9.
Cristescu arăta galben, cu privirea stinsă, şi trăsăturile alunecate, trase parcă spre vârful bărbiei.
Locotenentul se aşeză pe o jumătate de scaun neîndrăznind să-l privească. Maiorul începu brusc, pe un ton egal ca şi cum nu s-ar fi despărţit cu o zi înainte, iar discuţia ar fi continuat fără întrerupere toată noaptea şi continua şi acum.
- Îţi aduci aminte ce ţi-am spus la muzeu?
- Da, şopti Azimioară nesigur.
- Ei bine, nu m-am înşelat. A fost mai tare!
- Încă nu se ştie.
Cristescu râse amar.
- Se ştie îngrozitor de bine! M-am gândit tot timpul. Ieri şi alaltăieri, azi-noapte. Bătrâna n-a lăsat nicio urmă, înţelegi? Nici una! E de necrezut! Se avântă cu logoreea şi înfierbântarea, specifice, declanşate de ideea fixă. E de necrezut! Ai s-o citeşti pe toate gardurile, în toate abecedarele, o gânguresc pruncii în landou: nu există infracţiune perfectă.
- Într-adevăr.
- Atunci înseamnă că eu sunt un..., ceea ce, te rog să mă crezi, am început s-o gândesc. Nu, dragul meu, nu tu ai spus-o, dar mă conving eu că aşa este, ceea ce mi se pare cel mai grav.
- În anumite circumstanţe amplificăm. De altfel, ancheta nu s-a isprăvit.
- Adică ce mai avem de făcut? Să ghicesc cum a expediat Melania scrisoarea în antreu, fără să se ridice de la masă? Şi ce-i cu asta? O să mă conving încă o dată că ea e necunoscuta pe care o căutăm, în sfârşit, staţia terminus. Ei şi? Eu sunt convins de pe acum. Dar va reprezenta aceasta o dovadă împotriva ei? Hai să fim serioşi!
- Nu înţeleg totuşi, observă locotenentul, de ce respingeţi aprioric ideea unui complice. S-a primit un telefon. Toate declaraţiile o atestă.
Maiorul clătină din cap.
- Nu mă interesează complicele, chiar dacă el există, deşi pariez pe ce vrei că Melania a lucrat singură. Nu-i genul ei să se încurce cu colaboratori. Oricum, bătrâna e capul chiar dacă la afacerea asta ar fi participat încă o sută de inşi. Cât despre telefonul acela... Nici măcar nu mi se pare semnificativ. Are o importanţă pur formală. Înclin să cred că a fost o greşeală, o atingere, un mic accident de care bătrâna a ştiut să profite magistral luându-ne piuitul. Fleacuri! Ascultă, am citit acum câţiva ani o nuvelă. Nu reţin autorul. Toată istoria se concentrează în jurul unor paşi. Urme lăsate în zăpadă, chiar la mijlocul străzii. Trei sau patru.
- Am citit-o şi eu, surâse locotenentul. Capek...
- Povestea mi s-a părut fascinantă. Paşii aceia bizari care nu porneau de nicăieri şi nu duceau nicăieri, fără început şi fără sfârşit... Ridicau o enigmă şi atât.
- E o găselniţă.
- Fireşte. Dar sentimentul mi-a rămas. Nu senzaţia de mister, ci de neputinţă. Nu inexplicabilul, ci înfrângerea. Detest întrebările fără răspuns.
Îşi luă capul în mâini privind ninsoarea de afară, apoi reluă aproape şoptit cu o voce răguşită:
- Să nu mă înţelegi greşit. N-am nimic cu Melania Lupu şi, întâlnind-o în alte circumstanţe, m-aş fi lăudat că sunt unul din admiratorii ei, unul din puţinii capabili să-i sesizeze subtilităţile. Deci faptul că mă înfrânge a doua oară mă lasă indiferent. Ambiţia mea n-a vizat niciodată aspectele competiţionale. Hai să-i arătăm lui cutare că sunt mai deştept decât el! Nu, nu, departe de asta.
Azimioară îşi ridică sprâncenele.
"Atunci?"
Maiorul surâse chinuit vrând să atenueze cuvintele care ar fi putut părea umflate.
- Se pune problema condiţiei profesionale. Nu mai am încredere, n-o să mai am niciodată încredere în posibilităţile mele. Ceea ce voi face de aici încolo va fi o simplă înşiruire de acte birocratice. În sensul ăsta, pot lucra la fel de bine într-o bibliotecă ori într-o arhivă.
- N-aţi mai avut niciun eşec? Niciodată?
- Ba da.
Acesta însă se înscrie într-o rubrică specială. Nu-ţi îngăduie să-ţi pui pălăria şi să pleci mai departe spunându-ţi că rândul viitor vei avea mai mult noroc. Capitulările nu seamănă între ele după cum nu seamănă nici victoriile.
- Încerc să sesizez nuanţa.
- Cred că mai degrabă vrei să mă faci să trăncănesc, zâmbi trist Cristescu. Îţi închipui că asta mă va calma. Nu-i acelaşi lucru să găseşti de pildă un cadavru în Cişmigiu şi să clasezi dosarul pentru că n-ai reuşit să-l prinzi pe criminal, sau să duelezi la lumina zilei cu Melania Lupu şi ea să te facă knock-out - mă rog, nu cunosc corespondentul la scrimă. În prima situaţie pot interveni o serie de elemente care să-ţi dea peste cap ancheta: crimă întâmplătoare, lipsită de mobil, victima neidentificată, fără neamuri, fără vicii şi fără carte de imobil. Noapte, ploaie, nici o urmă. Îţi pot inventa o grămadă de amănunte care să-ţi taie orice şansă. Nu e însă cazul cu Melania Lupu.
Se aplecă peste masă şi se uită la Azimioară cu o privire sălbatică.
- Nu-mi spune că nu sesizezi nuanţa. Am toate atuurile în mână. Ştiu că autorul e bătrâna, dispun de cinci declaraţii sincere ale unor oameni care au asistat la tot circul de când intră leii în arenă şi până ies în muzică de fanfară, cunosc cu aproximaţie sau intuiesc fiecare şmecherie, posed şi antecedentele unui caz anterior şi totuşi nu pot face nimic! Sunt incapabil să-i demonstrez Melaniei un singur centimetru de vinovăţie. Numai când mă gândesc cum zâmbeşte îmi vine ameţeală.
- Cu permisiunea dumneavoastră, nu sunt de acord!
- Nici eu n-aş fi în locul tău. Mi s-ar părea lipsit de tact.
- Nu-i vorba despre asta. Cercetările nu s-au terminat. Căutăm încă gazda lui Dascălu...
- Şi ce-o să-mi spună ăla? izbucni maiorul. Bătrâna a evitat contactul cu participanţii nemijlociţi şi dă-mi voie să-ţi spun că din punct de vedere tehnic consider manevra, reuşita ei, de domeniul antologiei. Nu uita că n-a avut de-a face cu nişte copii şi totuşi au înghiţit pastila. Vrei să-mi spui că în schimb s-a dus să se recomande individului care l-a ascuns pe Dascălu?
- Nu trebuie omisă nicio pistă, declară banal locotenentul.
- Ştiu băiete, aşa am învăţat la şcoală, aşa am făcut până acum, şi aşa o să facem. M-ai văzut afectat de moartea lui Doru Matei. Desigur, îmi pare rău de el ca ins, şi nu ascund că aştept de aproape zece luni să se însănătoşească. N-am înghiţit uşor nici renghiul Melaniei de anul trecut. Dar pentru cazul în speţă, accidentul îmi încurcă şi mai mult calculele. Crezi că m-ar fi consolat în chixul pe care l-am dat ideea că execută o pedeapsă pentru fapte anterioare? Nu-mi place să-mi escamotez nici sentimentele, nici judecăţile. Două rateuri la rând e prea mult... Cu adevărat prea mult.
Azimioară îşi compuse o expresie optimistă.
- Să mai aşteptăm. Nu se ştie niciodată.
- Eşti drăguţ. Încerci cu orice preţ să mă galvanizezi, dar eu unul mai că m-aş da bătut.
- Ce vreţi să faceţi?
- Multe... Nu mi-am închipuit niciodată că sunt foarte deştept. In al doilea rând... Da, m-am gândit mult. Ai să mă suspectezi bănuiesc de vanitate, de orgoliu oribil. Nu e cazul şi poate o să înţelegi cândva. Nu-i corect să continuu ceva... Se opri parcă înspăimântat. Reluă cu un efort, cu figura împietrită: Ceva pentru care nu sunt dotat... Sau am încetat să fiu! Nu-i corect faţă de mine însumi. Am toată admiraţia pentru oamenii care suportă să-şi spună adevărul în faţă, mai ales dacă au trecut de un anumit număr de ani... Încerc să le semăn.
- Nu se poate, suflă speriat locotenentul. Asta nu se poate!
Cristescu îl privi impresionat şi-i atinse umărul cu stângăcie. Se îndreptă apoi spre uşă cu paşi fermi, pipăind coala de hârtie îndoită în buzunar.
CAPITOLUL XIV
BUNĂ SEARA, MELANIA!
1.
- Degeaba, Mirciulică!
Melania Lupu ţinea strâns plapuma, ridicată până în dreptul bărbiei ca şi cum cineva ar fi încercat să i-o tragă.
- Degeaba! Nimic nu mă va determina să ies în oraş pe o vreme ca asta. Ştii că detest când plouă iarna. Ne-au mai rămas pezmeciori şi o bucăţică de budincă. Găsesc chiar sănătos ca din când în când să ne mulţumim cu o masă mai simplă. Spune-mi nu ţi se pare curios? N-am primit încă niciun semn de viaţă de la domnul maior. Până acum trebuia să ne viziteze de cel puţin două ori. Cum pentru ce? Pentru declaraţii. Ce crezi că înseamnă asta? Ne pregăteşte ceva, nu? Exact la fel m-am gândit şi eu. Părerea mea este că nu ne rămâne altceva decât să aşteptăm. N-ai idee cât de mult îmi place să stau în pat pe o zi ploioasă. Ştiu şi ce am să citesc. Paul de Kock! Un domn atât de distins şi de spiritual! Nici n-ai zice că a trăit 78 de ani... Cred că ai observat şi tu! Oamenii cu adevărat amuzanţi mor tineri. Foarte puţini împlinesc 60 de ani. Sigur că există şi excepţii, dar n-am acum chef să discutăm.
2.
Cristescu se întoarse după zece minute și începu să se plimbe agitat de la un capăt la celălalt al biroului.
Azimioară fără nicio intenție de umor e umor îşi trase scaunul lângă perete făcându-i loc. Îl privea placid, cu un soi de curiozitate de parcă plimbarea maiorului ar fi constituit obiectul unui studiu interesant.
- Am o idee, anunţă Cristescu în maniera sa nouă, bruscă, emiţând ceva fără nicio legătură cu discuţia anterioară.
Ochii locotenentului luciră scurt: "Aha!"
- Ai ghicit! Cererea mea a fost respinsă. Am primit şi un sfat de valoare inestimabilă. Să mai redactez vreo cinşpe demisii întrucât caligrafia e superbă. N-ar strica să fie în versuri. După cum vezi, o grămadă de lume spirituală.
Azimioară se interesă camuflându-şi zâmbetul.
- Ce idee aveţi?
- Vreau să verific încă o ipoteză. Orice aş face, mă obsedează expedierea biletului acela blestemat. Mă întorc repede.
Îşi luă paltonul din cuier şi ieşi cu el pe braţ. Adăugă înainte de a închide uşa:
- Dă-i drumul, dragul meu! Poţi să râzi acum un sfert de oră.
3.
Când auzi soneria, Șerbănică Miga strânse la repează prăjiturile de pe masă și le duse în bucătărie. Se precipită apoi spre ușă strigând:
- Vin! Vin!
Îl privi încântat pe maior. De două zile trăia într-o stare de surescitare continuă, încerca delicii nebănuite simţindu-se un personaj extrem de important care traversase eroic ineditul unei aventuri extraordinare, pline de capcane şi pericole. La 6 dimineaţa, se dusese după lapte. Fusese cât pe aci să relateze povestea casieriţei grase, amărâte că fiu-său nu intră de doi ani la facultate şi vânzătorului oacheş, tânăr cu perciuni negri şi inel gros de aur, calificat în alte ocazii "un individ obraznic".
Îşi revizui însă în ultima clipă intenţiile, considerându-le sub demnitatea sa. În consecinţă, dăduse târcoale magazinului vreo zece minute aşteptând doi amici pensionari care-şi făceau cumpărăturile la aceeaşi oră. Mitiţă Haznaş, fost consilier la înalta Curte de Casaţie, şi Dinu Calotă, funcţionar superior pe vremuri ia Banca de Credit.
Ţineau în mână plase cu borcane goale, îmbrăcaţi în paltoane care cândva purtaseră semnăturile unor artizani iluştri, acum jalnice, obosite de perie, naftalină şi curăţătorie chimică. Şerbănică îi mobilizase sub o streaşină, cu o grimasă scurtă, conspirativă. Mitiţă, slab, sec şi băţos, se interesase cu maxilarele încleştate: "Ai auzit ceva? Tocmai aseară n-am ascultat. A avut Colette sindrofie de cucoane".
Colocviul durase două ore, întrerupt de exclamaţii de uluire, priviri holbate, respiraţii şuierătoare. Şerbănică, umflat, trăise momente glorioase. Repeta de câte două-trei ori un amănunt, exagera, amplifica şi nu uita să precizeze că ceea ce povesteşte reprezintă un simplu rezumat, formulând o invitaţie pentru aceeaşi seară la o relatare detaliată.
Ceilalţi doi, sufocaţi, zdrobiţi de senzaţional îşi făcură cumpărăturile în goană nerăbdători să ajungă acasă unde aveau să prezinte o dare de seamă, în stil propriu, a evenimentelor.
De aceea, când Şerbănică îl auzi pe maior că nu-l va reţine mai mult de cinci minute se simţi dezamăgit.
Cristescu se opri lângă masa din sufragerie, fără să-şi scoată paltonul. Întrebă absent, convenţional:
- Doamna e acasă?
- Nu se simte prea bine. O migrenă... Dacă trebuie, mă duc s-o scol.
- N-o deranjaţi. Am venit pentru o mică experienţă.
Şi se aşeză pe scaun, scaunul Melaniei Lupu cu faţa îndreptată spre antreu. Îi zâmbi lui Miga clipind şăgalnic.
- Vreţi să mă ajutaţi?
- Bineînţeles, se fâstâci bătrânul. Evident! Vă stau la dispoziţie.
- Încercaţi încă o dată să vă amintiţi cum arăta sufrageria atunci, noaptea. Mai precis, ce uşi şi ferestre erau deschise sau...
- Nu e cazul, domnule maior, îl întrerupse Miga. Casa arată totdeauna la fel. Deşi e un curent groaznic, mai ales de când s-a stricat şi oberlihtul, nevastă-mea nu suportă să stea cu uşile închise. Mă refer la cea dinspre bucătărie. Cel puţin când bate vântul, ca acum, ai impresia că te afli în landă... ăă... pe Bărăgan.
Cristescu scoase din buzunar o hârtie.
- Biletul pe care l-a găsit Dascălu era mai mare decât acesta?
- Nu. Avea aproximativ aceleaşi dimensiuni.
- Încă o rugăminte! Treceţi în vestibul şi deschideţi uşa de la intrare ca şi cum aţi veni de afară...
Şerbănică, buimac, se execută. Maiorul puse hârtia pe parchet privind-o intens.
"E unica posibilitate ca biletul să fi ajuns singur acolo. În noaptea aceea, a fost un vânt îngrozitor. Ca şi acum. Nu şi ieri... Din cauza asta nu mi-a reuşit experienţa. Pentru că realmente nu văd altă formulă. Doar dacă l-a dresat pe Mirciulică..."
În aceeaşi clipă, auzi scârţâitul uşii. Simţi un curent rece prinzându-i gleznele şi simultan bucata de hârtie trasă parcă de o aţă spre vestibul.
4.
Motanul urmărea piesa la televizor. Întoarsă cu spatele, Melania Lupu întindea a treia oară aceeași pasiență.
- E ceva interesant, Mirciulică? Dacă apare actorul acela blond, cu un aer prostuț, care ne place nouă, să mă chemi.
Încruntă spâncenele, țuguindu-și nemulțumită buzele.
- Ce să-ți spun, draga mea, nu mai înţeleg nimic. Ce sunt şeptarii ăştia la rând? Lacrimi şi necaz... Dar ce caută decanii de tobă? Şi uite aici, valetul de cupă... Orice-ai spune, domnul maior nu e valet şi nu e de cupă. Cred că astăzi cărţile sunt supărate pe tine. Vei mai încerca o singură dată, înţelegi Melanie? O sin-gu-ră da-tă pasienţa cu aşi. Este cea mai uşoară şi aproape întotdeauna iese. Asta ca să-ţi asiguri o bună dispoziţie înainte de culcare. Contează enorm starea de spirit când te bagi în pat. Nu, n-are niciun rost să-i telefonezi acum lui Florence. Dacă domnul Cristescu îi vizita şi azi, cu siguranţă Şerbănică te suna. Dar dacă totuşi s-au văzut şi nu-ţi telefonează înseamnă... Ce înseamnă, fetiţo? Ei bine, înseamnă că s-a discutat sau s-a întâmplat ceva dezagreabil în legătură cu tine şi atunci în niciun caz n-ai voie să-i cauţi. Cu niciun preţ nu trebuie să pari a-lar-ma-tă sau în-gri-jo-ra-tă. Spune-ţi încă o dată, Melania, că nu există o singură dovadă împotriva ta şi încearcă să găseşti un divertisment pentru astă-seară. Te văd plictisită, ceea ce nu ţi se întâmplă niciodată.
Pasienţa cu aşi nu-i ieşi. Strânse cărţile şi începu să se învârtească prin casă fără niciun rost. Căscând uşor, rupse foaia calendarului. Se uită câteva clipe la dată şi se îmbujoră brusc.
- Dumnezeule! 18 noiembrie! Bine, dar mâine e ziua lui Mirciulică! Împlineşte 6 ani. Scăzu vocea trăgând cu coada ochiului spre motan: Vorbeşte mai încet, fetiţo, nu trebuie să te audă. Şi acum gândeşte-te la o surpriză. Mi-e teamă că nu prea eşti în fonduri, însă pentru o ocazie ca aceasta merită să umbli la puşculiţă. Ia să vedem ce economii ai!
Scoase o cutie veche de bomboane din scrin şi cu gesturi furişe, străduindu-se să nu facă zgomot, începu să numere mărunţişul.
5.
Când se întoarse la minister, maiorul găsi lista întocmită de Azimioară pe birou. Erau trecute acolo vreo 15 nume cu adresele respective, ocupaţia şi locul de muncă. Neamuri de-ale cârnului răzleţite prin toată ţara, vreo trei colegi de şcoală, amici din penitenciar eliberaţi de curând.
Cu un creion verde, Cristescu bifă ca neinteresante pentru moment adresele din provincie şi încă vreo două aparţinând unor indivizi - prieteni buni cu Dascălu în liceu - dar învârtindu-se acum în cu totul alte sfere. Ochii i se aprinseră brusc în faţa unui nume, mai bine zis în faţa unei străzi: Aleea Duma 9.
- Interesant!
Locotenentul fu de acord fără să ştie despre ce era vorba. Important i se părea că în jurul lui Cristescu începe să se simtă ceva din vechiul aer.
- Gelu Dincă, Aleea Duma 9!
- Contabil, preciză Azimioară. Pe listă se aflau toate indicaţiile.
- Nu-ţi spune nimic chestia asta?
- E văr de-al doilea cu Dascălu.
- Altceva. Adresa! Strada face colţ cu cea a Melaniei Lupu!
Azimioară întrebă circumspect:
- Îţi spui probabil că am un tic nervos! râse Cristescu. Cum dau de numele bătrânei îmi vine o idee ori îmi imaginez că în perimetrul respectiv s-a pus la cale un complot tenebros. Coincidenţa însă nu-i de ignorat. Îngustează unghiul raţionamentului şi ai să vezi că sună al naibii de interesant. Una din prezumtivele gazde ale cârnului locuieşte la o distanţă de câţiva metri de Melania Lupu. Începu să râdă încetişor: Nu zău, nu m-ar mira deloc.
Locotenentul, impasibil, îşi privi ceasul.
- E încă devreme. Abia 6.
- Perfect, mergem. Nu uita ordinul de percheziție.
6.
De la fereastra lui Dincă, maiorul reperă în linie ușor deviată, la o distanță de 20 sau 30 de metri, locuința Melaniei Lupu. Recunoscu perdeaua fină cu medalioane de dantelă apoi pentru câteva clipe, silueta bătrânei umblând la storuri.
Jaluzelele coborâră.
Cristescu privi un timp dungile subţiri de lumină care se distingeau în noapte ca un portativ şi se întoarse spre Dincă.
Individul aştepta flegmatic, pe canapea cu mâinile încrucişate la piept.
- Cum de n-ai distrus filmul? întrebă maiorul strângând în buzunar pacheţelul învelit în hârtie neagră. E un corp delict care putea fi oricând folosit împotriva dumitale.
Dincă dădu din umeri.
- Habar n-am avut că Dascălu nu l-a luat cu el. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să-l caut.
- Curios! De obicei după ce-ţi pleacă din casă un astfel de musafir ai grijă să ştergi toate urmele. Faci curăţenie în toate sensurile.
- În realitate am procedat destul de superficial. Dascălu n-avea cine ştie ce bagaj ca să mai şi uite câte ceva. Mai ştiam că, indiferent de ce poate să i se întâmple, nu mă va trăda niciodată. În consecinţă, nu m-am apucat să scotocesc toate ungherele cu aspiratorul, n-am umblat pe brânci după fire de păr, n-am şters amprentele. Trebuie să recunoaşteţi că aţi avut noroc.
"Într-adevăr, noroc, reflectă Azimioară, să găseşti ceea ce cauţi în mai puţin de jumătate de oră, ascuns într-o cutie goală de ceai pe un raft în bucătărie. Ce-o fi fost totuşi în capul ăluia?"
Cristescu se posomorî brusc.
"Bine, acum am filmul. Şi ce-i cu asta? Ce-am realizat? Ştiu, în sfârşit, bănuiesc cum a fost contactat Dascălu. L-a văzut de la fereastra ei. De unde-i cunoştea e un amănunt interesant, însă deocamdată subsidiar. Dar ce am realizat eu? În ce măsură filmul poate constitui o probă împotriva Melaniei Lupu, că de indicii sunt sătul până în gât. Dau toate indiciile contra celei mai şubrede dovezi. Dar unde s-o caut? De unde s-o scot?"
Instinctiv privispre geamul bătrânei. Ochii i se izbiră de gratiile înguste de lumină şi un oftat greu, ca un geamăt scăpat din fundul pieptului, i se urcă pe buze.
7.
Abia a doua zi spre seară, maiorul se hotărî s-o viziteze pe bătrână.
Sosi neanunțat, subțire și amabil, cu o expresie particulară în priviri.
- Bună seara, Melania!
Melania Lupu, coafată și extrem de elegantă - eleganţa aceea pe care o dau gesturile şi ţinuta impecabilă ii primi cu o exclamaţie uşoară de surpriză şi un zâmbet de zile mari.
- Nici nu ştiţi ce bine aţi nimerit! Cum nu se poate mai bine.
"Atenţie, draga mea! S-a întâmplat ceva. În primul rând, n-a telefonat că vine. Un gest neconvenabil pentru un domn atât de politicos. În al doilea rând, nu ţi-a adus flori. Amănuntul poate părea lipsit de importanţă, dar e departe de a fi aşa, dacă te gândeşti la comportarea dumnealui atât de reverenţioasă de obicei. Dar mai important decât toate e «Bună seara, Melania!» Fetiţa mea, adună-ţi puterile! Nu are niciun rost să te ascunzi după deget căci concluzia se impune: domnul Cristescu se află acum la tine în ca-li-ta-te o-fi-ci-a-lă! «Bună seara, Melania!» Vreau să spun că ai devenit pentru el altceva decât un simplu martor. Te implor, Melania, fii atentă!"
- Mirciulică, ciripi, avem musafiri. Ţi-ai fi închipuit?
Maiorul se uită în jur fără să-şi ascundă uluirea. Încăperea avea un aer sărbătoresc. Pe pat, bătrâna întinsese o cuvertură albă de tul, cu broderiile cam ciuruite, dar încă foarte frumoasă, umpluse câteva glastre cu tufănele ruginii. Crizanteme galbene enorme, într-un vas japonez, umpleau de soare, un soare ca lămâia, un colţ de odaie.
Pe măsuţa rotundă se aflau un tort mic din şocolată cu şase lumânări roşii, serviciul de ceai, ustensile de argint. Alături, o frapieră umplută cu zăpadă în care se răcea o sticlă de Spumos.
- Ar fi trebuit să cumpărăm şampanie, explică bătrâna, dar în ultima vreme am fost extrem de nesăbuiţi cu cheltuielile, nu-i aşa, Mirciulică?
Cristescu se uită uluit la motan. Stătea impasibil în fotoliu, pe o pernă de catifea, cu o fundă roşie, bine apretată, la gât.
Maiorul fu străfulgerat de o idee şi simţi cum hohote nestăpânite de râs îi scutură trupul. Încercă să se stăpânească şi se interesă pe un ton normal:
- Am impresia că sărbătoriţi ceva...
- Dar fireşte, surâse Melania Lupu, invitându-l să ia loc. E ziua lui Mirciulică. Împlineşte şase ani.
Se uită nevinovată la Cristescu. Maiorul se întrebă sincer ce aştepta bătrâna din partea lui: să-l felicite pe Mirciulică, strângându-i bărbăteşte mâna şi să strige din toate puterile hip-hip, ura?!
- Ca să fiu mai exactă, reluă bătrâna sunt şase ani de când l-am găsit sub o scară. Ştiţi, când locuiam dincolo... Eram pe-atunci extrem de deprimată, mă simţeam îngrozitor de singură. Mirciulică a adus căldură în viaţa mea. În doi, pustiul e mai uşor de suportat.
- Natural...
- Probabil, surâse cochet, în sinea dumneavoastră mă consideraţi o bătrână ramolită şi-mi dau seama că uneori atitudinea mea iese din comun. Vorba lui Florence - şi ea mă menajează - par cam excentrică.
Maiorul avu un gest evaziv din care nu se putea înţelege nimic.
- Nu, nu râse Melania, trebuie să recunoaşteţi că am unele reacţii bizare. Dar poate că o să mă înţelegeţi. Esenţial mi s-a părut în viaţă să-ţi fii credincios ţie însuţi. Şi atât timp cât nu deranjezi pe nimeni, nu văd de ce nu ţi-ai consuma bucuriile la lumina zilei. Abia când le camuflezi, când ţi-e ruşine de ele, devin vicii. Nu credeţi?
- Presupun că aveţi dreptate.
- Din punctul meu de vedere, vă asigur că da. De exemplu chiar afecţiunea mea inofensivă pentru Mirciulică îi nedumereşte pe mulţi şi chiar îi irită.
- Aşa cum vă cunosc, zâmbi Cristescu, am impresia că aspectul nu vă deranjează.
- Fireşte, mi-a trebuit însă foarte multă vreme ca să pot privi lucrurile în felul acesta. În tinereţe cea mai mică grimasă de nemulţumire care mi se adresa mă necăjea grozav. După cum vedeţi, bătrâneţea are avantajele ei. Desigur, am şi învăţat să evit situaţiile penibile.
- În ce sens?
- De pildă, chiar astăzi. Mi-ar fi făcut atâta plăcere să vă invit la ziua lui Mirciulică, să vă formulez o invitaţie în toată regula. Faptul că sunteţi aici se datorează unei coincidenţe fericite, dar oare putem aştepta totul de la întâmplare?
- De ce nu m-aţi chemat? întrebă amuzat maiorul.
Bătrâna îşi ţuguie buzele şi clătină capul plin de bucle.
- N-am îndrăznit. S-ar fi putut ca invitaţia aceasta să mă umple de ridicol sau, şi mai grav, să consideraţi că vreau să persiflez. În sfârşit, aţi fi putut-o lua drept o glumă foarte proastă.
Maiorul o examină cu un zâmbet. Îi făcea din nou plăcere s-o urmărească captivat. O personalitate fascinantă, plină de farmec, cu o rară capacitate de a fi fericită, de a găsi bucurie în orice mărunţiş.
"Da, recapitulă un gând mai vechi, apetituri şi graţii de fetiţă altoite pe o minte de gangster."
- Îi aşteptaţi şi pe soţii Miga?
- Nu. Ei înţeleg cel mai puţin prietenia mea cu Mirciulică şi n-aş fi avut curajul să înfrunt sarcasmele lui Florence. Mi-ar fi stricat toată ziua.
"Îţi dă târcoale, draga mea, nu ştie cum să înceapă. Şi nu înţeleg de ce-şi pipăie mereu buzunarul. Parcă se asigură că ceva mai e acolo..."
- Dacă vreţi, puteţi să aprindeţi o ţigară. În timpul acesta eu voi turna ceaiul. Hai, Mirciulică, să-i arătăm domnului maior ce gazde ştim să fim noi.
- Îmi pare rău, declară Cristescu urmărindu-i degetele delicate cu un singur inel subţire - o marchiză - şi aşteptând să pună pe masă ceaşca, îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste proastă.
Bătrâna se sperie. Îşi duse mâna la decolteul îngust.
- Ce s-a întâmplat?
- Doru Matei a murit ieri dimineaţă. Un accident.
- Accident?
- L-a izbit un troleibuz în timp ce traversa neregulamentar strada.
- Dumnezeule! exclamă Melania cu ochii plini de lacrimi. Ce nenorocire! Ce destin necruţător după aproape un an de spital!
"Nu-i o cursă, fetiţo, poţi să juri că fiecare cuvânt e adevărat. Deci pentru povestea aceea veche nu mai ai de ce să-ţi faci griji. Atunci? De ce a mai venit? Înseamnă că a găsit altceva împotriva ta. Ce poate fi acest alt-ce-va?"
Îşi şterse lacrimile cu o batistă mică, evitând privirea maiorului.
Cristescu se simţi brusc obosit. Dintr-o dată jocul nu-i mai făcea plăcere, se simţea iritat, iritat împotriva lui însuşi. Ştia cine-i Melania, avea impresia că poate să străvadă până în cele mai ascunse pliuri ale sufletului ei şi totuşi încerca o ciudată părere de rău. Parcă ar fi sfâşiat cu degete grosolane o ţesătură scumpă, diafană, ar fi smuls brutal filele unei cărţi de poveşti.
Căci ce era tot ce vedea în jurul lui - şi îşi plimbă privirea mohorâtă prin încăpere - dacă nu o poveste pe care bătrâna o broda cu migală de ani de zile, probabil de-o viaţă? Panglica roşie a motanului, tortul de şocolată cu ghinde moi de fistic, perlele puse la rochia neagră în cinstea lui Mirciulică, basmele spuse la gura sobei, divertismentele cu Interpolul râzând înfundat sub sutana abatelui Brown apoi celelalte, poveştile înfricoşătoare legate de tabloul lui Goya. Toate însăilau o atmosferă ireală, trădau vocaţia înnăscută a Melaniei pentru fantastic şi fără îndoială o amputare la fel de autentică a simţului ei moral.
"E amorală. Ceva ciudat! Nu şi-ar băga niciodată mâna în buzunarul cuiva, pentru nimic în lume n-ar comite o impoliteţe, amabilitatea şi generozitatea sunt însuşirile ei fireşti, dar la fel de firesc i se pare ca Femeia cu evantai să-i aparţină pentru că pur şi simplu tabloul îi place, a făcut o pasiune smintită pentru el şi nici nu-i trece prin cap să şi-o înfrâneze."
- Vi s-a răcit ceaiul, îl trezi bătrâna. Să vă aduc altul?
Maiorul clătină maşinal capul. Cuvintele îi ţâşniră singure, înainte de a-şi da seama că le rosteşte:
- N-aţi putut renunţa la ea...
- La cine?
- La Femeia cu evantai, spuse trist maiorul. Nu izbutesc deloc să vă înţeleg. Aţi încercat odată şi abia aţi scăpat ca prin urechile acului. Ştiţi foarte bine că aşa e. Oricine în locul dumneavoastră s-ar fi astâmpărat.
"En garde, fetiţo! A renunţat la învăluire. Probabil se simte foarte sigur de el de vreme ce abordează problema direct."
- Sunt uluită, domnule maior! Ce legătură am eu cu tabloul acela în afară de faptul că vi l-am predat anul trecut? Cu ce m-am făcut vinovată?
- Aveţi idei! Ăsta-i ghinionul dumneavoastră! Adăugă râzând: Şi al meu. De astă dată ideea v-a fost sugerată de o coincidenţă. Expunerea tabloului lui Goya în Muzeul Chiusbaian, adică la câteva zeci de metri de locuinţa prietenilor dumneavoastră, soţii Miga. Nici că se putea ceva mai potrivit.
Melania luă un fursec şi-l mestecă mecanic. Părea uluită, arborase cea mai veritabilă expresie de candoare ultragiată.
- Cine a scornit istoria asta? Doar nu Florence! Ea ţine la mine. Chiar dacă prezenţa mea uneori poate o sâcâie nu va inventa niciodată lucruri neadevărate.
- Nici nu le-a inventat. De altfel, mi-ar plăcea să cunosc individul care poate născoci ceea ce imaginaţi dumneavoastră. Vreau să spun că n-aveţi rival. Cineva mai puţin pătimaş -surâse - v-ar felicita şi pentru maniera remarcabilă în care i-aţi racolat pe cei trei complici fără să vă arătaţi faţa. Confesionalul, dispoziţiile telefonice, adevărate tururi de forţă!
- Domnule maior, sunteţi sigur... foarte sigur că la mijloc nu e o confuzie îngrozitoare? Nu înţeleg un singur cuvânt din ceea ce spuneţi.
- Ce sens are jocul acesta naiv de vreme ce-aţi pierdut? Ştiţi bine că aţi pierdut.
Bătrâna începu să plângă.
- Măcar dacă aţi încerca să-mi explicaţi, să mă ajutaţi să pricep...
- Ce să vă explic, doamnă? Să vă repet cum aţi pus la cale combinaţia? Să vă povestesc încă o dată amănunte pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, pe care le-aţi gândit zile de-a rândul? Să vă istorisesc cum aţi profitat de telefonul acela întâmplător, pentru a da indicaţii complicilor? Să vă reamintesc cum aţi leşinat oportun în faţa uşii împiedicându-l pe şofer să fugă? Sunt sigur că asasinatul nu intra în calculele dumneavoastră, dar aţi găsit o soluţie promptă într-o situaţie imposibilă. Ce Dumnezeu, toate astea sunt prea proaspete pentru a le fi uitat.
Bătrâna îşi ridică faţa udă de lacrimi.
- Răstigniţi oribil toate actele mele. Iertaţi-mă, dar într-adevăr oribil. Nu izbutesc să-mi dau seama de ce sunteţi atât de pornit.
- Culmea, zâmbi amar Cristescu, e că nu sunt pornit. Ar trebui să fiu şi totuşi nu mă pot împiedica să nu-mi pară rău. Ştiu că mâine casa aceasta nu va mai arăta la fel, câteva zile va mai pluti un uşor parfum care să amintească de dumneavoastră, de poezia care vă însoţeşte fiecare gest, apoi totul se va destrăma. De ce vă trebuia tabloul acela afurisit? Ce vrajă blestemată v-a prins în mrejele ei?
- O să vă daţi seama cândva, suspină Melania, probabil, prea târziu, că aţi greşit. Domnii aceia executau ordinele unei necunoscute. Ce legătură am eu cu ei?
- Vreţi să auziţi povestea până la capăt. Asta e, oftă Cristescu. Ştiu ce vă mângâie: Lipsa de probe.
"Da, draga mea! N-a făcut decât să reconstituie punct cu punct itinerarul tău, dar n-a demonstrat nimic. Păstrează-ţi cumpătul, fetiţo, şi procedează ca şi cum ai fi sigură de nevinovăţia ta."
- Într-adevăr, reluă maiorul, nu constituie o probă faptul că am reuşit să descopăr misterul expedierii scrisorii de către necunoscuta care se afla în casă, printre victime, ipostază fireşte ignorată in corpore. Curentul a împins biletul în vestibul. Curent amplificat de vântul puternic din noaptea aceea. Un calcul psihologic admirabil. O scrisoare prin firea lucrurilor vine de afară. Raţionament mecanic, mai ales când misiva e găsită lângă uşă. Dar asta încă nu dovedeşte nimic. Autorul putea fi oricare dintre cei aflaţi în încăpere. De ce tocmai Melania Lupu? Judecând ceva mai repede decât colaboratorii dumneavoastră, aţi reflectat că Miliţia ar putea împiedica plecarea avionului folosind gaze barbiturice. Şi iată-vă cerând senină informaţii despre o carte pe care o cunoşteaţi şi a cărei temă, doar amintită, îi sugerează inginerului Raul Ionescu că n-ar fi rău să ia pentru orice eventualitate măştile de gaze cu ei...
- O clipă, îl întrerupse bătrâna.
Se auzi un zgomot la uşă. Mirciulică sări de pe fotoliu împiedicându-se între picioarele Melaniei.
Se întoarseră după câteva secunde împreună cu o pisică galbenă care părea destul de familiarizată cu odaia.
- Vă rog să mă scuzaţi, suspină bătrâna, v-am spus că e ziua lui. I-am îngăduit... În sfârşit, e o prietenă de-a lui Mirciulică, de la etajul doi. Imediat vă servesc, dragii mei.
"Fii liniştită, Melania, tot ce ţi-a spus până acum nu sunt decît baloane de săpun. Le poţi spulbera cu o singură suflare. De data asta ai avut ghinion, dar de greşit, nici pomeneală! Să-ţi arate cea mai mică gafă!"
- Acestea sunt, desigur, momentele esenţiale, preciză maiorul râzând. Momentele faţă de care dumneavoastră presupuneţi că sunteţi invulnerabilă.
- În sfârşit, domnule maior, îmi dau seama cât v-aţi străduit ca să-mi explicaţi punctul dumneavoastră de vedere şi bineînţeles nu aveţi nicio vină că eu sesizez mai greu. Nu mi se pare însă un motiv destul de important pentru a rata ziua lui Mirciulică. De ce ar suferi el de pe urma unor neînţelegeri?
Scoase un băţ de chibrit şi aprinse cu o expresie de mucenică luminările tortului. Îi zâmbi după aceea lui Cristescu cu aerul unei persoane bine educate care ştie să primească plină de curaj orice situaţie.
- Nici măcar nu sunt supărată pe dumneavoastră. Vă rog să mă credeţi. Ştiu că n-aţi vrut să-mi alungaţi buna dispoziţie, urma urmelor, aceasta vă e profesiunea şi vă faceţi datoria.
Cristescu încetă să râdă.
"Bătrâna e un număr formidabil! La un pas de ghilotină şi-i gata să-i cânte motanului Mulţi ani trăiască!"
Melania Lupu şopti cu un zâmbet timid:
- Ştiam că până la urmă ne vom simţi admirabil împreună.
Maiorul o examină câteva clipe apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă.
- Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică?
- Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi!
Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită.
- Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el...
- Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet... Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă - evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori - aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se văd limpede tabloul cu cale, scrinul şi pendulul, şi chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu.
Melania avu un surâs ciudat.
"Asta e proba, draga mea! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit... Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, draga mea, lucrai acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică..."
Revăzu scena... Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă, ori să bage de seamă, pe declanşator...
Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă.
Şopti, fluturîndu-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun.
- Mirciulică... Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine.
Motanul privea fix luminările tortului. În ochii transparenţi flăcările aprindeau vâlvătăi lungi de un verde-mineral ca otrava.
