1-3
CAPITOLUL 1
Restaurantul unde Maryane și Alex se întâlniseră la prânz era unul dintre cele mai vechi din Paris.
Dincolo de ferestrele imense, drapate de perdele grele, se întindea priveliștea apelor leneșe ale Senei și se înălțau turnurile catedralei Notre-Dame, scăldate în soare. Scaunele erau tapițate cu velur roșu. Pe fețele de masă de damasc străluceau porțelanurile, cristalurile și argintăria. Serviciul era ireproșabil și discret.
Chelnerul le aduse o frapieră cu gheață și după ce servi șampania, dispăru în liniște.
Maryane Stanson își puse brânză pe o chiflă și mușcă din ea cu o plăcere de gurmand, făcând coaja aurie să pârâie. Fata avea aspectul fragil al unei păsări, dar atacă pofticioasă rața cu portocale care făcea renumele casei.
Alex Corwell îi zâmbi afectuos și plin de indulgență.
- Cum poți mânca în felul acesta și totuși să-ți păstrezi silueta? întrebă le cu admirație.
Maryane îl privi mirată, cu ochii săi intens verzi.
- Alex, o balerină seamănă mult cu un atlet. Am nevoie de regimul unui sportiv pentru a mă menține în formă.
Spunând acestea, ea duse paharul la gură, savurând lichidul de culoarea ambrei.
- Șampania aceasta e divină! zise ea zâmbitoare. Îmi dă senzația că suntem în acest loc minunat pentru a sărbători ceva!
El ridică paharul, ca pentru toast.
- Draga mea, sărbătorim astăzi debutul tău în Giselle. Ai fost admirabilă și n-am cuvinte să-ți spun cu câtă bucurie am asistat la acest spectacol.
- Să dansez în Giselle a fost visul meu din tinerețe. Din păcate, această dorință se realizează din cauza nenorocirii alteia, cum aș putea uita?
- Ce vrei să spui?
- Dacă Anne Marechal, prima balerină, nu și-ar fi fracturat glezna în seara trecută, eu aș fi rămas ca de obicei, în corpul de balet! suspină ea. Sper din toată inima că Anne se va vindeca repede. Este extraordinară, Alex, iar Rene crede că într-o zi, ea va deveni celebră.
- Și... ce-i prevede Rene Godin Maryanei Stanson? întrebă el vesel, umplând din nou paharele. După triumful pe care l-ai avut, nu te mai poate trimite în anonimatul corpului de balet. Fără interpretarea ta fantastică, scena de la Folie n-ar fi atins niciodată această grandoare.
- Acum, după ce am demonstrat ce pot, Rene a promis că-mi dă rolurile principale dacă promit, la rândul meu, că nu-l părăsesc. Dar sezonul s-a terminat și nici nu-ți imaginezi cu câtă nerăbdare aștept să-mi iau o lună de vacanță, spuse ea zâmbind încântată.
- Ai să-ți petreci vacanța în Anglia sau în Franța?
Chipul ei se întunecă. Își reluă furculița și cuțitul.
- Nu mi-am făcut încă planuri definitive... murmură ea.
Într-adevăr, nu știa unde să plece.
- În această vacanță, eu voi fi acasă, pe Coasta de Azur. De ce n-ai venit și tu să stai câteva zile?
Ea ridică privirea. Razele soarelui îi făceau să strălucească părul ce-i cădea pe umeri în șuvițe.
- Singură... cu tine?
- Părinții mei sunt acolo. Vila e a lor. Acolo locuiesc tot anul de când tata a ieșit la pensie. S-ar putea să fie acolo și una din surorile mele, cu copiii. Mi-ar plăcea să-i cunoști, Maryane. Acesta a fost motivul pentru care am vrut să te întâlnesc săptămâna aceasta la Paris. Maryane, scumpa mea, m-ai face bărbatul cel mai fericit dacă ai accepta să te căsătorești cu mine!
Ea se aștepta de ceva vreme la această propunere. Alex Corwell era un om de afaceri bogat și influent. Dacă n-ar fi avut nicio intenție, n-ar fi urmat, prin toată Europa, o balerină fără avere ca ea, pe parcursul unei ierni și a unei primăveri.
Gândurile ei se învălmășiră. Se întreba cum să facă să-i dezvăluie adevărul.
Încercând să câștige timp, întrebă cu naivitate:
- Vrei să spui... în sfârșit, dorești să ne considerăm logodiți?
- E cea mai fierbinte dorință a mea. Știu, am cu 20 de ani mai mult decât tine... destul cât să-ți fiu tată, ca în cele mai bune romane! Și apoi, dansul este rațiunea existenței tale, n-ai să renunți niciodată! Pe deasupra însă, eu dispun de mijloacele de a te ajuta să reușești o carieră strălucită.
Un chelner veni să debaraseze. După ce consultară lista, comandară un desert. Alex umplu din nou paharele și se aplecă spre ea.
- Gândește-te, Maryane, spuse el apăsat. Nu vei mai avea grija zilei de mâine. Gata cu hotelurile mediocre și turneele fără succes în companiile mici. În sfârșit, îți vei putea alege rolurile, iar dacă într-o zi te vei hotărî să-ți faci propriul balet, eu îți voi oferi tot sprijinul. Va fi suficient să fii soția mea!
Maryane își lăsă privirea să rătăcească pe întinderile de apă ale fluviului, pe frunzele castanilor și pietrele bătrânei catedrale, așteptând parcă un răspuns la o rugăciune secretă.
Oferta lui Alex o încânta, bineînțeles, pentru că era deja sătură de existența incomod de modestă pe care o ducea. Dacă accepta, avea să trăiască mult mai bine; totuși...
Îl privi gânditoare. Lumina transparentă a acestui început de după-amiază îi accentua ridurile de pe chip, firele de păr alb devenind evidente printre firele negre pieptănate cu grijă. Amintindu-și numărul anilor lor, Maryane se gândi la tatăl său. Dacă ar fi trăit, acesta ar fi avut aceeași vârstă cu Alex. Nu era insensibilă la farmecul lui. Se simțea în siguranță lângă el, dar de aici până la a se căsători cu el...
- Pari surprinsă, observă el.
- Puțin...
- Nu te-ai gândit niciodată să ne unim destinele?
Cu o mână tremurătoare, Maryane duse paharul de șampanie la gură și-l goli dintr-o dată, sperând să găsească curajul de a vorbi.
- Există un bărbat în viața ta? O fată atrăgătoare ca tine nu duce lipsă de admiratori!
Maryane îl întrerupse brusc:
- Te rog, Alex! Când am să-ți spun adevărul, ai să renunți la acest proiect.
- Despre ce este vorba?
- Ei bine... sunt măritată de 5 ani!
- Măritată? De ce nu mi-ai spus niciodată?
- Probabil pentru că nu m-ai cerut de soție până acum, răspunse ea șoptit.
Li se aduse desertul. Maryane își înfipse lingurița în spuma delicată Grand Marnier.
- Dar tu nu porți verighetă, observă Alex pe un ton dojenitor.
- De obicei, o scot când dansez.
- Și fără îndoială îți păstrezi numele de fată din motive profesionale!
Maryane se hotărî să ignore reproșurile. Oricum, avea și ea o parte de vină pentru apariția acestei neînțelegeri supărătoare.
Bietul Alex! Cum putuse ea lăsa prietenia lor să ajungă până aici, fără să-l pună la curent cu situația ei? Îi era milă de el.
- Și poți să-mi spui cine este fericitul ales? întrebă el ironic.
- Bertrand Chauvigny. E francez, spuse ea pe nerăsuflate. Aveam 18 ani când m-am căsătorit cu el.
- Dumnezeule! Abia ieșisei din copilărie! E vârsta capriciilor și a faptelor nesăbuite!
- Eu n-am hotărât nimic. A fost o căsătorie aranjată.
- De către cine? întrebă el uluit.
- De nașa mea, Olga Valenska.
El o privi neîncrezător, iar ea lăsă lingurița, incapabilă să-și mai termine desertul.
- Cred că ți-am mai vorbit despre Olga. Făcea parte din trupa rusească de balet care, înainte de cel de-al doilea război mondial, a colindat prin toată Europa. A părăsit scena, a deschis la Paris o școală de dans și a devenit profesoara mea. Era de mulți ani prietena părinților mei, care dansau pe atunci la Royal Ballet din Londra. La nașterea mea, i-au cerut să-mi fie nașă. Aveam aproape 9 ani când ei au murit într-o catastrofă aeriană, în timpul unui turneu în America de Sud. Olga m-a adus la Paris, m-a luat la ea acasă și m-a crescut ca pe propria ei fiică.
- N-aveai rude în Anglia?
- Pe nimeni care să-mi fie atât de devotat ca ea. Părinții mei nu mi-au lăsat niciun mijloc de existență, iar ea mi-a oferit căldura căminului său și s-a ocupat de viitorul meu fără să fie interesată material.
- Nu-mi explic totuși cum ai cedat cu atâta ușurință fanteziilor sale. Te gândeai că-i datorezi recunoștință?
- Nu, răspunse Maryane, reamintindu-și ziua în care Olga îi spusese că Bertrand voia să se însoare cu ea. Aș fi putut refuza, dar ideea de a deveni soția lui Bertrand m-a făcut fericită. Pe atunci, el se lupta cu moartea de câteva săptămâni. Se întorsese bolnav din Africa. Starea lui continua să se agraveze și noi eram disperate.
- De ce plecase acolo?
- Cred că el comanda o unitate de luptă.
Alex o privi uluit.
- Era mercenar?
- După ce a terminat armata, a căutat de lucru, dar fără niciun rezultat. Pretindea că nu cunoaște altă meserie decât războiul. Într-o zi a semnat un contract și a plecat pe continentul african. Ca să spun drept, toate acestea nu prea mă interesau. Pentru mine contau doar aparițiile lui în casa bunicii sale din Paris.
Maryane își întrerupse povestea, cuprinsă de amintirile vizitelor acelui tânăr enigmatic și seducător, de care ea era de mulți ani îndrăgostită.
- Când eram copii, ne jucam împreună. Era orfan ca și mine, din copilărie, fiind unicul nepot al Olgăi. Ea-l adora și-i îndeplinea toate dorințele. Când ea mi-a cerut să mă căsătoresc cu el, n-am ezitat nicio clipă. Ne-am căsătorit în casa ei, în camera lui Bertrand.
- Ești sigură că o astfel de căsătorie este legală?
- Am semnat un act în fața unui ofițer de stare civilă.
- Dar Bertrand era lucid?
Maryane întoarse capul. Începuse un vânt slab ce încrețea suprafața Senei. O cuprinse un val de amintiri.
În penumbra camerei, Bertrand zăcea cu febră mare, mișcându-și fără încetare capul pe perna dantelată.
Ea se aplecase asupra chipului lui slăbit.
- Vorbește-i, Maryane, ordonase Olga pe un ton grăbit, spune-i ce trebuie să facă.
Luându-i mâna slabă și fierbinte, Maryane îngenunchease murmurând:
- Te rog, Bertrand, uită-te la mine!
El deschise ochii și o privise, în timp ce pe buze îi apăruse un zâmbet slab.
- Maryane, murmurase el, micuțo...
Ea insistase:
- Te rog, Bertrand! Spune că accepți să te căsătorești cu mine!
- Tu... chiar... vrei?
- Sigur, dacă așa spune bunica ta!
Chipul lui se crispase, închisese ochii și șoptise ceva de neînțeles.
Supunându-se unui nou ordin dat de Olga, ea-l implorase:
- Bertrand, te implor, spune că ești de acord!
Deschizând ochii și privind fix preotul, el pronunțase în sfârșit cuvintele așteptate:
- Da... sunt de acord!
Ofițerul de stare civilă aprobase cu un semn al capului și ceremonia fusese continuată. Bertrand repetase după Olga răspunsurile clare și inteligibile.
Maryane suspină și-l privi pe Alex.
- Sunt sigură că era conștient de ceea ce făcea.
- Îngrozitor! strigă el. O adevărată vrăjitorie, ca în poveștile cu zâne! Ce s-a întâmplat după aceea? Bertrand, Prințul Mercenar, și-a recăpătat sănătatea și te-a dus în castelul său ca să trăiți fericiți?
Maryane se enervă și-l fulgeră cu privirea.
- Dacă vei continua să-ți bați joc, n-am să-ți mai spun nimic. Ți-am povestit ceea ce n-am spus nimănui. Aș fi putut să tac!
Tonul lui Alex se schimbă imediat.
- Iartă-mă, Maryane, ai dreptate. Să știi că apreciez încrederea ta de a-mi face această mărturisire. Continuă!
- În sfârșit, Bertrand s-a vindecat. Mult timp după plecarea lui, am aflat că trăia în Montenay.
- Deci n-ai plecat cu el?
- Olga mi-a explicat că el nu voia să-mi distrugă cariera și că într-o zi, avea să se întoarcă. Înainte de asta însă, trebuia să îndeplinească o misiune de mare importanță pentru el.
- Și tu, biata inocentă, ai crezut-o fără să pui întrebări!
- N-aveam niciun motiv să mă îndoiesc de sinceritatea ei, răspunse Maryane, furioasă. Apoi, mi s-a oferit un loc în corpul de balet al unei trupe britanice. Ea m-a încurajat să accept și am plecat la Londra. Olga a murit la 1 an și jumătate după aceea. Într-o zi, am primit o scrisoare de la notarul ei și am aflat că înainte de a murit, ea mi-a lăsat adresa lui Bertrand.
- Și?
- I-am scris... El a venit să mă vadă la Londra, spuse ea șoptit și roșind.
Maryane tăcu, auzindu-se doar rumoarea din restaurant. Se apropie un chelner și Alex comandă cafele.
- Știi unde este Montenay? întrebă Alex, intrigat.
- În Bourgogne. Bertrand se ducea adesea acolo, în copilărie. Era o proprietate cu o vie renumită. A aparținut familiei Chauvigny, până în ziua când bunicul din partea tatălui lui Bertrand a trebuit să se despartă de ea pentru a plăti o datorie de joc. În pofida eforturilor sale, bătrânul n-a mai putut intra în posesia proprietății, dar cea mai scumpă dorință a sa era ca Bertrand să devină într-o zi stăpânul de la Montenay. În perioada în care proprietatea a fost a familiei Arcenaut, via a fost lăsată în paragină. Apoi, Paul Arcenaut a murit, iar pământul a fost scos la vânzare. Bertrand a aflat și a cumpărat domeniul.
- Și evident, a făcut-o imediat după căsătorie. De unde a avut banii necesari?
- O parte i-a câștigat în Africa, dar i-a cerut împrumut și Olgăi. Ea i-a oferit atunci tot ce-și propusese să-i lase prin testament.
- Înțeleg. Tu fuseseși vreodată la Montenay?
- Niciodată. Cum nu-mi puteam abandona cariera, convenisem să trăiască fiecare cum poate.
Maryane observă insistența întrebărilor despre trecutul ei, ghicind că el încerca să afle până unde au mers relațiile ei cu Bertrand.
- Ai păstrat legătura cu el în toți acești ani?
- Am întreținut corespondență. Anul trecut în septembrie, m-am întors la Paris și i-am scris că intenționam să rezolv definitiv situația noastră. Mi-a răspuns 6 luni mai târziu, invitându-mă la Montenay pentru a hotărî împreună.
- Câtă generozitate, comentă Alex cu ironie. Mi se pare un tip detestabil.
- Atunci eram în turneu și nu puteam pleca în Bourgogne, spuse Maryane.
- Poate că evitai pur și simplu să-l vezi, zise Alex sec. Mărturisește că-ți inspiră teamă!
Maryane încercă să evite privirea perspicace a interlocutorului său.
- E posibil, răspunse ea, fără tragere de inimă. Când l-am cunoscut eram un copil și-mi amintesc firea lui stranie, dar nu o dată m-a uluit.
Maryane se înroși din nou, amintindu-și cât de apropiați ajunseseră în timp șederii lui la Londra.
- Nu mi se pare de mirare! El are o ereditate neobișnuită. Din ce regiune a Rusiei venea Olga?
- Era tătară.
- Interesant. Tătarii sunt sălbatici și nesupuși. Dintre ei s-au ridicat câțiva dintre cei mai mari artiști. Și soțul ei?
- Era un scriitor rus. A fost aruncat în închisoare de Stalin și a murit după câteva luni. Ea a fugit atunci cu fiica ei Nadia, refugiindu-se la Paris. Câțiva ani mai târziu, s-a recăsătorit cu un anticar bogat, pe care ulterior l-a moștenit.
- Și i-a dat totul nepoțelului ei adorat, pentru ca acesta să cumpere viile! spuse Alex cu amărăciune în glas.
Își încrucișă brațele și se aplecă spre Maryane.
- Ei bine, draga mea, surprinzătoarea ta poveste m-a răvășit, dar n-a schimbat sentimentele mele pentru tine.
Ea-și imaginase că el n-avea să mai insiste și se arătă surprinsă.
- Vrei să spui...
- Că te iubesc, Maryane, și voi continua să doresc căsătoria noastră. În pofida obstacolelor, e timpul să pui capăt acestei căsătorii aiurite.
Maryane încercă să câștige timp.
- Bineînțeles, dar mai înainte vreau să mă întâlnesc cu Bertrand. Trebuie să discutăm fără martori, cât mai curând, și refuz să apelez la un avocat.
Alex își bău cafeaua până la ultima picătură, se uită la ceas și ceru nota.
- Am o întâlnire la ora 3. Îmi pare rău că nu-mi pot petrece restul după-amiezii cu tine.
- Nu-ți face probleme, eu am câteva cumpărături de făcut. Trebuie să mă ocup de garderoba mea, ca să merg cu tine la Cap d`Antibes.
- Nici nu-mi vine să cred, spuse el galant. Ești încântătoare.
Privirea lui admirativă întârzie pe rochia ei din mătase verde, care-i sublinia silueta grațioasă.
Brusc, se încruntă și spuse autoritar:
- Maryane, am să merg cu tine la Montenay! Mai am câteva întâlniri în cursul săptămânii, dar am putea pleca vineri dimineața; astfel, imediat ce vei termina cu Bertrand vom lua liniștiți drumul spre Coasta de Azur.
- Nici nu mă gândesc!
Maryane vorbise atât de tare, încât vecinii de la mesele din jur se întorseseră și-i priveau curioși.
Alex era pe punctul de a interveni în viața ei și de a se amesteca în treburile ei personale, sperând s-o facă să accepte logodna cu el. Trebuia să-l împiedice cu orice preț.
- Prefer să mă duc singură. Am să iau rapidul de Dijon și o dată ajunsă acolo, am să iau un autobuz cu care să ajung la Montenay. Dacă totul se va petrece normal, voi fi înapoi la Paris a doua zi.
Văzându-l că se întunecă la față, ea îi luă mâna.
- Nu mai fi atât de îngrijorat, sunt obișnuită să călătoresc singură, îi spuse ea cu blândețe.
- Nu despre asta este vorba! Sunt tulburat de ceea ce ți s-ar putea întâmpla acolo. Te rog, se încăpățână el, așteaptă până vineri și am să te duc eu.
- Nu cred că situația s-ar putea limpezi, dacă ai veni cu mine, spuse ea răspicat.
- Ți-aș putea fi sprijin moral, sau ți-al putea pleda cauza. Nu poți trăi în continuare în aceste condiții. Bertrand trebuie să recunoască faptul că această căsătorie imaginată de o bătrână vrăjitoare...
- Bunica lui nu era o vrăjitoare! țipă ea indignată.
- Atunci, o zână rea, ceea ce înseamnă același lucru, ripostă Alex.
- Ea a acționat în interesul nostru, după cum mi-a scris cu puțin timp înaintea morții sale.
- Așa spun toți oamenii care se cred suflete nobile și aranjează căsătoriile tinerilor! Olga nu era un bun psiholog și rezultatele intervenției sale sunt mai degrabă mediocre!
- Sunt sigură că intențiile ei au fost bune, oricât ți s-ar părea de ridicol. Dacă lucrurile au luat o întorsătură proastă, este numai vina lui Bertrand și a mea!
- Draga mea, încearcă să înțelegi! Ai fost prinsă în cursa unui aranjament absurd. Eu îți ofer șansa de a schimba cursul evenimentelor cerându-te de soție. Sunt sigur că abia aștepți! Du-te să-l vezi pe Chauvigny, anulați această căsătorie cât mai repede posibil. Este în interesul vostru. Și el s-ar putea să fie foarte fericit să-și recâștige libertatea și să-și refacă viața!
De multă vreme ea se gândise ce avea să-i spună lui Bertrand. Da, trebuia să acționeze!
- Bine, am să plec mâine, hotărî ea.
- Perfect. În sfârșit ai deveni înțelegătoare!
El semnă nota pe care i-o prezentă chelnerul, apoi o privi încântat. Se ridicară de la masă și porniră la braț spre lift.
- Ai putea lua masa cu mine în această seară?
- Îmi pare rău. I-am promis Annei Marechal că voi trece s-o văd. Am să-ți dau telefon după ce mă voi întoarce de la Montenay.
El o privi serios.
- Sper că-mi vei aduce vești bune!
Maryane se întoarse dezamăgită din turul său prin magazine.
Deși nu lăsase să se vadă, discuția cu Alex o tulburase și-i trezise emoții pe care le ținuse multă vreme ascunse. Încercase să-și caute rochii de vară pentru vacanța pe Coasta de Azur, dar tulburarea nu-i dăduse pace și după ce trecuse prin câteva magazine, renunțase.
Oprise un taxi, apoi se întoarse în apartamentul pe care-l împărțea cu altă balerină. Extenuată, intră în camera ei să-și scoată rochia și pantofii, îmbrăcă un halat lung și se duse în bucătărie să-și facă un ceai.
Se instală în balconul minuscul al salonului și-și plimbă privirea distrată peste peisajul înconjurător. În depărtare, turnul Eiffel își profila silueta pe cerul scăldat de razele apusului.
Își savură în liniștea ceaiul parfumat, stând într-un șezlong și încercând să-și recapete calmul... dar gândul la Bertrand o obseda.
Nu putea uita acea zi de toamnă când el sosise la ea, la Londra, cu 2 ani în urmă. Tot ce se întâmplase atunci avea să-i rămână în memorie pentru totdeauna.
Își reaminti micul apartament de pe High Street, nu departe de Tamisa, și după-amiaza vântoasă de noiembrie, retrăind în gând tot ce se întâmplase atunci.
CAPITOLUL 2
Era al doilea an de când stătea la Londra.
Locuia în apropiere de Tamisa, într-un mic apartament mobilat, la al treilea etaj al unei case mari în stil victorian. Îi plăcuse nespus acel cartier vechi, ferit în mod miraculos de zgomotul și agitația străzilor din apropiere.
Casa era un vechi hotel particular, transformat de curând în bloc de garsoniere pe care le închiriau studenții și artiștii cu venituri modeste.
Maryane își luase obiceiul de a face cumpărăturile sâmbăta după-amiaza, pe High Street. Frigul se făcea deja simțit. În ziua aceea, începuse să sufle un vânt de iarnă care-i mușca obrajii și urechile, făcând-o să-și ridice gulerul elegantului său palton de stofă buclată.
Se însera. Luptând cu vântul, ea grăbi pasul pe pavajul ud acoperit cu frunze, pășind cu grația specifică balerinelor. Ajunsă la intrare, trecu repede de uși, grăbindu-se pe culoarul lung ce pornea din hol.
Simțind mirosul se friptură la grătar și cartofi prăjiți ce venea dintr-o bucătărie de la parter, i se făcu foame.
Urcă până la primul etaj încărcată de pachete și auzi discuții pe un ton ridicat. În timp ce urma ultimul rând de trepte, zări apărând din umbră o siluetă pe palierul la care locuia. Cuprinsă de spaimă, crezu că leșină.
- Bertrand! țipă ea uluită.
El era înalt și avea umerii lați. Avea chipul slab, bronzat, iar ochii negri o priveau pe sub genele mătăsoase. Privirea lui era stranie și părea să păstreze un secret de nepătruns, iar părul blond îi cădea pe frunte în cârlionți rebeli.
- Bună, Maryane! spuse el politicos. Am primit scrisoarea ta și... iată-mă!
El scoase din buzunarul hainei de piele o scrisoare, pe al cărei plic ea-și recunoscu scrisul.
- Ce fericită sunt că ai venit! murmură ea, cu inima săltând de bucurie.
Ea-i întinse pachetele.
- Te rog, poți să le ții până găsesc cheia?
Intrară. Apartamentul era în obscuritate. Puțin intimidați, rămaseră unul în fața celuilalt, stângaci și neștiind ce să spună.
În sfârșit, Bertrand rupse tăcerea.
- Unde pot pune pachetele?
- În bucătărie, pe aici!
Maryane aprinse lumina și dădu într-o parte perdeaua înflorată ce separa bucătăria minusculă de restul holului.
- Pune-le aici, spuse ea. Când ai sosit?
- Am plecat de pe aeroportul nou din Roissy, la începutul după-amiezii. Am aterizat în jurul orei 1 la Heathrow și am urcat în primul tren care venea în gara Victoria. Am ajuns abia acum un sfert de oră. Proprietăreasa mi-a spus că vei veni curând și mi-a dat voie să urc și să te aștept.
Vocea lui era puțin răgușită și profund tulburătoare, trezind în ea multe amintiri.
Surprins de dimensiunile apartamentului, el privi în jur cu ochi curioși.
- Nu sunt decât două camere? întrebă el.
- Da, pentru moment, nu mi-am putut permite mai mult... dar este foarte confortabil, iar proprietăreasa e o dulceață!
El rămase nemișcat lângă ea, fixând-o cu privirea-i stranie de parcă n-ar mai fi văzut-o niciodată.
Maryane se simți stânjenită. Încercă să-și facă de lucru și puse ceainicul pe foc.
- Pot să-ți ofer un ceai?
- Nu, știi bine că nu-mi place, spuse el strâmbându-se. Ai niște vin?
- Doar coniac, răspunse ea, punând ceainicul la loc în dulap.
Ea trecu în micul salon luminat de un lampadar. În lumina opalescentă, camera era intimă și primitoare. O canapea și două fotolii, o măsuță și câteva scaune erau cam tot mobilierul. Într-un colț era un dulap vechi, de dimensiuni impunătoare și cu ornamente mari.
Maryane își scoase paltonul și-l aruncă pe un scaun. Căută în dulap și scoase o sticlă de coniac, golită pe jumătate, rămasă de la o recentă cină între prieteni.
Se întoarse spre Bertrand și zâmbi.
- Iată, spuse ea veselă, n-am ce să-ți ofer altceva, dar sper să-ți placă.
El îi luă sticla din mână și o examină cu atenție.
- E prima dată când ne întâlnim după 2 ani de despărțire, spuse Maryane. Ce noroc! Vom sărbători evenimentul.
El o privi cu răceală. Ținea încă scrisoarea în mână și o agită în fața ei.
- Ce înseamnă asta? Dacă dau crezare poveștii fantastice pe care mi-o scrii, suntem căsătoriți!
Maryane tresări uluită.
- Firește! exclamă ea. Nu încerca să mă faci să cred că nu-ți amintești.
Ea păstra adânc ascunsă în inimă amintirea celor petrecute la Paris, în camera lui Bertrand. I se părea imposibil ca un astfel de eveniment să i se șteargă din memorie.
- Ne-am căsătorit în casa bunicii tale, din strada Bonaparte. Știu bine că atunci era foarte bolnav, dar...
Descumpănită de privirea lui uluită, Maryane tăcu brusc și-l privi cu seriozitate.
- Pui la îndoială cele ce-ți spun? Te asigur că ai spus „da”, și aproape imediat, mi-ai pus pe deget verigheta bunicii tale.
Ea întinse mâna și el recunoscu verigheta pe care o văzuse adesea, în copilărie, pe degetul bunicii sale.
- Dumnezeule! murmură el, tulburat. Iartă-mă, Maryane!
El părea foarte preocupat și-i zâmbi cu tristețe.
- Știi, nu am decât o vagă amintire a unei frânturi din această fantastică înscenare.
El se încruntă, privind-o uluit.
- Ești sigură că o astfel de ceremonie poate fi legală? întrebă el sceptic. Iartă-mi ezitările, dar bunica mea punea multe la cale. Îi plăcea să tachineze și nu o dată m-a făcut să turbez de furie. Când voiam ceva, ea îmi punea condiții și totdeauna mi-a pus bețe-n roate, dacă nu acceptam să mă supun voinței sale.
El ridică din umeri cu indiferență.
- Disciplina devenise pentru ea o adevărată obsesie, iar tu ai aflat-o pe pielea ta. În anii cât i-ai fost elevă ai simțit din plin intransigența și severitatea principiilor sale.
- Da, numai că de data asta, nu e vorba de o farsă, Bertrand! Trebuie să mă crezi, totul s-a petrecut exact cum ți-am povestit. De altfel, pot să-ți arăt copia actului de căsătorie pe care l-am semnat amândoi.
- Eu am semnat ceva? întrebă el neîncrezător.
- Evident!
- Arată-mi hârtia! îi ceru el.
Maryane se duse să caute într-unul din sertarele dulapului prețioasa poșetă din piele roșie în care păstra cele mai importante documente.
Cu nerăbdare, el îi smulse din mână actul pe care ea i-l întinse și-l desfăcu. În timp ce parcurgea rândurile, chipul lui se întuneca.
- Vezi, îi atrase ea atenția, îți tremura mâna, dar este semnătura ta! N-ai primit niciodată copia acestui act?
- Nu cred... sau dacă am o copie, trebuie s-o fi rătăcit pe undeva.
El împături actul, i-l întinse Maryanei și, fără să scoată un cuvânt, se îndreptă spre fereastră. Privea absent și părea dus pe gânduri.
Îngrijorată, Maryane se apropie de el, vrând să-l scoată din muțenie.
- Acum mă crezi? Din punct de vedere legal, suntem soț și soție! De ce te încăpățânezi să negi?
Ea se întoarse, abia ascunzându-și furia. În ochii săi pe jumătate închiși se vedea o sclipire de cruzime. Speriată de expresia amenințătoare de pe chipul lui, ea se dădu un pas înapoi.
- Ce se întâmplă, Bertrand? murmură ea.
- Nimic... spuse el printre dinți.
El oftă și-și trecu mâna prin păr.
- Da, cu siguranță, tu ai dreptate, recunoscu el, în sfârșit. Acest act îmi pare perfect în ordine, spuse el zâmbind straniu. Sunt de 2 ani soțul tău. Multă vreme nu mi-a venit să cred realitatea. M-am întrebat adesea dacă nu am delirat sau am avut un coșmar.
O privi gânditor.
- De ce ai păstrat tăcerea atâta timp? o întrebă el, intrigat. Trebuia să-mi fi scris mai devreme.
- Nu știam unde să te caut. Imediat ce te-ai vindecat, ai dispărut fără urmă. Olga mi-a spus că aveai probleme urgente care te rețineau departe de mine și că te vei întoarce, când totul avea să fie rezolvat. Așteptându-și întoarcerea, mi-am urmat cariera de balerină. Ca să spun drept, credeam că te-ai întors în Africa și speram în fiecare zi să primesc vești. Olga refuza cu încăpățânare să-mi dea adresa ta și am renunțat la ideea de a-ți scrie. Nici pe departe nu-mi imaginam că locuiești în Franța, până când am primit scrisoarea pe care ea mi-a trimis-o cu puțină vreme înainte de a muri.
- Afurisita! spuse el, cu furie.
În ochi îi apărură fulgere și-și arătă dinții ca o fiară, înainte de a scăpa o înjurătură.
- Ți-a explicat măcar ce motive a avut să pună la cale această farsă îngrozitoare?
- Spunea că a făcut tot ce a putut mai bine. Nu mi-a lăsat nimic moștenire, pretinzând că n-a găsit cea mai bună soluție pentru a mă despăgubi.
Maryane zâmbi cu indulgență.
- Nu mi-a venit în minte niciodată ideea că ea mi-ar datora ceva și nu-mi explic de ce era atât de misterioasă în tot ceea ce spunea.
- Totuși, bunica mi-a împărtășit adesea intenția ei de a ne împărți în mod echitabil averea ei. A făcut chiar un testament... Nu știai? întrebă Bertrand, mirat.
- E prima dată când aud despre testament, răspunse ea. Știi, Olga nu-mi făcea confidențe! Ești sigur că acest testament a existat cu adevărat?
- Sigur! Din acest motiv i-am cerut un avans din partea mea de moștenire, pentru a putea cumpăra domeniul Montenay.
- Montenay! Așa se numește casa ta, dacă-mi aduc bine aminte!
- Este o proprietate în Bourgogne, care are o vie de mare valoare. Altădată, a aparținut bunicului meu din partea tatei, Bernard Chauvigny. Din păcate, avea pasiunea jocurilor de noroc. Într-o zi, l-a provocat pe Armand Arcenaut, a pierdut și a trebuit să-și vândă averea pentru a plăti această datorie. Acum 2 ani, domeniul a fost scos la vânzare la un preț considerabil. Bunica Valenska știa cât de atașat eram de Montenay și mi-a propus cu generozitate să răscumpăr domeniul, în schimbul unui târg uluitor. Într-o zi, mi-a declarat că toată averea ei îmi va aparține, cu o singură condiție...
- Care?
- Ei bine... știi că era expertă în astfel de târguri. Trebuia doar să accept căsătoria cu tine și ea-mi promite, cu titlu de zestre, toată parte de moștenire ce avea să-ți revină! Bineînțeles, era mai mult decât îmi trebuia pentru a-mi permite să recuperez domeniul străbunilor mei.
Sub efectul șocului, Maryane se agăță de spătarul scaunului cel mai apropiat, ca să nu cadă. Se simțea de parcă fusese împușcată în inimă.
- Atunci, propunerea ei monstruoasă m-a îngrozit. Nu-mi imaginasem niciodată că bunica putea fi diabolică! Aveam mare nevoie de acei bani, dar nu puteam consimți să-i obțin prin acest târg josnic. Tu erai atât de tânără, Maryane, și atât de inocentă! Bunica părea să se joace cu destinele noastre și asta mă revolta.
- Dar... ce i-ai răspuns? întrebă Maryane, rămasă fără aer.
Simțea un nod în gât și nu-și mai putu ține lacrimile.
Era posibil să fi acționat cu atâta cinism? se întrebă ea disperată. Atunci, Bertrand și-a făcut cu siguranță niște calcule meschine, mânat de propriile interese, fără să se gândească vreo clipă la Maryane, căreia îi spulbera visul de fericire romantică din adolescență.
- I-am răspuns... că aveam să mă gândesc, dar crede-mă, Maryane, nu mi-a fost deloc ușor... Când m-am îmbolnăvit, nu luasem încă nicio hotărâre.
- Dar Olga mi-a spus că tu erai cel care dorea căsătoria. Crezi că aș fi acceptat, dacă nu eram convinsă că tu erai de acord? țipă ea printre lacrimi.
- Și-a bătut joc de tine, îi spuse el cu o brutală sinceritate. Pot să te asigur că nu-i acceptasem propunerea când am căzut bolnav de friguri. Multă vreme m-a frământat, zi și noapte, această sinistră mascaradă, dar am crezut că era produsul imaginației mele din timpul bolii!
- Bine... dar după ce te-ai însănătoșit, nu ți-a povestit nimic?! exclamă ea, indignată la culme.
- Nu, răspunse el în sfârșit, își imagina că îmi aminteam tot!
- Totuși, Bertrand, tu te aflai în posesia unei sume considerabile, se pare. Nu era vorba de un vis, nu-i așa? insistă Maryane.
- Iartă-mă, micuțo, dar trebui să-ți mărturisesc, nu mi-am pus întrebări. Am crezut că bunica s-a răzgândit, că a renunțat la acel proiect inacceptabil și că a devenit rațională.
El făcu o pauză și-i aruncă o privire care o înfioră.
- Ca să spun drept, Montenay mă preocupa atât de tare, încât nu ți-am mai acordat niciun gând! Trebuia să plec și să cumpăr domeniul. Știam că nu mi se va mai oferi vreodată o asemenea ocazie și nimeni, nici măcar tu, nu mă puteai reține. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte că bunica putea fi atât de diabolică! În realitate, ea a abuzat de noi.
- Te-ai supărat și pe mine, nu-i așa? Fără îndoială, crezi că sunt o femeie ușoară! M-ai putea ierta vreodată că am consimțit la această căsătorie?
Ea-și ridică spre el chipul plin de lacrimi. Deși mâhnit, el o privi cu tandrețe.
- Nu-ți port ranchiună, Maryane, murmură el. Tu erai prea fragilă și fără apărare. În schimb, bunica e de neiertat, pentru intrigile cu care te-a aruncat în brațele unui bărbat ca mine! Noi n-avem nimic în comun. Când luptam în Africa, viața mea n-a fost deloc exemplară, iar acum, duc o existență de țăran, printre pomi și animale. Vezi, universul meu e foarte diferit de lumea rafinată a dansului și a balerinelor. Da, într-adevăr, Olga a comis o eroare foarte gravă.
Maryane se apropie de el, încercând să-și ascundă emoția.
- Olga nu mi-a întins nicio capcană, Bertrand! Nu mi-a forțat mâna, mi-am dorit să devin soția ta, din clipa în care te-am întâlnit, mărturisi ea, roșind.
El o privi neîncrezător la început, apoi ironic. Maryane avu dintr-o dată neplăcuta impresie că el își făcea niște calcule.
- Și-acum ce vom face? întrebă ea disperată.
- Să luăm cea mai bună parte a acestei situații, bineînțeles! replică el cu șiretenie.
El observă sticla și paharele uitate pe măsuță.
- Mica noastră sărbătoare e cam lipsită de veselie. Ce-ai zice de un deget de coniac?
- E o idee bună!
Temperatura din cameră scăzuse și Maryane se duse să mai bage câteva lemne în sobă. Când se ridică, Bertrand era foarte aproape de ea și-i întinse paharul.
- Am putea bea, dacă vrei, pentru fericirea noastră! spuse el, ciocnindu-și paharul de al ei.
- Pentru fericirea noastră, repetă ea ca un ecou, simțind cum i se naște speranța în suflet.
El o luă de mână și o conduse la canapea.
- Hai să ne așezăm. Avem să ne spunem o mulțime de lucruri! Își amintești orele petrecute împreună în salonul bunicii, când veneam în permisie?
Maryane ridică ochii spre el. La evocarea acestor momente prea rare de fericire, inima ei începu să bată nebunește. Poate că pentru Bertrand, ea încetase să existe, după plecarea lui la Montenay, dar nu uitase întâlnirile lor, râsetele și șușotelile din apartamentul parizian.
- Doamne, cât erai de curioasă, o tachină el. Voiai să știi tot, și eu trebuia să-ți povestesc toate călătoriile mele în cele mai mici detalii.
El o privi amuzat.
- Câți ani au tu acum, Maryane?
- Voi împlini 21 în decembrie... și tu, 30, pe 5 ianuarie, adăugă ea, zâmbind răutăcios.
- Ce memorie! Ai dreptate. De acum, voi începe să îmbătrânesc într-adevăr.
O privi cu seriozitate.
- Maryane, chiar îți dorești să rămâi soția mea? întrebă el cu blândețe.
Maryane bău o gură de coniac, apoi privi transparența aurie a lichidului din pahar.
- Da, răspunse ea într-un târziu, cu emoție în glas. Dar tu?
El își goli paharul și-l puse pe măsuță. Se întoarse brusc spre ea, privindu-i chipul cu o răceală uluitoare.
- Nu știu cum e să fii căsătorit, nici cu tine, nici cu altcineva, și n-aș putea să-ți răspund. Am auzit însă, adesea, că sunt mai bune căsătoriile aranjate decât celelalte. Poate că pretențiile sunt mai mic când nu este implicată iubirea. Se pare că bunica a prevăzut totul în cele mai mici amănunte, înainte de a mă prinde în capcană.
El zâmbi ironic și privi paharul gol.
Maryane era dezamăgită de lipsa lui totală de romantism. Se gândi apoi că el ar fi putut cere, pur și simplu, anularea căsătoriei lor, și se simți ușurată că el nu manifestase această intenție.
El se aplecă spre ea, privind-o întrebător.
- E o hotărâre foarte serioasă și sper că te-ai gândit bine. Te întreb încă o dată: Ești de acord să ne considerăm de acum înainte soț și soție? insistă el.
Maryane zâmbi.
- Sunt perfect de acord, răspunse ea cu voce puțin nesigură.
- În cazul acesta, problema e rezolvată, spuse el foarte degajat.
El își rezemă capul se spătarul canapelei.
- E plăcut să fiu lângă tine, spuse gânditor, mângâindu-i distrat obrazul.
Privind-o visător, el începu să-i vorbească despre Montenay, povestindu-i cu câtă înverșunare muncise în acești 2 ani, pentru a salva castelul de la ruină. Pământul fusese lăsat multă vreme neîngrijit și a trebuit ca via să fie făcută din nou să rodească. Dar astăzi, bătrâna casă se trezise din lunga letargie. Încercările nu lipsiseră! El trecuse prin momente grele și nu numai o dată se descurajase. Luptase însă din toată inima, zi după zi, și învinsese toate obstacolele.
Încet, încet, povestind bucuriile și necazurile întâmpinate în lenta revenire la viață a domeniului, chipul lui Bertrand prinse viață și ochii începură să-i strălucească.
- La culesul viilor din toamnă, în sfârșit eforturile mele au fost răsplătite. Recolta a fost bună. Evident, acest vin n-are noblețea unui vin vechi, dar n-are importanță, a fost bine apreciat și-mi voi recupera cheltuielile. Acum, să vorbim despre tine. Ai devenit marea stea, cum visai?
Maryane îl privi atentă. Se părea că totul reintrase în normal. Din nou, Bertrand era încântător, cum îl știuse întotdeauna, prietenul atent căruia îi împărtășise satisfacțiile și necazurile, triumfurile și dezamăgirile.
- Fac parte din corpul de balet. Nu sunt încă o artistă de renume și succesele mele sunt modeste, dar am încredere că într-o zi, îmi va zâmbi norocul. Dacă aș deveni o stea a baletului, aș putea dansa cele mai mari roluri ale repertoriului. Totdeauna am fost fascinată de rolul Giselle, dar Cyntia Faraday, directoarea trupei, pretinde că sunt prea tânără. Consideră că n-am încă suficientă experiență pentru a interpreta un personaj atât de tragic.
- Speri în realizarea acestui vis, din câte văd.
- Mai mult decât oricare altul, răspunse ea cu încântare.
- Ei bine, constat că nu ne deosebim prea tare unul de celălalt! În orice caz, n-avem decât o singură ambiție. Tu, dansul, iar eu, restabilirea domeniului Montenay. În cazul acesta, de ce ne-am pierde timpul în căsătorie? întrebă el răutăcios. Apropo, ai spectacol în seara asta?
- Bineînțeles! exclamă ea tresărind.
Devenind brusc conștientă de trecerea timpului se ridică grăbită.
- Vrei să mergi cu mine la spectacol? Pot să-ți obțin un loc și putem după aceea să mergem la un restaurant, ca să cinăm împreună. Ce zici?
- Excelentă idee! Merg! Dar după aceea?
- Tu... de ce nu te-ai întoarce aici? întrebă ea cu voce puțin nesigură.
- Ți-ar face plăcere? întrebă el, încercând s-o tragă la piept.
Pentru prima dată de când îl cunoștea, Maryane fu cuprinsă de o neașteptată tulburare. Prezența lui atât de aproape de ea și mirosul pielii lui bronzate o făceau să se simtă plăcut amețită.
- O, da, Bertrand, dacă tu vrei, spuse pe un ton implorator.
- Atunci, ne-am înțeles, am să mă întorc aici!
Câteva clipe se priviră intens. În sfârșit, Bertrand se înclină spre ea, luând-o în brațe. Cu buzele abia întredeschise, el îi atinse ușor obrazul, apoi o sărută pe gură.
Înfiorată de înflăcărarea acestui sărut, ea încercă să se desprindă din brațele lui.
- De ce tremuri, Maryane? Ești ca o pasăre speriată, murmură el, cu o emoție stranie în glas.
- Nu mă atinge, Bertrand, te rog, șopti ea cu respirația întretăiată. Fii înțelegător! De altfel... nu sunt obișnuită să fiu sărutată astfel!
El o lăsă, uluit.
- Ce vrei să spui?
Maryane își plecă ochii, roșind puternic.
- E posibil ca... tu n-ai avut niciodată un amant? întrebă el, surprins și amuzat în același timp.
Maryane îl privi șocată.
- Cum aș fi putut, când eram soția ta? răspunse ea sugrumată de furie.
El își ridică sprâncenele și zâmbi cu șiretenie.
- Deci, într-adevăr, mi-ai fost fidelă? Mă tem că eu nu pot spune același lucru. Dar... nici nu știam că eram însurat! Biata mea micuță, dacă n-ai idee de plăcerile și suferințele iubirii, dacă n-ai suspinat vreodată de voluptate în brațele unui bărbat, nu te poți mira că-ți lipsește maturitatea. Cyntia are dreptate, nu ești făcută pentru rolurile de mari îndrăgostite.
Încet, el își plimbă gura pe pielea mătăsoasă a gâtului ei, la ureche și la baza gâtului, apoi o privi.
- Ce frumoasă și atrăgătoare te-ai făcut! Îmi place grația ta puțin sălbatică și mândria încă neîmblânzită a chipului tău!
Vocea lui Bertrand era plăcută și profundă.
Incapabilă de a se mișca, ea nu-și putea lua ochii de pe chipul lui voluntar și tulburător, cu maxilare puternice și buze senzuale. El o sărută din nou, mângâindu-i cu delicatețe umerii și spatele. Maryane își simțea obrajii arzând la contactul cu barba lui aspră.
- Te iubesc, Bertrand, șopti ea tulburată, strângându-se la pieptul lui.
Cedând insistentei presiuni a buzelor lui, ea răspunse cu înflăcărare sărutărilor lui arzătoare și toate gândurile îi fură duse de valul de dorință care-o cuprinsese. Încet, ei se desprinseră din îmbrățișare, rămânând cu răsuflările tăiate. Se priviră, îmbătați de emoție.
- Trebuie să plec, Bertrand, îl imploră ea.
- Deja? întrebă el cu regret, neputând rezista plăcerii de a-și plimba buzele lacome pe colțurile gurii ei adorabile. Miroși ca o floare sălbatică.
El își puse palma nerăbdătoare pe sânul ei.
- N-ai putea uita o dată de corpul de balet? Avem o mulțime de timp de recuperat și am să-ți spun o mulțime de lucruri, șopti el.
Din nou, o îmbrățișă strâns.
Prizoniera brațelor lui puternice, Maryane se lăsă în voia mângâierilor lui îndrăznețe, însoțite de șoaptele vocii catifelate, care-o îmbătau.
- Te vreau, dragostea mea, murmură ea abia auzit, mângâind cu vârful degetului conturul buzelor lui Bertrand. Dar în seara asta, este premiera și debutul meu solo în Coppelia. Avem un contract pentru durata sărbătorilor de Crăciun.
- În cazul acesta, du-te, răspunse el decepționat. Vom vorbi mai târziu, toată noaptea dacă vrei, adăugă el grav.
Mai târziu, se gândi ea fericită. Această noapte era a lor și avea să fie frumoasă!
Bertrand se ridică și o strânse la piept, acoperindu-i gâtul și părul de sărutări, iar Maryane se simți mistuită de flăcările dorinței.
La teatru, știindu-l pe Bertrand în sală, ea dansă cum n-o mai făcuse niciodată până atunci. Publicul o ovaționă, iar Cyntia nu-și mai putu ascunde entuziasmul și o felicită călduros.
După spectacol se duseră la un restaurant din apropierea teatrului, renumit pentru bucătăria și ambianța sa. Așezați unul lângă altul, într-un colț retras al sălii, își șoptiră toate nebuniile, privind cum pe masa aranjată cu flori se consuma o lumânare roșie.
Pe nesimțite, Bertrand se apropie de ea și o trase lângă umărul său. Plutind de bucurie, ea-l auzi șoptind:
- Scumpo, ai fost strălucitoare! Bunica ar fi fost foarte mândră de tine dacă te-ar fi putut admira în această seară.
Dintr-o dată, începu să-i muște încet urechea.
- Te ador! Sunt îmbătat de tine! Hai să ne întoarcem acasă, vrei?
Lumina difuză ce pătrundea prin fereastră inunda camera și patul pe care ei deveniră amanți. Cu o infinită grijă, Bertrand o conduse spre extaz, adormind apoi unul în brațele celuilalt.
Continuară să lenevească în căldura patului după ce se treziră dimineața târziu. Bertrand își propuse să petreacă sărbătorile de Crăciun și Anul Nou la Londra. Iarna era puțin de lucru la Montenay.
- Îți va face plăcere să rămân?
- Da, te iubesc atât de mult, șopti ea.
Își cuibări fața la pieptul lui, iar Bertrand o mângâie până când ea fu cuprinsă de o dorință violentă. Trupurile lor se întâlniră din nou, potolind pasiunea care-i devora.
Multe luni încă, după plecarea lui în Franța, ea nu va putea asculta muzica din Coppelia fără ca lacrimile nostalgiei să-i apară în ochi. Maryane se întreba dacă nu fusese vrăjită de farmecul și frumusețea lui, ca într-un vis.
Sub blânda mângâiere a razelor soarelui, ceața subțire se împrăștia lăsând impresia că venise primăvara.
Maryane se trezi prima, întinzându-se cu plăcere. Mângâie umărul gol al lui Bertrand, lăsându-și degetele să întârzie pe ceafa lui, și-i ciufuli părul ondulat. Coborî din pat și-și puse halatul
Era deja târziu. Ea oftă și se grăbi spre bucătărie ca să fiarbă apă pentru cafea, apoi luă de la intrare ziarele și găsi o scrisoare. Îi era adresată lui Bertrand și avea pe ea un scris colțuros. Pe spate, erau trecute cu grijă numele și adresa expeditorului. Scrisoarea venea de la Montenay, de la o anume Angele Arcenaut.
Maryane băgă scrisoarea în buzunar și se întoarse în bucătărie să pregătească tava pentru micul dejun. Bertrand dormea încă, dar se agita anormal. Cuprinsă de grijă, ea lăsă tava pe măsuța din salon și se duse la căpătâiul lui, luându-i mâna. Constatând că n-avea febră, Maryane se liniști.
Se aplecă și-l sărută cu dragoste pe gât.
- Bertrand, trezește-te, e trecut de ora 11!
- Iar ai venit, Angele! Lasă-mă! mormăi el, cu voce somnoroasă.
Descumpănită, ea se aplecă și-l sărută pe colțul gurii.
- Hai, Bertrand, scoală-te, e târziu!
- Pentru numele lui Dumnezeu, pleacă! urlă el. Vezi bine că n-am chef de tine!
El se întoarse brusc, iar Maryane rămase lângă el o clipă, privind în gol și încercând să-și alunge îndoielile din suflet. De ce-o respingea astfel?
Regăsindu-și calmul, ea întinse mâna și-l scutură energic, pentru că el adormise din nou.
- Scoală-te, leneșule! Cafeaua este gata!
El deschise ochii, privind somnoros.
- Ți-am mai spus o dată să pleci! explodă el.
Recunoscând-o pe Maryane, tăcu și se lăsă din nou pe pernă, oftând ușurat.
- Am crezut... cred că am visat!
Se ridică și o privi gânditor.
- A fost mai rău decât un coșmar, Maryane, spuse el cu amărăciune.
- Și mie mi s-a părut, spuse ea oferindu-i cafeaua. Gesticulai și mormăiai ca un urs. Strigai și nu voiai să mă vezi! M-ai speriat, dragul meu.
Bându-și cafeaua, Maryane îl privea atent.
- Credeam că ai făcut o criză de friguri. Ai mai avut vreo recădere de când ai fost bolnav?
- Două, după ce am plecat în Bourgogne, doar nu grave. Sper să fi scăpat definitiv de această boală afurisită. Mă visam la Montenay, spuse el preocupat. Cred că ar cam fi timpul să mă întorc.
Maryane își aminti atunci de scrisoare și i-o întinse.
- Tocmai a venit o scrisoare pentru tine... de la Montenay. Mai exact, de la Angele Arcenaut.
El lăsă ceașca și deschise plicul.
- Mai devreme, te-am auzit spunându-i numele în somn, zise Maryane liniștită.
- Poate, răspunse el încurcat. Așteptam o scrisoare de câteva zile.
Începu să citească.
- Cine este?
- Ea păzește reședința Montenay.
Până atunci, Bertrand nu pomenise niciodată despre această femeie și Maryane simți înțepăturile geloziei.
- Ai nevoie de cineva care s-o păzească? Nu mi-ai spus niciodată. E mare?
El își întrerupse lectura și ridică ochii.
- E un castel cu 20 de camere! exclamă el cu mândrie, mult prea mare, din păcate, pentru un lup singuratic ca mine.
Maryane se aplecă să-l îmbrățișeze.
- Acum nu mai ești singur, glumi ea.
- Adevărat, recunoscu el, râzând. Câteodată îmi vine greu să cred că ești soția mea.
- Arcenaut... este numele de familie al celui care a primit domeniul bunicului tău, nu-i așa?
- Da. Angele pretinde că e verișoara lui îndepărtată.
El zâmbi strâmb.
- S-ar putea spune că Angele făcea parte din mobilier când am cumpărat castelul, spuse el ascunzându-și un căscat.
- Locuiește acolo?
- Da, cu fiul ei, Roger.
- Câți ani are?
El ridică din umeri cu nepăsare.
- Cam 2 ani. Nu știu sigur...
- N-o credeam atât de tânără.
- Are mai mult de 24, sau 25 de ani, nu-mi aduc aminte exact.
- Și soțul ei lucrează tot pe domeniu?
- N-are soț. Dacă nu mă înșel, Angele n-a fost măritată niciodată.
Maryane își plecă privirea și roși puțin, în timp ce Bertrand o privea amuzat.
- Cât este ceasul? întrebă el calm.
- Unsprezece și jumătate.
- Trebuie să mă grăbesc. Dacă vreau să ajung la Montenay până la căderea serii, am tot interesul să mă grăbesc.
El sări din pat și își adună grăbit hainele.
- De ce trebuie să pleci neapărat? Angele îți cere să te întorci?
Roasă de curiozitate, Maryane nu-și lua ochii de pe scrisoare.
- Trebuia să mă fi întors de acum o săptămână, răspunse el cu răceală. Trebuie să mă întâlnesc mâine cu notarul, pentru o problemă legată de domeniu.
El se îndreptă spre ușă, dar se întoarse brusc.
Maryane se aruncă disperată în brațele lui, iar el își ascunse fața în părul ei mătăsos.
- Știi bine, scumpa mea, că n-am chef să te părăsesc! Dacă voiam, aș fi fost de mult plecat, șopti el sărutând-o.
Apoi, el ieși din cameră. Maryane auzi curgând apa la baie.
Avea convingerea că Bertrand îi ascundea ceva. Ca și în trecut, era enigmatic și-și ascundea secretele.
Maryane fu cuprinsă de amărăciune pentru că nici de data asta nu-l putea împiedica să plece. Nimic nu se schimbase. Bertrand fusese întotdeauna un vizitator neașteptat, dispărând la fel de brusc după cum apăruse.
Maryane oftă. De fapt, nu știa nimic despre el. Bineînțeles, îi știa foarte bine forma trupului și parfumul pielii. Știa de asemenea ce-i plăcea să citească și ce gen de muzică prefera... Dar, după două luni de conviețuire, el își păstra încă tot misterul, iar ea se simțea exclusă din existența lui.
Puse distrată vasele în chiuvetă.
În fond, ea îi cedase cu ușurință. El se instalase în viața ei, dar, cu siguranță, n-avea să-i aparțină niciodată. Era un suflet încântător, dar totodată distant și lipsit de profunzime.
În pofida atracției fizice pe care o dovedea pentru ea, Maryane era sigură că el o iubea.
Deprimată, ea se îmbrăcă și făcu ordine prin cameră. Scrisoarea Angelei Arcenaut căzu jos și Maryane nu se putu abține să citească.
„Dragul meu Bertrand”
Maryane deveni imediat bănuitoare. Angele și Bertrand erau cu siguranță în termeni foarte intimi. Continuă să citească repede.
„Domnul notar Lefevre a telefonat ieri. Dorea să te vadă de urgență. Poți trece pe la biroul său? Hârtiile sunt gata și trebuie semnate înainte de 5 februarie.
Nu credeam că vei rămâne atât de mult timp în Anglia! Ce ți s-a întâmplat? Ai să ceri divorțul? Mi-a venit greu să cred că te-ai însurat cu o dansatoare! Ce surpriză! Nu arătai ca un om însurat! Aici, lucrurile nu merg foarte bine. Roger a fost foarte bolnav și e mult de muncă. Ar fi trebuit de mult să-ți vezi singur de treburi și de angajați.
Montenay are nevoie de un stăpân, ca și mine!
Angele”
- Nu-mi amintesc să-ți fi permis să-mi citești corespondența, draga mea!
Deși părea calm, Bertrand își stăpânea cu greu furia. Era proaspăt bărbierit, iar părul și pielea îi erau încă umede. Mirosul exotic al apei lui de toaletă umplea camera. El îi smulse scrisoarea și o împături.
Ea vru să se scuze, dar împinsă de diavolul geloziei, îl privi sfidător.
- Scrisoarea e foarte afectuoasă, spuse ea cu ironie.
- Așa este Angele! Plină de afecțiune și, ca să spun totul, niciun bărbat nu scapă atenției sale.
El izbucni în râs, puse scrisoarea în buzunar și se duse să-și scoată hainele din șifonier.
- E amanta ta! îl acuză ea furioasă.
El ridică din umeri cu indiferență și nu-i răspunse.
Maryane însă nu se dădu bătută, lăsând să se dezlănțuie uraganul de ură stârnit de scrisoarea Angelei.
- Îmi amintesc de ziua sosirii tale, continuă ea dezlănțuită. Mi-ai dezvăluit frecventele tale infidelități din timpul celor 2 ani de după căsătoria noastră. Presupun că Angele e una din numeroasele tale cuceriri!
El îi aruncă o privire scurtă și închise valiza.
Maryane izbucni în lacrimi. Dacă și-ar fi lăsat măcar o clipă valiza și ar fi strâns-o în brațe! Cu un sărut, i-ar fi împrăștiat toate bănuielile și ar fi consolat-o!
- Bertrand, te implor, spune ceva! zise ea cu disperare.
Așezat într-un fotoliu, el se încălța cu cea mai mare atenție.
- Nu e nimic de spus, răspunse el pe un ton rece. Te-aș fi putut minți, spunându-ți că n-au fost alte femei în viața mea în afară de tine. N-am trăit într-o mănăstire. Eram soldat, nu sihastru!
Își legă șireturile și se ridică.
- Ascultă, micuța mea, relațiile mele cu Angele nu te privesc și...
- Ba da! țipă ea. Sunt soția ta, nu?
- Asta nu înseamnă că-ți aparțin, răspunse el sec. Cu ce drept îmi citești scrisorile și-mi răscolești trecutul?
Maryane fu cuprinsă de disperare. După părerea lui, ea-i purta numele, putea trăi plăcerea în brațele lui, dormi lângă el... fără ca neînțelegerile care-i separau să fie lămurite. După două luni de fericire, Bertrand o anunța că depășise anumite limite.
- Fii atent, Bertrand, zise ea pe un ton amenințător, nu sunt dispusă să-ți tolerez aventurile la nesfârșit!
- Trebuia să mă aștept la o astfel de reacție. Totdeauna ai fost exigentă și posesivă! Vrei să revenim asupra condițiilor căsătoriei noastre? Ai accepta să fiu un soț tiranic? Ți-ai dori să te oblig să nu-ți mai respecți contractul cu trupa de balet și să mă urmezi la Montenay?
- Nu acesta e motivul pentru care te întorci fără mine, explodă ea, tu nu vrei să vin și eu, pentru că dorești să rămâi singur cu... acea creatură! Alergi să te arunci în brațele ei când te cheamă! Ei bine, ce mai aștepți? Pleacă, dacă preferi compania ei în locul meu!
- Haide, Maryane, calmează-te, îți pierzi rațiunea! spuse el liniștit în timp ce-și îmbrăca haina de piele. Nu uita ca la Montenay ești acasă. Banii cu care am cumpărat domeniul îți aparțineau, iar eu am... am nevoie de prezența ta acolo. Vino când ai să poți. Ai putea rămâne până la culesul viilor! Zona e superbă, să știi.
Maryane rămase mută. Își bătea joc de ea, sau o trata ca pe o fetiță capricioasă? De când erau copii, el se purta cu ea ca un frate mai mare, consolând-o și promițându-i cadouri.
Astăzi însă, nu mai era dispusă să se lase amăgită! Nu-i permitea mândria.
- Nu cred că voi putea veni.
- De ce?
- Urmează un turneu în Australia și Noua Zeelandă... N-am de gând să refuz acest contract!
- Vezi, spuse el împăciuitor, tu ai viața ta, iar eu pe-a mea. Dacă acest turneu este important pentru cariera ta, eu înțeleg că nu poți renunța la el!
O privi decepționat.
- În orice caz, propunerea mea rămâne valabilă. Poți veni la Montenay oricât de des vei putea.
Lui Maryane îi veniră în minte versurile: „Dar când te voi revedea, dragostea mea?....”
Ea se întoarse și izbucni în plâns. Cum putea el fi atât de rece?
- De ce ai venit, of, de ce, Bertrand?
- Am venit să te văd și să lămurim situația noastră.
- Și ai profitat în mod scandalos de situație, îl acuză ea, privindu-l printre lacrimi. Mi-ai tulburat viața și ai profitat de mine!
- Adevărat?
El ridică neglijent din umeri.
- E foarte posibil, dar dacă nu m-a lăsat cumva memoria, mi te-ai oferit de bunăvoie, trebuie să ți-o amintesc? Crezi că în prezența unei femei atrăgătoare ca tine, un bărbat normal ar putea rămâne de gheață?
El o privi obraznic, din cap până-n picioare.
- N-am făcut nimic fără consimțământul tău, spuse el cinic.
Își ridică sprâncenele cu aroganță, iar în ochii lui juca o flăcăruie de ironie.
- Du-te repede, aleargă la femeia aceea! Nu-mi mai pasă acum! țipă ea, cu vocea sugrumată de furie.
În plină criză de nefericire, ea se duse la bucătărie și începu să caute tigaia, trântind ușile dulapurilor. Avea să prăjească tare ouăle cu șuncă, pentru că lui nu-i plăceau astfel.
- Maryane!
Rezemat cu spatele de ușă, Bertrand o privea netulburat.
- Pleacă! urlă ea. Dispari din viața mea și nu te mai întoarce niciodată!
- Nu te îngrijora, plec! La revedere, micuța mea! Încearcă să-mi scrii și... spune-mi dacă pleci în Australia!
Timp de câteva săptămâni, ea trăi în culmea nefericirii. Și-ar fi dorit să moară, atât era de cumplit vidul lăsat de Bertrand. Avea nevoie de el, să-i simtă mâinile pe trupul ei, să-i simtă mirosul părului, să se cuibărească în brațele lui.
În nopțile nedormite, retrăia clipele petrecute cu el. Dacă n-ar fi citit scrisoarea Angelei... își reproșă ea. Nu s-ar fi certat prostește și acest dezastru ar fi putut fi evitat.
Lunile trecură fără ca Bertrand să dea vreun semn de viață.
Puțin câte puțin, ea se obișnui cu ideea că el își bătuse joc de ea și că iubea o altă femeie. Probabil pe Angele. Se simțea trădată: dacă ar fi iubit-o, ar fi insistat ca ea să plece cu el la Montenay și n-ar fi acceptat cu atâta ușurință despărțirea lor.
Trecu și primăvara. Stagiunea era pe sfârșite și Maryane se hotărî să accepte contractul pentru Australia și Noua Zeelandă.
Îndurerată de tăcerea soțului ei, încercă să-și depășească nefericirea, găsind chiar puterea de a scrie la Montenay, înainte de a pleca.
N-ar fi recunoscut pentru nimic în lume, dar spera în adâncul sufletului că Bertrand se va grăbi să ajungă la Londra, va juca rolul soțului dominator și o va implora să trăiască cu el în Bourgogne. Va descoperi el în sfârșit că nu putea trăi fără ea?
El însă nu făcu nimic, spre profunda ei dezamăgire.
Într-o zi, ea primi o scrisoare încântătoare: Bertrand îi mulțumea că-i comunicase proiectele sale și își reînnoia invitația la Montenay. Totul mergea spre bine pe domeniu, dar el avea prea mult de făcut pentru a-și permite o nouă călătorie la Londra. Anul viitor, poate, dacă trupa avea să mai dea spectacole... Totul depinde de recoltă.
Maryane suspină, revenind la realitate.
Turnul Eiffel dispărea în întunericul nopții ce învăluia Parisul. Luminile orașului scânteiau blând. Din înălțimea balconului, Maryane începu să urmărească mașinile de pe stradă.
Bertrand nu revenise niciodată la Londra. N-o vizitase nici după ce ea-l anunțase că s-a mutat la Paris, în septembrie trecut. Și ea nu fusese la Montenay....
Timpul însă, vindecase răinile pe nesimțite, iar ea ajunsese să creadă că-l va putea revedea fără să sufere.
Ca Giselle, care descoperise trădarea lui Albrecht, ea crezuse că-și va pierde mințile când o părăsise Bertrand. Totuși, această crudă experiență o maturizase, făcând-o să nu se mai teamă de farmecele bărbatului care-o făcuse să sufere atât de mult.
CAPITOLUL 3
Ziua următoare începu rău.
Maryane se sculă târziu și pierdu rapidul de Dijon. Enervată la culme de întârziere, se urcă în primul tren care sosi în gară. Din păcate, drumul ei spre Montenay luase o întorsătură foarte proastă, iar ea privea cu disperare încetineala cu care se mișca trenul pe calea ferată în reparații.
Ajunse în gara Dijon abia la începutul după-amiezii, fiind obligată să aștepte îndelung, printre țăranii care se întorceau de la piață, autobuzul care făcea legătura cu localitățile din regiune. Când apăru autobuzul, ea să gând că ar fi fost de preferat să renunțe la această aventură și să se fi întors la Paris. Totuși, se urcă în autobuz și găsi un loc lângă fereastră.
În curând, descoperi cu plăcere peisajul pitoresc al zonelor cu vii, privind cu încântare strugurii roșii sau aurii, văile și colinele scăldate în soare.
Autobuzul sălta pe drumul accidentat, oprin în vecinătatea fermelor pentru a lua, sau lăsa, pasageri încărcați de coșuri. În felul acesta, când vom ajunge la destinație? se întrebă ea.
Maryane ajunsese din nou să deplângă graba în care plecase și-și reproșă că nu-și organizase bine această călătorie. Ar fi trebuit să ia legătura cu Bertrand și să-l roage s-o aștepte la Dijon. Auzise că în această regiune se mânca bine și ei ar fi putut discuta în liniște luând masa undeva la un han.
Regreta că se lansase într-o asemenea aventură. Dacă ar fi ținut cont de sfaturile înțelepte ale lui Alex! Și-apoi, de ce nu-l ascultase, să facă apel la serviciile unui avocat?
Pe nesimțite, peisajul începu să se schimbe. În sate, casele mici de piatră aveau acoperișuri de țiglă roșie, ușor țuguiate. Pe aici, iernile nu erau atât de redutabile ca în zonele apropiate de Dijon.
Autobuzul o porni pe o străduță îngustă pavată cu piatră și, după ce ocoli o biserică mică, se opri într-o piață modestă, chiar în fața primăriei.
- Saint-Martin-des-Bois! strigă șoferul cu o voce tunătoare.
Maryane se ridică și se apropie. El își dăduse șapca pe ceafă și se ștergea pe fața stacojie cu o batistă imensă.
- Fiți amabil, pe ce drum aș putea ajunge la Montenay?
- Depinde! Doriți să ajungeți în sat, sau la castel? mormăi el.
- La castel!
- Puteți merge pe drumul spre Macon. Rămâneți aici. Vă conduc eu!
- Mulțumesc... E departe?
- O... Cam la 20 de kilometri, nu mai mult! Mai avem destul de mers, domnișoară, am să vă spun eu când vom ajunge!
Șoferul se arătase prea optimist, pentru că după o jumătate de oră autobuzul continua să se hurducăie prin mijlocul câmpurilor de parcă pierduse drumul, iar Maryane începu să se întrebe dacă exista într-adevăr castelul pe care-l căuta.
Autobuzul se opri într-un târziu la intrarea unui cătun minuscul, pe un drum printre case ale căror fațade erau acoperite de flori. În depărtare, rândurile de vie acopereau toate dealurile. Un bătrân care cobora din autobuz o împinse foarte familiar cu cotul.
Maryane fu uluită de comportamentul lui. Ochii șui, de un albastru intens, îi priveau cu inteligență pe cei din jur, dar aveau grijă să păstreze secretele din adâncul sufletului lui.
- Aproape ați ajuns, domnișoară, îi spuse el cu bunătate. Castelul e la 4 kilometri de sat. Nu vă puteți rătăci! Este construit pe vârful unei coline și zidurile lui se răsfață în soare ca frunzele de viță din Bourgogne!
- Mulțumesc, domnule!
Autobuzul porni spre Macon.
După un viraj, Maryane văzu cu încântare castelul, a cărui siluetă impunătoare se profila pe albastrul cerului, dominând de pe înălțime viile de pe colinele înconjurătoare.
- Iată castelul, domnișoară! strigă șoferul.
El opri autobuzul la capătul unei ale străjuite de plopi bătrâni.
- Mergeți pe drumul acesta, castelul este drept înainte, adăugă el privind-o curios. Succes!
Maryane porni pe drumul cu plopi. Era o căldură sufocantă în această după-amiază și ea căuta să meargă pe sub umbra plopilor. Drumul pietros era greu de parcurs. Ea era încălțată cu sandale fine cu toc înalt și fu obligată de mai multe ori să se oprească să-și scoată pietricelele din sandale.
Totul părea ireal, da un calm apăsător. Maryane avea impresia că visează.
Era oare pe drumul bun? Castelul din depărtare i se părea fantastic în mijlocul peisajului, al pășunilor catifelate pe care pășteau liniștite vitele. Acolo locuia Bertrand? Totul nu putea fi decât o închipuire izvorâtă din propria imaginație? Avea oare să rătăcească, mânată de spirite rele, fără să ajungă la castel?
Maryane nu auzea niciun zgomot, vântul nu mișca frunzele, iar aerul era încins.
Se uită la ceas și se încruntă. Era deja ora 3! Doamne, ce căldură, își spuse ea grăbind puțin pasul.
În apropierea plopilor curgea un râu mic ce șerpuia de-a lungul văii. Îi venea să se dezbrace și să se arunce în apa limpede ca să se răcorească, apoi să alerge desculță prin iarba înaltă.
Călcă pe o piatră și-și suci glezna. Săgetată de durere, își pierdu echilibrul și căzu. Era din ce în ce mai cald. Rochia subțire i se lipea de piele.
Cu fruntea plină de sudoare, ea încercă să se ridice, proptindu-și palmele în praful drumului și strângând din dinți ca să nu izbucnească în lacrimi. În cădere, își rupsese tocul sandalei.
Extenuată, șchiopătă strâmbându-se de durere până la marginea drumului, unde se așeză pe un buștean tăiat de curând.
Era prea mult! Toată ziua nu fusese decât un lung șir de catastrofe.
Își scoase sandaua care devenise de nefolosit și își privi glezna umflată. Spera din tot sufletul să nu fie vorba de o fractură. Se gândi îngrozită la ceea ce ar fi putut însemna pentru cariera ei un accident.
Nu trebuia să fi venit! Această întâlnire cu Bertrand nu merita prețul de a-și compromite cariera. Și-acum, ce avea să facă? Totul în jur era pustiu... N-avea decât o soluție: să se odihnească puțin, până când i se va mai potoli durerea, apoi să pornească spre castel.
Își făcuse planuri că va ajunge la Montenay proaspătă și bine dispusă, îmbrăcată cu eleganța pariziană.
Într-adevăr, nu mai era adolescenta stângace și timidă cu care se însurase Bertrand, nici tânăra naivă pe care le o sedusese la Londra. Trebuia cu orice preț să i-o dovedească!
În cădere își rupsese rochia, era murdară pe mâini și pe genunchi în urma căzăturii și din cocul făcut cu atâta grijă îi atârnau șuvițe rebele.
Indiferentă la bâzâitul insistent al viespilor, începu să-și refacă pieptănătura.
Dintr-o dată, se auzi din depărtare un zgomot de motor. Sări într-un picior până în mijlocul drumului și așteptă cu inima bătând puternic. Zgomotul se apropia și în curând zări în capătul drumului apărând un camion, săltând peste pietrele drumului. În cabina camionului se vedeau două siluete, iar Maryane începu să facă semne cu mâna.
Mașina frână cu un zgomot infernal și ridică un nor gros de praf. Peste tot vacarmul, se auzi o voce ascuțită de femeie:
- Ce s-a întâmplat?
Posesoarea vocii o privea curioasă, stând aplecată pe jumătate, peste portiera camionului. Avea cam 25 de ani și o claie de păr blond. Ochii îi erau albaștri cu reflexe aurii, iar chipul deborda de sănătatea celor trăiți în aer liber.
- Cred că mi-am scrântit glezna, m-ați putea lua până la castel?
Femeia o privi uluită, îi murmură ceva însoțitorului său și coborî din camion.
- Ce nenorocire! țipă ea văzând glezna umflată a Maryanei. Repede, Pierre, vino s-o ajuți pe domnișoara!
- O, nu-i nevoie, pot merge singură!
- Nu cred, domnișoară, spuse Pierre calm.
Pierre era un bărbat foarte puternic. Colțurile ridicate în sus ale mustății sale îi dădeau un aspect zâmbăreț. Se apropie de Maryane și o ridică în brațe cu atâta ușurință de parcă ar fi fost o păpușă, apoi o instală în cabina mașinii.
Femeia se urcă lângă ea, în timp ce Pierre se așeza la volan și demara într-un zgomot asurzitor de fiare.
- După cum văd, mergeți la castel! Pe cine vreți să vedeți acolo?
Privirea curioasă a femeii examina cu atenție rochia de mătase a Maryanei.
- Pe domnul Chauvigny, mă rog... Bertrand Chauvigny! răspunse ea cu oarecare ezitare. Locuiește la castel?
Mai bine să se asigure! Din partea lui Bertrand se putea aștepta la orice... Poate că vânduse domeniul și părăsise locurile!
- Bineînțeles! Și aveți noroc, cred că astăzi e acasă. Vă așteaptă? Nu m-a anunțat că veți veni!
Femeia zâmbi amuzată când văzu surpriza de pe chipul Maryanei.
- Ar fi trebuit să mă prezint: sunt Angele Arcenaut, paznicul castelului, iar el este Pierre, fratele meu, care lucrează pe domeniul domnului Chauvigny.
Maryane rămase blocată. Deci această femeie cu forme generoase era Angele... irezistibila Angele, această necunoscută din pricina căreia nu dormise multe nopți! Bertrand făcuse aluzie la afecțiune ei debordantă, la farmecul ei ce fusese fatal multor bărbați...
Într-adevăr, privită mai de aproape, rotunjimile ei păreau foarte materne. Privirea nu-i era vioaie, iar pieptul îi era acoperit cu dificultate de bluza cu mânecă scurtă dintr-un bumbac fin.
- Eu sunt Maryane Stanson...
- Nu se poate!
Vocea puternică a Angelei se gâtui de mirare, în timp ce ochii i se măriseră.
- Atunci sunteți... soția patronului!
- Da, de unde știți? Stanson este numele meu de artistă, nu mă gândeam că-l cunoașteți!
- Firește că-l știam! exclamă Angele zâmbind. Domnul ne-a vorbit adesea despre dumneavoastră. Sunteți dansatoare, nu-i așa? Și ați fost crescută de bunica sa la Paris!
Angele se aplecă spre fratele ei.
- Ce bucurie, Pierre, doamna Chauvigny s-a întors, în sfârșit!
Pierre se înclină și un zâmbet îi lumină chipul.
- Bun venit la Montenay, doamnă!
- Mulțumesc, spuse Maryane, încântată de atâta amabilitate.
Totuși primirea lor era mai degrabă stânjenitoare. Cum aveau ei să reacționeze când vor afla că ea venise doar pentru scurt timp și cu intenția de a se despărți de stăpânul locurilor?
..........................................
