„Frumusețea nu e ce vede ochiul. Frumusețea e ceea ce simte sufletul.”
                    Emilia Plugaru

Mărţişor, Emilia Plugaru

 Ici şi colo, pe afară,
Zboară câte-un fulguşor.
Dar e zi de primăvară:
- Soare, pune-ţi Mărţişor.

Soarele, de colo sus,
Cu căldură mi-a zâmbit,
De la zâmbetul lui cald
Fulguşorii s-au topit.

S-a sfârșit vacanța mare, Emilia Plugaru

Azi la şcoală-i sărbătoare –

S-a sfârşit vacanţa mare,

Clopoţelul vesel sună,

Toţi elevii se adună.

 

Vin la şcoală mari şi mici

Cu părinţi şi cu bunici,

Iar acei mai mititei

T-a-a-r-e-s dulci şi frumuşei!

 

Sunt micuţi, dar sunt voinici,

 Ia priviţi-i ce mai pici:

Un ghiozdan plin de ştiinţă

Duc în spate – au voinţă!

 

Vor să-nveţe dintr-o dată

Să citească, să socoată… 

Şi noi tot am fost ca ei

Când eram mai mititei.

Grea povară are-o mamă, Emilia Plugaru

Grea povară are-o mamă.
Duce-n spate, nevăzute,
Aripi, care ne cuprinde,
Ne veghează orişiunde.

Cum îşi smulge ea aripa?
Oare cât de mult o doare?
Câte o aripă blândă,
Cum ne dă la fiecare?

Eu îi simt mereu prezenţa,
Chiar şi-atunci când sunt departe.
Doamne, dă-i măicuţei mele,
Dă-i mai multă sănătate.

Mic sau mare, cum n-aş fi,
Tot la pieptul ei aş vrea
Să mă bucur şi să plâng.
Înger e măicuţa mea.

Povestea mărţişorului, Emilia Plugaru

     Măriuţa trăieşte în căsuţa bunicii de la marginea satului. Alături e câmpia şi atunci când îi este urât – unde să se joace fetiţa dacă nu pe câmpie?
        Floricelele, fluturaşii, albinuţele, iarba, arbuştii, un iepuraş năstruşnic cu urechiuşele lungi pe care l-a poreclit Hazlică – toţi sunt prietenii ei. Hazlică are un picioruş beteag. L-au încolţit câinii. Nu poate alerga ca oricare alt iepuraş. Ca să nu dea de necazuri – şi-a găsit culcuş sub o tufă de măcieş. Tufa l-a primit cu bunăvoinţă. De fiecare dată când iepuraşul intră sau iese din adăpost, tufa îşi fereşte imediat spinii. Acum nimeni nu poate să-i pricinuiască vreun rău, mai ales că Măriuţa are mare grijă de el. I-a amenajat căsuţa, i-a decorat-o frumos, ba chiar i-a cerut bunicii un covoraş pe care l-a aşternut pe pătucul prietenului său. I-a adus o plapumă de lână şi în iernile friguroase Hazlică nu ştie de frig. Drept recunoştinţă, iepuraşul o însoţeşte peste tot. Măriuţa pleacă la izvor – el e alături. Fetiţa aleargă împreună cu fluturaşii şi buburuzele pe câmpie – Hazlică aleargă în trei picioruşe din urma lor. Şi toţi sunt veseli, bine dispuşi, mai ales când afară e primăvară şi soarele străluceşte, iar în jur e un covor verde, verde acoperit de margarete, de flori galbene de păpădie, de toporaşi parfumaţi. Fiecare fiinţă se bucură de căldura primăverii şi nu e fluture, albinuţă, gâză sau floare să nu o cunoască pe Măriuţa sau pe Hazlică. Fluturaşii îi gâdilă iepuraşului urechiuşele şi acesta râde de se prăpădeşte. Uneori se încâlcesc în părul Măriuţei ca nişte fundiţe multicolore şi probabil de aici au început toate fetiţele din lume să poarte imitaţii de fluturaşi în cosiţe. Măriuţa îi culege cu grijă din plete, îi aşează pe iarbă, nimeni nu se supără, toţi sunt veseli şi bine dispuşi.
        Albinuţele care roiesc ziulica toată pe deasupra florilor, la întoarcere spre stup, cu picioruşele grele de nectar, numaidecât fac popas în palma Măriuţei. Ea le sărută, le urează drum bun, muncitoarele albine ajung cu bine acasă şi cum să nu vii cu miere dulce, tămăduitoare atunci când răutăcioasa Răceală îi dă târcoale fetiţei?
        Florile dansează împreună cu Măriuţa, Hazlică nu ţine piept concurenţei, nu e uşor să dansezi dacă ai un picioruş beteag. În timpul horelor – iepuraşul se aşează în pridvorul căsuţei, priveşte cu tângă spre dansatoare şi probabil îşi aminteşte de groaznicele momente prin care a trecut când a fost încolţit de câini. Ca să nu se lase pradă amintirilor – îşi aduce ghemele de aţă colorată, se aşează comod şi începe croşetatul. E pasiunea lui cea mare. Croşetează tot ce vede – flori, gâze, fluturaşi şi mai ales mulţime de morcovi. Culoarea morcovie e culoarea lui preferată. Şi toporaşii, şi păpădiile şi albăstrelele în croşetăriile sale sunt portocalii. Doar pe gingaşii ghiocei îi împleteşte din aţă albă de mătase căci după cum zice el:

        Ghiocelul nu-i o floare,
        E un fulg de nea pe care
        Soarele l-a tot vrăjit
        Până fulgul a-nflorit.

        Un fulg numaidecât trebuie să fie alb şi nici chiar iepuraşul nu-şi poate închipui că peste câmpie ar putea să cadă fulguşori morcovii.
        Nimeni nu ştie de unde are Hazlică dragostea asta pentru croşetat, dar toţi bănuiesc că Măriuţa e de vină. Fetiţa nu doar croşetează, mânuieşte de minune andrelele, desenează, coase, iar în serile lungi de iarnă ţese împreună cu bunica sa covoraşe şi prosoape.
        Până vine iarna însă, se bucură de soare, de aer, de copilărie. Şi e mare lucru să ştii să te bucuri de un răsărit de soare, de o ploiţă caldă, de zâmbetul unei flori, de fâlfâitul unei păsărele, de tot ce te înconjoară.
        În timpul iernii, Măriuţa e la fel de fericită căci chiar dacă florile şi fluturaşii dorm, iar o mulţime de păsări au plecat în ţările calde, au rămas vrăbiuţele care au mare nevoie de ajutorul ei. Măriuţa merge des pe câmpia acoperită de zăpadă. Îşi umple coşuleţul cu morcovi, cu foi de varză, pune acolo turte dulci coapte de bunica, seminţe de grâu şi abia se apropie de căsuţa lui Hazlică că imediat un stol de vrăbiuţe o înconjoară. Seminţele de grâu sunt pentru ele. Hazlică ronţăie morcovi, vrăbiuţele ciugulesc din palma Măriuţei Din cer cad fulgi măşcaţi, albi, pufoşi, se aştern peste blăniţa gri a iepuraşului şi blăniţa devine albă ca neaua.
        – Hazlică, râde fetiţa, ai devenit un iepuraş de zăpadă!
        – Nu, zice Hazlică. Sunt acelaşi, doar că blăniţa mea în fiecare iarnă se înălbeşte. Asta pentru ca nici vulpea, nici un alt animal de pradă să nu mă observe, să nu mă mănânce. Blăniţa mea e foarte deşteaptă.
        Măriuţa stă de vorbă cu vrăbiuţele, se joacă cu fulgii, îl sărută pe Hazlică, apoi merge acasă căci o aşteaptă bunica. Ba chiar bunica, de fiecare dată când fetiţa pleacă în ospeţie la iepuraş, o supraveghează din depărtare; cu baba iarnă nu e de glumă – uneori e imprevizibilă.
        – În curând va fi iarăşi primăvară, se gândeşte Măriuţa. Voi merge pe câmpie să culeg ghiocei. Aceste floricele sunt atât de gingaşe, de plăpânde, toată lumea le aşteaptă şi se minunează de curajul lor, căci chiar trebuie să ai curaj să înfloreşti la primele raze de soare, după o iarnă grea şi friguroasă.
        Până la întâi martie mai sunt doar câteva zile, dar stratul de zăpadă e gros, continuă să ningă, perdeaua de fulgi e atât de deasă încât nu se vede nimic. Troianul ajunge la fereastra căsuţei lui Hazlică. Iepuraşul se înarmează cu o lopăţică şi iese afară să cureţe zăpada că doar nu o să aştepte până va fi întroienit cu totul.
        – Eh, priveşte el cu necaz. Poimâine e primăvară, soarele însă nici gând nu are să apară. O fi uitat că e timpul să-i trezească la viaţă pe ghiocei? Îi voi aminti. Dar cum? Şi imediat îi vine o idee.
        Chiar dacă e seară şi se face întuneric, Hazlică vine în cămară, aprinde felinarul în formă de morcov, cu lumină morcovie şi se pune pe croşetat. Croşetează mulţi, mulţi ghiocei albi de mătase.
        Voi agăţa la pieptul fiecărei vrăbiuţe câte un ghiocel croşetat, îi voi dărui Măriuţei, Măriuţa le va dărui altor copii, soarele va vedea şi îşi va aminti de ghioceii care ies la lumină doar datorită razelor sale.
        – Hm… stă în cumpănă el. Cu atâta zăpadă în jur, soarele ar putea să nu observe nimic. De aceea voi croşeta şi ghiocei morcovii. Pe ăştia nu are cum să nu-i observe.
        Dar a terminat aţa portocalie. În schimb i-au rămas multe ghemuleţe de aţă roşie. Şi Hazlică nu stă mult pe gânduri. Alături de ghioceii albi acum sunt o mulţime de ghiocei roşii. Iepuraşul îi leagă câte doi, unul roşu, altul alb, răsucind două aţe, albă şi roşie, le numeşte mărţişoare în cinstea primei zile de primăvară şi de întâi martie toate vrăbiuţele, toţi copilaşii din satul Măriuţei, ba chiar şi câteva bunicuţe poartă mărţişoare în piept. Ca să-i amintească soarelui că a sosit timpul ghioceilor.
        Soarele se trezeşte, vede ce vede şi vai! Îşi pune mâinile în cap. S-a cam întrecut cu somnul! E primăvară! Oamenii poartă ghiocei la piept! Până şi vrăbiuţele şi-au aninat ghiocei în pene! Dar de când mă rog ghioceii au devenit roşii!?
        Nu e timp să afle ce s-a întâmplat. Trebuie să elibereze pe adevăraţii ghiocei din îmbrăţişarea zăpezii. Foarte curând lângă căsuţa iepuraşului răsar pâlcuri, pâlcuri de floricele albe, plăpânde…
        – Hazlică, râde Măriuţa, nu blăniţa ta e foarte deşteaptă, tu eşti foarte deştept! Lui Hazlică îi pare bine şi zâmbeşte pe sub mustăţi.
        De atunci, în fiecare primăvară, de întâi martie toată lumea poartă mărţişoare. Ca să nu uite soarele că e vremea vrăjitului…

Colegi de clasă, Emilia Plugaru

                       În curtea fiecărei şcoli,
                        Ţinându-se timid de mână,
                        În zi de toamnă liniştită,
                        Un pâlc de prichindei se-adună.


                        În ochii lor sclipesc steluţe
                        De bucurii nemărginite
                        Şi cine ştie câte drumuri
                        De-aici prin lume sunt pornite?


                        Până mai ieri amici de joacă,
                        Îi vezi acum porniţi de-acasă.
                        Vor trece ani, ei vor rămâne
                        Colegi de şcoală şi de clasă.


                        Şi vor avea şi alţi prieteni,
                        Şi alţi colegi, dar n-o să poată
                        Această minunată zi
                        S-o uite careva vreodată.


                        Iar peste vremi când se vor strânge,
                        Puţini sau mulţi iar împreună,
                        Vor râde poate şi vor plânge,
                        Şi se vor ţine iar de mână.


                        Ca şi acum, în zi de toamnă,
                        În zi de mare sărbătoare,
                        Când stau ca puii ocrotiţi
                        De prima lor învăţătoare…


                        Am vrea, ştiu bine, uneori,
                        Să fim ca şi odinioară,
                        Copii cuminţi şi pe o clipă,
                        Să ne vedem iar grămăjoară…

Ghicitoare despre pământ, Emilia Plugaru

Ca o mamă în braţe ne poartă,
De suntem vinovaţi - nu ne ceartă.
Planetă, Planetă albastră
Tu ne eşti, tu rămâi doar a noastră!


Ce frumos, ce drag, ce sfânt
Pentru noi i-acest... Pământ!

Ghicitoare despre broscuţă, Emilia Plugaru :)

Are-o gură cât o şură,

Piele verde, lipicioasă,

Ochii mari şi bulbucaţi.

Dar nu-i cea care-i ţestoasă.



Şi nici cea care-i în lacăt.

Nu-i nici mare, nici micuţă.

Strigă-ntruna oac, oac, oac!

Aţi ghicit, e o... broscuţă.

Ghicitoare despre numărătoare, Emilia Plugaru

Câte luni sunt într-un an?

Câte zile-n săptămână?

Câţi ani am şi câte oare,

Câte degete la mână?



Toate astea vei afla

Învăţând a... număra!

Ghicitoare despre calculator, Emilia plugaru

Într-o cutioară mică

Se adună-ntreaga lume,

Ştie tot, tu doar întreabă-l!

Într-o clipă îţi va spune.



Cântă, îţi arată filme,

Desenează, socoteşte,

Scrie, are multe mape,

Dacă vrei îţi şi vorbeşte.



Este doar un aparat

Are creier şi motor,

Oamenii ce l-au creat

L-au numit... calculator!

La plimbare pe un lac, Emilia Plugaru

                       A venit răţuşca Mac

                        Să se plimbe pe un lac.

                        Pentru orişice-ntâmplare

                        Şi-a luat raţa colac.



                        Şi nu unul oarecare –

                        Un colac bun de salvare,

                        Dar şi bun pentru mâncare,

                        Rumen, dulce, plin cu mac.



                        Înotând aşa pe lac,

                        Flămânzi răţuşca Mac

                        Şi mâncă acel colac:

                        - Vai de mine, ce mă fac?



                        Se-ngrozi răţuşca Mac:

                        - Mă înec făr-de colac!

                        Tot strigând, strigând aşa

                        Se-nvăţă a înota.



                        De atunci răţuşca Mac

                        Merge des de tot pe lac.

                        La plimbare se porneşte

                        Fără de colac, fireşte.

Azorică, Emilia Plugaru

                        Azorică, vino iute!

                        Să te trag de urechiuşă.

                        Iarăşi mi-ai furat ciupicii

                        De aici, de lângă uşă.



                        Nu cumva azi îţi ies dinţii,

                        Cum le ies şi la toţi picii?

                        Gingina te doare poate,

                        Că îmi rozi mereu ciupicii?



                        Haide vino, nu te teme.

                        Nu te trag de urechiuşă.

                        Eşti micuţ şi ţi-am adus

                        Să morsoci o nuieluşă.

Ghicitoare despre şcoală, Emilia Plugaru

Cât trăim o ţinem minte,
Ne învaţă lucruri sfinte.
Răbdătoare şi sfătoasă,
Ea ne este-a doua casă.

Ani la rând, de dimineaţă
Toţi elevii când se scoală,
Se gătesc frumos apoi
Se pornesc voioşi la... şcoală!