Dracula, Bram Stoker

 1-7

Prima parte a jurnalului lui Jonathan Harker,

publicată în afara ediției originale

 

Oaspetele lui Dracula

 

       Când am plecat în excursie, soarele strălucea peste Munchen, iar văzduhul era plin de acea veselie caracteristică începutului verii.

   Trăsura se și urnise când Herr Delbruck (patronul hotelului „La cele patru anotimpuri”, unde trăsesem) îmi ieși în întâmpinare spre a-mi ura plimbare plăcută; apoi, cu mâna pe portieră, se adresă vizitiului:

   - Și mai cu seamă întoarceți-vă înainte de căderea serii, nu-i așa? Deocamdată e vreme frumoasă, dar vântul ăsta de nord ar putea prea bine să ne aducă furtună. E adevărat că-i inutil să vă recomand prudență; știți tot așa de bine ca și mine că nu-i bine să întârziați pe drum în noaptea asta!

   Zâmbise pe când spunea ultimele cuvinte.

   - Ja, mein Herr, spuse Johann, cu aerul unui om care știe despre ce-i vorba și, ducând două degete la pălărie, struni caii, pornind în toată viteza.

   După ce ieșirăm din oraș îi făcui semn să oprească și îl întrebai îndată:

   - Spune-mi, Johann, de ce a vorbit patronul așa despre noaptea care urmează?

   Îmi răspunse scurt, crucindu-se:

   - WALPURGISNACHT!

   Apoi își scoase din buzunar ceasul - un ceas vechi nemțesc, de argint, pântecos ca un nap; îl cercetă, încruntându-și sprâncenele, și dădu ușor din umeri, într-un gest de contrarietate.

   Am înțeles că era felul său de a protesta cuviincios împotriva acestei întârzieri nefolositoare și mă răsturnai din nou în fundul trăsurii. Numaidecât porni din nou la drum cu toată iuțeala, ca și când ar fi vrut să recâștige timpul pierdut.

   În răstimpuri, caii își ridicau brusc capetele și adulmecau - s-ar fi zis că vreun miros pe care numai ei îl simțeau le-ar fi pricinuit oarecare teamă. Și de fiecare dată când îi vedeam astfel înspăimântați, eu însumi destul de neliniștit, priveam peisajul din jur. Drumul era bătut de vânturi, căci de o bună bucată de vreme urcam o costișă ca să ajungem pe un podiș. Puțin mai târziu am văzut un drumeag care, aparent, nu prea era umblat și care, după câte mi se părea, se înfunda într-o vâlcea strâmtă.

   Mă încerca o dorință puternică să-l străbat și, fie chiar cu riscul de a-l sâcâi pe Johann, îi strigai din nou să oprească și-i explicai că mi-ar plăcea să coborâm pe acel drum. Căutând tot soiul de pretexte, îmi spuse că e imposibil și făcu de mai multe ori semnul crucii în timp ce vorbea. Furnicat de curiozitate, l-am asaltat cu numeroase întrebări. Răspunse la ele pe ocolite, uitându-se mereu la ceas, în chip de protest.

   La urmă îmi pierdui răbdarea.

   - Johann, i-am spus, vreau să cobor pe acest drum. Nu te silesc să mă întovărășești, dar aș vrea să știu de ce nu vrei să mergi pe aici.

   Drept răspuns, săsi cu o mișcare iute de pe capră. Odată ajuns jos, își împreună mâinile, implorându-mă să nu mă încumet pe acel drum. Amesteca destul cuvinte englezești în germana sa, ca să-l înțeleg.

   Mi se părea mereu că are să-mi spună vreun lucru de care se speria fără nicio îndoială numai la ideea lui, dar de fiecare dată își lua seama și se mulțumea să repete, făcând semnul crucii:

   - Walpurgis Nacht! Walpurgis Nacht!

   Am vrut să discut nițel, dar poftim de stai de vorbă, când nu cunoști limba interlocutorului.

   Păstră avantajul asuprămi, căci, deși își dădea de fiecare dată osteneala să folosească cele câteva cuvinte englezești pe care le cunoștea, sfârșea totdeauna prin a se înflăcăra și prin a reîncepe să vorbească nemțește și atunci, invariabil, se uita la ceas, spre a mă face să pricep ceea ce trebuia să pricep. Caii, de asemenea, deveniseră neliniștiți și adulmecau iarăși, ceea ce văzând, omul îngălbeni, privi în juru-i, cu un aer înspăimântat, și deodată, apucând hățurile, duse caii la câțiva metri mai la o parte.

   L-am urmat și l-am întrebat ce-l împingea să părăsească locul unde ne oprisem la început.

   Făcu semnul crucii, îmi arătă locul cu pricina, trase iar trăsura către drumul opus și, în fine, cu degetul întins spre o cruce aflată acolo, îmi spuse întâi în nemțește, apoi în englezeasca sa stricată:

   - Acolo l-au îngropat pe cel care s-a sinucis.

   Îmi amintii atunci de obiceiul din vechime care cerea ca sinucigașii să fie îngropați în preajma răscrucilor.

   - Ah, spusei, un sinucigaș... Interesant...

   Însă tot nu pricepeam de ce intrase groaza în cai.

   În timp ce vorbeam astfel, am auzit de departe un țipăt, ceva între scheunat și lătrat; desigur, de foarte departe, dar caii se arătau cu adevărat înnebuniți, iar Johann abia mai putu să-i potolească.

   Se întoarse către mine și-mi spuse, cu voce tremurătoare:

   - Ai zice că-i un lup, deși pe-aici nu mai sunt lupi.

   - Nu? Și de multă vreme nu se mai apropie lupii de oraș?

   - De mult, de mult de tot, cel puțin primăvara și vara; au mai fost văzuți câteodată... la căderea zăpezii.

   Își mângâia caii, tot încercând să-i liniștească, pe când soarele se ascunse după norii grei care în câteva clipe acoperiseră cerul. Aproape în același timp se stârni un vâr rece, ori mai degrabă o singură suflare de vânt rece, care nu putea fi, la urma urmei, decât un semn prevestitor, fiindcă, după puțină vreme, soarele străluci din nou.

   Cu mâna streașină la ochi, Johann examină orizontul, apoi îmi spuse:

   - Furtună de zăpadă; o vom avea curând.

   Se uită la ceas, pe urmă, ținând mai strâns hamurile, căci cu siguranță neliniștea cailor putea să-i dea cele mai mari temeri, se sui din nou pe capră, ca și când ar fi sosit momentul să plece iar la drum.

   Cât mă privește, țineam să-mi mai explice ceva.

   - Unde duce drumeagul ăsta pe care nu vrei să apuci? l-am întrebat. Unde ajungem?

   Își făcu cruce, mormăi o rugăciune printre dinți; apoi se mulțumi să-mi răspundă:

   - Nu e voie să mergi acolo.

   - Unde nu e voie?

   - Păi, în sat.

   - Ah! E un sat acolo jos?

   - Nu, nu. Nimeni nu mai viețuiește acolo de veacuri.

   - Totuși, vorbeai de un sat?

   - Da, a fost unul.

   - Ce-a devenit?

   Aici se puse pe povestit, o istorie lungă în care nemțeasca se amesteca cu engleza într-o limbă atât de încurcată, încât o urmăream cu greutate; crezui, totuși, a fi înțeles că pe vremuri - trecuseră de atunci sute și sute de ani - muriseră niște oameni în acel sat și fuseseră îngropați; apoi se auziseră zgomote sub pământ, iar când li s-au deschis mormintele, bărbații și femeile de-acolo apăruseră plini de viață, cu buzele colorate sângeriu. Ca să scape cu viață (și mai cu seamă pentru a-și mântui sufletele, adăugase Johann, făcând semnul crucii), locuitorii fugiseră în alte sate, în care viii trăiau, iar morții erau morți și nu... și nu altceva.

   Vizitiul, desigur, fusese cât pe ce să pronunțe anumite vorbe și în ultima clipă se speriase singur de ele.

   Pe măsură ce povestea, se pierdea tot mai tare cu firea. S-ar fi zis că imaginația pusese stăpânire pe el și termină într-o adevărată criză de teroare - palid ca moartea, asudând cu picături mari, tremurând, privind cu spaimă în jur, ca și când s-ar fi aștepta să vadă ivindu-se vreo prezență înfricoșătoare în câmpul mistuit de arșiță.

   La urmă, dădu frâu liber unui țipăt sfâșietor, plin de disperare:

   - Walpurgis Nacht!

   Și-mi arătă caleașca, parcă pentru a mă implora să-mi reiau locul.

   Sângele meu englezesc mi se urcă la cap și, dând îndărăt 1 pas-2, îi spusei neamțului:

   - Ți-e frică, Johann, ți-e frică! Întoarce-te la Munchen; eu am să mă înapoiez singur. Plimbarea pe jos o să-mi facă bine.

   Portiera fiind deschisă, n-avui decât să-mi iau bastonul din lemn de stejar, cu care aveam totdeauna grijă să mă înarmez în vacanță.

   - Da, întoarce-te la Munchen, Johann, reluai. Walpurgis Nacht, asta nu-i privește pe englezi.

   Caii erau din ce în ce mai nervoși, iar Johann avea tot mai multe bătăi de cap să-i strunească, în timp ce mă ruga stăruitor să nu cumva să fac un pas atât de necugetat.

   Cât mă privește, mi-era milă de bietul băiat care punea atât de mult treaba asta la inimă. Totuși, nu mă puteam stăpâni să nu râd. Spaima îl făcuse să uite că, spre a se face înțeles, ar fi trebuit să vorbească englezește, așa încât continua să bălmăjească pe nemțește. Povestea devenea de-a dreptul plicticoasă.

   Îi arătai cu degetul drumul strigându-i „Munchen!” și, întorcându-mă, mă pregăteam să cobor în vale.

   De data asta, strunii caii în direcția Munchenului cu un gest de deznădejde.

   Sprijinit în baston, urmăream cu ochii caleașca: se îndepărta foarte încet. Atunci, în vârful colinei, apăru o siluetă bărbătească, un bărbat înalt și slab; am distins-o în ciuda depărtării. În timp ce se apropia de cai, aceștia începură să se cabreze, apoi să se zbată și să necheze de groază. Johann nu-i mai stăpânea; o luară razna. Curând nu i-am mai văzut; am vrut atunci să-l privesc din nou pe străin, dar mi-am dat seama că dispăruse și el.

   Pe cinstea mea, am pornit-o cu inima ușoară pe drumul care-l înspăimântase în așa hal pe Johann - pentru ce, îmi era într-adevăr peste putință să înțeleg; cred că am mers zdravăn vreo 2 ore, fără să-mi dau seama de timpul ce se scurgea, nici de distanța pe care o parcurgeam și fără să întâlnesc nicio suflare. Nicio casă, de asemenea, oricât de departe mi-aș fi aruncat privirea. Locul era cu desăvârșire pustiu.

   Asta n-am remarcat-o, totuși, decât în clipa când, la o cotitură a drumului, am ajuns la marginea unei păduri cu vegetație rară. Numai atunci mi-am dat seama de impresia pe care o făcuse asupră-mi aspectul dezolant al acestui ținut.

   M-am așezat să mă odihnesc - observând puțin câte puțin lucrurile din jurul meu. Curând mi se păru că se făcuse mult mai răcoare decât la începutul plimbării și că aud un zgomot semănând cu un suspin lung, întretăiat din timp în timp de un muget sugrumat.

   Am ridicat ochii și am văzut cum nori groși treceau foarte pe sus, goniți din nord spre sud. Avea să izbucnească furtuna, cu siguranță. Am simți cum mă treceau fiori și crezui că am stat jos prea mult după cele 2 ore de mers. Mi-am reluat deci plimbarea.

   Peisajul devenea cu adevărat minunat. Nu doar pentru că ochiul ar fi fost atras anume de vreun lucru deosebit; dar oriunde ai fi privit totul era de o încântătoare frumusețe.

   După-amiaza se apropia de sfârșit; cădea înserarea, când am început să mă întreb pe ce drum mă voi întoarce spre Munchen.

   Odată stinsă strălucitoarea lumină a zilei, se răcorea tot mai tare, iar norii care se îngrămădeau pe cer deveneau tot mai amenințători, întovărășiți de un tunet îndepărtat, din care se rupea, când și când, acel țipăt misterios pe care vizitiul îl crezuse urlet de lup. O clipă am șovăit. Totuși, cum am spus, voiam să văd acel sat părăsit.

   Continuând să merg, în scurtă vreme am ajuns într-o câmpie întinsă, înconjurată de coline cu coastele complet împădurite. Urmăream, din privire, drumul de țară sinuos; dispărea la câte o cotitură, în spatele câte unui mănunchi des de copaci ce se ridicau la poalele unei măguri.

   Încă mai contemplam tabloul acesta când, deodată, se porni un vânt înghețat și începu să ningă.

   Mă gândeam câte leghe străbătusem prin câmpia asta pustie și mă pregăteam să mă adăpostesc sub arborii din fața mea. Cerul se-ntuneca din minut în minut, fulgii de zăpadă cădeau tot mai deși și cu o iuțeală vertiginoasă, astfel încât aproape imediat pământul din față și din jur se prefăcu într-un covor de o sclipitoare albeață căruia nu-i distingeam capătul, pierdut într-un soi de pâclă.

   Am pornit din nou, însă drumul era foarte prost; laturile-i se confundau cu câmpul, cu marginea pădurii; iar zăpada nu simplifica lucrurile; nu-mi trebui astfel multă vreme ca să-mi dau seama că mă depărtasem de drum, căci picioarele mele, sub zăpadă, se înfundau în iarbă și așa cum mi se păru, într-un fel de mușchi. Vântul bătea cu violență, frigul devenise usturător și mă supăra de-a dreptul, în ciuda exercițiului pe care eram silit să-l fac în eforturile mele de a înainte. Vârtejurile de zăpadă aproape că mă împiedicau să țin ochii deschiși. Când și când, un fulger despica norii și atunci, timp de o clipă ori două, vedeam în fața mea arbori mari - mai cu seamă de tisă și chiparoși acoperiți de zăpadă.

   Adăpostindu-mă sub arbori, singur în tăcerea câmpiei dimprejur, nu mai auzeam decât vântul șuierându-mi deasupra capului. Bezna pe care o pricinuise furtuna fu înghițită de aceea, definitivă, a nopții. Apoi furtuna păru a se îndepărta; numai din când în când băteau rafale de o violență extremă și de fiecare dată mi se părea că urletul acela misterios, aproape supranatural, al lupului era repetat de un ecou multiplu.

   Printre norii enormi și negri străbătea în răstimpuri o rază de lună care lumina tot peisajul; în felul acesta mi-am putut da seama că ajunsesem la capătul a ceea ce părea a fi într-adevăr o pădure de tisă și chiparoși. Cum nu mai cădea zăpadă, mi-am părăsit adăpostul pentru a merge să văd mai de aproape. Mi-am zis că poate voi găsi acolo o casă, fie care și în ruină, care mi-ar sluji de adăpost mai sigur.

   Mergând de-a lungul lizierei pădurii pricepui că mă despărțea de ea un zid scund; ceva mai încolo însă, am găsit o spărtură în el. În acel loc pădurea de chiparoși se deschidea în două șiruri paralele, alcătuind o alee ce conducea către o masă pătrată ce trebuia să fie o construcție. Însă chiar în clipa când am văzut-o, norii acoperiră luna, încât urcai aleea într-o beznă desăvârșită.

   Dârdâiam de frig, mergând mai departe, însă mă aștepta un refugiu și această nădejde îmi călăuzea pașii; în realitate mergeam înainte ca un orb.

   M-am oprit, uimit de tăcerea neașteptată. Furtuna trecuse; și prin simpatie, s-ar fi zis, cu calmul naturii, inima părea că încetase să-mi bată. Aceasta nu dură decât o clipă, căci luna se ivi iar dintre nori și văzui că mă aflam într-un cimitir; construcția pătrată de la capătul aleii era un mormânt mare de marmură, alb ca zăpada care-l acoperea aproape în întregime, după cum se așternuse și peste întregul cimitir.

   Clarul de lună fu urmat de un nou bubuit al furtunii care amenința să reînceapă și totodată auzii urletele surde dar lungi ale lupilor sau ale câinilor. Teribil de impresionat, simțeam cum încetul cu încetul mă pătrunde frigul, ba mi se părea că până în inimă.

   Atunci, pe când luna lumina încă mormântul de marmura, furtuna păru a se reîntoarce cu o violență sporită. Împins de un fel de fascinație, m-am apropiat de acel mausoleu ce se înălța acolo, destul de straniu, i-am dat ocol și am citit, pe ușa în stil doric, această inscripție în limba germană:

 

CONTESA DOLINGEN DE GRATZ

STYRIA

 

A căutat și a găsit moartea

1801

 

   Deasupra mormântului, aparent înfipt în marmură - monumentul funerar era alcătuit din mai multe blocuri de marmură - se vedea un lung țăruș de fier.

   Întors pe cealaltă latură, descifrai aceste vorbe, gravate în caractere rusești:

 

MORȚII TREC REPEDE

 

   Totul era atât de insolit și de tainic încât puțin a lipsit să nu leșin. Începeam să regret că n-am urmat sfatul lui Johann. O idee înspăimântătoare îmi trecu atunci prin cap. Era noaptea Walpurgiei! Walpurgis Nacht!

   Da, noaptea Walpurgiei, în timpul căreia mii și mii de oameni cred că diavolul se ivește printre noi, că morții ies din morminte și că toate duhurile rele de pe pământ, din văzduh și din ape, se prind în horă. Mă găseam în chiar locul pe care vizitiul voise să-l evite cu orice preț - în acest sat părăsit de secole. Aici fusese înmormântată sinucigașa și mă aflam singur în fața mormântului ei - neputincios, dârdâind de frig sub lințoliul zăpezii, sub amenințarea unei noi furtuni violente.

   A trebuit să-mi adun tot curajul, să apelez la întreaga-mi rațiune, la credința religioasă în spiritul căreia fusesem crescut, ca să nu cad pradă spaimei.

   Scurtă vreme apoi am fost prins într-o adevărată tornadă. Solul tremura ca sub copitele a sute de cai și de data asta nu mai viscoli zăpada, ci se abătu ca un vârtej de grindină, cu atâta putere, încât piatra sfâșia frunzele, rupea crengile și într-o clipă chiparoșii nu mă mai adăpostiră deloc.

   Mă repezii sub un alt copac; dar nici acolo n-am fost multă vreme la adăpost și căutai un loc unde să fiu într-adevăr apărat: ușa cavoului care, fiind în stil doric, avea pervazul foarte adânc. Acolo, sprijinit de bronzul masiv, eram întrucâtva protejat de grindina enormă, care nu mă mai atingea decât prin ricoșeuri după ce cădea întâi pe alee sau pe dala de marmură.

   Deodată ușa cedă, se întredeschise către interior. Refugiul pe care mi-l oferea acest mormânt mi se păru un noroc pe furtuna asta nemiloasă și mă pregăteam să intru, când un fulger despicat lumină toată întinderea cerului.

   În chiar clipa aceea, pe cât e de adevărat că sunt viu, văzu, pe când îmi întorceam privirea către întunecimea cavoului, o femeie foarte frumoasă, cu obraji rotunzi, cu buze rumene, întinsă pe o brancardă, și care părea că doarme. Tună și parcă mâna unui uriaș mă apucă și mă aruncă iar în vijelie.

   Toate acestea se petrecură atât de iute, încât înainte chiar să-mi dau seama de șocul - moral și fizic - pe care suferisem, am simțit grindina izbindu-mă. Dar în același timp aveam impresia ciudată că nu sunt singur. Am privit din nou în direcția mormântului, a cărui ușă rămăsese deschisă.

   Un alt fulger orbitor păru a lovi țărușul de fier ce se afla deasupra monumentului de marmură, spre a-și croi drum până în adâncul pământului, nimicind majestuoasa sculptură.

   Pradă unei suferințe cumplite, moarta se ridică un moment; flăcările o înconjurau de pretutindeni, însă bubuitul tunetului înăbușea țipetele ei de durere. Concertul acesta oribil a fost ultimul lucru pe care l-am auzit, căci din nou mâna uriașă mă apucă și mă duse prin grindină, pe când cercul colinelor din jur repeta ecoul lupilor.

   Ultimul spectacol pe care mi-l amintesc este cel al unei mulțimi mișcătoare și albe, foarte vagi la drept vorbind, ca și cum toate mormintele s-ar fi deschis spre a lăsa să iasă fantomele morților, care se apropiau de mine printre vârtejurile de grindină.

 

   Puțin câte puțin, îmi recăpătai cunoștința; apoi mă copleși o oboseală atât de grea, încât mă înspăimântai. Îmi trebui multă vreme ca să-mi aduc aminte ce se întâmplase.

   Picioarele mă dureau cumplit și nu izbuteam să le mișc. Parcă erau amorțite. Ceafa-mi era înghețată, șira spinării și urechile, dimpreună cu picioarele îmi erau amorțite și mă dureau. Cu toate astea, în inimă îmi stăruia impresia unei călduri cu adevărat desfătătoare, în comparație cu acele senzații.

   Era un coșmar - un coșmar fizic, dacă mă pot sluji de o asemenea expresie - fiindcă nu știu ce greutate foarte apăsătoare pe piept îmi împiedica respirația.

   Am rămas destul de mult timp, cred, în această stare de semiletargie și n-am ieșit din ea decât spre a luneca în somn, dacă nu cumva într-un fel de leșin. Apoi mă apucă greața, ca atunci când începi să simți răul de mare; simțeam nevoia de nestăpânit să mă ușurez de ceva... nu știam de ce anume. În jurul meu domnea o tăcere adâncă, de parcă întreaga lume dormea sau murise - tăcere pe care o rupea numai gâfâitul unui animal care trebuie să se fi aflat foarte aproape de mine.

   Am simțit ceva fierbinte zdrelindu-mi gâtul și doar atunci îmi apăru oribilul adevăr. O namilă de fiară era culcată peste mine, cu botul lipit de gâtul meu.

   Nu îndrăzneam să mă clintesc, știind că numai o nemișcare prudentă m-ar putea salva, însă fiara, la rândul ei, își dăduse fără îndoială seama că se petrece o schimbare în mine, căci înălță capul. Printre gene văzui deasupră-mi para celor doi ochi ai unui lup uriaș. Dinții albi, lungi și ascuțiți îi străluceau în gura roșie, iar răsuflarea-i caldă și acră îmi ajungea până în nări.

   Și din nou trecu o bună bucată de vreme de care nu-mi mai amintesc nimic.

   În sfârșit, am auzit un țârâit surd, și un fel de schelălăit - acesta în mai multe rânduri. Apoi am auzit, mi s-a părut că de foarte departe, parcă mai multe voci strigând la un loc: „Hei, hei!” Am ridicat cu precauție capul, pentru a privi în direcția de unde veneau strigătele, însă cimitirul îmi acoperea vederea.

   Lupul continua să scheaune într-un chip ciudat și o lumină roșie începu să se rotească împrejurul codrului de chiparoși; făcea impresia că urma vocile. Acestea se apropiau în timp ce lupul urla acum necontenit și tot mai tare. Mai mult ca oricând, mă temeam de cea mai mică mișcare, fie și să las să-mi scape doar un suspin. Iar lumina roșie se apropia întruna, deasupra lințoliului alb ce se-ntindea pretutindeni în juru-mi, în noapte.

   Deodată țâșni din spatele arborilor, în galop, o ceată de călăreți cu torțe. Ridicându-se numaidecât, lupul sări de pe pieptul meu și se mistui în cimitir.

   Văzui că unul dintre călăreți (erau soldați, i-am recunoscut după uniformă) punând carabina la umăr și țintind. Unul dintre tovarășii săi îl lovi peste braț, și glontele îmi șuieră deasupra capului. Cu siguranță îmi confundase trupul cu cel al lupului. Un alt soldat văzu fiara care se îndepărta și se trase al doilea foc. Pe urmă toți călăreții porniră în galop, unii către mine, ceilalți urmărind lupul, care dispăru sub chiparoșii împovărați de zăpadă.

   Când ajunseră aproape de mine, am vrut să-mi mișc în sfârșit brațele și picioarele, însă mi-a fost cu neputință, n-aveam putere, cu toate că nu-mi scăpă nimic din ce se petrecea, din ce se vorbea în jurul meu. Doi sau trei soldați descălecară și îngenuncheară, spre a mă examina de aproape. Unul dintre ei îmi înălță capul, apoi îmi puse mâna pe inimă.

   - Totul e-n regulă, prieteni! strigă el. Inima îi bate încă!

   Mi se turnă puțin rachiu pe gât; asta mă făcu să-mi revin complet și deschisei ochii mari.

   Luminile și umbrele se petreceau în arbori, am auzit oameni chemându-se. Țipetele lor exprimau spaima și curând cei ce plecaseră în căutarea lupului se-ntoarseră să-i regăsească, ațâțați ca niște apucați.

   Cei care mă înconjurau îi întrebau cu spaimă:

   - Ei bine? L-ați găsit?

   - Nu! Nu! răspunse ei iute și se simțea că le mai este încă teamă. Haide, repede! Ce idee să zăbovești într-un asemenea loc și tocmai în noaptea asta!

   - Ce era? mai întrebară ceilalți, vocea fiecăruia trăind emoția ce-l stăpânea.

   Răspunsurile difereau destul de mult și mai cu seamă îmi părură foarte nehotărâre, ca și cum toți ar fi vrut mai întâi să spună același lucru, dar aceeași spaimă i-ar fi împiedicat să-și ducă gândul până la capăt.

   - Era... era... da! îngăimă unul dintre ei, care încă nu-și revenise după șoc.

   - Un lup... însă nu tocmai un lup! zise altul, înfiorat de groază.

   - N-are rost să tragi în el, dacă nu ai un glonte sfințit, remarcă un al treilea, care vorbea ceva mai liniștit.

   - Bine ne-a mai prins ieșirea din noaptea asta! grăi un al patrulea. Pe drept cuvânt, nu vom câștiga pe nimic cele 1000 de mărci ale noastre.

   - Așchiile de marmură erau pătate cu sânge - și doar nu fulgerul l-a putut pune acolo. Și el? Nu e în primejdie? Priviți-i gâtul. Priviți, prieteni, lupul s-a culcat peste el și n-a lăsat să i se răcească sângele.

   După ce s-a aplecat deasupra mea, ofițerul spuse:

   - Nimic grav; pielea nu-i nici măcar zgâriată. Ce să-nsemne oare toate astea? Fiindcă, fără urletele lupului, nu l-am fi găsit niciodată.

   - Dar fiara unde-o fi pierit? întrebă soldatul care-mi susținea capul, și care, dintre toți, părea să-și fi păstrat cel mai mult sângele rece.

   - S-a întors în bârlogul ei! răspunse tovarășul său.

   Fața îi era lividă și tremura de spaimă, privind în juru-i.

   - Nu-s aici destul morminte unde să se poată refugia? Hai, prieteni! Repede! să părăsim locul ăsta blestemat.

   Soldatul mă ajută să mă scol, în timp ce ofițerul dădea un ordin. Mai mulți oameni mă ridicară și mă așezară pe un cal. Însuși ofițerul sări în șa, îndărătul meu, îmi trecu brațele în jurul mijlocului și dădu din nou n ordin; cel de plecare.

   Lăsând în urmă chiparoșii, pornirăm în galop, într-o aliniere strict militară.

   Cumva încă nu-mi revenise graiul, mi-a fost cu neputință să povestesc ceva din aventura mea de necrezut. Și fără îndoială că mă podidi somnul, căci singurul lucru de care-mi aduc aminte, din acel moment, este de a mă fi regăsit în picioare, susținut de fiecare parte de câte un soldat. Se crăpa de ziuă și spre nord o rază lungă de soare cădea pe zăpadă, asemeni unei poteci de sânge.

   Ofițerul recomandă oamenilor săi să nu vorbească despre cele văzute; să spună numai că găsiseră un englez pe care-l păzea un câine mare.

   - Un câine? Dar nu era câine! strigă soldatul care dârdâise de spaimă tot timpul. Când văd un lup știu să-l deosebesc fără greș de câine!

   Tânărul ofițer reluă cu calm:

   - Am spus, un câine.

   - Un câine, repetă celălalt cu un aer batjocoritor.

   Se vedea cât colo să răsăritul soarelui îl făcea să-și redobândească curajul și, arătându-mă cu degetul, adăugă:

   - Priviți-i gâtul. O să-mi spuneți că i-a făcut asta un câine?

   Instinctiv, mi-am dus mâna la gât și numaidecât am scos un țipăt de durere.

   Mă înconjurară cu toții; unii, rămași în șa, se aplecară să vadă mai bine.

   Și din nou răsună vocea liniștită a tânărului ofițer:

   - Un câine, am zis! Dacă am istorisi altceva, ne-ar lua peste picior!

   Un soldat mă repuse în șa, lângă el, și ne urmarăm astfel drumul până în suburbiile Munchenului. Acolo am întâlnit o șaretă în care m-au urcat și care m-a readus la „Hotelul celor patru anotimpuri”. Tânărul ofițer mă întovărăși, în timp ce unul dintre oamenii săi păzea calul, iar ceilalți se întoarseră la cazarmă.

   Herr Delbruck ne întâmpină cu atâta grabă, încât înțeleserăm de îndată că ne așteptase cu nerăbdare.

   Apucându-mi amândouă mâinile, nu le dădu drumul înainte de a fi pătruns în coridor. Ofițerul își luă rămas bun și se pregătea să plece, când îl rugai să mai stea; ba l-am mai rugat să urce în camera mea, cu noi.

   L-am cinstit cu un pahar de vin și i-am mărturisit cât îi sunt de recunoscător, ca și soldaților lui atât de viteji care îmi salvaseră viața. Îmi răspunse, simplu, că și el e tot atât de bucuros; că Herr Delbruck luase primul măsurile necesare și că, în definitiv, căutarea n-a fost câtuși de puțin neplăcută. Auzind această declarație ambiguă, patronul hotelului zâmbi, pe când ofițerul ne ceru îngăduința să-și ia rămas bun: era vremea să se întoarcă la cabană.

   - Dar, Herr Delbruck, întrebai eu, atunci cum se face că au pornit în căutarea mea soldații aceștia? Și de ce?

   Dădu din umeri, ca și cum propriul demers i s-ar fi părut lipsit de însemnătate, și-mi răspunse:

   - Comandantul regimentului în care mi-am făcut serviciul militar mi-a permis să fac apel la voluntari.

   - Dar de unde ai știut că m-am rătăcit?

   - Vizitiul s-a întors aici cu ce mai rămăsese din trăsură, când s-au speriat caii; aproape că au făcut-o praf.

   - Totuși, cu siguranță că nu numai din cauza asta ai trimis soldații să mă caute....

   - O! Nu... Priviți... Chiar înainte de sosirea vizitiului primisem telegrama asta de la boierul al cărui oaspete o să fiți.

   Și scoase din buzunar o telegramă pe care mi-i întinse.

   Citii:

 

Bistrița

 

   Vegheați cu grijă asupra aceluia care va fi oaspetele meu; siguranța lui îmi este foarte prețioasă. Dacă i se va întâmpla ceva neplăcut sau dacă va dispărea, făceți tot ce vă stă în putință spre a-l regăsi și a-i salva viața. Este englez, deci îi place aventura. Zăpada, noaptea și lupii pot să reprezinte pentru el tot atâtea primejdii. Nu pierdeți nicio clipă, dacă aveți vreo temere cu privire la el. Averea mea îmi va îngădui să vă răsplătesc zelul.

DRACULA

 

   Țineam încă scrisoarea în mână, când avui impresia că odaia se-nvârte în jurul meu; și dacă nu mă prindea în brațe patronul hotelului, cred că m-aș fi prăbușit.

   Totul era atât de ciudat, de misterios, atât de incredibil, încât încetul cu încetul mă cuprinse sentimentul că sunt jucăria și miza unor puteri stranii - și această singură și vadă idee mă paraliza într-un fel.

   Desigur, mă afla sub o protecție misterioasă. Aproape în cea mai potrivită clipă, un mesaj sosit dintr-o țară îndepărtată mă ferise de primejdia de a adormi în zăpadă și mă scosese din botul lupului.

 

CAPITOLUL I

Jurnalul lui Jonathan Harker

(stenografiat)

 

   3 mai. Bistrița. Părăsit Munchenul la 8,35 seara, 1 mai. Sosit devreme la Viena, a doua zi dimineața. Ar fi trebuit să sosim la orele 6,46, dar trenul a avut o oră întârziere. Budapesta pare un oraș minunat, după câte mi-am putut arunca ochii din vagon și după cele câteva străzi pe care m-am plimbat, odată coborât din tren, însă mi-a fost teamă să mă depărtez prea mult de gară: în ciuda întârzierii, trebuia să plecăm mai departe, după cum se prevăzuse. M-a încercat senzația că părăsisem Occidentul spre a intra în Orient; Occidentul cel mai autentic, cu splendidele poduri peste Dunăre, care aici are cea mai nobilă lărgime și adâncime, ne purta către tradițiile dominației turcești.

   Am părăsit Budapesta la timpul potrivit și am ajuns la Klausenburg după căderea serii. M-am oprit aici ca să petrec noaptea la Hotel Royal. La masă, sau mai degrabă la cină, mi s-a servit pui fript cu boia de ardei roșu, foarte bun, dar mi-a dat o sete! (Mem. Să cer rețeta pentru Mina!) L-am întrebat pe ospătar și acesta mi-a spus că felul se numește „paprika hendl”, și că e o mâncare pe care am s-o găsesc pretutindeni de-a lungul Carpaților. De mare folos mi-a fost spoiala mea de germană; într-adevăr, nici nu știu cum m-a fi descurcat fără ea.

   La Londra, dispunând de oarecare timp liber, vizitasem British Museum și făcusem cercetări referitoare la Transilvania, printre cărțile și hărțile Bibliotecii; eram convins că un mănunchi de cunoștințe premergătoare despre acele tărâmuri ar fi putut prinde bine în relațiile cu un nobil localnic. Am găsit că ținutul de care vorbea  se afla chiar la hotarul dintre Tansilvania, Moldova și Bucovina, în inima munților Carpați, una dintre cele mai sălbatice și mai puțin cunoscute părți ale Europei. Dar nicio hartă și nicio carte nu m-au putut lumina asupra locului exact unde se înalță castelul lui Dracula, fiindcă nu există hărți ale acestei regiuni comparabile cu cele ale serviciului nostru cartografic. Totuși, am văzut că Bistrița, orașul de unde trebuia să iau diligența, după spusele contelui Dracula, era un târg destul de cunoscut. Voi nota aici câteva din impresiile mele, ca să-mi pot împrospăta memoria când îi voi povesti Minei călătoriile mele.

   Populația Transilvaniei este alcătuită din 4 naționalități distincte: sașii în sud, valahii, care sunt descendenții dacilor; maghiarii, iar la răsărit și nord secuii. Voi descinde printre aceștia din urmă, care susțin că se trag din Atila și din huni. Asta poate fi așa, căci în secolul XI ungurii i-au găsit acolo pe huni. Am citit că toate superstițiile cunoscute în lume s-au adunat în potcoava Carpaților, ca și cum aici ar fi fost centrul tuturor vârtejurilor imaginației. Dacă așa stau lucrurile, șederea mea aici va fi interesantă. (Mem. Trebuie să-l întreb pe conte totul despre aceasta)

   N-am dormit bine, cu toate că patul era îndeajuns de confortabil, căci am avut tot felul de vise stranii. Un câine a urlat toată noaptea sub fereastra mea, ceea ce a avut poate o legătură cu insomnia; ori poate de vină a fost paprikașul, căci zadarnic am băut apa din carafă, mi-era mereu sete. Către dimineață am adormit și m-au trezit loviturile repetate din ușă, încât cred că mă scufundasem într-un somn adânc. La micul dejun am avut iar paprikaș și un fel de poridge din mălai, pe care ei îl numeau „mămăligă”, apoi vinete umplute cu tocătură, o mâncare excelentă, cu numele de „imppletata”. (Mem. De cerut de asemenea rețeta lor)

   Am mâncat în grabă, pentru că trenul pleca cu puține minute înainte de 8, sau mai precis ar fi trebuit să plece, căci după ce am tras o goană și am ajuns în gară la 7,30, am așteptat în vagon mai bine de o oră, fără să pornească. Mi se pare că cu cât mergi mai spre răsărit, cu atât mai nepunctuale sunt trenurile. Cum or fi fiind oare în China?

   De-a lungul întregii zile ni s-a perindat prin față o țară ce ni s-a părut plină de frumuseți de tot felul. Vedeam câteodată orășele sau castele cocoțate pe culmile unor coline cu povârnișuri, întocmai ca în vechile ceasloave; altădată goneam de-a lungul unor râuri și torente care, după largile parapete de piatră ce le străjuiau, păreau să amenințe cu mari inundații. Este nevoie de multă apă, care să curgă vijelios, ca să se producă revărsări peste maluri.

   În fiecare gară, mari grupuri de oameni, adesea îmbulziți, în tot soiul de straie. Unii semănau întocmai cu țăranii de la noi, sau cu aceia pe care i-am văzut în Franța sau în Germani, cu scurteici, pălării rotunde și pantaloni făcuți în casă; însă alții arătau foarte pitoresc. Femeile erau frumușele, când nu te uitai prea de aproape la ele, dar le avantaja talia. Aveau toate mari mâneci albe, de toate felurile, și mai toate purtau cingători late, cu bete, care fluturau ca veșmintele balerinelor, însă, desigur, cu fuste dedesubt.

   Slovacii erau cei mai ciudați dintre toți și mai sălbatici, cu pălăriile lor mari de cowboy, cu pantalonii bufanți, de un alb murdar, cu cămășile de in alb și cu cingătorile enorme și grele de piele, late de o palmă și țintuite cu alamă. Purtau cizme înalte, cu pantaloni băgați în ele, aveau plete negre și mustăți groase. Erau foarte pitorești, dar nu îți inspirau încredere. Pe scenă, i-ai fi luat numaidecât drept o ceată de tâlhari orientali de demult. Sunt totuși, după câte mi s-a spus, neprimejdioși și mai degrabă sfioși.

   Se întunecase bine când am ajuns la Bistrița, un orășel vechi, foarte interesant.

   Situat practic chiar la frontieră - prin Pasul Bîrgăului ajungi direct în Bucovina - orașul a avut într-adevăr o existență zbuciumată, ale cărei urme încă se mai văd. Cu 50 de ani în urmă, incendii uriașe au bântuit orașul, provocând mai pagube, în 5 rânduri. La începuturile secolului XVII a suferit un asediu de 3 săptămâni, de pe urma căruia a pierdut 13.000 de locuitori, lăsând deoparte pe cei pieriți de pe urma foametei și bolilor.

   Contele Dracula îmi indicase hotelul „La Coroana de Aur”, care, spre marea mea bucurie, era o autentică clădire veche căci, firește, voiam să văd și să cunosc ceea ce caracteriza țara.

   În mod evident eram așteptat, deoarece când am ajuns m-a întâmpinat o femeie vârstnică, voioasă la chip, îmbrăcată în costumul național obișnuit - bluză albă cu fotă dublă, în față și în spate, din material colorat, ceva cam prea ajustat pe corp. S-a înclinat și m-a întrebat „Dumneata ești domnul din Anglia?”. „Da, am spus, Jonathan Harker.” A surâs și i-a șoptit ceva unui bătrân în cămașă albă, care intrase în odaie. El ieși și se reîntoarse de îndată cu o scrisoare:

 

   „Prietene - bun venit în Carpați! Te aștept cu nerăbdare. Trage un somn bun noaptea asta. Mâine, la 3 după-amiază, diligența pleacă în Bucovina; ți s-a rezervat un loc. La trecătoarea Bîrgăului te va aștepta caleașca mea, ca să te aducă încoace. Trag nădejdea că întreaga călătorie de la Londra până aici s-a terminat cu bine și că îți va face plăcere șederea în preafrumoasa mea țară. Prietenul dumitale

Dracula

 

   4 mai. Am aflat că și proprietarul hotelului primise o scrisoare de la conte, cu dispoziția să-mi asigure locul cel mai bun în diligență, însă când i-am cerut informații mai amănunțite, mi-a părut întrucâtva reținut și a pretins că nu înțelege germana mea. Aceasta nu putea fi adevărat fiindcă până atunci înțelesese perfect, cel puțin judecând după răspunsurile exacte pe care mi le dăduse.

   El și soția lui, bătrâna care-mi deschisese, schimbară priviri înspăimântate. Mai bâigui că primise banii într-o scrisoare și că asta era tot ce știa. Când l-am întrebat dacă-l cunoaște pe contele Dracula și dacă ar putea să-mi povestească ceva despre castelul acestuia, amândoi făcură semnul crucii și, spunându-mi că nu știu absolut nimic, refuzară pur și simplu să mai scoată o vorbă. Ora plecării era atât de aproape, încât n-am mai avut timp să mai întreb pe nimeni; dar totul mi se păru foarte misterios și desigur, deloc încurajator.

   Chiar în clipa când mă pregăteam să plec, bătrâna intră în cameră și mă întrebă scuturată de fiori:

   - Trebuie să te duci? Oh, tinere Herr, trebuie să se te duci?

   Era într-o asemenea stare de agitație, încât părea că uitase și câtă nemțească știuse și o amesteca cu vorbe din limbi pe care nu le cunoșteam. De abia puteam să-i urmăresc întrebările.

   Când i-am spus că trebuie să plec numaidecât și că mă angajasem într-o afacere importantă, ea mă întrebă din nou:

   - Știi ce zi e astăzi?

   I-am răspuns că e în 4 mai. Clătină din cap, pe urmă zise:

   - Da, desigur, știu asta, știu! Însă dumneata știi ce zi anume e?

   Cum i-am răspuns că nu înțeleg, ea reluă:

   - E ajunul Sfântului Gheorghe. Nu știi că în noaptea asta, când bat clopotele miezul nopții, duhurile rele pun stăpânire pe lume? Știi unde te duci și ce te așteaptă?

   Era atât de îngrozită, încât m-a străduit să-i redau curajul.

   În cele din urmă, căzu în genunchi, implorându-mă să rămân sau să mai aștept măcar 1 zi-2. Era tare caraghios, însă nici eu nu mă simțeam în apele mele. Totuși trebuia să-mi văd de treburi, nu puteam îngădui să se amestece nimeni.

   Am încercat deci s-o ridic în picioare și i-am spus, cu toată seriozitatea de care am fost în stare, că îi mulțumesc, dar că obligația mea e imperioasă, și că trebuie să plec. Se sculă, își șterse ochii și scoțându-și crucifixul de la gât, mi-l întinse. Nu știam ce să fac, deoarece, asemeni oricărui anglican, fusesem învățat să privesc lucrurile acestea într-o oarecare măsură drept idolatrie și totuși mi se părea lipsit de cuviință să refuz o persoană vârstnică, atât de bine intenționată și atât de tulburată. Pesemne că a citit pe chipul meu îndoiala căci, petrecându-mi după gât crucifixul, îmi spuse: „De dragul mamei dumitale”, și ieși din încăpere.

   Scriu aceste pagini în jurnal în timp ce aștept diligența care, bineînțeles, întârzie; cruciulița îmi atârnă de gât. Sau spaima bătrânei hangițe sau înspăimântătoarele superstiții ale locului, dacă nu însuși crucifixul, nu știu, dar nu mă simt în largul meu, ca de obicei. Dacă jurnalul mă va premerge la Mina, cel puțin să găsească în el un rămas bun! Iată diligența!

 

   5 mai. La castel. Pâcla dimineții s-a risipit și soarele s-a înălțat peste orizontul ce pare crestat, nu știu dacă de copaci sau de măguri, căci sunt atât de departe încât, mici și mare, se confundă. Nu mi-e somn și pentru că mâine pot să mă trezesc când vreau, voi scrie firește până când mă va copleși somnul.

   Am de pus pe hârtie multe ciudățenii și pentru ca nu cumva cel ce ar citi să creadă că am mâncat la Bistrița prea pe-ndestulate, fie-mi îngăduit să transcriu întocmai meniul. Mi s-a servit ceea ce ei numesc „frigărui haiducești”, bucăți de slănină, ceapă, bucăți de carne de vită, preparate cu boia, înfipte și înșirate într-o țeapă, pe urmă fripte deasupra focului, în felul simplu în care pregătim noi la Londra mâncarea pentru pisici. Vinul a fost „Auriu de Mediaș”, care-ți produce pișcături neașteptate pe limbă, deloc neplăcute. Am băut numai 2 pahare și nimic altceva.

   Când m-am suit în diligență, vizitiul nu urcase încă pe capră, și l-am văzut cum sta de vorbă cu bătrâna. Vorbeau fără îndoială de mine, fiindcă din timp în timp îmi aruncau câte o privire; unii dintre oamenii care stăteau pe bancă în fața ușii, dintre cei despre care se spune, pe aici, că „duc vorba”, se ridicară și, apropiindu-se, ascultau cu atenția, întorcând capul către mine, compătimitor. Îmi ajungeau la ureche unele vorbe, care reveneau mai des, vorbe ciudate, așa că scosei liniștit dicționarul meu poliglot din geamantan, ca să le aflu înțelesul.

   Trebuie să spun că nu erau încurajatoare, iar printre ele auzeam: „ordog” - „satana”, „pokol” - „iad”, „stregoică” - „vrăjitoare”, „vrolok” și „vlkoslak”, amândouă însemnând același lucru, una în slovacă, alta în sârbă, ceva între vârcolac și vampir. (Mem. Trebuie să-l întreb pe conte despre aceste superstiții)

   Când pornirăm, mulțimea de oameni din fața hanului, care în acest timp sporise considerabil, făcu semnul crucii, apoi toți îndreptară spre mine 2 degete. Nu fără greutate am izbutit să-l fac pe unul dintre călători să-mi explice ce înseamnă gestul acesta; la început n-a vrut să-mi răspundă, apoi, când a aflat că sunt englez, mi-a explicat că e semn ca să mă păzească de deochi. N-a fost tocmai plăcut pentru mine, de abia plecat către un loc necunoscut, pentru a întâlni un om pe care nu-l cunoșteam. Pe de altă parte, toți acești oameni păreau atât de buni, de îndurerați și de compătimitori, încît n-am putut să nu mă simt mișcat.

   N-am să uit niciodată ultima imagine din bătătura hanului, și mulțimea aceea de figuri pitorești care făceau semnul crucii, sub poarta boltită, prin care vedeam fundalul de frunziș bogat al oleandrilor și portocalilor înmănuncheată în hârdaie verzi, în mijlocul curții.

   Vizitiul nostru, ai cărui ițari largi acopereau toată partea din față a caprei - ei o numesc „gotza” - plesni din biciul lung deasupra celor 4 căișori înhămați în același rând și o pornirăm la drum.

   Curând, frumusețea drumului pe care-l parcurgeam mă făcu să uit spaimele de mai înainte, deși, dacă aș fi înțeles graiul sau mai degrabă graiurile tovarășilor mei de drum, n-aș fi putut să mă descotorosesc de ele cu atâta ușurință.

   În fața noastră se întindeau păduri și codri, povârnișuri verzi încoronate de pâlcuri de arbori sau lăsând să se vadă zidurile albe ale caselor de-a lungul drumului. Pretutindeni o uluitoare jerbă de pomi înfloriți, cireși, meri, peri, pruni; iarba pe care călcam, sub pomi, era smălțuită cu petale. Urcând sau ocolind aceste coline verzi, pe care ei le numesc „Mittel Land”, drumul șerpuiește pierzându-se prin verdeață, sau să ferecă între șirurile de pini ce coboară, ici și colo, ca limbi de flăcări, poalele colinelor. Drumul era colțuros și totuși parcă zburam de-a lungu-i, cu o grabă febrilă.

   Nu înțelegeam pentru ce ne primim așa - fără îndoială vizitiul ținea să ajungem la Prundul Bîrgăului, fără să pierdem o clipă. Mi s-a spus că pe timp de vară drumul este excelent, dar că nu fusese încă reparat după căderile de zăpadă din iarnă. În această privință, el se deosebește de cele mai multe drumuri care străbat Carpații, și care, după un vechi obicei, nu sunt îngrijite. Din vechime „hospodarii” (voievozii) au prins teama de a le mai repara, pentru ca nu cumva turcii să-și închipuie că se pregătește ceva împotriva lor și să grăbească începerea unui război care, la drept vorbind, putea oricând izbucni.

   Dincolo de cocoașele colinelor înverzite ale Mittel-Landului se profilau alte povârnișuri împădurite, în spatele cărora se înălțau trufași înșiși Carpații abrupți. Se înălțau la dreapta și la stânga noastră, străluminați de soarele de după-amiază, în tonuri splendide de azur și purpură pe creste, de verde și brun acolo unde iarba și stâncile se amestecau; o nefirească priveliște de stânci colțuroase și de vârfuri ascuțite se pierdea în depărtare, unde se iveau colți uriași înzăpeziți. Din loc în loc, spărturi adânci în munte, în care văzusem, pe când soarele scăpăta, licărul alb al unei căderi de apă.

   Unul dintre tovarășii mei de drum mă apucă de braț pe când tocmai ocoleam o măgură și dădeam ochii cu un pisc înalt acoperit de zăpadă, ce părea, pe când apucam pe drumul său șerpuit, a ne sta drept în față:

   - Privește! Isten szek - Tronul lui Dumnezeu, și se închină cu pioșenie.

   Ne-am continuat drumul nesfârșit, pe când soarele tot cobora în spatele nostru, iar umbrele serii începeau să ne cuprindă. Faptul că piscul de munte înzăpezit mai păstra lumina asfințitului și părea a se scălda într-o gingașă aură trandafirie accentua senzația de întunecime. Când și când, treceam pe lângă cehi și slovaci, toți în straie pitorești, însă am remarcat cu neplăcere că cei mai mulți erau gușați. Pe marginea drumului erau multe troițe și când treceam pe lângă ele, tovarășii mei se închinau. Din loc în loc întâlneam țărani și țărănci îngenuncheați în fața vreunui altar,; nici nu întorceau capul spre noi, atât de adânciți erau în ruga loc, încât ai fi zis că nu mai au nici ochi, nici urechi pentru lumea din jur.

   Multe lucruri erau noi pentru mine, de pildă clăile de fân în arbori, pâlcurile de mesteceni plângător, cu trunchiurile lor albe lucind ca argintul printre verdele delicat al frunzelor. Din timp în timp ne încrucișam cu câte o căruță de poștă, obișnuita căruță țărănească, lungă, cu osie liberă, cioplită să facă față drumului plin de hârtoape. Vedeai, firește, în căruțe, țărani întorcându-se acasă, cehii în cojoace albe de oaie, slovacii în mindire colorate, aceștia din urmă purtându-și topoarele lungi ca pe lănci.

   Căderea serii se dovedea friguroasă, iar întunecimea crescândă părea să amestece în aceeași beznă stejari, fagi și pini; totuși în văile prin care treceam, printre măguri, urcând câte o trecătoare, coniferele negre se distingeau pe alocuri pe fundalul unui lințoliu proaspăt de nea. Câteodată, când drumul străbătea câte un pâlc de pini care, în întuneric, părea că ne înghite mari pale de ceață acopereau din loc în loc copacii, producând o impresie stranie și solemnă, ce-mi întruna gândurile la plăsmuirile fioroase ce mă chinuiseră spre seară. Înnoptarea punea într-o lumină ciudată norii ca niște fantasme rătăcitoare printre Carpați. Când și când, pantele deveneau atât de abrupte, încât cu toată graba vizitiului nostru caii erau siliți să meargă la pas.

   Aș fi vrut să mă dau jos și să merg pe alături de ei, cum se obișnuiește la noi în asemenea împrejurări, însă vizitiul nici nu voia să audă.

   - Nu, nu, spuse el, nu trebuie să mergi pe jos, pe aici câinii sunt prea primejdioși.

   Mai adăugă, pregătind evident o glumă sumbră, fiindcă privi roată, căutând zâmbetul aprobator al celorlalți:

   - De altfel n-ai să duci lipsă de treburi din astea, înainte de a te duce la culcare.

   Opri o singură dată, când veni vremea să aprindă felinarele.

   Cu cât sporea întunericul, cu atât și pasagerii păreau mai speriați, ba unul, ba altul îi cereau să mâne mai repede. Vizitiul plesnea nemilos caii cu biciul său lung și îi îmboldea, cu strigăte sălbatice de încurajare, să gonească mai iute.

   Când se întunecă de-a binelea, mi se păru că văd o lumină cenușie petrecându-se prin fața noastră, ca și cum ar fi fost o despicătură în dealuri. Călătorii erau tot mai îngrijorați; diligența sălta nebunește, scârțâind din încheieturi și clătinându-se ca un vapor zgâlțâit de furtună, încât a trebuit să mă sprijin. Apoi drumul deveni mai lin, de ni se păru că am prins aripi. De ambele părți, munți amenințători sugrumau drumul, gata să ne acopere; treceam prin pasul Bîrgăului.

   Pe rând, mai mulți dintre tovarășii mei de drum îmi oferiseră daruri, pe care mi le întinseseră cu o seriozitate ce înlătura posibilitatea unui refuz. Erau, desigur, felurite lucruri bizare, dar fiecare îmi era înfățișat cu o bunăvoință atât de firească, cu vorbe atât de bune, cu asemenea binecuvântări și chiar cu acele mișcări fără noimă în care se citea teama, încât îmi reveniră în minte țăranii din fața hanului din Bistrița, închinându-se și făcând semne de deochi.

   Și zburam astfel cu vizitiul chircit pe capră și cu pasagerii aplecați pe marginea diligenței, scrutând vulturește în întuneric. Era limpede că-i stăpânea neliniștea, că se întâmplase sau așteptau să se întâmple ceva, însă când i-am întrebat, niciunul nu mi-a dat cea mai vagă explicație. Starea de agitație se menținu o bucată de vreme.

   În fine, Pasul Bîrgăului ne apăru în fața ochilor, deschizându-se spre răsărit. În beznă, nori grei se rostogoleau deasupră-ne, apăsat, copleșitor, văzduhul vestea furtună. Părea că lanțul de munți despărțise atmosferă în două, și că noi se aflam acum pe latura furtunii.

   Cât mă privește, îmi roteam privirile după trăsura care trebuia să mă duc la conte. Mă așteptam să văd din clipă în clipă luminile felinarelor, prin noapte, însă bezna rămânea de nepătruns. Singura lumină venea de la lămpile noastre, în ale căror raze pâlpâitoare aburul cailor obosiți se ridica într-un nor alb. Puteam vedea acum drumul nisipos întinzându-se alb în fața noastră, dar nu se zărea nici urmă de vehicul. Călătorii se așezară din nou, cu un suspin de ușurare, care părea a-și râde de dezamăgirea ce mă cuprinsese.

   Mă și gândeam ce e de făcut, când vizitiul, uitându-se la ceas, le spuse celorlalți ceva ce nu prea deslușii, din pricina vocii joase, ceva cam ca: „Un ceas mai devreme”. Apoi întorcându-se către mine, mi se adresă într-o germană încă și mai stricată ca a mea.

   - Nu se vede nicio trăsură. Domnul nu e așteptat, la urma urmei. Dânsul vine cu noi acum în Bucovina, și se întoarce mâine sau poimâine; mai bine poimâine.

   Pe când vorbea, caii începură să necheze, să sforăie și să se zbată, încât vizitiul abia mai putea să-i stăpânească. Atunci, printre strigătele de spaimă ale pasagerilor, care nu mai pridideau făcând cruci, o caleașcă cu 4 cai ne ajunse din urmă, ne depăși, apoi trase lângă diligența noastră.

   Am putut vedea la lumina felinarelor ei, caii negri cum e cărbunele, niște animale splendide. Cel care îi conducea era un om înalt, cu barbă lungă castanie și cu o pălărie mare, neagră, ce-i ascundea chipul. Când se întoarse către noi, i-am putut totuși vedea sclipirea ochilor scânteietori, care păreau roșii, în lumina lămpii. Îi spuse vizitiului:

   - Ești grăbit astă-seară, prietene.

   Celălalt răspunse bâlbâindu-se:

   - Domnul englez se grăbea, la care străinul îi replică:

   - Bănuiesc că din pricina asta doreai să-l iei cu tine în Bucovina. Nu mă poți înșela, prietene. Știu prea multe și mi-s caii iuți.

   Surâdea vorbind, iar lumina lămpii cădea pe o gură aspră cu buze foarte roșii și cu dinți ascuțiți, albi ca fildeșul.

   Unul dintre tovarășii mei de drum îi șopti altuia versul din Lenore a lui Burger:

 

„Denn die Toten reiten schnell.”

(„Căci morții iute aleargă.”)

 

   Ciudatul vizitiu auzi cu siguranță cuvintele, căci îi aruncă un zâmbet tăios. Călătorul întoarse capul, făcu semnul crucii, întinzând, totodată, două degete.

   - Dați-mi bagajul domnului, spuse vizitiul, și cu cea mai mare repeziciune valizele mele fură scoase și puse în caleașcă.

   După aceea am coborât din diligență, și cum caleașca trase alături, vizitiul mă ajută să urc, prinzându-mi brațul într-o strânsoare de oțel; trebuie că avea o putere nemaipomenită. Fără un cuvânt smuci hățurile, caii porniră și intrarăm din nou în bezna trecătorii.

   Când cătai în urmă, văzui aburul din nările cailor, la lumina felinarelor diligenței, și pe foștii mei tovarăși de călătorie, care făceau semnul crucii. Vizitiul plesni din bici, își îmboldi caii, care luară drumul Bucovinei.

   Pe când se cufundau în beznă, un fior rece mă scutură, mă simții părăsit și trist, dar o pelerină îmi fu așezată pe umeri și o scoarță peste genunchi, iar vizitiul mi se adresă într-o nemțească fără cusur:

   - Noaptea e friguroasă, mein Herr, iar stăpânul meu, contele, mi-a poruncit să vă port de grijă. Sub banchetă e un clondir cu șliboviță (rachiu de prune din partea locului), dacă vă place.

   N-am băut, dar oricum, faptul că știam c-o am la îndemână m-a întărit. Mă mai liniștisem, dar nu de tot. Cred că dacă aș fi avut posibilitatea să aleg, n-aș mai fi continuat această călătorie de noapte în necunoscut.

   Caleașca goni înainte, apoi se întoarse, luă altă cale și porni tot drept înainte. Mi se părea că ne reîntorsesem și treceam în același loc; am ales un punct de reper și mi-am dat seama că nu greșisem. Aș fi vrut să-l întreb pe vizitiu ce înseamnă asta, totuși m-am temut, fiindcă în situația în care eram, zadarnic aș fi protestat, dacă avea de gând să întârzie. Oricum, după un timp mă cuprinse curiozitatea să știu câtă vreme trecuse, încât scăpărai un chibrit și la flacăra lui mi-am privit ceasul. Mai erau puține minute până la miezul nopții.

   Am resimțit un șoc, bănuiesc că din cauza superstițiilor despre miezul nopții, sporite de recentele mele experiențe. Așteptam cu inima plină de neliniște.

   Un câine începu să urle, undeva, departe, în vreo curte, un scheunat de moarte, îngrozit. Urletul fu reluat de alt câine, apoi de altul și de altul, până când, purtat de vântul care acum gemea prin trecătoare, se îți un țipăt sinistru ce părea a se răspândi pretutindeni, atât de departe cât de puteau duce gândul, în bezna nopții. La primul urlet, caii începuseră să cabreze; vizitiul le vorbi molcom și se liniștiră, dar tremurau și asudau ca un fugar după o sperietură năprasnică. Atunci, de departe, din creierul munților se ridică un urlet mai ascuțit și mai pătrunzător, acela al lupilor, care băgă groaza în cai și în mine.

   Îmi venea să sar din caleașcă și s-o iau la fugă, pe când ei sforăiau și se zbăteau nebunește, încât vizitiul trebui să-și folosească din plin puterea lui strașnică spre a-i stăpâni în hamuri. Totuși, de la un timp, urechile mi se obișnuiră cu urletele, iar caii se liniștită după ce vizitiul coborî și trecu în fața lor. Îi dezmierda, îi calma, le șoptea la ureche cu meșteșug, iar efectul a fost extraordinar, căci se cumințiră de îndată, cu toate că tremurau ca frunza. Vizitiu sări din nou pe capră, apucă hățurile și porni în goană.

   De data asta, ajunși de cealaltă parte a trecătorii, schimbă numaidecât direcția și apucă pe un drum strâmt ce se înfunda la dreapta.

   Curând, intrarăm într-o alee străjuită de arbori care bolteau drumul, de parcă am fi trecut printr-un tunel. Și din nou stânci mari și amenințătoare ne păzeau pe amândouă laturile. Adăpostiți astfel, puteam auzi vântul de sus șuierând și gemând printre stânci, crengile copacilor trosnind. Se făcea tot mai frig, începu să cearnă zăpadă, curând totul fu alb în jur. Palele ascuțite de vânt mai purtau urletele câinilor, tot mai slabe, pe măsură ce ne depărtam. Scheunatul lupilor, dimpotrivă, răsuna tot mai aproape, ca și cum ne-ar fi înconjurat din toate părțile.

   Mă cuprinsese groaza, caii îmi împărtășeau spaima, numai vizitiul n-avea habar. Își întorcea capul când la stânga, când la dreapta, în vreme ce eu încercam zadarnic să zăresc ceva în beznă.

   Deodată, departe la stânga noastră, văzui o luminiță albastră ce pâlpâia. În aceeași clipă o văzu și vizitiul; opri brusc caii și sărind jos dispăru în întuneric. Nu știam ce să fac, urletul lupilor se auzea tot mai aproape, dar pe când mă tot întrebam, vizitiul reapăru și-și reluă fără o vorbă locul, apoi pornirăm mai departe. Îmi vine să cred că am adormit, poate, iar incidentul îmi revenea mereu în vis, căci mi se părea că se repetă la nesfârșit, iar acum privind în urmă, îmi apare ca un coșmar oribil.

   La un moment dat, flăcăruia țâșni atât de aproape de drum, atât de clar în noapte, încât am putut urmări fiecare din mișcările vizitiului. El se îndreptă grabnic către locul de unde se ivise luminița albastră - trebuie să fi fost foarte slabă, căci nu putea lumina în preajmă - și adună câteva pietre, din care formă un fel de parapet. Altă dată se produse un efect optic straniu: așezându-se între mine și flacără, el nu o acoperi deloc, fiindcă i-am putut vedea totuși licărul fantomatic.

   Am rămas uluit, însă cum impresia durase doar o clipă, am considerat că privirea prea încordată în întuneric, mă înșelase. Un timp, pâlpâirile albastre nu s-au mai arătat, și am gonit înainte în beznă, împresurați de urletul lupilor, ca într-un cerc mișcător.

   În sfârșit, într-un loc vizitiul coborî și se depărtă mai mult decât în celelalte rânduri, iar în timpul absenței sale caii tremurară mai rău ca oricând, sforăiră și nechezară îngroziți. Nu pot ști din ce cauză, deoarece urletul lupilor încetase cu desăvârșise; dar chiar atunci luna, plutind printre norii grei, apăru în spatele crestelor zimțate ale unei înălțimi împădurite și la lumina ei am văzut în jurul nostru un cerc de lupi cu colți albi și limbi roșii ce atârnau, cu labe lungi și vânjoase, cu blana țepoasă. Erau de o sută de ori mai înspăimântători în tăcerea cumplită care se așternuse decât când urlau.

   Cât mă privește, înțepenisem de groază. Numai când un om rămâne singur față în față cu asemenea orori poate să înțeleagă adevărata lor semnificație.

   Dintr-o dată, lupii începură să urle, ca și cum lumina lunii ar fi avut asupra lor o influență anume. Caii săreau de-ți făceau milă, dar cercul viu de teroare îi înconjura de pretutindeni și n-aveau cum să iasă din mijlocul lui.

   Am strigat după vizitiu, să se întoarcă. Mi se părea că singura șansă ar fi fost să străpung cercul, ca să-l ajut să se apropie. Strigam și izbeam în portiera caleștii, în nădejdea că zgomotul va speria lupii de pe acea latură, dându-i lui posibilitatea să ajungă la hățuri.

   Când s-a întors nu știu, dar i-am auzit vocea răsunând tunător și, aruncându-mi o privire în direcția sunetelor, l-am văzut în mijlocul drumului. Rotea brațele lungi, ca și cum ar fi măturat vreun obstacol invizibil, iar lupii se retrăgeau mereu. Tocmai atunci un nor gros acoperi obrazul lunii și rămăsesem din nou în beznă. Când putui să văd din nou, vizitiul se suise pe capră, iar lupii se făcuseră nevăzuți.

   Toate acestea erau atât de ciudat și de misterioase, încât, stăpânit de spaimă, nu îndrăzneam nici să vorbesc, nici să mă mișc. Vremea părea fără sfârșit, ca și călătoria noastră care continua iar pe o beznă deplină, fiindcă nor grei acoperiseră luna. Urcam întruna, cu scurte momente când drumul cobora, căci de regulă urca.

   Deodată îmi dădui seama de faptul că vizitiul era pe punctul de a mâna caii în curtea unui castel vast și căzut în ruină, de la ale cărui ferestre înalte și negre nu se zărea nicio rază de lumină și ale cărui creneluri sparte se profilau crestat pe cerul luminat de lună.

 

CAPITOLUL II

Jurnalul lui Johathan Harker

(continuare)

 

   5 mai. Trebuie că dormeam, altfel cu siguranță că dacă aș fi fost treaz aș fi observat apropierea de un loc atât de remarcabil. În beznă, curtea castelului părea uriașă și cum anumite drumuri întunecoase conduceau sub mari arcade boltite, ea părea și mai întinsă decât în realitate. Încă nu am putut să o văd în timpul zilei.

   Când caleașca s-a oprit, vizitiul a sărit jos și apoi mi-a întins mâna ca să mă ajute să cobor și eu.

   Din nou, n-am putut să nu observ formidabila lui putere. De fapt, mâna lui părea o menghină de oțel și ar fi putut să mi-o zdrobească oricând pe a mea, dacă ar fi vrut. Apoi îmi coborî bagajele și le așeză alături de mine, care mă aflam în apropierea unei uși mari și vechi, țintuită cu piroane lungi de fier și încadrată într-un chenar masiv de piatră. Am putut vedea, în ciuda lipsei de lumină, că piatra era sculptată, însă că vremea și intemperiile distruseseră, în cea mai mare parte, sculpturile.

   Cum stăteam, vizitiul sări pe capră, smuci hățurile, caii porniră în grabă și întregul calabalâc dispăru sub unul dintre frunzarele întunecate.

   Stăteam în tăcere, neștiind ce să fac. Niciun clopoțel sau un ciocănaș de bătut la ușă; prin pereții mohorâți și prin ferestrele negre nu era de crezut ca vocea mea să poată pătrunde.

   Așteptarea mi se păru fără sfârșit, simții iar spaima și îndoielile îngrămădindu-se în mine. Pe ce tărâm nimerisem și printre ce soi de oameni? În ce aventură primejdioasă mă băgasem? Era oare un incident obișnuit în viața unui secretar de avocat să fie trimis aici ca să explice unui străin cum se cumpără o proprieitate la Londra? Secretar de avocat! Minei nu i-ar fi plăcut asta. Avocat, da - chiar înainte de a fi părăsit Londra îmi sosise vestea că trecusem cu succes examenul și că eram acum avocat plin!

   Începui să mă frec la ochi și să mă ciupesc, ca să văd dacă sunt treaz. Mi se părea că trec printr-un coșmar oribil, așteptam să mă deștept numaidecât și să mă pomenesc acasă la mine, pe când zorile luminează încet ferestrele; să simt iar dimineața, după o zi de muncă istovitoare. Dar ciupiturile mă dureau, ochii nu mă înșelaseră. Eram cât se poate de treaz, în creierul Carpaților. Tot ce puteam face era să mă înarmez cu răbdare și să aștept revărsatul zorilor.

   Când tocmai ajunsesem la această concluzie, îmi răsună în urechi sunetul unor pași grei în spatele ușilor masive și văzui printre crăpături sclipirea unei lumini care se apropia. Urmă zgomotul lanțurilor și zăngănitul zăvoarelor mari, trase. O cheie se întoarse în broască scrâșnind puternic, ca după o lungă nefolosință, și ușa cea mare se clătină.

   În pragul ușii stătea un bătrân înalt, cu obrajii rași, dar cu o mustață lungă și albă, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, fără o pată de culoare. Ținea în mână o lampă străveche de argint, în care flacăra nu era apărată nici de sticlă, nici de vreun glob, ci-și azvârlea pâlpâirea lungă în întuneric, în curentul ușii deschise.

   Cu un gest curtenitor al mâinii drepte, bătrânul mă pofti să intru, vorbindu-mi într-o excelentă engleză, însă cu o intonație bizară:

   - Fii binevenit în casa mea! Intră de bunăvoi, nesilit de nimeni.

   Nu făcu un pas să mă întâmpine, ci rămase ca o statuie, ca și cum gestul său de bun venit l-ar fi preschimbat într-o stană de piatră. Totuși, de-abia trecusem pragul, că veni grabnic spre mine, îmi înșfăcă zdravăn mâna într-o strânsoare care mă crispă de durere, senzație pe care nu mi-o micșoră faptul că mâna lui părea rece ca gheața, mai degrabă mâna unui mort decât a unui om viu.

   Spuse din nou:

   - Bun venit în casa mea. Intră de bunăvoie, pleacă precum ți-o fi voia și lasă aici puțin din fericirea ce-o aduci.

   Cum îmi strânsese mâna tot atât de tare ca și vizitiul, căruia nu-i văzusem fața, pentru o clipă m-a încercat bănuiala că ar putea fi aceeași persoană de care am vorbit; ca să mă asigur l-am întrebat:

   - Contele Dracula?

   Se înclină ceremonios și-mi răspunse:

   - Eu sunt Dracula, și-ți urez bun venit, domnule Harker, în casa mea. Intră. Noaptea e friguroasă și trebuie că ai nevoie de odihnă și de mâncare.

   Pe când vorbea, puse lampa pe o consolă în zid, făcu câțiva pași și-mi ridică bagajele, înainte să-l pot opri. Am protestat, însă el insistă:

   - Nu, domnule, sunteți oaspetele meu. E târziu, slugile mele s-au culcat. Lăsați-vă în grija mea.

   Insistă să-mi ducă bagajele pe coridor, apoi începu să urce o scară mare în spirală, trecurăm iar printr-un coridor, pe a cărui podea de piatră pașii noștri răsunau puternic. La capătul acstuia, împinse o ușă grea și văzui cu bucurie înăuntru o încăpere luminată, cu masa gata pusă, și în mijlocul căreia ardea un foc strașnic.

   Contele se opri, puse jos bagajele, închise ușa și traversând odaia, deschise o altă ușă, ce dădea într-o cămăruță octogonală, luminată de o singură lampă și care părea să nu aibă nicio fereastră. trecând prin ea, mai deschise o ușă și mă pofti să intru. Plăcută priveliște! Era un dormitor vast, luminat și încălzit de un foc de bușteni care sfârâia cu văpăi înalte în șemineul larg.

   Tot contele îmi aduse bagajele înăuntru, zicându-mi, înainte de a închide ușa:

   - După o asemenea călătorie, ai nevoie să te odihnești și să te schimbi. Nădăjduiesc că vei găsi aici tot ceea ce dorești. Când vei fi gata, treci în odaia cealaltă, unde te așteaptă cina.

   Lumina, căldura, primirea curtenitoare a contelui păreau să-mi fi risipit bănuielile și spaimele. Odată ce-mi revenii, descoperii că sunt pe jumătate mort de foame; mi-am aranjat repede toaleta și am trecut în odaia cealaltă.

   Masa era deja servită. Gazda mea, care stătea într-un jilț, aplecat lângă vatra largă, îmi arătă masa cu un gest grațios și îmi spuse:

   - Te rog să iei loc și să mănânci după pofta inimii. Sper că ai să mă scuzi dacă n-am să mănânc împreună cu dumneata, dar am luat masa mai devreme și nu cinez.

   I-am întins scrisoarea sigilată pe care mi-o încredințase domnul Hawkins. O deschise și o citi cu gravitate; apoi, cu un surâs fermecător, mi-o întinse s-o citesc.

   Cel puțin un pasaj făcu să-mi crească inima de bucurie: „Regret mult că o criză de gută, boală de care sufăr cronic, îmi interzice cu desăvârșire să călătoresc o vreme; sunt însă fericit să vă pot spune că vă trimit un înlocuitor în care am cea mai mare încredere cu putință. Este un tânăr plin de energie și de talent în profesia lui, cu o fire foarte leală. Este discret și tăcut și s-a maturizat în serviciul meu. Va fi la dispoziția dumneavoastră pe timpul șederii sale și vă va urma instrucțiunile în orice privință”.

   Contele ridică singur capacul de pe un vas și-mi servi un excelent pui fript. Acesta, la un loc cu puțină brânză și salată și dimpreună cu o sticlă de Takay vechi, din care am băut 2 pahare, au constituit cina mea. În timp ce mâncam, contele îmi puse o seamă de întrebări privind călătoria pe care o făcusem și i-am povestit pe rând tot ce mi se întâmplase.

   În răstimp, terminasem cina și, la dorința gazdei mele, trăsesem un jilț lângă foc, ca să fumez o țigară de foi pe care mi-o oferise, după ce se scuzase totodată că nu fumează. Aveam acum putința să-l observ și găseam că are o fizionomie foarte marcantă.

   Avea obrazul vulturesc, cu nasul coroiat și foarte subțire, cu nările foarte arcuite și proeminente, fruntea boltită, mândră, cu păr rărit la tâmple și bogat în restul capului. Sprâncenele, foarte groase, aproape că se întâlneau la rădăcina nasului, stufoase și răsucite. Gura, cât se putea vedea sub mustața groasă, părea încremenită într-o expresie crudă, cu dinți deosebit de albi și de ascuțiți, ieșind peste buzele a căror roșeață neobișnuită vădea o vitalitate uimitoare pentru un bărbat de vârsta lui. În rest avea urechile palide, cu vârfurile extrem de ascuțite, bărbia largă și puternică, obrajii fermi. Totul de o paloare extraordinară.

   Observasem mai înainte dosul palmelor sale, pe care le ținea încrucișate pe genunchi și care mi se păruseră, la lumina focului, mai degrabă albe și fine; acum însă, că le vedeam mai de aproape, îmi apărură butucănoase, cu degetele groase și scurte. Curios de spus, dar avea păr și în podul palmei. Unghiile erau lungi și fine, tăiate ascuțit.

   Când contele se aplecă spre mine și mă atinse cu mâna, n-am putut să-mi înăbuș un fior. Poate că-i mirosea urât respirația, dar o oribilă senzație de vomă puse stăpânire pe mine și oricât aș fi vrut, n-am putut-o ascunde. Fără îndoială, contele a remarcat, căci se retrase, cu un soi de rânjet care-i scotea și mai mult în evidență decât până acum dinții ieșiți în afară și se așeză din nou în jilțul său de lângă foc.

   O vreme tăcurăm amândoi; cum priveam către fereastră, zării primele raze tulburi ale aurorei.

   Domina o tăcere stranie pretutindeni; în urechea mea trează răsună din vale urletul multor lupi. Ochii contelui luciră, și-mi spuse:

   - Ascultă-i, copiii nopții. Ce mai muzică fac ei!

   Citind, presupun, uimire pe trăsăturile mele, adăugă:

   - A, domnule, dumneavoastră orășenii nu puteți simți ce se petrece în inima în vânător.

   Apoi se ridică și zise:

   - Trebuie să ești obosit. Dormitorul domniei tale este dincolo și mâine poți să te scoli cât de târziu dorești. Cât despre mine, voi lipsi până după-masă. Somn bun și vise plăcute, și cu o mișcare politicoasă îmi deschise ușa odăii octogonale, iar eu intrai în camera de culcare.

   Mă zbat într-un ocean de gânduri. Am îndoieli; simt o teamă; mă gândesc la niște lucruri stranii pe care nu îndrăznesc să mi le mărturisesc nici mie. Doamne, apără-mă; fie și numai de dragul celor ce-mi sunt scumpi!

 

   7 mai. Din nou dimineața, devreme, dar știu că m-am odihnit și m-am bucurat de ultimele 24 de ore! Am dormit cât de mult am vrut, m-am sculat din somn când mi-a venit.

   După ce m-am îmbrăcat, am trecut în camera în care cinasem, și am găsit pregătit micul dejun rece: ceașca de cafea fusese așezată pe vatră, ca să nu se răcească.

   Pe masă am găsit un bilet pe care scris: „Voi lipsi câtăva vreme. Nu mă aștepta. D”.

   M-am desfătat cu o masă strașnică. După ce am dat-o gata, mi-am aruncat ochii după un clopoțel, ca să pot aduce la cunoștința servitorilor că am terminat; n-am găsit însă niciunul. Cu siguranță că în casa asta sunt niște lipsuri ciudate, ținând seama de bogățiile extraordinare care mă înconjoară. Serviciul de masă este de aur și atât de minunat cizelat, încât trebuie să coste o avere. Perdelele și tapițeria scaunelor și sofalelor, draperia patului meu sunt făcute din cele mai scumpe și frumoase țesături și trebuie să fi costat sume fabuloase la vremea când au fost confecționate, pentru că sunt vechi de secole, cu toate că perfect conservate. Am văzut ceva asemănător la Hampton Court, dar acolo erau tocite și destrămate, mâncare de molii.

   În schimb, nicio oglindă, în nicio cameră. Nici chiar pe masa de toaletă, și când vreau să mă bărbieresc sau să mă pieptăn trebuie să mp servesc de oglinjoara din trusa de călătorie. N-am văzut nicăieri vreun servitor și nici n-am auzit vreun sunet, cu excepția urletului lupilor.

   După ce am terminat masa - nu știu dacă s-o numesc mic dejun sau prânz, căci trebuie să fi fost între 5 și 6 seara - mi-am rotit privirile după ceva de citit, căci nu-mi plăcea să străbat castelul fără să fi cerut permisiunea contelui. În odaie nu era absolut nimic, nici cărți, nici ziare, nici chiar cele trebuincioase scrisului; atunci am deschis o ușă și am găsit un fel de bibliotecă. Am încercat și ușa din direcția opusă, însă am găsit-o zăvorâtă.

   Spre încântarea mea, în bibliotecă am găsit un mare număr de cărți englezești, rafturi întregi, și colecții de reviste și ziare. O masă în mijlocul încăperii era ticsită de reviste și ziare englezești, cu toate că niciunele dintre ele nu erau recente. Cărțile erau cât se poate de variate - istorie, geografie, politică, economie politică, geologie, drept - toate conțineau relatări despre Anglia, despre viața, obiceiurile și moravurile englezilor. Erau chiar și cărți ca Anuarul Londonez, cărțile „roșii” și „albastre”, Almanahul Whitaker, Buletinele armatei și marinei, și cumva m-a mișcat să-l văd aici - Buletinul Legii.

   Pe când mă uitam la cărți, ușa se deschise și contele intră. Mă salută foarte cordial, întrebându-mă dacă petrecusem o noapte odihnitoare. Apoi îmi spuse:

   - Mă bucur că te-am găsit aici, fiindcă sunt sigur că au să te intereseze multe lucruri. Prietenii aceștia - și mângâie câteva cărți - căci mi-au fost totdeauna prieteni buni și de câțiva ani de când mi-a venit ideea de a merge la Londra mi-au dăruit multe, multe ceasuri de desfătare. Datorită lor cunoscu marea domniei-sale țară, iar a cunoaște Anglia înseamnă a o iubi. Sunt atât de nerăbdător să străbat forfota străzilor grandioasei voastre capitale, să mă pierd în vârtejul și în îmbulzeala omenească, să împărtășesc viața, schimbările și chiar moartea, tot ce fac și simt ei. Dar vai! până astăzi nu vă cunosc limba decât din cărți. Aștept de la dumneata, prietene, să mă înveți să vorbesc.

   - Dar, domnule conte, i-am replicat, înțelegeți și vorbiți limba engleză temeinic!

   Se înclină cu gravitate:

   - Mulțumesc, prietene, pentru măgulitoarea domniei tale aprecieri, dar tot mă tem că mai am mult drum de bătut. Adevărat, cunosc gramatica și cuvintele, însă nu știu încă și cum se pronunță.

   - Vă asigur, i-am spus, că vorbiți la perfecție.

   - Nu tocmai, mi-a răspuns, știu bine că dacă m-aș plimba prin Londra și aș vorbi n-ar fi nimeni să nu mă ia drept un străin. De aceea nu sunt mulțumit. Aici sunt un nobil; sunt boyar; prostimea mă cunoaște, sunt stăpân. Însă ca străin într-o țară străină, nu e totuna; lumea nu te cunoaște - și n-ai cum să-ți dai seama dacă-i ești sau nu pe plac. Aș fi mulțumit să fiu ca toată lumea, ca să nu se oprească nimeni și să se zgâiască la mine, să întrerupă conversația când aș vorbi eu și să zică: ia te uită, un străin! Am fost atâția ani domn, încât vreau să rămân mai departe - sau cel puțin să nu intru la stăpân. Dumneata vii aici nu numai ca reprezentant al prietenului meu Peter Hawkins, din Exeter, ca să mă pui la curent cu noua proprietate din Londra. Ci vei rămâne, cred, o vreme la mine, până când datorită conversației voi putea stăpâni pronunția limbii engleze; și te rog să-mi atragi atenția când fac vreo greșeală cât de mică, în vorbire. Îmi pare rău că a trebuit să lipsesc atât de mult astăzi; sper încă că ai să mă scuzi, deoarece am avut într-adevăr treburi însemnate.

   I-am răspuns, firește, politicos, și l-am întrebat dacă pot intra în bibliotecă oricând vreau.

   - Desigur, mi-a răspuns, și a adăugat: poți să circuli oriunde dorești în castel, cu excepția încăperilor încuiate, și în care, desigur, nu vrei să intri. Există un motiv ca lucrurile să fie cum sunt și dacă le-ai vedea cu ochii mei sau le-ai înțelege cu rațiunea mea, le-ai înțelege poate mai bine.

   I-am răspuns că nu mă îndoiam de asta, iar el mi-a mai spus:

   - Suntem în Transilvania și Transilvania nu e Anglia. Obiceiurile se deosebesc și multe lucruri au să ți se pară neobișnuite. Ținând seama de ce mi-ai povestit despre pățaniile domniei-tale, înțelegi nițel câte ciudățenii se pot întâmpla aici.

   Conversația se învioră și cum era limpede că avea chef de vorbă, fie și numai pentru plăcerea de a vorbi, i-am pus o serie de întrebări, privind cele prin care trecusem, deopotrivă cu ce observasem. Câteodată ocolea subiectul sau schimba vorba, pretinzând că nu înțelege, totuși, în general, mi-a răspuns cu multă sinceritate.

   După o vreme, mai căpătând curaj, am adus vorba pe departe despre faptele ciudate din noaptea precedentă, de pildă de ce a coborât vizitiul când a văzut flăcările albastre? Credea el într-adevăr că erau semne ale unor comori ascunse? Îmi vorbi de o credință obștească, după care, într-o anumită noapte a anului - în fapt, cea care trecuse, când se presupune că toate spiritele rele stăpânesc nestingherite - se vede o flacără albastră deasupra oricărui loc unde au fost tăinuite comori.

   - Fără îndoială, aceste comori au fost ascunse în regiunea prin care treceați azi-noapte, îmi spuse el, fiindcă pentru ea s-u dat mari bătălii, timp de secole, între valahi, sași și turci! Pentru că nu există petic de pământ în ținutul ăsta care să nu fi fost îngrășat cu sânge omenesc, de patrioți sau de năvălitori. În zilele de demult ale acestor vremuri încruntate, când austriecii și ungurii ne atacau în valuri, iar strămoșii noștri săreau să-i întâmpine, bărbați și femei, vârstnici și copii îi așteptau pe creste deasupra trecătorilor, de unde îi nimiceau prăvălind asupră-le stânci! Când însă biruiau năvălitorii, nu mai găseau nimic, totul fiind îngropat în vatra strămoșească.

   - Atunci pentru ce, l-am întrebat eu, au rămas acele comori atâta vreme nedescoperite, când sunt semne atât de sigure pentru oricine își dă osteneala să privească?

   Contele zâmbi și buzele îi dezveliră în gingii caninii lungi care aveau o înfățișare stranie. Reluă:

   - Pentru că țăranul acela e un mișel și un smintit. Flăcările nu apar decât o singură noapte, iar în acea noapte niciun om de pe aici n-ar scoate nasul pe ușă, chiar dacă ar fi la mare nevoie. Și, dragul meu domn, să și vrea, tot n-ar putea. Chiar în cazul în care țăranul de care-mi vorbești a marcat locul unde țâșnea flacăra, el n-ar putea să-l descopere la lumina zilei. Dumneata însuți, îndrăznesc să te întreb, ai mai fi în stare să-l afli?

   - Adevărat, am zis. Nu l-am mai găsi cum nu l-ar mai afla nici morții, și trecurăm la alte subiecte.

   - Hai, spuse el la urmă, vorbește-mi de Londra și de casa pe care mi-ați procurat-o.

   M-am scuzat pentru neglijență și am trecut în camera mea, ca să-mi caut hârtiile în bagaje. Pe când le puneam în ordine, am auzit un clinchet de porțelanuri și argintărie în cealaltă odaie, iar când am traversat-o din nou, am remarcat că masa fusese strânsă și lampa aprinsă, căci se întuneca. Lămpile fuseseră aprinse și în bibliotecă și l-am găsit pe conte întins pe canapea și citind, dintre atâtea opuri, un ghid englez, de Bradshaw.

   Când am intrat, dădu la o parte cărțile și ziarele de pe masă și începurăm amândoi să examinăm planurile și documentele de toate felurile. Îl interesau toate amănuntele și-mi puse nenumărate întrebări despre poziția casei și împrejurimi. Studiase cu minuțiozitate mai dinainte tot ce se referea la vecinătăți, căci până la urmă mi-am dat seama că în mod evident știa mai multe decât mine.

   Când am remarcat asta, mi-a zis:

   - Dar, prietene, nu crezi că e necesar? Când voi merge acolo voi fi singur și prietenul meu Jonathan Harler nu va fi lângă mine să mă corecteze și să mă ajute. El va fi în Exeter, la multe mile depărtare, lucrând probabil la hârtiile notariale ale celuilalt prieten al meu, Peter Hawkins, așa că vezi!

   Se ocupă în amănunțime de datele cumpărării proprietății din Purfleet. După ce i-am înfățișat actele și a semnat documentele necesare, pe care le-am însoțit de o scrisoare gata de pus la poștă pentru domnul Hawkins, dânsul mă întrebă în ce chip descoperisem casa.

   I-am citit notele pe care le alcătuisem din timp și pe care le transcriu aici:

   „Pe un drum puțin umblat, la Purfleet, am ajuns chiar în fața unei proprietăți care mi s-a părut potrivită și pe care era lipit un afiș zdrențuit, vestind că proprietatea era de vânzare. Este înconjurată de ziduri înalte, vechi, din blocuri de piatră ce n-au mai fost reparate de multă vreme. Porțile zăvorâte erau de stejar masiv și veghi, cu fierărie mâncată de rugină.

   Domeniul se numește Carfax, fără îndoială o corupere a vechiului Quatre Face, căci locuința își are cele 4 laturi orientate către punctele cardinale. Proprietatea are o suprafață de vreo 20 de acri, în întregime împrejmuiți de zidurile solide pe care le-am menționat. Sunt atât de mulți copaci, încât întunecă locul și mai este și un eleșteu sau un lac mic dar adânc, alimentat în mod evident de mai multe izvoare și a cărui apă limpede se varsă într-un râuleț destul de mare.

   Casa e foarte încăpătoare, construită cu mult în urmă, pot spune în Evul Mediu; într-adevăr, o parte din ea e alcătuită din blocuri imense de piatră, iar rarele ferestre sunt situate sus și apărate de zăbrele grele de fier. Se zăresc și ruinele unui donjon, în preajma unei vechi capele. N-am putut intra acolo, întrucât n-aveam cheia de la poarta respectivă, dar am adus cu mine fotografii făcute din unghiurile cele mai variate.

   Casa propriu-zisă a fost ridicată mai târziu, fără nicio rânduială, încă n-aș putea face nicio presupunere asupra suprafeței pe care o acoperă, decât să trebuie să fie fost foarte mare. Prin preajmă sunt puține case, printre care una mai mare și mai recent clădită, care adăpostește un azil particular de nebuni. Oricum, nici aceasta nu e vizibilă de la domeniu.”

   Când am isprăvit de citit, îmi spuse:

   - Sunt încântat că e veche și vastă. Eu însumi mă trag dintr-o viță străveche și mi-aș da duhul dacă ar trebui să locuiesc într-o casă nouă. O casă nu devine locuibilă cu una cu două și, la urma urmei, câteva zile nu fac un secol. Mă bucur, de asemenea, că are o capelă din vremuri de demult. Nouă, nobililor din Transilvania, nu ne place să ne gândim că oasele noastre s-ar putea amesteca cu cele ale plebei! Eu nu mai caut nici plăcerile, nici bucuriile vieții, nici strălucirea voluptuoasă a razelor de soare sau licărul tremurului de ape care încântă pe cei tineri. De multă vreme nu mai sunt tânăr și inima mea, după ani grei de plâns morții, nu înclină către veselie. De altminteri și zidurile castelului meu s-au prăbușit; e plin de umbre, iar vântul șuieră rece prin ferestre și printre creneluri. Îmi place umbra și întunericul, îmi place să rămân singur cu gândurile mele ori de câte ori e cu putință.

   Ceva totuși nu părea să se potrivească între vorbele și privirea lui, sau mai degrabă trăsăturile feței îi preschimbau zâmbetul într-un rânjet răutăcios și sumbru.

   Curând apoi pretextă ceva și plecă, rugându-mă să-mi adun hârtiile. După ce se duse, am început să răsfoiesc cărțile din jurul meu. Una dintre ele era un atlas, care se deschidea ca de la sine la Anglia, ca și cum acea hartă ar fi fost mult folosită.

   Uitându-mă prin el, am găsit anumite locuri încercuite și privindu-le mai de aproape am remarcat unul în apropierea Londrei, în partea de est, hotărât lucru tocmai acolo unde era situată noua-i proprietate; celelalte două erau în Exeter și în Whitby, pe coasta Yorkshire-ului.

   Trecuse mai bine de 1 ceas, când contele reveni.

   - Aha, zise el, tot cu nasu-n cărți? Bravo! Nu trebuie totuși să lucrezi mereu. Vino! Am fost anunțat că e gata cina.

   Mă luă de braț și trecurăm în odaia învecinată, unde aburea pe masă o cină excelentă. Contele își ceru din nou scuze că luase masa cât lipsise de acasă. Dar, ca și în trecuta noapte, se așeză la taifas, în timp ce eu mâncam.

   După cină am tras o țigară, la fel ca data trecută, iar contele îmi puse tot soiul de întrebări, ceasuri de-a rândul. Simțeam că trebuie să fie foarte târziu, dar nu spuneam nimic, dându-mi seama că făcea parte din obligațiile mele să îndeplinesc dorințele de orice fel ale gazdei. Nu-mi era somn, căci dormisem mult peste zi, dar mă trecu un fior rece, cum se întâmplă când se vestesc zorii, ceva cam în felul începutului mareei. În popor se spune că muribunzii își dau sufletul mai adesea la răsăritul zorilor sau la schimbarea fluxului: oricine, obosit, la postul său, a simțit această schimbare în atmosferă, mă va înțelege. Deodată auzirăm cântecul unui cocoș răsunând cu o ascuțime supranaturală în văzduhul limpede al dimineții.

   Sărind în picioare, contele îmi spuse:

   - Ia te uită, răsare soarele! Cum de nu mi-am dat seama că te-am ținut atât de mult. Va trebui să vorbești mai puțin interesant despre noul meu cămin din Anglia, ca să nu mai uit cum zboară timpul, și, cu o scurtă plecăciune, își luă rămas bun.

   M-am întors în odaia mea și am tras draperiile de la ferestre, dar nu se vedea nimic deosebit; fereastra de la odaia mea dădea în curtea castelului, n-am putut vedea decât cum se lumina de ziuă. Așa că după ce am tras la loc perdelele, am scris notele despre ziua de azi.

 

   6 mai. Începusem să mă tem, scriind acest jurnal, că are să fie cam împrăștiat; acum îmi pare bine că m-am oprit de la început asupra fiecărui amănunt, pentru că totul aici este atât de straniu, încât nu mă pot împiedica să nu mă simt stânjenit.

   Mi-aș dori să nu fi pus niciodată piciorul aici, așa cum aș vrea să mă știu la adăpost, cât mai departe. Se prea poate că această neobișnuită existență de noapte să mă fi influențat; și încă dacă n-ar fi decât asta! Dacă barem aș avea cu cine sta de vorbă, însă n-am pe nimeni. Ba, să fiu drept, este contele, însă, tare mă tem să sunt singurul suflet viu pe aicea. Să fiu tot atât de prozaic cum stau și faptele; expunându-le, aș mai dobândi curaj și aș mai zăgăzui zborul dezordonat al imaginației. Altfel sunt pierdut. Să le povestesc de îndată așa cum sunt - sau cum îmi par.

   După ce m-am culcat, am dormit puțin și văzând că n-am somn, m-am sculat. Îmi agățasem oglinjoara de bărbierit de fereastră și tocmai începusem să mă bărbieresc.

   Deodată am simțit o mână așezându-mi-se pe umăr și am auzit vocea contelui spunându-mi „bună dimineața”. Am tresărit uluit, căci nu-l zărisem, cu toate că din oglindă se putea vedea întreaga încăpere, în spatele meu. De emoție m-am tăiat ușor, dar nu mi-am dat seama pe moment. După ce i-am răspuns contelui, m-am uitat din nou în oglindă, ca să văd dacă nu mă înșelasem. De data asta nu mai putea fi vorba de eroare, fiindcă era lângă mine și puteam să-l văd peste umăr. Însă în oglindă nu apărea! Se vedea în spatele meu întreaga odaie, dar nici picior de om, cu excepția mea. Era surprinzător și cum asta punea vârf la toate nenumăratele ciudățenii de până acum, începui să simt acel val de neliniște pe care mi-l provoca apropierea contelui; în aceeași clipă mi-am dat seama că mă tăiasem puțin și că sângele mi se scurgea pe bărbie. Am pus jos briciul și m-am întors să caut un plasture.

   Când contele îmi văzu obrazul, o furie drăcească i se aprinse în ochi și dintr-o dată mă apucă de beregată. M-am dat înapoi și mâna sa atinse șiragul de mătănii de care atârna crucifixul.

   Într-o clipă se produse o asemenea schimbare în el, mâna i se spulberă atât de grabnic, încât nu-mi venea să cred că fusese supărat.

   - Ia seama, îmi spuse, ia seama când te tai. În țara asta e mai primejdios decât îți închipui.

   Și apucând oglinjoara:

   - Iar tot necazul de la nenorocita asta a pornit. Cea mai mârșavă jucărie a vanității omenești. În lături cu ea!

   Smuci un un singur deget al mâinii fereastra grea, zvârlind afară oglinda, care se sparse într-o mie de cioburi de pietrele de dedesubt, din curte. Pe urmă ieși fără să mai spună o vorbă.

   Când am intrat în sufragerie, masa era pusă; pe conte nu l-am văzut nicăieri, așa că am dejunat singur. Încă și faptul că nu l-am văzut pe conte mâncând sau bând mi se pare bizar. Trebuie să fie un om tare ciufut!

   După masă am dat o mică raită prin castel. Am urcat scările și am intrat într-o odaie cu fereastra orientată către sud. Vederea era magnifică și am stat s-o privesc, căci de la locul unde mă aflam o puteam cuprinde în întregime. Castelul e chiar pe muchia unei prăpăstii fără fund. O piatră aruncată pe geam ar cădea o mie de picioare fără să atingă nimic în calea ei. Cât vezi cu ochii, un ocean de vârfuri de brazi, întretăiat pe ici-colo de hăuri întunecate și de câte un fir argintiu, râurile care clocoteau prin păduri.

   Nu-mi e însă inima să descriu frumuseți, căci după ce m-am retras de la fereastră mi-am continuat explorarea: uși, uși, pretutindenea, și toate încuiate și zăvorâte. Singura ieșire de aici o constituie ferestrele tăiate în zidurile castelului.

   Castelul e o adevărată închisoare, iar eu sunt prizonier.

 

CAPITOLUL III

Jurnalul lui Jonathan Harker

(urmare)

 

   Când am descoperit că eram prizonier, o senzație groaznică mă cuprinse. Am dat buzna în sus și în jos pe scări, încercând fiecare ușă și scrutând de la fiecare fereastră la care ajungeam, însă după puțin timp convingerea că nu e scăpare covârși orice alt simțământ.

   Când mă gândesc la cele câteva ore care au trecut mi se pare că trebuie să fi fost nebun, căci mă zbăteam ca un șoarece în cușcă. Însă când m-am convins că n-am scăpare, m-am așezat jos liniștit, liniștit cum nu mai fusesem în viața mea și am început să cuget ce e mai bine să fac. Și acum tot cu asta mă îndeletnicesc și nu am ajuns încă la o concluzie definitivă. De un lucru sunt totuși sigur: că nu e cazul să-i împărtășesc contelui preocupările mele. Știe prea bine că sunt prizonier, doar el a vrut să fie așa, și fără îndoială că a avut motivele lui s-o facă. Nu mă așteaptă decât dezamăgiri, dacă, după toate cele întâmplate, i-aș arăta că-mi dau seama cum stau lucrurile.

   Oricât aș cântări, singurul plan este să-mi ascund teama și ceea ce știu, ținând mereu ochii bine deschiși. Știu, știu, fie sunt înspăimântat ca un copil de propriile-i plăsmuiri, fie sunt într-o situație disperată și, dacă se adeverește al doilea caz, am și voi avea nevoie de toată dibăcia ca să scap cu bine.

   De-abia luasem această hotărâre, când auzii ușa masivă închizându-se zgomotos și mi-am dat seama că se întorsese contele. Nu intră numaidecât în bibliotecă, așa că m-am îndreptat încetișor spre camera mea, unde l-am găsit făcând patul. Era neprevăzut, dar confirma ceea ce bănuiam de multă vreme - că nu existau servitori în casă. Când, mai târziu, l-am văzut prin crăpătura de la balamalele ușii așternând masa, faptul mi s-a confirmat; căci dacă trebuia să facă singur toate treburile, cu siguranță aceasta dovedea că nu are pe nimeni altcineva să le îndeplinească. Faptul mă înspăimântă, dacă în castel nu mai e altcineva, atunci contele însuși trebuie să fi fost vizitiul caleștii care mă adusese aici.

   Cumplită dezvăluire, căci dacă e așa, atunci ce înseamnă puterea pe care o avea asupra lupilor, numai ridicând mâna în tăcere? Din ce pricină se arătaseră atât de îngrijorați pentru mine oamenii de la Bistrița și cei din diligență? Ce semnificație avea dăruirea crucifixului, a căpățânii de usturoi, a măceșului și a scorușelor? Binecuvântată femei, care mi-a atârnat crucifixul de gât! Căci mă simt alinat și întărit ori de câte ori îl ating.

   E de mirare cum un obiect pe care eram învățat să-l privesc cu dezaprobare, ca idolatru, poate să-mi fie de ajutor într-un moment de restriște și de singurătate. Posedă el o virtute intrinsecă sau este un mijloc, un ajutor tangibil pentru transmiterea unor gânduri de alinare și de încurajare? Va trebui, cândva, dacă voi putea, să examinez această problemă și să încerc să-mi fac o părere despre ea. Între timp va trebui să aflu cât mai multe despre contele Dracula, fiindcă aceasta mă poate ajuta să înțeleg. Astă-seară poate că va vorbi despre sine, dacă aduc eu vorba. Trebuie să fiu foarte atent, să nu-i trezesc bănuiala.

   Miezul nopții. Am avut o lungă conversație cu contele. I-am pus câteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei și subiectul l-a animat în chip surprinzător.

   Când vorbea despre lucruri și oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de față. Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar, mândria casei și a numelui său constituie propria mândrie, că gloria lor este propria glorie, iar destinul lor, destin propriu. De câte ori vorbea despre neamul lui spunea „noi”, vorbind aproape numai la plural, așa cum grăiește regele.

   Aș dori să pot reda întocmai ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se părea că cuprinde într-însul întreaga istorie a țării. Se aprinsese vorbind și străbătea camera în lung și în lat, trăgându-se de mustățile-i mari și albe și înșfăcând tot ce-i cădea în mâna puternică, de parcă ar fi vrut să-l sfarme.

   Pe cât de fidel am să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele cuprins un fel de istorie a seminției sale:

   „Noi, secuii, avem dreptul de a fi mândri, fiindcă în vinele noastre curge sângele mai multor popoare viteze, care s-au luptat pentru supremație ca leii. Aici, în vâltoarea raselor Europei, tribul urgic a adus din Islanda spiritul războinic pe care li-l insuflaseră Thos și Wodin și pe care luptătorii lor l-au desfășurat cu atâta ardoare pe țărmurile Europei, ba chiar în Asia și în Africa, încât popoarele credeau că năvăliseră peste ei vârcolacii. Când au ajuns pe aceste tărâmuri, au găsit pe huni, a căror furie agresivă măturase lumea ca un foc pustiitor, încât popoarele sfărâmate îi considerau drept urmași aș acelor vrăjitoare de demult care, izgonite din Sciția, se împerecheaseră cu demonii din deșert. Nătărăii! Ce demon sau vrăjitoare a fost vreodată atât de mare ca Attila, al cărui sânge curge în vinele mele? - și-ți ridică în sus brațele.

   E de mirare că suntem o rasă de cuceritori? Că atunci când maghiarii, lombarzii, avarii, bulgaii sau turcii și-au revărsat valurile la hotarele noastre, i-am aruncat înapoi? E de mirare că atunci când Arpad cu legiunile sale se îndreptă către câmpiile Ungariei, ne-a găsit aici, când și-a întins stăpânirea, că eram aici la descălecat? Iar când ungurii triumfători au început să se reverse spre răsărit, ei au pretins că se înrudesc cu secuii, încredințându-le timp de secole apărarea fruntariilor cu turcii. Mai mult încă, datoria lor de a apăra frontiera nu păru a lua sfârșit niciodată, căci, după cum spun turcii: „Apa doarme, dar dușmanul veghează!”

   Oare cine a primit mai bucuros decât noi, dintre cele 4 națiuni, „spada însângerată”, cine s-a strâns mai grabnic sub stindardul regelui? Când a fost spălată cea mai mare rușine a poporului meu, rușinea de la Cossovo, atunci când steagurile valahe și maghiare s-au plecat în fața Semilunii, oare nu un voievod din seminția mea a trecut Dunărea și l-a înfrânt pe turc, în țara lui? Într-adevăr, a fost un Dracula!

   Fie blestemat fratele-i nemernic care, odată învins, și-a vândut turcilor neamul, aruncându-l în robie rușinoasă! Și nu tot Dracula la inspirat pe un vlăstar din spița sa, care mai apoi a trecut iar și iar Dunărea năboind peste turci? Și care, după ce bătuse în retragere, a venit la atac în atâtea rânduri, până când câmpul de luptă s-a umplut de sângele oștenilor săi, ca și cum ar fi știut că va repurta singur victoria finală? S-a spus că se gândea numai la sine. Dar la ce e bună prostimea, fără căpetenie? Unde ar duce războiul, fără o minte și o inimă care să-l îndrume?

   Pe urmă, după bătălia de al Mohacs, când am izbutit să scuturăm jugul maghiar, noi, cei din sângele lui Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci cugetul nostru nu-și găsea alinare, câtă vreme nu eram liberi.

   Ah, tinere domn, secuii - iar Drăculeștii au fost inima, cugetul și spada lor - se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce niște parveniți ca Habsburgii și Romanovii n-au izbutit nicicând. Dar vremea războaielor a apus. Sângele e un lucru prea prețios în aceste zile de pace dezonorantă, iar gloria acestor mari seminții rămâne numai o poveste frumoasă.”

 

   12 mai. Să încep cu faptele - nudele, crudele fapte, confirmate de cărți și cifre, și de care n-ai cum să te îndoiești. Nu trebuie să le confund cu experiențele observației mele, sau cu amintiri.

   Ieri seară, când contele a venit din odaia sa, începu să-mi pună întrebări asupra unor chestiuni de drept și despre diferite treburi. Îmi petrecusem ziua printre cărți și numai ca să-mi exercit spiritul revăzusem câte ceva din ceea ce studiasem la Lincoln`s Inn. Întrucât am remarcat o anumită metodă în întrebările contelui, voi încerca să le păstrez șirul, poate că într-o zi cunoașterea lor o să-mi fie de folos.

   Mai întâi m-a întrebat dacă în Anglia cineva poate avea 2 avocați sau mai mulți. I-am răspuns că poate avea o duzină, dacă vrea, dar că nu e înțelept să ai mai mult, pentru o tranzacție, căci unul singur va putea acționa la timp, iar a-l schimba ar însemna a lucra împotriva propriului interes. Părea să fi înțeles perfect și atunci mă întrebă dacă ar exista vreo dificultate practică în a avea un avocat care să-l reprezinte să zicem în chestiunile bancare și un altul însărcinat cu recepția mărfurilor sosite pe mare, în cazul anume când primul ar locui prea departe de port.

   L-am rugat să-mi explice mai limpede, ca să nu înțeleg greșit sensul întrebării, și-mi spuse:

   - Voi ilustra. Prietenul nostru comun, domnul Peter Hawkins, la umbra minunatei voastre catedrale din Exeter, care e departe de Londra, cumpără pentru mine, prin mijlocirea domniei-tale, proprietatea londoneză. Bun! Acuma să-ți spun verde, fiindcă va putea să ți se pară bizar că am recurs la serviciile cuiva care locuiește așa departe de Londra, și nu ale unui localnic, că motivele mele au fost ca niciun interes local să nu mi se așeze în cale. Un avocat londonez ar fi putut să aibă vreun interes personal sau un prieten de servit, iată de ce mi-am ales agentul de aiurea - ca să lucreze numai în interesul meu. Să presupunem acum că am multe afaceri, că vreau să neguțătoresc la Newcastel, la Durham, la Harwich sau la Dover. Nu mi-am fi mai ușor să mă adresez câte cuiva în fiecare din aceste porturi?

   I-am răspuns că ar fi siguranță mai ușor, dar că noi, avocații, avem un sistem de agenție, care permite rezolvarea oricărei afaceri locale după instrucțiunile oricărui avocat, încât clientul n-are decât să le încredințeze unuia singur, fără să mai aibă alte bătăi de cap.

   - Dar, zise el, pot să-mi conduc singur treburile, nu-i așa?

   - Bineînțeles, i-am răspuns, asta se vede deseori la oamenii de afaceri cărora nu le place ca tot ce privește tranzacțiile lor să fie la cunoștința oricui.

   - Bun, spuse, apoi se informă despre mijloacele expedierii de mărfuri, despre formele ce trebuiau făcute, despre dificultățile care se pot ivi, dar pe care, cu chibzuială le poți ocoli.

   I-am explicat cât mai temeinic toate aceste lucruri, și m-a lăsat cu impresia că ar putea fi un excelent avocat, căci nu rămăsese nimic la care să nu se fi gândit, care să nu fi fost prevăzut. Pentru cineva care nu fusese niciodată în Anglia și nici n-avusese, desigur, de-a face cu treburile comerțului, înțelegerea și perspicacitatea îi erau minunate.

   După ce-și satisfăcu curiozitatea în privința punctelor de care am vorbit, și după ce le-am verificat și eu în cărțile respective, pe cât am putut mai bine, se ridică deodată, întrebându-mă:

   - Afară de prima scrisoare, i-ai mai scris prietenului domniei-tale, domnului Peter Hawkins, sau altcuiva?

   I-am răspuns, cu oarecare amărăciune în inimă, că nu, că până în acea clipă nu văzusem niciun folos în a scrie scrisori, nimănui.

   - Atunci scrie acum, tinere prieten, spuse el, lăsând să-i cadă o mână grea pe umărul meu. Scrie-i prietenului dumitale sau cui poftești, și spune-i, te rog, că vei mai sta aici încă o lună, din clipa asta.

   - Doriți să mai stau atât de multă vreme? am întrebat cu inima străbătută de fiori reci. 

   - Doresc mult; n-aș vrea să fiu refuzat. Când maestrul, patronul domniei-tale, cum vrei să-i zici, s-a angajat să-mi trimită pe cineva în numele lui, a fost limpede că au să primeze interesele mele, fără restricții. Nu-i așa?

   Ce-aș fi putut face, decât să mă înclin? Era vorba de interesele domnului Hawkins, nu de ale mele, și la el trebuia să mă gândesc, nu la mine. Și, de altfel, când contele Dracula vorbea, ceva în privirile și în ținuta lui mă făcea să-mi amintesc că eram prizonier și că oricât aș fi dorit, nu aveam de ales.

   Contele își citi victoria în gestul meu și superioritatea în roșeața de pe obraji, căci începu de îndată să profite de ele, dar în felul său mieros, irezistibil:

   - Te rog, scumpe și tinere prieten, ca în scrisorile domniei-tale să nu vorbești decât de afaceri. Fără îndoială, prietenilor domniei-tale le-ar face plăcere să știe că o duci bine și că te gândești la clipa când vei fi din nou acasă. Nu-i așa?

   Și-mi întinse 3 coli de hârtie și 3 plicuri. Erau toate din hârtie foarte subțire, specială pentru poșta de străinătate și uitându-mă când la ele, când la conte, i-am remarcat zâmbetul calm, cu caninii ascuțiți ieșind peste buza de jos, roșie, și am înțeles tot atât de limpede ca și cum mi-ar fi spus că trebuie să fiu cu ochii în patru la ce aveam să scriu, căci era în stare să-mi citească scrisorile.

   Așa că m-am hotărât să scriu sub supravegherea lui numai note formale, iar pe larg domnului Hawkins în secret și tot astfel Minei, fiindcă ea știa să descifreze scrisul stenografic, care dacă ar fi căzut în mâinile contelui, i s-a fi părut mâzgăleală curată. Am scris cele 2 scrisori, apoi m-am așezat liniștit pe citit, în timp ce contele scria și el ceva, uitându-se prin cărțile de pe masă.

   Când termină, luă cele 2 scrisori ale mele, punându-le peste ale lui, puse totul lângă călimară și ieși pe ușă; îndată am țâșnit să văd ce scrisese. N-am simțit nicio remușcare, căci în asemenea împrejurări trebuia să mă apăr singur, prin orice mijloc.

   Una dintre scrisori era adresată lui Samuel F. Billinngton, de pe str. Crescent Nr.7, Whitby, alta era adresată Herr Leutner, Varna; cea de a treia era pentru firma Coutts&Co. Londra, iar a patra către companiile Klopstock&Billreuth, bancheri din Budapesta. Cea de a doua și de a patra scrisoare erau deschise. Mă pregăteam să le citesc, când am auzit clanța scârțâind.

   Am sărit îndărăt la locul meu după ce pusesem la repezeală scrisorile la loc și mi-am reluat lectura, pe când contele, ținând în mână încă o scrisoare, intră în odaie. Luă scrisorile de pe masă, timbrându-le cu grijă, apoi se întoarse către mine:

   - Te rog să mă scuzi, dar în seara asta am mult de lucru, în particular. Vei găsi aici, sper, tot ce dorești.

   Pe când încuia ușa, îmi spuse după un moment de gândire:

   - Îngăduie-mi un sfat, scumpe prieten, sau mai degrabă un avertisment, cât se poate de serios. Dacă părăsești această încăpere, nu vei avea nicio șansă să dormi în altă parte a castelului. E vechi, plin de amintiri, iar cel ce adoarme imprudent care pradă coșmarelor. Fii prevenit! Oriunde ai fi, dacă te biruie somnul, acum sau oricând, grăbește-te să ajungi în camera domniei-tale sau în odăile acestea ca să fii în siguranță. Dacă însă n-ai să ții seama de aceste sfaturi, atunci...

   Tonul cu care sfârși aceste vorbe mă cutremură, pe când el făcu un gest de parcă s-ar fi spălat pe mâini. Am priceput pe loc; singurul meu dubiu a fost dacă vreun vis poate fi mai oribil decât plasa asta monstruoasă de beznă și taina ce are să se strângă în jurul meu.

 

   Mai târziu. Adaug ultimele cuvinte scrise, de data asta fără nicio îndoială. Nu mi-ar fi teamă să adorm în niciun loc în care n-ar fi el. Am atârnat crucifixul la capătul patului - îmi închipui că astfel somnul îmi va fi despovărat de vise și că el acolo va rămâne de acum înainte.

   Când contele a plecat m-am întors în odaia mea. După un scurt răstimp, neauzind niciun zgomot, am ieșit și am urcat scara de piatră până la locul unde aveam vederea spre sud.

   Asemuită cu întunecimea fără perspectivă a curții interioare, priveliștea aceasta, cu toate că inaccesibilă, îți dădea, prin vastitatea ei, un sentiment de libertate. Când îmi întorceam privirea de la ea, mă simțeam din nou întemnițat și mă apuca pofta să trag aer proaspăt în piept, cu toate că, în frigul nopții, era rece.

   Am început să mă resimt în urma acestei existențe nocturne. Îmi distruge nervii. Mă sperii și de umbra mea și mă bântuie tot soiul de năluciri. Numai Dumnezeu știe cât de întemeiate sunt temerile mele, în blestematul ăsta de castel!

   Mă uitam la minunata priveliște, scăldată în clarul de lună, ca de lumina zilei. În lumina blândă, colinele începeau să se șteargă, iar peste văi și chei se așterneau umbre line. Această frumusețe pură părea să mă învioreze, cu fiecare respirație mă potolea și mă alina. Și cum mă aplecam peste marginea ferestrei, privirea îmi fu atrasă de ceva care foia la catul dedesubt, puțin mai la stânga, acolo unde, după socotelile mele, trebuia să fie fereastra de la odaia contelui. Fereastra la care stăteam era înaltă și tăiată în ziduri groase, cu pervazul sculptat și deși roasă de vreme, încă întreagă.

   M-am retras în umbră privind cu atenție.

   Am zărit capul contelui ieșind pe fereastră. Nu-i puteam vedea chipul, dar l-am recunoscut din spate, după mișcările mâinilor. În niciun caz nu m-aș înșela, căci îi studiasem mâinile cu atenție.

   La început, faptul m-a interesat, m-a amuzat chiar, căci te miri ce fleac poate amuza pe un prizonier. Sentimentul mi se schimbă însă în repulsie și groază când l-am văzut ieșind pe geam în întregime și începând să se târască pe pereții castelului, deasupra hăului fioros, cu capul în jos și cu poalele pelerinei desfăcute în juru-i, ca niște aripi mari.

   La început nu-mi venea să-mi cred ochilor. Îmi ziceam că lumina lunii îmi joacă un renghi, ori poate mișcarea umbrelor. Dar, privind mai departe, mi-am dat seama că nu putea fi nicio eroare. I-am văzut degetele de la mâini și de la picioare apucând colțurile pietrelor din zidul de pe care anii îndepărtaseră mortarul și folosind la coborâre fiecare protuberanță și neregularitate a zidului, cu mare iuțeală, așa cum șerpuiește o șopârlă pe zid.

   Ce soi de om e ăsta, sau ce fel de creatură asemănătoare unui om? Groaza acestor locuri mă copleșește; o groază cumplită și fără scăpare. Mă înconjoară taine pe care nu îndrăznesc să le dezleg...

 

   15 mai. L-am văzut încă o dată pe conte coborându-se ca o șopârlă. A descins oblic, cam 100 de pași, la stânga. Apoi a dispărut prin vreo gaură sau fereastră.

   Când nu i s-a mai zărit capul, m-am aplecat pe fereastră ca să văd mai bine, fără să izbutesc, deoarece distanța era prea mare sau unghiul nefavorabil. M-am gândit că a plecat din castel și că aș putea folosi răgazul ca să-l cercetez mai amănunțit decât până acum. M-am întors în cameră și luând o lampă am încercat toate ușile. După cum mă așteptasem, erau încuiate cu broaște relativ noi.

   Am coborât atunci scara de piatră, în holul pe unde intrasem prima oară. Am descoperit că zăvoarele se puteau trage destul de ușor și că lanțurile grele se puteau scoate, dar ușa era încuiată, iar cheia lipsă! Cheia trebuia să fie în odaia contelui. Dacă puteam prinde clipa când aceasta nu era încuiată, aș fi putut evada.

   Am continuat să examinez diferite scări și coridoare și să încerc să deschid ușile la care ajungeam. Una sau două cămăruțe de lângă hol erau deschise, dar nu era nimic de văzut în ele, afară de mobilă veche, prăfuită de vreme și roasă de molii. La urmă, totuși, am dat de o cameră, în capătul unei scări, a cărei ușă, deși părea zăvorâtă, ceda sub apăsare. Am apăsat mai tare și am remarcat că nu era încuiată și că avea balamalele stricate, așa că se sprijinea direct pe dușumea. Era un prilej care s-ar fi putut să nu se repete și de care trebuia să profit. După câteva opinteli, am pătruns.

   Mă aflam acum în aripa dreaptă a castelului și cu un etaj mai jos. Prin ferestre am văzut că odăile de aici se înșirau pe latura de sud a castelului, fereastra ultimă dând spre sud și spre vest. Dedesubt, de o parte și de alta, pe cât puteam cuprinde cu privirea, se adâncea o prăpastie fără fund. Castelul fusese zidit pe piscul unui munte, astfel încât să fie inexpugnabil din 3 părți, iar ferestrele vaste, aducătoare de lumină și mijloc de apărare totodată, se aflau în afara bătăii arcului sau balimezei. Către apus se vedea o vale adâncă și de acolo, întinzându-se până departe, lanțuri de munți semeți. Aceasta era, evident, aripa din castel care fusese locuită pe vremuri, căci era mai confortabil mobilată decât celelalte încăperi. Ferestrele nu aveau draperii, iar clarul de lună, năvălind prin vitralii, te lăsa chiar să distingi culorile, ascunzând puzderia de colb ce acoperea totul, îndulcind într-o măsură ravagiile timpului și ale moliilor.

   Lampa nu-mi era de mare ajutor în lumina strălucitoare a lunii, dar eram bucuros că o luasem cu mine, căci rătăceam totuși într-o pustietate care-mi îngheța inima și-mi dădea fiori de groază. Mă simțeam, totuși, mai bine în acea odaie decât singur în încăperile pe care prezența contelui mi le făcuse nesuferite, încât după ce am izbutit să-mi stăpânesc nervii, am simțit o pace binecuvântată coborând asupră-mi.

   Stau aici, în fața unei măsuțe de stejar, la care, cândva, se așeza să scrie cine știe ce doamnă frumoasă, căzută pe gânduri și îmbujorată de rândurile stângace ale scrisorii ei de dragoste, stau și scriu în jurnalul meu, cu caractere stenografice, tot ce mi s-a întâmplat de când l-am închis ultima oară. Suntem doar în secolul XIX! Și totuși, dacă nu mă înșel, veacurile din urmă aveau și au puteri ce le erau proprii și pe care simpla modernitate nu știe să le răpună.

 

   Mai târziu: dimineața de 16 mai. Deie Domnul să nu-mi pierd mințile, fiindcă asta este tot ce mi-a rămas. Siguranța sau asigurarea siguranței aparține trecutului. Câtă vreme voi mai trăi aici nu pot spera decât un singur lucru: să nu înnebunesc, dacă nu cumva am și înnebunit.

   Dacă sunt teafăr, atunci desigur e înnebunitor să te gândești că din toate nălucirile care pândesc în acest loc al blestemului, contele e cel mai puțin fioros; numai el singur mă poate salva, chiar dacă numai atât timp cât îi servesc scopurile.

   Încep să mi se limpezească anumite lucruri care-mi rămâneau confuze. Dacă până acum nu prea înțelegeam ce voia să spună Shakespeare, când îl punea pe Hamlet să spună:

   „Tabletele, repede tabletele mele,

   E clipa să scriu în ele”

   acum, când mi se pare că mintea mi-a ieșit din țâțâni, ca și cum șocul suferit ar voi s-o destrame, mă întorc la tihna jurnalului meu. Obiceiul de a nota cu precizie trebuie să mă ajute să mă calmez.

   Avertismentul misterios al contelui mă îngrozise chiar atunci; dacă mă îngrozește și mai mult acum când mi-l reamintesc este fiindcă știu că de-aici înainte acest om va avea un înfricoșător ascendent asupră-mi. Mă voi teme să-i mai pun vorbele la îndoială!

   După ce terminasem de scris în jurnal și după ce pusesem, din fericire, caietul și tocul în buzunar, m-a apucat somnul. Avertismentul contelui îmi stăruia în minte, dar îmi făcea plăcere să nu-l ascult. Luptam din greu cu somnul. Clarul de lună blând și mângâietor, priveliștea largă de afară, îmi infuzau un sentiment de libertate ce mă înviora.

   M-am hotărât să nu mă mai întorc în acea noapte în odăile bântuite de beznă, ci să dorm acolo unde stătuseră acele doamne de altă dată, unde poate cântaseră și unde petrecuseră cu siguranță o existență suavă, cu pieptul înfiorat de mâhnire după bărbații lor plecați departe, în vâltoarea luptelor necruțătoare. Am tras de la locul ei o canapea mare, în colțul odăii, astfel încât, stând întins, să pot vedea priveliștea încântătoare de la răsărit și sud și, fără să-mi pese de de colbăraia din jur, m-am pregătit de culcare.

   Bănuiesc că adormisem; spre cel puțin, deși tare mă tem că nu, fiindcă tot ceea ce a urmat mi-a părut atât de real, încât chiar acum, la lumina puternică și strălucitoare a dimineții, nu pot deloc crede că totul a fost vis.

   Nu eram singur. Era aceeași odaie, neschimbată în niciun fel față de momentul când intrasem în ea; puteam vedea de-a lungul dușumelei, în scăpărătoarea văpaie a lunii, urmele pașilor mei, lăsate în praf. În fața mea, la lumina lunii, stăteau 3 fete tinere - din lumea mare, după ținută și veșminte.

   În clipa când le-am văzut am crezut că visez, căci deși luna le lumina din spate, nu lăsau nicio umbră pe podele. Veneau către mine, privindu-mă și vorbindu-și în șoaptă. Două dintre ele erau brune, cu nasuri acviline, semănând cu acela al contelui, cu ochii mari negri și sfredelitori, aruncând parcă lumini roșii, față de razele pale ale lunii. Cea de a treia era frumoasă, din cale-afară de frumoasă, cu plete mari de aur, tălăzuitoare, cu ochii ca safirele. Chipul ei mi se părea oarecum cunoscut parcă în legătură cu un vis urât, nu știu de când și de unde. Toate 3 aveau dinții de o albeață nemaipomenită, lucind ca perlele între buzele vișinii și senzuale.

   Ceva totuși mă stingherea în prezența lor, o senzație de poftă aprinsă amestecată cu spaimă. Simțeam o perversă și arzătoare dorință de a fi sărutat de acele buze roșii. Nu e bine să notez acest lucru, într-o zi ar putea cădea sub ochii Minei, umplând-o de mâhnire; însă e adevărul.

   Șopteau între ele, iar când râdeau tustrele, râsul lor melodios, argintiu, vădea și o duritate pe care n-o are sunetul mai moale al buzelor omenești. Semăna cu țiuitul dulce dar de nesuportat al paharelor mânuite de o mână dibace.

   Cea bălaie își clătină cu cochetărie capul, pe când celelalte două o îmboldeau:

   - Du-te tu. Ești prima, iar noi te vom urma; e dreptul tău să începi.

   Ea spuse:

   - E tânăr și viguros; ne poate săruta pe toate.

   Nemișcat, le priveam printre gene, pradă unui presentiment de deliciu agonic. Tânăra blondă făcu câțiva pași și se aplecă peste mine, de-i simțeam respirația. O respirație dulce cumva, dulce ca mierea și producând asupra nervilor același efect ca și clinchetul vocii, dulce cu un substrat amar, respingător ca izul de sânge.

   Nu îndrăzneam să deschid ochii, dar le vedeam perfect printre gene. Femeia cu părul de aur îngenunche lângă mine, se aplecă asupră-mi, mâncându-mă din ochi, cu o voluptate deliberată, ațâțătoare și respingătoare totodată. Își arcui gâtul, lingându-se pe buze, ca un animal, încât la lumina lunii am putut vedea cum i se umezeau buzele stacojii și limba roșie zbătându-se printre dinții albi și ascuțiți. Încet, tot mai încet, capul i se apropia de obrajii mei, gura de bărbia mea, încât mi se păru că are să mă apuce de gât.

   Atunci se opri și am putut auzi cum îi plescăie limba între dinți și între buze și i-am simțit respirația fierbinte pe gât. Pielea gâtului îmi tremura ca și când ar fi așteptat apropierea înceată a unei mâini mângâietoare. Am simțit înfiorându-se de atingerea moale a buzelor locul prea simțitor de sub ureche și mușcătura scurtă a doi dinți fixându-se acolo. Am închis ochii într-un extaz languros și așteptam, cu inima bătând.

   În aceeași clipă o altă senzație mă cutremură, ca o străfulgerare. Am avut conștiința prezenței contelui, ca și cum s-ar fi întrupat într-un clocot de furie.

   Deschizând fără voie ochii, i-am văzut mâna de oțel apucând beregata subțire a femeii și azvârlind-o pe aceasta cât colo. Ochii ei albaștri aruncau văpăi de mânie, dinții îi clănțăneau de turbare, obrajii frumoși i se învăpăiaseră. Dar contele! Nu mi-aș fi imaginat o asemenea izbucnire de mânie nici la demonii infernului. Ce mai, i se aprinseseră ochii. Luceau în ei flăcările roșii ale iadului, pe când fața îi era palidă de moarte, cu trăsăturile aspra adâncite. Sprâncenele stufoase care se îmbinau deasupra nasului păreau acum o bară incandescentă de metal.

   Cu o icnitură cumplită aruncă femeia și ridică mâna către celelalte, ca și cum le-ar fi împins îndărăt; era același gest imperios cu care izgonise lupii. Exclamă cu o voce înceată și abia șoptită, dar care părea că taie aerul, umplând întreaga încăpere:

   - Cum de-ați îndrăznit să-l atingeți? Cum ați pus ochii pe el, când v-am interzis? Înapoi, cu toatele. Omul acesta e în puterea mea! Feriți-vă să mă amestecați, dacă nu vreți să aveți de-a face cu mine!

   Femeia blondă râse obscen:

   - Tu, care n-ai iubit niciodată; niciodată n-ai iubit.

   Celelalte i se alăturată, râzând atât de tare, încât hohotele lor umplură odaia, dându-mi o senzație de leșin. Parcă râdeau diavolii.

   Contele mă privi cu atenție, se întoarse și murmură:

   - Ba da, știu ce e dragostea. Chiar voi puteți fi martore, dacă n-ați uitat. Uite, vă făgăduiesc că după ce voi fi terminat cu el, îl veți putea săruta cât veți pofti. Și acum hai, duceți-vă! Trebuie să-l trezesc, avem treabă.

   - Nu vom avea nimic noaptea asta? miorlăi încetișor una din ele, arătând către sacul pe care-l pusese pe dușumele contele și care se mișca de parcă ar fi ascuns înăuntru ceva viu.

   Drept răspuns, contele dădu din cap. Una dintre femei se repezi și deschise sacul. Dacă e să-mi cred urechilor, am auzit un suspin adânc și geamătul înăbușit al unui copil pe jumătate sufocat. Femeile dădură roată sacului, pe când eu rămăsesem împietrit de groază.

   Și cum le priveam, dispărură, cu sacul înspăimântător. Nu stătuseră în dreptul ușii și nici n-ar fi putut trece pe lângă mine fără să le observ. Păreau pur și simplu să se fi mistuit în razele lunii și să fi zburat pe fereastră, căci timp de o clipă le-am văzut siluetele în văzduh, înainte de a se topi cu totul.

   Atunci, coplești de teroare, mi-am pierdut cunoștința.

 

CAPITOLUL IV

Jurnalul lui Jonathan Harker

(urmare)

 

   M-am deșteptat în patul meu. Dacă totul n-a fost un vis, atunci contele trebuie că m-a adus aici. Încerc să mă dumiresc și nu pot ajunge la niciun rezultat cert.

   De unele lucruri puteam fi sigur, după anumite mici semne, ca de pildă modul în care îmi fuseseră împăturite hainele, altfel decât obișnuiesc eu. În schimb, îmi stătuse ceasul, pe care nu uit niciodată să-l întorc înainte de culcare. În fine, alte detalii. Dar toate acestea nu dovedesc altceva decât că, dintr-o cauza sau alta, mă comportasem altfel ca de obicei.

   De un singur lucru îmi pare bine și anume că, dacă m-a adus aici și m-a așezat în pat, contele trebuie să fi fost foarte grăbit, căci nu mi-a umblat prin buzunare. Sunt sigur că dacă mi-ar fi găsit jurnalul nu l-ar fi putut descifra, dar nici nu s-ar fi mulțumit cu atât. Mi l-ar fi luat sau l-ar fi distrus.

   Rotindu-mi privirile prin această odaie în care am tras atâtea spaime, mă simt totuși ca într-un fel de sanctuar, căci nu cunosc nimic mai oribil decât blestematele acelea de femei care așteptau, care așteaptă să-mi bea sângele.

 

   18 mai. Voiam să revăd odaia în plină zi, fiindcă trebuie să cunosc adevărul. Dar am găsit încuiată ușa din capul scărilor. Fusese fixată cu forța în canaturi, ceea ce lăsase urme în lemnărie. Cuiul de la zăvor nu era pus, însă ușa era încuiată pe dinăuntru.

   Mă tem deci să n-am visat și că va trebui să țin seamă de asta.

 

   19 mai. Am căzut cu siguranță într-o capcană. Noaptea trecută contele mi-a cerut, cu glasul cel mai suav, să scriu 3 scrisori, una în care să spun că treburile mele pe aici sunt pe sfârșite și că voi pleca spre casă peste câteva zile, o alta că voi pleca a doua zi și o a treia că am plecat din castel și că am sosit la Bistrița.

   M-aș fi revoltat din toată inima, dar am simțit că în actuala stare de lucruri ar fi fost o nebunie curată să mă cert pe față cu contele, când sunt cu totul în puterea lui, iar a-l refuza ar fi însemnat săi trezesc bănuieli și să-l înfurii. Știe și el că știu prea multe și că viața mea constituie o primejdie pentru el; singura mea șansă este să câștig timp în așteptarea unui prilej prielnic. Între timp, întâmplarea mă poate salva. Îi citeam în ochi ceva din mânia cumplită cu care o aruncase cât colo pe femeia cu plete de aur.

   Îmi explica tocmai că serviciile de poștă sunt rare și nesigure și că scriind acum, îmi voi liniști mai grabnic prietenii; mă asigura cu atâta stăruință că va păstra la Bistrița ultimele scrisori, până când voi ajunge și eu acolo, în cazul în care mi-aș mai prelungi șederea, încât am priceput că a mă opune ar fi însemnat să-i trezesc noi suspiciuni. M-am prefăcut deci a fi de acord cu el și l-am întrebat ce dată să pun pe scrisori.

   A cumpănit 1 minut, pe urmă mi-a spus:

   - Prima să fie din 12, a doua din 19, iar a treia din 29 iunie.

   Știu acum cât îmi mai rămâne de trăit. Dumnezeu să mă apere!

 

   28 mai. Există o șansă de salvare sau în tot cazul, un mijloc de a trimite o vorbă acasă. O șatră de țigani a sosit la castel, așezându-și corturile în curtea interioară.

   Țiganii aceștia se găsesc cu miile în Ungaria și Transilvania și sunt aproape în afara legii. Se strâng pe lângă curțile boierești și iau numele stăpânilor. Nu cunosc frica, n-au nicio credință, afară de superstiții și vorbesc un dialect amestecat cu cuvinte românești.

   Voi scrie câteva scrisori acasă și voi încerca să le dau lor să le pună la poștă. Am vorbit adineauri cu ei de la fereastră, am făcut cunoștință. Și-au scos pălăriile și mi-au făcut plecăciuni și alte semne pe care nu le-am putut înțelege, după cum n-am priceput ce strigau.

   Am scris scrisorile. Cea către Mina este stenografiată, pe când domnului Hawkins i-am scris numai să ia legătura cu Mina. Doar ei i-am explicat situația, fără să-i povestesc toate ororile, care pot fi biete presupuneri. Aș înspăimânta-o de moarte dacă i-aș povesti totul. Chiar dacă scrisorile nu ajung la destinație, contele nu va putea să-mi afle secretul și nici cât de multe știu despre el.

   Am dat scrisorile; le-am strecurat prin zăbrelele ferestrei, dimpreună cu un ban de aur, făcând-le semn țiganilor că vreau să le pună la poștă. Omul care le-a luat, le-a strâns la piept înclinându-se adânc, apoi le-a pus sub pălărie. Nu pot face mai mult.

   M-am întors în bibliotecă și am început să citesc. Și cum contele nu mai venea, am mai așternut câteva rânduri.

   Contele a venit. S-a așezat în fața mea și mi-a spus, mieros, în timp ce desfăcea cele două scrisori:

   - Țiganii mi-au adus aceste lucruri, habar n-am de unde, dar firește, am să mă uit prin ele. Ia te uită - le citise deci - una e de la dumneata către prietenul meu Peter Hawkins. Cealaltă - deschise plicul și cătă spre semnele cabalistice, cătrănindu-se și uitându-se fioros la mine - cealaltă e un lucru netrebnic, o ofensă adusă prieteniei și ospitalității. E nesemnată. Deci nu ne interesează.

   Și calm, o apropie de flacăra lămpii, până se făcu scrum. Apoi îmi spuse:

   - Scrisoarea către Hawkins o voi trimite, firește, căci e scrisă de dumneata. Scrisorile domniei-tale sunt pentru mine lucruri sfinte. Ai să mă ierți că în necunoștință de cauză am rupt sigiliul. Vrei, te rog, s-o pui din nou în plic?

   Și-mi întinse, curtenitor, scrisoarea și un plic nou. Nu puteam decât să scriu din nou adresa și să-i întind în tăcere scrisoarea. Când părăsi încăperea, am auzit cheia întorcându-se încet în broască. După puțin timp am încercat să deschid ușa, dar era încuiată.

   Când, după 1 oră-2, contele intră liniștit în bibliotecă, mă trezi din somn, căci adormisem pe canapea.

   Foarte curtenitor, cu manierele cele mai alese, îmi spuse:

   - Ei, prietene, ești obosit? Culcă-te, somnul e cea mai bună odihnă. De altfel tot n-aș putea avea plăcere să stau de vorbă cu dumneata în noaptea asta, am mult de lucru; culcă-te însă, rogu-te.

   Am trecut în odaia mea, m-am culcat și, ce ciudat, am dormit fără vise. Disperarea își are calmul ei! 

 ...................................