.............................................
5.
Eu și Nathan uzi leoarcă alergăm înapoi la apartament. Acel paparazzo a fost necruțător, urmărindu-ne tot drumul pe faleză și continuând să facă poze chiar și după ce Nathan i-a cerut să se oprească.
Maxilarul lui Nathan se flexa într-un mod care m-a făcut să mă îngrijorez pentru dinții lui, iar el și-a ținut brațul înfășurat protector în jurul meu până când am ajuns pe trotuarul principal și am putut să o luăm spre apartamentul său.
De data aceasta, pare hotărât să alerge cu o viteză amețitoare, așa cum îl încurajasem mai devreme să o facă, pentru a ne întoarce la intimitatea noastră. Singura problemă este că acum port niște haine care se strâng pe mine și care sunt sigură că îmi vor provoca o iritație teribilă pe interiorul coapselor. Mă simt de parcă aș alerga cu greutăți. Sigur, Nathan, care este uriaș și voinic ca un Thor, aleargă în veste cu greutăți tot timpul. Dar nu și fata pe nume Bree - astfel că sunt groaznic de nepregătită pentru acest nivel de rezistență fizică. Nu mă ajută nici faptul că mă tot gândesc la ceea ce a spus Nathan în apă.
„Asta a fost pe când ne prefăceam.“
Pentru că acum nu ne mai prefacem?
Următorul lucru pe care îl știu este că mă împiedic în propriile picioare și mă lovesc puternic de trotuar. Instinctul mă face să-mi protejez genunchiul cu probleme, căutând să aterizez în principal pe cel bun, pe mâini și pe coate. Totul mă ustură - dar nimic la fel de rău ca mândria mea. Mă ghemuiesc și îmi înfășor brațele în jurul genunchiului dureros, în timp ce Nathan se prăbușește lângă mine.
- Bree! Ești bine? mă întreabă el și-mi cercetează cu îngrijorare fiecare centimetru de piele. Sângerezi. Ce-ți face celălalt genunchi?
Îl evaluează imediat, de parcă ar fi doctor și ar ști ce caută.
- Este în regulă. Nu am căzut pe el.
Lacrimile îmi umplu ochii, făcându-mă să mă simt ca o idioată. Nu vreau să plâng în public pentru câteva zgârieturi, dar corpul meu pare să aibă alte planuri.
- Sunt bine, Nathan! Uită-te în altă parte pentru o secundă!
- De ce?
Vocea lui este tandră, ceea ce nu face decât să-mi amplifice starea emoțională.
Îmi acopăr fața cu palmele. Ca să pot plânge ca un bebeluș. El nu râde, dar zâmbește ușor. Îmi ia fața în mâinile lui și îmi forțează ochii înlăcrimați să-i întâlnească pe ai lui.
- Bree, poți plânge întotdeauna cu mine.
Mai târziu, înapoi în apartament, stau întinsă pe canapea precum regina Cleopatra (dacă ar fi fost transpirată, sângerândă și ar plânge). Genunchiul îmi sângera puternic și mă ustura prea tare ca să mai pot merge, așa că, după ce Nathan și-a dat jos cămașa și a folosit-o drept noul meu bandaj favorit, m-a luat în cârcă până la el acasă, unde am fost așezată ca o păpușă delicată de porțelan pe canapea, în ciuda protestelor mele că hainele îmbibate și membrele însângerate îi vor păta canapeaua.
- O să cumpăr una nouă. Nu te mișca! mi-a spus el, pe un ton aspru.
Nu am intrat în polemică și nici nu am căutat să evidențiez inutilitatea afirmației sale, pentru că am mai văzut această privire a lui Nathan: este cea pe care o are atunci când este îngrijorat până în măduva oaselor. Nu vreau să-l necăjesc atunci când este așa.
Câteva minute mai târziu, se întoarce în living cu o trusă de prim ajutor și o pungă de gheață. Și-a pus un tricou alb curat, iar eu aș putea jura că aud un cor de femei din întreaga lume gemând colectiv de indignare. Toate disprețuim acel material opac.
Nathan se așază pe o margine și își răsucește șoldurile pentru a sta cu fața la mine. Îmi ia piciorul și mi-l trage ușor în poala lui. Mă ustură în timp ce îmi îngrijește rana care are vreo 7 centimetri lungime, dar nu bag în seamă durerea, pentru că sunt prea ocupată să mă holbez la el. Din când în când, degetele lui alunecă peste pielea sănătoasă a picioarelor mele, iar asta îmi declanșează scântei și furnicături în tot corpul. Se ocupă apoi de coatele mele julite, iar eu arăt și mă simt acum ca un copil stângaci și neîndemânatic, purtând trei bandaje maro urâte și având bucle care se umflă în jurul capului meu pe măsură ce părul mi se usucă. Sunt sigură că am pete de lacrimi. „Tipa asta a arătat și mai drăguț, oameni buni!“
După ce sunt complet bandajată, Nathan se dă un pas înapoi și poziționează punga de gheață peste genunchiul meu rănit. Se uită încruntat la el.
- Ce este? întreb cu precauție, temându-mă că sângerez sau ceva de genul ăsta și, culcată cum sunt, nu pot vedea.
În timp ce piciorul meu se află încă în poala lui, degetul lui arătător trasează o linie delicată în jurul bandajului. Simt venerația din atingerea lui.
- Nimic. Dar... faptul că îți văd genunchiul bandajat îmi trezește amintiri.
- Despre accidentul meu?
El încuviințează din cap, fără să-și ridice încă ochii spre mine.
- Niciodată nu m-am simțit mai îngrozit sau mai neajutorat decât în acea săptămână.
Într-un sfârșit, privirea lui se îndreaptă spre mine. Apăsătoare. Serioasă. Plină de durere. Rareori vorbim despre acea perioadă din viață - deși nu sunt sigură de ce. Este ceva ce evităm din motive pe care nu cred că vreunul din noi le știe cu adevărat.
- Am vrut să... nu știu. Când mi-ai spus că baletul este un capitol încheiat pentru tine și ai plâns la telefon...
Pare îndurerat.
- Bree, mi-aș fi vândut sufletul ca să pot recupera, în acel moment, visurile tale.
Zâmbesc, urmărind linia dură a maxilarului său. Sprâncenele lui aspre, curbate peste ochii negri. Umerii lui sunt rigizi, de parcă ar putea să sape un munte și să-l dărâme, dar presiunea degetului său care se mișcă leneș pe pielea mea este ca o pană. Un sărut tandru.
Mă face să vreau să îi răspund. Să fiu la fel de vulnerabilă ca atingerea lui.
Îi răsucesc ușor șuvița de păr de la ceafă.
- Mă bucur că nu ai făcut-o. Pentru că... îmi place sufletul tău.
Degetul lui se oprește subit, și Nathan se uită la mine. Ochii noștri se ciocnesc timp de două respirații întretăiate. Sunt înfierbântată. Pielea mă furnică din cap până în vârful degetelor de la picioare. Oare el știe cât de mult mă afectează apropierea lui? Știe că mor de nerăbdare să mă cufund în acei ochi frumoși și să-i văd toate gândurile ascunse? Trebuie să știu dacă există vreo șansă ca el să mă iubească vreodată așa cum îl iubesc eu.
Suntem prieteni?
Sau suntem mai mult decât atât?
Inima mea bate din ce în ce mai puternic cu cât stăm mai mult timp uitându-ne unul la celălalt. El nu spune nimic. DE CE?! De ce nu vrea să vorbească? „Și ție îți place sufletul meu?“ M-aș mulțumi și cu un compliment pentru bluza mea. Cu o exclamație banală, de genul „Pantalonii tău sunt drăguți“. Cu orice! Doar spune ceva, te rog!
Dar, cu cât tace el mai mult, cu atât mă întreb dacă nu cumva încearcă să formuleze răspunsul perfect pentru a nu mă dezamăgi. „Sufletul tău este în regulă, cred. Am văzut și altele mai bune.“
Nu-i dau șansa de a răspunde - intru în panică.
- Instagram!
Se încruntă.
- Poftim?
Mă desprind din brațele lui, simțind cum toate tăieturile și juliturile mă ustură groaznic când îmi îndoi genunchii și îmi recuperez telefonul de pe măsuța de cafea.
- Nu am mai postat o poză drăguță de ceva vreme, iar asta făcea parte din înțelegerea contractuală, nu? Ei au vrut să postăm chestii de cuplu cu hashtagurile lor atent alese...
- Da, așa este...
- Atunci, hai să ne apucăm de postat! Am putea pune la punct o imagine cu noi jucând dame sau ceva de genul ăsta. Ai o tablă de dame? Sau cărți? Am putea să jucăm cărți... Și te las să câștigi. De ce zâmbești așa?
Izbucnește într-un hohot de râs, după care mă întreabă:
- De ce trăncănești despre toate astea?
Îl săgetez cu privirea și îi spun adevărul, rostind tranșant:
- Pentru că ți-am spus că îmi place sufletul tău și nu mi-ai răspuns.
Jumătate din gura lui se curbează într-un zâmbet.
- Aveam de gând să o fac, dar nu mi-ai dat nicio șansă.
- Ți-a luat prea mult timp. Dacă am fi fost la Știi și câștigi, soneria ar fi sunat cu mult înainte să intervin eu.
- Nu mi-am dat seama că există o limită de timp.
- Ba există. Întotdeauna există o limită de timp. Și acum, știu că îmi urăști sufletul.
Îmi ia telefonul din mână, se joacă cu el și îl așază cu grijă înapoi pe măsuța de cafea.
- Unii oameni au nevoie de mai mult timp pentru a da răspunsul corect. Nu este cinstit să impui o limită de timp.
- Îmi pare rău, dar asta-i viața, amice. Nu poți aștepta la nesfârșit.
Îmi dau seama acum că a înclinat telefonul pe măsuța de cafea, așezându-l astfel încât să fie cu ecranul îndreptat spre noi. Se uită din nou la mine. Nu sunt de acord. Cred că pentru unele lucruri merită să aștepți, oricât de mult durează. Nathan se apleacă și apasă pe butonul de pe partea laterală a telefonului, iar o lumină începe să clipească pentru cronometrul de 10 secunde. Înainte de a avea un moment să înțeleg ce se întâmplă, îmi pune o mână pe umăr și mă împinge ușor, astfel încât spatele meu să cadă la același nivel cu perna canapelei. Asta este ceva nou. Nathan plutește deasupra mea, țintuindu-mă cu privirea, în timp ce flash-urile subtile ale numărătorii inverse continuă să scânteieze lângă noi.
- Bree, vreau să te sărut. Este în regulă?
Tot ce pot face este să încuviințez din cap.
Se apleacă încet și mă sărută dulce și apăsat pe gură. Simt că în stomac mi se aprinde o văpaie. Nu suntem în public. Și numărătoarea inversă a camerei telefonului continuă. Sărutul ăsta nu este pentru nimeni altcineva în afară de Nathan și de mine. Nu mai este ca atunci când doar mimam că ne sărutăm. Buzele lui sunt ca niște mângâieri calde, moi, vulnerabile. Și sărutul se termină mult prea repede.
- Sufletul tău este preferatul meu, din toată lumea asta, răspunde Nathan încet, chiar în momentul în care aparatul de fotografiat trimite ultimul flash luminos, semnalând imortalizarea momentului.
Sunt șocată. Sunt atât de speriată că visez, încât aș putea plânge. Nu a fost chiar o declarație, dar așa am simțit. Inima îmi bate. Speranță. Speranță. Speranță.
Îi prind bărbia între degete.
- Nu te mișca! îi șoptesc.
- De ce? chicotește el, știind că, dacă sunt pricepută la ceva, atunci acel ceva este să transform orice moment într-unul ciudat.
- Fiindcă nu știi să-ți menții chipul impasibil, și vreau să văd dacă pot găsi răspunsul la o întrebare care mă frământă.
Zâmbetul lui se estompează într-o expresie ceva mai serioasă și, când îi înclin ușor fața într-o parte, el se conformează. Simt bărbia lui aspră sub vârfurile degetelor. Îi înclin capul în direcția opusă, evaluându-l din toate unghiurile. Mă lasă să mă joc cu el așa cum a făcut-o în fiecare zi a prieteniei noastre. Nu se strâmbă și nu-și ferește ochii. Mă lasă să înot prin acele irisuri adânci și întunecate și, exact când sunt aproape de răspunsul strălucitor de la capătul tunelului, sună alarma telefonului lui.
Nathan răsuflă adânc și își sprijină capul de gâtul meu, și-i pot simți întreaga greutate a trupului său magnific sprijinindu-se de mine, înainte ca el să se dea jos de pe canapea pentru a-și lua telefonul. Alarma este redusă la tăcere. El privește ecranul telefonului de parcă ar avea o dorință neostoită de a-l zdrobi în palmă și de a arunca resturile pe fereastră.
- Asta este alarma care îmi spune că a venit timpul să merg la antrenament.
- Bine, zic eu, cu o voce șoptită, care abia străpunge aerul.
Dar, serios, cum ar trebui să răspund după un moment precum cel pe care tocmai l-am împărtășit? Suntem pe punctul de a schimba totul, dar încă nu suntem în stare să facem saltul. Ne privim unul pe celălalt pentru câteva clipe lungi, apoi el suspină și clatină din cap.
- Îmi pare rău, trebuie să plec. Putem vorbi mai târziu? Despre... tot?
Zâmbesc.
- Da.
De data aceasta, pare hotărât să alerge cu o viteză amețitoare, așa cum îl încurajasem mai devreme să o facă, pentru a ne întoarce la intimitatea noastră. Singura problemă este că acum port niște haine care se strâng pe mine și care sunt sigură că îmi vor provoca o iritație teribilă pe interiorul coapselor. Mă simt de parcă aș alerga cu greutăți. Sigur, Nathan, care este uriaș și voinic ca un Thor, aleargă în veste cu greutăți tot timpul. Dar nu și fata pe nume Bree - astfel că sunt groaznic de nepregătită pentru acest nivel de rezistență fizică. Nu mă ajută nici faptul că mă tot gândesc la ceea ce a spus Nathan în apă.
„Asta a fost pe când ne prefăceam.“
Pentru că acum nu ne mai prefacem?
Următorul lucru pe care îl știu este că mă împiedic în propriile picioare și mă lovesc puternic de trotuar. Instinctul mă face să-mi protejez genunchiul cu probleme, căutând să aterizez în principal pe cel bun, pe mâini și pe coate. Totul mă ustură - dar nimic la fel de rău ca mândria mea. Mă ghemuiesc și îmi înfășor brațele în jurul genunchiului dureros, în timp ce Nathan se prăbușește lângă mine.
- Bree! Ești bine? mă întreabă el și-mi cercetează cu îngrijorare fiecare centimetru de piele. Sângerezi. Ce-ți face celălalt genunchi?
Îl evaluează imediat, de parcă ar fi doctor și ar ști ce caută.
- Este în regulă. Nu am căzut pe el.
Lacrimile îmi umplu ochii, făcându-mă să mă simt ca o idioată. Nu vreau să plâng în public pentru câteva zgârieturi, dar corpul meu pare să aibă alte planuri.
- Sunt bine, Nathan! Uită-te în altă parte pentru o secundă!
- De ce?
Vocea lui este tandră, ceea ce nu face decât să-mi amplifice starea emoțională.
Îmi acopăr fața cu palmele. Ca să pot plânge ca un bebeluș. El nu râde, dar zâmbește ușor. Îmi ia fața în mâinile lui și îmi forțează ochii înlăcrimați să-i întâlnească pe ai lui.
- Bree, poți plânge întotdeauna cu mine.
Mai târziu, înapoi în apartament, stau întinsă pe canapea precum regina Cleopatra (dacă ar fi fost transpirată, sângerândă și ar plânge). Genunchiul îmi sângera puternic și mă ustura prea tare ca să mai pot merge, așa că, după ce Nathan și-a dat jos cămașa și a folosit-o drept noul meu bandaj favorit, m-a luat în cârcă până la el acasă, unde am fost așezată ca o păpușă delicată de porțelan pe canapea, în ciuda protestelor mele că hainele îmbibate și membrele însângerate îi vor păta canapeaua.
- O să cumpăr una nouă. Nu te mișca! mi-a spus el, pe un ton aspru.
Nu am intrat în polemică și nici nu am căutat să evidențiez inutilitatea afirmației sale, pentru că am mai văzut această privire a lui Nathan: este cea pe care o are atunci când este îngrijorat până în măduva oaselor. Nu vreau să-l necăjesc atunci când este așa.
Câteva minute mai târziu, se întoarce în living cu o trusă de prim ajutor și o pungă de gheață. Și-a pus un tricou alb curat, iar eu aș putea jura că aud un cor de femei din întreaga lume gemând colectiv de indignare. Toate disprețuim acel material opac.
Nathan se așază pe o margine și își răsucește șoldurile pentru a sta cu fața la mine. Îmi ia piciorul și mi-l trage ușor în poala lui. Mă ustură în timp ce îmi îngrijește rana care are vreo 7 centimetri lungime, dar nu bag în seamă durerea, pentru că sunt prea ocupată să mă holbez la el. Din când în când, degetele lui alunecă peste pielea sănătoasă a picioarelor mele, iar asta îmi declanșează scântei și furnicături în tot corpul. Se ocupă apoi de coatele mele julite, iar eu arăt și mă simt acum ca un copil stângaci și neîndemânatic, purtând trei bandaje maro urâte și având bucle care se umflă în jurul capului meu pe măsură ce părul mi se usucă. Sunt sigură că am pete de lacrimi. „Tipa asta a arătat și mai drăguț, oameni buni!“
După ce sunt complet bandajată, Nathan se dă un pas înapoi și poziționează punga de gheață peste genunchiul meu rănit. Se uită încruntat la el.
- Ce este? întreb cu precauție, temându-mă că sângerez sau ceva de genul ăsta și, culcată cum sunt, nu pot vedea.
În timp ce piciorul meu se află încă în poala lui, degetul lui arătător trasează o linie delicată în jurul bandajului. Simt venerația din atingerea lui.
- Nimic. Dar... faptul că îți văd genunchiul bandajat îmi trezește amintiri.
- Despre accidentul meu?
El încuviințează din cap, fără să-și ridice încă ochii spre mine.
- Niciodată nu m-am simțit mai îngrozit sau mai neajutorat decât în acea săptămână.
Într-un sfârșit, privirea lui se îndreaptă spre mine. Apăsătoare. Serioasă. Plină de durere. Rareori vorbim despre acea perioadă din viață - deși nu sunt sigură de ce. Este ceva ce evităm din motive pe care nu cred că vreunul din noi le știe cu adevărat.
- Am vrut să... nu știu. Când mi-ai spus că baletul este un capitol încheiat pentru tine și ai plâns la telefon...
Pare îndurerat.
- Bree, mi-aș fi vândut sufletul ca să pot recupera, în acel moment, visurile tale.
Zâmbesc, urmărind linia dură a maxilarului său. Sprâncenele lui aspre, curbate peste ochii negri. Umerii lui sunt rigizi, de parcă ar putea să sape un munte și să-l dărâme, dar presiunea degetului său care se mișcă leneș pe pielea mea este ca o pană. Un sărut tandru.
Mă face să vreau să îi răspund. Să fiu la fel de vulnerabilă ca atingerea lui.
Îi răsucesc ușor șuvița de păr de la ceafă.
- Mă bucur că nu ai făcut-o. Pentru că... îmi place sufletul tău.
Degetul lui se oprește subit, și Nathan se uită la mine. Ochii noștri se ciocnesc timp de două respirații întretăiate. Sunt înfierbântată. Pielea mă furnică din cap până în vârful degetelor de la picioare. Oare el știe cât de mult mă afectează apropierea lui? Știe că mor de nerăbdare să mă cufund în acei ochi frumoși și să-i văd toate gândurile ascunse? Trebuie să știu dacă există vreo șansă ca el să mă iubească vreodată așa cum îl iubesc eu.
Suntem prieteni?
Sau suntem mai mult decât atât?
Inima mea bate din ce în ce mai puternic cu cât stăm mai mult timp uitându-ne unul la celălalt. El nu spune nimic. DE CE?! De ce nu vrea să vorbească? „Și ție îți place sufletul meu?“ M-aș mulțumi și cu un compliment pentru bluza mea. Cu o exclamație banală, de genul „Pantalonii tău sunt drăguți“. Cu orice! Doar spune ceva, te rog!
Dar, cu cât tace el mai mult, cu atât mă întreb dacă nu cumva încearcă să formuleze răspunsul perfect pentru a nu mă dezamăgi. „Sufletul tău este în regulă, cred. Am văzut și altele mai bune.“
Nu-i dau șansa de a răspunde - intru în panică.
- Instagram!
Se încruntă.
- Poftim?
Mă desprind din brațele lui, simțind cum toate tăieturile și juliturile mă ustură groaznic când îmi îndoi genunchii și îmi recuperez telefonul de pe măsuța de cafea.
- Nu am mai postat o poză drăguță de ceva vreme, iar asta făcea parte din înțelegerea contractuală, nu? Ei au vrut să postăm chestii de cuplu cu hashtagurile lor atent alese...
- Da, așa este...
- Atunci, hai să ne apucăm de postat! Am putea pune la punct o imagine cu noi jucând dame sau ceva de genul ăsta. Ai o tablă de dame? Sau cărți? Am putea să jucăm cărți... Și te las să câștigi. De ce zâmbești așa?
Izbucnește într-un hohot de râs, după care mă întreabă:
- De ce trăncănești despre toate astea?
Îl săgetez cu privirea și îi spun adevărul, rostind tranșant:
- Pentru că ți-am spus că îmi place sufletul tău și nu mi-ai răspuns.
Jumătate din gura lui se curbează într-un zâmbet.
- Aveam de gând să o fac, dar nu mi-ai dat nicio șansă.
- Ți-a luat prea mult timp. Dacă am fi fost la Știi și câștigi, soneria ar fi sunat cu mult înainte să intervin eu.
- Nu mi-am dat seama că există o limită de timp.
- Ba există. Întotdeauna există o limită de timp. Și acum, știu că îmi urăști sufletul.
Îmi ia telefonul din mână, se joacă cu el și îl așază cu grijă înapoi pe măsuța de cafea.
- Unii oameni au nevoie de mai mult timp pentru a da răspunsul corect. Nu este cinstit să impui o limită de timp.
- Îmi pare rău, dar asta-i viața, amice. Nu poți aștepta la nesfârșit.
Îmi dau seama acum că a înclinat telefonul pe măsuța de cafea, așezându-l astfel încât să fie cu ecranul îndreptat spre noi. Se uită din nou la mine. Nu sunt de acord. Cred că pentru unele lucruri merită să aștepți, oricât de mult durează. Nathan se apleacă și apasă pe butonul de pe partea laterală a telefonului, iar o lumină începe să clipească pentru cronometrul de 10 secunde. Înainte de a avea un moment să înțeleg ce se întâmplă, îmi pune o mână pe umăr și mă împinge ușor, astfel încât spatele meu să cadă la același nivel cu perna canapelei. Asta este ceva nou. Nathan plutește deasupra mea, țintuindu-mă cu privirea, în timp ce flash-urile subtile ale numărătorii inverse continuă să scânteieze lângă noi.
- Bree, vreau să te sărut. Este în regulă?
Tot ce pot face este să încuviințez din cap.
Se apleacă încet și mă sărută dulce și apăsat pe gură. Simt că în stomac mi se aprinde o văpaie. Nu suntem în public. Și numărătoarea inversă a camerei telefonului continuă. Sărutul ăsta nu este pentru nimeni altcineva în afară de Nathan și de mine. Nu mai este ca atunci când doar mimam că ne sărutăm. Buzele lui sunt ca niște mângâieri calde, moi, vulnerabile. Și sărutul se termină mult prea repede.
- Sufletul tău este preferatul meu, din toată lumea asta, răspunde Nathan încet, chiar în momentul în care aparatul de fotografiat trimite ultimul flash luminos, semnalând imortalizarea momentului.
Sunt șocată. Sunt atât de speriată că visez, încât aș putea plânge. Nu a fost chiar o declarație, dar așa am simțit. Inima îmi bate. Speranță. Speranță. Speranță.
Îi prind bărbia între degete.
- Nu te mișca! îi șoptesc.
- De ce? chicotește el, știind că, dacă sunt pricepută la ceva, atunci acel ceva este să transform orice moment într-unul ciudat.
- Fiindcă nu știi să-ți menții chipul impasibil, și vreau să văd dacă pot găsi răspunsul la o întrebare care mă frământă.
Zâmbetul lui se estompează într-o expresie ceva mai serioasă și, când îi înclin ușor fața într-o parte, el se conformează. Simt bărbia lui aspră sub vârfurile degetelor. Îi înclin capul în direcția opusă, evaluându-l din toate unghiurile. Mă lasă să mă joc cu el așa cum a făcut-o în fiecare zi a prieteniei noastre. Nu se strâmbă și nu-și ferește ochii. Mă lasă să înot prin acele irisuri adânci și întunecate și, exact când sunt aproape de răspunsul strălucitor de la capătul tunelului, sună alarma telefonului lui.
Nathan răsuflă adânc și își sprijină capul de gâtul meu, și-i pot simți întreaga greutate a trupului său magnific sprijinindu-se de mine, înainte ca el să se dea jos de pe canapea pentru a-și lua telefonul. Alarma este redusă la tăcere. El privește ecranul telefonului de parcă ar avea o dorință neostoită de a-l zdrobi în palmă și de a arunca resturile pe fereastră.
- Asta este alarma care îmi spune că a venit timpul să merg la antrenament.
- Bine, zic eu, cu o voce șoptită, care abia străpunge aerul.
Dar, serios, cum ar trebui să răspund după un moment precum cel pe care tocmai l-am împărtășit? Suntem pe punctul de a schimba totul, dar încă nu suntem în stare să facem saltul. Ne privim unul pe celălalt pentru câteva clipe lungi, apoi el suspină și clatină din cap.
- Îmi pare rău, trebuie să plec. Putem vorbi mai târziu? Despre... tot?
Zâmbesc.
- Da.
CAPITOLUL 25
BREE
Știi ce este ciudat la a fi o persoană normală și a nu trăi într-un film de pe Netflix? După momente semnificative, nu ai parte de o scenă palpitantă. După ce prietenul tău cel mai bun, după care tânjești în secret de ani și ani, gândindu-te că poate și el împărtășește aceleași sentimente, recunoaște în sfârșit că te place, tu nu ai parte de un flash-forward.
Nu. Viața mea merge mai departe, dureros de lent și la fel de plină de incertitudini. Trebuie să trăiesc în gri timp de 3 zile întregi. Ai crede că, la cât de des port gri, mi-ar plăcea să trăiesc în el, dar NU! Nu-mi place. Vreau să iau toate lucrurile gri, să le adun într-o grămadă în parcare și să le dau foc. Apoi, să dansez ritualic în jurul focului, pentru a alunga dominația griului asupra vieții mele. Voi ridica pancarte și voi intona: „CE VREM? NU MAI VREM GRI!“
În orice caz, ziua de marți a fost dură. După ce Nathan a plecat la antrenament, a trebuit să mă duc să predau balet la noua mea clasă de copii mici cu unul din genunchi și cu coatele zdrelite, și, de fiecare dată când le îndoiam, mă simțeam de parcă mi-ar fi dat cineva pe ele cu cioburi de sticlă.
Și ghici ce? La balet te îndoi, nu glumă! Practic, asta este tot ce facem. Ne îndoim corpul și brațele peste tot.
Am predat restul orelor în acea zi și apoi speram să-l văd seara pe Nathan, dar el avea un eveniment caritabil la spitalul de copii, și nu aveam de gând să fiu fata care îl roagă să renunțe la a transforma în realitate visurile unor copii mici, așa că am trimis câteva mesaje (să trimiți mesaje într-un cadru gri este super-ciudat, în caz că vă întrebați) și apoi m-am dus la culcare devreme.
Miercuri, rănile mele prinseseră coajă și am putut să-mi scot bandajele. De ce vă spun această informație neimportantă? Pentru că a fost singurul lucru interesant care s-a întâmplat în acea zi. Ah, și am găsit perechea de la jambierele mele preferate, pe care o căutam de luni întregi. Nu știu cum de ajunsese în spatele unei cutii cu lapte din frigiderul meu. Hip-hip-uraaa pentru comoara îngropată și scoasă la iveală!
Antrenamentul lui Nathan s-a prelungit mult în acea zi, și apoi el a avut o altă întâlnire protocolară, care ne-a împiedicat să ne vedem. Viața în timpul play-offului este incredibil de agitată, și se pare că zilele lui Nathan devin, cumva, din ce în ce MAI pline. Nu sunt sigură cum este posibil, când încă de la început erau deja pline până la refuz. Îmi fac griji pentru el. Când îl întreb dacă este obosit sau dacă a dormit, pur și simplu parcă refuză să mă ia în seamă. „Sunt bine. Nu-ți face griji pentru mine!“ Bine, sigur, atunci, n-o să te mai întreb. Floare la ureche!
În această dimineață (joi), am făcut în sfârșit un lucru mare! Mi-am depus cererea de înscriere la The Good Factory. Am făcut-o, și acum lucrurile nu mai depind de mine, iar acest gând este pe cât de emoționant, pe atât de înspăimântător. Încă încerc să-mi temperez așteptările, dar, în general, mă forțez să sper. Să mă gândesc la cât de minunat ar fi dacă studioul meu ar primi un spațiu acolo. Am fost chiar și la fabrică și am făcut un tur doar pentru a putea visa mai exact la cum aș putea aranja totul - pe ce perete aș pune oglinda, unde ar urma să fie instalată bara.
I-am făcut poze lui Nathan cu fiecare colțișor din clădire, iar el mi s-a alăturat în visare prin mesaje pe telefon. M-am simțit incredibil de eliberată.
Acum, este ora 21.30 și, chiar când mă târăsc spre pat pentru somn, văd numele lui Nathan luminându-mi ecranul telefonului. Ca să iau telefonul, mă arunc spre pat atât de tare, încât simt că-mi sucesc un mușchi și, din greșeală, zbor peste margine și mă prăbușesc pe podea.
- SALUTARE! HEI! Mi-a fost dor de tine! îi spun, frecându-mi gâtul care mă doare și uitând complet că ar trebui să fiu detașată.
Chicotul lui aleargă prin eter și îmi gâdilă micii receptori din urechi.
- Salutare, și mie mi-a fost dor de tine, răspunde el, fără să se sinchisească să facă pe detașatul.
Fiori reci îmi inundă brațele. Îmi doresc mai mult decât orice să fiu acolo, cu el, în acest moment. Mă urc din nou în pat și mă sprijin de căpătâiul lui, apăsându-mi telefonul între ureche și umăr, ca să îmi pot ridica plapuma.
Merită să menționez că am un zâmbet dezgustător de visător pe față. M-am cufundat complet în țara iluziilor, în care totul este frumos, și tristețea este doar o idee mitică.
- Da?
- Da.
Nathan oftează greu, și, cumva, știu că și el stă întins în pat. Îl aud cum respiră adânc și îmi imaginez mâna lui odihnindu-se deasupra capului.
Dacă aș fi fost acolo, mi-aș fi trecut degetele prin părul lui până când ochii i s-ar fi închis și ar fi gemut de încântare.
- Îmi pare rău că am fost atât de ocupat!
Nu spune asta în felul în care o spun majoritatea oamenilor - ca pe o flecăreală, din care tu înțelegi, „Știi, de fapt, nu-mi pare rău și nu m-am gândit la tine nici măcar o dată până acum“. O spune într-un mod dureros și gutural, iar eu știu că vorbește serios. Mi se pare mai delicat ca untul topit pe pâine prăjită, iar îngrijorarea mea pentru el se intensifică din nou.
- Nu, Nathan, este în regulă! Înțeleg cum este în play-off.
- Dar nu aș vrea să fiu prea ocupat pentru tine.
Inima mea fragilă ca un avion de hârtie se lansează spre cer.
- Voi fi tot aici când se termină play-offul.
Aud un foșnet în receptor și îmi imaginez că se întoarce pe o parte.
- Știu că trebuie să vorbim despre ziua aia când am stat pe canapea... Nu am vrut să amân așa mult timp. Abia am avut vreme să mă uit la telefon în ultimele zile. Vrei să vorbim despre asta acum?
Imaginează-ți GIF-ul cu Michael Scott în care el strigă NOOO. Asta este ceea ce spune creierul meu. În nici un caz nu vreau să am o potențială discuție despre definirea relației cu cel mai bun prieten acum, la telefon, când el este și pe jumătate adormit. Sau... o, Doamne, mai rău, dacă el a avut timp să se gândească și și-a dat seama că nu ar fi trebuit să-mi sugereze nimic? El nu mă place așa. Nu mă place.
- Bree?
Vocea lui Nathan îmi întrerupe gândurile îngrozite.
„Nu renunța la speranță!“
- Îmi pare rău, sunt aici. Dar nu, aș prefera să vorbim despre asta față în față.
- Bine. Asta simt și eu. Deci suntem de acord să mai amânăm puțin lucrurile deocamdată?
- Sună dureros.
- Va fi dureros pentru mine.
Zâmbetul meu devine atât de larg, încât mă simt ca și cum colțurile gurii mi-ar atinge lobul urechilor. Dacă a existat vreodată un motiv care să-mi permită să sper la ceva, declarația lui ar fi acel motiv.
- Ce faci mâine-seară? Poate o să reușesc să plec puțin mai devreme de la antrenament și să luăm cina împreună?
- Da! Asta ar fi..., încep eu, entuziasmată, dar mă opresc brusc, amintindu-mi de planurile pe care le aveam deja. Ah, la naiba! Nu pot. Am uitat că mâine-seară este petrecerea aniversară a nepotului meu. Împlinește 6 ani. I-am luat o muzicuță nouă, doar ca să o fac pe Lily să se enerveze.
- Te duci la o petrecere de familie mâine-seară?
Rostește cuvântul „familie“ cu o voce impregnată de dor, dar și de dezamăgire. Nu pentru că ar fi dezamăgit că mă duc, ci pentru că îmi iubește familia și ar vrea să meargă și el.
- Da... știu că ești ocupat.
- La ce oră pleci la petrecere?
Nu știu de ce ar putea să mă întrebe asta.
- Petrecerea începe la 18.00, cred. Se ia cina și se proiectează un film în aer liber. Vor veni și părinții mei!
Abia aștept. Îmi iubesc familia, iar, de când părinții mei s-au pensionat, nu i-am mai prea văzut. Acum, și-au luat o rulotă și își petrec cea mai mare parte a anului călătorind prin America. Atunci când ne adunăm cu toții, lucrurile devin zgomotoase în cel mai bun mod cu putință. De asemenea, mama mea este foarte pasionată de dansurile de pe TikTok și ne roagă mereu pe mine și pe Lily să dansăm cu ea. Totuși, nu sunt sigură că îmi voi reveni vreodată după ce am văzut-o dansând pe muzica lui Cardi B. Să-l văd pe tata dansând pe acea melodie a fost și mai rău.
Dar este bine așa. După ce i-am văzut muncind din greu aproape toată viața lor, ziua în care au putut să se retragă la pensie a fost ca o rază de soare pentru sufletele noastre. Mi-e dor de ei și abia aștept să îi îmbrățișez mâine.
- Voi fi acolo, spune Nathan, iar anunțul lui este urmat de un declic de întrerupător.
Probabil a stins lumina la el în cameră.
Nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decât ca Nathan să vină cu mine la un eveniment de familie. Părinții mei îl adoră, și este întotdeauna amuzant să o văd pe mama încercând să-l dădăcească, așa cum face cu noi toți, chiar dacă este cu muuult mai înalt decât ea, dar aud epuizarea din vocea lui. De fapt, am tot auzit-o în ultima lună.
- Nathan, dacă ai timp liber mâine-seară, ar trebui să ți-l petreci acasă, pentru a te odihni. Uită-te la acel documentar pe care vrei să-l vezi. Bea un ceai fierbinte și fă o baie cu spumă!
El tace pentru o secundă.
- Faci băi cu spumă? întreabă el, și tonul i se schimbă foarte ușor.
- Fac când sunt acasă la sora mea. În apartamentul meu nu am decât duș.
El scoate un oftat prelung, ca și cum ar fi căzut pe gânduri.
- Eu am cadă aici. Una mare.
Înghit în sec și șoptesc:
- Știu... am văzut-o.
- Poți să o folosești oricând dorești.
Râd, simțindu-mă neliniștită și însuflețită în același timp.
- Bineee, Nathan, dar nu vorbeam despre mine. Vorbeam despre tine și despre cum ar trebui să folosești seara de mâine pentru a te odihni. Cred că ți-ar plăcea o baie cu spumă! Dacă Chandler Bing le iubește, oricine le va iubi.
- Cred că singurul mod în care m-ai putea băga într-o baie cu bule ar fi dacă...
Cuvintele lui se sting, iar eu sunt lăsată să completez singură spațiile goale.
Inima îmi bate din nou cu putere. Speranță. Speranță. Speranță.
Nathan își drege glasul.
- Nu contează. Sunt bine, totuși. Am destulă energie, spune el, dar vocea lui sună ca a unui om epuizat și deshidratat, care trebuie să fie cărat pe brațe ca să treacă linia de sosire a unui triatlon. Lasă-mă să vin cu tine! Te rog!
Niciodată nu pot spune nu la rugămințile lui. Acestea sunt făcute din nenumărate fire minuscule, care se înfășoară în jurul inimii mele și o strâng.
- Bineee, poți veni cu mine. Dar te avertizez că va fi mult haos. Țipete, dansuri, prăjituri care zboară pretutindeni - și toate astea vin doar din partea mea.
El chicotește, și o imagine cu gropițele lui din obraji îmi apare în minte.
Îmi amintesc felul în care arăta, întins în patul lui, înainte de a-l trezi în acea dimineață. În mintea mea, merg acolo, în camera lui, așa cum am mai făcut-o de o sută de ori, doar că acum am o imagine perfectă care să mă însoțească. Intru în vârful picioarelor și ridic ușor pătura. Mă strecor înăuntru, și este ca o saună acolo, pentru că Nathan funcționează întotdeauna la o mie de grade. Mă simte cum mă mișc lângă el și zumzăie prin somn înainte de a-și înfășura brațul în jurul meu și de a mă trage strâns la pieptul lui. Respirația lui îmi gâdilă părul, iar pielea lui este fierbinte în jurul meu.
- Am fost avertizat, spune Nathan, destrămându-mi fantezia.
- Noapte bună, Nathan!
- Noapte bună, Bree!
Nathan trebuia să vină să mă ia după antrenament și urma să mergem împreună la petrecerea aniversară.
Din nefericire, nu a putut să plece mai devreme, așa cum spera, și mi-a trimis un mesaj în după-amiaza asta, spunându-mi că ar fi bine să merg înainte și că va ajunge și el cât de repede va putea. Problema este însă că locuința lui Lily nu se află la o azvârlitură de băț, la colțul străzii. Este la 2 ore de mers cu mașina, iar petrecerea nepotului meu, care împlinește azi6 ani, reprezintă un motiv complet ridicol pentru ca Nathan să conducă două ore, după o zi extenuantă de antrenament. Îi transmit asta prin SMS cu multe, multe semne de exclamare, dar el răspunde la fel cum a făcut-o și aseară: „Voi fi acolo“.
Ajung la casa lui Lily cu aproximativ o jumătate de oră înainte de începerea petrecerii. Este un lucru bun, pentru că intrarea mea este atât de epică, încât i-ar rușina pe toți ceilalți invitați și i-ar face să se simtă îngrozitor pentru existența lor mediocră. Eu sunt Mătușa Distractivă. Adică, nu am copii încă și, prin urmare, încă îmi place să alerg sălbatic prin casă, țipând și fluturând din brațe ca un monstru la vânătoare de băieței, în timp ce sora mea se ascunde în baie, să-și soarbă paharul de vin pe care i l-am turnat. Deschid ușa de la intrare și îmi ridic mâinile, arătându-mi bijuteriile.
- Holaaa! Mătușa Bree a ajuns!
Degetele mele sunt pline de inele cu acadele Ring Pops. Trei coliere de bomboane îmi împodobesc gâtul, iar pe umeri port o pelerină de supererou.
Pungile de cadouri pline de piese Lego, pistoale cu apă și gumă de mestecat (cărui copil nu-i place guma de mestecat?) îmi blochează circulația la nivelul antebrațelor.
Aud hărmălaia făcută de nepoții mei înainte de a-i vedea. Mă pregătesc pentru impact în timp ce ei aleargă pe scări, ovaționează și îmi îmbrățișează picioarele, iar apoi, unul câte unul, mă jefuiesc de pradă. Nu mă lasă nici măcar cu un Ring Pop! Micuții bandiți fug, și tot ce văd atunci când trec pe lângă sora mea, care vine acum pe hol cu un zâmbet înfricoșător, este un covor de pungi. Lily mă privește cu o privire înghețată.
- Ai adus dulciuri în casa mea, când deja aveam prăjituri și înghețată?!
- Nu, zic și scutur agresiv din cap. Ai înțeles greșit ceea ce ai văzut. De fapt, erau acadele de broccoli.
- Și colierele de bomboane?
- Vitamine.
Ea schițează un zâmbet superb și își deschide brațele.
- Vino aici și îmbrățișează-mă, copil teribil, teribil ce ești!
La jumătatea îmbrățișării, aud ușa deschizându-se în spatele meu, și vocea mamei mele străpunge aerul:
- Copiii mei se îmbrățișează!!! HAROLD, IA SINGUR BAGAJELE! FETIȚELE MELE SE ÎMBRĂȚIȘEAZĂ!
Mama se năpustește asupra noastră și ne strânge cu toată puterea ei maternă. Se agață mai întâi de Lily și o plesnește peste fund.
- Nu ai mâncat destul. Dar nu-ți face griji, o să rezolv eu asta cât stau pe aici. Se uită peste umăr și îl strigă pe tatăl nostru, pe care încă nu l-am văzut: HAROLD, ADU CASEROLA!
Bineînțeles că mama a pregătit o caserolă.
Apoi, ochii ei albaștri și pătrunzători se îndreaptă spre mine, și mă întreb ce predică voi primi de data asta. Se apropie - este deja mai mult decât aproape - și își îngustează ochii de parcă s-ar uita într-un glob de cristal.
- L-ai sărutat pe Nathan.
- De unde știi asta?! mormăi eu, cu un oftat.
Ea flutură dintr-o mână, cu un aer superior.
- Sunt mamă, draga mea. Întotdeauna am știut totul și voi ști mereu. Se numește intuiție maternă.
Lily chicotește și apoi strigă:
- Bologna! Se numește Twitter! Mama și-a făcut un cont fictiv acum câteva săptămâni și nu ne-a spus. Dar a văzut sărutul vostru de pe covorul roșu.
Mama se arată jignită:
- Da, ai crezut că nu am observat, nu-i așa? Ei bine, am observat, doamnă Brightstone!
- Nu ai observat, spun eu, uitându-mă la mama, care are deja o mină vinovată.
Doamna Brightstone era numele pe care îl folosea mereu când ne jucam de-a îmbrăcatul în copilărie. Era o femeie foarte bogată, care mergea mereu la baluri îmbrăcată cu blănuri de nurcă. (Nu aruncați cu vopsea în mine, de fapt erau doar niște pături de lână uzate.)
- Nu credeam că-ți vei aminti! Și a trebuit să o fac! Știam că vei începe să-ți selectezi audiența pentru postări dacă vei ști că te urmăresc.
- Ce? Nici vorbă, mamă. Ești tare, și am știut asta dintotdeauna.
Ea zâmbește și se întoarce cu geanta ei supradimensionată, care-i lovește șoldul în timp ce se îndreaptă spre bucătărie. În acel moment, eu și Lily ne privim una pe alta cu ochii mari și ținem degetele încrucișate. Mama strigă din bucătărie ca un fel de ființă supranaturală:
- Desfaceți degetele alea încrucișate, doamnelor, și adunați băieții! Este timpul pentru TikTok!
În acel moment, tata apare pe ușa din față, încărcat ca un catâr cu suficiente bagaje cât să le ajungă pentru o lună, cu perle de sudoare care-i curg pe frunte și cu o caserolă sub braț.
- Te rog, spune-mi că e și Nathan aici! El este singurul care va putea să o convingă pe mama ta să renunțe la costumele aduse pentru filmarea pe care vrea să o facă.
Mă îndoiesc foarte tare de asta, dar nu ezit să-i dau o speranță tatei:
- Nathan a spus că va fi aici în seara asta.
CAPITOLUL 26
NATHAN
Aproape am ajuns la casa surorii lui Bree și am întârziat 2 ore. După antrenament, mă așteptam deja să întârzii 1 oră, dar apoi am stat în trafic, pe autostrada I-605, încă 1 oră.
Sunt epuizat. Sunt extenuat. Și chiar îmi doresc să lovesc dubița din fața mea ca să o fac să meargă mai repede, deși cred că abțibildul de pe lunetă, cu o familie ai cărei membri au urechi de șoarece, ar trebui să mă descurajeze. Nu reușește.
Probabil ar fi trebuit să apelez la serviciile șoferului meu, dar... nu știu.
Uneori, când sunt obosit și mă gândesc că ar fi grozav să trag un pui de somn, simt nevoia să mă forțez mai tare. În plus, urăsc să iau SUV-ul la evenimente personale. Mă simt ca și cum aș apărea cu un girofar pe care scrie: „UITAȚI-VĂ LA MINE, SUNT SPECIAL!“
Dau drumul volanului și mă masez pe piept. Îmi simt mușchii încordați, iar ritmul meu cardiac este încă ridicat de la antrenament. Bree avea probabil dreptate - ar fi trebuit să mă duc acasă în seara asta. Totuși, nu am putut. Lucrurile par să se întâmple în sfârșit în favoarea noastră, și vreau să-i demonstrez că pot fi alături de ea și totodată pot avea o carieră în NFL. Nu vreau ca ea să se simtă neglijată sau dată laoparte. Știu că prețuiește familia și evenimentele de acest gen, așa că vreau să fiu prezent la petrecere pentru ea. Nu știu dacă e din cauză că mă simt groaznic de obosit, dar aș putea să jur că și Bree și-a dorit la fel de mult ca mine acel scurt sărut de pe canapea de zilele trecute (și cu siguranță și pe cel de pe coridor, la care încă mă gândesc). Mă dorea - pe mine.
Metoda mea de a o curta dă roade, și nu-mi vine să cred asta. Toate chestiile idioate pe care băieții m-au sfătuit să le fac funcționează al naibii de bine. Eu și Bree suntem... Nici măcar nu mă pot gândi la asta încă. Până când nu voi auzi cuvintele „Nathan, nu te mai văd doar ca pe un prieten“ venind direct din gura ei, nu voi putea accepta că lucrurile stau, într-adevăr, astfel.
În cele din urmă, pe la 20.00, intru pe aleea unde se află casa lui Lily. Este întuneric, dar toate ferestrele casei sunt luminate și, din când în când, o umbră mică trece în fugă prin dreptul lor. După ce deschid portiera, aud un haos absolut venind dinăuntru. Zâmbesc în sinea mea, deoarece, fiind singur la părinți, casa familiei mele a fost întotdeauna liniștită. Iubesc asta.
Îmi doresc asta.
Bătăile mele în ușa din față rămân fără răspuns, așa că deschid singur ușa.
Haosul mă lovește ca un tsunami.
Pretutindeni sunt copii.
Atât de mulți, în toate formele și mărimile. Râd în hohote, țipă, aleargă pe coridoare cu mici pistoale cu gloanțe de burete și aruncă cu bile de spumă unii în alții. I-am întâlnit pe băieții lui Lily de câteva ori, iar Bree și-a adus întreaga familie la câteva meciuri, așa că nepoții ei mă recunosc imediat.
Levi, sărbătoritul de azi, mă vede primul și se năpustește spre mine. Sunt pregătit pentru impact, dar se oprește chiar în fața mea și îmi arată zâmbetul lui fără dinți.
- Hei, Nathan! Uită-te la noul meu pistol de jucărie!
Este entuziasmat, iar eu mă comport ca și cum nu aș mai fi văzut ceva mai grozav în toată viața mea. Nu știam ce să-i iau, așa că am tras câteva sfori și i-am pus pe majoritatea băieților din echipă să-i semneze o minge de fotbal.
Când el o scoate din pungă, îmi dau seama că am eșuat lamentabil, deși puștiul face tot posibilul să pară impresionat.
- Oh! O minge de fotbal. Super! Mersi!
Mi-e clar însă că pentru el mingea este un gunoi. O urăște. Îmi place totuși că niște oameni maturi și-ar vinde un rinichi pentru mingea aia, iar copilul ăsta o aruncă pur și simplu pe canapea, ca pe o vechitură care nu prezintă interes.
Și apoi, puștii strigă cu toții:
- Săriți pe atacant!
Imediat, mă trezesc asaltat de 10 lipitori mici și nu mă pot debarasa de ele. Chiar dacă nu mă simt bine acum, mă hotărăsc să alerg totuși prin îngustul hol principal, mormăind ca un urs, până la bucătărie, deoarece știu că jocul și distracția fac parte din tradiția acestei familii. În bucătărie îi găsesc pe toți adulții. Prea mulți adulți, de fapt. Devine imediat clar că aceasta nu este doar o petrecere în familie, ci o aniversare în toată regula, la care și părinții copiilor au fost invitați să rămână. Mișto, mișto, mișto! Mi se pare că vacarmul e și mai intens aici și că toată lumea râde la un volum mai mare decât în mod obișnuit.
„Liniștește-te, Nathan, este o petrecere - bineînțeles că se râde tare.“
Un tip care stă pe un scaun de bar la tejghea mă vede primul. Se uită de două ori, de parcă nu i-ar veni să creadă.
- Tipul ăsta este chiar Nathan Donelson?
Poartă tricoul Rechinilor din Los Angeles, așa că știu că nu poate să iasă ceva bun din asta. Chiar nu sunt în starea de spirit potrivită pentru a avea de-a face cu fanii în această seară.
Ridic mâna, schițând un salut scurt, și o caut cu privirea pe Bree prin încăpere. Stă lângă chiuvetă și umple o carafă cu apă. Când îmi aude rostit numele, capul ei cu bucle lungi și superbe se rotește spre mine. Poartă o rochie galbenă din bumbac, cu un șir lung de nasturi de lemn în față. Bree arată ca o rază de soare și este o priveliște binecuvântată pentru ochii mei, după această săptămână lungă și obositoare.
Aș vrea să-i cuprind brațele goale cu palmele și să mă bucur de toată atenția ei. Aș vrea să o fur de aici și să o țin numai pentru mine.
Privirile noastre se întâlnesc și, pentru o clipă glorioasă, tot ce-i în jur dispare. Suntem doar eu și ea aici. Zâmbetul i se lărgește pe chip, iar gropițele mele preferate îi marchează obrajii. În clipa următoare, mă simt lovit puternic în stomac de unul dintre puști și mă răsucesc, icnind printre dinți o înjurătură nu tocmai potrivită pentru urechile lui. Acum, haosul pare să se fi intensificat dintr-odată.
- Nathan! Oh, Doamne, îmi pare atât de rău! Copii, opriți-vă!
Nici măcar nu sunt sigur cine a spus asta. Părinții se agită prin bucătărie, încercând să-și desprindă de pe mine odraslele îndopate cu dulciuri. Este un roi de adulți și copii care îmi invadează spațiul personal în această porțiune îngustă a bucătăriei care face legătura cu holul principal.
Bree încearcă să-și croiască drum prin mulțime, dar eu sunt prins în capcană, iar ea nu poate ajunge la mine.
Capul lui Lily se ivește de nicăieri, dar ea se comportă ca și cum această scenă haotică ar fi ceva complet normal.
- Bună, Nathan! Mă bucur să te văd!
Trece pe sub brațul meu pentru a se strecura printre oameni și a intra în bucătărie.
- Nathan e aici?!
Aceasta este mama lui Bree. I-aș recunoaște vocea oriunde, dar nu o pot vedea, pentru că 3 tipi înalți vor să ajungă la mine, trecând pe lângă soțiile lor, care se străduiesc să-i țină în frâu pe copii. „Pe bune? Vreți o strângere de mână chiar acum, oameni buni?“ Bree este dincolo de toți, încă încercând să se descurce. Cineva îi pune în brațe un copil mic, și ea încearcă să i-l dea înapoi.
Doug vine din spatele meu și mă bate pe umăr.
- Mă bucur să te văd, Nathan! Ai făcut un meci pe cinste săptămâna trecută.
Zâmbesc - sau cel puțin așa cred - și încerc să răspund la felicitările tuturor celor care vor să se prezinte, în timp ce un puști îmi fură portofelul. (Am zis că vreau o familie mare? M-am răzgândit.)
Totul se învârte.
Sunt conștient că mi se strânge maxilarul, că dinții mi se încleștează dureros. Nici măcar nu am ajuns în bucătărie. Sunt încă blocat în acest hol blestemat și încontinuu luat cu asalt de oameni. Aproape că mă copleșește impulsul de a-mi flutura brațele frenetic și de a urla „DAȚI-VĂ ÎNAPOI!“
Aș vrea să dau din coate, într-o parte și-n alta, până când toți se vor împrăștia. Dar nu pot - știu că nu pot. Trebuie să stau aici, cum fac de obicei, și să accept totul cu un zâmbet de învingător.
Trebuie să mă concentrez asupra vocilor, dar toate mi se par joase, amestecate - aproape în surdină. Nu le pot urmări. Nu pot să înghit. Inima îmi bate cu putere, și mă simt ca și cum aș fi fost scufundat în apă înghețată.
„Unde este Bree?“ Nu o pot găsi.
De ce îmi simt membrele grele și amorțite? Am o senzație de cădere, iar faptul că știu că nu cad cu adevărat nu face decât să-mi accelereze bătăile inimii. Ceva nu este în regulă. Nu pot să respir. Pieptul meu. Degetele mele.
Respirația mea. Ce se întâmplă cu mine?
Trebuie să...
Nu pot...
Eu doar...
CAPITOLUL 27
BREE
O, nu... Ceva nu este în regulă.
Mă uit cum toată lumea îi solicită atenția lui Nathan, și deodată fața lui devine palidă. Ochii lui par distanți și sticloși. Umerii i se lasă în jos, și el îmi dă impresia că se îndepărtează de toată lumea. Este atât de mult zgomot în acest hol micuț, încât abia reușesc să-l aud spunând: „Îmi pare rău, trebuie să...“
Se îndepărtează de toată lumea și o ia la fugă pe hol. Între mine și Nathan sunt vreo 12 corpuri, și mă împing printre ele cu entuziasmul unui cumpărător de Black Friday care se luptă pentru ultimul televizor la reducere.
- Mă scuzați! Îmi dați voie să trec... MIȘCĂ-TE, Doug!
Ies din mulțime și văd holul de la intrare pustiu. Nu-l găsesc nicăieri pe Nathan. Alerg în living, dar nu-l văd. Nu e aici. Mă uit pe geam. Mașina lui este încă parcată în fața casei, dar el nu e nici afară. Sunt disperată acum, de parcă mi-aș fi pierdut copilul în mall. Nathan arăta groaznic chiar înainte de a dispărea, și trebuie să-l găsesc.
Mă hotărăsc să merg la etaj și să caut prin toate camerele. În cele din urmă, văd ușa de la spălătorie întredeschisă, cu lumina stinsă. Înăuntru, îl găsesc pe cel mai bun și mai voinic prieten al meu ghemuit într-un colț, tremurând. Nathan – imperturbabilul meu Nathan - își ține genunchii strânși la piept și are brațele mari înfășurate în jurul picioarelor, iar capul i se sprijină pe coapse. Îi pot auzi de aici respirația gâfâitoare.
Mă grăbesc spre el și mă las în jos, sprijinindu-mi mâna cu putere pe spinarea lui.
- Nathan, hei, șșșttt! Este în regulă. Sunt aici.
- Nu pot...
El încearcă să tragă din nou aer în piept. Umerii îi sunt încovoiați parcă sub o imensă povară. Îmi pun mâna pe pieptul lui și îi simt inima bătând ca și cum tocmai ar fi fugit de un urs grizzly.
- Nu pot să respir. Simt că o să leșin.
Rostește toate aceste cuvinte cu o cadență frenetică, de parcă ar fi cuprins de disperare.
- Oare sunt pe moarte? mă întreabă, complet sincer și îngrozit, iar acum știu sigur ce se întâmplă.
Mă ghemuiesc mai aproape și îmi întind picioarele în jurul lui, astfel încât să-l pot trage cu spatele spre pieptul meu. Înfășurându-mi brațele în jurul lui, îl strâng cu putere.
- Nu, nu ești pe moarte, îți promit! Tocmai ai un atac de panică.
El tremură din cap până în picioare, iar inima mi se răsucește dureros.
Știu ce simte acum.
- Doar ascultă-mi vocea, bine? Eu sunt aici. Ești în siguranță. Simți că ești pe moarte, dar nu este așa. Acum, tot ce vreau este să te concentrezi asupra felului cum simți brațele mele în jurul tău. Sunt strânse sau lejere?
El lasă să-i scape o expirație tremurătoare și, după o lungă pauză, răspunde:
- Strânse.
- Corect. Nu te las să pleci. Acum, ce miros simți?
Aștept răspunsul lui și, când acesta nu vine, întreb din nou, cu blândețe:
- Nathan, ce miros simți?
- Hmm... de prăjitură, murmură el în cele din urmă, cu vocea răgușită.
- Da, miroase atât de bine! Este o prăjitură de vanilie cu fulgi de ciocolată. Preferata mea. Mai simți ceva?
Simt cum respirația i se mai domolește puțin și cum tensiunea din corpul lui slăbește. Îmi repoziționez unul din brațe astfel încât să îmi pot trece mâna cu tandrețe de-a lungul brațului lui, în sus și în jos.
- Mentă, spune el încet.
Da, aveam în gură o gumă cu gust de mentă, dar cred că am înghițit-o.
Pare total învins și stânjenit de situație. Cunosc din proprie experiență teama și senzația de mortificare pe care le resimte cineva când are un atac de panică și se știe văzut de alții atât de scăpat de sub control și de înnebunit. Aș vrea să-l asigur pe Nathan că nu-l voi privi niciodată diferit sau nu-l voi desconsidera doar pentru că l-am văzut acum atât de descumpănit.
- Este în regulă, îi spun. Am mai făcut asta. Adică, de atunci am reușit să simt doar gustul de pepene roșu cu mentă, dar nu este așa rău.
Primesc un chicot minuscul din partea lui, așa că știu că trebuie să se apropie din nou de mine. Îmi las capul pe omoplatul lui și îl sărut pe umăr.
El se lasă pe spate, sprijinindu-se pe trupul meu un pic mai mult, iar tensiunea din brațele sale se reduce ușor. Stăm așa câteva minute, și vorbesc cu el până când respirația lui pare din nou normală și îi simt trupul masiv sprijinindu-se în mine. Îi apăs pieptul cu palma, și, când mâna lui o acoperă pe a mea, știu că se simte, în sfârșit, din nou el însuși. Mă strânge în brațe.
- De unde ai știut ce mi se întâmplă și ce trebuie să fac? întreabă el, cu voce răgușită.
- Pentru că, după accident, aveam tot timpul asemenea stări. În primele săptămâni de la accident, de fiecare dată când mă urcam într-o mașină, mă copleșea panica. Este cel mai rău sentiment. Ca și cum toate lucrurile și ființele se apropie de tine, și nu poți scăpa de asaltul lor. Ca și cum ai fi dispus să te scoți cu ghearele din propria piele doar pentru a obține un minut de ușurare.
- Da, spune el pe un ton firav. Exact asta simt.
Tăcerea se întinde între noi. Cămășile atârnă deasupra capetelor noastre pe suportul de rufe, și simt sub tălpi podeaua rece de gresie. Mâna lui Nathan alunecă pe tibia mea și deodată o strânge cu putere, ca o demonstrație tăcută de recunoștință.
- Te simți mai bine acum?
Mă uit peste umărul lui ca să-i văd fața, dar el se răsucește într-o parte.
- Da, spune, deși vocea îi tremură.
- Nathan?
Îmi lipesc gâtul de umărul lui, dar el tot nu se uită la mine. Umerii lui încep să tremure din nou, dar nu este genul de tremur frenetic de mai înainte.
- Te rog, nu... nu mă privi acum!
Își ridică mâna pentru a-și presa degetul mare și arătătorul pe ochi.
- De ce nu?
Preț de câteva clipe, se lasă liniștea, urmată de o inspirație întreruptă.
- Pentru că... o să plâng ca un copil, spune el, ca un ecou al sentimentului pe care l-am avut eu după căderea pe trotuar, acum câteva zile. Bree, poți să te întorci la ceilalți! De-acum sunt bine. Du-te și gata!
Știu că nu vrea să fie răutăcios, ci doar încearcă cu disperare să-și păstreze demnitatea.
Dar îl prind și mai strâns în brațe.
- Poți plânge oricând cu mine, Nathan. Suntem în siguranță unul cu celălalt.
Cuvintele mele îl fac să se deschidă dintr-odată. Își lasă capul în mâini, și un plâns îi scutură trupul uriaș. Mă agăț de el, apăsându-mi palmele pe pieptul lui, să simtă că-i sunt alături, că nu plec nicăieri, că ar putea vărsa destule lacrimi cât să umple oceanul și eu tot aș crede că este cea mai puternică persoană pe care o cunosc.
Brusc, se răsucește, își înfășoară brațele în jurul taliei mele și mă trage în poala lui. Picioarele mele se află de o parte și de alta a lui, dar nu este absolut nimic senzual în acest moment. Eu sunt ancora lui. Își înfășoară strâns brațele în jurul meu și își îngroapă capul în gâtul meu, plângând cum sunt sigură că nu a mai făcut-o niciodată. Îmi trec mâinile prin părul lui și-i mângâi cu blândețe zulufii de la ceafă.
- Nathan, vorbește cu mine!
Are nevoie de câteva clipe, dar în cele din urmă răspunde:
- Sunt atât de obosit! Am această apăsare în piept de săptămâni întregi, iar acum este prima dată când s-a mai atenuat. Mă simt sfâșiat în bucăți. De obicei, mă descurcam cu totul, dar...
- Dar acum, nu mai faci față?
Nathan încuviințează din cap.
- Nu ești sfâșiat în bucăți. Faptul că ai un atac de panică sau anxietate nu influențează deplinătatea ființei tale. Ești doar epuizat, iar asta este de înțeles. Te forțezi mai mult decât oricine altcineva pe care l-am văzut până acum, și este normal să ajungi în acest punct.
- Nu... nu pot, șoptește el, scuturând din cap. Ar trebui să pot gestiona lucrurile. Trebuie să le pot gestiona.
- Cine spune asta?
El nu-mi răspunde. Mă trag puțin înapoi și îi prind fața între palme, pentru a-l face să se uite la mine. Chiar și în semiîntunericul încăperii pot vedea că ochii lui sunt roșii și umflați de plâns, iar el este profund stânjenit.
Încearcă să-și întoarcă fața, dar nu-l las, pentru că vreau să știe că nu mi-e rușine de această latură a lui. Probabil nu a plâns niciodată în fața nimănui în toată viața lui, în mare parte din cauza culturii în care este îmbibat zi de zi și care îi spune că masculinitatea lui este definită de capacitatea de a rămâne impenetrabil la emoții.
- De ce trebuie să gestionezi tu toate lucrurile, Nathan? De ce nu-ți permiți să te odihnești? îl întreb, privindu-l adânc în ochi. Strânge tare din pleoape, și lacrimile i se rostogolesc pe obraji.
- Pentru că nu merit.
- Ceee? întreb și expir scurt.
- Bree, nu a trebuit să muncesc pentru nimic în viața mea. Pentru nimic! Totul mi-a fost oferit. Mi-a fost servit pe tavă. Am vrut să lucrez în liceu, dar părinții mei nu m-au lăsat. Chiar și poziția mea actuală în echipă am obținut-o pentru că mi-a fost oferită. Daren, omul care și-a câștigat locul pe drept, s-a accidentat, iar eu am preluat postul lui după ce stătusem pe banca de rezerve timp de doi ani. Vezi? Mi s-a oferit tot acest succes, așa că de ce să mă plâng? Ce drept am eu să fiu epuizat? Nici unul. Sunt doar un puști bogat căruia i s-a oferit tot ce a avut nevoie vreodată și căruia i s-au dat pe o tavă de argint mai mulți bani și mai mult succes decât și-ar putea imagina cineva.
Habar nu aveam că se simțea așa.
- Deci acesta este motivul pentru care te antrenezi atât de intens? De asta nu le spui niciodată „Nu“ oamenilor care te solicită? Încerci să-ți dovedești valoarea?
El coboară privirea, rușinat.
- Doar când muncesc din greu și sunt epuizat simt că sentimentul de vinovăție care mă apasă în piept se mai diminuează.
Vreau să discutăm despre asta, dar el continuă să mi se confeseze, cu noi lacrimi care-i zdruncină vocea.
- Nu a trebuit să trec prin situații grele în toată viața mea. Nu am cunoscut niciodată ceva apropiat de sărăcie sau de luptă pentru supraviețuire ori fie chiar și doar chestiuni legate de buget. Am un bucătar, un șofer, un manager, un agent - tot ce aș putea avea nevoie - așa că spune-mi... ce motiv aș avea să mă plâng?
Lacrimile îi curg pe față, iar în ochii lui se citește furia amestecată cu un sentiment de înfrângere.
- Ce drept am eu să urăsc toate astea? Să vreau să scap vreodată de orice parte din viața mea? Nu. Nu merit să primesc ajutor pentru anxietatea de care nu pot scăpa. Nu am dreptul să mă simt suprasolicitat. Trebuie să-mi păstrez calmul și să dau cât de mult pot din mine, pentru că altfel toată lumea va vedea că nu merit să mă aflu acolo unde sunt.
Nathan îmi dă drumul din brațe pentru a-și strânge fața în mâini. Pentru o clipă, rămân nemișcată, cuprinsă de uimire. Îl privesc fix pe acest om pe care credeam că îl cunosc mai bine decât oricine altcineva pe lume și îmi dau seama că tot timpul și-a înăbușit sentimentele, rănile, anxietatea și stresul, deoarece a simțit că trebuie să poarte pelerina de erou. Iar dacă poate să-mi mărturisească toate astea chiar acum, eu pot face același lucru pentru el. Îi trag în jos palmele de pe ochi, ca să mă pot uita în ei.
- Ascultă-mă! Nu lucrurile pe care le faci te fac demn, ci faptul că ai o inimă care bate în piept. Ai un suflet, ceea ce înseamnă că ai voie să te simți rănit, obosit, stresat, trist, furios. Îți este permis să simți aceste lucruri. Toți oamenii au voie să le simtă, îl asigur eu și îmi adun toate puterile pentru cuvintele pe care am de gând să i le spun în continuare. Capacitatea ta de a purta orice povară pe umeri, de a da două sute la sută din tine tot timpul, de a fi perfect în tot ceea ce încerci... toate acestea nu sunt atribute care să te facă o ființă umană valoroasă.
Mă opresc, trag aer în piept și o spun:
- Și nu ele constituie motivul pentru care m-am îndrăgostit de tine și pentru care te iubesc.
Ochii lui negri se ridică spre mine. Îi zâmbesc. Povara acestei taine grele, păstrate atâta vreme în mine, cade în sfârșit, și mă simt ușurată să continui:
- M-am îndrăgostit de tine pentru că ești mereu pus pe glume. Ești amuzant. Inima ta este atât de mare, încât nici nu știu cum încape aici, spun, apăsându-mi palma pe pieptul lui. Ești un cântăreț groaznic. Îmi faci supă când sunt bolnavă. Mi-ai cumpărat tampoane atunci când zăceam întinsă pe canapea cu crampe și nu mă puteam mișca. Și nici măcar nu ai trimis pe altcineva după ele. Te-ai dus chiar tu!
Râde încetișor, iar eu mi-aș dori să fie aici mai multă lumină ca să-i pot vedea mai clar zâmbetul.
- Uite, Nathan, nu-mi pasă dacă nu vei mai ridica nici măcar o zi din viața ta o minge de fotbal sau dacă nimeni din lume nu va mai atașa vreodată cuvântul „succes“ de numele tău.
Acum, eu sunt cea care varsă lacrimi, iar mâinile lui Nathan s-au ridicat pentru a-mi mângâia fața. Degetele lui trec peste pomeții mei. Îmi scutur ușor capul și încerc să-mi înghit suficient de bine lacrimile pentru a termina de vorbit.
- Așa că nu spune că nu meriți sau că nu ești demn, căci pentru mine ești. Întotdeauna vei fi.
Nathan mă trage mai aproape și mă strivește de pieptul lui. Brațele lui puternice mă apasă pe omoplați, iar fața lui este îngropată în părul meu.
- Și eu te iubesc, îmi șoptește, iar și iar. Te iubesc, Bree! Te iubesc! Întotdeauna te-am iubit.
CAPITOLUL 28
BREE
Îl conving pe Nathan să mă lase să îl conduc acasă cu mașina lui, iar el aranjează ca o persoană din anturajul lui să meargă să-mi ia mașina și să mi-o ducă înapoi în seara asta.
„Ei, ce vreți, avantaje ale celebrității!“
Plecăm aproape imediat, chiar dacă Nathan este foarte îngrijorat că asta îi va supăra pe toți.
- Lasă-mă să am grijă de tine, îi spun, zărindu-i ezitarea în privire. Te rog, vrei?
El cedează și îmi întinde cheile mașinii.
- Mulțumesc!
Primesc un sărut pe obraz, dar simt impulsul să fac acea mișcare în care îți întorci fața foarte repede și primești în schimb un sărut pe gură. Totuși, acum nu e momentul.
Pe drumul spre casă, ne simțim amândoi epuizați fizic și emoțional.
Nathan pune muzică lentă, mă ia de mână și ne împletim degetele. Îmi sărută încheieturile degetelor cu o tandrețe dureroasă, care îmi pătrunde până în suflet. Mergem timp de 2 ore fără să spunem un cuvânt, doar ascultând muzica într-o liniște confortabilă.
- Vrei să rămâi la mine în seara asta? mă întreabă el, rupând în cele din urmă tăcerea, în timp ce virez către parcarea locuinței sale.
Am stat în apartamentul lui de o sută de ori, așa că această întrebare nu ar trebui să mi se pară grea sau importantă. Dar este, pentru că nu mi-a fost pusă niciodată în timp ce el mă ține de mână și cuvintele „Te iubesc“ plutesc între noi. Cu toate astea, mi-e ușor să spun da. Cât se poate de firesc.
Când, în sfârșit, intrăm în apartamentul lui, își trântește cheile pe masa de la intrare. Mă descalț și mă duc în bucătărie pentru a lua câte un pahar cu apă pentru fiecare. Totul este atât de normal, dar și ușor impregnat cu altceva. Niciunul din noi nu vorbește, întrucât nu suntem siguri ce cuvinte ar fi suficient de potrivite pentru a urma după caruselul emoțional în care tocmai ne-am plimbat împreună. Așa că ne luăm paharele și pornim pe holul lung care duce spre dormitoarele noastre.
Mă pregătesc să mă despart de Nathan și să intru în camera mea, așa cum fac de obicei, dar el mă prinde de mână, trăgându-mă înapoi. Câțiva stropi de apă se împrăștie pe podea.
- Nu vrei să stai cu mine?
Rostește aceste cuvinte nu ca pe o cerere, ci ca pe o întrebare a unui om lipsit de apărare. Ca pe o nevoie. Ca pe o ultimă speranță. Seara asta a descojit toată poleiala falsă cu care îmi închipuisem că era Nathan acoperit, iar acum văd în fața ochilor un om la fel de speriat ca mine. Și îl iubesc și mai mult.
Înclin ușor din cap și pășesc în vastul lui dormitor. Nathan închide ușor ușa în urma noastră, iar inima îmi tresaltă când o aud cum se încuie încet, cu un declic. Fereastra, care se întinde din podea până la tavan, se află la 10 pași distanță, iar eu fac acești pași cu un calm măsurat, apoi privesc cea mai incredibilă priveliște a oceanului. Nimic nu obstrucționează întinderea întunecată a apei și crestele albe ale valurilor care se sparg de nisip. Pare liniștit și totuși periculos acolo, afară. Exact așa se simte și aici, înăuntru.
- Bree? spune Nathan din spatele meu, iar eu mă răsucesc precum o tornadă rămasă brusc fără direcție.
- Sunt emoționată, spun pe nerăsuflate.
Sprâncenele lui Nathan se ridică, apoi el răsuflă adânc și surâde.
- Și eu sunt la fel.
- Serios? Atunci, e perfect! Pentru că așa știu, logic, că suntem amândoi prezenți, spun și izbucnesc într-un râs forțat. De fapt, este un vis devenit realitate! N-ar trebui să fiu nervoasă - ar trebui să te plachez, ca la fotbal.
- Este mai greu de realizat decât crezi, spune el, făcând o glumă care îmi diminuează instantaneu înțepăturile resimțite în piept.
- Dar ceea ce mă neliniștește - sau mai bine zis mă sperie - este că eu am spus că te iubesc, iar tu ai repetat același lucru doar ca să-mi faci pe plac.
Acum, am ochii mari și umezi, ca personajele din desenele animate japoneze, și simt că am spus adevărul.
Nathan zâmbește într-un mod care trădează un amuzament abia stăpânit.
- Să-ți fac pe plac?
Se îndepărtează ușor nervos și își trece o mână stângace prin păr.
- Ai crezut că ți-aș declara că te iubesc doar ca să îți fac pe plac?
- Da. Nu trebuie să tot repeți.
- Ba da. Pentru că, dacă ai fi pătruns în mintea mea, ai fi văzut cât de greu de înțeles este acest concept. Bree, eu...
Vocea lui se întrerupe și apoi se blochează. Îl văd cum se dezumflă, cu o respirație ascuțită.
- Stai jos! îmi cere el pe un ton ferm, apoi dispare în dressingul său uriaș.
Mă așez pe pat și bat agitată din picior. Apoi, îmi dau seama că stau pe patul lui Nathan - lucru pe care nu l-am mai făcut niciodată - și sar brusc în sus, de parcă tocmai am simțit o arsură pe spate. Mă forțez să mă așez la loc și să procesez asta ca un adult. Sunt în patul lui Nathan. În camera lui. El mă iubește. „Nici vorbă, nu vezi?“ Nici una dintre aceste idei abstracte nu îmi pătrunde cu adevărat în minte. Am petrecut prea mult timp crezând că nu-i pasă de mine, că mă consideră doar o prietenă. Asta este tot ce am știut.
Cum ar trebui să-mi reorientez gândurile?
Nathan intră înapoi în cameră și, deși observă că abia îmi las fundul să se odihnească pe patul lui, nu arată asta. Atenția îi este ațintită la cutia de pantofi pe care o ține în mâini. Pare neliniștit, ba chiar îmi dă impresia că se simte rău, în timp ce întinde cutia spre mine. Când mă apropii și încerc să o iau, el nu se mișcă. Strânge atât de tare acea cutie...
- Nathan, vrei să mă uit înăuntru sau nu? mormăi eu, deranjată.
- Nu, spune el, foarte serios. Adică, da. Dar nu.
Mă dau puțin înapoi.
- Ei bine, acum, sunt îngrozită. Ce ai aici? Oase? Fotografii nenumărate cu lobi de urechi? O să mi se facă frică de tine după ce o deschid?
- Probabil, șoptește el, tresărind ușor, apoi renunță la cutie.
O așez cu grijă pe pat (căci cine știe ce este înăuntru sau cât de fragile sunt oasele vechi de mii de ani) și ridic cu grijă capacul. Îmi oțelesc coloana vertebrală, așteptându-mă ca vreun arlechin haios să iasă de acolo, pentru că Nathan nu m-a pregătit deloc pentru ceea ce se află, de fapt, înăuntru. Oare sunt șopârle? Poate că ține în dressing o cutie plină cu molii, și, când o voi deschide, acestea se vor năpusti și îmi vor invada căile respiratorii.
Nu este nimic din toate acestea.
După ce scot capacul, îmi ia o secundă să pricep la ce mă uit. Nathan se îndepărtează de mine cu o mână strânsă pe ceafă. Îmi bag degetele înăuntru și îmi scot... elasticul. Elasticul galben ca soarele pe care credeam că l-am pierdut cu câteva săptămâni în urmă. Ridic privirea și stabilesc contactul vizual cu Nathan. El arată de parcă ar fi pe cale să vomite. Își ține pumnul strâns, lipit de gură, iar ochii îi sunt încremeniți. Bietul de el, chiar trece prin chinul vulnerabilității în seara asta.
- Acesta este elasticul meu de păr, spun, ridicându-l pentru a obține confirmarea lui.
El încuviințează din cap.
- L-ai scos și l-ai lăsat pe masă în acea seară. Eu l-am păstrat, îmi explică el, coborându-și apoi privirea asupra cutiei. Continuă!
Nathan începe iar să străbată dormitorul, uitându-se din când în când la mine, așa cum cineva ar urmări o operație chirurgicală la care a fost obligat să asiste. Găsesc în cutie un șervețel de cocktail cu amprenta buzelor mele date cu ruj din noaptea epică în care am distrus afișul. Apoi, pachetul de Starburst roz pe care i l-am aruncat pe canapea.
Cu cât mă adâncesc mai mult în cutie, cu atât recunosc mai multe lucruri pe care nu le-am mai văzut de ani buni. Un bilet la un concert al lui Bruno Mars, unde Nathan m-a dus de ziua mea (și a făcut rost de acces în culise, susținând însă că a găsit întâmplător biletele pe trotuar, fiindcă știe că nu-i permit niciodată să-mi ofere lucruri extravagante). Către fundul cutiei, găsesc un ambalaj de gumă de mestecat pe care este mâzgălit numărul meu de telefon din liceu. Îmi amintesc acea zi de parcă ar fi fost ieri.
Alergaserăm împreună pentru prima dată în acea dimineață, înainte de cursuri. În după-amiaza aceea, în sala de sport, m-a întrebat dacă aș vrea să mai alergăm împreună cândva.
Bineînțeles că i-am răspuns afirmativ și am făcut schimb de numere de telefon. Dar eu nu am păstrat bucata de hârtie pe care el și-a scris numărul, iar acum mă simt ca un monstru oribil de lipsit de romantism!
După ce am răscolit fiecare obiect din cutie și le-am întins pe toate pe pat, în jurul meu, întâlnesc privirea lui Nathan. Într-un final, el se apropie de mine și îmi smulge din mâini elasticul pe care îl strâng de parcă ar fi o bancnotă de un milion de dolari.
- Elasticul ăsta miroase exact ca părul tău. Miroase a nucă de cocos. Ar fi trebuit să ți-l dau înapoi, dar nu am putut, mărturisește el și aruncă elasticul în cutie.
Niciodată nu voi mai primi acel elastic înapoi. Apoi, mă apucă de mâini și mă ridică de pe pat, ca să stau mai aproape de el.
- Acum, înțelegi? Tu îmi dai mereu lucruri care îți amintesc de mine, dar eu sunt aici și fur lucruri care îmi amintesc de tine. Nu am spus că te iubesc doar fiindcă vreau să-ți fac pe plac, Bree. Nu tratez această situație cu ușurință. Sunt atât de devastator de îndrăgostit de tine, încât uneori simt că iubirea mă doare fizic - și asta încă din liceu.
Speranță, speranță, speranță - aud răsunându-mi în urechi.
- Muream de nerăbdare să aflu că mă iubești și tu - dar nu am crezut niciodată că ar fi posibil. Îți amintești când ai aflat că sunt singur și ți-am spus că asta este pentru a mă menține în formă pentru joc? A fost o minciună. Eram singur pentru că sunt atât de îndrăgostit de tine, încât nu puteam nici măcar să suport gândul că o altă femeie s-ar apropia de patul meu. Niciodată, nici una nu ar fi fost ca tine, spune el și îmi mângâie fața. Te iubesc cu tot ce sunt, și asta nu se va schimba niciodată pentru mine. Cred că eu ar trebui să îmi fac griji că-mi spui că mă iubești doar ca să-mi faci pe plac.
Nu mai pot suporta spațiul dintre noi. Mă împing spre el, pentru a-i depune pe buze un sărut moale, simțind că ăsta trebuie să fie un vis - și pot face orice vreau în visele mele.
- Te-am iubit din ziua în care mi-ai legat șiretul de la pantofii de sport, pe pistă. Nu mi-ai spus că este dezlegat, pur și simplu l-ai legat.
Mușchii maxilarului îi tresaltă, ca și cum Nathan și-ar înghiți lacrimile.
- Bree, asta a fost chiar în prima zi în care ne-am întâlnit.
Tonul lui spune: „Nu te juca cu mine, femeie“.
- Știu. A fost însă și ziua în care a început totul pentru mine.
Umerii lui masivi se ridică și coboară într-o singură respirație uriașă, iar apoi ochii i se închid, ca și cum ar suferi.
- Vrei să-mi spui că... ne-am iubit amândoi în tot acest timp și nu ne-am spus niciodată nimic?
Râd, chiar dacă nu este deloc amuzant. Îmi trec un deget peste una din sprâncenele lui.
- Da, așa cred.
- Dar cum rămâne cu facultatea? M-ai îndepărtat complet atunci. Am crezut că am făcut ceva greșit.
Oh! Asta.
Îi netezesc cu palma cămașa, brusc foarte îngrijorată de cutele de pe ea.
Cred că, dacă tot ne golim rezervoarele emoționale, aș putea la fel de bine să merg mai departe și să mai storc ceva de la el.
- Îmi pare atât de rău, Nathan! Te-am respins pentru că eram îngrozită. Vedeam că te gândeai să refuzi bursa de la UT pentru a sta acasă cu mine și, deși nu ți-am spus niciodată, eram foarte deprimată după accidentul de mașină. Mi-era teamă că ești pe cale să renunți la visurile tale pentru mine și că, după ce îmi vei fi alături în acea stare mohorâtă, de om furios și înfrânt, în care mă aflam, îți vei da seama că nu mai merit timpul tău și vei avea resentimente față de mine. Mă temeam că mă vei vedea la pământ și cu inima frântă și că nu mă vei mai dori așa. De aceea te-am îndepărtat. Îmi pare rău, Nathan! Te-am dezamăgit.
Mâna lui îmi mângâie tandru fața.
- Niciodată nu aș fi simțit așa. Întotdeauna am vrut să fiu eu cel care să aibă grijă de tine.
- Acum, știu asta. Dar atunci depresia își spunea propria poveste, și-mi era greu să aud adevărul din cauza ei.
Își lasă capul în jos și oftează, lipit de gâtul meu.
- Ei bine, ascultă-mă acum: te ador, Bree. Indiferent că ești fericită sau tristă, eu tot te iubesc.
Nathan mă sărută suav pe gât și urcă încet spre gura mea. Simt o fierbințeală în stomac și îmi las capul într-o parte pentru a-i primi buzele.
Ușor, acestea se lipesc de ale mele. Îmi gustă colțul gurii, iar eu îmi despart buzele pentru a-i răspunde. Sunt topită. Atât de moleșită, încât el trebuie să mă sprijine ca să nu mă prăbușesc lângă pat. Sărutările sunt prin ele însele frumoase; dar sărutările după o declarație de dragoste sunt capabile să-ți schimbe viața.
Simt cum sunt luată pe sus și aruncată parcă în joacă pe patul lui.
Izbucnesc într-un râs prelung, ca un tril, până când Nathan își apucă poalele cămășii și o trage peste cap. Ochii lui sunt la fel de întunecați precum cerul din spatele lui. Înghit în sec în timp ce el se mișcă lent, părând să plutească deasupra mea. Greutatea lui. AH! Pielea aurie și întinsă. OFF! Acel abdomen brăzdat de pătrățele de mușchi, pe care, în sfârșit, reușesc să-mi plimb degetele ca într-un dans. HMMM.
Nathan îmi zâmbește în timp ce îi explorez fiecare centimetru de piele expusă. Mă ridic și îi sărut pieptul într-o parte. Apoi, în cealaltă. Îi mușc ușor bicepsul, iar el râde.
- Deci așa o să fie?
Flutur inocent din gene, iar el se lasă în jos, pentru a-și apăsa gura pe a mea. Aceasta nu este moale sau tandră. Sunt ani și ani de așteptare. Este ca o Respirație disperată la suprafața apei când ești salvat de la înec. Mă agăț de el de parcă viața mea ar depinde de asta. Mă sărută profund și generos. Palma lui alunecă pe sub cămașa mea, iar pielea aceea bătătorită îmi aprinde un foc delicios pe spinare. Mă simt de parcă aș fi fost atinsă de un fier înroșit, care-mi lasă pe piele un stigmat.
Nathan este peste tot. Iar eu sunt plină de dorință. M-am îndrăgostit atât de mult de acest bărbat, iar acum suntem în sfârșit aici, împreună, răsuciți în așternuturile lui, sărutându-ne de parcă îmbrățișarea ne-ar putea fi întreruptă în orice moment, pentru totdeauna. Sărutându-ne ca și cum ne-am iubi unul pe celălalt. El îmi mângâie pielea cu buzele și-mi șoptește cuvinte pe care n-am să le repet aici. Sunt pentru mine și numai pentru mine.
Deodată, Nathan se îndepărtează, și îi surprind privirea speriată când îmi netezește firele de păr de pe față. Cu respirația întretăiată, scoate un geamăt gutural, ca și cum ar fi ajuns, în mintea lui, la un fel de concluzie pe care nu o vrea neexprimată. Se ridică într-un cot, lângă mine, și-mi mărturisește:
- Bree, îmi doresc să fac totul cu tine, acum, mai mult decât orice altceva, dar... la naiba! Nu-mi vine să cred că o să spun asta. Cred că ar trebui să mai așteptăm...
Cuvântul „șoc“ nu descrie nici pe departe felul cum mă simt la auzul acestor cuvinte, mai ales că el a fost celibatar atât de mult timp. Dar n-am de gând să mint: o parte din mine îi este într-un fel recunoscătoare. Sunt o fată căreia îi place să fie pregătită pentru astfel de lucruri, atât mental, cât și fizic, iar seara asta a venit cu totul pe neașteptate; știu că nu sunt încă în starea de spirit potrivită pentru așa ceva. Am nevoie de puțin timp să diger toate cele întâmplate.
Dar apoi, Nathan mă șochează într-un mod mai puțin plăcut când continuă:
- De fapt, eu... vreau să aștept până vom fi căsătoriți.
CEEEE!? Creierul meu se oprește. A spus „căsătoriți“?! M-a cerut în căsătorie la un moment dat, în seara asta, și eu am ratat momentul?
Ochii mei trebuie să-mi fi transmis deja gândurile, pentru că zâmbetul lui Nathan se lărgește, și el își plimbă degetul pe gâtul meu, coborându-l apoi, în mici rotocoale, pe claviculă. „Ai un limbaj al corpului contradictoriu, amice“, îl dojenesc în gând.
- Nu-ți face griji, nu te cer încă în căsătorie. Dar știu că nu-ți place să fii surprinsă de lucruri și de aceea aș vrea să-ți spun din timp că te voi cere în căsătorie la un moment dat. Și sper că ești de acord ca acel moment să fie destul de curând, pentru că mă simt de parcă avem deja o idilă de 6 ani, doar că nu a fost ceva oficial până acum.
Are dreptate, iar eu îi spun asta. Nu am cunoscut niciodată mai intim vreun bărbat decât îl cunosc pe Nathan, iar cei mai buni prieteni, ca noi, nu încep întâmplător o relație. A fost un fel de acord tacit că, declarându-ne sentimentele, ne-am spus, de fapt: „Sunt întru totul alături de tine, căci tu ești ființa făcută pentru mine“.
- Sunt de acord, șoptesc, în timp ce el mă tachinează cu sărutări și ciupituri ușoare pe buza de jos. Dar de ce să așteptăm până ne căsătorim? Asta mi se pare atât de...
- ... De modă veche? întreabă el, iar degetele îi coboară pe brațul meu, până ajung la degetul inelar, lipsit de orice bijuterie.
Nathan apasă un sărut ferm pe tâmpla mea.
- Știu. Nu voi minți, asta face parte din farmecul vieții. Dacă am învățat ceva în ultimele săptămâni este faptul că nu trebuie niciodată să urmărești cu adevărat o idilă dinainte. Știi? Trebuie să savurezi micile atingeri - și, când spune asta, degetele lui îmi ating pielea de pe abdomen, care se strânge, înfiorată - în loc să te grăbești să iei totul.
Un drăcușor gelos se ridică în mine, fiindcă știu că Nathan a luat totul de la atâtea femei înainte, dar îl alung din minte. Știu că eu sunt alături de el acum și sper că voi fi pentru totdeauna. Se uită în ochii mei cu un zâmbet larg.
- Vreau doar să fac lucrurile altfel cu tine, Bree.
Îi inspir mirosul și îmi las inima să se umple de el.
- Bine. Vom aștepta.
Îi zâmbesc și îl împung în obraz.
- Ești atât de moale!
- Cu tine, da.
Mă sărută din nou, de data asta încet, dulce, recunoscător. Se ridică într-un cot, sprijinindu-se în brațul musculos, apoi se apleacă peste mine și stinge lumina. Imaginea aceea puternică și masculină de mușchi, tendoane și carne este ultima pe care o voi vedea în seara asta și nu face nimic pentru a mă răcori. Nathan se lasă jos lângă mine și mă trage pe pieptul lui. Îl sărut.
- Doar să nu răspândești zvonul că sunt moale ca o bezea, spune el, tachinându-mă. O să-mi distrugă imaginea.
- Care imagine? Cea în care tu strecori pe ascuns bancnote de 10ă de dolari în cutia poștală a vecinei mele văduve? Sau cea în care cumperi o întreagă clădire pentru ca micile balerine să-și poată permite în continuare să se antreneze?
Mă sărută pe creștet, și nu ratez momentul în care inspiră parfumul părului meu. Suntem acasă, unul în brațele celuilalt. Mă ghemuiesc ca o pisicuță la pieptul lui puternic. Înțelegerea este ca încheiată. M-aș căsători cu el în 5 minute dacă aș avea această opțiune.
- Fac toate astea pentru tine, Bree.
CAPITOLUL 29
NATHAN
Sâmbătă, eu și Bree dormim până la ora 10.00. Nu-mi amintesc când am făcut asta ultima oară. În liceu, poate? Mă trezesc de câteva ori și nu simt nici măcar o dată nevoia să mă scol și să-mi încep ziua. Tot ce îmi doresc este chiar aici, în brațele mele. Gemând de plăcere în somn.
În cele din urmă, va trebui să o părăsesc Bree pentru câteva întâlniri și apoi să ajung la aeroport pentru zborul spre Houston, unde vom juca ultimul nostru meci din play-off.
Sâmbetele sunt singurele zile din timpul sezonului pe care le pot considera ca fiind mai libere, pentru că atunci nu merg la sala de forță - în schimb, trebuie să particip la o mulțime de întâlniri și evenimente. Ceea ce, dacă mă gândesc bine, înseamnă că nici sâmbetele nu sunt chiar libere...
În dimineața asta însă, am renunțat la o întâlnire devreme pentru a o admira cu ochi de fanatic pe Bree în timp ce dormea. Pentru întâlnirea anulată va trebui să înfrunt mânia lui Nicole, dar simt că merită. Cred că ăsta poate fi considerat un progres pentru mine.
Unul dintre firele de păr ale lui Bree îi este prins în gură, și, când încerc să îl extrag, ea se trezește brusc. Sare din pat ca o figurină pe arc dintr-o cutie, cu părul nepieptănat și zbârlit, care parcă îi face capul mult mai mare decât în mod normal. Se întoarce spre mine cu ochii mari, de parcă tocmai s-a trezit dintr-un somn prin criogenare.
- AM DE PREDAT UN CURS DE BALET LA 10.30!
Are o voce cam stridentă dimineața, dar nu-i nimic, tot am de gând să o păstrez.
Aruncând pătura de pe ea, se dă jos din pat și iese din cameră în viteză.
Mă holbez la ușa goală, până când, două secunde mai târziu, o aud venind înapoi, tot în fugă. O străfulgerare de păr și tentacule de caracatiță este tot ce văd înainte ca ea să mă placheze pe pat. O văd plutind deasupra mea, cu gropițele din obraji ieșite în evidență, și îmi dă un sărut zgomotos, pe buze.
- Bună dimineața. Te iubesc!
Zâmbesc și mă aplec pentru a o săruta mai mult, dar ea își lasă bărbia în piept.
- O, nu.
Niciunul din noi nu s-a spălat pe dinți aseară, iar respirația de dimineață este groaznică.
- Nu primești decât un pupic cu buzele țuguiate și... NATHAN, OPREȘTE-TE CHIAR ACUM!
Râde și țipă în același timp, pentru că o gâdil fără milă.
- Vrei să spui că respirația mea miroase urât? O să plătești pentru asta.
- Dă-mi drumul! Am curs de balet!
Dar râde atât de tare, încât abia mai poate vorbi.
- Nu trebuia să te întorci. Asta a fost prima ta greșeală, iar acum, ai fost prinsă.
Mă opresc din gâdilat suficient de mult cât să mă întind până la noptieră, să apuc spray-ul Listerine și să iau o doză. Aproape că rămâne cu gura căscată în fața îndrăznelii mele de a ține așa ceva pe noptieră, dar ce pot spune - nu sunt chiar un amator. Cum are gura deschisă ca un pește, reușesc să-i dau și ei un strop de spray.
Aproape se îneacă de râs, și eu reușesc să o sărut, așa cum mi-am dorit.
Nu mă grăbesc.
Bree îmi trimite mai apoi un mesaj pe telefon, anunțându-mă că a întârziat la curs și că este numai vina mea. Îmi asum cu plăcere acest eșec.
Mă las pe spate în cada uriașă, de porțelan, cu gheare de bronz și o sun pe Bree prin FaceTime.
Apelul începe exact când un balon se sparge lângă umărul meu. Fața ei zâmbitoare îmi umple ecranul, cu luminile aspre ale studioului plutind deasupra capului ei. Se strâmbă, după care un zâmbet îi înflorește pe față.
- Ești în baie!!!
- O baie cu bule, o anunț eu și ridic un pumn de spumă.
Niciodată nu am văzut-o mai încântată. Pot vedea bretelele roz-deschis, subțiri ca niște spaghete ale body-ului ei și câteva șuvițe de păr, lipite de transpirație pe gât. Când ia telefonul pentru a se sprijini cu spatele de oglindă, îmi dau seama, din reflexie, că este singură în sală. Respiră greu.
- Și? Complet minunat, nu-i așa?
- Habar n-aveam ce pierdeam.
Sincer, sunt destul de plictisit, dar aș sta aici în fiecare seară pentru tot restul vieții mele dacă asta o va face să zâmbească astfel. De asemenea, după discuția cu Bree de aseară, sunt gata să încep să fac ceva pentru a mă îngriji de sănătatea mea mintală. Mi-am programat și o întâlnire cu un terapeut pentru săptămâna viitoare. Și nu pot să mint, am ceva emoții în legătură cu asta...
- Singurul mod în care ar putea fi mai bine ar fi dacă ai fi aici...
- NICI POMENEALĂ! strigă Jamal de cealaltă parte a ușii de la baie.
Avionul nostru a ajuns la Houston cu câteva ore în urmă, și, din cauza programului strict pe care echipa îl impune în noaptea dinaintea fiecărui meci, sunt deja în camera mea de hotel. Când jucăm în deplasare, suntem cazați câte doi jucători în fiecare cameră, și, de obicei, colegul meu este Jamal.
- Nu începe cu toate astea! Nimeni n-are chef să audă discuțiile tale murdare din baia cu spumă, spune el din camera aflată de cealaltă parte a ușii, unde sunt sigur că stă întins pe pat, pe fața de pernă de mătase pe care și-a adus-o de acasă.
- Bună, Jamal! strigă Bree în telefon.
- Pune-ți căștile pe urechi, îi spun lui Jamal.
- Nu. Tot voi ști ce se întâmplă acolo și nu sunt de acord cu asta.
Îmi dau ochii peste cap.
- Ești doar supărat că am ocupat cada înaintea ta.
- DA, sunt supărat! spune el, pe un ton indignat. De ani buni îmi fac o baie cu spumă în fiecare seară și mă bucur de ea la nebunie și, dintr-odată, noua ta prietenă îți spune cât de glorioasă este și tu îmi sabotezi timpul dedicat îngrijirii. Nu-i frumos, omule!
Bree pare încântată.
- Și Jamal are una dintre măștile alea verzi și crăpate, cum porți și tu, îi dezvălui lui Bree, fără să catadicsesc să vorbesc mai încet.
- Da, am, dar să știi că nu apreciez tonul tău arogant. Și bărbații pot aprecia să aibă o piele bună. De fapt, ai putea urma și tu un tratament pentru pori, Nathan. Îți pot vedea punctele negre și prin ușă, ripostează Jamal.
„Porii mei sunt în regulă.“
- Ignoră-l, îi spun lui Bree, cufundându-mă puțin mai mult în apă. Deci ce faci la studio?
- Oh, lucrez la coregrafia unuia dintre dansurile spectacolului care urmează.
- Da? Pot să văd?
Obrajii ei se îmbujorează. În afară de momentele în care am tras cu ochiul când a predat un curs sau două de-a lungul anilor, nu am mai văzut-o dansând cu adevărat din liceu, de dinaintea accidentului. Nu știu din ce motiv, dar dansul este întotdeauna ceva ce ține doar pentru ea. Sper că acum, când lucrurile s-au schimbat între noi, mă va lăsa să pătrund din nou în această parte a vieții ei.
Bree strâmbă din nas.
- Nu știu. Este încă greu. Nu sunt prea multe de văzut.
Umerii încă îi zvâcnesc și capul continuă să îi tremure, după atâta efort, făcând-o să arate ca un extraterestru care încearcă să imite o Ființă Umană Normală.
- Breeee, îi întrerup explicațiile neconvingătoare, iar ea îmi aruncă o privire.
- Naaathaaan.
- Hai, te rog! Lasă-mă să te privesc cum dansezi! Cât vei dansa, o să-mi acopăr fața cu spumă, ca să te simți mai puțin jenată.
Jamal intervine din nou:
- BLEAH, SUNTEȚI SCÂRBOȘI!
- Vezi-ți de treaba ta! îi strig, aruncând cu un săpun în ușă, după care mă concentrez din nou asupra discuției cu Bree. De ce nu vrei să dansezi în fața mea?
Ochii ei se plimbă prin sală, iar dinții i se înfig în buza de jos. La naiba, aș fi vrut să fiu acolo să o sărut! Nu am avut suficient timp aseară și nici în această dimineață. Am nevoie de săptămâni întregi cu ea... ba nu, de ani întregi, ca să recuperez timpul pierdut.
- Nu mai sunt la fel de bună precum îți amintești.
- Ai noroc - nu-mi amintesc nimic. Ce-i acela balet? Este chestia aia în care faci mult zgomot cu pantofii?
Ea râde și îmi aruncă o privire care spune „Bună încercare“.
- Bree, uită-te bine la mine! Îți trimit un mesaj pe FaceTime dintr-o baie cu spumă chiar acum. Nimeni nu ar putea fi într-o situație mai vulnerabilă decât asta.
- Biiiineeee, ai câștigat.
Se recunoaște învinsă și își așază telefonul pe podea, înclinat în sus, ca să pot vedea întregul studio. Bree se apleacă spre ecran și își îndreaptă arătătorul spre mine:
- Dar să știi că nu mai sunt la fel de fluentă sau de grațioasă ca înainte. Iar la coregrafie trebuie să mai lucrez mult. De aceea am stat până târziu în seara asta.
Ridic o mână plină de spumă.
- Va fi ca și cum nici măcar nu aș fi aici.
Buzele ei se curbează.
- Hmm, sigur.
Sunetele moi ale unui pian umplu aerul, iar Bree stă în mijlocul sălii, pe podea. Salopeta roz ca o gumă de mestecat îi este mulată pe corp, făcând-o să pară moale și delicată, dar pantalonii ei preferați de jogging, de culoare gri și supradimensionați, îi înghit jumătatea inferioară a corpului, contrastând cu jumătatea superioară, care este elegantă și așa cum trebuie să fie. Este o reprezentare perfectă a personalității ei. Poartă pantalonii așa cum o face întotdeauna: lăsați pe talie și strânși pe gambe. Pantofii cu poante sunt legați cu șireturi în jurul gleznelor, un curcubeu de brățări i se îngrămădește la încheietura unei mâini, iar părul ei este prins într-o împletitură franțuzească de șuvițe care îi atârnă pe spate.
Brațele lungi și slabe se întind pe lângă ea și îi alunecă deasupra capului.
Bree se ridică pe vârfuri cu o naturalețe uimitoare și începe o serie de pași delicați, care se transformă într-o serie de viraje impresionante. Stau înmărmurit, privind corpul puternic și totodată grațios al lui Bree cum se rotește, sare și mă captivează complet, până când apa din cadă se face rece ca gheața. Însă nu-mi pasă, pentru că n-aș vrea să mă mai uit niciodată în altă parte.
În tot acest timp, nu vorbim deloc. Îmi este clar că ea este hiperconcentrată asupra mișcărilor pe care le face și nu aș îndrăzni pentru nimic în lume să stric această scenă paradiziacă. O încredere calmă îi pulsează prin vene în timp ce sare. Unghiurile corpului ei sunt concomitent sticlă ascuțită și catifea moale. Creează iluzia că este la fel de delicată ca o dantelă, dar, când sare de la sol cu picioarele perfect întinse în direcții opuse și apoi aterizează - abia scoțând vreun sunet - îți dai seama că forța ei nu trebuie subestimată.
Bree este puternică și feroce în pielea ei delicată. Viața a încercat să o doboare la pământ și să o țintuiască acolo, dar ea i-a arătat degetul mijlociu și s-a ridicat din nou, triumfătoare. Această fată este tot ce aspir să am, tot ce iubesc, tot ce îmi doresc. I-am încredințat inima mea, cu tot ce sunt, și sper să nu mi-o dea niciodată înapoi.
CAPITOLUL 30
BREE
Este duminica în care are loc Super Bowlul, dragilor! Și, da, Rechinii au reușit! Au câștigat campionatul NFC în urmă cu 2 săptămâni, iar acum suntem cu toții aici, în Las Vegas, unde Rechinii (sau, mai bine zis, cea mai bună echipă de pe planetă) va juca împotriva Măgarilor (glumesc doar - de fapt, se numesc Armăsarii, dar nimănui nu-i pasă, iar noi vrem ca ei să muște din țărână). Lily și-a lăsat copiii cu Doug pentru a mă putea însoți.
Nathan ne-a plătit biletele ca să zburăm la clasa întâi aseară, și i-am permis să o facă, deoarece în contul meu bancar mai sunt doar vreo 2 dolari și o gumă de mestecat, dar nu aveam cum să ratez afurisitul de Super Bowl. De asemenea, acum, că suntem împreună în mod oficial, a trebuit să devin mai îngăduitoare și să-l las să plătească pentru lucruri. Se pare că îi fac o mare bucurie când îl las să mă răsfețe, așa că încerc să spun „Da“ cât mai des.
Ca, de exemplu, când am fost înștiințată pe e-mail că studioul meu de dans a fost selecționat pentru spațiul disponibil de la The Good Factory (încerc să mă prefac, dar să știți că sar în sus de bucurie). Nathan m-a întrebat imediat dacă îl las să plătească pentru renovările pe care va trebui să le facem ca să transformăm spațiul într-un studio de dans și am făcut un compromis. În loc să îi dau banii pe care i-am câștigat făcând reclama, așa cum plănuisem, îi voi folosi pentru renovări. „Vedeți, este un progres.“
Nu l-am mai văzut de când am ajuns în Vegas, pentru că a fost ridicol de ocupat cu echipa și cu evenimentele media, așa cum a fost și în ultimele săptămâni, după ce Rechinii au câștigat campionatul NFC. Dar înțeleg pe deplin situația și am profitat cât am putut de mult de fiecare moment pe care l-am putut petrece cu el. În curând, totul se va termina și vom putea, în sfârșit, să petrecem câteva luni împreună, în afara sezonului, fără a fi presați de programul său riguros.
Totuși, am primit mesaje non-stop, care au trecut la nivelul următor.
Întotdeauna propoziții și fraze scurte, ca această conversație pe care am avut-o la scurt timp după aterizarea de aseară.
Eu: Bună, frumosule. Suntem în Vegas!
Nathan: Mi s-a părut mie că ziua este brusc mai luminoasă.
Eu: Oprește-te! (Doar glumeam, afară e atât de urât, dar îmi place. Continuă tot așa!)
Nathan: Mi-e dor de tine. Te rog să nu te îmbeți și să nu fugi cu vreun tip ciudat în seara asta.
Eu: Doamne, ce pretențios ești!
Nathan: La naiba! Singurul bărbat cu care poți fugi în Vegas sunt eu.
Eu: Ah, bine. Pentru că tu ești singurul cu care vreau să fug. Ce zici de diseară?
Nathan: Nu pot în seara asta. Sunt ocupat. Ce zici de mâine-seară? Am ceva de rezolvat între 18.30 și 22.30, dar, după aceea, sunt liber.
Eu: Sigur! Sună bine!
Acum, eu și Lily ne îndreptăm spre loja noastră de la stadion, încălțate cu pantofi cu toc înalt, incomozi, și îmbrăcate cu rochii de designer la modă a la Marshalls.
Doar că, deoarece eu sunt eu și nu se poate conta pe mine să mă conformez în totalitate normelor de modă ale societății, mi-am asortat rochia mea drăguță, albă, mulată pe corp, cu un jerseu negru (cu numărul 8 al lui Nathan, bineînțeles) prins cu un mic nod în față.
Un lucru pe care l-am învățat devreme în cariera lui Nathan: soțiile și iubitele jucătorilor din NFL trăiesc după un cod vestimentar strict, iar acel cod implică să fii teribil de sofisticată în orice moment. Dar ca prietenă a lui am fost liberă să merg la meciuri în adidași și tricou. Ca iubită a lui însă...
De fapt, cui îi pasă? Voi merge la meciuri îmbrăcată tot în ce vreau eu. Azi, am vrut să port tocuri și să mă îmbrac elegant. La meciul următor, s-ar putea să port o salopetă cu glugă. Nimeni nu poate prezice cu adevărat ce se va întâmpla cu alegerile mele vestimentare.
După ce am fost conduse la lojă, am urcat în ea și am găsit-o pe Vivian, mama lui Nathan, care se afla deja acolo, absorbind tot oxigenul cu egoul ei imens. Învârte măslinele în paharul ei cu Martini, arătând de parcă ar avea cel puțin 10 comentarii snoabe pe vârful limbii.
- Bună ziua, doamnă Donelson, mă bucur să vă revăd!
Zâmbesc și îi întind mâna ca un vânzător de mașini. „Vrei să cumperi porcăria asta?“ Oamenii normali se îmbrățișează în astfel de situații. Dar să ne amintim cu toții că Vivian Donelson este departe de a fi o femeie normală și că m-a văzut întotdeauna ca pe o amenințare la adresa carierei lui Nathan. Cu alte cuvinte, mă urăște.
Ochii aceia întunecați - asemănători cu ai lui Nathan, dar într-un mod obsedant, care te fac să crezi că nu se închid niciodată - coboară până la mâna mea întinsă.
- Data viitoare, ai face bine să-ți îngrijești manichiura înainte de un meci important, la fel ca soțiile și iubitele celorlalți jucători. Și să lași brățările de prost-gust acasă. Nu se potrivesc în lumea asta.
Vivian Donelson își ridică apoi privirea și refuză să-mi strângă mâna.
- Nimănui nu-i place o tipă hippy care stă în loja soțiilor celor din NFL.
Lily face un pas înainte de parcă ar vrea să-și smulgă cerceii din urechi și să o lovească pe această femeie în stilul Wreck-It Ralph. O apuc de antebraț și o opresc, pentru că nu am nevoie ca ea să ducă această bătălie pentru mine. Nici măcar nu mă simt jignită de cuvintele lui Vivian Donelson. Tot ce simt acum este tristețe pentru Nathan. Să fie crescut de o mamă atât de exigentă și de pretențioasă a fost, probabil, chinuitor. Nu-i de mirare că el se simte copleșit de presiune și de așteptări. Sunt, de asemenea, impresionată de Nathan și îl admir pentru că a depășit influența ei și a devenit o persoană atât de generoasă și de bună, în ciuda unei asemenea mame. Aceasta îmi dovedește că banii nu definesc o persoană, ci doar îi accentuează firea.
Ei bine, este momentul ca doamna Donelson să fie luminată în privința firii ei și a efectului pe care acesta îl are asupra oamenilor din jurul ei.
Nathan s-a îndepărtat cu adevărat de părinții săi în ultimele săptămâni, ca urmare a sugestiei terapeutului său, și s-a angajat să impună noi limite. Mi-a vorbit deschis despre evenimente din copilăria lui despre care habar nu aveam și, de asemenea, a vorbit sincer despre atitudinea mamei sale față de mine în mod special. El s-a exprimat clar, încă de la începutul noii noastre relații, că nu trebuie să îmi pun lacăt la gură în preajma mamei sale. Sunt liberă să-mi spun părerea și să mă apăr, cu sprijinul lui deplin și neclintit.
Așa că, păzea toată lumea, sunt pe cale să devin cel mai mare coșmar al acestei femei.
- Doamnă Donelson, încep, cu un zâmbet măsurat. În primul rând, ar fi trebuit să încetați să-mi mai spuneți astfel de lucruri nepoliticoase!
Am impresia că se încruntă, dar fața ei este mereu dură, așa că mi-e greu să spun dacă într-adevăr s-a încruntat sau nu auzindu-mă. Continui:
- După cum cred că știți deja, sunt aici pentru a rămâne. Și puteți fi complet sigură că, dacă veți continua să vorbiți cu mine sau cu iubitul meu așa cum ați făcut-o în trecut, zilele dumneavoastră în aceeași lojă cu noi se vor sfârși. Doar pentru că l-ați născut și l-ați împins spre succes pe Nathan nu înseamnă că aveți un loc garantat în viața noastră comună.
Așa cum am mai spus, nu sunt o amenințare pentru femeile din viața lui Nathan - până când nu-l fac să aleagă. El mă va alege pe mine de fiecare dată, iar acum, că știu de ce o face, intenționez pe deplin să las această putere să mi se urce la cap. Îl voi proteja la fel de aprig cum mă protejează el pe mine.
- Nu voi vorbi în numele lui Nathan, chiar dacă am o listă foarte lungă de probleme pe care mi-ar plăcea să le comentez. Dar, în ceea ce privește modul în care mă tratați, sunteți arogantă și nepoliticoasă, iar eu nu voi accepta asta.
Ochii lui Lily se deschid larg, și o văd că își strânge buzele pentru a se împiedica să izbucnească în râs. Ochiul stâng al doamnei Donelson tresare, abia perceptibil. Bărbia i se ridică, iar eu sunt pregătită pentru cuvintele ei tăioase. De fapt, sunt pregătită să încasez o palmă la propriu peste față.
Dar niciunul dintre aceste lucruri nu se întâmplă.
- Băutura asta este oribilă. Mă duc să văd dacă nu au și ceva mai bun, mormăie ea și trece pe lângă noi, iar un fior străbate aerul odată cu ea.
Îi mulțumesc stelei mele norocoase că Nathan nu este prea apropiat de această femeie și că nu trebuie să o suport decât de câteva ori pe an.
După ce iese și ușa lojii se închide în urma ei, Lily se întoarce spre mine.
- Niciodată în viața mea nu am fost mai mândră de tine, surioară!
Încurajarea ei îmi prinde bine, căci tremur la propriu, acum, că totul s-a terminat.
- Tot ce-i mai trebuia acestei femei era o haină de blană, și ar fi fost un personaj malefic din desenele animate Disney. Dar unde este tatăl lui Nathan? se interesează Lily.
- Mâine are o întâlnire importantă, pentru care vrea să fie odihnit. I-a spus lui Nathan că va urmări o parte din meci la televizor.
Lily clipește, nedumerită.
- Cred că glumești!
- Aș vrea eu. Nathan a muncit atât de mult pentru a-și mulțumi părinții, și iată-l aici, la Super Bowl pentru a doua oară, iar tatăl său nici măcar nu se obosește să apară, deoarece trebuie să se spele pe cap și să își facă somnul de frumusețe.
Eu și Lily coborâm cele 3 trepte mici care duc din zona recreațională a loji la scaunele din piele din fața geamului. Stadionul se umple rapid de fani, toți îmbrăcați în culorile echipei favorite - unii în negru și argintiu, alții în portocaliu și bleumarin. Uriașa energie degajată scânteiază pe întregul stadion ca un foc de artificii, și simt cum nerăbdarea bolborosește în mine precum bulele într-un pahar de șampanie scumpă.
Nathan (și echipa lui, dar, serios, cui îi pasă de ceilalți jucători?) va alerga prin acel tunel în scurt timp, iar stadionul va înnebuni, efectiv. Suporterii Rechinilor țin pancarte cu numele lui, poartă tricouri imprimate cu numărul lui, iar fanii adverși se tem de el și de ceea ce va face astăzi. Numele lui va fi pe buzele a mii de oameni. Cântat și scandat. Toată lumea speculează: „Cum este Nathan Donelson în viața reală?“
Dar eu știu.
Știu despre sticla verde de șampon și știu că lui îi este frică să zboare cu avionul. Știu că poate păstra un secret mai bine decât Lily din vara în care o sticlă de vin a dispărut în mod misterios din frigiderul de vinuri al părinților mei și știu că așternuturile lui Nathan se simt moi ca untul pe pielea mea.
Este al meu, iar inima mea se bucură, triumfătoare, la acest gând.
Doamna Donelson se întoarce puțin mai târziu cu o băutură proaspătă, și stăm toate într-o tăcere teribil de ciudată. Ea bate cu unghiile lungi și perfect manichiurate în cotiera de plastic, iar noi așteptăm nerăbdătoare să înceapă meciul. Vârful lung al tocului ei înalt vibrează înainte și înapoi. Eu și Lily continuăm să ne schimonosim de oroare, în spatele ei.
În cele din urmă, vocile crainicilor răsună în difuzoare.
- Doamnelor și domnilor, a venit momentul să le urăm bun-venit campionilor NFC, Rechinii din Los Angeles!
Stadionul se umple de strigăte și urale, iar echipele de filmare se precipită spre ieșirea tunelului. Este timpul pentru spectacol. Stau pe marginea scaunului meu în timp ce ceața densă și luminile strălucitoare umplu partea din față a tunelului din care Rechinii vor ieși.
Și iată-i!
Nathan iese primul, urmat de coechipierii săi. Ei sprintează prin ceață cu o încredere în sine care ne face să ne înfiorăm. În acest moment, nu contează ce credeți despre acest sport, dar sigur ați vrea să fiți în locul acestor sportivi.
Jamal își flexează ambele brațe și strigă ca un gladiator. Ceilalți jucători bat aerul cu pumnul și își croiesc drum pe teren până la banca lor de rezerve.
Nathan este liniștit și calm. Aleargă de parcă zici că are oțel în vene, imperturbabil ca întotdeauna. Când ajunge la linia de 21 de metri, se oprește, și casca i se înclină în sus. Îi zăresc privirea arzătoare și mă simt ca și cum degetele lui s-ar plimba pe pielea mea. Zâmbește pentru prima dată și își ridică brațul pentru a-mi face cu mâna. Și apoi, îndreaptă degetul spre mine. Gestul universal de „Asta e pentru tine, iubire“.
Fac o față tâmpă, apoi îi trimit o bezea. El o prinde din aer. Fanii se întorc și își îndreaptă ochii, ca niște raze laser, spre mine - dar tot ce mă interesează este Nathan.
În timpul pauzei de la jumătatea partidei, Lily și doamna Donelson încearcă să stea de vorbă, dar, din moment ce Lily vorbește printre dinții strânși, presupun că discuția lor nu merge bine. M-am strecurat în zona snack-barului din lojă pentru a mă holba la telefon, în caz că Nathan găsește 1 minut să-mi trimită un mesaj.
- ... Este din cauză că a fost... distras în ultima vreme, spune doamna Donelson, într-o încercare nu prea voalată de a da vina pe mine pentru faptul că Rechinii sunt conduși la pauză.
Aleg un fursec de pe masă și iau o mușcătură mare. Iamii, fulgi de ciocolată!
Lily simte nevoia să se bată pentru mine și Nathan - ceea ce mi se pare adorabil și hilar în același timp, întrucât eu nu irosesc nici un sentiment pe Vivian.
- Distracțiile sunt bune pentru oameni. Și cred că distracțiile lui sunt cele care l-au ajutat să evite să fie placat în a doua repriză.
Un pic cam deplasat, Lil, dar gestul este drăguț!
Doamna Donelson oftează. Eu continui să-mi mănânc fursecul.
- Nu prea cred. Pare leneș astăzi. Nu cred că a petrecut suficient timp antrenându-se.
- Nu cred că ați petrecut suficient timp spunându-i că face o treabă grozavă!!!
Uau, discuția a escaladat rapid. Lily se ridică de pe scaun. Doamna Donelson se ridică și ea. Femeile astea sunt pe cale să se ia la bătaie, iar eu sunt aici și mă bucur de fursecul meu. Telefonul meu bâzâie scurt, așa că mă întorc și mă pierd în conversația prin SMS cu persoana mea preferată.
Nathan: Bună. Cum îți merge ziua?
Eu: Oh, bine. A ta cum e?
Nathan: Destul de plictisitoare. Nu se întâmplă nimic cu adevărat. Mi-e dor de tine!
Vocea doamnei Donelson îmi retează, pentru o clipă, gândurile.
- Pun presiune pe Nathan fiindcă îl iubesc! spune ea.
Eu: Și mie mi-e dor!
Nathan: Facem cum am plănuit?
- ASTA NU ESTE IUBIRE, strigă Lily.
- Și de cât timp ești mamă, drăguțo?
- Nu mă lua pe mine cu „drăguțo“!
Eu: Fuga noastră? Da, am uitat complet de asta. Sună bine, totuși.
Îmi place că glumim în felul ăsta. În spatele meu se derulează o telenovelă în plină zi, iar eu și Nathan ne prefacem că vom fugi împreună.
Nathan: Perfect. Ei bine, șeful meu spune că trebuie să mă întorc la muncă. Te iubesc!
Eu: Te iubesc!!! Mergi și arată-le cum stă treaba!
Mă întorc și le văd pe doamna Donelson și pe Lily îmbrățișându-se. Ce naiba am ratat?!
Ne-am ținut toate respirația în ultimele 10 minute. Meciul ăsta este atât de strâns! În momentul de față, scorul este 21-17, Rechinii sunt conduși cu 4 puncte. Au mai rămas doar 30 de secunde din timpul regulamentar de joc, și este a patra încercare. Rechinii trebuie să obțină un prim eseu pentru a avea o șansă la victorie, iar ei nu mai au dreptul la niciun time-out. Stresul de pe acest stadion este palpabil, și, sincer, nu-mi pot imagina presiunea pe care o simte Nathan în acest moment, când vede cum se scurge timpul. Ambele echipe intră rapid în formație, iar apoi mingea îi este trimisă lui Nathan.
El face un joc scurt de picioare, căutând din priviri un coechipier liber, dar nu există niciunul. Inima îmi bate cu putere în timp ce îl văd cum pune mingea sub braț și începe să alerge. Nu are de ales decât să încerce să obțină el însuși primul eseu.
La început, lucrurile par promițătoare, dar, apoi, ca și cum aș vedea totul cu încetinitorul, un jucător din apărare îl plachează pe Nathan, doborându-l. Mingea îi este smulsă și degajată. A ratat. Game over.
Un oftat colectiv cuprinde întregul stadion, și umerii noștri se prăbușesc.
Jucătorul care l-a placat pe Nathan se scoală iute de jos și îi întinde mâna pentru a-l ajuta să se ridice. Suspin cu o ușurare audibilă când Nathan îi prinde mâna și se ridică nevătămat.
Îmi dau seama în acel moment că sunt lipită de peretele de sticlă ca o gâză de parbriz. Desprinzându-mă, mă întorc cu fața spre sora mea și spre mama lui Nathan. Cumva, am reușit toate să ne apropiem în această a doua repriză a meciului. Lily chiar i-a dat de gândit lui Vivian în urma disputei lor verbale, iar de atunci mama lui Nathan a devenit mai maleabilă. Să nu mă înțelegeți greșit, încă este o femeie dificilă, dar cred că, în momentul în care Lily a ajutat-o să vadă că ajunsese cumva o replică fidelă a propriei mame, pe care o disprețuia, a uimit-o.
Noi 3 am trecut prin multe în timpul acestui meci de Super Bowl. Și acum, s-a terminat.
Armăsarii îngenunchează imediat ce adversarii repun mingea în joc de la centru, punând oficial capăt meciului. Nu-mi acord nici măcar o clipă să caut chipul lui Nathan pe margine, pentru că tot ce vreau să fac este să îl cuprind în brațe cât mai repede posibil. Așa că folosesc acest timp pentru a mă grăbi să cobor la lift și să mă îndrept spre intrarea pentru presă.
Agenții de securitate îmi verifică legitimația la poartă, apoi sunt înghesuită împreună cu restul membrilor familiilor jucătorilor printr-un tunel întunecat care duce spre teren. Ups! Tocmai mi-am dat seama că am ieșit din lojă atât de repede, încât le-am lăsat din greșeală pe Lily și pe doamna Donelson în urmă. Păcat! Trebuia să vă grăbiți, doamnelor!
Ies din tunel exact la timp pentru a-l vedea pe Nathan în mijlocul terenului, îmbrățișându-l rapid pe atacantul echipei câștigătoare. Are clasă acest Nathan. Reușește să pară cu adevărat fericit în fața adversarului său, chiar dacă știu că este devastat.
A muncit atât de mult pentru a ajunge la acest moment, doar pentru a fi cel care a dat propriei echipe lovitura de grație la final. Sper ca mass-media să nu insiste asupra acestei singure greșeli, pentru că Nathan a făcut un meci extraordinar înainte de acel moment fatidic și ar merita să fie remarcat. Dar, cumva, știu că jurnaliștii o vor face. Acele secvențe cu Nathan pierzând mingea în ultimele secunde de joc vor fi difuzate la nesfârșit de televiziuni.
Camerele îi filmează de zor pe cei 2 atacanți centrali care schimbă între ei câteva cuvinte. De sus plouă cu confetti, în timp ce jucătorii se felicită reciproc și dau dovadă de o sportivitate pe care eu știu că nu o simt. Jamal este în partea cealaltă a terenului și își apasă degetele peste ochi pentru a-și opri lacrimile. Derek este pe bancă, cu capul plecat. Nu-i găsesc pe Price și pe Lawrence, dar sunt sigură că și ei se simt la fel.
Este un caleidoscop de emoții pe acest teren. În timp ce un om este în al nouălea cer de bucurie și se bate pe piept cu coechipierul sau își sărută soția, un altul are privirea ațintită în pământ și își înăbușă dezamăgirea.
Îl pierd din vedere pe Nathan și mă simt ușor panicată. Cum de rezistă?
Perfecționistul meu ursuleț de oțel este undeva pe acest teren, și știu că este zdrobit. Trebuie să ajung la el.
Ridicându-mă pe vârfuri, îmi încordez gâtul ca să-l văd, dar este dificil, cu atâtea alte persoane care umplu terenul. Mă gândesc să-i cer unuia dintre acești sportivi gigantici să mă ridice pe umeri, dar sunt salvată când, în sfârșit, îl zăresc pe Nathan pe marginea terenului, discutând cu unul dintre antrenori. Bărbatul îi întinde ceva, apoi arată în direcția mea. Îmi deschid larg brațele, gata să-l strâng pe Nathan în brațe în timp ce el plânge la pieptul meu.
Când se întoarce, privirea lui mă lovește ca un campion la categoria grea în ring. Am rămas fără suflare. Nu are nevoie să plângă la pieptul meu.
Omul acela zâmbește.
Se îndreaptă spre mine, peste el plouă cu confetti, oamenii îl îmbrățișează, sărbătoresc și plâng în jurul lui, iar Nathan desparte emoțiile precum a despărțit Marea Roșie legendarul Moise. Este transpirat și sclipitor. Brațele sale sunt umflate și cu venele vizibile, după jocul lung și obositor. Echipele de televiziune îi văd zâmbetul și îl asaltează. (Le înțeleg curiozitatea.)
Poate că are o cădere nervoasă chiar în acest moment? Poate că a dat-o în bară în mod intenționat? Pentru că aceasta nu este privirea unei persoane care tocmai a pierdut tot ce și-a dorit vreodată.
Nu. Se apropie de mine, iar dinții lui albi strălucesc sub luminile de pe teren. Își aruncă la picioare casca și pune un genunchi în pământ. Brusc, tot haosul din jurul nostru dispare. Suntem eu și cel mai bun prieten al meu. Iar el mă cere în căsătorie.
- Bună, prietena mea frumoasă, îmi spune, luându-mi mâna în a lui, care este aspră, cu bătături noi și înfășurată cu o față elastică. Știu că deja am plănuit asta aseară, dar m-am gândit că ți-ar plăcea s-o auzi direct din gura mea, mai degrabă decât prin SMS, spune el și îmi strânge mâna, iar eu deja plâng. Bree, prietena mea cea mai bună, te iubesc! Nu suntem iubiți în mod oficial de foarte mult timp, dar suntem, de fapt, împreună de ani buni. Vrei să te căsătorești cu mine? Mă vei lăsa să te iubesc în fiecare zi de acum încolo? Te vei muta, în sfârșit, din apartamentul tău jalnic în apartamentul meu?
Eu râd.
- Toate astea sunt doar o stratagemă a ta ca să mă îndepărtezi de mucegai, nu-i așa?
- Este singurul mod în care îmi vei permite să o fac.
- Ești atât de priceput la găsit chichițe!
Clipește spre mine, și văd lacrimi în genele lui.
- Este un da?
Încuviințez din cap frenetic, râzând și plângând și aproape scăpându-mă pe mine în acest timp.
- Da!
Nathan țâșnește în picioare și mă ridică, învârtindu-mă, în timp ce milioane de confetti aterizează în jurul nostru, ca o ninsoare proaspătă.
Oare chiar se poate întâmpla așa ceva?
- În seara asta? îmi șoptește la ureche. Vrei să fugi cu mine?
În acest moment, echipa de filmare se plictisește de momentul nostru de romantism și se întoarce la echipa câștigătoare pentru a-i auzi pe jucătorii acesteia declarând că vor merge la Disneyland. Mă aflu încă în brațele lui Nathan, cu picioarele atârnând la un metru deasupra solului, și totul mi se pare suprarealist.
- Ești sigur? Nu știu dacă îți dai seama sau nu, dar asta a fost o zi mare pentru tine. Și... îți dai seama că echipa ta tocmai a pierdut, nu?
Nu aș fi vrut să întreb asta, dar, la cum se comportă, ai crede că sărbătorește în loc să deplângă înfrângerea de pe teren. Și, deși fuga cu Nathan este, în mod legitim, visul meu, trebuie să știu că el este convins că vrea s-o facă. Trebuie să fiu sigură că nu se comportă pripit, doar pentru că este dezamăgit de eșec.
El chicotește, iar brațele lui se încolăcesc în jurul spinării mele.
- Da, știu că am pierdut. Și, da, sunt dezamăgit, dar mai ales sunt ușurat că totul s-a terminat, în sfârșit. Mă simt ca și cum o greutate uriașă mi-a căzut de pe umeri. Acum, sunt gata doar să respir alături de tine pentru o vreme. De preferință pe o plajă, undeva. Cu tine în cel mai sumar bikini pe care îl pot găsi.
Îmi vine să-l ciupesc de subsuori, dar poartă apărători de burete - ceea ce nu mi se pare prea corect. În schimb, mă aplec înainte și îi prind buzele într-un sărut agresiv. „Poftim, ești pedepsit.“
- Bree, răspunsul complet este că nu vreau să mai aștept încă o secundă fără să fiu sută la sută cu adevărat și pe deplin al tău. Dar, dacă vrei să aștepți și să faci o nuntă mare, o voi face. Nu vreau să te simți ca și cum ar trebui să te căsătorești cu mine în seara asta doar ca să mă consolezi că am pierdut. Deoarece pentru mine nu despre asta este vorba.
Mă aplec și îl sărut din nou, luându-mi timpul necesar pentru a-i parcurge buzele ca și cum mii de străini nu s-ar uita la noi. Buzele lui au gust de sudoare și de speranță, și nu am cum să ratez această ocazie. Putem da o petrecere uriașă când ajungem acasă.
- O să mă enervez dacă nu te căsătorești cu mine în seara asta, îi spun lui Nathan, complet serioasă.
Obrajii lui se încrețesc de la zâmbet, și mă lasă cu picioarele pe pământ.
- Ah, am uitat complet să-ți dau asta - putem să o luăm de la capăt? spune el și scoate o cutiuță, apoi o deschide.
Mă cufund în frumusețea inelului care se află în cutie. Inelul ăsta este drăguț într-un mod cumva dureros, dar, mai presus de orice, seamănă cu mine. Nu este strident sau masiv. Nu va trebui să-mi târăsc mâna pe jos atunci când merg. Este un diamant simplu, frumos, tăiat ca pentru o prințesă. Exact ce aș fi ales eu însămi.
În momentul în care îmi pun inelul pe deget, Jamal, Derek, Price și Lawrence se înghesuie în jurul nostru. E o agitație de felicitări și îmbrățișări transpirate. Dar nu durează prea mult, pentru că băieții trebuie să meargă la dușuri, apoi Nathan trebuie să fie disponibil pentru interviurile de după meci. Are exact timpul necesar să mă sărute o dată pe obraz, de două ori pe gât și încă o dată pe gură înainte de a pufni de supărare și de a se forța să se îndepărteze.
Își îndreaptă spre mine degetul arătător, ca și cum s-ar pregăti să-mi arunce mingea câștigătoare.
- Bree Cheese. Mai ești cu mine?
Punându-mi mâinile în jurul gurii, strig:
- Întotdeauna!
Zece minute mai târziu, o găsesc pe Lily tot în lojă. Doamna Donelson a plecat deja, slavă Domnului, așa că nu trebuie să îi explic nimic acum.
- GRĂBEȘTE-TE, SURIOARĂ! îi spun, trăgând-o de pe scaun. MIȘCĂ-ȚI FUNDUL, TREBUIE SĂ MĂ AJUȚI SĂ MĂ PREGĂTESC PENTRU NUNTĂ!
CAPITOLUL 31
BREE
- Mă mărit, mă mărit, mă mărit!
Îmi repet asta de încă cincisprezece ori în oglinda din baia hotelului. Din fericire pentru mine, purtam deja o rochie albă la meci. Am renunțat la jerseu și, gata, sunt instantaneu mireasă! Asta mă face să par un fel de supă.
Îmi înclin capul spre reflexia mea din oglindă. Sper că nu arăt ca o supă.
Lily stă în spatele meu și îmi pune mâinile pe brațe.
- Te-ai răzgândit? Aș putea avea o mașină pregătită să te scoată de aici în 5 minute, dacă asta vrei.
- O să te urc în mașina aia, o să te duc la aeroport și o să te expediez în Australia dacă încerci să mă convingi să renunț la asta! Sunt atât de pregătită să mă căsătoresc cu Nathan, încât mă doare.
Lily zâmbește.
- Știu că ești. Sunt atât de fericită că voi fi aici pentru asta. I-am sunat deja pe mama și pe tata și, deși nu au fost încântați să rateze nunta copilului lor, amândoi sunt complet dependenți de Hallmark și pot aprecia un vârtej romantic atunci când văd unul. Vor fi la nuntă prin FaceTime, la fel ca părinții lui Nathan, presupun.
Următoarele 30 de minute le petrecem aranjându-ne, dar, cum nici eu și nici Lily nu avem prea multă experiență cu paleta de farduri de ochi și cu agrafele, îl sunăm pe FaceTime pe maestru.
- Trageți partea dreaptă spre spate, ca un val superb care se rostogolește pe plajă la apus, spune Dylan de pe ecranul telefonului meu.
Lily face o grimasă, iar mâna ei neîndemânatică îmi trage părul pe spate prea strâns. Simt că îmi arde scalpul.
- Ce înseamnă asta, Dylan?
- UN VAL SUPERB LA APUS DE SOARE, LILY! Nu am spus o bunicuță bătrână și zgârcită de Crăciun.
Sora mea se dezumflă și-mi șoptește:
- Nu știu ce înseamnă nimic din toate astea!
- Nici eu nu știu, fă tot ce poți!
În cele din urmă, Lily îl mulțumește pe maestru, și trecem la fardurile de ochi. Pensula tremură în degetele ei în timp ce avansează spre pleoapa mea, iar ea repetă instrucțiunile lui Dylan.
- O pasăre care zboară deasupra canionului, având praf de aur pe aripi... am înțeles.
Dylan stă atât de aproape de ecran, încât globul său ocular ocupă cea mai mare parte a acestuia.
De îndată ce machiajul meu este gata, mă uit în oglindă. Atât Dylan, cât și Lily par să leșine de admirație la vederea mea, și asta îmi umple ochii de lacrimi.
- Nu-mi vine să cred că este adevărat. Mă voi căsători cu cel mai bun prieten al meu în seara asta.
Lily se smiorcăie, emoționată, și își lasă capul pe umărul meu. Dylan își șterge o lacrimă cețoasă de pe obraz și încuviințează din cap.
- Da, fetițo, așa este. Acum, bagă-ți mâna în sutien și mișcă rățuștele alea spre suprafață.
Drăguț! Un ștergător de lacrimi de care aveam mare nevoie.
Nathan îi trimite lui Lily un mesaj cu planul lui minut cu minut, spunând că este ziua nunții noastre, așa că nu ar trebui să-mi bat capul cu logistica.
Este 23.00, meciul s-a terminat de aproape o oră, iar Lily mă conduce prin holul hotelului și apoi afară, în noapte. Aerul rece îmi înfioară brațele, și, ca în cea mai bine executată răpire, un SUV negru frânează lângă bordură. Lily deschide portiera și mă împinge înăuntru. Se repede apoi în urma mea, și, pentru o clipă, îmi fac griji că nu a reușit și ea să intre. Oh! A reușit. Totul este în regulă.
Mă uit în interiorul uriașei mașini și simt o urmă de tristețe că Nathan nu este și el aici. Nu l-am văzut tot weekendul, mai puțin acel scurt moment în care m-a rugat să-mi petrec restul vieții cu el. N-o să-mi fie greu să o fac.
Lily îmi vede probabil expresia de dezamăgire întipărită pe chip.
- Nathan este deja la capelă. A vrut ca totul să semene cât mai mult cu o zi de nuntă adevărată pentru tine. N-o să-ți vină să crezi câte lucruri a pus la cale într-un timp atât de scurt.
Îmi vine să cred, pentru că așa este, pur și simplu, Nathan. Acum, cu ochii limpezi, pot vedea că nu există distanță pe care nu ar străbate-o pentru mine - așa a fost el întotdeauna.
Ceea ce îmi amintește de cât de puțin romantică sunt eu.
- Oh, nu!
Mă pipăi pe rochie, de parcă aceasta ar avea, brusc, buzunare.
- Inelul lui!
Se pare că în Vegas sunt sute de locuri de unde poți cumpăra o verighetă cât ai bate din palme. Am cumpărat-o pe a lui Nathan pe drumul de întoarcere la hotel. (Ei bine, teoretic, Nathan a cumpărat-o, deoarece m-a făcut să accept să-i folosesc cartea de credit. Am primit și de această dată, pentru că... vă amintiți? Doi dolari și o gumă de mestecat).
Lily zâmbește și caută prin geantă cutia cu inele, pe care o ridică triumfătoare.
- Da, am găsit-o. Doar ca să știi, ți-ar cădea capul dacă nu ar fi atașat, căscato!
- Auuu, mă faci să mă simt atât de bine în ziua nunții mele!
- Și apoi, ți-ai folosi capul pe post de minge și te-ai lăsa distrasă de o grămadă de copii pe un câmp, începând un nou program afterschool în care ei îți folosesc capul pe post de minge de fotbal.
Schițez o grimasă.
- Morbid. Ăsta chiar este umor negru.
Ea ridică din umeri ca și cum ar spune „Este ceea ce este“. Doar niște încurajări ocazionale în ziua nunții.
După câteva minute în care bâțâi din picior și bat darabana cu degetele în genunchi, Lily alunecă de pe locul ei, pentru a veni mai aproape de mine. Își pune mâna pe genunchiul meu.
- Știi, tocmai mi-am dat seama că, deoarece mama nu este aici, am o treabă foarte importantă de făcut.
- Și care ar fi aceea?
Zâmbetul ei devine răutăcios.
- Să-ți explic fericirea din noaptea nunții.
- Oh, Doamne! Să nu îndrăz...
- Deci, drăguțo, s-ar putea să fi observat niște senzații interesante când tu și Nathan v-ați sărutat. Să nu te simți speriată...
Vorbesc peste ea, încercând să-i pun mâna peste gură.
- Nu este prima dată pentru mine, Lily. Știu ce fac! Hei, nu mai spune cuvântul ăsta...
- ... Și asta se întâmplă când totul este gata.
Își scutură umerii, nefiind descurajată de palma mea agresivă care încearcă să-i astupe gura.
- Și acum, Bree, câteva trucuri amuzante pe care le-am învățat, iar tu poți să-mi trimiți un mesaj de mulțumire mai târziu.
Râd atât de tare, încât abia o aud. Îmi acopăr urechile pentru a înăbuși sunetul vocii ei și îmi las capul între genunchi.
- Nu vreau să aud despre sexul tău ciudat cu Doug! La-la-la-la! OH, DOAMNE, LILY, UITĂ CĂ TOCMAI I-AI SPUS ACEST CUVÂNT SURIOAREI TALE!
Mă chinuiește cu sfaturile ei despre sex tot restul drumului, iar aceasta va rămâne, cu siguranță, în istorie ca una dintre zilele mele preferate.
Am spus una dintre zilele mele preferate? Adică, ziua mea ABSOLUT preferată din întreaga mea existență.
Ne oprim în fața capelei, și sunt scoasă din mașină de niște oameni pe care nu i-am mai întâlnit niciodată. O femeie care ține în mână o planșetă mă târăște rapid în interiorul micuței capele albe din Vegas, și sunt surprinsă că în interior nu miroase a alcool și a stripteuze. Abia am timp să înregistrez ceva, că femeia mă trage într-o cameră mică, în afara ușilor duble principale. Lily mă ține de mână tot drumul. Femeia se răsucește, fără suflare, strângându-și la piept planșeta de parcă ar conține codurile secrete din Zona 51.
- Bună, bună. O zi de nuntă fericită! Am venit să te ajut să îți pui rochia.
- Rochia? bâigui eu și mă uit în jos. Sunt goală? Oh, port deja una. Vezi? îi spun, făcând un gest spre țesătură, în caz că tot nu mă crede.
Ea râde.
- Nu, rochia ta de mireasă.
- Eu nu am...
Dar cuvintele mi se pierd pe buze când văd că se dă la o parte pentru a dezvălui un întreg raft de haine, plin de rochii strălucitoare, dantelate, albe și chiar câteva de culoarea șampaniei sau roz-deschis. Sunt cel puțin 20 atârnate acolo.
Cuvintele mi se rostogolesc rapid:
- Astea sunt... la pachet cu capela? Este un fel de colț de îmbrăcat?
- Nu, nici vorbă, se amuză ea. Cred că sunt un cadou de la viitorul tău soț.
Mă apăs pe piept și privesc înapoi, spre Lily. Se străduiește din răsputeri să își păstreze calmul, dar fără succes. Lacrimile îi curg șiroaie, și pare că știa deja că asta urma. Fac un pas înainte și găsesc un pliculeț atașat de suportul de haine. Înăuntru este un bilet de la nimeni altul decât Dylan.
Bună, Gropițe. Încă o dată, omul tău a venit pentru tine. Am selectat manual toate aceste rochii pentru tine acum o săptămână și am avut grijă să aleg doar ceea ce cred că vei adora (chiar dacă îmi doream foarte mult să-ți iau rochia-Cenușăresei-în-nuanțe-de-cocktail-de-portocale). Te iubesc, scumpo! Te-ai ales cu un bărbat bun. Îmbrățișări și sărutări din partea celui de-al doilea bărbat preferat din lume!
Dylan.
Acum o săptămână? Nu se poate. Asta înseamnă că...
- Hai, ce mai aștepți?! mă zorește Lily, dându-mă laoparte ca să poată începe să sorteze. Avem o nuntă la care trebuie să ajungem!
Douăzeci de minute mai târziu, sunt îmbrăcată într-o rochie care ar trebui să fie ilegală, atât este de frumoasă. Mânecile lungi sunt făcute din dantelă delicată și fragilă, care se prelungește într-un corsaj din dantelă rigidă. Are exact 31 de nasturi de perle pe spate. Se umflă în talie și apoi se revarsă într-o fustă de tul cu mai multe etaje, elegantă și cu o trenă discretă. Pielea mi se vede prin mânecile din dantelă, corsajul se îngustează într-un V adânc la decolteu, și, când merg, rochia se leagănă. Sunt ca o prințesă, o balerină și o femeie puternică și dură, toate într-un singur pachet complicat. Nu m-am simțit niciodată mai frumoasă și mai prețuită decât acum, în această capelă.
Și apoi, trebuie să modific acest gând când îmi dau seama ACUM că nu m-am simțit niciodată mai prețuită. Mi se oprește respirația în pragul capelei. Nu este deloc ceea ce am crezut că va fi. Unde este Elvis? Unde este mirosul de gin și de decizii proaste? Nu, am halucinații.
Această capelă a fost cumpărată din ceruri și trimisă pe Pământ.
Plafoanele boltite se ridică deasupra capului meu până la nori. Un imens candelabru de cristal strălucește în mijlocul spațiului intim. Scânduri albe de lemn alcătuiesc tavanul, iar grinzi superbe le întăresc. Podelele de stejar întunecat permit tocurilor mele să pocnească ritmic pe suprafața lor, iar foșnetul rochiei mele răsună ca niște sărutări venite din adâncul oceanului.
Buchete enorme de flori verzi și roz umplu încăperea.
Dar nu toate aceste lucruri mă determină să-mi contemplu conștiința.
Capela este plină de oameni. Oamenii mei. Oamenii lui Nathan. Familia mea, prietenii și chiar și mama lui. Asta nu este o fugă cu Nathan. Aceasta este nunta mea - o nuntă pe care Nathan o plănuiește încă de dinainte de ziua de ieri. Tatăl meu - tatăl meu, care ar fi fost de așteptat să urmărească ceremonia de pe telefonul mobil - se apropie de mine pe culoarul central.
Ochii îi strălucesc de lacrimi pe care cu greu și le reprimă, iar el arată elegant în costum. Îmi întinde brațul.
- Bună, scumpă fată. Ești pregătită să te căsătorești în seara asta?
Ei bine, acum, chiar încep să plâng. Păcat că Lily a muncit atât de mult la machiaj, pentru că eu îl voi strica acum în două secunde.
Dylan ar fi îngrozit. Stai! Apropo de Dylan, iată-l! Este în al treilea rând din spate, făcând o formă de inimă cu mâinile și suflându-mi sărutări imaginare prin ea. Mă uit înapoi la Lily și o privesc, cu o mină întrebătoare.
Ea zâmbește și încuviințează din cap. A știut tot timpul.
Apoi, tata începe să mă conducă pe culoar, și îl văd. Nathan. Nathan al meu, cel mai bun prieten al meu și iubirea vieții mele, stând în smochingul lui negru, cu părul fantastic fluturându-i artistic departe de față, cu o lacrimă curgându-i pe obraz și cu gura întredeschisă într-un surâs orbitor.
El este al meu. Mă iubește. Mă iubește suficient de mult încât să planifice o întreagă nuntă-surpriză, o nuntă de vis. Cum de am fost atât de norocoasă?
Plutesc până la altar. Tata îi oferă mâna mea lui Nathan, iar acum sunt într-un vis. Jamal stă în spatele lui Nathan, iar Lily - în spatele meu. Restul băieților sunt aliniați în primul rând, fiecare îmi face semn, cu pumnul strâns și degetul mare ridicat în sus. Mama mea face același gest din partea cealaltă. Mama lui Nathan se mulțumește cu un zâmbet discret și cu o scurtă înclinare din cap. Nathan mă ia de mână, și simt furnicături în tot corpul. Mă uit în ochii lui negri ca antracitul și mă înec într-o dragoste fastuoasă, luxoasă, arzătoare.
- Mai ești cu mine? mă întreabă el cu un zâmbet moale și nesigur.
Înghit în sec și încerc să vorbesc printre lacrimi.
- Ai făcut toate astea pentru mine?
- Aș face orice pentru tine. Îți place?
Îmi acord o clipă să mă uit din nou în jur. Toate fețele sunt zâmbitoare.
Nu mai există oxigen în această cameră, toată lumea funcționează pe bază de vapori emoționali. Sufletele tuturor sunt răvășite de emoția momentului, iar eu nu pot să mai văd bine, din cauza lacrimilor de bucurie care-mi umplu ochii. Strâng mâna lui Nathan și îi întâlnesc din nou privirea.
- Îmi place la nebunie. Te iubesc! De cât timp plănuiești asta?
- De când te-am avertizat că o să te cer în căsătorie. Chiar a doua zi am angajat un organizator de nunți. Ești sigură că îți place? Fiindcă, dacă nu-ți place, putem anula totul chiar acum.
Caut cele mai bune cuvinte pentru a exprima în mod corespunzător ceea ce simt, însă dau greș cu desăvârșire.
- Nathan... eu... tu... și toate astea! șoptesc și scutur din cap. Îți mulțumesc, dragul meu. Îmi place totul la nebunie.
În timp ce privesc ochii lui Nathan, chipul lui frumos proaspăt bărbierit, umerii lui largi, cravata neagră elegantă, înnodată la baza gâtului, și mâinile lui puternice, care le țin pe ale mele cu atâta tandrețe, mă cuprinde un sentiment de nerăbdare.
- Și acum, ce facem?
Zâmbetul i se lărgește, apoi face semn cu capul spre oficiantul care stă în picioare undeva în lateral, după care se uită iar la mine.
- Dacă ești de acord, ne căsătorim.
Izbucnesc într-un scurt hohot de râs, printre lacrimi.
- Da, te rog!
CAPITOLUL 32
BREE
Nathan îmi prinde palma în palma lui, în timp ce străbatem în tăcere holul acoperit cu mochetă al hotelului.
Suntem la etajul 28, îndreptându-ne spre ceea ce nu mă îndoiesc că este cel mai frumos apartament din întreaga clădire. Ne oprim în fața ușii, iar Nathan îmi sărută încheieturile degetelor.
Niciunul din noi nu poate crede că acest lucru este real. El continuă să mă mângâie, să mă sărute, își plimbă degetele pe pielea mea la fiecare pas - și cred că asta se întâmplă pentru că încearcă să se convingă, la fel ca mine, că tot ce trăim este real. Suntem într-un basm. Suntem umbre de marionete pe perete.
El strecoară cardul de acces în încuietoare, iar o lumină verzuie clipește scurt. Simt sub genunchi atingerea aspră a antebrațului său, în timp ce mă ia în brațe pentru a mă trece peste prag. Am inima în gât, și amândoi râdem de dragostea siropoasă care a răsunat ca un ecou între noi toată noaptea. Eu i-am spus soț. El mi-a spus soție. Toată lumea a strâmbat din nas. Dar nu și noi - nu în seara asta.
Nathan mă duce în cameră, unde este întuneric. Purtându-mă încă pe brațe, dă să se îndrepte spre întrerupător, pentru a aprinde becurile, dar îl opresc. Lumina lunii se revarsă înăuntru, impregnând camera de romantism și liniștindu-mi nervii.
Înghit în sec, iar Nathan se uită direct la mine. Ochii lui sunt ca două pături de catifea neagră. Privirea lui mă învăluie strâns.
- Nu fi neliniștită! spune el, alungându-mi gândurile din minte.
- Totuși, sunt. Mi-am dorit noaptea asta de prea mult timp, și s-ar putea să fii dezamăgit. S-ar putea să nu fiu suficient de bună pentru tine.
Zâmbetul lui este doar o aluzie. O șoaptă pe gura lui. Se apleacă și își lipește fața de gâtul meu, și simt cum vibrează un murmur de încântare.
- Tu vei fi întotdeauna suficient de bună pentru mine.
Scot un suspin tremurat și mă las purtată spre pat în brațele lui puternice.
Se oprește în fața patului și mă lasă să alunec ușor, până când picioarele mele ating podeaua. Îmi ridic privirea spre el, cu răsuflarea sugrumată.
Nathan este perfect. Lumina lunii i se prelinge peste maxilarul puternic și peste pomeții ascuțiți, schițând un profil care ar fi trebuit să fie creionat de Da Vinci. Mă ridic pe vârfuri și îi sărut buzele pline. El răspunde cu un sărut molcom. Este atât de moale și de tandru! Îmi prinde șoldul în palma lui mare, în timp ce eu îmi strecor mâinile pe sub reverul fracului și urc, urc încet pe pieptul său vânjos, apoi pe umeri, până când degetele mi se încurcă în părul moale de la ceafă.
Mă strânge tare în brațe, mă apasă de el, ca și cum n-ar mai vrea să mă elibereze vreodată. De acum înainte, voi trăi de-a pururi în îmbrățișarea lui.
Gurile noastre explorează. Palma lui se deschide, fermă, pe spinarea mea, în vreme ce mâna cealaltă mi se preumblă încet pe piele, spre gât. Buzele noastre dansează, înlănțuite ca într-un vals: când moi, când ferme, înainte și înapoi.
Simțurile mele se înclină ca o canoe care trece peste o cascadă când gura lui Nathan se plimbă pe gâtul meu, până la claviculă. Limba lui îmi gustă ușor pielea, iar el geme de plăcere. Asta este. „Este al meu, este al meu, este al meu“, repetă acum întruna inima mea. Îi împing sacoul de pe umeri și simt mușchii încordați pe sub cămașă. Un fior mă străbate. Stomacul mi se strânge. Am nevoie de Nathan. El mă ajută să desfac nasturii, apoi azvârle cămașa într-o parte.
Îmi las mâinile să plutească pe deasupra bustului său, iar el zâmbește.
Încerc să respir, dar mă simt ca și cum cineva s-ar fi așezat pe plămânii mei.
El chicotește, iar nerăbdarea îl învinge în cele din urmă. Îmi apucă palmele și mi le apasă ferm pe pieptul lui. Piele. Caldă. Fermă. Strângându-mă de încheieturile mâinilor, mă trage cu el spre pat. Se așază, lăsându-mă să rămân în picioare și sprijinindu-și palmele în spatele lui, pe pat.
- Tu conduci ostilitățile, șoptește el surâzător, oferindu-mi toată puterea.
Îmi doresc mai mult decât orice să nu mă simt timidă în acest moment.
Mi-aș dori să-i arăt cât de sexy pot fi. Cât de puternică. Să-i demonstrez că nu sunt fata asta tremurândă care stă aici, îmbrăcată în rochia ei elegantă. Dar, când ochii mei alunecă în sus și întâlnesc ochii lui, văd doar o adorație tandră. El mă vrea așa cum sunt - mereu și pentru totdeauna.
Când fac un pas înainte, între picioarele lui, țesătura rochiei mele îi atinge pantalonii. Albul cel mai pur pe negru ca lignitul. O lună argintie pe cerul întunecat al nopții. O pagină albă pătată cu cerneală. Foarte diferite, dar împreună - o alcătuire perfectă.
Îmi trec degetul peste clavicula lui. Peste brațul lui. Peste degetele lui. Își îndoaie degetele, iar eu repet atingerea pe partea opusă. Întregul lui corp răspunde. Acei mușchi se strâng, și îmi plimb degetele pe abdomenul lui, ca niște pensule pe o pânză. Mușchii sunt... magnifici. Pe o parte a bicepsului i se formează o vânătaie, probabil de când a fost placat, în timpul meciului.
Mă aplec și îmi apăs buzele pe ea. O fierbințeală ciudată se rotește ca un vârtej în stomacul meu. Focul îmi trosnește în inimă. Nathan mă apucă de șolduri și mă trage în poala lui.
Ne privim în ochi unul pe celălalt, iar tăcerea se întinde în cel mai confortabil și moale cocon. Îmi împinge o șuviță de păr după ureche, iar eu tremur.
- Te iubesc de atât de mult timp, spune încet, ca și cum ar vorbi doar pentru el. Chiar ești aici, acum?
Mă aplec și îi presar sărutări calde pe gât, până la bărbie. Mă strânge în brațe ca și cum aș fi din filamente de sticlă. Mă voi sparge dacă mă strânge prea tare.
- Amândoi visăm, îi șoptesc, aproape de pielea lui catifelată.
- Așa mă gândeam și eu, răspunde el și, întorcându-și fața, îmi prinde gura.
De data asta, nu mai este un sărut blând. Buzele lui sunt arzătoare. Limba lui explorează. Inima lui este ca un ciocan. Îi va străpunge pieptul și mă va ataca. Mâinile acelea mă prind din nou de talie și mă ridică ușor din poala lui. Stau lângă pat, iar Nathan mă rotește, îndepărtându-mă de el. Îi simt degetele pe spinare, desfăcându-mi nasturii rochiei. Îmi imaginez cum arată nasturii minusculi între degetele lui mari. Ca un uriaș care se întinde spre cer și rearanjează stelele.
În urma fiecărui nasture care se deschide, Nathan depune câte un sărut pe fiecare centimetru de piele proaspăt eliberat. Atmosfera romantică se încolăcește în jurul nostru. Se înfășoară prin oasele mele ca o sfoară întinsă și se conectează la atingerea lui. Nathan mă sărută de parcă aș fi o ființă divină. Îi aud respirația tremurătoare și știu că și el simte greutatea acestui moment.
Această presiune care se acumulează, această intensitate pe care am purtat-o în noi încă din ziua aceea de pe pista de atletism a liceului, cu atâția ani în urmă. Totul a fost construit pentru acest moment. Pentru noi doi împreună.
Un sărut. Și încă unul. Și încă unul.
- Te voi prețui până la ultima mea suflare, îmi șoptește el, lipit de umărul meu gol, iar rochia mea cade, scoțând un foșnet ca al vântului strecurat printre copacii verzi și luxurianți ai unei păduri.
Brațele lui alunecă în jurul taliei mele și mă trag înapoi, spre pieptul său. Piele lângă piele. Sfântă și sacră. Îmi înclin capul pe spate, iar el îmi sărută gâtul.
- Frumoasa și încântătoarea mea soție...
Petrecem ore întregi în propria lume. Povestea noastră de dragoste e tangibilă. Speranțele noastre sunt expuse. Sufletele noastre se luminează.
Temerile noastre sunt lăsate deoparte pentru acest scurt moment, în care nimic nu ne poate atinge. În acest loc - și în aceste brațe - mă simt în siguranță și liberă. Îmi deschid brațele și dansez în ploaie. Mă învârt în curent. Mă întind pe spate pe pajiște în timp ce ochii lui întunecați scânteiază deasupra mea.
EPILOG
BREE
În dimineața următoare, în timp ce eu și Nathan încă ne ghemuim sub o plapumă uriașă și pufoasă și nu vrem deloc să părăsim patul, el își trece mâna peste părul meu și murmură:
- Bree! Am să-ți fac o mărturisire.
Sunt încă pe tărâmul fericirii, așa că ar putea să-mi spună și că este un criminal în serie, înarmat cu un topor, și eu probabil doar aș îngâna, veselă:
„Hmm, ce nostim, dragul meu“.
Râde și mă răsucește cu fața spre el.
- Vorbesc serios! Cred că este posibil ca, fără să vreau, să te fi amăgit ca să te măriți cu mine. Am uitat să-ți mărturisesc ceva foarte important înainte să spunem „Da“.
„Mda. Distruge-mi vibrațiile de fericire, de ce nu?“
- Bine, spune-o!
El închide ochii și inspiră.
- Este mai degrabă ceva ce trebuie să-ți arăt.
Îi arunc o privire senzuală.
- Nathan, am văzut deja totul.
El râde înfundat și își dă ochii peste cap înainte de a se îndrepta spre noptieră pentru a-și lua portofelul. Se așază apoi, sprijinindu-și spinarea de căpătâiul patului, și mă prinde de subsuori, ca să mă așez și eu.
- Bine, bine, vin! Uff!
Se pare că vorbește serios, indiferent despre ce ar fi vorba. Îl văd cum scoate din portofel o foaie de hârtie, împăturită în 4, și mi-o întinde, îndemnându-mă din priviri să o iau. Mă simt din nou ca și cum ar trebui să deschid o cutie cu surprize, din care cine știe ce creatură pe arcuri va ieși.
Despăturesc foaia și văd un fel de listă detaliată, cu o mulțime de mâzgălituri pe margini. Unele lucruri, cum ar fi lupta cu mâncarea, au un X lângă ele, iar altele, cum ar fi masarea picioarelor, au o bifă. Nathan pare pregătit ca eu să îi arunc verigheta în față.
- La ce mă uit? Ce-i asta? întreb, fără să mă simt nici pe departe atât de criminală pe cât pare să bănuiască el că ar trebui.
- Este o... fițuică romantică. Băieții m-au ajutat să o alcătuiesc atunci când noi doi am fost de acord să ne prefacem că suntem iubiți. Au făcut-o pentru a mă ajuta să ies din zona de prietenie cu tine.
Îmi mut privirea de la ochii lui îndurerați și temători înapoi la foaia de hârtie și o parcurg, având o revelație, ca o iluminare. Atât de multe amintiri îmi apar în minte. Dansul în studioul meu. Pachetul de Starburst. Liftul oprit între etaje.
- Bree, îmi pare atât de rău! Am vrut să-ți arăt asta când ai intrat în capelă, aseară, dar, după ce te-am văzut, mi-a ieșit complet din minte, spune el, bâlbâindu-se, și își trece mâinile prin păr. Ești supărată? Te simți trădată?
Îl privesc și rămân cu gura căscată - în primul rând, pentru că bicepsul lui este cu adevărat spectaculos când Nathan își trece mâna prin păr.
- Nu îmi vine să cred, spun cu o voce dură ca de granit.
El se încruntă și oftează:
- Știu. A fost o greșeală.
- A fost...
Mă răsucesc și mă aplec peste el, privindu-l în ochi.
- A fost un complot.
Frica îi colorează ochii, până când îmi las gura pe gâtul lui.
- Un complot viclean.
Încă un sărut.
- Disperat.
El murmură, întinzându-se după următorul meu sărut.
- Dulce.
- Deci nu ești supărată? mă întreabă, cu voce răgușită, în timp ce îl trag înapoi în coconul nostru de iubire.
- Adorabil.
- Unele dintre aceste lucruri au fost idei cu adevărat îngrozitoare, mărturisește el și începe să-mi arate cu degetul unele lucruri de pe listă, dar îi dau de înțeles că nu mă interesează.
- Romantic.
- Bine, deci, cred că am terminat cu ea, din moment ce ai aruncat-o așa prin cameră?
- Sexy.
Acum, mă sărută el.
- Deci mă ierți? mă întreabă, lipit cu buzele de pielea mea.
- Da, dar numai cu condiția să dovedești aceeași dăruire pentru romantism pentru tot restul căsniciei noastre.
Are o scânteie șireată în ochi atunci când îmi răspunde:
- S-a făcut.
SFÂRȘIT
