Dracula, Bram Stoker

 ...............................................

5-7

 

         Am privit cu toții spre Arthur.

   El însuși înțelegea ceea ce înțelegeam și noi, nemărginita bunătate a lui Van Helsing, care îi propunea ca prin mâna lui amintirea noastră despre Lucy să devină sfântă. Făcu câțiva pași înainte și spuse cu hotărâre, deși îi tremura mâna, iar chipul îi era alb ca neaua:

   - Adevăratul meu prieten, îți mulțumesc din toată inima mea îndurerată. Spune-mi ce am de făcut și nu voi șovăi!

   Van Helsing își puse mâna pe umărul lui și grăi:

   - Tinere viteaz! O clipă de curaj și totul s-a terminat. Trebuie să împlânți țepușa în trupul ei. Va fi un calvar înspăimântător, fără îndoială, dar va dura puțin și bucuria îți va fi mai mare decât durerea. Vei ieși din acest cavou sinistru de parcă ai pluti prin aer. Dar odată ce ai început nu trebuie să șovăi. Gândește-te numai că noi, prietenii tăi adevărați, suntem în jurul tău și că ne vom ruga tot timpul pentru tine.

   - Continuă, spuse Arthur, răgușit. Spune-mi ce am de făcut.

   - Ia țepușa în mâna stângă, gata să-i așezi vârful deasupra inimii, și ciocanul în mâna dreaptă. Când noi începem rugăciunea pentru morți - eu o voi citi, am cartea aici, și ceilalți mă vor urma - tu lovești în numele Domnului, ca totul să fie bine pentru mortul pe care îl iubim și ca ne-mortul să dispară.

   Arthur luă țepușa și ciocanul. Din clipa în care luă hotărârea, mâinile încetară să-i mai tremure. Van Helsing, Quincey și cu mine îl urmăream. Arthur așeză vârful deasupra inimii și când am privit i-am văzut urma în carnea albă. Apoi lovi cu toată puterea.

   Duhul din sicriu se zvârcoli. De pe buzele roșii întredeschise ieși un țipăt înspăimântător, care ne îngheță sângele în vine. Trupul se scutura, tremura și se contorsiona cu sălbăticie; dinții albi ascuțiți se încleștară până ce crestară buzele, iar gura se mânji cu o spumă purpurie.

   Arthur nu șovăi nicio clipă. Pe chipul lui liniștit strălucea o datorie înaltă. Văzându-l, am prins curaj și glasurile noastre păreau să răsune în mica boltă.

   Apoi, zvârcolirea și tremurul trupului se potoliră, dinții se descleștară și chipul încetă să tremure. În cele din urmă se liniști. Cumplita sarcină fusese îndeplinită.

   Ciocanul din mâna lui Arthur căzu la pământ. Arthur se clătină și s-ar fi prăbușit dacă nu l-am fi sprijinit. Timp de câteva minute am fost atât de preocupați de Arthur, încât nici nu ne-am mai uitat spre sicriu. Când am privit în cele din urmă, am exclamat cu un murmur de uimire.

   În sicriu nu se mai afla duhul cel odios de care ne îngroziserăm și pe care îl urâsem atât de mult, încât opera de a-l distruge fusese încredințată, ca un privilegiu, celui mai îndreptățit s-o execute, ci Lucy, așa cum o cunoscusem în viață, cu o blândețe și o puritate fără seamăn pe chip. Într-adevăr, pe chipul ei se puteau vedea urme de grijă, durere și suferință, așa cum le cunoaștem din viață, dar acestea ne erau dragi, căci ne arătau ființa adevărat pe care o cunoscusem.

   Am simțit cu toții cum liniștea sfântă care se așternuse ca lumina soarelui pe chipul și trupul ei pustiit era doar o mărturie și un simbol al liniștii ce avea să domnească asupră-i pentru totdeauna.

   Van Helsing se apropie, puse mâna pe umărul lui Arthur, și îi spuse:

   - Și acum, Arthur, prietene, tinere drag, m-ai iertat?

   Profesorul și cu mine am tăiat cu fierăstrăul capătul rămas afară al țepușei, lăsându-i vârful în trupul moartei. Apoi am retezat capul și i-am umplut gura cu usturoi. Am sudat sicriul cu plumb, am înșurubat capacul, și după ce ne-am strâns lucrurile, am ieșit afară. Profesorul încuie ușa și îi dădu cheia lui Arthur.

   Aerul de afară era blând, soarele strălucea, păsările ciripeau și întreaga natură părea să cânte pe o altă strună. Pretutindeni domnea bucuria, veselia și pacea, căci aveam și noi un motiv de a fi liniștiți și bucuroși, deși voioșia ne era moderată.

   Înainte de a pleca, Van Helsing spuse:

   - Acum, prieteni, ne-am îndeplinit o primă parte din datoria noastră, una din cele mai chinuitoare pentru noi. Dar ne mai așteaptă o sarcină și mai importantă: să-l descoperim pe autorul acestor suferințe și să-l nimicim. Am câteva indicii pe care le putem urma, dar sarcina e de durată, grea și plină de primejdii și chinuri. Mă veți ajuta cu toții? Am învățat să avem încredere, nu-i așa? Astfel stând lucrurile, ne cunoaștem, oare, datoria? Sigur că da! Făgăduim aici să continuăm până la sfârșitul sfârșitului?

   Fiecare, pe rând, îi dădurăm mâna, pecetluind astfel făgăduiala. Iar în timp ce ne îndepărtam, profesorul spuse:

   - În următoarele două seri de acum înainte ne vom întâlni cu toții și vom lua cina la ceasurile 7 împreună cu prietenul John. Voi mai invita încă 2 persoane, pe care nu le cunoașteți încă; și voi fi pregătit pentru tot ce se va ivi în acțiunea și planul nostru. Prietene John, dumneata vii cu mine acasă, căci aș vrea să te consult în multe privințe. Astă seară plec la Amsterdam, dar mă voi înapoi mâine seară. Atunci va începe marea noastră cercetare. Dar, mai înainte, am să vă spun foarte multe lucruri ca să știți ce avem de făcut și de ce să ne ferim. Făgăduiala noastră va fi atunci reînnoită, căci în față ne stă o sarcină cumplită și odată ce ne-am apucat de un lucru, nu mai putem da înapoi.

 

CAPITOLUL XVII

Jurnalul doctorului Seward

(continuare)

 

   Când am ajuns la Hotelul Berkeley, Van Helsing a găsit o telegramă care îl aștepta.

 

   „Sosesc cu trenul. Jonathan la Whibty. Vești importante.

Mina Harker”

 

   Profesorul era încântat.

   - Ah, această minunată doamnă Mina! spuse el. O perlă printre femei! Trebuie să meargă la dumneata acasă, prietene John. Va trebui s-o întâmpini la gară. Telegrafiază-i, ca să fie pregătită.

   După ce am expediat telegrama, profesorul bău o ceașcă cu ceai și îmi povesti despre jurnalul ținut de Jonathan Harker în timp ce se afla în străinătate, dându-mi un exemplar dactilografiat din jurnalul lui și din jurnalul scris de doamna Harker la Whitby.

   - Ia-le și studiază-le bine, îmi spuse. Când mă voi înapoia, dumneata vei fi stăpân pe toate aceste fapte și vom putea începe ancheta noastră cum se cuvine. Păstrează-le bine, căci ascund o comoară. Citește tot, rogu-te, cu cea mai mare atenție. Și, dacă poți adăuga ceva la povestirea spusă aici, fă-o, căci e foarte important. Dacă nu mă înșel, ai ținut și dumneata un jurnal al tuturor acestor întâmplări ciudate. Bun! Atunci când ne vom întâlni vom parcurge împreună toate aceste lucruri.

   Se pregăti apoi de plecare și în scurt timp luă o trăsură spre strada Liverpool. Eu am pornit spre Paddington, unde am ajuns cu un sfert de oră înainte de sosirea trenului.

   Mulțimea se împrăștia după ce se îmbulzise ca de obicei pe peronul de sosire. Începusem să mă neliniștesc să nu-mi fi pierdut cumva oaspetele, când o fată drăgălașă și elegantă se apropie de mine și, după ce îmi aruncă o privire rapidă, mi se adresă:

   - Doctorul Seward, nu-i așa?

   - Dumneavoastră sunteți doamna Harker! am răspuns îndată, după care ea îmi întinse mâna.

   - V-am recunoscut după descrierea sărmanei Lucy, dar se opri și tot sângele îi năvăli în obraji.

   Sângele care îmi împurpurase și mie obrajii ne scoase oarecum din încurcătură, căci răspundeam astfel tacit la propria ei stinghereală. I-am luat bagajele, cuprinzând printre altele și o mașină de scris, și am luat metroul până la strada Fenchurch, după ce îi telegrafiasem mai întâi îngrijitoarei mele să pregătească pe loc un apartament pentru doamna Harker.

   Am ajuns la timp. Doamna Harker știa, bineînțeles, că era vorba de un azil de nebuni, dar am observat că nu și-a putut stăpâni un tremur ușor în momentul când am intrat.

   Mi-a spus, că, dacă se poate, ar dori să vină îndată în biroul meu, deoarece are multe să-mi spună. Așadar, în timp ce o aștept, închei aici capitolul din jurnalul fonograf.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   29 septembrie. După ce mi-am făcut toaleta, am coborât în biroul doctorului Seward. M-am oprit o clipă în fața ușii, căci mi s-a părut că-l aud vorbind cu cineva. Dar cum, totuși, insistase să mă grăbesc, am bătut la ușă, și auzindu-l strigând „Intră”, am intrat.

   Spre marea mea surpriză nu se afla nimeni altcineva în cameră. Era complet singur și pe masa din fața lui se afla un obiect pe care l-am recunoscut, după descriere, ca fiind fonograf. Nu mai văzusem altul până atunci și eram foarte curioasă.

   - Sper că nu v-am făcut să așteptați, i-am spus, însă am zăbovit o clipă la ușă, deoarece v-am auzit vorbind și am crezut că e cineva la dumneavoastră.

   - O, răspunse el zâmbind, îmi înregistram jurnalul.

   - Jurnalul? l-am întrebat mirată.

   - Da, răspunse. E aici.

   Și spunând acestea, puse mâna pe fonograf. M-am simțit tulburată și am spus repede:

   - Dar asta depășește stenografia! Pot să aud câteva cuvinte?

   - Desigur, răspunse precipitat, ridicându-se în picioare pentru a-l pune în funcțiune.

   Apoi se opri și pe chip i se așternu tulburarea.

   - Adevărul e, începu el stingherit, că aici nu se află decât jurnalul, și acesta se referă în întregime - aproape în întregime - la cazurile mele și poate fi penibil - adică, vreau să spun...

   Se opri, iar eu am încercat să-l scot din încurcătură.

   - Ați îngrijit-o până în ultima clipă pe scumpa Lucy. Spuneți-mi cum a murit. Pentru toate câte le voi afla în legătură cu ea vă voi fi foarte recunoscătoare. Mi-a fost foarte, foarte, dragă.

   Spre surprinderea mea, el răspunse cu groaza întipărită pe chip:

   - Să vă povestesc despre moartea ei? Pentru nimic în lume!

   - De ce nu? am întrebat, simțind că mă copleșește un sentiment de gravitate și grozăvie.

   El se opri din nou și am căzut că încerca să inventeze un pretext. În sfârșit, bâlbâi ceva:

   - Vedeți, nu prea știu cum să extrag un anumit pasaj din jurnal.

   Dar chiar în timp ce vorbea, îi veni o idee pe care o rosti cu o simplitate de care nu-și dădea nici el seama, cu vocea schimbată și cu o naivitate de copil.

   - Așa e, pe cinstea mea. Zău că așa e!

   Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet, la care le se strâmbă.

   - M-am trădat de data asta! spuse. Dar știți că, deși îmi țin jurnalul acesta de luni de zile, nu mi-a trecut niciodată prin cap cum aș putea să găsesc un anumit pasaj, dacă aș vrea cumva să îl revăd.

   În acea clipă hotărâsem în sinea mea că jurnalul unui doctor care o îngrijise pe Lucy ar putea adăuga câte ceva la cunoștințele noastre despre acel monstru și i-am spus cu îndrăzneală:

   - Atunci, doctore Seward, permite-mi mai bine să vi-l copiez la mașina mea de scris.

   Dar el să făcu livid ca un mort și spuse:

   - Nu, nu! Pentru nimic în lume nu v-aș lăsa să aflați povestea aceea îngrozitoare!

   - Nu mă cunoașteți, am spus. După ce veți fi citit hârtiile acelea - jurnalul meu și al soțului meu, pe care le-am dactilografiat - mă veți cunoaște mai bine. N-am șovăit să-mi dăruiesc toate gândurile în slujba acestei cauze; dar, bineînțeles, nu mă cunoașteți încă și nu trebuie să pretind să aveți încredere în mine.

   Se ridică și deschise un sertar mare în care erau aranjați în ordine câțiva cilindri de metal acoperiți cu o ceară închisă la culoare și spuse:

   - Aveți perfectă dreptate. Nu am avut încredere în dumneavoastră pentru că nu v-am cunoscut. Dar acum vă cunosc. Luați acești cilindri și ascultați-i - primii 6 se referă personal la mine și nu vă vor înspăimânta; atunci mă veți cunoaște mai bine. Până atunci va fi gata și cina. Între timp eu voi citi câteva din aceste documente și voi putea înțelege mai bine anumite lucruri.

   El însuși duse fonograful în camera mea și îl aranjă. Acum voi afla ceva plăcut, fără îndoială, căci îmi va arăta cealaltă față a unui episod de dragoste, a cărui primă parte o cunoșteam deja.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   29 septembrie. Eram atât de absorbit de minunatul jurnal al lui Jonathan Harker și al soției sale, încât timpul a trecut pe nesimțite. Doamna Harker nu coborâse când fata veni să mă anunțe că cina este gata, așa că i-am spus:

   - Probabil că e obosită, să amânăm cina cu o oră.

   Și mi-am continuat lucrul.

   Abia terminasem jurnalul doamnei Harker, când ea își făcu apariția. Era deosebit de drăguță și de blândă, dar foarte tristă, iar ochii îi erau înroșiți de plâns. Acest lucru m-a mișcat profund. Astfel că i-am spus cu multă blândețe:

   - Mă tem că v-am făcut să suferiți.

   - O, nu, deloc, răspunse ea, dar am fost mai mult decât mișcată de mâhnirea dumneavoastră. Mașina e minunată, dar crud de adevărată. Mi-a povestit despre durerea inimii dumneavoastră cu însuși glasul inimii, de parcă un suflet își plânge amarul Atotputernicului. Nimeni nu trebuie să mai audă vreodată aceste lucruri! Vedeți, am încercat să vă fiu de folos. Am copiat totul la mașina de scris și nimeni altcineva nu mai trebuie de aici înainte să vă audă bătăile inimii, așa cum le-am auzit eu.

   - Ba trebuie!

   - Trebuie? Dar de ce? a întrebat.

   - Deoarece face parte din această întâmplare îngrozitoare, face parte din moartea sărmanei Lucy, din tot ceea ce a dus la această moarte, deoarece în lupta pe care o vom da pentru a curăța pământul de acest monstru îngrozitor trebuie să avem toate cunoștințele și tot ajutorul pe care îl putem căpăta.

   - Jonathan și cu mine lucrăm zi și noapte de când ne-a văzut profesorul Van Helsing ultima dată. Soțul meu s-a dus la Whitby să mai culeagă informații și mâine va fi aici, să ne ajute. Între noi nu trebuie să existe secrete.

   Mă privea atât de rugător și, în același timp, atitudinea ei arăta atâta curaj și hotărâre, încât am cedat numaidecât rugăminților ei.

   - Veți face așa cum credeți de cuviință, i-am spus. Dumnezeu mă va ierta dacă greșesc! Veți mai afla și alte lucruri îngrozitoare, dar dacă ați mers atât de departe pe drumul spre moartea bietei Lucy nu veți voi cu siguranță să vi se mai tăinuiască ceva. Însă sfârșitul - sfârșitul propriu-zis - o să vă dea o rază de pace. Veniți! Cina e gata. Trebuie să ne păstrăm forțele pentru ceea ce ne așteaptă.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   29 septembrie. După cină, l-am însoțit pe doctorul Seward în biroul său. El aduse fonograful din camera mea, iar eu mi-am luat mașina de scris. Mi-am pus furca de metal la urechi și am început să ascult.

   După ce am ascultat îngrozitoarea poveste a morții bietei Lucy - și tot ce a urmat - m-am rezemat de speteaza scaunului, epuizată. Din fericire nu sunt predispusă la leșinuri.

   Când doctorul Seward m-a văzut, a sărit de pe scaun, cu o exclamație de groază, și, luând grăbit o sticlă din bufet, îmi dădu puțin rachiu după care, în câteva minute, mi-am revenit în fire. Capul îmi vâjâia și dacă, după ce auzisem toate acele grozăvii, nu mi-ar fi venit, ca o rază sfântă de lumină, gândul că draga mea Lucy își aflase, în sfârșit, pacea, nu cred că aș fi putut să rezist fără să fac o scenă.

   Am scos capacul de la mașina mea de scris și i-am spus doctorului Seward:

   - Dați-mi voie să transcriu tot ce ați înregistrat.

   Astfel, el puse fonograful la o viteză mai mică și eu am început să bat la mașină începând cu cilindrul al șaptelea. După ce termină se întoarse, se așeză lângă mine și începu să citească, așa încât nu m-am simțit prea singură în timp ce lucram.

   Înainte de a pleca mi-am amintit că Jonathan notase în jurnalul său despre tulburarea profesorului când citise ceva într-un ziar de seară în gară la Exeter. Așadar, văzând că doctorul Seward păstrează ziarele, am împrumutat numerele din „Westminster Gazette” și „Pall Mall Gazette” și le-am luat cu mine în cameră. Nu mi-e somn, iar munca mă va ajuta să-mi păstrez calmul.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   30 septembrie. Domnul Harker a sosit la ora 9. Primise telegrama soției sale chiar înainte de plecare.

   Dacă e să judecăm după figură, e un om deosebit de inteligent și plin de energie. Dacă jurnalul lui spune adevărul - și, judecând după experiența uimitoare a celorlalți, trebuie să spună adevărul - e și un om cu mult sânge rece. Căci a fost nevoie de mult sânge rece pentru a coborî a doua oară în cavou.

   După ce am citit relatarea lui eram pregătit să întâlnesc un bărbat în toată puterea cuvântului și nu pe omul politicos, liniștit și cu picioarele pe pământ care a venit astăzi aici.

 

   Mai târziu. După prânz, Harker și soția lui s-au înapoiat în odaia lor și când am trecut pe acolo acum câtăva vreme am auzit țăcănitul mașinii de scris. Sunt foarte harnici.

   Doamna Harker spune că amândoi așază fiecare notă de mărturie în ordine cronologică. Harker are acum scrisorile schimbate între destinatarul lăzilor de la Whitby și expeditorii din Londra, însărcinați cu ele. Acum citește jurnalul meu dactilografiat de soția lui. Mă întreb ce vor face cu el.

   Ciudat cum nu mi-a trecut niciodată prin minte că ascunzătoarea contelui ar putea fi chiar casa de alături! Dumnezeu știe câte indicii am fi putut căpăta din comportarea pacientului Renfield!

   Harker s-a întors și își colaționează din nou materialul. Spune că la ora 5 îmi vor putea arăta o povestire în care toate întâmplările se vor lega între ele. El crede că până atunci îl voi putea vedea pe Renfield, care până acum ne-a dat o serie de indicii cu privire la sosirile și plecările contelui. Nu prea îmi dau seama de acest lucru, dar când voi ajunge la date bănuiesc că mă voi lămuri.

   L-am găsit pe Renfield stând pașnic în camera lui, cu mâinile încrucișate, zâmbind cu blândețe. În clipa aceea părea tot atât de normal ca oricare dintre noi. M-am așezat și am vorbit cu el despre tot felul de lucruri. Vorbea cât se poate de firesc. Apoi, din proprie inițiativă îmi vorbi despre plecarea lui acasă; un subiect pe care, după câte știu, nu-l mai abordase până acum, în cursul șederii sale aici.

   Cred că dacă nu aș fi avut discuția cu Harker, dacă nu aș fi citit scrisorile și dacă nu aș fi cunoscut datele diferitelor lui crize, aș fi fost gata să-i semnez eliberarea după o scurtă perioadă de observație. Dar așa stând lucrurile, sunt deosebit de suspicios. Toate acele crize au fost întrucâtva legate de apropierea contelui. El însuși e zoofag și în timpul crizelor lui sălbatice de delir din fața ușii capelei din casa părăsit vorbea mereu de „stăpân”. Toate astea par să confirme ideea noastră.

   Totuși, după o clipă am ieșit. Prietenul meu e prea lucid acum pentru a încerca să-l sondăm prea adânc cu întrebările. Ar putea începe să gândească, și atunci... Nu am încrede în aceste stări ale sale de calm; așa că i-am atras atenția îngrijitorului să-l urmărească atent și să aibă pregătită, în caz de nevoie, o cămașă de forță.

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   29 septembrie, în trenul spre Londra. Când am primit mesajul plin de amabilitate al domnului Billington, prin care îmi oferea toate informațiile pe care le deținea, mi-am dat seama că cel mai bun lucru pe care îl aveam de făcut era să plec la Whitby și să fac pe loc toate investigațiile necesare. Scopul meu era să descopăr locul unde se află îngrozitoarea încărcătură a contelui, la Londra. Mai târziu ne vom putea ocupa de ea.

   Billington-junior, un tânăr simpatic, m-a întâmpinat la gară și m-a dus în casa tatălui său, unde hotărâseră ca eu să-mi petrec noaptea. Știau cu toții că sunt ocupat și că șederea mea e scurtă, așa încât domnul Billington pregătise în biroul său toate documentele referitoare la expedierea lăzilor.

   M-am speriat revăzând una din scrisorile pe care le văzusem pe masa contelui înainte de a-i fi cunoscut planurile diabolice. Totul fusese gândit cu grijă și se procedase sistematic și cu precizie. Am văzut factura și am notat-o: „50 de lăzi de pământ obișnuit pentru a fi folosit în scopuri experimentale”. Am făcut copii și după scrisoarea către Carter Peterson și după răspunsul lor.

   Acestea erau toate informațiile pe care a putut să mi le ofere domnul Billington, astfel că am coborât în port și i-am căutat pe paznicii de coastă, pe funcționarii vamali și pe șeful portului. Toți aveau ceva de spus despre intrarea ciudată a vaporului, care făcea deja parte din legendele locale, dar nimeni nu putea să adauge ceva la simpla descriere ce suna: „50 de lăzi de pământ obișnuit”.

   Am vorbit apoi cu șeful gării, care, cu bună-voință, m-a pus în contact cu oamenii care primiseră de fapt lăzile. Duplicatul lor era identic cu lista și nu au avut nimic de adăugat cu excepția că lăzile erau „deosebit de grele” și că deplasarea lor a fost o muncă care le-a provocat mare sete.

 

   30 septembrie. Șeful gării a fost destul de amabil și mi-a dat câteva rânduri pentru vechiul lui camarad, șeful gării din King`s Cross, așa încât, când am ajuns acolo dimineața, am putut să-l întreb despre sosirea lăzilor. El mă puse de îndată în contact cu funcționarii respectivi și am văzut că duplicatul lor corespundea facturii originale.

   De aici m-am dus la biroul central al lui Carter Peterson, unde am fost primit cu cel mai mare respect. Au căutat tranzacția în agendă și în caietul de corespondență și am telefonat pe dată la biroul din King`s Cross pentru mai multe detalii. Din fericire, oamenii din echipă așteptau de lucru și funcționarul oficial i-a trimis de îndată, încredințându-mi, totodată, prin unul din el lista mărfurilor și hârtiilor referitoare la livrarea lăzilor la Carfax. Aici din nou am găsit duplicatul întru totul corespunzător; oamenii expeditorului au adăugat câteva detalii la puținele cuvinte scrise.

   - Casa aia, șefule, e a mai ciudată din toate în câte-am pus piciorul. Zău, să mă bată Dumnezeu! Nu s-a mai umblat în ea de vreo sută de ani! Era un praf uite-așa de gros, că ai fi putut să dormi pe el, fără să te doară oasele. Era așa de părăginită de parcă mirosea a vechiul Ierusalim. Da` capela a veche - aia făcea toți banii, zău așa! Io și tovarășul meu am crezut că n-o să mai ieșim de acolo. Doamne, n-aș sta nicio clipă acolo după ce se face întuneric.

   Sunt mulțumit de un singur lucru: că toate lăzile care au sosit la Whitby de la Varna pe „Demeter” au fost depozitate în siguranță în vechea capelă din Carfax. Trebuie că sunt 50 acolo, doar dacă n-a umblat cineva la ele - așa cum mă tem acum, după ce am citit jurnalul doctorului Seward.

   Voi căuta să-l găsesc pe cărăușul care a transportat lăzile de la Carfax când i-a atacat Renfield. Urmărind acest indiciu vom putea afla o mulțime de lucruri.

 

   Mai târziu. Mina și cu mine am lucrat toată ziua și am aranjat documentele în ordine.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   30 septembrie. Sunt atât de bucuroasă, încât abia mai pot să mă stăpânesc.

   Când l-am văzut pe Jonathan plecând la Whitby m-am arătat plină de curaj, deși eram bolnavă de teamă. Cu toate acestea efortul i-a făcut bine. N-a fost niciodată atât de hotărât, atât de puternic, atât de plin de energie vulcanică precum în clipa de față. S-a înapoiat plin de viață, de speranță și de hotărâre. Am rânduit totul pentru diseară. Mă simt deosebit de emoționată.

   Mai târziu. Lordul Godalming și domnul Morris au sosit mai devreme decât îl așteptat. Doctorul Seward era plecat după treburi și îl luase pe Jonathan cu el, așa încât a trebuit să-i primesc eu.

   A fost o întâlnire penibilă pentru mine, căci mi-a reamintit speranțele bietei Lucy de numai acum câteva luni. Bineînțeles, o auziseră pe Lucy vorbind de mine și, după câte se pare, și doctorul Van Helsing „îmi făcuse reclamă”, așa cum spunea domnul Morris. Știam din jurnalul doctorului Seward că fuseseră de față la moartea lui Lucy - moartea adevărată - și că nu trebuia să mă tem că trădez vreun secret înainte de vreme. Așadar le-am spus, cum m-am priceput mai bine, că citisem toate documentele și jurnalele și că soțul meu și cu mine, după ce le-am scris la mașină, le-am aranjat. Le-am dat la amândoi câte un exemplar ca să-l citească în bibliotecă.

   După ce lordul Godalming l-a luat pe al său și l-a controlat - era un teanc serios de hârtii - a spus:

   - Dumneavoastră ați scris toate acestea, doamnă Harker?

   Am încuviințat și el a continuat:

   - Nu prea văd sensul acestor lucruri, dar sunteți cu toții atât de buni și de binevoitori și ați lucrat cu atâta zel și energie, încât tot ceea ce pot eu să fac este să accept ideile dumneavoastră cu ochii închiși și să încerc să vă ajut. Știu că v-a fost dragă biata mea Lucy.

   Spunând aceste cuvinte se întoarse și-și acoperi fața cu mâinile. Avea lacrimi în ochi. Domnul Morris, cu o delicatețe instinctivă, își puse o clipă mâna pe umărul lui, apoi ieși încetișor din cameră.

   I-am spus următoarele cuvinte, căci vedeam că i se rupe inima:

   - Mi-a fost dragă biata Lucy și știu ce a însemnat pentru dumneavoastră și ce ați însemnat dumneavoastră pentru ea. Am fost ca două surori și acum, când ea s-a dus, îngăduiți-mi să mă port ca o soră. Știu cât de mare v-a fost durerea. Dacă simpatia și mila vă pot alina mâhnirea, îngăduiți-mi să vă ajut în amintirea lui Lucy.

   Într-o clipă sărmanul a fost copleșit de durere. Mi se părea că tot ce suferise în ultima vreme în tăcere își găsise în momentul acela o descărcare. Făcu un fel de criză de isterie și, înălțându-și mâinile desfăcute, și bătu palmele pradă unei mari dureri. Se ridica și se așeza, iar lacrimile îi șiroiau pe obraz.

   După câtva timp suspinele îi încetară, se ridică cerându-și iertare, fără să-și ascundă tulburarea.

   - Acum îmi dau seama cât am suferit, a spus ștergându-și ochii, dar nu-mi dau nici acum seama - și nimeni altcineva nu-și va putea da vreodată seama - cât de caldă a fost simpatia dumneavoastră astăzi.

   - În memoria scumpei Lucy, am rostit în timp ce ne strângeam mâinile.

   - Dar și de dragul dumneavoastră, adăugă el, căci dacă stima și recunoștința unui bărbat merită să fie câștigate, dumneavoastră mi-ați câștigat azi stima și recunoștința. Dacă în viitor se va ivi ocazia să aveți nevoie de ajutorul unui bărbat, la mine nu veți apela în zadar, credeți-mă.

   În timp ce mergeam pe coridor, l-am văzut pe domnul Morris privind pe fereastră. Se întoarse când auzi pașii.

   - Ce face Art? întrebă, iar când îmi observă ochii roșii, continuă: Ah, văd că l-ați mângâiat. Sărmanul! Are mare nevoie de așa ceva. Numai o femeie îl poate ajuta pe un bărbat când acesta are ceva pe suflet; și el nu avea pe nimeni să-l mângâie.

   Își îndura propria durere cu atâta curaj, încât mi se strânse inima pentru el. L-am văzut cu manuscrisul în mână și am știut că atunci când îl va citi își va da seama cât de multe lucruri cunosc eu, așa că i-am spus:

   - Aș vrea să-i mângâi pe toți cei care suferă. Îmi veți îngădui să vă devin prietenă și veți veni să-mi cereți mângâierea atunci când simțiți nevoia? Veți afla mai târziu de ce vorbesc așa.

   El, văzând că vorbesc serios, se înclină și îmi luă mâna, apoi, ridicând-o la buze, o sărută.

   - Fetițo, nu vei regreta toată viața bunătatea sinceră pe care mi-o arăți.

   Apoi intră în biroul prietenului său.

   „Fetițo!” Erau cuvintele cu care i se adresa lui Lucy.

 

CAPITOLUL XVIII

Jurnalul doctorului Seward

 

   30 septembrie. Am ajuns acasă la ora 5 și am aflat nu numai că Godalming și Morris sosiseră dar că și studiaseră transcrierea diferitelor jurnale și scrisori copiate și aranjate de Harker împreună cu minunata lui soție. Harker nu se întorsese încă din vizita pe care o făcuse la oamenii comisionarilor despre care îmi scrisese doctorul Hennessey.

   Doamna Harker ne-a oferit câte o ceașcă cu ceai și pot să spun cu mâna pe inimă că de când locuiesc în casa asta veche pentru prima oară m-am simțit ca acasă. După ce am terminat, doamna Harker spuse:

   - Doctore Seward, aș vrea să vă rog ceva. Aș vrea să-l văd pe pacientul dumneavoastră, domnul Renfield. Îngăduiți-mi să-l văd. Cele spuse despre el în jurnal mă interesează atât de mult.

   Era atât de drăguță și avea un glas atât de rugător, încât n-am putut s-o refuz, căci, de fapt, nu exista niciun motiv pentru care s-o refuz, așa că am luat-o cu mine. Când am intrat în cameră, i-am spus pacientului că o doamnă dorește să-l vadă. El mi-a răspuns simplu:

   - De ce?

   - Vizitează așezământul și ar dori să-i vadă pe toți cei care locuiesc aici, i-am răspuns.

   - Foarte bine. Să vină neapărat; dar așteptați numai 1 minut, să fac ordine pe aici.

   Metoda lui de a face ordine era ciudată: înghiți pur și simplu toate muștele și toți păianjenii de prin cutii înainte ca eu să-l pot opri. Era vădit că se temea ca nu cumva să se amestece cineva în treburile lui.

   După ce și-a terminat această sarcină dezgustătoare, spuse voios:

   - Poftiți-o pe doamnă înăuntru.

   Se așeză pe marginea patului, cu capul plecat, dar cu pleoapele ridicate, ca să o poată vedea când va intra. O clipă am crezut că are intenții ucigașe. Mi-am amintit cât de calm fusese cu câteva clipe înainte de a mă ataca în biroul meu, așa încât am avut grijă să stau într-un loc de unde l-aș fi putut înhăța îndată ce ar fi încercat să sară asupra ei.

   Doamna Harker intră în cameră cu o grație dezinvoltă care impune numaidecât respect oricărui nebun - căci naturalețea e una din calitățile pe care nebunii le respectă cel mai mult. Se îndreptă spre el, zâmbind cu simpatie și îi întinse mâna.

   - Bună seara, domnule Renfield, spuse ea. Vedeți, vă cunosc, căci doctorul Seward mi-a vorbit despre dumneavoastră.

   El nu răspunse imediat, ci o privi pătrunzător, încruntându-se. În priviri îi apăru uimirea și îndoiala și, spre profunda mea surprindere, spuse:

   - Nu sunteți fata pe care doctorul voia s-o ia în căsătorie? De fapt nu se poate, căci ea a murit.

   Doamna Harker zâmbi cu blândețe și răspunse:

   - O, nu! Eu sunt căsătorită dinainte de a-l fi văzut pe doctorul Seward sau dânsul pe mine. Eu sunt doamna Harker.

   - Atunci ce căutați aici?

   - Soțul meu și cu mine suntem în vizită la doctorul Seward.

   - Atunci nu mai stați.

   - De ce nu?

   Credeam că stilul acesta de conversație ar putea să nu-i placă doamnei Harker, după cum nu-mi plăcea nici mie, așa că am intervenit:

   - De unde știi că voiam să mă căsătoresc?

   După o pauză în care își întoarse privirea de la doamna Harker spre mine, răspunse cu dispreț:

   - Ce întrebare prostească!

   - Câtuși de puțin, domnule Renfield, răspunse doamna Harker, luându-mi dintr-o dată apărarea.

   El îi răspunse tot atât de curtenitor și respectuos pe cât de disprețuitor se arătase cu mine:

   - Înțelegeți, desigur, doamnă Harker, că atunci când un om e iubit și cinstit cum este gazda noastră, tot ceea ce îl privește prezintă interes pentru mica noastră comunitate. Doctorul Seward este iubit nu numai de ai casei și de prieteni, dar și de pacienți, dintre care unii, cu un echilibru mintal mai slab, pot denatura cauzele și efectele. Eu însumi, ca pensionar al unui azil de nebuni, nu pot să nu observ că tendințele sofistice ale unora dintre pensionari înclină spre erori, de non causae și ignoratio elenchi.

   Am făcut ochii mari văzând această nouă întorsătură.

   Am continuat să vorbim câtăva vreme și văzând că părea destul de rezonabil, ea încercă, privindu-mă întrebător înainte de a începe, să-l conducă spre subiectul lui preferat. Am fost din nou uimit, căci el răspunse la întrebare cu imparțialitatea celei mai desăvârșite lucidități, ba chiar se dădu pe sine ca exemplu când menționă anumite lucruri.

   - Eu însumi sunt un exemplu de om care a avut o credință ciudată. Într-adevăr, nu a fost de mirare că prietenii s-au alarmat și au insistat să fiu pus sub control. Îmi închipuiam că viața e o entitate pozitivă și perpetuă, și că, prin urmare, consumând o mulțime de lucruri vii, indiferent cât s-ar afla acestea de jos pe scara creației, ți-ai putea prelungi viața. Uneori credința asta era atât de puternică, încât am încercat chiar să ucid. Doctorul, aici de față, poate confirma că o dată am încercat să-l ucid cu scopul de a-mi întări puterile vitale prin asimilarea vieții lui în propriul meu trup prin intermediul sângelui lui - bizuindu-mă, bineînțeles, pe o expresie din Scriptură: „Căci sângele este viață”. Așa e, doctore?

   Am încuviințat, căci eram atât de uluit, încât nu știam ce să cred sau ce să spun. Era greu să-ți imaginezi că în urmă cu 5 minute îl văzusem mâncând păianjeni și muște. Uitându-mă la ceas, am văzut că trebuia să mă duc la gară să-l întâmpin pe Van Helsing, așa încât i-am spus doamnei Harker că e timpul să plecăm.

   Ea veni imediat după ce îi spuse politicos domnului Renfield:

   - La revedere și sper să vă văd mai des, sub auspicii mai plăcute pentru dumneavoastră.

   Iar el, spre uimirea mea, răspunse:

   - La revedere, draga mea. Mă rog lui Dumnezeu să nu-ți mai văd niciodată chipul blând. Binecuvânt fie numele Domnului și să te aibă în pază.

   Când am plecat la gară să-l întâmpin pe Van Helsing, i-am lăsat pe bărbați acasă. Bietul Art părea voios cum nu-l mai văzusem de când se îmbolnăvise Lucy, iar Quincey își recăpătase veselia pe care nu i-o mai cunoscusem de multă vreme.

   Van Helsing coborî din vagon sprinten și vioi ca un tânăr. M-a văzut și se repezi spre mine, spunând:

   - Ei, prietene John, cum merg lucrurile? Bine! Bravo! În ce mă privește, am fost ocupat, căci am venit aici cu intenția de a rămâne mai mult timp, dacă e nevoie. Mi-am aranjat toate treburile și am multe de spus. Doamna Mina e la tine? Da. Și distinsul ei soț? Și Arthur, și prietenul Quincey sunt la tine? Bun!

   În timp ce mergeam cu trăsura spre casă i-am povestit despre cele întâmplate și cum jurnalul meu devenise util prin sugestia doamnei Harker. La aceste cuvinte, profesorul mă întrerupse:

   - Ah, minunata doamna Mina! Are minte de bărbat - un bărbat foarte înzestrat - și suflet de femeie. Mi-ai spus că a transcris totul, atunci va trebui să ne consultăm cu toții, dar de mâine doamna Mina va spune adio aceste munci și vom porni singuri.

   Am fost întru totul de aceeași părere cu el. Apoi i-am spus ce descoperisem în absența lui: casa pe care o cumpărase Dracula se învecina cu a mea. A fost uluit și păru cuprins de o mare îngrijorare.

   - O, dacă am fi știut mai înainte! Am fi putut să-l prindem la vreme și am fi salvat-o pe sărmana Lucy. Totuși, cum spuneți voi, n-are rost să plângi după laptele vărsat! Nu ne vom mai gândi la acest lucru, ci vom merge înainte pe drumul nostru până la sfârșit.

   După aceea nu mai rosti niciun cuvânt până când am intrat pe poarta casei mele. Înainte de a ne duce să ne pregătim pentru cină, i-a spus doamnei Harker:

   - Prietenul meu John mi-a spus, doamnă Mina, că dumneata și soțul dumitale ați rânduit cu precizie toate faptele întâmplate până în această clipă.

   - Nu până în această clipă, profesore, spuse ea grăbit, ci până azi-dimineață.

   - De ce nu până în această clipă? Am văzut că toate lucrurile mărunte pot aduce o lumină bună. Ne-am mărturisit cu toții secretele și nimeni dintre noi nu a avut ce regreta.

   Doamna Harker roși și scoțând o hârtie din buzunar, spuse:

   - Doctore Van Helsing, citiți vă rog aceste note și spuneți-mi dacă trebuie introduse și ele. Sunt însemnările mele de azi. Să le includ și pe ele?

   Profesorul citi însemnările cu gravitate, apoi i le dădu înapoi, spunând:

   - Nu trebuie să le incluzi dacă dumneata nu dorești, dar te-aș ruga s-o faci. Acest lucru îl va determina pe soțul dumitale să te iubească mai mult, iar pe noi ceilalți, toți prietenii dumitale, să te cinstim și mai mult - să te prețuim și să te iubim.

   Ea luă însemnările înapoi, roșind din nou, însă cu un zâmbet voios.

   Astfel că acum, până în clipa asta, toate însemnările noastre sunt complete și aranjate. Profesorul a luat un exemplar pentru a-l studia după cină, înainte de întâlnirea fixată pentru ora 9. Noi ceilalți am citit până acum totul, așa că atunci când ne vom aduna în birou vom fi cu toții informați asupra faptelor și vom putea pune la punct planul de bătaie cu acest dușman groaznic și misterios.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   30 septembrie. Când ne-am adunat în biroul doctorului Seward, la 2 ore după cina care avusese lor la ora 6, am format fără să vrem un fel de comisie sau comitet.

   Profesorul începu:

   - Pot considera, presupun, că toți cei de față suntem la curent cu faptele aflate în aceste documente.

   Am aprobat cu toții.

   - Atunci cred că ar fi bine să vă spun câte ceva despre dușmanul cu care avem de-a face. Vă voi împărtăși câteva fapte din istoria acestui om, fapte care mi-au fost confirmate. Apoi vom discuta asupra felului cum vom proceda și vom lua în consecință și măsurile. Există, fără îndoială vampiri; unii dintre noi avem probe despre existența lor. Chiar dacă nu am avea mărturia propriei noastre experiențe nefericite, învățămintele în însemnările trecutului ar constitui suficiente mărturii pentru oamenii cu judecată sănătoasă. Recunosc că la început eu unul am fost sceptic. Dacă aș fi știut de la început ceea ce știu acum - dar ce zic, dacă aș fi ghicit măcar - am fi putut salva o viață atât de prețuită de mulți dintre noi cei care am iubit-o. Vampirul care se află printre noi este el singur puternic cât 20 de oameni. Viclenia lui întrece pe cea a muritorilor, căci a sporit de-a lungul epocilor. El este și acum ajutat de necromanție, care înseamnă, așa cum ne arată etimologia cuvântului, proorocirea viitorului cu ajutorul morților, și toți morții de care se poate apropia se află sub stăpânirea lui. Poate, în anumite limite, să apară în locul și în momentul pe care-l dorește și în orice formă. Poate, în anumite limite, să dirijeze elementele: furtuna, ceața tunetul. Se poate mări sau micșora și uneori poate dispărea fără urmă. Prieteni, avem de îndeplinit o sarcină cumplită, ale cărei consecințe îi vor face până și pe cei mai viteji să se cutremure. Căci, dacă dăm greș în această luptă, izbânda va fi, fără îndoială, de partea lui. Dar a pierde bătălia înseamnă că vom deveni ceea ce este el, că de acum înainte vom deveni ființe netrebnice ale nopții, întocmai ca el. Dar ne aflăm în fața datoriei; și în asemenea cazuri putem oare da înapoi? În ceea ce mă privește, spun nu, dar eu sunt bătrân, iar pentru mine viața, cu soarele, meleagurile frumoase, cântecul păsărelelor, muzica și iubirea ei se află mult în urmă. Voi ceilalți sunteți tineri. Unii ați cunoscut durerea, dar veți apuca și zile mai bune. Ce spuneți?

   În timp ce profesorul vorbea, Jonathan îmi luase mâna. Când l-am văzut întinzând mâna, m-am temut foarte mult să nu îl fi copleșit pericolul îngrozitor care ne pândea, dar simțindu-i mâna puternică, iar pe el atât de sigur pe sine, atât de hotărât, m-am înviorat.

   Când profesorul termină de vorbit, soțul meu mă privi drept în ochi, iar privirile mele i-au răspuns.

   - Eu răspund pentru Mina și pentru mine, spuse el.

   - Contați și pe mine, profesore, spuse domnul Quincey Morris.

   - Sunt alături de voi, în memoria lui Lucy, dacă nu din alte motive, spuse lordul Godalming.

   Doctorul Seward încuviință doar din cap. Doctorul Van Helsing a continuat cu un fel de voioșie care arăta că porniserăm la muncă serioasă. Totul urma să fie luat în considerație cu tot atâta gravitate și tot atât de metodic ca tranzacție din viață.

   - Știți acum împotriva cui vom duce lupta. Dar nici noi nu suntem lipsiți de putere. Avem de partea noastră forța unirii - forță pe care vampirii nu o cunosc; avem resursele științei; suntem liberi în acțiune și gândire; și orele din zi și din noapte sunt ale noastre. De fapt, puterile noastre sunt neîncătușate, iar noi suntem liberi să le folosim din plin. Suntem devotați unei cauze și unui scop lipsite de orice fel de egoism. Aceste lucruri sunt de ajuns. Tradițiile și superstițiile sunt faptele de care trebuie să ținem seama. Credința în vampiri nu se sprijină, oare, pentru alții pe aceste fapte? Acum 1 an care dintre noi ar fi acceptat o asemenea posibilitate? Ba chiar am fi privit-o cu dispreț. Considerați așadar, că vampirul și credința în limitele și puterile lui, se sprijină pe moment pe aceeași bază. Căci, fără îndoială, el este cunoscut pretutindeni unde au existat oameni; în vechea Grecie și în vechea Romă. A urmat apoi trezirea hoardelor furioase islandeze, hunilor, slavilor, saxonilor, maghiarilor. Vampirii continuă să trăiască și nu pot muri prin simpla scurgere a timpului. Ei prosperă când se îngrașă cu sângele celor vii. Mai mult, unii dintre noi am văzut că ei pot întineri, că facultățile lor vitale se fortifică și par să se reîmprospăteze când au hrană din belșug. Dar fără această hrană nu se pot dezvolta.

   Prietenul Jonathan, el însuși, care a locuit împreună cu vampirul săptămâni întregi, nu l-a văzut niciodată mâncând! Nu face umbră, nu se reflectă în oglindă, așa cum a observat tot prietenul Jonathan. Mâna lui are puterea mai multor oameni - din nou martor este Jonathan, când a închis ușa împotriva lupilor și când l-a ajutat să coboare din diligență. Se poate transforma în lup, cum am aflat în legătură cu sosirea vaporului la Whtiby, când a rupt în bucăți câinele care îl înfruntase; se poate transforma în liliac, așa cum l-a văzut doamna Mina la fereastră la Whitby, sau prietenul John, care l-a văzut zburând pe lângă casa de alături, sau prietenul Quncey, care l-a văzut pe fereastra domnișoarei Lucy. Poate veni prin ceața pe care o creează - nobilul căpitan de vas a dovedit acest lucru. Dar din câte știm, distanța pe care poate produce această ceață este limitată numai în jurul său. Poate vedea prin întuneric - și această putere e de mare importanță într-o lume pe jumătate închisă luminii. Dar ascultați-mă până la sfârșit.

   Deși e în stare de toate aceste lucruri, vampirul nu e liber. Ba mai mult, e prizonier într-o măsură mai mare decât sclavul la galere, decât nebunul în celulă. El nu poate merge unde vrea. Cel care nu este o ființă a naturii trebuie să asculte, totuși, de unele legi ale ei - pentru ce, nu știu. El nu poate intra prima oară într-un loc decât dacă unul de al casei îl poftește să intre, deși, după aceea, poate veni când îi place. Puterea lui încetează, ca a tuturor lucrurilor necurate, în zorii zilei. Numai în anumite împrejurări poate avea libertate nelimitată. Dacă nu se află în locul unde dorește, el se poate deplasa numai la amiază sau exact în clipa răsăritului sau a apusului. Astfel, în timp ce poate proceda după plac în anumite limite, când își are lăcașul în pământ, în sicriu, în iad, în locuri pângărite, așa cum l-am văzut intrând în mormântul sinucigașului de la Whitby, alteori el se poate deplasa numai când vine momentul prielnic.

   Se mai spune că poate traversa o apă curgătoare numai în perioada dintre fluxul și refluxul mareelor. Există apoi unele lucruri care îl supără în asemenea măsură, încât își pierde puterea, de exemplu usturoiul, așa cum știm. Iar în prezența lucrurilor sfinte, în fața cărora el nu reprezintă nimic, ca acest crucifix al meu, acest simbol, care s-a aflat printre noi și adineauri când am luat hotărârea, el își caută un loc îndepărtat și tace plin de respect. Mai sunt și alte lucruri despre care am să vă vorbesc și de care s-ar putea să avem nevoie în căutările noastre. O ramură de trandafir sălbatic așezată pe sicriul lui îl face să nu mai poată ieși din el, un glonte sfințit tras în scriu îl ucide transformându-l în mort adevărat; țepușa înfiptă în el știm că îi redă pacea, la fel ca tăierea capului. Am văzut acest lucru cu ochii noștri.

   Așadar, atunci când găsim lăcașul acestui om care a fost, îl putem închide în sicriu și distruge, dacă ascultăm de povețe pe care le cunoaștem. Să nu uităm că e viclean.

   L-am rugat pe prietenul meu Arminius să-mi comunice date referitoare la Dracula; și, după toate informațiile, Arminius mi-a spus despre cine este vorba. Trebuie să fi fost, într-adevăr, acel voievod Dracula care și-a dobândit numele împotrivindu-se turcilor, peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia. Dacă așa stau lucrurile, atunci nu a fost un om obișnuit, căci în timpurile acelea și chiar mai târziu, de-a lungul secolelor, s-a vorbit de el ca de cel mai iscusit, cel mai viclean, dar și cel mai viteaz dintre fiii „țării de dincolo de pădure”. Spiritul lui ager și voința sa de fier au intrat cu el în mormânt și luptă și acum.

   Cei din neamul lui Dracula, spuse Arminius, au fost viță aleasă și nobilă, deși au existat unele vlăstare de care contemporanii spuneau că au legătură cu necuratul. Ei învățau tainele diavolului la Scholomance, între munți, deasupra așezării Hermannstadt, acolo unde diavolul pretinde că al zecelea învățăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: „stregoica, vrăjitoare, ordog și pokol” - Satana și iadul - iar într-un manuscris se vorbește de acest Dracula însuși ca despre un „vampir”, lucru pe care îl înțelegem foarte bine. Ei au fost zămisliți din acești bărbați mari și de acele femei înțelepte, iar mormintele lor sfințesc pământul. Iar faptul că această josnicie își are rădăcinile adânc înfipte în bine este una din cele mai cumplite grozăvii; el nu-și poate afla pacea într-un pământ golit de amintiri sfinte.

   În acest timp, domnul Morris privea cu atenție spre fereastră, apoi se ridică încet și ieși din cameră.

   Urmă o scurtă pauză, apoi profesorul continuă:

   - Și acum trebuie să stabilim ce avem de făcut. Avem multe date și trebuie să începem să facem planul campaniei. Știm din ancheta lui Jonathan că de la castel au fost trimise la Whitby 50 de lăzi cu pământ, care au fost livrate toate la Carfax. Mai știm că cel puțin câteva din aceste lăzi au fost luate. După câte mi se pare, în primul rând trebuie să ne asigurăm dacă toate celelalte au rămas în casa de dincolo de zidul pe care l-am privit azi sau dacă au mai fost luate și altele. Dacă așa stau lucrurile trebuie să aflăm.

   Aici am fost întrerupți într-un mod cu totul neașteptat. De afară s-a auzit zgomotul unei împușcături de pistol. Geamul ferestrei a fost spart de un glonte, care, ricoșând dintr-o latură a pervazului, s-a izbit de peretele din fund al camerei. Mă tem că sunt o lașă, căci am dat un țipăt. Bărbații au sărit cu toții în picioare.

   Lordul Godalming s-a năpustit la fereastră și a ridicat geamul. În acel timp am auzit glasul domnului Morris de afară:

   - Iertați-mă. Mă tem că v-am alarmat. Voi veni înăuntru și vă voi povesti totul.

   După 1 minut intră și spuse:

   - Am procedat ca un nătâng și vă cer iertare, cu toată sinceritatea, doamnă Harker; mă tem că v-am speriat îngrozitor. Dar fapt este că în timp ce profesorul vorbea a venit un liliac mare și s-a așezat pe pervazul ferestrei. După câte s-au întâmplat în ultima vreme, am căpătat o asemenea scârbă de aceste animale blestemate, încât nu le mai pot suferi. Așa se face că am ieșit să-l împușc, așa cum am făcut în ultima vreme, seara, ori de câte ori am văzut vreun liliac. Tu râdeai de mine, Art.

   - L-ai nimerit? întrebă doctorul Van Helsing.

   - Nu știu; cred că nu, căci a zburat în pădure.

   Fără a mai spune altceva, el își reluă locul, iar profesorul își continuă expunerea:

   - Trebuie să dăm de urma fiecăreia din aceste lăzi și după ce terminăm, ori îl prindem ori îl ucidem pe monstru în bârlogul lui, sau, ca să spun așa, trebuie să dezinfectăm pământul pentru ca el să nu-și mai poată afla adăpost aici. Până la urmă îl vom putea surprinde în forma lui de om între amiază și apus și vom începe lupta cu el în momentul când va fi cât mai slab. Și acum, doamnă Mina, noaptea asta înseamnă pentru dumneata sfârșitul activității până în clipa când lucrurile se vor restabili. Te prețuim prea mult pentru a te lăsa să înfrunți un asemenea risc. După ce ne vom despărți în seara asta, nu vei mai putea pune întrebări. Îți vom spune totul la timpul cuvenit. Noi suntem bărbați și putem rezista, dar dumneata trebuie să fii steaua și speranța noastră. Vom acționa cu toții cu atât mai liber cu cât dumneata nu vei fi în primejdie, așa cum vom fi noi.

   Toți bărbații, chiar și Jonathan, răsuflară ușurați. Eu însă nu găseam că e bine ca ei să înfrunte primejdia, ba chiar să fie lipsiți de siguranță - forța fiind cea mai bună siguranță - din pricina mea, dar erau hotărâți și, deși pentru mine a fost un hap amar, n-am putut spune nimic, decât să accept grija lor cavalerească față de mine.

   Domnul Morris reluă discuția:

   - Deoarece nu avem timp de pierdut, propun să examinăm casa chiar acum. Timpul e totul pentru el, iar acțiunea noastră rapidă poate salva altă victimă.

   Recunosc că a început să-mi slăbească curajul pe măsură ce se apropia momentul acțiunii, dar nu am spus nimic, căci mă temeam ca nu cumva să mă elimine cu totul din consiliile lor, considerându-mă ca o frână sau ca un obstacol. Au plecat acum la Carfax, cu toate cele necesare pentru a pătrunde în casă.

   Mi-au spus să mă duc la culcare și să dorm; of, și bărbații ăștia ca și cum o femeie ar putea dormi când cei pe care ea îi iubește sunt în pericol! Mă voi culca și mă voi preface că dorm, ca nu cumva Jonathan să-și mai facă griji și din cauza mea când se vor întoarce.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   1 octombrie, 4 a.m. Tocmai când eram pe punctul de a pleca de acasă, mi-a fost adus un mesaj urgent din partea lui Renfield, care voia să știe dacă îl pot vedea imediat, deoarece avea un lucru deosebit de important să-mi spună. I-am spus mesagerului să-i comunice că îi voi satisface dorința dimineața; eram ocupat în clipa aceea.

   Îngrijitorul adăugă:

   - Pare foarte insistent, domnule. Nu l-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Nu știu, dar dacă nu-l veți vedea numaidecât va face o criză de violență.

   Știam că omul nu ar fi spus acest lucru dacă n-ar fi avut un anumit motiv, așa că i-am răspuns:

   - Bine, mă voi duce chiar acum.

   I-am rugat pe ceilalți să mă aștepte câteva minute deoarece trebuia să mă duc să-l văd pe pacientul meu.

   - Ia-mă cu tine, spuse profesorul. Cazul acesta, de care am aflat din jurnalul tău, m-a interesat mult și are o oarecare contingență cu cazul nostru. Aș vrea foarte mult să-l văd, în special atunci când minte îi e zdruncinată.

   - Pot să vin și eu? întrebă lordul Godalming.

   - Și eu? întrebă Quincey Morris.

   Am încuviințat și am coborât împreună în coridor.

   L-am găsit într-o stare de tulburare accentuată, dar mult mai rațional în vorbe și în comportare decât îl văzusem vreodată.

   Am intrat toți 4 în cameră, dar niciunul din noi nu a spus nimic la început. Rugămintea lui Renfield era să-l eliberez din azil numaidecât și să-l trimit acasă.

   - Fac apel la prietenii dumneavoastră, spuse el, poate nu vor avea nimic împotrivă să judece cazul meu. Și fiindcă veni vorba, nu m-ați prezentat.

   Eram atât de uluit, încât a face prezentările cu un nebun dintr-un azil nu mi s-a mai părut atunci atât de ciudat și, pe lângă asta, era o anumită demnitate în comportarea acestui om care părea atât de obișnuit cu egalitatea socială încât am făcut numaidecât prezentările:

   - Lordul Godalming; profesorul Van Helsing; domnul Quincey Morris din Texas; domnul Renfield.

   El dădu mâna cu fiecare, spunându-le pe rând:

   - Lord Godalming, am avut onoarea de a-l fi secondat pe tatăl dumneavoastră la Windham; sunt mâhnit să aflu, prin faptul că dumneavoastră dețineți titlul, că dânsul nu mai trăiește. A fost un om iubit și cinstit de toți cei care l-au cunoscut. Domnule Morris, trebuie să fiți mândru de marele dumneavoastră stat. Primirea lui în cadrul Uniunii a fost un precedent care poate avea consecințe vaste de acum înainte, când Polul și Tropicele vor jura supunere Statelor Unite. Ce pot spune despre plăcerea de a-l cunoaște pe Van Helsing? Stimate domn, nu îmi cer scuze pentru a fi lăsat la o parte orice formă de prefix convențional. Când cineva a revoluționat terapeutica, descoperind evoluția continuă a creierului, orice forme convenționale sunt nepotrivite deoarece par să-l desemneze ca pe un om obișnuit. Domnilor, dumneavoastră, care prin naționalitate, ereditate sau înzestrare cu daruri naturale, sunteți vrednici să vă ocupați locurile cuvenite în lumea progresului, vă iau martori că sunt tot atât de întreg la minte ca cel puțin majoritatea oamenilor care sunt în deplină posesiune a libertății lor. Și sunt sigur că dumneavoastră, doctore Seward, umanitarist, medico-jurist și savant, veți considera o datorie morală să mă tratați ca pe un om aflat în împrejurări excepționale.

   Făcu acest ultim apel cu un aer curtenitor și plin de convingere, nu lipsit de un anumit farmec.

   Cred că eram uluiți cu toții în ciuda celor ce știam despre caracterul și istoria acestui om.

   În ceea ce mă privește aveam convingerea că îi revenise rațiunea și am simțit un impuls puternic să-i spun că sunt satisfăcut în privința facultății sale mintale și că îi voi face formalitățile necesare pentru ieșirea a doua zi dimineața. Mi-am dat seama, totuși, că e mai bine să aștept înainte de a face o declarație atât de gravă, căci cunoșteam de mult timp schimbările bruște de care era în stare acest pacient ciudat. Așa încât m-am mulțumit să fac o afirmație generală.

   Acest lucru nu l-a mulțumit câtuși de puțin, căci adăugă repede:

   - Mă tem, doctore Seward, că nu mi-ați înțeles dorința. Vreau să plec de îndată - acum - chiar în ceasul acesta - chiar în clipa asta, dacă se poate.

   Mă privea pătrunzător și citind răspunsul negativ pe chipul meu, se întoarse spre ceilalți și îi cercetă cu atenție. Negăsind un răspuns, continuă:

   - Se poate să fi greșit cu presupunerea mea?

   - Ai greșit, i-am răspuns cu sinceritate, dar în același timp, după cum mi-am dat seama, cu brutalitate.

   Urmă o pauză îndelungată, apoi spuse încet:

   - Bănuiesc atunci că trebuie să-mi schimb motivul cererii. Am să vă cer această concesie - favoare, privilegiu, cum doriți. Sunt dispus în asemenea caz să vă implor nu din motive personale, ci spre binele altora. Nu mi-e îngăduit să vă dau motivele mele, dar puteți, vă asigur, să mă credeți că sunt motive serioase, solide și altruiste, izvorând din cel mai înalt simț al datoriei.

   Ne privi încă o dată pătrunzător pe toți. Aveam convingerea din ce în ce mai fermă că această schimbare bruscă a întregii lui metode intelectuale nu era decât o altă formă sau fază a nebuniei sale și m-am hotărât să-l las să mai continue câtva timp, știind din experiență că se va trăda până la sfârșit, ca toți nebunii.

   Van Helsing se uita la el cu o privire deosebit de pătrunzătoare, cu sprâncenele stufoase aproape îmbinate, concentrat și neclintit. Îi spuse lui Renfield pe un ton care nu m-a mirat atunci, ci doar mai târziu, când m-am gândit la cele întâmplate - căci era tonul unui om care se adresează unui egal:

   - Ne poți spune cu toată sinceritatea motivul adevărat al dorinței dumitale de a fi liber în seara asta? Îți garantez că dacă mă vei satisface până și pe mine - un străin, fără prejudecăți, cu vederi largi - doctorul Seward îți va oferi, cu propriul său risc și pe propria sa răspundere - favoarea pe care o ceri.

   El clătină din cap cu tristețe și cu o privire de adânc regret pe chip. Profesorul continuă:

   - Hai, domnule, gândește-te. Pretinzi că ai privilegiul rațiunii în cel mai înalt grad, din moment ce cauți să ne impresionezi cu deplina dumitale integritate mintală. Și faci acest lucru dumneata, de a cărui judecată sănătoasă noi avem temei să ne îndoim, întrucât nu ai ieșit încă de sub tratamentul medical. Fii înțelept și ajută-ne; și dacă vom putea, te vom ajuta să-ți îndeplinești dorința.

   - Doctore Van Helsing, nu am nimic de spus. Argumentația dumneavoastră este completă și dacă aș fi liber să vorbesc n-aș șovăi nicio clipă, dar în privința asta nu sunt propriul meu stăpân. Tot ce vă pot cere este să aveți încredere în mine. Dacă mă refuzați, nu eu sunt răspunzător de acest lucru.

   M-am gândit că era timpul să terminăm această scenă care devenea prea gravă prin comicul ei, așa încât m-am îndreptat spre ușă, mulțumindu-mă să spun:

   - Veniți, prieteni, avem treabă. Noapte bună.

   Când m-am apropiat de ușă, pacientul suferi o nouă transformare. Se îndreptă spre mine atât de repede, încât pentru o clipă m-am temut că atentează din nou la viața mea. Temerile mele s-au dovedi a fi neîntemeiate, căci pacientul își întinse mâinile implorator și își făcu cererea într-un chip emoționant. Dar când își dădu seama că excesul său de emoție era în detrimentul lui, făcându-ne să ne întoarcem la vechile noastre relații, deveni și mai convingător.

   M-am uitat la Van Helsing și am citit convingerea în ochii lui, așa încât am devenit mai hotărât, dacă nu mai sever în comportare și i-am făcut semn că strădaniile lui sunt zadarnice.

   Când își dădu seama că apelul lui nu avea sorți de izbândă, aproape că își ieși din minți. Se aruncă în genunchi, își întinse mâinile, frângându-le într-o implorare jalnică și izbucni într-un torent de rugăminți.

   - Vă implor, doctore Seward, o, vă implor să-mi dați drumul. Trimiteți-mă cum veți dori și unde veți dori; trimiteți supraveghetori după mine cu bice și lanțuri; să mă ducă în cămașă de forță, în cătușe și cu fiare la picioare, chiar și în temniță; dar dați-mi drumul să plec. Nu vă dați seama ce faceți ținându-mă aici. Vorbesc din adâncul sufletului. Nu știți pe cine nedreptățiți și în ce fel; și mie nu-mi este îngăduit să vă spun. Pe tot ce aveți mai sfânt - pe tot ce aveți mai scump - pe dragostea pe care ați pierdut-o - pe speranța dumneavoastră vie - în numele Atotputernicului, scoteți-mă de aici și salvați-mi sufletul de păcat. Nu mă auzi, omule? Nu mă înțelegi? N-ai să înveți niciodată? Nu vezi că sunt normal și serios acum; că nu sunt nebun într-o criză de demență, ci un om normal luptând pentru sufletul său? Oh, ascultă-mă! Dă-mi drumul! Dă-mi drumul! Dă-mi drumul!

   Mă gândeam că pe măsură ce va continua va deveni tot mai sălbatic, provocând o criză; astfel că l-am luat de mână și l-am ridicat.

   - Vino, i-am spus aspru. Termină cu toate acestea; am văzut destule până acum. Treci în pat și încearcă să te porți cu mai multă chibzuință.

   El se opri dintr-o dată și mă privi scrutător timp de câteva clipe. Apoi, fără niciun cuvânt, se ridică și se așeză pe marginea patului. Prăbușirea se produse așa cum mă așteptam ca și în situațiile de până acum.

   Când ieșeam din cameră, în urma celorlalți, îmi spuse cu o voce liniștită, politicoasă:

   - Sunt sigur, doctore Seward, că îmi veți da dreptate mai târziu, amintindu-vă că am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru a vă convinge în seara asta.

 

CAPITOLUL XIX

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   1 octombrie, 5 a.m. Am plecat în cercetare împreună cu ceilalți cu inima ușoară, căci cred că niciodată n-am văzut-o pe Mina atât de puternică și de stăpână pe sine. Îmi pare atât de bine că a fost de acord să se retragă și să ne lase pe noi, bărbații, să acționăm.

   Am fost cu toții un pic tulburați de scena cu domnul Renfield. După ce am ieșit din camera lui am rămas tăcuți până am ajuns din nou în birou. Atunci domnul Morris i-a spus doctorului Seward:

   - Ascultă, Jack, dacă omul ăsta n-a încercat să ne înșele, atunci e cel mai normal nebun din câți am văzut vreodată. Nu sunt sigur, dar cred că are un motiv serios și dacă așa stau lucrurile, a fost destul de penibil pentru el să dea greș.

   Lordul Godalming și cu mine am păstrat tăcerea, iar doctorul Van Helsing adăugă:

   - Prietene John, dumneata știi mai multe lucruri despre nebuni decât știu eu, și îmi pare bine; mă tem că, dacă ar fi fost după mine, l-aș fi eliberat înainte de a fi avut criza de isterie de la urmă.

   Doctorul Seward păru să le răspundă la amândoi pe un ton visător:

   - Nu cred că sunt de acord cu cele ce spuneți. Dacă omul acesta ar fi fost un nebun oarecare, aș fi riscat să-i acord încredere. Dar amestecul lui în povestea contelui pare atât de însemnat încât mi-e teamă că aș proceda greșit, luându-mă după capriciile lui. În plus, îi spune contelui „domn și stăpân” și poate vrea să iasă ca să-l ajute în scopuri diabolice. Monstrul acela îngrozitor e ajutat de lupi, de șobolani și de semenii lui. Presupun, deci, că nu se dă îndărăt nici de la un nebun sadea. Cu toate acestea mi s-a părut serios, fără îndoială. Sper însă, că am procedat așa cum e mai bine.

   Profesorul făcu câțiva pași și, punând mâna pe umărul lui, spuse în felul lui grav și binevoitor:

   - Prietene John să nu ai nicio teamă. Încercăm să ne facem datoria într-o situație foarte tristă și grea; putem face cum credem noi de cuviință că e mai bine.

   Lordul Godalming, care ieșise de câteva minute, se întoarse. Ne-a arătat un fluier mic de argint.

   - Casa cea veche poate fi plină de șobolani și am luat un antidot în caz de nevoie.

   După ce am trecut de zid, am luat-o spre casa cu pricina, având grijă să nu ieșim din umbra copacilor de pe peluză atunci când apărea luna. Când am ajuns în fața porticului, profesorul își desfăcu sacul și scoase o seamă de lucruri, pe care le puse pe trepte, aranjându-le în 4 grupe mici, evident câte una pentru fiecare din noi.

   Apoi spuse:

   - Prieteni, intrăm într-un loc cumplit de periculos și avem nevoie de arma de toate felurile. Dușmanul nostru nu este numai spirit. Nu uitați că el are puterea cât 20 de oameni și că, deși noi suntem oameni obișnuiți - adică putem fi striviți și zdrobiți - superioritatea lui nu se reduce numai la forță. Păstrați acest lucru lângă inimă - și la aceste cuvinte ridică un mic crucifix de argint și mi-l întinse mie, căci eram cel mai aproape de el - puneți florile acestea în jurul gâtului - și îmi întinse o coroniță de flori de usturoi uscate - iar pentru dușmani mai pământești revolverul și cuțitul acesta; și, ca ajutor la toate lămpițele acestea electrice, pe care le puteți fixa pe piept; și în orice împrejurare, mai presus de orice, acest lucru pe care nu trebuie să-l pângărim dacă nu e nevoie.

   Acel lucru era o bucățică de anafură sfințită pe care o puse într-un plic și mi-o înmână. Tuturor celorlalți le-a oferit același lucru.

   - Acum, mi se adresă, prietene John, unde sunt cheile șperaclu?

   Doctorul Seward încercă vreo 2-3 chei, dexteritatea lui manuală de chirurg fiindu-i foarte utilă și găsi îndată una care se potrivea. După un mic joc înainte și înapoi, zăvorul cedă și căzu cu un zăngănit ruginit. Profesorul a fost cel dintâi care a pășit pe ușa deschisă.

   - In manus tuas, Domine! spuse el, făcându-și cruce, când păși peste prag.

   Am închis ușa după noi ca nu cumva să atragem atenția cuiva de pe drum când vom fi aprins lămpile. După aceea ne-am aprins lămpile și am început cercetarea.

   Lumina din lămpile noastre micuțe cădea peste tot felul de forme bizare când se încrucișau razele sau când opacitatea trupurilor noastre arunca umbre mari.

   Pentru nimic în lume nu puteam să scap de sentimentul că se mai afla cineva printre noi. Cred că îmi aminteam de experiența îngrozitoare din Transilvania, reînviată atât de puternic de lucrurile înspăimântătoare din jur. Cred că aveam cu toșii același sentiment, căci am observat că și ceilalți se tot uitau în spate, la fiecare zgomot sau la fiecare nouă umbră, întocmai cum îmi dădeam seama că fac și eu.

   Întreaga încăpere era acoperită cu un strat gros de praf. Pe podea praful părea să fie gros de câțiva centimetri, cu excepția urmelor recente de pași, în care, îndreptând lampa în jur, am văzut urme de ținte de bocanci, acolo unde praful se întărise. Pereții erau încărcați de praf, iar în colțuri erau grămezi de pânze de păianjeni, peste care se depusese praful făcându-le să semene cu niște zdrențe vechi.

   Pe o masă, lângă intrare, se afla o legătură mare de chei, cu o etichetă îngălbenită de vreme pe fiecare. Fuseseră folosite de câteva ori, căci pe stratul de praf de pe masă erau și alte goluri ca cel pe care l-am văzut când profesorul a ridicat cheile.

   Acesta se întoarse spre mine și spuse:

   - Cunoști locul acesta, Jonathan. I-ai copiat hărțile și cel puțin știi mai mult decât știm noi. Care e drumul spre capelă?

   Știam unde e capela, astfel că le-am arătat drumul și, după câteva cotituri greșite, ne-am aflat în fața unei uși de stejar, joasă, arcuită, blindată cu drugi de fier.

   - Ăsta-i locul, spuse profesorul, îndreptându-și lampa asupra unei hărți mici a casei, copiată din dosarul corespondenței mele originale cu privire la cumpărare.

   Cu oarecare dificultate găsirăm cheia în legătură și descuiarăm ușa. Eram pregătiți pentru orice lucruri neplăcute, pentru că în timp ce încercam să deschidem ușa, un aer stătut, rău mirositor, părea să exale din crăpături, dar niciunul dintre noi nu se așteptase la un asemenea miros.

   Prin aerul scârbos venea o duhoare de pământ, ca o miasmă uscată. Iar mirosul propriu-zis, cum aș putea să-l descriu? Era un amestec alcătuit nu numai din toate relele morții și din mirosul pătrunzător și usturător de sânge, dar părea că putreziciunea însăși putrezea. Mi se face greață numai când mă gândesc! Fiecare răsuflare a monstrului părea să se fi lipit de acel loc și să-l fi făcut mai dezgustător.

   În împrejurări obișnuite această duhoare ne-ar fi făcut să renunțăm la orice activitate. Cazul nostru nu era obișnuit, iar scopul măreț și grav în care eram implicați ne dădea o putere ce depășea niște considerente de ordin fizic. După ce ne-am retras involuntar câțiva pași, ca urmare a primului iz grețos, ne-am apucat unul câte unul de treabă de parcă acel lăcaș îngrozitor ar fi fost o grădină cu trandafiri.

   Am examinat cu atenție locul, iar la început profesorul spuse:

   - În primul rând vom constata câte lăzi au mai rămas; pe urmă, trebuie să examinăm fiecare gaură, fiecare ungher și fiecare crăpătură, să vedem dacă nu putem afla vreun indiciu cu privire la celelalte.

   Dintr-o singură privire am putut vedea câte rămăseseră, căci lăzile mari cu pământ erau voluminoase și nu puteau fi confundate.

   Nu rămăseseră decât 29 din 50! La un moment dat am tresărit căci, văzându-l pe lordul Godalming întorcându-se brusc și privind coridorul întunecat dincolo de ușa boltită, m-am uitat și eu și timp de o clipă inima mi s-a oprit în loc. Undeva, privind din umbră, mi s-a părut că văd privirile furioase de pe chipul netrebnic al contelui, nasul acvilin, ochii roșii și paloarea înfiorătoare. Apoi lordul Godalming spuse:

   - Mi s-a părut că am văzut un chip, dar nu erau decât umbre, și își reluă cercetarea.

   După alte câteva minute l-am văzut pe Morris retrăgându-se brusc dintr-un ungher pe care îl examina. L-am urmărit cu privirea căci în noi creștea o anumită nervozitate și am văzut o masă fosforescentă, care sclipea ca niște stele. Ne-am retras cu toții, instinctiv.

   Întreaga încăpere începu să mișune de șobolani.

   Timp de câteva secunde am rămas cu toții îngroziți, cu excepția lordului Godalming care, după toate aparențele era pregătit pentru o asemenea eventualitate.

   Repezindu-se spre ușa masivă de stejar, blindată cu fier, introduse cheia în broască, trase zăvoarele uriașe și deschise larg ușa. Apoi scoțând fluierul cel mic din buzunar, fluieră o dată strident. I se răspunse printr-un chelălăit de câini de dincolo de casa doctorului Seward și nici un minut nu se scurse când 3 terieri veniră în goană de după colțul casei. Dar chiar în minutul acela numărul șobolanilor crescu nemaipomenit de mult. Păreau că mișună peste tot, toți dintr-o dată, până când lampa care le lumina trupurile negre mișcătoare și ochii strălucitori și răutăcioși transformă încăperea într-un fel de val de pământ presărat cu licurici.

   Câinii se năpustiră, dar în prag se opriră și mârâiră, apoi, ridicându-și toți deodată botul, începură să urle lugubru. Șobolanii se înmulțeau cu miile, iar noi am ieșit afară.

   Lordul Godalming ridică unul din câini și ducându-l înăuntru, îl așeză pe podea. În momentul în care picioarele îi atinseră pământul, câinele păru să-și recapete curajul și se năpusti asupra dușmanilor săi firești. Ei fugeau din calea lui atât de repede încât înainte de a fi omorât vreo 20, ceilalți câini, care fuseseră și ei ridicați în același fel, au avut parte de o pradă destul de mică mai înainte ca întreaga masă să fi dispărut.

   Odată cu plecarea lor se părea că scăpasem și de o prezență răufăcătoare căci câinii zburdau și lătrau vesel. Cu toții ne recăpătasem curajul.

   Am închis ușa de afară, am blocat-o și am încuiat-o și, luând câinii cu noi, am început cercetarea casei. N-am găsit nimic nicăieri, cu excepția prafului în cantități extraordinare. Totul era neatins; doar propriile mele urme de pași din prima vizită. Nicio clipă câinii n-au avut vreun simptom de neliniște și chiar când ne-am întors la capelă zburdau de parcă fuseseră la vânătoare de iepuri, în pădure, vara.

   Mijea de ziuă când am ieșit pe ușa din față. Doctorul Van Helsing luase din legătură cheia de la ușa vestibulului și, încuind-o cum se cuvine, puse cheia în buzunar.

   - Până acum, spuse el, noaptea a fost deosebit de fructuoasă. Nu ni s-a întâmplat nimic, așa cum mă temusem, și totuși am putut constata câte lăzi lipsesc. Mai mult decât orice mă bucur că acest prim pas al nostru - și poate cel mai greu și mai periculos - a fost îndeplinit fără a fi adus cu noi pe blânda doamnă Mina sau fără să-i tulbure gândurile de veghe sau din timpul somnului cu priveliști, zgomote și mirosuri înspăimântătoare pe care nu le-ar fi putut uita niciodată. Mai avem și alte probleme de rezolvat, alte primejdii, alte spaime. Iar seara asta nu va fi ultima în care monstrul își va folosi puterea asupra animalelor. Și-acum să mergem acasă. Zorile se apropie și avem toate motivele să fim mulțumiți de munca depusă în prima noastră noapte. Poate e scris că vor urma multe nopți și zile pline de primejdii, dar trebuie să continuăm și nu vom da înapoi din fața oricărui pericol.

   Când ne-am întors, casa era tăcută, cu excepția unui biet nenorocit care țipa într-unul din saloanele mai îndepărtate și a unui sunet înăbușit, un geamăt, venit din camera lui Renfield. Sărmanul era torturat, fără îndoială, ca toți nebunii de gânduri zadarnice.

   Am intrat în vârful degetelor în camera noastră și am găsit-o pe Mina dormind, respirând atât de liniștit, încât a trebuit să-mi apropii urechea ca s-o pot auzi. Era mai palidă decât de obicei. Sper că întâlnirea din seara asta nu o tulburase. De acum înainte munca noastră va fi pentru ea o carte sigilată cel puțin până când îi vom spune că totul s-a terminat, iar pământul va fi curățat de un monstru diabolic.

   Mă voi odihni pe canapea ca să n-o deranjez.

 

   1 octombrie, mai târziu. Cred că-i firesc să dormim cu toții mai mult ca de obicei, căci am avut o zi plină, iar noaptea nu ne-am odihnit deloc.

   Până și Mina trebuie să se fi simțit epuizată, căci deși eu am dormit până când soarele s-a urcat sus pe cer, m-am trezit înaintea ei și a trebuit s-o strig de vreo 2-3 ori ca să se poată trezi. Se plânse un pic că e obosită, așa că am lăsat-o să se odihnească până mai târziu.

   Știam acum că au fost luate 21 de lăzi. Și dacă unele au fost luate în aceste deplasări, le vom putea da de urmă la toate. Un asemenea fapt ne-ar simplifica desigur foarte mult munca și cu cât ne vom îngriji mai repede de acest lucru, cu atât mai bine. Îl voi căuta astăzi pe Thomas Snelling.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   1 octombrie. Era spre amiază când am fost trezit de profesor, care intrase în camera mea. Era mai jovial și mai voios ca de obicei și fără îndoială munca din noaptea trecută îi înlăturase povara amenințătoare care-i apăsa sufletul.

   După ce am vorbit despre aventura din noaptea trecută, îmi spuse pe neașteptate:

   - Pacientul dumitale mă interesează mult. Îmi îngădui să-l vizitez și eu cu dumneata în dimineața asta? Sau dacă ești prea ocupat, m-aș duce singur, dacă se poate. E o experiență nouă pentru mine să întâlnesc un nebun care să facă filozofie și să raționeze atât de normal.

   Aveam ceva urgent de lucru, așa încât i-am spus că dacă vrea să se ducă singur aș fi bucuros, deoarece nu l-aș face să mă aștepte. Am chemat un îngrijitor și i-am dat instrucțiunile necesare. Înainte ca profesorul să iasă din cameră, l-am prevenit să nu-și facă vreo impresie falsă despre pacientul meu.

   - Aș vrea să-mi vorbească despre el, să-mi spună ce crede cu privire la devorarea ființelor vii, mi-a răspuns el. Adică despre treburile pe care i le-a spus doamnei Mina, cum am văzut în jurnalul dumitale de ieri. De ce zâmbești, prietene John?

   - Iartă-mă, i-am spus, dar răspunsul se află aici.

   Am pus mâna pe exemplarul bătut la mașină.

   - Când nebunul nostru normal și învățat a făcut declarația în legătură cu felul în care obișnuia să consume viața, gura lui era scârboasă din cauza muștelor și a păianjenilor pe care îi mâncase cu câteva minute înainte ca doamna Harker să fi intrat în cameră.

   Van Helsing zâmbi la rândul lui.

   - Bine! răspunse. Memoria dumitale e bună. Ar fi trebuit să-mi amintesc. Dar tocmai această eroare de gândire și de memorie face ca bolile nervoase să constituie un studiu atât de pasionant.

   Mi-am continuat lucrul și în scurt timp am terminat. Se pare că într-adevăr, timp a fost foarte scurt, căci Van Helsing se și înapoiase în birou.

   - Te întrerup? întrebă politicos, rămânând în fața ușii.

   - Câtuși de puțin, i-am răspuns. Intră! Mi-am terminat treaba și sunt liber. Pot să merg acum cu dumneata, dacă vrei.

   - Nu e nevoie. L-am văzut!

   - Ei, și?

   - Mă tem că nu are o părere prea bună despre mine. Întrevederea noastră a fost scurtă. Când am intrat ședea pe un scaun în mijlocul camerei cu coatele pe genunchi, iar pe chipul lui se citea nemulțumire și mâhnire. I-am vorbit cu multă voioșie și respect. Nu mi-a dat absolut niciun răspuns. „Nu mă cunoști?” l-am întrebat. Răspunsul lui nu a fost încurajator. „Te cunosc destul de bine; ești nebunul ăla bătrân de Van Helsing. Te-aș trimite la plimbare cu teoriile tale idioate despre creier cu tot. Dracu să-i ia pe toți olandezii grei de cap!” Apoi n-a mai rostit niciun alt cuvânt, ci a continuat să șadă posac și indiferent, de parcă nici nu m-aș fi aflat în odaie. Așa se face că de data asta am pierdut ocazia de a învăța câte ceva de la acest nebun atât de deștept. Am să mă duc, dacă se poate, să-mi îndulcesc sufletul stând puțin de vorbă cu minunata doamnă Mina. Deși vom simți cu toții lipsa ajutorului ei, e mai bine așa.

   - Sunt din toată inima de acord cu dumneata, i-am răspuns, căci nu voiam să-l descurajez. Mai bine că doamna Harker se află în afară de pericol.

   Așadar, Van Helsing s-a dus să stea de vorbă cu doamna Harker și cu soțul ei; Quincey și Art, caută amândoi informații cu privire la lăzile cu pământ. Eu îmi voi termina vizitele și ne vom întâlni cu toții diseară.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   1 octombrie. Mi se pare ciudat că astăzi mi se tăinuiește ceva. După atâția ani de deplină încredere din partea lui Jonathan, îl văd ocolind deschis anumite probleme, cele mai importante din toate!

   Azi-dimineață am dormit târziu după oboseala de ieri și, deși Jonathan a întârziat, tot el s-a sculat cel dintâi. Înainte de a pleca mi-a vorbit cu blândețe și dragoste, dar n-a pomenit niciun cuvânt despre cele întâmplate la vizita făcută în casa contelui. Nu-i nimic, într-o  zi Jonathan îmi va împărtăși totul și ca nu cumva să creadă fie și o clipă că i-am ascuns ceva, îmi voi ține jurnalul ca de obicei.

   Azi-noapte m-am dus la culcare după ce au plecat bărbații, numai pentru că așa mi-au spus ei să fac. Nu-mi era somn, ci ardeam de o nerăbdare cu totul neobișnuită.

   Nu-mi prea aduc aminte cum am adormit. Îmi amintesc că am auzit deodată un lătrat de câini și o mulțime de zgomote ciudate, ca un fel de rugă într-o gamă foarte furtunoasă venind din camera domnului Renfield, care se află aproximativ dedesubtul acestei camere. Apoi s-a făcut liniște, o liniște atât de profundă încât am rămas mirată. M-am ridicat și am privit pe fereastră.

   Peste tot era întuneric și liniște, umbrele negre aruncate de lună păreau încărcate de o taină mută. Totul părea nemișcat, dar, în același timp, sinistru și neclintit ca moartea sau ca destinul. O fâșie subțire de ceață albă, care se târa cu încetineală prin iarbă spre casă, părea însuflețită. Cred că acest lucru mi-a făcut bine, căci atunci când m-am întors în pat m-am simțit cuprinsă de moleșeală. Am stat culcată câtva timp, dar nu puteam să dorm, așa că m-am dat jos și m-am uitat din nou pe fereastră.

   Ceața se răspândise și acum se afla lângă casă, unde se așternuse groasă lângă zid, ca și cum s-ar fi furișat spre ferestre. Bietul om. Îl auzeam mai tare decât până acum și, deși nu puteam desluși niciun cuvânt din cele ce spunea, am recunoscut într-o oarecare măsură în vocea lui o rugăciune fierbinte. Apoi s-a auzit zgomotul unei lupte și am știut că îngrijitorii aveau de furcă cu el. Eram atât de speriată încât m-am furișat în pat și mi-am tras cearșaful peste cap, punându-mi degetele în urechi.

   Nu-mi era somn, cel puțin așa credeam; dar trebuie să fi adormit, căci, în afară de vise, nu-mi aduc aminte nimic până dimineața, când m-a trezit Jonathan. Cred că numai după câteva clipe și cu oarecare efort mi-am dat seama unde mă aflu și că Jonathan se apleca asupra mea. Visul meu fusese foarte ciudat și tipic pentru felul în care gândurile din starea de veghe de amestecă, sau se continuă cu visele.

   Se făcea că dormeam și că îl așteptam pe Jonathan să se întoarcă. Eram foarte îngrijorată de el și n-aveam nicio putere să acționez; îmi simțeam picioarele, mâinile și creierul grele, așa încât nimic nu putea să se desfășoare în ritmul obișnuit. Așa se face că am dormit neliniștită și chinuită de gânduri. Apoi mi s-a părut că aerul se face greu, umed și rece. Mi-am luat cearceaful de pe față și, spre surprinderea mea, am văzut că totul în jur era întunecat. Lampa cu gaz pe care o lăsasem aprinsă cu lumină mică pentru Jonathan părea doar o mică scânteie roșie prin ceața care, evident, devenise mai groasă și pătrunsese și în cameră. Mi-am amintit că închisesem fereastra înainte de a mă fi culcat. M-aș fi sculat să mă asigur, dar o letargie de plumb părea că-mi înlănțuie membrele și voința; am rămas nemișcată și în așteptare, asta a fost tot.

   Am închis ochii, putând totuși să văd printre pleoape (e ciudat câte renghiuri ne pot juca visele și cât de bine ne putem închipui totul). Ceața devenea din ce în ce mai groasă și o puteam vedea cum pătrunde în cameră, căci o vedeam ca pe un fum - sau ca pe energia albă a apei care fierbe - pătrunzând nu pe fereastră, ci prin crăpăturile ușii. Se făcea tot mai groasă până când se concentră într-un fel de stâlp de nori, prin vârful căruia vedeam lumina gazului arzând ca un ochi roșu. Capul începu să mi se învârtească căci stâlpul de nori se rotea prin încăpere și prin el deslușeam cuvintele din scriptură „un stâlp de nori ziua și de foc noaptea”. Se îndrepta oare spre mine în somn vreun spirit călăuzitor? Stâlpul era format atât din călăuza nopții cât și a zilei, căci în ochiul roșu se afla un foc care deveni și mai fascinant: până când, în timp ce priveam, focul se împărți în două și păru că strălucește spre mine prin ceață ca doi ochi roșii, așa cum îmi povestise Lucy. Dintr-o dată mă copleși groaza, căci mi-am amintit că așa le văzuse Jonathan pe femeile acelea înfiorătoare întrupându-se dintr-o ceață care se învolbura în lumina lunii.

   Probabil că am leșinat în vis, căci se făcu întuneric beznă. Într-un ultim efort conștient făcut de imaginația mea am zărit un chip livid aplecându-se asupra mea prin ceață.

   Trebuie să mă feresc de asemenea vise, căci dacă devin prea numeroase pot să-mi răvășească mintea. Am să-l rog pe doctorul Van Helsing sau pe doctorul Seward să-mi prescrie ceva de dormit - însă mi-e teamă să nu-i alarmez. Un asemenea vis în împrejurările acestea i-ar îngrijora prea mult. La noapte mă voi strădui să dorm fără să iau nimic. Dacă nu reușesc, mâine noapte îi vor ruga să-mi dea o doză de cloral; o dată nu poate să-mi facă rău, că mă va face să dorm mai bine. Cele întâmplate noaptea trecută m-au obosit mai mult decât dacă n-aș fi dormit deloc.

 

   2 octombrie, 10 p.m. Noaptea trecută am dormit, dar nu am visat.

   Trebuie că am dormit profund, căci nu m-am trezit când s-a culcat Jonathan. Dar somnul nu m-a înviorat, căci astăzi mă simt îngrozitor de slăbită și fără vlagă. Mi-am petrecut ziua de ieri încercând să citesc, dar am stat culcată, moțăind. După-amiază, domnul Renfield a întrebat dacă mă poate vedea. Sărmanul, a fost foarte blând și când a plecat mi-a sărutat mâna și l-a rugat pe Dumnezeu să mă binecuvânteze.

   Bărbații au fost plecați până la ora 5 și s-au întors obosiți. Am făcut tot ce-am putut pentru a-i înviora și bănuiesc că efortul mi-a făcut bine, căci am uitat de oboseală. După cină m-au trimis la culcare, iar ei s-au dus să fumeze, dar știam că vor să-și împărtășească unul altuia cele întâmplate în ziua aceea; din atitudinea lui Jonathan am văzut că avea ceva important de comunicat.

   Nu mi-era somn, deși ar fi trebuit să-mi fie; așa că, înainte de a pleca, l-am rugat pe doctorul Seward să-mi dea un somnifer, deoarece nu dormisem bine noaptea trecută. Cu multă bunăvoință el mi-a preparat o doză de somnifer, pe care mi-a dat-o spunându-mi că n-o să-mi facă niciun rău, deoarece era foarte slabă.

   Am luat-o și aștept să-mi vină somnul, care totuși este încă departe. Sper că n-am făcut rău, căci de îndată se simt că mă fură somnul mă apucă o nouă spaimă; și anume că am procedat greșit lipsindu-mă de puterea de a mă trezi și poate va fi nevoie. Dar mă cuprinde somnul. Noapte bună.

 

CAPITOLUL XX

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   1 octombrie, seara. L-am găsit pe Thomas Snelling în casa lui Bethnal Green, dar, din nefericire, nu-și putea aduce aminte de nimic. Am aflat totuși, de la soția lui, care părea o biată femeie cumsecade, că el nu era decât ajutorul lui Smollett, responsabilul celor 2 tovarăși.

   Astfel am plecat la Walworth și l-am găsit pe domnul Joseph Smollett acasă, în vestă și, deși târziu, își bea ceaiul dintr-o farfurioară. E un om inteligent și cumsecade, tipul muncitorului bun și de încredere, cu o minte ageră. Și-a amintit foarte bine despre incidentul cu lăzile, și mi-a dat adresa lor dintr-un carnet miraculos, cu colțurile îndoite, pe care l-a scos dintr-un loc misterios de prin fundul pantalonilor.

   Fuseseră 6 în încărcătura pe care o luase de la Carfax și o lăsase la numărul 197 din Chicksand Street, Mile End New Town, și încă 6 le depusese în Jamaica Lane, Bermondsey. Dacă contele intenționa să-și răspândească prin Londra adăposturile, aceste locuri au fost alese ca depozite, pentru ca mai târziu să le distribuie și în alte părți. Metoda sistematică pein care se făcea acest lucru m-a făcut să mă gândesc că nu intenționa să se limiteze la cele 2 cartiere ale Londrei. Era acum stabilit în extrema de est a malului de nord, în estul malului de sud și în sud. Fără îndoială că nordul și vestul nu aveau să fie lăsate în afara acestui plan diabolic - ca să nu mai vorbim de City sau de centrul elegant al Londrei, în sud-vest și vest.

   M-am înapoiat la Smollett și l-am rugat să ne spună dacă mai fuseseră luate și alte lăzi de la Carfax.

   - Dom`le, te-ai purtat cu mine tare frumos - îi dădusem jumătate de sovereign - și-am să-ți spun tot ce ștuu. Acum vreo 4 seri l-am auzit pe unu pă nume Bloxam la „Iepurele și ogarii” din Pinchar`s Alley spunând că el ș-un tovarăș d-al lui au făcut o muncă care i-a uscat, nu alta, într-o casă veche la Purfleet. Nu-s prea multe treburi d`alde-astea, așa că Sam Bloxam o să-ți mai spună poate cevașilea.

   L-am întrebat dacă îmi poate da adresa omului. I-am spus că dacă îmi face rost de adresă va mai obține încă 10 șilingi. Așadar, și-a înghițit în grabă restul de ceai și s-a ridicat spunând că va începe să-l caute numaidecât.

   La ușă s-a oprit și a spus:

   - Ascultă, dom`le, n-are niciun rost să te țin aici. Poate-l găsesc pe Sam curând, sau poate nu-l găsesc deloc. Oricum nu cred că e în stare să-ți spună prea multe în seara asta. E grozav când se pune pe băut. Dacă-mi dai un plic cu timbre și îți scrii adresa pe el, am să aflu unde-i Sam și pun plicu` la poștă chiar în seara asta. Dar să te duci la el mâine dimineață devreme, altfel nu cred să-l mai prinzi, că Sam pornește tare de dimineață, oricât ar chefui noaptea.

   Totul era cât se poate de practic, așa încât unul dintre copii s-a dus să cumpere de 1 penny un plic și o coală de hârtie, păstrând restul. Când s-a întors, am scris adresa pe plic, am lipit timbrul și după ce Smollett mi-a făgăduit din nou că îmi va trimite adresa când o va găsi, am plecat acasă. Sunt obosit și vreau să dorm.

   Mina doarme adânc, dar e cam prea palidă; după ochi pare să fi plâns. Draga de ea, se frământă, fără îndoială, de când i se tăinuiesc faptele.

 

   2 octombrie, seara. O zi lungă, plină de încercări și emoții.

   Cu primul curier am primit plicul scris de mine conținând un petic de hârtie murdară pe care era scris lăbărțat, cu un creion de dulgher: „Sam Bloxam, Korkrans, 4, Poters Cort, Bartel Street, Walworth. Întrebați de diputat”.

   Am primit scrisoarea când mă mai aflam încă în pat și m-am sculat fără s-o trezesc pe Mina. Era toropită, somnoroasă și palidă, nu se simțea deloc bine. L-am văzut doar o clipă pe doctorul Seward, i-am spus unde plec, promițându-i să mă întorc și să-i spun restul de îndată ce voi fi descoperit ceva.

   Am plecat la Walworth și, cu oarecare greutate, am găsit Potter`s Court. Ortografia domnului Smollett m-a indus în eroare, deoarece am întrebat de Poter`s Court în loc de Potter`s Court. Totuși, odată ajuns, nu am mai avut nicio dificultate în descoperirea casei cu camere mobilate a lui Corcoran. Când l-am întrebat pe omul care a venit la ușă de „dipotat”, el clătină din cap spunând:

   - Nu-l cunosc. Nu se află așa ceva la noi. Afurisit să fiu dacă am auzit vreodată de el. Nu crez să fie cineva cu numele ăsta pă aici sau aiurea.

   Am scos scrisoarea lui Smollett și pe când o citeam mi se păru că lecția de ortografie a numelor proprii s-ar putea să mă ajute.

   - Ce ești dumneata? l-am întrebat.

   - Io sunt diputatu, mi-a răspuns.

   Am văzut de îndată ce eram pe urmele cele bune. Ortografia fonetică mă indusese din nou în eroare.

   O jumătate de coroană bacșiș mi-a pus la dispoziție cunoștințele deputatului și astfel am afla că domnul Bloxam, care dormise bine după berea pe care o băuse în noaptea trecută la Corcoran`s plecase la lucru la Poplar la ceasurile 5 dimineața. El nu-mi putea spune cu precizie unde lucra Bloxam, avea doar o idee vagă despre un fel de „magazie nouă”; bazându-mă pe această indicație neclară a trebuit să plec la Poplar. N-am căpătat nicio indicație până la ora 12 decât la o cafenea, unde mâncau niște muncitori.

   Unul dintre ei mi-a sugerat că în Cross Angel Street se ridicase o nouă clădire „de conservare prin frig”, și cum aceasta corespundea unei „magazii noi” m-am dus de îndată acolo. După ce am întâlnit un portar morocănos și un șef de atelier și mai morocănos, amândoi îmbunați până la urmă cu bani bătuți în regatul nostru, am ajuns pe urmele lui Bloxam, care a fost chemat atunci când am arătat că sunt dispus să-i plătesc șefului de atelier salariul pe ziua aceea pentru privilegiul de a-i pune câteva întrebări într-o chestiune personală.

   Era un om ager, deși necioplit ca vorbire și ținută. Când i-am făgăduit că-i voi plăti pentru informațiile pe care mi le va da, oferindu-i un avans, mi-a spus că făcuse 2 călătorii de la Carfax la o casă din Piccadilly transportând dintr-un loc în celălalt 9 lăzi mari - „foarte grele” - cu o căruță trasă de un cal, închiriată în acest scop. L-am întrebat dacă îmi poate spune numărul casei din Piccadilly, la care el mi-a răspuns:

   - Am uitat număru`, dom`le, dar era la câteva case de o biserică mare, albă sau așa cevașilea, ridicată nu de mult. Era și aia o casă veche și plină de praf, da` nu chiar așa cum era casa din care am luată lăzile alea afurisite.

   - Cum ai intrat în casele acelea dacă erau amândouă goale?

   - Ăla bătrânu` care mă angajase aștepta în casa din Purfleet. M-a ajutat să ridic lăzile și să le pun în căruță. Să mă ia naiba dacă nu era cel mai puternic om peste care am dat vreodată, și om bătrân, cu mustață albă, unu` așa de subțire de parcă nu făcea nici umbră.

   Cum m-am cutremurat la aceste cuvinte!

   - A apucat lada de un capăt de parcă ar fi fost un pfund de ceai, iar io am tot gâfâit și răsuflat până am terminat - și nici io nu-s un țânc.

   - Cum ai intrat în casa din Picadilly? l-am întrebat.

   - Tot el era și acolo. Trebuie că a pornit și a ajuns acolo înaintea mea, căci când am sunat a venit și mi-a deschis ușa el în persoană și m-a ajutat să car lăzile în vestibul.

   - Toate 9? l-am întrebat.

   - Da, 5 în primu` transport și 4 în al doilea. A fost o muncă foarte uscată, care mi-a făcut sete și nu prea mi-aduc aminte cum am ajuns acasă.

   L-am întrerupt:

   - Lăzile au rămas în hol?

   - Da, era un hol mare și nu mai era nimic altceva în el.

   Am făcut încă o încercare să mai aflu câte ceva:

   - N-ai avut chei?

   - N-am folosit nici chei, nici nimic altceva. Bătrânu` mi-a deschis singur ușa și a închis-o după ce am plecat. Nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat ultima dată - da asta din cauza berii.

   - Și nu îți poți aminti numărul de la casă?

   - Nu, dom`le. Da n-o să fie deloc greu. E o casă înaltă cu fațada de piatră, cu o boltă și cu niște trepte până la ușă. Știu treptele, că a trebuit să car lăzile sus împreună cu 3 pierde-vară care se învârteau p-acolo să câștige un ban. Bătrânu` le-a dat câțiva șilingi iar ei văzând suma au cerut mai mult, da` el l-a luat pă unu pă după umeri, gata să-l azvârle pe scări, și au plecat cu toții înjurând.

   M-am gândit că puteam descoperi casa după descriere și plătindu-i amicului pentru informații, am pornit în Piccadilly.

   Aflasem un fapt îngrijorător. Contele putea, evident, să manevreze singur lăzile cu pământ. Dacă așa stăteau lucrurile, timpul era prețios; căci acum când reușise să distribuie o cantitate oarecare, putea, alegând momentul potrivit, să-și ducă sarcina la îndeplinire pe neobservate.

   În Piccadilly Circus am dat drumul trăsurii și am mers pe jos spre vest. Dincolo de Junior Constitutional am dat de casa descrisă și m-am convins că era cel mai apropiat dintre bârlogurile lui Dracula. Casa arăta de parcă nu mai fusese locuită de mult. Ferestrele erau acoperite cu praf, iar obloanele erau ridicate. Toată lemnăria era înnegrită de vreme iar vopseaua de pe ramele de fier se cojise în cea mai mare parte. Se vedea că până curând în fața balconului se aflase un panou mare. Fusese smuls violent, doar stâlpii de susținere mai rămăseseră încă acolo. În spatele grilajului balconului am văzut niște scânduri, ale căror margini neșlefuite păreau albe. Ce n-aș fi dat să pot vedea panoul intact, deoarece mi-ar fi dat, poate, vreun indiciu cu privire la proprietarul casei. Mi-am amintit de cele întâmplate la Carfax și simțeam că dacă l-aș fi putut găsi pe vechiul proprietar aș fi putut găsi vreun mijloc de acces în casă.

   Nu mai puteam afla și nici face nimic la intrarea dinspre Piccadilly, așadar m-am dus în spate să văd dacă pot afla ceva pe acolo.

   În grajduri era mare animație, căci majoritatea caselor din Piccadilly erau locuite. Am întrebat pe vreo 2-3 rândați și pe ajutoarele lor care trebăluiau acolo, dacă îmi pot spune câte ceva despre casa cea goală. Unul spuse că auzise că fusese luată nu de mult, dar nu putea spune de către cine. Mi-a spus totuși, că până de curând se aflase sus pe panou cu „De vânzare” și că poate Mitchell, Sons & Candy, agenți de închiriere, mi-ar putea da câteva lămuriri, deoarece își amintea că văzuse acest nume pe panou. Se lăsa întunericul serii de toamnă, astfel că nu mai aveam timp de pierdut. Aflând adresa lui Mitchell, Sons & Candy, dintr-un anuar, la Berkeley, am ajuns în scurt timp la biroul lor din Lackville Street.

   Domnul care m-a primit avea purtări alese, dar era deosebit de necomunicativ. O dată ce mi-a spus despre casa din Piccadilly - pe care în tot timpul întrevederii a numit-o „conacul” - că fusese vândută, a considerat problema încheiată. Când l-am întrebat cine a cumpărat-o, a deschis ochii ceva mai mult și a făcut o pauză de câteva secunde înainte de a răspunde:

   - S-a vândut, domnule.

   - Scuzați-mă, i-am răspuns pe același ton politicos, dar am motive speciale dorind să aflu cine a cumpărat-o.

   - S-a vândut, domnule, sună din nou laconic răspunsul.

   - Sper că nu vă supără faptul de a-mi comunica acest lucru.

   - Ba da, îmi răspunse. Afacerile clienților lui Mitchell, Sons & Candy sunt absolut garantate.

   Era, fără îndoială, un ticălos de prima mână și nu avea niciun rost să discut în contradictoriu cu el. M-am gândit că cel mai bun lucru ar fi să tratez cu el de la egal la egal, astfel că i-am spus:

   - Clienții dumneavoastră, domnule, pot fi fericiți că li se apără încrederea într-un mod atât de hotărât. Eu însumi sunt de profesie avocat.

   Spunând acestea, i-am întins cartea mea de vizită.

   - În cazul de față nu sunt mânat de curiozitate. Acționez în numele lordului Godalming; domnia sa dorește să știe câte ceva în legătură cu proprietatea care, după câte a înțeles, a fost până nu de mult de vânzare.

   Aceste cuvinte au făcut ca lucrurile să capete o nouă întorsătură. El a spus:

   - Aș vrea să vă servesc dacă s-ar putea, domnule Harker, și mai ales aș vrea ca domnia sa să ne rămână îndatorat. Cu câtăva vreme în urmă i-am aranjat o mică chestiune referitoare la închirierea unor camere. Pe atunci era onorabilul Arthur Holmwood. Dacă îmi dați adresa domniei sale, voi consulta firma în această privință și, în orice caz, îi voi comunica domniei sale prin curierul de seară. Va fi o plăcere să ne putem abate de la regulile noastre, oferindu-i domniei sale informațiile cerute.

   Am vrut să mi-l fac prieten și nu dușman, astfel că i-am mulțumit, i-am dat adresa locuinței doctorului Seward și am plecat.

   I-am găsit pe toți acasă. Mina era obosită și palidă, dar făcea toate eforturile ca să fie vioaie și voioasă.

   Nu le-am putut povesti nimic celorlalți despre descoperirea mea din acea zi până când n-am rămas singuri. Îmi scrisesem în tren jurnalul, așa că l-am citit, considerând că e cel mai bun mijloc de a-i ține la curent cu informațiile căpătate.

   Când am terminat, Van Helsing a spus:

   - A fost o realizare de zile mari, prietene Jonathan. Fără îndoială suntem pe urmele lăzilor care lipsesc. Dacă le găsim pe toate în casa aceea, atunci munca noastră se apropie de sfârșit. Dar dacă lipsesc câteva trebuie să le căutăm până le dăm de urmă.

   Am tăcut cu toții, apoi vorbi domnul Morris:

   - Ascultați! Cum o să pătrundem în casa aceea?

   - Cum am pătruns în cealaltă, răspunse lordul Godalming.

   - Bine, Art, dar lucrurile stau altfel acum. Am spart noi casa la Carfax, dar eram feriți de întuneric și de un parc împrejmuit cu un zid. O spargere în Piccadilly va fi un lucru cu totul dificil, indiferent când, ziua sau noaptea. Mărturiesc că nu prea văd cum vom putea pătrunde, doar dacă drăguțul de la agenție ne poate găsi vreo cheie; poate aflăm când vei primi scrisoarea lui mâine dimineață.

   Sprâncenele lordului Godalming se încruntară:

   - Judecata lui Quincey e cuminte. Spargerea ne pune probleme. Am reușit o dată, dar acum ni se prezintă o problemă grea. N-ar strica să punem mâna pe cheile contelui.

   Cum nu puteam face nimci până a doua zi dimineață și cum ar fi fost bine să așteptăm până ce lordul Godalming va primi vești de la Mitchell`s, am hotărât să nu luăm nicio măsură înainte de ora micului dejun. Mi-e tare somn și mă duc să mă culc.

   Încă un rând. Mina doarme profund și respirația ei e regulată. Fruntea îi este încrețită mărunt, de parcă se gândește chiar și în somn. Mai e încă palidă, dar nu atât de speriată ca dimineața. Mâine sper că se va aranja totul; își va reveni la normal, acasă, la Exeter. O, dar mi s-a făcut somn!

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   1 octombrie. Iată-mă din nou în încurcătură în privința lui Renfield. Stările lui de spirit se schimbă atât de rapid, încât mi-e greu să fac o legătură între ele, și întrucât ele nu înseamnă întotdeauna numai bună dispoziție, alcătuiesc un studiu interesant.

   Azi-dimineață, când m-am dus să-l văd, după ce îl gonise pe Van Helsing, avea atitudinea unui om stăpân pe soarta lui. De fapt, își stăpânea - în mod subiectiv - destinul. M-am gândit că voi profita de ocazie pentru a mai afla câte ceva, astfel că l-am întrebat:

   - Ce se mai aude cu muștele?

   Mi-a zâmbit cu un aer de superioritate - un zâmbet care i s-ar fi potrivit lui Malvolio - și mi-a răspuns:

   - Musca, stimate domn, are o singură trăsătură remarcabilă: aripile ei sunt tipice pentru forțele aeriene ale facultăților psihice. Anticii făceau foarte bine reprezentând sufletul printr-un fluture!

   M-am gândit să împing analogia până la extrema ei logică, așa încât am spuse repede:

   - Ah, deci acum urmăriți un suflet?

   Nebunia învinsese rațiunea și o expresie uimită i se întipări pe chip. Clătinând din cap cu o hotărâre pe care arareori o văzusem la el, spuse:

   - O, nu! N-am nevoie de suflete. Viața, asta-i tot ce vreau.

   Spunând acestea se însufleți:

   - De altfel, pentru moment mi-e indiferent. Viața e așa cum trebuie; am tot ce vreau. Trebuie să vă găsiți un alt pacient, doctore, dacă vreți să studiații zoofagia!

   Acest lucru m-a cam pus în încurcătură, așa încât am continuat:

   - Atunci ești stăpân pe viață, ești un fel de Dumnezeu, după câte îmi dau seama?

   Mi-a zâmbit cu o superioritate plină de intenții bune.

   - O, nu! Departe de mine gândul de a-mi aroga atributele dumnezeirii. Nici nu mă interesează acțiunile sale spirituale cu precădere.

   - Așadar nu te interesează viața și nu ai nevoie de suflete. De ce nu?

   Am pus întrebarea repede și cu oarecare asprime, cu scopul de a-l deconcentra. Încercarea mi-a reușit, căci, o clipă, revenit la vechea lui atitudine servilă, se înclină în fața mea și se gudură ca un câine, răspunzând:

   - Zău că nu am nevoie de suflete, zău că nu! Nu mai am nevoie. Nu le-aș putea folosi chiar dacă le-aș avea; nu mi-a folosi în niciun chip. Nu le-aș mai putea mânca sau....

   Se opri brusc și vechea șiretenie i se așternu pe chip, ca o rafală de vânt pe suprafața apei.

   Cred că prin încețoșarea nebuniei sale a întrezărit în mine o forță adversă, căci imediat recurse la ultimul refugiu al celor de seama lui - o tăcere înverșunată. Mi-am dat seama îndată că pentru moment ar fi zadarnic să-i mai vorbesc. Devenise posac, așa că am plecat.

   Mai târziu, în cursul zilei, a trimit după mine. În mod obișnuit n-aș fi mers, dar acum mă interesează atât de mult cazul lui, încât aș face cu plăcere orice efort.

   L-am găsit așezat pe scaun în mijlocul camerei, o atitudine care trădează la el, în general, o energie spirituală. Când am intrat, mi-a spus dintr-o dată, ca și cum întrebarea îi stătea pe buze:

   - Ce ziceați în legătură cu sufletele?

   - Dar dumneata ce crezi? l-am întrebat.

   - Nu am nevoie de niciun suflet! mi-a spus stins, cerându-și oarecum scuze.

   Părea atât de frământat de problema asta, încât m-am hotărât să mă folosesc de prilej „să fiu crud numai ca să fiu bun” și i-am spus:

   - Îți place viața și ai nevoie de viață?

   - Da, dar n-are nicio importanță; nu trebuie să-ți faci griji în privința asta!

   - Dar cum poți obține viața fără să obții și sufletul? l-am întrebat.

   Întrebarea păru să-l pună în încurcătură, așa încât am continuat:

   - O să petreci de minune, când îți vei lua zborul de aici, împreună cu sufletele miilor de muște, păianjeni, păsări și pisici care bâzâie, ciripesc și miaună primprejur. Le-ai luat, cu asta ești de acord, trebuie, deci să le accepți și sufletele.

   Ceva păru că îi afectează imaginația, căci își puse degetele în urechi, închise ochii; strângându-i foarte tare. Era ceva în atitudinea lui care mă emoționă; îmi dăduse o lecție, căci mi se părea că în fața mea se află un copil - doar un copil, deși trăsăturile îi erau obosite, iar barba nerasă era albă. Evident, era prada unei tulburări nervoase și m-am gândit să caut să-l înțeleg cât mai bine. Primul pas a fost să-i redau încrederea. L-am întrebat așadar, vorbind destul de tare ca să mă audă, deși avea urechile astupate:

   - N-ai vrea niște zahăr, ca să atragi din nou muștele?

   Îmi răspunse râzând:

   - Nu prea! La urma urmei, muștele sunt niște biete ființe.

   După o pauză adăugă:

   - Și totuși nu vreau ca sufletul lor să-mi bâzâie prin jur.

   - Sau poate păianjeni? am continuat.

   - Dă-i încolo de păianjeni! La ce bun păianjeni? N-ai nimic. Nu poți nici să mănânci din ei, nici să... se opri brusc, de parcă și-ar fi amintit de un subiect interzis.

   Bun! am gândit în sinea mea, e a doua oară când se oprește brusc la cuvântul „beau”. Ce să însemne asta?

   Renfield însuși părea conștient de acest lucru, căci continuă grăbit, ca să-mi distragă atenția:

   - Nu-mi fac niciun fel de rezervă din asta. Am trecut peste toate fleacurile astea. Mai degrabă roagă pe cineva să mănânce molecule cu bețe de orez decât să încerci să-mi trezești interesul pentru carnivorele mici, când știu ce se află în fața mea.

   - Am înțeles, i-am răspuns. Dorești animale mari în care să-ți înfingi dinții? Ce-ai zice de un elefant?

   Am obținut efectul scontat, căci dintr-o dată renunță la aere și redeveni un copil.

   - Nu vreau suflet de elefant și niciun fel de alt suflet! spuse.

   Timp de câteva clipe rămase descurajat. Deodată sări în picioare, iar ochii îi scăpărară, semn de profundă agitație cerebrală.

   - Du-te naibii și tu și sufletele tale. De ce mă tot chinuiești cu sufletele astea? N-am eu destule griji și necazuri, ca să mă mai gândesc și la suflete?

   Avea o privire atât de dușmănoasă încât am crezut că îl apucaseră din nou intențiile ucigașe și am fluierat. În momentul acela se liniști și spuse, cerându-și iertare:

   - Iartă-mă, doctore, mi-am ieșit din fire. Nu e nevoie de ajutor. Mi-e mintea atât de răvășită încât mă irită orice. Te rog, nu mă pune în cămașa de forță.

   Fără îndoială, se stăpânea; astfel, când veniră îngrijitorii, le-am spus să nu se mai deranjeze, iar ei s-au retras. Când se închise ușa, spuse cu multă demnitate și blândețe:

   - Doctore Seward, ai fost foarte bun cu mine, îți sunt foarte recunoscător!

   Am socotit că e bine să-l las și am plecat. Fără îndoială cazul lui Renfield merită osteneala să-l înțelegi. Anumite puncte dacă le-ai așeza într-o ordine firească ar putea alcătui ceea ce reporterii americani numesc „cronică”.

   Iată aceste puncte:

   Nu vrea să menționeze cuvântul „bea”.

   Se teme la gândul de a fi împovărat cu „sufletul” cuiva.

   Nu e înspăimântat că va avea nevoie de „viață” în viitor.

   Disprețuiește cu desăvârșire formele mai neînsemnate de viață, deși se teme să nu fie urmărit de sufletul lor.

   În mod logic, toate aceste lucruri indică o singură cale! Are vreo asigurare că va dobândi o viață superioară. Se teme de urmări - de povara sufletului. Atunci este vorba de o viață omenească!

   Și asigurarea?

   Dumnezeule mare! Contele a fost la el și a urzit un nou complot groaznic.

 

   Mai târziu. După o vizită m-am dus la Van Helsing și i-am împărtășit bănuiala mea. Profesorul deveni foarte grav, și, după ce medită o vreme asupra problemei, mă rugă să-l duc la Renfield.

   L-am dus. Când am ajuns la ușă l-am auzit pe nebun cântând voios, cum făcea pe vremea care acum părea atât de îndepărtată. Când am intrat am constatat uluiți că presărase zahăr pe jos, ca odinioară; muștele adormite din cauza toamnei începuseră să bâzâie prin cameră. Am încercat să-l facem să vorbească despre subiectul discuției precedente, dar nici n-a vrut să asculte. A trebuit să plecăm tot atât de neștiutori pe cât venisem.

   E, într-adevăr, un caz ciudat. Trebuie să-l urmărim diseară.

 

Scrisoare, Mitchell, Sons & Candy către lordul Godalming

 

   1 octombrie,

   Înălțimea voastră,

   Suntem întotdeauna fericiți să vă fim de folos. Referitor la dorința Înălțimii Voastre, exprimată în numele domniei-voastre de domnul Harker, vă rugăm să primiți următoarea informație cu privire la vânzarea și cumpărarea imobilului cu numărul 347, Piccadilly.

   Vânzătorii originali sunt executorii răposatului domn Archibald Winter-Suffield. Cumpărătorul este un nobil străin. Contele de Ville, care a efectuat personal cumpărarea, plătind banii de cumpărare în numerar „peșin”, dacă Înălțimea Voastră ne va ierta folosirea unei expresii atât de vulgare. În afară de acest lucru nu mai știm absolut nimic de el.

   Rămânem, Înălțimea Voastră,

Servitorii voștri supuși,

Mitchell, Sons & Candy

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   2 octombrie. Azi-noapte am poruncit unui om să stea pe coridor și i-am spus să fie atent la orice sunet auzit din camera lui Renfield dându-i instrucțiuni ca în caz că ar remarca ceva neobișnuit să mă cheme.

   După cină, ne-am adunat cu toții în jurul focului - doamna Harker s-a dus la culcare - și am discutat despre încercările și descoperirile de peste zi. Singur Harker a obținut un rezultat în care noi ne-am pus mari speranțe.

   Înainte de culcare ne-am dus în camera pacientului și am privit prin clapeta de observație. Dormea adânc, respira regulat.

   Azi de dimineață omul de serviciu mi-a raportat că puțin după miezul nopții pacientul a fost neliniștit și și-a spus rugăciunile cu o voce destul de tare. L-am întrebat dacă asta a fost tot; a răspuns că asta a fost tot ce a auzit el. În atitudinea lui era ceva atât de suspect încât l-am întrebat, fără ocolișuri, dacă adormise cumva. El a tăgăduit că ar fi adormit, dar a recunoscut că moțăise puțin. Ce rău că nu poți să ai încredere în oameni decât păzindu-i.

   Astăzi Harker a plecat să-și continue cercetările, iar Art și Quincey se îngrijesc de cai. Godalming este de părere să avem oricând caii pregătiți, pentru că, atunci când vom obține informațiile pe care le căutăm, nu vom mai avea timp de pierdut.

   Van Helsing a plecat la British Museum să consulte câteva autorități în materie de medicină antică. Medicii din vechime acordau importanță unor lucruri pe care urmașii lor nu le acceptă. Profesorul caută niște leacuri contra vrăjilor și demonilor, care pot să ne fie de folos mai târziu.

   Uneori mă gândesc că suntem nebuni cu toții și că ne vom trezi în cămașă de forță, când ne va veni mintea la loc.

 

   Mai târziu. Ne-am întâlnit din nou. În sfârșit, se pare că am dat de urmă, iar munca noastră de mâine pare să fie începutul sfârșitului.

   Mă întreb dacă liniștea lui Renfield are vreo legătură cu acest fapt. Acum pare, pentru moment, aparent liniștit. Așa să fie oare? Urletul acesta sălbatic pare să vină din camera lui... Îngrijitorul a dat buzna în cameră și mi-a spus că Renfield a avut un fel de accident. L-a auzit urlând și, când s-a dus la el, l-a găsit zăcând la podea, într-o baltă de sânge. Trebuie să mă duc numaidecât.

 

CAPITOLUL XXI

Jurnalul doctorului Seward

 

   3 octombrie. Vreau să scriu cu precizie tot ce s-a întâmplat din câte îmi aduc aminte, de la data ultimei însemnări. Niciun detaliu pe care mi-l amintesc nu trebuie uitat; e cazul să procedez cu mult calm.

   Ajuns în camera lui Renfield, l-am găsit zăcând pe podea, culcat pe partea stângă, într-o baltă de sânge. Când am vrut să-l ridic mi-am dat numaidecât seama că primise niște lovituri îngrozitoare; între diverse părți ale corpului nu mai era acea unitate de corp.

   Deoarece era întors cu fața spre mine am văzut că era înfiorător de strivită, de parcă fusese lovită de podea - căci, într-adevăr, balta de sânge se formase din rănile de pe față. Îngrijitorul care îngenunchease lângă el îmi spuse în timp ce îl răsucea pe spate:

   - Cred că și-a rupt șira spinării. Vedeți, brațul, piciorul și toată partea dreaptă a feței îi sunt paralizate.

   Îngrijorul nu putea înțelege nici în ruptul capului cum de s-a putut întâmpla. Uluit, se încruntă și spuse:

   - Nu pot să înțeleg 2 lucruri. Putea să-și fi zdrobit fața în halul acesta lovindu-și capul de dușumea. Cred că și-ar fi putut rupe șira spinării căzând din pat, dacă a făcut o mișcare greșită. Dar să mă tai și nu pot să înțeleg cum de s-au întâmplat amândouă aceste lucruri. Dacă și-a rupt șira spinării nu mai putea să-și zdrobească capul; și dacă fața ar fi fost zdrobită înainte de a fi căzut din pat, am fi găsit urme.

   I-am răspuns:

   - Du-te la doctorul Van Helsing și roagă-l să vină fără întârziere. Am nevoie de el numaidecât.

   Omul alergă și în câteva minute profesorul își făcu apariția în halat și papuci. Văzându-l pe Renfield jos, s-a uitat atent la el o clipă, apoi se întoarse spre mine. Cred că mi-a citit gândul din priviri, căci spuse foarte calm, evident ca să audă îngrijitorul:

   - A, un accident neplăcut! Are nevoie de multă supraveghere și de toată atenția. Voi stau eu însumi cu dumneata, dar întâi mă voi duce să mă îmbrac. Dacă rămâi, voi veni și eu în câteva minute.

   Bolnavul horcăia și nu era greu de văzut că suferise niște leziuni îngrozitoare. Van Helsing se înapoie în cea mai mare grabă, aducând și o trusă chirurgicală. Fără îndoială, luase o hotărâre, căci, mai înainte chiar de a se uita la bolnav, îmi șopti:

   - Trimite-l pe îngrijitor de aici. Trebuie să fim numai noi cu el când își va reveni după operație.

   Așa că am spus:

   - Îți mulțumesc, Simmons, de ajuns. Am făcut tot ce ne-a stat în putință. Du-te la ceilalți bolnavi. Doctorul Van Helsing va face operația. Dă-mi numaidecât de știre dacă se întâmplă ceva neobișnuit.

   Omul se retease, iar noi, îl examinarăm foarte amănunțit pe bolnav. Rănile de pe față erau superficiale; leziunea mai gravă era o fractură adâncă a craniului, drept în zona motrice.

   Profesorul se gândi o clipă apoi spuse:

   - Trebuie să reducem tensiunea arterială, s-o readucem la starea normală pe cât va fi cu putință; rapiditatea hemoragiei e o dovadă a stării grave a leziunii. Întreaga zonă motrice e afectată. Afluxul de sânge la creier va crește rapid. Trebuie să-l trepanăm numaidecât, altfel va fi prea târziu.

   Între timp am auzit o bătaie ușoară în ușă. M-am dus să deschis și i-am găsit în coridor pe Arthur și Quncey în pijama și papuci.

   Arthur spuse:

   - L-am auzit pe îngrijitor trezindu-l pe doctorul Van Helsing și vorbindu-i de un accident. L-am trezit pe Quincey, sau mai bine zis l-am strigat, căci nu dormea. Putem intra?

   Am dat din cap și le-am deschis ușa; iar după ce au intrat am închis-o la loc.

   Când Quincey a văzut starea bolnavului și băltoaca înfiorătoare de pe podea, spuse încet:

   - Doamne! Ce i s-a întâmplat? Sărmanul!

   I-am spus pe scurt și am adăugat că ne așteptăm să-și revină după operație - în orice caz nu pentru multă mvreme. Se duse numaidecât și se așeză pe marginea patului, iar Godalming se așeză lângă el; toți priveam cu răbdare.

   - Vom aștepta doar cât va fi nevoie pentru a găsi cel mai bun loc pentru trepanare, spuse Van Helsing, ca să putem îndepărta rapid și bine cheagul de sânge; căci evident, hemoragia crește.

   Minutele de așteptare au trecut cu o încetineală înfiorătoare. Curajul îmi slăbise brusc, iar pe chipul lui Van Helsing citeam teama sau îngrijorarea în legătură cu ceea ce se va întâmpla. Răsuflarea bietului om devenise un horcăit sacadat. În fiecare clipă părea că-și va deschide ochii și va vorbi, dar apoi urma un horcăit prelung și cădea iar în nesimțire.

   În sfârșit, veni vremea când bolnavul se stingea văzând cu ochii. M-am uitat la profesor și i-am surprins privirea ațintită asupra mea. Grav, îmi spuse:

   - Nu avem timp de pierdut. Cuvintele lui pot salva multe vieți. La acest lucru m-am tot gândit. Poate fi vorba de un suflet. Vom opera chiar deasupra urechii.

   Fără niciun cuvânt făcu operație. Câteva clipe Renfield continuă să horcăie. Apoi o suflare prelungă păru că îi sparge pieptul. Dintr-o dată deschise ochii pironiți într-o privire sălbatică, neajutorată. A rămas astfel timp de câteva clipe; apoi privirea i se îmblânzi, exprimând surpriză și bucurie, iar de pe buze îi ieși un suspin de ușurare. Făcu câteva mișcări convulsive și spuse:

   - Voi fi calm, doctore, spune-le să ia de aici cămașa de forță. Am avut un vis îngrozitor care m-a slăbit de nu mă mai pot mișca. Ce se întâmplă cu fața mea? O simt umflată toată și mă doare îngrozitor.

   Încercă să-și întoarcă puțin capul, dar la acest efort ochii îi redeveniră sticloși, astfel că i-am așezat ușor capul la loc.

   Apoi Van Helsing îi spuse cu o voce gravă și calmă?

   - Povestește-ne ce ai visat, domnule Renfield.

...................................................