Strigăt în noapte, John Saul

 .....................................................

3-5

 

               Puse bagajul jos și azvârli cheia pe tejghea. Glind o luă și o examină cu atenție, apoi trase nota lor dintr-o cutie de pe tejghea, verifică numărul de la cameră cu numărul de pe notă și începu să adune.

   Brad își suprimă un zâmbet când observă că nota lor fusese singura din cutie și se întrebă ce s-ar fi făcut Glind dacă numerele nu s-ar fi potrivit. Îi înmână lui Glind o carte de credit care fu inspectată minuțios, apoi semnă chitanța când îi fu prezentată. Nu fu surprins când Glind compară cu atenție semnătura de pe chitanță cu cea de pe cartea de credit.
   În cele din urmă Glind îi înapoie cartea și îi zâmbi larg.
   - Am auzit că ați închiriat vechea casă Baron, zise el.
   - Exact, zise Brad pe un ton neutru, în timp ce își strecura cartea de credit înapoi în portofel.
   - Nu e cine știe ce de casa aia, remarcă Merle. Nu are curent electric. Nu m-aș mira dacă ar fi spart acoperișul.
   - Ei bine, o să locuim mai mult la primul etaj, așa că nu cred să ne deranjeze câteva spărturi.
   Merle se uită cu ochii mari la Brad, apoi se convinse că era luat peste picior. Râse sigur pe sine.
   - Presupun că știți ce faceți, zise el, dar, dacă aș fi în locul vostru, m-aș gândi de două ori înainte să mă mut acolo.
   - Din cauza legendei?
   Glind ridică din umeri.
   - Cine știe? Dar Harney Whalen crede în legendă și el e de origine indiană.
   - Șeful poliției? întrebă Elaine, nevenindu-i să creadă. Cu siguranță nu arată.
   - Uită-te mai bine, răspunse Merle. Dacă știi, se vede imediat. Oricum, el crede că e ceva cu legenda asta. De-asta nu vrea să închirieze casa de acolo. Adevărul e că mă surprinde că v-a închiriat-o vouă.
   - Ei, nu părea prea dornic, zise Brad.
   - Nici să nu vă închipuiți că era. Și dacă aș fi fost în locul vostru l-aș fi lăsat să mă descurajeze. E un loc rău acolo, fără îndoială.
   - Ce vrei să spui mai exact? întrebă ea.
   Tonul ei părea să-l sperie pe omulețul nervos și el dădu un pas înapoi în spatele tejghelei.
   - De fapt nimic, se bâlbâi el. Sunt doar povești. Probabil că ați auzit poveștile.
   - Le-am auzit, zise Brad direct, și sincer nu punem mare preț pe ele.
   Privirea lui Glind se posomori și el aproape că se uită cu severitate la ei.
   - Sper să aveți dreptate.
   Dar tonul exprima o slabă speranță. Brad și Elaine ridicară valizele și părăsiră Harbor Inn.
   - Asta chiar că mă face să iau foc, bombăni Elaine, în timp ce puneau cu grijă geamantanele în mașină. E ca și cum ar fi încercat să ne sperie.
   - Asta e exact ceea ce încerca să facă, zise Brad, trântind capota portbagajului.
   Auzi ceva trosnind înăuntru, dar nu luă în seamă.
   - Dar n-o să țină, nu?
   Îi zâmbi încrezător soției, știind că reacția ei instinctivă la manevrele lui Glind va fi să demonstreze că omulețul se înșela.
   - Nu, n-o să țină, zise Elaine sfidătoare, în timp ce urca în mașină.
   Așteptă până când Brad se așeză la volan înainte de a vorbi din nou.
   - Așa cum mă simt acum, mi-aș dori să fi fost în stare să îl convingem pe Whalen să ne vândă casa.
   - Așa îmi placi, zise Brad fericit, întinzându-se s-o mângâie pe genunchi.
   Brusc Elaine se uită suspicioasă la el, cu ochii micșorați și cu un zâmbet în colțul gurii:
   - Tu l-ai pus să facă asta? Doar ca să mă stârnești pe mine?
   - Categoric nu, zise Brad sincer, privind prin parbriz.
   Apoi se întoarse zâmbind către ea.
   - Dar, dacă m-aș fi gândit, aș fi făcut-o.
   - Ticălosule! zise Elaine, râzând dintr-o dată. Știi ce, hai să ne oprim și să-l vizităm pe Glen Palmer înainte de plecare, doar ca să ne luăm la revedere.
   - Deja plănuiam să facem asta, zise Brad dezinvolt.
   Dădu colțul străzii și înaintă pe șosea, spre drumul principal.
   Câteva minute mai târziu se opreau în dreptul galeriei.

   Brad și Elaine stăteau în fața galeriei, încercând să-și închipuie cum o să arate când va fi gata, când la intrare apăru Rebecca Palmer.
   - Speram că o să apăreți, zise ea veselă. De-asta am venit aici azi dimineață. O păsărică mi-a spus că s-ar putea să vă opriți din drumul spre Seattle. Poftiți înăuntru, am pus de cafea.
   Îi pofti în galerie. Un minut mai târziu, Glen apăru pe ușa din spate.
   - Văd că Rebecca nu s-a înșelat. Ei, ce părere aveți?
   Soții Randall se uitară în jurul lor, în timp ce Glen îi conducea prin încăpere, explicându-le ce lucruri vor fi acolo și unde va fi locul lor, încercând să construiască o vizualizare. Nu reușise decât pe jumătate, dar Brad și Elaine îi admirară munca oricum.
   Glen părea descurajat.
   - Nu prea vă puteți imagina, nu?
   - Că nu-mi pot imagina nu-nseamnă că nu vor exista, protestă Elaine.
   - Vreau să o văd din nou când e gata. Ziceați că aveți cafea?
   - Și niște bere, se oferi Glen. Haideți în spate, să vedeți ce-am găsit azi dimineață.
   În camera din spate, stând pe picioarele de dinapoi, scâncind jalnic, un cățeluș se uita cercetător la ei, dintre marginile unei cutii de carton.
   - Ah, e adorabil! strigă Elaine, luându-l în brațe și strângându-l la piept. Unde l-ați găsit?
   - Nu l-am găsit, zise Glen. El ne-a găsit pe noi. Stătea în fața ușii azi dimineață când am sosit.
   - Dar nu pare să aibă mai mult de 8 săptămâni, protestă Elaine. Cum ar putea un cățeluș așa de mic să nu se rătăcească noaptea?
   - Întreabă-mă să te-ntreb, zise Glen. Am întrebat pe câțiva oameni despre el în dimineața asta, dar nimeni nu știa de unde-ar fi putut să vină. Bill Pruitt de la stația de benzină de jos a zis că uneori vin oamenii din Aberdeen și Hoquiam ca să abandoneze cățeluși. Cred că, dacă nu vine nimeni să-l caute astăzi, e al nostru.
   Elaine puse cu grijă cățelușul înapoi în cutie. Imediat acesta se zbătu să iasă, dând furios din coadă.
   - Snooker chiar avea gâtul rupt? întrebă Rebecca deodată.
   Elaine o privi scrutător și își mușcă buza.
   - Ți-a spus Glen?
   Rebecca aprobă din cap.
   - Ei, atunci nu mai are rost să mint, nu? zise Elaine, cu un zâmbet mic. Îmi pare rău, habar n-aveam că era câinele vostru.
   - Ce-ai făcut cu el?
   - L-am lăsat acolo unde era, zise Elaine blând. Nu știam ce altceva să fac.
   - Ei, nu mai e nimic de făcut acum, nu?
   - Nu mai era nimic de făcut nici când l-am găsit, Rebecca. Sunt sigură că era mort de mai multe ceasuri.
   - Știu, răspunse Rebecca. Dar e o coincidență prea mare, Snooker să se aleagă cu gâtul rupt și apoi doamna Shelling...
   Lăsă fraza neterminată, apoi se adună și încercă să zâmbească.
   - Îmi pare rău, zise. Lucrurile astea ne-au dat gata. O să fiu așa bucuroasă când te vei întoarce. Dintr-o dată nu îmi mai place ideea de a fi singură la Sod Beach.
   - Astea-s prostii, zise Elaine cu o siguranță pe care nu o simțea. E o plajă frumoasă și ai fost foarte fericită acolo. E absolut prostesc să lași să te dea gata lucrurile astea.
   - Știu, zise Rebecca. Și dacă ar fi fost numai un lucru - chiar dacă era doar Miriam Shelling - cred că n-aș fi avut nimic. Dar două lucruri? E înspăimântător.
   - Peste câteva minute o să începi să vorbești ca Merle Glind, zise Brad.
   - Merle?
   Glen rosti numele tăios și atenția lui Brad fu distrasă de la Rebecca.
   - Ce avea de spus?
   - Nu mare lucru, spuse Brad. A îndrugat niște prostii despre cum că facem o greșeală mutându-ne pe plajă. Fără s-o spună neapărat, a reușit să ne sugereze că e ceva cu legenda lui Whalen. Ia zi, știai că Whalen e de origine indiana?
   - Eu nu, zise Rebecca. Dar acuma că o spui, cred că arată a indian.
   Afară se opri o mașină, și grupul tăcu deodată, așteptând să se deschidă ușa. Cum nu se întâmplă așa, Rebecca se ridică și se duse să se uite afară.
   - Ei, vorbești de lup și lupul la ușă, zise ea.
   Încruntându-se ușor, Glen își urmă soția. Afară, Harney Whalen stătea lângă mașina soților Randall, cu un picior pe bara de protecție, scriind ceea ce părea a fi o amendă.
   - Ce naiba pune la cale? mormăi Glen.
   Porni spre ușa de la intrare, dar fu oprit de vocea lui Brad.
   - Mă ocup eu de asta, Glen. Pe mașina mea și-a pus piciorul.
   Se duse la ușă și ieși afară.
   - Bună dimineața, zise el vesel.
   Șeful politiei nu-i răspunse.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă Brad.
   Whalen îi aruncă o privire, apoi termină de scris și rupse o foaie din carnețel. I-o înmână lui Brad.
   - Amenda, zise el direct, pătrunzându-l cu privirea.
   Brad zâmbi parșiv.
   - O amendă? repetă el cu un aer distrat. Ce tot îndrugi?
   - Mașina este parcată ilegal, declară Whalen.
   Brad aruncă o privire în jur, în căutarea unui indicator care să-i spună că încălcase legea. Nu era niciunul.
   - Nu există marcaj, răspunse el.
   - Nu e ilegal să parchezi aici, domnule Randall, zise șeful poliției. E vorba de cum ai parcat. Partea din spate a mașinii se află pe trotuar.
   Brad păși în jurul mașinii. Volvo-ul nu trecea mai mult de 2 centimetri peste trotuarul care oricum nu se vedea de praf.
   Deodată înțelese despre ce era vorba.
   - Îmi pare rău, zise el cu ușurință. Cât de neatent am fost. Cât mă costă?
   - Zece dolari, zise Whalen.
   Pe fața lui apăruse un zâmbet obraznic, ca și cum s-ar fi așteptat ca Brad să protesteze. În schimb, Brad duse pur și simplu mâna la portofel, scoase o bancnotă de 10 dolari și i-o înmână polițistului, cu tichetul.
   - Presupun că pot să-ți plătesc ție? întrebă el politicos.
   - Nu-i nicio problemă, zise polițistul, vârând banii și tichetul în buzunar.
   - Am nevoie de o chitanță pentru asta, zise Brad.
   Șeful poliției se uită cu severitate la el preț de o secundă, apoi se duse în mașina lui. Se așeză în spatele volanului și mâzgăli în grabă o chitanță, apoi se întoarse pe locul unde îl aștepta Brad.
   - Data viitoare să fii mai atent, zise el, dându-i chitanța lui Brad.
   Apoi porni înapoi spre mașina lui albă cu negru.
   - Șerifule Whalen! îl strigă Brad.
   Polițistul se întoarse și se holbă la el.
   - Dacă crezi că poți să mă sperii cu un tichet de parcare fals, te înșeli, zise Brad liniștit. O să-ți ia mult mai mult decât atât ca să mă ții departe de Clark’s Harbor.
   Harney Whalen își strâmbă buza de jos și păru că răsucește în minte problema. Când, în sfârșit, deschise gura, vocea lui era la fel de liniștită ca și a lui Brad Randall.
   - Domnule doctor Randall, eu nu dau tichete false. Mașina e parcată ilegal, așa că te-am amendat. Dacă voiam să te țin departe de Clark’s Harbor, puteam s-o fac, credeți-mă, puteam să te țin. Acuma, dacă vreți să veniți aici sau dacă nu, e treaba ta. Dar nu veni să-mi faci mie necazuri, că ai să dai de necaz! M-ai înțeles?
   Brad se simțea prostește. Poate că se înșelase și că tichetul de parcare nu fusese o hărțuială, așa cum presupusese el. Și cu toate astea așa trebuia să fie - încălcarea regulii, dacă fusese într-adevăr o încălcare, era atât de banală. Se hotărî să renunțe la subiect, cel puțin pe moment.
   - Foarte clar, zise el. Dacă am greșit, îmi cer scuze.
   Polițistul aprobă scurt din cap și, fără să scoată un cuvânt, se urcă în mașină și se îndepărtă. Brad îl privi cum pleacă, apoi intră înapoi în galeria familiei Palmer.
   - Despre ce era vorba? întrebă Elaine. Ne-a dat amendă?
   - Ne-a dat și am plătit-o, zise Brad gânditor.
   - Pentru ce? întrebă Rebecca, cu o expresie îngrijorată pe față.
   - S-ar părea că am parcat ilegal. Se pare că mașina trece cu partea dreaptă din spate 2-3 centimetri peste trotuar.
   - Și te-a amendat pentru asta? E ridicol!
   - Și eu am zis la fel, dar n-am insistat. N-are rost să plecăm cu stângul.
   - Câteodată nici nu știu dacă se poate păși și cu dreptul, zise Glen cu amărăciune.
   Se făcu tăcere și Rebecca se apropie de el și-i luă mâna.
   Elaine se uită la ceas.
   - E timpul să plecăm, zise ea blând. Ne va lua cel puțin 3 ore să ajungem acasă.
   Pe neașteptate, Rebecca o luă în brațe pe Elaine și o strânse cu putere.
   - Să nu te răzgândești, îi șopti ea.
   - Nicio grijă, o asigură Elaine. Orașul ăsta m-a scos din sărite.
   Se smulse din brațele Rebeccăi.
   - Dă-ne aproximativ o săptămână și ne vom întoarce. Bine?
   Rebecca aprobă din cap.
   - Mă simt prostește, zise ea. Dar dintr-o dată lucrurile par să ia o întorsătură bună. Grăbiți-vă să vă întoarceți.
   - Așa vom face, zise Brad. Și sper să găsesc locul acesta gata atunci. Dacă nu, va trebui să mă pun și eu pe treabă.
   - O să-ți păstrez asta, îi promise Glen.
   El și Rebecca merseră cu cei doi Randall la mașina lor și se uitară după ei cum pleacă.
   - Îmi pare rău că pleacă. Nu pot să-i văd plecând, zise Rebecca. Dacă se răzgândesc și nu mai vin înapoi?
   - Se vor întoarce, îi spuse Glen. Acum, hai înăuntru și să uităm o vreme de ei. Sunt o mulțime de treburi de făcut și trebuie să avem grijă și de un cățeluș.
   Soții Palmer intrară împreună înapoi în galerie.

   - La ce te gândești? o întrebă Brad când se îndepărtară de galerie.
   - La nimic important, zise Elaine, nefiind sigură dacă voia să-i împărtășească lui Brad gândurile ei.
   Îi era teamă să nu fie proastă. Dar nu-și păcăli soțul.
   - Iar ești îngrijorată? o ghici el.
   - Cred că da. Poate că ne-am pripit. Vreau să zic, una e o casă pe plajă, alta e să n-aibă curent electric și să fie într-un oraș care pare că nu ne vrea.
   - Nu e vorba de întreg orașul, sublinie Brad. E vorba de Harney Whalen și Merle Glind. Glen și Rebecca ne doresc foarte mult.
   Elaine se cufundă din nou în tăcere. Se hotărî să renunțe la gândurile astea. Dar, pe măsură ce se îndepărtară mai mult și mai mult de Clark’s Harbor, gândurile reveneau întruna.
   Și ei sunt străini, gândi ea. Străini ca și noi. Și ca soții Shelling.

   Harney Whalen așteptă până când mașina familiei Randall nu se mai putea vedea, înainte de a ieși cu mașina din spatele panoului, și se îndreptă înapoi spre oraș. Când întoarse s-o ia spre Harbor Road, aruncă o privire supărată spre galeria familiei Palmer, dorindu-și încă o dată să fi acceptat oferta lui de a le cumpăra galeria. Apoi, lăsând în urmă galeria cu pricina, se uită spre oraș. Orașul lui. Avea un sentiment de proprietate asupra orașului, un sentiment pe care îl cultiva.
   Acum orașul se întindea înaintea lui, senin și liniștit sub soarele dimineții.
   Trase în fața primăriei și intră cu pași mărunți în biroul lui.
   Chip Connor era deja acolo, savurând o ceașcă de cafea fierbinte. Când intră Harney, Chip îi turnă șefului imediat o ceașcă de cafea.
   - Ei bine, au plecat, zise Harney.
   - Au plecat? Cine?
   - Soții Randall. Au plecat chiar acum.
   - Dar se întorc, sublinie Chip.
   - Probabil, zise Harney tărăgănat. Poate că nu.
   Se așeză și-și puse picioarele pe birou.
   - E o zi frumoasă, nu-i așa, Chip?
   - Deocamdată, comentă adjunctul lui. Dar vine o furtună. Una mare.
   - Știu, răspunse Whalen. Mă dor oasele.
   Harney Whalen zâmbi, savurându-și ceașca de cafea și așteptând furtuna.

 CARTEA A DOUA

Valurile nopții

 Capitolul 12

   Reverendul Lucas Pembroke privea atent pe deasupra ochelarilor la adunarea răzleață care se strânsese în micuța biserică metodistă și încercă să dea vina pe vreme pentru lipsa de audiență.
   Plouase aproape neîntrerupt în ultimele 5 zile de când fuseseră înmormântați Miriam și Pete Shelling, iar reverendul Pembroke voia să creadă că vremea îi ținea departe de oameni. Doar câțiva (plictisiții și curioșii) veniseră la înmormântare. Lucas sperase că vor veni mai mulți la slujba aceasta. I se păru aproape fără rost să fi făcut tot drumul cu mașina din Hoquiam până acolo ca să țină o slujbă pentru 2 oameni pe care abia dacă-i cunoștea, în fața a mai puțin de 10 persoane.
   Poate, reflectă el, că dacă ar fi fost acolo trupurile celor doi...
   Lăsă gândul neterminat și se mustră singur pentru lipsa lui de milostenie.
   Nu, altceva era, ceva de care devenise tot mai conștient de când își arondase și orașul Clark’s Harbor la parohia lui.
   O simțise de la început: o răceală printre membrii comunității pe care nu putuse s-o învingă niciodată. Era ca și cum, vrând nevrând, trebuiau să aibă un pastor la biserica lor, însă un străin era un străin și nu putea fi complet acceptat. Lucas Pembroke crezuse că ajunsese la o relație neutră cu cei din Clark’s Harbor, dar moartea lui Pete și Miriam Shelling îl lovise puternic. Din toată comunitatea fuseseră singurii care îi arătaseră că apreciau venirile lui la Clark’s Harbor, poate pentru că nici ei, asemenea lui, nu fuseseră prea bine primiți acolo.
   Îi lipseau soții Shelling, așa că se hotărâse să țină o slujbă ca să le spună adio. După câte se părea, nu prea mulți oameni din Clark’s Harbor îi împărtășeau sentimentele.
   Merle Glind era acolo, desigur, dar Lucas era sigur că prezența lui Glind acolo se datora mai mult curiozității lui naturale decât vreunui sentiment pentru Pete și Miriam.
   Glind stătea în banca a patra, la jumătatea drumului între ușă și altar, iar capul lui mic, aproape chel, se rotea întruna când observa cine era acolo și cine nu.
   În afară de Glind, doar alți 3 pescari și Harney Whalen reprezentau orășelul la slujba lui. Dar pe banca din față, într-o parte, stăteau Rebecca și Glen Palmer cu copiii lor, arătând ciudat de neaveniți.
   Nu mai fuseseră la biserică până atunci și Lucas se întrebă ce anume îi adusese astăzi acolo. Aruncă o privire la ceasul pe care îl plasase deasupra ușii de la intrarea în biserică, să-i amintească de timpurile în care tendința lui de a divaga dădea tot ce era mai bun din el, și decise că întârziase prea mult.
   Începu slujba.

   O oră mai târziu, mica adunare părăsea biserica.
   Harney Whalen plecă primul și Pembroke observă că șeful poliției se grăbea. Nu se oprise să stea de vorbă, nici măcar preț de un minut sau două. Merle Glind se opri pentru scurt timp să-i strângă mâna lui Lucas, apoi o șterse mormăind că trebuia să se întoarcă la han. Cum plecă, Rebecca Palmer păși spre el.
   - A fost o slujbă foarte frumoasă, domnule Pembroke, zise ea timid.
   - Mă bucur că ați venit.
   Răspunsul lui Pembroke era călduros.
   - Au venit atât de puțini și întotdeauna mă afectează când nu sunt oamenii la o înmormântare. Cred că îi înțeleg, dar întotdeauna mă fac să mă simt singur. Nu știam că îi cunoșteați pe soții Shelling, adăugă el, mai mult întrebător.
   - Nu-i cunoșteam cu adevărat, răspunse Glen. De fapt, cred că n-am vorbit niciodată cu domnul Shelling. Dar am vorbit cu doamna Shelling în noaptea când a murit și am simțit că trebuie să venim.
   Lucas Pembroke clătină din cap înțelegător.
   - Cred că v-a fost destul de greu, îi spuse el Rebeccăi. Dacă pot să vă ajut cu ceva...
   - Acum mi-e bine, îl asigură Rebecca. Chiar îmi e. Slujba dumneavoastră m-a ajutat. Știu că sună ciudat, dar m-am gândit că, dacă o să venim, o să mă ajute să nu mă mai gândesc la asta. Și cred că așa o să fie.
   - Să mai veniți, îi îndemnă Lucas. La slujbele obișnuite, vreau să zic. Nu suntem o comunitate mare și nu-mi place să predic într-o biserică goală. Mă face să mă simt neimportant, presupun, glumi el.
   Soții Palmer îl asigurară că vor veni, dar pastorul fu sigur că nu aveau să vină. Nu putea preciza dacă îi învinuiește. Fără îndoială că simțeau și ei aceeași răceală pe care o simțise și el când venise prima oară în Clark’s Harbor, și bănuia că vor continua să stea mai mult singuri. Îi privi cum ies din biserică, apoi își îndreptă atenția asupra celor trei pescari.
   Cel mai tânăr dintre ei era unul din enoriașii cei mai buni ai lui Pembroke.
   - Tad, zise cu căldură Lucas. Ce bine că ai venit! Cu toate că, trebuie să-ți spun, sunt surprins.
   - N-a fost ideea mea, domnule reverend, zise Tad Corey binevoitor. I-am spus lui Mac Riley, aici de față, că sunt lucruri mai bune de făcut decât să ne petrecem ziua la biserică, dar nici n-a vrut să audă.
   Nu era nici urmă de răutate în glasul lui Corey și-i făcu cu ochiul pastorului când vorbea. Lucas Pembroke chicoti aprobator și își îndreptă atenția asupra celui mai bătrân dintre cei trei pescari.
   - Nu te văd prea des, domnule Riley, îi făcu el observație.
   Bătrânul, cu ochii aproape pierduți între ridurile feței asprite de vreme, nu păru să-l audă pe Pembroke. Privirea lui era în schimb concentrată asupra lui Missy și Robby Palmer, care stăteau la câțiva pași mai încolo, uitându-se plini de curiozitate la el. Pembroke simți că era o comunicare tăcută între pescarul bătrân și cei doi copii, provenind dintr-o experiență comună pe care și-o evocau acum și pe care o țineau doar pentru ei.
   Riley întrerupse jocul și îi zâmbi pastorului.
   - Nici că o să mă vedeți prea des, îl necăji el. După 70 de ani de pescuit în apele astea, știu prea multe lucruri. Aici se petrec lucruri. Lucruri de care dumneata nu știi nimic.
   - Ei, mă bucur că ai reușit să vii astăzi, zise Lucas Pembroke stingherit, întrebându-se ce anume încerca să-i spună Riley.
   - Pete Shelling era un pescar bun, continuă bătrânul, și Pembroke se bucură că reveniseră pe un teren mai sigur. Nu i- am cunoscut soția prea bine, dar îl știam pe Pete. E o rușine, asta este. O rușine strigătoare la cer!
   - Ei, se mai întâmplă și accidente, îl consolă Lucas.
   - Da, aprobă caustic Riley. Dar nu așa des.
   Se întoarse cu spatele la pastor și se îndepărtă de biserică.
   După câțiva pași strigă:
   - Voi, băieți, aveți de gând să vă pierdeți toată ziua?
   Tad Corey și al treilea pescar, Clem Ledbetter, schimbară o privire rapidă, își luară la revedere de la pastor și porniră grăbiți după Riley. Lucas Pembroke îi privi cum pleacă, apoi intră înapoi în biserică. Începu să strângă cărțile care fuseseră folosite în timpul slujbei și se întrebă ce să facă cu florile pe care le adusese cu el pentru ceremonie. Se gândi să le țină pentru slujba de duminică, apoi renunță scârbit la idee - oamenii din Clark’s Harbor n-ar prea aprecia gestul. Dar dacă le-ar lua cu el acasă în Hoquiam, proprietăreasa lui ar fi încântată. Ar pregăti poate și o masă de seară ca lumea.

   Harney Whalen intră în biroul lui și se așeză în scaunul de la birou. Răsfoi câteva hârtii, dar Chip Connor nu se lăsă păcălit.
   Se gândea Harney la ceva.
   - Ești cam tăcut, nu-i așa? întrebă Whalen în cele din urmă.
   - N-am nimic de spus. E liniște.
   Făcu o pauză, apoi se hotărî să-și îmboldească șeful.
   - Liniște ca la înmormântare, adăugă el.
   Harney ridică privirea spre el, și se lăsă pe speteaza scaunului.
   - Asta vrea să fie o aluzie?
   - Cred că da, zise blând Chip. Cum a fost?
   - Înmormântarea e înmormântare, zise Whalen. Cu toate că e prima dată când mă duc la una de două persoane, ale căror corpuri lipsesc.
   - Lume multă?
   - Nu prea. Bătrânul Riley...
   - Străbunicul? Pe mine nu mă surprinde, rânji Chip. Uneori cred că are un fix cu înmormântările. Ca și cum, dacă i-ar scăpa una, următoarea ar fi a lui. Presupun că Tad și Clem erau cu el?
   - Da. Ei trei și cu mine și încă alte patru persoane. Dar n-ai să ghicești cine erau ăștia patru.
   Chip își forță mintea. După cum vorbea Whalen, nu erau unii la care s-ar fi putut gândi el. Apoi își dădu seama.
   - Nu cumva familia Palmer? întrebă el.
   - Ai nimerit-o, zise el. Acuma spune-mi. De ce să vină soții Palmer la înmormântare? Ce naiba, nu era mai nimeni acolo, deși oricine din oraș îi cunoștea mai bine pe cei doi Shelling decât ei. Așa că, de ce-au apărut?
   - De unde să știu? zise Chip. De ce-au apărut?
   - Bună întrebare, zise Whalen sarcastic. Ia ghici, cine o să-i afle răspunsul?
   - Înțeleg, zise cu greutate Chip, ridicându-se. Vrei să mă duc acolo și să am o mică discuție cu Palmer?
   - Exact, răspunse Whalen. Dar nu e nicio grabă. Până mâine ai tot timpul.
   Îl privi pe adjunctul lui cum pleacă și se întrebă cum o să se descurce Chip; întrebându-se, pe bună dreptate, de ce ar vrea să-l interogheze pe Palmer. Doctorul Phelps zisese că Miriam Shelling se sinucisese. Dar Harney Whalen nu credea.
   Mai era ceva - se mai întâmpla ceva și Harney era sigur că îi va implica și pe soții Palmer. Era doar o bănuială, dar Harney Whalen avea încredere în bănuielile lui.

   Soții Palmer merseră până la stația de benzină, achitară nota de plată umflată fără să comenteze și porniră în tăcere înapoi cu mașina spre Sod Beach. Liniștea era respectată până și de copii, care păreau să știe că deocamdată trebuiau sa tacă. Chevrolet-ul lui Glen se abătu de pe șoseaua principală și intră pe ultima sută de metri care ducea la luminișul unde se afla cabana lor.
   - Putem să mergem pe plajă acum? se rugă Robby, când el și Missy se dădură jos de pe locurile din spate.
   - Nu credeți că ar trebui să mergeți la școală? le sugeră Rebecca.
   - Ah, a trecut deja de prânz...
   Fata lui Robby se schimonosi și Rebecca se înduioșa imediat.
   - Ei, cred că o zi n-o să vă strice. Ce-ar fi să-l scoateți afară pe Scooter până nu dă casa peste cap?
   Până să termine ea de zis, Missy și Robby alergau spre ușa cabanei. Un minut mai târziu, cățelușul se agita în spatele lor să-i prindă pe copii. Glen și Rebecca asistară la scenă până când cei trei dispărură după colț, spre plajă, apoi intrară.
   - Câinele ăsta afurisit, zise Rebecca, văzând murdăria din mijlocul covorului.
   Renunțaseră la încercarea de a-l ține închis într-o cutie de a doua zi, când își câștigase și numele de Scooter, după ce găurise toate cutiile în care îl puseseră, luând-o la goană să se ascundă sub prima mobilă, așteptând apoi să vină cineva să-l alunge. Pe urmă, numele era destul de apropiat de Snooker, cel dispărut, așa încât cățelușul să răspundă chiar dacă copiii uitau și îl strigau pe numele predecesorului său.
   Una peste alta, cățelușul aranjase bine lucrurile și soții Palmer fuseseră scutiți de sarcina de a le spune copiilor ce se întâmplase cu cockerul lor; de când cu sosirea lui Scooter, amândoi păreau că uitaseră de potaia negru cu alb. Singura problemă era încăpățânarea lui Scooter de a învăța regulile elementare ale creșterii în casă.
   Rebecca găsi o bucată de ziar și ridică plină de zel murdăria, o duse afară și o aruncă într-o ladă de gunoi..
   - Vrei să ieși pe plajă? îl întrebă pe Glen când veni înapoi. Soarele e gata să apună și știi cum mă simt când copiii sunt acolo singuri.
   Glen se uită întrebător la soția lui. Astăzi era prima oară când îi lăsase să se joace pe plajă de când murise Miriam. Se hotărî să atace subiectul pe ocolite.
   - Ești bucuroasă că ne-am dus la slujbă? întrebă el.
   Rebecca păru surprinsă de întrebare.
   - Ei, sigur că sunt bucuroasă. Eu am fost cea care a insistat să mergem, nu mai știi?
   Apoi își dădu imediat seama la ce voia să ajungă. Instinctiv, o porni spre ușă, apoi se opri.
   - Acum chiar s-a terminat, nu-i așa?
   - Se terminase de cum s-a întâmplat, draga mea, zise Glen cu blândețe. Dar aveai nevoie de slujba aceea ca să te convingi.
   - Știu, răspunse Rebecca. Și nu mă deranjează să-ți spun, deși acum mi se pare destul de prostesc acest lucru, chiar m-a zguduit.
   - Ei, acum îi lași pe copii din nou pe plajă. Nu știu cum era pentru tine, dar pe mine începuse să mă cam înnebunească cu cățelușul ăla în picioarele mele tot timpul.
   Deschise lada frigorifică.
   - Știi ce? Hai să facem niște sandvișuri și să punem de un picnic pe plajă. Eu am să uit de galerie și tu de tot ce aveai de făcut în după-amiaza asta și o să facem un praznic pentru soții Shelling, doar noi patru.
   - Nu suntem irlandezi, protestă Rebecca.
   - Putem să pretindem că suntem, râse Glen. Pe urmă, știi și tu la fel de bine ca și mine că puștii vor avea un milion de întrebări de pus. Așa că putem să și petrecem în timp ce le răspundem.
   Pentru prima dată în ultimele zile, starea depresivă a Rebeccăi dispăru și își dădu seama că era din nou bucuroasă că se afla pe plajă. Îl îmbrățișă pe Glen și îl sărută apăsat.
   - Ăsta pentru ce-a fost? zise, după ce o sărută și el.
   - Pentru nimic anume. Doar ca să-ți arăt cât de mult apreciez faptul că am un soț minunat.
   Se uită pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cum norii se destramă și iese soarele. Marea, până atunci gri-cenușie, deveni dintr-o dată de un albastru-închis și verdele pădurii se trezi la viață.
   - A trecut furtuna, zise ea. Nu prea-mi vine să cred.
   - În locul tău, nici eu n-aș crede, zise Glen. După cum ziceau bătrânii din oraș, ultimele zile n-au fost decât un preludiu. Adevărata furtună a stat ascunsă acolo în larg, pregătindu-se să vină.
   Rebecca strâmbă din nas.
   - N-oi fi tu cel care prevede sfârșitul lumii.
   - Nu fac decât să repet ce-am auzit, zise el.
   - Și crezi tot ce auzi? îl necăji Rebecca. Hai să profităm cât e soarele sus.

   Clem Ledbetter puse deoparte năvodul la care lucra și scoase o țigară din pachetul mototolit pe care îl pescui din buzunarul pantalonilor.
   - Ce crezi? zise el, vorbind ca pentru sine, în timp ce-și aprindea țigara și trăgea puternic în piept din ea.
   - Ai de gând să lucrezi sau să fumezi? întrebă Tad Corey. Știi că nu poți să le faci pe amândouă odată.
   - Mă gândeam la Miriam Shelling, zise Clem, ignorându-l pe Tad.
   - Nu prea înțeleg. Multe lucruri nu au înțeles.
   Mac Riley lasă lucrul și-și scoase pipa. În timp ce îndesa în pipă tutunul dintr-o punguță învechită, din piele de focă, îl privi iscoditor pe Clem.
   - Despre ce e vorba mai exact?
   - Despre Miriam Shelling. Nu prea înțeleg faptul că s-a sinucis. Nu era genul de femeie care să facă așa ceva.
   - Cum de ești așa expert? întrebă Corey. Tu și Miriam erați mai apropiați decât știm noi?
   - Pe dracu’, nu! Dar nu părea genul, asta e tot. Eu și Alice îi știam pe Pete și Miriam la fel de bine ca toți ceilalți și, dacă mă întrebi pe mine, nu prea văd cum vine toată treaba asta.
   - Pete Shelling era un prost, zise vehement Tad Corey. Oricine rămâne singur în larg așa e un prost.
   - S-ar putea, zise Clem. Dar Pete era un pescar bun și știți asta. Avea o barcă bună și n-am văzut niciodată nimic în neregulă la Sea Spray. Nu ca la alții pe care aș putea să-i numesc, ale căror bărci arată ca niște cocini de porci.
   Tad nu mușcă momeala.
   - Își ținea barca prea curată, după mine.
   - Poate că da, zise Clem cu încăpățânare. Dar cineva care își ține barca atât de curată ca Pete nu prea se lasă prins în propriile năvoade. Și Miriam, ei bine, știa ce face când s-a măritat cu Pete. Orice femeie care se mărită cu un pescar știe. Așa că, atunci când se întâmplă astfel de lucruri, nu se sinucide.
   - Orice s-ar fi întâmplat, deja a trecut, răspunse Tad. Nu știu de ce ne pierdem vremea discutând despre astea. Pete Shelling nu s-a încadrat niciodată în comunitate și eu unul nu dau doi bani pe ce s-a întâmplat. În ce o privește pe Miriam, ei bine, Harn Whalen zice că s-a sinucis și gata.
   - Oare? zise Mac Riley cu glasul lui tremurat. M-aș mira.
   Lăsase pipa deoparte în timp ce îi asculta pe cei doi bărbați mai tineri vorbind, dar acum o apucă din nou și o aprinse.
   - Îmi amintesc de ceva ce s-a întâmplat de mult, puțin după ce v-ați născut voi. Era o pereche aici, un bărbat și femeia lui. Nu știu de unde veniseră, probabil că nici n-am știut vreodată, dar oricum, era pescar. Și odată am găsit barca lui plutind pe apă, la Sod Beach, cam pe unde i-a găsit tipul ăla barca lui Pete Shelling. Era prins în plasele lui, tot ca Pete.
   - Și? întrebă Corey. Nu văd ce-i așa de ciudat în treaba asta. Curenții de la plaja aia devin foarte puternici uneori și nu-i chiar atât de greu să pierzi controlul năvoadelor dacă nu știi ce să faci. Deci, 2 oameni mor în același loc la diferență de 40 de ani. Nu văd cum asta ar putea să însemne ceva. Dacă erau 2 oameni într-o lună sau poate într-un an, asta ar fi fost ceva. Dar în 40 de ani? Pe dracu’, Riley, singurul lucra care mă surprinde pe mine este că n-au fost mai mulți.
   - Nu m-ai lăsat să termin povestea, zise bătrânul calm. La câteva zile după ce l-am găsit pe bărbat, a murit soția lui.
   - A murit? întrebă Tad. Ce s-a întâmplat cu ea?
   - S-a spânzurat, zise Riley liniștit. Acuma n-am să vă spun că tot de copacul de care s-a spânzurat Miriam, dar mă puteți crede când vă spun că nu era prea departe de el.
   Cei doi bărbați se holbară la bătrân și se așternu o tăcere lungă. Până la urmă vorbi Clem.
   - Și au fost siguri că era sinucidere?
   - Nimeni n-are nicio îndoială, zise Riley, dar, dacă mă întrebi pe mine ce s-a întâmplat cu ei, este prea asemănător ca să te consoleze.
   - Dar nu înțeleg, zise Clem Ledbetter încet.
   - Nu-i așa? reflectă Riley. Sunt și eu curios. Doar curios.
   Tad și Clem schimbară o privire îngrijorată, dar Riley îi observă.
   - Credeți că sunt un bătrân senil, nu? zise el. Ei bine, pot să fiu sau pot să nu fiu. Dar vă pot spune un lucru: marea aia de-acolo e vie. Și are personalitatea ei. Indienii știau asta și o respectau. Ei credeau că în mare locuiește un spirit și că el trebuie îmbunat.
   - Prostii, zise Corey.
   - Crezi? Poate că ai dreptate. Dar ce ziceau indienii are sens, dacă stai să te gândești. Noi luăm o grămadă de lucruri de la mare, dar ce dăm înapoi? Aproape nimic. Și fermierii iau o grămadă de lucruri de la pământ, dar ei pun și înapoi ceva. Indienii gândeau că același lucru e valabil și pentru mare. Trebuie să-i oferi ceva în schimb pentru tot ce ți-a dat. Și ei așa făceau. Acolo unde sunt Nisipurile Morții.
   - Am auzit poveștile, zise Clem.
   - Despre ce le făceau străinilor acolo? Sigur, toată lumea a auzit poveștile alea. Dar sunt și altele despre care nu se vorbește prea mult.
   - De exemplu? zise Clem.
   - Când eram mic, îmi amintesc că tata mi-a povestit de obiceiurile tribului Klickashaw. Unul din ele are legătură cu pescarii care mureau pe mare. Indienii nu credeau în accidente. Dacă cineva murea, totdeauna exista un motiv, cel mai adesea era un spirit supărat.
   - Ce făceau?
   - Făceau o jertfă, zise Riley liniștit. Luau femeia pescarului, o duceau la Nisipurile Morții și o jertfeau mării. Uneori o spânzurau acolo în pădure, alteori o strangulau sau îi rupeau doar gâtul și o lăsau pe plajă.
   - Isuse, îngăimă Clem.
   Bătrânul își fumă pipa o vreme și se uită fix la mare.
   - Te face să te miri, nu-i așa? zise el, în sfârșit.
   - Nu m-am gândit ani de zile la povestea asta, până când a murit Miriam Shelling. Dar mă mir. M-aș mira dacă indienii n-ar ști niște lucruri pe care noi nu le știm. Trăim din ce ne dă marea și ce-i dăm în schimb? Vărsăm gunoiul în ea. Presupun că nu poți să dai vina pe mare dacă, din când în când, vrea mai mult de la noi.
   - Vrei să spui că tu crezi în poveștile alea indiene? zise Tad cu gura căscată de mirare.
   Riley se uită aspru la bărbatul mai tânăr decât el.
   - N-am niciun motiv să nu cred. Am trăit pe mare aproape un secol și am învățat un lucru. Să n-o subestimez. Poți să crezi că o ai la degetul mic, dar nu-i așa. Vrea să te facă să te simți relaxat. Și pe urmă nu-i trebuie decât un val și gata. Te-a umflat. Așa cum l-a luat pe Pete Shelling și pe celălalt pescar mai demult.
   - Și pe nevestele lor? îl luă în râs Tad.
   - Asta face plaja, răspunse Riley, Și e la fel de periculoasă ca și oceanul, mai ales noaptea, când e flux și bate vântul. Indienii le spuneau valuri de noapte. Când veneau valurile nopții, făceau jertfe.
   Vocea i se pierdu și urmă o tăcere lungă, timp în care Corey și Ledbetter analizau ce le spusese el.
   - Chiar crezi toate astea? întrebă Ledbetter în cele din urmă.
   - Da, cred, zise Riley. Și dacă vei trăi destul de mult, vei crede și tu.
   În semn că discuția luase sfârșit, Riley își scutură pipa, o puse la loc în buzunar și se ridică.
   - Ce ziceți, terminăm?
   Clem și Tad împachetară năvoadele și cei trei bărbați părăsiră cheiul, îndreptându-se spre cârciumă pentru o băută de după-amiază. Tocmai își luaseră paharele și se așezaseră la o masă, când Tad Corey arătă deodată spre Harney Whalen.
   - Hei, Harn, strigă el. Vino aici un moment.
   Șeful poliției se apropie de masă și își trase un scaun.
   - Ești de origine indiană, nu-i așa? îl întrebă Tad.
   Whalen aprobă din cap.
   - Ei bine, Riley ne-a spus niște vechi legende indiene.
   Whalen îl studie pe bătrân și păru să cântărească bine cuvintele.
   - Despre ce le povesteai? întrebă el.
   - Despre valurile nopții, răspunse Riley. Și despre cât sunt de periculoase.
   Harney Whalen tăcu și păru că se gândește. Apoi le zâmbi lui Corey și Ledbetter.
   - Știu de valurile nopții, zise el. Și puteți să vă liniștiți. Valurile nopții sunt periculoase doar pentru străini. Iar noi nu suntem străini, nu?

Capitolul 13

   Chip Connor se trezi devreme în dimineața următoare, după o noapte întreruptă de vise în care văzuse fețele soților Shelling holbându-se la el cu ochii lor de mort și acuzându-l.
   Visele n-aveau înțeles. De fiecare dată când se trezea dintr-un vis, zăcea în pat cu respirația grea, privind umbrele care jucau pe tavan până când era aruncat într-un alt coșmar. Până la urmă, pe când soarele se ridica, își părăsi patul, își turnă o ceașcă de cafea, apoi se așeză la fereastră, sorbindu-și cafeaua și încercând să deslușească ce însemnau visele. Dar nu ajunse la nicio concluzie - erau pur și simplu vise.
   La 9 se hotărî ca era timpul să-și înceapă ziua. Se îmbrăcă încet, aproape cu reținere.
   Își puse uniforma, făcându-și cu atenție nod la cravată, și se observă în oglindă. Își zâmbi sigur pe sine, când își dădu seama că înfățișarea lui întunecată, cu un aer distrat, se potrivea perfect cu uniforma ca să-i dea aerul unei caricaturi de afiș pentru recrutarea polițiștilor.
   Conducea mai încet decât de obicei, când se îndrepta spre oraș, dar numai când se apropie de răscrucea spre Harbor Road și văzu galeria familiei Palmer înțelese de ce avusese sentimentul acela ciudat toată dimineața. Se retrase de pe autostradă și stătu câteva minute în mașină să se gândească.
   Se simțise ușurat ieri după-amiază, când găsise galeria încuiată, iar Glen Palmer părea să fi plecat pentru toată ziua. Se gândise și să meargă cu mașina până la Sod Beach, dar renunțase rapid la idee, spunându-și că urmase ordinul lui Whalen, dar că nu-l găsise pe Palmer. Știuse, desigur, care era motivul pentru care nu se dusese cu mașina până la plajă. Nu era nerăbdător să-l interogheze pe Palmer.
   De fapt, îi era groază de asta. Dar acum, văzând ușa galeriei deschisă și un șir de tablouri sprijinite frumos de peretele din față, știu că nu mai putea să amâne. Harn o să sară pe el la prima oră în dimineața asta să-l întrebe ce-a avut Glen Palmer de zis și Chip nu putea să-i raporteze că nu-l găsise.
   Coborî din mașină, trânti ușa fără chef și porni spre galerie.
   Brusc, o pictură îi atrase atenția și se opri să se uite la ea. Era o pictură în ulei, reprezentând vechea casă Baron de pe Sod Beach, și la început Chip nu fu în stare să-și dea seama ce anume îi atrăsese atenția. Apoi înțelese că era ceva în legătură cu casa. O umbră din spatele uneia dintre ferestre, o umbră care venea dinăuntrul casei, ca și când cineva ar fi stat ascuns vederii, dar artistul i-ar fi perceput prezența.
   Preț de o clipă, Chip fu sigur că înțelegea cine era silueta și recunoașterea ei îl făcu să tremure, dar, când se uită mai îndeaproape, nu era decât o umbră.
   Examină și restul tablourilor. Erau bune. În mod inconștient își slăbi nodul de la cravată când intră în galerie.
   Glen Palmer privi peste șevaletul la care picta și simți cum îl năpădește un val de ostilitate când îl recunoscu pe Chip Connor.
   Se ridică și încercă să zâmbească.
   - Să nu-mi spui acum că am încălcat legea, zise el.
   - Din câte știu eu, nu, răspunse Chip. Mă uitam la picturi. Sunt ale tale?
   - Toate, dacă nu cumperi tu una. Atunci ar fi a ta.
   - Am vrut să zic, le-ai pictat tu? zise Chip sigur pe sine.
   - Da, eu.
   - Aceea cu vechea casă Baron... începu Chip...
   Nu știa cum să pună întrebarea, așa că abandonă.
   - Două sute de dolari, zise Glen. Cu ramă cu tot.
   - E prea mult pentru mine, zise Chip dezamăgit. Dar are ceva pictura asta. Știu că ar putea suna prostește, dar cine e în casă?
   Glen zâmbi dintr-o dată și simți că ceva din ostilitatea de la început dispăruse.
   - Ai observat asta? Ai un ochi ager.
   Chip nu luă în seamă complimentul și repetă întrebarea.
   - Când m-am uitat prima dată la pictură mi s-a părut că recunosc persoana, dar, când m-am uitat mai de aproape, am văzut că nu era nimic. Doar o umbră. Mă întrebam la cine te-ai gândit când ai pus umbra acolo.
   Glen se uită apreciativ la Chip și se întrebă ce anume îi determinase întrebarea. Își aminti când pictase tabloul cu câteva săptămâni în urmă, își aminti când o considerase gata și deodată, fără să se gândească, pusese umbra în fereastră.
   Când o terminase, își dăduse seama că acolo îi era locul. Dar nu era sigur de ce.
   - De ce întrebi? contracară el.
   Chip ridică din umeri stingherit. Se făcea de râs.
   - Nu știu, nu știu. Doar că mi s-a părut că era Harn. Harney Whalen.
   Glen se încruntă ușor, apoi se lumină la față.
   - Ei, mi se pare destul de firesc. E casa lui, nu? Dar nu m-am gândit la cineva anume. Cred că e cine vrei tu să fie.
   Chip se mută de pe un picior pe altul și se întrebă cum să aducă vorba de scopul vizitei - scop pe care i-l ordonase Harney Whalen. Se hotărî să mai tragă de timp.
   - Vinzi mult?
   - Până acum nimic. Dar astăzi e prima zi când am expus și e încă devreme. Vreau să cred că o mulțime de clienți se vor năpusti încoace dintr-o clipă în alta.
   - Nu e trafic prea mare la vremea asta, comentă Chip. Și majoritatea oamenilor nu se oprește aici.
   - Ar trebui să se îmbunătățească luna viitoare. M-am gândit să expun câte ceva în caz că trece cineva pe aici. Și a mers. Tu te-ai oprit.
   Chip confirmă din cap și își mută din nou greutatea pe celălalt picior. Glen fu dintr-o dată foarte sigur că Chip nu se oprise pentru tablouri, ci pentru altceva. Se hotărî să aștepte până când Chip făcea prima mișcare.
   - Ei, dacă nu pot să te mai ajut cu ceva, am să mă întorc la lucru.
   Se întoarse cu spatele la polițist și apucă pensula, fiind foarte conștient că Chip nu se mișcase.
   - Domnule Palmer, zise Chip, trebuie să-ți pun câteva întrebări.
   Glen lăsă din nou pensula jos.
   - Despre ce?
   - Ați fost ieri la înmormântarea familiei Shelling, zise Chip.
   - Ei, și?
   - Nu știam că erați așa de apropiați.
   - Nu cred că are vreo importanță. E împotriva legii să mergi la o înmormântare?
   - Nu, sigur că nu, zise Chip repede. E doar că... Ah, la dracu’!
   Ochii lui Palmer se micșorară și Chip putu să vadă țâșnind din ei o ostilitate egală în intensitate cu forța fizică.
   - Uite ce e, domnule Palmer. Eu execut niște ordine. Harn mi-a cerut să vin și să discut cu dumneata, așa că iată-mă aici. Dar nici nu prea știu ce ar trebui să te întreb.
   - Poate că ar trebui să-i spui lui Whalen că, dacă vrea să vorbească cu mine, ar trebui să o facă chiar el.
   - Ei, stai puțin, zise Connor. Dacă Harney Whalen vrea să afle răspunsul la niște întrebări, nu contează dacă întreabă el sau dacă întreb eu.
   Deodată deveni furios pe Palmer.
   - Așa că de ce nu-mi spui de ce tu și familia ați fost la înmormântare și gata cu povestea asta?
   Glen simți cum îi crește furia.
   - Pentru că nu există niciun motiv de pe pământ să nu mă fi dus. Atâta timp cât eu și familia respectăm legea, ce facem și unde mergem nu e treaba ta, nici a lui Harney Whalen, nici a orașului Clark’s Harbor, ai înțeles?
   - Înțeleg, domnule Palmer, zise Chip calm, controlându-și furia. Dar sunt unele lucruri pe care ar trebui să le înțelegeți. Voi v-ați mutat aici. Nu noi. Nu vă integrați aici și cred că toată lumea din oraș o știe, inclusiv voi. Acum, dacă vreți să cooperați cu noi, și noi vom coopera cu voi. Dar se pare că aveți o atitudine nepotrivită. Tot ce-am făcut a fost să intru și să vă pun câteva întrebări și te porți de parcă ați fi într-un proces sau așa ceva.
   - De unde să știu că nu sunt? replică Glen. Vrei să știi cum mă simt? Mă simt de parcă, de când am venit cu familia mea aici, ni s-a intentat proces pentru ceva... Nu, nu așa. Am fost găsiți vinovați și n-a fost niciun proces. N-am venit aici să sfidez pe cineva, dar cred că de-acum așa e. Nu-mi convine că nevasta mea e acuzată că a spart ceva în magazinul lui Blake, că băiatul meu e atacat la școală. Nu-mi convine faptul că, de fiecare dată când comand ceva la depozitul de cherestea, îmi parvine cu o întârziere de săptămâni, și atunci cu defect. Și sunt sigur că nu-mi convine să vină poliția la mine pur și simplu pentru că am fost la înmormântarea unei femei care s-a sinucis pe proprietatea mea. Acum, dacă orașul ăsta ar fi avut o altă atitudine față de mine în ultimele luni, m-aș fi putut simți altfel. Dar sincer, Connor, dacă nu-mi dai un singur motiv pentru care să-ți răspund la întrebări, poți să te duci învârtindu-se la Harney Whalen.
   Chip Connor se făcu roșu la față. Mâna lui se încleștă. Glen se gândi un moment că ajutorul de șerif o să-l lovească și se pregăti să riposteze. Dar mâna lui Connor se relaxă și culoarea feței îi reveni la normal. Respira greu, chiar dacă momentul de furie trecuse.
   - Încerc doar să-mi fac datoria, zise el moale. Dacă Harn îmi cere să fac ceva, o fac.
   - Ți-a cerut să vorbești cu toată lumea prezentă la înmormântarea soților Shelling?
   - Nu, sigur că nu, zise Chip. Numai cu voi.
   - De ce? De ce sunt suspectat? Dumnezeule, Connor, el a murit într-un accident la pescuit și ea s-a sinucis. Nu văd de ce Whalen e atât de interesat de motivele mele.
   - Așa e, Palmer, zise Connor răbdător. Trebuie să înțelegi. El ia tot ce se întâmplă în oraș ca pe ceva personal. Vrea să știe de ce se întâmplă lucruri și singurul mod în care poate să afle e cunoscând pe toată lumea.
   - Atunci ar trebui să vină el însuși și să vorbească cu mine.
   Chip Connor clătină din cap și se întrebă de ce Glen Palmer nu părea să priceapă ce-i spunea. Se hotărî să mai încerce o dată.
   - Uite ce e, lui Harney nu-i plac străinii - nu-i place să vorbească cu ei, nu vrea să aibă de-a face cu ei, nici măcar nu vrea să fie în preajma lor. Așa că m-a trimis pe mine. Tot ce vrea să știe e de ce ați fost la înmormântarea familiei Shelling. E o întrebare chiar așa de grea?
   Întinse mâna, ca pentru a opri protestul lui Glen, și continuă să vorbească.
   - Și nu începe din nou să mă întrebi ce drept am să-ți pun întrebări. Știu că, legal, n-am pe ce să mă sprijin. Dar, te rog, încearcă să-ți amintești unde te afli și cine sunt. Sunt doar ajutorul de șerif dintr-un orășel și nu vreau să-ți creez necazuri nici ție, nici altcuiva. În orice caz, e chiar așa mare secret?
   Glen Palmer tăcu un minut. În cele din urmă, hotărî că Chip Connor avea dreptate. N-avea nimic de ascuns și începuse să devină isteric. Zâmbi prostește.
   - Ei bine, dacă chiar vrei să știi, nici măcar n-a fost ideea mea. A fost ideea soției mele, ideea Rebeccăi. De când a văzut-o pe doamna Shelling, știi tu...
   - Știu, zise Chip. Îți amintești că eu am dus-o acasă.
   - Da, sigur.
   Glen îi zâmbi ușor, apoi continuă:
   - Ei, oricum, Rebecca era foarte tristă. Nu putea să și-o scoată din minte. Și s-a gândit că dacă merge la înmormântare o să se sfârșească și pentru ea, dacă înțelegi ce vreau să spun.
   - Cred că da, zise Chip, aprobând din cap. Asta e?
   - Asta e, zise Glen. Cred că am făcut caz din nimica, nu?
   - Așa se pare, aprobă Chip.
   Cei doi bărbați rămaseră tăcuți un timp, apoi Chip vorbi din nou.
   - Te superi dacă te întreb ceva?
   - Trebuie să răspund?
   - Nu, dacă nu vrei.
   - Ei, dă-i drumul.
   - Te superi dacă-mi spui și mie de ce-ai făcut atâta caz? De ce nu ne dai și nouă o șansă?
   - Mi se pare că și orașul ăsta ar putea să ne dea nouă o șansă.
   - Cred că v-o dăm, zise Connor. Nu suntem cei mai prietenoși oameni din lume, dar nu suntem chiar așa de răi. E un fel de târg. Noi ne obișnuim cu voi și voi vă obișnuiți cu noi.
   Se întoarse să plece.
   - Mai bine mă duc în oraș să-i raportez lui Harn. Dar n-o să creadă niciodată că mi-am petrecut un ceas aici. Și tot ce-am să-i raportez e că te-ai dus la înmormântare doar pentru că așa a vrut soția ta.
   - Spune-i că ai scos informația de la mine cu furtunul de apă. Sau n-ar crede nici asta?
   - În niciun caz. Mereu zice că atunci când au transmis cinstea în familie, eu eram plecat.
   - Din familie? întrebă Glen. Tu și Whalen sunteți înrudiți?
   - Sigur. E un fel de unchi. Mama lui era sora bunicii mele, din partea lui tata. De acolo avem și sânge indian. Surorile erau metise. Desigur că nimeni nu le mai spune acum așa, dar așa li se spunea mereu.
   - Probabil că le-a fost destul de greu, comentă Glen.
   - Îmi închipui că da, reflectă Chip. Din acest motiv, cred că nu i-am fost prea pe plac lui Harney. Tu și familia ta nu sunteți singurii cărora vă e greu aici.
   Merseră împreună până la ieșirea din galerie. Afară, Chip se mai opri o dată să se uite la pictură.
   - Îmi place tabloul, dar sunt sigur că n-aș vrea să trăiesc în casa aia, zise el.
   - Nu-mi spune că e bântuită, râse Glen.
   - Nu, e dărâmată, răspunse Chip. Chiar vor locui acolo oamenii ăia?
   - Soții Randall? Cu siguranță. El va scrie o carte și de-abia așteptăm să avem vecini. În plus, n-o să mai fim singurii străini din oraș.
   Chip se urcă în mașină, trânti ușa și deschise geamul. Își scoase mâna pe geam.
   - Ei bine, noroc. Sincer, nu cred că o să câștigi ceva de pe urma galeriei, dar sper să greșesc. Cred că ai făcut o mare greșeală când ai ales Clark’s Harbor pentru așa ceva.
   - Ei, n-am prea avut de ales, zise Glen, luând mâna lui Chip și strângând-o cu putere. Îmi pare rău că ți-am dat de furcă.
   - Ăsta să fie necazul, răspunse Chip.
   Apoi porni motorul și un minut mai apoi o luă pe șosea, întoarse și se îndreptă spre oraș. Glen îl urmări cu privirea până dispăru din vedere, apoi intră din nou în galerie.
   În timp ce continua să lucreze la șevalet, se gândi la conversația pe care o avusese cu Connor și hotărî că greșise.
   Poate că era el paranoic și nu tot orașul era pornit împotriva lui. Dar atunci cuvintele lui Miriam Shelling îi reveniră în minte, răsunându-i în urechi.
   Te vor prinde! Așa cum l-au prins pe Pete. Te vot prinde și pe tine!

Capitolul 14

   Dosarul despre moartea lui Pete și Miriam Shelling zăcea deschis în fata lui, dar Harney Whalen nu îl citea. De-acum știa ce conținea dosarul, ar fi putut să spună pe de rost, dacă ar fi fost nevoie. Cu toate astea, nimic din dosar n-avea sens. În ciuda insistențelor lui Miriam Shelling că era exact pe dos, Whalen era sigur că moartea lui Pete Shelling fusese un accident. Dar cu Miriam Shelling fusese altceva.
   Cineva o strangulase.
   Cuvintele se strecurau afară din străfundurile minții lui, tulburând ordinea lucrurilor. Sinuciderea se potrivea cu Miriam Shelling, crima, nu. Dar, chiar așa fiind, cuvintele acelea îi reveneau în minte. Cineva o strangulase. Dar Whalen nu găsea niciun motiv pentru ca cineva să vrea s-o omoare pe Miriam Shelling. Așa că o luă de la capăt, cum făcuse în mod regulat în ultimele zile, luând în calcul și motivele mai puțin plauzibile. Și, ca întotdeauna, îi venea în cap numele lui Glen Palmer.
   Aruncă o privire la ceasul din birou, apoi la cel de la mâna lui, iritat că de azi-dimineață Chip Connor încă nu apărase. Tocmai se pregătea să-l sune când, pe neașteptate, Chip apăru în ușă.
   - Vii târziu, ca la bancă? bombăni Harney.
   - Îmi pare rău, zise Chip repede.
   Ceva îl frământa în dimineața aceea.
   - Mi-a luat mai mult decât mă așteptam să vorbesc cu Palmer.
   Whalen ridică din sprâncene neîncrezător.
   - Am încercat, îi explică Chip. Dar galeria era închisă și când m-am dus la ei acasă nu era nimeni.
   Chip își scuza sieși minciuna; de fapt, n-ar fi fost exclus ca ei să nu fi fost acasă ieri după-amiază.
   Whalen părea mulțumit. Se uită nerăbdător la Chip.
   - Vrei să-mi spui ce-ai aflat?
   - Nu mare lucru. Soția lui a vrut să meargă la înmormântare, așa că s-au dus. Asta a fost și nimic mai mult.
   Whalen se holbă la Chip.
   - Cât timp ai vorbit cu el?
   - O oră, poate chiar mai mult, zise Chip stânjenit.
   - Și tot ce-ai aflat a fost că nevastă-sa a vrut să meargă la înmormântare și s-au dus?
   Tonul lui Whalen era sarcastic și Chip se crispă.
   - Am aflat și alte lucruri, dar n-au legătură cu înmormântarea.
   Se hotărî să schimbe puțin discuția.
   - Sincer, Harn, nu văd ce-i așa de important la înmormântarea asta. De ce te preocupă așa de mult cine a fost acolo?
   - Pentru că nu cred că Miriam Shelling s-a sinucis, zise Whalen sec.
   Chip rămase cu gura căscată la el și Whalen rânji, încântat că putuse să tulbure calmul obișnuit al ajutorului său.
   - Nu înțeleg - începu să spună Chip, apoi tăcu când Whalen făcu un gest nervos.
   - Nu-i nimic de înțeles, se răsti șeriful. Nu e decât o bănuială. Dar, în decursul anilor, m-am învățat să dau atenție bănuielilor mele și acum am bănuiala că moartea lui Miriam Shelling e mai mult decât o sinucidere.
   - Și crezi că Glen Palmer are ceva de-a face cu asta?
   Whalen se lăsă pe spătarul scaunului și se roti în el ca să privească pe fereastră în timp ce vorbea.
   - Când locuiești într-un oraș toată viața, ajungi să-i cunoști pe oameni. Știi ce-ar face și ce n-ar face. Și din câte știu, nimeni din oraș n-ar fi omorât-o pe Miriam Shelling. Așa că trebuie să fie un străin. Palmer e străin...
   Chip se simți năucit; n-avea niciun sens - nimic n-avea sens.
   Ca și cum ar fi ghicit gândurile lui Chip, Whalen începu să-i explice:
   - El a fost ultimul care a vorbit cu ea. Ea spunea niște nebunii... Probabil că se purta nebunește, cum a făcut cu o zi înainte când a venit aici. La naiba, poate că l-a și atacat. De unde să știu? Dar s-a întâmplat pe proprietatea lui, el a fost ultimul care a vorbit cu ea și nu văd cine altcineva din oraș ar fi făcut așa ceva.
   - Dar asta nu înseamnă că a făcut-o Palmer, protestă Chip. Nu înseamnă că a făcut-o cineva.
   Și acum își spuse gândul cu voce tare:
   - N-are niciun sens.
   - N-are și după cum vezi, nu l-am acuzat de nimic, nu? N-am zis că are vreun sens, Chip. La naiba, nici n-am zis că a făcut-o el. Tot ce-am zis e că, dacă Miriam a fost omorâtă, asta a făcut-o un străin. Palmer e străin, deci ar fi putut s-o facă.
   - Și ce-ai de gând să faci? întrebă Chip, zăpăcit de logica lui Whalen, dar curios să afle.
   - Același lucru pe care ai să-l faci și tu. O să-mi țin gura și o să fiu ochi și urechi pe Glen Palmer.
   - Nu știu, zise Chip, clătinând neîncrezător din cap. Nu prea cred că Palmer ar fi făcut-o. Nu prea mi se pare genul să facă una ca asta.
   - Dar nu știi, replică Whalen. Și până când o să știm, Palmer o să fie un suspect al naibii de sigur.
   Chip vru să protesteze, spunând că nu era nevoie de niciun suspect, dar Whalen era prea prins de „bănuiala” lui ca sa-i iei gândul de la ea. Așa că, în loc să protesteze, încercă să-i ia apărarea lui Palmer.
   - Cred că ar trebui să ne purtăm cu mai multă grijă față de el, zise Chip precaut.
   - Cu mai multă grijă? Cum adică?
   - E cam supărat acum. De fapt, aproape că n-a vrut să-mi răspundă la întrebări. Pretindea că n-aveam niciun drept să i le pun.
   Fața lui Harn se albi și mâinile i se încordară ușor.
   - Asta a zis? se răsti el. Și ce-ai avut de spus la treaba asta?
   - I-am spus că n-am niciun drept să-l interoghez, dar cred că poate să coopereze cu mine. Cu noi, se corectă el.
   Apoi fața i se schimonosi într-o grimasă.
   - Și atunci el a sugerat că ar putea și cei din oraș să coopereze cu el. Galeria lui n-a mers prea bine.
   - Nici n-a crezut cineva că o să meargă. E furios că nu-i cumpără nimeni gunoaiele?
   - Nu, zise Chip moale. Doar că crede că tot orașul încearcă să-i pună bețe-n roate. Crede că oamenii îi întârzie livrările și că îi trimit lucruri proaste - chestii de genul ăsta.
   - E o viață dură, replică Whalen. Orice necesită timp aici și toată lumea mai primește lucruri stricate din când în când. Ce-l face să creadă că e un caz special?
   - Nu crede că e un caz special, zise Chip.
   Simți cum își pierde răbdarea și se întrebă de ce-o fi Harn așa ostil față de Palmer.
   - Oricum, aproape că a terminat galeria. De fapt, a expus ceva afară în dimineața asta. Ar trebui să te duci să arunci o privire. Unele chestii nu sunt chiar rele. De fapt, e o pictură cu vechea casă Baron care pun pariu că ți-ar plăcea.
   Dar Harney Whalen nu mai asculta. Îl fixa pe Chip Cu privirea.
   - Am zis ceva ce nu trebuia?
   - Își expune marfa afară? zise Whalen.
   - Mda, răspunse Chip, întrebându-se ce putea să fie rău în asta. Are vreo 15 sau 20 de pânze înșirate pe peretele casei, ca să se vadă când treci cu mașina pe acolo.
   - Și nu l-ai amendat?
   - Să-l amendez? Chip era total derutat acum. Pentru ce Dumnezeu?
   - Comerț ambulant! se răsti Whalen. Avem o lege aici pentru cei care comercializează fără autorizație. Dacă expune afară, face comerț ambulant.
   - Ei, na, zise Chip. E ridicol. Chiar dacă există o astfel de lege, când am mai aplicat-o?
   - Nu așa se pune problema, zise Whalen cu încăpățânare.
   - Păi mie mi se pare că, dacă o să o aplici în cazul lui Palmer, trebuie să fii gata s-o aplici pentru oricine din oraș care o încalcă, căci pun pariu că Palmer o să înceapă să te urmărească.
   - Mda, fii sigur că așa ar vrea să facă, aprobă Whalen.
   Apoi îi apăru un zâmbet pe față.
   - Așa că n-am să-l amendez. Dar tot am să scot picturile alea de pe șosea.
   Chip se încruntă și se holbă suspicios la șerif.
   - Ce-ai de gând să faci?
   - Vino cu mine și-ai să afli.
   Ceva dinăuntrul lui îi spunea lui Chip că n-ar fi vrut să ia parte la ce plănuia Whalen. Clătină din cap.
   - Nu, mulțumesc. O să stau pe-aici.
   - Cum vrei, zise Whalen. Dar dacă te răzgândești, vino și tu spre șosea în 10 minute. Trage pe dreapta și așteaptă.
   Își puse pălăria, se privi în oglinda de pe dosul ușii și plecă. O clipă mai târziu, Chip îl văzu ieșind din clădire și urcându-se în mașina poliției.
   Chip luă dosarul de pe masa lui Whalen, aruncă o privire asupra lui, îl închise și îl puse în fișet, încuind sertarul după ce îl trânti. Se învârti prin birou câteva minute, căutând ceva de lucru.
   - Ah, drace, bombăni pentru sine în cele din urmă.
   Își puse pălăria, închise ușa biroului după el și se duse la mașină. Câteva secunde mai târziu, se îndrepta spre Harbor Road. Când ajunse la intersecția cu șoseaua, trase pe dreapta, parcă undeva de unde putea să vadă bine galeria soților Palmer și așteptă.
   Nu avu mult de așteptat. În spatele lui, la distanță, Chip auzi sunetul slab al sirenei de pe mașina lui Harn Whalen. Când sunetul crescu, se gândi că probabil Whalen urmărea pe cineva care depășise viteza. Mașina urma să apară în orice moment.
   Dar nu apăru nimic. În schimb, zgomotul creștea și deodată Chip văzu mașina poliției gonind pe șosea, cu luminile aprinse, cu sirena vuind. Când mașina intră pe porțiunea de drum drept, păru că accelerează și Chip își smulse ochii de la ea să privească în față, așteptând să vadă mașina urmărită de Whalen dispărând la prima curbă. Dar îl văzu doar pe Glen Palmer ieșind din galerie cu o figură zăpăcită.
   Atunci Chip își dădu seama ce urma să se întâmple. Se aplecă spre claxon, sperând să-l poată avertiza pe Glen, dar era prea târziu. Whalen trecu vâjâind pe lângă el în mașina negru cu alb și zgomotul făcut de claxonul lui Chip nu se mai distinse de țipătul sirenei. Atunci, chiar când fu să treacă pe lângă galerie, Whalen făcu o mișcare spre dreapta, ieșind de pe șosea.
   Până să-și dea seama că mașina nu se îndrepta spre el, Glen Palmer sărise într-o parte. De fapt nici nu era sigur dacă era intenționată, mișcarea fusese rapidă și ușoară. Dar roțile de pe dreapta mașinii intrară într-o băltoacă lungă și îngustă și apa plină de noroi îl stropi pe Glen, udându-l până la piele. Până să priceapă ce se întâmplase, se gândi la tablouri.
   Zăceau în noroi, majoritatea răsturnate de șiroiul de apă. Fără să le privească măcar, Glen fu sigur că erau distruse. Se uita fix la ele, țintuit locului, văzându-și munca de săptămâni distrusă într-o secundă.
   Stătea încă acolo, când Chip Connor trecu în fugă pe lângă el și începu să ridice picturile, smulgându-le din noroi, ducându-le în galerie, întorcându-se după altele.
   - Ei, pentru numele lui Dumnezeu, nu sta acolo! strigă Chip.
   Ajută-mă să duc astea înăuntru.

   Harney Whalen se uită la timp în oglinda retrovizoare ca să vadă ultimele șiroaie de apă căzând peste picturi, apoi privi din nou la drum.
   Își mută piciorul de pe accelerator pe frână, încetinind viteza mașinii cât s-o mențină pe drum când luă curba care îl scotea dincolo de galerie. Mai lăsă sirena să sune încă o clipă, savurând urletul care se propaga de pe capota mașinii, apoi întinse mâna după ea. Palmer recepționase mesajul. Nu că i-ar fi păsat cu adevărat, reflecta Whalen, și, dacă nu l-ar fi recepționat, ar fi putut oricând să repete figura.
   În apropiere de Sod Beach se hotărî să oprească să arunce o privire la vechea casă Baron.
   Porni mașina pe aleea care tăia pădurea ducând înspre plajă și se opri acolo unde nu se mai putea trece.
   De afară, casa arăta neschimbată și nu se mai obosi să inspecteze terasa care se întindea de jur împrejurul ei. Își făcu, în schimb, intrarea pe ușa din bucătărie, închizând ușa în spatele lui.
   Își notă în gând să angajeze o echipă de puști să curețe casa.
   N-o să coste prea mult căratul gunoiului în putrefacție, spălatul vaselor și aranjarea. Nu conta prea mult dacă nu era desfundată chiuveta, dacă soba cea veche nu era curățată și dacă podeaua era încă pătată destul de rău; nu locuia nimeni acolo și Whalen nu avea nicio intenție să lase pe cineva să locuiască.
   O amintire vagă i se trezi în minte. Ceva în legătură cu familia Randall. Ei voiseră să închirieze locul, dar el refuzase.
   Și din nou tresări ușor. Whalen clătină din cap, încercând să identifice amintirea vagă, apoi renunță.
   Refuzase să le închirieze casa. Era sigur de asta. Rătăci pe la parter și ridică un pulover care zăcea la întâmplare pe unul dintre scaunele uzate. Apoi văzu lemnele pentru foc în cămin și se simți ușor neliniștit. Înainte de a-și putea defini această neliniște, îl cuprinse frigul și aprinse impulsiv focul. Îi era tot frig.
   Trase unul din scaunele vechi aproape de cămin și se așeză în el, lăsându-și trupul pe speteaza scaunului. Când flacăra prinse viață, și se porni să răspândească în cameră căldură, o ploaie slabă începu afară, lovind în geamurile bătrânei case și estompând imaginea oceanului.
   Harney Whalen stătea singur, privind flăcările și ascultând ploaia. Simțea cum se apropia furtuna.

   Glen Palmer se ridică, zvârli cârpa plină de noroi într-un colț și examină pictura cu atenție.
   - Ei, oricum, nu-i distrusă, zise el.
   Cele 17 pânze erau împrăștiate pe podeaua galeriei și Chip Connor se așeză în genunchi lângă una dintre ele - cea cu bătrâna casă Baron de pe Sod Beach - îndepărtând cu grijă stropii de noroi care atârnau de ramă. Erau dungi maronii pe suprafața unde el încercase fără îndemânare să șteargă apa murdară.
   - Lasă-mă pe mine să fac asta, zise Glen. Nu e chiar atât de fragilă pe cât pare.
   - Îmi cer scuze, mormăi Chip. Încercam doar să ajut.
   - M-ai ajutat deja, zise Glen. Dacă n-ai fi fost aici, probabil că aș fi stat acolo ca un urs împăiat ziua întreagă.
   Își ridică privirea spre Chip și crezu că vede o undă de stânjeneală pe fața tânărului ajutor de șerif. Își concentră atenția asupra picturii din fața lui, apoi încercă să-și păstreze echilibrul în voce.
   - Ce naiba a fost asta, Connor?
   - Cred că Harney a pierdut controlul mașinii pentru o clipă, oferi Chip o explicație.
   Știa că nu era adevărat, știa că ar trebui să-i spună lui Palmer ce se întâmplase: că Harney Whalen încercase în mod deliberat să distrugă picturile. Și totuși, știa că n-o să-i spună. Harney Whalen era șeful și unchiul lui. Crescuse lângă Whalen și avea încredere în el. Nu înțelegea de ce Harn făcuse ce făcuse, dar știa că n-o să-i spună lui Palmer adevărul despre asta.
   Chiar când îl mințea pe Glen, era sigur că Palmer știa. Se întrebă ce s-ar întâmpla dacă artistul l-ar forța să spună.
   În ce-l privește pe Glen Palmer, acesta se străduia să continue să lucreze neîntrerupt asupra pânzei. Connor mințea. Simți nevoia de a-l provoca pe ajutorul de șerif ca să scoată adevărul de la el, dar stabilise în dimineața aceea un fel de armistițiu cu Connor și nu voia să-l strice.
   Așa că se concentră la ștergerea petelor urâte de pe pictură și se strădui să se potolească. Când fu sigur că poate să se uite la Chip Connor cu o privire calmă, se ridică, se întoarse și-i dădu mâna.
   - Ei bine, cred că nu contează exact ce s-a întâmplat, nu? S-a terminat și niciunul dintre noi nu prea mai are ce face acum.
   Chip simți cum îi dispare nodul din stomac, nod pe care nici nu știuse că îl avea acolo. Simți o nevoie neașteptată de a-i spune lui Palmer adevărul și deschise gura. Dar nu putu să spună nimic. Gura lui se mișcă o clipă, apoi se închise din nou.
   Luă mâna întinsă a lui Palmer și i-o strânse.
   - Toate sunt distruse? întrebă el.
   Glen se forță să zâmbească și încercă să-l liniștească pe ajutorul de șerif cu o minciună proprie.
   - Nu cred că-i chiar așa de rău. Picturile în ulei sunt destul de rezistente la apă. Paguba ar fi fost mult mai mare dacă ar fi fost așezate cu fața la perete. Apa ar fi căzut pe pânza goală și ar fi fost un dezastru.
   Aruncă o privire la ceas.
   - Cristoase, știi că muncim de o oră? Ce-ai zice să mâncăm ceva de prânz?
   - Prânz?
   Chip repetă cuvântul fără intonație, ca și cum n-ar fi avut niciun înțeles.
   - Da, prânzul. Știi, un sandviș și-o bere? Am câteva în spate dacă ți-e foame.
   - Nu cred că... începu Chip, dar Glen îl întrerupse.
   - Uite ce e, asta e tot ce pot să fac. Dacă nu cumva ai altceva de făcut.
   Chip chicoti:
   - Slujba mea e mai mult să stau la secție și să-i țin companie lui Harney. Mai puțin la sfârșit de săptămână, când avem de curmat vreo bătaie, două. Altfel, nimic nu se întâmplă pe aici.
   - Deci poți foarte bine să mănânci un sandviș și să bei o bere, îl îndemnă el.
   Apoi adăugă:
   - Dacă nu rămâi, o să-mi petrec tot restul zilei înfuriindu-mă pe șeful tău.
   - Ei, cred că nu te pot condamna, zise Chip, o expresie de îngrijorare luându-i locul zâmbetului de pe față. Știu că a fost un accident, totuși...
   - Așa că, de dragul lui Whalen, nu lăsa un cetățean să se înfurie pe el. Și pe urmă, m-ai putea folosi.
   Chip începu prin a refuza, apoi se răzgândi.
   Glasul lui Glen avea ceva care pătrundea până în adâncul lui, și își dădu seama că era același lucru pe care-l auzise în glasul lui Harn Whalen din când în când; nu prea des - dar în nopțile când Whalen se simțea singur și voia ca Chip să mai întârzie puțin, nu pentru că ar fi plănuit ceva, ci pentru că avea nevoie de companie.
   - Lasă-mă să trag mașina mai aproape. Ca să aud stația dacă mă sună Harn.

   Chip își petrecu mai toată după-amiaza la galerie. El și Glen împărțiră prânzul pe care îl pregătise Rebecca și consumară o parte mare din lădița de bere.
   În timp ce mânca, Chip se plimba prin galerie, întrebând câte ceva despre renovări.
   - Cel mai ușor a fost să hotărăsc ce e de făcut, zise Glen.
   Stăteau sub o fereastră mare, la care lucra Glen. Avea o formă ciudată, dar părea să se potrivească în locul pe care i-l destinase Glen.
   - Fereastra asta, de exemplu. N-am avut decât să prelungesc linia de la grinda de colo, trecând stinghia pe deasupra ușii, împărțind acoperișul în două. Mi-a ieșit o fereastră interesantă, care dă impresia că face parte din construcția inițială. Problema e că nu știu cum o să susțin acoperișul. Am tăiat un stâlp de susținere ca să fac fereastra.
   - Nicio problemă, zise Chip. Mai taie 30 de centimetri din stâlp și fă un prag între el și celălalt, ca să-l susțină pe cel pe care l-ai tăiat. În felul acesta, acoperișul va fi sprijinit suficient și nu se strică forma ferestrei.
   Glen examină peretele preț de un minut, apoi clătină din cap.
   - Mai bine mi-ai arăta tu, zise el până la urmă. Eu știu ce vreau să fac din punctul de vedere al artistului, dar ca tâmplar sunt o catastrofă.
   Chip găsi o scafă, o potrivi și se urcă pe ea, - în timp ce-i explica lui Glen. Apoi, văzând nedumerirea de pe fața lui Glen, se dădu jos și își scoase haina de la uniformă.
   - Ai un ferăstrău? N-o să-mi ia mai mult de o oră să ți-l aranjez.
   O vreme Glen se strădui să ajute, dar curând își dădu seama că ajutorul de șerif n-avea nevoie de asta. Se întoarse la picturile pătate și începu munca exasperantă de curățare a petelor. Se mișca încet și metodic, folosind pensule subțiri, fire de paie, tot ce găsea ca să îndepărteze stropii de noroi, fără să strice culorile de pe pânză. Curățatul lor mergea mai bine decât sperase - doar câteva pânze vor avea nevoie de retușuri. Când aranjase o mare parte din stricăciuni, Chip terminase de făcut pragul și se apucase să scoată rafturile pe care Glen se străduise atât de mult să le ridice.
   - Ce faci? strigă Glen. Mi-a luat o săptămână să pun rafturile alea.
   Imperturbabil, Chip continuă să le scoată din perete.
   - Aveai de gând să folosești rafturile astea?
   - Sunt rafturi de expoziție pentru obiectele din ceramică ale soției mele.
   - Ai auzit vreodată de bolțuri? Cuiele astea vor susține rafturile, dar rafturile n-au să țină nimic pe ele. Ia uită-te.
   Apucă cu mâna stângă unul și-l trase afară din perete.
   - Ce-are să zică soția ta când o să-i cadă pe jos toate vasele? Ai bolțuri?
   - Nu cred.
   - Dau o fugă până la prăvălia lui Blake să iau câteva. Ai cont acolo?
   Glen făcu ochii mari.
   - Ce cont? Fii serios! Nu ți-am spus azi dimineață ce-a pățit soția mea acolo?
   Chip păru deodată stânjenit și Glen își dori să nu fi spus nimic.
   Scotoci în buzunar și scoase portofelul.
   - Ajunge atât? întrebă el, dându-i lui Chip o bancnotă de 5 dolari.
   - Ajunge, zise Chip. Ce-ar fi să termini de scos rafturile cât sunt eu plecat?
   Își luă haina și porni spre ușă, dar Glen îl opri.
   - Chip.
   Ajutorul de șerif se opri în ușă și se întoarse.
   - Nu știu de ce faci toate astea pentru mine, dar oricum, îți mulțumesc.
   Din nou Chip păru jenat, dar apoi zâmbi.
   - Ei, dacă tot o să avem o galerie de artă în oraș, am putea avea una ca lumea, să nu se dărâme din prima săptămână.
   Fața i se înroși ușor.
   - Și pe urmă, cred că într-un fel ți-o datoram.
   Înainte ca Glen să poată răspunde ceva, Chip deschise ușa și păși afară în ploaie.
   Nici Glen, nici Chip nu observară că toată după-amiaza stația din mașina poliției rămăsese tăcută.

   Ploaia ușoară care căzuse întreaga după-amiază se intensifica pe măsură ce furtuna se îndrepta neabătut spre țărm; se stârni vântul și mareea se porni. Sod Beach se întunecă prevestitor de rău, iar Robby și Missy, cu impermeabilele deja ude leoarcă, porniră spre pădure.
   - Ar trebui să mergem acasă, se plânse Missy. E frig și au început să-mi intre picături de apă pe gât.
   - Dar acasă mergem, îi explică Robby. O luăm pe poteca din pădure ca să nu ne udăm.
   - Aș vrea mai bine să mergem de-a lungul plajei, se bosumflă Missy. Nu-mi place prin pădure. Sau am putea să mergem la casa veche și să așteptăm să se oprească ploaia.
   - Ploaia n-o să se oprească.
   Robby o apucă de mână pe sora lui și începu s-o conducă spre pădure.
   - Și pe urmă, n-avem voie să ne apropiem de casa aia. Mama spune că sunt primejdioase casele nelocuite.
   - Nu e nelocuită, răspunse Missy. E cineva acolo. A fost cineva acolo toată după-masa.
   Robby se opri și se întoarse spre fetiță.
   - Asta-i o prostie, zise el. Nu locuiește nimeni acolo. Și pe urmă, cum ai ști dacă e cineva acolo?
   - Știu eu, insistă Missy.
   Robby aruncă o privire la casa veche, sumbră și amenințătoare în lumina slabă a înserării, și o trase din nou pe Missy după el.
   - Haide. Dacă nu ajungem repede acasă, tata o să vină să ne caute.
   Începu să-și facă drum printre bușteni, uitându-se în fiecare clipă înapoi, ca să se asigure că Missy era în spatele lui. Missy, mai speriată de rămasul în urmă decât de copaci, se strecura după el.

Capitolul 15

   Max Horton aruncă o privire la cerul amenințător, apoi răsuci de cârma spre tribord, ca să contrabalanseze bătaia vântului înspre trauler.
   - Jeff!
   Așteptă câteva secunde, apoi strigă din nou, mai tare.
   - Jeff, mișcă-ți fundul încoace!
   Fratele său scoase capul de dedesubt.
   - Ce se întâmplă?
   - Furtuna asta o să fie o adevărată pacoste. Vino aici să mă înlocuiești, cât stabilesc unde să ancorăm.
   Jeff preluă cârma, iar Max se duse jos ca să studieze o hartă.
   Deschise harta pe care și-o instalase cu o lună în urmă, apoi marcă poziția lor exactă. Probabil că ar fi reușit să ajungă la Grays Harbor, dar era riscant. Dacă furtuna avea să crească în ritmul în care crescuse în ultima oră, exista șansa sa încerce să-și croiască drum în port în plină furtună. Căută ceva mai apropiat și găsi. Un minut mai târziu se afla deja la cârmă.
   - Ai auzit de Clark’s Harbor? îl întrebă el pe Jeff.
   Jeff se gândi o clipă, apoi aprobă din cap.
   - E un loc mic, un sat. Au totuși un chei.
   - Ei, cred că mai bine ne-am îndrepta într-acolo. Probabil că am ajunge și până la Grays Harbor, dar nu-mi place cum arată lucrurile.
   Întoarse cârma vasului - Osprey - la babord și simți cum raliul îi apleacă înainte, vasul răspunzând la comanda cârmei. Ruliul fu lung și domol din cauza apei și a vântului la pupa, și Max își mușcă buza tare în timp ce încerca să evalueze cât timp mai avea până să trebuiască să arunce ancora și să iasă cu bine din furtună.
   - Ți-am spus că n-ar fi trebuit să venim până aici la sud, mormăi Jeff.
   - Ce?
   - Am zis, ți-am spus că ar fi trebuit să stăm mai la nord. Am auzit poveștile despre furtunile ciudate de aici. Asta e o surpriză.
   - Nu e o tragedie, răspunse Max. Avem vântul și mareea de partea noastră și putem să ajungem la Clark’s Harbor în 30 de minute. Avem cafea jos?
   Arătă cu degetul mare înspre bucătărie, apoi își reașeză mâna pe cârmă, când Osprey începu să-și schimbe direcția. Jeff dispăru și se întoarse cu o cană de metal fierbinte, așezând-o pe un suport în dreapta lui Max. Apoi aprinse două țigări și-i oferi una fratelui său. Max luă țigara și zâmbi.
   - Ți-e frică, puștiule?
   Jeff îi întoarse zâmbetul, fără să se supere că fusese numit „puști”. Max îi zisese mereu așa, dar întotdeauna cu afecțiune, nu de sus, și Jeff nu se supărase niciodată, chiar dacă acum se apropiau amândoi de 30 de ani.
   Traulerul, un vas de pescuit comercial, era proprietatea lor comună, dar Jeff o considera întotdeauna a lui Max. Max era căpitanul - mereu fusese și mereu o să fie - iar Jeff era un coechipier mulțumit.
   Era o diferență de 2 ani între ei, dar fuseseră mereu mai mult prieteni decât frați, chiar și atunci când erau copii. Oriunde se dusese, Max îl luase și pe Jeff cu el, nu pentru că i-o cereau părinții, ci pentru că îi plăcea de Jeff.
   Dacă prietenii lui Max protestau că puștiul se ținea după ei, nu mai erau prietenii lui.
   Cumpăraseră Osprey acum 4 ani, când Max avea 25 de ani și Jeff 23. Jeff fusese foarte îngrijorat în primul an, fiind sigur că împrumutul imens o să-i bage la apă, dacă n-o făcea marea. Dar marea fusese bună cu ei, și părea că împrumutul va fi plătit până la sfârșitul sezonului - tot ce le trebuia erau 4 sau 5 capturi bune, iar Max părea să aibă fler pentru pește.
   Flerul lui Max îi adusese astăzi acolo. Restul flotei din Port Angeles rămăsese în siguranță, în strâmtoare, dar Max se trezise în dimineața aceea și anunțase că „mirosea” un banc de pește ton la sud. Că se vor duce după el și-și vor petrece noaptea la Grays Harbor înainte de a se întoarce spre nord.
   Avusese dreptate. Cala era plină de pește ton și totul mersese conform planului. Cu excepția furtunii. Se năpustise asupra lor ca din senin, fără să le dea răgaz să-și termine treaba aici la sud.
   Acum mergeau neîntrerupt, dar încet pe marea agitată. Ploaia torențială, amestecată cu stropii de apă sărată loveau în ferestrele cabinei de comandă, dar Max urma drumul folosindu-se de busolă și aruncând doar din când în când câte o privire la întunericul care se lăsa.
   După ce trecuseră vreo 20 de minute în liniște, rosti:
   - Va trebui să te trimit afară.
   Jeff își verifică nasturii de la impermeabil și își puse pălăria de ploaie.
   - După ce mă duc? Ce să caut?
   - Harta îmi indică niște stânci la intrarea în port. Ar trebui să fie departe de prova, dar veghează tu. N-are rost să-l strivim de stânci când aproape că l-am plătit.
   Jeff părăsi cabina de comandă și simți vântul cum îl înghiontește. Se agăță de parâmele care se întindeau pe toată lungimea vasului și își croi drum încet până la postul de observație de la prova.
   Se forță să vadă prin lumina palidă a înserării, și i se făcu ghem stomacul cu gândul la ce se putea întâmpla dacă nu reușea să vadă stâncile.
   Și atunci le văzu acolo, ițindu-se ascuțite deasupra apei, ca niște degete de granit, întinzându-se să-i prindă pe cei neprevăzători. Jeff făcu semne frenetice cu mâna, dar, chiar mai înainte de a le face, simți cum Osprey se balansa ușor spre tribord: probabil că Max văzuse stâncile în același timp cu el.
   Privi cum se învolburează și se învârtejește apa în jurul stâncilor când treceau ei; apoi, când pericolul rămăsese în urma pupei, se întoarse la cabina de comandă.
   Max își termina cafeaua, cu o mână odihnindu-i-se pe timonă și zâmbind vesel.
   - Ai fi putut să treci mai departe de ele, comentă Jeff.
   - A fost suficient de departe, răspunse Max. Vrei să preiei comanda?
   - Te descurci bine. Mă pregătesc de acostare.
   Câteva minute mai târziu, când traulerul se strecura într-un loc liber din doc, Jeff sări de pe punte pe chei și începu să lege parâmele. Pe vas, Max opri motoarele.
   Jeff tocmai terminase de legat barca, când simți că cineva din apropiere îl privește. Se îndreptă de spate și salută din cap.
   - Furtună adevărată, spuse el.
   - Aveți de gând să vă petreceți noaptea aici? zise Mac Riley.
   - Pe vas, răspunse Jeff.
   - Furtuna se va înrăutăți înainte de a se potoli, zise Riley aspru. Nu cred că puteți s-o faceți.
   - S-o facem? Ce anume?
   - Să vă petreceți noaptea pe vas. Avem o regulă aici care interzice asta. E prea periculos.
   Max ieși din cabina de comandă la timp ca să audă ultimele cuvinte și sări de pe punte ca să i se alăture lui Jeff pe chei.
   - Cum adică, prea periculos? îl întrebă el provocator. Avem un port bun aici.
   - N-am zis asta, zise Riley imperturbabil. Dar pe o furtună ca asta se poate întâmpla orice. Așa că n-o să dormiți pe barcă.
   Max se holbă îngrijorat la bătrân.
   - Aș putea s-o duc în mijlocul portului și să arunc ancora.
   - Ați putea s-o scufundați chiar aici, dar nu cred că vreți.
   Max aruncă o privire peste umăr și văzu valurile cu creasta înspumată, bătute de vânt, care acopereau tot golfulețul. În jurul lui, așa bine legate cum erau, celelalte bărci se balansau și scârțâiau neîncetat, deplângându-și captivitatea.
   - Ai vreo sugestie?
   - Hanul e chiar acolo, zise Riley, arătând cu degetul mare în direcția țărmului.
   Jeff și Max schimbară o privire și aprobară din cap, dându-și tacit acordul. În timp ce Max pregătea barca pentru noapte, proptind-o împotriva furtunii, Jeff și Riley porniră spre țărm, cu vântul și briza sărată biciuindu-le spatele. În timp ce mergeau grăbiți spre Harbor Inn, un fulger țâșni din cer și urletul tunetului se rostogoli peste marea agitată.
   Holul hanului era gol, dar, când Jeff bătu nerăbdător în clopoțelul de pe tejghea, Merle Glind apăru din ușa sălii de mese. Clipi repede din ochi și se holbă la Jeff pe deasupra ramei de la ochelari.
   - Pot să vă fiu de folos cu ceva? zise el îngrijorat, cu o voce pițigăiată.
   - Cu o cameră, zise Jeff. Am nevoie de o cameră pentru o noapte.
   Merle își iți capul și o zbughi spre capătul tejghelei, deschise cu un bobârnac registrul și îl studie îndeaproape. Apoi îl privi cercetător pe tânărul bărbat și se încruntă.
   - Am o cameră, anunță el victorios, ca și cum ar fi avut de căutat o contramandare puțin probabilă. Doar o noapte?
   - Depinde cât ține furtuna, explică Jeff. Eu și fratele meu ne îndreptam spre Grays Harbor, dar vremea s-a înrăutățit într-atât încât a trebuit să tragem aici. Dacă se potolește în noaptea asta, o să pornim mâine.
   Merle Glind împinse registrul spre el, îi luă banii și îi înmână cheia.
   - N-aveți bagaj?
   - Nu suntem în vacanță, zise Jeff. N-avem nevoie decât de un loc de dormit.
   Glind aprobă din cap prietenos și îl privi pe pescar urcând scările. Apoi se întoarse la sala de mese și se urcă pe unul dintre scaunele de la bar pe care stătea când îl întrerupsese sunetul clopoțelului.
   - Oaspeți? întrebă Chip Connor.
   - Doi pescari care se adăpostesc de ploaie, zise Merle.
   Se uită scrutător pe fereastră, fără să vadă altceva decât luminile din sală reflectate în șiroaiele de apă care se scurgeau de pe geam.
   - Nu pot să zic că-i condamn. Nu poți lăsa un câine afară, darămite un om.
   Se încruntă ușor.
   - Unul dintre ei e încă afară.
   Chip alunecă de pe taburetul lui și aruncă 2 dolari pe tejgheaua de la bar.
   - Mai comandă-mi un rând, vrei? Eu mai bine l-aș suna pe Harn. Știi cum e.
   - Folosește telefonul din spate de la bar, zise Glind. Scutește și tu un ban.
   Chip își reținu un zâmbet și nu-i spuse lui Merle că nici nu intenționase să folosească alt telefon. Se duse la capătul barului și pescui telefonul de pe raftul de dedesubt.
   Mai întâi formă numărul postului de poliție. Cum nu-i răspundea nimeni, îl sună pe Harney Whalen acasă. Lăsă telefonul să sune de 10 ori, apoi îl trânti înapoi în furcă.
   - Ei, am încercat, zise el, luând băutura proaspăt pregătită. Cel puțin am încercat.
   Apoi, amintindu-și ce spusese Harn în dimineața aceea, când îi raportase că nu avea prea multe informații de la Glen Palmer, Chip își însemnă în minte să-l sune pe șeful poliției mai târziu.

   - Deci asta s-a întâmplat, zise Glen Palmer.
   Abia terminase de povestit Rebeccăi șirul de evenimente din acea zi - mai întâi interogatoriul lui Chip Connor adus până în punctul de a se lua la bătaie, apoi încercarea lui Whalen de a distruge intenționat tablourile și în final ajutorul pe care i-l dăduse Chip la galerie în după-amiaza aceea.
   - Mai întâi am crezut că vrea să-l acopere pe Whalen, zise el gânditor. Nu voia să admită că Whalen a făcut-o intenționat și mi-am închipuit că o să mai stea o vreme doar ca să mă potolească pe mine, dar acuma nu știu ce să cred. Dacă nu i-aș fi cerut să ne oprim, cred că ar fi și acum acolo, desfăcând tot, refăcând ce am făcut eu.
   Amintindu-și, zâmbi.
   - Ar fi trebuit să-l vezi. Era ca și cum ce-am făcut eu era un afront personal, dar nu scotea nicio vorbă. Repara întruna lucrurile. Și am sentimentul că n-am văzut tot. A, și acum am cont la prăvălia lui Blake.
   Cum Rebecca nu răspundea, Glen își reveni din reverie și își cercetă soția. Sprâncenele ei erau încruntate. Părea că asculta ceva, dar Glen fu sigur că nu pe el.
   - Rebecca?
   Tresări ușor și îi zâmbi sigură pe ea.
   - Scuză-mă, zise ea. Nu ascultam.
   Apoi, cu un zâmbet care cerea iertare, murmură:
   - Cred că e din cauza furtunii. Încă sunt cam agitată. S-ar părea că, de fiecare dată când e furtună, se întâmplă ceva groaznic.
   - Nu-i adevărat și știi asta, protestă Glen.
   Se simțea foarte bine și nu voia s-o lase pe soția lui să-i strice dispoziția.
   - Știu, aprobă Rebecca cu tristețe. Presupun că am să trec peste asta. Dar mai e ceva.
   - Altceva?
   Vocea lui Glen căpătă un ton îngrijorător și el se întrebă ce anume îi ascundea.
   - E vorba de Missy. Zice că era cineva în casa cea veche în după-amiaza asta. Casa familiei Randall.
   - De unde știe?
   - Întreabă-mă să te-ntreb, zise Rebecca, ridicând neajutorată din umeri. Robby zice că nu s-au apropiat de casa aia în niciun fel, dar Missy insistă că era cineva în casă.
   Glen se încruntă, apoi îi chemă pe copii. Veniră din dormitor, Robby ducându-l pe Scooter. Cățelușul se zbătea în brațele lui și, când Robby îl puse jos în sfârșit, el se repezi la Glen, se cățără în poala lui și începu să-i lingă fața.
   - Ce-i chestia asta pe care-am auzit-o, că ar fi cineva în casa familiei Randall? întrebă Glen, în timp ce se străduia să astâmpere cățelușul.
   - Eu n-am zis că cineva era acolo, zise Robby sigur pe el. Missy zicea că cineva era acolo, dar se înșela.
   - Dar nici eu n-am fost, zise Missy cu căldură.
   Fețișoara ei se schimonosi și arăta gata să se pornească pe plâns.
   - Am zis că Snooker nu se mai întoarce și nu s-a întors, nu-i așa? întrebă ea, ca și cum asta ar fi fost dovada sincerității ei.
   - Nu, nu s-a întors, zise Glen cu răbdare. Și nu zic că n-a fost nimeni în casa familiei Randall astăzi. Vreau să știu doar de unde știi că era cineva acolo.
   Missy, potolită de vorbele tatălui său, cântări problema în minte. Când, în sfârșit, vorbi, fața ei arăta confuzie.
   - Nu știu de unde, zise ea. Știu și gata.
   - Ba nu știi, zise Robby disprețuitor.
   - Ei, hai, Robby, nu vorbi așa, protestă Glen. Poate că a văzut sau a auzit ceva și a uitat ce anume.
   - Fum, zise Missy pe neașteptate. Am văzut fum ieșind de pe coș.
   - Nici asta n-ai văzut, comentă Robby. Fumul are culoarea norilor și nu l-ai văzut chiar dacă exista.
   Missy vru să argumenteze, dar Rebecca îi întrerupse pe amândoi.
   - Ajunge. Acum duceți-l pe Scooter înapoi în cameră și pregătiți-vă de culcare.
   - Poate să stea înăuntru în noaptea asta? vru să știe Robby.
   Ceruse asta din prima noapte de când aveau cățelul și îi fusese acceptată cererea, pe de-o parte din cauză de ce i se întâmplase lui Snooker și, pe de altă parte, pentru că Scooter era atât de mititel și de drăguț, încât nici Rebecca, nici Glen n-aveau inima să-l țină afară. Acum Rebecca aprobă din cap, bătând în retragere.
   - Dar aveți grijă să stea în cutia lui. Nu vreau să-mi distrugă toate păturile.
   - N-are și el casa lui, zise Robby, sperând că mai câștigă ceva în campania lui de a-și face cățelul tovarăș de pat.
   Din nefericire, folosi acel moment ca să se lase jos pe podea și să facă ceva.
   Nici Glen, nici Rebecca nu se putură abține să nu izbucnească în râs, și Robby, dându-și seama că pierduse orice argument, apucă cățelușul și îl certă cu asprime. Scooter îl mai linse puțin pe față.
   - Scoate-l de-aici, strigă Rebecca.
   Râzând, ea îi trimise pe copii și pe cățel înapoi în camera lor și șterse murdăria de pe covor. Când termină de făcut asta, își dădu seama că Glen își îmbrăca impermeabilul.
   - Unde te duci?
   - Cred că o să fac o plimbare în jos pe plajă și o să arunc o privire la casa familiei Randall. Dacă e cineva acolo, am să-i raportez lui Chip Connor.
   - Pe ploaia asta? protestă Rebecca. Dragule, o să te uzi până la piele, afară toarnă și vântul stă să smulgă acoperișul.
   - Asta înseamnă că nu vrei să vii cu mine? întrebă Glen cu inocență.
   Rebecca se uită cu ochii mari la el. Glen o îmbrățișă scurt și o sărută pe nas.
   - Ei, eu mă duc și gata. Dacă o să fim vreodată plecați, sper că soții Randall se vor uita și ei la casa asta. Mi se pare că tot ce pot face este să arunc un ochi la casa lor. Și dacă Missy crede că a văzut pe cineva...
   - N-a zis că a văzut pe cineva.
   - Ei, a văzut fumul.
   - Asta a zis în seara asta, argumentă Rebecca. Dar n-a pomenit nimic despre asta după-amiază. Cred că încerca să ne convingă pe noi că era cineva acolo. Poate că eu i-am băgat ideea asta în cap, când i-am spus că poate a văzut ceva.
   - Dar ar fi putut să vadă fumul, contracară Glen, și dacă e așa, vreau să știu ce se petrece.
   Rebecca oftă, știind că orice argument în plus era inutil.
   - Bine, dar ai grijă. Te rog.
   - N-ai de ce să-ți faci griji, o asigură Glen. Mă întorc într-o jumătate de oră, poate chiar mai repede.
   După un minut plecă. Rebecca se strădui să-l vadă pe fereastră, cum pășește în noapte. Dar furtuna îl înghiți și ea ramase singură să aștepte și să se îngrijoreze.

Capitolul 16

   Max Horton cercetă cabina traulerului, făcând o ultimă inspecție înainte de a se duce pe țărm.
   Lucrase neîntrerupt o jumătate de oră, deși ar fi putut aranja barca în 10 minute. Se mocăise, lucrând pe îndelete, bucurându-se de singurătatea lui și de barcă. Dar acum treaba era terminată și nu mai putea să întârzie să-l urmeze pe fratele său la han.
   Un zâmbet ușor îi trecu pe față când își închipui căldura strălucitoare pe care ar da-o un coniac tare și apa fierbinte.
   Apoi auzi un sunet. Era slab, aproape înăbușit de furtuna dezlănțuită pe mare, și indistinct. Dar suna a copac trântit.
   Sentimentul unei primejdii iminente îl furnică pe șira spinării și se îndreptă repede spre punte.
   Ajunsese deja prea târziu.
   Osprey era luată de valuri.
   Era deja prea departe de chei ca Max să mai încerce să sară și, chiar dacă ar fi fost mai aproape, apa era prea puternică.
   Atunci, pe când lovitura unui fulger biciuia cerul, Max văzu silueta de pe chei. Stătea absolut nemișcată, cu mâinile pe șolduri, cu capul dat pe spate, ca și cum ar fi râs. Șuieratul vântului acoperea orice sunet, iar efectul râsetului, înfundat și aproape maniacal, îl înfioră pe Max.
   Strălucirea fulgerului se stinse când prăbușirea tunetului scutură traulerul aflat în tangaj.
   Max coborî din nou la cabină, bâjbâind după chei. Vârî cheia în broască, o răsuci violent, și apăsă pe starterul de la motor. Nu se întâmplă nimic. Apăsă pe celălalt starter. Din nou nimic.
   Aruncă o privire pe fereastră tocmai la timp ca să vadă cheiul dispărând în întuneric și își dădu seama că barca era în voia mareei. Era tras spre ieșirea portului, către stâncile care îl așteptau.
   Apăsă din nou pe butoanele starterelor care refuzau să-l asculte, apoi ridică maneta care arunca ancora mare. Când și aceasta refuză să răspundă comenzii, părăsi cabina de comandă și se mișcă cât mai repede cu putință spre pupa. Desfăcu închizătorul ancorei și îl aruncă peste punte.
   Apoi privi cum se desfășoară 10 picioare din frânghie și cum capătul ei destrămat dispare în întunecimea apei.
   Măcar ceva mersese!
   Max smuci capacul de la compartimentul motoarelor și coborî pe orbecăite între cele două motoare Chrysler.
   La prima vedere totul părea normal, dar, când lumină mașinile, la una se observă ceva.
   Circuitul electric...
   Noul circuit pe care el și Jeff îl instalaseră cu numai o săptămână în urmă era modificat. Izolația era distrusă, arsă, ca și cum ar fi fost solicitată prea mult sau stricată de scurtcircuit. Sârmele de cupru, arse și uzate, licăreau slab în lumina lanternei.
   Se strecură afară din compartimentul motoarelor și așeză capacul la loc. Se întoarse la cabina de comandă și încercă să evalueze situația. Abia atunci își dădu seama că tremura de enervare și de mânie. Bâjbâi prin buzunare, scoase un pachet mototolit de țigări și își aprinse una. Stătea tăcut la cârmă și trăgea adânc din țigară, străduindu-se să se liniștească, să analizeze situația și să facă apoi tot posibilul să-și salveze barca.
   Din nou imaginea stâncilor ca niște degete ridicându-se la intrarea în port îi veni în minte.

   Glen Palmer se apropie cu precauție de vechea casă Baron.
   Intenționase să meargă de-a lungul plajei și să ajungă la casă dinspre mare, dar furtuna îl mânase rapid spre pădurea care oferea un adăpost mai bun. Mersese repede, chiar dacă pantofii lui trăgeau apă din pământul îmbibat. Vântul care șuiera peste vârfurile copacilor de deasupra lui îi înghețase sufletul, așa cum ploaia care se strecura prin frunzișul des îi înghețase trupul.
   Găsise în cele din urmă cărarea care îl ducea înapoi la plajă - aceeași potecă pe care o folosiseră și copiii lui în după-amiaza aceea - și ieșise din pădure, doar la 15 metri de casă.
   Casa însăși se armoniza perfect cu întunericul nopții și doar străfulgerările sporadice o descopereau stând neclintită, o santinelă tăcută a plajei, mărturie a oamenilor, de mult dispăruți, care o construiseră. Nicio lumină nu se strecura afară prin ferestrele ei întunecate, niciun fel de indiciu despre ce s-ar putea afla înăuntru nu răzbătea prin pereți. Pe când dădea o tură în jurul ei, Glen se scutură, nu atât de frig, cât de liniștea ca de moarte ce emana din casă.
   Se opri când găsi ușa de la bucătărie neîncuiată, convins că ceva nu era în ordine. Apoi intră în bucătărie, mutând lanterna de pe un colț în altul, luminând mai întâi un perete, apoi chiuveta, lada frigorifică și ușa de la sufragerie. Nu strigă nimic, nu de teama de nu a speria pe cineva care s-ar fi putut afla în casă, ci din convingerea că nu se afla nimeni acolo.
   Intră sigur pe el în sufragerie, luminând rapid cu lanterna în jur, apoi trecu în camera de zi. Atunci știu că cineva fusese acolo.
   Era cel puțin cu 10 grade mai cald și aerul era mai uscat - umezeala din casă se risipise în camera de zi, era un miros ușor dulceag, iar în întunericul lăsat brusc roșeața slabă a focului strălucea ușor. Glen lovi cu piciorul în rămășițele focului. Stratul fin de cenușă se risipi și focul se aprinse din nou. Glen se încruntă privind la el, întrebându-se dacă Missy chiar văzuse fumul care s-ar fi putut ridica de pe coș doar acum câteva ore în urmă. Sau fusese doar o găselniță norocoasă?
   Se mișcă încet prin restul casei, examinând încet totul, cu mai multă grijă. Nu erau urme de distrugere, niciun semn că ar fi fost ceva clintit de la locul lui. Oricine fusese acolo nu intenționase să facă vreun rău casei; până și focul părea să fi fost făcut cu grijă.
   Glen se întoarse în sufragerie. Focul se aprinsese de-a binelea. Intenționând să-l stingă, se uită în jur după un vătrai, dar nu găsi nimic. Se afundă într-un scaun cu fața spre cămin și se întrebă dacă ar fi sigur să plece atunci. Dar, ascultând vuietul furtunii, se hotărî să aștepte o vreme, cel puțin până când se stingea focul. Furtuna ar avea timp să se potolească, iar el ar avea timp să se usuce și să se încălzească. Se ridică și se îndreptă spre fereastra care dădea spre nord, făcând semn cu lanterna de 5 ori, apoi se întoarse la scaunul din fața focului.
   Dacă Rebecca s-ar uita atunci, ar vedea că el era bine.

   Pe vasul de pescuit, Max Horton se întoarse la compartimentul motoarelor pentru a face o investigație mai amănunțită.
   Exista o șansă slabă ca defecțiunea să poată fi reparată și Max să poată să facă măcar unul dintre motoare să meargă. La o examinare atentă, speranțele i se spulberară și se întoarse pe punte. Îndreptă în față raza lanternei și imediat își dădu seama că barca se răsucise pe loc și acum era cu pupa înainte. Apucă o găleată mare și alergă la prora, unde legă găleata de una din frânghiile ancorei. Aruncă ancora primitivă peste punte, sperând că ar putea s-o prindă curentul apei cu destulă putere ca să întoarcă traulerul. Apoi începu să evalueze posibilitatea de a abandona barca.
   Vântul nu părea să-și modereze viteza - ba chiar creștea în intensitate și bătea în direcția țărmului. Dacă ar putea să ridice o pânză pe barca de salvare, s-ar putea să ajungă în siguranță înapoi. Dar, dacă pânza nu ar sta, refluxul l-ar putea purta în larg. Această posibilitate îl determină să se hotărască.
   Dacă rămânea pe trauler și ancora ținea, exista șansa să iasă din furtună, cu condiția să evite stâncile de la gura portului. Dar în barca de salvare nu avea nicio șansă.
   Într-adevăr, vântul l-ar putea purta spre țărm, dar combinația dintre vânt și maree sigur l-ar răsturna. Dacă s-ar întâmpla așa, și-ar pierde cunoștința în 10 minute și ar muri în următoarele 20. Pe timpul zilei ar fi riscat, contând pe cineva care ar putea veni să-l salveze.
   Dar noaptea, pe furtună, ar fi rămas singur. Așa că se hotărî să rămână pe vas.
   Pe când tocmai se hotăra, o altă străfulgerare de lumină brăzdă cerul și el încercă să evalueze situația. Ancora ținuse și acum traulerul înainta o dată cu mareea, cu prora în vânt. În depărtare, lui Max i se păru că abia dacă vedea vârfurile colțuroase ale șirului de stânci și își spuse că, având puțin noroc, le va lua pe la tribord.
   Se întoarse la cabina de comandă și își aprinse o altă țigară.
   Tot ce putea să facă era să aștepte.

   Harney Whalen își parcă mașina în fața casei și grăbi pașii spre ușa de la intrare, deschizând-o cu forță, iar apoi închizând-o, înainte de a aprinde luminile.
   Uniforma lui era înmuiată de apă și simțea frigul până la oase.
   Inima îi bătea cu putere.
   Își dezbrăcă hainele de pe care șiroia apa și îmbrăcă un halat, făcu focul în cămin și își pregăti un coniac și niște apă.
   Îl bău, apoi își pregăti un altul și se duse la baie.
   Pe măsură ce apa fierbinte curgea peste el și senzația de frig îi dispărea încet, pulsul îi încetini, și când ieși din duș se uscă și se așeză în fața focului ca să-și bea al doilea pahar: se simțea deja mai bine. Dar tot nu era prea sigur de ceea ce se întâmplase.
   Își aminti că fusese pe Sod Beach, stătuse în fața focului, bucurându-se de ploaie și de singurătate. Ascultase furtuna cum se lăsa în josul țărmului, o dată chiar se ridicase să se uite cum se adunau norii de furtună înainte de a se scutura peste Clark’s Harbor.
   Făcuse focul, se așezase înapoi în scaun și începuse să viseze cu ochii deschiși. Dar probabil că adormise, sau poate era unul din momentele lui de „vrajă”, pentru că următorul lucru pe care și-l amintea era că se afla în mașina lui, conducând spre casă. Și oricât ar fi încercat, nu putea să-și explice de ce uniforma îi era udă fleașcă; mașina fusese parcată la 10-20 de metri de casa Baron. Sigur, hainele nu i s-ar fi udat în așa hal nici dacă s-ar fi târât pe distanța aia.
   O imagine îi fulgeră prin minte, pentru o fracțiune de secundă, apoi dispăru: crezu că se vedea pe plajă, mergând prin furtună, privind marea. Și mai era ceva, ceva dincolo de închipuirea lui. Siluete, siluete familiare, care îl chemau. Dar totul era confuz și Whalen nu se putea hotărî dacă era o amintire sau dacă era pur și simplu în imaginația lui.
   Își prepară o a treia băutură, ceva mai slabă de data asta, și cântări oportunitatea de a discuta momentele lui de „vrajă” cu doctorul Phelps. Dar Phelps ar insista să-l examineze în întregime și Harn nu era sigur că voia să treacă prin asta.
   Niciodată nu știai ce puteau găsi doctorii și Harn mai avea doar câțiva ani până la pensie.
   Sunetul telefonului îi întrerupse firul gândirii.
   - Whalen, zise el automat, când ridică receptorul.
   - Harn? Unde-ai fost?
   Vocea lui Chip Connor suna aproape acuzator și Whalen se încruntă.
   - Afară, zise el sec.
   Urmă o pauză ușoară și Harney se simți mai bine când simți stânjeneala lui Chip de la celălalt capăt al firului.
   - Am încercat să te prind toată seara, zise Chip cu o voce împăciuitoare. M-am gândit că ai vrea să știi că doi pescari au tras la han.
   - Pescari? repetă Whalen.
   - Doi tipi din Port Angeles. Merle zice că se îndreptau spre Grays Harbor, dar furtuna i-a mânat încoace.
   Whalen ridică din umeri cu indiferență.
   - Au probleme? întrebă el.
   - Probleme? Nu, nu din câte știu eu. Am vrut doar să știi că sunt aici.
   - A, zise Harn. Mulțumesc că m-ai sunat.
   Se pregătea să închidă când, deodată, se gândi la altceva.
   - Chip?
   - Da.
   - S-a întâmplat ceva azi?
   - Nu, nimic, îi spuse Chip. Liniște ca de mormânt.
   - Cum ți-a plăcut ce i-am făcut lui Palmer?
   Se făcu liniște și pentru o clipă Harn nu fu sigur că Chip îl auzise. Era gata să repete întrebarea când ajutorul său spuse:
   - Încerc să mă port ca și când ar fi fost un accident, Harn.
   - Dar n-a fost, bombăni Harn.
   - Da, presupun că nu.
   Se făcu din nou tăcere, o tăcere mai lungă decât prima oară, timp în care fiecare bărbat aștepta ca celălalt să vorbească.
   Chip cedă primul.
   - I-am spus lui Palmer că a fost un accident, șefule.
   - Aș fi vrut să nu-i spui, zise Whalen. Aș fi vrut să-l lași așa, să-și facă griji.
   Chip se hotărî să abandoneze subiectul.
   - Păi, ne vedem dimineață, zise el.
   - Da, zise scurt Whalen. Ne vedem dimineață.
   Lăsă receptorul în furcă, își luă băutura și se duse la fereastră.
   Se holbă la furtuna de afară, fără s-o vadă de fapt, și sprâncenele i se încruntară. Una peste alta, hotărî el, fusese o zi împuțită. Și cel mai rău era că existau momente ale zilei pe care nu și le putea aminti.
   Apoi chicoti gros pentru sine, gândindu-se că nu contau acele momente pe care nu și le amintea - probabil că nici n-ar fi meritat să și le amintească.

   Jeff Horton aruncă o privire la ceas, apoi se îndreptă spre fereastra camerei de hotel. Încercă să vadă cheiul aflat la 100 de metri depărtare, dar prin furtună nu se vedea nimic. Se mai uită o dată la ceas. Stătuse în cameră 45 de minute; lui Max nu i-ar fi trebuit mai mult de 10 minute ca să lege barca.
   Se întoarse de la fereastră, își îmbrăcă impermeabilul și părăsi camera. Se opri jos și aruncă o privire la bar, dar Max nu era acolo. Era doar Merle Glind, cocoțat pe un taburet, pălăvrăgind prietenește cu un polițist tânăr de lângă el. Jeff ieși în furtună.
   Chiar de pe chei, furia furtunii îl orbi și se mișcă încet, cercetând cu privirea fiecare barcă când ajungea în fața ei. Apoi ajunse la cheiul gol.
   Uitând de furtună, Jeff se uita la locul gol care era sigur că fusese ocupat de Osprey. Își spuse că se înșală, că legaseră vasul mai departe. O rupse la fugă, înaintând împotriva vântului, și își făcu drum spre capătul cheiului.
   Nu erau alte dane goale, și nici urmă de Osprey. Era pe punctul să se întoarcă și să meargă pe chei încă o dată, când întunericul nopții se animă de lumina unui fulger, o fâșie alb-albastră care lumină orizontul. Străfulgerarea îl făcu să se uite în larg - departe în port, aproape de intrare, văzu silueta unei bărci.
  Pentru Jeff nu încăpea discuție. Barca era Osprey și se îndrepta spre stânci. Lumina albă se stinse în întuneric, dar Jeff prinsese rădăcini pe doc, ochii lui străduindu-se să pătrundă întunericul, mintea lui dorindu-și un alt fulger care să-i permită să vadă că barca trecuse de stâncile ca niște degete chemătoare.
   Secundele treceau.

   Max Horton se holba prostit de după parapetul cabinei de comandă la fâșia de fulger care rupea cortina de întuneric din fața ochilor lui și într-o secundă înțelese că barca se îndrepta spre stânci.
   Se iveau inerte chiar în față, apa învolburându-se în jurul lor, prefăcându-se în spumă când se lovea de bariera veche.
   Pericolul iminent îl trezi din letargia în care se cufundase în ultimele 30 de minute și înșfacă vesta de salvare, legând-o în jurul taliei. Apoi părăsi cabina de comandă și începu să pregătească barca de salvare pentru lansare. Trase copertina de pe ea și desfăcu frânghiile care o susțineau de gruie, apoi începu s-o coboare până o eliberă în marea agitată.
   Dar era prea târziu.
   Micuța barcă atinse apa și fu imediat prinsă de curenții din jurul recifului. Fu cuprinsă de apă și râmase acolo, rămânându-i la suprafață doar rama.
   Până la urmă Osprey fu cuprinsă de curenții furioși și se răsuci la pupa. Traversa se izbi de stânci, cutremurându-se când carena se desfăcu în două. Vasul se scufundă în apă gemând și tânguindu-se când marea presă asupra ei, măcinând-o de stânci, rupând-o în bucăți.
   Sub apă unul dintre rezervoarele de combustibil cedă presiunii și deodată carena se umplu de spumă.
   Câteva secunde mai târziu. Osprey explodă.
   Max Horton fu aruncat peste bord de forța exploziei, năucit rapid de apa rece ca gheața, dar începu să înoate de îndată ce ajunse la suprafață.
   Dar nu fu decât o simplă mișcare a brațelor - mareea îl umflă, îl smulse de lângă epava în flăcări, de lângă ceea ce ar fi putut fi adăpostul stâncilor.
   De îndată ce își dădu seama ce se întâmplă, se opri din înotat și se rostogoli pe spate ca să vadă traulerul în flăcări. Simți cum îl cuprinde frigul, cum îl copleșește moleșeala.
   Apoi epava începu să dispară din ochii lui.
   La început crezu că se datora faptului că era purtat de maree, apoi știu că era altceva.
   În tăcere, îi ceru iertare lui Jeff pentru ce se întâmplase, apoi se lăsă în voia mării. Ochii i se închiseră și brusc furtuna nu mai constitui o amenințare. Acum îl alina, legănându-l să adoarmă.
   El aștepta nerăbdător somnul, deși știa că nu se va mai trezi niciodată.
   Mingea de foc care se ridica din mare nu fu sesizată de Jeff imediat. El înțelese ce se întâmplase doar când bubuitul exploziei ajunse la el. Atunci flăcările arătau deja ca un far incandescent, la intrarea în port, un infern de roșu aprins amestecat cu fuioare de fum negru, uleios. Atunci explodă și celălalt rezervor de combustibil și o a doua minge de foc se ridică pe cerul nopții.
   Jeff Horton, cu mintea paralizată de șoc, începu să plângă încet, lacrimile amestecându-i-se cu picăturile de ploaie și de apă sărată.

   Glen Palmer nu văzu prima explozie, dar, când unda de șoc atinse casa veche de pe plajă, sări în picioare și alergă la fereastră. Văzu imediat roșeața incandescentă și se holbă la ea când cea de-a doua explozie sfâșie liniștea nopții. Apucă lanterna și ieși precipitat din casă, alergând de-a lungul plajei spre chei.
   Abia când ajunse în punctul care separa Sod Beach de scurta întindere de țărm stâncos își dădu seama că explozia nu fusese pe chei. Era în afara portului, departe. Și atunci știu. O barcă intrase în stânci.
   Goni pe întinderea lungă de nisip care alcătuia brațul dinspre nord al golfului și ajunse la chei în același timp în care Merle Glind și Chip Connor ieșeau pe terasa hanului. Porni spre ei, dar, când aruncă o privire peste chei la incendiul din depărtare, văzu că era cineva acolo.
   Împietrită în fața infernului, silueta neagră a unui bărbat stătea în tăcere, aproape cu tristețe, cu privirea fixă la mare. În loc să se ducă la han, se grăbi spre chei. 

 .....................................................