Coborârea, Tim Johnston

 ...............................................

2-6

 

                Puse dinții greblei peste trup și lopata cu lamă dreaptă în spatele cozii somptuoase şi unduitoare - dar ceva care se agăţase nu-i permitea să grebleze trupul pe lopată, astfel că trebui să folosească lama ca pe o spatulă sub coadă, sub picioarele mici din spate, pe sub burtă şi în sfârşit pe sub cap, desprinzându-l cu un uşor zgomot de sfâşiere.

   Luă grebla şi cârjele într-o mână, se aplecă pe piciorul sănătos, ridică lopata îngreunată şi o ţinu dreaptă în timp ce deschidea sacul negru, apoi băgă atent lopata înăuntru şi o înclină până când trupul ţeapăn plonjă pârâind în întuneric. Scutură sacul, îl înnodă, îşi luă iar cârjele, privi în spate, şi fereastra era pustie.
   Ce ar fi putut el să-i spună ca s-o ajute?
   Ce ştia el?
   Ştia totul până la momentul la care fusese lovit, fusese lovit în aer, se uita la el însuşi în aer, ca şi cum el n-ar fi participat la aşa ceva; fusese lovit iar, şi nu era nimic altceva de ştiut decât durerea strălucitoare şi nouă a rupturii.
   Cât despre restul lucrurilor.
   Mergeau mai departe în ciuda lui, fără el. Lucrurile pe care el n-ar fi trebuit să le ştie, pe care nu putea să le ştie, dar care nu erau mai puţin adevărate pentru asta. Ca şi cum în acea clipă de impact se schimbase ceva mai mult decât genunchiul lui. Ca în revistele de benzi desenate pe care le adorase cândva: obişnuitul devenea fantastic din cauza unui cataclism întâmplător, a legilor ciudate ale accidentului.
   Avea senzaţia de ruşine. Ca şi cum s-ar fi lăsat pe vine lângă fereastra de la subsol şi ar fi ascultat. Nu puteai să spui ceea ce ştiai fără să spui de unde ştiai: m-am lăsat pe vine. Am ascultat.
   Şi, oricum, cine l-ar fi crezut? Nici măcar el însuşi. El, mai puţin ca oricine.
   Ce s-a întâmplat acolo sus, Sean?
   Doar ce v-am spus. Doar ce v-am spus.

12

   Ea dispăru după cotitura drumului, şi el nu strigă s-o oprească. Ea alergă mai departe pe drumul neasfaltat, 40, 60 de metri înainte să privească înapoi, apoi alergând câţiva paşi cu spatele, oprindu-se şi alergând pe loc, cu mâinile în şolduri - făcuse 2 paşi înapoi spre drum când el ieşi căznindu-se din penumbră, grămadă pe ghidon; ea nu-l strigă, se întoarse şi alergă mai departe, fără să privească iar în spate.
   Aici, lumina se subţia. Pădurea era mai luxuriantă şi mai sălbatică pe măsură ce urcau mai mult. Ca şi cum ar fi intrat într-un anume fel de sălbăticie ce prospera graţie altitudinii şi a lipsei de oxigen. Probabil că ei îi trecuse prin cap să se întrebe cărui scop servea un astfel de drum şi încotro ducea. Cu o clipă înainte să fie călcată de Caitlin, o şopârlă de mărimea unui deget zvâcni din nisipul roşu şi se repezi printre buruieni.
   După aceea, ea avea să creadă că ştiuse că asta urma. Avea să creadă că văzuse şi nu văzuse ceva acolo, printre copaci. Auzise respiraţia potolită sau o mirosise, ori doar o simţise acolo, în spate, unde ochiul nu pătrundea. Sau poate că doar, mai târziu, ăsta păruse genul de lucru care trebuie să se întâmple pe un astfel de drum, într-o astfel de pădure.
   În orice caz, venise ca un monstru printre copaci, cu o viteză incredibilă, strivind frunzele căzute, în timp ce crengile târâte pe plăcile de metal şfichiuiau şi ţipau; apoi, dintr-odată, mugetul nestăvilit care o făcu să-şi înfăşoare braţele în jurul capului, zgomotul cauciucurilor blocate, al derapării şi al acelui lucru intrând în ceea ce părea a fi tristul stâlp din tablă al unui semn de stop; apoi zgomotele agresive şi organice ale aerului care de fapt erau plutirea prin aer a trupului băiatului şi oprirea lui în spatele trunchiului unui copac.
   O ceaţă ca de atomi de sânge urcă în susul pantei, şi în spatele ei se afla maşina - sau camioneta sau chestia asemănătoare cu un jeep - oprită perfect lateral pe drum, ca o baricadă. Complet nemişcată şi silenţioasă.
   Sean nu era în ceaţa roz de praf. Nu era nicăieri pe drum. Caitlin văzu bicicleta, portocaliul ei discrepant departe în vegetaţie, şi îşi dădu seama că şi băiatul era acolo, pentru că, bineînţeles, el trebuia să fie acolo unde era bicicleta. Dar apoi, ceva mişcă în prim-plan: era un braţ ridicându-se ca pentru a saluta leneş din tufărişul de la baza copacului, şi Caitlin se duse la el cu o iritare ţepoasă în suflet - îmi strici alergarea - apoi însă spuse ah, căcat, şi se lăsă în genunchi lângă el, învăluită în ceaţa roz ca în atmosfera colorată a unui vis.
   Când îi văzu piciorul, inima ei încetini, rece. Balonul vânăt al genunchiului şi partea de jos a piciorului îndoită într-un unghi nefiresc.
   Căcat, spuse ea, căcat.
   Dar nu vedea nicăieri sânge, nicăieri nu curgea sânge pe care ea să-l oprească cu mâinile sau cu bluza ei. Sean începu iar să ridice braţul, şi ea spuse nu. Nu te mişca. Rămâi nemişcat. Ai auzit ce-am zis? Dintre buruieni se simţea o duhoare, ca de animal care îşi marchează teritoriul. Apoi ea privi iar spre el, şi pata de pe pantalonii lui scurţi, despre care ea crezuse că e transpiraţie, se întindea. Caitlin puse mâna pe umărul lui şi spuse ah, Dudley.
   Nu, spuse el, şi ea îşi retrase mâna.
   Sean? Mă auzi?
   Ochii lui erau strâns închişi. Dintr-o urmă de gheară de pe faţa lui începuseră să se prelingă picături stacojii. Cureaua căştii era afundată în pliul bărbiei lui. Casca era pe capul lui şi păru să se încline în faţă.
   Nu face asta, spuse ea. Nu mişca capul. Nu mişca nimic, bine? Caitlin îi puse iar mâna pe umăr, şi cu cealaltă mână deschise fermoarul rucsacului şi scormoni înăuntru până când simţi telefonul. Pipăirea acestui obiect mic şi familiar, nevătămat, îi umplu sufletul de uşurare. Relaxează-te, îi spuse ea. O să fii în regulă. Apoi apăsă pe tastatură şi căută pe mica fereastră semnalul.
   N-o să funcţioneze, spuse o voce din spatele ei. Caitlin tresăltă puţin şi ţipă, cum stătea în genunchi, ca o cioară.
   El stătea în spatele ei, după ce venise fără niciun sunet. Inuman de mare, la acea primă privire. Îşi freca gâtul cu o mână, ca un om care lucrase mult şi luase o pauză ca să vadă ce-i cu ei, această fată şi acest băiat de la marginea drumului.
   Mişcarea mâinii lui pe gât producea un zgomot cărnos, intim, şi o parte a minţii ei zăbovi asupra acestui detaliu. Asupra faptului că ea putea să-l audă atât de clar.
   Aici sus nu e semnal deloc, spuse el. Niciodată. Bărbatul ridică cealaltă mână şi îi arătă un telefon mic negru, ca şi cum acela ar fi fost dovada.
   Caitlin privi spre telefonul ei. Formă iar numărul, se uită la ecran şi la bărbat în acelaşi timp.
   Am ieşit pe drum şi am dat de el, spuse bărbatul. Drept în faţa mea, ca o căprioară. Nu mi-a venit să cred. Un copil pe bicicletă, aici sus. Ce mama naibii!
   Cum e posibil?
   Bărbatul făcu un pas şi se lăsă pe vine dintr-o singură mişcare, iar această poziţie nouă - sau modul subit şi natural în care o dobândise - îl transformă dintr-un gigant în picioare într-un bărbat cu un centru de gravitaţie mult mai jos, unul pentru care statul pe vine era probabil cea mai firească poziţie, ca o maimuţă.
   Bărbatul îl cercetă pe băiat prin lentilele galbene.
   Cum te simţi, frăţioare? spuse el, şi Caitlin fu cât pe ce să spună nu vorbi cu el.
   Bărbatul mirosea a sevă de pin, a benzină şi a transpiraţie, şi existenţa lui îi lua lui Caitlin ceva. După doar o clipă de când simţise asta, ea îşi dădu seama despre ce era vorba: era faptul că se considera cea mai în vârstă. Cea mai puternică. Cea responsabilă.
   Şi totuşi... poate că el era specialist în răni, în proceduri specifice muntelui. Aşa era vestimentaţia lui: cămaşa kaki călcată şi băgată în pantaloni, centura neagră strălucitoare, blugii care păreau noi, bocancii de munte buni şi şapca de baseball curată, de culoare cafenie. Caitlin privi mai atent la centură, căutând dispozitive şi teci, la cămaşă şi la şapcă, după însemne. Privi dincolo de el, la maşina sau chestia asemănătoare cu un jeep care bloca drumul, dar nu găsi nicăieri vreun semn care să-i spună să nu-l piardă din ochi, să nu fie pregătită.
   Ai fost lovit destul de rău, nu-i aşa, frăţioare?
   Băiatul nu mişcă. Ochii lui erau închişi. Roşul inflamat al zgârieturii de pe obraz se răspândise pe toată faţa lui şi pe gât. Era culoarea pe care o căpăta când era foarte furios sau stânjenit.
   Cred că a leşinat, spuse bărbatul.
   Sean, spuse Caitlin. Sean, deschide ochii.
   Lasă-l să doarmă, spuse bărbatul. Trupul lui are nevoie de asta.
   Caitlin scutură cât se poate de încet umărul băiatului. Sean, deschide ochii.
   Eu n-aş face asta, spuse bărbatul.
   E fratele meu, spuse ea sec, fără să-l privească.
   Chiar şi aşa, spuse el. Făcu un pas în faţă, pe vine, iar de acolo întinse mâna şi puse două degete pe carnea gâtului băiatului.
   Îi bate inima nebuneşte, spuse el. După ce mâna lui dispăru iar din câmpul vizual, Caitlin îşi dădu seama că bărbatul purta o verighetă de aur. E doar traumatizat, spuse bărbatul căsătorit. Ajută-mă să-l duc la camionetă.
   Nu, spuse ea repezit, nu-l atinge.
   Bine, spuse el, bine.
   Poate fi rănit la gât. Caitlin se întoarse spre el. Ai o pătură sau aşa ceva?
   O pătură?
   Ceva cu care să-l acoperim? Dacă intră în şoc?
   Şoc? Părea un cuvânt nou pentru el. Bărbatul nu mişcă, apoi spuse: mă duc să mă uit.
   După ce el plecă, Caitlin înteţi strânsoarea de pe umărul băiatului şi apăsă iar pe tastatură cu degetul mare liber. Haide, lua-te-ar naiba! Scutură obiectul. Îl ţinu cu mâna întinsă în toate direcţiile. Îl ridică deasupra capului, cât mai sus.
   Pleacă, spuse băiatul.
   Ce? Sean, ce-ai spus?
   Se auzi o portieră trântită, şi bocancii bărbatului se întoarseră la ea, scrâşnind.
   Cum de nu auzise asta mai devreme, bocancii lui pe pământ? Bărbatul ducea o bucată pătrată de stofă groasă, de culoare militară, iar când o despături, făcând faldurile să pocnească, din ea ieşi un miros puternic de animal. O făcu să plutească în jos şi se lăsă iar pe vine ca o maimuţă, ca s-o ajute pe Caitlin să o înfăşoare în jurul băiatului.
   Stai. Caitlin trase pătura înapoi, băgă iar mâna în rucsac, găsi telefonul băiatului, îl scoase şi i-l îndesă în palmă. Degetele se strânseră încet în jurul lui, ca un păianjen pe moarte. Sean? spuse ea. Nimic. Pleoapele lui erau închise, dar nu în repaus, pielea delicată zvâcnea uşor întruna. Ca şi cum Sean era iar un băieţel, şi ea îl supraveghea, aşteptând ca el să vorbească în somn (ca să le povestească la micul dejun, ei străduindu-se să nu râdă, şi băiatul roşu ca focul).
   Bărbatul stătea în spatele ei, puţin la stânga, iar după o clipă Caitlin se desprinse de pământ şi începu să scuture de pe genunchi pietricelele fine şi nisipul.
   Continuă să se scuture şi după ce nu mai rămăsese nimic în afară de urmele roşii de pe pielea ei.
   Bun, spuse bărbatul. Ar fi bine să pornim.
   Ea se întoarse spre el. Caitlin era o fată înaltă, 1,75 metri, picioare foarte lungi, iar el, cu bocancii lui, nu era mai înalt.
   Te duc cu maşina jos, unde îţi merge telefonul, spuse el. Te duc la ai tăi, dacă vrei. Sau la şerif. Unde vrei.
   Cum aşa? spuse ea. Îl abandonăm?
   O să fie în regulă aici. N-o să se atingă nimic de el. Bărbatul îşi atârnă de centură degetele mari de la mâini şi îi zâmbi oarecum. Nu-ţi fie frică, spuse el; şi până în clipa aceea ei nu-i fusese.
   Nu mi-e frică, spuse ea. Doar că n-are niciun sens. Poţi să te duci tu jos, până găseşti semnal. Suni la 911 şi le spui unde suntem.
   El rămase aşa, privind-o prin lentilele galbene. Poate nu m-ai înţeles bine, spuse el. Eu mă ofer să te duc jos, de unde poţi suna. La naiba, te las şi în faţa sediului şerifului, dacă asta vrei. Dar dacă tu mă trimiţi jos singur, mă rog. Asta ar putea să pună capăt poveştii, în ce mă priveşte pe mine.
   Caitlin credea că faţa ei e perfect inexpresivă. Se abţinu să ridice iar telefonul.
   Când vorbi, cuvintele i se păreau a fi nişte pietre aruncate pe nisip.
   Ce vrei să spui cu asta?
   Vreau să spun că eu l-am lovit pe puştiul ăsta cu maşina mea şi s-ar putea să nu doresc să fiu dat în judecată de tatăl lui.
   Caitlin îşi încrucişă braţele şi le desfăcu.
   Atunci, chiar ai avea probleme. Dacă ai pleca, spuse ea.
   Nu, spuse el. Doar că aş fi mai atent.
   Eu te-am văzut. Ţi-am văzut maşina.
   Domnişoară, ai cumva idee unde eşti?
   Ea privi fix spre lentilele galbene. Ce fel de femeie îl aştepta pe acest bărbat?
   Dormea în patul lui?
   Bine, du-te. Coboară de pe munte şi du-te dracului de alb mizerabil ce eşti, n-avem nevoie de tine.
   Te rog, spuse ea cu voce tare. Te rog.
   Bărbatul oftă. Uite ce e, spuse el. Uite care e situaţia. Stai aici cu frăţiorul mai mic şi dă cu banul dacă eu sun sau nu, şi poate că el intră în şoc şi moare sub ochii tău, bine? Sau, după ce plec eu, încearcă să alergi în jos până undeva unde poţi suna chiar tu. Ai putea să mergi cu bicicleta aia, dar mă îndoiesc, după cum arată. Sau vii cu mine şi ajungi la semnal în 10 minute. Te las să cobori în clipa în care prinzi semnalul; asta vrei; iar şeriful sau tata te poate lua din drum când urcă. Ei, asta-i propunerea mea, domnişoară; poţi s-o accepţi sau nu, dar trebuie să te hotărăşti repejor.
   Bărbatul începu să-şi pipăie buzunarele - blugii, cămaşa kaki - după ţigari, chei sau vreun alt lucru rătăcit.
   Gândeşte-te 1 minut, în timp ce eu pun la punct vehiculul ăsta.
   Bărbatul se îndepărtă, şi ea privi pe drum în sus, apoi în jos. Vârfurile copacilor se legănau în vântul puternic. Lumina soarelui se revărsa din creangă în creangă ca să ajungă la un loc oarecare de pe pământul pădurii. Sau poate deloc oarecare, se gândi ea, ci aceleaşi crengi, aceleaşi locuri de pe pământ, zi după zi, soarele pe traseul lui neabătut, şi fiecare creangă fixată la locul ei; nu e nimic aleatoriu în asta în afară de ochii care privesc dintr-un anumit unghi, la această oră anume a zilei.
   Caitlin văzu faţa Fecioarei, iar amintirea acelui loc - plopii tremurători albi, răcoarea aspră a băncii, mirosul de ciocolată şi zgomotul mestecatului disperat al lui Sean - o copleşi ca o amintire din copilărie, lăsând-o pradă deznădejdii.
   Îngenunche şi îi atinse iar umărul.
   Sean, trebuie să plec. Trebuie să merg jos, unde pot să găsesc semnal, apoi mă întorc imediat, cu mama şi cu tata. Cu o ambulanţă. Apoi coborâm toţi împreună. Bine? Nu trebuie decât să stai aici întins, şi eu mă întorc imediat, promit.
   Caitlin dădu se se ridice, dar se opri. El spusese ceva.
   Ce? spuse ea. Sean?
   Nu, spuse el.
   Nu ce?
   Nu pleca.
   Vrei să rămân?
   Nu.
   Ce vrei să fac?
   Faţa lui roşie şi moale. Nimic pe pleoapele lui, în afară de spasmele unui vis.
   El mai spuse ceva, răguşit, slab, şi ea se lăsă mai aproape. Ce? spuse ea, aproape la fel de slab, şi îşi ţinu respiraţia, urmărindu-i buzele.

13

   Chevy-ul vechi pe care i-l lăsase fiul lui încă mai trăgea bine la munte, dar Grant era mulţumit şi fără să depăşească camioanele cu lemne şi celelalte utilaje care urcau anevoie serpentinele.
   Îşi aprinse o ţigară, urmărind cum munţii se înalţă în jurul lui, perdelele dese de pini cu tot felul de forme, apoi iar pini şi, din când în când, câte un pâlc de plopi tremurători gălbui, ca o mană pe acel fundal verde. În vârful trecătorii era o porţiune pavată, o panoramă spectaculoasă, un refugiu faţă de virajele groaznice - irezistibilă pentru o familie trăită la câmpie, care nu mai văzuse niciodată un astfel de ţinut.
   De ce-i spune Cumpăna Continentală a Apelor dacă nu e exact la mijlocul continentului? voise să afle fiul său. Stăteau cu spatele la privelişte, în timp ce un necunoscut aţintea obiectivul aparatului de fotografiat şi bâjbâia după buton. Pentru că, spuse fiica lui, aici îşi schimbă apa direcţia. Pe partea estică, toate pâraiele şi râurile curg spre Atlantic. Pe partea vestică, totul curge spre Pacific.
   Priviseră cu toţii, ca şi cum ar fi putut să vadă aceste pâraie şi râuri care se îndreptau cuminţi către sfârşitul lor.
   Grant conduse până la celălalt capăt al oraşului, la Black Bear, parcă şi îşi croi drum spre tejghea. Sunt mort de foame, spuse Sean. Ce şocant! spuse Caitlin.
   Câteva feţe ridicară ochii; priviră iar, apoi se aplecară deasupra sendvişurilor şi supelor din faţă. Waylor Reese apăru din bucătărie, ridică mâna într-un gest mecanic de salut, dar apoi se apropie cu mâna întinsă. Îl întrebă pe Grant ce mai face, şi Grant spuse că nu se putea plânge; apoi întrebă despre familia lui Waylon, şi Waylon întoarse privirea spre ceva şi spuse că sunt bine, sunt foarte bine cu toţii.
   Waylon Reese era unul dintre cei buni. Sendvişuri şi cafele gratuite pentru oamenii şerifului, pentru cei din instituţiile federale, pentru voluntari. Îşi târâse întreaga familie pe munte, Julie şi cei doi fii, ca să ajute la căutări. Păstrase afişul expus la Black Bear mult după ce alţii din oraş îl dăduseră jos.
   Un om bun, care acum dădu la o pagină goală din micul lui blocnotes şi, privind fix într-acolo, spuse:
   - Ce să-ţi aduc, Grant?
   O maşină claxonă, şi Grant ridică privirea. Semaforul era verde.
   Acceleră în curbă şi o apucă pe vechea stradă, pe lângă terenul de sport al şcolii, până când ajunse la clădirea şerifului. Podeaua de lemn care gemea, rastelul cu puşti aliniate spre plafon, precum tuburile unei orgi.
   Privi pe deasupra capului tânărului adjunct de şerif, spre panoul cu informaţii, şi simţi cum inima i se scurge din piept - chipul fiicei lui, printre celelalte anunţuri. Dinţii ei frumoşi, ochii mijiţi în soare. Părul negru care flutura, ca şi cum ar fi sprintat. Era fotografia făcută de un necunoscut în vârful cumpenei. Grant, Angela şi Sean, munţii şi cerul, toate fuseseră decupate. Grant se uitase la ea de o mie de ori, şi de fiecare dată îl ucidea.
   Tânărul adjunct îl trimise în spate, iar când Grant bătu uşor în tocul uşii, Joe Kinney se răsuci şi îşi aduse scaunul la orizontală, cu un ţipăt mecanic ascuţit.
   - Ia te uită! spuse Kinney.
   Se ridică în picioare, iar Grant avansă ca să-i strângă mâna. Părul şerifului devenea tot mai alb şi mai subţire, îndreptându-se spre freza înfoiată, ca de zăpadă, a tatălui său. Dar, spre deosebire de Emmet, şeriful era încă un bărbat solid, cu ditamai burdihanul tare, pe care îl purta ca şi cum ar fi fost impus de vreo reglementare oficială.
   Grant îi spuse şerifului că îi e dor de Black Bear, iar Kinney îşi propti degetele mari în centură şi declară că merită drumul până acolo.
   În camera din faţă, tânărul adjunct deschise un sertar, îl închise şi murmură ceva.
   - Te deranjează dacă închid uşa o clipă, Joe? spuse Grant.
   - Nu, domnule, răspunse şeriful. Închide-o şi ia loc. Vrei să-ţi aducă Donny o cafea?
   - Nu, mulţumesc. Nu durează mult.
   - Poţi sta cât vrei.
   Pe biroul dintre ei, o staţie de emisie-recepţie sâsâi încet. Grant cunoştea prea bine greutatea ei şi mirosul electronic, de piele. La dreapta, aranjată cu mândrie paternă, se afla fotografia fiicei lui Kinney pe calul ei, la rodeo, cu o pălărie de cowboy fluturând în urma ei.
   Kinney îi oferi o ţigară, iar el o luă şi se aplecă spre brichetă. Şeriful îşi aprinse şi el una şi spuse:
   - E totul în ordine acasă la tata?
   - Păi... spuse Grant.
   - Căcat, spuse celălalt bărbat, să nu-mi spui că iar a căzut de pe acoperiş...
   - Nu, nu-i vorba de asta.
   - Un om de vârsta lui să se suie pe acoperişuri.
   - Nu-i vorba de asta, repetă Grant, privind critic spre vârful ţigării. Mă întrebam doar dacă ştii că Billy s-a întors iar acasă.
   Şeriful se lăsă pe spate şi trase din ţigară.
   - Ultima oară auzisem că e în Nevada.
   Grant se aplecă în faţă, ca să scuture ţigara în scrumieră.
   - Nu, s-a întors. M-am gândit că poate vrei să ştii asta, dacă nu cumva ştiai deja.
   - Mulţumesc, Grant. Dar bănuiesc că dacă era vreo problemă, îmi spunea tata.
   - Nu e casa mea, Joe, spuse Grant încuviinţând din cap. Dar tatăl tău şi cu Billy... Mă rog, tatăl tău îmbătrâneşte.
   - Ştiu că îmbătrâneşte, spuse şeriful, zâmbind viclean. Dar dacă ai venit să-mi spui că nu se poate descurca cu derbedeul ăla de frate-meu mai mic, ei bine, aş spune că ar fi trebuit să-ţi dai seama deja că nu e aşa.
   - Eu nu încerc să-ţi explic nimic, Joe. Probabil că oricum n-ar fi trebuit să spun nimic. Dar m-am gândit că poate vrei să ştii că fratele tău s-a întors iar, atâta tot.
   Staţia de emisie-recepţie pârâi, aducând în inima lui Grant un tremur rapid, instinctiv. Kinney o luă, se încruntă spre ea şi o puse din nou la loc.
   Grant îşi strivi ţigara, spunând „Ei bine“, şi dădu să se ridice. Dar şeriful îi făcu semn cu mâna, spunând:
   - Stai aşa puţin, Grant. Şi eu aveam ceva să-ţi spun.
   - Bine.
   - E vorba de Angela.
   - Ce-i cu ea?
   - A început iar să sune. Zi sau noapte, nu contează. „Ce faci, şerifule? Care e planul tău? Ce faceţi voi acolo ca s-o găsiţi pe fata mea?“ E încontinuu la telefon şi... nu ştiu cum să spun, Grant, dar vorbeşte ca şi cum n-ar fi cu picioarele pe pământ. Îmi pare rău că trebuie să treacă prin aşa ceva - că amândoi trebuie să treceţi prin aşa ceva - ştii asta. Dar...
   Şeriful ridică o mână şi apoi o lăsă să cadă.
   Grant îşi studie ambele mâini. Cele două degete retezate. Mai auzise tonul acela din partea lui Kinney - acea primă oară, în acea primă dimineaţă, când şeriful voise să afle ce căuta pe munte, de unul singur, un băiat de 15 ani.
   Şeriful îşi stinse ţigara, privind fix scrumiera. Mai avea ceva de spus, dar nu avea s-o spună, cel puţin nu astăzi. În spatele lui era harta mare, verde a munţilor; pe câţiva metri pătraţi de hârtie şi cerneală erau toate acele milioane de locuri reale şi sălbatice în care se putea afla o persoană. Ce însemna oare suficient de mult timp când nu era copilul tău?
   Şi dacă era?
   - Îmi pare rău să aud asta, Joe, spuse Grant.
   - M-am gândit că poate vrei să ştii, asta e tot, spuse Kinney scuturând din cap şi stingându-şi ţigara.
   Ocoli biroul, deschise uşa şi îl urmă pe Grant în încăperea din faţă. La intrare, Grant se întoarse, şi cei doi bărbaţi îşi strânseră mâna din nou.
   - Voiam să-ţi mulţumesc că ai păstrat fotografia afişată, spuse Grant.
   Şeriful nu se întoarse să privească la panoul cu informaţii. Privi în jos, râcâi podeaua veche de lemn cu talpa ghetei şi studie îndelung zgârietura.
   - Cred că încă n-a apărut în ziare, nu m-am uitat. Dar ieri mi-a povestit un poliţist despre o fată din Texas care a fost răpită când avea 12 ani. A fost târâtă spre o maşină chiar din faţa casei. Asta a fost acum 15 ani, şi au găsit-o abia acum. În tot timpul ăsta, a trăit într-un garaj din spatele casei bărbatului, la mai puţin de 15 kilometri de casa ei. Vecinii n-au ştiut nimic. Zic că n-au văzut-o niciodată. N-au văzut-o nici pe fetiţa pe care a avut-o cu bărbatul.
   Şeriful ridică privirea.
   - Fata asta are acum 27 de ani. Şi o fiică de vârsta pe care o avea ea când a fost răpită, şi nu ştie nimic despre lumea asta decât garajul ăla.
   Kinney inspiră pe nas şi scutură din cap.
   - Nu ştiam dacă să-ţi spun sau nu, spuse el. Se pare că am decis că da.
   - Mersi, Joe, zise Grant dând din cap.
   - Ah, la naiba, spuse şeriful, îndreptându-se de spate. Ai fi citit oricum despre asta.

14

   După ce ploaia încetă, Angela merse pe trotuarele ude şi pe sub copacii care picurau. Norii se destrămau pe cer ca o stofă putrezită.
   Vechea clădire din cărămidă a bibliotecii dispăruse, şi pe locul ei se afla cea nouă, cu faţada ei înaltă de sticlă. Există şi o poveste. În timpul construirii ei, oamenii o numiseră Biblioteca Lindsay Suskind din cauză că Lindsay Suskind fusese cea care căzuse pe spate pe rampa pentru scaune cu rotile a vechii clădiri, şi mama lui Lindsay, Jeanne, proaspăt înscrisă în barou, fusese cea care ameninţase cu procesul.
   Acum, spre clădire, existau trotuare largi şi netede, uşile de sticlă se deschideau automat la nivelul solului şi coridoarele dintre rafturi erau ca nişte bulevarde.
   Când intrai în clădire, parcă intrai într-un atrium botanic, cu multe plante, zgomot de apă gâlgâind undeva şi raze strălucitoare de lumină naturală. Însă mirosul noii biblioteci era asemănător mirosului vechii biblioteci: hârtie, legături, un uşor iz de mucegai. Asemenea mirosului autobuzelor, era un miros al copilăriei. Al fetelor plecate de capul lor într-o zi de vară. Zile lungi, goale de bronzat, îngheţată şi ochi insistenţi ai băieţilor. Ai bărbaţilor.
   Angela privea fix noile apariţii. Lua una, o punea la loc. Alegea alta.
   Pe un taburet din spatele tejghelei stătea o femeie plinuţă, mai în vârstă, care lucrase şi la vechea bibliotecă şi care zâmbea într-un mod care te făcea să crezi că-şi aminteşte de tine, chiar dacă trecuseră ani de zile. Angela îi întinse cartea, privind dincolo de ea. Un bărbat tânăr, cu inel mare de argint într-o ureche, stătea în faţa unui calculator. Asta era tot.
   - Lindsay Susking mai lucrează aici? o întrebă ea pe femeie.
   Femeia examină cartea şi zâmbi.
   - A, da, spuse ea. E în pauza de masă.
   Angela privi în jur.
   - Se întoarce peste 15 minute, dacă vreţi să aşteptaţi.
   - Mulţumesc, nu era ceva important, spuse Angela, luând cartea şi permisul.
   Intră în cafeneaua din anexă, comandă o cafea neagră mică, se aşeză la una dintre mesele mai mici şi deschise cartea.
   Fata stătea cu căruciorul la una dintre mesele mai mari şi citea. Din când în când, băga furculiţa într-un vas de plastic. Printr-un act final de compensaţie, sau oricum altfel ai vrea să-l cataloghezi, noua bibliotecă o instalase pe Lindsay însăşi la înregistrarea împrumuturilor, unde excela. Angela auzise că, după un an, Lindsay obţinuse diploma în biblioteconomie la seral, la universitatea unde tatăl ei preda şi se culca cu studente, iar biblioteca o promovase în consecinţă.
   Mike şi Jeanne aveau, separat, tendinţa de a se lăuda cu ea într-un mod în care nu o făcuseră atunci când fata practica atletismul.
   Angela îşi amintea acea zi - când fiica ei intrase în casă cu părul şiroind de apă, venind de la piscina Owensby, atât de cafenie şi de zveltă în slipul ei, atât de frumoasă, încât o uimise. Ca şi cum o femeie dezbrăcată pătrunsese cu paşi mari pe uşa ei de la intrare. Ai venit pe jos aşa? era ea pe cale să spună, când Caitlin alergă în braţele ei, udă şi suspinând.
   Ce e, scumpo, ce s-a întâmplat? Mintea Angelei fugi la ce era mai rău - viol, sarcină, HIV. Era ca şi cum s-ar fi prăbuşit prin întuneric. Sfârşitul a tot şi toate.
   O fiică e viaţa ta; foarte simplu. Trupul ei era singurul trup, inima ei, singura inimă. Absoluta, teribila iubire.
   Soarele de iulie ardea la fereastra bucătăriei. Aerul fierbea. Fata nu putea sau nu voia să vorbească; trupul ei se zguduia (senzaţia acelui trup lipit de al ei, pielea udă şi înfierbântată de soare, moliciunea şi tăria, mirosul de piscină, de cocos, al soarelui însuşi pe pielea ei, în părul din care picura!).
   E în regulă, doar spune-mi, doar spune-mi, scumpo... Auzise sirenele, avea să-şi amintească mai târziu Angela.
   Lindsay, spuse în cele din urmă Caitlin. Ah, mamă, a fost groaznic... iar Angela o strânse mai tare, în timp ce sufletul ei striga slavă Domnului, slavă Domnului, slavă Domnului; abia mai târziu se gândi la sora ei, Faith, plonjând de pe debarcader.
   Apoi, acea zi, ziua strălucitoare de decembrie, poate la o săptămână după ce se întorseseră din Colorado, când deschise uşa şi pe verandă era o fată cu păr închis la culoare, în scaun cu rotile, şi pentru o clipă, un singur moment, Angela se gândise Caitlin.
   Angela închise cartea şi se duse la ea. Fata ridică privirea. Zâmbi când o recunoscu, apoi îşi aduse aminte situaţia, şi zâmbetul păli.
   - Doamnă Courtland, spuse ea. Doamne! Bună.
   - Scuză-mă că te deranjez, Lindsay. Ştiu că mănânci de prânz. Voiam doar să te salut.
   Fata închise cartea şi lăsă jos furculiţa.
   - Nu, Doamne! spuse ea punând mâna pe încheietura Angelei. Vreţi să staţi jos?
   - Nu, tu mănânci...
   - Vă rog, staţi jos.
   Angela îşi trase un scaun şi se aşeză, iar fata o studie, examinându-i faţa cu ochii ei mari şi căprui. Pentru o clipă, Angela se pierdu în ei. De ce venise? Ce crezuse că avea să-i spună acestei fete, acestei tinere femei pe care cândva o dusese şi o adusese cu maşina, o hrănise, o supraveghease, ca şi cum ar fi fost a ei?
   - Doamnă Courtland, este ceva... vreau să spun, s-a...?
   - Ah, spuse Angela. Nu. Nu, scuză-mă, ar fi trebuit să spun asta de la bun început.
   - Nu v-am mai văzut aici, asta era tot. Adică nu v-am văzut aici niciodată. M-am gândit că...
   Angela scutură din cap.
   - Îmi pare foarte rău, spuse fata.
   Un bărbat veni la tejghea şi comandă ceva cu voce joasă, ca şi cum n-ar fi vrut să afle nimeni, iar fata de la bar se apucă să prepare băutura.
   - Azi-dimineaţă am văzut-o pe Ariel, spuse Angela.
   - Da?
   - Am ţinut orele pentru cineva.
   - Da?
   Fata nu voia să pară surprinsă, Angela ştia asta, dar nu se putea preface, nu avea niciun strop de şiretenie. Sufletul ei trecuse prin prea multe.
   - Îmi pare rău, spuse Lindsay, credeam că aţi...
   - Da, dar asta a fost acum luni de zile.
   Lindsay încuviinţă din cap.
   - S-a purtat cum trebuie... Ariel?
   - Da.
   Angela privi fix mâinile fetei aşezate deasupra cărţii. Păreau ale altcuiva. O durea inima.
   - A început să fie o pacoste acasă, spuse fata.
   - Îmi pare rău, Lindsay.
   Lindsay ridică din umeri.
   - Presupun că e ceea ce se cheamă un adolescent.
   - Nu pentru asta, spuse Angela, susţinându-i privirea. Îmi pare rău pentru felul în care m-am purtat în ziua în care ai venit la noi.
   - Nu e nevoie, doamnă Courtland, spuse Lindsay scuturând din cap. N-ar fi trebuit să vin aşa, pe nepusă masă. Probabil a fost un şoc.
   - A fost. Dar totul era un şoc. Totul. N-am ştiut ce să-ţi spun.
   - E în regulă.
   - Nu, nu e. Nici la tine la spital n-am venit niciodată. După accidentul tău. Îmi pare rău şi pentru asta. A fost oribil din partea mea.
   - Oamenilor le era greu...
   - Erai prietenă cu fiica mea. Eu eram prietenă cu mama ta. Ar fi trebuit să vin.
   Lindsay privi în jos şi, pentru o clipă, Angela o văzu în zbor, un picior lung aruncat în faţa ei şi celălalt îndoit ca o aripă, în timp ce depăşea un obstacol.
   Elegant, superb.
   - Caitlin a venit, spuse Lindsay. În fiecare zi după şcoală. Sau după antrenament. N-o să uit asta niciodată, doamnă Courtland.
   Angela zâmbi. Lindsay zâmbi. Fără să se gândească, Angela întinse mâna şi şterse cu degetul mare lacrimile de pe faţa fetei, un obraz, apoi celălalt.
   - Îmi pare rău că te-am abordat aşa. Îmi pare rău că te-am tulburat. Voiam doar să vorbesc cu tine.
   - Nu sunt tulburată. Mă bucur să vă văd.
   Angela se ridică să plece.
   - Doamnă Courtland? spuse Lindsay.
   - Da?
   - Eu ştiu ce s-a întâmplat.
   Angela rămase locului, privind-o.
   - Între mama mea şi... şi domnul Courtland. Acum mulţi ani. Ştiu asta. Ştiu că de asta dumneavoastră şi mama mea n-aţi mai fost prietene. Ştiu că de asta n-aţi venit la spital.
   Angela o privi fix. Apoi îşi aminti, dar parcă era ceva ce pierduse sau îngropase.
   Habar nu avea ce simţise cândva la ideea că soţul ei se culcase - se culca - cu Jeanne Suskind. Se gândi la mama ei de la azil, care uneori îi spunea Faith, care o întreba unde e Angela? Oare mintea se defecta sau pur şi simplu se corija? O lua pe altă traiectorie ca să evite durerea? Nu îi spuseseră nimic mamei sale despre Caitlin şi nu aveau să-i spună niciodată. Bătrâna avea să moară fără să-şi fi pierdut nepoata.
   - Asta a fost atât de demult, scumpo, spuse Angela în cele din urmă. Nimic din toate astea nu mai contează.
   - Ştiu. Dar eu şi Caitlin discutam despre asta uneori. Cred că ne apropia. Aproape ca două surori. Oricât de ciudat ar părea.
   Angela încuviinţă din cap. Zâmbi.
   - Mă bucur că am reuşit să te văd, Lindsay. O saluţi, te rog, pe mama ta din partea mea?
   - Aşa o să fac. Şi vă rog...
   Ochii fetei se umeziră iar.
   - Vă rog, mai veniţi.
   Lindsay o privi cum se îndepărtează. Din locul unde stătea ea, o văzu pe Angela cum trece prin uşile de sticlă automate ale bibliotecii şi se opreşte să deschidă uşiţa de nichel striat a toboganului depozitului, înălţă cartea ei şi îi dădu drumul înăuntru. Păru să asculte bufnetul surd, apoi dădu drumul uşiţei şi plecă mai departe.

15

   Un şuierat ascuţit şi 3 fete cu picioarele dezgolite se repeziră pe culoarele negre, cu cozile şfichiuind, dar apoi se opriră râzând şi sărind pe loc pe câmp, unde alte fete zac împrăştiate, răsucindu-se pe iarbă. Fete de cros, nu de sprint, cele mai multe erau într-a noua când Caitlin era într-a douăsprezecea, însă toate o cunoşteau şi toate îl cunoşteau pe el, iar când o fată care se zvârcolea pe iarbă ridică privirea pe deal în sus şi îl văzu, o bătu pe şold pe fata cea mai apropiată, el se întoarse şi se îndepărtă şchiopătând.
   Albastrul adânc şi dureros al cerului, primele pete ale toamnei pe ulmi şi stejari.
   Autobuzele dispăruseră de mult, nu mai era nimic de văzut sau de auzit în faţa clădirii, în afara carabinierelor care se izbeau de catargul înalt şi gol cu acel sunet găunos, metalic. Când ajunse la stradă, o luă spre sud, spre liniile ferate.
   VRS însemna Veteranii din Războaiele Străine, iar bătrânii veterani îl aclamau, îl înarmau cu un tac şi îi spuneau poveşti cu catastrofe din junglă, unde bărbaţii, de fapt băieţii, nu cu mult mai mari decât el, cei mai buni prieteni, fraţi, erau acolo în clipa asta şi în următoarea dispăreau. Decapitaţi. Tăiaţi în două. Nu-l lăsau să bea sau să fumeze. Îi spuneau Tânărul American. Jurau că o să-l găsească pe nenorocitul care îi făcuse aşa ceva la picior şi o să-l facă pe muist să-i implore să-l împuşte în ochiul lui de muist. Bătrânii veterani nu ştiau nimic despre Caitlin - acolo în clipa asta, în clipa următoare dispărută.
   Înainte să ajungă la şine, o camionetă opri pe stradă în dreptul lui, geamul din dreapta coborî, şi la volan era tatăl lui. Băiatul se opri, şi Chevy-ul albastru opri şi el.
   Am fost la şcoală, spuse tatăl lui. Am bătut toate holurile alea. Tu unde erai?
   Mă plimbam. Băiatul simţi că ameţeşte. Soarele părea că se fâţâie de colo-colo pe cer. Ce faci aici?
   Am venit să vorbesc cu tine.
   Băiatul aşteptă.
   Nu e vorba de Caitlin, spuse el. Urcă, îl îndemnă el, şi băiatul respiră. Lăsă rucsacul să-i alunece de pe umăr şi se trase în sus în maşină.
   Unde mergeai?
   Nicăieri. Doar mă plimbam.
   Doar te plimbai, spuse tatăl lui. Probabil te simţi foarte bine cu genunchiul ăla.
   Băiatul ridică din umeri. Deşi geamurile erau coborâte, în cabină era un miros personal umed, ca într-un pat recent părăsit. Era mirosul unui bărbat care condusese mult singur. Nenumăratele lui ţigări şi cafele. Pielea lui oţeţită şi toate emanaţiile lui umane, inclusiv gândurile lui, toţi kilometrii de gânduri adunaţi în cabină, ca o rouă pe care o poţi ridica de pe sticlă cu vârful degetului.
   Chevy-ul hurducăi peste şine; Grant o luă la stânga şi trecu pe lângă vechiul club VRS, cu tunul lui antiaerian îndreptat spre cer. Drapelul şters se ridica încet de pe catarg şi cădea iar.
   Ai îngrijorat-o foarte rău pe mătuşa ta Grace cu plimbatul ăsta al tău.
   De asta ai venit aici?
   Nu, veneam oricum.
   De ce?
   Ca să vorbesc cu tine, cum am spus.
   Puteai să suni.
   Asta funcţionează doar atunci când celălalt răspunde la telefon. Ţi l-ai pierdut iar?
   A murit bateria. Deci ai condus până aici ca să vorbim?
   Am nevoie de un motiv mai bun?
   Merseră spre sud şi ieşiră din oraş, pe Old Airport Road. Grant tocmai venea de la întâlnirea cu Angela, după ce stătuse vizavi de ea la masa din bucătăria lui Grace, ea cu mâinile ei subţiri strânse în jurul unei căni, cu ochi negri, stranii. Ca şi cum ar fi privit o scenă care nu avea nimic de-a face cu bucătăria aceea, cu el. Exista o anumită dimineaţă pe care ea nu o putea uita, spusese Angela.
   Un Piper cu două motoare concură cu Chevy-ul pe un traseu paralel, se înălţă de pe pista de decolare, se înclină imediat şi se îndreptă spre ei, ca şi cum i-ar fi atacat. Hurui deasupra lor, întunecându-i cu o umbră pasageră, şi o luă, clătinându-se, spre vest. Când Sean era mic, veneau aici să se uite cum decolează şi aterizează avioanele mici, iar Grant îi spusese lui Sean povestea străbunicului său, care fusese navigator în raidurile de deasupra Germaniei şi al cărui avion fusese doborât. Cum unul dintre membrii echipajului se întorsese acasă după 2 ani, ca să le dea de veste că văzuse paraşuta străbunicului băiatului chiar în faţa lui, dar îl pierduse pe cerul de noapte, iar când fusese capturat se aşteptase să-l vadă pe navigator în lagăr, iar când se sfârşise războiul se aşteptase să-l vadă la spitalul militar, apoi acasă, în State, dar nu-l mai văzuse niciodată. Nimeni nu-l mai văzuse niciodată.
   Relatarea asta îi băgase băiatului în cap povestea unui bărbat care căzuse într-o pădure departe de război şi de oraşe, o pădure neagră şi uitată, în care un om putea să meargă ani de zile fără să dea de vreun alt om sau de capătul pădurii.
   Acasă, tânăra lui soţie şi fiul lui au plâns la mormântul lui, dar bărbatul era viu în pădure şi a trăit acolo atât de mult că a uitat că mai există ceva de felul războaielor, oraşelor şi familiilor. Pur şi simplu a devenit, asemenea căprioarelor, cucuvelelor şi vulpilor, o fiinţă a pădurii. Şi, asemenea lor, într-o zi a murit, nu din cauza războiului sau a violenţei vreunui alt om, ci pentru că îmbătrânise şi nu mai putea vâna şi nu se mai putea proteja de celelalte jivine din pădure.
   Cred că ar fi bine să te întorci cu mine în Colorado, spuse Grant.
   De ce?
   Nu pari foarte fericit aici.
   Ar trebui să fiu fericit?
   Grant privi spre el.
   Băiatul apucă proteza pe care o purta pe deasupra blugilor, cu bare de oţel de fiecare parte a genunchiului, şi o smuci brusc ca s-o potrivească. Şi mama?
   Ce-i cu ea?
   Ea are nevoie de mine, mai ştii?
   Grant încuviinţă din cap, absent. Cred că acum, pentru ea, ar însemna mai mult dacă ai veni cu mine, spuse el. Să mă ajuţi la căutări.
   O vreme, băiatul nu spuse nimic. Apoi: Mi-a cumpărat ceva din senin. Ghici ce.
   Ce?
   Un model de avion.
   Grant studie faţa fiului său - subţiată în ultimul an, ca şi restul trupului său. Mustăcioara moale şi blondă pe care în sfârşit ar fi trebuit s-o radă. Ştia că fiul lui îşi pierduse interesul faţă de modelele de avioane cu ani în urmă, chiar dacă pe cerul camerei lui încă patrulau avioane de vânătoare prăfuite.
   Sean, spuse el. Ţi-a povestit mama vreodată de sora ei, Faith? Sora ei geamănă?
   Cea care s-a înecat.
   Da.
   Nu. Mi-a povestit Caitlin.
   Ce ţi-a spus?
   Că mama a avut o soră geamănă pe nume Faith care s-a înecat când ele erau adolescente.
   Grant încuviinţă din cap. Aveau 16 ani, spuse el. Ca tine. Părinţii lor, bunicii tăi, închiriau în fiecare vară o casă pe lac, timp de 2 săptămâni - înotau, făceau plajă pe debarcader. Într-o zi, le-au lăsat pe fete singure, ca să se ducă în oraş. Au lăsat-o cu ele şi pe micuţa Grace. Grace mergea deja în picioare şi a căzut de pe marginea debarcaderului. Te deranjează dacă fumez?
   Nu.
   Grant îşi aprinse ţigara şi continuă, descriind ziua aceea aşa cum i-o descrisese Angela într-o noapte, chiar înainte ca fiica lor să se nască (o noapte lungă şi chinuită de nesomn, de temeri care dădeau năvală din pieptul soţiei lui): cele două adolescente pe verandă, dându-şi unghiile cu ojă, vorbind cu un băiat la telefonul din casă, obişnuite ca mama lor să aibă grijă de copilul cel mic.
   Momentul în care ceva a pleoscăit, şi ele s-au uitat una la cealaltă - fiecare văzând în cealaltă, în sora ei geamănă, propria ei expresie de înţelegere instantanee. Frică instantanee. Două fete alergând ca una la capătul debarcaderului şi plonjând. Angela o vedea pe micuţa Grace jos, printre bolovani, ca o păpuşă scufundată. Apa nu era adâncă şi a prins-o rapid de mâini.
   A ieşit la suprafaţă dând din picioare şi s-a agăţat de debarcader, strigând am găsit-o, am găsit-o. Dar Faith nu ieşise la suprafaţă. Era încă jos, căutând, s-a gândit ea. A pus-o pe Grace pe debarcader, a întors-o pe burtă ca să scoată apa afară, apoi a întors-o iar, şi în timp ce sufla în gura aceea micuţă, ca să umple plămânii micuţi cu oxigen, se gândea la amândouă surorile: cea pe care încerca s-o salveze cu răsuflarea ei şi cea care nu era acolo, care nu ieşea la suprafaţă.
   Avea senzaţia că, fiind geamănă, sinele ei geamăn ar fi trebuit să poată plonja după Faith, geamăna ei reală. S-a gândit că ar trebui să poată fi pe acel debarcader şi din nou în apă, în ambele locuri în acelaşi timp.
   Scrumul ţigării deveni incandescent, şi Grant expiră fumul încet.
   În cele din urmă, Grace a tuşit şi a început să respire, continuă el. Iar în timp ce sora ei mai mică revenea la viaţă, mama ta mi-a spus că simţea cum o altă viaţă se stinge. Cum se stinge în ea. A plonjat din nou în apă şi a căutat, a ieşit la suprafaţă ca să se asigure că Grace e tot pe debarcader, continuând să plângă, şi s-a scufundat iar. A durat prea mult. Simţea cum cealaltă parte a ei se scurge. Cum se scurge pur şi simplu.
   Grant privi fix în depărtare, ca şi cum s-ar fi uitat în apele acelea. Faith îşi calculase greşit plonjonul, spuse el. S-a lovit de un bolovan de pe fund, plămânii ei s-au umplut cu apă şi ea a plutit până sub doc, în penumbră.
   Grant mai trase un ultim fum din ţigară şi o strivi.
   Băiatul găsise albume fotografice în garajul mătuşii Grace, cu file din plastic care separau cu un sărut zgomotos al timpului fetele gemene ca bebeluşi, ca fetiţe blonde la ziua de naştere, ca adolescente care, prin trăsăturile lor pure şi încă nedezvoltate, semănau mai mult decât sora lui cu nişte fiice ale femeii mature pe care o cunoştea. După 16 ani era doar o singură fată blondă, iar a studia fotografii cu mama lui îmbătrânind însemna să se întrebe dacă, într-o altă lume funcţională, o lume divergentă, acea soră identică, atât de fericită şi drăguţă cândva, rămăsese fericită şi drăguţă sau îmbătrânise şi ea, devenind aceeaşi femeie obosită şi înnegurată care îşi ducea viaţa mai departe în cea de aici?
   Nu ştia ce să zică. Înţelegea că mama lui îşi plânge nu doar fiica, ci şi jumătatea ei pierdută.
   Dar asta nu schimba nimic.
   Şcoala tocmai a început, explică el, şi Grant spuse că aveau să-l înscrie la şcoală acolo sus sau jos, în Denver; trebuiau să se intereseze în legătură cu asta.
   Acum ai permis, nu-i aşa?
   Da.
   Şi poţi să conduci fără probleme? Grant aruncă o privire spre genunchiul fiului.
   Da.
   Îi întinse o cheie, scoase 3 bancnote de 20 din portofel şi i le întinse şi pe acestea. Îi spuse să se ducă acasă după cină, să ia Chevy-ul verde, să-i pună benzină şi să se întoarcă la mătuşa Grace. Să-şi facă bagajele. Să fie gata de plecare la şapte dimineaţa fix.
   Mama ta ştie de planul ăsta, îi preciză el.

16

   Era o casă modestă, dar arătoasă, cu acoperiş mansardat şi ferestre mari la parter, care prindeau şi lumina de dimineaţă, şi pe cea de seară.
   Existase o vreme când se apropia de ea şi inima îi sărea din piept, ca atunci când vedea oceanul, ca atunci când vedea munţii. Aici era forma vieţii ei, a tot ceea ce iubea. O casă solidă. Nimic defect. Casa unui tâmplar. Grant construise el însuşi dormitorul de deasupra garajului, atunci când Angela era însărcinată cu Sean, iar când terminase, Robert şi Caroline de vizavi, care urmăriseră întregul proces, spuseseră că nu le venea să creadă că acesta nu fusese acolo dintotdeauna.
   Era târziu, şi soarele cobora printre copacii spălaţi şi picurători. Deasupra ei se întindea braţul lung al unui sicomor de care se legănaseră cândva copiii ei. Îşi dădu seama că un câine latră, însă abia atunci când acesta încetă. În case se aprindeau lumini. Lumini galbene, calde, în case în care cândva se duseseră să ia cina, să bea ceva, să vadă bebeluşi nou-născuţi. Petreceri aniversare în curţile din spate. Angela era aproape surprinsă de faptul că nu vede nicio lumină la ferestrele ei. Niciun băiat nu-şi făcea tema la masa din sufragerie. Nicio femeie la chiuveta din bucătărie.
   O dubiţă viră după colţ, cu farurile aprinse, şi Angela urcă aleea, scormonind în geanta de umăr după chei. Le găsi, o alese pe cea potrivită pentru broască, descuie uşa în timp ce maşina trecu patrulând, intră şi închise uşa în urma ei, cu o nonşalanţă prefăcută.
   În acel prim moment, în acea tăcere, auzi clinchetul unor unghii mici, în timp ce Pepe ieşea patinând de după colţ. Dar Pepe fusese cu ani în urmă, trupul lui mic şi încovoiat fusese îngropat în spate, sub ulm, într-o lădiţă de pin, pe care o construiseră Grant şi Sean. O absenţă atât de profundă pentru o făptură atât de mică. Zilele de suferinţă, şi pledoariile lui Sean pentru a-l înlocui.
   Mai vedem.
   Când? Când mai vedem?
   După Colorado.
   Angela rămase locului, privind în sus spre penumbra scărilor. Nemişcarea absolută a casei. Tăcerea ca o surzenie pulsatilă. Mirosul vreunei lumânări consumate probabil, dar altfel nimic, nici măcar miros de praf.
   Apăsă termostatul şi ascultă cum cazanul intră în funcţiune, apoi se duse în bucătărie, aprinse lumina şi dădu drumul la apă în chiuvetă - era ceva legat de sifoane, trebuia să le păstrezi pline cu apă. La subsol, umplu o carafă veche din plastic la chiuveta de serviciu şi turnă apă în scurgerea maşinii de spălat şi în scurgerea din podea. În cele din urmă, nu mai rămase nimic de făcut decât să urce la etaj. Acolo erau trei chiuvete. Două duşuri. Două căzi. Două toalete.
   Trebuie să discutăm despre casă, Angela.
   Bine, hai să discutăm.
   Niciunul din noi nu a mai lucrat de peste 1 an.
   Credeam că ăsta e rostul celei de-a doua ipoteci.
   Da. Dar o consumăm şi pe ea. Cu toate zborurile astea încolo şi-ncoace.
   Facturile. Facturile de la spital.
   Grant.
   E doar o casă, Angie. Nu înseamnă nimic.
   Doar o casă?
   Ştii la ce mă refer.
   Asta îi spunem ei? Scumpo, era doar o casă? Nu însemna nimic?
   Se opri în faţa uşii lui Sean din capătul holului. Avu impulsul de a bate, dar scutură din cap la acest gând şi deschise uşa, dând de o scenă fantastică: avioane militare roiau în spaţiu. Ultimele raze ale soarelui izbucneau de-a lungul aripilor şi al stabilizatoarelor, pe un fundal de stele.
   Sean se plimba cu paşi mari prin faţa hărţii cât peretele, ca un mic explorator, Aici e Polaris, mamă, Steaua Nordului. Aici e Andromeda.
   Chiar deasupra ei era un avion de vânătoare care ataca în picaj, cu zâmbetul lui răutăcios de rechin. Avionul se înclină, cutremurându-se la atingerea ei.
   Angela închise uşa, făcu câţiva paşi şi se opri în faţa uşii fiicei sale. Puse mâna pe mâner.
   Nu trebuie să faci asta, spuse Faith.
   Ştiu.
   Angela roti mânerul şi intră.
   Afişe. Imagini din reviste, aşa cum făceau fetele de când existau reviste. Cântăreţi cu frizuri excentrice care fredonau la microfon, un chitarist la bustul gol, dar mai ales sportivi, surprinşi în câte un moment superb, fizicurile lor incredibile.
   Măsuţa de toaletă albă era aşa cum o lăsase Caitlin. Articole de machiaj împrăştiate. Cărţi, CD-uri. Mici cadouri de la prieteni: o inimă de cauciuc cu picioare şi braţe, în nişte pantofi de clovn şi făcând cu mâna. O cutie de bijuterii deschisă, în care erau mai ales elastice de păr. Fotografii cu familia, fotografii cu prietenii. Lindsay Suskind şi alte trei fete în aer, în posturi nonşalante, ca şi cum ar fi levitat. Angela îşi văzu mişcările în oglindă, dar nu se uită, privirea ei aterizând în schimb pe peria de argint, un obiect pe care ea îl iubise întotdeauna.
   Greutatea bogată a acesteia, medalionul în relief cu o femeie tânără de pe spate, cu capul uşor ridicat ca pentru a primi o binecuvântare. Lustruită de atingerea a generaţii de fete tinere. Războiul nostru de ţesut părul, îi spunea Caitlin când era mică. Peria stătea pe spate. După un lung moment, Angela întinse mâna şi o atinse. Şuviţe fine de păr intrate adânc printre peri. Păr mătăsos, încă având 18 ani. Păr care nu avea să îmbătrânească niciodată.
   Aici erau trofeele ei, sub un strat fin de praf. Teancurile de panglici-medalii, atât de multe din ele albastre. Un Iisus mic şi arătos pe crucea lui. Patul făcut cu grijă. Pernele. O maimuţă de pluş cu ochi strălucitori, un urs vechi şi ponosit de atâtea spălări şi uscări, sprijiniţi ca un cuplu, exact cum îi lăsase ea.
   Înserarea pătrunsese în cameră. Angela era atât de obosită.
   Luă geanta de pe umăr, o puse pe pat şi băgă mâna în ea după telefon, sticla de apă de la magazin şi flaconul auriu, punându-le pe toate cu grijă pe noptiera albă de lângă pat. Apoi mută maimuţa şi ursul şi se întinse cu mâinile deasupra stomacului, deasupra pântecului. În cameră se furişă întunericul. Prin gura de aerisire venea căldură. Câinele începu să scheaune în curte, micul nebun de Pepé, chinuit de motanul gras şi cenuşiu al vecinului. În clădirea de metal, o lamă se trezi la viaţă zumzăind şi începu să cânte într-o bucată de lemn tare - stejar, poate arţar - Grant strigând la Sean să-l împingă încet, încet, şi acum, dintr-o clipă în alta, uşa avea să se deschidă larg, şi geanta ei de sport avea să cadă de la înălţimea şoldului pe podea, cu un bubuit puternic; iar ea ar fi fost atât de hămesită, Dumnezeule, mamă... când mâncăm?

17

   În zorii înceţoşaţi, băiatul trecu pe lângă o benzinărie imediat ce părăsi autostrada şi intră în orăşelul pe care adjunctul de şerif îi spusese să-l ocolească.
   Parcurse Main Street la viteza setată, parcă între 2 locuri şi băgă 2 monede de 10 cenţi, apoi o a treia, în aparatul de taxare.
   Uşa cafenelei se deschidea cu clinchet de clopoţei, şi băiatul se opri pentru o clipă în mirosul cald şi străvechi: epoci de cafea, epoci de şuncă. Zgomotul liniştit al cuţitelor pe porţelan. O fată îi spuse „Poţi să te aşezi oriunde“, şi el se duse la şirul de taburete de la tejghea. Ea veni pe partea cealaltă, îi puse cafea şi îi întinse un meniu. Fata avea părul negru şi faţa rotundă a indigenilor, chiar dacă el nu ştia care anume. Comandă o chiflă englezească.
   - Doar atât vrei?
   - Cu unt şi gem, te rog.
   Ea îl privi mai atent. Băiatul părea să fie doar oase şi muşchi pe sub geaca de blugi, şi cu şchiopătatul acela, ea se gândise prima oară la rodeo, dar ghetele nu se potriveau şi nu purta pălărie. Arăta de parcă dormise pe o stâncă. Fata îşi imagină că îi atinge părul galben, murdar după cum părea.
   Îşi trecu coada groasă prin pumn, susţinându-i privirea.
   - Douglas al nostru face nişte clătite imense şi costă doar cu 1 dolar mai mult decât chiflele englezeşti.
   Băiatul aruncă o privire spre câţiva bărbaţi din spatele lui, ale căror fălci mestecau neîncetat.
   - Nu, mersi, spuse el.
   Cu un oftat şi cu aerul că făcuse tot posibilul, chelneriţa plecă. Peste 1 minut, un toaster sări, ea puse chifla în faţa lui şi se duse la casa de marcat.
   - Cum a fost micul dejun, Gabe?
   - Cred c-o să supravieţuiesc.
   Bărbatul clipi cu o pleoapă ridată spre băiat şi scoase o hârtie de 20 din portofel. Sertarul se deschise zăngănind, în timp ce monedele dinăuntru zornăiau tare.
   Alţi clienţi intrară, iar chelneriţa încărca farfurii pe tot antebraţul. Într-una din cursele ei, în faţa băiatului apăru o farfurie cu o clătită mare, aburindă. Când chelneriţa se întoarse la tejghea, farfuria nu se clintise. Ea împinse un bol mic de porţelan spre el.
   - Sirop adevărat de arţar, spuse ea.
   Băiatul băgă în gură ultima bucată de chiflă.
   - Mulţumesc. Dar n-o s-o mănânc.
   Ea făcu din cap o mişcare ca de pasăre.
   - De ce?
   Pe culoarul din spatele lui apăru un bărbat. Un bărbat solid, care se apleca să privească, cu o scobitoare în gură. Un ochi întunecat îl privea pe băiat, iar celălalt rătăcea prin lume.
   - Am mâncat chifla aia şi mi-ajunge, spuse băiatul.
   Chelneriţa se uită la bărbatul de pe culoar până când acesta plecă, murmurând către sine însuşi, apoi ea se întoarse din nou spre băiat, luă farfuria şi răsturnă clătita într-un coş de gunoi. La fiecare mişcare a capului, coada ei se legăna ca a unei fete puse pe fapte mari, care concurează, foarte groasă şi imprevizibilă, foarte vie.
   Băiatul ieşi din bistrou şi merse pe trotuar până ajunse la o spălătorie automată.
   Puse mâinile streaşină la geam şi apoi intră. Crezu că e singur, dar nu era - o femeie pitică, rotofeie se întoarse şi clipi la el cu nişte ochi mici şi negri, apoi se răsuci la loc ca să supravegheze uşa unui uscător, cu capul înclinat ca şi cum ar fi încercat să surprindă vreo notă falsă în bufniturile ritmice ale acestuia. Aerul era umed şi înţepător din cauza duhorii de amoniac a pişatului. Băiatul se duse în spate, lângă automatul care distribuia săpun, introduse monedele de 25 de cenţi în partea de sus a telefonului public, scoase bucăţica de hârtie din portofel şi se uită la ea. Încetase să o mai sune pe mobil cu luni în urmă din cauza modului în care răspundea ea şi a felului în care vorbea atunci când apelul nu era cel aşteptat de ea.
   Îşi puse o ţigară în gură, introduse două monede în fantă şi formă numărul. O voce îi ceru să pună mai mulţi bani, el făcu întocmai, apoi îşi aprinse ţigara şi aşteptă.
   - N-ai voie să fumezi aici.
   Era femeia, supraveghetoarea pitică smulsă de la supravegherea ei.
   Băiatul încuviinţă din cap şi îi arătă receptorul de la ureche.
   - Asta e o unitate în care nu se fumează, spuse ea. Scrie acolo.
   Ţiuitul din urechea băiatului se opri, şi el se întoarse cu spatele la micuţa femeie în timp ce o voce spunea firav, electronic, de la kilometri distanţă „Alo? Alo...?“
   - Alo, mătuşă Grace? spuse el. Sunt Sean.
   - Sean? spuse ea. Abia te aud. Unde eşti? Tot în California?
   - Acum sunt în New Mexico.
   - New Mexico! Ce e - Jordan, te rog încetează să-l mai împungi cu aia, acum te-a rugat să încetezi, aşa că încetează.
   Urmă o pauză, un zăngănit de tacâmuri şi o voce disperată de fetiţă. Mătuşa spuse, acoperind microfonul cu mâna sau pieptul, „Foarte bine, domnişoară, ţine-o tot aşa până o să mă înfurii, bine?“
   Băiatul trase din ţigară, şi o durere bruscă îi străpunse genunchiul, adânc între oase. Acută, făcându-l să se încovoaie. Îşi mută greutatea pe acel picior, ca să forţeze lama să iasă iar.
   - Îîh, spuse mătuşa lui la telefon. Îmi pare rău. Eşti acolo, alo...?
   - Sunt aici.
   - New Mexico! spuse ea din nou. Dar ce se întâmplă acolo?
   - Am găsit ceva de muncă, spuse el.
   - Ar trebui să vii acasă, Sean. Poţi să faci genul ăla de muncă şi aici, nu-i aşa?
   Sean ştia că dacă ar fi existat veşti din Colorado, mătuşa lui i-ar fi spus asta.
   - Mama e pe-acolo? întrebă el.
   Pentru o clipă îndelungă, păru că legătura se întrerupsese. Apoi, în sfârşit, mătuşa lui spuse:
   - Sean, n-ai vorbit cu tatăl tău?
   El nu spuse nimic. Apoi întrebă „De e?“, şi mătuşa lui spuse:
   - Seanie, mama ta e iar la spital.
   Sean văzu o fantomă difuză a lui însuşi în faţa automatului de distribuit săpun.
   - De când?
   - Acum două săptămâni. A luat prea multe pastile.
   - A încercat să se sinucidă.
   - Nu, n-a încercat să se sinucidă, Seanie, a fost un accident. Doar că lua prea multe pastile din alea nenorocite.
   - Doctorii cred că a fost un accident?
   - Doctorii sunt... precauţi. Vor s-o supravegheze o vreme, atâta tot.
   În spatele lui, se auzi o sonerie stridentă, şi femeia cea micuţă deschise uşa uscătorului şi începu să care rufe, cu mâinile una deasupra celeilalte, într-un coş de sârmă pe roţi. Lângă automatul de săpun era un panou din plută cu fluturaşi şi reclame: camionete şi maşini agricole de vânzare, oferte de transportat gunoiul şi supravegheat copii mici. În mod instinctiv, Sean căută faţa surorii lui printre ele.
   - Sean...? spuse mătuşa lui.
   Sean trase din ţigară fără zgomot. Scutură scrumul pe pardoseala murdară.
   - Ea e bine?
   - Da. Adică, ce înseamnă bine?
   Tăcură amândoi.
   - E în siguranţă, spuse în cele din urmă mătuşa lui. Se odihneşte.
   Închiseră amândoi, iar Sean răsfiră monedele rămase în palmă, le socoti şi mai introduse 2 în telefon. Formă un număr de pe panoul de plută şi se uită cum femeia mică şi rotofeie iese cu spatele prin uşa de sticlă, cu trupul legănându-se sub greutatea a doi saci de gunoi umflaţi de la capătul braţelor ei.
   - N-ai dreptul să fumezi aici, spuse ea, ţintuindu-l cu ochii ei negri. N-ai dreptul să le dai celorlalţi cancerul tău.

18

   Grant plecă de la şerif şi se întoarse pe deasupra cumpenei, coborând iar ca să întâlnească crepusculul care urca. Ieşi de pe autostradă când încă era sus deasupra oraşului şi o luă pe drumul local spre dealurile submontane, spre vechiul oraş minier care dăinuia încă, deşi cuprul dispăruse de mult.
   În timp ce mergea spre partea din spate de la Whistlestop, un bărbat întinse mâna să-l prindă.
   - Ce atâta grabă, domnule?
   Era Dale Struthers, bătrânul veterinar care deţinea ferma situată mai jos de cea a lui Emmet. El şi soţia lui, Evelyn, care îi zâmbea cu căldură. Îi spuseră lui Grant să li se alăture, iar el se uită la ceas şi spuse că nu poate; avea timp doar de o bere şi apoi trebuia să se ducă să vadă ce tărăşenii mai pusese la cale Emmet.
   - Am vrut să dăm pe la el pe drum încoace, să vedem dacă putem hrăni cocoşul ăla bătrân, spuse Struthers. Dar apoi am văzut maşina lui Billy acolo şi, mă rog...
   - N-am vrut să deranjăm, spuse Evelyn.
   - S-a întors de mult? întrebă Struthers.
   - De câteva zile, răspunse Grant.
   - Serios? spuse bătrânul, aranjându-şi tacâmurile ca pentru operaţie.
   Soţia lui îl bătu pe Grant pe braţ, ca să-l elibereze.
   Grant merse mai departe spre bar şi se aşeză, înclinând capul către Jack Portman şi către bărbatul pe care Jack îl servea şi pe care el nu îl cunoştea. Îşi scoase ţigările, apoi îşi aminti şi le băgă la loc. Jack îi turnă o halbă de bere şi o tărie.
   Grant dădu peste cap tăria, o stinse cu bere şi făcu semn din cap pentru încă una. Stătu aşa, urmărind barul şi restaurantul de după el în oglinda din spatele barului.
   Cu ajutorul oglinzii îl studie pe bărbatul aflat la câteva scaune mai încolo. Faţa acestuia era una obişnuită şi nu lăsa să se vadă nimic din caracterul lui.
   Maria Valente apăru în cadrul oglinzii, oprindu-se în faţa unui separeu cu liceeni ca să le ia comanda. Pentru o clipă, Maria păru să privească în direcţia lui Grant, înainte să se întoarcă la bucătărie, dar faţa ei era mascată de o cataractă mare, argintie a sticlei vechi.
   Grant se gândi să mai comande o tărie şi o bere. Îşi trecu degetul mare peste capetele boante ale celor două degete şi privi iar în oglindă după bărbatul cu faţă obişnuită. Bărbatul dispăruse. Grant mai comandă o tărie şi o bere.
   - E ocupat locul ăsta?
   Maria era acolo, în stânga lui, ochii ei negri căutându-i pe ai lui în oglindă. Se urcă pe un taburet şi puse farfuria cu mâncare între ei.
   - Am luat friptura cea mare şi porţie dublă de cartofi prăjiţi, spuse ea. Uite nişte tacâmuri.
   - Nu, asta e cina ta?
   - Glumeşti? Uită-te ce imensă e chestia asta. Ar trebui să aibă act de proprietate.
   În vocea ei, în felul în care articula cuvintele, existau scene de demult ale unei fetiţe din Italia. Grant ştia că are tendinţa să urmărească gura Mariei.
   - Eşti liberă? spuse el.
   - Debbie-Lynn s-a îmbolnăvit şi şi-a luat liber, spuse ea scuturând din cap. Adică are o întâlnire incendiară. Dar tu?
   - Ce-i cu mine?
   - Ai planuri mari pentru diseară?
   - Sigur, spuse Grant luând un cartof prăjit. Eu şi Emmet dăm o petrecere la fermă. O să fie un chef cu muzică folk. Vino şi tu.
   - Zău. O petrecere de bun venit pentru Billy?
   Grant se uită la ea, şi ea spuse:
   - A fost aici mai devreme. Cu fata aia, Gatskill, de-i place să se sărute franţuzeşte în public.
   Maria se uită la el în oglindă, apoi luă cuţitul ei şi începu să taie friptura. După câteva clipe, el i se alătură.
   Tocmai terminaseră friptura, când fiica Mariei apăru lângă ea, proptindu-şi coatele de bar ca să se tragă mai în faţă, să privească farfuria însângerată.
   - Ce dezgustător! Chiar ai gătit asta?
   - Carmen, tesoro - ţi-l mai aminteşti pe domnul Courtland?
   - Da. Bună seara, domnule Courtland.
   - Bună seara, Carmen.
   Fata avea ochii negri şi părul negru, cârlionţat al mamei sale, dar pielea ei era mai închisă la culoare decât a Mariei. Era tot ce ştia Grant despre tatăl ei.
   - În fine, spuse fata trântind pe bar un card. Uite-l.
   - Le-ai zis să verifice lichidul de la cutia de viteze?
   - L-am verificat eu. E în regulă.
   - Cine ţi-a arătat cum să faci?
   - Un autostopist pe care l-am luat.
   - Ah, ce amuzant! Nu e amuzantă Carmen, domnule Courtland?
   Se auzi un sunet, un ciripit jucăuş, şi fata privi spre telefonul ei. O sărută pe mama ei pe obraz şi coborî de la bar.
   - Tre’să plec, mă aşteaptă Jenna.
   - Să fiţi cuminţi, spuse Maria.
   - Şi voi.
   - Şi nicio secundă peste miezul nopţii, vorbesc serios.
   Fata ieşi din restaurant cu paşi mari, şi liceenii o urmăriră cum pleacă. Unul dintre băieţi făcu ochii cât cepele, şi sufletul lui Grant fu cuprins de revoltă. Se văzu cum se duce acolo şi îl ridică de gât pe băiat din separeu.
   - Deci, Carmen a primit maşina, spuse el.
   Maria privi în plafon, cu ochi miraţi.
   - Când a ieşit cu ea din parcare, singură la volan, m-am gândit: Nu e posibil, uită-te la ea, uite cât de tânără e!
   Maria se întoarse spre el şi îi atinse antebraţul.
   - O, Doamne, îmi pare rău...
   Grant scutură din cap şi o bătu pe mâna ei micuţă.
   - Stai liniştită.
   Când ieşi din tură, la ora 10, Maria îl găsi unde îl lăsase, aplecat deasupra sticlelor şi a paharelor. Urmă o scurtă scenă în faţa barului, în lumina galbenă a stâlpilor de iluminat, când el nu vru să renunţe la chei, dar în cele din urmă le băgă în buzunar şi se sui în Subaruul ei. Maria nu se aştepta la nimic. Existaseră nenumărate ocazii când ar fi putut să se întâmple ceva şi nu se întâmplase, şi ea nu avea o problemă cu asta.
   Grant stătea cu mâinile pe genunchi şi ochii aţintiţi asupra drumului care se desfăşura în lumina farurilor. Maria deschise radioul, ascultă pentru o clipă un cântec country, apoi îl închise.
   - E o fată minunată, spuse el.
   - Cine?
   - Fata ta. Carmen.
   - Mulţumesc.
   - Şi deşteaptă. Deşteaptă. Sunt sigur că e gata să meargă cu maşina aia direct la facultate.
   Maria privi spre el. Grant pipăi buzunarul de la piept al gecii, apoi încetă şi puse mâna la loc pe genunchi.
   - Poţi să fumezi dacă vrei, spuse ea. Serios. Cred că am şi o chestie de-aia ca o brichetă...
   - Aici e, spuse el apăsând pe buton.
   Îşi puse o ţigară în gură şi crăpă puţin geamul. Bricheta sări, şi el manevră rola cu grijă. Suflă fumul prin deschizătură, apoi ţinu scrumul cât mai aproape de curent posibil fără să-l strice. Verigheta de pe degetul lui licări, de un verde-auriu opac, în lumina bordului.
   - Mă rog, spuse Maria. Dar Sean?
   - Ce-i cu el?
   - Se pregăteşte pentru facultate?
   - Nu ştiu.
   - Nu ştii?
   - Nu, doamnă.
   - Dar asta... spuse ea. Nu asta vrei?
   Grant apropie încet ţigara de curent, absorbit, până când scrumul se aprinse şi izbucni ca un pui ieşit din găoace.
   - Îmi pare rău, spuse ea, îmi bag nasul unde nu trebuie.
   - Nu, nu-ţi bagi nasul unde nu trebuie.
   - Profit de situaţie.
   - Care situaţie?
   Ea se uită la el, apoi privi iar spre drum. Încetini la o curbă fără vizibilitate, şi farurile măturară un pâlc de plopi tremurători - pentru o clipă, pielea lor albă sclipi cu intensitate, apoi se ascunse iar în întuneric.
   - Întreabă-mă ceva la care pot să răspund, spuse Grant după o tăcere.
   - Bine, spuse Maria, încuviinţând din cap. Bine, întotdeauna am fost curioasă: ce s-a întâmplat cu degetele alea?
   - Care degete?
   Maria îi aruncă o privire, şi el desfăcu mâna în faţa parbrizului.
   - Accident de muncă? întrebă ea. Vreun fierăstrău, sau ceva de genul ăsta?
   - Nu. Mă rog, a fost un fierăstrău, dar nu accident de muncă. A fost accident de băutură.
   - Ah.
   - Am fost beţiv într-o vreme.
   - Ah.
   - Aici e ieşirea de pe autostradă.
   - Ştiu. Dar mersi.
   Când ajunseră la fermă, el îi spuse să ocolească molidul cel mare şi să parcheze în faţa vechii case. Grant se chinui cu centura, până când ea se aplecă s-o desfacă. Revărsarea părului ei negru, mirosul lui de aproape.
   - Poate ar fi bine să intru să-ţi fac nişte cafea, spuse ea. Ai cafea?
   Labradorul îi întâmpină pe verandă, iar Maria duse încheieturile degetelor la nasul căţelei şi îi scutură urechile moi. Grant îi ţinu uşa să intre, aprinse lumina şi văzu imediat utilitatea mohorâtă, nepăsarea masculină. Izul rufelor pe care le lăsase să se strângă pentru că nu-i plăcea zgomotul maşinilor, acel zumzăit şi bufnit, acea falsă acalmie.
   - Fă-te confortabilă, spuse el.
   - Unde te duci?
   - Dincolo, să văd ce face Emmet.
   Apoi chemă câinele să îl urmeze.
   Maria privi de la fereastra de deasupra chiuvetei cum bărbatul şi câinele traversează luminişul, în lumina albastră. Grant mergea drept, imperturbabil, într-un mod care îi făcea inima să tresalte. Încercase să-şi imagineze situaţia - că ceea ce i se întâmplase lui i s-ar întâmpla ei, fiicei sale - dar nu putea, nici măcar pentru o clipă. Şi oamenilor buni li se puteau întâmpla lucruri rele.
   Dumnezeu avea un plan, întotdeauna. Dar cum îl ajuta asta pe acest bărbat? Pe familia lui? Pe fata aceea? Maria începu să caute cafeaua.
   Grant se opri lângă veranda lui Emmet, în faţa ferestrei de la sufragerie. Auzea prin geam disputa dintre doi detectivi TV. Pe pereţi şi pe picioarele cu ciorapi albi ale bătrânului jucau halouri electrice verzi şi albastre. Telecomanda stătea vertical în mâna pătată a bătrânului, dar ochii lui erau închişi, şi falca ţepoasă îi căzuse. Grant se gândi la copiii lui - la felul cum îi ducea în pat când erau mici.
   Greutatea lor umană inertă, mirosul copilăresc al pielii lor, murmurele pe care le scoteau în timp ce îi aşeza. Angela îl aştepta la parter cu un pahar de vin, cu picioarele desculţe sub ea, pe canapea. Rămase în faţa ferestrei bătrânului, amintindu-şi că asta se întâmplase, că era adevărat.

19

   Marginea nu era ascuţită, dar buştenii de plop canadian erau uscaţi şi se despicau uşor, jumătăţile sărind în lături în timp ce lama se înfigea în suprafaţa butucului, el însuşi trunchiul unui plop canadian. 
   Băiatul spărgea fiecare buştean în jumătate, apoi jumătăţile în jumătăţi, în familii de câte patru, iar şi iar, oprindu-se doar ca să care butucii în colţul casei şi să îi aşeze în stivă, rotindu-l pe fiecare ca să se potrivească. Casa avea o tencuială de o culoare ştearsă şi cioturi de bârne ieşind din faţadă. Lângă ea era un cimitir de camioane, maşini agricole şi alte epave, toate tăvălindu-se în iarba înaltă şi galbenă. În umbra pridvorului îngust din faţa casei stătea un câine vărgat musculos, care urmărea mişcările băiatului. Părea să aştepte un pretext ca să-l atace.
   Pe la amiază, când soarele dogorea cu furie, băiatul se duse la pompa manuală de lângă casa mai mică, casita, şi se căzni cu ea până când apa începu să ţâşnească, curgând cu un şuvoi rece care mirosea a pietre şi a fier. Îşi băgă capul sub şuvoi, apoi îşi ridică tricoul ca să se şteargă pe faţă. Când îl lăsă la loc, o fată şedea pe un scaun la umbră, alături de câine. O fată cu braţe subţiri, sutien negru şi ochelari de soare rotunzi, enormi, care se agăţa cu labele picioarelor de balustrada de lemn.
   Băiatul îşi aprinse o ţigară şi o fumă la umbra casei mai mici.
   Mai târziu, bărbatul ieşi cu două sticle de bere şi un sendviş cu şuncă pe o farfurie de plastic. Era un bărbat solid, roşu la faţă, cu un tricou negru strâns pe burtă şi picioarele băgate într-un fel de sandale. Avea probleme cu spatele şi se mişca asemenea unui om cu lanţuri la glezne. Îl chema Tom Carl, dar băiatul nu ştia dacă acesta e numele lui întreg sau Carl e a doua parte a prenumelui.
   - Nu ştiu dacă am ce să fac cu astea chiar acum. Dar mulţumesc.
   Tom Carl se uită la stiva de lemne de foc de lângă casă.
   - Îmi dau seama că ştii să lucrezi, spuse el. Nu trebuie să încerci să mă impresionezi.
   Băiatul se uită în jur după un loc unde să pună sendvişul şi berea, altul decât suprafaţa butucului.
   - Şi noi am venit aici să lucrăm, spuse Tom Carl, măsurând cu privirea aparatura distrusă a regatului său. Să stăm mai mult împreună, să punem casa asta la punct. Un proiect de familie. Angela a rezistat 5 luni şi a zbughit-o înapoi în Phoenix, şi acum fiica mea abia aşteaptă. Într-o zi, o să plece şi câinele.
   - Angela, spuse băiatul.
   - Angela. Soţia mea.
   - Aşa o cheamă pe maică-mea.
   Bărbatul mai în vârstă se uită la el, apoi bău cu sete din bere.
   Băiatul stătea cu sendvişul şi berea în mână.
   - Dă-le încoace, spuse Tom Carl.
   Cu mâinile din nou ocupate, se întoarse, făcu doi paşi spre casă şi se opri brusc.
   - Tu de când eşti aici? întrebă el.
   Unghiile fetei, vopsite, de la picioare erau ca un colier de rubine în soare. Nu ridică privirea din revista din poala ei.
   - De la începutul timpului, spuse ea dând pagina.
   Băiatul era în colţul casei, stivuind lemnele de foc, când fata se ridică de pe scaun şi se întinse spre plafonul pridvorului, arătându-şi abdomenul şi scăriţa coastelor. El se gândi la Caitlin şi la prietenele ei în şorturi sport şi bluze strâmte - reginele desculţe ale zilelor de vară, care puneau ţara la cale, cu voci care nu se străduiau deloc să se ascundă de singura persoană masculină din casă, băiatul stângaci, banal şi fără importanţă care ardea în vecinătatea lor.
   Băiatul acela era acum mai mare decât fuseseră atunci fetele acelea. Mai mare decât fata din faţa lui.
   - Haide, spuse fata, prefăcându-se că se repede pe lângă câine. Se aplecă şi se pocni peste coapsă. Haide, îl îndemnă ea fluturând o bucată de os scobită. Vrei asta? Vrei asta?
   Câinele se ridică în patru labe şi o urmă leneş. Fata agită osul în faţa lui şi îl aruncă în iarba înaltă şi strălucitoare, spunându-i „Du-te după el!“ Câinele făcu un pas spre osul aruncat, roti capul ca să se uite cum se întoarce băiatul la trunchiul de copac şi apoi se furişă înapoi la umbră şi la bucata lui pătrată de covor murdar. Fata rămase cu spatele la băiat, scăldată în lumina roşiatică, tânără şi cu şolduri cambrate, stranie, minunată.
   - Îmi dai şi mie un cui? spuse ea.
   Era la stânga lui, cu mâna la frunte, apărând ochelarii mari de lumina soarelui.
   Scobitura albă a axilei sale emana un uşor iz.
   - Poftim?
   - O ţigară?
   Băiatul se văzu oglindit în ochelarii negri. Se uită la picioarele ei goale, la unghiile rubinii prăfuite. Scoase din buzunar pachetul turtit şi i-l întinse. Ea trase o ţigară cu vârfurile degetelor şi o băgă sub marginea sutienului, apoi îi întinse aceleaşi degete.
   - Victoria, spuse ea.
   Băiatul îşi şterse mâna de coapsă, strânse mâna ei mică şi caldă şi îşi spuse numele.
   - Ce s-a întâmplat cu piciorul tău, Sean?
   - Un accident.
   - Un accident de maşină?
   - Da.
   - Alea sunt cicatrici?
   - Ar fi bine să te dai la o parte, spuse el.
   Ea rămase pe loc în timp ce el abătea toporul asupra altui buştean, recupera una din jumătăţi şi o aşeza, lovind iar. Se gândea la fiecare mişcare, la fiecare pauză.
   - Deci, Sean, spuse ea. Pot să te întreb ceva?
   - Da.
   - Ce cauţi aici?
   - Aici?
   - Aici, în zona asta.
   Fata privi la lumea aridă din jurul ei.
   - Fac bani de benzină.
   - Ca să mergi altundeva.
   - Da.
   - Undeva anume?
   - Nu.
   - Deci, în principiu, pur şi simplu rătăceşti cu camioneta aia de colo-colo.
   - În principiu, da.
   Ea încuviinţă din cap şi se uită la el. Băiatul îşi trecu antebraţul peste frunte. Sus pe cer, în depărtare, un cârd de 3 păsări dădeau ocol încet. Băiatul puse încă un buştean pe butuc.
   - Şi nu doreşti companie?
   - Poftim?
   - Nu te simţi singur?
   Băiatul abătu toporul asupra buşteanului, şi cele două jumătăţi săriră. Luă una din ele şi o privi ca şi cum noua suprafaţă galbenă a ei ar fi putut să-i spună ceva. Apoi o puse pe butuc şi o despică în două. Simţea ritmul bătăilor inimii lui.
   - Ei, spuse fata. Orice om are nevoie de companie la un moment dat.
   Fără să aştepte răspunsul lui, se întoarse şi intră în casă. Băiatul o privi, chiar dacă ştia că fata era conştientă de privirea lui.
   De ce nu ea? se gândi el. De ce nu fata asta în locul lui Caitlin? Ideea unei astfel de neglijenţe, a unor astfel de alegeri arbitrare în lume aproape că îi dădu o senzaţie de rău organic.
   La apusul soarelui, mai rămăseseră doar câţiva buşteni. Îi despică şi pe aceştia şi îi puse în stivă. O lună galbenă răsărea la orizont, de după terasele stâncoase.
   Tom Carl se întoarse cu 2 sticle de bere brumate.
   - Acum ţi-e foame?
   - Nu, dar mi-e sete.
   Ascultară cântecul insectelor. Tom Carl se uită la Chevy şi îi spuse băiatului că e departe de Wisconsin, iar băiatul spuse că nu mai locuieşte acolo; Tom Carl îl întrebă unde locuieşte, şi Sean privi către lună şi spuse că ultimul loc în care stătuse, într-o casă normală, fusese în Colorado, împreună cu tatăl lui.
   - Acum cât timp a fost asta?
   - Februarie, spuse el.
   - Şi de-atunci doar rătăceşti aşa? De la o slujbă la alta?
   - Da.
   Tom Carl bău din bere.
   - Mai sunt şi alţii în Colorado, cu tatăl tău?
   Băiatul privi spre el.
   - Alţii de-ai tăi. Din familie.
   Băiatul îşi mută greutatea pe piciorul rănit, şi Tom Carl spuse:
   - Nu e treaba mea. Eram doar curios dacă tatăl tău e singur acolo sau nu.
   - Mai e un bătrân, la ferma la care stă.
   Tom Carl îşi ridică braţul cu care bea şi îl plesni cu mâna liberă, omorând un ţânţar.
   - Cum se face că ai plecat? Dacă pot să întreb.
   Băiatul tăcu vreme îndelungată. Îşi aminti o dimineaţă dură, încrâncenată, în care Perseu, ucigaşul lui Cetus, era la vest, şi vechea camionetă verde nu voia să pornească, aşa că luase camioneta bună, Chevy-ul. Stătea cu tatăl lui la fermă de 5 luni şi nu se gândise decât după ce ajunsese la kilometri distanţă cum avea să se simtă acesta când se trezea şi descoperea că încă un copil al lui dispăruse.
   - Pur şi simplu mi s-a părut că e timpul să plec, spuse el în cele din urmă, luând o gură de bere.
   Tom Carl duse o mână la spate şi făcu o grimasă.
   - Mă gândeam că poate ai avut probleme.
   - Probleme?
   - Probleme.
   Băiatul căută ochii bărbatului mai în vârstă, apoi privi spre amurg şi spuse:
   - Nu, domnule. Nicio problemă. Vreau doar să fac bani de benzină.
   Tom Carl îi arătă casa cea mică, canapeaua extensibilă de acolo şi duşul de deasupra pardoselii de piatră. În timp ce pleca, se opri şi îl întrebă pe băiat dacă are telefon mobil.
   Avea, dar bateria era moartă.
   - Dacă vrei să suni pe cineva, spuse gazda lui privind prin mica încăpere, vino la noi. Am un telefon fără fir care poate fi scos afară, asta e cam tot ce se poate face în materie de intimitate.
   El îi mulţumi, iar Tom Carl înclină sticla în semn de noapte bună şi închise uşa.
   Băiatul îşi scoase ghetele şi ciorapii şi se întinse pe spate pe patul îngust.
   Genunchiul îi pulsa din cauza rănii vechi, şi umărul îi răspundea acolo unde muşchiul şi osul continuau să taie lemne, iar el stătea întins în acest dialog al durerii, gândindu-se la tatăl lui din Colorado, la mama lui din Wisconsin, în spital, şi la Caitlin, unde era ea - nu credea că o să adoarmă, dar adormi, şi în somn, urca pe o cărare din pădure, în întuneric, croindu-şi drum după mersul animalului pe care îl urma, un câine sau lup de asemenea albeaţă încât stârnea umbre în lucrurile pe lângă care trecea, copaci sau pietre. Ţinu pasul cu câinele alb până când cărarea deveni abruptă şi începu să rămână în urmă, ajungând curând în întuneric complet. Zgâriat de braţele copacilor, căzând în patru labe, orbecăi mai departe până dădu de ea pe cărare, dintr-odată. Albă, goală şi ghemuită, şi chiar dacă foarte mică, băiatul ştia că e ea. Îi rosti numele, dar ea zăcea acolo, strângându-şi genunchii la piept, iar când el ridică privirea din nou, văzu câinele alb care îi privea. Dădu să o ridice, şi câinele avansă, iar el îi dădu drumul şi se trase în spate. Câinele se apropie iar, şi el se trase în spate până când n-o mai putu vedea pe fată, până când ea se pierdu complet în întuneric. Apoi câinele se duse la ea, şi la lumina lui băiatul o văzu iar, o văzu stând în capul oaselor; crescuse. Cu o mână îşi acoperea sânii, şi cu cealaltă îi făcea semn, chemându-l înapoi, vino înapoi...

20

   Existase o dimineaţă pe care ea nu o putea uita, spuse Angela. O dimineaţă strălucitoare, zdrobitoare, în care ea se trezise în patul ei, după o plecare atât de îndelungată, în camera ei - prima dimineaţă după întoarcerea din Colorado, şi nu fusese un vis, nu crezuse asta nici măcar o clipă - şi imediat ce se trezi, îşi dădu seama că Grant plecase.
   Îşi dădu seama că nici măcar nu venise în pat, la etaj, ci dormise câteva ore pe podea în sufragerie şi plecase pe întuneric sau în zori, ca s-o scutească de această plecare, de această despărţire - s-o lase să se trezească atunci când voia ea şi cum voia ea. Era ca înainte, când el îi părăsise, pe ei, pe ea, pentru o altă femeie, pentru un alt pat, spuse ea. Doar că acum ei nu-i părea rău; fiecare clipă în care el era aici, cu ea, era o clipă în care el nu era în Colorado, căutând, şi acestea erau nişte clipe grele, detestabile.
   Grant îşi luă cafeaua şi bău. Se aşeză vizavi de ea, la masa din bucătărie, în toiul după-amiezii, la mijlocul lui septembrie. Sean era la şcoală; copiii lui Grace erau la şcoală; Grace şi Ted erau la slujbele lor. Casa era ca una în care toţi fuseseră omorâţi: vase de la micul dejun în chiuvetă, un camion de plastic pentru băieţi pe blatul din bucătărie, groaznicul ceas de perete care ticăia întruna. Grant se întorsese la insistenţa lui Grace, ca s-o vadă pe Angela, să-l vadă pe fiul lui, al cărui picior se vindecase acum, sau se vindecase atât cât era posibil. Ea nu voia s-o exprime deschis, dar Grant ştia că ceea ce voia cumnata lui era ca el să constate cum ajunsese situaţia în casa ei mică şi aglomerată.
   Caitlin dispăruse de 1 an şi 2 luni.
   În dimineaţa aceea, prima după întoarcere, Angela coborâse scările în halat.
   Sean era pe canapea, sub pătură, iar pe măsuţă erau împrăştiate cărţi, caiete şi alte lucruri din camera lui. Scaunul cu rotile la îndemână. Părea că doarme, şi Angela trecu rapid spre bucătărie, unde găsi biletul lui Grant pe cafetieră - N-am vrut să te trezesc etcetera. Stătea la fereastra bucătăriei, privind absent afară, când Sean intră în cărucior. Ea se uită la el şi zâmbi. Cum te simţi?
   Tata a plecat?
   N-a vrut să te trezească. A spus că sună de pe drum.
   Sean privi prin bucătărie, ca şi cum n-o mai văzuse până atunci. Se obişnuia să vadă totul dintr-un unghi mai jos. Ca şi cum se micşorase la loc. Angela se întoarse şi privi pe fereastră la ziua foarte friguroasă. Nicio maşină, nimeni pe trotuare, toată lumea închisă în casă, revenindu-şi după Ziua Recunoştinţei. Ei se duseseră la un restaurant, unde ciuguliseră în tăcere nişte sendvişuri fierbinţi cu curcan. În restaurant era atâta linişte, că îl auziseră clar pe chelnerul tânăr cum spune în bucătărie: Dumnezeule, a murit cineva?
   Mamă, spuse Sean.
   Hmm? Angela se întoarse din nou spre el. Da?
  Sean ridică piciorul puţin, apoi îl coborî la loc. Nimic, spuse el. Cred că aş mânca nişte cereale.
   Ah, scuză-mă, trebuia să te întreb. Vrei ouă?
   Nu.
   O chiflă englezească?
   Nu, doar nişte cereale.
   Bine. Se dusese la dulăpioare şi scosese cutiile. Va trebui să mutăm lucrurile jos, ca să poţi ajunge la ele, nu-i aşa. Angela puse masa pentru el, dădu scaunele la o parte, aranjă toate cutiile cu cereale şi laptele şi se uită cum el vine cu căruciorul în faţa bolului.
   Tu nu mănânci? întrebă el.
   Nu acum. Mă duc sus să fac duş. Te descurci?
   De aici încolo, cred că mă pot ocupa eu.
   Ea îl atinse pe umăr şi ieşi din sufragerie. Înţelegea, îi spuse ea lui Grant, cum totul se mutase în casă, ca nişte piese de puzzle: camera goală a băiatului şi sufrageria devenită acum dormitor, patul ei pe jumătate gol, încă un dormitor gol, depăşind orice înţelegere sau verosimilitate. Urcă scările. Apoi, din capătul lor, îl auzi pe Sean că spune ceva, dar nu se opri şi nu privi în urmă.
   Grant aştepta. Angela duse cana la gură, sorbi şi o puse la loc pe masă, fără zgomot.
   Asta e tot? spuse el.
   Asta e tot. Da.
   Grant privi spre scări.
   Dumnezeule, ceasul ăla! spuse el. Se întoarse să privească pe fereastră. În cele din urmă se întoarse iar. Angie, erai în stare de şoc.
   Ea se gândi la asta. Oare oamenii îşi amintesc că au fost în stare de şoc? Eu îmi amintesc momentul acela foarte viu. El m-a strigat, şi eu m-am prefăcut că nu aud.
   Grant privea fix spre cafeaua lui. Scutură din cap. Nu poţi să dai vina pe tine, Angie. Ştiu că ăsta e impulsul de părinte, de mamă, dar nu poţi să faci asta. Auzi goliciunea propriilor lui cuvinte în nemişcarea ticăitoare a bucătăriei împrumutate.
   Ea aşteptă ca el să ridice privirea. E şi mai rău, spuse ea.
   Ce anume? Dumnezeu? Dai vina pe Dumnezeu?
   Aş vrea să dau vina pe Dumnezeu.
   El se întinse ca pentru a-i lua mâinile, iar mâinile ei se retraseră la marginea mesei.
   Grant o privi, studiind-o, şi ea văzu clipa în care el înţelese şi îşi dădu seama că şi el se gândise la asta, nu doar ea.
   Dar, Angie, Dumnezeule, spuse el încet. Sean era doar un băieţel. Şi era rănit. Ce-ar fi putut să facă?
   Nu ştiu, nu ştiu. Ochii ei erau uscaţi. Întunecaţi. Grant nu îi cunoştea. Dar a stat pur şi simplu acolo, spuse ea. A stat pur şi simplu acolo, în timp ce ea se urca în maşina bărbatului, şi nu mă pot abţine, Grant, când mă uit la el singurul gând care îmi vine în minte e de ce n-ai făcut ceva? De ce n-ai oprit-o?

21

   Băiatul se trezi tresărind, dezorientat, întins pe un pat îngust dintr-o cameră mică.
   Zgomotul animalelor îl trezise, un schelălăit ascuţit şi îngrozitor şi lătratul îndepărtat al câinilor. Inima îi bătea tare, şi tricoul era leoarcă. Se holbă complet derutat la stâlpii de susţinere ai plafonului, la pereţii albi.
   Simţi miros de fum, apoi văzu jarul mişcându-se şi, în sfârşit, o văzu pe fată cum stă, nu departe de pat, pe celălalt articol de mobilier din cameră, anume un scaun şubred din lemn. Fata stătea cu un picior gol la piept şi un braţ subţire înfăşurat în jurul genunchiului.
   - Dumnezeule! spuse el ridicându-se pe coate. Ce-i asta?
   - Ce anume.
   - Zgomotul ăsta.
   - Coioţii. Coioţii ăia nenorociţi. Poate că se fut.
   El întoarse privirea de la ea, ascultând. Ea îl privea.
   - Cât e ceasul? întrebă el.
   - Trei noaptea. Nu puteam dormi cu hărmălaia asta.
   Fata trase din ţigară şi suflă fumul. Scaunul scârţâi.
   - Vrei să plec? spuse ea.
   El o privi fix, contururile lăptoase ale braţelor şi picioarelor. Părea că nu poartă aproape nimic.
   Băiatul scutură din cap să-şi limpezească gândurile, dar ele refuzau să facă asta.
   - Asta înseamnă nu? întrebă ea.
   - Ce? zise el după o clipă.
   Fata îl privea. Dacă el s-ar fi mişcat doar puţin spre perete, ea ar fi ocupat spaţiul de lângă el, aşa cum obişnuia să facă micul lui câine. Trupul micuţ şi cald lipit de burta lui.
   - Te simţi bine? spuse ea, mijind ochii către el în lumina slabă. Nu arăţi prea grozav.
   Zgomotele animalelor se întrerupseră brusc, şi fata îşi înclină capul, ascultând. Apoi lăsă piciorul jos şi se aplecă spre el.
   - Cine e Caitlin?
   - Ce?
   - Ai spus Caitlin în somn. E prietena ta?
   Înainte ca el să poată răspunde, uşa se deschise larg, şi amândoi se întoarseră ca să vadă cum silueta lui Tom Carl o ocupă pe toată.
   Scrumul zbură ca un licurici spre pardoseala din piatră.
   - Salut, Thomas, spuse fata.
   Tom Carl se opri în uşă. Câinele vărgat gâfâia chiar în spatele picioarelor lui. Cu o graţie surprinzătoare, Tom Carl avansă, o luă pe fată de braţ, o ridică în picioare şi o împinse spre uşă.
   - Aveam o conversaţie, Thomas!
   - Conversaţia s-a încheiat. Du-te în casă. Imediat.
   Fata se opri în prag, frecându-şi braţul. Se priviră cu duşmănie, rudenia dintre ei fiind evidentă, până când, în sfârşit, ea oftă, se întoarse şi plecă cu paşi mari, forfecând întunericul cu picioarele ei albe. Tom Carl se întoarse spre băiat.
   - Ai atins-o?
   Tonul lui nu era acuzator, nici agresiv; nu răzbătea din el nicio îndoială în privinţa a ceea ce voise să facă băiatul - şi nicio judecată cu privire la asta. Exista doar dorinţa de a şti dacă făcuse asta.
   - Nu, domnule.
   Tom Carl scutură din cap şi îşi trecu mâna prin păr.
   - Ţi-am dat de lucru, spuse el. Ţi-am dat un pat în care să dormi. Are cinşpe ani, ştiai asta?
   Băiatul se ridică şi întinse mâna după ciorapi. După ghete.
   - Nu s-a întâmplat nimic, spuse el.
   Tom Carl îl privi cum îşi bagă picioarele în ciorapi. Mirosi aerul, privi în jurul lui, făcu un pas în faţă şi călcă ţigara cu sandaua. Plecă fără să mai spună nimic, iar câinele aruncă o ultimă privire spre băiat, îşi roti capul pătrăţos şi îl urmă.
   Afară, luna era sus pe cer, şi un spectru ciudat de lumină se întindea peste toate lucrurile - camionetele şi rablele de camionete, terasele stâncoase din depărtare, ienupărul şi piñonul care creştea din pereţii lor. Totul saturat, ca o fantasmă.
   Băiatul trase din ţigară şi privi spre nord, spre acel loc din cer unde credea el că trebuie să fie munţii din Colorado, coloana vertebrală albă a Stâncoşilor; şi acolo nu era nimic, doar cerul negru presărat cu stele, nesfârşit. O stea căzătoare lăsă o zgârietură peste Rac, care apoi fu înghiţită la loc, iar la acel semn, coioţii îşi reluară urletele, scâncetele şi schelălăielile, foarte aproape de el.
   Ocoli casa cea mică, dar când ajunse pe latura opusă era sigur că animalele trebuie să fie pe latura din care tocmai plecase. Se întoarse şi simţi aceeaşi certitudine. Existau pe lume lucruri care nu puteau fi explicate. Entităţi se năşteau din lumina lunii sau din nefireasca lor voinţă de a fi, de a urla, de a alerga, de a se împerechea sau de a vâna. Andromeda caută de pe stânca ei în mare lucrurile pe care aceasta le ascunde, solzii negri şi ochii negri lipsiţi de raţiune, zâmbetul înfometat. Nu foarte departe, în munţii de la nord, pe cele mai înalte coame, ea cunoştea bine lucrurile acestea. Ea se luptase, se rănise şi scăpase de ele, dar veniseră altele care s-o înhaţe şi s-o tragă înapoi.
   Nu pleca, era ea pe cale să spună în vis, nu mă lăsa aici; ea luptase şi fugise, iar luna privea în jos de pe patul ei de stele fără să facă nimic.

22

   Nu face asta, să nu faci asta, nu te sui în maşina aia; dar ea se suise, el îi spusese să-şi pună centura, şi ea făcuse şi asta, apoi acceleraseră, legănându-se pe drumul de pământ, el cu mâna pe schimbătorul de viteze vertical ca pe un baston elegant, până când îl împingea brusc, cu o izbitură violentă, ca şi cum acesta era singurul mod în care ar fi funcţionat.
   Ieşiseră de pe drumul de pământ printr-un viraj brusc la dreapta şi intraseră pe asfalt. Ea se răsucea într-o parte şi-n alta, dar nu exista nimic să-şi întipărească în minte în afară de norul roşu de praf, de lumea anonimă a copacilor şi de acel L-ai lăsat pur şi simplu acolo, fără nimic, doar cu animalele. Lovit, complet singur, un băieţandru, şi tu l-ai lăsat acolo.
   Încercă să citească pedometrul, dar nu reuşi - apoi îşi aminti de ceasul ei.
   Ce-i aia? întrebă bărbatul. Ce faci acolo?
   Mă uit la kilometraj, spuse ea. Îşi văzu pulsul şi inspiră încet şi profund.
   Nu e nevoie să faci asta, spuse bărbatul. Spune-le doar s-o ia pe Fox Tail Road, din Drumul Local 153. Şeriful o să ştie exact unde să meargă.
   Ea se uită la telefon.
   Coborâră pe drumul asfaltat, înclinându-se spre stânga, spre dreapta, în timp ce cauciucurile scoteau ţipete uşoare, şi vântul o şfichiuia peste faţă cu şuviţele scăpate din coada ei. Pinii stăteau la distanţă, neclari ca spiţele de bicicletă.
   Dacă încetineşte, ai putea sări, ai putea să sari, să intri în pădure şi să te întorci la el. Sau să te duci jos.
   Caitlin îşi dorea pământul, forţele pământului lângă ea, fiecare copac pe lângă care trecea i se părea unic şi esenţial, asemenea fetelor pe terenul de sport. Avea să ştie ce să facă. Îndeosebi agilă la fugă, formele pădurii aveau să i se deschidă în faţă, avea să vadă cărare după cărare, toate ducând în jos.
   Jos unde? Putea să dureze ore întregi. Ai putea să te rătăceşti, şi atunci ce s-ar întâmpla cu el?
   Deci aşa, strigă bărbatul ca pentru a acoperi un zgomot mai puternic. Dar ce făceaţi voi acolo sus, de fapt?
   Şi ea l-ar fi putut întreba acelaşi lucru. Se uită la telefon.
   Am zis, ce făceaţi voi acolo sus, de fapt?
   Alergam.
   Alergaţi?
   Da.
   Alergaţi de cine?
   Ea se uită la telefon. Ce?
   Am zis, alergaţi de cine?
   De nimeni. Doar alergam. Pentru antrenament.
   Ah. Bărbatul frână şi viră brusc, schimbă viteza în una inferioară, acceleră iar.
   Vă antrenaţi pentru ce?
   Pentru alergat.
   Asta-i bună, spuse el. Foarte amuzant. Ai o minte straşnică, nu-i aşa.
   Vrei te rog să taci dracu’ din gură? spuse mintea ei straşnică, dar nu cu voce tare.
   Drumul se intersectă cu un altul neasfaltat şi nemarcat, şi el o luă pe acolo, plonjând în jos printre copaci până când aterizară abrupt pe alt drum asfaltat, sau pe acelaşi. El o luă pe acolo, şi ea pierdu orice speranţă de a fi cea care să arate drumul înapoi. Dar şeriful trebuia să ştie. Cum ai putut să-l laşi pur şi simplu acolo?
   Cum te cheamă, de fapt? strigă bărbatul.
   Dar pe tine? spuse ea mecanic. Ca un copil.
   El zâmbi larg şi spuse ceva, dar ea nu auzi, revenise la telefonul ei. Acesta se schimbase - micul şir de simboluri se schimbase. Caitlin apăsă pe tastatură şi aşteptă, iar inima îi tresări atunci când pe ecran apărură razele pulsatile ale apelării.
   Deci, cum te cheamă? spuse bărbatul.
   Ea îşi lipi telefonul de ureche.
   Era spre sfârşitul dimineţii, deja trebuiau să se fi trezit şi să fi făcut duş.
   Probabil erau în cafeneaua de lângă motel, beau cafea, citeau ziarul local şi încercau să nu privească prea des pe fereastră - încercând ca nici măcar să nu se gândească la faptul că aleseseră acea masă, fără să vorbească, din cauza priveliştii care dintr-o clipă în alta avea să includă perechea de siluete familiare ale fiicei şi fiului, exact aşa cum le vedeau şi le cereau minţile lor, avansând nepăsător pe strada aceea necunoscută. Poate că după ce se treziseră în camere necunoscute, chiar şi în camere necunoscute separate, dar se treziseră fără copii în nişte camere necunoscute în lumina şi aerul munţilor necunoscuţi, care puneau inima în mişcare, poate că se simţiseră mai aproape unul de celălalt. Poate că râseseră. Se atinseseră. Poate că, atunci când telefonul sună, în inimile lor bătea o nouă iubire veche, pe deasupra cănilor cu cafea.
   Caitlin zâmbea, plângea, auzind deja vocea lui: Alo? Caitlin? Unde sunteţi, scumpo? Apoi ea auzi într-adevăr în ureche vocea lui groasă, calmă şi familiară, şi chiar dacă era doar căsuţa lui vocală, ea începu să suspine.
   Tati, spuse ea, înainte ca prima lovitură s-o atingă.

23

   Când se trezi auzi muzică, o muzică gravă şi ritmată, care îl smulse înapoi în lume.
   Grant era întins pe canapea, cu genunchii traşi în sus, iar poala ei fusese înlocuită cu o pernuţă aspră pe care ea reuşise cumva să i-o strecoare sub cap. Se ridică în capul oaselor, puse ghetele pe podea şi îşi trecu neglijent mâna peste faţă. Muzica era afară, basul grav pulsa pe deasupra pământului şi a scândurilor podelei. Grant privi în jur, prin camera întunecoasă. Ce făcuse? O sărutase, acolo, pe canapeaua prăfuită. Îi pusese mâna pe sâni, şi ea pusese mâna peste a lui. Dar când el începuse să-i descheie nasturii, ea îl oprise. Îi frecase degetele scurtate între degetele ei, ca pe nişte monede, şi îi spusese că nu vrea să fie un accident la băutură. El îşi pusese capul în poala ei, şi ea îi desenase cercuri încet, pe frunte, cu degetele. Când plecase, stinsese lumina.
   Dar nu, iat-o - silueta ei la fereastra bucătăriei, decupată de lumina albastră de dincolo de ea.
   - Hai să vezi, spuse ea.
   El se ridică în picioare, se duse la ea şi se uitară împreună afară.
   Erau 6 oameni pe veranda lui Emmet. Trei băieţi, două fete şi Emmet. Toţi aveau beri în mână, în afară de Emmet. Doi dintre băieţi şi una din fete stăteau pe trepte, în timp ce deasupra lor tronau ca nişte stăpâni Billy şi fata pe nume Gatskill, pe două balansoare apropiate, astfel ca ea să-şi poată băga degetele în părul lui Billy. El Caminoul era parcat în faţa lor, pe pământ, şi ritmul pompa prin geamurile deschise precum sângele.
   - Ăsta-i cheful cu muzică folk de care ziceai, spuse Maria.
   Emmet stătea în lumina uşii de plasă, cu o mână încă pusă pe ivăr şi părul alb răvăşit. Avusese timp să-şi tragă o salopetă peste pijama şi să-şi ia bocancii butucănoşi şi vechi, dar nu şi să se lege la şireturi. Făcu semn spre El Camino, cu mâna liberă, şi îi vorbi lui Billy, care spuse ceva peste umăr drept răspuns, iar ceilalţi îşi lăsară capetele în jos de râs.
   Grant îşi apropie ceasul de faţă.
   - E aproape miezul nopţii, spuse el. Fiica ta o să ajungă acasă curând.
   - Crezi că ar fi un moment oportun să plec? spuse Maria, privindu-l fix în întuneric.
   - Nu, probabil că nu. Dar...
   Afară se întâmpla ceva; Emmet traversa veranda. Coborî două trepte printre tinerii adunaţi acolo, după care Billy se ridică de pe balansoar şi îl prinse de partea de sus a braţului. Emmet privi uimit mâna de pe braţul lui, apoi spre faţa fiului său. Ochelarii lui aveau licăriri albastre în lumina de la fermă.
   Maria apucă încheietura lui Grant şi îi rosti numele.
   - Stai aşa, spuse el. Stai aşa.
   - O să-l rănească.
   - Stai aşa.
   Billy îi spuse ceva lui Emmet, care îi replică la rândul lui, apoi Billy îl târî de braţ înapoi pe trepte. Emmet trase de degetele fiului său şi îşi înfipse picioarele în podea, dar, cu o smucitură slabă, Billy îl dezechilibră şi îl făcu să se împleticească tropăind jalnic spre uşa de plasă. Billy deschise uşa, îl îndrumă pe bătrân înăuntru şi o închise iar. Se priviră unul pe celălalt în ochi, prin plasă.
   Apoi Emmet se întoarse, şi umbra lui de pe podeaua verandei se micşoră, apoi dispăru. Billy se aşeză la loc, în ovaţiile şi sticlele ridicate ale celorlalţi.
   - Mă întorc imediat, spuse Grant.
   - Grant, ar trebui să chemăm pe cineva.
   - Pe cine?
   - Şeriful Joe.
   - E plecat departe, în munţi.
   - Atunci pe şeriful Dave de jos.
   Grant deschise un sertar şi începu să scormonească printre baterii şi lanterne vechi de tablă.
   - Ce cauţi?
   - Nimic, spuse el strecurând cartuşele în buzunar.
   - Grant, ştii ce i-a făcut băiatului ăluia, Haley.
   - Am auzit de asta.
   Grant ieşi şi coborî treptele, iar bătrâna căţea apăru de sub verandă şi îl urmă şchiopătând.
   - Salut, vecine! spuse Billy de pe balansoar. Oameni buni, el e Grant, mercenarul bătrânului, cum ar veni. Grant, ei sunt prietenii mei.
   Tinerii ridicară berile şi îl salutară.
   - Şi văd că mi-ai adus şi câinele. Unde te-a ascuns, fetiţo, hm? Ia vino aici. Vino aici, fetiţo. Vino odată.
   Billy se aplecă în balansoar, şi geaca lui neagră de piele, atârnată pe spătarul înalt, flutură ca nişte aripi.
   Căţeaua se lăsă jos, pe burtă, şi îşi plecă urechile.
   - Fir-ar al naibii, spuse Billy, plesnindu-se peste coapsă.
   - Las-o în pace, Billy.
   - Nu-mi spune tu ce să fac, Grant.
   - E doar o căţea bătrână şi speriată.
   - E căţeaua mea bătrână şi speriată. Vino odată aici, fetiţo, dacă nu vrei să vin eu acolo şi să te aduc.
   Grant se întoarse ca să se uite la căţea, care ridică privirea. Grant făcu un gest de alungare, şi căţeaua se ridică în picioare şi dispăru în întuneric.
   - Ţi-a plecat câinele, Billy, spuse unul dintre băieţii de pe trepte.
   Băiatul sfrijit şi înalt, plin de coşuri, rânjea cu o ţigară în gură. Billy îl privi fix până când rânjetul băiatului se descompuse, şi el întoarse privirea.
   - Cred c-ar fi bine să punem capăt serii, Billy, spuse Grant. Nu cred că tatăl tău poate să doarmă cu toată hărmălaia asta. Şi nici eu, ca să spun drept.
   - Zău, spuse Billy. Credeam că nu la somn îţi stă capul, Grant.
   - Aia e maşina chelneriţei ăleia, spuse băiatul cu coşuri. Aia care are o fată cu un negru.
  Grant se apropie de băiat. Chiar era un flăcău, mai mic decât Billy cu 10 ani, probabil. Toţi erau mai mici, inclusiv fata pe nume Gatskill.
   - Ar fi bine să ai grijă ce spui, fiule.
   - Chiar aşa, tată?
   - Chiar aşa.
   - Căcat, Vernon, aşa e, spuse Billy. Vorbeşti de parcă taică-tu i-a tras-o soră-sii şi ai ieşit tu fredonând imnul sudist.
   Se auziră râsete, iar Vernon îşi dezgoli dinţii şi spuse:
   - Foarte amuzant, Billy.
   - Eu o să intru înăuntru puţin, spuse Grant. M-aş bucura dacă v-aţi duce toţi acasă, cum v-am rugat.
   - Eu sunt acasă, Grant, spuse Billy. Tocmai asta-i ironia: nu s-ar fi întâmplat asta dacă vechea mea casă de colo n-ar fi fost ocupată de altcineva.
   Grant aruncă o privire spre cealaltă casă. Fereastra de la bucătărie era un pătrat întunecat şi anonim pe faţada ei.
   - Nu-i nimic de făcut în privinţa asta acum, spuse el.
   - Nu, spuse Billy. Aici sunt de acord cu tine.
   Grant urcă treptele, intră şi urcă la etaj. Emmet era în camera lui, stând pe marginea patului. Părea să mediteze adânc la ghetele din picioarele lui. Grant se aşeză lângă el, smulgând arcurilor un ţipăt uşor.
   - Îmi pare rău dacă te-au trezit, Grant.
   - A, eram treaz.
   - N-au niciun pic de respect. Nicio fărâmă.
   - Em. Poate că ar trebui să sunăm pe cineva.
   Emmet ridică privirea; ochii din spatele lentilelor erau ceţoşi între ridurile lor.
   - Pe cine naiba?
   - Poate ar fi bine ca Joe să afle ce s-a întâmplat.
   - N-o să fac asta, Grant. N-o să aţâţ un frate împotriva celuilalt. Ţi-am mai spus.
   Bătrânul scutură din cap.
   - Copiii ăştia o să se sature curând şi o să se ducă acasă, spuse el.
   - Mie nu mi se pare, Em. Am impresia că vor să facă puţin spectacol, mai ales acum c-am venit şi eu.
   - Cine-i băiatul ăla? spuse Emmet, trecându-şi mâna peste faţă. Nici măcar nu ştiu cine e.
   Ritmul din El Camino se simţea în pat ca o pulsaţie. Era vechiul pat prăbuşit în care bătrânul continuase să doarmă, an după an, pe partea cea mai apropiată de uşă.
   - Unde ţii puşca aia, Em?
   - Ce anume?
   - Doar pentru spectacol.
   Emmet privi spre el. Apoi zvâcni cu mâna spre dulap.
   Grant găsi husa, o puse pe pat şi îi desfăcu fermoarul, eliberând un miros de nuc, oţel şi lubrifiant. Era un Remington vechi de calibru 20, cu două ţevi.
   - Ştii s-o mânuieşti?
   - Am avut şi eu una nu foarte diferită. Era a lui taică-meu. Angela n-a mai fost de acord s-o ţin în casă după ce au crescut copiii.
   Desprinse ţevile, se uită înăuntrul lor şi le fixă la loc.
   - Ai îngrijit-o bine, spuse el.
   Însă bătrînul nu păru să-l audă.
   Grant coborî treptele verandei, ajunse la El Camino şi răsuci cheia în contact, oprind motorul şi muzica. Ţeava cromată de eşapament se cutremură, scoase un ultim nor albastru şi încremeni.
   - Să fiu al dracu’, spuse băiatul cu coşuri, mercenarul are şi puşcă.
   - Ce-ai de gând, Grant? întrebă Billy.
   - V-am rugat să puneţi capăt serii, şi acum nu vă mai rog.
   - Bătrânul te-a pus să faci asta?
   - Nu, el a fost împotrivă.
   - Şi ce-o să faci, o să ne împuşti?
   - Nu. O să împuşc cauciucurile de la una din maşinile astea. După asta, dacă mai sunteţi aici, o să le împuşc la încă una. Dacă mâine va trebui să cumpăr cauciucuri noi, o s-o fac, dar în seara asta petrecerea s-a încheiat.
   - Şi noi cum plecăm dacă ne împuşti cauciucurile?
   - Tacă-ţi gura, Vernon. Grant, eu nu cred că ai vreun cartuş în minunăţia aia.
   - Aici ai dreptate.
   Grant apăsă siguranţa, îndoi puşca, băgă două cartuşe roşii pe ţevi şi închise puşca la loc.
   - Bine, spuse Billy. Asta-i faza unu. Dar cred că va trebui să vedem şi faza a doua pentru ca negocierile astea să continue.
   - Dumnezeule, Billy, spuse fata de pe trepte. Hai să mergem altundeva, înainte ca boşorogu’ ăsta să facă vreo nebunie.
   - Stai jos şi tacă-ţi gura, Christine.
   - Astea nu sunt negocieri, Billy, spuse Grant. Asta e ceea ce urmează să se întâmple dacă voi continuaţi să staţi aici.
   Vocea lui era egală şi pieptul calm. Se gândi la asta în timp ce Billy ducea ţigara la buze şi îşi punea gheata neagră pe genunchi. Billy se trase de părul de sub buza de jos, acel smoc maro diform. Apoi încuviinţă din cap, şi Grant ocoli El Caminoul, ridică puşca spre cauciucul din faţă al unei camionete GMC hodorogite şi apăsă pe trăgaci cu ciotul degetului arătător. Puşca reculă şi o bucată de cauciuc zbură din pneu într-un nor gazos, iar camioneta se încovoie ca un cal bolnav. Din molid se repeziră rândunicile, rotindu-se printre stele în timp ce ecoul răsuna pe dealurile din depărtare. Aerul nopţii se amărî imediat din cauza mirosului de pulbere explozivă şi a izului de cauciuc al aerului vechi din pneu.
   - Mi-ai împuşcat cauciucul, spuse Vernon ridicându-se. Dementu’ dracului!
   Grant făcu un pas şi ridică puşca spre cauciucul ca de jucărie al unei Honde mici, roşii.
   - Billy! ţipă fata de pe trepte.
   - Bine, bine, spuse Billy râzând.
   Îşi puse ţigara în gură şi aplaudă de câteva ori.
   Se ridică de pe balansoar şi îi oferi mâna fetei Gatskill.
   - E timpul să plecăm, ăia care putem.
   - Şi cu camioneta mea cum rămâne, fir-ar al dracu’?
   - Ai auzit ce-a spus omu’, Vernon. A zis că mâine îţi ia un cauciuc nou, şi ai văzut deja că e om de cuvânt, aşa că termină cu văicăreala şi treci în maşină.
   În timp ce tinerii se îngrămădeau în El Camino şi Honda, Grant privi spre stele. Alicele luminoase şi aleatorii ale unor trupuri străvechi, monstruoase. Forţe de negândit. În timp ce trecea pe lângă el, Billy se opri şi privi în spatele lui, cercetând spre dealurile submontane întunecoase. Îşi miji ochii de parcă văzuse ceva, spunând „Ce naiba...?“
   Grant nu se întoarse să privească, iar Billy îşi aruncă ţigara pe jos şi o strivi pe pământ cu vârful ghetei.
   - Mi s-a părut că văd pe cineva, spuse el ridicând privirea spre ochii lui Grant. Dar nu-i nimeni acolo. Nu-i aşa, Grant?
   Billy făcu cu ochiul, aruncă geaca de piele în faţa lui, în poală la fata Gatskill, şi se lăsă în jos pe scaunul din El Camino.
   Stopurile se îndepărtară în noapte. Grant rămase cu Remingtonul pe umăr. Greutatea ţevilor, mânerul armonios de nuc, trăgaciurile calde, izbitura patului care încă îi mai circula prin oase - toate erau o plăcere stranie pentru el.
   Emmet era la uşa de plasă, cu o mână pe ivăr, ca şi cum ar fi încercat să se hotărască dacă să iasă în întuneric sau să închidă uşa împotriva lui. Grant susţinu pentru o clipă privirea bătrânului, apoi se întoarse şi porni înapoi spre cealaltă casă. O formă neagră se desprinse din umbra molidului şi se furişă pe pământ spre el, devenind bătrânul câine la picioarele lui, pe jumătate invalid de şolduri, gâfâind încet şi oprindu-se brusc atunci când Grant se opri: în cealaltă casă se vedea mişcare, cineva trecea prin pătratul întunecat al ferestrei de la bucătărie. O femeie. Femeia reveni şi rămase acolo, în cadrul ferestrei, făcând ceva cu mâinile, pregătind ceva, ca şi cum ar fi fost casa ei.
   Grant se opri lângă molid cu puşca în mâini, în timp ce câinele gâfâia încet. Privi spre nord, distingând forma munţilor după dâra de stele de la baza cerului. În visele lui, ea alerga - întotdeauna alerga. Avea o inimă puternică şi picioare sigure, nu se împiedica niciodată, nu obosea niciodată, kilometru după kilometru, venea precum apa.
   Grant privi spre nord şi începu să vorbească, aşa cum făcea în fiecare noapte. Începu să vorbească, şi căţeaua bătrână încetă să mai gâfâie şi deveni atentă, ciulind urechile spre întuneric.

24

   Alerga bine, cu paşi mari şi uşori; picioarele ei se mişcau regulat, plămânii ei făceau efort, dar nu prea mare, şi inima ei era ca un ceas lichid în piept.
   Şi în timp ce o parte a minţii ei cutreiera prin trup în modul acesta - observând, evaluând, ajustând - cea mai mare parte, cea mai avansată, procesa mesajele alergării aşa cum le primea ea prin simţurile-i îngustate: zgomotul tălpilor pe zgură şi zgomotul a mulţi plămâni; mirosul de rouă al ierbii de aprilie şi duhoarea plăcută de bitum a pistei de alergare; feţele înceţoşate care ovaţionau într-o sâmbătă dimineaţa, dincolo de câmpul vizual îngust care era lungimea culoarului din faţa ei, următorii câţiva metri de pistă, umbra ei de acolo, neagră, silenţioasă şi cu un pas în faţă, întotdeauna cu un pas în faţă, îmboldind-o înainte până când rămâneau doar ele două, mult înaintea celorlalte, care acum nu mai aveau alt motiv să alerge decât ca să termine cursa - a doua, a treia, ce mai conta?
   Şi ea câştiga; era imediat în urma umbrei sale, înclinându-se pentru ultima turnantă, gata să dea drumul la pas şi să cucerească cursa, s-o ia pur şi simplu, fără milă sau scuze, ca şi cum ar fi luat un iubit - zuuum, acum e al meu, nu mai e al tău! Alerga fără teamă sau efort, o fată puternică şi cu picioare lungi, în vârstă de 18 ani, o fată neînfrântă, care nu avea în faţa ei altceva decât alte curse, altă viaţă şi iubirea nesfârşită a familiei sale, ca şi iubirea ei pentru familia care o aştepta dincolo de linia de sosire ca să o recepţioneze iar, să o revendice cu mândrie şi dragoste şi s-o ducă la micul dejun. Ea alerga, şi era ca un vis al alergării sub soarele de primăvară, iar ziua era atât de minunată, şi inima ei atât de plină că abia observă umbra care reveni, întunecând zgura din faţa ei, ca şi cum ea ar fi depăşit încă o turnantă, deşi n-o făcuse. Inima ei bătea, picioarele ei băteau, dând totul, absolut totul, dar nu era de ajuns; umbra rămânea la conducere, se alungea, şi ea o privi înspăimântată cum - se desprinde. Despărţită de ea, metru cu metru, de picioarele ei, fugind pe pistă, nepriponită, imposibil de prins, dispărută.
   Iar de la asta, la o scenă care ar trebui să fie visul, dar nu e - acest spaţiu întunecos şi grosier, cu pereţi de scânduri nelăcuite şi tavan scund de bârne, podea închisă la culoare de cherestea groasă, prin ale cărei găuri intră şi ies mici fiinţe vii. O încăpere atât de pătrată şi de uniformă încât ar fi putut să se rostogolească, asemenea unei case de jucărie, şi să fie la fel, peretele ca plafon, plafonul ca podea.
   Fata clipeşte greoi, lumina şi culorile cursei o părăsesc, lumina soarelui o părăseşte, vântul şi viteza o părăsesc, căldura, mirosul şi bătăile inimilor celorlalte fete - toate dispar, singurele braţe care aşteaptă să o revendice sunt cele care au răpit-o, fără scuze sau milă, au luat-o pur şi simplu de pe munte.

Partea a DOUa

25

   La câţiva kilometri în afara unui orăşel din jumătatea estică a Nebraskăi, având de parcurs încă vreo 300 de kilometri până la graniţa de pe râu, băiatul aprinse luminile de avarie şi opri pe marginea asfaltată a drumului, coborî, ocoli maşina şi descoperi cauciucul din spate aproape dezumflat. Făcuse plinul în acel orăşel şi acum privi înapoi în direcţia lui.
   „Ai uitat să verifici cauciucurile, Dudley.“
   Scoase geaca din maşină, o îmbrăcă, îşi aprinse o ţigară şi privi ţinutul. Ciulinii tremurau ca nişte fiinţe vii în sârma gardului din apropiere, iar dincolo de gard, pământul se depăna ca o perie nesfârşită de tulpini de porumb retezate şi albite.
   Sfârşit de februarie, se gândi el. Poate martie. La vest, o pânză mai întunecată de cer plumburiu mătura pământul, aducând cu ea ploaie sau zăpadă; mirosul ajunsese deja acolo. Privi pe deasupra întregii lumi lipsite de adăpost şi se întrebă ce ai face sau unde te-ai duce dacă te-ai trezi acolo pe jos, cu nimic altceva în afară de hainele de pe tine, singur în acel pustiu, când se abătea furtuna. Asta se întrebase întotdeauna, pe câmpii, munţi sau în deşert.
   Acum avea 18 ani. Ea ar fi avut 21.
   Aruncă ţigara, o călcă şi studie camioneta, poziţia ei pe marginea drumului, şi, nevăzând nici o modalitate de ameliorare, trase frâna de mână, desprinse cricul şi levierul din clemele lor din spatele scaunului şi se apucă de lucru. Puse levierul pe un prezon şi se lăsă pe el, se lăsă pe el şi mai tare, dar fără niciun efect. Cu câteva săptămâni în urmă, schimbase cauciucurile între ele la o benzinărie mică de lângă graniţa mexicană, iar cel care făcuse asta îi strânsese prezoanele la loc cu un aparat pneumatic şi îi ceruse 10 dolari.
   Aşeză iar levierul, se prinse de marginea platformei camionetei, călcă pe bara subţire şi îşi lăsă încet greutatea, până când levierul sări, cu un clinchet, pe acostament. Se lăsă pe vine şi descoperi 3 margini ale prezonului netezit, cu rotocoale mici şi subţiri de oţel.
   Bravo, Dudley! Care-i următoarea ta şmecherie?
   Cum îi plăcea tatălui meu să spună, ar zice tatăl lui, producând cine ştie ce soluţie mecanică vicleană, până şi o maimuţă cunoaşte valoarea unui băţ. 

 ................................................