..........................................................
10.
Întorcându-se de la ferestre, îşi înghiţi pumnul de lacrimi din gât.
Oh, cât şi-ar fi dorit ca totul să fi fost adevărat!
Dacă nu se întâmpla nimic care să pună capăt acelei farse, avea să devină o contesă falsă. Preotul care avea să oficieze cununia era un preot fals, cumpărat de Nick pe bani grei. Până şi certificatele erau măsluite. Şi nimeni în afara ei şi a lui Nick nu aveau să ştie vreodată că asistaseră la cea mai mare înşelăciune a vieţii lor.
Rochia de mireasă, pe care Kimberly o purtase în urmă cu treizeci de ani la preafericita ei nuntă cu Daniel, stătea atârnată frumos de umeraş pe uşa dulapului. Era o rochie cu crinolină, aşa cum cerea moda la vremea respectivă, croită dintr-o danielă la fe! de delicată ca pânza de păianjen, ce se păstrase în perfectă stare. Corsajul, tăiat intr-un decolteu ameţitor, era brodat cu perle albe în mici bucheţele de tandafiri. Fustele erau bogate şi foşneau seducător la fiecare mişcare. Ţinuta avusese nevoie de mici ajustări şi graţie croitoresei care o modificase cu grijă, acum îi venea superb.
Cristine cunoştea senzaţia minunată a alunecării ei pe trup. Când o probase prima dată se simţise extrem de tulburată. Pe de o parte fusese copleşită de semnificaţia purităţii acelei toalete fabuloase, pe de cealaltă parte se simţise îngrozitor de vinovată. Şi tânjise. Tânjise să aibă tot ceea ce acea rochie ar fî putut să însemne dacă ar fi îmbrăcat-o cu cinste şi bucurie.
Dacă ar fi purtat-o alăturându-se în fala altarului bărbatului pe care-l iubea din toată inima pentru a rosti jurămintele adevărate şi sacre în faţa Domnului şi a lumii întregi...
Cristine se lăsă încet pe marginea patului, simţindu-şi inima împietrită.
Dăduseră drumul unui bulgăre de zăpadă care antrenase o avalanşă de proporţii, ce nu mai putea fi stăvilită. Nu aveau de ales decât să-şi joace amândoi rolul până la capăt.
Isteria începu să-i gâdile nervii, îi venea să se ducă la Nick şi să-i ceară să pună capăt acelei comedii sinistre. Era îngrozită. Abia acum vedea eu claritate consecinţele dezastruoase ale planului ei.
Cum putuse să fie atât de egoistă, încât să-l implice pe Nick în această nebunie?!...
Ea va pleca în cele din urmă spre Kumpur-Pala, iar el avea să rămână într-o situaţie îngrozitoare. Niciodată nu-şi va putea întemeia o familie, nu se va putea căsători cu o femeie de condiţie bună, acum când toată societatea asista la aşa-zisa lui căsătorie. Ca să se însoare trebuia să divorţeze. Iar un divorţ era un lucru dificil de obţinut. Trebuia apelată puterea Palamentului.
Şi cum să desfacă o căsătorie care de fapt nici nu era valabilă în realitate? Asta însemna să recunoască cu voce tare că totul nu fusese decât un fals şi să înfrunte de unul singur oprobriul public. N-ar fi existat nicio scuză care să-l salveze din faţa dezastrului. Reputaţia lui avea să fie ruinată.
Şi totul numai din vina ei! De dragul ei, ca ea să aibă cugetul împăcat şi inima liniştită atunci când avea să părăsească Anglia, Nick îşi asumase toate riscurile. Pentru c-o iubea!
Măcar dacă certificatele ar fi fost valabile!... Sau preotul! Atunci divorţul s-ar fi putut obţine în mod decent, iar onoarea lui nu ar fi suferit niciun prejudiciu.
Acum era prea târziu pentru a mai putea schimba ceva. Nici nu mai putea vorbi cu el. In faţa dormitorului se aflau postaţi doi oameni care vegheau asupra siguranţei ei pe timpul nopţii. N-ar fi fost înţelept să meargă acum in domnitorul lui, care se afla la o distanţă de o uşă mai încolo, ca să discute cu el. în plus, conform tradiţiei, mirele nu avea voie să-şi vadă mireasa decât în biserică.
Măcar să-i fi venit ideea în cursul nopţii, când el intrase în camera ei pe geam, aşa cum făcuse în fiecare noapte din ultima săptămână, şi o trezise din somn cu un sărut prelung şi mistuitor. Sau după ce făcuseră dragoste cu o patimă arzătoare, disperată.
Însă oricum n-ar fi rezolvat nimic. Nu mai aveau timp la dispoziţie să facă rost de nişte certificate noi şi de un preot adevărat. Iar calvarul avea să se sfârşească în mai puţin de patru ore. La orele nouă era programată ceremonia religioasă, iar ceasul de pe consolă indica câteva minute peste ora şase.
În trei ore se puteau întâmpla atâtea!
Nick o prevenise încă din capul locului că exista posibilitatea ca acel dement să nu încerce nimic până în ziua nunţii. De aceea era necesar să meargă amândoi până la capăt.
Cristine se aşeză pe marginea patului, încercând să-şi învingă sila şi groaza.
Împreunându-şi palmele în dreptul gurii, închise ochii, alunecă în genunchi pe podea şi începu să se roage.
Ucigaşul nu dormise întreaga noapte. Şi nu din pricina emoţiilor. Era mai calm şi mai liniştit decât fusese vreodată. Era... pregătit.
Pregătit să renunţe la surogatul acela pe care-1 numise în ultima jumătate a existenţei lui drept viaţă pentru un nou început. Alături de ea.
De data aceasta nimic n-avea să-i mai stea în cale, nimic n-avea să-i mai oprească. Niciun bărbat n-avea să-i mai fure ceea ce i se cuvenea: femeia pentru care luptase nu doar odată, ci de două ori.
Pregătise capcana cu multă dibăcie. Sutherland nici n-avea să înţeleagă ce l-a lovit. Răzbunarea lui avea să fie rapidă şi letală.
Desigur, existau destule riscuri pentru a reuşi ceea ce-şi propusese. Şi, evident, o sumă de consecinţe pe care trebuia să şi le asume. Dar a fi cu ea până la capăt merita orice sacrificiu. Nimic nu era prea mult.
Ştia exact ce avea de făcut. Nu putea ajunge la ea în mod direct, ştiind că era păzită eu grijă, dar îşi întinsese cursa eu grijă. Plănuise totul până în cel mai mie detaliu. Fusese nevoit să ia şi alte vieţi, dar nu simţea niciun regret pentru asta. Fusese necesar, servise scopului său.
Desprinzându-se din dreptul ferestrelor, pomi spre scaunul unde haina sa elegantă de ceremonie era frumos aşezată pe spătar. O îmbrăcă cu grijă, ignorând greutatea obiectelor prinse în căptuşeală. Veşmântul fusese adaptat necesităţilor lui.
În dreptul buzunarelor late, pe interior, avea prinse două tocuri de piele moale în care se aflau un pistol mic de damă şi un pumnal îngust, lucrat după moda italiană.
În timp ce-şi încheia nasturii de argint, bărbatul fixă îngândurat biletul sigilat cu ceară roşie, care se odihnea pe tăblia lustrută a mesei de acaju.
Acela avea să fie drumul lui spre libertate şi fericire.
Sincronizarea însemna totul.
Terminând de încheiat şi ultimul nasture, îşi consultă ceasul de buzunar placat cu aur şi briliante: şapte fără zece minute.
În aproximativ o oră, invitaţii urmau să coboare spre şirul de trăsuri frumos împodobite care fuseseră trase în faţa intrării şi să însoţească mireasa spre bisericuţa din sat, unde mirele avea s-o aştepte nerăbdător. Ei bine, gândi bărbatul eu un rânjet strâmb, nunta avea să aibă loc fără ei. Asta dacă amabila contesă va opta în cele din urmă ca mâncarea şi băutura fină să nu fie aruncate la gunoi.
Verificându-şi încă odată echipamentul, îşi strecură în buzunarul pantalonului bâta cu mâner scurt, luă biletul şi părăsi pentru totdeauna încăperea în care-şi petrecuse ultima noapte în calitate de soţ şi tată, pentru a începe o nouă viaţă, sub o altă identitate.
O viaţă în care urma să fie cu adevărat fericit.
Nick se privi în oglindă încordat, în timp ce Blixen îi prindea lavaliera elegantă din satin.
Stomacul îi făcea figuri. Cu coada ochiului înregistra ora pe care pendula de pe perete o indica cu un ticăit regulat şi oftă încet, prelung.
Şapte şi douăsprezece minute. În mai puţin de două ceasuri avea să devină un bărbat însurat. De adevăratelea.
O minţise pe Cristine şi nu simţea nicio părere de rău în această privinţă.
O lăsase să creadă că totul nu era decât o comedie, o parodie a unei nunţi.
Însă actele erau la fel de reale ca însuşi episcopul Ramsey, pe care-l rugase să vină de la Edinburgh pentru a le oficia cununia religioasă.
Când Cristine avea să afle înşelăciunea..., ei bine, ce era făcut era bun făcut şi avea să vadă cum urma s-o împace după aceea.
Dar până atunci mai erau două ore pe care amândoi trebuiau să le străbată teferi şi nevătămaţi.
- Mulţumesc, Blixen, de aici mă descurc fără tine, îl concedie el pe valet.
Rămas singur, luă unul din bulonii de aur cu rubine şi diamante şi se căzni să şi-l prindă la manşeta cămăşii albe de mătase. Se gândi la Cristine şi se rugă ca totul să decurgă fără probleme. După nuntă avea să-i fie infinit mai uşor să vegheze asupra ei. După nuntă avea să-şi poată reclama drepturile de amant fără să mai fie nevoit să apeleze la discreţie şi prudenţă.
Cristine avea să fíe a lui în întregime, zi şi noapte. Gândul acesta îl făcu să zâmbească moale şi să simtă o căldură ameţitoare in coşul pieptului. O iubea cu atâta pasiune şi intensitate, încât îl durea inima numai şi gândindu-se la ea, la zâmbetul ei.
Tocmai terminase de prins şi cel de-al doilea buton când o bătaie hotărâtă se auzi în uşa dormitorului său. Nick flexă instinctiv piciorul drept, verificând înc-odată dacă-şi vârâse cuţitul in cizmă, dar înainte să-l poftească pe musafir, uşa se deschise şi un bărbat păşi pragul cu o expresie sumbră în priviri.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Nick direct, simţind cum măruntaiele se strâng în el.
- Un individ a încercat să intre pe domeniu prin partea sudică. A ucis doi dintre paznici, dar ceilalţi doi au reuşit să-l doboare şi să-l lege. Cred că ar trebui să aruncăm totuşi o privire.
Nick îşi consultă ceasul de buzunar. Era şapte şi douăzeci şi unu de minute. Avea timp dacă se grăbeau.
- Să mergem, dădu Nick din cap, înhătându-şi din mers vesta de brocart argintiu şi haina de ceremonie.
Dacă le lua mai mult timp, atunci avea să se ducă direct la biserică, reflectă Nick, urmându-l pe bărbat pe coridor.
- Am dat poruncă să se dubleze paza la uşa ei, îl informă însoţitorul lui.
Nick aruncă o privire peste umăr spre uşa Cristinei. Paza se dublase, într-adevăr. Se simţi mai liniştit.
Cinci minute mai târziu galopau prin pădure, tăind-o de-a curmezişul.
Nick se opri când observă adânciturile late şi paralele care străbateau luminişurile în apropierea vechii cabane de vânătoare. Urme de trăsură, gândi el încruntat, aplecându-se în şa pentru a le observa mai bine.
Prima lovitură în ceafa îl luă prin surprindere şi-l făcu să vadă negru în faţa ochilor. A doua lovitură îl dobori la pământ, lasându-l inconştient.
Cristine primi biletul prin intermediul unuia dintre cei patru paznici care stăteau de strajă la uşa iatacului ei.
- De la cine este? se interesă fata, privind nedumerită la micul dreptunghi de hârtie fină şi scumpă, sigilat cu ceară roşie.
- Băiatul care l-a adus spunea că este din partea logodnicului vostru, Alteţă, o informă gardianul, plecându-şi fruntea plin de respect.
Cristine zâmbi graţios, îi mulţumi şi se retrase. Oare ce avea Nick să-i comunice de alesese tocmai această cale în locul viului grai?
Nerăbdătoare şi extrem de curioasă, se aşeză pe un scaun în dreptul ferestrelor şi rupse sigiliul de ceară.
„Logodnicul tău este în mâinile mele, prinţesă. Dacă vrei să trăiască vino ta cabană neînsoţită, înainte de orele opt. Orice încălcare a acestor două condiţii te va costa viaţa lui. Nu mă mai dezamăgi încă odată.”
Cristine simţi cum tot sângele i se scurge din inimă şi-i îngheaţă în vene.
O răceală cumplită se lăsă peste ea, pătrunzându-i în oase şi în muşchi. Dinţii începură să-i clănţăne în gură.
Îngrozită, aruncă o privire ceasului din porţelan pictat de pe consolă.
Şapte şi douăzeci şi şase de minute. Panica o lovi cu putere. Până la termenul limită mai avea la dispoziţie aproximativ patruzeci de minute. Patruzeci de minute în care să scape de gardienii din faţa uşii şi să ajungă la cabană.
Viaţa lui Nick era în pericol. Acest fapt o făcu să se dezmeticească şi să se adune, începu să gândească, în timp ce îmbrăca mecanic pantalonii pe care-i folosea in sala de scrimă. Urmă bluza şi pe deasupra un halat bogat de interior, apoi îşi trase cizmele de călărie.
Deschise uşa dormitorului cu o expresie senină pe chip.
- L-aţi văzut pe logodnicul meu în dimineaţa asta?
- Da, milady, aplecat acum câteva minute, răspunse unui dintre ei.
- A spus unde se duce? articula Cristine eu o voce tremurătoare, neizbutind să-şi ascundă teroarea care o copleşise.
- Nu. Era grăbit, milady.
Cristine închise ochii strâns pentru o clipă, luplându-se cu greaţa. Groaza o scălda într-o transpiraţie rece, cleioasă.
- Doamnă, vă simţiţi bine? o chestionă unul dintre bărbaţi cu îngrijorare în glas.
Cristine deschise ochii şi-l privi răvăşită. Îi venea să urle, să se agaţe de acei bărbaţi care-i inspirau forţă, încredere şi siguranţă, şi să le ceară s-o ajute.
Dar indicaţiile răpitorului fuseseră cât se poale de clare: singurii, înainte de opt. Aşa că negă tăcută şi intră înapoi în cameră, la un pas de isterie şi leşin.
Îl avea pe Nick. Nick era în pericol şi ea trebuia să ajungă ia el. Să-l salveze.
Brusc, îşi aminti de pistolul micuţ pe care Nick i-1 dăduse cu două zile în urmă. Fugi spre noptieră, smuci de sertar şi scoase pistolul cu mâini nesigure. Îl vârî în buzunarul pantalonului. Acum trebuia să scape de paznici. Dar cum? Soluţia îi veni în minte pe neaşteptate. Galeria! Desigur.
Ieşi din nou pe coridor, ignorând forfota servitorilor care puneau la punct ultimele pregătiri.
- Aş dori ca unul dintre voi să mă însoţească până sus. Am uitat un lucru în camera de studiu. Ceva important.
Bărbaţii se priviră o clipă apoi, într-un acord comun şi tacit, îl desemnară pe cel mai bun dintre ei să o urmeze.
Cristine se strecură printre servitorii care aduceau vaze pline eu flori prospăt tăiate, mergând grăbită, fără a privi în urmă. Începu să urce scările cu inima bătându-i nebuneşte în piept, atentă să nu ridice poalele halatului prea mult ca individul să nu-i observe încălţămintea total nepotrivită unei vizite în camera de studiu.
Ajunseră la destinaţie şi gardianul verifică rapid încăperea înainte de a o lăsa înăuntru.
- Vreau să rămân singură pentru un sfert de oră, îi ceru Cristine pe un ton suveran.
Bărbatul aprobă tăcut, se înclină în faţa ei şi se retrase, închizând uşa în urma lui.
Cristine luă scaunul şi-l propti cu grijă sub clanţa aurită. Apoi îşi şterse palmele umede de poalele halatului, aprinse toate lumânările din sfeşnicul de argint cu şase braţe şi se apropie de biblioteca masivă care ocupa lot peretele nordic al încăperii.
Împinse a treia carte de pe raftul de sus, trase de cea de a patra de pe raftul al doilea şi numără a zecea carte de pe cel de-al treilea raft, împingând-o până auzi declicul.
Era leşinată de spaimă şi se ruga într-una ca mecanismul care deschidea intrarea spre galerie să nu facă niciun zgomot.
Corpul central al bibliotecii alunecă cu un huruit uşor în față şi se roti încet, descriind un sfert de cerc. Cristine se strecură prin deschizătură, păşind în întunericul culoarului, numără trei trepte şi călca apăsat pe cea de a patra.
Biblioteca reveni în axul iniţial şi începu alunecarea înapoi, mecanismul scoţând un mic sunet în momentul în care se biocă în poziţia de bază.
Imediat se auzi o bufnitură, încă una şi un zgomot de lemn spart. Paşi apăsaţi şi vocea gardianului răzbătu înfundat până la ea:
- Milady! Unde sunteţi?... Oh, la dracu!
Cristine îşi muşcă buzele, se răsuci pe călcâie şi începu să coboare grăbită scările în spirală. Galeria avea două ieşiri în interiorul conacului care dădeau spre holul care lega dependinţele servitori lor de restul casei, şi una care mergea pe sub pământ, trifurcându-se la un moment dat. Una dintre galerii te scotea în apropiere de biserica din sat, alta ducea ocolit până in spatele grajdurilor, dar aceea fusese demult astupată, iar cea de a treia le conducea la o jumătate de milă de cabana de vânătoare.
Ajunsă la baza scărilor, Cristine văzu cele trei torţe prinse în suporţi şi butoiaşul cu petrol. Lăsă sfeşnicul jos şi se căzni aproape un minut să deschidă butoiul, rupându-şi unghiile şi julindu-şi mâinile, dar reuşi să-i scoată capacul.
Îşi dezbrăcă halatul, aruncându-l pe trepte, apoi luă două torţe din suport, le înmuie în combustibil şi aprinse doar una dintre ele, după care stinse lumânările şi o luă la fugă prin galeria care se deschidea în faţa ei pe sub pământ, rugându-se ca Dumnezeu să-i călăuzească paşii.
O singură dată fusese în galerie, când avea vreo zece ani, însoţită de Tony şi de Ethan. Dar nu merseseră decât până la locul de bifurcaţie şi se întorseseră. Aşa că habar nu vea în ce stare se afla galeria sau dacă ieşirile mai erau întregi şi nu se surpaseră între timp.
Aerul era stătut şi umed din cauza ploilor infiltrate printre pietrele care bolteau tavanul. Peste lot erau pânze de păianjen, atârnând ca nişte cortine de ceaţă, dese şi lipicioase, care i se prindeau de păr şi de haine, provocându-i silă şi oroare, aducându-i suspine sugrumate în gât.
Dar continua să alerge, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, rugându-se cerului să ajungă la timp şi Nick să mai fie în viaţă. Pentru că altfel totul ar fi fost în zadar. Şi ea nu ar fi suportat să-l piardă.
- Fac orice, Doamne, orice! şoptea ea în întunericul galeriei, înecată de hohote de plâns, continuând să alerge ca o ciută. Ocroteşte-l.. Salvează-l! Viaţa mea pentru a lui... Te rog, Doamne, ascultă-mi ruga şi nu mă părăsi acum... Te rog... Orice!
CAPITOLUL 24
Nick îşi reveni cu lentoare la realitate. Îşi simţea capul greu şi extrem de dureros.
Gemu, vrând să-şi ducă o mână la ceafă, acolo unde durerea pulsa cu ferocitate, dar trupul refuză să-l asculte. Nedumerit, deschise ochii încet, blestemând ceaţa care-i tulbura privirea. Clipi de câteva ori şi văzu podeaua de lemn la o distanţă ciudată.
Îi luă trei secunde ca să priceapă adevărul: era legat cu mâinile la spate de spătarul unui scaun, eu trupul adus greoi în faţă, şi se afla în cabana de vânătoare de la Sutherland. Fusese atacat mişeleşte şi doborât.
Ridicându-şi capul, localiza silueta înaltă a agresorului său, care se afla la cinci paşi distanţă de el, supraveghind împrejurimile de la fereastra prăfuită. Bărbatul se răsuci pe călcâie şi-i aruncă o privire ironică.
- Deci ţi-ai revenit, rosti el batjocoritor. N-aş fi crezut că eşti atât de slab de ţeastă, Sutherland. Ai dormit douăzeci de minute în cap, adăugă dispreţuitor, eonsultându-şi ceasul scump de buzunar.
Nick îşi îngustă ochii în două fante întunecate şi reci. Valul de ură, furie şi neputinţă izbucni la suprafaţă din adâncul lui cu o forţă devastatoare, arzându-1 ca un acid pe dinăuntru.
- Am să te omor pentru asta, articulă tânărul bărbat cu o voce răguşită.
Celălalt îşi arcui o sprânceană sardonic.
- Mă îndoiesc sincer, prietene, râse bărbatul relaxat.
- Unde este Cristine? izbuti Nick să articuleze, respirând încet şi regulat.
- În drum spre noi, presupun, răspunse asasinul, consultându-şi calm ceasul, l-am trimis un bilet prin care am informat-o că te-am capturat şi că ea este moneda de schimb. Mai are douăsprezece minute la dispoziţie ca să ajungă la timp. Mai bine zis, tu mai ai doisprezece minute de trăit. Pentru că dacă întârzie sau vine altfel decât singură, tu o să fii deja istorie.
- Nu vei scăpa de data asta! prezise Nick eu o voce calmă, încercând să- şi mişte mâinile în legătura de la spate. Se vor prinde că am dispărut amândoi şi vor porni să ne caute...
- Dragul meu, dă-mi voie să te contrazic, râse bărbatul amuzat. Până când o să-şi dea vreunul seama ce s-a întâmplat, noi o să fim departe. Mai bine zis, ea şi cu mine vom fi departe, pentru că tu n-ai decât un rol neînsemnat în toată povestea asta. Şi de îndată ce ţi l-ai îndeplinit... ei bine, mă voi strădui să fac totul cât mai rapid şi mai uşor pentru tine. Ştii, adăugă cu un oftat, revenind cu atenţia asupra ferestrei şi scrutând atent pădurea, mi-ar fi făcut o reală plăcere să-ţi văd expresia ochilor în momentul în care aş fi început să tai felii din tine, dar vezi tu, timpul mă presează îngrozitor.
Individul era categoric ţicnit. Nebunia lucea în ochii lui fierbinte, hidoasă. Nick îl credea în stare să-l ciopârţească bucată cu bucată şi să savureze acţiunea în sine. Cum Dumnezeu îşi putuse ascunde atât de bine adevărata natură, păcălindu-i pe toţi?!...
- Ce ai de gând să faci cu ea? întrebă Nick, blestemând funia care-i intrase în carne şi-i oprise circulaţia în degete.
Nu putea să şi le mişte din cauză că-i erau amorţite şi-l dureau înfiorător. Ticălosul din faţa lui făcuse o treabă ireproşabilă.
- S-o iau de nevastă, desigur. Ce credeai?!
- Tu eşti deja însurat! îi reaminti Nick cu o grimasă, strângându-şi şi desfăcându-şi pumnii pentru a-şi pune sângele în mişcare, neputându-se împiedica să nu simtă milă pentru femeia care-şi împărţise viaţa cu acest monstru până-n acel moment.
- O mică greşeală pe care nu mai am cum s-o dreg, ridică ucigaşul din umeri cu un soi de resemnare. M-am gândit că aş putea să scap de ea foarte uşor, dar... mi-a fost credincioasă în toţi aceşti ani şi mi-a născut copii. S-a comportat ireproşabil, aşa că m-am hotărât să las lucrurile aşa.
Nick îl asculta încremenit. Modul în care acel psihopat dement alegea cine trebuie să trăiască şi cine să moară era oribil. Vorbea cu detaşare, iară pic de emoţii, ca şi cum ar fi dezbătut o ştire banală dintr-un ziar.
Cu ochii la el, Nick se lipi cu spatele de spătar şi-şi îndoi încet piciorul drept pe lângă picioarele de iemn ale scaunului. Începuse să-şi simtă degetele şi spera să-şi poată ajunge la cuţitul pe care-l avea vârât în cizmă.
Bărbatul îi aruncă o privire amuzată şi scoase din buzunar cuţitul cu pricina.
- Asta cauţi? îl întrebă el, cu un surâs, rotind cu dexteritate arma în mâini.
Nick îşi încleşta maxilarele, furia şi neputinţa ameninţând să-l sufoce.
- Doar nu-ţi imaginai că am să te leg şi atât? pufni asasinul cu ironie. Viaţa m-a învăţat că trebuie să fiu întotdeauna precaut întotdeauna.
Nick continua să tacă, fixându-l cu duşmănie şi ură. Groaza îi umpluse inima. Cristine avea să sosească dintr-o clipă într-alta şi să plece cu acel scelerat. N-avea s-o poată proteja şi nici salva, pentru că ştia cu certitudine că de îndată ce ea ar fi păşit pragul cabanei, călătoria lui prin această lume avea să se încheie definitiv.
- Încă şase minute, îl informă asasinul după ce-şi consultă încă odată ceasul. Ar trebui să se grăbească, nu crezi ?
- Şi dacă nu a reuşit să scape de gărzi? făcu Nick, rugându-se din totul sufletul ca lucrurile să stea astfel. La asta te-ai gândit?
- Ar fi, într-adevăr, o mare problemă, admise celălalt cu un oftat. Dar n-ar face decât să-mi întârzie planurile pentru un timp scurt. Dar tu vei muri oricum, aşa că nu mai contează cât va trebui s-o aştept după aceea.
- La fel cum l-ai ucis pe Cavendish şi Ayton?
Bărbatul îi aruncă o privire întunecată, periculoasă.
- Ei au atins-o împotriva dorinţei ei. Au insultat-o. Şi au primit ce-au meritat...
- I-ai măcelărit ca pe nişte animale!
- Aşa cum bine te-ai exprimat, erau nişte animale.
Privi în gol un lung moment, furat parcă de amintiri vechi, apoi oftă.
- Am făcut-o pentru ea. I-am răzbunat onoarea.
- Şi te aştepţi ea ea să înghită porcăria asta? Să-ţi mulţumească?
- O va face. O să înţeleagă cât de mult o preţuiesc şi cât o...
- Cristine n-o să te accepte niciodată, rosti Nick rar şi apăsat. Niciodată nu va accepta un măcelar bătrân şi decrepit în patul ei, când poate să aibă un bărbat tânăr care să...
Din trei paşi, bărbatul fu lângă el. Capul lui Nick zvâcni într-o parte, vertebrele gâtului îi pârâiră sub lovitura puternică de pumn pe care o încasă din plin. Preţ de o clipă, tânărul conte fu ameţit. Simţi gustul propriului sânge în gură şi-şi înghiţi geamătul de durere când asasinul îl înşfacă de păr, dându-i capul pe spate pentru a-şi apropia faţa de a lui şi a-l privi cu ochi sălbatici.
- Singurul lucru pentru care ţi-am amânat pedeapsa este acela că ai salvat-o din mâinile idiotului ăluia de Ayton, mârâi el furibund. Dacă boul acela ar fi respectat înţelegerea făcută, ar fi avut parte de o moarte mai dulce.
Îi dădu drumul, împingându-i capul într-o parte, şi se răsuci pe călcâie, revenind lângă fereastră pentru a-şi relua supravegherea.
- E a mea, continuă el cu patimă în glas, încleştându-şi mâinile pe tocul ferestrei. De data asta, n-o să se mai mărite. Numai eu o pot face fericită. Va trebui să înţeleagă asta şi să nu mai fugă de mine! Povestea asta n-o să se mai repete a doua oară...
Nick îl privi atent, cu mintea încordată. Revelaţia îşi croi drum spre mintea lui cu viteza şi stălucirea oarbă a unui fulger. Simţi cum tot sângele îi fuge din cap.
- Elisabeth, şopti el încremenit de şoc.
- Era a mea! izbucni asasinul cu o voce plină de durere, tremurând violent. A mea!... Până a apărut nemernicul acela de Lancaster şi mi-a luat-o... Şi pentru asta a trebuit să plătească.
- Aşa că l-ai ucis, completă Nick, cutremurându-se în sinea lui de silă şi oroare.
- A trebuit s-o fac! urlă acesta, întorcându-se să-l privească cu pumnii încleştaţi de o aprigă mânie şi o mistuitoare ură. N-am putut concura cu el. Era mai bogat decât mine şi de viţă nobilă. A orbit-o cu averea şi descendenţa lui!... Şi n-am putut suporta asta...
- Cristine nu este Elisabeth! apăsă Nick cuvintele, privindu-l lung, insistent, ca sensul vorbelor sale să pătrundă în mintea aceea rătăcită.
Bărbatul clipi nedumerit, privindu-l câteva momente cu o faţă descompusă sub imperiul unor emoţii contradictorii. Peste chipul lui se aşternu brusc un calm desăvârşit, înspăimântător. Buzele i se curbară intr-un zâmbet lent, oribil.
-Greşeşti. Este Elisabeth... dar altfel. Mai bună, mai dulce, mai desăvârşită... Şi s-a întors la mine!...
Capătul galeriei fusese astupat cu rugi de zmeur, care crescuseră viguroşi, aproape opturând lumina zilei.
Cristine blestemă şi, înfingând ultima torţă în suportul ruginit, îşi vârî mâinile printre tulpinile groase, trăgând cu forţă în lături şi slreeurându-se printre ele cu hotărâre. Ţepii mici şi aspri îi lăsau zgârieturi adânci pe piele, dar fata nici nu le băgă în seamă.
Reuşi cu greu să răzbată dincolo de ele şi când ieşi, genunchii i se înmuiară şi căzu în patru labe, inhalând cu lăcomie aerul curat al pădurii, lumina dimineţii orbind-o pentru un scurt moment.
Fugise de-a lungul galeriei fără oprire şi fără să simtă oboseala, mânată doar de un singur gând: să ajungă la Nick. Acum reuşise să ajungă teafară la suprafaţă, mult mai aproape de el, dar era atât de istovită, că pur şi simplu nu mai avea energie să se ridice în picioare.
Era absurd să clacheze tocmai acum, când îi mai despărţea doar o jumătate de milă şi timpul se scurgea necruţător.
Făcând un efort supraomenesc, tânăra femeie se căzni să se ridice în capul oaselor.
Privi în jur, încercând să se orienteze. Cunoştea pădurea aceea ca-n palmă, fiecare luminiş, fiecare tufa de măceş sau pâlc de copaci. Nu-i luă mult ca să-şi dea seama în ce direcţie trebuia să se îndrepte.
Tăie pădurea oblic, ajungând la potecă, apoi continuă să alerge, înteţindu-şi paşii.
Când zări cabana i se înmuiară picioarele de uşurare dar şi de groază.
Habar nu avea cât timp trecuse, dacă reuşise sau nu să ajungă ia timp...
Înainte să pună piciorul pe prima treaptă, uşa de lemn se deschise larg şi ea îl văzu pe Nick, îmbrăcat în costumul de ceremonie, legat de un scaun, cu obrazul tumefiat şi plin de sânge. Dar în viaţă. Privind-o cu ochi înebuniţi.
- Nick, bâigui ea, agăţându-se de tocul uşii, cu răsuflarea tăiată de oboseală şi picioarele moi de efort.
- Fugi! strigă el, smucindu-se în scaun. Pleacă de aici! Fugi, Cristine!...
- Prea târziu, draga mea, se auzi o voce cunoscută, în timp ce silueta masivă a unui bărbat îi răsări în faţă. Intră, te rog.
Cristine făcu ochii mari, încremenită de şoc şi uimire. Bărbatul o luă de braţ şi o trase încet înăuntru, închizând uşa cu grijă în urma ei.
- Unchiule Damian? şopti Cristine, privindu-l nedumerită. Ce cauţi aici?
- Cred că ştii asta, scumpa mea, rosti el blând, mângâindu-i obrazul plin de julituri cu degete tandre. Ce-ai păţit ? Eşti plină de răni şi de murdărie...
- Am venit prin galerie, şopti Cristine, privindu-l cu ochi mari, în care înţelegerea cumplită a realităţii îşi croia drum, aducând lacrimi amare. Am ajuns la timp, adăugă sleită, înghiţind convulsiv în sec şi luptându-se cu hohotul de plâns ce i se zbătea în gât. Aşa că va trebui să-ţi respecţi partea ta de înţelegere.
- Mă tem că nu pot să-ţi împlinesc această dorinţă, oftă el, clătinând încet din cap. Ţi-am făgăduit că-l las să trăiască până vei ajunge aici. Am fost cât se poate de generos.
- Fac orice, numai lasă-l în viaţă, păşi ea lateral, interpunându-se între Nick şi bărbatul care-i transformase viaţa intr-un coşmar. Te rog!...
- Cristine, nu! se auzi vocea lui Nick. Este un nebun psihopat. El l-a ucis pe Keith Lancaster...
Cristine inspiră întretăiat aerul stătut din interiorul cabanei. Vederea i se înceţoşa. Se clătină ca beată, având senzaţia că încăperea se învârte odată cu ea. Făcu doi paşi lateral, căutând un punct de sprijin.
Se agăţă de marginea de piatră a şemineului şi-l privi pe asasin cu o expresie lividă.
- Este adevărat?
- Încearcă să înţelegi, draga mea, rosti el cu o voce rugătoare, făcând un pas spre ea cu o mână ridicată intr-un gest ce apela la raţiunea ei. Nu am avut de ales. A trebuit să-l ucid, Elisabeth... Stătea în calea fericirii noastre!...
Cristine simţi fiori de gheaţă prelingându-i-se pe şira spinării, ţintindu-i inima. Expresia de pe chipul acelui bărbat era înspăimântătoare. Nebunia strălucea sălbatic în ochii lui. Faptul că în mintea lui o confunda cu mama ei şi că nici măcar nu realiza greşeala îi stârnea întreaga groază şi oroare. Îi revolta stomacul.
- Eşti bolnav, murmură tânăra cu o voce răguşită, luptându-se cu greaţa care-i umplea gura de o salivă amară. L-ai ucis pe Keith doar pentru a ajunge la...
- Elisabeth, tu nu poţi să...
- Tot el i-a ucis şi pe Cavendish şi pe Aylon! se auzi vocea limpede, dezgustată şi dispreţuitoare a lui Nick. Zicea că o să înţelegi şi o să-i fii într-atât de recunoscătoare pentru asta, încât o să accepţi să te măriţi cu el şi să...
- Tacă-ţi gura, blestematule! urlă Damian, repezindu-se asupra contelui şi pocnindu-l pentru a doua oară cu putere peste faţă, zdrobindu-i arcada. Te omor, pui de târfa! şuieră cu venin, scoţându-şi pumnalul din haină şi ridicându-l deasupra lui
Cristine se repezi, alunecând între Nick şi cuţitul lung, eu lama subţire.
- Nu!
Faţa lui Damian era schimonosită de furie şi moartea-i rânjea hidos din ochii lui. Pentru o clipă, se temu că-şi va sfârşi viaţa sub tăişul ce coborî fulgerător spre gâtul ei.
Închise ochii strâns, încleştându-şi mâinile pe coapsele lui Nick, aşteptând să simtă metalul rece pătrunzându-i în trup. Nick strigă, încercând s-o împingă de pe el, dar Cristine se propti cu călcâiele în podea, arcuindu-se în aşa fel încât să-l acopere cu totul, îl auzi înjurând-o şi se cabră şi mai tare, forţându-l să stea nemişcat sub ea. Avea să-l apere cu preţul vieţii ei dacă trebuia.
Şi brusc îşi aduse aminte că nu era complet neajutorată în fala acelui criminal obsedat de fiinţa ei.
Mişcându-şi mâna dreaptă încetişor, şi-o strecură în buzunarul pantalonilor şi deschise ochii, rugându-se ca Dumnezeu să-i mai lase timp. Să le lase timp amândurora.
- Nu vreau sa mai ucizi pentru mine! articulă ea rar, respirând cu dificultate. Lasă-l sa trăiască şi vin cu tine oriunde... Damian.
- Te-a atins, bolborosi bărbatul, cu privirea împăienjenită, cuţitul tremurându-i în mână. L-ai lăsat să te atingă, suspină el ca un copil, lacrimile ivindu-se pe neaşteptate în ochii lui.
Cristine îl privi încremenită, incapabilă să articuleze vreun sunet, simţind cum începe să se sufoce. Furia şi ura prinseră să-i clocotească în sânge. Adevărul abia acum îşi făcuse efectul asupra ei. Intensitatea acelor resentimente o zguduiră din creştet şi până in tălpi. Mintea i se limpezi dintr-odată.
Acel individ monstruos îi ucisese tatăl.
Din cauza lui, mama ei pornise la drum în chinurile naşterii, ajungând la Sutherland prea epuizată pentru a face faţă încercării. Iar ea jurase să-i răzbune.
- L-ai lăsat să te atingă şi pentru asta va muri, repetă el, cu o voce încărcată de ură.
- Nu cred, şopti ea, ridicând mâna în care ţinea pistolul încet şi hotărât.
Detunătura armei bubui cu putere în încăpere, umplând aerul de mirosul acru al prafului de puşcă. Cristine îl văzu tresărind şi privind-o uimit. Apoi bărbatul îşi duse mâna la piept, presând mica gaură din ţesătură. Degetele i se mânjiră de sânge şi el şi le privi profund nedumerit. Cuţitul îi alunecă din mână, căzând cu zgomot pe podea.
Damien făcu doi paşi în spate, privind-o pe Cristine cu un aer chinuit. Apoi căzu pe spate şi rămase nemişcat.
Cristine îl fixă lividă, cu răsuflarea tăiată de şoc şi spaimă.
- Cristine.
Tânăra femeie trase încet şi adânc aer în piept şi se răsuci în poala lui, lipindu-şi fruntea de obrazul lui şi închizând ochii.
- L-am... omorât, bâigui ea, simţind cum i se face îngrozitor de rău.
- Slavă Domnului! oftă Nick uşurat, întorcându-şi capul astfel încât să o poată săruta pe tâmplă. Ai fost minunată.
- Cred că o să .. leşin, murmură ea.
- Nu! Cristine! Uită-te la mine! îi ceru el, împingând-o cu umărul. La naiba, uită-te la mine!
O simţi inhalând aerul cu iuţeală, odată, de două ori, apoi fata îşi înălţă capul şi-l privi sleită.
Ochii viorii i se umplură de lacrimi mari, care căzură grele, udându-i obrajii.
- Mi-a fost frică, Nick!.. Doamne, mi-a fost atât de frică!
- Şi mie, iubito, şi mie, şopti el răguşit. Dar s-a terminat. Vrei să-mi dai o mână de ajutor?
- Ce? clipi ea, luptându-se cu greaţa. A! exclamă apoi, când realiză ce anume îi cerea Nick.
Se ridică nesigură din poala lui şi văzu cuţitul pe jos. Se aplecă şi-l luă, apoi ocoli scaunul şi începu să taie cu grijă funia groasă care intrase în carnea lui.
Nick se ridică, masându-şi încheieturile amorţite, apoi se întinse şi, fără niciun preambul, o înşfacă pe Cristine de un braţ şi o smuci spre el. Îşi coborî ochii la nivelul ochilor ei şi mânii printre dinţi:
- Data viitoare când îţi spun sa fugi, atunci să faci dracului ce-ţi spun, ai înţeles!?... Proasta naibii ce eşti! Putea să te omoare!
- Şi pe tine la fel! zbieră ea, vârându-i vârful cuţitului sub nas ca pentru a sublinia fără echivoc acest aspect care lui părea că-i scăpa din vedere.
- Cum ai putut să fii atât de idioată încât să vii de una singură şi să te vâri cu bunăştiinţă în gura lupului? se răsti el, luându-i cuţitul din mână şi aruncându-l cât acolo.
- Mi-a fost teamă că o să te omoare!
- Şi ce!?... Tu eşti mai importantă decât mine!
- Zău? Şi după ce criterii ai stabilit asta?
- Eşti moştenitoarea unui regat. Datoria mea era să le apăr. Şi n-am făcut-o!
- Te paşte cumva vreo criză de orgoliu masculin in clipa asta? îl întrebă Cristine pe şleau, furia aducându-i sângele în obraz.
Nick scrâşni din măsele, privind-o cu ochii îngustaţi de enervare. Ştia că ea avea perfectă dreptate, dar nu-şi putea ierta prostia de a fi fost atât de credul în privinţa acelui ucigaş dement. Era pentru a doua oară când îi pusesese viaţa în pericol din cauza lipsei lui de vigilenţă. Fusese la un pas de a o pierde.
În secunda următoare o trase în braţele lui, sărutând-o ca un nebun, cu disperare, strângând-o în braţe mai-mai s-o sufoce. Cristine se agăţă de el, răspunzându-i cu aceeaşi ardoare. Când se desprinseră, abia mai respirau.
Cristine îl privi emoţionată şi întinse o mână spre obrazul lui vătămat, atingându-l uşor, cu nespusă tandreţe.
- Nick, trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
Făcu o pauză, muşcându-şi buzele, neştiind cum să înceapă. Îl privi lung şi oftă umflându-şi obrajii cu un aer încurcat. Trebuia s-o spună dintr-odată, pe nerăsuflate. Aşa era cel mai bine. Îşi înălţă privirea şi spuse repede:
- Te-am minţit.
- În legătură cu ce? îşi îngustă Nick ochii, încercând să ghicească la ce anume se referea Cristine.
-Cu Alex. Nu el este...
N-apucă să sfârşească, pentru că Nick o luă brusc de talie şi se răsuci cu ea prin aer, ţinând-o la distanţă de un braţ de el. Detunătura fu asurzitoare.
Trupul lui zvâcni spre ea. Se clătină ameţit şi căzu în genunchi cu un geamăt.
Cristine reuşise să rămână cumva în picioare şi privi peste creştetul lui nedumerită. Damian se ridicase intr-un cot şi buzele înspumate de sânge era lăţite într-un rânjet sinistru. În mână ţinea un pistol a cărui ţeava încă mai continua să fumege.
- Tu... nu m-ai vrut..., bolborosi el, fixând-o eu duşmănie.
Ochii i se răsturnară în orbite şi ultima suflare îi ieşi tânguitor.
Cristine îl privi blocata, apoi privirea îi alunecă îngrozită spre Nick. Fața lui era împietrită şi albă ca varul. O peliculă fină de transpiraţie îi aburea fruntea încreţită sub imperiul unei suferinţe fără seamăn.
- Nu!... Oh, Doamne, nu! Nick..., şopti răguşită, lăsându-se in genunchi în fața lui pentru a-i cuprinde chipul între palme. Nick!
Nick deschise ochii şi o privi. Ochii lui negri erau tulburi, înceţoşaţi. Un surâs vag îi trecu peste buze. Dădu să spună ceva, dar nu reuşi. Se prăvăli peste ea, culcând-o la pământ, strivind-o cu greutatea lui. Cristine reuşi eu chiu cu vai să se strecoare de sub el şi un vaiet prelung, plin de agonie, izbucni din pieptul ei.
Nick fusese împuşcat în spate, chiar sub omuplalul stâng, aproape de coloană. Pata întunecată de sângea se lăţea văzând cu ochii, îmbibând brocartul argintiu al jachetei elegante de ceremonie.
- Oh, nu. Nu!
Se opinti din răsputeri şi-l răsuci cu faţa în sus, hohotind înebunită şi zgâlţâindu-l ca să-l readucă în simţiri.
- Nick!,.. Nu-mi fa asta! Nu muri... Pentru Dumnezeu, deschide ochii şi uită-te la mine!...
Se aplecă peste el, sfâşiindu-i cămaşa şi lipindu-şi urechea de pieptul lui. Bătăile inimii se auzeau rar şi slab, scăzând tot mai mult în intensitate.
Se ridică şi se aplecă deasupra lui, lipindu-şi gura fierbinte de buzele lui reci, încercând să-i insufle viaţă, să-l încălzească cu dragostea ei.
- Te rog!... Rămâi eu mine, dragostea mea! Te rog...
El păru s-o audă, căci îşi deschise ochii cu un efort şi o privi pentru o clipă cu ochi surprinzători de limpezi şi lucizi. Şi-i zâmbi.
- Ai... grijă de tine..., mai izbuti să spună.
Închise ochii, suflarea i se topi, pe chipul lui aştemându-se un val de împăcare.
Urletul ei izbucni cu forţă, prelung, sfâşietor. Printre lacrimi văzu cuţitul pe podea, doi metri mai încolo. Inima i se împietri de ură şi durere. Porni în patru labe spre el, îşi încleşta degetele pe mânerul frumos ornat şi reveni lângă trupul neînsufleţit a celui care-i distrusese viaţa.
Suspinând, cu privirea rătăcită, începu să lovească.
Câteva minute mai târziu, uşa cabanei se dădu de perete şi cinci bărbaţi năvăliră înăuntru, oprindu-se şocaţi de scena din faţa lor.
Contele de Sutherland era întins pe spate pe podeaua prăfuită, alb la faţă şi cu buzele vinete, nemişcat. Logodnica lui, cea mai râvnită femeie din Anglia, înfingea cu furie un cuţit în trupul unui bărbat a cărui identificare s-a făcut cu greu după aceea. Expresia de pe chipul ei era golită de orice emoţie, privirea îi era sticloasă.
Când au reuşit să-i smulgă cuţitul din mână, singura ei reacţie a fost să se ridice, să meargă clătinat spre corpul inert al celui pe care-l iubise cu atâta intensitate, să-i sărute obrazul livid şi să-şi piardă cunoştinţa lângă el.
EPILOG
Cristine stătea pe puntea Stelei Nordului, înconjurată de un văl de ceaţă rece, privind încremenită cum ţărmul Angliei se depărta uşor.
Aproape toată familia se strânsese pe cheiul murdar, facându-i semne de rămas bun. Cristine le răspunse, apoi îşi strânse şi mai bine şalul gros în jurul umerilor, luptându-se eu impulsul de a părăsi puntea şi de a se refugia în cabina ei, dând frâu liber lacrimilor şi suspinelor pe care îi ardeau coşul pieptului.
Mătuşa Anabelle refuzase să vină să-şi ia la revedere de la ea. La două zile de cumplita tragedie care o lăsase văduvă, îmbrăcase haine cernite şi intrase în mănăstirea Sf. Clara, pentru a-şi petrece restul vieţii în rugăciune şi smerenie.
Nick refuzase şi el să vină să-şi ia rămas bun.
Cristine închise ochii strâns, culremurându-se când îşi aminti cele patru zile şi tot atâtea nopţi de coşmar, în care el se zbătuse între viaţa şi moarte.
Imediat ce-şi revenise din leşin şi aflase că el mai era încă în viaţă, se postase la capul patului lui şi-l veghease neîncetat, vorbindu-i până când vocea îi pierise şi nu-i mai rămăsese decât mângâierile. Medicii care fuseseră chemaţi să-l consulte nu-i dăduseră nicio şansă de supravieţuire, dar ea refuzase să accepte acest verdict. Stătuse lângă el, rugându-se continuu, făgăduind puterilor cereşti orice în schimbul vieţii lui.
În cea de a cincea dimineaţă, mâna lui Nick o strânsese uşor pe a ei, trezind-o din somn. Ceruse de băut, apoi adormi. Se trezise apoi după două ore şi iar ceruse de băut, pentru a adormi din nou. După patru reprize de acest fel, ceruse de mâncare.
John declarase că tocmai asistase la primul miracol din viaţa lui.
De îndată ce starea clinică a lui Nick se stabiliza, Cristine fu trimisă cu forţa să se odihnească.
Abia după zece zile Nick reuşi să se dea jos din pat şi să meargă fără ajutor. Pierduse mult sânge, dar îşi revenea surprinzător de repede.
Ethan, care veghease şi el alături de Cristine la căpătâiul fratelui său cât timp acesta stătuse în comă, avusese răgazul să observe, să înţeleagă şi să accepte faptul că o pierduse pentru totdeauna femeia iubită. Tony discutase cu el şi-l informase despre răpirea tinerei şi despre cum evoluaseră lucrurile după aceea. Nick o salvase pe Cristine nu doar o singură dată, ci de două ori, ultima dată jertfindu-şi viaţa pentru ea. Iar fata îl iubea pe Nick cu adevărat, îi urmărise neputincios durerea, disperarea şi agonia cât timp stătuse lângă patul fratelui său. Şi ştiu că, indiferent cum avea să se încheie acea poveste, Cristine avea să rămână a lui Nick pentru tot restul vieţii ei.
Orslom apăru la Sutherland la două săptămâni de la nefericitul deznodământ.
Cristine se aşteptase la un bărbat sărit bine de cincizeci de ani, cărunt şi foarte rafinat, Orslom nu păşise însă pragul celei de-a patra decadă a vieţii sale, era potrivit ea statură, lat în umeri, vânjos, cu voce roasă de tutun, maniere necizelate şi de o francheţe care te lăsa eu gura căscată. Nu era omul înfloriturilor lingvistice şi moda, categorie, nu era punctul său forte. Dar era onest, direct, cult şi extrem de inteligent. Iar Cristine îl plăcu imediat.
Stătură de vorbă ceasuri întregi despre părinţii ei, despre Kumpur-Pala şi despre oamenii care o aşteptau acolo.
Orslom o sfătuise să nu mai amâne plecarea. Poporul o aştepta cu nerăbdare pe prinţesa lor, o aşteptare mai lungă de douăzeci de anotimpuri ploioase. Dar Cristine ştia că nu putea să plece atâta timp cât starea de sănătate a lui Nick era încă şubredă.
În urmă cu două zile, Nick îi ceruse să-l lase s-o însoţească până în Kumpur-Pala. O privise grav, cu ochii lui frumoşi, şi-i ceruse... imposibilul.
Voia să se asigure că ajungea cu bine acolo şi dorea să vadă cu ochii lui dacă avea să fie întâmpinată aşa cum Orslom susţinea că va fi. Dar îl refuzase.
Scurt şi categoric, ştiind că el era încă prea slăbit pentru o călătorie pe mare.
Şi acesta nu fusese singurul motiv pentru care o făcuse, dar refuzase să-i explice de ce. El o privise lung, furios şi îndurerat, apoi se retrăsese într-o atitudine rezervată, tăcută, plictisită şi rece. Şi de atunci nu-l mai văzuse.
Sperase că o să vină în port, pentru un ultim rămas bun. Dezamăgirea îi turnase plumb fierbinte în inimă. Greutatea aceea îi tăia acum respiraţia.
Ceaţa devenea din ce în ce mai groasă, pe măsură ce vasul ieşea în largul mării. Imaginea portului se estompa sub vălurile albicioase, micul grup de pe chei abia se mai ghicea, dar Cristine rămase dreaptă şi înfrigurată pe punte până când dispărură eu totul.
Abia atunci se răsuci pe călcâie şi părăsi puntea, retrăgându-se mândră şi demnă in cabina ei, aflată dedesubt. Închise uşa în urma ei, făcu cinci paşi şi se frânse, căzând pe patul îngust, prins în cuie de podea. Şi lăsă durerea să irupă afară în hohote sfâşietoare de plâns.
Lăsase în urmă Anglia pentru mulţi, mulţi ani de acum înainte. Un capitol al vieţii ei se încheiase acolo, dar sfârşitul fusese unul cumplit şi tragic. Se despărţise de cei dragi, reintrase în posesia tuturor drepturilor de care fusese privată la naştere, familia i se mărise, îşi răzbunase părinţii şi... pierduse pentru totdeauna pe bărbatul pe care-l iubea cu fiecare strop de sânge, cu fiecare respiraţie sau bătaie a inimii ei. Golul pe care-l simţea în piept era imens şi îngrozitor de dureros.
Plânse nefericită şi disperată, lovind cu pumnii în saltea, dorindu-şi să se poată întoarce, dorindu-şi să poată alege după inima ei şi nu după datorie şi responsabilitatea cu care fusese împovărată încă din clipa în care cunoscuse lumina zilei.
Îi voia pe Nick mai mult decât orice pe lumea asta. Îl voia înapoi. Dar era prea târziu. Îl pierduse.
- Oh, Nick..., şopti ea distrusă. Ce-am făcut?....
- Evident, o mare tâmpenie.
Cristine încremeni la auzul acelei voci joase, cu timbru plăcut şi cald.
L-ar fi recunoscut oriunde, oricând. Îşi ridică faţa din cuvertura pecare o udase cu lacrimile ei, întorcându-şi cu lentoare capul spre uşă şi rămase nemişcată, profund uluită.
Nick, îmbrăcat lejer, într-o cămaşă de mătase albă, simplă, şi cu o preche de pantaloni din piele neagră, stătea rezemat cu umărul de tocul uşii, cu braţele încrucişate pe piept, privind-o cu o sprânceană arcuită vag a ironie. Avea părul prins şi în ureche rubinul strălucea ca o picătură de sânge.
- Ce... ce cauţi aici? se bâlbâi tânăra femei, ridicându-se ameţită într-un cot.
- De ce plângi? o întrebă el în schimb, făcând un pas şi închizând uşa în urma lui.
- Pentru că...
Se ridică ameţită în şezut, ducându-şi mâna la tâmplă şi privindu-l descumpănită.
- Nick, n-ar trebui să fii aici, şopti ea, cu inima bătându-i năvalnic în piept.
Bărbatul oftă şi un zâmbet leneş îi curbă buzele frumoase. Se apropie şi se lăsă pe marginea patului, lângă ea. Îi luă mâna mică intr-a lui şi o privi cu coada ochiului.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi aminti el.
- Nici tu, replică fata.
Nick se încruntă, fără să pară însă supărat cu adevărat. Oftă din nou şi o privi grav.
- Am stat de vorbă cu Kimberly. Şi mi-a deschis ochii in privinţa unor lucruri. Aşa că am decis să mă conving dacă are dreptate sau nu. Şi că să-ţi uşurez situaţia, am să-ţi pun nişte întrebări la care tu o să-mi răspunzi simplu, prin da sau nu. Dar mai înainte de asta, trebuie să-mi promiţi că vei fi sinceră cu mine. Îmi datorezi sinceritatea ta, Cristine.
Fata îşi plecă ochii neliniştită, dar făgădui în tăcere, clătinând încet din cap.
- Mama a afirmat că unul dintre motivele pentru care ai refuzat să mă laşi să vin cu tine este acela că încă mai continui să te simţi vinovată pentru ruptura de acum treisprezece ani, timp în care am stat departe de Sutherland, de ea, de tata, de Tony şi de Ethan.
Tânăra femeie îşi muşcă buzele, ezită o clipă, şi confirmă tăcută.
- Tot ea a mai spus că te mai simţi vinovată şi de faptul că Daniel a murit fără ca noi doi să ne fi împăcat în mod oficial. Adevărat?
Cristine trase încet aer în piept şi-şi repetă gestul cu resemnare.
- Da sau nu? Vreau s-o aud cu voce tare, Cristine.
-Da.
- Kimberly a susţinut că un al treilea motiv pentru care m-ai scos din viaţa ta este acela ca nu poţi să-ţi ierţi faptul că nu l-ai oprit cu totul pe psihopatul acela, că nu ai ţintit suficient de bine şi că, în sinea ta, te consideri vinovată pentru că din această cauză am fost cât pe ce să dau ortul popii. Corect?
- Da.
- Ai făcut toate astea pentru Kimberly, Cristine?
Tânăra îl privi învinsă.
- Ei îi datorez...
- Scuteşte-mă de explicaţii, i-o tăie Nick cu duritate. Răspunde-mi cu da sau nu!
- Da! izbucni Cristine, exasperată.
- M-ai minţit în legătură eu Lundum. Ai spus că el este bărbatul însurat de care erai atât de îndrăgostită.
- Nu, tu şi Kimberly aţi tras concluzia asta! sublinie ea cu indignare în glas.
- Dar n-ai făcut nicio corecţie ulterioară, din câte-mi amintesc, remarcă tânărul bărbat cu o voce în care se strecurase o undă de iritare. M-ai indus intenţionat în eroare, nu-i aşa?
Cristine îşi plecă ochii, roşind vinovată. Încercă să-şi tragă mâna dintr-a lui, dar Nick i-o ţinu strâns.
- Da sau nu? repetă el, neclintit.
- Da.
Fata închise ochii. Simţea gustul sărat al lacrimilor care i se adunau în gât şi făcu un efort să şi le înghită. Nick îi expunea motivele pentru care-l ţinuse departe de ea în lumina necruţătoare a realităţii şi, aşa cum le formulase, o făcea să se simtă egoistă şi proastă.
Îşi ridică fruntea şi-l privi ruşinată şi nefericită.
- Nick, eu..., începu ea.
- Mă iubeşti?
Ochii ei se umplură de lacrimi mari şi grele, care alunecară la vale, brăzdându-i obrajii.
- Da. Foarte mult adăuga cu durere, după o mică pauză.
Nick îi luă chipul în mâini şi-i şterse lacrimile cu buricele degetelor mari.
- Idioato, fu tot ce găsi să spună înainte de a-şi lăsa gura fierbinte peste a ei.
O sărută apăsat şi mistuitor, trăgând-o mai aproape de el.
- Suntem într-un mare impas, prinţeso, declară el, frecându-şi buzele de ale ei intr-un fel nespus de dulce şi senzual. Eu te iubesc... tur mă iubeşti... amândoi suntem aici...
Se retrase un centimetru şi-i privi ochii de culoarea violetelor, tiviţi cu gene întunecate şi umede.
- Dar nu mă pot însura cu tine!
Cristine încremeni, privindu-l cu ochi mari, şocaţi. Un fior de gheaţă i se strecură in inimă.
- N... nu mă mai... vrei? izbuti ea să vorbească pe un ton subţire, plin de jale.
Nick oftă şi-şi dădu ochii peste cap cu un aer exasperat.
- Bineînţeles că le vreau, dar ţi-am promis în urmă cu cinci săptămâni că n-o să te mai plictisesc vreodată cu încă o cerere în căsătorie. De unde şi încurcătură în care mă aflu. Cum pot să mă însor cu tine când nu mai am posibilitatea să-mi formulez verbal intenţia?
Peste chipul ei se aşternu treptat înţelegerea, apoi uşurarea şi fericirea.
- Ai putea s-o faci în scris, sugeră ea candid, zâmbindu-i galeş.
- Exclus. Tot aia ar fi.
- Înţeleg, făcu ea cu o mină serioasă. Un gentilom niciodată nu şi-ar încălca vorba dată chezăşie.
- Exact.
Cristine tăcu, părând că reflectează.
- E rândul meu, nu-i aşa? îl întrebă timid tânăra femeie, studiindu-l pe sub vălul moale şi des al genelor.
Nick o privi sobru şi zâmbitor deopotrivă, aşteptând.
Cristine se apropie felin de el, se înălţă pe vârfuri, îşi lipi palmele de pieptul lui, simţimdu-i sub degete bătăile iuţi ale inimii, şi-l privi adânc în ochi.
- Te iubesc, rosti ea cu o voce răguşită, încărcată de emoţii. M-am îndrăgostit de tine în ziua în care m-ai învăţat să trag cu pistolul la Sutherland şi am realizat asta în noaptea când te-am găsit în braţele altei femei.
Ochii lui se umplură de jenă şi regret, şi ea surâse înduioşată.
- Nu fi prost. Lucrul acela mi-a deschis ochii şi, una peste alta, cine spune că dragostea este simplă sau lipsită de suferinţă?... Tot ce ţi-a spus Kimberly este adevărat, reluă ea grav. Te-am refuzat pentru că nu mi s-a părut drept să te smulg încă odată de lângă ea. Ai lipsit treisprezece ani din vieţile tuturor... dar ştii ce? făcu ea, îngustându-şi ochii violeţi şi împingându-şi sfidătoare bărbia înainte. A fost alegerea ta!...
- Aşa este, confirmă el abătut. A fost alegerea mea. O alegere greşită ..
- Amândoi am făcut alegeri greşite, Nick, şopti ea cu o voce sobră. Dar aşa cum bine ai spus, eu te iubesc, tu mă iubeşti, amândoi suntem aici... vrei să te însori eu mine?
Nick zâmbi, se retrase şi-i luă mâna, sărutându-i-o ceremonios, cu ochii într-ai ei.
- Haide. Ne aşteaptă căpitanul.
- De ce? se încruntă ea nedumerită, încercând să ţină pasul cu el.
- Ca să ne căsătorească, de ce crezi?
- Bine, dar n-avem licenţe şi... şi...
- Ba avem, o contrazise el cu un rânjet larg. La Sutherland, dacă n-ar fi fost tâmpitul acela care să ne strice nunta, acum ai fi fost eu adevărat contesa mea. Intenţionam foarte serios să te trag pe sfoară, Cristine, şi puţin mi-ar fi păsat dacă nu mi-ai fi iertat-o niciodată după aceea, adăugă el serios, după care-i făcu şmechereşte cu ochiul. După cum vezi, sunt un bărbat egoist, prevăzător şi foarte hotărât în ceea ce te priveşte, prinţesă! îi aruncă peste umăr, continuând s-o tragă după el spre uşa cabinei.
Cristine se încruntă la spatele lui, având impresia că fusese păcălită în cel mai neruşinat mod.
Brusc, începu să râdă. Bărbatul acela era absolut minunat, încântător. Şi era al ei.
Încă mai râdea douăzeci de minute mai târziu când, în prezenţa lui Orslom şi a unui echipaj întreg, deveni oficial noua contesă de Sutherland.
SFÂRȘIT
Oh, cât şi-ar fi dorit ca totul să fi fost adevărat!
Dacă nu se întâmpla nimic care să pună capăt acelei farse, avea să devină o contesă falsă. Preotul care avea să oficieze cununia era un preot fals, cumpărat de Nick pe bani grei. Până şi certificatele erau măsluite. Şi nimeni în afara ei şi a lui Nick nu aveau să ştie vreodată că asistaseră la cea mai mare înşelăciune a vieţii lor.
Rochia de mireasă, pe care Kimberly o purtase în urmă cu treizeci de ani la preafericita ei nuntă cu Daniel, stătea atârnată frumos de umeraş pe uşa dulapului. Era o rochie cu crinolină, aşa cum cerea moda la vremea respectivă, croită dintr-o danielă la fe! de delicată ca pânza de păianjen, ce se păstrase în perfectă stare. Corsajul, tăiat intr-un decolteu ameţitor, era brodat cu perle albe în mici bucheţele de tandafiri. Fustele erau bogate şi foşneau seducător la fiecare mişcare. Ţinuta avusese nevoie de mici ajustări şi graţie croitoresei care o modificase cu grijă, acum îi venea superb.
Cristine cunoştea senzaţia minunată a alunecării ei pe trup. Când o probase prima dată se simţise extrem de tulburată. Pe de o parte fusese copleşită de semnificaţia purităţii acelei toalete fabuloase, pe de cealaltă parte se simţise îngrozitor de vinovată. Şi tânjise. Tânjise să aibă tot ceea ce acea rochie ar fî putut să însemne dacă ar fi îmbrăcat-o cu cinste şi bucurie.
Dacă ar fi purtat-o alăturându-se în fala altarului bărbatului pe care-l iubea din toată inima pentru a rosti jurămintele adevărate şi sacre în faţa Domnului şi a lumii întregi...
Cristine se lăsă încet pe marginea patului, simţindu-şi inima împietrită.
Dăduseră drumul unui bulgăre de zăpadă care antrenase o avalanşă de proporţii, ce nu mai putea fi stăvilită. Nu aveau de ales decât să-şi joace amândoi rolul până la capăt.
Isteria începu să-i gâdile nervii, îi venea să se ducă la Nick şi să-i ceară să pună capăt acelei comedii sinistre. Era îngrozită. Abia acum vedea eu claritate consecinţele dezastruoase ale planului ei.
Cum putuse să fie atât de egoistă, încât să-l implice pe Nick în această nebunie?!...
Ea va pleca în cele din urmă spre Kumpur-Pala, iar el avea să rămână într-o situaţie îngrozitoare. Niciodată nu-şi va putea întemeia o familie, nu se va putea căsători cu o femeie de condiţie bună, acum când toată societatea asista la aşa-zisa lui căsătorie. Ca să se însoare trebuia să divorţeze. Iar un divorţ era un lucru dificil de obţinut. Trebuia apelată puterea Palamentului.
Şi cum să desfacă o căsătorie care de fapt nici nu era valabilă în realitate? Asta însemna să recunoască cu voce tare că totul nu fusese decât un fals şi să înfrunte de unul singur oprobriul public. N-ar fi existat nicio scuză care să-l salveze din faţa dezastrului. Reputaţia lui avea să fie ruinată.
Şi totul numai din vina ei! De dragul ei, ca ea să aibă cugetul împăcat şi inima liniştită atunci când avea să părăsească Anglia, Nick îşi asumase toate riscurile. Pentru c-o iubea!
Măcar dacă certificatele ar fi fost valabile!... Sau preotul! Atunci divorţul s-ar fi putut obţine în mod decent, iar onoarea lui nu ar fi suferit niciun prejudiciu.
Acum era prea târziu pentru a mai putea schimba ceva. Nici nu mai putea vorbi cu el. In faţa dormitorului se aflau postaţi doi oameni care vegheau asupra siguranţei ei pe timpul nopţii. N-ar fi fost înţelept să meargă acum in domnitorul lui, care se afla la o distanţă de o uşă mai încolo, ca să discute cu el. în plus, conform tradiţiei, mirele nu avea voie să-şi vadă mireasa decât în biserică.
Măcar să-i fi venit ideea în cursul nopţii, când el intrase în camera ei pe geam, aşa cum făcuse în fiecare noapte din ultima săptămână, şi o trezise din somn cu un sărut prelung şi mistuitor. Sau după ce făcuseră dragoste cu o patimă arzătoare, disperată.
Însă oricum n-ar fi rezolvat nimic. Nu mai aveau timp la dispoziţie să facă rost de nişte certificate noi şi de un preot adevărat. Iar calvarul avea să se sfârşească în mai puţin de patru ore. La orele nouă era programată ceremonia religioasă, iar ceasul de pe consolă indica câteva minute peste ora şase.
În trei ore se puteau întâmpla atâtea!
Nick o prevenise încă din capul locului că exista posibilitatea ca acel dement să nu încerce nimic până în ziua nunţii. De aceea era necesar să meargă amândoi până la capăt.
Cristine se aşeză pe marginea patului, încercând să-şi învingă sila şi groaza.
Împreunându-şi palmele în dreptul gurii, închise ochii, alunecă în genunchi pe podea şi începu să se roage.
Ucigaşul nu dormise întreaga noapte. Şi nu din pricina emoţiilor. Era mai calm şi mai liniştit decât fusese vreodată. Era... pregătit.
Pregătit să renunţe la surogatul acela pe care-1 numise în ultima jumătate a existenţei lui drept viaţă pentru un nou început. Alături de ea.
De data aceasta nimic n-avea să-i mai stea în cale, nimic n-avea să-i mai oprească. Niciun bărbat n-avea să-i mai fure ceea ce i se cuvenea: femeia pentru care luptase nu doar odată, ci de două ori.
Pregătise capcana cu multă dibăcie. Sutherland nici n-avea să înţeleagă ce l-a lovit. Răzbunarea lui avea să fie rapidă şi letală.
Desigur, existau destule riscuri pentru a reuşi ceea ce-şi propusese. Şi, evident, o sumă de consecinţe pe care trebuia să şi le asume. Dar a fi cu ea până la capăt merita orice sacrificiu. Nimic nu era prea mult.
Ştia exact ce avea de făcut. Nu putea ajunge la ea în mod direct, ştiind că era păzită eu grijă, dar îşi întinsese cursa eu grijă. Plănuise totul până în cel mai mie detaliu. Fusese nevoit să ia şi alte vieţi, dar nu simţea niciun regret pentru asta. Fusese necesar, servise scopului său.
Desprinzându-se din dreptul ferestrelor, pomi spre scaunul unde haina sa elegantă de ceremonie era frumos aşezată pe spătar. O îmbrăcă cu grijă, ignorând greutatea obiectelor prinse în căptuşeală. Veşmântul fusese adaptat necesităţilor lui.
În dreptul buzunarelor late, pe interior, avea prinse două tocuri de piele moale în care se aflau un pistol mic de damă şi un pumnal îngust, lucrat după moda italiană.
În timp ce-şi încheia nasturii de argint, bărbatul fixă îngândurat biletul sigilat cu ceară roşie, care se odihnea pe tăblia lustrută a mesei de acaju.
Acela avea să fie drumul lui spre libertate şi fericire.
Sincronizarea însemna totul.
Terminând de încheiat şi ultimul nasture, îşi consultă ceasul de buzunar placat cu aur şi briliante: şapte fără zece minute.
În aproximativ o oră, invitaţii urmau să coboare spre şirul de trăsuri frumos împodobite care fuseseră trase în faţa intrării şi să însoţească mireasa spre bisericuţa din sat, unde mirele avea s-o aştepte nerăbdător. Ei bine, gândi bărbatul eu un rânjet strâmb, nunta avea să aibă loc fără ei. Asta dacă amabila contesă va opta în cele din urmă ca mâncarea şi băutura fină să nu fie aruncate la gunoi.
Verificându-şi încă odată echipamentul, îşi strecură în buzunarul pantalonului bâta cu mâner scurt, luă biletul şi părăsi pentru totdeauna încăperea în care-şi petrecuse ultima noapte în calitate de soţ şi tată, pentru a începe o nouă viaţă, sub o altă identitate.
O viaţă în care urma să fie cu adevărat fericit.
Nick se privi în oglindă încordat, în timp ce Blixen îi prindea lavaliera elegantă din satin.
Stomacul îi făcea figuri. Cu coada ochiului înregistra ora pe care pendula de pe perete o indica cu un ticăit regulat şi oftă încet, prelung.
Şapte şi douăsprezece minute. În mai puţin de două ceasuri avea să devină un bărbat însurat. De adevăratelea.
O minţise pe Cristine şi nu simţea nicio părere de rău în această privinţă.
O lăsase să creadă că totul nu era decât o comedie, o parodie a unei nunţi.
Însă actele erau la fel de reale ca însuşi episcopul Ramsey, pe care-l rugase să vină de la Edinburgh pentru a le oficia cununia religioasă.
Când Cristine avea să afle înşelăciunea..., ei bine, ce era făcut era bun făcut şi avea să vadă cum urma s-o împace după aceea.
Dar până atunci mai erau două ore pe care amândoi trebuiau să le străbată teferi şi nevătămaţi.
- Mulţumesc, Blixen, de aici mă descurc fără tine, îl concedie el pe valet.
Rămas singur, luă unul din bulonii de aur cu rubine şi diamante şi se căzni să şi-l prindă la manşeta cămăşii albe de mătase. Se gândi la Cristine şi se rugă ca totul să decurgă fără probleme. După nuntă avea să-i fie infinit mai uşor să vegheze asupra ei. După nuntă avea să-şi poată reclama drepturile de amant fără să mai fie nevoit să apeleze la discreţie şi prudenţă.
Cristine avea să fíe a lui în întregime, zi şi noapte. Gândul acesta îl făcu să zâmbească moale şi să simtă o căldură ameţitoare in coşul pieptului. O iubea cu atâta pasiune şi intensitate, încât îl durea inima numai şi gândindu-se la ea, la zâmbetul ei.
Tocmai terminase de prins şi cel de-al doilea buton când o bătaie hotărâtă se auzi în uşa dormitorului său. Nick flexă instinctiv piciorul drept, verificând înc-odată dacă-şi vârâse cuţitul in cizmă, dar înainte să-l poftească pe musafir, uşa se deschise şi un bărbat păşi pragul cu o expresie sumbră în priviri.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă Nick direct, simţind cum măruntaiele se strâng în el.
- Un individ a încercat să intre pe domeniu prin partea sudică. A ucis doi dintre paznici, dar ceilalţi doi au reuşit să-l doboare şi să-l lege. Cred că ar trebui să aruncăm totuşi o privire.
Nick îşi consultă ceasul de buzunar. Era şapte şi douăzeci şi unu de minute. Avea timp dacă se grăbeau.
- Să mergem, dădu Nick din cap, înhătându-şi din mers vesta de brocart argintiu şi haina de ceremonie.
Dacă le lua mai mult timp, atunci avea să se ducă direct la biserică, reflectă Nick, urmându-l pe bărbat pe coridor.
- Am dat poruncă să se dubleze paza la uşa ei, îl informă însoţitorul lui.
Nick aruncă o privire peste umăr spre uşa Cristinei. Paza se dublase, într-adevăr. Se simţi mai liniştit.
Cinci minute mai târziu galopau prin pădure, tăind-o de-a curmezişul.
Nick se opri când observă adânciturile late şi paralele care străbateau luminişurile în apropierea vechii cabane de vânătoare. Urme de trăsură, gândi el încruntat, aplecându-se în şa pentru a le observa mai bine.
Prima lovitură în ceafa îl luă prin surprindere şi-l făcu să vadă negru în faţa ochilor. A doua lovitură îl dobori la pământ, lasându-l inconştient.
Cristine primi biletul prin intermediul unuia dintre cei patru paznici care stăteau de strajă la uşa iatacului ei.
- De la cine este? se interesă fata, privind nedumerită la micul dreptunghi de hârtie fină şi scumpă, sigilat cu ceară roşie.
- Băiatul care l-a adus spunea că este din partea logodnicului vostru, Alteţă, o informă gardianul, plecându-şi fruntea plin de respect.
Cristine zâmbi graţios, îi mulţumi şi se retrase. Oare ce avea Nick să-i comunice de alesese tocmai această cale în locul viului grai?
Nerăbdătoare şi extrem de curioasă, se aşeză pe un scaun în dreptul ferestrelor şi rupse sigiliul de ceară.
„Logodnicul tău este în mâinile mele, prinţesă. Dacă vrei să trăiască vino ta cabană neînsoţită, înainte de orele opt. Orice încălcare a acestor două condiţii te va costa viaţa lui. Nu mă mai dezamăgi încă odată.”
Cristine simţi cum tot sângele i se scurge din inimă şi-i îngheaţă în vene.
O răceală cumplită se lăsă peste ea, pătrunzându-i în oase şi în muşchi. Dinţii începură să-i clănţăne în gură.
Îngrozită, aruncă o privire ceasului din porţelan pictat de pe consolă.
Şapte şi douăzeci şi şase de minute. Panica o lovi cu putere. Până la termenul limită mai avea la dispoziţie aproximativ patruzeci de minute. Patruzeci de minute în care să scape de gardienii din faţa uşii şi să ajungă la cabană.
Viaţa lui Nick era în pericol. Acest fapt o făcu să se dezmeticească şi să se adune, începu să gândească, în timp ce îmbrăca mecanic pantalonii pe care-i folosea in sala de scrimă. Urmă bluza şi pe deasupra un halat bogat de interior, apoi îşi trase cizmele de călărie.
Deschise uşa dormitorului cu o expresie senină pe chip.
- L-aţi văzut pe logodnicul meu în dimineaţa asta?
- Da, milady, aplecat acum câteva minute, răspunse unui dintre ei.
- A spus unde se duce? articula Cristine eu o voce tremurătoare, neizbutind să-şi ascundă teroarea care o copleşise.
- Nu. Era grăbit, milady.
Cristine închise ochii strâns pentru o clipă, luplându-se cu greaţa. Groaza o scălda într-o transpiraţie rece, cleioasă.
- Doamnă, vă simţiţi bine? o chestionă unul dintre bărbaţi cu îngrijorare în glas.
Cristine deschise ochii şi-l privi răvăşită. Îi venea să urle, să se agaţe de acei bărbaţi care-i inspirau forţă, încredere şi siguranţă, şi să le ceară s-o ajute.
Dar indicaţiile răpitorului fuseseră cât se poale de clare: singurii, înainte de opt. Aşa că negă tăcută şi intră înapoi în cameră, la un pas de isterie şi leşin.
Îl avea pe Nick. Nick era în pericol şi ea trebuia să ajungă ia el. Să-l salveze.
Brusc, îşi aminti de pistolul micuţ pe care Nick i-1 dăduse cu două zile în urmă. Fugi spre noptieră, smuci de sertar şi scoase pistolul cu mâini nesigure. Îl vârî în buzunarul pantalonului. Acum trebuia să scape de paznici. Dar cum? Soluţia îi veni în minte pe neaşteptate. Galeria! Desigur.
Ieşi din nou pe coridor, ignorând forfota servitorilor care puneau la punct ultimele pregătiri.
- Aş dori ca unul dintre voi să mă însoţească până sus. Am uitat un lucru în camera de studiu. Ceva important.
Bărbaţii se priviră o clipă apoi, într-un acord comun şi tacit, îl desemnară pe cel mai bun dintre ei să o urmeze.
Cristine se strecură printre servitorii care aduceau vaze pline eu flori prospăt tăiate, mergând grăbită, fără a privi în urmă. Începu să urce scările cu inima bătându-i nebuneşte în piept, atentă să nu ridice poalele halatului prea mult ca individul să nu-i observe încălţămintea total nepotrivită unei vizite în camera de studiu.
Ajunseră la destinaţie şi gardianul verifică rapid încăperea înainte de a o lăsa înăuntru.
- Vreau să rămân singură pentru un sfert de oră, îi ceru Cristine pe un ton suveran.
Bărbatul aprobă tăcut, se înclină în faţa ei şi se retrase, închizând uşa în urma lui.
Cristine luă scaunul şi-l propti cu grijă sub clanţa aurită. Apoi îşi şterse palmele umede de poalele halatului, aprinse toate lumânările din sfeşnicul de argint cu şase braţe şi se apropie de biblioteca masivă care ocupa lot peretele nordic al încăperii.
Împinse a treia carte de pe raftul de sus, trase de cea de a patra de pe raftul al doilea şi numără a zecea carte de pe cel de-al treilea raft, împingând-o până auzi declicul.
Era leşinată de spaimă şi se ruga într-una ca mecanismul care deschidea intrarea spre galerie să nu facă niciun zgomot.
Corpul central al bibliotecii alunecă cu un huruit uşor în față şi se roti încet, descriind un sfert de cerc. Cristine se strecură prin deschizătură, păşind în întunericul culoarului, numără trei trepte şi călca apăsat pe cea de a patra.
Biblioteca reveni în axul iniţial şi începu alunecarea înapoi, mecanismul scoţând un mic sunet în momentul în care se biocă în poziţia de bază.
Imediat se auzi o bufnitură, încă una şi un zgomot de lemn spart. Paşi apăsaţi şi vocea gardianului răzbătu înfundat până la ea:
- Milady! Unde sunteţi?... Oh, la dracu!
Cristine îşi muşcă buzele, se răsuci pe călcâie şi începu să coboare grăbită scările în spirală. Galeria avea două ieşiri în interiorul conacului care dădeau spre holul care lega dependinţele servitori lor de restul casei, şi una care mergea pe sub pământ, trifurcându-se la un moment dat. Una dintre galerii te scotea în apropiere de biserica din sat, alta ducea ocolit până in spatele grajdurilor, dar aceea fusese demult astupată, iar cea de a treia le conducea la o jumătate de milă de cabana de vânătoare.
Ajunsă la baza scărilor, Cristine văzu cele trei torţe prinse în suporţi şi butoiaşul cu petrol. Lăsă sfeşnicul jos şi se căzni aproape un minut să deschidă butoiul, rupându-şi unghiile şi julindu-şi mâinile, dar reuşi să-i scoată capacul.
Îşi dezbrăcă halatul, aruncându-l pe trepte, apoi luă două torţe din suport, le înmuie în combustibil şi aprinse doar una dintre ele, după care stinse lumânările şi o luă la fugă prin galeria care se deschidea în faţa ei pe sub pământ, rugându-se ca Dumnezeu să-i călăuzească paşii.
O singură dată fusese în galerie, când avea vreo zece ani, însoţită de Tony şi de Ethan. Dar nu merseseră decât până la locul de bifurcaţie şi se întorseseră. Aşa că habar nu vea în ce stare se afla galeria sau dacă ieşirile mai erau întregi şi nu se surpaseră între timp.
Aerul era stătut şi umed din cauza ploilor infiltrate printre pietrele care bolteau tavanul. Peste lot erau pânze de păianjen, atârnând ca nişte cortine de ceaţă, dese şi lipicioase, care i se prindeau de păr şi de haine, provocându-i silă şi oroare, aducându-i suspine sugrumate în gât.
Dar continua să alerge, cu lacrimile curgându-i şiroaie pe obraji, rugându-se cerului să ajungă la timp şi Nick să mai fie în viaţă. Pentru că altfel totul ar fi fost în zadar. Şi ea nu ar fi suportat să-l piardă.
- Fac orice, Doamne, orice! şoptea ea în întunericul galeriei, înecată de hohote de plâns, continuând să alerge ca o ciută. Ocroteşte-l.. Salvează-l! Viaţa mea pentru a lui... Te rog, Doamne, ascultă-mi ruga şi nu mă părăsi acum... Te rog... Orice!
CAPITOLUL 24
Nick îşi reveni cu lentoare la realitate. Îşi simţea capul greu şi extrem de dureros.
Gemu, vrând să-şi ducă o mână la ceafă, acolo unde durerea pulsa cu ferocitate, dar trupul refuză să-l asculte. Nedumerit, deschise ochii încet, blestemând ceaţa care-i tulbura privirea. Clipi de câteva ori şi văzu podeaua de lemn la o distanţă ciudată.
Îi luă trei secunde ca să priceapă adevărul: era legat cu mâinile la spate de spătarul unui scaun, eu trupul adus greoi în faţă, şi se afla în cabana de vânătoare de la Sutherland. Fusese atacat mişeleşte şi doborât.
Ridicându-şi capul, localiza silueta înaltă a agresorului său, care se afla la cinci paşi distanţă de el, supraveghind împrejurimile de la fereastra prăfuită. Bărbatul se răsuci pe călcâie şi-i aruncă o privire ironică.
- Deci ţi-ai revenit, rosti el batjocoritor. N-aş fi crezut că eşti atât de slab de ţeastă, Sutherland. Ai dormit douăzeci de minute în cap, adăugă dispreţuitor, eonsultându-şi ceasul scump de buzunar.
Nick îşi îngustă ochii în două fante întunecate şi reci. Valul de ură, furie şi neputinţă izbucni la suprafaţă din adâncul lui cu o forţă devastatoare, arzându-1 ca un acid pe dinăuntru.
- Am să te omor pentru asta, articulă tânărul bărbat cu o voce răguşită.
Celălalt îşi arcui o sprânceană sardonic.
- Mă îndoiesc sincer, prietene, râse bărbatul relaxat.
- Unde este Cristine? izbuti Nick să articuleze, respirând încet şi regulat.
- În drum spre noi, presupun, răspunse asasinul, consultându-şi calm ceasul, l-am trimis un bilet prin care am informat-o că te-am capturat şi că ea este moneda de schimb. Mai are douăsprezece minute la dispoziţie ca să ajungă la timp. Mai bine zis, tu mai ai doisprezece minute de trăit. Pentru că dacă întârzie sau vine altfel decât singură, tu o să fii deja istorie.
- Nu vei scăpa de data asta! prezise Nick eu o voce calmă, încercând să- şi mişte mâinile în legătura de la spate. Se vor prinde că am dispărut amândoi şi vor porni să ne caute...
- Dragul meu, dă-mi voie să te contrazic, râse bărbatul amuzat. Până când o să-şi dea vreunul seama ce s-a întâmplat, noi o să fim departe. Mai bine zis, ea şi cu mine vom fi departe, pentru că tu n-ai decât un rol neînsemnat în toată povestea asta. Şi de îndată ce ţi l-ai îndeplinit... ei bine, mă voi strădui să fac totul cât mai rapid şi mai uşor pentru tine. Ştii, adăugă cu un oftat, revenind cu atenţia asupra ferestrei şi scrutând atent pădurea, mi-ar fi făcut o reală plăcere să-ţi văd expresia ochilor în momentul în care aş fi început să tai felii din tine, dar vezi tu, timpul mă presează îngrozitor.
Individul era categoric ţicnit. Nebunia lucea în ochii lui fierbinte, hidoasă. Nick îl credea în stare să-l ciopârţească bucată cu bucată şi să savureze acţiunea în sine. Cum Dumnezeu îşi putuse ascunde atât de bine adevărata natură, păcălindu-i pe toţi?!...
- Ce ai de gând să faci cu ea? întrebă Nick, blestemând funia care-i intrase în carne şi-i oprise circulaţia în degete.
Nu putea să şi le mişte din cauză că-i erau amorţite şi-l dureau înfiorător. Ticălosul din faţa lui făcuse o treabă ireproşabilă.
- S-o iau de nevastă, desigur. Ce credeai?!
- Tu eşti deja însurat! îi reaminti Nick cu o grimasă, strângându-şi şi desfăcându-şi pumnii pentru a-şi pune sângele în mişcare, neputându-se împiedica să nu simtă milă pentru femeia care-şi împărţise viaţa cu acest monstru până-n acel moment.
- O mică greşeală pe care nu mai am cum s-o dreg, ridică ucigaşul din umeri cu un soi de resemnare. M-am gândit că aş putea să scap de ea foarte uşor, dar... mi-a fost credincioasă în toţi aceşti ani şi mi-a născut copii. S-a comportat ireproşabil, aşa că m-am hotărât să las lucrurile aşa.
Nick îl asculta încremenit. Modul în care acel psihopat dement alegea cine trebuie să trăiască şi cine să moară era oribil. Vorbea cu detaşare, iară pic de emoţii, ca şi cum ar fi dezbătut o ştire banală dintr-un ziar.
Cu ochii la el, Nick se lipi cu spatele de spătar şi-şi îndoi încet piciorul drept pe lângă picioarele de iemn ale scaunului. Începuse să-şi simtă degetele şi spera să-şi poată ajunge la cuţitul pe care-l avea vârât în cizmă.
Bărbatul îi aruncă o privire amuzată şi scoase din buzunar cuţitul cu pricina.
- Asta cauţi? îl întrebă el, cu un surâs, rotind cu dexteritate arma în mâini.
Nick îşi încleşta maxilarele, furia şi neputinţa ameninţând să-l sufoce.
- Doar nu-ţi imaginai că am să te leg şi atât? pufni asasinul cu ironie. Viaţa m-a învăţat că trebuie să fiu întotdeauna precaut întotdeauna.
Nick continua să tacă, fixându-l cu duşmănie şi ură. Groaza îi umpluse inima. Cristine avea să sosească dintr-o clipă într-alta şi să plece cu acel scelerat. N-avea s-o poată proteja şi nici salva, pentru că ştia cu certitudine că de îndată ce ea ar fi păşit pragul cabanei, călătoria lui prin această lume avea să se încheie definitiv.
- Încă şase minute, îl informă asasinul după ce-şi consultă încă odată ceasul. Ar trebui să se grăbească, nu crezi ?
- Şi dacă nu a reuşit să scape de gărzi? făcu Nick, rugându-se din totul sufletul ca lucrurile să stea astfel. La asta te-ai gândit?
- Ar fi, într-adevăr, o mare problemă, admise celălalt cu un oftat. Dar n-ar face decât să-mi întârzie planurile pentru un timp scurt. Dar tu vei muri oricum, aşa că nu mai contează cât va trebui s-o aştept după aceea.
- La fel cum l-ai ucis pe Cavendish şi Ayton?
Bărbatul îi aruncă o privire întunecată, periculoasă.
- Ei au atins-o împotriva dorinţei ei. Au insultat-o. Şi au primit ce-au meritat...
- I-ai măcelărit ca pe nişte animale!
- Aşa cum bine te-ai exprimat, erau nişte animale.
Privi în gol un lung moment, furat parcă de amintiri vechi, apoi oftă.
- Am făcut-o pentru ea. I-am răzbunat onoarea.
- Şi te aştepţi ea ea să înghită porcăria asta? Să-ţi mulţumească?
- O va face. O să înţeleagă cât de mult o preţuiesc şi cât o...
- Cristine n-o să te accepte niciodată, rosti Nick rar şi apăsat. Niciodată nu va accepta un măcelar bătrân şi decrepit în patul ei, când poate să aibă un bărbat tânăr care să...
Din trei paşi, bărbatul fu lângă el. Capul lui Nick zvâcni într-o parte, vertebrele gâtului îi pârâiră sub lovitura puternică de pumn pe care o încasă din plin. Preţ de o clipă, tânărul conte fu ameţit. Simţi gustul propriului sânge în gură şi-şi înghiţi geamătul de durere când asasinul îl înşfacă de păr, dându-i capul pe spate pentru a-şi apropia faţa de a lui şi a-l privi cu ochi sălbatici.
- Singurul lucru pentru care ţi-am amânat pedeapsa este acela că ai salvat-o din mâinile idiotului ăluia de Ayton, mârâi el furibund. Dacă boul acela ar fi respectat înţelegerea făcută, ar fi avut parte de o moarte mai dulce.
Îi dădu drumul, împingându-i capul într-o parte, şi se răsuci pe călcâie, revenind lângă fereastră pentru a-şi relua supravegherea.
- E a mea, continuă el cu patimă în glas, încleştându-şi mâinile pe tocul ferestrei. De data asta, n-o să se mai mărite. Numai eu o pot face fericită. Va trebui să înţeleagă asta şi să nu mai fugă de mine! Povestea asta n-o să se mai repete a doua oară...
Nick îl privi atent, cu mintea încordată. Revelaţia îşi croi drum spre mintea lui cu viteza şi stălucirea oarbă a unui fulger. Simţi cum tot sângele îi fuge din cap.
- Elisabeth, şopti el încremenit de şoc.
- Era a mea! izbucni asasinul cu o voce plină de durere, tremurând violent. A mea!... Până a apărut nemernicul acela de Lancaster şi mi-a luat-o... Şi pentru asta a trebuit să plătească.
- Aşa că l-ai ucis, completă Nick, cutremurându-se în sinea lui de silă şi oroare.
- A trebuit s-o fac! urlă acesta, întorcându-se să-l privească cu pumnii încleştaţi de o aprigă mânie şi o mistuitoare ură. N-am putut concura cu el. Era mai bogat decât mine şi de viţă nobilă. A orbit-o cu averea şi descendenţa lui!... Şi n-am putut suporta asta...
- Cristine nu este Elisabeth! apăsă Nick cuvintele, privindu-l lung, insistent, ca sensul vorbelor sale să pătrundă în mintea aceea rătăcită.
Bărbatul clipi nedumerit, privindu-l câteva momente cu o faţă descompusă sub imperiul unor emoţii contradictorii. Peste chipul lui se aşternu brusc un calm desăvârşit, înspăimântător. Buzele i se curbară intr-un zâmbet lent, oribil.
-Greşeşti. Este Elisabeth... dar altfel. Mai bună, mai dulce, mai desăvârşită... Şi s-a întors la mine!...
Capătul galeriei fusese astupat cu rugi de zmeur, care crescuseră viguroşi, aproape opturând lumina zilei.
Cristine blestemă şi, înfingând ultima torţă în suportul ruginit, îşi vârî mâinile printre tulpinile groase, trăgând cu forţă în lături şi slreeurându-se printre ele cu hotărâre. Ţepii mici şi aspri îi lăsau zgârieturi adânci pe piele, dar fata nici nu le băgă în seamă.
Reuşi cu greu să răzbată dincolo de ele şi când ieşi, genunchii i se înmuiară şi căzu în patru labe, inhalând cu lăcomie aerul curat al pădurii, lumina dimineţii orbind-o pentru un scurt moment.
Fugise de-a lungul galeriei fără oprire şi fără să simtă oboseala, mânată doar de un singur gând: să ajungă la Nick. Acum reuşise să ajungă teafară la suprafaţă, mult mai aproape de el, dar era atât de istovită, că pur şi simplu nu mai avea energie să se ridice în picioare.
Era absurd să clacheze tocmai acum, când îi mai despărţea doar o jumătate de milă şi timpul se scurgea necruţător.
Făcând un efort supraomenesc, tânăra femeie se căzni să se ridice în capul oaselor.
Privi în jur, încercând să se orienteze. Cunoştea pădurea aceea ca-n palmă, fiecare luminiş, fiecare tufa de măceş sau pâlc de copaci. Nu-i luă mult ca să-şi dea seama în ce direcţie trebuia să se îndrepte.
Tăie pădurea oblic, ajungând la potecă, apoi continuă să alerge, înteţindu-şi paşii.
Când zări cabana i se înmuiară picioarele de uşurare dar şi de groază.
Habar nu avea cât timp trecuse, dacă reuşise sau nu să ajungă ia timp...
Înainte să pună piciorul pe prima treaptă, uşa de lemn se deschise larg şi ea îl văzu pe Nick, îmbrăcat în costumul de ceremonie, legat de un scaun, cu obrazul tumefiat şi plin de sânge. Dar în viaţă. Privind-o cu ochi înebuniţi.
- Nick, bâigui ea, agăţându-se de tocul uşii, cu răsuflarea tăiată de oboseală şi picioarele moi de efort.
- Fugi! strigă el, smucindu-se în scaun. Pleacă de aici! Fugi, Cristine!...
- Prea târziu, draga mea, se auzi o voce cunoscută, în timp ce silueta masivă a unui bărbat îi răsări în faţă. Intră, te rog.
Cristine făcu ochii mari, încremenită de şoc şi uimire. Bărbatul o luă de braţ şi o trase încet înăuntru, închizând uşa cu grijă în urma ei.
- Unchiule Damian? şopti Cristine, privindu-l nedumerită. Ce cauţi aici?
- Cred că ştii asta, scumpa mea, rosti el blând, mângâindu-i obrazul plin de julituri cu degete tandre. Ce-ai păţit ? Eşti plină de răni şi de murdărie...
- Am venit prin galerie, şopti Cristine, privindu-l cu ochi mari, în care înţelegerea cumplită a realităţii îşi croia drum, aducând lacrimi amare. Am ajuns la timp, adăugă sleită, înghiţind convulsiv în sec şi luptându-se cu hohotul de plâns ce i se zbătea în gât. Aşa că va trebui să-ţi respecţi partea ta de înţelegere.
- Mă tem că nu pot să-ţi împlinesc această dorinţă, oftă el, clătinând încet din cap. Ţi-am făgăduit că-l las să trăiască până vei ajunge aici. Am fost cât se poate de generos.
- Fac orice, numai lasă-l în viaţă, păşi ea lateral, interpunându-se între Nick şi bărbatul care-i transformase viaţa intr-un coşmar. Te rog!...
- Cristine, nu! se auzi vocea lui Nick. Este un nebun psihopat. El l-a ucis pe Keith Lancaster...
Cristine inspiră întretăiat aerul stătut din interiorul cabanei. Vederea i se înceţoşa. Se clătină ca beată, având senzaţia că încăperea se învârte odată cu ea. Făcu doi paşi lateral, căutând un punct de sprijin.
Se agăţă de marginea de piatră a şemineului şi-l privi pe asasin cu o expresie lividă.
- Este adevărat?
- Încearcă să înţelegi, draga mea, rosti el cu o voce rugătoare, făcând un pas spre ea cu o mână ridicată intr-un gest ce apela la raţiunea ei. Nu am avut de ales. A trebuit să-l ucid, Elisabeth... Stătea în calea fericirii noastre!...
Cristine simţi fiori de gheaţă prelingându-i-se pe şira spinării, ţintindu-i inima. Expresia de pe chipul acelui bărbat era înspăimântătoare. Nebunia strălucea sălbatic în ochii lui. Faptul că în mintea lui o confunda cu mama ei şi că nici măcar nu realiza greşeala îi stârnea întreaga groază şi oroare. Îi revolta stomacul.
- Eşti bolnav, murmură tânăra cu o voce răguşită, luptându-se cu greaţa care-i umplea gura de o salivă amară. L-ai ucis pe Keith doar pentru a ajunge la...
- Elisabeth, tu nu poţi să...
- Tot el i-a ucis şi pe Cavendish şi pe Aylon! se auzi vocea limpede, dezgustată şi dispreţuitoare a lui Nick. Zicea că o să înţelegi şi o să-i fii într-atât de recunoscătoare pentru asta, încât o să accepţi să te măriţi cu el şi să...
- Tacă-ţi gura, blestematule! urlă Damian, repezindu-se asupra contelui şi pocnindu-l pentru a doua oară cu putere peste faţă, zdrobindu-i arcada. Te omor, pui de târfa! şuieră cu venin, scoţându-şi pumnalul din haină şi ridicându-l deasupra lui
Cristine se repezi, alunecând între Nick şi cuţitul lung, eu lama subţire.
- Nu!
Faţa lui Damian era schimonosită de furie şi moartea-i rânjea hidos din ochii lui. Pentru o clipă, se temu că-şi va sfârşi viaţa sub tăişul ce coborî fulgerător spre gâtul ei.
Închise ochii strâns, încleştându-şi mâinile pe coapsele lui Nick, aşteptând să simtă metalul rece pătrunzându-i în trup. Nick strigă, încercând s-o împingă de pe el, dar Cristine se propti cu călcâiele în podea, arcuindu-se în aşa fel încât să-l acopere cu totul, îl auzi înjurând-o şi se cabră şi mai tare, forţându-l să stea nemişcat sub ea. Avea să-l apere cu preţul vieţii ei dacă trebuia.
Şi brusc îşi aduse aminte că nu era complet neajutorată în fala acelui criminal obsedat de fiinţa ei.
Mişcându-şi mâna dreaptă încetişor, şi-o strecură în buzunarul pantalonilor şi deschise ochii, rugându-se ca Dumnezeu să-i mai lase timp. Să le lase timp amândurora.
- Nu vreau sa mai ucizi pentru mine! articulă ea rar, respirând cu dificultate. Lasă-l sa trăiască şi vin cu tine oriunde... Damian.
- Te-a atins, bolborosi bărbatul, cu privirea împăienjenită, cuţitul tremurându-i în mână. L-ai lăsat să te atingă, suspină el ca un copil, lacrimile ivindu-se pe neaşteptate în ochii lui.
Cristine îl privi încremenită, incapabilă să articuleze vreun sunet, simţind cum începe să se sufoce. Furia şi ura prinseră să-i clocotească în sânge. Adevărul abia acum îşi făcuse efectul asupra ei. Intensitatea acelor resentimente o zguduiră din creştet şi până in tălpi. Mintea i se limpezi dintr-odată.
Acel individ monstruos îi ucisese tatăl.
Din cauza lui, mama ei pornise la drum în chinurile naşterii, ajungând la Sutherland prea epuizată pentru a face faţă încercării. Iar ea jurase să-i răzbune.
- L-ai lăsat să te atingă şi pentru asta va muri, repetă el, cu o voce încărcată de ură.
- Nu cred, şopti ea, ridicând mâna în care ţinea pistolul încet şi hotărât.
Detunătura armei bubui cu putere în încăpere, umplând aerul de mirosul acru al prafului de puşcă. Cristine îl văzu tresărind şi privind-o uimit. Apoi bărbatul îşi duse mâna la piept, presând mica gaură din ţesătură. Degetele i se mânjiră de sânge şi el şi le privi profund nedumerit. Cuţitul îi alunecă din mână, căzând cu zgomot pe podea.
Damien făcu doi paşi în spate, privind-o pe Cristine cu un aer chinuit. Apoi căzu pe spate şi rămase nemişcat.
Cristine îl fixă lividă, cu răsuflarea tăiată de şoc şi spaimă.
- Cristine.
Tânăra femeie trase încet şi adânc aer în piept şi se răsuci în poala lui, lipindu-şi fruntea de obrazul lui şi închizând ochii.
- L-am... omorât, bâigui ea, simţind cum i se face îngrozitor de rău.
- Slavă Domnului! oftă Nick uşurat, întorcându-şi capul astfel încât să o poată săruta pe tâmplă. Ai fost minunată.
- Cred că o să .. leşin, murmură ea.
- Nu! Cristine! Uită-te la mine! îi ceru el, împingând-o cu umărul. La naiba, uită-te la mine!
O simţi inhalând aerul cu iuţeală, odată, de două ori, apoi fata îşi înălţă capul şi-l privi sleită.
Ochii viorii i se umplură de lacrimi mari, care căzură grele, udându-i obrajii.
- Mi-a fost frică, Nick!.. Doamne, mi-a fost atât de frică!
- Şi mie, iubito, şi mie, şopti el răguşit. Dar s-a terminat. Vrei să-mi dai o mână de ajutor?
- Ce? clipi ea, luptându-se cu greaţa. A! exclamă apoi, când realiză ce anume îi cerea Nick.
Se ridică nesigură din poala lui şi văzu cuţitul pe jos. Se aplecă şi-l luă, apoi ocoli scaunul şi începu să taie cu grijă funia groasă care intrase în carnea lui.
Nick se ridică, masându-şi încheieturile amorţite, apoi se întinse şi, fără niciun preambul, o înşfacă pe Cristine de un braţ şi o smuci spre el. Îşi coborî ochii la nivelul ochilor ei şi mânii printre dinţi:
- Data viitoare când îţi spun sa fugi, atunci să faci dracului ce-ţi spun, ai înţeles!?... Proasta naibii ce eşti! Putea să te omoare!
- Şi pe tine la fel! zbieră ea, vârându-i vârful cuţitului sub nas ca pentru a sublinia fără echivoc acest aspect care lui părea că-i scăpa din vedere.
- Cum ai putut să fii atât de idioată încât să vii de una singură şi să te vâri cu bunăştiinţă în gura lupului? se răsti el, luându-i cuţitul din mână şi aruncându-l cât acolo.
- Mi-a fost teamă că o să te omoare!
- Şi ce!?... Tu eşti mai importantă decât mine!
- Zău? Şi după ce criterii ai stabilit asta?
- Eşti moştenitoarea unui regat. Datoria mea era să le apăr. Şi n-am făcut-o!
- Te paşte cumva vreo criză de orgoliu masculin in clipa asta? îl întrebă Cristine pe şleau, furia aducându-i sângele în obraz.
Nick scrâşni din măsele, privind-o cu ochii îngustaţi de enervare. Ştia că ea avea perfectă dreptate, dar nu-şi putea ierta prostia de a fi fost atât de credul în privinţa acelui ucigaş dement. Era pentru a doua oară când îi pusesese viaţa în pericol din cauza lipsei lui de vigilenţă. Fusese la un pas de a o pierde.
În secunda următoare o trase în braţele lui, sărutând-o ca un nebun, cu disperare, strângând-o în braţe mai-mai s-o sufoce. Cristine se agăţă de el, răspunzându-i cu aceeaşi ardoare. Când se desprinseră, abia mai respirau.
Cristine îl privi emoţionată şi întinse o mână spre obrazul lui vătămat, atingându-l uşor, cu nespusă tandreţe.
- Nick, trebuie să-ţi mărturisesc ceva.
Făcu o pauză, muşcându-şi buzele, neştiind cum să înceapă. Îl privi lung şi oftă umflându-şi obrajii cu un aer încurcat. Trebuia s-o spună dintr-odată, pe nerăsuflate. Aşa era cel mai bine. Îşi înălţă privirea şi spuse repede:
- Te-am minţit.
- În legătură cu ce? îşi îngustă Nick ochii, încercând să ghicească la ce anume se referea Cristine.
-Cu Alex. Nu el este...
N-apucă să sfârşească, pentru că Nick o luă brusc de talie şi se răsuci cu ea prin aer, ţinând-o la distanţă de un braţ de el. Detunătura fu asurzitoare.
Trupul lui zvâcni spre ea. Se clătină ameţit şi căzu în genunchi cu un geamăt.
Cristine reuşise să rămână cumva în picioare şi privi peste creştetul lui nedumerită. Damian se ridicase intr-un cot şi buzele înspumate de sânge era lăţite într-un rânjet sinistru. În mână ţinea un pistol a cărui ţeava încă mai continua să fumege.
- Tu... nu m-ai vrut..., bolborosi el, fixând-o eu duşmănie.
Ochii i se răsturnară în orbite şi ultima suflare îi ieşi tânguitor.
Cristine îl privi blocata, apoi privirea îi alunecă îngrozită spre Nick. Fața lui era împietrită şi albă ca varul. O peliculă fină de transpiraţie îi aburea fruntea încreţită sub imperiul unei suferinţe fără seamăn.
- Nu!... Oh, Doamne, nu! Nick..., şopti răguşită, lăsându-se in genunchi în fața lui pentru a-i cuprinde chipul între palme. Nick!
Nick deschise ochii şi o privi. Ochii lui negri erau tulburi, înceţoşaţi. Un surâs vag îi trecu peste buze. Dădu să spună ceva, dar nu reuşi. Se prăvăli peste ea, culcând-o la pământ, strivind-o cu greutatea lui. Cristine reuşi eu chiu cu vai să se strecoare de sub el şi un vaiet prelung, plin de agonie, izbucni din pieptul ei.
Nick fusese împuşcat în spate, chiar sub omuplalul stâng, aproape de coloană. Pata întunecată de sângea se lăţea văzând cu ochii, îmbibând brocartul argintiu al jachetei elegante de ceremonie.
- Oh, nu. Nu!
Se opinti din răsputeri şi-l răsuci cu faţa în sus, hohotind înebunită şi zgâlţâindu-l ca să-l readucă în simţiri.
- Nick!,.. Nu-mi fa asta! Nu muri... Pentru Dumnezeu, deschide ochii şi uită-te la mine!...
Se aplecă peste el, sfâşiindu-i cămaşa şi lipindu-şi urechea de pieptul lui. Bătăile inimii se auzeau rar şi slab, scăzând tot mai mult în intensitate.
Se ridică şi se aplecă deasupra lui, lipindu-şi gura fierbinte de buzele lui reci, încercând să-i insufle viaţă, să-l încălzească cu dragostea ei.
- Te rog!... Rămâi eu mine, dragostea mea! Te rog...
El păru s-o audă, căci îşi deschise ochii cu un efort şi o privi pentru o clipă cu ochi surprinzători de limpezi şi lucizi. Şi-i zâmbi.
- Ai... grijă de tine..., mai izbuti să spună.
Închise ochii, suflarea i se topi, pe chipul lui aştemându-se un val de împăcare.
Urletul ei izbucni cu forţă, prelung, sfâşietor. Printre lacrimi văzu cuţitul pe podea, doi metri mai încolo. Inima i se împietri de ură şi durere. Porni în patru labe spre el, îşi încleşta degetele pe mânerul frumos ornat şi reveni lângă trupul neînsufleţit a celui care-i distrusese viaţa.
Suspinând, cu privirea rătăcită, începu să lovească.
Câteva minute mai târziu, uşa cabanei se dădu de perete şi cinci bărbaţi năvăliră înăuntru, oprindu-se şocaţi de scena din faţa lor.
Contele de Sutherland era întins pe spate pe podeaua prăfuită, alb la faţă şi cu buzele vinete, nemişcat. Logodnica lui, cea mai râvnită femeie din Anglia, înfingea cu furie un cuţit în trupul unui bărbat a cărui identificare s-a făcut cu greu după aceea. Expresia de pe chipul ei era golită de orice emoţie, privirea îi era sticloasă.
Când au reuşit să-i smulgă cuţitul din mână, singura ei reacţie a fost să se ridice, să meargă clătinat spre corpul inert al celui pe care-l iubise cu atâta intensitate, să-i sărute obrazul livid şi să-şi piardă cunoştinţa lângă el.
EPILOG
Cristine stătea pe puntea Stelei Nordului, înconjurată de un văl de ceaţă rece, privind încremenită cum ţărmul Angliei se depărta uşor.
Aproape toată familia se strânsese pe cheiul murdar, facându-i semne de rămas bun. Cristine le răspunse, apoi îşi strânse şi mai bine şalul gros în jurul umerilor, luptându-se eu impulsul de a părăsi puntea şi de a se refugia în cabina ei, dând frâu liber lacrimilor şi suspinelor pe care îi ardeau coşul pieptului.
Mătuşa Anabelle refuzase să vină să-şi ia la revedere de la ea. La două zile de cumplita tragedie care o lăsase văduvă, îmbrăcase haine cernite şi intrase în mănăstirea Sf. Clara, pentru a-şi petrece restul vieţii în rugăciune şi smerenie.
Nick refuzase şi el să vină să-şi ia rămas bun.
Cristine închise ochii strâns, culremurându-se când îşi aminti cele patru zile şi tot atâtea nopţi de coşmar, în care el se zbătuse între viaţa şi moarte.
Imediat ce-şi revenise din leşin şi aflase că el mai era încă în viaţă, se postase la capul patului lui şi-l veghease neîncetat, vorbindu-i până când vocea îi pierise şi nu-i mai rămăsese decât mângâierile. Medicii care fuseseră chemaţi să-l consulte nu-i dăduseră nicio şansă de supravieţuire, dar ea refuzase să accepte acest verdict. Stătuse lângă el, rugându-se continuu, făgăduind puterilor cereşti orice în schimbul vieţii lui.
În cea de a cincea dimineaţă, mâna lui Nick o strânsese uşor pe a ei, trezind-o din somn. Ceruse de băut, apoi adormi. Se trezise apoi după două ore şi iar ceruse de băut, pentru a adormi din nou. După patru reprize de acest fel, ceruse de mâncare.
John declarase că tocmai asistase la primul miracol din viaţa lui.
De îndată ce starea clinică a lui Nick se stabiliza, Cristine fu trimisă cu forţa să se odihnească.
Abia după zece zile Nick reuşi să se dea jos din pat şi să meargă fără ajutor. Pierduse mult sânge, dar îşi revenea surprinzător de repede.
Ethan, care veghease şi el alături de Cristine la căpătâiul fratelui său cât timp acesta stătuse în comă, avusese răgazul să observe, să înţeleagă şi să accepte faptul că o pierduse pentru totdeauna femeia iubită. Tony discutase cu el şi-l informase despre răpirea tinerei şi despre cum evoluaseră lucrurile după aceea. Nick o salvase pe Cristine nu doar o singură dată, ci de două ori, ultima dată jertfindu-şi viaţa pentru ea. Iar fata îl iubea pe Nick cu adevărat, îi urmărise neputincios durerea, disperarea şi agonia cât timp stătuse lângă patul fratelui său. Şi ştiu că, indiferent cum avea să se încheie acea poveste, Cristine avea să rămână a lui Nick pentru tot restul vieţii ei.
Orslom apăru la Sutherland la două săptămâni de la nefericitul deznodământ.
Cristine se aşteptase la un bărbat sărit bine de cincizeci de ani, cărunt şi foarte rafinat, Orslom nu păşise însă pragul celei de-a patra decadă a vieţii sale, era potrivit ea statură, lat în umeri, vânjos, cu voce roasă de tutun, maniere necizelate şi de o francheţe care te lăsa eu gura căscată. Nu era omul înfloriturilor lingvistice şi moda, categorie, nu era punctul său forte. Dar era onest, direct, cult şi extrem de inteligent. Iar Cristine îl plăcu imediat.
Stătură de vorbă ceasuri întregi despre părinţii ei, despre Kumpur-Pala şi despre oamenii care o aşteptau acolo.
Orslom o sfătuise să nu mai amâne plecarea. Poporul o aştepta cu nerăbdare pe prinţesa lor, o aşteptare mai lungă de douăzeci de anotimpuri ploioase. Dar Cristine ştia că nu putea să plece atâta timp cât starea de sănătate a lui Nick era încă şubredă.
În urmă cu două zile, Nick îi ceruse să-l lase s-o însoţească până în Kumpur-Pala. O privise grav, cu ochii lui frumoşi, şi-i ceruse... imposibilul.
Voia să se asigure că ajungea cu bine acolo şi dorea să vadă cu ochii lui dacă avea să fie întâmpinată aşa cum Orslom susţinea că va fi. Dar îl refuzase.
Scurt şi categoric, ştiind că el era încă prea slăbit pentru o călătorie pe mare.
Şi acesta nu fusese singurul motiv pentru care o făcuse, dar refuzase să-i explice de ce. El o privise lung, furios şi îndurerat, apoi se retrăsese într-o atitudine rezervată, tăcută, plictisită şi rece. Şi de atunci nu-l mai văzuse.
Sperase că o să vină în port, pentru un ultim rămas bun. Dezamăgirea îi turnase plumb fierbinte în inimă. Greutatea aceea îi tăia acum respiraţia.
Ceaţa devenea din ce în ce mai groasă, pe măsură ce vasul ieşea în largul mării. Imaginea portului se estompa sub vălurile albicioase, micul grup de pe chei abia se mai ghicea, dar Cristine rămase dreaptă şi înfrigurată pe punte până când dispărură eu totul.
Abia atunci se răsuci pe călcâie şi părăsi puntea, retrăgându-se mândră şi demnă in cabina ei, aflată dedesubt. Închise uşa în urma ei, făcu cinci paşi şi se frânse, căzând pe patul îngust, prins în cuie de podea. Şi lăsă durerea să irupă afară în hohote sfâşietoare de plâns.
Lăsase în urmă Anglia pentru mulţi, mulţi ani de acum înainte. Un capitol al vieţii ei se încheiase acolo, dar sfârşitul fusese unul cumplit şi tragic. Se despărţise de cei dragi, reintrase în posesia tuturor drepturilor de care fusese privată la naştere, familia i se mărise, îşi răzbunase părinţii şi... pierduse pentru totdeauna pe bărbatul pe care-l iubea cu fiecare strop de sânge, cu fiecare respiraţie sau bătaie a inimii ei. Golul pe care-l simţea în piept era imens şi îngrozitor de dureros.
Plânse nefericită şi disperată, lovind cu pumnii în saltea, dorindu-şi să se poată întoarce, dorindu-şi să poată alege după inima ei şi nu după datorie şi responsabilitatea cu care fusese împovărată încă din clipa în care cunoscuse lumina zilei.
Îi voia pe Nick mai mult decât orice pe lumea asta. Îl voia înapoi. Dar era prea târziu. Îl pierduse.
- Oh, Nick..., şopti ea distrusă. Ce-am făcut?....
- Evident, o mare tâmpenie.
Cristine încremeni la auzul acelei voci joase, cu timbru plăcut şi cald.
L-ar fi recunoscut oriunde, oricând. Îşi ridică faţa din cuvertura pecare o udase cu lacrimile ei, întorcându-şi cu lentoare capul spre uşă şi rămase nemişcată, profund uluită.
Nick, îmbrăcat lejer, într-o cămaşă de mătase albă, simplă, şi cu o preche de pantaloni din piele neagră, stătea rezemat cu umărul de tocul uşii, cu braţele încrucişate pe piept, privind-o cu o sprânceană arcuită vag a ironie. Avea părul prins şi în ureche rubinul strălucea ca o picătură de sânge.
- Ce... ce cauţi aici? se bâlbâi tânăra femei, ridicându-se ameţită într-un cot.
- De ce plângi? o întrebă el în schimb, făcând un pas şi închizând uşa în urma lui.
- Pentru că...
Se ridică ameţită în şezut, ducându-şi mâna la tâmplă şi privindu-l descumpănită.
- Nick, n-ar trebui să fii aici, şopti ea, cu inima bătându-i năvalnic în piept.
Bărbatul oftă şi un zâmbet leneş îi curbă buzele frumoase. Se apropie şi se lăsă pe marginea patului, lângă ea. Îi luă mâna mică intr-a lui şi o privi cu coada ochiului.
- Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi aminti el.
- Nici tu, replică fata.
Nick se încruntă, fără să pară însă supărat cu adevărat. Oftă din nou şi o privi grav.
- Am stat de vorbă cu Kimberly. Şi mi-a deschis ochii in privinţa unor lucruri. Aşa că am decis să mă conving dacă are dreptate sau nu. Şi că să-ţi uşurez situaţia, am să-ţi pun nişte întrebări la care tu o să-mi răspunzi simplu, prin da sau nu. Dar mai înainte de asta, trebuie să-mi promiţi că vei fi sinceră cu mine. Îmi datorezi sinceritatea ta, Cristine.
Fata îşi plecă ochii neliniştită, dar făgădui în tăcere, clătinând încet din cap.
- Mama a afirmat că unul dintre motivele pentru care ai refuzat să mă laşi să vin cu tine este acela că încă mai continui să te simţi vinovată pentru ruptura de acum treisprezece ani, timp în care am stat departe de Sutherland, de ea, de tata, de Tony şi de Ethan.
Tânăra femeie îşi muşcă buzele, ezită o clipă, şi confirmă tăcută.
- Tot ea a mai spus că te mai simţi vinovată şi de faptul că Daniel a murit fără ca noi doi să ne fi împăcat în mod oficial. Adevărat?
Cristine trase încet aer în piept şi-şi repetă gestul cu resemnare.
- Da sau nu? Vreau s-o aud cu voce tare, Cristine.
-Da.
- Kimberly a susţinut că un al treilea motiv pentru care m-ai scos din viaţa ta este acela ca nu poţi să-ţi ierţi faptul că nu l-ai oprit cu totul pe psihopatul acela, că nu ai ţintit suficient de bine şi că, în sinea ta, te consideri vinovată pentru că din această cauză am fost cât pe ce să dau ortul popii. Corect?
- Da.
- Ai făcut toate astea pentru Kimberly, Cristine?
Tânăra îl privi învinsă.
- Ei îi datorez...
- Scuteşte-mă de explicaţii, i-o tăie Nick cu duritate. Răspunde-mi cu da sau nu!
- Da! izbucni Cristine, exasperată.
- M-ai minţit în legătură eu Lundum. Ai spus că el este bărbatul însurat de care erai atât de îndrăgostită.
- Nu, tu şi Kimberly aţi tras concluzia asta! sublinie ea cu indignare în glas.
- Dar n-ai făcut nicio corecţie ulterioară, din câte-mi amintesc, remarcă tânărul bărbat cu o voce în care se strecurase o undă de iritare. M-ai indus intenţionat în eroare, nu-i aşa?
Cristine îşi plecă ochii, roşind vinovată. Încercă să-şi tragă mâna dintr-a lui, dar Nick i-o ţinu strâns.
- Da sau nu? repetă el, neclintit.
- Da.
Fata închise ochii. Simţea gustul sărat al lacrimilor care i se adunau în gât şi făcu un efort să şi le înghită. Nick îi expunea motivele pentru care-l ţinuse departe de ea în lumina necruţătoare a realităţii şi, aşa cum le formulase, o făcea să se simtă egoistă şi proastă.
Îşi ridică fruntea şi-l privi ruşinată şi nefericită.
- Nick, eu..., începu ea.
- Mă iubeşti?
Ochii ei se umplură de lacrimi mari şi grele, care alunecară la vale, brăzdându-i obrajii.
- Da. Foarte mult adăuga cu durere, după o mică pauză.
Nick îi luă chipul în mâini şi-i şterse lacrimile cu buricele degetelor mari.
- Idioato, fu tot ce găsi să spună înainte de a-şi lăsa gura fierbinte peste a ei.
O sărută apăsat şi mistuitor, trăgând-o mai aproape de el.
- Suntem într-un mare impas, prinţeso, declară el, frecându-şi buzele de ale ei intr-un fel nespus de dulce şi senzual. Eu te iubesc... tur mă iubeşti... amândoi suntem aici...
Se retrase un centimetru şi-i privi ochii de culoarea violetelor, tiviţi cu gene întunecate şi umede.
- Dar nu mă pot însura cu tine!
Cristine încremeni, privindu-l cu ochi mari, şocaţi. Un fior de gheaţă i se strecură in inimă.
- N... nu mă mai... vrei? izbuti ea să vorbească pe un ton subţire, plin de jale.
Nick oftă şi-şi dădu ochii peste cap cu un aer exasperat.
- Bineînţeles că le vreau, dar ţi-am promis în urmă cu cinci săptămâni că n-o să te mai plictisesc vreodată cu încă o cerere în căsătorie. De unde şi încurcătură în care mă aflu. Cum pot să mă însor cu tine când nu mai am posibilitatea să-mi formulez verbal intenţia?
Peste chipul ei se aşternu treptat înţelegerea, apoi uşurarea şi fericirea.
- Ai putea s-o faci în scris, sugeră ea candid, zâmbindu-i galeş.
- Exclus. Tot aia ar fi.
- Înţeleg, făcu ea cu o mină serioasă. Un gentilom niciodată nu şi-ar încălca vorba dată chezăşie.
- Exact.
Cristine tăcu, părând că reflectează.
- E rândul meu, nu-i aşa? îl întrebă timid tânăra femeie, studiindu-l pe sub vălul moale şi des al genelor.
Nick o privi sobru şi zâmbitor deopotrivă, aşteptând.
Cristine se apropie felin de el, se înălţă pe vârfuri, îşi lipi palmele de pieptul lui, simţimdu-i sub degete bătăile iuţi ale inimii, şi-l privi adânc în ochi.
- Te iubesc, rosti ea cu o voce răguşită, încărcată de emoţii. M-am îndrăgostit de tine în ziua în care m-ai învăţat să trag cu pistolul la Sutherland şi am realizat asta în noaptea când te-am găsit în braţele altei femei.
Ochii lui se umplură de jenă şi regret, şi ea surâse înduioşată.
- Nu fi prost. Lucrul acela mi-a deschis ochii şi, una peste alta, cine spune că dragostea este simplă sau lipsită de suferinţă?... Tot ce ţi-a spus Kimberly este adevărat, reluă ea grav. Te-am refuzat pentru că nu mi s-a părut drept să te smulg încă odată de lângă ea. Ai lipsit treisprezece ani din vieţile tuturor... dar ştii ce? făcu ea, îngustându-şi ochii violeţi şi împingându-şi sfidătoare bărbia înainte. A fost alegerea ta!...
- Aşa este, confirmă el abătut. A fost alegerea mea. O alegere greşită ..
- Amândoi am făcut alegeri greşite, Nick, şopti ea cu o voce sobră. Dar aşa cum bine ai spus, eu te iubesc, tu mă iubeşti, amândoi suntem aici... vrei să te însori eu mine?
Nick zâmbi, se retrase şi-i luă mâna, sărutându-i-o ceremonios, cu ochii într-ai ei.
- Haide. Ne aşteaptă căpitanul.
- De ce? se încruntă ea nedumerită, încercând să ţină pasul cu el.
- Ca să ne căsătorească, de ce crezi?
- Bine, dar n-avem licenţe şi... şi...
- Ba avem, o contrazise el cu un rânjet larg. La Sutherland, dacă n-ar fi fost tâmpitul acela care să ne strice nunta, acum ai fi fost eu adevărat contesa mea. Intenţionam foarte serios să te trag pe sfoară, Cristine, şi puţin mi-ar fi păsat dacă nu mi-ai fi iertat-o niciodată după aceea, adăugă el serios, după care-i făcu şmechereşte cu ochiul. După cum vezi, sunt un bărbat egoist, prevăzător şi foarte hotărât în ceea ce te priveşte, prinţesă! îi aruncă peste umăr, continuând s-o tragă după el spre uşa cabinei.
Cristine se încruntă la spatele lui, având impresia că fusese păcălită în cel mai neruşinat mod.
Brusc, începu să râdă. Bărbatul acela era absolut minunat, încântător. Şi era al ei.
Încă mai râdea douăzeci de minute mai târziu când, în prezenţa lui Orslom şi a unui echipaj întreg, deveni oficial noua contesă de Sutherland.
SFÂRȘIT
