Mlaștina, Susanne Jansson

 .............................................

3.

 

               În timp ce vorbea cu Yvonne la ferma familiei Larssons, Maya ar fi dat orice să afle mai multe despre moartea fiicei acesteia. Dar nu știa cum să întrebe. Nu dorea să-și dea seama cât era de interesată de incidentul acela.

   Acum conducea de-a lungul potecii cu pietriș, cu pădurea în dreapta și mlaștina în stânga ei. La un moment dat, a trecut pe lângă un teren părăsit, situat pe partea dreaptă, apoi pe lângă altul, până a ajuns la o fundătură. După aceea, a parcat la marginea drumului, și-a atârnat camera în jurul gâtului și a ieșit din autoturism. Cerul era strălucitor, aproape alb.
   Nu avea cum să-și dea seama dacă locuințele acelea tânjeau după atenție sau dacă încercau să se ascundă. Curtea spre care se îndrepta acum era absolut mizerabilă. Pământul era săpat pe alocuri, până s-a apropiat și-a dat seama că gropile fuseseră folosite pe post de latrine.
   A făcut un ocol, a tras mai multe cadre și a încercat să descopere ceva prin draperiile pe jumătate trase. A văzut tapetul murdar, niște rafturi pline cu gunoaie și alte nimicuri ieftine, și o canapea mare, infectă, acoperită de un morman de haine.
   „Ființele umane chiar se străduiesc să moară fără pic de demnitate”, se gândea ea.
   S-a întors la mașină și a deschis portiera. Cerul începuse să se întunece, iar în mai puțin de un minut picăturile de ploaie loveau parbrizul. Era cât pe ce să pornească radioul, dar s-a oprit. În schimb, a rămas pe scaunul din față și a privit direct spre stropii de ploaie, urmărind picăturile care formau șiroaie pe geam, ca niște râuri.
   Într-un final, a băgat cheia în contact și a pornit motorul.
   A mai condus vreo jumătate de kilometru și, cum ploaia se mai domolise, a oprit în fața unui indicator scris de mână, pe care scria pur și simplu „Texas”.
   Mai multe oi și cai pășteau pe proprietate și câteva găini, gâște și un cocoș fugeau prin curte. Dinspre casă se auzea muzică dată la un volum foarte mare. Recunoscuse primele acorduri și versurile. Era Kris Kristofferson, cântând Sunday Mornin’ Comin’ Down, cu o melancolie familiară.
   „Well, I woke up Sunday morning
   With no way to hold my head that didn’t hurt”.
   A oprit mașina, apoi motorul și a privit în jurul ei. Starea de spirit era cu totul alta aici, aceasta era o fermă plină de viață și de energie.
   „And the beer I had for breakfast wasn’t bed
   So I had one more for dessert”.
   Un bărbat apăruse pe treptele din fața casei și se îndrepta spre ea. Avea părul lung și cărunt; gura îi era încadrată de gropițe și purta o pereche de blugi, un tricou și un șorț murdar.
   Maya a coborât din mașină și a pornit spre el.
   - Bună ziua, sper că nu vă deranjez, a vorbit ea. Vin din Fengerskog și sunt fotograf. Lucrez la un proiect despre zona aceasta și am vrut să vin să fac cunoștință cu toți cei care locuiesc aici.
   - Am înțeles, a zis Texas pe un ton rezervat. Ei bine, ești a treia persoană care trece pe aici săptămâna asta. Dar să știi că nu am nimic de adăugat. Mi se pare o poveste neplăcută, atâta tot.
   - Nu e vorba despre asta, a spus Maya. Adică, nu sunt reporter. Sunt un artist, lucrez la acest proiect, vreau doar să fotografiez zona. Nu am nimic de-a face cu incidentele recente de aici.
   Aceste cuvinte au părut să-l liniștească puțin pe bărbat.
   - Mă bucur să aud asta. Mi se pare interesant, a zis el întinzându-i mâna. Eu sunt Texas.
   - Mă bucur să vă cunosc, a răspuns Maya, strângându-i mâna.
   - Apropo, îmi cer scuze pentru înfățișarea mea, s-a scuzat el, gesticulând spre hainele sale. O dată pe săptămână deretic prin casă, mai precis, curăț camerele pisicilor. Trebuie să o fac și pe asta din când în când. Ar trebui să o fac mai des. Cum ziceai că te cheamă?
   - Maya. Camerele pisicilor?
   - Da, au 3 camere în casă. Parcă ar avea apartamentul lor. S-a întâmplat pur și simplu. Cred că o să ajungă să ne dea de tot afară din casă pe amândoi.
   - Pe amândoi?
   - Da, pe mine și pe partenera mea, Marie. Deși ea nu locuiește de fapt aici.
   Maya i-a povestit mai multe despre ea și despre planurile ei. Texas și-a trecut mâna prin păr, ascultând-o cu interes crescând.
   - Ei bine, ești bine-venită să le faci poze animalelor. Eu o să mă las mai greu convins, iar despre Marie, nu știu ce să spun. E la muncă. Iar eu sunt în concediu medical, momentan.
   - Unde lucrezi?
   - Sunt asistent în cadrul unui spital de psihiatrie. Dar acum câteva săptămâni am fost atacat, am fost lovit în cap de un tip care cântărește vreo 130 de kilograme. De atunci mă simt tot timpul obosit, fără niciun motiv anume. Presupun că mi-a zdruncinat bine creierii. Asta trebuie să fie.
   Cocoșul îi tot dădea târcoale Mayei, de parcă ar fi avut o problemă importantă de rezolvat cu ea, care nu mai suporta amânare. Ea se uita la penele lui lucioase, la ochii mici, la ghearele uriașe.
   - Îl cheamă Morgan. Probabil se întreabă dacă ai ceva de-ale gurii pentru el. Îți mănâncă direct din palmă.
   - Morgan? a întrebat Maya amuzată.
   - Da, l-am botezat după tipul din Ullared. L-ai văzut la televizor? Puii de găină sunt Boris și Ola-Conny. Printre alții. Rațele sunt ale lui Marie. Au venit la pachet. Trebuie să recunosc că sunt niște exemplare frumoase. Rațe suedeze.
   Texas a scos o bucată de pâine din buzunar și i-a întins-o. Cocoșul a sărit în aer și a prins-o.
   - Foarte bine! a exclamat Maya. Mi-ar plăcea să vă fac o poză împreună. Dacă nu te deranjează.
   - Zici tu? Presupun că putem încerca. Doar să-mi spui ce să fac.
   Maya l-a rugat să se așeze pe o găleată și, lucrând împreună, au reușit să-l convingă pe Morgan să stea locului lângă el o clipă. Erau aproape la aceeași înălțime, după ce Texas s-a așezat pe găleată.
   - Faceți un cuplu reușit, a rostit Maya, făcându-le câteva poze.
   - Nu-i așa? a afirmat Texas. Terapeutul meu a zis că tot progresul meu se datorează cocoșului.
   - E prima dată când aud că o persoană îi povestește terapeutului despre cocoșul lui, a conchis Maya.
   - Cineva trebuie să o facă. Morgan m-a ajutat să ies din întuneric. Avem o relație deosebită, a continuat el, mângâindu-și cocoșul pe cap.
   - Din întuneric? a repetat Maya.
   - Da, ce pot să spun? Viața este grea. Să nu-mi spui că nu ți-ai dat seama.
   - Ba da, desigur, a spus Maya. Dar... la ce te referi mai exact?
   Texas a scuturat din cap, îndreptându-și privirea spre pădure.
   - Câteodată simt că totul în viață este despre alcool. Să bei prea mult, să bei prea puțin. Chiar simt că totul are legătură cu beția și, apoi, ce mai contează?
   Maya încuviința dând din cap.
   - Înțeleg ce vreți să spuneți. Cred. Și sunt sigură că nu-i deloc ușor să îți crape țeasta un tip de 130 de kilograme.
   - Nu, chiar nu. Totuși, oamenii sunt loviți tot timpul la cap.
   Au continuat să pălăvrăgească în timp ce Maya le făcea poze, iar Texas începuse să îi povestească despre incidentele petrecute recent în mlaștină.
   - Încerc să nu mă gândesc la ce se petrece acolo. Nu-mi pot bate capul cu asta. A trecut și poliția pe aici, să pună întrebări, au venit și câțiva reporteri... Ieri l-am pus pe Morgan să atace o doamnă fotograf care se ascundea prin tufișuri. A alergat după ea cu aripile întinse, exact așa, a arătat el, ridicând brațele și făcând câțiva pași mari înainte.
   - Chiar așa? s-a mirat Maya.
   - Da.
   - Ce chestie, a zis Maya râzând, pornind pe o pistă nouă. Apropo, ai fost de curând prin mlaștină, să sapi gropi?
   - Dumnezeule, nicidecum. De ce întrebi?
   - Era o groapă. Apoi a dispărut.
   - O groapă care a dispărut?
   - Da, cam așa ceva.
   - De unde știi?
   - Păi... lucrez și pentru poliție, ca fotograf, a spus Maya cu reticență, așteptându-se la o reacție negativă, dar Texas a ridicat pur și simplu din sprâncene și a dat din cap.
   - Ah, am înțeles.
   O oră mai târziu, după o ceașcă de cafea, cu scuzele de rigoare, că nu avea să-i ofere un pahar de whisky sau o bere, Maya era gata de plecare.
   - Apropo, îmi place tare mult muzica asta, a zis ea. Tata obișnuia să-l asculte pe Kris Kristofferson când eram mică.
   - Da, eu am nevoie de Kris cel puțin o dată pe zi. Altfel n-aș mai face niciodată treabă. Dar nici nu fac mare lucru, cum îmi place mie să spun.
   El ținea în mână niște de tutun de mestecat și i-a oferit și Mayei, dar ea l-a refuzat. Texas a luat o bucată și a pus-o sub limbă.
   - În rest, ascult mai mult piese country. Waylon and Willie, Townes. Uneori mă mai delectez și cu alte genuri, într-o perioadă ascultam Lars Demian. Dar apoi trebuie să te întorci la realitate, ca să spun așa. 
   Începuse să se îndrepte spre casă.
   - Trebuie să ai grijă să nu te îndepărtezi prea tare de prețul de vânzare al unui porc, cum spunea cândva un deputat de la centru.
   - De prețul de vânzare al unui porc?
   - Da, normal. Ce să faci în viața reală, dacă nu știi cât valorează un porc pe piață? a zis el, punând mâna pe balustradă. Chiar e cazul să mă întorc la activitățile mele domestice înainte să vină doamna mea acasă. Ca să nu creadă că am stat toată ziua degeaba. Dar ce voiam să spun? Ah, da. Dacă vrei să afli mai multe despre Mossmarken, ar trebui să vorbești cu Goran Dahlberg. El are multe de spus. Mai multe decât mine, în orice caz.

   Ajunseseră prea târziu.
   Nathalie rămăsese la fereastra de la etaj, văzându-i pe Peder și pe Yvonne fugind în pijama după Tracy, în mlaștină. Strigătele lor disperate, modul în care se poticneau, se împiedicau și cădeau, punându-se apoi din nou pe picioare, până ce își văzuseră fiica înghițită de ape. S-au aruncat după ea și au fost la un pas să se înece și ei.
   Nathalie a închis fereastra și a văzut-o pe Julia căzând în genunchi. Arăta ca și cum ar fi urlat, dar nu auzea nimic. Probabil de la ferestrele cele noi, cu protecție fonică, pe care le montaseră anul trecut. Cele mai eficiente, îi explicase tatăl ei. Dacă și le-ar fi permis, tot pe acelea le-ar fi ales și el pentru casa lor, îi mai spusese el. Chiar ar fi fost o achiziție care ar fi redus considerabil facturile.
   Nathalie a ieșit temătoare pe hol și a sunat acasă la ea. A răspuns tatăl ei, pe jumătate adormit.
   - S-a întâmplat ceva, a șoptit ea cu sufletul la gură. Vino să mă iei.
   Mai târziu, părinții ei parcau acel Volvo negru pe aleea cu pietriș, exact când au ajuns echipajul de poliție și ambulanța. Au dat buzna în casă și au îmbrățișat-o, de parcă ea ar fi fost în pericol.
   Apoi au sosit și câțiva scafandri și niște rude. Peder și Yvonne s-au dus să le arate unde dispăruse fiica lor. Scafandrii s-au luptat câteva ore bune cu undele tulburi și sumbre.
   Dar nu au reușit să o găsească.
   Yvonne a venit în fugă, încercând să îndepărteze noroiul de pe corpul ei, cu mișcări insistente și brutale. Peder se ghemuise pe jos, cu spatele la ei și capul căzut între genunchi.
   Nathalie experimentase totul de parcă realitatea ar fi fost în spatele sticlei ferestrei. Parcă ar fi privit totul pe un ecran, fără sunet. Și-a venit în fire abia când unul dintre ofițerii de poliție a întrebat-o ce văzuse.
   - Nu știu, a răspuns ea cu glas pierdut. Am văzut-o umblând pe acolo, după care a căzut în apă. Era destul de departe. Nu am văzut până acolo. A intrat pur și simplu în apă.
   Nu înțelegea de ce, dar nu voia să le spună cu câtă hotărâre pășise Tracy în apă. Poate pentru că părea de neconceput.
   - A căzut? a întrebat-o polițistul. Crezi că s-a împiedicat?
   - Da, cred că da. Așa mi s-a părut.
   Apoi drumul scurt spre acasă, cu mașina, când nimeni n-a mai scos nici măcar un sunet. Tatăl ei a apucat cu disperare volanul, mama ei, Jessica, suspina și ea simțea că se sufocă.
   Când au ajuns acasă, au stat îmbrățișați multă vreme și au dormit duși, în patul dublu.
   Dar Nathalie nu-și putea lua gândul de la Julia. Pe ea cine avea să o mai țină în brațe? Ce urma să se întâmple acum?

   Trupul lui Tracy nu a fost găsit niciodată. S-a presupus că dispăruse în mlaștina întunecată. Scafandrilor nu le fusese deloc ușor să vadă și să se miște în locul acela și, în ciuda faptului că s-au declarat surprinși că nu i-au putut recupera corpul, acest lucru nu era de mirare, ținând cont de circumstanțele dificile în care au fost nevoiți să intervină.
   Mai târziu, oamenii au strâns bani ca să plătească pentru căutări suplimentare, private, întrucât autoritățile renunțaseră să creadă că ar mai fi putut fi descoperite informații semnificative. În cele din urmă, familia a trebuit să accepte că toate eforturile erau în zadar.
   Nathalie și Julia nu au mai vorbit săptămâni întregi. Nu a înțeles niciodată de ce. Ar fi vrut să se ducă să o vadă sau să o sune, dar părinții ei i-au spus că familia Juliei avea nevoie de mai mult timp.
   Apoi a început cantonamentul de handbal, la care amândouă aveau în plan să participe, dar Julia nu a mai venit. Acest lucru a dat multă apă la moară gurilor rele, care au început să își dea cu părerea despre ce se întâmplase cu sora ei. Nimeni nu părea să știe că Nathalie fusese acolo în noaptea aceea, așa că ea nu a spus absolut nimic.
   Când Julia a sunat-o în cele din urmă și ele au început din nou să se vadă, Nathalie a încercat să o ajute să se simtă cât se putea de bine. S-au întâlnit de câteva ori doar ca să stea de vorbă, alteori au ieșit să alerge, făceau diferite lucruri împreună. Dar nimic nu mai era la fel.
   Știau amândouă că poveștile și jocurile lor cu fantome deveniseră realitate.

   Slujba de înmormântare fusese atât de tristă, încât Nathalie nu a putut să mănânce nimic câteva zile după aceea. Angelica, prietena lui Tracy, a cântat Amazing Grace, făcându-l până și pe preot să suspine.
   Atunci a fost prima și ultima dată când Nathalie l-a văzut pe tatăl ei plângând. Gândul acela o speriase, o făcuse să se simtă pe parcă ar fi venit sfârșitul lumii. Și, într-un fel, așa și era, cel puțin pentru ea, cu toate că nu avea nici cea mai mică idee la vremea respectivă.
   În locul unui sicriu, în fața altarului fusese întinsă o masă pe care trona o fotografie a lui Tracy. Peder și Yvonne abia se mai țineau pe picioare, abia mai respirau și se sprijineau unul de celălalt. Julia mergea la câțiva pași în urma lor. Părea atât de singură! De parcă toată lumea se aștepta să se descurce pe cont propriu, spre deosebire de părinții ei, care se aveau unul pe celălalt. Nathalie auzise că erau sub efectul sedativelor, ca să facă față situației. Se întreba cum se va descurca Julia.
   - Iată-l, l-a auzit Nathalie zicând pe un domn care stătea lângă ea, vorbind în șoaptă, în timp ce un bărbat la vreo 30 de ani se apropia de fotografie ca să-și ia rămas-bun. Individul ăla, în cămașă verde. El e tipul cu care se vedea. Se pare că acum e cu altcineva, dar nu cred că a venit cu ea. Slavă Domnului!
   Tipul acela era singurul care nu plângea; durerea lui părea să fie altfel. L-a urmărit în timp ce punea ceva pe masă. Nu era o floare, era altceva. A tras cu ochiul, când a venit rândul ei. Un bilețel scris de mână. Câteva versuri dintr-o melodie a lui Bob Dylan, și-a dat ea seama mai târziu, urmată de o singură propoziție.
   „She takes just like a woman
   She makes love just like a woman
   She aches just like a woman
   But she breaks just like a little girl”.
   „Nu am vrut niciodată să te rănesc”.
   După înmormântare, Julia s-a comportat de parcă nici nu se cunoșteau.
   Petrecea tot mai mult timp cu o altă fată, care părea extrem de fericită ca să fie prietenă cu Julia. Nathalie le văzuse de câteva ori ieșind cu bicicletele. Nathalie era îndurerată. Pentru prima dată în viața ei se simțea cu adevărat singură. Era ca și cum viața îi întorsese spatele, ca și cum ceva imens bloca lumina lumii, transformând totul în frig și întuneric.
   Nu știa că tragedia lui Tracy era doar începutul.
   Nu știa că era doar un mic cutremur ce anunța un seism nimicitor, care prevestea ceva mult mai întunecat.

   Maya se trezise epuizată. Ziua precedentă fusese una grea. Astăzi avea de gând să meargă din nou în Mossmarken, ca să stea de vorbă cu Goran Dahlberg. În sfârșit.
   Seara trecută, nouă dintre ei se adunaseră în jurul mesei din bucătăria Lailei Borjesson. În afară de Laila, soțul ei, Johnny, și copiii lor, împreună cu partenerii, mai fusese prezentă și o cunoștință din orașul vecin, care se părea că venise să îi ajute să pună pietriș în curte, una dintre numeroasele favoruri pe care Laila le câștigase de-a lungul anilor.
   Maya adusese o prăjitură de la brutăria din Fengerskog și se strânseră cu toții în jurul ei. Apoi au lăsat-o să facă niște poze și, o oră mai târziu, era deja în drum spre casă. Laila și Johnny se trezeau în fiecare dimineață la cinci, ca să aibă grijă de animale, după care se duceau la serviciu, iar când se întorceau acasă, îngrijeau din nou animalele. Asta era viața lor.
   Maya a luat telefonul de pe noptieră. I se păruse că îl auzise vibrând de câteva ori în timpul nopții. Avea 4 mesaje de la Tom. A oftat.
   Primul era un citat din cartea Despre fotografie, de Susan Sontag.
   „M-am gândit la tine când l-am citit”, îi scrisese el. „Ceva similar ai fi putut spune și tu”.
   Știa pe de rost aproape fiecare cuvințel din cartea aceea, dar a parcurs oricum mesajul lui.
   „Fotografiile reprezintă o modalitate de a întemnița realitatea... Nu poți să deții controlul asupra realității, dar poți regla imaginile... nu poți domina prezentul, dar poți păstra trecutul”.
   În celelalte două mesaje, o învinuia că alesese să nu mai stea de vorbă cu el, tonul acuzațiilor crescând gradual.
   S-a întins pe spate. Pur și simplu nu avusese timp.
   „Ce vrei cu mine? De ce te comporți așa?” îi scrisese el în ultimul mesaj, care fusese trimis la 3.14.
   Maya a decis să îi scrie un mesaj.
   „Îmi pare rău, am fost prinsă. O să mă revanșez. Poate vii pe la mine într-o seară, la un pahar cu vin? Doar noi doi?”
   „Doar noi doi”. Știa că asta îl va liniști pe loc. Știa că va interpreta aceste trei cuvinte ca pe un fel de promisiune, că le va da un sens în avantajul său.
   Maya nu mai fusese la cumpărături de câteva săptămâni, alții îi făcuseră aprovizionarea. În frigider a găsit mai multe pateuri, legume proaspete, fasole gătită, brânzeturi și diferite semipreparate pentru petreceri spontane, date în miez de noapte.
   Și-a prăjit niște pâine, a întins pastă de măsline pe ea și a pus-o pe o farfurie, împreună cu un avocado tăiat felii și semințe alfalfa. Și-a pus o ceașcă de espresso cu spumă de lapte și s-a așezat în camera de zi, cu ziarul în față.
   Man Ray s-a furișat în cameră. Era o pisică norvegiană pe care o primise cadou de casă nouă, de la Ellen. Descoperise că pisica o făcea fericită. După vreo oră, și-a împachetat echipamentul, l-a pus în mașină și a pornit spre Mossmarken.

   Chiar înainte de a ajunge acasă la Goran Dahlberg, a frânat și a dat în marșarier.
   „O căsuță poștală”. Ar fi putut la fel de bine să rateze intrarea. Odinioară, cineva locuise aici, dar aleea era acum plină de frunze. În depărtare se vedea o casă. Era și un automobil ruginit. Natura biruise.
   Pe cutia poștală, numele „Nordstrom” era scris cu litere stacojii.
   Probabil că aici locuise Nathalie, copil fiind, numele ei fusese Nordstrom.
   Maya citise raportul poliției despre cele întâmplate, despre crima și sinuciderea care se petrecuseră în casa aceea. Polițiștii o găsiseră pe Nathalie în mașină, în timp ce părinții ei zăceau într-o baltă de sânge pe podeaua bucătăriei. Tatăl ei avea o pușcă în mână.
   Evenimentul fusese descris în ziare ca o tragedie în familie, fără alte detalii. Dar Maya încă își amintea șocul și groaza pe care le provocase știrea aceea în întreaga regiune. Oamenii se întrebau ce l-ar fi putut determina pe un tată să-și omoare soția și apoi să-și pună capăt zilelor, lăsând în urmă o fetiță de 12 ani.
   A pornit mașina, continuându-și drumul spre următoarea alee.
   „Mossmarken este un loc bântuit”, se gândea ea. Nu ai cum să treci peste genul acela de întâmplări, mai ales copil fiind. Asemenea lucruri te marchează, îți afectează personalitatea. Poți să o iei pe căi greșite, îți alterează conștiința.

   Goran Dahlberg locuia într-o casă din lemn, maro-închis, cu două etaje și o curte mare, plină de tufișuri. În parcare se aflau o furgonetă albă și o bicicletă sprijinită de gard.
   Coborând din mașină, Maya a simțit răcoarea. În curând, toamna se va transforma în iarnă.
   - Bună.
   Maya a tresărit. El fusese în dreptul casei în tot acest timp: era un bărbat înalt, cu o constituție atletică, îmbrăcat cu un pulover tricotat, ponosit și cu o pereche de pantaloni în aceeași nuanță de maro ca a cabanei.
   - Bună. Scuze, nu te-am văzut, a zis ea, apropiindu-se de el cu mâna întinsă. Numele meu este Maya.
   - Eu sunt Goran, a spus el, făcând un pas înainte, distingându-se acum de fundal.
   - Sunt fotograf și am venit să fac câteva poze cu peisajele din regiune, a continuat Maya. Am venit să mă prezint oamenilor care locuiesc în zonă.
   - Am înțeles, a spus Goran.
   - E foarte frumos aici, a conchis Maya, privind în jurul ei.
   - Este ceea ce este. Capătul drumului. Sfârșitul lumii, ar spune unii.
   - Se pare că oamenii s-au mutat de aici, făcând semn spre drum. Am văzut mai multe case abandonate.
   - Așa e, a zis el. Altfel ar fi ciudat.
   Maya îl privea nedumerită.
   - Nu e genul de loc unde să trăiești, a lămurit-o el.
   - Dar tu locuiești aici.
   Bărbatul a ridicat din umeri.
   - Da, eu da. Așa sunt eu, precum curtea mea... Îmi place să fiu liber, degajat, mai razna, dacă vrei, nu aș putea să trăiesc în altă parte, a explicat el, uitându-se lung la ea. De ce vrei să faci poze prin părțile astea?
   - Lucrez part-time în cadrul poliției, în calitate de fotograf, și am venit recent aici, în misiune. Presupun că ai auzit despre cele întâmplate.
   - Firește. Dar sunt sigur că nu ai venit să dai buzna prin casele oamenilor în calitate de angajat al poliției.
   Maya simțea cum i se înroșesc obrajii și deja regreta că adusese în discuție subiectul. Era obișnuită să se rezolve totul de la sine, fără prea multe impedimente, fără să dea prea multe explicații.
   - Așa e. Dar sunt și artist și lucrez la un proiect separat. Mossmarken mi se pare cu adevărat fascinant, cu toată istoria lui. Am fost la muzeul din Karlstad, ca să o văd pe Fata Merișor, și aș vrea să aflu mai multe. De aceea am venit să vorbesc cu tine, pentru că ești cel mai potrivit pentru asta.
   - Nu crezi că mă confunzi cu Peder Larsson? El e cel care a găsit-o pe Fata Merișor...
   - Nu, de fapt, Nathalie mi-a zis să iau legătura cu tine.
   Bărbatul o scruta din priviri.
   - O știi pe Nathalie?
   - Nu aș spune asta, ne-am întâlnit doar de câteva ori. E o fată drăguță.
   El a încuviințat dând din cap, chibzuind în sinea lui.
   - Vrei o cafea?
   - Da, a răspuns Maya cu un zâmbet prietenos.
   Goran a condus-o în casă, într-o cameră cu pereți din lemn și o bibliotecă impresionantă.
   - Ia un loc.
   S-a dus la bucătărie, iar Maya a auzit curând sunetul unui expresor de cafea. A privit în jurul ei, cercetând titlurile cărților. A identificat volume în limba arabă, ebraică, spaniolă și rusă; de asemenea, erau și titluri în limba engleză, cum ar fi: Anatomia unei fantome sau Un studiu al celor neștiute.
   După câteva minute, Goran a revenit cu două căni și o farfurie cu prăjituri.
   - Știai că Nathalie mi-a fost vecină? a întrebat el.
   - Da.
   - Și știi ce s-a întâmplat cu părinții ei?
   - Da. La vremea respectivă locuiam în Amal. S-a vorbit mult pe tema asta. Dar tu i-ai cunoscut, nu-i așa?
   - Da, bineînțeles, într-o oarecare măsură. La urma urmei, eram vecini. Dar cu Nathalie am vorbit cel mai mult...
   - Sper că nu te superi că te întreb, a intervenit Maya, dar erai acasă în ziua aceea? Sau în noaptea aceea?
   - Când s-a întâmplat?
   - Da.
   - Dormeam dus, a zis Goran, așa mi-e felul. M-am trezit abia în dimineața următoare, când totul era terminat. Nathalie fusese deja dată spre adopție și nu s-a mai întors niciodată, până acum.
   Apoi s-a șters la gură cu un șervețel.
   Ar fi vrut să îl întrebe mai multe despre Nathalie și despre incidentul acela, dar nu voia să riște să strice legătura dintre ei. Așa că a continuat să-i vorbească despre proiectul său fotografic și despre întâlnirea cu soții Larssons. Au discutat despre importanța colectării sau distribuirii de bunuri. După care a făcut un semn spre biblioteca lui.
   - Să înțeleg că ești pasionat de... paranormal?
   - Da, presupun că da, a răspuns el mușcând dintr-un biscuit.
   - Așa ai fost mereu?
   - Nu, nu dintotdeauna. Cândva am fost profesor... de fizică.
   - Am înțeles, a spus Maya surprinsă. Ce specializare?
   - Teoria coardelor. Mecanica cuantică.
   - Interesant, a zis ea. Este adevărat că 99,99% din materie este spațiu gol?
   Goran zâmbea.
   - Văd că ești la curent.
   - Nu chiar, a răspuns ea clătinând din cap.
   - Tot se pare că știi mai multe decât restul oamenilor, și-a dat el cu părerea, punând cana pe masă. Dar adevărul e că aproape 100% este spațiu gol. Nici măcar nucleul atomic, despre care presupun că face vreo excepție, nu are niciun volum real la nivel fundamental. Dar poate că ar trebui precizat că nu este vorba despre un vid. Este ceva care fierbe, care fluctuează, permanent se întâmplă ceva. Acel așa-zis spațiu gol conține un potențial nelimitat pentru apariția particulelor. Include totul și nimic în același timp. Dar e puțin mai dificil de... să te raportezi la asta. În viața de zi cu zi, ca să mă exprim așa.
   Maya zâmbea.
   - În cazul acesta, aș vrea să împărtășesc ceva cu tine, a spus ea, în timp ce își scotea telefonul. Stai puțin... aici e.
   A început să citească.
   „Golul nu reprezintă un vid total, nu înseamnă că nu există absolut nimic, doar că lucrurile nu se manifestă în modul în care logica minții umane presupune că o fac. Golul este în esența tuturor lucrurilor, ființelor și evenimentelor și nimic din ceea ce vedem, auzim sau suntem nu e de sine stătător, totul este o expresie empirică a integrării perpetue într-un decor în continuă schimbare”.
   A pus telefonul pe masă.
   - Da, presupun că așa am spus și eu, cu toate că în varianta asta sună mai frumos, a zis Goran cu un zâmbet mulțumit. Explică mecanica cuantică pe scurt. Unde ai găsit-o?
   - Este o descriere a golului ca realitate fundamentală, a spus ea, făcând o pauză. În filosofia budistă.
   - Incredibil! a zis el râzând. M-ai prins!
   - Și poți să intri în legătură cu această realitate prin înfrânarea simțurilor, continuă ea. Prin meditație, de exemplu. Deci, poate că trebuie să faci o incursiune în străfundurile sufletului tău, pentru a experimenta direct legile mecanicii cuantice, pornind de la existențialism.
   - Poate că da, a aprobat Goran, ridicând din sprâncene și luând o gură de cafea.
   - În orice caz, a clarificat Maya. Te ascult. Cum ai ajuns să renunți la fizică?
   - Ne-am mutat aici. Iar toată atenția mea... cum să spun eu... a schimbat macazul. Asta a fost pe la sfârșitul anilor ’80. Doamne, cum zboară timpul! Au trecut aproape 30 de ani.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Ce s-a întâmplat? Ei bine, ce pot să spun? După ce am locuit aici o vreme, am constatat... ei, bine, am început să observ că era ceva în neregulă.
   - La ce te referi?
   - La început, a fost un fel de presentiment. Dar apoi au început să se întâmple fel de fel de chestii. Lucruri mai concrete.
   - Cum ar fi?
   - Disparițiile astea, a răbufnit Goran, privind-o insistent. De asta ești aici, nu-i așa? Despre asta vrei să vorbim?
   Maya a luat cana și a dat încet din cap.
   - Bănuiam de mult timp că toate disparițiile din zonă aveau de-a face cu Mossmarken, a spus Goran.
   - Da, am auzit că aveau astfel de suspiciuni.
   - Am chemat poliția de nenumărate ori. Dar nimeni nu m-a luat vreodată în seamă. Mă cred nebun, sigur m-au trecut pe vreo listă. Probabil că se aprinde o luminiță roșie de fiecare dată când apare numărul meu. Cel puțin până acum, pentru că eu le-am spus de mult că ar trebui să-l caute pe acel Stefan Wiik pe aici.
   - Cine crezi că a mai dispărut aici și ce te face să crezi asta?
   Goran s-a ridicat de la masă, a ieșit din cameră și a revenit repede, cu un plic gros.
   - Uite, a spus el, împrăștiind mai multe hârtii pe masă.
   Fiecare pagină conținea un nume, o vârstă și data dispariției, frumos listate, precum și o fotografie și articole decupate din ziare. Maya s-a aplecat asupra lor și le-a studiat în detaliu. O imagine anume îi captase atenția.
   Stefan Wiik.
   După atâția ani în pământ, încă putea fi recunoscut cu ușurință.
   - Sunt sigur că ai auzit despre el, a spus Goran, ridicând o bucată de hârtie cu imaginea unui băiețel cu un zâmbet larg. A dispărut într-o excursie, acum vreo 10-11 ani și nu a fost găsit niciodată. Cu mai mulți ani în urmă, la rândul ei, o nemțoaică la vreo 40 de ani n-a mai fost găsită vreodată și se credea că a trecut prin Mossmarken chiar înainte să fie dată dispărută, dar după o vreme căutările au fost oprite și s-a stabilit că ea, cel mai probabil, plecase la casa ei. Și tot așa s-au petrecut fel de fel de astfel de cazuri în Mossmarken, dar nimeni nu pare să le acorde vreo atenție.
   După câteva clipe de pauză, a continuat cu o voce joasă:
   - Dar pentru mine, situația a fost dintotdeauna clară. Am început să studiez fenomenul, devenind tot mai interesat de... cum să mă exprim... de aceste vechi superstiții. Zvonuri despre lucruri aparent inexplicabile. Am citit diferite teorii despre spiritele malefice, despre stafii, dacă vrei. Dacă alegi să crezi măcar o parte din aceste informații, poate că astfel de dispariții nu ar mai fi atât de inexplicabile. Dar, bineînțeles, m-am băgat singur în belele. Interesul acesta este diametral opus poziției mele academice, așa că n-am mai călcat de ani întregi în instituția la care lucram. Reputația mea este complet compromisă, probabil.
   Maya s-a aplecat în față. Printre toate documentele și hârtiile acelea era un dosar gros, de care nu se atinsese.
   - Ce e acolo? a întrebat ea, arătând cu degetul spre dosar.
   - Sunt... cercetările pe care le-am făcut despre... soția mea. Și ea a dispărut. Imediat după ce Nathalie și familia ei s-au mutat aici.
   - Oh, da, am auzit despre asta.
   - Nu prea... nu vreau să vorbesc despre asta, dacă nu te superi. Mulți oameni cred că m-a părăsit pur și simplu.
   - Și nu asta s-a întâmplat?
   Goran s-a uitat la ea.
   - După cum am spus, aș prefera să nu deschid subiectul.
   Maya și-a îndreptat spatele.
   - Desigur. Dar dacă nu mai lucrezi la universitate, cum te întreții? Presupun că treaba asta cu fantomele nu-ți aduce prea mulți bani, nu?
   El zâmbea.
   - Habar n-ai tu. Nenumărate publicații din întreaga lume investighează fenomenele paranormale în fel și chip. Cred că am scris pentru jumătate dintre ele. În diferite limbi. Nu aș spune că fac mulți bani, dar mă descurc.
   - Deci vrei să spui că tu... cum să formulez... chiar crezi în stafii?
   Goran a început să râdă cu poftă, dându-și capul pe spate.
   - Nathalie obișnuia să mă întrebe același lucru. Pe atunci nu aveam nicio noimă despre acest subiect și nu știam niciodată ce să-i răspund.
   - Dar acum ești informat?
   - Ah, fac asta de aproape 3 decenii și, când studiezi ceva atât de sârguincios, cu puțin noroc, ajungi să acumulezi o mulțime de cunoștințe. Mai mult decât atât, aș putea spune că am dezvoltat o relație cu spiritele de pe aceste meleaguri. Au devenit vecinii mei. Se întâmplă adesea ca ele să fie singurele care îmi ies în cale o bună perioadă de timp.
   Maya se simțea puțin încordată. Desigur, țăcăneala lui i se părea amuzantă, dar ceva din comportamentul lui o neliniștea, în același timp, ceva care îl făcea să nu pară chiar atât de inofensiv.
   „Nebunii inteligenți sunt cei mai periculoși”.
   Nu-și mai amintea unde auzise asta. Oare la Leif?
   - Și, la ce concluzie ai ajuns? a întrebat ea.
   Goran a ridicat privirea și a privit-o insistent. Apoi s-a ridicat, a luat ibricul, a umplut cănile și s-a așezat din nou la masă.
   - Dacă noi, oamenii, suntem diferiți când suntem în viață, nici nu se compară cu ceea ce se întâmplă cu noi după moarte. Ceea ce noi numim fantome cuprinde o întreagă serie de fenomene atroce. Cred că locul și istoria locului dictează forma pe care o iau spiritele sale.
   - Aici cum stau lucrurile? l-a întrebat Maya. Cum ai descrie stafiile despre care tu crezi că bântuie în Mossmarken?
   - Am ajuns să le văd ca pe niște... cum să spun eu... Reziduuri umane.
   Maya îl privea nedumerită.
   - Poftim?
   - Imaginează-ți o persoană după ce corpul și sufletul ei au dispărut. Ce mai rămâne în urma ei. Gunoiul.
   - Ce vrei să spui? a întrebat ea.
   - Gânduri golite de conținut, care rătăcesc fără țintă. Un chin etern, dar în absența durerii. Amintiri uitate, reprimate. Astfel de lucruri.
   - Da, dar, a zis Maya, ceea ce descrii tu nu e... nimicul?
   Goran părea mulțumit.
   - Exact. Tocmai de asta susțin că este o contradicție în termeni să afirmi că spiritele există. Pentru că o fantomă este o himeră, un gol. Numai că acest nimic, această lipsă, poate avea puteri enorme. Un fel de... foame. Cred că asta am simțit prima oară când m-am mutat aici, ceea ce mi-a stârnit interesul de la bun început.
   - Și care crezi că e legătura dintre spiritele acestea puternice și dispariții? a întrebat Maya.
   Goran se uita lung la ea.
   - Tu ce crezi?
   Au rămas amândoi cufundați în tăcere. Maya era înspăimântată. Trebuia să plece de acolo.
   - Nu prea înțeleg, vrei să spui că... tânjesc după... oameni vii?
   - Da, după trupul și sufletul care le lipsesc.
   Goran a venit mai aproape și a privit-o drept în ochi, cu pupilele dilatate, blocând lumina.
   - Problema este că, din moment ce aceste spirite nu au nici creier, nu au de unde să știe că, odată ce victima lor moare, ei nu se pot folosi de corpul sau de sufletul ei. E complet lipsit de sens. Dar când vine vorba de fantome, nu te poți aștepta să aibă vreo logică. Asta e tot ce pot spune cu certitudine.
   Maya închisese ochii, încercând să-i înțeleagă raționamentul.
   - Vrei să spui că, dintre oamenii care s-ar putea să fie îngropați acolo, unii sunt ca Fata Merișor, care a fost sacrificată pentru a-i mulțumi pe zei, în timp ce pe alții i-a înghițit pământul pentru că fuseseră ademeniți acolo de cei care erau morți deja?
   - Da. Deși în cazul victimelor din timpurile moderne varianta a doua e mai plauzibilă, pentru că tradiția sacrificiului uman nu se mai practică.
   Maya a tresărit, mușchii feței i se încordaseră. Uitase că în presă nu fuseseră publicate toate detaliile despre Johannes Ayeb și Stefan Wiik.
   - Nu-i așa? a întrebat Goran, care observase schimbarea ei de comportament.
   A privit-o atent, apoi a dus degetul la buze.
   - Jertfă umană? a șoptit el. Crezi că Stefan Wiik a fost sacrificat?
   - Nu pot să dezvălui... a zis ea, gesticulând cu mâinile prin aer. Îmi pare rău!
   - Nu e nevoie să spui nimic, am înțeles. Ce ai găsit în mormântul lui? Unelte? Bijuterii? Alte obiecte de valoare? Bani?
   Ea îl privea înfricoșată, dar se părea că trăsese aceste concluzii de unul singur.
   - Am spus-o mereu, dacă tot sunt sacrificați, măcar să le asiguri tot confortul.
   - Cu cine ai mai vorbit despre asta? l-a întrebat ea.
   - Cu cine am vorbit despre asta? De aproape 30 de ani numai cu asta m-am ocupat, poate vrei să mă întrebi cu cine n-am apucat să vorbesc încă? Încerca să se adune. Pot să te mai întreb ceva? a spus el cu nerăbdare în voce. Zici că ai fost la muzeul de la Karlstad, așa că ai aflat, poate, că uneori se foloseau țăruși ca să țină trupurile în loc și, posibil, ca să-i împiedice să se ridice din morți. E adevărat că există puține dovezi care să ateste că această practică îi oprește cu adevărat pe strigoi, dar trebuie să întreb: bărbatul acela pe care l-ați găsit, cel din Bralanda, fusese cumva... tras pe rug?
   Maya și-a dat seama că rolurile se inversaseră. Acum el era cel care voia ceva de la ea.
   - Sunt sigură că nu va dura mult timp până când astfel de informații vor fi relatate în presă, a spus ea. Dar până atunci va trebui să ai răbdare.
   Goran a ridicat din umeri.
   - Uite, a continuat ea, acești strigoi... cum îți închipui că arată? Ca înfățișare?
   - Ei bine, nu cum ți-ai imagina o fantomă, dacă la asta te gândești. Nu sunt străvezii... deși am auzit că siluetele morților se pot ivi din apă. Singura materializare pe care am văzut-o eu cu ochii mei este un fel de... fum sau o ceață. Se ridică într-un anume fel în aer. Înconjurând victima.
   - Ai văzut cu ochii tăi?
   - Cu mult timp în urmă. Presupun că asta m-a făcut să iau toată treaba în serios. Fizician fiind, nu puteam concepe cum ar putea să prindă formă ceva fără corp.
   - Ce ai văzut?
   - Un cocoș negru. Era dimineața devreme. L-am zărit înainte să mă vadă el pe mine și am încercat să mă furișez, ca să mă uit mai bine. Se umfla în pene. După care a început să-și agite speriat aripile. Parcă l-ar fi tras ceva în jos. Și atunci am văzut fumul acela. Iar cocoșul a dispărut în doar câteva secunde. Parcă l-a înghițit pământul. Am fost șocat.
   - N-ar fi putut să se înece pur și simplu în mlaștină? Poate s-a împotmolit și nu a mai putut să iasă din mâl, a sugerat Maya.
   - M-am gândit și eu la asta, dar nu. Am fost să verific. Pământul era destul de ferm acolo.
   - Totuși, asta contravine teoriei tale, într-un fel. Spui că nălucile tânjesc după oamenii cu trup și suflet, pentru că ele nu au așa ceva.
   - Nu le știu nici eu pe toate. Poate că nu e musai să fie o ființă umană. Presupun că nu e rău nici cu un cocoș. După cum spuneam, când vine vorba de fantome nu trebuie să te aștepți să aibă ceva vreo logică, a zis el, ridicându-se în picioare. Vrei să facem o plimbare? Vreau să-ți arăt ceva.
   Maya a tresărit.
   - Acolo? În mlaștină? a întrebat ea.
   El a încuviințat dând din cap.

   Cineva a bătut la ușă. De două ori, cu putere. Nathalie tocmai se așezase la masă, în cabană, și pornise laptopul.
   A deschis temătoare ușa și l-a văzut pe Alex, îngrijitorul, cu o cutie de unelte într-o mână.
   - Ușa, a zis el. Încuietoarea.
   - Da, așa e, a afirmat Nathalie. E stricată, uneori nu se deschide, de parcă aș folosi cheia greșită.
   Alex nu a zis nimic, a lăsat trusa pe hol și s-a apucat de treabă.
   Nathalie l-a urmărit, apoi s-a întors încet înapoi, în cameră, și s-a așezat pe pat. Asculta zgomotul burghiului, sunetul plăcilor metalice, loviturile înăbușite în pragul și în tocul ușii. Era ceva relaxant la acel zgomot, aproape hipnotic.
   După un timp, a sunat telefonul. Erau cei de la laborator. Probabil aveau vești despre probele pe care le trimisese zilele trecute.
   - Da, Nathalie Strom la telefon, a spus ea, dându-și imediat seama că era ceva în neregulă.
   Femeia de la celălalt capăt ai firului abia reușea să-și găsească cuvintele.
   - Am fost puțin... nedumeriți cu privire la rezultatele analizelor. Am vrut să vă anunț înainte de a le trimite înapoi, pentru reevaluare.
   - Bine, a zis Nathalie surprinsă. Ce se întâmplă?
   - Cred că e ceva în neregulă cu probele acestea. Nu am găsit nicio particulă din componentele la care ne așteptam: azot, oxid de azot sau metan.
   Nathalie era în stare de șoc.
   - Ce vrei să spui? Le-am luat la fel ca de obicei. E imposibil.
   - Îmi pare rău, dar nu s-a înregistrat nimic.
   - Nici măcar unul dintre componente? a întrebat Nathalie.
   - Nici măcar unul.
   Nathalie simțea că i se uscase complet gura. Prin minte îi treceau fel de fel de gânduri.
   „Este eroarea lor”, se gândea ea. „Despre asta trebuie să fie vorba. Sau poate că a greșit Johannes ceva când a luat probele”. „Nu, spiritele sunt de vină. Asta fac ele. Elimină orice altceva”.
   - Poftim? a întrebat femeia.
   - Nu am spus nimic, s-a grăbit Nathalie să zică.
   - Ce să elimine? se auzea vocea femeii. Nu înțeleg.
   - Am spus că o să arunc o privire. O să vă trimit niște probe noi în câteva zile. Sau o să mă descurc fără ele. E în regulă. La revedere.
   A închis telefonul înainte ca femeia să mai apuce să spună ceva. Avea lacrimi în ochi, iar oboseala începuse să-și spună cuvântul. S-a întins pe spate, a închis ochii și a ațipit.
   Când i-a deschis ochii, o siluetă înaltă stătea în picioare, chiar lângă ea, falnică precum un munte.
   - Dumnezeule, a exclamat ea când și-a dat seama cine este. Alex. M-ai speriat... am uitat că ești aici.
   - Am terminat, a spus el.
   Nathalie s-a ridicat din pat.
   - Da, bine. Mulțumesc pentru ajutor.
   Dar Alex nu se mișca din loc. Lumina cădea din spate, făcându-l să pară ca o umbră uriașă, cu doi ochi albi.
   - Mulțumesc foarte mult pentru ajutorul tău, a repetat ea.
   În clipa aceea s-a întâmplat ceva. Parcă întreaga sa ființă începuse să se transforme. Privirea lui absentă se limpezise brusc.
   Nathalie se cutremura. Oare Alex era... normal?
   Dar în clipa aceea s-a uitat pur și simplu la ea, poate chiar i-a zâmbit puțin. După care s-a întors și a plecat.

   Maya și Goran au pornit pe o cărare îngustă, împrejmuită pe ambele părți de pădure. În prima jumătate de oră au mai întâlnit câțiva oameni pe drum: mai întâi un grup format din 5 adolescenți și, mai târziu, două femei și un bărbat la vreo 30 de ani. S-au întors pe lateral, ca să treacă unii pe lângă alții pe cărare.
   - De obicei este pustiu aici, a murmurat Göran. Ciudat ce poate face un cadavru.
   Maya știa cât de multă atenție putea să genereze scena unei crime. Oamenii veneau să simtă starea de spirit, să vadă cu ochii lor locul. Iar toate zvonurile și istorisirile despre mlaștină îi incitau și mai tare.
   Se opreau din când în când, ca să facă Maya poze.
   Fotografiile nu erau deloc reușite. Se simțea constrânsă, încordată. De asemenea, nu se simțea confortabil să lucreze în preajma lui Göoran. Nu știa de ce. În general, nu o deranja să lucreze în preajma altor oameni, dar bărbatul acela îi transmitea o stare stranie. În plus, nu era încălțată corespunzător, deja era udă la picioare.
   - Este interesant să te văd în acțiune, a spus el. Nu mai sunt obișnuit să văd un om la treabă.
   - Înțeleg, a zis Maya. Se întâmplă.
   Au mers în tăcere o vreme.
   - Pot să te întreb ceva? a rostit ea. Ce știi despre ce s-a întâmplat cu fiica mai mare a lui Larssons?
   - Cu Tracy? Nu prea multe. Nimeni nu vrea să vorbească despre asta. Dar știu că oamenii, mai în glumă, mai în serios, spun că spiritele au luat-o, a explicat el clătinând din cap. Oamenii sunt niște proști. Nu e bine să faci haz de necazul altuia.
   - Dar tu chiar crezi că spiritele au luat-o?
   - Se prea poate. Deși habar n-am cum a fost vremea în ziua aceea.
   - Vremea? a întrebat Maya, oprindu-se puțin.
   - Există o teorie conform căreia fantomele își identifică victimele în timpul schimbărilor bruște de vreme, a spus Goran. Sau invers, procesul alegerii victimei influențează vremea. De obicei, o furtună se pornește din senin, iar odată ce spiritele și-au ales victima, totul revine la normal la fel de repede.
   - Nu înțeleg. Ce legătură au toate astea cu condițiile atmosferice?
   Goran a oftat.
   - Te axezi pe ceva greșit. Sau, mai degrabă, nu pui corect întrebările.
   Maya s-a cutremurat. Era atât de convingător! De parcă era 100% sigur că ipotezele lui erau adevărate. Atât de convins, încât nici măcar nu lua în calcul opiniile altora.
   - Dar tu? a spus ea. Și familia Larssons? Și cei de la conac? Nu se presupune că voi, cei care locuiți aici, riscați să fiți aleși într-o zi?
   - Ba da, și asta s-a întâmplat și cu Tracy, probabil. Poate că noi, ceilalți, am avut pur și simplu noroc. Deși poți să vezi și singură toate casele astea abandonate. Cine știe ce s-a întâmplat cu oamenii care au locuit în ele? Eu n-am nici cea mai vagă idee. Nu știu. Și nici nu am primit vreun răspuns plauzibil.
   S-a oprit și a ridicat privirea spre decorul liniștit.
   - Nu crezi că e posibil să se fi mutat pur și simplu, să-și fi părăsit locuințele? Nu ar trebui să fie atât de greu de aflat, a spus Maya. Yvonne Larsson mi se plângea că nu reușește să-și vândă casa.
   - Tocmai. Cine ar vrea să se mute aici? Acest ultim incident nu face o reclamă prea bună. Da, or fi oamenii fascinați de un mister nerezolvat, dar vor să se țină la distanță.
   - Ție nu ți-e frică? a întrebat ea.
   - Frică? Nu, deloc. Ar putea fi punctul culminant al carierei mele, să fiu înghițit de fantome.
   - Să înțeleg că ești puțin dezamăgit de faptul că nu ți s-a întâmplat asta până acum?
   Goran a început să râdă.
   - Nu este niciodată prea târziu. Cu o moarte, toți suntem datori și un astfel de sfârșit ar fi unul inedit.
   - Dar, dacă nu mă înșel, a zis Maya, cei care sunt ademeniți de spiritele din mlaștină nu sunt trași pe rug, nu?
   El râdea din nou, cu poftă, de parcă nu mai auzise de mult ceva atât de amuzant.
   - Nu, nu cred că sunt capabili de așa ceva. Asta e o acțiune concretă, întreprinsă de oameni care chiar sunt în viață. S-a oprit și i-a arătat o porțiune împădurită a mlaștinii. Acesta este locul pe care voiam să-l vezi.
   Maya zărea ceva printre crengi.
   - O fortăreață? a întrebat ea, urmându-l pe Goran.
   - E vechea cazemată a lui Nathalie, unde venea să se joace cu Julia, prietena ei.
   Maya privea lemnul ce părea nou și acoperișul metalic, care nu era deteriorat aproape deloc, părea ridicat doar cu câțiva ani în urmă. S-a strecurat înăuntru și a deschis un dulăpior plin de reviste cu benzi desenate și prăjituri. Locul părea recent construit, nu avea cine știe ce semne de uzură.
   - Dar trebuie să fi trecut deja vreo cincisprezece ani de când Nathalie a plecat de aici. Fortăreața asta a fost folosită recent. Este în stare perfectă.
   - Știu. E o poveste amuzantă. Eu le-am ajutat să o construiască. A trecut mult timp de atunci. Părinții lor nu știau nimic despre asta. Sunt sigur că nu le-ar fi permis să vină aici. Fetele nu aveau voie să umble singure prin mlaștină. Dar își doreau atât de mult să stea aici, încât m-am gândit că era mai bine pentru ele să aibă un loc sigur, de care să știu și eu, decât să alerge brambura pe aici.
   - Și l-ai păstrat, l-ai îngrijit în toți acești ani?
   - Nu, tocmai, asta e chestia. M-am gândit că ar fi bine să știi că... cineva a preluat cazemata de când au plecat fetele.
   - Știi despre cine ar putea fi vorba?
   - Da, a răspuns el ferindu-și privirea.
   - Despre cine e vorba?
   - Nu vreau să-i creez probleme, te rog să mă crezi, nu am nicio treabă cu el, dar...
   - Cine e?
   - Numele lui este Alex. E îngrijitorul de la conac.
   - Un bărbat în toată firea?
   - Alex este adult din punct de vedere fizic, dar mental e complet imatur. Locuiește într-o casă din apropierea conacului și cunoaște mlaștina asta mai bine decât oricine altcineva, probabil.
   - Cum așa?
   - Aici vine să își petreacă timpul liber. Se uită după păsări și alte animale, păstrează un fel de jurnal despre ele. E locul lui preferat.
   Maya a intrat în fortăreață și a privit în jur. Dinăuntru se vedea până departe, în zare, cu toate că fortăreața era bine ascunsă.
   - Cum l-ai descrie pe individul ăsta, pe Alex?
   - Ce vrei să spui?
   - Cum arată? Postura lui... cum merge?
   - De ce întrebi?
   - Am văzut pe cineva prin zonă când fotografiam prin mlaștină, era cineva care... care părea să se miște într-un mod mai ciudat.
   - Da, s-ar putea să fie vorba despre Alex, merge cumva cocoșat, a spus Goran, imitându-l. De parcă ar vrea să pară mai scund decât e în realitate.
   Maya a scos telefonul, dar nu avea semnal.
   - Trebuie să dau un telefon, a zis ea nerăbdătoare.
   - Putem să mergem la conac, este mai aproape de civilizație, a îndemnat-o el. Și poți să vorbești și cu Alex, dacă tot suntem acolo.

   - Tocmai am terminat de servit masa de prânz, dar sunt sigur că a mai rămas ceva, dacă vă este foame, a spus Agneta, poftindu-i pe Maya și pe Goran în foaierul conacului.
   Agneta l-a îmbrățișat pe Goran și i-a zâmbit Mayei.
   - Văd că te-ai întors! Ți-a stârnit cumva interesul cursul care te învață cum să trăiești o viață perfectă? Sper că nu vii cu vești proaste.
   - Nu, a răspuns Maya. Am vrea doar să stăm de vorbă cu meșterul.
   - Cu Alex? Tocmai l-am văzut. Mă duc să-l chem.
   Agneta a dispărut, dar a revenit curând.
   - Nu-l găsesc nicăieri. Cred că s-a dus acasă. Știți unde locuiește?
   - Da, a răspuns Goran.

   O potecă îngustă, cu pietriș, se întinde din curte spre pădure. Maya bănuia că acea casă mică, vopsită în roșu, de la capătul drumului, era casa îngrijitorului.
   - Acolo locuiește, a spus Goran. Am fost să-l vizitez de câteva ori. E un băiat bun. Tăcut, dar cumva simpatic.
   Au bătut de câteva ori la ușă și l-au strigat, dar nici urmă de Alex.
   - De regulă folosește baraca aceea pe post de atelier și spațiu de depozitare, a explicat Goran, făcând semn spre o clădire din apropiere.
   Ușa era deschisă. Înăuntru se simțea un miros proaspăt, iar instrumentele atârnau pe perete atât de frumos ordonate, încât părea aproape înfricoșător, iar podeaua era mai curată decât la ea acasă.
   - Alex? a strigat ea.
   Niciun răspuns. Goran a ieșit afară, în timp ce Maya continua să se uite prin atelierul lui Alex. Într-o tavă din plastic, pe banca de lucru, se afla o hartă. S-a aplecat, ca să vadă mai bine.
   Era harta mlaștinii, plină de note și simboluri. Și-a dat seama că unele semne marcau locurile unde văzuse anumite păsări și alte vietăți. Dar erau și alte marcaje, pe care nu le înțelegea.
   A fotografiat harta cu telefonul și s-a îndreptat spre ușă. Între timp, mărise imaginea pe ecranul telefonului și cerceta în detaliu unele însemne. A identificat 6 marcaje cu același simbol. Dacă nu cumva citea greșit harta și instrucțiunile, se prea putea ca unul dintre însemnele acelea să reprezinte locul în care fusese găsit Stefan Wiik.

   - Moartea lui Tracy nu a fost singurul eveniment tragic din vara aceea, a spus Nathalie.
   Era în spital, uitându-se la Johannes, care se odihnea în patul lui. Prin fereastra deschisă se auzeau zgomotele din trafic, cineva râdea pe stradă, altcineva pornea motorul mașinii.
   - M-am gândit că a venit momentul să-ți povestesc și despre celelalte evenimente. Nu e ușor, dar dacă tot am ajuns până aici, măcar să continui. Vreau să-ți spun tot.
   Apoi nu a mai spus absolut nimic mai mult de 20 de minute, își plimba degetul pe încheietura lui Johannes, gândindu-se la acea noapte, din august 2002, când a fost începutul sfârșitului. La acea Nathalie de vreo doisprezece ani, care-și pierduse cea mai bună prietenă, după ce o văzuse pe sora mai mare a Juliei înecându-se în mlaștină. Își amintea tăcerea aceea profundă și durerea mută pe care o simțea până în măduva oaselor.
   „De ce nu a spus nimeni nimic?”
   „De ce a fost totul cufundat în liniște?”

   Ultima zi începuse în camera ei, în casa lor din Mossmarken. Radioul și aparatul de cafea o treziseră. Zgomotul acela repetitiv, care cândva i se păruse atât de plăcut și familiar, era acum doar un șuierat agasant, supărător. Patul ei moale, ce i se păruse mereu atât de minunat, acum era anemic și plin de disperare. Gurile din tavanul de lemn țipau cu adevărat, mai zgomotos ca niciodată.
   Cutia de cereale și sticla de lapte se terminaseră când s-a trezit ea, o așteptau doar un castron gol și o lingură rece.
   - Bună dimineața.
   Vocea mamei îi răsuna fantomatic în minte.
   - Unde e tata? a întrebat Nathalie, dar chiar în clipa aceea i-a zărit haina roșie prin fereastra de la bucătărie, chiar înainte ca el să intre pe ușă, cu mâinile murdare de ulei.
   O rafală de vânt rece a pătruns dinspre grădina ofilită, înainte să închidă ușa în urma lui.
   - ’Neața, Natti. Ai dormit bine?
   Ecoul acelor cuvinte care nu mai existau. Vorbele rostite în acea ultimă zi. Pluteau în jurul ei, prin trupul ei, spulberând orice speranță, mistuind-o ca o vâlvătaie. Cum puteau să doară atât de tare niște cuvinte care nu mai existau?
   Nathalie mângâia în continuare încheietura lui Johannes, fără să-și dea seama că nu era deloc o mișcare delicată. Abia mai putea să respire.

   Toți cei care locuiau în jurul mlaștinii își dăduseră întâlnire în seara aceea, acasă la familia Nordström. Aveau un fel de întrunire și, după cină, părinții ei au început să scoată sticlele de băutură. Își pregătise fiecare câte ceva de băut înainte de sosirea invitaților.
   - În seara asta aveam o întâlnire doar între adulți, i-a spus mama ei. Poți să-ți iei niște chipsuri în camera ta, dacă vrei.
   Apoi au început să sosească. Goran. Agneta și Gustav. Yvonne, Peder și alte câteva persoane de la casele și fermele învecinate. Vedea totul ca prin ceață.
   Nathalie își amintea că adormise și că se trezise brusc. Apoi țipete și agitație. Tăcerea care urmase după ce toți oaspeții plecaseră. Simțea că se învârte pământul cu ea. După care îi auzise certându-se. Vocea furioasă a tatălui ei.
   Și focurile de armă.
   Își amintea împușcăturile.
   Nu îi mai mângâia încheietura lui Johannes. L-a prins cu putere de mână, strângându-l tare, parcă ținându-se de el, ca să nu cadă. De parcă el era singurul punct de sprijin de care se putea agăța.
   Își amintea cum coborâse în bucătărie, unde o văzuse pe mama ei zăcând într-o baltă de sânge. Era îmbrăcată cu tunica aceea albastră, pe care Nathalie i-o alesese cu câțiva ani în urmă.
   „Albastru? Zici tu? Da, de ce nu?”
   Îl văzuse pe tatăl ei, Jonas, chiar lângă mama ei.
   „E rănit. Are capul spart. Sună la poliție. Tata are capul spart și zace pe podea, lângă mama. E sânge peste tot, sângerează amândoi... Nu pot să opresc sângerarea”.
   Așteaptă afară.
   „O să aștept afară”.
   Își amintea cum ieșise din casă și așteptase în mașină să vină poliția și ambulanța.
   Nu mai știa exact ce a urmat după asta, avea un gol de memorie, i se tăiase filmul, ca și cum ceva din interiorul ei ar fi fost scos din priză, fiind complet deconectat de la realitate. Parcă ar fi plutit stele cu părinții ei, dansând, râzând, ținându-se în brațe.
   Oare murise și ea? Oare ajunseseră în rai?
   Parcă nicio frontieră n-ar mai fi fost între ea și părinții ei; parcă ei înșiși erau întruchiparea dragostei pe care o simțeau unul pentru celălalt, ce radia din ei la ceremoniile școlare, în zilele însorite de toamnă, în mașină, în drumul spre lac, care se ascundea în ochii mamei ei și în vocea tatălui său.
   În același timp, panica îi sfredelea sufletul, ca o lamă tăioasă, din oțel rece ca gheața. Era o promisiune ce urma să fie încălcată, o promisiune pentru tot restul vieții ei, care zăcea sângerând în bucătărie. Și lumina aceea strălucitoare, azurie, ca tunica mamei. O mare de albastru.
   Sunetul sirenelor.
   Întrebările care au urmat. Răspunsurile.
   - Nathalie, știu că e dureros să auzi asta, dar credem că tatăl tău a împușcat-o pe mama ta, după care s-a sinucis.
   „Vreau să plec de aici. În clipa asta”.
   „Poți să mă iei de aici? Acum?”
   „Cum să fugi, să scapi, să uiți de tine?”

   Leif nu i-a răspuns la telefon, așa că Maya i-a lăsat un mesaj. Dar, în cele din urmă, nu a mai avut răbdare și s-a urcat în mașină, a traversat pădurea și a pornit pe autostrada E45, spre Karlstad.
   Tocmai parca în fața clădirii unde se afla apartamentul lui Leif, când acesta a sunat-o.
   - Ești acasă? a întrebat ea.
   - Da, a răspuns el.
   - Urc la tine. Chiar acum.
   Leif a ieșit nedumerit pe hol, în întâmpinarea ei.
   - Ai venit până aici în ziua ta liberă? a întrebat el. Trebuie să fie vorba despre ceva important.
   - Ai cafea? l-a întrebat Maya, trăgându-și sufletul.
   - Da, a răspuns Leif, îndreptându-se spre bucătărie.
   Maya s-a așezat nerăbdătoare la masa din bucătărie, în timp ce Leif scotea două căni. Apoi a început să-i povestească despre ce găsise în cabana îngrijitorului.
   Leif se lipise cu spatele de spătarul scaunului, ascultând-o cu brațele încrucișate. Maya își încheie pledoaria arătându-i imaginea hărții de pe telefonul ei.
   - Vrei să spui că... Tu chiar crezi că...
   Maya se uita lung la el.
   - Cred că locurile însemnate de el ar putea fi alte morminte. A marcat pe hartă exact locul unde l-am găsit pe Stefan Wiik.
   - Dar de ce? a întrebat Leif. Cine e individul ăsta?
   - Lucrează de mulți ani la conac, ca îngrijitor. Lumea zice că are un ușor retard mental.
   - Cine zice asta?
   - Așa mi s-a spus...
   Multă vreme nu și-au mai vorbit, se auzea doar ticăitul ceasului cu cuc de pe perete, care marca impasibil fiecare secundă cu un bâzâit discret.
   - Mai întâi de toate trebuie să mergem să investigăm locurile bifate de el, a concluzionat Leif în cele din urmă. Nu e cazul să ne ambalăm. Vom merge doar noi doi. În recunoaștere.
   Au printat harta și au găsit o busolă și o lopată în magazia lui Leif, apoi și-au început pelerinajul prin pădure. Codru și iar codru cât puteai vedea cu ochii. Maya aproape că uitase cât de împădurită era regiunea aceea.
   Când au ajuns în parcarea din Mossmarken, a urcat în mașina lui Leif, pe scaunul pasagerului. Au studiat harta și au decis unde să meargă mai întâi.

   Amurgul se lăsa ca o perdea de mătase. Și-au continuat cu pas alert drumul prin mlaștină, încercând să nu se abată de la hartă.
   Cincisprezece minute mai târziu, se apropiau de locul unde se așteptau să găsească rugul. S-au despărțit și a început să caute fiecare pe cont propriu. Au mers înainte și înapoi pe cărare, pe lângă potecă, prin mlaștină. Această porțiune era ușor de parcurs, nu băltea apa la fiecare pas. Problema era că nu reușeau să găsească locul marcat. Harta acoperea o suprafață de aproape 50 de metri în diametru.
   - La naiba, a strigat Leif, după care: Aici! Maya, vino! E ceva aici!

   Leif a început să sape cu grijă, în timp ce Maya ținea lanterna îndreptată spre el, încercând să îl ajute, mutând smârcuri și bucăți de pământ din drum.
   A petrecut mult timp ghemuită, examinând terenul, fiecare smârc părea un mic univers, o lume aparte, cu mușchi în diferite culori și cu floricele delicate ca niște clopoței.
   După aproximativ o oră au zărit ceva în turbă. Ceva care nu părea să aibă ce căuta acolo.
   Leif s-a așezat în genunchi. A apăsat ușor, cu vârful degetelor, trecându-și mâna pe suprafața netedă, parcă dezmierdând pământul, în cele din urmă, și-a îndreptat spatele și s-a întors spre Maya.
   - La naiba, Maya, cred că este... piele de om. Sau de animal, a zis el, ștergându-se la nas cu încheietura mâinii. S-ar putea să mă înșel, dar... Cred că aici e îngropat un om.
   O oră mai târziu, alți tehnicieni și un echipaj de poliție ajunseseră în parcare. Au pornit în grup de-a lungul cărării, spre locul descoperirii. În costumele albe, de protecție, arătau ca o procesiune fantomatică. Au ridicat din nou un cort în mlaștină, pentru a proteja orice dovadă.
   Orele treceau. După-amiaza s-a transformat în seară. Singurele sunete care se auzeau erau cele făcute de aparatul foto și de echipamentul de protecție. Și, din când în când, un scurt comentariu sau o întrebare.
   - Ce facem acum?
   - Curăță aici, te rog.
   - Am găsit ceva.
   Chiar identificaseră o persoană acolo.
   Maya a făcut mai multe fotografii, pe măsură ce corpul apărea puțin câte puțin din pământ. Un braț, capul, o ureche. O femeie, îngropată ermetic în mâl, prinsă în mrejele naturii, ca într-o eternă îmbrățișare.
   - Verifică-i buzunarele, i-a spus Leif tehnicianului aplecat peste cadavru.
   El măsura cu pasul înainte și înapoi, în timp ce îi analiza degetele și rămășițele hainelor.
   Câteva clipe mai târziu, a scos la iveală un săculeț familiar.
   - Vi se pare cunoscut?
   Leif a luat săculețul, l-a desfăcut și a analizat conținutul. S-a uitat la Maya și a făcut un semn scurt din cap.
   Maya a lăsat aparatul din mână și s-a așezat pe jos.
   S-a întors de la locul crimei și s-a uitat la mlaștină. Cerul acela plumburiu, siluetele copacilor. Noroc că vântul nu mai bătea. Frigul devenise suportabil, deși ea era îmbrăcată cam subțire.
   Trecuse deja de miezul nopții, când Maya a auzit pe cineva întrebându-l pe Leif cum reușiseră să găsească trupul. El a povestit despre hartă și despre marcaje.
   - Vrei să spui că mai sunt și alte morminte? a întrebat respectiva persoană.
   Leif s-a aplecat ușor, și-a scos mănușile și și-a masat fața cu mâinile.
   - Da, a afirmat el în cele din urmă. Mai sunt și alte morminte.

5.

   Maya s-a încălțat cu cizmele pline de noroi, și-a aruncat aparatul foto pe umăr și a ieșit afară, în răcoarea dimineții. I-a dat binețe o ciocănitoare, al cărei sunet mecanic răsuna cu ecou peste câmpuri și pășuni.
   Era extenuată. Reușise să prindă doar 3 ore de somn. La fel și cu o noapte înainte.
   Trecuse prin multe la viața ei, dar cele petrecute acum le întreceau pe toate.
   Își amintea lătratul mândru al câinilor care descopereau cadavru după cadavru, lumina reflectoarelor strălucind ca niște stele nefaste deasupra corturilor amplasate în fiecare loc în care fusese identificată o persoană decedată.
   Poliția nu avea suficient personal, așa că Leif fusese nevoit să cheme întăriri și echipaje suplimentare.
   Doar într-o săptămână, 5 cadavre fuseseră recuperate din mlaștină și niciunul nu reprezenta vreo descoperire istorică.
   Tina Gabrielsson, 48 de ani, din Trollhattan, care dispăruse după o călătorie de afaceri în Karlstad, în martie 2004.
   Sergio Manchini, 59 de ani, care n-a mai fost de găsit după ce a ieșit la alergat în Hunneberg Park, în Vanersborg, în martie 2008.
   Eira Wallgren, 77 de ani, dispărută după o vizită la mormântul soțului său din Cimitirul Nygard din Amal, în octombrie 2010.
   Karl Fahlen, 62 de ani, fusese văzut ultima oară în fața casei sale din Mellerud, unde locuia singur, în octombrie 2014.
   Ultima victimă pe care o găsiseră se dovedise a fi Sara Mansson, o fată în vârstă de 21 de ani, care a dispăruse în drum spre casă, în Edsleskog, în octombrie 2006.
   Fața ei era ridată, dar intactă, iar părinții au putut să o identifice imediat. De parcă abia ar fi murit.
   „Da. Ea este”.
   După 10 ani.
   Maya s-a întâlnit cu părinții Sarei la secția de poliție, unde așteptau să stea de vorbă cu Leif. A venit să-i întâmpine și i-a întrebat dacă voiau ceva de băut.
   - Nu, mulțumim, au răspuns ei.
   Asemănarea dintre ei era izbitoare; același păr scurt, ondulat, aceleași culori simple și siluete subțiri, aceleași gesturi timide și voci prietenoase, dar mâhnite. De parcă s-ar fi susținut unul pe altul, ca și când ar fi crescut împreună până s-au făcut mari, de parcă ar fi trebuit să fie amândoi la fel, ca să nu se prăpădească.
   - Nu mă așteptam să mai fie găsită, a zis mama fetei.
   Maya s-a așezat lângă ei.
   - În unele privințe, încă încercăm să ne găsim liniștea într-o realitate îngrozitoare, a continuat ea. Poate acum o vom îngropa și o să aflăm ce s-a întâmplat cu ea. Și, mai presus de toate, acum voi avea ocazia să o văd pentru ultima oară, cum nu-mi închipuisem că se va mai putea vreodată. Să o ating pentru ultima oară.
   Rostise răspicat acele ultime trei cuvinte. „Pentru”. „Ultima”. „Oară”.
   - Pentru mine a fost exact invers, a spus tatăl ei. În toți acești ani, am vrut să cred că e încă în viață, că într-o bună zi o voi vedea din nou. Am refuzat să cred că e moartă. Când mai treceau 12 luni, mi-o imaginam cu 1 an mai în vârstă. Și acum... a zis el, privind în gol. A rămas cumva aceeași fată de 21 de ani. Nu arăta nici măcar cu o zi mai matură decât în dimineața aceea în care a dispărut, când i-am spus la revedere pentru ultima oară. Tot ce mi-am imaginat vreodată, tot ce am construit și am crezut în toți acei ani s-a spulberat, a spus el, ducându-și mâna la ochi. Chiar cu o zi înainte să dispară, venise la mine să o tund. Mereu mă ruga pe mine să fac asta. Până și tunsoarea a rămas la fel. Era... a rostit el, ducându-și mâinile la tâmple. Era scurt în față și mai lung la spate. Nu arăta prea bine, a continuat el râzând, dar Sarei nu-i păsa. „E perfect, tată”, obișnuia ea să spună.
   S-a prăbușit pe scaun, ducându-și mâinile la cap și mișcându-le când în față, când în spate.
   E dureroasă întâlnirea cu o persoană a cărei ultimă speranță tocmai s-a năruit, speranța de a-și vedea copilul sau vreo altă rudă apropiată în viață. Circumstanțele puteau fi diferite, detaliile erau întotdeauna altele, dar durerea era mereu aceeași. Orice ai fi spus ar fi sunat aiurea, cum să aduci puțină alinare? Mai bine taci, nu spui nimic. Absolut nimic.
   - Dumneata ești ofițer de poliție? a întrebat-o mama fetei.
   Maya a dat din cap că nu.
   - Sunt fotograf. Am fost să fotografiez locul crimei.
   - Știi despre monedele acelea? Am auzit că avea o grămadă de monede în buzunar.
   Maya clătina din cap.
   - Nu cred că ar trebui să vorbiți cu mine despre asta, a spus Maya.
   - Ce mai contează? De ce avea banii ăia la ea? De unde îi luase?
   Maya a făcut semn spre biroul lui Leif, chiar când acesta venise să deschidă ușa.
   - E mai bine să stați de vorbă cu el.

   - Punându-l la socoteală pe Stefan Wiik, care a dispărut în 2012, avem acum de-a face cu șase cadavre, a spus Leif Berggren mai târziu, în sala de conferințe a secției de poliție din Karlstad, arătând spre o hartă cu mormintele marcate. Lângă el avea o listă cu numele și pozele tuturor victimelor cunoscute.
   Maya a observat că își pusese ochelarii inteligenți sub bărbie. Perechea cu ramă roșie.
   - Toate victimele au fost îngropate în ultimii 12 ani, a continuat el. Tina Gabrielsson, îngropată prima, a dispărut în 2004. Toate corpurile au răni similare la cap, cauzate de lovituri puternice. Toate au fost trase pe rug, fiind găsite cu una sau mai multe pungi de bani în buzunare. În cele mai multe situații, aproape în toate, este vorba de monede de 10 coroane. Toți au dispărut în martie sau în octombrie și, după cum puteți vedea, criminalul a făcut câteva victime o dată la doi ani. Încă nu știm de ce.
   - Astfel se confirmă, de asemenea, teoria potrivit căreia Johannes Ayeb urma să fie următorul pe listă, a vorbit Maya. Au trecut doi ani de când a dispărut ultima victimă. Karl Fahlen.
   - Într-adevăr, asta este teoria noastră, a zis Leif.
   Inițial Maya convenise să lucreze 16 ore pe săptămână, dar de la începutul săpăturilor, nici nu mai știa câte ore suplimentare făcuse, încerca să participe la cât mai multe ședințe, în rest era pe teren. Lua parte la ședința aceasta alături de vreo alte 10 persoane.
   - Ce știm despre îngrijitor? a întrebat unul dintre membrii echipei de investigație.
   - Asta urma să spun, a zis Leif. I-am percheziționat locuința lui Alex Hagman. Am confiscat mai multe instrumente, îmbrăcăminte, încălțăminte și orice altceva care ne-ar putea ajuta să stabilim o legătură între el și victime. Alex a decis să nu sufle o vorbă, așa că nu am reușit să scoatem nimic de el.
   Maya era obosită, simțea că i se închid pleoapele și nu-și putea aduna gândurile. Desena absentă regiunea Mossmarken pe o bucată de hârtie, marcând trei dintre locurile pe care le cunoștea cel mai bine: casa lui Goran, conacul și ferma familiei Larssons. Trasase o linie de la un punct la altul.
   Dintre toate locurile unde fuseseră comise crimele, numai două nu se aflau în apropierea drumului. Destul de practic, dacă nu voiai să cari un corp foarte departe.
   Privea triunghiul format de liniile trasate de ea și a observat că toate erau în aceeași zonă.
   „Parcă ar fi Triunghiul Bermudelor”, se gândea ea.
   - Dar, după cum spuneam, revenind la victime, a zis Leif, știm că este sacrificată una la 2 ani. Prima a fost în 2004. Dar hai să ne gândim ce s-a întâmplat cu doi ani înainte, în 2002. Cine își amintește ce s-a întâmplat în 2002? a întrebat el. În acel an s-au petrecut două evenimente tragice în Mossmarken, dar am găsit-o și...
   - Pe Fata Merișor, a completat unul dintre ofițeri.
   - Exact, a confirmat Leif. O jertfă umană din Epoca Fierului, trasă pe rug. Deci, tind să cred, fără a brava câtuși de puțin, că tot ce am găsit noi recent în mlaștină are legătură cu Fata Merișor. Că avem de-a face cu un criminal atipic, care copiază ritualurile străvechi, prin care erau sacrificați oamenii. Un nebun cu un simț al umorului bolnav, dacă nu este vorba despre cu totul și cu totul altceva. Poate că o să descoperim că victimele nu au nimic în comun sau poate vom afla că făceau cu toții parte din vreun cult, sau Dumnezeu mai știe ce, dar se prea poate ca scopul în sine să fie cel mai important și că victimele au fost alese la întâmplare, că oricine altcineva ar fi putut fi ucis, perora el aplecându-se ușor înainte, în timp ce își răsfoia documentele. Mai mult decât atât, după cum probabil știți deja, medicul legist a găsit urme de droguri în corpul lui Karl Fahlen. Genul de substanțe care se injectează intramuscular, ceea ce reprezintă un avantaj într-un atac și care ne-ar putea furniza informații despre strategia agresorului.
   - Și ce legătură are asta cu Alex Hagman? a întrebat unul dintre ofițeri.
   - Tocmai despre asta e vorba. Motivul și, într-o oarecare măsură, strategia, nu corespund profilului lui Alex. Individul acesta are un ușor retard mental, care nu se potrivește deloc cu ce am reușit să aflăm până acum.

   Leif vorbise cu doamna care administra conacul, ce se arătase șocată de acuzațiile aduse. Astfel de vești nu făceau reclamă bună conacului Quagmire, iar femeia afirmase cu vehemență că era absolut convinsă că Alex era nevinovat.
   - Bag mâna în foc pentru el, nu e vreun criminal, a zis Agneta. E cel mai bun om din lume, e bunătatea întruchipată. E demn de toată încrederea mea, un om harnic. Lucrează de ani întregi pentru mine și aș putea spune că-l cunosc foarte bine.
   Maya fusese prezentă la discuția dintre cei doi. O văzuse pe Agneta schimbându-se la față când vorbea despre Alex. Observase îndoiala care i se întipărise pe chip. Un strop de incertitudine, într-o mare de convingere.
   „Oare chiar el să fie vinovatul?”
   Era foarte clar că Alex nu corespundea portretului unui criminal calculat, cu sânge rece. Dar să spui că e „bunătatea întruchipată”, deja ești departe de adevăr.
   În adolescență se tot mutase de la o școală la alta, din cauza comportamentului său violent, pentru că nu fusese în stare să stea locului la masă sau să urmeze niște indicații simple. Dizabilitățile lui mentale nu au fost niciodată amănunțit investigate, el și familia lui împotrivindu-se în repetate rânduri. Reușise să se liniștească abia după terminarea școlii și după ce se angajase ca pădurar, fapt care i-a permis să își petreacă zilnic timpul în natură, făcând muncă fizică. Mama lui murise de tânără, iar tatăl său decedase la scurt timp după ce începuse să muncească la conac. Nu avea prieteni. Alex părea singur pe lume, în afara slujbei, natura și animalele fiind singurele lucruri care îl interesau.
   Din investigațiile medicale reieșea că îi plăcea să creeze tipare, iar Agneta confirma acest aspect. La un moment dat descoperiseră că gardul fusese distrus în trei locuri diferite, iar el îl mai rupsese, la rândul lui, în alte două, ca să se potrivească mai bine cu imaginea din capul lui.
   - L-am cam certat atunci, a spus Agneta cu un zâmbet șters, și i-am explicat că, dacă vrea să lucreze aici, trebuie să repare gardurile, nu să le strice.

   Se făcuse prea cald în camera secției de poliție, iar unul dintre ofițeri se dusese să deschidă o fereastră.
   - Alex este singura noastră pistă? a întrebat unul dintre investigatori.
   Leif a încuviințat dând din cap, în timp ce își trecea mâna peste fața obosită.
   - Am primit fel de fel de declarații de la toți nebunii, ca de obicei, și o mulțime de ponturi despre diferite persoane care s-ar fi aflat prin zonă sau care s-ar fi comportat ciudat, într-un fel sau altul, în ultimii ani. Dar, pentru moment, ne concentrăm întreaga atenție asupra lui Alex Hagman. El chiar are de dat mai multe explicații.
   - Cum se simte Johannes Ayeb? a întrebat unul dintre polițiști.
   - Sperăm, bineînțeles, ca Johannes să-și recapete în curând conștiența, dar, din păcate, medicii nu știu când se va întâmpla asta. Nu putem face altceva decât să așteptăm.
   În clipa aceea, i-a sunat telefonul.
   - Ia te uită, le-a spus el celorlalți înainte să răspundă, exact ce așteptam, informații despre mostrele pe care le-am luat de la cabana lui Alex Hagman.
   Nimeni n-a mai scos o șoaptă, stăteau smirnă, analizând în detaliu mimica lui Leif.
   - Da, am înțeles, mulțumesc. Măcar acum știm, a zis el închizând telefonul.
   Se uita la ceilalți cu o expresie care sugera că era mai degrabă confuz decât mulțumit.
   - Da, așa e. Cercul se restrânge, avem o pistă. Au găsit ADN-ul lui Johannes pe una dintre lopețile lui Alex.

   Nathalie nu putea să doarmă. Vântul nopții zgâlțâia hornul, crengile se izbeau de fereastră, întunericul o învăluia pe nesimțite. Ce ar fi trebuit să facă... după toate cele întâmplate?
   Poliția găsise mai multe cadavre.
   Totul începea să iasă la suprafață.
   Fusese chemată la interogatoriu de două ori. I se ceruseră fel de fel de informații despre activitățile și observațiile constatate în și în jurul conacului și al mlaștinii.
   Fusese întrebată în repetate rânduri despre cele întâmplate când îl găsise pe Johannes. Despre mormântul pe care îl descoperise și care dintr-odată nu mai era acolo.
   Au chestionat-o în ceea ce privește prezența ei în zonă și despre legătura ei cu aceste meleaguri. Doreau să știe ce căuta ea acolo, despre relația ei cu zona respectivă. Nu voia să ascundă nimic, așa că le-a povestit totul despre părinții ei; erau informații pe care le știau deja, le-a spus că își petrecuse primii ani de viață în Mossmarken. Începuse să se obișnuiască să vorbească despre toate aceste lucruri, despre care înainte n-ar fi putut scoate un sunet măcar.
   Și au mai interogat-o și despre Alex, despre îngrijitor. Ce părere avea ea despre el? Observase ceva ciudat?
   - Cum ar fi? a întrebat ea.
   - Știi tu... ți se pare ceva straniu în comportamentul lui?
   - Nu știu ce să spun, e mai special. Ați aflat despre problemele lui, nu? Într-un rând, îi adusese niște lemne la cabană, le povesti ea. Altă dată venise să îi repare un zăvor de la fereastră. E un tip tăcut, dar săritor. Li se părea ciudat?
   Polițiștii o priveau cu un amestec de milă și suspiciune, care o făcea să se simtă nelalocul ei, așa că le povesti despre seara aceea în care Alex venise să îi repare încuietoarea de la ușă și că situația ar fi fost ușor amenințătoare, deși Alex i se păruse perfect normal la cap și că doar se prefăcea, jucând un rol, poate.
   - Dar de aici și până la a fi implicat în povestea asta... asta vreți să știți, nu? a întrebat ea.
   - În momentul de față, nu avem nicio certitudine, încercăm doar să aflăm mai multe informații, a zis inspectorul de poliție.
   Apoi, în sfârșit, le-a spus ce a văzut și ce a auzit înainte să o ia la goană prin mlaștină, în căutarea lui Johannes. Da, acum că se gândea mai bine, în întunericul și în ceața așternută după furtună, zărise mai multe umbre ciudate. Dar nu știa sigur ce ar fi putut fi, ceva parcă pâlpâise în fața ei, prin întuneric, poate că nu fusese altceva decât rodul imaginației sale. Deși auzise și niște sunete. „Sunete?” Da, șoapte agitate și zgomot de pași grăbiți, care băteau în retragere.
   Polițiștii nu au mai adăugat nimic, dar ea știa ce le-ar fi putut trece prin minte:
   „Și abia acum te-ai gândit să ne spui?”

   „Totul a început cu Johannes”. Se întinsese în pat, auzind cuvintele acelea care îi răsunau în minte. „Dacă nu ar fi fugit după el, dacă l-ar fi lăsat să se scufunde”. Gândurile parcă tăiau în carne vie, paralizând-o.
   „Atunci, totul ar fi rămas ascuns”.
   „Cum putea să gândească așa?”
   Și-a adunat forțele și s-a ridicat din pat. Și-a pus halatul, cizmele din cauciuc, a luat lanterna și a ieșit în noapte, ca să meargă la toaletă. Cerul era înnorat.
   La conac, totul părea cufundat beznă, parcă ar fi fost sub puterea unei vrăji.
   S-a întors repede în casă și a închis ușa în urma ei. Chiar când era pe punctul de a se cuibări înapoi în pat, a zărit pe cineva în întuneric, la marginea pădurii.
   A aprins lampa și a venit la fereastră. La doar 10 metri de cabană, un bărbat îmbrăcat cu o haină neagră privea direct înspre cabana ei. Nu putea să-și dea seama cine era.
   „Gustav?”
   Dar ce căuta afară în toiul nopții? Sau să fi fost vreun oaspete de la conac, care ieșise la o plimbare de seară?
   A tras în grabă pătura și așternuturile peste cele trei ferestre, acoperindu-le. Rămăsese în mijlocul camerei, uitându-se lung la ele, căutând goluri, dar nu a văzut nimic. Și-a luat telefonul și s-a ghemuit în pat, întrebându-se pe cine ar fi putut să sune, vreun prieten care se afla pe un alt fus orar, care să o ajute să se liniștească.
   Dar nu prea avea semnal și a decis că nu avea rost să încerce. Așa că a pus capul pe pernă și închis ochii.
   Se auzea doar respirația ei, sacadată, temătoare. A reușit cu greu să se relaxeze și să alunece într-un somn profund, fără vise.

   Maya ajunsese devreme la secție, ca să fotografieze noile dovezi descoperite.
   Lopata lui Alex Hagman, cea cu ADN-ul lui Johannes Ayeb, era prioritatea numărul unu, polițiștii folosiseră vopsea fluorescentă ca să găsească mai multe amprente. Alex Hagman fusese arestat, iar cabana lui, închisă pentru mai multe investigații.
   Maya a pus lopata pe masă și a inserat în aparatul foto un filtru special, astfel încât agentul fluorescent să fie vizibil pe film.
   Lopata părea aproape nouă, mânerul și paleta metalică erau de un roșu aprins. A ajustat poziția obiectului, ridicând aparatul și reducând luminozitatea, astfel încât amprentele să se vadă cât mai clar. I-a luat aproximativ o oră ca să obțină mai multe cadre bune cu 3 amprente diferite. A salvat fotografiile în arhiva digitală, ca să poată fi accesate de liderul echipei de investigație.
   Îi plăcea că revenise la fostul ei loc de muncă. Firește, multe lucruri se schimbaseră în toți acești ani. Toate încăperile fuseseră renovate și toată aparatura înlocuită, actualizată conform tehnologiilor de ultimă oră. Dar, în mare, totul părea neschimbat.

   - Totuși, ceva nu se leagă, îi spusese Leif Mayei în seara în care o vizitase acasă la ea. În afară de episoadele violente ale lui Alex de pe vremea când se afla pe băncile școlii, singurul lucru oarecum dubios pe care l-am găsit în ceea ce-l privește este o imagine cu ușoare conotații pornografice, salvată în calculatorul lui. Pentru standardele actuale, fotografia pare aproape inocentă... o femeie goală, pe o plajă, care bea ceva dintr-o nucă de cocos, la naiba.
   Maya insistase să plece mai devreme de la serviciu măcar o dată, ca să vină să ia cina împreună. La început, Leif protestase, spunând că, dacă tot își lua câteva ore libere, ar fi preferat să și le petreacă împreună cu soția, pe care abia dacă mai avusese timp să o vadă la față de când cu nebunia asta, așa că Maya a decis să o invite și pe Birgitta. Ba chiar le-a propus să rămână și peste noapte, în camera de oaspeți, dacă aveau să se întindă prea mult.
   Stăteau la o cafea și un pahar de coniac, în camera de zi a Mayei, fără a-și putea însă lua gândurile de la anchetă.
   - Absolut nimic din tot ce am aflat până acum despre Alex nu răspunde la întrebarea de ce, a zis Leif, în timp ce soția lui răsfoia unul dintre tratatele despre arta fotografică ale Mayei.
   - Agneta spune că are obiceiul de a căuta tipare în tot ce vede și face, a precizat Maya. Păsări care apar în diferite locuri, în anumite momente, modul în care se deplasează unele viețuitoare...
   - Da, știu, a afirmat Leif. Dar ce au toate astea de-a face cu victimele din mlaștină?
   - Ei bine, toate au fost scufundate și trase pe rug într-o manieră identică, a zis Maya. Poate că ăsta e răspunsul, faptul că Alex creează tipare.
   - Nu mi se pare plauzibil, a motivat Leif îmbufnat, luând o gură de coniac.
   - Știu, a oftat Maya. Dar ai găsit vreo dovadă care să sugereze că Alex este... superstițios sau interesat în mod deosebit de ritualuri? a întrebat ea, privind focul reflectându-se în ochii lui Leif.
   - Nu, a răspuns el, tocmai asta e problema, nu am descoperit nimic de genul acesta. Iar Alex refuză să vorbească.
   - Dar nu poate fi o coincidență faptul că toate victimele au fost ucise după ce a fost descoperită Fata Merișor și că fiecare dispariție s-a petrecut la aproape doi ani distanță. Trebuie să existe vreo legătură.
   - Da, normal, dar întrebarea este ce rol are Alex în toată povestea asta... Vreau să spun, interesul lui pentru tipare și ordine... Nici măcar nu locuia aici când a început totul, nu-i așa? a întrebat Leif, sceptic.
   - Nu, nici eu nu cred, a spus Maya. Oricine a comis aceste crime nu încearcă să o copieze pe Fata Merișor de plictiseală sau ca să creeze un tipar. Dar este evident că e vreun fel de ritual la mijloc. La urma urmei, o jertfă este o acțiune destul de specială.
   - Destul de demodată, dacă mă întrebi pe mine, a comentat Leif.
   - Da, e adevărat, dar de cele mai multe ori este vorba despre menținerea unei relații, despre comunicarea cu forțele invizibile. Poate că exact asta face ucigașul nostru... Sau crede că face. Ca să obțină ceea ce vrea sau ca să fie cruțat de ceea ce nu vrea. Și sunt perfect de acord cu tine, toată treaba asta nu pare să îl caracterizeze pe Alex Hagman. Nu mi-l imaginez capabil de așa ceva.
   - Poate că nu, a aprobat Leif, dar a știut al naibii de bine să marcheze pe hartă exact unde erau îngropați oamenii aceia, nu?
   - Așa e, a zis Maya. Dar poate că a descoperit pur și simplu țărușii și a hotărât să-i marcheze pe hartă, așa cum a făcut-o și cu speciile de păsări. Poate că erau un fel de repere pentru el.
   Au păstrat tăcerea o vreme. Birgitta a ridicat privirea din carte.
   - Voi vă auziți?
   - Poftim? a întrebat Leif.
   - Comunicare cu forțele invizibile, a repetat ea ca papagalul.
   Maya a început să râdă.
   Leif a dat din cap, resemnat.
   - Știu, a spus el privind în gol.
   - Ce?
   - E ca și cum... aș fi în stare să cred orice în clipa asta. Parcă aș fi sleit de puteri. Am crezut că știu ce fac, dar în astfel de situații mă simt depășit, simt că nu sunt în stare de nimic. Sunt prea obosit. Nu mai am energia necesară, nici nu mai pot să gândesc. Vreau să îmi fac de lucru prin grădină, naiba știe. Să joc golf.
   - Nu te-am văzut niciodată jucând golf, a spus Birgitta. Iar grădina noastră s-a uscat. A venit toamna.
   - Atunci, vreau să mă joc cu nepoții, habar n-am.
   - Leif, nu avem nepoți.
   A luat paharul cu băutură, a amestecat puțin, apoi a luat o dușcă.
   - În fine, cât de curând o să mă las de meserie, o să mă retrag de tot, i-a zis el Mayei.
   - Da, știu, ne tot ameninți cu asta. Dar mai sunt 2 ani până ieși la pensie, avem timp să-i dăm de cap, nu? a întrebat ea sprijinindu-se în cot și ciocnind paharul cu el. Doi ani nu sunt de colo, reprezintă destul de mult timp.
   Man Ray a sărit în poala Mayei, culcușindu-se mulțumit în brațele ei. Nu mai putea de plăcere, torcea și se mângâia, făcând tot felul de tumbe.
   - Da, totul, mai puțin motivația, îl incriminează pe Alex Hagman. Dar simt că suntem pe punctul de a trimite la închisoare persoana greșită, a zis Leif deznădăjduit.
   - Hai să nu ne mai gândim la Alex, a conchis Maya, hai să ne concentrăm pe cele întâmplate în jurul mlaștinii înainte de toate crimele astea. Fata Merișor a fost descoperită cu exact 2 ani înainte. În aceeași vară în care a murit Tracy Larsson și în care s-a petrecut tragedia familiei Nordstrom.
   Maya dezmierda pisica și se întorsese cu fața spre foc.
   - Există atâtea semne de întrebare. De ce a intrat Tracy în mlaștină? Și părinții lui Nathalie, de ce și-a ucis Jonas soția pentru ca mai apoi să-și ia propria viață? Dar cruțând viața fiicei sale? Mă tot întreb... a zis ea, fără să-și ia ochii de la flăcări. Mă tot întreb dacă nu cumva acolo ar trebui să căutăm răspunsul.

   Lumina stinsă, de octombrie, se lăsase peste cimitir. O femeie mai în vârstă stătea pe un scaun pe care îl adusese cu ea, lângă locul de veci al familiei, alături de doi copii care se jucau pe poteca de pietriș din apropiere.
   În rest, cimitirul era pustiu.
   Nathalie privea schița pe care o primise de la un domn amabil, de la biroul parohiei.
   Acolo. Se presupunea că acolo trebuia să fie mormântul părinților ei. Își simțea picioarele grele și o sudoare rece pe frunte.
   Acum chiar putea să vadă mormântul.
   A citit numele Nordstrom sculptat în piatră.
   Renunțase la numele acela cu mult timp în urmă. Și-l schimbase imediat după aceea, luându-l pe cel mai scurt, al lui Harriet și al lui Lars, Strom. De parcă ar fi vrut să pună punct, să treacă mai departe. În schimb, numele căpătase conotații noi, devenise un altfel de simbol, un simbol al faptului că o parte din ea fusese ștearsă, ascunsă. Pentru că fugise, într-o panică tăcută, de o rușine care nu fusese niciodată rușinea ei.
   Piatra funerară era mică, simplă, nimic special. Numele și anii, nimic mai mult. Cineva o decorase cu un felinar și cu o vază în care erau câteva crenguțe de arțar. Se întreba cine făcuse asta... unul dintre frații tatălui ei, poate. Toți bunicii ei erau decedați, iar mătușa care încercase să păstreze legătura cu ea se mutase în Vasterbotten.
   Mătușa ei, Eva, era necăsătorită și ar fi vrut să o ia pe Nathalie la ea, în Amal, dar Nathalie refuzase. Nu văzuse altă cale de scăpare decât să se desprindă complet de fosta ei viață, de școală, de Amal, să plece cât mai departe de Mossmarken. Astăzi simțea o urmă de regret, pentru că fusese atât de vehementă.
   S-a aplecat în fața mormântului, încercând să-și dea seama cum ar trebui să se comporte într-un cimitir. Ce și cum să gândească? Ar fi avut vreun rost?
   - Bună, s-a auzit un murmur.
   Ea a privit în jur neliniștită, dar nici țipenie de om nu se zărea prin apropiere.
   - Eu sunt.
   Efectul acestor cuvinte monosilabice a fost stupefiant. Un val de sentimente a inundat-o, stârnindu-se ca o furtună care i-a provocat mici convulsii prin corp, de parcă ar fi fost supusă unor electroșocuri. O lacrimă i s-a prelins pe obraz. Una singură, stingheră. A prins-o cu vârful degetelor și s-a uitat lung la ea, de parcă ar fi fost o descoperire valoroasă.
   Și-a îndreptat din nou privirea spre mormânt.
   - A trecut... mult timp. De când nu ne-am mai văzut.
   Tăcere.
   - Mamă. Tată. Ce naiba s-a întâmplat?
   Din nou tăcere.
   - Mi-e dor de voi.
   După care s-a liniștit, corpul ei s-a relaxat, iar lacrimile au început să-i curgă șiroaie, ca o ploaie purificatoare. Și-a întins haina pe pământ și s-a așezat pe ea, acolo, pe jos.

   O jumătate de oră mai târziu, ea era încă acolo. Vântul îi uscase chipul. A privit în jur și a zărit o altă piatră de mormânt în apropiere.
   A citit numele „Tracy Larsson” și anul morții. Era de departe cel mai decorat mormânt din cimitir. S-a ridicat în picioare și s-a mutat pe o bancă aflată pe poteca de pietriș. De acolo putea să se uite la ambele locuri de veci și să se gândească la tot timpul în care încercase să se protejeze, ținându-se departe de această realitate. La cât de teamă îi fusese în toți acești ani. Și la cât de bine se simțea acum, când renunțase să se mai împotrivească. Acum, când vedea în sfârșit realitatea scrijelită și sculptată în piatra funerară, nu era chiar așa de cumplit.
   Nimic nu era mai îngrozitor decât fuga.
   Apoi a văzut un om mergând pe poteca de pietriș. L-a recunoscut din prima. În mod ciudat, era neschimbat, cu barba lui îngrijită și cu o constituție robustă. Mulți ani de muncă grea, dar care păreau să-i fi priit. Omul s-a apropiat de mormântul lui Tracy și a rămas multă vreme acolo. A aranjat ornamentele și a plantat câteva flori. Apoi s-a întors cu precauție și a privit-o.
   - Bună, Peder, a spus ea. A trecut mult timp de când nu ne-am mai văzut. Îți mai aduci aminte de mine?
   Vorbise cu un glas puternic și clar.
   Bărbatul s-a ridicat și s-a îndreptat spre ea, înclinându-se în față, de parcă ar fi vrut să vadă mai bine.
   - Nathalie, tu ești?
   - Da.
   - Nu pot să cred... Am auzit că te-ai întors. Altfel nu te-aș fi recunoscut.
   - Știu. Au trecut mulți ani.
   În mod surprinzător, îi venise foarte ușor să socializeze cu Peder. Era ca și cum el ar fi simțit nevoia să stea de vorbă și se întâmplase ca ea să fie acolo. Au abordat subiecte de actualitate, au discutat despre trupurile găsite în mlaștină, despre cât de incredibil și de teribil era totul. Apoi au început să vorbească despre Julia.
   - Sunt sigur că s-ar bucura să te vadă, a spus el.
   Zâmbetul lui a prins-o cu garda jos. Copil fiind, se gândise adesea că îl văzuse rareori surâzând. Acum, zâmbetul acela îi metamorfozase întreaga ființă, luminându-i chipul ridat, făcându-l să pară complet altul.
   - Sunt sigur că ar vrea să te vadă, a repetat el. Erați cele mai bune prietene.
   - Chiar voiam să iau legătura cu ea curând, a zis ea.
   Apoi și-a făcut curaj și l-a întrebat direct. Era o nebunie, dar nu s-a putut abține, dacă tot era aici...
   - Peder, a spus ea cu vocea gâtuită, ai putea să-mi povestești despre părinții mei? Vreau să înțeleg de ce tata a făcut ce a făcut.
   El a privit-o lung și pe chipul lui se putea citi că empatiza cu ea.
   - Știu că nu ai de unde să știi exact ce s-a petrecut acolo, dar ar însemna mult pentru mine dacă aș înțelege ce s-a întâmplat. De-abia dacă îmi mai aduc aminte de ei...
   - Nu ne cunoșteam prea bine, a zis Peder. Mie mi s-au părut destul de fericiți împreună. Da, normal că se mai certau și ei din când în când, dar cine nu se ceartă? a povestit el, ducându-și mâna la barbă. Am vorbit mult despre asta cu Yvonne.
   - I-ați văzut în noaptea aceea, nu-i așa? a întrebat Nathalie.
   - Da, ne-am dat întâlnire la voi acasă, a zis el dând din cap.
   - Și nu i-ai văzut certându-se?
   - Nathalie, a trecut mult timp de atunci. Și s-au întâmplat atâtea lucruri în vara aceea, a spus el, ridicându-se în picioare. Ar trebui să mă întorc. Dar promite-mi că o să te vezi cu Julia. Și vino și pe la noi. Te-ai mutat în Gothenburg, nu-i așa?
   - Da, dar deocamdată stau la conac.
   - Bine, poate ne vedem mâine. Agneta a invitat pe toată lumea la o nouă întâlnire. Prima, în ultimii 14 ani.

   - Bine ai venit! a întâmpinat-o Goran, cu un șorț la brâu și cu niște mănuși de bucătărie în mână. Intră. Mă bucur să te văd!
   - Mulțumesc pentru invitație, a zis Maya, după care și-a pus haina în cuier și l-a urmat în bucătărie.
   Mirosea a usturoi și a alte mirodenii.
   Fusese inițiativa lui. O sunase în după-amiaza aceea ca să o poftească la cină. Știa foarte bine că se prea putea să aibă intenții ascunse, că încerca să afle de la ea mai multe informații despre desfășurarea anchetei. Dar, după ultima lor întâlnire, devenise mai interesată de el, și nu numai pentru că îi dăduse pontul în privința lui Alex Hagman, dar și pentru cunoștințele și ipotezele lui referitoare la mlaștină, în egală măsură. Îi acceptase invitația fără rezerve, chiar dacă era și Oskar în vizită pe la ea.
   Așa că Oskar o dusese cu mașina până în Mossmarken și o lăsase în fața curții lui Goran.
   „Sună-mă când vrei să vin după tine”.
   „Așa o să fac”.
   Acum se trezise în bucătăria lui Goran, care îi turna niște vin.
   - Bei vin... nu?
   - Da. Vine un prieten să mă ia cu mașina, mai târziu.
   - Te-a adus soțul tău?
   Maya a început să râdă.
   - Da, de ce nu?
   A băut o gură de vin și s-a sprijinit de perete.
   - Dar tu? Locuiești singur?
   - Da, am rămas singur de când a dispărut soția mea, a spus el. Deci, ești căsătorită?
   Maya râdea.
   - Nu, nu e soțul meu, glumeam. Sunt doar eu cu mine. Și cu o pisică, mai nou.
   - Atunci, cine te-a adus cu mașina? a întrebat el.
   - Ei bine... a zis ea, intrând în sufragerie și aruncând o privire prin jur. E un tip pe nume Oskar. Un asistent.
   Cerceta pereții, încercând să rețină tot ce nu avusese timp să observe data trecută. Îi plăcea camera asta, cu pereții acoperiți de cărți despre fantome. În tihna acestei erudite nebunii.
   Sorbind din vin, pe un raft, lângă șemineu, a zărit două borcane enorme din sticlă. S-a apropiat de ele și a citit etichetele: „22 iunie 2015” și „2 februarie 2016”.
   - Ce sunt astea?
   - Ia să vedem... a răspuns Goran, venind în cameră ca să vadă la ce se referea ea. Sunt câteva mostre din mlaștină. Îmi place să aduc acasă materiale de lucru, când dau peste ceva remarcabil acolo.
   - Ceva remarcabil?
   - Se întâmplă să simt vreun fel de prezență sau să văd perdelele acelea de ceață, despre care îți spuneam. Și atunci culeg niște aer într-o pungă specială, de prelevare, și încerc să-l transfer în aceste borcane, a zis el răspicat, astfel încât ea să îl poată auzi din bucătărie.
   - Deci, vrei să spui că e... aer?
   A ieșit din bucătărie cu un recipient mare, din lut, pe care l-a așezat pe masă.
   - Da. E doar aer, probabil. Așa se pare. Stau acolo de mult timp și... ei bine, nu s-a întâmplat nimic.
   „Trebuie să trec peste”, gândea Maya. Nu era nimic plauzibil în tot ce spunea Goran, așa că nici măcar n-avea rost să încerce. Trebuia pur și simplu să meargă pe mâna lui. Și, într-un fel, acest aspect era cumva eliberator. Exact opusul modului în care unii oameni aveau uneori concepții ferme despre așa-zisele fenomene adevărate. Opinii pe care, în anumite situații, le susțineau de parcă ar fi fost o chestiune de viață și de moarte.
   Fusese adesea martoră la astfel de discuții. Uneori fusese nevoită să se scuze și să părăsească încăperea. Și nu o făcuse ca să își susțină punctul de vedere, fusese pur și simplu o reacție pur fizică. Simțea că nu mai putea să respire.
   - Masa e gata! Tocăniță de pui, a spus Göran. Sper să-ți placă.
   - Dacă e la fel de bună cum miroase, ești genial.
   S-a așezat la masă, punându-și o porție. A gustat din tocăniță și a închis ochii.
   - Chiar ești un geniu.
   - Să nu exagerăm. Dar adevărul este că nu ești prima persoană care îmi laudă talentele culinare.
   Și-a pus și el o porție și s-a lăsat pe spate.
   - Cum merge proiectul tău fotografic?
   - Bine. Vreau să organizez o expoziție. Nimic sofisticat, mai mult de amorul artei. Chiar dacă tema este una serioasă.
   - Oh, chiar așa? O galerie în exclusivitate? O ștachetă atât de ridicată... chiar atât de cunoscută ești?
   Nu avea nici cea mai vagă idee cu cine vorbea. Simțea o căldură în piept.
   Toate interviurile pe care le acordase pentru ziarul local, toate fotografiile care fuseseră publicate cu ea... un bărbat cum era Goran ar fi trebuit să știe cine era.
   Goran îi zâmbea.
   - Glumeam. Am citit despre tine. Nu ți-am spus data trecută? Ai apărut în presă aproape în fiecare săptămână. Chiar înainte să te muți în oraș.
   - Știu. Mai ales când lucram la expoziția cu portretele copiilor goi. S-a vorbit mult pe tema asta.
   - Dar acum locuiești în Fengerskog?
   - Am cumpărat o casă acolo.
   - Acea școală de artă a ridicat mult regiunea.
   - Într-adevăr.
   - Sau acele școli de artă, dat fiind că acum sunt două.
   - Exact. Apropo, vinul ăsta este foarte bun, a spus Maya, luând sticla ca să citească eticheta. Este italienesc?
   Goran a încuviințat, dând din cap.
   - Măi să fie, a zis el, trăgând adânc aer în piept.
   Apoi au început să vorbească despre toate cele petrecute.

   Patru ore mai târziu se mutaseră pe canapea și pe fotolii și aproape că dovediseră deja a doua sticlă de vin italian. Maya a realizat că uitase să îl sune pe Oskar.
   - E aproape miezul nopții. Trebuia să vină cineva după mine.
   S-a dus să-și verifice telefonul, pe care îl lăsase în poșetă, pe hol.
   - A încercat să dea de mine, a zis ea cu o privire ușor vinovată. Vrea să se ducă la culcare.
   - Nu poți să iei un taxi? Sau să dormi aici. Nu mă deranjează.
   - Ești sigur? Nu ar fi prea ciudat?
   - În clipa de față nu mi se pare deloc ciudat, a spus Goran râzând. Așa mai putem să stăm la povești. Simt că încă mai avem multe să ne spunem.
   I-a trimis un mesaj lui Oskar, explicându-i situația. Au continuat să bea vin și să se amuze. În cele din urmă, Goran a început să-i povestească despre un volum de eseuri intitulat Vizita Fantomelor. Era vorba despre spiritele care bântuiau lumea lingvistică, literară, științifică și politică. În mod ironic, cartea era scrisă de un bărbat cu același nume. Goran Dahlberg.
   - Și nu este cartea ta?
   - Este cartea mea, a zis el râzând, dar nu am scris-o eu.
   - Vorbești serios?
   - Foarte serios. Conține peste 100 de mini-eseuri și este ceva cu adevărat deosebit. Sincer să fiu, din acest volum am dobândit, probabil, cele mai multe cunoștințe pe care în prezent le consider relevante, în ceea ce privește stafiile.
   - Explică-mi cum poți să te protejezi, ca să nu te afecteze în plan fizic?
   - Ei bine, este posibil ca alte cărți să abordeze mai detaliat acest subiect, dar și această lucrare este destul de explicită în acest sens.
   Maya l-a întrerupt, pentru a-i povesti despre Francesca Woodman, preferata ei dintre toți fotografii de artă, a cărei estetică o considera ca fiind cel puțin fantomatică.
   - Aș putea spune că asta apreciez cel mai mult la ea, a vorbit Maya, căutând câteva imagini pe portalul de căutare pe internet de pe telefonul ei. Cele mai multe erau fotografii alb-negru din anii ’70, deseori reprezentând autoportrete nud ale artistei, din anii tinereții, în stil impresionist, neclare, învăluite într-un fel de ceață, care parcă se dizolvau, parcă dispăreau în decor.
   - Uită-te la poza asta, l-a îndemnat Maya. Nu este vorba doar de faptul că preia controlul, renunțând la perspectiva tradițională și devenind ea propria sursă de inspirație. Este vorba și despre modul în care o face. Expunând propriul corp într-un mod atât de simplu și fără compromisuri, reușește să devină aproape invizibilă. Trupul ei devine, într-un fel, transparent. O modalitate neutră de a transmite ce a dorit.
   Se aplecaseră asupra ecranului, analizând fotografiile.
   - Mulți interpretează drept autodistrugere și disperare metoda prin care ea ilustrează disoluția propriei forme și identități, a continuat Maya. Presupun că e de înțeles, dat fiind faptul că s-a sinucis la douăzeci și doi de ani. Deși, dacă mă întrebi pe mine, nici măcar reprezentarea dorinței de a muri nu mi se pare ca fiind în mod necesar distructivă.
   - Nu? a întrebat Goran, îndreptându-și coloana.
   Maya s-a lăsat pe spate și a rămas pe gânduri.
   - Nu, eu cred că reprezintă mai mult decât atât... e ca un dor de casă, de sine, de ceea ce suntem cu adevărat. Din punctul meu de vedere, imaginile sunt un joc care examinează relația trup-ființă, pendulând permanent între formă și absența ei.
   - Un dor de casă? a zis Goran. Cum așa?
   Maya a luat o lumânare de pe masă și a stins-o.
   - Fix așa. Vezi cum se împrăștie fumul?
   - Da... a spus el ezitant, după un moment. Sau nu. Acum a dispărut.
   - Exact. Și nu te vezi în asta?
   Goran se uita la ea, zâmbind nedumerit.
   - Mie îmi sună ciudat.
   Maya a izbucnit în râs.
   - Ce e? a întrebat Goran.
   - Nimic, a spus ea. Doar că sună amuzant, venind din partea ta.
   Fotoliul balansoar, din piele, scârțâia când ea se legăna ușor, aplecându-se înainte și înapoi.
   - Goran, pot să te întreb ceva?
   - Sigur.
   - După ce a murit Tracy... îți amintești ceva ciudat din perioada aceea?
   Goran părea că se chinuie să-și stoarcă memoria, apoi a scuturat din cap.
   - Știu că sunt la un pas de a-mi pierde mințile, dar... chiar nu. Depinde la ce anume te referi.
   - Despre întâlnirea pe care au organizat-o părinții lui Nathalie la ei acasă poți să-mi spui ceva? a întrebat Maya, temându-se că nu își va aminti răspunsul lui.
   Vinul o amețise bine de tot.
   - Ah, da, acea ultimă întrunire, și-a adus aminte Goran. Ne-am întins la vorbă și toată lumea voia să plece de acolo.
   I-a povestit că pe vremuri obișnuiau să organizeze astfel de ședințe cel puțin o dată pe an, vizitându-se unii pe alții prin rotație, pentru a aborda subiecte de interes comun. În perioada aceea locuiau mai mulți oameni în jurul mlaștinii, dar nu toată lumea lua parte de fiecare dată la discuții.
   Își aducea vag aminte de reprezentanții altor două gospodării, care fuseseră la ședință, pe lângă familia lui Nathalie și cei care încă mai trăiau și în prezent acolo. Pe vremea aceea, Texas și Laila aveau vreo 30 de ani și încă nu preluaseră frâiele fermelor, părinții lor erau cei care participau de obicei la întruniri.
   Într-un an s-a vorbit despre construirea unui nou canal de evacuare în albia pârâului; cu altă ocazie, despre întreținerea drumurilor pe timpul iernii. În cadrul ultimei ședințe aveau în plan să discute despre eventualitatea construirii unui nou stand de vânătoare. Dar s-au luat cu băutura, ceea ce se întâmpla adesea în timpul acestor întâlniri și conversația a luat altă turnură... au început să își dea cu părerea despre cele petrecute în acea vară.
   - Am început să vorbim despre corpul găsit în mlaștină și despre Tracy, bineînțeles. A fost atât de dureros, a spus Goran. Presupun că mi-am reprimat toate aceste amintiri. În plus, eram destul de beat.
   - Dar s-a lăsat cu ceartă, nu-i așa?
   Maya citise raportul poliției din noaptea aceea, care descria mai mult un scandal la băutură decât o ședință între vecini.
   Goran nu a mai zis nimic. Ea simțea resemnarea tăcută din adâncul sufletului lui.
   - Am vorbit despre tot felul de lucruri, dar țin minte că încercau să mă tragă de limbă să le spun ce știam eu despre strigoi, despre problemele pe care le-ar putea provoca. Voiau să știe dacă nu cumva din cauza lor murise Tracy. Se presupunea că eu ar fi trebuit să știu, dat fiind că și soția mea dispăruse.
   - Cine a spus asta? Toată lumea?
   - Nu. Unii dintre ei nu au crezut niciodată teoriile mele și s-au enervat. Da, este adevărat că ne-am luat la harță. Îmi amintesc că țipam. Dar atunci am hotărât cu toții să plecăm pe la casele noastre și întâlnirea s-a terminat.
   - Dar ce ai spus mai exact?
   - Nu-mi mai amintesc. De ce vrei să știi?
   - Ar putea fi important.
   - Îmi pare rău, chiar nu mai știu, va trebui să-i întrebi pe ceilalți.
   - Dar le-ai spus că nălucile există. Nu mai ții minte cu cine te-ai certat, ce decizie ai luat?
   - Nu, nu-mi amintesc. Au trecut mulți ani de atunci. Țin minte că le-am zis că nu prea ai ce să faci, decât să fii cu băgare de seamă. Presupun că le-am explicat cum să se protejeze.
   - Apoi n-ați mai organizat alte ședințe?
   - Nu, dar dacă vrei să știi, Agneta ne-a invitat pe toți mâine la ea acasă. Cred că dorește să creeze un fel de sentiment de apartenență la comunitate în mijlocul acestei nenorociri.
   - Da, știu, am fost și eu invitată.
   - Chiar așa? a întrebat Goran surprins.
   - Da, o să trec puțin pe acolo. Agneta mi-a promis că mă lasă să fac câteva fotografii în interiorul conacului și o poză de grup. Poate că le voi putea include în proiectul meu, a spus ea. Dar ce voiam să te mai întreb... așa, da... ce crezi că s-a întâmplat de fapt cu părinții lui Nathalie?
   - Ce cred că s-a întâmplat cu ei? a repetat el, ridicând din sprâncene. Ce vrei să spui?
   - Adică... de ce crezi că a împușcat-o? De ce crezi că s-a sinucis? Chiar în noaptea când a fost întrunirea voastră. Nu te-ai întrebat niciodată?
   Goran clătina din cap.
   - Tot ce pot spune este că familia aia avea probleme, motiv pentru care s-a ajuns la asta. Nathalie venea uneori să stea la mine, când părinții ei începeau să țipe și să se certe. Cred că se purtau frumos cu ea, dar ei se admonestau adesea. Iar Jonas era uneori agresiv când era băut. Așa că... nu știu. Uneori, se duce dracului totul, a zis el, căscând obosit. Cred că e timpul să mă retrag. Mă duc să-ți fac patul în camera de oaspeți.

   Maya tocmai se întinsese pe patul din camera de oaspeți a lui Goran, când i-a sunat telefonul. S-a uitat la ecran. Era 1.30 noaptea, iar numărul era unul pe care nu-l recunoștea.
   - Bună, vorbesc cu Maya Linde? Sunt eu, Nathalie Strom. Biologul. Scuză-mă că te sun la ora asta, dar n-am avut încotro. Ceva m-a pus pe gânduri.
   - Ce s-a întâmplat? Spune-mi.
   - E... e adevărat că ați găsit o lopată cu ADN-ul lui Johannes în depozitul lui Alex? Că e principala dovadă pe care o aveți împotriva lui?
   - De unde știi?
   - Am citit pe internet.
   Maya a oftat.
   - De ce întrebi?
   - E o lopată roșie? De un roșu aprins? Și arată ca nouă?
   - Să presupunem că așa e. Ce știi despre asta? a întrebat Maya.
   - Chestia e că am împrumutat o lopată roșie de la Alex când m-am dus în mlaștină să iau probe. Și Johannes era cu mine. Ba chiar cred că el ținea lopata!
   - Bine, Nathalie, a spus Maya. Nu este nicio problemă. Nu ai de ce să-ți faci griji, dar mă bucur că mi-ai spus. Încearcă să te odihnești și vorbesc cu Leif să te contacteze mâine. Bine?
   - Bine. Noapte bună.
   - Noapte bună.
   Maya i-a trimis un mesaj lui Leif, să-l anunțe.
   „Măi să fie”, s-a gândit ea ulterior, răsuflând aproape ușurată. „Măcar știm că dovada asta nu e adevărată. O fi el, Alex, mai excentric, o vedea el tipare, o anume ordine și variații în natură, dar sunt sigură că nu este el vinovatul”.

   Dintr-odată nu s-a mai simțit obosită. A rămas trează în camera de oaspeți, gândindu-se la Alex, la conversația pe care o avusese cu Goran despre ședințele dintre vecini. Apoi a privit creațiile de pe pereți. Niște tablouri cu peisaje surprinzător de nesemnificative. Nu se potriveau deloc cu personalitatea lui Goran.
   Îi era sete, așa că s-a dus să-și ia un pahar cu apă.
   Într-un colț al camerei din fața băii era un birou frumos. Goran pusese dosarul cu investigațiile sale pe un teanc de documente. Maya l-a luat și, chiar când era pe punctul de a-l deschide, a observat o fotografie sub teancul de hârtii. O poză cu o femeie pe care a recunoscut-o imediat.
   Era Tina Gabrielsson, din Trollhattan. Femeia care dispăruse în Karlstad, în 2004, în timpul unei călătorii de afaceri.
   Goran avea fotografii cu toți cei despre care bănuia că dispăruseră în mlaștină, așa că nu i se părea nimic ciudat că găsise acea poză acolo. Numai că nu pricepea de ce Goran omisese să i-o arate. În plus, era altfel decât celelalte, care erau toate copii sau decupate din ziare. Fotografia cu Tina Gabrielsson era în original, realizată într-un studio foto din Gothenburg.
   Maya a întors-o și a citit pe spate:
   „Mulțumesc pentru un weekend minunat. Tina”.
   A înlemnit, paralizată de frică, de parcă, începând din clipa aceea, până și cea mai mică mișcare ar fi putut s-o pună în pericol. Parcă ar fi fost prinsă într-o cușcă.
   „Goran o cunoștea pe Tina Gabrielsson”.
   Oare fusese chiar atât de naivă? Oare Göran era, de fapt, nebun?
   Maya a început să-și strângă lucrurile în grabă, atentă să nu facă vreun zgomot și a coborât la parter. Dar graba strică treaba, așa că a călcat mâneca puloverului pe care îl purta pe braț, s-a împiedicat și a căzut pe scări.
   A aterizat cu un zgomot puternic, a ridicat capul, ciulind urechile.
   - Cine e acolo? s-a auzit o voce adormită din dormitorul lui Goran. Maya, tu ești?
   Ea s-a ridicat, și-a pus pantofii și jacheta pe ea și a ieșit din casă. Ajunsă în curte, se simțea complet stoarsă de puteri. „Mașina”. Nu venise cu mașina. În clipa aceea, l-a văzut aprinzând lumina din hol.
   S-a îndreptat împleticindu-se, cât de repede a putut, spre un ungher, a ieșit în drum și s-a ascuns în spatele unui gard viu.
   A văzut ușa de la intrare deschizându-se și aburul respirației lui Goran.
   - Maya, a strigat el în noapte. Maya, unde ești?

   A continuat să fugă, temându-se că ar putea veni un autoturism cu farurile aprinse și că astfel ar fi putut fi deconspirată. L-a sunat pe Oskar, fără să se oprească din goană.
   Niciun răspuns. L-a apelat iar și iar... într-un târziu i-a auzit vocea somnoroasă.
   - Alo?
   - Trebuie să vii după mine, a spus ea. Chiar acum.

   Când Nathalie a ajuns la spital, a găsit-o pe Maria la căpătâiul lui Johannes. Îi cânta ceva, părea o melodie arăbească.
   - Continuă, i-a spus Nathalie când ea s-a oprit.
   Dar Maria a clătinat din cap și a zâmbit.
   - Am terminat. Așa obișnuiam să-i cânt când era mic.
   - Ce drăguț, s-a entuziasmat Nathalie așezându-se pe scaun. Ce s-a mai întâmplat?
   - Ei bine, mai multe. Au deja un suspect, rămâne de văzut.
   Nathalie a încuviințat dând din cap. Nu se simțea în stare să-i povestească despre posibilul ei rol în ancheta împotriva lui Alex Hagman.
   - Doctorii au și ei vești bune, a continuat Maria. Cred că e posibil să se trezească în curând.
   - Chiar așa? a întrebat Nathalie, simțindu-se inundată de un val de emoții.
   Îl privea pe Johannes și ar fi vrut să-l mângâie pe picior, dar s-a abținut.
   - Deci, o să își revină curând, a spus ea.
   Maria zâmbea.
   - Așa s-ar părea, dar rămâne de văzut. Nu vreau să-mi fac speranțe deșarte. Dar mulțumesc că ai petrecut atât de mult timp cu el. Apreciez tot ce ai făcut pentru el, a zis ea cu mâna pe inimă.
   „Și eu apreciez că am reușit să vin aici”, se gândea Nathalie în timp ce Maria începuse să-și strângă lucrurile ca să plece. În același timp, avea senzația că venea aici ca să se ascundă, de parcă aici ar fi găsit un sanctuar, un spațiu unde, în liniște și pace, și-ar fi putut da seama ce se întâmpla în sufletul ei.
   Vizita la cimitir și întâlnirea cu tatăl Juliei treziseră ceva în ea. Acum nu se simțea așa de înspăimântată. Era din nou acolo. Avea 12 ani. În acea ultimă vară. În acea ultimă zi.
   Căldura sfârșitului de vară istovea cu ultimele puteri plantele din grădină.
   Tatăl ei stătea întins pe canapea, după cină, în timp ce mama ei strângea masa. Nathalie se întreba de ce Julia încetase să o mai sune. La urma urmei, era cea mai bună prietenă a ei.
   S-a dus acasă la Goran și s-a uitat prin fereastra de la bucătărie. Ca de obicei, a văzut pe cineva acolo. Perdelele erau trase, putea distinge doar o siluetă. Cineva care părea să asculte cu atenție, care din când în când dădea din cap și mai punea câte o întrebare. Cineva care lua notițe.
   A decis să meargă pe cărarea de pietriș, ce pornea din fața casei și să caute mucuri de țigară. Părinții ei îi dădeau o coroană pentru fiecare chiștoc, pe post de alocație. După ce a strâns o grămăjoară, a început să exerseze loviturile de handbal pe gazon. Weekendul următor aveau turneu: Cupa de vară din Amal. Spera să înscrie de câteva ori, poate avea să impresioneze pe cineva din tribune.
   A luat o piatră de pe jos, și-a luat avânt și a aruncat-o. Tehnica ei era perfectă.
   La scurt timp după ce se întorsese acasă, începuseră să apară și invitații: Agneta și Gustav, Yvonne și Peder. Goran a sosit la scurt timp după ei și apoi a mai venit încă o persoană. La început, toți păreau a fi plini de voie bună. Brânza, biscuiții și vinul erau pe masă. Mama i-a dat o pungă cu chipsuri și a trimis-o în camera ei.
   S-a așezat pe pat și a deschis ultimul număr al revistei Buster. Își imagina că stă în poartă și că reușește să apere de fiecare dată. Era o adevărată eroină.
   Curând a ațipit. Probabil că dormise vreo două ore, poate chiar mai mult.
   - Las-o baltă, pentru numele lui Dumnezeu, nu mai fi atât de orb! Cam cât de tâmpit poți să fii?!
   Zbiera cineva. Toți păreau beți. Apoi s-au luat la bătaie.
   - Dar chiar vorbesc serios! a urlat altcineva. Trebuie să mă ascultați! l-a auzit pe tatăl ei încercând să-i liniștească.
   - Cred că e cazul să plecați pe la casele voastre. Vorbim altă dată despre asta.
   La scurt timp, Nathalie s-a dus la bucătărie ca să-și ia un pahar cu apă. Pe masă erau mai multe sticle și pahare. A văzut mai mulți oaspeți care se înghesuiau în hol, căutându-și hainele și încălțările. A întâlnit privirea lui Goran și l-a salutat timid.
   Apoi s-a strecurat înapoi în camera ei și s-a ghemuit în pat. I-a auzit pe oaspeți ieșind din casă și pe părinții ei urcând scările spre dormitor.

   - Am ațipit la loc, i-a șoptit ea lui Johannes. Am dormit o vreme. După care am auzit ceva... a zis ea ducându-și mâna la gură pentru că tremura. M-a trezit ceva.
   Nathalie s-a ridicat și s-a dus la fereastră, apoi s-a întors spre Johannes.
   - Nu focurile de armă m-au trezit, cum credeam eu... adevărul e că nu mai dormeam când s-au auzit împușcăturile. Altceva m-a trezit... un sunet diferit. A venit cineva la noi acasă.
   Parcă ar fi lovit-o cineva cu un ciocan în cap, așa răsunau zgomotele acelea în mintea ei.
   „Cioc, cioc, cioc”.
   „Cioc, cioc, cioc”.
   „A venit cineva la noi acasă. A bătut cineva la ușă înainte să aud focurile de armă. L-am auzit bătând la ușă. I-am auzit vocea”.
   Nathalie s-a uitat la Johannes, după care a ieșit din cameră, a părăsit spitalul și a ieșit în stradă. S-a urcat în mașină și s-a întors la Mossmarken.

   Vița-de-vie sălbatică își vârâse lianele lungi prin panoul crăpat, strecurându-se prin ușa din spate, croindu-și drum în toate direcțiile și, după ani și ani de sârguință, izbutise să o distrugă și să o deschidă.
   Casa părea că așteptase întoarcerea ei. Parcă ar fi respirat adânc atunci când a văzut-o venind, trăgând-o înăuntru, pe ușă. Obișnuia adesea să intre prin spatele casei, când nu voia să atragă atenția. Ușa dădea direct spre scara îngustă, care urca până la etajul al doilea, unde se aflau biroul și baia mare. Și, astfel, putea să ajungă în camera ei, fără să mai treacă prin bucătărie.
   Acum era întuneric și mirosea a igrasie și a putreziciune. Trecutul ei se dezintegra la propriu, chiar în fața ochilor ei. Totul se pierdea în ceață, se ofilea, dispărea. Oriunde privea, doar contururi nedefinite. Dulapul cel mare, din hol, avea sertarele închise, dar ea știa exact ce conțineau ele. Vechile cărți de telefon erau în cel de jos. Tot în dulap erau mănușile, pălăriile, tuburile de fixativ și de gel pentru păr.
   S-a uitat în oglindă, făcând abstracție de mucegai și de pânzele de păianjen care ieșeau din toate crăpăturile. Se vedea ca la 12 ani.
   Era din nou acasă.
   Era din nou la ea acasă.
   Voia să-și amintească. Întotdeauna încercase să uite, dar acum chiar voia să-și amintească. Era un adevăr în ceea ce se întâmplase în vara aceea, un adevăr care nu ieșise încă la iveală. Dar ea știa, într-un fel, ea știa. Și acum trebuia să scoată acele imagini la suprafață.
   Sunetul aparatului de cafea, care pornea automat la ora șapte dimineața, mirosul de mâncare gătită după-amiaza. Ventilatorul, veșnic stricat. Toate îi alergau prin minte, prin negura amintirilor.
   Nathalie se mișca prin lumina făcută de ecranul telefonului mobil și de farurile de afară. Mașina stătea ca un animal de pază leneș. A traversat holul, îndreptându-se spre bucătărie și apoi spre dormitorul ei.
   Sticlele și paharele din acea ultimă noapte erau încă pe blatul de la bucătărie. Uitate, abandonate, lăsate de ani întregi pradă mucegaiului și igrasiei.
   S-a dus în camera ei și s-a așezat pe pat. Podeaua de lemn masiv, cu petele ei întunecate, tapetul ales chiar de ea, cu niște cireșe mici. Patul și pătura bej, din catifea, pe care o primise cadou de Crăciun. Lângă pat, biroul. Posterele pe de pereți, cu The Ark și Kajsa Bergqvist.
   Acum doar jivinele mai trăiau acolo. Totul fusese acoperit de un văl, ca un giulgiu.
   Dar deja nu mai vedea ruina din jurul ei. Avea 12 ani, era din nou acolo. Prin fereastra camerei ei se vedea că afară se lăsase întunericul.
   Cineva bătea la ușă și ea se trezise.
   „Cioc, cioc, cioc”.
   „Cioc, cioc, cioc”.
   Auzea niște pași grăbiți pe scări. Se ridicase din pat, deschisese încet ușa și se așezase pe jos. De unde stătea, vedea bine holul, dincolo de scaune și picioarele mesei.
   Apoi tatăl ei spusese: „Sunt tot ei. S-au întors”.
   Tăcere, preț de o clipă. Și apoi vocea mamei sale: „Jonas! Ce faci?”
   „Vreau doar să-l sperii. Vreau să-l bag pe nenorocitul ăla în sperieți”.
   Ușa de la intrare s-a deschis.
   La început nu și-a dat seama cine era, auzea doar câteva voci înăbușite care se forțau să vorbească în șoaptă.
   - Măcar voi doi sunteți oameni înțelepți. Nu putem să riscăm să mai pierdem și alți oameni. Înțelegeți ce zic, nu?
   - Cum adică, să pierdem alți oameni?! îl auzise pe tatăl ei spunând.
   - Știm cu toții ce s-a întâmplat cu Tracy. Mlaștina e flămândă, trebuie s-o hrănim. Și să salvăm ce ne-a mai rămas.
   A urmat o tăcere lungă.
   Apoi glasul tatălui ei:
   - Ți-ai pierdut mințile. Doar nu vrei să spui că ar trebui să...
   - Ascultă-mă, l-a întrerupt vocea aceea. Cunoști mlaștina, știi de ce e în stare. Dacă vrem să continuăm să trăim aici, trebuie să facem ceva!
   - Ce a fost a fost, a spus tatăl ei. E o adevărată tragedie. Dar nu o să se mai repete.
   - Ba da, mlaștina își cere jertfa și de acum înainte n-o să mai fie niciunul dintre noi, niciunul dintre cei care trăiesc în Mossmarken!
   - Ai înnebunit! Ieși din casa mea! Trebuie să închid ușa, a zis tatăl ei.
   - Nu poți să ignori chemarea. Știi ce s-a întâmplat cu Tracy. Sunteți pregătiți să o sacrificați pe Nathalie?
   - Dispari din casa mea! Chem poliția! Pleacă de aici! Ieși afară! Afară cu tine!
   Îi auzea certându-se în hol.
   - Ce naiba? a spus vocea. Ai o... tu ești cel care a înnebu...
   Și apoi focul de armă.
   După care, totul s-a cufundat în tăcere.
   Corpurile se mișcau repede.
   - Poftim... era... el avea o... încărcată... zicea vocea aceea.
   - Ce ai făcut? a auzit ea glasul îndurerat a mamei sale.
   - Nu știu ce s-a întâmplat...
   Încă o împușcătură. Individul schimbase cu o manevră rapidă poziția cadavrelor și pusese pușca în mâna tatălui ei.
   Nimeni nu a observat-o, nici măcar nu luaseră în considerare faptul că Nathalie ar putea fi în casă, stând pe podeaua din camera ei, și că fusese martoră la toate cele întâmplate. Că văzuse întreaga scenă.
   După ce a rămas singură, nu a mai persistat în urechile ei decât sunetul motorului pornit al mașinii, care a continuat să se audă o vreme afară, până când, în cele din urmă, a plecat. Și cuvintele bărbatului care îi omorâse părinții. Vocea lui. Și-o amintea atât de bine acum! De fapt, nu o uitase niciodată.
   „Mlaștina își cere jertfa și de acum înainte n-o să mai fie niciunul dintre noi”.

6.

   În cameră plutea un miros de iasomie. Tapetul cu un model încărcat și perdelele grele înfășurau participanții în maladive tonuri pământii.
   Gustav stătea pe un scaun, lângă ușă; Laila și Texas se așezaseră pe fotoliile de lângă o măsuță. Peder și Yvonne împărțeau o canapea victoriană, plasată de-a lungul unui perete.
   Goran stătea singur într-un colț. Evitase să privească în direcția unde se afla Maya când aceasta intră în încăpere, iar ea se întreba ce-i trecea prin minte, de ce nu i-a răspuns la mesaje, de ce nu a reacționat în niciun fel la plecarea ei bruscă.
   Încercase să nu se arate prea agitată față de Oskar, nu voia să împrăștie zvonuri prin școală. Dar i se păruse clar îngrijorat când venise să o ia în toiul nopții.
   - Ce ți-a făcut? a întrebat-o el furios.
   - M-a enervat, persista într-o prostie, o ținea una și bună pe-a lui, așa că am preferat să plec, a mințit ea, eschivându-se. Mulțumesc că ai venit după mine.
   Îi trimisese un mesaj lui Goran, ca să-i spună că văzuse fotografia cu Tina Gabrielsson. Că știa că se cunoscuseră. Dacă era pe cât de nevinovat pretindea a fi, va încerca să vină cu o explicație plauzibilă, se gândea ea, să o lămurească de ce îi ascunsese această informație.
   Îl sunase și pe Leif, pentru a-i relata cele întâmplate, fiindcă acum Goran știa că ea aflase totul.
   Dar Leif voia să mai aștepte.
   - Maya, nu e momentul potrivit. Și nu este o infracțiune să cunoști o persoană care a fost victima unei crime. Hai să nu ne grăbim.
   - Dar e ciudat că nu a spus nimic, continuase ea. Ne-am văzut destul de des în ultimele zile și am tot vorbit despre cele întâmplate și nu mi-a pomenit nimic despre asta. O să-l văd la conac, ce ar trebui să-i spun?
   - Maya, liniștește-te! O să vorbim cu el la momentul potrivit.

   Montase obiectivul cu unghi larg, fixase aparatul foto pe un trepied înalt și își potrivise scărița, ca să-i prindă pe toți în cadru.
   Agneta se așezase în fața lor.
   - După cum puteți vedea, Maya ni s-a alăturat astăzi, a spus Agneta, făcând semn spre ea, și o să facă și câteva fotografii. Cred că ați cunoscut-o deja. Va fi distractiv să vedem cum vor ieși pozele, a zis Agneta, îndreptându-și spatele, în timp ce zâmbea protocolar. Dar cât timp se ocupă Maya de cadrele ei, aș vrea să vorbim despre motivul care ne-a adus astăzi aici. Ne-am adunat ca să dezbatem câteva chestiuni, poate e bine să mai discutăm din când în când despre... preocupările comune, ca să spun așa.
   Apoi, ușa s-a deschis cu grijă, iar Nathalie a pășit în cameră. Avea o expresie stranie pe chip. Părea oarecum eliberată. Avea o nostalgie aparte, părea mâhnită, dezolată, dar puternică și de neclintit, în același timp. Ceilalți au remarcat venirea ei, dar foarte curând atenția lor s-a îndreptat din nou înspre Agneta.
   O singură persoană a rămas cu privirile ațintite asupra lui Nathalie.
   Nathalie se uita drept în ochii lui, iar el nu-și putea feri privirea. A încercat să se rupă, foindu-se și întorcând capul în altă parte, dar în cele din urmă s-a resemnat. Chiar în clipa aceea, Maya a apăsat pe butonul aparatului de fotografiat.
   Simultan, ușile duble s-au deschis, iar Leif Berggren a intrat în încăpere.
   - Bună ziua, a zis Agneta, ușor nedumerită. Suntem puțin cam ocupați acum.
   - Poftim? a întrebat Leif. Cu ce?
   - Ne-am adunat să... discutăm despre evenimentele din ultima perioadă. Suntem cu toții profund afectați de cele întâmplate. Și, după cum probabil cunoașteți deja, nu este pentru prima oară când ne confruntăm cu astfel de situații, a spus ea, întorcându-se spre ceilalți invitați, în speranța că se va găsi cineva care să o susțină.
   - Pot să aștept.
   Leif a pătruns în încăpere și s-a așezat pe un scaun gol, uitându-se după Maya, zărind-o într-un colț, cocoțată pe o scăriță, cu aparatul foto în mână.
   - Nu vă opriți din cauza mea.
   Ceilalți se priveau nedumeriți.
   - Despre ce este vorba? a întrebat Agneta silindu-se să pară politicoasă. Este vorba despre o întrunire particulară. Pe cine așteptați?
   - Pe niște colegi care sunt deja pe drum. Va trebui să întrerupem curând această ședință.
   - Poftim? a întrebat la rândul ei Agneta. Despre ce este vorba?
   - Despre ce este vorba?! a repetat Leif. Despre oamenii care au fost găsiți în mlaștină, despre asta este vorba. Oamenii care au fost uciși și îngropați în ultimii 12 ani. Este vorba despre tânărul acela bătut, dar care acum și-a recăpătat cunoștința și ne-a împărtășit niște informații interesante.
   - Și-a recăpătat cunoștința? fu mirată Agneta. Ce veste bună!
   - Ce veste bună?! a repetat Leif.
   Era clar pentru Maya că Leif era iritat, că era pe punctul de a răbufni. Era prea nervos. Probabil că nu mai dormise bine de nopți întregi.
   - Sunt mai mulți oameni în camera asta, a continuat el, care nu se vor bucura de această veste.
   Leif și-a mutat privirea de la Agneta la soțul ei, apoi la Peder, Yvonne, Texas, Leila și Goran.
   Leif își plecase capul și toți ochii îl țintuiau acum cu privirea, după ce se uitaseră unii la alții cu o neliniște crescândă.
   - Vrei să spui că unul dintre noi... a zis Agneta. E o nebunie. Noi, cei care locuim aici, lângă mlaștină, am pătimit aproape la fel de mult ca familiile victimelor.
   - Sunt de acord că e o nebunie. Întrebarea este cum de s-a ajuns aici, a zis Leif. Și asta sper să aflu cât de curând. Din câte știm noi, în total avem de-a face cu șase crime și o tentativă de omucidere.
   - Opt crime, s-a auzit o voce în spatele lui.
   În clipa aceea, doi polițiști au intrat în cameră.
   - Poftim? a întrebat Leif, întorcându-se spre Nathalie.
   - Opt crime și o tentativă de omor, a repetat ea.
   - Cine e fata asta?! a strigat Laila.
   Polițiștii traversau încăperea, îndreptându-se spre Peder și Yvonne.
   - Pot să vă explic... a zis Peder, ridicându-se în picioare.
   Yvonne i-a urmat exemplul și s-a așezat în dreptul lui, parcă încercând să-l protejeze.
   Lumea începuse să se agite, în timp ce polițiștii îi puneau cătușele.
   - Nu... ce faceți? se precipita Yvonne. Chiar e nevoie să faceți asta?!
   - Despre ce e vorba? a întrebat Texas. Ce ai făcut?
   - Lasă, te țin eu la curent, a răspuns Peder. Vorbim altă dată despre pompă.
   Agneta își scărpina colțul gurii cu unghia. Părea că ar fi vrut să spună ceva, dar din gura ei nu ieșeau decât sunete nearticulate, care nu păreau să formeze cuvinte.
   - O să spun un singur lucru înainte să plec, a zis Peder, eliberându-se nervos din strânsoarea polițistului. Nu a fost altă cale. Chiar era singura cale. Nu am făcut-o din amuzament. Am făcut-o pentru voi toți, pentru binele comunității noastre. Să nu uitați asta niciodată, a zis el, ridicând mâinile în aer. Aș fi vrut să nu se ajungă la asta. Goran mi-e martor. El știe exact capriciile mlaștinii. Să știți că nu sunteți în siguranță acum, dacă la asta vă gândeați.
   - Ce ai făcut? a întrebat Texas, uitându-se în jurul său.
   Goran stătea cu spatele perfect drept și o paloare îi apăruse pe chip.
   - Nu înțeleg, a spus el. Vrei să spui că eu am avut ceva de-a face cu asta?

   - Da, exact așa s-a întâmplat, declarase Yvonne Larsson în timpul interogatoriului la secția de poliție din Karlstad.
   Maya era în camera alăturată, urmărind conversația dintre Yvonne, Leif și un alt anchetator.
   Yvonne stătea cu mâinile în poală și tot trăgea de mânecile hainei, de parcă ar fi încercat să dispară neobservată, să iasă cu totul din îmbrăcăminte și din pielea ei. Clipea des.
   - Ne-am dat seama că era... de datoria noastră să facem ceva. Știam ce se petrecea în mlaștină, am trăit-o pe pielea noastră. Goran Dahlberg ne-a povestit și el despre nevoile mlaștinii, despre foamea ei de oameni, despre toate persoanele care au dispărut acolo de-a lungul anilor. Eram la fel de înspăimântați ca toți ceilalți și știam că avea să ne vină și nouă rândul. Mlaștina nu se satură niciodată, e permanent flămândă. Nimeni nu ne poate judeca, pentru că nimeni nu a trecut prin ce am trecut noi. Pierduserăm deja un copil. Nu puteam să riscăm să ne fie luat și al doilea, nu? Voi ce ați fi făcut, dacă erați în locul nostru? Voi n-ați fi procedat la fel? Dacă ați fi avut copii. Aveți copii? Ei bine, atunci înțelegeți ce a fost în sufletul nostru.
   Era împăcată, directă, amabilă și încrezătoare că în foarte scurt timp îi va îndupleca pe Leif și pe celălalt anchetator, fiind absolut convinsă că îi va atrage de partea ei, că aceștia vor înțelege și vor accepta argumentele, punctul ei de vedere, faptele și modul în care acționase.
   - Nu regret ce am făcut. Ce am făcut amândoi. În orice caz, nu a fost ceva plăcut, bineînțeles că nu. Dar în viață nu faci numai ce-ți place. Uneori pur și simplu trebuie să faci ce ai de făcut. N-ai de ales.
   A tras adânc aer în piept, apoi a continuat:
   - Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare e faptul că mlaștina își va aștepta în continuare ofrandele și nimeni... nimeni nu va mai face nimic.
   După câteva zile, Peder a devenit din ce în ce mai introvertit. Trupul lui solid părea stingher pe scăunelul din sala de interogatoriu, parcă n-ar mai fi știut să stea locului. Ca și cum era obișnuit, prin însăși natura lui, să fie în continuă mișcare, să lucreze, să umble, să facă permanent câte ceva. Să nu stea locului o clipă. Să ia decizii.
   - La un moment dat, chiar am vrut să mă opresc, a recunoscut el. Serios. Chiar am crezut că, dacă o să fim vigilenți, dacă nu îi vom scăpa nicio clipă din ochi pe copii atunci când se schimbă brusc vremea, totul va fi bine. Dar apoi am aflat de băiatul acela, care a fost dat dispărut. Mlaștina... ne amenința. Mai presus de toate, eram hotărâți să o protejăm pe Julia și, mai târziu, pe copiii ei. O singură clipă de neatenție și deja e prea târziu, totul e pe veci pierdut. Ne-am gândit că e mai bine să-i satisfacem foamea, ca să mă exprim așa; în acest fel eram noi mai în siguranță. Uneori ne foloseam de animale și așa mai departe, dar alteori... au fost și oameni. Știam că este necesar să aducem și jertfe umane. Le-am umplut buzunarele cu bani, în semn de respect, pentru a da valoare sacrificiului lor, căruia îi înțelegeam pe deplin importanța. Nu am vrut să mai plecăm în căutarea unui alt copil. Am făcut-o de dragul copiilor noștri. Chiar nu pricepeți? Nu am avut de ales.
   „Am făcut-o de dragul copiilor noștri”.

   Maya o găsise pe Nathalie înfășurată toată într-o haină mare și lungă, pe terasa cafenelei de la conac. Agneta lăsase pe terasă câteva scaune cu spătar... un adevărat răsfăț într-o zi ca asta.
   - Ce vreme frumoasă, a spus Maya privind spre cer.
   - Știu. E minunat. Ia un loc, a zis Nathalie făcându-i semn spre un scaun.
   - Mulțumesc că m-ai sunat, Nathalie. Mă bucur foarte mult să te văd.
   - Vreau să mă întorc cât de curând în Gothenburg, mai am de prelevat doar câteva mostre. Dar am vrut să stăm de vorbă înainte să plec.
   - Sigur, a răspuns Maya.
   La început au schimbat câteva cuvinte despre dizertația lui Nathalie și despre expoziția Mayei și au comandat două cești mari cu ceai. Apoi au adus vorba despre Peder și Yvonne.
   - Parcă nu-mi vine să cred, a continuat Nathalie, că părinții prietenei mele din copilărie sunt vinovați pentru tot. Că Peder i-a împușcat pe tatăl meu și apoi pe mama. Da, poate că pe tata l-a ucis din greșeală, dar pe mama...
   Maya a privit-o insistent mult timp, apoi a tras adânc aer în piept, încercând să-și găsească cuvintele.
   - Dar nu te simți... puțin împăcată? S-a dovedit că tatăl tău nu a fost niciodată vinovat, că nu a omorât pe nimeni. Nu a ucis-o pe mama ta, nu s-a sinucis.
   Nathalie își întorsese fața spre soare și închisese ochii.
   - Ba da, a răspuns ea. În toată nebunia asta, mă simt cumva ușurată, parcă mi s-a luat o piatră de pe inimă. Parcă i-aș fi regăsit, acum îi pot purta din nou în suflet, pe tatăl meu, pe părinții mei. Nu mă mai simt copleșită, nu mai simt presiunea aceea. Da, mă simt... goală, a zis ea râzând, după care s-a întors spre Maya.
   - Într-un sens bun, vreau să spun.
   - Înțeleg. Mă bucur să aud asta.
   - În același timp... mă încearcă o tristețe pe care nu am simțit-o niciodată până cum. Pentru tot ce s-a întâmplat. Pentru că mi-am pierdut copilăria. Este ceva nou pentru mine, să nu-mi mai reprim acele trăiri. Mă doare... cumva.
   Maya se uita lung la ea.
   - Acceptă durerea. Chiar cred că poți duce această povară, pentru că este una eliberatoare. Nu te mai împotrivi, lasă-te în voia ei, îngăduie-ți tristețea, suferința asta, las-o să te pătrundă, lasă această ardere să-ți treacă prin toți porii, să te mistuie, să te transforme, până când vâlvătaia se va stinge și tu vei renaște din propria cenușă. Abia atunci vei simți că ești mai presus de această mâhnire. Că ești mai presus de toate credințele și trăirile tale.

   Ceaiul fierbinte se răcise deja în răcoarea aerului de octombrie, iar subiectul conversației era altul, iminenta plecare a lui Nathalie.
   - Apropo, la cine ai stat după ce ai plecat de aici? a întrebat Maya. Când te-ai mutat în Gothenburg. La rude?
   - Nu, nu-i cunoșteam. Ceea ce mi-a convenit... Voiam un nou început. Dar nu a fost prea plăcut. Se pare că cineva s-a gândit că soluția cea mai bună era să mă trimită la o familie cu frica lui Dumnezeu. Așa că am ajuns să stau la cei mai habotnici oameni din oraș.
   - Am înțeles, a rostit Maya.
   - Sau... Scuze... Crezi în Dumnezeu?
   Maya chicotea, dându-i de înțeles că nu-i adusese nicio ofensă.
   - Nu e ușor să răspunzi la întrebarea asta când nu știi exact la ce se referă persoana care pune întrebarea, ce înseamnă conceptul de Dumnezeu pentru respectiva persoană. El poate căpăta diferite conotații, valențe nebănuite, de la un om la altul. Cred că e mai bine să nu intrăm în astfel de...
   - Ei bine, ce înseamnă Dumnezeu pentru tine? a întrerupt-o Nathalie.
   - Pentru mine, Dumnezeu este... a început ea, un fel de realitate atemporală, care nu poate fi descrisă sau explicată... pe care nici măcar cu mintea n-o poți gândi, care se poate revela doar în interiorul tău, în adâncul sufletului, prin simbioză directă, și care lucrează, se manifestă prin faptele și experiențele tale.
   Nathalie și-a dat imediat seama că nu era prima dată când Maya vorbea despre Dumnezeu.
   - Și când se întâmplă acest lucru, a continuat Maya, întreaga ta ființă conștientizează că toate schismele lumii sunt simple plăsmuiri, că toate lucrurile și ființele sunt fundamental unite, că nu pot fi nicicând separate, ci se contopesc firesc unele cu altele.
   - Și ce înseamnă... această unificare, în opinia ta? a întrebat Nathalie.
   - Singurul cuvânt care poate exprima cel mai bine această idee ar fi „deșertăciune”. E un termen care duce în direcția cea bună, care poate argumenta teoria nimicului, a spațiului gol.
   Nathalie s-a încruntat, apoi a izbucnit în râs.
   - Vorbești serios? Deșertăciune?
   - Da... a răspuns Maya. Doar că deșertăciunea, percepută ca pustiu. Nu este nimicul înțeles ca vid, este doar ceva lipsit de formă, de granițe, de gânduri, de concepte.
   - Așa zici tu? a întrebat-o Nathalie, complet nelămurită. Și ce înseamnă asta?
   - Cum să spun eu... a zis Maya lăsându-se pe spate și părând că își alege cu mare grijă fiecare cuvânt în parte. E un fel de... spațiu format din conștiența pură, abisul din care lumea se înfiripă clipă de clipă. Este o stare de veghe dincolo de intelect, o existență imuabilă, și pe lângă faptul că există persoane care pot identifica acest spațiu cu străfundurile ființelor lor... ea reprezintă sursa tuturor lucrurilor, însăși esența naturii umane autentice, în nemărginirea profunzimilor ei. Și tocmai asta e atât de amuzant în căutarea spiritualității, a mai zis ea râzând, parcă resimțind o trăire lăuntrică intensă, că în cele din urmă ajungi la concluzia că ești ceea ce cauți. Este ceva intangibil, pe care nimeni nu-l poate vedea.
   A făcut o mică pauză, apoi a conchis:
   - Este acel ceva care vede prin noi. Cel atotvăzător.

   La scurt timp, Maya a plecat, dar vorbele ei de duh continuau să răsune în mintea lui Nathalie, răscolindu-i tot corpul cu vibrațiile lor pline de spiritualitate, desprinse parcă dintr-o altă lume, dintr-un alt univers, în care ea se vedea lângă un lac prin ochii unui cerb.
   „Este acel ceva care vede prin noi. Cel atotvăzător”.

   Mai târziu, în după-amiaza aceea, Nathalie stătea în picioare în cabană, împăturindu-și hainele, făcându-și bagajele. Strânsese deja echipamentul, dosarele, documentele și cărțile, laptopul cu lucrarea de dizertație și toate probele pe care le adunase.
   Venise timpul să se întoarcă acasă, îndreptându-se către un viitor pe care nu și-l putea imagina. Un viitor fără plasă de siguranță, exact așa simțea.
   Sau poate că era chiar opusul. Poate că, pentru prima dată în viața ei, avea o bază solidă pe care să își sprijine pașii. Ceva se schimbase în sufletul ei, perspectiva era cu totul alta acum. Era aproape nerăbdătoare să își revadă părinții adoptivi.
   Atunci a auzit un ciocănit. Cineva bătea la ușă, iar ea a știut imediat că era el. Recunoscuse atingerea delicată a mâinii pe lemn, melodia suavă degetelor sale.
   A deschis ușa și l-a văzut în lumina ochilor, slăbit și fragil, dar cu zâmbetul acela care condensa toată energia lumii. Nu departe, chiar în spatele lui, ea a zărit taxiul care îl adusese aici. Se sprijinea într-un baston și o privea fără să scoată un sunet.
   Nu știa cum să reacționeze, era atât de obișnuită să fie ea cea care privea, care observa, care analiza.
   - Johannes, a reușit ea să pronunțe.
   Nici măcar nu a avut puterea să-l îmbrățișeze.
   - Nathalie, a zis el zâmbind.
   A făcut un pas înainte, i-a luat mâna și a lipit-o de obrazul lui.
   - Am auzit ce ai făcut, a spus el. Mulțumesc mult. Îți mulțumesc din suflet.
   Ea a dat ușor din cap, zâmbindu-i.
   - Pentru... nimic.
   Și-a dat seama că se simțea complet în largul ei. Ceva în sinea ei se schimbase. Era atât de simplu!
   - Ce mai face bucuria ta nefericită? a zis ea în glumă, dar chiar în acel moment a realizat că o luase gura pe dinainte, că făcuse o greșeală.
   Dar apoi a văzut reacția lui.
   - Se pare că va fi și mai nefericită de acum înainte, a zis el. Unde vrei să mergem? Unde vrei să locuim? În Gothenburg?
   - Nu știu unde vrei tu să locuiești, a rostit ea cu zâmbetul pe buze, dar Goteborg mi se pare desuet, nu crezi?

   Atârnate pe pereți, la câte un metru distanță, erau mai multe fotografii alb-negru, pătrate, montate pe niște rogojini fixate pe suporturi simple, mate, încadrate de niște rame înguste, din lemn.
   Galeria debuta cu 4 peisaje, urmau 4 imagini cu niște case abandonate și curțile lor prăfuite. Și, într-un final, un cadavru dezmembrat. Un picior, o mână, un obraz întors. Un ochi închis, o bucată din ceafă și niște păr. Până la urmă, alesese să nu includă în expoziție și portretele locuitorilor din mlaștină.
   Maya a aruncat o privire pe fereastra impozantă și a văzut că fulgii începuseră să cadă. Înăuntru era cald, vizitatorii erau serviți cu vin roșu și biscuiți.
   Numai că nu era o inaugurare obișnuită, nu era o expoziție ca oricare alta. Era una în stil minimalist, nu invitase prea multe persoane, pentru că... nu părea a fi un eveniment de mare anvergură. Voia doar să își expună fotografiile, experiența trăită de ea pe acele meleaguri mlăștinoase.
   Subiectul fusese, firește, de mare interes, când ziarele locale au fost informate că artista cea mai reputată din zonă urma să organizeze o galerie de artă în salonul expozițional al școlii de artă. Iar după ce au aflat că intenționa să prezinte și câteva peisaje din Mossmarken, făcând referire directă la evenimentele petrecute acolo, interesul a atins proporții uriașe, fiind preluat chiar și de mass-media națională. Pe canalele de social-media circulau fel de fel de postări, chiar dacă nimeni nu văzuse încă imaginile. Iar opiniile erau împărțite. Mulți erau deranjați, extrem de supărați de faptul că se folosea fără scrupule, în concepția lor, de tragediile din Mossmarken.
   Maya se înțelesese cu coordonatorii evenimentului să organizeze mai întâi o lansare personală, neanunțată în presă, urmând ca mass-media și publicul să vină a doua zi, când ea avea să fie deja departe de Fengerskog.
   Așa că acum numai ea și vreo 20 de prieteni, inclusiv Nathalie și Johannes se aflau în incinta galeriei de artă. Venise și Goran. Părea obosit. Dărâmat.
   - Probabil că nu e cel mai bun moment să-ți explic pe îndelete povestea cu Tina, a spus el nervos, chiar înainte de a intra pe ușă.
   - Cum vrei tu, a rostit ea.
   - E mai bine să vorbim altă dată despre asta.
   - Bine, rămâne pe altă dată.
   În loc să insiste, ea alesese să-i toarne pahar după pahar, la intervale regulate. Până când, într-un final, cuvintele au început să-i vină de la sine.
   Vorbele lui. El stătea sprijinit de perete, cu paharul în mână și îi făcea semn să vină.
   - Vreau să-ți spun totul, a zis el fără ocolișuri. Da, am avut o aventură cu Tina. Trecea pe la mine de fiecare dată când venea în Karlstad, în delegație. În ziua în care a dispărut urma să ne întâlnim aici, dar ea nu a mai venit. Am rămas șocat. Am preferat să nu spun nimic, în parte din respect pentru ea și pentru familia ei, dar și pentru că știam și că riscam să devin suspect, dacă le-aș fi mărturisit polițiștilor despre relația noastră.
   Părea că se simțea extrem de vinovat.
   - Și ce ai crezut? Că au luat-o spiritele?
   El a ridicat din umeri.
   - Acum știm că, în cazul ei, nu a fost vorba despre așa ceva, dar...
   Au păstrat tăcerea o clipă. Apoi Goran a ridicat privirea și s-a uitat fix în ochii ei.
   - Dar încă mai sunt multe alte persoane care au fost date dispărute. Probabil că voi ați găsit numai victimele cuplului Peder și Yvonne. Încep să cred că este absolut imposibil să-i găsim pe toți cei care s-au făcut nevăzuți ca prin farmec acolo. Cei care au fost pur și simplu ademeniți, ispitiți de spirite... cei care parcă se dematerializează. Încă nu l-au găsit pe băiețelul acela, pe Tracy sau pe soția mea...
   Maya l-a prins ușor de braț și la strâns cu tandrețe.
   - Goran, să știi că mă bucur tare mult că ai venit! La modul cel mai sincer îți spun.

   După ce au plecat și ultimii invitați, Oskar a condus-o acasă. Maya a aprins niște lumânări, și-a pregătit o baie cu ulei esențial de lavandă și a turnat ceva de băut în două pahare. Apoi s-a dezbrăcat și a intrat în cadă.
   Oskar rămăsese în pragul ușii, privind-o.
   - Nu vii și tu? a întrebat ea.
   Oskar și-a dat hainele jos, s-a apropiat de cadă și s-a scufundat în apa fierbinte.

   Nathalie a urcat fără grabă treptele casei din Amal și a sunat la ușă. Își simțea inima ca pe un mușchi suprasolicitat, care nu voia decât să se odihnească după toate cele întâmplate. Dar trebuia să o facă. Măcar atât. Era ultimul lucru pe care avea să-l facă înainte de a pleca din Dalsland spre Gothenburg.
   Nu a recunoscut-o pe femeia care i-a deschis ușa. Nu era nimic familiar la persoana aceea obeză care stătea în fața ei.
   Au rămas acolo, una în fața celeilalte și, o clipă mai târziu, Nathalie a reușit să o recunoască pe Julia, cea care fusese odinioară cea mai bună prietenă a ei. Sclipirea din ochii ei, modul în care pomeții se înălțau până spre colțul ochilor.
   - Nathalie? a întrebat Julia.
   - Julia? a imitat-o Nathalie.
   A făcut un pas în față, îmbrățișându-și cu drag prietena din copilărie. La început, Julia a tresărit, apoi a părut că se relaxează, după care a început să plângă. Lacrimile îi curgeau șiroaie pe obraji, nu putea nicicum să oprească acest neștiut șuvoi subteran care izvorâse din adâncurile ființei ei, luând-o complet pe nepregătite. Suspina din ce în ce mai sfâșietor pe umărul lui Nathalie, plângea în hohote, cu o disperare ce îi zdruncina întreg corpul.
   După câteva minute, și-a șters obrajii cu mâneca puloverului și a încercat să se calmeze.
   - Ce ar mai fi de spus? a zis ea.
   - Chiar așa. Ce ar mai fi de spus? a întrebat Nathalie oftând.
   S-au așezat pe canapeaua din camera de zi. Nathalie încă o ținea pe Julia de mână.
   - Dacă am fi știut, a zis Julia. De la bun început. Ce făceau părinții mei. Ce s-a întâmplat cu părinții tăi. Dacă în sinea mea am știut mereu tot ce se petrecea, dar poate că am fost prea aproape să înțeleg cu adevărat despre ce era vorba?
   Nathalie clătina din cap.
   - Ai fi putut vreodată să-ți imaginezi una ca asta?
   - Nu știu. Dar poate că ar fi trebuit... să bănuiesc ceva.
   - Julia, e greu să-ți închipui genul ăsta de grozăvii. Probabil că au înnebunit după moartea lui Tracy.
   Julia ofta.
   - Da, familia noastră s-a destrămat. Mă simțeam atât de vinovată că nu mi-am dat niciodată seama că s-au schimbat. Eram prea preocupată de propriile probleme.
   A ridicat privirea spre Nathalie.
   - Ești singura căreia i-am vorbit până acum despre asta. Nu le-am spus nici măcar copiilor mei, nu știu ce să le zic. Mi-e frică să ies în lume. Mi-e teamă să pornesc calculatorul. Știu că oamenii scriu verzi și uscate pe toate rețelele sociale, despre mama și tata, despre noi. E oribil.
   - Știu. Trebuie să fii tare, apele se vor liniști în curând. Știi cum sunt oamenii, uită repede, vor găsi alte subiecte de actualitate, alte teme despre care să scrie și să-și dea cu părerea.
   - Sper să ai dreptate. Dar nu știu dacă va fi chiar așa, a mai spus ea. Și, în plus, simt că toată lumea o să mă judece. Povestea asta o să mă urmărească toată viața.
   Julia și-a coborât privirea, acum se uita la masă.
   - Ce vrei să faci cu copiii? a întrebat Nathalie. O să continui să locuiești aici?
   - Da, probabil că da, a răspuns Julia cu un zâmbet forțat. Copiii vor sta cu mine de acum încolo. Ar fi trebuit să-i iau cu mine demult.
   Au băut niște cafea și au mâncat bezele cu ciocolată pe jumătate congelate, direct din pungă. Au vorbit câte în lună și în stele. Au depănat amintiri. Apoi Nathalie a spus că ar trebui să plece.
   - Vreau să mă întorc acasă, în Gothenburg, înainte de lăsarea nopții.
   Julia a tras adânc aer în piept, i-a pus mâna pe umăr, parcă ar fi vrut să o oprească și s-a îndreptat spre dormitor. Curând a revenit cu un jurnal.
   - Vreau să-ți mai spun ceva. Cred că... simt nevoia să vorbesc cu cineva despre asta.
   I-a întins albumul.
   - E jurnalul lui Tracy. Obișnuiam să mă furișez în camera ei ca să-l citesc pe ascuns. Mai știi că obișnuiam să facem asta? Citeam și versurile scrise de ea. Dar despre jurnal... nu am spus niciodată nimic nimănui. Acesta este încă un lucru cu care trebuie să învăț să trăiesc. Mă refer la rândurile scrise în acest jurnal.
   - Ce anume? Ce scrie acolo? fu curioasă Nathalie.
   - Tracy se vedea cu un tip mai în vârstă, îți mai amintești? Au avut o relație. Numai că el... nu voia să fie cu ea. Mă rog, voia să meargă până la capăt. Se întâlnea cu ea doar când avea chef, pentru o partidă de-o noapte. După care a cunoscut pe altcineva. Iar când am citit cele scrise aici... e destul de clar că ea nu își mai dorea să trăiască. Părea atât de hotărâtă!
   Nathalie o privea insistent pe Julia.
   - Vorbești serios?
   - Era cu totul alta. Atât de tristă. Dar nu am spus nimănui despre asta.
   - Mi-ai zis mie.
   - Ți-am spus?
   - Da.
   Julia a răsfoit câteva pagini.
   - Uite, aici. În ultima ei săptămână de viață, a așternut multe rânduri pe hârtie. Multe gânduri întunecate. Asta a scris cu o seară înainte să moară. Ascultă.
   Julia citea cu voce tare, fără să se grăbească, făcând o pauză după fiecare propoziție.
   „E ca și cum nu aș mai exista. De parcă nu ai mai fi lăsat nimic în urma ta când ai plecat. Nu pot să mănânc. Nu pot să beau. Vreau doar să mă transform, să dispar. Să mă arunc, să renunț la tot. Vreau să nu mai simt nimic. Vreau să evadez din iadul ăsta”.

   Nathalie își amintea noaptea aceea, cu paisprezece ani în urmă. Își amintea cămașa de noapte în dungi a lui Tracy, trupurile pline de noroi și ferestrele tăcute. Își amintea că pierduse orice sens al realității, simțea o durere, o rană care nu avea să se vindece niciodată.
   - Nu au fost spiritele de vină, a spus Nathalie. Și-a luat singură viața.
   - Și cel mai rău e că nu s-ar fi ajuns niciodată la asta dacă le-aș fi arătat părinților mei jurnalul, dacă aș fi stat de vorbă cu ei, dacă... La urma urmei, e numai și numai vina mea.
   Nathalie înghiți în sec.
   - Atunci, înseamnă că și eu sunt de vină. Am văzut-o pe Tracy în Amal chiar înainte să moară, am auzit-o certându-se cu tipul ăla. Am observat cât era de tristă, de disperată, dar nu am știut ce să fac, nu mi-am dat seama dacă aș fi putut să fac ceva.
   A tăcut o clipă, apoi a continuat:
   - Eram copii, Julia. Nu meriți să porți povara.
   Julia clătina din cap, cu ochii în lacrimi.
   - Ai dreptate, eram doar niște copii, a repetat ea.

EPILOG

   În ultimele zile vremea se încălzise. Weekendul trecut regiunea fusese răsfățată cu niște zile calde, de primăvară, iar Maya a descoperit că mestecenii din fața casei sale începuseră să înmugurească.
   Nu mai venise în Mossmarken de anul trecut. Acum se simțea pregătită.
   Tatăl ei fusese înmormântat cu o zi înainte și simțea nevoia să facă o plimbare lungă, care să o pună pe picioare. S-a gândit să treacă pe la Goran. Se văzuseră de câteva ori în timpul iernii, încercaseră să treacă peste toate neînțelegerile și simțea că relația lor se îndrepta pe făgașul cel bun.
   A traversat sprintenă cărarea care străbătea mlaștina. Era prima oară când vedea locul acela în lumina primăverii. Arăta cu totul altfel decât în atmosfera mohorâtă a toamnei... ceea ce atunci nu era decât o ruină acum era viguros, robust, înfloritor.
   Lucrurile fragile se trezeau la viață. Copacii începuseră să înfrunzească, într-o nuanță de verde crud. Smârcurile își schimbau culoarea. Peste tot se auzea ciripitul păsărilor.
   A urmărit cu privirea câțiva sturzi. Săreau de pe o ramură pe alta, apoi și-au luat zborul.
   Vântul s-a întețit puțin, dar acum nu mai adia aproape deloc.
   Ea și-a continuat drumul prin mlaștină, fără să observe că una dintre păsărele rămăsese în urma celorlalte. Căzuse la pământ, chiar în spatele ei, șchiopătând, strigând de durere. Tot atunci, un fulger a brăzdat oglinda tulbure a apei și o siluetă parcă se vedea ridicându-se din adâncuri. Dacă Maya ar fi văzut acea imagine, probabil că ar fi descris-o ca un mozaic strălucitor ce întruchipa o tânără fată, îmbrăcată într-o cămașă de noapte cu dungi gri și albe, cu ochi albaștri, strălucitori.
   Pasărea de pe pământ a fluturat din aripi.
   O clipă mai târziu, a dispărut.

 

SFÂRȘIT