9.
A oftat și a pus cu grijă un ou albastru în colțul unui pervaz astfel încât Liam să fie nevoit să se ridice pe vârful picioarelor ca să ajungă la el.Tess a desfăcut un ou și l-a mâncat. Asta era tot ce-i mai lipsea lui Liam, să mănânce din nou ciocolată. Gura i s-a umplut de gustul dulce. Ea însăși mâncase atâta ciocolată săptămâna asta încât, dacă nu era mai atentă, avea toate șansele să ajungă de dimensiunea lui Felicity.
Gândul acesta răutăcios i-a venit automat în minte ca un vechi refren și și-a dat seama cât de des trebuie să-l fi gândit.
„Dimensiunea lui Felicity” rămăsese definiția pe care ea o dădea unei greutăți corporale inacceptabile, chiar și acum, când Felicity avea un corp suplu, splendid, mai frumos decât al ei.
- Nu-mi vine să cred că te-ai putut gândi că e posibil să locuim toți trei în aceeași casă! a izbucnit ea și a văzut că Will se pregătește să facă față unui nou acces de furie.
Așa se întâmpla de ieri, de când el își făcuse în sfârșit apariția la ușa mamei ei, palid și vizibil mai slab decât atunci când îl văzuse ultima dată. Dispoziția ei se schimba periculos demult de la o clipă la alta. Ba era calmă și sarcastică, ba era isterică și începea să plângă.
Părea că nu reușea să se stăpânească.
Will s-a întors cu fața la ea, cu punga de ouă în mână.
- De fapt, nu la asta m-am gândit, a zis el.
- Dar așa ai spus! Luni, așa ai spus.
- A fost o idioțenie. Îmi pare rău. Nu pot decât să-ți spun mereu că-mi pare rău.
- Parcă ai fi un robot, a spus Tess. Nici măcar nu mai crezi ce spui. Repeți asta întruna, sperând că până la urmă eu am să tac. L-a imitat cu un glas monoton. „Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi pare rău.”
- Chiar cred asta, a spus Will obosit.
- Ssst, a zis Tess, deși el nu vorbise prea tare. O să-i trezești.
Liam și mama ei dormeau. Camerele lor erau în partea din față a casei și amândoi aveau un somn profund. Probabil că nu i-ar fi trezit nici dacă ar fi început să țipe unul la altul.
Nu țipaseră unul la altul. Încă nu. Avuseseră doar genul acesta de discuții scurte, fără rost, care se încăpățânau să meargă într-un singur sens.
Reîntâlnirea lor de ieri fusese ceva suprarealist și totodată mundan, o încleștare exasperantă de orgolii și emoții. Mai întâi a fost Liam, care aproape că și-a ieșit din minți de bucurie. Parcă simțise pericolul de a-și pierde tatăl și stabilitatea micului său univers de copil, iar ușurarea pe care a simțit-o o dată cu întoarcerea lui Will se manifesta acum cu toată frenezia de care era în stare un puști de șase ani. Se prostea când vorbea, râdea isteric, voia mereu să se ia la hârjoană cu tatăl lui.
În schimb Will era complet traumatizat după ce fusese martor la accidentul suferit de Polly.
„Să fi văzut ce figuri îngrozite aveau părinții”, îi spunea lui Tess cu glas scăzut. „Imaginează-ți cum ar fi fost dacă era Liam. Dacă eram noi în locul lor.”
Vestea șocantă despre accidentul lui Polly ar fi trebuit să o facă pe Tess să privească lucrurile în perspectivă și într-un fel chiar așa s- a întâmplat. Dacă i s-ar fi întâmplat una ca asta lui Liam, restul n-ar mai fi contat. Dar în același timp, părea că sentimentele ei erau acum o problemă minoră și asta o făcea să se simtă când defensivă, când agresivă.
Nu găsea cuvintele potrivite ca să descrie tumultul ei sufletesc.
M-ai rănit. M-ai rănit enorm. Cum ai putut să mă rănești în felul ăsta? În mintea ei era foarte simplu, dar de fiecare dată când deschidea gura să vorbească, i se părea al naibii de greu.
- Ți-ai dori ca în clipa asta să fii în avion, împreună cu Felicity, a spus Tess. Să zburați la Paris.
Sigur că da. Era convinsă că el asta își dorea pentru că și ea își dorea să fie în apartamentul lui Connor în clipa asta.
- Tot spui Paris, a zis Will. De ce Paris?
Tess a simțit în vocea lui o urmă din Will cel obișnuit, Will pe care îl iubea ea. Acel Will care găsea ceva amuzant în lucrurile banale, cotidiene.
- Tu vrei să mergi la Paris?
- Nu, a spus Tess.
- Lui Liam îi plac croasantele.
- Nu-i plac.
- Doar că va trebui să ne aducem de-acasă borcanul de Vegemite.
- Nu vreau să merg la Paris.
Ea a traversat peluza și s-a dus până la gardul din fundul curții ca să ascundă un ou de ciocolată lângă un stâlp, dar s-a răzgândit, îngrijorată că pe-acolo ar putea fi păianjeni.
- Mâine ar trebui să tund gazonul mamei tale, a strigat Will din curte.
- Vine un băiat din vecini și îl tunde o dată la două săptămâni, a răspuns Tess.
- Am înțeles.
- Știu că ești aici doar pentru Liam, a zis ea.
- Cum?
- Ai auzit ce-am spus.
Spusese asta și mai devreme, și aseară, în pat, și din nou astăzi, când ieșiseră să se plimbe. Se repeta. Se purta ca o femeie afurisită și irațională, parcă voia să-l facă să regrete decizia pe care o luase. De ce tot aducea vorba despre asta? Și ea se afla aici din același motiv.
Știa că dacă n-ar fi fost Liam, la ora asta ar fi fost în pat cu Connor.
Nu s-ar mai fi deranjat să încerce să-și salveze căsnicia. S-ar fi lăsat sedusă de ceva nou, proaspăt și fermecător.
- Mă aflu aici pentru Liam, a spus Will. Și mă aflu aici pentru tine. Tu și Liam sunteți familia mea. Voi sunteți totul pentru mine.
- Dacă noi eram totul pentru tine, atunci nu te-ai mai fi îndrăgostit de Felicity, a spus Tess.
Era atât de ușor să facă pe victima. Cuvintele acuzatoare îi ieșeau din gură cu o minunată și irezistibilă ușurință. Cuvintele nu i-ar mai fi venit atât de ușor dacă era să-i spună ce făcuse ea cu Connor cât timp el și Felicity rezistaseră eroic tentatiei.
Bănuia că asta îl va răni, iar ea voia să-l rănească. Această informație era ca o armă secretă ascunsă în buzunar și pe care o ținea în mână, îi mângâia contururile, îi cântărea puterea.
- Să nu cumva să-i spui de Connor, îi zisese maică-sa la ureche, exact ca verișoara ei, trăgând-o deoparte în timp ce taxiul se apropia de casă și Liam a dat fuga să-l întâmpine. N-ai să faci decât să-l superi. N-are niciun rost. Să nu exagerăm cu onestitatea. Ascultă-mă pe mine.
Auzi, s-o asculte pe ea. Cumva maică-sa vorbea din proprie experiență? O va întreba într-o zi. Deocamdată nu ținea neapărat să știe și nici nu-i păsa.
- Nu m-am îndrăgostit cu adevărat de Felicity, a spus Will.
- Ba da, a spus Tess, deși expresia „m-am îndrăgostit” i s-a părut brusc copilărească și ridicolă, ca și când ea și Will erau mult prea bătrâni ca să folosească astfel de cuvinte.
Când erai tânăr, spuneai „m-am îndrăgostit” cu o seriozitate comică, de parcă ar fi fost vorba de un eveniment memorabil, dar de fapt ce era? Chimie. Hormoni. Un truc al minții. Și ea ar fi putut să se îndrăgostească de Connor. Cu ușurință. Era ușor să te îndrăgostești. Oricine putea să se îndrăgostească. Mai greu era să rămâi îndrăgostit.
Putea să pună capăt căsniciei chiar acum, dacă voia, să facă țăndări viața lui Liam cu doar câteva cuvinte. „Știi ceva, Will? M-am îndrăgostit și eu de altcineva. Așa că suntem chit. Valea.” Atât, doar câteva cuvinte și amândoi puteau să plece fiecare pe drumul lui.
Ce nu putea ea să ierte era puritatea revoltătoare a ceea ce se întâmplase între Will și Felicity. Dragostea neconsumată era atât de puternică. Tess plecase din Melbourne pentru ca ei să poată să-și trăiască povestea de dragoste, fir-ar să fie, numai că ei n-au mai apucat s-o facă. În schimb ea s-a ales cu un secret murdar pe care trebuia să-l ascundă.
- Nu cred că pot s-o fac, a spus Tess încet.
- Ce anume?
Will, care stătea ghemuit și strecura cu grijă niște ouă de ciocolată printre șipcile din speteaza unui scaun, a ridicat privirea spre ea.
- Nimic, a spus ea. Nu cred că pot să te iert.
Ea s-a dus până la gardul lateral al curții și a pus niște ouă din loc în loc pe toată lungimea ulucilor îmbrăcate în iederă.
- Felicity zicea că mai vrei un copil.
- Păi, da, știai și tu, a zis Will.
Părea epuizat.
- S-a întâmplat doar pentru că ea s-a făcut atât de frumoasă? Felicity? De-asta?
- Hâm? Ce?
Pe Tess era s-o pufnească râsul când a văzut ce figură panicată făcuse el. Bietul Will. El chiar și într-o zi obișnuită prefera conversațiile care urmau o traiectorie liniară, iar acum nu putea să se plângă și să spună, ca de obicei, „Femeie, fii mai logică!”
- Căsnicia noastră nu mergea prost, nu? a zis ea. Nu ne certam. Tocmai urmăream sezonul cinci din serialul Dexter! Cum ai putut să te desparți de mine fix în sezonul cinci?
Will a zâmbit rezervat și a strâns punga de ouă.
Deodată Tess nu s-a mai putut opri din vorbit. Parcă era beată.
- Și n-a fost din cauza vieții noastre sexuale, nu? Eu credeam că era bine. Credeam că era foarte bine.
Și-a adus aminte cum Connor își plimba degetele ușor și lent pe spatele ei și a simțit un fior puternic. Will a început să se încrunte de parcă cineva îl prinsese de boașe și i le strângea, la început mai încet, dar pe urmă din ce în ce mai tare. Curând îl făcuse să se aplece până la pământ.
- Nu ne certam. Sau de fapt ne certam, dar erau certuri mărunte, banale, nu? De ce ne certam? De la mașina de spălat vase? Că am pus tigaia în ea nu știu cum și se lovea de nu știu ce rahat. Zici că venim prea des în Sydney. Dar astea sunt nimicuri, nu-i așa? Nu eram fericiți? Eu eram fericită. Credeam că amândoi eram fericiți. Tu ai crezut probabil că sunt o proastă.
A început să-și miște mâinile și picioarele în sus și-n jos ca o marionetă.
- „Iat-o pe Tess cea nătăfleață cum își vede ca o fleață de treburile ei. Ooh, tra -la-la, am o căsnicie fericită, da, foarte fericită!”
- Tess, nu face asta.
Lui Will îi jucau ochii în lacrimi.
Ea s-a oprit și a simțit că, în afară de gustul de ciocolată, avea în gură și un gust sărat. Și-a șters furioasă fața udă de lacrimi. Nici măcar nu-și dăduse seama că începuse să plângă. Will a făcut un pas spre ea ca s-o liniștească, dar ea a ridicat mâinile ca să-l împiedice să se apropie.
- Acum Felicity a plecat. N-am stat despărțită de ea mai mult de două săptămâni de când, Doamne Dumnezeule, de când ne-am născut. E aiurea, nu? Nici nu-i de mirare că te-ai gândit că puteai să ne ai pe amândouă. Parcă eram siameze.
De aceea era atât de furioasă că el crezuse că puteau să trăiască toți trei împreună, fiindcă nu era ceva total absurd, nu în cazul lor.
Ea a înțeles de ce au crezut ei că era posibil și tocmai de aceea era cu atât mai enervant, cum s-a putut așa ceva?
- Ar trebui să terminăm o dată cu porcăriile astea de ouă, a spus Tess.
- Stai. Putem să mai rămânem puțin?
El a arătat spre masa la care stătuse ea la soare ca să mănânce păscuțe și să-i trimită sms-uri lui Connor ieri, parcă fusese acum o mie de ani. Tess s-a așezat, a lăsat punga cu ouă pe masă și și-a încrucișat brațele, vârându-și palmele la subțiori.
- Ți-e frig? a întrebat Will îngrijorat.
- Nu, mi-e cald, l-a repezit Tess.
Acum era detașată și nu mai plângea.
- Dar nu-i nimic. Spune. Ce voiai să zici?
- Ai dreptate. Căsnicia noastră mergea bine. Eram mulțumit de cum stăteau lucrurile între noi. Doar că eu eram nemulțumit de mine.
- Cum? De ce? a întrebat Tess, ridicând bărbia.
Simțea că trecuse deja în defensivă. Dacă el a fost nefericit, înseamnă că a fost din vina ei. A felului cum gătea, cum comunica, cum arăta. Înseamnă că ceva n-a fost cum trebuie.
- Poate o să ți se pară aiurea ceea ce spun eu, a zis Will.
A ridicat privirea spre cer și a inspirat adânc.
- Dar în niciun caz nu este o scuză. Să nu crezi asta. În urmă cu șase luni, după ce am împlinit patruzeci de ani, am început să mă simt atât de... „neinteresant” este singurul cuvânt care îmi vine în minte. Sau mai degrabă „terminat”.
- Terminat, a repetat Tess.
- Îți amintești când am avut probleme cu genunchii? Apoi durerile alea de spate? Mi-am zis: Doamne Dumnezeule, ce viață mai e și asta? Doctori, pastile, dureri și perne electrice? Deja? Gata, s-a terminat? Și pe urmă, într-o zi... în fine, asta e chiar jenant.
Și-a mușcat buza și a continuat.
- M-am dus să mă tund, înțelegi? Dar tipul care mă tundea de obicei nu era acolo și fata care m-a tuns mi-a ținut oglinda să mă văd la ceafă. Nu știu de ce a simțit ea nevoia să facă lucrul ăsta. Îți jur, aproape că era să cad de pe scaun când am văzut ce chelie aveam. Mi se părea că-i capul altcuiva. Semănăm cu un călugăr dominican ras în creștet.
Tess a pufnit în râs și Will a zâmbit mâhnit.
- Știu, a spus el. Știu. Am început să mă simt... de patruzeci de ani.
- Ai patruzeci de ani.
- Mersi, a spus el înțepat. Știu. În fine, senzația asta că eram un om terminat apărea și dispărea. Nu era mare lucru. Așteptam să treacă. Și atunci...
S-a oprit.
- Și atunci a intervenit Felicity, a continuat Tess.
- Felicity, a spus Will. Întotdeauna am ținut la Felicity. Știi cum eram noi doi. Făceam mereu bășcălie. Aproape că flirtam unul cu altul. N-a fost niciodată ceva serios. Dar pe urmă, după ce a slăbit, am început să... simt ceva pentru ea. Și cred că m-am simțit flatat, deși nu prea conta fiindcă era vorba de Felicity, nu de o femeie oarecare. Nu era niciun pericol. Nu mă simțeam ca și cum te-aș trăda. Aproape că mi se părea că ea ești tu. Dar pe urmă, nu știu cum, situația a scăpat de sub control și m -am pomenit...
S-a oprit.
- Îndrăgostit de ea, a spus Tess.
- Nu, nu neapărat. Nu cred că a fost dragoste. N-a fost nimic. Imediat cum ați plecat tu și Liam, mi-am dat seama că nu era nimic. A fost doar o pasiune trecătoare, o...
- Oprește-te!
Tess a ridicat mâna ca și cum ar fi vrut să-i acopere gura. Nu voia să audă minciuni, chiar dacă erau niște minciuni nevinovate, și în același timp simțea un ciudat sentiment de loialitate față de Felicity.
Cum putea să spună că n-a fost nimic când sentimentele verișoarei sale față de el fuseseră atât de reale și de puternice și când el fusese gata să sacrifice totul pentru ea? Will avea dreptate. Ea nu era o femeie oarecare. Era Felicity.
- De ce nu mi-ai spus niciodată că te simțeai terminat? a întrebat ea.
- Nu știu, a spus Will. Pentru că era o idioțenie. Să mă simt deprimat din cauza unui început de chelie. Doamne Sfinte!
A ridicat din umeri. Părea că se înroșise la față, dar ea nu-și dădea seama dacă era din cauza luminii sau nu.
- Pentru că nu am vrut să-ți pierd respectul.
Tess a pus mâinile pe masă și se uita la ele. Se gândea că unul dintre obiectivele publicității era să-i dai clientului motive raționale pentru a face achiziții iraționale. Oare Will se gândise la „chestia” cu Felicity și se întrebase De ce am făcut-o? Apoi și-a inventat singur această poveste care, în mare parte, se baza pe adevăr?
- Să știi că și eu sufăr de anxietate socială, a spus ea pe un ton mai prietenos.
- Poftim?
Will s-a încruntat, de parcă tocmai i se dezvăluise o enigmă complicată.
- Anumite activități sociale mă fac să devin anxioasă, exagerat de anxioasă. Nu toate. Doar anumite lucruri. Nu e mare scofală. Dar uneori este.
Will și-a frecat fruntea cu vârful degetelor. Părea nedumerit, aproape temător.
- Știu că nu prea îți plac petrecerile, dar să știi că nici eu nu mă omor să stau la taclale.
- Concursurile de cultură generală îmi provoacă palpitații, a spus Tess.
S-a uitat direct în ochii lui. Se simțea dezgolită. Mai dezgolită decât fusese vreodată în fața lui.
- Dar noi nu mergem la concursuri de cultură generală.
- Știu. De-asta nu mergem.
Will a ridicat palmele în sus.
- Nu ne obligă nimeni să mergem! Mie nu-mi pasă dacă nu mergem.
Tess a zâmbit.
- Dar mie îmi pasă. Cine știe? Ar putea fi distractiv. Ar putea fi plictisitor. N-am de unde să știu. De-asta îți spun. Aș vrea să încep să fiu puțin mai... deschisă la ceea ce-mi oferă viața.
- Nu pricep. Știu că nu ești o extrovertită, dar totuși comunici cu oamenii și obții contracte pentru noi! Mie asta mi s-ar părea foarte greu!
- Știu că așa este, a zis Tess. Aproape că mă sperie de moarte chestia asta. Încă mă sperie. Nu-mi place deloc și totodată îmi place la nebunie. Dar aș vrea să nu mai irosesc atâta timp simțindu-mă rău.
- Dar...
- Am citit de curând un articol. Există mii de persoane care suferă pe ascuns de nevroză anxioasă. Oameni la care nici nu te-ai aștepta: președinți de companii care știu să facă prezentări importante în fața acționarilor, dar nu sunt în stare să lege o conversație la petrecerea de Crăciun, actori de o timiditate paralizantă, doctori care se tem să te privească în ochi. Aveam impresia că trebuie să mă ascund de toată lumea și, cu cât mă ascundeam mai mult, cu atât mai gravă mi se părea situația. Ieri i-am spus și lui Felicity, dar ea nu m-a crezut. A zis: „Revino-ți.” Culmea e că m-am simțit ușurată s-o aud spunând asta. Parcă aș fi scos un păianjen mare și păros dintr-o cutie și cineva s-a uitat la el și a zis: „Ăsta nu e păianjen”.
- Eu nu vreau să las lucrurile așa, a spus Will. Eu vreau să-l strivesc pe păianjenul ăsta al tău. Vreau să omor dihania.
Tess a simțit că din nou o podidesc lacrimile.
- Nici eu nu vreau să te las pe tine să te simți terminat.
Will a întins mâna peste masă, cu palma în sus. Tess a ezitat o clipă, neștiind ce să facă, apoi și-a pus mâna într-a lui. Căldura neașteptată a mâinii lui, familiară și totodată stranie, felul în care a cuprins-o pe a ei, i-a adus aminte de când s-au întâlnit prima oară, când s-au cunoscut în holul de la intrare în firma unde lucra Tess și când obișnuita ei anxietate, care se declanșa de câte ori făcea cunoștință cu cineva, a fost depășită de o atracție puternică față de acest bărbat scund, cu figura zâmbitoare, cu ochii aurii surâzători uitându-se într-ai ei.
Stăteau tăcuți, ținându-se de mâini, fără să se privească, iar Tess se gândea la sclipirea din ochii lui Felicity când a întrebat-o dacă ea și Will se ținuseră de mână în avion și era cât pe ce să-și tragă mâna dintr-a lui, dar pe urmă și-a adus aminte când ea stătea cu Connor în fața barului și el îi mângâia palma cu degetul, s-a gândit la Cecilia Fitzpatrick care în clipa asta era la spital alături de micuța Polly cea frumoasă, sărmana de ea, în timp ce Liam dormea liniștit, îmbrăcat în pijamalele lui albastre din flanel și visa ouă de ciocolată.
A ridicat privirea spre cerul senin și înstelat al nopții și și-a imaginat-o pe Felicity zburând cu avionul undeva sus, deasupra lor, îndreptându- se spre o altă zi, un alt anotimp, o altă viață, întrebându-se cum naibii se ajunsese în situația asta.
Aveau atâtea decizii de luat. Cum vor proceda mai departe cu viața lor? Vor rămâne în Sydney? Îl vor lăsa pe Liam să meargă în continuare la St Angela’s? Imposibil.
L-ar vedea pe Connor în fiecare zi. Cum rămânea cu afacerea lor? O vor înlocui pe Felicity?
Și asta părea imposibil. De fapt, totul părea imposibil.
Insurmontabil.
Dacă Will și Felicity erau sortiți să fie împreună? Dacă ea și Connor erau sortiți să fie împreună? Poate că nu existau răspunsuri la astfel de întrebări. Poate că nimic nu era „sortit”. Exista doar viață, clipa de acum și strădania de a face cum e mai bine. De a fi mai „maleabil”.
Lampa de iluminat cu senzor de pe veranda din spatele casei a început să licăre și brusc s-au pomenit pe întuneric. Au rămas amândoi nemișcați.
- Mai așteptăm până la Crăciun, a spus Tess după un moment de tăcere. Dacă și atunci o vei vrea pe ea, va trebui să te duci la ea.
- Nu spune asta. Ți-am mai spus. Eu nu...
- Ssst.
Ea l-a strâns mai tare de mână și au rămas amândoi în lumina lunii, agățându-se de căsnicia lor ca de o barcă ce plutea în derivă.
52.
Au făcut-o.
Cecilia și John-Paul stăteau unul lângă altul și se uitau la Polly ale cărei pleoape închise tremurau și se linișteau, tremurau și se linișteau, în funcție de ce se petrecea în visul ei.
Cecilia o ținea pe Polly de mâna stângă. Simțea cum îi șiroiau lacrimile pe obraji și i se împreunau sub bărbie, dar nu le lua în seamă. Își amintea când stătea alături de John-Paul într-un alt spital, în zorii unei alte zile de toamnă, după două ore de travaliu intens (Cecilia a născut-o rapid, poate cam prea rapid, pe cea de-a treia fiică).
Ea și John-Paul îi numărau lui Polly degețelele de la mâini și de la picioare, așa cum făcuseră cu Isabel și Esther, un ritual asemănător cu deschiderea și inspectarea unui dar minunat, magic.
Acum privirile lor reveneau mereu la locul unde ar fi trebuit să fie mâna dreaptă a lui Polly. Era o anomalie, o ciudățenie, o discrepanță optică. De-acum înainte nu frumusețea ei îi va face pe oameni să se uite după ea prin malluri.
Lacrimile continuau să curgă pe obrajii mamei. Trebuia să le verse pe toate acum fiindcă nu voia cu niciun chip ca Polly s-o vadă scoțând nici măcar o singură lacrimă. Cecilia urma să înceapă o nouă viață, viața de mamă cu un copil infirm. Chiar și acum, când plângea, simțea cum i se încordează toți mușchii, pregătindu -se, parcă era un atlet care trebuia să alerge la maraton. Curând va comunica fluent printr-un nou limbaj al cioturilor de membre amputate, al protezelor și Dumnezeu mai știe ce. Va muta munții din loc, va coace brioșe și va face complimente mincinoase dacă va fi nevoie, numai ca să obțină cele mai bune rezultate pentru fiica ei.
Nimeni nu era mai pregătit decât Cecilia pentru un asemenea rol.
Dar oare Polly era pregătită? Asta era întrebarea. Exista vreun copil de șase ani care să fie pregătit pentru așa ceva? Avea ea puterea de a trăi cu o astfel de infirmitate într-o lume care punea atâta preț pe aspectul fizic al unei femei? Este la fel de frumoasă, s-a gândit Cecilia furioasă ca și când cineva negase acest lucru.
- Este ambițioasă, i-a spus ea lui John-Paul. Îți amintești ziua aceea la piscină, când a vrut să demonstreze că poate să înoate la fel demult ca Esther?
Și-o amintea pe Polly cum spinteca cu brațele apa albastră și plină cu clor, ce strălucea în lumina soarelui.
- Doamne, Dumnezeule! Cum să mai înoate?
John-Paul a scos un suspin adânc și și-a apăsat palma în mijlocul pieptului de parcă tocmai făcuse un infarct.
- Să nu care cumva să mori, a spus Cecilia tăioasă.
Și-a frecat ochii cu podul palmelor. Simțea un gust atât de sărat de la câte lacrimi vărsase, parcă înota în apa mării.
- De ce i-ai spus lui Rachel? a întrebat John-Paul. De ce tocmai acum?
Ea și-a luat mâinile de la ochi și s-a uitat la el. Apoi i-a răspuns coborând vocea:
- Credea că cel care a omorât-o pe Janie a fost Connor Whitby. Ea a vrut să-l lovească pe Connor.
S-a uitat la John-Paul studiindu-i figura, în timp ce mintea lui făcea legătura dintre punctul A și punctul B și ajungea în final la terifiantul punct C.
John-Paul și-a acoperit gura cu pumnul.
- Dumnezeule! a spus el pierit și a început să se legene înainte și înapoi ca un copil autist. A fost vina mea, a șoptit el în pumn. Din cauza mea s-a întâmplat asta. Oh, Doamne, Cecilia. Ar fi trebuit să- mi recunosc fapta. Ar fi trebuit să-i spun lui Rachel Crowley.
- Încetează, a șuierat Cecilia. Să nu te audă Polly.
El s-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre ușa salonului. Apoi s-a întors și s-a uitat la Polly, cu chipul răvășit de disperare. Și-a luat privirea de la ea și a început să tragă deznădăjduit de cămașa de pe el. Deodată s-a lăsat în jos, cu capul plecat și mâinile împreunate la ceafă.
Cecilia se uita la el imperturbabilă. Și-a adus aminte de el cum plângea în hohote în dimineața din Vinerea Mare. Durerea și regretele lui pentru ceea ce-i făcuse fiicei altui om nici nu se comparau cu ce simțea acum pentru fiica lui.
Și-a întors privirea de la el și s-a uitat la Polly. Oricât te-ai strădui să-ți imaginezi tragedia altcuiva - că se îneca în apele înghețate ale oceanului sau că trăia într-un oraș divizat de un zid - nu simți adevărata durere până nu ți se întâmplă ție. Și mai ales, copilului tău.
- Ridică-te, John-Paul, a spus ea fără să-l privească.
Ochii ei au rămas ațintiți la Polly.
Se gândea la Isabel și Esther, care acum erau acasă cu părinții ei și mama lui John-Paul, dar și cu alte rude. John-Paul și Cecilia le spuseseră clar că nu voiau să vadă pe nimeni la spital, așa că toți se adunaseră la ei acasă. Pe Isabel și Esther le neglijau deocamdată, dar așa se întâmpla întotdeauna cu ceilalți copii când într-o familie se întâmpla o astfel de tragedie. Va trebui să găsească o soluție ca să poată fi alături de toate cele trei fiice ale ei. Comitetul de părinți se va descurca fără ea. Cei de la Tupperware, la fel.
S-a întors și s-a uitat din nou la soțul său, care rămăsese chircit de parcă voia să se protejeze de explozia unei bombe.
- Ridică-te, a spus ea. Nu ai voie să clachezi. Polly are nevoie de tine. Toți avem nevoie de tine.
John-Paul și-a luat mâinile de la ceafă și a ridicat spre ea ochii înroșiți de atâta plâns.
- Dar nu voi mai putea să fiu alături de voi, a spus el. Rachel va anunța poliția.
- Poate, a zis Cecilia. Poate că da. Dar eu nu cred. Nu cred că Rachel te va lua de lângă familia ta.
Nu avea dovezi, doar simțea că avea dreptate.
- În orice caz, nu acum.
- Dar...
- Eu cred că am plătit deja, a șoptit Cecilia cu o voce rea și arătând spre Polly. Uite cum am plătit.
53.
Rachel stătea în fața televizorului și se uita la jocul hipnotic de imagini și figuri. Dacă cineva ar fi închis televizorul și ar fi întrebat- o la ce se uitase, n-ar fi știut să răspundă.
Putea să ridice receptorul telefonului în orice clipă și să ceară ca John-Paul Fitzpatrick să fie arestat pentru crimă. Putea s-o facă imediat, peste o oră sau a doua zi dimineață. Putea să aștepte până ce Polly era externată sau putea să mai aștepte câteva luni. Șase luni. Un an.
Să o lase să mai stea un an împreună cu tatăl ei, apoi acesta să fie arestat. Putea să aștepte până când accidentul devenea o amintire de demult. Putea să aștepte până când fetele Fitzpatrick creșteau mai mari și își obțineau permisul de conducere, astfel încât să nu mai aibă nevoie de tata.
Parcă cineva îi pusese în mână o armă încărcată și îi dăduse permisiunea să tragă în ucigașul lui Janie oricând dorea. Dacă Ed ar mai trăi, ea ar fi apăsat demult pe trăgaci. Ar fi anunțat poliția de acum câteva ore.
S-a gândit la mâinile lui John-Paul în jurul gâtului lui Janie și a simțit cum o năpădește vechea și obișnuita ei ură. Fetița mea.
S-a gândit la fetița lui. Casca roz cu sclipici. Frână. Frână. Frână.
Dacă le-ar spune polițiștilor de mărturisirea lui John-Paul, oare și soții Fitzpatrick le-ar spune despre mărturisirea ei? Ar fi arestată pentru tentativă de omor? A fost un noroc că nu-l ucisese pe Connor. Când a apăsat piciorul pe accelerație a comis un păcat la fel de mare ca atunci când mâinile lui au strâns-o pe Janie de gât? Dar ce i s-a întâmplat lui Polly a fost un accident. Toată lumea știa asta.
Ea a intrat cu bicicleta direct în fața mașinii lui Rachel. Ar fi trebuit să fie Connor în locul ei. Dacă la ora asta Connor ar fi fost mort? Și familia lui primea acel telefon, telefonul care avea să te facă să tresari de teamă tot restul vieții de câte ori îl vei auzi sunând sau când cineva îți va bate la ușă.
Connor trăia. Polly trăia. Doar Janie era moartă.
Dacă el mai făcea rău și altcuiva? Și-a adus aminte ce figură răvășită avea la spital, frământat de griji pentru fiica lui cu trupul mutilat.
„A râs de mine, doamnă Crowley.” A râs de tine? Nenorocit prost și îngâmfat ce ești. Și pentru asta trebuia s-o omori? Să-i iei viața? Să-i iei toate zilele pe care ar fi putut să le trăiască, diploma de licență pe care n-a apucat s-o obțină, excursiile în străinătate pe care n-a apucat să le facă, soțul cu care n-a apucat să se căsătorească, copiii pe care n-a apucat să-i aibă? Rachel tremura atât de tare, încât simțea cum îi clănțăneau dinții în gură.
S-a ridicat în picioare. S-a dus la telefon și a ridicat receptorul. A ezitat cu degetul deasupra tastelor. Și-a amintit cum o învăța pe Janie să sune la poliție în caz de urgență. Pe vremea aceea aveau vechiul model de telefon verde cu disc rotativ. O lăsa pe Janie să formeze numărul, apoi închidea repede înainte să înceapă să sune. Janie voise să facă și o mică simulare. Îl pusese pe Rob să stea întins pe jos în bucătărie și ea țipa la telefon: „Trimiteți o ambulanță! Fratele meu nu mai respiră!” „Nu mai respira”, îi ordona ea lui Rob. „Rob, să știi că te văd că respiri.” Bietul Rob fusese cât pe ce să-și dea duhul tot încercând să-i facă pe plac.
Micuța Polly Fitzpatrick nu va mai avea mâna dreaptă. Oare era dreptace? Probabil. Majoritatea oamenilor erau dreptaci. Janie fusese stângace. O măicuță încercase să o determine să scrie cu mâna dreaptă și Ed se dusese la școală să -i spună: „Soră, cu tot respectul pe care vi-l port, cine credeți că a făcut-o stângace? Dumnezeu a făcut-o! Așa că haideți s -o lăsăm așa.”
Rachel a apăsat o tastă.
- Alo?
Cineva a răspuns la telefon mai repede decât se aștepta.
- Lauren, a spus Rachel.
- Rachel. Rob numai ce-a ieșit de la duș, a spus Lauren. Totul este în regulă?
- Știu că este târziu, a spus Rachel.
Nici măcar nu se uitase la ceas.
- N-aș vrea să vă deranjez, mai ales după cât timp ați petrecut cu mine ieri, dar mă întrebam dacă se poate să vin să dorm la voi în noaptea asta? Doar de data asta. Nu știu de ce, dar nu mă simt în stare să...
- Sigur că se poate, a spus Lauren și imediat a început să-l strige pe Rob.
Rachel a auzit vocea îndepărtată a lui Rob, pe urmă a auzit-o pe Lauren spunând: „Du-te și ia-o pe mama ta”. Bietul Rob. Stă sub papucul nevestei, așa ar fi zis Ed.
- Nu, nu, a spus Rachel. Abia a ieșit de la duș. Am să vin eu cu mașina.
- În niciun caz, a insistat Lauren. Vine el acum. Și-așa n-avea nimic de făcut! Am să-ți aștern să dormi pe canapea. Este nemaipomenit de confortabilă! Jacob se va bucura să te vadă mâine- dimineață. Abia aștept să văd ce figură face.
- Mulțumesc, a spus Rachel.
A simțit brusc că-i era cald și îi era somn, parcă cineva o acoperise cu o pătură.
- Lauren? a spus ea înainte să închidă. Mai ai cumva niște fursecuri din acelea? Din cele de care mi-ai cumpărat luni seară? Au fost divine. Absolut divine.
A urmat o mică pauză, abia sesizabilă.
- Să știi că da, a răspuns Lauren cu un tremur în glas. Putem să mâncăm câteva la o ceașcă de ceai.
Duminica Paștelui
54.
Tess s-a trezit când afară ploua cu găleata. Era încă întuneric, probabil în jur de ora cinci. Will dormea pe o parte lângă ea, cu fața la perete, și sforăia ușurel. Conturul, mirosul și atingerea lui erau atât de obișnuite și de familiare, încât toate evenimentele de săptămâna trecută i se păreau neverosimile.
Ar fi putut să-i ceară lui Will să doarmă pe canapea, dar pe urmă ar fi trebuit să răspundă la întrebările nedumerite ale lui Liam. Și- așa își dăduse deja seama că se întâmpla ceva neobișnuit. Aseară, la masă, observase că ochii lui zburau necontenit de la ea la Will, monitorizându-le conversația. A simțit că i se rupe inima când a văzut ce fețișoară atentă avea și a fost atât de furioasă pe Will, încât abia putea să-l privească.
S-a îndepărtat puțin de corpul lui Will, ca să nu se mai atingă.
Bine că avea și ea vina ei secretă. O ajuta să-și revină din accesele de furie. El îi făcuse ei un rău. Și ea îi făcuse lui un rău.
Cumva suferiseră amândoi de o formă de nebunie temporară? La urma urmei, asta constituia un mijloc de apărare în cazul comiterii unei crime. De ce să nu fie valabil și în cazul cuplurilor căsătorite? Căsnicia era o formă de nebunie, iar pasiunile planau mereu deasupra ei, amenințând s-o agraveze.
Probabil că la ora asta Connor dormea în apartamentul lui îngrijit care mirosea a usturoi și a detergent de rufe, pregătindu-se deja să- și vadă mai departe de viața lui și s-o uite pe Tess pentru a doua oară. Oare își dădea cu pumnii în cap că se îndrăgostise încă o dată, fără rost, de femeia asta cu inimă de piatră? De ce încerca să se compare cu o femeie din cântecele populare? Probabil ca să mai îndulcească lucrurile, iar comportamentul ei să pară blând și melancolic, nu mizerabil. Avea impresia că lui Connor îi plăcea muzica populară, dar s-ar putea să se înșele, confundându-l cu alt fost iubit de-al ei. Chiar nu-l cunoștea.
Will nu suporta muzica populară.
De aceea fusese atât de bine când făcuse sex cu Connor, fiindcă erau niște străini. El fusese un „altul”. Asta făcea ca totul - trupul lor, personalitatea lor, sentimentele lor - să pară mai bine conturate.
Era ilogic, dar cu cât cunoșteai mai bine pe cineva, cu atât mai neclar devenea conturul lor. Întâmplările acumulate le făceau să dispară. Era mai interesant să te întrebi dacă unei persoane îi plăcea sau nu muzica populară decât să știi sigur dacă da sau nu.
Probabil că ea și Will făcuseră dragoste de, cât să zicem? O mie de ori? Cel puțin. A început să calculeze, dar era prea obosită. Ploaia se întețise, parcă cineva dăduse sonorul mai tare.
Liam va trebui să plece la vânătoarea de ouă înarmat cu o umbrelă și cu cizme de cauciuc. Probabil că mai plouase și-n alte dăți în duminica Paștelui, dar în amintirile ei apăreau doar zile însorite, cu cer senin, și părea că aceasta era prima duminică de Paște tristă și ploioasă din viața ei.
Lui Liam nu-i va păsa că plouă. Probabil o să-i placă. Ea și Will se vor uita unul la altul și vor râde, apoi se vor uita repede în altă parte, gândindu-se amândoi la Felicity și la cât de ciudat era fără ea.
Oare vor putea? Vor putea să treacă peste asta, de dragul unui minunat băiețel de șase ani?
A închis ochii și s-a întors pe o parte, cu spatele la Will.
Poate că mama avea dreptate, s-a gândit ea nehotărâtă. Nu este vorba decât de orgolii. Avea impresia că era pe punctul de a înțelege un lucru important. Puteau să se îndrăgostească de altcineva, puteau să aibă curajul și umilința de a smulge de pe ei un strat esențial, dând la iveală un altul diferit, mult mai profund decât genul de muzică preferat. I se părea că oamenii se ascund sub un strat de orgoliu autoprotector mult prea gros pentru a mai putea să-și deschidă cu adevărat sufletul în fața partenerului de viață.
Era mai ușor să pretinzi că nu mai era nimic de știut, să te complaci într-un parteneriat confortabil, lira aproape jenant să fii cu adevărat apropiat de soțul tău, deoarece cum puteai să-l vezi acum că-și curăță dinții cu ață dentară și în clipa următoare să -i împărtășești cea mai mare pasiune a ta sau cea mai banală dintre temerile tale?
Aproape că era mai ușor să discuți despre astfel de lucruri înainte să împărți cu el aceeași baie, același cont și să te cerți din cauza mașinii de spălat vase. Dar acum, că se întâmplase ce se întâmplase, ea și Will n-aveau încotro, altfel se vor urî amândoi pentru sacrificiul făcut de dragul lui Liam.
Și poate că deja începuseră să dreagă lucrurile când și-au povestit cu o seară în urmă despre începutul de chelie și concursurile de cultură generală. Simțea că-i vine să râdă și totodată se simțea înduioșată imaginându-și ce față trebuie să fi făcut Will când frizerița i-a ținut oglinda să se vadă la ceafă.
Busola pe care i-o trimisese tatăl ei stătea alături, pe noptieră. Se întreba ce s-ar fi întâmplat cu căsnicia părinților ei dacă s-ar fi hotărât să rămână împreună de dragul ei. Dacă ar fi încercat, din dragoste pentru ea, oare ar fi reușit? Probabil că nu. Dar ea era convinsă că fericirea lui Liam era cel mai solid argument din lume pentru care ea și Will se aflau aici în clipa asta.
Și-a adus aminte cum îi spusese soțului ei că vrea să strivească păianjenul care o necăjea. Voia să-l omoare.
Poate că el nu se afla aici doar pentru Liam.
Poate că nici ea.
Vântul a început să sufle puternic și geamurile ferestrei de la dormitor au zornăit. În cameră se răcise și Tess a simțit brusc că îi era groaznic de frig.
Slavă Domnului că Liam era îmbrăcat în pijamalele groase și că îl învelise cu două pături, altfel ar fi trebuit să se dea jos din pat pe frigul ăsta și să se ducă la el. S-a dat mai aproape de Will și s-a lipit cu tot corpul de spatele lui. Căldura a învăluit-o ca o binecuvântare și ea a simțit că o cuprinde iarăși somnul, dar în același timp și-a lipit buzele de ceafa lui, întâmplător, din reflex.
A simțit că Will se foiește și-i pune mâna pe coapsă ca s-o mângâie, și fără ca vreunul dintre ei să ia o decizie sau să întrebe ceva, s-au pomenit că fac dragoste tăcuți, somnoroși, în stil conjugal, și fiecare mișcare era drăgăstoasă, simplă, familiară, doar că de obicei nu plângeau.
55.
- Bunico! Bunico!
Rachel și-a revenit încet dintr-un somn adânc, fără vise. Pentru prima dată după mulți ani de zile dormise cu lumina stinsă. În camera lui Jacob geamurile erau acoperite cu draperii grele și întunecoase, ca de hotel, și Rachel adormise aproape instantaneu pe canapeaua extensibilă de lângă pătuțul lui. Lauren a avut dreptate: canapeaua era extraordinar de confortabilă.
Nici nu mai ținea minte de când nu mai dormise atât de profund, parcă ar fi fost o îndemânare pe care altădată o avea, cum ar fi să faci roata la gimnastică, și pe care crezuse că o pierduse definitiv.
- Bună, a spus ea.
Abia distingea conturul siluetei lui micuțe stând în picioare lângă patul ei. Fața lui era aproape de fața ei, iar ochii îi străluceau prin întuneric.
- Tu, aici!
Era uimit.
- Știu, a spus ea.
Și ea era uimită. Lauren și Rob îi propuseseră de atâtea ori să rămână la ei peste noapte, iar ea întotdeauna îi refuzase categoric, parcă o astfel de idee ar fi venit în contradicție cu convingerile ei religioase.
- Plouă, a spus Jacob solemn și atunci a auzit și ea ropotul neîncetat al ploii.
În cameră nu era niciun ceas, dar părea să fie ora șase: prea devreme ca să se dea jos din pat. Și-a amintit cu o ușoară strângere de inimă că promisese să meargă la masa de Paște la părinții lui Lauren. Poate se va preface că nu se simte bine. În fond, rămăsese aici peste noapte; poate că până la prânz ei se vor fi săturat de ea și ea se va fi săturat de ei.
- Vrei să vii lângă mine? l-a întrebat ea pe Jacob.
Jacob a râs pe înfundate, ca de o năzbâtie a bunicii, și s-a urcat în pat. S-a cocoțat peste ea și s-a băgat cu fața în umărul ei. Trupul lui mic era cald și greu. Ea l-a sărutat apăsat pe obrăjorul cu pielea catifelată.
- Mă întreb dacă...
Ea s-a oprit la timp, înainte să spună Mă întreb dacă a venit iepurașul de Paște. Dacă ar fi auzit, el ar fi sărit din pat și ar fi dat fuga să caute prin casă ouăle de ciocolată, trezindu-i pe Rob și Lauren, iar Rachel s-ar fi aflat în postura de oaspete incomod și soacră enervantă care îi amintea copilului că era Paștele.
- Mă întreb dacă n-ar trebui să ne culcăm la loc, a spus ea, deși i se părea puțin probabil pentru amândoi.
- Nu, a spus el.
Rachel i-a simțit genele fluturând delicat pe gâtul ei.
- Știi ce dor o să-mi fie de tine după ce vei pleca la New York? i-a spus ea la ureche.
Evident că el nu înțelegea. Nu i-a răspuns la întrebare și s-a cuibărit într-o poziție mai confortabilă.
- Bunico, a spus el fericit.
- Oof, a icnit Rachel când el a apăsat-o cu genunchiul în stomac.
Afară ploua din ce în ce mai tare și în cameră s-a făcut brusc și mai rece. Ea a tras păturile să se învelească amândoi mai bine, apoi l-a strâns pe Jacob în brațe și a început să-i cânte la ureche: „Plouă, plouă, sforăie moșul, s-a lovit la cap, în tăblia de la pat, și nu s-a mai sculat când a cântat cocoșul”.
- Mai zi o dată, a cerut Jacob.
Ea a cântat din nou.
Micuța Polly Fitzpatrick se va trezi în această dimineață cu un trup care niciodată nu va mai fi la fel din cauza lui Rachel. Pentru John-Paul și Cecilia, lucrul acesta va fi strigător la cer. Vor trece luni de zile până să-și revină din șoc, până să afle, așa cum aflase și Rachel, că incredibilul se produsese și cu toate astea, pământul continua să se rotească, oamenii vorbeau despre vreme, se produceau blocaje în traficul rutier, erau facturi de plătit pentru electricitate, scandaluri în lumea mondenă și crize politice.
La un moment dat, când Polly va ieși din spital și se va duce acasă, Rachel îl va ruga pe John-Paul să vină la ea acasă și să-i povestească ultimele clipe din viața lui Janie. Atunci va ști exact ce va fi. Chipul lui încordat și speriat când ea va deschide ușa. Va pregăti o ceașcă de ceai pentru ucigașul fiicei ei, iar el se va așeza la masa din bucătărie și vor sta de vorbă. Ea nu îi va acorda iertarea, dar îi va oferi un ceai.
Nu îl va ierta niciodată, dar poate că nici nu-l va reclama vreodată la poliție și nici nu-i va cere să se autodenunțe.
După ce el va pleca, se va așeza pe canapea și va boci și va urla de durere. Pentru ultima dată. De plâns nu va înceta niciodată să plângă după Janie, dar atunci va fi ultima dată când va plânge așa.
Apoi își va prepara un alt ibric de ceai și va decide. Va decide în sfârșit ce era de făcut, ce preț trebuia plătit sau dacă, de fapt, acesta fusese deja plătit.
- „... s-a lovit la cap, în tăblia de la pat, și nu s-a mai sculat când a cântat cocoșul.”
Jacob adormise. L-a mutat ușurel alături, cu capul pe perna ei.
Marți îi va spune lui Trudy că vrea să se pensioneze. Nu putea să se întoarcă la școală și să dea din nou ochii cu micuța Polly Fitzpatrick sau cu tatăl ei. Era imposibil. Era timpul să-și vândă casa, amintirile, suferința.
Și-a amintit de Connor Whitby. Oare ochii lor se întâlniseră vreo clipă când el a alergat să traverseze strada? Clipa când el și-a dat seama de intenția ei criminală și a fugit să scape cu viață? Sau doar își imagina ea?
El era băiatul pe care Janie îl alesese în locul lui John-Paul Fitzpatrick. Ai ales pe cine nu trebuia, scumpo. Ea ar fi trăit dacă l-ar fi ales pe John-Paul.
S-a întrebat dacă Janie îl iubise cu adevărat pe Connor Whitby. Era Connor ginerele pe care trebuia să-l aibă Rachel în acea viață imaginară paralelă pe care n-a apucat s-o trăiască? Și deci Rachel trebuia să facă un gest frumos pentru Connor în memoria lui Janie? Să-l invite la cină? S-a cutremurat la gândul acesta. În niciun caz.
Nu putea să-și reprime sentimentele față de el așa cum ai opri un robinet. Încă vedea furia de pe chipul lui din înregistrarea video și cum Janie se ferise de el. Știa, cel puțin teoretic, că nu era nimic altceva decât furia unui biet adolescent disperat să primească un răspuns clar de la o adolescentă, dar asta nu însemna că îl iertase.
S-a gândit cum îi zâmbise Connor lui Janie în filmulețul acela, înainte să se enerveze. Un adevărat zâmbet de îndrăgostit. Și-a amintit și de fotografia din albumul lui Janie, cea în care Connor râdea de ceva ce-i spusese Janie.
Poate că într-o zi îi va trimite lui Connor Whitby o copie a acelei fotografii împreună cu o carte poștală. M-am gândit că poate ți-ar plăcea s-o păstrezi. Un mod subtil de a-și cere iertare pentru felul cum se purtase cu el atâția ani, ah, da, și pentru faptul că încercase să-l omoare. Să nu uităm asta. Chipul i s-a schimonosit de amărăciune în întuneric, apoi a întors capul și și-a lipit buzele de creștetul lui Jacob ca să se liniștească.
Mâine am să mă duc la poștă și am să completez o cerere pentru eliberarea unui pașaport. Am să merg să-i vizitez la New York. Poate chiar am să plec într-una din afurisitele alea de croaziere în Alaska. Marla și Mac ar putea să vină cu mine. Ei nu sunt așa de friguroși.
Mamă, acum culcă-te, a spus Janie. Preț de o clipă Rachel a văzut-o foarte clar. Femeia de patruzeci de ani care ar fi devenit, atât de stăpână pe ea și de sigură de rostul ei pe lumea asta, autoritară și iubitoare, binevoitoare și nerăbdătoare față de bătrâna și scumpa ei mamă, gata s-o ajute să obțină primul ei pașaport.
Nu pot să dorm, a spus Rachel.
Ba da, poți, a spus Janie.
Și Rachel a dormit.
56.
Demolarea oficială a Zidului Berlinului s-a petrecut la fel de rapid ca și construcția lui. Pe 22 iunie 1990, Punctul de control Charlie, faimosul simbol al Războiului Rece, a fost dezafectat în cadrul unei ceremonii neobișnuit de prozaice. O macara uriașă a ridicat cu totul celebra baracă metalică de culoare bej în prezența miniștrilor afacerilor extrene și a altor demnitari așezați pe mai multe rânduri de scaune din plastic.
În aceeași zi, într-o altă emisferă, Cecilia Bell, întoarsă de curând dintr-o călătorie în Europa împreună cu prietena ei Sarah Sacks, și foarte pregătită să aibă un iubit și o viață de familie, s-a dus la o petrecere de casă nouă într-un apartament cu două dormitoare din Lane Cove.
- Probabil că îl știi pe John-Paul Fitzpatrick, nu-i așa, Cecilia? a strigat gazda ca să acopere muzica dată tare.
- Bună, a spus John-Paul.
Cecilia a dat mâna cu el, l-a privit în ochii cenușii și a zâmbit ca și când tocmai i se acordase libertatea.
- Mami.
Cecilia s-a trezit din somn cu un gâfâit puternic de parcă se îneca.
Simțea că i se uscase gura de tot. Probabil că ațipise pe scaunul de lângă patul lui Polly, cu capul dat pe spate și cu gura căscată. John- Paul plecase acasă să stea cu fetele și să aducă pentru amândoi haine de schimb.
Mai târziu, dacă Cecilia dădea semnalul, le va aduce în vizită pe Isabel și Esther.
- Polly, a spus ea înnebunită.
Îl visase pe băiețelul îmbrăcat în Spiderman. Doar că în vis, în locul lui era Polly.
„Încercați să vă controlați limbajul trupului”, îi spusese asistenta socială seara trecută. „Copiii vă citesc mult mai bine decât credeți. Tonul vocii. Expresia facială. Gesturile.”
Da, mulțumesc, știu și eu ce este limbajul trupului, spusese Cecilia în sinea ei. Asistenta socială avea o pereche de ochelari de soare supradimensionați pe care îi ridicase pe creștetul capului ca să-i țină părul, parcă se credea la o petrecere pe plajă, nu la un spital la ora șase după-amiaza, unde stătea de vorbă cu niște părinți care treceau prin cel mai negru coșmar din viața lor. Cecilia nu putea s-o ierte pentru frivolitatea acelor blestemați de ochelari.
Desigur, în caz că nu știați, Vinerea Mare era cel mai nepotrivit moment pentru copilul dumneavoastră să suferere un traumatism.
Foarte mulți angajați ai spitalului erau liberi pe perioada Paștelui, așa că abia peste câteva zile Cecilia îi va cunoaște pe toți membrii „echipei de reabilitare” care se va ocupa de Polly, inclusiv fizioterapeutul, ergoterapeutul, psihologul și specialistul în proteze.
A fost liniștitor și totodată înfiorător să afle că existau proceduri pentru așa ceva, cu pachete de informații și sfaturi, și că vor parcurge un drum bătătorit deja de mulți alți părinți. De fiecare dată când cineva îi vorbea Ceciliei în termeni profesionali seci despre ce o aștepta, la un moment dat ea pierdea șirul explicațiilor, fiindcă brusc se simțea stupefiată. La spital nimeni nu era prea surprins de ceea ce i se întâmplase lui Polly. Nicio asistentă și niciun doctor nu o luase pe Cecilia de braț ca să-i spună: „Dumnezeule, nu-mi vine să cred. Pur și simplu, nu-mi vine să cred”. Ar fi deconcertant dacă ar face-o, dar și dacă n-ar face-o.
De aceea o liniștea să asculte zecile de mesaje de pe telefonul mobil, primite de la familie și prieteni; s-o audă pe sora ei Bridget care practic era incoerentă din cauza șocului; să audă vocea de obicei imperturbabilă a Mahaliei, care acum era gâtuită de emoție; s-o audă pe directoarea școlii, draga de Trudy Applebee, care a izbucnit în plâns, s-a scuzat și apoi a sunat din nou ca să facă același lucru. (Mama ei îi spusese că s-au strâns nici mai mult nici mai puțin de paisprezece caserole cu mâncare aduse de mame de la școală. Toate caserolele pe care ea le făcuse de-a lungul anilor i se întorceau acum.)
- Mami, a murmurat din nou Polly, dar ochii ei au rămas închiși.
Părea că vorbește în somn. A început să tremure și să-și miște capul dintr-o parte în alta, agitată, parcă de durere sau frică. Cecilia a întins mâna spre buton ca să cheme asistenta, dar chipul lui Polly s-a liniștit.
Cecilia a răsuflat ușurată. Nici nu-și dăduse seama că își ținea respirația. I se întâmpla mereu. Trebuia să nu uite să respire.
S-a așezat la loc pe scaun și se întreba cum se descurcă John-Paul cu fetele, când deodată a simțit că o cuprinde un violent acces de ură cum nu mai simțise niciodată în viața ei. Îl ura pentru ceea ce-i făcuse lui Janie Crowley cu mulți ani în urmă. El era vinovat pentru că Rachel apăsase pe accelerație. Ura i se răspândea prin tot corpul ca o otravă puternică, cu efect rapid. Îi venea să-l lovească cu pumnii și picioarele, să-l omoare. Doamne Sfinte! Nu mai suporta să stea cu el în aceeași cameră. Respira precipitat și se uita disperată în jur să distrugă sau să lovească ceva. Acum nu este momentul, și-a spus în sinea ei. Asta n-o va ajuta pe Polly.
Și-a adus aminte că el se învinovățea. Gândul că și el suferea a mai potolit-o. Ura s-a domolit treptat, devenind suportabilă. Știa că va reveni, că de fiecare dată când Polly va suferi, Cecilia va căuta să dea vina pe oricine în afară de ea. Aceasta era cauza urii ei: știa că și ea era de vină. Decizia de-a o sacrifica pe Rachel Crowley pentru familia ei o adusese în acest moment, în acest salon de spital.
Știa că până-n temelii se fisurase căsnicia ei, dar în același timp știa că amândoi vor merge împreună mai departe, șontâc-șontâc, ca doi soldați răniți, de dragul lui Polly. Va învăța să trăiască cu accesele de ură. Va fi secretul ei. Secretul ei odios.
Și după ce vor dispărea, va rămâne totuși dragostea. Un sentiment absolut diferit de adorația simplă și totală pe care o trăise ca tânără mireasă pășind spre bărbatul serios și chipeș care o aștepta în fața altarului. Dar știa că, indiferent cât de mult îl ura pentru ceea ce făcuse, ea îl va iubi mereu. O simțea în adâncul inimii ei ca un ascuns filon de aur. Întotdeauna va fi acolo.
Gândește-te la altceva. Și-a scos iPhone-ul și a început să facă o listă. Masa de Paște din acea zi fusese anulată, dar petrecerea de ziua de naștere a lui Polly va rămâne. Oare puteau să organizeze o petrecere cu pirați la spital? Bineînțeles că puteau. Va fi cea mai grozavă și magică petrecere din câte au existat vreodată. Le va pune pe asistente să poarte un petic pe ochi.
- Mama?
Polly a deschis ochii.
- Bună, prințesă Polly, a spus Cecilia.
De data asta era pregătită, ca o actriță care urmează să intre pe scenă.
- Ghicești cine a trecut pe-aici aseară și a lăsat ceva pentru tine?
Cecilia a scos un ou de Paște de sub perna lui Polly. Era învelit în staniol auriu strălucitor și legat la mijloc cu o fundiță de catifea roșie.
Polly a zâmbit.
- Iepurașul de Paște?
- Cineva și mai și. Domnul Whitby.
Polly a vrut să întindă mâna spre ou și pe chipul ei frumos s-a așternut o expresie de ușoară uimire. S-a uitat încruntată spre mama ei, așteptând ca ea să rezolve lucrurile.
Cecilia și-a dres vocea, a zâmbit și a apucat ferm mâna stângă a lui Polly.
- Scumpa mea, a spus ea.
Așadar, a început.
Epilog
Există atâtea secrete în viața noastră pe care nu le vom afla niciodată.
Rachel Crowley nu va ști niciodată că soțul ei nu era la o întâlnire cu niște clienți în Adelaide, așa cum spusese, în ziua în care Janie a fost ucisă. Se afla pe terenul de tenis, la un curs intensiv care, spera el, îl va ajuta să-l bată la serviciu pe nemernicul de Toby Murphy.
Ed nu-i spusese dinainte lui Rachel pentru că îi era rușine să recunoască motivul (observase cum se uita Toby la soția lui și cum se uita Rachel la el) și nu i-a spus nici după aceea, pentru că se simțea profund rușinat și își reproșa, oricât ar părea de ilogic, că nu fusese alături de Janie la nevoie. Niciodată după aceea nu a mai pus mâna pe racheta de tenis și a luat cu el în mormânt acest secret stupid.
Apropo de tenis, Polly Fitzpatrick nu va ști niciodată că, dacă în ziua aceea n-ar fi intrat cu bicicleta în fața mașinii lui Rachel Crowley, ar fi primit cadou de ziua ei de naștere o rachetă de tenis de la mătușa Bridget. Două săptămâni mai târziu, ar fi început lecțiile de tenis, unde, după douăzeci de minute, antrenorul s-ar fi dus la șeful lui și i-ar fi spus discret: „Vino să vezi ce mână are copila asta”, iar lovitura ei de rachetă i-ar fi schimbat viitorul la fel de repede cum l-a schimbat ea când a tras de ghidonul bicicletei ca să ajungă la domnul Whitby.
De asemenea, Polly nu va ști niciodată că domnul Whitby a auzit-o când l-a strigat în acea fatidică zi de vineri, dar s-a prefăcut că n-aude fiindcă voia să ajungă mai repede acasă ca să-și pună în cui zmeul acela ridicol în formă de pește, o dată cu speranțele lui la fel de ridicole de a obține o a doua șansă în fața fostei lui iubite, Tess O’Leary, fir-ar ea să fie.
Sentimentul de vinovăție legat de accidentul lui Polly, care îl va chinui pe Connor de-aici înainte, o va ajuta pe psihoterapeuta lui să-și înscrie fiica în clasa a noua, la o școală privată, și va începe să se domolească abia în ziua când în sfârșit el va ridica ochii și va întâlni privirea acelei femei frumoase, patroana restaurantului indian unde obișnuia să mănânce o porție de curry după fiecare ședință de psihoterapie.
Tess O’Leary nu va ști niciodată cu certitudine dacă soțul ei Will este tatăl biologic al celui de-al doilea copil al lor, rezultat în urma unei sarcini accidentale și conceput într-o ciudată săptămână din luna aprilie, în orașul Sydney. Pilula contraceptivă este eficientă doar dacă o iei, iar ea își lăsase pachetul de pilule acasă, în Melbourne, când a plecat cu avionul spre Sydney.
Tess nu va sufla nicio vorbă despre această posibilitate, deși atunci când adorata ei fiică, ajunsă la vârsta adolescenței, va spune într-o zi, la masa de Crăciun, că s-a hotărât să se facă profesoară de sport, bunica ei se va îneca cu friptura de curcan, iar verișoara mamei ei va vărsa șampania pe pantalonii soțului francez.
John-Paul Fitzpatrick nu va ști niciodată că, dacă Janie și-ar fi adus aminte că are o programare la doctor în ziua aceea din 1984, medicul ar fi ascultat descrierea simptomelor ei și, după ce i-ar fi examinat corpul neobișnuit de înalt și de slab, ar fi diagnosticat-o cu boala numită sindromul Marfan, o boală genetică incurabilă care afectează țesuturile elastice din organism și de care se presupune că a suferit și Abraham Lincoln, persoanele afectate având membre și degete disproporționat de lungi și subțiri și complicații cardiovasculare.
Printre simptome se numără oboseala, respirația întretăiată, pulsul accelerat, mâinile și picioarele reci din cauza circulației proaste, Janie avându-le pe toate în ziua când a murit.
Este o boală ereditară, de care probabil suferise și Petra, mătușa lui Rachel, care a căzut din picioare și a murit la vârsta de douăzeci de ani. Medicul generalist care, mulțumită unei mame extrem de grijulii, era o doctoriță excelentă, de un înalt profesionalism, ar fi pus mâna pe telefon și i-ar fi făcut lui Janie o programare de urgență la spital, unde o ecografie i-ar fi confirmat bănuielile și i-ar fi salvat viața lui Janie.
John-Paul nu va ști niciodată că Janie a murit din cauza unui anevrism aortic, nu a asfixiei traumatice, și că, dacă medicul legist care a efectuat autopsia lui Janie n-ar fi suferit de o gripă istovitoare în ziua aceea, n-ar mai fi consimțit să facă o autopsie parțială, așa cum i-a solicitat familia Crowley. Un alt patolog ar fi făcut autopsia integral și ar fi depistat dovada clară ca lumina zilei, care indica o disecție a aortei, cauza indiscutabilă a morții lui Janie.
Dacă în ziua aceea, în parc, în locul lui Janie Crowley ar fi fost orice altă fată, aceasta s-ar fi clătinat pe picioare, amețită, atunci când John-Paul și-a dat seama ce face și i-a dat drumul, înainte să se scurgă intervalul de șapte până la paisprezece secunde, cât îi sunt necesare unui bărbat de statură medie să stranguleze o femeie de statură medie, și ar fi fugit cu lacrimile șiroind pe obraji în timp ce el i-ar fi strigat în zadar să-l ierte.
O altă fată l-ar fi reclamat pe John-Paul la poliție, unde ar fi fost acuzat de comiterea unui act de violență, ceea ce, prin ricoșeu, i -ar fi îndreptat viața într-o cu totul altă direcție.
John-Paul nu va ști niciodată că, dacă Janie s-ar fi dus la doctor în după-amiaza aceea, seara ea ar fi fost supusă unei operații de urgență care i-ar fi salvat viața și, în timp ce inima ei se recupera, ea l-ar fi căutat la telefon pe John-Paul și i-ar fi frânt inima. S-ar fi căsătorit mult prea devreme cu Connor Whitby și ar fi divorțat de el după zece zile de la aniversarea a doi ani de căsătorie.
În mai puțin de șase luni după aceea, Janie ar fi dat nas în nas cu John-Paul Fitzpatrick la o petrecere de casă nouă în Pane Cove, cu doar câteva minute înainte să intre pe ușă Cecilia Bell.
Nimeni dintre noi nu poate ști în ce direcții ar fi putut, și poate ar fi trebuit, s-o ia viața noastră. Poate că este mai bine așa. Unele secrete sunt sortite să rămână secrete pentru totdeauna.
Întrebați-o pe Pandora.
SFÂRȘIT
