..................................................
3.
Se gândea la Jason și la relația ei cu el.
Petrecuseră împreună clipe minunate și era sigură că-i va fi imposibil să-l uite vreodată. Îi veneau însă în minte și destule neînțelegeri și situații neplăcute care rezultaseră din relația lui dubioasă cu Nikki și cu Hunter. Era prea schimbător și imprevizibil și deși Lila simțea că tânjește după dragostea lui, era conștientă că nu putea tolera o iubire atât de capricioasă.
Se gândea la Jason și la relația ei cu el.
Ajunsă acasă, o găsi pe mătușa Margaret care venise în vizită la Katherine.
- Ah, ai fost la cumpărături! exclamară ele văzând pungile și cutiile cu care Lila era încărcată.
- A fost o adevărată risipă! Veniți să vedeți ce am cumpărat!
Urmată de cele două bătrâne doamne, Lila urcă în camera ei și începu să despacheteze. Tot ceea ce cumppărase era și pe gustul lor, astfel că admirară și o lăudară pentru alegerea ei.
- Dar spune-mi, când și unde ai de gând să porți toate aceste lucruri frumoase? se interesă mătușa Margaret.
- La asta nu m-am gândit, dar uite că mi-ai dat o idee. Ce-ar fi să ieșim împreună în seara asta, să cinăm?
- Chiar crezi că ți-ar plăcea compania unor bătrâne ca noi?
- Sunt sigură, le încurajă ea, gândindu-se că oricum nu avea chef să-și petreacă seara în cameră.
Căută în cartea de telefon numărul restaurantului Tony, un local select de care îi vorbise Jason când cinase cu el în oraș, și rezervă o masă pentru trei persoane, apoi se întinse să se odihnească.
Adormi și când se trezi se uită la ceas și văzu că dormise o bună bucată de vreme. Mai era totuși destul timp pentru a face o baie fierbinte, folosind săpunul și loțiunea pe care le cumpărase.
Pe deplin relaxată și împrospătată, își puse noua rochie de mătase de culoarea piersicii și pantofii cu toc înalt.
Își perie părul și-și puse câteva picături de parfum, apoi își luă o poșetă asortată din dulap și coborî în hol.
Mătușile se pregătiseră și ele pentru seara deosebită și erau gata.
Katherine se oferise să facă pe șoferul și le invtă să meargă cu BMW-ul ei de culoare oranj.
Restaurantul Tony era unul dintre ele mai luxoase localuri din Houston. Pereții erau îmbrăcați în lemn de nuanță închisă, lucrările de artă și aranjamentele florale proaspete creau o atmosferă selectă, exact pe placul celor trei cliente.
Au fost imediat conduse la masa rezervată și un chelner în ținută impecabilă li s-a pus la dispoziție. Ar fi fost păcat, într-un astfel de local, să nu încerce niște specialități pe măsură și comandară stridii Rockefeller, păstrăv Veronique cu sos de vin alb și picioare de pui de baltă cu orez. Toate se dovediră a fi delicioase și cele trei doamne savurară fiecare înghițitură.
Se simțeau foarte bine iar mătuța Margaret spune anecdote și le făcea să râdă cu poftă.
- Mă bucur că am venit, mărturisi Lila bine dispusă. Restaurantul este într-adevăr la înălțime.
- Exact în stilul în care îmi place, completă Katherine. Îți mulțumim că ne-ai oferit o seară atât de frumoasă.
Chelnerul veni din nou și aduse ca desert sufleu de ciocolată. Toate lăudau calitatea acestuia când, instantaneu, cele două mătuși tăcură și făcură ochii mari.
Lila le privi fără în înțeleagă, apoi, urmărindu-le privirea, întoarse capul.
La intrare, așteptând să fie conduși la locurile lor, stăteau patru persoane: Jason, Nikki, Hunter și o atrăgătoare roșcată. Și ei le zăriseră și deja înaintau spre masa lor.
Se schimbară saluturile de rigoare, Hunter o prezentă pe necunoscuta roșcată ca fiind Sarah, soția lui, și întregul grup se retrase la masa care le fusese rezervată.
Din atmosfera de până atunci, destinsă și veselă, nu mai rămăsese nimic. Cele două mătuși tăceau iar Lilei sufletul i se părea amar.
Achitară curând nota de plată și părăsiră restaurantul pentru a scăpa de imaginea celor patru care evident sărbătoreau ceva.
Drumul spre casă îl parcurseră tot în tăcere și tuturor li se păru lung.
Zâmbind, Lila termină conversația și puse receptorul în furcă. Închise ochii și inspiră adânc, fericită.
Vestea pe care o primise era exact ceea ce avea nevoie în această dimineață mohorâtă de început de toamnă. Editura era încântată de romanul ei și anticipa o vânzare foarte bună. Cartea intra în tipar și urma să apară la începutul anului viitor.
Cu elan în suflet și hotărâtă să dea la o parte supărările sentimentale, își puse o pereche de pantaloni kaki și un tricou alb, și ieși să-și găsească unloc unde să poată trăi liniștită.
CAPITOLUL VIII
Lila plecă de acasă cu toată c mătușa Katherine o avertizase că vremea se înrăutățea. La radio și la televiziune se anunțaseră ploi torențiale și pe cer treceau nori negri și amenințători. Era însă decisă să nu se lase speriată și spera să vadă câteva locuințe înainte ca ploaia să înceapă.
Nu a ajuns foarte departe și stropii mari și grei începură să cadă. Dădu drumul radioului din mașină și pe postul local se auzi că având în vedere cantitatea de apă prevăzută să cadă, inundațiile erau iminente. Ignoră însă avertismentele și sfaturile care se dădeau și conduse mai departe spre partea sudică a orașului.
La biroul de vânzări o întâmpină un omuleț prietenos care se miră că venise să viziteze locuințe pe o astfel de vreme. Lila îl informă ce căuta și limitele de preț în care trebuia să se încadreze. Funcțiionarul îi dădu o broșură cu variante de ofertă și-i propuse să meargă să viziteze câteva, imediat ce ploaia se va opri. Îi arătă un fotoliu, îi oferi o ceașcă de ceai cu lămâie și o îndemnă să studieze broșura.
Trecu o jumătate de oră și ploaia nu contenea.
Funcționarul acceptă totuși s-o conducă să viziteze unul dintre apartamentele de care Lila era interesată. Apartamentul avea o cameră de zi spațioasă și două dormitoare mochetate. Toaleta și baia erau placate cu marmură iar bucătăria era prevăzută cu toate dotările necesare, inclusiv o mașină de spălat vase și compactor pentru resturile menajere.
Lilei îi plăcea dar i se părea prea mare.
Îi mulțumi funcționarului pentru amablitate și alergă înapoi la mașină. Își consultă agenda unde își însemnase alte câteva adrese și porni spre cartierul Cartson.
Ploua fără încetare și pe unele străzi curgeau șuvoaie care creșteau vizibil și înaintau amenințător.
Se văzu nevoită să facă mai multe ocoluri din cauza unor mașini rămase în pană în mijlocul străzii și după mai mult timp decât ar fi avut nevoie în mod normal, ajunse în zona rezidențială pe care o căuta, despre care citise în anunțul din ziar. Prin perdeaua groasă a ploii observa că era o zonă plăcută cu multe verdeață și cu exterioare foarte moderne.
Găsi oficiul administrativ dar personalul se grăbea deja să închidă. Nimeni nu era dispus să-i dea mai multă atenția în afara unor politicoase îndemnuri de a reveni altă dată.
Alergă la mașină prin ploaia care devenise torențială, cu gândul să se întoarcă acasă.
Străzile erau tot mai pustii iar ștergătorul nu mai făcea față potopului care curgea cu furie din toate părțile. Străzile deveniseră râuri tumultoase și puținele mașini care mai circulau, avansau lent din cauza apei care creștea.
În urma unei alte mașini, Lila intră în intersecția a două dintre străzile mai largi, dar chiar în mijlocul ei motorul începu să tușească înfundat și după câteva icnituri, mașina se opri.
Neliniștită, Lila răsuci de câteva ori cheia în contact încercând să pornească motorul, dar zadarnic. Prin șiroaiele de apă nu se mai vedea nimic și stătea derutată, neștiind ce să facă.
Deodată, observă că apa îi ajunsese la glezne și inima începu să-i bată cu putere, simțindu-se pentru prima oară în pericol. Deschise portiera și văzu că ploaia parcă se mai potolise dar nivelul apelor creștea alarmant de repede. Străzile deveniseră adevărate râuri și alte mașini se împotmoliseră și ele în apropiere iar ocupanții acestora se cățăraseră pe mașini, neavând altă soluție.
Lila făcu la fel și se bucura că nu era chiar singură în situația care devenise amenințătoare. Făcu semne cu mâinile unei perechi urcate pe o limuzină verde și cei doi îi răspunseră chicotind, semn că nu-și pierduseră simțul umorului.
Apa clipocea deja deasupra capotei și era doar e chestiune de minute până când mica ei mașină să fie complet acoperită. Se uită în jur căutând vreun posibil refugiu, dar prin trombele de apă care începuseră din nou să cadă și prin rafalele furioase ale vântului nu zări nimic.
Împinsă de torent, mașina se mișcă iar Lila, pierzându-și echilibrul, căzu în apă.
- Înoată încoace! o strigă perechea cățărată pe limuzina care era mai înaltă și mai stabilă.
Îi întinseră mâinile și o ajutară să se cațere lângă ei. Apa continua să crească constant și era evident că în curând urmau să fie acoperite și vehiculele mari.
Cei trei, uzi până la pielea, priveau potopul înspăimântător căutând o soluție salvatoare, când prin răpăiala ploii auziră zgomotul unui motor.
Se apropia de ei un bărbat într-o barcă cu motor, care-i luă cu el și-i informă că se împotmoliseră în partea cea mai joasă a orașului. Apăruseră și alte bărci încărcate cu diverse bunuri scoase din casele inundate sau care transportau persoane salvate.
După ce parcurseră mai multe străzi înecate de ape, barca salvatorului ajunse într-o zonă mai ridicată în care nivelul apei era mai mic. Puteau deja circula pe picioare și coborâră, mulțumindu-i pentru ajutor.
- Ce vei face acum? o întrebară noii ei prieteni.
- Nu știu. Mi-am pierdut poșeta cu actele, cred că a rămas în mașină. N-am nici măcar o monedă să dau un telefon... așa că se pare că trebuie s-o pornesc pe jos până acasă.
- Suntem în aceeași situație. În ce direcție mergi?
- Spre partea de est a orașului... strada Caroline.
- Mergem în aceeași direcție, așa că dacă vrei, vino cu noi!
- De acord! Mă bucur că nu sunt singură.
Se lăsa întunericul și în mai multe zone, lumina electrică nu se aprinsese din cauza scurt-circuitelor provocate de inundații. Ploua în continuare, deși nu cu aceeași intensitate, și mai multe străzi erau inundate obligându-i să facă mai multe ocoluri.
Se întâlniră și cu alte persoane, izolate sau în grupuri, care și ei își abandonaseră mașinile împotmolite. Discutând unii cu alții, aflară că pentru a ajunge în partea de est a orașului nu aveau altă alternativă decât să străbată o porțiune în care apa era până la genunchi, Perspectiva de a umbla iar prin apă, fără să vadă unde calcă, îi displăcu Lilei, dar nici să rămână pe loc nu era o soluție, așa că se hotărî să-și continue drumul.
Când se pregătea să pornească, îl auzi pe un tânăr care tocmai urca la volanul unei dube, oferindu-se să-i ducă pe cei care mergeau spre magistrala Alabama.
Fără să mai stea pe gânduri, împreună cu alți câțiva, se urcară în dubă făcând semne de salut tovarășilor de dru de până atunci.
Era udă, îi era frig și foame, dar era reconfortant că se putea odihni puțin.
Se gândi la mașina ei, complet acoperită de apă, și se întrebă dacă mai merita s-o repare, deși perspectiva de a-și cumpăra alt nu-i prea surâdea. Îi părea rău că-și pierduse poșeta, căci era acum nevoită să-și facă alte acte de identitate, permis auto și cartea de credit.
Gândul îi fugi apoi la mătușa Margaret și la familia Tobias și spera să nu fi avut de suferit din cauza inundației. Își aminti că mătușa Katherine o povățuise să nu iasă și-și reproșă că se lăsase condusă de emoții și nu de rațiune.
Gândul îi fugi apoi la mătușa Margaret și la familia Tobias și spera să nu fi avut de suferit din cauza inundației. Își aminti că mătușa Katherine o povățuise să nu iasă și-și reproșă că se lăsase condusă de emoții și nu de rațiune.
Tânărul șofer conectă radioul și toți auziră informații despre situația creată și prognoza. Cetățenii erau sfătuiți să nu parcurgă zone inundate dacă nu era absolut necesar, căci mulți se înecaseră iar pagubele erau estimate la câteva milioane de dolari.
Curând, tânărul ajunse la destinație și pasagerii lui ocazionali îi mulțumiră pentru ajutor.
Lila se apropiase mult de casă, dar ținând cont de avertismentele auzite, se gândi să găsească un loc unde să aștepte îmbunătățirea situației. Era întuneric și continua să plouă mărunt. Observă în apropiere hotelul Houston Oaks și împreună cu alți câțiva rătăciți se îndreptară într-acolo.
Holul era supraaglomerat și-și croi drum spre lift ca să ajungă la ultimul etaj unde știa că este un restaurant. Și aici era lume multă și chelnerii alergau aducând băuturi și cafele. Îi explică unuia dintre ei că dorea să dea un telefon, dar că nu are bani. Amabil, acesta o duse la un telefon de la care putea vorbi fără fise și Lila încercă să vorbească cu mătușa Margaret sau cu Katherine, dar telefoanele nu funcționau.
Se întoarse în localul plin de fum și se așeză într-un colț. Același chelner o observă și-i oferi o cafea fierbinte, și pentru prima dată în ultimele ore, Lila reuși să se relaxeze cu toate că nu știa cum va ajunge acasă.
De când începuse ploaia, mătușa Katherine, domnul și doamna Cobine, Violet și Daisy, începuseră să-și facă griji pentru Lila. Își dădeau seama că plecase foarte supărată, fără să aprecieze just situația, și sperau că se va descurca.
Când spre seară, Jason ajunse acasă, știind ce se întâmpla în cea mai mare parte a orașului și află că Lila plecase de dimineață și până atunci nu dăduse niciun semn de viață, deveni brusc foarte îngrijorat.
O sună pe mătușa Margaret, dar descoperi că telefonul ei nu funcționa. Îi întrebă apoi pe toți ai casei despre intențiile Lilei, dar aceștia nu știau mare lucru. Găsi în bibliotecă un ziar pe a cărui pagină de publicitate erau mai multe anunțuri marcate cu creion roșu și Jason înțelese că era un indiciu demn de luat în seamă.
Era foarte probabil ca Lila să se fi dus la adresele cele mai apropiate și Jason porni pe urmele ei.
Ajunse cu greu în zona de locuințe Pineville. Multe străzi erau inundate și blocate cu mașini împotmolite, dar în cele din urmă găsi agenția imobiliară. Era închisă, desigur, nici nu se așepta să găsească pe cineva aici.
Căută prin apropiere mașina galbenă a Lilei dar nu o găsi. Îi era clar: sau nu fusese aici, sau putuse pleca fără probleme.
Se uită iar la anunțurile din ziar apoi la harta orașului și inima începu să-i bată cu putere. Dacă Lila se dusese cumva să vadă adresele din partea de sud a orașului, spre golf, zonă care auzise la radio că era complet inundată, se putea să fie în primejdie.
În ciuda posibilelor dificultăți, porni spre zona aceea și pe măsură ce se apropia, devenea tot mai conștient de amploarea calamității. Peste tot, oamenii se chinuiau să salveze ceea ce mai puteau salva și Jason înainta prin apă până la brâu, privind cu compasiune în jur.
Mașiniile pompierilor, ambulanțele și utilajele grele pentru deblocarea străzilor, treceau încercând să ajungă acolo unde era nevoie.
- Au reușit să scoată mașina aceea din golf? auzi el pe cineva în apropiere.
- Nu încă, veni răspunsul prompt.
Se apropie cât putea de repede de cei doi care discutau și întrebă cu teamă:
- Ce fel de mașină era?
- N-am văzut, dar cineva spunea că era o mașină mică, sport.
Jason simți teama strecurându-i-se în suflet și continuă să întrebe:
- Ce culoare avea?
- Nu știu, dar întrebați-l pe Charles, îl îndemnă unul din cei doi arătându-i un individ în cămașă roșie care ajuta lumea care venea din zona cu apă mai multă și mai adâncă.
Prin ploaia care curgea fără oprire, cu o lanternă în mână, Jason avansă spre el până la o distanță de la care să se poată face înțeles.
- Da! un Jaguar alb tip sport. Șoferul a pierdut controlul din cauza ploii torențiale, a rupt parapetul și a căzut. Îl cunoșteai?
- Nu... Caut pe cineva care se poate să fi venit aici într-o mașină M.G. galbenă. Ai văzut așa ceva?
- Nu, sigur nu!
- Mulțumesc, oricum, mi-ai fost de folos!
Jason se liniștise. Știa măcar că Lila nu venise în această zonă periculoasă... dar erau multe altele asemănătoare.
Se întoarse spre străzile mai puțin inundate, urcă în mașină și consultă din nou anunțurile din ziar. Deși se circula atât de dificil, era decis s-o caute în continuare pe Lila.
Porni spre West Belt, o altă zonă inundată, care era notată în ziarul cu anunțuri.
Zări un mic magazin alimentar deschis și se opri sperând să găsească un telefon. Sună acasă să verifice dacă nu cumva Lila venise, dar telefoanele nu funcționau.
Era din nou nelinștit și derutat și se hotărî să se repeadă până acasă înainte de a-și continua cercetările.
- A venit? o întrebă el pe Violet îndată ce intră în casă, deși răspunsul se putea citi pe figura ei abătută.
Daisy și mătușa Katherine stăteau în tăcere, în bibliotecă, și-l priviră întrebătoare.
- Speram să se fi întors...
- Nu, și n-a dat niciun semn de viață. Nu înțeleg de ce nu sună să ne anunțe unde este!
- Telefoanele nu funcționează. Am încercat și eu să sun aici și n-am reușit.
- Tocmai am dat adineauri câteva telefoane la prieteni și a funcționat, îl informă ea.
- Se pare că noi putem apela dar nu putem fi sunați... poate că unele linii funcționează încă. Ai aflat ceva despre mătușa Margaret? întrebă el în timp ce-i forma numărul.
- Nu, și sunt îngrijorată pentru ea.
Jason nu reuși nici el și formă numărul de la poliție, cerând eventuale vești despre Lila.
Poliția era supraaglomerată cu solicitări similare. Erau multe persoane dispărute dar nu se știa cu siguranță de soarta lor și i s-a spus și lui, ca și celorlalți, să revină a doua zi, în cazul în care respectiva persoană n-a fost găsită.
Descurajat și istovit de efort, Jason se lăsă în fotoliu și rămase cu ochii în gol.
- Ar trebui să te schimbi și să mănânci ceva, îl îndemnă Katherine, grijulie.
- Mă duc să caut, răspunse el sărind din fotoliu, vizibil neliniștit.
- S-a înnoptat. Nu mai ai unde și cum s-o cauți. Să sperăm că n-a pățit nimic!
- Trebuie s-o găsesc! Nu pot să stau!
- Crezi că a pățit ceva? întrebă Daisy cu un glas tremurat și ochii umezi.
Jason le îmbrățișă pe cele două fetițe, le șterse lacrimile și le sărută.
- Nu vă fie teamă! N-a pățit nimic, dar are nevoie de ajutor ca să ajungă acasă... Acum, mergeți să vă culcați și îndată ce va fi aici, am să vă trezesc să vă anunț că a venit.
- Promiți, unchiule Jason?
- Promit!
Ochii lor mari, căprui îl urmăriră îndreptându-se spre ușă și ieșind în noapte.
Continua să plouă când Jason porni spre West Belt. Își dădea seama că va fi anevoios să ajungă acolo. Multe intersecții erau blocate și se văzu nevoit să consulte harta și să facă ocoluri.
Unele străzi păreau complet pustii, totuși Jason se uită cu atenție, căutând M.G.-ul galben al Lilei. Alte zone erau mai animate. Oamenii treceau în toate direcțiile sau stăteau în grupuri mici de vorbă.
Unele străzi păreau complet pustii, totuși Jason se uită cu atenție, căutând M.G.-ul galben al Lilei. Alte zone erau mai animate. Oamenii treceau în toate direcțiile sau stăteau în grupuri mici de vorbă.
Jason coborî din mașină și se apropie de un astfel de grup de tineri. Le făcu o descriere a Lilei și a mașinii ei și-i întrebă dacă o văzuseră. Unul dintre ei îl îndemnă să vorbească cu Mike, care ajutase mai mulți șoferi să iasă din mașinile inundate în tot cursul după-amiezii.
Mike, în barca lui, tocmai se apropia aducând spre zona mai sigură o pereche cu un copil mic în brațe.
Jason își croi drum spre el și-i puse, cu speranță în suflet, aceleași întrebări.
- Da, îmi amintesc de o tânără care corespunde descrierii, dar nu era într-un M.G. galben. Am luat-o în barcă împreună cu o altă pereche și i-am adus exact aici, acum câteva ore. Am văzut că mașina ei era deja sub apă. Aici era în siguranță așa că probabil a ajuns acasă până acum.
- Nu, n-a ajuns... Du-mă, te rog, acolo de unde i-ai luat. Vreau să-i găsesc mașina... Te plătesc pentru osteneală.
Jason își duse mâna la buzunar să-și scoată portofelul, dar Mike îl opri.
- N-o fac pentru bani! Ajut pe oricine are nevoie. Haide, urcă!
Mike își conducea cu pricepere barca, parcurgând străzi din ce în ce mai inundate. Ajunseră într-o intersecție mai largă, un fel de piațetă circulară și Mike își îndreptă barca spre o limuzină verde.
- De aici i-am luat...
Mike mai făcu câteva ocoluri în jurul ei, apoi exclamă:
- Uite acolo! Se vede o mașină galbenă!
- Mă duci la ea?
- Sigur!
Jason sări în apa care-i ajunse mai sus de piept și-și scufundă mâinle, încercând să identifice pe pipăite numerele de înmatriculare. Reuși să deschidă portiera și bâjbâie prin mașină și în jurul ei căutând indicii clare.
Își scoase triumfător mâna din apă ținând în mână o poșetă de piele pe care, cu gesturi pripite, o deschise și găsi actele Lilei.
- Sunt ale ei! exclamă el bucuros.
Mike întoarse barca și porniră spre locul din care veniseră.
- Știi cumva încotro s-a dus după ce a coborât din barcă?
- Nu, n-a spus nimic despre asta. Am văzut-o plecând cu perechea aceea...
Jason îi mulțumi și, încrezător și mai liniștit, își continuă căutarea.
În unele locuri se oprea și intra în baruri, cafenele și restaurante, toate pline de lume care se refugase de furia apelor. Ca într-un joc de noroc, spera s-o găsească și continua cu îndârjire să meargă, nemaisimțind oboseala și hainele ude care i se lipeau de trup, îngreunându-i și mai mult mișcările.
Se gândi că poate între timp, Lila se dusese la mătușa Margaret și porni spre locuința acesteia.
Constată cu satisfacție că zona nu era inundată, dar era cufundată în beznăă, părând a fi decorul unui film de groază. La lumina lanternei, găsi ușa apartamentului și ciocăni ușor pentru a nu o șoca pe Margaret.
- Cine e? auzi el glasul ei speriat.
- Sunt Jason.
Auzi cheia răsucindu-se în broască și ușa se deschise.
- Mă bucur să văd că n-ai pățit nimic!
- Oh, este un coșmar. Cu ploaia asta care nu se mai oprește, nu mai avem electricitate de la ora 5 și nici telefonul nu funcționează.
- Știm, am încercat să vă sunăm și n-am reușit.
- Ce fac Lila și ceilalți? se interesă Margaret.
- Ceilalți sunt acasă... sunt bine, dar Lila... Speram s-o găsesc aici... O caut de mai multe ore. Sunt sigur că n-a pățit nimic rău, dar precis s-a rătăcit pe undeva, încercă Jason s-o liniștească.
- Și ai de gând s-o cauți în continuare?
- Bineînțeles, dar acum vă rog să vă luați câteva lucruri personale și să veniți la noi. N-are rost să rămâneți singură aici, pe întuneric.
- Apreciez invitația ta, Jason. Într-adevăr, îmi era urât aici... așa că vin cu plăcere. Sper să nu vă deranjez.
- Nici vorbă!
Se întoarseră la reședința familiei Tobias și Katherine îi întâmpină încă de la ușă.
- Vai, draga mea, ce bine că ai venit! Eram neliniștită pentru tine... Acum dacă s-ar întoarce și Lila, aș fi fericită pe deplin. Ai avut necazuri cu potopul?
- Nu prea. Am rămas fără curent și fără telefon, atâta tot.
- Presupun că nu știi nimic despre Lila.
- Din păcate, nu...
Cele două prietene schimbară priviri neliniștite și se îndreptară spre bibliotecă.
- Voi mergeți și odihniți-vă, le îndemnă Jason. Eu plec s-o caut pe Lila. Trebuie s-o găsesc!
- Jason! Este ora 3 noaptea! Odihnește-te și tu câteva ore și apoi vei putea pleca s-o cauți. Cu siguranță că Lila a găsit un adăpost, și nu reușește să intre în legătură cu noi.
- Să dea Dumnezeu să fie așa! Dar nu am liniște să stau până ce n-o știu și pe ea acasă.
Fără să mai zăbovească, ieși și închise ușa în urma lui. Se gândi o clipă și ajunse la concluzia că încercând să ajungă acasă, Lila va fi ales cu siguranță unul dintre marile bulevarde care veneau spre strada Caroline.
Porni spre bulevardul Westheimer, hotărât să cerceteze fiecare loc unde ar fi putut fi.
Ploaia se oprise și apa adunată pe străzi începuse să se scurgă, permițând deblocarea lor de către echipele de intervenție. În afara acestora, puțini rătăciți mai circulau pe străzi. Multe localuri se închiseseră, dar unde se mai zărea cineva, Jason intra și cerceta cu privirea persoanele pe care le vedea.
Parcurse astfel bulevardul San Felipe și apoi calea Richmond și nu ajunse la niciun rezultat. Era descurajat de zădărnicia eforturilor lui, când observă oarecare animație la intrarea unui hotel. Își dădu seama că neglijase hotelurile și se hotărî să-și continue căutarea, începând chiar cu acesta.
Era hotelul Houston Oaks!
CAPITOLUL IX
Restaurantul de la ultimul etaj al hotelului Houston Oaks începuse să se golească spre primele ore ale dimineții, mai ales că ploaia se oprise.
Prea epuizată de eforturile din timpul zilei precedente, udă și înfometată, Lila aștepta totuș să se lumineze pentru a pleca în siguranță de acolo.
Un domn scund și gras, între două vârste, care se refugiase și el acolo încă din timpul serii, când ploua torențial, intrase în vorbă cu ea. Se numea Samuel Jones și foarte politicos și amabil, îi oferise sendvișuri și o băutură răcoritoare.
Conversația cu el făcuse ca timpul să treacă mai repede și să nu se simtă atât de singură, dar sociabilul omuleț se încumetase deja să plece.
Lila stătea singură la o masă, cu capul sprijinit în mâini și se gândea cât de necugetat procedase ieri dimineață ignorând sfatul doamnei Katherine și aventurându-se fără să-i pese de cei care o iubeau și-și manifestau atașamentul față de ea. Fără nicio îndoială că provocase neliniștea și îngrijorarea lor, și regreta că nu reușise să telefoneze pentru a-i liniști.
Își înăbuși un căscat și privi afară pe fereastra de la care se vedea o mare parte din panorama orașului, cu zone cufundate în întuneric. Se uită la ceas și realiză că într-o jumătate de oră urma să se lumineze de ziua.
Tuturor musafirilor neprevăzuți din acea noapte li se oferise cafea gratuit și Lila se ridică și se mai servi cu o ceașcă. Știa că avea ceva de mers până acasă și cafeaua era stimulentul de care avea nevoie pentru a porni.
Se așeză din nou, sorbind cafeaua fierbinte și se gândi la solidaritatea de care oamenii dăduseră dovadă în fața primejdiei.
Jason intră în holul hotelului și se duse la recepție să verifice dacă Lila figura printre clienți. Negăsind-o, se întoarse să plece, când din lift coborî în grup bine dispus care îi atrase atenția că la etajul superior exista un restaurant.
Cu inima zvâcnind parcă de o presimțire, ajunse sus și cercetă plin de speranță fețele puținelor persoane care mai erau acolo, dar figura sperată n-o întâlni.
Obosit după lungul periplu și stimulat de mirosul proaspăt de cafea, se lăsă să cadă pe un scaun. Nu mai știa încotro s-o apuce și un sentiment de descurajare îi încolțea în suflet.
Îi ceru unui chelner o cafea și îndată acesta îi puse în față o ceașcă.
- Cât costă?
- Este gratuită, domnule! Puteți să vă serviți cu câtă doriți din termosul de pe masa din colțul acela.
Jason se uită în direcția indicată și simți un fior străbătându-i trupul din cap până-n picioare.
O siluetă care stătuse cu spatele întoarse capul și Jason întâlni ochii Lilei.
Fulgerător, ea se ridică, răsturând scaunul, și se repeziră unul în brațele celuilalt, strângându-se din răsputeri de teamă ca nu cumva unul dintre ei să dispară.
Lila își lipi capul de pieptul lui și începu să plângă în timp ce Jason îi acoperea părul, fruntea, ochii și buzele cu sărutări.
- Unde ai fost? Te caut de aseară!
- Oh, Jason.... îngăimă ea printre suspine... a fost o greșeală prostească...
Jason îi mângâia cu o mână părul încă ud și ceafa, ținând-o în continuare la pieptul lui.
- Nu mai plânge... Acum totul este în regulă... Bine că nu s-a întâmplat nimic grav.
- Ce fac mătușa Margaret, Katherine și fetele? Îmi pare atât de rău că v-am necăjit...
- Sunt bine toți...
Jason îi ridică fața ținând-o de bărbie și o privi adânc în ochi.
- Am fost foarte îngrijorat pentru tine, Lila!
Buzele li se întâlniră într-un sărut lung, arzător și ochii li se umeziră de lacrimi de fericire.
- Lila, Lila! șopti el la urechea ei și buzele li se lipiră din nou, trimițându-le flăcări arzătoare în tot corpul.
- Vă rog să mă scuzați, domnule, i se adresă un chelner, bătându-l ușor pe umăr. Acum trebuie să închidem!
Treziți ca dintr-un vis, Jason și Lila se priviră și apoi priviră în jur. Nu mai era nimeni în afară de ei și de personalul de serviciu.
Ținându-se de umeri ajunseră la lift și apoi jos, în hol. Jason își trecu o mână în jurul taliei ei și o conduse la mașină.
Lila se așeză și tresări când văzu poșeta ei pe bancheta din spate.
- Cum ai găsit-o...? Ce noroc! exclamă ea încântată că-și găsise actele.
- Am găsit-o în apă, lângă mașină. De fapt, cred că se sprijinea de portieră și când am deschis-o a căzut lângă mașină.
- Dar cum ai știut să mă cauți tocmai acolo?
- Ai lăsat urme...
- Ce fel de urme?
Jason zâmbea amuzat de naivitatea ei drăgălașă; îi luă mâna și i-o sărută.
- Ai marcat anunțurile cu locuințele de vânzare care te interesau, iar ziarul l-ai lăsat în bibliotecă.
- Așa e! zâmbi ea amuzată. N-am vrut să iau ziarul cu mine, căci încă nu fusese citit. Mi-am dat seama după ce am încercuit adresele care păreau interesante și atunci, le-am notat într-o agendă... A fost o greșeală binevenită... dar sper că n-ai fost pe la toate adresele, adăugă ea râzând.
- Aproape la toate...
- Îmi pare rău că ți-am dat atâta bătaie de cap... Dar, spune-mi, cum ai găsit mașina? Mai era sub apă?
Se luminase deja de ziuă și prima rază de soare reușise să treacă prin spărturile norilor care alergau pe cer. Unele dintre străzile prin care treceau erau încă blocate de mașinile împotmolite și traficul era încetinit.
- Da, mai era sub apă când am găsit-o. M-a dus acolo Mike, individul care te-a luat în barcă și care își amintea de tine... cum să uite o asemenea frumusețe?
- Va trebui cu siguranță remorcată.
- Nu-ți face probleme. Mă voi ocupa eu de asta îndată ce voi găsi un telefon în stare de funcționare.
- Îți mulțumesc! Oricum, cred că va trebui să cumpăr alta, oftă ea adânc.
- Nu te pripi! Ai timp să vezi cum stau lucrurile și apoi vei face ceea ce este necesar.
- Ai dreptate, îl aprobă ea și privi prin geam la urmele de noroi și de gunoi lăsate de inundație. Când vor reuși să curețe toată această mizerie și să intre totul în normal?
- Până după-amiază, pronostică Jason și viră pe o stradă lăturalnică pentru a ieși din aglomerație.
- Crezi că atât de curând?
- Aproape sigur. Viața orașului nu se oprește din cauză că a plout puțin, glumi el și intră pe strada Caroline și apoi pe aleea din fața casei lui.
Coborî imediat, ocoli mașina și o ajută să coboare.
- Îți mulțumesc, Jason! Nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutorul tău și cum aș fi ajuns! spuse ea privind cu recunoștință în ochi lui. Îmi pare rău că ți-am făcut atâtea probleme ție și familiei tale și sper că toți îmi vor ierta nesăbuința.
- Să nu mai vorbim despre asta; bine că acum ești în siguranță. Și să nu-ți faci probleme nici în privința celorlalți, adăugă el. Noi toți te iubim, Lila!
Cuvintele lui o făcură să tresară. Își simți bătăile inimii accelerându-i-se deodată, pentru prima oară în ultimele 12 ore, și se întrebă care era oare adevărata lui relație cu Nikki Jocksay. Acum însă nu conta; se va gândi la asta altă dată.
Intrară în casă prin ușa din spate și ajunseră la bucătărie.
- Domnișoară Lila! Ce fericire să vă văd, o întâmpină doamna Cobine și se repezi s-o îmbrățișeze. Arătați obosită și cred că v-ar prinde bine un mic dejun zdravăn.
- Aveți dreptate, mor de foame!
- Vă pregătesc ceva într-o clipă. Bine ați venit acasă, domnișoară Lila!
- Vă mulțumesc!
- Acum să mergem să le spunem fetelor că ai sosit cu bine, propuse Jason conducând-o pe scări spre camerele lor.
- Nu le deranja din somn...
- Nu, nu! M-au obligat să le promit că îndată ce vei sosi, le voi trezi. Nu mă forța să-mi calc promisiunea!
- Dacă este așa!? De acord.
- Să știi că ele te iubesc foarte mult; au fost foarte speriate.
- Și eu le iubesc... și ele simt asta.
Ciocăniră ușor la ușă și o deschiseră încet.
Gemenele țâșniră din pat de parcă ar fi fost treze și o copleșiră pe Lila cu îmbrățișări și sărutări.
- Lila, Lila! Ce bucurie! striguau ele cu ochii strălucitori ca la vederea unui pom de Crăciun.
- La televizor au arătat cum apa acoperea mașinile și cum intra în case... și oamenii care se zbăteau și înotau pe străzi, relată Violet pe nerăsuflate.
- Ne-am tot uitat după tine. Unde ai fost? Am crezut că o să te vedem și pe tine, adăugă Daisy cu însuflețire.
- Este o poveste lungă, dragele mele, și vă promit să vă povestesc totul imediat ce mă spăl și mănânc ceva. Să știți că abia am intrat de câteva minute în casă, le asigură Lila, schimbând priviri cu Jason.
- Unchiule Jason, te-ai ținut de cuvânt; îți mulțumim!
- Bineînțeles, v-am promis doar! Și acum, lăsați-o pe Lila să se spele și să mănânce, iar voi îmbrăcați-vă și în 10 minute ne vedem cu toții în sufragerie pentru micul dejun.
- Bine, așa facem! încuviințară ele fericite, în chiote de veselie.
- Să le anunțăm pe mătuși că ai venit.
- Desigur...
Ieșiră pe culoar să meargă să le salute, dar auzind hărmălaia făcută de cele două surori în toată casa, mătușile ieșiră și ele din camerele lor s-o întâmpine pe Lila.
- În sfârșit, bine că ești aici! exclamară ele la vederea ei. Am fost atât de neliniștite pentru tine!
Se îmbrățișară și se sărutară cu căldură, apoi Lila intră în camera ei să se spele. Se băgă sub duș apoi își puse o fustă de bumbac și un tricou.
Cuvintele lui Jason, „noi toți te iubim”, îi rămaseră în minte și i se lipiră de suflet. Știa sigur că erau adevărate în privința mătușii Katherine și a fetelor, dar de sentimentele lui Jason nu putea fi atât de sigură. Deși el își sacrificase noaptea căutând-o și păruse atât de fericit că o găsise, era conștientă că nu era suficient pentru a conta pe dragostea lui. Vorbele puteau fi spuse dintr-un impuls de moment, o înflăcărare trecătoare, și încă o dată, Lila cântări relația lui cu Nikki Jocksay și ciudata influență pe care o avea asupra lui Hunter.
Era așteptată; toți se așezaseră în jurul mesei și la intrarea ei, izbucniră în chiote de bucurie și admirație ca la apariția unei vedete.
- Credeam că ai adormit, glumi mătușa Margaret.
- Sunt prea înfometată ca să pot dormi.
Doamna Cobine aduse omleta pe care o pregătise, brânzeturi, mezeluri, pâine prăjită și un platou cu fructe.
- Mâncați acum, apoi, tu ș Jason veți merge să vă culcați, îi îndemnă Katherine. Se vede că sunteți extenuați.
- Așa vom face, acceptă Jason deja cu gura plină.
- Lila, ne-ai promis că ne povestești totul, cum ai scăpat de inundație. Hai, spune-ne cum a fost! îi aminti Daisy Lilei.
- Ah, fetelor! Sunteți prea grăbite. Lăsați-o să mănânce! interveni Jason.
- Le-am promis și vreau să-mi țin promisiunea.
Doamna Cobine aduse și lapte cald și cafea iar Lila începu să povestească peripețiile din ziua precendentă. Jason inverveni și el cu relatarea căutărilor lui până în momentul în care se întâlniseră, și toți ascultară istorisirea lor cu emoție și ochii mari de curiozitate.
Povestirea se sfârșise și erau pe punctul de a se ridica de la masă, când sună telefonul.
Doamna Cobine se duse și ridice receptorul.
- Este pentru dumneavoastră, domnule Tobias, anunță ea cu răceală în glas.
- Preluați, vă rog, mesajul și spuneți că voi suna eu după-masă.
Doamna Cobine reveni cu o neplăcere vizibilă pe față.
- Persoana insistă să vă vorbească.
- Cine e?
- Asociata dumneavoastră! Nikki Jocksay!
Jason prăsi sufragerie și peste câteva minute reveni cu dispoziția evident schimbată.
- Trebuie să plec, anunță el, terminându-și cafeaua.
- Dar, Jason, n-ai dormit de 24 de ore! Colega ta poate aștepta cu sguranță să te odihnești, obiectă mătușa lui pe un ton iritat.
- Este o urgență, explică el și se îndreptă spre ieșire. La revedere!
Se făcu liniște, iar bătrâna doamnă se uita la Lila care privea amuțită farfuria goală.
- Draga mea, cred că este timpul să te duci să te odinnești.
Cu un zâmbet dezamăgit, Lila se retrase din sufragerie și începu să urce spre camera ei. Scările i se păreau un adevărat calvar. Își puse cămașa de noapte și se strecură în pat.
După tot ce se întâmplase, viteza cu care Jason plecase să răspundă chemării lui Nikki era prea mult de suportat și lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
Revedea scena întâlnirii lor din restaurantul Houston Oaks, îmbrățilările și sărutările lui, și totul i se păru ridicol.
Fusese atât de proastă să-l ia în serios. Tot interesul lui față de ea, grija pe care o arătase, totul se spulberase la cea dintâi chemare a lui Nikki. Acele cuvinte magice pentru ea, nu însemnaseră nimic pentru el.
Nu avea niciun rost să se mai chinuiască; trebuia să-l uite pe Jason.
Gândurile i se topiră, se învălmășiră și adormi adânc.
Începuse să se însereze când Lila se trezi și coborî în bibliotecă.
O găsi acolo pe mătușa Margaret care-și întrerupse lectura ziarului și o întâmpină cu dragoste.
- Te-ai trezit, draga mea? Spune-mi, ai dormit bine?
- Da, mă simt refăcută, o asigură Lila cu un zâmbet care încerca să ascundă tristețea din suflet.
- Mă bucur, căci tocmai mă pregăteam de plecare și acum că știu că ești bine, voi pleca mai liniștită.
Lila se așeză pe sofa lângă ea și o întrebă, curioasă:
- Ai de gând să iei un taxi?
- Nu! Katherine îmi împrumută mașina ei și este incomod, căci mâine trebuie să i-o aduc înapoi. Nici n-aș pleca, dar sunt neliniștită să las casa nesupravegheată acum, cu tot ce s-a întâmplat.
- Mătușă Margaret! Am o idee, adăugă Lila după o clipă de reflecție. Ce-ar fi să vin cu tine și mai târziu mă întorc să aduc mașina?
- Este o idee excelentă, dar sper să te simți suficient de refăcută.
- Sunt bine, nicio problemă, o asigură ea. Jason s-a întors acasă?
- Nu, din păcare nu!
În răspunsul ei se simțea un sincer regret și compasiune.
- Eu sunt gata, așa că putem pleca oricând vrei tu.
Lila sări în picioare și alergă să se pregătească, bucuroasă că găsise un motiv să plece.
Traficul revenise la normal pe majoritatea bulevardelor și străzilor. Lilei nu-i venea să creadă că numai cu câteva ore înainte aceleași străzi fuseseră inundate și blocate de mașini.
Oficialitățile orașului acționaseră eficient și foarte repede pentru a restabili ordinea și curățenia. Mai trist era că multor cetățeni le trebuiau luni sau chiar ani pentru a-și reface ceea ce pierduseră.
Își amintea că la televizor se prezentaseră locuințe și care complet distruse de ape, iar unele familii suferiseră chiar pierderea unor ființe dragi și Lila simțea o sinceră compasiune pentru acestea.
Din fericire, familia Tobias, ea și mătușa ei, nu suferiseră pagube mari. Înainte de a pleca, examinase M.G.-ul ei galben care fusese remorcat până în fața casei și realizase că trebuie să-și cumpere o mașină nouă dar considera asta o pierdere minoră față de ceea ce suportaseră alții.
Ajunseră acasă la mătușa Margaret fără niciun incident și contatară cu stupefacție existența curentului electric și funcționarea telefonului. Fericite că lucrurile intrau în normal, se făcură comode, conectară televizorul și se așezară să afle ultimele noutăți.
Lila era la bucătărie să facă un ceai când clopoțelul de la intrare sună. Era un vecin și prieten, Thomas Walker, pe care mătușa Margaret i-l prezentă Lilei și-l invitară să li se alăture la o ceașcă de ceai.
Conversația se axă pe subiectul major al momentului: inundațiile și pagubele provocate de acesta. Apoi, Thomas o informă cu oarecare regret pe buna lui vecină că, foarte curând, urma să se mute de acolo și că își va vinde casa. Lila deveni foarte atentă, hotărâtă să afle și alte detalii.
- Și de ce te muți? întrebă Margaret, după ce-și manifestase surpriza și regretul.
- M-a convins în cele din urmă fiul meu să mă mut la ei. Cum știi, are o proprietate în vale și astfel vom fi împreună, iar acolo există posibilitatea să se extindă. Este un loc superb.
- Înțeleg și să știi că mă bucur pentru tine, dar nu și pentru mone, căci pierd un prieten de nădejde.
- Dragă Margaret, te rog să-mi promiți că cel puțin de fiecare dată când tu și ceilalți veți merge la South Padre, veți trece și pe la noi.
- Ne va fi dor de tine, așa că fii sigur că vom trece, îl asigură Margaret.
- Domnule Walker, interveni Lila cu sfială și cu un sâmbure de speranță, ați găsit vreun cumpărător?
- Nu încă, abia m-am hotărât...
- N-ați vrea să-mi arătați mie casa? Sunt interesată s-o cumpăr.
- Bineînțeles! Ar fi grozav și pentru Margaret să locuiți aici, aproape una de alta!
- Draga mea, ești sigură că nu vrei să rămâi la familia Tobias cel puțin încă o vreme? încercă Margaret să pondereze elaul poate nechibzuit al Lilei.
- Sunt sigură! declară ea ferm. Domnule Walker, ați putea să-mi arătați acum casa?
- Desigur, de ce nu? Vino și tu cu noi, dragă Margaret.
Îl urmară pe Thomas prin fața câtorva case cu arhitectură interesantă și curți cu arbuști decorativi și flori multicolore.
Într-una din curți, Lila zări o piscină lângă care era un șezlong și o măsuță cu o umbrelă iar grădina era tot atât de încântătoare ca și celelalte din preajmă. Aici le invită Thomas să intre după ce urcară câteva trepte.
Casa îi plăcu Lilei imediat. Zidul de cărămidă din camera de zi era perfect pentru pendula de alamă pe care o admirase la începutu verii în magazinul de antichități și pe care n-o uitase. Dormitorul cel mic îl va folosi ca birou de lucru. Bucătăria era, ce-i drept, cam mică, dar luminoasă și însorită.
Toată casa vea un aer cald și intim și Lila nu stătu mult pe gânduri.
- V-ați hotărât cât costă? întrebă ea nerăbdătoare.
La aflarea prețului dorit de Thomas, deveni entuziastă și-l anunță fără șovăială:
- O cumpăr!
- Poate ar fi mai bine să reflectezi puțin? o întrebă mătușa Margaret.
- Nu-i nevoie! Este exact ce mi-am dorit, zona este minunată și este aproape de tine. Va fi grozav!
- Dragă domnișoară! Nu este nicio grabă. Acordați-vă un răgaz de câteva zile și dacă rămâneți la aceeași decizie, veniți și batem palma.
- De acord, acceptă Lila, dar să știți că decizia mea va fi aceeași și peste câteva zile.
- Vom vedea, răspunse Thomas zâmbind cu înțelepciunea vârstei pe care o avea.
Lila era conștientă că mătușa ei era intrigată și îngrijorată de decizia ei atât de rapidă, și se pregătea pentru inevitabilele întrebări pe care urma cu siguranță să i le pună.
Și totuși, prima problemă pe care Margaret dori s-o clarifice în timp ce se așezau să mănânce salata preparată pentru cină, i se păru incomodă.
- De ce ești de fapt atât de presată să pleci de la familia Tobias? o întrebă ea zâmbind, bănuitoare.
Urmară câteva clipe de tăcere în care Lila realiză că nu putea recunoaște adevărul și că era nevoită să dea un răspuns formal, aparent adevărat dar incomplet.
- Mi-am terminat treaba acolo și conform înțelegerii inițiale, este timpul să plec.
Ar fi dorit ca mătușa ei să accepte explicația și să abandoneze subiectul, dar nu se întâmplă așa.
- Știu că a existat o înțelegere, dar nu cred că Jason și Katherine își cer să pleci, știind că nu ai unde să stai. Mi se pare că sub această disperare de a pleca se ascunde ceva!
Lila privi ochii binevoitori ai mătușii sale și după o scurtă ezitare, îi dădu dreptate.
- Da, mai este un motiv, dar nu-mi face plăcere să-l discut.
- Ar trebui, draga mea! insistă Margaret. Îți va fi mai ușor după aceea.
Decizia de a cumpăra casa lui Thomas și apoi planurile imaginare de a o aranja și decora, o făcuseră fericită iar acum, această discușie o indispunea și o făcea să se simtă stânjenită.
- Aș vrea, dar nu pot, recunoscu ea.
- Dacă-l iubești pe Jason, cred că ar trebui să-i spui,veni Margaret în ajutorul ei.
- Niciodată, protestă ea vehement și se ridică enervată de la masă.
- Draga mea, mândria a trântit în fața multora ușa fericirii și n-aș vrea să ți se întâmple și ție același lucru.
- Te asigur că pot fi fericită și fără Jason, se încăpățână ea.
- Sper să ai dreptate.
Se ridică și Margaret de la masă și amândouă făcură ordine și spălară vasele.
Nu mai era nimic de spus deocamdată și Lila se gândea la recenta conversație și la spusele mătușii ei. Era hotărâtă să-și clădească o viață fericită fără Jason, și primul pas era să plece din casa lui. Era încântată că găsise o casă atât de potrivită, care să-i placă și să fie accesibilă ca preț, așa că se va muta imediat.
- Mulțumesc pentru cină, îi spuse ea mătușii Margaret sărutându-o obrajii. Trebuie să plec acum.
- Eu îți mulțumesc că m-ai condus acasă. Mai gândește-te la ce ți-am spus.
Pe drumul de întoarcere Lila își aminti peretele de cărămidă din camera de zi a viitoarei ei locuințe și-și schimbă traseul spre magazinul de antichități, să vadă dacă pendula care-i plăcuse atât de mult mai era acolo.
Spre bucuria ei, nu se vânduse și nu se abținu să-și satisfacă plăcerea de a o cumpăra; apoi, cu aceeași înflăcărare de a o decora și a-și completa obiectele necesare în noua casă, dădu o raită prin magazinele din apropiere. Cumpără un set de prosoape bej, albe și liliachii care se asortau de minune cu un set de lenjerie de pat pe care-și propuse să-l cumpere ulterior.
Își puse recentele achiziții în portbagaj și se duse să bea un ceai cu gheață.
Localul era mic, aproape gol, și se așeză lângă o fereastră de unde vedea trecătorii.
Gândurile ei alergau în toate direcțiile, de la Jason la noua locuință, apoi la Nikki și Hunter și iar la Jason. Ar fi dorit să se concentreze numai la proiectele ei de viitor, dar îi era greu. Poate era încă obosită.
- Bună seara! o salută, bucuros de revedere, Samuel Jones, domnul scund și gras pe care-l cunoscuse în noaptea de coșmar a inundației. Îmi dai voie să stau și eu? Am comandat o cafea și un sendviș.
- Desigur! Ce mai faci? I-ai găsit bine pe toți ai tăi?
- Da. Și casa și potaia de care îți spuneam au scăpat cu vine. Și tu? Cum ai plecat de acolo? se interesă veselul și comunicativul ei amic.
- A venit, întâmplător, o cunoștință apropiată și am plecat împreună, spre dimineață.
- Bine că s-a sfârșit totul cu bine pentru cei mai mulți... Și ce faci în partea asta a orașului, căci am înțeles că stai spre est?
- Am cumpărat ceva pentru locuința mea cea nouă în care mă voi muta curând.
- Oh, felicitări! Pe unde anume?
- Aici, aproape, pe strada Saint James.
- Formidabil! Este foarte aproape de mine. Vom fi vecini. Știi, duminică după-amiază am invitat câțiva prieteni la o petrecere. Dacă ești liberă și-ți face plăcere, vino și tu; îți va plăcea, sunt toți niște oameni simpatici.
- Voi veni; mă bucur să cunosc oamenii din zonă și să-mi fac noi prieteni.
Își terminară consumația și ieșiră în stradă.
- Știi, la câțiva pași de aici, am un mic magazin cu articole de menaj. Ce-ar fi să vii să-l vezi... oricum, în viitor îți va fi de folos. Nu se poate să nu găsești ceva.
Samuel Jones avea dreptate. Magazinul lui era ticsit cu fel de fel de vase emailate, oale, cratițe, caserole, tăvi, tigăi și altele pentru menaj.
Atenția Lilei a fost atrasă de tăvile pentru copt prăjituri de forma statului Texas. Amuzată, dori să cumpere una, dar generos, Samuel i-o dărui invitând-o să revină.
Îl salută și plecă gândindu-se că zeița Fortuna îi surâsese din nou. În câteva zile, va avea nu numai o casă nou dar și perspectiva unor noi prietenii. Avusese dreptate să creadă că își poate clădi o viață nouă și fericită fără Jason.
Încă o dată, viitorul i se păru luminos și păși cu curaj în întâmpinarea lui.
CAPITOLUL X
Lila ajunse acasă după căderea întunericului și o găsi pe Katherine în curte, într-un șezlong.
- Bine ai venit, draga mea! E totul în regulă acasă la Margaret?
- Da, își făcea probleme degeaba, o informa Lila așezându-se pe un scaun lângă ea.
- I-am spus și eu, dar o înțeleg. În situația ei poate că făceam și eu la fel. Cum mai este orașul, cum mai sunt străzile?
- Ai fi surprinsă dacă ai ieși! În majoritatea locurilor nici nu se observă că a fost o calamitate iar traficul a revenit la normal.
- De fapt, așa este și firesc; păcat doar că unii oameni au suferit pierderi ireparabile. Sper că guvernul le va oferi compensații ca să-și poată reface viața, își exprimă Katherine cu însuflețire compasiunea.
- Sper și eu să facă tot posibilul. În privința mea, am veșit bune!
- Sunt curioasă! Ce anume?
- Mi-am găsit, în sfârșit, o locuință! Și ce noroc, foarte aproape de casa mătușii Margaret, continuă Lila cu entuziasm debordant. Este casa unuia dintre prietenii noști care se mută îndeva în vale, cu fiul lui.
Katherine își întoarse capul și privi în întuneric, brusc întristată.
- Este vorba de Thomas Walker, cumva?
Din întrebarea și din tonul ei, Lila înțelese că o afectau atât despărțirea de un prieten bun cât și plecarea ei din casa lui Jason.
- Da... îmi pare rău că v-am supărat cu aceste vești. Ar fi trebuit să fiu mai ponderată.
- E în regulă, draga mea. Așa e viața! Nimic nu este veșnic. Să rămână așa cum a fost... Când se mută Thomas?
- La sfârșitul săptămânii.
- Și tu, când ai de gând să te muți acolo?
- Imediat după aceea, cel târziu până la sfârșitul săptămânii viitoare.
Katherine se ridică din șezlong, făcu încet câțiva pași și se sprijini de trunchiul stejarului din apropiere.
- Bănuiesc că ești ferm hotărâtă s-o faci și că nimic nu te poate convinge să te răzgândești, dar părerea mea este că faci o greșeală.
Lila evită privirea ei și oftă întrebându-se de ce ambele bătrâne considerau că face o greșeală.
Poate că dacă ar ști motivele pentru care pleca, ar fi fost mai înțelegătoare. Dar cum ar putea să le spună că-l iubea pe Jason și că era aproape sigură că el n-o iubea? Cum ar putea rămâne în casă cu el, simțind că în cele din urmă mângâierile și sărutările lui nu s-ar fi limitat doar la atât? Iar ea, ori de câte ori Jason o privea cu ochii languroși, se simțea deja pierdută, fără să fie în stare să-i refuze ceva, în ciuda relației lui cu Nikki și a influenței lui dubioase asupra lui Hunter.
Ar fi vrut să știe dacă înflăcărarea lui avea un sâmbure de dragoste sau era o simplă dorință fizică, ea având nevoie disperată de o dragoste adevărată și nu de o legătură temporară care s-o lase devastată.
- Nu pot să fac altfel... spuse ea într-un târziu, și ca răspuns la spusele Katherinei și drept concluzie la propriile ei gânduri.
- Când vrei să-i spui lui Jason?
- Îndată ce vine acasă.
- Jason este acasă, o informă Katherine, reașezându-se pe șezlong. A venit de vreo două ore, a mâncat și s-a culcat. Era extenuat.
- Să-l lăsăm să doarmă; am să-i spun mâine dimineață.
- Așa este cel mai bine...
Tristețea i se citea în glas. Se opri un moment căutându-și cuvintele cu care să continue să spună ce avea pe suflet.
- Jason nu este un om ușor de înțeles. Este atât de implicat în practica meseriei lui, și recenta sarcină a creșterii și educării fetelor, încât... nu mai vede pădurea din cauza copacilor, cum se spune; și din această cauză s-ar putea să nu facă ceea ce vrea sau să nu spună ceea ce vrea sau ai vrea să auzi...
Mătușa Katherine vorbise zâmbind dar acum o privea cu gravitate.
- Pot să spun că-l cunosc foarte bine pe Jason și te asigur că este un bărbat minunat, iar femeia care va fi suficient de înțelegătoare și răbdătoare, va primi de la el dragoste destulă pentru o viață întreagă.
Katherine tăcu iar Lila rămase pe gânduri o vreme, apoi, fără să adauge nimic, o salută și se duse în camera ei. Își scoase una dintre valize din debara și începu să-și împacheteze unele lucruri.
Era abătută și i se părea ciudat că cele două mătuși, în loc să se bucure împreună cu ea că-și găsise o locuință nouă, păreau mai preocupate de reacția lui Jason și de regretul că ea pleca. Se simțea singură și neînțeleasă în decizia care i se părea singura posibilă și lacrimile începură să-i curgă pe obraji în timp ce-și punea lucrurile în valiză.
Șoapte și chicoteli înăbușite se auziră prin ușa care rămăsese întredeschisă.
Lila își șterse în grabă ochii și le văzu pe gemene care, în joacă, o pândeau prin crăpătura ușii.
- V-am văzut, v-am văzut! Veniți la mine!
- Am vrut să te speriem, mărturisi Daisy, dar nu ne-am putut abține să nu râdem. Ce e asta? întrebă ea imediat observând tava primită de la Samuel.
- O tavă de copt prăjituri, de forma statului Texas.
- Ce drăguț! Nu-i așa că ne vei face prăjituri pe care le vom coace în ea? se bucură Violet examinând tava din mâna surorii ei.
- Desigur, poate mâine, dacă o să mă ajutați și voi, le asigură Lila înveselită de prezența lor.
- Dar ce faci aici? întrebă Daisy care, mai perspicace, observase valiza deschisă și lucrurile din ea.
Răspunsul nu putea fi evitat, mai ales că subiectul fusese deja abordat și oricum, în cele din urmă, ar fi aflat.
- Împachetam ceva...
Privirea speriată a fetelor o făcu să se oprească. Se așeză pe pat și le cuprinse drăgăstoasă cu brațele, apoi încercă să le explice situația.
- Fetelor, am găsit o căsuță drăguță, învecinată cu casa mătușii Margaret, pe care vreau s-o cumpăr. Trebuie să am și eu casă, nu-i așa? Și când am să locuiesc acolo, veți veni să mă vizitați oricând doriți...
Lila se opri, văzând sprâncenele lor încruntate și obrajii bosumflați și înțelese că argumentele ei erau inutile.
- Dar Lila, ne-ai promis că vei rămâne cu noi, îndrăzni Violet să-i reamintească.
- Am promis că mă mai gândesc și am făcut-o, dar concluzia la care am ajuns asta este. E mai bine pentru toți să am și eu un loc al meu.
- Nu ne iubești? insistă Daisy îngrijorată.
- Nici vorbă... Fiți sigure că vă iubesc, dar măcar pentru o vreme am nevoie să trăiesc singură.
- Mătușa Katherine știe?
- Da, chiar acum câteva minute i-am spus, iar mătușa Margaret știe și ea.
- Și ele ce-au spus?
- Sinceră să fiu, nu sunt încântate, dar cred că cu timpul, își vor da seama că a fost o decizie bună.
- Și unchiul Jason ce-a spus?
- El nu știe încă, dar îi voi spune mâine dimineață.
Cele două surori tăcură și priviră una la cealaltă.
- Haideți, nu mai fiți atât de triste, voi veni și eu să vă vizitez; ne vom vedea cât de des posibil și ne vom distra de minune.
- Dar nu e la fel ca și cum am locui împreună, își manifestă Volet dezacordul.
Fetițele oftară adânc și o priviră îngrijorate pe Lila. Îi părea rău că le făcuse atât de nefericite, dar nu avea altă soluție.
- E timpul să mergem la culcare, hotărî Daisy după câteva momente de tăcere. Ne vedem mâine dimineață!
- Și nu uita de prăjitură! adăugă Violet.
Surprinsă de dorința lor subită de a pleca, Lila le sărută și le îmbrățișă, apoi le conduse la ușă. Le ură noapte bună și le urmări cu privirea intrând în camera lor, apoi se întoarse să-și termine treaba.
Umplu valiza, o puse lângă dulap și se gândi să se pregătească de culcare când, pe neașteptate, ușa se deschise și Jason intră in cameră.
Deși era în pijama, părea un războinic gata de luptă. Mâinile îi atârnau pe lângă corp iar ochii sticloși și injectați de nesomn o priveau fix. Își strânse maxilarele și mai făcu un pas spre ea.
- Ce faci? reuși el să articuleze cu greu, scrâșnind din dinți.
Lila se sperie de intrarea lui brutală, dar își recâștigă rapid stăpânirea de sine.
- Ce vrei să spui?
- Fetele tocmai au spus că te pregătești să pleci. Este adevărat?
- Da, este adevărat! răspunse Lila sec, înțelegând acum plecarea bruscă a fetelor. Mă voi muta în cel mult două săptămâni.
Se duse la fereastră și privi afară în noapte. Zări piscina și șezlongurile și-și aminti, fără să vrea, acei zori de zi în care el fusese pentru prima oară atât de afectuos. Amintirea acelei dimineți îi acceleră ritmul inimii iar mânia pe care o simțise inițial față de bărbatul furios, se atenuă și dispăru în clipa următoare.
Se întoarse spre el și-i întâlni privirea care cerea parcă ajutor.
- Este mai bine pentru noi toți! îi spuse ea cu blândețe.
- Nu chiar pentru toți!
Se apropie de ea, o cuprinse în brațe și o strânse la piept. Buzele lui crispate și strânse în mânia care trecuse, deveniseră calde și moi lipindu-se cu pasiune de buzele ei. Dar Lila îl respinse fără șovăială și întoarse capul, uluită de sărutul lui.
- Mai bine spune-mi cum se simte Nikki Jocksay! Sper că ai găsit-o în regulă! îl ironiză ea pe un ton acid.
- Mi se pare anormal să te gândești la Nikki într-un moment ca ăsta, răspunse el încercând să-și stăpânească enervarea.
- Iar mie mi se pare și mai anormal ca tu să dorești să creezi un moment ca ăsta, după ce toată ziua ai petrecut-o cu Nikki!
- Am petrecut toată noaptea căutându-te! Asta nu-ți spune nimic?
Enervarea lui devenise vizibilă, dar nici Lila nu era mai puțin tensionată.
- Ba da, îmi spune mult, dar faptul că, imediat după aceea, ai alergat să-ți petreci ziua cu Nikki, îmi spune și mai multe.
Jason se întoarse cu spatele la ea, făcu agitat câțiva pași, apoi se așeză pe pat, oftă adânc și-și sprijini capul în mâini.
- N-am mai dormit de aproape 48 de ore; sunt prea obosit să mă mai lupt cu tine...
Se uită în sus la ea și-i întâlni privirea.
- Lila, te iubesc, îi spuse el simplu. Te-am căutat toată noaptea prin furtună pentru că n-aș mai fi putut trăi dacă ți s-ar fi întâmlat ceva.
Privindu-l în ochi, Lila se apropie ca atrasă de un magnet și se lăsă în jos spre fața lui. Jason îi cuprinse fața în palme și-și apropie buzele de gura ei.
- Te iubesc, Lila, și cred că te-am iubit din prima clipă în care te-am văzut, șopti el ca în transă.
Buzele li se topiră în incandescența unui sărut pătimaș. Alunecară pe covor și mâinile lui mari și fierbinți îi mângâiau cu tandrețe fața, gâtul și tot trupul.
- Jason, reuși ea să articuleze întorcând capul și privind mâinile care trezeau în ea fiori arzători, acum trebuie să-mi spui adevărul; trebuie să știu ce înseamnă Nikki pentru tine!
Jason zâmbi cu înțelegere față de dorința ei de a clarifica lucrurile și-și puse încet capul pe pieptul ei.
- Nikki îmi este... numai asociată.
Accentuase ultimele cuvinte pentru a sublinia adevărul care-l exprimau, apoi continuă să vorbească cu un glas obosit.
- Este adevărat însă că ea a dorit ca relația noastră profesională să devină intimă, dar n-am putut vedea în ea altceva decât un prieten și nimic mai mult.
- Te-a căutat la Cancun, iar astăzi ai alergat la chemarea ei, îl întrerupse Lila.
- A venit la Cancun tocmai fiindcă și-a dat seama că între noi se înfiripa ceva care anula orice speranță pentru ea, și recunosc că neatenția și imprudența mea ți-au dat motive să crezi că preferam compania ei și că între noi exista o relația mai apropiată. Te asigur că nu e așa!
- Și astăzi?
- Astăzi a fost cu adevărat o situație de excepție. Tocmai a sosit răspunsul la o colicitare a lui Nikki, prin care a fost anunțată că poate pleca să ocupe un post într-un spital din San Francisco. Plească peste două zile și au fost multe de clarificat și de pus la punct; probleme în care ea era implicată.
- Așa deci...
Lila era uluită și-și retrase capul ca să-i vadă mai bine fața, parcă nevenindu-i să creadă o astfel de veste care lămurea, ce-i drept pe jumătate, îndoielile ei.
- În legătură cu Hunter, începu din nou Jason să vorbească de parcă i-ar fi citit gândurile, pot să-ți spun că sunt psihoterapeut. Încă de la petrecerea care a fost cu ocazia zilei de naștere a lui Nikki, mai precis, două zile după aceea și împreună cu Nikki, îi acordam consultanță matrimonială lui Hunter și soției sale, Sarah. Datorită nouă s-au împăcat și au evitat divorțul, iar restrângerea relației cu tine pe care lui i-am impus-o, iar ție ți-am cerut-o, a fost numai din considerente profesionale.
Totala surpriză și uluială n-o împiedică pe Lila să se îngrijoreze pentru prietenul ei și soția acestuia.
- Crezi că acum sunt bine? întrebă ea.
- N pe deplin, dar fac tot ce pot. Vor mai fi o vreme în terapie și sper ca în cele din urmă să-și recâștige echilibrul.
Jason tăcu câteva clipe în care Lila își sprijini capul pe brațul lui, iar el îi mângâia părul cu cealaltă mână, apoi își apropie fața de fața ei privind-o în ochi, spunând pe un ton foarte serios:
- Dacă spusele mele ți-au risipit îndoielile, vreau să te rog să rămâi în casa mea și să-mi fii soție!
Lila se simți străbătută de un fior necunoscut până atunci și ochii i se umplură de lacrimi de fericire.
- Oh, Jason! Te iubesc și eu și vreau să-ți fiu soție!
Jason începu să-i acopere trupul cu sărutări pasionate și Lila îi răspunse cu mângâieri și șoapte fierbinți de tandrețe. Totul deveni un vârtej din ce în ce mai tumultos în care întreaga lor ființă se topi, devenind o singură văpaie.
În cele din urmă, Jason se mișcă și se ridică în picioare apoi o ajută și pe Lila să se ridice. Ținându-se de mână, înaintară spre ușă.
- Cred că ar fi cazul să anunțăm pe toată lumea că în curând ne vom căsători. Nu de alta, dar n-aș vrea să mi se mai cațere în pat două fetițe plângând din cauză că vrei să pleci de la noi.
Lila surâse și-l sărută drăgăstoasă, apoi Jason ajunse în capul scărilor, își făcu mâinile pâlnie la gură și strigă pentru toți ai casei:
- Atențiune, atențiune! Un anunț pentru toți cei interesați. În curând Lila și Jason se căsătoresc.
Într-o clipă se deschiseră ușile tuturor camerelor și gemenele, mătușa Katherine, doamna și domnul Cobine, ieșiră și începură să aplaude și să ovaționeze evenimentul așteptat de toți.
- Să toastăm în cintea mirilor, spuse doamna Cobine care alergase la bucătărie și revenise rapid, aducând o sticlă de șampanie și pahare.
Se adunară cu toții în jurul Lilei și al lui Jason, se îmbrățișasă și se sărutară.
Din ochii Lilei începură din nou să curgă lacrimile, deși era sigură că bărbatul puternic și minunat de lângă ea era soțul ei pentru o viață întreagă.
SFÂRȘIT
