1-3
Turiștii se adunau, unul lângă altul, pe rotonda pavată cu marmură.
Așezat pe o bancă învelită cu catifea roșie, Joe supraveghea atent intrarea. Doi paznici de la Kidsland - marele parc de distracții din sudul Floridei - în uniformă verde, stăteau de vorbă, lângă ușile mari de sticlă.
Deodată rămase înmărmurit. Un bărbat blond, înalt și slab, îmbrăcat într-o bluză albă având imprimată pe ea sigla Coca-Cola, roșie, se detașă din mulțime și se opri în fața unei copii înrămate a Declarației de Independență. Oare acesta era cel pe care-l aștepta...?
Joe scoase Nikkon-ul din suport și-i trecu cureaua în jurul gâtului.
În stânga sa, intra acum și o femeie. Mergea repede, era agitată. Nervoasă, se uita foarte des la ceas. Oare pe ea trebuia să o pândească...? Totuși, aceasta nu se întâlni cu rusul pe care el îl urmărea de săptămâni întregi...
Care din cei 2 va înmâna pachetul? Joe strânse din dinți. Nu trebuia să rateze lovitura... Dacă totul decurgea bine, el și Stan obțineau cu siguranță Crucea de merit - o încununare a unor ani lungi de serviciu.
Ușile capitonate se deschiseră în cele din urmă și mulțimea se îmbulzi spre amfiteatru.
Joe rămase ușor în urmă.
Femeia intră în sală. Însă bărbatul cu cămașa purtând inscripția Coca-Cola rămase în rotondă. Perplex, Joe ezita.
În acel moment, îl zări pe Stan, care urmărea în mod vizibil un alt bărbat - un american, fără îndoială. În jur de 30 de ani, tricou bleu, pantaloni albi, largi, teniși, fără ciorapi... Ten palid și păr negru. De unde apăruse acest personaj? Și de ce nu-l văzuse și el?
Ghidul îi invita pe turiști să se așeze pe locurile dispuse în trepte. Joe nu fu surprins când văzu că femeia și americanul se așezaseră unul lângă celălalt. Stan se instală în spatele lor.
Lui Joe i-ar fi plăcut să înțeleagă ce se petrecea...
Lăsând cuplul în grija lui Stan, îl urmări pas cu pas pe rus, care se așeză 6 rânduri mai departe. De ce acesta nu lua contact cu nimeni? Livrarea era prevăzută în acel loc, în acel moment! Dacă informațiile pe care le avea era corecte, desigur.
Luminile se stinseră. Spectacolul începu. Joe nu urmărea numărul reușit al roboților umani întruchipați de Tom Jefferson și Ben Franklin, care prindeau viață sub reflectoare. Totul urma să se desfășoare în întuneric...
Femeii îi era teamă, nu știa încotro s-o apuce.
O urmăreau, era sigur. Focul de artificii urma să înceapă în curând. Mulțimea se îndrepta spre centrul parcului. Ea ar fi fost repede observată...
Prima salvă explodă pe cer - o ploaie de paiete albastre și verzi... Încet, ea se îndepărtă. Tocurile îi sunau pe asfalt. Ocoli Casa Bântuită și porni de-a lungul lacului Ape Fermecate.
Temerile sale nu întârziară să fie confirmate: era urmărită. Cu inima bătându-i puternic, grăbi pasul. Aproape că fugea când ajunse lângă Satul Vrăjit.
Brusc, fără ca ea să știe pe ce drum o luase Joe, acesta îi apăru în față. O apucă violent de braț. Privirea lui era cumplită.
Ea simți cum o cuprinde panica.
- Tu?
- Lasă-mă să-ți explic, gemu femeia.
- Ești o trădătoare!
- Nu!
Ieșind din umbră, un alt bărbat interveni între ei. Rusul...
Cu un zâmbet de gheață, cu țeava micului pistol îndreptat spre ea. Primul bărbat nu avu răgazul să reacționeze. Mânerul pistolului se abătu asupra tâmplei lui făcându-l să se prăbușească asemenea unei marionete dezarticulate.
Femeia vru să-l sprijine, dar rusul o trase cu brutalitate.
- Ai încercat să mă păcălești? întrebă el printre dinți.
- Nu, îți jur că nu!
Arma i se propti în gât. Îngrozită, înțelese că o va ucide.
CAPITOLUL 1
- Luați loc, domnule Maitland. Și explicați-mi calm ceea ce s-a întâmplat.
În calitatea sa de directoare a relațiilor cu publicul din Kidsland, Marianne avea deseori ocazia să primească turiști cu probleme în biroul său. Dar este adevărat că foarte rar aceștia erau atât de seducători ca cel de față...
În jur de 35 de ani, păr negru, frunte înaltă, ochi cenușii foarte vii.
- Deci, ați sosit luni la Kidsland...
Douglas, aprobă, ignorând fotoliul pe care ea i-l arătă cu un gest al mâinii.
- Și tatăl meu era acolo din seara precedentă. Era cazat la hotelul Șapte Mări.
- Când l-ați văzut ultima oară?
- Luni dimineața, la puțin timp după sosirea mea.
Cu mâinile în buzunare, el privea fără să vadă cele 5 hectare ale minunatului parc de distracții - „un mic colț de paradis în inima Floridei”, spunea reclama...
- L-am însoțit până la monorai, continuă el întorcându-se spre tânăra femeie. Trebuia să meargă la restaurantul mexican din bazarul internațional, Cielito, pentru a face rezervările. Urma să cinăm acolo duminica viitoare. Este aniversarea lui.
- Nu ați mers cu el?
- Nu. Eram obosit. O parte din noapte o petrecusem lucrând, iar cealaltă în avion... M-am întors la hotel să mă culc. M-am trezit în jur de ora 9 și jumătate ieri seară. M-a surprins faptul că dormisem atât de mult. Mai ales că stabilisem să luăm cina împreună...
- Dar tatăl dumneavoastră nu s-a întors.
- Nu. Nici ieri, nici astăzi.
- Credeți că a trecut să vă vadă și a plecat fiindcă dormeați?
Douglas scutură din cap și în cele din urmă se lăsă să cadă în fotoliul acoperit cu o țesătură de culoare bej.
- Mi-ar fi lăsat un mesaj. Și de altfel, am somnul ușor și l-aș fi auzit.
Marianne își studia gânditoare însemnările.
- Domnule Maitland... Iertați-mi întrebarea, dar... nu s-ar putea ca tatăl dumneavoastră, pur și simplu să nu fi ținut de cuvânt?
- Nu. Este militar, marinar sută la sută. Știți ce înseamnă asta? Pentru nimic în lume nu și-ar fi călcat cuvântul dat. Când promite ceva, se ține de cuvânt.
- Ce vârstă are?
- Cincizeci și patru de ani. Și se ține mai bine ca mult bărbați de vârsta lui.
- Ați verificat la posturile de prim-ajutor? Pentru luna iunie, căldura este insuportabilă. Insolațiile sunt frecvente...
- Am fost și acolo. Niciun rezultat.
Marianne clătină ușor din cap. Față de îngrijorarea lui Douglas Maitland avea o presimțire neplăcută.
- Aveți o fotografie de-a lui?
Scoase una din buzunar, uzată și pe jumătate îndoită.
Joe Maitland, în uniformă de marină, cu părul grizonat, surâdea obiectivului. Alături de el, un bărbat cu mult mai tânăr, tot în uniformă, care-i semăna foarte tare.
- Este fratele meu mai mic, Billy, explică Douglas. Fotografia este de vreo 4 ani.
Marianne își ridică privirea spre Douglas. Acesta, cu părul lung pe ceafă, în blugi și cu un tricou roșu foarte larg, era un candidat puțin probabil pentru armată.
- Ați încercat să luați legătura cu fratele dumneavoastră?
- I-am telefonat ieri seară, în California. Nici el nu are nicio veste, dar trebuie să sosească aici în cursul serii.
- Mai există cineva cu care tatăl dumneavoastră putea să se întâlnească?
- Pamela, sora mea. Am sunat-o și pe ea. Nu știe nimic.
- Deci asta e situația.
Ea suspină, ridicând mâinile în semn de neputință.
- Într-adevăr nu știu ce să vă spun...
- Nu aveți mijloace să-i controlați pe cei care ies din parc?
- Domnule Maitland... Suntem în plin sezon turistic. Parcul primește între 30 și 60 de mii de vizitatori zilnic. Cu greu am putea supraveghea ieșirile...
Douglas se aplecă, sprijinindu-și coatele de genunchi.
Marianne îi înțelegea neliniștea și regreta sincer că nu îl poate ajuta. Pe de altă parte, ea mai spera că dispariția lui Joe Maitland nu era decât o singură neînțelegere.
- Fiți atent... chiar acum mă duc să anunț serviciul de securitate și dau să circule fotografia tatălui dumneavoastră. Dacă se mai află în parc, îl vom găsi. Pentru moment, este tot ceea ce pot face.
Douglas continuă să tacă. Ea avea dreptate, desigur. Trebuiau doar să aștepte. Dar îi era teamă. Imaginația îl îndemna să-și închipuie ce este mai rău. Își vedea tatăl agresat, bătut, lăsat să moară într-un colț... Și îngrijorarea manifestată de Marianne Spencer nu-i era de niciun folos. După cât se părea, această situație nu reprezenta ceva obișnuit.
Simțea că putea avea încredere în ea. Solicitudinea ei era reală, nu numai profesională. Și îi plăceau ochii ei vioi și expresivi, ca întregul chip de altfel. Un chip cu rotunjimi și linii blânde.
- Mai este ceva, domnule Maitland? întrebă ea. Vreun amănunt pe care ați uitat să mi-l spuneți?
- Un amănunt?
El se gândi, cu privirea pierdută pe pletele Mariannei - avea un păr negru cu reflexe roșcate. Oare intuiția o îndemna să-i pună o astfel de întrebare? Ce putea el să-i răspundă? Nu dorea să-i povestească viața lui, să-i dezvăluie cauzele frământărilor sale. Ea n-ar înțelege... Nimeni n-ar face-o, decât cineva care a trecut prin așa ceva...
Și apoi, mai erau neînțelegerile cu tatăl său, acele conflicte de care nu dorea să-i vorbească.
- Nu v-ați certat cu el, ieri? insistă ea.
Douglas se ridică în picioare, revenind lângă fereastră.
- Nu...
Și faptul că nu se certaseră reprezenta o ironie. În orice împrejurare, Douglas și tatăl său ar fi ajuns la o dispută. Dar nu și de această dată. Întâlnirea lor de acum trebuia să reprezinte o reconciliere - o ocazie de a șterge resentimentele și neînțelegerile care-i despărțeau de mulți ani. Era o idee a Pamelei.
Înaintă spre Marianne cu mâna întinsă.
- Vă mulțumesc pentru timpul acordat.
- Îmi pare rău, domnule Maitland. Mi-ar fi plăcut să vă pot ajuta mai mult...
- Ați făcut deja mult. Dar o să-l găsesc într-un fel sau altul, voi afla ce s-a întâmplat.
Douglas se opri la recepția hotelului Șapte Mări. Poate găsea un mesaj din partea lui Joe...
Funcționarul verifică în dreptul camerei 316.
- Nimic pentru dumneavoastră, domnule. Am doar o scrisoare pentru domnul Joseph Maitland, camera 317. Să v-o dau?
- Când ați primit-o? întrebă Douglas luând plicul mare sosit de la Washington.
- Ieri seară, prin curier special. Ar fi trebuit să ne sosească duminică dimineața, dar s-a întâmplat ceva cu avioanele, mi se pare. Compania este gata să vă despăgubească, dacă...
- Mulțumesc, îl întrerupse Douglas semnând în registru. Dacă mă caută cineva sunt în camera mea.
În mod ciudat, pe plic nu se aflau nici numele, nici adresa expeditorului. Douglas ezita. Curiozitatea îl împingea să-l deschidă. Joe va fi furios... Totuși, trebuia să se întoarcă.
Ușile ascensorului alunecară ușor și se închiseră în urma lui.
În cele din urmă deschise plicul.
Conținea partituri scrise de mână ale unei versiuni din Silk Stockings. Nu era stilul lui Joe... În orice caz, nu cel al grupului format de el din amatori de muzică country pentru a-și umple timpul.
În partea de sus a paginii erau câteva cuvinte cu un scris neregulat:
„Arată asta fiului tău - un adevărat muzician. Aș vrea să știu dacă este publicată. Poate reprezenta debutul unei noi cariere? La vârsta noastră, este bună o astfel de preocupare și viitorul nostru îl pot constitui aranjamente muzicale... De ce nu?”
Semnătura îi aparținea lui Stan Howell, pianist și violonist al grupului. Și prietenul fidel al lui Joe.
Douglas surâse și puse partitura la loc în plic.
Ce putea aștepta Stan de la el... „adevărat muzician”, cum îl numea? El era saxofonist, nu dirijor de orchestră. Stan visa.
Își scotea cheia din buzunar când observă că ușa camerei alăturate, cea a tatălui său, era întredeschisă. Simți un licăr de speranță.
- Joe? Ești aici?
Împinse ușa.
Pe loc, i se tăie răsuflarea, ca și cum ar fi primit un upercut în plex.
Camera era complet devastată.
- Ei bine, acum mă credeți?
Marianne privea dezastrul. Douglas, stând lângă ea, era furios. Pe drept cuvânt, avea și motive să fie așa.
- Pentru moment, îndrăzni ea să spună, nimic nu dovedește că cele două fapte sunt legate între ele...
- Fiindcă astfel de lucruri vi se întâmplă în fiecare zi?
- Nu, bineînțeles că nu. Dar poate că totul se datorează neglijenței...
- Tatăl meu n-ar fi lăsat niciodată ușa deschisă, dacă asta vreți să insinuați.
- Ar putea fi o coincidență...
- Puțin probabil, declară polițistul ocolind patul cu salteaua sfâșiată pentru a se apropia de Douglas. Tatăl dumneavoastră avea vreun conflict cu cineva? Datorii la joc? Împrumuturi dubioase?
- Nu. Este cinstea personificată.
Polițistul cântări răspunsul cu prudența stimulată de anii de interogatorii.
- Are vreo meserie?
- Militar. Lucrează la Birourile Marinei, la Washington.
- Se apropie de pensie, nu-i așa?
Întrebarea păru să-l deranjeze pe Douglas. Tăcu un moment, apoi aprobă cu o înclinare a capului. Brusc, vocea lui deveni mai distanță, ca și cum abordarea acestui subiect îi repugna.
Marianne remarcă acest fapt și se miră.
- Da, răspunse el. Anul viitor, mi se pare...
- Știți dacă are vreun dușman?
- Niciunul.
- Poseda vreun obiect oarecare pe care putea să-l râvnească altcineva? Nu știu exact ce anume... Un document prețios... Sau chiar o bijuterie pe care avea intenția s-o ofere...
Douglas ridică din umeri.
- Nimic, din câte știu eu. Noi n-am fost niciodată bogați. Este chiar pentru prima dată când ne permitem o vacanță ca aceasta....
Pe culoar se auziră zgomote de pași. Marianne întoarse capul.
Un tânăr în uniformă se opri în prag. Lângă el se afla o femeie brunetă, într-un taior bej. Ochii ei, în spatele ochelarilor de formă ovală cu ramă verde, se măriră de oroare în fața imaginii dezolante oferite de camera devastată.
- Sora mea, Pamela. Fratele meu, Billy, îi prezentă Douglas Mariannei.
Billy trânti câteva înjurături capabile să-l facă să roșească și pe un marinar beat.
- Ce s-a întâmplat? Unde este Joe?
- Nu știu nimic. A dispărut de 24 de ore. Nu l-am mai revăzut de când ți-am telefonat.
Douglas se ridică. Își îmbrățișă sora în tăcere.
- Douglas... începu ea înspăimântată.
- Nu te neliniști, Pam. O să-l găsim.
El le povesti cele petrecute, pe scurt.
În acest timp, Marianne stabilea detaliile referitoare la broasca ușii cu un angajat al serviciului de securitate.
- Există cineva care să fi văzut sau auzit ceva suspect? îl întrebă ea.
- Nu, domnișoară. Nimeni. Niciun martor.
Întâmplarea asta o lăsase perplexă. Kidsland se lăuda, pe bună dreptate, că posedă un sistem de securitate perfect. După câte se părea, el nu era totuși infailibil. Cât despre a găsi un vinovat pe cele 5 hectare ale parcului, echivala cu căutarea unui ac în carul cu fân. Și toate astea în plin sezon, cu aproape 60 de mii de vizitatori pe zi...
Marianne nutrea convingerea că povestea nu se încheiase. Abia începuse...
Ea se întoarse spre Douglas.
- Pentru o reuniune de familie, este reușită, oftă Billy.
Pamela își puse din nou ochelarii.
- Numai eu aș fi putut avea o asemenea idee genială!
- Apropo, nu trebuia să vii cu Seth? întrebă Douglas.
- El... el a avut o mică problemă...
- Gravă?
Pamela lăsă privirea în jos, vizibil stânjenită.
- Și-a prins mâna în portiera mașinii.
Douglas se strâmbă.
- Serios?
- Da, din nefericire. În principu, ar trebui să fie aici miercuri. Dar fii drăguț și nu-i pomeni despre asta. Îl înnebunește gândul că a putut fi atât de neîndemânatic. Trebuie să recunoaștem că în această perioadă este epuizat. Și muncește pe rupte. De altfel, am adus de lucru cu mine.
Douglas își puse afectuos mâna pe umărul surorii sale.
- Totuși, un tip care-și prinde degetele în ușă... Nu prea-i în regulă! glumi el. Tot mai ești hotărâtă să te măriți cu el?
Ea surâse.
- Mai mult ca niciodată.
Polițistul îi întrerupse. Pleca împreună cu oamenii săi.
- Nu s-au găsit amprente, anunță el. Trebuia să ne așteptăm la așa ceva. Este mâna unui profesionist. Puteți să ne spuneți dacă lipsește ceva, domnule Maitland?
- Se pare că nimic.
- Foarte bine. Chemați-ne dacă aveți noutăți. Și dacă tatăl dumneavoastră apare, să treacă pe la noi.
Marianne așteptă ca polițistul să se îndepărteze.
- Pot să vă ajut cu ceva? În afară de puțină ordine în cameră?
- Nu, nu văd cu ce... Doar să asigurați o permanență la birou. În cazul în care tatăl meu ar apărea. În ceea ce mă privește, am să aștept până mâine, când îi voi declara în mod oficial dispariția.
- Mă veți ține la curent?
Ea simțea intuitiv că el nu-i spunea tot, însă îngrijorarea lui, în orice caz, era reală și îndreptățită.
- Desigur, promise el. Numai că mă îndoiesc de rezultat. M-am interesat deja la toate spitalele din zonă. Nu au primit pe nimeni cu semnalmentele lui.
- Există, bineînțeles, o explicație logică la toate astea.
Ea nu reușea să se convingă nici măcar pe sine. Cum să crezi că Joe Maitland, în mod deliberat, nu a apărut la întâlnirea cu copiii săi, veniți special să-l felicite de ziua lui?
- Calm, băieți... Vă asigur că nu aveți motive să vă enervați.
Tânărului american îi era frică. Sudoarea îi curgea pe spate. În miezul zilei, Insula Aventurierilor era practic pustie. Următoarea cursă a feribotului nu-și va debarca turiștii decât peste 20 de minute.
Strigătele păsărilor exotice din arbori răspundeau țipetelor răgușite ale păunilor.
La insistențele însoțitorilor săi se afundară în pădurea de bambus, părăsind zona deschisă formată din ferigi și flori.
- Dar nu se enervează nimeni, domnule Merchant...
Agentul K.G.B. îl apucă ușor pe Tom și-l lipi cu spatele de o stâncă mare de granit. Cu brațul îi apăsa gâtul, lăsându-l atât cât să respire.
Al doilea rus, pe atât de brunet pe cât era celălalt de blond, înaintă și el. Avea un zâmbet de gheață, ca lama subțire a pumnalului pe care o lipi de pieptul lui Tom.
- Spune-ne ce s-a întâmplat ieri, ordonă blondul.
- Nu știu nimic.
Lama se înfipse ușor.
- Ne-ați urmărit.
- Nu! Vă jur! Eu...
Nu mai avea aer. Se sufoca. Picioarele începuseră să i se înmoaie când mâna care-i apăsa gâtul slăbi strânsoarea.
- N-am înțeles nimic, spuse el recăpătându-și suflul. Acesta-i adevărul. Ea mi-a dat pachetul, exact cum era prevăzut.
- Și l-ai pierdut chiar înainte de a ieși din amfiteatru.
- Dar nu-i vina mea! Individul m-a trântit jos. Doar l-ați văzut, nu-i așa?
- Unde sunt informațiile?
Blondul îl scutură violent pe Tom, al cărui cap izbi roca.
- Nu știu, repeta el stins. V-am spus că...
- Cine era tipul, bătrânul?
- Nu știu!
- Dacă minți...
Pumnalul străpunse pielea. O mică pată roșie apăru pe cămașa albă. Ochii lui Tom se congestionară.
- Nu mint! Ascultați... Vă dau informații dacă vreți...
Rușii schimbară o privire.
- Ți s-au oferit deja două ocazii.
- De acord, însă... data viitoare, vă jur că... va merge.
Îi dădură drumul atât de brusc încât americanul căzu în genunchi.
- Să te asiguri că de data asta va fi în regulă, domnule Merchant. Dacă nu, vă lichidăm pe tine și pe colega ta. Și o s-o facem pe îndelete, și nu va fi plăcut.
Tom nici nu se îndoia de asta. Îi privi îndepărtându-se, năucit. Cu o mână tremurătoare, își șterse sudoarea care-i curgea în ochi.
Viața îi era salvată, dar pentru cât timp?
Douglas se întâlni din nou cu Marianne la ora 7, în momentul în care ea se pregătea să plece. Îi spuse despre plic.
- După aceea am încercat să-l sun pe Stan la Washington, sperând că are vești despre Joe. Dar mi s-a spus că și el este în vacanță. Și poate chiar în Florida...
- Credeți că ar putea fi aici?
- De ce nu? Poate a dorit să-i facă tatălui meu o surpriză de ziua lui.
- Stan e prieten cu el?
- Mai mult decât un prieten. Au făcut studiile împreună și ucenicia la Intelligence Service.
- Tatăl dumneavoastră e spion?!
El surâse, amuzat de idee.
- Oh, nu! Sunt ani întregi de când n-a mai lucrat pe teren! Își așteaptă cuminte pensionarea, așezat la birou. Ca și Stan. Spuneți-mi, puteți să mă ajutați să-l găsesc pe Stan? Dacă este în zonă, a tras la un hotel. Trebuie să aveți un mijloc de a afla. Un fel de punct central care adună toate datele, nu?
Marianne ezita. În mod normal, divulgarea acestui gen de informații era stric interzisă. Dar, evident, situația de acum nu era deloc normală.
- De acord. Dar nu am dreptul să vă dau această informație.
- Am înțeles, spuse el. Rămâne între noi.
Ea deschise calculatorul, apăsă câteva taste, introduse parola de acces și mai multe date despre Howell.
- Îmi pare rău... Nu găsesc nimic...
Douglas era atât de dezamăgit încât tânăra simți dorința să-și pună mâna peste a lui, să facă un gest spre el. Rămase totuși nemișcată, spectatoare neputincioasă a frământărilor care umbreau privirea lui.
Fu aproape ușurată când sună telefonul. Ascultă o clipă, în liniște, vocea de la celălalt capăt al firului.
- Foarte bine, spuse ea în cele din urmă. Să urce.
Punând aparatul în furcă, întâlni privirea întrebătoare a lui Douglas.
- Serviciul de securitate a găsit pe cineva care crede că l-a văzut ieri pe tatăl dumneavoastră. Unul dintre paznicii bazarului internațional.
Un minut mai târziu, paznicul povestea:
- Se petrecea în timpul jocurilor de artificii, ieri seară, în jurul orei 9... Sunt practic sigur că era omul dumneavoastră. L-am văzut împreună cu un alt bărbat și o femeie blondă cu pălărie și ochelari. Îmi amintesc de pălărie fiindcă bărbatul - cel din fotografie - i-a dat-o jos.
- Din întâmplare?
- Nu. El era mai degrabă brutal, iar femeia speriată. Am crezut că ea va începe să țipe, iar atunci m-am îndreptat spre ei. Chiar atunci, celălalt tip a sărit în ajutor. I-a dat o lovitură în cap primului și a întins-o cu femeia. Eu n-am avut timp să intervin.
- Și tatăl meu?
- Și-a revenit imediat. A rămas blocat 1 minut... M-a întrebat unde era femeia, eu i-am spus ceea ce văzusem... Atunci, a plecat în fugă în aceeași direcție.
- De ce nu l-ați semnalat mai devreme? întrebă Marianne iritată. Ați fi putut măcar să-l conduceți pe acest om până la una dintre infirmierii...
Paznicul înălță din umeri.
- N-am putut să fac nimic. A plecat în fugă, v-am spus...
După plecarea acestuia, Marianne și Douglas rămaseră într-o tăcere perplexă de câteva minute?
- Credeți că era el?
- Fără îndoială.
Ea înțelegea perfect că el se agăța de această speranță. Cel puțin exista dovada că Joe era în viață...
- Aveți vreo explicație pentru ceea ce s-a petrecut?
El dădu din cap, trist.
- Niciuna. Pur și simplu, nu înțeleg.
Își trecu mâna peste față și peste ochi. Oboseala și încordarea îl măcinau. Noaptea trecută fusese interminabilă.
Telefonul sună din nou. Cu oarecare teamă, Marianne apucă receptorul.
Era tot serviciul de securitate. Ea asculta, devenind din ce în ce mai palidă. În fața ei, Douglas se agita. Se aplecă spre ea de îndată ce închise telefonul.
- Ce s-a întâmplat?
Femeia îi susținu privirea fără să poată pronunța un cuvânt. Erau într-adevăr vești despre Joe Maitland, dar nicidecum cele pe care ar fi dorit să i le dea fiului acestuia.
- Ei bine? insistă el.
- Au... au găsit un corp în lac, aproape de Satul Vrăjit.
Douglas se dădu înapoi, alb ca hârtia. Se clătina.
Repede, ea se ridică să-l susțină. El îi acceptă brațul fără a protesta și se așeză pe scaunul oferit.
- Ce s-a...?
Nu reuși să-și termine întrebarea.
Marianne îi puse o mână pe umăr și rosti cu greu:
- Nu știu, Douglas. Însă după descrierea generală... în sfârșit, s-ar putea să fie tatăl dumitale.
CAPITOLUL 2
Douglas deschise portiera înainte chiar ca mica mașină electrică să se fi oprit.
Marianne îi puse o mână pe braț.
- Ar fi mai bine să mă lăsați...
Tot drumul se închisese în el, izolat în tăcere. Ea ar fi preferat să-l vadă strigând, plângând, exprimându-se într-un fel sau altul. Orice în afară de privirea lui fixă, buzele strânse.
El dădu din cap.
- Nu. Mă duc eu.
Luna se reflecta în apa liniștită. Stelele păleau cu intermitență datorită jerbelor colorate ale focurilor de artificii dintr-o zonă a parcului încă deschisă pentru public.
Trupul fusese acoperit cu o pătură. Douglas se aplecă și dezveli încet chipul celui mort.
- Nu este tatăl meu, spuse cu o voce fără timbru. Este Stan Howell.
Marianne se apropie și văzu părul cenușiu al decedatului, obrazul umflat cu pielea albăstrie și o rană pe frunte.
- Cum s-a întâmplat? îl întrebă ea pe paznicul care semnalase macabra descoperire.
- Oh, omul a vrut desigur să se aplece ca să vadă batiscaful... A trecut peste barieră și în cădere s-a lovit de una din șinele metalice.
- Stan nu era un puști! se indignă Douglas. Să treacă bariera...! E ridicol!
Paznicul se întoarse spre el, șocat și puțin vexat.
- Atunci cum vă explicați că a fost găsit aici? Este interzis mersul de-a lungul lacului. Stâncile sunt atât de alunecoase încât nu poți sta pe ele. Ca să se înece, a trebuit să treacă de barieră.
Douglas se ridică și privi în jurul lui pentru a verifica teoria paznicului. O teorie pe care Marianne o găsea absolut plauzibilă.
- Te rog, Douglas, zise ea. Vino să stai jos...
Îl conduse spre una din băncile de lemn vopsite în roșu. Zgomotele jocului de artificii încetaseră. Liniștea și noaptea își recăpătaseră drepturile. Căldura mai persista, ușor tulburată de o briză ușoară.
Marianne îl simți pe Douglas tremurând sub mâna ei. Cineva îi întinse o pătură pe care ea i-o puse pe umeri. El nu reacționă în niciun fel.
- Vrei să-ți aduc ceva cald de băut? propuse tânăra.
- Nu, nu... Vreau să-l văd pe paznicul din această după-amiază. Cel care l-a văzut pe tatăl meu certându-se cu femeia blondă.
- Crezi că bărbatul care a intervenit putea fi Stan Howell?
El făcu un gest de neputință.
- După câte date am acum, nu mai știu ce să cred...
Paznicul respinse ipoteza. Bărbatul pe care-l văzuse cu Joe era mult mai tânăr și mai slab. Din nefericire, nu putea furniza detalii despre acest personaj, decât că era îmbrăcat „în turist”.
- Vrei să te însoțesc la hotel? întrebă Marianne.
- Nu. Vreau să asist la derularea anchetei.
- N-o să vedeți mare lucru în această seară, zise un polițist. Trebuie să așteptăm ziua pentru ca scafandrii să poată lucra. Vom fi aici în zori.
- Și eu de asemenea.
Fără să spună un cuvânt, Marianne plecase să-ți aducă mașina pentru a-l conduce pe Douglas la hotel.
- De ce te ocupi de mine? întrebă el, aproape agresiv. Pentru că sunt un client care trebuie menajat sau pentru că prezența mea aici te enervează?
Ea bănuia că Douglas nu avea un caracter foarte conciliant. Ceea ce însă nu prevăzuse era atracția ei pentru el. În afară de compasiune și dorința de a-l ajuta, absolut firești în asemenea împrejurări.
Cu prudență, ea se camuflă în spatele rolului de directoare a relațiilor cu publicul.
- Încerc doar să-ți fac acest moment mai puțin dificil, domnule Maitland.
Douglas se urcă în mașină. În timpul drumului stătu cu încăpățânare, continuu, cu capul întors spre exterior.
- Există vreun motiv special să nu ai încredere în mine? întrebă ea când ajunseră în parcarea hotelului.
- Nu am încredere în nimeni.
Un răspuns concis și clar, care nu cerea niciun comentariu.
Marianne îl însoți fără să rostească niciun cuvânt până la camera lui. Vestea nu era ușor de anunțat. Poate va avea nevoie de prezența ei...
El îi chemă pe Billy și Pamela și le explică faptele cu menajamente.
Pamela, distrusă, începu să tremure.
- Nu crezi, totuși, că este... este vorba despre o crimă?
Lacrimile îi curgeau pe obraji. Stan, vechiul prieten al familiei, nu mai era.
- Este ceea ce bănuiești tu, zise simplu Douglas.
Billy își schimbase uniforma și se îmbrăcase în niște blugi și o cămașă albă. Se întoarse spre Marianne.
- Poliția va face vreo anchetă?
- Da. Vor trimite scafandrii mâine dimineață.
El dădu din cap, trist.
- Crezi că Joe este... mort?
Douglas oftă.
- Nu știu nimic. Dar încep într-adevăr să fiu îngrijorat...
- O să-l sun pe Seth, spuse Pamela. Are sau n-are de lucru, trebuie să vină imediat aici.
Ridică receptorul din furcă. Câteva minute mai târziu, Marianne nu mai avea motive să zăbovească cu copiii lui Joe Maitland.
- Dacă aveți nevoie de ceva, indiferent ce, nu ezitați să mă chemați.
Își scrise numărul de telefon pe o carte de vizită gravată cu sigla aurie a Kidsland-ului. Douglas o băgă în buzunar și se ridică.
- Te însoțesc până la parcare, spuse el.
- Nu este nevoie...
- Ba da. Este întuneric și ești singură.
Noaptea era acum răcoroasă și tăcută. Vitrinele neluminate ale restaurantelor și magazinelor păreau niște ochi negri și orbi deschiși în beznă. Ceva mai departe, felinarele aruncau o lumină trandafirie pe canalul venețian unde gondolele se legănau leneș.
Decorul era atât de romantic. Pentru o clipă, ea uitase că tocmai văzuse pentru prima oară un mort, poate chiar asasinat.
Douglas se opri lângă mașină, dar nu schiță niciun gest de plecare. Ea bănuia ce simțea tânărul: dorința de a se agăța de cineva, de a amâna inevitabilul moment când va fi mistuit de singurătate... Deși încă 2 străini, ei trăiseră în câteva ore mai intens ca mulți îndrăgostiți într-o viață întreagă. Ea știa deja că nu-l va putea uita niciodată pe Douglas Maitland.
- Îți mulțumesc că ai stat cu mine în seara asta, spuse el șoptit.
N-o atingea, dar privirea lui avea blândețea unei mângâieri. Ea surâse timid, mascându-și tulburarea prin căutarea cheilor în geantă. Când bărbatul îi puse mâna pe umăr, Marianne ridică privirea spre el.
Drama petrecută părea să nu lase loc niciunei prefăcătorii între ei. Îi împingea unul către celălalt, le elibera emoțiile...
Încet, el se aplecă și-i atinse gura cu buzele.
Ezită o clipă, apoi se întoarse și porni spre hotel.
- Nu ți s-a spus niciodată că ești un tip imposibil?
Cu mâinile în șolduri, ușor iritată, Marianne se învârtea pe lângă Douglas. Era aproape ora 8 și jumătate. Parcul se deschidea peste 30 de minute.
- Tot timpul, răspunse el calm, continuând să examineze stânca ascuțită.
Echipa de scafandri tocmai plecase fără să găsească nici cea mai mică explicație pentru drama petrecută în ajun.
- Douglas... Cei din serviciul de securitate vor să pleci de aici cât mai repede.
- Îmi pare rău, dar n-am terminat.
Înaintă câțiva metri, continuând să cerceteze locul.
- Douglas...
- Fără vorbe, Marianne. Kidsland nu reprezintă nicidecum preocuparea mea majoră în această clipă. Am o problemă de rezolvat. Vreau să-mi regăsesc tatăl.
Cearcănele din jurul ochilor erau mărturia nopții agitate pe care o petrecuse.
- Nu a apărut niciun cuvânt despre Stan în ziarele de dimineață, rosti el pe un ton acuzator.
Marianne oftă. Trebuia să reușească să-l calmeze. Nu putea risca să răspândească vestea.
- Suntem gata să admitem că aici s-a petrecut ceva... anormal.
El râse cinic.
- Câtă generozitate! Spune-mi... ați căutat și în celelalte locuri de distracții? Ați încercat să aflați dacă există și alte cadavre, fiindcă mi-e tare teamă că tatăl meu...
Vocea i se frânse, refuzând să pronunțe cuvintele.
Marianne remarcă binoclul atârnat la gâtul lui. Ce avea de gând?
- Ascultă, Douglas...
Nu știa ce să-i spună. Desigur, ea nu-i era de prea mare ajutor, dar ce putea să facă?
- Regret, șopti ea simplu. Sincer. Dar nu poți rămâne aici. În 20 de minute primii turiști vor fi aici.
- Ați mai și deschis locul ăsta pentru turiști?
- Da.
Ea nu era prea încântată. Simțea că se manifesta astfel un fel de desconsiderare față de moarte, dar așa primise ordine să procedeze.
Douglas înjură. Ea începuse să se obișnuiască cu asta, ca de altfel și cu accesele lui de furie.
- Douglas, acum trebuie să plecăm.
- Și presa?
- Ziariștii vor fi anunțați la timp.
- Iar știrea va apărea pe ultima pagină! Un paragraf la rubrica de fapte diverse...
Marianne tăcu. Probabil așa va fi. Reputația parcului era în joc.
- Dacă este vorba de un accident, n-ar ajuta cu nimic să...
- Dacă este un accident! Dacă dacă nu e, Marianne?
Totuși, Douglas renunță să provoace scandal. Dar nu se întoarse la hotel, așa cum îi sugerase Marianne.
Era convins că una dintre cheile misterului se afla acolo, sub ochii lui, undeva pe traseul batiscafului. Chiar dacă nu semăna cu tatăl lui, îi moștenise tenacitatea.
Un sfert de oră mai târziu, își lua un bilet pentru un tur cu submarinul. Spre... Douăzeci de mii de leghe sub mări. La această oră a dimineții, putuse să ocupe un loc lângă un hublou și să observe atent peisajul acvatic artificial.
Întâlni numeroase obiecte plutind - comori ale piraților false, schelete de plastic ieșind dintr-o epavă, un rechin mecanic perfect imitat... dar nimic care să nu facă parte din spectacol. Făcu mai multe curse cu submarinul, alegându-și de fiecare dacă un loc diferit, pentru a avea un alt unghi de vedere.
Urcă apoi pe un pod care traversa lacul și, de acolo, căută locul unde Stan ar fi putut trece bariera. Degeaba. Începu să se enerveze. Povestea asta nu avea niciun sens.
Descurajat, își duse binoclul la ochi.
Deodată, rămase încremenit. Se părea că nu este singurul interesat de această parte a lacului.
La oarecare distanță, un bărbat în pantaloni kaki și cămașă albă cu sigla Coca-Cola, retras la umbra unei magnolii în floare, ținea lângă ureche un aparat care părea un discret receptor radio. Fără îndoială că avea de asemenea un microfon sub cămașă - sau, poate, vorbea singur.
Douglas lăsă în jos binoclul și parcurse mulțimea. Câteva secunde mai târziu, găsi ceea ce căuta: un alt bărbat - mai solid, brunet - având și el un receptor la ureche. Așteptându-și rândul pentru a urca pe batiscaf, părea că vorbește de unul singur, dar, după părerea lui Douglas, discuta cu complicele său.
Emoționat de descoperirea făcută, Douglas părăsi podul și se îndreptă spre șirul de turiști. Era la jumătatea drumului când o mână îl apucă de braț.
- Deci nu renunți deloc, Douglas?
Enervat, înlătură mâna Mariannei. Se pregătea să-și reia drumul, când un bărbat îi bară calea. Un tip înalt, slab, ras în cap, cu nasul coroiat.
- Un minut, domnule Maitland.
- Douglas, ți-l prezint pe comandantul Keel, din serviciile speciale ale Marinei. Ar dori să-ți vorbească.
Zâmbetul Mariannei era distant. Ajunsese să o calce pe nervi, era evident.
Douglas oftă. Resemnat, încercă să-i zărească pe cei 2 bărbați pe care-i reperase. Dispăruseră, era și normal. Și, odată cu ei, o șansă, poate mică, de a afla ce se petrecuse.
- Putem merge înăuntru, la hotelul Cenușăreasa, propuse Marianne.
- Am de ales? întrebă Douglas.
- Nu, răspunse ea în același timp cu comandantul Keel.
Douglas îi urmă. Întrevederea cu Keel putea să-i fie utilă, la urma umeri. Îi spuse acestuia că, poate, Joe și Stan fuseseră detașați pentru o misiune, ceea ce ar fi explicat prezența lui Stan.
- În niciun caz! exclamă Keel o clipă mai târziu. Cei doi?! Ar trebui să-mi pierd mințile ca să...
- Dumneavoastră sunteți noul director al serviciului, nu-i așa?
Douglas aflase de la Billy că Joe și Stan se aflau de acum înainte sub ordinele unui individ pe care nu-l prea agreau.
- Da, de ce întrebați? făcu Keel, înfuriindu-se brusc. Vă surprinde?
Douglas ignoră întrebarea.
- Susțineți, deci, că tată meu nu avea niciun motiv să se afle în Florida - doar dacă nu existau probleme de familie...
- Stan și Joe lucrează în birouri de 3 ani. Presupun că sunteți la curent. Și pot să vă spun că nu la munca asta erau ei cei mai buni.
Privirea lui Douglas exprima foarte clar ceea ce gândea, căci Keel coborî imediat tonul.
- E mult timp de când au trecut amândoi de vârsta pensionării. Dacă tatăl dumneavoastră este în pericol - și, sincer să fiu, nu sunt convins de asta - nu are nicio legătură cu Marina. Este o problemă personală.
- Dacă Marina nu este implicată, atunci ce căutați aici, comandante Keel?
Douglas îi aruncă o privire recunoscătoare Mariannei. Intervenția ei era providențială.
- Deoarece, chiar dacă Stan nu făcea decât să aranjeze dosare și să întocmească rapoarte, lucra pentru noi, replică Keel. Moartea lui este într-adevăr misterioasă. Vom face o anchetă și dosarul va intra în arhivele serviciului nostru.
- Și problema va fi clasată...
- Sper.
În pofida căldurii, Keel își strânse mai tare nodul cravatei cenușii.
- Un sfat, tinere domn... Așteptați liniștit ca tatăl dumneavoastră să vă caute. Cine știe? Poate a plecat pur și simplu cu o femeie drăguță.
- Ar fi telefonat.
- Ce știți dumneavoastră? De multă vreme nu-l mai cunoașteți. El nici nu vă pomenește.
Douglas primi dur lovitura. Într-adevăr, trecuseră uneori luni și chiar ani fără ca ei să se vadă, însă lucrurile începuseră să se schimbe. Refuza să creadă că eforturile lui de a se apropia de Joe fuseseră zadarnice.
Îndreptându-și umerii, Keel privi fără compasiune durerea ce se citea pe chipul lui Douglas.
- Întoarceți-vă la hotel și încercați să vă liniștiți. Profitați de parc. Este minunat. Dar, în orice caz, nu vă implicați în nimic. Nu faceți decât să stânjeniți ancheta.
Pentru a doua oară în ultimele 24 de ore, Marianne îl conducea pe Douglas la hotel.
Pe tot drumul nu schimbară niciun cuvânt. Douglas tăcea cu încăpățânare, iar ea îi respecta liniștea.
Seth, logodnicul Pamelei, tocmai sosise. Nu împlinise 30 de ani, însă creștetul capului care indica un început de chelie, fruntea înaltă și ochelarii rotunzi cu rame de argint îi dădeau un aer serios, din fericire atenuat când zâmbea.
- Seth i-a cerut prietenului său Bryant Rockwell să ne ajute, anunță Pamela.
Seth dădu din cap.
- Este de la F.B.I.
Bryant apăru în acel moment, de parcă pentru a-și face intrarea așteptase replica lui Seth pe culoar.
Îi întinse mâna lui Douglas.
- Seth mi-a explicat ce s-a întâmplat. Dacă asta vă ajută, noi vom face tot ce putem să vă găsim tatăl.
Departe de a se bucura, Douglas păru, din contră, tulburat.
- Îmi scapă ceva... Ce legătură are F.B.I.-ul cu toate astea?
- Joe lucrează pentru serviciile speciale ale Marinei, iar Stan era colegul său. În birouri au acces la numeroase documente secrete. Mai mult, într-o perioadă au participat la misiuni ultrasecrete. Joe poate foarte bine să prezinte interes pentru cineva...
- Vreți să spuneți că... s-ar putea să fi fost răpit?
- De ce nu?
- Serviciile speciale au altă părere.
- Keel este un imbecil.
Această afirmație sobră și concisă, absolut justă, despre personajul în cauză, făcu să râdă pe toată lumea, ceea ce destinse puțin atmosfera. Se părea că nu există o iubire mare între F.B.I. și serviciile speciale ale Marinei.
- Asta-i și părerea lui Douglas, spuse Marianne.
- Perfect. Putem să ne unim eforturile pentru a vă regăsi tatăl sănătos și întreg.
Billy declară că-i era foame și curând toți hotărâră să coboare la masă. Mai puțin Douglas, rămas de gardă în cameră. Hotărâseră în ajun să asigure o permanență pentru cazul în care Joe încerca să-i contacteze.
Marianne se pregătea să se întoarcă la serviciu.
- Regret cele întâmplate de dimineață, se scuză Douglas.
Ea ridică din umeri, brusc stânjenită că rămăsese singură cu el.
- Am uitat deja, îl asigură ea. Dacă aflu ceva - poliția a promis că mă anunță de îndată ce raportul autopsiei va fi gata - unde te găsesc?
- Voi fi mai mult ca sigur aici aproape tot timpul. Billy și Bryant vor merge fără îndoială să arunce o privire acolo jos. Vor remarca probabil vreun detaliu care mi-a scăpat...
- Și în seara asta?
- Voi fi la Starlight.
- La Vista Hotel?
- Exact.
Era barul cel mai șic din parc. Ea se miră.
- Am un contract pentru seară.
- Un contract...?
- Da, sunt saxofonist.
Îl privi în tăcere câteva secunde, și el remarcă o ușoară reținere din partea ei.
- Credeam că știi...
Nu, ea nu știa. Dacă ar fi știut, ar fi păstrat cu siguranță mai mult distanță față de el.
- Sarcinile mele n-au nicio legătură cu spectacolele, spuse ea. Doar dacă, desigur, există vreo problemă la nivelul clientelei.
Surâsul lui o luă prin surprindere. Un surâs senzual și aproape tandru.
- Să sperăm că nu vei primi vești rele în urma prestației mele...
Ea dorea asta din toată inima, dar nu din aceleași motive ca el. Nu mai dorea să-l vadă. Nu singur, în orice caz.
- Trebuie să plec, Douglas. Am de lucru. Mă așteaptă un munte de probleme...
În fața ușii, el se retrase pentru a-i face loc să treacă, spunându-i:
- Și nu uita să mă anunți dacă ai noutăți!
Îi promise că așa va face, gândindu-se că pe viitor ar fi mai prudent să o folosească pe Pamela ca intermediar.
CAPITOLUL 3
- Deci, care-i situația cu Maitland?
Nina își aprinse o țigară și se așeză mai bine în fotoliu. Marianne luă loc în fața ei și-i relată faptele de la început, fără a omite nimic. Nina ascultă fără a o întrerupe, fumând nervoasă un Lucky Strike. Când Marianne termină, ea rămase un timp tăcută și gânditoare.
- Totul a mers bine, spuse Nina în cele din urmă. Să fim fericiți că familia Maitland n-a încercat să cheme presa. Ai insista pe importanța discreției lor, nu-i așa?
- Am încercat. Dar nu sunt prea încântați să vadă știrea morții lui Howell aruncată pe ultima pagină.
- Marina a insistat ca problema să nu se răspândească mai mult.
Și desigur că Nina Granger, vicepreședinte al Kidsland de 7 ani, nu putea decât să fie de acord. O publicitate negativă ar fi atras automat scăderea numărului de vizitatori.
Nina își scoase ochelarii pe care îi purta doar în intimitatea biroului său și-și puse picior peste picior. Își trecu prin părul tuns scurt mâna cu unghii lăcuite în roșu-închis, la fel ca nuanța taiorului. Celibatară, nu i se cunoștea familia, nici trecutul - ea nu vorbea niciodată despre acestea. Singurul ei viciu părea să fie înclinația excesivă spre țigaretele cu capăt aurit, pe care le fuma una după cealaltă, fără întrerupere.
- Contez pe tine să-i supraveghezi permanent. Mai ales pe fiul cel mare... Cum se numește?
- Douglas.
- Așa e. Pare genul băgăreț. E capabil să ne producă necazuri. Nu m-ar mira să alerteze presa.
Marianne își reprimă impulsul de a-l apăra de Douglas. Era adevărat că-și băga nasul peste tot, dar oricine în locul lui ar fi procedat la fel. Poate că Nina nu, deși...
- Altceva? întrebă ea, ridicându-se în picioare.
- Nu. Ține-mă la curent. Vreau să știu tot, Marianne. Ai înțeles? Tot!
- Vrei să te întâlnești cu familia Maitland?
- Nu. Este sectorul tău, nu al meu.
Ninei îi era teamă. Mariannei i se dezvălui brusc acest fapt. Ceea ce o surprinse. Vicepreședintele Kidsland-ului nu avea obiceiul să se lase amenințată.
- Credeam că...
- Tu te ocupi de clienți. Iar eu de bunul mers al centrului. Vreau doar să mă informezi de tot ceea ce se întâmplă. La orice oră din zi sau noapte. De acord?
Marianne dădu din cap și închise ușa în urma ei, perplexă. De ce era Nina atât de nervoasă? Și de ce refuza să-i întâlnească pe membrii familiei Maitland?
Pe birou o aștepta un mesaj de la Billy. Îi telefonă imediat.
- Billy? Sunt Marianne. Ai ceva vești?
- Da. Mi-e teamă că încă una neplăcută...
Douglas începuse ultima melodie, un blues sfâșietor, cu note ascuțite, când o zări pe Marianne în fundul sălii întunecate.
Atunci nu mai avut decât o singură dorință: să termine cât mai repede. Și totuși, nimic din interpretarea sa nu trăda nici cea mai mică nerăbdare.
O întâlni la sfârșitul spectacolului pe culoar, în spatele scenei, și o duse într-o cabină mică.
- Mi-a telefonat Billy, spuse ea fără altă introducere. Lucrurile Pamelei și ale lui Seth au fost răvășite, cum s-a întâmplat și în camera tatălui tău. Poliția a venit imediat, dar mă îndoiesc că va găsi amprente...
- Tot un profesionist?
- Așa se pare.
- Cum s-a întâmplat?
- Au coborât amândoi să cineze. Billy a rămas în cameră, dar a adormit. Cel mai rău este că totul s-a petrecut chiar acolo, dar el n-a auzit absolut nimic.
- Și el e epuizat.
- Da.
Tăcerea se lăsă între ei. Marianne își dădu deodată seama de dimensiunile reduse ale încăperii. Cu greu reușeau să se miște fără să se atingă.
- Ți-a plăcut spectacolul? întrebă el.
Ea nu răspunse imediat. Și când o făcu, îi evită privirea.
- A fost foarte bun.
Cei mai răi critici erau în general mai entuziaști decât ea. De aceea, el fu chiar mai mirat decât i se păru ei. De ce oare îl respingea?
- Trebuie să te părăsesc, spuse ea.
- Ești sigură că nu vrei să mai stai puțin? Intru din nou în scenă în 10 minute.
- Mulțumesc. Mă așteaptă treburile.
Cu o falsă indiferență, el își sprijini mâna de perete, barându-i calea.
- Vei fi la birou?
- Nu. În apartamentul meu. Acolo sunt mai liniștită. Dacă tu sau familia ta aveți nevoie de ajutor...
El clătină din cap.
- Nu vom ezita să te chemăm.
Își retrase mâna și o privi gânditor dispărând pe culoar.
Nina Granger nu păru deloc surprinsă găsindu-l pe Craig Keel așezat într-un fotoliu, cu un pahar de scotch în mână. Își puse poșeta și cheile pe masă și-și dezbrăcă jacheta taiorului.
Nu se osteni să-l întrebe cum a intrat. Craig era un as în tot ceea ce ținea de arta spionajului - forțarea închizătorilor și plantarea microfoanelor, printre altele.
O aplică lumina slab încăperea. Nina preferă să păstreze acest semiîntuneric. Se apropie de bar și se servi cu un whisky.
- Te-a văzut cineva intrând?
- Mă jignești, Nina. Ca și cum aș obișnui să mă fac remarcat.
Îi adresă femeii un surâs familiar, evocator al altor timpuri. Al vremurilor când erau amanți.
- Ce vrei?
Vocea ei era aspră. Nu avea chef ca el să rămână acolo. Îi deranja liniștea sufletească, evoca un trecut pe care ea dorea să-l uite.
- N-ai chef să stai la taclale cu un vechi prieten?
- Nu.
El continua să zâmbească, neluând în seamă răspunsul ei.
- Ai destule neplăceri în problema asta. O crimă și două spargeri în 24 de ore...
- Fac tot ce pot ca să nu se afle, Craig.
- Știu, Nina. Și Marianne Spencer? Până la ce punct putem conta pe ea?
- Nu putem.
Își aprinse o țigară. Era inutil să-l mintă. Marianne era o tânără agreabilă și conștiincioasă, dar era capabilă să distrugă toată operațiunea lui Craig. Mai ales dacă acesta îi devenea antipatic...
- În general, ia partea clienților.
Nina trase un fum și luă o gură de whisky.
- Este foarte îngrijorată pentru familia Maitland.
- Un suflet sensibil, nu-i așa? Exact așa cum credeam și eu.
- Procedează astfel încât clienții să nu se plângă de nimic. Asta este munca ei. Din nefericire, în cazul de față, conștiinciozitatea ei s-ar putea foarte bine întoarce împotriva noastră.
- Interesant. Te vei afla în prima linie.
Nina se întunecă.
- Știm amândoi că trecutul meu trebuie să rămână acolo unde este.
Craig își mai turnă un pahar. Era tras la față și palid. Ciudat, dar asta o reconforta pe Nina. Măcar se simțea mai puțin singură...
- Tu ce mai spui? întrebă ea îmblânzită.
- Eu?
- Cine sunt Maitland și Howell, mai exact?
- Niște încurcă-lume. Din prima zi...
- De ce n-ai scăpat de ei mai devreme, în cazul acesta?
- Oh! Am încercat... Dar mi-au dejucat toate capcanele. Și au refuzat categoric să iasă la pensie.
Scutură din cap, furios la culme.
- Pot să spun că mi-au făcut viața un iad. Mereu m-au contrazis, m-au sfidat...
- Și acum? Ce te gândești să faci?
- Să-l găsesc pe Joe. Dacă mai este în viață.
Crispate pe brichetă, degetele Ninei începură să tremure ușor. Nu-i plăcea expresia dură de pe chipul lui Craig.
- Și apoi?
- Apoi... Fii liniștită. O să ne ocupă de el.
Ea se înfioră.
- Până atunci, cea mai mare prudență, bineînțeles, adăugă el.
Ea aprobă în tăcere. Era gata la orice pentru a nu trăi vreodată ca în trecut, în teamă permanentă.
Marianne tocmai ieșea dintr-o prelungită baie parfumată cu eucalipt când auzi soneria de la intrare. Își trecu rapid peria prin părul umed și îmbrăcă halatul de baie.
Era Douglas. Zărindu-l prin vizor, deveni nervoasă. Faără să ezite, deschise ușa. El intră fără a fi invitat, înaintând până în salon.
- Ce se întâmplă? se neliniști ea. S-a mai petrecut ceva?
Cu un gest îl invită să ia loc și să se așeze într-un fotoliu tapisat cu catifea bleu.
- Nu. Așteptarea asta mă înnebunește... Rezultatele autopsiei au fost amânate pentru mâine. L-am văzut pe Keel, în seara asta. A trecut pe la club, la ora 10. Am impresia că el spera, mai mult sau mai puțin că tatăl meu va veni să mă vadă cântând.
- Ai vorbit cu el?
- Am încercat. Dar îmi pierd timpul. Nu spune nimic.
- Crezi că știe ceva?
- M-ar mira să fie altfel. Dar nu riscă să mi se destăinuie.
Oftă.
- Keel ți-a spus ceva, Marianne?
Se ridică brusc și se aplecă spre ea, cu mâinile sprijinite de brațele fotoliului.
- Te rog, trebuie să știu...
Prinsă între două focuri, ea nu știa ce să răspundă. Dacă-l ajuta pe Douglas, însemna să încalce secretul profesional de care era legată.
- Douglas, știi bine că eu nu pot să-ți...
- Dacă n-ar fi fost în joc viața tatălui mei, nu ți-aș cere așa ceva.
Intuind că ajunsese într-un impas, el schimbă tactica.
- Mai sunt aici și alți oameni ai serviciilor Marinei?
- Nu. Din câte știu eu, în orice caz.
- Nu ți se pare ciudat? Să vină Keel în persoană să facă ancheta?
- Ba da, admise ea cu jumătate de gură. Ar fi putut să trimită pe cineva și să aștepte raportul la Washington.
- Dar el nu a dat nimănui sarcina să rezolve această problemă. A debarcat aici fără să piardă niciun minut.
Își instalase de asemenea o linie directă care-i permitea să comunice direct cu superiorii săi, fără teama de a fi ascultat, intenționat sau nu, de personalul din Kidsland. Dar Marianne nu putea să-i spună toate astea. Promisese să nu divulge secretul.
- Și agresivitatea pe care o manifestă față de Joe și Stan? Sincer, Marianne, nu ți se pare suspectă?
- Nu-i place prea mult, e evident...
Ea se ghemui în fotoliu.
De când sosise, Douglas nu dăduse nicio atenție ținutei Mariannei. Dar acum, brusc, îi observă obrajii încă roșii, picioarele goale, vocea slabă..
Se dădu un pas înapoi fără a o scăpa din priviri.
- Mai devreme, la bar... am făcut sau am spus ceva care te-a contrariat?
Ea își strânse halatul în jurul trupului, stânjenită.
- Nu, nimic...
El o studie încă o clipă, apoi privi în jurul lui, ca și cum ar fi putut găsi în decorul familiar răspunsul pe care ea refuza să i-l dea.
Văzu canapeaua de satin galben, măsuța joasă din sticlă, pianul cu partiturile aranjate pe suportul metalic, ziarele din suporturile de răchită, așezate de o parte și de alta a șemineului. Niciun bibelou deplasat, nicio carte uitată pe vreun fotoliu... Apartamentul reflecta viața ordonată a unei femei de bun-gust, celibatară și fără probleme financiare.
- Pentru că sunt muzician? întrebă el.
Ea nu putea să mintă. Nu pe el, în acest moment.
- Da.
- Văd... Nu consideri asta ca o profesiune, așa-i?
- Nu-i chiar atât de simplu...
Marianne nu avea intenția să se justifice. Dar văzând mânia stăpânită a lui Douglas, decepția lui, vru măcar să-i explice.
- Tatăl meu era actor. Oh, nu prea cunoscut... Obținea numai roluri mici, ici și colo. Ca urmare, mi-am petrecut primii 10 ani din viață călătorind.
Emoția îi punea stăpânire pe voce.
- Părinții mei se iubeau - în sfârșit... așa cred. Dar continua nesiguranță a zilei de mâine îi măcina. Se certau adesea...
- Și tu erai acolo, între ei?
- Nu aveam de ales. Până la urmă, mama a divorțat pentru a se căsători cu un om de afaceri. Eu aveam 10 ani. La început, i-am purtat pică. Mai târziu, am înțeles binele pe care mi l-a făcut. În fine, aveam o viață stabilă. Locuiam într-o casă, mergeam la școală, aveam prieteni... Pe scurt, am descoperit în sfârșit fericirea unei vieți liniștite și sigure.
Accentuase ultimele 2 cuvinte lovind brațul fotoliului cu latul palmei. Douglas dădu din cap.
- Da, înțeleg... Ce înțeleg mai puțin este care-i legătura mea cu toate astea.
- Poate să nu fie niciuna sau...
- Poți să fii mai explicită?
- Eu îmi doresc o altfel de viață. Căsătorie, copii, o casă...
- Și crezi că va fi imposibil alături de mine? De asta mă tratezi cu atâta răceală?
Ea oftă, foarte stânjenită. Discuția despre căsătorie era nu numai absurdă, ci și complet ridicolă.
- Să spunem doar că nu vreau să-mi pierd timpul.
- Ah, observ... De fapt, nu dai nicio șansă întâmplării.
El spuse asta cu un ton ironic, care o puse în defensivă. Totuși nu avea niciun chef să se apere, să-și justifice opțiunile.
- Ascultă, ziua a fost lungă. Sunt obosită, aș vrea să mă culc.
Ea se ridică, înaintând hotărâtă spre ușă, sperând că el nu va insista. Fără să-i dea seama, lăsă în urma ei un miros prospăt de eucalipt.
El o urmă în holul îngust, dar închise la loc ușa întredeschisă de ea. Se trezi blocată lângă perete; ca și în cabină, era prizoniera brațelor lui.
- În concluzie, îți plac, dar te comporți ca și cum nu ar fi așa.
- Exact.
- Și poți să-ți împarți astfel sentimentele? Să-i elimini pe cei care nu-ți plac și care nu intră în tiparele pe care le-ai fixat? Eu nu sunt capabil de așa ceva.
- Te compătimesc.
Ea încercă să se eschiveze. Degeaba. El nu se mișca din loc.
- Cu asta nu sunt de acord! zise el cu o voce mai blândă. Cred că tu trebuie să fii compătimită, Marianne.
- Douglas...
Inima ei bătea prea repede. El era foarte aproape.
- Dar poate că eu mă înșel.. Posibil să fii atât de puternică și invulnerabilă cum pretinzi...
Încet, se tot apropia de ea.
- Douglas... oprește-te...
- Vreau doar să verific eu însumi, Marianne.
Puse o mână pe umărul ei și o trase spre el. Ea se așteptase la un sărut posesiv, dur. Dar fu, din contră, incredibil de tandru. Cum să fi putut rezista? Era mângâierea soarelui, promisiunea unei iubiri pe care ea nu putea s-o împiedice să înflorească.
Mâinile ei așezate pe pieptul lui Dogulas încetară să-l mai respingă. Îi șoptea numele, îmbrățișându-l. Dorința o cuprindea ca seva tinerelor vlăstare în primele zile de primăvară.
Când în cele din urmă îi dădu drumul, Marianne observă că el tremura la fel ca ea.
O privi lung, apoi deschise ușa.
- Nu ești foarte convingătoare, Marianne, spuse el simplu înainte de a dispărea pe culoarul întunecat al casei.
CAPITOLUL 4
- Vă mulțumesc tuturor că ați venit.
Marianne se afla în fața micii adunări care, la invitația ei, se reunise în biroul său pentru a afla rezultatele autopsiei efectuate asupra corpului lui Stan Howell. Erau acolo familia Maitland, Bryant Rockwell - de la F.B.I., Nina Granger și comandantul Craig Keel.
Chipurile tuturor erau sumbre în timp ce medicul legist, căruia Marianne îi cedase locul ei, deschidea dosarul.
- Cauza oficială a decesului este înecul, declară el cu o voce stinsă și nazală. Dar se constată anumite neconcordanțe...
- Explicați-le, îl întrerupse Keel.
Medicul își ridică ochelarii pentru a-i arunca o privire dezaprobatoare și reluă:
- Stan Howell avea penthiobarbital în sânge, adică serul adevărului. Mai mult, urmele observate pe brațul său ne fac să credem că i-a fost administrat forțat.
- Se administrează rareori de plăcere, comentă cinic Bryant.
Marianne stătea gata să intervină. Bryant și Keel își aruncau priviri ostile, dar încă nu ajunseseră la schimburi de cuvinte, cu toate că fiecare parte - F.B.I. și Marina făcuse apel la autoritățile competente pentru a obține dreptul de a desfășura cercetări în legătură cu această problemă. Dar, până una-alta, doar poliția din Cypress era însărcinată cu ancheta.
- Rana de pe frunte a rezultat probabil din căderea corpului în apă, continuă medicul. Fără îndoială că s-a lovit de un obiect metalic, a leșinat și s-a înecat.
- Altceva? îl zori Douglas.
- Câteva echimoze pe genunchi și în palme par a indica faptul că domnul Howell s-a aflat de cealaltă parte a baricadei, pe stânci. Poate chiar aici a fost urmărit. Ținând cont de doza de penthiobarbital care i se injectase, desigur că i-a fost greu să se țină pe picioare.
- Credeți că e posibil să fi fost împins? întrebă Marianne.
- E greu de spus... Nu avem niciun indiciu care să ne confirme asta cu certitudine.
- Dacă era cazul, ar fi strigat, obiectă Bryant. Și nimeni nu a auzit nimic, nu-i așa?
- Într-adevăr.
Marianne nu era întru totul de acord. Era adevărat, nimeni nu auzise nimic, dar era noapte. Mai mult, în jurul locului unde fusese găsit Stan, copacii mascau lumina felinarelor. Și apoi, chiar dacă strigase, exista posibilitatea ca strigătul său să fie confundat cu țipetele copiilor de la „montagne russe”.
- Nu-mi place chestia asta, declară Keel. Miroase a crimă.
Nina îl fulgeră cu privirea. Chiar dorea ca un scandal să distrugă reputația parcului?
- Am făcut o înțelegere cu ziarul local. Nu vor publica nimic.
Douglas reacționă imediat, dar Billy îi puse o mână pe braț.
- E preferabil așa, Douglas. Este în joc viața lui Joe.
- Știu că este greu, insistă și Pamela, dar este mai bine să cooperăm cu poliția. Este important.
Douglas scutură din cap.
- S-ar putea publica fotografia lui în ziar, vreun anunț? Poate cineva să dea vreun semn...
- S-ar putea, de asemenea, ca acesta să fie cel mai bun mijloc de a-i semna condamnarea la moarte, i-o reteză Keel. Sunteți gata să vă asumați riscul?
Douglas nu era.
Reuniunea se termină aici. Toți părăsiră biroul Mariannei după ce își recomandară reciproc prudență. Toți, în afară de Douglas. Fără să scoată niciun cuvânt, el se ridică și închise ușa în urma lor.
Marianne își reluă locul la birou, contrariată. Nu dorea, mai ales, să discute despre ceea ce se petrecuse în ajun. El ridică mâna în clipa în care ea se pregătea să-l invite afară.
- Știu că ai altceva de făcut, dar nu te rețin mult. Vreau doar să-mi cer scuze pentru ieri seară.
Marianne mută inutil niște hârtii, aranjă un stilou.
- Nu este nevoie, spuse ea puțin tăios.
El se așeză pe unul din brațele fotoliului în care se afla tânăra și continuă cu aceeași voce blândă, fără a ține cont de atitudinea ei puțin încurajatoare.
- Nu așa mi-am imaginat primul nostru sărut...
Ea rămase nemișcată.
- Dar aveai totuși intenția să mă săruți.
- Absolut.
Cu gâtul uscat, picioarele moi, ea se prinse de marginea biroului și avu o scânteiere de rațiune.
- Douglas... Nu este momentul și nici locul pentru...
- De acord. Fii liniștită, nu o să te pun într-o situație delicată. Însă vreau să-ți explic ceea ce ți-am spus ieri.
Așteptă o secundă, interpretând tăcerea ei ca o încurajare să continue.
- Să fii muzician este în același timp o binecuvântare și o pacoste. Unele femei sunt complet subjugate de mitul artistului. Altele, ca tine, consideră că asta nu este o meserie și manifestă mai degrabă dispreț.
- Douglas, nu-i ceea ce...
- Dacă există ceva ce nu suport, este lipsa de respect.
- Este o interpretare absolut personală, Douglas. Crezi în mod sincer că te disprețuiesc fiindcă cânți la saxofon?
- Cum explici altfel atitudinea ta, Marianne? Cât timp nu știai, te purtai minunat cu mine. În clipa în care ai aflat, te-ai schimbat complet. Ai devenit disprețuitoare.
- Nu este dispreț, ci teamă.
El își încruntă sprâncenele.
- Teamă de ce, Marianne? De mine? Eu n-o să-ți fac niciodată vreun rău...
- Nu intenționat.
Ea se simțea agasată de faptul că trebuia, încă o dată, să se justifice.
- Ieri vorbeam serios, Douglas. Nu caut aventura. Doresc ceva durabil... permanent. Regret.
- Nu ești singura.
Totuși, el nu părea gata să abandoneze. Marianne fu fără îndoială salvată de la o discuție neplăcută de soneria telefonului.
- De acord... Vin imediat, spuse ea înainte de a închide.
- Probleme?
- Da. La Odiseea Spațiului. Unul dintre angajații de la întreținere susține că vagonetele circulă prea repede. Nu numai că este periculos, dar unor pasageri li s-a făcut rău. Trebuie să merg să văd.
- Ești foarte palidă.
- O să-mi revin. Sunt obligată să fac un tur pentru a-mi da seama de situație. Și am oroare de montagne russe. Mai mult totul este în întuneric. Pentru cei cărora le place așa ceva este superb, desigur. Ai impresia că parcurgi galaxiile...
- Vrei să te însoțesc?
- De ce nu?
.........................................
