Povestea lăcrămioarei, Veronica Micle

Floricelele mult smerite
Pe sub tufe tăinuite,
S-au ascuns de ochii lumii
Și de cursele minciunii.

Ele-n liniștea lor mare
Au privit din depărtare
Rele-n lume câte sunt,
Chinuri câte-s pe pământ.

Și când ceasul de-nflorire
Le sosi, fără de știre
O durere le-a cuprins
Și din sânul lor aprins,

Șir de lacrimi, lăcrămioare,
A curs lin, răcoritoare
Iar din lacrimi până-n zori
S-au făcut gingașe flori.

Nu plânge..., Veronica Micle

Nu plânge că te dau uitării,
Și nici nu plânge că te las....
Sosit-a ceasu-ntrăinării
Și ceasul bunului rămas.

Se rupe-un lanț plin de tărie
Ca firul cel mai subțirel;
Când soarta vrea așa să fie,
Zadarnic vrei să faci altfel.

Și nu mai e nimic în stare
Să-ntoarcă vremile-napoi
Și-acea iubire atât de mare
Ce-a fost odată între noi.

Rămâi tu, dar rămâi cu bine,
Rămâi cu suflet liniștit....
Un dor se duce și-altul vine
Și vei uita că te-am iubit.

Singură, Veronica Micle

   De câte ori am tresărit
   La fiece mişcare,
   Crezând că poate ai
   Tu, dulce arătare.

   Ş-apoi de câte ori am plâns,
    Văzând că noaptea vine
    Şi lampa singură o-am stins
    Iubite, fără tine.

    O, dac-ai şti de câte ori
    Nopţile albe, nedormite,
    Ţi le-ai jerfit până la zori
    Sălbateca-mi iubire,

    Măcar o clipă-ai fi venit
    Adus ca de ursite -
    C-un sărut să pui sfârşit
    Durerei nesfârşite!