Regatul viselor, Judith McNaught

 ...................................................

5-7

 

                Lumea se agita ca nebună, pentru ca dintr-o dată să înceteze.

   Bucuria şi uşurarea o cuprinseră pe Jenny, în timp ce tatăl ei se adresa societăţii din sală:
   - Nu va fi decât o întârziere de o zi, bubui el cu spatele întors spre englezi. Părintele Benedict nu este chiar foarte bolnav şi în bunătatea lui ne-a promis că mâine va fi aici ca să slujească ceremonia, indiferent cât de rău îi va fi.
   Jenny se întoarse să părăsească sala împreună cu mătuşa şi-i aruncă o privire piezişă „logodnicului” ei, să-i surprindă reacţia la această întârziere. Dar Lupul Negru părea să-i ignore prezenţa. Se uita ţintă la tatăl ei şi chiar dacă expresia îi era inscrutabilă ca a unui sfinx, nu-i scăpă privirea rece, speculativă.
   Afară, furtuna care ameninţase toată ziua se dezlănţui brusc şi un fulger despică cerul, urmat de prima bubuitură ameninţătoare a unui tunet.
   Tatăl ei continuă, întorcându-se să se adreseze întregii săli, fără să se uite cu adevărat spre englezii din dreapta lui:
   - Totuşi, festinul va avea loc în seara aceasta, aşa cum a fost programat. Înţeleg de la emisarii Regelui Henric că majoritatea dintre voi doreşte să plece înapoi spre Anglia cât de devreme mâine dimineaţă; mă tem însă că va trebui să mai rămâneţi o zi, pentru că drumurile noastre nu sunt potrivite unei călătorii pentru englezi, pe timp de furtună.
   Un zumzet izbucni de ambele părţi ale sălii. Ignorând privirile îndreptate spre ea, Jenny trecu împreună cu mătuşa ei prin sala ticsită, direct spre scara care ducea sus, două etaje, spre dormitorul ei. Spre bun-simţ şi singurătate consolatoare. Spre păsuire.
   - Ei, ei, pisicuţa mea, i se adresă sora mai în vârstă a mamei ei, bătând-o pe Jenny pe spate cu mânuţa ei mică şi vorbind repede, dezlânat, convinsă ca acesta era momentul ei. Când nu am putut veni ieri sau alaltăieri, am fost sigură că ţi-ai pierdut orice speranţă că o să fiu aici, alături de tine. E adevărat, nu?
   Înghiţindu-şi lacrimile, Jenny se lăsă cuprinsă de îmbrăţişarea afectuoasă a mătuşii ei şi dădu afirmativ din cap. De când o anunţase tatăl ei că mătuşa Elinor o va însoţi în Anglia, Jenny se concentrase asupra acestui lucru, ca singura bucurie în orizontul ei întunecat, înfricoşător.
   Cuprinzându-i în mâini faţa brăzdată de lacrimi, mătuşa Elinor continuă cu luminoasa ei determinare:
   - Dar acum sunt aici şi azi dimineaţă am stat de vorbă cu tatăl tău. Sunt aici şi de acum înainte o să fiu cu tine, zi de zi. Nu o să fie drăguţ? O să ne distrăm bine, împreună. Chiar dacă o să fii măritată cu englezul ăsta şi o să stai cu el, aşa bestie cum e, împreună o să uităm de el şi o să fim ca pe vremuri, înainte ca tatăl tău să mă fi surghiunit la casa din Glencarin. Nu că îl condamn, chiar dacă aşa se pare, dar mă tem că o să fie mai rău acum ca niciodată, pentru că prea multă vreme am fost privată de cei pe care-i iubesc şi cu care pot sta de vorbă.
   Jenny se uită la ea, puţin ameţită de discursul lung, ţinut cu sufletul la gură, al mătuşii ei. Zâmbind, o cuprinse pe micuţa doamnă într-o îmbrăţişare strânsă.
   Stând la masa lungă de pe estradă, nepăsătoare la larma celor 300 de oameni care mâncau şi beau în jurul şi mai jos de ea, Jenny se uita fix, în partea cealaltă a sălii. Lângă ea, cu umerii aproape atingându-li-se, stătea bărbatul de care o legase contractul de căsătorie, la fel de irevocabil cum a doua zi avea să urmeze ceremonia propriu-zisă. În ultimele 3 ore cât fusese obligată să stea lângă el, îi simţise doar de trei ori privirea de gheaţă asupra ei. Era ca şi cum el nu i-ar fi putut suportat vederea şi abia aştepta să pună ghearele pe ea şi să-i transforme viaţa într-un infern.
   Asupra ei plana ameninţător un viitor cu atacuri verbale şi bătăi, pentru că nici chiar printre scoţieni nu era un lucru neobişnuit ca bărbatul să-şi bată nevasta, dacă simţea el că aceasta avea nevoie să fie disciplinată sau încurajată. Ştiind asta şi cunoscându-i reputaţia şi temperamentul bărbatului furios, rece de lângă ea, Jenny era convinsă că viaţa ei va fi plină de nefericire. Nodul din gâtlej care aproape o sufocase toată ziua îi tăie acum respiraţia şi încercă vitejeşte să se gândească la ceva bun în viaţa pe care fusese obligată să o ducă. Îşi aminti că mătuşa Elinor va fi cu ea. Şi într-o zi - cât de curând, având în vedere ceea ce ştia despre natura senzuală a soţului ei - va avea copii pe care să-i iubească şi de care să se ocupe. Copii.
   Închise o clipă ochii şi inspiră adânc, dureros, simţind cum încet, încet, nodul se destinde. Un prunc pe care să-l ţină în braţe şi să-l legene ar fi ceva la care să se gândească cu bucurie. O să se agate de gândul acesta, decise ea.
   Royce se întinse după cupa lui cu vin şi Jenny îi aruncă o privire cu coada ochiului. Observă cu amărăciune că acesta urmărea o acrobată deosebit de drăgălaşă, care se balansa în mâini, pe un pat din vârfuri ascuţite de sabie, cu fustele legate la genunchi ca să evite să îi cadă peste cap - o necesitate care permitea picioarelor ei în ciorapi, bine formate, să fie expuse de la genunchi la glezne. În partea cealaltă a sălii, bufoni cu pălării ţuguiate, cu mingi la capete, ţopăiau în faţa mesei care se întindea pe toată lungimea sălii. Divertismentele festive şi supeul rafinat însemnau modul tatălui ei de a le arăta englezilor atât de urâţi, cât de bogat şi de mândru era clanul Merrick.
   Dezgustată de admiraţia făţişă a lui Royce pentru acrobata cu picioare frumoase, Jenny se întinse după cupa ei cu vin, prefăcându-se că soarbe din ea, evitând astfel să facă faţă privirilor iscoditoare ale englezilor care o urmăriseră cu dispreţ toată seara. Bazându-se pe câteva remarci auzite de ea, fusese judecată şi găsită plină de cusururi.
   „Uitaţi-vă la părul ei”, mustăcise cu înţeles o femeie. „Am crezut că doar caii au coame de culoarea asta”, spusese un bărbat, pe când Jenny trecea prin dreptul lui, cu capul sus şi stomacul numai noduri. „Royce nu o să accepte atitudinea asta mândră a ei. O să i-o scoată el prin bătaie, odată ce o va avea la Claymore”.
   Întorcându-şi privirea de la bufoni, Jenny se uită la lordul Merrick care stătea la stânga ei. Se simţi cuprinsă de mândrie în timp ce-i studia profilul aristocratic, înconjurat de barbă. Câtă demnitate avea... ce comportament nobil. De fapt, de câte ori îl urmărise stând în marea sală, ascultând disputele care apăreau periodic între oamenii lui şi judecându-le, nu se putuse împiedica să nu îşi imagineze că Dumnezeu trebuia să arate exact ca el, aşezat în tronul Lui ceresc şi judecând fiecare suflet care se înfăţişa înaintea Lui.
   Totuşi, în seara aceasta tatăl ei părea să fie într-o dispoziţie foarte ciudată, având în vedere, în special, cumplitele circumstanţe. De-a lungul întregii seri, stând de vorbă în sală cu diferitele clanuri, păruse preocupat şi tensionat şi totuşi... în mod ciudat... mulţumit. Mulţumit de ceva. Simţind asupra lui privirea lui Jennifer, lordul Merrick se întoarse spre ea, studiindu-i chipul cu ochii lui albaştri, înţelegători.
   Apropiindu-se atât de mult de ea încât barba lui îi gâdila obrazul, îi spuse la ureche, cu vocea uşor ridicată, dar nu suficient încât să ajungă la altcineva:
   - Nu fi mâhnită, copila mea. Fii tare, totul va fi bine.
   Remarca i se păru atât de absurdă, încât Jenny nu ştiu dacă să râdă sau să plângă. Văzând panica în ochii ei albaştri, tatăl ei îşi puse mâna pe mâna ei umedă, care în clipa aceea era ocupată să se apuce strâns de marginea mesei, ca şi cum de asta depindea viaţa ei. Mâna lui mare, caldă, o acoperi liniştitor pe a ei şi Jenny reuşi un zâmbet tremurat.
   - Ai încredere în mine. După ziua de mâine totul o să fie bine, îi spuse el.
   Jenny îşi simţi inima grea ca plumbul. După ziua de mâine o să fie prea târziu. După ziua de mâine, ea va fi căsătorită pe vecie cu bărbatul de lângă ea, ai cărui umeri largi o făceau să se simtă plăpândă şi neimportantă, îi aruncă o privire furişă, îngrijorată celui hărăzit, să se asigure cu întârziere că el nu a reuşit cumva să audă conversaţia şuşotită pe care tocmai o avusese cu tatăl ei. Dar atenţia lui era în altă parte. Royce nu se mai uita leneş la acrobata frumuşică.
   Acum privea drept în faţa lui.
   Curioasă, Jenny îi urmă direcţia privirii şi îl văzu pe Arik, care revenea tocmai în sală. În timp ce Jenny îl urmărea, uriaşul bărbos, blond, făcu o dată încet cu capul spre Royce, apoi mai făcu o dată. Cu coada ochiului, Jenny îl văzu pe Royce încleştându-şi maxilarele, apoi înclinând imperceptibil din cap, înainte de a-şi întoarce, calm şi deliberat, atenţia spre acrobată. Arik aşteptă o clipă şi apoi se duse ca din întâmplare spre Ştefan, care îi asculta, ostentativ, pe cimpoieri.
   Jenny simţi că o anume informaţie fusese tocmai transmisă în tăcere, ceea ce o făcu să devină extrem de neliniştită, mai ales că încă îi mai răsunau în minte cuvintele tatălui ei. Ştia că se întâmpla ceva, dar nu ştia ce anume. Se juca un joc serios, mortal şi ea se întreba dacă viitorul ei depindea într-un fel de finalul acestuia.
   Nemaiputând îndura zgomotul şi tensiunea, Jenny decise să aleagă pacea dormitorului ei, ca să poată savura motivul cât de mic pe care-l avea ca să spere.
   - Tată, spuse ea repede, întorcându-se spre el, îţi cer permisiunea să mă retrag, acum. Simt nevoia păcii camerei mele.
   - Desigur, draga mea, spuse el, de îndată. Nu prea ai avut parte de pace în scurta ta viaţă, deşi chiar de aşa ceva ai nevoie, nu?
   Jenny ezită o fracţiune de secundă, simţind că exista un fel de al doilea înţeles în cuvintele acelea, dar neînţelegând, înclină scurt din cap şi se ridică.
   În clipa în care se mişcă, Royce îşi întoarse capul spre ea, deşi Jenny putea jura că toată seara parcă habar nu avusese de prezenţa ei acolo.
   - Pleci? o întrebă el ridicându-şi privirea insolentă spre sânii ei.
   Jenny îngheţă la inexplicabila furie din ochii lui, când şi-i ridică, în sfârşit, spre ai ei.
   - Să te conduc spre camera ta?
   Cu un efort fizic, Jenny îi porunci trupului ei să se mişte şi să se îndrepte spre poziţia în picioare, acordindu-şi plăcerea de moment de a se uita de sus la el.
   - Categoric, nu! spuse ea cu iritare. Mă însoţeşte mătuşa mea.
   - Ce seară plictisitoare, izbucni Elinor în clipa în care ajunseră în camera lui Jenny. Felul în care se holbau la tine m-a făcut să-mi vină să-i dau afară din sală, ceea ce jur că am fost cât pe ce să fac. Lordul Hastings, englezul de la curtea odiosului Henric, a şuşotit tot timpul mesei cu cel din dreapta lui, ignorându-mă cu desăvârşire, ceea ce a fost mai mult decât o bădărănie din partea lui, chiar dacă eu nu aveam nicio dorinţă să vorbesc cu el. Şi draga mea, nu vreau să îţi fac viaţa şi mai grea, dar să ştii că nu-mi place deloc de soţul tău.
   Jenny, care uitase de obiceiul mătuşii ei care turuia întruna ca o mică ciocănitoare, îi zâmbi cu dragoste devotatei scoţience, dar mintea ei era la altceva:
   - Tata era într-o dispoziţie bizară, la masă.
   - Eu întotdeauna am simţit ceva la el.
   - Ceva, ce?
   - Că are dispoziţii bizare.
   Jenny îşi înghiţi un chicot isteric şi abandonă orice altă încercare de a discuta despre seara asta. Ridicându-se, se întoarse pentru ca mătuşa ei să o poată ajuta să-şi descheie rochia.
   - Tatăl tău vrea să mă trimită înapoi la Glencarin, spuse mătuşa Elinor.
   Jenny îşi întoarse brusc capul, uitându-se la mătuşa ei.
   - De ce spui asta?
   - Pentru că el a spus-o.
   Complet derutată, Jenny se întoarse şi o apucă ferm de umeri.
   - Mătuşă Elinor, ce anume, exact, a spus tata?
   Cu umerii ei înguşti, căzuţi, mătuşa îi spuse:.
   - Aseară, când am sosit mai târziu decât eram aşteptată, mă aşteptam ca el să se fi simţit vexat, ceea ce ar fi fost cât se poate de incorect, pentru că nu a fost vina mea că plouase atât de tare, în vest. Ştii cum este acolo, în perioada asta din an...
   - Mătuşă Elinor, ce a spus tata? o întrerupse Jenny pe un ton cumplit, de atenţionare.
   - Îmi pare tare rău, fetiţo. Am stat atâta vreme singură, fără companie, înmagazinând atâtea discuţii pe care nu aveam cu cine să le port, încât acum că am pe cineva cu care să vorbesc, vreau să spun - nu mă mai pot opri. Erau doi porumbei care obişnuiau să se aşeze pe pervazul ferestrei dormitorului meu din Glencarin şi stăteam împreună de vorbă deşi, desigur, porumbeii au puţine de spus...
   La asta, în momentul cel mai cumplit din viaţa ei, umerii lui Jenny începură să salte într-un râs de nestăpânit şi ea îşi petrecu braţele în jurul micuţei, uluitei femei, în timp ce veselia exploda din pieptul ei şi lacrimi de teamă şi epuizare îi umpleau ochii.
   - Bietul copil, spuse mătuşa Elinor bătând-o pe Jenny pe spate, eşti atât de tensionată şi mai vin şi eu cu prostiile mele. Ei...
   Mătuşa Elinor se opri, gândindu-se.
   - ...în seara asta, la masă, tatăl tău mi-a spus să nu-mi fac planuri să te mai însoţesc, dar că dacă vreau, pot să rămân să asist la nuntă.
   Braţele îi căzură de pe Jenny şi se trânti nefericită pe pat, cu chipul ei dulce, în vârstă, rugător.
   - Aş da orice să nu mă mai întorc la Glencarin. Este atât de pustiu acolo...
   Dând din cap, Jenny îşi puse o mână pe părul ca neaua al mătuşii ei, mângâind alinător coroana argintie, amintindu-şi de anii din trecut când mătuşa ei îşi condusese propria gospodărie uriaşă, cu atâta eficienţă. Era teribil de nejust că singurătatea forţată combinată cu vârsta înaintată produseseră o asemenea schimbare în curajoasa femeie.
   - O să îl rog eu mâine dimineaţă să îşi schimbe gândul, spuse Jenny foarte hotărâtă.
   Emoţiile ei erau prea încercate după o zi lungă, epuizantă şi oboseala începea să-şi reverse peste ea valurile grele, strivitoare.
   - Când o să înţeleagă cât de mult vreau să vii cu mine, precis că o să se îmbuneze, spuse ea oftând, tânjind dintr-o dată după confortul patului ei îngust.

CAPITOLUL ŞAISPREZECE

   Aproape fiecare bucăţică de pardoseală din marea sală, până la bucătărie, era acoperită cu musafiri care dormeau şi cu servitori epuizaţi, culcaţi indiferent pe ce avuseseră asupra lor sau găsiseră, ca să se ferească de pietrele tari. Un cor de sforăituri se înălţa şi cobora discordant, în tot castelul, izbindu-se de ziduri şi retrăgându-se asemenea unor valuri derutate, tumultoase.
   Neobişnuită cu sunetele ciudate care întrerupeau noaptea întunecată, fără lună, Jenny tresări în somn, apoi se întoarse cu faţa la pernă şi deschise ochii, înfiorându-se, într-o stare de trezie somnambulă, la un zgomot sau o mişcare necunoscută, în camera sa.
   Cu inima bătându-i de spaimă confuză, clipi, încercând să-şi domolească pulsul rapid şi scrută întunericul de cerneală al camerei.
   Pe salteaua de lângă patul ei strâmt mătuşa Elinor se întoarse în somn. Mătuşa Elinor, îşi dădu seama Jenny cu uşurare - cu siguranţă că mişcările mătuşei Elinor o treziseră. Biata de ea, suferea atât de des de o înţepeneală în articulaţii, încât prefera o saltea tare, unui pat moale, dar şi aşa, se tot frământa şi se răsucea, căutând puţin confort.
   Pulsul lui Jenny reveni la normal şi se întoarse pe spate, tremurând din cauza unui suflu brusc de aer rece... Un strigăt îi sfâşie pieptul şi în clipa următoare o mână mare se lipi de gura ei, sugrumându-i-l. În timp ce Jenny se uita paralizată la chipul întunecat care se afla la doar câţiva centimetri deasupra ei, Royce Westmoreland şopti:
   - Dacă ţipi, îţi ard una de te adorm... M-ai înţeles? spuse el după o pauză, aşteptând ca Jenny să-şi revină.
   Jenny ezită, înghiţi, apoi dădu tare din cap.
   - În cazul acesta... începu el, slăbind uşor strâmtoarea.
   Dar în aceeaşi clipă, Jennifer îşi vârî dinţii în carnea palmei lui Royce şi se repezi spre stânga, încercând să ajungă la fereastră, să strige gărzile aflate în curtea castelului. Dar el o prinse înainte de a apuca să-şi arunce picioarele jos din pat şi o trânti înapoi pe spate, apucând-o şi de gură, cu mâna însângerată, atât de strâns, încât Jenny nu mai putu respira.
   - Asta este a doua oară că-mi mai verşi sângele. Şi va fi ultima, spuse el printre dinţi, cu ochii plini de furie.
   O să mă asfixieze! îşi spuse Jenny înnebunită. Îşi scutură cât putu de tare capul, cu ochii mari, cu pieptul înălţându-se, zbătându-i-se după aer.
   - E mai bine aşa, o ironiza el, încet. Este înţelept din partea ta să înveţi să te temi de mine. Acum ascultă-mă cu foarte multă atenţie, contesă, continuă el ignorându-i lupta disperată. Într-un fel sau altul, o să te cobor afară, pe fereastra asta. Dacă o dată o să-mi mai faci probleme, vei fi inconştientă când o s-o faci, ceea ce va reduce cu mult şansele tale de a atinge pământul vie, de vreme ce nu vei fi în stare să te agăţi.
   Royce slăbi presiunea mâinii exact cât să-i permită să tragă aer în plămâni, dar chiar şi după câteva inspiraţii profunde, Jenny tot nu se putu opri din tremurat.
   - Fereastra! mormăi ea în mâna lui. Eşti nebun? E la mai mult de 24 de metri de şanţul cu apă.
   Ignorând detaliul, Royce recurse la cea mai sigură armă a lui, ameninţarea garantată să-i anihileze rezistenţa.
   - Arik o ţine prizonieră pe sora ta, pe care o va elibera doar la semnalul meu. Dacă mă împiedici în vreun fel să-i fac semn, n-aş vrea să mă gândesc la ce i-ar putea Arik face ei.
   Bruma de rezistenţă care-i mai rămăsese lui Jenny se evaporă şi ea. Era ca şi cum ar fi retrăit un coşmar şi încercarea de a scăpa nu avea sens. Mâine tot măritată va fi cu diavoulul, deci ce diferenţă însemna o singură noapte, faţă de ani de nefericire?
   - I-aţi mâna de pe mine, spuse ea obosită. N-o să strig. Poţi avea încredere în...
   Ultima propoziţie fusese o greşeală: ştiu asta în clipa în care îi scăpau cuvintele printre buze şi-i văzu chipul încordându-se de dispreţ furios.
   - Ridică-te! se răsti el.
   Trăgând-o afară din pat şi întinzând mâna în întuneric, smulse rochia de mireasă din catifea de pe un cufăr de la picioarele patului şi i-o vârî în braţe.
   Strângând rochia la piept, Jenny spuse tremurând:
   - Întoarce-te.
   - Şi să nu-ţi dau cumva şi un pumnal? spuse el rece şi înainte ca ea să apuce să replice, repetă, răstit: Îmbracă-te!
   După ce-şi puse rochia pe ea, nişte pantofi şi o pelerină bleumarin, Royce o trase spre el şi până să priceapă Jenny ce vroia, Rocye îi petrecu o cârpă neagră peste gură, amuţind-o. Terminând, o întoarse în loc şi o împinse spre fereastră.
   Jenny se uită îngrozită în jos, la peretele lung, neted, care cădea direct într-un şanţ adânc de apărare. Era ca şi cum şi-ar fi privit propria-i moarte. Scutură sălbatic din cap, dar Royce o împinse în faţă, smulgând funia pe care o lăsase să se bălăngăne peste pervazul ferestrei şi o legă strâns în jurul mijlocului ei.
   - Ţine-te cu mâinile de sfoară, îi porunci el necruţător, în timp ce-şi înfăşură celălalt capăt al sforii în jurul mijlocului său şi foloseşte-te de picioare ca să te ţii cu trupul departe de perete.
   Apoi, fără nicio ezitare, o ridică în sus şi o trecu peste pervaz.
   Văzând teroarea din ochii ei în timp ce se agăţa inconştient de cele două părţi ale ramei ferestrei, Royce îi spuse scurt:
   - Nu te uita în jos. Frânghia este rezistentă şi am coborât cu ea greutăţi cu mult mai mari.
   Un geamăt ieşi din gâtlejul lui Jenny în timp ce mâinile lui o înşfăcau de talie şi o forţau spre afară.
   - Apucă funia, se răsti el şi Jenny ascultă.
   În clipa în care Royce o ridică în aer, în afara pervazului, ţinând-o, ea trăi o clipă de teroare fără seamăn, bălăgănindu-se deasupra apei negre de jos de tot.
   - Ţine-te cu picioarele departe de zid, îi porunci el tăios.
   Jennifer, care se afla deja afară, răsucindu-se şi întorcându-se neajutorată, ca o frunză în vânt, căuta înnebunită zidul cu piciorul şi în final reuşi să se oprească din mişcarea de răsucire. Agăţându-se cu picioarele de piatra aspră, doar cu capul şi gâtul deasupra deschiderii ferestrei, se uita la Royce, cu respiraţia gâfâită.
   Şi în acest imposibil - şi cel mai puţin de dorit - moment, atârnând la peste douăzeci şi patru de metri deasupra unui şanţ adânc de apărare, doar cu două mâini puternice şi o funie care să o împiedice să plonjeze spre moarte, Jenny fu recompensată cu rara ocazie de a vedea chipul Lupului Negru exprimând un şoc total, imobilizant, în timp ce mătuşa Elinor se ridica de lângă patul lui Jenny ca o stafie, într-o cămaşă de noapte albă, întrebând imperativ:
   - Ce îţi închipui că faci aici?
   Capul lui Royce se întoarse brusc spre ea, cu faţa ca o mască de uluială aproape comică, în timp ce-şi dădea seama de cumplita lui neajutorare, pentru că nici nu se putea întinde după pumnal, să o ameninţe şi nici nu se putea năpusti spre ea, să o reducă la tăcere.
   În orice altă clipă, Jenny s-ar fi amuzat să-l vadă într-o situaţie de totală neajutorare dar nu acum, când el efectiv îi ţinea viaţa în mâini.
   Mai apucă doar să-i vadă profilul întors spre mătuşa Elinor, când sfoara începu să se desfăşoare şi ea era coborâtă în hopuri de-a lungul zidului nesfârşit, lăsată să se bălăngăne şi să se roage şi să se întrebe ce oare, pentru numele Lui Dumnezeu se întâmpla în camera ei şi de ce îşi trădase mătuşa Elinor prezenţa, ca să nu mai vorbim de ce tocmai în acest moment Royce se întreba acelaşi lucru în timp ce se uita în întuneric, la femeia în vârstă care, dintr-un motiv de neînţeles, aşteptase în mod deliberat până în acest moment imposibil, ca să se prezinte.
   Royce se uită la funia care muşca din încheieturile lui, testându-i automat tensiunea, după care răspunse, în sfârşit, la întrebare:
   - O răpesc pe nepoata dumitale.
   - Exact cum am văzut.
   Royce o studie atent, întrebându-se dacă mătuşa lui Jennifer era slabă de minte sau şireată.
   - Şi ce-ai de gând să faci?
   - Aş putea deschide uşa din spatele meu şi striga după ajutor, dar cum o ţii pe Brenna captivă, probabil că n-o să fac asta.
   - Nu. Probabil că nu, spuse Royce, ezitant.
   O clipă nesfârşită, privirile lor se încleştară, în timp ce se măsurau reciproc, apoi mătuşa Elinor spuse:
   - Desigur, poate că minţi, ceea ce eu nu am de unde să ştiu.
   - Poate, conveni Royce prudent.
   - Dar totuşi, poate că nu minţi. Cum ai reuşit să escaladezi peretele?
   - Dumneata cum crezi că l-am escaladat? răspunse Royce întorcându-şi privirea spre funie şi trăgând de timp.
   Cu umerii încordaţi, cu partea de jos a trupului sprijinindu-se de perete, continuă să dea încet drumul la funie, mână după mână.
   - Poate că unul dintre oamenii tăi a urcat aici în timpul cinei, pretinzând că doreşte să folosească privata, de vreme ce la cea din sala de jos era coadă. Apoi s-a strecurat aici, a ancorat funia de cufărul ăla de sub fereastră şi a aruncat celălalt capăt afară pe fereastră.
   Royce confirmă, cu o ironică înclinare a capului, concluzia perfect logică. Următoarele cuvinte ale mătuşii Elinor îi provocară o altă tresărire - de data aceasta de alarmă.
   - Dar dacă mă gândesc mai bine, eu nu cred câtuşi de puţin că o ţii captivă pe Brenna.
   Royce, care intenţionat o făcuse pe Jennifer să creadă acest lucru, avea acum imperioasă nevoie de tăcerea bătrânei doamne.
   - Ce te face să crezi asta? întrebă el trăgând de timp, în vreme ce continua să coboare frânghia.
   - În primul rând, nepotul meu a plasat santinele în sală, la picioarele scării, când m-am retras eu în seara aceasta - fără îndoială, ca să împiedice urcarea cuiva. Prin urmare, ca să pui mâna pe Brenna trebuia să fi escaladat zidul acesta, ceea ce ar fi fost o problemă inutilă, de vreme ce nu aveai nevoie de Brenna decât ca să te asiguri că Jennifer avea să te urmeze în tăcere.
   Acest rezumat era atât de concis şi de corect, încât părerea lui Royce despre bătrâna doamnă mai urcă un nod.
   - Pe de altă parte, spuse el calm urmărind-o cu atenţie, încercând să aprecieze distanţa lui Jennifer faţă de şanţul de apărare de dedesubt, nu poţi fi atât de sigură că eu nu sunt un om foarte precaut.
   - Cât se poate de adevărat, conveni ea.
   Royce scoase un oftat interior de uşurare, care se transformă în alarmă când mătuşa Elinor adăugă:
   - Dar eu nu cred că o ai pe Brenna. De aceea o să închei un târg cu tine.
   Royce îşi împreună sprâncenele:
   - Ce fel de târg?
   - În schimbul promisiunii mele că nu voi alarma paza, mă vei coborî pe fereastra asta şi mă vei lua cu tine.
   Dacă l-ar fi invitat în patul ei, Royce nu ar fi fost mai uluit.
   Recăpătându-şi cu efort stăpânirea de sine, îi aprecie trupul delicat, fragil şi pericolul de a o căra cu el jos, pe frânghie.
   - Nici nu se discută, ripostă el categoric.
   - În cazul acesta, spuse ea întorcându-se şi întinzând mâna spre uşă, nu-mi laşi altă variantă, tinere...
   Înjurându-şi în gând momentana lui stare de neajutorare, Royce continuă să desfăşoare frânghia.
   - Şi de ce ai vrea să vii cu noi?
   Glasul mătuşii Elinor îşi pierdu imperioasa siguranţă şi umerii îi căzură.
   - Pentru că nepotul meu vrea să mă trimită mâine înapoi şi sincer, nici nu pot măcar să mă mai gândesc să fiu din nou singură. Totuşi, adăugă ea cu o urmă de şiretenie, ar fi şi în interesul tău dacă m-ai lua.
   - De ce?
   - Pentru că nepoata mea, aşa cum bine ştii, poate fi o femeie dificilă; totuşi, o să facă aşa cum îi spun eu.
   O vagă scânteie de interes se aprinse în ochii lui Royce, gândindu-se la drumul lung care-l aştepta şi la nevoia de viteză; o Jennifer „cooperantă” putea însemna diferenţa dintre succesul sau eşecul planului său. Totuşi, cântărind încăpăţânarea, şmecheria şi firea rebelă a lui Jennifer, i se părea dificil de crezut că diavoliţa cu păr roşcat îşi va asculta cu umilinţă mătuşa. Încă îi mai simţea dinţii în palmă.
   - Sincer, îmi vine greu să cred aşa ceva.
   Femeia îşi ridică spre el capul cu coroana albă de păr şi îl măsură cu privirea.
   - Ăştia suntem noi, englezule. Pentru asta a trimis tatăl ei după mine şi a vrut să mă trimită cu ea, când aveaţi să plecaţi, mâine.
   Royce recalcula beneficiile de a o lua cu el pe bătrâna doamnă, punându-le în balanţă cu dificultăţile pe care i le-ar crea aceasta, încetinindu-le ritmul. Se decisese tocmai să nu o ia, când următoarele ei cuvinte îi schimbară gândurile.
   - Dacă mă laşi aici, spuse ea jalnic, precis că nepotul meu o să mă omoare pentru că te-am lăsat să o iei. Ura lui faţă de tine depăşeşte dragoste faţă de mine - şi chiar faţă de biata Jennifer. Niciodată nu o să creadă că ne-ai putut reduce pe amândouă la tăcere. O să creadă că eu am pus frânghia acolo, pentru tine.
   Înjurând în minte toate scoţienele, Royce ezită şi făcu o mişcare bruscă din cap, de aprobare..
   - Îmbracă-te, spuse el printre dinţi.

   Cu funia muşcându-i dureros coastele, cu braţele şi picioarele arzându-i de la zgârieturile mari în locurile în care se frecase de zidul de piatră, Jenny înghiţi şi se uită în jos. În întunericul mohorât al şanţului de apărare, distinse cu greu siluetele a 2 bărbaţi care stăteau parcă pe suprafaţa apei, ca două fantome.
   Înlăturând cu fermitate senzaţia violentă de frică, se uită mai bine şi văzu în spatele lor conturul unei plute. Iar o clipă mai târziu, mâini uriaşe şi aspre o smulseră din aer, înşfăcând-o de talie, frecându-se indiferente de sânii ei, în timp ce Arik îi dezlega funia, apoi o lăsa în jos pe nesiguranţa mişcătoare a plutei improvizate.
   Ridicându-şi braţele, Jenny începu să-şi dezlege cârpa neagră din jurul gurii, dar Arik îi trase brutal mâinile înapoi în jos şi i le legă la spate, apoi o împinse cât se poate de nedelicat spre celălalt bărbat din spatele ei, care o prinse. Încă tremurând de pe urma chinului prin care trecuse, Jenny se pomeni uitându-se la chipul inexpresiv al lui Ştefan Westmoreland, care se îndepărtă indiferent de ea ca să se uite în sus, în întuneric, la fereastra de sus.
   Jenny se lăsă greoi pe plută, şezând, recunoscătoare pentru vaga siguranţă pe care i-o conferea, într-o lume care nu mai avea nicio logică pentru ea.
   Câteva minute mai târziu, tăcerea celor 2 bărbaţi fu întreruptă de o şoaptă uluită a lui Stefan Westmoreland.
   - Ce naiba...! se scăpă acesta uitându-se neîncrezător în sus, la zidul de castel pe care tocmai îl coborâse Jennifer.
   Capul ei ţâşni în sus, urmând direcţia privirilor acestora, sperând parcă să-l vadă pe Royce Westmoreland plonjând spre apă. Dar ceea ce văzu era silueta inconfundabilă a unui bărbat cu un trup aruncat peste umăr ca un sac cu făină şi legat de el, în talie.
   Şocul o făcu pe Jenny să sară în picioare când îşi dădu seama că sacul era de fapt sărmana ei mătuşă Elinor, dar pluta se clătină şi capul lui Arik se întoarse brusc spre ea, poruncindu-i din privirile lui aspre să nu se mai mişte. Jenny aşteptă încordată, cu sufletul la gură, urmărind coborârea greoaie, dureros de înceată, pe funie. Abia când Arik şi Stefan Westmoreland se întinseră după complicele lor, ajutându-l să coboare pe plută, reuşi Jenny să inspire normal.
   Royce se mai desfăcea încă de „prizoniera” lui, când pluta începu să se mişte fără efort, spre malul celălalt. Jenny observă simultan 2 lucruri: spre deosebire de ea, mătuşa Elinor nu avea căluş care să o împiedice să strige iar pluta era ghidată spre malul opus cu funii care erau trase de oameni ascunşi în pădurea de pe mal.
   Două fulgere strălucitoare despicară cerul cu o lumină albăstruie, dinţată şi Jenny se uită peste umăr, rugându-se ca un paznic de la castel să se întoarcă în partea asta şi să vadă pluta, luminată de cerul mânios. După care Jenny îşi spuse obosită că nu avea niciun motiv să se roage şi că nu vedea niciun motiv să i se fi pus căluş. Într-un fel sau altul, tot avea să plece din Merrick, cu Royce Westmoreland.
   În timp ce furia începea să i se mai domolească, decise că prefera să plece astfel, decât să plece ca soţia lui.

CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE

   Furtuna care se pregătise cu toată forţa vreme de două zile se dezlănţui răzbunătoare, făcând cerul să rămână aproape negru încă două ore după răsăritul soarelui. Ploaia se revărsa peste capetele lor şi le spăla feţele, aplecând la pământ crengile, dar grupul continua totuşi să înainteze, sub protecţia copacilor, când era posibil acest lucru.
   Cu umerii aplecaţi în faţă, Royce lăsa ploaia să-i spele spatele, iritat că poziţia lui asigura o barieră protectoare şi femeii epuizate care era răspunzătoare de toate acestea şi care dormea acum adăpostită la pieptul lui.
   Cu soarele complet învins de norii grei, aveau impresia că înaintau călare într-un perpetuu început de zi. Dacă nu ar fi fost ploaia, ar fi ajuns de ore întregi la locul planificat. Royce îl bătu pe Zeus pe grumaz, mulţumit de fiul lui Thor, care-şi căra dubla povară cu aceeaşi lipsă de efort ca şi tatăl său. Mişcarea uşoară a mănuşii lui păru să o tulbure pe Jennifer din somnul ei, făcând-o să se cuibărească mai aproape de căldura trupului lui Royce. Odinioară, nu cu mult în urmă, aceeaşi mişcare uşoară l-ar fi făcut să-şi dorească că o strângă mai tare la pieptul lui, dar nu astăzi. Gata. Când va avea nevoie de trupul ei, îl va folosi, dar niciodată cu grijă şi delicateţe, ca înainte. Îşi va permite să aibă poftă de mica târfă intrigantă, dar nimic mai mult. Niciodată. Tinereţea ei, ochii ei mari, albaştri, minciunile ei emoţionante îl prostiseră o dată, dar gata.
   Ca şi cum ar fi înţeles dintr-o dată unde se afla şi ce făcea, Jenny se mişcă în braţele lui, apoi deschise ochii uitându-se în jur, încercând să înţeleagă ce se petrecea.
   - Unde suntem?
   Vocea ei era delicios de guturală de la somn, când pronunţă primele cuvinte de când o coborâse în jos, de-a lungul zidului castelului; îi amintea de felul cum suna când o trezea să facă dragoste cu ea din nou, în timpul nesfârşitei nopţi de pasiune pe care o petrecuseră împreună la Hardin.
   Maxiliarul i se încleşta în timp ce respingea cu duritate amintirea şi se uită în jos, la faţa întoarsă spre el, remarcând consternarea care îi înlocuia acum normala ei atitudine sfidătoare.
   Cum Royce nu spuse nimic, Jenny persistă, cu un oftat obosit.
   - Încotro mergem?
   - Spre vest, îi răspunse el fără exactitate.
   - Ar fi foarte neplăcut pentru tine să-mi spui destinaţia.
   - Da, ar fi, spuse el printre dinţi.
   Ultimele urme ale somnului dispărură şi Jenny se îndreptă când înţelese pe deplin activitatea lui din timpul nopţii. Ploaia o izbi în faţă când ieşi de sub adăpostul trupului uriaş al lui Royce ca să-şi plimbe privirile peste siluetele înfăşurate în mantale, aplecate deasupra cailor, furişându-se printre copacii din jur.
   Ştefan Westmoreland călărea la stânga lor şi Arik, la dreapta. Mătuşa Elinor era trează, stând dreaptă în şaua ei, uitându-se la Jenny cu un surâs încurajator şi cu o expresie care arăta clar că era fericită să fie oriunde altundeva, numai în recluziunea ei, nu. Aseară, pe plută, reuşise să-i şoptească lui Jenny că îl păcălise pe duce să o ia cu el, dar mai mult decât atât, Jenny nu mai ştia nimic. De fapt căluşul nu i-a fost scos decât după ce a adormit.
   - Unde este Brenna? spuse ea gâfâit, dintr-o dată preocupată, i-ai dat drumul?
   Acum, când Jenny se aştepta cel mai puţin să primească un răspuns, Royce Westmoreland îi spuse:
   - Nici n-am luat-o vreodată.
   - Ticălosule! sâsâi Jenny furioasă, dar simţi cum i se taie respiraţia, surprinsă, când braţul lui Royce se strânse în jurul ei ca un şarpe în atac, lăsând-o fără aer, strângând-o cu putere la piept.
   - Niciodată să nu mai foloseşti tonul sau cuvântul ăsta faţă de mine!
   Royce vru să mai spună ceva, dar privirea lui se opri asupra unei clădiri lungi, din piatră, adăpostită de un deal din faţa lor.
   Întorcându-se spre Ştefan, ridică glasul, ca să fie auzit prin ropotul ploii.
   - Ăsta pare să fie locul.
   Vorbind, îşi vârî pintenii în armăsar, trimiţându-l într-un galop avântat. Alături şi în spatele lui, grupul de 50 de oameni făcu acelaşi lucru şi o clipă mai târziu galopau cu toţii de-a lungul drumului accidentat, în protestele mătuşii Elinor.
   Royce opri în faţa a ceea ce părea a fi, în mod inconfundabil, o stăreţie şi coborî, lăsând-o pe Jenny să stea acolo şi să se uite la spinarea lui cu furioasă curiozitate, arzând de dorinţă să-şi cunoască soarta şi încercând să tragă cu urechea la ce îi spunea Royce lui Ştefan.
   - Arik rămâne aici, cu noi. Lasă-ne calul în plus.
   - Şi mătuşa Elinor? Dacă nu rezistă drumului?
   - Dacă nu rezistă, o să trebuiască să găsiţi o cabană şi să o lăsaţi acolo.
   Ştefan spuse, încruntându-se de îngrijorare:
   - Royce, să nu faci vreo nebunie mai mare decât ai făcut până acum. Oamenii lui Merrick ar putea fi chiar în spatele nostru.
   - O să piardă aproape toată ziua încercând să-i convingă pe Hastings şi Dugal că el nu are nicio legătură cu complotul ăsta, apoi va trebui să ghicească direcţia în care am luat-o, ori de câte ori ne pierde urma. Asta o să-l coste mult timp. Iar dacă nu, oamenii noştri ştiu ce au de făcut. Tu mergi la Claymore şi te asiguri că totul e pregătit pentru un posibil atac.
   Dând din cap fără tragere de inimă, Ştefan întoarse calul şi porni mai departe.
   - Complot? Ce complot? întrebă Jenny încinsă, uitându-se la răpitorul ei necomunicativ.
   - Mincinoasă vicleană ce eşti, izbucni Royce înşfăcând-o de talie şi ridicând-o din şa. Ştii bine ce complot. Doar ai fost parte din el.
   Royce o apucă de braţ şi începu s-o târască înainte spre intrarea stăreţiei, nepăsându-i de mantaua îngreunată de ploaie, a lui Jennifer.
   Cu paşi mari, furios, adăugă:
   - De asemenea, îmi vine greu să-mi imaginez că o femeie cu sânge atât de fierbinte ca al tău ar prefera să-şi închidă viaţa într-o mănăstire decât să se mărite cu un bărbat - orice bărbat, inclusiv eu.
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti! strigă Jennifer, întrebându-se îngrozită ce fel de nouă teroare putea deţine o stăreţie paşnică - mai ales una care părea atât de pustie.
   - Vorbesc despre stareţa din Lunduggan care a sosit la castel în timpul petrecerii de aseară, escortată de o mică „armată” proprie şi despre care tu ştii al naibii de bine, se răsti el ridicând pumnul şi bătând imperativ în poarta grea de stejar.
   - Au fost încetiniţi de ploaie, de aceea piosul tău părinte Benedict a fost obligat să invoce o boală care să amâne ceremonia.
   Cu pieptul ridicându-i-se de indignare, Jenny se întoarse spre el, împroşcând scântei de furie, din ochi.
   - În primul rând, nu am auzit niciodată de Lunduggan sau de vreo mănăstire de acolo. În al doilea rând, ce diferenţă ar fi făcut sosirea unei stareţe? Iar acum să-mi spui tu mie, ceva: să înţeleg că m-ai târât afară din patul meu, în jos pe zidul castelului, că m-ai traversat Scoţia pe furtună şi m-ai adus aici pentru că nu mai vroiai să aştepţi o zi ca să te însori cu mine?
   Privirea lui insolentă se plimbă în jos, peste bustul ei ud, dezgolit, făcând-o pe Jenny să se chircească în gând, sub aerul lui dezgustat.
   - Te flatezi singură, spuse el muşcător. Numai ameninţarea cu moartea, adăugată la ameninţarea cu sărăcirea mea, m-au făcut să accept să mă însor cu tine.
   Ridicându-şi braţul bătu din nou nerăbdător în poarta de stejar care se deschise brusc, dând la iveală chipul politicos al unui călugăr nedumerit. Ignorând o clipă călugărul, Royce se uită dispreţuitor la viitoarea lui mireasă.
   - Suntem aici pentru că 2 regi au decis să ne căsătorim în cea mai mare grabă, draga mea şi asta o să şi facem acum. Tu nu meriţi declanşarea unui război. Ne aflăm aici şi pentru că perspectiva de a fi decapitat îmi ofensează sensibilităţile. Dar mai ales, suntem aici pentru că găsesc irezistibil de tentant să dejoc planurile tatălui tău, în legătură cu mine.
   - Eşti nebun! Şi eşti un diavol! izbucni Jenny cu pieptul umflându-i-se de indignare.
   - Iar tu, draga mea, răspunse Royce imperturbabil, eşti o ticăloasă.
   Spunând acestea, se întoarse spre călugărul îngrozit şi declară:
   - Doamna şi cu mine dorim să ne căsătorim.
   O comică nedumerire se aşternu pe chipul piosului bărbat îmbrăcat în roba albă şi mantaua neagră a unui călugăr dominican. Se dădu în spate, mai mult şocat decât din curtoazie, permiţându-le să intre în stăreţia tăcută.
   - Cred... cred că v-am înţeles greşit, domnule, spuse el.
   - Nu, câtuşi de puţin, spuse Royce înaintând şi împingând-o pe Jennifer, de umăr.
   Se opri, făcând o pauză ca să admire vitraliul superb de deasupra lor, apoi îşi coborî privirea asupra călugărului paralizat şi se încruntă, pierzându-şi răbdarea.
   - Ei? întrebă el.
   Revenindu-şi din şocul iniţial, călugărul, care părea să aibă în jur de 25 de ani, se întoarse spre Jennifer şi spuse calm:
   - Eu sunt călugărul Gregory, copila mea. Ai vrea tu să-mi spui despre ce este vorba?
   Jenny, intrând automat în atmosfera sfântă a locului, îşi coborî vocea la o şoaptă mai potrivită decât tonul baritonal, imperativ al lui Royce şi spuse tremurând şi plină de respect:
   - Părinte Gregory, trebuie să mă ajuţi. Omul acesta m-a răpit de acasă. Eu sunt Lady Jennifer Merrick şi tatăl meu este...
   - Un bastard trădător, intrigant, izbucni Royce, vârându-şi dureros degetele în braţul lui Jennifer, prevenind-o să tacă dacă nu vrea să rişte un os rupt.
   - În... înţeleg, spuse călugărul Gregory admirabil de stăpân pe el.
   Ridicându-şi sprâncenele, se uită la Royce, aşteptând.
   - Acum, că am descoperit identitatea doamnei şi împrejurările presupus întinate în care s-a născut tatăl ei, ar fi prea mult din partea mea dacă v-aş întreba care este identitatea voastră, domnul meu? Dacă da, cred că m-aş putea hazarda să presupun...
   O clipă, mânia lui Royce fu înlocuită de o sclipire de respect amuzat, în timp ce se uita la tânărul călugăr neînfricat pe care-l copleşea cu înălţimea lui, dar care încă nu trădase nici o urmă de frică.
   - Eu sunt... începu Royce, dar furia lui Jenny îl întrerupse.
   - Este Lupul Negru! Urgia Scoţiei. O bestie şi un nebun!
   Ochii călugărului Gregory se măriră la izbucnirea ei, dar rămase tăcut şi calm. Încuviinţând din cap, spuse:
   - Ducele de Claymore...
   - De vreme ce s-au făcut prezentările cum se cuvine, interveni Royce, spune cuvintele şi să terminăm odată.
   Părintele Gregory răspunse, cu mare demnitate:
   - În mod normal, ar trebui îndeplinite anumite formalităţi. Totuşi, din câte am auzit la abaţie şi în alte părţi, Biserica şi Regele James au fost deja de acord cu căsătoria aceasta. De aceea nu există niciun obstacol.
   Jenny simţi că-i fuge pământul de sub picioare, ca apoi să înceapă din nou să spere, când călugărul se întoarse spre ea şi spuse:
   - Totuşi, copila mea, mi se pare că nu este dorinţa ta să te măriţi cu acest bărbat. Am dreptate?
   - Da! strigă Jenny.
   Ezitând doar o clipă ca să-şi adune curajul, tânărul călugăr se întoarse încet spre bărbatul puternic, implacabil de lângă ea şi spuse:
   - Lord Westmoreland - înălţimea Voastră - nu pot oficia căsătoria fără consimţământul...
   Călugărul se întrerupse brusc, derutat, în timp ce ducele de Claymore continua să se uite la el într-o tăcere ironică, aşteptând calm ca sărmanul Gregory să-şi amintească ceva - ceva care nu i-ar fi lăsat altă variantă decât să facă ce i se ceruse.
   Cu o tresărire de consternare, călugărul înţelese ce ar fi trebuit să ia în consideraţie din prima clipă şi se întoarse din nou spre Jennifer.
   - Lady Jennifer, spuse el cu blândeţe, nu vreau să vă întristez cu ceea ce trebuie să fie o împrejurare cât se poate de umilitoare, dar totuşi, toată lumea ştie că aţi fost... cu... acest bărbat vreme de câteva săptămâni şi că el... şi dumneavoastră...
   - Nu a fost cu voia mea, strigă Jennifer încet, consumată din nou de vinovăţie şi ruşine.
   - Ştiu asta, o linişti părintele Gregory. Dar înainte de a refuza să oficiez ceremonia, trebuie să vă întreb dacă sunteţi sigură că nu aţi rămas grea ca urmare a... timpului petrecut ca ostatecă a lui? Dacă nu sunteţi sigură, atunci trebuie să-mi permiteţi să oficiez această căsătorie, pentru binele unui posibil copil. Este o necesitate.
   Jennifer se înroşi toată în urma acestei discuţii absolut umilitoare şi sila ei faţă de Royce Westmoreland ajunse la culmi de neimaginat.
   - Nu, spuse ea gutural, este imposibil.
   - În cazul acesta, spuse preotul Gregory adresându-se curajos ducelui, trebuie să înţelegeţi că nu pot să...
   - Înţeleg perfect, spuse Royce cu o voce mieroasă, curtenitoare, strângând-o tot mai tare de braţ pe Jenny. Dacă ne scuzaţi puţin, ne întoarcem peste un sfert de oră şi atunci veţi putea oficia căsătoria.
   Panica explodă în Jenny care se uită la el, cu picioarele înfipte în pardoseală.
   - Unde mă duci?
   - La cabana pe care am văzut-o chiar aici, în spate, îi răspunse Royce cu un calm implacabil.
   - De ce? strigă ea cu vocea mai sonoră de spaimă, încercând din nou să se elibereze din strânsoarea lui.
   - Ca să fac căsătoria noastră o necesitate.
   Jenny nu avea nicio îndoială că Royce Westmoreland putea şi era hotărât să o târască la cabană, să se urce pe ea cu forţa, apoi să o târască înapoi aici şi călugărul Gregory să nu mai aibă altă variantă decât să îi cunune. Speranţa de a scăpa muri odată cu rezistenţa ei şi umerii îi căzură în abandon şi jenă.
   - Te urăsc, îi spuse Jennifer cu un calm ucigător.
   - O bază perfectă pentru un mariaj perfect, îi răspunse Royce, sarcastic.
   Apoi, întorcându-se spre călugăr, îi ordonă scurt:
   - Dă-i drumul. Am pierdut deja prea mult timp aici.
   Câteva minute mai târziu, legată pentru eternitate de o ceremonie lipsită de sacralitate, având ca bază ura, în loc de dragoste sau afecţiune, Jenny era târâtă afară din stăreţie şi aruncată sus, pe calul lui Royce. În loc să se urce pe calul suplimentar, Royce se întoarse şi-i spuse repede ceva lui Arik, care încuviinţă din cap. Jenny nu putu auzi ce ordine îi dădea Royce uriaşului, dar îl văzu întorcându-se şi îndreptându-se decis spre stăreţie.
   - De ce intră? strigă Jenny, amintindu-şi că părintele Gregory spusese că în ziua aceea era singur acolo. Nu poate fi o ameninţare pentru tine. Singur a spus că s-a oprit aici dintr-o călătorie.
   - Gura, strigă Royce şi se urcă pe cal, în spatele ei.
   Ceasul ce a urmat trecu ca printr-o ceaţă, punctat doar de izbiturile calului, în timp ce înaintau în galop pe drumul desfundat. Când se apropiară de o răscruce, Royce devie brusc calul măreţ spre pădure, printre copaci, unde se opri ca şi cum ar fi aşteptat ceva.
   Trecură câteva minute, apoi alte câteva, în timp ce Jenny se uita în lungul drumului, întrebându-se ce anume aşteptau. Şi atunci văzu: galopând spre ei într-o viteză periculoasă venea Arik, ţinând cu o mână întinsă frâiele calului de rezervă, care alerga alături de el. Şi clătinându-se şi sărind pe spinarea animalului ca şi cum n-ar mai fi călărit niciodată înainte, agăţându-se de oblâncul şeii ca de viaţă era... părintele Gregory.
   Jenny se uita la spectacolul aproape comic, nevenindu-i să-şi creadă ochilor până când părintele Gregory se apropie suficient că să-i poată vedea efectiv groaza de pe chip. Întorcându-se spre soţul ei, izbucni, furioasă:
   - Eşti... eşti nebun! De data asta ai furat un părinte. Chiar ai făcut-o! Ai furat un părinte direct dintr-o sfântă stăreţie!
   Mutându-şi privirea de la călăreţi spre ea, Royce o privi într-o tăcere indiferentă, ceea ce nu făcu decât să o înfurie mai mult.
   - Or să te spânzure pentru asta! proroci ea cu veselie furioasă. Papa însuşi se va asigura de asta! Or să-ţi taie capul, te vor îneca, te vor sfârteca în patru, îţi vor agăţa capul într-un ţăruş şi-ţi vor da măruntaiele la...
   - Te rog, spuse Royce prefăcându-se exagerat de îngrozit, o să am coşmaruri.
   Abilitatea lui de a-şi bate joc de propria soartă şi de a-şi ignora nelegiuirea era mai mult decât putea Jenny să suporte. Vocea îi deveni o şoaptă strangulată şi se uită la el peste umăr, ca şi cum ar fi fost o fiinţă inumană, dincolo de înţelegerea ei.
   - Nu există limită la îndrăzneala ta?
   - Nu. Niciun fel de limită.
   Trăgând de frâie, îl readuse pe Zeus pe drum şi îl struni înainte, exact în clipa în care Arik şi călugărul Gregory ajungeau în galop acolo. Smulgându-şi privirile de la trăsăturile de granit ale lui Royce, Jenny se prinse de coama în vânt a lui Zeus şi se uită cu compasiune la sărmanul călugăr Gregory care îi depăşi săltând pe cal, cu ochii măriţi de groază, agăţaţi de el într-un apel mut şi nefericire îngrozită.
   Continuară în ritmul acela infernal până la căderea nopţii, oprindu-se doar cât să lase caii să se odihnească periodic şi să le dea apă. Când în sfârşit Royce îi făcu semn lui Arik să se oprească şi găsiră un loc potrivit pentru tabără, într-un luminiş adânc în pădure, Jenny era moale de epuizare. Ploaia încetase mai devreme, în cursul dimineţii şi un soare apos începu să-şi facă apariţia, ca apoi să strălucească răzbunător, stârnind aburii să se înalţe din văi, înzecind disconfortul lui Jenny în rochia ei udă, din catifea.
   Cu o strâmbătură obosită, tropăi afară din desişul pe care-l folosise ca să se ferească de privirile bărbaţilor, cât timp se ocupa de necesităţile personale. Trecându-şi degetele prin părul încâlcit fără speranţă, se târî spre foc şi-i aruncă o privire ucigaşă lui Royce, care arăta în continuare alert şi neobosit, îngenunchind şi îndesând lemne în focul pe care-l clădise.
   - Trebuie să-ţi spun, se adresă ea spatelui acestuia, că dacă asta este viaţa pe care ai dus-o atâta vreme, atunci îi lipseşte mult ca să fie de invidiat.
   Jenny nu se aştepta la niciun răspuns şi nici nu primi unul şi începu să înţeleagă de ce mătuşii Elinor, care fusese lipsită de companie vreme de 20 de ani, îi lipsise atât de mult societatea încât acum sporovăia nesătulă cu fiecare om pe care-l găsea să o asculte - de bună voie sau nu. După o noapte şi o zi întreagă de tăcere din partea lui Royce, era disperată să-şi reverse furia pe el.
   Prea epuizată să stea în picioare, Jenny se lăsă jos, pe un teanc de frunze, la câţiva paşi de foc, visând la ocazia de a se aşeza pe ceva moale, ceva care să nu se încline, care să nu salte şi să-i facă dinţii să-i dârdâie în gură. Trăgându-şi genunchii la gură, îşi petrecu mâinile în jurul lor. Spuse, continuându-şi conversaţia cu spatele lui Royce:
   - Pe de altă parte, poate că tu găseşti multă plăcere în a galopa printre copaci, trecând pe sub ramuri şi fugind ca să-ţi salvezi viaţa. Şi, când asta devine obositor, te poţi oricând distra cu un asediu sau cu o bătălie sângeroasă, sau cu răpirea unor oameni neajutoraţi, nevinovaţi. Este, într-adevăr, o existenţă perfectă pentru un bărbat ca tine!
   Royce se uită peste umăr la ea şi o văzu stând cu bărbia pe genunchi, cu sprâncenele delicate ridicate provocator şi nu-i veni să creadă că avea atâta curaj. După toate prin câte trecuse din cauza lui în ultimele douăzeci şi patru de ore, Jennifer Merrick - nu, se corectă el, Jennifer Westmoreland - putea sta în continuare, calmă, pe o grămadă de frunze, bătându-şi joc de el.
   Poate că Jenny ar mai fi avut ceva de spus, dar chiar în clipa aceea părintele Gregory ieşi împleticindu-se din pădure, o văzu şi veni clătinându-se spre ea, lăsându-se prudent alături de ea. Odată aşezat, se aşeză testând, de pe o fesă pe cealaltă, înfiorându-se.
   - Eu... nu am călărit prea mult la viaţa mea, recunoscu el, jalnic.
   Jenny înţelese că probabil îl durea tot trupul şi reuşi să-i zâmbească cu neajutorată compasiune. Apoi îşi dădu seama că bietul călugăr era prizonierul unui bărbat cu o reputaţie de inimaginabilă brutalitate şi se gândi să-i aline inevitabilele temeri pe cât putea ea de bine, având în vedere animozitatea ei pentru bărbatul care-i capturase pe amândoi.
   - Nu cred că te va ucide sau tortura, începu Jenny şi călugărul se uită chiorâş la ea.
   - Am fost deja torturat la limita imposibilului de calul ăsta, stabili el sec, apoi îşi reveni. Totuşi, nu cred că mă va ucide. Ar fi o nesăbuinţă, o prostie, iar eu nu cred că soţul tău e un prost. Imprudent, da, dar nu prost.
   - Înseamnă că nu îţi pasă de viaţă? îl întrebă Jenny, studiindu-l pe călugăr cu respect, amintindu-şi de propria ei teroare când l-a văzut pentru prima oară pe Lupul Negru.
   Părintele Gregory scutură din cap.
   - Din cele 3 cuvinte pe care mi le-a adresat uriaşul blond de acolo, presupun că trebuie să vă însoţesc ca să depun mărturie, la inevitabila anchetă care se va face, legată de întrebarea dacă eşti sau nu căsătorită cu adevărat. Vezi tu, recunoscu călugărul, aşa cum v-am explicat la stăreţie, eu eram doar în trecere pe acolo; stareţul şi călugării erau plecaţi în vecinătate, să oficieze pentru cei săraci cu duhul. Dacă aş fi plecat de dimineaţă, aşa cum am vrut, nu ar mai fi fost nimeni care să ateste jurămintele făcute de voi.
   Un val scurt de mânie îi cuprinse lui Jenny mintea obosită. Se uită furioasă spre soţul ei care stătea lângă foc, cu genunchii îndoiţi, în timp ce mai punea lemne şi spuse:
   - Dacă vroia martori la căsătorie, nu avea decât să mă lase în pace şi să aştepte până astăzi, când avea să ne căsătorească părintele Benedict.
   - Da, ştiu şi mi se pare ciudat că nu a făcut aşa. Se cunoaşte, din Anglia până în Scoţia, că a fost împotrivă, nu, că s-a opus violent căsătoriei cu tine.
   Ruşinea o făcu pe Jenny să se uite în altă parte, prefăcându-se interesată de frunzele umede de lângă ea, trecând cu degetele peste suprafaţa lor plină de vine. Părintele Gregory spuse cu blândeţe:
   - Vorbesc deschis cu tine pentru că am simţit de la prima noastră întâlnire, la stăreţie, că nu eşti o mironosiţă şi că preferi să cunoşti adevărul.
   Jenny înghiţi nodul de umilinţă din gât şi încuviinţă din cap, chircindu-se în sinea ei la gândul că toată lumea de o anumită importanţă din cele două ţări ştia că era o mireasă nedorită. Mai mult, una care nu mai era virgină. Se simţi murdară şi umilită dincolo de orice limită - umilită şi îngenunchiată în faţa populaţiei din două ţări. Spuse, furioasă:
   - Eu nu cred că acţiunile lui din ultimele două zile vor trece nepedepsite. M-a smuls din patul meu şi m-a scos afară pe fereastra unui turn şi m-a coborât de-a lungul zidului. Acum te-a răpit pe dumneata! Eu cred că MacPherson şi toate celelalte clanuri vor rupe armistiţiul şi îl vor ataca! spuse ea cu satisfacţie morbidă.
   - Ah, mă îndoiesc că vor exista cine ştie ce represalii oficiale; se spune că Henric i-a poruncit să se însoare în mare grabă. Lordul Westmoreland... ăă... înălţimea sa nu a făcut decât să acţioneze ca atare, deşi vor exista ceva plângeri din partea lui James către Henric, faţă de modul în care s-a petrecut totul. Probabil că Henric nu va fi decât amuzat de toate astea.
   Jenny se uită la el cu furie umilită.
   - Amuzat!
   - Posibil, spuse călugărul. Pentru că, la fel ca şi Lupul, Henric şi-a îndeplinit, tehnic, înţelegerea, până la ultima virgulă. Vasalul lui, ducele, s-a căsătorit cu tine şi s-a căsătorit în cea mai mare grabă. Iar în cursul acestui proces, evident că a pătruns fraudulos în castelul care era neîndoios puternic păzit şi te-a răpit din sânul familiei. Da, continuă călugărul mai mult pentru sine decât pentru Jenny, ca şi cum ar fi analizat imparţial o chestiune de teorie dogmatică, da, îmi dau seama că englezii vor considera toate acestea foarte amuzante.
   Pe Jenny aproape că o înecă fierea care i se ridică în gât, amintindu-şi tot ce se întâmplase cu o seară înainte în sala castelului şi înţelese că părintele avea dreptate. Englezii cei atât de urâţi pariaseră între ei, efectiv pariaseră în sala de la Merrick, că soţul ei o va îngenunchia în curând, în timp ce clanul ei nu putea face nimic altceva decât să se uite la ea - să se uite la ea cu mândrie, cu feţele încrâncenate, ca şi cum ar fi preluat asupra lor ruşinea ei. Dar ei sperau că de ea depindea să se salveze, să nu cedeze.
   Părintele Gregory continuă, mai mult pentru el decât pentru ea:
   - Deşi nu pot înţelege de ce s-a expus singur unui risc şi unor probleme atât de mari.
   - Îndrugă despre un nu ştiu ce complot, spuse Jennifer, într-o şoaptă aproape neauzită. De unde ştii atâtea despre noi - despre tot ce se întâmplă?
   - Veştile legate de oamenii faimoşi zboară din castel în castel adesea cu viteză surprinzătoare. Fiind călugăr al Ordinului Dominican, este datoria şi privilegiul meu să merg pe jos - accentua el - printre copiii Domnului. Eu îmi petrec timpul printre cei săraci, iar cei săraci trăiesc în sate. Şi acolo unde sunt sate, sunt castele; veştile se filtrează de la solariul castelului la coliba iobagului - mai ales când veştile se referă la un bărbat care este o legendă, cum este Lupul.
   - Deci ruşinea mea este ştiută de toată lumea, spuse Jenny sufocată.
   - Nu este un secret, recunoscu el. Dar nici ruşinea ta nu este, zic eu. Nu trebuie să te acuzi singură pentru...
   Părintele Gregory îi văzu expresia jalnică şi fu cuprins de remuşcări.
   - Draga mea copilă, te rog să mă ierţi. În loc să vorbesc cu tine despre iertare şi pace, discut despre ruşine şi provoc amărăciune.
   - Nu trebuie să te scuzi, spuse Jenny cu o voce tremurată. În fond şi dumneata ai fost luat captiv de - monstrul ăsta - obligat, smuls din stăreţia ta, aşa cum am fost şi eu smulsă din patul meu şi...
   - Ei, haide, haide, o linişti el, văzând că Jenny se afla în pragul isteriei şi al totalei epuizări. Eu n-aş zice că am fost luat captiv. Nu chiar. Şi nici smuls din stăreţie. Aş putea zice mai curând că am fost invitat de cel mai uriaş bărbat pe care l-am cunoscut vreodată şi care, întâmplător, avea şi o toporişca la brâu, cu un mâner aproape cât trunchiul unui copac. Aşa încât, când omul ăsta a tunat graţios, „vino, nu-ţi fac rău”, i-am acceptat invitaţia fără ezitare.
   - Şi pe el îl urăsc! strigă încet Jenny, uitându-se la Arik care ieşea din pădure cu 2 iepuri dolofani pe care-i decapitase cu o lovitură de toporişca.
   - Serios?
   Părintele Gregory părea efectiv fascinat.
   - Este greu să urăşti un bărbat care nu vorbeşte. Întotdeauna e aşa de calic cu vorbele?
   - Da! spuse Jenny cu năduf. N... n... nu trebuie decât să - lacrimile cu care se luptase, îi înecau acum glasul - s... s... să se uite la tine cu ochii aceia albaştri, îngheţaţi ş... ş... şi ştii exact ce v... v... vrea să faci şi t... t... tu faci, pentru că este tot un m... m... monstru.
   Părintele Gregory îşi petrecu un braţ pe după umerii ei şi Jenny, care în special în ultima vreme era mai obişnuită cu adversitatea decât cu simpatia, îşi întoarse faţa în mâneca lui.
   - Îl urăsc! strigă ea cu voce spartă, indiferentă la strânsoarea de avertizare a călugărului. Îl urăsc, îl urăsc!
   Luptând să-şi recapete controlul, Jenny se îndepărtă de el. Făcând asta, ochii i se opriră asupra unei perechi de cizme negre plantate ferm în faţa ei şi privi de-a lungul lor, în sus pe picioarele şi pulpele muşchiuloase ale lui Royce, peste talia strâmtă şi pieptul larg, până când îi întâlni, în sfârşit, privirea umbrită.
   - Te urăsc, îi spuse ea în faţă.
   Royce o studie într-o tăcere impasibilă, apoi îşi transferă privirea dispreţuitoare asupra călugărului. Îl întrebă, sarcastic:
   - Părinte, te ocupi de oiţele tale? Predici dragostea şi iertarea?
   Spre mirarea lui Jenny, părintele Gregory nu se simţi jignit de acest sarcasm muşcător ci dimpotrivă, se arătă ruşinat.
   - Tare mă tem, recunoscu el îndurerat, în timp ce se scula cu greu şi nesigur pe picioare, că s-ar putea să nu fiu mai bun la aşa ceva decât sunt la călărit. Ştii, Lady Jennifer este una dintre primele mele „oiţe”. Mă ocup doar de puţină vreme de lucrarea Domnului.
   - Nu eşti foarte bun la asta, stabili Royce. Ţelul tău nu este acela de a consola şi nu de a incita? Sau o fi acela de a-ţi umfla punga şi de a te îngrăşa pe spinarea graţiei patronului tău? Dacă acesta este cazul, ar fi mai înţelept dacă mi-ai sfătui nevasta să încerce să-mi facă plăcere, decât să o încurajezi să mă urască.
   În clipa aceea, Jenny şi-ar fi dat şi viaţa să-l fi avut aici pe Părintele Benedict, în locul Părintelui Gregory, pentru că s-ar fi bucurat atunci să-l vadă pe insolentul duce Royce Westmoreland, încasând una din tiradele tunătoare ale părintelui Benedict.
   Totuşi şi în privinţa aceasta se înşelase asupra tânărului prelat.
   Deşi acesta nu se ridicase la înălţimea atacului verbal al Lupului Negru, nici nu bătuse în retragere, tăcând laş în faţa ameninţătorului adversar.
   - Presupun că nu ai o părere foarte bună despre noi, cei care purtăm aceste veşminte?
   - Câtuşi de puţin, răspunse răstit Royce.
   Jenny îl vedea cu ochii minţii pe părintele Benedict în luminişul acesta, cu ochii umflaţi de mânie, aruncându-se asupra lui Royce Westmoreland ca un arhanghel al morţii. Din păcate însă, părintele Gregory păru doar uşor interesat şi oarecum intrigat.
   - Înţeleg, spuse el politicos. Pot întreba de ce anume?
   Royce Westmoreland se uită la el cu dispreţ muşcător.
   - Urăsc ipocrizia, mai ales când este înveşmântată în sfinţenie.
   - Îţi pot cere un exemplu anume?
   - Preoţii graşi, cu pungile lor grase, care le predică ţăranilor muritori de foame despre pericolul îmbuibării sau virtuţile sărăciei.
   Întorcându-se pe călcâie, Royce se duse înapoi la focul unde Arik prăjea iepurii pe o frigare improvizată.
   - Ah, Dumnezeule Mare! Trebuie să fie eretic! şopti Jenny un minut mai târziu, fără să-şi dea seama că începuse să se teamă pentru sufletul nemuritor al aceluiaşi om a cărui pierzanie tocmai şi-o dorise.
   Preotul Gregory îi aruncă o privire ciudată, gânditoare.
   - Dacă este, este unul respectabil.
   Întorcându-se, se uită la Lupul Negru care stătea jos, lângă foc, alături de uriaşul blond care-l păzea.
   Cu aceeaşi voce preocupată, amuzată, adăugă:
   - Unul foarte respectabil, cred eu.

CAPITOLUL OPTSPREZECE

   Toată ziua următoare, Jenny îndură tăcerea împietrită a soţului ei, în timp ce în minte i se învârteau întrebări la care numai el avea răspunsul, până când, ajunsă pe culmea disperării, rupse chiar ea tăcerea, aproape de prânz:
   - Cât mai durează această interminabilă călătorie spre Claymore, presupunând că aceasta este destinaţia noastră
   - Cam 3 zile, în funcţie de cât de desfundate sunt drumurile..
   Zece cuvinte. Atâta spusese el, de zile întregi! Nicio mirare că se înţelegea atât de bine cu Arik, îşi spuse Jenny furioasă, jurându-şi să nu-i mai dea satisfacţia de a vorbi din nou prima. Se concentra asupra Brennei, întrebându-se ce făcea ea la Merrick.
   Peste alte două zile, Jenny se scăpă din nou. Ştia că trebuiau să fie aproape de Claymore şi groaza la ce o aştepta acolo creştea cu fiecare minut. Caii mergeau toţi trei în rând, cu Arik în mijloc. Se gândi să vorbească cu călugărul Gregory, dar capul lui era uşor aplecat în faţă, sugerând că poate era scufundat în rugăciune, care era modul lui de a-şi petrece toată ziua. Disperată să vorbească despre orice, doar să nu se mai gândească la viitor, se uită peste umăr la bărbatul din spatele ei.
   - Ce s-a întâmplat cu toţi oamenii tăi - care erau cu noi, până la stăreţie?
   Aşteptă un oarecare răspuns, dar Royce rămânea tăcut şi distant.
   Împinsă dincolo de limitele raţiunii şi prudenţei, de refuzul lui crud chiar şi de a-i vorbi, Jenny îi aruncă o privire revoltată.
   - A fost o întrebare prea grea pentru voi, înălţimea Voastră?
   Tonul ei ironic străpunse zidul rece al rezervei, pe care şi-l ridicase cu grijă Royce în jurul lui, ca să se protejeze de inevitabilul rezultat al trupului ei apăsat intim de al lui, vreme de 3 nesfârşite zile.
   Aruncându-i o privire pe sub genele grele, cântări nebunia de a accepta o deschidere spre orice fel de conversaţie cu ea şi decise împotrivă.
   Văzând că nu reuşea nici măcar înfuriindu-l să-l facă să vorbească, Jenny întrezări brusc o rară ocazie de a se distra pe socoteala lui. Cu încântare copilărească şi bine mascată animozitate se lansă dintr-o dată într-o conversaţie ironică, fără participarea lui.
   - Da, îmi dau seama că întrebarea despre oamenii voştri v-a deconcertat, înălţimea Voastră. Nu-i nimic, permite-ţi-mi să o formulez mai simplu.
   Royce înţelese că ea îşi bătea în mod deliberat joc de el, dar iritarea de moment cedă involuntarului său amuzament în faţa monologului ei fermecător, încăpăţânat, cu el:
   - Pentru mine este foarte clar, remarcă ea aruncându-i o privire de falsă compasiune pe sub genele lungi, îndoite, că nu din cauza lipsei de inteligenţă v-aţi uitat la mine inexpresiv, când v-am întrebat despre oameni, ci mai curând din cauza unei feste a memoriei voastre! Din păcate, oftă ea părând acum îngrijorată la culme pentru el, mă tem că anii voştri înaintaţi v-au vămuit deja mintea. Dar nu vă fie teamă, îi spuse ea cu seninătate, aruncându-i o privire încurajatoare, peste umăr, o să vă pun întrebările cât mai simplu cu putinţă şi o să încerc să vă ajut să vă amintiţi unde v-aţi plasat greşit, oamenii. Ei, când am ajuns la stăreţie - vă amintiţi de stăreţie, da? făcu ea o paranteză, uitându-se la el. Stăreţia? Ştiţi - clădirea aceea mare, din piatră, unde l-am cunoscut pe părintele Gregory?
   Royce nu spuse nimic; se uită la Arik care privea drept în faţă, imun la orice şi apoi la călugăr, ai cărui umeri începură să tremure dubios, când Jenny continuă, cu tristă gravitate:
   - Bietul, bietul de tine - ai uitat cine este părintele Gregory, da?
   Ridicând mâna, Jenny se uită veselă peste umăr la Royce, îndreptându-şi degetul ei lung spre călugăr.
   - Uite-l acolo! spuse ea venindu-i în ajutor. Omul ăsta de acolo este chiar părintele Gregory. Îl vezi? Sigur că îl vezi! răspunse tot ea, tratându-l în mod deliberat ca pe un copil încăpăţânat. Şi acum concentrează-te foarte, foarte mult, pentru că următoarea întrebare este mai dificilă: îţi aminteşti de bărbaţii care se aflau cu tine când am ajuns la stăreţia unde se afla părintele Gregory? Erau cam vreo 40, îi veni ea în ajutor. Patruzeci, accentuă Jenny cu extremă curtoazie şi spre uluirea lui Royce, ridică efectiv mânuţa în faţa ochilor lui, arătându-i cele 5 degete răsfirate şi explicându-i politicos, 40 înseamnă asta plus...
   Royce îşi smulse privirea de la mâna ei, înghiţindu-şi râsul.
   - Plus asta, continuă ea cu îndrăzneală, ridicându-şi cealaltă mână, plus, repetă ea a treia oară, ridicându-şi de fiecare dată cele zece degete. Ei! Acum îţi aminteşti unde i-ai lăsat? termină ea triumfător.
   Tăcere
   - Sau unde i-ai trimis?
   Tăcere.
   - Ah, dragul meu, eşti chiar mai rău decât am crezut, i-ai pierdut complet, da? Bine, spuse Jenny la continua lui tăcere, în timp ce momentana ei încântare de a-şi bate joc de el fu demolată de o subită izbucnire de mânie. Dar nu-ţi face prea multe griji! Sunt sigură că o să găseşti tu alţi soldaţi care să te ajute să răpeşti oameni nevinovaţi din mănăstiri şi să măcelăreşti copii şi să...
   Braţul lui Royce se strânse brusc, smulgând-o spre pieptul lui şi răsuflarea lui fierbinte în ureche îi trimise lui Jenny fiori de-a lungul şirei spinării, în timp ce Royce se aplecă şi îi spuse cu blândeţe:
   - Jennifer, mi-ai pus răbdarea la încercare cu sporovăială ta prostească, dar îmi testezi temperamentul cu zeflemeaua ta, iar asta este o greşeală.
   Calul de sub ei răspunse instantaneu la presiunea genunchilor stăpânului său şi încetini pe loc pasul, lăsându-i pe ceilalţi cai să o ia înainte.
   Dar Jenny nu observă asta; era atât de delirant uşurată la auzul unei voci omeneşti şi totodată furioasă pe el că îi refuzase acest lucru atâta vreme, încât abia mai putea să-şi stăpânească iritarea.
   - Dumnezeule Mare, înălţimea Voastră, nu mi-aş fi permis să vă enervez! spuse ea cu exagerată alarmă. Dacă aş fi făcut asta, aş fi avut poate o soartă cumplită în mâinile voastre, ia să vedem, ce lucruri cumplite mi-aţi putea face? Ştiu! Mi-aţi putea compromite reputaţia. Nu, continuă ea gândindu-se imparţial, nu aţi putea face asta pentru că mi-aţi compromis-o deja când m-aţi obligat să rămân la Hardin fără sora mea acolo. Da, ştiu! strigă ea inspirată. M-aţi putea forţa să mă culc cu voi! Şi atunci aţi putea aranja ca toată lumea din cele două ţări să afle că am împărţit acelaşi pat! Dar nu, aţi făcut deja asta...
   Fiecare cuvânt înţepător al lui Jenny străpungea conştiinţa lui Royce, făcându-l să se simtă barbarul care era adesea considerat şi totuşi ea continua să-l asalteze:
   - În sfârşit, ştiu! Pentru că mi-aţi făcut toate astea, nu a mai rămas decât un singur lucru de făcut.
   Neputându-se abţine, Royce întrebă cu prefăcută preocupare:
   - Anume, care?
   - V-aţi putea însura cu mine! exclamă ea cu o prefăcută încântare triumfătoare, dar ceea ce începuse ca o zeflemea la adresa lui, îi părea acum lui Jenny ca o glumă dureroasă la adresa ei şi glasul începu să-i tremure de amărăciune şi de durere, în ciuda efortului ei curajos de a vorbi în acelaşi mod degajat, satiric: V-aţi putea însura cu mine şi făcând astfel, m-aţi putea smulge din căminul şi ţara mea şi m-aţi putea lega de o viaţă publică de umilire şi dispreţ, în mâinile voastre. Da, asta el este exact ce merit, nu, my lord, pentru faptul că am comis cumplita crimă de a urca pe dealul din apropierea mănăstirii şi de a mă pune astfel în calea prădalnicului meu frate! Având în vedere enormitatea crimei mele, trasul pe roată şi sfârtecarea ar fi fost mult prea blânde pentru mine i-ar fi pus capăt prea repede ruşinii şi nefericirii mele. Ar fi...
   Lui Jenny i se tăie răsuflarea când mâna lui Royce alunecă brusc de pe talia ei în sus şi-i cuprinse laterala sânilor într-o strângere blândă, mângâietoare, care o şocă, lăsând-o fără grai. Şi până să-şi revină, Royce îşi puse obrazul pe tâmpla ei şi îi vorbi în ureche, cu vocea răguşită, ciudat de blândă.
   - Încetează, Jennifer. Ajunge.
   Cu cealaltă mână în jurul taliei, o trase spre pieptul lui. Lipită de trupul lui Royce, cu mâna lui mângâindu-i sânul, capitulând sub puterea lui încurajatoare, Jenny sucombă neajutorată în faţa confortului neaşteptat pe care i-l oferea el acum, când încerca să privească în faţă la ororile unui viitor necunoscut şi neplăcut.
   Amorţită, se relaxa la pieptul lui şi în clipa în care făcu asta, mâinile lui se strânseră mai mult, trăgând-o mai aproape, în timp ce mâna care îi mângâia sânul alunecă mai în faţă, spre a i-l cuprinde delicat pe celălalt. Maxilarul lui nebărbierit îi freca uşor tâmpla când Royce îşi întoarse capul şi îi atinse obrazul cu buzele fierbinţi, în timp ce mâna i se plimba încet, la nesfârşit, peste sâni, liniştind şi mângâind. Cu cealaltă mână în jurul taliei ei, o strânse mai mult, lipind-o între coapsele lui muşchiuloase.
   Confruntată cu un viitor care nu îi oferea nimic altceva decât nefericire şi groază, Jenny închise ochii, încercând să-şi adoarmă spaima şi cedă dulceţii momentului, senzaţiei puternice de a se simţi din nou în siguranţă, de a fi înconjurată de trupul lui, protejată de forţa lui.
   Spunându-şi că nu făcea mai mult decât să liniştească un copil îngrozit, Royce îi mângâie părul greu de la ceafă şi o sărută, apoi îşi plimbă uşor buzele în sus, pe gât, spre urechea ei, poposind o vreme acolo, înainte de a-şi freca uşor buzele de pielea catifelată a obrazului ei. Fără să îşi dea seama ce făcea, mâna lui îi alunecă în sus, peste sâni, spre carnea caldă de deasupra decolteului, apoi coborî să-i cuprindă sânul dulce de dedesubt. Şi asta a fost greşeala lui - din protest sau din surprindere, Jennifer se răsuci lipită de el şi presiunea mişcătoare a fundului ei de părţile lui intime aprinse dorinţa pe care luptase de 3 lungi zile să şi-o ţină sub control... 3 zile nesfârşite cu coapsele ei între pulpele lui şi cu sânii expuşi ucigător vederii lui, la atingerea mâinilor lui. Acum, cele 3 zile de dorinţă reprimată erupseră, aprinzându-i sângele ca un foc sălbatic, aproape întunecându-i raţiunea.
   Cu un efort de voinţă aproape dureros, Royce îşi smulse mâna şi îşi ridică buzele de pe obrazul ei. Dar în aceeaşi clipă, mâna care părea să fi căpătat propria ei voinţă, se ridică spre faţa ei. Luându-i bărbia între degetul mare şi arătător, îi întoarse faţa spre el şi i-o ridică spre a lui, privind în jos, în ochii cei mai albaştri de pe pământul ăsta - ochii unui copil, plini de confuzie şi consternare, în timp ce esenţa cuvintelor ei continua să-i umble prin creier, străpungându-i o conştiinţă care nu mai vroia să rămână tăcută.
   „M-am pus singură în calea prădalnicului meu frate, urcând pe un deal... şi pentru crima asta îmi merit soarta... Mi-ai compromis reputaţia. M-ai obligat să mă culc cu tine şi apoi m-ai umilit în ochii a două ţări. Dar merit să fiu trasă pe roată şi sfârtecată.”
   - De ce? Pentru că m-am pus singură în calea prădalnicului meu frate... Totul din cauza asta... numai din cauza asta.
   Fără să se gândească la ce făcea, Royce îşi lăsă tandru degetele pe obrazul ei catifelat, ştiind că avea să o sărute, nemaifiind sigur că avea vreun drept să o pedepsească.
   Totul pentru că m-am pus singură în calea prădalnicului meu frate...
   O prepeliţă dolofană ţâşni din pădure, repezindu-se peste drum, în faţa calului. Lângă drum, tufişurile se dădură la o parte şi de după ele se uita faţa rotundă, pistruiată a unui băieţel cercetând încet tufişul, după prepeliţa pe care o pândea ilegal, în pădurile Claymore.
   Intrigată, privirea lui refăcu acelaşi traseu, îndreptându-se acum încet spre stânga... de-a lungul drumului... direct în faţa lui... apoi câţiva paşi mai departe. Ochii lui cafenii se întoarseră alarmaţi spre picioarele puternice ale unui cal mare, negru, de luptă, care se afla exact la stânga lui. Cu inima bubuindu-i de groază că a fost prins făcând braconaj, Tom Thornton îşi continuă nefericit drumul privirilor în sus, pe picioarele calului, peste pieptul lui larg, satinat, rugându-se intens ca în clipa în care se va uita la chipul călăreţului, să nu privească direct în ochii reci ai vechilului de la castel - dar nu - călăreţul acesta avea pinteni de aur, ceea ce însemna că era un cavaler.
   Uşurat, Tom observă totodată că picioarele bărbatului erau foarte lungi şi foarte muşchiuloase - nu grase ca ale vechilului. Tom scoase un oftat de uşurare, se uită în sus şi aproape ţipă de groază când ochii i se întoarseră spre scutul care atârna lângă piciorul cavalerului - un scut având drept blazon simbolul acela cumplit al lupului mârâind, cu ghearele dezgolite.
   Tom dădu să o rupă la fugă, făcu un pas, apoi se răzgândi şi se întoarse prudent înapoi. Se zvonise că vin la castel cavalerii Lupului Negru şi că însuşi Lupul va locui în castelul mare de acolo, îşi aminti el brusc. Şi dacă era aşa, cavalerul de pe cal putea fi... putea efectiv fi...
   Cu mâinile tremurând de groază dar şi de surescitare, Tom o porni spre tufiş dar ezită, încercând să-şi aducă aminte cum era descris Lupul. Legenda zicea că obişnuia să călărească un armăsar uriaş, negru ca păcatul şi că era aşa de înalt încât oamenii trebuiau să se dea pe spate ca să îi vadă faţa - calul de pe drum era categoric negru iar bărbatul care-l călărea avea picioarele lungi, puternice, ale unui bărbat foarte înalt. Se mai zicea, îşi aminti Tom surescitat, că Lupul avea o cicatrice în formă de C pe faţă, aproape de gură - lăsată acolo de un lup pe care l-a ucis cu mâinile goale, când nu era decât un băieţel de opt ani atacat de lupul respectiv.
   Înnebunit la gândul invidiei pe care o s-o stârnească el când se va afla că a fost primul care l-a văzut pe Lup, Tom dădu frunzele la o parte şi se uită direct la chipul întunecat al bărbatului. Acolo, în spatele bărbii crescute, lângă colţul gurii - acolo se afla... cicatricea în formă de C!
   Cu inima bătându-i violent, se holbă la cicatrice, apoi îşi mai aminti ceva şi îşi smulse privirea de pe chipul Lupului. Uitându-se curios în sus şi în jos de-a lungul drumului, îl căuta plin de speranţă pe uriaşul blond căruia i se spunea Arik - uriaşul care se zicea că îl păzea pe stăpânul lui zi şi noapte şi care avea o toporişca cu un mâner gros cât trunchiul unui copac.
   Nereuşind să-l zărească pe gigant, Tom îşi întoarse repede privirea înapoi, ca să-l studieze mai bine, în întregime, pe faimosul bărbat şi de data asta asimila întreg tabloul - un tablou care-i făcu gura să i se deschidă în şoc şi neîncredere: Lupul Negru, cel mai de temut războinic din toată Anglia - din lume - stătea călare pe calul lui puternic, cu o fată ghemuită în braţele lui - ţinând-o cu tandreţea cu care ai ţine un bebeluş.
   Pierdut în propriile lui gânduri, Royce nu dădu nicio atenţie foşnetelor uşoare din apropierea lui, când ramurile tufişului reveniră brusc la loc şi ceva o zbughi în direcţia satului. El se uita la copilul-femeie încăpăţânat, rebel, care era acum soţia lui. Mai era ea şi alte lucruri, e adevărat, era intrigantă şi necinstită, dar acum el nu vroia să se gândească la toate astea. Nu, când mintea lui era ocupată mult mai plăcut, cu sărutul care îl obseda. Ochii ei erau aproape închişi, cu genele lungi ca nişte evantaie roşcate, aruncând umbre pe obrajii catifelaţi. Privirea îi coborî asupra buzelor ei, moi şi rozalii, buze care invitau un bărbat să le sărute. Buze generoase, îmbietoare.
   Somnoroasă şi relaxată la pieptul lui, Jenny aproape că nu îi simţi mâna strângându-i-se pe obraz.
   - Jennifer...
   Ochii ei se deschiseră la nota ciudată, răguşită din vocea lui şi se pomeni privind în ochii cenuşii, arzând mocnit, la buzele fin modelate, aproape de ale ei. Şi o izbi gândul la ce făcuse şi la ce avea să se întâmple dacă nu oprea totul. Îşi scutură capul, încercând să-şi înfigă umărul în pieptul lui şi să se împingă mai departe de el, dar braţul lui o ţinea cu putere.
   - Nu! izbucni ea.
   Ochii lui cenuşii, hipnotici, îi ţineau prizonieri pe ai ei, în timp ce buzele lui Royce formau o singură, de nerespins poruncă:
   - Da.
   Un geamăt de protest furios se formă în gâtlejul ei, amuţit de un sărut puternic, posesiv, care părea să nu se mai sfârşească, devenind tot mai insistent, cu cât se împotrivea ea mai mult. Buzele lui desfăcute se mişcau pe ale ei, cerându-le să se despartă şi în momentul în care o făcură, limba lui se strecură printre ele şi sărutul deveni mai blând. O sărută îndelung şi zăbovitor, forţând-o să-şi amintească ce fusese între ei la Hardin şi mintea trădătoare a lui Jenny făcu întocmai.
   Cu un geamăt interior de capitulare, cedă şi îi întoarse sărutul, spunându-şi că un sărut nu contează cu nimic, dar când se termină, tremura toată.
   Ridicându-şi capul, Royce se uită în jos, la ochii ei înceţoşaţi şi Jenny văzu expresia aceea de pură satisfacţie amestecată cu derută, de pe chipul lui.
   - De ce oare când cedezi, mă simt ca şi cum eu sunt cel cucerit?
   Jenny se înfiora şi se întoarse cu spatele la el, cu umerii ei mici, rigizi.
   - Am cedat doar unei hârjoane mărunte, înălţimea Voastră; războiul abia începe.
   Drumul spre Claymore se curba într-un arc larg în jurul pădurilor, un drum care îi ocolea mult, dar care îi scutea de a-şi forţa drumul prin pădurea densă. Dacă ar fi fost singur, Royce ar fi ales drumul mai scurt, pentru că fiind atât de aproape acum, era nerăbdător să vadă castelul. Dintr-o dată, simţi nevoia ca Jennifer să-i împărtăşească nerăbdarea. Negăsind altceva mai bun de spus ca să reducă tensiunea dintre ei, Royce răspunse la întrebarea pe care i-o pusese ea mai devreme, cu privire la oamenii de care se despărţise la stăreţie. Cu un zâmbet în glas, spuse:
   - În cazul în care încă mai eşti curioasă, cei 50 de oameni care erau cu noi la stăreţie au plecat de acolo în grupuri de câte cinci. Fiecare grup a luat-o apoi pe un drum uşor diferit, pentru ca urmăritorii de la Merrick să trebuiască să se despartă în grupuri mai mici, ca să îi urmărească. Vrei să ştii şi ce altceva au mai făcut? întrebă el tachinând-o.
   Jenny îşi scutură cu dispreţ părul roşu-auriu.
   - Ştiu restul. După ce au ales un loc avantajos pentru ambuscadă, oamenii tăi s-au ascuns pe după tufe şi stânci ca şerpii, aşteptând să-i atace pe oamenii tatălui meu, pe la spate.
   Royce chicoti la atacul revoltător asupra codului eticii sale.
   - Păcat că nu m-am gândit la asta, o tachina el.
   Deşi Jenny nu catadicsi să-i răspundă, rigiditatea din umerii ei dispăru şi Royce îi simţi curiozitatea de a şti mai multe.
   - Până acum câteva ceasuri, oamenii mei erau cam la câteva mile în spatele nostru, răspândiţi peste cinci mile în fiecare direcţie. În ultimele câteva ceasuri s-au apropiat mai mult de noi şi foarte curând vor strânge rândurile şi vor înainta direct în spatele nostru.
   Bine dispus, Royce adăugă:
   - S-au aflat acolo, în spatele nostru, aşteptând să fie înjunghiaţi în spate de oamenii tatălui tău.
   - Ceea ce nu ar fi fost necesar, punctă Jenny, dacă nu aş fi fost răpită de la mănăstire şi adusă la tine..
   - Încetează! spuse el iritat de continua ei ostilitate. Nici măcar nu ai fost rău tratată.
   - Nu am fost rău tratată! izbucni ea, nevenindu-i să creadă. Consideri deci că este un lucru frumos să te repezi asupra unei fete nevinovate, să-i distrugi onoarea şi toate şansele de a se mărita cu cine vrea ea?
   Royce deschise gura să-i răspundă, apoi o închise la loc, frustrat, pentru că nu se mai simţea în stare nici să-şi apere, deci nici să-şi condamne în totalitate acţiunile. Din punctul de vedere mânios al lui Jennifer, acţionase în mod neonorabil, ţinând-o captivă. Din punctul lui de vedere, comportamentul său faţă de captivă fusese cât se poate de cavaleresc!
   Peste câteva clipe, galopau încet pe ultima curbă a drumului şi orice gând neplăcut dispăru din mintea lui Royce. Cu mâna strângându-i-se din reflex pe hăţuri, îl forţă pe Zeus să facă o oprire bruscă inutilă, care aproape că o aruncă pe Jenny din şa.
   Recăpătându-şi echilibrul, Jenny aruncă o privire întunecată peste umăr, dar Royce se uita drept în faţa lui la ceva din depărtare, cu un zâmbet vag pe buze. Royce îşi înălţă capul în direcţia spre care se uita şi îi spuse, cu o voce ciudată:
   - Priveşte!
   Intrigată, Jenny se întoarse să vadă la ce anume se uita el şi ochii i se măriră de plăcere la incredibila frumuseţe care se desfăşura înaintea ei. Chiar în faţa lor, împodobită de splendoarea toamnei aurii, se întindea o vale largă, cu colibe acoperite cu stuf şi câmpuri frumos îngrijite. Mai departe, cuibărit între dealuri blând rotunjite, se afla un sat pitoresc. Şi mai departe, acoperind complet un platou vast, se înălţa un castel uriaş, cu steaguri care fluturau deasupra turnuleţelor avântate şi a ferestrelor cu vitralii, care scânteiau în soare asemenea unor mici giuvaeruri.
   În timp ce calul înainta într-un pas puţin iuţit, Jenny îşi uită o vreme problemele şi admiră splendoarea şi simetria din faţa ochilor ei. Un zid înalt, punctat cu 12 turnuri graţios rotunjite, închidea complet castelul, din toate cele patru laturi.
   În timp ce Jenny privea, gărzile aflate de-a lungul zidului castelului îşi înălţară trompetele şi suflară prelung, de două ori şi peste un minut începu să fie coborât podul. Apoi, în jurul lui începură să se agite călăreţi în uniformă, cu stindardele pe care le purtau unduindu-se ca nişte pete mici, înnebunite. Sus, în faţă, de-a lungul drumului, Jenny văzu sătenii alergând de pe câmpurile lor şi din căsuţe şi revărsându-se din sat, grăbindu-se spre drum şi aliniindu-se de o parte şi de alta a acestuia.
   Evident, îşi spuse Jenny, personajul semeţ care stăpânea locul acesta probabil că îi aştepta şi plănuise această primire luxuriantă.
   - Ei, ce zici? îi spuse Royce din spatele ei.
   Când se întoarse spre el, ochii lui Jenny era aprinşi de plăcere.
   - Este un loc minunat. Nu am mai văzut ceva asemănător, spuse ea încet.
   - Seamănă puţin cu regatul viselor tale? glumi el zâmbind şi Jenny îşi dădu seama că era deosebit de încântat de faptul că ea aprecia splendoarea castelului şi frumuseţea locului.
   Zâmbetul lui era aproape irezistibil şi Jenny îşi întoarse repede privirea înapoi spre castel ca să nu înceapă să cedeze, dar nu era pregătită pentru frumuseţea care se întindea în faţa ei. Brusc, deveni conştientă de tropotul îndepărtat al cailor venind din spate şi presupuse că erau oamenii lui Royce, micşorând distanţa care-i separa de el.
   Pentru prima oară de zile întregi, Jenny se simţi acut de nefericită pentru înfăţişarea ei. Era încă îmbrăcată în rochia de mireasă pe care o purtase în noaptea în care o răpise Royce de la Merrick, dar rochia era murdărită şi sfâşiată în urma nedoritei ei coborâri pe zidul castelului Merrick şi a goanei lor prin păduri. Mai mult, ploaia îi distrusese rochia şi mantia iar soarele le uscase într-o masă decolorată, pătată, boţită.
   Iar acum aveau să se oprească la castelul unei persoane de vază şi cu toate că îşi spunea că nu îi păsa nici cât negru sub unghie de un nobil englez sau de iobagii şi şerbii lui, ura gândul de a se discredita pe ea şi astfel pe toţi ai ei, în faţa lor. Încercă să se consoleze cu gândul că avusese măcar timp, în dimineaţa asta, să-şi spele părul în golfuleţul îngheţat de lângă locul unde îşi ridicaseră tabăra peste noapte, dar era morbid de sigură că părul ei, care era unica ei podoabă autentică, era o masă de şuviţe încâlcite, plină cu frunze şi rămurele uscate.
   Întorcându-se, se uită puţin îngrijorată la Royce şi îl întrebă:
   - Cine este lordul locului? Cine stăpâneşte un asemenea loc?
   Privirea lui se întoarse de la castelul de pe deal, care părea să-l fascineze aproape la fel de mult ca pe Jennifer şi coborî în jos spre ea, cu ochii strălucind, amuzaţi.
   - Eu!
   - Tu! exclamă ea. Dar ai spus că ne trebuie 3 zile, nu 2, ca să ajungem la Claymore.
   - Drumurile au fost mai uscate decât m-am aşteptat.
   Îngrozită că vasalii lui o vor vedea pentru prima oară tocmai când arăta atât de cumplit, Jenny îşi duse automat mâna spre părul încâlcit, într-un gest care trăda, universal, grija unei femei pentru înfăţişarea ei.
   Gestul nu îi scăpă lui Royce, care îşi opri politicos calul mare, de luptă, pentru a-i permite lui Jennifer să-şi pieptene cu degetele şuviţele încâlcite. O urmări, amuzat de preocuparea ei pentru felul în care arăta, pentru că arăta de fapt adorabil cu părul ciufulit şi cu pielea ca smântâna şi cu ochii albaştri strălucind de sănătate, ca urmare a zilelor petrecute în soare şi aer curat. De fapt, decise el, primul lui gest oficial ca soţ, va fi acela de a-i interzice să-şi ascundă masa asta magnifică de păr roşu-auriu, sub vălurile şi glugile obişnuite. Lui îi plăcea lăsat liber, să-i cadă pe umeri într-un abandon sălbatic sau şi mai bine, împrăştiat pe o pernă, ca un satin gros, unduios...
   - Ar fi trebuit să mă previi! spuse Jenny nefericită, fâţâindu-se în şa, încercând fără eficienţă să-şi întindă rochia de catifea distrusă, în timp ce se uita îngrijorată spre oamenii aliniaţi de-a lungul drumului din faţa lor.
   Suita în uniformă care avansa călare spre ei, în depărtare, era desigur o gardă de onoare care venea să-şi escorteze stăpânul spre casă, cu fastul adecvat.
   - N-aş fi crezut niciodată că aceasta este proprietatea ta. Te uitai la ea ca şi cum n-ai mai fi văzut-o niciodată.
   - N-am văzut-o. Cel puţin nu, când arăta aşa. Acum 8 ani, am angajat arhitecţi care să vină aici şi am desenat împreună planuri pentru casa pe care mi-o doream pentru când aveam să termin cu bătăliile. Am vrut mereu să revin aici să văd cum arată, dar Henric avea întotdeauna urgent nevoie de mine în altă parte. Într-un fel, a fost mai bine aşa. Am adunat o avere destul de mare ca să mă asigur că fiii mei nu vor trebui niciodată să-şi câştige aurul cu proprii lor muşchi şi sângele lor, aşa cum am făcut eu.
   Jenny se uită la el, derutată.
   - Ai spus cumva că ai terminat cu bătăliile?
   Ochii lui sclipiră spre ea şi Royce spuse, cu amuzată ironie:
   - Dacă aş fi atacat Merrick-ul, ar fi fost ultima mea bătălie. Dar aşa, am spart ultimul meu zid de castel când te-am scos pe tine de acolo.
   Jenny era atât de aiurită de aceste subite revelaţii, încât efectiv se legănă cu gândul absurd că poate
   Royce luase această decizie datorită ei şi înainte de a se putea opri, izbucni:
   - Când ai luat decizia asta?
   - Acum 4 luni, afirmă el, cu vocea aspră de hotărâre. Dacă voi mai ridica vreodată mâna într-o bătălie, asta va fi doar dacă cineva îmi va asedia ce este al meu.
   Spunând acestea, Royce tăcu, uitându-se drept înainte şi treptat muşchii tensionaţi ai feţei i se destinseră.
   Când în sfârşit îşi smulse privirile de la castel, se uită în jos la ea cu un zâmbet secretos şi îi spuse:
   - Ştii ce îmi doresc cel mai mult în noua mea viaţă - după un pat moale pe care să dorm noaptea?
   - Nu, spuse Jenny studiindu-i profilul fin, gândindu-se că aproape nici nu-l cunoştea. Ce îţi doreşti cel mai mult?
   - Mâncare, spuse el fără echivoc, din nou bine dispus. Mâncare bună. Nu - nu doar bună, excelentă şi servită la timp, de 3 ori pe zi. Mâncare franţuzească delicată şi mâncare spaniolă condimentată şi mâncare englezească, sănătoasă. Vreau să fie servită pe un platou, pregătită la perfecţiune - nu friptă într-un proţap, crudă sau mai ştiu cum arsă. Şi apoi vreau deserturi - prăjituri şi tarte şi tot felul de dulciuri.
   Îi aruncă o privire plină de amuzată autoironie şi continuă:
   - În noaptea dinaintea unei bătălii, toţi bărbaţii se gândesc acasă şi la familiile lor. Ştii la ce mă gândeam eu, când stăteam întins, fără să pot adormi?
   - Nu, spuse Jenny ascunzându-şi un zâmbet.
   - La mâncare.
   Jenny pierdu bătălia cu sine şi izbucni în râs la această incredibilă mărturisire din partea unui bărbat căruia scoţienii îi spuneau progenitura Satanei, dar, deşi Royce îi răspunse cu un zâmbet scurt, atenţia lui fu din nou atrasă de priveliştea din depărtare, plimbându-şi privirea pe deasupra pământului şi a castelului, ca şi cum le-ar fi sorbit frumuseţea.
   - Ultima oară am fost aici acum 8 ani, când am lucrat cu arhitecţii. Castelul fusese sub asediu timp de 6 luni şi zidurile exterioare fuseseră distruse. Chiar şi o parte a castelului a fost distrusă şi se dăduse foc tuturor acestor dealuri.
   - Cine l-a asediat? întrebă Jenny bănuitoare.
   - Eu.
   Îi stătea ei pe buze un răspuns sarcastic, dar dintr-o dată, lui Jenny nu-i mai veni să strice buna dispoziţie a momentului. Spuse doar, cu degajare:
   - Este de mirare că scoţienii şi englezii sunt mereu puşi pe harţă, când nu au nimic în comun, în modul lor de a gândi.
   - Ei, cum aşa? spuse Royce zâmbind spre faţa ei întoarsă spre el.
   - Ei bine, cred că o să fii de acord că este un obicei destul de bizar al englezilor, acela de a-şi distruge propriile castele - aşa cum faceţi voi de secole - când v-aţi putea lupta cu scoţienii - sau cu alţi duşmani - se corectă ea repede şi să le distrugeţi lor, castelele.
   - O idee interesantă, glumi el. Totuşi, noi încercăm să le facem pe amândouă.
   Jenny chicoti şi Royce continuă:
   - Totuşi, dacă ştiinţa mea despre istoria Scoţiei nu mă înşală, clanurile se luptă de secole între ele, deşi tot mai reuşesc să treacă hotarele, dând iama şi punând foc şi în general, „enervându-ne” pe noi.
   Decizând că cel mai bine era să renunţe la subiect, Jenny se uită din nou la castelul enorm care scânteia în soare şi întrebă curioasă:
   - De aceea ai asediat locul acesta? Pentru că ţi-l doreai pentru tine?
   - L-am atacat pentru că baronul căruia îi aparţinea conspirase împreună cu alţi baroni ca să-l asasineze pe Henric - un complot care aproape că reuşise. Pe vremea aceea locul se chema Wilsely - după familia căreia i-a aparţinut, dar Henric mi l-a dăruit cu menţiunea de a-l reboteza.
   - De ce?
   Royce se uită strâmb la ea.
   - Pentru că Henric a fost cel care l-a ridicat pe Wilsley la rangul de baron şi - a răsplătit cu locul acesta. Wilsley fusese unul dintre puţinii lui nobili credincioşi. L-am rebotezat Claymore în onoarea familiei mamei şi tatălui meu, adăugă Royce dând pinteni calului şi trimiţându-l pe Zeus înainte, în goana săgeţii. 
   Călăreţii care veneau dinspre castel coborâseră dealul şi înaintau acum spre ei, din faţă. În spatele ei, tropotul încet, constant care se apropia tot mai mult, deveni acum sunetul distinct al cailor în galop. Jenny se uită peste umăr şi-i văzu pe toţi cei 50 de oameni apropiindu-se din spate.
   - Întotdeauna plănuieşti lucrurile cu atâta precizie? întrebă ea cu ochii sclipind de nedorită admiraţie.
   Royce o privi amuzat, sub genele grele.
   - Întotdeauna.
   - De ce?
   - Pentru că sincronizarea este cheia care îţi permite să sfârşeşti o bătălie pe spinarea calului şi nu întins pe scut, îi explică el îndatoritor.
   - Dar cum nu o să te mai lupţi în bătălii, nu o să mai trebuiască să te gândeşti la sincronizare şi la chestii dintr-astea.
   Royce zâmbi ca un băieţel.
   - Adevărat, dar a devenit un obicei care nu o să fie uşor de desfiinţat. Oamenii din spatele nostru au luptat ani de zile alături de mine. Ei ştiu cum gândesc şi ce vreau să facă ei, aproape, fără să le spun.
   Nu mai era timp de răspuns. Garda castelului ajunsese aproape de ei, cu Arik în frunte. Exact când Jenny se întreba dacă oamenii ăştia chiar aveau de gând să se oprească, toţi cei douăzeci şi cinci executară dintr-o dată o întoarcere cu atâta precizie încât lui Jenny aproape că-i veni să aplaude. Arik se aşeză în poziţie direct în faţa lui Royce, în timp ce în spatele lor, 50 de cavaleri se aşezau în coloane precise.
   Jenny îşi simţi inima tresăltând la vederea procesiunii multicolore a cailor şi a fâlfâitului steagurilor şi în ciuda determinării ei de a nu-i păsa ce vor gândi oamenii lui când o vor vedea, se simţi dintr-o dată plină de nervozitate şi de incontrolabilă speranţă. Indiferent de sentimentele faţă de soţul ei, aceştia aveau să fie oamenii ei, ea avea să-şi trăiască viaţa printre ei şi cumplitul adevăr era că nu se putea să nu-şi dorească să o placă. Această revelaţie fu instantaneu urmată de un nou val de conştientizare a halului în care arăta. 
   Muşcându-şi limba, Jenny spuse repede o rugăciune pentru ca Dumnezeu să facă să fie îndrăgită de aceşti oameni, apoi se gândi în grabă cum ar trebui să se comporte ea, în următoarele câteva minute. Să le zâmbească sătenilor? Nu, îşi spuse ea repede, poate că nu ar fi potrivit, având în vedere împrejurările. Dar nici nu vroia să pară prea distantă, pentru că atunci aceştia ar putea-o judeca greşit, considerând-o rece sau încrezută. În fond, era scoţiană şi scoţienii erau consideraţi de mulţi ca fiind oameni reci, mândri. Şi cu toate că era mândră să fie scoţiană, în niciun caz nu vroia ca oamenii aceştia - oamenii ei - să se înşele în privinţa ei, considerând-o prea distantă.
   Se aflau la câţiva metri de cei vreo 400 de săteni aliniaţi de-a lungul drumului şi Jenny decise că era mai bine să zâmbească puţin, decât să se creadă despre ea că era rece sau prea mândră. Fixându-şi un zâmbet mic pe buze, îşi netezi rochia pentru ultima oară, apoi se aşeză cât mai drept, în şa.
   În timp ce însoţitorii lor începeau să-şi facă drumul lor decorativ printre spectatori, surescitarea lui Jenny cedă totuşi uluirii. În Scoţia, când un senior, victorios sau altfel, se întorcea acasă de la o bătălie, era întâmpinat cu ovaţii şi cu zâmbete, dar ţăranii aflaţi de-a lungul acestui drum erau tăcuţi, atenţi, stânjeniţi. Câteva dintre chipuri trădau efectiv impulsuri beligerante, în timp ce mult mai mulţi păreau îngroziţi, în timp ce-şi primeau noul senior. Jenny vedea asta, simţea asta şi se întreba de ce se temeau de propriul lor erou. Sau poate de ea se temeau în vreun fel, se întrebă, nervoasă.
   Răspunsul veni o clipă mai târziu, când o voce puternică, rupse în sfârşit tăcerea grea:
   - Târfa Merrick! strigă vocea.
   Într-o frenezie dornică să-i demonstreze celebrului lor stăpân că împărtăşeau bine-cunoscutele sentimente ale ducelui faţă de această căsătorie, mulţimea îi urmă exemplul.
   - Târfa! Târfa Merrick! strigau ei în batjocură.
   Totul se întâmplă atât de brusc, încât Jenny nu avu timp să reacţioneze, să simtă ceva, pentru că lângă ea chiar, un băieţel de vreo 9 ani luă de jos un pumn de noroi şi îl aruncă, lovind-o pe Jenny direct în obrazul drept.
   Strigătul îngrozit al lui Jenny fu înăbuşit de Royce care se aruncă instantaneu înainte, apărând-o cu trupul lui împotriva unui atac pe care nu-l văzuse şi nu îl prevăzuse. Arik, care nu văzuse decât un braţ ridicat aruncând ceva ce putea uşor fi un pumnal, scoase un înfricoşător muget de furie şi se repezi jos din şa, smulgându-şi toporişca de război de la brâu, în timp ce se lansa asupra băiatului.
   Crezând greşit că Royce fusese ţinta băiatului, Arik îl înşfacă de chica deasă şi-l ridică în sus şi în timp ce picioarele băiatului se agitau sălbatic în aer, uriaşul îşi ridică toporişca într-un arc larg...
   Jenny reacţiona fără să se gândească. Cu o forţă izvorâtă din groază, se dădu sălbatic spre spate, dislocându-l pe Royce şi acoperind comenzile pe care se pregătea el să le dea, cu ale ei:
   - Nu! Nu, nu! strigă ea sălbatic. NU!
   Toporişca lui Arik îngheţă în partea cea mai de sus a arcului şi uriaşul se uită peste umăr, nu la Jennifer, ci la Royce, pentru judecată. La fel făcu şi Jenny, care aruncă o privire către profilul rece al lui Royce şi ştiu pe loc ce comandă avea de gând să-i dea lui Arik.
   - Nu! strigă ea isteric, apucându-l pe Royce de braţ.
   Royce întoarse brusc capul spre ea şi expresia lui era acum şi mai ucigătoare decât adineauri. Jenny îi văzu jucând muşchii maxilarului şi strigă, pradă unei groaze de nestăpânit:
   - Vrei să ucizi un copil pentru că ţi-a maimuţărit cuvintele - în încercarea de a-ţi arăta că te susţine în toate, inclusiv în sentimentele tale faţă de mine! Pentru numele lui Dumnezeu, este doar un copil! Un copil necugetat...
   Vocea i se frânse când Royce se întoarse de la ea spre Arik ca să-şi emită comanda:
   - Dispune să îl aducă mâine dimineaţă la mine, spuse el sever, apoi îşi vârî pintenii în calul negru, trimiţându-l ca vântul înainte; şi ca la o comandă tăcută, cavalerii din spatele lor ţâşniră înainte, formând o cortină mişcătoare de ambele părţi ale lui Royce şi Jennifer.
   Niciun strigăt nu se mai auzi dinspre mulţime, oamenii urmăreau într-o tăcere totală, stranie, caravana care galopa prin dreptul lor.
   Chiar şi aşa, Jenny nu respiră uşurată decât când trecură bine de săteni, după care se prăbuşi moale. Stoarsă. Lăsându-se pe trupul nefiresc de rigid al lui Royce, recapitula în minte toată scena. În retrospectivă, îşi dădu seama că ea era cauza furiei lui faţă de copil şi că el îi ascultase rugămintea, dându-i copilului o pedeapsă.
   Întorcându-se în şa, se uită la el. Cum acesta continua să se uite drept în faţa lui, Jenny spuse ezitant:
   - My lord, aş vrea să... Să vă mulţumesc pentru că aţi cruţat...
   Royce îşi coborî brusc privirea spre ea şi Jenny se strânse în şocul furiei care se revărsa din ochii lui cenuşii. Royce o preveni sălbatic:
   - Dacă mă mai sfidezi vreodată în public sau dacă mai îndrăzneşti să mi te adresezi pe tonul acesta, nu eu o să fiu responsabil pentru consecinţe, jur pe Dumnezeu!
   Sub ochii lui Royce, chipul ei expresiv trecu de la gratitudine la şoc, apoi la furie şi Jenny îi întoarse cu răceală spatele.
   Royce se uită la capul ei, furios pentru că ea crezuse cu adevărat că va lăsa să fie decapitat un copil pentru o faptă care merita o pedeapsă cu mult mai mică - furios pentru că, prin intervenţia ei, Jenny îi făcuse pe toţi iobagii să creadă acelaşi lucru. Dar cel mai mult, Royce era furios pe el însuşi, pentru că nu anticipase că ar fi putut avea loc o astfel de scenă şi pentru că nu luase măsuri să o evite.
   Ori de câte ori plănuia un asediu sau o bătălie, lua în consideraţie absolut tot ce s-ar putea întâmpla rău, dar pentru ziua de astăzi, pentru Claymore, lăsase prosteşte totul pe mâna sorţii, crezând că totul se va desfăşura cu bine.
   Pe de altă parte, decise Royce cu un oftat de iritare, într-o bătălie, cea mai mică şi neînsemnată comandă a lui era anticipată şi dusă la îndeplinire fără comentarii. Într-o bătălie nu o avea alături pe Jennifer, cu care să se lupte - Jennifer, care îl contrazicea sau îi punea întrebări despre orice.
   Orbit de frumuseţea locului pe care de 8 ani tânjea să-l revadă, Royce se întreba furios cum era posibil să intimideze cavaleri, nobili, scutieri şi soldaţi bătătoriţi în lupte, convingându-i să-i îndeplinească poruncile dintr-o singură privire, dar totuşi nu părea să reuşească să o oblige să se comporte cum trebuie pe o scoţiană tânără, încăpăţânată, sfidătoare. Era atât de afurisit de imprevizibilă, încât era imposibil să-i anticipezi reacţiile la indiferent ce. În timp ce traversau podul, Royce se uită în jos la umerii ei ţepeni, înţelegând cu întârziere cât de umilitoare fusese pentru ea scena din vale. Cu o înţepătură de milă şi de nedorită admiraţie, recunoscu faptul că Jenny mai era şi foarte tânără, foarte înspăimântată, foarte curajoasă şi extrem de miloasă.
   Orice altă femeie de rangul ei poate că ar fi cerut capul băiatului, în loc să pledeze pentru viaţa acestuia aşa cum făcuse Jennifer.
   Curtea uriaşă a castelului era plină de lume care trăia sau lucra în înteriorul zidurilor lui - o veritabilă armată de rândaşi, spălătorese, spălători de vase, tâmplari, potcovari, arcaşi, şerbi şi valeţi, pe lângă paza castelului. Membrii personalului castelului, cu funcţii mai înalte - vechili, conţopişti, chelari, pitari şi mulţi alţii - erau aliniaţi formal pe treptele care duceau spre marea sală.
   Acum totuşi, privindu-i, lui Royce nu-i mai scăpă ostilitatea rece adresată lui Jennifer aproape de către toţi şi nici nu mai avea de gând să lase în voia sorţii reacţia acestora faţă de ea. Pentru ca până la ultima persoană din curtea aglomerată a castelului să îşi facă o imagine clară asupra lui Jennifer şi a lui însuşi, Royce se întoarse spre căpitanul gărzilor şi făcu un semn scurt din cap, spre grajduri. Royce descăleca abia când dispăru în mulţime şi ultimul cavaler.
   Întorcându-se, se întinse şi o prinse pe Jennifer de talie, coborând-o de pe cal, observând, în tot acest timp că faţa ei drăguţă era crispată şi că evita să se uite la cineva. Jennifer nu mai încercă să-şi netezească părul sau să-şi îndrepte rochia şi lui Royce i se strânse inima de milă, fiindu-i clar că ea decisese că nu mai avea importanţă cum arăta.
   Conştient de murmurul neplăcut care se ridica din mulţimea adunată în curtea castelului, Royce o luă de braţ şi o conduse spre trepte, dar când Jennifer începu să le urce, o trase ferm înapoi şi se întoarse.
   Jenny se smulse din puţul de ruşine pe care o resimţea şi îi aruncă o privire disperată, dar Royce nu o văzu. El stătea acolo, fără să-şi mişte un muşchi, cu faţa dură şi implacabilă, privind fix mulţimea neliniştită. Chiar şi în starea ei de amorţită nefericire, Jenny avu brusc senzaţia unei forţe ciudate care emana din el acum, o forţă care părea să comunice singură, cu toată lumea.
   Ca şi cum ar fi simţit o vrajă împrăştiată asupra ei, mulţimea deveni tăcută şi liniştită, cu privirile aţintite asupra lui. Atunci, abia atunci, vorbi Royce. Vocea lui profundă răsună în liniştea nefirească din curtea castelului, ducând cu ea forţa şi puterea unui tunet.
   - Întâmpinaţi-vă noua voastră stăpână, soţia mea şi să ştiţi că atunci când vă porunceşte ea ceva, înseamnă că eu v-am poruncit. Orice serviciu îi faceţi ei, mi-l faceţi mie. Orice dovadă de loialitate i-o oferiţi sau i-o refuzaţi ei, mi-o oferiţi sau mi-o refuzaţi mie!
   Privirea lui aspră scapără asupra lor vreme de o ameninţătoare clipă, apoi Royce se întoarse spre Jennifer şi îi oferi braţul.
   Când Jenny îşi ridică privirile spre el, punându-şi aproape reverenţios mâna pe braţul lui, în ochii ei albaştri tremurau lacrimi neascunse de înduioşătoare recunoştinţă.
   În spatele lor, armurierul bătu încet din palme - de două ori. Meşterul fierar i se alătură. Apoi vreo alţi 12 servitori. Când Royce începu să o conducă în sus pe treptele care duceau spre uşile sălii castelului, unde aşteptau Ştefan şi părintele Gregory, toată curtea răsuna de aplauze ritmice - nu aplauzele unui salut neinhibat, spontan, care marca entuziasmul pornit din inimă, ci mai curând răspunsul ritmic al vrăjii respectuoase faţă de o putere prea mare, în faţa căreia nu exista rezistenţă.
   Ştefan Westmoreland îi se adresă primul după ce intrară în sala uriaşă, cavernoasă. Apucându-l pe Royce de umăr, cu afecţiune caldă, îi spuse, glumind:
   - Ce n-aş da să pot şi eu face asta asupra unei mulţimi, frate iubit.
   Apoi adăugă, cu subînţeles:
   - Ne poţi acorda câteva momente? Trebuie să discutăm neapărat ceva.
   Royce se întoarse spre Jenny, scuzându-se o clipă şi ea îi privi pe cei 2 bărbaţi care se îndreptau spre căminul unde îi aşteptau Sir Godfrey, Sir Eustace şi Sir Lionel. Evident, îşi dădu Jenny seama, aceştia ajunseseră înaintea lor la Claymore, împreună cu Ştefan Westmoreland.
   Cu mintea încă înceţoşată de incredibila dovadă de atenţie a lui Royce când s-a adresat mulţimii, Jenny îşi smulse privirea de la umerii lui largi şi se uită în jur, cu un început de nou respect.
   Sala în care se afla era imensă, cu un tavan înalt, dublat cu lemn şi o pardoseală netedă din piatră, curată. Deasupra, susţinută de arcade din piatră bogat sculptate, se întindea o galerie, pe trei laturi ale sălii, nu doar pe una. Pe cel de al patrulea perete se afla un cămin atât de mare încât uşor putea adăposti în el un om în picioare, cu un coş înfrumuseţat cu lucrătură în spirale. Pe pereţi atârnau tapiserii reprezentând scene de luptă şi de vânătoare şi cineva, observă ea cu oroare, pusese efectiv două tapiserii mari pe pardoseală, aproape de cămin. În capătul îndepărtat al sălii, în partea cealaltă faţă de locul unde stătea ea, se întindea o masă lungă, pusă pe o estradă şi bufete în care se aflau expuse cupe, platouri şi boluri din aur şi argint sclipitor, multe dintre ele încrustate cu pietre preţioase.
   Deşi în suporturi agăţate pe pereţi ardeau doar câteva torţe, sala nu era atât de întunecoasă şi de mohorâtă ca cea de la Merrick. Motivul, observă Jenny cu un oftat admirativ, era o fereastră uriaşă, rotundă, din vitralii, care se afla sus, pe peretele de lângă şemineu.
   Jenny fu smulsă brusc din preocuparea ei pentru fereastra cu vitralii de un strigăt vesel, de undeva de sus:
   - Jennifer! strigă mătuşa Elinor stând pe vârfuri ca să poată vedea peste zidul înalt până la umăr, care închidea galeria. Jennifer! Bietul, bietul meu copil! spuse ea şi dispăru complet din vedere, în timp ce alerga de-a lungul galeriei.
   Deşi mătuşa Elinor nu se mai vedea, ecoul monologului ei vesel putea fi uşor auzit, în timp ce se îndrepta spre scara care ducea jos în sală.
   - Jennifer, ce mult mă bucur să te văd, biata mea copilă!
   Ridicându-şi capul să privească galeria, Jenny o luă înainte, urmând vocea mătuşii care-şi continua monologul.
   - Mi-am făcut atâtea griji pentru tine, copilă, abia am putut să dorm. Nu că aş fi reuşit altfel să dorm, săltată şi clătinată de-a lungul Angliei, pe cel mai neconfortabil cal pe care am avut vreodată neşansa să mă urc!
   Întorcându-şi capul şi ascultând cu atenţie, Jenny se luă încet după vocea care se auzea din celălalt capăt al sălii, căutând trupul căruia îi aparţinea sunetul.
   - Şi vremea a fost absolut abominabilă! Şi exact când am crezut că ploaia mă va topi efectiv, a ieşit soarele care m-a fript de vie! A început să mă doară capul, au început să mă doară oasele şi muream, dacă Sir Ştefan nu ar fi acceptat în final să oprească puţin, să pot culege nişte ierburi de leac.
   Mătuşa Elinor coborî ultima treaptă şi se materializa în faţa ochilor lui Jenny, la peste douăzeci de metri mai departe, venind spre ea şi continuând să sporovăiască.
   - Ceea ce a fost un lucru foarte bun, pentru că odată ce l-am convins să înghită fiertura mea secretă, care la început avea un gust al naibii, nu a mai fornăit aşa.
   Mătuşa Elinor se uită la Ştefan Westmoreland care se pregătea să ducă la gură o stacană cu bere şi îl întrerupse, insistând ca acesta să-i confirme vorbele:
   - Nu ai mai fornăit decât puţin, nu-i aşa, băiatul meu?
   Ştefan îşi cobora berea şi răspunse ascultător:
   - Da, doamnă.
   Făcu apoi o mică plecăciune şi îşi duse berea la buze, evitând cu grijă privirile chiorâşe, ironice, ale lui Royce. În clipa aceea în sală îşi făcu apariţia Arik care se apropie de cămin şi mătuşa Elinor îi aruncă o privire reprobatoare, întorcându-se spre Jenny care îi venea în întâmpinare.
   - Una peste alta, nu a fost o călătorie chiar aşa de rea. Cel puţin când nu eram obligată să călătoresc alături de omul ăsta, Arik, aşa cum am fost obligată când am plecat de la Merrick...
   Cavalerii de lângă foc se întoarseră spre ea şi Jenny o rupse îngrozită la fugă spre mătuşa ei, în efortul zadarnic de a o opri să se lanseze într-un teritoriu atât de periculos cum era cel al uriaşului-cu-toporişcă.
   Deschizându-şi larg braţele pentru Jennifer, cu faţa numai zâmbet, mătuşa Elinor continuă:
   - Arik s-a întors aici exact cu 20 de minute înaintea voastră şi nu a vrut să-mi răspundă la întrebările mele îngrijorate, legate de tine.
   Anticipând că s-ar putea să nu aibă timp să-şi termine ideea înainte ca Jennifer să ajungă la ea, mătuşa Elinor dublă viteza cuvintelor:
   - Deşi eu una nu cred că răutatea îl face să arate aşa de acru. Eu cred că are probleme cu...
   Jenny îşi cuprinse mătuşa într-o îmbrăţişare strânsă, dar mătuşa Elinor reuşi să se elibereze suficient, ca să termine triumfător:
   - ... Cu intestinele!
   Fracţiunea de secundă de tăcere îngrozită care urmă fu spartă de un puternic hohot de râs erupt brusc din gâtlejul lui Sir Godfrey, dar la fel de brusc amuţit de privirea îngheţată a lui Arik. Spre groaza lui Jenny, un râs imposibil începu să gâlgâie şi în ea, provocat în parte de imposibilul stres al acestei ultime zile, cât şi de sunetele înfundate de veselie, venind dinspre cămin.
   - Ah, mătuşă Elinor! chicoti ea neajutorată şi îşi afundă faţa râzândă în gâtul mătuşii ei, ca să şi-o ascundă.
   - Ei, haide, haide „porumbiţa mea, o linişti mătuşa Elinor, dar atenţia ei era îndreptată asupra cavalerilor care râseseră de diagnosticul ei.
   Îşi aruncă privirea severă peste umărul lui Jenny, asupra fascinatei audienţe compusă din cinci cavaleri şi un duce. Cu vocea ei cea mai severă, îi informă:
   - Nişte intestine care merg prost nu sunt ceva de râs.
   Apoi, întorcându-şi privirea spre ursuzul Arik, îl compătimi:
   - Uită-te la expresia ta acră, sărmane om - un semn neîndoios că ai nevoie de un purgativ. O să-ţi pregătesc eu unul, după reţeta mea secretă. O să zâmbeşti şi o să fii din nou vesel, cât ai clipi!
   Apucându-şi mătuşa de mână şi evitând cu grijă privirile vesele ale celorlalţi cavaleri, Jenny se uită la amuzatul ei soţ.
   - Înălţimea Voastră, spuse ea, mătuşa mea şi cu mine avem multe de discutat iar eu aş vrea să mă odihnesc. Dacă ne permiteţi, noi o să ne retragem în... în... în clipa aceea, îşi dădu seama, că discuţia despre aranjamentele privind dormitoarele nu era un subiect de abordat şi termină în grabă: ... în... în camera mătuşii mele.
   Soţul ei, cu o cană de bere în mână, rămas exact în poziţia în care mătuşa Elinor pronunţase pentru prima oară numele lui Arik, reuşi să nu se trădeze şi să răspundă cu gravitate:
   - Absolut, Jennifer.
   - Ce idee minunată, copila mea. Trebuie să fii sfârşită de oboseală, exclamă imediat mătuşa Elinor.
   - Totuşi, continuă Royce îndreptându-şi spre Jennifer privirea calmă, implacabilă, spune-i uneia dintre servitoarele de sus să-ţi arate camera ta, care precis că o să ţi se pară mai confortabilă. În seara asta va avea loc o sărbătorire, aşa că cere-i tot ce ai nevoie ca să te pregăteşti, când o să te scoli.
   - Da, bine... mulţumesc, spuse ea jalnic.
   Dar în timp ce-şi ghida mătuşa spre scările din capătul îndepărtat al sălii, Jenny era acut conştientă de tăcerea care se aşternuse în dreptul căminului, convinsă că aşteptau cu toţii să mai audă ce alte lucruri revoltătoare avea să spună mătuşa Elinor. Iar mătuşa Elinor nu îi dezamăgi. 

 ...................................................