9.
- Ei bine, domnule, cea mai importantă e confesiunea, desigur. Madvig afirmă că fiul
dumneavoastră a alergat după el în seara aceea și a încercat să-l lovească cu un baston maro, aspru, iar el, smulgându-i-l din mâini, l-a izbit accidental în frunte. Mai spune că a luat bastonul și l-a ars, dar fiica dumneavoastră - încheie el cu o mică plecăciune spre Janet - susține că încă mai e în casă.
- Este, spuse ea. E cel pe care ți l-a adus maiorul Sawbridge.
Chipul senatorului devenise palid ca marmura și la fel de dur.
- Continuați, ceru el.
Beaumont făcu un mic gest cu o mână.
- Ei bine, domnule, asta i-ar anula povestea despre accident sau legitimă apărare - faptul că fiul dumneavoastră nu avea bastonul la el.
Ridică puțin din umeri.
- I-am spus-o și lui Farr, ieri. Pare să se teamă să-și asume prea multe riscuri - știți cum e - dar nu văd cum ar putea împiedica arestarea lui Paul, azi.
Janet se încruntă la el, vizbil surprinsă de ceva, dădu să vorbească, dar în schimb strânse din buze, rămânând tăcută.
Senatorul Henry își atinse buzele cu șervetul pe care-l ținea în mâna stângă, îl lăsă pe fața de masă și întrebă:
- Mai sunt....ăă... și alte dovezi?
Răspunsul lui Ned consta într-o altă întrebare, rostită indiferent:
- Nu vă ajung atâtea?
- Dar mai există și altele, nu-i așa? întrebă Janet.
- Doar în sprijinul ăstora, spuse nepăsător Beaumont; apoi i se adresă senatorului: vă pot da mai multe detalii, dar esențialul îl știți de-acum. E de ajuns, nu?
- Întru totul de ajuns, răspunse senatorul, ducându-și o mână la frunte. Nu-mi vine să cred, și totuși așa este. Dacă mă scuzați un moment....
Se întoarse spre fiica lui:
- ...și tu, draga mea, aș dori să stau puțin singur, să mă gândesc, să mă obișnuiesc cu.... Nu, nu, stați aici, prefer să mă duc în camera mea, îl opri el, cu o plecăciune grațioasă. Te rog să rămâi și dumneata, domnule Beaumont. N-am să întârzii.... doar un moment, ca să.... ca să mă familiarizez cu ideea că acest om, cu care amm lucrat umăr la umăr, e ucigașul fiului meu.
Se înclină din nou și ieși, ținându-se drept, rigid.
Beaumont puse o mână pe încheietura mâinii lui Janet Henry și o întrebă cu un glas scăzut, încordat:
- Ascultă, există vreun risc să sară de pe fix?
Fata îl privi uimită.
- Ar fi posibil s-o ia la goană după Paul? îl explică el. N-ar trebui să se întâmple asta. N-avem de unde şti până unde s-ar putea ajunge.
- Nu ştiu, răspunse ea.
Ned se strâmbă nervos.
- Nu-l putem lăsa s-o facă. N-avem vreun loc unde să mergem, lângă uşa din faţă, ca să-l oprim dacă încearcă?
- Ba da....
Acum era vizibil speriată.
Îl conduse într-o cameră mică din partea din faţă a casei, care era cufundată în întuneric, cu draperiile groase trase la ferestre. Ușa ei se afla la câțiva pași de ușa de la intrare. Rămaseră unul lângă altul, în penumbra din cameră, lângă ușa pe care o lăsaseră întredeschisă cam de șase degete. Amândoi tremurau. Janet încercă să-i șoptească lui Ned ceva, dar acesta îi făcu semn să tacă.
Nu avură mult de așteptat, până când pe covorul din hol se auziră slab niște pași, iar senatorul Henry, îmbrăcat cu pardesiul și pălăria, apăru mergând grăbit spre ușa de la stradă.
Beaumont ieși în antreu, oprindu-l:
- Domnule senator Henry, stați!
Senatorul se întoarse. Chipul îi era dur și rece, iar ochii, autoritari.
- Vă rog să mă scuzați, spuse el. Trebuie să mă duc în oraș.
- N-o să ajute la nimic, răspunse Ned, apropiindu-se. Vor ieși doar alte și alte necazuri.
Janet veni lângă tatăl ei.
- Tată, nu te du, îl rugă ea. Ascultă-l pe domnul Beaumont.
- L-am ascultat pe domnul Beaumont, răspunse senatorul. Sunt întru totul dispus să-l ascult din nou, dacă mai are să-mi dea și alte informații. Altfel, va trebui să vă cer să mă scuzați.
În zâmbi lui Beaumont.
- Ceea ce fac acum se bazează pe informațiile primite de la dumneata.
Ned îl privi drept în ochi, neabătut.
- Nu cred că e bine să vă duceți la el.
Senatorul îl privi arogant.
- Dar, tată, interveni Janet, însă expresia din ochii lui o opri.
Beaumont își drese glasul. Pe obraji îi apăruseră pete de culoare. Ridică repede mâna stângă, atingând buzunarul din dreapta al pardesiului pe care-l purta senatorul Henry.
Acesta făcu un pas înapoi, indignat.
Ned dădu din cap, ca pentru sine.
- N-ar folosi la nimic, spuse el cu sinceritate.
Apoi o privi pe Janet Henry.
- Are un pistol în buzunar.
- Tată! strigă ea, ducându-și o mână la gură.
Ned își țuguie buzele.
- Ei, îi spuse el senatorului, e clar că nu vă putem lăsa să ieșiți de-aici cu un pistol în buzunar.
- Nu-l lăsa, Ned! insistă Janet.
Ochii senatorului îi priviră arzători, cu dispreț.
- Cred că amândoi ați uitat cu cine aveți de-a face, spuse el. Janet, te rog să te duci imediat în camera ta.
Fata făcu doi pași înapoi, fără tragere de inimă, apoi se opri, strigând:
- Ba nu! Nu mă duc! Și n-am să te las s-o faci. Ned, nu-l lăsa!
Ned își umezi buzele.
- N-am să-l las, îi promise el.
Privindu-l rece, senatorul puse mâna dreaptă pe clanța ușii de la stradă.
Ned se aplecă înainte și-i acoperi mâna cu a lui.
- Asculați aici, domnule, începu el, respectuos. Nu vă pot lăsa să faceți asta. Și nu e doar un amestec în treburi care nu mă privesc....
Își luă mâna de pe cea a senatorului, o vârî în propriul său buzunar de la piept și scoase o hârtie împăturită - boțită, ruptă și murdară.
- Aceasta este numirea mea ca anchetator special pentru cabinetul procurorului districtual, de luna trecută, spuse el, întinzându-i-o senatorului. Din câte știu, până acum n-a fost anulată, așa că....
Ridică din umeri.
- .... nu vă pot lăsa să plecați în oraș, ca să împușcați oameni.
Senatorul nu privi hârtia. Spuse cu dispreț:
- Încerci să scapi viața ucigașului ăluia de prieten al dumitale.
- Știți bine că nu e așa.
Henry își îndreptă umerii.
- Destul cu toate astea, spuse el și apăsă pe clanță.
Beaumont îl preveni:
- Un singur pas să faceți pe trotuar cu pistolul acela în buzunar, și vă arestez.
- O, tată! se tângui Janet.
Senatorul și Beaumont se priveau unul pe altul în ochi, amândoi gâfâind zgomotos. Primul care rupse tăcerea fu senatorul. I se adresă fiicei sale:
- Vrei să ne lași singuri câteva minute, draga mea? Sunt niște lucruri pe care aș dori să i le spun domnului Beaumont.
Janet îl privi întrebător pe Ned, care dădu din cap.
- Da, îi spuse ea tatălui său, dacă nu ieși din casă înainte să te văd din nou.
Cu un zâmbet, senatorul îi răspunse:
- Ai să mă vezi.
Cei doi bărbați se uitară la ea cum se îndepărta pe hol, cotind la stânga cu o ultimă privire aruncată înapoi spre ei, înainte de a dispărea printr-o ușă. Apoi, senatorul spuse abătut:
- Mă tem că n-ai avut o influență atât de bună, pe cât ar fi trebuit, asupra fiicei mele. De obicei nu e atât de... ăă.... îndărătnică.
Beaumont zâmbi, cu un aer de scuză, dar nu spuse nimic.
Senatorul îl întrebă:
- De cât timp ați început?
- De când investigăm crima, vreți să spuneți? Eu, doar de vreo zi, două. Fiica dumneavoastră se ocupă de ea încă de la început. Tot timpul a fost convinsă că Paul a făcut-o
- Ce...?! exclamă senatorul, rămânând cu gura căscată.
- Întotdeauna a crezut că el a făcut-o. Nu știați? Îl urăște de moarte - mereu l-a urât.
- Îl urăște...? icni Henry. Dumnezeule mare, nu!
Beaumont dădu din cap, zâmbind curios spre omul de lângă ușă.
- Nu știați?
Senatorul expiră tăios.
- Vino aici, spuse el, și-l conduse în camera unde se ascunseseră Ned și Janet.
Aprinse luminile, în timp ce Ned închidea ușa. Apoi se întoarseră unul cu fața spre celălalt, amândoi rămânând în picioare.
- Vreau să-ți vorbesc ca de la bărbat la bărbat, domnule Beaumont, începu senatorul. Putem uita de... - zâmbi - relațiile dumitale oficiale, nu-i așa?
Ned dădu din cap.
- Da. Probabil că și Farr a uitat de ele.
- Exact. Ei bine, domnule Beaumont, eu nu sunt un om însetat de sânge, dar al dracului să fiu dacă suport gândul că ucigașul fiului meu umblă liber și nepedepsit, când....
- V-am spus că va trebui să-l aresteze. E inevitabil. Problemele sunt prea clare, și toată lumea o știe.
Senatorul zâmbi din nou, cu un aer glacial.
- Firește, nu încerci să-mi spui, așa ca între politicieni practicanți, că Paul Madvig e în pericol să fie pedepsit pentru un lucru pe care s-ar putea să-l fi făcut în orașul ăsta?
- Ba da. Paul e terminat. Toți îl sapă. Singurul lucru care-i mai ține pe loc e obișnuința de a lua poziția de drepți când pocnește el din bici, așa că au nevoie de puțin timp ca să-și adune curajul.
Senatorul Henry zâmbi, clătinând din cap.
- Îmi dai voie să te contrazic? Și să-ți atrag atenția asupra faptului că sunt în politică încă de dinainte ca dumneata să te fi născut?
- Desigur.
- Atunci, pot să te încredințez că niciodată n-au să-și adune curajul de care au nevoie, oricât timp ar avea la dispoziție. Paul e șeful lor și, în pofida posibilelor rebeliuni temporare, va rămâne șeful lor.
- Se pare că în privința asta nu suntem de acord, insistă Beaumont. Paul e sfârșit.
Se încruntă.
- Dar să revenim la problema noastră cu pistolul. Nu vă folosește la nimic. Mai bine dați-mi-l mie.
Și întinse mâna, în așteptare. Senatorul își vârî mâna dreaptă în buzunarul pardesiului. Ned se apropie și mai mult de el și-și puse mâna pe încheietura lui.
- Dați-mi-l.
Senatorul îl privi încruntat, furios.
- În regulă, spuse Beaumont, dacă altfel nu se poate....
Și după o scurtă luptă în timpul căreia să răsturnă un scaun, îi luă senatorului arma - un revolver nichelat, de modă veche. Tocmai și-l vâra într-unul dintre buzunarele de la șold, când intră Janet, albă la față și cu ochii înnebuniți.
- Ce este? strigă ea.
- Nu vrea să asculte de glasul rațiunii, bombăni Ned. A trebuit să-i iau pistolul cu forța.
Chipul senatorului zvâcnea nervos, în timp ce gâfâia răgușit. Făcu un pas spre Beaumont.
- Ieși afară din casa mea, îi ordonă el.
- Ba n-am să ies, replică Beaumont.
Colțurile gurii îi tresăriră. În ochi începea să-i scapere furia. Întinse o mână și-i atinse brațul lui Janet, dur.
- Stai jos și ascultă. Tu ai vrut-o, acum ai să auzi.
Apoi i se adresă senatorului.
- Am multe de spus, așa că poate ar fi mai bine să vă așezați și dumneavoastră.
Nici Janet și nici tatăl ei nu se așezară. Fata îl privea pe Ned cu ochii holbați de panică, iar el, cu o expresie dură și prudentă. Aveau fețele la fel de albe.
Beaumont îi spuse senatorului:
- V-ați ucis propriul fiu.
Câteva momente, Janet stătu la fel de încremenită ca tatăl ei. Apoi, pe față i se ivi o expresie de oroare totală și se așeză încet pe podea. Nu căzu. Își îndoi lent genunchii și se lăsă în șezut, aplecată spre dreapta, sprijinindu-se într-o mână, cu fața îngrozită, uitându-se la tatăl ei și la Ned.
Niciunul dintre ei nu o privea.
Beaumont îi spuse senatorului:
- Acum vreți să-l omorâți pe Paul ca să nu poate spune că v-ați ucis fiul. Știți că puteți să-l omorâți și să nu plătiți nimic - aere de-ale gentlemenilor de modă veche - dacă puteți impune și lumii întregi atitudinea cu care ați încercat să ne tratați pe noi.
Se opri.
Senatorul nu spuse nimic.
Atunci, Beaumont continuă:
- Știți că n-o să vă mai apere dacă e arestat, fiindcă nu vrea ca janet să creadă că el i-a omorât fratele, dacă e după voia lui.
Râse fără chef, trecându-și degetele prin păr.
- Și ce mai glumă e și asta! Ceea ce s-a întâmplat vine cam așa: când Taylor a auzit că Paul o sărutase pe Janet, a fugit după el, luând bastonul și având o pălărie pe cap, deși detaliile astea nu mai sunt atât de importante. Câdn dumneavoastră v-ați gândit ce s-ar fi putut întâmpla cu șansele de a fi reales....
Senatorul îi întrerupse cu un glas aspur și furios:
- Astea-s prostii! Nu voi permite ca fiica mea să fie supusă....
Beaumont râse brutal.
- Sigur să sunt prostii, spuse el. După cum și faptul că ați adus înapoi acasă bastonul cu care-l omorâseți, și v-ați pus pe cap pălăria lui, fiindcă o luaseți la fugă după el cu capul gol, tot prostii sunt - dar niște prostii care au să vă răstignească pe cruce.
Senatorul Henry spuse încet, disprețuitor:
- Și cu mărturisirea lui Paul cum rămâne?
Ned zâmbi.
- Vedem noi, acum. Uitați cum facem. Janet, dă-i un telefon și cheamă-l imediat aici. Pe urmă, îi vom spune că tatăl tău a vrut să se ia după el cu pistolu-n mână, și vom vedea ce zice.
Janet se mișcă puțin, dar nu se ridică de jos. Fața-i era lipsită de orice expresie.
Tatăl ei spuse:
- Dar e ridicol. Nici nu ne gândim să facem așa ceva.
Pe un ton poruncitor, Ned repetă:
- Telefonează-i, Janet!
Fata se ridică în picioare, cu aceeași față inexpresivă, și se duse la ușă, fără să ia în seamă glasul tatălui ei, care o strigase tăios:
- Janet!
Atunci, pe un ton cu totul schimbat, senatorul îi spuse:
- Așteaptă puțin, draga mea.
Apoi, lui Beaumont:
- Aș dori să stăm de vorbă între patru ochi.
- În regulă, răspunse Beaumont, întorcându-se spre fata care ezita în ușă.
Înainte de a apuca să-i vorbească, Janet spuse cu încăpățânare:
- Vreau să aud totul. Am și eu dreptul să aud.
Beaumont dădu din cap și, privindu-l pe tatăl ei, spuse:
- Are dreptul.
- Janet, draga mea, insistă senatorul, nu încerc decât să te cruț. Am....
- N-am nevoie de nicio cruțare, replică ea cu voce mică și plată. Vreau să știu tot ce e de știut.
Senatorul își întoarse mâinile cu palmele în sus, schițând un gest de abandon.
- Atunci, n-am să spun nimic.
- Sună-l pe Paul, Janet, reluă Beaumont.
Înainte ca fata să poată porni spre telefon, senatorul o opri din nou:
- Nu. E mult mai dificil decât ar fi trebuit să-mi fie, dar....
Scoase o batistă și-și șterse mâinile.
- Am să vă spun clar ce anume s-a întâmplat și pe urmă am să vă cer o favoare, una pe care cred că nu mi-o puteți refuza. Totuși....
Se întrerupse pentru a-și privi fiica.
- Intră draga mea, și închide ușa, dacă ții cu tot dinadinsul să auzi.
Janet închise ușa și se așeză pe un scaun de lângă ea, aplecată înainte, cu tot trupul rigid și fața încordată.
Senatorul își duse mâinile la spate, cu batista încă în ele, și începu, privindu-l fără dușmănie pe Beaumont:
- Am alergat după Taylor în seara aceea fiindcă nu voiam să pierd prietenia lui Paul din cauza temperamentului inflamabil al fiului meu. I-am ajuns din urmă pe Strada China. Paul tocmai îi smulsese bastonul. Se certau cu aprindere - sau, cel puțin, Taylor o făcea. I-am cerut lui Paul să ne lase singuri, să mă descurc eu cu Taylor, și cu acel prilej el mi-a dat mie bastonul. Taylor a început să-mi vorbească într-un fel cum niciun fiu n-ar trebui să-i vorbească tatălui său, încercând să mă dea la o parte din drum, ca să se iar după Paul. Nu știu nici eu prea bine cum s-a întâmplat.... cum de l-am lovit.... dar l-am văzut cazând și lovindu-se cu capul de bordură. Atunci Paul s-a întors - nu ajunsese prea departe - și am constatat că Paul murise pe loc. Paul a insistat să-l lăsăm acolo și să nu recunoaștem că am fost implicați în moartea lui. A spus că, oricât de inevitabil era, ar fi ieșit un scandal foarte urât în campania electorală care se apropia și.... în fine.... m-am lăsat convins de el. Paul a fost cel care a luat pălăria lui Taylor și mi-a dat-o să mi-o pun pe cap până acasă - o luasem la fugă după el cu capul descoperit. M-a asigurat că ancheta poliției avea să fie stopată dacă amenința să se apropie de noi prea mult. Mai târziu - săptămâna trecută, de fapt - când am început să mă alarmez din cauza zvonurilor că Paul l-ar fi omorât pe Taylor, m-am dus la el și l-am întrebat dacă n-ar fi fost mai bine să dăm adevărul pe față. A râs de temerile mele și m-a asigurat că putea foarte bine să-și poarte singur de grijă.
Își readuse mâinile în față, se șterse pe obraji cu batista și încheie:
- Asta-i tot ce s-a întâmplat.
Cu voce gâtuită, fiica lui strigă:
- L-ai lăsat să zacă acolo, în stradă!
Senatorul tresări, dar nu spuse nimic.
După un moment de tăcere tensionată, Beaumont spuse:
- Un discurs electoral - amestec abil de adevăruri și neadevăruri.
Se strâmbă puțin.
- Aveai să ne ceri o favoare.
Senatorul coborî ochii spre podea apoi îl privi din nou pe Beaumont.
- Dar pe-asta n-o poți auzi decât dumneata.
- Nu, replică Beaumont.
- Iartă-mă, draga mea, îi spuse senatorul fiicei sale, după care se întoarse iar spre Beaumont: ți-am spus adevărul, dar sunt absolut conștient de situația în care mă aflu. Favoarea pe care ți-o cer în schimb e să-mi dai înapoi revolverul și să mă lași cinci minute.... un minut.... singur în camera asta.
Ned rămase neînduplecat.
- Nu.
Senatorul se clătină pe picioare, cu o mână la piept și cu batista atârnându-i în cealaltă.
- Vei primi ceea ce ți se cuvine, îi spuse Beaumont.
II
Ned se duse până la ușa dinspre stradă, însoțit de Farr, stenografa cea căruntă, doi polițiști detectivi, precum și de senator.
- Nu vii cu noi? în întrebă Farr.
- Nu, dar o să vorbim în curând.
Farr îi pompă mâna în sus și-n jos, cu entuziasm.
- Cât mai curând, și pe urmă cât mai des, Ned! insistă el. Îmi joci farse, dar nu-ți port pică pentru asta, când văd care sunt rezultatele!
Beaumont îi zâmbi, schimbă câteva saluturi cu detectivii, se înclină în fața stenografei și închise ușa. Urcă la etaj, până în camera cu pereți albi unde se afla pianul. Când îl văzu intrând, Janet se ridică de pe canapeaua cu capete în formă de liră.
- S-au dus, spuse el, pe un ton de o indiferență studiată.
- Au.... l-au....?
- Au obținut de la el o declarație destul de completă - cu mai multe detalii decât ne spusese nouă.
- Ai să-mi spui adevărul în legătură cu asta?
- Da, îi promise el.
- Ce....
Se întrerupse o clipă.
- Ce-au să-i facă, Ned?
- Nu mare lucru, probabil. Vârsta, prestigiul și toate celelalte au să-l ajute. Există toate șansele să-l condamne pentru omor din culpă, apoi să-l grațieze sau să suspende executarea sentinței.
- Crezi că a fost un accident?
Ned clătină din cap. Ochii îi erau reci. Spuse fără menajamente:
- Cred că s-a înfuriat la gândul că fiul lui îi periclita șansele de a fi reales, și de-aia l-a lovit.
Janet nu protestă. Își frământa degetele, nervoasă. Când îi puse următoarea întrebare, vorbea cu dificultate.
- Avea.... avea de gând să.... să-l împuște pe Paul?
- Da. Ar fi putut să scape cu scuza marelui om răzbunând omorul pe care legea nu l-a putut pedepsi. Știa că Paul n-ar fi tăcut din gură, dacă era arestat. Paul păstra secretul, la fel cum îl ajuta pe tatăl tău să fie reales, numai fiindcă te dorea pe tine. Și n-ar fi putut să te cucerească, trecând drept ucigașul fratelui tău. Nu-l interesa ce gândeau alții, dar nu știa că tu credeai că el era asasinul, iar dacă afla, s-ar fi disculpat într-o clipă.
Janet dădu din cap, nefericită.
- Îl uram, spuse ea, și l-am nedreptățit, și încă-l mau urăsc.
Suspină.
- De ce toate astea, Ned?
Beaumont făcu un gest nervos cu o mână.
- Nu-mi cere să-ți răspund la șarade.
- Și tu, continuă ea, m-ai păcălit și m-ai făcut de râs, și ai adus asupra mea toate necazurile astea, și totuși pe tine nu te urăsc.
- Alte șarade, replică el.
- De când, Ned? De când știai.... știai adevărul despre tata?
- N-aș putea să-ți spun. Ideea mă frământa de mult. Ar fi fost cam singura explicație care să se lege cu neghiobia lui Paul. Dacă-l omora cu adevărat pe Taylor, mi-ar fi spus mult mai devreme. Nu exista niciun motiv să mi-o ascundă. În schimb, avea motive să ascundă de mine o crimă comisă de tatăl tău. Știa că nu-l simpatizam, o arătasem destul de clar. Nu credea că putea avea încredere în mine să nu-l dau în vileag. În schimb, pe el, știa că nu l-aș fi dat de gol. Așa că, atunci când i-am spus că eram hotărât să scot adevărul la lumină, indiferent de ce-mi spunea el, mi-a făcut confesiunea aia falsă, ca să mă oprească.
- De ce nu-l placi pe tata? îl întrebă ea.
- Fiindcă nu suport peștii, replică Ned cu aprindere.
Janet se înroși la față, lăsând ochii în jos. Apoi îl întrebă cu o voce sugrumată și seacă:
- Și pe mine mă placi fiindcă....?
Nu-i spuse nimic.
Mușcându-și buza, Janet țipă:
- Răspunde-mi!
- Ești în regulă, spuse el, doar că nu ești fata potrivită pentru Paul, după felul cum l-ai jucat pe degete. Amândoi erați periculoși pentru el, și am încercat să-i spun. Am încercat să-i explic că amândoi îl considerați o formă de viață inferioară, un animal primitiv căruia-i puteați aplica orice fel de tratament. Am încercat să-i demonstrez că tatăl tău era un om care toată viața fusese obișnuit să învingă fără a-și da prea mare osteneală și că, dacă nimerea la strâmtoare, sau își pierdea capul, sau se transforma într-un lup, era gata să muște pe oricine ca să scape. Dar, mă rog, el era îndrăgostit de tine, așa că....
Închise gura, cu un clănțănit al dinților, și porni spre pian.
- Mă disprețuiești, spuse ea cu voce scăzută și dură. Mă consideri târfă.
- Nu te disprețuiesc, replică iritat Ned, fără a se întoarce cu fața spre ea. Indiferent ce-ai făcut, ai plătit și ți s-a plătit, ceea ce e valabil pentru noi, toți.
Între ei domni un timp tăcerea, până când Janet vorbi din nou:
- Acum tu și Paul o să fiți iar prieteni.
Ned se răsuci dinspre pian, cu o mișcare bruscă, de parcă ar fi fost gata să se scuture, și-și privi ceasul de la mână.
- E timpul să-mi iau rămas bun.
În ochii ei se ivi o lucire mirată.
- Doar nu pleci....?
Beaumont dădu din cap.
- Pot să prind trenul de patru și jumătate.
- Chiar vrei să pleci definitiv?
- Dacă reușesc să scap de chemările înapoi, ca martor la unele dintre procesele astea - și nu cred că-mi va fi chiar atât de greu.
Cu un gest impulsiv, Janet întinse mâinile spre el:
- Ia-mă cu tine!
Ned clipi din ochi.
- Chiar vrei să fii sau ești doar isterică? o întrebă.
Între timp, Janet se înroșise la față. Înainte de a apuca să răspundă, Beaumont continuă:
- N-are nicio importanță. O să te iau cu mine, dacă vrei.
Apoi se încruntă.
- Dar toate astea.... arătă în jur, cu un gest larg al mâinii... cine-o să aibă grijă de ele?
Janet răspunse cu amărăciune:
- Nu-mi pasă.... Creditorii noștri.
- Ăsta-i încă un lucru la care trebuie să te gândești, o preveni el, încet. Toată lumea va zice că l-ai părăsit pe tatăl tău imediat ce a intrat la apă.
- Chiar îl părăsesc, și vreau ca oamenii s-o știe și s-o spună, declară Janet. Nu-mi pasă ce vorbește lumea, dacă mă iei de-aici.
Începu să suspine:
- dar... n-aș fi făcut-o, doar dacă nu pleca, lăsându-l acolo, pe strada aia întunecoasă....
Ned spuse pe un ton repezit:
- Lasă asta acum. Dacă vrei să vii, fă-ți bagajele. Doar atâtea cât poți lua în două genți. După celelalte lucruri vom trimite mai târziu, poate.
Janet lăsă să-i scape un hohot de râs scurt, nefiresc de ascuțit, și ieși în fugă din cameră. Ned își aprinse o țigară, se așeză la pian și începu să cânte încet, până la înapoierea ei. Ea își pusese o pălărie neagră și un mantou de aceeași culoare, iar în mâini ținea două genți de voiaj.
III
Luară un taximetru până la locuința lui. În cea mai mare parte a drumului, rămaseră tăcuți. Doar o dată, Janet spuse abătută:
- În visul acela.... nu ți-am spus.... cheia era de sticlă și s-a sfărânat în mâinile noastre chiar când am deschis ușa, pentru că broasca se înțepenise și a trebuit s-o forțăm.
Aruncându-i o privire piezișă, Ned o întrebă:
- Așa, și....?
Janet se înfioră.
- Și n-am mai putut încuia șerpii în casă, așa că au venit peste noi și m-am trezit din somn urlând.
- A fost doar un vis, spuse el. Uită-l.
Zâmbi fără chef.
- Mi-ai aruncat păstrăvul înapoi - în vis.
Taxiul se opri în fața casei lui Beaumont. Urcară până în odăile sale. Janet se oferi să-l ajute la împachetat, dar el spuse:
- Nu, mă descurc și singur. Tu stai jos și odihnește-te. Mai avem o oră până pleacă trenul.
Janet se așeză într-unul dintre fotoliile roșii.
- Unde te.... unde ne ducem? întrebă ea, cu sfială.
- La New York - pentru început, cel puțin.
Tocmai terminase de împachetat lucrurile într-o geantă, când se auzi soneria.
- Mai bine du-te în dormitor, îi spuse el, ducându-i gențile acolo, iar după ce reveni, închise ușa dintre cele două camere și se duse la intrare să răspundă.
De cum îl văzu, Paul Madvig zise:
- Am venit să-ți spun că ai avut dreptate. Acum îmi dau și eu seama.
- N-ai venit aseară.
- Nu, pe-atunci încă nu știam. Am ajuns acasă imediat după ce plecaseși tu.
Ned dădu din cap.
- Poftește, îl invită el înăuntru, dându-se la o parte din dreptul ușii.
Madvig intră în living. Se uită imediat la cele două genți, dar își mai lăsă privirea să cutreiere puâin prin cameră, înainte de a-l întreba:
- Pleci?
- Da.
Madvig se așeză în fotoliu pe care-l ocupase Janet. Mișcările-i erau obosite, iar pe față i se citea vârsta.
- Ce face Opal? se interesă Ned.
- Acum, bine, biata fetiță. O să-și revină.
- Tu i-ai făcut-o.
- Știu, Ned. Isuse, cum să nu știu?!
Își întinse picioarele, privindu-și pantofii.
- Sper să nu crezi că sunt mândru de mine.
După o pauză, adăugă:
- Cred.... știu că Opal ar dori să te vadă, înainte să pleci.
- Va trebui să-i spui tu la revedere din partea mea - și ei, și mamei. Plec cu trenul de patru și jumătate.
Madvig își ridică spre el ochii albaștri, încețoșați de regrete.
- Ai dreptate, Ned, desigur, spuse el cu glas răgușit, dar.... în fine.... numai Dumnezeu știe câtă dreptate ai!
Și-și coborî iar privirea spre pantofi.
Beaumont întrebă:
- Ce vei face cu mercenarii tăi nedemni de încredere? Îi readuci la ordine cu forța? Sau au revenit singuri?
- Farr și ceilalți șobolani?
- Mhm.
- Am să-i învăț o lecție, spuse cu hotărâre Madvig, deși în glas nu i se simțea nici urmă de entuziasm, și nu ridică ochii dinspre pantofi. O să mă coste patru ani, dar pot folosi acești patru ani ca să fac curat în casă și să adun laolaltă o ogranizație care să rămână unită.
- Vrei să-i înjunghii la urne?
- Să-i înjunghii pe dracu - să-i arunc în aer! Shad e mort. În următorii patru ani, voi lăsa echipa lui să se ocupe de toate. Nimeni dintre ei nu poate clădi ceva destul de solid ca să-mi fac griji. Data viitoare o să-mi iau orașul înapoi și, până atunci, voi termina și curățenia.
- Ai putea să câștigi chiar și acum, spuse Ned.
- Sigur, dar nu vreau să câștig cu nemernicii ăștia.
Ned dădu din cap.
- E nevoie de răbdare și curaj, dar recunosc că asta-i calea cea mai bună.
- Ei sunt tot ce am, spuse nefericit Madvig. Niciodată n-o să am minte.
Își mută ochii dinspre picioare către șemineu.
- Chiar trebuie să pleci, Ned? întrebă el, cu un glas aproape neauzit.
- Trebuie.
Madvig își drese glasul cu putere.
- Nu vreau să fiu un neghiob afurisit, spuse el, dar mi-ar plăcea să cred că, indiferent dacă pleci sau rămâi, n-ai nimic împotriva mea, Ned.
- N-am nimic împotriva ta, Paul.
Celălalt ridică repede capul.
- Ne strângem mâna?
- Desigur.
Madvig sări în picioare. Mâna lui o apucă pe a lui Ned, aproape strivind-o.
- Nu pleca, Ned. Rămâi cu mine. Dumnezeu mi-e martor câtă nevoie am de tine, tocmai acum. Și chiar dacă n-aș avea.... am să-mi dau toată silința ca să mă achit pentru tot ce-a fost.
Ned clătină din cap:
- N-ai pentru ce să te achiți față de mine.
- Și ai să....?
Același gest.
- Nu pot. Trebuie să plec.
Madvig îi eliberă mâna și se așeză din nou, spunând amărât:
- Ei bine, așa-mi trebuie.
Ned făcu un gest nervos:
- Asta n-are nicio legătură....
Se întrerupse, mușcându-și buzele. Apoi spuse scurt:
- Janet e aici.
Madvig se holbă la el.
Janet deschise ușa dormitorului și veni în living. Avea fața palidă și trasă, dar își ținea capul sus. Se duse drept la Paul și-i spuse:
- Ți-am făcut mult rău, Paul. Am....
Chipul lui devenise la fel de palid ca al ei. Acum, sângele îi năvăli în obraji. Spuse cu glas răgușit:
- Janet, nu.... Nimic de ce-ai fi putut face....
Restul cuvintelor i se pierdură într-un bolborosit neinteligibil.
Janet tresări și făcu un pas înapoi. Ned spuse:
- Janet vine cu mine.
Buzele lui Madvig se despărțiră. Îl privi aiurit pe Ned, în timp ce sângele i se scurgea iar din față. Când rămase complet palid, mormăi ceva din care nu se înțelese decât cuvântul:
- ....noroc....
Apoi se întoarse cu mișcări stângace, porni spre ușă, o deschise și ieși, lăsând-o deschisă în urma lui.
Janet Henry se uită la Ned Beaumont. Acesta privea fix ușa.
SFÂRȘIT
