..............................................
2-3
Când cina se sfârșise, Donald îi spusese contelui:
- Cimpoieru` iesti aci, domnia voastră.
- Cimpoierul? repetase contele.
- Există obiceiul, interveni Vara cu voce scăzută, să cânte în jurul mesei, după cină. Apoi, va trebui să-i oferiți o înghițitură de whisky, într-o cupă de argint special păstrată pentru asta, iar el vă va mulțumi în celtă.
Contele ascultase și, pentru o clipă, crezuse că avea de gând să refuze. Apoi, înainte să apuce să spună ceva, în depărtare se auziseră sunete de cimpoi.
Pe măsură ce se apropiau, Vara observase că îi captaseră atenția.
Cimpoierul McDorn, care apăruse în cele din urmă pe ușă, era, după cunoștințele ei, unul dintre cei tineri.
Ghicise de ce îl aleseseră bătrânii pentru, ceea ce era considerat, un post atât de important. Cei care îl serviseră pe fostul conte, îmbătrâniseră prea mult pentru a fi deranjați seara.
Cimpoierul ocolise masa de 3 ori, cântând imnul McDornilor, apoi „Over the Sea to Skye”. Se oprise lângă scaunul contelui.
Donald așezase cupa de argint în fața acestuia. Vara ghidase mâna contelui. El luase cupa și o înmânase cimpoierului care zisese:
- Stainte va!
- Mi s-a părut că ai cântat foarte bine! spusese contele.
Vara observase cum tânărul șorea sub influența laudei. Apoi mai zisese încă vreo câteva cuvinte în celtă, băuse whiskyul și vorbise din nou în aceeași limbă.
Pe când ieșea din cameră, Vara spusese:
- A fost încântat că l-ați lăudat. Mâine va povesti despre asta, iar „bătrânii” vor fi fericiți că le-ați apreciat alegerea.
- Acești „bătrâni” au început să mă obsedeze, zisese contele, și prevăd că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să-i întâlnesc.
- Spre sfârșitul săptămânii, răspunse iute Vara.
- Cu alte cuvinte, spusese el, sper că până atunci n-am să mai fac prea multe greșeli și că n-am să mă discreditez în vreun fel.
- Cred că așa ceva nu se va întâmpla, indiferent pe cine veți primi, replicase Vara, și am o idee pentru mâine. Dar, în seara asta, haideți să nu vorbim despre Scoția.
- Ceea ce, desigur, constituie o mare concesie din partea ta, spusese contele.
Vara slobozise un mic chicot de satisfacție, căci pricepuse că lui îi plăcea să aibă ultimul cuvânt.
Pe urmă, se întorsese în sala căpeteniei de clan. Draperiile trase și focul ce aducea lumină și căldură, dădeau senzația de confort.
Vara îl conduse pe conte până la scaunul său.
Cum stătea acolo, Vara se gândise că, în haine potrivite, arăta exact așa cum ar trebui să arate o căpetenie de clan.
Nu se putuse împiedica să simtă că era păcat că nimeni din clan nu-l putea vedea acum.
Ca și cum ar fi știut la ce se gândea, contele zisese:
- Am făcut vreo greșeală?
- Nu, primiți nota 10 pentru modul în care v-ați comportat la cină și sper că veți fi încununat de succes și mâine.
Discutaseră cam o oră.
Apoi, Vara ceruse permisiunea să se retragă.
Acum, cu soarele năvălindu-i în cameră prin ferestre, Vara cugeta că va trebui să-l atragă cumva pe conte în aer liber.
În același timp, era conștientă că nu va putea merge călare până acasă, cum intenționase.
De îndată ce fu îmbrăcată, mâzgăli în grabă un bilețel adresat mamei sale. O întrebă apoi pe doamna Ross dacă nu l-ar putea trimite acasă cu vreun grăjdar.
- Niciun diranj, dom`șoara Vara, răspunse doamna Ross. Si rizolvî îndatî. Toți ai casii comintau asiarî disprî cât di iligant arăta domnia sa, îmbrăcat cum si cuvini.
- Pentru asta trebuie să-i mulțumim lui Donald, zise Vara.
- Donald ira firicit pesti poati, că a avut ci a tribuit și ar cam fi fost timpu` ca mansarda sî-și deie în vileag comorili, dacă pot zici așa.
Vara porni spre începerea unde se lua micul dejun, întrebându-se dacă și contele i se va alătura. Ar fi putut prefera să mănânce în propriul apartament.
Nu apucase să așeze la masă atunci când el apăru, împreună cu Donald, care-l conduse spre scaunul său, în capul mesei.
Camera era mică și rotundă, mai puțin impresionantă decât marea sufragerie. Vara se gândi că era mai ușor, pentru un orb, să-și găsească drumul aici.
- Bună dimineața, Vara, zise contele. sper că ai dormit bine!
- Ca întotdeauna în Scoția, răspunse ea. Veți constata că aerul de mare, combinat cu miresmele colinelor, este foarte tare.
- Deja am descoperit asta, spuse contele în mod neașteptat. În loc să zac treaz, îngrijorat de propria vedere, am dormit.
- Ăsta este, cel puțin, unul dintre avantajele Scoției! remarcă Vara.
Donald, care se învârtea în jurul scaunului contelui, îl întrebă ce ar fi dorit să mănânce.
- Ce este de mâncare? se interesă contele.
Înainte ca Donald să poată răspunde, Vara interveni:
- În primul rând ar trebui să gustați puțin griș de ovăz și să-l mâncați stând în picioare.
- De ce să fac una ca asta? se minună contele.
- Deoarece este o mâncare ușor de preparat și constituie o masă hrănitoare, răspunse Vara. Iar statul în picioare are menirea de a face mult mai dificilă orice tentativă de înjunghiere pe la spate, din partea vreunui dușman.
Se opri o clipă, apoi continuă:
- Veți fi astfel pregătit și vigilent, pentru a vă opune oricărui membru al altui clan de s-ar apropia șerpește de dumneavoastră.
Contele râse.
- Vrei să spui că membrii clanurilor continuă să aplice asemenea obiceiuri ridicole, deși acum este pace în țară?
- Sunt la fel de tradiționale ca drobul de miel! răspunse Vara. Și, timp de o săptămână, fie că vă place sau nu, va trebui să acceptați.
- Foarte bine, suspină contele. Ăsta este, bănuiesc, unul dintre lucrurile pe care trebuie să-l fac, ca urmare a contractului nostru.
- Bineînțeles! răspunse Vara.
Donald apăru cu grișul, într-un castronel ce fusese utilizat pentru asta de câteva generații de căpetenii McDorn.
Contele introduse, parcă de probă, o primă lingură în gură. Când văzu că nu comentează în niciun fel, Vara știu că, spre surprinderea lui, îl găsise destul de apetisant.
Apoi mâncă somon, provenit din propriul râu.
Pe când mânca, Vara îi povesti despre reușitele tatălui ei, de anul trecut.
- Tata ține evidența fiecărui somon pe care-l prinde, greutatea, momeala cu care l-a prins și locul în care l-a pescuit.
- Și cine citește, ceea ce, până acum, trebuie să fi devenit o grămadă de catastife? întrebă contele.
- Tata îl studiază, în afara sezonului de pescuit. Și ați fi surprins câtă lume consideră interesant acest studiu, răspunse Vara. Vă pricepeți la pescuit?
- Obișnuiam să pescuiesc în Anglia, pe râul Avon, când eram copil, zise contele, dar nimeni, cu excepția mamei, nu părea interesat de capturile mele.
- Am să vă citesc consemnarea unora dintre cele mai senzaționale partide de pescuit de pe râul dumneavoastră, spuse Vara. Toate carnetele sunt în bibliotecă.
- Așadar, am o bibliotecă! exclamă contele.
- Sigur că da și încă una foarte bună, răspunse Vara. A fost completată, an de an, cu cărți interesante pentru scoțieni, până ce unchiul dumneavoastră a fost prea bolnav pentru a mai citi, sau a manifesta vreun interes pentru lectură.
- Probabil că asta este o altă tradiție pe care ar trebui s-o perpetuez! râse contele.
- Sigur că trebuie, răspunse Vara, și, vă rog frumos, spuneți-mi că voi putea împrumuta cărți de la dumneavoastră.
Contele își aruncă brațele în lături.
- Probabil că ar trebui să spun, ca în orient, „tot ceea ce îmi aparține este și al tău”. Dar noi scoțienii, suntem prea precauți pentru a spune ceva care ar putea fi greșit interpretat!
Vara râse. Apoi, zise:
- Măcar conștientizați că sunteți scoțian, iar acesta este încă un pas în direcția corectă.
Terminând micul dejun, contele se întoarse la locul său din camera căpeteniei de clan.
Vara se duse să-l vadă pe domnul Bryden, pentru a afla ce anume ar trebui să-i citească domnului conte.
- Sunt o mulțimi de hârtii pe care aș dori să i li citești dimniei sali, spuse acesta, și mai sunt de asiminea doi pitiționari dispri cari vriau să-ți vorbiesc.
- Ce vor? întrebă Vara.
- Unul dintre ei ari problimi din cauzî cî ciniva îi fură oili. Cilălalt ieste o fimeii cari tocmai a vinit să mi si plângî cî i-a căzut acoperișul, iar ea nu știi ci sî facî. Ari trei copii, cil mic de numai 2 ani, și încă unul pe drum.
Vara ascultă. Apoi avu o idee. I-o înfățișă domnul Bryden, apoi fugi la etaj spre încăperea căpeteniei.
Pe când intra, i se păru că tânărul conte avea un aer stingher. Auzindu-i pașii, își întoarse capul în direcția ei, cu nerăbdare, ca și când ar fi fost dornic de activitate.
- Aș vrea să vă vor să faceți ceva, zise Vara.
- Ce anume? întrebă contele, îngrijorat.
- Aș dori să vă mut scaunul puțin mai spre colț, pentru a putea trage paravanul greu, folosit iarna pentru a vă feri de curent.
- De ce? se interesă contele.
- Fiindcă doresc să auziți 2 oameni care au venit să vă ceară sfat și îndrumare. Ei nu vă vor putea vedea, după dorința dumneavoastră, dar îi veți putea auzi. Apoi veți decide ce este de făcut.
Contele oftă. Totuși, Varei i se păru că era destul de interesat de sugestie. Îl ajută să se ridice în picioare, îi deplasă scaunul, apoi îl conduse spre acesta.
Paravanul mare de piele avea tapiserie pe o parte. Din cauză că era greu, îl chemă pe Donald s-o ajute.
Pus pe poziție, îl ascundea complet pe conte.
Vara se duse până la masa de scris, în partea cealaltă a camerei și se așeză.
- Roagă-l pe domnul Bryden să-l aducă pe omul căruia i s-au furat oile, îi spuse ea lui Donald.
Se gândea, așteptând, la cât de bine picaseră acei oameni, cu problemele lor. Erau dificultăți tipice cu care era confruntată orice căpetenie de clan, de sute de ori pe an.
Oierul care-și pierduse oile era de vârstă mijlocie, îmbrăcat cu haine vechi și zdrențăroase. Dar se ținea drept și era, în mod evident, afectat de ceea ce pățise.
Vara îi strânse mâna, înainte de a-i spune:
- După cum cred că ai auzit, domnia sa nu se simte suficient de bine pentru a primi, deocamdată, dar, dacă îmi vei spune mie care era problema, am să i-o prezint, în speranța că va putea găsi o soluție.
- Foarti bini și așa, spuse oierul.
Vorbea cu un accent aspru și, pe când relata povestea nenorocirii sale, Vara spera că tânărul conte asculta în încerca să înțeleagă.
Ceea ce se întâmplase, era destul de simplu. Avea o turmă mare de oi, undeva printre coline. În ultima lună îi dispăruseră câte una sau două pe săptămână. Era sigur că nu se rătăciseră, că cineva i le fura. Totuși, nu știa ce ar fi putut să facă.
- Am încircat sî li păziesc, zise oierul. Dar crid cî vin pi întuneric și nu-i pot vide`, sau poate cî-s spiriti vrăjiti.
- Cred că așteaptă până sunt siguri că nu ești acolo, sugeră Vara. Am să-i spun căpeteniei ce s-a întâmplat și vom vedea ce va zice. Între timp, cât vei aștepta, sunt sigură că jos se va găsi un pahar de bere pentru dumneata.
- Ar fi foarti frumos din partea matali, zise oierul, și îs sigur, căpitinia o ști ci-i di făcut.
Vara gândi că era cam optimist.
După ce Donald îl escortă la parte, ea trecu după paravan.
- Ce soluție vede prea-puternicul șef de clan? întrebă ea glumeț.
- Nu am nici cea mai mică idee despre ce s-ar putea face! admise contele. Tu ce sugerezi?
- Cred că lucrul cel mai cu judecată ar fi să-i dați banii necesari pentru a-și cumpăra un câine, sau mai bine doi, răspuns Vara. Ar putea păzi turma și l-ar trezi dacă vreun străin s-ar apropia de oi. Oricum, am fi mult mai bine decât să încerce să stea treaz toată noaptea.
Contele zâmbi.
- Foarte bine, spuse el. Dacă asta mă sfătuiești, eu sunt, bineînțeles de acord și cred că este o idee foarte judicioasă. Cât costă un câine?
- Nu mai mult decât v-ați putea permite, zise Vara. Iar șeful ciobanilor dumneavoastră l-ar putea sfătui de unde îl poate procura.
- De acord și sunt sigur că judecata noastră este la fel de bună cu a lui Solomon și că va întruni adeziunea clanului.
- Puteți fi sigur de asta! răspunse Vara zâmbind.
Apoi, ceru să-i fie trimisă femeia al cărei acoperiș se prăbușise.
Era o femeie înăsprită, arătând îngrijorată, al cărei bărbat era plecat pe mare, fiind pescar.
- N-am știut ci sî mî fac, dom`șoară, zise ea explicând de ce adusese problema în fața căpeteniei. Soarta a vrut sî nu murim cu toți. Bessie ari o vânătaii pe frunti, iar Jamie s-a tăiat la chicior. Dar, p`în mila Domnului, îs în viațî!
Avu încă o mulțime de spus despre acest subiect.
Deoarece Vara considera că este bine ca domnul conte să asculte această problemă în special, o încurajă să continue.
În sfârșit, când femeia își pierduse respirația, iar copiii începuseră să se foiască, Vara spuse:
- Voi prezenta căpeteniei problema dumitale. Dacă vei coborî, sunt sigură că la bucătărie se va găsi câte ceva de mâncare pentru copilași și niște lapte de băut, iar dumneata poate că vei dori o ceașcă de ceai.
- Într-adivăr mi-ar prindi bini, acceptă femeia.
Donald îi conduse afară, iar Vara trecu din nou dincolo de paravan.
- Care este răspunsul dumneavoastră la această problemă?
- Este clar că va trebui să se adăpostească undeva, cu copiii, până ce acoperișul va fi reparat, răspunse contele.
- Așa mă gândeam și eu, zise Vara, și desigur lucrările de reparații nu se pot începe fără ordinul dumneavoastră.
- Atunci, spune-i lui Bryden să se ocupe neîntârziat de asta, răspunse contele, dar, între timp, trebuie să aibă unde sta.
- Cred că ar fi o mișcare foarte populară, dacă domnia voastră le-ar oferi adăpost într-unul dintre acareturile din spatele castelului. Acolo trebuie să fie o îngrămădeală de mobile nefolosite, paturi și alte lucruri, care le-ar putea fi de trebuință.
Zâmbi, înainte de a adăuga:
- După cum știți, scoțienii sunt foarte prevăzători și nu aruncă niciodată ceva ce ar putea deveni folositor, cândva, în următoarea sută de ani!
Contele râse.
- Foarte bine. Spune-le că asta este decizia mea.
- Le voi spune, dar va trebui să le ascultați mulțumirile, spuse Vara.
Nu-i dădu timp să se opună și îi ceru lui Donald să-l trimită sus pe păstor.
Când îi spuse ce hotărâse căpetenia, acesta slobozi un sunet care semăna cu un strigăt de încântare.
- Da` io di ci nu m-oi fi gândit niciodatî la asta? întrebă el. Câinii mei îs prea bătrâni și obosiți. Di ci să nu iau doi tiniri, să-i audî și să-i simtî pi străini, înainti di a faci stricăciuni?
- Așa a judecat și căpetenia, răspunse Vara, fără să-i dezvăluie că, de fapt, fusese ideea ei.
- Mulțămiți-i domniei sali și spuniți-i că îs ricunoscător din adâncu` inimii și am sî-l urmiez, oriundi ni va conduci.
- Am să-i comunic, zise Vara.
Cuvintele oierului fuseseră foarte mișcătoare, crezu ea. Spera că domnul conte le înțelesese.
Când i se comunică femeii cu copiii care fusese hotărârea, își aruncă brațele în sus.
- Dumnizieu mi-a auzit rugili! spuse ea, și puteți sî-i ziciți căpitiniei că El ni-a îndrumat. Sî-l binicuvântezi Domnu`! Să fii întotdiauna bun cu poporu`, cum a fost cu noi!
Își exprima încă gratitudinea, când Donald o conduse pe scări.
Domnul Bryden se învârtea pe afară, nerăbdător să afle ce se hotărâse. Îi comunică Varei că, nu numai că există o dependință disponibilă, dar aceasta era și mobilată. Fusese utilizată de surugii, la ultima petrecere dată de fostul conte.
La plecarea lui, Vara trecu după paravan și zice:
- Acum, că v-ați prezentat clanului exact în modul pe care l-am dorit, toată lumea va vorbi despre asta. Mâine, bănuiesc, se va forma coadă în așteptarea judecăților dumneavoastră, care vor fi convinși că-i favorizează.
- Văd că mă afund tot mai mult în nămol, observă contele, și nu va mai exista nicio scăpare.
- Credeți, în mod cinsitit, că scăparea este ceea ce doriți? întrebă Vara.
Urmă o scurtă pauză, înainte ca el să răspundă:
- După cum vezi, până îmi va reveni vederea, n-am unde mă duce.
- Atunci, ați putea cel puțin să vă faceți util aici, zise Vara. Însă nu puteți contesta că, până acum, ați avut o dimineață plină de succese.
Vorbind, ridică hârtiile pe care domnul Bryden o rugase să i le explice contelui.
Donald îndepărtă paravanul, iar ea începu să le citească. Erau, cu siguranță, o grămadă de chestiuni care necesitau acordul contelui. Inclusiv faptul că, deoarece întreținerea materialelor folosite la construirea castelului fusese neglijată, acesta era infestat de șobolani.
Citind așa ceva, Vara scăpă un strigăt.
- Dacă există ceva care să îmi repugne cu adevărat, spuse ea, sunt șobolanii! Vă implor să vă dați imediat acordul să fie chemat cel care se ocupă cu stârpirea lor, iar găurile să fie zidite.
- Desigur, asta trebuie făcut, aprobă imediat contele. Nu înțeleg de ce Bryden n-a avut minte să facă ceva, de îndată ce a apărut necesitatea.
- Având în vedere că vă murise unchiul, domnul Bryden ar fi cheltuit din banii dumneavoastră, explică Vara, și este un om prea meticulos ca să facă ceva ce, ulterior, i-ar putea fi reproșat.
- Ei bine, acum se poate apuca imediat de treabă, zise contele.
Apoi, trebuia angajat un nou ajutor pentru pescuitul pe râu.
Câțiva servitori erau atât de bătrâni încât ar fi trebuit pensionați.
Pe urmă, surugii cereau cai noi de tracțiune și înlocuirea a măcar uneia dintre calești.
- Sper doar să am suficienți bani în visterie pentru toate astea! spuse contele. Altfel voi da faliment și voi fi obligat să vând comorile familiei!
- Niciodată să nu faceți una ca asta! exclamă Vara. Au fost strânse timp de secole!
- Ah! Prin urmare există comori! răspunse contele. Am vorbit fără să știu dacă existau.
- Bineînțeles că există, spuse Vara. Sunt goblenuri de mare valoare, moștenite de la conte la conte. Argintăria, parțial din epoca regelui Jacob, este de excepție.
Se opri o clipă, iar apoi continuă încurajator:
- Și cândva, sper că veți putea admira candelabrele de aur pe care le-am văzut o dată expuse, pe când eram mică.
- Am candelabre de aur? întrebă contele, surprins.
- Într-adevăr, aveți! Erau folosite atunci când căpetenia avea oaspeți de seamă, sau când dădea vreun bal.
Vorbise cu o urmă de regret în glas, iar contele spuse:
- Îți dorești să dau și eu unul?
- De ce nu? zise Vara. N-a mai fost bal la castel de mai bine de 15 ani și acum, unul ar fi foarte stimulant.
- Există suficienți localnici pentru a organiza un bal? întrebă contele. Mi s-a spus că am doar puțini vecini.
- Sigur că există câțiva, spuse Vara. iar aceștia își vor umple casele cu invitații dumneavoastră și își vor face apariția la bal în calești. Toți vor fi încântați - mai ales cimpoierii.
- Insinuezi că ar trebui să învăț dansul popular numit reel? se interesă contele.
- Sigur, căpetenia clanului ar trebui să știe, zise Vara.
- Dar toate astea vor trebui să aștepte până îmi va reveni vederea, spuse contele, lucru care mi-ai promis că se va întâmpla.
Vara nu răspunse. Formula o rugăciune ca atunci când el își va fi scos bandajele, să vadă din nou. O voce interioară îi spunea că așa se va întâmpla și că nu era doar un fruct al imaginației.
Deoarece nu spunea nimic, contele zise:
- Foarte bine, îți promit că, atunci când nu voi mai fi orb, voi da un bal și tu vei fi invitata de onoare!
- N-ar fi mai prudent să așteptați să mă vedeți, în primul rând? răspunse Vara. Dacă veți fi dezamăgit, v-ați putea simți stânjenit cu o fetișcană locală, atunci când prietenii dumneavoastră de la Londra, sau din alte părți ale Angliei, se vor înghesui să participe la un bal mai grozav decât cele de la Edinburgh!
- Acum ai început să visezi povești cu zâne, zise contele. Mă îndoiesc grozav că prietenii mei englezi vor dori să vină atât de departe, în nord și, după cum probabil știi, nu cunosc pe nimeni în Scoția.
- Însă ei vă cunosc! argumentă Vara. Oricum, pariez că va fi un bal și voi începe deja să economisesc pentru o rochie nouă.
- Crezi că nu s-ar putea găsi una aici, în pod?
Vara știa că el o tachina, deoarece aflase de unde provenea kiltul său.
Totuși, spuse cu destulă seriozitate:
- Sunt sigură că sus în pod sunt zeci de rochii încât ați putea chiar să transformați balul într-un bal mascat.
Contele își înclină ușor capul dintr-o parte în alta.
- Încep să cred și eu în acest basm, dar nu uita că va trebui, mai întâi, să-mi redai vederea.
Urmă o scurtă pauză, apoi Vara spuse:
- Mă rog ca acest lucru să se întâmple... și sunt aproape sigură că și pastorul se roagă.
Nu așteptă răspunsul contelui, ci plecă să se pregătească pentru dejun. Pe când făcea asta, își spuse că el vorbea acum despre propria infirmitate fără să mai pară deprimat.
Era o dovadă de netăgăduit că făcea progrese.
După gustare, la care, în mod clar, bucătăreasa își dăduse toată silința, sosi doctorul Adair.
Contele porni împreună cu acesta spre dormitor.
După plecarea lor, Vara se duse la fereastră. Privi afară în grădină. Își propuse ca, atunci când contele se va întoarce, să insiste ca el să iasă, o vreme la soare.
Acolo, ar fi putut simți parfumul florilor, izul sărat al mării și aerul proaspăt. Ar fi auzit pescărușii și cormoranii, iar ea i-ar fi putut descrie întreaga frumusețe.
- Va trebui să-l determin să vadă Scoția prin ochii mei, își spuse Vara.
În timp ce se gândea la asta, auzi deodată un zgomot ușor în spate. Se întoarse brusc și văzu un bărbat stând lângă șemineu.
Nu auzise ușa deschizându-se și se întrebă cine era și cum de intrase atât de repede.
Apoi, pe când ea se îndepărta de fereastră, acesta exclamă:
- Vara! Ce-i cu tine aici?
Abia atunci îl recunoscu.
Era Hamish McDorn, un tânăr care-i displăcea profund. De fapt, ajunseseră la cuțite chiar înainte ca ea să plece în Anglia pentru a avea grijă de mătușă.
Hamish McDorn era oaia neagră a clanului, iar tatăl ei refuzase să-l mai primească în casă. Din păcate era rudă cu fostul conte.
Mersese până acolo încât, atunci când vicontele fusese ucis, pretinsese să fie declarat moștenitor la conducerea clanului. Însă nimeni nu-i dăduse vreo atenție.
De când se întorsese, Vara aflase că Hamish continua să aibă pretenții aberante, înainte de sosirea noului conte.
Acum, înaintând spre el, Vara se gândi că părea și mai nesuferit decât ultima oară când se întâlniseră.
Desigur, îl cunoștea încă din copilărie. Părinții lui, atâta vreme cât trăiseră, locuiseră ceva mai sus pe vale. Fuseseră oameni plăcuți și în relații de prietenie cu Lady McDorn. Abia când Hamish crescuse și se apucase de tot felul de nebunii, începuse să intre mereu în conflict cu bătrânii clanului.
Apoi, Sir Alistair decisese că fiica sa nu va mai avea nimic de-a face cu el.
- Băiatul acesta este o pușlama! decretase el când Hamish avea 17 ani și de atunci o tot repetase.
Hamish avea acum 25 de ani. Se puneau tot felul de lucruri pe seama lui, unele foarte rele. Vara știa că nimeni dintre membrii respectabili ai clanului, n-ar fi vrut să aibă de-a face cu el.
În timp ce ea se apropia, el repetă:
- Ce cauți aici?
- Voiam să-ți pun aceeași întrebare, răspunse Vara. Înțelegi, sper, că domnia sa nu primește încă vizitatori.
- Știu, zise Hamish, dar am tot atâtea drepturi asupra castelului.
- Asta este o aberație, iar tu știi asta foarte bine, i-o întoarse Vara, și nu văd de ce ar trebui să vii aici și să-l deranjezi.
Hamish își lăsă capul puțin într-o parte, pe când se interesă:
- Tu ești cea care dă ordine pe aici? Asta este o noutate!
- Dacă dorești să știi, sunt aici pentru a-i citi domniei sale fiindcă suferă cu ochii. Are destule pe cap și fără tine. Așa că pleacă, Hamish, și nu-l supăra.
- N-am să-l deranjez, răspunse Hamish, și nu există niciun motiv ca el să afle că sunt în castel, dacă nu-i spui tu.
Vara își aminti că nu auzise ușa deschizându-se.
- Cum ai intrat? întrebă ea cu asprime.
- Asta este treaba mea! răspunse Hamish.
- Întâmplător este și a mea fiindcă, pentru moment, am grijă de conte. N-ar fi trebuit să-ți faci apariția fără să fii anunțat, sau să te plimbi prin castel fără a avea permisiunea.
Hamish o privi, iar pe buze îi înflori un zâmbet neplăcut.
- Dacă te gândești că mă vei putea împiedica, zise el, vei descoperi că este foarte greu.
Vara trebui să admită că acesta era adevărul. O îngrozea ideea că Hamish se putea deplasa prin castel fără știrea cuiva.
Se comporta ca și când ar fi fost acasă, într-un fel care i-ar fi deranjat pe cei din personal și mai cu seamă pe bătrâni, dacă aceștia ar fi știut.
- Ascultă, Hamish, spuse ea. Poartă-te cum se cuvine. Domnia sa a spus că nu dorește să vadă pe nimeni, iar eu încerc să-l ajut. Așa că pleacă și nu agrava situația.
Hamish veni mai aproape de ea.
- Și cu ce mă aleg, dacă voi face ca tine? vru el să știe. O sărutare?
Vara se încordă.
- N-ar trebui să vorbești astfel! Știi că tata ți-a interzis să vii pe la noi.
- Fac numai ceea ce doresc, se făli Hamish, iar eu vreau să te sărut, Vara. Promit că-ți va plăcea.
- Iar eu sunt sigură că va fi ceva detestabil, continuă Vara. Îți poruncesc să pleci - imediat!
- Și ce-ai să faci dacă nu plec? întrebă Hamish. Vei chema servitorii să mă arunce din turn? Asta ar însemna un mic scandal, care îl va face pe conte și mai nepopular decât este!
Vara inspiră adânc.
- Ce vrei să spui cu asta?
- Toată lumea știe că este orb și că zace aici urându-și clanul, sătul până-n gât că trebuie să stea în Scoția.
Hamish râse, iar râsul lui răsuna foarte respingător.
- Poate crezi că este atras de tine, Vara, dar eu am aflat că frumoasele Londrei îi mâncau din palmă, înainte să fi plecat în India. Și poți să mă crezi, sunt o priveliște încântătoare, mai interesantă decât oricare fetișcană scoțiană.
- Sunt convinsă că ai dreptate, zise Vara, iar acum, te-aș ruga să pleci! Domnia sa trebuie să revină în orice clipă și, așa cum bine ai zis, nu are chef de vizitatori.
Spera că Hamish se va îndepărta.
În loc de asta, pe neașteptate, se apropie fulgerător și o cuprinse cu brațul. Vara scăpă un strigăt ușor și se luptă să scape. Însă el era înalt și puternic.
Simțea că oricât de tare s-ar fi opus, nu va reuși să-l împiedice s-o sărute. Se zbătea cu frenezie. Apoi, spre ușurarea ei, ușa se deschise.
Zgomotul îl determină pe Hamish să-i dea drumul.
Contele intră în încăpere, escortat de doctorul Adair și de Donald.
Vara își duse mâna la piept, inima bătându-i nebunește.
Doctorul fu cel care întrebă:
- Ce se întâmplă aici?
- Ce-i? Cine este în cameră? se interesă contele.
- Eu - Hamish McDorn - răspunse Hamish, și îți sunt rubedenie.
- O rudă foarte îndepărtată! îl corectă doctorul și, cu siguranță, cineva pe care domnia voastră n-ar fi mândru să-l cunoască. Pleacă, Hamish, și încearcă să fii cuminte, cum n-ai mai fost de când ai părăsit leagănul.
- Nu primesc ordine de la tine! zise Hamish cu brutalitate. Nici de la altcineva! Am dreptul, ca oricare al membru al clanului, să mă adresez căpeteniei, dacă vreau!
Se întinse, prinse mâna contelui și o scutură.
- Sunt încântat să te cunosc, vere Bruce, spuse el, și sper că-mi vei permite cândva să discut cu tine. Te asigur, mă vei găsi mult mai interesant decât majoritatea celorlalți membri ai clanului, care se comportă încă de parcă de abia ar fi coborât de pe arcă!
Râse, emițând un sunet strident, mai degrabă ciudat.
Doctorul îi aruncă lui Donald o privire semnificativă, ca pentru a-l determina să-l dea afară pe Hamish.
Hamish, însă, se întoarse spre Vara.
- Întrevederea noastră a fost întreruptă, dragă Vara, zise el, dar o vom relua cu altă ocazie. Ai grijă de tine!
Porni spre ușă, apoi se întoarse pentru a-i spune contelui:
- La revedere, vere Bruce. Nu mă uita, căci eu mă voi gândi la tine și - cine știe - asta s-ar putea dovedi avantajos pentru amândoi!
Ieși din cameră și îi putură auzi pașii coborând pe trepte.
Abia apoi contele întrebă, pe un ton stânjenit:
- Cine este omul ăsta? Cu ce drept se afla aici?
- Cu niciunul! răspunse doctorul Adair. Cred că ar fi înțelept să faceți ceea ce face majoritatea clanului, să-i interziceți accesul aici. Se poartă groaznic, dar a scăpat ca prin urechile acului, de a fi închis pentru ticăloșiile sale.
- Sunt surprins! exclamă contele, pe când doctorul îl conducea spre scaunul obișnuit.
Se așeză și spuse:
- Îți mulțumesc doctore că ai venit să mă vezi. Prevezi, deci, o evoluție pozitivă în următoarele câteva săptămâni?
- Putem doar să sperăm, domnia ta, răspunse doctorul Adair.
Se întoarse spre Vara și zise:
- Ar trebui să-i comunic tatălui tău că Hamish îți face din nou probleme. S-a ocupat de el și ultima oară când s-a purtat intolerabil.
- Știu, fu Vara de acord, dar nu doresc necazuri, deocamdată, când sunt atât de multe de făcut aici.
- Adevărat, spuse doctorul, iar acum îl voi lăsa pe domnia sa pe mâna ta atât de pricepută.
Doctorul porni spre ușă.
După ce ieși, contele spuse:
- Bun, acum vino și explică-mi ce s-a întâmplat, Vara, și ce încerca să facă omul acela când am intrat noi?
Vara scoase un suspin slab. Nu dorea să vorbească despre Hamish, cu contele sau cu oricine altcineva.
Dar știa că tânărul conte era curios și că nu va avea ce face.
Capitolul 4
Vara ajunsese de câteva minute în încăperea unde se lua micul dejun, când apăru Donald.
- Mî tim cî domnia sa va întârzia nițel în diminiața aiasta, dom`șoară, zise el. A avut o noapti gria.
- O noapte grea? repetă Vara, surprinsă.
Cu o seară în urmă, cina, în tovărășia contelui, fusese o desfătare. Cimpoierul cântase două cântece noi, iar ea îl convinsese pe conte, în prealabil, să-l felicite călduros.
Tânărul fusese încântat.
Apoi, vorbiseră multă vreme despre subiecte care nu aveau de-a face cu clanul, sau cu Scoția.
La culcare, socotise că domnia sa devenea tot mai uman. Era de asemenea convinsă că nu mai era atât de sensibil, în privința orbirii, cum fusese la sosirea ei.
Acum, așteptând răspunsul lui Donald, se întreba ce anume s-ar fi putut întâmpla.
- Domnia sa m-a sunat la ora triei, explică Donald. Iera convins că iesti ciniva în camirî, dar am discopirit că nu ierau dicât șobolanii, bâjbâind di colo pânî colo în ziduri.
- Șobolani! exclamă Vara cu oroare. Cel care-i prinde ar trebui să fie deja aici!
- Iesti, dom`șoară, cu siruganțî. Dar ari foarti mult di lucru.
- Ei bine, ar trebui să ai grijă să se ocupe de camerele domniei sale, în primul rând, spuse Vara, și de a mea imediat după aceea. Mi-e silă de ei și-i detest! Mă înspăimântă!
- Au fost distul di niplăcuți anu` tricut, spuse Donald, gânditor, dar nu ca anu` aista.
Vara scăpă un strigăt slab.
- Ah, am uitat! zise ea. Ce prostie din partea mea! Pastorul mi-a spus că unul dintre motivele pentru care mi-a cerut să vin la castel era că domnul Bryden și cu tine sunteți treziți noaptea de către conte, când dorește câte ceva.
Donald aprobă din cap.
- Așa-i, dom`șoară.
- În cazul ăsta, te rog să montezi un clopoțel lângă ușa mea, spuse Vara. Înțeleg că așa ceva folosește contele.
- Da, confirmă Donald, iar unu` dintri ficiori a tras un șnur pânî-n camira undi dorm io, cari-i lângî a dimnii sali. Când tragi de șnur, clopoțelu` sunî și mî scoalî.
- Am de gând să împiedic una ca asta, zise Vara. Deci, te rog să faci cum am spus și să agăți un clopoțel de ușa mea.
Zâmbi înainte de a adăuga:
- Sunt sigură că-l pot convinge pe domnia sa că, dacă trebuie să trezească pe cineva, aceea voi fi eu. Nu se poate aștepta ca tu și domnul Bryden să fiți și zi noapte „de serviciu”!
- Sî spirăm cî șobolanii n-o sî-l trezeascî din nou, spuse Donald. Am sî-i zic prinzatorului di șoarici chiar acu`. Îi jos, la bucătării.
Vara oftă adânc.
Era conștientă de dimensiunile castelului și, dacă șobolanii erau peste tot în pereții groși, urma să fie foarte greu să scape de ei.
- Mai iesti civa ci cried c-ar trebui sî aflați, zise Donald.
- Ce anume? întrebă Vara, puțin temătoare.
- Ăst domn Hamish, dom`șoară. Faci nicazuri jos, în port.
- Ce fel de necazuri? întrebă Vara grăbit.
- Li zici tinirilor cî domnia sa ari toatî fața strictî di-o ghiulea di tun și cî-i așa urât cî parcî ar fi un animal și cî, din cauza aiasta, nu lasî pi nimini sî-l vadî.
- Cum poate spune Hamish asemenea minciuni? se indignă Vara. Chiar ieri l-a văzut pe domnia sa și știe foarte bine că numai ochii îi sunt afectați.
- Domnu` Hamish îi placi sî facî probliemi cât poati, zise Donald, și disigur spuni minciuni oricui îl ascultî și cî domnia sa n-ari dreptu` sî fii căpitinie și cî li-ar fi mai bini dacî ar scăpa di dânsu`.
- Voi vorbi cu tata despre asta, spuse Vara.
Apoi, în veni o idee.
- Donald, ai vreo trăsură al cărei coviltir să poată fi demontat? întrebă ea.
Donald se scărpină în cap. Apoi zise:
- Da, iesti una pi cari obișnuia s-o foloseascî doamna. Cred cî si chiamî „victorianî”. A fost adusî din sud, iar dumniaei îi plăcia sî meargî fără coviltir pi timpu` verii.
- Atunci ai grijă să fie scoase în jurul amiezii, îl instrui Vara, cu coviltirul ridicat. Și trimite imediat un grăjdar la tata acasă, cu o scrisoare pe care am să i-o scriu chiar acum.
- N-o sî viniți la prânz, dom`șoară? întrebă Donald.
- Am să-l duc pe domnia sa să-i cunoască pe mama și pe tata, explică Vara, dar nu-i spune. Aș prefera să o fac eu însămi.
Donald rânji.
- Îs sigur c-o s-o faciți mai bini, dom`șoară.
Vara sări în picioare și fugi în camera alăturată, unde se găsea un pupitru de scris.
Mâzgăli în grabă un bilețel adresat tatălui, spunându-i că dorea să-l consulte într-o chestiune importantă și că urma să-l aducă și pe conte la masă.
Apoi adăugă:
„Trebuie să aibă totul tăiat în bucățele mici și să mănânce cu o lingură.”
Termină scrisoarea și semnă cu o înfloritură.
Scrise adresa pe plic, introduse scrisoarea înăuntru și i-o duse lui Donald, care aștepta.
- Trimite-o imediat printr-un rândaș, spuse ea, ca să aibă vreme să pregătească ceva special pentru domnia sa.
- Am sî m-ocup di aiasta, dom`șoară, promise Donald.
Apoi ieși din încăpere.
După vreo 5 minute apăru și contele, condus de Donald.
Se așeză la locul lui obișnuit din capul mesei și zise:
- Bună dimineața, Vara. Sper că ai dormit bine.
- Vă mulțumesc, am dormit liniștit, spuse ea. Dar înțeleg că dumneavoastră ați fost deranjat.
- Până la urmă am reușit să adorm din nou, admise contele, dar nu-mi plac șobolanii!
- Nici mie! fu se acord Vara.
Nu mai zise nimic, însă ochii îi licăriră.
Donald îi dăduse contelui griș de ovăz, iar acesta, fără a i se mai aminti nimic, se ridicase în picioare pentru a-l mânca.
Apoi se așeză din nou și se delectă cu un mic dejun substanțial.
Între timp, spuse:
- Cred că este o zi minunată. Ce ai mai plănuit pentru mine?
- Am o surpriză, răspunse Vara. Vom face o plimbare în caleașca trasă de 2 dintre caii minunați pe care îi aveți la grajduri.
- O plimbare? întrebă contele.
- Cred că o să vă placă, spuse Vara. Dar nu mai puneți întrebări fiindcă, așa cum am zis, va fi o surpriză!
Contele râse.
- Mă simt de parcă aș fi din nou copil, zise el. Cam așa îmi vorbea dădaca.
- Și a mea la fel, aprobă Vara, dar cu un asemenea accent scoțian încât n-ați fi înțeles nimic.
- Acum ești răutăcioasă, spuse contele. Încep să înțeleg majoritatea celor spuse de Donald și, uneori, îl înțeleg chiar și pe rândașul bâlbâit.
- Știu, răspunse Vara cu veselie în voce. Sunteți un elev foarte dotat și sunt sigură că veți câștiga un premiu la sfârșitul clasei.
- Acum mă voi prepeli să ghicesc ce anume, zise contele.
- Același lucru îl voi face și eu, spuse Vara. Aveți deja tot ceea ce și-ar putea dori cineva.
Urmă o scurtă pauză și crezu că el avea să spună „cu excepția vederii”.
În loc de asta, el spuse:
- Sunt captivat de aceste grajduri pe care le tot menționezi, și de castel, bineînțeles. Când vei avea vreme, mi-ar plăcea să facem un tur de inspecție.
- Desigur, va trebui să faceți asta, fu Vara de acord, dar, mai întâi sunt sigură că domnul Bryden are pentru dumneavoastră câteva hârtii de semnat. Apoi, vă voi citi ziarele, astfel încât să nu vă simțiți abandonat în acest „fund de lume”, cum îi spuneți. Iar după aceea, vom pleca la plimbare.
Contele nu protestă.
Când ieșiră din încăperea în care luaseră micul dejun, Vara constată, așa cum se așteptase, că domnul Bryden aștepta cu un teanc de hârtii.
Era vorba, mai cu seamă, despre lucrări de făcut pe proprietate. Cea mai costisitoare era problema portului, neglijată mulți ani.
Pe când îi citea contelui lista investițiilor, nu se putu împiedica să se gândească la Hamish.
Știa că în satul pescăresc existau câțiva tineri care mai făcuseră necazuri. Din cauză că nu prea aveau ce face. Acesta era alt subiect despre care contele ar fi putut discuta cu tatăl ei.
Când se apropie amiaza, se duse în camera ei pentru a-și lua pălăria. Apoi ieși, ducând o haină scurtă pe braț. Era prea cald pentru a o îmbrăca, dar știa că oricând se putea stârni un vânt rece dinspre coline sau dinspre mare.
Era totuși indicat pentru conte să ia puțin aer.
Soarele strălucea cu putere, când Donald îl conduse pe scări la trăsură.
Vara își dădu seama că el era conștient de coviltirul ridicat și se retrăsese într-un colț, pentru a nu putea fi văzut prin ferestre.
Porniră pe alee și ieșiră în șosea, unde existau câteva căsuțe și prăvălii. Cum anticipase Vara, erau oameni pe drum, care priviră spre trăsura victoriană ce trecea pe lângă ei.
Totuși, nu făcu niciun comentariu. Abia după ce ieșiseră din sat, începu să-i descrie contelui frumusețea locurilor. Apoi trecură peste un râu și-i povesti despre somonii care săreau peste praguri pentru a ajunge în final la un iaz situat între coline.
Contele părea interesat, crezu ea, fără a fi însă convinsă.
După ce mai înaintară puțin, vizitiul, după cum îl instruise ea pe Donald, opri trăsura.
- De ce ne-am oprit? întrebă contele.
- Am ajuns în ținutul dealurilor și vom coborî coviltirul ca să puteți respira aer proaspăt, replică Vara.
- Pari să crezi că aerul scoțian ar avea puteri speciale, zise contele ușor neîncrezător.
- Cu siguranță are, declară Vara. Vă va face bine la inimă și la plămâni, iar creierul va aprecia de asemenea mulțimea de idei noi ce se vor naște și pe care, mai devreme sau mai târziu, veți dori să le puneți în practică.
- Cred că ai așteptări prea mari, spuse contele, și fără îndoială, vei fi dezamăgită.
- Sunt hotărâtă să nu fiu, ripostă Vara.
Terminând cu lăsarea coviltirului, servitorul se cocoță pe locul său din spate, iar caii porniră din nou.
- Am o mărturisire de făcut, spuse Vara, și sper că nu vă veți supăra.
- Te aștepți s-o fac? întrebă contele.
Vara inspiră adânc.
- Aș dori să discutați cu tata, zise ea, problema acelor pierde-vară din satul pescăresc. Se țin de prostii fiindcă nu au ce face. Tata spune de mult că trebuie să li se găsească ceva de muncă, așa că, acum, vă duc să vă întâlniți cu el.
Urmă o tăcere.
Apoi, pe când Vara aștepta temătoare, contele spuse:
- Mi s-a spus că tatăl tău este un om foarte aparte. În cel fel?
Vara își spuse, cu ușurare, că nu mai era cazul să se teamă că el va refuza să facă vreo cunoștință și răspunse:
- Tata a fost comandantul regimentului Black Watch, până să se retragă. Apoi a fost înnobilat, ca răsplată pentru contribuția sa într-o seamă de campanii în care s-a distins.
- În cazul acesta, bineînțeles că-mi va face plăcere să-l cunosc, spuse contele.
- Sunteți desigur conștient că, fiind un McDorn, ar fi fost de așteptat să vă înrolați în Black Watch, continuă Vara, cel mai faimos regiment din Highlands.
- Nu știam că se aștepta așa ceva din partea mea, răspunse contele. Pentru simplul motiv că, pe atunci, n-aveam habar că voi deveni căpetenie a clanului McDorn. Între tata și titlul de conte mai existau încă 2 moștenitori. În consecință, m-am orientat spre ceea ce era mai bun în Anglia.
- Am auzit, replică Bara, dar cred că prin lipsa din Black Watch ați pierdut ceva. A fost desemnat regiment regal cu mai bine de 100 de ani în urmă și se distinge de celelalte regimente de highlanderi datorită unei pene roșii în locul celei albe tradiționale.
- De ce li se permite asta? se interesă contele.
Vara observă că acum era cu adevărat interesat.
- Privilegiul le-a fost acordat în timpul domniei lui George al III-lea, zise ea, ca recunoaștere a unor extraordinare fapte de vitejie, împlinite de Black Watch în timpul războaielor legate de revoluția franceză.
Făcu o pauză și, deoarece contele nu spunea nimic, continuă:
- Pledul lor ecosez este negru cu verde închis și îl poartă pentru a sublinia denumirea lor celtă, Freicudan Du, sau Black Watch. Celelalte trupe poartă tunici stacojii, veste și pantaloni bufanți până la genunchi și, din cauza asta, sunt cunoscute sub numele de „soldații roșii”.
- Văd că am foarte multe de învățat, observă contele.
Vara simți deodată că probabil vorbise prea mult și se cufundă în tăcere.
Merseră mai departe în liniște, până ce contele spuse:
- Aici ai trăit toată viața?
- Desigur, replică Vara. Familia tatălui meu deține conacul de peste 300 de ani.
- Și atunci, cum se face că engleza ta este atât de aproape de perfecțiune? se interesă contele.
- Fiindcă am făcut școala în Anglia. De fapt, veți constata că tata nu are, practic, aproape deloc accent scoțian, iar mama absolut deloc.
Nu mai spuse nimic, considerând că ar putea fi o greșeală.
Se simți ușurată când ajunseră.
Generalul reuși rapid să-l facă pe conte să se simtă ca acasă.
Mama îi vorbi în felul ei încântător, pe care toți cei care-l ascultaseră îl găsiseră irezistibil.
- Tânjeam să vă cunoaștem, domnule conte, spuse ea, iar faptul că Vara v-a adus aici, pentru prânz, constituie o surpriză încântătoare.
- Și pentru mine a fost o surpriză, zise contele.
- Speram că veți dori să ne cunoașteți, spuse Lady McDorn, dar sunt convinsă că Vara a considerat că v-am putea fi de folos cumva.
- I-am pomenit contelui, tată, interveni Vara, că de ani de zile spui că ar trebui făcut ceva în privința tinerilor din satul pescăresc. Azi dimineață am aflat că Hamish era acolo și nu mă pot împiedica să cred că pune la cale ceva scandalos.
- Asta nu m-ar surprinde! răspunse generalul. Și ai perfectă dreptate, de mult vreme spun că ar trebui făcu ceva cu acei pierde-vară.
- La ce anume vă gândiți? întrebă contele.
Începură o discuție animată privind diversele moduri în care tinerii respectivi ar fi putut fi implicați într-o activitate utilă.
Generalul observase că, pe proprietate, existau o seamă de copaci care ar fi trebuit doborâți. Astfel s-ar fi putut relansa și construcția de ambarcațiuni, dacă s-ar fi putut găsi niște meșteri capabili. S-ar fi putut dovedi o inițiativă foarte profitabilă.
Vorbiră despre problemă în timpul prânzului.
Vara asculta. În același timp, era atentă ca mâncarea servită contelui să poată fi ingerată cu ușurință.
Cei doi bărbați discutau, combătându-și reciproc sugestiile.
Vara își dădu seama că, pentru moment, contele nu mai era preocupat de propriul handicap și nu se mai gândea la sine.
A fost un succes, se gândi ea. Poate că acum nu se va mai speria de întâlnirea cu „bătrânii”. Este foarte important să-i primească.
Discuția se prelungi mult după-amiază, până ce contele consideră că era vremea să se întoarcă la castel.
Vara știu că-i făcuse plăcere compania tatălui ei.
Când își luă rămas bun de la mamă, Lady McDorn zise:
- Este un tânăr încântător. Cred că doctorii îi vor putea vindeca ochii.
- Asta sperăm toți, răspunse Vara, dar se pare că n-au habar ce anume nu-i în regulă.
Lady McDorn suspină.
- Asta se petrece cu atât de multe suferințe, spuse ea. Poate că ar trebui să plece la Londra ca să-l consulte un specialist de vârf.
- A făcut asta, replică Vara, și a căpătat același răspuns - trebuie să spere că timpul se va dovedi cel mai bun leac.
- Slabă consolare, aprecie Lady McDorn.
- Știu, fu Vara de acord, dar poate acum, că nu se mai gândește atât de mult la asta, timpul se va dovedi, cu adevărat, tămăduitor.
- Mă voi ruga pentru el, spuse Lady McDorn, și sunt convinsă, draga mea, că vei face și tu la fel.
- Așa voi face, zise Vara, dar sunt sigură că rugăciunile tale vor fi mult mai folositoare.
Mama o sărută.
- Ești o fată foarte isteață, spuse ea, și sper ca, în curând, contele să simtă mai bine, fiindcă îți simțim lipsa.
- A fost un mare succes că i-am făcut cunoștință cu tata, zise Vara, și sunt convinsă că va dori să mai vină.
Nu-i comunică mamei că avea „contract” pentru doar o săptămână.
Consideră că acum nu era vreme de explicații.
Când li se alătură, tatăl ei îl ajuta pe conte să urce în trăsură.
Le făcu semne cu mâna părinților, până ce nu-i mai putu vedea.
Apoi, spuse:
- A fost o ușurare pentru tata să reușească să vă vorbească despre satul pescăresc. Îl preocupa de multă vreme.
- Are dreptate, răspunse contele, și îmi dau seama că va trebui făcut ceva - și încă repede.
Vara ar fi vrut să scoată un strigăt de bucurie, dar consideră că ar fi fost o greșeală. În loc de asta, zise liniștită?
- Sunt sigură că, împreună cu tata, veți găsi o soluție care, nu doar să-i ajute pe acei tineri, dar să și aducă prosperitate pentru cât mai mulți dintre supușii dumneavoastră.
- Sunt foarte săraci? întrebă contele.
- Da, răspunse Vara. Va trebui să găsiți o piață pentru materialele pe care le țes femeile din lână oilor, precum și pentru peștele prins din mare.
- Sigur că se poate organiza ceva, spuse contele după o clipă. Acum, că au apărut căile ferate, n-ar trebui să fie prea greu să transportăm peștele, măcar până la Edinburgh.
Din nou, Vara constată că el se gândea la posibilități de a-și ajuta supușii.
Pe drum, se opriră să ridice din nou coviltirul.
Când ajunseră înapoi la castel, Vara urcă în camera ei pentru a renunța la pălărie. Apoi, privind pe fereastră, rămase cu gura căscată.
Un iaht mare era ancorat în golf. Îl privi surprinsă.
Apoi, strângându-și rapid părul, porni în căutarea domnului Bryden. Când intră în camera secretarului, acesta se ridică în picioare spunând:
- Îmi pare rău, domnișoară Vara. Nu știam că v-ați întors!
- Abia am revenit, zise Vara, și văd că în golf este ancorat un iaht.
- A sosit acum o oră, spuse domnul Bryden, iar Lordul Belgrave, prieten al domniei sale, așteaptă în sala căpeteniei.
- Dar va voi oare contele să-l primească? întrebă Vara.
- N-am știut ce să fac atunci când Lordul Belgrave a fost adus la mal, zise domnul Bryden. Se pare că-l cunoaște bine pe domnul conte și este convins că va fi bine primit.
Îngrijorată, Vara alergă la etaj. Intră în încăperea căpeteniei. Credea că, poate, contele ajunsese deja acolo.
În loc de asta, găsi un singur bărbat înalt, arătos, de vreo 40 de ani.
- Bună ziua, domnia voastră, spuse Vara, am înțeles că ați venit să-l vedeți pe domnul conte și am să aflu imediat dacă vă va primi.
- Mă va primi, sunt sigur, răspunse Lordul Belgrave. I-am adus câteva mesaje de la prietenii săi din India și sper că boala de ochi s-a ameliorat.
- Mă tem că nu, replică Vara, și din cauza asta a refuzat, până acum, să întâlnească pe cineva. Însă voi merge să-l întreb dacă vă primește.
- Deoarece nu am fost prezentați, spuse Lordul Belgrave, va trebui să-mi spui cum te numești.
- Numele meu este Vara și sunt fiica generalului Sir Alistair McDorn.
Lordul Belgrave scăpă o exclamație.
- Dar îl cunosc pe tatăl dumitale! A avut o carieră strălucită în Black Watch.
- Tocmai am fost, împreună cu domnul conte, la masă la el, remarcă Vara.
Își coborî vocea pentru a adăuga:
- Este prima oară când se întâlnește cu cineva din afară, de când a sosit aici.
- Îi înțeleg simțămintele dacă nu vede, spuse Lordul Belgrave cu compasiune. Dar, cu siguranță, medicii pot interveni.
- I-au zis să-și păstreze ochii bandajați măcar încă o lună, răspunse Vara, și speră că problema se va rezolva de la sine.
Lordul Belgrave făcu un gest de neajutorare cu mâna și spuse:
- Asta nu pare să indice cine știe ce nădejde! Este o tragedie, o nenorocire absolută, ca așa ceva să se fi întâmplat. Dar desigur, numai în India se putea petrece una ca asta.
- Cum anume... s-a întâmplat? întrebă Vara ezitant. La început am crezut că trebuie să se fi întâmplat în bătălie.
- N-a fost chiar o bătălie, spuse Lordul Belgrave încet, și de fapt am fost de față.
- Atunci, povestiți-mi... vă rog să-mi povestiți! încercă Vara să-l convingă. Doream foarte mult să aflu.
Pe când vorbea, privi peste umăr, speriată de posibila apariție a contelui. Însă, un lacheu închisese ușa în urma ei atunci când intrase în cameră.
Lordul Belgrave merse la fereastră și se opri, admirându-și iahtul.
- S-a petrecut pe frontiera de nord-vest, începu el și cred că, pentru majoritatea oamenilor, ar părea greu de crezut.
Vara își ridică ochii spre ai lui, pe când continua.
- Cu o lună înainte, fuseseră probleme importante în zonă, dar lucrurile se liniștiseră și viceregele a zis că ar dori să viziteze fortul. Voia desigur să-i felicite pe cei care învinseseră triburile atacatoare, înarmate de ruși.
Vara dădu din cap în semn că asculta.
- Am ajuns acolo fără dificultate, iar viceregele s-a adresat trupelor din fort, încântate de vizita sa. Îl însoțisem deoarece locuiam în clădirile guvernamentale. Era urmat de doi dintre aghiotanții săi, dintre care unul era Burce McDorn, actualul conte.
Lordul Belgrave se opri, recapitulând parcă întâmplările acelei zile.
- Era după cină, continuă el, când am ieșit pe parapet. Era lună plină și nimic nu putea fi mai frumos decât peisajul pietros strălucind în lumina lunii. Valea de dedesubt părea întunecată și misterioasă.
Se opri din nou, pentru o clipă, înainte de a continua:
- Și totuși, eram conștienți că primejdia ne împresura. Oricum, locurile păreau foarte liniște, când, deodată, 3 oameni țâșniră din umbră pentru a-l ataca pe vicerege.
Vocea i se înăspri pe când spunea:
- A fost atât de brusc și neașteptat încât l-ar fi ucis, dacă n-ar fi intervenit Bruce McDorn.
- Ce a făcut? întrebă Vara.
- A reacționat mai rapid decât aș fi crezut posibil, răspunse Lordul Belgrave. Pe primii doi i-a împușcat încă înainte de a ridica pumnalele. Apoi, l-a dezechilibrat pe al treilea răsturnându-l pe spate. În cele din urmă, unul dintre soldați, reacționând cam târziu, a ridicat arma și l-a împușcat.
- Și apoi... ce s-a întâmplat? întrebă Vara din nou.
Din cele aflate, nu rezulta că tânărul conte ar fi fost rănit în vreun fel.
- Abia atunci, în timp ce viceregele era înconjurat de soldați, din umbră apăru subit - mai apoi nimeni n-a putut explica modul cum ajunsese acolo - un fachir.
- Un fachir? se minună Vara.
- După cum știi, sunt oameni sfinți care și-au dedicat viețile meditației și rugăciunilor, explică Lordul Belgrave. În India, aceștia sunt foarte respectați de către toată lumea, din orice castă ar proveni.
- Am citit despre ei, zise Vara repede.
- Fachirul a privit în jos, la trupurile celor care încercaseră să-l asasineze pe vicerege și apoi blestemă mâna care-i ucisese. N-am înțeles ce spunea, dar mi s-a spus mai târziu că a folosit unul dintre cele mai puternice blesteme cunoscute.
- Un blestem? murmură Vara.
- A spus, continuă Lordul Belgrave, că, precum acei oameni își pierduseră viețile, cel care i-a ucis să nu mai vadă lumea în care trăiește, ci numai întunericul în care i-a cufundat pe morți.
Vara scoase un strigăt de oroare.
- Dar asta este o... cruzime! O cruzime incredibilă!
- Niciunul dintre noi nu i-am acordat importanță atunci, zise Lordul Belgrave. Ne-am întors la popotă și am băut în cinstea lui Bruce McDorn, iar viceregele l-a copleșit cu mulțumiri.
- Și apoi... ce s-a întâmplat? întrebă iar Vara.
- Ne-am culcat cu toții, spuse Lordul Belgrave, iar a doua zi dimineață ni s-a spus că McDorn orbise într-adevăr. Când ne-am întors la sediul viceregului, la Simla, unde eram cantonați, am găsit o telegramă din Anglia, care-l anunța că unchiul său murise și că acum era Conte de Dornoch și căpetenia clanului.
- Probabil că asta a fost un șoc, zise Vara.
- A înțeles că trebuie să revină imediat acasă. Dar, când doctorii au încercat să-l trateze, atât în Simla cât și în Calcuta, n-au fost în stare decât să scuture din cap și să constate că nu puteau face nimic.
- Se pare că... și doctorii din Londra au spus... același lucru, zise Vara cu voce stinsă.
- Nouă ne este imposibil să înțelegem cum blestemul unui fachir poate fi atât de eficace, spuse Lordul Belgrave, dar în India se petrec multe lucruri foarte ciudate! Unii dintre preoții și fachirii lor au puteri pe care occidentalii pur și simplu nu le pot înțelege.
- Trebuie să existe... ceva... care să-l vindece, zise Vara cu disperare.
- Putem doar să ne rugăm să fie așa, spuse Lordul Belgrave. Venind încoace, speram că situația s-a mai ameliorat de când l-am văzut ultima dată, în Calcuta.
- Mă tem că este neschimbată, răspunse Vara cu tristețe, iar el încearcă să se izoleze de lume, ceea ce este o greșeală, desigur.
- Într-adevăr, fu de acord Lordul Belgrave. Dar știu că tu, ca demnă fiică a tatălui tău, vei face tot ce-ți stă în puteri pentru a-l ajuta. Mi s-a spus întotdeauna că Sir Alistair McDorn nu accepta niciodată înfrângerea.
Vara râse.
- Sper că se va putea spune și despre mine același lucru și vă mulțumesc pentru că mi-ați povestit cele întâmplate. Acum, mă duc să văd dacă domnia sa vă primește și sunt convinsă că o va face.
Ajunse la camera contelui și bătu la ușă.
- Cine-i acolo? întrebă acesta.
- Vara, răspunse ea, și, după cum cred că ați aflat, prietenul dumneavoastră, Lordul Belgrave, este aici.
- Nu doresc să primesc pe nimeni! spuse contele pe un ton iritat.
Vara deschise ușa și intră. Contele stătea lângă fereastră. Crezu că dorea să fi putut vedea iahtul care, i se spusese, era ancorat în golf.
El nu se întoarse, ci se mulțumi să repete:
- Nu voi primi pe nimeni!
- Însă Lordul Belgrave dorește foarte mult să vă vadă, îl imploră Vara. Vine de foarte departe și nu puteți fi atât de inospitalier încât să nu-i oferiți un păhărel.
Pe moment, contele nu răspunse. Apoi, spuse furios:
- De ce oare nu pot fi lăsat în pace? Nu doresc prezența unor prieteni, care să-mi spună cât de rău le pare că sunt orb.
- Sunt convinsă că nu va spune așa ceva! Dorește să vă transmită noutăți din India și să vă comunice de ce a venit.
...............................................
