.............................................................................................
9.
Când dădu cu ochii de maior încercă două dorinţe simultane. Să intre în pământ sau s-o ia la goană.
Cristescu arăta galben, cu privirea stinsă, şi trăsăturile alunecate, trase parcă spre vârful bărbiei.
Locotenentul se aşeză pe o jumătate de scaun neîndrăznind să-l privească. Maiorul începu brusc, pe un ton egal ca şi cum nu s-ar fi despărţit cu o zi înainte, iar discuţia ar fi continuat fără întrerupere toată noaptea şi continua şi acum.
- Îţi aduci aminte ce ţi-am spus la muzeu?
- Da, şopti Azimioară nesigur.
- Ei bine, nu m-am înşelat. A fost mai tare!
- Încă nu se ştie.
Cristescu râse amar.
- Se ştie îngrozitor de bine! M-am gândit tot timpul. Ieri şi alaltăieri, azi-noapte. Bătrâna n-a lăsat nicio urmă, înţelegi? Nici una! E de necrezut! Se avântă cu logoreea şi înfierbântarea, specifice, declanşate de ideea fixă. E de necrezut! Ai s-o citeşti pe toate gardurile, în toate abecedarele, o gânguresc pruncii în landou: nu există infracţiune perfectă.
- Într-adevăr.
- Atunci înseamnă că eu sunt un..., ceea ce, te rog să mă crezi, am început s-o gândesc. Nu, dragul meu, nu tu ai spus-o, dar mă conving eu că aşa este, ceea ce mi se pare cel mai grav.
- În anumite circumstanţe amplificăm. De altfel, ancheta nu s-a isprăvit.
- Adică ce mai avem de făcut? Să ghicesc cum a expediat Melania scrisoarea în antreu, fără să se ridice de la masă? Şi ce-i cu asta? O să mă conving încă o dată că ea e necunoscuta pe care o căutăm, în sfârşit, staţia terminus. Ei şi? Eu sunt convins de pe acum. Dar va reprezenta aceasta o dovadă împotriva ei? Hai să fim serioşi!
- Nu înţeleg totuşi, observă locotenentul, de ce respingeţi aprioric ideea unui complice. S-a primit un telefon. Toate declaraţiile o atestă.
Maiorul clătină din cap.
- Nu mă interesează complicele, chiar dacă el există, deşi pariez pe ce vrei că Melania a lucrat singură. Nu-i genul ei să se încurce cu colaboratori. Oricum, bătrâna e capul chiar dacă la afacerea asta ar fi participat încă o sută de inşi. Cât despre telefonul acela... Nici măcar nu mi se pare semnificativ. Are o importanţă pur formală. Înclin să cred că a fost o greşeală, o atingere, un mic accident de care bătrâna a ştiut să profite magistral luându-ne piuitul. Fleacuri! Ascultă, am citit acum câţiva ani o nuvelă. Nu reţin autorul. Toată istoria se concentrează în jurul unor paşi. Urme lăsate în zăpadă, chiar la mijlocul străzii. Trei sau patru.
- Am citit-o şi eu, surâse locotenentul. Capek...
- Povestea mi s-a părut fascinantă. Paşii aceia bizari care nu porneau de nicăieri şi nu duceau nicăieri, fără început şi fără sfârşit... Ridicau o enigmă şi atât.
- E o găselniţă.
- Fireşte. Dar sentimentul mi-a rămas. Nu senzaţia de mister, ci de neputinţă. Nu inexplicabilul, ci înfrângerea. Detest întrebările fără răspuns.
Îşi luă capul în mâini privind ninsoarea de afară, apoi reluă aproape şoptit cu o voce răguşită:
- Să nu mă înţelegi greşit. N-am nimic cu Melania Lupu şi, întâlnind-o în alte circumstanţe, m-aş fi lăudat că sunt unul din admiratorii ei, unul din puţinii capabili să-i sesizeze subtilităţile. Deci faptul că mă înfrânge a doua oară mă lasă indiferent. Ambiţia mea n-a vizat niciodată aspectele competiţionale. Hai să-i arătăm lui cutare că sunt mai deştept decât el! Nu, nu, departe de asta.
Azimioară îşi ridică sprâncenele.
"Atunci?"
Maiorul surâse chinuit vrând să atenueze cuvintele care ar fi putut părea umflate.
- Se pune problema condiţiei profesionale. Nu mai am încredere, n-o să mai am niciodată încredere în posibilităţile mele. Ceea ce voi face de aici încolo va fi o simplă înşiruire de acte birocratice. În sensul ăsta, pot lucra la fel de bine într-o bibliotecă ori într-o arhivă.
- N-aţi mai avut niciun eşec? Niciodată?
- Ba da.
Acesta însă se înscrie într-o rubrică specială. Nu-ţi îngăduie să-ţi pui pălăria şi să pleci mai departe spunându-ţi că rândul viitor vei avea mai mult noroc. Capitulările nu seamănă între ele după cum nu seamănă nici victoriile.
- Încerc să sesizez nuanţa.
- Cred că mai degrabă vrei să mă faci să trăncănesc, zâmbi trist Cristescu. Îţi închipui că asta mă va calma. Nu-i acelaşi lucru să găseşti de pildă un cadavru în Cişmigiu şi să clasezi dosarul pentru că n-ai reuşit să-l prinzi pe criminal, sau să duelezi la lumina zilei cu Melania Lupu şi ea să te facă knock-out - mă rog, nu cunosc corespondentul la scrimă. În prima situaţie pot interveni o serie de elemente care să-ţi dea peste cap ancheta: crimă întâmplătoare, lipsită de mobil, victima neidentificată, fără neamuri, fără vicii şi fără carte de imobil. Noapte, ploaie, nici o urmă. Îţi pot inventa o grămadă de amănunte care să-ţi taie orice şansă. Nu e însă cazul cu Melania Lupu.
Se aplecă peste masă şi se uită la Azimioară cu o privire sălbatică.
- Nu-mi spune că nu sesizezi nuanţa. Am toate atuurile în mână. Ştiu că autorul e bătrâna, dispun de cinci declaraţii sincere ale unor oameni care au asistat la tot circul de când intră leii în arenă şi până ies în muzică de fanfară, cunosc cu aproximaţie sau intuiesc fiecare şmecherie, posed şi antecedentele unui caz anterior şi totuşi nu pot face nimic! Sunt incapabil să-i demonstrez Melaniei un singur centimetru de vinovăţie. Numai când mă gândesc cum zâmbeşte îmi vine ameţeală.
- Cu permisiunea dumneavoastră, nu sunt de acord!
- Nici eu n-aş fi în locul tău. Mi s-ar părea lipsit de tact.
- Nu-i vorba despre asta. Cercetările nu s-au terminat. Căutăm încă gazda lui Dascălu...
- Şi ce-o să-mi spună ăla? izbucni maiorul. Bătrâna a evitat contactul cu participanţii nemijlociţi şi dă-mi voie să-ţi spun că din punct de vedere tehnic consider manevra, reuşita ei, de domeniul antologiei. Nu uita că n-a avut de-a face cu nişte copii şi totuşi au înghiţit pastila. Vrei să-mi spui că în schimb s-a dus să se recomande individului care l-a ascuns pe Dascălu?
- Nu trebuie omisă nicio pistă, declară banal locotenentul.
- Ştiu băiete, aşa am învăţat la şcoală, aşa am făcut până acum, şi aşa o să facem. M-ai văzut afectat de moartea lui Doru Matei. Desigur, îmi pare rău de el ca ins, şi nu ascund că aştept de aproape zece luni să se însănătoşească. N-am înghiţit uşor nici renghiul Melaniei de anul trecut. Dar pentru cazul în speţă, accidentul îmi încurcă şi mai mult calculele. Crezi că m-ar fi consolat în chixul pe care l-am dat ideea că execută o pedeapsă pentru fapte anterioare? Nu-mi place să-mi escamotez nici sentimentele, nici judecăţile. Două rateuri la rând e prea mult... Cu adevărat prea mult.
Azimioară îşi compuse o expresie optimistă.
- Să mai aşteptăm. Nu se ştie niciodată.
- Eşti drăguţ. Încerci cu orice preţ să mă galvanizezi, dar eu unul mai că m-aş da bătut.
- Ce vreţi să faceţi?
- Multe... Nu mi-am închipuit niciodată că sunt foarte deştept. In al doilea rând... Da, m-am gândit mult. Ai să mă suspectezi bănuiesc de vanitate, de orgoliu oribil. Nu e cazul şi poate o să înţelegi cândva. Nu-i corect să continuu ceva... Se opri parcă înspăimântat. Reluă cu un efort, cu figura împietrită: Ceva pentru care nu sunt dotat... Sau am încetat să fiu! Nu-i corect faţă de mine însumi. Am toată admiraţia pentru oamenii care suportă să-şi spună adevărul în faţă, mai ales dacă au trecut de un anumit număr de ani... Încerc să le semăn.
- Nu se poate, suflă speriat locotenentul. Asta nu se poate!
Cristescu îl privi impresionat şi-i atinse umărul cu stângăcie. Se îndreptă apoi spre uşă cu paşi fermi, pipăind coala de hârtie îndoită în buzunar.
CAPITOLUL XIV
BUNĂ SEARA, MELANIA!
1.
- Degeaba, Mirciulică!
Melania Lupu ţinea strâns plapuma, ridicată până în dreptul bărbiei ca şi cum cineva ar fi încercat să i-o tragă.
- Degeaba! Nimic nu mă va determina să ies în oraş pe o vreme ca asta. Ştii că detest când plouă iarna. Ne-au mai rămas pezmeciori şi o bucăţică de budincă. Găsesc chiar sănătos ca din când în când să ne mulţumim cu o masă mai simplă. Spune-mi nu ţi se pare curios? N-am primit încă niciun semn de viaţă de la domnul maior. Până acum trebuia să ne viziteze de cel puţin două ori. Cum pentru ce? Pentru declaraţii. Ce crezi că înseamnă asta? Ne pregăteşte ceva, nu? Exact la fel m-am gândit şi eu. Părerea mea este că nu ne rămâne altceva decât să aşteptăm. N-ai idee cât de mult îmi place să stau în pat pe o zi ploioasă. Ştiu şi ce am să citesc. Paul de Kock! Un domn atât de distins şi de spiritual! Nici n-ai zice că a trăit 78 de ani... Cred că ai observat şi tu! Oamenii cu adevărat amuzanţi mor tineri. Foarte puţini împlinesc 60 de ani. Sigur că există şi excepţii, dar n-am acum chef să discutăm.
2.
Cristescu se întoarse după zece minute și începu să se plimbe agitat de la un capăt la celălalt al biroului.
Azimioară fără nicio intenție de umor e umor îşi trase scaunul lângă perete făcându-i loc. Îl privea placid, cu un soi de curiozitate de parcă plimbarea maiorului ar fi constituit obiectul unui studiu interesant.
- Am o idee, anunţă Cristescu în maniera sa nouă, bruscă, emiţând ceva fără nicio legătură cu discuţia anterioară.
Ochii locotenentului luciră scurt: "Aha!"
- Ai ghicit! Cererea mea a fost respinsă. Am primit şi un sfat de valoare inestimabilă. Să mai redactez vreo cinşpe demisii întrucât caligrafia e superbă. N-ar strica să fie în versuri. După cum vezi, o grămadă de lume spirituală.
Azimioară se interesă camuflându-şi zâmbetul.
- Ce idee aveţi?
- Vreau să verific încă o ipoteză. Orice aş face, mă obsedează expedierea biletului acela blestemat. Mă întorc repede.
Îşi luă paltonul din cuier şi ieşi cu el pe braţ. Adăugă înainte de a închide uşa:
- Dă-i drumul, dragul meu! Poţi să râzi acum un sfert de oră.
3.
Când auzi soneria, Șerbănică Miga strânse la repează prăjiturile de pe masă și le duse în bucătărie. Se precipită apoi spre ușă strigând:
- Vin! Vin!
Îl privi încântat pe maior. De două zile trăia într-o stare de surescitare continuă, încerca delicii nebănuite simţindu-se un personaj extrem de important care traversase eroic ineditul unei aventuri extraordinare, pline de capcane şi pericole. La 6 dimineaţa, se dusese după lapte. Fusese cât pe aci să relateze povestea casieriţei grase, amărâte că fiu-său nu intră de doi ani la facultate şi vânzătorului oacheş, tânăr cu perciuni negri şi inel gros de aur, calificat în alte ocazii "un individ obraznic".
Îşi revizui însă în ultima clipă intenţiile, considerându-le sub demnitatea sa. În consecinţă, dăduse târcoale magazinului vreo zece minute aşteptând doi amici pensionari care-şi făceau cumpărăturile la aceeaşi oră. Mitiţă Haznaş, fost consilier la înalta Curte de Casaţie, şi Dinu Calotă, funcţionar superior pe vremuri ia Banca de Credit.
Ţineau în mână plase cu borcane goale, îmbrăcaţi în paltoane care cândva purtaseră semnăturile unor artizani iluştri, acum jalnice, obosite de perie, naftalină şi curăţătorie chimică. Şerbănică îi mobilizase sub o streaşină, cu o grimasă scurtă, conspirativă. Mitiţă, slab, sec şi băţos, se interesase cu maxilarele încleştate: "Ai auzit ceva? Tocmai aseară n-am ascultat. A avut Colette sindrofie de cucoane".
Colocviul durase două ore, întrerupt de exclamaţii de uluire, priviri holbate, respiraţii şuierătoare. Şerbănică, umflat, trăise momente glorioase. Repeta de câte două-trei ori un amănunt, exagera, amplifica şi nu uita să precizeze că ceea ce povesteşte reprezintă un simplu rezumat, formulând o invitaţie pentru aceeaşi seară la o relatare detaliată.
Ceilalţi doi, sufocaţi, zdrobiţi de senzaţional îşi făcură cumpărăturile în goană nerăbdători să ajungă acasă unde aveau să prezinte o dare de seamă, în stil propriu, a evenimentelor.
De aceea, când Şerbănică îl auzi pe maior că nu-l va reţine mai mult de cinci minute se simţi dezamăgit.
Cristescu se opri lângă masa din sufragerie, fără să-şi scoată paltonul. Întrebă absent, convenţional:
- Doamna e acasă?
- Nu se simte prea bine. O migrenă... Dacă trebuie, mă duc s-o scol.
- N-o deranjaţi. Am venit pentru o mică experienţă.
Şi se aşeză pe scaun, scaunul Melaniei Lupu cu faţa îndreptată spre antreu. Îi zâmbi lui Miga clipind şăgalnic.
- Vreţi să mă ajutaţi?
- Bineînţeles, se fâstâci bătrânul. Evident! Vă stau la dispoziţie.
- Încercaţi încă o dată să vă amintiţi cum arăta sufrageria atunci, noaptea. Mai precis, ce uşi şi ferestre erau deschise sau...
- Nu e cazul, domnule maior, îl întrerupse Miga. Casa arată totdeauna la fel. Deşi e un curent groaznic, mai ales de când s-a stricat şi oberlihtul, nevastă-mea nu suportă să stea cu uşile închise. Mă refer la cea dinspre bucătărie. Cel puţin când bate vântul, ca acum, ai impresia că te afli în landă... ăă... pe Bărăgan.
Cristescu scoase din buzunar o hârtie.
- Biletul pe care l-a găsit Dascălu era mai mare decât acesta?
- Nu. Avea aproximativ aceleaşi dimensiuni.
- Încă o rugăminte! Treceţi în vestibul şi deschideţi uşa de la intrare ca şi cum aţi veni de afară...
Şerbănică, buimac, se execută. Maiorul puse hârtia pe parchet privind-o intens.
"E unica posibilitate ca biletul să fi ajuns singur acolo. În noaptea aceea, a fost un vânt îngrozitor. Ca şi acum. Nu şi ieri... Din cauza asta nu mi-a reuşit experienţa. Pentru că realmente nu văd altă formulă. Doar dacă l-a dresat pe Mirciulică..."
În aceeaşi clipă, auzi scârţâitul uşii. Simţi un curent rece prinzându-i gleznele şi simultan bucata de hârtie trasă parcă de o aţă spre vestibul.
4.
Motanul urmărea piesa la televizor. Întoarsă cu spatele, Melania Lupu întindea a treia oară aceeași pasiență.
- E ceva interesant, Mirciulică? Dacă apare actorul acela blond, cu un aer prostuț, care ne place nouă, să mă chemi.
Încruntă spâncenele, țuguindu-și nemulțumită buzele.
- Ce să-ți spun, draga mea, nu mai înţeleg nimic. Ce sunt şeptarii ăştia la rând? Lacrimi şi necaz... Dar ce caută decanii de tobă? Şi uite aici, valetul de cupă... Orice-ai spune, domnul maior nu e valet şi nu e de cupă. Cred că astăzi cărţile sunt supărate pe tine. Vei mai încerca o singură dată, înţelegi Melanie? O sin-gu-ră da-tă pasienţa cu aşi. Este cea mai uşoară şi aproape întotdeauna iese. Asta ca să-ţi asiguri o bună dispoziţie înainte de culcare. Contează enorm starea de spirit când te bagi în pat. Nu, n-are niciun rost să-i telefonezi acum lui Florence. Dacă domnul Cristescu îi vizita şi azi, cu siguranţă Şerbănică te suna. Dar dacă totuşi s-au văzut şi nu-ţi telefonează înseamnă... Ce înseamnă, fetiţo? Ei bine, înseamnă că s-a discutat sau s-a întâmplat ceva dezagreabil în legătură cu tine şi atunci în niciun caz n-ai voie să-i cauţi. Cu niciun preţ nu trebuie să pari a-lar-ma-tă sau în-gri-jo-ra-tă. Spune-ţi încă o dată, Melania, că nu există o singură dovadă împotriva ta şi încearcă să găseşti un divertisment pentru astă-seară. Te văd plictisită, ceea ce nu ţi se întâmplă niciodată.
Pasienţa cu aşi nu-i ieşi. Strânse cărţile şi începu să se învârtească prin casă fără niciun rost. Căscând uşor, rupse foaia calendarului. Se uită câteva clipe la dată şi se îmbujoră brusc.
- Dumnezeule! 18 noiembrie! Bine, dar mâine e ziua lui Mirciulică! Împlineşte 6 ani. Scăzu vocea trăgând cu coada ochiului spre motan: Vorbeşte mai încet, fetiţo, nu trebuie să te audă. Şi acum gândeşte-te la o surpriză. Mi-e teamă că nu prea eşti în fonduri, însă pentru o ocazie ca aceasta merită să umbli la puşculiţă. Ia să vedem ce economii ai!
Scoase o cutie veche de bomboane din scrin şi cu gesturi furişe, străduindu-se să nu facă zgomot, începu să numere mărunţişul.
5.
Când se întoarse la minister, maiorul găsi lista întocmită de Azimioară pe birou. Erau trecute acolo vreo 15 nume cu adresele respective, ocupaţia şi locul de muncă. Neamuri de-ale cârnului răzleţite prin toată ţara, vreo trei colegi de şcoală, amici din penitenciar eliberaţi de curând.
Cu un creion verde, Cristescu bifă ca neinteresante pentru moment adresele din provincie şi încă vreo două aparţinând unor indivizi - prieteni buni cu Dascălu în liceu - dar învârtindu-se acum în cu totul alte sfere. Ochii i se aprinseră brusc în faţa unui nume, mai bine zis în faţa unei străzi: Aleea Duma 9.
- Interesant!
Locotenentul fu de acord fără să ştie despre ce era vorba. Important i se părea că în jurul lui Cristescu începe să se simtă ceva din vechiul aer.
- Gelu Dincă, Aleea Duma 9!
- Contabil, preciză Azimioară. Pe listă se aflau toate indicaţiile.
- Nu-ţi spune nimic chestia asta?
- E văr de-al doilea cu Dascălu.
- Altceva. Adresa! Strada face colţ cu cea a Melaniei Lupu!
Azimioară întrebă circumspect:
- Îţi spui probabil că am un tic nervos! râse Cristescu. Cum dau de numele bătrânei îmi vine o idee ori îmi imaginez că în perimetrul respectiv s-a pus la cale un complot tenebros. Coincidenţa însă nu-i de ignorat. Îngustează unghiul raţionamentului şi ai să vezi că sună al naibii de interesant. Una din prezumtivele gazde ale cârnului locuieşte la o distanţă de câţiva metri de Melania Lupu. Începu să râdă încetişor: Nu zău, nu m-ar mira deloc.
Locotenentul, impasibil, îşi privi ceasul.
- E încă devreme. Abia 6.
- Perfect, mergem. Nu uita ordinul de percheziție.
6.
De la fereastra lui Dincă, maiorul reperă în linie ușor deviată, la o distanță de 20 sau 30 de metri, locuința Melaniei Lupu. Recunoscu perdeaua fină cu medalioane de dantelă apoi pentru câteva clipe, silueta bătrânei umblând la storuri.
Jaluzelele coborâră.
Cristescu privi un timp dungile subţiri de lumină care se distingeau în noapte ca un portativ şi se întoarse spre Dincă.
Individul aştepta flegmatic, pe canapea cu mâinile încrucişate la piept.
- Cum de n-ai distrus filmul? întrebă maiorul strângând în buzunar pacheţelul învelit în hârtie neagră. E un corp delict care putea fi oricând folosit împotriva dumitale.
Dincă dădu din umeri.
- Habar n-am avut că Dascălu nu l-a luat cu el. Nici măcar nu mi-a trecut prin minte să-l caut.
- Curios! De obicei după ce-ţi pleacă din casă un astfel de musafir ai grijă să ştergi toate urmele. Faci curăţenie în toate sensurile.
- În realitate am procedat destul de superficial. Dascălu n-avea cine ştie ce bagaj ca să mai şi uite câte ceva. Mai ştiam că, indiferent de ce poate să i se întâmple, nu mă va trăda niciodată. În consecinţă, nu m-am apucat să scotocesc toate ungherele cu aspiratorul, n-am umblat pe brânci după fire de păr, n-am şters amprentele. Trebuie să recunoaşteţi că aţi avut noroc.
"Într-adevăr, noroc, reflectă Azimioară, să găseşti ceea ce cauţi în mai puţin de jumătate de oră, ascuns într-o cutie goală de ceai pe un raft în bucătărie. Ce-o fi fost totuşi în capul ăluia?"
Cristescu se posomorî brusc.
"Bine, acum am filmul. Şi ce-i cu asta? Ce-am realizat? Ştiu, în sfârşit, bănuiesc cum a fost contactat Dascălu. L-a văzut de la fereastra ei. De unde-i cunoştea e un amănunt interesant, însă deocamdată subsidiar. Dar ce am realizat eu? În ce măsură filmul poate constitui o probă împotriva Melaniei Lupu, că de indicii sunt sătul până în gât. Dau toate indiciile contra celei mai şubrede dovezi. Dar unde s-o caut? De unde s-o scot?"
Instinctiv privispre geamul bătrânei. Ochii i se izbiră de gratiile înguste de lumină şi un oftat greu, ca un geamăt scăpat din fundul pieptului, i se urcă pe buze.
7.
Abia a doua zi spre seară, maiorul se hotărî s-o viziteze pe bătrână.
Sosi neanunțat, subțire și amabil, cu o expresie particulară în priviri.
- Bună seara, Melania!
Melania Lupu, coafată și extrem de elegantă - eleganţa aceea pe care o dau gesturile şi ţinuta impecabilă ii primi cu o exclamaţie uşoară de surpriză şi un zâmbet de zile mari.
- Nici nu ştiţi ce bine aţi nimerit! Cum nu se poate mai bine.
"Atenţie, draga mea! S-a întâmplat ceva. În primul rând, n-a telefonat că vine. Un gest neconvenabil pentru un domn atât de politicos. În al doilea rând, nu ţi-a adus flori. Amănuntul poate părea lipsit de importanţă, dar e departe de a fi aşa, dacă te gândeşti la comportarea dumnealui atât de reverenţioasă de obicei. Dar mai important decât toate e «Bună seara, Melania!» Fetiţa mea, adună-ţi puterile! Nu are niciun rost să te ascunzi după deget căci concluzia se impune: domnul Cristescu se află acum la tine în ca-li-ta-te o-fi-ci-a-lă! «Bună seara, Melania!» Vreau să spun că ai devenit pentru el altceva decât un simplu martor. Te implor, Melania, fii atentă!"
- Mirciulică, ciripi, avem musafiri. Ţi-ai fi închipuit?
Maiorul se uită în jur fără să-şi ascundă uluirea. Încăperea avea un aer sărbătoresc. Pe pat, bătrâna întinsese o cuvertură albă de tul, cu broderiile cam ciuruite, dar încă foarte frumoasă, umpluse câteva glastre cu tufănele ruginii. Crizanteme galbene enorme, într-un vas japonez, umpleau de soare, un soare ca lămâia, un colţ de odaie.
Pe măsuţa rotundă se aflau un tort mic din şocolată cu şase lumânări roşii, serviciul de ceai, ustensile de argint. Alături, o frapieră umplută cu zăpadă în care se răcea o sticlă de Spumos.
- Ar fi trebuit să cumpărăm şampanie, explică bătrâna, dar în ultima vreme am fost extrem de nesăbuiţi cu cheltuielile, nu-i aşa, Mirciulică?
Cristescu se uită uluit la motan. Stătea impasibil în fotoliu, pe o pernă de catifea, cu o fundă roşie, bine apretată, la gât.
Maiorul fu străfulgerat de o idee şi simţi cum hohote nestăpânite de râs îi scutură trupul. Încercă să se stăpânească şi se interesă pe un ton normal:
- Am impresia că sărbătoriţi ceva...
- Dar fireşte, surâse Melania Lupu, invitându-l să ia loc. E ziua lui Mirciulică. Împlineşte şase ani.
Se uită nevinovată la Cristescu. Maiorul se întrebă sincer ce aştepta bătrâna din partea lui: să-l felicite pe Mirciulică, strângându-i bărbăteşte mâna şi să strige din toate puterile hip-hip, ura?!
- Ca să fiu mai exactă, reluă bătrâna sunt şase ani de când l-am găsit sub o scară. Ştiţi, când locuiam dincolo... Eram pe-atunci extrem de deprimată, mă simţeam îngrozitor de singură. Mirciulică a adus căldură în viaţa mea. În doi, pustiul e mai uşor de suportat.
- Natural...
- Probabil, surâse cochet, în sinea dumneavoastră mă consideraţi o bătrână ramolită şi-mi dau seama că uneori atitudinea mea iese din comun. Vorba lui Florence - şi ea mă menajează - par cam excentrică.
Maiorul avu un gest evaziv din care nu se putea înţelege nimic.
- Nu, nu râse Melania, trebuie să recunoaşteţi că am unele reacţii bizare. Dar poate că o să mă înţelegeţi. Esenţial mi s-a părut în viaţă să-ţi fii credincios ţie însuţi. Şi atât timp cât nu deranjezi pe nimeni, nu văd de ce nu ţi-ai consuma bucuriile la lumina zilei. Abia când le camuflezi, când ţi-e ruşine de ele, devin vicii. Nu credeţi?
- Presupun că aveţi dreptate.
- Din punctul meu de vedere, vă asigur că da. De exemplu chiar afecţiunea mea inofensivă pentru Mirciulică îi nedumereşte pe mulţi şi chiar îi irită.
- Aşa cum vă cunosc, zâmbi Cristescu, am impresia că aspectul nu vă deranjează.
- Fireşte, mi-a trebuit însă foarte multă vreme ca să pot privi lucrurile în felul acesta. În tinereţe cea mai mică grimasă de nemulţumire care mi se adresa mă necăjea grozav. După cum vedeţi, bătrâneţea are avantajele ei. Desigur, am şi învăţat să evit situaţiile penibile.
- În ce sens?
- De pildă, chiar astăzi. Mi-ar fi făcut atâta plăcere să vă invit la ziua lui Mirciulică, să vă formulez o invitaţie în toată regula. Faptul că sunteţi aici se datorează unei coincidenţe fericite, dar oare putem aştepta totul de la întâmplare?
- De ce nu m-aţi chemat? întrebă amuzat maiorul.
Bătrâna îşi ţuguie buzele şi clătină capul plin de bucle.
- N-am îndrăznit. S-ar fi putut ca invitaţia aceasta să mă umple de ridicol sau, şi mai grav, să consideraţi că vreau să persiflez. În sfârşit, aţi fi putut-o lua drept o glumă foarte proastă.
Maiorul o examină cu un zâmbet. Îi făcea din nou plăcere s-o urmărească captivat. O personalitate fascinantă, plină de farmec, cu o rară capacitate de a fi fericită, de a găsi bucurie în orice mărunţiş.
"Da, recapitulă un gând mai vechi, apetituri şi graţii de fetiţă altoite pe o minte de gangster."
- Îi aşteptaţi şi pe soţii Miga?
- Nu. Ei înţeleg cel mai puţin prietenia mea cu Mirciulică şi n-aş fi avut curajul să înfrunt sarcasmele lui Florence. Mi-ar fi stricat toată ziua.
"Îţi dă târcoale, draga mea, nu ştie cum să înceapă. Şi nu înţeleg de ce-şi pipăie mereu buzunarul. Parcă se asigură că ceva mai e acolo..."
- Dacă vreţi, puteţi să aprindeţi o ţigară. În timpul acesta eu voi turna ceaiul. Hai, Mirciulică, să-i arătăm domnului maior ce gazde ştim să fim noi.
- Îmi pare rău, declară Cristescu urmărindu-i degetele delicate cu un singur inel subţire - o marchiză - şi aşteptând să pună pe masă ceaşca, îmi pare rău că trebuie să vă dau o veste proastă.
Bătrâna se sperie. Îşi duse mâna la decolteul îngust.
- Ce s-a întâmplat?
- Doru Matei a murit ieri dimineaţă. Un accident.
- Accident?
- L-a izbit un troleibuz în timp ce traversa neregulamentar strada.
- Dumnezeule! exclamă Melania cu ochii plini de lacrimi. Ce nenorocire! Ce destin necruţător după aproape un an de spital!
"Nu-i o cursă, fetiţo, poţi să juri că fiecare cuvânt e adevărat. Deci pentru povestea aceea veche nu mai ai de ce să-ţi faci griji. Atunci? De ce a mai venit? Înseamnă că a găsit altceva împotriva ta. Ce poate fi acest alt-ce-va?"
Îşi şterse lacrimile cu o batistă mică, evitând privirea maiorului.
Cristescu se simţi brusc obosit. Dintr-o dată jocul nu-i mai făcea plăcere, se simţea iritat, iritat împotriva lui însuşi. Ştia cine-i Melania, avea impresia că poate să străvadă până în cele mai ascunse pliuri ale sufletului ei şi totuşi încerca o ciudată părere de rău. Parcă ar fi sfâşiat cu degete grosolane o ţesătură scumpă, diafană, ar fi smuls brutal filele unei cărţi de poveşti.
Căci ce era tot ce vedea în jurul lui - şi îşi plimbă privirea mohorâtă prin încăpere - dacă nu o poveste pe care bătrâna o broda cu migală de ani de zile, probabil de-o viaţă? Panglica roşie a motanului, tortul de şocolată cu ghinde moi de fistic, perlele puse la rochia neagră în cinstea lui Mirciulică, basmele spuse la gura sobei, divertismentele cu Interpolul râzând înfundat sub sutana abatelui Brown apoi celelalte, poveştile înfricoşătoare legate de tabloul lui Goya. Toate însăilau o atmosferă ireală, trădau vocaţia înnăscută a Melaniei pentru fantastic şi fără îndoială o amputare la fel de autentică a simţului ei moral.
"E amorală. Ceva ciudat! Nu şi-ar băga niciodată mâna în buzunarul cuiva, pentru nimic în lume n-ar comite o impoliteţe, amabilitatea şi generozitatea sunt însuşirile ei fireşti, dar la fel de firesc i se pare ca Femeia cu evantai să-i aparţină pentru că pur şi simplu tabloul îi place, a făcut o pasiune smintită pentru el şi nici nu-i trece prin cap să şi-o înfrâneze."
- Vi s-a răcit ceaiul, îl trezi bătrâna. Să vă aduc altul?
Maiorul clătină maşinal capul. Cuvintele îi ţâşniră singure, înainte de a-şi da seama că le rosteşte:
- N-aţi putut renunţa la ea...
- La cine?
- La Femeia cu evantai, spuse trist maiorul. Nu izbutesc deloc să vă înţeleg. Aţi încercat odată şi abia aţi scăpat ca prin urechile acului. Ştiţi foarte bine că aşa e. Oricine în locul dumneavoastră s-ar fi astâmpărat.
"En garde, fetiţo! A renunţat la învăluire. Probabil se simte foarte sigur de el de vreme ce abordează problema direct."
- Sunt uluită, domnule maior! Ce legătură am eu cu tabloul acela în afară de faptul că vi l-am predat anul trecut? Cu ce m-am făcut vinovată?
- Aveţi idei! Ăsta-i ghinionul dumneavoastră! Adăugă râzând: Şi al meu. De astă dată ideea v-a fost sugerată de o coincidenţă. Expunerea tabloului lui Goya în Muzeul Chiusbaian, adică la câteva zeci de metri de locuinţa prietenilor dumneavoastră, soţii Miga. Nici că se putea ceva mai potrivit.
Melania luă un fursec şi-l mestecă mecanic. Părea uluită, arborase cea mai veritabilă expresie de candoare ultragiată.
- Cine a scornit istoria asta? Doar nu Florence! Ea ţine la mine. Chiar dacă prezenţa mea uneori poate o sâcâie nu va inventa niciodată lucruri neadevărate.
- Nici nu le-a inventat. De altfel, mi-ar plăcea să cunosc individul care poate născoci ceea ce imaginaţi dumneavoastră. Vreau să spun că n-aveţi rival. Cineva mai puţin pătimaş -surâse - v-ar felicita şi pentru maniera remarcabilă în care i-aţi racolat pe cei trei complici fără să vă arătaţi faţa. Confesionalul, dispoziţiile telefonice, adevărate tururi de forţă!
- Domnule maior, sunteţi sigur... foarte sigur că la mijloc nu e o confuzie îngrozitoare? Nu înţeleg un singur cuvânt din ceea ce spuneţi.
- Ce sens are jocul acesta naiv de vreme ce-aţi pierdut? Ştiţi bine că aţi pierdut.
Bătrâna începu să plângă.
- Măcar dacă aţi încerca să-mi explicaţi, să mă ajutaţi să pricep...
- Ce să vă explic, doamnă? Să vă repet cum aţi pus la cale combinaţia? Să vă povestesc încă o dată amănunte pe care dumneavoastră le cunoaşteţi, pe care le-aţi gândit zile de-a rândul? Să vă istorisesc cum aţi profitat de telefonul acela întâmplător, pentru a da indicaţii complicilor? Să vă reamintesc cum aţi leşinat oportun în faţa uşii împiedicându-l pe şofer să fugă? Sunt sigur că asasinatul nu intra în calculele dumneavoastră, dar aţi găsit o soluţie promptă într-o situaţie imposibilă. Ce Dumnezeu, toate astea sunt prea proaspete pentru a le fi uitat.
Bătrâna îşi ridică faţa udă de lacrimi.
- Răstigniţi oribil toate actele mele. Iertaţi-mă, dar într-adevăr oribil. Nu izbutesc să-mi dau seama de ce sunteţi atât de pornit.
- Culmea, zâmbi amar Cristescu, e că nu sunt pornit. Ar trebui să fiu şi totuşi nu mă pot împiedica să nu-mi pară rău. Ştiu că mâine casa aceasta nu va mai arăta la fel, câteva zile va mai pluti un uşor parfum care să amintească de dumneavoastră, de poezia care vă însoţeşte fiecare gest, apoi totul se va destrăma. De ce vă trebuia tabloul acela afurisit? Ce vrajă blestemată v-a prins în mrejele ei?
- O să vă daţi seama cândva, suspină Melania, probabil, prea târziu, că aţi greşit. Domnii aceia executau ordinele unei necunoscute. Ce legătură am eu cu ei?
- Vreţi să auziţi povestea până la capăt. Asta e, oftă Cristescu. Ştiu ce vă mângâie: Lipsa de probe.
"Da, draga mea! N-a făcut decât să reconstituie punct cu punct itinerarul tău, dar n-a demonstrat nimic. Păstrează-ţi cumpătul, fetiţo, şi procedează ca şi cum ai fi sigură de nevinovăţia ta."
- Într-adevăr, reluă maiorul, nu constituie o probă faptul că am reuşit să descopăr misterul expedierii scrisorii de către necunoscuta care se afla în casă, printre victime, ipostază fireşte ignorată in corpore. Curentul a împins biletul în vestibul. Curent amplificat de vântul puternic din noaptea aceea. Un calcul psihologic admirabil. O scrisoare prin firea lucrurilor vine de afară. Raţionament mecanic, mai ales când misiva e găsită lângă uşă. Dar asta încă nu dovedeşte nimic. Autorul putea fi oricare dintre cei aflaţi în încăpere. De ce tocmai Melania Lupu? Judecând ceva mai repede decât colaboratorii dumneavoastră, aţi reflectat că Miliţia ar putea împiedica plecarea avionului folosind gaze barbiturice. Şi iată-vă cerând senină informaţii despre o carte pe care o cunoşteaţi şi a cărei temă, doar amintită, îi sugerează inginerului Raul Ionescu că n-ar fi rău să ia pentru orice eventualitate măştile de gaze cu ei...
- O clipă, îl întrerupse bătrâna.
Se auzi un zgomot la uşă. Mirciulică sări de pe fotoliu împiedicându-se între picioarele Melaniei.
Se întoarseră după câteva secunde împreună cu o pisică galbenă care părea destul de familiarizată cu odaia.
- Vă rog să mă scuzaţi, suspină bătrâna, v-am spus că e ziua lui. I-am îngăduit... În sfârşit, e o prietenă de-a lui Mirciulică, de la etajul doi. Imediat vă servesc, dragii mei.
"Fii liniştită, Melania, tot ce ţi-a spus până acum nu sunt decît baloane de săpun. Le poţi spulbera cu o singură suflare. De data asta ai avut ghinion, dar de greşit, nici pomeneală! Să-ţi arate cea mai mică gafă!"
- Acestea sunt, desigur, momentele esenţiale, preciză maiorul râzând. Momentele faţă de care dumneavoastră presupuneţi că sunteţi invulnerabilă.
- În sfârşit, domnule maior, îmi dau seama cât v-aţi străduit ca să-mi explicaţi punctul dumneavoastră de vedere şi bineînţeles nu aveţi nicio vină că eu sesizez mai greu. Nu mi se pare însă un motiv destul de important pentru a rata ziua lui Mirciulică. De ce ar suferi el de pe urma unor neînţelegeri?
Scoase un băţ de chibrit şi aprinse cu o expresie de mucenică luminările tortului. Îi zâmbi după aceea lui Cristescu cu aerul unei persoane bine educate care ştie să primească plină de curaj orice situaţie.
- Nici măcar nu sunt supărată pe dumneavoastră. Vă rog să mă credeţi. Ştiu că n-aţi vrut să-mi alungaţi buna dispoziţie, urma urmelor, aceasta vă e profesiunea şi vă faceţi datoria.
Cristescu încetă să râdă.
"Bătrâna e un număr formidabil! La un pas de ghilotină şi-i gata să-i cânte motanului Mulţi ani trăiască!"
Melania Lupu şopti cu un zâmbet timid:
- Ştiam că până la urmă ne vom simţi admirabil împreună.
Maiorul o examină câteva clipe apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă.
- Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică?
- Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi!
Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită.
- Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el...
- Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet... Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă - evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori - aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se văd limpede tabloul cu cale, scrinul şi pendulul, şi chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu.
Melania avu un surâs ciudat.
"Asta e proba, draga mea! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit... Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, draga mea, lucrai acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică..."
Revăzu scena... Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă, ori să bage de seamă, pe declanşator...
Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă.
Şopti, fluturîndu-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun.
- Mirciulică... Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine.
Motanul privea fix luminările tortului. În ochii transparenţi flăcările aprindeau vâlvătăi lungi de un verde-mineral ca otrava.
Biblioteca şcolii a fost înfiinţată în anul 1973. În prezent în bibliotecă avem un număr de peste 17.000 de volume, care se adresează elevilor claselor I-VIII şi cadrelor didactice.
Se afișează postările cu eticheta Melania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Melania. Afișați toate postările
luni, 9 ianuarie 2017
vineri, 6 ianuarie 2017
Bună seara, Melania, Rodica Ojog-Braşoveanu
..............................................................................................
8.
Se uită înduișată la motan. Dormea încolăcit pe canapea. Sforăitul lui împreună cu susurul ploii împleteau o melodie de toamnă cu aduceri aminte şi regrete molcome.
Nările delicate ale bătrânei aspirau arome vechi din casa bunicii. Mosc şi Patchuli, vanilie şi mere ionatane adăstând lucioase şi roşii peste iarnă, parfumul butucilor din soba înaltă de porţelan, tutunul auriu prizat dintr-o tabacheră albastră, mirosul călimării cu cerneală violetă...
Îşi ridică brusc capul scuturându-şi buclele albe.
- De ajuns, Melania! Nu e acum momentul să visezi. Îţi propun s-o iei sistematic. În primul rând, trebuie să fii absolut convinsă că domnul maior va discuta mai întâi şi întâi cu Raul Ionescu. Bietul Scarlat e prea bolnav, iar celălalt... Va insista desigur asupra întâlnirii din confesional, dar în problema aceasta nu ai de ce să fii îngrijorată. Îţi dau cuvântul meu! Inginerul nu te-a urmărit, ai avut grijă să te asiguri. Orice corelaţie cu persoana ta este exclusă! Să zicem însă că i-o va sugera domnul maior...
Bătrâna îşi îngroşă instinctiv vocea şi declară pe un ton important:
- "Nu credeţi că necunoscuta ar putea fi doamna Melania Lupu?"
Reveni la vocea normală chicotind: Fii convinsă, fetiţo, aici, domnul Raul Ionescu aproape va muri de râs. Îi va vorbi în primul rând de glas - prostuţul nu ştie că acesta îmbătrâneşte cel mai târziu - care aparţinea unei femei dure şi cam grosolane. Cu totul altceva decât bleaga de Melania... Ce să mai discutăm, lucrurile sunt clare, nu merită să pierzi timpul. Gândeşte-te bine însă la scăpările tale pe care le-ar fi putut sesiza eventual inginerul şi pe care, desigur, le va spe-cu-la domnul maior. Uite, oricât te-ai strădui, nu cred că ai să găseşti altceva în afară de istoria măştilor. Unde ţi-e capul, fetiţo, cum nu-ţi aminteşti? Atunci când le-ai sugerat foarte fin că ar trebui să le ia cu ei. Nici aici însă nu ai motive prea mari de nelinişte. La urma urmelor, cel care a pronunţat cuvântul ga-ze nu ai fost tu, ci bietul Ioniţă. Chiar dacă domnul maior va sesiza micul şiretlic cu cartea din bibliotecă, şi fii sigură că-l va sesiza, nu-l va putea transforma niciodată într-un cap de acuzare. Cine s-ar găsi să te condamne pentru că te-ai interesat de o carte?
Rămase multă vreme cu ochii aninaţi în calele albe prinse în ramă florentină şi conchise ferm:
- Aşa e cum ţi-am spus! Domnul Raul Ionescu nu poate declara nimic împotriva ta... Te-ai trezit, Mirciulică? Hai să mâncăm! Căutăm ceva bun în bucătărie şi după aceea ne vom gândi
împreună. Nu, dragul meu, fără televizor azi!
4.
- Nu, domnule maior!
Raul Ionescu își ștergea lacrimile. Nu mai râdea, dar un zvâcnet nervos îi întindea încă buzele. Vă înșelați! La urma urmelor, eu am pierdut partida și din punctul meu de vedere mi-e absolut indiferent dacă o prindeți sau nu pe necunoscută. Amănuntul nu are cum să influențeze situația mea. Nu e cazul să-mi suspectați buna-credință. Sunt convins că urmăriți o pistă falsă.
Cristescu, care știa ce avea să urmeze, întrebă totuși:
- Adică?
- Bătrâna cu motanul nu poate fi femeia de la telefon. Nu încape nici cea mai vagă asociaţie. E ca şi cum ai încerca să compari un leopard cu o veveriţă, cu un coyot, cu un colibri. Nimic nu mi se pare mai nesăbuit, mai imposibil! Necunoscuta c o femeie tânără, dură, tăioasă şi incomodă, al dracului de deşteaptă! Un creier de milioane! Asta făcea carieră în Cosa Nostra. Pe când cealaltă... Doamne sfinte! Merita s-o auziţi discutînd cu motanul sau în general bătând câmpii despre tot felul de fleacuri. Aveam la un moment dat impresia că nu sesizează situaţia, că e total...
- Senilă, surâse maiorul.
- Exact! De altfel, şi ăilalţi o tratau cu menajamente. Ştiţi, cum te porţi cu copiii mici sau cu alienaţii.
- V-aţi gândit vreodată că glasul se maturizează foarte târziu? Cunosc femei de 65 sau chiar 70 de ani care la telefon ar putea fi luate drept eleve de liceu.
- Sunt gata să admit şi varianta aceasta. Există însă anumite tonalităţi, un timbru ce nu poate fi confundat. Necunoscuta e o femeie care ştie să poruncească, o bucată de granit. Nu vă supăraţi, dar însăşi discuţia pe această temă mi se pare ridicolă.
Maiorul începu să râdă şi întoarse o foaie din dosar netezind-o îndelung.
- Să trecem la altceva. Mă voi referi la un incident petrecut în locuinţa lui Nucu Scarlat. Înainte de asta însă aş vrea să vă pun o întrebare: Ce anume v-a determinat, părăsind apartamentul familiei Miga, să luaţi măştile cu dumneavoastră?
Inginerul ridică din umeri şi aprinse altă ţigară.
- N-a existat niciun motiv, domnule maior. Dascălu a considerat că fiind ale noastre trebuie să le ia. După ce l-am cunoscut, mai bine zis după primele cincizeci de secunde, mi-am dat seama cu cine am de-a face. N-are sens să căutaţi logică în conduita lui.
- Perfect. Să ne întoarcem acasă la Scarlat. Cine, vă rog să fiţi foarte atent, cine a propus sau, mă rog, a sugerat eventualitatea unei capcane? Mă refer la dispozitivul de gaze barbiturice instalat în avion.
- Nimeni nu a formulat o astfel de eventualitate. Ideea îmi aparţine.
- Sigur?
- Sigur. Pe Scarlat îl obseda gândul că pilotul a făcut o vizită la Miliţie. Adevărul e că încercasem aceleaşi temeri cu două ore mai devreme. Eu i-am convins să mutăm cortul.
- Ce v-a liniştit ulterior?
- Nu m-am liniştit, convenisem însă odată pentru totdeauna că oricare ar fi situaţia nu mai puteam da înapoi. Scarlat o ţinea una şi bună. Parcă consulta bobii încercînd să ghicească cum veţi proceda, dacă bineînţeles aţi fi fost avertizat. Nu-mi trecea nimic deştept prin minte şi nici nu-l mai ascultam. La un moment dat însă, unul din bătrâni, cel care a murit...
- Profesorul Dragu.
- Exact. A început să vorbească despre prăpădul pe care l-au semănat boşii în '916 parfumând cu gaze tranşeele aliate. Asta mi-a dat ideea."Ar putea fi o chestie" mi-am zis, şi l-am rugat pe Dascălu să ia măştile.
- Un moment! Ce înseamnă a început să vorbească? Aşa, din senin, la ora 6 dimineaţa şi-a amintit de primul război mondial?
- Nu, râse Ionescu, bătrâna cu motanul văzuse la Scarlat în bibliotecă o carte.
Maiorului îi luciră ochii.
- Ce fel de carte?
- Privighetorile morţii. Are o copertă frumoasă celofanată, şi i-a atras atenţia. L-a întrebat pe profesor dacă a citit-o.
- Ăla a început să-i povestească câte ceva din subiect, printre altele istoria cu gazele. Îl văzu îngândurat şi continuă: Domnule maior, e caraghios să ne imaginăm că doamna cu pisica a intenţionat, mai mult, a izbutit să găsească formula aceasta subtilă pentru a ne pune în gardă. A fost o simplă coincidenţă.
- Vi s-a părut firesc ca în conjunctura dată să o preocupe cărţile din biblioteca lui Scarlat?
- După o astfel de noapte, nimic nu ţi se mai pare nefiresc. Şi-apoi omiteţi observaţia făcută adineauri. Fetiţa e plecată cu sorcova rău de tot. Ce să vă spun? Pe undeva e surioara mai în vârstă a cârnului. Râse stînjenit: Ciudat! Încerc sentimentul că aveţi ceva cu ea şi o aşteptaţi la cotitură... În sfîrşit, bat câmpii!
Maiorul îl privi iute apoi coborî pleoapele.
"Eram convins că a fost ideea ei. A găsit şi mijlocul de-a o comunica fără să se deconspire. Dar asta nu-i o probă. Nu, o aiureală ca asta n-o poţi susţine în faţa unei instanţe! Melania... Încep să cred că face parte din specia invincibililor."
- Ascultaţi-mă pe mine! surâse inginerul. O urgisiţi de pomană pe biata bătrână.
CAPITOLUL XII
PLEDOARIE PENTRU INOCENȚĂ
1.
- Să-ți fie de bine, Mirciulică! Nu, dragul meu, napolitanele le mâncăm în odaie. Mai discutăm, mai gustăm! N-am găsit jeleuri, degeaba de uiţi aşa urît. Mi-e teamă că ai deprins obiceiuri extrem de necuviincioase. Eu una am învăţat că trebuie să spui mulţumesc pentru masă şi să te declari încântat de orice ţi se pune înainte.
Se instalară amândoi în fotoliu. Melania scoase dintr-un ghem roşu două andrele, înfăşură firul de lână pe deget şi începu să tricoteze.
- Asta calmează nervii, dragul meu, şi oferă în acelaşi timp un spectacol liniştitor. Da, acesta e termenul: li-niş-ti-tor. Îţi face impresia că nu s-a petrecut nimic rău. Doi prieteni care stau la taclale într-o seară de toamnă. Afară plouă şi o doamnă distinsă croşetează un ciorap roşu. Ştiu, ce am eu în poală nu va ajunge niciodată ciorap pentru că în afară de tricotatul pe faţă, alandala, n-am învăţat nimic altceva, acesta este însă un amănunt lipsit de importanţă dat fiindcă doar aspectul pitoresc ne interesează. După cum îţi spuneam, din depoziţia inginerului, domnul maior nu va putea reţine nimic împotriva noastră. Te rog să mă crezi! Să vedem acum ce va relata domnul Nucu Scarlat. Fiind accidentat, multe elemente i-au scăpat din vedere. Nu însă şi cele e-sen-ţia-le, accentuă ridicând degetul îmbrăcat în lână. De pildă telefonul acela care de fapt era o greşeală. N-ai să pretinzi că nu-ţi aminteşti! Dumnealui m-a rugat să ridic receptorul şi nimeni nu va putea demonstra vreodată că am reprodus conţinutul unei conversaţii absolut fan-te-zis-te. Ideea n-a fost rea, recunoaşte cinstit, dar nici nu trebuie să ne împăunăm căci totul s-a datorat întâmplării. La ce se va mai referi domnul Scarlat? Hai, Mirciulică, ai fost şi tu de faţă!
Cotoiul o privea concentrat, nemişcat ca un sfinx. Făcu pe neaşteptate un salt acrobatic peste marginea fotoliului şi traversă încăperea îndreptându-se spre uşă.
Bătrâna îl măsură contrariată apoi se ridică să-i deschidă.
- Nu înţeleg cum poate să-ţi ardă de plimbare tocmai acum. Aceasta nu-i o dovadă de sensibilitate, ci doar o manieră de a protesta pentru că nu ţi-am adus jeleuri. Să ştii că persoanele ranchiunoase îmi plac şi mai puţin!
Mirciulică se strecură afară. Melania Lupu, bosumflată, se ciupi uşor de bărbie.
- Hai, fetiţa mea, nu te posomori! Toată viaţa a trebuit să te descurci singură, e destinul tău... Deci povestea cu telefonul nu e serioasă. Să vedem mai departe. Faptul că ai leşinat în faţa uşii când bietul şofer încerca să scape... Vai de mine şi de mine! Cine şi-ar fi putut păstra cumpătul asistând la o astfel de dramă? Şi apoi erai chiar acolo, cum să-ţi spun, pe loc. N-ai avut nevoie să faci nici măcar un pas pentru a bloca ieşirea, ci doar să aluneci.
Bătrâna se opri în faţa oglinzii ameninţându-se cu degetul.
- Fii atentă, Melania, este un punct asupra căruia domnul maior va insista enorm! Va stoarce tot nu numai de la Scarlat, ci şi de la Florence şi Şerbănică. Iar bieţii de ei vor relata cât de greu le-a fost să te smulgă din leşin. Ai făcut foarte bine că ţi-ai revenit târziu. Degeaba, degeaba, draga mea! Nici aici nu te poate prinde.
Schiţă câteva piruete apoi începu să se învârtească din ce în ce mai repede şi se lăsă să cadă pe pat. Părul i se zbârlise iar ochii îi străluceau plini de tinereţe. Îşi duse mâna la inimă şi la obrajii înfierbântaţi.
- Ce nebună mică eşti tu, Melania! În realitate, n-ai mai dansat de mult şi, recunoaşte deschis, tare ai avea poftă s-o faci. La urma urmelor, nu înţeleg de ce n-ai pune patefonul: Jalousie şi Comparsita! Nu, nu, nu! Fii înţeleaptă! Să medităm acum puţin la scrisorica găsită de domnul Dascălu. Nu zău, arată-mi un singur om căruia i-ar putea trece prin minte că hârtiuţa a ajuns în vestibul dusă de curent şi mă dau bătută! Toţi vor jura că a fost strecurată sub uşă căci, ţi-am mai explicat, e chestiune de psi-ho-lo-gie. Şmecheria asta n-o va ghici niciodată domnul maior. Îţi spun tot eu ce i se va părea ciudat: lipsa biletului. De ce a dispărut şi cine a avut interesul să-l facă să dispară? Există mai multe posibilităţi, va reflecta domnul maior. L-a rupt Nucu Scarlat! Ipoteza cade. Unde sunt bucăţile şi apoi de ce l-ar fi rupt? L-a rătăcit domnul Dascălu şi crede-mă - chicoti - persoanele de la Miliţie sunt foarte conştiincioase. Ar fi în stare să scotocească centimetru cu centimetru prin canal şi prin muzeu ca să dea peste el. Ştii care va fi concluzia? L-a sub-ti-li-zat doamna Melania Lupu! Ei, ce-ţi bate inima aşa, prostuţo!? Cum poate s-o demonstreze? Vezi? Vezi cum te pripeşti? Şi apoi atâta lucru şti şi tu! Probă negativă nu există! Adică să se tragă o concluzie împotriva ta plecându-se de la lipsa unui element. Pentru că n-avem scrisoarea, înseamnă că a furat-o Melania... Aşa-i cum îţi spun, draga mea! Nucu Scarlat şi inginerul nu pot susţine nimic care să te le-ze-ze. Domnul maior va fi extrem de dezamăgit, iar tu nu ai nici un motiv să nu asculţi puţină muzică.
Mirciulică se întoarse cam după vreo oră. Mirosi cutia neagră din care ieşeau sunetele ciudate, ciulindu-şi alternativ urechile. Cu privirea subţiată, Melania încerca să desluşească titlul unei plăci. Peste literele mici un câine de vânătoare adulmeca pâlnia unui gramofon.
- Cum e afară, Mirciulică? Destul de umed, nu-i aşa? Mi-am închipuit. Adăugă importantă: Vom avea o seară muzicală. Trebuie să recunoşti, educaţia noastră lasă mult de dorit în privinţa aceasta. Pentru început vom pune piese mai uşoare. Ce preferi? Tino Rossi sau Lucienne Boyer? Nu, pe Jean Moscopol îl găsesc cam îndrăzneţ pentru noi şi nu îndeajuns de distins. Am auzit că a deschis un bar la Paris. O îndeletnicire extrem de vulgară, nu crezi?
2.
Bandajul îi acoperea toată fața, i se vedea un singur ochi și urechile. Cuvintele i se strecurau șuierate printre benzile de tifon. Maiorul cunoștea însă trăsăturile dure, osoase și masculine pe care vârsta le accentuase. Studiase la arhivă dosarul lui Scarlat și un zâmbet îi înflorise pe buze. În absolut toate fotografiile - și în cele de la 19 ani și în cele de la 30 sau 40, ca și în ultimul set întocmit de poliția italiană cu ocazia expulzării - Nucu Scarlat își purta pecetea ca un sigiliu mare, roșu, înfipt în mijlocul frunții: aventurier.
- Vă amintiți ce-au spus italienii când v-au făcut pachet?
- Îhî: "Avem escrocii noştri. N-avem nevoie şi de-ai dumneavostră."Au fost totuşi măgari! După ce m-au ţinut trei ani în puşcărie, nu mai meritam figura asta.
- Şi v-aţi gândit că e cazul să vă întoarceţi ca să le arătaţi că nu i-aţi uitat?
Căruntul emise un sunet care semăna a râs.
- Aceasta ar fi o interpretare romanţată a intenţiilor mele.
- Atunci?
- Nu mai aveam ce căuta aici. Mi-am petrecut în Italia cea mai mare parte din viaţă. Acolo am prieteni, un copil... Nu m-aş mai fi simţit atât de singur. În sfârşit...
- Nu exista nicio altă modalitate de a vă atinge scopul?
- Care? Figurez în fişele Interpolului. Cine să-mi dea viza? Trebuia să intru submarin, şi în afară de asta sunt lefter. Luna viitoare împlinesc 50 de ani. Pentru vârsta "mijlocie" în meseria mea există trei posibilităţi: cadavru neidentificat, caid sau un aşternut sub zidurile Romei.
Maiorul începu să se plimbe prin rezervă cu mâinile la spate.
- V-am rugat de dimineaţă să vă gândiţi la câteva chestiuni.
- Inutil! Îmi pare sincer rău, dar nu vă pot oferi nici un amănunt în plus. Sunt incapabil să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat cu biletul acela. Ce ştiu sigur e că l-a găsit Dascălu sub uşă.
Ridică din umeri. Cristescu se opri în faţa lui ţinând în mână o ţigară neaprinsă.
- Vi s-ar părea imposibil ca biletul să fi fost expediat chiar din casă? De exemplu, unul din bătrâni deplasându-se sub un motiv oarecare şi scontând pe un element psihologic - o scrisoare găsită în antreu îţi poartă automat gândul dincolo de uşă - să-l fi lăsat anume acolo?
- Exclus! Mă simţeam într-adevăr înfiorător, dar am fost foarte atent. Nimeni nu s-a ridicat de la masă cât a lipsit Dascălu. Iar dacă hârtia s-ar fi aflat în vestibul mai de mult ar fi remarcat-o la plecare şi nu la întoarcere.
Cristescu clătină capul: "Degeaba! A prevăzut totul matematic, pas cu pas, mutare cu mutare".
Căruntul dădea semne de oboseală şi maiorul se ridică.
- Da, plec îndată. Aş mai avea o singură întrebare: Dacă doamna Melania Lupu nu ar fi leşinat în faţa uşii era posibil ca şoferul să scape?
- Ştiu eu? Probabil. Adevărul e că trăgeam orbeşte, nu mai vedeam aproape nimic. Desigur, bătrâna a constituit o piedică, care mi-a mai dat o şansă. Întâmplarea...
- Sunteţi sigur că a fost o întâmplare?
- Sfinte Doamne! Ce să fi avut senila aia cu bietul şofer?!
- Nu ştiu. Mă întreb.
- Hm, presupun că încă n-aţi stat de vorbă cu ea. Zece replici vă vor fi suficiente pentru a vă edifica. Nu ştiu dacă la mijloc e scleroza sau aşa a fost toată viaţa, în orice caz impresia pe care o lasă mi se pare neîndoielnică: Are nevoie de guvernantă.
Cristescu zâmbi sleit şi celălalt completă lăsându-se pe spate:
- De aceea am şi pus-o să răspundă la telefon. E complet "nevinovată", înţelegeţi ce vreau să spun. Pe vremuri, în cazuri din astea neamurile te puneau sub interdicţie.
"Da, îşi zise maiorul, îmi închipui ce-a fost în stare să facă Melania acolo. Cu ce partitură formidabilă le-a luat ochii ăstora. Ea şi Mirciulică... Şi totuşi nu se poate! Nu se poate să nu fi greşit undeva! Dar unde?"
Se uită la chipul căruntului căutând parcă acolo răspunsul, dar nu văzu decât feşele albe şi un ochi toropit de somn.
Cristescu ieşi pe culoar. Părea adus pe spate, iar pe umerii căzuţi paltonul devenise prea larg.
Mergea încet, aproape târşit, cu fruntea în pământ. O soră cu o cutie de seringi în mână îi aruncă o privire indiferentă şi deschise o uşă. Maiorul zări sala cu aparate complicate. Întoarse iute capul şi îşi continuă drumu.
3.
Primii fulgi de zăpadă cădeau la fereastra Melaniei Lupu.
Bătrâna deschise ochii.Un zâmbet de fericire îi inundă faţa. Sări sprintenă din pat şi alergă desculţă la geam, împiedicându-se în cămaşa de noapte lungă imprimată cu ursuleţi şi ciupercuţe.
Bătu din palme încântată.
- Ninge, Mirciulică! Ninge! Vino să vezi! Parcă sunt flori de măr. O ploaie de flori de măr.
Ridică motanul în braţe arătându-i strada. Mirciulică atinse sticla cu mustăţile şi se zgribuli.
- Eşti un tremurici şi jumătate! râse Melania. Un frigurilă! Când era mică şi ningea prima oară, bunica azvârlea pe geam o coajă de pâine, un pumn de sare şi cinci părăluţe mici: "Asta-i baba iarna". Mă întorceam de la şcoală şi toată casa mirosea a budincă. Nici nu ştii tu, Mirciulică, ce budincă! O budincă specială, abia scoasă din cuptor, cu orez, cu vanilie şi stafide şi nucşoară. Îţi dai seama ce minunăţie? Deasupra turnam rom fierbinte îndulcit cu zahăr candel şi-i dădeam foc. Uite, dacă ai să fii cuminte o să facem budinca asta. Pentru azi, bineînţeles, ce credeai? Avem totul în casă, trebuie să ne suflecăm doar mânecile şi să ne aşezăm pe treabă. Ei, de unde să-ţi iau zahăr candel! În schimb, o să punem aşa, de la noi, câteva bucăţele de portocală glasată. Am ascuns un borcănel în cămară. Nu te supăra, Mirciulică, dar ai devenit atât de lacom! Atât de lacom! Ce spuneai tu de domnul maior Cristescu? Bineînţeles că l-aş pofti şi pe el, dar n-are timp. Te asigur că e ocupat până peste urechi. Să stai aşa de vorbă toată ziua, ba cu inginerul, ba cu domnul Scarlat, ba cu domnul Dascălu? Crezi că e lucru uşor? De ce să ne fie nouă teamă de domnul Dascălu? Nu numai că are o fire nervoasă dar nici cu memoria n-o duce prea bine. Şi-apoi nu poţi pretinde că în schimb e foarte inteligent! Nu, Mirciulică, cu el n-avem de ce să ne facem griji. Nici cu Şerbănică sau Florence. Mai degrabă m-aş gândi la Doru. Trebuie să iasă din spital. Cum? Nu-l ţii minte pe Doru Matei, sculptorul, care locuia cu noi, dincolo, în Crăiţei? Ei, vezi, problema lui mă cam sâcâie, dar e prea frumoasă ziua asta ca s-o stricăm ocupându-ne de lucruri neplăcute.
Melania Lupu îşi petrecu toată dimineaţa în bucătărie. În casă era cald şi mirosea a vanilie şi rom. Mirciulică dormea pe canapea lângă basmele lui Ispirescu. Se trezea din când în când şi se uita la fulgii care pluteau lin, înflorind văzduhul.
Auzi în bucătărie glasul cristalin al bătrânei:
- Nu cunosc altceva mai bun când ninge decât o budincă fierbinte... Ce faci, Melania? Ai pus prea mult lapte... Să nu uiţi să-i povesteşti azi lui Mirciulică Albă ca zăpada. Mi se pare extrem de potrivită.
Apoi motanul adormi din nou.
4.
- Ce-i cu Dascălu?
Azimioară începu să râdă.
- Cântă toată ziua despre ţara cu fluturi albaştri. Se pare că e inepuizabil. În recreaţie se interesează cum o mai duce prietenul lui Scarlat. I-a făcut şi o poezie....
- Spune-mi, crezi că băiatul e chiar aşa ţicnit?
- Fără dubii! Se uită mai atent la Cristescu: Nu vă simţiţi bine?
Maiorul îşi trecu degetele peste ochii încercănaţi apoi le lăsă să alunece în lungul obrajilor.
- Am răcit puţin... Nu mare lucru...
Locotenentul continua să-l examineze.
"A îmbătrânit dintr-o dată, peste noapte. Avea dreptate: nebuna aia cu motanul o să-l vâre în spital."
Cristescu îşi băgă mâinile în buzunare. Declară cu o voce de gheaţă:
- Ştii ceva? M-aş da cu capul de pereţi!
Azimioară tresări. Încercă să zâmbească.
- Îi venim noi de hac!
- Eşti convins? Melania e un număr mare! Probabil prea mare pentru mine!
5.
"Dacă n-ar avea privirea asta şuie ar arăta destul de bine, reflectă maiorul. Chiar frumuşel. Genul napolitan...."
Dascălu surâdea, rotindu-şi ochii prin birou. Declară pe un ton firesc:
- În locul vostru, m-aş muta acolo la muzeu, e mai elegant.
- Nu e rea ideea. O să ne gândim... Cine te-a ajutat să evadezi?
Expresia cârnului se schimbă brusc.
- Asta nu v-o spun! Nu-s turnător!
- Bine, atunci povesteşte-mi altceva, de exemplu, de ce n-ai aşteptat să-ţi execuţi pedeapsa? Mai aveai doar câteva luni şi toată lumea e de acord că te-ai purtat foarte frumos.
- Nu-i adevărat, replică senin Dascălu, nu m-am purtat frumos.
- Direcţiei aşa i s-a părut. Oricum, nu strica să mai ai puţină răbdare.
- Mă plictisea! Şi, în afară de asta, mă simţeam jignit... M-au jignit până în adâncul sufletului!
- Cum aşa?
- Voiau să mă trimită la ospiciu! Nu şi nu, că-s nebun! Or, eu nu sunt nebun.
- A, înţeleg.
- N-aţi fi procedat la fel în locul meu?
- Ştiu eu?! Cred că mai degrabă reclamam situaţia.
- La chestia asta nu m-am gândit.
- O scăpare, fireşte, comentă fără nuanţe Cristescu. Cum te-a descoperit cucoana cu tablourile?
- Habar n-am! Mi-a dat telefon şi gata!
"Deci amicul are telefon, conchise maiorul. Şi ce-i cu asta? Câţi abonaţi sunt în Bucureşti?"
- Ce s-a întâmplat mai departe? Povesteşte!
- Păi, n-am mare lucru de povestit... M-am dus acolo la biserică şi taca-taca uite ai să faci aşa şi pe dincolo, o cheie...
- După ce model?
- După un film.
- Ţi l-a dat ea?
- Nu. Ionescu. Când am plecat de la biserică m-am întâlnit cu el în oraş. Adică i-am dat telefon şi a venit.
- Vrei să mi-l arăţi şi mie?
- Pe Ionescu?
- Nu, filmul.
Dascălu rânji.
- Păi, nu mi-aţi făcut percheziţie? Ştiţi bine că nu-l am.
- Unde l-ai lăsat?
Cârnul ezită imperceptibil.
- L-am ars...
- Uite, la asta nu mă aşteptam. Maiorul îl măsură abătut: Un băiat ca dumneata nu minte niciodată.
- Chiar, nu mint. Să ştiţi că nu mint!
- Atunci de ce pretinzi că ai ars filmul? Ia zi, unde l-ai lăsat?
Dascălu lăsă capul în jos şi se strâmbă.
- Nu pot să vă spun.
- Înseamnă că a rămas la amicul dumitale. Ştiu, ştiu, nu eşti turnător!
- Înţelegeţi? Cârnul zâmbi încântat: Aici e toată şmecheria! Nu pot să vă dau adresa, ar fi prea de tot! De altfel, nu făceaţi nimic cu filmul. Tipa s-a distrat fotografiind nişte tablouri şi nişte tipi aflaţi în muzeu. Dacă ar fi fotografiat numai grilajul şi broasca ar fi dat de bănuit, dar aşa n-a luat-o nimeni în seamă. Probabil mai fotografiau şi alţii. Eu nu i-am dat importanţă, nici nu m-am uitat la el, pe mine mă interesau grilajul şi broasca şi nu ăia de se căscau la tablouri.
- Dacă Ionescu a developat filmul s-ar putea ca el să se fi uitat pe film, să vadă ce este acolo?
- Pe dracu'. Nu era treaba lui, habar n-are cum se pileşte o cheie. Şi ce să vadă? Nişte vizitatori şi tablouri? Pariez pe ce vreţi că n-a văzut filmul, de altfel nici n-a avut timp, trebuia să mi-l aducă mie. Eu eram specialistul grupului. Am făcut un cântec cu o broască. Alta nu aia de la muzeu: Broasca puşcăriaşă. Aici l-am inventat!
Cristescu îl privea cu inima strânsă. Celălalt întrebă sfios, cu o voce mică:
- Să vi-l cânt?
Maiorul înclină uşor capul.
Dascălu îşi schimbă fericit poziţia. Înfipse mâna stângă în genunchi şi cu dreapta începu să zdrăngăne la o ghitară imaginară.
- Odată, într-o ţară fără fluturi albaştri / O broască şi un cânta lup ha, ha / Au intrat la zdup! Ha, ha / Pe cantalup îl chema Lae / Şi-i plăcea la pârnaie, ha-ha / Pe broască o chema Lenţa / Şi-i plăcea existenţa, ha-ha /Au murit într-o seară, pe vânt şi ploaie...
Lăsă "ghitara" lângă scaun şi chicoti încet:
- V-a plăcut?
Maiorul zâmbi stors şi apăsă pe buton.
- Şi-a făcut numărul? întrebă Azimioară.
Cristescu oftă.
- E inconştient. Mai inconştient decât un copil de 5 ani. Nefericitul... În sfârşit! Ia dosarul lui şi culege toate adresele. Veri, cumnaţi, neamuri, amici, martori la proces, cine venea să-l vadă la vorbitor, tot, tot, tot! Nu neglija nimic. Trebuie să dăm de persoana care l-a ascuns.
Locotenentul îl privi curios şi maiorul ridică din umeri.
- Filmul a rămas la individul respectiv. Să vedem ce iese şi de aici. Dacă intervine ceva, sună-mă la familia Miga.
CAPITOLUL XIII
MAIORUL CRISTESCU ABANDONEAZĂ
1.
Pe peretele ciuruit de gloanţe familia Miga agăţase provizoriu o bucată de brocat, iar pe parchet apăruse încă o carpetă. Oglinda plesnită, acoperită parcă de păianjeni, singura mărturie evidentă a incidentelor ce avuseseră loc cu o zi înainte, rămăsese deasupra servantei.
- N-am putut s-o dăm jos, explică Florence, e prea grea.
Şerbănică interveni repede:
- Oglindă veneţiană, domnule! O pagubă de peste trei-patru mii!
Doamna Miga dădu din mână plictisită.
- Lasă asta...
- Cum să las? Eu cunosc preţurile! Umblu la Consignaţia. Am să cer despăgubiri. Mi se cuvin ca parte civilă.
- Evident, surâse maiorul, trebuie să consultaţi un avocat.
Doamna Miga, apatică, trase un scaun pentru Cristescu, apoi se aşeză şi ea, greoaie, cu mâinile în poală. Îşi pierduse vioiciunea obişnuită, iar privirea îi devenise sumbră. Nu mai semăna cu Florence de ieri sau de alaltăieri, amuzantă, cu replică acidulată, plină de viaţă şi de vervă, de-o cochetărie subtilă cum puţine femei ştiu să o aibă după ce au împlinit 50 de ani. Acum, în faţa maiorului se afla o bătrână posacă, în ochii căreia ceva murise pentru totdeauna. Urmărea discuţia cu intermitenţe, fără să-şi ascundă plictiseala.
Şerbănică vorbea mult, abia prididind să răsufle, gesticula, împungea cu degetul spre Cristescu, se ridica, apoi se aşeza iar, emitea ipoteze, se contrazicea, o lua de la capăt. O făcea cu o voluptate şi dispoziţie de zile mari.
Maiorul dădea din cap trăgând cu coada ochiului spre Florence. La un moment dat, femeia tresări. Interveni brutal:
- O iei razna! Melania se afla pe scaun, chiar lîngă uşă. Mă uitam la cameea aia caraghioasă şi mă întrebam de ce o mai poartă. Tot timpul a stat acolo, fără să se mişte. Da, da chiar pe scaunul dumneavoastră.
Şerbănică o măsură confuz.
- Dar am afirmat acelaşi lucru, draga mea! N-ai fost atentă. I s-a făcut rău şi a alunecat de pe scaun.
- O natură impresionabilă, sugeră maiorul.
- Fleaşcă! se strâmbă Miga. Una-două leşină! Am avut şi cu ea de tras o porţie bună.
- Ghinionul şoferului. Altfel ar fi izbutit să scape.
- Hm, discutabil! Ăla trăgea ca un nebun.
- Mda... Mă voi referi acum la un alt moment.
Dar femeia nu-l mai asculta. Gândul doamnei Miga alunecă din nou. Îşi plimba privirea peste obiectele din casă, lucruri vechi pe care le ştia de 50 de ani.
- Exclus, domnule maior! Şerbănică îşi ridică palma: Biletul a fost strecurat pe sub uşă. Au complici, organizatori, ce mai tura-vura o bandă întreagă!
- Înţeleg. Sunt dator totuşi să verific toate ipotezele. De pildă, dacă nu cumva expeditorul biletului se afla printre dumneavoastră.
- Cine adică? Eu? Nevastă-mea? De bietul Ioniţă ce să mai discutăm! Atunci cine?
- Observ, surâse maiorul, că pe Melania Lupu o treceţi deliberat cu vederea.
Florence Miga izbucni într-un râs îngrozitor. Un râs dogit, amar, de bărbat care bea singur într-o cârciumă cu capul căzut pe masa udă.
- Melania, şef de bandă! E prietena mea din copilărie, domnule maior, şi ţin la ea. Ne leagă nişte ani, o tinereţe, mi-a botezat băiatul, dar asta nu mă împiedică să vă spun că, oricât te-ai strădui, n-ai să întâlneşti într-o viaţă o fiinţă mai tâmpită! Cine îşi închipuie că e senilă se înşală amarnic! Aşa a fost şi la 20 de ani şi la 40. Şi pe urmă, cum să fi strecurat biletul în antreu? Nu s-a clintit! Nici ea, nici eu, nimeni.
- Florence are dreptate! Cum?
Doamna Miga sugeră sarcastică:
- O fi Mirciulică poştaşul, mai ştii? Începu să-şi frece gleznele umflate şi se întoarse spre Şerbănică: închide uşa la bucătărie, trage!
Cristescu încercă un sentiment nedesluşit ca şi cum o şoaptă i-ar fi trecut pe lângă ureche fără să-i prindă sensul.
- Şi totuşi ce s-a întâmplat cu biletul? Oamenii noştri au cercetat palmă cu palmă şi canalul, şi muzeul, pivniţa, aici...
Şerbănică se întoarse repede, îngrijorat să nu piardă o singură silabă.
- Degeaba! Trebuie înlocuit oberlihtul. Apoi fără tranziţie: Biletul... E curios, într-adevăr! Scarlat l-a citit...
- L-a citit vezi bine, spuse doamna Miga, dar ce-a făcut cu el?
- Poate l-a înghiţit. Am mai auzit de cazuri din astea.
Cristescu zâmbi stânjenit.
- Îmi dau seama că vă obosesc, dar amănuntul are pentru mine o importanţă deosebită.
Miga declară rituos:
- Nici vorbă de oboseală, domnule maior! Am trecut desigur prin momente îngrozitoare, atroce aş spune, dar am înţeles totdeauna să ne facem datoria faţă de organele... nu-i aşa...
Florence îi azvârli o privire de gheaţă şi Miga se înecă. Repetă punând punct:
- Faţă de organe. Sunt incapabil să-mi amintesc unde s-a rătăcit biletul.
- Concluzia se impune deci, remarcă Cristescu, cineva l-a distrus. Mai precis, l-a recuperat profitând de neatenţia celorlalţi şi apoi l-a făcut să dispară.
Doamna Miga râse:
- Te pomeneşti că tot Melania o fi!
- N-ai luat carbociful, îi aminti din senin Şerbănică, la noapte iar o să...
Florence vru să spună ceva, dar telefonul începu să sune.
- Da, Melania, eu sunt... Drăguţ din partea ta. Bine, bine. Să vedem...
Se auzi un fâşâit şi Şerbănică dădu fuga la uşă.
- A venit jurnalistul! Trebuie să-i plătesc.
Cristescu, fulgerat de o idee, rupse o foaie din carnet, o îndoi şi o puse pe parchet. Aşteptă câteva clipe până auzi uşa de la intrare închizându-se, apoi mototoli cu un gest crispat hârtia.
"Nu! Nu aşa a expediat biletul. Curentul nu-i destul de puternic. Nici măcar nu s-a clintit. Atunci cum, Dumnezeule? Cum?!"
- Ce-a vrut? se interesă Şerbănică.
- Aiureli! A făcut o budincă teribilă cu rom şi stafide... Ne-a oprit şi nouă o bucată. Întreba dacă nu vrei să te repezi până la ea. Hm, şef de bandă! Mata-Hari face budinci!
Cristescu îşi luă rămas-bun. Ceru permisiunea să-i mai deranjeze şi-i părăsi cu o expresie întunecată. Şerbănică îl conduse până la uşă. Se întoarse frecându-şi palmele:
- E un om cumsecade... Ce zici, să mă duc până la Melania?
Florence ridică din umeri.
- Du-te...
Nu se putea urni de pe scaun.
"Curios! Nu mă doare nimic, n-am ameţeli, nu mi-e rău... Şi totuşi nu pot să mă ridic. La urma urmei, de ce să mă ridic?"
- Trec pe la ea diseară, decise Şerbănică cu ochii pe fereastră. M-aş întinde niţel... Tu ce faci?
Nu aşteptă răspunsul. Luă din raft o cărţulie pe care Florence o identifică imediat după copertele verzi şi intră în dormitor târşindu-şi paşii.
Când se trezi, Şerbănică o găsi tot acolo, înşurubată în scaun, cu ochii pe fereastră. Fulgii se aşterneau mari şi cuminţi învăluind seara în giulgiul alb.
2.
Maiorul sorbi din ceaşcă. Încercă s-o ţină în mână împreună cu farfurioara, dar degetele îi tremurau prea tare.
- Am avut la un moment dat ideea că biletul a fost dus în vestibul de curent. E un curent groaznic acolo, ai observat. M-am gândit că bătrâna l-a lăsat să alunece pe parchet. Stătea chiar lângă intrare. În momentul când Dascălu a deschis uşa...
Făcu un gest de oboseală.
- Înţeleg, spuse Azimioară cu o privire ciudată.
Cristescu îl examină mai atent.
- Ce s-a întâmplat? De ce te uiţi aşa la mine? Locotenentul îi ocoli ochii. Rosti greu, parcă opintit:
- Dom Matei...
- Ce-i cu el?
- A suferit un accident azi-dimineaţă.
Maiorul se ridică livid.
- Accident?!
- Ieşind de la spital a intrat în primul bar. N-a băut mult... Pe Bălcescu, a traversat aiurea şi a dat un troleibuz peste el.
- Mort? întrebă sufocat Cristescu.
- Mort.
3.
Spre seară, Şerbănică suna la uşa Melaniei. Îi puse în braţe o cutiuţă Vinga şi îşi scoase galoşii Tretorn cumpăraţi înainte de război.
- Ce bine păstrezi tu lucrurile, Şerbănică, zâmbi Melania după ce-i mulţumise excesiv pentru bomboane. I-am luat o pereche la fel colonelului prin '39, la Pop şi Bunescu. Cum se simte Florence?
- E cam indispusă. Natural, a fost o noapte de pomină. Luă loc încîntat pe cel mai comod fotoliu savurând dinainte deliciile celor ce aveau să discute.
- Când mă gândesc prin ce am trecut...
Bătrâna îl întrerupse cu un surâs:
- O să ne punem imediat pe pălăvrăgit, dar dă-mi voie ca înainte de asta să fiu o gazdă amabilă. Budinca ţi-am împachetat-o, ai s-o mănânci împreună cu Florence. Cu ce vrei să te servesc?
Miga se opuse de circumstanţă. Bătrâna se apropie de vitrină.
"Şerbănică nu mai are răbdare. N-a avut deloc cu cine trăncăni azi. Florence are una din zilele ei negre. Parcă o vezi înţepenită pe scaun şi făcând bot. Şi-acum să vedem ce mai zice domnul maior Cristescu. Nu te pripi! Şerbănică îţi va povesti singur."
Bătrânul o urmărea cu o expresie nostalgică. Melania pusese pe tăviţă două ceşti, adusese din bucătărie o farfurie cu prăjituri calde, abia scoase din cuptor, pregătise păhărele cu picior.
"Ce femeie adorabilă e Melania asta! Ce spontană! Câtă sensibilitate! Ar fi fost o nevastă ideală. Bine educată, fără capricii, fără mofturi, fără ţipete... Când te gândeşti, la ei acasă am cunoscut-o pe Florence. Cred că Melania n-ar fi spus nu, în faţa unei propuneri serioase, iar papa ar fi fost încântat de partidă."
Şi divagă un timp imaginându-şi cum ar fi arătat viaţa alături de bătrâna micuţă care se învârtea plină de graţie prin încăpere. Şi-o amintea tânără, foarte tânără de 18 sau 19 ani cu fruntea boltită, senină şi ochi limpezi, pieptănată cuminte cu părul adus după urechi şi împletit într-o coadă groasă, îmbrăcată totdeauna în rochiţe simple ecoliere, cu gulere şi manşete proaspete din linon sau pichet alb. Mama lui Şerban o cultiva, şi ar fi dorit-o de noră.
"Cam prostuţă Melania, dar cel puţin n-are gărgăuni. O nevastă ca ea îţi mănâncă din palmă. Nu umblă după fleacuri! Ghitară, castaniete, dans apaş... Cu astea faci un bordel, nu casă."
Zâmbi încercând să pară degajat.
- Ştii că pe vremuri te-am iubit puţin, Melania...
Bătrâna roşi violent şi puse ceaşca pe masă. Spuse tulburată:
- Doamne, Şerbănică, ce idei năstruşnice îţi trec prin minte.
- Parole... Am avut multă afecţiune pentru tine.
- Eşti un gentil şi vrei să-mi faci plăcere. În realitate, ştiu bine, ai iubit-o toată viaţa pe Florence. Eu îţi păream cam bleagă şi nesărată. Zâmbi fermecător: Şi aşa eram.
Miga protestă gălăgios:
- De unde! Toată lumea te considera încântătoare.
- Nu când mă găseam în aceeaşi odaie cu Florence, surâse liniştită bătrâna. Unde se afla ea nu mai exista altă femeie.
- Desigur, are calităţi, asta însă nu înseamnă...
- Ba înseamnă! Florence era scânteietoare. Avea ceea ce se numeşte eclat. De aceea am iubit-o totdeauna şi o iubesc şi astăzi. N-am cunoscut pe nimeni care să-i semene, iar recunoaşte, ai fost un norocos. De ce nu iei o prăjitură? Dacă se răcesc nu mai sunt gustoase. Mirciulică, tu nu vrei?
Motanul adulmecă farfuria apoi se căţără plictisit pe pat. Melania oftă:
- Încă nu şi-a revenit după noaptea trecută. Adevărul e că nici eu nu mă simt grozav. O înţeleg perfect pe Florence că preferat să rămână acasă.
Şerbănică cu gura plină dădu din cap. Bătrâna reluă:
- Nu izbutesc să-mi iau gândul de la Ioniţă. Ce sfârşit oribil!
- Un act iresponsabil! Eroisme gratuite care nu duc nicăieri. În fond putea să-şi imagineze că Sandi sau eu vom acţiona într-un fel, că nu-l vom lăsa de izbelişte.
Melania îşi şterse o lacrimă.
- Dragul meu, mi se pare urât din partea noastră să învinuim pe cineva pentru bunele sale intenţii.
- Hm, râse superior Miga, ai rămas tot fetiţa drăgălaşă care nu vede nimic rău în jur. Bune intenţii, fără îndoială, dar reflectat o singură clipă că prin iniţiativa aceea dementă punea şi viaţa noastră în joc? A fost o simplă şansă că am scăpat neatinşi.
Bătrâna îşi ridică faţa. Îl privi în ochi.
"Ce meschin eşti, Şerbănică!"
- E adevărat, declară plină de admiraţie, la asta nu m-am gândit. Dar cine poate să-şi păstreze sângele rece în asemenea împrejurări? Chiar vorbeam azi cu Mirciulică - surâse cochet - o slăbiciune de cucoană bătrână şi singură care n-are cu cine sta la taifas - discutam cu el cât de tare te-ai ţinut toată noaptea. N-aş fi bănuit niciodată că poţi fi atât de puternic, deşi colonelul mă avertizase că eşti un bărbat şi jumătate.
Şerbănică se umflă brusc ca un balon.
- Militar! Avea ochiul format... Desigur însă că din amabilitate exagera puţin.
- Nu, nu! Acum m-am convins cu ochii mei!
Miga deveni important.
- Evident, nu fac caz din asta, dar însuşi maiorul Cristescu m-a felicitat pentru conduita mea..
Bătrâna bătu din palme.
- Extraordinar! A venit special să te felicite! Îmi închipui că Florence s-a simţit destul de prost. Nu era pregătită de vizită.
- Fleacuri! Cristescu - poţi să mă crezi, mă pricep puţin la oameni - e un tip superior. A înţeles perfect situaţia. După mine însă nu are capacitate de sinteză.
- Capacitate de sinteză! exclamă sufocată Melania. Ce vrei să spui, Şerbănică? N-am auzit în viaţa mea cuvinte atât de importante!
Miga, în elementul lui, se foi în fotoliu.
- Vreau să spun că nu are privirea aceea de ansamblu care triază, nu-i aşa, selectează, selecţionează cu discernământ înlăturând balastul.
Bătrâna se interesă timidă:
- Adică?
- Adică se împiedică în amănunte nesemnificative. Am să-ţi dau un exemplu: se frământă, printre altele, unde a dispărut biletul strecurat sub uşă. Unde l-a pus Scarlat, dacă nu cumva l-a rupt şi aşa mai departe. Jumătate de ceas a pritocit chestiunea.
Melania Lupu coborî uşor pleoapele: "Ce bine ai făcut, draga mea, că l-ai distrus! Mă cutremur doar închipuindu-mi ce probă îngrozitoare ar fi ridicat hârtiuţa aceea împotriva ta. Aşadar, domnul maior Cristescu încearcă să reconstituie momentele-cheie."
- Într-adevăr, destul de neinteresant.
- Nu? Şi apoi ce rost are să-şi bată capul răsucind alternative!? Dacă doamna Melania Lupu nu leşina în faţa uşii, şoferul ar fi putut scăpa? Adică mai avea Scarlat timp să-şi regleze tirul?
- Dumnezeule! se sperie bătrâna. Asta n-am ştiut-o.
- Ce adică n-ai ştiut?
- Că din cauza mea... Începu să plângă: Deşi nu văd legătura. Explică-mi, Şerbănică.
- Prostii! Vezi Doamne, şoferul s-a împiedicat de tine. Ca şi cum ăla l-ar fi lăsat să scape! Era în stare să alerge după el pe stradă.
- Îmi dai veşti îngrozitoare. De ce nu mi-aţi spus atunci, imediat?
- La ce bun? Şi aşa erai teribil de speriată. N-ai idee cât s-a chinuit Florence până ţi-ai revenit! Am vrut să-ţi demonstrez că maiorul îşi bate capul cu nimicuri.
- Poate că nu sunt chiar nimicuri! Ce ştim noi?
- Draga mea, pretinzi că nu eşti în stare să-i spui unui lucru pe nume atunci când îl ai înaintea ochilor?
- Mi se mai întîmplă uneori, dar nu chiar atât de des.
- Ei vezi! Lămureşte-mă şi pe mine ce sens are să pui o hârtie pe parchet şi să te uiţi cinci minute la ea de parcă ai aştepta cine ştie ce minune să se arate. Dacă tu înţelegi ceva, mă închin!
- Nu, nu înţeleg. Şi ce s-a întîmplat cu hârtia?
- Ce poate să se întîmple cu o hârtie? Conchise spiritual: Aştepta s-o ridice dumnealui.
Melania Lupu păru decepţionată: "A sesizat deci, draga mea, a intuit! Recunoaşte că nu te aşteptai la atâta per-spi-ca-ci-ta-te. Mă întreb însă de ce n-a zburat hârtiuţa. Probabil, curentul nu a fost îndeajuns de puternic. Nu poţi spera că acest eşec îl va face să abandoneze ideea. Presupune, fetiţo, că va relua experienţa. Ei şi? Nu, draga mea, nu-i chiar ei şi! Căci amănuntul certifică o ipoteză şi anume că biletul nu a fost expediat de un complice din afară, ei de către cineva care se afla în casă! Reţine, de asemenea, că te urmăreşte pas cu pas. Domnul maior nu concepe că altcineva ar fi combinat povestea. Te rog nu te speria! Admiţând că ghiceşte şiretlicul, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla, faptul în sine tot nu va constitui o probă: Hai, Melania, răsuflă uşurată!"
Bătrâna respiră adânc.
- Ce să-ţi spun, Şerbănică, afacerile acestea sunt într-adevăr prea complicate pentru mine. Dar aş vrea să-mi explici un lucru. Ce mai caută acum domnul maior? De vreme ce a prins bandiţii, totul mi se pare limpede.
- Vezi cum vii la vorbele mele? râse Miga. Se încurcă în prostii! Dosarul ăsta eu ţi-l rezolvam în jumătate de oră. Are declaraţiile noastre, declaraţiile ălora, ce mai vrea?
Se uită la ceas şi Melania încercă să-l reţină politicoasă.
- Te grăbeşti?
- Nu pot s-o las prea mult singură pe Florence. Ei, dar văd că mi-ai băgat în plasă toată cămara!
- Mai nimic, Şerbănică, o portocală, câteva chifteluţe, budinca. Ştiu că voi n-aţi gătit nimic azi. Ai grijă să nu verşi bulionul. Ţi l-am pus într-un borcan, dar trebuie să fii atent. Când ajungi acasă, dă-i o ceaşcă fierbinte lui Florence, o să-i facă bine.
Miga o privi zâmbind vrăjit: "Nu-i prea deşteaptă, dar ce femeie încântătoare!"
Melania ţinu sacoşa până-şi îmbrăcă galoşii. Îi întinse obrazul continuând recomandările:
- Fă-i o frecţie cu spirt şi bag-o în pat cu sticlă caldă. N-ar fi rău un extraveral... Vezi să nu aluneci! Şi dă-mi un telefon să-mi spui dacă ai ajuns bine.
Bătrâna strânse vasele murdare şi le duse în bucătărie. Deschise televizorul, stinse lumina apoi se aşeză pe covor cu farfuria de prăjituri alături.
- Îţi interzic, draga mea, să te mai concentrezi astă-seară! Dacă trebuie să te gândeşti, ai s-o faci mâine dimineaţă cu mintea limpede. Esenţial este că, deocamdată, poţi dormi li-ni-şti-tă. Domnul maior seamănă acum cu un căţeluş care vede un os splendid închis într-o cutie de sticlă. Întinde lăbuţa şi nu poate ajunge la el, ceea ce nu-l împiedică să-i dea târcoale. Mirciulică! Unde eşti, Mirciulică? A început filmul. Ştii cât îţi place Liz Taylor.
4.
Şerbănică Miga o găsi pe Florence dormind. Îşi tăie în bucătărie o felie groasă de budincă apoi, măsurând restul, încă una, mai subţire şi mâncă pe marginea mesei citind gazeta de seară.
Adormi târziu visând că e soţul Melaniei Lupu şi că n-a cunoscut-o în viaţa lui pe Florence.
5.
Maiorul Cristescu înghiţi două pastile de cyclobarbital şi nu mai ştiu nimic.
6.
La 7 dimineaţa, după un dejun copios servit de doamna Azimioară, în capot de zanana şi cu bigudiurile ascunse sub un tulpan subţire, locotenentul se drese cu trei gogoşi în piaţa Sf. Gheorghe apoi, curmând o scurtă ezitare, luă un cârnăcior fierbinte cu muştar, la dugheana alăturată. Intră în minister împăcat cu sine şi cu toată lumea, cu vremea imposibilă de afară - ninsoarea se transformase în lapoviţă - cu notele proaste ale lui fiu-său la geografie şi ştiinţele naturale, cu proiectul nevesti-sii pentru un palton de blană şi participaţia costisitoare la nunta unui frate mai mic.
Salută jovial în dreapta şi în stânga, strânse mâna unui coleg care aştepta tragerile loto în fiecare vineri şi în sfârşit intră în birou.
..........................................................................................
8.
Se uită înduișată la motan. Dormea încolăcit pe canapea. Sforăitul lui împreună cu susurul ploii împleteau o melodie de toamnă cu aduceri aminte şi regrete molcome.
Nările delicate ale bătrânei aspirau arome vechi din casa bunicii. Mosc şi Patchuli, vanilie şi mere ionatane adăstând lucioase şi roşii peste iarnă, parfumul butucilor din soba înaltă de porţelan, tutunul auriu prizat dintr-o tabacheră albastră, mirosul călimării cu cerneală violetă...
Îşi ridică brusc capul scuturându-şi buclele albe.
- De ajuns, Melania! Nu e acum momentul să visezi. Îţi propun s-o iei sistematic. În primul rând, trebuie să fii absolut convinsă că domnul maior va discuta mai întâi şi întâi cu Raul Ionescu. Bietul Scarlat e prea bolnav, iar celălalt... Va insista desigur asupra întâlnirii din confesional, dar în problema aceasta nu ai de ce să fii îngrijorată. Îţi dau cuvântul meu! Inginerul nu te-a urmărit, ai avut grijă să te asiguri. Orice corelaţie cu persoana ta este exclusă! Să zicem însă că i-o va sugera domnul maior...
Bătrâna îşi îngroşă instinctiv vocea şi declară pe un ton important:
- "Nu credeţi că necunoscuta ar putea fi doamna Melania Lupu?"
Reveni la vocea normală chicotind: Fii convinsă, fetiţo, aici, domnul Raul Ionescu aproape va muri de râs. Îi va vorbi în primul rând de glas - prostuţul nu ştie că acesta îmbătrâneşte cel mai târziu - care aparţinea unei femei dure şi cam grosolane. Cu totul altceva decât bleaga de Melania... Ce să mai discutăm, lucrurile sunt clare, nu merită să pierzi timpul. Gândeşte-te bine însă la scăpările tale pe care le-ar fi putut sesiza eventual inginerul şi pe care, desigur, le va spe-cu-la domnul maior. Uite, oricât te-ai strădui, nu cred că ai să găseşti altceva în afară de istoria măştilor. Unde ţi-e capul, fetiţo, cum nu-ţi aminteşti? Atunci când le-ai sugerat foarte fin că ar trebui să le ia cu ei. Nici aici însă nu ai motive prea mari de nelinişte. La urma urmelor, cel care a pronunţat cuvântul ga-ze nu ai fost tu, ci bietul Ioniţă. Chiar dacă domnul maior va sesiza micul şiretlic cu cartea din bibliotecă, şi fii sigură că-l va sesiza, nu-l va putea transforma niciodată într-un cap de acuzare. Cine s-ar găsi să te condamne pentru că te-ai interesat de o carte?
Rămase multă vreme cu ochii aninaţi în calele albe prinse în ramă florentină şi conchise ferm:
- Aşa e cum ţi-am spus! Domnul Raul Ionescu nu poate declara nimic împotriva ta... Te-ai trezit, Mirciulică? Hai să mâncăm! Căutăm ceva bun în bucătărie şi după aceea ne vom gândi
împreună. Nu, dragul meu, fără televizor azi!
4.
- Nu, domnule maior!
Raul Ionescu își ștergea lacrimile. Nu mai râdea, dar un zvâcnet nervos îi întindea încă buzele. Vă înșelați! La urma urmelor, eu am pierdut partida și din punctul meu de vedere mi-e absolut indiferent dacă o prindeți sau nu pe necunoscută. Amănuntul nu are cum să influențeze situația mea. Nu e cazul să-mi suspectați buna-credință. Sunt convins că urmăriți o pistă falsă.
Cristescu, care știa ce avea să urmeze, întrebă totuși:
- Adică?
- Bătrâna cu motanul nu poate fi femeia de la telefon. Nu încape nici cea mai vagă asociaţie. E ca şi cum ai încerca să compari un leopard cu o veveriţă, cu un coyot, cu un colibri. Nimic nu mi se pare mai nesăbuit, mai imposibil! Necunoscuta c o femeie tânără, dură, tăioasă şi incomodă, al dracului de deşteaptă! Un creier de milioane! Asta făcea carieră în Cosa Nostra. Pe când cealaltă... Doamne sfinte! Merita s-o auziţi discutînd cu motanul sau în general bătând câmpii despre tot felul de fleacuri. Aveam la un moment dat impresia că nu sesizează situaţia, că e total...
- Senilă, surâse maiorul.
- Exact! De altfel, şi ăilalţi o tratau cu menajamente. Ştiţi, cum te porţi cu copiii mici sau cu alienaţii.
- V-aţi gândit vreodată că glasul se maturizează foarte târziu? Cunosc femei de 65 sau chiar 70 de ani care la telefon ar putea fi luate drept eleve de liceu.
- Sunt gata să admit şi varianta aceasta. Există însă anumite tonalităţi, un timbru ce nu poate fi confundat. Necunoscuta e o femeie care ştie să poruncească, o bucată de granit. Nu vă supăraţi, dar însăşi discuţia pe această temă mi se pare ridicolă.
Maiorul începu să râdă şi întoarse o foaie din dosar netezind-o îndelung.
- Să trecem la altceva. Mă voi referi la un incident petrecut în locuinţa lui Nucu Scarlat. Înainte de asta însă aş vrea să vă pun o întrebare: Ce anume v-a determinat, părăsind apartamentul familiei Miga, să luaţi măştile cu dumneavoastră?
Inginerul ridică din umeri şi aprinse altă ţigară.
- N-a existat niciun motiv, domnule maior. Dascălu a considerat că fiind ale noastre trebuie să le ia. După ce l-am cunoscut, mai bine zis după primele cincizeci de secunde, mi-am dat seama cu cine am de-a face. N-are sens să căutaţi logică în conduita lui.
- Perfect. Să ne întoarcem acasă la Scarlat. Cine, vă rog să fiţi foarte atent, cine a propus sau, mă rog, a sugerat eventualitatea unei capcane? Mă refer la dispozitivul de gaze barbiturice instalat în avion.
- Nimeni nu a formulat o astfel de eventualitate. Ideea îmi aparţine.
- Sigur?
- Sigur. Pe Scarlat îl obseda gândul că pilotul a făcut o vizită la Miliţie. Adevărul e că încercasem aceleaşi temeri cu două ore mai devreme. Eu i-am convins să mutăm cortul.
- Ce v-a liniştit ulterior?
- Nu m-am liniştit, convenisem însă odată pentru totdeauna că oricare ar fi situaţia nu mai puteam da înapoi. Scarlat o ţinea una şi bună. Parcă consulta bobii încercînd să ghicească cum veţi proceda, dacă bineînţeles aţi fi fost avertizat. Nu-mi trecea nimic deştept prin minte şi nici nu-l mai ascultam. La un moment dat însă, unul din bătrâni, cel care a murit...
- Profesorul Dragu.
- Exact. A început să vorbească despre prăpădul pe care l-au semănat boşii în '916 parfumând cu gaze tranşeele aliate. Asta mi-a dat ideea."Ar putea fi o chestie" mi-am zis, şi l-am rugat pe Dascălu să ia măştile.
- Un moment! Ce înseamnă a început să vorbească? Aşa, din senin, la ora 6 dimineaţa şi-a amintit de primul război mondial?
- Nu, râse Ionescu, bătrâna cu motanul văzuse la Scarlat în bibliotecă o carte.
Maiorului îi luciră ochii.
- Ce fel de carte?
- Privighetorile morţii. Are o copertă frumoasă celofanată, şi i-a atras atenţia. L-a întrebat pe profesor dacă a citit-o.
- Ăla a început să-i povestească câte ceva din subiect, printre altele istoria cu gazele. Îl văzu îngândurat şi continuă: Domnule maior, e caraghios să ne imaginăm că doamna cu pisica a intenţionat, mai mult, a izbutit să găsească formula aceasta subtilă pentru a ne pune în gardă. A fost o simplă coincidenţă.
- Vi s-a părut firesc ca în conjunctura dată să o preocupe cărţile din biblioteca lui Scarlat?
- După o astfel de noapte, nimic nu ţi se mai pare nefiresc. Şi-apoi omiteţi observaţia făcută adineauri. Fetiţa e plecată cu sorcova rău de tot. Ce să vă spun? Pe undeva e surioara mai în vârstă a cârnului. Râse stînjenit: Ciudat! Încerc sentimentul că aveţi ceva cu ea şi o aşteptaţi la cotitură... În sfîrşit, bat câmpii!
Maiorul îl privi iute apoi coborî pleoapele.
"Eram convins că a fost ideea ei. A găsit şi mijlocul de-a o comunica fără să se deconspire. Dar asta nu-i o probă. Nu, o aiureală ca asta n-o poţi susţine în faţa unei instanţe! Melania... Încep să cred că face parte din specia invincibililor."
- Ascultaţi-mă pe mine! surâse inginerul. O urgisiţi de pomană pe biata bătrână.
CAPITOLUL XII
PLEDOARIE PENTRU INOCENȚĂ
1.
- Să-ți fie de bine, Mirciulică! Nu, dragul meu, napolitanele le mâncăm în odaie. Mai discutăm, mai gustăm! N-am găsit jeleuri, degeaba de uiţi aşa urît. Mi-e teamă că ai deprins obiceiuri extrem de necuviincioase. Eu una am învăţat că trebuie să spui mulţumesc pentru masă şi să te declari încântat de orice ţi se pune înainte.
Se instalară amândoi în fotoliu. Melania scoase dintr-un ghem roşu două andrele, înfăşură firul de lână pe deget şi începu să tricoteze.
- Asta calmează nervii, dragul meu, şi oferă în acelaşi timp un spectacol liniştitor. Da, acesta e termenul: li-niş-ti-tor. Îţi face impresia că nu s-a petrecut nimic rău. Doi prieteni care stau la taclale într-o seară de toamnă. Afară plouă şi o doamnă distinsă croşetează un ciorap roşu. Ştiu, ce am eu în poală nu va ajunge niciodată ciorap pentru că în afară de tricotatul pe faţă, alandala, n-am învăţat nimic altceva, acesta este însă un amănunt lipsit de importanţă dat fiindcă doar aspectul pitoresc ne interesează. După cum îţi spuneam, din depoziţia inginerului, domnul maior nu va putea reţine nimic împotriva noastră. Te rog să mă crezi! Să vedem acum ce va relata domnul Nucu Scarlat. Fiind accidentat, multe elemente i-au scăpat din vedere. Nu însă şi cele e-sen-ţia-le, accentuă ridicând degetul îmbrăcat în lână. De pildă telefonul acela care de fapt era o greşeală. N-ai să pretinzi că nu-ţi aminteşti! Dumnealui m-a rugat să ridic receptorul şi nimeni nu va putea demonstra vreodată că am reprodus conţinutul unei conversaţii absolut fan-te-zis-te. Ideea n-a fost rea, recunoaşte cinstit, dar nici nu trebuie să ne împăunăm căci totul s-a datorat întâmplării. La ce se va mai referi domnul Scarlat? Hai, Mirciulică, ai fost şi tu de faţă!
Cotoiul o privea concentrat, nemişcat ca un sfinx. Făcu pe neaşteptate un salt acrobatic peste marginea fotoliului şi traversă încăperea îndreptându-se spre uşă.
Bătrâna îl măsură contrariată apoi se ridică să-i deschidă.
- Nu înţeleg cum poate să-ţi ardă de plimbare tocmai acum. Aceasta nu-i o dovadă de sensibilitate, ci doar o manieră de a protesta pentru că nu ţi-am adus jeleuri. Să ştii că persoanele ranchiunoase îmi plac şi mai puţin!
Mirciulică se strecură afară. Melania Lupu, bosumflată, se ciupi uşor de bărbie.
- Hai, fetiţa mea, nu te posomori! Toată viaţa a trebuit să te descurci singură, e destinul tău... Deci povestea cu telefonul nu e serioasă. Să vedem mai departe. Faptul că ai leşinat în faţa uşii când bietul şofer încerca să scape... Vai de mine şi de mine! Cine şi-ar fi putut păstra cumpătul asistând la o astfel de dramă? Şi apoi erai chiar acolo, cum să-ţi spun, pe loc. N-ai avut nevoie să faci nici măcar un pas pentru a bloca ieşirea, ci doar să aluneci.
Bătrâna se opri în faţa oglinzii ameninţându-se cu degetul.
- Fii atentă, Melania, este un punct asupra căruia domnul maior va insista enorm! Va stoarce tot nu numai de la Scarlat, ci şi de la Florence şi Şerbănică. Iar bieţii de ei vor relata cât de greu le-a fost să te smulgă din leşin. Ai făcut foarte bine că ţi-ai revenit târziu. Degeaba, degeaba, draga mea! Nici aici nu te poate prinde.
Schiţă câteva piruete apoi începu să se învârtească din ce în ce mai repede şi se lăsă să cadă pe pat. Părul i se zbârlise iar ochii îi străluceau plini de tinereţe. Îşi duse mâna la inimă şi la obrajii înfierbântaţi.
- Ce nebună mică eşti tu, Melania! În realitate, n-ai mai dansat de mult şi, recunoaşte deschis, tare ai avea poftă s-o faci. La urma urmelor, nu înţeleg de ce n-ai pune patefonul: Jalousie şi Comparsita! Nu, nu, nu! Fii înţeleaptă! Să medităm acum puţin la scrisorica găsită de domnul Dascălu. Nu zău, arată-mi un singur om căruia i-ar putea trece prin minte că hârtiuţa a ajuns în vestibul dusă de curent şi mă dau bătută! Toţi vor jura că a fost strecurată sub uşă căci, ţi-am mai explicat, e chestiune de psi-ho-lo-gie. Şmecheria asta n-o va ghici niciodată domnul maior. Îţi spun tot eu ce i se va părea ciudat: lipsa biletului. De ce a dispărut şi cine a avut interesul să-l facă să dispară? Există mai multe posibilităţi, va reflecta domnul maior. L-a rupt Nucu Scarlat! Ipoteza cade. Unde sunt bucăţile şi apoi de ce l-ar fi rupt? L-a rătăcit domnul Dascălu şi crede-mă - chicoti - persoanele de la Miliţie sunt foarte conştiincioase. Ar fi în stare să scotocească centimetru cu centimetru prin canal şi prin muzeu ca să dea peste el. Ştii care va fi concluzia? L-a sub-ti-li-zat doamna Melania Lupu! Ei, ce-ţi bate inima aşa, prostuţo!? Cum poate s-o demonstreze? Vezi? Vezi cum te pripeşti? Şi apoi atâta lucru şti şi tu! Probă negativă nu există! Adică să se tragă o concluzie împotriva ta plecându-se de la lipsa unui element. Pentru că n-avem scrisoarea, înseamnă că a furat-o Melania... Aşa-i cum îţi spun, draga mea! Nucu Scarlat şi inginerul nu pot susţine nimic care să te le-ze-ze. Domnul maior va fi extrem de dezamăgit, iar tu nu ai nici un motiv să nu asculţi puţină muzică.
Mirciulică se întoarse cam după vreo oră. Mirosi cutia neagră din care ieşeau sunetele ciudate, ciulindu-şi alternativ urechile. Cu privirea subţiată, Melania încerca să desluşească titlul unei plăci. Peste literele mici un câine de vânătoare adulmeca pâlnia unui gramofon.
- Cum e afară, Mirciulică? Destul de umed, nu-i aşa? Mi-am închipuit. Adăugă importantă: Vom avea o seară muzicală. Trebuie să recunoşti, educaţia noastră lasă mult de dorit în privinţa aceasta. Pentru început vom pune piese mai uşoare. Ce preferi? Tino Rossi sau Lucienne Boyer? Nu, pe Jean Moscopol îl găsesc cam îndrăzneţ pentru noi şi nu îndeajuns de distins. Am auzit că a deschis un bar la Paris. O îndeletnicire extrem de vulgară, nu crezi?
2.
Bandajul îi acoperea toată fața, i se vedea un singur ochi și urechile. Cuvintele i se strecurau șuierate printre benzile de tifon. Maiorul cunoștea însă trăsăturile dure, osoase și masculine pe care vârsta le accentuase. Studiase la arhivă dosarul lui Scarlat și un zâmbet îi înflorise pe buze. În absolut toate fotografiile - și în cele de la 19 ani și în cele de la 30 sau 40, ca și în ultimul set întocmit de poliția italiană cu ocazia expulzării - Nucu Scarlat își purta pecetea ca un sigiliu mare, roșu, înfipt în mijlocul frunții: aventurier.
- Vă amintiți ce-au spus italienii când v-au făcut pachet?
- Îhî: "Avem escrocii noştri. N-avem nevoie şi de-ai dumneavostră."Au fost totuşi măgari! După ce m-au ţinut trei ani în puşcărie, nu mai meritam figura asta.
- Şi v-aţi gândit că e cazul să vă întoarceţi ca să le arătaţi că nu i-aţi uitat?
Căruntul emise un sunet care semăna a râs.
- Aceasta ar fi o interpretare romanţată a intenţiilor mele.
- Atunci?
- Nu mai aveam ce căuta aici. Mi-am petrecut în Italia cea mai mare parte din viaţă. Acolo am prieteni, un copil... Nu m-aş mai fi simţit atât de singur. În sfârşit...
- Nu exista nicio altă modalitate de a vă atinge scopul?
- Care? Figurez în fişele Interpolului. Cine să-mi dea viza? Trebuia să intru submarin, şi în afară de asta sunt lefter. Luna viitoare împlinesc 50 de ani. Pentru vârsta "mijlocie" în meseria mea există trei posibilităţi: cadavru neidentificat, caid sau un aşternut sub zidurile Romei.
Maiorul începu să se plimbe prin rezervă cu mâinile la spate.
- V-am rugat de dimineaţă să vă gândiţi la câteva chestiuni.
- Inutil! Îmi pare sincer rău, dar nu vă pot oferi nici un amănunt în plus. Sunt incapabil să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat cu biletul acela. Ce ştiu sigur e că l-a găsit Dascălu sub uşă.
Ridică din umeri. Cristescu se opri în faţa lui ţinând în mână o ţigară neaprinsă.
- Vi s-ar părea imposibil ca biletul să fi fost expediat chiar din casă? De exemplu, unul din bătrâni deplasându-se sub un motiv oarecare şi scontând pe un element psihologic - o scrisoare găsită în antreu îţi poartă automat gândul dincolo de uşă - să-l fi lăsat anume acolo?
- Exclus! Mă simţeam într-adevăr înfiorător, dar am fost foarte atent. Nimeni nu s-a ridicat de la masă cât a lipsit Dascălu. Iar dacă hârtia s-ar fi aflat în vestibul mai de mult ar fi remarcat-o la plecare şi nu la întoarcere.
Cristescu clătină capul: "Degeaba! A prevăzut totul matematic, pas cu pas, mutare cu mutare".
Căruntul dădea semne de oboseală şi maiorul se ridică.
- Da, plec îndată. Aş mai avea o singură întrebare: Dacă doamna Melania Lupu nu ar fi leşinat în faţa uşii era posibil ca şoferul să scape?
- Ştiu eu? Probabil. Adevărul e că trăgeam orbeşte, nu mai vedeam aproape nimic. Desigur, bătrâna a constituit o piedică, care mi-a mai dat o şansă. Întâmplarea...
- Sunteţi sigur că a fost o întâmplare?
- Sfinte Doamne! Ce să fi avut senila aia cu bietul şofer?!
- Nu ştiu. Mă întreb.
- Hm, presupun că încă n-aţi stat de vorbă cu ea. Zece replici vă vor fi suficiente pentru a vă edifica. Nu ştiu dacă la mijloc e scleroza sau aşa a fost toată viaţa, în orice caz impresia pe care o lasă mi se pare neîndoielnică: Are nevoie de guvernantă.
Cristescu zâmbi sleit şi celălalt completă lăsându-se pe spate:
- De aceea am şi pus-o să răspundă la telefon. E complet "nevinovată", înţelegeţi ce vreau să spun. Pe vremuri, în cazuri din astea neamurile te puneau sub interdicţie.
"Da, îşi zise maiorul, îmi închipui ce-a fost în stare să facă Melania acolo. Cu ce partitură formidabilă le-a luat ochii ăstora. Ea şi Mirciulică... Şi totuşi nu se poate! Nu se poate să nu fi greşit undeva! Dar unde?"
Se uită la chipul căruntului căutând parcă acolo răspunsul, dar nu văzu decât feşele albe şi un ochi toropit de somn.
Cristescu ieşi pe culoar. Părea adus pe spate, iar pe umerii căzuţi paltonul devenise prea larg.
Mergea încet, aproape târşit, cu fruntea în pământ. O soră cu o cutie de seringi în mână îi aruncă o privire indiferentă şi deschise o uşă. Maiorul zări sala cu aparate complicate. Întoarse iute capul şi îşi continuă drumu.
3.
Primii fulgi de zăpadă cădeau la fereastra Melaniei Lupu.
Bătrâna deschise ochii.Un zâmbet de fericire îi inundă faţa. Sări sprintenă din pat şi alergă desculţă la geam, împiedicându-se în cămaşa de noapte lungă imprimată cu ursuleţi şi ciupercuţe.
Bătu din palme încântată.
- Ninge, Mirciulică! Ninge! Vino să vezi! Parcă sunt flori de măr. O ploaie de flori de măr.
Ridică motanul în braţe arătându-i strada. Mirciulică atinse sticla cu mustăţile şi se zgribuli.
- Eşti un tremurici şi jumătate! râse Melania. Un frigurilă! Când era mică şi ningea prima oară, bunica azvârlea pe geam o coajă de pâine, un pumn de sare şi cinci părăluţe mici: "Asta-i baba iarna". Mă întorceam de la şcoală şi toată casa mirosea a budincă. Nici nu ştii tu, Mirciulică, ce budincă! O budincă specială, abia scoasă din cuptor, cu orez, cu vanilie şi stafide şi nucşoară. Îţi dai seama ce minunăţie? Deasupra turnam rom fierbinte îndulcit cu zahăr candel şi-i dădeam foc. Uite, dacă ai să fii cuminte o să facem budinca asta. Pentru azi, bineînţeles, ce credeai? Avem totul în casă, trebuie să ne suflecăm doar mânecile şi să ne aşezăm pe treabă. Ei, de unde să-ţi iau zahăr candel! În schimb, o să punem aşa, de la noi, câteva bucăţele de portocală glasată. Am ascuns un borcănel în cămară. Nu te supăra, Mirciulică, dar ai devenit atât de lacom! Atât de lacom! Ce spuneai tu de domnul maior Cristescu? Bineînţeles că l-aş pofti şi pe el, dar n-are timp. Te asigur că e ocupat până peste urechi. Să stai aşa de vorbă toată ziua, ba cu inginerul, ba cu domnul Scarlat, ba cu domnul Dascălu? Crezi că e lucru uşor? De ce să ne fie nouă teamă de domnul Dascălu? Nu numai că are o fire nervoasă dar nici cu memoria n-o duce prea bine. Şi-apoi nu poţi pretinde că în schimb e foarte inteligent! Nu, Mirciulică, cu el n-avem de ce să ne facem griji. Nici cu Şerbănică sau Florence. Mai degrabă m-aş gândi la Doru. Trebuie să iasă din spital. Cum? Nu-l ţii minte pe Doru Matei, sculptorul, care locuia cu noi, dincolo, în Crăiţei? Ei, vezi, problema lui mă cam sâcâie, dar e prea frumoasă ziua asta ca s-o stricăm ocupându-ne de lucruri neplăcute.
Melania Lupu îşi petrecu toată dimineaţa în bucătărie. În casă era cald şi mirosea a vanilie şi rom. Mirciulică dormea pe canapea lângă basmele lui Ispirescu. Se trezea din când în când şi se uita la fulgii care pluteau lin, înflorind văzduhul.
Auzi în bucătărie glasul cristalin al bătrânei:
- Nu cunosc altceva mai bun când ninge decât o budincă fierbinte... Ce faci, Melania? Ai pus prea mult lapte... Să nu uiţi să-i povesteşti azi lui Mirciulică Albă ca zăpada. Mi se pare extrem de potrivită.
Apoi motanul adormi din nou.
4.
- Ce-i cu Dascălu?
Azimioară începu să râdă.
- Cântă toată ziua despre ţara cu fluturi albaştri. Se pare că e inepuizabil. În recreaţie se interesează cum o mai duce prietenul lui Scarlat. I-a făcut şi o poezie....
- Spune-mi, crezi că băiatul e chiar aşa ţicnit?
- Fără dubii! Se uită mai atent la Cristescu: Nu vă simţiţi bine?
Maiorul îşi trecu degetele peste ochii încercănaţi apoi le lăsă să alunece în lungul obrajilor.
- Am răcit puţin... Nu mare lucru...
Locotenentul continua să-l examineze.
"A îmbătrânit dintr-o dată, peste noapte. Avea dreptate: nebuna aia cu motanul o să-l vâre în spital."
Cristescu îşi băgă mâinile în buzunare. Declară cu o voce de gheaţă:
- Ştii ceva? M-aş da cu capul de pereţi!
Azimioară tresări. Încercă să zâmbească.
- Îi venim noi de hac!
- Eşti convins? Melania e un număr mare! Probabil prea mare pentru mine!
5.
"Dacă n-ar avea privirea asta şuie ar arăta destul de bine, reflectă maiorul. Chiar frumuşel. Genul napolitan...."
Dascălu surâdea, rotindu-şi ochii prin birou. Declară pe un ton firesc:
- În locul vostru, m-aş muta acolo la muzeu, e mai elegant.
- Nu e rea ideea. O să ne gândim... Cine te-a ajutat să evadezi?
Expresia cârnului se schimbă brusc.
- Asta nu v-o spun! Nu-s turnător!
- Bine, atunci povesteşte-mi altceva, de exemplu, de ce n-ai aşteptat să-ţi execuţi pedeapsa? Mai aveai doar câteva luni şi toată lumea e de acord că te-ai purtat foarte frumos.
- Nu-i adevărat, replică senin Dascălu, nu m-am purtat frumos.
- Direcţiei aşa i s-a părut. Oricum, nu strica să mai ai puţină răbdare.
- Mă plictisea! Şi, în afară de asta, mă simţeam jignit... M-au jignit până în adâncul sufletului!
- Cum aşa?
- Voiau să mă trimită la ospiciu! Nu şi nu, că-s nebun! Or, eu nu sunt nebun.
- A, înţeleg.
- N-aţi fi procedat la fel în locul meu?
- Ştiu eu?! Cred că mai degrabă reclamam situaţia.
- La chestia asta nu m-am gândit.
- O scăpare, fireşte, comentă fără nuanţe Cristescu. Cum te-a descoperit cucoana cu tablourile?
- Habar n-am! Mi-a dat telefon şi gata!
"Deci amicul are telefon, conchise maiorul. Şi ce-i cu asta? Câţi abonaţi sunt în Bucureşti?"
- Ce s-a întâmplat mai departe? Povesteşte!
- Păi, n-am mare lucru de povestit... M-am dus acolo la biserică şi taca-taca uite ai să faci aşa şi pe dincolo, o cheie...
- După ce model?
- După un film.
- Ţi l-a dat ea?
- Nu. Ionescu. Când am plecat de la biserică m-am întâlnit cu el în oraş. Adică i-am dat telefon şi a venit.
- Vrei să mi-l arăţi şi mie?
- Pe Ionescu?
- Nu, filmul.
Dascălu rânji.
- Păi, nu mi-aţi făcut percheziţie? Ştiţi bine că nu-l am.
- Unde l-ai lăsat?
Cârnul ezită imperceptibil.
- L-am ars...
- Uite, la asta nu mă aşteptam. Maiorul îl măsură abătut: Un băiat ca dumneata nu minte niciodată.
- Chiar, nu mint. Să ştiţi că nu mint!
- Atunci de ce pretinzi că ai ars filmul? Ia zi, unde l-ai lăsat?
Dascălu lăsă capul în jos şi se strâmbă.
- Nu pot să vă spun.
- Înseamnă că a rămas la amicul dumitale. Ştiu, ştiu, nu eşti turnător!
- Înţelegeţi? Cârnul zâmbi încântat: Aici e toată şmecheria! Nu pot să vă dau adresa, ar fi prea de tot! De altfel, nu făceaţi nimic cu filmul. Tipa s-a distrat fotografiind nişte tablouri şi nişte tipi aflaţi în muzeu. Dacă ar fi fotografiat numai grilajul şi broasca ar fi dat de bănuit, dar aşa n-a luat-o nimeni în seamă. Probabil mai fotografiau şi alţii. Eu nu i-am dat importanţă, nici nu m-am uitat la el, pe mine mă interesau grilajul şi broasca şi nu ăia de se căscau la tablouri.
- Dacă Ionescu a developat filmul s-ar putea ca el să se fi uitat pe film, să vadă ce este acolo?
- Pe dracu'. Nu era treaba lui, habar n-are cum se pileşte o cheie. Şi ce să vadă? Nişte vizitatori şi tablouri? Pariez pe ce vreţi că n-a văzut filmul, de altfel nici n-a avut timp, trebuia să mi-l aducă mie. Eu eram specialistul grupului. Am făcut un cântec cu o broască. Alta nu aia de la muzeu: Broasca puşcăriaşă. Aici l-am inventat!
Cristescu îl privea cu inima strânsă. Celălalt întrebă sfios, cu o voce mică:
- Să vi-l cânt?
Maiorul înclină uşor capul.
Dascălu îşi schimbă fericit poziţia. Înfipse mâna stângă în genunchi şi cu dreapta începu să zdrăngăne la o ghitară imaginară.
- Odată, într-o ţară fără fluturi albaştri / O broască şi un cânta lup ha, ha / Au intrat la zdup! Ha, ha / Pe cantalup îl chema Lae / Şi-i plăcea la pârnaie, ha-ha / Pe broască o chema Lenţa / Şi-i plăcea existenţa, ha-ha /Au murit într-o seară, pe vânt şi ploaie...
Lăsă "ghitara" lângă scaun şi chicoti încet:
- V-a plăcut?
Maiorul zâmbi stors şi apăsă pe buton.
- Şi-a făcut numărul? întrebă Azimioară.
Cristescu oftă.
- E inconştient. Mai inconştient decât un copil de 5 ani. Nefericitul... În sfârşit! Ia dosarul lui şi culege toate adresele. Veri, cumnaţi, neamuri, amici, martori la proces, cine venea să-l vadă la vorbitor, tot, tot, tot! Nu neglija nimic. Trebuie să dăm de persoana care l-a ascuns.
Locotenentul îl privi curios şi maiorul ridică din umeri.
- Filmul a rămas la individul respectiv. Să vedem ce iese şi de aici. Dacă intervine ceva, sună-mă la familia Miga.
CAPITOLUL XIII
MAIORUL CRISTESCU ABANDONEAZĂ
1.
Pe peretele ciuruit de gloanţe familia Miga agăţase provizoriu o bucată de brocat, iar pe parchet apăruse încă o carpetă. Oglinda plesnită, acoperită parcă de păianjeni, singura mărturie evidentă a incidentelor ce avuseseră loc cu o zi înainte, rămăsese deasupra servantei.
- N-am putut s-o dăm jos, explică Florence, e prea grea.
Şerbănică interveni repede:
- Oglindă veneţiană, domnule! O pagubă de peste trei-patru mii!
Doamna Miga dădu din mână plictisită.
- Lasă asta...
- Cum să las? Eu cunosc preţurile! Umblu la Consignaţia. Am să cer despăgubiri. Mi se cuvin ca parte civilă.
- Evident, surâse maiorul, trebuie să consultaţi un avocat.
Doamna Miga, apatică, trase un scaun pentru Cristescu, apoi se aşeză şi ea, greoaie, cu mâinile în poală. Îşi pierduse vioiciunea obişnuită, iar privirea îi devenise sumbră. Nu mai semăna cu Florence de ieri sau de alaltăieri, amuzantă, cu replică acidulată, plină de viaţă şi de vervă, de-o cochetărie subtilă cum puţine femei ştiu să o aibă după ce au împlinit 50 de ani. Acum, în faţa maiorului se afla o bătrână posacă, în ochii căreia ceva murise pentru totdeauna. Urmărea discuţia cu intermitenţe, fără să-şi ascundă plictiseala.
Şerbănică vorbea mult, abia prididind să răsufle, gesticula, împungea cu degetul spre Cristescu, se ridica, apoi se aşeza iar, emitea ipoteze, se contrazicea, o lua de la capăt. O făcea cu o voluptate şi dispoziţie de zile mari.
Maiorul dădea din cap trăgând cu coada ochiului spre Florence. La un moment dat, femeia tresări. Interveni brutal:
- O iei razna! Melania se afla pe scaun, chiar lîngă uşă. Mă uitam la cameea aia caraghioasă şi mă întrebam de ce o mai poartă. Tot timpul a stat acolo, fără să se mişte. Da, da chiar pe scaunul dumneavoastră.
Şerbănică o măsură confuz.
- Dar am afirmat acelaşi lucru, draga mea! N-ai fost atentă. I s-a făcut rău şi a alunecat de pe scaun.
- O natură impresionabilă, sugeră maiorul.
- Fleaşcă! se strâmbă Miga. Una-două leşină! Am avut şi cu ea de tras o porţie bună.
- Ghinionul şoferului. Altfel ar fi izbutit să scape.
- Hm, discutabil! Ăla trăgea ca un nebun.
- Mda... Mă voi referi acum la un alt moment.
Dar femeia nu-l mai asculta. Gândul doamnei Miga alunecă din nou. Îşi plimba privirea peste obiectele din casă, lucruri vechi pe care le ştia de 50 de ani.
- Exclus, domnule maior! Şerbănică îşi ridică palma: Biletul a fost strecurat pe sub uşă. Au complici, organizatori, ce mai tura-vura o bandă întreagă!
- Înţeleg. Sunt dator totuşi să verific toate ipotezele. De pildă, dacă nu cumva expeditorul biletului se afla printre dumneavoastră.
- Cine adică? Eu? Nevastă-mea? De bietul Ioniţă ce să mai discutăm! Atunci cine?
- Observ, surâse maiorul, că pe Melania Lupu o treceţi deliberat cu vederea.
Florence Miga izbucni într-un râs îngrozitor. Un râs dogit, amar, de bărbat care bea singur într-o cârciumă cu capul căzut pe masa udă.
- Melania, şef de bandă! E prietena mea din copilărie, domnule maior, şi ţin la ea. Ne leagă nişte ani, o tinereţe, mi-a botezat băiatul, dar asta nu mă împiedică să vă spun că, oricât te-ai strădui, n-ai să întâlneşti într-o viaţă o fiinţă mai tâmpită! Cine îşi închipuie că e senilă se înşală amarnic! Aşa a fost şi la 20 de ani şi la 40. Şi pe urmă, cum să fi strecurat biletul în antreu? Nu s-a clintit! Nici ea, nici eu, nimeni.
- Florence are dreptate! Cum?
Doamna Miga sugeră sarcastică:
- O fi Mirciulică poştaşul, mai ştii? Începu să-şi frece gleznele umflate şi se întoarse spre Şerbănică: închide uşa la bucătărie, trage!
Cristescu încercă un sentiment nedesluşit ca şi cum o şoaptă i-ar fi trecut pe lângă ureche fără să-i prindă sensul.
- Şi totuşi ce s-a întâmplat cu biletul? Oamenii noştri au cercetat palmă cu palmă şi canalul, şi muzeul, pivniţa, aici...
Şerbănică se întoarse repede, îngrijorat să nu piardă o singură silabă.
- Degeaba! Trebuie înlocuit oberlihtul. Apoi fără tranziţie: Biletul... E curios, într-adevăr! Scarlat l-a citit...
- L-a citit vezi bine, spuse doamna Miga, dar ce-a făcut cu el?
- Poate l-a înghiţit. Am mai auzit de cazuri din astea.
Cristescu zâmbi stânjenit.
- Îmi dau seama că vă obosesc, dar amănuntul are pentru mine o importanţă deosebită.
Miga declară rituos:
- Nici vorbă de oboseală, domnule maior! Am trecut desigur prin momente îngrozitoare, atroce aş spune, dar am înţeles totdeauna să ne facem datoria faţă de organele... nu-i aşa...
Florence îi azvârli o privire de gheaţă şi Miga se înecă. Repetă punând punct:
- Faţă de organe. Sunt incapabil să-mi amintesc unde s-a rătăcit biletul.
- Concluzia se impune deci, remarcă Cristescu, cineva l-a distrus. Mai precis, l-a recuperat profitând de neatenţia celorlalţi şi apoi l-a făcut să dispară.
Doamna Miga râse:
- Te pomeneşti că tot Melania o fi!
- N-ai luat carbociful, îi aminti din senin Şerbănică, la noapte iar o să...
Florence vru să spună ceva, dar telefonul începu să sune.
- Da, Melania, eu sunt... Drăguţ din partea ta. Bine, bine. Să vedem...
Se auzi un fâşâit şi Şerbănică dădu fuga la uşă.
- A venit jurnalistul! Trebuie să-i plătesc.
Cristescu, fulgerat de o idee, rupse o foaie din carnet, o îndoi şi o puse pe parchet. Aşteptă câteva clipe până auzi uşa de la intrare închizându-se, apoi mototoli cu un gest crispat hârtia.
"Nu! Nu aşa a expediat biletul. Curentul nu-i destul de puternic. Nici măcar nu s-a clintit. Atunci cum, Dumnezeule? Cum?!"
- Ce-a vrut? se interesă Şerbănică.
- Aiureli! A făcut o budincă teribilă cu rom şi stafide... Ne-a oprit şi nouă o bucată. Întreba dacă nu vrei să te repezi până la ea. Hm, şef de bandă! Mata-Hari face budinci!
Cristescu îşi luă rămas-bun. Ceru permisiunea să-i mai deranjeze şi-i părăsi cu o expresie întunecată. Şerbănică îl conduse până la uşă. Se întoarse frecându-şi palmele:
- E un om cumsecade... Ce zici, să mă duc până la Melania?
Florence ridică din umeri.
- Du-te...
Nu se putea urni de pe scaun.
"Curios! Nu mă doare nimic, n-am ameţeli, nu mi-e rău... Şi totuşi nu pot să mă ridic. La urma urmei, de ce să mă ridic?"
- Trec pe la ea diseară, decise Şerbănică cu ochii pe fereastră. M-aş întinde niţel... Tu ce faci?
Nu aşteptă răspunsul. Luă din raft o cărţulie pe care Florence o identifică imediat după copertele verzi şi intră în dormitor târşindu-şi paşii.
Când se trezi, Şerbănică o găsi tot acolo, înşurubată în scaun, cu ochii pe fereastră. Fulgii se aşterneau mari şi cuminţi învăluind seara în giulgiul alb.
2.
Maiorul sorbi din ceaşcă. Încercă s-o ţină în mână împreună cu farfurioara, dar degetele îi tremurau prea tare.
- Am avut la un moment dat ideea că biletul a fost dus în vestibul de curent. E un curent groaznic acolo, ai observat. M-am gândit că bătrâna l-a lăsat să alunece pe parchet. Stătea chiar lângă intrare. În momentul când Dascălu a deschis uşa...
Făcu un gest de oboseală.
- Înţeleg, spuse Azimioară cu o privire ciudată.
Cristescu îl examină mai atent.
- Ce s-a întâmplat? De ce te uiţi aşa la mine? Locotenentul îi ocoli ochii. Rosti greu, parcă opintit:
- Dom Matei...
- Ce-i cu el?
- A suferit un accident azi-dimineaţă.
Maiorul se ridică livid.
- Accident?!
- Ieşind de la spital a intrat în primul bar. N-a băut mult... Pe Bălcescu, a traversat aiurea şi a dat un troleibuz peste el.
- Mort? întrebă sufocat Cristescu.
- Mort.
3.
Spre seară, Şerbănică suna la uşa Melaniei. Îi puse în braţe o cutiuţă Vinga şi îşi scoase galoşii Tretorn cumpăraţi înainte de război.
- Ce bine păstrezi tu lucrurile, Şerbănică, zâmbi Melania după ce-i mulţumise excesiv pentru bomboane. I-am luat o pereche la fel colonelului prin '39, la Pop şi Bunescu. Cum se simte Florence?
- E cam indispusă. Natural, a fost o noapte de pomină. Luă loc încîntat pe cel mai comod fotoliu savurând dinainte deliciile celor ce aveau să discute.
- Când mă gândesc prin ce am trecut...
Bătrâna îl întrerupse cu un surâs:
- O să ne punem imediat pe pălăvrăgit, dar dă-mi voie ca înainte de asta să fiu o gazdă amabilă. Budinca ţi-am împachetat-o, ai s-o mănânci împreună cu Florence. Cu ce vrei să te servesc?
Miga se opuse de circumstanţă. Bătrâna se apropie de vitrină.
"Şerbănică nu mai are răbdare. N-a avut deloc cu cine trăncăni azi. Florence are una din zilele ei negre. Parcă o vezi înţepenită pe scaun şi făcând bot. Şi-acum să vedem ce mai zice domnul maior Cristescu. Nu te pripi! Şerbănică îţi va povesti singur."
Bătrânul o urmărea cu o expresie nostalgică. Melania pusese pe tăviţă două ceşti, adusese din bucătărie o farfurie cu prăjituri calde, abia scoase din cuptor, pregătise păhărele cu picior.
"Ce femeie adorabilă e Melania asta! Ce spontană! Câtă sensibilitate! Ar fi fost o nevastă ideală. Bine educată, fără capricii, fără mofturi, fără ţipete... Când te gândeşti, la ei acasă am cunoscut-o pe Florence. Cred că Melania n-ar fi spus nu, în faţa unei propuneri serioase, iar papa ar fi fost încântat de partidă."
Şi divagă un timp imaginându-şi cum ar fi arătat viaţa alături de bătrâna micuţă care se învârtea plină de graţie prin încăpere. Şi-o amintea tânără, foarte tânără de 18 sau 19 ani cu fruntea boltită, senină şi ochi limpezi, pieptănată cuminte cu părul adus după urechi şi împletit într-o coadă groasă, îmbrăcată totdeauna în rochiţe simple ecoliere, cu gulere şi manşete proaspete din linon sau pichet alb. Mama lui Şerban o cultiva, şi ar fi dorit-o de noră.
"Cam prostuţă Melania, dar cel puţin n-are gărgăuni. O nevastă ca ea îţi mănâncă din palmă. Nu umblă după fleacuri! Ghitară, castaniete, dans apaş... Cu astea faci un bordel, nu casă."
Zâmbi încercând să pară degajat.
- Ştii că pe vremuri te-am iubit puţin, Melania...
Bătrâna roşi violent şi puse ceaşca pe masă. Spuse tulburată:
- Doamne, Şerbănică, ce idei năstruşnice îţi trec prin minte.
- Parole... Am avut multă afecţiune pentru tine.
- Eşti un gentil şi vrei să-mi faci plăcere. În realitate, ştiu bine, ai iubit-o toată viaţa pe Florence. Eu îţi păream cam bleagă şi nesărată. Zâmbi fermecător: Şi aşa eram.
Miga protestă gălăgios:
- De unde! Toată lumea te considera încântătoare.
- Nu când mă găseam în aceeaşi odaie cu Florence, surâse liniştită bătrâna. Unde se afla ea nu mai exista altă femeie.
- Desigur, are calităţi, asta însă nu înseamnă...
- Ba înseamnă! Florence era scânteietoare. Avea ceea ce se numeşte eclat. De aceea am iubit-o totdeauna şi o iubesc şi astăzi. N-am cunoscut pe nimeni care să-i semene, iar recunoaşte, ai fost un norocos. De ce nu iei o prăjitură? Dacă se răcesc nu mai sunt gustoase. Mirciulică, tu nu vrei?
Motanul adulmecă farfuria apoi se căţără plictisit pe pat. Melania oftă:
- Încă nu şi-a revenit după noaptea trecută. Adevărul e că nici eu nu mă simt grozav. O înţeleg perfect pe Florence că preferat să rămână acasă.
Şerbănică cu gura plină dădu din cap. Bătrâna reluă:
- Nu izbutesc să-mi iau gândul de la Ioniţă. Ce sfârşit oribil!
- Un act iresponsabil! Eroisme gratuite care nu duc nicăieri. În fond putea să-şi imagineze că Sandi sau eu vom acţiona într-un fel, că nu-l vom lăsa de izbelişte.
Melania îşi şterse o lacrimă.
- Dragul meu, mi se pare urât din partea noastră să învinuim pe cineva pentru bunele sale intenţii.
- Hm, râse superior Miga, ai rămas tot fetiţa drăgălaşă care nu vede nimic rău în jur. Bune intenţii, fără îndoială, dar reflectat o singură clipă că prin iniţiativa aceea dementă punea şi viaţa noastră în joc? A fost o simplă şansă că am scăpat neatinşi.
Bătrâna îşi ridică faţa. Îl privi în ochi.
"Ce meschin eşti, Şerbănică!"
- E adevărat, declară plină de admiraţie, la asta nu m-am gândit. Dar cine poate să-şi păstreze sângele rece în asemenea împrejurări? Chiar vorbeam azi cu Mirciulică - surâse cochet - o slăbiciune de cucoană bătrână şi singură care n-are cu cine sta la taifas - discutam cu el cât de tare te-ai ţinut toată noaptea. N-aş fi bănuit niciodată că poţi fi atât de puternic, deşi colonelul mă avertizase că eşti un bărbat şi jumătate.
Şerbănică se umflă brusc ca un balon.
- Militar! Avea ochiul format... Desigur însă că din amabilitate exagera puţin.
- Nu, nu! Acum m-am convins cu ochii mei!
Miga deveni important.
- Evident, nu fac caz din asta, dar însuşi maiorul Cristescu m-a felicitat pentru conduita mea..
Bătrâna bătu din palme.
- Extraordinar! A venit special să te felicite! Îmi închipui că Florence s-a simţit destul de prost. Nu era pregătită de vizită.
- Fleacuri! Cristescu - poţi să mă crezi, mă pricep puţin la oameni - e un tip superior. A înţeles perfect situaţia. După mine însă nu are capacitate de sinteză.
- Capacitate de sinteză! exclamă sufocată Melania. Ce vrei să spui, Şerbănică? N-am auzit în viaţa mea cuvinte atât de importante!
Miga, în elementul lui, se foi în fotoliu.
- Vreau să spun că nu are privirea aceea de ansamblu care triază, nu-i aşa, selectează, selecţionează cu discernământ înlăturând balastul.
Bătrâna se interesă timidă:
- Adică?
- Adică se împiedică în amănunte nesemnificative. Am să-ţi dau un exemplu: se frământă, printre altele, unde a dispărut biletul strecurat sub uşă. Unde l-a pus Scarlat, dacă nu cumva l-a rupt şi aşa mai departe. Jumătate de ceas a pritocit chestiunea.
Melania Lupu coborî uşor pleoapele: "Ce bine ai făcut, draga mea, că l-ai distrus! Mă cutremur doar închipuindu-mi ce probă îngrozitoare ar fi ridicat hârtiuţa aceea împotriva ta. Aşadar, domnul maior Cristescu încearcă să reconstituie momentele-cheie."
- Într-adevăr, destul de neinteresant.
- Nu? Şi apoi ce rost are să-şi bată capul răsucind alternative!? Dacă doamna Melania Lupu nu leşina în faţa uşii, şoferul ar fi putut scăpa? Adică mai avea Scarlat timp să-şi regleze tirul?
- Dumnezeule! se sperie bătrâna. Asta n-am ştiut-o.
- Ce adică n-ai ştiut?
- Că din cauza mea... Începu să plângă: Deşi nu văd legătura. Explică-mi, Şerbănică.
- Prostii! Vezi Doamne, şoferul s-a împiedicat de tine. Ca şi cum ăla l-ar fi lăsat să scape! Era în stare să alerge după el pe stradă.
- Îmi dai veşti îngrozitoare. De ce nu mi-aţi spus atunci, imediat?
- La ce bun? Şi aşa erai teribil de speriată. N-ai idee cât s-a chinuit Florence până ţi-ai revenit! Am vrut să-ţi demonstrez că maiorul îşi bate capul cu nimicuri.
- Poate că nu sunt chiar nimicuri! Ce ştim noi?
- Draga mea, pretinzi că nu eşti în stare să-i spui unui lucru pe nume atunci când îl ai înaintea ochilor?
- Mi se mai întîmplă uneori, dar nu chiar atât de des.
- Ei vezi! Lămureşte-mă şi pe mine ce sens are să pui o hârtie pe parchet şi să te uiţi cinci minute la ea de parcă ai aştepta cine ştie ce minune să se arate. Dacă tu înţelegi ceva, mă închin!
- Nu, nu înţeleg. Şi ce s-a întîmplat cu hârtia?
- Ce poate să se întîmple cu o hârtie? Conchise spiritual: Aştepta s-o ridice dumnealui.
Melania Lupu păru decepţionată: "A sesizat deci, draga mea, a intuit! Recunoaşte că nu te aşteptai la atâta per-spi-ca-ci-ta-te. Mă întreb însă de ce n-a zburat hârtiuţa. Probabil, curentul nu a fost îndeajuns de puternic. Nu poţi spera că acest eşec îl va face să abandoneze ideea. Presupune, fetiţo, că va relua experienţa. Ei şi? Nu, draga mea, nu-i chiar ei şi! Căci amănuntul certifică o ipoteză şi anume că biletul nu a fost expediat de un complice din afară, ei de către cineva care se afla în casă! Reţine, de asemenea, că te urmăreşte pas cu pas. Domnul maior nu concepe că altcineva ar fi combinat povestea. Te rog nu te speria! Admiţând că ghiceşte şiretlicul, ceea ce nu mă îndoiesc că se va întâmpla, faptul în sine tot nu va constitui o probă: Hai, Melania, răsuflă uşurată!"
Bătrâna respiră adânc.
- Ce să-ţi spun, Şerbănică, afacerile acestea sunt într-adevăr prea complicate pentru mine. Dar aş vrea să-mi explici un lucru. Ce mai caută acum domnul maior? De vreme ce a prins bandiţii, totul mi se pare limpede.
- Vezi cum vii la vorbele mele? râse Miga. Se încurcă în prostii! Dosarul ăsta eu ţi-l rezolvam în jumătate de oră. Are declaraţiile noastre, declaraţiile ălora, ce mai vrea?
Se uită la ceas şi Melania încercă să-l reţină politicoasă.
- Te grăbeşti?
- Nu pot s-o las prea mult singură pe Florence. Ei, dar văd că mi-ai băgat în plasă toată cămara!
- Mai nimic, Şerbănică, o portocală, câteva chifteluţe, budinca. Ştiu că voi n-aţi gătit nimic azi. Ai grijă să nu verşi bulionul. Ţi l-am pus într-un borcan, dar trebuie să fii atent. Când ajungi acasă, dă-i o ceaşcă fierbinte lui Florence, o să-i facă bine.
Miga o privi zâmbind vrăjit: "Nu-i prea deşteaptă, dar ce femeie încântătoare!"
Melania ţinu sacoşa până-şi îmbrăcă galoşii. Îi întinse obrazul continuând recomandările:
- Fă-i o frecţie cu spirt şi bag-o în pat cu sticlă caldă. N-ar fi rău un extraveral... Vezi să nu aluneci! Şi dă-mi un telefon să-mi spui dacă ai ajuns bine.
Bătrâna strânse vasele murdare şi le duse în bucătărie. Deschise televizorul, stinse lumina apoi se aşeză pe covor cu farfuria de prăjituri alături.
- Îţi interzic, draga mea, să te mai concentrezi astă-seară! Dacă trebuie să te gândeşti, ai s-o faci mâine dimineaţă cu mintea limpede. Esenţial este că, deocamdată, poţi dormi li-ni-şti-tă. Domnul maior seamănă acum cu un căţeluş care vede un os splendid închis într-o cutie de sticlă. Întinde lăbuţa şi nu poate ajunge la el, ceea ce nu-l împiedică să-i dea târcoale. Mirciulică! Unde eşti, Mirciulică? A început filmul. Ştii cât îţi place Liz Taylor.
4.
Şerbănică Miga o găsi pe Florence dormind. Îşi tăie în bucătărie o felie groasă de budincă apoi, măsurând restul, încă una, mai subţire şi mâncă pe marginea mesei citind gazeta de seară.
Adormi târziu visând că e soţul Melaniei Lupu şi că n-a cunoscut-o în viaţa lui pe Florence.
5.
Maiorul Cristescu înghiţi două pastile de cyclobarbital şi nu mai ştiu nimic.
6.
La 7 dimineaţa, după un dejun copios servit de doamna Azimioară, în capot de zanana şi cu bigudiurile ascunse sub un tulpan subţire, locotenentul se drese cu trei gogoşi în piaţa Sf. Gheorghe apoi, curmând o scurtă ezitare, luă un cârnăcior fierbinte cu muştar, la dugheana alăturată. Intră în minister împăcat cu sine şi cu toată lumea, cu vremea imposibilă de afară - ninsoarea se transformase în lapoviţă - cu notele proaste ale lui fiu-său la geografie şi ştiinţele naturale, cu proiectul nevesti-sii pentru un palton de blană şi participaţia costisitoare la nunta unui frate mai mic.
Salută jovial în dreapta şi în stânga, strânse mâna unui coleg care aştepta tragerile loto în fiecare vineri şi în sfârşit intră în birou.
..........................................................................................
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
