..........................................................
3.
După două ore, nu mai era atât de sigură că procedase corect.
În timp ce se uita la peisajul care-i dădea fiori, se gândi cât de furios va fi devenit între timp Manuel. Se ridică imediat în picioare când auzi un zgomot care o avertiză nu doar că o căutau, dar că se apropiau tot mai mult de ea.
Cu ochii pironiți asupra ușii, se întrebă unde să se ducă dacă aceasta se va deschide. Duse mâna la gură și rămase cu spatele la fereastră.
SFÂRȘITDupă două ore, nu mai era atât de sigură că procedase corect.
Cu ochii pironiți asupra ușii, se întrebă unde să se ducă dacă aceasta se va deschide. Duse mâna la gură și rămase cu spatele la fereastră.
- Senorita Roderigo? se auzi vocea furioasă a lui Manuel.
N-avea unde să se mai ascundă, așa că se întrebă dacă nu era nebună ținând morțiș să rămână într-un loc unde nu era dorită.
Manuel era tot mai aproape, așa că se ghemui pe pervazul ferestrei, puse picioarele pe balcon și se ascunse într-un colț al acestuia, fără a îndrăzni să privească peste parapet. Când deschise ușa și o strigă, făcu eforturi supraomenești să nu se demaște răspunzându-i.
Manuel veni la fereastră și privi peste parapet, dar nu sesiză că era lipită de peretele de piatră, chiar lângă el. Fu uimită să-l audă spunând în șoaptă o rugăciune de mulțumire.
Ghemuită în colțul balconului, reușise să rămână nevăzută, deși nu înțelegea prea bine cum.
Când auzi ușa închizându-se, îndrăzni să-și miște picioarele, după care sări înapoi în cameră. Tremura ca varga. Își luă capul în mâini și se întrebă ce să facă. Ar fi dorit foarte mult să nu fi văzut suferința de pe chipul lui Manuel când se aplecase pe fereastră. N-ar fi făcut pe nimeni să treacă printr-un asemenea chin, în niciun caz pe Manuel.
Își consultase ceasul de la mână de nenumărate ori, astfel încât știa cât de greu trece timpul. Era limpede că nu mai putea rămâne acolo mult timp.
Nu știa dacă mașina plecase conform programului stabilit, dar încerca să se îmbărbăteze spunându-și că Manuel nu va pleca lăsând-o singură acolo.
Până la urmă, foamea fu aceea care o urni din loc. Când se ridică, își apăsă stomacul.
Nu mâncase nimic de dimineață și nu avea pe cine să învinovățească pentru asta. Acum, era deja timpul pentru masa de prânz. Fiindu-i atât de rău cu o seară înainte, nu mâncase mai nimic, iar stomacul începea să protesteze.
Era atâta liniște pe coridor, încât ai fi crezut că nu există suflet de om în acel castel. Gândul o făcu să se înfioare. În mod curios, avea mintea limpede și simțurile în alertă, încât ajunsese să perceapă vuiteul vântului cu mai multă intensitate.
Rezistă tentației de a intra în propriul dormitor și se grăbi să coboare la parter, încercând să audă un glas.
- Jose! strigă ea în timp ce se apropia de bucătărie.
Niciun răspuns, iar când deschise ușa, constată că încăperea e goală, dar pe masă erau ingredientele necesare pentru a prepara cocido, un rasol delicios de pește. Amănuntul fu suficient să-i ridice moralul. Se întoarse repede și intră în oficiu, dar și acela era gol. Singurul lucru încurajator era că aroma țigărilor lui Manuel persista.
Mirosul o făcu să meargă în salon, unde stăteau uneori după orele de lucru.
La prima vedere, și acesta era gol.
- O, nu! Nu se poate! exclamă ea, cu disperarea celui care se simte abandonat.
Până și durerea de stomac fu uitată. Rămase pironită locului când îl văzu pe Manuel stând cu spatele la ea, trăgând din țigară.
I se tăiară picioarele, așa că se sprijini cu mâna de marginea ușii. Tot ce conta în clipa aceea, era că nu fusese abandonată.
- Așadar, spuse el, întorcându-se spre ea, te-ai săturat să stai în turn și ai ieșit din ascunzătoare.
Încercând să se dezmeticească, Kristie îngăimă:
- De unde știi că eram acolo?
- Parfumul tău, spuse el impasibil. L-am ținut minte.
- N-am vrut să-ți las impresia că m-am aruncat de pe parapet, șopti ea. Îmi pare rău.
- Ai fost oricum destul de nesăbuită încât să încerci să escaladezi zidul doar pentru a rămâne aici cu orice preț. Mi-e greu să cred că poți merge atât de departe pentru meseria ta. Nu vei renunța la interviul acela afurisit, nu-i așa? Bineînțeles că nu, dacă ești în stare să riști să-ți frângi gâtul.
Kristie ar fi vrut să-i spună că interpretase totul greșit; că nu era atât de preocupată să-i ia interviul.
- N-am făcut-o pentru interviu, susținu ea.
- Vrei să te cred? Măcar o dată nu încerca să mă crezi prost. M-ai supus unor grele încercări, senorita Roderigo, spuse el, și nu-mi lace să-mi fie dat peste cap programul. Din cauza ta sunt aici, nu acasă, la Sevilla.
- Îmi pare rău, murmură ea. Nu vine Esteban să te ia?
- Crezi că dispun de oameni după bunul plac? Nu ți-a trecut prin minte că în această poveste sunt și alți oameni implicați. Mama mă așteaptă acasă, iar Jose are o fiică. Ocazional, petrec sfârșitul de săptămână împreună. Esteban are soție și copii. Chiar familia ta și-ar face griji, dacă nu le-aș fi trimis un mesaj prin Esteban.
- Nu m-am gândit, începu ea, îngrozită de propria lipsă de tact.
Manuel pufni, disprețuitor.
- Mă îndoiesc că îți folosești mintea, continuă el cu asprime. Bănuiesc că nimic nu mai contează când îți pui ceva în minte. I-am scris o scrisoare mătușii tale, în care i-am explicat că suntem ocupați și rămânem aici în weekend, ca să nu-și faci griji. Desigur, ar fi fost mai bine dacă această scrisoare ar fi venit din partea ta, dar să sperăm că va accepta explicația mea și nu-și va face griji.
Ultima replică îi dădu lovitura de grație. Nu se mai gândise deloc la mătușa Maria.
- Mulțumesc, murmură ea.
- Tot nu înțeleg de ce s-ar expune cineva atâtor riscuri acceptând să fie încuiat în castel un întreg weekend. Să presupunem că ai fi rămas singură, la ce ți-ar fi servit?
- Știam că nu mă vei lăsa aici singură, că nu vei pleca fără mine.
- Da? întrebă el și ochii i se umbriră.
- Am sperat că nu o vei face, spuse ea, cu nesiguranță în glas.
Simțea că o cuprinde amețelea, iar foamea o chinuie din nou. Mai rău era că-i venea să plângă, ceea ce o făcu să sclipească din ochi doar pentru a constata că vederea i s-a încețoșat. Va leșina, și nu din altă cauză decât foamea.
- Manuel, cred că... spuse ea, cu voce stinsă.
- Cunoști bine psihologia masculină, senorita Roderigo, spuse el. Ți-ai dat seama că nu puteam să plec la Sevilla știindu-te la castel. Află însă că până aici merge compasiunea mea. Să nu-ți închipui că acest șiretlic va avea sorți de izbândă. Ce s-a întâmplat aseară, m-a convins că nu te vei da în lături de la nimic, iar în această dimineață am deschis larg ochii. Lacrimile tale mă lasă rece și te rog să nu mă mai implori din priviri. În bucătărie găsești tot ce-ți trebuie ca să pregătești masa. Sper că știi să gătești, pentru că în caz contrar vom flămânzi amândoi. Când mi-e foame sunt și mai puțin amabil.
- Știu să gătesc, spuse ea ducând mâna la stomac, simțind că amețește. Cred că am să...
- Nu mă păcălești, declară aspru Manuel. Senorita, știi unde e bucătăria, îți sugerez să treci la treabă.
- Manuel...
Nu reuși să continue, pentru că își pierdu echilibrul, înclinându-se instinctiv spre el în timp ce capul îi vâjâia. El o prinse în brațe și o privi suspicios, dar se convinse imediat că nu se prefăcea.
O duse până la unul dintre fotolii și o puse acolo.
- Kristie, te-ai îmbolnăvit?
- Nu, nu m-am îmbolnăvit. Mi-e doar foame...
- Doamne sfinte!
- N-am mâncat nimic la micul dejun, iar aseră...
- Nesăbuită mai ești! o întrerupse el. Cum poți fi atât de proastă? Îți asumi prea multe riscuri. N-ar trebui să ieși din casă neînsoțită.
Kristie nu spuse nimic. Era incapabilă să lege două vorbe, dar furia lui o reconforta.
- Rămâi unde ești, spuse el cu fermitate. Fac niște sandvișuri ca să te pui pe picioare, ceea ce nu înseamnă că nu vei pregăti de mâncare pentru acest sfârșit de săptămână.
- Da, spuse Kristie, al cărei cap vâjâia.
- Nu te mișca până îți aduc un sandviș.
Kristie îl privi ieșind din cameră și se simți mulțumită, în pofida durerilor de cap și a senzației de greață. Până în clipa aceea își îndeplinise obiectivul și cine știe ce ocazii îi va mai oferi weekendul.
Capitolul 8
Neavând timp să prepare cocido, Kristie se străgui să încropească ceva cu ce avea la dispoziție.
Un sandviș, suc de fructe și o ceașcă mare de cafea neagră pentru început. Manuel se uita la ea în timp ce mânca, incapabil să-și ascundă zâmbetul când o văzu oftând mulțumită.
În privința îndatoririlor casnice, Manuel era neînduplecat. Kristie trebui să gătească și chiar dacă nu se ridică la nivelul lui Jose, se descurcă destul de bine.
Kristie prepară șuncă și omletă cu brânză, totul asezonat cu salată, iar la felul doi cotlete de miel prăjite, cu garnitură de ciuperci, mazăre și orez, iar ca desert, înghețată. Pentru o novice, se descurcase destul de bine.
Nu vorbiră prea mult în timpul mesei, iar după ultima linguriță de înghețată, Kristie îl privi lung pe Manuel.
- Te-ai săturat? întrebă ea.
- Da, mulțumesc, răspunse el, după care turnă cafea într-o ceașscă și începu s-o studieze.
Ca să scape de ochii lui scrutători, Kristie se ridică să spele vasele.
- Mă bucur să văd că ai măcar o calitate feminină. Omleta a fost excelentă. Nici Jose nu i-ar fi putut găsi vreun cusur, iar cotletele au fost foarte bine făcute.
- Mulțumesc, zise Kristie, roșind ca o școlăriță.
- Roșești când primești complimente pentru felul cum gătești? întrebă el, amuzat.
- Aduci vorba despre asta de câte ori mă simt stânjenită. Mi-ai mai spus-o.
- Da? A, îmi amintesc. S-a întâmplat când am sugerat că nu trebuie să-ți faci griji în privința pastelor. Dar asta se întâmpla înainte să știu cine ești, iar faptul că roșești și mai tare mi se pare remarcabil.
- Pentru că sunt un reporter încercat, nu-i așa?
El ridică din umeri, cu o expresie greu de definit.
- Adevărul e că-mi era greu să te văd în postura de bucătăreasă.
Hotărâtă să se arate nepăsătoare și să nu-și piardă cumpătul, Kristie zâmbi.
- Nu sunt obișnuită să primesc complimente pentru modul cum gătesc.
- Nu crezi că este normal ca o femeie să știe să gătească?
- Depinde de împrejurări, explică ea. Adică... are vreun rost să știi, dacă oricum nu vei găti? De ce să te deranjezi dacă ai șansa să te căsătorești cu un milionar?
Manuel ridică paharul și cercetă vinul.
- Vrei să te căsătorești cu un milionar? întrebă el, și spre mare ei disprerare, Kristie roși din nou.
- N-am spus așa ceva. Deocamdată nu doresc să mă căsătoresc cu nimeni, iar când am s-o fac, este greu de crezut că va fi cu un milionar.
- Dar trăiești cu această speranță, nu-i așa? L-ai găsit deja? Sau nu te învârți în cercuri atât de înalte? întrebă el.
- Ești primul pe care l-am cunoscut.
Nu se putuse opri să riposteze, dar când văzu expresia din ochii lui, înțelese că făcuse o greșeală.
- Îmi pare rău să te dezamăgesc, senorita Roderigo, dar nu fac parte din rândul milionarilor.
- Greu de crezut, având în vedere standardul de viață la care te situezi. O vilă în Sevilla, un castel în munți, oameni la dispoziția ta... nu s-ar spune că-ți merge rău, senor.
- Dar nu suficient de bine ca să-ți fiu pe plac. Mă tem că ai dat peste bărbatul nepotrivit. Având în vedere cât de ispititoare erai aseară, am senzația că-ți pierzi timpul, fie că scopul tău este să scrii un reportaj, sau să faci rost de un soț milionar. La fel ca tine, căsătoria nu intră în planurile mele apropiate.
Kristie îl privi uimită, pentru că această ultimă acuzație era complet neașteptată și inutilă. Când se ridică în picioare, tremura de furie.
- Înfumuratule!
- Măsoară-ți cuvintele! o avertiză el cu calm.
- Dacă ții neapărat să știi, aseară nu mă gândeam nici la strângerea de material pentru reportaj, nici să te prind în mreje ca să te căsătorești cu mine. Eram tristă și nu-mi revenisem pe deplin după episodul cu greața. În altă împrejurare, n-ai fi trecut niciodată pragul dormitorului meu. N-ai dreptul să-mi vorbești ca unei femei de pe stradă.
- N-am afirmat așa ceva, insistă Manuel, iar faptul că nu ridică tonul o înfurie și mai tare.
- Este ceea ce ai insinuat. De fapt, tu ai început totul, când ai intrat...
- Poate, admise el cu răceală, dar mă așteptam să-mi ceri săies din cameră. Atunci, nu mi-am dat seama că face parte din încercarea de a ajunge la mine.
- Nu este adevărat! protestă ea, disperată să-l convingă că se înșală. De ce nu crezi că nu muncesc 24 de ore din 24?
- Pentru că nu mi-ai oferit niciun motiv să cred contrariul.
Kristie înghiți cu greu nodul din gât.
- Tot ce fac sau spun ți se pare îndoielnic, zise ea Nu cunosc motivul pentru care ai dispărut din ochii opiniei publice, dar presupun că a fost... destul de traumatizant, dacă ai devenit atât de suspicios.
- Detest să fiu hăituit și să-mi fie invadată intimitatea, spuse Manuel. Asta înseamnă că sunt un monstru?
De data asta, Kristie clătină din cap în semn de negare, însă el nu-i acordă atenție.
- Nu înțeleg cum o femeie fermecătoare simte nevoia irepresibilă de a expune viața mea personală atenției publice. Și o dorește atât de mult, încât să rămână închisă un întreg weekend într-un castel pustiu.
- Dar n-are nicio legătură cu munca mea.
- Te rog, senorita! exclamă el disprețuitor.
Kristie avea un nod în gât, gata să izbucnească în plâns. Era ultimul lucru pe care-l dorea în clipa aceea. Oricum n-ar fi crezut-o, dacă i-ar fi spus că lacrimile erau provocate de situația în care se afla.
- N-ai să mă crezi niciodată, spuse ea, disperată. Nu mă poți ierta pentru că sunt așa cum sunt. Dar mai ales nu accepți că te-am păcălit o dată, când m-ai luat drept altcineva. E un alt lucru pentru care mă învinovățești, spuse ea cu sentimentul celui care știe că nu va ajunge nicăieri. Ei bine, fii la fel de suspicios și de secretos ca până acum. Promit că până la sfârșitul săptămânii n-am să mă apropii de tine. De altfel, n-am s-o mai fac niciodată.
- Renunți? întrebă Manuel.
Era prea copleșită de emoție ca să-i poată răspunde imediat.
- N-am de ales, declară ea în cele din urmă. Nu-ți face griji, am să fac de mâncare, cum am promis, dar am să mănânc în bucătărie, ca să nu fii nevoit să-mi suporți compania.
- Pentru numele lui Dumnezeu, nu spune prostii!
Așadar, se înfuriase din nou, dar din cu totul alt motiv. Kristie își șterse ochii înainte de a-l privi. Parcă avea o piatră pe inimă și dorea mai mult ca orice să uite clipele petrecute ieri-seară în dormitorul ei.
- A fost o mare nesăbuință, spuse ea cu o voce răgușită, dar nu se va mai întâmpla.
Ajunse cu greu la ușă.
- Masa va fi gata la timo, promise ea din prag. Până atunci, n-am să-ți ies în cale.
Manuel nu răspunse, dar ajunsă în hol, Kristie se întrebă cât de mult îl deranja adevărul despre el însuși. Probabil i se spunea foarte rar adevărul. Avia când ajunse în propriul dormitor își exprimă deznădejdea, izbucnind în lacrimi. Plânse cum n-o făcuse niciodată.
Și pentru cine? Pentru un bărbat care o disprețuia mai mult ca oricând.
Avea ochii umflați în timp ce pregătea masa de seară, deja resemnată.
Faptul că o lăudase pentru masa de prânz, o făcuse să se întrebe dacă nu era într-adevăr talentată. Manuel considera probabil că este o ocupație mult mai potrivită pentru o femeie decât jurnalismul.
Pregătea friptură de miel asezonată cu sos și diverse legume și nu se obosi să ridice ochii când se deschise ușa bucătăriei. Nu putea fi decât Manuel, și cumnu se simțea în stare să-l înfrunte, se prefăcu ocupată. Probabil era inevitabil să-i tremure mâinile când veni lângă ea, gata să scape castronul cu supă.
- Doar nu continui să dorești să mănânci în bucătărie, spuse el când văzu ce face. Vei mânca împreună cu mine, ca întotdeauna.
- Cred că e mai bine să mănânc aici, declară ea.
- Știi bine că e o prostie.
Kristie continua să pună supă cu polonicul în castron, refuzând să-l privească. Se îmbujorase, dar nu din cauza căldurii de la mașina de gătit.
- Ești gata? întrebă el.
- Dacă ești și tu, zise ea, neîndrăznind să-l privească.
- Îl duc eu, spuse el pe un ton fără drept de replică. Ia-o înainte și așază-te în sufragerie. Te rog să nu mă contrazici. Mi-e foame și vreau să mănânc.
Adevărul era că nu dorea să se certe cu el, dar nu voia să cedeze atât de ușor.
- Parcă ți-am explicat că vreau să stau departe de tine, zise ea.
- Mi s-a părut doar că ai făcut o scenă, zise el ironic. Nu era nevoie. Ca de obicei, vei lua masa împreună cu mine. Să mergem, înainte ca supa să se răcească.
Ținea să aibă ultimul cuvânt, încât fu nevoită să se conformeze, nu înainte de a lua tacâmuri din bufet. Se așeză în dreapta lui, locul pe care i-l rezervase Manuel. Ar fi vrut să fie relaxată în timpul mesei, dar nu putea alunga gândul că erau singuri în tot castelul.
Mâncarea ieșise mai bună decât se așteptase, dar când o lăudă pentru ceea ce făcuse, roși din nou.
- Te rog să nu-mi spui din nou că am roșit, se grăbi ea să spună înainte ca el să facă vreo remarcă. Ar fi trebuit să știi până acum că și reporterii roșesc.
- N-aveam de gând să te provoc, o asigură Manuel, seriozitatea tonului contrastând cu sclipirea jucăușă din ochi.
- Mă bucur să aud așa ceva.
- De fapt, voiam să-ți propun un armistițiu până la sfârșitul săptămânii. În caz contrar, va fi extrem de neplăcut pentru amândoi.
- Sunt de acord.
El răspunse cu un zâmbet dezarmant.
Kristie era atrasă de el și cu cât petreceau mai mult timp împreună, cu atât mai dificil devenea totul. Dincolo de dorința de a culege informații despre el pentru a scrie un reportaj, trebuia să admită că personalitatea lui o intriga. Voia să știe cât mai multe despre el, dar nu în calitate de jurnalistă.
- Crezi că mătușa ta va accepta explicația pe care i-am dat-o? întrebă Manuel.
- Cred că da, răspunse ea, întrebându-se de ce aborda în discuție acest aspect. Mătușa Maria este o femeie de treabă, nu se va gândi că rămân la castel din alt motiv decât orele suplimentare. Faptul că nu i-am scris personal, va fi considerat mai degrabă o dovadă de curtoazie din partea ta. Doar ai vrut să lucrez în timpul weekendului.
- Dar vărul tău, Juan?
Îi era mult mai greu să răspundă în numele lui Juan decât al mătușii. Probabil din acest motiv îi tremurau mâinile. O uimea faptul că Manuel era interesat de acest aspect.
- În majoritatea cazurilor, Juan ia lucrurile așa cum sunt. E prietenos, ca și mine, adăugă ea, ridicând din umeri.
- Din câte am văzut, este un bărbat chipeș, observă Manuel. Cred că sunteți o pereche foarte reușită.
Nu-i plăceau insinuările lui, așa că decise să fie precaută, rostind totodată adevărul. Nu voia ca relația ei cu Juan să fie înțeleasă greșit.
- Nu suntem tocmai o pereche. Adică... ieșim împreună, dar ca doi buni și vechi prieteni.
Era sigură că întrebările lui ascundeau mai mult decât un interes politicos, dar nu-și dădea seama despre ce este vorba.
- Să înțeleg că dragostea nu plutește în aer? întrebă el.
Kristie clătină din cap.
- Nici vorbă de așa ceva, replică ea.
I-ar fi fost probabil mult mai ușor să nege, dacă nu și-ar fi amintit privirile lungi, pline de subînțeles, pe care i le aruncase Juan în ultima vreme.
- Suntem veri. Veri de gradul doi și foarte buni prieteni. În parte pentru că avem aceeași vârstă, în parte pentru că avem aceleași gusturi, deși uneori nu aprobă ceea ce fac. Exact ca tine. Dar dragostea nu intră în discuție. Crede-mă pe cuvânt!
- Trebuie să te cred, zise Manuel, ridicând în sfârșit privirea. Totuși, mă întreb cât de limpede și de obiectivă este judecata ta.
- Referitor la propriile sentimente? întrebă Kristie.
- La cele ale vărului tău.
Discuția devenea tot mai intimă, mai greu de păstrat în termeni impersonali. În timp ce vorbea, mâinile ei nu aveau astâmpăr.
- Îl cunosc pe Juan, declară ea pe un ton mai puțin sigur decât ar fi dorit. Poate mă deve ca unica fată existentă pe lume, dar este ceva specific spaniolilor. Nu trebuie luat în serios.
- Niciodată? întrebă Manuel.
- Păi... depinde de împrejurări, spuse ea, roșind.
Își consultă ceasul și se ridică în picioare.
- Având în vedere că trebuie să mă ocup singură de bucătărie, nu mai pot rămâne. Trebuie să spăl vasele, înainte să vină ora de culcare.
Strânse vasele și ceștile pe tavă, ignorând faptul că Manuel are ochii fixați asupra ei. Când să ia tava încărcată, îl văzu ridicându-se și luând-o în locul ei.
Porni primul spre bucătărie, unde puse totul în chiuvetă.
- Îți dai seama că în seara asta nu mai e nimeni în castel? întrebă el. Nu te deranjează? adăugă când o văzu încuviințând din cap.
„Oare ce mesaj voia să-i transmită?” se întrebă ea.
Replica lui suna ca o provocare.
- E vina mea că n-am plecat acasă, îi reaminti ea. Nu pot învinovăți pe nimeni. Sunt sigură că i-ai scris mătușii Maria că n-are de ce să-și facă griji.
- Dar mătușa ta nu mă cunoaște, remarcă el.
Stătea sprijinit de chiuvetă, privind-o insistent. Îl înfruntă până când simți că amețește.
- Știu ce părere ai despre mine, reuși să spună în cele din urmă. Acum, lasă-mă să spăl vasele.
Surprinzător, Manuel nu scoase o vorbă, continuând s-o privească. Apoi, trecu pe lângă ea și trânti ușa în urma lui.
Rămasă singură, Kristie oftă. N-ar fi putut să spună dacă era de ușurare sau de regret.
Capitolul 9
Kristie avu nevoie de foarte mult timp să adoarmă.
Deși negase că își făcea griji pentru situația în care se afla, pleca urechea la cel mai mic zgomot, de la foșnetul vântului până la impresia că aude pași pe coridor îndreptându-se spre camera ei. Era sigură că Manuel nu va veni la ușa ei, și chiar dacă ar face-o, ar putea domina situația. Totuși, în adâncul sufletului știa că i-ar rezista numai până la un punct. În rest, avea o imaginație foarte bogată.
Când în sfârșit adormi, căzu într-un somn profund. La trezire, camera era inundată de razele soarelui și era flămândă.
Nu știa cât timp îi va lua pregătirea micului dejun, dar având în vedere împrejurările, nu-i păsa. Nu se grăbi, decisă să facă mai întâi un duș, apoi să-și aleagă hainele.
Acordă mai multă atenție decât de obicei înfățișării, deși n-ar fi recunoscut. Din cele 3 rochii pe care le avea, o alesese pe cea galbenă și se uită în oglindă să vadă cum îi vine. În fond, n-avea importanță cu se se îmbrăca. Oricum nu-l va impresiona pe Manuel.
În timpul orelor nedormite, se gândise că atunci când se ascunsese în turn ca să nu plece la Sevilla, nu avusese nimic în minte. Între timp, lucrurile evoluaseră, unele aspecte lăsând-o să creadă că efortul ei fusese zadarnic. Avea la dispoziție întreaga duminică.
Când ieși pe coridor, simți miros de cafea. Jose își făcuse probabil griji pentru stăpânul său și se întorsese să vadă ce face. Pe de altă parte, dacă ar fi venit cineva cu mașina, primul gând al lui Manuel n-ar fi fost la mâncare, ci cum să scape de ea mai repede.
Văzuse în el un bărbat atât de misogin încât n-ar fi catadictist nici măcar să facă o cafea. Dar ce vedea acum, avea de ce s-o mire. Manuel stătea la masa din bucătărie și turna cafea într-o cană. Era în largul lui.
Când deschise ușa, îi zâmbi și ridică ibricul cu cafea în semn de invitație.
- Bună dimineața, zise el, indicând să ia o ceașcă de pe servantă.
Prea surprinsă ca să spună ceva, Kristie îi urmă sfatul. Se așteptase să fie indignat, dar părea binevoitor.
- Tu ai făcut cafeaua? întrebă ea.
- La atât se limitează talentele mele culinare, o avertiză. Restul îl las în seama ta. Nu știu unde sunt puse alimentele.
- Ce convenabil! spuse ea ironic, dar el nu păru deranjat.
- Mi-am făcut partea. Obligațiile gospodărești sunt ale tale, dar cum voiam să beau o cafea și tu întârziai, am făcut-o singur.
- N-am întârziat intenționat, ripostă ea. S-a întâmplat că am dormit puțin mai mult.
Nu voia să se certe, astfel că se concentră asupra pregătirii micului dejun. Știind că Jose avea chifle pregătite de copt, le luă din frigider și le puse pe o tavă în cuptor. Manuel sorbea din cafea și n-o slăbea din ochi.
Kristie nu-i mai acordă atenție decât când puse masa.
- E ceva nou pentru tine, nu-i așa? întrebă ea provocator. Adică... să mănânci în bucătărie... Nu păreai genul.
Manuel stătea cu coatele pe masă, ținând cana de cafea în mâini.
- Nici mie nu mi-a trecut prin minte că ai putea fi îmblânzită, remarcă el ridicând din sprâncene. Dar ei dovedit că ești o excelentă bucătăreasă. Deși bănuiesc că aveai mai mult practică la gătit decât am eu.
- Nu cred că am fost îmblânzită. Dacă gătesc bine, este pentru că am prins unele lucruri de la mama sau de la mătușa Maria. Pe de altă parte, poate sunt talentată. Mai știi?
- Mai știi? repetă el, trăgând scaunul de lângă el. Așază-te și bea-ți cafeaua. Ai dormit bine? N-ai avut momente de panică? insistă el când o văzu dând din cap în semn de încuviințare.
- Nu! negă ea cu vehemență.
- Bine.
Fiind greu să-i ghicească dispoziția îi ocoli privirea, deoarece știa că o privește.
Se ridică să vadă chiflele, în loc să stea la masă sub privirea lui scrutătoare.
Încercă să-l facă să vorbească despre castel și istoria lui.
- Pesemne cunoști fiecare colț, sugeră ea, iar el strânse buzele, neîncrezător.
- Nu tocmai, obiectă el, încercând să câștige timp. E adevărat că l-am cumpărat, dar n-am avut timp să-l explorez. Nu știu nici măcar câte camere are, doar că sunt prea multe să le folosesc. În afara celor folosite zilnic, toate sunt de nelocuit. Dar poziția și izolarea castelului îmi convin de minune. N-am regretat nicio clipă că l-am cumpărat. A fost ceva...
În loc să termine fraza, ridică din umeri. Totuși, după cum vorbea, lăsa impresia că e foarte atașat de castel.
- Nu te-ai despărți de el?
- Niciodată!
- Păcat că e gol, remarcă ea. Cândva trebuie să fi fost magnific. Acum, pare o stafie. Nici măcar fântâna nu merge, iar grădinile au dispărut. E trist.
- Crezi că ar trebui să-l deschid pentru turiști?
Tonul vocii lui arăta că ideea îl ispitea.
- Desigur, nu în situația actuală, adăugă ea cu reproș. Mare păcat că e neglijat. Îmi amintesc că atunci când am venit cu mașina și l-am zărit, mi s-a părut desprins din legendă, cu turnurile lui suspendate deasupra prăpastiei.
- Genul de loc unde o brută o ține închisă pe frumoasa eroină și o abrutizează? sugeră Manuel.
- Poate așa s-a întâmplat cu primii proprietari ai castelului, dar astăzi femeile sunt capabile să-și poarte de grijă. Bărbatul ar fi probabil aruncat în prăpastie.
- A, da! Pentru o femeie, este mult mai practic decât să aștepte să fie salvată de un cavaler chipeș, remarcă sec Manuel.
Kristie clătină din cap.
- Într-un asemenea loc, odată ce o ușă s-a închis devine inaccesibilă, insistă ea. Niciun cavaler, nici măcar cel mai hotărât n-ar putea pătrunde. Biata fată va trebui să se salveze singură.
Zâmbetul lui n-o ajuta să se simtă în apele ei. Discuția devenind prea personală, trebuia să-i pună capăt cât mai repede.
Se ridică de la masă și începu să strângă vesela pe o tavă.
- Dincolo de aceste întrebări, am lucruri practice de făcut, ca spălatul vaselor și stabilirea viitorului meniu.
- Avem suficiente provizii? întrebă el, Kristie simțind o oarecare neliniște în vocea lui.
Drept răspuns, deschise frigiderul și-i arătă ce se află înăuntru.
- Jose știe cum se ține o casă, comentă ea. Nu-ți face griji, n-ai să flămânzești.
Se așteptă la o ripostă din partea lui, dar privindu-l cu coada ochiului, își dădu seama că se gândea la altceva. Nu se aștepta să-i ofere o mână de ajutor la vase, dar făcuse cafeaua. Era probabil sigurul lucru la care se putea aștepta din partea lui.
- Cât de interesată ești de castel și de istoria lui?
- Sunt foarte interesată, îl asigură ea. Nu cred să existe ceva mai palpitant decât să fii proprietarul unui castel și cum nu voi avea niciodată așa ceva, măcar îl pot admira pe al tău.
- Înseamnă că vrei să vizitezi și restul, nu-i așa?
- Mai întrebi! replică ea imediat.
- Sunt zeci de camere, toate goale.
- Cred și eu. În asta constă mare parte din atracția castelelor... Să aibă atât de multe camere încât să te pierzi prin ele.
- Presupun că există și șoareci, poate chiar șobolani, insistă Manuel.
- Atât timp cât nu există lilieci, e bine. Mi-e groază de lilieci; nu înțeleg de ce, pentru că în fond sunt mai inofensivi decât șobolanii.
- Dar au faima că sunt preferate de ei, îi mărturisi Manuel, părând amuzat de mărturisirea ei. Nu cred că se zărește vreunul la ora asta, așa că deocamdată ești în siguranță.
- Înseamnă că n-am de ce să-mi fac griji.
Dacă înțelegea bine, îi spunea pe ocolite că dacă dorește, poate explora castelul. Nu credea că ar fi lăsat-o singură în această aventură, dar nu putea fi sigură.
- Cu permisiunea ta, mă duc în recunoaștere îndată ce termin de spălat vasele. Dacă întâlnesc vreun liliac, am să strig după ajutor.
- Voiam să-ți propun să te însoțesc. Sau poate preferi să mergi singură...
Ar fi fost nespus de dezamăgită dacă nu s-ar fi oferit s-o însoțească, așa că renunță imediat la varianta de a merge singură.
- Nicidecum! exclamă ea, evitându-i privirea, dar nu știam dacă vrei.
- Poate ai afla mai multe despre mine dacă nu te-ai strădui atât, remarcă sec Manuel.
Mai târziu, va înțelege adevărul acestor cuvinte.
Kristie nu-l văzuse niciodată vorbind atât de entuziast despre ceva, însuflețirea lui fiind o revelație pentru ea. În timp ce privea peisajul muntos din fața lor, gândul că erau complet izolați o încânta. Doar ei doi în tot castelul.
Când decisese să se ascundă în loc să plece la Sevilla, nu-i trecuse prin minte la ce riscuri se expune. Abia acum înțelegea cât de singură ar fi fost dacă Manuel ar fi plecat la Sevilla.
Stăteau la una dintre ferestrele cu boltă de piatră.
- Mai povestește-mi despre castelul Cuchicheo, îi ceru ea. Cred că ai citit foarte mult despre istoria lui.
Manuel nu răspunse imediat; întoarse capul și privi spațiul imens din fața ochilor săi.
- Am auzit legende despre castelul Cuchicheo cum ceilalți copii ascultă basme, spuse el. Nici mai târziu nu m-am săturat. Până acum vreo 15 ani, castelul a fost în posesia celor care-l stăpâneau de sute de ani. Povestea lui am aflat-o chiar de la unul dintre membrii familiei. Spera să revină în proprietatea lor.
- Dar a ajuns la tine.
- Da, dar el nu a aflat niciodată, spuse gânditor Manuel.
Kristie îl privi cu coada ochiului. Reușise pentru câteva clipe să dărâme zidul dintre ei.
- Îți era prieten? Sau poate rudă?
Și de data aceasta Manuel răspunse foarte târziu. Aproape crezuse că uitase, încât îi atinse ușor brațul.
Se întoarse spre ea, parcă iritat că fusese întrerupt din visare.
- Da, era un prieten. Dar era și tatăl meu vitreg... Don Alonso de Mena.
- A murit înainte să cumperi castelul? întrebă ea.
- Da, răspunse el răgușit, și n-am fost lângă el, să-i spun ce mult înseamnă pentru mine.
Indiferent de cauza morții tatălui său vitreg, era clar că-l afectase foarte mult. Nu știa ce să spună într-o asemenea împrejurare.
- Îmi pare rău, rosti ea cu simplitate.
Această simplitate readuse normalitatea între ei; Manuel se retrase de la fereastră și-i zâmbi.
- Nu ți-am spus că poți să afli mai multe despre mine dacă nu te străduiești atât de mult? Ai darul de a-i asculta pe oameni și a-i lăsa să vorbească. O adevărată calitate în meseria ta.
- Sper că nu te-ai gândit că aș putea folosi în munca mea informațiile obținute în acest fel.
Pe de altă parte, era clar că așa se proceda în semeria ei: te agțai de orice informație, cât de mică.
- Nu pentru asta ești plătită? întrebă el, iar ea întoarse capul și-l privi.
Totuși, nu-i făcu niciun reproș, chiar dacă o rănise.
- Îmi pare rău, spuse el atingându-i buzele cu degetele, surprinzând-o, fiind ultimul lucru la care se putea aștepta.
- Nu, e adevărat. Pentru asta sunt plătită și dacă aș fi un ziarist atât de bun pe cât îmi place să cred, aș profita de orice. Doar că...
- Doar că nu ești un reporter de teren atât de fidel meseriei. Și nu cauți cu orice preț scandal, adăugă el.
- E clar că nu sunt, spuse ea, izbucnind în râs.
- E clar că nu ești, repetă el. Kristie!
- Manuel!
Îl clipa următoare simțea că plutește, abandonându-se sărutului amețitor al bărbatului, revenind la realitate la ecoul provocat de descărcarea unei arme.
- Totul s-a petrecut atât de neașteptat, șopti ea, iar el încuviință.
- Nu există case pe o rază de 5 kilometri, o avertiză el. Cel mai probabil vânătorul nostru vine din oraș.
Instinctul îi spunea că nici el nu dorea să vorbească despre acel individ, oricine ar fi fost.
- Vânezi? întrebă ea.
- Când vin aici, n-am timp pentru vânătoare, răspunse el. Ți-ai schimba părerea despre mine dacă aș vâna?
În starea în care se afla, nu mai știa ce să spună, pentru că în ultimele zile trecuse prin multe schimbări. Îl găsea extrem de atrăgător, iar sărutul o făcuse foarte fericită, dar ceva o îndemna să fie prudentă.
Se aflase cu siguranță în aceeași situație, făcuse la fel cu alte femei, dar îi era greu să accepte această realitate. Ura publicitatea, dar nu însemna că trăiește ca un călugăr.
- Ai auzit ce te-am întrebat? insistă el.
- Nu mi-am format o părere clară despre tine, dar nu-mi place să se ucidă animale de plăcere.
- O adevărată englezoaică! exclamă el.
- O, dar în Anglia situația este identică, spuse ea. Presupun că depinde de atitudinea ta.
- Nu bănuiam că ai un suflet atât de mare.
Kristie își netezi fusta cu mâini tremurânde.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el, încruntându-se.
- Nimic, protestă ea. Trebuie doar să nu uit că suntem numai noi doi în acest castel splendid.
O asemenea scuză o făcea să se simtă vinovată, dar Manuel părea că o acceptă.
- Înțeleg ce vrei să spui, murmură el. Te-am judecat greșit. Nici nu știi ce rău îmi pare. Nu te așteptai la așa ceva ieri-dimineață, când ai fugit. Cred că familia ta își face griji, chiar dacă le-am scris să-i liniștesc. Probabil că vărul tău cel chipeș se gândește la ce e mai rău.
- Juan? întrebă ea, surprinsă. Nu există niciun motiv pentru care Juan să-și facă mai multe griji decât mătușa Maria, și n-are niciun drept să mă supravegheze. Ți-am spus că nu este nimic între noi, declară ea privindu-l în ochi.
- Te asigur că n-ai de ce să-ți faci griji, spuse el în timp ce traversau camera. N-am să încerc să profit de pe urma faptului că suntem singuri în castel, spuse el ca s-o liniștească. Aveam poate o părere proastă, dar cred că am aflat multe despre tine în ultimele ore. Îți garantez că poți avea încredere în mine.
- Am încredere în tine, spuse ea în șoaptă.
- Se pare că într-o anumită măsură am făcut schimb de roluri, remarcă el schițând un zâmbet. Erai atât de hotărâtă să afli tot ce poți despre mine, când de fapt eu am fost cel care a descoperit o latură completi diferită a personalității tale. Ceea ce văd îmi place mult mai mult decât ziarista înverșunată care mă urmărea peste tot. Să fie asta adevărata Kristie?
În clipa aceea, nu se simțea o ziaristă plecată pe teren să facă un reportaj. Se îmbujorase la față și plecă ochii. Constată, descumpănită, că o dezarmase cu desăvârșire.
- În cazul acesta, vreau să aflu mai multe despre tine. Dar sunt răbdător, voi aștepta.
Kristie știa că nu va putea continua investigația pentru a descoperi secretul care-l determinase să părăsească viața publică. Reportajul care i-ar fi putut aduce faimă devenise mai puțin important decât bărbatul care o privea tulburător.
Era ciudat să constate că luna spaniolă i se părea mai mare și mai luminoasă decât apariția de pe cerul de acasă.
Kristie zâmbi în timp ce privea pe fereastra larg deschisă.
Nu obișnuia să doarmă cu fereastra deschisă, dar în seara aceea se simțea altfel. În ziua aceea trăise parcă un vis. Manuel îi lăudase talentele de bucătăreasă și zâmbise când o văzuse roșind. Dacă ea dorea să le ignore, Manuel era de-a dreptul încântat. Să roșești era o virtute de mult apusă, dar pe care el o admira nespus de mult.
Își ținuse promisiunea și după ce făcuseră turul castelului în cursul dimineții, n-o mai atinsese. Dar pentru un bărbat ca Manuel, contactul fizic nu era întotdeauna necesar. Nu dorea să se îndrăgostească de el, deoarece i-ar fi dat planurile peste cap, dar când se întinse în pat, realiză că nu avea cum să se opună sentimentelor.
Spre dimineață, se trezi brusc, cu inima bătându-i nebunește în piept. Totuși, nu văzu și nu auzi nimic care să explice această alarmă. Împietrită, încercă să-și dea seama ce o trezise.
Luna nu se mai vedea, chiar dacă razele ei luminau dormitorul. În afară de fereastra deschisă, totul era la fel. Când coborî din pat, văzu ceva care o sperie de moarte. Pe fereastră intra o creatură mică întunecată, care zbură drept spre ea.
Nu exagerase când îi mărturisise lui Manuel că liliecii o speriau de moarte. Deși micuța creatură sesizase un obstacol și se întorsese din drum, Kristie începu să țipe. Nu pentru a fi auzită, ci din instinct de conservare. Tot instinctul o făcu să iasă în fugă din cameră, iar când ajunse pe hol se întâlni cu Manuel, care ieșise din propriul dormitor.
Fără să întrebe ce s-a întâmplat, o strânse în brațe într-un gest liniștitor.
- Ce s-a întâmplat, Kristie? Ce te-a speriat așa de tare? Spune-mi ce s-a întâmplat, îi ceru el din nou. Ce te-a adus în starea asta?
- Liliecii, spuse ea încet. Au intrat doi la mine în cameră. Știu că sunt lașă, dar m-au speriat groaznic și... am țipat.
Manuel continuă s-o țină protector în brațe chiar și după ce primejdia trecuse, dar ochii îi sclipeau de amuzament, lucru destul de neobișnuit la acea oră și având în vedere că fusese trezit din somn.
- Vrei să vin să-i dau afară? întrebă el, iar Kristie încuviință.
Când intrară în cameră, Kristie observă că nici măcar nu aprinsese lumina.
Manuel apăsă pe întrerupător, dar nu se văzu și nu se auzi nimic, în afara foșnetului jaluzelelor. Kristie se uită la fereastra larg deschisă, dincolo de care se întindea noaptea. Fie strigătele ei speriaseră creaturile, fie acestea abandonaseră locul.
Manuel o privi, ridicând din sprâncene.
- Aici erau, insistă ea. Au intrat unul după altul, după care au ieșit. Poate i-am speriat când am țipat.
- N-a fost probabil decât unul, zise Manuel, părând că știe ce vorbește. De obicei, urmează un anumit itinerar în căutare de mâncare și fereastra fiind deschisă, n-a existat niciun obstacol care să-l oprească. S-a întors când a întâlnit peretele din celălalt capăt al camerei. Mai mult ca sigur a abandonat căutarea.
- Nefiind pe deplin sigură, Kristie privi neliniștită fereastra larg deschisă.
- Aș prefera ca fereastra să fie închisă, în caz că se întoarce.
- Desigur, zise el, și se duse s-o închidă.
Întâmplarea îl amuza, ceea ce o irita.
- Mă crezi probabil o mare lașă făcând atâta vâlvă pentru nimic, se scuză ea.
- Nici vorbă de așa ceva, spuse el, cu mâinile în buzunarele halatului. A fost o reacție foarte feminină. Dar ce anume te-a trezit?
- Nu... știu, mărturisi ea. De obicei, nu dorm cu fereastra deschisă. Presupun că instinctul m-a trezit. Știu că sunt inofensivi, că nu fac rău, dar cum am avut întotdeauna oroare de ei, când au pătruns pe fereastră venind drept spre mine... am intrat în panică.
- Culcă-te din nou, o sfătui el.
Kristie nu protestă. Îi urmă sugestia, trăgând așternutul până la bărbie.
- Îți sunt recunoscătoare, șopti ea, observând că el abia își reține zâmbetul.
- Am închis fereastra, spuse el cu mult calm. Atâta tot. Odată ce fereastra e închisă, n-ai de ce să-ți mai faci griji. Noapte bună, Kristie!
După aceste cuvinte, se îndreptă spre ușă fără să privească în urmă.
- Noapte bună, șopti ea, jumătate ușurată, jumătate dezamăgită, în timp ce ușa se închidea în urma lui.
Capitolul 10
A doua zi dimineață se trezi destul de târziu, dar mai rămase puțin în pat, să se gândească la situația în care se afla.
Cu o seară înainte, Manuel părea decis să-și respecte promisiunea și să nu profite de pe urma poziției sale. Kristie nu știa nici acum ce să creadă despre puterea lui de voință. Totul era foarte diferit de ceea ce se așteptase când se ascunsese pentru a nu pleca la Sevilla. Indiferent ce simțea, știa că n-ar fi schimbat nimic din sfârșitul de săptămână petrecut cu Manuel.
Era luni dimineață, când Jose trebuia să se întoarcă la lucru. Un alt aspect la care trebuia să se gândească. Manuel nu pomenise nimic despre plecarea ei cu șoferul Esteban, încât era îndreptățită să spere că o va păstra ca secretară. Nu punea la socoteală faptul că numai la îndatoririle de secretară nu-i stătea gândul.
Cât făcu baie și se îmbrăcă, revăzu cu ochii minții cele întâmplate, își evaluă sentimentele pentru Manuel. Refuza să accepte că se îndrăgostise de el. Persoanlitatea lui o intriga și o atrăgea, dar nu vedea posibil să aibă un viitor împreună. Ziua trecută schimbase totul. Pe de altă parte, era periculos să se îndrăgostească de el.
În timp ce cobora, nu mai simți miros de cafea proaspătă, ci de ceva mult mai delicat. Se încruntă, intrigată. Totul părea că prinsese viață în acea dimineață. Nimic inert, cum se plânsese de nenumărate ori.
Fântâna funcționa și din gurile a 4 lei de piatră țâșnea apă. Jetul central se înălța spre cer, răspândind apa într-o miriadă de picături strălucind în toate culorile curcubeului. Florile din jur înfloriseră toate în culorile cele mai variate.
Kristie contemplă un timp peisajul, cu ochii încețoșați de emoție. Doar Manuel putea s-o facă, pentru a-i fi pe plac.
- Oh, Manuel! șopti ea, în timp ce întindea mâinile spre cimbrișorul al cărui parfum o atrăgea.
Cum să nu se îndrăgostească de bărbatul care făcuse atâtea pentru a-i fi pe plac? Rupse o crenguță de cimbrișor și o duse la nări, întinzând degetele pentru a prinde stropii care cădeau de pe ea.
Când se întoarse spre castel, îl văzu pe Manuel pe scări, privind-o cu tandrețe.
- Mulțumesc, șopti ea. E foarte frumoasă. Cea mai frumoasă grădină pe care am văzut-o. Cred că te-ai trezit foarte devreme, ca să faci atâtea lucruri.
- Mă bucur că îți place, spuse el. Te-ai plâns că totul e mort și pustiu, așa că m-am străduit să schimb lucrurile. Știu că-ți plac arbuștii înfloriți, ca și mie de altfel. Nu știu ce altceva aș fi putut face mai repede. A fost o decizie spontană. Probabil am fost inspirat de tine, întrucât n-am fost niciodată o persoană impulsivă.
- Niciodată? întrebă ea, amintindu-și decizia lui subită de a se retrage din viața publică.
- Foarte rar, răspunse Maneul.
Era atât de încântată de modul cum evoluaseră lucrurile, încât îi zâmbi.
- Mă bucur că de data asta ai fost impulsiv.
- Nu eram sigur că fântâna va funcționa după atâta timp, zise Manuel. Dar se pare că măiestria maură este la înălțimea reputației de care se bucură, pentru că la câteva minute după ce am deschis-o, a început să funcționeze.
Kristie întinse mâna spre el și-l conduse în grădină. Ajunși la fântână, întinse mâinile spre apă.
- Nu-i așa că însuflețește totul? întrebă ea, încercând să-l facă să înțeleagă că eforturile lui nu fuseseră zadarnice.
Manuel schiță un zâmbet jumătate ironic, jumătate încântat, văzând-o bucuroasă.
- Ai dreptate. Presupun că trebuie să angajez grădinari ca să creeze o grădină frumoasă.
- Ar fi foarte frumos, spuse ea, cu ochi strălucitori. Odinioară, grădinile erau nespus de frumoase?
- Vechea ta poveste, glumi Manuel, deși rămânea serios. A fost unul din lucrurile pe care tatăl meu vitreg a spus că le va face când va redobândi castelul. Era un grădinar pasionat. Grădinile de la Villa de los Naranjos sunt opera lui. Voia să recreeze totul și aici, numai că n-a mai avut timp.
Kristie își ținu respirația, surprinsă că-i făcuse o asemenea mărturisire.
- Nici măcar n-a știut că ai cumpărat castelul, nu-i așa? întrebă Kristie, iar el clătină din cap.
- Trebuia să fie o surpriză. Urma să-i spun cu ocazia prime vizite acasă, după terminarea negocierilor, când aș fi fost sigur că nu va mai interveni niciun impediment, dar a fost prea târziu.
- Era bolnav?
- De ani de zile. E motivul pentru care...
Clătină din cap, incapabil să mai vorbească, iar Kristie îl prinse de braț și-l privi cu compasiune. Bătăile inimii ei se accelerară, pentru că simțea că se află foarte aproape de adevăr, de motivul pentru care spaniolul de aur se retrăsese din luminile rampei.
- De fiecare dată când eram aproape de casă, îl vizitam. Se bucura de succesele mele și îmi urmărea fiecare pas al carierei, deoarece el mă îndemnase să mă apuc de sport. M-a încurajat încă de mic și radia de fericire când am câștigat prima cursă, tachinând-o pe mama, care tremura pentru mine. Apoi, acum 3 ani, în plin sezon, am primit un mesaj de la mama, în care spunea că tata moare și că mai are doar câteva săptămâni de trăit. Am vrut să vin acasă aproape imediat, a fost cât pe ce s-o fac, dar trofeul era foarte important, câștigarea lui reprezentând încununarea carierei. În plus, mama spusese că mai avea de trăit câteva săptămâni, iar cursa urma să se desfășoare în câteva ore. M-am gândit să vin acasă cu vestea victoriei, să-l fac puțin mai fericit înainte să moară. Dar când am ajuns acasă, murise de câteva ore...
- Iar de atunci n-ai mai concurat, șopti tulburată Kristie. Oh, Manuel, nu trebuie să te judeci atât de aspru, sunt sigură că ar fi înțeles.
Manuel tăcu un timp, dar părea că se relaxase, ca și cum această mărturisire fusese vitală pentru el. Într-un târziu, clătină din cap și-și trecu mâna prin păr.
- Asta a spus și mama. Nu știu dacă aveți dreptate, dar mă ajută să mă împac cu mine. Știi să-i asculți pe oameni, să-i faci să se confeseze.
- Sper că te-a ajutat să vorbești despre necazurile tale.
- Așa este. Poate fiecare din noi caută pe cineva care să ne ajute să ne ușurăm conștiința.
O bucura faptul că nu se mai gândea la ea ca la o jurnalistă care smulge confesiuni în goană după bani și faimă.
- Habar n-aveam că vei aprecia atât de mult grădina. Sufletul tău este cumva însetat de natură? De aici vine secretul tău?
- Tot ce se poate. Nu-mi imaginez ceva mai liniștitor decât să trăiești aici, în munți.
- Să stai și să strângi bălăriile din grădină? o tachină el. Te vei plictisi repede. Fără prieteni și fără mersul la cumpărături, ai muri de plictiseală.
- Nu-i adevărat, protestă ea.
Dumnezeu știe de ce protesta cu atâta vehemență, deoarece bărbatul nu vorbise serios. Numai că ochii lui îi accelerau bătăile inimii. Nici măcar nu era nevoie s-o atingă.
Deși ar fi dorit s-o îmbrățișeze, Manuel rezistă tentației.
- Ai făcut toate astea pentru mine, iar eu nici măcar nu ți-am pregătit micul dejun. Ți-e foame?
- Muncesc de la ora 7, zise Manuel. Da, porumbița mea, mi-e foame.
- Atunci, trebuie să-ți pregătesc ceva, spuse ea cu inima plină de bucurie auzind cum îi spusese.
- Aș putea aștepta venirea lui Jose, continuă Manuel.
- Da? întrebă Kristie, oprindu-se, dar el clătină din cap.
Kristie spera că va aștepta micul dejun în salon, dorind să petreacă mai mult timp cu el. De când îi arătase încredere și-i făcuse mărturisiri, relația lor trecuse la un alt nivel. Erau mai apropiați, mai intimi. Totuși, trebuia să fie precaută.
Manuel o urmă în bucătărie, se așeză la masă și urmări cum prepară cafea și pune chiflele într-un coș. Când îl privi cu coada ochiului, observă că zâmbește.
- Îmi place să te văd ocupându-te de casă. Ipostaza de casnică nu ți se pare la fel de ispitoare ca cea de reporter?
- Știu și eu? Depinde.
- De ce?
- Niciunei femei nu-i place să se ocupe de casă cu un bărbat în bucătărie. Mai ales când e vorba de o amatoare ca mine. Mă face nervoasă.
- Îmi pare rău. Ai prefera să plec?
Nu dorea așa ceva, pentru că oricum timpul pe care-l mai aveau de petrecut împreună era limitat.
- Ar fi bine să termin de pregătit micul dejun, zise ea.
- Ți-am făcut vreo promisiune? întrebă el, luând coșul cu chifle din mâna ei și punându-l pe masă.
Kristie plecă ochii și trase atât de adânc aer în piept, tremurând.
- Ți-am promis că n-am să te ating cât timp suntem doar noi doi, șopti el, dar nu mă pot împiedica. Ajută-mă, Doamne, singur nu pot! Jose nu va crede niciodată că roșești așa de frumos, porumbița mea!
Kristie îl privi cu reproș, deoarece adusese în discuție o temă delicată. Se întrebă cum era cu putință ca într-o săptămână să se schimbe atâtea în viața ei.
- Știi că îmi displace profund faptul că roșesc. Până să te cunosc, nu mi s-a mai întâmplat. Mă faci să mă simt și mai prost amintindu-mi.
- O fac pentru că ești încântătoare când roșești, zise Manuel, aplecându-se s-o sărute înainte de sosirea lui Jose și a lui Esteban.
Amândoi se arătară surprinși să-i vadă împreună, dar Jose înțelese imediat situația și se opri în pragul ușii, barând drumul lui Esteban. Gesticulă de mai multe ori și Manuel păru că înțelege, întrucât clătină din cap.
- De fapt, senorita Roderigo voia să pregătească masa, dar dacă ai ajuns, o vei face tu. Sunt sigur că nu va avea nimic de obiectat.
Ochii iscoditori ai lui Jose trecură de la unul la altul. Nu încăpea îndoială că știa ce se petrece. Esteban nu-și ascunse surprinderea, iar faptul că acceptase atât de nepăsător situația arăta că avea o părere foarte proastă despre femei.
Kristie murmură o scuză și ieși în hol.
- Kristie! o strigă Manuel.
Cei doi bărbați se uitară după ei. Vor face cu siguranță speculații îndată ce se va închide ușa.
Kristie se opri în capul scărilor.
- Vor avea ce să bârfească, spuse ea râzând.
- Cei care lucrează pentru mine nu bârfesc, o asigură el. Trebuie să am încredere în ei. Până acum, n-am avut motive să mă plâng.
- Nu, desigur.
- Kristie, n-aș fi crezut că vei fugi din calea lui Jose și a lui Esteban având în vedere cum ai venit aici. Oare câte lucruri voi mai afla despre tine, porumbițo?
- Am fost puțin stânjenită.
- Știu, spuse el cu înțelegere. Îmi pare rău că te-am sărutat și te-am făcut să roșești, dar cum să regret ceva ce mi-a plăcut atât de mult? zise el, ridicând din umeri.
- Nici nu trebuie. Cred că vor inventa ceva mult mai grav decât ce s-a întâmplat cu adevărat.
- Și te deranjează?
- Sigur că mă deranjează. De fapt, eu sunt de vină. Am provocat suspiciuni ascunzându-mă în loc să mă duc acasă.
- Îți pare rău că nu te-ai dus acasă?
- Nu, nu-mi pare rău, mărturisi ea.
- Atunci, să ne întoarcem și să așteptăm în salon până când Jose pregătește micul dejun.
Kristie clătină din cap. Trebuia să rămână câteva minute singură, să se gândească ce-i va spune în caz că o va trimite la Sevilla, cu Esteban.
- Trebuie să fac ceva la mine în cameră, se scuză ea, iar el ridică resemnat din umeri.
- Grăbește-te!
Știind cât durează pregătirea micului dejun, nu întârzie mult în dormitor, dar când coborî, auzi voci furioase în salon. Manuel se certa cu Esteban din câte putea să-și dea seama, ceea ce i se părea greu de crezut. Ezită în capul scărilor, apoi își dădu seama că cealaltă voce îi era familiară.
Ușa se deschise brusc și Manuel ieși pe coridor. Era furios. Se opri când o văzu.
- Nu te mai obosi să ajungi în salon, zise el cu asprime. Întoarce-te în camera ta și strânge-ți lucrurile, senorita Roderigo. Pleci cu vărul tău. Mascarada s-a sfârșit. Ai fost mai inteligentă decât am crezut.
Confuză și neștiind ce s-a întâmplat, Kristie îl prinse de braț.
- Manuel...
- Taci! Fă-ți bagajul și pleacă.
- Ce s-a întâmplat?
- Fă cum ți-am spus! Te așteaptă.
Kristie se uită lung după el, siderată. Se întoarse apoi spre Juan.
- Juan, ce naiba cauți aici? Cum m-ai găsit?
- Am recunoscut mașina cu care a venit senira de Mena și am urmărit-o. Nu eram sigur că va veni aici, dar disperarea mea atinsese culmea, încât aș fi fost în stare de orice. Haide, strânge-ți lucrurile! Te duc acasă. Aș fi venit mai de mult, dacă aș fi știut unde ești. Acest Casanova ar trebui închis penru că te-a reținut aici.
- Nu m-a reținut cu forța. Nu pot pleca fără să...
- Nu vrea să te vadă. Știe cum stau lucrurile și nu-ți va mai face probleme. Haide, adună-ți lucrurile. Mama e la fel de nerăbdătoare ca mine să te vadă, acum când a aflat adevărul.
- Cum puteai să-i spui adevărul când nici tu nu-l cunoști? Ce i-ai spus lui Manuel de l-ai înfuriat atât de tare? Spune-mi!
- Te rog, Kristie! Să plecăm!
Esteban ieși în clipa aceea din oficiu și spuse:
- Îmi pare rău, senorita, dar senor Manuel vă interzice să mai rămâneți la castel. Trebuie să vă strângeți lucrurile și să plecați cu acest domn.
Kristie avea senzația că se lovește de un zid. Dacă Manuel luase decizia să n-o mai revadă, va trebui să accepte realitatea. Cu capul plecat, urcă învinsă în dormitor, să-și strângă lucrurile.
Juan era vinovat pentru că era dată afară și-i va veni greu să-l ierte, oricât de bine intenționat ar fi fost. Era atât de nefericită, încât nu știa ce să facă sau să spună. Va smulge de la Juan adevărul mai târziu, pentru că în clipa aceea era sigură ca va izbucni în plâns dacă va încerca.
În drum spre casă, nu schimbaseră decât câteva cuvinte, deși Juan părea gata să facă o mărturisire, dar se răzgândise.
Mătușa Maria avusese mai mult tact, deoarece nu-i pusese prea multe întrebări și Kristie îi fusese recunoscătoare.
Abia mult mai târziu, în curtea interioară, nu mai putu rezista și-l întrebă pe Juan ce se întâmplase.
- Vreau să știu exact ce s-a întâmplat. Știu că Manuel este uneori dificil, dar mă întreb ce i-ai spus încât să se schimbe atât de neașteptat. Ce i-ai spus, Juan?
- I-am comunicat ce i-ar fi spus orice bărbat aflat în poziția mea.
- În poziția ta?
- I-am spus că nu sunt de acord cu faptul că te-a ținut acolo cu forța tot weekendul.
- Dar nu m-a ținut cu forța. M-am ascuns în turn, ca să nu fiu nevoită să plec cu Esteban.
- Doamne Dumnezeule! Nu pot să cred.
- Dar e adevărat. Iar Manuel a rămas pentru că nu e genul de bărbat care să lase o fată singură în ditamai castelul. I-a trimis acasă pe Jose și pe Esteban, pentru că trebuiau să-și revadă familiile.
- Manuel? repetă el încruntat.
- Așa îl cheamă. Probabil nu voi mai avea ocazia să-l folosesc.
- Și contează?
- Contează, recunoscu ea. Dar continuă! Ce i-ai mai spus?
- El a declarat că i-a scris mătușii tale pentru a-i explica situația și-și exprima speranța că va înțelege. I-am răspuns că poate mama a fost mulțumită de explicația lui, nu și eu. De fapt, eu am văzut lucrurile altfel.
- Altfel? repetă ea.
- Da. I-am spus că există o înțelegere între noi doi și că date fiind împrejurările, am făcut o excepție lăsându-te singură cu el, fără însoțitoare. Trebuie să recunoști că există un oarecare temei în tot ceea ce am spus. Știi ce simt, Kristie.
- Știu ce simt eu.
- Kristie, porumbița mea!
- Juan, te rog să nu-mi mai spui așa. Continuă! Trebuie să mai fie ceva.
- Mai este. Nu i-a picat bine când i-am spus să nu mai fie așa de sigur că ești a lui și s-a arătat foarte rece când i-am declarat-o. Dar s-a înfuriat când am adăugat că povestea ta va fi o veritabilă bombă mediatică.
- Oh, Juan, nu!
- L-am lovit unde-l doare cel mai tare. L-am întrebat cum i s-ar părea un titlu de genul: „Manuel Montevio, spaniolul de aur, ține o tânără prizonieră în castelul său, unde nu se află decât ei doi”. I-am spus că ar fi o adevărată lovitură, că orice reporter s-ar lupta pentru un asemenea subiect. Pe moment, am crezut că mă va omorî.
- Doamne Dumnezeule! Juan, n-am să te iert niciodată. Niciodată!
- Kristie, ce am făcut ca să te superi așa de tare? Știam că urăște presa, că se ascunde de ziariști de foarte mulți ani, inclusiv de tine; a fost lucrul cel mai rău care mi-a trecut prin minte.
- Dar sunt jurnalistă. Nu crezi că Maneul va crede că asta urmăream? Crede probabil că am fost complici. Nu înțelegi? Crede că totul a fost plănuit dinainte, că probabil de aceea m-am ascuns, ca să-l prind în capcană.
- Și nu-i adevărat? întrebă el cu prudență.
- Nu, șopti ea. Voiam să-l fac să mărturisească de ce a părăsit Formula 1, dar nu doream să-l umilesc.
- Sau să te îndrăgostești de el? O, cunosc simptomele, spuse el râzând. Cine altcineva dacă nu eu?
Kristie nu știa ce să răspundă. Respinsese întotdeauna gândul că Juan ar putea avea pentru ea alte sentimente decât cele de rudă apropiată. Propriile emoții o copleșiseră, încât nu se mai gândise la Juan. Iar acum, se simțea vinovată.
- Juan, nu știam...
- Cum să nu știi? Nu ți-am arătat de fiecare dată când eram în preajma ta? Te iubesc și speram să simți și tu ceva pentru mine.
- Îmi pare rău, Juan, zise ea, cu ochii plini de lacrimi.
- Și mie, porumbițo! Pentru amândoi.
- Nu mă va ierta niciodată, șopti Kristie, copleșită de propria suferință.
- Cum să nu te ierte? întrebă el. Doar dacă e făcut din piatră, ceea ce nu cred că se poate spune despre un spaniol cu temperamentul lui Montevio. Îi va veni foarte greu să te uite și să te scoată din viața lui. Eu unul n-aș putea.
Kristie nu fusese niciodată atât de nefericită, cel mai rău fiind neputința care o copleșea.
Înțelese că nimic nu va mai fi la fel și că singurul lucru înțelept era să revină acasă.
Ceea ce însemna că va trebui să-i spună editorului că operațiunea fusese un eșec, că nu va scrie articolul de prima pagină, cum promisese. Preocuparea ei principală era alta: nu putea să plece înainte să-i spună lui Manuel adevărul despre ridicola intervenție a lui Juan. Numai la asta se gândea.
Trebuia neapărat să stea de vorba cu senora de Mena. Nu știa cum apăruse această idee, dar știa că trebuie s-o facă.
După ce închirie o mașină cu șofer, Kristie porni la drum. Distanța i se păru nesfârșită, cum se întâmplă când arzi de nerăbdare să ajungi undeva..
- Sunteți sigură că aici voiață să ajungeți? întrebă șoferul, în fața porții încuiate cu lacăt.
- Da, sunt sigură.
- Se pare că nu vă așteaptă nimeni, comentă el ridicând din umeri.
- Va veni într-o clipă.
- Dacă spuneți dumneavoastră, zise el, ridicând din nou din umeri.
Șoferul plecă și Kristie rămase singură în fața porții. După un timp, se întrebă dacă va veni într-adevăr cineva. Își aminti apoi că Juan scuturase lacătul, iar ea îi urmă exemplul.
Povestea se repetă. Același domn în vârstă veni încet pe alee și o privi bănuitor, fără să se arate dornic să deschidă poarta.
Kristie nu se simțise niciodată mai singură și mai vulnerabilă, iar vocea ei trăda starea sufletească.
- Aș dori să vorbesc cu senora de Mena, spuse ea.
- Vă așteaptă? întrebă politicos bărbatul.
- Nu, recunoscu ea, dar dacă-i spuneți că sunt Kristie Roderigo, sunt sigură că mă va primi. Anunțați-o, vă rog!
- Prea bine, senorita.
Tonul lui nu părea foarte încurajator, astfel că se întrebă ce va face dacă senora de Mena n-o va primi. Era departe de casă și știa cât de neplăcută era întoarcerea la oraș.
- Urmați-mă, senorita! spuse bărbatul când reveni.
- Senorita Roderigo! exclamă gazda în timp ce o invita în salon.
- Nu știu dacă veți accepta să vorbiți cu mine când veți afla motivul pentru care am venit, senora de Mena. Manuel... începu ea, rotindu-și ochii prin cameră.
- Lucrează în munți, senorita, preciză amfitrioana, iar Kristie răsuflă ușurată. Vreți să-mi vorbiți despre el? întrebă cu blândețe senora de Mena.
- Voiam să vă rog să mă ajutați să-i spun adevărul. Trebuie să-i explic. Juan, vărul meu, i-a spus lucruri neadevărate. Manuel l-a crezut și n-a vrut să mă asculte când am încercat să-i vorbesc. Trebuie să-i arăt că s-a înșelat.
- Și vreți să intervin pe lângă el?
- Nu știu cui aș putea cere ajutor. Trebuie să vrea să mă asculte.
- Trebuie să fie ceva foarte important pentru tine, sugeră ea, iar Kristie n-o contrazise.
- Da, e foarte important.
- Soluția cea mai potrivită ar fi să-i vorbești tu însăți.
- Dar refuză să mă asculte.
- O spui fără să știi dacă e adevărat sau nu, o dojeni senora de Mena.
- Îl cunosc pe Manuel, șopti Kristie.
- Iar eu îl cunosc mai bine, draga mea, spuse ferm femeia. Nu există decât o cale prin care poți afla.
- Nu veți merge să vorbiți cu el?
- Nu ți-aș putea pleda cauza la fel de bine cum o poți face tu însăți.
Dezamăgită și nefericită, Kristie se ridică în picioare. Se așteptase la mai mult, dar probabil femeia se gândea de două ori înainte de a-l deranja pe Maneul într-o chestiune care-i displăcea. Măcar nu se va întoarce pe jos la Sevilla.
- Mă întreb dacă ați putea chema un taxi pentru mine. E mult de mers și nu puteam să-i spun șoferului să mă aștepte.
- Nu va fi nevoie. Îl sun pe Esteban să te ducă la castelul Cuchicheo și să te lase acolo.
- Vorbiți serios?
- Măsuri extreme, copila mea. Castelul este la peste 30 de kilometri, în Sierra Morena, iar fiul meu va trebui să te primească. Multe lucruri se pot întâmpla în 4 zile.
- Dar nu am haine de schimb, iar mătușa mea nici nu știe că am venit să vă văd.
- Am să trec pe la ea, să-i explic. Cât despre haine, va fi cam greu, dar nu imposibil de rezolvat. Dacă nu-l poți convinge pe fiul meu în 24 de ore, n-o vei mai face niciodată. Dar pornesc de la premisa că vei reuși. Esteban se va întoarce mâine, cu hainele tale. În funcție de situație, fie îți va lăsa valiza, fie te va aduce înapoi.
Kristie avea un nod în gât când mașina luă ultima cotitură și zări în depărtare castelul Cuchicheo.
Esteban o privi prin oglinda retrovizoare și zâmbi încurajator.
- Mi s-a ordonat să te las la pod, senorita. Te vei descurca singură de-acolo, nu-i așa?
- Sper, răspunse ea râzând.
- Noroc, senorita! spuse șoferul, demarând.
Ușa era închisă și Kristie se întrebă cum e mai bine să procedeze. Nu reuși să ia o decizie, pentru că Jose ieși în prag. La început se arătă surprins, apoi îi zâmbi în semn de bun-venit.
O invită în hol cu o mișcare largă a brațului și o invită în micul salon pe care-l folosiseră ca oficiu. Jose deschise ușa. Manuel era cu spatele, la fereastră.
Se întoarse în clipa în care Jose închidea ușa.
- Kristie! Cum naiba te-ai întors aici?
- M-a adus Esteban, spuse ea cu glas pierit, iar el se încruntă. A plecat.
- Și te lăsat aici? Cât timp?
- Douăzeci și patru de ore, răspunse ea, înghițind cu greu.
- Așa deci! Ai fost la mama, conchise el.
- M-am dus să-i cer ajutorul. Trebuia să găsesc o cale să-ți spun că Juan a mințit. M-am gândit că senora de Mena va vorbi cu tine.
- În schimb, te-a trimis la mine să-ți pledezi propria cauză, zise el schițând un zâmbet. Șireata!
- Nu mi-ai oferit șansa să mă explic, așa că a trebuit să găsesc un mijloc de a limpezi lucrurile. Mi-am petrecut întreaga săptămână încercând să găsesc o soluție. Senora de Mena mi s-a părut singura speranță. Mi-a spus că am mai multe sorți de izbândă dacă îmi pledez singură cauza. Esteban se întoarce mâine.
- Vine să te ia?
- Îmi aduce niște lucruri. Fie îmi lasă valiza, fie se întoarce cu mine.
- Înțeleg. Vasăzică, a fost săptămâna cea mai oribilă din viața ta... A contat atât de mult pentru tine? Spune-mi! Ce trebuie să înțeleg? Că vărul tău și-a făcut unele planuri în privința ta? Sau te preocupă mai mult faptul că povestea ar putea ajunge în presă? Poate asta te-a adus aici. În consecință, de ce n-aș crede?
- La început, asta am dorit: să scriu un reportaj. Dar ai o părere foarte proastă despre mine crezând că...
- Nu poți nega că vărul tău e îndrăgostit de tine, o întrerupse Manuel.
- Reciproca nu e valabilă, insistă ea. Cum crezi că aș scrie un articol despre săptămâna petrecută cu tine? Ai o părere atât de proastă despre mine, încât mă crezi în stare de orice?
- Știi că nu-i adevărat.
- Nu, nu știu. Tot ce știu, este că mi-ai poruncit să plec fără să-mi dai șansa să mă explic.
- Iar eu am petrecut o săptămână încercând să mă conving că n-am să te mai revăd.
- Manuel...
- Kristie, Kristie! șopti el strângând-o în brațe. De ce te-am lăsat să pleci? Mama e diabolică, dar mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însumi. Am să-i fiu recunoscător pe veci pentru că mi te-a redat. Te iubesc, zise Maneul. Dacă nu te-ai fi întors, aș fi venit eu după tine. Nu mi-aș fi putut petrece restul zilelor fără tine. Dacă m-ai fi refuzat, nu știu ce-aș fi făcut.
- Crezi că te-aș fi refuzat? Ce puțin mă cunoști, Manuel.
- Se pare că așa e. Te iubesc mai presus de mine însumi. Roșești, spuse el când îi dădu drumul. Ador să te văd roșind, draga mea.
- Ești singura persoană care mă poate face să roșesc, murmură ea.
- Și nu e decât începutul, draga mea. Știai că membrii familiei Borgia sunt renumiți nu doar pentru că sunt ucigași, ci și pentru că sunt buni amanți?
- Da, și?
- Sper că nu te va deranja ideea să te căsătorești cu un Borgia. Pentru că asta intenționez să fac.
- N-am să ezit niciodată, pentru că te iubesc.
Kristie își aminti ardoarea cu care-l urmărise ca să scrie un reportaj. Acum, nu mai avea nevoie de așa ceva. Era al ei, fericirea care o copleșea făcând-o să uite de carieră.
