1-5
PROLOG
În depozitul de petrol pătrunseseră 2 intruși, forme întunecate ce se pierdeau în bezna nopții.
Unul din ei se mișca precum o panteră, fără zgomot și prevestind pericol, conducându-și tovarășul prin hățișul de țevi și cabluri, pasarele și scări. Celălalt bărbat șchiopăta și se deplasa cu ajutorul unui baston. Cei 2 aveau o țintă precisă: de o parte și de alta se ridicau rezervoare de metal uriașe, în formă de cilindru.
- Dispozitivul de bruiat pare să funcționeze, zise în șoaptă șchiopul, după ce consultase un mic aparat prins la mână, care arăta ca un ceas obișnuit.
În locul cadranului, o luminiță roșie clipea intermitent.
Colegul său aprobă. Zâmbetul acestuia era greu de observat sub vopseaua neagră de camuflaj pe care și-o întinsese pe față.
- Nu ne-am zgârcit pentru treaba asta. Haide, or să-și dea seama că e o problemă dacă zăbovim prea mult într-un singur loc.
Dispozitivul bruia conexiunea wireless dintre camerele de luat vederi din apropierea celor 2 intruși și centrul de comandă al dispozitivului de pază, aflat de cealaltă parte a complexului.
Bruiajul făcea ca monitoarele paznicilor să se închidă și să pornească aiurea, aparent la întâmplare.
Cei 2 bărbați se opriră. Cel cu bastonul apăsă un buton și închise dispozitivul pe care îl purta la mână.
- În zona asta nu sunt camere de luat vederi. E un unghi mort. Ar trebui să fim în siguranță un moment, două.
Celălalt dădu aprobator din cap.
- Hai să ne uităm pe hartă!
Despăturiră și întinseră pe jos o hartă detaliată a complexului. Colegul celui cu baston scoase ceva din buzunarul pantalonilor săi negri: un pachet de țigări și o brichetă.
- Cred că glumești! zise omul cu bastonul. John, nu poți să-ți aprinzi țigara aici.
John zâmbi.
- Ce, Dex, crezi că-mi dăunează grav sănătății? N-am adus lanterna cu mine - fac lumină să vedem ce-i pe hartă.
- Păi, eu am grijă de sănătatea mea. Și de-a ta.
Dex scoase la iveală o lanternă micuță și o aprinse.
- Acum, nu te mai ține de prostii și ascunde naibii bricheta aia!
Bricheta sclipi în lumina lanternei. O fracțiune de secundă, fasciculul de lumină dezvălui o gravură pe obiect - conturul simplu al unei inimi.
- Tu ai fost dintotdeauna cel prevăzător, observă John.
- E, și cu ce m-am ales? mormăi Dex. Singura dată când încerc să fac și eu ca tine și, na, uite ce mi se întâmplă!
Își lovi ușor piciorul cu bastonul.
John nu păru să observe. Trasa cu degetul o rută pe hartă.
- Pare destul de ușor. Deschide din nou dispozitivul de bruiat. Hai să facem ce facem și s-o ștergem de aici!
Clădirea pe care o vizau era un bloc pătrat de beton, fără ferestre și cu o singură ușă, de metal. Deasupra ușii, un bec de veghe sclipea roșiatic, luminând un paznic în uniformă, postat la intrare. Tocul de la brâul paznicului nu lăsa umbră de îndoială că acesta era înarmat.
- Mai bine puneau un anunț la avizier, zise John în șoaptă. Ceva de genul: „Aici se află chestiile care merită furate”. Revin într-o clipă.
Și, zicând acestea, dispăru în noapte ca o fantomă. Câteva secunde mai târziu, un zgomot ca de piatră aruncată îl făcu pe paznic să părăsească postul. Omul scoase pistolul din toc și se mișcă atent pe lângă zidul clădirii. Din cealaltă parte, o siluetă întunecată se ivi rapid, apropiindu-se de paznic și atacându-l din spate. Acesta nu-și dădu seama decât în momentul în care agresorul îi puse batista la gură.
John îl întinse pe jos pe paznicul adormit, ascunzându-l în umbra clădirii. Puse batista înmuiată în anestezic la loc, într-o punguță de plastic pe care o sigilă și o ascunse în rucsacul pe care îl ducea în spate. Dex îngenunche anevoie lângă ușa de metal și se apucă să umble la încuietoare.
- Ia bastonul, te rog, îi ceru el, și ține lanterna nemișcată!
Dex descuie ușa, lăsând lumina roșiatică să pătrundă și în interiorul clădirii. John își ajută prietenul să se ridice și îi înapoie bastonul, apoi îi dădu o cască specială - ochelari cu infraroșu atașați la un fel de harnașament care îi făceau să stea fixați bine pe ochi.
Prin lentilele tratate se vedea remarcabil de clar: imaginea care li se dezvăluia era aceea a unei încăperi largi, în care se întretăiau țevi ce ieșeau și intrau prin pereți. În mijlocul acesteia se găsea o bancă lungă și îngustă, acoperită cu fel de fel de recipiente din sticlă, ca într-un laborator de chimie. De-a lungul unui perete, erau amplasate echipamente electronice, care de care mai avansate - computere, centrifuge și analizatoare spectroscopice. În capătul cel mai îndepărtat al sălii, se găseau câteva canistre de metal - versiuni mai mici ale rezervoarelor uriașe de petrol de afară. Acestea erau legate între ele prin conducte înguste care se uneau într-o țeavă mai largă ce dispărea într-un din pereții laterali.
- Tu pune explozibilul pe țeavă, șopti John, dându-i lui Dex un dispozitiv compact.
Arăta ca o banală cutie neagră, cu un mic ecran pe una din laturi.
- Eu iau mostra.
Dex luă dispozitivul și găsi punctul de convergență al mai multor conducte. Se puse pe treabă, prinzând dispozitivul chiar dedesubtul valvei uneia dintre conductele mai subțiri ce legau canistrele.
În tot acest timp, John cerceta cu atenție canistrele din celălalt capăt al încăperii.
Cu mare grijă, desfăcu capacul uneia dintre canistre și descoperi că recipientul era plin cu un lichid vâscos, deschis la culoare. Aruncă o privire spre masa de laborator, căutând ceva în care să pună o mostră de lichid. Zări o mulțime de eprubete, borcănașe și pahare, dar toate erau din sticlă. Cercetă din priviri restul încăperii, căutând orice i-ar fi fost de folos.
Amplasată undeva sus, într-un colț al încăperii, o cameră video se roti încet spre el. Din ea ieșea un fir subțire, care dispărea în tavan. John rămase cu ochii ațintiți la luminița roșie care clipea deasupra camerei și la firul ce ieșea din aparat. Camera se roti până ce ajunse fix în direcția lui.
- Avem o problemă, anunță John.
Apucă primul container care-i căzu în mână și se îndreptă spre canistra desfăcută.
- Cred că trebuie să te grăbești.
Porniră sirenele - un țiuit neașteptat, ascuțit. Dex îi făcu semn lui John că totul este în regulă și ieșiră amândoi fugind din încăpere.
- Probabil camera aceea e conectată direct la centrul de comandă, zise Dex. Fiindcă dispozitivul de bruiat nu a avut niciun efect asupra ei.
Deja auzeau zgomot de pași și strigătele paznicilor undeva în spatele lor.
Dex șchiopăta destul de tare și John se văzu nevoit să-l ajute.
- Lasă-mă, îl rugă Dex. Eu nu te fac decât să pierzi timp.
- Nu te-am lăsat eu în Afganistan, doar n-o să te las acum. Te-arunc peste gard, dacă e cazul.
Se aprinseră reflectoarele, căutându-i pe intruși.
- Doar n-o să tragă, se înfioră Dex. Nu cu tot combustibilul care ne înconjoară.
Înainte ca John să poată răspunde, se auzi un pocnet zgomotos undeva în spatele lor și un glonț ricoșă, din beton, chiar la picioarele lor.
- Poate cineva ar trebui să le spună și lor chestia asta, observă John. Haide!
În centrul de comandă domnea un haos total. Paznici în uniformă țipau care la telefon, care în stația radio. Oamenii alergau de la un monitor la altul, manevrând cu frenezie camerele video. Deodată, ușa se deschise, trântită de perete, și în centrul de control intră un bărbat. Se lăsă o liniște mormântală.
- Spune-le idioților ălora să înceteze focul, zise nou venitul.
În vorbele lui se simțea o urmă de accent irlandez. Nu vorbea tare, dar cuvintele sale fură auzite perfect în toată încăperea.
Era un tip scund, foarte slab, îmbrăcat cu un pulover simplu, închis la culoare și o pereche de jeanși. Avea trăsături ascuțite, colțuroase, iar părul grizonat era tuns scurt, soldățește. Sub ochiul stâng avea o cicatrice rotundă, ciudată, din care se răspândeau linii mai deschise la culoare, șterse, astfel că părea să aibă pe chip un păianjen albicios.
- Vreau să-i prindeți pe intruși, ordonă bărbatul. Vreau să știu ce făceau aici și cine i-a trimis. Și vreau să stau de vorbă cu ei înainte să moară.
Nimeni din cei care se aflau în încăpere nu se îndoia că intrușii vor muri - odată ce omul acesta punea mâna pe ei.
Numele său era Ryan Stabb, dar toată lumea îi spunea doar Stabb. Numele era scurt și brutal, ca și cel ce îl purta.
- De ce nu merge camera aia? întrebă Stabb, indicând spre un monitor care afișa o imagine bruiată.
Când termină de rostit fraza, ecranul reveni la normal.
- Nu știm, domnule, zise paznicul aflat la pupitrul principal de comandă. Se tot întrerup, preț de câteva secunde. Pățim asta mereu pe timp de furtună.
- Dar acum nu-i furtună, observă Stabb. Însă, cu siguranță, va fi, cu tunete și fulgere, dacă nu puneți mâna pe ei. Probabil au un dispozitiv de bruiat. De-asta se tot întrerupe semnalul pe monitoare.
Se aplecă peste umărul paznicului și arătă cu degetul spre alt monitor care între timp își pierduse imaginea.
- Aici sunt. Poți să-i urmărești după camerele video bruiate. Așa ne dăm seama încotro au apucat-o. Ca să-i oprim.
Intrușii auziră lătratul înainte să vadă silueta întunecată a câinelui desprinzându-se din umbră. Dulăul venea în goană spre ei, clămpănind din fălcile căscate de nerăbdare, iar colții îi sclipeau în lumina reflectoarelor.
Dex înjură, dar John se răsuci cu fața spre câine și-i ridică brațele deasupra capului. Fluieră într-un mod ciudat, pe o tonalitate înaltă. Când își coborî mâinile, câinele se opri înaintea lor. Dulăul se propti în fața lui John, gâfâind de zor, însă fără a mai clămpăni amenințător din fălci. John se lăsă în jos, la nivelul câinelui, și întinse mâna după zgarda de piele de la gâtul animalului.
- Ce băiat bun! îl lăudă John. Am prins șmecheria asta de la un irlandez ce frecventa aceeași berărie ca și mine.
- Grăbește-te, îl îndemnă Dex.
- Gata, îl asigură John. Nu-i așa, băiete? Hai, șterge-o!
Ciufuli blana câinelui și îi făcu semn să plece. Câinele o tuli înapoi în bezna din care venise.
- Bun, acum, cred că înapoi pe aici.
John o porni pe alee, înaintând printre rezervoarele de petrol.
- Aproape ai ajuns, zise la microfon paznicul. Camera 11B tocmai a cedat. Se pare că se îndreaptă spre poarta de pe latura sudică. Acolo, sau la canise.
Se răsuci, zâmbind, spre Stabb. Dar acesta nu-i răspunse.
- Văd că se mișcă destul de repede. Probabil aleargă, zise paznicul, revenind asupra monitoarelor.
- Dar trebuie să știe că porțile principale sunt păzite, comentă Stabb. Ce naiba o fi în capul lor?
Se încruntă către panoul de comandă - zărise alt monitor a cărui imagine o luase razna.
- Ce făceau în laborator? Acolo ai căutat?
- Au ieșit de acolo imediat, domnule, spuse un alt paznic. N-avea sens să-i căutăm acolo.
- Nu pe ei să-i cauți, scrâșni Stabb. Vreau să aflu ce făceau acolo.
- Sabotaj? întrebă paznicul.
- Căutați și acolo, îi ordonă Stabb. Aia e singura mostră tratată pe care o avem.
Se gândi o clipă înainte să se hotărască.
- Scoateți-o de acolo. Puneți-o în alt rezervor, undeva în afara laboratorului. Pentru orice eventualitate.
- În care rezervor, domnule?
- Nu mă interesează, zise Stabb.
- Numărul 3 este gol și sterilizat, zise paznicul. Aflu care valve trebuie deschise.
- Fă-i și data, spuse Stabb. Fă-o chiar acum!
Ceva mai încolo, în aceeași încăpere, paznicul de la monitoarele principale zise cu satisfacție în microfon:
- Gata. I-ai prins acum. Vin direct spre tine!
Paznicii aveau armele pregătite. Auzeau ceva, o mișcare, cineva care venea spre ei prin întuneric. Și care venea spre ei cu viteză.
- Gata, băieți? întrebă șeful echipei.
- Suntem gata pentru orice, răspunse bărbatul de lângă el.
Însă amândoi rămaseră cu gurile căscate văzând silueta care se desprinsese din umbră și venea spre ei.
Conform ordinelor date de Stabb, o valvă din laborator fu deschisă, cu ajutorul unei telecomenzi, de către unul din paznicii din centrul de comandă. Fluidul vâscos, deschis la culoare începu să se scurgă dintr-o canistră, pe conducta aferentă, către punctul de convergență unde era prinsă cutia neagră.
Paznicii intrară în încăpere. O lumină rece, fluorescentă scălda încăperea.
- Ce naiba e asta? întrebă unul din paznici, aplecându-se să examineze cutia neagră.
- Nu pune mâna, îl preveni celălalt.
- Nu e nicio problemă. Nu pare să fi fost setată.
- Dar ar putea orice să o declanșeze. Prin telecomandă, o schimbare de temperatură... Ai grijă!
Paznicul se aplecă se dezlipească cutia neagră de pe conducă.
- Un câine?
Stabb rămase cu privirea ațintită la monitor. Unul din paznici ținea de zgardă un imens lup alsacian. În cealaltă mână, omul avea ceva ce aducea cu un ceas de mână.
- Dispozitivul era prins de laba câinelui. Acum l-am închis.
Stabb nu zise nimic. Se gândea. Dacă intrușii erau atât de inteligenți, atunci prevăzuseră în detaliu modul în care vor reacționa paznicii.
- Oprește scurgerea, strigă el. Închideți valvele de la canistrele-mostră - acum!
Lichidul deschis la culoare din laborator ajunsese deja la valva deschisă care ducea la conducta principală.
Pe măsură ce lichidul se scurgea prin conductă, un circuit minuscul al cutiei negre prinse de țeavă înregistra vibrația distinctă a metalului - o vibrație care nu putea fi produsă decât de scurgerea unui lichid sub presiune. Circuitul trimise un semnal către o altă componentă din cutie.
Paznicul făcu un pas îndărăt, surprins de ecranul care prinsese viață. Afișa cum un număr: 10.
- Ce mama...
Paznicului i se opri vorba în gât, căci 10 se transformă în 9.
Omul o luă la sănătoasa, luându-și colegul de braț și trăgându-l spre ieșire.
8.
Pe un drum de șantier, undeva în afara complexului, era parcată o mașină. Una extrem de comună - o marcă deloc remarcabilă, un model ca oricare altul, o culoare greu de descris. În ea însă se aflau 2 oameni extraordinari.
John fuma o țigară.
- Așteptăm un moment, îi zise el lui Dex, care stătea pe locul pasagerului. Până când le e distrasă atenția.
- Asta ar trebui să se întâmple din clipă în clipă, dacă sunt pe fază.
Suflul exploziei zgâlțâi întreg centrul de comandă și pază. Monitoarele mai pâlpâiră o dată, apoi semnalul se stinse cu totul. Cele care totuși rămăseseră pornite dezvăluiau imaginea unei mingi de foc care mistuia partea centrală a instalației, a unei ciuperci de fum negru ce se umfla în văzduh, deasupra dezastrului.
Stabb se căznea să-și mențină echilibrul când o a altă explozie, mai mare, distruse unul din rezervoarele principale. Încă una.
Și încă una.
Scrâșnind din dinți, Stabb începu să se scarpine și se scărpină pe față, chiar acolo unde avea semnul în formă de păianjen. Îl mânca, ceva de necrezut - de parcă furia lui stătea să explodeze prin cicatrice. Iar furia nu i se domoli deloc când zări pe unul din monitoare o mașină. Mașina se deplasa încet, de-a lungul unui drum de lucru, înapoi spre șoseaua principală.
Nu avea farurile aprinse, dar putea fi văzută în lumina portocalie a incendiului ce aprinsese cerul.
Stabb îl dădu la o parte pe paznicul care se afla în fața monitorului și puse mâna pe panoul de comandă al camerei video. Mări imaginea și zări cele două siluete din mașină. Urmă o altă explozie și întreg complexul fu cuprins de flăcări, în lumina cărora se puteau vedea plăcuțele de înmatriculare ale mașinii.
Imaginea deveni neclară din pricina fumului, iar mașina dispăru de pe ecran.
CAPITOLUL 1
Sandra Chance nici nu apucase să zărească mașina care o ucisese.
Tocmai se întorsese după câțiva ani petrecuți la New York, unde lucrase pentru o multinațională din domeniul IT; era în Manchester când, vrând să coboare de pe trotuar, a privit în direcția greșită. O greșeală ușor de înțeles - femeia era obișnuită cu traficul pe cealaltă parte a străzii. Șoferul nu era cu nimic de vină, însă nici nu a oprit ca să descopere acest lucru.
Înmormântarea a constat într-o ceremonie discretă la biserica dintr-o suburbie a orașului Manchester, unde Sandra se mutase cu doar câteva săptămâni în urmă. Deși originară din această zonă, femeia nu avea rude aici - de fapt, nu avea rude nicăieri altundeva. Cu excepția copiilor.
Richard și Jade aveau doar 15 ani când mama lor a murit. Gemeni fiind, dintotdeauna împărțiseră totul - jocuri și jucării, cărți, certuri, iar acum împărțeau și durerea.
Rich își ascundea sentimentele, dar emoțiile își făcuseră loc adânc în sufletul său. Stând alături de sora sa, în primul rând, băiatului i se umpluseră ochii de lacrimi. Jade lăsa ca lacrimile să-i curgă pe obraji, în timp ce îl asculta pe preot vorbind despre defunctă - despre pierderea suferită, despre curajul și devotamentul lor - dar Rich prefera să își țină sentimentele pentru sine. Jade știa prin ce trece - știa întotdeauna ce simte el - și numai asta conta. Nu-i păsa de nimeni altcineva. Nu avea de cine să-i pese.
La înmormântare participară și câțiva localnici, mai mult din respect decât din afecțiune, dar niciunul dintre ei nu o cunoscute, de fapt, pe Sandra Chance sau pe copiii ei. Mary Gilpin era singura persoană care o știa cât de cât, ca vecină și prietenă din copilărie.
Acum copiii stăteau lângă ea, dar lui Phil, soțul lui Mary, nu-i plăcuseră niciodată copiii, așa că avu grijă să implice imediat autoritățile. Nici măcar nu venise la biserică.
Când preotul menționă numele lui Mary Gilpin, aceasta ridică privirea. Jade o zări, îi zâmbi trist și-și mută din nou privirile. Rich nu reacționă în niciun fel.
Apoi, ușa bisericii se deschise cu un scârțâit prelung. Zgomotul păru și mai amplificat de momentul de tăcere care se lăsase în biserică.
Rich întoarse capul în direcția de unde venise zgomotul. Îl cercetă pe bărbatul care păși în biserică, închizând ușa în urma lui.
Rich îl urmări pe nou-venit cum se închină și se îndreaptă spre cel mai apropiat rând de bănci, nu departe de pronaos. Era un om masiv, dar, cu toate acestea, se mișca ușor, fără zgomot. Când se așeză, Rich observă că omul are o aură calmă, un aer de statornicie, care trăda însă și o anumită forță lăuntrică. Părea cam de 40 de ani; un chip brăzdat de vreme, care văzuse multe în viață. Părul blond, tuns scurt. Purta un costum negru și poate ar fi trecut neobservat, nefăcându-se deloc remarcat în mulțime, dacă nu ar fi avut acei ochi, după cum zări Rich. Avea ochii albaștri - ca ai lui Rich; îi mișca încet, de parcă ar fi vrut să surprindă toate detaliile bisericii și ale oamenilor care se aflau acolo.
Jade se întoarse și ea și îl observă pe nou-venit. Privirea bărbatul surprinse privirea fetei pentru o clipă, apoi trecu mai departe, la Rich. Cei 2 copii se uitară unul la altul, încruntându-se mirați. Jade strânse afectuos mâna fratelui ei. Făcu un gest scurt din cap, pentru a-și da părul la o parte de pe ochi, și amândoi îngenuncheară.
Pe cer, soarele rece de toamnă începea să apună, alungind umbre pietrelor funerare din cimitir. Jade și Rich stăteau împreună, la mică distanță de mormântul proaspăt.
- Ar fi trebuit să se uite în direcția corectă, judecă Jade. Întotdeauna ne avertiza și ne spunea să fim atenți când traversăm. Să nu ne grăbim prea mult.
- Nu o învinovăți pe ea, îi spuse Rich.
- Dar n-o fac, protestă Jade. Doar că...
Fata își suflă nasul și privi în altă parte.
- Ar fi trebuit să se uite.
Bărbatul din pronaos vorbea acum cu preotul și cu doamna Gilpin. Cu ei era și o altă femei, o doamnă între două vârste, cu părul vopsit. Rich știa că femeia lucra la Departamentul de Asistență Socială. Chipurile avea grijă de el și de Jade, până când cineva hotăra ce e de făcut cu ei. Nu-și mai aducea aminte numele ei, dar nici nu-i păsa.
- Cine e bărbatul acela? întrebă Jade. Parcă l-am mai văzut undeva.
Rich ridică din umeri.
- O fi vreunul de la Asistență Socială.
- Dar de ce sunt aici? continuă Jade.
- Nu putem sta la familia Gilpin pentru totdeauna.
Jade îi aruncă o privire piezișă, chipul înlăcrimat fiindu-i încadrat de părul lung și blond.
Rich oftă și explică mai departe:
- Nu l-ai auzit aseară? O tot boscorodea că nu poate să aibă grijă de noi, că nu e corect față de el.
- Putem pleca înapoi la New York, zise Jade. Să stăm cu Charmaine și familia ei.
- Mda, sigur, mormăi Rich. De parcă o fostă colegă de școală s-ar putea îndura de noi și ne-ar lua la ea.
Femeia de la Asistență Socială îi strângea mâna necunoscutului. Aruncă o privire spre Rich și Jade, apoi se îndepărtă cu pași repezi. Bărbatul părea că se adună, îndreptându-și umerii și trăgând aer în piept, de parcă l-ar fi așteptat o mare încercare. Apoi el și doamna Gilpin se apropiară de gemeni.
- Bună, începu necunoscutul.
Avea glasul profund, pătrunzător; încercă un zâmbet. Întinse mâna spre Rich cu un gest atât de natural, încât Rich se surprinse luându-i mâna. Omul îi scutură mâna ferm, o strângere ce denota încredere.
Rich simți că îi fuge pământul de sub picioare când îl auzi pe necunoscut prezentându-se.
- John Chance, zise acesta. Sunt tatăl vostru.
Rămăseseră doar ei în pronaos, în vreme ce preotul își strângea lucrurile și-și vedea de ale sale în sacristie.
- De ce te-am crede? întrebă Rich.
- Și pentru mine este un șoc la fel de mare, zise Chance.
- De ce nu ne-a zis mama nimic? interveni Jade. Nici măcar nu am știut că a fost căsătorită.
- S-a întâmplat cu mult timp în urmă, explică Chance. Acum 16 ani. Într-o bună zi, am venit acasă și am descoperit că plecase. Mi-a lăsat un bilet, dar nu spunea prea multe în el. Am presupus că va lua legătura cu mine - că măcar avocații ei o vor face, dacă nu Sandy însăși.
- Nimeni nu-i spunea Sandy, zise Jade. Mamei îi displăcea teribil.
- Îmi pare rău, spuse Chance. Până săptămâna trecută, nu am știut nimic. Apoi am primit un telefon de la doamna Gilpin. Se pare că mama voastră a lăsat la ea o scrisoare - în caz că i s-ar fi întâmplat ceva.
Chance zâmbi, dar surâsul părea forțat.
- Am iubit-o foarte mult pe mama voastră, spuse el. Și credeam că și ea mă iubește pe mine.
- Credeai? preluă Jade ideea.
Chance își întoarse privirea.
- Nu mi-a cerut niciodată divorțul - ba chiar a continuat să folosească numele meu. Suntem căsătoriți încă.
Ezită, dându-și seama de greșeală.
- Eram căsătoriți. În parte, de asta sunteți acum în grija mea.
- Îmi pare rău dacă asta ți-a stricat ziua, îi zise Jade pe un ton tăios.
- Nu asta am vrut să spun, se apără el.
- Bănuiesc că și pentru tine e un șoc, zise Rich, mai împăciuitor.
Încă ținea mâna pe umărul lui Jade. Fata puse palma peste mâna lui.
- Ei, doar puțin, mărturisi Chance. Dar, uite ce e - o să facem noi să fie totul bine. Chiar acum sunt într-o afacere, o treabă destul de complicată. Dar ar trebui să se termine repede. Până la sfârșitul trimestrului, când veniți acasă, vom avea ocazia să petrecem ceva timp împreună și să ne lămurim încotro mergem de aici înainte. Bine?
- Când venim acasă?! se auzi Rich ca un ecou. Vrei să spui că rămânem aici până la sfârșitul trimestrului?
- Cu familia Gilpin? întrebă și Jade. În vreme ce tu te întorci la Londra?
Chance părea pus în dificultate.
- Nu tocmai. Nu asta am vrut să spun.
- Atunci ce ai vrut să spui, „tati”? întrebă Jade.
- Uite ce e, nu am prea avut timp să fac planuri, le spuse Chance. Acum stau într-un apartament foarte mic. Abia dacă am eu loc, darămite toți trei. Și lucrez după un program complet aiurea, cum se nimerește. Nu pot să vă duc și să vă iau de la școală, să vă fac de mâncare și să am grijă de voi, să...
- Să ne schimbi scutecele? observă Rich. Avem 15 ani. Ne descurcăm. Și mama lucra, dacă vrei să știi.
- Discutăm despre asta când vine vacanța, de acord? spuse Chance.
- Și unde o să stăm în tot acest timp?
Rich voia neapărat să afle.
- În cine știe ce cutie de chibrituri, care o oricum prea mică pentru toți trei?
Jade îl privea pe Chance cu gura căscată.
- În niciun caz. Sub nicio formă, nici într-o mie de ani, nu.
Și se uită spre Rich. Băiatul își dădu și el seama de ceea ce ea deja intuise.
- Nici nu se pune problema să mergem la internat, fu el de acord. Nici dacă e ultima școală de pe planetă.
- Numai până la sfârșitul trimestrului, îi asigură Chance. Până reușesc să petrec ceva timp cu voi și să rezolvăm chestiunea asta.
- În niciun caz, spuse Jade.
- Niciodată, o susținu Rich.
Chance se ridică în picioare. Vorbea pe un ton calm, dar Rich simți în glasul lui o hotărâre greu de strămutat.
- Nu vă rog. Sunt tatăl vostru și trebuie să decid. Îmi pare rău, dar așa stau lucrurile. Și cu asta am încheiat discuția.
- Ce discuție? Asta n-a fost discuție, zise Rich. O discuție implică 2 puncte de vedere și o decizie care se ia prin consens. Asta nu s-a întâmplat.
- Tu tocmai ai decis pentru noi, adăugă Jade. Abia ne-ai cunoscut și deja nu mai știi cum să scapi de noi.
- Nu discutăm despre asta, zise Chance. Pentru că aveți dreptate - nu e loc de nicio discuție. E lucru hotărât.
- Ooo - deci brusc știi ce e bine pentru noi? zise Jade.
Se ridică în picioare și îi aruncă o privire mânioasă.
- Ne-ai abandonat pe noi și pe mama, acum 16 ani, iar acum ai apărut din nou în peisaj și le știi pe toate? Nu prea cred.
- Ia stai puțin, interveni Rich. Acum 16 ani. Nici nu eram născuți atunci.
- Nici măcar nu ai așteptat să ne naștem?
- Păi stați o clipă. Sandy - Sandra (Chance se corectă iute) m-a părăsit pe mine. Nu a fost hotărârea mea. Eu nu aș fi plecat niciodată. Nici chiar dacă...
Se opri deodată.
- Nici chiar dacă ce? întrebă Rich.
Chance inspiră adânc.
- Până ieri, nu am știut unde s-a dus mama voastră, ce a făcut. Până ieri, nu am știut că sunt tată.
Nimeni nu rosti o vorbă tot drumul spre casa familie Gilpin.
Chance parcă mașina într-un loc pe care îl găsi liber, în fața casei vecine - locuința închiriată unde Rich și Jade locuiseră alături de mama lor în aceste ultime săptămâni. Jade se îndoia că omul avea habar de acest lucru.
- Totul va fi depozitat, le explică Chance. Putem să triem lucrurile voastre mai târziu, vă hotărâți ce anume vreți.
- La sfârșitul trimestrului, nu-i așa? sublinie Jade.
Domnul Gilpin fu cel care răspunse la ușă. Dădu mâna cu Chance și bălmăji ceva ce aducea a condoleanțe. Se uită urât la Rich, iar pe Jade o ignoră cu desăvârșire. Păși în casă și le făcu semn să intre în hol.
Lângă perete erau aliniate mai multe cutii și pungi. Jade își zări parte din haine într-una din pungi. Cărțile de școală erau băgate într-o cutie. Perechea bună de adidași a lui Rich, în alta.
- Puteam să ne strângem lucrurile și singuri, zise ea.
Domnul Gilpin se făcu că privește în altă parte.
- M-am gândit că vă grăbiți să plecați.
- E clar că cineva se grăbește aici, spuse Rich.
- Aș vrea să-mi iau la revedere de la doamna Gilpin, zise Jade. Nu am prea avut ocazia la biserică.
Domnul Gilpin se întoarse cu spatele.
- Nu e acasă. A ieșit. Închideți ușa în urma voastră!
Chance luă în brațe una din cutii.
- Cred că e mai bine să plecăm, spuse el.
Când mașina se urnă, Jade văzu cum la fereastra casei se mișcă perdelele din material subțire.
Rich stătea în față, iar Jade pe bancheta mașinii.
Jade observă că Chance mișcase oglinda retrovizoare ca s-o poată vedea. Stătea oare cu ochii pe ea? se întrebă fata. Sau, pur și simplu, voia să-și privească cei 2 copii de care nu știuse nimic vreme de 15 ani și jumătate? La ce s-o fi gândind? Ce putea să vadă, mai mult decât 2 adolescenți bălai cu trăsături și siluete asemănătoare? Numai părul îi deosebea - al lui Jade era lung până la umeri, în vreme ce Rich avea părul scurt și ușor zbârlit.
- Așa, spuneți-mi câte ceva despre voi, începu Chance, încercând să pară voios. Ce faceți în timpul liber?
- Ne lăsăm plimbați în mașini ce merg cu viteză mult prea mare, spuse Jade.
Râsul lui Chance sună încordat, dar încetini imperceptibil mașina.
- Bun. Altceva?
Jade se lăsă pe speteaza banchetei, privind pe geam mașinile pe care le depășeau.
- Mie îmi place să citesc, se destăinui Rich. Citesc orice-mi pică în mână, dar îmi place, mai ales, să aflu chestii noi. Cum funcționează lucrurile. Chestii de genul acesta. Îmi place să mă uit și la televizor. Hei, se lumină el subit, ai PlayStation?
- Îmi pare rău. Am un DVD-player și un laptop. Cam asta-i tot. Dar tu, Jade?
Fata continuă să privească pe fereastră.
- Mie-mi place să fac lucruri, nu să citesc despre ele. E vreo sală de sport acolo unde stai?
- Habar n-am.
- Mă gândeam eu.
Chance râse din nou, de data asta mai destins.
- Dar să știi că mă mențin în formă.
- Asta o crezi tu, mormăi Jade.
- Stau bine și cu auzul, zise el. Deci ești moartă după fitness?
- Puțin.
- Și încă o chestie! completă Rich. Face exerciții. Aleargă. Mănâncă o grămadă de fructe și legume. Bea o groază de apă plată.
- Dar e bine pentru organism, protestă Jade. Trebuie să ai grijă de tine. Minte sănătoasă în trup sănătos.
- Așa este, o aprobă Chance.
- Ia nu mă lua de sus, îi zise ea.
- Dar eu sunt de acord cu tine, atât.
- Ei bine, să nu fii.
- Ai vrea să nu fiu de acord cu tine? o întrebă el.
- Aș vrea să încetezi să te mai prefaci, răspunse Jade.
Rămaseră tăcuți toți trei.
Jade privea pe fereastră, iar Rich întoarse capul spre ea, șoptindu-i peste umăr.
- O să fie bine, o asigură el. Trecem noi și peste asta; n-o să fie chiar așa de rău. La urma urmei, ce poate fi mai rău? În afară de internat!
- O vreau pe mama înapoi, zise Jade, cu ochii plini de lacrimi.
Chance se scotocea prin buzunare în timp ce conducea cu viteză, dar sigur, pe banda a doua. Scoase ceva din buzunar și imediat Jade se schimbă la față - mai întâi fata păru surprinsă, apoi supărată de-a dreptul.
Chance încerca să scoată o țigară din pachet. Prinse privirea lui Jade în oglinda retrovizoare.
- Gâfâi, îi spuse el.
Fata își șterse ochii și îi aruncă o căutătură piezișă.
Chance puse pachetul la loc în buzunar.
CAPITOLUL 2
Când ajunseră în apartamentul lui Chance, era deja întuneric.
Locuința se afla la etajul al doilea al unei case în stil victorian. Exteriorul clădirii era destul de sumbru, dărăpănat. Ferestrele de lână ușa de la intrare aveau vopseaua scorojită, iar treptele de piatră erau ciobite și decolorate.
Dar înăuntru priveliștea era cu totul alta. În capătul holului larg de la intrare se găsea un ascensor, iar în jurul acestuia se încolăcea o scară sinuoasă. Chance deschise cu greu grilajul metalic al ascensorului.
- Dacă îl lași deschis, liftul nu se mișcă, le explică el. Asta ne dă ceva timp să punem toate bagajele înăuntru.
Îngrămădiră, unele peste altele, cutiile și pungile în cabină, aproape umplând spațiul din micul lift. Chance întinse mâna prin grilaj și apăsă butonul pentru etajul al doilea, apoi trase grilajul din nou - lăsându-i pe ei pe dinafară. Ascensorul se puse în mișcare.
- Dar am fi putut să ne înghesuim înăuntru, protestă Rich.
- Dar Jade vrea să ne menținem în formă, spuse Chance. Haideți- trebuie să ajungem acolo înaintea liftului.
Suia câte 2 trepte deodată cu ușurința obținută după un exercițiu îndelung.
- Las că gâfâie până ajunge acolo, zise Jade alergând în sus pe scări.
Rich oftă și îi urmă într-un ritm mai domol.
Terminaseră de pus și ultimele lucruri în holul apartamentului. Chance era deja în apartament.
- Ei, gâfâia? se interesă Rich.
- Așa cred, zise Jade. Nu am fost atentă.
- Asta înseamnă „nu”, atunci, spuse Rich.
Din hol se deschideau 3 uși. Prima dădea în bucătărie, următoarea în camera de zi. În capătul holului era o toaletă. Chance își făcu apariția din bucătărie și îi conduse pe gemeni în camera de zi. Părea a fi o casă model - foarte puțină mobilă, doar o canapea și o măsuță joasă de cafea. De perete erau lipite televizorul și un DVD-player, lângă un șemineu vechi, dar nu găseai nici urmă de reviste, cărți sau obiecte decorative. Încăperea era zugrăvită într-un alb uniform, care o făcea să pară și mai impersonală.
Singurul semn că acolo locuia cineva era scrumiera de pe măsuța de cafea - plină ochi cu mucuri de țigară. Camera căpătase astfel un iz de stătut, neplăcut. Pe perete, de cealaltă parte a ușii, atârna un singur tablou. Înfățișa un tren cu locomotivă cu aburi care gonea printre pajiști - o locomotivă zveltă, albastră, cu o mască frontală înclinată. În prim-plan era un iaz pe care pluteau câteva rațe.
Singurul semn că acolo locuia cineva era scrumiera de pe măsuța de cafea - plină ochi cu mucuri de țigară. Camera căpătase astfel un iz de stătut, neplăcut. Pe perete, de cealaltă parte a ușii, atârna un singur tablou. Înfățișa un tren cu locomotivă cu aburi care gonea printre pajiști - o locomotivă zveltă, albastră, cu o mască frontală înclinată. În prim-plan era un iaz pe care pluteau câteva rațe.
- Ce idee mișto, îi zise Rich lui Jade, arătând spre tablou.
- De ce?
- Pentru că locomotiva este Mallard.
Fata scutură din cap, nepricepând ce vrea să zică.
- E și un soi de rață, zise Chance, alăturându-se lor.
- Camera mea unde este? întrebă Jade.
Chance îi arătă drumul.
- Pe acolo și la dreapta.
- Iar a mea? întrebă Rich.
- Tot acolo. Aveți aceeași cameră.
- Glumești, zise Jade.
- Nu împărțim camera. Avem 15 ani, adăugă Rich.
- Dar nu sunt decât 2 dormitoare, îi spuse Chance.
- Păi, atunci de ce nu poate Rich să împartă camera cu tine? întrebă Jade. Băieții cu băieții?
Chance clătină din cap.
- Pentru că eu dorm pe canapea și nu e loc decât pentru o persoană. În camera voastră sunt 2 paturi.
- Dar ai zis că sunt 2 dormitoare, îi aminti Rich.
- Pe celălalt îl folosesc pe post de birou. Trebuie să lucrez. Voi aveți un dormitor și 2 paturi; eu am un birou și canapeaua. Acesta-i târgul - ați primit cea mai bună ofertă.
- Ce târg mai e și ăsta? zise Jade.
- Un târg e o chestiune asupra căreia două sau mai multe părți au căzut de acord, comentă Rich.
- Dar tu știi ce este un pedant? îl întrebă Chance.
- Da, știu. Este...
- Eu știu ce este, îl întrerupse Chance.
- Atunci de ce mai întrebi?
Rich nu pricepea.
- O glumiță de-a tatei, îl lămuri Jade.
Îi aruncă o privire lui Chance.
- O glumiță nevinovată. Haide!
Îl conduse pe Rich până în dormitor.
Camera era goală, cu excepția celor 2 paturi, a 2 noptiere și a unei oglinzi pe unul din pereți.
- Casă, dulce casă, spuse Jade.
- Iar aici numai ca acasă nu te simți, fu Rich de acord. Hai se ne luăm lucrurile. Găsim noi niște afișe, ceva, cu care să mai colorăm locul ăsta.
Camera pe care Chance o folosea ca birou era față în față cu dormitorul lor. Jade deschise ușa și puștii aruncară o privire înăuntru. Era în vădit contrast cu restul apartamentului.
Aici se găsea un singur birou, cu un scaun în dreptul lui. Pe birou era un laptop deschis și un telefon. Restul biroului era acoperit de vrafuri de hârtii, un dezastru care se întindea și pe podea, pe lângă pereți - teancuri de reviste și cărți. Un raft de bibliotecă se chinuia să rămână la forma inițială sub greutatea dosarelor și a tomurilor voluminoase.
- Chestii despre industria petrolieră, zise Rich, trecând în revistă câteva titluri. Ne-a zic cumva dacă lucrează în industria petrolieră?
- Păi, nu prea ne-a zis mare lucru, observă Jade.
Fata se apropie de masa de lucru.
- N-ar trebui să cotrobăim pe aici, zise Rich, urmând-o însă, chiar dacă șovăitor.
- Mie-mi spui?!
Fata arătă spre o cutioară legată la firul de telefon. Era cam de mărimea unui pachet de țigări, confecționată dintr-un material plastic cenușiu, cu câteva butoane pe o latură.
- Ce-i acesta? Un modem?
- Nu cred, zise Rich. Tare ciudat mai arată.
- Dar asta știu ce este, anunță Jade, luând în mână o foaie de hârtie de lângă telefon. Ia uite - o listă cu școli. Fac pariu că sunt școli cu internat. Uite, le-a tăiat una câte una. Dumnezeule, deja încearcă să scape de noi.
- Ce faceți aici? întrebă Chance.
Bărbatul se ivise în ușa biroului.
- Ne uitam și noi, zise Jade.
- Uite - cred că trebuie să impunem anumite reguli. Iar una dintre acestea este să nu intrați niciodată în biroul meu.
- Dar suntem copiii tăi!
- Îmi pare rău, dar astea sunt regulile, zise el.
Ridică brațul, făcându-le semn să părăsească încăperea.
- Haide, zise Rich.
Luă foaia de hârtie din mâna surorii sale și o puse la loc pe masa de lucru. Fără să vrea, observă că, de fapt, erau două coloane cu nume - unele școli îi erau cunoscute.
- Stai, aici sunt 2 liste, spuse el.
- Ce vrei să spui? întrebă Jade.
- Haideți acum, îi îndemnă Chance.
- Două liste, repetă Rich. Adică 2 liste de școli cu internat. Adică școli de fete și școli de băieți.
- Ah, nu. În niciun caz, nici nu se discută, zise Jade.
- Să nu ne desparți, o susținu Rich.
Se întoarse furios spre tatăl său.
- Jade și cu mine nu ne avem decât unul pe celălalt. Nu poți să ne iei și asta.
Rich stătea prăvălit pe canapea și se uita la televizor. Era un program de desene animate care nu-l interesa defel, dar era mai bine decât să-l asculte pe Chance, care se așezase pe podea ca să-i vorbească.
- Am căutat mai întâi școli mixte. Bineînțeles că am încercat și asta. Dar niciuna dintre ele nu avea 2 locuri disponibile în același an.
- Așa că te-ai gândit să ne desparți, bombăni Rich.
- Ce era să fac? întrebă Chance.
Rich nu spuse nimic. Doar crescu volumul la televizor.
Dar tot auzi țipătul lui Jade din bucătărie, unde se dusese să golească scrumiera în coșul de gunoi:
- Ce e asta? Dar știu că ești un tip tare ciudat!
Rich închise televizorul și îl urmă pe Chance în bucătărie. Jade stătea lângă ușa deschisă a frigiderului și golea de zor conținutul acestuia pe masă. Sticle de bere.
- Doar asta ai în casă? întrebă Rich.
- Nu. Mai e și asta.
Scoase 2 sticle mai mari și le așeză lângă cele de bere.
- Șampanie. Unde e untul? Laptele? Ouăle? Orice alt fel de mâncare? Ceva, orice?
- Ceva mai încolo, pe stradă, zise Chance.
O dădu ușor pe Jade deoparte și trecu la aranjarea frigiderului.
- Ce vrei să spui, pe stradă?
- Dau comandă la restaurant și iau la pachet sau mănânc la berărie. Sunt pe stradă, ceva mai încolo.
- Și așa trăiești tu? spuse Jade uluită. Nici nu-i de mirare că bucătăria e atât de curată. Măcar speli vasele.
- De obicei, mănânc direct din cutii, zise Chance într-o doară.
Se răsuci spre Rich și-i făcu în glumă cu ochiul, iar puștiul abia își stăpâni un zâmbet.
- Ah, ești atât de necioplit, îl admonestă Jade. Numai să nu te aștepți ca și noi să ne coborâm la nivelul tău.
Chance ridică din umeri.
- Ce zici de mâncare chinezească? încercă totuși Rich.
Așa că mâncară chinezării, uitându-se la televizor. Asta însemna că nu erau nevoiți să-ți vorbească în timpul mesei. Jade se duse la culcare aproape imediat ce termină de ronțăit orezul prăjit cu ou și pachețelul cu legume. Rich tot trăgea de porția lui de pui cu sos dulce-acrișor, nefiindu-i de fapt foame.
- Sunt obosit, spuse el stânjenit. Cred că și eu mă duc la culcare.
- Nicio problemă, zise Chance. Eu, oricum, am de lucru. Am de dat niște telefoane. Nu-ți face griji - fac eu ordine pe aici. Și spăl vasele.
Rich schiță un zâmbet anemic și porni spre dormitor.
Jade era deja întinsă în pat. Nu stinsese încă lumina, ci rămăsese cu privirea ațintită în tavan. Încruntă ușor din sprâncene când îl zări pe Rich intrând în cameră.
- Hei, îi spuse el.
Fata se întoarse cu spatele.
- Ce-i cu tine? o întrebă el. N-am făcut nimic.
Fata își trase perna pe cap. Nu voia să-l asculte.
Așa că Rich trase plapuma de pe ea.
- Dă-mi-o înapoi! zise ea.
Jade se ridică din pat și își luă înapoi plapuma. Rich dădu drumul plăpumii, dar îi luă perna. Cei 2 frați erau acum față în față, fiecare având propriul său ostatic.
- Pace? sugeră Rich.
- Numai dacă îmi dai perna înapoi.
- Mi se pare corect.
Îi aruncă perna.
Jade scăpă plapuma și apucă perna. Apoi se apucă să-l lovească pe Rich cu aceasta, împingându-l înapoi în pat.
- Hei, hei, hei! încercă le să pareze loviturile.
- Asta pentru că te-ai întors împotriva mea.
- Nu am - n-am făcut asta. Când?
- În bucătărie. Când am comandat mâncare chinezească.
- Mda, și ce altă variantă mai aveai?
Rich chiar ar fi vrut să afle.
- Nu e nici urmă de mâncare în casa asta. Doar bere, șampanie și țigări. Pe care le-ai fi vrut dumneata la cină? Măcar acum avem niște lapte.
Jade se lăsă pe patul ei, trăgându-și plapuma în jurul ei.
- Iartă-mă. Dar totul se întâmplă așa... deodată. Nu e cinstit.
Fata începu iar să plângă. Rich se așeză lângă ea, pe pat.
- E un adevărat coșmar, fu el de acord.
Se uită către ușa dormitorului.
- El e un adevărat coșmar. Poate că o să ne fie mai bine la internat.
- Ia uită-te, îi zise Jade printre suspine. Afară, pe fereastră.
La fereastră, draperiile erau trase. Rich își încreți fruntea, fără să înțeleagă.
- Mi s-a părut că văd un porc cu aripi. Și zburaaaa....
- Poate chiar ai văzut unul, îi spuse Rich.
Își luă pijamalele de sub pernă și se îndreptă spre baie.
În Krejikistan, cristalele candelabrului sclipeau în lumina reflectată de pe multiplele sale fațete. Becurile înlocuiseră de mult lumânările, pe vremuri singura sursă de iluminat, dar tavanul își păstrase pictura murală originală - un cer albastru cu norișori albi, delicați, ce îl traversau dintr-o parte în alta.
Încăperea era enormă, cu podea mozaicată din marmură albă și neagră. Spațiul părea și mai larg datorită oglinzilor uriașe de pe pereți. Mobilierul - o masă de lemn lustruit, care fusese realizată pentru Ludovic al XIV-lea al Franței, scaune cu spetează înaltă, suflate cu aur, primite cadou de un țar, și o serie de măsuțe din secolul al XVII-lea - toate păreau aproape pierdute în acest spațiu vast.
Victor Vișinski stătea într-unul din jilțuri. Dinaintea sa, pe masă, erau așezate un tacâm - argintărie grea, un castron ornamentat plin cu măsline umplute și un pahar cu vin alb. Se uita cu atenție la un ecran uriaș, pe care tehnicienii îl montaseră la celălalt capăt al mesei. Imaginea era însă neclară, plină de purici.
- Asta e tot ce puteți face? urlă el.
Lui din caston o măslină și începu să se joace cu ea.
- Am amplificat semnalul la maximum, îl asigură Pavlov, șeful echipei de tehnicieni.
Vișinski se rezemă de spătar și le ascultă explicațiile. Pentru el, imaginile încă păreau încețoșate, neprelucrate. Duse măslina la gură,
- Aici puteți vedea cum omul aflat în partea din spate a laboratorului deschide canistra, zise Pavlov.
Îngheță imaginea. Aceasta fu proiectată de pe laptop pe ecran. Decorul tehnic complicat părea nelalocul lui în splendoarea țaristă a salonului uriaș.
Alți 2 tehnicieni așteptau agitați într-un colț al încăperii. Dacă erau acolo în caz că Pavlov avea nevoie să apeleze la sfaturile lor specializate sau să îi asigure acestuia ceva susținere morală, asta nu știa Vișinski și nici nu-i păsa. Atenția lui se concentra numai la imaginile de pe ecran.
Pavlov se folosi de un indicator laser și încercui cu punctulețul roșu silueta abia vizibilă lângă formele întunecate ale canistrelor.
- Dacă am fi avut imagini de la o cameră cu infraroșu... începu el.
Dar Vișinski îi tăie iute vorba.
- Nu avem. Trebuie să ne descurcăm cu ce avem. Ce poți să-mi spui, în afară de lucrurile absolut evidente?
Pavlov derulă înregistrarea mai departe.
- După cum puteți vedea, abia se distinge, omul se apleacă spre canistră. Și când scoate mâna din nou - ia uitați.
Opri din nou imaginea și indică cu laserul spre mâna omului.
- Ține ceva în mână. Ceva cu care trebuie să presupunem că a luat o mostră de lichid. Nu e foarte mare. După mărimea mâinii, ne putem da seama că recipientul e cam de mărimea unui păhăruț pentru ouă.
Pavlov se opri o clipă, înainte de a adăuga:
- Nu este un pahar pentru ouă, mă văd nevoit să precizez.
- Am zis să omiți lucrurile evidente. A mai găsit ceva prin laborator? întrebă Vișinski, luând încă o măslină. Sau a adus ceva cu el acolo?
- Nu am găsit niciun indiciu în laborator referitor la un asemenea container. Din păcate, nu a mai rămas nimic din laborator, așa că este imposibil să precizăm dacă s-a luat sau nu ceva de acolo. Dar, ceva mai devreme, îl vedem pe intrus privind în jur, probabil după un recipient. Nu găsește nimic util, așa că se folosește de ceea ce a adus cu sine. Vedeți, aici...
Căută un anumit moment pe bandă, apoi lăsă înregistrarea să curgă.
- Aici pare că scoată ceva din buzunar.
- Ceva ce avea în buzunar, zise Vișinski.
- Probabil a venit pregătit, apoi s-a uitat în jur să vadă dacă nu cumva găsește în laborator un recipient mai mare, mai potrivit pentru ceea ce voia el să facă.
- Dar nu găsește așa ceva.
Pavlov încuviință.
- Numai sticlărie sterilizată. Fragilă, dacă vrei să ieși repede din peisaj.
Cât ei vorbeau, înregistrarea video se derula mai departe la viteză normală.
- Acolo! zise deodată Vișinki.
Se aplecă.
- Dă înapoi - încet.
Pavlov derulă înregistrarea înapoi, la o zecime din viteza normală. Opri imaginea la indicația lui Vișinski.
Vișinski se ridică de pe scaun și merse încet pe lângă masă. Nu-și dezlipi ochii de ecran. Imaginea îl arăta pe intrus ca pe o formă întunecată, în vreme ce tocmai scotea ceva din buzunar. Degetele erau strânse în jurul obiectului - recipientul pe care se pregătea să-l umple cu lichid din canistră. În acel stop-cadru, recipientul era într-o asemenea poziție încât lumina slabă din laborator reușea să-l dezvăluie - probabil strălucirea echipamentelor din apropiere.
Vișinski se apropie de ecran.
- Mărește mâna, să văd ce ține în ea.
Pavlov își mișcă degetele cu atenție pe tastatura laptopului șipe ecran apăru imaginea mărită a containerului din mâna omului.
Abia vizibilă, o umbră sau un semn. Ceva de pe container se contura în lumina slabă.
- Ce e asta?
- Nu sunt sigur.
Pavlov încercă să îi traseze conturul cu indicatorul, dar imaginea nu era destul de clară.
- Poate numele fabricantului? Sau poate e doar o umbră, o reflexie - un efect al procesului de amplificare a semnalului.
Vișinski dădu din cap.
- Află ce e, zise el.
- Dar, domnule, zise Pavlov, deja am amplificat semnalul la maximum. Mai mult și riscăm să vedem lucruri care nu sunt de fapt acolo.
Ezită și își trecu limba peste buzele uscate.
- Nu mă plictisi cu detalii, zise Vișinski. Dar află ce e semnul acela. Poți face asta pentru mine, nu?
Ridică o sprânceană sură, de parcă ar fi cerut o simplă favoare de la un amic.
Pavlov înghiți în sec.
- Cum să nu, domnule. Facem tot ce ne stă în putință. Dar...
- Află ce e! tună Vișinski.
Dădu brusc din mână, făcându-i semn să plece, iar Pavlov deconectă rapid laptopul și plecă în grabă după colegii săi.
- Și spune-i cuiva să-mi aducă mâncarea, mai zise Vișinski. Înainte să se răcească.
CAPITOLUL 3
Țârâitul telefonului îl trezi pe Rich în toiul nopții. Instinctiv, băiatul începu să-și caute mobilul, dar soneria nu era aceeași.
El și Jade aveam amândoi telefoane mobile, deși mama îi obliga să-și plătească singuri reîncărcarea cartelei peste suma alocată. Probabil nici nu mai avea credit.
Telefonul încetă să mai zbârnâie, și acum, că era treaz de-a binelea, Rich îl putea auzi pe Chance vorbind în cealaltă cameră. Mobilul lui Rich indica ora - era 4.32. Cine putea să sune la 4 și jumătate dimineața?
Acum, că tot se trezise, trebuia să se ducă la baie, așa că merse în vârful picioarelor până la ușă și o deschise. Rămase pe loc. Vocea lui Chance se auzea, înfundat, prin ușa de la birou, încă cuvintele erau neinteligibile. Fără să vrea, Rich prinse câteva cuvinte când își lipi urechea de ușă.
- Nu, nu aici... e mai bine să nu ne întâlnim deocamdată... pericol... lasă-l pentru mine... la locul obișnuit... ridic eu... în curând.
Chance se opri din vorbit. Dacă trebuia să ajungă undeva cât mai repede, atunci precis era grăbit, își zise Rich. Țâșni înapoi în dormitor și închise ușa aproape de tot. Ușa de la birou se deschise și, prin crăpătura dintre ușă și toc, Rich îl văzu pe Chance trecând în grabă spre era de zi. Era încă îmbrăcat.
„Poate că a dormit în hainele de peste zi, își zise Rich. Sau poate că nu a dormit deloc.”
Rich se așeză la loc în pat, uitând cu totul de nevoia presantă de a merge la baie. Când se trezi din nou, era plină dimineață și evenimentele de peste noapte era vagi, de parcă s-ar fi petrecut în vis.
Jade își făcu apariția în ușa dormitorului. Fata era încă în pijama și aducea cu ea două căni de ceai.
- A plecat, anunță ea.
Rich nu trebuie să o întrebe la cine se referea.
În vreme ce își beau ceaiul, îi povesti fetei despre apel. Intrară amândoi în birou, unde găsiră computerul pornit. Ecranul nu arăta decât screen-saverul obișnuit și, bineînțeles, computerul avea o parolă ca să iasă din această interfață și pentru a fi accesat.
- De ce ar avea nevoie de o parolă? Doar locuiește singur! se întrebă Jade.
- O fi pentru noi, comentă Rich. Sau poate că își ia laptopul și la serviciu. O fi plecat la serviciu, de fapt.
- Dar nu este nici ora 7, observă Jade.
- O fi lung drumul până la birou?
- Sau o fi la o întâlnire mai lungă. Mă întreb cine l-o fi sunat.
- Păi, hai să aflăm zise Rich punând mâna pe receptor. 1471 - operatorul ne va furniza numărul de la care s-a apelat ultima dată.
- Ei, probabil a sunat cu număr ascuns sau nu este disponibil, zise Jade.
Rich încercă totuși. Tonul telefonului lăsă locul bipurilor tastelor apăsate. Dar, în loc să audă glasul binecunoscut al operatorului, nu auzi decât un pârâit electronic. Atât de strident și de tare, încât Rich lăsă receptorul din mână.
Sunetul fu auzit și de Jade. Fata ridică receptorul de jos pentru a-l pune în furcă. Însă, mai apoi, șovăi, arătându-i fratelui ei cutia de plastic atașată de telefon. Erau aprinse tot felul de leduri. Puse receptorul în furcă și brusc se opri curentul.
- Nu-mi place asta deloc, zise Jade încet.
Înainte ca Rich să-i poată răspunde, se auzi ușa de la intrare trântindu-se. Amândoi se grăbiră să ajungă în camera de zi.
Chance părea obosit. Ținea în mână câteva scrisori pe care, de altfel, le și aruncă, încă nedesfăcute, în coșul de gunoi de la bucătărie. Închise dulapul care ascundea coșul de gunoi și puse apă la fiert în fierbătorul electric.
- Noroc că avem lapte, comentă Rich din ușă.
- Eu beau cafeaua neagră, răspunse Chance, fără a întoarce capul spre el. Te-ai trezit devreme, văd.
- Cu toții ne-am trezit devreme, zise Jade, trecând pe lângă Rich ca să intre în bucătărie. Unde ai fost?
- N-am putut să dorm. Am ieșit la o plimbare.
Fierbătorul dădea în clocot și Chance își prepară cafeaua.
- Trebuie să ajung la zi cu niște lucrări pentru serviciu. Ne vedem mai târziu. Luați singuri micul dejun.
- Cred că se referă la bere, zise Rich când Chance dispăru. Doar dacă nu e o cutie de cereale ascunsă pe undeva.
Deschise câteva dulapuri, dar nu găsi nimic. După ce studie astfel aproape toate dulapurile din bucătărie, căută totuși și în dulapul de sub chiuvetă. Aici se găsea coșul de gunoi. Când deschise ușa dulapului, capacul coșului se ridică automat.
- Ia stai puțin - ia uită-te la asta!
Rich privea atent conținutul coșului gunoiului.
Jade i se alătură și văzu și ea la ce îi rămăseseră ochii - scrisorile pe care Chance le aruncase la coș.
Rich ridică scrisorile.
- Sunt toate la fel, spuse el arătându-i-le fetei.
În total erau 5 - niște facturi și scrisori publicitare. Adresa era aceeași pe toate, însă - Apartament etaj II - cu același număr, aceeași stradă. Și toate fuseseră trimise aceleiași persoane.
Numai că această persoană nu era John Chance. Era Henry Lessiter.
- Adu-mi aminte, zise Jade pe un ton egal. Cum știm noi că acest om, care zice că e John Chance, dar primește scrisorile altcuiva, este sunat în toiul nopții și pleacă la „întâlniri” până în zori...
- Cum știm noi, îi termină Rich gândul, că acest om este John Chance, de fapt?
Chance le spusese că va lucra acasă în ziua aceea. Era încântat că Jade și Rich doreau să exploreze zona, așa că puștii plecară într-un tur al magazinelor.
La prânz, se opriră într-un mic internet-cafe, unde mâncară câte un sendviș, iar Rich își petrecu o oră navigând pe web. Jade îi trimise un e-mail prietenei ei Charmaine din America.
La mică distanță de acel loc, descoperiră un supermarket, de unde Jade cumpără apă plată, struguri, portocale și un parfum de cameră. Rich își cumpără o pungă de cartofi prăjiți și o cutie de coca-cola. Se gândiră să ia și ceva de mâncare pentru cină, însă niciunul din ei nu avea chef să gătească și aveau mari îndoieli că Chance se va oferi să facă asta. Așa că luară câteva semipreparate, pe care le puteau încălzi la cuptorul cu microunde.
Când ajunseră înapoi acasă, Chance era în camera de zi, vorbind la telefonul mobil. Închise imediat ce îi zări pe Rich și Jade. Frații schimbară câteva priviri, siguri că o făcuse numai și numai din cauza lor.
- Pot s-o sun pe prietena mea, Charmaine? întrebă Jade.
- Sigur că poți, zise Chance. Ai telefon mobil.
- Da, dar nu mai am așa mult credit.
- Nici eu, zise Rich.
- Dați-mi numerele voastre de mobil și vă încarc eu cartelele!
- Ți le scriu eu mai încolo, zise Rich.
- Poți să mi le spui. Le țin minte. Le am cu cifrele.
Surâse.
- Pe bune.
Rich își spuse numărul de mobil. Împotriva voinței sale, Jade făcu la fel. Chance le reproduse perfect pe amândouă.
- Charmaine e în New York, menționă Jade, când Chance îi oferi mobilul său. O să coste o avere dacă sunt de pe acesta.
- E un telefon în birou, sugeră Rich.
- Poate mai târziu, răspunse Chance.
- Dar trebuie s-o sun acum, înainte se plece la școală. Știi - diferența de fus orar...
Chance oftă.
- Bine, bine.
Jade nu așteptă prea mult și țâșni spre birou. Chance se grăbi după ea, iar Rich îi urmă.
- Stai puțin, zise Chance. Trebuie să montez astea pe aici.
Își făcu de lucru la cutia de plastic atașată firului de telefon.
- Asta pentru ce este? întrebă Rich.
- O, e o... E o chestie de siguranță. Ca un fel de lacăt pentru telefon.
- Dar nu ești decât tu aici, observă Jade. Sau, mă rog, erai.
- Compania insistă. În munca mea am de-a face cu multe aspecte sensibile.
- De exemplu? se interesă Jade.
- De exemplu, nu pot să-ți spun.
Termină de meșterit la cutie.
- Acum ar trebui să meargă. Te las să suni.
Rich se ținea după el, ieșiră împreună din birou.
- De ce ai aruncat scrisorile? întrebă el. Erau chestii publicitare?
- Probabil, îi răspunse Chance. Dar de ce mă întrebi?
- Eram și eu curios.
- Erau adresate fostului chiriaș al apartamentului. Nu a lăsat o adresă unde să i le trimitem.
Rich dădu din cap.
- Păi, și ție nu-ți scrie nimeni?
Chance zâmbi.
- Ăsta-s eu - un lup singuratic.
Telefonul funcționa perfect, dar lui Jade îi răspunse robotul telefonic acasă la Charmaine, așa că până la urmă, o sună pe doamna Gilpin.
Doamna Gilpin păru încântată să o audă.
- Cum merg treburile? o întrebă ea.
- O, totul e ca pe roate, minți Jade. Avem niște magazine aproape de casă. Și un părculeț. Și... tata se ocupă să ne găsească o școală. O să fie totul bine.
- Neapărat să veniți în vizită la noi.
- Mulțumim. Ne-ar plăcea mult.
Era ceva în neregulă cu telefonul - probabil din pricina cutiei de plastic. Din când în când, pe parcursul conversației, Jade auzea un declic metalic. Dar nu se gândi prea mult la asta.
La 3 străzi distanță de apartamentul unde Jade vorbea la telefon, o dubă neagră, fără însemne, era parcată pe o străduță laterală.
Înăuntrul vehiculului, un bărbat cu ochelari cu ramă neagră și impermeabil lung, cenușiu stătea așezat în fața unui sistem audio de monitorizare extrem de sofisticat. Omul purta căști, ascultând cu mare interes fiecare cuvânt pe care îl rostea Jade.
CAPITOLUL 4
Stabb se întâlnea la Heathrow cu o femeie care tocmai coborâse dintr-un avion. În timp ce se îndreptau împreună spre parcarea aeroportului, Stabb îi povesti femeii cum mergeau treburile.
- Deci nu ați făcut nimic, îi spuse aceasta zâmbind.
Era o femeie frumoasă, cu părul negru, lung și drept.
- E dificil până când luăm mostra înapoi, zise Stabb. Nu putem risca să o pierdem, iar Chance putea să o ascundă oriunde. Singurul mod de a fi absolut siguri este să ajungem la Chance în clipa în care face schimbul. Probabil că încă o mai are, altfel ar fi apărut deja probleme.
- Sunt de acord. La fel și Viktor.
Stabb făcu o grimasă.
- Mă bucur că sunteți amândoi de acord.
- O, nu mă înțelege greșit, zise ea zâmbind.
Își dădu la o parte șuvița de păr care îi căzuse în ochi când se aplecase să intre în mașină.
- Tu ești șeful aici.
Stabb o privi, apoi porni motorul și ieși din parcare.
- Așadar, ce vrei să fac? îl întrebă ea.
- Pentru moment, nimic. Suntem cu ochii pe Chance, iar până acum el nu a contactat pe nimeni. Dar copiii s-ar putea dovedi a fi șansa noastră.
Femeia zâmbi, privind prin geamul mașinii cum un Boeing 747 uriaș decolează, înălțându-se spre cerul plumburiu.
- Îmi plac copiii, zise ea.
- Lui Jade n-o să-i placă deloc, îl avertiză Rich pe Chance.
Cu toate astea, Chance aprinse o țigară. Puse pachetul de țigări și bricheta de argint lângă telefonul mobil de pe măsuța de cafea. Rich observă că pe brichetă era gravată o inimă.
Chance scoase fum pe nări și Rich se strâmbă, abținându-se să nu tușească. Detesta mirosul de țigară, detesta felul în care fumul îți pătrundea în gură și izul persistent pe care îl lăsa pe haine.
- Am avut o zi lungă, se justifică Chance.
În aceeași clipă, Jade își făcu apariția în ușa camerei. Rich recunoscu imediat expresia de pe chipul ei și, din obișnuință, știa prea bine că nu prevestea nimic bun.
Fata se apropie de Chance și îi luă țigara din gură. Apoi o stinse cu sete în scrumieră.
- Ce faci? o întrebă Chance revoltat.
- N-ai să fumezi așa ceva, îi spuse ea.
- Dar nu poți să-mi dai ordine în casa mea.
- O fi casa ta, zise Jade, dar și noi trebuie să trăim aici.
- Uneori, pur și simplu, simt nevoia să fumez una.
Desfăcu iar pachetul de țigări.
- Te omori și ne omori și pe noi, îi spuse Jade. Îți ucizi proprii copii.
Chance era deja în picioare. Vârî bricheta în spațiul rămas gol în pachetul de țigări, apoi închise pachetul și îl aruncă pe măsuță, lângă mobil.
- Îmi pare rău, dar chiar nu pot să mă gândesc la asta acum. O să sun la școli și, până la sfârșitul săptămânii, veți fi amândoi într-un loc mult mai plăcut. În clipa de față, nu mă aflu într-o situație tocmai ușoară - ba chiar deloc ușoară.
Se răsuci pe călcâie și ieși repede din încăpere.
Imediat ce ușa camerei se trânti în urma lui, Jade luă pachetul de pe măsuța de cafea.
- Sunt confiscate, decretă ea. Din moment ce ne tratăm unii pe alții ca pe niște școlari. Și ăsta, adăugă ea, luând mobilul lui Chance. Îl confisc și pe ăsta.
- Și ce-o să faci cu ele? o întrebă Rich. Hai, țigările, mai înțeleg. Dar nu-i poți arunca telefonul omului. Și și-a pus bricheta în pachetul de țigări.
- Atunci o să le pun într-un loc unde să nu le găsească, zise ea.
- O s-o ia razna, zise Rich.
Jade rânji.
- Știu.
Se îndreptă spre dormitor.
Răch rămase cu privirea ațintită în locul unde cu o clipă înainte fuseseră așezate țigările și telefonul. Pe masa din hol se afla un alt pachet, așa că Rich îl luă și îl puse pe televizor. După ce se gândi un moment, Rich rupse ambalajul de celofan. Poate Chance va crede că a desfăcut un pachet nou și nu se enerva prea tare negăsindu-și telefonul sau bricheta.
Rich nu o întrebă pe Jade unde ascunsese lucrurile lui Chance. Nici nu era foarte sigur că ar fi dorit să afle. Și, după ce Jade reveni în camera de zi și trecu prin bucătărie, băiatul hotărî că, în mod sigur, nu vrea să afle și plecă spre dormitor.
Închise ușa și încercă să citească ceva. Nu reuși să se concentreze și, când auzi ușa biroului deschizându-se, se înfioră.
Câteva clipe mai târziu, auzi explozia pe care o anticipase.
- Ce naiba crezi că faci? întrebă Chance.
Rich răsuflă adânc și se duse să vadă ce se petrece.
Jade golise sticlele de bere în chiuveta din bucătărie. Sticlele goale erau acum frumos aranjate pe masă, iar fata trecuse la șampanie. Încăperea duhnea a alcool.
Jade și Chance se săgetau din priviri. Rich n-ar fi avut curajul să parieze care din ei va clipi primul sau se va uita în altă parte.
- Hai să ne calmăm cu toții, zise Rich.
Glasul lui păru prea slab până și pentru urechile sale, și încordat, ca de om bolnav.
- Eu sunt calmă, zise Jade.
Deși nu prea părea.
- Poate ar trebui să...
Rich înghiți în sec.
- Să discutăm despre asta.
- Eu nu am nimic de zic, răspunse Jade, fără să-și ia măcar o clipă ochii de la tatăl ei.
- Bine, zise Chance. Atunci poți să asculți. De fapt, amândoi.
Se smulse din înfruntarea de priviri și se întoarse spre Rich.
- În camera de zi, amândoi! Acum.
- Eu nu... începu Jade.
- Acum!
Fata nu-și termină fraza. Trecu pe lângă Chance și Rich și se duse să stea pe canapea. Rich șovăi o clipă, apoi merse și se așeză lângă ea.
Chance rămase în picioare lângă șemineu, cu fața spre ei. Privea în jos, la măsuța de cafea.
- Unde sunt țigările mele?
- Nu știu, zise Rich. Nu le-am văzut. Poate pe televizor?
- Deci vei continua să ne afumi, nu? întrebă Jade.
- O să vă spun câteva lucruri pe care, poate, nu vreți să le auziți, începu Chance. Și unele lucruri pe care trebuie să le știți, chiar dacă nu o să vă vină să credeți.
- Așa că șezi frumos acolo, mormăi Jade.
Rich nu reuși să se abțină și chicoti.
- Sigur, le spuse Chance, pe un ton extrem de serios. Face bine la coloană.
Colțul gurii i se ridică aproape imperceptibil. Dar suficient să risipească tensiunea din atmosferă. Trase aer în piept, de parcă și-ar fi adunat gândurile înainte de a le vorbi copiilor.
Rich se așteptase să țipe la ei. El și Jade erau obișnuiți să fie muștruluiți mai tot timpul și, în ciuda aerului ei de bravadă, știa că nici lui Jade nu-i plăcea acest lucru. Simțea cât de încordată era sora lui. Spera doar ca ea să înghită și să tacă, nu să țipe, la rândul ei, așa cum făcea uneori cu mama lor. Sau cum obișnuia să facă.
Dar Chance nu țipă la ei. Când le vorbi, glasul său era calm și stăpânit.
- Ați trecut prin multe, începu el. Știu că nu v-a fost ușor. Nu mai vorbesc despre efortul de a veni aici și de a supraviețui lângă mine! Este foarte greu să pierzi pe cineva drag. Mai ales prima dată.
- De parcă știi cum e, zise Jade.
- V-am spus că n-o să credeți ce vă spun, i se adresă Chance. Dar știu cum este. Mi-am pierdut ambii părinți înainte de a împlini 20 de ani. Dar asta nu are legătură cu mine, despre voi este vorba. Acum, voi 2 sunteți importanți. Încă nu am ajuns să ne cunoaștem, nici măcar să ne prefacem că ne cunoaștem, dar sper că o vom face. Probabil nu a existat niciun moment prielnic în tot ce s-a întâmplat, iar acum s-ar putea să fie și mai puțin prielnic decât în orice alt moment.
- De ce? întrebă Rich.
Chance oftă.
- Partea cea mai ciudată este că nu vă pot spune. Nu în acest moment. Sunt lucruri...
Ezită, gândindu-se cum să formuleze în cuvinte ceea ce voia să spună:
- ...lucruri legate de munca mea despre care nu vă pot povesti acum.
- Cum e faptul că ai un dispozitiv de siguranță montat pe telefon? întrebă Jade.
Chance încuviință.
- Este un decodor. Pentru conversații sigure. Munca mea este importantă și, în momentul de față, îmi mănâncă mult timp. Am câteva lucruri pe care vreau să le termin - chestiuni urgente. Nu pot să-mi permit să fiu distras.
- Asta facem noi, îți distragem atenția? întrebă Rich.
..........................................
