Gruia lui Novac

                       În munţii Catrinului,
                        În pădurea Pinului,
                        La cerdacu
                        Lui Novacu,
                        La masă de solzi de peşte
                        Beau voinicii boiereşte.
                        Beau, glumesc, se veselesc
                        Şi la Dumnezeu gândesc.

                        Dar Gruiţă,
                        Novaciţă,
                        Nici nu bea, nici nu mânca,
                        Nici voie bună n-avea,
                        Ci sta gata de-a pleca.

                        Iar Novac, cum îl vedea,
                        Din gură aşa-i grăia

                        - Măi Gruiţă, fiul meu,
                        Şa-ţi ajute Dumnezeu!
                        De ce şezi tu supărat,
                        Nebăut şi nemâncat?
                        Or banii ţi i-ai gătat,
                        Or ţi-i gândul la-nsurat,
                        Or ţi-i dor de Ţarigrad?

                        Gruiţă din grai grăia
                        - Nici banii nu i-am gătat,
                        Nici mi-i gândul la-nsurat,
                        Ci mi-i dor de Ţarigrad!

                        Novac din cap clătina
                        Şi către Gruia grăia
                        - Gruio, Gruio, fiul meu,
                        Ascultă de tatăl tău,
                        Că el nu-ţi voieşte rău
                        De vei merge-n Ţarigrad,
                        Să rămâi tu lângă gard,
                        În oraş să nu te bagi
                        Şi la vin să nu te tragi,
                        Că vinu-i cu viclenie,
                        El te trage la beţie,
                        Beţia trage la somn,
                        Lesne pierde-un cap de om!

                        Gruiţă, copil zburdat,
                        De mic la rele-nvăţat,
                        El în seamă nu băga
                        Ce tatăl său îi spunea,
                       Ci-şi încingea armele
                        Şi-şi gătea podoabele;
                        Apoi murgul şi-l scotea,
                        Slugile i-l ţesăla,
                        Cu şaua mi-l înşela,
                        Cu frâne mi-l înfrâna.

                        Gruia pe el se suia,
                        Rămas bun că mi-şi lua
                        Ş-apoi ca vântul pleca
                        Şi nici că se mai oprea
                        Pân-în Ţarigrad intra,
                        Şi aici ce mi-şi făcea?
                        Lua târgul tot de-a lungul
                        Şi birturile de-a rândul,
                        Pân-pe urmă nimerea
                        Şi în birt că se băga,
                        În birtu-mpăratului,
                        Din marginea satului,
                        La Aniţa
                        Birtăşiţa.

                        Lângă masă se punea
                        Şi Aniţei poruncea
                        - Tu, Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                        Adă-mi vin cât pot eu bea,
                        Că-ţi dau banii cu măsura,
                        Toată cupa – talerul,
                        Toată vadra – galbenul!

                        Aniţa, dac-auzea,
                        Vadra-n mână o prindea
                        Şi-n podrum mi se băga
                        Şi vin roşu-mi aducea
                        Şi pe masă mi-l punea.

                        Gruia vadra o prindea
                        Şi dintr-un sorbit o bea,
                        Cu fundu-n sus o punea
                        Şi noroc el că-mi zicea,
                        După alta poruncea,
                        Dar nici un ban nu plătea.

                        Şi în birt el cât a stat
                        Tot vinul că l-a gătat,
                        Că-n trei zile şi-n trei nopţi
                        A băut sute de zloţi,
                        A băut trei buţi de vin,
                        Tot vin bătrân cu pelin,
                        Ş-a mâncat trei vaci belite
                        Şi trei cuptoare de pite;

                        Nu bea vinul cum se bea,
                        Cu sălicu şi hoalba,
                        Ci mi-l bea el cu vadra,
                        Se miră toată lumea!

                        Şi Aniţa,
                        Birtăşiţa,
                        Dacă vinul că-mi găta
                        Şi bani nu mi-şi căpăta,
                        Tare rău se supăra
                        Şi la oaspeţi le zicea

                        - Dragii mei,
                        Oaspeţii mei,
                        Faceţi bine şi iertaţi,
                        Că luminile-am gătat
                        Şi n-am bani de cumpărat
                        Pân m-oi duce-n căpătat.

                        Şi Aniţa,
                        Birtăşiţa,
                       Poale albe sufulca,
                        Cizme negre sufulca,
                        Şi din birt ea că-mi ieşea
                        Şi unde mi se ducea?

                        Deasupra oraşului,
                        La curtea-mpăratului
                        - Înălţate împărate,
                        Să trăieşti cu sănătate!
                        Nimerit-au, nimerit,
                        La mine-n birt o venit
                        Un voinicel tinerel,
                        De toţi se miră de el;
                        Că-n trei zile şi-n trei nopţi
                        A băut sute de zloţi,
                        A băut trei buţi de vin,
                        Vin bătrân şi cu pelin
                        Ş-a mâncat trei vaci belite
                        Şi trei cuptoare de pite.
                        Nu bea vinul cum se bea,
                        Cu sălicu şi hoalba,
                       Ci mi-şi bea el cu vadra,
                       Se miră toată lumea!

                        Cum pune vadra la gură,
                        Varsă-n gură ca-ntr-o şură;
                        Vadra cum este de mare,
                        Şi pita cât e de lată,
                        El o-mbucă totodată;
                        Tot vinul cât am avut,
                        Tot dânsul mi l-a băut
                        Şi când zic ca să plătească,
                        El vrea ca să mă lovească.

                        Tot mâncă şi tot sorbi,
                        Dar nimica nu-mi plăti.
                        Acum, când vinu-am gătat,
                        Spune-mi, doamne, ce să fac?

                        - Tu, Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                       Spune-mi tu făptura lui,
                        C-ăsta-i omul dracului!

                        - Înălţate împărate,
                        Să trăieşti cu sănătate,
                        Eu îţi spun cu direptate
                        De trei palme-i lat în frunte
                        Şi nu prea vorbeşte multe;
                        Apoi căutătura lui
                        Seamănă cu-a lupului;
                        Când se uită pe sub gene,
                        Şi măria-ta te-ai teme…
                        Mustăţile-i, ca la rac,
                        Şi le-nnoadă după cap;
                        Face nodul cât pumnul
                        Şi rânjeşte ca ursul,
                        De bubuie tot locul
                        Şi ţi-e groază de dânsul;
                        Lat e-n spate, gros în os,
                        Dar la faţă de hârtie,
                        De-ai putea pe ea a scrie,
                        Ş-apoi, ochişorii lui,
                        Ca murile câmpului!

                        Împăratul auzind
                        Pe Aniţa-aşa vorbind,
                        Puterile îi pierea,
                        Măciucă păru-i suia,
                        Faţa i se-ngălbenea,
                        Începu a tremura
                        Şi Aniţei îi zicea

                        - Tu, Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                        Rogu-te pe Dumnezeu
                        Şi te jur pe capul tău
                        Să nu-i spui unde şed eu,
                        C-ăla mâncă capul meu!
                        Ăsta-i Gruia lui Novac,
                        Care ţara ne-a prădat,
                        A prădat-o-n lung şi-n lat,
                        De trei ori turcii-a tăiat
                        Şi acum iar o venit
                        Cu gând rău de prăpădit.
                        Bată-mi-l-ar Dumnezeu
                       Pe el şi pe tatăl său,
                        Că ei ne-au făcut mult rău,
                        Că ne-au ţinut drumurile
                        Şi ne-au tăiat capetele!

                        Dar, Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                        Ia, du-mi-te tu acasă
                        Şi mi-l pune după masă
                        Şi dă-i vin cu rozolie,
                        Ca să-l tragă la beţie;
                        Dă-i vin cât el poate bea,
                        De plată nu întreba
                        Şi dă-i vin cât va pofti,
                        De plată nu pomeni.

                        Şi când vinul vei găta,
                        Vin-la mine, că ţ-oi da,
                        Numai să-l poţi tu-mbăta,
                        Că bun preţ îi căpăta!
                        Aniţa, dac-auzea,
                        Aniţa ce mi-şi făcea?

                        Acasă ea alerga
                        Şi pe Gruia îl afla
                        Cum prin birt se preumbla,
                        Că nu mai avea ce să bea.

                        El atuncea ce făcea?
                        Mâna-n pozonar băga,
                        Cu galbeni plin-o scotea,
                        Galbeni pe jos resfira
                        Şi din gură că-mi zicea

                        - Tu, Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                        Adă-mi vin cât pot eu bea,
                        Că-ţi dau galbeni câţi vei vrea;
                        Şi când galbeni oi găta,
                        Pe uliţă voi pleca,
                        De blagă m-oi încărca!

                        Iar Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                        Dacă ea mi-şi auzea,
                        Bine, Doamne, îi părea,
                        Galbeni pe jos strângea
                        Şi vin roşu aducea,
                        Vin bătrân cu rozolie,
                        Ca să-l tragă la beţie.

                        Şi Gruia ce mi-şi făcea?
                        Multe buţi de vin golea,
                        Dar pe urmă ameţea,
                        Capul pe masă-l punea
                        Şi curând că adormea.

                        Iar Aniţă,
                        Birtăşiţă,
                        Dacă ea astea vedea,
                        Ferestrele deschidea,
                        La turci semn că le făcea.
                        Turcii-ncet s-apropiau
                        Şi în birt că se băgau
                        Şi cum pe Gruia-l vedea,
                        La el mi se repezea,
                        Dară vântul cum bătea,
                        Părul lui Gruia-l lăţea,
                        Iar turcii, dacă vedea,
                        Vai, Doamne, cum mi-şi fugea!

                        Dar-napoi iar se-ntorcea
                        Şi pe Gruia mi-l lega
                        Cu trei funii de mătasă,
                        Ca mâna Gruii de groasă
                        Şi cu trei de ibrişin,
                        Groase ca parii de fân;
                        Cu coatele îndărăpt,
                        Cu mâinile-ntoarse-n piept.
                        Ş-apoi ei pe el îl lua
                        Şi-n temniţă îl ducea,
                        Într-o temniţă de piatră,
                        Chiar pe seama lui gătată.

                        Şi aici cât îl ţinea?
                        Şapte ani şi jumătate,
                        Pân-se rupse şuba-n spate;
                        Şapte ani şi două luni,
                        Mai pe-atâtea săptămâni,
                        Gruia-n temniţă şedea
                        Pân-de-zile-i se ura.

                        Şi Novac tot aştepta
                        Ca să-i vină Gruiţa;
                        Dar în zadar aştepta,
                        Că Gruia nu mai venea.

                        Atunci el ce mi-şi făcea?
                        La un corb el poruncea
                        Şi aşa că mi-i zicea
                        - Corbule, puiuţul meu,
                       Ţină-mi-te Dumnezeu!
                        Tu nu eşti bun de lucrat,
                        Dară eşti bun de zburat,
                        Du-te, -nciungiură ţara
                        Şi îmi caută pe Gruia,
                        Doară li-i putea afla,
                        Că eu bine te-oi ţinea,
                        Carne de turc îi mânca
                        Şi sânge du turc îi bea!

                        Atunci Corbul ce-mi făcea?
                        Aripile întindea,
                        Cu ciocul mi-şi cloncănea,
                        Toată ţara-nciungiura
                        Pân-pe Gruia mi-l afla,
                        La fereastră-i s-aşeza
                        Şi căuta şi cloncănea.

                        Gruiţa Corbul vedea
                        Şi bine mi-l cunoştea
                        Şi din grai aşa grăia

                        - Du-te tu la tatăl meu
                        Şi spune-i că am zis eu
                        Să lase hodina toată,
                        Vină aici să mă scoată!

                        Şi spune-i tătucului
                        Care-i gândul turcului,
                        Că pe vineri dimineaţa
                        Se gătesc să-mi ia viaţa;
                        Că funarii împletesc
                        Şi bărdaşii tot cioplesc,
                        Furcile îmi pregătesc.
                        Şi vineri, la prânzul mare,
                        Mă vor scoate la pierzare!

                        Corbul, dacă auzea,
                        Aripile întindea,
                        În văzduh se ridica
                        Şi la Novac se-ntorcea
                        Şi aşa că îi zicea

                        - Lasă cina la Domnul
                        Şi cuţitul la focul,
                        Că-ţi potopesc feciorul!
                        Că vineri de dimineaţă
                        Vreau să-i ia a lui viaţă;
                        Că funarii împletesc
                        Şi bărdaşii tot cioplesc,
                        Furcile îi pregătesc.
                        Şi vineri, la prânzul mare,
                        Îl vor scoate la pierzare!

                        Novac, dacă auzea,
                        Ochii-n lăcrimi îşi scălda
                        Şi din grai aşa grăia
                        - Te mai scot o dată eu,
                        Chiar să-mi pierd şi capul meu!

                       Apoi iute, cât gândeşti,
                        Ţipa hainele domneşti
                        Şi-mbrăca călugăreşti.
                        Moş călugăr se făcea,
                        Armele şi le-ascundea,
                        Murgul îl încăleca
                        Şi îndată el pleca
                        Şi la turci că se ducea.

                        Şi aşa că le zicea
                        - Bună ziua, turcilor,
                        Turcilor, voinicilor!
                        Auzit-am, auzit,
                        Lucru mie potrivit,
                        C-aveţi un rob de pierzare;
                        Nu l-aţi face de vânzare?
                        Că de cumva mi l-aţi da,
                        Bucuros l-aş cumpăra
                        Şi de cumva vi-i de dat,
                        Mie mi-i de cumpărat.

                        Şi de-a fi cam tinerel,
                        V-aş da mulţi galbeni pe el,
                        Ca să mi-l fac diecel;
                        Că la vreme de slăbie
                        N-are nime să mă ţie
                        Şi mi-a fi spre-ajutorie.
                        Ba, de n-ar avea cap greu,
                        L-aş învăţa tot mereu,
                        Să rămână-n locul meu!

                        Turcii, cum îl auzea,
                        Toţi din grai aşa grăia
                        - Părinte, sfinţa-ta,
                        Noi robul nu ţi l-om da,
                        Că nu-i neam de diecel,
                        Ci e neam de Novăcel!
                        Şi nouă nu ni-i de dat,
                        Că pe el l-am judecat
                        Ca să fie spânzurat,
                        Că-i un mare blestemat.
                        Seamănă cu tatăl său,
                        Bate-mi-l-ar Dumnezeu!
                        Că de când s-a pomenit,
                        Tot aşa ne-au prăpădit;
                        Că ne ţinea drumurile
                        Şi ne tăia capetele!

                        Novac, dacă auzea,
                        Turcilor că le zicea
                        - Dacă nu mi-l sloboziţi,
                        Vă rog să nu-l potopiţi
                        Până nu l-oi spovedi
                        Şi de moarte l-oi găti!

                        Dar turcii se mânia
                        Că prea mult îi necăjea.
                        Atunci Novac ce-mi făcea?
                        Pozonarele-şi vărsa,
                        Galbeni pe jos răsfira.

                        Turcii-a strânge se-ntrecea,
                        Iar Novac se întorcea
                        Şi sabia ş-o scotea
                        Şi pe toţi turcii tăia,
                        Nici unul nu rămânea.

                        Apoi afară ieşea,
                        La temniţă se ducea,
                        Unde era-nchis Gruia,
                        Lăcatele le rupea
                        Şi pe Gruia îl scotea
                        Şi din grai aşa grăia
                        - Gruiţo, copilul meu,
                        Tu faci tot de capul tău
                        Şi n-asculţi cuvântul meu,
                        Rău te bătu Dumnezeu!

                        Gruia noduri înghiţea,
                        Dar nimica nu zicea,
                        Că el vina şi-o vedea,
                        Apoi amândoi se lua
                        Şi prin turci se întorcea
                        Şi pe toţi că mi-i tăia.
                        Pe unde Novac mergea,
                        Numai cu cotul cotea,
                        Uliţi printre turci făcea.

                        Gruiţa mi-i abătea,
                        Iară Novac îi tăia,
                        Şi turcii aşa pica
                        Cum pică vara iarba
                        Când o ajungi cu coasa.
                        Iar un turc cam bătrânel,
                        Vai de el, amar de el,
                        Se-nvârtea şi se codea
                        Şi de Gruia se ruga

                        - Lasă-mă nevătămat,
                        Să duc veste la-mpărat
                        C-ai scăpat din Ţarigrad!

                        Iar Gruia că-mi zicea
                        - Câine bătrân şi spurcat,
                        Te-aş lăsa nevătămat,
                        Dar îi spune la-mpărat
                        Că de viteaz ai scăpat!
                        Apoi sabia trăgea,
                        Urechile îi tăia,
                        Nasul o ţâră-i cârnea
                        Ş-apoi scăpat îl făcea.

                        Iară Gruia cu Novac
                        Se lua de după cap
                        Şi se săruta cu drag.
                        Şi lăuda pe Dumnezeu
                        Că i-a scăpat de la rău.

                        Ş-apoi ei că se lua,
                        Pe uliţă că-mi pleca,
                        Multă blagă-şi aduna,
                        Multe cară încărca
                        Şi dincoace ei venea.
                        Cătră Ţara Românească,
                        Fapta să ş-o povestească
                        La boieri ca dumneavoastră,
                        Dumnezeu să vă trăiască!

                        Şi Novacii, cât trăia,
                       Tot mereu se veselea
                        Şi la turci nu mai gândea!

Soarele şi luna

                       Foaie de cicoare,
                        În prunduţ de mare
                        Iată că-mi răsare
                       Puternicul Soare.

                        Dar el nu-mi răsare,
                        Ci va să se-nsoare;
                        Că mi-a tot umblat
                        Lumea-n lung şi-n lat,
                        Ţara Românească
                        Şi Moldovenească
                        Lungiş,
                        Curmeziş,
                        Măre, nouă ai,
                        Tot pe nouă cai;
                        Patru-a ciumpăvit,
                        Cinci a omorât
                        Şi tot n-a găsit
                        Potrivă să-i fie
                        Vro dalbă soţie;

                        Făr’ de mi-a găsit
                        Şi mi-a nimerit,
                        La nouă argele,
                        Nouă feciorele,
                        În prunduţ de mare,
                        Pe unde răsare.

                        A mai mititică,
                        Ca o floricică,
                        În mijloc şedea,
                        La lucru lucra,
                        Pe toate-ntrecea;
                        Că ea tot ţesea,
                        Ţesea, -nchindisea,
                        Şi ea se numea
                        Ileana
                        Simzeana,
                        Doamna florilor
                        Ş-a garoafelor,
                        Sora Soarelui,
                        Spuma laptelui.

                        Soare răsărea,
                        Şi Soare-mi venea
                        L-a gură d-argea.
                        Cu dânsa vorbea,
                        Frumos c-o-ntreba,
                        Din gură-i zicea

                        - Ileană, Ileană,
                        Ileană Simzeană,
                        Doamna florilor
                        Ş-a garoafelor,
                        Sora Soarelui,
                        Spuma laptelui,
                        Ţeşi şi-nchindiseşti,
                        Fir verde-mpleteşti
                        Şi mi te zoreşti
                        Cămăşi să-mi găteşti,
                        Şi mi te grăbeşti
                        Să te logodeşti;
                        Că eu mi-am umblat
                        Lumea-n lung şi-n lat,
                        Ţara Românească
                        Şi Moldovenească
                        Lungiş,
                        Curmeziş,
                        Măre, nouă ai,
                        Tot pe nouă cai;
                        Patru-am ciumpăvit,
                        Cinci am omorât
                        Şi nu mi-am găsit
                        Potrivă prin lume
                        Afară de tine.

                        Ileana
                        Simzeana,
                        Doamna florilor
                        Ş-a garoafelor,
                        Sora Soarelui,
                        Spuma laptelui,
                        Ea, dac-auzea,
                        Din gură-i grăia

                        - Puternice Soare,
                        Eşti puternic mare,
                        Dar ia spune-mi Oare
                        Und’ s-a mai văzut
                       Şi s-a cunoscut,
                        Und’ s-a auzit
                        Şi s-a pomenit
                        Să ia sor’ pe frate
                       Şi frate pe sor’?
                        De mi-ei arăta,
                        Atunci te-oi lua,
                        Atunci, nici atunci!

                        Unde-o auzea,
                        Soarele-mi ofta
                        Şi iar o-ntreba
                        Şi iar o ruga
                        Şi iar o-mbia,
                        Pân-ce Ileana
                        Din gură-i grăia

                        Eu că te-oi lua,
                        Cum zici dumneata,
                        Viteaz dacă-i fi
                        Şi te-i bizui
                        De mi-ei isprăvi
                        Pod pe Marea Neagră,
                        De fier
                        Şi oţel,
                        Iar la cap de pod,
                        Cam d-o mânăstire,
                        Chip de pomenire,
                        Chip de cununie,
                        Să-mi placă şi mie,
                        C-o scară de fer
                        Pân’ la naltul cer!

                        Puternicul Soare,
                        Ca puternic mare,
                        Unde-o auzea,
                        Bine că-i părea.
                        În palme-mi bătea
                        Şi pod se făcea;
                        La cap – mânăstire,
                       Chip de pomenire;
                        Şi iar mai bătea,
                        Scară se-ntindea,
                        O scară
                        Uşoară,
                        De fier
                        Şi oţel,
                        Pân’ la naltul cer.
                        Dar el ce-mi făcea?
                        Pe pod că-mi trecea,
                        Pe scară suia,
                        Pe scară
                        Uşoară,
                        Pe scară de fier,
                        În cuie d-oţel,
                        Pân’ la naltul cer.
                        Şi, de-mi ajungea,
                        Unde se ducea?

                       Tot la moş Adam,
                        Şi la maica Iova.

                        Ei, de mi-l vedeau,
                        Nainte-i ieşeau,
                        Din gură-i grăiau
                        - O, preasfinte Soare,
                        Puternice mare,
                        Ce-mi călătoreşti,
                        De ne ispiteşti?
                        La ce te gândeşti
                        Şi la ce pofteşti?

                        Şi el răspundea,
                        Din gură zicea
                        - Iaca, moş Adam,
                        Şi tu, maică Iovo,
                        Mie mi-a venit
                        Vremea de-nsoţit
                        Şi eu c-am umblat
                        Lumea-n lung şi-n lat,
                        Ţara Românească
                        Şi Moldovenească
                        Lungiş,
                        Curmeziş
                        Şi tot n-am găsit
                        Potrivă să-mi fie
                        Vro dalbă soţie;

                        Făr’ de mi-am găsit
                        L-a gură d-argea
                        Numai pe sor-mea,
                        Sor-mea Ileana,
                        Ileana Simzeana,
                        Doamna florilor
                        Ş-a garoafelor!

                        Atunci moş Adam
                        Şi cu moaşa Iova,
                        Unde-l auzea,
                        Rău că le părea,
                        Soarelui zicea

                        - Preasfinţite Soare,
                        Puternice mare,
                        Unde-ai auzit
                        Ş-ai mai pomenit,
                        Unde-ai cunoscut,
                        Unde-ai mai văzut
                        Să ia sor’ pe frate
                        Şi frate pe sor’,
                        Că cin’ n-o lua
                        Raiul c-o d-avea,
                        Iar cine-o lua
                        În iad c-o intra.

                        Soar’le se uita,
                        Din ochi căuta,
                        Nimic nu grăia;
                        Iar moşul Adam
                        Şi cu moaşa Iova
                        De mână-l luau,
                        La rai mi-l duceau,
                        Rai că-i arătau
                        Şi de ce vedea,
                        Bine că-i părea;
                        Numai mese-ntinse,
                        Cu făclii aprinse,
                      Cu pahare pline,
                        În cântece line;
                        Jur-prejur de mese
                        Stau în cete dese
                        Sfinţi şi mucenici,
                        Mai mari şi mai mici,
                        O sută şi cinci;
                        Iar mai jos de ei,
                        Sfinţi mai mărunţei,
                       O sută şi trei.
                        Şi tot mai era
                        Şi tot mai vedea
                        Femei cuvioase,
                        Măicuţe duioase,
                        Fecioare curate,
                        Ucişi în dreptate,
                        Oşti de biruinţă
                        Şi soţi cu credinţă.
                        Dar tot mai era
                        Şi tot mai vedea,
                        Puţin de mergea
                        Printre rămurele,
                        Dalbe păsărele
                        Cânta-n versurele
                        Şi nu prea cânta,
                        Ci se gongănea,
                        Din gură-mi zicea

                        “Ferice, ferice,
                        Ferice de noi,
                        De părinţii noştri
                        Care ne-au făcut,
                        Care ne-au născut
                        Şi ne-au botezat
                        Şi ne-au creştinat,
                        Că, dac-or trăi,
                        Săraci n-or mai fi!“

                        De tot ce vedea
                        Bine că-i părea
                        Şi se mulţămea.
                        Afar’ de-mi ieşea,
                        Iarăşi moş Adam
                        Şi cu moaşa Iova
                        Cheile lua,
                        La iad îl ducea,
                        Iadul descuia,
                        În iad îl băga
                        Şi de ce-mi vedea
                        Păr i se zbârlea
                        Că-n focuri ardea,
                        Greu se văieta
                        Hoţi şi călcători,
                        Răi cârmuitori
                        Şi nurori pizmaşe
                        Şi soacre trufaşe,
                        Fii necuvioşi,
                        Preoţi mincinoşi.

                        Afar’ când ieşea,
                        Soar’le ce-mi vedea?

                        Un pom ofilit,
                        Un pom cătrănit;
                        Printre rămurele,
                        Nişte păsărele
                        Cânta-n versurele,
                        Dar nu prea cânta,
                        Ci se văieta,
                        Din gură grăia

                        “Vai şi vai de noi,
                        De părinţii noştri
                        Care ne-au făcut,
                        Care ne-au născut,
                        Că ei ne-au lăsat,
                        Nu ne-au botezat,
                        Nu ne-au creştinat
                        Şi d-or mai trăi,
                        Tot săraci c-or fi,
                        Greu s-or pedepsi!“

                        De tot ce vedea
                        Mult rău că-i părea,
                        Nu se mulţămea.

                        Foaie, foicea,
                        Soar’le ce-mi făcea?
                        De câte vedea
                        Nu se-ndupleca,
                        Ci, măre,-mi pleca,
                        Ci, măre,-mi zbura
                        L-a gură d-argea,
                        Tot la soră-sa
                        Şi iar o-ntreba
                        Şi iar o ruga
                        Şi iar o-mbiia
                        Pe dânsa s-o ia.
                        Ileana
                        Simzeana,
                        Doamna florilor
                        Ş-a garoafelor,
                        Sora Soarelui,
                        Spuma laptelui,
                        Dacă-l auzea
                        Şi dacă-mi vedea
                        Că tot nu scăpa,
                        Ea tot mai cerea,
                        Din gură-i zicea

                        - Frate, frăţioare,
                        Puternice Soare,
                        Spune mie Oare
                        Cine-a cunoscut,
                        Cine-a mai văzut,
                        Cine-a auzit,
                        Cine-a pomenit
                        Să ia sor’ pe frate
                        Şi frate pe sor’?

                        Dar eu te-oi lua
                        Viteaz dacă-i fi
                        Şi te-i bizui
                        Până-n zori de zi
                        Mie să-mi croieşti
                        Şi să-mi isprăveşti
                        Peste Marea Neagră
                        Un pod de aramă,
                        Să nu-l bagi în seamă,
                        Iar la cap de pod,
                        Cam d-o mânăstire,
                        Chip de pomenire,
                        Chip de cununie,
                        Să-mi placă şi mie.

                        Puternicul Soare,
                        Ca puternic mare,
                        Unde-o auzea,
                        Bine că-i părea,
                        ‘N palme că-mi bătea,
                        Podul se-ntindea,
                        Un pod de aramă,
                        De nu-l bagi în seamă
                        Şi d-o mânăstire,
                        Chip de pomenire,
                        Când le isprăvea,
                        La ea se ducea,
                        De mân-o lua,
                        La pod c-o ducea,
                        La pod c-ajungea,
                        La pod de aramă,
                        De nu-l bagi în seamă
                        Şi, pod când trecea,
                        Pod că zornăia,
                        Pod se clătina,
                        Că n-a mai văzut,
                        Nici n-a cunoscut,
                        Că n-a auzit,
                        Nici n-a pomenit
                        Să ia sor’ pe frate
                        Şi frate pe sor’.

                        Floare ş-o lalea
                        Podul când trecea,
                        Pe pod când mergea
                        Către mânăstire
                        Pentru pomenire
                        Şi la cununie
                        Să-i fie soţie,
                        Ileana
                        Simzeana,
                        Doamna florilor
                        Ş-a garoafelor,
                        Sora Soarelui,
                        Spuma laptelui,
                        Din gură-i zicea
                        Ş-astfel îi grăia

                        - Frate, frăţioare,
                        Puternice Soare,
                        Ia mai spune-mi Oare
                        Und’ s-a mai văzut
                        Şi s-a cunoscut,
                        Und’ s-a auzit
                        Şi s-a pomenit
                        Mirele d-a dreapta,
                        Mireasa-nainte?
                        Ci mi-a fost ş-o fi
                        Şi s-o pomeni
                        Mirele-nainte,
                        Mirease d-a stânga!

                       Puternicul Soare,
                        Puternic şi mare,
                        De mân-o lăsa,
                        Nainte-i trecea,
                        Iar ea, vai de ea,
                        Aşa de-mi vedea,
                        Cruce că-şi făcea,
                        În mare sărea
                        Şi mi se-neca.

                        Domnul se-ndura
                        Mreană c-o făcea.
                        Soarele-mi vedea
                        Şi înmărmurea
                        Şi se văieta,
                        Năvodari chema,
                        Năvod aducea
                        Şi-n mare-l băga;
                        Mulţi galbeni că da
                        Să-i scoaţă dalba.

                        Lupta ce-mi lupta
                        În deşert era,
                        Că ei n-o găsea
                        Şi n-o mai prindea;
                        Făr’ de… ce-mi scotea
                        Şi-n năvod trăgea?
                        O mreană de mare,
                        Cu solzii de zare.

                        Pe mal d-o scotea,
                        Pe mal d-o zvârlea,
                        Sfinţi din cer vedea,
                        Jos se scobora,
                        ‘N palme c-o lua
                        Şi mi-o curăţa
                        Şi mi-o tot freca,
                        Solzii de-i cădea,
                        Şi-n cer mi-o zvârlea.
                        Colo, moş Adam
                        Şi cu moaşa Iova,
                        Unde mi-o vedea,
                       Ei, măre, că-mi sta
                        De mi-o sclivisea,
                        Nume că-i dădea,
                        Lună mi-o chema.

                        Iar ea, vai de ea,
                        Măre-ngenunchea,
                        Lacrimi că vărsa,
                        Pe Domnul ruga.

                        Domn c-o auzea,
                        Domn c-o asculta,
                        Din gură-mi grăia
                        Şi mi-i osândea
                        - Lumea cât o fi
                        Şi s-o pomeni,
                        Nu vă-ţi întâlni,
                        Nici noapte, nici zi;
                        Soare când o sta
                        Către răsărit,
                        Luna s-o vedea
                        Tot către sfinţit;
                        Luna d-o luci
                        Către răsărit,
                        Soarele mi-o fi
                        Tot către sfinţit!
                        Şi d-atunci se trase
                        Şi d-atunci rămase,
                        Lumea cât o fi
                        Şi s-o pomeni
                        Că ei se gonesc
                        Şi nu se-ntâlnesc
                       Lună când luceşte,
                        Soarele sfinţeşte;
                       Soare când răsare,
                        Luna intră-n mare.