelier. Mergeți să vă uitați și voi. Asta voiam să vă arăt.
   Nedumeriți, Tim și Corinne se îndreptară către ușă, dar se opriră în loc, auzind că sună telefonul. Deși June se afla chiar lângă aparat, nu schiță niciun gest de-a ridica receptorul. Până la urmă, răspunse Cal.

   - Alo?
   - Domnul doctor Pendleton? se auzi un glas tremurător la celălalt capăt al firului.
   - Da.
   - La telefon Bertha Carstairs. Voiam... voiam să știu dacă Joe Carson e la dumneavoastră.
  Cal se încruntă ușor.
   - Da, este.

   Se uită întrebător spre Carson, aproape convins că bătrânul nu va accepta convorbirea. Dar Carson părea să-și fi recăpătat stăpânirea de sine, ca și cum scena din atelier n-ar fi avut loc niciodată. Luând receptorul de la Cal, zise:
   - Carson la telefon.
   - Joe, sunt eu, Bertha Carstairs. S-a întâmplat ceva îngrozitor. Sally și Alison Adams tocmai au intrat în casă. Mi-au povestit că Annie Whitmore zace pe terenul de joacă. Joe... fetele cred că-i moartă. Lângă leagăn. Sally e de părere că fetița a căzut. Un accident sau cam așa ceva.
   Glasul i se frânse și Carson pricepu că femeia nu-i destăinuise chiar tot.
   - Altceva, Bertha? Mai există ceva ce nu mi-ai spus?
   Bertha Carstairs șovăi, apoi începu din nou să vorbească, având aerul că-și cere scuze.

   - Nu sunt sigură, murmură ea. S-ar putea să nu fie important... sau să nu însemne nimic... dar... ăăă...
   Tăcu o clipă, apoi cuvintele ei ajunseră limpede la urechile lui Carson.
   - Joe, Sally a văzut-o azi pe Michelle Pendleton. Mergea pe șosea, venind dinspre sat. Tot de la Sally am aflat că în ultima săptămână Michelle și Annie s-au jucat tot timpul împreună... După cele petrecute cu Susan Peterson și Billy Evans... nu știu nici eu... Detest că trebuie s-o spun, dar...
   Glasul i se stinse din nou.
   - Înțeleg, zise Carson. Mulțumesc, Bertha.

   Puse receptorul în furcă, întorcându-se spre ceilalți patru, care nu-și luaseră ochii de la el.
   - E vorba despre Annie Whitmore. I s-a întâmplat o nenorocire.
   Le povesti cele aflate de la Bertha Carstairs, fără să omită niciun amănunt.
   - Dumnezeule, gemu June, când bătrânul își încheie relatarea. Ajut-o, Doamne, pe Michelle! Te implor, ajut-o!
   Deodată, deschise ochii mari și sări în picioare.
   - Dar unde e acum? țipă ea. Dacă Sally a văzut-o venind încoace, probabil că se înapoia acasă.
   Alergă în hol, cu o privire rătăcită.
   - Michelle! MICHELLE!
   Ceilalți o auziră strigându-și fiica pe nume, în timp ce cobora în goană scările. Brusc, se așternu tăcerea, apoi răsunară din nou pașii lui June, care se întorcea în salon.
   - Nu-i acasă. Cal, Michelle nu-i acasă!
   - Liniștește-te, zise Cal. O s-o găsim.
   - Lisa! articulă cu greu Tim, însă numai Corinne înțelese la ce se referea.

   - Lisa era cu Sally și cu Alison, explică profesoara. Unchiule Joe, doamna Carstairs a pomenit cumva și de Lisa?

   Josiah Carson clătină din cap. Tim înșfăcă receptorul.
   - Ce număr are? întrebă el. Spuneți-mi repede, care-i numărul familiei Carstairs?
   Corinne îi smulse receptorul din mână, începând să formeze numărul. Telefonul sună o dată, de două ori, apoi încă o dată și încă o dată. Într-un târziu, la celălalt capăt al firului se auzi vocea tulburată a Berthei Carstairs.

   - Doamna Carstairs? Sunt eu, Corinne Hatcher. Știți ceva de Lisa Hartwick? Nu era cu Sally și cu Alison? N-au venit acasă împreună?

   - Nu, răspunse Bertha. Numai o clipă...

   Urmă o tăcere, după care în receptor răsună din nou glasul Berthei.
   - Cică a rămas la Bensoni. Avea de gând să coboare în golf împreună cu Jeff. Copiii n-ar trebui să se joace acolo, sunt curenți primejdioși...
   - Lăsați asta, îi tăie vorba Corinne. Eu sunt acum la familia Pendleton. Fără îndoială c-o vom găsi pe Lisa.

   Închise telefonul, întorcându-se spre Tim.

   - Hoinărește pe undeva, prin apropiere. Se pare că avea de gând să meargă pe plajă împreună cu Jeff Benson.

   - Numai păpușa aia e de vină! țipă pe neașteptate June. Păpușa aia blestemată!

   Toți își ațintiră privirile asupra ei, însă numai Carson înțelese ce voia să spună.

   - Nu pricepeți? insistă June. Totul a început de la păpușa aia blestemată!
   Se năpusti iarăși în sus pe scări, dând buzna în camera lui Michelle. Aici se uită înnebunită de jur-împrejur, cu ochii după păpușă.
   Amanda!
   Era vina Amandei!
   Ah, numai de-ar reuși să se descotorosească de păpușă!

   Deodată, o zări. Stătea sprijinită pe pervaz, cu ochii de sticlă pironiți asupra Strâmtorii Diavolului. Străbătu încăperea și-o luă din locul unde fusese pusă. Tocmai voia să se îndepărteze de fereastră, când privirea îi fu atrasă de o mișcare undeva, afară.

   Se uită cu atenție, încercând să deslușească ceva prin geamul aburit de ploaie.
   Acolo, pe marginea falezei, în apropiere de cimitir.
   Era Michelle.
   Stătea chiar pe muchia prăpastiei, sprijinită de un bolovan, cu ochii la plaja de dedesubt.
   Numai că nu se sprijinea de bolovan.
   Dar ce făcea?
   Îl împingea.
   - O, nu! gemu June.
   Înșfăcă păpușa și se repezi spre ușă.
   - E afară! strigă ea. Michelle e afară! Cal, du-te și ia-o acasă. Te rog, du-te după Michelle!

        Ceața se aduna cu repeziciune în jurul lui Michelle, ascunzând privirii plaja de la poalele falezei. Singurul lucru de care era conștientă rămânea prezența Amandei, în picioare lângă ea, atingând-o și șoptindu-i la ureche.
   - Vin... Îi văd, Michelle... Acum îi văd... Se apropie... Aproape c-au ajuns... Repede! Ajută-mă, Michelle! Ajută-mă!
   Michelle se aplecă și-și puse palmele pe bolovanul care păru să vibreze sub degetele ei ca o ființă vie.
   - Împinge cu nădejde, șuieră Amanda. Trebuie să împingem cu putere, până când nu e prea târziu!
   Michelle simți iarăși cum stânca se mișcă, apoi cum începe să se clatine. Ar fi vrut să se smulgă de lângă bolovan, dar nu putea. Îl simțea urnindu-se din loc și, după ce se legănă o clipă pe buza râpei, pietroiul o porni la vale...

        Era un vuiet surd, aproape acoperit de foșnetul valurilor ce se spărgeau de țărm, Totuși, Jeff îl auzi și își ridică privirea.

   Deasupra lui.
   Zgomotul venea de deasupra lui.
   Apoi o văzu rostogolindu-se înspre el.
   Știa că stânca îl va lovi, știa că trebuie să se miște repede, să sară într-o parte, înainte, înapoi - oriunde. Dar nu se putu clinti din loc. Buzele îi tremurau, iar stomacul i se chircise de spaimă.
   Înțelese că avea să moară.
   Cu toate acestea, rămase țintuit locului. De-abia în ultima clipă reuși să-și silească mușchii să-l asculte. Prea târziu.
   Bolovanul lat de peste un metru îl lovi în plin. Se prăbuși la pământ, strivit sub greutatea stâncii, părându-i-se că aude trosnetul propriilor oase sfărâmate.
   Dar auzi încă ceva.
   Hohote de râs.
   Râsetele plutiră pe deasupra lui, însoțindu-i ultimele clipe, și băiatul se întrebă cine râdea așa. Era un glas de fetiță... Iar fetița râdea de el... Oare de ce? Ce-i făcuse?
   În secunda următoare, își dădu duhul.

         Râsul ajunse și la urechile lui Michelle, care înțelese numaidecât că era Amanda. Aceasta se arăta mulțumită de ea și Michelle se simți fericită. Însă nu știa ce anume o înveselise pe Amanda.

   Ceața începu să se risipească și Michelle privi în jos. Acum putu vedea din nou plaja.

   Jos pe nisip se afla o fetiță care stătea nemișcată cu ochii la bolovanul prăbușit. Michelle își dădu seama că pietroiul ar fi putut să cadă peste ea. Dar nu se întâmplase așa.
   Atunci de ce țipa fetița?
   Din pricina bolovanului. Sub el se zărea ceva. Dar ce anume?
   Atunci se împrăștiară și ultimele fuioare de ceață, așa că Michelle reuși să distingă limpede.
   Un picior. De sub bolovan ieșea piciorul cuiva.
   Iar Amanda râdea. Râdea și-i spunea ceva. Michelle ascultă cu atenție, străduindu-se să înțeleagă cuvintele Amandei.

   - Am izbutit, șopti Amanda. Am făcut tot ce trebuia făcut. Acum pot pleca. La revedere, Michelle.

   Râse din nou, fericită, apoi sunetul glasului său se topi în depărtare.
   Michelle întoarse capul. Mai mulți oameni alergau spre ea, strigând-o pe nume.
   Michelle știa ce voiau.
   Voiau s-o prindă, s-o pedepsească, s-o ducă pe alte meleaguri.
   Dar ea nu făcuse nimic rău. Amanda era de vină. Michelle doar ascultase îndemnurile Amandei. De ce s-o acuze pe ea?
   Dar Michelle nu se îndoia câtuși de puțin că așa se va întâmpla. La fel ca în visul ei.
   Trebuia să fugă de oamenii aceia. Sa nu cadă cu niciun chip în mâinile lor.
   Începu să alerge, trăgându-și după ea piciorul beteag, care-i încetinea deplasarea. Șoldul îi zvâcnea din nou de durere, dar Michelle se silea să nu-l ia în seamă.
   Vocile se apropiau, gata-gata s-o ajungă din urmă. Se opri, așa cum făcuse în vis, și aruncă o privire peste umăr.
   Îi recunoscu pe tatăl ei și pe doctorul Carson. Lângă ei se afla profesoara, domnișoara Hatcher. Și încă un bărbat - cine să fi fost? A, da. Domnul Hartwick. Ce căuta pe urmele lui Michelle?

   Crezuse că-i era prieten. Dar acum înțelegea că o înșelase. Psihologul încercase numai să-i câștige bunăvoința. De fapt, și el o ura...

   Amanda. Amanda era singura ei prietenă.
   Însă Amanda plecase.
   Unde?
   Michelle nu știa.
   Tot ce știa era că trebuia să fugă de acolo și că nu putea să alerge.

   Dar în vis reușise să scape. Se sili cu disperare să-și aducă aminte ce se petrecuse în vis.
   Se prăbușise de pe stânci.
   Asta fusese.
   Căzuse, la fel ca Susan, Billy Evans și Annie Whitmore. La fel ca Jeff Benson, strivit sub un bolovan.
   Iată, deci, răspunsul. Se va prăbuși de pe stânci, iar Amanda va avea grijă de ea.
   Glasurile se apropiau, chemând-o pe nume. Michelle Pendleton se aruncă în gol.
   Numai că Amanda nu-i veni în ajutor. Cu o fracțiune de secundă înainte de-a se izbi de stânci, Michelle înțelese că Amanda nici n-avea să vină.
   Amanda nu i se va mai arăta niciodată. Stâncile se întindeau spre ea, gata s-o sfâșie, întocmai ca în vis. Doar că de data asta Michelle nu țipă, ci primi cu bucurie îmbrățișarea lor.

        În salonul Pendletonilor domnea o liniște mormântală. Însă liniștea nu oferea nicio consolare celor patru oameni care stăteau nemișcați în jurul șemineului.
   June, aproape impasibilă, își ațintise privirea asupra focului pe care-l aprinsese mai devreme, ca să ardă păpușa. Aruncase jucăria în flăcări și de-atunci, ca într-o înțelegere tacită, focul nu se mai stinsese.
   Cei patru tot nu pricepeau ce se întâmplase.
   Josiah Carson se întorsese acasă, încăpățânându-se să nu sufle nimănui vreun cuvânt despre dezvăluirile sale din atelier.
   Cal încercase să repete câte ceva din vorbele dezlânate rostite de Josiah, însă acestea erau fără noimă - așa că, în cursul după-amiezii, Tim se dusese până în atelier. Se uitase multă vreme la tabloul acela straniu, apoi începuse să caute, fără a ști nici el prea bine ce anume, totuși convins că trebuia să găsească ceva - ceva care să-i dea răspunsul.

   Descoperise schițele și le dusese în casă. Aici le cercetaseră cu toții, înțelegând cum muriseră Susan Peterson și Billy Evans.
   Fiecare dintre cei patru se furișase din când în când în atelier, să mai privească o dată pictura cu dâre sângerii, rămasă pe șevalet ca o tainică legătură cu un trecut pe care nu-l puteau pricepe.
   Prima care remarcase umbra fusese Corinne.
   O umbră abia vizibilă, pierdută în violența scenei de pe pânză.
   Dar, în momentul când Corinne le-o arătase, o văzuseră limpede cu toții.
   Dintr-un colț al tabloului pornea o umbră, alungindu-se pe podea înspre muribunda Louise Carson.
   Era o siluetă. Silueta unei fetițe îmbrăcate într-o rochie de modă veche și purtând pe cap o bonetă. Avea un braț ridicat și ținea în mână un obiect.
   Niciunul dintre cei de față nu se îndoi o clipă că obiectul era un cuțit.
   Acum știau cu toții că Michelle făcuse schițele și tabloul. Tim insistă în continuare că fetița își exprimase astfel latura întunecată a personalității ei. Probabil că văzuse pe undeva un portret al Louisei Carson și imaginea i se fixase în memorie. Pe urmă, după ce-o născocise pe „Amanda”, începuse să preia zvonurile care circulau în Paradise Point și legendele celeilalte Amanda, moartă cu ani în urmă, țesând toate aceste elemente într-o poveste unică. Pentru Michelle, strigoiul fusese real. Chiar dacă vedenia existase numai în închipuirea ei, Michelle o considerase întotdeauna reală.

       Lisa Hartwick primise un sedativ și fusese trimisă la culcare.
   Se trezi amețită, înțelegând abia peste un timp unde se afla.
   Stătea întinsă pe patul lui Michelle Pendleton. Era chiar în casa acesteia.

   Se dădu jos din pat, ducându-se spre ușă. Ascultă cu atenție și urechea sa prinse un murmur de voci, undeva la parter.
   Deschise ușa și-și strigă tatăl.
   - Tăticule?
   În clipa următoare, Tim se ivi în capul scărilor.
   - Nu pot să dorm, se plânse Lisa.
   - Nu te necăji. Oricum, plecăm imediat acasă.
   - Nu putem pleca acum? îl rugă Lisa. Nu-mi place aici.
   - Imediat, scumpa mea, îi făgădui Tim. Îmbracă-te și mergem.

   Lisa se întoarse în dormitor și începu să se îmbrace. Știa perfect despre ce discutau cei de la parter.
   Vorbeau despre Michelle Pendleton.
   Și Lisa ar fi vrut să ia parte la discuție și să le spună tuturor ce văzuse pe plajă.
   Dar îi era frică.
   Se temea că, dacă va vorbi, o vor socoti și pe ea nebună.
   Coborî scările, hotărând să nu le destăinuie niciodată ce văzuse. La urma urmei, poate că o înșelaseră ochii.
   Poate că, în realitate, nu fusese nimeni sus pe stânci, alături de Michelle. Poate că doar i se păruse că vede o fetiță în rochie neagră și purtând pe cap o bonetă. Poate că fusese doar o umbră.

EPILOG

          Era ziua în care Jennifer Pendleton împlinea doisprezece ani.

   Jenny crescuse și se făcuse o fetiță frumoasă, blondă cu ochi albaștri, ca părinții ei, cu trăsături delicate și feminine, părând mai matură decât anii pe care-i avea. Cei ce-o întâlneau pentru prima oară nu prea îi ghiceau adevărata vârstă, iar Jenny se amuza, dându-se mai mare decât era în realitate. Pe Cal și June îi neliniștea faptul că Jennifer era curtată de băieți mai mari ca ea cu șapte-opt ani. Totuși, se străduiau să nu-și trădeze îngrijorarea. Jennifer era nu numai frumoasă, dar și extrem de inteligentă. Convinsă că se putea descurca foarte bine, se distra văzând cum părinții ei își făceau fel și fel de gânduri.
   La Paradise Point, June ajunsese cu timpul să fie socotită o anomalie. Pe măsură ce treceau anii - doisprezece la număr de când Pendletonii veniseră de la Boston, sperând să ducă o existență mai ușoară și trăind în schimb un coșmar care le depășise puterea de înțelegere - June se dedica tot mai mult artei ei.

   Îi fusese greu să-și facă prietene în Paradise Point, mai întâi pentru că era străină de partea locului, iar apoi - deși acest lucru nu i se spusese niciodată în față - pentru că o parte din săteni nu iertau nebunia de care suferise fiica ei. Chiar și după ce Michelle și strania ei boală intraseră în rândul legendelor din Paradise Point, mama fetei continua să fie marcată de acest stigmat, de care-și amintea în fiecare zi.

  La început, voise să plece din Paradise Point și să se înapoieze la Boston, însă soțul ei se împotrivise. În ciuda tuturor nenorocirilor prin care trecuseră, Cal îndrăgea casa la fel de mult ca înainte. Pe de altă parte, deși nu pomenise nimic nici măcar soției sale, tânărul doctor nu uitase ciudatele cuvinte rostite de Josiah Carson în atelier, în ziua aceea blestemată.

   Indiferent dacă Josiah mințise sau spusese adevărul, Cal hotărâse să-l creadă, eliberându-se în sfârșit de sentimentul de vinovăție care-l torturase încă din clipa când murise Alan Hanley. Nu el îl ucisese pe Alan, ci Amanda - așa cum îi omorâse pe toți, inclusiv pe fiica sa, Michelle. Prin urmare, Cal rămăsese în Paradise Point, prosperând în meseria sa, fără să-i pese de bârfe.

   Josiah Carson părăsise satul aproape imediat după moartea lui Michelle. Cam toți locuitorii bănuiau că mintea doctorului o luase razna. În ultimele zile înainte de plecare, îndrugase verzi și uscate despre „răzbunarea trecutului”, dar nimeni nu-i acordase atenție.
   Dimpotrivă, auzindu-l cum bătea câmpii, sătenii începuseră să-și îndrepte simpatia înspre Cal. Treptat și inevitabil, ajunseseră să-l accepte ca medic al satului. În definitiv, nici nu exista un altul.

   Nici Cal, nici June nu deschideau discuția despre evenimentele petrecute cu 12 ani în urmă. Atunci când aduceau vorba despre Michelle - ceea ce se întâmpla foarte rar - și-o aminteau așa cum fusese înainte de venirea lor la Paradise Point. Cât despre primele două luni trăite în sat, când familia lor fusese la un pas de destrămare, amândoi preferau să le treacă sub tăcere.
   June nu avea nimic împotrivă: amintirile de atunci erau mult prea dureroase.
   Așadar, Pendletonii continuau să trăiască liniștiți în vechea lor căsuță de pe faleză, Cal ocupându-se în tihnă de mica sa clientelă, iar June lucrând în atelierul de pictură, unde așternea pe pânză peisaje marine întunecate și amenințătoare.
   Jennifer crescuse alături de ei, ferită cu grijă de tragediile întâmplate în primele săptămâni de la venirea ei pe lume.
   Bineînțeles, și ei îi ajunseseră la ureche diferite zvonuri - nici nu se putea altfel. Însă ori de câte ori își întreba părinții care era adevărul, aceștia o îndemnau să nu creadă tot ce auzea de la colegii ei, explicându-i că lumea avea întotdeauna tendința să exagereze.

   Pe Jennifer n-o mai preocupa de ani de zile faptul că rareori își convingea prietenii să vină la ea acasă, punând refuzul lor pe seama distanței între sat și locuința lor.
   Dar, pentru aniversarea zilei când împlinea 12 ani, își rugase părinții să-i organizeze o petrecere.

   June se împotrivise, convinsă că mamele din Paradise Point nu vor îngădui în vecii vecilor ca fiii și fiicele lor să calce pragul casei Pendletonilor. Atunci Jennifer ceruse, ca întotdeauna, ajutorul tatălui ei. Cal reușise să înlăture obiecțiile lui June, explicându-i că, după părerea lui, sosise timpul ca Jenny să-și facă intrarea în societate.
   În ziua când avu loc petrecerea, la care participară toți prietenii lui Jenny, June începu să creadă că poate că, totuși, se înșelase și că locuitorii din Paradise Point erau pe cale să uite trecutul.

       Carrie Peterson se uită curioasă de jur-împrejur prin vechea casă, întrebându-se pentru a patra oară de ce părinții o dădăciseră să nu pună piciorul aici. Ei i se părea a fi o casă ca toate celelalte. Cum să dai crezare unor povești ca cele pe care i le spuseseră părinții săi?

   „Ce vrei, sunt oameni în vârstă”, își zise Carrie. „Bătrânilor le intră în cap fel de fel de ciudățenii”.
   Oricum, fetei îi plăcea grozav casa.

   - Jenny, mi-arăți cum e și la etaj? o rugă ea.

   Jenny îi zâmbi încântată.
   - Sigur că da. Hai, vino.

   Lăsându-i pe ceilalți să petreacă mai departe, cele două fete urcară la etajul doi. Jenny o conduse pe Carrie de-a lungul coridorului, până în camera unde se mutase cu un an de zile în urmă.

   - Aici e dormitorul meu.

   Carrie se duse glonț la fereastră. Ajunsă aici, privi cu nesaț marea, scoțând un oftat de mulțumire.
   - Cred că mi-ar plăcea să rămân aici o veșnicie.
   - Știu, încuviință Jenny. Însă părinții mei n-au vrut să mă lase să locuiesc în ea. A trebuit să-i bat la cap.
   - De ce? se miră Carrie.
   - Asta a fost camera surorii mele.
   - Ah! exclamă Carrie, amintindu-și tot ce auzise despre sora lui Jenny. Era nebună, nu-i așa? întrebă ea.
   - Nebună? repetă Jenny. Ce vrei să spui?
   Carrie îi aruncă o privire cercetătoare.

   - Cum așa, Jenny? Doar toată lumea știe că sora ta a omorât patru copii. Asta nu înseamnă că era nebună? Adică, ori ea nu era în toate mințile, ori trebuie să crezi în poveștile cu strigoi. Cine mai crede azi astfel de baliverne?
   Dintr-o dată, Jenny înțelese de ce nu voia mama ei să-i organizeze o petrecere. Maică-sa știuse. Știuse că vor veni copiii și că vor începe să se uite peste tot și să pună întrebări despre Michelle. Jenny însă nu avea chef să discute despre Michelle. Nu cunoștea mare lucru despre ea și nici puținul pe care-l aflase nu-i era foarte clar.

   - Nu vrei să vorbim despre altceva? propuse ea.
   Dar Carrie nu renunță cu una cu două.

   - Vezi tu, mama n-a fost de acord să vin azi la tine. Zice că locuința e aducătoare de nenorociri și că, de când există, toată lumea știe ce-i cu ea - indiferent ce înseamnă asta. Eu cred că pur și simplu casa îi face pe oameni să-și piardă mințile. Ce zici, e cu putință așa ceva?

    - După cum vezi, eu nu mi-am pierdut mințile, replică liniștită Jenny.

   Pălăvrăgeala lui Carrie începuse s-o calce pe nervi. Totuși, se străduia să-și păstreze calmul.

   - Da, dar tu ești altfel, insistă Carrie. Tu te-ai născut pe un mormânt. Aoleu, numai când mă gândesc și mă trec fiorii.
   - Nu m-am născut deloc pe un mormânt! se înfurie Jennifer.
   Măcar atâta lucru știa și ea.
   - M-am născut la dispensar, în cabinetul tatălui meu. Faptul că pe mama au apucat-o durerile când se afla în cimitir nu înseamnă că m-am născut pe un mormânt.

   - În fond, nici n-are importanță, nu? zise Carrie. Deși bătrâna doamnă Benson a fost întotdeauna de părere că-i semn rău. Și cred că are dreptate. Mă refer la Michelle, care i-a omorât băiatul... și așa mai departe.
   Mânia lui Jenny ajunse la apogeu.
   - Carrie Peterson! Te rog să-ți ceri iertare pentru ce-ai spus. E o minciună și o știi foarte bine! Cere-ți iertare!
   Văzând ce tare se înfuriase Jenny, Carrie își luă un aer încăpățânat.
   - Nu vreau, ripostă ea. Nu vreau și nici n-ai să mă obligi tu s-o fac.
   Cele două fete se fulgerară cu privirea una pe alta. Prima care reveni la realitate fu Jenny.
   - Te rog să pleci acasă și să-ți iei cu tine toți prietenii.

   - Află că oricum n-aș mai rămâne aici nici măcar o clipă, i-o întoarse Carrie. Poate că mama are dreptate: casa asta îi face pe oameni să-și piardă mințile.
   În clipa următoare, ieși cu pași mari din cameră. Jenny o auzi coborând scările și chemându-și prietenii. Se stârni agitație și hărmălaie, după care ușa de la intrare se deschise și se închise la loc.
   Apoi se așternu tăcerea.
   Abia atunci coborî și Jennifer.
   June stătea în hol, stupefiată.
  - Ce s-a întâmplat, iubito? De ce-au plecat cu toții așa, deodată?
   - Eu le-am cerut să plece, răspunse Jenny. N-a fost o petrecere prea reușită, așa că i-am trimis acasă.
   June își aduse aminte de educația primită la Boston și respectul pentru conveniențe - pe care-l crezuse uitat de ani de zile - îi reveni dintr-o dată.

   - N-ar fi trebuit să faci așa ceva, o dojeni ea pe Jenny. Tu erai gazda. Dacă petrecerea n-a fost prea animată, era de datoria ta s-o înviorezi. Te rog să te duci în camera ta și să te gândești bine la ce ți-am spus. Diseară ai să-l suni pe fiecare copil în parte și-ai să-ți ceri scuze. Ai înțeles?

  Jenny se uită țintă la mama ei. Niciodată nu-i vorbise astfel. Niciodată, de când se știa pe lume. Și nici măcar nu fusese ea de vină, ci Carrie Peterson. Jignită, Jenny izbucni în lacrimi și fugi să se închidă în camera ei.
   De îndată ce intră în dormitor, dădu cu ochii de pachet.
   Se afla pe pat, învelit în hârtie argintie și legat cu o fundă uriașă.

   Jenny se încruntă ușor.
   Cum de nu-l zărise mai înainte? Deodată înțelese. În timp ce maică-sa îi făcea morală, taică-său se strecurase în cameră, lăsându-i darul pe pat.
   Surpriza de ziua ei.
   Râzând, desfăcu ambalajul. În clipa când scoase cadoul din cutie, râsul i se preschimbă în zâmbet.
  Era o păpușă frumoasă - și foarte veche. Jenny își dădu seama că trebuie să fi avut o vechime de ani de zile. Se întrebă de unde o cumpăraseră părinții săi. În viața ei nu văzuse așa ceva.
   Era îmbrăcată într-o rochie albastră, cu volane și dantele, și avea obrazul de porțelan, încadrat de zulufi negri, ascunși sub o bonețică.
   Jenny o strânse la piept.
   - Ești tare frumoasă, șopti ea.
   Uitând dintr-o dată și de jignire și de supărare, se năpusti în jos pe scări.

   - Mami? Mami? Unde ești?
   - În bucătărie, răspunse June. Ce s-a întâmplat?
  Jenny dădu buzna în bucătărie, aruncându-se de gâtul mamei sale.

   - Oh, mami, mulțumesc! Îți mulțumesc de mii de ori! E așa frumoasă! Niciodată n-am văzut ceva mai minunat!

   Uimită, June se desprinse din îmbrățișare.

   - Mă bucur că-ți place, râse ea. Dar acum, poți să-mi spui și mie despre ce vorbești?
   - Despre păpușa mea, răspunse Jenny. Păpușa mea cea frumoasă.
   Cum June continua s-o privească nedumerită, pe Jenny o fulgeră un gând.

   - Știu cum am s-o numesc! Am să-i spun Michelle! E un nume așa frumos! Pe urmă, întotdeauna mi-am dorit ca Michelle și cu mine să fi fost prietene! Era frumoasă, nu-i așa? Avea părul negru și ochii căprui. Aș putea să jur că păpușa îi seamănă leit. Acum vom putea fi prietene. Ah, mami, e minunat. Unde-i tati? Trebuie să-l găsesc și să-i mulțumesc!

   Tot sporovăind, alergă afară ca să-și caute tatăl.
   June rămase nemișcată, străduindu-se să înțeleagă. O păpușă? Ce păpușă? Despre ce anume vorbea Jenny?
   Simțind că-i încolțește în minte un gând, ieși încet din bucătărie, îndreptându-se spre scări.
   Nu putea fi adevărat.
   Știa bine că nu era cu putință.
   Era imposibil.
   Și totuși, Jenny voia să-i dea păpușii numele Michelle.
   June începu să urce treptele.
   Se opri în fața camerei lui Jenny.
   Încăperea unde nu voise s-o lase să se mute.
   Dar Jenny insistase, așa că până la urmă îi împlinise rugămintea.
   Deschise ușa cu gesturi șovăielnice și păși înăuntru.
   Păpușa era pe pat. Zărind-o, June își înăbuși cu greu un țipăt.
   Doar arsese păpușa! Își amintea precis că o arsese cu 12 ani în urmă.

   Și totuși, se afla aici, în perfectă stare, fixând-o pe June cu ochii ei sticloși și fără viață.
   Simți cum o cuprinde panica, și în aceeași clipă, în minte îi fulgeră o amintire de demult, tocmai din anii copilăriei.
   Erau două versuri de Milton:

   „Se-arată furia oarbă și coasa-i ucigașă
   Retează firul șubred al vieții omenești.”

   June Pendleton începu să plângă în tăcere.

                                        SFÂRȘIT

Se arată furia oarbă, John Saul

 ..............................................................................

5-6

                - Pe mine? Cum așa? se miră ea, dând să se ridice.

   - Voiam să vorbesc cu tine.
   Michelle îi aruncă o privire bănuitoare. Nimeni n-o plăcea pe Lisa - toți ziceau că-i o puștoaică răzgâiată. Oare ce voia? Nu cumva avea de gând să-și bată joc de ea? Însă Lisa se apropie, așezându-se pe iarbă. Michelle se lăsă din nou la pământ, răsuflând ușurată.
   - E adevărat c-ai fost înfiată? întrebă ea pe nepusă-masă.

   - Și ce-i cu asta?
   - Nimic deosebit, răspunse Lisa.
   După o clipă adăugă:
   - Mămica mea a murit în urmă cu cinci ani.
   Michelle o privi nedumerită. De ce-i făcuse o asemenea destăinuire? Dorea să-i fie prietenă? De ce?
   - Nu știu ce s-a întâmplat cu părinții mei buni, declară ea cu îndrăzneală. Poate că au murit... sau poate că pur și simplu nu m-au mai vrut.
   - Nici pe mine nu mă vrea tăticul meu, spuse liniștită Lisa.
   - Cum de ești așa de sigură? întrebă Michelle.
   Treptat, începu să se relaxeze: Lisa nu intenționa să râdă de ea.
   - O iubește pe profesoara ta. De când a cunoscut-o, o iubește pe ea mai mult decât pe mine.
   Michelle cugetă o clipă asupra celor aflate. Poate că Lisa avea dreptate. Poate că și viața ei se schimbase dintr-o dată, așa cum se întâmplase cu Michelle după nașterea micuței Jenny.
   - Uneori îmi vine să cred că nimeni nu mă place, zise ea.
   - Înțeleg. Nici pe mine nu mă place nimeni.
   - Am putea deveni prietene, îi propuse Michelle.
   Privirea Lisei se înnegură.
   - Nu știu ce să zic. Am... am auzit unele lucruri despre tine.
   Michelle se încordă ca un arc.
   - Ce fel de lucruri?
   - Păi, cică de când ai căzut de pe stâncă, e ceva în neregulă cu tine.
   - Sunt șchioapă, explică Michelle. Doar știe toată lumea.

   - Nu asta am vrut să spun. Am auzit... adică se zice... c-ai fi văzut strigoiul.
   Michelle se liniști ca prin farmec.
   - Vorbești despre Amanda? Dar ea nu-i un strigoi. E prietena mea.
   - Ce tot îndrugi acolo? se încruntă Lisa. În sat nu există nicio fată cu numele de Amanda.
   - Ba da, întări Michelle. Și e prietena mea.
   Brusc, Lisa sări în picioare și începu să pășească de-a binelea, îndepărtându-se de Michelle.
   - Unde te duci?
   - Trebuie... trebuie să mă întorc acasă, îngăimă tulburată Lisa.
   Michelle se căzni să se ridice, fulgerând-o cu privirea.
   - Mă socotești țicnită, nu-i așa?
   Lisa clătină din cap fără convingere.
   Dintr-o dată, ceața începu să se adune în jurul lui Michelle. De departe îi ajunse la urechi vocea Amandei.
   - Nu-s țicnită! se răsti ea, cu disperare în glas. Amanda e cât se poate de reală și în curând va fi aici. Ai s-o vezi și tu cu ochii tăi!
   Însă Lisa continuă să se îndepărteze, mergând cu spatele. Cu puțin înainte ca cețurile alburii s-o înghită cu totul, Michelle o zări întorcându-se și luând-o la fugă. La fel fugise și Susan Peterson.

Capitolul 21

       Înmormântarea lui Susan Peterson avu loc într-o vineri.
   Estelle Peterson stătea în primul rând de bănci al Bisericii Metodiste, cu capul în piept, frământând în neștire o batistă făcută ghemotoc. La câțiva metri de ea se vedea sicriul lui Susan, acoperit de flori, cu capacul sprijinit alături. Lângă Estelle stătea Henry, privind cu înverșunare drept înainte, într-un punct situat undeva deasupra coșciugului, și străduindu-se să-și păstreze o expresie de nepătruns.
   Deodată, în întreaga congregație se stârni un murmur. Estelle încercă să nu-l ia în seamă, dar, auzind vocea lui Constance Benson, care răzbătea pe deasupra celorlalte șoapte, întoarse capul într-un târziu.

   Pe culoarul dintre bănci se ivise Michelle Pendleton. Îmbrăcată în negru, înainta anevoie, sprijinindu-se în baston. În urma ei veneau părinții, iar June ducea în brațe bebelușul. O fracțiune de secundă, ochii Estellei îi întâlniră pe cei ai lui June, apoi Estelle își mută repede privirea în altă parte. Auzi din nou glasul lui Constance.

   - Ia te uită ce îndrăzneală! N-au ce căuta aici... se indignă doamna Benson, însă Bertha Carstairs, care stătea chiar lângă ea, o înghionti cu cotul și Constance se potoli.

   Pendletonii se așezară pe un rând de bănci, cam la jumătatea distanței dintre altar și intrarea în biserică, și slujba de înmormântare începu.

        Michelle era perfect conștientă de ostilitatea din jurul ei.
   Simțea privirile tuturor ațintite asupra sa, insistente și acuzatoare. Ar fi vrut grozav de mult să plece, însă știa că nu era în stare. Ah, măcar de n-ar fi fost infirmă. Ce n-ar fi dat să se poată ridica de la locul ei, strecurându-se afară neobservată de nimeni. Dar și așa, n-ar fi reușit decât să-și agraveze și mai mult situația. Ciocăniturile bastonului pe podeaua de lemn ar fi stârnit ecouri în toată biserica. Preotul s-ar fi oprit din rugăciune și fiecare și-ar fi întors privirea către ea. Dacă rămânea așezată, cel puțin se prefăceau că n-o iau în seamă, deși tot timpul trăgeau cu coada ochiului.

   Și June făcea mari eforturi să stea liniștită și să-și păstreze o expresie impasibilă pe toată durata slujbei ce părea că nu se mai sfârșește. Făcuse o greșeală venind la înmormântare.

   Acceptase să asiste, numai la insistențele lui Cal. Încercase să se împotrivească, dar fără rezultat. Cal o ținuse una și bună, că Michelle nu avea niciun amestec în moartea lui Susan și că, prin urmare, nu exista niciun motiv să nu participe la înmormântare.

   June ridicase obiecții, străduindu-se să-l convingă că lui Michelle îi va fi foarte greu să stea în biserică și să asculte slujba, înconjurată de toți copiii care-i fuseseră prieteni. Cal chiar nu înțelegea una ca asta? Nu pricepea că nu conta faptul că Michelle era nevinovată, ci ceea ce credeau oamenii?

   Însă Cal rămăsese neclintit, așa că veniseră. June o auzise pe Constance Benson și era convinsă că vorbele ei răutăcioase ajunseseră și la urechea lui Michelle. Prinsese privirea din ochii Estellei Peterson - o privire îndurerată, acuzatoare și... uimită.

   În sfârșit, slujba se încheie. Toți cei de față se ridicară în picioare, în timp ce sicriul era purtat încet printre rândurile de bănci, urmat de Estelle și Henry Peterson. Trecând pe lângă cei trei Pendletoni, Henry îl fulgeră pe Cal cu o privire dură și necruțătoare. Doctorul simți un nod în stomac.
   Poate că, totuși, June a avut dreptate, își zise doctorul. Poate că nu trebuia să venim. Dar când băncile începură să se golească, Bertha Carstairs se opri lângă el și-i strânse mâna.

   - Voiam... voiam să știți... se bâlbâi ea. Eu și familia mea regretăm nespus cele întâmplate. Am impresia că, de când v-ați mutat la Point, viața dumneavoastră a cam... nu știu cum să zic...

   Nu-și duse fraza până la capăt, în schimb ridică din umeri cu un gest sugestiv.
   - Mulțumesc, murmură Cal. Nu-i nimic. Lucrurile vor reveni pe făgașul lor normal. Nimeni nu-i ferit de accidente.

   - Accidente!
   Exclamația îi aparținea lui Constance Benson, care-și ținea strâns fiul de mână.
   - Ceea ce-a pățit Susan Peterson n-a fost un accident!
   Și, întorcându-i spatele lui Cal, care se albise ca varul, ieși ca o vijelie din biserică.

   Dintr-o dată, Pendletonii se treziră singuri. June se uită neajutorată în jur, în căutarea unui chip prietenos, dar nu zări pe nimeni. Până și soții Carstairs se pierduseră în mulțimea care-i înconjura pe cei doi Petersoni...
   - Hai să plecăm, murmură femeia. Te rog. Am intrat în biserică, am asistat la slujbă. Acum n-am putea să ne întoarcem acasă?

   Lângă ea, Michelle tăcea, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraz.

        Corinne Hatcher se strecurase afară din biserică, împreună cu Tim și Lisa Hartwick, chiar înainte de sfârșitul slujbei. Nicio clipă nu se gândise să nu asiste la înmormântare, în schimb o fulgerase bănuiala că, dacă rămânea și după slujbă, risca să fie pusă într-o situație penibilă.
   Lumea s-ar fi așteptat - dacă nu cumva chiar ar fi silit-o - să admită că mulți săteni din Paradise Point erau convinși că Michelle îi „făcuse” ceva lui Susan. Mai mult decât atât, ar fi trebuit să treacă ori de partea Petersonilor, ori de cea a Pendletonilor. Acum însă, răsuflă ușurată.

   - Mă întreb dacă Michelle a omorât-o pe Susan, zise deodată Lisa, care stătea pe bancheta din spate a mașinii lui Tim.
   - Nu vorbi prostii, o dojeni Corinne, dar Lisa n-o lăsă să-și ducă vorba până la capăt.
   - Ei bine, eu asta cred. Și mai cred că au dreptate copiii când spun că e țicnită.

   - Lisa, ți-am mai spus de atâtea ori să nu vorbești despre lucruri pe care nu le știi, se auzi glasul calm al tatălui ei.

   - Dar știu destule despre ea, protestă Lisa, pe acel ton plângăreț și alintat care-o scotea din sărite pe Corinne.

   Profesoara întoarse capul, privind-o drept în ochi.

   - Nici măcar n-o cunoști.
   - Ba da! Am stat de vorbă amândouă zilele trecute, în cimitirul părăsit de lângă casa ei.

   - Parcă ți-am mai spus că n-ai ce căuta acolo.
   Deși Tim nu ridicase glasul, Lisa pricepu dojana.
   - Dar nu m-am dus la ea acasă, obiectă fetița. Am mers numai până în cimitir. Ce vină am eu că ea era acolo?
   - Și, mă rog, ce te face să crezi că-i țicnită? întrebă Tim.
   - Păi... felul cum vorbea. Cică strigoiul ăla care bântuie prin cimitir e prietena ei. Zicea că, dacă vrea, poate s-o întâlnească oricând.
   - S-o întâlnească? se încruntă Corinne. Adică Michelle părea convinsă că stafia e acolo?
   Lisa ridică din umeri.
   - Habar n-am. Eu n-am văzut nimic. Dar când i-am spus lui Michelle că Amanda-i un strigoi, s-a înfuriat cumplit, chicoti Lisa. E țicnită rău, ce mai.
   Începu să repete cuvântul cu glas cântat, ca pe o melodie stranie.
   - ȚICNIIITĂ... ȚICNIITĂ... ȚICNIIITĂ!...
   Corinne ajunsese la limita răbdării.
   - Termină, Lisa! se răsti ea.
   Lisa tăcu brusc, de parcă ar fi primit o palmă. Tim îi aruncă domnișoarei Hatcher o privire plină de reproș, însă nu scoase o vorbă până când nu se văzură la el acasă și până când Lisa nu se duse în camera ei.

   - Corinne, începu psihologul când rămaseră singuri. Te-aș ruga să lași educația Lisei în seama mea.
   - E o răsfățată, replică profesoara. Iar tu știi asta foarte bine. Dacă nu te grăbești să iei măsuri, o să dea de bucluc.
   Văzând tristețea din ochii lui, se calmă ca prin farmec.
   Subiectul Lisa era mult prea dureros pentru Tim. Pe de altă parte, avea de abordat o problemă mai urgentă.
   - Vreau să stai de vorbă cu Michelle Pendleton despre prietena asta a ei imaginară, îi ceru Corinne.

   Tim căzu pe gânduri câteva clipe, apoi încuviință din cap.

   - Pentru o fetiță de vârsta ei, e categoric anormal să aibă o prietenă imaginară - indiferent cine-ar fi aceasta. Nu-mi place să repet cuvintele Lisei, însă e posibil ca Michelle să sufere de vreo boală psihică.

   - Tim, zise apăsat Corinne. Dar dacă, prin absurd Michelle nu are nicio „boală psihică” - după cum te-ai exprimat tu - și dacă prietena asta nu-i chiar o plăsmuire a imaginației? Dacă Amanda e, totuși, un strigoi?

    Tim se holbă la ea ca la o arătare de pe altă lume.
   - Așa ceva e cu neputință.
   Tonul lui făcu inutil orice argument.

            Michelle închise cartea și o puse deoparte. Oricât se străduia, nu-și putea lua gândul de la înmormântare. Felul în care se uitaseră oamenii la ea. Se simțise o neajutorată și o infirmă... Se săturase să se tot simtă o infirmă.
   Se sculă cu greu de pe scaun, se întinse, iar apoi se apropie șchiopătând de fereastră. Amurgul de toarnă, ajuns repede din urmă de umbrele înserării, dădea mării nuanțe oțelii, iar cerul sângeriu, trecând treptat înspre albastrul închis al nopții, părea mai jos și mai apăsător ca oricând. La picioarele ei se zărea studioul de pictură al mamei, înghițit încet-încet de întuneric.
   Michelle își pironi privirea asupra clădirii, parcă așteptând să se întâmple ceva. Dar ce-ar fi putut să se întâmple? Atelierul de pictură era pustiu. Michelle îi auzea pe părinții ei undeva la parter, discutând cu glas coborât, iar conversația lor fiind întreruptă din când în când de chiotele fericite ale bebelușului.
   Jennifer.
   Michelle își repetă în gând numele surioarei, mirându-se cum de-i plăcuse cândva. Îl rosti din nou, cu voce tare, ascultând cu atenție fiecare silabă, și ajunse la concluzia că nu-i plăcea câtuși de puțin. Deodată, ca și cum i-ar fi simțit ostilitatea, copilașul începu să plângă.

    Michelle își încordă auzul un moment. Când scâncetele se potoliră, își luă din nou cartea și, întinzându-se în pat, o deschise la pasajul unde se oprise cu puțin în urmă și-și reluă lectura.
   O auzi din nou plângând pe Jennifer.
   Lăsând cartea pe noptieră, se sculă încet din pat și, apucând bastonul, ieși din cameră, îndreptându-se spre scări.

      June își ridică ochii de pe lucrul de mână, ascultând bocănitul bastonului în care se sprijinea Michelle.
   - Coboară la noi, îi zise ea încet lui Cal.
   Cal nu-i dădu niciun răspuns. O ținea în brațe pe Jennifer, jucându-se cu piciorușele ei.
   Bocănitul răsuna tot mai aproape. June își luă din nou andrelele. Când Michelle își făcu apariția în arcada dintre salon și holul de la intrare, se strădui să afișeze o expresie surprinsă.
   - Ți-ai și terminat temele? întrebă ea.
   Michelle încuviință din cap.

   - Am încercat să citesc, dar nu m-am putut concentra. M-am gândit că poate tati e dispus să jucăm ceva.
   Cal își încleștă fălcile. Nu uitase ultima experiență de acest fel, când își dăduse silința să-i facă pe plac.
   - Nu acum. O învăț pe surioara ta câte degete are la picioare.

   Se prefăcu că nu observă privirea plină de reproș din ochii lui Michelle. Însă June nu se putu abține să nu intervină.
   - Nu crezi că s-a cam făcut vremea ca Jenny să meargă la culcare? sugeră ea.
   Cal se uită spre ceasul de pe consola șemineului.
   - La șapte și jumătate? O să se trezească în toiul nopții și-o să te scoale și pe tine.
   - Oricum mă scoală, replică June. Cal, ar trebui s-o duci sus, în pătuțul ei.
   Era limpede că nu avea intenția să cedeze. Cal se ridică în picioare și săltă bebelușul deasupra capului. Se uită la fețișoara lui zâmbitoare și-i făcu cu ochiul.
   - Hai, prințeso, regina-mamă zice că-i ora de culcare.
   Dădu să iasă din salon, însă Michelle îl opri.
   - Vrei să jucăm ceva când vii înapoi?
   Cal își continuă drumul spre scări, fără să-i arunce nici măcar o privire.
   - Nu știu, îi răspunse el peste umăr. Astă-seară sunt cam obosit. Poate altă dată.
   Fiind întors cu spatele, nu avea cum să vadă că ochii lui Michelle se umpluseră de lacrimi.
   Lui June însă nu-i scăpă amănuntul, așa că puse repede andrelele deoparte.
   - Ei, iubito, ce-ar fi să coacem împreună niște fursecuri?
   Era prea târziu. Michelle pornise deja spre camera ei.
   - Nu mi-e foame, zise fetița pe un ton indiferent. Mă duc în dormitorul meu, să mai citesc ceva. Noapte bună.
   Fără chef, Michelle se apropie de mama ei și o sărută pe obraz. June o înlănțui cu brațele, încercând s-o strângă la piept, dar o simți cum se crispează.
   - Îmi pare rău, murmură femeia. Într-adevăr, astă-seară e cam obosit.
   - Știu, răspunse Michelle, desprinzându-se din îmbrățișarea mamei.
   Deznădăjduită, June o lăsă să plece. Niciun cuvânt de-al ei n-ar fi reușit s-o consoleze pe Michelle. Numai Cal ar fi avut puterea de a-i alunga neliniștea, dar June nu era deloc convinsă că acest lucru se va întâmpla vreodată. Afară de cazul când l-ar fi forțat să se comporte astfel.

        Văzând că trecuse jumătate de oră și soțul ei tot nu coborâse în salon, June trecu repede prin toate încăperile de la parter, încuind ușile și stingând luminile. Pe urmă sui scările, vârând capul prin deschizătura ușii ca să-i ureze lui Michelle noapte bună, și se duse în celălalt capăt al coridorului, unde se afla dormitorul mare.
   Aici îl găsi pe Cal în pat, proptit între perne, cu o carte în mână. Alături, Jennifer dormea liniștită în pătuțul ei. O fracțiune de secundă se simți înduioșată, dar înțelese imediat stratagema soțului.
   - Văd că nu ești chiar atât de obosit, îl înfruntă ea.
   Cal o privi cu ochii goliți de orice expresie.
   - Cum?
   - Ziceam că nu ești chiar atât de obosit. Și, te rog, nu te preface că nu m-ai auzit.
   Glasul îi tremura de mânie, însă Cal continuă s-o privească nedumerit.
   - Te-am auzit, însă nu știu ce vrei să spui.
   - Atunci să-ți explic, răspunse June cu răceală. Acum o jumătate de oră, te-am rugat s-o duci pe Jennifer în pătuțul ei, ca să te joci puțin cu Michelle, iar ție ți s-a părut c-ar fi mult prea devreme. Și-acum te găsesc bine-mersi în pat.
   - June... începu Cal, dar ea îi retează vorba.
   - Haide, încetează odată! Chiar îți închipui că nu-mi dau seama ce-i în capul tău? Ai venit aici ca să te ascunzi. Să te ascunzi de propria ta fiică! Pentru numele lui Dumnezeu, Cal, chiar nu înțelegi cât de mult rău îi faci?
   - Nu-i fac niciun rău! exclamă el aproape cu disperare. Pur și simplu nu... nu...

   - Nu poți da ochii cu ea. Ei bine, Cal află că va trebui. Felul cum te-ai purtat cu ea jos în salon a fost o cruzime. Nu voia decât să joace o partidă cu tine. Un joc - atât și nimic mai mult. Doamne Dumnezeule, îmi închipuiam că, dacă ai asemenea mustrări de conștiință, atunci abia aștepți să joci ceva cu ea, ca s-o lași să câștige. Pe urmă, faptul că i-ai zis lui Jenny „prințeso”. Nu pricepi cât a durut-o pe Michelle? Știi bine că dintotdeauna acesta a fost numele ei de alint.
   - Te asigur că nici măcar n-a observat, mormăi Cal.
   - Da unde ești așa de sigur? Tocmai tu, care nici nu te mai uiți la ea. Află de la mine, Cal, c-a observat. Puțin a lipsit să nu izbucnească în plâns. După părerea mea, dacă și-a reținut lacrimile, asta a fost pentru că și-a închipuit că oricum nu-i pasă nimănui. Doamne, Cal, chiar nu pricepi cât rău îi faci?
   Mânia i se preschimbă brusc în disperare și June se prăbuși pe pat, plângând în hohote. Cal o luă în brațe, legănând-o ușor și răsucind în minte acuzațiile adus de ea.
   - Nu plânge, draga mea... șopti el. Te rog, nu plânge.
   June se strădui să se destindă în îmbrățișarea lui. Era soțul ei și-l iubea. Cele se ce petreceau nu erau nici din vina lui, nici a lui Michelle. Asupra lor se abătuse o nenorocire și atâta tot. Un necaz din care trebuiau să iasă cu bine.
   Împreună.
   Se ridică în capul oaselor, ștergându-și ochii cu un șervețel scos din sertarul noptierei.
   - Azi am făcut ceva, zise ea. N-o să-ți placă atunci când ai s-auzi despre ce-i vorba, dar era de datoria noastră.

   - Ai făcut ceva? Ce anume?
   - Corinne Hatcher e prietenă cu psihologul școlii. Am rugat-o să ne aranjeze o întâlnire cu el.
   - Să ne aranjeze? Adică pentru toți trei?
   June încuviință din cap.
   - Înțeleg.
   Îngrijorarea de o clipă, pe care June o citise în ochii lui, se topi brusc, de parcă peste privire i s-ar fi lăsat o cortină. Când i se adresă din nou soției, glasul lui Cal devenise ca de gheață.
   - Ești convinsă că trebuie să mergem toți trei? murmură el, potrivindu-și cuvertura în jurul trupului.
   - Ce vrei să spui? întrebă June, circumspectă.
   Presimțea ceva, dar nu-și dădea seama ce anume.
   - Păcat că nu te-ai auzit vorbind acum câteva minute, zise încet Cal. Nu te-ai arătat deloc... rațională. Da, cred că acesta e cuvântul.
   June rămase cu gura căscată de uimire. Vreme de câteva secunde, nu reuși decât să-l privească în tăcere. Chiar voise să spună ceea ce înțelesese ea? Cu neputință.
   - Cal, nu poți face așa ceva.
   Simți cum începe să-și piardă controlul. Ochii i se umpluseră din nou de lacrimi, furia pe care o crezuse stinsă îi încolți iarăși în suflet.

   - N-am făcut nimic, June, declară împăciuitor Cal. Atâta doar că am adus-o sus pe Jennifer, culcând-o în coșulețul ei, după care m-am vârât și eu în pat. Și din senin, mă trezesc cu tine, țipând ca o nebună și repetându-mi că sunt un monstru și că trebuie să consult un psihiatru. Ție ți se pare normal?
   June se ridică de pe pat, cu ochii scăpărând de mânie.
   - Cum îndrăznești? strigă ea. Ți-ai pierdut mințile de tot? Chiar vrei să faci una ca asta? Insiști să te aperi astfel, pretinzând că nu s-a întâmplat nimic? Atunci ascultă bine ce-ți spun, Calvin Pendleton. N-am de gând să tolerez așa ceva. Îți convine sau nu, ai să mergi cu mine la Tim Hartwick, altfel îți jur că le iau pe Michelle și pe Jennifer și te părăsesc. Chiar acum. În seara asta!
   Rămase în picioare în mijlocul camerei, așteptând un răspuns.
   Se priviră multă vreme ochi în ochi, fulgerându-se unul pe altul, cu o căutătură plină de furie. Până la urmă, unul din ei tot trebui să cedeze și acela fu Cal.
   În ochi i se aprinse o luminiță, după care își plecă fruntea. O clipă păru că se scufundă în pat, apoi dintr-o dată tot trupul i se destinse.
   - Bine, murmură el. Nu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe Jennifer. Am să merg.

        Michelle porni înapoi spre camera ei, cu șoldul zvâcnind de durere și de-abia reușind să-și miște piciorul beteag.
   Auzise cearta dintre părinți, își auzise mama țipând la tatăl ei.
   La început încercase să nu asculte ce-și spuneau, apoi, când maică-sa tăcuse, fetița se ridicase din pat, strecurându-se pe coridor. Cum tot nu-i ajungea la ureche niciun sunet, se furișase de-a lungul coridorului, cu prețul unui efort supraomenesc, oprindu-se în dreptul ușii părinților.
   Aici rămăsese să asculte.
   Mai întâi nu prinsese decât un murmur de voci, fără a desluși vreun cuvânt.

   Apoi maică-sa începuse să țipe, amenințându-l pe tatăl ei că-l va părăsi, luând fetițele cu ea.

   Singură pe coridor, Michelle nu mai era conștientă decât de durerea ucigătoare din șold și de zvâcnetul propriei inimi. Într-un târziu, deslușise glasul tatălui. Vorbele lui îi răsunau și acum în urechi: Nu vreau să te pierd. Nici pe tine, nici pe Jennifer.
   Niciun cuvânt despre Michelle.
   Se târî înapoi în cameră, lungindu-se pe pat. Își trase cuvertura până sub bărbie și rămase așa, tremurând din tot trupul, cu mintea bântuită de un vălmășag de gânduri.
   Deci, nu se înșelase. Tatăl ei n-o mai iubea. N-o mai iubea din ziua în care căzuse de pe stânci.
   Acela fusese momentul când toate lucrurile bune din viața ei luaseră sfârșit. Momentul când se declanșase tot răul abătut asupra sa.
   Singura făptură care-i rămânea era Amanda. Dintr-o lume întreagă, numai Amanda.
   Își dori din suflet ca Amanda să vină la ea, să-i vorbească, s-o asigure că totul va fi bine.
   Și Amanda veni.
   Silueta ei întunecată, ca o umbră ivită din noapte, se desprinse dintr-un colț al încăperii, plutind înspre Michelle, apoi întinse mâna către ea și o atinse.
   Atingerea îi făcu bine. Michelle își simți prietena pășind și mai aproape.
   - S-au certat, Mandy, șopti fetița. S-au certat din cauza mea.

   - Ba nu, o contrazise Amanda. Nu s-au certat din cauza ta. Nici nu le pasă de tine. Acum n-o mai iubesc decât pe Jennifer.

   - Nu-i adevărat, protestă Michelle.
   - Ba este, îi șopti Amanda cu un glas blând, dar ferm. Totul se întâmplă din pricina lui Jennifer. Dacă n-ar fi ea, te-ar mai iubi și acum. De n-ar fi fost ea, n-ai fi căzut de pe faleză. Ți-aduci aminte de ce râdeau de tine copiii? Din cauza lui Jennifer. E vina ei. Numai a ei.
   - Vina surioarei mele? Păi... e așa de mică...
   - N-are importanță, murmură Amanda. Îți va fi mai ușor, Michelle. Îți va fi atât de ușor fără ea. Când Jennifer nu va mai fi, totul va reveni la normal. Nu înțelegi?
   Michelle cugetă la cele auzite, ascultând mai departe glasul învăluitor al Amandei, care-i șoptea cuvinte calde și liniștitoare.
   Și, dintr-o dată, totul deveni limpede ca lumina zilei. Într-adevăr, Jennifer era de vină. Dacă n-ar mai exista Jennifer...
   Michelle se lăsă furată de somn, cu Amanda lângă ea, șușotindu-i la ureche vorbe mângâitoare.
   După ce adormi, Amanda îi spuse ce avea de făcut. Acum Michelle înțelese, înțelese tot...

Capitolul 22

       Pe măsură ce se apropia sfârșitul săptămânii, June devenea tot mai neliniștită. De câteva ori se simțise ispitită să-l roage pe Tim Hartwick să schimbe programarea, acceptând să-i primească mai devreme. Totuși, rezistă tentației, repetându-și că era pe cale să devină isterică.
   Când sosi ziua de vineri, se întrebă dacă nu cumva era prea târziu. Pendletonii cu greu mai puteau fi numiți o familie.
   Michelle se izolase și mai tare. Zilnic pleca la școală în tăcere și, de cum se întorcea acasă, se închidea în camera ei.
   June ajunsese să se oprească tot mai des pe coridorul de la etaj, în dreptul ușii lui Michelle, cu urechea la pândă.
   Distingea glasul fiicei sale - șoptit, de-abia auzit - însă nu deslușea niciun cuvânt. Când și când, Michelle tăcea, ca și cum ar fi ascultat răspunsul cuiva, deși June știa că fetița era singură în cameră.
   Singură, cu excepția Amandei.

   În cursul săptămânii, June încercase de mai multe ori să micșoreze prăpastia pe care o simțea căscându-se între ea și Cal, dar acesta rămăsese indiferent la tentativele de împăcare ale soției. În fiecare dimineață pleca la dispensar, unde rămânea până seara târziu, întorcându-se acasă numai cât să se joace câteva minute cu Jennifer, după care se ducea la culcare. Iar Jennifer...
   Jennifer părea să simtă tensiunea din casă. Râsul și gânguririle fericite cu care se obișnuise mama dispăruseră cu totul. Acum abia dacă mai scâncea, de parcă s-ar fi temut să nu-i supere pe cei din jur.
   June își petrecea din ce în ce mai mult timp în atelier, încercând să picteze – dar de cele mai multe ori doar uitându-se la pânza albă, fără s-o vadă cu adevărat. În câteva rânduri, fusese cât pe ce să scotocească în debara după straniul desen pe care era convinsă că nu ea îl făcuse, dar de fiecare dată o oprise ceva: spaima.
   Se temea că, dacă îl va privi mai mult sau dacă se va gândi intens la el, își va da seama de unde apăruse acolo. Iar ea tocmai de asta se ferea.
   Când în cele din urmă sosi și dimineața de vineri, June trăi un profund sentiment de ușurare, în sfârșit, avea să meargă să discute cu Tim Hartwick. Poate că de astăzi lucrurile vor începe să se schimbe în bine.
   Pentru prima oară în acea săptămână, June rupse tăcerea apăsătoare ce plutea deasupra mesei așternute pentru micul dejun.
   - Azi vin să te iau de la școală, îi spuse ea lui Michelle.
   Fetița îi aruncă o privire întrebătoare. June se sili să-i zâmbească liniștitor.

   - După ore ne întâlnim cu tăticu’ și mergem cu toții să stăm de vorbă cu domnul Hartwick.
   - Cu domnul Hartwick? Psihologul școlii? De ce?
   - Pentru că așa socotesc eu că e bine, încheie June.

        În clipa când Michelle se ivi în pragul biroului său, Tim Hartwick îi surâse, făcându-i semn să ia loc pe un scaun.
   Michelle se așeză, rotindu-și ochii prin încăpere. Tim așteptă răbdător până ce privirea fetiței se opri, în sfârșit, asupra lui.
   - Credeam că vor veni și părinții mei cu mine.

   - Voi discuta și cu ei, ceva mai târziu. Mai întâi m-am gândit să ne cunoaștem noi doi.

   - Nu-s nebună, declară Michelle. Indiferent ce v-au spus alții despre mine.

   - Nimeni nu mi-a spus nimic, o liniști Tim. Însă bănuiesc că știi cu ce mă ocup eu aici.
   Michelle încuviință din cap.
   - Credeți că i-am făcut ceva lui Susan Peterson?
   Întrebarea ei îl luă pe Tim prin surprindere.
   - Chiar i-ai făcut?
   - Nu.
   - Atunci de ce-aș crede contrariul?
   - Pentru că așa se întâmplă cu toți ceilalți.
   Tăcu o clipă, apoi adăugă:
   - În afară de Amanda.
   - Amanda? întrebă Tim. Cine-i Amanda?
   - Prietena mea.
   - Și eu care-mi închipuiam că-i știu pe toți copiii din școala asta, zise Tim, alegându-și cu grijă cuvintele. Află cu un cunosc nicio fetiță cu numele de Amanda.
   - Nu merge la școală, îi explică Michelle.

   Tim o privi atent, încercând să citească ceva pe chipul ei - numai că nu avu ce. Din câte își putea da seama, Michelle se simțea perfect relaxată.
   - De ce nu merge la școală? întrebă el.
   - Nu are cum. E oarbă.
   - Oarbă?
   Michelle încuviință din cap.
   - Nu vede nimic, decât atunci când e cu mine. Are niște ochi ciudați, de un alb lăptos.
   - Și unde-ai întâlnit-o pe Amanda?
   Michele chibzui vreme îndelungată înainte de a-i răspunde. Într-un târziu, ridică din umeri.
   - Nici eu nu știu prea bine. Cred că în preajma casei noastre. Acolo locuiește.
   Tim decise ca pentru moment să abandoneze subiectul.
   - Ce-ți mai face piciorul? Te doare tot așa de rău?
   - Nu.
   După o scurtă pauză, se răzgândi și zise:
   - Mă rog... uneori mă doare mai rău, alteori nu mă mai doare deloc.

   - Și când se întâmplă asta?

   - Când sunt cu Amanda. Cred că... cred că pur și simplu nu mă mai gândesc la el. Poate că de asta și suntem așa bune prietene: ea e oarbă, iar eu șchioapă.

   - N-ați fost prietene și înainte să cazi de pe faleză? o întrebă Tim, intuind că se afla în pragul unor revelații importante.
   - Nu. Am văzut-o de vreo câteva ori, însă abia după accidentul meu ne-am cunoscut mai bine. Atunci a început să mă viziteze.
   - Dar nu aveai și o păpușă cu numele Amanda? se interesă pe neașteptate Tim.
   Michelle se mulțumi să dea din cap.
   - O mai am și acum. Numai că nu-i chiar a mea. De fapt, a fost a lui Mandy, însă în prezent pot spune că-i a noastră.
   - Înțeleg.
   - Mă bucur că în sfârșit cineva înțelege, zise Michelle.
   - Vrei să spui că alții nu înțeleg?
   - De pildă, mămica mea nu mă crede. E convinsă că Amanda e o scorneală de-a mea. Probabil pentru că și prietena mea și păpușa au același nume.
   - Mda, asta poate duce la confuzii.
   - Așa e, încuviință Michelle. De fapt, la început și eu am crezut că-i vorba de una și aceeași persoană. Dar m-am înșelat. Amanda e vie, iar păpușa nu.
   - Și cum vă petreceți timpul atunci când sunteți împreună, tu și Amanda?

   - De cel mai multe ori stăm de vorbă. Uneori mergem împreună la plimbare.
   - Și despre ce vorbiți?
   - Despre tot felul de lucruri.
   Tim decise să-și încerce norocul.
   - În ziua când Susan Peterson a căzut de pe stânci, Amanda era cu tine?
   Michelle dădu din cap.
   - Erai în cimitir?
   - Da. Susan îmi striga tot soiul de cuvinte urâte, dar Mandy a oprit-o.

   - Cum anume?

   - A alungat-o de acolo.
   - Vrei să spui că a fugărit-o până la marginea falezei?
   - Nu știu, răspunse încet Michelle.
   Era pentru prima oară când se gândea la acest lucru.
   - Poate. N-am văzut nimic. Era o zi cu ceață... mami zice că nu, dar era ceață.
   Tim se aplecă spre ea, luându-și o expresie gravă.
   - Michelle, de fiecare dată când Amanda e cu tine se lasă ceața?
    Michelle se gândi o clipă, apoi clătină din cap.

   - Nu. Uneori da, însă nu întotdeauna.
   Tim schiță un gest aprobator.

   - Dar ceilalți prieteni ai tăi o cunosc pe Amanda?
   - Eu nu am alți prieteni.
   - Niciunul?

   Fetița coborî glasul și privirea i se înnegură:
   - Din ziua când am căzut de pe faleză, nimeni n-a mai vrut să fie prieten cu mine.
   - Dar surioara ta? întrebă Tim. Ea nu ți-e prietenă?
   - Surioara mea nu-i decât un bebeluș.
   Se lăsă o tăcere adâncă. Tim se abținu să deschidă vorba, convins că Michelle era pe punctul de-a spune ceva. Și nu se înșelă.
   - Și pe urmă, adăugă fetița cu glas abia șoptit, ea nici nu e sora mea cu adevărat.
   - Cum adică nu e?
   - Eu sunt înfiată, Jenny nu.
   - Te supără faptul acesta?
   Michelle ocoli răspunsul.
   - Nu știu. Amanda zice...
   - Ce zice Amanda? o îmboldi Tim.
   - Zice că, de când s-a născut Jenny, mami și tati nu mă mai iubesc.
   - Și tu o crezi?
   Pe chipul lui Michelle se ivi o expresie arțăgoasă.
   - De ce n-aș crede-o? Tati aproape că nu-mi mai vorbește, mami se ocupă tot timpul de Jenny și... și...
   Glasul i se frânse și o lacrimă i se prelinse pe obraz.
   - Michelle, murmură cu blândețe Tim. Ai fi dorit ca Jenny să nu se fi născut vreodată?
   - Nu știu...

   - Nu-i de mirare că gândești așa, urmă Tim. Mi-aduc aminte cât de furios am fost când s-a născut surioara mea cea mică. Pur și simplu mi s-a părut nedrept. Atâta vreme părinții mei se ocupaseră numai de mine și, dintr-odată, în viața mea apăruse un intrus. Mai târziu am înțeles că părinții mei continuaseră să mă iubească la fel de mult ca și până atunci.
   - Dar dumneavoastră n-ați fost înfiat, replică Michelle. Nu-i deloc același lucru.
   Se ridică în picioare.
   - Acum pot să plec?
   - Nu mai vrei să stai de vorbă cu mine?
   - Nu. Cel puțin, nu acum. Și nu despre Jenny. O urăsc pe Jenny!
   - Bine, încuviință Tim pe un ton împăciuitor. N-o să mai discutăm despre Jenny.
   - Dar eu nu vreau să mai discut despre nimic! declară cu încăpățânare Michelle, privindu-l cu ochii scăpărând de mânie.
   - Atunci ce vrei să faci?
   - Vreau să merg acasă, răspunse Michelle. Vreau să mă întorc acasă și s-o întâlnesc pe Amanda!
   - Bine, acceptă Tim. Uite ce zic eu: trebuie să vorbesc câteva minute cu părinții tăi. Îți ofer o Coca-Cola și, până o bei, isprăvim și noi discuția, ce părere ai?
   Michelle se pregăti să protesteze, apoi, ca prin farmec, mânia i se risipi. Ridică din umeri și răspunse:
   - Bine.
   Tim deschise ușa, făcându-i loc să iasă, după care zâmbi încurajator spre June și Cal.

   - Mă duc să-i iau lui Michelle o Coca-Cola, îi anunță psihologul. Puteți intra. Mă întorc imediat.
   - Mulțumim, murmură June.

   Însă Cal se încăpățână să tacă.

       Când intră în birou, Tim îi găsi pe amândoi așteptându-l. June se foia nervoasă pe scaunul unde cu câteva minute în urmă șezuse Michelle, iar Cal stătea în picioare la fereastră, cu spinarea încordată. Deși era întors cu spatele, Tim îl ghici că abia își stăpânea mânia. Psihologul se instală în fotoliul său, începând să frunzărească dosarul lui Michelle.

   - Cum a mers? întrebă June.

   - Am stat de vorbă.
   - Și sunteți de părere că soția mea are dreptate? Credeți că Michelle e nebună?
   - Cal, eu n-am afirmat niciodată așa ceva, protestă June.
   - Dar asta e în mintea ta.
   Se întoarse cu fața către Tim.
   - Soția mea e convinsă că atât eu, cât și Michelle suntem bolnavi la cap.
   Amestecul de durere și exasperare de pe chipul lui June îi dădu lui Tim toate lămuririle necesare.

   - Domnule Hartwick... începu ea.
   Glasul începu să-i tremure și se opri.
   Tim îi veni în ajutor.
   - De ce nu-mi spuneți Tim? Vă va fi mai ușor să-mi vorbiți deschis. Domnule doctor Pendleton, vă rog să luați loc.
   - Rămân în picioare, declară scurt Cal, fără să se miște de lângă fereastră.
   June înălță din umeri, cu ochii în ochii psihologului, iar el îi înțelese imediat semnificația gustului. Decise ca pentru moment să-i facă pe plac lui Cal.
   - Am discutat despre prietena ei... despre Amanda, îi spuse el lui June.
   - Și?
   - Din câte-mi dau seama, Michelle pare convinsă că Amanda e o ființă reală - ceea ce nu înseamnă neapărat o făptură în carne și oase, dar oricum o altă persoană decât ea însăși. Cineva care există independent de ea.

   - Și... și asta-i ceva normal?

   - La un copil de - să zicem - trei ani, nu-i un lucru atât de neobișnuit.
   - Înțeleg, murmură June. Dar nu și în cazul lui Michelle. Așa e?

   - S-ar putea să nu fie chiar atât de grav... începu Tim, dar Cal plecă de la fereastră, întrerupându-i în mijlocul frazei.
   - Nu-i deloc grav! zise el cu asprime. Tot ce-a făcut Michelle a fost să-și creeze o prietenă imaginară, care s-o ajute să traverseze o perioadă dificilă. Sincer să fiu, nu pricep de ce se face atâta tevatură.
   - Regret din suflet, însă nu pot fi de acord cu dumneavoastră, domnule doctor Pendleton, vorbi liniștit Tim. N-am cum să vă împărtășesc părerea. Fiica dumneavoastră se confruntă cu niște probleme foarte serioase și, dacă refuzați să priviți adevărul în față, nu prea văd cum veți reuși s-o ajutați.

   - Probleme? repetă June. Ați spus „probleme”?... Adică există și altceva în afară de adaptarea la... la condiția ei de acum?
   Tim încuviință din cap.
   - Nici nu pot afirma cu certitudine că marea ei problemă ar fi beteșugul de la picior. De fapt, sunt aproape convins că nu. E vorba mai curând de surioara ei.
   - Jenny? întrebă Cal.
   - O, Doamne! Tocmai de asta m-am temut! gemu June.
   Apoi, întorcându-se spre Cal:
   - Doar ti-am spus de atâtea ori. De săptămâni întregi îți tot repet, dar n-ai vrut să mă crezi.
   - Domnule doctor Pendleton, Michelle consideră că nu o mai iubiți. Își închipuie că, deoarece a fost înfiată, amândoi ați încetat s-o mai iubiți din clipa când ați avut un copil al dumneavoastră.
   - Asta-i o prostie! exclamă Cal.
   - Oare? întrebă June, cu glas gâtuit. Chiar așa să fie?
   - Se pare că așa i-a spus prietena ei, Amanda, urmă Tim.
   June îl privi fix, fără să priceapă.
   - Nu... nu vă înțeleg.
   Tim se sprijini de spătarul scaunului.
   - Păi... nu-i chiar atât de greu să reconstituiți întreg tabloul. La ora actuală, Michelle e chinuită de gânduri și sentimente total străine de ea și care nu-i fac deloc plăcere. De fapt, îi frâng inima. Atunci a născocit-o pe Amanda. În principiu, Amanda reprezintă partea întunecată a personalității fiicei dumneavoastră. Michelle pur și simplu își transferă asupra Amandei cele mai... - cum să le numesc? Urâte? Da, cred că e cuvântul cel mai potrivit - deci, cele mai urâte gânduri și intenții, pentru care n-ar suporta să-și asume răspunderea.

   - Vă referiți cumva la fenomenul de proiecție? întrebă Cal, pe un ton a cărui ostilitate Tim decise să n-o ia în seamă.

   - Da, chiar despre asta este vorba. Numai că, în cazul nostru, avem de-a face cu o manifestare extrem de neobișnuită. Termenul proiecție semnifică transferul propriilor probleme asupra unei alte persoane, de regulă cât se poate de reală. De pildă, soțul infidel care bănuiește tot timpul că soția îl înșală.
   - Cunosc și eu definiția, îl întrerupse Cal cu răceală.
   Tim se hotărî să pună lucrurile la punct.
   - Domnule doctor Pendleton, am impresia că ați prefera să nu auziți nimic din ce vă spun. Am sau nu dreptate?
   - Mă aflu aici pentru că așa mi-a cerut soția mea. Cred însă că ne pierdem vremea de pomană.

   - Poate că da, îl aprobă Tim.
   Își încrucișă liniștit brațele la piept și așteptă. Nu pentru multă vreme.
   - Vezi? zise Cal, adresându-i-se lui June. Chiar și domnul Hartwick zice că ne irosim timpul zadarnic. Dacă ai de gând s-o ții tot așa, atunci n-ai decât. Eu, unul, m-am săturat până în gât.
   Porni către ușă, apoi întoarse capul și întrebă:
   - Vii?
   June îi întâlni privirea. Când începu să vorbească, glasul ei devenise de un calm înfricoșător.
   - Nu, Cal, nu vin. Știu că nu te pot sili să mă asculți, totuși am să încerc. Dacă vrei, așteaptă-mă. Dacă nu, du-o pe Michelle acasă cu mașina, iar eu am să mă întorc pe jos.
   Tim, care nu-și luase ochii de la Cal, îl văzu crispându-se ușor la auzul numelui lui Michelle. Cu toate acestea, nu interveni, așteptând reacția doctorului.
   - Am să te aștept, răspunse Cal și ieși din birou, închizând ușa în urma sa.
   - Vă rog să mă iertați, murmură femeia. Soțul meu... pur și simplu nu reușește să facă față necazurilor prin care trecem. Pentru el a fost ceva îngrozitor.
   Tim continuă să tacă pentru câteva momente, îngăduindu-i lui June să-și descarce sufletul, apoi zise cu multă blândețe:

   - Cred c-o pot ajuta pe Michelle. Fetița dumneavoastră traversează o perioadă foarte grea. În primul rând, datorită suferinței sale fizice. Pentru un copil nu-i puțin lucru să se trezească dintr-o dată infirm. La asta se adaugă povestea cu Jennifer - picătura care a făcut să se reverse paharul fiind, desigur, atitudinea tatălui ei. Faptele enumerate mai sus au supus-o unor presiuni psihice atât de mari, încât a început să-și piardă controlul.

   - Atunci înseamnă c-am avut dreptate, șopti June, simțind că i se ia o piatră de pe inimă. Oare de ce vorbele dumneavoastră reușesc să-mi redea încrederea?
   - Întotdeauna e mai bine dacă te străduiești să înțelegi o problemă, îi explică Tim. Abia când nu-ți dai seama ce se întâmplă trăiești un sentiment de derută. În cazul lui Michelle, măcar știm ce se petrece cu ea.

       Michelle rămase câteva minute în cancelarie, bând o Coca-Cola.
   Îi plăcuse de domnul Hartwick - psihologul o ascultase cu răbdare și-o crezuse atunci când îi istorisise povestea cu Amanda. Nu se apucase să-i spună că Amanda e un strigoi, ori că nu-i o ființă reală și altele de soiul ăsta. Se întrebă în treacăt cam despre ce vorbea acum cu părinții ei. Nu că ar fi interesat-o în mod deosebit. Orice le-ar fi zis psihologul, tot nu vor reîncepe s-o iubească la fel de mult ca înainte.

   Ieși din cancelarie și se opri în capul scărilor de la intrarea elevilor. Billy Evans stătea cocoțat pe un leagăn, străduindu-se să-și proptească picioarele în pământ, ca să-și facă vânt. Era singur și, când o văzu pe Michelle, îi făcu semn cu mâna să se apropie. Fetița azvârli cutia de Coca-Cola și începu să coboare treptele, sprijinindu-se în baston.
   - Bună, o salută Billy. Nu vrei să mă dai în leagăn?
   - Ba da.
   Începu să împingă încet leagănul. Puștiul râdea fericit, îndemnând-o să-i facă vânt și mai tare.
   - Leagănul e prea înalt, îi explică Michelle. Nici n-ar trebui să te sui în ăsta. De ce nu te dai în cele mici?
   - Dar sunt destul de mare, se umflă în pene Billy. Pot să mă țin în picioare și pe gardul de sârmă.
   Michelle aruncă o privire spre terenul de baseball, în jurul căruia fusese ridicat un gard din stâlpi și împletitură de sârmă, înalt de vreo doi metri jumătate și lung de vreo șase metri.
   Michelle văzuse câțiva băieți mai mari - de vârsta ei - cățărându-se pe gard și mergând în echilibru pe toată lungimea lui. Dar puștii de seama lui Billy n-ar fi îndrăznit cu niciun chip.

   - Nu te-am văzut niciodată, zise Michelle.

   - Pentru că nu te-ai uitat. Oprește leagănul și-am să-ți arăt.

   Michelle încetă să-l împingă și Billy se mai avântă o dată spre înalturi, apoi, înainte ca leagănul să se fi oprit, sări jos, aterizând în picioare, și o luă la fugă spre terenul de baseball.
   - Vino și tu! strigă el peste umăr spre Michelle.
   Fetița porni după Billy, silindu-se să meargă cât mai repede, dar, până să-l ajungă din urmă, el începuse deja să se cațăre pe plasa de sârmă.
   - Ai grijă, îl preveni Michelle.

   - Nu-i mare scofală, se grozăvi Billy.

   Când se văzu sus, încălecă pe bârna dintre primii doi stâlpi, zâmbind mândru, cu gura până la urechi.

   - Suie și tu, o îndemnă el.

   - Nu pot, răspunse Michelle. Știi asta foarte bine.

   Billy își ridică întâi un picior, apoi pe celălalt. Încet-încet și dând din mâini ca să-și țină echilibrul, reuși să stea pe vine, după care, clătinându-se când într-o parte, când în cealaltă, începu să se ridice cu băgare de seamă, până ce rămase în picioare, cu brațele întinse în lături.
   - Ei, ce zici?
   Michelle îl văzu pierzându-și echilibrul. Era convinsă că puștiul o să cadă.
   - Billy, dă-te jos de acolo. Ai să cazi și-ai să te lovești, iar eu n-am cum să te ajut.
   - N-am să cad! Fii atentă la mine!

   Puse un picior înaintea celuilalt, gata-gata să calce în gol, apoi se echilibră din nou, pregătindu-se să facă un al doilea pas.

   - Billy, te rog, dă-te jos, insistă Michelle.
   Dar Billy se îndepărtă încet de ea, înaintând cu băgare de seamă de-a lungul bârnei, din ce în ce mai sigur pe el.
   - N-am să cad, o asigură puștiul.
   Văzând că Michelle insistă să-l cheme jos, începu s-o necăjească.
   - Ești supărată pentru că nu poți să faci ca mine. Dacă n-ai fi șchioapă, ai putea. Dar așa nu! Sâc!
   Și izbucni în hohote de râs.
   Michelle îl privi țintă câteva clipe, cu râsul lui răsunându-i dureros în urechi. Râdea la fel ca Susan Peterson și ca toți ceilalți.
   În jurul ei porni să se adune ceața - aburul acela rece și cenușiu din care avea să se ivească și Amanda. Mutrișoara zâmbăreață a lui Billy îi dispăru din fața ochilor, dar glasul lui, râzând și batjocorind-o, ajungea până la ea, străbătând chiar și prin cețuri, ca o lamă de cuțit.
   Atunci își făcu apariția Amanda - în spatele ei, șoptindu-i la ureche:

   - Nu-l lăsa să râdă de tine, Michelle, murmură silueta înveșmântată în negru. Nu vezi că-și bate joc de tine? Nu-i da voie. Să nu mai îngădui nimănui să-și bată joc de tine.
   Michelle șovăia. Din nou răsunară hohotele batjocoritoare ale lui Billy și vorbele lui provocatoare:
   - Ai putea și tu, dacă n-ai fi șchioapă!
   - Oprește-l, îi șuieră la ureche Amanda.
   - Nu știu cum, se plânse Michelle.
   Privi în jur cu disperare, căutând-o pe Amanda.
   - Am să-ți arăt eu, șopti Mandy. Uită-te la mine...
   Râsul batjocoritor al lui Billy încetă brusc. La urechile lui Michelle ajunse un urlet de spaimă.

       Billy încercă să sară, dar era prea târziu. Gardul de sârmă începuse să se clatine sub tălpile lui.
   Își pierdu echilibrul, încercă să se țină pe picioare, dar nu reuși. Brațele îi fâlfâiră neputincioase prin aer și băiatul se prăvăli la pământ.
    În curtea școlii se așternu o tăcere mormântală, destrămată de șoapta Amandei.
   - Ai văzut? Ai văzut cât de ușor a fost? Acum îi poți opri pe toți cei care râd de tine...

   Vocea se stinse și Amanda se făcu nevăzută. Ceața începu să se risipească. Michelle așteptă câteva clipe, apoi privi în jurul ei.
   Câțiva pași mai încolo zăcea Billy Evans, cu capul răsucit spre ea, fixând-o cu ochii încremeniți.
   Și Michelle înțelese că Billy nu va mai râde de ea niciodată.

Capitolul 23

        Continuă să-l privească țintă pe Billy Evans, trupul lui micuț, zăcând fără suflare la pământ, chipul palid și lipsit de viață.
   Șovăi, apoi făcu un pas temător spre el.
   - Billy, murmură ea cu un glas nesigur și întrebător. Billy, ai pățit ceva?

   Dar, exact în clipa când puse întrebarea, înțelese că puștiul murise. Se mai apropie puțin, apoi se răzgândi.

   Ajutor. Trebuia să se ducă după ajutor.
  Se rezemă de gard, aplecându-se cu grijă ca să-și ia bastonul.
   După ce mai aruncă o privire rapidă înspre Billy, se îndreptă către clădirea școlii. În curte nu mai era nimeni. Nimeni care să vină în ajutorul ei, nimeni care să mai poată face ceva pentru Billy. Nimeni care să-i povestească ce se întâmplase.
   Și asta fiindcă Michelle nu-și mai amintea nimic.
   Nu mai știa decât că Billy se cățărase pe împletitura de sârmă, începând să meargă în echilibru pe bârna de deasupra. Și-l amintea cum făcuse primul pas și cum ea îl preveniseră fie cu băgare de seamă.
   Atunci el începuse să râdă.
   Pe urmă pe Michelle o învăluise ceața, iar o dată cu ceața apăruse și Amanda.
   Dar ce se petrecuse după aceea?
   În mintea ei era un gol imens.
   Michelle începu să suie treptele către intrarea elevilor.

   - Ajutor! strigă ea. Chiar nu m-aude nimeni?

   Când era gata să pună piciorul pe ultima treaptă, văzu cum ușa se deschise și în prag apare tatăl ei.
   - Michelle? Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?
   - Nu eu, Billy! țipă Michelle. Billy Evans! A căzut, tăticule! Încerca să meargă în echilibru pe gardul de colo și deodată a căzut!
   - Dumnezeule, gemu Cal abia șoptit și cuvântul i se opri în gâtlej, aproape sufocându-l.
   În minte îi năvăliră aceleași vedenii - chipuri de copii țintuindu-l cu priviri acuzatoare. Simți că-l apucă amețeala. Totuși, se sili să se uite spre terenul de joacă. Încă de departe îl zări pe băiețașul care zăcea nemișcat la picioarele gardului - o grămadă de carne neînsuflețită.

   Michelle reușise să ajungă pe ultima treaptă și acum se agățase de el, cu ochii scăldați în lacrimi.

   - A căzut, tati. Mă tem că... mă tem că a murit.

   Cal trebuia să ia o hotărâre. Trebuia să acționeze. Dar îi era peste putință.

   - Hai înăuntru, bâigui el. Hai înăuntru... Mami o să aibă grijă de tine.

   Se deprinse din mâna lui Michelle și-o conduse în biroul unde June continua să stea de vorbă cu Tim Hartwick. Amândoi își ridicară privirea, surprinși și, văzând expresia de pe chipul doctorului, ghiciră imediat că se întâmplase ceva.
   - Chemați o ambulanță, zise el. A avut loc un accident. Un băiețel a căzut de pe gradul terenului de baseball. Trebuie... trebuie să mă duc să văd ce-i cu el...
   Glasul i se stinse.
   - Trebuie...
   Se întoarse și ieși din birou, clătinându-se pe picioare.
   Tim ridică receptorul și începu să formeze un număr de telefon.
   - Mami? se auzi deodată vocea lui Michelle.
   Vorbea ca prin vis, iar June se grăbi s-o strângă în brațe.
   - Liniștește-te, iubito, îi șopti June. Tăticul îi acordă primul ajutor! Îndată va veni și ambulanța. Ce s-a întâmplat?
   Michelle își îngropă obrazul la pieptul mamei, plângând cu sughițuri. June încercă s-o calmeze, cu o ureche la conversația telefonică a lui Tim. Treptat, Michelle își veni în fire. Tim Hartwick puse receptorul în furcă exact în momentul când Michelle începu să istorisească cele petrecute. Psihologul o ascultă cu atenție, silindu-se să-i citească pe chip dacă spunea adevărul. Când Michelle tăcu, June o luă din nou în brațe.
   - Îngrozitor, murmură ea. Totuși, nu-ți face griji. Cu siguranță că se va pune pe picioare.
   - Ba nu, o contrazise Michelle cu glas înăbușit. Billy e mort. Știu c-a murit.

      Coșmarul se repeta.
   Cal străbătu curtea ca prin vis. Avea senzația că, dacă ar fi încercat să alerge, picioarele l-ar fi tras tot înapoi. Cele câteva secunde până când ajunse lângă Billy îi părură lungi ca niște veacuri. În sinea lui, nu avea nicio îndoială în ce stare va găsi copilul.
   Într-un târziu, se opri în fața lui Billy, îngenunchind lângă trupul chircit la pământ. Aruncă o privire spre chipul băiețașului, observând că avea gâtul frânt, apoi, cu un gest reflex, îl apucă de încheietura mâinii.

   Deodată, degetele sale prinseră un puls slab.

   În prima clipă, Cal își închipui că imaginația îi juca o festă, dar, în secunda următoare, bănuiala i se preschimbă în certitudine. Billy Evans trăia.
   De ce n-a murit? se întrebă în sinea sa Cal. De ce viața lui trebuie să depindă de mine?
   Fără prea mare tragere de inimă, se aplecă deasupra copilului, silindu-se să-l examineze.
   Trebuia să-l miște din loc.
   Avu o scurtă ezitare. Cu numai câteva săptămâni în urmă, își luase în brațe propriul copil. Acum Michelle era infirmă! Îl cuprinse panica și, timp de o fracțiune de secundă, se simți ca paralizat. Apoi, încet-încet, mintea sa începu să lucreze.
   Când va sosi ambulanța, brancardierii îl vor muta din loc pe Billy. Poate că, totuși, era mai bine să aștepte.
   Dar era medic! Trebuia să facă ceva!
   Dacă nu lua nicio măsură, era convins că Billy va muri înainte de sosirea ambulanței. După poziția gâtului, se vedea limpede că băiatul se sufoca. Dacă voia ca Billy să trăiască, trebuia neapărat să-i îndrepte gâtul.
   Cu infinite precauții, începu să-i miște capul.
   În momentul când în plămânii copilului pătrunse un val de aer proaspăt, obrazul său prinse să-și schimbe culoarea, pierzându-și nuanța albăstruie. Sub ochii lui Cal, băiețașul începu să respire mai liber.
   Cal simți că se destinde puțin câte puțin.
   Billy Evans avea să trăiască.
   În depărtare, se auzi sirena ambulanței. Pentru Cal, sunetul acesta era ca o simfonie a speranței.

      Când sirena ambulanței se auzi mai deslușit, June se ridică în picioare, mergând către fereastră. Din locul în care se afla nu putea vedea nimic - numai un capăt al gardului, ca un semn de rău-augur, restul rămânând ascuns după colțul clădirii.
   - Nu mai suport, zise ea. Tim, vrei să te duci să vezi ce se întâmplă? Te rog.

   Tim Hartwick încuviință din cap. În clipa când să iasă din birou, se opri în ușă.

   - I-am spus doamnei Evans să vină până aici. Ești sigură că nu vrei să rămân cu dumneata?
   Aruncă o privire pătrunzătoare spre Michelle, care stătea pe un scaun cu spătar, cu ochii în gol, cu trăsăturile împietrite într-o expresie șocată.
   - Dacă ajunge înainte de întoarcerea dumitale, am să încerc să mă descurc, se încăpățână June. Te rog însă... du-te și vezi dacă trăiește.

        Jumătate de oră mai târziu, Michelle, June și Tim rămaseră în curtea școlii. Ambulanța îl ridicase pe Billy, însoțit de Cal, și se îndreptase spre dispensar. În urma ei venea mama lui Billy, care, aflând că fiul ei era în afară de orice pericol, insistase că poate merge cu mașina proprie.

   Grupul de gură-cască din curtea școlii se risipise imediat.

   Oamenii plecaseră câte doi, câte trei, șușotind între ei și uitându-se din când în când în urmă, știind că Michelle se afla în biroul lui Tim Hartwick.
   Tim îi făcu semn lui June să iasă o clipă pe coridor. Acolo, între patru ochi, îi spuse că voia să discute cu Michelle.
   - Chiar acum? se miră June. Dar... e încă sub efectul șocului!

   - Trebuie să descoperim ce s-a întâmplat. Cred că, dacă o determin să vorbească acum, înainte de-a cugeta prea mult asupra incidentului, am șanse mari să mă apropii de adevăr.
   Instinctul matern o îndemnă pe June să sară în apărarea fiicei sale.

   - Adică înainte de-a apuca să-și făurească propria ei versiune?

   - N-am spus asta și nici nu gândesc astfel, se grăbi s-o liniștească Tim. Aș vrea să discut cu Michelle înainte ca mintea ei să confere faptelor o valoare logică. Trebuie să aflu de ce era așa de sigură că Billy a murit.

   - Bine, se învoi în cele din urmă June, deși fără prea mare entuziasm. Dar te rog, ia-o cu binișorul.

   - Departe de mine gândul de-a proceda altfel, răspunse înțelegător Tim.
   Și, lăsând-o pe June singură pe coridor, se întoarse la Michelle.

      - De ce erai atât de sigură că Billy a murit? întrebă Tim cu blândețe.

   Îi trebuiseră 10 minute până s-o convingă pe Michelle că prietenul ei trăia și încă nu știa precis dacă îl credea sau nu.
   - N-a căzut de sus. Gardul n-are decât vreo doi metri.

   - Știam că așa trebuie să se întâmple. Mi-am dat seama imediat.
   - Ți-ai dat seama? Cum?
   - După... După mai multe lucruri. Înțelegeți ce vreau să spun...
   Tim așteptă câteva momente, dar, cum Michelle nu se grăbea să continue, decise să-i ceară să povestească din nou cele petrecute. Fetița îi istorisi iarăși întâmplarea, iar el o ascultă fără s-o întrerupă.

   - Asta-i tot? întrebă psihologul când Michelle își încheie relatarea.
   Fetița încuviință din cap.
   - Acum te-aș ruga să te gândești foarte bine, urmă Tim. După aceea ai să reiei povestirea cu toate amănuntele, să vezi dacă nu cumva ți-a scăpat ceva.
   Michelle reconstitui încă o dată scena accidentului, numai că Tim o opri când și când, cerându-i să-și forțeze memoria în căutarea unor noi detalii.
   - Bun, deci când Billy a început să meargă pe bârnă, tu unde te aflai?
   - În capătul pe unde urcase el.
   - Ai atins cumva plasa de sârmă? Te-ai sprijinit de ea?
    Michelle se încruntă ușor, încercând să-și amintească.
   - Nu. Aveam bastonul în mână. Mă propteam în el.
   - Bine, aprobă Tim. Acum povestește-mi iarăși ce s-a întâmplat în timp ce Billy mergea pe gard.
   Ea îi repetă exact ce-i spusese mai înainte.
   - Mă uitam la el. Îi tot ziceam să fie atent, mi-era teamă să nu cadă. Deodată, s-a împiedicat. Înțelegeți? S-a împiedicat și a căzut. Am vrut să-l prind în brațe, dar n-am putut. Era prea departe de mine, iar eu... eu nu mai sunt în stare să mă mișc la fel de repede ca altădată.
   - Din ce cauză s-a împiedicat? întrebă Tim.
   - Nu știu... N-am văzut.
   - N-ai văzut? Cum așa?
   Brusc, îl săgetă o bănuială.
   - Era cumva ceață? Se lăsase ceața?
   O fracțiune de secundă, în ochii lui Michelle se aprinse o luminiță, după care fetița clătină din cap.
   - Nu. N-am văzut fiindcă nu-s prea înaltă. Cine știe, poate că era vreun cui ieșit în afară.
   - Posibil, încuviință Tim, continuând șirul întrebărilor. Dar Amanda? Era și că acolo?

   Ochii lui Michelle sticliră din nou. În clipa următoare, fetița clătină iar din cap.
   - Nu.
   - Ești convinsă? insistă Tim. Ar putea fi un amănunt extrem de important.
   Michelle își scutură pletele, cu un aer categoric.
   - Nu, repetă ea. N-a fost nici ceață și nici Amanda nu era cu mine. Billy s-a împiedicat. S-a împiedicat și gata! Nu credeți ce vă spun?

   Tim o văzu că era gata să plângă.

   - Bineînțeles că te cred, o liniști el, zâmbindu-i încurajator. Îți place de Billy Evans, nu?

   - Da.
   - Te-a supărat vreodată?
   - Dacă m-a supărat?
   - Ei... așa cum făceau Susan Peterson și alți câțiva copii.
   - Nu.

   Tim observă că și de astă-dată fetița avusese o scurtă ezitare.
   Era limpede că Michelle nu-i povestise chiar tot, însă nu trăgea prea mare nădejde să scoată mai mult de la ea. Simțea la Michelle o oarecare reținere, ca și cum ar fi încercat să ia apărarea cuiva. Iar Tim cam bănuia despre cine era vorba.
   Amanda.
   Amanda - latura întunecată a personalității lui Michelle - făcuse ceva rău, iar Michelle se străduia să păstreze taina. Tim știa că-i va trebui multă vreme până s-o convingă pe fetiță să-și abandoneze „prietena”.

   Tocmai se întreba cum să continue discuția, când Michelle îl privi drept în ochi.
   - Va muri, murmură fetița.

   Tim se uită năuc la ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor.
   Atunci Michelle repetă cu același glas șoptit, dar care trăda o convingere nestrămutată:
   - Știu că Billy va muri.

        June conducea încet mașina. Cal stătea lângă ea, pe scaunul din față, iar Michelle pe bancheta din spate. Fiecare era adâncit în propriile-i gânduri - numai că pe June și pe Cal îi obseda imaginea lui Billy Evans, aflat în comă la dispensar.

   Josiah Carson îl ajutase pe cât îi fusese cu putință, după care îi administrase și lui Cal un sedativ ușor. A doua zi urma să fie chemat un neurolog de la Boston. Însă atât Cal, cât și Josiah se temeau că examenul specialistului nu va face decât să confirme ceea ce ei știau deja: strangularea lui Billy durase prea mult timp și creierul suferise leziuni grave. Cât de grave? Asta aveau să afle abia când Billy va ieși din comă.

   Dacă va ieși din comă.

   Cum tăcerea din mașină devenea tot mai insuportabilă, June se bucură că i se ivi în sfârșit prilejul de-a spune ceva.

   - Trebuie să trec pe la Bensoni, s-o iau pe Jenny.

   Cal dădu din cap o singură dată, fără să scoată un cuvânt. De-abia când June intră cu mașina pe aleea ce ducea spre casa Bensonilor, se hotărî să deschidă gura.

   - Bine-ar fi să n-o mai lași pe Jenny în grija oricui.

   - Doar nu era s-o iau cu mine, nu?

   - M-ai fi putut suna, iar eu aș fi venit și v-aș fi adus cu mașina.

   Amintindu-și de prezența tăcută a lui Michelle pe scaunul din spate, adăugă:
   - Acum asta e. Data viitoare, fie că am să te chem pe tine, fie că am s-o iau și pe Jenny.

   Deschise portiera și se dădu jos din mașină, ținând ușa din spate ca să coboare și Michelle. June și fetița nici nu începuseră să urce treptele că doctorul se și afla în cerdac.

   Probabil că doamna Benson îi aștepta, deoarece le deschise chiar în clipa când Cal se pregătea să bată în ușă. Lui June i se păru că femeia strânsese din buze dând cu ochii de Michelle.

   Cum Constance Benson continua să tacă, June decise să aștepte până vor intra și abia pe urmă să povestească ce se petrecuse. Curând însă, se vădi că doamna Benson era la curent.

   - Tocmai am vorbit cu Estelle Peterson, zise ea. Ce nenorocire! îngrozitor!
   Din nou aruncă o privire spre Michelle. De data asta June văzu limpede ostilitatea din ochii lui Constance.

  - A fost un accident, se grăbi ea să explice. Billy a vrut să meargă pe gardul de sârmă și a căzut. Michelle a încercat să-l prindă în brațe.

    - Nu zău?

   Deși Constance Benson se străduise să păstreze un ton cât mai neutru, June desluși în glasul ei o notă de sarcasm.

   - Mă duc să vă aduc fetița. E sus, la etaj. Doarme.

   - Nici nu știu cum să vă mulțumesc că ați avut grijă de ea, spuse June, într-un elan de recunoștință.

   Constance, care începuse deja să urce scara, întoarse capul, privind-o drept în ochi.
   - Copiii mici nu sunt o problemă, zise femeia. De-abia când cresc încep necazurile.

   Michelle se oprise chiar lângă ușă. Auzind cuvintele doamnei Benson, făcu un pas spre tatăl ei.

   - Crede că eu sunt de vină, nu-i așa? întrebă fetița când Constance dispăru în sus pe trepte.

   Cal clătină din cap, fără să-i răspundă. Michelle se întoarse către mama sa.
   - Nu-i așa? repetă ea.
   - Sigur că nu, protestă June, apropiindu-se de Michelle și înconjurându-i umerii cu brațul, într-un gest protector.
   Câteva clipe mai târziu, Constance coborî din nou, strângând-o la piept pe Jennifer. Se opri în loc, de parcă s-ar fi codit să-i dea lui June bebelușul câtă vreme Michelle era prin preajmă. În încăpere se așternu o liniște adâncă.
   În cele din urmă, Michelle rupse tăcerea.
   - Nu i-am făcut nimic lui Billy, declară ea. A fost un accident.
   - Și ce-a pățit Susan Peterson s-a chemat tot accident, replică doamna Benson. Însă n-aș putea să afirm în fața mamei tale că așa stau lucrurile.
   June simți că-i sare țandăra. Decise că nu mai era cazul să-și ascundă iritarea.
   - Ceea ce spuneți dumneavoastră, doamnă Benson, e nedrept! Ați fost martoră la accidentul lui Susan Peterson și știți foarte bine că Michelle n-a avut niciun amestec. Astăzi a încercat cu adevărat să-l ajute pe Billy Evans. Dacă s-ar fi putut mișca mai repede, chiar ar fi reușit.
   - Convingerea mea e că un accident nu se întâmplă așa, din senin. Fără îndoială că există o cauză, oricât v-ați strădui dumneavoastră să susțineți contrariul.
   I-o dădu lui June pe Jennifer, apoi se uită țintă la Michelle.

   - În locul dumneavoastră, aș fi cu ochii pe bebeluș, zise ea, continuând s-o fixeze pe Michelle. Un copilaș atât de mic nu trebuie neapărat să cadă de pe gard ca să-și dea sufletul.
   June rămase cu gura căscată. Înțelesese perfect insinuarea lui Constance Benson. Căută un răspuns pe măsură, dar, negăsind cuvintele potrivite, se mulțumi s-o pună pe Jennifer în brațele lui Michelle.
   - Te rog, du-o în mașină, draga mamei.
   Michelle își culcă surioara cu grijă pe un braț, slujindu-se de celălalt ca să se sprijine în baston. June nu-și lua ochii de la Constance Benson, părând că așteaptă să vadă dacă vecina lor mai îndrăznea și acum să facă vreun comentariu. Ținând bebelușul pe brațul stâng, Michelle porni cu pași nesiguri către ușă.
   - Vrei s-o însoțești? îl rugă June pe Cal. Nu știu cum va deschide portiera. Deși, dacă ar fi nevoită să se descurce singură, sunt convinsă că ar găsi o cale.
   Simțind tensiunea dintre cele două femei, Cal se grăbi s-o urmeze pe Michelle afară, în cerdac. Rămasă între patru ochi cu Constance Benson, June se sili să-și păstreze un ton cât mai calm.
   - Vă mulțumesc că v-ați îngrijit de Jennifer, zise ea într-un târziu. Iar acum, că mi-am îndeplinit și obligația de a-mi arăta recunoștința, trebuie să vă spun că sunteți persoana cea mai ignorantă și mai lipsită de suflet pe care am avut neșansa s-o întâlnesc în viața mea. Vă asigur că pe viitor nici eu și nici familia mea n-o să vă mai deranjăm. Voi găsi pe cineva care să stea cu Jenny sau mă voi ocupa de copil eu însămi. Bună ziua.
   Porni către ușă, dar glasul lui Constance o pironi pe loc, strecurându-i fiori de gheață pe șira spinării.

   - N-am să vă port pică, doamnă Pendleton. Dumneavoastră nu aveți habar ce se întâmplă. Pur și simplu nu știți.

      Michelle începu să coboare scara, strângând-o la piept pe Jennifer, în timp ce, cu mâna dreaptă, încerca să se proptească în baston. Se ținea cât mai aproape de balustradă, ca să se poată prinde repede de ea în caz că ar fi alunecat. Ajungând jos, se opri și-și goli încet plămânii de aer, după ce-și ținuse răsuflarea tot timpul cât coborâse treptele.

   - Am reușit, șopti fetița, surâzând și privind chipul surioarei sale.
   Ca și cum i-ar fi înțeles cuvintele, Jenny începu să gângurească fericită. Din colțul buzelor i se prelinse un firicel de salivă, pe care Michelle i-l șterse cu un colț al scutecului.
   Apoi, din senin, se trezi c-o împresoară ceața. Ridică repede capul și zări cum aburul se grăbește s-o învăluie, aducându-i în urechi primele șoapte ale Amandei. În aceeași clipă, dădu cu ochii de tatăl ei, care stătea lângă mașină, urmărind-o cu privirea.
   - Tati?
   Cal făcu un pas spre fiica sa, însă ceața o înconjura din toate părțile, împiedicând-o să-l mai vadă.
   - Tati, repede! țipă Michelle.
   Fu cât pe ce s-o scape pe Jennifer din brațe.
   O simțea pe Amanda lângă ea, îndemnând-o, șoptindu-i, poruncindu-i să dea drumul bebelușului din brațe, s-o lase să cadă pe Jennifer - Jennifer, care o lipsise de părinții ei. S-o lase să cadă la pământ.
   Pe măsură ce glasul Amandei devenea tot mai insistent, Michelle începu să cedeze îndemnurilor ei, gata să-și asculte prietena. Acum voia și ea să-i facă rău lui Jenny, voia să-o vadă izbindu-se de pământ.
   Încet-încet, brațul stâng își slăbea strânsoarea.
   - E-n regulă, îl auzi spunând pe tatăl ei. Poți să-i dai drumul. O țin eu.

   Simți cum Cal i-o ia pe Jennifer din brațe. Ceața se risipi la fel de repede precum venise. Alături, Cal o lipise pe Jenny de pieptul său, fără să-și desprindă privirea de Michelle.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el.
   - Am... am obosit... se bâlbâi Michelle. Brusc, mi-am dat seama că nu mai aveam putere s-o țin. Mi-a fost teamă să n-o scap, tati!
   - Ți-a fost teamă, dar n-ai scăpat-o, nu? o liniști Cal. Ce-i spuneam eu mamei tale? Ești cât se poate de sănătoasă. Doar n-ai vrut să-i faci niciun rău lui Jenny, așa-i? Nu te-ai gândit s-o trântești dinadins.
   În glasul lui Cal se ghicea disperarea omului care încerca să se convingă de adevărul propriilor cuvinte. Dar Michelle era prea tulburată ca să remarce tonul lui rugător. Deschise gura să-i răspundă, fără a-și putea stăpâni tremurul vocii.
   - N-nu... Am obosit, atâta tot, murmură fetița.
   Dar, de cum se sui pe bancheta din spate a mașinii, i se păru c-o aude din nou pe Amanda, strigând la ea de undeva de departe.
   Peste câteva minute, June se așeză la volan și porniră spre casă. Cât timp dură drumul, în urechile lui Michelle continuă să răsune glasul Amandei.
   Amanda era supărată.
   Michelle își dădea seama foarte bine, după faptul că Amanda striga la ea.
   Nu voia ca Amanda să fie supărată. Amanda era singura ei prietenă.
   Orice s-ar fi întâmplat, Michelle n-o putea lăsa pe Amanda să rămână supărată.

Capitolul 24

       În momentul când Tim își dădu cu părerea că Michelle ar fi trebuit internată - măcar pentru a fi ținută sub observație - Corinne simți că-și iese din fire.

   - Cum poți să spui așa ceva? îl certă profesoara.
   Își strânse picioarele sub ea, cu un gest instinctiv de apărare, apucându-și ceașca de cafea cu amândouă mâinile. Tim ațâță focul cu vătraiul, ridicând din umeri în semn de neputință.
   - I-am citit în ochi, răspunse el.
   De câte ori trebuia să-i mai explice?
   - Nu știu exact ce-a însemnat licărul acela, dar sunt convins că mi-a ascuns ceva. Regret, Corinne, dar nu cred că Billy Evans a căzut de pe gard printr-o pură întâmplare.
   - Vrei să spui că Michelle a încercat să-l omoare, zise cu răceală Corinne. Aș prefera să vorbești pe șleau.
   - Asta am și făcut. Am impresia că ții neapărat să mă auzi afirmând că Michelle Pendleton e o criminală. Ei bine, nu. Eu nu-s deloc sigur că așa stau lucrurile. În schimb, sunt convins că există o legătură între ea și accidentul lui Billy. Ca și în cazul lui Susan Peterson.

   - Nu crezi că-i o criminală, dar crezi c-a ucis-o pe Susan? Asta vrei să spui?
   Fără să mai aștepte vreun răspuns, își urmă gândul.
   - Doamne, Tim, dac-ai fi stat de vorbă cu ea acum câteva săptămâni, ai fi înțeles că așa ceva e cu neputință. Michelle era copilul cel mai dulce și mai blând din lume. Nu se poate să se fi schimbat atât de brusc.

   - Nu? Ajunge să te uiți la ea.

   Tim își trecu degetele prin păr, într-o încercare zadarnică de a-și îndepărta de pe frunte cârlionții castanii.

   - Uite ce e, Corinne. Trebuie să privești adevărul în față. Indiferent ce s-a petrecut cu ea, Michelle nu mai e aceeași ca în luna august, când s-a mutat la Paradise Point. E complet schimbată.

   - Și-atunci, vrei s-o încui într-o celulă? Vrei s-o fereci undeva unde nimeni să n-o mai aibă în fața ochilor? Zău dacă nu vorbești exact ca puștii din clasa mea.
   - Știi foarte bine că nu asta am vrut să spun. Corinne, trebuie să ai curajul de-a înfrunta realitatea. Indiferent de motive, cert e că Susan a murit, iar Billy nu are nici el prea multe șanse de supraviețuire. În ambele cazuri, Michelle a fost de față. Amândoi știm că s-a întâmplat ceva cu ea, încheie Tim cu un glas obosit.
   Începuseră să discute imediat după cină și de ore întregi răsuceau subiectul pe toate părțile, fără să fi ajuns la o concluzie.
   „Măcar dacă Michelle ar fi botezat altfel păpușa aia blestemată,” își zise cu năduf Tim. „Să-i fi dat oricare alt nume.”
   Corinne păru să-i ghicească gândul.
   - Tot nu mi-ai explicat ce-i cu Amanda.
   - Ba ți-am explicat de o mie de ori.

   - Asta-i bună! Îmi tot bați capul că Amanda există numai în închipuirea lui Michelle. Uiți însă un singur lucru: cum se face că de atâția ani toată lumea vorbește despre Amanda? Dacă-i doar prietena imaginară a lui Michelle, cum de-a bântuit pe aici cu multă vreme înainte de sosirea Pendletonilor?
   - Nu chiar toată lumea vorbește despre Amanda, ci numai o mână de școlărițe slabe de înger.
   Corinne îl săgetă cu privirea printre pleoapele îngustate. Nu apucă însă să riposteze. Tim ridică brațul, ca pentru a-i stăvili protestele.
   - Hai să ne oprim aici, bine? Ce-ar fi să renunțăm la discuție, măcar în seara asta?
   - Nu prea văd cum, răspunse Corinne. Cele întâmplate apasă asupra noastră ca niște nori prevestitori de furtună.
   Țârâitul telefonului îi întrerupse tirada. Cu un gest reflex, Corinne se ridică să răspundă, apoi își aduse aminte că nu se afla la ea acasă. Profitând de ocazie, Tim îi zâmbi, încercând să mai înveselească  atmosfera.

   - Dacă te-ai mărita cu mine, ai putea răspunde la telefonul meu ori de câte ori ai vrea.
   Dar, în clipa când întinse mâna după receptor, telefonul încetă să mai sune. Amândoi așteptară ca Lisa să-i cheme la aparat pe unul dintre ei. După câteva minute de tăcere, fetița coborî scările.
   - Era Alison. Mâine mă duc la ea acasă. Pe urmă o să mergem împreună să căutăm strigoiul.
   - O, Dumnezeule, gemu Tim. Ai început și tu?

   Lisa își înălță ochii în tavan cu un aer disprețuitor.
   - De ce nu? Alison zice că Sally Carstairs a văzut și ea o dată stafia. Mie mi se pare foarte amuzant. Niciodată nu am ocazia să fac ceva interesant.
   Tim se uită neajutorat înspre Corinne. Tocmai era pe punctul de a-și da consimțământul, când profesoara îl opri.
   - Tim, nu.
   - De ce nu?
   - Tim, te rog! Fă-mi și mie un hatâr, bine? Pe urmă, chiar dacă tu ai avea dreptate și eu m-aș înșela, știi unde vor căuta Stafia? Lângă casa Pendletonilor, în vechiul cimitir al familiei Carson. Acolo se află mormântul Amandei.

   - Ăla nici nu-i mormânt, pufni Lisa.
   - Există o piatră funerară, răspunse prompt Corinne.
   Dar Lisa nu-i acordă nicio atenție, întorcându-se spre tatăl ei.
   - Tati, mă lași să mă duc? Te rog.
   Tim înțelese că profesoara avea dreptate. Indiferent ce se petrecea, nu voia să-și știe fiica în preajma Pendletonilor.
   - Nu cred că-i o idee bună, scumpa mea, zise el. Spune-i lui Alison c-o să mergeți altă dată, da?
   - Of, tati, mie nu-mi dai voie niciodată nicăieri. De fiecare dată asculți ce spune ea, care-i la fel de nebună ca Michelle Pendleton!
   Deși i se adresase tatălui său, Lisa continua s-o privească țintă pe Corinne, bosumflată și roșie la față de mânie. Corinne se uită în altă parte, decisă ca, de astădată, să nu-i ia în seamă grosolăniile.
   - Nu te duci nicăieri. E ultimul meu cuvânt, declară Tim. Mergi în camera ta și anunț-o pe Alison că nu mai vii. După aceea îți termini lecțiile și te culci.
   Hotărâtă să facă exact cum o taie capul, Lisa se strâmbă la Corinne, apoi ieși îmbufnată. În salon se lăsă o tăcere apăsătoare, deși nici Tim și nici Corinne nu voiau să arate că seara lor în doi era definitiv compromisă. În cele din urmă, profesoara se ridică.
   - Ei... S-a făcut târziu...
   - Adică vrei să pleci, nu?
   Corinne dădu din cap.
   - Te sun mâine dimineață.
   Se îndreptă spre ușă, cu gând să-și ia pardesiul și poșeta, dar Tim o opri.
   - Nu mă săruți să-mi spui noapte bună?

   Corinne îl atinse în treacăt cu buzele pe obraz, refuzând să se lase îmbrățișată.
   - Nu acum, Tim. Te rog. Nu în seara asta.
   Resemnat, Tim o lăsă să se desprindă din brațele lui și rămase singur în mijlocul salonului, privind-o cum își îmbracă haina. Ea apăru din nou în prag și-i surâse larg.

   - Acum știu de unde a învățat Lisa să-și ia un aer bosumflat: de la taică-său. Haide, Tim, doar nu-i sfârșitul lumii. Te sun mâine sau, dacă vrei, sună-mă tu. Da?
   Tim încuviință în tăcere.

      - Ah, bărbații! exclamă cu voce tare Corinne, în timp ce conducea mașina înapoi spre casă.
   Repetă exclamația, gândindu-se cum puteau bărbații să fie uneori atât de încăpățânați. Nu numai Tim. Nici Cal Pandleton nu era cu mult mai breaz. Hotărât lucru, puteau să se ia de mână! Doctorul o ținea una și bună că totul mergea bine, iar psihologul se crampona de ideea că faptele nu existau decât în mintea lui Michelle.
   Dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Corinne nu avea nicio îndoială, însă nu știa cum să procedeze mai departe. Să discute cu June Pendleton? Da. Chiar fără întârziere. Întoarse mașina în loc, pornind direct spre locuința Pendletonilor. Dar, când ajunse în dreptul casei, o găsi cufundată în întuneric. Rămase câteva minute în mașină, neputând lua o hotărâre. Să-i trezească? La ce bun? Doar ca să le spună o poveste cu stafii?
   Până la urmă se întoarse acasă.
   Dar, înainte de-a adormi, Corinne Hatcher avu brusc certitudinea că evenimentele se precipită și că ceea ce era sortit să se întâmple se va întâmpla în scurt timp.
   Iar atunci când se va petrece acel ceva - orice ar fi însemnat el - vor cunoaște cu toții adevărul.

   Spera numai ca între timp să nu mai moară nimeni...

     Șoldul îi pulsa de o durere sălbatică. Ar fi vrut să se oprească și să se odihnească, dar știa că nu se poate.
   În spatele ei, din ce în ce mai aproape, răsunau strigătele oamenilor - strigătele furioase ale celor care voiau să-i facă rău. Nu-i putea lăsa să-i facă rău... Trebuia să scape, să fugă departe, într-un loc unde ei să n-o mai găsească.
   Amanda avea s-o ajute.
   Dar unde era Amanda?
   Își chemă prietena cu voce tare, implorând-o să-i vină în ajutor, dar nu primi niciun răspuns... Nu se auzeau decât celelalte glasuri, țipând după ea și umplându-i inima de spaimă.
   Încercă să iuțească pasul, silindu-și piciorul stâng s-o asculte și să meargă în ritmul impus de ea, dar în zadar. Nu mai era mult și aveau s-o prindă.

   Se opri și întoarse capul ca să privească în urmă. Nu le putea desluși chipurile - adică nu pe fiecare în parte - în schimb i se părea că recunoaște glasurile.
   Doamna Benson.
   Nici nu se mira prea tare: doamna Benson o urâse întotdeauna.
   Dar mai erau și alții.
   Părinții ei. De fapt, nu părinții, ci acei doi străini care pretinseseră că-i sunt părinți.
   Și încă cineva... Cineva despre care își închipuise c-o simpatizează. Un bărbat, dar cine? Nu mai avea nicio importanță. Oricine ar fi fost, acum dorea și el să-i facă rău.
   Vocile se apropiau, răsunând tot mai tare. Dacă ținea să scape, trebuia să fugă.
   Se uită în jur deznădăjduită, convinsă că Amanda îi va veni în ajutor. Dar Amanda nu se zărea nicăieri. Trebuia să se salveze singură.
   Faleza.
   Dacă ar fi reușit să ajungă la faleză, s-ar fi aflat în siguranță.
   Porni într-acolo, cu inima bătându-i nebunește, icnind din pricina efortului.
   Piciorul stâng îi încetinea mersul. Nu putea să alerge! Dar trebuia cu orice preț!
   Deodată, se trezi în vârful stâncii, undeva între cer și pământ, cu marea tălăzuind la picioare. În urma ei, aceleași glasuri: insistente, neiertătoare, rănindu-i urechile. Mai aruncă o privire peste umăr. Se apropiaseră și mai mult, gata s-o ajungă. Dar nu le va îngădui să pună mâna pe ea.
   Adunându-și ultimele forțe, se aruncă de pe stâncă.
   Ce simplu era să cazi în gol!
   Timpul părea să se fi oprit, iar ea plutea, eliberată de griji, cu ochii ațintiți spre cer, cu aerul vâjâindu-i în urechi.
   Apoi privi în jos și zări stâncile.

   Gheare de piatră ascuțite și flămânde, întinzându-se spre ea, gata s-o sfâșie...
   Simți cum o sufocă spaima și deschise gura să țipe. Era însă prea târziu... înțelese că va muri...

      Se trezi brusc, dârdâind din tot trupul, cu țipătul mut care i se oprise în gât ca un nod dureros.
   - Tati, chemă ea cu un glas subțire și cristalin, rupând liniștea nopții.
   Știa că n-o auzise nimeni. Nimeni în afară de...
   - Eu te-am salvat, îi șopti Amanda. Nu te-am lăsat să mori.
   - Mandy?
   Venise.
   Michelle se săltă în capul oaselor și toată spaima i se risipi ca prin farmec, înțelegând că Amanda era acolo, ca s-o ajute și să aibă grijă de ea.
   - Mandy... Unde ești?
   - Aici, șopti vedenia.

   Se desprinse din umbrele încăperii, rămânând lângă fereastră, cu rochia neagră lucind straniu în lumina lunii, întinse brațul către Michelle și fetița se grăbi să se dea jos din pat.
   Amanda o luă de mână, conducând-o pe scări, apoi afară din casă. De-abia când ajunse în atelierul de pictură, Michelle își dădu seama că-și lăsase bastonul în cameră. Dar nu conta: Amanda era acolo, se putea sprijini de ea.
   Pe lângă toate astea, n-o mai durea deloc șoldul. Absolut deloc!
   Se furișară în atelier și Michelle știu numaidecât ce avea de făcut. Ca și cum Amanda i-ar fi putut vorbi fără cuvinte, ca și cum Amanda ar fi fost cu adevărat înlăuntrul ei.
   Găsi un bloc de desen, pe care-l așeză pe șevaletul mamei sale. Lucra repede, cu mișcări sigure și îndrăznețe. Desenul prindea rapid contur.
   Billy Evans, cu silueta sa plăpândă, cocoțată pe bârna din vârful gardului de sârmă, unde abia reușea să-și țină echilibrul.
   Era schițat dintr-un unghi ciudat: foarte sus, mult deasupra lui Michelle, care stătea lângă gard, cu bastonul căzut alături, privind neputincioasă către băiețel.
   Lângă ea se vedea Amanda, cu mâinile încleștate pe stâlpul gardului, cu chipul zâmbitor, cu ochii lăptoși aproape sticlind de bucurie în clipa când Billy se prăbușea la pământ.
   Michelle studie cu atenție desenul. În întunericul atelierului, simți mâna Amandei într-a ei. Rămaseră astfel câteva secunde, ținându-se de mână în tăcere. Apoi, știind ce avea de făcut, Michelle își eliberă mâna din cea a Amandei, rupse foaia din blocul de desen și o duse în debara. Găsi repede ceea ce căuta, deși nu aprinsese lumina. Scoase din debara o pânză - prima pe care o desenase pentru Amanda - și puse ultima schiță - cea care-l reprezenta pe Billy Evans - lângă desenul cu accidentul lui Susan Peterson.

   Așeză pânza pe șevalet și luă paleta lui June.

   Deși lumina difuză reducea culorile de pe paletă la niște pete cenușii, Michelle știa unde trebuia să moaie vârful penelului pentru a obține nuanțele pe care le dorea.
   Lucra repede, cu chipul lipsit de expresie. Amanda se uita peste umărul lui Michelle, cu palma sprijinită pe cotul ei.
   Michelle o simțea cum privește fascinată, cu ochii de un alb mat ațintiți asupra desenului, arzând de nerăbdare și curiozitate.
   Tabloul îi spunea o poveste. Curând avea să vadă. Michelle îi va arăta tot.
   Fetița continua să deseneze. Deja pierduse noțiunea timpului.
   Când, într-un târziu, puse paleta deoparte, făcând un pas înapoi ca să-și contemple realizarea, se miră și ea că nu simțea niciun pic de oboseală. Știa însă că Amanda o ajutase.
   - E bine? întrebă timidă Michelle.
   Amanda încuviință din cap, cu ochii la desen. După câteva secunde de tăcere, vorbi din nou.
   - Azi după-amiază ai fi putut s-o omori, murmură ea.
   Jennifer. Mandy se referea la Jennifer și era supărată pe Michelle.
   - Știu, răspunse liniștită fetița.
   - Atunci de ce n-ai făcut-o?
   Glasul Amandei, catifelat și totuși neîndurător, răsuna în urechile lui Michelle ca o muzică.
   - N-nu... nu știu, șopti ea.
   - Ai putea s-o faci acum, îi sugeră Amanda.
   - Acum?

   - Ai tăi dorm. Dorm cu toții. Am putea merge în camera bebelușului...
   Amanda o luă de mână pe Michelle, scoțând-o afară din atelierul de pictură.
   În timp ce traversau pajiștea, îndreptându-se spre casă, un nor pluti în dreptul lunii. Razele ei argintii se stinseră și totul se cufundă în beznă. Dar lui Michelle nu-i păsa de întuneric. O călăuzea Amanda.
   Începea să se adune ceața.
   Acele cețuri minunate care-o învăluiau pe Michelle, izolând-o de restul lumii și lăsând-o singură cu Amanda. Iar fetița știa că va îndeplini tot ce-i va cere ea...

        June se trezi brusc, deschizând ochii în întuneric. Instinctul matern - ca un al șaselea simț - îi spunea că ceva nu era în regulă. Își încordă auzul câteva clipe.

   Un țipăt.
   Slab și înăbușit - totuși, un țipăt.
   Se auzea dinspre camera bebelușului. June se dădu jos din pat, își îmbrăcă repede capotul și ieși în grabă din dormitor.
   Ușa de la intrarea copilului era închisă.
   June își amintea perfect că o lăsase deschisă - ca de fiecare dată.
..............................................................................