Câinii, Allan Stratton

 ............................................

3-4

 

               Urc spre întunericul din pod, ținând lumânarea într-o mână şi sprijinindu-mă de scară cu cealaltă. Când sunt aproape să ajung, tata se apleacă şi mă apucă de subsuori. Mă ridică în pod şi începe să se învârtă cu mine.

   - Îţi place, amice?
   Lumânarea din mâna mea se stinge.
   - Tată! Opreşte-te!
   El mă pune jos. Se aprinde o lumină; e o lampă cu petrol pe care el o ţine în mână. Doar că nu e tata. Este domnul McTavish.
   - Surpriză.
   Încep să ţip.
   - Până la urmă, maică-ta nu te-a părăsit, zice domnul McTavish rânjind.
   - Cameron!
   E mama. Vocea ei se aude în spatele meu. Mă întorc. Doar că în locul mamei mele, o văd pe doamna McTavish. Este toată înfăşurată în plastic şi atârnă de un căprior, spânzurată de gât.
   - Cameron!
   Ţip iar, pentru că mai este un cadavru, cel al unui bărbat, care atârnă lângă ea.
   - Cameron! Trezeşte-te!
   Deodată mă pomenesc în patul meu. Lumina este aprinsă. Mama mă zgâlţâie ca să mă trezesc.
   - Trezeşte-te, Cameron! zice ea mângâindu-mă pe cap. Ce naiba visai?
   - Nu-mi aduc aminte.
   E o minciună. Îmi aduc aminte, dar nu vreau să spun: adevărul este mult prea înfricoşător. Ceea ce am visat eu este mai mult decât un vis. A fost un mesaj de la Jacky. Îmi arăta ascunzătoarea lui.
   Cum el şi ceilalţi au ajuns acolo.

Douăzeci şi şapte

   Până dimineaţă, lucrurile îmi sunt mai clare ca niciodată. Domnul McTavish a aflat că soţia lui voia să-l părăsească pentru Matthew Fraser, vărul străbunicii lui Cody. A aşteptat până când Jacky a plecat la şcoală, apoi a obligat-o să scrie scrisoarea în care zicea că va fugi cu domnul Fraser şi Jacky. După ce a scris-o, el a omorât-o.
   Când a venit domnul Fraser, domnul McTavish l-a omorât şi pe el.
   A ascuns maşina în hambar, a înfăşurat cadavrele în plastic şi le-a atârnat în podul casei. Când Jacky s-a întors acasă, tatăl i-a spus că mama a plecat. De-aici înainte, i-a zis lui Jacky că nu mai are voie să părăsească ferma sau să se vadă cu cineva, altfel o s-o păţească rău de tot. Lui Jacky i-a fost atât de frică de tatăl lui, încât a făcut exact ce i s-a spus. În noaptea aceea, domnul McTavish a dus maşina domnului Fraser în Ramsay, a pus scrisoarea la poştă şi s-a întors acasă înainte de răsăritul soarelui.
   Două săptămâni mai târziu, străbunica lui Cody şi-a ieşit din minţi. Poliţiştii au venit ca să scape de gura ei. N-au făcut investigaţii serioase pentru că li s-a părut că totul era normal: domnul Fraser îşi anunţase şeful că se va muta din oraş, iar domnul McTavish avea scrisoarea soţiei.
   Dar străbunica lui Cody nu s-a lăsat. Domnul McTavish şi-a luat câini de pază ca s-o ţină la distanţă, dar între timp probabil şi-a dat seama că Jacky nu va putea rămâne ascuns o veşnicie - la urma urmei, Arty, prietenul lui Jacky, locuia în ferma învecinată, iar copiii sunt curioşi. Dacă Jacky era descoperit, adevărul ieşea la iveală - aşa că l-a chemat pe Jacky în podul casei, unde l-a omorât şi pe el.
   Faptul că a văzut cadavrul mamei sale şi al domnului Fraser - este partea despre care Jacky nu vrea să vorbească şi de care încearcă să nu-şi mai aducă aminte.
   În orice caz, domnul McTavish are acum 3 cadavre învelite în plastic, ascunse în podul casei - ascunzătoarea secretă şi întunecoasă a lui Jacky, unde nu-l vede nimeni. Sigilează trapa şi o acoperă cu vopsea. Asta, plus banda adezivă şi plasticul au ascuns mirosul de cadavru. Nu că avea de ce să se îngrijoreze; întotdeauna a fost un singuratic - chiar şi prietenii lui cei mai buni, soţii Sinclair, îl consideră un ciudat, iar după ce îşi cumpără câinii, nimeni nu mai trece pe la el.
   Totul este perfect; domnul McTavish a scăpat cu asta. Doar că într-o bună zi, câinii îl ucid când deschide uşa să iasă din casă.
   Atunci când este descoperit, oamenii cred că mirosul este de la rămăşiţele lui. Familia Sinclair a încuiat casa şi i-au cultivat terenul.
   Până când domnul Sinclair se hotărăşte să se mute aici, au trecut deja 10 ani şi cadavrele s-au uscat.
   Şi cu asta basta. Până l-am văzut eu pe Jacky. Dar cine o să mă creadă? Aş putea să iau o daltă şi să deschid trapa spre podul casei ca să găsesc cadavrele, dar ce mă fac dacă mă înşel? Mama crede deja că am luat-o razna. Poate că o să mă interneze într-un ospiciu, spre binele meu, cum s-a întâmplat cu străbunica lui Cody.
   Nu. Înainte să deschid gura să zic ceva, trebuie să fiu absolut sigur. Am şi soluţia: bărbatul care în visul meu atârna spânzurat lângă doamna McTavish avea fruntea lată, o bărbie subţire, părul negru şi ochii albaştri bulbucaţi de groază. În ziarul Bugle nu erau fotografii cu Matthew Fraser, nu l-am văzut decât în visul meu. Deci, dacă aşa arăta, înseamnă că visul meu a fost adevărat.
   Dar cum să aflu eu lucrul ăsta? Doar dacă stau de vorbă cu Hannah Murphy, străbunica lui Cody. Chiar dacă bătrânii uită întâmplări recente, ar trebui să-şi amintească lucruri de demult.
   Doamna Murphy a fost foarte apropiată de vărul ei; cu siguranţă că şi-ar aminti cum arăta.
   Dar cum să fac s-o întreb? Că doar nu pot să dau buzna în camera ei de la azilul de bătrâni. Mi-a venit o idee: Benjie!
   Luni dimineaţă, Cody şi prietenii lui latră la mine când urc în autobuz, dar cam atât. Cody nu-i atât de prost să încerce ceva imediat după suspendare. Când urcă şi Benjie, mă întreabă cum mi-am petrecut timpul cât am stat acasă, iar eu îi spun că a fost super - TV şi jocuri video non-stop. Apoi îl întreb şi eu ce a făcut în weekend, ştiind că va zice că a petrecut încă o duminică cu bunicul lui la azil. Cu siguranţă.
   - Nu vreau să par nesimţit, dar a fost atât de plictisitor, iar pantalonii pe care-i port când mă duc la biserică îmi provocau nişte mâncărimi îngrozitoare.
   Dau din cap şi oftez cu un aer solemn. Când oftez prima dată, Benjie nu observă. Aşa că oftez încă o dată şi încă o dată, de-ai zice că încerc să obţin un Oscar pentru cea mai bună interpretare a unui rol de om necăjit.
   - Ce-i? întreabă el.
   Inspir profund, de parcă aş avea o mare suferinţă interioară pe care o suport cu stoicism.
   - Mama crede că bunicu’ nu mai este capabil să-şi poarte singur de grijă, mint eu. Zice că ar vrea să-l aducă aici şi să-l interneze în azilul acela. Dar când te aud ce spui...
   - Oh, scuze. Nu te îngrijora. Este frumos acolo. Pe bune.
   Ridic din umeri, cu un aer mohorât şi las privirea în pământ.
   - Îţi e uşor să vorbeşti.
   - Pe bune, poţi să vezi cu ochii tăi.
   - Cum?
   - Faci pe prostul sau nu pricepi? Ţi-am mai spus, în fiecare miercuri după şcoală mă întâlnesc cu tata după ce iese de la muncă. Dacă vrei, aş putea să te iau cu mine să-ţi arăt. Pe urmă poţi să-i spui mamei tale să vină să te ia.
   - Serios? M-ai lua cu tine?
   - Sigur. Nicio problemă.
   Doamnă Murphy, aşteaptă-mă că vin.

Douăzeci şi opt

   În următoarele două zile întorc problema pe toate părţile. După ce ajungem la azil, cum scap de Benjie ca să mă duc s-o văd pe doamna Murphy? Ce-am să-i spun ei? Dacă n-o găsesc singură? Ba mai rău, dacă vine Cody cât timp sunt la ea?
   Încerc să vorbesc despre asta cu Jacky. Fără succes. Mă urmăreşte peste tot în casă, dar nu vrea să se arate. Ba stă la uşa camerei mele şi, când ridic privirea de la birou, dispare. La fel şi când stau la televizor; el se uită la mine din spatele fotoliului de piele din colţ, dar când mă duc să-l scot de-acolo, dispare.
   - Care-i problema, Jacky? îl întreb eu în şoaptă, ca să nu m-audă mama. Fac asta pentru tine, ştii bine. Dacă nu voiai, de ce mi-ai trimis visul acela?
   Poate că sunt prea aspru. Poate că-i vine greu să m-audă vorbind despre asta, mai ales că, în afară de a-mi trimite un vis, nu se poate apropia mai mult de adevăr. Marţi, mama mă întreabă de ce sunt atât de agitat.
   - Cum adică? Sunt bine, zic eu.
   Măcar de-aş fi.
   Curios cât de greu trece timpul. Mi se pare că s-a scurs o veşnicie de când aştept să mă întâlnesc cu doamna Murphy, dar uite că vine ziua de miercuri şi, după ore, sunt în drum spre azil, împreună cu Benjie. El trăncăne întruna despre şcoală, profesori, părinţi, fete şi tot ce-i trece prin minte; doar deschide gura şi cuvintele îi ies singure. Ştiu că e urât din partea mea, dar aş vrea să tacă naibii, ca să pot să mă concentrez pe ce am de făcut în continuare.
   După ce trecem de încă 2-3 intersecţii, ajungem la o proprietate imensă, cu un panou frumos pe care scrie: Wolf Hollow Haven, Centru pentru îngrijirea persoanelor în vârstă.
   - Aici este, zice Benjie.
   După un moment de ezitare, îl întreb:
   - Crezi că ar putea să apară şi Cody?
   Benjie oftează.
   - Linişteşte-te. Cody vine de obicei la sfârşit de săptămână cu bunicii lui, din cauză că atunci când vine singur, străbunică-sa îl roagă s-o ia acasă cu el. Am auzit-o când îl ruga pe hol şi în camera de oaspeţi. E destul de jenant. Să nu-i spui că ţi-am zis, altfel mă omoară, dar chestia asta îl face să plângă.
   - Cody plânge?
   Nu ştiu de ce, dar parcă îmi pare bine s-o aud.
   Mergem pe aleea circulară. Clădirea este relativ modernă, în sensul că nu este construită recent pentru a fi considerată nouă şi nici atât de veche încât să arate ca o casă bântuită. Pe partea stângă e o poartă care dă spre o grădină cu mese de picnic şi scaune, unde familiile pot să stea cu rudele atunci când vremea e frumoasă.
   - Trebuie să introduci un cod ca să deschizi poarta, ca la toate celelalte uşi, zice Benjie. Asta ca să nu scape ăia mai ţicniţi.
   - Cum ţii minte toate codurile?
   - Simplu. Sunt scrise pe afişele de lângă panourile digitale. Bătrânii care suferă de demenţă nu fac legătura.
   Simt că mă trec fiorii. Oare am să ajung şi eu vreodată într-un asemenea loc? Nu mă văd nici la vârsta de 20 de ani. Dar mama? Sau bunica şi bunicul?
   Benjie tastează codul. Uşile de sticlă glisante se deschid şi intrăm în hol. N-arată rău. Tavanul este înalt; peste tot sunt lumini şi ghivece cu flori; e şi un birou de recepţie, pe care se află un registru de intrare, un vas cu flori şi un motan vărgat, portocaliu, care doarme şi pe care se pare că-l cheamă domnul Muffin.
   - Bună, Brenda, o salută Benjie pe recepţioneră în timp ce semnează în registru.
   - Iar ai venit, glumeşte Brenda. Ce s-a mai întâmplat pe la şcoală săptămâna asta?
   - Mai nimic. El e prietenul meu Cameron. Vreau să i-l prezint pe bunicul; şi bunicul lui vrea să vină aici.
   - Atunci poate i-ar plăcea să citească asta, zice Brenda dându-mi o broşură.
   - Mulţumesc.
   O împăturesc în două, o bag în buzunarul de la spate şi mă duc să semnez în registru, în timp ce Benjie îl mângâie pe domnul Muffin. Ia stai. Dacă vine Cody şi vede numele meu, o să se întrebe ce-am căutat aici.
   De parcă acesta ar sta să citească ce scrie într-un registru de intrare. Nu fi prost.
   Prost sau nu, trag o semnătură indescifrabilă, apoi Benjie şi cu mine o luăm pe un coridor destul de lat cât să aibă loc să treacă două cărucioare cu rotile unul pe lângă altul, printre oamenii care merg sprijinindu-se în bastoane şi premergătoare sau care stau ţinându-se de balustradă.
   O femeie de vârsta bunicii mele, îmbrăcată într-o bluză cu buline şi pantaloni de trening, se apropie de noi.
   - Astăzi nu sunt prea în formă, dar ce să le faci? zice ea şi merge mai departe.
   - Ea e Margaret, şopteşte Benjie. Crede că lucrează aici.
   Trecem printr-o sală mare, unde unii bătrâni stau pe canapele şi privesc în gol, alţii stau la masă şi joacă cărţi sau se uită la televizorul de lângă pian.
   - Aici au ore de pictură şi cântă împreună, îmi explică Benjie. Oh, şi aceea este uşa spre sala de mese, iar acolo este capela. Aici e aripa unde este cazat bunicul meu. Unii sunt lucizi, alţii nu. Aripile sunt mixte, mai puţin Aleea Memoriei, unde îi cazează pe cei care nu mai ştiu să se mişte sau să vorbească.
   - Groaznic.
   - Da, dar în rest este frumos, nu? Pentru un bătrân, adică. Mama zice că lucru cel mai bun e că nu miroase a pipi.
   Mergem de-a lungul holului. Majoritatea camerelor au un singur pat; doar câteva au două. Lângă fiecare uşă scrie numele persoanei alături de o casetă din sticlă cu fotografii personale şi câteva amintiri, probabil ca să-i ajute pe oameni să ştie care este camera lor. Trecem pe lângă doamna Hilda Green. Domnul James Hardy.
   Doamna Hannah Murphy.
   Hannah Murphy. Tresar. În caseta ei cu amintiri este o fotografie cu Cody şi părinţii lui. Când trecem prin dreptul ei, arunc o privire înăuntru şi văd o femeie micuţă, îmbrăcată într-un halat, care se uită pe fereastră în curte.
   După alte câteva uşi, Benjie zice:
   - Asta e camera bunicului meu.
   În cutia cu amintiri are fotografii de familie, o plachetă de la Clubul 4-H şi un mic tractoraş din aramă.
   Înăuntru, bunicul lui Benjie stă sprijinit de perne într-un pat reglabil, cu glisiere de siguranţă, cum sunt cele de spital. Benjie îl salută, mă prezintă pe mine şi ne tragem două scaune să ne aşezăm. Bunicul lui ridică puţin mâna şi îngaimă ceva ce cred că vrea să însemne „Benjie, ce mai faci? Mă bucur să te văd”, dar nu sunt sigur.
   Benjie îl ia de mână şi vorbeşte cu el. Mă simt absolut vinovat: vinovat pentru că mă aflu aici, prefăcându-mă că sunt prietenul lui Benjie, şi pentru că am gândit lucruri urâte despre el. Se poartă atât de frumos. Oare eu l-aş vizita pe bunicul de două ori pe săptămână dacă ar fi internat aici? Aş vrea să cred că da, dar nu sunt sigur. Un motiv în plus să mă simt prost.
   După câtva timp, până şi Benjie nu mai ştie ce să spună. Stăm toţi trei şi ne uităm unii la alţii. Până la urmă bunicul lui îngaimă ceva.
   - Televizorul? întreabă Benjie.
   Bunicul lui ridică un deget, ceea ce presupun că înseamnă da.
   Benjie ia telecomanda de pe noptieră şi deschide televizorul de la capătul patului.
   Acum e şansa mea.
   - Cred că ar fi timpul să plec, îi zic eu lui Benjie. Mulţumesc că m-ai luat cu tine.
   - Sigur, zice Benjie schimbând canalele. Nu uita să te semnezi de ieşire.
   - Nu uit.
   Mă întorc spre bunicul lui:
   - Mă bucur că v-am cunoscut, domnule Dalbert.
   Bătrânul mormăie ceva, dar nu înţeleg ce, aşa că mă mulţumesc să zâmbesc şi să clatin din cap.
   - La revedere.
   - Bine, pa. Ne vedem mâine, zice Benjie, fără să-şi ia ochii de la canalul de sport.
   Ies din cameră în coridorul pustiu şi mă îndrept spre camera doamnei Murphy cât pot de repede. Când ajung la caseta ei cu amintiri, mă cuprinde panica. Ce naiba fac? Dacă află cineva?
   Dacă află cine? Benjie a rămas cu ochii lipiţi de televizor. O să stea acolo încă o oră până vine tatăl lui de la muncă.
   Dar personalul de-aici?
   Am semnat la intrare. Dacă mă vede cineva, o să creadă că sunt vizitator.
   Dacă mă spune doamna Murphy?
   Crezi că o să ţină minte? Oricum, pot să-i dau un nume fals.
   Dar dacă apare Cody?
   Ce şanse sunt? Benjie zicea că vine numai în weekenduri.
   De unde ştie Benjie? Că doar nu vine aici în fiecare zi. Pe bune, Cody m-ar omorî. Nu merită. Las-o baltă.
   Nu. E singurul mod de a afla dacă bărbatul din visul meu a fost vărul doamnei Murphy. Dacă a fost el, înseamnă că visul a fost real şi există trei cadavre în podul casei. Ce este mai important decât să ştiu asta?
   Bat încetişor la uşă şi intru în camera doamnei Murphy.

Douăzeci şi nouă

   Doamna Murphy se răsuceşte în scaunul ei. Acum are părul alb şi faţa zbârcită, dar are aceeaşi bărbie pătrăţoasă şi aceeaşi frunte cu protuberanţe, ca în fotografia din Bugle.
   - Ce doreşti? mă repede ea.
   E clar că la ei, temperamentul este o trăsătură de familie.
   - Nu doresc nimic. Am venit doar ca să stăm de vorbă.
   Bătrâna apucă strâns bastonul pe care îl ţine în poală.
   - Cine zice că vreau să stăm de vorbă?
   - Sunt un prieten de-al lui Cody, strănepotul dumneavoastră, mint eu.
   - Cody.
   Faţa i se luminează şi e toată numai zâmbet.
   - Eşti prieten cu Cody?
   - Da. Am trecut să vă salut din partea lui.
   - Oh... Atunci intră, intră.
   Îmi face semn cu mâna să mă aşez pe un scaun lângă ea.
   Mă uit în preajmă la lucrurile ei - o viaţă de om într-o singură cameră: o măsuţă pe rotile, o consolă şi nişte rafturi, toate pline cu fotografii de familie înrămate; carpeta de pe perete (ea a făcut-o?); tabloul cu o fermă (a ei, oare?); oiţa tricotată şi veche de pe perna ei.
   Doamna Murphy mă priveşte cu ochii îngustaţi ca şi cum ar încerca să-şi amintească cine am zis că sunt şi de ce mă aflu aici, dar se jenează să întrebe.
   - Da, zic eu ca s-o ajut. Am venit ca să vă salut din partea lui Cody.
   - Cody. Ce drăguţ. E un băiat deosebit, nu-i aşa? Micul meu Cody.
   - Îmi place fotografia cu Cody pe care o aveţi pe hol. Sunt convins că apare şi în alte fotografii de familie.
   - Oh, da, am multe fotografii cu Cody.
   - Pot să văd câteva?
   Ea clatină din cap, iar eu mă uit mai de-aproape la fotografiile înrămate, prefăcându-mă că mă uit la Cody, dar căutând de fapt figura pe care am văzut-o în vis, figura vărului ei, Matthew Fraser. Ar putea fi într-una dintre aceste fotografii color, îngălbenite de vreme, de la începutul anilor ’60, sau în cea alb-negru de când era copil; poate într-un grup de copii şi verişori la un picnic cu familia. Oricum, îmi va fi greu să-l recunosc.
   - Sunt nişte fotografii minunate, zic eu, aşezându-mă din nou pe scaun. Îmi plac foarte mult cele în care apăreţi cu părinţii, cu copiii şi nepoţii dumneavoastră.
   Habar n-am dacă există astfel de fotografii, dar e mai sigur aşa.
   Şi chiar dacă nu există, sigur n-o să mă contrazică.
   - Foarte mulţi copii, zice doamna Murphy clătinând din cap fericită. Foarte mulţi copii.
   - Cu atâţia copii, presupun că aţi avut mulţi verişori.
   - Oh, da.
   - Puteţi să mi-i arătaţi?
   Ea reflectează puţin.
   - Mă tem că nu mă mai ajută vederea.
   Încerc altă variantă.
   - Eu am un văr preferat, zic eu pe un ton nonşalant. Dumneavoastră aţi avut un văr preferat?
   - Da.
   - Pe cine?
   Doamna Murphy face o pauză.
   - Oh, ştii tu.
   Îmi face cu ochiul de parcă mi-ar fi spus o glumă şi mă priveşte ca şi cum ar fi rândul meu să spun ceva. De ce nu zice Matthew?
   Poate că nu-şi aminteşte şi nu vrea să spună.
   Atunci arunc pastila:
   - Am auzit că aţi avut un văr nemaipomenit pe nume Matthew.
   - Matthew.
   Privirea i se întunecă.
   - Da, Matthew Fraser.
   Doamna Murphy duce un deget la buze.
   - Reg zice că săptămâna viitoare mă ia acasă. Nu trebuie să vorbesc despre Matthew.
   Reg. Numele soţului ei care apărea în Bugle. Dar sunt foarte sigur că a murit. Doamna Murphy crede că se află la sanatoriul comitatului?
   - Reg are dreptate, n-ar trebui să vorbim despre el, zic eu clătinând din cap cu un aer serios. Dar sunt sigur că n-are a face dacă îmi spuneţi cum arăta Matthew.
   - Păi, Matthew arăta ca Matthew.
   - Ştiu. Dar aţi putea să-l descrieţi?
   Doamna Murphy se crispează.
   - De ce?
   - Aşa, fără un motiv anume.
   E momentul să mai destind atmosfera.
   - Îl cunosc pe strănepotul dumneavoastră Cody. Ferma dumneavoastră este puţin mai departe de oraş decât a noastră.
   - Stai la o fermă lângă noi?
   - Da. La cea de lângă familia Sinclair.
   - Ferma lui McTavish!
   Doamna Murphy izbeşte cu bastonul în podea.
   - Franck McTavish l-a omorât pe Matthew!
   - Sst. Vă rog, doamnă Murphy. Sst!
   Ea se scoală în picioare împleticindu-se şi ridică bastonul.
   - Nu-mi spune mie să tac! strigă ea. Ştiu eu ce ştiu!
   Sar în picioare şi ridic mâinile.
   - Este în regulă, doamnă Murphy. Ştiu.
   - Să nu mă minţi! Crezi că am luat-o razna? Nu sunt nebună!
   - Doamnă Murphy, vă rog!
   - Chiar aşa, tu cine eşti? întreabă ea făcând un pas spre mine. Tu nu eşti doctor!
   Mă dau înapoi.
   - Sunt un prieten de-al lui Cody, strănepotul dumneavoastră.
   - Minţi! zice ea agitând bastonul. Cody este mic!
   - Doamnă Murphy, vă rog. Sunt doar un copil care locuieşte la fermă.
   - JACKY ESTE SINGURUL BĂIAT DE LA FERMA AIA! EL E MORT! TOŢI SUNT MORŢI!
   Agită din nou bastonul. Fără să vrea loveşte cu el fotografiile înrămate de pe măsuţa cu rotile. Acestea cad pe jos şi sticla se sparge; sunt cioburi peste tot.
   - CINE EŞTI? CINE TE-A TRIMIS?
   - Nimeni!
   - MINŢI!
   Doamna Murphy se apropie furioasă de mine. Ies repede pe coridor. În dreapta mea, Benjie se uită din camera bunicului său cu gura căscată; din spatele lui vin în fugă nişte asistente şi infirmiere.
   Altele vin din stânga mea. Intră cu toţii în camera doamnei Murphy.
   Ultima mă apucă de braţ.
   - Tu ce făceai acolo?
   - Nimic!
   Mă smucesc din mâna ei, iar ea cade în timp ce eu o rup la fugă spre camera de oaspeţi, trec prin ea şi alerg pe hol până la uşile de lângă recepţie.
   - Nu uita să te semnezi de ieşire, zice Brenda pe un ton vesel.
   N-am timp. Asistenta care a căzut, s-a ridicat în picioare şi vine valvârtej după mine. Văd codul de lângă uşă, îl tastez şi ies chiar când ea ajunge în holul de la intrare.
   - Stai! Vino înapoi!
   Glumeşti?

Treizeci

   Ajung la biroul lui Ken cât ai clipi.
   - Ce cauţi aici? mă întreabă mama.
   - N-am vrut să merg cu autobuzul şcolii. M-am gândit să vin să-l salut pe Ken.
   Ideea că aş vrea să-l salut pe Ken o face pe mama atât de fericită, încât uită să mă mai întrebe de ce sunt transpirat.
   - A ieşit pentru vizionarea unei proprietăţi, dar se întoarce repede.
   Se gândeşte o clipă, ca şi cum s-ar întreba dacă este momentul potrivit, apoi se hotărăşte:
   - Ce-ai zice dacă l-am invita pe Ken la cină? Nimic special. Aş putea să cumpăr ceva de la KFC. Sau să pregătesc o plăcintă de la congelator?
   - Da. Super.
   Şi chiar este. Dacă o să sune cineva după ce s-a întâmplat astăzi, mama n-o să ţipe la mine decât după ce Ken pleacă. Şi până atunci, ea o să aibă timp să se calmeze, iar eu să găsesc o explicaţie. De exemplu, că am mers cu Benjie în vizită la bunicul lui ca să fiu amabil şi, din greşeală, am nimerit în camera doamnei Murphy.
   Nu te mai speria aşa. N-o să sune nimeni. Numerele noastre de telefon sunt la secret din cauza lui tata şi în orice caz, la cum mi-am mâzgălit numele, cine ar putea să-l descifreze? Şi chiar dacă Benjie o să spună acasă, până mâine totul va fi dat uitării.
   Chiar şi aşa, tot simt o agitaţie în stomac. Încerc să uit de cele întâmplate, prefăcându-mă că a fost doar un vis urât.
   Ken se întoarce pe la ora 5 ca să închidă. Cum rămâne cu cina?
   - Ar fi grozav, spune el de parcă atâta aştepta. Am să aduc o sticlă de vin.
   Ne aşezăm la masă la ora 6 şi jumătate. Curând se face 7 şi jumătate. Apoi 8. Pe măsură ce trece timpul, devin tot mai relaxat. De acord, n-ar fi trebuit să intru în camera doamnei Murphy, dar în fond ce-am făcut? Nimic. Doar am stat de vorbă cu ea. De când este o crimă să stai de vorbă cu cineva? Şi nu eu am dărâmat lucrurile din camera ei.
   Încep să mă amuz de ce povesteşte Ken. Nu mai vorbeşte ca în reclame şi nu mai face pe grozavul ca la început. E mai degrabă ca atunci când ne uitam amândoi la fotografia cu copiii lui.
   Povesteşte o întâmplare de când a mers cu cortul împreună cu copiii, în urmă cu câţiva ani. Nu mai stătuse într-un cort din tabăra de cercetaşi - el nu prea este pasionat de excursii în natură, dar s-a gândit că lor o să le placă. Oricum, n-a reuşit să aprindă focul de tabără, aşa că au mâncat câţiva crenvurşti reci şi nişte bezele, apoi s-au dus la culcare. Dar a uitat să strângă resturile de la masă, inclusiv carnea pentru hamburgeri, şi în toiul nopţii s-au pomenit cu nişte coioţi care veniseră să mănânce. Şi ce s-a mai speriat crezând că aceştia vor intra peste ei în cort, să-i mănânce pe copii, iar el n-avea cu ce să-i alunge decât cu ursuleţul de pluş al fetiţei lui.
   - Cât de tare te-ai speriat? îl întreb eu zâmbind.
   - Vă spun doar atât: bine că mi-am luat cu mine o pereche de chiloţi de schimb, glumeşte Ken. Nu-mi vine să cred că am fost atât de prost. Nu doar că am lăsat mâncarea afară, dar că m-am speriat de câţiva coioţi. Cum spuneam, coioţilor le este teamă de oameni. Stau în zonă de 15 ani şi am văzut doar unul de câteva ori. Dar în noaptea aia, Dumnezeule! Îmi şi imaginam titlul articolului în Bugle: „O familie din localitate a fost mâncată de coioţi”.
   Râdem cu toţii în hohote. Să ştii că mama ar face şi mai rău, mă gândesc eu.
   Deodată o maşină intră pe aleea din faţa casei. Are farurile pe faza scurtă.
   - Aşteptaţi pe cineva? întreabă Ken.
   Mama se albeşte la faţă. Scutură din cap în semn că nu.
   - Poate că este domnul Sinclair.
   Dar eu ştiu la cine se gândeşte. La tata.
   Cineva bate la uşă.
   - Lasă-mă pe mine să răspund, zice Ken.
   Încleştează pumnii, nu mult, dar destul, în caz că e vreo problemă.
   Mama încuviinţează clătinând din cap. Ken deschide uşa. În prag stau doi poliţişti. Unul este mai corpolent, celălalt slab. Ken îi cunoaşte.
   - Brian, George, ce s-a întâmplat?
   - Putem să intrăm?
   - Desigur, spune mama speriată şi nedumerită. Eu sunt Katherine Weaver.
   Dă mâna cu ei.
   - Este vorba despre fostul meu soţ? Despre Mike?
   - Nu, spune poliţistul mai corpolent. Mă tem că este vorba despre fiul dumneavoastră.
   Îmi vine să vomit.
   - Cameron? Cameron, ce-ai făcut?
   - Nimic. Pot să-ţi explic.
   - Cum adică poţi să-mi explici?
   - N-ar fi mai bine să luăm loc? întreabă celălalt poliţist.
   Mama ne pofteşte în sufragerie. Ea se aşază pe canapea, între mine şi Ken; el o strânge de mână. Poliţiştii stau vizavi de noi, pe fotoliile din piele. Cel corpolent începe să vorbească.
   - Am înţeles că fiul dumneavoastră a fost eliminat de la şcoală săptămâna trecută din cauză că s-a bătut cu Cody Murphy, îi zice el mamei.
   - Nu eu l-am bătut. El m-a bătut pe mine.
   - Cameron! mi-o taie scurt mama săgetându-mă cu privirea.
   - Azi după-amiază, Cameron s-a dus la azilul de bătrâni Wolf Hollow Haven. A fost văzut ieşind din camera doamnei Hannah Murphy, străbunica lui Cody. Doamna Murphy era vizibil afectată şi a fost nevoie de intervenţia personalului pentru a o linişti, moment în care s-a ales cu nişte vânătăi. Câteva fotografii înrămate din camera dumneaei erau sparte. Când o asistentă a încercat să-l reţină pe Cameron, el a doborât-o la pământ; femeia şi-a scrântit glezna.
   - Cameron?
   Mama mă priveşte cu ochii măriţi de groază.
   - Nu-i ceea ce pare.
   - Cameron are nevoie de avocat? intervine Ken.
   - Asta decideţi voi, spune poliţistul slab. Noi am venit doar pentru a da un avertisment. În acest moment, nu credem că va fi pus sub acuzare.
   - Ştiţi, zic eu, m-am dus la azil împreună cu prietenul meu Benjie ca să-şi viziteze bunicul. Când am ieşit, am nimerit în camera doamnei Murphy din greşeală. Ea s-a înfuriat când m-a văzut, a început să agite bastonul şi a doborât fotografiile. Când m-a prins asistenta, m-am speriat şi am fugit. N-am vrut s-o dobor.
   Tăcere.
   Poliţistul corpolent se uită direct prin mine.
   - Benjie a spus că te-ai dus acolo ca să te interesezi de azil pentru bunicul tău.
   - Cum? întreabă mama. Tata se simte foarte bine.
   - Benjie zice că te-ai despărţit de el şi de bunicul lui cu 5 sau 10 minute înainte de incident, continuă poliţistul. Este mult prea mult timp pentru cineva care a intrat din greşeală în camera cuiva. Ca să nu mai spun ce ciudată coincidenţă că ai intrat în camera străbunicii lui Cody Murphy, băiatul cu care te-ai bătut. Am înţeles că bătaia a început după ce te-ai luat de familia lui.
   - Nu. Nu s-a întâmplat aşa.
   Poliţistul corpolent se întoarce spre mama:
   - Toată lumea din oraş ştie că acesta trece printr-o perioadă grea de când a murit tatăl lui. În ultimii ani, Cody a locuit cu bunicii din partea tatălui şi cu străbunica lui; este foarte apropiat de aceasta. Anul trecut au dus-o la azil. El n-a acceptat prea uşor treaba asta.
   - Bietul băiat, spune mama.
   - Cody? Bietul băiat? strig eu. El se ia de toată lumea şi nouă ar trebui să ne pară rău de el? Nu-i drept!
   - Poliţia n-a venit aici pentru ceva ce-a făcut Cody, mă repede mama. A venit din cauza ta.
   Poliţistul slab scoate un carneţel şi arată spre mine:
   - Asistenta care şi-a scrântit glezna ar putea să te acuze de agresiune. Familia lui Cody ar putea să te acuze de mai multe. Ai putea să ajungi într-o instituţie de detenţie pentru minori. Din fericire pentru tine, niciunul dintre ei nu doreşte să facă asta. Ei vor să ştie adevărul. Ce căutai în camera aceea?
   Ce să zic? Când deschid gura, scot numai sunete ciudate, poticnindu-mă şi înecându-mă totodată.
   - Voiam să aflu cum arăta vărul ei - Matthew Fraser. Omul de care ea zicea că a fost omorât de domnul McTavish, proprietarul acestei ferme în anii ’60.
   - Oh, nu se poate, zice mama încet. E vorba despre proiectul tău la istorie?
   Se întoarce spre poliţişti.
   - Se documentează despre fermă pentru un proiect la istorie.
   - În ziarul Bugle, zic eu. Scrie absolut tot în Weekly Bugle. Doar că nu apare fotografia lui Matthew Fraser.
   Poliţiştii se uită unul la altul.
   - E o poveste veche, îi explică cel slab mamei. Pe vremea aceea, doamna Murphy pretindea că Frank McTavish şi-a omorât soţia, fiul şi pe vărul doamnei Murphy aici, la ferma aceasta. Până la urmă, s-a dovedit că n-a fost nimic, de fapt soţia a fugit cu fiul şi amantul ei.
   - Nu-i adevărat, izbucnesc eu. Doamna Murphy a avut dreptate.
   - Ce vrei să spui?
   - Domnul McTavish i-a omorât. Cadavrele sunt în podul casei.

Treizeci şi unu

   Toţi rămân cu gura căscată.
   - Îmi pare rău, se scuză mama în faţa poliţiştilor. Cameron a avut dintotdeauna o imaginaţie mai bogată. Dar de data asta... De data asta...
   - Este adevărat, mamă. Cadavrele sunt învelite în plastic şi atârnate de o grindă.
   - N-ai de unde să ştii tu asta, zice mama. Trapa spre podul casei era sigilată când ne-am mutat noi aici.
   - Uită-te dacă nu mă crezi.
   - Cameron are dreptate, spune Ken. Cred că ar trebui să urcăm în pod.
   Super! Îmi vine să-l îmbrăţişez pe Ken.
   - Îl încurajezi? se miră mama.
   - Nu. Eu spun că el crede ce ne-a zis. Până nu se convinge singur că nu-i nimic acolo, n-o să-i iasă din cap.
   - Dar trapa este bătută în cuie, zice mama, iar pe deasupra sunt atâtea straturi de vopsea, încât ne vor trebui un ciocan şi o rangă ca s-o putem deschide. Gândeşte-te la stricăciuni.
   - Mă gândesc, zice Ken făcând semn din cap în direcţia mea.
   Mersi, Ken. Cred că m-am înşelat când am crezut că n-o să fim prieteni.
   Ken scoate mobilul şi formează un număr de telefon. Ne face semn cu mâna să tăcem.
   - Art, sunt eu, Ken Armstrong. Sunt alături, cu Brian şi George de la poliţie. Uite, ştiu că sună aiurea, dar trebuie să urcăm în podul casei. Katherine se teme că o să facem stricăciuni dacă deschidem trapa. Plătesc eu reparaţiile, dar am nevoie de acordul tău.
   Îndepărtează telefonul de la ureche; presupun că domnul Sinclair nu-i de acord.
   - Art, îmi pare rău, nu pot să spun la telefon de ce. Dar este important, crede-mă... Mersi.
   Închide.
   - O să vină Art încoace.
   Domnul Sinclair vine cu camioneta, aducând o scară şi o cutie cu unelte.
   - Mă tem că lui Cameron nu-i iese din cap lucrarea de cercetare, îi spune mama. Crede că Frank McTavish şi-a omorât soţia, fiul şi pe iubitul soţiei şi le-a încuiat cadavrele în podul casei.
   Domnul Sinclair îmi aruncă o privire.
   - Vasăzică eşti bănuitor.
   - Nu, domnule, eu ştiu sigur.
   Singurul lucru pe care nu-l ştiu este ce ştii tu.
   Domnul Sinclair pufneşte şi urcă la etaj cu uneltele.
   Noi urcăm după el în dormitorul mare şi ne uităm cum îşi instalează scara sub trapă. Sunt speriat, dar cel puţin deocamdată nimeni nu mai zice nimic de doamna Murphy.
   Ken se oferă să facă el această treabă ingrată, dar domnul Sinclair nici nu vrea să audă. Se urcă pe scară, smulge cuiele cu o daltă şi un ciocan, apoi deschide trapa cu o rangă. Ştiam eu că-i un dur, dar uau!
   Domnul Sinclair coboară de pe scară.
   - Băieţi, dacă acolo s-a petrecut o crimă, mai bine intraţi voi primii, le zice el poliţiştilor, ştergându-şi transpiraţia de pe frunte.
   Poliţiştii îşi aprind lanternele şi urcă în pod. Fasciculele de lumină cercetează întunericul. Tăcere. Mama mă cuprinde cu un braţ de după umeri. Ken o ţine de mână. Niciunul dintre noi nu mai respiră.
   Poliţiştii coboară cu un aer serios, apoi discută ceva în şoaptă cu mama, Ken şi domnul Sinclair. Ce să zic, de parcă eu n-aş suporta să aud ceea ce tocmai le-am spus.
   Mă uit în sus, spre bezna din pod. Îmi pare rău, Jacky, ascunzătoarea ta nu mai este secretă. A trebuit să le spun. N-am avut încotro.
   Şuşotelile încetează. Mama face un pas spre mine.
   - Cameron, zice ea cu un aer ca de înmormântare. Vrei să urci cu noi în pod?
   Încuviinţez. Cu inima bătând să-mi sară din piept, urc scara după poliţişti; mama, Ken şi domnul Sinclair vin în urma mea.
   - Uită-te bine, îmi spune poliţistul corpolent când ajungem cu toţii în pod.
   Luminează cu lanterna în toate direcţiile.
   Podul este gol.
   - Nu. E imposibil.
   Mama mă apucă de umeri.
   - Vezi, Cameron? Totul a fost doar în imaginaţia ta.
   - Ba n-a fost! zic eu smulgându-mă din mâinile ei. Cadavrele au fost aici. Cineva le-a mutat.
   Poliţistul corpolent s-a săturat de atâtea aiureli.
   - Cine? Când? Unde?
   - Nu ştiu.
   Stai. În hambar Jacky zicea că Arty ştie că el nu a plecat de la fermă cu mama lui. La cimitir a zis că Arty ştie locul secret unde se ascunde.
   Mă întorc spre domnul Sinclair.
   - Dumneavoastră ştiţi. Ştiţi bine că Jacky a fost aici.
   Mama rămâne cu gura căscată.
   - Jacky?
   Ken o sprijină.
   - Cine? Ce?
   - Jacky era băiatul domnului McTavish, zice domnul Sinclair. I-am arătat lui Cameron nişte fotografii cu noi doi jucându-ne când eram copii. A plecat cu mama lui. Nu l-am mai văzut de-atunci.
   - Nu-i adevărat.
   - De unde ştii? întreabă poliţistul slab.
   - Ştiu eu. Probabil că domnul McTavish şi-a dat seama că nu putea să ţină cadavrele aici mult timp. A trebuit să scape de ele.
   - Dacă eşti atât de deştept, spune-ne cum, zice poliţistul corpolent. De când trăiesc eu, pe-aici nu s-au găsit rămăşiţe omeneşti.
   - Ştiu. Nu le-a îngropat.
   - Atunci ce-a făcut cu ele, domnule Detectiv?
   Este cel mai oribil gând care mi-a trecut vreodată prin cap, dar este singurul care are logică. Mă întorc spre domnul Sinclair şi zic:
   - Tatăl dumneavoastră a fost cel mai bun prieten al domnului McTavish. El avea o maşină de tocat carne. Ar fi fost foarte simplu. Ştiţi foarte bine. Spuneţi-le.
   - Vai de mine! Domnule Sinclair, îmi cer scuze.
   Mama respiră atât de precipitat, încât cred c-o să leşine. Apoi începe să se plângă cu glas tare către toţi cei de faţă:
   - Tatăl lui Cameron a încercat să mă omoare, de-atunci fugim de el, Cameron are mereu coşmaruri, este foarte confuz, are nevoie de ajutor, nu se simte bine, este...
   - Încetează, mamă! Nu este vorba despre tata. Mereu dai vina pe tata. Mereu. Pentru orice. Nu e vina lui!
   - Ajunge!
   - Nu! N-ajunge. Niciodată n-ajunge. Orice aş face, tu crezi că am luat-o razna. Întotdeauna. Nu n-am luat-o razna! Dacă cineva a luat-o razna, aceea eşti tu!
   Cad în genunchi şi încep să lovesc cu pumnii în podea, cu capul.
   Ken încearcă să mă oprească. Mă lupt cu el să mă lase în pace.
   Poliţistul corpolent mă imobilizează punându-mi un braţ în jurul gâtului. Eu leşin.

Treizeci şi doi

   Când îmi revin, Ken şi domnul Sinclair au plecat deja. Nu întreb unde sau de ce. Nici nu-mi cer iertare. Nu zic nimic. De ce mă aflu aici? De ce-aş fi în altă parte? Mi-aş dori să dispar pentru totdeauna.
   Poliţiştii mă coboară pe scară şi mă duc pe canapeaua din sufragerie. Rămân cu privirea aţintită în podeaua din faţa mea.
   Mama plânge; se duce în bucătărie cu poliţistul cel slab. Discută în şoaptă, iar celălalt stă în picioare în pragul uşii, cu braţele încrucişate, în caz că vreau să fac ceva. Până la urmă, Ken se întoarce cu un mic bagaj cu schimburi de noapte şi poliţiştii pleacă.
   - Am să pregătesc patul pentru Ken în dormitorul mare de la etaj, zice mama. Va dormi la noi în noaptea asta.
   - Ce? Ţi-e teamă de mine?
   - Nu, Cameron, mi-e teamă pentru tine.
   Mama se aşază lângă mine şi-şi pune mâna peste a mea; n-o opresc, dar nici nu mă uit la ea, ci continui să privesc fix spre podeaua din scânduri.
   - Dacă mai faci o criză precum cea de sus, eu nu am destulă forţă să te opresc.
   - Să-ţi zic domnul Gardian? îl întreb eu pe Ken.
   - Sunt aici ca să vă ajut, zice el. Atât. Eu ţin la tine. Cu toţii ţinem la tine.
   - Sunt convins.
   - Ken o să-ţi facă o programare la medicul lui de familie, spune mama. Ar trebui să-ţi dea nişte medicamente ca să te linişteşti până găsim pe cineva cu care să stai de vorbă.
   - Un psihiatru, adică.
   Mama face o pauză.
   - E vina mea, Cameron, nu a ta. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai de mult că se va întâmpla aşa. În ultimii ani ţi-a fost foarte greu. Credeam că eu sunt tot ce ai nevoie, dar m-am înşelat. Îmi pare rău.
   Aud ce spune, dar nu mă impresionează.
   - Poliţiştii ziceau că nimeni n-o să te dea în judecată dacă nu se mai întâmplă. Ei sunt de părere că ar fi bine să rămâi acasă câteva zile. Ai cursuri la care vine şi Cody? Aveţi vestiarele alăturate?
   Eu scutur din cap că nu.
   - În regulă. Ziceau că mai bine ar fi să-l eviţi cât de mult poţi.
   Sigur. În fond, sunt un ciudat, nu? De parcă eu aş putea să-l bat pe unul ca el. Ce să zic.
   - Ken o să-şi anuleze toate întâlnirile de mâine. O să stea aici cu tine cât timp eu rezolv problema la şcoală. Am să discut cu profesorii să-ţi dea teme pentru acasă, pentru a nu rămâne în urmă. Am să vorbesc şi cu profesorul de istorie, să-i spun să nu-ţi mai ceară eseul acela despre fermă.
   - Nu ne-a cerut niciun eseu, zic eu calm.
   Mama rămâne mască. Vrea să ne spună ceva, dar Ken i-a făcut probabil semn să tacă, fiindcă se opreşte.
   - O rezolvăm noi, se mulţumeşte ea să spună.
   Mă pregătesc de culcare şi mama vine să-mi ureze noapte bună.
   Aprinde lumina de veghe, îmi aminteşte de Ken, care este în camera de alături, dacă am nevoie de ceva, şi mă sărută pe frunte.
   - Te iubesc.
   - Mm-hmm, răspund eu cu privirea în tavan.
   Mama pleacă. O aud pregătind împreună cu Ken patul de culcare.
   Nu e prea confortabil; probabil că el o place foarte mult. Aud treptele scârţâind în timp ce ea coboară în dormitorul ei, apoi îl aud pe Ken instalându-se în patul lui. În casă se aşterne liniştea. Stau nemişcat foarte mult timp.
   Jacky, de ce n-ai fost aici? Unde eşti?
   Tăcere.
   Poate că mama are dreptate. Poate chiar am luat-o razna.
   A doua zi dimineaţă, mama vine să vadă ce fac; eu mă prefac că dorm. Mă dor toţi muşchii. Am un ditamai cucuiul în frunte şi braţele pline de vânătăi. Mi-am făcut singur nişte lovituri zdravene aseară.
   O aud pe mama vorbind cu Ken în bucătărie; sunt sigur că despre mine. Mama pleacă înainte de ora 8; probabil că vrea să discute cu directorul şcolii la prima oră. Când în sfârşit cobor şi eu, Ken îmi pregăteşte nişte cereale şi pâine prăjită, timp în care vorbeşte numai despre vreme, de parcă aseară nu s-a întâmplat nimic şi nu-i ceva neobişnuit faptul că el se află aici.
   - Vrei lapte la cafea, da? Şi foarte mult zahăr?
   Îmi face cu ochiul.
   Eu şi aparatul de cappucino. Nu-mi arde să zâmbesc, dar o fac totuşi.
   - Nu prea.
   Mă priveşte în timp ce mănânc.
   - Mai vrei ceva? De când stau singur, am învăţat să fac ouă cu costiţă. Mă pricep să fac şi sendvişuri la pachet.
   Scutur din cap că nu. Îmi vine greu, dar trebuie s-o spun:
   - Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat în pod.
   - E-n regulă.
   - Sper că ştie şi mama.
   - Cu siguranţă. Te iubeşte.
   Mă concentrez pe felia de pâine prăjită, altfel nu mai pot continua.
   - Eram atât de sigur.
   - Şi eu am fost sigur de multe lucruri care până la urmă n-au ieşit aşa cum m-am aşteptat. Nu-i nimic rău în asta.
   Mă gândesc îndelung.
   - Există un motiv pentru care am crezut asta.
   Ken zâmbeşte.
   - Întotdeauna există motive pentru care credem ceva.
   N-o să mă întrebe; vrea să mă facă pe mine s-o spun.
   - Promiţi că n-o să-i zici mamei?
   - Nu pot să-ţi promit treaba asta. Dar indiferent despre ce-i vorba, ea va înţelege.
   - Ba n-o să înţeleagă.
   - Atunci eu am să înţeleg.
   Îl privesc în ochi; mă priveşte şi el. În regulă, să-i dăm drumul.
   - La câteva zile după ce ne-am mutat aici, într-o noapte, mi s-a părut că am văzut un copil care se uita prin gaura din şură. Ştiam că aici a locuit un copil cu mulţi ani în urmă, pentru că am văzut lucruri de-ale lui în subsol. Am găsit nişte desene făcute de el în camera pentru cărbuni; îl chema Jacky. Vrei să le vezi?
   - Desigur.
   Îl duc pe Ken în camera mea şi îi arăt desenele.
   Ken le priveşte încruntat.
   - Nu sunt expert, dar îmi dau seama că băiatul ăsta n-a dus o viaţă prea fericită.
   - Pe bune. Ştiam de la şcoală povestea cu domnul McTavish şi câinii. Vezi că la un moment dat mama lui nu mai apare în desene? Şi mai sunt şi astea. Trebuie să te uiţi foarte atent, dar vezi câinii? Dinţii? Cozile?
   Mă opresc. Ken clatină din cap, dar nu ca şi când ar judeca ceva, ci doar ascultă, aşteaptă ca eu să continui. Aşa că zic mai departe:
   - În fine, având toate astea, m-am întrebat dacă nu cumva domnul McTavish a omorât-o şi dacă nu cumva copilul pe care l-am văzut eu era fantoma lui Jacky. Mai ales după ce-am aflat că străbunica lui Cody credea că domnul McTavish a omorât-o nu doar pe mama lui, ci şi pe Jacky şi pe vărul dumneaei. Aşa că am început să fac cercetări. Am obţinut informaţiile acelea de la tine şi de la ziarul Bugle.
   - Şi povestea a căpătat proporţii tot mai mari în mintea ta până aseară.
   - Da. Dar chiar şi înainte. Cu mult înainte. Adică îi aud vocea, uneori doar în mintea mea, alteori ca şi când ar fi lângă mine.
   Nu-mi vine să cred că am îndrăznit să spun chestia asta. Ken continuă să dea din cap, ca şi când ceea ce-am spus este absolut logic.
   - Acum înţeleg de ce erai atât de supărat.
   - Serios?
   - Unul dintre motivele pentru care îmi place de tine, Cameron, este faptul că îţi pasă de oameni. Încerci să te imaginezi în locul lor. Deci nu mă mir că îl compătimeşti pe băiatul care a făcut aceste desene, că îţi imaginezi cum ar arăta sau cum ar vorbi el.
   - Dar eu fac mai mult decât atât. Vorbesc cu el, Ken. Tot timpul. Mama zice că-mi mişc mereu buzele. Are dreptate. Uneori mă surprind şi eu făcând asta.
   Partea asta este mai greu de acceptat de către Ken, dar el nu râde.
   - Cred că toţi vorbim singuri. Poate că nu vorbim cu glas tare şi nu mişcăm buzele, dar când vine vorba despre lucruri importante, ne imaginăm ce vom spune sau ce-ar fi trebuit să spunem.
   - Nu unei fantome.
   - Nu, poate că nu. Dar eu nu sunt Dumnezeu. Există multe lucruri pe care nu le ştiu sau nu le înţeleg. Poate pentru că nu le-am trăit niciodată.
   Mă bate pe umăr cu afecţiunea unui tată.
   - Eşti un copil bun.
   - Mulţumesc.
   Înainte să ne ridicăm, trebuie să mai spun ceva.
   - Mă bucur că tu şi mama sunteţi prieteni.
   Tocmai joc un joc video în camera mea când mama se întoarce acasă. Discută puţin cu Ken, apoi mă cheamă în sufragerie. Arată rău de tot.
   - Până la sfârşitul săptămânii o să vii cu mine în oraş şi o să-ţi faci temele în biroul de la agenţie. Nu pot să te las singur acasă. Ken a acceptat să rămână aici peste noapte până rezolvăm lucrurile. Săptămâna viitoare vei merge la şcoală pentru o perioadă de probă. Familia Murphy este foarte supărată, dar au fost de acord cu directorul şcolii că poţi să mergi la cursuri cu condiţia să nu vorbeşti cu Cody; vei lua masa în biroul consilierului, nu la cantină; şi nu vei mai merge cu autobuzul şcolii. Am să te duc eu dimineaţa, iar după terminarea cursurilor ai să te prezinţi la biroul directorului, unde ai să aştepţi până vin eu să te iau după ce termin programul. Şi încă ceva: fără jocuri video de-aici înainte.
   - Ce?
   - Cameron, fără discuţii. Astea sunt regulile. După-amiază vei merge la medicul lui Ken. Am să-l rog să-ţi dea o trimitere la un psihoterapeut; motivele le cunoşti şi tu. Cameron, vorbeşti cu prieteni imaginari. Cu fantome.
   Mă întorc furios spre Ken.
   - I-ai spus!
   - Trebuia să-i spun.

Treizeci şi trei

   În viaţa mea nu m-am simţit mai singur ca în restul săptămânii.
   Mă duc la medicul lui Ken, care îmi prescrie nişte pilule de dormit pe care le numeşte miorelaxante şi un antidepresiv care, zice el, ar trebui să-şi facă efectul în zece zile. Wolf Hollow este un oraş prea mic ca să aibă şi medic psihiatru - sau să nu afle nimeni dacă vrei să consulţi unul, dar el îmi aranjează o întâlnire cu cineva din Ramsay. Persoana este prea ocupată ca să mă primească imediat, dar o să mă strecoare printre ceilalţi pacienţi dacă mai apare „încă un episod”.
   În afară de întâlnirea cu medicul lui Ken, în rest sunt consemnat la biroul agenţiei unde îmi fac temele într-o cameră de depozitare.
   Nu are ferestre, deci parcă sunt la arest. Mama a zis că pot să lucrez în biroul din faţă, lângă ea, dar aşa ar fi fost şi mai rău. Oricine venea s-ar fi întrebat de ce nu mă duc la şcoală; măcar dacă stau ascuns, putem să zicem că am fost bolnav. Ceea ce crede şi mama, de fapt, numai că pentru ea sunt bolnav la cap.
   Acesta este cel de-al doilea motiv pentru care prefer să stau în depozit şi să rămân în camera mea când suntem acasă. De fiecare dată când se uită la mine, mamei îi vine să plângă.
   În cea mai mare parte a timpului stau întins în pat şi mă uit la fotografia înrămată de pe noptieră, cea cu mama şi bunicii mei. Îmi imaginez poza cu tata ascunsă sub ea. Oare arată aşa cum mi-l amintesc? Tare mult aş vrea să ştiu, dar dacă atunci când am să-i văd chipul, am să simt nevoia să-l sun? O nevoie atât de puternică încât n-o să mă pot abţine? Numărul lui de telefon este scris pe spatele pozei; e chiar acolo.
   Mă gândesc mult la tata. Nu am la ce altceva să mă gândesc, poate doar la faptul că nu am prieteni, pe cineva de încredere, sau că poate sunt nebun, aşa cum crede mama.
   De exemplu, Jacky. Ce-a fost asta? Acum câteva zile am renunţat să-l mai întreb de ce m-a minţit şi m-a băgat în bucluc. Am renunţat pentru că, ei bine, eu vorbeam singur. El n-a zis niciodată nimic. De parcă n-ar fi fost acolo. Şi poate chiar n-a fost. Niciodată. La urma urmei, ce am aflat eu despre el şi nu mi-am dat seama din lucrurile găsite la subsol, din desenele lui, din fotografiile domnului Sinclair sau articolele din Bugle? Sau poate că am inventat eu totul din cauza celor întâmplate cu mama şi tata sau din cauza viselor care păreau reale?
   Dacă l-am inventat pe Jacky, ce altceva am mai inventat? Asta îmi trece prin minte când mă gândesc la tata. De exemplu, dacă tatăl de care mama îmi spune să mă feresc nu seamănă deloc cu tatăl meu real? Dacă mama exagerează cu temerile ei faţă de el, aşa cum eu am exagerat când am auzit de domnul McTavish?
   De pildă, atunci când tata m-a lăsat singur în mijlocul pădurii.
   Dacă doar mi s-a părut că era mijlocul pădurii pentru că eram mic şi, de fapt, era un parc, iar pentru el nu era decât o joacă de-a v-aţi ascunselea? Sau atunci când m-a ţinut sub apă: probabil că nu era decât o formă de antrenament. În fond, acum pot să-mi ţin respiraţia sub apă o lungime de bazin, nu? Sau chestia cu Facebook-ul. Dacă doar i-a fost dor de mine şi numai aşa a putut să mă găsească?
   Mama îl ţine la distanţă de ani de zile. Ce altceva să facă? Poate că din cauza ei a făcut-o. Poate că ea e de vină. Şi chestia de-atunci de pe balcon - nu m-ar fi lăsat să cad; se juca de-a avionul în zbor; mulţi taţi fac asta. Pesemne că eu îmi amintesc greşit lucrurile.
   Când mă gândesc la asta, mă urăsc pentru faptul că-l învinuiesc pe el pentru lucruri de care nu este vinovat. Şi totodată mă urăsc pentru că mă îndoiesc de mama. Sunt un copil rău pentru tata, pentru mama - ce se întâmplă cu mine?

Treizeci şi patru

   Ce se întâmplă cu mine? Tot la asta mă gândesc şi acum, duminică seară. Mâine mă reîntorc la şcoală: la Cody, care mă urăşte de moarte; la Benjie, care m-a turnat; la o lume în care toţi se uită la mine şi şuşotesc pe seama mea. Şi care vorbesc despre mine şi pe Tweeter, sunt sigur.
   În fine, e târziu. Ar trebui să dorm, dar nu pot; stau la biroul meu şi mă uit pe fereastră. Peisajul este cam dezolant. Lanurile au fost treierate, frunzele au căzut din copaci şi cerul e acoperit de nori.
   După lăsatul serii, nu se mai vede decât un petic de lumină ce se revarsă din casă şi se proiectează peste marginea câmpului. În seara asta este şi mai rău. Aerul rece se transformă într-o ninsoare măruntă; când aud cum suflă vântul în ferestre, îmi strâng şi mai bine pătura în jurul umerilor.
   Tata. Domnul McTavish. Câinii. Dacă vreau, aş putea să-mi imaginez câinii uitându-se la mine de pe câmp. Trag perdelele şi aud o voce mică în spatele meu.
   - Cameron?
   Pun pariu că Jacky stă pe marginea patului, dar nu mă întorc. Mi-e teamă că am să-l văd.
   - Cameron? Eşti supărat pe mine? De ce nu vrei să te uiţi la mine?
   Ce să-i spun? Că mă tem că nu-i aici?
   - Ştiu că am lipsit câtva timp. Îmi pare rău, dar am suferit. Ai spus nişte lucruri despre mine.
   Îmi muşc buza şi închid ochii. Îl văd pe Jacky în interiorul pleoapelor.
   - Înainte să mai vorbesc cu tine, şoptesc eu, trebuie să-mi răspunzi la câteva întrebări.
   - Bine.
   Pare agitat.
   - Unde te duci când nu eşti cu mine?
   Jacky face o pauză.
   - Nu ştiu.
   - Ce făceai înainte să vin eu?
   - De ce mă întrebi?
   - Pentru că oamenii cred că sunt nebun. Uneori şi eu cred că sunt nebun.
   - Nu eşti, zice Jacky. Ţi-aş spune dacă ai fi.
   - Dar dacă totuşi sunt, iar tu nu eşti decât...
   - Sunt eu, Cameron. Sunt eu, Jacky.
   - Nu, tu eşti altceva, spun. Zici că eşti prietenul meu, dar îmi spui lucruri care nu sunt adevărate, lucruri care îmi aduc numai necazuri.
   - Cum ar fi?
   - Ştii foarte bine: că tatăl tău a omorât-o pe mama ta şi pe prietenul ei şi le-a atârnat cadavrele în pod; că te-a chemat acolo şi te-a omorât şi pe tine şi că de-atunci podul este ascunzătoarea ta secretă şi întunecoasă.
   - Eu n-am spus niciodată asta. Vezi, de-asta am stat deoparte. Le-ai zis tuturor numai minciuni despre tata şi despre mine. Eu n-am văzut niciun cadavru. Niciunde, niciodată. Şi nici n-am zis că am văzut. A fost de-a dreptul oribil.
   - Zău aşa, Jacky. Toate lucrurile astea erau în visul pe care mi l-ai trimis.
   - Uite, iarăşi minţi. Eu nu ţi-am trimis niciun vis.
   - Cum?
   Parcă am primit un pumn în stomac. Am presupus că el mi-a trimis visul, dar nu am ştiut.
   Ia stai. Vorbeam cu voce tare? Mă ridic de pe scaun şi mă uit pe hol să văd dacă mă ascultă mama sau Ken, dar acolo nu-i nimeni; Ken sforăie uşor în camera lui. Închid uşa, mă sprijin pe perne şi închid ochii. Jacky stă cu picioarele încrucişate la capătul patului, răsucind coada căciulii în jurul degetelor.
   - Ai dreptate. Îmi pare rău, zic eu încet. Deci, ce s-a întâmplat când a plecat mama ta?
   Faţa i se schimonoseşte.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta. E greu.
   - Te rog. Sunt prietenul tău.
   - Bine, dar să nu spui.
   Lasă privirea în jos.
   - Tata voia ca mama şi cu mine să fim cuminţi. Dar eu nu eram tot timpul ascultător, aşa că uneori, după ce mă bătea cu cureaua, trebuia să mă ţină o zi-două în camera de cărbuni, până mă învăţam minte.
   - Tu ai făcut liniile pe care le-am văzut pe perete?
   Jacky clatină din cap că da.
   - Câte una de fiecare dată când am stat acolo.
   - Groaznic.
   - Aşa zicea şi mama, dar n-avea dreptate; îmi prindea bine. Mama mi-a dat o lanternă, hârtie şi creioane colorate ca să nu mă plictisesc. Îmi plăcea să desenez în acel loc, să văd culorile pe întuneric. Acolo mi-am păstrat desenele, chiar şi atunci când n-a mai fost nevoie.
   - Aşa înţelegea tatăl tău să-ţi dea o lecţie?
   Încă nu-mi vine să-mi cred urechilor.
   - Îhîm, zice Jacky clătinând din cap. Şi mama a trebuit să primească nişte lecţii. Doar că ea nu s-a învăţat minte niciodată. Într-o sâmbătă, tata s-a dus la o licitaţie. Am văzut-o pe mama făcând bagajul. Am întrebat-o ce face. Ea a zis că o să aflu cât de curând.
   Îmi aduc aminte de câte ori a făcut mama bagajele noastre.
   - Tata s-a întors mai devreme. A zis că ştia ce pune ea la cale şi mie mi-a spus să mă duc în pod şi să nu ies până nu mă cheamă el. Îmi plăcea în pod. Era departe de camera de jos şi, când eram acolo, nu-i mai auzeam când se certau.
   - Când mama mea şi tatăl meu se certau, eu îmi băgăm degetele în urechi şi cântam, zic eu.
   - E o metodă bună, nu?
   Jacky zâmbeşte timid, apoi redevine serios.
   - După un timp, n-am mai auzit-o pe mama ţipând şi am crezut că pot să cobor. Dar chiar atunci a intrat o maşină pe alee şi cineva a bătut la uşă. Apoi am auzit un bărbat ţipând la tata.
   Matthew Fraser, mă gândesc eu, care a venit să-i ia pe doamna McTavish şi pe Jacky.
   - Lada de zestre a mamei era în pod, continuă Jacky. M-am băgat în ea, am închis capacul, mi-am acoperit urechile şi nu s-a mai auzit nimic.
   - Ai rămas acolo definitiv?
   - Nu. Până a venit tata şi m-a luat la parter. M-a aşezat pe genunchi, m-a mângâiat pe păr şi mi-a spus că are să-mi dea o veste tristă. Mama nu ne mai dorea. Zicea că el a încercat s-o convingă să rămână, dar ea a plecat cu prietenul ei şi nu se va mai întoarce. Mi-a spus să nu mă îngrijorez, că el mă iubeşte şi vom fi fericiţi, numai noi doi, doar că va trebui să fiu şi mai cuminte şi să stau numai în casă de-acum înainte. Zicea că dacă oamenii află că sunt la fermă fără mama, mă vor lua şi mă vor duce la orfelinat.
   - Nu-i adevărat. N-aveau cum.
   Jacky se înroşeşte la faţă.
   - Vrei să spui că tata este mincinos? Tu eşti un mincinos.
   - Ai dreptate. Îmi pare rău.
   Aştept până când Jacky se linişteşte.
   - Şi ce s-a întâmplat pe urmă?
   - Tata a luat lopata din magazia din spate şi mi-a zis că va avea de lucru în hambar tot restul zilei, să nu-l deranjez. „Tu să stai în casă”, mi-a spus.
   - Şi ai stat?
   Jacky îşi fereşte privirea.
   - Trebuia să stau.
   - Dar ai stat?
   El scutură din cap că nu.
   - După o oră, m-am uitat pe geamul din bucătărie şi l-am văzut pe Arty trecând pe terenul lui spre pădure. Era la începutul primăverii; încă nu răsărise iarba. Am vrut să-i spun să nu se îngrijoreze dacă nu mă mai vede, că nu s-a întâmplat nimic.
   - Şi te-ai dus în poieniţă?
   - L-am pus să jure că va păstra secretul, altfel o s-o păţesc rău de tot. Şi a jurat. Întotdeauna puteam că contez pe Arty.
   - În ziua aceea s-a mai întâmplat ceva neobişnuit?
   - Seara târziu, tata a băgat capul în camera mea. Eu m-am prefăcut că dorm. După câteva minute a ieşit în curte. Am auzit o maşină. M-am uitat pe geam şi am văzut o maşină ieşind din hambar. Nu ştiam a cui era. Maşina a plecat. Tata nu mai era. Nu înţelegeam. M-am speriat. Dar el s-a întors până dimineaţă.
   Reflectez puţin.
   - Îţi aduci aminte dacă au mai venit oameni la voi acasă după aceea?
   Jacky începe să tremure.
   - La două săptămâni după ce a plecat mama, tata a văzut maşina poliţiei venind spre casa noastră. Mi-a strigat să fug în hambar şi să mă ascund în şură până termină ei de inspectat. M-am îngropat în fân. Mă gâdila. Credeam c-o să strănut. Dar ei au intrat şi-au ieşit din hambar fără să stea prea mult şi totul a fost bine.
   - Dar nu era bine, nu-i aşa, Jacky?
   I se umplu ochii de lacrimi.
   - Tata a cumpărat câinii ca să-i ţină pe oameni la distanţă. Să ne protejeze pe noi. Dar câinii... câinii...
   Suspină.
   - A fost vina mea. Numai vina mea.
   - Care a fost vina ta?
   Cineva ciocăne la uşă.
   - Cameron?
   E Ken. Jacky dispare.
   - E-n regulă, zic eu ridicându-mă şi deschizând uşa. M-am trezit să fac pipi.
   - Ah, bine.
   Îmi dau seama că nu mă crede, dar se întoarce în patul lui, în timp ce eu mă duc la baie.
   Acum am aflat mult mai multe lucruri. Fără îndoială că Jacky nu a plecat cu mama lui. Ceea ce arată că scrisoarea n-a fost scrisă de ea. Ăsta e alibiul domnului McTavish. El i-a omorât pe ea şi pe Matthew Fraser pe când Jacky stătea ascuns în pod, în cufărul de zestre.
   Dar ce a făcut cu cadavrele?
   Te mai întrebi? Jacky zicea că a luat lopata şi s-a dus în hambar.
   I-a îngropat în pământul plin de bălegar din staulul vitelor, singurul loc unde era destul de cald cât să nu îngheţe. Vitele care se plimbau de colo-colo au bătătorit pământul şi n-a ieşit duhoarea - plus că pe jos era un strat de fân plin de urină şi bălegar. Oricum poliţiştii nu credeau că a avut loc o crimă, iar domnul McTavish a săpat nişte morminte care să reziste pe vecie.
   Dar Jacky? Ce s-a întâmplat cu el? De ce zice că este vinovat pentru că tatăl lui a murit sfâşiat de câini?
   Până nu aflu ce s-a întâmplat cu Jacky şi cu câinii, nu pot să suflu nimănui o vorbă. Dar chiar şi atunci, cine o să mă creadă după tot ce s-a întâmplat în pod? Aş vrea să mă duc în hambar şi să sap, dar sunt peste douăsprezece boxe pentru vite, iar mama şi Ken m-ar prinde înainte să ajung acolo. Ce mai privelişte le-aş oferi!
   Deci, ce fac?

Treizeci şi cinci

   Nu dorm toată noaptea, asta fac. Mama mă duce cu maşina la şcoală; ajungem înaintea autobuzelor, aşa că nu mă vede nimeni.
   Directorul şcolii ne spune că, oficial, sunt un elev „care prezintă un anumit risc”; nu riscul de a fi bătut, ci de a fi „deranjat”. Stabileşte regula ca eu să stau în biroul consilierului când nu sunt la cursuri şi mă trimite la ora de engleză după ce face anunţul.
   Câţiva copii râd pe înfundate când intru în clasă. Domnul Bradley le spune tuturor să se potolească. Presupun că ştie ce se întâmplă; probabil că directorul a trimis o informare către tot personalul sau au aflat cu toţii în weekend. Se pare că în oraşul ăsta nimic nu rămâne secret, în afară de crime.
   Domnul Bradley mă pune să stau în prima bancă pentru a putea să mă supravegheze. Apoi ne cere să deschidem cartea Să ucizi o pasăre cântătoare la capitolul şase, ne pune câteva întrebări despre personajul Scout şi viaţa merge mai departe.
   Doar că nu-i chiar aşa. Simt în ceafă privirile tuturor. Îşi trimit bileţele despre mine. Simt toate astea aşa cum simt şi scuipatul care aterizează pe mine când domnul Bradley este întors cu spatele.
   Aşa e toată ziua. În timpul prânzului, copiii mă privesc prin fereastra biroului de consiliere de parcă aş fi un animal de la grădina zoologică. Nu-l văd pe Cody, doar pe prietenii lui care mişună prin preajmă. Unul dintre ei arată cu degetul spre ochii lui, apoi spre mine, şi mimează din gură „Eşti un om mort”. Îl văd şi pe Benjie. El este singurul care nu se uită înăuntru, ci merge mai departe pe coridor, de parcă n-aş exista.
   După ore, când biroul se închide, aştept pe banca de la cancelarie până vine mama. Simt c-o iau razna când mă gândesc la ce mi-a spus Jacky, la cadavrele îngropate în hambar, dar mai ales la Cody şi gaşca lui. Vor să pună mâna pe mine. Dar când? Unde?
   Aşa decurg lucrurile şi în continuare. Două săptămâni în care nimeni nu vorbeşte cu un ciudat ca mine, dar toţi vorbesc despre mine. Două săptămâni în care prietenii lui Cody îmi pun piedică pe scări, mă înghesuie în vestiare şi îmi şoptesc la ureche cum am s-o încasez într-o bună zi, când o să fiu singur. Ah, da, şi cineva a scris cu carioca pe vestiarul meu „Cameron Weaver este un rahat cu ochi”. Femeile de serviciu au încercat să-l şteargă, dar tot a mai rămas cât să vadă alţii şi să râdă.
   S-au produs doar două schimbări în rutină. Copiii nu se mai sinchisesc să-mi facă semne tâmpite pe holuri; acum se retrag pe lângă vestiare, dându-se de-o parte şi de alta când trec eu. Parcă aş fi Moise din povestea aia de la şcoala de duminică, iar ei sunt apele care se despart. De asemenea, domnişoara Adams, consilierul nostru, mă pune să mănânc de prânz în sala ei de şedinţe. Ea zice că i-a părut rău că eram expus prin fereastra principală, dar, de fapt, aşa îi e mai uşor să mă încuie dacă încep „să fac figuri”.
   Ceva mai bine este când o aştept pe mama după ore. Atâţia copii pleacă cu autobuzul, încât toată şcoala rămâne pustie, în afară de sala de gimnastică, unde câţiva se duc la sport. Dar e plictisitor, iar dacă mama întârzie, şcoala se închide şi eu rămân singur pe-afară unde îngheţ. I-am spus mamei că am fost ameninţat de gaşca lui Cody, dar ea zice că el nu-i atât de prost să încerce ceva pe proprietatea şcolii.
   - Oricum, ai numărul meu de telefon pe apelare rapidă.
   - De parcă asta m-ar ajuta cu ceva dacă apare Cody cu o maşină şi mă saltă împreună cu ceilalţi.
   - Nu te prosti, oftează ea. Cody este prea mic să aibă permis de conducere.
   - Crezi că lui îi pasă?
   - Doar nu vrea să fie arestat. E absurd ce spui.
   Adică e normal dacă ea crede că tata vrea să ne omoare, dar e o idioţenie dacă eu cred că ar putea să vină Cody cu o maşină. Cine e nebunul?
   Într-o zi, înainte de ora de istorie, încerc să-l abordez pe Benjie.
   - Pleacă. N-am ce să discut cu tine. M-ai minţit. Te-ai folosit de mine. M-ai băgat în bucluc.
   Se îndepărtează atât de repede, parcă ar fi la o întrecere de mers pe jos.
   - Te rog, îmi pare rău, zic eu ţinându-mă după el.
   - Degeaba. Nu te mai ţine după mine. Nu vreau să ne vadă ceilalţi că vorbim. E şi-aşa destul de nasol că am stat lângă tine în autobuz.
   Nici acasă nu-i mai bine. Jacky s-a ascuns din nou, probabil prea speriat de lucrurile pe care mi le-a spus. Aş vrea să ştiu unde e ascunzătoarea lui. Asta înseamnă că mama şi Ken sunt singurii care îmi vorbesc - ah, şi bunicii, în convorbirile noastre telefonice săptămânale, care sunt prea ciudate ca să le pun la socoteală.
   Ken încearcă să păstreze o atitudine relaxată, dar mama stă cu ochii pe mine ca un uliu. Mă mir că nu mă pune să folosesc cuţit şi furculiţă din plastic, în caz că aş încerca să-i înjunghii, sau să port o vestă de protecţie cu perne din spumă, în caz că vreau să mă arunc pe fereastră.
   Apropo de Ken, singura dată când a plecat de la noi a fost în weekendul când a făcut un drum de trei sute de kilometri cu maşina ca să-şi vadă copiii. Oare chiar aşa de frică îi este mamei să rămână singură cu mine?
   - Kimberly a dat un recital de dans nemaipomenit; am să vă arăt înregistrarea video, a spus el când s-a întors. Patrick abia s-a înscris în clubul cercetaşilor şi deja a primit insigne pentru executat noduri de frânghie şi mers pe bârna de echilibru.
   Ce să zic, de parcă ar fi ceva de Cartea Recordurilor sau de Jocurile Olimpice. Apoi a devenit tăcut şi trist, iar mama a încercat să-l consoleze.
   Mă întreb dacă mama şi-ar dori ca eu să fiu ca Patrick sau Kimberly. Adică se vede treaba că ei sunt nişte copii-minune, iar eu un psihopat care are nevoie de un paznic neoficial prin preajmă, fiindcă e clar că mama singură nu poate face faţă dacă vreau să dau foc hambarului sau să ţin ritualuri satanice în beciul casei.
   Pe bune, cât timp o să mai stea Ken aici? Sigur, o fi un tip de treabă, dar nu pot avea încredere în el. Şi cu cât stă mai mult, cu atât pare că mama e mai speriată de mine.
   - Mi-e frică să nu ajungă la fel ca taică-su.
   Asta i-a spus lui Ken într-o seară. N-am să uit niciodată. Ştiu că uneori aşa gândea, dar să i-o spună altcuiva în afară de mine...
   Tata. Dacă o să ajung la fel ca el? Ar fi aşa de rău? Pe bune?
   Cândva, mama l-a iubit atât de mult încât s-a măritat cu el. Atunci cum poate fi el atât de rău? Bine, poate c-a dat-o în bară, iar eu nu ştiu totul. Dar toţi o dăm în bară uneori, nu? Eu sigur am dat-o. Şi mama, sunt convins de asta. Sau poate că mama o fi vreo sfântă.
   Fiindcă aşa se comportă.
   În fond, mama nu ştie cum este tata acum. Oamenii se mai schimbă; asta mi-a spus ea mereu: „Nu-i niciodată prea târziu să te schimbi.” Când eram la centrul social, tata a zis că a renunţat la băutură. Şi doar când bea făcea scandal. Bine, poate că nu doar atunci, dar de cele mai multe ori. În orice caz, aşa îmi amintesc eu.
   Nici Ken nu este perfect. Dacă ar fi, de ce l-a părăsit nevasta?
   Poate că nu s-au potrivit - dar poate că aşa s-a întâmplat şi cu mama şi tata. Măcar Patrick şi Kimberly îl văd. Mama lor nu-i ascunde de el şi nu-i face să creadă că tatăl lor este un monstru.
   Tata. Mă întind pe pat şi mă uit la fotografia înrămată de pe noptieră, sub care e ascunsă poza cu el. Tată, oare ce-ai spune tu despre toate astea? Te-ai purta ca şi cum aş fi un psihopat? Sunt sigur că nu m-ai trata mai rău decât mă tratează ceilalţi.
   Deodată simt un impuls de neoprit. Iau fotografia înrămată şi desfac clemele de pe spatele ei. Bucata de carton alunecă afară şi iat-o: poza cu tata şi cu mine la plajă. Am făcut un castel de nisip - unul foarte frumos, cu ziduri şi şanţuri de apărare, iar el mă ţine cu braţul de după umeri.
   Inima începe să-mi bată cu putere. Îmi aduc aminte ziua aceea. A fost una dintre cele mai reuşite. Mama citea pe o pătură în timp ce eu cu tata ne îngropam în nisip; apoi am mâncat cu toţii îngheţată la cornet cu sirop de ciocolată, iar eu am probat nişte labe de înotător şi o mască de scafandru.
   Tata. Râde. Şi eu la fel. Suntem fericiţi. Întorc poza pe partea cealaltă. Uite şi numărul lui de telefon. E la un apel distanţă.
   Nu. Nu pot.
   De ce nu? Ştiu că nu am voie să-l văd. Şi ştiu că nu am voie să-i spun unde sunt. Dar numai cât să-i aud glasul. Să ştiu că-i pasă de mine. Măcar să ştiu că trăieşte. Şi să-i spun că nu l-am uitat. Ce-i rău în asta?
   Trebuie să am pe cineva cu care să vorbesc. Pe cine altcineva?
   Cu mama nu pot să discut. Nici cu Ken. La şcoală nu pot să vorbesc cu nimeni. Nici măcar cu bunicii mei nu pot să vorbesc; nu aşa cum ar trebui. Iar din vechii mei prieteni, oare mi-a mai rămas vreunul?
   Parcă nu-i mai cunosc. Mai este psihoterapeutul cu care trebuie să mă întâlnesc, dar n-am de gând să spun unui străin lucruri pe care mi-e teamă să mi le spun mie. Nu. În afară de mama, singura persoană din lume care mă cunoaşte cu adevărat este tata.
   Tata. Trebuie să vorbesc cu tata. Dacă nu pot să discut cu propriul meu tată - simt că mă sufoc. Mă furnică pielea. Scot telefonul mobil.
   Nu. Stai. Nu-i atât de simplu să vorbesc cu tata.
   De ce? Numărul meu de telefon este secret. Mama a avut grijă să nu fie afişat când sun.
   Dar ea plăteşte factura. N-o să se uite la convorbirile locale, dar la cele interurbane? La numărul de telefon al tatălui?
   Până vine factura, faptul va fi consumat. Noi doi deja vom fi vorbit.
   Şi? Ea va afla. Crezi că acum e supărată? Stai să vezi atunci.
   Bun. Atunci ce să fac? Să împrumut unul?
   De la cine? Nimeni n-o să-mi împrumute un telefon mobil pentru convorbiri interurbane. Nici nu pot să folosesc un telefon cu cartelă.
   Tata mi-ar vedea numărul de telefon şi ar afla prefixul zonei din care sun. Ca să nu mai spun că mama şi cei de la şcoală mă urmăresc în permanenţă, mai puţin atunci când stau în camera mea.
   Gata. Am găsit o soluţie.
   A doua zi mă întâlnesc cu Benjie pe hol.
   - Am nevoie de o favoare.
   - Nu de la mine.
   - Ba de la tine, şi am s-o primesc.
   - Nici gând.
   O ia din loc cu acelaşi mers grăbit.
   Mă ţin după el şi-i spun la ureche:
   - Tu m-ai pârât pe mine la azilul de bătrâni. Dar eu nu te-am pârât lui Cody.
   - Cum adică?
   - M-a bătut pentru că nu i-am spus că de la tine am aflat despre străbunica lui.
   Benjie intră în toaleta băieţilor. Îl urmez. Suntem singuri.
   - Ştii ce, zice el palid la faţă, eu nu ţi-am zis mare lucru.
   - Ba mi-ai spus că a intrat cu maşina în biserică, apoi că a lăsat maşina pe autostradă şi că era să dea foc la casă. Râdeai de nu mai puteai. Cum ai numit-o? Dementă. Ţicnită.
   - Nu am zis aşa.
   - Crezi că lui Cody o să-i pese?
   Îi dau lui Benjie zece dolari.
   - La prânz te duci în oraş la magazin. Îmi cumperi o cartelă telefonică pentru convorbiri în America de Nord. Mi-o pasezi pe furiş la ora de mate. Dacă n-o primesc, nu-i vina mea când o să te pomeneşti cu Cody că te bate pe umăr.

Treizeci şi şase

   După cină, urc în camera mea în timp ce mama şi Ken se uită la televizor, la o emisiune idioată. Scot mobilul şi fotografia cu tata şi mă uit îndelung la numărul lui de telefon şi la codul de pe cartela telefonică pe care mi-a adus-o Benjie. Minutele de convorbire vor fi înregistrate ca fiind locale. Dacă mama verifică desfăşurătorul convorbirilor şi devine suspicioasă, pot să spun că am folosit cartela ca să-i telefonez unui copil pe care îl ştiam.
   Ţin degetul deasupra tastaturii. Încremenesc. Ce se întâmplă cu mine? Tata este la un apel distanţă. De ce mi-e frică?
   Tastez numărul. Telefonul sună. Nu-i un telefon oarecare. E telefonul tatălui. După ce sună de cinci ori, încep să mă îngrijorez că poate este plecat sau şi-a schimbat numărul, dar a şasea oară răspunde.
   - Alo?
   E vocea lui, aşa cum mi-o amintesc.
   - Alo? repetă tata, ca şi cum s-ar întreba dacă nu cumva este o greşeală şi cealaltă persoană a închis.
   Spune ceva.
   Ce?
   Ceva. Orice. „Hei, tată” sau „Bună, tată” - ceva de genul ăsta.
   - Cine-i acolo? întreabă tata.
   Mi-l imaginez încruntându-se. Dau să zic bună, dar cuvântul mi se opreşte în gât.
   Închid.
   Bravo. Bravo ţie.
   Nu-i nimic, am să încerc din nou. Am fost uimit să-i aud vocea, atâta tot. E prima oară când îl aud după cinci ani.
   Formez numărul. Tata răspunde după ce telefonul sună de 4 ori.
   - Da?
   Nu foarte prietenos, dar nici foarte supărat.
   - Ăă... Ăă... Vorbeşte. Vorbeşte. Bună.
   - Cine e?
   Parcă ar bănui cine e, dar nu este sigur. De ce-ar fi? Ultima oară când m-a auzit, eram mic; aveam vocea subţire şi piţigăiată.
   - Sunt...
   - Cameron? strigă mama de la parter.
   - Trebuie să închid, îi spun şi bag repede telefonul în buzunar de parcă aş fi surprins comiţând o crimă.
   Mă duc la uşă.
   - Ce?
   - Ken a adus un domino. Vrei să joci?
   - Nu, mersi. Vreau să mă culc.
   - Aşa devreme?
   - Da. Sunt cam obosit. De la pastile.
   - Cum vrei.
   O aud îndepărtându-se şi zicându-i ceva lui Ken.
   Închid uşa şi scot telefonul mobil. Să mai sun o dată? Poate tata o să creadă că sunt un ciudat. Sau poate mă prinde mama de data asta.
   Linişteşte-te. Mama şi Ken joacă domino, probabil la masa din bucătărie, în celălalt capăt al casei. Şi dacă tata nu răspunde, pot să sun mâine.
   Formez numărul. De data asta tata răspunde imediat.
   - Amice?
   A auzit-o pe mama când m-a strigat? A ghicit? Oricum, ştie cine sunt. Parcă mă vede pe mine, camera în care stau, totul. Transpir.
   Acu-i acu’.
   - Amice, tu eşti? zice tata ca şi cum ar vrea să fiu eu, dar îi e teamă să spere. Amice. Nu închide. Te rog. Sunt aici. Tu eşti, nu?
   Înghit în sec. Oare mă aude cum respir?
   - Da. Eu sunt.
   - Cameron! Amice!
   Brusc vocea lui devine veselă şi clară.
   Îmi aduc aminte când aveam 2 ani şi ne jucam de-a v-aţi ascunselea. Eu eram acoperit cu pătura până peste cap şi tata mă căuta „Unde-i Cameron? Unde este amicul meu Cameron?” Eu dădeam pătura la o parte, iar el pocnea din palme şi zicea „Cameron! Amice!” de parcă aş fi apărut ca prin farmec. Cam aşa se întâmplă acum.
   - Amice, întotdeauna am ştiut că vei suna, zice el uşor emoţionat. Nu ştiam când, dar simţeam asta. Noi doi am fost întotdeauna prieteni. Cei mai buni prieteni. Erai cel mai grozav copil din lume. Încă eşti. Te iubesc, amice.
   - Tată... îmi pare rău că a durat atâta timp.
   - Nu-i nimic. Acum te aud la telefon. Unde eşti?
   Se opreşte brusc.
   - Nu, nu-mi spune. Nu vreau să ai necazuri.
   - Ştiu, eu...
   - E în regulă. Eu o iubesc pe mama ta. N-am să zic nimic rău despre ea. Dar are nişte idei ciudate, ştii? Crede tot felul de lucruri. Nu contează. Nu-i vina ta. Nu-i vina nimănui. Ce mai faci? O duci bine?
   - Nu ştiu.
   - Nu ştii? Înseamnă că nu prea bine.
   - Nu. Situaţia e cam, mă rog...
   Vocea îmi tremură.
   - Ştii tu.
   - Da, zice el cu blândeţe. Uneori viaţa e nasoală, aşa-i?
   - Da.
   - De-asta m-ai sunat? Ceva nu merge?
   - Poate.
   Să-i spun? Îmi vine atât de greu.
   - O să crezi că sunt nebun.
   - Nu-mi spune ce-o să cred eu. Niciodată n-aş presupune una ca asta.
   - Ceilalţi aşa cred.
   - Ce-mi pasă mie de ceilalţi?
   - Am nevoie de tine, mă pomenesc eu zicând. N-am cu cine să vorbesc.
   - Cum adică? O ai pe mama ta.
   - Nu. Nu am pe nimeni.
   - Amice, amice.
   E atât de îngrijorat, încât îmi vine să plâng.
   - Ce este, amice? Haide, spune-mi.
   - Bine...
   Nu-mi vine nimic în minte.
   - Crezi în fantome?
   - Bineînţeles, de ce nu? E adevărat că niciodată n-am văzut, n-am vorbit şi n-am întâlnit niciuna. Dar am auzit atâtea întâmplări povestite de oameni mult mai deştepţi decât mine, care jură că le-au văzut şi au stat de vorbă cu ele. Toate întâmplările astea - ştii cum se spune, amice: nu iese foc fără fum.
   - Da, ştiu.
   Pentru prima oară după nu ştiu cât timp simt că respir. Respir cu adevărat.
   - Şi eu cred la fel.
   Deodată o aud pe mama urcând grăbită scările. Îl aud şi pe Ken în urma ei.
   - Cameron? Cameron?
   - E mama, trebuie să închid, şoptesc eu. Te sun mâine de la şcoală.
   Închid telefonul şi ascund fotografia cu numărul de telefon sub pernă, chiar când mama şi Ken dau buzna în camera mea.
   Tresar.
   - Alo, ce faceţi? Voi nu ştiţi ce-i aia intimitate?
   Mama are o privire disperată.
   - Cameron, cu cine vorbeai? Cu fantoma aceea?
   - Nu, strig eu. Nu cu „fantoma aceea”. Cu amicii ei. Cu toate stafiile din cimitir. Dădeam o petrecere.
   - Te rog să nu-mi vorbeşti aşa.
   Ken o cuprinde cu braţul de după umeri.
   - Eram îngrijoraţi din cauza ta.
   - Nu-i nevoie. Sunt bine.
   - Nu, Cameron, zice mama, nu eşti bine.
   Se uită la mine de parcă s-ar aştepta să-mi vadă capul crescând până la tavan. Poate chiar aşa o să se întâmple.
   - Dacă eşti aşa de îngrijorată, urlu eu furios, de ce nu dormi aici cu Ken? Atunci o să poţi să auzi tot ce vorbesc. În plus, o să-l scuteşti pe Ken să coboare noaptea pe furiş în camera ta. Crezi că nu aud scările?
   Mama clipeşte surprinsă. Ken îşi fereşte privirea. Se depărtează unul de altul.
   Oh, Doamne. E adevărat.
   - Îi datorezi scuze lui Ken, spune mama. Şi mie.
   Apoi se întoarce şi pleacă. Ken îmi aruncă o privire jenată şi se duce după ea.
   Vasăzică mama doarme cu Ken. Poate că bănuiam, dar acum ştiu sigur. Iar după discuţia de la telefon, am aflat ceva şi mai important.
   Nu sunt nebun. Şi nici tata nu e.

Treizeci şi şapte

   Sunt lucruri pe care ai vrea să le ştii şi altele pe care n-ai vrea să le ştii. În clipa asta am în minte atâtea lucruri pe care nu vreau să le ştiu, încât nu mai suport. Mă leagăn pe marginea patului. Imediat, de parcă ar fi ştiut că am nevoie de el, Jacky apare lângă mine.
   - E greu, nu? zice el. Nici eu nu voiam să ştiu de prietenul mamei mele.
   - Nu ştiu ce vreau. E ciudat. Mie îmi place Ken.
   - Dar el nu e tatăl tău.
   - Nu, nu e tata. Jacky, ce să fac în legătură cu tata?
   - Nu te îngrijora. Totul o să se rezolve.
   Are un ton atât de solemn, de parcă ar fi cel mai înţelept om din lume. Stăm câtva timp aşa, apoi Jacky zice:
   - Ştiu că te-ai necăjit din cauză că n-am mai apărut. Am stat ascuns în locul meu secret. N-am vrut să mă gândesc la ziua aia, cu tata şi câinii.
   - Nu-i nimic, zic eu vrând să nu-l sperii şi să plece. Nu trebuie să-mi spui.
   - Ba trebuie, zice el încet. E secretul meu dintotdeauna. Secretele sunt grele, mai ales un secret ca ăsta. Nu-ţi dau pace. Încerc să mă ascund, să le fac să dispară, dar ele nu vor. Cameron, trebuie să spun cuiva. Tu eşti singurul în care pot avea încredere. Pot?
   - Eşti sigur?
   - Te rog. Tu nu trebuie decât să te uiţi în altă parte. Mi-e mai uşor să vorbesc dacă priveşti în altă parte.
   - Bine.
   Mă uit la locul de lângă fereastră unde tapetul a început să se desprindă. Curând, încep să văd dublu, triplu, lucrurile apar înceţoşate, apoi dispar, iar eu nu mai aud decât glasul lui Jacky.
   - După ce mama a plecat şi a trecut poliţia pe la noi, tata a renunţat la telefon. Suna la cele mai ciudate ore; s-a gândit că poate eu am să răspund. După vreo săptămână, a cumpărat câinii. Au sosit în cuşti de oţel. Îi hrănea în hambar, dar îi lăsa liberi. Zicea că i-a luat ca să-i ţină pe oameni la distanţă, pe oamenii care voiau să mă ia, să-mi facă rău. Dar câinii mă ţineau şi pe mine în casă; mi-era frică să ies afară. Îi vedeam de la fereastră cum alergau după iepuri, iar iepurii nici nu mai ştiau încotro să fugă, ai fi zis că nu mai ştiau cum, şi câinii îi prindeau şi-i sfâşiau. Noaptea visam că sunt iepure.
   Jacky continuă.
   - Tata ştia că mi-era frică. Zicea că e un lucru bun, care nu mă lasă să ies din cuvântul lui. Când nu eram cuminte sau voiam să-l văd pe Arty, nu mă mai băga în camera pentru cărbuni. Mă lua, mă târa spre uşă şi ţipa la mine: „Hai, du-te. Du-te să-l vezi pe Arty. Poate vrei să ajungi într-un orfelinat plin de şobolani. Să vedem atunci cui îi pasă.” Eu auzeam câinii lătrând şi mă agăţam de tejghea, de cadrul uşii, de orice, numai să nu mă arunce afară. Mă ţineam de orice, numai să nu ajung la câini. Într-un fel, ştiam că nu m-ar da niciodată la câini. Ba chiar îmi plăcea când se înfuria şi mă târa spre uşă. Pentru că după aceea mă lua în braţe şi-mi spunea că mă iubeşte.
   Jacky se opreşte din povestit. Însă îl aud respirând precipitat, în acelaşi ritm cu mine. Aş vrea să-l întreb ce s-a întâmplat în ziua aceea. Dar ştiu că este greu când ajungi la partea pe care n-o suporţi, partea pe care nu vrei să ţi-o mai aduci aminte, aşa că stau perfect liniştit. Mă uit la perete şi aştept până este pregătit să-mi dezvăluie lucrul pe care nu l-a spus niciodată.
   - Era într-o duminică dimineaţă, spune Jacky într-un târziu. Ştiu asta pentru că noi întotdeauna ascultam slujba religioasă la radio. Tata băuse. După plecarea mamei, el bea tot timpul. Parcă încărunţise şi avea coşmaruri, o striga pe mama, îl striga pe prietenul ei, zicea că n-a fost vina lui, c-a fost vina lor că s-a întâmplat.
   Stăteam în bucătărie şi ascultam slujba, iar tata se plimba de colo-colo vorbind singur. Deodată s-a crispat, s-a apucat cu mâna de braţ şi a înţepenit. Apoi a căzut din picioare, s-a lovit cu capul de podea şi acolo a rămas.
   La început, am crezut că doar a leşinat. Aşa că am început să-l scutur. „Tată? Tată?” Nimic. L-am întors cu faţa în sus. Se uita fix la mine. I-am dat cu palma peste faţă. „Trezeşte-te, trezeşte-te”. Nu s-a trezit, doar stătea cu ochii larg deschişi. Îmi spuneam că totul era bine. Dar nu era. Ştiam asta. Era mort. Nu ştiam ce să fac. Nu puteam să sun pe nimeni pentru că nu mai aveam telefon. Nu mă puteam duce la Arty din cauza câinilor.
   Lătrau, zgâriau la uşă. Nu le dăduse de mâncare. Ştiam că le era foame, aşa că am luat din frigider nişte hamburgeri, nişte carne de pui şi câteva legume. Le-am aruncat de la fereastra camerei mele. S-au năpustit ca turbaţii şi au început să se încaiere pentru orice bucăţică.
   Noaptea am rămas lângă tata ca să nu fiu singur, deoarece nu eram decât noi doi şi câinii de-afară. Aveam nevoie de tata. El ştia întotdeauna ce era de făcut. Doar că acum stătea ţeapăn şi se holba la mine. Am încercat să-i închid ochii, dar n-am putut. Aşa că i-am înfăşurat capul într-un prosop, l-am acoperit cu o pătură şi m-am cuibărit sub ea ca să fiu aproape de el.
   Am stat cu tata 3 zile, aruncând la câini toată mâncarea pe care am găsit-o. Nu le ajungea niciodată. Apoi tata a început să miroasă, avea mirosul pe care îl căpăta tigaia când n-o spăla. Mirosea atât de tare, că nu mai suportam. L-am rostogolit până la uşă ca să-l scot la aer proaspăt. Am aşteptat până n-am mai auzit câinii. Apoi am deschis-o.
   Dar câţiva dintre ei erau chiar acolo. Au sărit la trupul tatei. Eu am luat-o la fugă pe scări. Ei au venit după mine. Am urcat în pod şi am tras scara sus. Câinii mişunau prin toată casă. Am închis trapa ca să nu-i mai văd. Dar tot îi auzeam cum trăgeau de tata, cum îl sfâşiau. Era vina mea. Numai vina mea. Ţipam întruna şi am fugit la cufărul mamei. M-am băgat în el, am închis capacul, mi-am pus degetele în urechi şi am început să cânt ca să nu-i mai aud. Până la urmă am adormit.
   Oh, nu. Acum înţeleg.
   - Ce s-a întâmplat când te-ai trezit? şoptesc eu.
   Dar ştiu deja răspunsul.
   - Era întuneric, suspină el. Stăteam acolo.
   - În cufărul mamei tale. Ascunzătoarea ta secretă?
   - Da.
   Mă întreb unde o fi acum. Dar nu-i spun decât:
   - Ai procedat bine.
   - Nu.
   - Ba da. Ai fost mai curajos decât aş fi eu. Chiar şi acum. Eu n-aş fi putut să stau singur atâţia ani ca tine.
   - N-am fost întotdeauna singur. Arty s-a mutat aici pentru o perioadă. Doar că arăta mai în vârstă. Nu vorbea cu mine. Nu mai voia să se joace cu mine. Apoi ai venit tu.
   Glasul îi devine sfios.
   - Mă bucur că eşti prietenul meu, adaugă el.
   - Şi eu mă bucur.
   - Iar câinii... Şi ei au fost aici. Ţi-am mai spus. Ei sunt peste tot. Văd totul.
   Mă crispez.
   - Stai liniştit. Nu-ţi fie teamă. N-or să-ţi facă nimic. Nu-i las eu.
   - Dar ai văzut ce i-au făcut tatălui tău...
   - A fost vina mea. Lor le era foame. Dar acum nu le mai este. Când am adormit, am visat că ne jucam. De-atunci suntem prieteni.
   - Totuşi, eu când îi aud urlând... Felul cum urlă...
   - Aşa fac ei. Lucrurile nu sunt întotdeauna precum crezi. Ne imaginăm tot felul de chestii care nu sunt adevărate. Ştii asta, nu?
   Încuviinţez din cap.
   - Tata a zis că a cumpărat câinii ca să mă protejeze pe mine. Să mă apere de oamenii răi care voiau să mă ia de lângă el. Ei chiar asta au făcut. Şi te vor proteja şi pe tine, dacă vrei.
   Simt că mă îmbrăţişează ca un frate mai mic.
   - Acum trebuie să plec, spune el.
   Şi dispare.

Treizeci şi opt

   La micul dejun, toţi suntem foarte tăcuţi. Ken zâmbeşte ca să aibă ce face şi de vreo două ori încearcă să detensioneze atmosfera întrebându-se dacă va ploua şi încercând să spună ceva amuzant, dar mama zice „Ken, nu acum”, iar el amuţeşte.
   Dacă la micul dejun a fost aiurea, când mama mă duce la şcoală e şi mai şi. Mâine începe weekendul. Mai bine m-aş duce la şcoală decât să mai suport încă două zile aşa.
   Până la urmă, mama întrerupe tăcerea.
   - Ai să-mi spui ceva?
   - Adică?
   - Vrei să-ţi spun pe litere?
   - Ah, adică să-mi cer scuze pentru ce-am spus despre tine şi Ken?
   - Cam aşa.
   - De ce să-mi cer scuze? Ăsta era adevărul. Dar tu ai să-mi spui mie ceva?
   Mama îmi aruncă o privire.
   - Cum ar fi?
   - Ai mai ieşit cu alţi tipi înainte de Ken?
   - Asta nu-i treaba ta.
   - Deci ai ieşit.
   Mama inspiră adânc, vizibil enervată.
   - Dacă vrei să ştii, am fost invitată în oraş de câteva ori. Ultima dată s-a întâmplat în urmă cu 1 an.
   - De ce nu mi-ai spus?
   - Am vrut să fiu sigură că am găsit persoana potrivită.
   Mă uit pe fereastră.
   - Ai „ieşit în oraş” şi pe vremea când erai cu tata?
   - Cameron!
   - Ai ieşit? De-aia se înfuria?
   - Bineînţeles că nu. Presupun că l-ai auzit strigând tot felul de lucruri. Avea o imaginaţie bolnavă. Inventa tot felul de poveşti care nu erau adevărate.
   - Cu alte cuvinte, era ca mine.
   - N-am spus asta.
   - N-ai vrea să-mi spui dacă poveştile lui erau adevărate?
   Mama îşi încleştează mâinile pe volan.
   - Am încheiat această conversaţie.
   Până la şcoală, niciunul dintre noi nu mai zice nimic.
   Cobor din maşină.
   - Mulţumesc. 

 ............................................ 

Câinii, Allan Stratton

 ..............................................

2-4

 

           Până să ies din casă, mama m-a şi înfofolit de parcă aş pleca în expediţie la Polul Nord.

   Imediat ce ajung pe alee, îmi dau jos căciula şi mănuşile, dar chiar că-i foarte frig. Mi le pun la loc şi merg cu pas grăbit ca să nu îngheţ. Vecinul de vizavi a strâns recolta de pe jumătate de teren. Acum e mirişte, se vede ca-n palmă. Încerc să nu mă gândesc ce s-ar putea ascunde în lanurile domnului Sinclair din dreapta mea şi grăbesc pasul şi mai tare.
   La domnul Sinclair este mai frumos decât la noi. Hârtoapele din alee sunt astupate cu pietriş, iar casa este făcută din cărămidă galbenă, nu cu zidurile acoperite cu hârtie gudronată. Totuşi, ceva e ciudat. Toate ferestrele au draperiile trase şi nu văd nicio lumină, doar o lampă pe verandă şi una la intrarea în hambar.
   Merg pe aleea cu pietriş până la uşa de la intrare. Cum să-l fac pe domnul Sinclair să vorbească despre Jacky şi familia lui? Cum să-l întreb dacă Jacky a fost omorât?
   Bat de 3 ori în uşă cu inelul de bronz. Linişte.
   Mai ţii minte ce spunea Benjie, că Sinclair are o maşină de tocat şi ai putea să sfârşeşti într-o plăcintă cu carne?
   Nu fii prost. Mama ştie unde sunt. Sinclair nu poate să-mi facă nimic fără să fie prins.
   Asta dacă nu cumva o omoară şi pe mama după aia.
   Sigur că da, chestiile astea nu se întâmplă decât în filme. Bat din nou la uşă. Nimic.
   Cerul s-a întunecat, doar spre vest a mai rămas o geană de lumină violet-închis. Scot lanterna şi dau ocol până în spatele casei, lipindu-mi faţa de geamul ferestrelor şi îndreptând fasciculul de lumină prin deschizăturile dintre draperii. Înăuntru se văd înghesuite canapele şi bibelouri.
   Dar unde-i domnul Sinclair? Doar ştie că vin. Dacă o fi făcut un infarct? Dacă o fi murit?
   Bat tare în uşa din spate.
   - Domnu’ Sinclair?
   Poate că n-a murit. O fi pe moarte.
   Scot telefonul ca s-o sun pe mama, apoi îmi aduc aminte de lampa de lângă hambar. De ce mă sperii singur? Probabil că mai are nişte treburi de terminat.
   Dau fuga la hambar. Arată altfel decât al nostru. Podeaua este din ciment, nu din pământ, şi nu sunt grajduri pentru vite. Văd o lumină ce vine dinspre o încăpere din spate şi aud un zgomot înfundat ca de motor.
   - Domnu’ Sinclair?
   Niciun răspuns. Poate că nu m-a auzit. Mă duc spre încăperea aceea. Domnul Sinclair nu este aici - dar, Doamne Dumnezeule! În dreapta sunt câteva lăzi frigorifice. În stânga, o masă de-a lungul unui perete pe care atârnă cuţite, satâre, maiuri de lemn şi fierăstraie. În faţa mea, o cadă de spălat rufe mare, din fontă, se umple încet cu o pastă de carne care iese dintr-o maşină de tocat cu motor.
   Trebuie să plec de-aici. Mă întorc grăbit. Domnul Sinclair îmi blochează calea.
   Face un pas către mine.
   - Chiar mă întrebam cât timp o să-ţi ia să ajungi aici.

Paisprezece

   - Domnu’ Sinclair. Eu... eu...
   - Spune odată.
   Mă dau înapoi în cameră.
   - Mama ştie că sunt aici.
   - Bineînţeles că ştie. Ea m-a sunat acum două seri. M-am plictisit să te aştept în casă şi m-am gândit să termin de tocat nişte carne de vită.
   Se întoarce brusc şi se duce spre un frigider de unde scoate o cuvă de plastic pe care o aduce la cada din fontă. Apoi ia o paletă metalică de pe masă şi începe să pună cu ea carnea în cuvă.
   Respir ceva mai uşurat.
   - Nu v-am văzut când am venit.
   - Nici eu. Eram alături, în camera de uscare.
   Probabil că arăt foarte nedumerit, fiindcă adaugă:
   - Acolo agăţ carnea.
   - Ah, am înţeles.
   El pufneşte.
   - Oi fi şi tu unul dintre copiii ăia care cred că un hamburger răsare în magazin? Sau că ouăle cresc în copac?
   - Nu, domnule.
   - Pun pariu că n-ai mai văzut o maşină de tocat carne ca asta.
   - Aveţi dreptate.
   Domnul Sinclair îşi dă o şuviţă de păr de pe frunte cu dosul mâinii.
   - E, într-adevăr, foarte veche. Tatăl meu a cumpărat-o prin anii ’50. Toca şi pentru tipul care locuia în ferma unde staţi voi - McTavish. Franck McTavish.
   Tatăl lui Jacky. Inima începe să-mi bată cu putere.
   - Ce anume toca?
   - Curiozitatea a omorât pisica.
   Sper că glumeşte.
   Domnul Sinclair pune în cuvă ultimele resturi de carne pentru hamburgeri.
   - Când eram eu copil, mâncarea se prepara în casă, mai ales la ţară. Fiecare fermă avea câteva terenuri cultivate, un coteţ de găini, poate câţiva porci sau vaci pentru lapte. Tata le mai tăia vecinilor câte o vită şi primea în schimb carne. Din resturi făcea cârnaţi.
   Închide cuva cu un capac şi o pune la frigider.
   - Agricultură mixtă - e de domeniul trecutului. Dar tot mai sunt unii cărora le place să ştie ce anume mănâncă. Aşa că, la naiba! Între plantat şi recoltat, în afară că stau să privesc cum creşte porumbul şi că mă îngrijorez de cum va fi vremea, ce altceva îmi rămâne de făcut?
   Domnul Sinclair îmi aruncă o privire. Eu ridic neputincios din umeri, în semn că nu ştiu ce altceva ar putea face.
   - Hai să intrăm în casă, zice el. Am scos un vechi album cu fotografii pe care m-am gândit că ai vrea să le vezi. Întrebai ceva de băiatul ăla...
   - N-aţi uitat.
   - De ce să uit? Crezi că m-am sclerozat?
   - Nu, domnule.
   - Sper să ai dreptate, îmi zice el aruncându-mi o privire. A fost o glumă. Poţi să râzi.
   - Da, domnule.
   Zâmbesc ca şi cum m-ar amuza.
   El scutură din cap şi intrăm în casă. Peste tot e numai praf şi, în plus, miroase a om bătrân. Deasupra mesei de bucătărie atârnă o fâşie de hârtie pentru muşte, care pare c-a rămas acolo de primăvara trecută.
   Domnul Sinclair se aşază lângă mine şi deschide albumul.
   Plescăie din limbă în timp ce-l răsfoieşte până ajunge la pagina pe care o caută. Bate cu degetul într-o fotografie.
   - Să începem cu începutul. Vezi ceva ce ţi se pare cunoscut?
   - Uau. Ferma noastră pe vremuri.
   Când nu era aşa dărăpănată. De-o parte şi de alta a ferestrei de la bucătărie sunt nişte spaliere cu zorele, iar gazonul a fost tuns. Trei adulţi stau la o masă de picnic şi se uită spre aparatul de fotografiat. Îi recunosc pe părinţii lui Jacky din fotografia de la nuntă; niciunul nu zâmbeşte.
   - Ăsta cu pălărie de paie e domnul McTavish, tipul de care ţi-am spus, îmi explică domnul Sinclair. Iar asta în rochie cu buline e nevastă-sa.
   Arăt spre a treia persoană din fotografie, o femeie grăsuţă care ţine în braţe un copil mic.
   - Aceasta cine e?
   - Mama mea.
   - Pe dumneavoastră vă ţine în braţe?
   - Că doar nu pe Papa de la Roma.
   Ce ciudat e să-i vezi pe adulţi când sunt mici. Îmi place să-mi imaginez că s-au născut cu cap de adult, dar în cazul domnului Sinclair mi se pare mult prea ciudat.
   - Şi tatăl dumneavoastră? întreb eu. El a făcut fotografia?
   - Eşti un adevărat Sherlock Holmes.
   Roşesc.
   - Deci părinţii dumneavoastră erau prieteni cu familia McTavish?
   - Tata le-a fost cavaler de onoare la nuntă, dacă asta vrei să ştii. Probabil pentru că erau vecini şi domnul McTavish n-a avut pe cine să roage. Era un om ciudat. Mamei mele nu i-a plăcut niciodată de el.
   Părinţii lui Jacky mă privesc din fotografie. Oare la ce se gândesc? Îmi imaginez că în locul lor e mama cu tata. Şi ei au avut prieteni care au venit la nunta lor; au venit la masă; le-au făcut fotografii. Oare prietenii lor ştiau că se certau? Au făcut sau au spus ceva în legătură cu asta? Dar familia Sinclair? Ei ştiau că soţii McTavish aveau nişte probleme care l-au determinat pe Jacky să facă desenele acelea?
   Îmi amintesc de altceva. Cody are impresia că a avut loc o crimă.
   Eu am crezut că Jacky a fost omorât, dar dacă de fapt a fost mama lui? Jacky zicea că ea „s-a dus”, dar ce mamă pleacă fără copilul ei?
   - Ai amuţit brusc, zice domnul Sinclair. La ce te gândeşti?
   - La nimic. Mă întrebam doar... unde este Jacky?
   - Jacky?
   - Nu aşa îl chema pe fiul lor?
   - Văd că ţi-ai făcut temele.
   Domnul Sinclair se lasă pe speteaza scaunului.
   - Ce altceva mai ştii?
   Simt că mă furnică tâmplele. Dacă familia lui a fost implicată în crimă? Am crezut că a fost de acord să ne întâlnim ca să-mi spună nişte lucruri. Dar dacă a fost de acord doar ca să afle ce ştiu?
   - Nu cine ştie ce, zic eu. Doar cum îl cheamă.
   - Eşti sigur?
   - Pe cuvânt.
   Domnul Sinclair lasă capul într-o parte; nu mă crede.
   - Jacky era cu 1 an mai mic decât mine. S-a născut la 1 an după ce a fost făcută fotografia asta.
   Întoarce pagina. Fotografiile color sunt acum îngălbenite. Văd o poză cu doi băieţi care se joacă. Arată ca două fantome pe fundalul galben pal. Unul dintre ei are o căciulă din blană de raton. Jacky. 
   Asta e figura pe care am văzut-o când am închis ochii?
   Simţind că nu mai am aer să respir, arăt cu degetul spre băiat.
   - El este?
   - Ce te face să crezi asta?
   - Din cauza căciulii din blană de raton.
   - Ce te face să crezi că Jacky avea o căciulă din blană de raton?
   - Nu ştiu. Am ghicit.
   - Atunci mai încearcă, zice domnul Sinclair. Eu sunt cel cu căciula din blană. Când eram foarte mic, toţi băieţii voiau o căciulă Davy Crockett. Era un erou de televiziune. Dar lui Frank McTavish nu-i păsa de chestii de genul ăsta. Cred că Jacky era singurul copil care n-avea una.
   Cum? Dacă Jacky n-a avut căciulă de blană, înseamnă că totul a fost doar o închipuire de-a mea. Nu există nicio fantomă.
   - Dar există un final fericit, continuă domnul Sinclair. Când am împlinit 12 ani, moda a cam trecut, aşa că i-am dat căciula mea lui Jacky. O purta în fiecare zi. Ai fi zis că murise şi ajunsese în rai.
   - Înseamnă că vă jucaţi mult împreună?
   - Destul. Pe vremea aia, nu prea aveai de ales între tovarăşii de joacă. Erau copiii de la fermele învecinate. Nu exista Internet, doar un singur telefon, o linie interurbană, pentru situaţii speciale.
   Mai dă câteva pagini.
   - Vezi aici? În fiecare iarnă, tata făcea un patinoar în curte. Eu şi Jacky dădeam pase de colo-colo cu un puc. Jacky patina cu ghetele, n-avea patine. Vara ne jucam cu o minge de baseball sau ne urcam pe fânul din şura casei lui. Era un copil ciudat. Mi se pare că-i plăcea să deseneze.
   - Ce s-a întâmplat cu el? întreb eu cu un aer inocent.
   - Nu ştiu. Mama lui a fugit şi l-a luat cu ea. Până să mă întrebi tu, nu m-am mai gândit la el. N-am timp de depănat amintiri, sunt prea ocupat să le produc... Asta tot o glumă e.
   - Scuze, zic eu străduindu-mă să zâmbesc. Ce s-a întâmplat cu domnul McTavish?
   - Oh, a fost ceva groaznic, spune domnul Sinclair scuturând din cap. Rămas fără soţie şi copil, McTavish s-a ţăcănit şi mai tare decât era deja. A cumpărat 12 câini de pază. Nişte fiare sălbatice. Tata mi-a spus să nu mă apropii de casa lui.
   Mai dă o pagină şi bate cu degetul într-o fotografie cu câmpul dintre ferma lui şi a noastră. O haită de câini aleargă pe terenul necultivat.
   - În câteva luni, câinii au turbat. L-au rupt în bucăţi.
   Mă uit îndelung la câini.
   - Când s-a întâmplat asta?
   Domnul Sinclair ridică din umeri.
   - Cine ştie? N-a văzut nimeni.
   - Adică în ce an?
   Având data, pot să consult Weekly Bugle. Pot să caut anunţul cu moartea domnului McTavish ca să văd dacă au existat suspiciuni în legătură cu o crimă comisă cu câteva luni înainte de moartea lui.
   - În ce an? întreabă domul Sinclair aruncându-mi un zâmbet amuzat. Dacă n-aş şti, aş zice că vrei să afli ce vârstă am. Să zicem că pe la începutul anilor ’60.
   Apoi schimbă subiectul şi vorbeşte despre construcţia de hambare, despre târguri de toamnă şi sărbătoarea căpşunelor. Îmi povesteşte despre cum se jucau în şura cu fân, despre o fată care a căzut într-un puţ abandonat şi despre un om care s-a dus prin viscol ca să-şi mulgă vacile şi care a murit îngheţat.
   Eu clatin din cap, dar deja nu mai ascult ce zice. Nu mă gândesc decât la Jacky. La Jacky, la tatăl lui şi la câini.

Cincisprezece

   Îi spun noapte bună şi pornesc spre casă. Ce bine că am o lanternă. Lanul de porumb al domnului Sinclair este mai înalt decât mine, o pădure întunecată. Nu se aud decât paşii mei pe pietrele de pe marginea drumului.
   În cap îmi umblă tot felul de gânduri. Când a fost domnul McTavish omorât de câini? Unde era Jacky? Plecat cu mama lui sau mort şi îngropat?
   Din lan, se aude o tulpină de porumb frângându-se. Mă opresc.
   Încetează şi zgomotul. Luminez cu lanterna lanul de porumb. Oare se ascunde ceva acolo?
   Cui îi pasă? O fi vreun iepure sau un coiot; orice-ar fi, se sperie de oameni.
   Grăbesc pasul. Iar se aude ceva trosnind în lan. Nu ştiu ce e, dar nu se sperie. Mă urmăreşte. Se aud nişte gâfâieli. Câini. Câinii. O rup la fugă. La fel şi ei. Aleargă prin lanul de porumb de lângă mine.
   Nu, nu-i nimic acolo, e doar imaginaţia mea - nu-s decât mânecile mele frecându-se de jachetă, paşii mei pe pietriş, respiraţia mea.
   Îl aud pe Jacky:
   - Ţi-am mai spus. Nu-ţi fie teamă. Nu-ţi fac niciun rău. N-am să-i las eu.
   - Dă-mi pace!
   - Dar eşti prietenul meu.
   - Încetează! Mă sperii. Pleacă!
   Alerg spre ferma noastră pe drumul mărginit de lanurile de porumb, văd luminile casei strălucind peste vârfurile ştiuleţilor, intru în curte şi mă reped spre uşă, intrând ca o vijelie.
   De lângă chiuvetă, mama ridică privirea spre mine.
   - Ce s-a întâmplat? Arăţi de parcă ai văzut o fantomă.
   - Nu-i nimic, zic eu scoţându-mi jacheta.
   Mama zâmbeşte.
   - Poate că data viitoare când mai pleci seara de-acasă, ai să vrei să te iau cu maşina.
   - Nu, n-o să vreau şi nu ştiu despre ce vorbeşti.
   - Cameron, glumesc şi eu. Ştim amândoi că ai o imaginaţie...
   - Bine.
   Chiar trebuie să-mi amintească mereu că sunt nebun?
   - Ia zi, cum a fost discuţia cu domnul Sinclair?
   - În regulă.
   Îmi iau o Cola din frigider şi urc în cameră.
   - A avut ce să-ţi spună pentru eseul tău? strigă mama în urma mea.
   - Da.
   - Abia aştept să-l citesc.
   Adică eu chiar trebuie să-l scriu? Pe bune? Oare toate mamele sunt la fel?
   Mă aşez la biroul meu şi mă uit la gaura din peretele hambarului, unde l-am văzut prima dată pe Jacky. Domnul Sinclair zicea că, înainte să dispară, purta o căciulă din blană de raton. Se potriveşte cu ce am văzut eu, dar mulţi copii purtau căciulă ca aceea, deci poate că asta nu înseamnă nimic. Şi mai zicea că Jacky a plecat cu mama lui. Deci, care-i adevărul? Jacky a fost omorât de tatăl lui?
   Sau doar s-a mutat de-aici?
   - Jacky? şoptesc eu. Jacky?
   Tăcere. La ce mă aşteptam?
   Trebuie să vorbesc cu Cody. Oare el ce ştie sau ce crede că ştie?
   Inima începe să-mi bată mai repede. Cum să fac asta fără să-l înfurii?
   Când mă trezesc, am şi răspunsul. Dacă reuşesc să-l prind singur pe Cody, el nu va trebui să facă pe durul în faţa băieţilor din gaşca lui. Şi dacă îi spun că eu sunt convins că a avut loc o crimă, el nu se va simţi prost; va crede că sunt de partea lui. Cine ştie, poate că o să înceapă să-i placă de mine. Sau măcar va înceta să mă hărţuiască.
   În pauza de prânz, Cody şi gaşca lui se duc lângă autostradă să fumeze. Eu aştept înăuntru, transpirat. Când îi văd întorcându-se cu aerul lor de şmecheri, ies în întâmpinarea lor. Doi dintre ei încep să latre când mă văd venind.
   Bag mâinile în buzunare ca să nu se vadă că-mi tremură.
   - Da, da, câinii, mare scofală, zic eu nepăsător. Am auzit povestea. Am auzit şi că pe-aici sunt coioţi. Băieţi, voi m-aţi făcut curios. Şi aveţi dreptate în legătură cu casa. Vreau să mă mut - numai un ciudat ar vrea să locuiască acolo.
   - Nu mai spune, zice Cody fără zâmbească.
   El şi prietenii lui trec mai departe.
   - Aşteaptă puţin.
   Cody se întoarce spre mine de parcă ar primi ordine de la un gândac.
   - Ce?
   Îl privesc în ochi, încercând să nu fac pe mine de frică.
   - Pot să vorbesc ceva cu tine, te rog?
   Dinspre gaşcă se aude un „Oooh” sarcastic.
   Cody ridică ţanţoş capul.
   - Despre ce?
   - O chestie personală.
   Cody le face băieţilor semn să se îndepărteze. Aceştia se duc ceva mai încolo.
   - În regulă. Ce-i aşa personal?
   - În legătură cu crima de la fermă, şoptesc eu.
   - Ce crimă? întreabă Cody pe un ton de gheaţă.
   - Ştii tu, crima din anii ’60. Tu crezi că a avut loc o crimă la ferma unde stau eu, aşa-i?
   - Cine zice?
   - Nu ştiu. Aşa am auzit.
   Cody strânge din pumni.
   - De la cine? Ce ţi-a spus?
   - De la nimeni. Nimic.
   - A zis ceva de străbunică-mea?
   - Ce? Nu!
   - Nu mă minţi. Dacă a spus că a fost o crimă, înseamnă că a vorbit de ea.
   - Nu înţeleg ce vrei să zici.
   - Minţi.
   Cody mă îmbrânceşte şi eu mă dau câţiva paşi în spate.
   - Cine ţi-a spus? Ce ţi-a spus?
   - Nimeni. Nimic. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Eu doar voiam să-ţi spun că eu cred că e adevărat.
   - Despre străbunică-mea?
   - Nu, despre crimă. Eu cred că a fost o crimă.
   - Sunt convins că aşa crezi.
   Mă împinge din nou. Eu cad la pământ. El sare pe mine.
   - Să nu te prind că râzi de străbunică-mea. Să nu te prind că vorbeşti vreodată despre familia mea, stârpitură ce eşti. M-ai auzit?
   - Dar n-am râs. Nici de ea, nici de mama ta, de nimeni.
   Mă ridică de umeri şi mă izbeşte de pământ.
   - Şi de ce să vorbeşti tu de mama mea?
   - Nu vorbesc.
   - Atunci de ce ai spus „mama ta”?
   - N-am vrut. Îmi pare rău.
   - Tu nu ştii nimic!
   Îmi dă un pumn în faţă. Îl lovesc şi eu fără să mă gândesc. El mă loveşte iar şi iar. Câţiva copii vin repede să vadă încăierarea.
   - Băieţi. Ajunge.
   Este domnul Abbot, profu’ de mate.
   Prietenii lui îl trag pe Cody de pe mine.
   - La director cu voi. Amândoi. Acum.
   - De ce? întreabă Cody frecându-şi pumnii. El a început.
   Domnul Abbot ne duce la directorul adjunct. Îi spune acestuia că mai mult a lovit Cody, dar că m-a văzut şi pe mine dând un pumn.
   - De la ce v-aţi încăierat? întreabă directorul adjunct.
   - El vorbea despre familia mea, spune Cody. Râdea de străbunică-mea. Vorbea de mama.
   - Aşa este, Cameron?
   - Nu-i chiar aşa.
   Cody mă priveşte furios.
   - Am martori.
   Directorul adjunct îl ţintuieşte cu privirea.
   - Cody.
   Apoi se uită la mine peste ochelarii de pe nas.
   - Cum adică „Nu-i chiar aşa”?
   Cum să-i explic eu fără să aduc vorba de Benjie, fără să zic de crimă şi fără să par că nu-s zdravăn la minte? Mă uit în jos, privindu-mi mâinile.
   - Nu ştiu. Nu sunt sigur. Lucrurile nu au ieşit aşa cum am vrut eu.
   Şcoala are toleranţă zero faţă de bătăuşi. Amândoi suntem suspendaţi până la sfârşitul săptămânii: 3 zile. Mama este sunată de la biroul directorului să vină să mă ia.
   Drumul până acasă parcă nu se mai termină. Încerc să-i explic mamei că totul a fost o neînţelegere, dar ea nici nu vrea să audă.
   - Nu eşti suspendat dacă n-ai făcut nimic.
   Aş vrea să-i spun că am fost hărţuit, dar mi-e prea ruşine; şi dacă mă crede, va considera să trebuie să ia măsuri, iar asta va înrăutăţi şi mai mult situaţia.
   Şi-apoi, cum să-i explic ce s-a spus? Nici mie nu mi-e clar. Ce legătură ar avea străbunica lui Cody cu o crimă despre care nimeni nu crede c-a avut loc? Şi de ce lucrul ăsta l-ar face pe Cody să sară la bătaie?
   - O încăierare cu pumni, zice mama încet. Uite-aşa începe.
   Simt că mi se face rău de la stomac. Crede că încep să semăn cu tata.

Şaisprezece

   După masa de seară mă duc în camera mea şi caut pe Google numărul de telefon al lui Benjie. Găsesc doar trei familii cu numele Dalbert în zonă; două sunt din oraş. Îl sun.
   - Ţi-am spus să nu-l întrebi pe Cody de crimă, îmi zice Benjie.
   - Nu, nu aşa mi-ai spus. Ai zis doar „Să nu-i spui că n-a fost o crimă.”
   - Da. Bine. Ar fi trebuit să fiu mai clar.
   - Aşa crezi?
   - Scuze, zice Benjie.
   - În orice caz, m-am purtat ca şi cum a fost. Iar acum am încasat bătaie şi am fost suspendat, iar mama plânge când mă vede. Deci, care-i treaba?
   - În primul rând, trebuie să ştii următorul lucru: străbunica lui Cody are 90 de ani şi nu mai e în toate minţile. E ţicnită de-a binelea.
   - De unde ştii?
   - Aici nu-i ca la oraş. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Şi toată lumea ştie că doamna Murphy a intrat cu maşina în biserica prezbiteriană. Mă rog, nu în biserică, ci pe treptele de la intrare. Atunci i-au luat permisul de conducere, în urmă cu 2 ani. Mama zice că era şi timpul - îşi parca maşina în mijlocul autostrăzii şi pleca pe jos de nebună.
   - Vorbeşti serios?
   - Stai că n-am terminat. Anul trecut a vrut să dea foc la casă.
   - Ce?
   - Mă rog, poate n-a vrut. Dar când s-au trezit bunicii lui Cody, care trăgeau un pui de somn după-amiaza, au văzut că ardea ditamai focul în bucătărie. Străbunică-sa pusese ceva la prăjit şi pe urmă s-a dus până în hambar. Au venit maşinile de pompieri. De-atunci au dus-o într-un cămin de bătrâni. E pe acelaşi palier cu bunicu-meu. O văd în fiecare duminică şi miercurea după şcoală, când mă duc ai mei în vizită la el.
   - Şi ce legătură au toate astea cu crima de la ferma unde stau eu?
   - Ah, da. Uitasem de crimă.
   Benjie ăsta e atât de greu de cap.
   - Aşa. Ai auzit ce ţi-am povestit despre străbunica lui Cody, da? Ei bine, toţi copiii râdeau de ea. Cody s-a bătut cu mulţi din cauza asta. Ştii, ea e singura lui rudă care îl suportă.
   - Am priceput, Benjie. Să revenim.
   - În fine, chiar când bunicii lui Cody o duceau la azil, ea a făcut o criză de nervi. Să fi văzut cum ameninţa cu bastonul. Ţipa că vor s-o închidă pentru că ştie prea multe despre crimă. Mama mi-a zis că în anii ’60 l-a acuzat pe bărbatul care locuia în ferma voastră că a omorât nişte oameni.
   - Te referi la nebunul ăla care şi-a cumpărat câinii?
   - Exact. Numai că poliţia a făcut investigaţii şi s-a constatat că nimeni n-a omorât pe nimeni. Erau numai invenţiile din capul ei. Timp de ani de zile n-a mai adus vorba despre asta. Dar acum e bătrână şi dementă şi nimic n-o împiedică să spună ce vrea.
   - Vorbeşte şi-acum despre crimă?
   - Cine ştie? Evit chestia asta. Am văzut-o de câteva ori în salonul de vizite. Dă din buze tot timpul.
   Îmi vâjâie mintea: Poliţia a făcut investigaţii. Nimeni n-a omorât pe nimeni. Repetă chestia asta. S-o crezi. Trebuie să mai ştiu un lucru.
   - Benjie, îţi aduci aminte pe cine zicea că a omorât nebunul ăla?
   - Să mă gândesc. Pe nevastă-sa şi pe prietenul ei, mi se pare.
   - Şi pe altcineva?
   - Ah, da, zice Benjie. Şi pe fiul lui.

Şaptesprezece

   Cum să adorm după una ca asta?
   Când, în sfârşit, mă cuprinde somnul, am numai coşmaruri. Tatăl lui Jacky bagă oameni în maşina de tocat carne a domnului Sinclair. Apoi apare cu corp de câine şi mă fugăreşte printr-un lan de porumb. Pe urmă eu mă ascund în staulul vacilor, în timp ce tata mă caută cu o drujbă în mână şi strigă:
   - Hei, amice. Nu poţi să fugi de mine la nesfârşit.
   - Jacky, şoptesc eu în timp ce tata se apropie pe intervalul dintre boxe, ajută-mă.
   - De ce? Tu vrei ca eu să dispar.
   - Scuze.
   - Nu crezi în mine. Eşti rău.
   Tata a ajuns acum lângă mine.
   - Te-am prins, amice.
   Şi ambalează motorul drujbei.
   - Jacky! Eu cred în tine! Ajutor!
   Porneşte alarma ceasului. Sunt în camera mea, cu inima bătând atât de tare, încât simt c-o să-mi sară din piept. Fac un duş, mă spăl pe dinţi, mă îmbrac şi cobor la parter.
   Mama este mai calmă în dimineaţa asta, dar cât durează micul dejun eu nu scot o vorbă.
   - Să fii cuminte, îmi spune ea când pleacă la serviciu.
   În mod normal aş răspunde: „Întotdeauna sunt”. Dar astăzi mă mulţumesc să zic:
   - Sigur că da.
   Mă joc „Atacul zombilor” şi butonez telecomanda televizorului, apoi mă întorc în camera mea şi mă uit la desenele lui Jacky. Îmi plimb degetele peste foi. În urmă cu o jumătate de secol, Jacky atingea hârtia aşa cum o ating eu acum. Desena ceea ce văd eu acum.
   Dacă străbunica lui Cody are dreptate? Şi dacă a fost omorât de tatăl lui, oare Jacky a ştiut ce se petrece sau s-a întâmplat în timp ce dormea? Mă întreb dacă tata s-a gândit vreodată să ne omoare pe mine şi pe mama. Oare ce-ar face dacă ar şti că mama lucrează pentru C.C.?
   Nu te mai gândi la asta.
   Mă uit pe fereastră, la gaura din peretele hambarului. Chiar ar fi mişto să bântuie o fantomă pe-aici. Măcar aş avea cu cine să vorbesc. Jacky, sau cine o fi fost cel cu care am vorbit, s-a purtat întotdeauna foarte drăguţ cu mine. Poate că era cam ciudat, dar cine n-ar fi aşa dacă ar creşte în mijlocul pustietăţii cu un tată nebun şi toţi câinii ăia? E ceva rău să fii ciudat? Mulţi cred că şi eu sunt ciudat. Jacky este doar singur. Avem multe în comun.
   Reflectez o clipă, apoi şoptesc:
   - Jacky? Eşti aici?
   Jumătate în glumă, jumătate sperând să m-audă, ca atunci când eram într-a şasea şi mă jucam cu tabla Ouija cu prietenii mei. Pe de-o parte, m-am bucurat că nu s-a întâmplat nimic ciudat; pe de altă parte, am fost dezamăgit.
   - Jacky? şoptesc eu din nou. Jacky?
   Tăcere. Normal, la ce m-aşteptam? Doar nu cred în fantome. Şi chiar dacă aş crede, acum e ziua în amiaza mare.
   - Cameron?
   Vocea lui Jacky se aude venind dinspre uşă.
   - Eşti sigur că vrei să fiu aici? Dacă nu, eu pot să plec. Nu vreau să te sperii. Vreau şi eu un prieten.
   Încerc să mă comport normal.
   - E în regulă, Jacky. Pe bune. Mă bucur că eşti aici. Îmi pare rău pentru ce-am spus.
   - Bine.
   Mă întorc încet; nu-i nimeni la uşă, dar când închid ochii, îl văd, sfios şi stângaci. E perfect adevărat, ca într-un vis, doar că sunt treaz. Este cel mai ciudat şi mai uimitor lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
   - Ai chef să faci ceva? întreabă Jacky.
   - Cum ar fi?
   - Nu ştiu. Să mergem să ne jucăm în hambar? E fain acolo.
   - Sigur.
   - Atunci hai să mergem.
   Deschid ochii şi îl aud pe Jacky strigându-mă din bucătărie.
   - Ce mai stai?
   Cobor scările, îmi iau jacheta şi ies afară.
   Mi-l închipui pe Jacky sărind în hambar. Mă iau după el. Mi-l imaginez în întunericul de-acolo, stând la marginea unei boxe din staulul vacilor.
   - Eu le dădeam vacilor nume, spune Jacky. Pipăruşa stătea aici. Era albă cu pete negre. Săriţa era neagră cu pete albe. Celorlalte vaci le-am dat nume după personajele din cărţile cu benzi desenate. În fiecare toamnă tata ducea câteva la ferma lui Arty şi tatăl lui le tăia ca să avem ce mânca şi ca să le vândă carnea la oraş. Am plâns când a luat-o pe Pipăruşa, dar mi-a dat o palmă după ceafă şi mi-a spus că nu sunt copil mic. Mama mi-a zis că n-ar trebui să le consider animale de companie.
   - Ce nasol. Tu ai avut vreodată un animal de companie?
   - Nu chiar, oftează Jacky. Aveam pisici de hambar, dar nu mă lăsau să le iau în casă. Oricum, dacă voiai să le mângâi, te sâsâiau şi fugeau. De-aia mi-au plăcut vacile. Te lăsau să le mângâi pe spate. Dar nu puteai să te urci pe spinarea lor. Odată am vrut să mă urc pe Pipăruşa, dar nu i-a plăcut. Aproape că m-a călcat sub copite.
   - Dar câinii?
   - Glumeşti?
   Jacky. Se uită în jurul lui de parcă l-ar asculta cineva.
   - Mi-era frică de câini. Făceau nişte chestii oribile.
   - Cum ar fi?
   - Cu iepurii. Am văzut pe fereastră.
   Ochii lui Jacky se măresc de groază; el îşi bagă degetele în urechi şi începe să cânte LALALALALALA!!!, aşa cum făceam eu când mama şi tata se certau.
   - Jacky! Chestia asta nu se întâmplă acum!
   Dar el dispare; vorbesc cu pereţii. Chiar când dau să mă întorc în casă, îl aud în şură. Urc scara. Când intru, păsările încep să zboare de pe grinzi. Ridic privirea şi mi-l imaginez pe Jacky aşezat pe o bârnă, bălăngănindu-şi picioarele.
   - Aici e locul meu preferat, spune el ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Înainte să cumpere câinii, eu şi Arty ne jucam aici mereu. Tot fânul era adunat într-un stog. Ne urcam pe el şi ne lăsam să alunecăm la vale. Ne mânca pielea, dar asta nu ne oprea din joacă.
   - Se pare că tu şi domnul Sinclair, Arty, eraţi prieteni.
   - Cei mai buni prieteni. El mi-a dat căciula asta.
   Jacky îi mângâie coada de raton.
   - Asta se întâmpla înainte să pleci cu mama ta, nu?
   - Ce? Cine zice că am plecat cu mama?
   - Arty.
   Jacky scutură din cap.
   - Mama a plecat fără mine. Arty ştie asta.
   - De unde ştie?
   - E secret.
   - De ce?
   - De-aia.
   Dispare.
   - Jacky?
   - Sunt aici.
   Mă întorc şi îl văd chircit lângă gaura din peretele hambarului.
   - Tata aduna aici bălegarul, zice Jacky. Vara îl usca soarele şi nu mai mirosea. Într-o zi, când eram mici, Arty şi cu mine ne-am plictisit să ne dăm pe grămada de fân. Ne-am strecurat prin spărtura asta şi ne-am dat pe grămada de bălegar. Părinţii lui Arty s-au amuzat, dar mie tata mi-a arătat cureaua.
   - Cureaua?
   - Ştii tu, când tatăl îşi scoate cureaua de la pantaloni şi te bate cu ea.
   - Tatăl tău te bătea?
   - Numai atunci când meritam. El nu voia; o făcea ca să mă cuminţesc. „Pe mine mă doare mai mult decât pe tine.” Aşa ne spunea mie şi mamei când nu eram cuminţi. Dacă mama ar fi fost cuminte, n-ar fi fugit. Şi pe urmă tata n-ar mai fi luat câinii şi totul ar fi fost bine.
   Jacky se cutremură.
   - Te simţi bine?
   - Nu pot să vorbesc acum. Văd lucruri. Aud lucruri.
   Dispare de tot, dar cuvintele lui continuă să se repete: „Văd lucruri. Aud lucruri.”
   Doar că nu vorbeşte el, ci eu.
   Mă opresc şi în hambar se face atâta linişte, încât mi-e teamă să respir. Parcă aş fi într-o altă lume: acum şi totodată nu acum.
   Ce a văzut Jacky? Ce a auzit Jacky?
   Încep să văd dublu, triplu: în timp ce privirea mi se înceţoşează, îmi imaginez fânul adunat într-o grămadă înaltă până la grinzi. Îmi închipui moliciunea şi mirosul lui. Mirosul vacilor, un miros umed, foşnetele şi răsuflarea lor zgomotoasă în staulul de jos. Jacky şi Arty se caţără pe grămada de fân, afundându-şi picioarele în el. Se rostogolesc şi râd.
   Clipesc o dată şi vederea mi se limpezeşte. Super. Pe urmă mă chircesc unde s-a chircit Jacky şi mă uit spre casă. Mi-o imaginez aşa cum arăta în fotografiile domnului Sinclair, proaspăt zugrăvită şi cu câte un strat de petunii de-o parte şi de alta a uşii de la magazie.
   Maşina familiei McTavish este parcată pe alee, un Chevrolet din anii ’50, verde, cu eleroane.
   În mintea mea aud o melodie la radio şi pe mama lui Jacky fredonând. Deodată se aude vocea unui bărbat şi urmează o ceartă.
   Mama lui Jacky ţipă: „Vrei să mă loveşti? Loveşte-mă unde să se vadă vânătaia, laşule.”
   Ia stai. Asta e vocea mamei. Îmi tresare inima şi revin în prezent. Oare mama a spus vreodată vorbele astea? Le-am auzit eu vreodată?
   Simt nevoia să ies la aer.

Optsprezece

   Mama se întoarce acasă la ora 5. Mă cheamă la masa din bucătărie. Eu mă aşez pe scaun cu aerul unui prizonier care aşteaptă să fie executat. Urmează un discurs care începe cu „Sunt dezamăgită” sau cu „Te iubesc”? Ştiu că mă iubeşte. Ştiu că e dezamăgită. De ce trebuie să mi-o spună?
   Mama întinde mâna peste masă şi o aşază peste a mea.
   - Cameron, zice ea cu blândeţe, vreau să-mi cer scuze.
   Ce? Mă uit la mâinile noastre. Mama încă poartă verigheta. Ca să-i ţină pe bărbaţi la distanţă, zice ea, dar mie îmi aminteşte de tata. Mă întreb dacă şi ei îi aduce aminte.
   - N-ar fi trebuit să spun ce-am spus ieri, că o încăierare este începutul. Tu nu eşti tatăl tău. Tu eşti tu. Iar tu eşti un tânăr bun, blând şi deştept, căruia îi pasă de oameni.
   Tremur în interior. Nu sunt bun. Nu sunt blând. Gândesc lucruri rele despre oameni. Umblu cu ascunzişuri. Mint. Inventez lucruri. Sunt o persoană groaznică. Sunt...
   - Cameron?
   Mă şterg la ochi.
   - Nu-i nimic.
   Mama îmi dă un şerveţel Kleenex. Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna are Kleenex la ea.
   - Aş vrea să ştii că tot ceea ce s-a întâmplat cu tine în ultimele săptămâni, lucrurile prin care ai trecut, nu sunt din vina ta.
   Se referă la faptul că sunt hărţuit la şcoală? Că mănânc singur într-o cabină de toaletă? Am spus în somn numele lui Jacky?
   - Nu ştiu ce anume se întâmplă în mintea ta...
   Ce uşurare.
   - ...dar văd semnele. Coşmarurile. Faptul că vorbeşti singur.
   Îmi vine să intru în pământ de ruşine.
   - E în regulă, Cameron, înţeleg.
   Ba nu înţelegi.
   - Aşa faci de când erai mic. De câte ori ai o problemă, te refugiezi în lumea ta. Pot să vorbesc cu tine, şi alţii la fel, dar tu n-auzi pe nimeni. De când ne-am mutat ultima dată e tot mai rău.
   Mi-e teamă s-o întreb, dar trebuie.
   - Îmi mişc buzele?
   Mama mă strânge de mână.
   - Ştiu că te străduieşti să nu le mişti. Şi când nu reuşeşti, îţi acoperi gura. Te pricepi atât de bine să te ascunzi. Dar da, le mişti. Nu întotdeauna, doar uneori.
   - Vorbesc cu voce tare?
   - Nu, nu. În şoaptă, câteodată nu scoţi niciun sunet.
   Oare aşa fac şi la şcoală? Cine m-a mai văzut?
   - Nu ştiu cu cine vorbeşti, dar uneori eşti foarte concentrat.
   - Cu mine. Vorbesc cu mine. Mulţi oameni fac asta.
   - Ştiu. Dar în ultimul timp... mă uit la tine şi tu nici măcar nu observi că te privesc. Mă îngrijorezi.
   - De ce?
   De parcă n-aş şti răspunsul.
   - Pentru că nu-i normal, Cameron. Şi nu doar că vorbeşti singur. Te încrunţi tot timpul. Nu comunici. Uneori te loveşti singur.
   - Când?
   - În diverse ocazii. Nu deseori. Nu contează.
   - Pentru mine contează. Dacă m-am lovit singur, cred că aş şti lucrul ăsta.
   - Sper, spune mama cu precauţie. Mai ai şi coşmaruri. Te trezeşti din somn ud leoarcă de transpiraţie şi chiar dacă ştii că eu sunt aici, parcă ai fi pe altă planetă.
   Înghit în sec.
   - Crezi că am înnebunit?
   - Nu. Dar cred că ai probleme. Eşti tulburat.
   Vreau să zic ceva, dar n-am ce.
   - Cameron, nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ai trecut prin lucruri groaznice. Dar nu eşti singur. Vreau să te ajut.
   Nu poţi.
   - Te rog să mă laşi să te ajut.
   Cum?
   Mama inspiră adânc.
   - Am vorbit şi cu Ken.
   Cu Cizme-de-cowboy?
   - Ai vorbit despre mine cu el?
   - Nu i-am spus prea multe.
   - E un ticălos. Un prefăcut.
   - Cameron, e un om de treabă care mi-a dat un serviciu - un salariu din care putem plăti ca să avem unde să stăm şi ce să mâncăm.
   - Şi asta îi dă dreptul să ştie lucruri din viaţa mea privată?
   - Nu. N-am zis decât că eşti la vârsta la care poate simţi nevoia să stai de vorbă cu un bărbat. Toţi băieţii au un tată.
   Mi se întoarce stomacul pe dos.
   - Şi eu am. Doar că nu mă laşi tu să-l văd.
   - Nu-i cinstit din partea ta.
   - Ce, că am un tată pe care nu pot să-l văd? Într-adevăr, nu-i cinstit.
   Îmi retrag mâna dintr-a ei.
   Mama încearcă să nu arate că e supărată.
   - Nu-i nevoie să vorbeşti cu Ken dacă nu vrei, dar el s-ar bucura să discute cu tine.
   O privesc direct în ochi.
   - Ieşi cu el?
   - Cum?
   - Aşa încerci să-i faci cunoştinţă cu „copilul”?
   - Cameron, e urât din partea ta.
   - Deci am dreptate.
   - Nu. Nu ai dreptate.
   - Pentru că în niciun caz nu vreau ca ticălosul ăla să fie tatăl meu. Am deja un tată. Şi dacă o să vreau vreodată să stau de vorbă cu un bărbat care nu este tatăl meu, am să vorbesc cu domnul Sinclair.
   - Foarte bine.
   - Şi-acum pot să plec?
   - Poţi să pleci.
   Îmi împing scaunul în spate, mă ridic de la masă şi urc spre camera mea.
   - Cameron, strigă ea după mine. Te iubesc.
   - Bine, zic eu fără să mă întorc.
   Nu vreau să mă vadă că plâng.

Nouăsprezece

   Mă frământ toată noaptea, îngrijorat că mama are impresia că sunt nebun. Crede că şi tata este nebun. O avea dreptate? Suntem amândoi nebuni? Mă stresez şi din cauza lui Jacky. Domnul Sinclair zice că el a plecat cu mama lui. Jacky neagă asta, că domnul Sinclair l-a văzut după ce ea a plecat. Cine spune adevărul? Care dintre ei minte?
   Cum poţi să ştii totul despre cineva? Cum poţi să fii sigur chiar de tine însuţi?
   Un singur lucru este cert: Jacky este secretul pe care nu pot să-l dezvălui nimănui.
   Când mă trezesc, mama a plecat deja. Îmi pregătesc nişte pâine prăjită cu gem, iau o cutie de îngheţată şi mă duc la fereastra de la bucătărie să mă uit la pădurea de dincolo de lanul de porumb.
   Soarele străluceşte, cerul e senin - o zi perfectă pentru a pleca să explorez împrejurimile. Dacă n-aş fi fost eliminat, acum aş fi fost în autobuz în drum spre şcoală, şicanat de gaşca lui Cody, suportând respiraţia lui Benjie şi îngrijorat de testul de astăzi de la ştiinţe. Ar trebui să fiu eliminat de la şcoală mai des.
   Mă îmbrac gros şi ies pe câmp. Nu văd pădurea din cauza lanului de porumb - e mai înalt decât mine, dar dacă o iau drept înainte, nu se poate să n-ajung la ea. După ce trec de primele rânduri de porumb, nu mai văd nimic din cauza frunzelor. E şi mai greu să înaintez decât mi-am imaginat. Cel mai rău este că ştiuleţii mă lovesc peste faţă şi mătasea de porumb îmi intră în nas. Partea bună e că mirosul este atât de dulce şi de proaspăt, parcă îl simt pe limbă.
   Înaintez cu greu, dar parcă merg de-o veşnicie. Mă uit la ceas. Am plecat de un sfert de oră. N-ar fi trebuit să văd deja vârfurile copacilor înălţându-se deasupra lanului? Poate ar fi cazul să mă întorc.
   Nu, e o prostie. Din câte îmi dau seama, aproape c-am ajuns. Ca să nu mai spun că doar rataţii renunţă.
   Continui să merg. Tot nu se vede pădurea. Oare merg în direcţia bună? M-am abătut din drum?
   Dinspre ferma domnului Sinclair se aude un motor pornind. Sunt atât de ocupat să mă feresc de mătasea de porumb, ca să nu-mi intre în ochi, încât nu-mi dau seama imediat că zgomotul motorului se aude tot mai tare. Tot mai aproape. De ce s-ar auzi un motor din ce în ce mai aproape?
   Dumnezeule, nu este motorul unei maşini vechi. Este combina domnului Sinclair. A ieşit să treiere porumbul. Iar eu sunt în mijlocul lanului.
   Îmi imaginez lamele ascuţite secerând cocenii - şi pe mine!
   Trebuie să ies de-aici. Dar pe unde? Unde mă aflu? Încotro s-o iau?
   Nu intra în panică. Încearcă să-ţi dai seama încotro se îndreaptă domnul Sinclair şi ia-o în altă parte.
   Cum? Nici măcar nu-l văd. Porumbul e prea înalt.
   Şi? Dacă vine spre tine, fugi din calea ei.
   Să fug? Dar abia pot să merg.
   Atunci ţipă. El o să te-audă.
   Peste zgomotul ăsta?
   Încerc s-o iau la fugă. Cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât mai tare mă împiedic de porumb. Dau frunzele la o parte cu ambele braţe, de parcă aş înota în stilul bras. Degeaba. Nu-mi foloseşte la nimic. Gâfâi. Frunzele şi mătasea mă lovesc peste faţă, îmi intră în nas şi în gură. Dau din mâini şi din picioare, simt că mă înec.
   - Ajutor!
   E în regulă.
   Jacky? Tu eşti?
   Respiră.
   Zgomotul motorului este asurzitor.
   - Domnu’ Sinclair! Opriţi-vă!
   Fac semne cu braţele pe sus.
   Nu te vede şi nu te aude. Respiră.
   - Nu pot.
   Ba poţi. Aproape c-ai ajuns la pădure. Uită-te înainte, spre dreapta.
   Deodată zăresc o cărare printre şirurile de porumbi. De ce n-am văzut-o până acum? Nu-mi aud gândurile - doar o voce în capul meu care strigă: Acum! Fugi!
   Mă avânt spre cărarea aceea. Văd vârfurile copacilor deasupra lanului. Mă strecor printre porumbi, ies în fugă din lan şi scap de pericol. Am reuşit. Am ajuns la pădure.
   Cad în genunchi.
   - Jacky, mi-ai salvat viaţa.
   El nu-mi răspunde.
   - Jacky?
   A dispărut.
   Îmi trag sufletul. Nu-mi vine să cred că mai trăiesc. Mă ridic şi mă scutur pe haine. Presupun că va trebui să rămân aici până pleacă domnul Sinclair.
   Mă uit în stânga şi-n dreapta, de-a lungul lizierei. Pădurea se întinde în spatele a cinci ferme, dar nu ştiu cât este de adâncă. Ar trebui să rămân la marginea ei ca să nu mă rătăcesc. Atât mi-ar mai trebui: să cheme mama o echipă de căutători cât timp sunt suspendat de la şcoală.
   Totuşi, nu poate fi o pădure sălbatică. Sunt ferme în preajmă, iar Jacky şi domnul Sinclair se jucau aici. În plus, dincolo de tufişuri, copacii nu sunt foarte deşi. Unii sunt numai buni să te caţeri în ei. Ar fi amuzant - să mă caţăr până sus şi să mă uit spre casă sau să-l spionez pe domnul Sinclair în timp ce treieră. Mă gândesc la desenele lui Jacky în care amândoi erau căţăraţi în copaci. Mă întreb ce vedeau?
   Cu toate acestea, înainte să mă urc într-un copac, aş vrea să văd poieniţa. Nu e departe - un spaţiu mare şi însorit. Pe drum sunt împrăştiate numai crengi uscate, ca nişte coarne de cerb. Sunt şi câţiva copaci căzuţi, putreziţi şi acoperiţi cu muşchi. Unul este foarte lung, cu rădăcini uriaşe, îndreptate spre cer.
   Când Jacky a făcut desenele, mulţi dintre copacii aceştia nu erau aici. Cei căzuţi acum erau probabil sănătoşi, iar cei putreziţi atunci au dispărut de mult, fără să lase nicio urmă. Copacii sunt ca oamenii. În acest moment suntem vii, iar în următorul devenim o amintire, apoi nu mai suntem nici măcar atât.
   Mama zice că e morbid când mă aude vorbind aşa, dar e adevărat. Habar n-am cum arătau şi cum vorbeau străbunicii mei sau strămoşii lor care trăiau în peşteri. E ciudat să cred că erau ca tine, pierzând vremea cu prietenii, supărându-se cu părinţii lor, făcând pe grozavii, speriindu-se sau mai ştiu eu ce. Dar acum au dispărut cu toţii, la fel şi lucrurile la care au ţinut ei, nimeni nu ştie şi nimănui nu-i pasă. Şi-atunci de ce mă frământ eu pentru lucruri care, peste nişte ani, nu vor conta pentru nimeni? Dacă aş şti asta, poate că aş fi fericit.
   Când ajung în poieniţă, umbra dispare în lumina puternică a soarelui. Frunzele copacilor au început să capete nuanţe de portocaliu şi roşu, şi se văd nişte tufe răzleţe cu fructe de pădure. E şi o ridicătură stâncoasă, iar în centru - îmi stă inima în loc - bolovanii din desenele lui Jacky.
   Mi-i imaginez pe Jacky şi pe domnul Sinclair închipuindu-şi că mormanul de bolovani este un fort. Apoi îl văd pe Jacky singur, ascunzându-se în vârful unui copac, prefăcându-se că tatăl lui nu există.
   Se aude ciripitul unei păsări. Stau nemişcat, sperând s-o zăresc.
   În jur este linişte. De ce nu se mai aude combina? Am sentimentul înfricoşător că cineva mă urmăreşte. Mă uit în spatele meu.
   Domnul Sinclair stă la marginea poieniţei.
   - Ce cauţi în lanul de porumb taman când se treieră? Vrei să mori tăiat de combină?
   - Scuze. Eram deja în mijlocul lanului când aţi pornit. De unde aţi ştiut că sunt aici?
   - Am văzut frunzele mişcându-se. Bine c-am observat. M-am gândit eu că tu erai. Am venit să te duc acasă. Nu vreau când se-ntoarce maică-ta să-i explic cum ai ajuns printre ştiuleţii mei de porumb.
   Pufneşte pe nas.
   - Sau aş putea să te bag la maşina de tocat şi s-o las să creadă că ai fugit.
   Râd ca de-o glumă bună, dar el stă şi se uită la mine. Mă gândesc la dispariţia lui Jacky şi a mamei lui. Mă opresc din râs.
   - Da’ tu de ce nu eşti la şcoală? mă întreabă domnul Sinclair.
   - Am fost eliminat. Nu din vina mea.
   - Dacă aş primi câte 1 dolar de fiecare dată când aud pe cineva spunând că nu e vina lui... zice domnul Sinclair cu lehamite. Aşa că te-ai gândit să te duci prin pădure. Ce credeai c-o să găseşti aici?
   - Nimic. Voiam doar să văd unde vă jucaţi cu Jacky.
   - Cine-a zis că ne jucam aici?
   - Am bănuit.
   - Vasăzică eşti bănuitor, aşa-i? Şi ce bănuieşti? Bănuieşti că ştii sau ştii că bănuieşti?
   - Bănuiesc că nu ştiu.
   Domnul Sinclair începe să zâmbească.
   - Nu eşti atât de prost pe cât pari.
   Face semn cu capul spre grămada de bolovani.
   - Obişnuiam să las diverse lucruri acolo, ca să le găsească Jacky. O lupă. O pungă cu bile de sticlă. Lucruri de care eu nu mai aveam nevoie. Îi spuneam că le lăsau spiriduşii. El ştia că eu făceam asta, dar era mai distractiv să ne prefacem.
   Privirea domnului Sinclair devine nostalgică.
   - Vă întrebaţi vreodată ce s-a întâmplat cu el?
   El mă priveşte cu ochii mijiţi.
   - De ce m-aş întreba?
   - Nu ştiu, aţi fost prieteni. Eu mă gândesc la prietenii mei de care m-am despărţit. Sper că şi ei se gândesc la mine.
   - Eu nu mi-aş face iluzii. În ziua de azi, nimeni nu se mai gândeşte la nimeni. Când ajungi la vârsta mea, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte câţi dintre prietenii tăi au dispărut.
   - Cum ar fi Jacky?
   Domnul Sinclair mormăie.
   - Era la fel ca tine. A dispărut împreună cu mama lui.
   Jacky susţine altceva.
   - La ce te gândeşti?
   - La nimic, zic eu.
   - E imposibil să te gândeşti la nimic.
   - Bine... Mă întrebam dacă Jacky vorbea vreodată despre tatăl lui.
   - De ce să vorbească? Tu vorbeşti despre al tău?
   - Asta-i altceva.
   - Oare? mă întreabă domnul Sinclair uitându-se la mine contrariat. Nu eşti singurul bănuitor. Toată lumea are secrete. E mai bine să-ţi vezi de treaba ta. Şi-acum vino. Am să te duc acasă. Mai am treabă de făcut.

Douăzeci

   Toată lumea are secrete, vorba domnului Sinclair. Mama, tata, eu.
   Ce secrete are domnul Sinclair? Dar Jacky? Odată ajuns acasă, îl întreb pe Jacky:
   - De ce mama ta nu te-a luat cu ea, aşa cum a făcut mama mea?
   Ştiu că mă aude. Îi simt prezenţa prin preajmă, pândindu-mă de după mobile, ascuns prin dulapuri, sub pat, dar el nu vrea să iasă.
   Oare se ţine de glume? Care e povestea lui?
   Scot desenele lui şi mă uit la ele, căutând indicii care mi-au scăpat prima dată. Pe unele foi apare o formă de culoare neagră. O fi o gaură, o peşteră sau camera de cărbuni? Poate că nu-i decât o mâzgălitură. Dar ce-i cu imaginea mamei lui întinsă pe pământ?
   Doarme? E moartă? Sunt nişte chestii în desenele astea care şi mie mi-ar da coşmaruri - lucruri obişnuite, cum ar fi lopata tatălui său, toporul sau furca.
   Tot uitându-mă la desene, camera dispare. Simt prezentul în trecut şi trecutul în prezent: Jacky a păşit pe aceste podele din lemn, a atins aceste clanţe şi balustrade, ca şi mine. A folosit aceeaşi chiuvetă, aceeaşi cadă şi acelaşi birou. Jacky este peste tot. E în aerul pe care îl respir.
   Mi-l imaginez mişcându-se pe-aici, pe la etaj, şi mă pomenesc în dormitorul mare de deasupra bucătăriei, holbându-mă la trapa care dă spre podul casei. De ce este sigilată? Aş putea să îndepărtez cu o daltă stratul de zugrăveală de deasupra şi să scot cuiele, dar aş face multă mizerie şi mama s-ar îngrozi.
   Ce e în podul casei, Jacky? Care e secretul?
   - Cameron? se aude vocea mamei dinspre bucătărie.
   - Sunt sus, strig eu pe un ton exagerat de vesel.
   De când o fi ajuns mama acasă? Oare m-a auzit vorbind singur?
   - Am adus pizza, strigă mama pe un ton la fel de vesel. Cu topping dublu de caşcaval, pepperoni şi ciuperci, într-un minut se încălzeşte la cuptorul cu microunde.
   Dacă mama m-a auzit, doar se preface. Foarte bine.
   Să ne prefacem amândoi.
   - Super. Mersi. Cobor imediat.
   Mama zâmbeşte când mă aşez la masă.
   - Cum a fost astăzi?
   N-ai zice că aseară ne-am certat. Mama nu uită certurile, dar se pricepe să le ignore. Parcă ar fi nişte decoraţiuni de Crăciun - puse deoparte, dar uşor de scos la nevoie.
   - Astăzi? Destul de bine, zic eu luând o bucată de pizza. Am făcut multe teme.
   - Bravo.
   Mama face o pauză.
   - Ai vrea să mergi cu mine în oraş mâine?
   - Ce?
   - După două zile de stat singur, probabil simţi c-o iei razna.
   - Şi ce să fac?
   - Au o bibliotecă, un centru de recreere. Sau poţi să nu vii. Stai aici şi te plictiseşti. Cum vrei tu.
   - Nu, ar fi mişto.
   Chiar c-ar fi.
   Restul mesei se desfăşoară în linişte. Discutăm despre lucruri banale, cum ar fi unde să ne întâlnim ca să luăm masa de prânz. Din fericire, liceul este în celălalt capăt al podului, deci n-o să ne vadă niciunul dintre băieţi.
   - Apropo, n-am uitat de proiectul tău, spune mama după ce terminăm de mâncat şi îmi aduce un pachet gros de pe tejghea.
   Istoricul vânzărilor fermei.
   - Mersi.
   - Lui Ken ar trebui să-i mulţumeşti. Zice că dacă mai ai nevoie de ceva, poţi să-i ceri.
   Îi arunc o privire cu subînţeles.
   - Parcă am stabilit un lucru în legătură cu mine şi Ken.
   - I-am spus de proiectul tău înainte de discuţia noastră. Zicea că azi se duce la biroul de cadastru şi ar putea să se intereseze de fermă, dacă tot merge acolo.
   - Foarte bine. Atunci nu-i sunt dator cu nimic.
   - Cu nimic, în afară de un mulţumesc.
   - Şi vreau ca nici tu să nu-i fii datoare cu nimic.
   - Cameron, zice mama oftând. Uneori oamenii le fac altora favoruri fără să aştepte ceva în schimb. Asta se cheamă amabilitate.
   Mama e destul de isteaţă, dar categoric nu se pricepe la bărbaţi.
   Iau pachetul şi urc în camera mea, mă aşez pe pat cu picioarele încrucişate şi îl golesc. Sunt o tonă de chestii. N-ai zice că-i o simplă favoare. E ceva de genul: Hei, Katherine, vezi ce tip grozav sunt că i-am adus fiului tău toate chestiile astea? Ce zici, luăm cina împreună?
   E şi un bileţel de la C.C., scris pe o hârtie cu antetul firmei care are şi poza lui în partea de sus. Iau un pix şi îi înnegresc doi dinţi, apoi îi unesc sprâncenele.

   Bună, Cameron,
   Am auzit că ai de făcut un proiect la istorie. Mă bucur să te ajut.
   Am rugat-o pe Arlene Cooper de la biroul de cadastru să-mi tipărească nişte hărţi aeriene, istoricul vânzărilor şi declaraţiile privind impozitele anuale. Majoritatea fermelor de pe-aici sunt lăsate moştenire copiilor, aşa că declaraţiile de impozit sunt mai utile decât istoricul vânzărilor dacă vrei să ştii cine a fost proprietarul.
   Mama ta zice că te interesează în mod special dacă a avut loc o crimă sau o sinucidere la ferma voastră. Aş vrea să pot spune da, ca să-ţi iasă eseul mai palpitant, dar nu s-a întâmplat aşa ceva. A fost la un moment dat un fermier care a murit sfâşiat de câini. Crezi că asta ţi-ar folosi?
   Spune-mi dacă mai ai şi alte întrebări. De asemenea, spune-mi dacă ai vrea să jucăm o partidă de baseball, să aruncăm câteva mingi.
   Ken.

   Să jucăm o partidă de baseball? Să aruncăm câteva mingi? Du-te şi te-mpuşcă.
   Cel mai important lucru este că C.C. spune că n-a avut loc nicio crimă. Atunci ce s-a întâmplat cu Jacky? Dacă n-a plecat cu mama lui, n-ar fi fost găsit după ce câinii l-au omorât pe tatăl lui?
   Mă uit peste hărţi. Interesant. Harta comitatului din 1825 arată că linia de cale ferată trecea prin Wolf Hollow. În actul de concesiune din 1838, jumătate din zonă e acoperită de pădure.
   Teancul de declaraţii fiscale de dedesubt este gros de vreo 3 centimetri. Aproape că mă ia somnul doar uitându-mă la el. Îl dau deoparte şi mă uit pe sumarul vânzărilor fermei care are doar o pagină.
   Ciudat. Primul proprietar, Silas Henning, a cumpărat ferma în 1839. Aceasta a aparţinut familiei lui până în 1924, când a fost vândută lui Henry McTavish. Şi gata. Ferma n-a mai fost vândută după aceea. N-are cum să fie aşa. De ce nu apare vânzarea către familia Sinclair?
   Iau declaraţiile fiscale. Numele lui Henry McTavish este înlocuit de Frank McTavish în 1952. Probabil că atunci a fost preluată de tatăl lui Jacky. Numele domnului McTavish apare în declaraţii până în anul ăsta.
   Asta înseamnă că domnul Sinclair nu este proprietarul fermei. E tot tatăl lui Jacky. Un mort. Oare ce ascunde domnul Sinclair - în legătură cu ferma, cu Jacky, cu toate?

Douăzeci şi unu

   Îi arăt mamei că domnul McTavish este în continuare proprietarul fermei.
   - Ce ciudat, nu-i aşa? zice ea încercând să nu zâmbească. Eu nu sunt agent imobiliar, deci mi-e teamă că nu am o explicaţie pentru acest mister, dar ştiu pe cineva care chiar este agent imobiliar şi sunt sigură că ar fi bucuros să te lămurească.
   Bună încercare, mamă.
   Dar are dreptate. C.C. este cel cu care trebuie să vorbesc. Fir-ar să fie.
   A doua zi dimineaţă, soarele apare mai greu decât mă trezesc eu.
   În timp ce mergem cu maşina spre oraş, ceaţa pluteşte peste câmpurile de pe care a fost strânsă recolta.
   Încetinim când ne apropiem de şcoală; două autobuze tocmai intră în parcare. Mă las mai jos în scaun ca să nu mă vadă careva.
   Câteva secunde mai târziu trecem pe lângă motelul unde am stat în prima noapte, apoi traversăm podul de fier şi intrăm în oraş.
   Privesc în jos, la defileul râului care trece pe sub pod - valea din Wolf Hollow. Grosul ceţei se lasă în această scobitură; parcă am merge cu maşina pe nişte nori. Îmi imaginez cum era în vremurile de demult, când lupii apăreau din aburii ceţii.
   După pod, autostrada se transformă într-un drum principal, adică Strada Principală. Sunt doar vreo 10 străzi care o intersectează şi 7-8 care merg în paralel cu ea, de-o parte şi de alta. Trecem pe lângă un chioşc unde se poate comanda din maşină îngheţată la cornet, dar care este închis până la primăvară, un mic mall cu un chioşc unde se vând hamburgeri, un magazin 7-Eleven, o benzinărie şi un oficiu poştal. Urmează nişte clădiri cu două nivele, cu magazine şi restaurante la parter şi apartamente de locuit deasupra: Knotty Pine Inn; Mindy’s Fine Dining; Walker’s Ladies and Men’s Apparel, cu îmbrăcăminte pentru oameni care se pare că au trăit în urmă cu un secol; Shamrock Bar, cu ferestrele acoperite cu obloane; Lucille’s Nail Emporium; o spălătorie de haine; două farmacii; The Capital, singurul cinematograf din Wolf Hollow, care are doar două săli.
   Pe la mijlocul Străzii Principale, peisajul devine iar respectabil odată cu primăria, oficiul registrului local, secţia de poliţie, biblioteca şi biroul publicaţiei Weekly Bugle. Mai departe, o casă cu acoperiş din şindrilă şi pereţii decoraţi cu fluturi din lemn pictat şi un panou pe care scrie Kelly’s Krafts; firma Huntley Memorials, a cărei curte din faţă e plină cu pietre funerare; încă un mic mall, care adăposteşte un magazin cu articole de un dolar, Minnie’s Mini-Mart şi Agenţia imobiliară Ken Armstrong. În sfârşit, o benzinărie pentru cei care au uitat să facă plinul în celălalt capăt al oraşului şi din nou ferme.
   Oprim în faţa agenţiei la ora opt şi jumătate. C.C. încă n-a venit.
   - Nicio grijă, trebuie să vină, zice mama. Pe urmă, poţi să lămureşti misterul, să înoţi la centrul de recreere şi să ne întâlnim la prânz să luăm masa împreună. La Knotty Pine Inn au nişte cartofi prăjiţi nemaipomeniţi. Şi tarte cu fructe făcute în casă. O să-ţi placă.
   Îmi pun rucsacul pe umăr şi intru după mama, lăsând pe biroul ei pachetul de la Ken. Apoi ies iar şi-mi fac de lucru uitându-mă la fotografiile caselor de vânzare din vitrină, toate mai arătoase decât a noastră.
   Aud bâzâitul unei bormaşini electrice dinspre Huntley Memorials.
   Prin ceaţă văd un bărbat de vreo 40 de ani, scund şi îndesat, îmbrăcat în salopetă, cu ochelari de protecţie şi o şapcă de baseball pe cap, care gravează o piatră de granit aşezată pe o masă de picnic. Un cablu prelungitor portocaliu de la unealta lui intră într-un garaj făcut din bolţari.
   Mă duc într-acolo să mă uit mai bine ce face. Bărbatul are cele mai aspre mâini pe care le-am văzut vreodată. Părul nepieptănat îi iese de sub şapcă şi-i cade pe ceafă, închide bormaşina şi ridică privirea spre mine.
   - Te ajut cu ceva?
   - Nu. Îl aştept pe domnul Armstrong. Ăăă, Ken Armstrong de la agenţia imobiliară. Mama mea lucrează acolo. V-am observat lucrând şi, ştiţi, n-am mai văzut cum se gravează o piatră funerară.
   - Oh.
   După exclamaţia lui, nu-mi dau seama dacă trebuie să plec sau să mai zic ceva. Arăt cu capul spre piatră.
   - Tipul a murit de curând?
   - În urmă cu o lună.
   - Oh.
   Pauză stânjenitoare.
   - V-a fost prieten?
   Am spus eu asta? Ce se întâmplă cu mine?
   - Nu. De ce?
   - Întrebam şi eu.
   Pleacă. Pleacă imediat.
   - Şi ce se întâmplă dacă scrieţi numele greşit?
   - Nu-l scriu greşit. Altceva?
   Deodată îmi vine o idee strălucită. Domnul McTavish şi-a cumpărat câinii chiar după dispariţia soţiei lui; câinii l-au omorât la câteva luni după aceea. Dacă ştiu când a murit, pot să-mi dau seama cam pe când străbunica lui Cody l-a acuzat de crimă şi să verific ce a spus ea la ziarul Bugle.
   Îmi dreg vocea.
   - Familia dumneavoastră face toate pietrele funerare de aici?
   - Cam da.
   Arată cu bărbia spre ecusonul lui: Huntley Memorials. Înfiinţată în 1926.
   - Deci tot familia dumneavoastră a făcut şi piatra pentru Frank McTavish?
   Omul se opreşte.
   - Cine?
   - Fermierul care a fost sfâşiat de câinii lui, prin anii ’60.
   - Ah, ăla.
   - Da. Aş vrea să ştiu când a murit. Ar trebui să scrie pe piatra lui, nu?
   - Sigur, dar asta a fost cu 50 de ani în urmă. Noi n-avem o evidenţă tocmai de pe vremea aia. Şi în niciun caz nu ţinem evidenţa inscripţiilor.
   De ce nu? Care-i problema?
   Bărbatul se apleacă peste piatra lui şi îşi reia lucrul.
   - Dacă ţii neapărat să afli, întreabă la cimitir. Două străzi mai încolo, faci dreapta, în capătul drumului, chiar înainte de lac. Ei trebuie să aibă o hartă cu toate locurile de veci. Şi-i cauţi mormântul.
   La cimitir. Mă duc într-acolo.

Douăzeci şi doi

   Chiar înainte s-o iau din loc, apare C.C. cu maşina şi sare din ea de parcă ar fi partenerul meu poliţist într-un film de acţiune.
   - Cameron, prietene, ce mai faci?
   Ridică mâna ca şi cum s-ar aştepta să batem palma.
   Îl salut fără tragere de inimă şi-mi vâr mâinile în buzunare.
   - În legătură cu pachetul pe care mi l-ai trimis, documentele despre fermă. Am găsit ceva ciudat. Mama mi-a zis că ai putea să mă lămureşti tu.
   - Sigur că da, zice el poftindu-mă în agenţie.
   Mama vorbeşte la telefon; mie îmi transmite din priviri să mă port frumos, iar lui C.C. îi spune mişcându-şi buzele: „Cafea, te rog”. El îi face cu ochiul în semn că s-a făcut şi apasă un buton la automatul de cafea.
   - Vrei un cappucino? mă întreabă.
   - Sigur că da.
   Mama ridică din sprânceană; ştie că nu-mi place cafeaua. Îi arunc o privire care vrea să spună nu mă face de ruşine.
   C.C. dă mamei primul pahar şi se tachinează amândoi până sunt gata şi ale noastre. Pun 4 pliculeţe de zahăr într-al meu, recuperez pachetul de pe biroul mamei şi îl urmez pe C.C. în biroul lui. E o cameră bej, cu perdele care ascund o fereastră cu gratii ce dă spre aleea din spate. Pereţii sunt acoperiţi cu diplome înrămate: diploma de facultate, licenţa agenţiei imobiliare, slogane ieftine, de genul „Dacă nu acum, atunci când?” şi fotografii cu un băiat şi o fată în jur de patru-cinci ani. Mă opresc în faţa uneia în care cei doi copii stau unul lângă altul pe treapta de sus a unei verande şi mănâncă îngheţată la cornet.
   C.C. vine lângă mine.
   - Ei sunt Patrick şi Kimberley.
   - Copiii tăi?
   - Au 7, respectiv 8 ani acum, zice el clătinând din cap. Locuiesc împreună cu mama lor la câteva sute de kilometri depărtare. Nu-i văd prea des.
   - Eşti divorţat?
   - Aproape. Mai avem de semnat nişte hârtii. Dar, în principiu, da.
   Preţ de o clipă nu mai vorbeşte ca într-o reclamă TV; ci ca un tip căruia îi este dor de copiii lui.
   C.C. se aşază în fotoliul de piele de la biroul lui şi îmi face semn spre cel de vizavi. Suflă în paharul de cappucino. Eu iau o înghiţitură şi mă străduiesc să nu fac o grimasă.
   - Abia aştept să aud ce vrei să mă întrebi. Mama ta zice că-ţi merge mintea tot timpul. Tre’ să-ţi spun că mie nu. Dar eşti prea deştept ca să nu-ţi fi dat seama de asta, nu?
   Oare încearcă să mă facă să-mi placă de el? Vrea să-mi spună că ştie că nu-l plac?
   - Nu-s chiar atât de deştept.
   - Nici eu chiar atât de prost să te cred, râde el. Din fericire, mă pricep la afaceri imobiliare. În plus, îmi şi place. În fine, ai nevoie de explicaţii în legătură cu ceva ce ţi-am dat eu?
   - Da, zic eu dându-i pachetul. Dacă e să mă iau după istoricul vânzărilor, familia Sinclair nu a cumpărat niciodată ferma, iar impozitele sunt încă pe numele lui Frank McTavish, tipul omorât de câini.
   - Cum?
   - Nu ştiai?
   - Nu.
   Încruntat, C.C. scoate documentul şi se uită pe el.
   - I-am spus lui Arlene ce vreau, ea a tipărit materialele şi eu le-am dat mai departe.
   Se uită printre hârtii.
   - Ce fază!
   - Chiar că ce fază. Adică, cum e posibil aşa ceva?
   - Bună întrebare.
   C.C. se lasă pe speteaza fotoliului. Mi-a spus să-l întreb orice, dar s-a împotmolit la prima întrebare pe care i-am pus-o. Observ încordarea care i se citeşte pe frunte. Aproape că-mi pare rău de el.
   - OK, zice el până la urmă, dar asta nu-i decât o supoziţie. Dacă îmi amintesc eu bine, soţia lui McTavish a plecat împreună cu fiul lor cu puţin timp înainte să moară el. Probabil că în testament l-a trecut pe fiul lui drept moştenitor al fermei.
   - Dar dacă fiul era dispărut...
   - ...şi McTavish nu avea altă rudă care să aibă pretenţii, ferma rămânea aşa. S-ar fi acumulat impozitul neplătit, iar statul ar fi luat-o ca să recupereze datoria.
   - Asta dacă nu cumva cineva a plătit taxele, zic eu, caz în care statul ar fi mulţumit.
   - Aşa e. Nimeni n-ar vrea să se instaleze acolo dacă ar exista un fiu care s-ar putea întoarce într-o bună zi.
   - Dacă familia Sinclair a plătit impozitul, ei ar fi îndreptăţiţi să folosească pământul până la întoarcerea fiului.
   - Mama ta are dreptate. Eşti foarte isteţ.
   - Dar fiul, adică Jacky, nu s-a mai întors niciodată, exclam eu în timp ce gândurile îmi vin mai repede decât le pot rosti. Nu i-a păsat nimănui pentru că, totuşi, taxele au fost plătite şi, până la urmă, a trecut atâta timp, încât nimeni nu s-a mai gândit la asta. Aşa stau lucrurile.
   - Este foarte posibil.
   - Este legal?
   - Nu e ilegal. Mai ales dacă McTavish l-a numit pe tatăl lui Art Sinclair executorul său testamentar.
   - Domnul Sinclair zicea că tatăl lui şi domnul McTavish erau cei mai buni prieteni.
   - Atunci asta este.
   C.C. bate darabana cu degetele pe birou.
   - Tatăl lui Art putea foarte bine să spună că avea grijă de fermă până la întoarcerea fiului lui McTavish. N-ar fi fost nicio problemă şi nimeni nu l-ar fi obligat să vândă.
   - Pe urmă, tatăl domnului Sinclair moare şi domnul Sinclair continuă să plătească taxele aşa cum a făcut familia lui până atunci, iar el câştigă bani dintr-o fermă pe care n-a cumpărat-o niciodată.
   Ochii lui C.C. strălucesc. Ştie încotro bat, iar acolo e o problemă.
   - Cameron, să nu uităm că asta nu-i decât o supoziţie. Chiar dacă avem dreptate, în momentul de faţă domnul Sinclair ar putea pretinde dreptul de folosinţă asupra fermei. Dacă aş fi în locul lui, m-aş duce la un tribunal şi aş face totul oficial.
   - Dar există şansa să piardă. Poate se gândeşte: De ce să risc?
   C.C. începe să râdă.
   - Mai degrabă, după cum îl ştiu eu pe Art, pur şi simplu nu s-a preocupat. Dacă aş fi în locul lui, aş rezolva problema fără întârziere.
   - Şi eu la fel.
   Ne uităm unul la altul.
   - Ce-i? mă întreabă el zâmbind.
   - Cum adică „ce-i”?
   - Vrei să mă întrebi ceva.
   - De unde ştii?
   - După cum stai pe scaun.
   - Te pricepi să citeşti oamenii.
   - Doar mă ocup de vânzări.
   C.C. se loveşte uşor cu degetul la tâmplă.
   - Bine.
   Ezit.
   - Dacă ţi se pare o chestie prea personală, să-mi spui, dar... cum e să nu-ţi vezi copiii prea des?
   El mă priveşte direct în ochi.
   - E ca şi cum aş muri. Sunt copiii mei. Dar nu vor mai locui cu mine niciodată. Iar eu nu mai fac parte din viaţa lor. Îşi creează propriile amintiri din care eu n-am să fac parte niciodată. Asta mă omoară. Chiar aşa. Mă omoară.
   Oare lui tati îi este la fel de dor de mine? De-asta încearcă mereu să mă găsească?
   - Cât de des îi vezi?
   - Un weekend pe lună. O săptămână de Crăciun. Două săptămâni vara. Nu e aceeaşi situaţie ca la tine.
   Încremenesc.
   - Cât de multe ţi-a povestit mama?
   O spun pe un ton supărat, deşi nu aşa voiam să sune. Nici nu ştiu cum voiam să sune. Mama a discutat cu un prieten, atâta tot. Iar el nu-i atât de ticălos cum îl credeam eu.
   - Cameron, zice el, de parcă ochii lui ar vedea în mintea mea şi glasul lui m-ar îmbrăţişa, orice este între tine, mama ta şi tatăl tău - este problema voastră. Nu mă priveşte pe mine.
   - Corect.
   Simt că faţa mea se chinuie să nu se schimonosească, fiindcă îmi vine să plâng.
   - Şi încă un lucru: Ştiu că ai un tată şi acela nu sunt eu, n-am să fiu niciodată. Nici n-am să încerc. Îţi promit. Am să fiu doar eu. Ken. Dacă vrei să vorbeşti cu mine sau nu, tu decizi. Dar să ştii că sunt aici dacă ai nevoie de mine.
   - Bine.
   Amândoi ne dăm seama că discuţia s-a încheiat. E ciudat cum se întâmplă chestia asta. Ieşim s-o vedem pe mama la biroul de la intrare.
   - Aţi lămurit problema cu proprietarul? întreabă mama.
   - Am lămurit multe lucruri, spune Ken.
   Mama se întoarce spre mine.
   - Este ora 9. Vii înapoi la prânz după ce te duci la înot?
   - Sigur că da.
   Dacă există bazin de înot la cimitir.
   - Pe curând.
   Îmi iau rucsacul pe umăr şi ies chiar când ei strigă în urma mea:
   - Distracţie plăcută.
   Nu mă uit înapoi. Nu vreau să ştiu dacă el i-a pus mamei mâna pe umăr. Deocamdată, tot ce ştiu este că lui n-am să-i mai spun C.C.
   De-acum înainte am să-i spun Ken.

Douăzeci şi trei

   Cimitirul. Numai la el mă gândesc.
   Trec de două intersecţii, apoi cotesc la dreapta, aşa cum mi-a zis omul de la firma Huntley, şi merg pe o stradă cu case vechi din cărămidă. Toate au verandă cu arbuşti pe margine, ferestre mari şi un copac lângă trotuar. Câteva au mici bazine pentru păsărele. De la a patra stradă încolo, casele devin mai sărăcăcioase; pereţi căptuşiţi cu plăci de aluminiu, buruieni ce cresc printre crăpăturile aleilor din ciment şi un loc de joacă pentru copii cu feroneria ruginită; apoi trec pe lângă un părculeţ.
   Cu cât merg mai departe, cu atât mai deasă devine ceaţa; parcă aş trece prin pânze de păianjen. Până la urmă ajung la ultima intersecţie. De partea cealaltă se vede un gard din fier forjat cu vârfuri ascuţite şi o poartă deschisă, cu un panou din lemn pe care scrie: Cimitirul Wolf Hollow, înfiinţat în 1794.
   Trec de poartă şi intru într-o pădure de pietre funerare. Cum o să-l găsesc eu pe domnul McTavish? Drumul pe care merg se bifurcă.
   Partea din dreapta duce spre o clădire mică, cu garaj şi o magazie pentru scule. La geam se vede o lumină. Bat la uşă.
   - Care eşti? se aude o voce dinăuntru.
   Uşa se deschide. În faţa mea apare o femeie scundă şi îndesată, îmbrăcată într-o haină de ploaie galben-aprins şi mănuşi de lucru.
   - Cu ce pot să te-ajut?
   - Caut un mormânt.
   - Ai nimerit unde trebuie, zice ea făcându-mi cu ochiul. Un mormânt anume?
   - Da. Frank McTavish? A murit cu mult timp în urmă.
   - Pe mine mă-ntrebi?
   Doamne, ce-i cu oamenii ăştia?
  Femeia mă pofteşte într-un birou mobilat sumar, luminat cu tuburi fluorescente. Are un calorifer de perete, un birou cu un calculator şi nişte scaune cum sunt cele de la vânzările de vechituri. Pe pereţi sunt fotografii îngălbenite de vreme, cu grădini de flori şi curcubee, şi o hartă imensă cu terenurile cimitirului.
   - Jean Currie.
   Femeia îmi strânge mâna.
   - Cameron Weaver.
   - Şi zici că-l cauţi pe Frank McTavish. E ăla care-a murit sfâşiat de câini, aşa-i? N-am nevoie să-l caut pe calculator. Câinii ăia au devenit un fel de legendă locală.
   Arată cu degetul pe harta cimitirului.
   - Este îngropat alături de părinţii lui în Sectorul D, Lotul 24. O iei pe drumul principal până la a doua intersecţie. O să ajungi la un arţar uriaş pe partea dreaptă. Mergi puţin în unghi de 80 de grade şi gata, ai ajuns.
   Mă simt ca un căţeluş rătăcit; probabil că aşa şi arăt.
   - Haide că te duc eu acolo, oftează domnişoara Currie, făcându-şi pomană cu mine. Oricum am de săpat o groapă în Sectorul F. Un domn de la azilul de bătrâni, a murit alaltăieri; 96 de ani. Ziceau c-a mâncat seara şi pe urmă bang! Nici n-a avut când să se plângă.
   S-o luăm de la început.
   - Dumneavoastră săpaţi morminte?
   - Eu mi-s paznic şi gropar.
   Domnişoara Currie mă conduce la garaj şi mă pune să stau lângă ea într-un încărcător-excavator. Apoi pornim prin ceaţă.
   - Ar trebui să vii când e soare, zice domnişoara Currie. E superb. Vara vin turişti ca să copieze inscripţiile de pe pietrele funerare ale pionierilor.
   Când ajungem la arţar, domnişoara Currie opreşte excavatorul şi mă conduce până la mormântul domnului McTavish. Locul este marcat cu o lespede simplă şi cenuşie din calcar.

   McTAVISH
   EMILY (COLE) McTAVISH
   12 martie 1899 – 24 aprilie 1924
   MULTIUBITA SOŢIE A LUI
   HENRY McTAVISH
   18 ianuarie 1893 – 16 februarie 1952
   PĂRINŢII LUI
   FRANK H. McTAVISH
   24 aprilie 1924 – iunie 1964

   Ciudat. Toate datele includ şi ziua morţii, mai puţin la tatăl lui Jacky. Dacă au ştiut doar luna în care a murit, nu şi ziua, poate că a murit cu câteva săptămâni înainte să-l găsească. Îmi imaginez cadavrul zăcând pe câmp, printre bălării. Mi-i imaginez pe soţii Sinclair bătând la uşa lui, întrebându-se unde este, crezând că s-a dus pe undeva şi plecând, în timp ce cadavrul lui zăcea la numai câteva sute de metri mai încolo, pe jumătate mâncat de câini. Mă întreb cât a mai rămas din el când l-au găsit.
   - Te simţi bine? mă întreabă domnişoara Currie.
   - Da, sigur.
   Ba nu.
   - Tocmai am observat ceva, zic eu. Mama domnului McTavish a murit în ziua când s-a născut el.
   Domnişoara Currie se uită mai bine la date.
   - Ia te uită, da’ ce spirit de observaţie ai. Probabil că a murit la naştere. Se întâmpla frecvent pe vremea aia.
   - Şi nu apare numele unei a doua soţii, ceea ce înseamnă că tatăl lui nu s-a recăsătorit. Nu mai avea rude?
   - Nu, din câte ştiu eu. În lotul ăsta încap 6 şi nu-s decât 3.
   Domnişoara Currie se opreşte.
   - Nu vreau să te zoresc, băiete, dar trebuie să m-apuc de săpat. Ştii să te întorci singur?
   - Da, mulţumesc. Nu trebuie decât să ies în drumul principal.
   - Vezi că ştii? zice ea întorcându-se la excavator. Pe curând, aligatorule.
   - Pe curând, crocodilule.
   N-am mai spus chestia asta de când aveam 5 sau 6 ani şi mă jucam cu bunica.
   Domnişoara Currie dispare cu excavatorul în ceaţă. Eu îngenunchez în faţa pietrei funerare şi citesc, apoi recitesc datele inscripţionate pentru tatăl lui Jacky. S-a născut în 1924 şi a murit în 1964. Înseamnă că avea patruzeci de ani. La fel ca tatăl meu. Ar putea fi mormântul tatălui meu.
   Pun mâna pe piatra rece şi închid ochii. Văd fotografia pe care mi-a dat-o tata când ne-am întâlnit ultima oară, cea cu noi doi pe plajă, pe care o ţin ascunsă sub fotografia de pe noptieră, cu mama şi bunicii mei. Oare tata încă arată la fel ca atunci? El se întreabă cum arăt eu? Dacă moare şi n-am să-l mai văd niciodată?
   Simt o prezenţă în spatele meu. Întorc capul. Prin ceaţă văd un câine mare şi cenuşiu care se uită la mine de după piatra unui mormânt.
   Ce-o vrea?
   Nu te gândi la prostii. E doar un câine. Un câine obişnuit.
   Oare?
   Ochii câinelui sunt de un albastru rece. Mă lipesc cu spatele de piatra funerară a domnului McTavish.  Câinele dispare în ceaţă.
   Rămân încremenit, lipit de piatră, pentru nu ştiu cât timp. Nu văd decât pietre funerare, îngeri şi cruci. Mă ridic încet şi mă îndrept spre arţarul de la marginea aleii secundare.
   Ceva mă urmăreşte. Ceva care se ascunde după pietre.
   Merg pe aleea secundară până la drumul principal. Deodată, chiar în faţa mea, blocându-mi calea, apare din nou câinele.
   - Pleacă. Lasă-mă în pace.
   Câinele începe să mârâie. Nu-i nimeni să m-ajute. Mă gândesc la domnul McTavish. Apoi aud o voce îndepărtată: „Nu-ţi fie teamă. N-o să te muşte. Nu-l las eu.”
   Câinele o ia la fugă.
   - Jacky? şoptesc eu. Eşti aici?
   - Nu, la fermă. N-am părăsit ferma de când a plecat mama. Ţi-am mai spus.
   Închid ochii. Mă aştept să-l văd în şura cu fân sau în pădure. Dar nu văd decât o beznă groaznică. Oare pentru că el nu există decât în mintea mea? Nu, el este mult prea real; trebuie să fie pe undeva. Mă cuprinde groaza.
   - Jacky, unde eşti? De ce nu pot să te văd?
   - De-aia.
   Vocea îi sună ciudat, parcă ar zâmbi, numai că motivul pentru care zâmbeşte nu-i ceva amuzant.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic, zice Jacky pe un ton cântat. Doar că sunt în locul meu special. Nimeni nu mă vede aici. Nimeni.
   - Care este locul tău special? Unde este locul tău special?
   - Întreabă-l pe Arty. El ştie. E singurul care ştie.
   - Nu. Eu pe tine te întreb. Dacă eşti prietenul meu, spune-mi.
   El nu răspunde. De ce nu răspunde? Este speriat? Se joacă?
   Mă concentrez. Unde este atât de întuneric încât nu vede nimeni? În camera pentru cărbuni, unde am găsit desenele lui? Într-un loc unde se juca împreună cu domnul Sinclair? Nu în hambar; acolo intră lumina prin crăpături. Dar dacă o fi un loc din pădure?
   - Jacky, există vreo cavernă lângă bolovani? O ascunzătoare subterană? Acolo este ascunzătoarea ta?
   Lângă mine se aude trosnind o surcea. Cine este? Ce este? Nu aştept să văd.
   O iau la fugă.

Douăzeci şi patru

   Nici nu ştiu când ajung pe Strada Principală. Sunt oameni şi maşini peste tot. Lucrurile sunt normale, cel puţin pentru toţi ceilalţi, în afară de mine. N-o să am linişte până nu aflu ce s-a întâmplat cu Jacky.
   Mă uit la ceas. E ora zece. Mai am timp să mă duc la Weekly Bugle înainte să mă întâlnesc cu mama la prânz. Ştiind acum că domnul McTavish a murit în iunie 1964, pot să cer să-mi aducă din depozit anumite numere ale ziarului. Dacă încep din luna martie, ar trebui să acopăr perioada când Jacky şi mama lui au dispărut, iar străbunica lui Cody l-a acuzat pe domnul McTavish de crimă.
   Ziarul Bugle are sediul într-o veche clădire din piatră, cu ferestre arcuite. Un clopoţel sună când deschid uşa de la intrare. În faţa mea, o tejghea blochează intrarea pe un culoar larg, având de-o parte şi de alta birouri cu pereţi despărţitori. În spate se vede o tiparniţă şi suluri de hârtie de ziar stivuite pe nişte rafuri masive.
   - Alo? E cineva aici?
   - Vrei să te duci tu? strigă cineva dintr-un birou de pe partea stângă.
   - Sunt ocupat, Gus, strigă altcineva din dreapta.
   - Tu eşti mereu ocupat, mormăie Gus ridicându-se şi venind la tejghea. Cu ce te pot ajuta?
   Gus este o adevărată apariţie: cu un nas butucănos, o burtă revărsată peste pantalonii largi şi cu mânecile cămăşii suflecate. Braţele lui seamănă cu nişte cârnaţi imenşi şi păroşi. Are păr până şi pe degete. Ţi-ajunge să faci o perucă din atâta păr.
   - Pregătesc un proiect la istorie pentru şcoală. Aş putea să văd nişte ediţii mai vechi din arhiva dumneavoastră?
   Gus mă priveşte de parcă aş fi picat din lună.
   - Arhiva noastră?
   - Da, vă rog. Aş avea nevoie să citesc numerele din martie până în iunie 1964.
   - Ţi se pare cumva că aici e sală de lectură?
   Pardon? Mă ia la rost un individ care arată ca un circar?
   Îi răspund cu zâmbetul mieros pe care îl folosesc ca s-o scot pe mama din sărite.
   - Nu, domnule. Am crezut că aici e Weekly Bugle. Şi am crezut că poate la Weekly Bugle se găsesc ziare Weekly Bugle. Fiindcă am crezut că Weekly Bugle publică Weekly Bugle. Sau poate mă înşel?
   Gus îmi aruncă o privire de parcă l-am indispus şi mai mult decât era deja.
   - Arhiva se găseşte la bibliotecă.
   Bibliotecara este mult mai amabilă, poate pentru că sunt prima persoană pe care o vede după mult timp. Mă conduce în ceea ce ea numeşte „Camera Weekly Bugle” din spate. Practic e un fişet înalt până în tavan. Numerele ziarului Bugle sunt legate pe luni, în rame de lemn, atârnate pe rânduri lângă perete. În centrul camerei se află o masă mare din lemn de nuc, cu câte un scaun cu spătar pe fiecare latură.
   Doamna Browning - după cum scrie pe ecusonul ei - găseşte ce am nevoie în câteva secunde.
   - Poţi să stai cât vrei, zice ea pe un ton jovial, apoi aruncă o privire spre rucsacul meu. Dar aş vrea să-ţi reamintesc un lucru: în bibliotecă nu este voie cu mâncare şi băutură, iar telefonul mobil trebuie închis. Mulţumesc.
   Cu un gest ostentativ închid telefonul şi îl pun în rucsacul în care nu am nici mâncare, nici băutură. Doamna Browning dispare, lăsând uşa deschisă. Nu ştiu dacă a lăsat-o aşa ca să intre aer şi la mine sau ca să mă supravegheze. Ce-mi pasă? Nu mă interesează decât crima.
   În anii ’60, ziarul avea doar douăsprezece pagini. Dar adunând numerele săptămânale din perioada martie-iunie, tot am aproape două sute de pagini de răsfoit. Încerc să mă concentrez pe ce mă interesează, dar e greu să nu-mi fie distrasă atenţia. De exemplu, găsesc o rubrică absolut neobişnuită care nu mai apare astăzi, intitulată „Pe-aici se spune că...”, despre cine vine în oraş în vizită la rude, cum ar fi: „Pe-aici se spune că sâmbătă, 7 martie, doamna Grace McKinnon va pregăti o cină cu friptură de vacă pentru fratele său, domnul Clyde Waterston, cumnata sa, doamna Bess Waterston, şi nepoţii săi, Wilma, Bonnie şi Fred Waterston, foşti locuitori ai oraşului Wolf Hollow, în prezent stabiliţi în Spruce Grove, Iowa. Să ne opreşti şi nouă o porţie, Grace.”
   Urmează anunţurile publicitare. Farmacia are la vânzare Rrylcreem şi alte produse cosmetice pentru îngrijirea părului, Kresge’s are la ofertă două cercuri hula hoop la preţ de unul, iar Co-op are tractoare, pe care trebuie neapărat să le vezi ca să crezi că există.
   După ce pierd o grămadă de vreme cu primele două numere, mă străduiesc să citesc mai departe doar titlurile. Majoritatea sunt de genul: „Patinoarul se deschide la sfârşitul lunii aprilie”, dar pe ultima pagină din cel de-al treilea număr săptămânal din luna martie, îmi sare în ochi un titlu.

   Un bărbat din localitate a fost dat dispărut
   Domnul Matthew Fraser a dispărut, susţine verişoara sa, doamna Hannah Murphy. „Matthew a dispărut în urmă cu două săptămâni”, a declarat ea pentru Bugle. „Şeful poliţiei, domnul Cole, nu a luat nicio măsură.”
   Şeful poliţiei dezminte acest lucru. „Am luat legătura cu fostul patron al domnului Fraser de la firma Wolf Hollow Plumbing”, a declarat acesta pentru Bugle. „Domnul Fraser i-a adus la cunoştinţă patronului său că se va muta din oraş. Este ruşinos că acesta nu a informat-o pe verişoara sa în legătură cu decizia lui. Totuşi, nu avem motive să credem că domnul Fraser este în pericol.”

   Măiculiţă. Doamna Murphy! Cred că ea e străbunica lui Cody Murphy! Am găsit-o!
   În următorul număr, pe prima pagină apare o fotografie cu doamna Murphy care stă pe un carton de ouă în faţa secţiei de poliţie. Strigă ceva într-un megafon şi ţine ridicată o pancartă pe care scrie „Dreptate pentru Matthew Fraser”. Pare cam nebună, cum era şi Cody când a tăbărât cu pumnii pe mine, şi amândoi au aceeaşi bărbie pătrăţoasă şi fruntea cu proeminenţe de-o parte şi de alta. Articolul spune aşa:

   Arestată în urma acuzaţiilor
   Doamna Hannah Murphy a fost arestată în faţa secţiei de poliţie din Wolf Hollow, sâmbătă, 28 martie, sub acuzaţia de perturbare a liniştii publice. Ea cerea luarea de măsuri în cazul vărului său, domnul Matthew Fraser, care a părăsit Wolf Hollow în urmă cu mai bine de 3 săptămâni.
   Vorbind printr-un megafon, pe treptele secţiei de poliţie, doamna Murphy l-a acuzat pe domnul Frank McTavish, proprietarul fermei de pe a 4-a Concesiune, de implicare în ceea ce ea numeşte dispariţia vărului său.
   „Soţia şi fiul lui McTavish au dispărut şi ei. Unde sunt?” a întrebat doamna Murphy. „Ce-a făcut cu ei?”
   După ce doamna Murphy a fost reţinută, şeful poliţiei, Andy Cole, a spus mulţimii adunate în faţa secţiei că nici soţia şi nici fiul domnului McTavish nu au fost declaraţi dispăruţi. El le-a reamintit celor prezenţi că domnul Fraser a părăsit oraşul de bunăvoie în urmă cu câteva săptămâni.
   Soţul doamnei Murphy, domnul Reg Murphy, a aflat de protestul soţiei sale şi de faptul că aceasta a fost arestată abia în momentul când a fost contactat de poliţie. După ce s-a întâlnit cu şeful poliţiei, acuzaţiile la adresa soţiei sale au fost retrase.
   „Hannah nu mai e în apele ei de când a plecat Matthew”, a declarat el pentru Bugle. „Aşteptăm cu nerăbdare să primim veşti de la Matthew şi cerem să ne fie respectat dreptul la intimitate.”

   În numărul următor, cazul apare pe pagina a doua.

   Poliţia face o descindere la ferma lui McTavish
   Şeful poliţiei, Andy Cole, şi un alt ofiţer, au făcut o vizită la ferma domnului McTavish de pe a 4-a Concesiune, în după-amiaza zilei de joi.
   „Nu aveam motive de îngrijorare”, a declarat şeful poliţiei, „dar am efectuat verificări pentru a-i linişti pe cei care au rămas cu îndoieli după incidentul de la secţia de poliţie de săptămâna trecută. Domnul McTavish ne-a poftit înăuntru. El a declarat că soţia sa, doamna Evelyn McTavish, a părăsit zona împreună cu fiul lor, Jacky, în vârstă de zece ani, în urmă cu trei săptămâni. El a explicat că nu a depus o reclamaţie privind dispariţia lor deoarece nu consideră că este vorba de o dispariţie.”
   În urma inspectării proprietăţii, domnul McTavish a pus la dispoziţia poliţiei o scrisoare trimisă de soţia sa la data presupusei dispariţii, purtând ştampila oficiului poştal din Ramsay.
   „Doamna McTavish scria că ea şi fiul ei călătoresc în compania domnului Matthew Fraser”, a declarat şeful poliţiei. „Date fiind neînţelegerile dintre ea şi soţul ei, nu doreşte să dezvăluie locul unde se află. Cu consimţământul soţului ei, noi respectăm această decizie.”
   Domnul McTavish a declarat pentru Bugle că suferă din cauză că soţia sa a făcut acest pas nefericit, dar că nu a depus o cerere de divorţ fiindcă speră că într-o bună zi se vor împăca.
   „În ce-l priveşte pe fiul meu, mă gândesc la el tot timpul”, a spus acesta, „dar cred că este în interesul copilului să fie împreună cu mama sa. Când va veni momentul, nu mă îndoiesc că va lua legătura cu mine. Până atunci, date fiind treburile de la fermă, nu am nici timp şi nici bani ca să-i forţez să se întoarcă sau să-l cresc eu singur.”
   Ziarul nostru a stat de vorbă şi cu domnul Ian Sinclair, vecinul familiei McTavish. „În orice căsnicie există suişuri şi coborâşuri”, ne-a spus acesta. „Suntem prieteni buni cu familia McTavish şi le dorim numai bine.” El a refuzat să facă alte comentarii.
   Poliţia consideră că plecarea celor doi este o chestiune de familie.

   Mintea îmi lucrează cu febrilitate. Dacă domnul McTavish şi-a omorât soţia, pe Matthew Fraser şi pe Jacky, înseamnă că trebuia să scape cumva de cadavre. Cel mai sigur loc ar fi fost ferma. În orice altă parte, ar fi riscat să fie prins în timp ce muta cadavrele; ar fi existat şi pericolul să fie descoperite de străini - oricum, acestea ar fi apărut până acum. Dar dacă le-a îngropat la fermă, de ce poliţia n-a văzut pământul săpat?
   Poate că toată lumea are dreptate. Poate că, într-adevăr, domnul McTavish nu i-a ucis. Poate că soţia lui a fugit cu Jacky aşa cum mama a fugit cu mine. În fond, ea a trimis o scrisoare. Dar de ce Jacky spune că mama lui l-a părăsit? De ce ar minţi?
   Pielea mi se acoperă de o uşoară transpiraţie. Poate că el nici nu există. Poate că Jacky există doar în imaginaţia mea. Caut mai departe. În următoarele numere nu găsesc nimic. Apoi ajung la ultima săptămână din aprilie.

   Hannah Murphy, acuzată de încălcarea proprietăţii private şi agresarea unui poliţist
   În dimineaţa zilei de miercuri, domnul Frank McTavish a sunat la poliţie pentru a reclama pătrunderea unui intrus pe proprietatea sa.
   Ajuns la faţa locului, ofiţerul de poliţie Angus Stebbing a găsit-o pe doamna Hannah Murphy cu o lopată în mână, în spatele fermei. Când a încercat să o îndepărteze, aceasta l-a lovit. Femeia a fost acuzată de încălcarea proprietăţii private şi de agresarea unui ofiţer de poliţie.
   Doamna Murphy a declarat pentru ziarul nostru că s-a dus la ferma domnului McTavish pentru a căuta cadavrele domnului Matthew Fraser, al doamnei Evelyn McTavish şi al lui Jacky, fiul acesteia.
   „Matthew se întâlnea cu Evelyn de 6 luni de zile şi nu-mi pasă că află toată lumea”, a spus ea. „El plănuia s-o salveze dintr-o viaţă ca-n iad, dar s-a întâmplat ceva. Eu şi Matthew nu avem secrete unul faţă de altul. M-ar fi contactat. Este mort. Toţi sunt morţi.”
   Într-o declaraţie oficială, şeful poliţiei, domnul Cole, a reconfirmat faptul că au fost făcute verificări la ferma domnului McTavish şi că nu s-a găsit nimic incriminator.
   „Doamna McTavish şi fiul său călătoresc împreună cu domnul Fraser şi sunt liberi să facă acest lucru. Cazul este închis.”
   Seara trecută, doamna Murphy a fost internată de către soţul său în sanatoriul comitatului Wolf Hollow. În prezent, aceasta se odihneşte acolo.

   Lucrurile devin şi mai interesante în următoarea ediţie a ziarului în care apar două articole.

   A fost găsită maşina lui Fraser
   Poliţia a găsit maşina domnului Matthew Fraser, despre care se crede că a părăsit oraşul în urmă cu 6 săptămâni împreună cu Evelyn McTavish şi fiul acesteia, Jacky. Maşina, un Pontiac din 1948, a fost identificată în Ramsay, o localitate din apropiere. Era parcată pe Strada Ulmului, la mică distanţă de staţia de autobuz. Denumirea localităţii Ramsay apare pe ştampila poştei de pe scrisoarea trimisă de doamna McTavish soţului său.
   „Maşina domnului Fraser a fost ridicată. Dânsul are o lună la dispoziţie ca s-o revendice, dacă nu, aceasta va fi vândută la fier vechi”, a declarat şeful poliţiei. „Părerea noastră este că domnul Fraser a mers cu maşina până în Ramsay pentru a evita să fie recunoscuţi în Wolf Hollow. De acolo au plecat mai departe cu autobuzul într-o direcţie necunoscută.”
   Agentul din parcare, domnul Harold Robinson, declară că i-ar fi văzut pe cei trei, deşi nu este sigur, dat fiind că numeroşi prieteni şi cunoştinţe au trecut prin Ramsay în ultimele 6 săptămâni.

   Al doilea articol are şi o fotografie înfricoşătoare cu domnul McTavish, care stă în faţa fermei înconjurat de 12 câini de pază.

   Fermierul îşi cumpără câini pentru a se proteja
   Ziarul Bugle a stat de vorbă cu domnul Frank McTavish vineri după-amiază, la ferma acestuia de pe a 4-a Concesiune. Domnul McTavish a fost acuzat recent de doamna Hannah Murphy, care în prezent se află sub observaţie la sanatoriul comitatului Wolf Hollow.
   „Am ajuns la capătul răbdării”, a spus domnul McTavish. „Soţia mea a plecat, luându-l cu ea şi pe fiul meu. De parcă asta n-ar fi de ajuns, am fost hărţuit de o femeie nebună, care m-a calomniat şi a intrat pe proprietatea mea. Am fost nevoit să-mi iau câinii aceştia ca să fiu sigur că nu mai calcă pe-aici.”
   Când a fost întrebat ce ştie despre domnul Matthew Fraser, bărbatul care în prezent călătoreşte împreună cu soţia şi fiul său, domnul McTavish a folosit nişte cuvinte imposibil de reprodus într-un ziar familial. „Matthew Fraser a fugit cu nevasta altuia, iar verişoara lui, Hannah Murphy, se întreabă de ce n-a sunat-o. Păi cum s-o sune când el n-are nici măcar ruşinea pe care Dumnezeu i-a dat-o unei maimuţe.”
   În eventualitatea că soţia sa va citi ziarul Bugle, domnul McTavish vrea să-i transmită că va da totul uitării dacă se va întoarce acasă, că o iubeşte şi îi este dor de fiul său, Jacky.
   „Până atunci, câinii aceştia sunt mângâierea şi protecţia mea.”

   În ediţiile din mai sau iunie nu mai scrie nimic. Însă la începutul lui iulie apare un titlu pe prima pagină.

   Frank McTavish a fost omorât de câini
   Domnul Frank McTavish de pe Concesiunea 4, a fost omorât de propriii câini. Trupul său a fost găsit miercuri. Medicul legist este de părere că a murit în cursul săptămânii trecute.
   Domnul Ian Sinclair, vecinul domnului McTavish, a fost cel care a identificat cadavrul. „Nici nu aveai ce să identifici”, a declarat el pentru Bugle, „dar l-am recunoscut după resturile cămăşii. Frank se închisese în el de când l-au părăsit soţia şi fiul său. Ne-am îngrijorat când fiul nostru Arty a întrebat de ce nu se mai vedeau vacile ieşind din grajd.”
   „L-am fi sunat”, a spus domnul Sinclair, „dar Frank renunţase la telefon din cauză că era mereu hărţuit cu tot felul de apeluri neplăcute. Şi nimeni nu mai putea intra pe proprietatea lui de când îşi luase câinii aceia.”
   Soţii Sinclair au contactat poliţia în momentul când câinii au încercat să-l atace pe fiul lor în pădurea care se întinde în spatele fermei. Sosiţi la faţa locului, poliţiştii au nimicit haita.
   Cadavrul domnului McTavish a fost găsit în casă. Se crede că a fost omorât de câini în momentul când a deschis uşa să iasă în curte. Domnul Sinclair, executor testamentar al domnului McTavish, încearcă să o localizeze pe soţia decedatului, doamna Evelyn McTavish, şi pe fiul acestora, Jacky, care au părăsit localitatea în luna martie.
   Doamna Hannah Murphy, al cărei văr se presupune că a plecat împreună cu doamna McTavish, rămâne la sanatoriu şi nu poate fi contactată pentru a face comentarii.
   „Bietul Frank”, a spus domnul Sinclair. „A cumpărat câinii ca să-l protejeze, dar n-a avut cine să-l protejeze de câini.”

Douăzeci şi cinci

   Cine şi-ar fi imaginat că ziarele vechi pot fi atât de interesante?
   Uau! Adică... UAU! Aş da orice să stau de vorbă cu străbunica lui Cody, dar este internată la azil. Cum s-o văd fără să am probleme? Apropo de probleme, cât o fi ora? Mă uit la ceas. E 2. Sunt un om mort. Scormonesc în rucsac după telefon; mama mi-a lăsat zece mesaje: 12:15. „De ce întârzii?” 12:30. „Unde eşti?” 12:35.
   „Sună-mă.” 12:45. „Nu eşti la centrul de recreere.” 1:00. „Drăguţule, să ştii c-ai încurcat-o cu mine.” 1:05. „Cameron, te rog, sună-mă. Sunt îngrijorată.”
   Nu pot să-i trimit doar un SMS. Mă grăbesc să ies afară şi o sun.
   - Cameron!
   - Ştiu, ştiu, ştiu. Am fost la bibliotecă. A trebuit să închid telefonul. Eram absorbit în lectură. Scuze. Îmi pare tare rău.
   - La bibliotecă? Ce s-a întâmplat de nu te-ai dus la centrul de recreere?
   - M-am documentat. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Îmi pare rău că ţi-am stricat planul pentru masa de prânz.
   - Crezi că eu am putut să mănânc? Am fost groaznic de îngrijorată. Eşti încă la bibliotecă?
   - Da.
   - Ajung imediat.
   Knotty Pine Inn este un local mai de soi. Serveşte ouă la micul dejun, hamburgeri şi specialităţi pentru prânz şi cină, dar are feţe de masă cu pătrăţele şi meniuri în mape din imitaţie de piele. Mă aşez cu mama mai în spate, într-un separeu cu banchete capitonate cu vinilin roşu şi cu sticla de ketchup de pe masă destul de curată.
   Ştiu că mama încearcă să fie pozitivă, pentru că încă n-a ţipat la mine. Totodată este mult prea tăcută ca să stau liniştit. De fapt, n-a zis nimic, doar m-a ascultat pe mine cerându-mi scuze non-stop.
   Mama comandă un sendviş special cu pui şi salată, care vine cu o garnitură de cartofi prăjiţi şi o Cola. Eu comand un cheeseburger cu inele de ceapă. Ca de obicei, o să-mi dea ea doza ei de Cola şi jumătate din porţia ei de cartofi prăjiţi.
   - Deci, zice ea după ce pleacă chelneriţa, pentru ce anume te documentai la bibliotecă?
   - Trebuia să caut nişte materiale pentru eseul de la istorie.
   Mama ia o gură de apă şi pune paharul exact în acelaşi loc pe suportul rotund pe care a fost adus. Nu se pricepe să se poarte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.
   - Ştiu că te interesează proprietatea fermei, spune ea pe un ton prudent. Sper că nu te documentai despre familia Sinclair...
   - Nu chiar.
   - Cum adică nu chiar?
   Eu mă joc cu paharul meu de apă, legănându-l înainte şi înapoi.
   - Familia Sinclair a apărut în nişte articole, dar din întâmplare.
   Mama nu se lasă convinsă.
   - Domnul Sinclair este proprietarul nostru. Nu ne priveşte pe noi cum a ajuns să deţină ferma.
   Se uită la mine de parcă ar trebui să-mi cer din nou scuze. N-o fac.
   - Sper că nu aveai de gând să scrii despre chestia asta în eseul tău, nu?
   - Cred că nu.
   - Cameron, promite-mi că n-ai să spui sau să scrii ceva despre domnul Sinclair, zice ea, apoi se lansează într-un discurs despre ce înseamnă să ai „caracter”, în care îmi explică, printre altele, de ce nu trebuie să denunţ familia Sinclair şi de ce trebuie să fiu acolo unde şi când spun că voi veni.
   Foloseşte multe cuvinte de genul încredere, respect, intimitate, loialitate, integritate şi responsabilitate, dar eu aud doar bla bla bla.
   Ceea ce este bine din punctul meu de vedere pentru că, atâta timp cât nu uit să clatin din cap şi să par serios, pot să mă gândesc liniştit la chestii mai importante, cum ar fi dacă să-l cred pe Cole, şeful poliţiei, sau pe străbunica lui Cody.
   Probabil că şeful de poliţie avea dreptate. Matthew Fraser i-a spus patronului său că se va muta din oraş şi, întrucât doamna McTavish fugea de un soţ violent, avea motive să nu spună unde pleca împreună cu fiul ei. În plus, străbunica lui Cody pare că-i nebună.
   Nu te grăbi. Să loveşti un poliţist e destul de grav. Dar dacă eu aş crede că vărul meu a fost omorât, n-aş face tot posibilul să aflu adevărul? Probabil că şi eu aş părea nebun, nu?
   Da, dar cum rămâne cu scrisoarea doamnei McTavish în care spunea că pleacă împreună cu Jacky?
   Ce-i cu ea? Poate că domnul McTavish a forţat-o s-o scrie. Putea s-o ameninţe c-o omoară dacă n-o scrie.
   Oare ea nu şi-ar fi dat seama că oricum o va omorî?
   Dacă cineva mi-ar lipi un pistol de tâmplă, aş face orice ca să câştig timp. În plus, poate că el a bătut-o până a scris-o sau a ameninţat-o că-l va omorî pe Jacky. Dacă tata ar ameninţa că m-ar omorî pe mine, mama ar face orice.
   Bun. Deci ea o scrie şi, când vine Matthew Fraser să-i ia pe ea şi pe Jacky, îi omoară pe toţi trei.
   Exact. Apoi aşteaptă până se face noapte şi duce maşina domnului Fraser în Ramsay, unde o abandonează în apropierea staţiei de autobuz, pune scrisoarea la poştă şi se întoarce acasă pe jos. Are timp să ajungă până la răsăritul soarelui. Apoi, când este descoperită maşina - sigur, e o rablă din anii ’48, toţi vor crede că aceştia au abandonat-o şi au plecat cu autobuzul, pierzându-şi urma.
   Dar domnul McTavish tot rămânea cu cadavrele. Dacă le-ar fi mutat de la fermă, probabil că ar fi fost descoperite până acum. Dar poliţiştii au cercetat proprietatea şi au zis că n-au găsit săpături; ca să nu mai spun că era în luna mai; probabil că pământul încă era îngheţat. Deci unde să le fi pus? Şi ce s-a întâmplat cu Jacky? El zice că mama lui l-a părăsit şi că Arty l-a văzut după ce a plecat ea.
   Poate că tatăl lui i-a omorât doar pe mama lui şi pe domnul Fraser, iar pe el l-a lăsat în viaţă.
   Dar dacă Jacky era în viaţă, de ce n-a fost găsit după ce tatăl lui a fost omorât de câini? Chiar dacă ar fi fost şi el omorât de câini, s-ar fi găsit oasele, nu? Măcar căciula aceea cu coadă de raton.
   - Cameron, spune mama, cu cine vorbeşti?
   - Ce?
   Chelneriţa aduce mâncarea la masă.
   - Comanda dumneavoastră. Poftă bună.
   - Mulţumim, spune mama fără să-şi ia ochii de la mine.
   Chelneriţa pleacă.
   - Cu tine vorbeam, Cameron, continuă ea pe un ton stăpânit şi încordat. Brusc ai început să-ţi mişti buzele cum îţi spuneam aseară. Unde ţi-e gândul? Cu cine vorbeai?
   - Cu nimeni. Sunt aici. Te ascultam pe tine. Vorbeai despre integritate şi responsabilitate.
   - Altceva?
   - Punctualitate?
   Mama se uită la mine de parcă ea ar fi profesorul şi eu elevul care tocmai a picat un test şi ea este foarte dezamăgită.
   - Vorbeai cu domnul Sinclair, aşa-i?
   - Nu.
   - Îl întrebai cum a ajuns în posesia fermei.
   - Nu era vorba despre el.
   - Atunci despre ce?
   - O să te superi.
   - N-o să mă supăr.
   Ba o să se supere.
   - Promiţi?
   - Promit.
   Mama pune palmele pe masă, concentrată să nu se supere.
   - Bine. Dar nu uita ce-ai spus despre încredere.
   Inspir adânc.
   - Îl ştii pe copilul care m-a bătut?
   - Cu el discutai?
   - Nu. Străbunica lui crede că omul care deţinea ferma noastră, cel care a fost omorât de propriii câini, şi-a omorât soţia, copilul şi pe prietenul soţiei. Mă întrebam dacă nu cumva el şi-a obligat soţia să scrie scrisoarea înainte s-o omoare şi unde a îngropat cadavrele.
   Mama se uită la mine ca la un extraterestru.
   - Ai promis că nu te superi.
   - Nu mă supăr.
   Mama îşi apasă atât de tare degetele pe masă încât i s-au albit unghiile.
   - Dar ştii că nu-i sănătos ce faci tu, nu?
   - Adică e o ţăcăneală?
   - Da, o ţăcăneală. Iei o poveste veche şi, în loc să te distrezi pe seama ei - cum ar fi normal - te comporţi ca şi cum ar fi ceva real, îţi imaginezi violenţe şi orori în loc să te bucuri de o masă plăcută aici şi acum. Mă îngrijorezi, Cameron.
   Bat cu palma în masă.
   - Vezi, de-aia nu-ţi spun unele lucruri. Promiţi că n-o să te enervezi şi pe urmă exact asta faci. Nu-i vina mea că îmi imaginez unele lucruri sau că vorbesc singur. Dacă aş păstra totul pentru mine, aş exploda.
   - Cameron, zice mama încet, te rog să nu ridici tonul. Femeia care stă la două mese în spatele tău se uită la tine.
   Mă întorc să mă uit.
   - Ce-i, crezi că vorbeam cu tine?
   Femeia se pleacă asupra ceştii de cafea de parcă s-ar aştepta să arunc în ea cu lingura sau mai ştiu eu ce.
   - Îmi cer scuze, n-a vrut să spună asta, i se adresează mama, apoi se întoarce spre mine. Cameron, trebuie să avem o discuţie serioasă, dar nu aici, nu acum. Termină-ţi hamburgerul. Eu trebuie să mă întorc la serviciu. Ne vedem la ora cinci. Să nu întârzii.

Douăzeci şi şase

   Ajung la birou la ora 5 fără 10 minute. Mama termină programul, ne luăm la revedere de la Ken şi ne îndreptăm spre casă.
   Îi spun că îmi pare rău pentru chestia de la restaurant, mai ales că am fost nepoliticos cu femeia aceea, iar ea zice că este în regulă, dar să nu se mai întâmple. Apoi zâmbeşte şi îmi spune că se bucură că m-am documentat pentru eseu.
   - Asta arată că ai iniţiativă, dar data viitoare să fii atent la ceas.
   Eu zâmbesc, clatin din cap şi o aprob, dar mai ales încerc să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat la cimitir. Tot văd în faţa ochilor câinele apărând din ceaţă şi mă tot întreb care este ascunzătoarea întunecată şi secretă a lui Jacky. Aşa o ţin toată ziua. Dar asta nu-i nimic pe lângă ce mi se întâmplă când mă duc la culcare. Coşmarul din noaptea asta pare extrem de real.
   Visez că mă trezesc şi în camera mea este cineva.
   - Cine-i acolo?
   - Ssst. E în regulă, amice. Eu sunt.
   Tata. Mă ridic în capul oaselor.
   - Tată, ce faci aici?
   - Aici locuiesc.
   - Mama ştie?
   - Maică-ta a plecat.
   - A plecat? Unde?
   - Ghiceşte.
   Tăcere; nu se aude decât respiraţia lui.
   - Am o surpriză pentru tine.
   - Ce surpriză?
   - O să vezi.
   Acum tata se aude vorbind din hol.
   - Vino cu mine, Jacky.
   - Eu nu sunt Jacky. Sunt Cameron.
   - Cum zici tu, fiule.
   Am o lumânare pe noptieră. O aprind. În cameră ţâşnesc umbre.
   Niciunul dintre lucrurile de aici nu îmi aparţine. Pe pereţi şi pe tavan sunt lipite desene cu câini. Ceva îmi gâdilă urechea stângă; e coada de la căciula din blană de raton pe care o port.
   - Pe aici, mă strigă tata.
   Iau lumânarea şi ies din cameră. Holul e lung şi întunecat.
   - Pe aici. Nu te teme, amice. Nu-ţi fac niciun rău.
   Mă iau după vocea tatei şi merg pe hol o veşnicie.
   Până la urmă, ajung la uşa dormitorului mare de deasupra bucătăriei şi intru. Nu-i nimeni înăuntru. Trapa spre podul casei este deschisă. E şi o scară acolo.
   - Sunt aici, sus, amice.

 .............................................