Hainele cele noi ale împăratului, Hans Christian Andersen

    Era pe vremuri un împărat căruia aşa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat şi să aibă mereu haine noi încât îşi dădea toţi banii numai pe îmbrăcăminte.
        Nu se îngrijea deloc de oştire, la teatru nu se ducea şi nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-şi arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei şi aşa cum se spune despre un rege că se sfătuieşte cu miniştrii, despre el mereu se spunea că "se îmbracă", asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.
        Oraşul era plin de viaţă. Veneau o mulţime de străini şi odată au venit şi doi pehlivani care se dădeau drept ţesători şi spuneau că ştiu să facă o stofă frumoasă cum nu se mai afla alta. Nu numai că culorile şi desenele erau frumoase, dar ei ziceau că hainele făcute din această stofă aveau şi o însuşire minunată, şi anume că toţi cei care nu erau potriviţi pentru slujba pe care o îndeplineau şi toţi cei care erau proşti de dădeau în gropi nu puteau să le vadă.
        - Straşnice haine! s-a gândit împăratul. Dacă mi-aş face nişte haine de acestea aş putea să aflu care din slujbaşii împărăţiei nu-s buni pentru slujbele pe care le au şi aş putea să aflu care din supuşii mei sunt proşti şi care sunt deştepţi. Numaidecât trebuie să-mi fac asemenea haine. Şi a dat pehlivanilor o mulţime de parale să înceapă să lucreze.
        Cei doi şoltici au înjghebat două războaie de ţesut, s-au aşezat şi s-au prefăcut că ţes, dar nu ţeseau nimic. Cereau mătasea cea mai subţire şi fire de aur de cel mai bun, dar băgau mătasea şi aurul în buzunar şi lucrau la stativele goale până noaptea târziu.
        "Oare unde or fi ajuns cu lucrul?", s-a gândit împăratul după ce a trecut o bucată de vreme, dar era cam cu inima strânsă când se gândea că toţi cei care-s proşti sau nu-s pricepuţi în slujbă nu vor putea vedea stofa. În ce-l priveşte pe el, n-avea nici o teamă, totuşi voia mai întâi să trimită pe altul să vadă cum stau lucrurile. Toţi în oraş ştiau ce putere ciudată are stofa şi fiecare era curios să ştie cât de nepotrivit în slujbă sau de prost este vecinul.
        - Am să-l trimit pe sfetnicul meu cel bătrân; e om cinstit şi de încredere, el poate mai bine decât oricine să judece stofa, fiindcă e înţelept şi nimeni nu-şi îndeplineşte slujba mai bine ca el.
Sfetnicul cel bătrân s-a dus în odaia unde cei doi pehlivani lucrau la războaiele goale.
        - Doamne fereşte, ce-o mai fi şi asta? s-a gândit sfetnicul şi a deschis ochii mari. Nu văd nimic!
Dar n-a spus că nu vede.
        Pehlivanii l-au rugat să vină mai aproape şi l-au întrebat dacă-i plac culoarea şi desenul stofei. Şi tot îi arătau stativele, care erau însă goale. Bietul sfetnic holba ochii, dar de văzut nu vedea nimic, fiindcă nu era nimic de văzut. "Oi fi eu prost? se gândi el. N-aş fi crezut; oricum, asta nu trebuie s-o afle nimeni. N-oi fi bun pentru slujba pe care o fac? Nu, nu-i bine să spun că nu văd stofa."
        - Ei, ce spuneţi? a întrebat un ţesător.
        - Foarte frumos! a răspuns sfetnicul şi şi-a pus ochelarii ca să vadă mai bine. Nişte culori minunate! Am să spun împăratului că-mi place foarte mult.
        - Ne pare bine, au zis ţesătorii şi au început să spună ce culori sunt şi ce fel de desen are stofa. Sfetnicul cel bătrân asculta cu luare-aminte ca să spună împăratului tot aşa, şi chiar i-a şi spus.
        Pehlivanii au cerut şi mai mulţi bani, şi mai multă mătase, şi fir de aur, şi mai mult decât până acuma. Dar le băgau pe toate în buzunarele lor, iar în războaie nu era nici un capăt de aţă, dar ei lucrau ca şi până acum la stativele goale.
        Peste câtva timp, împăratul a trimis pe alt sfetnic, tot aşa de vrednic, ca să vadă unde au ajuns cu ţesutul şi dacă mai este mult până e gata stofa. Dar şi lui i s-a întâmplat ca şi celuilalt: s-a uitat şi iar s-a uitat, însă cum în stative nu era nimic, n-a putut să vadă nimic.
        - Ce ziceţi? Frumoasă stofă, nu? l-au întrebat cei doi pehlivani şi i-au arătat şi i-au spus cum şi ce fel era stofa care nu se vedea nicăieri. "Prost nu sunt, se gândi sfetnicul. Atunci înseamnă că nu-s bun pentru slujba pe care-o fac! Ar fi ciudat şi asta, dar cum o fi, cum n-o fi, nu trebuie să afle nimeni."
        - E foarte frumoasă stofa, a spus el împăratului.
Tot oraşul vorbea de stofa asta nemaipomenită. Împăratul s-a gândit să se ducă s-o vadă şi el cât mai era în stative. A luat cu dânsul tot oameni unul şi unul, printre care şi cei doi sfetnici care mai fuseseră, şi s-a dus la cei doi pehlivani care lucrau din răsputeri, dar fără nici un fir de aţă în războiul de ţesut.
        - Ia uitaţi-vă ce frumoasă e! au spus cei doi sfetnici. Ce desen, ce culori minunate! Şi arătau stativele goale, fiindcă credeau că toţi ceilalţi văd stofa şi ei nu. "Ce să fie oare? se gândea împăratul. Nu văd nimic! Cumplit lucru! Ce, oi fi cumva prost? Nu-s bun de împărat?"
        - Da, într-adevăr, stofa e foarte frumoasă, a spus el cu glas tare; e vrednică de toată lauda!
Şi împăratul dădea din cap mulţumit şi se uita la stativele goale. Nu voia să spună că nu vede nimic. Toţi curtenii care erau cu dânsul se uitau şi ei, dar nu vedeau nici ei nimic. Spuneau însă ca şi împăratul: "O, ce frumos!". Şi toţi l-au sfătuit să se îmbrace cu hainele făcute din stofa aceasta minunată la serbarea care tocmai trebuia să aibă loc peste câteva zile. "Minunat, frumos, măreţ!", spuneau toţi şi se bucurau grozav. Împăratul a dat celor doi pehlivani câte o decoraţie, ca să şi-o atârne la piept, şi titlul de maestru ţesător al curţii imperiale.
În noaptea din ajunul serbării, cei doi pehlivani nu s-au culcat. Au aprins şaisprezece lămpi şi lumea putea să-i vadă cum lucrau de zor să isprăvească hainele împăratului. S-au făcut că iau stofă de la stative, s-au făcut că taie cu foarfecele, pe urmă au cusut cu ace fără aţă şi după aceea au spus: "Hainele sunt gata".
        Împăratul a venit cu sfetnicii. Pehlivanii au ridicat braţele în sus, ca şi cum ar fi ţinut ceva în mână, şi au spus: "Poftim pantalonii! Poftim haina! Poftim mantia!" şi aşa mai departe. "Hainele sunt uşoare ca pânza de păianjen, spuneau ei, când le îmbraci nici nu le simţi, dar tocmai asta e frumuseţea."
        - Da, da, ziceau sfetnicii, dar nu vedeau nimic, pentru că nu aveau ce să vadă.
        - Dacă maiestatea voastră vrea să se dezbrace, au spus pehlivanii, vă putem pune hainele cele noi chiar acuma, aici, în faţa oglinzii.
Împăratul s-a dezbrăcat şi pehlivanii s-au prefăcut că-i pun hainele cele noi care tocmai erau gata şi împăratul se întorcea şi se sucea în faţa oglinzii.
        - Ce bine îi vin, ce frumoase sunt! ziceau toţi cei care erau de faţă. Ce stofă minunată! Nici nu se poate ceva mai frumos!
        - E gata afară baldachinul pentru maiestatea voastră, a spus marele maestru de ceremonii al curţii.
        - Sunt gata şi eu, a spus împăratul şi s-a mai uitat o dată în oglindă, fiindcă voia să creadă lumea că îşi vede hainele.
Curtenii, care aveau dreptul să ducă trena mantiei, s-au aplecat, au întins mâinile ca şi cum ar fi ridicat ceva de jos, apoi au pornit prefăcându-se că ţin ceva în mâini; nu îndrăzneau să spună că nu văd nimic.
        Împăratul mergea acum sub baldachin şi toţi oamenii de pe străzi şi de la ferestre spuneau: "Ce minunate haine are împăratul! Ce trenă straşnică! Ce bine îi vin!" Nici unul nu voia să spună că nu vede nimic; fiindcă atunci lumea ar fi zis că nu-i priceput în slujbă sau că-i prost de dă în gropi. Nici o haină de-a împăratului nu stârnise atâta bucurie printre oameni.
        - Împăratul e dezbrăcat! a spus deodată un copil.
        - Asta-i vocea nevinovăţiei! a zis tatăl copilului şi a spus în şoaptă altora ce vorbise copilul.
        - E dezbrăcat! a strigat tot poporul.
Împăratul a auzit şi i s-a părut şi lui că poporul are dreptate, dar s-a gândit: "Acuma nu mai pot să dau înapoi, trebuie s-o ţin întruna aşa cum am început". Şi curtenii au mers înainte şi au dus trena pe care n-o vedea nimeni fiindcă nu era nicio trenă.

Degeţica, Hans Christian Andersen

        A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaş, dar nu ştia de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o vrăjitoare şi i-a spus: "Uite, aş vrea să am un copilaş, nu poţi să-mi spui cum să fac să îl găsesc?"
        - Cum să nu! a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ să ştii că nu-i orz de-acela ce creşte pe ogoare şi pe care-l dai la găini de mâncare; ia-l şi pune-l într-un vas cu flori şi ai să vezi ce iese.
        - Mulţumesc, mătuşă - a spus femeia şi i-a dat babei cinci bănuţi; apoi s-a dus acasă, a sădit bobul de orz şi îndată a răsărit o floare mare şi frumoasă. Ai fi zis că-i o lalea, dar petalele stăteau strânse de parcă ar fi fost numai îmbobocită.
        - Ce floare drăgălaşă! a spus femeia şi a sărutat petalele roşii şi galbene, şi cum le-a sărutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai că drept la mijloc şedea pe pistilul verde o fetiţă mititică de tot, gingaşă şi drăgălaşă, şi nu era mai mare decât un deget şi de aceea i-au spus Degeţica.
        I-au făcut un leagăn dintr-o coajă de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petală de trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masă. Femeia pusese o farfurie plină de apă şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apă. Pe apă plutea o petală mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle două fire de păr de cal. Era o plăcere s-o vezi. Ştia şi să cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat vreodată.
        Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pătucul ei, pe un ochi de fereastră care era spart a intrat o broască. Broasca era urâtă, mare şi jilavă. A sărit drept pe masă, acolo unde şedea Degeţica şi dormea acoperită cu petale roşii de trandafir.
        - Ar fi fost tocmai bună de nevastă pentru băiatul meu, s-a gândit broasca şi a luat coaja de alună în care dormea Degeţica şi a sărit cu ea în grădină, pe geamul cel spart.
        Pe la marginea pădurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlăştinos şi mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su. Brr!, urât mai era şi acesta şi semăna leit cu mamă-sa. "Cuac-cuac-cuac!" Asta-i tot ce-a putut el să spună când a văzut pe fetiţa cea drăgălaşă în coaja ei de alună.
        - Nu vorbi aşa de tare, că se trezeşte! spuse broasca cea bătrână. Te pomeneşti că fuge, că-i uşoară ca un puf de lebădă! S-o punem pe o frunză de nufăr; pentru ea, aşa mică şi uşoară cum este, are să fie ca o insulă; de-acolo n-are să poată fugi, iar noi, în vremea asta, avem să pregătim odaia cea frumoasă din mâl şi după aceea aveţi să vă mutaţi şi să staţi acolo.
        În râu erau o mulţime de nuferi cu frunze late şi verzi care parcă pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de ţărm era şi cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot până acolo şi a pus pe frunză coaja de alună cu Degeţica în ea.
        Fetiţa s-a trezit a doua zi dimineaţa şi când a văzut unde era a început să plângă amar; de jur împrejurul frunzei celei mari şi verzi era numai apă, aşa că la mal nu avea cum să ajungă.
        Broasca cea bătrână stătea în mâl şi îşi împodobea odaia cu papură şi cu flori galbene, ca să fie frumos şi să-i placă noră-sii. După aceea a luat pe urâtul de fecioru-su şi s-a dus cu el la frunza pe care şedea Degeţica. Voiau să-i ia pătucul şi să-l ducă în odaia în care aveau să stea însurăţeii; după aceea aveau s-o ia şi pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apă înaintea ei şi i-a spus:
        - Uite pe fecioru-meu! Ai să te măriţi cu el şi aveţi să trăiţi amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuinţă straşnică.
       - Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaştei.
     Au luat pătucul şi au plecat cu el; şi Degeţica a rămas singurică pe frunza cea verde şi a început să plângă iar şi mai tare, pentru că nu-i plăcea să stea în mâl cu broasca aceea urâtă şi nici să se mărite cu urâtul de fecioru-su. Peştişorii care înotau prin apă o văzuseră pe broască şi auziseră ce spusese, de aceea scoaseră acum cu toţii capul din apă să vadă şi ei pe fetiţă. Au văzut cât e de drăgălaşă şi le-a părut rău că trebuie să se ducă cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu trebuia să se întâmple! S-au strâns cu toţii în apă, lângă lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinţii şi frunza s-a desprins şi a început să meargă pe apă în jos cu Degeţica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai ajungă.
        Degeţica a trecut aşa pe lângă o mulţime de oraşe şi păsărelele şedeau în copaci, pe mal, o vedeau şi cântau:
        - Ce fetiţă drăgălaşă!
       Frunza mergea cu ea pe apă tot mai departe şi mai departe, până a ieşit din hotarele ţării aceleia. Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângă ea şi de la o vreme s-a lăsat pe frunză, pentru că Degeţica îi plăcea. Fetiţa era foarte veselă. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungă şi era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bătea în apă şi apa strălucea de parcă era de aur. Degeţica şi-a desprins cingătoarea, cu un capăt a legat fluturele şi cu celălalt capăt l-a legat de frunză; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, că doar şedea pe frunză.
        Şi cum mergea aşa, numai iată că vine-n zbor un cărăbuş şi cum o zăreşte se repede, îi prinde trupul mlădios cu labele lui şi zboară cu ea şi se aşează într-un copac. Iar frunza de nufăr s-a dus mai departe pe apă şi fluturele cu ea, fiindcă era legat de frunză şi nu se putea desprinde.
        Mult s-a mai speriat săraca Degeţica atunci când cărăbuşul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamă era necăjită când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunză. Dacă nu se dezleagă, atunci moare de foame. Dar cărăbuşului nu-i păsa de asta. S-a aşezat cu dânsa pe frunza cea lată a copacului, i-a dat suc de flori să mănânce şi i-a spus că-i drăgălaşă, cu toate că nu seamănă deloc cu un cărăbuş. Au venit s-o vadă şi ceilalţi cărăbuşi care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnişoarele cărăbuşe au strâmbat din antene şi au spus:
        - Are numai două picioare. Vai de ea!
        - Şi nu are antene! spuse alta.
        - Şi uite ce subţire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce urâtă-i! Aşa spuneau toate cărăbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drăgălaşă!
       Drăgălaşă i se păruse şi cărăbuşului care o răpise, dar fiindcă toţi ceilalţi ziceau că-i urâtă, a început şi el să creadă că-i urâtă şi nu i-a mai plăcut şi i-a zis să se ducă unde-o vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bănuţel, şi ea a început să plângă şi să se tânguie că-i aşa de urâtă şi cărăbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtă, era cea mai drăgălaşă fetiţă care se poate închipui, gingaşă şi luminoasă ca o petală de trandafir.
        Şi biata Degeţica a stat toată vara singură în pădurea cea mare. Şi-a împletit un pat din fire de iarbă şi l-a agăţat sub o frunză de brustur, aşa că acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunată dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi toamna. Dar după aceea a venit iarna, iarna rece şi lungă. Toate păsările care cântaseră atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adăpostise s-a zbârcit şi s-a scorojit, până n-a mai rămas din ea decât un lujer galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru că hainele ei se rupseseră şi pentru că era atât de gingaşă şi de subţirică încât nu se putea să nu-i fie frig. A început să ningă şi fiecare fulg care cădea peste ea era greu cum ar fi fost o lopată de zăpadă aruncată peste noi, fiindcă noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumătate de deget. Atunci ce să facă şi ea? Şi-a pus în spate o frunză uscată, dar tot nu se putea încălzi şi dârdâia întruna de frig.
        Chiar la marginea pădurii în care stătea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult şi acuma nu mai rămăsese decât o mirişte. Dar Degeţicăi miriştea i se păru mare cât o pădure. A luat-o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig până a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubă în pământ, caldă şi plăcută; şoarecele avea o bucătărie straşnică şi o cămară plină de grâu. Degeţica s-a oprit la uşă ca o fetiţă cerşetoare şi s-a rugat să-i dea şi ei o bucăţică dintr-un bob de grâu, că nu mâncase de două zile nimic.
        - Săraca de tine! a zis şoarecele, care era un şoarece de treabă. Hai, intră şi te-ncălzeşte şi stai la masă cu mine. Şi fiindcă fetiţa i-a plăcut, i-a spus: ştii ce, stai la mine toată iarna! Ai să-mi deretici prin casă şi ai să-mi spui poveşti, că-mi plac poveştile.
        Degeţica a făcut cum i-a spus şoarecele şi i-a mers foarte bine. Într-o zi, şoarecele îi spuse:
        - Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizită o dată pe săptămână. E mai bogat decât mine, are o mulţime de odăi şi o blană neagră, frumoasă. Dacă poţi să te măriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai că nu vede. Să-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le ştii.
       Dar Degeţicăi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea să se mărite cu el. Sobolul a venit îmbrăcat cu blana lui cea grozavă. Şoarecele nu mai isprăvea cu laudele. Ba că-i bogat şi învăţat, ba că are o casă de douăzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învăţat o fi fost el învăţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai frumoase şi le vorbea de rău, fiindcă nu le văzuse niciodată cum arată la faţă.
        Degeţica n-a avut încotro şi a trebuit să cânte ceva şi a cântat "Mugur, mugur, mugurel" şi alte cântece. Şi sobolul s-a îndrăgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar n-a spus deocamdată nimic, că era chibzuit.
        Săpase nu de mult un drum pe sub pământ, de la casa lui până la casa şoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degeţica şi pe şoarece să se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea poftă. Le-a mai spus să nu se sperie că în tunelul acela este o pasăre moartă. Era o pasăre cu toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede că nu de multă vreme murise şi fusese îngropată chiar acolo, pe unde săpase el drum pe sub pământ.
        Sobolul a luat în gură o bucată de lemn putred, fiindcă lemnul putred luminează în întuneric ca focul, şi a pornit înainte ca să lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasărea cea moartă, sobolul şi-a ridicat în sus nasul lui butucănos şi a izbit cu el în tavan şi a făcut o gaură mare şi deodată a intrat lumina zilei în hrubă. Jos zăcea o rândunică moartă, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul înfundat în pene. Săraca pasăre murise de frig, fără îndoială. Degeţicăi i-a părut rău fiindcă îi erau dragi păsărele, toată vara îi cântaseră şi ciripiseră în preajma ei. Sobolul însă a împins pasărea cu picioarele lui scurte şi a spus:
        - Acuma nu mai cântă! Rău e să te naşti pasăre! Mulţumesc lui Dumnezeu că copiii mei n-au să fie aşa! Uite, o pasăre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toată vara ciripeşte şi când vine iarna moare de foame.
        - Chiar aşa, că bine spui, se vede că eşti înţelept! zise şoarecele. Ce folos are pasărea că tot ciripeşte? Când vine iarna n-are ce mânca şi îngheaţă de frig; dar se ţine, mă rog, toată vara cu nasul pe sus!
        Degeţica n-a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul păsării şi a sărutat rândunica pe ochii ei închişi. "Poate că tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astă-vară, se gândi Degeţica. Multă bucurie mi-a făcut biata păsărică!"
        Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i-a dus pe şoarece şi pe Degeţica până acasă. Noaptea, Degeţica n-a putut să doarmă, se tot gândea la păsărica moartă. S-a sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s-a dus la pasăre şi a acoperit-o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care-l găsise prin cămara şoarecelui şi a învelit pasărea cu bumbac, ca să-i fie cald.
        - Rămâi cu bine, păsărică drăgălaşă! spuse ea. Îţi mulţumesc că ai cântat aşa de frumos astă-vară, când copacii erau verzi şi ne încălzea soarele.
        Şi fetiţa şi-a lipit obrazul de pieptul păsării şi deodată a tresărit speriată, fiindcă i s-a părut că înăuntru bătea ceva. Inima păsării bătea. Rândunica nu murise, era numai amorţită şi acuma se încălzise şi îşi venise iar în fire.
        Toamna, toate rândunelele pleacă în ţările calde; şi dacă vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperă zăpada. Degeţica nu ştia ce să facă fiindcă, faţă de ea, pasărea era grozav de mare, totuşi şi-a luat inima în dinţi, a îngrămădit bumbacul de jur împrejurul rândunelei şi a adus o frunză de izmă creaţă, pe care şi-o făcuse plapumă, şi a acoperit capul păsării. În noaptea următoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorţeală, dar era slăbită tare. Numai o clipă a deschis ochii şi s-a uitat la Degeţica; fetiţa sta în faţa ei cu o bucăţică de lemn putred în mână, că altă lampă n-avea.
        - Îţi mulţumesc, fetiţă drăgălaşă - a spus rândunica beteagă. M-am încălzit de minune, am să prind iar putere şi am să pot să ies de-aici şi să zbor la lumina caldă a soarelui.
        - Vai! a spus Degeţica. Afară e frig şi ninge! Mai bine stai aici, în pătuţul tău cald, şi eu am să te îngrijesc.
        Şi a adus rândunelei apă într-o petală şi rândunica a băut şi i-a povestit cum şi-a zgâriat aripa într-un scai şi de aceea n-a mai putut să zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţările calde. De oboseală, a căzut jos. Mai mult de-atâta nu-şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.
        Rândunica a stat toată iarna în boştiură şi Degeţica o-ngrijea şi-i era tare dragă; iar sobolul şi cu şoarecele n-au aflat nimic de asta, şi mai bine că n-au aflat, fiindcă nu puteau s-o sufere pe biata rândunică.
        Când a sosit primăvara şi soarele a dezmorţit pământul, rândunica şi-a luat rămas-bun de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o făcuse sobolul. Soarele a pătruns înăuntru până la ele şi rândunica a întrebat-o pe Degeţica dacă n-ar vrea să vină şi ea; ar lua-o în spate şi ar zbura cu ea până la pădurea cea verde. Degeţica însă s-a gândit că, dacă ea ar pleca, şoarecele cel bătrân care o găzduise ar fi foarte necăjit din cauza asta şi a apus:
        - Nu, nu pot.
        - Atunci rămâi cu bine, rămâi cu bine, fetiţă drăgălaşă şi bună! a spus rândunica şi a ieşit în zbor afară, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat după ea şi i-au dat lacrimile, pentru că-i era dragă rândunica.
        - Cirip, cirip! a început să cânte pasărea şi s-a dus în zbor în pădure. Degeţica era tare necăjită. Nu avea voie să iasă şi ea, să se încălzească la soare. Grâul care fusese semănat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a răsărit şi a crescut înalt şi lanul era acum ca o pădure deasă pentru biata fetiţă.
        - Vara asta trebuie să-ţi întocmeşti zestrea, i-a spus şoarecele. (Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagră, o ceruse în căsătorie.) Trebuie să ai de toate, şi lână, şi pânză, să nu-ţi lipsească nimic când te măriţi cu sobolul.
        Degeţica a trebuit să se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi noapte. În fiecare seară venea la ea sobolul şi stăteau de vorbă. Spunea că pe la sfârşitul verii soarele n-are să fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pământul se face tare ca piatra; şi mai spunea că, după ce s-o călători vara, are să se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica nu se bucura deloc, fiindcă sobolul era urâcios şi ea nu putea să-l sufere. În fiecare dimineaţă, când răsărea soarele, şi în fiecare seară, când asfinţea, se strecura pe uşă afară şi, când vântul dădea într-o parte spicele şi se putea zări cerul albastru, ea se gândea că afară e frumos şi e lumină. Şi îi era dor de rândunică, prietena ei de astă-primăvară. Dar rândunica nu se zărea nicăieri; de bună seamă că se dusese departe, în pădurea cea frumoasă şi verde.
        Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.
        - De azi într-o lună e nunta, a spus şoarecele.
       Când a auzit asta Degeţica început să plângă şi a spus că nu vrea să se mărite cu sobolul cel urâcios.
         Nu mai tot vorbi degeaba, a spus şoarecele. Să nu fi încăpăţânată, că să ştii că te muşc cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bărbat aşa de chipeş! Nici regina nu are o blană aşa de frumoasă ca el! Şi ce bucătărie are! Şi cămara i-i plină de bunătăţi! Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu că ţi-a dat asemenea bărbat!
        Şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de acum înainte va trebui să stea cu dânsul în adâncimile pământului şi să nu mai vadă niciodată soarele, pentru că sobolul nu putea suferi soarele. Biata fată era tare amărâtă; trebuia să-şi ia rămas-bun de la soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi măcar de la uşă să se uite la soare.
        - Rămâi cu bine, soare! spuse ea. Îşi ridică braţele la cer şi făcu câţiva paşi de la uşă mai încolo, fiindcă acuma grâul fusese secerat şi rămăsese numai miriştea. Rămâi cu bine, rămâi cu bine!, rosti ea din nou şi luă în braţe o floricică roşie, o sărută şi îi spuse: Floricică dragă, când o vezi pe rândunică, spune-i rămas-bun de la mine.
        - Chiu-chiu-chiu, auzi ea deodată deasupra capului şi, când s-a uitat, ce să vadă? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasărea când a văzut-o pe fetiţă! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, că trebuie să se mărite cu sobolul cel urâcios, că de-acum înainte are să stea într-o hrubă în pământ şi n-are să mai vadă niciodată soarele. Şi, spunând toate acestea, începu să plângă.
        - Uite ce, a spus rândunica, acuşi vine iarna şi eu mă duc în ţările calde; nu vrei să vii cu mine? Te iau în spate. Numai să te legi de mine cu cingătoarea; şi aşa scăpăm şi de sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi plecăm departe, peste munţi, în ţările calde, unde soarele străluceşte mai tare decât aici şi toată vremea e numai vară şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine, Degeţică scumpă, tu, care m-ai scăpat de la moarte când zăceam în hrubă!
        - Da, vin cu tine, a spus Degeţica şi atunci rândunica a luat-o în spate. Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile păsării, s-a legat strâns cu cingătoarea de-o pană mai tare şi rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste păduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i veşnic zăpadă. Degeţicăi îi era frig, dar s-a băgat pe sub penele calde ale păsării şi a rămas numai cu capul afară, ca să vadă toate minunăţiile peste care zbura.
        Şi au mers tot aşa până au ajuns în ţările calde. Acolo soarele strălucea mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau păduri de lămâi şi de portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentă creaţă şi copiii se jucau şi alergau după fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica însă nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. Şi au mers ele tot aşa până au ajuns la marginea mării albastre; pe ţărm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmură albă, din vremuri străvechi.
        Viţa-de-vie se căţăra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe creştetul stâlpilor erau o mulţime de cuiburi de rândunică şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.
        - Aici stau eu, a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am să te aşez pe una din ele şi ai să stai acolo, vrei?
        - Da, minunat! a spus Degeţica şi a bătut din palme de bucurie.
        Jos era un stâlp alb, din marmură, care se răsturnase şi se spărsese în trei bucăţi; printre bucăţile de marmură creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s-a lăsat în jos şi a aşezat-o pe fetiţă pe o petală. Dar ce s-a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de alb şi de străveziu, parcă ar fi fost de sticlă. Pe cap purta o coroană de aur şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zână mititică; acesta însă era craiul tuturor.
        - Doamne, cât e de frumos! spuse Degeţica rândunicii în şoaptă.
        Craiul florilor s-a speriat când a văzut-o pe rândunică, fiindcă faţă de el, aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însă a văzut-o pe Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasă pe care o văzuse vreodată. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamă şi dacă vrea să-i fie soţie şi crăiasă a florilor. Nu semăna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagră. Degeţica i-a răspuns craiului cel frumos că vrea, şi atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnă sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drăgălaşi că nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. Şi fiecare i-a adus Degeţicăi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o pereche de aripi pe care i le-a adus o muscă mare şi albă. I le-a prins Degeţicăi de spate şi acuma putea şi ea să zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnită, pentru că Degeţica îi era dragă şi n-ar fi vrut să se despartă de ea niciodată.
        - Nu trebuie să te mai cheme Degeţica, i-a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât şi tu eşti frumoasă. Avem să-ţi spunem Maia.
        - Rămâi cu bine, rămâi cu bine! a spus rândunica şi a plecat în zbor iarăşi înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie să spună poveşti frumoase. Şi de la el am aflat toată povestea.

Răţuşca cea urâtă, Hans Christian Andersen

    Era vreme frumoasă. Era vară, holdele erau galbene, ovăzul verde, fânul era clădit în căpiţe şi cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi şi roşii şi clămpănea pe egipteneşte, fiindcă limba asta o învăţase de la maică-sa.
        De jur împrejurul ogoarelor şi al păşunilor erau păduri mari şi în mijlocul pădurilor heleşteie adânci. Ce frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac vechi, înconjurat de şanţuri adânci; de la ziduri până la apă găseai tot bălării, aşa de înalte, încât unui copil, stând în picioare printre ele, nu i s-ar fi văzut capul. Şi erau aşa de dese şi de încâlcite, că te puteai rătăci prin ele ca-n pădure. În bălăriile acestea şedea o raţă în cuibar şi clocea; până să iasă puii, raţa se plictisea grozav; nimeni nu venea să vadă ce mai face; celelalte raţe mai bine se plimbau pe apă decât să vie până aici sus, să se aşeze sub un brusture şi să stea de vorbă cu dânsa.
        În sfârşit a crăpat un ou şi după aceea altul şi încă unul, până au crăpat toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile; gălbenuşurile prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
        – Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau în toate părţile, printre buruienile verzi, şi mama lor le lăsa să se uite cât voiau, fiindcă verdele e bun pentru ochi.
        – Ce mare-i lumea! ziceau puii.
     Cred şi eu, fiindcă acuma aveau mai mult loc decât avuseseră înainte când stăteau în ou.
        – Credeţi voi că asta e toată lumea? a spus mama. Lumea se întinde şi mai departe, dincolo de grădină, până la ogoarele preotului, dar până acolo n-am fost nici eu. Sunteţi toate? a întrebat ea şi s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite că nu-s toate, mai este un ou şi-i cel mai mare. Dar oare cât are să mai ţie? Am început să mă cam satur!
     Şi s-a aşezat iar în cuibar.
        – Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă bătrână care venise în vizită.
        – Mai am un ou, a răspuns raţa. Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar ia uită-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai frumoase răţuşte care s-au pomenit vreodată? Una nu-i care să nu semene cu tată-său; şi ticălosul nici nu vine măcar să vadă ce mai fac.
        – Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu nici un chip, măcăiam cât mă ţinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia să văd oul. Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii să înoate.
        – Am să mai şed oleacă, a zis raţa. Am şezut atâta că mai pot să şed puţin.
        – Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi a plecat.
        În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu, chiu, a spus puiul şi a ieşit din găoace; era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el. "Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!", zise ea. Nu seamănă cu celelalte; să fie totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a sila."
        A doua zi era vreme frumoasă. Toate buruienile cele verzi străluceau la soare. Raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă; apa le venea până peste cap, dar ele repede ieşeau deasupra şi înotau de minune; picioarele se puneau singure în mişcare şi toate erau acuma în apă, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
        – Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din picioare şi ce drept se ţine, e copilul meu. Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi lumea şi să vă duc în curtea raţelor, numai să vă ţineţi de mine, să nu vă calce careva, şi feriţi-vă de mâţe.
        Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o zarvă cumplită, fiindcă în curte erau două familii care acuma se luaseră la ceartă pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit repede, fiindcă a venit o mâţă şi a înşfăcat ea capul.
        – Iaca, vedeţi, aşa merg lucrurile pe lume! a spus raţa şi îşi ascuţi ciocul, fiindcă şi ea ar fi vrut să înşface capul de scrumbie. Ţineţi-vă bine pe picioare, mai spuse ea. Vedeţi pe raţa aceea bătrână? Măcăiţi cum se cuvine, duceţi-vă la ea şi plecaţi-vă gâtul în faţa ei; ea e cea mai simandicoasă din toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e aşa de grasă; şi la picior are o panglică roşie. Asta-i ceva nemaipomenit de frumos şi-i cea mai mare cinste pe care o poate căpăta o raţă. Asta înseamnă că nu trebuie să se piardă şi trebuie să fie cunoscută de toată lumea, dobitoace şi oameni. Măcăiţi! Nu vă ţineţi picioarele înăuntru. O răţuşcă bine crescută îşi răşchirează tare picioarele, aşa cum fac tata şi mama: uite aşa! Acuma plecaţi-vă gâtul şi spuneţi mac.
       Răţuştele au făcut cum le-a învăţat mama. Celelalte raţe s-au uitat lung la ele şi spuseră cu glas tare:
        – Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit să vie şi astea! Şi uite una ce urâtă-i! Nu! nu se poate, e prea din cale-afară!
    Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe răţuşcă de ceafă.
        – Las-o în pace! a spus mama. Ce ţi-a făcut?
        – Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare şi de neobişnuită, că trebuie numaidecât să o luăm la bătaie.
        – Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din nou.
        – Asta nu se mai poate, cucoană mare, a spus raţa-mamă. E drept că nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are să crească frumos şi cu vremea are să se facă mai mică; a stat prea mult în ou şi de asta n-a căpătat înfăţişarea care trebuie.
     Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit penele.
        – De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare însemnătate dacă-i urât. Eu cred că are să se facă zdravăn, se vede de pe acuma.
        – Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la voi acasă şi dacă găsiţi un cap de peşte, puteţi să mi-l aduceţi.
        Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, o înghionteau şi o luau peste picior; şi nu numai raţele, dar şi găinile. "E prea mare", ziceau toate orătăniile din curte, iar curcanul care venise pe lume cu pinteni, şi de aceea credea că e împărat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se repezea la răţuşte, tuşea de câteva ori mânios şi i se înroşea tot capul. Săraca răţuşcă nu mai ştia unde să se ducă şi ce să facă! Era mâhnită din pricină că era aşa de urâtă şi toate păsările din curte râdeau de ea.
        Astfel a trecut ziua cea dintâi şi după aceea a fost din ce în ce mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: "De te-ar prinde o dată mâţa, urâcioasă ce eşti!" Şi mamă-sa zicea şi ea: "Bine-ar fi să pleci şi să nu te mai văd!" Raţele o ciupeau şi găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit peste gard. Păsările de prin stufişuri au zburat care încotro, speriate.
        "Fug de mine fiindcă sunt aşa de urâtă", s-a gândit răţuşca şi a închis ochii, dar n-a stat pe loc şi a plecat mai departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, ostenită şi amărâtă.
        Dimineaţa, raţele sălbatice s-au înălţat din stuf şi s-au pregătit să zboare; când au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea.
        – Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele şi răţuşca se întorcea în toate părţile şi saluta cât putea mai frumos.
        – Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. Dar, în sfârşit, nouă puţin ne pasă de asta, numai să nu te măriţi cu careva din neamul nostru.
    Biata răţuşcă nu se gândea să se căsătorească; doar atâta voia, să stea şi ea în stuf şi să bea puţintică apă de baltă. A stat ea acolo două zile. După aceea au venit două gâşte sălbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sălbatici; nu era mult de când ieşiseră din ou şi de aceea erau aşa de îndrăzneţi.
        – Ascultă, fârtate, au spus ei; eşti aşa de urât încât eşti chiar pe placul nostru. Vrei să vii cu noi şi să fii pasăre călătoare? Aici, alături, în altă mlaştină, sunt câteva gâşte sălbatice foarte drăguţe, toate domnişoare şi toate pot să spună ga-ga-ga. Aşa că poţi să-ţi găseşti norocul, chiar aşa urât cum eşti!
        Deodată s-a auzit poc! poc! şi cei doi gânsaci au căzut morţi în stuf şi apa împrejur s-a făcut roşie. Poc! Poc! s-a auzit iar şi cârduri întregi de gâşte sălbatice s-au ridicat din stuf şi iar s-au auzit pocnete. Era vânătoare mare. Vânătorii stăteau de jur împrejurul păpurişului şi unii şedeau chiar pe ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul albastru al prafului de puşcă plutea ca un nor peste copacii întunecaţi şi se împrăştia pe ape. Câinii au venit până la baltă. Trosc, trosc, se auzea din toate părţile cum trosneşte papura. Săraca răţuşcă nu mai putea de spaimă. Îşi întorcea capul, ca să şi-l ascundă sub apă, şi chiar în clipa aceea un câine mare şi fioros a răsărit lângă ea. Limba îi spânzura din gură şi ochii îi luceau groaznic; şi-a întins botul spre răţuşcă, şi-a rânjit dinţii şi a plecat de-acolo fără s-o înşface.
        – Mulţumescu-ţi, Doamne! a oftat răţuşca; sunt aşa de urâtă încât nici câinii nu vor să mă muşte.
      Răţuşca a stat pitită în timp ce grindina de alice cădea peste păpuriş. Abia mai târziu s-a făcut linişte. Biata răţuşcă tot nu îndrăznea să se mişte. A mai aşteptat câteva ceasuri până să se urnească. A ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu, din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară a ajuns la un bordei, care era aşa de dărăpănat încât nici el singur nu ştia în care parte o să se răstoarne şi de aceea, deocamdată, rămânea tot în picioare.
        Aşa de tare bătea vântul, încât răţuşca a trebuit să se ghemuiască jos lângă bordei şi să se sprijine de el ca să nu cadă. Vijelia se înteţea. Deodată răţuşca a văzut că uşa de la bordei ieşise dintr-o ţâţână şi atârna strâmbă, aşa că prin deschizătură puteai să pătrunzi înăuntru. Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
        În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi scurte şi făcea ouă şi baba o iubea ca pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat cu ochii de răţuşcă şi motanul a început să toarcă şi găina să cotcodăcească.
        – Ce eşti? a întrebat baba şi s-a uitat prin casă, dar cum nu prea vedea bine, i s-a părut că răţuşca era o raţă mare şi grasă care s-a rătăcit.
        – Chiar îmi pare bine! a spus ea. Acuma o să am ouă de raţă. Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o punem la încercare.
      Şi răţuşca a fost pusă la încercare timp de trei săptămâni, dar ouă nu a făcut. Şi motanul era stăpânul casei, şi găina stăpâna, şi mereu ziceau: "Noi şi lumea", fiindcă îşi închipuiau că jumătate din lume erau ei şi bineînţeles jumătatea cea mai faină. Răţuşca spunea că în privinţa asta mai puteau fi şi alte păreri, dar găina nici nu voia să stea de vorbă.
        – Poţi să faci ouă? întreba ea.
        – Nu.
        – Atunci ţine-ţi gura.
       Şi motanul spunea:
        – Poţi să te alinţi, să torci şi să scoţi scântei?
        – Nu.
        – Atunci n-ai voie să ai o părere când vorbesc alţii mai înţelepţi ca tine.
       Răţuşca şedea într-un colţ şi era fără chef. Deodată şi-a adus aminte de aerul curat de-afară şi de lumina soarelui. Şi a cuprins-o dorul de apă şi o poftă grozavă să înoate; nu s-a putut opri şi i-a spus şi găinii.
        – Ce te-a apucat? a zis găina. N-ai nici o treabă şi de asta-ţi trec prin cap tot felul de prostii. Fă ouă sau toarce şi ai să vezi că nu te mai gândeşti la fleacuri.
        – Dar e aşa de frumos să pluteşti pe apă! a spus răţuşca. E aşa de plăcut să te bagi cu capul în apă şi să te dai la fund!
        – Ce mai plăcere şi asta! a spus găina. Ai înnebunit! Ia întreabă pe motan, care-i cel mai înţelept din toţi motanii, dacă lui îi place să înoate sau să se scufunde în apă! Despre mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o şi pe stăpâna noastră cea bătrână, care-i mai înţeleaptă decât toţi pe lume! Crezi tu că ea are poftă să înoate şi să se bage cu capul în apă?
        – Voi nu mă înţelegeţi! răspunse răţuşca.
        – Nu te înţelegem? Atunci cine te-o fi înţelegând? Doar n-ăi fi vrând să fii tu mai deşteaptă decât motanul şi decât baba, ca să nu mai pomenesc şi de mine! Nu-ţi împuia capul cu prostii, copilă, şi mulţumeşte bunului Dumnezeu de norocul pe care ţi l-a dat. Nu eşti mulţumită că stai în casă la căldură şi că ai de la cine să înveţi lucruri folositoare? Dar tu eşti numai o moftangioaică şi cu tine nu-i chip de stat de vorbă. Eu îţi vreau binele, îţi spun lucruri care poate nu-ţi plac, dar să ştii că numai prietenii adevăraţi vorbesc aşa! Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi scântei.
        – Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus răţuşca.
        – Atunci pleacă, a spus găina.
     Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar nici o vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
        A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig. Norii atârnau grei şi albi de zăpadă. Pe gard stătea un corb şi făcea crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine.
        Într-o seară, când tocmai asfinţea frumos soarele, a venit un cârd de păsări mari şi minunate. Răţuşca nu mai văzuse niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada şi aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai departe în ţările calde cu lacuri albastre. S-au înălţat sus de tot şi pe răţuşca cea urâtă a cuprins-o o nelinişte ciudată; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apă ca titirezul, îşi tot lungea gâtul în sus către lebede şi scotea nişte ţipete aşa de ascuţite şi de neobişnuite, încât se speria şi ea. Nu putea să uite păsările acelea frumoase şi fericite şi când nu le-a mai zărit s-a dat cu capul la fund în apă şi când s-a ridicat iar la faţa apei parcă îşi ieşise din fire. Nu ştia cum le cheamă pe păsări, nu ştia încotro au plecat, dar îi erau dragi cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodată. Nu le pizmuia. Cum s-ar fi putut ea gândi să dorească o asemenea frumuseţe? Biata răţuşcă urâtă ar fi fost foarte mulţumită dacă măcar raţele ar fi primit-o printre ele şi n-ar fi alungat-o.
        Iarna era tot mai grea. Răţuşca trebuia să înoate toată vremea încolo şi încoace, ca să nu lase apa să îngheţe cu totul; noaptea însă copca în care stătea ea se făcuse tot mai îngustă; era ger şi gheaţa pe lac trosnea. Răţuşca trebuia să dea mereu din picioare ca să nu îngheţe apa, dar, de la o vreme, a ostenit, nu s-a mai putut mişca şi a prins-o gheaţa.
        Dimineaţa a trecut pe acolo un ţăran şi a văzut-o. Ţăranul a dat cu piciorul în gheaţă şi a sfărâmat-o, a luat răţuşca şi a dus-o acasă la nevastă-sa. Răţuşca şi-a revenit în fire. Copiii au vrut să se joace cu dânsa, dar ea a crezut că vor s-o bată şi de frică a sărit drept în oala cu lapte şi laptele a ţâşnit în toate părţile. Femeia a dat un strigăt şi a pocnit din palme şi atunci răţuşca s-a speriat şi mai tare şi a sărit în putineiul cu unt, pe urmă într-o căldare cu lapte şi de acolo a zburat iar. Şi avea o înfăţişare!
        Femeia s-a luat cu vătraiul după ea, copiii alergau şi ei s-o prindă, râzând şi ţipând. Noroc că s-a deschis uşa şi răţuşca a reuşit să se furişeze afară şi s-a aşezat vlăguită în zăpada care tocmai căzuse.
        Ar fi prea trist să povestim ce-a îndurat şi prin câte a trecut răţuşca în iarna aceea. Când s-a făcut iar cald şi soare, ea stătea în păpurişul bălţii. Cântau ciocârliile, venise iar primăvara.
        Şi deodată răţuşca a văzut că poate să-şi întindă larg aripile şi că are în aripi o putere mai mare decât până atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era aici! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o cuprinse o mâhnire ciudată.
        "Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au să mă bată şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă şi îndrăznesc să mă apropii de dânsele. Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul fata care îngrijeşte orătăniile şi decât să sufăr de frig şi de foame toată iarna."
        Şi s-a ridicat şi şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o, au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea.
        – Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul pe luciul apei, aşteptând moartea.
      Dar când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi oglindită, dar acuma nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi urâtă, era şi ea lebădă. Nu-i nimic dacă te naşti printre raţe, numai să ieşi dintr-un ou de lebădă! Păsării nu-i părea rău că îndurase atâtea necazuri; se putea bucura acuma şi mai mult de fericirea ei. Lebedele cele mari au venit la ea şi au dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat:
        – Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi au chiuit de bucurie şi au strigat şi ei:
        – Da, a mai venit una! Au bătut din palme şi sărind într-un picior s-au dus repede să spuie tatii şi mamei.
      Apoi au venit iar şi au aruncat pe apă pâine şi cozonac şi toţi spuneau:
        – Asta care a venit acuma este cea mai frumoasă!
      Şi lebedele cele bătrâne se plecau în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu ştia ce să facă; era foarte fericită, dar nu se mândrea deloc; fiindcă o inimă bună nu-i niciodată mândră. Se gândea cum fusese ea de prigonită şi de batjocorită şi acuma toţi spuneau că e cea mai frumoasă dintre toate păsările. Chiar şi liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima:
        – Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu m-aş fi gândit la atâta fericire!

Fetiţa cu chibrituri, Hans Christian Andersen

        Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
        Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
        Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
        Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.
        Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
        Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.
        "A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu".
        Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!
        – Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
        Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
        "A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse fata, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.

Prinţesa şi mazărea, Hans Christian Andersen

    Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată.

        Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă adevărată.
        Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită, tuna şi fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare. Deodată s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă.
        La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie. Dar zicea că-i prinţesă adevărată.
        – Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf.
      Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa au întrebat-o cum a dormit.
        – Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut pe ceva tare şi acuma-s toată numai vânătăi! Groaznic!
      Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de gingaşă la piele nu putea să fie decât numai o prinţesă!
        Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că asta-i prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva.
        Şi asta să ştiţi că-i o poveste adevărată.

Fetiţa cu chibrituri, Hans Christian Andersen

                Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
        Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-acasă, dar nu-i folosiseră mult: erau nişte papuci mari, pe care mama ei îi rupsese aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri. Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un băiat care zicea că vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
        Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie. Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare. Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ. Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era ajunul Anului Nou, iată la ce se gândea ea.
        Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în stradă mai mult ca cealaltă. Îşi strânse picioruşele sub dânsa. Frigul o pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar. Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig? Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate ca fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu trenţe vechi. Mânuţele ei erau aproape îngheţate de frig. A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să scoată unul, numai unul din cutie, sa-l zgârie de zid şi să-şi încălzească degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, si cum se aprinse! Chibritul ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flăcării. Ce lumină ciudată. I se păru fetiţei că sta lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac lucios de aramă. Înăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta? Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.
        Hârşâi un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi, lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masa, şi veni cu furculiţa şi cuţitul în spinare până la biata fetiţă. Chibritul se stinse, şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
        Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc. Fetiţa ridică amândouă mâinile; chibritul se stinse: toate lumânărelele din pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea văzu deodată că luminiţele acelea erau stele. Una din ele căzu şi trase o dunga mare de foc pe cer.
        "A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet se înalţă la Dumnezeu".
        Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi duios!
        – Bunică, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul, ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun. Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăseseră în cutie, căci voia să vadă mereu pe bunicuţa ei. Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de frumoasă, aşa de mare. Ea luă pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară vesele în strălucirea aceea, aşa sus, aşa sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame, nici griji; erau la Dumnezeu.
        Dar în colţul dintre cele două case, când se lumină de ziuă, zăcea jos fetiţa, cu obrajii roşii, cu zâmbetul pe buze… moartă, moartă de frig, în cea din urmă noapte a anului. Ziua Anului nou o găsi acolo zgribulită cu grămăjoara ei de cutii cu chibrituri, din care o cutie fusese arsă.
        "A vrut să se încălzească"! zise cineva. Nimeni nu ştiu ce frumuseţi văzuse faţa, şi-n ce strălucire intrase împreună cu bunica, în ziua Anului nou.

   "Viaţa este precum o melodie frumoasă, numai versurile sunt o încurcătură."
                        Hans Christian Andersen

Cenuşăreasa, adaptare după Hans Christian Andersen

    A fost odată un om bogat, care şi-a luat ca nevastă de-a doua o femeie rea si îngâmfată, cu două fete ce-i semănau leit.
    Bărbatul avea la rândul lui o fiică ca pâinea caldă. Mama vitregă nu putea suferi harurile acestei tinere copile, ce le făceau pe fetele ei şi mai nesuferite. Fata era pusă sa robotească cât era ziulica de mare. Spăla vase, freca podelele din camerele doamnei şi domnişoarelor, dormea în pod, pe un braţ de paie, în timp ce surorile ei se lăfăiau în camere dichisite, cu paturi moi şi oglinzi în care se vedeau din cap până în picioare.        
     Sărmana fată era tare chinuită şi nu îndrăznea să se plângă tatălui ei, care ştia de frica nevestei.
     Când termina treaba, se cuibarea în cenuşă, într-un colţ al vetrei, şi din această pricină o porecliseră "Cenuşăreasa".
     Cu toate hainele sale ponosite, Cenuşăreasa era însutit mai frumoasă decât surorile ei, în ciuda veşmintelor lor bogate.
    Într-o bună zi, fiul regelui puse la cale o mare petrecere la care fură poftite toate fetele frumoase din împărăţie ca şi surorile Cenuşăresei, vestite prin frumuseţea lor.
     - Voi purta rochia de catifea roşie, spuse sora cea mare.
     - Iar eu, fusta cea albă, mantia ţesută cu flori de aur şi colanul de diamante, adăugă mezina.
     Surorile cerură părerea Cenuşăresei, care le sfătui cum ştia mai bine, ba chiar se oferi să le aranjeze pieptănăturile. Astfel surorile încuviinţară ca Cenuşăreasa să le pieptene.
     Ele o întrebară:
     - Cenuşăreaso, ţi-ar place şi ţie să mergi la bal?
     - Vai, domnişoarelor, vă bateţi joc de mine? Acolo nu-i loc pentru una ca mine!
     - Ai dreptate, lumea s-ar prăpădi de râs, văzând-o pe Cenuşăreasa la bal.
    Fata, care era bună la suflet, le ajuta la pieptănat pe cele două surori, care nu mâncaseră timp de două zile, răbdând de foame în faţa oglinzii.
    În sfârşit, sosi şi seara petrecerii. Surorile plecarş şi Cenuşăreasa le urmări cu privirea.
    Când le pierdu din ochi, se porni să verse lacrimi amare. Naşa fetei, văzând-o înlăcrimată, o întrebă:
     - De ce plângi? Ce-i cu tine?
     - Aş dori atât de mult ...aş dori atât de mult.....
    Cuvintele nu se mai auzeau printre suspine. Atunci, naşa ei, zâna, o întrebă:
    - Nu-i aşa că ai vrea să te duci la bal?
    - Vai, da, spuse Cenuşăreasa şi suspină din nou.
    - Ei bine, dacă vei fi o ascultătoare, te voi ajuta sa te duci. Apoi spuse: Mergi în grădină, alege un dovleac şi adu-mi-l.
    Cenuşăreasa plecă să-l caute.
    După un timp, aduse un dovleac de toată frumuseţea. Zâna îl scobi, lăsându-i numai coaja. Apoi îl atinse cu nuiaua fermecată şi îl prefăcu într-o caleaşcă aurită.
    Se duse apoi la cursa de şoareci, unde găsi şase şoareci şi, cu o atingere de nuia, îi prefăcu, unul după altul, în şase armăsari suri. Era un echipaj de toată frumuseţea.
     - Să văd dacă nu e vreun şobolan în capcană, spuse Cenuşăreasa, care căuta acum un vizitiu.
     - Ai dreptate, răspunse naşa fetei, du-te şi vezi.
    Fata aduse cursa cu trei şobolani şi unul fu pe dată prefăcut într-un vizitiu cu musţata făloasă.
    - Du-te în gradina şi adu-mi şase şopârle din cele pitite după stropitoare, mai spuse zâna fetei.
    Cenuşăreasa aduse cele şase şopârle cerute, pe care naşa le transformă în şase lachei chipeşi, care se urcară în spatele caleştii.
    Zâna o întrebă pe Cenuşăreasa:
   - Ei bine! Eşti gata sa mergi la bal! Eşti mulţumită?
   - Da, dar cum o să mă duc cu straiele astea vechi şi urâte?
   Zâna le atinse cu nuiaua fermecată, şi pe îndată hainele ei se preschimbară în veşminte din aur şi argint. Îi dărui o pereche de conduri din sticlă, cum nu se mai văzuseră.
     Astfel gătită, Cenuşăreasa se urcă în caleaşcă, iar naşa o preveni să nu zăbovească după miezul nopţii.
 Cenuşăreasa promise naşei ca va părăsi balul înainte de miezul nopţii şi plecă fericită.
 Prinţul ştiind de sosirea unei prinţese, alergă în întâmpinarea ei, oferidu-i braţul, la scara căleştii, şi o conduse în marea sala de bal, unde se aflau oaspeţii. Dansatorii încremeniră şi viorile amuţiră.
     "E neasemuit de frumoasă", se auzea de pretutindeni.
     Regele însuşi şopti reginei:
     - Niciodată n-am văzut o făptură atât de frumoasă şi de blândă.
     Doamnele îi cercetau veşmintele şi pieptănătura, iar fiul regelui îi oferi cinstea de a o invita la dans, în admiraţia tuturor pentru graţia cu care mişca. În timpul ospăţului, prinţul, stând cu ochi la ea, nu mânca mai nimic. Fata se apropie de surorile ei, spunându-le cuvinte de laudă, dar ele nu o recunoscură.
    În timp ce o admirau, Cenuşăreasa auzi orologiul bătând un sfert de ora înaite de miezul nopţii; ea făcu o plecăciune adâncă şi dispăru.
    Acasă o întâlni pe naşa ei, căreia îi mulţumi zicând:
    - Tare aş vrea s merg şi mâine la petrecere.
    În aceeaşi clipă bătură la uşă cele două surori şi Cenuşăreasa se duse să le deschidă.
    - Ce mult aţi zăbovit! le spuse ea.
    - Am văzut la bal pe cea mai frumoasă prinţesă dim lume. Nimeni nu o cunoaşte, îi spuse una din surori.
    A doua zi, cele două se duseră din nou la petrecere şi Cenuşăreasa de asemenea, mai frumoasă decât întâia dată.
    Prinţul nu se mişca de lângă ea, şi cum fata se distra de minune, uită de poveţele naşei ei.
    Când auzi prima bătaie a orologiului, de la miezul nopţii, se ridică şi fugi sprintenă ca o căprioară.
    Printul o urmă, dar nu o prinse. În grabă, se întâmplă să-i cada un condur din sticlă, pe care prinţul îl culese. Ajunse acasă fără caleaşcă, fără lachei, cu hainele ponosite şi numai cu un condur în picior.
    Când surorile se întoarseră de la bal, Cenusareasa le iscodi:
    - Aţi văzut-o pe prinţesa cea frumoasă?
    Acestea îi răspunseră:
    - Prinţesa a dispărut cum a bătut miezul nopţii şi a lăsat să-i cadă un condur de sticlă, pe care fiul regelui l-a cules şi l-a privit tot restul petrecerii. E tare îndrăgostit de prinţesa cea frumoasă, mai spuseră surorile.
     Câteva zile mai târziu, fiul regelui dăduse de ştire că va lua de soţie pe aceea căreia i se va potrivi pantoful pe care îl găsise.
    Îl încercară mai întâi prinţesele, apoi ducesele şi întreaga curte, dar în zadar. A fost adus apoi celor două surori, care s-au străduit în fel şi chip să le intre piciorul în condur, dar nu au reuşit.
      Cenuşăreasa, care le privea, recunoscu condurul şi întrebă:
     - Pot şi eu sa încerc?
    Surorile se puseră pe râs, bătându-şi joc de ea.
    Cavalerul care aduse condurul o privi pe Cenuşăreasa cu luare-aminte şi o găsi tare frumoasă.
    - Am poruncă să încerce toate fetele condurul, spuse el şi se apropie cu pantoful de piciorul Cenuşăresei, pe care se potrivi fără nicio greutate.
    Şi mare fu uimirea celor două surori, când Cenuşăreasa scoase dintr-un buzunar un al doilea condur pe care îl puse în picior. În aceeaşi clipă sosi şi naşa fetei. Ea atinse cu nuiaua fermecată zdrenţele Cenuşăresei, prefacându-le într-o mândreţe de straie.
    De îndată, cele două surori, o recunoscură şi se aruncară la picioarele ei , cerându-i iertare pentru toate relele pricinuite.
    Cenuşăreasa le ajută să se ridice, spunându-le:
    - Vă iert din toată inima şi vă rog să mă iubiţi veşnic.
    Cenuşăreasa fu condusă la prinţ, care a fost şi mai impresionat de frumuseţea ei. Peste puţin timp după aceea, el o lua de soţie.
    Iar ea le primi pe cele două surori ale sale la palat şi le găsi drept soţi doi curteni de neam.

Cufărul zburător, Hans Christian Andersen

        Era odată un negustor aşa de bogat încât ar fi putut să pardosească cu bani de argint toată strada lui şi pe lângă asta şi o ulicioară aproape toată, dar nu le pardosea pentru că-şi întrebuinţa altfel banii şi când dădea o para, lua înapoi un galben, fiindcă era priceput; dar într-o bună zi a murit.
        Fecioru-su a moştenit toată averea şi când s-a văzut cu atâta bănet a început să ducă o viaţă de petreceri; făcea zmee din banii de hârtie şi arunca în apă galbeni în loc de pietre. Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprăvit repede şi nu i-au mai rămas decât patru bănuţi de aramă, iar haine nu mai avea decât un halat vechi şi o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau să ştie de el, pentru că nu puteau să iasă pe stradă cu dânsul aşa îmbrăcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufăr vechi cu o scrisorică: "Fă-ţi bagajul!" Dar el n-avea ce bagaj să-şi facă şi de aceea s-a băgat chiar el în cufăr.
        Acuma, să vedeţi, cufărul acesta era tare ciudat. Cum îl încuiai, putea să zboare. Aşa a făcut şi feciorul de negustor; l-a încuiat şi îndată a zburat cu cufărul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe şi mai departe. Când fundul cufărului scârţâia, feciorul negustorului se temea să nu se spargă în bucăţi şi să trebuiască să facă o tumbă cumplită şi asta nu-i prea plăcea. Şi a mers aşa cât a mers şi a ajuns în ţara turcilor. A ascuns cufărul într-o pădure şi a intrat în oraş. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcă turcii umblau ca şi el, cu halat şi cu papuci. Cum mergea el aşa, a întâlnit în drum o doică cu un copil la piept.
        - Ascultă, doică turcească, a întrebat-o el, ce palat e acela de colo, cu ferestre aşa de înalte?
        - Acolo stă fata sultanului, a răspuns femeia. S-a prorocit că are să fie foarte necăjită din pricina unui iubit şi de aceea n-are voie nimeni să stea de vorbă cu ea, decât numai dacă sunt de faţă sultanul şi sultana.
        - Bine, mulţumesc! a spus feciorul de negustor; s-a dus în pădure, s-a băgat în cufăr, a zburat până pe acoperişul palatului şi s-a strecurat la prinţesă pe fereastră.
         Prinţesa dormea pe o sofa şi era atât de frumoasă încât feciorul de negustor nu s-a putut opri şi a sărutat-o. Ea s-a trezit şi s-a speriat, dar el i-a spus că e dumnezeul turcilor şi a venit prin văzduh la dânsa şi ea a fost foarte măgulită. Pe urmă au stat împreună de vorbă şi el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus că ochii ei sunt două lacuri adânci în care gândurile înoată ca nişte zâne ale apei şi i-a spus că fruntea ei e un palat de gheaţă cu încăperi frumoase şi tablouri şi i-a mai spus de barza care aduce copii mititei şi drăgălaşi.
       Frumoase lucruri spunea! Şi pe urmă i-a cerut prinţesei mâna şi ea îndată a spus da!
        - Să vii sâmbătă seara, a zis ea; sâmbătă seara, sultanul şi sultana vin la mine la ceai. Au să fie foarte mândri că mi-a cerut mâna dumnezeul turcilor; caută numai şi învaţă bine o poveste frumoasă, pentru că tatei şi mamei le plac foarte mult poveştile; mama vrea să audă poveşti cu tâlc şi cuviincioase, iar tata vrea să fie vesele.
        - Bine, n-am să aduc alte daruri decât o poveste, a spus el şi a plecat, dar înainte de plecare prinţesa i-a dat o sabie împodobită cu bani de aur şi de asta avea el nevoie.
       Şi-a luat zborul, şi-a cumpărat un halat şi după aceea s-a dus în pădure şi acolo s-a apucat să născocească o poveste; până sâmbătă trebuia să fie gata şi nu era chiar aşa de uşor.
        Sâmbătă seara povestea era gata. Sultanul, sultana şi toată curtea erau la ceai la prinţesă. Toţi l-au întâmpinat cu prietenie.
        - Nu vrei să ne spui o poveste? a spus sultana; dar una care să fie cu tâlc.
        - Dar să fie şi cu haz, a zis sultanul.
        - Da, da! a răspuns el. Ascultaţi: era odată un mănunchi de chibrituri şi chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se făleau fiindcă se trăgeau dintr-un brad bătrân şi înalt, din care fiecare din ele era o aşchie. Chibriturile şedeau pe masă între o scăpărătoare veche şi o tigaie tot veche de fier. Îşi aduceau aminte de tinereţe şi povesteau tigăii:

        "Când eram noi în copac, stăteam într-o creangă verde. Dimineaţa şi seara beam ceai de diamant, adică rouă, toată ziua ne îmbăiam în soare, când era soare, şi păsările ne spuneau poveşti. Vedeam că suntem bogate prin faptul că fagii şi mestecenii şi ceilalţi copaci numai vara erau îmbrăcaţi şi iarna erau goi, pe când familia noastră avea mijloace să se îmbrace în verde şi vara, şi iarna. Dar iată că într-o bună zi a venit un tăietor de lemne şi familia noastră s-a împrăştiat în toate părţile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care dacă voia putea să facă şi înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea să aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subţiri, am ajuns să stăm la bucătărie."
        "Soarta mea s-a desfăşurat altfel, a spus tigaia de fier lângă care şedeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost de o mulţime de ori curăţită şi încălzită; eu fac treabă cu temei şi sunt la loc de cinste aici în casă. Singura mea bucurie este să şed după masă la locul meu, curată şi frecată, şi să schimb vorbe înţelepte cu tovarăşele mele. Afară de căldarea de apă, care se duce câteodată în curte şi se întoarce, toţi câţi suntem aici stăm mereu în casă. Numai coşniţa ne aduce noutăţi şi trebuie să spun că vorbeşte cu prea multă îndrăzneală despre cele ce se petrec afară. Deunăzi, o oală bătrână s-a speriat aşa de tare de ceea ce vorbea coşniţa, că a căzut de la locul ei şi s-a spart; era o femeie aşezată şi cu păreri sănătoase, asta pot să v-o spun."
        "Mai taci acuma, că ai vorbit destul", i-a tăiat vorba scăpărătoarea şi a izbit o dată în cremene că au sărit scântei în toate părţile. "Mai bine să ne veselim oleacă."
       "Da, haide să vedem care dintre noi e de neam mai bun", au spus chibriturile.
        "Ba nu, mie nu-mi place să vorbesc de mine, a zis oala de lut. Hai mai bine să povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am să spun ceva care s-a întâmplat oricui; aşa fiecare are să înţeleagă mai repede despre ce-i vorba şi are să se bucure. Mi-am petrecut tinereţea pe marginea mării, într-o familie liniştită…"
        "Începe foarte frumos, au spus farfuriile. Cu siguranţă că povestea are să ne placă."
        "În casa aceea, mobilele erau şterse de praf, duşumelele măturate şi spălate şi la fiecare două săptămâni se puneau perdele curate."
        "Ce frumos povesteşti, spuse mătura. Se vede imediat că povesteşte o femeie, e ceva delicat şi fin…" "Da, da, se vede asta!", a spus căldarea de apă şi de plăcere a sărit în sus şi apa a curs pe jos pleoscăind. Oala a povestit mai departe şi la sfârşitul poveştii a fost tot aşa de frumos ca şi la început.
Farfuriile au zăngănit de bucurie şi mătura a scos câteva fire de pătrunjel verde din ligheanul cu nisip şi a încununat oala, fiindcă ştia că asta are să-i necăjească pe ceilalţi.
        "Dacă o încununez, mâine mă încununează şi ea pe mine", s-a gândit mătura.
        "Mie mi-a venit poftă să dansez.", a spus vătraiul şi a început să danseze. Doamne, iartă-mă, cum mai ridica piciorul în sus! O pernă veche care zăcea aruncată într-un colţ a plesnit când a văzut.
        "Ei, mă încununaţi şi pe mine?", a întrebat vătraiul.
       Şi l-au încununat şi pe el.
        "Neam prost!", şi-au spus în gând chibriturile.
        Acuma samovarul trebuia să cânte, dar a spus că-i răcit şi nu poate dacă nu fierbe. Dar asta era numai sclifoseală. Nu voia să cânte decât pe masa din sufragerie. Pe marginea ferestrei era o pană de scris, veche, cu care scria scrisori bucătăreasa. N-avea nimic deosebit, doar atâta că fusese băgată prea tare în cerneală, dar era mândră de asta.
        "Dacă samovarul nu vrea să cânte, spuse ea, n-are decât să nu cânte. Afară la fereastră e o privighetoare în colivie şi ştie ea să cânte. E drept că n-a învăţat nicăieri, dar putem să trecem asta cu vederea."
        "Eu cred că nu se cuvine să facem una ca asta, a zis ceainicul de tablă (cânta şi el şi era văr bun cu samovarul) cred că nu-i bine să ascultăm cum cântă o pasăre străină. Ce fel de patriotism e ăsta? Să spună coşniţa dacă am sau n-am dreptate!"
        "Sunt foarte supărată, zise coşniţa, sunt cum nu se poate de supărată pe voi toţi. Aşa înţelegeţi voi să vă petreceţi seara? N-ar fi mai înţelept lucru să facem puţină ordine? Să stea fiecare la locul lui şi eu am să vă arăt ce să faceţi. Aveţi să vedeţi ce frumos are să fie!"
        "Să facem cât mai multă zarvă!", au spus cu toţii.
        În clipa aceea a intrat bucătăreasa şi toţi au amuţit şi nu s-au mai mişcat. Dar nu era oală care să nu ştie ce e în stare să facă şi cât e de nobilă. Fiecare se gândea: "Hei, dac-aş fi vrut, să vezi ce petrecere ar fi fost!"
        Bucătăreasa a luat chibriturile şi a făcut focul. Cum s-au mai aprins toate şi cum au mai ars! Şi se gândeau:
        "Acuma poate oricine să vadă că noi suntem mai de preţ decât toate celelalte. Uite cum strălucim şi ce lumină dăm!"
      Dar repede-repede au ars şi n-a mai rămas nimic din ele.
        - Frumoasă poveste, a spus sultana. Parcă aş fi fost şi eu în bucătărie cu chibriturile. Da, acuma poţi s-o iei pe fiica noastră de soţie.
        - Da, da! a spus sultanul, luni te-nsori cu fiica noastră. Îl tutuiau acum, fiindcă curând avea să facă parte din familie.
        Cu o zi înainte de nuntă, seara, a fost iluminaţie în tot oraşul. S-au împărţit pesmeţi şi covrigi şi copiii pe stradă şuierau din degete şi era minunat de frumos.
        "Trebuie să fac şi eu ceva", s-a gândit feciorul de negustor şi a cumpărat rachete, pocnitori şi artificii, le-a pus cu el în cufăr şi şi-a luat zborul.
        Era o zarvă cumplită! Toţi turcii ţopăiau şi jucau de le săreau papucii până peste cap; asemenea minunăţie cum era cufărul zburător nu mai văzuseră niciodată. Acuma vedeau şi ei că într-adevăr dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului.
        Feciorul de negustor s-a întors cu cufărul în pădure şi pe urmă ce şi-a spus el: "Hai să mă duc prin oraş, să văd ce spune lumea". Nu-i de mirare deloc că era curios să afle. Câte şi mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare văzuse în felul lui, dar tuturor li se păruse frumos ce văzuseră.
        - Am văzut pe dumnezeul turcilor, zicea unul, ochii îi străluceau ca nişte stele şi barba lui e ca o spumă.
        - Zbura îmbrăcat cu o mantie de foc, zicea altul. Şi pe pulpanele mantiei şedeau îngeri. Minunate lucruri mai spuneau oamenii şi a doua zi avea să fie nunta.
        Feciorul de negustor s-a dus iar în pădure, ca să se bage în cufăr, dar când a ajuns în pădure, ia cufărul de unde nu-i! Cufărul arsese tot. Se aprinsese de la nişte artificii şi nu mai rămăsese din el decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea să zboare şi nu se mai putea duce la fata sultanului.
        Ea l-a aşteptat pe acoperiş toată ziua. L-o mai fi aşteptând şi acuma, dar el cutreieră lumea şi spune poveşti; poveştile lui însă nu mai sunt aşa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o când era dumnezeul turcilor.

Povestea unui gât de sticlă, Hans Christian Andersen

      Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.
      Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.
        Cine putea să locuiască pe-o astfel de stradă, decât lumea nevoiaşă? Dar sărăcia se dovedea în acest loc cu atât mai necruţătoare cu cât, în faţa odăii de la mansardă, era atârnată o colivie veche în care se afla un canar de toată frumuseţea. Stăpânul n-avusese pesemne la îndemână un păhăruţ din care să-i dea canarului să bea apă şi pusese în loc un gât de sticlă, întors cu fundul în sus şi astupat în partea de jos cu un dop. Dar bietului canar puţin îi păsa de urâţenia coliviei lui. Sărea sprinten de pe o stinghie pe alta şi ciripea cu toată voioşia, mai ales atunci când stăpâna lui, o fată bătrână, îi aducea un pumn de verdeaţă.
        - Hei, da’ ţie îţi dă mâna să ciripeşti şi să zbori încoace şi încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlă.
      Asta însă o spunea mai mult în şoaptă, fiindcă nu putea să grăiască, deoarece nici un gât de sticlă nu s-a dovedit grăitor până în ziua de astăzi. Am putea mărturisi chiar că rostea cuvintele mai mult în gând, aşa cum facem noi, oamenii, câteodată.
        - Da, ţie îţi dă mâna să ciripeşti, reluă gâtul de sticlă, fiindcă bunul Dumnezeu te-a păstrat întreg şi nu te-a schilodit ca pe mine. Dar tare aş vrea să văd ce ai face dacă ai fi în locul meu şi, după ce ţi-ai pierdut toate rosturile de odinioară, te-ai pomeni că nu ţi-a rămas teafără decât gura şi aceasta astupată cu un dop! Ştiu foarte bine că atunci nu ţi-ar mai arde de cântec. Dar dacă norocul te-a urmărit fără încetare, n-ai decât să cânţi, cănăraşule! Tot e mai bine să se găsească o făptură plină de voioşie într-o casă atât de posomorâtă. În ceea ce mă priveşte, cum să-mi mai ardă de cântec? Pe vremea când eram o sticlă întreagă, cântam şi eu când în pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea, sărbătorindu-mă. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat s-aud într-o lungă călătorie pe care am făcut-o pe vremea când trebuia să se logodească fata blănarului! Totul parcă s-a petrecut ieri. Dar de-atunci până azi prin câte n-am mai trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat să mai întâmpin! Am străbătut prin foc, prin apă, prin văzduh şi pe sub pământ. Ţi-ar trebui nu ştiu cât timp să stai şi s-asculţi câte ţi-aş mai povesti…
        Şi gâtul de sticlă începu să povestească, pe îndelete, cum luase naştere din nisip topit pe fundul unui cuptor şi cum, pe măsură ce se răcea, simţea o mare dorinţă să pornească în lume, să nu mai atârne de nimeni şi să-şi croiască drumul pe care l-ar fi crezut de cuviinţă, cu alte cuvinte, să nu se piardă în mijlocul celor de seama lui, oricât era de străveziu şi de strălucitor.
        La început, după ce luase naştere şi i se dăduse numirea de sticlă, fusese aşezată în rând cu altele, toate ieşite din acelaşi cuptor şi pe care le socotea surorile ei bune. Nu se potriveau însă ca mărime şi erau forme diferite; unele erau sticle de şampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea lumii ca şi sticlele să aibă multe de întâmpinat. Aşa, de pildă, multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost ajung, după câteva vreme, să facă să gâlgâie în cuprinsul lor cel mai adevărat "Lacrima Cristi", iar sticla în care a spumegat şampania să fie la urmă adăpost pentru bulionul de pătlăgele roşii. Dar, oricât de rău ar ajunge cineva, tot are dreptul să se gândească la obârşia lui, fie că a fost ea nobilă sau nu.
        După cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate ungherele lumii. Învelite în paie, au fost aşezate cu mare grijă în lăzi. Sticla noastră se bucura pretutindeni de cel mai deosebit respect şi poate că pe vremea aceea, dacă i-ar fi spus cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului că are să ajungă odată un ciob mărunt şi schilod din care să se adape un canar, rătăcit şi el într-o casă veche şi aproape părăsită.
        Lada în care a fost aşezată întâia oară a fost coborâtă în pivniţa unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasă din paie şi spălată cu apă curată. A simţit atunci ceva foarte plăcut. Apoi au pus-o deoparte, goală şi fără dop. Se simţea parcă stingheră. Îi lipsea ceva şi nu ştia ce.
        În cele din urmă a fost umplută cu un vin straşnic, dintr-o podgorie renumită. Au astupat-o cu multă dibăcie, iar peste pântec i-au lipit o etichetă pe care erau scrise următoarele cuvinte: "Prima calitate". Era asemenea şcolarului care-a luat premiul întâi şi mândria era pe de-a-ntregul îndreptăţită. Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. După câtăva vreme, ajunse într-o prăvălie. În anii tinereţii, oricine simte clocotind în el o undă de duioşie. Şi într-adevăr, sticla simţea şi ea că nu mai are astâmpăr şi îşi făcea fel de fel de păreri despre lucrurile pe care nu le cunoştea. În acelaşi timp, glasul vinului amintea de colinele scăldate în soare şi acoperite cu viţă-de-vie, de chiuiturile şi cântecele vesele ale culegătorilor.
        Într-o bună zi, a intrat în prăvălie ucenicul unui blănar.
        - Să-mi daţi vinul cel mai bun pe care-l aveţi, a spus el.
        Sticla a fost aşezată într-un coş plin cu tot felul de bunătăţi. Se îngrămădeau laolaltă cârnaţii cu şunca, rânza şi untul printre feliile de pâine albă. Totul avea să fie primit de fata blănarului, frumoasă şi rumenă în obraji, cu ochii plini de voioşie şi cu buzele cărnoase ca nişte cireşe coapte. Avea mâinile subţiri şi moi, albe ca zăpada şi tot atât de alb îi era şi grumazul. În sfârşit, era cea mai frumoasă fată din oraş.
        Se urcaseră toţi într-o trăsură, cu gând să petreacă în crâng. Fata ţinea coşul pe genunchi. Din mijlocul şervetelor albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricină că bătea vântul, i se zărea şi eticheta roşie. Sticla urmărea pe furiş obrazul fetei, care şi ea nu-şi mai lua ochii de la vecin, prieten din copilărie, fiul unui zugrav. Isprăvise cu cinste cel din urmă examen şi-a doua zi trebuia să plece la învăţătură în străinătate, pe-o corabie pe care avea s-o conducă el însuşi. Poate că din această pricină obrazul fetei era posomorât şi întunecat, în timp ce amărăciunea îi săpase două cute la colţurile gurii.
        Când au ajuns în pădure, tinerii s-au retras mai de-o parte, având pesemne să-şi spună unele lucruri în şoaptă. Sticla n-a putut auzi ce-şi spuneau, din pricină că rămăsese în coşul cu merinde. Când a fost luată de-acolo şi a putut să privească în jur cu mai multă uşurinţă, a rămas uimită băgând de seamă câtă schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era, într-adevăr, tot atât de liniştită ca şi în trăsură, dar se vedea destul de bine că în sufletul ei stăruia un grăunte de fericire deplină.
        Toată lumea era fericită şi râdea cu voioşie. Blănarul ridică sticla şi se grăbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul sticlei hohotea parcă de un râs înăbuşit, ştiind c-avea să împrăştie în jur o mare mulţumire. A tras o pocnitură straşnică la ieşirea dopului şi, numaidecât, cu glas tineresc, vinul a început să gâlgâie în pahare.
        - Să trăiască tinerii logodnici! a strigat blănarul ducând paharul la gură.
      Toţi ceilalţi şi-au golit paharele, iar tânărul marinar şi-a cuprins logodnica de mijloc.
        - Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să v-aducă noroc! a strigat din nou tatăl fetei.
     Tânărul a umplut iarăşi paharele.
        - Să bem pentru grabnica mea reîntoarcere! a zis el. De azi într-un an vom sărbători nunta.
      După ce toată lumea şi-a golit paharele, el a ridicat sticla şi, ţinând-o strâns de gât, a adăugat:
        - Tu mi-ai dat putinţa să sărbătoresc cea mai frumoasă clipă din viaţa mea! Odată încheiată această sărbătoare, nu mai ai ce căuta pe lume. De azi înainte n-ai să fii umplută a doua oară, aşa că n-ai să mai poţi înveseli pe nimeni.
       Acestea zicând, aruncă sticla din toate puterile. Fata se uită lung după ea, cu încredinţarea c-o vedea pentru ultima oară şi fără să poată bănui că, mult mai târziu, avea s-o întâlnească din nou.
        Sticla a căzut teafără în păpurişul din apropiere. Şi, cum sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristeţe la nerecunoştinţa oamenilor. "Eu le-am dăruit cel mai straşnic vin, şi-a zis ea. În schimb, ei m-au oropsit să înghit fără voie apă din baltă."
        De bună seamă, n-avea cum să-i mai vadă pe cei în tovărăşia cărora venise. Dar putea să le-audă cântecele şi hohotele de râs. Târziu, când era aproape să se înnopteze, au trecut pe marginea lacului doi feciori de ţărani. Au dat peste sticlă şi-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia să ajungă marinar şi să pornească într-o lungă călătorie, venise să-şi ia rămas bun de la ai săi. Maică-sa îi punea în desagă lucrurile de care socotea c-avea să aibă nevoie. O sticlă de rachiu fusese astupată şi învelită în hârtie şi bătrâna se pregătea s-o vâre în desagă, când iată că intrară pe uşă cei doi flăcăiaşi care găsiseră sticla goală la marginea lacului. Mama deşertă numaidecât sticla cea mică în cea mare şi adăugă atât rachiu cât s-o umple până la gură.
        - Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca să le-ajungă pe tot timpul călătoriei şi să nu mai sufere de durere de burtă dacă s-o întâmpla să-i apuce furtuna.
       Şi iată în ce chip sticla noastră porni în largul lumii. Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros şi-o duse pe corabie, aceeaşi corabie cu care trebuia să plece şi tânărul a cărui logodnă avusese loc în aceeaşi zi. Acesta nu văzu sticla, dar, chiar dac-ar fi văzut-o, de unde să-i treacă prin minte că era aceeaşi pe care-o zvârlise în păpuriş în toiul voioşiei! În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum să se socotească înjosită, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de preţios ca şi vinul cu care fusese umplută întâia oară.
        - Iată cel mai bun leac, spuneau ei de câte ori Peter Jansen le turna câte-un păhărel. Şi ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul din fundul sticlei.
       Câtă vreme a mai păstrat între pereţi cele câteva picături de rachiu, sticla noastră a fost privită cu multă prietenie. Dar într-o zi s-a pomenit goală, goală cu desăvârşire. A fost aruncată într-un ungher, unde-a rămas vreme îndelungată fără ca cineva s-o mai fi băgat în seamă.
        Dar iată că într-o zi se stârneşte o mare furtună. Valuri uriaşe îmbrâncesc corabia din toate părţile. Catargul cel mare se frânge, apa răzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare de nimic din pricină că noaptea e neagră ca păcura. Şi în cele din urmă corabia se duce la fund.
        Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânărul căpitan, la a cărui logodnă luase parte şi sticla, scrisese pe un petic de hârtie, la o scăpărare de fulger: "În numele lui Isus Hristos, am pierit în fundul mării". Şi pe acelaşi petic de hârtie adăugase numele corăbiei, alături de-al său şi de-al logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlă ce i-a căzut la îndemână, a astupat-o şi i-a dat drumul în valuri.
        Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu toţii. Sticla care altădată avea menirea să împrăştie prin conţinutul ei mulţumirea şi voioşia ducea acum vestea înfricoşătoare a morţii. A rătăcit îndelung şi zile în şir a văzut soarele răsărind şi apunând. Atunci când zările erau aprinse ca para focului, ea îşi amintea de cuptorul în care se născuse şi parcă-i venea să se arunce în volbura de scântei. După câtăva vreme s-a simţit obosită să tot rătăcească zadarnic şi fără nici un rost în larg de ape, în timp ce vânturile de miazănoapte şi miazăzi îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacă furtuna se domolea o clipă, venea alta şi-i lua locul. Şi totuşi, oricât de amarnică a fost această rătăcire, biata sticlă a avut norocul să nu se izbească de vreo stâncă şi nici să fie înghiţită de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmă bun-rămas al logodnicului către aleasa inimii lui, avea menirea să ducă cu sine tristeţea şi deznădejdea, o dată ce-ar fi ajuns în mâinile aceleia care trebuia să-i cunoască cuprinsul. Dar, la urma-urmei, amărăciunea şi deznădejdea pe care trebuia să le pricinuiască i se păreau mai puţin decât negura aşteptării în care se chinuia biata copilă, care nu primise un singur gând din partea logodnicului ei.
        Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit să se îndrepte sticla ca să-i poată da de urmă? Nu ştia nimic. Îşi urmă calea, târâtă necontenit de ape. La început îi făcuse plăcere o astfel de rătăcire; dar, în cele din urmă, ajunse să se plictisească. Îşi da foarte bine seama că nu asta era menirea ei pe lume.
        După cine ştie câtă vreme, unda o aruncă la mal, pe-un maldăr de nisip. O găsi cineva şi-o luă. Dar n-avea cine s-o desluşească în clipa aceea, căci locul în care se afla era la mii de leghe depărtare de locul în care luase naştere.
        Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o pe-o parte şi pe alta, dar neştiind să citească, n-a putut să afle despre ce era vorba în cuprinsul ei. Şi-a dat seama totuşi că trebuia să fie o veste din partea unor naufragiaţi. A vârât peticul de hârtie în sticlă, iar sticla a fost aşezată pe o poliţă, într-un dulap dintr-o mare încăpere.
        De câte ori venea cineva în casă, i se arăta hârtia, dar nu putea nimeni să-i tălmăcească cuprinsul. Trecând astfel din mână în mână, din pricină că era scrisă cu creionul, slovele începură să se şteargă, până când nu se mai putură cunoaşte nici cel puţin câteva litere.
        Sticla a rămas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost aruncată în pod, unde, în scurtă vreme, a fost acoperită de praf şi de pânze de păianjen. Cu câtă amărăciune îşi amintea de ziua când lăsa să i se deşerte conţinutul spumos în pahare, departe, în răcoarea crângului! Şi iarăşi, n-avea să uite nici goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristă veste; cel din urmă bun-rămas al unui suflet răpus atât de timpuriu.
        N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douăzeci de ani în şir. Poate c-ar fi rămas un veac acolo dacă nu s-ar fi dărâmat casa, ca să se înalţe în locul ei o alta, mult mai frumoasă şi mai încăpătoare. Când au început să dea jos acoperişul, au dat peste sticlă. Cineva şi-a adus aminte că ascundea în fundul ei o taină. Dar sticla aproape că nu-şi mai amintea nimic.
        "Dacă n-aş fi fost aruncată în pod, poate c-aş fi învăţat limba ţării acesteia, îşi zicea ea. Pe câtă vreme, în beznă şi în praf, printre şoareci şi păianjeni, nu mi-a mai fost cu putinţă să fac nimic şi toţi au uitat de mine…"
        Ai casei însă au şters-o de praf şi-au spălat-o cu grijă, astfel că tot mai putea fi bună la ceva. Simţea cum o cuprinde din nou voioşia de altădată. Peticul de hârtie s-a dus odată cu apa cu care fusese spălată. Şi când se gândea cât de mult îl păstrase! A fost umplută cu nişte seminţe ce trebuiau duse departe, spre miazănoapte. Bine astupată şi bine împachetată, s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos, unde nu puteau să străbată nici lumina opaiţului, nici razele lunii, nici văpaia soarelui.
        "La ce-mi foloseşte o astfel de călătorie, când nu mă pot bucura de nimic?" îşi zicea ea. Dar, într-o bună zi, trebuia s-ajungă la capăt.
        Când a ajuns, a fost numaidecât despachetată. Cel care-o despacheta, aruncând sforile şi hârtiile, striga cu ciudă:
        - Au acoperit-o în aşa fel ca să n-o mai poată nimeni desface. Mare minune dacă nu cumva s-o fi spart!
       Dar sticla era teafără şi nevătămată. În afară de asta, înţelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeaşi limbă pe care-o vorbiseră cei din preajma cuptorului, neguţătorul de vinuri, cei ce făcuseră chef în pădure şi marinarii în tovărăşia cărora călătorise pe corabie, singura limbă pe care-o cunoştea.
        Aşadar, se reîntorsese în ţara ei! De bucurie, era cât pe-aci să scape din mâinile celui care o despacheta. Se simţea stăpânită de atâta duioşie încât nu-şi dădu seama când i se scoase dopul şi când îi fu deşertat conţinutul. Şi tocmai când îşi veni în fire, se pomeni aruncată într-o pivniţă, unde avea să rămână uitată ani şi ani.
        "Şi totuşi, îşi zicea ea, unde te-ai putea simţi mai bine decât în ţara ta, chiar dacă soarta te-a blestemat să putrezeşti într-o pivniţă umedă şi întunecoasă!"
        După câtăva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogăţise şi trăia acum într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospăţ. Tot parcul din jurul clădirii era plin de lampioane colorate, asemenea unor lalele învăpăiate de razele soarelui. Seara era minunată. Prin ungherele mai îndepărtate, poate din pricină că lampioanele nu fuseseră de-ajuns, aşezaseră sticle în gâtul cărora înfipseseră lumânări. Printre ele se afla şi sticla noastră. Cât se simţea de fericită! Vedea iarăşi copaci înverziţi, auzea cântece, lua parte la voioşia obştească. Oricum, ar fi avut de ce să fie nemulţumită, deoarece se afla cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota oaspeţilor? Putea să guste în linişte un ceas de fericire, uitând că petrecuse douăzeci de ani aruncată într-un pod. Necazurile trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea.
        Într-un târziu, trecu pe lângă sticlă o pereche de tineri logodiţi. Parcă nici n-ar fi vrut să ia parte la voioşia celorlalţi. Sticla îşi aduse numaidecât aminte de tânărul căpitan, de fata atât de drăgălaşă a blănarului şi de logodna din pădure.
        În parcul din jurul clădirii putea să intre oricine. Venise şi lume de departe, care nu fusese poftită la ospăţ, ca să se bucure de frumuseţea serbării. Printre cei singuratici se afla şi o fată bătrână, pe care nimeni n-o băga în seamă. Întâlnind perechea ce părea să fie atât de mulţumită, îşi aminti de-o veche logodnă, poate tocmai în clipa când la acelaşi lucru se gândise şi sticla. Şi apoi, cum să nu-şi amintească, de vreme ce nu era alta decât fata blănarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din viaţa ei şi n-avea cum să-l mai uite. Trecu pe lângă sticlă fără s-o recunoască, deşi nu se schimbase întru nimic. La rândul ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blănarului, fiindcă aceasta nu mai păstra nimic din frumuseţea de odinioară. Aşa se întâmplă de multe ori în viaţă. Te întâlneşti cu oameni cu care ai avut strânse legături cândva, fără să-i mai poţi recunoaşte.
        La sfârşitul serbării, sticla a fost furată de un ştrengar, care-a vândut-o cu zece gologani ca să-şi cumpere o prăjitură. Era acum în stăpânirea unui neguţător de vinuri, care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prăvălia lui n-a rămas multă vreme. A fost cumpărată de un călător care, în duminica următoare, trebuia să pornească la drum cu balonul.
        Când s-a ivit ziua plecării, lumea s-a îngrămădit din toate părţile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurări, deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou şi mulţi nu ştiau la ce anume ar putea să folosească. Căpeteniile oraşului se urcară pe un fel de podeţ şi muzica militară cânta. Sticla vedea totul prin găurile unui coş în care fusese aşezată alături de-un iepure viu. Urecheatul se uita speriat într-o parte şi într-alta. Bănuise pesemne că în scurtă vreme avea să fie lăsat să cadă din balon, ca să aibă lumea de ce râde. Sticla însă nu pricepea nimic din toate acestea. Vedea cum balonul se umflă din ce în ce, clătinându-se. În cele din urmă, frânghiile cu care fusese legat fură tăiate. Numaidecât, cu sărituri sprintene, începu să urce în văzduh, ducând cu el un om şi coşul în care se aflau iepurele şi sticla. Muzica răsuna cu şi mai multă putere şi toată lumea ţipa, bătând din palme.
        "Într-adevăr, ciudat soi de călătorie! îşi zise sticla. Ai cu toate acestea, străbătând văzduhul, marele noroc de-a nu te izbi de nimic şi asta e de cea mai mare importanţă pentru mine."
        Mii de oameni se îngrămădiseră pe străzi, urmărind înălţarea balonului. Fata cea bătrână se afla printre ei. Dar ea nu coborâse în stradă, ci sta la fereastra mansardei, acolo unde fusese aşezată colivia cu micul canar care n-avea din ce să bea apă, mulţumindu-se ca, din când în când, să-şi răcorească ciocul într-o farfurioară spartă.
        Fata bătrână se plecă mai mult pe marginea ferestrei ca să vadă balonul şi dădu la o parte o glastră în care înflorea o tulpină fragedă de mirt, singura podoabă din odăiţa ei săracă.
        Văzu cum omul urcat în balon dădu mai întâi drumul iepurelui; după aceea îşi umplu un pahar ca să bea în sănătatea celor de jos, care îl urmăreau cu privirea; în sfârşit, lăsă să cadă sticla, fără să-i fi fost teamă că ea putea să spargă capul cine ştie cărui biet creştin cumsecade.
        Dar nici sticla n-avu răgazul de trebuinţă să se gândească la marea cinste ce i se făcea, de-a fi lăsată să plutească deasupra oraşului cu acoperişuri de aramă şi turle strălucitoare, ca să cadă după aceea drept în mijlocul mulţimii. Ameţise parcă şi se rostogolea în fugă, dându-se peste cap.
        O astfel de goană, în cea mai deplină libertate, i se părea o adevărată fericire. Cât se simţea de mulţumită văzând că nu numai toate privirile, dar şi toate ocheanele erau îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A căzut pe un acoperiş şi s-a spart drept în două. Sfărâmăturile s-au rostogolit la pământ, prefăcându-se în ţăndări, în clipa când se izbiră de lespezile cu care era podită ograda. Singur gâtul rămase întreg şi se desprinse atât de frumos de restul sticlei, încât îţi venea să crezi că fusese tăiat cu diamantul.
        Cei din apropiere, auzind zgomot, se grăbiră să ridice de jos gâtul sticlei.
        - Straşnic păhăruţ de pus în colivie! ziseră ei. Are din ce se adăpa o păsărică.
       Dar fiindcă n-aveau nici colivie, nici păsărică, chiar dacă n-ar fi fost mai mult decât o biată vrabie, cum era să le treacă prin minte să-şi cumpere şi una şi alta numai pentru că găsiseră un gât de sticlă aruncat de cine ştie cine? Totuşi, cineva îşi aduse aminte de fata bătrână care locuia la mansardă.
        Într-adevăr, ea primi gâtul sticlei cu multă bucurie, îl astupă la un capăt cu un dop, îl umplu cu apă şi-l aşeză în colivie. Canarul, care avea acum apă din belşug, începu să ciripească cu mai multă voioşie şi cânta de-ţi era mai mare dragul.
        Gâtul sticlei a primit şi această nouă ciudăţenie a sorţii cu resemnare deplină. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de fericit în atâtea alte împrejurări, mai ales când avusese prilejul să plutească în văzduhuri, rătăcind deasupra norilor?
        Peste câteva zile, fetei bătrâne veni să-i facă vizită o prietenă şi gâtul sticlei rămase foarte mirat când băgă de seamă că, în loc să aducă vorba şi despre dânsul, ele vorbiră despre cu totul altceva şi, îndeosebi, despre floarea din glastră.
        - Să nu cheltuieşti bani cu florile la cununia fiicei tale, spuse fata bătrână. Îţi dăruiesc glastra pe care-o vezi în fereastră. Tulpina e încărcată de flori. E din răsadul pe care mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea aceea, urma să-mi fac din florile lui cununa de mireasă. Dar această clipă nu s-a mai ivit. Ochii care aveau să mă călăuzească în largul vieţii mi-au secat de plâns şi s-au stins pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneşte în fundul apelor. Floarea a crescut şi eu am îmbătrânit. Dar răsadul pe care mi l-ai dăruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea copilei tale.
        Năpădită de atâtea amintiri dureroase, biata fată bătrână nu-şi mai putea stăpâni hohotele de plâns. Aduse vorba printre suspine de tânărul căpitan şi de logodna care avusese loc în pădure. De toate îşi aduse aminte, fără ca totuşi un singur lucru să-i mai fi trecut prin gând: de unde era să ştie că în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot şi din cuprinsul căreia gustaseră toţi cei de faţă, ciocnind în sănătatea tinerei perechi?
        Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoască pe logodnica de odinioară. Când, în sfârşit, a putut ajunge la încredinţarea că nimeni nu-l mai băga în seamă şi că nu se minuna câtuşi de puţin de trecutul lui, plin de atâta strălucire, când era ştiut că se afla acolo printr-o întâmplare, în urma căderii din înaltul cerului, s-a posomorât în aşa chip încât n-a vrut să mai asculte cele ce-şi spuneau cele două bătrâne.