În spatele ușilor închise, B. A. Paris

.........................................................

                          4-5

           Totuși, chiar în timp ce-i spun că nu se poate, mintea mea gonește înainte și mă întreb dacă sunt destule pastile ca să-l adoarmă pe Jack măcar cât să pot evada. Simțul realității îmi spune că, chiar dacă sunt destule, șansele de a i le administra sunt infime.
   Dar în ciuda a ceea ce tocmai i-am spus lui Millie, știu că n-am să pot niciodată să le arunc în closet pentru că ele reprezintă prima mea rază de speranță după mult timp. Dar mai știu și că, indiferent ce hotărăsc să fac, Millie nu poate să fie implicată.
   - Am să arunc pastilele, îi spun, intrând într-o cabină.
   În timp ce trag de lanțul rezervorului de apă, îndes repede șervețelul pe mânecă, dar imediat mă apucă panica fiindcă-mi dau seama că Jack o să vadă umflătura și o să-ntrebe ce e acolo. Îl scot și mă-ntreb unde pot să-l ascund.
   Nu pot să-l pun în poșetă, fiindcă Jack o verifică întotdeauna înainte s-o pun în șifonier, iar să-l ascund în sutien sau în chiloți este exclus, pentru că el mă supraveghează întotdeauna în timp ce mă dezbrac.
   Mă aplec și strecor în pantof șervețelul mototolit, îndesându-l până în vârf. Mi-e greu să-mi pun la loc pantoful și știu c-o să fie și mai incomod la mers, dar cu pastilele ascunse acolo, nu pe corp, mă simt mai în siguranță. Nu știu cum le voi scoate din pantof în momentul când voi simți că pot să le folosesc, dar gândul că sunt acolo îmi face bine.
   - Grace proastă! spune furioasă Millie când ies. Acum nu poți omori Jorj Koony.
   - Așa e, Millie, nu putem.
   - Dar el om rău!
   - Da, dar nu putem să omorâm oameni răi. Legea ne interzice.
   - Atunci spui poliție Jorj Koony om rău!
   - Asta-i o idee bună, Millie, spun, voind să o liniștesc. Îi voi spune poliției.
   - Acum!
   - Nu, nu acum, dar curând.
   - Înainte eu vin locuiesc cu tine?
   - Da, înainte să vii să locuiești cu mine.
   - Tu spui poliție?
   Îi iau mâna.
   - Ai încredere în mine, Millie?
   Dă din cap cu reținere.
   - Atunci îți promit că voi găsi o soluție înainte să vii să locuiești cu mine.
   - Promiți?
   - Da, promit, îi spun, stăpânindu-mi lacrimile. Și acum tu trebuie să-mi promiți ceva. Trebuie să-mi promiți că vei păstra în continuare secretul nostru.
   - Eu place Jack, dar nu place Jorj Koony, recită ea, încă supărată pe mine.
   - Da, așa e, Millie. Acum, hai să ne întoarcem la Jack. Poate o să ne cumpere înghețată.
   Dar nici chiar gândul la înghețată, unul dintre lucrurile preferate ale lui Millie, nu reușește s-o bine dispună.

      Când mă gândesc ce mândră și emoționată fusese când îmi dăduse pastilele înfășurate cu grijă, ce deșteaptă fusese găsind o soluție la situația disperată în care suntem, urăsc că nu pot să-i spun cât e de uimitoare. Dar în ciuda valului de speranță pe care l-am simțit când am băgat pastilele în vârful pantofului, nu văd cum le voi putea folosi.
   Plimbarea în parcul din apropiere, unde este parcată dubița cu înghețată, este atât de incomodă din cauza degetelor mele înghesuite încât sunt sigură că n-am să pot să mă plimb încă trei ore.
   Millie e atât de deprimată încât mă tem că Jack va ghici că între noi s-a petrecut ceva la toaletă și va-ncepe să pună întrebări la care ea nu va ști să răspundă. Într-un efort de a-i distrage atenția de la gândurile ei, o întreb ce aromă de înghețată o să-și aleagă și, când ea ridică din umeri fără entuziasm, după felul în care Jack se uită la ea îmi dau seama că schimbarea ei de dispoziție i-a captat acum atenția, chiar dacă înainte n-o observase.
   Căutând o cale de a-i abate atenția și de a o înveseli pe Millie, propun să mergem la cinematograf, lucru care le va face bine și picioarelor mele.
   - Ai vrea asta? întreabă Jack, întorcându-se spre Millie.
   - Da, spune ea fără entuziasm.
   - Atunci mergem. Dar mai întâi, Millie, vreau să știu ce s-a întâmplat la toaletă.
   - Ce vrei spui?
   Luată pe nepregătite, Millie e defensivă.
   - Doar că erai veselă când ai intrat în toaletă și amărâtă când ai ieșit.
   - Am ciclu.
   - Știai asta înainte să intri. Hai, Millie, spune-mi ce s-a întâmplat de te-ai supărat.
   Glasul lui este încurajator, convingător și, simțind că Millie ezită, simt un ghimpe de frică. Nu că ea s-ar apuca dintr-odată să-i spună lui Jack despre pastile.
   Dar el se pricepe atât de bine să manipuleze oamenii încât aș fi proastă să nu-mi fie frică și, cu starea de spirit pe care o are Millie acum, este mai probabil să lase garda jos. În plus, e supărată pe mine.
   Întorc capul spre ea, sperând s-o avertizez din ochi să fie atentă, însă ea refuză să se uite la mine.
   - Nu pot, spune Millie, clătinând din cap.
   - De ce?
   - E secret.
   - Din păcate, n-ai voie să ai secrete, spune cu regret Jack. Deci ce-ar fi să- mi spui? A spus Grace ceva care te-a supărat? Mie poți să-mi spui, Millie. De fapt, trebuie să-mi spui.
   - Ea spune nu, zice Millie, ridicând din umeri
  -  Nu?
   - Da.
   - Înțeleg. Și la ce a spus Grace nu?
   - Eu spun ei omori Jorj Koony și ea spune nu, spune Millie posacă.
   - Foarte amuzant, Millie.
   - E adevărat.
   - Treaba e, Millie, că, chiar dacă e, nu cred că de asta ești prost dispusă. Știu că nu-ți place George Clooney, dar nu ești proastă, știi foarte bine că Grace nu poate să-l omoare. Așa că te mai întreb o dată. Ce a spus Grace de te-a supărat?
   Caut repede ceva care să pară adevărat.
   - Dacă vrei să știi, Jack, m-a întrebat dacă poate să vină să vadă casa și eu am spus nu, zic eu exasperată.
   El se întoarce spre mine, înțelegând exact de ce vreau s-o țin pe Millie departe de casă.
   - Așa e? întreabă el.
   - Vreau să văd camera mea, confirmă Millie, uitându-se la mine ca să-mi arate că a înțeles ce vreau să-i spun.
   - Atunci, așa o să fie, spune Jack bombastic, de parcă i-ar împlini o dorință. Ai dreptate, Millie, trebuie să-ți vezi camera. De fapt, probabil îți va plăcea atât de mult încât s-ar putea să ceri să te muți imediat la noi, în loc să te întorci la școală. Nu crezi că s-ar putea să fie așa, Grace?
   - E galbenă? întrebă Millie.
   - Bineînțeles, spune Jack zâmbind. Hai să mergem la cinematograf - trebuie să mă gândesc bine.
   La cinematograf e întuneric și mă bucur că nu-mi vede nimeni lacrimile care-mi izvorăsc din ochi când îmi dau seama cât de nesăbuită am fost. I-am spus lui Jack că Millie ceruse să-și vadă camera și, astfel, negăsind altceva, făcusem ca pericolul care o aștepta să fie și mai aproape.
   După ce ea mi-a spus la toaletă că nu vrea să locuiască împreună cu Jack, mă îndoiesc că ar cere să se mute la noi mai curând, cum sugerase Jack c-ar putea face. Dar dacă sugestia îi aparține lui Jack? După ce aseară a spus că a obosit să aștepte, îl cred în stare. Și ce motiv aș avea să mă opun? Ce pretext aș putea inventa ca Millie să rămână în siguranță la școală? Chiar dacă aș găsi unul, Jack nu m-ar susține niciodată.
   Îi arunc pe furiș o privire, sperând să-l văd absorbit de film sau dormind, dar mutra lui satisfăcută îmi spune că deja și-a dat seama că invitarea lui Millie acasă la noi ar putea fi în favoarea lui.
   Gândul că am pus în mișcare ceva potențial periculos pentru Millie mă îngrozește, deoarece știu că n-am cum să-l opresc. În timp ce situația disperată în care mă aflu amenință să mă copleșească, Millie, care stă de cealaltă parte a lui Jack, izbucnește în râs la o scenă de pe ecran și știu că trebuie s-o salvez cu orice preț de grozăvia pe care i-a pregătit-o Jack.

        După ce filmul s-a terminat, ne întoarcem la școală s-o lăsăm pe Millie.
   Janice este deja acolo și, când ne luăm la revedere, ne întreabă dacă duminica viitoare mai venim.
   - De fapt, ne-am gândit s-o luăm pe Millie acasă la noi, spune Jack, degajat. Ar cam fi timpul să vadă unde o să locuiască, nu crezi, iubito?
   - Am crezut că vrei mai întâi să fie toată casa gata, spun eu cât pot de calmă, îngrozită că Jack și-a pus planul în aplicare atât de repede.
   - Până în weekend va fi gata.
   - Tu spus camera mea nu terminată, spune acuzator Millie.
   - Glumeam, îi explică răbdător Jack. Voiam ca vizita ta la noi weekendul următor să fie o surpriză. Deci, ce zici să te luăm la unsprezece și să te ducem la noi? Ți-ar plăcea.
   Millie șovăie, neștiind ce să spună.
   - Da, eu place, spune ea încet. Place să văd casa.
   - Și camera ta, îi reamintește Jack.
   - E galbenă, spune Millie, întorcându-se spre Janice. Eu am cameră galbenă.
   - Poate ai să-mi povestești despre ea când te întorci, îi spune Janice.
   Teama că s-ar putea ca Millie să nu se-ntoarcă, că Jack va minți că s-a stricat mașina ca s-o țină cu noi sau că le va spune pur și simplu lui Janice și doamnei Goodrich că Millie a cerut să rămână la noi mă-mpiedică să gândesc corect.
   Conștientă de cât de puțin timp am să acționez, caut înnebunită o cale de a abate bulgărele de zăpadă din calea ei, căci pentru a-l opri din rostogolire e prea târziu.
   - Ce-ar fi să vii și tu? mă aud spunându-i lui Janice. Ai putea să vezi cu ochii tăi camera lui Millie.
   Jack se încruntă.
   - Sunt sigur că Janice are lucruri mai bune de făcut în weekend.
   Janice clatină din cap.
   - Ba nu, e în regulă, chiar mi-ar plăcea să văd unde o să locuiască Millie.
   - Atunci aș putea să te rog s-o aduci tu? întreb eu repede înainte ca Jack să apuce să inventeze un motiv ca Janice să nu vină.
   - Sigur! Ar fi o prostie ca tu și domnul Angel să faceți atâta drum doar ca să vă întoarceți iar. Măcar atât pot să fac și eu. Dacă îmi dați adresa voastră...
   - Ți-o notez eu, spune Jack. Ai un pix?
   - Nu la mine, din păcate.
   Janice se uită la poșeta mea.
   - Ai tu?
   Nici măcar nu mă prefac că mă uit.
   - Îmi pare rău, mă scuz eu.
   - Nicio problemă. Dau fuga să iau unul.
   Pleacă.
   Sub privirile sfredelitoare ale lui Jack, nu sunt în stare să răspund la întrebările cu care mă bombardează Millie despre vizita pe care urmează să ne-o facă. Furia lui că am invitat-o și pe Janice este tangibilă și știu că trebuie să găsesc un motiv excelent și credibil pentru care am făcut-o. Dar dacă Janice o aduce pe Millie, se presupune că va pleca înapoi cu ea și, prin urmare, posibilitatea ca Jack să manipuleze lucrurile astfel încât ea să rămână la noi e mai mică.
   Janice se întoarce cu pix și hârtie și Jack notează adresa noastră și i-o dă.
   Ea împăturește hârtia și o bagă în buzunar și, poate pentru că e obișnuită ca noi să contramandăm lucruri în ultimul minut, confirmă că invitația este pentru duminica viitoare, 2 mai. Când aud data îmi trece minte prin cap un lucru și mă agăț de el.
   - Mi-a venit o idee - ce-ar fi să rămână pe duminica cealaltă?
   Lui Millie îi cade fața și mă întorc repede spre ea.
   - Atunci vom putea sărbători și ziua ta - împlinești optsprezece ani. E pe zece, îi amintesc eu. Ți-ar plăcea, Millie? Ți-ar plăcea o petrecere în noua ta casă?
   - Cu tort? întreabă ea. Și baloane?
   - Cu tort, lumânări, baloane, totul, spun eu, îmbrățișând-o.
   - Ce idee minunată! exclamă Janice, în timp ce Millie chițăie de bucurie.
   - Așa vom avea timp să terminăm și casa de tot, adaug emoționată că am reușit să mai trag de timp. Tu ce zici, Jack?
   - Cred că e o idee excelentă, spune el. Ai fost foarte deșteaptă că te-ai gândit la asta. Mergem? Se face târziu și diseară avem ceva de făcut, nu-i așa, iubito?
   Groaza ia locul bucuriei pe care am simțit-o cu doar câteva minute înainte fiindcă l-am păcălit, întrucât el nu se poate referi decât la un singur lucru. Ca să nu vadă că vorbele lui m-au afectat, mă-ntorc și o sărut pe Millie de plecare.
   - Ne vedem duminica viitoare, îi spun, deși știu că, după ce am invitat-o pe Janice, Jack nu mă va lăsa să vin. Între timp, eu am să încep să-ți pregătesc petrecerea. Îți dorești ceva anume?
   - Tort mare, spune ea râzând. Foarte mare tort.
   - O să am grijă ca Grace să-ți facă cel mai frumos tort din lume, îi promite Jack.
   - Eu plac tu, Jack, spune ea zâmbind luminos.
   - Dar nu-ți place George Clooney, termină el și se întoarce spre Janice. De fapt, îi este atât de nesuferit încât i-a cerut lui Grace să-l omoare.
   - Nu-i amuzant, Millie, spune Janice încruntându-se.
   - Glumea cu tine, Jack, spun calmă, știind că el înțelege că lui Millie nu-i place deloc să fie dojenită.
   - Totuși, n-ar trebui să glumească cu lucrurile astea, spune cu fermitate Janice. N-aș vrea să trebuiască să-i spun doamnei Goodrich.
   - Eu pare rău, spune Millie abătută.
   - Cred că ai ascultat prea mult povești de Agatha Christie, continuă cu severitate Janice. O săptămână nu mai asculți, din păcate.
   - Nu trebuia să zic nimic, spune Jack cu regret, în timp ce ochii lui Millie se umplu de lacrimi. Nu voiam s-o bag în bucluc.
   Îmi înghit replica de supărare, mirată că am îndrăznit să-l contrazic. Nu mai fac de mult asta, mai ales în public.
   - Noi chiar trebuie s-o luăm din loc, îi spun lui Janice și o îmbrățișez pentru ultima dată pe Millie. Poți să te gândești cu ce rochie ai vrea să te îmbraci la petrecere și săptămâna viitoare, când ne vedem, îmi spui.
   - La ce oră ați vrea să ajungem la voi, pe nouă mai?
   - Pe la unu? spun, uitându-mă la Jack pentru confirmare.
   El clatină din cap.
   - Cu cât mai devreme, cu atât mai bine, cred. În plus, abia aștept să-i arăt lui Millie camera ei. Ce-ar fi să veniți la douăsprezece și jumătate?
   - Minunat, spune zâmbind Janice.
   În drum spre casă îmi fac curaj pentru ce urmează.

       Un timp, Jack nu spune nimic, poate pentru că știe că anticiparea mâniei lui este uneori, dar nu întotdeauna, mai rea decât faptele.
   Îmi spun că nu pot să-mi permit să las frica să-mi tulbure gândirea și mă concentrez să găsesc o cale de a-i abate furia. Mă alină gândul că letargia pentru care mă învinuiam de câteva luni a luat sfârșit.
   - Sper că-ți dai seama că ți-ai înrăutățit situația invitând-o pe Janice la noi, spune Jack când consideră că m-a lăsat destul să transpir.
   - Am invitat-o pe Janice ca să-i poată raporta doamnei Goodrich că frumoasa noastră casă este perfectă pentru Millie, spun plictisită. Tu chiar crezi că școala unde a trăit șapte ani Millie o să-i facă la plecare cu mâna fără să verifice unde se duce?
   - Un gest foarte nobil din partea ta. Dar acum trebuie să mă întreb de ce ai ales să fii generoasă, dată fiind situația.
   - Poate pentru că am acceptat că nu pot să fac nimic să împiedic inevitabilul, spun încet. De fapt, cred că mi-am dat seama de mult de asta. O vreme am crezut sincer că am să pot găsi o cale de ieșire. Și am încercat; mi-am dat toată osteneala. Dar tu ai fost întotdeauna cu un pas înaintea mea.
   - Mă bucur că ți-ai dat seama de asta, spune el. Deși trebuie să recunosc că mi-a fost dor de încercările tale zadarnice de a scăpa de mine. Măcar erau distractive.
   Mica mea satisfacție de a-l păcăli pe Jack este foarte prețioasă. Ea îmi dă certitudinea că pot s-o fac din nou, că pot să-ntorc o situație proastă și să transform ceva negativ în ceva pozitiv. Nu știu deloc ce e pozitiv în faptul că Millie vine la prânz la noi, dar, cel puțin, e vorba numai de un prânz.
   Inevitabila ei încântare când va vedea casa va fi destul de greu de suportat în cele câteva ore pe care le va petrece cu noi. Mi-e imposibil să-mi imaginez cum aș putea să îndur asta mai ales când știu ce i-a pregătit Jack și când nu știu dacă am să găsesc soluția pe care i-am promis-o ei.
   Degetele de la picioare mă dor și îmi vine să-mi scot pantoful, dar nu îndrăznesc, de teamă că nu-l voi putea încălța la loc când ajungem acasă.
   Având în vedere iminenta vizită a lui Millie, pastilele pe care mi le-a dat capătă o nouă importanță. Aveam de gând să le las în siguranță în vârful pantofului până venea momentul când le puteam folosi, dar nu mai am timp pentru astfel de extravaganțe.
   Dacă e să le folosesc vreodată, trebuie să le aduc în camera mea, unde le voi avea la îndemână. Dar cum Jack îmi urmărește fiecare mișcare, o să fie aproape imposibil.
   Restul drumului mă gândesc ce să fac. Singura cale ca pastilele să-mi fie de folos este să reușesc să-i administrez lui Jack destule ca să rămână inconștient. Dar dacă să le aduc în camera mea pare imposibil, să i le administrez pare și mai imposibil.
   Îmi spun că nu-mi pot permite să privesc atât de departe, că tot ce pot să fac este să iau lucrurile pe rând și să mă concentrez asupra prezentului.
   Ajungem acasă și, în timp ce ne scoatem paltoanele, începe să sune telefonul. Răspunde Jack, iar eu aștept ascultătoare, ca întotdeauna. N-ar avea niciun rost să urc la etaj ca să încerc să scot pastilele din pantof pentru că Jack ar veni imediat după mine.
   - Azi e bine, mulțumesc, Esther, îl aud spunând și, după o clipă de nedumerire, îmi amintesc ce s-a întâmplat cu o seară în urmă și-mi dau seama că Esther a sunat ca să vadă cum mă simt. Da, tocmai am intrat pe ușă, continuă Jack după o scurtă pauză. Am scos-o pe Millie la masa de prânz.
   Altă pauză.
   - Am să-i spun lui Grace că ai sunat. Oh, desigur, ți-o dau imediat.
   Nu mă arăt surprinsă când Jack îmi întinde receptorul, însă realitatea este că sunt, deoarece în mod normal el spune tuturor că sunt indisponibilă. Dar presupun că întrucât i-a spus lui Esther că tocmai am intrat pe ușă, nu prea putea să spună că sunt la duș sau că dorm.
   - Bună, Esther, spun cu prudență.
   - Știu că tocmai ai venit, așa că nu te țin mult, dar voiam să văd cum te simți, după seara trecută, știi tu.
   - Sunt bine, mulțumesc. Mult mai bine.
   - Înainte de primul copil, sora mea a avut un avort spontan, așa că știu ce impact emoțional poate să aibă, continuă ea.
   - Chiar și așa, aș vrea să nu vă fi indispus pe toți cu dezamăgirea mea, spun, conștientă de faptul că Jack ascultă ce zic. Doar că mi-a fost greu să aud despre sarcina lui Diane.
   - Sigur că trebuie să-ți fi fost greu, se înduioșează Esther. Și sper că știi că dacă vei simți vreodată nevoia să stai de vorbă cu cineva, sunt aici.
   - Mulțumesc, spun. Ești foarte amabilă.
   - Și ce face Millie? întreabă ea, vizibil dornică să mai cimenteze un pic prietenia noastră.
   Veșnic atentă în fața firii ei iscoditoare, sunt pe cale să închei conversația cu „Era bine, mulțumesc că ai sunat, din păcate trebuie să închid, Jack așteaptă să-i pun cina”, când mă hotărăsc să continui discuția, așa cum aș face dacă aș duce o viață normală.
   - E foarte emoționată, spun zâmbind. Janice, îngrijitoarea ei, o aduce la prânz de azi în două săptămâni, așa că în sfârșit o să vadă casa. Asta va fi duminică, iar luni va împlini optsprezece ani, așa că-i vom pregăti o mică aniversare.
   - Ce frumos! se entuziasmează Esther. Sper să mă lăsați să-i aduc o felicitare.
   Sunt pe cale să-i spun că am prefera ca de data asta să fim doar noi patru și că va fi bine venită să o cunoască pe Millie după ce se mută la noi, dar atunci îmi trece prin minte că ea nu va ajunge niciodată să o cunoască pe Millie.
   Dacă totul merge cum vrea Jack, ea nu va putea fi văzută, căci cum ar lăsa Jack pe cineva s-o vadă, dacă intenționează s-o țină prizonieră? Iar când el nu va mai putea să-i amăgească pe cei care întreabă unde e Millie spunându-le că e bolnavă, va spune că nu a mers, că era prea dependentă de regimul special ca să se poată adapta la viața cu noi și, drept urmare, s-a mutat la un azil nou, minunat, în celălalt capăt al țării.
   Lumea va trebui s-o uite repede pe Millie - cu cât vor fi mai mulți cei care fac cunoștință cu Millie, cu atât va fi mai greu să fie ținută ascunsă. Dar trebuie să am grijă.
   - Ești foarte amabilă, spun, prefăcându-mă că ezit. Și ai dreptate, Millie chiar ar trebui să aibă o petrecere cum se cuvine la o zi atât de importantă. Știu că i-ar plăcea tare mult să-i cunoască pe copiii tăi.
   - Doamne, n-am vrut nicicum să sugerez că ar trebui să dai o petrecere pentru Millie sau că ar trebui să-i inviți și pe Sebastian și Aisling! exclamă Esther, părând stânjenită. Voiam doar să spun că aș trece și eu în fugă cu o felicitare.
   - De ce nu? Diane și Adam și-au dorit mereu s-o cunoască pe Millie.
   - Sincer, Grace, nu cred că vreunul dintre noi ar vrea să deranjeze.
   Esther pare mai derutată ca niciodată.
   - Ba deloc. E o idee foarte bună. La trei, să zicem? Asta ne va permite lui Jack și mie să luăm mai întâi prânzul cu Millie și Janice.
   - Păi, dacă ești sigură, spune cu îndoială Esther.
   - Da, pentru Millie va fi minunat, spun, dând din cap.
   - Atunci, ne vedem pe nouă.
   - Aștept cu nerăbdare. La revedere, Esther, îți mulțumesc de telefon.
   Pun receptorul în furcă, oțelindu-mă.
   - Ce dracu’ a fost asta? explodează Jack. Chiar ai invitat-o pe Esther la un fel de petrecere de ziua lui Millie?
   - Nu, Jack, Esther a hotărât că trebuie să dăm o petrecere așa cum trebuie pentru Millie și apoi s-a invitat împreună cu copiii. Știi cum e ea - aproape că mi-a ordonat să-i invit și pe Diane cu Adam.
   - De ce n-ai refuzat?
   - Pentru că nu-mi este ușor să joc acel gen de rol. M-am obișnuit prea tare să fiu perfectă, să spun ceea ce trebuie, așa cum ți-ai dorit tu să fac. Dar, dacă vrei să nu mai vină, te rog să le spui. Poate că și prietenii noștri s-au obișnuit cu gândul că n-au s-o cunoască niciodată pe Millie. Nu spuneau Moira și Giles că abia așteaptă să o vadă? Ce scuză ai să le oferi, Jack?
   - M-am gândit să le spun că părinții ei și-au dat seama că le este tare dor de frumoasa lor fiică și că Millie a plecat să locuiască la ei, în Noua Zeelandă, spune el.
   Îngrozită tocmai de această intenție a lui, sunt hotărâtă să merg înainte cu petrecerea pentru Millie.
   - Și dacă părinții mei se hotărăsc să vină de Crăciun? întreb. Ce ai să faci dacă te pomenești cu ei aici, așteptându-se să o vadă pe Millie?
   - Mă îndoiesc foarte tare că vor veni și, oricum, poate că până atunci ea va ceda și va muri. Totuși, sper să nu fie așa - după tot efortul pe care l-am depus, ar fi extrem de supărător să reziste doar câteva luni.
   Mă întorc brusc într-o parte ca să nu vadă că m-am albit la față. Inima îmi este plină de o furie criminală și doar asta mă ține în picioare. Strâng pumnii și, observând, el râde.
   - Ți-ar plăcea tare mult să mă omori, nu-i așa?
   - În cele din urmă, da. Dar mai întâi aș vrea să suferi, îi spun, neputându-mă abține.
   - Din păcate, nu prea ai ocazia, spune el, părând amuzant.
   Știu că trebuie să rămân concentrată, să nu uit că șansele ca Millie să devină pentru prietenii noștri o persoană în carne și oase și nu doar cineva cunoscut din auzite se scurg repede. Știu și că, dacă Jack bănuiește că vreau cu tot dinadinsul ca petrecerea să aibă loc, o va suna pe Esther și-i va spune că preferăm să sărbătorim în familie.
   - Contramandează petrecerea și gata, Jack, spun, gata să plâng. N-aș putea să rezist până la capăt și să mă prefac că totul e bine.
   - Atunci asta-i pedeapsa perfectă că ai invitat-o pe Janice.
   - Te rog, Jack, nu, insist eu.
   - Îmi place tare mult când te milogești, mai ales că asta are efectul contrar. Acum, sus în camera ta - eu am o petrecere de pregătit. Poate că, în definitiv, nu-i o idee așa de rea - cel puțin, după ce oamenii o vor cunoaște pe Millie, vor fi și mai impresionați de generozitatea mea.
   Cu umerii încovoiați și târându-mi picioarele, urc scările în fața lui, sperând că ofer imaginea perfectă a deprimării. În dressing, îmi scot încet hainele, în timp ce caut o cale de a-i abate atenția ca să pot scoate pastilele din pantof și să le ascund apoi asupra mea.
   - Așadar, le-ai spus vecinilor că pe lângă o soție maniaco-depresivă ai și o cumnată cu retard mintal? întreb eu, scoțându-mi pantofii și începând să mă dezbrac.
   - De ce să le fi spus? Ei n-o vor cunoaște niciodată pe Millie.
   Îmi agăț rochia la loc în șifonier și îmi iau de pe raft pijamaua.
   - Dar o vor vedea în grădină, la petrecere.
   - De la ei din casă nu se vede în grădina noastră, îmi atrage el atenția.
   Iau cutia de pantofi.
   - Ba se vede dacă se uită pe fereastra de la primul etaj.
   - Care fereastră?
   - Cea care dă în grădină, spun, arătând cu capul fereastra. Cea de acolo.
   Când el întoarce capul, mă aplec, pun cutia de pantofi pe podea și iau pantofii.
   El își lungește gâtul.
   - N-au cum să vadă, spune el, în timp ce scot cu greu șervețelul din pantof. E prea departe.
   Ascund șervețelul în betelia pantalonilor de pijama, pun pantofii în cutie și mă ridic.
   - Atunci n-ai de ce să-ți faci griji, spun, așezând cutia la loc în șifonier.
   Mă îndrept spre ușă, rugându-mă să nu-mi alunece șervețelul din ascunzătoare și pastilele să nu se răspândească pe toată podeaua.
   Jack mă urmează și eu deschid ușa camerei mele și intru, așteptându-mă să mă tragă înapoi și să mă întrebe ce am îndesat la brâu. Când el închide ușa după mine, nu îndrăznesc să cred că am reușit. Când aud cheia răsucindu-se în broască, mă simt atât de ușurată încât mi se înmoaie picioarele și mă așez pe podea, tremurând din tot corpul.
   Dar pentru că întotdeauna există posibilitatea ca Jack doar să mă lase să cred că am scăpat, mă ridic în picioare și strecor șervețelul sub saltea. Apoi mă așez pe pat și încerc să asimilez faptul că în ultimele cincisprezece minute am realizat mai multe decât în ultimele cincisprezece luni, recunoscând că asta i se datora lui Millie.
   Nu sunt șocată că ea se aștepta să-l omor pe Jack, pentru că în romanele polițiste pe care le ascultă omorul e un lucru obișnuit și ea nu are idee ce înseamnă să ucizi în realitate pe cineva. În mintea ei, unde linia dintre realitate și ficțiune se confundă, omorul este doar soluția unei probleme.

                                              TRECUT

             Prima dată mi-a fost rușine cum m-am agățat de Jack, când în cele din urmă mi-a dat drumul de la subsol. Fusese o noapte lungă, cumplită, iar gândul că și eu am contribuit la acest coșmar o făcuse și mai îngrozitoare.
   Până atunci, nu știusem cu adevărat ce intenții avea cu Millie. Știam că planul lui implica frica, dar fusesem încrezătoare c-o voi putea apăra de ce era mai rău, că ea va putea alerga la mine, că voi fi tot timpul cu ea. Cu toate că Jack îmi spusese că voia pe cineva pe care să-l poată ascunde, nu-mi trecuse niciodată prin cap că avea de gând să o țină pe Millie încuiată într-o cameră îngrozitoare de la subsol ca să-i poată alimenta frica oricând voia.
   Pe lângă faptul că știam cât era de rău, teama c-o să mă lase să mor acolo de deshidratare, cum o lăsase pe Molly, că s-ar putea să nu ies la timp ca s-o salvez pe Millie, m-a dărâmat - de asta atunci când, în cele din urmă, în dimineața următoare, a descuiat ușa, am fost aproape incoerentă de recunoștință, promițând că am să fac orice, numai să nu mă mai ducă jos.
   El m-a crezut pe cuvânt și a transformat asta într-un joc.
   A început să-mi dea sarcini pe care știa că n-am să le pot îndeplini, astfel încât să aibă un pretext pentru a mă închide la subsol. Înainte să-l lovesc cu sticla, Jack mă lăsa să aleg meniul pentru cinele la care aveam invitați, iar eu alegeam feluri de mâncare pe care le mai gătisem de multe ori.
   De atunci înainte, el îmi impunea meniul și avea grijă să aleagă feluri cât mai complicate. Dacă masa nu era perfectă - carnea cam prea tare sau peștele gătit puțin mai mult - după ce plecau invitații, mă ducea în cameră și mă încuia acolo peste noapte.
   Eram o bucătăreasă bunicică, dar sub o astfel de presiune făceam greșeli prostești, în așa măsură încât cina la care fuseseră invitați Esther și Rufus a fost prima dată după cinci luni când totul a mers ca pe roate.
   Chiar și atunci când ne duceam la cină la prieteni, dacă spuneam sau făceam ceva ce-l nemulțumea pe Jack - odată n-am putut să termin desertul - eram dusă la subsol de-ndată ce ajungeam acasă.
   Conștientă că frica mea avea un efect îmbătător asupra lui, încercam să rămân calmă, dar, dacă reușeam, el stătea de cealaltă parte a ușii și, cu glasul răgușit de excitare, îmi spunea să mi-o închipui pe Millie acolo înăuntru, până când îl imploram să înceteze.

                                             PREZENT

             Este ziua petrecerii lui Millie.
   Tocmai când încep să cred că Jack n-o să mai vină să-mi dea drumul în camera de alături ca să mă pot pregăti, îl aud urcând scările.
   - Se apropie petrecerea! spune el, deschizând larg ușa.
   E atât de entuziasmat încât mă-ntreb ce as are în mânecă. Dar nu-mi permit să-mi fac griji pentru asta. Deși sunt mulțumită de progresul pe care l-am făcut în ultimele două săptămâni, e important ca astăzi, mai ales astăzi, să-mi păstrez calmul.
   Intru în fostul meu dormitor și deschid șifonierul, sperând că, în cinstea zilei lui Millie, Jack îmi va alege o ținută drăguță. Rochia pe care mi-o alege îmi era deja cam mare, așa că, atunci când mi-o pun, scoate în evidență ce slabă sunt acum.
   Îl văd pe Jack încruntându-se, dar, cum nu-mi spune s-o schimb, bănuiesc că-l îngrijorează aspectul meu general. Când mă uit în oglindă, văd că sunt trasă la față, ceea ce-mi face ochii să pară enormi.
   Mă fardez puțin și, când sunt gata, îl urmez pe Jack la parter. El a pregătit prânzul pe care urmează să-l luăm cu Millie și Janice, iar mâncarea pentru petrecerea de după-amiază a comandat-o unei firme de catering, în loc să mă lase pe mine s-o pregătesc, cum voiam eu. Totul arăta perfect.
   Se uită la ceas și intrăm în hol. Tastează un cod pe aparatul de pe perete și porțile din față se deschid. După câteva minute auzim o mașină apropiindu-se. Jack se duce la ușa din față și o deschide exact când Janice oprește mașina.
   Janice și Millie coboară din mașină. Îmbrăcată cu o rochie roz drăguță și având în păr o panglică asortată, Millie aleargă spre mine, în timp ce Janice vine mai agale, uitându-se atentă în jur.
   - Arăți minunat, Millie! îi spun, îmbrățișând-o.
   - Iubește casă, Grace! strigă ea, cu ochii scânteietori. E frumoasă!
   - Categoric, spune Janice cu admirație, venind în spatele lui Millie.
   Dă mâna cu Jack, apoi cu mine.
   Millie se întoarce spre Jack.
   - Casă frumoasă.
   El se înclină grațios.
   - Mă bucur tare mult că-ți place. Haide să intrăm să ți-o arăt. Dar poate că mai întâi vreți să beți ceva. M-am gândit să bem pe terasă, dacă nu cumva considerați că e prea frig.
   - Va fi minunat pe terasă, spune Janice. Ar trebui să profităm cât mai mult de această vreme superbă, mai ales că n-o să țină mult.
   Trecem prin hol, intrăm în bucătărie și de acolo ieșim pe terasă, unde ne așteaptă doze cu băuturi și suc de fructe la gheață. Paharele sunt deja pe masă; s-a exclus posibilitatea ca Jack să se întoarcă înăuntru să le ia, lăsându-mă singură cu Janice și Millie.
   Ne bem băuturile și conversăm politicos. Millie nu poate să stea locului multă vreme; e mult prea emoționată și pleacă să exploreze grădina. O ajungem din urmă în timp ce îi arătăm lui Janice proprietatea.
   - Ai vrea să-ți vezi camera, Millie? întreabă Jack.
   Ea clatină din cap entuziasmată.
   - Da, te rog, Jack.
   - Sper c-o să-ți placă.
   - Eu place galben, spune ea fericită.

         Urcăm toți patru la etaj și Jack deschide ușa dormitorului mare unde doarme el și unde, de data asta, lucruri pe care nu le-am văzut, dar care lasă de înțeles că-mi aparțin mie - o cămașă de noapte din mătase, flacoane cu parfum și câteva reviste - dau impresia că și eu dorm acolo.
   Când Millie clatină din cap și-i spune că acesta nu e dormitorul ei, el îi arată una dintre camerele de oaspeți, care este decorată în albastru și alb.
   - Ce părere ai? întreabă el.
   Ea ezită.
   - Drăguță, dar nu galbenă.
   El trece mai departe, la fosta mea cameră.
   - Dar asta?
   Millie clatină din cap.
   - Nu place verde.
   Jack zâmbește.
   - Atunci, bine că nu e camera ta.
   Intră și Janice în joc.
   - Poate e cea de acolo, spune ea, arătând ușa următoare.
   Millie aleargă și o deschide, dând de o baie.
   - Ce-ar fi să încerci ușa aia? sugerează Jack, arătând ușa debaralei în care locuiesc eu.
   Ea o deschide, în timp ce Jack spune:
   - E oribilă.
   Millie se încruntă, uitându-se înăuntru.
   - Nu place.
   - E oribilă, nu-i așa? spun și eu.
   - Nu te speria, Millie, doar te necăjesc, spunând Jack, râzând. Mai e o ușă pe care n-ai încercat-o, vizavi de dormitorul mare. Ce-ar fi să arunci o privire și acolo?
   Ea o ia la fugă înapoi pe palier, deschide ușa și scoate un chițăit de încântare. Când o prindem din urmă, o găsim sărind pe pat, cu rochia roz umflată în jurul ei, și e atât de fericită încât îmi dau lacrimile. Le înghit, amintindu-mi de toate câte sunt în joc.
   - Cred că-i place, spune Jack întorcându-se spre Janice.
   - Cum să nu-i placă? E superbă!
   El reușește s-o convingă pe Millie să iasă din cameră doar cu promisiunea prânzului. Coborâm la parter și, în drum spre sufragerie, unde urmează să mâncăm, Jack le arată lui Janice și Millie restul casei.
   - Ce e aici? întreabă Millie, încercând ușa de la subsol. De ce încuiată?
   - Duce la subsol, îi spune Jack.
   - Ce subsolul?
   - Unde-mi place să țin lucruri, spune el.
   - Pot să văd?
   - Nu acum... Dar când ai să vii să locuiești la noi, am să-ți arăt cu cea mai mare plăcere.
   Mi-e greu să merg înainte, dar cum Jack ține ferm mâna pe spatele meu, nu prea am de ales. Prânzul constă din carne rece și salate și, în timp ce bem cafeaua, Millie întreabă dacă poate să exploreze iar grădina, așa că ne ducem ceștile pe terasă.
   - Cred că ești de acord cu căminul pe care noi i l-am asigurat lui Millie, spune Jack, invitându-ne să ne așezăm pe scaunele trase de el.
   - Categoric, spune Janice, dând din cap. Înțeleg de ce ați dorit ca totul să fie gata până să vadă Millie casa. Este cu adevărat minunată. Trebuie să fi fost dificil.
   - Mă rog, n-a fost tocmai ușor să trăim tot timpul cu constructorii în casă, dar a meritat, nu-i așa, iubito?
   - Da, îl aprob eu. Unde ținem petrecerea lui Millie, afară sau în casă?
   - Mă gândisem s-o ținem în sufragerie, dar, cu o așa vreme frumoasă, am putea s-o ținem aici pe terasă. Așa Millie și ceilalți copii se pot juca în grădină.
   - Nu știam că ați mai invitat pe cineva! exclamă Janice.
   - Am vrut ca pentru Millie să fie o sărbătoare adevărată și ne-am gândit că e important să-i cunoască pe prietenii noștri, explică Jack. Și cu toate că ceilalți copii sunt mai mici decât ea, sper s-o trateze ca pe o soră mai mare.
   Se uită la ceas.
   - I-am invitat la trei, așa că vrei să stai cu ochii pe Millie, cât pregătim noi totul?
   Janice dă din cap.
   - Mă duc s-o pun să se aranjeze puțin.
   - Înainte să pleci, am ceva pentru ea.
   Jack o cheamă pe Millie din fundul grădinii.
   - Millie, dacă te duci în camera de zi, ai să găsești după un scaun o cutie mare. Crezi c-ai putea să mi-o aduci?
   Ea dispare în casă și încerc să nu-mi fac griji privitor la cadou, spunându-mi că n-ar face o prostie în fața lui Janice. Totuși, răsuflu ușurată când Millie deschide cutia și scoate o rochie galbenă, din satin, lungă și cu un cordon lat.
   - E minunată, Jack! spun, urându-mi recunoștința din glas, și, când Millie îl ia cu brațele pe după gât, simt aceeași undă de regret care mă străbate ori de câte ori mă gândesc cum ar fi putut să fie.
   - Mă bucur că-ți place.
   Janice se uită mirată la mine.
   - Nu tu l-ai ajutat să o aleagă?
   - Nu, Jack s-a ocupat în exclusivitate de petrecerea lui Millie. Dar, după cum vezi, s-a descurcat perfect singur.
   - Ce-ar fi s-o duci pe Millie în camera ei ca să-și pună rochia cea nouă? propune Jack. Hai, Millie, du-te cu Janice.
   Când ele pleacă, el se întoarce spre mine.
   - Ar face bine să se bucure de asta cât mai poate - oricum, nu cred că o să-i placă prea mult adevărata ei cameră, nu-i așa? Gata, e timpul să pregătim masa.

         Întinde la maximum masa de lemn extensibilă, ca să aibă loc toată lumea - nouă adulți și cinci copii.
   În timp ce ne mișcăm între bucătărie și terasă, aducând farfurii și pahare, încerc ca lucrurile spuse de Jack despre camera lui Millie să nu-mi abată atenția de la ce am de făcut în după-amiaza asta.
   - Ce părere ai? întreabă Jack, uitându-se la masa încărcată cu mâncare.
   - E minunat, spun, admirând bannerul și baloanele înșirate de el pe terasă. Lui Millie îi va plăcea la nebunie.
   Ca la un semn, Millie apare alături de Janice, radioasă în rochia ei cea nouă și c-o panglică în păr.
   - Ce domnișoară frumoasă! exclamă Jack, făcând-o pe Millie să roșească de plăcere.
   Mă uit neliniștită la ea, sperând să nu se lase înșelată de Jack.
   - Mulțumesc, Jack.
   Se uită în jur cu uimire.
   - Asta frumos! șoptește ea.
   - Arăți minunat, Millie, spun, ducându-mă la ea.
   Ea mă cuprinde cu brațele de gât.
   - Eu nu uit că om rău, îmi șoptește ea la ureche.
   - Ai dreptate, Millie, Jack e un om foarte cumsecade, spun eu râzând, știind că Jack a văzut șoapta.
   Ea dă din cap, aprobând.
   - Jack drăguț.
   Se aude soneria.
   - Începe petrecere! spune ea încântată.
   Jack mă ia de mână într-un gest care numai afectuos nu e și mergem să deschidem ușa, lăsându-le pe Millie și Janice pe terasă.
   Îi conducem pe Esther, Rufus și cei doi copii ai lor prin bucătărie și facem prezentările de rigoare. Tocmai îi spun lui Millie că arată foarte bine când sosesc și Moira cu Giles, urmați la scurt timp de Diane, Adam și copiii lor.
   - Am auzit că sunteți aici, așa că n-am mai sunat la ușă, explică Diane, sărutându-mă.

   Jack are atâția oameni de întâmpinat și atâtea prezentări de făcut încât n-are încotro, trebuie să-și ia ochii de la mine și-mi trece prin minte că am destul timp să-i șoptesc lui Diane la ureche „Ajută-mă, Jack e maniac”.
   Dar chiar și cu tonul meu imperativ, ea tot ar crede că glumesc, sau că mă refer la cheltuiala evidentă pe care a făcut-o Jack pentru a-i oferi lui Millie o petrecere perfectă.
   Mă ia cu el în bucătărie să aducem șampanie pentru adulți și băuturi colorate pentru copii și, când mă așez la masă, mă strânge de mână pentru a mă avertiza că ascultă tot ce spun.
   Millie începe să-și deschidă cadourile. N-am idee ce i-am cumpărat noi lui Millie, deoarece n-am îndrăznit să întreb, ca nu cumva să tulbur calmul relativ pe care am reușit să-l dobândesc în ultimele două săptămâni.
   Ca de obicei, Jack s-a întrecut pe sine, cumpărându-i un medalion frumos de argint, pe care este gravat un „M”.
   - Drăguț! spune Millie zâmbind radios și arătându-l tuturor.
   - De fapt, e de la mine, pentru că Grace are cadoul ei special pentru tine, spune Jack.
   Millie se uită întrebătoare la mine și-i zâmbesc, sperând că a ales ceva frumos.
   - Ți-a făcut niște tablouri minunate pentru noua ta cameră, nu-i așa, iubito?
   Simt că mă albesc la față și mă țin strâns de marginea mesei.
   Millie bate din palme emoționată.
   - Pot să văd?
   - Nu încă, spune Jack, scuzându-se. Dar, până când te muți, le vom atârna în camera ta, promit.
   - Ce fel de tablouri sunt? întreabă Rufus.
   - Portrete, îi spune Jack. Și încă foarte realiste - Grace se pricepe de minune la detalii.
   - Te simți bine, Grace? mă întreabă Esther, uitându-se îngrijorată la mine.
   - Căldura, reușesc eu să spun. Nu sunt obișnuită cu ea.
   Jack îmi întinde un pahar cu apă.
   - Ia o gură, iubito, spune el cu solicitudine. O să te simți mai bine.
   Conștientă că Millie se uită neliniștită la mine, mă conformez.
   - Acum e mai bine, îi spun. Deschide-ți și celelalte cadouri și pe urmă poți să te joci.
   Moira și Giles i-au adus o brățară de argint, iar Diane și Adam o casetă din argint pentru bijuterii, dar abia dacă le văd, pentru că mi-e foarte greu să-mi păstrez calmul. Simt că Esther se uită curioasă la mine, dar, pentru prima dată, nu-mi pasă c-a văzut că sunt tulburată.
   - Nu-i dai lui Millie cadoul nostru, Esther? întreabă Rufus.
   - Ba cum să nu, spune Esther și-i întinde lui Millie un cadou ambalat frumos.
   Millie îl deschide și găsește o cutie mare din catifea roșie, al cărei capac este decorat frumos cu paiete și mărgele de sticlă. Este exact genul de lucru pe care-l adoră Millie și, în timp ce ea icnește de încântare, reușesc să-mi domin emoțiile și-i zâmbesc recunoscătoare lui Esther.
   - E ca să păstrezi lucruri în ea, îi spune Esther. Am cumpărat-o să fie în ton cu noua ta cameră.
   Millie îi zâmbește luminos.
   - E galbenă, spune ea cu mândrie. Camera mea e galbenă.
   Esther pare nedumerită.
   - E roșie, nu-i așa?
   Millie clatină din cap.
   - Galbenă. Ea culoarea mea preferată.
   - Culoarea ta preferată e roșu, parcă.
   - Galben.
   Esther se întoarce spre Jack.
   - N-ai spus că-i decorezi camera lui Millie în roșu pentru că e culoarea ei preferată?
   - Nu, nu cred.
   - Ba da, Jack, așa ai spus, confirmă Diane. Sau, cel puțin, asta ne-ai spus atunci când am luat prânzul în oraș și tu ai venit neinvitat.
   - În fine, îmi pare foarte rău, dacă așa am spus. Probabil că mă gândeam la altceva.
   - Dar n-ai spus-o numai atunci, insistă Esther. Când ați venit la noi la cină, ai spus că abia aștepți ca Millie să-și vadă camera ei roșie.
   Esther se uită la mine.
   - N-a spus așa, Grace?
   - Din păcate, nu mai țin minte, îngân eu.
   - Chiar contează? spune Jack și arată cu capul spre Millie care e ocupată să-și pună în cutie celelalte cadouri. Uite ce mult îi place.
   - Dar e ciudat că ai făcut aceeași greșeală de două ori, spune Esther, sincer nedumerită.
   - Nu mi-am dat seama.
   - Mă rog, aș putea s-o iau înapoi și s-o schimb cu una galbenă, spune ea cu îndoială.
   - Te rog să n-o faci, îi spun eu. Jack are dreptate, Millie o adoră.
   În următoarele zece minute o văd urmărindu-l pe Jack și mă bucur că, în eforturile lui de a mă face să-mi pierd controlul, și-a supraapreciat forțele - nu că altcineva în afară de Esther ar fi observat. La un moment dat, ea își ia ochii de la Jack și se uită încruntată la cutia roșie.
   Brusc, își îndreaptă atenția spre mine.
   - Sper că nu te superi că întreb, Grace, dar sigur te simți bine? Ești foarte palidă.
   - N-am nimic, o asigur eu.
   - Și eu am observat, spune Diane. Și ai slăbit - ai ținut cură de slăbire, nu-i așa?
   - Nu, doar că nu prea am poftă de mâncare.
   - Poate ar trebui să te duci la medicul tău.
   - Mă voi duce, promit eu.
   - Iar tu chiar trebuie să ai multă grijă de ea, Jack, spune Esther, cântărindu-l din ochi.
   - Așa o să fac.
   Cu un zâmbet, Jack își strecoară mâna în buzunarul interior de la sacou și scoate un plic.
   - Nu văd de ce numai Millie trebuie să primească un cadou azi.
   - Adam, te rog să iei notă, mârâie Diane.
   - Poftim, iubito, spune Jack și-mi întinde plicul. Deschide-l.
   Mă conformez și mă pomenesc uitându-mă la două bilete de avion.
   - Haide, Grace, nu ne ține în suspans, mă imploră Diane. Unde te duce Jack?
   - Thailanda, spun încet, oribil de conștientă că, dacă plecăm, tot ce am reușit să construiesc de când mi-a dat Millie pastilele a fost în zadar.
   - Ce fată norocoasă! spune Moira, zâmbindu-mi.
   - Cred că vrei să spui ceva, Grace, mă îndeamnă Esther.
   Ridic repede capul.
   - E un mare șoc. Adică, e un gest minunat, Jack, dar chiar avem timp să plecăm?
   - Ai spus că vrei o ultimă vacanță în Thailanda înainte de a veni Millie să locuiască la noi, îmi amintește el, dând de înțeles c-aș considera-o pe Millie un fel de povară.
   - Dar ai spus că nu putem pleca – n-ai spus tu că a apărut cazul Tomasin?
   - Da, dar mă străduiesc să se termine totul până atunci.
   - Când plecați? întreabă Giles.
   - Am rezervat bilete pentru cinci iunie.
   Adam se uită mirat la el.
   - Se va termina cazul Tomasin atât de repede?
   - Sper - săptămâna viitoare se judecă.
   - Chiar și așa. Adică, de data asta nu e foarte clar, nu-i așa? Din ce spun ziarele, soțul ei e curat ca lacrima.
   Jack ridică din sprâncene.
   - Să nu-mi spui că tu crezi ce citești în ziare.
   - Nu, dar teoria că este o înscenare și că ea își acuză soțul pe nedrept fiindcă are un amant este interesantă.
   - Este o născocire.
   - Așadar, ești sigur de victorie?
   - Absolut - n-am pierdut niciodată un caz și n-am de gând să încep acum.
   Adam se întoarce spre mine.
   - Tu ce părere ai, Grace? Trebuie să fi citit ziarele.
   - Eu? Eu cred că soțul este al naibii de vinovat, spun, întrebându-mă ce ar spune ei dacă ar ști că habar nu am despre ce discută.
   - Scuze, dar nu mi-l imaginez bătându-și nevasta, spune Diane. Nu pare genul.
   - Jack mi-a spus că tocmai ăștia sunt cei mai răi.
   Esther se uită la mine.
   - Trebuie să fie interesant să ai un soț care se ocupă de cazuri atât de cunoscute, spune ea, susținându-mi privirea.
   - De fapt, Jack vorbește rareori despre munca lui când vine acasă și, mai ales, despre detaliile cazurilor lui, din motive de confidențialitate - sunt sigură că și la tine e la fel, Diane.
   Mă întorc spre Jack, prefăcându-mă neliniștită.
   - Dar să revenim la vacanța noastră - n-ar fi mai bine să o amânăm până vine Millie să locuiască la noi?
   - De ce?
   - Păi, există riscul să nu se termine la timp cazul tău.
   - Se va termina.
   - Dar dacă nu se termină?
   - Atunci ai să te duci tu înainte și am să vin și eu după aceea.
   Îl privesc lung.
   - Nu contramandăm vacanța, Grace. Așa cum a subliniat toată lumea, ai nevoie de odihnă.
   - Chiar m-ai lăsa să plec înainte fără tine? spun, știind că el n-ar permite niciodată așa ceva.
   - Desigur.
   Ester se uită la el aprobator.
   - Ești foarte generos, Jack.
   - Deloc. Adică, de ce aș priva-o pe frumoasa mea soție de o vacanță doar pentru că eu nu pot să merg?
   - Aș fi mai mult decât fericită să-i țin companie până sosești tu, se oferă Diane.
   - Îmi pare rău că te dezamăgesc, dar am să fac tot posibilul să merg, îi spune Jack, ridicându-se în picioare. Grace, am nevoie de ajutorul tău la bucătărie, iubito.
   Îl urmez, uluită de cât de rău pare să meargă totul.
   - Nu pari foarte dornică să mergi în Thailanda, spune el, întinzându-mi lumânărele ca să le înfig în tort. Totuși, tu ai fost cea care a propus asta.
   - Doar că nu pare o idee prea bună acum când urmează să se judece cazul tău.
   - Deci crezi c-ar fi mai bine s-o contramandez?
   - Categoric, spun, simțindu-mă ușurată.
   - Atunci crezi că Millie va putea să se mute mai devreme la noi, săptămâna viitoare, de exemplu? De fapt, ar putea să rămână chiar de azi, iar în timpul săptămânii, în timp ce ea se instalează în minunata ei cameră roșie, eu o să mă duc să-i strâng lucrurile. Ce zici, Grace? Să mă duc să propun asta? Sau luna viitoare plecăm în Thailanda?
   - Plecăm în Thailanda luna viitoare, spun eu.
   - Mă gândeam eu c-ai să spui asta. Acum, unde sunt chibriturile?

       Mi-e greu să nu cedez în fața disperării pe care o simt în timp ce cânt „La mulți ani” împreună cu ceilalți și aplaud când Millie suflă în lumânări.
   Mă uit în jur și-i văd pe toți râzând și glumind și nu înțeleg cum viața mea a devenit un infern pe care niciunul dintre cei prezenți nici nu și-l poate imagina.
   Chiar dacă le-aș cere deodată să fie atenți și le-aș spune că Millie e în mare pericol din cauza lui Jack, că el intenționează s-o țină încuiată într-o cameră îngrozitoare până înnebunește de frică și că în realitate el e un criminal care de un an și trei luni mă ține prizonieră, nimeni nu ar crede asta. Și ce le-ar spune Jack, la rândul lui? Că și-a dat seama că sunt bolnavă psihic numai după ce ne-am căsătorit, că lucrul acesta a devenit evident abia în luna de miere când, în fața unui hol plin de oameni, l-am acuzat că mă ține prizonieră, mai ales c-a trebuit să mă însoțească peste tot de teamă de ce voi spune în public.
   Chiar dacă Millie mi-ar sări în apărare și l-ar acuza c-a împins-o pe scări, el s-ar arăta stupefiat și ar spune că eu i-am băgat în cap ideea asta. De ce oamenii adunați aici azi ar crede versiunea mea, și nu pe a lui Jack, când ce spune el pare mult mai plauzibil?
   Mâncăm tortul și mai bem șampanie. Millie și copiii își reiau jocurile, iar noi ceilalți stăm la taclale. Mi-e greu să mă concentrez, dar când o aud pe Esther spunând că se va bucura când o va vedea pe Millie instalată în frumoasa noastră casă, profit de ocazie ca să transform asta în realitate.
   - Ce-ar fi să fixăm acum o dată? spun și mă întorc spre ceilalți. Și poate i-am putea duce pe Millie și pe copii la festivalul de muzică și să mănânce acolo la iarbă verde - par să se-nțeleagă bine. Nu e la începutul lui iulie?
   - Ce idee bună! exclamă Diane. Și interesează pe cineva o excursie la grădina zoologică? Eu le-am promis alor mei că-i duc imediat ce se termină școala.
   - Lui Millie i-ar plăcea mult, spun, dornică să-i umplu agenda.
   Jack intervine.
   - Înainte să te lași dusă de val, Grace, mai am o surpriză pentru tine. Mă rog, pentru tine și Millie, de fapt.
   Simt că încremenesc.
   - Altă surpriză?
   - Nu fi atât de îngrijorată, glumește Moira. Cunoscându-l pe Jack, sunt sigură că va fi ceva frumos.
   - De fapt, nu voiam încă să-ți spun, dar cum faci toate aranjamentele astea pentru vacanța de vară, cred c-ar trebui să știi că vă duc pe tine și pe Millie în Noua Zeelandă, să vă vedeți părinții.
   - Noua Zeelandă! exclamă Diane. Doamne, mereu am vrut să merg în Noua Zeelandă.
   - Când? mă bâlbâi eu.
   - Păi, mă gândeam să-i lăsăm lui Millie câteva zile să se instaleze și să plecăm pe la mijlocul lui iulie, spune el.
   - Dar în august Millie trebuie să înceapă să lucreze la centrul horticol, spun, întrebându-mă ce plan are.
   - Sunt sigur că nu se vor supăra dacă începe cu o săptămână sau două mai târziu, mai ales dacă le explicăm de ce.
   - Nu crezi că va fi prea mult pentru Millie să meargă în Noua Zeelandă atât de curând după ce se mută la noi? Oare n-ar fi mai bine să așteptăm până la Crăciun?
   - Eu cred că va fi entuziasmată, intervine Janice. Visează să meargă de când am avut la ore o temă despre Noua Zeelandă, chiar după ce părinții voștri s-au mutat acolo.
   - Dacă m-aș duce în Noua Zeelandă, nu sunt sigură c-aș vrea să mă mai întorc, spune Diane. Trebuie să fie foarte frumos.
   - Ăsta e unul dintre pericole, desigur, aprobă Jack. Lui Millie ar putea să-i placă atât de mult încât să ceară să rămână acolo permanent, cu părinții ei.
   Începe să-mi cadă fisa și-mi dau seama că pregătește ieșirea lui Millie din societate.
   - N-ar face niciodată asta, spun cu vehemență. În primul rând, nu m-ar părăsi niciodată.
   - Dar dacă te hotărăști să rămâi și tu? întreabă Jack.
   Tonul lui e glumeț, dar înțeleg foarte bine că pregătește terenul și pentru ieșirea mea.
   - N-aș face-o, spun. N-aș putea niciodată să te părăsesc, Jack, știi asta, nu?
   Dar aș putea să te omor, adaug în gând. De fapt, va trebui s-o fac.

                                                TRECUT

               Pastilele de sub saltea au dat un nou rost vieții mele.
   Pentru prima dată după șase luni, să scap de Jack a devenit o posibilitate reală și-i eram recunoscătoare lui Millie că a intervenit și m-a obligat să preiau controlul.
   După cât s-a străduit să-mi facă rost de pastile, eram hotărâtă să n-o dezamăgesc. Dar trebuia să plănuiesc totul cu grijă. Una dintre problemele mele, nu cea mai mică, era faptul că pastilele erau într-o cantitate necunoscută.
   Chiar dacă reușeam să i le administrez lui Jack, habar n-aveam cât avea să treacă până vor începe să-și facă efectul sau care va fi acesta. Și de câte pastile era nevoie pentru a-l scoate din joc? Erau atâtea variabile, atâția dacă și dar.
   Am început să caut o cale de a le pune în băutura lui Jack. Singura dată când beam un pahar împreună era la cină, cu alți oameni în preajmă, și dacă voiam ca planul meu să funcționeze trebuia să-l fac să ia pastilele aici, în casa asta, în timp ce eram singuri.
   M-am gândit toată noaptea la fiecare posibilitate în parte, iar dimineața următoare, când mi-a adus mâncarea, aveam deja o idee despre cum puteam să procedez. Dar trebuia să mă apuc imediat de treabă.
   Am avut grijă să mă găsească stând abătută pe pat, cu spatele la ușă.
   Când nu m-am întors să iau tava, cum făceam de obicei, a pus-o lângă mine pe pat și a ieșit fără o vorbă. Mi-a fost greu să știu că mâncarea era acolo, mai ales că nu mai mâncasem din ziua precedentă, când luasem prânzul cu Millie, dar eram hotărâtă să nu mănânc.
   A doua zi nu mi-a mai adus deloc de mâncare, dar cum tava era tot acolo, iar eu eram și mai flămândă, a fost greu să nu mă las ispitită. Însă ori de câte ori mă gândeam să cedez și să mănânc doar puțin ca să-mi amăgesc foamea, îmi imaginam camera de la subsol și o vedeam pe Millie în ea. Atunci îmi era mai ușor.
   În a treia zi, poate conștient că neglijase să-mi dea de mâncare în ziua precedentă, Jack mi-a adus micul dejun. Când a văzut că tava pe care mi-o adusese cu două zile în urmă era neatinsă, s-a uitat curios la mine.
   - Nu ți-e foame?
   Am clătinat din cap.
   - Nu.
   - În cazul acesta, am să-ți duc micul dejun înapoi în bucătărie.
   A plecat, luând cu el ambele tăvi și fără mâncare în preajmă mi-a fost mai ușor. Ca să uit de foame, am meditat. Dar pentru că până în weekend tot nu mâncasem, Jack a intrat la bănuieli.
   - Nu ești în vreun fel de grevă a foamei, nu-i așa? a spus el în timp ce lua încă o tavă cu mâncare neatinsă și o înlocuia cu alta proaspăt adusă.
   Am clătinat din cap apatică.
   - Doar că nu mi-e foame, asta-i tot.
   - De ce?
   Mi-a luat o vreme să răspund.
   - Presupun că n-am crezut niciodată cu adevărat că se va ajunge la asta, am recunoscut eu, ciugulind nervoasă cuvertura cu degetele. Am crezut mereu că, în cele din urmă, am să găsesc o cale de a o salva pe Millie de tine.
   - Lasă-mă să ghicesc - ai crezut că binele va învinge răul sau că va veni un cavaler în armură strălucitoare și vă va scăpa pe tine și pe Millie de soarta voastră.
   - Cam așa ceva, am spus, gâtuită. Dar asta n-o să se-ntâmple, nu-i așa? Millie o să se mute la noi și nu pot să fac nimic în privința asta.
   - Dacă te consolează cu ceva, niciodată n-ai putut să faci ceva în privința asta. Însă mă bucur că ai început să accepți inevitabilul. Pe termen lung, asta va face ca totul să fie mai ușor pentru tine.
   Am arătat cu capul spre paharul de vin de pe tava pe care tocmai mi-o adusese, încercând să ignor puiul și cartofii care arătau delicios.
   - Ai putea să-mi dai un pahar de whisky în loc de vin?
   - Whisky?
   - Da.
   - Nu știam că bei whisky.
   - Nici eu nu știam că ești psihopat. Adu-mi un whisky, Jack, am continuat, frecându-mă obosită la ochi. Dacă vrei să știi, beam cu tata.
   L-am simțit uitându-se la mine, dar am rămas cu capul plecat, sperând că întruchipam imaginea nefericirii. A ieșit din cameră, încuind ușa în urma lui.
   Nu aveam cum să știu dacă-mi va aduce whisky-ul pe care îl cerusem, iar mirosul puiului era atât de ispititor, încât am început să număr încet, promițându-mi că dacă nu se întorcea până ajungeam la o sută aveam să mănânc tot.
   Nu eram nici la cincizeci când i-am auzit pașii pe scări.
   La șaizeci, cheia s-a răsucit în broască și am închis ochii, știind că, dacă nu-mi aducea un whisky, probabil aveam să izbucnesc în lacrimi, pentru că atunci efortul meu de a fi renunțat la mâncare aproape o săptămână era zadarnic.
   - Poftim.
   Am deschis ochii și m-am uitat la paharul de plastic pe care mi-l întindea.
  - Ce e? am întrebat bănuitoare.
   - Whisky.
   Am dat să-l iau, dar el și-a retras mâna.
   - Mai întâi, mănâncă. N-ai să-mi fii de niciun folos dacă ești prea lipsită de vlagă ca să ai grijă de Millie.
   Deși vorbele lui m-au înghețat, ele mi-au spus și că eram pe drumul cel bun, pentru că până atunci nu cedase niciodată în fața vreuneia dintre cererile mele, nici chiar atunci când cerusem un prosop mai mare. Dar am presupus că, având în vedere țelul final, nu-și permitea să lase să mi se-ntâmple ceva, ceea ce însemna că probabilitatea să cedeze în fața cererilor mele, atâta timp cât erau rezonabile, era mai mare.
   Era o victorie importantă.

        Deși avusesem de gând să mai rezist puțin înainte de a mânca, mi-am zis că, dacă voiam ca Jack să-mi mai aducă whisky, trebuia să-i fac și eu concesii.
   Dar voiam să mi-l aducă de îndată ce venea de la muncă, voiam să-l deprind să-mi toarne whisky-ul în același timp când și-l turna pe al lui.
   - Am cerut whisky pentru că speram c-o să-mi facă poftă de mâncare, am spus, tot cu brațul întins. Așa că mi-l dai, te rog?
   Mă așteptam ca el să refuze, însă, după o scurtă ezitare, mi l-a dat. Am dus paharul la buze cu o poftă simulată.
   Mirosul mi-a întors stomacul pe dos, dar măcar am știut că eram pe cale să beau whisky și nu altceva.
   Conștientă că avea privirea ațintită asupra mea, am luat o gură. Nu mai băusem în viața mea whisky și gustul amar a fost un șoc.
   - Nu-i pe placul tău? a întrebat el batjocoritor și mi-am dat seama că n-a crezut că-mi place whisky și mi-l dăduse doar ca să afle care era adevăratul motiv pentru care-l cerusem.
   - Ai băut vreodată whisky dintr-un pahar de plastic? am întrebat, luând încă o gură. Crede-mă, nu are deloc același gust. Poate data viitoare mi-l aduci într-un pahar de sticlă.
   Am dus iar paharul la gură și am dat pe gât tot conținutul.
   - Acum mănâncă, a spus el, împingând tava spre mine.
   Cu capul învârtindu-mi-se de la whisky, am pus tava pe genunchi.
   Mâncarea arăta atât de bine încât aș fi fost în stare să golesc farfuria în cincisprezece secunde. Mi-a fost greu să nu înfulec, dar m-am forțat să mănânc încet, ca și cum nu-mi plăcea deloc ce mâncam. Am mâncat doar jumătate și, când am pus jos cuțitul și furculița, nu știu cine a fost mai dezamăgit, eu sau Jack.
   - Nu poți să mai mănânci puțin? a întrebat el încruntat.
   - Nu, îmi pare rău, am spus fără entuziasm. Poate mâine.
  A plecat, luând tava cu el și, cu toate că tot îmi era foame, gustul victoriei a fost mai dulce decât orice mâncare.

        Jack nu era prost.
   A doua zi, când iar n-am mâncat nimic, s-a hotărât să mă lovească unde știa c-o să mă doară cel mai tare.
   - Contramandez vizita noastră de mâine la Millie, a spus el când a luat tava neatinsă. N-are niciun rost să o scoatem la masă dacă tu n-ai de gând să mănânci.
   Știusem că exista riscul să nu mă ducă s-o văd pe Millie, dar era un sacrificiu pe care eram dispusă să-l fac.
   - În regulă, am spus, dând din umeri.
   După privirea mirată pe care mi-a aruncat-o, mi-am dat seama că se așteptase ca eu să insist, să spun că mă simțeam destul de bine ca să merg, și m-am bucurat că-l prinsesem pe picior greșit.
   - Millie o să fie dezamăgită, a oftat el.
   - N-ar fi prima dată.
   S-a gândit o clipă.
   - Ăsta nu e un mic șiretlic să mă faci să anulez petrecerea de ziua lui Millie, nu-i așa?
   Era o concluzie la care nu mă așteptasem să ajungă și era departe de adevăr, dar m-am întrebat dacă puteam s-o folosesc în favoarea mea.
   - De ce aș vrea să faci asta? am întrebat, trăgând de timp.
   - Tu să-mi spui.
   - Poate ar trebui să-ncerci să te pui măcar o dată în locul meu. Dacă Millie vine aici, o să se îndrăgostească de casa asta. Cum crezi c-am să mă simt eu știind ce i-ai pregătit și că eu nu pot să fac nimic ca să împiedic asta?
   - Lasă-mă să ghicesc?
   S-a prefăcut că se gândește o clipă.
   - Nu bine?
   - Da, așa e, Jack, nu bine. De fapt, atât de rău încât aș prefera să mor.
   - Așadar, asta este un fel de grevă a foamei.
   - Nu, Jack, bineînțeles că nu e. Știu că Millie o să aibă nevoie de mine, știu că trebuie să-mi păstrez forțele. Dar nu e vina mea că n-am poftă de mâncare. Sunt sigură că, în situația dată, cei mai mulți oameni n-ar putea să mănânce.
   Am ridicat glasul cu o octavă.
   - Ai idee cum e pentru mine ca zi de zi să nu pot să aleg ce vreau să mănânc și când vreau să mănânc? Ai idee cum e să mă bazez pe tine pentru absolut orice, să trebuiască să aștept două sau trei zile mâncare pentru că ai hotărât că trebuie să fiu pedepsită sau că nu poți fi deranjat să-mi aduci ceva? Nu ești chiar cel mai generos dintre temniceri, Jack!
   - Poate nu trebuia să-ncerci de atâtea ori să scapi, s-a răstit el. Dacă n-ai fi încercat, n-aș fi fost nevoit să te încui în camera asta și ai fi putut să duci o viață foarte decentă cu mine.
   - Decentă! Când îmi controlezi fiecare mișcare? Nici nu știi ce înseamnă cuvântul ăsta! Dă-i înainte, Jack, pedepsește-mă. Lipsește-mă de mâncare, să vezi dacă-mi pasă. Dacă nu mănânc iar o săptămână, măcar o să fiu prea slăbită ca duminica viitoare să particip la petrecerea de ziua lui Millie.
   - Ai face bine să te apuci iar să mănânci, m-a amenințat el, dându-și seama de adevărul vorbelor mele.
   - Altfel ce, Jack? Știi că nu mă poți forța să mănânc. Dar, cum nu e nici în interesul lui Millie, nici în al tău ca eu să mor, ce-ar fi să ne faci amândurora un serviciu și, seara, când îți torni tu un whisky, să-mi torni și mie unul ca să-mi revină puțin pofta de mâncare?
   - Aici eu hotărăsc, nu uita, mi-a amintit el.
   Totuși, când a fost vorba de mâncare, situația s-a schimbat. Dându-și seama că avea nevoie ca eu să fiu sănătoasă, a început să facă ce-i cerusem.
   Aveam grijă să nu mănânc niciodată mult, pentru că era important ca el să creadă că-mi pierdusem cu adevărat pofta de mâncare. La fel de important era să mănânc destul ca să merit puținul whisky pe care mi-l aducea când venea de la muncă.
   Când a venit petrecerea lui Millie, eram încrezătoare că puteam să-mi ating scopul înainte ca Millie să vină să locuiască la noi, peste două luni - atâta timp cât nu se întâmpla nimic care să întrerupă rutina conform căreia Jack îmi aducea whisky în fiecare seară.

                                      PREZENT

              Stau în fața casei, cu geamantanul la picioare.
   Porțile duble sunt închise, dar poarta mică - cea pe care am ieșit - este întredeschisă. Aud mașina lui Esther apropiindu-se și, întorcându-mă cu fața spre casă, fac un mic semn de rămas-bun cu mâna. Ea oprește lângă mine, coboară și deschide portbagajul.
   - Puteam să vin până la ușă, să știi, îmi reproșează ea, ajutându-mă să bag geamantanul în mașină.
   - M-am gândit să economisim timp. Îți mulțumesc că ai venit să mă iei într-un timp atât de scurt.
   - Nicio problemă, spune ea zâmbind. Dar trebuie să ne grăbim dacă vrei să prinzi avionul.
   În timp ce ea închide portbagajul, îmi flutur iar mâna spre casă, îi trimit un sărut și închid poarta după mine.
   - Aș fi dorit să vină cu mine, spun, neliniștită. Nu-mi place deloc să-l părăsesc când e atât de deprimat.
   - E primul caz pe care l-a pierdut, nu-i așa?
   - Da - cred că de asta e atât de supărat. Însă el chiar credea că soțul e vinovat, astfel n-ar fi luat cazul. Din păcate, Dena Anderson n-a fost sinceră cu Jack și i-a ascuns anumite lucruri, inclusiv faptul că avea un amant.
   - Se pare că el era adevăratul vinovat.
   - Nu cunosc toate amănuntele, dar aștept să-mi spună când va veni după mine. E ciudat - înainte călătoream singură în toată lumea, iar acum gândul c-am să stau singură câteva zile în Thailanda mă tulbură. Sunt obișnuită ca Jack să fie mereu cu mine. Nu prea știu ce se așteaptă el să fac în următoarele patru zile.
   - Să te odihnești bine, presupun.
   - Aș fi preferat să-l aștept, dar el a fost foarte insistent. Și știu foarte bine că nu trebuie să-l contrazic când își pune în cap ceva.
   Mă uit la ea.
   - Vezi tu, poate fi puțin imperfect uneori.
   - Că a insistat ca tu să pleci înainte în vacanță nu înseamnă că este imperfect, îmi amintește ea.
   - Nu, presupun că nu. După ce mi-a explicat că nu i-ar prii vacanța dacă la întoarcere ar trebui să pună toate hârtiile la punct, am înțeles mai bine. Chiar are nevoie să se relaxeze în această vacanță, mai ales că probabil e ultima pe care o vom petrece singuri. E normal să prefere să rămână și să îndosarieze totul pentru arhivă - deși eu înclin să cred că, dacă ar fi câștigat cazul, nu l-ar fi deranjat atât de mult să-și amintească de el la întoarcere, adaug cu tristețe.
   - Probabil vrea să-și lingă rănile în secret. Știi cum sunt bărbații.
   - Treaba e că sperăm să concepem un copil în Thailanda, acesta fiind încă un motiv pentru care vrea să fie complet relaxat. Ar cam fi timpul, recunosc, roșind puțin.
   Ea își ia mâna de pe volan și o strânge pe a mea.
   - Sper să vă iasă socotelile.
   - Păi, dacă ne ies, vei fi prima care va afla, promit eu. Abia aștept să am un copil cu Jack. A fost foarte dezamăgit la ultimul meu avort spontan. A încercat să fie tare de dragul meu, dar în realitate l-a afectat, mai ales că, imediat după aceea, n-am mai rămas însărcinată. I-am spus că lucrurile astea au nevoie de timp, că mai întâi corpul meu trebuie să se refacă, dar el a început să se-ntrebe dacă vina era a lui și a muncii solicitante, știi tu, stresul și toate celelalte.
   - Crezi că va veni în weekend?
   - Ca să fiu sinceră, cred c-ar prefera să rămână și să-și pună la punct hârtiile. Însă poți să-l întrebi, deși nu știu dac-ai să poți să dai de el, deoarece în următoarele zile n-are de gând să răspundă la telefon. A trebuit deja să discute cu presa în după-amiaza asta, când a ieșit de la tribunal, și știe că-l vor vâna în următoarele zile. Dar poți să-i lași un mesaj în căsuța vocală - mie așa mi-a spus să fac dacă nu reușesc să dau de el, mai ales din cauza diferenței de fus orar.
   - Și marți vine și el în Thailanda?
   - Da - mă rog, miercuri dis-de-dimineață. Ia avionul de marți seară - deși a spus că s-ar putea să întârzie o zi sau două. Dar eu cred că glumea - cel puțin așa sper.
   - Așadar, ai să fii numai patru zile singură. Doamne, ce n-aș da pentru patru zile de pace! Are nevoie să fie dus marți la aeroport? L-ar putea duce Rufus.
   - Nu, e în regulă. S-a oferit și Adam, însă Jack o să ia mașina și o s-o lase la aeroport. Vom avea nevoie de ea la întoarcere - avionul aterizează în jur de șase dimineața și nu e o oră la care să rogi pe cineva să vină să te ia.
   Sunt surprinsă de ușurința cu care discutam în drum spre aeroport. Mă așteptam la un drum mult mai stânjenitor, însă ea pare mulțumită să vorbească despre cele mai obișnuite lucruri.
   Mă întreabă dacă în weekend se poate duce cu copiii la Millie, s-o scoată, poate, la un ceai și, aducându-mi aminte ce bine s-au înțeles Millie și Aisling la petrecere, accept recunoscătoare, bucuroasă că Millie avea niște vizitatori în lipsa mea. Mă roagă s-o anunț pe Janice că duminică vor trece pe acolo, și îi promit c-o voi anunța.
   Sosim la aeroport cu cincisprezece minute mai devreme. Mă lasă la Plecări și, înainte să dispară, îmi face veselă cu mâna. Intru în clădirea terminalului, găsesc ghișeul Airways, predau geamantanul și mă-ndrept spre sala de plecare.
   Apoi mă așez într-un colț și aștept ca avionul meu să fie anunțat.

                                             TRECUT

           Până în ziua petrecerii lui Millie, n-am crezut cu adevărat c-o să-l omor pe Jack.
   Visam destul de des la asta, dar la lumina rece a zilei dădeam înapoi la gândul de a omorî o ființă umană. De asta, probabil, încercarea mea de a-l ameți cu sticla a eșuat - fusesem prea speriată că-l omoram dacă-l loveam mai tare. Mai era și faptul că, dacă-l omoram, aproape sigur aveam să ajung la închisoare și să aștept în arest procesul, ceea ce pentru Millie ar fi fost cumplit.
   Așa că tot ce voiam era să-l las în stare de inconștiență destul de mult timp ca să reușesc să scap de el.

............................................................

În spatele ușilor închise, B. A. Paris

............................................................

                       3-5

         Corpul mi s-a făcut moale și, când m-am lăsat pe podea, el s-a așezat pe vine lângă mine.

   - Lasă-mă să ghicesc, a spus încetișor. Ai crezut că-n camera asta s-a cazat un cuplu spaniol, nu-i așa? Totuși, iată-mă doar pe mine. Dacă stai să te gândești bine, n-ai auzit-o niciodată pe femeie răspunzând, fiindcă vocea venea de la un radio. Nici n-ai văzut-o vreodată în balcon, însă tot ai crezut că există. Sigur, nu știai că fumez - nu mi-am făcut un obicei din asta - și nu știai nici că vorbesc spaniola.
   S-a oprit o clipă.
   - Ți-am spus c-ar fi o mare prostie să încerci iar să scapi înainte de a pleca din Thailanda, a continuat el în șoaptă. Acum ce crezi c-am să fac?
   - Fă ce-ți place, am hohotit eu. Nu-mi mai pasă.
   - Curajoase vorbe, dar sunt sigur că nu vorbești serios. De exemplu, sunt sigur că ai fi înnebunită dacă aș hotărî să te ucid, pentru că asta ar însemna să n-o mai vezi niciodată pe Millie.
   - N-ai să mă ucizi, am spus, cu mai multă siguranță decât simțeam.
   - Ai dreptate, nu te ucid, cel puțin nu încă. În primul și în primul rând, am nevoie de tine ca să faci pentru Millie ce nu poate face ea singură.
   S-a ridicat și s-a uitat la mine.
   - Din păcate, nu pot să te pedepsesc aici, pentru că aici nu e nimic de care să te pot priva cu adevărat. Dar fiindcă deja ai încercat să scapi de două ori, n-o să mergem la Millie nici în primul weekend, nici în al doilea weekend după ce ne întoarcem în Anglia.
  - Nu poți să faci asta! am strigat.
   - Ba sigur că pot și te-am avertizat că am s-o fac.
   A întins mâna și m-a ridicat în picioare.
   - Hai să mergem!
   A deschis ușa și m-a împins pe coridor.
   - A meritat să plătesc încă o cameră, a spus, închizând ușa după el.
   Domnul Ho - managerul - a înțeles foarte bine de ce am nevoie de o cameră separată, dată fiind starea ta psihică. Cum e să știi că te-am urmărit tot timpul?
   - Nu așa de bine cum o să fie în ziua în care te voi vedea la închisoare, am spus cu dispreț.
   - Asta n-o să se întâmple niciodată, Grace, a spus el, îmbrâncindu-mă în camera noastră. Și știi de ce? Fiindcă sunt enervant de curat.
   A fost cel mai demoralizant moment din cele două săptămâni petrecute în Thailanda.
   Nu atât că nu reușisem să scap, ci că, încă o dată, căzusem în capcana pe care Jack mi-o întinsese cu atâta grijă. Am căutat să înțeleg de ce mersese atât de departe când altfel n-aș fi încercat să scap. Poate pentru că, pur și simplu, docilitatea mea îl plictisea, sau poate era vorba de ceva mai sinistru - refuzându-și plăcerea de a mă frânge fizic, voia plăcerea de a mă distruge psihic.
   Gândul că intenționa să-mi transforme detenția într-un fel de joc psihologic mi-a înghețat sângele în vine. Chiar dacă ar mai fi apărut un prilej să evadez, întotdeauna ar fi existat teama că el a regizat toată treaba și mi-am dat seama că, dacă nu scăpăm de el imediat ce ajungeam în Anglia, înainte chiar de a părăsi aeroportul, odată instalați într-o casă, avea să fie mult, mult mai greu.
   Luptându-mă cu disperarea, m-am forțat să mă gândesc la ce puteam să fac, atât în avion, cât și când ajungeam la Heathrow. Dacă, odată ce decolam, îi spuneam unei stewardese că Jack mă ținea prizonieră, puteam să rămân calmă când el îi spunea că deliram? Și, dacă rămâneam calmă și spuneam că el intenționa să ne facă mult rău mie și surorii mele, puteam să-i conving să-l verifice cât ne aflam încă în aer? Și, dacă-l verificau, aveau să afle că e un impostor sau că Jack Angel este un avocat de succes care apără femei bătute?
   Nu știam, dar eram hotărâtă să mă fac auzită și la fel de hotărâtă ca, în cazul în care nimeni nu mă asculta, să fac un așa scandal odată ajunși la Heathrow încât să fiu dusă la spital sau la o secție de poliție.
   Nu m-am gândit mult la asta când mi s-a făcut somn, la scurt timp după decolarea avionului. Dar, dimineața următoare când am aterizat, eram atât de amețită încât a trebuit să fie adus un scaun cu rotile ca să pot coborî din avion și abia puteam să vorbesc.
   Cu toate că n-am auzit ce îi spunea Jack doctorului care venise să vadă ce era cu mine, am văzut că avea în mână un flacon de pastile.
   Conștientă că șansele de a scăpa de el îmi alunecau printre degete, am făcut un efort curajos să strig după ajutor în timp ce treceam pe la controlul pașapoartelor, dar nu mi-au ieșit din gură decât niște sunete neinteligibile.

         În mașină, Jack mi-a pus centura de siguranță și m-am prăbușit oprindu-mă în portieră, neputând să lupt cu somnolența.
   Când m-am trezit iar, Jack îmi dădea cu forța cafeaua tare pe care o cumpărase de la un aparat dintr-o stație service. Cafeaua mi-a limpezit puțin capul, dar eram tot confuză și dezorientată.
   - Unde suntem? am bâiguit, făcând un efort să stau în capul oaselor.
   A urcat înapoi în mașină și, pe drum, am încercat să-mi dau seama unde eram, dar n-am recunoscut numele niciunui sat pe lângă care am trecut.
   După vreo jumătate de oră, a cotit într-o uliță.
   - Ei bine, iat-o, scumpa mea soție, a spus el, încetinind. Sper c-o să-ți placă.
  Ne-am oprit în fața unei perechi de porți negre, uriașe. Puțin mai încolo era o poartă neagră mai mică, cu o sonerie în zidul de lângă ea. Jack a scos din buzunar o telecomandă, a apăsat pe un buton și porțile duble s-au deschis.
   - Casa pe care ți-am promis-o ca dar de nuntă. Ei, ce părere ai?
   La început m-am gândit că din cauza drogului pe care mi-l administrase aveam halucinații. Dar apoi mi-am dat seama că aveam în fața ochilor casa pe care o desenasem împreună pe o bucată de hârtie în barul de la Connaugh Hotel, casa pe care promisese să o găsească pentru mine, completă până la mica lucarnă rotundă din acoperiș.
   - Văd că ai rămas fără cuvinte, a râs el, în timp ce intra pe poartă.
   După ce a oprit aproape de ușa din față, a coborât din mașină și a venit să-mi deschidă portiera. Când nu m-am mișcat, și-a vârât mâinile pe sub brațele mele, m-a tras fără menajamente și m-a târât pe verandă. A descuiat ușa din față și m-a împins în hol, trântind ușa după el.
   - Bun venit acasă, a spus batjocoritor. Sper că vei fi foarte fericită aici.
   Holul era frumos, cu tavan înalt și o scară splendidă. Ușile din dreapta erau închise, la fel și uriașele uși duble din stânga.
   - Sunt sigur că ai vrea să-ți arăt ceva, a continuat el. Dar, mai întâi, n-ai vrea s-o vezi pe Molly?
   M-am uitat lung la el.
   - Molly?
   - Da, Molly. Da, să nu-mi spui că ai uitat de tot de ea.
  - Unde e? am întrebat grăbită, șocată că nu mă gândisem o dată la ea cât am fost în Thailanda. Unde e Molly?
   - În debara.
   A deschis o ușă din dreapta scării și a aprins o lumină.
   - Pe aici.
   În timp ce-l urmăream la subsol, am recunoscut plăcile de gresie din fotografia cu Molly în coș, pe care mi-o arătase. S-a oprit în fața unei uși.
   - E acolo. Dar înainte să intri s-o vezi, ar fi bine să iei unul din ăștia.
   A luat de pe un raft un sul de saci de gunoi, a rupt unul și mi l-a întins.
   - Mă gândesc că s-ar putea să ai nevoie de el.

                                                  PREZENT

              Chiar dacă pentru mine zilele trec încet, mereu mă uimește cât de repede vin duminicile.
   Însă astăzi nu pot să nu fiu deprimată fiindcă nu există nicio vizită la Millie pe care s-o aștept cu nerăbdare. Nu știu sigur asta, dar este puțin probabil ca Jack să mă ducă s-o văd, pentru că am fost în ultimele două duminici. Totuși, s-ar putea să mă ia prin surprindere, așa că, pentru orice eventualitate, am făcut duș și m-am șters și pe corp și părul cu prosopul mic pe care mi-l permisese.
   Prosoapele de baie și uscătoarele de păr sunt articole de lux dintr-un trecut de mult apus, ca și vizitele la coafor. Deși iarna e un chin să-mi usuc părul, nu e chiar atât de rău. Părul meu, lipsit de foehn și foarfece, este lung și lucios și, cu puțină ingeniozitate, reușesc să-l prind astfel încât să nu mă deranjeze.
   N-a fost întotdeauna așa de rău.
   Când am sosit prima dată în casă, aveam un dormitor mult mai drăguț, cu tot felul de lucruri care să-mi țină de urât, de care Jack m-a privat pe rând la fiecare încercare de a evada.
   Mai întâi s-a dus ceainicul, apoi aparatul de radio, apoi cărțile. Neavând nimic care să-mi distragă atenția, am încercat să alung plictiseala zilelor jucându-mă cu hainele din șifonier, amestecând și asortând ținute diferite, doar așa, să mă aflu în treabă. După înc-o tentativă de evadare eșuată, Jack m-a scos din camera aceea și m-a instalat în debaraua de alături, în care lăsase doar patul.
   Ba chiar a făcut efortul să pună gratii la fereastră.
   Lipsindu-mă de șifonier, trebuia să mă bazez pe el să-mi aducă haine în fiecare dimineață. Curând mi s-a luat și dreptul acesta, iar acum, dacă nu ieșim undeva, sunt nevoită să stau în pijama zi și noapte. Deși de trei ori pe săptămână îmi aduce unele curate, mă apasă monotonia de a purta întruna același lucru, mai ales că fiecare pereche este exact la fel ca ultima. Au același stil și aceeași culoare - negru - și n-ai cum să le deosebești.
   Odată, nu cu mult timp în urmă, când l-am întrebat dacă poate să-mi aducă o rochie pe care s-o port ziua pentru variație, mi-a adus o draperie pe care o avusesem în apartamentul meu și mi-a spus să-mi fac singură una.
   S-a crezut amuzant, fiindcă știa că nu am foarfece, nici ac și ață, dar când a doua zi m-a găsit purtând-o, înfășurată în jurul meu ca un sarong, o bine-venită schimbare față de pijamale, mi-a luat-o înapoi, supărat de ingeniozitatea mea. De aceea le-a spus în glumă lui Esther și celorlalți că mă pricep la cusut și-mi fac singură hainele.
   Îi plăcea să mă pună în dificultate, să vadă cum mă descurc cu ceva aruncat cu nonșalanță de el în conversație, sperând că am să mă încurc ca să mă poată pedepsi. Dar cu trecerea timpului mă descurc tot mai bine.
   Personal, sper ca Esther și ceilalți să mă mai întrebe despre înființarea unui cerc de cusut, pentru că atunci Jack va fi cel care trebuie să mă scoată din asta. Poate va începe prin a-mi rupe un braț sau a-mi strivi degetele în ușă.
   Până acum nu mi-a făcut niciun rău fizic, deși sunt ocazii când cred că i-ar plăcea.

          Uneori, după-amiaza, aud sunând la poartă, așa că sar din pat și-mi lipesc urechea de ușă. Este o emoție pe care n-am mai avut-o de mult timp, deoarece aici nu vine nimeni neinvitat.
   Aștept să aud dacă Jack o să dea drumul înăuntru celui care a sunat, sau cel puțin să întrebe ce dorește, dar când liniștea din casă rămâne netulburată știu că el se preface că nu suntem acasă - din fericire pentru el, prin porțile negre nu se poate vedea mașina parcată pe alee. Când persoana de la poartă sună iar, de data asta mai insistent, mă gândesc imediat la Esther.
   În ultima vreme mă gândesc mult la ea, mai ales datorită felului în care a repetat numărul ei de mobil în restaurant săptămâna trecută. Sunt convinsă că a înțeles că voiam să-l aud iar și știu că, dacă vreodată va fi nevoie să cer ajutor, la Esther voi apela, și nu la Diane, pe care o cunosc de mai mult timp.
   Mi-am pierdut toate prietenele, chiar și pe Kate și pe Emily, care credeam că vor sta mereu alături de mine. Dar e-mailurile mele neregulate și foarte scurte către ele - dictate de Jack - în care proslăveam viața conjugală și spuneam că sunt prea ocupată ca să mă văd cu ele, le-au făcut să nu mai dea semne de viață.
   Anul acesta n-am primit măcar o felicitare de ziua mea de la ele.

          Acum că scăpase de prietenele mele, Jack mă lăsa să răspund la alte e-mailuri adresate mie anume - de la părinții mei, sau de la Diane, de exemplu - în loc să răspundă el la ele, dar numai pentru a le da o notă mai autentică, deși nu știu cât de autentic reușesc să le fac să sune când îi simt răsuflarea în ceafă în timp ce scriu.
   În astfel de ocazii, mă aduce în biroul lui și mă bucur de aceste momente în care, cu un calculator și un telefon la îndemână, potențialul de a alerta pe cineva e mai mare decât oriunde în altă parte.
   Inima începe mereu să-mi bată mai repede când Jack îmi spune să stau jos, cu calculatorul și telefonul la doar câțiva centimetri de mine, pentru că întotdeauna sper că el va fi neatent suficient de mult timp ca eu să pot să apuc telefonul, să formez repede 999 și să chem disperată poliția. Sau să tastez repede o cerere de ajutor către persoana căreia îi scriu și s-o trimit înainte ca el să mă oprească.
   Tentația de a o face este mare, dar Jack este întotdeauna vigilent. Stă aplecat asupra mea în timp ce scriu și verifică fiecare mesaj înainte de a mă lăsa să-l trimit.
   Odată am crezut că momentul propice venise când cineva a sunat la poartă și eu scriam, dar în loc să se ducă la interfon să vadă cine era, Jack a ignorat pur și simplu soneria, cum ignoră și telefonul când sună în timp ce sunt la calculator.
   Totuși, alături de frustrarea pe care o simt când mă duce înapoi în camera mea, că s-a mai dus o șansă, am și un sentiment de mulțumire, aproape, mai ales după ce le scriu părinților mei. Este aproape ca și cum aș crede minciunile pe care le-am spus despre weekendurile în care am fost plecată cu Jack, sau vizitele în grădini frumoase sau la case de la țară, sau locuri în care n-am fost și nu voi merge niciodată, și pe care totuși pot să le descriu amănunțit.
   Dar, la fel ca după orice urcuș, coborârea e grea și, după ce euforia se topește, sunt mai deprimată decât oricând.

        Soneria de la poartă nu sună și a treia oară, așa că mă întorc în pat și mă-ntind. Sunt atât de neliniștită încât mă hotărăsc să meditez puțin ca să mă relaxez.
   Am învățat să meditez la scurt timp după ce Jack m-a mutat în camera asta, de teamă că, neavând ce să fac toată ziua, am să înnebunesc.
   Am devenit atât de pricepută încât uneori reușesc să mă rup de realitate câteva ore, am eu impresia, dar probabil este mult mai puțin. De obicei încep prin a ne imagina pe mine și pe Millie stând într-o grădină frumoasă, cu un cățeluș la picioarele noastre, însă nu Molly - ca să mă detașez, trebuie să am gânduri frumoase.
   Astăzi, totuși, nu pot să mă relaxez fiindcă singura imagine pe care o am în minte este cea a lui Esther plecând cu mașina de lângă casă. În izolarea mea am devenit superstițioasă și interpretez asta ca pe un semn că am înțeles greșit totul, că nu Esther o să fie cea care o să mă ajute.
   Când îl aud pe Jack urcând scările după vreo oră de la soneria de la poartă, încerc să ghicesc dacă vine să joace vreun joc cu mine sau doar îmi aduce un prânz întârziat. Descuie ușa; n-are nicio tavă în mână, așa că mă pregătesc pentru unul dintre jocurile lui sadice, mai ales când văd că are o carte.
   Dorința de a mă repezi să o smulg din mâna lui e mai puternică, dar rămân impasibilă și îmi dau silința să nu mă uit la ea, întrebându-mă ce tortură a mai născocit de data asta. Știe că doresc cu înfocare ceva de citit - nici nu mai știu de câte ori m-am rugat de el să-mi dea un ziar doar o dată pe săptămână, ca să fiu la zi cu ce se întâmplă în lume și ca să nu par tâmpită de tot când ieșim la cină.
   Așa că mă aștept să-mi ofere cartea, ca apoi să-și retragă mâna când vreau să o iau.
   - Am ceva pentru tine, începe el.
   - Ce? întreb eu, cât pot de lipsită de entuziasm.
   - O carte. Ai vrea-o?
   Venind de la Jack, este întrebarea pe care o urăsc cel mai mult pe lume deoarece, fie că spun da, fie că spun nu, sunt condamnată.
   - Depinde, spun, detestând că-mi prelungesc agonia încercând să-l țin acolo cât mai mult pentru că măcar am cu cine vorbi.
   - De ce?
   - De titlul ei. Dacă se cheamă Viața mea cu un psihopat, nu mă interesează.
   El zâmbește.
   - De fapt, e cea pe care ți-a recomandat-o Esther.
   - Și te-ai hotărât să mi-o cumperi?
   - Nu, a trecut pe aici și a lăsat-o.
   Face o pauză.
   - În condiții normale, aș fi aruncat-o direct la gunoi, însă a venit însoțită de o invitație fermecătoare la cină, de sâmbătă într-o săptămână, cu un mic post scriptum în care spune că abia așteaptă să audă ce părere ai despre carte. Așa că-ți sugerez să ai grijă s-o citești până atunci.
  -  Nu știu dacă o să am timp, dar îmi voi da toată silința, îi spun eu.
   - Nu face pe deșteapta, mă avertizează el. Ai învățat atât de bine să eviți pedeapsa încât am nevoie doar de cel mai mic pretext.
   Pleacă, și, nemaiputând aștepta, deschid cartea și citesc prima pagină ca să-mi fac o idee despre ce e vorba.
  Îmi dau seama imediat c-o să-mi placă și urăsc gândul că doar peste o zi sau două o să mi-o ia. Mă-ntreb dacă să mai aștept până s-o încep așa cum trebuie și să mă limitez la un capitol pe zi, dar pentru că întotdeauna există posibilitatea ca Jack să mi-o ia înapoi înainte de a o termina, mă așez pe pat, pregătită să petrec cele mai frumoase ore din ultima vreme.
   Citesc de aproape o oră când observ că unul dintre cuvintele pe care tocmai le-am citit, cuvântul bine, se detașează de celelalte și, când mă uit mai atent, văd că a fost îngroșat cu creionul.
   Când îmi vibrează în memorie și, dând înapoi câteva pagini, găsesc evidențiat cuvântul „toate”, însă așa de subtil încât nu sunt convinsă că l-aș fi observat dacă nu l-aș fi căutat. Intrigată, continui să dau paginile înapoi și în cele din urmă găsesc un „sunt” mititel, aproape de începutul cărții.
  Le citesc împreună „Sunt toate bune”.
  Inima începe să-mi bată mai repede când mă gândesc că Esther mi-a trimis un mesaj. Dacă da, trebuie să mai fie și altele. Tot mai emoționată, scanez restul cărții în căutarea altor cuvinte îngroșate și găsesc „tu”, „nevoie” și, pe penultima pagină a cărții, „ajutor”.
   Entuziasmul meu că ea și-a dat seama de situația mea și vrea să mă ajute e de scurtă durată, deoarece cum pot să-i răspund lui Esther când n-am nici măcar un creion?
   Un simplu „da” n-ar fi de ajuns, un „da, anunță poliția” ar fi fost zadarnic pentru că, după cum știu pe pielea mea, Jack are poliția la degetul lui cel mic. La fel ca personalul de la hotelul din Thailanda, polițiștii de aici mă știu drept maniaco-depresivă, dat fiind faptul că l-am acuzat pe devotatul și genialul meu soț avocat că mă ține prizonieră.
   Chiar dacă ar sosi aici fără să anunțe, Jack n-ar avea nicio problemă să le explice camera asta, sau orice altă cameră din casă. Oricum, nu m-ar lăsa să-i înapoiez lui Esther cartea fără s-o verifice mai întâi, așa cum întotdeauna îmi verifică geanta înainte să ieșim, ca să se asigure că e goală.
   Deodată îmi trece prin cap că nu mi-ar fi dat cartea dacă n-ar fi răsfoit-o mai întâi cu atenție, ceea ce însemna că aproape sigur a văzut îngroșările.
   Gândul mă îngrozește, mai ales că Esther ar putea fi în pericol. Asta înseamnă și că trebuie să fiu atentă ce-i spun data viitoare când ne întâlnim deoarece, știind că nu pot să-i trimit la fel un mesaj, Jack va fi atent la fiecare cuvânt pe care-l spun.
   Probabil se va aștepta să spun ceva de genul „Consider că mesajul pe care încearcă să-l transmită autorul e foarte pertinent”. Dar o să fie dezamăgit.
   Oi fi fost eu proastă odinioară, dar nu mai sunt. O fi greu să-i trimit lui Esther un mesaj, dar refuz să fiu descurajată.
   Sunt foarte recunoscătoare că ea a înțeles atât de repede ce n-au înțeles nici părinții mei, nici Diane sau Janice sau poliția - că Jack controlează tot ce fac.
   Mă pomenesc încruntându-mă, pentru că, dacă ea bănuiește că el mă controlează, oare n-a ghicit și că el controlează tot ce intră în contact cu mine? Dacă și-a dat seama că Jack nu e un om cu care să glumești, de ce ar risca să fie descoperită când nu are nimic concret care să-i susțină suspiciunile?
   Mă întorc la citit, sperând să găsesc ceva care să-mi spună cum pot să comunic cu Esther fără ca Jack să afle, pentru că nu pot s-o dezamăgesc când mi-a întins o mână de ajutor într-un fel atât de uimitor.
   Seara, când tot mai încerc să găsesc o cale de a-i trimite un mesaj, îl aud pe Jack urcând scările, așa că-nchid repede cartea și o pun pe pat, puțin mai departe de mine.
   - Ai terminat deja? întreabă el, arătând cu capul spre carte.
   - De fapt, mi-e greu s-o înțeleg, mint eu. Nu e genul de carte pe care aș citi-o în mod normal.
   - Unde ai ajuns?
   - Nu prea departe.
   - Păi, ai grijă s-o termini până ne vedem cu ea săptămâna viitoare.
   Pleacă, și mă încrunt iar.
   Este a doua oară când insistă s-o citesc până mergem la cină la Esther, ceea ce-mi spune că știe despre cuvintele îngroșate și speră să-mi sap singură mormântul.
   La urma urmelor, aproape că a recunoscut când mi-a spus mai devreme că prea fac pe deșteaptă, că-i e dor să mă pedepsească, așa că-mi închipui ce fericit trebuie să fi fost când a văzut mesajul lui Esther - și cum trebuie să fi râs de încercarea ei de a mă ajuta. Pe de altă parte, cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult simt că mi-a scăpat ceva.
   Abia când îmi amintesc cât timp a trecut între clipa când am auzit soneria și cea în care Jack mi-a adus cartea îmi dau seama că nu Esther a îngroșat cuvintele din carte, ci Jack.

                                         TRECUT

         Molly era moartă doar de câteva zile, pentru că nu începuse să se descompună.
   În privința asta Jack fusese foarte isteț; îi lăsase puțină apă, dar nu destul ca să-i ajungă două săptămâni până am ajuns noi acasă. Șocul de a o găsi moartă a fost cumplit.
   Expresia de anticipare răutăcioasă de pe fața lui Jack când a deschis ușa debaralei mă pregătise pentru ceva - c-o lăsase legată două săptămâni, sau că nu era acolo - dar nu c-o lăsase să moară.
   La început, în timp ce mă uitam la trupușorul ei care zăcea pe podea, m-am gândit că drogurile pe care mi le dăduse îmi jucau feste, pentru că încă mă simțeam capie. Dar când am îngenuncheat lângă ea și i-am simțit corpul rece și rigid, m-am gândit la moartea cumplită pe care trebuie s-o fi îndurat.
   Atunci am jurat nu doar c-o să-l omor pe Jack, ci o să-l și fac să sufere, cum făcuse el cu Molly.
   S-a prefăcut surprins de durerea mea, amintindu-mi că în Thailanda îmi spusese că nu exista nicio menajeră, și am fost recunoscătoare că atunci nu acordasem nicio atenție vorbelor lui. Dacă aș fi înțeles la ce făcea aluzie, nu știu cum aș fi rezistat acele două săptămâni.
   - Mă bucur tare mult să văd că ai iubit-o, a spus el, când am îngenuncheat lângă Molly și am plâns. Speram s-o iubești. Vezi tu, este important că-ți dai seama că ar fi mult mai greu dacă în locul lui Molly acolo ar fi zăcut Millie. Iar dacă Millie ar fi moartă, tu ar trebui să-i iei locul. Dacă stai să te gândești, nimeni nu ți-ar simți cu adevărat lipsa. Dacă ar întreba cineva unde ești, aș spune că după moartea iubitei tale surori te-ai dus la părinții tăi, în Noua Zeelandă.
   - De ce nu pot s-o înlocuiesc oricum pe Millie? am întrebat plângând. De ce ai nevoie de ea?
   - Pentru că pe ea o voi îngrozi mult mai ușor decât pe tine. În plus, dacă o am pe Millie, voi avea aici tot ce-mi trebuie și nu va mai trebui să mă duc în Thailanda.
   - Nu înțeleg.
   Mi-am șters lacrimile de pe obraz cu dosul palmei.
   - Nu te duci în Thailanda să faci sex cu bărbați?
  - Sex cu bărbați?
   Ideea părea să-l amuze.
   - Aș putea să fac asta aici, dacă aș vrea. Nu că aș vrea. Vezi tu, pe mine nu sexul mă interesează. Motivul pentru care mă duc în Thailanda este că acolo îmi pot satisface cea mai mare pasiune - nu că m-aș murdări cu adevărat pe mâini, înțelegi tu. Nu, rolul meu e mai mult de observator și ascultător.
   M-am uitat la el, neînțelegând, și el și-a aplecat capul spre mine.
   - Frica, a șoptit. Nimic nu e ca frica. Îmi place cum arată, îmi place cum se simte, îmi place cum miroase. Și, mai ales, ador sunetul ei.
   I-am simțit limba pe obrazul meu.
   - Îmi place chiar și gustul ei.
   - Mă scârbești, am șuierat. Trebuie să fii unul dintre cei mai răi oameni care au trăit vreodată. Și am să-ți vin de hac, Jack, promit. Până la urmă am să-ți vin de hac.
   - Nu dacă mai întâi îi vin eu de hac lui Millie, ceea ce am de gând să fac.
   - Așadar, ai s-o omori, am spus și glasul mi s-a frânt.
   - S-o omor? La ce mi-ar folosi dacă ar fi moartă? N-am s-o omor pe Millie, Grace, doar am s-o sperii puțin. Și-acum, îngroapă câinele ăla sau îl arunc în tomberon.
   N-a mișcat un deget să mă ajute, ci a stat și s-a uitat cum am înfășurat corpul lui Molly în sacul de gunoi și, plângând, am urcat scările cu ea, am trecut prin bucătărie și am ieșit pe terasa pe care-i spusesem că mi-o doresc.
   M-am uitat prin grădina imensă, tremurând de frig și de șoc, întrebându-mă unde s-o îngrop.
   Urmându-mă afară, el mi-a arătat un tufiș în capătul grădinii și mi-a spus s-o îngrop în spatele lui. L-am ocolit și am văzut în pământ o cazma pregătită.
   Mi-am dat seama că, înainte de a o lăsa pe Molly să moară, îmi pregătise o cazma cu care s-o îngrop și am izbucnit iar în hohote.
   Cât fusesem noi în Thailanda plouase, așa că pământul era moale. Am suportat să-i sap mormântul doar imaginându-mi că-l săpam pe al lui. Când am terminat, am scos corpul lui Molly din sacul de gunoi și am ținut-o o clipă lipită de mine, gândindu-mă la Millie, întrebându-mă cum aveam să-i spun
că Molly a murit.
   - Nu o să revină la viață oricât ai ține-o în brațe, a spus el tărăgănat. Termină odată!
   De teamă c-o să mi-o ia și o s-o arunce în groapă fără niciun strop de ceremonie, am pus-o cu blândețe în mormânt și am așezat peste ea pământ cu lopata.
   Abia atunci mi-am dat seama pe deplin de grozăvia care tocmai se-ntâmplase și, aruncând lopata, m-am repezit după copac și am vomitat cu violență.
   - O să trebuiască să-nveți să ai un stomac mai tare, a spus el în timp ce mă ștergeam la gură cu dosul palmei.
   Auzindu-l, m-a cuprins panica. Alergând spre locul în care aruncasem lopata, am apucat-o și m-am repezit la el cu ea ridicată deasupra capului, gata să-l fac chisăliță cu ea.
   Dar nu mă puteam pune cu el; ridicând brațul, a prins lopata și mi-a smuls-o, făcându-mă să mă împiedic. Mi-am revenit și am rupt-o la fugă țipând cât mă ținea gura după ajutor.
   Când am văzut că ferestrele celei mai apropiate proprietăți abia se întrezăreau printre copaci, am alergat înspre ea, sperând c-o să-mi audă cineva țipetele și, în timp ce fugeam, m-am uitat după o cale de ieșire din grădină. Mi-am dat seama că zidurile care o împrejmuiau erau prea înalte ca să le escaladez și am tras aer în piept, gata să țip iar din răsputeri, știind că asta putea fi singura mea șansă.
   Am simțit o lovitură în spate și, când am căzut, mâna lui Jack mi-a acoperit gura, reducându-mă de tot la tăcere. M-a ridicat cu o smucitură și, cu cealaltă mână, mi-a răsucit brațul la spate, imobilizându-mă.
   - Înțeleg că nu te grăbești s-o revezi pe Millie, a suflat el, în timp ce mă împingea spre casă. Din cauza tentativelor tale de evadare din Thailanda, ți-ai pierdut deja dreptul de a o vedea în următoarele două weekenduri; acum n-ai s-o vezi al treilea weekend la rând. Și, dacă mai încerci ceva, n-ai s-o vezi o lună întreagă.
   M-am luptat cu el, răsucindu-mi capul ca să-mi eliberez gura, dar el m-a strâns mai tare.
   - Biata Millie, a oftat el fals îndurerat, în timp ce mă-mpingea pe terasă și de acolo în bucătărie, o să creadă că ai abandonat-o, că acum, când ești măritată, nu ai timp de ea.
   Mi-a dat drumul și m-a împins de lângă el.
   - Ascultă-mă bine, Grace. Dacă nu faci vreo prostie, sunt pregătit să mă port frumos cu tine - în definitiv, n-am niciun interes să fac altfel. Cu toate astea, n-am să ezit să-ți retrag privilegiile pe care am ales să ți le acord, dacă mă superi. Ai înțeles?
   Rezemată moale de perete, tremurând de oboseală și de la efectele ulterioare ale drogurilor sau de la șoc, am dat doar din cap.
   - Bun. Acum, înainte să-ți arăt restul casei, sunt sigur că ai vrea să faci un duș.
   Ochii mi s-au umplut de lacrimi jalnice de recunoștință. El a observat și a spus, încruntându-se:
   - Nu sunt un monstru. Mă rog, cel puțin nu în sensul ăla. Hai să-ți arăt unde e baia ta și, după ce te mai înviorezi, am să-ți fac un tur al casei.
   L-am urmat în hol și sus pe scări, abia observând ce era în jurul meu. A deschis o ușă și m-a condus într-un dormitor luminos și aerisit, decorat în verde-deschis și crem. Pe patul dublu am recunoscut unele dintre cuverturile și pernuțele pe care le alesesem în ziua în care fuseserăm la cumpărături împreună să cumpărăm mobilă pentru casa pe care promisese să mi-o găsească. În lumea ostilă în care mă aflam, parcă erau niște prieteni vechi și mi-a crescut puțin moralul.
   - Îți place? a întrebat el.
   - Da, am spus cu reținere.
   - Bun.
   Părea mulțumit.
   - Baia e acolo și, în șifonier, ai să-ți găsești hainele.
   S-a uitat la ceas.
   - Îți dau cincisprezece minute.
   Ușa s-a închis în urma lui. Curioasă, m-am dus la șifonierul uriaș care ocupa tot peretele din stânga. Am deschis ușile glisante și am găsit hainele pe care le trimisesem înainte, cele de care nu avusesem nevoie în Thailanda.

                 Tricourile și bluzele mele erau împăturite frumos pe rafturi și lenjeria mea intimă fusese pusă în sertare special făcute. În altă parte a șifonierului, numeroasele mele perechi de pantofi fuseseră puse în cutii de plastic transparente.
   Totul părea atât de normal încât am avut din nou senzația că sunt ruptă de realitate. Îmi era cu neputință să asociez camera frumoasă pe care mi-o pregătise Jack și promisiunea unui duș cu ce se întâmplase mai înainte și n-am putut scăpa de sentimentul că, dacă mă întindeam pe pat și dormeam un timp, aveam să constat că totul a fost un coșmar îngrozitor.
   M-am dus la fereastră și m-am uitat afară. Fereastra era pe partea laterală a casei și dădea spre o grădină de trandafiri. Tocmai când admiram frumusețea florilor și apreciam liniștea după-amiezii, o pală de vânt a adus din spatele casei un sac negru de gunoi, care s-a prins într-o tufă de trandafiri.
   Recunoscându-l ca fiind sacul în care o dusesem pe Molly în grădină, am scos un strigăt de durere și m-am dus în grabă la ușă, dându-mi seama că irosisem minute prețioase în care ar fi trebuit să-ncerc să evadez.
   Am deschis-o și eram pe cale să mă năpustesc în hol când brațul lui Jack a zvâcnit din senin, blocându-mi calea.
   - Pleci undeva? a întrebat el voios.
   M-am uitat lung la el, și inima îmi bubuia dureros în piept.
  - Doar nu te gândeai să-ncerci să pleci, nu-i așa?
M-am gândit la Millie, la cât de supărată ar fi fost dacă nu apăream în următoarele trei săptămâni și mi-am dat seama că nu puteam să risc încă o pedeapsă.
   - Prosoapele, am îngânat eu. Mă întrebam unde sunt prosoapele.
   - Dacă te-ai fi uitat în baie, le-ai fi găsit. Grăbește-te, ți-au mai rămas zece minute.
   Când a închis ușa după mine, întemnițându-mă iar, m-am dus la baie.
   Acolo erau o cabină de duș și o cadă separată, o chiuvetă și o toaletă. Pe un dulap jos se afla un teanc de prosoape flaușate și, deschizând dulapul, am văzut că era aprovizionat generos cu sticle cu șampon, balsam și gel de duș.
   Îmi doream cu disperare să-ndepărtez murdăria care parcă îmi pătrunsese în corp prin toți porii, așa că m-am dezbrăcat, am dat drumul la duș și înarmându-mă cu tot ce-mi trebuia, am intrat sub jetul de apă. Am potrivit temperatura să fie cât de fierbinte puteam suporta, mi-am șamponat părul și mi-am frecat bine corpul, întrebându-mă dacă aveam să mă mai simt vreodată curată.
   Aș fi stat mai mult sub apă, dar nu aveam încredere că Jack n-o să intre să mă tragă din duș de îndată ce expirau cele zece minute. Așa că am închis robinetul și m-am șters repede.
  În dulapul de sub chiuvetă am găsit un pachet de periuțe și niște pastă și am folosit două minute prețioase din timpul care-mi rămăsese spălându-mă pe dinți până mi-au sângerat gingiile. M-am dus în grabă în dormitor, am deschis șifonierul, am tras o rochie de pe umeraș, am luat dintr-un sertar un sutien și o pereche de chiloți și m-am îmbrăcat repede.
   Ușa dormitorului s-a deschis când îmi trăgeam fermoarul rochiei.
   - Bun, a spus Jack. Nu țineam neapărat să vin să te scot târâș din duș, dar aș fi făcut-o.
   A dat din cap spre șifonier.
   - Pune-ți ceva în picioare.
   După o ezitare, am ales o pereche de pantofi cu toc mic în loc de tenișii după care tânjeau picioarele mele, sperând că ei aveau să mă facă să mă simt mai stăpână pe mine.
   - Acum, turul casei. Sper c-o să-ți placă.
   L-am urmat la parter, întrebându-mă de ce i-ar fi păsat dacă-mi plăcea sau nu. Deși eram hotărâtă să nu mă las impresionată, rațiunea îmi spunea c-ar fi putut să fie în interesul meu să reacționez pozitiv, cum era evident că dorea el.
   - Mi-a luat doi ani să fac casa exact cum mi-am dorit-o, a spus el când am ajuns în hol, mai ales că a trebuit să fac niște schimbări de ultim moment. De exemplu, inițial bucătăria nu dădea pe terasă, dar am pus să se construiască una fiindcă mi s-a părut o idee excelentă. Din fericire, am reușit să-ți direcționez restul dorințelor tale spre ce era deja aici, a continuat el, confirmând ceea ce înțelesesem deja, și anume că-n ziua în care îmi ceruse să-i descriu ce gen de casă mi-ar plăcea, mă manipulase cu istețime să i-o descriu pe cea pe care o cumpărase deja.
   - Dacă îți amintești, ai spus că vrei o toaletă la parter, pentru musafiri, dar când am propus o întreagă garderobă, ai fost imediat de acord.
   A deschis o ușă din dreapta, dând la iveală o garderobă în care erau un șifonier, o oglindă mare și o toaletă separată.
   - Foarte inteligent, am spus, referindu-mă la cum mă manipulase.
   A înaintat pe hol, deschizând următoarea ușă.
   - Biroul meu și biblioteca.
   Am zărit în fugă o cameră cu pereții acoperiți din podea până în tavan cu rafturi cu cărți și, în dreapta, într-o nișă, un birou de mahon.
   - Nu e o cameră în care va trebui să intri prea des.
   Trecând pe partea cealaltă a holului, a deschis uriașele uși duble pe care le observasem mai devreme.
  - Camera de zi și sufrageria.
   Mi-a ținut ușile deschise, invitându-mă să intru, și am pășit în una dintre cele mai frumoase camere pe care le văzusem în viața mea. Dar aproape că nici n-am observat cele patru glasvandur și care dădeau în grădina de trandafiri de pe latura casei, sau tavanele înalte, sau arcada elegantă care ducea în sufragerie, fiindcă ochii mi-au fost imediat atrași de căminul deasupra căruia atârna tabloul pe care i-l făcusem cadou lui Jack, Licurici.
   - Arată perfect acolo, nu crezi? a spus el.
   Mi-am adus aminte câtă iubire și efort pusesem în el și de faptul că era alcătuit din sute de săruturi și mi s-a făcut rău de la stomac. Răsucindu-mă brusc pe călcâie, m-am întors în hol.
   - Sper că asta nu-nseamnă că nu-ți place camera, a spus el, urmându-mă încruntat.
   - De ce ți-ar păsa dacă-mi place sau nu? am mormăit.
   - N-am nimic personal cu tine, Grace, a spus el răbdător, înaintând pe hol. Cum ți-am explicat în Thailanda, tu ești mijlocul de a-mi atinge scopul la care am visat mereu. Așa că e normal să simt față de tine un fel de recunoștință. De aceea, aș vrea ca experiența ta aici să fie cât mai plăcută cu putință, cel puțin până vine Millie. După aceea, mă tem că va fi extrem de neplăcut pentru tine. Și pentru ea, bineînțeles. Și-acum, ieri n-ai apucat să vezi bucătăria așa cum trebuie, nu-i așa?
   A deschis ușa bucătăriei și am văzut barul pentru micul dejun pe care stabiliserăm să-l avem și patru scaune înalte și lucioase.
   - Oh, cât or să-i placă lui Millie scaunele astea! am exclamat, închipuindu-mi-o, învârtindu-se în ele.
   În tăcerea care a urmat, tot ce se-ntâmplase m-a ajuns din urmă și camera a-nceput să se învârtească cu mine. Conștientă că Jack întindea brațele să mă prindă, am încercat fără vlagă să-l resping înainte de a leșina.

         Când am deschis ochii, eram atât de odihnită, încât primul meu gând a fost că mă aflam undeva în vacanță.
   Uitându-mă în jur, încă somnoroasă, am văzut pe o masă de lângă pat toate ustensilele necesare pentru ceai și cafea și am tras concluzia că mă aflam într-un hotel, dar nu știam unde. În timp ce mă uitam la pereții de un verde-deschis, care-mi păreau și cunoscuți, și necunoscuți în același timp, mi-am amintit dintr-odată unde eram.
   Am sărit din pat, m-am repezit la ușă și am încercat s-o deschid. Când am constatat că era încuiată, am început să bat cu pumnii în ea, strigând la Jack să-mi dea drumul să ies.
   Cheia s-a răsucit în broască și ușa s-a deschis.
   - Pentru Dumnezeu, Grace! a spus el clar supărat. Trebuia doar să mă strigi.
   - Cum ai îndrăznit să mă încui? am strigat, cu glasul tremurând de furie.
   - Te-am încuiat spre binele tău. Dacă n-aș fi făcut-o, poate ai fi fost destul de proastă să încerci iar să fugi și ar fi trebuit să te lipsesc de încă o vizită la Millie.
   S-a întors și, de pe o măsuță din fața ușii mele, a luat o tavă.
   - Acum, dacă te dai puțin înapoi, am să-ți dau ceva de mâncare.
   Gândul la mâncare era ispititor; nu mai țineam minte de când nu mai mâncasem, dar trebuie să fi fost cu mult înainte de a pleca din Thailanda.
   Însă mai tentantă era ușa deschisă.
   M-am dat la o parte, dar nu înapoi cum îmi ceruse el, am așteptat până a intrat în cameră, apoi m-am repezit la el, dărâmând tava din mâinile lui. În zgomotul de veselă spartă și mugetul lui de furie, am luat-o la fugă spre scări și le-am coborât două câte două, dându-mi seama prea târziu că holul de jos era cufundat în întuneric.
   Ajungând la baza scărilor, am căutat un comutator și, negăsindu-l, am mers pe pipăite de-a lungul peretelui până am ajuns la ușa bucătăriei. Am deschis-o și am constatat că și bucătăria era cufundată în întuneric. Mi-am adus aminte de cele patru glasvanduri pe care le văzusem în camera de zi, așa că am traversat holul și am mers pe bâjbâite lipită de perete până am dat de ușile duble. Întunericul complet din cameră și liniștea desăvârșită - casa fiind sinistru de tăcută - au devenit deodată înfricoșătoare.
   La gândul că Jack putea fi oriunde, că putea să se fi furișat pe scări în urma mea și că era la câțiva pași distanță de mine, inima a început să-mi bată foarte repede de frică.
   Intrând în cameră, m-am lăsat pe podeaua din spatele uneia dintre uși, mi-am tras genunchii la piept și m-am ghemuit, așteptând ca mâinile lui să mă înhațe în orice clipă. Suspansul era cumplit și gândul că poate el a hotărât să nu mă găsească până i se părea convenabil m-a făcut să regret că am părăsit siguranța relativă a dormitorului.
   - Unde ești, Grace?
   Glasul venea de undeva din hol, și tonul lui moale, tărăgănat, mi-a sporit groaza. În liniștea din jur, l-am auzit adulmecând aerul.
   - Hmm, ador mirosul fricii! a suflat el.
   I-am auzit pașii înaintând tiptil pe hol și, când s-au apropiat, m-am lipit de perete. S-au oprit și, în timp ce-mi încordam auzul ca să-mi dau seama unde era, i-am simțit răsuflarea pe obrajii mei.
   - Bau! a șoptit el.
   Când am izbucnit în lacrimi de ușurare că chinul meu a luat sfârșit, el a început să râdă în hohote. Un zbârnâit a vestit zorile care se strecurau în cameră și, ridicând capul, l-am văzut pe Jack, cu o telecomandă în mână.
   - Jaluzele de oțel, a spus el. Fiecare fereastră de la parter e prevăzută cu jaluzele. Chiar dacă întâmplător, printr-o minune, găsești o cale de ieșire din camera ta în timp ce eu sunt la muncă, fii sigură că nu vei putea ieși din casă.
   - Dă-mi drumul, Jack, l-am implorat. Te rog, lasă-mă să plec.
   - De ce aș face asta? De fapt, cred că-ncepe să-mi facă plăcere să te am aici, mai ales dacă vei încerca în continuare să scapi. Cel puțin voi avea o distracție până când vine Millie.
   A făcut o pauză.
   - Chiar crezi că am s-o las pe Millie să se apropie de casa asta? am strigat. Sau pe tine de ea?
   - Parcă am mai avut conversația asta în Thailanda, a spus el, plictisit. Cu cât accepți mai repede că roțile s-au pus deja în mișcare și că nu poți să faci nimic să le oprești, cu atât mai bine va fi pentru tine. Nu există scăpare - ești a mea acum.
   - Nu-mi vine să cred că tu crezi că vei scăpa basma curată. Nu mă poți ține ascunsă în veci, să știi. Cum rămâne cu prietenii mei, cu prietenii noștri? Nu trebuie să luăm cina cu Moira și Giles când le înapoiem mașina?
   - Am să le spun exact ce intenționez să spun la școala lui Millie - apropo, acum n-ai s-o mai vezi patru săptămâni - că ai luat în Thailanda un microb urât și că ești bolnavă. Și, când, în cele din urmă, am să te las să o revezi pe Millie, îți voi urmări fiecare mișcare și-ți voi asculta fiecare cuvânt. Dacă încerci să informezi pe cineva despre ceea ce se petrece, veți plăti și tu, și Millie. Cât despre prietenele tale, n-ai să ai timp de ele acum că ești măritată și fericită și, când nu vei mai răspunde la e-mailurile lor, vor uita de tine de tot. Va fi ceva treptat, desigur. Te voi lăsa să păstrezi legătura cu ele o vreme, dar îți voi verifica e-mailurile înainte de a le trimite ca nu cumva să-ncerci să alertezi pe cineva de situația ta.
   A făcut o pauză.
   - Dar nu-mi închipui că ești atât de proastă.
   Până în acel moment nu mă îndoisem că puteam să scap de el, sau cel puțin să-i spun cuiva că mă ținea prizonieră, dar felul lipsit de emoție cu care vorbea avea ceva care te îngheța. Siguranța lui absolută că totul avea să iasă exact cum plănuise m-a făcut să mă îndoiesc pentru prima dată de capacitatea mea de a-l păcăli.
   Când m-a escortat înapoi în dormitorul meu, spunându-mi că nu aveam să primesc nimic de mâncare până a doua zi, nu m-am gândit decât la ce-i făcuse lui Molly și la ce avea să-mi facă mie dacă mai încercam să scap de el.
   Nu-mi permiteam să risc să n-o văd pe Millie încă o săptămână și gândul la dezamăgirea ei când nu apăream în următoarele duminici m-a făcut și mai nefericită decât eram.

            Foamea cumplită pe care-o simțeam mi-a dat ideea să mă prefac că am apendicită, astfel încât Jack să nu aibă de ales și să mă ducă la spital, unde simțeam că puteam convinge pe cineva să mă asculte.
   Când, în cele din urmă, mi-a adus a doua zi de mâncare, așa cum promisese, seara era deja pe sfârșite, așa că nu mâncasem nimic de mai mult de patruzeci și opt de ore.
   Mi-a fost greu să nu mănânc aproape tot ce-mi adusese și, în timp ce mă țineam cu mâinile de stomac și gemeam că mă durea, am fost recunoscătoare pentru crampele care-mi făceau durerea să pară mai autentică.
   Din nefericire, Jack a rămas impasibil, dar când dimineața următoare m-a găsit încovoiată, a fost de acord să-mi aducă aspirina pe care am cerut-o, deși m-a pus s-o înghit în fața lui. Seara m-a găsit zvârcolindu-mă în pat și în timpul nopții am bătut cu pumnul în ușă, până când a venit să vadă ce era cu zgomotul ăla.
   I-am spus că aveam dureri cumplite și l-am rugat să cheme o ambulanță. A refuzat, spunând că, dacă și a doua zi aveam dureri, avea să cheme un doctor. Nu era rezultatul pe care-l voisem, dar era mai bun decât nimic și am plănuit cu grijă ce să-i spun doctorului când venea, știind - după experiența mea din Thailanda - că nu-mi puteam permite să par isterică.
   Nu prevăzusem că Jack o să stea cu mine în timp ce mă consulta doctorul și, în timp ce mă prefăceam că mă doare de fiecare dată când el mă apăsa pe stomac, mă gândeam înnebunită că toată prefăcătoria mea și lipsirea de hrană aveau să fie zadarnice dacă lăsam să-mi scape momentul.
   Când l-am întrebat pe doctor dacă pot să discut cu el între patru ochi, insinuând că durerea putea fi cauzată de o problemă ginecologică, m-am simțit victorioasă când el l-a întrebat pe Jack dacă vrea să fie amabil și să iasă din cameră.
   După aceea, m-am întrebat de ce nu mi-a dat prin cap că amabilitatea lui Jack de a părăsi camera însemna că nu era îngrijorat de rezultatul discuției mele private cu doctorul. Nici zâmbetul compătimitor al doctorului când i-am spus cu sufletul la gură că sunt ținută prizonieră nu mi-a dat de bănuit.
   Abia când a început să mă-ntrebe despre tentativa de sinucidere și o presupusă depresie de care sufeream de mult am înțeles că Jack se îngrijise minuțios de toate aspectele înainte chiar ca doctorul să fi pus piciorul în dormitorul meu. Îngrozită, l-am implorat să mă creadă că Jack nu era cine spunea că este, că-și omorâse în bătaie mama când era doar un copil și dăduse vina pe tatăl lui.
   Dar, chiar în timp ce vorbeam, îmi dădeam seama că povestea mea suna incredibil și, când mi-a scris o rețetă pentru Prozac, am devenit atât de isterică încât ceea ce-i spusese Jack, că eram o maniaco-depresivă în căutare de atenție, a căpătat greutate.
   Avea chiar și documente să dovedească asta – o copie a fișelor mele medicale din vremea supradozei mele și o scrisoare de la managerul hotelului din Thailanda, în care descria amănunțit comportamentul meu din noaptea sosirii noastre.
   Distrusă de neputința mea de a-l convinge pe doctor că spuneam adevărul, enormitatea sarcinii pe care mi-o stabilisem mi s-a părut, iarăși, insuportabilă.
   Dacă nu reușisem să conving un profesionist să ia în seamă ce-i spusesem, cum aveam să izbutesc să fac pe altcineva să-nțeleagă ce se petrecea? Și, mai ales, cum puteam vorbi vreodată liber cu cineva când Jack îmi interzicea orice comunicare cu lumea din afară, dacă nu era controlată de el?

         A început să-mi monitorizeze e-mailurile pe care le primeam și, dacă nu-mi dicta răspunsul cuvânt cu cuvânt, stătea aplecat asupra mea și citea fiecare vorbă pe care-o scriam.
   Cum stăteam încuiată în camera mea zi și noapte, oamenii erau nevoiți să lase un mesaj pe robot, dacă Jack nu era prin preajmă să răspundă la telefon. Dacă cereau să vorbească personal cu mine, le spunea că sunt la duș sau la cumpărături și că am să-i sun eu. Și, dacă mă lăsa să-i sun, asculta ce spuneam.
   Dar nu îndrăzneam să obiectez, deoarece conversația cu doctorul mă costase încă o săptămână fără s-o văd pe Millie, precum și dreptul de a primi ceai și cafea în camera mea. Știam că dacă voiam s-o revăd pe Millie în viitorul apropiat trebuia să mă comport exact cum voia Jack, cel puțin o perioadă. Așa că, fără să mă plâng, m-am supus restricțiilor pe care mi le-a impus.
   Când venea să-mi aducă mâncarea - pe atunci mi-o aducea dimineața și seara - aveam grijă să mă găsească stând impasibil pe pat, servilă, docilă.
   Părinții mei, a căror mutare în Noua Zeelandă era iminentă, erau neîncrezători în privința misterioasei bacterii pe care aparent o luasem în Thailanda și care mă-mpiedica s-o vizitez pe Millie. Pentru a-i descuraja să vină în vizită, Jack le spusese că eram potențial contagioasă, dar din telefoanele lor mi-am dat seama că erau îngrijorați că interesul meu față de Millie dispăruse, acum că eram femeie măritată.
   I-am văzut doar o dată înainte să plece, când au venit să-și ia rămas-bun în grabă, și abia atunci, în timpul unui tur rapid al casei, am văzut și restul camerelor de la primul etaj.
   A trebuit să mă-nclin în fața lui Jack; nu doar că-mi strânsese toate lucrurile ca să prezinte camera mea drept una dintre  camerele de oaspeți, dar îmi și presărase hainele prin dormitorul lui, ca să pară că și eu dormeam acolo. Mă ardeau buzele să le spun părinților mei adevărul, să-i implor să mă ajute, dar cu brațul lui Jack greu pe umărul meu, n-am avut curajul să spun ceva.
   Poate totuși aș fi spus dacă n-ar fi fost camera lui Millie.
   Când părinții mei s-au entuziasmat de pereții de nuanță galben-deschis, de mobilierul frumos și de patul cu baldachin cu stive de pernuțe, n-am putut să cred că Jack s-ar fi deranjat atât dacă chiar avea intenții rele în privința ei. Asta mi-a dat speranță, speranța că, undeva, în adâncul inimii lui, a mai rămas un dram de decență.
   În săptămâna de după plecarea părinților mei, Jack m-a dus în sfârșit la Millie. Cum trecuseră cinci săptămâni de la întoarcerea noastră din Thailanda, piciorul lui Millie se vindecase și am putut s-o scoatem în oraș la masa de prânz. Dar Millie pe care am găsit-o așteptându-mă era mult diferită de fata fericită pe care o lăsasem în urmă.

        Părinții mei spuseseră că Millie fusese dificilă cât fuseserăm noi plecați și am pus asta pe seama dezamăgirii ei de a nu fi fost domnișoară de onoare la nunta noastră.
   Știam și că era supărată că nu mă dusesem s-o văd de îndată ce ne întorseserăm din luna de miere, pentru că, în timpul convorbirilor telefonice cu ea, când Jack îmi sufla în ceafă, fusese practic monosilabică.
   Deși am reușit s-o câștig repede de partea mea cu suvenirele pe care m-a lăsat Jack să i le cumpăr din aeroport și o nouă carte audio de Agatha Christie, pe Jack aproape l-a ignorat și mi-am dat seama că el era furios, mai ales că era și Janice de față.
   Am pretins că Millie era supărată că n-o adusesem și pe Molly cu noi, dar cum ea nu făcuse tărăboi când îi spusesem că lăsasem cățelul în grădină dezgropând bulbi înseamnă că nu sunase convingător. Când, într-un efort de a salva situația, Jack ca zis că ne ducea să luăm prânzul la un hotel nou, ea a răspuns că nu voia să meargă nicăieri cu el și că nu voia nici ca el să locuiască cu noi. Încercând să dezamorseze situația, Janice a dus-o pe Millie să-și ia paltonul, iar Jack s-a grăbit să-mi spună că, dacă Millie nu își schimbă atitudinea, avea să aibă el grijă să n-o mai văd niciodată.
   Căutam ceva care să scuze iar comportamentul lui Millie. I-am spus că ea zisese că nu voia ca el să locuiască cu noi, pentru că ea nu-și dăduse seama că, din moment ce eram căsătoriți, el era tot timpul cu mine și nu-i plăcea deloc că trebuia să mă-mpartă cu el.
   N-am crezut o clipă ce spuneam - Millie înțelegea foarte bine că cei căsătoriți locuiesc împreună - și știam că trebuia să aflu cauza atitudinii lui Millie înainte ca el să-și piardă răbdarea și s-o ducă la azil, cum amenințase. Dar cum el era mereu în coasta mea, urmărindu-mi fiecare gest și mișcare, nu vedeam cum pot vorbi cu ea în particular.
   Șansa mea a venit la hotelul la care ne-a dus Jack să luăm prânzul. La sfârșitul mesei, Millie mi-a cerut să merg cu ea la toaletă.
   Mi-am dat seama că aveam ocazia să vorbesc cu ea și m-am ridicat în picioare, doar că Jack i-a spus lui Millie că putea foarte bine să se ducă și singură. Însă ea a insistat, ridicând tot mai mult glasul, forțându-l pe Jack să cedeze. Așa c-a mers și el cu noi.
   Când a văzut că toaleta doamnelor era pe un coridor scurt unde nu putea să ne însoțească fără să pară suspect, m-a tras înapoi. Vorbind în șoaptă într-un fel în care m-a înfiorat, mi-a spus că nu trebuia să-i spun nimic lui Millie - sau altcuiva. A adăugat că ne va aștepta în capătul coridorului și ne-a avertizat să nu stăm mult.
   - Grace, Grace! a strigat Millie, de-ndată ce am rămas singure, Jack om rău, foarte rău om. M-a împins, m-a împins pe scări.
   I-am pus degetul la buze, atenționând-o să tacă, și m-am uitat cu teamă în jur. Am avut mare noroc că am găsit cabinele libere.
   - Nu, Millie, am șoptit, îngrozită că Jack ne urmase totuși pe coridor și asculta la ușă. Jack n-ar face asta.
   - M-a împins, Jack. La casa căsătoriilor, Jack m-a împins tare, așa!
   M-a împins cu umărul.
   - Jack rănit pe mine, rupt picior.
   - Nu, Millie, nu! am spus în șoaptă. Jack e un om bun.
   - Nu, nu bun, a insistat cu încăpățânare Millie. Jack om rău, foarte rău om.
   - Nu trebuie să spui asta, Millie! N-ai spus nimănui, nu-i așa, Millie? N-ai spus nimănui ce mi-ai spus mie acum?
   A clătinat din cap cu putere.
   - Tu spui mereu spun Grace lucruri întâi. Dar acum eu spun Janice că
   Jack om rău.
   - Nu, Millie, nu trebuie să spui nimănui!
   - De ce? Grace nu crede pe mine.
   M-am gândit înnebunită ce puteam să-i spun. Știam deja de ce era Jack în stare și, dintr-odată, vorbele lui Millie au căpătat sens, mai ales când mi-am amintit că el nu voise ca ea să fie domnișoară de onoare.
   - Ascultă, Millie.
   I-am luat mâinile, știind că Jack avea să intre la bănuieli dacă stăteam prea mult.
   - Jucăm un joc? Un joc secret pe care să-l știm doar tu și cu mine? O ții minte pe Rosie? am întrebat, referindu-mă la prietena imaginară pe care o inventase când era mai mică, pentru a da vina pe ea pentru boroboațele ei.
   A dat cu putere din cap.
   - Rosie faci lucruri rele, nu Millie.
   - Da, știu, am spus eu cu seriozitate. Era foarte obraznică.
   Millie arăta atât de vinovată încât nu m-am putut abține să zâmbesc.
   - Eu nu ca Rosie, Rosie rea, ca Jack.
   - Dar nu Jack te-a împins pe scări.
   - Ba da, a spus ea cu încăpățânare.
   - Ba nu. A fost altcineva.
   S-a uitat cu neîncredere la mine.
   - Cine?
   Am căutat cu disperare un nume.
   - George Clooney.
   Millie s-a uitat lung la mine.
   - Jorj Koony?
   - Da, nu-ți place George Clooney, nu-i așa?
   - Nu, nu place Jorj Koony, a aprobat ea.
   - El e cel care te-a împins pe scări, nu Jack.
   Fruntea i s-a încrețit.
   - Nu Jack?
   - Nu, nu Jack. Ție îți place de Jack, Millie, îți place foarte mult de Jack.
   Am scuturat-o ușor.
   - E foarte important să-ți placă de Jack. Nu el te-a împins pe scări, George Clooney te-a împins. Înțelegi? Trebuie să-ți placă de Jack, Millie, de dragul meu.
   S-a uitat atent la mine.
   - Da, Millie, sunt speriată. Așa că, te rog, spune-mi că îți place de Jack. E foarte important.
   - Eu place Jack, a spus ea ascultătoare.
   - Bine, Millie.
   - Dar nu place Jorj Koony.
   - Nu, nu-ți place de George Clooney.
   - El rău, el împins pe mine pe scări.
   - Da. Dar nu trebuie să spui nimănui asta. Nu trebuie să spui nimănui că George Clooney te-a împins pe scări. Asta-i un secret, ca Rosie. Dar trebuie să-i spui lui Jack că-ți place de el. Ai înțeles?
   - Eu înțeles.
   A dat din cap.
   - Trebuie spui Jack place el.
   - Da.
   - Eu spui lui eu nu place Jorj Koony?
   - Da, poți să-i spui și asta.
   S-a aplecat spre mine.
   - Dar Jack Jorj Koony, Jorj Koony Jack, a șoptit ea.
   - Da, Millie, Jack este George Clooney, dar numai noi știm asta, i-am șoptit eu. Înțelegi ce vreau să spun? Acesta e un secret, secretul nostru, ca Rosie.
   - Jack om rău, Grace.
   - Da, Jack om rău. Dar și acesta e secretul nostru. Să nu spui nimănui.
   - Eu nu locuiește cu el. Eu speriată.
   - Știu.
   - Și ce faci?
   - Nu știu încă, dar voi găsi o soluție.
   - Promiți?
   - Promit.
   S-a uitat cu atenție la mine.
   - Grace tristă.
   - Da, Grace tristă.
   - Nu supărată, Millie aici. Millie ajută Grace.
   - Mulțumesc, am spus, îmbrățișând-o. Ține minte, Millie, îți place de Jack.
   - Eu nu uit.
   - Și nu trebuie să spui că nu vrei să locuiești cu el.
   - Nu spui.
   - Bine, Millie.
   Jack ne aștepta nerăbdător.
   - De ce ați stat așa de mult? a întrebat el, privindu-mă lung.
   - Eu am ciclu, a spus cu importanță Millie. La ciclu nevoie timp mult.
   - Facem o plimbare înainte de a ne întoarce?
   - Da, eu place plimbare.
   - Poate găsim pe drum înghețată.
   Ținând minte ce-i spusesem, Millie i-a zâmbit larg.
   - Mulțumesc, Jack.
   - În fine, se pare că și-a recăpătat puțin buna dispoziție, a spus Jack, în timp ce Millie țopăia în fața noastră.
   - Când eram la toaletă, i-am explicat că acum suntem căsătoriți și e normal să fii mereu cu mine și a înțeles că trebuie să mă-mpartă cu tine.
   - Atâta vreme cât asta a fost tot ce ai spus.
   - Bineînțeles.
   După o oră, când am lăsat-o pe Millie la școală, Janice ne aștepta.
   - Se pare că te-ai distrat bine, Millie, a spus ea zâmbind.
   - Da, a aprobat Millie.
   S-a întors spre Jack.
   - Eu place ține, Jack, tu drăguț.
   - Mă bucur că tu crezi asta, a spus el, uitându-se la Janice.
   - Dar nu place Jorj Koony.
   - Mie îmi convine, i-a spus el. Nici mie nu-mi place.
   Și Millie s-a umflat de râs.

                                        PREZENT

               Diseară mergem la Esther și Rufus, iar mâine la Millie.
   Știu sigur că mergem fiindcă Janice și-a luat ieri libertatea de a suna ca să-l întrebe pe Jack dacă ne ducem. Are un prânz în familie și nu poate lipsi și nu are cine să aibă grijă de Millie dacă nu ne ducem, dar, cum n-am fost de trei săptămâni, nu pot să nu mă gândesc că acesta e doar un pretext. Cred că-n sinea ei e cam supărată pe noi că n-am apărut s-o luăm pe Millie și mă miră că Jack nu este mai atent în privința asta.
   Pentru a mă pedepsi, își asumă riscul ca Janice să pună la îndoială atașamentul nostru față de Millie. Dar, cum asta nu poate fi decât în avantajul meu, n-am deloc de gând să-i atrag atenția.
   Poate pentru că știu că mâine am s-o văd pe Millie, sunt mai puțin stresată decât de obicei la gândul că diseară ieșim. Pentru mine, cinele la prieteni echivalează cu mersul pe un teren minat, pentru că întotdeauna mă tem că am să fac sau am să spun ceva pe care Jack îl va folosi împotriva mea.
   Sunt mulțumită că n-am căzut în capcana întinsă de Jack când a îngroșat cuvintele din cartea lui Esther, însă va trebui să fiu atentă să nu-i spun acesteia niciun lucru pe care el l-ar putea răstălmăci.
   Azi-dimineață, când mi-a adus micul dejun, a luat cartea cu el și am râs la gândul c-o să cerceteze degeaba paginile căutând ceva nedorit, un cuvânt sau două pe care le-am însemnat cu unghia, poate. Este evident că faptul că n-a găsit nimic l-a supărat, fiindcă și-a petrecut cea mai mare parte a zilei la subsol, întotdeauna un semn rău. Și foarte plictisitor pentru mine.
   Prefer să-l aud mișcându-se prin casă, deoarece mă amuză să-i urmăresc mișcările când trece dintr-o cameră în următoarea și, după sunetele care răzbat de jos, să încerc să-mi dau seama ce face.
   Știu că în clipa asta e în bucătărie și tocmai și-a făcut un ceai, pentru că acum câteva minute l-am auzit umplând cu apă ceainicul și apoi oprindu-l cu un clic. Îl invidiez. Unul dintre multele lucruri pe care le urăsc la captivitatea mea este că nu pot să-mi fac când vreau o ceașcă de ceai, și mi-e dor de ceainicul meu și de stocul permanent de pliculețe de ceai și lapte.
   Când mă gândesc acum la asta, îmi dau seama că Jack a fost la început un temnicer destul de generos.
   După cum începe să coboare soarele, bănuiesc că e în jur de șase și pe la șapte trebuie să mă lase să intru în dormitorul de alături, cel care a fost înainte al meu, ca să mă pregătesc. Nu trece mult și îi aud pașii pe scări.
   Apoi, cheia se răsucește în broască și ușa se deschide.

        Când îl văd în prag, mă cuprinde ca întotdeauna exasperarea de cât de normal arată, pentru că sigur ar trebui să existe ceva - urechi ascuțite sau două coarne - care să avertizeze lumea de răutatea lui.
   Se dă la o parte să mă lase să trec și intru repede în camera de alături, bucuroasă că am ocazia să mă îmbrac elegant, să port și altceva în afară de pijamale negre și papucii.
   Deschid ușa șifonierului și aștept ca Jack să-mi spună cu ce să mă îmbrac.
   Când el nu spune nimic, știu că vrea să-mi dea falsa speranță că pot să mă îmbrac cu ce vreau, ca apoi, imediat ce mă îmbrac, să-mi spună să mă dezbrac. Poate pentru că am reușit să-i ghicesc viclenia cu cartea, mă hotărăsc să joc la noroc și aleg o rochie pe care nu vreau deloc s-o port pentru că e neagră.
   Îmi scot pijamaua.
   Deși este neplăcut să mă îmbrac și să mă dezbrac sub privirile lui Jack, nu pot să fac nimic în privința asta, deoarece mi-am pierdut de multă vreme dreptul la intimitate.
   - Începi să arăți cam costelivă, spune el în timp ce îmi pun lenjeria intimă.
   - Poate c-ar trebui să-mi aduci puțin mai des de mâncare, sugerez eu.
   - Poate, aprobă el.
   După ce-mi pun rochia și trag fermoarul, încep să cred că am înțeles greșit.
   - Scoate-o, spune el, în timp ce mi-o aranjez. Pune-o pe cea roșie.
   Simulez dezamăgirea și-mi scot rochia neagră, mulțumită că am reușit să-l păcălesc, pentru că rochia roșie este cea pe care aș fi ales-o. Mi-o pun și, poate datorită culorii, mă simt mai sigură pe mine. Mă duc la masa de toaletă, mă așez în fața oglinzii și, pentru prima oară după trei săptămâni, mă privesc.
   Primul lucru pe care-l observ este că ar trebui să mă pensez.
   Oricât nu mi-ar plăcea să execut astfel de ritualuri în fața lui Jack, iau din sertar penseta și încep să-mi aranjez sprâncenele. A trebuit să negociez dreptul de a mă epila, subliniind că nu puteam arăta perfect cu păr pe picioare.
   Din fericire, a acceptat să adauge un pachet de benzi de epilat la stocul minimal de articole de toaletă pe care mi le aducea în fiecare lună.
   După ce termin cu sprâncenele, mă fardez și, în cinstea rochiei, aleg un ruj mai aprins decât de obicei. Mă ridic, mă duc la șifonier și mă uit prin cutiile cu pantofi, căutându-mi pantofii roșu cu negru, cu toc înalt. Mi-i pun în picioare, iau de pe raft poșeta asortată și i-o întind lui Jack.
  El o deschide și se uită înăuntru ca să se convingă că, între timp, n-am făcut o scamatorie și am reușit să pun acolo un pix și hârtie. Înapoindu-mi-o, mă măsoară din cap până în picioare și dă din cap aprobator, lucru care, în mod ironic, știu că e mai mult decât primesc unele femei de la soții lor.
   Coborâm la parter și, în hol, el ia din dulap paltonul meu și mi-l ține să-l îmbrac. Pe alee, îmi deschide portiera mașinii și așteaptă până urc. Când o închide după mine, nu pot să nu mă gândesc că e păcat că e un nemernic sadic, căci are niște maniere minunate.
   Ajungem acasă la Esther și Rufus și, împreună cu un uriaș buchet de flori și o sticlă de șampanie, Jack îi înapoiază lui Esther cartea care, presupun, acum e în starea inițială.
   Ea mă întreabă ce părere mi-a făcut și-i spun ce i-am spus lui Jack. Că mi-a luat un timp să o parcurg fiindcă nu e genul de carte pe care aș citi-o în mod normal. Pare extrem de dezamăgită, ceea ce mă face să mă-ntreb dacă, totuși, ea e cea care a reliefat cuvintele și, ascunzându-mi panica, mă uit neliniștită la ea.
   Dar nu văd pe fața ei nimic care să sugereze că poate am ratat un prilej favorabil și-mi vine inima la loc.
   Ne ducem la Diane și Adam, care ne așteaptă. Jack mă ține cu brațul pe după mijloc.
   Nu știu dacă datorită micilor lui gesturi de curtoazie sau pentru că am reușit să mă îmbrac cu rochia pe care o voiam, dar după ce ne terminăm băuturile și ne îndreptăm spre masă, mă simt ca o femeie normală într-o seară normală, nu ca o prizonieră ieșită în oraș cu temnicerul ei. Sau doar pentru că am băut prea multă șampanie.
   În timp ce savurăm cina delicioasă pe care ne-a pregătit-o Esther, îmi dau seama că Jack se uită la mine peste masă cum mănânc prea mult și vorbesc mult mai mult decât de obicei.
   - Pari îngândurat, Jack, spune Esther.
   - Mă gândesc că aștept cu nerăbdare ca Millie să vină să locuiască la noi, spune el și recunosc în vorbele lui o chemare la ordine.
   - Nu mai e mult, spune ea.
   - Șaptezeci și cinci de zile.
   Jack oftează fericit.
   - Știai asta, Grace? Doar șaptezeci și cinci zile până se mută Millie în adorabila ei cameră roșie și devine un membru al familiei.
   Fusesem pe cale să iau o gură de vin, dar inima mi se strânge brusc și rămân cu paharul în aer, vărsând câțiva stropi.
   - Nu, nu știam, spun, întrebându-mă cum pot să stau acolo atât de mulțumită când timpul se scurge, întrebându-mă cum am putut să uit, chiar și un minut, situația disperată în care sunt.
   Șaptezeci și cinci de zile - cum de-a rămas atât de puțin timp? Mai important, cum am să găsesc o cale de a scăpa de Jack când n-am fost în stare s-o fac în cele trei sute șaptezeci și cinci de zile care au trecut de când ne-am întors din luna de miere?
   Pe atunci, chiar și după groaza prin care am trecut - și chinurile cu care m-am confruntat când am ajuns acasă - nu mă îndoisem niciodată că am să reușesc să cap de Jack înainte să vină Millie să locuiască la noi. Chiar și atunci când încercările mele au eșuat, exista întotdeauna o dată viitoare. Dar trecuseră mai mult de șase luni de când nu mai încercasem nimic.
   - Haide, Grace, spune Jack, arătând cu capul spre paharul meu cu vin și zâmbindu-mi.
   Mă uit amorțită la el și ridic paharul.
   - Să bem în cinstea venirii lui Millie la noi.
   Se uită în jurul mesei.
   - De fapt, ce-ar fi să bem toți pentru Millie?
   - Bună idee, spune Adam, ridicând paharul. Pentru Millie!
   - Pentru Millie!
   Închină toți în timp ce eu încerc să înving teama ce urcă în mine.
   Dându-mi seama că Esther se uită curioasă la mine, ridic repede paharul, sperând să nu observe că-mi tremură mâna.
   - Fiindcă tot suntem într-o dispoziție sărbătorească, spune Adam, eu zic să mai ridicați paharul o dată.
   Toți se uită cu interes la el.
   - Diane așteaptă un copil! Un frățior sau o surioară pentru Emily și Jasper!
   - Ce veste minunată! spune Esther, în timp ce felicitările fac ocolul mesei. Nu crezi, Grace?
   Spre groaza mea, izbucnesc în lacrimi.
   În liniștea care se lasă, gândul la pedeapsa pe care o să mi-o aplice Jack pentru lipsa mea de autocontrol mă face să plâng și mai tare. Încerc înnebunită să opresc lacrimile, dar mi-e cu neputință și, groaznic de stânjenită, mă ridic în picioare, conștientă că, lângă mine, Diane încearcă să mă liniștească.
   Însă Jack este cel care mă ia în brațe - ce altceva poate să facă? - și mă ține strâns, rezemându-mi capul de umărul lui, murmurând cuvinte liniștitoare, iar eu plâng și mai tare, gândindu-mă la cum ar fi putut să fie, la cum crezusem c-o să fie.
   Pentru prima dată voiam să cedez, să mor, pentru că dintr-odată nu mai puteam suporta și nici nu întrezăream o soluție.
   - Nu pot s-o mai duc așa, îi spun plângând lui Jack, fără să-mi pese că mă aud toți.
   - Știu, îmi spune el liniștitor.
   Parcă ar recunoaște că a mers prea departe și, o fracțiune de secundă, chiar îl cred că totul o să fie bine.

             - Cred că ar trebui să le zicem, nu-i așa? spune Jack, ridicând capul. Grace a avut săptămâna trecută un avort spontan, anunță el. Și, din păcate, nu a fost primul.
   Se aude un icnet general și urmează câteva secunde de liniște, apoi toți încep să vorbească în același timp, compătimindu-ne. Cu toate că știu că vorbele lor amabile de compătimire și înțelegere se referă la avortul meu inventat, reușesc să mă adun.
   - Îmi pare rău, îi îngân lui Jack, sperând să atenueze supărarea pe care știu că va trebui s-o înfrunt mai târziu.
   - Nu fi prostuță, spune Diane, bătându-mă pe umăr. Dar aș fi vrut să ne fi spus. Mă simt îngrozitor că Adam a anunțat așa că sunt însărcinată.
   - Nu mai pot să continui, am spus, vorbind tot cu Jack.
   - Ți-ar fi mult mai ușor dacă ai accepta totul, spune el.
   - Putem să n-o băgăm pe Millie în asta? întreb cu disperare.
   - Din păcate, nu, spune el solemn.
   - Millie nu trebuie să știe, nu-i așa? întreabă Esther, nedumerită.
   - Nu are rost s-o neliniștească, spune Diane, încruntându-se.
   Jack se întoarce spre ele.
   - Aveți dreptate, desigur. Ar fi o prostie să-i spunem lui Millie despre avortul lui Grace. Acum, cred că ar trebui s-o duc pe Grace acasă. Sper să mă ierți că ți-am stricat petrecerea, Esther.
   - N-am nimic, am spus repede, nevoind să părăsesc siguranța casei lui Esther și a lui Rufus, pentru că știu ce mă așteaptă odată ajunsă acasă.
   Mă desprind din îmbrățișarea lui Jack, îngrozită că am putut să găsesc alinare în ea atâta timp.
   - Zău, acum sunt bine și aș vrea să mai stau.
   - Bine, mă bucur. Te rog, Grace, așază-te la loc.
   Rușinea din ochii lui Esther îmi spune că remarca ei, cea care mă făcuse să plâng, fusese usturătoare și că se simțea vinovată că insistase asupra faptului că Diane era însărcinată.
   Conștientă că trebuie să-mi răscumpăr greșeala dacă vreau s-o văd mâine pe Millie, mă uit drăgăstoasă la Jack și le explic tuturor cei de la masă că am cedat nervos din cauză că, deocamdată, se pare că nu pot să-i dau lui Jack ce-și dorește cel mai mult pe lume, un copil.
   Când în sfârșit ne ridicăm să plecăm, știu că toți îmi admiră revenirea rapidă și fermecătoare și am senzația că Esther mă place mult mai mult decât înainte, ceea ce nu poate să fie decât un lucru bun, chiar dacă e numai din cauza uterului meu imperfect.
   În mașină, în drum spre casă, mă trezesc brusc la realitate.
   Tăcerea sumbră a lui Jack îmi spune că, oricât de mult teren am recuperat în relația cu ceilalți, el tot o să mă pună să plătesc pentru prostia mea. Gândul că n-am să o văd pe Millie e mai mult decât pot să suport și în timp ce-mi dau lacrimile, sunt șocată de cât de fragilă am ajuns.
   Ajungem acasă. Jack descuie ușa din față și intrăm în hol.
   - Știi, niciodată n-am pus sub semnul întrebării cine sunt, spune gânditor Jack, în timp ce mă ajută să-mi scot paltonul. Dar în seara asta, când te țineam în brațe, când toți ne compătimeau pentru avortul tău, am simțit o fracțiune de secundă cum e să fii normal.
   - Ai putea să fii! îi spun. Ai putea să fii, dacă ai vrea cu adevărat! Te-aș putea ajuta, Jack, sunt sigură!
   Izbucnirea mea îl face să zâmbească.
   - Necazul e că nu vreau ajutor. Îmi place cine sunt, ba chiar foarte mult. Și peste șaptezeci și cinci de zile o să-mi placă și mai mult. Păcat că n-o să mergem mâine la Millie - mai că încep să-i duc dorul.
   - Te rog, Jack, mă milogesc eu.
   - Ei bine, nici vorbă să te las să scapi după ce-n seara asta n-ai fost în stare să te abții, așa că, dacă vrei s-o vezi mâine pe Millie, știi ce trebuie să faci.
   - N-ai putut suporta că n-am căzut în capcana ta jalnică, nu-i așa? spun, dându-mi seama că era chitit să mă supere în timpul cinei amintind că Millie vine să locuiască la noi.
   - Capcană jalnică?
   - Da, așa e, jalnică. N-ai găsit ceva mai bun decât să îngroși cuvinte într-o carte?
   - Chiar devii prea deșteaptă pentru binele tău, se răstește el. Oricum aș privi-o, trebuie să fii pedepsită.
   Dau din cap cu compătimire.
   - Ba nu! M-am săturat! Vorbesc serios, Jack, m-am săturat!
   - Însă eu nu, spune el. Nu m-am săturat nici pe departe. De fapt, pentru mine nici n-a început. Vezi tu, ăsta-i necazul. Cu cât sunt mai aproape să am ce aștept de atâta vreme, cu atât mai mult râvnesc la asta. Am ajuns în punctul în care am obosit să aștept. Am obosit să aștept ca Millie să se mute la noi.
   - Ce-ar fi să ne întoarcem în Thailanda? spun disperată, îngrozită că va propune ca Millie să se mute la noi mai repede decât era plănuit. O să-ți facă bine - n-am mai fost din ianuarie.
  - Nu pot - trebuie să înceapă cazul Tomasin.
   - Dar nu vei mai putea să mergi după ce Millie vine să locuiască la noi, subliniez eu, dornică să-mi consolidez poziția și voind s-o știu cât mai mult pe Millie la școală, în siguranță.
   El îmi aruncă o privire amuzată.
   - Crede-mă, odată ce Millie vine la noi, nici n-am să vreau. Acum, mișcă-te!
   Încep să tremur atât de tare încât abia pot să merg. Mă îndrept spre scări și pun piciorul pe prima treaptă.
   - Ai luat-o greșit, spune el. Doar dacă nu vrei s-o vezi pe Millie mâine, desigur.
   Face o pauză, ca și cum mi-ar da de ales.
   - Deci, ce să fie, Grace?
   Glasul lui e pițigăiat de emoție.
   - O Millie dezamăgită - sau subsolul?

                                               TRECUT

             După ce Millie mi-a spus că Jack a împins-o pe scări, presiunea de a scăpa de el a sporit.
   Deși o pusesem să-mi promită că nu va spune nimănui, nu puteam fi sigură că n-o va lua gura pe dinainte și-i va povesti lui Janice sau chiar c-o să-l acuze pe Jack în față. Nu cred că lui îi trecuse prin cap că ea și-a dat seama că n-a căzut accidental.
   Era ușor s-o subestimezi pe Millie și să presupui că felul în care vorbea reflecta felul în care-i lucra mintea, însă ea era mult mai deșteaptă decât credea lumea. Nu știam ce avea să facă Jack dacă descoperea că ea știa foarte bine ce se-ntâmplase în ziua aceea.
   Presupuneam că avea să nege acuzațiile ei la fel de repede cum le negase pe ale mele și să insinueze că ea era geloasă că eu și cu el eram acum împreună și încerca să ne despartă făcând acuzații false împotriva lui.
   Singurul lucru care m-a ajutat să trec prin acea perioadă sumbră a fost Millie. Ea părea atât de în largul ei în prezența lui Jack, încât m-am gândit că uitase că el o împinsese pe scări sau, cel puțin, că se împăcase cu asta. Însă ori de câte ori îmi spuneam că era mai bine așa, ea începea cu noua ei mantra, „Eu place Jack, dar nu place Jorj Koony”, de parcă ar fi știut ce gândeam eu și voia să-mi dea de știre că respecta înțelegerea.
   Ca atare, presiunea de a o respecta la rândul meu a crescut și am început să-mi plănuiesc următoarea mișcare.
   După ce se-ntâmplase când încercasem să-l conving pe doctor să mă ajute, m-am hotărât că, data viitoare, cu cât erau mai mulți oameni în preajmă, cu atât avea să fie mai bine. Așa că, atunci când m-am simțit pregătită să-ncerc din nou, m-am rugat de Jack să mă ia cu el la cumpărături, sperând să am ocazia să primesc ajutor de la vreo vânzătoare sau de la vreun cumpărător.
   Când am coborât din mașină și am văzut un polițist la doar câțiva metri de mine, m-am gândit că rugăciunile mi-au fost ascultate.
   Chiar și felul în care Jack m-a ținut strâns când am încercat să scap a dat credibilitate faptului că eram prizonieră. Și, când polițistul a venit în grabă ca răspuns la strigătele mele de ajutor, am crezut sincer că tortura mea s-a sfârșit, până când vorbele lui îngrijorate - „E totul în regulă, domnule Angel?” - mi-au demonstrat contrariul.
   Din acel moment, comportamentul meu a confirmat ce se gândise Jack să spună, cu ceva timp în urmă, poliției locale, și anume că soția lui avea probleme psihice și era predispusă spre a crea tulburări în locuri publice, deseori acuzându-l c-o ținea prizonieră.

           În timp ce-mi ținea brațele ca într-o menghină, în auzul mulțimii adunate, Jack i-a sugerat polițistului să vină să vadă casa pe care eu o numeam închisoare.
   În timp ce lumea căsca gura, șușotind despre bolile psihice și aruncându-i lui Jack priviri pline de solidaritate, a sosit o mașină de poliție și, în timp ce stăteam în spate cu o polițistă care încerca să-mi oprească lacrimile cu cuvinte liniștitoare, polițistul l-a întrebat pe Jack despre munca sa în folosul femeilor maltratate.
   După aceea, odată ce totul s-a terminat și m-am întors în camera pe care crezusem că n-am s-o mai văd niciodată, faptul că el acceptase imediat să-l însoțesc la cumpărături a confirmat ce înțelesesem deja în Thailanda. Îi făcea o mare plăcere să mă lase să cred că învinsesem, ca apoi să-mi smulgă victoria. Îi plăcea să pregătească terenul pentru prăbușirea mea și rolul de soț iubitor, dar chinuit, îl încânta dezamăgirea mea copleșitoare și, când totul se termina, îi făcea plăcere să mă pedepsească. În afară de asta, abilitatea lui de a prezice ce urma să fac însemna că orice încercare a mea era sortită eșecului de la bun început.
   Au mai trecut trei săptămâni până am revăzut-o pe Millie și explicația lui Jack - că fusesem prea ocupată cu vizitele la prieteni - a rănit-o și a derutat-o, mai ales că n-am putut să-i spun că nu era adevărat deoarece Jack a fost permanent alături de noi.
   Hotărâtă să n-o dezamăgesc din nou, am început să fiu ascultătoare astfel încât, s-o pot vedea în mod regulat. Însă, în loc să-l mulțumească, supunerea mea a părut să-l supere pe Jack.
   Totuși, când mi-a spus că, datorită faptului că mă purtam frumos, avea să mă lase să pictez din nou, m-am gândit că-l înțelesesem greșit. Neîncrezătoare în bunele lui intenții, mi-am ascuns încântarea și, cu jumătate de inimă, i-am dat o listă cu ce-mi trebuia, neîndrăznind să cred c-o să-mi aducă ce ceream.
   Totuși, a doua zi, a venit cu pasteluri și uleiuri de diverse culori, precum și cu șevaletul meu și o pânză nouă.
   - Cu o singură condiție, a spus el, în timp ce eu mă bucuram de ele ca de niște prietene vechi. Eu trebuie să aleg subiectul.
   - Ce vrei să spui? m-am încruntat eu.
   - Pictezi ce vreau eu să pictezi, nimic mai mult, nimic mai puțin.
   M-am uitat circumspectă la el, întrebându-mă dacă era încă un joc de-al lui.
   - Depinde ce vrei să pictez, am spus.
   - Un portret.
   - Un portret?
   - Da. Ai mai pictat, nu-i așa?
   - Câteva.
   - Bun. Așadar, aș vrea să pictezi un portret.
   - Al tău?
   - Da sau nu, Grace?
   Toate instinctele îmi spuneau să refuz. Dar voiam cu disperare să pictez din nou și să am ceva cu care să-mi umplu zilele, în afară de citit.
   Cu toate că gândul de a-l picta pe Jack m-a revoltat, mi-am zis că n-o să aibă răbdare să-mi pozeze ore în șir. Cel puțin asta speram eu.
   - Măcar de aș putea lucra după o fotografie, am spus, ușurată că am găsit o soluție.
   - S-a făcut.
   A băgat mâna în buzunar.
   - Ai vrea să începi acum?
   - De ce nu?
   A scos o fotografie și mi-a arătat-o.
   - Ea e una dintre clientele mele. Nu crezi că e frumoasă?
   Am scos un strigăt și am făcut un pas înapoi, însă el m-a urmat neîndurător, rânjind prostește.
   - Hai, Grace, nu te sfii, uită-te bine. La urma urmelor, ai s-o vezi din belșug peste două săptămâni.
   - Niciodată! m-am răstit eu. N-am s-o pictez niciodată!
   - Ba ai s-o pictezi. Ai fost de acord, ții minte? Și știi ce se-ntâmplă dacă nu te ții de cuvânt?
   M-am uitat lung la el.
   - Așa e - Millie. Vrei s-o vezi, nu-i așa?
   - Nu cu prețul acesta, am spus gâtuită.
   - Scuză-mă - trebuia să spun „Vrei s-o revezi pe Millie, nu-i așa?” Sunt sigur că nu vrei ca Millie să putrezească în vreun azil, nu-i așa?
   - Ai face bine să nu te-atingi de ea! am strigat.
   - Atunci ai face bine să te apuci să pictezi. Dacă distrugi fotografia asta sau o deteriorezi în vreun fel, Millie va plăti. Voi verifica zilnic cum progresezi și, dacă mi se va părea că lucrezi prea încet, Millie va plăti. Și, după ce termini, ai să mai pictezi unul, și încă unul, și încă unul până hotărăsc eu că am destule.
   - Destule pentru ce? întreb hohotind, știind că sunt învinsă.
   - Într-o bună zi îți voi arăta, Grace. Promit că, într-o bună zi, am să-ți arăt.

               Am plâns ore în șir din cauza acelei prime picturi.
   Să trebuiască să te uiți ore în șir, zi după zi, la o față învinețită și însângerată, să examinezi un nas spart, o buză tăiată, un ochi înnegrit și să le reproduci pe pânză era mai mult decât putea să suporte stomacul meu și deseori vomitam violent. Știam că, pentru a-mi păstra sănătatea mintală, trebuia să găsesc o cale de a scăpa de trauma de a picta ceva atât de grotesc.
   Am constatat că, dându-le nume femeilor din picturile ulterioare și privind dincolo de răul care le fusese făcut, imaginându-mi cum arătau înainte, am reușit să fac față.
   M-a ajutat și faptul că Jack nu pierduse niciodată un proces, deoarece asta însemna că femeile din fotografii - toate foste cliente ale lui - reușiseră să scape de partenerii care le abuzau și asta m-a făcut să fiu și mai hotărâtă să scap de el.
   Dacă ele au reușit, puteam și eu.

              Trebuie să fi fost cam în a patra lună de căsnicie când Jack a hotărât că stătuserăm prea mult izolați și, pentru ca lumea să nu intre la bănuieli, trebuia să-ncepem să socializăm ca înainte.
   Printre primele cine la care ne-am dus a fost cea de la Moira și Giles, dar cum ei erau în primul rând prietenii lui Jack, m-am comportat exact cum mi-a spus el și am făcut pe soția iubitoare.
   Am făcut-o în silă, dar mi-am dat seama că, dacă nu-i câștigam încrederea, aveam să rămân la infinit în camera mea și șansele de a scăpa aveau să se reducă drastic.
   Am știut că făcusem ce trebuia când, nu mult după aceea, mi-a spus că aveam să luăm cina cu colegii lui.
   Valul de adrenalină pe care l-am simțit auzind că erau colegi, și nu prieteni, a fost de ajuns să mă convingă că acea cină avea să fie prilejul perfect pentru a scăpa de el. Era mai probabil ca ei să-mi creadă povestea, decât prietenii pe care Jack îi îmbrobodise deja. Și, cu puțin noroc, succesul lui Jack la firmă ar fi putut însemna că exista cineva care abia aștepta prilejul să-l înjunghie pe la spate.
   Știam că trebuia să fiu ingenioasă; Jack îmi vârâse deja în cap cum trebuie să mă port când erau alți oameni de față - să nu plec singură, nici măcar la toaletă, să nu urmez pe nimeni în altă cameră, chiar și numai pentru a duce farfuriile, să nu discut cu nimeni între patru ochi, să par fericită și mulțumită.
   Mi-a luat un timp să-mi fac un plan.
   În loc să cer ajutor în fața lui Jack, care era expert la a-mi nega acuzațiile, am hotărât că era mai bine să-ncerc să pasez o scrisoare cuiva pentru că, dacă povesteam totul în scris, probabilitatea de a fi considerată nebună și isterică și, ca atare, neluată în seamă era mai mică. Într-adevăr, ținând seama de amenințările lui Jack, părea calea cea mai sigură de urmat. Însă mi-a fost imposibil să pun mâna pe o bucățică de hârtie.
   N-am putut să-i cer lui Jack direct, pentru c-ar fi intrat imediat la bănuieli și nu doar că m-ar fi refuzat, ci m-ar fi și urmărit ca un șoim.
   Ideea de a decupa din cărțile pe care mi le dăduse el cuvinte relevante mi-a venit în toiul nopții. Cu forfecuța de unghii din truse de toaletă, am decupat „rog”, „ajutor”, „sunt”, „ținută”, „captivă”, „anunță”, „poliția”. Am căutat o cale de a le pune într-un fel de ordine.
   În cele din urmă, le-am pus unul peste celălalt, începând cu „rog” și terminând cu „poliția”. Le-am prins cu o agrafă din trusa de machiaj, gândindu-mă că oricine găsea o clamă de păr cu bucățele de hârtie în ea va fi destul de curios ca să se uite la ele.
   După ce m-am gândit mult, m-am hotărât să las strigătul meu de ajutor undeva pe masă după terminarea cinei, astfel încât să fie găsit după plecarea noastră. Nu știam unde urma să luăm cina, dar m-am rugat să fie la cineva acasă și nu la un restaurant, unde pericolul ca agrafa să fie luată odată cu fața de masă și cu alte resturi era mai mare.
   În orice caz, de planul meu întocmit cu grijă s-a ales praful.
   Foarte preocupată unde să las prețioasa agrafă, am uitat că ea trebuia să treacă mai întâi de Jack. Nu am fost deosebit de îngrijorată până a venit să mă ia și, după ce s-a uitat la mine o clipă în timp ce-mi puneam pantofii și-mi luam poșeta, m-a întrebat de ce eram atât de agitată. Deși am pretins că eram emoționată fiindcă urma să-i cunosc colegii, nu m-a crezut, mai ales că pe cei mai mulți dintre ei îi cunoscusem deja la nunta noastră.
   Mi-a cercetat hainele, punându-mă să-mi întorc buzunarele pe dos, și apoi a cerut să-i dau poșeta.
   Furia lui când a găsit agrafa a fost previzibilă, iar pedeapsa lui a fost exact cum promisese. M-a mutat în debara și a început să mă înfometeze.

                                        PREZENT

           Trezită la subsol, mintea mea își dorește imediat cu înfocare lumina soarelui pentru a-mi fixa ceasul intern. Sau ceva care să mă facă să simt că totuși nu mi-am pierdut mințile.
   Nu-l aud pe Jack, dar simt că e aproape și ascultă. Deodată, ușa se deschide.
   - Va trebui să te miști mai repede dacă vrei să ajungem la timp s-o luăm pe Millie la masă, spune el, în timp ce mă ridic încet în picioare.
   Știu c-ar trebui să fiu mulțumită că mergem, dar, cu fiecare vizită la ea, mi-e tot mai greu s-o văd pe Millie. De când mi-a spus că Jack a împins-o pe scări, ea așteaptă să fac ceva în privința asta.
   Mi-e groază de ziua în care va reuși să-l convingă pe Jack să ne ducă la hotel, pentru că nu vreau să-i spun că încă n-am găsit nicio soluție. Pe atunci, nici nu-mi trecea prin cap că peste un an am să fiu tot prizonieră. Știusem c-o să fie greu să scap de el, dar nu c-o să fie imposibil. Iar acum a mai rămas atât de puțin timp. Șaptezeci și cinci de zile.
   Gândul că, la fel ca un copil care așteaptă cu nerăbdare Crăciunul, Jack numără zilele până când Millie vine să locuiască la noi, îmi face rău.

            Ca de obicei, Janice și Millie ne așteaptă pe bancă.
   Stăm de vorbă un timp - Janice ne întreabă dacă ne-a plăcut nunta din weekendul precedent și vizita la prieteni din weekendul de dinainte de asta. Jack mă lasă pe mine să inventez că nunta a fost în Devon, foarte frumoasă, și că ne-a plăcut foarte mult Peak District, unde locuiesc prietenii noștri.
   Veșnic fermecător, Jack îi spune lui Janice că e o comoară că ne lasă să profităm de scurtul timp care ne-a rămas înainte ca Millie să vină să locuiască la noi. Janice răspunde că n-o deranjează deloc, că o adoră pe Millie și e fericită să ne ajute ori de câte ori e nevoie. Adaugă c-o să-i fie dor de Millie când pleacă și promite din nou c-o să vină des în vizită la noi, ceea ce Jack va avea grijă să nu se-ntâmple.
   Vorbim despre cum s-a mai simțit Millie și Janice ne spune că, mulțumită somniferelor prescrise de doctor, doarme bine noaptea, ceea ce-nseamnă că în timpul zilei este iar cum era înainte.
   - Îmi pare rău, se scuză ea, uitându-se la ceas. Din păcate, trebuie să vă părăsesc. Mama mă va ucide dacă întârzii la masă.
   - Și noi trebuie să-i dăm zor, spune Jack.
   - Putem azi să mergem la hotel, te rog? întreabă Millie nerăbdătoare.
   Jack deschide gura, dar până să ne spună că ne duce în altă parte, intervine Janice.
   - Millie mi-a povestit tot despre hotel și despre cât de mult îi place acolo și a promis să ne povestească despre asta luni, la ore, nu-i așa, Millie?
   Millie dă din cap entuziasmată.
   - Ne-a povestit deja despre restaurantul de lângă lac și despre cel în care se servesc clătite, așa că așteptăm cu nerăbdare să auzim și despre acesta. Iar doamna Goodrich se gândește ca la masa de sfârșit de an să ducă personalul la hotel, așa că a rugat-o pe Millie să scrie o prezentare despre el.
   - Trebuie mergi la hotel pentru doamna Goodrich, confirmă Millie.
   - Atunci, hotelul să fie, spune Jack, ascunzându-și supărarea și zâmbindu-i cu indulgență.
   La masă, Millie sporovoiește de zor fericită și, când terminăm, spune că trebuie să meargă la toaletă.
   - Du-te, atunci, spune Jack.
   Ea se ridică.
   - Grace vine cu mine.
   - Nu e nevoie ca Grace să meargă cu tine, îi spune ferm Jack. Poți foarte bine să te duci singură.
   - Am ciclu, anunță tare Millie. Nevoie Grace.
   - Foarte bine, spune Jack, ascunzându-și dezgustul.
   Își împinge scaunul în spate.
   - Vin și eu.
   - Jack nu voie în toaleta doamnelor, spune bătăioasă Millie.
   - Voiam să spun că vin cu voi până la toaletă.
   Ne lasă în capătul coridorului, atenționându-ne să nu stăm mult. La chiuvete sunt două doamne care sporovăiesc vesele în timp ce se spală pe mâini și Millie sare de pe un picior pe celălalt, nerăbdătoare ca ele să plece.

           Îmi storc creierii după ce să-i spun, ceva care s-o facă să creadă că am găsit o soluție, și mă minunez de felul în care a reușit să-l convingă pe Jack să ne aducă aici, introducându-le în ecuație pe Janice și pe doamna Goodrich.
   - Ai fost foarte isteață, Millie, îi spun de-ndată ce ușa se închide după cele două femei.
   - Trebuie vorbesc, șoptește ea.
   - Ce este?
   - Millie are ceva pentru Grace.
   Strecoară mâna în buzunar și scoate un șervețel.
   - Secret, spune ea, întinzându-mi-l.
   Nedumerită, desfac șervețelul, așteptându-mă să găsesc o mărgică sau o floare și mă pomenesc uitându-mă la un pumn de pastiluțe albe.
   - Ce sunt astea? întreb, încruntată.
   - Pentru somn, eu nu iau ele.
   - De ce?
   - Nu nevoie de ele, spune ea, uitându-se urât.
   - Dar te ajută să dormi mai bine, îi explic răbdătoare.
   - Eu dorm bine.
   - Da, acum dormi, datorită pastilelor, insist eu. Înainte nu dormeai, mai ții minte?
   Clatină din cap.
   - Eu prefac.
   - Te prefaci?
   - Da. Eu prefac nu pot dorm.
   Mă uit perplexă la ea.
   - De ce?
   Îmi închide pumnul peste pastile.
   - Pentru tine, Grace.
   - Ești foarte drăguță, Millie, dar eu n-am nevoie de ele.
   - Ba da, Grace are nevoie ele. Pentru Jorj Koony.
   - George Clooney?
   - Da. Jorj Koony om rău, Jorj Koony împins mine pe scări, Jorj Koony face Grace tristă. El om rău, foarte rău om.
   Acum e rândul meu să clatin din cap.
   - Mă tem că nu-nțeleg.
   - Ba da, tu înțelege. E simplu, Grace. Noi omorâm Jorj Koony.

                                   TRECUT

             Luna următoare ne-am întors în Thailanda, însă n-am îndrăznit să-ncerc iar să scap. Știam că, dacă o făceam, Jack era în stare să aranjeze să mor în timp ce eram acolo.
   Ne-am dus la același hotel și am luat aceeași cameră, fiind întâmpinați de același manager. Numai Kiko lipsea.
   Mi-am petrecut zilele ca și înainte, încuiată pe balcon sau în cameră, lăsată să ies doar pentru fotografii. Faptul că știam că, atunci când nu era cu mine, Jack își lua energia din frica altcuiva a făcut ca a doua mea experiență să fie și mai rea.
   Nu știam cum își satisfăcea el pofta inimii, dar presupuneam că făcea ceea ce în Anglia nu putea să facă. Mi-am amintit de povestea pe care mi-o spusese despre mama lui și m-am întrebat dacă a venit în Thailanda să bată femei.
   Părea de neconceput să scape basma curată, însă mi-a spus odată că, în Thailanda, dacă aveai bani, puteai să cumperi orice - chiar și frica.
   Poate de asta, după ce ne-am întors, l-am pocnit cu o sticlă de vin în cap, în bucătărie, cu o jumătate de oră înainte ca Diane și Adam să vină la cină, sperând să-l amețesc suficient de mult ca să fug. Însă nu l-am lovit destul de tare și, roșu de furie, s-a controlat suficient de mult ca să-i sune pe musafirii noștri și să contramandeze vizita, invocând că m-a lovit brusc o migrenă.
   Când a pus telefonul jos și s-a întors spre mine, m-am temut numai pentru Millie, pentru că mie nu mai avea ce să-mi ia. Nici când mi-a spus c-o să-mi arate camera lui Millie nu m-am temut pentru mine, pentru că am presupus că și din ea îndepărtase mobila frumoasă, cum făcuse cu a mea.
   Când m-a împins în hol cu brațele răsucite dureros la spate, mi-a părut îngrozitor de rău pentru Millie, pentru că era camera la care visase mereu. Însă în loc să mă ducă la primul etaj, a deschis ușa care ducea la subsol.
   M-am împotrivit ca o nebună să cobor scările, dar nu m-am putut pune cu Jack, a cărui forță era deja sporită de furie. Nici chiar atunci nu știam ce mă aștepta. Abia când m-a târât pe lângă debaraua în care o ținuse pe Molly, printr-o cămară, și s-a oprit în fața unei uși de fier ascunse inteligent în spatele unei stive de rafturi mi s-a făcut cu adevărat frică.
   Nu era un fel de cameră de tortură, cum mă temusem la început, pentru că nu existau instrumente de tortură. Lipsită de mobilă, întreaga cameră, inclusiv podeaua și tavanul, era zugrăvită într-un roșu de culoarea sângelui.
   Era cumplită, înspăimântătoare, însă asta n-a fost singurul lucru care m-a făcut să plâng de durere.
   - Uită-te bine, a mârâit el. Sper că Millie o va aprecia la fel de mult cum o apreciez eu, pentru că-n camera asta o să stea, nu în dormitorul galben și drăguț de la etaj.
   M-a scuturat tare.
   - Uită-te la ea și spune-mi cât de speriată o să fie.
   Mi-am simțit ochii rostogolindu-se în cap în timp ce-ncercam să mă uit oriunde în afară de pereți, unde atârnau portretele pe care mă silise să le pictez.
   - Crezi că lui Millie or să-i placă tablourile pe care le-ai făcut special pentru ea? Care crezi că o să fie preferatul ei? Ăsta?
   M-a prins cu mâna de ceafă și m-a împins tare cu fața într-unul dintre portrete.
   - Sau ăsta?
   M-a târât la unul de pe alt perete.
   - Ce lucrare meșteșugită, nu crezi?
   Am gemut și am închis ochii strâns.
   - Nu aveam încă de gând să-ți arăt camera asta, continuă el, dar acum poți să verifici dacă e potrivită. Chiar nu trebuia să mă lovești cu sticla aia.
   După ce mi-a dat un ultim brânci, a ieșit din cameră, lăsând ușa să se trântească în urma lui. M-am ridicat în picioare și am fugit la ușă. Când am văzut că nu avea clanță, am început să bat în ea cu pumnul, țipând la el să-mi dea drumul.
   - Țipă cât vrei. Nici nu știi cât mă excită.
   Nu eram în stare să-mi controlez teama că n-o să-mi mai dea drumul niciodată, că o să mă lase să mor acolo, și m-a apucat isteria. N-am mai putut să respir și, din cauza durerii din piept, am căzut în genunchi.
   Mi-am dat seama că aveam un atac de panică și m-am luptat să-mi recapăt suflul, dar râsul excitat al lui Jack de cealaltă parte a ușii mi-a făcut și mai rău. Cu lacrimile șiroind pe față și neputând să-mi recapăt răsuflarea, am crezut sincer că am să mor.
   Gândul c-o lăsam pe Millie la mila lui Jack era cu adevărat îngrozitor și, când în minte mi-a venit o imagine a ei purtând pălăria și fularul galben, m-am agățat de ea, ca acesta să fie ultimul lucru pe care mi-l aminteam.
   După un timp am observat că durerea din piept mă lăsase și puteam să inspir mai profund. N-am îndrăznit să mă mișc, de teamă să nu mă apuce iar, am rămas unde eram, cu capul pe genunchi, și m-am concentrat asupra respirației. Ușurarea că încă eram în viață, că încă puteam s-o salvez pe Millie mi-a dat puterea să ridic capul și să caut altă cale de ieșire din cameră.
   Dar nu era nici măcar o ferestruică. Am început să cercetez pereții,trecându-mi mâinile peste ei și dând la o parte tablourile, sperând să găsesc un comutator care să deschidă ușa.
   - Îți pierzi timpul, a spus tărăgănat Jack, făcându-mă să tresar. Nu se deschide din interior.
   Doar gândul că e de cealaltă parte a ușii m-a făcut să tremur.
   - Cum îți place camera? a continuat el. Sper că-ți place acolo tot atât cât îmi place mie să te ascult de aici. Abia aștept să aud ce părere are Millie despre ea - să sperăm că ea va fi și mai vocală decât tine.
   Brusc epuizată, m-am întins pe podea și m-am ghemuit, astupându-mi urechile cu degetele ca să nu mai fiu nevoită să-l ascult. M-am rugat să mă cuprindă somnul, dar a fost imposibil din cauza luminii puternice din cameră.
   În timp ce zăceam acolo, am încercat să nu mă gândesc că era posibil ca el să nu-mi dea drumul niciodată din iadul pe care-l crease pentru Millie și, când mi-am amintit că, încurajată de dormitorul galben și frumos, crezusem sincer că, undeva în adâncul ființei lui, exista o fărâmă de decență, am plâns din cauza prostiei mele.

                                           PREZENT

            Cu pastilele în mână, mă uit lung la Millie, întrebându-mă dacă am auzit bine.
   - Nu putem, Millie.
   - Ba da, putem. Trebuie.
   Dă din cap cu hotărâre.
   - Jorj Koony om rău.
   Speriată de cursul conversației și conștientă că Jack ne așteaptă, învelesc la loc pastilele în șervețel.
   - Cred că trebuie să le aruncăm în closet și să tragem apa, Millie.
   - Nu!
   - Nu putem să facem ceva rău, Millie.
   - Jorj Koony faci lucru rău, spune ea ursuză. Jorj Koony om rău, om foarte rău.
   - Da, știu.
   Fruntea i se încrețește.
   - Dar eu vin locuiesc cu Grace curând.
   - Da, așa e, o să vii curând să locuiești cu mine.
   - Dar eu nu locuiește cu om rău, eu speriată. Așa că noi omoară om rău, noi omoară Jorj Koony.
   - Îmi pare rău, Millie, nu putem să omorâm pe nimeni.
   - Aghata Christie omoară oameni! spune ea cu indignare. În Zece negri mititei moare mulțime de oameni, și doamna Rogers, ea moare de la doctorie dormit.
   - Poate că moare, spun cu fermitate. Dar astea sunt doar povești, Millie, știi asta.

........................................................