Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 1-8

PARTEA I

Până la Sărbătoarea Recunoștinței

1

 

        La scurt timp după miezul nopții, ploaia începuse din nou. Cădea fără încetare, cu stropi grei și, în absența vântului care să-i dea o direcție, presiunea apei părea să fi înfrânt rezistența aerului.

   Forța ploii a crescut tot mai mult, iar atunci când norii s-au luminat, noua dimineață era scăldată în umezeală.

   Zorii erau însoțiți de izbucniri capricioase de vânt dinspre sud-vest, care îngrămădeau norii în cete și mai dese, smulgând frunzele și ramurile mai mici ale copacilor, întrerupând liniile telefonice și de curent electric ale caselor și fermelor izolate. Multe lumini de la intersecții nu mai funcționau, iar traficul ce se târa și aluneca de-a lungul drumurilor înregistra un număr mare de accidente minore. Navetiștii din stațiile trenurilor locale se strângeau pe peroane, cu hainele și umbrelele umflate de palele de vânt.

   Când luminile începură să clipească, avuseseră o ultimă strălucire, apoi se stinseră definitiv, Aaron Holliman înjură printre dinți. Se frecă pe umeri, simțind, prin pulover, brazdele de pe piele. Până când nu venea curentul, nu avea cum munci, iar el sperase ca munca să-i abată durerea stăruitoare și chinuitoare provocată de cicatrice.

   Plecă din birou spre garaj, unde își ținea lămpile cu petrol. În momentul când alesese două dintre ele de pe polițele cenușii, auzi țârâitul telefonului.

   Rămase un moment în cumpănă, apoi puse lămpile la locul lor și o porni prin pasajul acoperit spre bucătărie.

   - Holliman, se răsti el în receptor.

   Dacă era din nou vorba de unul din indivizii aceia enervanți, care încercau să-i vândă un aspirator sau un abonament la o revistă sau o vopsea nouă pentru automobil...

   - Aaron?

   - Da! Lew?

   Iritarea îi trecuse aproape de tot. Întinse mâna după unul din scaunele din bucătărie; statul în picioare îi provoca asemenea dureri, încât nu mai putea judeca cum trebuie.

   - În persoană, veni confirmarea. Vei fi acasă astăzi?

   Exista o anumită precauție în modul cum fusese pusă întrebarea, iar Aaron răspunse și el cu grijă.

   - Voi fi aici întreaga dimineață și oricând după ora 16.

   Respiră adânc înainte să continue:

   - Ce s-a întâmplat?

   - După ora 16. Trec pe la tine, bine?

   În vocea lui Lew se strecurase un ton pe care Aaron nu îl auzise prea des și care îl tulbura.

   - Ce este? întrebă Aaron din nou, așteptând cu neliniște răspunsul.

   - Rău... viol și crimă. Am să-ți prezint detaliile în această după-amiază. Până atunci, voi dispune oricum de mai multe elemente.

   Oftă apoi:

   - Cred că va fi...

   - Crimă?

   Aaron ezită o clipă.

   - Și viol?

   - Asta pentru cine întreabă, spuse Lew.

   - Aha, zise Aaron, încercând să ghicească dedesubturile acestui răspuns. După ora 16. Te aștept. Am să las telefonul să funcționeze, în caz că intervine o schimbare.

   Simți cum îl străbate un junghi, pe care îl puse pe seama vremii proaste.

   - Am să trec pe la tine, spuse Lew cu o voce obosită, sugerând că nu dormise întreaga noapte. Aduc cu mine tot ce pot strânge până atunci.

   - Pe curând, spuse Aaron și puse telefonul în furcă, înainte ca Lew să apuce să-și ia rămas-bun.

   Rămase în bucătăria întunecoasă câteva minute, cu mintea voit golită de gânduri și evitând imaginile pe care i le trezise convorbirea cu Lew.

   Într-un târziu, luă telefonul și formă un număr, numărând pe degete de câte ori răsunase apelul: media era de 5, însă de această dată a fost nevoie de 8.

   - Bună dimineața, răspunse secretara. Cabinetul doctorilor White, Daly, Benson și Rosserwell.

   Salutul ei vesel avu darul să-l scoată din sărite.

   - Sunt Aaron Holliman. Fă-mi legătura cu Caleb.

   - Doctorul Rosserwell este...

   - Vreau să vorbesc cu el, insistă Aaron.

   - Domnule Holliman, spuse secretara cu un suspin, doctorul Rosserwell este cu un pacient. Nu vreau să-l deranjez. Ar trebui să înțelegeți.

   - Spune-i doar că sunt la telefon, bine? se răsti Aaron.

   - Am să-i transmit mesajul și am să-l rog să vă sune când va fi liber, propuse secretara.

   - Doamnă, spuse Aaron rar și măsurat, fă-mi legătura imediat. Ai înțeles?

   - Nu am de gând să întrerup... începu ea.

   - Imediat, repetă Aaron, de această dată atât de încet, încât ordinul său devenise amenințător.

   - Dacă insistați, zise secretara pe un ton înțepat.

   Se auziră mai întâi două clicuri, un protest înăbușit, iar apoi vocea lui Caleb Rosserwell.

   - Bună dimineața, Aaron. Ce ți s-a întâmplat?

   Aaron nu reuși să-și ascundă un oftat:

   - Am rămas cu foarte puțin Motrin. Dacă nu se schimbă vremea, până mâine nu mai am.

   Îi venea greu să recunoască măsura în care depindea de medicamente și de tratament pentru a-și estompa durerile și amintirile.

   - Asta-i tot? Vremea?

   Întrebarea lui Caleb sună ca și cum s-ar fi interesat de situația pescuitului în Deltă.

   - OK, ai dreptate... Noul medicament pe care mi-l dă Gilchrist îmi permită să gândesc mai bine, cu mult mai bine, dar asta înseamnă că...

   - Asta înseamnă că îți și aduci aminte mai limpede, continuă Caleb în locul său.

   - Nu pot să mă împotrivesc. Gilchrist afirmă că va trece, dar eu nu sunt atât de sigur.

   - Coșmaruri? se interesă Caleb.

   - Cred că da.

   Ezită o secundă, apoi spuse:

   - Am făcut plimbări, plimbări lungi, mai mult ca de obicei. Vreau să mă obosesc, ca să nu mai visez.

   - Înțeleg, spuse Caleb. Foarte bine, am să sun la farmacie.

   Continuă după o pauză:

   - Presupun că respecți dozajul prescris! Te rog să nu mi-o iei în nume de rău.

   Ultima remarcă fusese făcută chiar în momentul în care Aaron se pregătea să-i dea o replică tăioasă.

   - Te cunosc bine, Aaron. Când te cuprinde disperarea, faci lucruri necugetate.

   - Mda, răspunse acesta.

   Deși nu era prea limpede căreia dintre remarcile sale îi răspunsese, Caleb zise:

   - Respectă cu strictețe doza prescrisă, mai ales în cazul medicamentului acela nou - cantitățile cele mai potrivite încă nu sunt bine cunoscute. Ce altceva iei?

   - Aspirină, se răsti Aaron.

   - Băutură? sugeră Caleb, fără să pară o acuzație.

   - Câteodată, când nu ajută plimbatul, recunoscu Aaron. Dar cu măsură.

   - Hm. OK. Poți să iei rețeta după-amiază.

   - Mulțumesc.

   Răspunsul era dat în silă.

   - Trebuie să te las, Aaron. La revedere.

   Aaron puse receptorul în furcă în același moment cu Caleb. Inspiră profund, exasperat de durerea chinuitoare din spate și picioare.

   „Parcă aș fi alergat toată noaptea”, murmură el, ridicându-se de pe scaun și privind soba inutilă.

   Vreme umedă. Cât de mult ura vremea umedă. Se consolă cu gândul că avea să o întâlnească pe terapeuta ce se ocupa de problemele sale fizice în acea după-amiază.

   Intră în salon, căutându-și ziarul din care cea mai mare parte zăcea pe podea, lângă sofa; alese paginile și le împături, apropiindu-se de cămin. În fiecare iarnă își blestema casa și pe bunicul său, care o renovase cu 30 de ani în urmă, înlocuind vechile sobe cu lemne cu cele mai bune echipamente electrice de pe piață.

   Așezând lemnele pe grătarul ce servea drept schimbător de căldură, Aaron începu să fluiere printre dinți; nu era propriu-zis o melodie, dar îl ajuta puțin să înlăture apăsarea întunericului. În sfârșit, luă unul din chibriturile acelea lungi și aprinse hârtia, trăgându-se puțin înapoi în momentul izbucnirii flăcărilor. Încetul cu încetul, se făcu cald.

   Aaron rămase încă multă vreme acolo, sprijinit de marginea căminului, cu ochii fixați asupra fascinantului joc al limbilor de foc.

 

   Rușinându-se oarecum de cicatricile sale. Aaron se întoarse cu spatele la Mignon Vandreuter, în momentul în care își scotea cămașa.

   Mignon făcu un gest nerăbdător:

   - Vai, pentru numele lui Dumnezeu, Aaron.

   - Scuză-mă, spuse el, întorcându-se cu fața spre ea, sfidător.

   Mignon îi arătă masa de masaj din partea opusă a încăperii.

   - Haide, să-ți facem un control.

   Cercetă modul în care se deplasa, observând cu câță greutate se mișca și grija lui să ascundă asta.

   - Te deranjează vremea?

   - Puțin, răspunse bărbatul, ridicând din umeri.

   - Tradus, foarte tare, spuse Mignon și-și prinse buza inferioară cu dinții, silindu-se să zâmbească.

   Întinzându-se pe masă, Aaron nu reuși să-și rețină un geamăt.

   - Din cauza ploii, explică el înciudat.

   Mignon clătină din cap, fără să aibă curajul să vorbească. Cu o figură lipsită de expresie, se apropie de el și îi atinse spatele cu mâinile. Încordarea lui era mai mare decât de obicei, un fapt care o neliniștea.

   - Ai lucrat cumva mai mult decât se cuvenea? se interesă ea, încercând să evite nota critică.

   - Nu, nu aș zice; e din cauza ploii.

   - Da. Ar trebui să faci mai multă hidroterapie. Și aici, dar și acasă la tine. Ai tot ce-ți trebuie.

   - La mine acasă nu merge curentul.

   - În fiecare zi? îl certă ea. Nu ai avea nevoie de atâtea calmante dacă ai petrece mai mult timp în apă. Știi doar cât te ajută să-ți recapeți mobilitatea.

   Degetele ei simțeau urma rănilor.

   - Nu mă cicăli, Minnie.

   El era singura persoană care folosea această poreclă. Știa că nu-i face plăcere și o rezerva pentru momentele în care dorea să-i abată atenția prin iritare.

   - Dacă ai avea grijă de tine, n-ar trebui să te cicălesc.

   - Am multe pe cap, spuse el, închizând ochii și înclinându-și capul, până când simți atingerea feței de masă din hârtie.

   - Așa?

   Începu să-i întindă brațele, urmărind ce se întâmpla cu umerii.

   - Ce fel de lucruri?

   - Lew Frazier m-a căutat în această dimineață.

   Ar fi dorit să le comande mușchilor să colaboreze, însă nu reușea. Strânsoarea devenea insuportabilă. Se abținu cât mai mult cu putință să protesteze, iar apoi spuse în șoaptă:

   - Mă doare.

   - Ce-a vrut, Lew? se interesă ea, fără să slăbească strânsoarea pe încheietură.

   - Îmi va comunica mai târziu. Zicea ceva de un viol și crimă.

   Strângea din dinți și pronunța cuvintele în izbucniri nervoase.

   - Ți-am spus că mă doare. Ce naiba, Minnie! spuse el mai tare.

   - Te-am auzit de prima oară, spuse ea, continuându-și munca. Înfiorător: crimă și viol.

   Mignon înțelese că el dorea să-i abată atenția; în mod normal, nu ar fi acordat prea multă considerație ieșirilor lui, dar știrea pe care o auzise nu putea fi ignorată.

   - Are nevoie de ajutorul tău?

   - De aceea a sunat, nu?

   Gâfâi de două ori și o parte a durerii dispăru.

   - Ai de gând să îl ajuți?

   Îi îndoi brațul la spate, în regiunea șalelor, până când dosul palmei lui se sprijinea pe coloana vertebrală.

   - Nu opune rezistență, bine?

   - Nu opun rezistență, răspunse el, știind că nu este adevărat.

   Respiră adânc de câteva ori, însă fără efect.

   - Ai să-l ajuți pe Lew?

   Mignon lucra în jurul muchiei proeminente a omoplatului, degetele ei căutând mușchiul cel mai contractat. Atingerea ei era delicată, dar insistentă.

   - Dacă pot, îl ajut. Nu mă apăsa așa tare, scrâșni el.

   - Vrei să te faci bine, sau nu?

   - Să te...

   Partea din spate a coapselor lui tremura foarte ușor; îi era o ciudă îngrozitoare pentru că nu reușea să se stăpânească. Se străduia tot timpul să-și coordoneze trupul vătămat și de câte ori acesta nu îl asculta, se simțea trădat.

   - Perfect... când? îl întrebă ea din vârful buzelor.

   Oricât de puțin dorea să recunoască, îi era dor de clipele lor de intimitate.

   Aaron își întoarse capul, privind-o printre pleoapele pe jumătate închise:

   - Cum ai zis?

   - Am înțeles că ai vrea să te culci cu mine, iar eu te-am întrebat când.

   Îi eliberă mâna de la spate și îl apăsă cu grijă pe omoplat. De această dată simți o scădere a încordării și se bucură.

   - Lasă-ți capul jos!

   - De ce?

   Făcu așa cum i se spusese, dar când simți că este apucat de încheietura celeilalte mâini exclamă:

   - Iisuse, Minnie!

   - Ai nevoie de chestia asta, știi la fel de bine ca și mine.

   Începu să-i tragă brațul, mirându-se de pocnitura scoasă de articulația umărului.

   - Ei, ce-i asta, parcă m-ai zdrobi cu roata, protestă el.

   Erau cuvintele pe care le pronunța de fiecare dată când îl masa, așa că nici nu se mai osteni să-i răspundă.

   - Ți-ai lăsat mușchii să se încordeze din nou.

   - Chiar așa am și făcut. Intenționat, răspunse el cu tot sarcasmul de care era capabil.

   - Faci cum vrei, spuse ea, deplasându-i încheietura până la șale și frământându-i muchia omoplatului.

   Ca de obicei, partea dreaptă a corpului său era mai tensionată decât cea stângă.

   - Și cum crezi că ai putea să-l ajuți pe Lew?

   - De unde naiba să știu eu?

   - Trebuie să ai o idee, cât de mică, insistă Mignon. Spune-mi, te rog, ce ai ridicat?

   - Lemne, mormăi el. Pentru foc. E rece și umed.

   - Înțeleg, zise ea, apăsând mai mare. Tu susții tot felul de...

   - Las-o baltă, îi ordonă, simțind că nu mai dorește s-o înfrunte. Mi-am adus lemne în casă. Se întrerupe curentul și am...

   - Ai vrut să faci cald în casă, continuă Mignon. Sigur. Ai dreptate.

  Observă că unele din umflăturile de pe spatele său erau de culoare zmeurie și nu alburii, ca de obicei.

   - Ai cam exagerat.

   - Dacă nu aș exagera, nu aș fi decât un invalid.

   - Arată ca și cum ai fi iritat, continuă ea, uitându-se mai atent la piele.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, Minnie.

   Încercă să o împingă, dar fără succes.

   - Lasă-mă în pace. Ocupă-te de mușchi și doar atât. Nu-ți face griji de rest.

   Prin mintea femeii trecură nu mai puțin de 3 replici tăioase pe care se abținu să i le arunce.

   - Ar trebui să-i comunici doctorului Gilchrist ce s-a întâmplat. Dacă medicamentele acelea noi au efecte secundare...

   - Nici vorbă, spuse Aaron sec, încercând să-și ascundă propriile îndoieli. Ce știe el, nu-i decât un copil.

   - Mi se pare ciudat... Întoarce-ți capul în direcția opusă.

   - În direcția opusă?

   Făcu așa cum i se ceruse, dar cu atâta neplăcere, încât ei i se păru că o mai sfida, încă.

   - Mulțumesc, îi spuse ea sarcastic.

   Continuă să-l maseze pe spate, până când consideră că îl ajutase să se relaxeze atât cât era posibil.

   - Ai să mai ai nevoie de exerciții suplimentare.

   - Prostii!

   - Nu e în regulă, tonusul tău muscular nu e cel normal, va trebui să exersezi mult pentru gât și spate. Dacă nu ai grijă acum, mai târziu va fi cu mult mai rău, te asigur.

   - Vremea e de vină, repetă Aaron. Vremea îmi dă întotdeauna de furcă... știi asta.

  Se întoarse și se propti într-un cot.

   - Gata, Minnie.

   Mignon îl privea, șocată de valul neașteptat de afecțiune ce o curpinsese:

   - Eu...

   Ochii lui Aaron se măriră, figura rămânându-i altfel impasibilă.

   - Gata, Minnie, repetă el, pe un ton mult mai blând. E din cauza vremii.

   - Dacă spui tu...

  Simți cum i se aprind fața și gâtul; știind că sunt roșii, se aprinse și mai tare.

   - Însă trebuie să-i comunic lui Gilchrist.

   - Lu` căcăciosu` ăla mic? se interesă Aaron, lăsându-se din nou pe masa de masaj. Foarte bine, spune-i.

   Aproape că adăugă „nu știu la ce bun”, dar se abținu, de această dată.

   - Te doare rău? întrebă Mignon ceva mai târziu, după ce își mai revenise.

   - Caleb îmi face o rețetă nouă de Motrin. Gilchrist afirmă că merge bine cu ce mi-a prescris el până acum.

   - Nu te întrebasem asta, îi atrase Mignon atenția cu blândețe.

   Aaron răspunse cu întârziere:

   - Mda, mă doare. Nu a încetat de când am fost... lovit.

   Nu folosea niciodată cuvântul „torturat”, decât atunci când se gândea la ce se întâmplase, singur.

   - Ceea ce înseamnă că te și miști mai greu? întrebă Mignon, remarcând încă o porțiune de piele pe care părea să apară o erupție.

   - Mda.

   Se abținu, dar apoi spuse ce avea în minte:

   - E ca și cum mi s-ar fi slăbit mușchii. Mă simt de parcă aș fi ridicat o sobă întreagă ieri și nu câteva lemne.

   Mignon se opri din masaj:

   - Unde?

   - Peste tot...

   Mignon se gândi o vreme, apoi spuse:

   - Ploaia a început săptămâna trecută.

   - M-am simțit îngrozitor săptămâna trecută. Cele câteva zile de vreme frumoasă nu au fost mult mai bune. Dar acum plouă iarăși.

   Bătu cu pumnul în mușamaua de pe masă.

   - Cam astea ar fi știrile bune.

   - Nu-ți bate joc, protestă Mignon, automat.

   - De ce nu?

   Întrebarea lui avea un ton sălbatic, născută dintr-un sentiment de frustrare și ură. Se ridică cu greu, brațele tremurându-i vizibil:

   - Îmi fac exercițiile, vezi? Îmi iau medicamentele. Și totuși, ori de câte ori plouă, simt cum cineva îmi răscolește măduva oaselor... Urăsc ploaia.

   Se lăsă din nou în jos, pe masă.

   - Dacă te doare, las-o mai moale cu flotările. Aaron?

   Bărbatul nu răspunse nimic, resemnându-se să suporte cu stoicism tratamentul aplicat spatelui și șoldurilor sale. Se supuse fără să scoată nicio vorbă atunci când ea îi ceru să se întoarcă și privi îndelung lampa montată în tavan, în timp ce i se masau umerii și pieptul.

   Mignon cunoștea mult prea bine capriciile lui Aaron ca să se lase impresionată de faptul că picase în muțenie. Încercă să adopte și ea aceeași atitudine, fără a reuși până la capăt. În cele din urmă, capitulă:

   - Cum stai cu mobilitatea?

   - Bine, dacă nu-mi pasă de dureri, răspunse el, ca și cum ar fi fost vorba de o mașină veche.

   - Aaron, îl mustră ea.

   - Fir-ar să fie, ce vrei să-ți spun?

   Ochii lor se întâlniră.

   - Nu-mi face asta.

   - Ce să nu fac? întrebă ea, sincer încurcată.

   - Să nu te mai uiți astfel la mine.

   Își întoarse fața în altă direcție, pentru ca privirile lor să nu se mai poată încrucișa.

   - Voi încerca, răspunse ea, evitând cu precauție să întrebe ce voia să spună. Iritația a apărut și pe piept.

   - Așa-mi trebuie, spuse el cu ochii pe butonul de la ușă.

   - Aș dori foarte mult să știu ce a provocat-o.

   Continuă repede, preîntâmpinând încă o izbucnire din partea lui Aaron:

   - Mă îngrijorează noul medicament. Substanțele astea experimentale nu-mi inspiră încredere, deoarece sunt foarte multe lucruri despre care nu știm nimic.

   - De-aia și sunt experimentale, răspunse Aaron, într-un acces de umor negru.

   - Nostim, spuse ea, fără a fi deloc amuzată. Aaron, nu vrei să cinăm împreună?

   - Diseară? întrebă el, privind în continuare spre ușă. Trebuie să mă întâlnesc cu Lew. Poate peste câteva zile.

   Reușea să dea senzația că ideea nu îl interesa, că îl plictisea chiar.

   - Nu mă face să mă gândesc la cină, Minnie.

   - Când, peste câteva zile? insistă ea, supărată că cedase cu atâta ușurință. Sună suficient de convingător?

   - Nu încă, îi răspunse el cu un chicot. Sună-mă mâine și vom sta de vorbă. Am să-ți spun ce hotărâre am luat.

   - Ești un sucit și un ticălos, îi zise, ciupindu-l de pielea de pe coaste. Hotărăște-te acum sau niciodată.

   Aaron își mușcă buzele:

   - Nu-mi place să fiu supus la presiuni.

   - Iar mie nu-mi place să fiu luată drept fraieră, replică Mignon. Dumnezeule, ce aș mai putea face pentru tine?

   - Ești o ticăloasă, Minnie, însă ai stofă, spuse Aaron, mângâindu-i mâna. Vineri, chiar dacă tună și fulgeră? La tine sau la mine?

   Închise ochii câteva clipe, încercând să alunge astfel durerile provocate de tratamentul ei, exact așa cum procedase și sub tortură. Atunci făcuse tot ce-i stătuse în puteri pentru a ascunde adevărul, acum îl scutea să recunoască cât de intensă era încă durerea.

   - Am să vin eu la tine acasă, spuse Mignon pe un ton oarecum sever. În acest fel, nu o să ai nicio scuză să contramandezi întâlnirea. Eu voi aduce mâncarea, așa că ție nu-ți rămâne decât să aranjezi farfuriile și argintăria.

   - Tacâmuri obișnuite, o corectă el. Vineri. Ești de acord cu ora 19.30?

   - Voi veni, răspunse ea cu un zâmbet de-abia schițat.

   Acum, că apucase să facă promisiunea, nu era foarte sigură că dorește să refacă relația ei cu Aaron. Se mângâie cu gândul că aveau șansa de a fi buni prieteni acum, când nu exista nimic altceva între ei: cât de ciudat încă să-i treacă prin minte că relația lor amoroasă ar fi o piedică în calea prieteniei dintre ei.

   - La ce te gândești? întrebă Aaron când Mignon se îndepărtă de masa de masaj.

   - Vor dori să facă o altă serie de analize săptămâna viitoare, îi răspunse ea, ocolind întrebarea.

   - Iarăși, Dumnezeule!

   - Bine, dacă Gilchrist consideră că nu e necesar, poate că scapi. Dar atât timp cât faci parte din programul acesta experimental de testare a medicamentului, trebuie să respecți etapă cu etapă...

   - Ia lasă-mă cu chestiile astea, zise Aaron, începând să se ridice. Sau doreai să mă mai masezi?

   - Astăzi nu, te așteaptă Gilchrist.

   Deschise apa caldă și începu să se spele pe mâini.

   - Pe lângă aceasta, astăzi ai fost deja destul de... tracasat.

   - Ce vrei să spui prin tracasat? se interesă Aaron.

   - Vreau să spun că a plouat azi-dimineață și va ploua și diseară, iar tu nu ai cum schimba chestia asta, așa-i?

   Aaron îi răspunse cu o privire dură și ciudată:

   - Dar tu poți, Minnie?

   - Nu prea mult, nu, recunoscu ea.

   - Ce păcat că nici tu nu poți face nimic.

   Începu să râdă, apoi se opri atât de brusc, încât sunetul semăna mai degrabă cu un lătrat.

   - Bine, bine. Du-te și spune-i doctorului Michael Gilchrist, Michael J. Gilchrist. Cum l-o mai chema oare, numele ăsta care începe cu J.?

   Își luase cămașa în mână, dar acum stătea fără să facă efortul de a o îmbrăca.

   - Cine știe? Joshua, Jeremiah, Julius, Jeffrey, Joachim. Alege tu unul, Aaron.

   Mignon își șterse mâinile pe prosopul aspru din hârtie și închise apa.

   - Jesus? sugeră el. Probabil că îl cheamă John sau Joseph. De fapt nu contează.

   Pierzându-și total interesul pentru acest subiect, începu să-și tragă cămașa.

   - Am de gând să-i spun despre zonele acelea iritate, îi reaminti Mignon în drum spre ușă.

   Făcea tot ce putea să-și ia un aer profesional, să pară neatinsă de ironiile pe care i le adresase el, dar își ținea umerii o idee prea ridicați, iar tocurile ei făceau prea mult zgomot pe linoleum; îi venea să se blesteme pentru că îi dezvăluise atât de mult din ceea ce gândea.

   Aaron se îmbrăcă încet, încheind cu grijă fiecare nasture, ca atunci când avea numai 3 ani sau când era beat. Odată își înclină bărbia și se cercetă pe piept, încercând să detecteze petele pe care le văzuse Mignon.

   Nereușind să le găsească, se duse și se uită în oglinda atârnată deasupra chiuvetei. Iată, era o regiune în formă de T, pornind de la clavicula dreaptă și strecurându-se prin păienjenișul de cicatrici lungi și subțiri și părul de pe piept. Se aplecă în față, urmărind cum dispare pe măsură ce încheia următorii 3 nasturi, satisfăcut că reușise să ascundă iritația, chiar și pentru scurt timp.

 

   Marele ghinion al lui Michael J. (adică Jamison) Gilchrist era că la vârsta sa de 29 de ani, cu toate că ar fi putut adăuga după nume și o mulțime de titluri universitare, îl considerai mai degrabă un licean în ultimii ani de studii decât medic psihiatru, așa cum indica ecusonul său.

   Scund de statură și cu o figură de copil, renunțase recent la mustața pe care o purtase timp de 2 ani, după ce trebuise să recunoască, fără chef, că Monica avea dreptate; îi dădea într-adevăr un aer prostesc.

   - Vandreuter mi-a zis că dorești să mă vezi, așa-i? întrebă Aaron intrând la Gilchrist fără să bată la ușă.

   Gilchrist încuviință din cap în cea mai hotărâtă manieră a sa. Îl pofti înăuntru și îi indică cele două scaune din fața biroului. Aaron se așeză pe marginea mesei.

    - Își face prea multe probleme, spuse el.

   - Cine își face prea multe griji? se interesă Gilchrist pe un ton neutru, încât Aaron chicoti.

   - Nu ne jucăm așa cum vrei tu, Gilchrist. Vezi-ți de treabă. Voiam să spun, continuă Aaron să explice foarte grijuliu, că Mignon Vandreuter, care se ocupă de fizioterapia mea, a constatat că am o ușoară iritație. Ea crede că are legătură cu noul medicament pe care mi l-ai prescris... deși nimeni nu știe exact dacă mie mi se dă medicamentul real sau versiunea placebo, este?.... și ea nu vrea...

   Gilchrist ridică o mână, ca un antrenor de volei.

   - Cer pauză, Aaron. Te rog.

   Continuă, privindu-și fix pacientul.

   - Ai dreptate. Vandreuter este preocupată, refuzase să utilizeze cuvântul „îngrijorată”, de ceea ce descrie drept o erupție. A mai menționat că ai avut același gen de erupții din când în când în timpul perioadelor ploioase și că nu consideră că ar trebui să-ți schimb medicația, dar că ai nevoie de... hm... o supraveghere mai atentă.

   - Te pricepi de minune să spui lucruri de soiul ăsta, comentă Aaron, dându-se jos de pe birou. De ce altceva mai aveți nevoie? Trebuie să mai las o probă de sânge, înainte de a pleca.

   Deși reușea să-și țină firea, efortul era mai mare decât lăsa să se vadă.

   - Ai predat fișele de observație? întrebă Gilchrist. Trebuie neapărat să le avem, dacă dorești să fii inclus în programul nostru.

   - Pe toți dracii, mai multă nevoie aveți voi de mine decât eu de voi, zise Aaron dezgustat. Da, continuă el, arătându-și în mod ostentativ plictiseala, am predat toate fișele de observație, completate exact așa cum vreți voi, cu comparații făcute dimineața și seara. Deși mă îndoiesc că au vreun rost atât timp cât plouă; nici nu vreau să mă gândesc.

   Michael Gilchrist se obișnuise cu stilul batjocoritor al lui Aaron și se străduia să treacă peste situațiile neplăcute:

   - Știi, Aaron, ar fi cu mult mai ușor pentru toată lumea dacă ai fi puțin mai amabil. În momentul de față, te porți ca un...

   - Ia mai lasă-mă cu tot căcatul ăsta, spuse Aaron, apropiindu-se de ușă. Singurul lucru care trebuie să vă intereseze este organismul meu, pentru experiențe și pentru observațiile pe care le fac eu. Și cu asta, basta.

   Ieși și făcu un pas pe culoar.

   - Dacă ați putea găsi o cale să mă simt mai bine cu adevărat, chiar și pentru puțin timp, din când în când, eu aș fi cel care ar mulțumi primul. De câtă vreme încercați să faceți asta? De aproape 20 de ani, nu-i așa? Eu m-am întors în `72, și o persoană sau alta din Administrația Veteranilor își tot încearcă medicamentele pe mine de atunci încoace.

   - Poți să te retragi din program când vrei tu.

   Gilchrist își ridică privirea spre tavan. Ura certurile acestea cu Aaron Ruel Holliman, cărora nu era în stare să le pună capăt; confruntările lor căpătaseră de acum o evoluție previzibilă, având ceva din ritualul unui dans.

   - Dacă ajung acolo, pot la fel de bine să mă arunci de pe Golden Gate, se răsti Aaron. Cel puțin așa, dacă vreunul din Frankenstein-ii voștri de aici descoperă cu adevărat, din întâmplare, ceva care să mă ajute, voi fi printre primii beneficiari. Trebuie să dați medicamentul acela valabil cobailor voștri, dacă îl veți găsi vreodată.

   Gilchrist își ciupi rădăcina nasului, un gest reflex rămas din vremea când nu își pusese încă lentile de contact.

   - Aaron, nu-i chiar așa cum îți închipui tu.

   - Cine mai are timp să creadă? spuse Aaron, chiar înainte de a trânti ușa.

 

2

 

   Figura uzată a lui Lew Frazier părea chiar mai întunecată ca de obicei. Stătea cu coatele proptite pe masa lui Aaron, cu o ceașcă de cafea fierbinte înaintea sa.

   - Când se face așa de frig ca acum, aproape că aș prefera ploaia.

   - Vei avea curând parte de ploaie, zise Aaron morocănos. Spuneau că până mâine dimineață...

   Nu apucă să termine, fiind ocupat cu capacul prăjitorului de pâine.

   - Mda, și eu ascult buletinul meteorologic. Ce faci acolo?

   - Încălzesc niște plăcinte, răspunse Aaron. Ai adus fotografiile cu tine? Poate am timp să mă uit pe ele înainte să mâncăm ceva.

   Scoase cu un oftat mica farfurie metalică din aparat.

   - De ce nu-ți cumperi un cuptor cu microunde? întrebă Lew.

   - Dar tu de ce nu-ți cumperi?

   Lew apucă ceașca de cafea și sorbi.

   - Știi de ce. Rowena mi-a zis că mă face bucățele dacă-i aduc așa ceva în casă.

   Zâmbi afectuos.

   - Dar tu locuiești singur, iar aici, în astea două camere din spate, ai tot atâtea aparate electronice câte ai găsi într-o țară în curs de dezvoltare. De ce nu-ți cumperi și un cuptor cu microunde?

   Puse pe masă geanta sa din piele, demodată, ca de comis-voiajor. În timp ce-i desfăcea cataramele, zise:

   - Am aici fotografii de la locul crimei și de la autopsie. Sunt greu de privit.

   Aruncă un plic pe masă.

   - Indicii există? întrebă Aaron, curios și indiferent în același timp.

   Apucă plicul gros și-l cântări în mână.

   - Câte fotografii sunt aici?

   - Treizeci și una. Doctorul Grieta a mai făcut câteva suplimentare.

   Cuvintele sale nu fură foarte inteligibile, încercând să răspundă și să bea din cafea în același timp.

   - Puține, zise Aaron sec. Există vreun motiv?

   Își mai turnă niște cafea și se așeză față în față cu Lew.

   - E... foarte rău, spuse Lew. Nu-mi aduc aminte să fi văzut ceva mai îngrozitor, într-un loc în care s-a comis o crimă. E chiar mai rău decât la accidentul care s-a petrecut acum câțiva ani, când 4 tineri motocicliști s-au ciocnit frontal cu un camion, pe șoseaua 680.

   Tăcu o clipă.

   - Atunci era vorba de mașini, dar acum un om a făcut-o. Un om care a comis fapta cu bună știință.

   Privea fix spre fereastră, unde imaginea reflectată a bucătăriei se suprapunea peste imensitatea nopții.

   Aaron ezită o clipă, cu plicul în mână. Respiră adânc, ca și cum s-ar fi pregătit să se arunce într-un râu iute. Deschise plicul și le împrăștie pe masa de bucătărie, dintr-un singur gest. Le privi o vreme, fără niciun comentariu.

   Suprafața lucioasă a pozelor contrasta cu măcelul pe care îl prezentau: o femeie zăcând în mijlocul unei poieni, dezarticulată ca o păpușă stricată, cu hainele răspândite în jur și sânge, sânge peste tot; aceeași femeie, văzută din partea opusă a poienii - în această fotografie se putea vedea că gâtul ei nu fusese spintecat, ci rupt; o imagine de aproape a pieptului și capului, din stânga; același lucru, din dreapta; corpul de la talie în jos.

   - Prezintă o dislocare parțială a șoldului, spuse Lew cu voce egală, coborâtă.

   - Văzusem și eu, răspunse Aaron, pe același ton.

   - Raportul medicului legist face referire la asta.

   - Da, da. Arată ca și cum s-ar fi împotrivit.

   - Cu toată puterea și multă vreme, confirmă Lew.

   - Înfiorător, spuse Aaron, respirând neregulat. Ce i-a provocat moartea, de fapt?

   - I-a frânt gâtul, răspunse Lew, privind în cafea, evitând astfel ochii lui Aaron.

   - Iisuse Hristoase!

   - Da, da.

   Aaron puse în ordine fotografiile făcute la locul crimei și se pregăti să privească și imaginile de la autopsie. Poate din cauza decorului impersonal și steril în care se desfășurare aceasta, pozele deveneau și mai greu de suportat.

   - Este paloarea cadaverică sau a fost... Astea sunt vânătăi?

   - Și una și alta, spune Grieta. O parte a urmelor provin de la modul cum a fost aruncată pe spate, altele de la bătaie.

   Lew bău două guri de cafea fierbinte.

   Clătinând din cap Aaron privi din nou fotografiile, încercând să păstreze o distanță față de grozăviile care i se înfățișau.

   - Cu ce a acționat... asupra gâtului?

   - Grieta spune că e vorba de dinți, răspunse Lew după o scurtă ezitare.

   - Dinți? exclamă Aaron înfiorat.

   - Nu de om. Mai degrabă ca ai unui câine uriaș... Cafeaua e prea fierbinte.

   - Mda. Dinți, spuse Aaron examinând mai de aproape imaginile din cursul autopsiei.

   - Poate a avut cu el un câine mare.

   - Nemaipomenit. Știți cine a fost victima?

   - Facem cercetări, spuse Lew cu o anume răceală. Desigur, nu am găsit niciun fel de act de identitate asupra ei. Nu avea nici geantă, nici portofel, nimic. Nu putem recurge deci decât la amprente și dinți și, dacă suntem norocoși, poate o caută cineva.

   Se lăsă pe spate în scaunul său și se uită fix la lampa coborâtă mult deasupra mesei; lumina îl făcu să clipească.

   - Și ce vrei să fac eu? întrebă Aaron punând fotografiile deoparte, evitând atent să le vadă din nou.

   - Ca de obicei... coordonarea informațiilor, compararea cu datele altor cazuri similare, din alte zone. Tu te pricepi la așa ceva. Cu memoria ta... descoperi similitudini mai bine decât oricare computer din lume. L-ai ghicit pe individul ăla din Utah, după ce toți ceilalți puseseră cruce cazului respectiv. Tare aș vrea să știu cum ai reușit.

   - Nu e prea amuzant, spuse Aaron neprietenos.

   - Nu, îmi închipui că nu, răspunse Lew imediat. Probabil că e dificil să trăiești având o minte ca a ta, care reține totul. Cu toate acestea, e o calitate nemaipomenită.

   - Aș schimba bucuros mintea mea cu un corp care să funcționeze cum trebuie, zise Aaron tușind și ridicând din umeri. Prin urmare, vreți să cercetez cazurile cu care prezintă asemănări, căutând elemente care se repetă.

   - Și asta, dar și un profil psihologic al individului.

   Lew căpătă mai multă siguranță, ca și cum tocmai ar fi evitat să calce într-o mlaștină.

   - Dacă nu a avut un prieten mai nervos sau o rudă dubioasă, atunci ea ar fi putut fi...

   Aaron duse ideea până la capăt:

   - Atunci ea ar putea fi doar o victimă dintr-o serie mai lungă, ucisă de un maniac din pură întâmplare.

   - Cam la așa ceva ne gândim și noi, răspunse Lew supărat. Nu ai prin casă ceva mai tare decât cafea?

   - Nu mai ești în timpul serviciului? se interesă Aaron ridicându-se de la masă, bucuros că poate face un lucru care să-l îndepărteze de fotografiile acelea.

   - Ar mai fi încă 5 minute, dar mă piș pe ele.

   Întinse mâna și îi arătă copiile după rapoartele procurorului.

   - Citește cu grijă tot materialul. Știu că nu-i o lectură de soi, dar te rog să le parcurgi atent, Aaron. S-ar putea să existe în ele ceva interesant, un lucru pe care noi să-l fi trecut cu vederea.

   - Așa voi face, zise Aaron, aducând sticla cu cel mai bun whisky pe care îl avea. Cât îți torn?

   - Umple-mi ceașca.

   - Poftim.

   Aaron făcu așa cum îi ceruse ajutorul de șerif, adulmecând mirosul plăcut al amestecului de cafea și băutură.

   - Știi, când m-am întors din Vietnam, am băut o singură ceașcă de cafea irlandeză și n-am mai mișcat 3 ore.

   Își turnă niște burbon și în cafeaua lui, din reflex.

   - Grieta va încerca să determine grupa de sânge cu ajutorul spermei, spuse Lew, incapabil să discute despre ceea ce știa că îndurase Aaron ca prizonier de război. Nu că ar fi mare lucru, grupa de sânge, dar ne-ar ajuta să restrângem cercul suspecților.

   Își sorbi de această dată cafeaua încet, cu ochii aproape închiși de plăcere.

   - Doamne, ce gust grozav, într-o noapte ca asta.

   - Ploioasă, vrei să spui? întrebă Aaron, încercând să pară amuzant.

   - Nu, întunecoasă.

   Întinse din nou ceașca.

   - Dacă toate cafelele ar avea gustul ăsta, cred că aș bea câte 10 pe zi.

   - Dacă toate cafelele ar fi preparate ca asta, am vedea pe drum de două ori mai mulți bețivi decât acum, replică Aaron.

   - Iar eu aș fi probabil unul din ei.

   Își puse ceașca jos și se întoarse spre Aaron.

   - Încercăm să nu lăsăm să apară în presă partea cea mai oribilă a afacerii, cel puțin pentru moment. E și așa destul de rău că s-a descoperit o femeie asasinată lângă intrarea din spate a Parcului Briones...

   - Care din intrările din spate? se interesă Aaron, luând blocnotesul pe care îl pregătise înainte de sosirea lui Lew.

   - Cea de pe Alhambra Valley Road, aceea îngustă.

   Continuă cu capul lăsat în jos.

   - Paznicii parcului au ajuns la fața locului de îndată ce au descoperit-o.

   - Cine „au descoperit-o”?

   - Două fete care treceau călare pe acolo.

   Lew continuă cu greutate:

   - Una dintre ele a povestit cum caii s-au cabrat, iar ele s-au gândit că au dat peste un râs sau un bursuc. Însă la așa ceva nu s-au așteptat.

   - Cine s-ar fi gândit?

   Ridică ceașca și bău, simțind cum băutura caldă i se răspândea prin tot corpul, calmându-i încordarea și durerile.

   - Le-ai luat declarație fetelor?

   - Nu încă. Brewster a răspuns la primul apel. A aflat câte ceva de la ele, însă erau destul de șocate. A aranjat să vină cineva de la grajdul lor și să ia caii, iar pe ele le-a dus acasă cu mașina, așa că...

   Aaron încuviință din cap.

   - A avut grijă să-i prevină pe părinți înainte de a sosi cu fetele?

   - Mda. Brewster nu-i tâmpit.

   - Aceasta nu înseamnă că ar fi prea... cum se zice acum? Sensibil? Ce chestie îngrozitoare pentru fetele acelea să găsească așa ceva.

   - Pentru nimeni n-ar fi fost plăcut, îl corectă Lew.

   Își privi apoi ceasul.

   - Aha, acum nu mai sunt în timpul serviciului. Mulțumesc lui Dumnezeu.

   - Poți să-ți termini cafeaua fără mustrări de conștiință. Există vreun lucru aici căruia ar trebui să-i acord atenție specială? întrebă Aaron răsfoind raportul autopsiei.

   - Probabil, răspunse Lew. Dar încă nu știu exact care anume. Într-un caz ca acesta... ei bine.

   - OK. Când crezi că vei avea declarațiile fetelor care au găsit cadavrul?

   - Poimâine, probabil. Am discutat cu părinții amândurora, și mi-au explicat că încă nu sunt în stare să răspundă la întrebări.

   - Cu cât aștepți mai mult...

   Avertismentul lui Aaron fu imediat întrerupt de Lew:

   - Știu, cu atât mai mari sunt șansele ca martorii să nu-ți dea informații corecte. Dacă le apucă isteria, nu-ți mai dau niciun fel de informație, iar părinții se vor revolta împotriva poliției.

   Făcu un gest prin care sugera că înțelege această situație.

   - Gândindu-mă că ar putea fi vorba de Francine, sau Sally, sau, Doamne ferește, de Erin... Nu mi-aș dori să vină careva și să le pună întrebări după o asemenea întâmplare, decât după ce și-ar reveni suficient.

   Așa cum se întâmpla ori de câte ori venea vorba de familie, trăsăturile lui sufereau o transformare subtilă, iar în ochi i se putea citi blândețea.

   - Dacă ar fi implicate Francine, Sally sau Erin, nu ai lăsa pe nimeni să se apropie de ele. Tu însuți ai sta de gardă lângă ele.

   Lew ridică din umeri, însă nu-l contrazise:

   - Când ai copii, nu-ți este la îndemână să...

   - Să descopere femei asasinate prin parc, continuă Aaron tăios.

   Printr-un gest reflex, își mângâie piciorul.

   - Te doare? întrebă Lew.

   - Puțin.

   Lui Aaron îi displăcea să fie prins într-o asemenea postură. Schimbă imediat vorba.

   - Poți să-mi spui numele lor? Al celor două fete care au descoperit cadavrul?

   Lew îi răspunse fără tragere de inimă:

   - Maude Adamson din Pleasant Hill, și Julia Kemp din Concord. Am să-ți comunic cum să intri în legătură cu ele după ce le luăm declarațiile, dar nu vreau să faci asta decât dacă este absolut necesar. Nu vreau să întreprinzi nimic de capul tău. Dacă vrei să le întâlnești, mă iei și pe mine. Nu vreau să pierdem un potențial martor. M-ai înțeles?

   - Da. Spune-mi ce vârste au fetele, doar pentru știința mea.

   - Adamson are 16, Kemp 15 ani. Ele se ocupă de cai la Gaven Ranch.

   Pronunță aceste cuvinte cu o anumită licărire în ochi.

   - Trebuie să fie lăsate în pace, Aaron.

   - Voi proceda exact așa cum dorești tu. Am nevoie de numele lor pentru cazul în care apare ceva deosebit. Și vârsta lor îmi poate fi de folos.

   Mâzgăli câteva cuvinte în carnetul său, ca să aibă ceva de făcut.

   - Maude Adamson, 16, Julia Kemp, 15. OK.

   - Ar putea fi implicate în vreun oarecare fel în cazul nostru?

   - Cine știe? Amintește-ți de situația aceea când aveai o martoră, total inocentă, care nu făcuse nimic intenționat, dar, din greșeală, îi oferise criminalului vostru ocazia să comită fapta lui murdară. Ți-aduci aminte?

   - Te referi la Edna Towers, nu? spuse Lew. Să știi că ai dreptate.

   - Dacă Edna nu ar fi fost atât de săritoare, vorbindu-i lui Lauter despre scurtătura către...

   - Da, da. Lauter nu ar fi reușit poate să-i ucidă pe Jena și pe Bill Harrison. Edna nu a vrut decât să fie amabilă. Te gândești probabil că una din fete ar fi putut vedea mai mult decât își dă seama în acest moment.

   - Merită să nu lași nimic la voia întâmplării.

   Lovi cu creionul în carnețelul său.

   - De asemenea, sunt curios să știu dacă există o legătură cu Briones. Mi-ai spus că fetele călăresc acolo de obicei. Mai există și un alt membru al familiei care se plimbă deseori pe acolo?

   Începu să mâzgălească mașinal hârtia.

   - Nu este exclus, de exemplu, ca ucigașul să fi dorit ca fetele să descopere cadavrul.

   - Asta ar fi dezgustător, spuse Lew.

   - Tot ceea ce a făcut el e dezgustător, răspunse Aaron, profund scârbit dintr-o dată.

   Lew își mângâie maxilarul lung și masiv. Izbi apoi cu palma în masă.

   - Adevărat! Ai dreptate. Trebuie să urmez și această pistă. Își voi comunica orice nouă informație primesc și eu.

   - Ce crede Hislop despre toate astea?

   Aaron menționă numele șerifului cu precauție.

   Lew încercă fără succes să nu-i răspundă cu patimă.

   - Dacă îi iese un câștig politic, este mulțumit; dacă nu, nu-i va conveni.

   - Cu alte cuvinte, participarea mea va fi...

   - Discretă, Adică eu voi păstra discreția.

   Se încruntă.

   - Sper că vom rezolva curând acest caz. Crimele atrag atenția în mod deosebit, iar dacă Hislop nu reușește să obțină o presă favorabilă de pe urma acestora, pot să apară dificultăți.

    - Voi face tot ce pot, spuse Aaron.

   - Foarte bine, zise Lew, străduindu-se să zâmbească. Mă bizui pe tine.

 

   Ignacio Grieta semăna cu Sancho Panza fizic și cu Don Quijote spiritual. Corpolent și înzestrat cu o figură sinceră, făcută parcă să zâmbească, el era ridicol de sobru; numai arareori pe chipul său se ivea un zâmbet visător și blând.

   Mai serios ca oricând, îl întâmpină pe Lew Frazier cu o privire lungă, gânditoare pe deasupra ramelor ochelarilor. În stilul său trist și curtenitor îi sugeră să ia loc.

   Lew se așeză, atent să nu atingă nimic în vasta dezordine a cabinetului patologului.

   - În legătură cu femeia găsită în Parcul Briones.

   - Da. Biata făptură.

   Medicul își trase un vechi scaun turnant din lemn și se așeză.

   - Pot îndrăzni să sper că s-a descoperit grupa de sânge?

   - Da, dar nu e de mare folos, spuse Grieta. Avem grupa 0, cu RH pozitiv. Destul de obișnuit.

   - Totuși, eliminăm jumătate din populație, nu-i așa?

   - Cam jumătate din populația masculină, mai mult sau mai puțin, confirmă Grieta. Orice suspect având sânge din grupele A, B, AB sau 0 negativ iese din discuție.

   Își încrucișă brațele, în halatul strâns pe umeri.

   - Continuăm testele asupra diverselor substanțe găsite în vagin.

   - Există vreun motiv? se interesă Lew, știind că lui Grieta îi place să fie iscodit.

   - Ei bine, doresc să elimin posibilitatea să fi existat mai mulți parteneri sexuali, spuse medicul, așteptând reacția lui Lew.

   - Vrei să spui că au existat mai mulți siluitori? exclamă Lew, știind că astfel îl ajută pe Grieta să treacă peste reținerile sale.

   - Nu-i exclus. Nu vom ști cu exactitate decât după analize. Se mai poate să fi avut relații sexuale înainte de viol, cu altcineva, de exemplu prietenul ei. Desigur, în zilele noastre, când toată lumea e atât de conștientă de pericolul SIDA, prietenul ei s-ar putea să folosească prezervative și atunci nu vom găsi nimic. Există situații în care igiena devine adversara noastră.

   - De ce crezi că au fost implicați mai mulți bărbați? se încruntă Lew.

   - În primul rând, gravitatea și numărul mare al rănilor. Victima a fost sfâșiată cu dinții și unghiile. Altfel nu poate fi descris ce s-a întâmplat.

   Privi în sus, ca și cum ar fi implorat cerul.

   - Dacă nu avem de-a face decât cu un singur atacator, atunci, pe baza dovezilor, nu-mi rămâne decât să presupun că bărbatul respectiv este supus unor furii de psihopat, cauzate de excesul de adrenalină.

   - Vrei să spui că violează și omoară în timpul unor crize de nebunie? întrebă Lew, străduindu-se din răsputeri să nu arate mai mult decât un simplu interes profesional.

   - Având în vedere cele văzute și auzite de mine, trebuie să confirm că așa este.

   Făcu o pauză înainte de a continua.

   - Atacatorul este foarte puternic și cred că are experiență în domeniul luptei corp la corp. Îmi bazez opinia pe ușurința cu care i-a frânt gâtul și numărul contuziilor de pe corpul victimei ce nu pot fi puse pe seama căderii sau palorii cadaverice, deși aceasta ar putea chiar ascunde alte vânătăi de pe spate și coapsele ei.

   Lew nu fu în stare să pună următoarea întrebare decât după câteva secunde:

   - Când... când a omorât-o?

   - Vrei să spui cât timp a rămas în viață odată atacul dezlănțuit? Aș afirma că a rămas în viață până când a atacat-o la gât, probabil. Presupun că i-a fracturat gâtul înainte de a începe să-i sfâșie carnea.

   Lew înghiți cu greu, impunându-și să se gândească că ar trebui să fie obișnuit cu aceste lucruri. Ascultase deja relatări ale unor fapte la fel de cumplite ca și acestea și nu se arătase atât de sensibil.

   - Faptul este confirmat și de caracteristicile hemoragiei?

   - În cea mai mare parte. Este destul de dificil de precizat, deoarece țesuturile au fost foarte afectate.

   Făcu o nouă pauză, pe figura sa zugrăvindu-se o profundă nefericire.

   - Desigur, se poate ca ea să fi fost vie când a început și moartă...

   Își încheie ideea printr-un gest al mâinii.

   - Care ți se pare ipoteza cea mai plauzibilă?

   - Presupunea mea, subliniez că e o simplă presupunere pe care mi-e teamă că nu se pot clădi decât speculații, este că era în viață când el a început să o muște. Există urme de sânge sub bărbia și pe umerii ei care sugerează că lupta a continuat. S-a bătut cu el, poate l-a rănit suficient ca să-l facă să ezite. Indiferent cum a fost, i-a frânt gâtul pentru a-și putea continua... hm, treaba... netulburat.

   - Cât de exactă este această presupunere? întrebă Lew.

   - Destul de exactă. Ar putea să se ridice argumente împotriva ei și nu ne este de mare ajutor într-un proces, dar reprezintă o bază de discuție. Tu ce crezi, Lew?

   - Eu cred că avem de-a face cu un maniac, răspunse Lew liniștit și se ridică de pe scaun. Aș vrea să sper că nu am dreptate. Există șanse să identificăm victima?

   - Până în momentul de față, nu dispunem de aproape nimic, dar timpul nu este trecut. Dacă e o fugară și nu a vrut să fie descoperită, s-ar putea să dureze.

   Deschise sertarul de sus și scoase o pungă mare din hârtie albă.

   - Vrei un sandviș?

   - Mulțumesc, nu, spuse Lew, pregătindu-se de plecare. Mai există vreun lucru pe care voiai să mi-l comunici? Ceva care nu apare în raportul oficial?

   Grieta făcu o pauză, timp în care își despachetă prânzul.

   - Ei bine, teoria despre câine...

   - Da? interveni Lew, văzând că Grieta ezită.

   - Analizăm niște fire de păr descoperite la locul faptei, dar nu va fi ușor să demonstrăm că există o legătură între ele și crimă. Oamenii își plimbă câinii prin Briones frecvent, unii dintre ei au fugit și s-au sălbăticit, ca să nu mai vorbim de coioți și vulpi. Nu cred să te ajute prea mult, decât dacă găsești o nouă victimă și același tip de păr. Și chiar și în acest caz, nu poți să-ți construiești întreaga ipoteză pe așa ceva, chiar dacă ar fi unicul lucru pe care te-ai putea bizui.

   Oftă.

   - Desta a trecut deja pe aici, interesându-se dacă există ceva dovezi.

   Lew avea un respect prudent față de procuroarea adjunctă a districtului, Wallis Desta, motiv pentru care și acum era atât de circumspect.

   - Se va ocupa ea de proces, dacă ajungem la așa ceva? Sau crezi că îl va prelua procurorul însuși?

   - Sunt sigur că Desta și-l dorește, spuse Grieta înclinându-și fruntea. Cât privește cazul nostru, ea mi se pare mai tenace ca de obicei.

   - Înțeleg, spuse Lew, deloc sigur că înțelege cu adevărat. Mulțumesc. Informațiile tale îmi sunt de ajutor. Ține-mă la curent.

   - Desigur, locotenent Frazier, răspunse medicul ceremonios, după care înfulecă o jumătate de sandviș.

   Lew părăsi cabinetul lui Grieta speriat și îngândurat. Nu reușea să-și scoată din minte imaginea hidoasă a cadavrului. Își închipui că i s-ar fi putut întâmpla uneia dintre fetele lui, sau uneia dintre prietenele lor, pe care le cunoștea de când erau mici. Își înăbuși un fior de teamă.

   Mergea spre tribunal, printre oameni îmbrăcați în haine sau pulovere groase, care îi apărau de vântul rece, cu toții grăbiți să profite cât mai mult de ora lor liberă de prânz.

   Tribunalul era aglomerat, iar zgomotul suficient de mare ca să-l deranjeze. În forul său interior, Lew recunoscu că l-ar fi enervat chiar și o șoaptă din cauza stării ce-l cuprinsese.

   Liftul îl purtă până la etajul 3, unde o luă de-a lungul culoarului, prin furnicarul de oameni, spre biroul procurorului districtual. În asemenea momente, regreta că nu uniformă; i-ar fi conferit o anumită autoritate.

   - O, bună ziua, domnule locotenent Frazier, îl întâmpină Chloe, secretara în vârstă de 55 de ani.

   - Bună ziua, Chloe, îi răspunse, fără a mai băga în seamă buclele blonde, tinerești, vopsite într-o nuanță artificială, ce se revărsau pe umerii ei. Wallis Desta este aici?

   - A doua ușă pe stânga, îi răspunse, arătându-i direcția cu creionul. Urmează să ia depoziția unui martor la 13.30.

   - Nu am să o rețin, îi promise Lew.

   Wallis Desta era așezată la un mic birou metalic, vopsit cu o culoare ce se străduia - fără succes - să imite lemnul. În momentul intrării lui Lew, își ridică privirile de pe teancul de dosare aflate dinaintea ei. Expresia precaută se transformă într-un zâmbet obosit.

   - Bun venit, Llewellyn.

   I se adresa întotdeauna cu numele întreg, așa cum proceda de fapt cu toată lumea, în speranța că Wallis nu se va transforma în Wally.

   - Bună, Wallis, îi răspunse, intrând în biroul înghesuit și închizând ușa. Trebuie să-ți vorbesc.

   - Ce vânt te aduce? îl întrebă, privindu-și ceasul. Trebuie...

   - Trebuie să iei o depoziție într-o oră. Mi-a zis Chloe. Nu am nevoie decât de 10 minute, OK?

   - În legătură cu ce?

   Întrebarea suna amabil, dar bănuitor.

   - Femeia descoperită în Briones. Grieta mi-a zis că ești interesată.

   Se străduia să vorbească pe un ton neutru, nici prea entuziast, dar nici foarte acuzator.

   - Așa este?

   - Da, mă interesează, răspunse ea precaut, aranjându-și dosarele, fără motiv. Despre ce este vorba?

   - Încă nu știu precis. Am însă bănuiala că trebuie să fim foarte atenți cu acest caz. Nu cu investigația în sine, ci cu opinia publică. S-ar putea să intrăm într-o chestiune urâtă...

   - Este oricum suficient de urâtă, ai văzut fotografiile.

   - Dacă ne grăbim, nu o să ajungem nicăieri cu acest caz.

   Nu găsise cele mai potrivite cuvinte și era conștient de asta.

   - Nu știu cum să-ți explic mai bine, n-aș vrea să-ți vând prafuri cu instinctul polițistului și nici nu urmăresc să fac din țânțar armăsar, dar nasul meu îmi spune că se întâmplă ceva deosebit.

   - Nu te contrazic, spuse Desta, proptindu-și coatele pe birou. Dar ce propui să facem?

   - Nimic deosebit, pentru moment.

   Se gândi un moment cum să continue.

   - Le voi lua declarație celor două fete care au găsit victima. Chiar mâine.

   - Adică Maude Adams și...

   - Maude Adamson, o corectă Lew.

   - Așa. Și Julia Kemp. Am zis corect?

   Începu să se joace cu eșarfa din mătase gri care îi acoperea gâtul, terminându-se cu un nod complicat.

   - Da, corect. Nu vreau să atrag atenția asupra lor, le ajunge prin ce au trecut.

   Își împreună mâinile, apoi le desfăcu din nou.

   - Există clipe când a fi tată și a fi polițist sunt două lucruri care nu prea se potrivesc.

   - Și ce crezi că putem face? Nu putem camufla întreaga afacere. Te referi la declarațiile de presă? Sunt absolut de acord, atât timp cât nu va trebui să ne justificăm mai târziu.

   Privirile ei se ascuțită.

   - Când vom descoperi identitatea victimei, lucrurile se vor schimba, poate.

   - Aceasta nu înseamnă că nu le putem proteja pe cele două fete care au descoperit cadavrul. Nu e vina lor ce li s-a întâmplat. S-o ia naiba de treabă! Nici lor nu le-a fost ușor. Nu trebuie să ajungă pe pagina întâi a ziarelor. Nu le-ar face bine, nu e nevoie să-ți spun asta. Apoi, nu vreau ca ele să devină mai puțin credibile, din cauza unor știri prezentate anapoda.

   Aceste ultime cuvinte fuseseră pronunțate rar, privind-o drept în ochi pe Wallis Desta.

   - Ai câștigat punctul.

   Observă că își șifonase eșarfa și o netezi.

   - Cum merge investigația?

   - Brewster patrulează împreună cu paznicii parcului, pentru orice eventualitate.

   Arătă spre micul geam de la un capăt al biroului.

   - Se pare că vremea bună mai ține încă o zi, poate au norocul să găsească ceva util.

   - Porci zburători, de exemplu? sugeră Desta sarcastic. Îmi pare rău, chestia asta nu a sunat prea bine.

   Lew făcu un semn din cap.

   - Mai primesc ajutor din partea cuiva.

   - Neoficial, înțeleg. Îl cunosc, cumva?

   - Aaron Holliman, răspunse Lew. Pentru eventualitatea că s-au petrecut crime similare, în alte locuri. Știi ce capacitate teribilă are. Va descoperi tot ce avem nevoie să știm cu mult mai repede decât am reuși noi.

   - E posibil. Foarte bine. Dar ce te face să crezi că va descoperi niște cazuri asemănătoare.

   Lew ridică din umeri.

   - Ideea asta nu-mi iese din cap.

   - Perfect, atunci.

   Așteptă ca el să explice mai mult; văzând că nu mai comentează nimic, își scoase ochelarii și își frecă rădăcina nasului.

   - Bine, te rog să fii prudent. Holliman ne poate servi drept martor, în calitate de expert, dar numai în cazul în care nu a încălcat nicio lege și nu a încercat să ocolească Declarația Drepturilor Omului.

   - El știe ce are de făcut, răspunse Lew, simțindu-se în defensivă.

   - Dar tu? insistă Desta, punându-și ochelarii la loc.

   Lew se întoarse și deschise ușa. Începuse să nu se mai simtă în largul lui în încăperea aceea mică.

   - Eu sunt responsabil cu garantarea siguranței Comitatului Contra Costa. Face parte din îndatoririle slujbei mele. Altceva nu știu.

   Wallis Desta bătu de două ori din palme.

   - Bravo, spuse ea ironic. Foarte bine, Llewellyn.

 

   Cu câteva minute înainte de ora 10, Aaron răspundea la telefon.

   - Holliman.

   - Am descoperit numele și adresa victimei, spuse Lew fără introducere. Am aflat acum 20 de minute.

   Aaron prinse receptorul între bărbie și umăr, căutând un creion.

   - Dă-i drumul.

   - Numele: Audrey Weekns, născută la 6 martie 1970, în Phoenix, Arizona. Părinții louiesc la Fairfield, tatăl angajat civil în serviciul Air Force. Ea era înscrisă la Heald College, din Concord.

   Ca întotdeauna, când primea asemenea informații, vocea lui Lew era tot mai greu de auzit, până ce devenea aproape imposibil.

   - Părinții fetei au identificat corpul.

   - Tâmpenia naibii! De ce a mai fost nevoie să-l vadă?

   - Am utilizat camera de supraveghere prin televiziune, așa că nu a fost nevoie să vadă chiar corpul zăcând pe lespede. Prin camera de luat vederi este parcă ceva mai ușor, apare o anume distanțare. Sau așa cum se spune, cel puțin... Deci cam asta este tot ce știm, acum. Trebuie să ne apucăm să aflăm date despre cei cu care venea în contact la universitate și peste tot. Dacă apare un prieten dau doi, îl verificăm, iar pe tine te-aș ruga să te ocupi de celelalte cunoștințe. De acord?

   - Sigur că da, răspunde Aaron, studiind datele pe care le notase, constatând că biata fată nici nu împlinise 20 de ani. Părinții ei au luat vreo hotărâre?

   - În legătură cu înmormântarea? Nu știu exact. Îi vor comunica procurorului intențiile lor în legătură cu ceremonia, dar s-ar putea să mai dureze.

   Se opri brusc.

   - Aaron, trebuie să-l găsim pe criminal.

   Aaron continua să studieze cele scrise despre Audrey Weeks.

   - Da, așa este.

 

3

 

   Odată cu reînceperea ploii, Aaron se simțea atât de rău, încât nu-i mai venea să se ridice din pat.

   „O, nu, să nu faci așa ceva!” își spunea, ca și cum ar fi fost un copil neascultător. „Stai în pat numai pentru că te doare puțin, transformându-se astfel într-un invalid. Nu merge cu căcaturi din astea, gagiule. Scoală-te și dă drumul la căldură.”

   Scotea aceste cuvinte printre dinții strânși. Ajunsese la marginea patului, dar îi trebuiră mai mult de 5 minute să se convingă să se ridice, lucru care îl făcu cu un geamăt.

   Se împletici până la baie și lăsă să curgă apa caldă în cadă, privind aburii. Tresări de durere când încercă să se ridice pe vârfuri. Cicatricile de pe spate și piept aveau duritatea unor margini din plastic.

   Când intră în sfârșit în apa fierbinte, mușchii săi se încordară, în pofida căldurii binefăcătoare.

   Blestemând, se sili să se întindă atât cât îi permitea cada, mai lungă decât cele obișnuite și încercă să plutească puțin, fără mult succes. Își flexă brațele, cu mare efort. Peste zgomotul pe care îl făcea el, se auzea vag ropotul ploii, care îl influența, împiedicându-l să-și facă exercițiile de respirație cum se cuvine, supărându-l și scoțându-l din fire.

   Când se ștergea de apă, era deja pregătit să sfâșie prima persoană ce i-ar fi ieșit în cale.

   - Trebuie să vorbesc cu Gilchrist, îi spuse asistentei, care îi răspunsese la apel. Chiar acum. Să nu-mi spui că e cu un pacient sau că nu poți să-l întrerupi. Fă cum îți zic.

   - Va trebui să... începu vocea aceea oficială.

   Aaron o întrerupse:

   - Dă-mi legătura! Acum!

   Urmă o scurtă pauză a asistentei, după care aceasta continuă cu o demnitate înghețată:

   - Îi voi spune că ați insistat, domnule Holliman.

   - Foarte bine.

   Durerea de cap îi revenise și creștea ca un dom de lavă. Se frecă la frunte și încercă să-și regularizeze respirația. Pastila pe care o înghițise nu reușise nici măcar să-i știrbească durerea.

   - Aaron, se auzi Michael Gilchrist, ce s-a întâmplat?

   - Trebuie să mă internez câteva zile. Nu mi-e bine.

   Se disprețuia pentru că recunoștea adevărul, tot atât de mult cât își disprețuia corpul pentru că îl trăda prin durere.

   - Dureri de cap, din nou?

   - Totul mă doare, spuse Aaron, blestemând în gând. Din pricina ploii.

   Gilchrist știa bine în ce măsură ploaia îl afecta pe Aaron și spuse fără ezitare:

   - Am să văd ce pot face. Nu prea avem locuri, însă voi găsi o cale.

   - Numai până cedează durerea, e tot ce-mi trebuie, spuse Aaron repede. Nu vreau să rămân mai mult decât am nevoie.

   - Foarte înțelept, zise Gilchrist, liniștindu-și pacientul. Vorbesc imediat cu administrația și te sun în 15 sau 20 de minute.

   - OK, răspunse Aaron, cuprins de un nou val de dureri. Dar grăbește-te.

   - Crezi că poți conduce sau ai nevoie de o ambulanță?

   De îndată ce pusese întrebarea, doctorul înțelese că nu fusese bine formulată.

   - Fără ambulanță, se răsti Aaron.

   Se străduia să-și compună o voce normală, știind că nu-i reușește.

   - Am să trimit pe cineva să te ia. Cel târziu la amiază. Până atunci, mișcă-te cât mai puțin, stai la căldură, nu...

   - Cunosc povestea, îi aminti Aaron cu bruschețe.

   - Te sun curând, îi promise Gilchrist, punând telefonul în furcă fără a-și lua rămas-bun.

   Aaron plecă împleticindu-se spre salon, ajutându-se cu mâini nesigure. Se prăbuși pe canapea, cu fața în pernă, ca să se ascundă de lumină. Iisuse! Nu mai fusese într-o formă atât de proastă de ani întregi.

   „Parcă acum m-aș fi întors din Vietnam”, murmură el, cu degetele înfipte în umeri.

   Își simțea cicatricile prin cămașă și pulover. Douăzeci de minute i s-au părut o veșnicie.

   Când telefonul sună în sfârșit, 17 minute după ce Gilchrist pusese telefonul jos, Aaron reacționă de parcă ar fi explodat ceva lângă el.

   Aproape că se răsturnă de pe canapea, apucă receptorul și îl ținu ca și cum ar fi intenționat să-l arunce în cămin. Cu mâini nesigure, apropie receptorul de ureche. Reuși să-și pronunțe numele cu o voce pe care nu și-o mai recunoscu nici el.

   - Mike Gilchrist. Am aranjat să primești o cameră, într-una din cabane.

   Tuși cu delicatețe.

   - Ele nu sunt chiar ca un...

   - Salon de boli psihice? sugeră Aaron. Mulțumesc!

   Deși era cu adevărat recunoscător, cuvântul sunase tăios.

   - Îți stabilești programul cum vrei. Vei fi singur majoritatea timpului și nu vei fi ajutat să te îmbraci și să te speli decât dacă ceri. Poți să mănânci împreună cu ceilalți, în sufragerie, sau pot aranja să primești masa separat. Am solicitat camera pentru 3 zile.

   Făcu o pauză.

   - Nu voi permite să ai telefon în cameră până nu știu exact cât de gravă e starea ta acum. După aceea, mai vedem.

   - OK.

   Aaron își drese glasul.

   - Colaborez la o anchetă cu biroul șerifului, e vorba de o crimă. Va trebui să știe unde sunt și cum mă pot găsi.

   Simpla pronunțare a acestor cuvinte îl făcu să simtă că-și recapătă vigoarea.

   - Spune-le să ia legătura cu mine. O mașină este în drum spre tine. Probabil va ajunge peste o jumătate de oră. Poți fi gata până atunci?

   Gilchrist se străduia foarte mult să nu pară îngrijorat, știind cât de ușor se enervează Aaron.

   - Nu sunt copil.

   Aaron se forță să rămână calm.

   - Voi încerca să fiu gata. Nu mi-e foarte ușor să împachetez.

   - Poți aștepta și apoi te va ajuta șoferul să-ți faci bagajul, spuse Gilchrist, imprudent.

   - Nu cred că e nevoie, spuse Aaron accentuând fiecare cuvânt.

   - Nu trebuie să te simți...

   Gilchrist nu reuși să termine, fiind brusc întrerupt.

   - Vinovat? Imperfect? Incapabil? Nedreptățit? Distrus? Mutilat?

   Cuvintele veneau unul după altul, ca niște proiectile.

   - Care din ele mi se potrivește? La care din ele te gândeai, Michael J.? Sau sun toate valabile?

   Aaron se luptă cu sine pentru a se calma.

   - Voi izbuti să împachetez singur, mulțumesc.

   - Nici... nici nu mă gândeam la așa ceva, spuse Gilchrist, cu acea atenția cu care vorbești unui copil capricios și isteric. Mi-ai spus că te doare...

   - Căcat... Asta nu-i nicio noutate.

   Era pe cale să închidă, dar se opri, auzind următoarele cuvinte ale lui Gilchrist.

   - Dacă vrei, sun eu la biroul șerifului și le explic că te vei afla aici câteva zile.

   Înghițindu-și răspunsul dur pe care ar fi dorit să-l plaseze, Aaron spuse:

   - Mă descurc, mulțumesc.

   Nu avea nici cea mai mică intenție să-i permită lui Gilchrist să se amestece.

   - Știu cu cine să vorbesc și cu cine nu, comentă el pentru sine.

   Era conștient că în departamentul șerifului existau oameni care socoteau că toți cei care fuseseră în spitalul Administrației Veteranilor erau nebuni de legat; nu-și dorea câtuși de puțin ca aceștia să știe ce se întâmplă cu el.

   - Cum vrei tu, spuse Gilchrist pe cel mai împăciuitor ton al său. Ne vedem când ajungi aici. Aaron, cred că ai luat cea mai bună hotărâre. Cu problemele pe care le-ai avut, durerile și toate celelalte, soluția asta e cea mai înțeleaptă.

   Oricât l-ar fi tentat să trântească receptorul, Aaron se sili să răspundă calm și rațional:

   - S-ar putea să ai dreptate. Pe curând.

   Era mai sigur să termine acum convorbirea, înainte să-l lase pe Gilchrist să-și imagineze tot felul de lucruri.

   Aaron se liniști fluierând printre dinți și bătând un ritm neregulat până când îi trecu cheful să urle, fiind astfel sigur că va putea susține o convorbire și cu Lew, fără să-l alarmeze pe acesta.

   - Nu e mare lucru, îi explică el lui Lew, spunându-i unde avea să se ducă.

   Și-ar fi dorit să-i vadă figura lui Lew, să-și dea seama cum primise știrea.

   - Nu voi fi într-un loc de unde să nu mai pot comunica. Dacă ai nevoie, mă suni. Ploaia e de vină, nimic altceva. Am probabil nevoie de câteva zile ca să tratez tratamentul cu analgezice.

   - Ești sigur că e doar atât? întrebă Lew. Nu aș vrea să întreprind nimic care să-ți facă viața mai grea. Dacă ai nevoie de o pauză mai mare...

   - Nu am nevoie de niciun fel de pauză, mârâi el.

   Făcu apoi un efort să-și potolească reacția.

   - Îmi pare rău. Mi se întâmplă câteodată, când mă simt rău. N-am vrut să-mi descarc nervii pe tine.

   - Nu face nimic, spuse Lew, bucuros că Aaron nu se lansase într-o tiradă. Cât timp crezi că ai să stai acolo? La spital, vreau să spun.

   - Probabil că 3 sau 4 zile. Cel mult 5.

   Dacă nu îi dădeau drumul după 5 zile, avea să ceară singur externarea. Dacă stătea în spital mai mult de atât, ar fi avut cu adevărat motive să înnebunească. Descoperise acest lucru în primul an după întoarcerea din Vietnam, când își petrecuse mai tot timpul mutându-se dintr-un spital într-altul, până când găsise unul în care existau loc pentru el și mijloacele necesare tratamentului său.

   - Mă bucur să te aud spunând asta. Am nevoie de ajutorul tău pentru caz. Ține-mă la curent. Și îmi pare rău că ai necazuri.

   Lew părea atât de sincer preocupat, încât Aaron se strădui să nu-i taie elanul:

   - Mda. Nu e momentul potrivit.

   - Nici nu cred că poți să zici că există momente potrivite, după tot ce ai suferit tu în trecut, spuse Lew, râzând ușor.

   - Ce vrei să spui cu asta?

   - Nimic, răspunse Lew, cu adevărat surprins de atac. Tu însuți mi-ai zis să nimeni nu e vreodată pregătit să suporte dureri pe care nu și le dorește, iar când ele apar, deranjează fără excepție. Era de Sărbătoarea Recunoștinței, acum 3 ani, ți-aduci aminte?

   Lew nu avea să uite niciodată noaptea pe care o petrecuseră bând coniac, mult după ce restul familiei se dusese într-o altă cameră pentru a viziona filmele pe care le închiriaseră la acel lung sfârșit de săptămână. Însă Lew și Aaron rămăseseră în sufragerie discutând din ce în ce mai multe lucruri, total neabordabile în mod obișnuit și în absența alcoolului.

   - Mda, recunoscu Aaron după o mică ezitare.

   - Uite ce e: te sun eu mâine sau mă suni tu pe mine. Poate apare ceva între timp.

   - Perfect, răspunse Aaron, bucuros că poate pune receptorul în furcă și să se ocupe de împachetat, așa cum promisese și mulțumit că singurul lucru asupra căruia trebuia să se mai concentreze era numărul de schimburi de care avea nevoie.

 

   Mignon Vandreuter nu a reușit să-l viziteze pe Aaron, în căsuța în care locuia, decât pe la mijlocul dimineții.

   Se grăbi pe potecă, făcând loc bărbaților care se deplasau în cărucioare de invalid spre clădirea de ateliere, din mijlocul unui pâlc de eucalipți. Tot drumul plănui cum să vorbească cu Aaron, aducându-și aminte cât de iritabil fusese ori de câte ori se mai aflase acolo. Învățase că nu va tolera o confruntare directă cu ea și se gândea de aceea la o cale ocolită pe care el să nu reteze de la bun început.

   Spre surprinderea ei, îl găsi pe Aaron încă adormit, cu așternutul înfășurat în jurul său, ca și cum s-ar fi zbătut toată noaptea.

   Zăbovi o secundă în prag, apoi se apropie de despărțitura în care se găsea patul.

   - Aaron?

   Salutul ei ezitant a fost întâmpinat de un mârâit, apoi bărbatul deschise un ochi posomorât, se holbă la ea și sudui:

   - Căcat!

   - Ce mod nemaipomenit de a-ți începe o dimineață! îi răspunse ea extrem de cordială.

   Își aduse un scaun din secțiunea ce servea drept salon în cabană, care avea o formă în L.

   - Mike Gilchrist mi-a spus că ai sosit aici ieri după-amiază.

   - Mda.

   Își trase păturile până la gât, înfășurându-se și strângându-se ca un cocon de omidă.

   - Dumnezeule, cât este ceasul?

   Îl durea peste tot, iar pielea o simțea ca și cum ar fi stat întins pe o sobă fierbinte.

   - 10.47, îi răspunse Mignon, uitându-se la ceas.

   - S-o ia naiba de treabă!

   Își trecu degetele prin păr. Indiferent ce medicament îi dăduseră ca să doarmă, acesta avusese un efect perfect, reușind să-i înfrângă și durerea. Oricât de mult îl bucura că se odihnise, nu avea încredere în drogul care îi îmblânzise atât de eficient chinul.

   Începu să-și treacă în revistă corpul. Spatele, șoldurile și umerii, încordați ca niște arcuri. Și în gură avea un gust ciudat, ca și cum...

   - Dumnezeule mare, Aaron, ce s-a întâmplat? izbucni Mignon, sărind de pe scaun și venind lângă el.

   Ochii ei se măriseră, iar colțurile gurii îi căzuseră.

   Simțind că se apropie, Aaron tresări:

   - Totul e în regulă.

   - Ți-ai mușcat limba? O, Doamne, Aaron. Ai sânge în gură.

   Se pregăti să-l șteargă pe buze, dar el îi întoarse spatele.

   - Foarte bine. Nu te mai deranjez. Nu e nevoie să-mi arăți, dar s-a întâmplat ceva. Ai face bine să vezi despre ce e vorba.

   Deci acesta era gustul, gândi el: sânge.

   - Probabil m-am mușcat. Îmi simt limba... umflată.

   - Nu ai vrea să...

   - Nimic, i-o reteză el.

   Indiferent ce ar fi dorit ea să-i ofere, nu avea să tolereze nimic din acest gen.

   - Nu s-a întâmplat nimic. Probabil am avut un coșmar. S-a mai întâmplat și alte dăți, mai ales când am avut asemenea dureri.

   Prin fața ochilor îi trecu ca un fulger imaginea înfiorătoare a celor întâmplate în lagărul de prizonieri; stătuse închis acolo timp de 10 luni, în cel mai strig regim de detenție și suferise bătăi absurde.

   - Nu-i nimic, Minnie.

   În mod normal, porecla aceasta ar fi deranjat-o, acum însă nu o băgă în seamă. Cu Aaron se întâmpla ceva, chiar dacă el nu dorea să recunoască.

   - Sângele acela nu a apărut așa, de nicăieri.

   - Nu, răspunse el după un moment. M-am mușcat probabil de limbă sau de undeva din interiorul gurii, sau așa ceva. Coșmarul trebuie să fie de vină.

   Încercă să se întindă, deși fiecare încheietură a sa protesta vehement.

   Ea era sceptică, însă nici nu-i trecu prin gând să-l contrazică.

   - Trebuie să notez acest lucru în fișa ta. Nu am cum face altfel, Aaron.

   - Asta e munca ta, acceptă el cu neplăcere. Dacă trebuie să o faci, fă-o.

   Nu reușea să vadă limpede până la celălalt capăt al încăperii; se gândi că era din cauza durerii de cap ce nu voia să cedeze.

   - Am avut o noapte grea, cred.

   - Da, judecând după cum arăți, spuse Mignon, privindu-l cu atenție.

   Ar fi vrut să-l țină în brațe, să-i șoptească cuvinte dulci, mângâietoare și să simtă cum dispar încet încordarea și durerea din organismul lui; știa însă din experiență că nu-i va permite.

   Aaron începu să se elibereze din cearșafuri.

   - Ce-a zis Gilchrist că aș putea lua împotriva durerilor? De fapt, l-ai întrebat?

   - Nu l-am văzut când am sosit, de dimineață. De obicei, nu ne întâlnim decât după-amiază. Știi cum e programul meu. De la 9.30, am avut 2 pacienți paraplegici, cărora le-am făcut terapie. N-am avut timp de Gilchrist, sau de tine, am fost ocupată. De-abia acum am reușit să mă eliberez.

   Se așeză din nou pe scaun.

   - M-a surprins... puțin că te-ai hotărât să te internezi.

   - Nu am vrut, răspunse el brutal. Dar după durerile pe care le-am avut, nu mă mai puteam încumeta să muncesc.

   Se ura pentru că îi ieșeau asemenea vorbe pe gură, pentru că ea-l auzea mărturisind atât de mult.

   - M-am gândit că e mai bine să fac un control, până nu se agravează.

   - Bună idee, îl aprobă ea.

   - Mda.

   Își trase cearșafurile și păturile până la brâu.

   - Nu mă vezi prima oară dezbrăcat.

   - Da, spuse ea, privindu-l cu mai mult interes decât ar fi vrut să recunoască.

   În ciuda tuturor cicatricilor și rănilor ce se vedeau pe trupul său, era un bărbat atrăgător, un bărbat frumos. Își impuse să nu se ridice de pe scaun - deși ochii ei se plimbau asupra sa ca o mângâiere - în clipa când el se ridică, gol, din pat.

   Îl plăceau bărbații vânjoși, cum era și Aaron. Nu-i plăceau tipii firavi, așa cum erau multe staruri rock, dar nici halterofilii, cu pectorali și deltoizi mult ieșiți în relief. Aaron era puternic și suplu. Îi venea greu să nu-l atingă pe trupul frumos, atât de frumos încât te făcea să uiți semnele ce-l marcau de la gât și până la genunchi.

   - Ți-e dor de mine? întrebă Aaron, care citise dorința din privirile ei.

   - Da, spuse ea, fără să simtă nevoia altor explicații.

   - Poate mai târziu, spuse el, apropiindu-se de ea, dorindu-și să nu mai aibă asemenea dureri, care îl împiedicau să-i acorde mai multă atenție lui Mignon. Diseară?

   - Poate, spuse ea, cu respirația puțin greoaie.

 

   Maude Adamson stătea așezată pe canapeaua imensă din camera de zi a casei părintești, având un aer stingherit. Își ținea mâinile împreunate între genunchi și ochii ațintiți de-a lungul bârnelor de pe tavanul încăperii.

   - A fost oribil, îi spunea ea lui Lew Frazier. Toată povestea asta mi se pare oribilă.

   - Știu cum este, îi explică Lew.

   - Da?

   Se întoarse spre el, apoi nu-l mai băgă în seamă.

   - Încerc să-mi alung imaginea din fața ochilor, știi? Dar nu reușesc, orice aș face.

   Își frecă mâinile și le ascunse din nou între genunchi.

   - Ai spus că la început ți s-a părut că e un câine mort.

   Lew proceda cu mult tact, gândindu-se la propriile sale fiice, cam de aceeași vârstă.

   - Desigur. Sunt o mulțime de câini pe acolo, iar oamenii mai aruncă și animalele lor de casă, se întâmplă tot timpul. Există o persoană la grajdurile de cai care îi cheamă mereu pe cei de la Societatea de Protecție a Animalelor. Știi cum e...

   Se uită o secundă în ochii lui fără să vadă vreo urmă de emoție.

   - Ai găsit și dumneata astfel de animale, nu?

   - Din când în când, răspunse Lew, ținându-și blocnotesul așa fel încât să-l poată vedea și Maude.

   - Deși, tuși scurt și aruncă o privire spre ușa de la bucătărie, unde așteptau părinții ei, vrei să știi mai mult despre felul în care am găsit-o, Julia și cu mine, așa-i?

   - Da, dacă există vreun lucru pe care să nu-l fi spus încă.

   Se străduia să nu pară insistent, dar ghicea suspiciunea în fiecare gest al ei. Se sprijini de spătarul scaunului, foarte neconfortabil, ce-i fusese pus la dispoziție, și așteptă.

   - Am spus totul. Și Julia la fel.

   Se uită în direcția genunchilor, unde-și ascunsese mâinile.

   - Nu mi-am imaginat vreodată că o să descopăr un cadavru. Și nici Julia.

   Se scărpină în cap, iar apoi își ascunse din nou mâinile.

   - Una e să găsești un raton mort - așa cum ni s-a întâmplat Juliei și mie anul trecut. Să fi văzut cum au reacționat caii. Anul acesta, a fost... doamna aceea.

   - Da. Se numea Audrey Weeks.

   Lew știa foarte bine cum o cheamă, dar își consultă pe îndelete notițele, în speranta că Maude Adamson își va aminti astfel ceva interesant.

   - I-am auzit numele. Nu-mi pasă de numele ei. Nu vreau să știu nimic despre ea.

   Maude nu-și ridicase vocea, dar pusese atâta pasiune în cele spuse, încât Lew constată cu uimire cât de adâncă era emoția fetei.

   - Nu era decât un organism mort, ca un raton. Un lucru pe care l-am descoperit, Julia și cu mine, așa cum am găsit și alte animale.

   Maude își lăsă capul pe spate, privind tavanul îmbrăcat în lemn.

   - Dumneata gândești poate în alt fel.

   - Îmi pare rău, dar sunt silit să o fac, spuse Lew, înălțându-și carnetul. Ne place sau nu, aceasta este o anchetă de crimă în care suntem cu toții implicați, chiar și tu și Julia. Mi-ar plăcea să schimb lucrurile, însă nu se poate.

   - Desigur, spuse ea și își propti coatele pe genunchi, ca și cum ar fi parat o lovitură.

   - Maude, există vreun lucru de care îți aduci aminte, orice fel de lucru, pe care nu l-ai spus încă poliției?

   Era un apel disperat, dar atât de sincer, încât pătrunse prin vălul de frică ce o înconjurase pe fată.

   - Dacă îți vine în minte orice, indiferent cât de mărunt, te rog să-mi spui.

   - Nu are nicio legătură cu crima, spuse Maude, într-un târziu. E vorba de Julia și de mine. Călăream pe potecile de acolo de mai bine de 1 an și ne plăceau. Acum s-a stricat totul. Am sunat-o pe Julia și am întrebat-o dacă nu vrea să ieșim cu caii, dar m-a refuzat. Nu va mai dori să meargă niciodată, sunt sigură. Ei bine, eu vreau să mă întorc în locurile acelea, nu vreau să-i permit unui nenorocit de criminal să-mi strice această plăcere.

   - Foarte bine, zise Lew, imaginându-și că vorbește cu unul din proprii săi copii.

   - Vreau să mă întorc pe potecile acelea și să nu trebuiască să descopăr cadavre și să anunți poliția.

   În ochii ei se ivise o strălucire care nu avea nicio legătură cu întrebările puse de Lew.

   - Vreau să mă întorc pe potecile de acolo, vreau înapoi în parcul meu, fără femeia aceea și fără crimă, pentru ca să poată deveni din nou un loc frumos, unde să poți merge călare.

   - Nu te pot condamna pentru că gândești astfel, spuse Lew, închizând carnetul, și sper că dorința ta se va realiza curând.

   Maude se uită la el, cu ochii căprui fixați asupra acului său de cravată.

   - Nici nu știi ce greu ne-a fost, de când am găsit cadavrul. Toată lumea de la grajduri vrea să știe cum s-a întâmplat și își închipuie că ne-am distrat nemaipomenit.

    - Nu e deloc amuzant să găsești pe cineva mort, zise Lew.

   - Nu.

   Oftă scurt și profund.

   - Nu mai vreau să văd niciun mort, atât timp cât trăiesc.

   - Sper să nu mai fie nevoie să vezi, spuse Lew, gândindu-se de câte ori își jurase și el același lucru.

   - Nu vreau să mai văd vreodată un cadavru, spuse Maude cu o asemenea profunzime a trăirii, încât Lew regretă că nu mai adusese pe cineva cu el, pentru a nu fi singur cu acest copil atât de dificil.

   - Îmi pare rău că tocmai tu a trebuit să o găsești, îi răspunse el, extrem de emoționat, fapt bine ascuns de aerul său profesional.

   - Era foarte urâtă, făcută bucăți, așa cum am găsit-o. Arăta înfiorător. Calul meu a încercat să fugă. Poate ar fi trebuit să-l las.

   - Nu ar fi schimbat cu nimic lucrurile și ai fi putut să fii accidentată, spuse Lew, simțindu-se din nou parcă în prezența uneia din fiicele sale.

   Maude refuză să se uite la el.

   - Tot visez cele întâmplate. Mama și tata sunt îngrijorați, dar nu vorbesc cu mine, pentru că nu vor să-mi reamintească. Aș prefera să discute cu mine. N-al vrea să vorbesc cu un psihiatru, ci cu un om care...

   Avea lacrimi în obraz și tremura, fiind din ce în ce mai palidă.

   - Totul va fi în regulă, Maude, spuse Lew, apropiindu-se puțin de fată.

   Ar fi vrut să-i spună că e mai bine să plângă în voie, dar îi era teamă că acest lucru i-ar fi neliniștit pe părinții ei și că îi va fi astfel mai greu să primească ajutorul lui Maude în timpul audierilor din tribunal. Refuza să se gândească că poate nu va exista niciodată un proces.

   - Vei trece peste asta. Timpul le rezolvă pe toate.

   - Toată lumea de la școală a aflat și mă bombardează cu întrebări.

   Se întoarse brusc spre el.

   - Dumneata știi ce înseamnă asta?

   - Știu, dar nu trebuie să le răspunzi. De fapt, ar fi chiar mai bine să nu răspunzi, pentru tine, dar și pentru ceilalți copii. N-ai vrea să faci asta, dacă te rog eu?

   Dacă s-ar fi aflat față în față cu Francine, Sally sau Erin, ar fi știut să interpreteze poziția umerilor ei subțiri și a maxilarului, dar Maude Adamson îi era complet străină și nu se putea hazarda să facă nicio presupunere.

   Maude se gândea la cele spuse de Lew:

   - Nu aș ști ce să le zic, dacă mă întreabă.

   - Spune-le că poliția nu dorește ca tu să discuți, îi sugeră Lew, întrebându-se dacă Maude se va mulțumi cu această soluție. Dă vina pe mine, dacă vrei.

   - Voi încerca, răspunse ea, după ce se mai gândi și-și îndreptă ușor ținuta. Dar va trebui să răspund la întrebările dumitale, nu?

   - Numai dacă vrei. Nu aș dori să-ți fac vreun rău, dar nici ca altcineva să mai pățească... ceva rău. Nici pe mine nu mă încântă, dar face parte din meseria mea.

   - Știu, atâta lucru știu și eu.

   Încercă să se aranjeze puțin, ștergându-și lacrimile și trecându-și șuvițele de păr de culoarea mierii întunecate peste umeri.

   - Poți să-mi pui întrebări.

   - Ești foarte vitează, Maude.

   Lew îi spusese aceste cuvinte din tot sufletul, dar își dădu seama că o stânjeniseră; își consultă notele, sperând că răgazul îi va permite lui Maude să treacă peste acest moment.

   - Aș dori să îmi relatezi din nou evenimentele care au premers descoperirii cadavrului.

   - Foarte bine, răspunse ea liniștit. Am povestit deja... poliției aceste lucruri.

   - Am citit declarația ta. Dar există anumite amănunte pe care vreau să le verific.

   În acel moment apăru în cameră mama lui Maude cu o tavă.

   - Doamnă Adamson?

   - Prăjituri și cidru fierbinte, spuse ea, trădându-și nervozitatea. Doriți să serviți, nu-i așa?

   - Mulțumesc, spuse Lew, înțelegând că legătura pe care o stabilise atât de anevoios cu Maude se rupsese din nou. Sunteți foarte amabilă.

   Linda Adamson puse tava pe masă și arătă spre cele două pahare mari cu cidru aromat cu scorțișoară și farfuria cu pișcoturi.

   - Nu e nimic special, dar într-o zi ca asta, rece și ploioasă...

   Ochii ei se ațintiră asupra blocnotesului lui Lew.

   - Soțul meu a vrut să chemăm avocatul. Nu e nevoie să facem asta, ce spuneți?

   - Nu există niciun motiv, zise Lew, conștientă cât de mult suferea Maude în acel moment. Dar dacă doriți să știți ce drepturi aveți în situația de față, cereți și părerea avocatului. Maude este martoră, nu suspectă și, fiind minoră, are un statut special în fața legii. S-ar putea să doriți să știți mai multe despre acest lucru.

   - Va fi chemată în instanță să depună mărturie? întrebă mama lui Maude.

   - Nu știu. Încă nu am reținut niciun suspect și, în afară de cele aflate de la Maude și Julia, nu dispunem de aproape niciun indiciu. Este posibil să nu-l prindem niciodată pe cel...

   Linda Adamson își duse mâna la ochi.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, domnule locotenent. Nu spune așa ceva. Cum adică să nu-l prindeți pe cel ce a comis...?

   - Prinderea lui nu ar însemna decât începutul, doamnă Adamson. Mai există câteva alte etape pe care trebuie să le parcurgem înainte ca procurorul districtual să poată începe procesul. Pentru moment, dorim să obținem cât mai multe informații, ca să înțelegem mai bine ce anume trebuie să căutăm.

   Îi făcu semn lui Maude.

   - Vrei să rămână și mama ta împreună cu noi?

   Maude ridică din umeri.

   - Desigur, zise ea, întinzând mâna după cidru, fără entuziasm.

   Răspunsul nu anunța nimic bun. Lew se întoarse spre Linda Adamson.

   - Vreți să rămâneți? Sunteți mama lui Maude - vreți să auziți ce o întreb?

   Nu era ceea ce dorea el, însă știa că trebuie să pună această întrebare, deoarece un alt comportament nu i-ar fi fost scuzat. Din foarte multe motive, de față trebuia să fie și un adult. Lew și-ar fi dorit să poată să o ia într-o după-amiază pe Maude la el acasă și să discute cu ea numai după ce s-ar fi jucat cu fetele sale, dar aceasta era o simplă utopie.

   - Cred că e mai bine dacă rămân, spuse Linda, trăgându-și un scaun foarte modern, din crom și piele.

   Lew începu să pună întrebări, primind aproape numai răspunsuri monosilabice, urmate de explicații din partea mamei. Nu auzi decât extrem de puține lucruri noi și doar unul singur care îi trezi interesul.

   - Nu este exclus ca făptașul să fi avut un câine cu el. Este aproape sigur că domnișoara Weeks a fost atacată de un animal, iar medicul legist consideră că aceasta s-a petrecut în același timp cu agresiunea. Ai văzut cumva urmele vreunui animal, sau ai observat ceva care să fi putut...

   Maude îl întrerupse înainte să-și termine complicata întrebare:

   - Erau niște urme. Mai degrabă ca niște... poate urme de urs. Mai mari decât ale unui câine și... mai mari. Le-am observat în apropierea poienii. Julia a zis că nu și-ar dori să se întâlnească cu animalul care le-a lăsat. Glumea.

   Vocea ei devenea tot mai slabă, pe măsură ce vorbea, până când ajunse aproape o șoaptă.

   - Presupun că nu o să vi se întâmple, spuse Lew, încercând să-și ascundă interesul. Mai erau și alte urme pe lângă cele pe care le-ați văzut voi?

   - Ca ale unei persoane, adică? întrebă Maude, privind în direcția mamei sale. Nu cred. Nici nu erau prea multe urme, pentru că le ștersese ploaia.

   Bău cu lăcomie din cidru.

   - A ucis-o oare o sălbăticiune?

   Lew se pregătea să răspundă, când interveni Linda:

   - Încearcă să elimine diverse posibilități, dragă. De aceea se pune aceste întrebări, nu-i așa, domnule locotenent? Animalele nu fac oamenilor asemenea lucruri.

   - Ați ghicit, elimin posibilități, spuse Lew, știind că pierdea astfel ocazia de a afla noi elemente.

   Își puse și ultimele 4 întrebări care ăi rămăseseră, fără a afla nimic nou sau în neconcordanță cu declarațiile făcuse în ziua crimei.

   - Nu trebuie să te temi de câini, zise Linda Adamson cu mare emfază.

   Îi aruncă o privire rapidă lui Lew, în care se citea un mesaj limpede: să nu-mi sperii copilul din nou.

   Lew închise carnetul și se ridică în picioare.

   - Vă mulțumesc mult amândurora. Știu cât de greu a fost și vă sunt recunoscător pentru ajutor.

   - Numai un moment, am să vă conduc, domnule locotenent, spuse mama lui Maude.

   Avu grijă să umple din nou paharul fetei înainte de a se ridica.

   - Sper că v-am fost de folos.

   Maniera ei era politicoasă, dar se ghicea că-și stăpânea enervarea; mesajul era evident: să nu revină decât dacă era imperios necesar.

   - Sper că se înțelege de ce soțul meu și cu mine considerăm că Maude are nevoie de odihnă. A trecut prin prea multe.

   - Și fata pe care au găsit-o a trecut prin multe, replică Lew.

   - Dar ea a murit. Nu putem schimba nimic, nu?

   - Putem preîntâmpina să nu se mai întâmple.

   - S-ar putea să fi fost un accident izolat. Trebuie să înțelegeți că-mi voi proteja fiica, chiar dacă acest lucru nu vă convine. Nu cred că urmăriți să o tulburați, dar exact asta faceți. Psihiatrul de la școala ei a spus că vor trece luni până ce ea își va recăpăta încrederea. Noi ne străduim să o ajutăm să se refacă acum. Dar dacă veți veni în continuare și nu-i veți permite să uite, atunci i-ar fi cu mult mai greu.

   Avea mâna pe mânerul ușii, însă nu o deschise încă.

   - Vreau cuvântul dumneavoastră că nu veți veni din nou aici fără să fi discutat mai întâi cu soțul meu, cu mine și cu psihiatrul.

   - Nu vă pot garanta, însă voi face tot ce-mi stă în puteri, doamnă. Dar vă rog să țineți cont și de altceva. Dacă se mai petrece o crimă, în circumstanțe similare, trebuie să fiți convinsă că șansele noastre de a-l prinde pe criminal cred dacă vom ști mai multe amănunte.

   Ieși pe ușă.

   - Vă mulțumesc, doamnă Adamson.

   Femeia închise ușa fără a mai spune nimic. 

 ........................................