................................................
2-5
Chance zâmbi.
- Cu toată bunăvoința din lume, tu ce crezi? Mi-ar plăcea tare mult să fie posibil să vă mutați și să vă instalați aici, să ne vedem toți 3 de ale noastre, ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. Dar asta nu e posibil. Pentru că lucrurile s-au schimbat - s-au schimbat dramatic pentru voi. Și pentru mine. Avem nevoie de timp ca să înțelegem și să acceptăm asta, ca relația noastră să funcționeze.
Se aplecă înainte și îi privi atent pe amândoi.
- Și eu vreau să fie totul bine. Chiar vreau asta. Vreau să fie bine, de dragul nostru, al tuturor.
- Ca la medicamente: puțin rău acum, ca să ne fie bine mai încolo? întrebă Jade.
- Nici chiar așa de calculat, îi spuse Chance. Am nevoie doar de puțin timp ca să-mi lămuresc situația.
- Dar de ce? insistă Rich.
- Vă voi spune imediat ce pot să vă spun, pe promise el. Pe bune! Nu mă cunoașteți, dar vă cer să aveți încredere în mine. Așa e cel mai bine. Până la sfârșitul școlii - câteva săptămâni. Și atunci discutăm ca lumea.
Dădu din cap în direcția lui Rich.
- Da, chiar vom discuta. Și vom hotărî împreună ce facem mai departe, cum este cel mai bine. Ca o adevărată familie, bine?
Nici Jade, nici Rich nu spuseră nimic.
- Cum ziceam, continuă Chance, nu mă aștept să vă și placă. Dar sper că veți avea destulă încredere în mine pentru a mă crede pe cuvânt.
- Dar nu e corect, zise Jade.
- Îți spun eu ce nu e corect, zise Chance cu glas domol. Aș fi putut ignora apelul primit de la doamna Gilpin. I-aș fi putut spune că nu mi-am văzut niciodată copiii sau că nici nu cred că sunt ai mei, ori că pur și simplu, nu mă interesează. Ei nu voi să știe de mine, așa că de ce aș vrea eu să știu de ei - să am grijă de ei? Să mă sacrific pentru ei? Doar pentru că și-au pierdut mama și nu mai au pe nimeni altcineva? Dar nu am făcut asta. Pentru că asta nu ar fi fost corect. Chiar n-ar fi fost.
Rich și Jade lăsară amândoi privirile în podea. Când își ridicară capetele, Chance dispăruse.
- Poate ar fi cazul să o lăsăm mai moale, îi zise Rich lui Jade. Dă-i înapoi țigările și telefonul!
Rich o simți cum se enervează.
- Nu poți continua să-l învinovățești pentru ce s-a întâmplat cu mama.
- Doar pentru că, subit, e sentimental și ne spune că-i pasă de noi? Asta nu înseamnă că e și adevărat.
- A zis că o să vorbim, sublinie Rich.
- Mda, după ce ne trimite pachet la școală. Și atunci? O să ne ia o bonă în vacanță, ca el să-și poată vedea de preaimportantul serviciu? Ca el să-și poată construi cariera fără să fie distras? Ei, numai de Mary Poppins nu aveam noi nevoie.
- Să știi că îi spun că i-ai luat mobilul și țigările, se hotărî Rich. Și bricheta.
- Ticălosule!
Jade încercă să-l prindă pe Rich, dar puștiul era deja în drum spre birou.
Auziră telefonul țârâind și se opriră amândoi, în fața ușii biroului.
Ușa era întredeschisă și dinăuntru se auzea vocea lui Chance.
- Nu, nu la apartament, spunea el. Prea multe... lucruri care distrag atenția în acest moment.
- Adică noi, îi șopti Jade lui Rich.
- Știu, răspunse el. N-ar trebui să tragem cu urechea, murmură băiatul.
Dar niciunul din ei nu se îndură să se miște din dreptul ușii.
- E în siguranță, spunea Chance. O aduc cu mine. Fii mulțumit că i-o duci cuiva care știe ce-i de făcut cu chestia asta. Nu pot să risc ca ei s-o găsească.
- Crezi că se referă la noi? murmură Rich.
Jade ridică din umeri nedumerită.
- Bine, într-o jumătate de oră, zise Chance. Într-un loc sigur, unde să putem vorbi și să ți-o pot transmite. Nu veni aici însă, orice ar fi... Pentru că așa îți spun eu!
Acum părea destul de mânios.
- Dacă îi pun într-o situație periculoasă, va fi ultima oară când lucrez pentru tine. Ultima.
Urmă o scurtă pauză.
- Cimitirul de mașini, ăla vechi? Da, îl știu. Pe Totters Lane, nu-i așa? Da. Într-o jumătate de oră.
Jade îl prinse de braț pe Rich și îl trase în dormitor.
- Ce e? o întrebă Rich.
- Cum adică „ce e”? Dacă serviciul lui e așa de important și dacă e pe bine, și dacă el chiar lucrează în industria petrolieră...
- Dacă? replică Rich.
- Da, dacă. Dacă toate astea sunt adevărate, atunci de ce se duce într-un cimitir de mașini să transmită ceva ce nici nu ar trebui să aibă la el?
Rich oftă.
- Bine. Uite, a zis că sunt niște lucruri despre care nu poate să vorbească acum. Dar poate ar trebui să aflăm noi, direct.
- Mda? Cum zici să facem?
- Să-l urmărim și să vedem cu cine se întâlnește.
- Nu putem face una ca asta, protestă Jade. Sau putem?
Rich ridică din umeri.
- Tu îi șutești mobilul - nu văd de ce nu l-am putea urmări la o întâlnire.
Ușa dormitorului se deschise și Chance apăru în prag.
- Uite ce e, îmi pare rău, zise el. Trebuie să ies. Vorbim din nou când mă întorc, bine?
- Perfect, zise Jade.
Îl priviră amândoi cum traversează camera de zi. Se opri să-și ia țigările de pe televizor. Părea gata să desfacă pachetul, dar îi zări pe Jade și Rich cu ochii pe el, așa că vârî pachetul în buzunarul de la haină.
- Ne vedem cam într-o oră, zise Chance.
Nu mai așteptă răspunsul lor.
Auziră ușa de la intrare trântindu-se în urma sa.
- Las` că ne vedem noi mai curând, zise Rich.
CAPITOLUL 5
Se însera. Burnița ușor, însă destul ca apa să treacă prin haina lui Jade și să pară mai rece decât era în realitate.
- Uite-l, e acolo, zise Rich, arătând spre silueta întunecată care tocmai trecea pe sub un felinar, ceva mai departe, pe stradă.
Mergeau grăbiți pe urmele lui Chance, mereu în umbră, în care că acesta ar fi aruncat o privire îndărăt.
Dar bărbatul nu privi înapoi, iar Jade nu își dădu seama dacă omul simțise că este urmărit. Dar, chiar și așa, Chance dispăru brusc într-un gang. Dacă ar fi clipit în acea fracțiune de secundă, Jade l-ar fi pierdut din vizor - și ar fi rămas cu impresia că bărbatul se topise în neant.
Se apropiară cu băgare de seamă de intrarea în gang, în eventualitatea că Chance ar fi zăbovit acolo să-i aștepte. Lui Jade nu-i era frică de el, dar nu avea chef de încă o repriză de ceartă. Cu toată bravada, nu-i plăcea să se confrunte cu nimeni - nici chiar atunci când persoana în cauză era cea care greșea. Așa cum greșise el.
Rich îi aruncă o privire, iar Jade încuviință.
- Hai, îl îndemnă ea în șoaptă.
Și, împreună, intrară în gang, cu ochii după urmărit.
Nimic.
Gangul era pustiu.
Chance dispăruse.
Porniră în fugă spre celălalt capăt al gangului și descoperiră că pasajul cotea brusc și dădea, mai apoi, într-o arteră foarte circulată. Un autobuz care tocmai trecea pe acolo îi stropi cu apă. Trecătorii se mișcau în grabă pe lângă ei, încovoiați sub povara hainelor, în vreme ce ploaia cădea în rafale din ce în ce mai puternice. În urma autobuzului, un șir de mașini și taximetre treceau în goană, aruncând apă spre trotuar.
Nici urmă de John Chance.
- Parcă ar fi știut că îl urmărim, se plânse Rich.
- Dar cum ar fi putut să știe? se minună Jade.
- Poate că s-a gândit că oricum îl urmărește cineva, zise Rich. Nu neapărat noi, ci altcineva. Nu știu ce să zic. Trebuie să găsim o librărie.
Jade îl privi uluită.
- Nu, trebuie să-l găsim pe tata.
- Aha, deci acum e „tata”, nu?
Rich era de-a dreptul amuzat.
- Păi, cum altfel să îi zic? Și la ce bun o librărie? Sau ai chef să citești ceva?
Cum mergeau ei pe stradă, din umbră ieși la iveală o femeie, care avu grijă să păstreze distanța față de ei, deși niciunul dintre copii nu observase că îi urmărea de când ieșiseră din apartament.
Ceva mai încolo, pe stradă, se afla o librărie. Era o librărie mică, parte a unui lanț mai mare, dar avea ceea ce căuta Rich - o hartă detaliată a Londrei.
- Ce-o să faci, o să-l cauți cu indexul străzilor? sugeră Jade. Probabil îți închipui că o să-l localizezi imediat, o fi vreo săgeată roșie care să ne indice în permanență locul unde se află John Chance?
În chip de răspuns, Rich indică spre o zonă a hărții.
- Aici ne aflăm acum, corect? Uite, chiar aici.
- Așa, și?
Rich trasă cu degetul un drum imaginar.
- Asta este Totters Lane.
- Aaa, desigur. Unde se află cimitirul de mașini. Cât costă harta?
Rich împături harta și o puse înapoi pe raft.
- Habar n-am, spuse băiatul. Dar mă orientez bine, țin minte drumul. Haide, mai sunt doar 15 minute până la întâlnire.
În clipa în care cei 2 adolescenți părăsiră librăria, femeia, care în tot acest timp stătuse ascunsă după un raft înalt, ascultându-le cu atenție discuția, scoase din poșetă un telefon mobil. Cu un gest din cap, își dădu părul lung și negru pe spate și formă un număr.
- Totters Lane, zise ea imediat ce îi răspunse persoana apelată. Cimitirul e mașini. O să fie acolo cam în 10 minute.
Chance se opri din mers ca să-și aprindă o țigară. Se miră că pachetul era plin.
Privi gânditor la filtrele țigărilor strâns împachetate în cartonul alb și se încruntă. Știa că nu terminase pachetul, ba, în plus, își pusese bricheta tot în cutia de carton. Prin minte i se perindară sute de posibilități.
Își consultă ceasul de la mână și hotărî că era prea târziu să se întoarcă în apartament ca să discute problema cu Rich și Jade. Trebuia să ajungă la cimitirul de mașini în mai puțin de 10 minute. Se va decide atunci ce va face mai departe.
Oricum, avea în buzunar o cutie de chibrituri. Măcar putea să fumeze liniștit.
Cu sufletul la gură, Rich și Jade ajunseră la cimitirul de mașini în 10 minute. În capătul drumului, cimitirul îi aștepta cu porțile lui uriașe de fier ușor întredeschise.
Dincolo de porți, nu se zărea nicio lumină. Porțile și zidurile înalte nu lăsau să pătrundă lumina felinarelor de pe stradă.
Se pomeniră așa, deodată, într-o lume a umbrelor și a siluetelor întunecate. Imediat după porți era o zonă deschisă, unde puteau fi parcate mașini și camioane. După această parcare improvizată se ridica o junglă de epave aruncate la întâmplare. Mașini vechi erau azvârlite unele peste altele, turtite de greutatea celor din vârf. Stăteau grămadă landouri și cărucioare de metal pentru cumpărături, cadre de fier pentru pat și biciclete vechi.
Prin tot acest pustiu sinistru, pagini ude de ziar erau purtate de vânt, precum rotocoalele de fân prin deșerturile din filmele americane.
- Locul ăsta e imens, observă Jade.
Fata vorbea în șoaptă, de parcă mașinile casate ar fi putut-o auzi.
- Ar putea fi oriunde, fu de acord Rich.
Chiar în clipa în care termină de rostit aceste vorbe, se auzi un zgomot venind de undeva din spatele lor - un hârșâit metalic: cineva deschidea porțile grele de la intrare. Rich o prinse pe Jade de mână și fugiră să se ascundă în umbra unei carcase de Rover.
O formă întunecată pătrunse în cimitir și se opri în conul de umbră, imediat lângă porți. O sclipire de lumină se ivi când silueta aprinse un chibrit și la lumina flăcării, gemenii reușiră să distingă chipul tatălui.
- Dar știu că nu s-a grăbit, șopti Jade.
- A ales un drum mai lung, îi șopti Rich. S-a asigurat că nu este urmărit, pricepi?
- Dar cu cine se întâlnește aici?
Auziră zgomotul de motor al unei mașini care se apropia în viteză. Probabil și Chance auzise, căci omul se trase repede din dreptul porților, așteptându-se, evident, ca ele să se deschidă.
Dar porțile explodară și se deschiseră cu un pocnet infernal, lăsând să treacă, în viteză, o dubă albastră. Vehiculul se opri cu scrâșnet de frâne, derapând în noroi. Din mașină țâșniră 2 zdrahoni care se aruncară direct asupra lui Chance. În lumina slabă ce venea dinspre stradă, copii zăriră ranga de fier ridicată în aer de unul din bărbați.
Jade țipă, dar n-o auzi nimeni în afară de Rich.
Ranga grea coborî iute prin aer. Chance făcu un pas lateral și îi trase atacatorului un cot în stomac. Bărbatul se îndoi, lăsând să-i cadă ranga din mână. Chance îl prinse imediat de gât și îl învârti, lovindu-l de celălalt atacator. Vlăjganii se rostogoliră pe jos, țipând de durere.
Chance se trase un pas îndărăt, gata de o nouă ripostă.
Unul din bărbați scoase la iveală un pistol. Se auzi pocnetul scurt al împușcăturii, urmat de sunetul glonțului ricoșat în pământ, în apropierea lui Chance. Apoi o mișcare bruscă: Chance alerga - direct spre cel care ținea pistolul. Îl lovi peste mână și arma zbură prin aer.
- Ar trebui să-l ajutăm, zise Jade.
Dar fata încremenise pe loc, cu ochii la cele ce se petreceau.
- Nu sunt așa de sigur că are nevoie de ajutor, comentă Rich privindu-și tatăl cum îi arde un pumn celui care trăsese cu arma.
Amândoi copiii făcură o grimasă la auzul trosnetului: pumnul se lipise în plin de falca atacatorului.
Însă din dubă își făcură apariția încă 2 bărbați, care porniră în fugă spre Chance. Cel care pierduse pistolul gemea, întinse pe jos de durere. Cel care mânuise ranga își revenise suficient ca să se alăture tovarășilor săi, care se aruncau acum asupra lui Chance.
Jade se ridică pentru a porni spre ei, dar Rich o prinse de mână.
- Nu putem interveni, zise el. Sunt înarmați - uite!
Cei 2 nou-veniți își îndreptaseră pistoalele spre Chance, care de data asta ridică brațele, predându-se. Imediat ce deveni limpede că nu mai constituia o amenințare, unul din atacatori se apropie de el și îl lovi peste cap cu patul armei. Chance căzu în genunchi. Ridică privirea spre cel care îl lovise, iar Jade citi furie pe chipul tatălui ei, și nu frică sau durere, cum ar fi fost de așteptat.
Apoi, Chance își îndreptă privirea în altă parte - uitându-se, pe lângă atacatorii săi, direct la Jade, care ieșise din ascunzătoare la vedere, în afara umbrei protectoare. Clătină din cap aproape imperceptibil, îi aruncă un surâs abia perceptibil. Rich încă o ținea pe Jade de mână și o trase încet înapoi, în conul de întuneric.
Bărbații îl conduseră pe Chance la dubiță și îl înghesuiră în spate. Portierele se trântiră cu zgomot, apoi șoferul întoarse duba și acceleră, trecând de porțile rupte.
Jade și Rich așteptară o clipă, apoi porniră încet pe urmele mașinii, ieșind afară, în stradă. Niciunul nu spuse nimic.
Niciunul din ei nu o observase pe femeia cu părul lung și negru, care îi urmărea din ușa unei case, ceva mai încolo. Nu-l văzură nici pe bărbatul cu impermeabil cenușiu, în umbra de la intrarea în cimitirul de mașini. Dar femeia îl reperase deja.
Îl privi cum își scoase ochelarii cu rame negre, ștergând picături de ploaie cu o batistă albă, scrobită. Problema lentilelor fiind rezolvată, omul așteptă ca puștii să se îndepărteze suficient, înainte de a folosi telefonul mobil.
- Phillips la telefon, domnule, zise el imediat ce i se răspunse la telefon. Am venit să mă întâlnesc cu Chance, așa cum aranjasem, dar mi-e teamă că a intervenit o mică problemă.
Privi spre cei 2 copii, care o cotiră la capătul drumului, ieșind în strada principală.
- De fapt, două probleme, zise el pe un ton cât se poate de serios.
CAPITOLUL 6
Rich și Jade se opriră în capătul drumului și priviră de-a lungul străzii principale.
- Ai văzut în ce direcție a luat-o dubița? întrebă Jade.
Rich dădu din umeri.
- Aoleu, Doamne, dar nu ești bun de nimic, îi reproșă fata.
- Mda, o aprobă el. Bănuiesc că tu ai văzut pe unde au luat-o - ai reținut numărul de la mașină, tot.
- Doamne, eu nu sunt bună de nimic, zise Jade. Așadar, ce facem acum? Crezi că or să-i dea drumul?
- Nu știu.
- Cine erau?
- Nu știu.
- Unde l-or duce?
- Nu știu.
- Ce vor de la el?
- Ascultă, nu sunt bun de nimic, da? îi zise Rich. Nu știu.
Jade era agitată, se plimba dintr-o parte în alta a trotuarului, cercetând nedumerită strada.
- Ce naiba facem? Și nu-mi spune „nu știu”, că... Zi și tu ceva! Orice.
- Păi... zise Rich. Am putea să ne întoarcem la apartament, poate o să vină acolo. O fi fost o glumă, cine știe ce prieteni de la serviciu...
- Aveau arme, sublinie Jade. L-au bătut. Nu păreau să se distreze.
- Nu, zise Rich încet. Chiar nu poți sta locului o clipă?
Băiatul se așeză pe caldarâmul ud, iar Jade se prăbuși lângă el.
- Poate aflăm mai multe în apartament, spuse el. Dacă avem noroc, găsim vreun indiciu despre cine sunt oamenii ăștia, de ce îl vor tocmai pe el și unde l-au dus. Pe de altă parte, dacă îl lasă să plece, el se va întoarce în apartament. Sau ne va suna. Ori una, ori alta.
- Poate că vor suna chiar cei care l-au răpit, zise Jade, să ne ceară o răscumpărare.
- Dar noi nu avem niciun ban, îi aminti Rich. Și, oricum, tu una nici nu cred că ai plăti ca să-i dea drumul.
Jade nu se obosi să-i răspundă.
- Am putea merge la poliție.
- Probabil asta ar trebui să facem, fu și Rich de acord.
- Dacă o să ne creadă...
- Dar am fost acolo, am văzut. Chiar s-a întâmplat. A fost răpit. Poliția trebuie să ne creadă.
Jade își scoase telefonul mobil.
- Atunci sunăm la poliție.
Dar Rich scutură din cap.
- Mai degrabă vreau să vorbesc cu un om în carne și oase. Să mă asigur, cumva, că se face ceva în sensul acesta.
O privi pe Jade drept în ochi.
- E tatăl nostru. El e tot ce avem pe lumea asta.
Fata oftă. Apoi dădu din cap.
- Lasă că îl recuperăm noi, spuse ea. În orice s-ar fi băgat, orice ar trebui să facem - îl aducem noi înapoi.
Incinta secției de poliție era mai mică decât se așteptase Jade. Într-o parte, se afla o mică sală de așteptare, unde câțiva indivizi plictisiți stăteau pe scaune, iar în cealaltă, un birou de recepție înalt, cu calculator. În spatele biroului, Jade zări o altă încăpere, unde mai mulți polițiști și polițiste lucrau de zor la calculatoare.
La recepție îi întâmpină un polițist - judecând după emblemă și cele 3 trese de pe mâneca uniformei. Când Jade și Rich intrară în secție, își ridică privirea spre ei, dar apoi își continuă lucrul, transcriind ceva într-un registru.
- L-au răpit pe tata, începu Jade.
Sergentul își ridică din nou privirea.
- L-au răpit? zise el.
Jade îi făcu semn că da.
- Ei, sigur că l-au răpit, comentă sergentul. Iar eu sunt papa de la Roma, nu?
- Nu, chiar a fost răpit, interveni Rich. Iar dumneavoastră nu sunteți papă, observă el. Sunteți polițist și trebuie să ne ajutați.
Sergentul oftă.
- Atunci, hai, spuneți-mi tot ce știți despre asta.
Îi ascultă cu atenție în timp ce Jade și Rich îi relatară evenimentele serii. Apoi le spuse:
- Nu pare că v-ați cunoaște tatăl prea bine.
- Abia l-am cunoscut, mărturisi Jade.
- Cum, abia l-ați cunoscut pe tatăl vostru?
- Noi am stat cu mama, explică Rich. Numai că a murit. Acum stăm cu tata.
- Și tata a fost răpit de niște tipi înarmați, cu o dubiță.
Sergentul se întoarse cu spatele o clipă, de parcă ar fi verificat ceva cu un coleg din cealaltă cameră.
- Dintr-un cimitir de mașini, repetă el, când se întoarse iarăși cu fața spre ei.
- Da, insistă Jade.
- Ați auzit de irosirea timpului angajaților din poliție? îi întrebă sergentul.
- Da, răspunse iute Rich, înainte ca Jade să apuce să deschidă gura. Dar nu asta facem noi aici.
- Credeți că noi vrem să fim aici? întrebă Jade.
Sergentul se gândi o clipă și la acest aspect.
- Bine, dați-mi o descriere și să vedem ce putem facem.
- Grozav. În sfârșit, zise Jade.
- Numele mai întâi, le ceru sergentul. Al vostru și al tatălui vostru.
Îi dădură numele complete, iar sergentul tastă ceva în calculator.
- John cu „h”, da? întrebă sergentul. Și cum se scrie Chance, spuneți-mi pe litere, să nu fac vreo greșeală.
Rich îi spuse numele pe litere. Sergentul tastă ceva o vreme, apoi clătină descurajator din cap.
- Nimic, zise el.
- Cum adică „nimic”? întrebă Jade.
- De aici pot verifica registrele publice - liste electorale, cartea de telefon, registrul de taxe și impozite. Pot verifica inclusiv informații ale poliției, pot verifica bazele de date ale companiilor de gaze și electricitate.
- Deci? întrebă Rich.
- Deci nu există nimeni cu numele de John Chance.
- Poate e înregistrat la altă adresă, sugeră Rich. Nu stă aici de prea mult timp.
- Așa e, confirmă Jade, aducându-și aminte de scrisorile adresate fostului chiriaș.
Dar sergentul clătina din cap.
- Nu mă refer doar la această adresă. Am verificat baza de date pentru întreaga Londră. Nu îmi apare niciun John Chance. Cel mai aproape e unul prin Bedfordshire.
Se aplecă spre ei, peste birou, și, cu o mină serioasă și păstrând un ton confidențial, le zise:
- Poate că e mai bine să dispăreți de aici și să vă gândiți puțin la chestia asta.
Jade era cât pe ce să-i dea un răspuns pe măsură - să-i spună exact ce crede ea despre el și calculatorului lui și grozava bază de date. Dar Rich o prinse de mână.
- Are dreptate. Cred că e mai bine să plecăm, zise el.
Lui Jade nu-i scăpă tonul lui. Fratele ei avea dreptate - nu avea sens să se certe cu polițistul și să intre în alte belele. Așa că se răsuci pe călcâie și ieși în trombă din secția de poliție.
Rich și Jade erau din nou pe stradă, mergând către apartament.
Rich se opri și privi în urmă, spre secția de poliție din care tocmai ieșiseră.
- Adică nu e un nume chiar atât de neobișnuit, nu? Chiar să nu fie nimeni cu numele de John Chance? În toată Londra?
- Ce vrei să spui? întrebă Jade.
- Polițistul minte. Jade, habar n-am ce se petrece aici. Habar n-am în ce ne-am băgat. Dar nu-mi place deloc.
În secția de poliția, omul care rămăsese ascuns în umbra făcută de ușa din dreptul biroului de recepție făcu un pas înainte, ieșind la lumină, și îi făcu un semn sergentului de serviciu.
- A fost foarte bine, mulțumesc.
Sergentul nu zise nimic. Nu-i plăcea să-i înșele pe alții - mai ales când era vorba de copii.
- O să fie bine, ăștia mici, îl asigură omul.
Preț de o clipă, îl privi pe sergent prin ochelarii cu rame groase, negre, apoi își încheie nasturii impermeabilului și ieși pe ușă afară.
Andrew Phillips merse cu pași înceți pe stradă; înaintea sa îi vedea pe gemenii Chance, cu capetele plecate, îndreptându-se - bănuia el - spre apartamentul tatălui lor. Nu că ar fi fost într-adevăr apartamentul tatălui lor, bineînțeles. Aveau să afle și asta. Erau niște copii isteți. Dar asta nu-i ușura sarcina cu nimic.
Phillips oftă și apelă din nou la mobil.
Micul telefon era ceva mai butucănos și mai greu decât ar fi trebuit să fie un asemenea model. Dispozitivele de bruiat încorporate deveniseră din ce în ce mai mici, dar încă nu îndeajuns. Phillips tastă combinația care activa dispozitivul ce avea să-i codifice semnalul și să descifreze datele criptate care intrau în telefon. Apoi apelă un număr.
Persoana vizată răspunse imediat.
- Domnule Ardman, zise Phillips. Doar să vă raportez stadiul în care ne aflăm.
Făcu un mic rezumat al evenimentelor din secția de poliție.
- Și nu ești prea încântat de asta, nu-i așa, Andrew? zise Ardman când acesta încheie. Îmi dau seama. Nici eu nu sunt încântat.
- Sunt doar niște copii. Și-au pierdut deja mama.
- Și acum se pare că Vișinski îl are pe tatăl lor. Sunt de acord, nu se prezintă prea bine situația.
- Dacă vreți să spuneți așa, mormăi Phillips.
Softul de bruiat din telefon îi amplifica vorbele rostite înainte de a le codifica, pentru ca Ardman să-l poată auzi bine.
Oftatul de frustrare al lui Ardman fu și el amplificat și retransmis clar către Phillips.
- Dacă Vișinski îl are pe Chance, zise el, și, cum nu știu cine altcineva ar putea fi în spatele acestei acțiuni, atunci Chance e mort deja. Dacă nu, atunci o să fie în curând. Așa că ne rămâne o singură întrebare.
- Ce a făcut Chance cu mostra? Nu a avut ocazia să mi-a dea cu toată problema asta cu copiii lui și cu faptul că era urmărit, probabil, de oamenii lui Vișinski. Trebuie s-o fi ascuns.
- Iar noi trebuie s-o găsim. Înaintea lui Vișinski. Andrew, mă văd nevoit să recunosc, situația nu arată prea bine. Dar există totuși posibilitatea ca Chance să mai fie în viață, să reziste o vreme. mai există și posibilitatea ca puștii lui să știe unde se află ascunsă mostra. Dacă nu, ei ar putea să-i atragă pe oamenii lui Vișinski, să-i facă să supraliciteze și să se deconspire. Oricum ar fi, merită să-i ținem în joc. Ba, poate, ar putea să ne ajute să-l recuperăm pe tată.
Phillips nu era convins.
- Cum ați spus, probabil Chance e deja mort. Dar dacă nu este...
Gândul rămase nerostit.
- Da? îl îndemnă Ardman.
- Dacă nu este, continuă Phillips, și află că noi i-am pus copiii în pericol, în mod deliberat, atunci eu unul nici nu mi-aș mai face griji în ce-l privește pe Vișinski. Dar dumneata?
Urmă o pauză, în care Ardman cântări scenariul.
- Probabil că nu, se pronunță el într-un final. În cazul acesta, bănuiesc că am fi morți cu toții.
John Chance deschise ochii, însă știa deja că nu va vedea nimic - simțea gluga ce-i fusese trasă pe cap.
După zgomotul monoton de fond și senzația de ușoară mișcare, John Chance își dădu seama că se află într-un avion - un avion mic, probabil unul particular. Ba chiar bănuia cui i-ar fi putut aparține acest aparat. Își schimbă poziția foarte puțin, atât cât să-și dea seama că este legat la mâini și la picioare. Suficient cât să-și dea seama că nu are nicio cale de scăpare.
Nu, de data asta avea nevoie de răbdare. Pentru moment, Vișinski va dori să afle unde este ascunsă mostra. Chance știa că, atâta vreme cât nu le dezvăluia unde se află mostra, avea o șansă destul de bună de a scăpa cu viață. Ironia era, își zise el, că nu știa, într-adevăr, unde se află mostra.
Închise ochii, nu că ar fi contat, și se pregăti pentru o călătorie lungă și plicticoasă. Era mai bine să-și păstreze forțele, pentru orice posibilitate oricât de neînsemnată de a scăpa. Nu simțea niciun fel de amărăciune. Nu învinovățea pe nimeni pentru situația în care se afla - era o chestiune care ținea de munca sa. Dar era iritat că nu reușise să-i trimită pe Rich și Jade la internat.
Era nervos și îngrijorat că văzuseră ce se petrecuse în cimitirul de mașini. Și era hotărât ca, oricare ar fi fost soarta care-l aștepta, nimeni și nimic să nu facă rău copiilor lui...
CAPITOLUL 7
Când îi traseră gluga de pe cap, reacția lui John Chance fu să clipească buimac, orbit de lumina prea puternică.
Primul lucru pe care îl zări fu plafonul curbat al avionului. Era așezat într-un fotoliu mare, confortabil. În fața lui nu se afla un alt rând de scaune, ci doar un spațiu deschis până spre partea din față a avionului - „o îmbinare de confort și stil”, își zise Chance. Bineînțeles, cu excepția faptului că era legat fedeleș.
- Boris Elțîn însuși a stat pe scaunul acesta, se auzi un glas.
O voce de bariton, plină, vorbind engleza cu un puternic accent rusesc.
- De mai multe ori.
- Ei, na.
Răspunsul lui Chance nu era mai mult decât un sunet articulat gutural.
- Nu pare să fie destul de încăpător.
- Oaspetelui nostru îi este sete, zise glasul. Probabil e și puțin obosit. E așa de greu să călătorești.
Omul cu accent rusesc apăru deodată în fața lui Chance. Era un tip înalt, ușor adus de spate, cu părul atât de cărunt, că era aproape alb. Era îmbrăcat imaculat, într-un costum scump, făcut pe comandă.
- Viktor Vișinski, se prezentă. Sunt încântat că ai putut să mi te alături, aici.
- Cum aș fi putut oare să refuz?
Prinsese ceva puteri și vocea sa nu mai suna atât de slab. Întinse mâinile, care îi erau legate la încheieturi. Avea și gleznele legate, simțea cum funia îi mușcă din carne. În plus, era bine țintuit în scaun, cu ajutorul centurilor.
- Mă ierți că nu-ți pot strânge mâna, dar...
Lăsă restul pe seama imaginației interlocutorului.
- Dar ești puțin prins în clipa de față, continuă Vișinski.
Își arătă dinții, dar fără să lase să se observe nici cel mai mic indiciu că ar fi amuzat. Privirea rămase la fel de crudă și de cenușie.
- ... nu dau mâna cu coropișnițe ca tine - Chance își termină ideea, de parcă celălalt nici n-ar fi vorbit.
Urmă un moment de tăcere. Apoi, ceea ce păru a fi un zâmbet se spulberă de-a binelea. În acea clipă, Chance se simți lovit cu pumnul în stomac. Ar fi vrut să se strângă covrig de durere, dar nu se putea mișca din pricina centurilor care îl țintuiau în scaun.
Un vlăjgan îmbrăcat în uniformă albă de steward surâse văzând durerea lui Chance și își îndoi mâna.
- Te rog, te rog, îl admonestă Vișinski.
Părea un tip cu totul rezonabil, calm și prietenos. Dar Chance știa că omul l-ar fi omorât fără ezitare dacă ar fi avut chef.
Vișinski vorbi din nou.
- Știu cine ești, domnule Lessiter, zise el.
Chance zâmbi auzind că îi folosește numele conspirativ. Dar zâmbetul îi pieri rapid în momentul în care Vișinski continuă:
- Sau, mai degrabă, domnule Chance.
- M-ai adus până aici ca să-mi verifici CV-ul, sau cum? zise Chance.
- Nu. Dar mă văd nevoit să-mi cer iertare, continuă Vișinski, pentru că nu mi-am dat mai repede seama că am un gentleman atât de talentat printre angajații mei. Mă voi asigura personal că, de acum încolo, KOS îi verifică mai cu sârg pe așa-numiții experți pe care îi folosește.
- Întotdeauna e bine să verifici recomandările, zise încet Chance.
Vișinski îl ignoră.
- Dar, între timp, ce să ne facem cu tine? întrebă el, aplecându-se asupra lui Chance pentru a-l privi drept în ochi. Să te omorâm?
- Oamenii tăi ar fi putut face asta la Londra, observă Chance. Nu era nevoie să mă cărați și la bordul unui avion.
- Și unde crezi că mergem acum? îl întrebă Vișinski.
Nu așteptă răspunsul lui Chance, ci se îndreptă cu pași înceți spre o masă fixată de podea, de cealaltă parte a cabinei spațioase. Își turnă un pahar dintr-o carafă - plină cu un lichid incolor, despre care Chance presupuse că este vodcă.
- Îmi închipui că ne îndreptăm spre Krejikistan, zise Chance. Fie mergem la sediul central al Krejikistan Oil Subsidiaries, fie în modestul dumitale cămin.
- O, eu am mai multe cămine modeste.
Vișinski sorbi din paharul de vodcă.
- Dar continuă, e o discuție foarte edificatoare pentru mine!
- Prea bine. Presupun că te-ai străduit să mă răpești pentru că vrei ceva de la mine. Ceva mai mult decât o conversație spumoasă.
- Știu foarte bine ce vreau, zise Vișinski.
- Oare?
- O, cred că știi.
Vișinski părea mai degrabă amuzat decât enervat.
- Și, probabil, îți pui întrebarea ce este și de ce avem nevoie de acest „ceva”. Acea mică mostră de lichid pe care ai luat-o din instalația mea de la Londra.
Chance nu se putu împiedica să nu zâmbească.
- Mă gândesc că o vrei pentru că am aruncat tot restul în aer, astfel că acea mostră - presupunând că am luat măcar o mostră - ar fi tot ce a mai rămas.
- Știm că ai luat o mostră, interveni Stabb. Avem înregistrarea video. Te-am văzut umblând la canistră.
- Așa ziceți voi, nu se lăsă Chance. Dar, fie că eu am luat o mostră sau nu, de ce nu produceți mai mult lichid din cel de care vorbiți?
Vișinski aruncă o privire către steward, care părea gata să-i mai ardă una lui Chance, dar, după un moment de gândire, Vișinski ridică mâna pentru a-l opri.
- Este o formulă extrem de complicată care, din păcate, nu este cunoscută decât de cercetătorul care a creat-o. Desigur, ar fi relativ ușor să inversăm procesul pornind de la mostră și să ajungem la formulă. Iar dumneata ai mostra.
- Iar dumneata, zise Chance, ai omul de știință și rezultatele cercetărilor sale...
Apoi râse, dându-și seama care era adevărul.
- Ba nu, nu-l ai, nu-i așa? Ce s-a întâmplat? L-ai eliminat prea repede? Ai presupus că și-a documentat cercetările când, de fapt, el nici nu s-a deranjat s-o facă. Sau poate a ascuns documentele prea bine?
- A avut loc un accident.
Vișinski părea enervat. Goli paharul și îl umplu la loc.
- Mașina omului... o, a fost un incident groaznic.
- Nu mă îndoiesc.
- Dar, pentru curiozitatea dumitale, să știi că și-a prezentat în detaliu procesul de cercetare. Ne-am asigurat, în primul rând, de asta. Chiar ne crezi proști? Dar notițele sale, documentele sale...
Se opri mijind ochii.
- Nu-mi spune că nu le puteți găsi, zise Chance. Nu-ți spune că amărâtul le-a ascuns ca să fie acoperit! Cu speranța deșartă că nu-l veți omorî, ca nu cumva să vândă rezultatele și altora.
- Nu a ascuns documentele, zise Vișinski. După cum am spus, a fost un incident nefericit. Dar își păstra notițele și documentele la el în permanență.
- Le-a luat cu el în groapă, nu-i așa?
- Trebuia să fie doar un accident, explică Vișinski. Dar motorul a luat foc.
- Ooo!
Chance nu precupeți niciun efort pentru a lăsa impresia că este profund mișcat.
- O, ce trist!
- Da, e trist, încuviință Vișinski. Pentru că asta înseamnă că avem nevoie de dumneata. Ori, mai bine zis, de mostra pe care ai luat-o. Și este foarte trist faptul că amicul meu, domnul Stabb, este în stare să meargă până în pânzele albe, să îți provoace orice durere, imaginabilă sau nu, ca să ne spui unde ai ascuns mostra.
- Dar, chiar și așa, de ce aș face-o? Eu cu ce mă aleg?
- Dumneata?
Vișinski zâmbea din nou.
- Te alegi cu o moarte ușoară, rapidă, fără dureri.
- Iar dumneata cu ce te alegi?
Vișinski zâmbi.
- Hai să zicem că îmi va consolida semnificativ poziția socială.
- Și asta datorită acestei formule, acestei mostre de lichid pe care dumneata ești convins că o am? întrebă Chance.
- Precis, zise Vișisnki, ridicând paharul ca pentru un toast.
Chance izbucni în râs.
- Spune-mi unde este! ceru Vișinski.
- Poate îți vine greu a crede, dar chiar nu știu.
Stewardul se mișcă iute. Altă lovitură. Mai grea decât prima. Însă Chance se aștepta la așa ceva și își încordase mușchii stomacului, ca să nu ia chiar așa, în plin.
- Cunoști un domn pe nume Andrew Phillips? îl întrebă Vișinski.
- N-am auzit de el niciodată, minți Chance.
- Avem fotografii cu dumneata și acest domn, v-ați întâlnit de mai multe ori în timp ce lucrai la KOS. În niște locuri care mai de care mai ciudate. Chiar și în cimitirul de mașini, de unde te-am săltat aseară. Și, să vezi și să nu crezi, aseară era și el acolo. S-a întâmplat ca unul din partenerii mei să îl vadă plecând și a luat-o pe urmele sale. Sunt convins că domnul Stabb știe exact unde se află el acum.
- Nu mai spune...
Chance încerca să lase impresia că este plictisit.
Vișinski confirmă dând din cap.
- Serios. Și cred că ar fi mai bine să-l întrebăm chiar pe domnul Phillips unde ar putea fi acea mostră de lichid. Dacă el știe, atunci mi-e teamă că nu vom mai avea nevoie de serviciile dumitale!
- Tragic.
- Pentru dumneata, da. Dar, dacă el nu știe, noi 2 va trebui să mai stăm de vorbă.
- Abia aștept, zise Chance.
- L-am lăsat pe domnul Stabb la Londra, ca să supervizeze treburile de acolo, lămuri Vișinski. Oamenii mei din Londra pot să ia legătura cu prietenul dumitale Phillips, cu prima ocazie. Dar, dacă nu obținem rezultatul scontat, atunci cred că vom sta de vorbă cu 2 tineri deosebit de interesanți.
Îl privi cu atenție pe Chance, studiindu-l și urmărind parcă o schimbare de expresie, o urmă de emoție.
- Dar să sperăm că nu vom ajunge până acolo. Nu îmi place deloc să văd copiii cum suferă. Nu ești de acord.
Drept răspuns, Chance îl privi fără să clipească. Chipul său nu afișa niciun fel de expresie.
- Suferința lor nu va fi nimic în comparație cu a ta.
CAPITOLUL 8
- Am putea s-o sunăm pe doamna Gilpin, sugeră Jade.
- Și ce să-i spunem? Că tata a fost răpit? Sună aiurea.
Rich se cufundase în canapea, în vreme ce Jade se plimba de colo până colo, prin fața lui. Băiatul nu avea nici cea mai vagă idee ce era de făcut în această situație, iar fâțâiala continuă a fetei îl irita peste poate. Dar nu avea sens să se certe cu ea.
- Nu-mi pasă cum sună, îi spuse Jade. Asta s-a întâmplat.
Rich se mulțumi să mormăie.
- Știu. Doar și eu am fost acolo, nu? Mai bine o sunăm pe Charmaine. Ne-ar fi la fel de utilă.
- Măcar ea ne-ar da crezare, oftă Jade.
Se trânti pe canapea, lângă fratele ei.
- Ce ne facem?
- Îl găsim noi, zise Rich. Nu știu cum vom face asta, dar nu putem sta așa, cu mâinile în sân, acum că tata nu este cu noi.
- Crezi...
Jade întoarse capul și privi în altă parte.
- Crezi că îl vor...
Își mușcă buzele și renunță să rostească gândul până la capăt.
- Să-l omoare? Nu știu. Chiar nu știu.
Rich o bătu ușor cu mâna pe umăr.
„Trebuie să facem ceva, își zise el. Orice, numai să ne facem de lucru și să nu cădem în deprimare. Dacă Jade cade într-una din stările ei ciudate, se va ascunde la ea în cameră și nu va fi bună de nimic, ceea ce nu ne-ar fi de niciun ajutor.”
Cu voce tare rosti:
- Hai să ne uităm prin lucrurile tatei, poate așa găsim vreun indiciu.
- Ce indiciu? întrebă Jade, urmărindu-l pe Rich în micul birou.
- Habar n-am, până nu îl găsim, recunoscu el. Dar a fost răpit dintr-un motiv clar. Dacă putem afla de ce a fost răpit, atunci suntem pe calea cea bună și aflăm și cine anume a făcut-o. Apoi ne gândim unde a fost dus. Corect?
- Corect.
Jade își șterse ochii cu dosul palmei și se îndreptă spre masa de lucru. Începu să umble prin hârtiile îngrămădite pe birou.
- Ne trebuie adrese, numere de telefon, orice lucru de genul ăsta.
- Crezi că se aștepta să-i întâlnească pe cei care l-au răpit? întrebă Rich. Cu siguranță se întâlnea cu cineva.
- Și dacă nu cu ei, atunci cu cine? îi continuă Jade ideea.
În acea clipă, se auzi un țârâit. Le luă o clipă să-și dea seama că era soneria de la ușă - nu o mai auziseră până în acel moment. Copiii alergară să vadă cine este.
Când ajunseră la ușă, auziră zgomot de cheie în broască.
- Tata?! exclamă Rich și deschise imediat ușa.
Bărbatul care stătea rezemat de ușă, cu cheia în mână, le era total necunoscut. Purta ochelari cu ramă neagră, groasă și un impermeabil lung. Ținea mâna liberă la piept, sub impermeabil. Abia se mai ținea pe picioare.
- Tu cine naiba mai ești? țipă Jade.
Drept răspuns, omul se prăvăli în față, încât Rich abia reuși să-l prindă și să-l țină în picioare.
- Ajută-mă să-l duc înăuntru! o rugă el pe fată.
- De ce? se revoltă Jade. Cine naiba e?
- Habar n-am.
Rich abia mai răsufla sub greutatea necunoscutului.
- Vrei să mă ajuți acum?
Omul păru să-și fi revenit suficient ca să mai preia din efort. Cu ajutorul lui Rich și al lui Jade, se împletici până în camera de zi, unde căzu pe canapea.
- Chance, zise el cu glas stins.
- Nu e aici, spuse Rich.
- Știi unde este? întrebă Jade.
Omul clătină din cap.
- E în siguranță? Mostra e în siguranță?
- Ce mostră? Ce tot zice acolo?
Jade se aplecă spre necunoscut, privindu-l drept în față.
- De fapt, cine ești dumneata? Știi ce a pățit tatăl nostru?
Chiar și de unde se afla, Rich observa că ochii omului erau sticloși, necunoscutul nu mai putea să se concentreze. Își pipăi degetele, simțind ceva ciudat, și ridică mâna. Era plină de sânge. Nu doar o pată sau o urmă. Parcă purta o mănușă purpurie. Iar pe podea Rich zări acum urmele însângerate care se întindeau dinspre hol până la canapea.
Se pare că și Jade realizase, în același timp, că ceva nu e tocmai în regulă. Fata își îndreptă încet spatele, de parcă i-ar fi fost teamă să facă mișcări bruște. Rich văzu că haina omului se desfăcuse. Necunoscutul însă mai ținea mâna la piept, iar printre degete curgea sânge, o pată mare, roși se întindea pe cămașă.
- O, Doamne, șopti Jade. Ce-ai pățit?
- A fost împușcat, își dădu seama Rich cu groază.
Omul se străduia să vorbească.
- Nu vă faceți griji din pricina mea! Doar... mostra.
Jade se uită la Rich, apoi, din nou, la necunoscut.
- Nu știm nimic de nicio mostră. Habar n-avem despre ce vorbești. Cine ești? îl întrebă ea încă o dată.
- Phillips, șopti bărbatul.
Îi era din ce în ce mai greu să vorbească.
- Andrew Phillips. Prieten cu Chance, tatăl vostru.
Rich privea toată scena ca prin vis. Dar, încetul cu încetul, realitatea prindea contur.
- Chem ambulanța, zise el. Poliția.
Phillips clătină din cap.
- Prea târziu, zise el cu greutate. Mult prea târziu. Ieșiți cât mai repede. Asigurați-vă că mostra e în siguranță și ieșiți înainte să...
Cuvintele se pierdură într-un acces de tuse. Un firicel de sânge porni din colțul gurii spre bărbie.
- Nu vorbi prostii, îi zise Jade. Nu putem să te lăsăm aici.
- Ieșiți! zise din nou omul, pe un ton mai poruncitor.
Încercă să se ridice, dar efortul era prea mare și căzu la loc pe canapea. Cu mâna liberă, căută ceva în haină și scoase la iveală un pistol - un pistol negru, mic.
- Fac tot ce pot pentru voi, mai zise el.
Rich rămase cu ochii la pistol.
- Poate ar fi mai bine să facem așa cum spune.
Dar nu zise asta pentru că ar fi fost de părere că omul îi amenință; era limpede că îi avertiza în privința a ceva anume - a cuiva.
- Ai pierdut mult sânge, zise el.
Bărbatul tuși, iar Rich își dădu seama că, de fapt, ar fi vrut să râdă.
- Doar puțin. Hai, plecați de aici! Cât se mai poate.
În acel moment, explodă fereastra. Pe covor, se împrăștiară mii de cioburi de sticlă, urmate de fragmente din tocul de lemn - o siluetă întunecată se rostogoli în încăpere. Rich avu suficient timp să observe că intrusul ținea în mână o armă. Țintea direct spre Rich și Jade. Copiii se strânseră în brațe de frică.
Se auzi zgomotul unei împușcături. Rich tresări. Dar omul de pe canapea - Phillips - fusese cel care trăsese. Două focuri, unul după altul.
Bărbatul de la fereastră se clătină. Se declanșă arma acestuia, dar glonțul de înfipse în tavan. Apoi veni al treilea glonț tras de Phillips, care nimeri direct în pieptul intrusului. Atacatorul fu aruncat pe spate, înapoi pe fereastra de unde apăruse.
Dacă omul strigase în cădere, țipătul său se pierdu în zgomotul făcut de ușa de la intrarea în clădire, care se sfărâmă în bucăți. Rich alergă la fereastră, fragmente de sticlă și de lemn scrâșnind sub tălpile pantofilor.
- Nu putem sări! țipă Jade în urma lui, iar băiatul își dădu seama că avea dreptate.
Afară era atârnată o frânghie - așa reușise să intre atacatorul. Dar capătul ei era în dreptul ferestrei: omul coborâse de pe acoperiș.
Jade îl prinse de mână pe Rich și îl trase după ea înapoi spre ușa din hol.
- Nu avem cum să ieșim pe aici, îi șopti Rich printre dinți.
Se auzeau deja pași grei afară.
Dar Jade îl trase lângă ea, ascunzându-se amândoi după ușa apartamentului. Exact la timp, căci în prag își făcură apariția 2 personaje îmbrăcate în negru din cap până-n picioare.
Phillips izbuti să se răsucească pe canapea. Rich îl zări cum ridică pistolul peste speteaza canapelei, încleștându-și fălcile de durere, și cum trage spre cei 2.
Unul din aceștia se dezechilibră. Celălalt avea în mână o armă mare - semăna cu o pușcă, dar cu țeava mai groasă. Un pistol automat. Făcea un zgomot infernal, asurzitor, reverberând parcă în apartament.
Forța focului automat împinse canapeaua cât colo. Phillips dispăru din câmpul lor vizual. De cealaltă parte a canapelei, gloanțele mușcară din perete, lăsând găuri neregulate, iar Rich se cutremură gândindu-se ce însemna asta pentru Phillips. Apoi, linia de foc traversă peretele, nimerind televizorul, care explodă la impact.
Omul cu automatul alerga prin cameră în timp ce trăgea. Celălalt se împletici în urma lui și căzu, până la urmă, pe podea, ridicând totuși mâna în care ținea pistolul pentru a ținti. Rich observă că puloverul negru părea umed într-o parte și bănui că era sânge, de la rana făcută de Phillips.
Dar nu mai stătu pe gânduri. O trase pe Jade după el și ieșiră împreună pe ușă nepăzită, hotărâți să ajungă afară înainte ca vreunul din cei 2 să se întoarcă și să-i observe.
Mișcarea aproape îi reuși, dar nu în totalitate.
Omul căzut la podea se îndoise ca să își examineze rana și, probabil, așa îi văzu pe copii. Imediat dădu alarma și ridică arma.
Un glonț se înfipse în peretele holului în timp ce Rich și Jade dispăreau pe ușă. O clipă mai târziu, rafalele asurzitoare ale focului automat desenară o linie de găuri acolo unde fuseseră copiii.
Din ușa de la intrarea în clădire nu mai rămăsese decât o grămadă de surcele. Balamalele erau îndoite, rupte. Rich și Jade își făcură loc printre lemne. Rich se zgârie la picior într-o țepușă de lemn, dar asta nu-l făcu să încetinească pasul.
- Liftul! strigă el spre Jade, deși fata era chiar lângă el.
- E prea încet, îi răspunse ea, țipând la fel de tare. Mai bine pe scări.
Fata avea dreptate - liftul nici nu se afla la acel etaj, iar eu nu aveau timp să-l aștepte. La picioarele lui Rich se ridicau norișori de praf și săreau așchii de lemn - băiatul își dădu seama îngrozit că era vorba de gloanțe ce nimereau în dușumea. Coborî în goană treptele, ținând-o strâns de mână pe Jade.
Zgomotul împușcăturilor păru să înceteze, dar frații continuau să alerge. Poate atacatorii nu îndrăzneau să-i urmărească în stradă, nu doreau să atragă atenția asupra lor. Dar Rich nu avea se gând să aștepte ca să afle dacă era așa sau nu.
Nu se opriră din alergat decât 3 străzi mai departe. Aici își acordară o pauză, gâfâind din greu, aproape fără suflare, cu mâinile sprijinite de genunchi, străduindu-se să-și revină.
Carl, cel care fusese împușcat de Phillips, își bandajase rana cu un prosop de bumbac luat din bucătăria lui Chance. Împăturise materialul și îl presa pe rană ca să oprească sângerarea. Avusese noroc că glonțul nu trecuse decât razant, afectând doar straturile superficiale ale pielii din zona abdomenului. Totuși, rana sângera abundent. Cu cealaltă mână, deschidea de zor sertarele din bucătărie, scoțând la iveală diverse obiecte și ustensile.
Celălalt, Ivan, se afla în birou. Laptopul era trântit pe podea, cu ecranul spart. Peste tot erau împrăștiate hârtii și cărți. Conținutul sertarelor din birou fusese aruncat pe podea, iar cutia prinsă de firul de telefon fusese ruptă de la locul său și aruncată cât colo.
Bărbatul trecu în camera vecină - un dormitor cu 2 paturi. Deschise un sertar și descoperi doar șosete și lenjerie. Printre chiloți era ascuns un pachet de țigări, laolaltă cu un telefon mobil. Bărbatul rânji și fu cuprins de un râs animalic.
- Fetiță neastâmpărată.
- Fetiță neastâmpărată.
- Nu cred că e aici, țipă Carl în limba rusă.
Făcu o grimasă din pricina durerii.
Ivan reveni din dormitor.
- Trebuie să verificăm, răspunse el. Dar iute.
- Nici măcar nu au ulei de gătit. Nimic din tot ce e aici nu ar putea fi ceea ce căutăm noi.
Ivan verifică și în frigider.
- Lapte?
Luă sticla în mână. Era din plastic translucid, dar omul deșurubă capacul, ca să fie sigur.
- E doar lapte.
- Ce e cu Alexei?
Ivan pufni.
- E mort, probabil. Ar fi cazul să scăpăm de cadavru. Nu trebuie să lăsăm nicio urmă. Sper că nu ai lăsat sânge pe covor.
Carl păli la auzul unei asemenea posibilități.
- Or să-mi depisteze ADN-ul. Or să mă găsească.
- Numai dacă te au deja în baza de date, îl liniști Ivan. Iar noi nu existăm. Oricum, mâine la ora asta ești deja acasă. N-au cum să te găsească acolo.
- Iar noi se pare că nu vom găsi mostra aici.
Ivan oftă.
- Înclin să cred că ai dreptate. Dacă e cineva care știe unde este, precis ăștia mici știu.
- Mergem după ei?
Carl dădu din cap.
- Nu noi. Cel puțin, nu acum. Dar, dacă dăm peste ei...
Nu-și termină fraza. Zâmbi doar.
Când Rich și Jade țâșniră afară din casă, pe trotuarul de vizavi stătea o femeie. Părul ei lung și negru flutura ușor în vânt, în timp ce femeia pășea repede, dar fără vreun motiv aparent de grabă, după cei 2 copii.
Se opri, la adăpostul umbrei, la 100 de metri de locul unde zăboviseră gemenii, iscodindu-i cu atenție și întrebându-se care ar fi cel mai bun mod de a se apropia de ei și de a le câștiga încrederea. Era extrem de important să capete încredere în ea și să ia de bun ce avea să le spună. Cumva, trebuia să-i convingă că era singura persoană din lume care putea să-i ajute.
CAPITOLUL 9
Stabb îi aștepta pe Carl și pe Ivan la hotel. Stătea la Gloucester, unul dintre hotelurile mari, printre cele mai bune din Londra.
După ce supervizase capturarea lui Chance și se asigurase că acesta ajunsese cu bine la bordul avionului, Stabb petrecuse câteva minute punându-l la curent pe Vișinski. Fusese de-a dreptul surprins că angajatorul său venise personal să-l ridice pe Chance. Surprins și puțin tulburat. Din conversațiile prin videofon ce au urmat era de presupus că Chance nu se dovedise cooperant.
Așa că poate ar fi fost mai bine să meargă cu Ivan, Alexei și Carl ca să-l găsească pe Phillips, își zise.
Neliniștea îi fu confirmată de apelul preluat pe mobil în holul de la intrare al hotelului. Era aproape 5 dimineața și holul era practic pustiu. Cu certitudine, nu era nimeni prin preajmă care să-i asculte convorbirea.
- Uciderea lui Phillips nu făcea parte din plan, zise Stabb păstrând un ton egal. E imperativ să găsim mostra. Mort, Phillips nu ne mai poate spune nimic. Credeam că v-am explicat destul de bine toate astea.
- Ne-ați spus unde este, încă nu ne-ați spus că este înarmat, protestă Ivan în telefon. S-a dus la apartamentul lui Chance, așa că am presupus că merge să ia mostra.
- Ați presupus! Ar fi trebuit să verificați, să fiți siguri.
- Am intrat într-un schimb de focuri. Nu am avut de ales.
Urmă o scurtă pauză, după care Ivan adăugă:
- Alexei e mort. Și Carl a încasat un glonț. Nu e grav, dar e destul de slăbit. Sângerarea nu mai contenește. Nu pot să-l duc la spital.
- Nu, nu poți, zise repede Stabb.
Situația se transforma într-un adevărat coșmar.
- Deci, unde era Phillips când l-ați ucis? Unde este acum?
- În apartamentul lui Chance.
- Care probabil că mișună de polițiști în acest moment.
- Mă îndoiesc. Împușcăturile au fost cu amortizor, iar clădirea este destul de solidă. Etajele de sub și de deasupra apartamentului lui Chance sunt nelocuite. La parter e doar o bătrână surdă. Nu sunt foarte sigur cine stă sus de tot. Cred că niște studenți. Probabil au dormit buștean tot timpul.
- Dar nu ați așteptat să vedeți, ghici Stabb.
Ivan părea de-a dreptul jignit.
- Am scotocit locul de sus până jos.
- Și ce-ați găsit?
- Nimic. Absolut nimic. Mostra nu este acolo.
Stabb oftă.
- A mare porcărie. Acum nu mai avem nicio pistă.
- Ce excepția copiilor.
- Ce? Copiii erau acolo? Ivan, spune-mi că puștii nu erau acolo.
- Au scăpat, dar...
- Niciun dar. Mai bine ne întâlnim. Dar nu aici. Nu vreau să-l văd pe Carl umplând de sânge mocheta hotelului. Ne vedem la intrarea de vest a parcării subterane, acolo unde ne-am mai întâlnit. În 10 minute.
Încheie convorbirea și cântări ce avea de făcut, lovind ușor mobilul de podul palmei.
Exact 10 minute mai târziu, Ivan îi explica de-a fir-a-păr ce se întâmplase. Stabb îl asculta fără a face niciun comentariu.
Se aflau în parcarea subterană a hotelului - o adevărată pădure de stâlpi de beton ce susțineau clădirea somptuoasă de deasupra. Carl se sprijinea de aripa unui microbuz, respirând anevoie. Avea chipul asudat; se ținea cu mâna într-o parte. Stabb observă că plaga îi sângera, pătându-i hainele.
- Bine, zise Stabb când terminară povestea. Pentru moment, nu mai avem ce face. Nu mai ține de noi. Dar, Ivan, fii pregătit - s-ar putea să mai am nevoie de tine în curând.
Ivan zise:
- Cum rămâne cu Carl?
- Ivan mi-a spus că mă poți scoate afară din țară, interveni Carl.
Vorbea răgușit.
- Să mă faci să dispar.
Stabb încuviință.
- Nu ne putem permite să lăsăm urme - asta e sigur.
Întinse o mână înmănușată în direcția lui Carl.
- Dă-mi pistolul tău.
Carl se chinui să scoată pistolul din haină și apoi i-l înmână lui Stabb.
- Așa e, zise Stabb, răsucind pistolul în mână, studiindu-l cu atenție.
Trase piedica.
- Te pot face să dispari.
Apoi întinse brațul și îl împușcă pe Carl drept în frunte.
- Scapă de el, îi ordonă Stabb lui Ivan, dându-i pistolul. E mult mai ușor să scapi de un cadavru decât de un om rănit.
Ivan privi în jos spre trupul inert, sprijinit de roata microbuzului.
- Am să țin minte asta, zise el.
Internet-cafe-ul își începea activitatea abia la 9, iar în acel moment nu era nici 6 dimineața.
Rich și Jade găsiră un local care se deschidea devreme, pentru micul dejun. Era plin de fum, mizerabil, iar pe mese erau puse sticluțe de ketchup în formă de roșie, cu capacul murdar de sos uscat.
Dar bărbatul care servea primii clienți ai zilei era destul de prietenos. După gabarit, Jade se gândi că omul mănâncă ceea ce servește - numai mâncăruri prăjite, după cum se vedea și cu ochiul liber.
- Bănuiesc că nu aveți și feluri vegetariene? întrebă ea.
Bărbatul o privi fără a rosti o vorbă.
- Niște fructe sau cereale, niște suc de fructe? încercă totuși Jade.
Bărbatul continuă să o privească. Apoi clătină lent din cap.
- Bine, zise fata. Aș vrea pâine prăjită. Cu siguranță, aveți pâine prăjită.
- Eu vreau un sendviș cu șuncă, zise Rich. Și cafea.
- Ceai pentru mine, completă Jade.
- Un sendviș cu șuncă, ceai și cafea, repetă omul. Și pâine prăjită.
Se așezară la o masă de unde puteau vedea bine toată strada. Nu că Jade s-ar fi așteptat ca bărbații care-i atacaseră în apartament să-i găsească aici, dar considera că e mai bine să fie prudenți.
Pe măsură ce zorii se transformau în zi, strada devenea din ce în ce mai aglomerată - Londra se trezea la viață. Era uluitor ce devreme se trezea lumea și pleca spre serviciu.
Mâncară în tăcere. După ce terminară, Rich zise:
- Crezi că ar trebui să ne întoarcem în apartament?
- Sau că chemăm poliția.
- Nu ne-au fost de niciun ajutor.
- Acum există un cadavru, șopti Jade.
- Dacă mai este acolo.
Pe masă se vedea conturul unei umbre. Jade ridică privirea, crezând că este bărbatul de la tejghea. În locul acestuia, descoperi o femeie care ținea în mână o cană de ceai.
- Vă supărați dacă iau loc la masa voastră, întrebă femeia.
- Dar sunt alte mese libere, observă Jade. Iar noi tocmai aveam o discuție în particular, adăugă ea repede.
Știa că Rich n-ar fi obiectat. El era mult prea politicos.
Femeia se așeză la masa lor chiar și așa, în ciuda celor spuse de Jade și a privirii urâte pe care i-o aruncase.
- Știu, zise aceasta, iar vocea îi trăda un anume accent. Probabil despre tatăl vostru. Și despre ce s-a petrecut în apartament.
Jade și Rich o priviră muți de uimire.
Femeia era deosebit de atrăgătoare, cu trăsături ascuțite și părul negru, lung până aproape la talie. Jacheta pe care o purta părea scoasă din cel mai exclusivist magazin de modă. Le zâmbi.
- Uite ce e, cine ești dumneata? o întrebă Jade.
- Numele meu este Magda Kornilov. Sunt colegă cu tatăl vostru, zise femeia. Vreau să-l ajut. Să vă ajut pe voi. Asta, dacă îmi permiteți.
Jade îi aruncă o privire lui Rich. Băiatul ridică din umeri.
- Cum ai putea să ne ajuți? întrebă Jade.
- Vă pot spune ce făcea și de ce a fost răpit.
- Atunci știi... începu Rich.
Dar se opri, neștiind cât de multe putea să spună. Magda încuviință dând din cap.
- Știu totul. Știu că tatăl vostru a lucrat pentru o companie petrolieră numită KOS. Știu că în clipa de față nu voia să fiți în preajma sa, întrucât îi era teamă că veți descoperi cu ce se ocupă el de fapt.
- Și cu ce se ocupă? întrebă Jade.
- Este spion, zise Magda.
Sorbi din cana cu ceai.
- E foarte bune.
- Spion? întrebă Jade.
- Spion industrial, nu ca James Bond, evident.
Magda lăsă cana pe masă și mimă gestul că ar împușca-o pe Jade. Poc, poc! Zâmbetul îi pieri de pe buze.
- Deși ai parte și de multe din acestea, mai ales când joci pentru o miză atât de mare.
- Spune-ne mai multe, o îndemnă atunci Rich. Te ascultăm.
- Foarte bine. La compania petrolieră, la KOS, îl cunosc pe tatăl vostru sub numele de Lessiter, expert în rafinarea petrolului și în chimia polimerilor. Bineînțeles, există și un adevărat domn Lessiter, cei de la KOS cred că pe el l-au angajat.
- Scrisorile - cele pe care tata le-a arunca, zise Rich. Mai ții minte? Erau adresate unuia pe nume Lessiter.
- Tatăl vostru locuiește în apartamentul lui, spuse Magda. Acesta e plecat - probabil plătit sau ascuns, poate chiar ținut ostatic.
Ridică din umeri.
- Nu știu nici eu.
- De ce te-am crede? se interesă Jade.
- E la latitudinea voastră. Eu nu vă cer nimic. Eu mă ofer să vă ajut. Fie că mă credeți pe cuvânt sau nu, eu vă lămuresc de ce tatăl vostru nu locuia în propriul apartament, de ce nu primea scrisori adresate lui personal, de ce nu v-ar fu vrut cu el, de ce își codifica conversațiile telefonice. Motivul pentru care a fost răpit.
- Pentru că este spion industrial, conchise Rich.
Magda aprobă.
- KOS a descoperit o nouă formulă - care, adăugată la benzină sau la alți combustibili, asigură o eficiență sporită. Mașina poate rula mai mult timp cu 1 litru din această benzină tratată. Avioanele comerciale pot zbura mai mult, fără opriri pentru alimentare. Vă imaginați ce neprețuită este o astfel de formulă. Iar tatăl vostru a furat-o.
- Nu se poate! exclamă Jade.
Zgomotul de fond din cafenea, vocile oamenilor tăcură pentru o clipă, timp în care clienții întoarseră capetele spre masa lor.
- Nu te cred, zise Jade mai încet.
Rich se foi pe scaun, stânjenit.
Magda zâmbi și sorbi din ceai.
- Dar explică multe lucruri la care nu aveți răspuns. De ce nu m-ai crede?
- Vrei să spui că tipii ăștia de la KOS - compania petrolieră - au aflat? întrebă Rich. Au aflat și l-au răpit? De ce ar face una ca asta?
- Ei, nu, zise Magda. Eu lucrez pentru KOS. Știu. Nu ei au fost, deși tatăl vostru a furat o mostră de combustibil tratat pe care o vrem neapărat înapoi.
- Atunci cine l-a răpit? întrebă Jade.
Se lăsase pe speteaza scaunului, cu brațele încrucișate la piept.
- KOS are multe contracte cu Ministerul Apărării. Treburi delicate. Oricine i-ar spiona pe KOS ar putea avea acces la materiale secrete care pot dăuna politicii britanice de apărare. Sunt probleme ce țin de siguranța națională care trebuie luate în seamă.
Magda se aplecă peste masă spre ei.
- V-ați întrebat de ce poliția a fost atât de reticentă când a fost vorba să vă ajute? De ce nu au făcut nimic - chiar și dacă se petrece un schimb de focuri în mijlocul Londrei, ei tot nu fac nimic.
Rich și Jade se uitară unul la altul.
- Continuă, o îndemnă Rich.
- Pentru că tatăl vostru nu a fost răpit. A fost arestat, deși nu se va ajunge niciodată la proces. Îmi închipui că, oficial, el nici nu mai există.
Jade se cutremură când își aminti de vizita lor la secția de poliție, faptul că, aparent, nu exista nicio mențiune oficială legată de tatăl lor.
- Dar cine l-a luat?
- Serviciile secrete. MI5 sau MI6, nu prea contează care din ele.
Jade se încruntă.
- Și de ce ne spui nouă toate acestea?
- Am lucrat la KOS cu tatăl vostru. Bun, e spion, dar l-am plăcut. Cred că serviciile secrete au exagerat.
Coborî glasul, apoi spuse:
- Pe Phillips l-au ucis. El era persoana de legătură pentru tatăl vostru. Alt spion. Iar ei l-au împușcat.
- Era înarmat, preciză Jade.
Rich se încruntă la ea.
- Au tras spre el, o contrazise Rich. Era rănit, mai ții minte? Jade, au tras și asupra noastră.
Se întoarse spre Magda.
- Mulțumim că ne-ai spus toate acestea.
- Și tu cu ce te alegi din toate acestea? întrebă Jade.
- Eu vreau doar să vă ajut. E un domeniu dur, iar copiii n-au ce căuta aici.
- Și asta-i tot?
Jade nu era convinsă.
- Asta-i tot. Cu toate că ar fi nemaipomenit de util dacă aș găsi mostra de combustibil pe care a luat-o tatăl vostru. Înapoierea acestei mostre ne-ar da un mic avantaj. Aș avea cu ce să mă întorc la KOS și să-i conving să-i roage pe cei de la MI5 să vă elibereze tatăl.
Sorbi din ceai.
- Voi știți unde a ascuns-o?
- Tu vrei doar să pui mâna pe mostră, zise Rich.
Magda aprobă.
- Și, dacă putem da înapoi ceea ce a fost furat, atunci totul va fi bine.
- Oare? se întrebă Jade.
- N-ar avea ce să strice, zise Rich. Numai că noi habar nu avem unde este mostra.
Expresia de pe chipul Magdei nu se schimbă deloc.
- Nu v-a spus despre asta niciodată? Nu l-ați văzut ascunzând nimic?
Copiii dădură din cap că nu.
- Poate v-a dat ceva de care să aveți grijă cât el lipsește, sugeră Magda. V-a zis că este extrem de important și că nu trebuie să suflați o vorbă nimănui.
- Nimic de genul acesta, îi spuse Rich. Noi l-am întâlnit abia acum 2 zile.
- Ah, da, zise Magda. Moartea mamei voastre. Îmi pare rău.
Jade se uită în altă parte. Rich o luă de mână pe sub masă, astfel că femeia nu avea cum să-i vadă. Jade inspiră adânc și întoarse capul spre ei.
- Cred că ar fi mai bine să pleci, îi spuse ea femeii.
- Îmi pare rău, se scuză Magda din nou. Dar, dacă vă aduceți aminte de ceva, de orice, vă rog, sunați-mă!
Îi întinse lui Rich o bucată de hârtie cu un număr de telefon.
- Acesta este numărul meu de mobil. Vreau să vă ajut, dar... ridică din umeri neajutorată. Fără niciun fel de presiune, bine?
Jade dădu din cap.
- Bine.
Rich întoarse capul spre Magda.
- Îți mulțumim, mai zise el.
Magda îl privi drept în ochi.
- Și eu mi-am pierdut mama când eram mică. Nu eram mai mare decât voi. Știu cum este - știu ce simțiți în astfel de clipe. Regret nespus. Chiar vreau să vă ajut.
- Mulțumim, zise Rich cu glas stins.
Jade nu spuse nimic, dar simți cum ochii i se umplu de lacrimi.
Magda le făcu un semn de rămas-bun, surâse și ieși din cafenea. Nu privi în urma ei.
- Crezi ceea ce spune? îl întrebă Jade imediat ce femeia dispăru.
Se șterse la ochi cu mâneca bluzei.
- Cred că da, zise Rich. De ce ne-ar minți?
- Pentru că vrea mostra aia.
- Măcar ea nu trage în noi. Și cum a zis - fără presiuni.
- Mda, așa o fi, cedă Jade.
- Și, dacă o găsim sau ne dăm seama unde ar putea fi, atunci cu mostra asta - poate așa îi dau drumul tatei.
- Dacă îl mai vrem înapoi, zise Jade încet. Spion industrial - ce fel de tată mai e și ăsta?
- N-o să aflăm dacă nu îl găsim, observă Rich. Păstrează numărul ei de mobil, pentru orice eventualitate.
Jade se încruntă, trecându-i prin minte o idee.
- Ia stai puțin...
- Ce?
- Mobilul tatei.
- Crezi că e bine să-l sunăm și să-l întrebăm unde se află?
- Nu face pe prostul. Nu-l are la el. L-am ascuns eu. Cu țigările, ții minte.
- Ah, da. Și?
- Păi, și are toate numerele de telefon în agendă. Oameni cu care putem vorbi - care să ne ajute.
- Poate, zise Rich. Hai să ne uităm!
Jade oftă.
- Nu-l am la mine.
- E în apartament?
Fata făcu semn că da.
- Dacă au plecat tipii ăia...
- Merită să aruncăm o privire, zise Rich. Dacă e liber, sunt și alte lucruri de care avem nevoie.
- Te referi la haine curate, nu?
- Mai degrabă la bani. Și la pașapoarte.
CAPITOLUL 10
Broasca de la ușa clădirii fusese spartă. În graba lor, Rich nu observase acest lucru când fugiseră din apartament.
Cum pe stradă părea să fie liniște, era posibil ca nimeni altcineva să nu fi observat acest lucru. Rich nici nu-și amintea să fi văzut vreun vecin în clădire. Poate tatăl lor era singurul chiriaș.
Ajunși în capătul scărilor, găurile lăsate de gloanțe în perete îi făcură să șovăie puțin.
- Ești sigură de asta? o întrebă Rich cu teamă pe sora sa.
- Nu, răspunse Jade. Dar ce altceva putem face?
- Putem merge la poliție. Nu pot nega existența găurilor lăsate de gloanțe.
- Și dacă Magda are dreptate și eu sunt mână în mână cu poliția? Poate dispărem și noi.
Lui Rich nu-i veni în minte niciun răspuns la această ipoteză. Așa că o urmă pe Jade în vârful picioarelor, printre resturile ușii apartamentului, și rămase în așteptare în prag.
Ascultară împreună și cel mai mic zgomot. Dar nimic nu părea nelalocul său. Se auzeau doar mașinile ce treceau afară, pe stradă. Undeva, departe, lătra un câine.
...............................................
