Regatul viselor, Judith McNaught

 ..............................................

2-7

 

                Stând pe malul pârâului unde fuseseră văzute ultima oară fetele, Royce scruta dealurile acoperite de păduri dese, dinspre nord, expresia lui devenind tot mai dură cu fiecare clipă care trecea fără ca ostaticele lui să fie găsite. Vântul se înteţise şi cerul era acoperit.

   Se apropie Ştefan, atunci întors dintr-o expediţie de vânătoare, în care pornise noaptea trecută. Urmând îngrijorat privirea lui Royce îndreptată spre cel mai înalt deal dinspre nord, spuse:
   - Am auzit că fetele au fugit în dimineaţa asta. Chiar crezi că au ajuns până acolo?
   - Nu au avut timp mergând pe jos, răspunse Royce, cu vocea răguşită de mânie. Dar am trimis oameni să cerceteze drumul, în cazul în care au ales calea mai lungă, din jurul dealului. Au întrebat toţi trecătorii pe care i-au întâlnit, dar nimeni nu a văzut două femei tinere. Un sătean a văzut doi tineri urcând călare dealul, atâta tot.
   - Oriunde ar fi, vor pierde direcţia, pe dealurile acelea nu e destul soare ca să-l folosească pentru orientare. În plus, ele nu ştiu unde se află, ca să ştie încotro s-o apuce.
   Stefan rămase tăcut, scrutând cu ochii dealurile îndepărtate, întorcându-se apoi brusc spre Royce.
   - Adineauri, când am intrat în tabără, m-am întrebat dacă nu cumva ai decis să pleci singur la vânătoare, azi-noapte.
   - De ce? întrebă Royce.
   Stefan ezită, ştiind că Royce preţuia puternicul cal negru de luptă, pentru loialitatea şi enormul lui curaj, mai mult poate decât pe unii oameni. De fapt, comportamentul lui Thor pe câmpul de luptă devenise aproape la fel de legendar ca acel al stăpânului său. O renumită doamnă de la curte se plânsese odată prietenelor ei că dacă Royce Westmoreland i-ar acorda jumătate din atenţia pe care i-o acordă calului ăluia afurisit, s-ar considera norocoasă. Iar Royce replicase, cu sarcasmul lui cunoscut, că dacă doamna ar avea jumătate din loialitatea şi inima calului său, ar lua-o de nevastă.
   Iar în tabără nu exista niciun om care să fi îndrăznit să scoată calul lui Royce afară din ţarc, pentru un scurt galop. Ceea ce însemna că altcineva o făcuse.
   - Royce...
   Royce se întoarse, simţind ezitarea din glasul fratelui său, dar privirea îi fu atrasă brusc spre terenul din dreptul lui Stefan, unde frunzele şi crengile formau o nefirească ridicătură, la baza unui tufiş.
   Un al şaselea simţ îl făcu să dea cu vârful cizmei în ridicătură, şi atunci văzu, inconfundabilul cenuşiu sumbru al veşmintelor de călugăriţă. Aplecându-se, se întinse şi trase de haine, exact în clipa în care Ştefan adăugă:
   - Thor nu este în ţarc, cu ceilalţi cai. Probabil că l-au luat fetele, fără ştirea pazei.
   Royce se îndreptă încet, cu fălcile încleştate, în timp ce se uita la hainele aruncate acolo, cu vocea ascuţită de furie.
   - Noi am căutat două călugăriţe care mergeau pe jos. Ar fi trebuit să căutăm doi bărbaţi scunzi, călare pe calul meu.
   Înjurând în barbă, Royce se întoarse pe călcâie şi o luă spre ţarcul în care erau ţinuţi caii.
   Trecând prin dreptul cortului fetelor, aruncă hainele cenuşii, părăsite, prin deschizătura acestuia, cu un gest furios şi dezgustat şi o rupse la fugă, cu Stefan în urma lui.
   Paznicul uriaşului ţarc îşi salută stăpânul şi se dădu înapoi, cuprins de spaimă, când Lupul întinse mâna şi îl apucă de veston, ridicându-l cu picioarele în aer.
   - Cine a făcut de pază dimineaţă, la răsăritul soarelui?
   - Eu... eu, milord.
   - Ţi-ai părăsit cumva postul?
   - Nu! Milord, nu! strigă omul, ştiind că pedeapsa pentru asta, în armata regelui, era moartea.
   Royce îl aruncă dezgustat într-o parte. Peste câteva minute, un grup de 12 oameni, cu Royce şi Stefan în frunte, galopau de-a lungul drumului, îndreptându-se spre nord. Când ajunseră la dealurile abrupte care se aflau între tabără şi drumul nordic, Royce opri brusc calul, strigând ordine.
   Presupunând că femeile nu au avut niciun accident sau nu au pierdut direcţia, Royce ştia că acestea coborâseră deja de partea cealaltă şi urcaseră următoarea coastă. Chiar şi aşa, trimise patru oameni cu ordinul de a căuta dealurile, dintr-o parte într-alta.
   Cu Stefan, Arik şi ceilalţi cinci oameni rămaşi, Royce înfipse pintenii în cal, pornind în galop. După 2 ceasuri ocoliseră dealul şi o porniră spre drumul nordic. O bifurcaţie ducea spre nord-est, cealaltă, spre nord-vest. Încruntându-se nesigur, Royce le făcu semn oamenilor să oprească, gândindu-se pe ce cale ar fi putut-o lua femeile. Dacă acestea nu ar fi avut prezenţa de spirit să lase batista aia nenorocită în pădure ca să-şi inducă în eroare urmăritorii, ar fi luat-o cu toţi oamenii lui spre nord-vest. Dar aşa, nu putea ignora posibilitatea ca ele să fi ales în mod deliberat un drum care că le fi ajutat să câştige o jumătate de zi de mers. Royce ştia că asta le-a fi costat timp, dar le conferea siguranţă. Totuşi, se îndoia că fetele ştiau care era direcţia bună spre casa lor. Se uită la cer; mai rămăseseră cel mult 2 ore de lumină. Drumul spre nord-vest părea să o ia, în depărtare, sus, pe dealuri. Drumul cel mai scurt era totodată şi cel mai dificil de traversat noaptea. Două femei, îngrozite şi vulnerabile, deşi îmbrăcate în bărbaţi, ar alege cu siguranţă drumul cel mai sigur şi mai uşor, chiar dacă era mai lung. Hotărându-se, îl trimise pe Arik cu restul oamenilor să cerceteze o întindere de 20 de mile din acest drum.
   Pe de altă parte, îşi spunea Royce furios în timp ce-şi mâna calul spre drumul spre nord-vest, făcându-i semn lui Stefan să-l urmeze, vrăjitoarea aia arogantă, uneltitoare, cu ochi albaştri, era în stare să se fi aventurat singură pe dealuri, noaptea. Asta e în stare să aibă curaj să facă orice, îşi spuse el cu furie crescândă, gândindu-se cât de politicos îi mulţumise el pentru hainele reparate noaptea trecută, şi cât de dulce de gentilă fusese ea, acceptându-i mulţumirile. Nu cunoştea frica. Nu, încă. Dar când o să pună mâna pe ea, o s-o înveţe ce înseamnă. O s-o înveţe să-i fie frică de el.

   Fredonând veselă în sinea ei, Jenny mai adăugă ceva vreascuri la focul pe care-l aprinsese folosind cremenea care i se dăduse ieri să-şi aprindă lumânările pentru cusut.
   Undeva în pădurea deasă din jur, un animal urla înfricoşător la luna care se înălţa, iar Jenny fredona şi mai decisă, ascunzându-şi instinctivul fior de groază sub un zâmbet larg, încurajator, ca să o liniştească pe sărmana Brenna. Ameninţarea ploii trecuse, lăsând în urmă un cer negru, înstelat, luminat de o lună rotundă, galbenă, pentru care Jenny era profund recunoscătoare.
   Ploaia era ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit acum.
   Animalul urlă din nou şi Brenna îşi strânse mai mult în jurul trupului pătura calului, întrebând-o în şoaptă pe Jenny, fixând-o cu ochi încrezători:
   - Jenny, ce-am auzit acum este ceea ce cred eu?
   Ca şi cum cuvântul ar fi fost de nerostit, îl formă doar, cu buzele palide.
   Jenny era convinsă că erau mai mulţi lupi, nu doar unul.
   - Te referi la bufniţă? improviza ea, zâmbind.
   - Nu a fost o bufniţă, spuse Brenna şi Jenny se chirci alarmată când un acces de tuse urâtă o cuprinse pe sora ei, lăsând-o fără suflu.
   Sensibilitatea la plămâni, care o supărase pe Brenna aproape tot timpul, de mică, revenise în noaptea aceasta, agravată de frigul umed şi de spaima ei.
   - Chiar dacă nu a fost o bufniţă, spuse Jenny cu blândeţe, niciun prădător nu se va apropia de focul ăsta - ştiu asta. Garrik Carmichael mi-a spus într-o noapte, când ne întorceam toţi 3 de la Aberdeen şi zăpada ne-a obligat să campăm. A făcut un foc şi ne-a spus asta, lui Becky şi mie.
   În clipa aceea, pericolul de a menţine focul o îngrijora pe Jenny aproape la fel de mult ca şi pericolul lupilor. Un foc mic, chiar şi în pădure, putea fi văzut de la mare distanţă şi cu toate că se aflau la câteva sute de metri de drum, nu putea scăpa de sentimentul că urmăritorii lor încă le mai puteau găsi.
   Încercând să-şi uite grijile, îşi strânse genunchii la piept, îşi sprijini bărbia de ei şi arătă spre Thor.
   - Ai văzut vreodată în viaţa ta un animal aşa magnific ca acesta? La început am crezut că o să mă arunce de pe el, azi-dimineaţă când l-am încălecat, apoi însă a părut că înţelege urgenţa noastră şi s-a liniştit. Şi tot timpul, asta este cel mai ciudat, părea că ştie ce vreau de la el, fără măcar să trebuiască să-l impulsionez sau să-l ghidez. Închipuie-ţi încântarea tatei, la întoarcerea noastră, că nu doar am scăpat din ghearele Lupului, dar am făcut-o chiar în spinarea calului său!
   - Nu poţi fi sigură că e calul lui, spuse Brenna părând cuprinsă de teamă la gândul de a fi furat un cal de mare valoare şi faimă.
   - Fireşte că e al lui! declară Jenny mândră. Este exact cum vorbesc menestrelii despre el, în cântecele lor. În plus, se uită la mine ori de câte ori îi pronunţ numele.
   Ca să ilustreze, Jenny îi spuse încet numele şi calul îşi înălţă capul magnific, uitându-se la ea cu ochi atât de inteligenţi, încât păreau omeneşti.
   - El este! spuse Jenny jubilând, dar Brenna păru să se chircească la gândul acesta.
   Spuse în şoaptă, studiind cu ochii ei mari, cafenii, zâmbetul curajos, hotărât al surorii ei:
   - Oare de ce ai tu atât de mult curaj, iar eu, atât de puţin?
   Jenny spuse, chicotind uşor:
   - Pentru că Domnul nostru este un Dumnezeu corect şi de vreme ce tu ai primit atâta frumuseţe, a vrut să-mi ofere şi mie ceva, în schimb.
   - Ah, dar...
   Brenna se opri dintr-o dată când superbul cal negru îşi ridică brusc capul şi necheză puternic în noapte.
   Ridicându-se în picioare, Jenny se repezi la Thor, punându-şi mâna pe botul acestuia ca să-l facă să tacă.
   - Repede - stinge focul, Brenna! Cu pătura.
   Cu inima bubuindu-i, Jenny îşi ciuli urechile aşteptând zgomotul călăreţilor, simţindu-le prezenţa chiar dacă nu-i putea încă auzi. Spuse frenetic:
   - Ascultă-mă. În clipa în care eu mă urc pe Thor, dă drumul calului tău, trimiţându-l în - goană în pădure, în direcţia asta, apoi aleargă aici şi ascunde-te după copacul ăsta căzut. Nu te mişca de acolo şi nu scoate niciun sunet, până nu mă întorc.
   În timp ce vorbea, Jenny se ajută de o buturugă şi se urcă în spinarea lui Thor.
   - Îl scot pe Thor în drum şi o iau în sus, pe urcuşul acela. Dacă diavolul ăla de conte este acolo, o să alerge după mine. Şi Brenna, adăugă ea fără suflu, întorcându-l deja pe Thor spre drum, dacă mă prinde şi nu mă întorc, îndreaptă-te spre mănăstire şi urmează planul nostru, trimite-l pe tata să mă salveze.
   - Dar... şopti Brenna, tremurând de spaimă.
   - Fă asta! Te rog! o imploră Jenny şi-şi porni calul în galop prin pădure, spre drum, făcând în mod deliberat cât mai mult zgomot ca să înlăture orice urmăritor din direcţia Brennei.
   - Acolo! îi strigă Royce lui Ştefan arătând spre umbra întunecată care gonea spre culmea înaltă, dând apoi pinteni cailor, luând-o la goană spre drum, în urmărirea calului şi călăreţului.
   Când ajunseră în dreptul locului unde campaseră fetele, mirosul trădător al focului proaspăt stins îi făcu pe Royce şi Ştefan să se oprească brusc.
   - Cercetează tabăra, strigă Royce, pornind deja mai departe, în galop. Poate o găseşti acolo pe fata mai mică.
   - La naiba, dar ştie să călărească! îşi spuse Royce aproape în admiraţie, cu privirea fixată pe silueta mică, aplecată mult pe grumazul lui Thor, în timp ce încerca, fără succes, să păstreze distanţa de 300 de metri dintre ei.
   Royce ştiu instinctiv că era Jenny, nu timida ei soră - la fel cum ştia că în faţa lui galopa Thor.
   Thor alerga din tot sufletul lui, dar nici măcar viteza galantului armăsar negru nu putea recupera timpul pierdut ori de câte ori Jennifer refuza să îl lase să sară vreun obstacol mai mare, făcându-l să-l ocolească. Fără şa îi era greu să rămână în echilibru, dacă-l lăsa să sară prea sus.
   Royce redusese distanţa dintre ei la 50 de metri şi se apropia repede, când Thor viră brusc afară din poteca pe care se afla şi refuză să sară peste un copac căzut, un semn sigur că simţise pericolul şi încerca să se protejeze pe el şi pe călăreţ. Un strigăt de alarmă şi groază ţâşni din gâtlejul lui Royce, când privi în noapte şi îşi dădu seama că dincolo de copacul căzut nu mai era altceva decât o prăpastie adâncă şi golul.
   - Jennifer, nu! urlă el, dar ea nu îi luă în seamă atenţionarea.
   Îngrozită până la isterie, Jennifer aduse calul înapoi, îl struni şi îşi vârî tocurile în flancurile lui lucioase.
   - Dă-i drumul! strigă ea şi după o clipă de ezitare, calul uriaş îşi strânse sub el picioarele din spate şi se lansă într-un salt puternic.
   Un strigăt omenesc sfâşie noaptea, aproape în aceeaşi clipă în care Jenny îşi pierdu echilibrul şi alunecă de pe calul în salt, rămânând o clipă agăţată de coama lui deasă, înainte de a se prăbuşi cu zgomot în ramurile copacului căzut. Apoi se auzi un alt sunet - bufnitura cumplită a unui animal uriaş plonjând pe o pantă abruptă şi rostogolindu-se spre moarte.
   Jenny se căţăra nesigură din hăţişul ramurilor, când Royce coborî de pe calul lui şi veni alergând spre stâncă. Jenny îşi dădu părul din ochi şi văzu acum că la câteva picioare în spatele ei nu mai era altceva decât un gol negru, apoi îşi îndreptă privirea spre răpitorul ei, dar acesta se uita în jos, cu maxilarele încleştate. Era atât de vlăguită şi dezorientată, încât nu protestă când Royce o apucă de braţ într-o strânsoare dureroasă şi o trase cu el, coborând panta abruptă.
   Pentru o clipă, Jenny nu înţelese ce vroia acesta, apoi mintea i se limpezi puţin. Thor! îşi căuta calul! Jenny mătură sălbatic cu privirea terenul accidentat rugându-se ca, printr-o minune, magnificul animal să fi scăpat teafăr. Îl văzu în aceeaşi clipă cu Royce, forma nemişcată, neagră, zăcând doar la câţiva metri mai încolo, la picioarele unui bolovan care-i întrerupsese căderea şi-i fracturase gâtul.
   Royce îi eliberă braţul împingând-o şi Jenny rămase în loc, paralizată de remuşcări şi durere, uitându-se la superbul animal pe care-l ucisese cu neîndemânarea ei. Ca într-un vis, îl privea acum pe cel mai de temut războinic englez îngenunchind cu un picior lângă sărmanul lui cal mort, mângâindu-i încetişor blana neagră, lucioasă şi spunând cuvinte pe care nu le putea auzi prea bine, cu o voce răguşită.
   Ochii i se înceţoşară de lacrimi, dar când Royce se ridică şi se întoarse brusc spre ea, panica se alătură tristeţii. Instinctul îi spuse să fugă şi se întoarse să o ia la goană, dar nu fu destul de iute. Royce o prinse de păr şi o trase înapoi, înfigându-şi cu cruzime degetele în scalpul ei. Cu ochii lucioşi, însufleţiţi de ură, îi spuse sălbatic:
   - Să fii blestemată! Calul ăsta pe care l-ai omorât a avut mai mult curaj şi mai multă loialitate decât majoritatea oamenilor! A avut atât de al naibii de mult din amândouă, încât te-a lăsat să-l trimiţi la moarte.
   Durerea şi groaza de pe chipul palid al lui Jenny erau aproape palpabile, dar fără niciun efect pentru răpitorul ei, care o strânse mai tare, mai dureros de păr, trăgându-i şi mai mult capul pe spate.
   - A ştiut că dincolo de copac nu era decât un hău şi te-a prevenit, după care te-a lăsat să-l trimiţi la moarte!
   Ca şi cum nu mai putea avea încredere în forţa lui de stăpânire, îi dădu brusc drumul la păr, ca să o apuce de încheietura mâinii, trăgând-o brutal pe drumul în sus, afară din prăpastie. Abia atunci îşi dădu Jenny seama că o luase jos cu el doar ca să o împiedice să-i fure celălalt cal. Doar că ea fusese atât de răvăşită încât nici măcar nu se gândise la asta, deşi i se oferise oportunitatea. Acum începea să-şi revină în simţiri şi în timp ce el o urca pe spinarea calului, apăru o altă ocazie. Exact în clipa în care contele dădu să-şi ridice piciorul peste spinarea calului, Jenny se întinse brusc spre hăţuri, reuşind să-i smulgă unul, din mâini. Planul ei eşuă pentru că Royce se urcă fără efort pe calul în alergare, petrecându-şi apoi braţul pe după talia ei, într-o strânsoare care o lăsă fără aer.
   - Mai încearcă o singură dată ceva, îi şopti el în ureche cu o furie atât de puternică încât Jenny se făcu mică, şi o să te fac să regreţi cât o să trăieşti! Mă înţelegi?
   Royce îşi sublinie întrebarea strângând-o şi mai tare.
   - Da! spuse Jenny fără sufle şi acesta îşi slăbi încetişor apăsarea pe coşul pieptului.

   Ghemuită în spatele copacului căzut unde o instruise Jenny să rămână, Brenna îl privea pe Ştefan Westmoreland îndreptându-se spre luminiş, cu calul ei. Din locul unde se afla nu vedea decât picioarele animalului, pământul pădurii şi în clipa în care acesta descăleca, picioarele bărbatului. Brenna decise înnebunită că ar fi trebuit să alerge mai adânc în pădure, dar dacă ar fi făcut asta, poate că s-ar fi rătăcit. În plus, Jenny îi spusese să rămână locului iar Brenna o asculta întotdeauna, în astfel de situaţii, pe Jenny.
   Picioarele bărbatului îl aduseră mai aproape. Acesta se opri lângă foc, răscolind cu vârful cizmei cărbunii aproape stinşi şi Brenna simţi instinctiv că ochii lui scrutau tufişul întunecat după care se ascundea.
   Bărbatul se mişcă brusc, venind spre ea şi pieptul începu să i se înalţe şi să coboare în spasme de groază, în timp ce plămânii i se luptau pentru aer.
   Astupându-şi gura cu mâinile, încercă să-şi înăbuşe accesul de tuse care o cuprinsese, în timp ce se uita, cu spaimă îngheţată, la vârfurile cizmelor care se aflau la doar câţiva centimetri de ale ei.
   - Gata acum, tună vocea puternică în micul luminiş, haide, ieşi afară, milady. Ne-ai oferit o vânătoare pe cinste, dar acum vânătoarea s-a terminat.
   Sperând că era o capcană şi că de fapt el nu ştia că ea se afla acolo, Brenna se ghemui şi mai mult în ascunzătoarea ei.
   - Foarte bine, oftă bărbatul, înseamnă că trebuie să mă aplec să te scot eu de acolo.
   După care se aplecă brusc şi într-o clipă o mână uriaşă pătrunse printre ramuri, bâjbâind în jur şi închizându-se, în final, pe sânul Brennei.
   Un strigăt indignat de groază i se împotmoli în gât când mâna acestuia se deschise, apoi se închise înapoi la loc, ca şi cum ar fi încercat să identifice ce anume găsise. Când în sfârşit identifică, îşi smulse mâna înapoi, o clipă şocat, apoi o lansă din nou, o apucă pe Brenna de braţ şi o trase afară.
   - Ei, ca să vezi, spuse Ştefan fără să zâmbească, s-ar părea că am dat peste o zână a pădurii.
   Brenna nu avea destul curaj ca să se lupte cu el sau să-l muşte, aşa cum făcuse Jenny cu fratele lui, dar reuşi totuşi să-i arunce o privire încruntată când o ridică pe calul ei şi încalecă apoi pe al lui, ţinând în mână frâiele ambilor cai.
   Când ieşiră din pădure în drum, Brenna se rugă în gând ca Jenny să fi scăpat, apoi se întări ca să se uite în sus, pe drumul spre culme.
   Inima îi sări din piept când o văzu pe Jenny venind călare spre ea, în faţa Lupului Negru, pe calul acestuia. Ştefan îşi aduse calul să meargă în pas, alături de Royce.
   - Unde e Thor? întrebă el dar expresia ucigaşă de pe chipul lui Royce îi răspunse înaintea vocii.
   - E mort.
   Royce îşi continuă drumul tăcut, cu buzele lipite, devenind tot mai furios cu fiecare clipă care trecea, în afara cumplitei dureri pe care o resimţea pentru dispariţia lui Thor, era obosit, flămând şi teribil de enervat că o fată tânără (pe Brenna o considera în mod corect, nevinovată) cu părul roşu (acum ştia asta) reuşise să păcălească o santinelă experimentată, de temut, să întoarcă cu susul în jos o jumătate de armată şi să-l forţeze pe el să-şi petreacă o zi şi o noapte ca să o prindă din nou. Dar ce-l înfuria cel mai mult era voinţa ei de neînfrânt, spinarea ei dreaptă şi modul ei sfidător. Era asemenea unui copil răsfăţat care nu recunoştea că a greşit, tăvălindu-se pe jos şi plângând.
   Când intrară în tabără, capetele se întoarseră să-i privească, cu chipurile relaxate, dar nimeni nu fu atât de prost încât să-i aplaude.
   În primul rând evadarea în sine era un motiv de jenă, nu de bucurie, dar faptul că ostaticele mai erau şi femei pe deasupra, era ceva de neconceput. Era umilitor.
   Royce şi Ştefan călăriră spre ţarcul cailor şi Royce descăleca, apoi o trase neceremonios pe Jenny după el. Aceasta se întoarse să o ia spre cort, apoi îşi stăpâni un strigăt de durere când Royce o smulse înapoi spre el.
   - Vreau să ştiu cum ai scos caii din ţarc fără să te vadă santinela.
   Toţi bărbaţii din apropiere părură dintr-o dată tensionaţi şi se întoarseră spre Jenny, aşteptându-i răspunsul. Până atunci se comportaseră ca şi cum ar fi fost invizibilă, dar acum aceasta se chirci sub privirile lor intense, sfredelitoare.
   - Răspunde-mi!
   - Nu a fost nevoie să-i scot pe furiş, spuse Jenny cu câtă demnitate şi calm reuşi să adune. Santinela ta era adormită.
   O flacără de dureroasă neîncredere licări în ochii furioşi ai lui Royce, dar chipul îi rămase inexpresiv când îi făcu semn lui Arik.
   Uriaşul blond, cu toporişca de luptă în mână, o porni printre oameni, îndreptându-se spre paznicul vinovat. Jenny urmărea tabloul în desfăşurare, întrebându-se ce avea să păţească bietul om. Sigur, ştia că va fi pedepsit pentru indisciplină în timpul serviciului, dar pedeapsa nu o să fie cumplită. Sau da? Nu avea să ştie asta, pentru că Royce o apucă de braţ şi începu s-o tragă după el.
   În timp ce Royce mărşăluia cu ea traversând tabăra, Jenny putea simţi privirile ostile, furioase, ale fiecărui soldat şi cavaler prin dreptul căruia trecea, îşi bătuse joc de ei, fugind şi scăpându-le. Acum o urau pentru asta şi ura lor era atât de virulentă încât parcă-i ardea pielea. Până şi contele părea mai furios pe ea ca înainte, îşi spuse Jenny aproape alergând, încercând să ţină pasul cu el ca să nu-i smulgă braţul din încheietură.
   Preocuparea faţă de furia lui fu brusc depăşită de o calamitate şi mai apropiată, Royce Westmoreland o ducea spre cortul lui, nu spre al ei.
   - Nu intru acolo! strigă ea smulgându-se spre spate.
   Înjurând în barbă, contele întinse mâna şi o ridică pe umăr ca pe un sac cu făină, cu fundul în sus, cu părul lung căzând până la pulpele lui. Râsete şi aplauze lascive izbucniră în tabără în timp ce bărbaţii erau martori la umilirea ei şi Jenny se înecă aproape de furie şi de neputinţă.
   În cort, Royce o trânti pe grămada de blănuri de pe jos, apoi rămase să o privească în timp ce ea se chinuia să se ridice în poziţie şezând, apoi în picioare, cu ochii pe el, ca un animal mic, încolţit.
   - Dacă te atingi de mine te omor, jur, strigă ea dându-se mintal înapoi din faţa furiei care-i transformase lui Royce chipul în oţel şi ochii, în săgeţi argintii.
   - Să mă ating de tine? repetă el cu sarcastică satisfacţie. Ultimul lucru pe care-l stârneşti acum în mine este pofta. O să stai în cortul ăsta pentru că este deja foarte păzit şi nu trebuie să mai irosesc timpul altor oameni să-l păzească pe al tău. Mai mult, acum te afli în mijlocul taberei, iar dacă decizi să fugi, oamenii mei te vor omorî. Este clar?
   Jenny se uită la el dar rămase într-o tăcere de piatră şi refuzul ei arogant de a se supune voinţei lui îl înfurie şi mai mult pe Royce.
   Pumnii i se încleştară, dar îşi înfrânse pornirea şi continuă:
   - Un singur lucru dacă mai faci ca să mă enervezi pe mine sau pe oamenii mei, şi îţi voi face viaţa un infern. Mă înţelegi?
   Privind chipul acela dur, sinistru, Jenny crezu pe deplin că aşa ar face.
   - Răspunde-mi! îi porunci el cu glas ucigător, înţelegând că acesta era deja dincolo de orice putere de stăpânire, Jenny înghiţi şi dădu din cap.
   - Şi... reîncepu Royce dar se opri brusc, ca şi cum nu ar mai fi fost sigur pe puterea lui de stăpânire, ca să continue.
   Întorcându-se, smulse o carafă cu vin de pe masă şi dădu să bea din ea, când Gawin, pajul lui, intră în cort. Ţinea pe braţe păturile pe care le luase mai devreme din cortul fetelor – pături pe care vroia să le dea oamenilor, când văzuse că acestea fuseseră ciopârţite, nu cârpite. Chipul băiatului era întruchiparea furiei şi a neîncrederii.
   - Ce naiba mai e şi cu tine? izbucni Royce cu carafa la jumătatea drumului spre gură.
   Gawin îşi ridică spre stăpânul lui chipul tânăr, indignat.
   - Păturile, sire, spuse el întorcându-şi privirea acuzatoare spre Jenny. Le-au ciopârţit, în loc să le cârpească. Şi aşa le-ar fi fost destul de frig oamenilor doar cu păturile astea ca să se învelească, dar acum...
   Inima lui Jenny începu să bubuie de cea mai autentică teroare când contele puse carafa înapoi pe masă, foarte încet şi foarte grijuliu.
   Vorbi şi glasul lui era o şoaptă răguşită, zgâriind de furie.
   - Vino aici.
   Scuturând din cap, Jenny se retrase un pas.
   - Nu faci decât să-ţi agravezi situaţia, o preveni el când ea se mai dădu un pas înapoi.
   - Am spus vino aici.
   Jenny s-ar fi aruncat mai curând de pe o stâncă. Prelata cortului era ridicată, dar nu avea unde să fugă; oamenii se adunaseră acolo din clipa în care Royce o cărase în cort, aşteptând desigur să o audă plângând şi cerând îndurare.
   Royce i se adresă pajului său, fără să-şi ia de pe Jenny privirea ca pumnalul.
   - Gawin, adu ace şi aţă.
   - Da, milord, spuse Gawin şi se duse într-un colţ, de unde se întoarse cu acestea.
   Le puse pe masă apoi se dădu înapoi, în timp ce Royce ridică zdrenţele care fuseseră odată pături şi întinzându-i-le roşcatei care le distrusese, îi spuse cu o voce nefiresc de calmă:
   - O să le cârpeşti pe toate la loc.
   Trupul i se relaxa şi Jenny se uită la răpitorul ei cu un amestec de uluială şi uşurare. După ce-l făcuse să-şi piardă o zi şi o noapte alergând după ea, după ce-i omorâse calul acela superb şi îi distrusese hainele, singura pedeapsă pe care se gândise să i-o aplice era aceea de a cârpi la loc păturile distruse. Asta să-i facă viaţa un infern?
   - Nu vei dormi cu o pătură pe tine până când nu le repari pe toate la loc, ai înţeles? adăugă el, cu vocea la fel de moale şi de tăioasă ca oţelul lustruit.
   - Până când nu le va fi cald oamenilor mei, ţie îţi va fi frig.
   - În... înţeleg, spuse Jenny cu voce tremurată.
   Atât de reţinut era comportamentul lui - atât de părintesc - încât nu-i trecu prin cap că acesta nu terminase cu ea, încă. De fapt, în timp ce se apropia, cu mâna întinsă spre fâşiile de stofă din mâna lui, lui Jenny îi trecu prin minte gândul că zvonurile exageraseră cu mult brutalitatea lui, un gând care i se zdruncină o clipă mai târziu.
   - Au! strigă ea când mâna lui mare se repezi ca un şarpe în atac şi se închise peste încheietura mâinii ei întinse, smulgând-o în faţă cu o forţă care-i scoase aerul din piept şi-i dădu capul pe spate.
   - Afurisită mică şi răsfăţată, izbucni el. Cineva ar fi trebuit de copil să scoată mândria asta din tine. Dar cum nimeni n-a făcut o, o s-o fac eu...
   Mâna lui se ridică şi Jenny îşi acoperi capul cu braţul, crezând că vroia să-i dea o palmă peste obraz, dar mâna uriaşă care se aştepta să o lovească, îi îndepărtă doar braţul.
   - Ţi-aş frânge gâtul în două dacă te-aş lovi aşa. Eu am în minte altă ţintă.
   Până ca Jenny să reacţioneze, Royce se aşeză şi cu o mişcare fluidă, o luă şi o trânti peste poala lui.
   - Nu! gâfâi ea zvârcolindu-se îngrozitor, furios de conştientă de prezenţa bărbaţilor de afară, care-şi ciuleau urechile să audă.
   - Să nu îndrăzneşti! strigă ea aruncându-se cu toată greutatea spre podea.
   Royce îşi petrecu piciorul peste ale ei, imobilizând-o între coapsele lui şi ridicând mâna.
   - Asta, spuse el în timp ce mâna i se lansă cu forţă asupra fundului ei, este pentru calul meu.
   Jenny număra loviturile printre valurile de durere, muşcându-şi buza până la sânge, în efortul de a-şi sugruma hohotele de plâns, în timp ce mâna lui se ridica şi cobora cu forţă, iară şi iară.
   - Asta este pentru spiritul tău distructiv... pentru fuga ta prostească... pentru păturile pe care le-ai stricat...
   Cu gândul să dea în ea până când va plânge şi-l va implora să se oprească, Royce continuă până când începu să-l doară palma, dar chiar dacă ea se zvârcolea nebuneşte ca să-i evite mâna, nu scoase niciun sunet. De fapt, dacă tot trupul nu i-ar fi zvâcnit spasmodic de fiecare dată când mâna lui o pleznea peste fund, s-ar fi întrebat dacă ea simţea ceva.
   Royce ridică din nou mâna, apoi ezită. Fesele ei se încordară, anticipând lovitura, trupul i se tensiona, dar tot nu scoase niciun sunet. Dezgustat de el şi privat de satisfacţia de a o fi făcut să plângă şi să cerşească îndurare, o aruncă din poală şi se ridică, uitându-se în jos, la ea, cu respiraţia iuţită.
   Chiar şi acum încăpăţânarea ei, mândria ei de neclintit refuzau să-i permită să zacă prăbuşită la picioarele lui. Sprijinindu-se cu mâna de pământ, se ridică încet, clătinându-se, până când reuşi să stea dreaptă în faţa lui, ţinându-şi pantalonii în talie. Stătea cu capul aplecat ca să-şi ascundă faţa de privirea lui, dar în timp ce o privea, ea se scutură, încercând să-şi îndrepte umerii care-i tremurau. Părea atât de mică şi de vulnerabilă, încât Royce simţi o undă de remuşcare.
   - Jennifer... strigă el.
   Capul ei se ridică atunci şi Royce încremeni de surpriză şi nedorită admiraţie în faţa imaginii care i se arăta. Stând acolo ca o ţigancă sălbatică, furioasă, cu părul revărsându-se în cascade de jur împrejurul ei ca nişte flăcări aurii şi cu ochii ei imenşi, albaştri, vii de ură şi de neascunse lacrimi, aceasta ridică încet mâna... o mână care ţinea pumnalul pe care reuşise să i-l smulgă din cizmă, în timp ce el o bătea.
   Şi în această ireală clipă, în timp ce ea ridica pumnalul lui, gata să lovească, Royce Westmoreland îşi spuse că era cea mai magnifică creatură pe care o avusese el vreodată; un înger sălbatic, frumos, al răzbunării, cu pieptul ridicându-i-se şi coborând cu furie, în timp ce îşi înfrunta curajoasă duşmanul care se înălţa deasupra ei. O rănise şi o umilise, îşi dădu seama Royce, dar nu-i frânsese acest spirit de nesupus. Dintr-o dată, Royce nu mai era sigur dacă vroia într-adevăr să i-l frângă. Încet şi fără emfază, întinse mâna.
   - Dă-mi pumnalul, Jennifer.
   Ea îl ridică mai sus - ţintind, îşi dădu seama Royce, direct spre inima lui.
   - Nu o să-ţi mai fac nimic rău, continuă el calm, în timp ce tânărul Gawin se apropia pe furiş, în spatele ei, cu chipul cumplit, pregătindu-se să apere viaţa stăpânului său.
   - Şi nici, adăugă Royce apăsat, ca o comandă adresată lui Gawin, prea zelosul meu paj, care în clipa asta se află în spatele tău, gata să-ţi taie gâtul dacă faci o mişcare.
   În furia ei, Jenny uitase de pajul din cort - uitase că băiatul fusese martor la umilirea ei! Revelaţia aceasta erupse în ea ca un vulcan.
   - Dă-mi pumnalul, spuse Royce întinzând mâna spre ea, convins acum că i-l va da.
   Şi i l-a dat. Pumnalul tăie aerul cu viteza luminii, aţintit direct spre inima lui. Doar reflexele rapide l-au ajutat să-i schimbe direcţia cu braţul, apoi să-l răsucească şi să-l smulgă din strânsoarea ei puternică şi chiar şi aşa, când o trase spre el şi îşi petrecu braţul pe după ea, imobilizând-o la trupul lui, sângele strălucitor, roşu, se prelingea deja din tăietura adâncă pe care ea reuşise să i-o facă de-a lungul obrazului, lângă ureche.
   - Vrăjitoare mică însetată de sânge! spuse el încet, sălbatic, toată admiraţia pentru curajul ei dispărând când simţi sângele curgându-i pe faţă. Dacă ai fi fost bărbat, te-aş fi omorât pentru asta!
   Gawin se holba la rana stăpânului său cu o furie care i-o depăşea pe a lui Royce şi când băiatul se uită la Jenny, în ochii lui era moarte.
   - Chem paza, spuse el aruncându-i lui Jenny o ultimă privire ucigătoare.
   - Nu fi prost! sări Royce. Vrei să se afle în tabără şi apoi în ţară că am fost înjunghiat de o călugăriţă? Teama de mine, de legenda mea, este cea care îi înfrânge pe duşmanii noştri înainte chiar de a ridica arma spre mine!
   - Vă cer iertare milord, spuse Gawin. Dar pe ea cum o s-o opriţi să vorbească, în clipa în care o să-i daţi drumul?
   - Să-mi dai drumul? spuse Jenny revenindu-şi din transa ei indusă de groază, la vederea sângelui provocat de ea. Ai de gând să ne dai drumul?
   - Într-un final, dacă nu o să te omor înainte, izbucni Lupul, împingând-o de lângă el cu o forţă care o trânti lată peste zdrenţele din colţul cortului.
   Înşfacă apoi carafa cu vin fără s-o scape din ochi şi bău prelung, cu ochii la acul gros de pe masă, pus lângă aţă.
   - Găseşte un ac mai subţire, îi porunci el pajului.
   Jenny rămase locului, uluită de cuvintele şi de acţiunile lui. Acum că îi revenea raţiunea, nu-i venea să creadă că nu o ucisese pe loc, pentru că încercase să îl omoare. Prin minte îi alergau cuvintele lui, „Teama de mine, de legenda mea, este cea care îi înfrânge pe duşmanii noştri înainte chiar de a ridica arma spre mine.” Undeva într-un colţişor întunecat din mintea ei, ajunsese deja la concluzia că Lupul nu era chiar aşa de rău cum spunea legenda despre el, dacă ar fi fost doar pe jumătate atât de rău pe cât se spunea, ar fi fost deja torturată şi molestată. În schimb, el avea de gând să le dea drumul, ei şi Brennei.
   Când Gawin se întoarse cu un ac mai mic, Jenny avea aproape un sentiment caritabil pentru bărbatul pe care încercase să-l omoare cu câteva minute în urmă. Nu putea şi nu-l va ierta pentru faptul că abuzase fizic de ea, dar consideră, cinstit, că erau chit, acum că-i rănise atât trupul cât şi mândria, aşa cum i le rănise el pe ale ei. Stând acolo şi privindu-l cum bea din carafă, decise că cel mai bun şi mai înţelept lucru de acum înainte era să facă tot posibilul ca să nu-l provoace să-şi schimbe decizia de a le trimite înapoi la mănăstire.
   - O să trebuiască să vă rad barba, sire, spuse Gawin, altfel nu o să pot vedea rana, ca să o cos.
   - Atunci rade-o, bombăni Royce. Nu ştii să coşi nici când vezi. Am cicatrice peste tot, ca să-ţi demonstrez asta.
   - Ce păcat că v-a tăiat chiar pe faţă, conveni Gawin şi o clipă Jenny avu sentimentul că încetase să mai existe pentru ei.
   - Era aşa şi aşa destul de crestată, adăugă Gawin pregătind un cuţit ascuţit şi apă pentru ras.
   Trupul băiatului îl ascundea pe Lup de ochii ei când acesta se apucă de treabă şi în timp ce minutele se scurgeau încet, se trezi aplecându-se uşor, într-o parte şi într-alta, teribil de curioasă să vadă ce faţă fioroasă se ascundea după barba lui deasă, neagră. Sau ascundea o bărbie care trăda slăbiciune? se întreba ea aplecându-se mai mult spre stânga, încercând să vadă ceva. Mai mult ca sigur că ascundea o bărbie slabă, decise ea, aplecându-se acum atât de mult spre dreapta încât aproape că îşi pierdu echilibrul încercând să vadă pe lângă paj.
   Royce nu uitase de prezenţa ei şi nici nu avea încredere în ea, acum că se dovedise suficient de curajoasă ca să încerce să-l omoare.
   Urmărind-o cu coada ochiului, o vedea aplecându-se de o parte şi de alta şi-i spuse ironic pajului:
   - Mişcă-te mai într-o parte, Gawin, ca să-mi poată vedea faţa înainte să se răstoarne ca o sticlă, încercând să vadă pe după tine.
   Jenny, care se aplecase mult spre dreapta, nu-şi putu recăpăta echilibrul suficient de repede ca să pretindă că nu se uita la el.
   Roşeaţa i se urcă în obraji şi-şi smulse privirea de la chipul lui Royce Westmoreland, dar nu înainte de a-şi fi făcut uluitoarea impresie că Lupul era considerabil mai tânăr decât crezuse ea. Mai mult, nu avea o bărbie slabă. Bărbia lui era puternică, pătrată, cu o gropiţă ciudată, mică în mijloc. Dar mai mult de atât nu putea spune nimic.
   - Haide, haide, nu fi ruşinoasă, o încuraja Royce sarcastic, dar vinul puternic pe care-l băuse îi îmblânzise mult temperamentul.
   În plus, găsea uluitoare şi amuzantă trecerea ei rapidă de la o asasină cutezătoare la o fetişcană curioasă.
   - Uită-te bine la faţa în care tocmai ai încercat să-ţi sculptezi iniţialele, o îmboldi el urmărindu-i profilul superb.
   - Trebuie să vă cos rana asta, milord, spuse Gawin, încruntându-se. Este adâncă şi s-a umflat şi o să fie şi aşa destul de urâtă.
   - Încearcă să nu mă faci hidos pentru Lady Jennifer, spuse Royce sardonic.
   - Sunt pajul vostru, milord, nu cusătoreasă, răspunse Gawin cu acul şi aţa deasupra tăieturii despicate care începea lângă tâmpla stăpânului său şi urma linia obrazului.
   Cuvântul „cusătorească” îi reaminti dintr-o dată lui Royce de împunsăturile curate, aproape invizibile, pe care le făcuse Jenny reparând nişte pantaloni de lână şi îi făcu semn lui Gawin să se dea în lături, întorcându-şi capul spre captiva lui.
   - Vino aici, îi spuse lui Jenny cu voce calmă, care sună totuşi autoritar.
   Nedorind să îl mai provoace, cu atât mai puţin să-l facă să-şi schimbe gândul de la eliberarea lor, Jenny se ridică şi se supuse îngrijorată, uşurată totuşi că nu mai şedea pe fundul care îi pulsa dureros.
   - Vino mai aproape, insistă el când Jenny se opri suficient de departe ca să nu o poată atinge.
   - Mi se pare firesc să trebuiască să repari tot ce distrugi. Coase-mi faţa.
   În lumina celor două lumânări, Jenny văzu despicătura pe care i-o făcuse pe obraz şi vederea cărnii sfâşiate, adăugată la gândul de a o străpunge cu acul o făcu aproape să leşine. Îşi înghiţi bila urcată în gât şi şopti prin buzele uscate:
   - N... nu... pot.
   - Poţi şi o s-o faci, stabili Royce implacabil.
   Cu o clipă în urmă începuse să se îndoiască de înţelepciunea de a o lăsa în apropierea lui cu acul, dar văzându-i groaza când ea şi-a privit opera, nu mai avea nicio reţinere. De fapt, îşi spuse el, obligând-o să continue să se uite la rană - să o atingă - era ca o pedeapsă!
   Cu vizibilă neplăcere, Gawin îi dădu acul cu aţă iar Jenny îl luă cu mâna care-i tremura, ţinându-l deasupra feţei lui Royce, dar abia în clipa în care ea se pregătea să-l atingă, Royce îi opri mâna şi spuse cu o voce rece, ameninţătoare:
   - Sper că nu eşti atât de proastă încât să faci acest chin şi mai inutil dureros?
   - Nu. Nu, spuse Jenny, abia auzit.
   Mulţumit, Royce întinse carafa de vin spre ea.
   - Uite, bea mai întâi ceva. Asta o să-ţi liniştească nervii.
   Otravă dacă i-ar fi oferit atunci, spunându-i că o să-i liniştească nervii şi Jenny ar fi luat-o, atât de nefericită era la perspectiva muncii care o aştepta. Aşa că luă carafa şi bău 3 lungi înghiţituri, se înecă, apoi mai bău ceva. Şi ar mai fi băut, dacă nu i-ar fi luat contele carafa din mâna încleştată.
   - Prea mult, o să-ţi înceţoşeze vederea şi o să te facă neîndemânatică. N-aş vrea să încerci să-mi coşi urechea. Haide, acum treci la treabă, spuse el sever.
   Întorcându-şi capul, Royce îi oferi obrazul spre îngrijire, în timp ce Gawin stătea la umărul lui Jenny, atent ca aceasta să nu-i facă vreun rău.
   Niciodată nu mai străpunsese Jenny carne de om cu acul şi în timp ce împingea vârful acestuia în pielea umflată, nu-şi putea suprima complet geamătul de protest şi de stare de rău. Urmărind-o cu coada ochiului, Royce încerca să nu tresară, de teamă ca ea să nu observe şi să leşine.
   - Pentru un asasin ai un stomac uluitor de slab, remarcă el încercând să-şi distragă lui, gândul de la durere şi ei, gândul de la treaba asta sângeroasă.
   Muşcându-şi buza, Jenny vârî din nou acul în carne. Culoarea îi dispăru din obraji şi Royce încercă din nou să o distragă.
   - Ce te-a făcut să crezi că ai chemare pentru călugărie?
   - Eu... eu nu m-am gândit, spuse ea, gâfâind.
   - Atunci ce căutai la mânăstirea din Belkirk?
   - Tata m-a trimis acolo, spuse ea înghiţindu-şi greaţa provocată de cumplita ei activitate.
   - Pentru că el crede că eşti menită să fii călugăriţă? întrebă Royce neîncrezător, urmărind-o cu coada ochiului. Înseamnă că el vede un alt aspect al firii tale decât mi-ai arătat mie.
   Asta aproape că o făcu să râdă, observă el urmărind-o cum îşi muşca limba, în timp ce culoarea îi revenea în obraji.
   - De fapt, recunoscu ea încet, cu vocea ei moale uluitor de lirică acum, când nu era furioasă sau în gardă, presupun c-ai putea zice că m-a trimis acolo tocmai pentru că a văzut în mine aceeaşi parte a firii mele, pe care ai văzut-o tu.
   - Adevărat? Şi ce motiv ai avut ca să fi încercat să-l omori pe el? întrebă Royce.
   Părea atât de sincer iritat, încât Jenny nu-şi putu suprima complet un zâmbet. În plus, de ieri nu mâncase nimic şi vinul greu circula liber prin sângele ei, relaxând-o şi încălzind-o până în vârful degetelor de la picioare.
   - Ei? insistă Royce studiind gropiţa minusculă care i se formase în colţul gurii.
   - Nu am încercat să-mi omor tatăl, spuse ea ferm, făcând o nouă împunsătură.
   - Şi atunci ce-ai făcut ca să fi meritat să fii trimisă la mănăstire?
   - Printre altele, am refuzat să mă mărit cu cineva - într-un fel.
   - Adevărat? spuse Royce sincer surprins când îşi aminti că auzise de fata mai mare a lui Merrick când fusese ultimă oară la curte.
   Zvonul care circula atunci spunea că aceasta era o femeie ştearsă, înfumurată, rece şi o fată bătrână prin vocaţie. Îşi încorda mintea ca să-şi amintească cine de fapt i-o descrisese astfel. Exact, Edward Balder, contele de Lochlordon, un emisar de la curtea regelui James, vorbise astfel despre ea. Dar de fapt toţi ceilalţi pe care i-a auzit pomenind de ea în acele rare ocazii ale lui, spuseseră acelaşi lucru. O fată bătrână ştearsă, înfumurată, rece. Dar se mai spunea ceva, ce nu- şi putea aminti pe moment.
   - Câţi ani ai? o întrebă el abrupt, întrebarea o uimi şi păru să o deranjeze.
   - Şaptesprezece ani şi două săptămâni, recunoscu ea mai curând fără voie, remarcă Royce.
   - Atât de bătrână? spuse el cu buzele curbate într-un amestec de amuzament şi compasiune.
   La 17 ani puteai greu spune despre o fată că era bătrână, deşi majoritatea se măritau între 14 şi 16 ani. Îşi spuse că Jenny era considerată în mod exagerat o fată bătrână.
   - Înseamnă că tu ai ales să fii fată bătrână?
   Jena şi negarea licăriră în ochii ei albaştri, adânci şi Royce încercă să-şi amintească ce altceva se mai spunea despre ea la curte. Nu-şi putea aminti nimic, doar că se spunea că sora ei, Brenna, avea un chip a cărui frumuseţe umbrea soarele şi stelele. Royce se întrebă de ce să prefere oare un bărbat o blondă firavă, palidă, acestei mândre fete ispititoare, apoi îşi spuse că el însuşi prefera în general confortul unei blonde angelice, una în particular.
   - Ai ales să fii fată bătrână? întrebă el aşteptând înţelept ca aceasta să mai facă o împunsătură, înainte de a folosi cuvântul care o făcu să tresară.
   Jenny mai făcu o împunsătură, apoi o alta şi o alta, încercând să se distanţeze de neobişnuita revelaţie că Royce era un bărbat frumos, viril. Da, era frumos, recunoscu ea cinstit, deşi era o descoperire uluitoare. Proaspăt ras, avea o frumuseţe bărbătească, aspră, care o luase prin surprindere. Avea maxilarul pătrat, bărbia tăiată, pomeţii obrajilor, proeminenţi şi mari. Dar ce era total dezarmant, era ultima ei descoperire: Contele de Claymore, care stârnea groaza în inimile duşmanilor numai la auzul numelui său - avea cele mai dese gene pe care le văzuse ea vreodată! Ochii îi zâmbiră, gândindu-se cât de intrigaţi vor fi toţi cei de acasă când le va oferi această informaţie.
   - Ai ales să fii fată bătrână? repetă Royce uşor nerăbdător.
   - Presupun că sunt, de vreme ce tata m-a prevenit că mă va trimite la mănăstire dacă ratez singura cerere în căsătorie, strălucită şi potrivită, pe care se pare că o voi primi vreodată.
   - Cine te-a cerut în căsătorie? întrebă Royce, intrigat.
   - Edward Balder, Contele de Lochlordon. Nu te mişca! îi porunci ea cu revoltător curaj când Royce tresări, surprins. Să nu mă acuzi pe mine că n-am făcut o treabă bună, dacă te mişti sub ac.
   Această mustrare atât de aspră din partea unui năpârstoc de fată care mai era, pe deasupra şi prizoniera lui, îl făcu aproape pe Royce să râdă cu glas tare.
   - Câte afurisite de împunsături mai ai de gând să faci? Nu a fost decât o amărâtă de tăietură, contracara Royce.
   Ofensată că aparent acesta aprecia atacul ei îndrăzneţ doar un mic inconvenient, Jenny se dădu înapoi şi se uită la el.
   - Este o tăietură imensă, urâtă şi nimic mai puţin!
   Royce deschise gura să comenteze, dar privirea îi fu atrasă de sânii ei care se profilau impudic pe sub materialul cămăşii. Ciudat că nu observase până acum cât de amplu dotată era, sau ce mică talie avea, sau cât de frumos i se rotunjeau coapsele. Dar, îşi spuse el apoi, nu era nimic ciudat în asta, de vreme ce purtase până acum rochiile acelea fără formă, de călugăriţă iar până mai în urmă cu câteva minute fusese prea furios pe ea ca să observe măcar cu ce era îmbrăcată. Iar acum că observase, şi-ar fi dorit să nu fi observat nimic. Pentru că observând toate astea, îşi aminti acum, al naibii de bine, cât de încântător de bombat fusese fundul ei. Dorinţa începu să se strecoare în el şi Royce se foi stânjenit în scaun.
   - Haide, termină-ţi treaba, spuse el dintr-o dată.
   Jenny observă brusca lui îmbufnare dar o puse pe seama toanelor, aceleaşi toane care acum îl făceau să pară un diavol monstruos, iar în clipa următoare, aproape ca un frate. În ce o privea pe ea, trupul ei era aproape la fel de imprevizibil ca şi toanele lui. Acum câteva minute fusese rece ca gheaţa, în ciuda focului care ardea în cort.
   Acum parcă lua foc în cămaşa ei! Oricum, prefera să restaureze atmosfera aproape prietenoasă de care se bucuraseră în ultimele momente, nu pentru că şi-l dorea prieten, ci pur şi simplu asta o făcea să se teamă mai puţin de el. Spuse, tatonând:
   - Ai părut surprins când am pomenit numele contelui de Lochlordon.
   - Am fost, spuse Royce păstrându-şi aerul reţinut.
   - De ce?
   Nu vroia să-i spună că Edward Balder era probabil răspunzător de zvonurile oarecum nejuste care circulau în toată Londra despre ea.
   Având în vedere că Balder era un păun vanitos, nu era chiar de mirare că, în rolul de pretendent respins, a reacţionat ponegrind numele femeii care îl respinsese.
   - Pentru că este bătrân, spuse Royce, în sfârşit.
   - Şi mai e şi urât.
   - Şi asta-i adevărat.
   Oricât ar fi vrut, Royce nu-şi putea imagina cum un tată iubitor putea încerca să-şi mărite fata cu un desfrânat bătrân. Tocmai din cauza asta, nu putea crede că tatăl ei intenţionase efectiv să o ţină încuiată într-o mănăstire. Fără îndoială că Merrick o trimisese la mănăstire doar pentru câteva săptămâni, să o înveţe obedienţa.
   - Cât ai stat la mănăstirea din Belkirk?
   - Doi ani.
   Căscă gura, apoi se controla şi şi-o închise la loc. Faţa îl durea ca naiba şi dispoziţia lui începu dintr-o dată să se schimbe.
   - Este clar că tatăl tău te consideră la fel de încăpăţânată, de greu de stăpânit, de refractară şi de iraţională, ca şi mine, spuse el pe un ton iritat, tânjind după o gură de vin.
   - Dacă aş fi fiica ta, cum te-ai simţi? îl întrebă Jenny indignată.
   - Blestemat, spuse el hodoronc-tronc, ignorând privirea ei rănită. În două zile mi-ai opus mai multă rezistenţă decât am întâmpinat la ultimele două castele pe care le-am cucerit.
   Cu privirea plină de mânie, punându-şi mâinile în şolduri, Jenny spuse:
   - Nu asta te-am întrebat. Dacă aş fi fost fiica ta şi dacă aş fi fost răpită de duşmanul tău de moarte, cum ai fi vrut tu să mă port?
   Uluit o clipă, Royce se uită la ea, gândindu-se la întrebare. Ea nici nu cochetase cu el şi nici nu-l implorase. Încercase, în schimb, tot ce i-a stat în puteri ca să-l păcălească, să evadeze şi să-l ucidă. O lacrimă nu vărsase, nici măcar în timpul bătăii severe pe care i-o aplicase.
   După care, când el crezuse că ea plângea, plănuia de fapt să-l înjunghie. Îi trecu din nou prin cap că de fapt era incapabilă să plângă, dar acum era preocupat să şi-o închipuie fata lui, o fiinţă nevinovată, răpită din siguranţa unei mănăstiri.
   - Vâră-ţi ghearele înapoi, Jennifer, ţi-ai atins scopul, spuse el scurt.
   Jenny acceptă victoria cu o înclinare graţioasă din cap, de fapt, cu mult mai multă graţie decât recunoscu Royce.
   Era pentru prima dată când Royce o vedea zâmbind cu adevărat şi efectul pe chipul ei era de-a dreptul uluitor. Zâmbetul veni încet, răsărind în ochii ei până când aceştia începură efectiv să scânteieze, apoi coborând spre buzele generoase, îmblânzindu-le la colţuri, până când începură să se despartă, lăsând să se vadă dinţii de un alb perfect şi două gropiţe care îl provocau din colţurile gurii moi.
   Poate că Royce i-ar fi zâmbit înapoi, dar surprinse expresia dispreţuitoare de pe chipul lui Gawin şi îşi dădu seama că se purta ca un cavaler curtenitor în faţa prizonierului său - care mai era pe deasupra, fiica duşmanului său. Şi mai mult ca orice, femeia a cărei activitate distructivă însemna că mulţi dintre oamenii lui vor tremura în noaptea asta de frig, fără pături care să le ofere puţină căldură.
   Făcu un semn scurt cu capul spre grămada de zdrenţe.
   - Acum culcă-te. Mâine poţi să începi să repari răul pe care l-ai făcut cu păturile.
   Această bruscheţe alungă zâmbetul de pe faţa ei şi Jenny se dădu un pas înapoi.
   - Şi ce-am spus rămâne spus, adăugă el mai furios pe sine decât pe ea. Până când nu repari toate păturile, dormi neacoperită.
   Înălţându-şi bărbia într-o poză arogantă, cu care începuse să se obişnuiască din partea ei, Jenny se întoarse, ducându-se spre blănurile care-i serveau lui Royce drept pat. Se mişca, observă acesta, cu graţia unei curtezane, nu ca o călugăriţă.
   Jenny se întinse pe blănuri şi Royce stinse lumânările; peste câteva momente, contele se întinse lângă ea trăgând blănurile peste el, să-i ţină de cald. Brusc, căldura confortabilă a vinului începu să o părăsească pe Jenny şi mintea ei începu să rememoreze fiecare ceas epuizant al acestei zile nesfârşite, de la răsăritul timpuriu, când plănuise împreună cu Brenna evadarea, până în urmă cu câteva ore, când bărbatul de lângă ea o prinsese din nou.
   Privind în sus, în întuneric, retrăi scena cea mai zguduitoare dintre toate, cea pe care încercase să o uite, în tot acest timp. Îl văzu în faţa ochilor pe Thor, în toată splendoarea lui magnifică, lansându-se fără efort prin pădure, alergând de-a lungul culmii, sărind obstacol după obstacol, apoi îl văzu zăcând mort lângă stânca aceea, cu blana lui lucioasă strălucind în noapte.
   Lacrimi i se strânseră în ochi; inspiră cutremurat, o dată şi încă o dată, încercând să şi le reţină, dar durerea pe care o resimţea pentru curajosul animal era mai puternică.
   Royce, care se temea ca nu cumva să adoarmă înaintea ei, îi auzi respiraţia grea şi apoi o scurtă inspiraţie dubioasă. Era evident că simula plânsul, în speranţa că îl va îmbuna şi o va lăsa sub blănuri. Se întoarse pe o parte şi cu o mişcare uşoară îi prinse faţa şi i-o întoarse spre el. Ochii ei sclipeau în lacrimi.
   - Plângi de frig? spuse el neîncrezător, încercând să-i vadă chipul la lumina slabă a cărbunilor care mureau în micul foc din mijlocul cortului.
   - Nu, spuse ea răguşit.
   - Atunci de ce? întrebă el fără să priceapă ce oare ar fi putut în final să-i înfrângă mândria şi să o facă să plângă. Bătaia pe care ţi-am aplicat-o?
   - Nu, şopti ea, cu ochii înlănţuiţi într-ai lui. Calul tău.
   Dintre toate lucrurile pe care le-ar fi putut spune Jenny, acest răspuns era ultimul aşteptat şi cel mai dornic să-l audă. Într-un fel, ştiind că ea regreta pierderea inutilă a calului său îi făcea parcă mai puţin dureroasă această pierdere.
   - A fost cel mai frumos animal pe care l-am văzut vreodată, adăugă ea cu glasul răguşit. Dacă aş fi ştiut că luându-l în dimineaţa asta îl duceam la moarte, aş fi stat aici până când - până când aş fi găsit o altă cale.
   Uitându-se în sus, în ochii umbriţi ai contelui, Jenny îl văzu înfiorându-se când îşi luă mâna de pe obrazul ei.
   - A fost un miracol că ai căzut, altfel aţi fi fost amândoi morţi, spuse el aspru.
   Întorcându-se pe o parte, Jenny îşi îngropa faţa în blănuri, şoptind cu o voce spartă:
   - Nu am căzut. El m-a aruncat. Toată ziua am sărit cu el peste obstacole mai înalte. Ştiam că puteam sări uşor peste copacul acela, dar când a făcut saltul, s-a dat în acelaşi timp înapoi, fără motiv şi eu am căzut în spate. M-a scuturat de pe el, înainte de a sări.
   - Jennifer, Thor are doi fii care-i seamănă aidoma, spuse Royce cu aspră blândeţe. Unul dintre ei este aici, celălalt, la Claymore, unde este antrenat. Deci nu este complet pierdut pentru mine.
   Captiva lui inspiră tremurat şi spuse simplu, în întuneric:
   - Mulţumesc.

   Un vânt muşcător vuia prin valea luminată de lună, cuprinzând soldaţii adormiţi în îmbrăţişarea lui rece, făcându-i să dârdâie convulsiv, în timp ce toamna îşi făcea intrarea timpurie, lipsită de graţie, jucându-se dea iarna. În cortul lui, Royce se întoarse sub blănurile călduroase şi simţi nefamiliara atingere a unui braţ ca gheaţa pe braţul lui.
   Deschise un ochi şi o văzu pe Jennifer tremurând deasupra blănurilor, trupul ei micuţ strâns ca într-o minge, cu genunchii la piept, încercând să păstreze căldura. La drept vorbind, Royce nu era chiar atât de anesteziat de somn încât să nu ştie ce făcea şi nici nu uitase că-i interzisese acesteia căldura păturilor până când nu le repara pe cele tăiate. Şi, ca să fie cât se poate de corect, în timp ce-i studia preocupat silueta tremurândă, se gândi la soldaţii lui loiali care tremurau mult mai tare afară, fără un cort deasupra capului. Astfel încât nu exista nicio justificare pentru ce avea Royce să facă: lăsându-se pe un cot, se întinse mult peste Jennifer şi apucă de teancul gros de blănuri, apoi le trase în sus şi peste ea, înfăşurând-o în ele, până când acestea formară o ridicătură călduroasă în jurul ei.
   Se lăsă din nou pe spate şi închise ochii, fără remuşcări. În fond, oamenii lui erau obişnuiţi cu greul şi cu elementele naturii. Jennifer Merrick nu era.
   Aceasta se mişcă, cuibărindu-se mai adânc în blănuri şi cumva fundul ei ajunse să se sprijine pe genunchiul ridicat al lui Royce. În ciuda barierei izolatoare dintre ei, mintea lui începu instantaneu să-i reamintească de toate delicioasele atribute feminine care se aflau atât de aproape de el. Dar Royce alungă aceste gânduri. Jennifer avea acea rară abilitate de a fi în acelaşi timp o fetiţă nevinovată şi o zeiţă cu părul de aur - un copil care-i putea şfichiui temperamentul cu viteza unei rămurele şi o femeie care putea alina chiar şi durerea, cu un şoptit „îmi pare rău”. Dar, femeie sau copil, nu îndrăznea să o atingă pentru că, într-un fel sau altul el va trebui să-i dea drumul, căci altfel va trebui să renunţe la toate planurile pe care şi le pregătise cu grijă pentru un viitor ce va avea să fie al lui, în mai puţin de o lună. Că tatăl lui Jennifer era sau nu de acord, asta nu mai era, de fapt, problema lui Royce.
   Într-o săptămână, două cel mult, fie i-o va înapoia tatălui ei, dacă el va capitula în condiţii care vor fi agreate de Henric, fie chiar lui Henric, dacă tatăl ei refuza. Ea era acum proprietatea lui Henric, nu a lui Royce iar el nu-şi dorea complicaţiile care s-ar ivi, dintr-o direcţie sau alta, dacă s-ar culca cu ea.

   Contele Merrick făcea paşi în faţa focului din mijlocul sălii, cu chipul contorsionat de furie, ascultând sugestiile celor doi fii ai săi şi a celor patru bărbaţi pe care îi considera cei mai buni prieteni şi neamuri.
   - Nu putem face nimic, spuse Garrick Carmichael, până când regele James nu ne trimite întăririle pe care l-ai rugat să ţi le asigure, când i-ai spus că Lupul ţi-a răpit fetele.
   - Atunci îl putem ataca şi distruge pe ticălos, izbucni fiul lui cel mai mic, Malcolm. Acum s-a apropiat mult de graniţele noastre, nu mai este vorba să mărşăluim până la Cornwall, să ne uzăm înainte de a începe lupta.
   Interveni calm William, băiatul mai mare.
   - Care e diferenţa cât de aproape se află sau câţi oameni avem? Este o nebunie să-i atacăm înainte de a le fi eliberat pe Brenna şi pe Jenny.
   - Şi cum, pentru numele lui Dumnezeu, putem face asta? izbucni Malcolm. Fetele sunt oricum ca şi moarte, spuse el fără sentiment. Altceva decât să ne răzbunăm, nu avem ce face.
   Cu mult mai mic de statură decât fratele său şi tatăl lui vitreg, şi mult mai calm şi mai domolit - William îşi înlătură de pe frunte părul castaniu şi se aplecă înainte, în scaunul lui, privind în jur.
   - Chiar dacă regele James ne trimite suficienţi oameni ca să-l zdrobim pe Lup, nu vom elibera fetele. Vor fi ucise în timpul luptei - sau asasinate, imediat după declanşarea ei.
   - Încetează să mai comentezi planurile câtă vreme nu ai tu unul mai bun! izbucni contele.
   - Cred că am, spuse William calm şi toate capetele se îndreptară spre el. Nu putem scoate fetele de acolo cu forţa, dar prin înşelăciune, am avea şanse. În loc să trimitem o armată împotriva lui, permite-mi mie să iau câţiva oameni. Ne vom îmbrăca în negustori, sau călugări, sau altceva şi vom urmări armata Lupului, până când ne vom putea apropia de fete. Jenny, spuse el cu mândrie, o să înţeleagă imediat, o să-şi dea seama şi o să fie atentă la noi.
   - Eu insist să atacăm! izbucni Malcolm, dorinţa lui de a se înfrunta din nou cu Lupul depăşind atât motivul cât şi aproape inexistenta grijă pentru cele două surori ale sale.
   Amândoi tinerii se întoarseră spre tatăl lor, în aşteptarea deciziei acestuia.
   - Malcolm, spuse contele mândru, ăsta eşti tu, îţi place să înfrunţi inamicul - să te răzbuni, fără să te gândeşti la consecinţe. O să ai ocazia să ataci când Jamie ne va trimite întăriri. Dar acum - spuse el uitându-se la William cu o sclipire de respect crescut - planul fratelui tău este cel mai bun pe care-l avem.

CAPITOLUL ŞASE

   În următoarele 5 zile, Jenny începu să recunoască rutina armatei aflată în repaus.
   Dimineaţa, imediat după răsăritul soarelui, bărbaţii se sculau şi se antrenau cu armele, câteva ceasuri, făcând să răsune terenurile şi valea toată de zgomotul continuu, discordant, al săbiilor pe scuturi, al paloşelor pe paloşe. Arcaşii Lupului, a căror îndemânare era legendară, practicau şi ei zilnic, adăugând zbârnâitul arcurilor, la zăngănitul metalului pe metal. Chiar şi caii erau zilnic scoşi şi instruiţi, călăreţii lor galopându-i cu viteză, în atacuri simulate asupra unor falşi duşmani, încât sunetele de luptă continuau să bubuie şi să răsune în urechile ei mult după ce oamenii se opreau pentru masa de prânz.
   Aşezată în cortul lui Royce, cosând la pături, Jenny asculta nesfârşita larmă încercând fără succes să-şi alunge grijile. Nu-şi putea imagina cum va supravieţui armata tatălui ei când va fi încolţită de „maşina de război” adusă la perfecţiune de Lup şi nici nu se putea împiedica să nu-şi facă griji la gândul că citadela Merrick nu va fi pregătită pentru un astfel de asalt. Apoi grijile i se întorceau spre Brenna.
   Din noaptea evadării lor ratate, nu o mai văzuse decât scurt, o singură dată. Ştefan, fratele mai mic al contelui răspundea de ea şi o ţinea în cortul lui, aşa cum contele de Claymore îşi asumase responsabilitatea faţă de Jenny; totuşi, contele le interzisese fetelor să fie împreună. Jenny îl întreba mereu de siguranţa Brennei şi acesta îi răspundea, aparent sincer, că era bine şi că era tratată de fratele ei ca un oaspete.
   Punându-şi lucrul de-o parte, Jenny se ridică şi se apropie de prelata ridicată a cortului, tânjind să iasă afară. Vremea era frumoasă pentru începutul lui septembrie - cald în timpul zilei, deşi frig, noaptea. Garda de elită a Lupului - 15 bărbaţi a căror unică responsabilitate era Royce, nu armata, exersa călare, în capătul îndepărtat al terenului şi cu toate că Jenny tânjea să iasă afară, în soare, chiar şi acest lucru îi era interzis de către răpitorul ei a cărui atitudine faţă de ea devenea tot mai dură cu fiecare zi care trecea.
   Cavalerii, mai ales Sir Godfrey şi Sir Eustace, care înainte fuseseră aproape politicoşi cu ea, o tratau acum ca pe un duşman a cărui prezenţă erau obligaţi să o suporte. Brenna şi cu ea îi duseseră de nas şi niciunul dintre ei nu părea să vrea să uite sau să treacă cu vederea acest lucru.
   Cu o seară înainte, după masă, Jenny adusese din nou vorba despre ce o durea cel mai tare.
   - Aş vrea să-mi văd sora, îi spusese ea contelui, încercând să facă faţă dispoziţiei lui distante.
   - Atunci încearcă să mă rogi, nu să mă anunţi asta.
   Jenny se îmbăţoşă la tonul lui, se opri ca să-şi cântărească poziţia dificilă şi importanţa atingerii ţelului ei şi după o vizibilă ezitare, acceptă, înclinând capul şi spunând dulce:
   - Foarte bine, atunci. Mi-aş putea vedea sora, my lord?
   - Nu.
   - De ce, pentru numele lui Dumnezeu? explodă Jenny uitându-şi o clipă poziţia ei delicată.
   Ochii lui Royce scânteiară de râs. Realitatea era că îi făcea plăcere să stea cu ea, deşi luase hotărârea să o ţină cât mai departe de el, fizic şi mental.
   - Pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, ai o influenţă proastă asupra surorii tale. Dacă n-ai fi fost tu, ei nu i-ar fi trecut niciodată prin cap sau nu ar fi avut curajul să evadeze. Iar fără ea, tu nu te poţi gândi să o faci.
   Lui Jenny îi veni să-i spună nişte cuvinte care i-ar fi zgâriat urechile, dar asta nu ar fi făcut decât să o împiedice să-şi atingă scopul.
   - Presupun că nu o să mă crezi, dacă îţi dau cuvântul meu de onoare că nu o să încerc să evadez.
   - Chiar vrei să faci asta?
   - Da. Iar acum, îmi pot vedea sora?
   - Nu. Mă tem că nu, îi replică el politicos.
   - Mi se pare uluitor, declară ea pe un ton de sus, ridicându-se încet, cu regal dispreţ, că nu eşti sigur că o întreagă armată de englezi nu poate păzi două biete femei. Sau poate cruzimea te face să mă refuzi?
   Royce îşi strânse buzele dar nu spuse nimic şi imediat după cină ieşi din cort şi nu se mai întoarse decât mult după ce Jennifer adormise.
   A doua zi dimineaţă, Jenny rămase uimită să o vadă pe Brenna condusă spre cort. Hainele cenuşii pe care le îngropaseră lângă pârâu erau prea murdare ca să mai fie purtate şi Brenna era acum înveşmântată într-o tunică, pantaloni şi cizme înalte, moi, evident împrumutate de la unul dintre paji.
   După ce o îmbrăţişa fierbinte, Jenny îşi trase sora jos, lângă ea şi era gata să se lanseze într-o discuţie despre o posibilă evadare, când privirea îi căzu pe o pereche de cizme bărbăteşti, vizibile între baza cortului şi sol. Cizme cu pinteni auriţi, pe care aveau dreptul să-i poarte doar cavalerii.
   - Cum te simţi, surioară? întrebă Brenna îngrijorată.
   - Foarte bine, răspunse Jenny, întrebându-se care dintre cavaleri se afla afară, deşi, indiferent cine era, primise ordin să asculte ce vorbeau fetele.
   Brusc, o idee îi străfulgera mintea şi Jenny adăugă, încet:
   - De fapt, dacă aş fi ştiut cât de bine aveam să fim tratate aici, nu aş mai fi încercat evadarea aceea imposibilă.
   - Ce? răspunse Brenna uluită.
   Jenny îi făcu semn să tacă, apoi îi cuprinse capul între palme şi i-l întoarse, cu privirea spre cizmele negre de afară. Spuse, într-o şoaptă abia auzită:
   - Dacă i-am putea convinge că nu mai vrem să evadăm, vom avea şanse mult mai mari să reuşim asta. Brenna, trebuie să plecăm de aici înainte ca tata să capituleze. Dacă face asta, o să fie prea târziu.
   Brenna dădu din cap în semn că a înţeles şi Jenny continuă:
   - Ştiu că nu am simţit deloc asta când am fost capturate, dar ca să-ţi spun adevărul, mi-a fost cumplit de frică singură pe dealuri, în noaptea în care am încercat să evadăm. Şi când am auzit urletul lupului...
   - Lup! Parcă ziceai că a fost o bufniţă! strigă Brenna.
   - Nu, dacă mă gândesc mai bine, sunt aproape sigură că a fost un lup cumplit! Dar adevărul este că aici suntem în siguranţă - nu vom fi nici omorâte şi nici molestate, aşa cum am crezut la început, deci nu mai există niciun motiv să riscăm să încercăm din nou să evadăm şi să ne găsim singure drumul spre casă. Foarte curând, într-un fel sau altul, tata o să ne elibereze.
   - Ah, da, aşa zic şi eu, strigă aproape Brenna, când Jenny îi făcu semne să-şi dea acordul cu voce sonoră.
   Aşa cum sperase Jennifer, Ştefan Westmoreland care stătuse de pază afară, în faţa cortului, raportă cele auzite. Royce ascultă cu considerabilă surpriză, dar logica din spatele aparentei voinţe a lui Jenny să se resemneze în captivitate părea de necontestat. Logică părea şi dorinţa lui Jennifer de a aştepta liniştită în captivitate şi la fel erau şi motivele pe care i le dăduse surorii ei, pentru această decizie.
   Şi astfel, în ciuda unei oarecare reţineri instinctive, Royce porunci reducerea santinelelor din jurul cortului său de la patru la una, iar această santinelă era Arik, a cărui misiune era în exclusivitate asigurarea pazei captivelor. Abia dăduse acest ordin, că Royce se pomeni oprindu-se ori de câte ori avea ocazia, să se uite spre cortul său - întotdeauna aşteptându-se să vadă o hălăciugă de păr roşu-auriu încercând să se strecoare afară.
   Când trecură 2 zile şi Jenny rămase ascultătoare în cort, reveni şi asupra celuilalt edict şi o anunţă pe Jenny că i se permitea să petreacă zilnic o oră cu sora ei. Pentru ca apoi să se îndoiască de înţelepciunea acestei decizii.
   Jennifer, care era cât se poate de conştientă de motivaţia acestor schimbări, îşi jură să exploateze orice altă ocazie pentru a-i întări contelui încrederea greşită în ea, amăgindu-l astfel să relaxeze şi mai mult paza.
   În seara următoare, soarta îi oferi ocazia cea mare şi Jenny se grăbi să profite de ea: ieşise tocmai afară din cort, cu Brenna, cu gândul de a-i spune lui Arik că ar dori să se plimbe puţin mai departe decât doar în jurul cortului, zona în care li se permisese să facă mişcare, când Jenny deveni dintr-o dată conştientă de 2 lucruri: primul era că Arik şi garda Lupului Negru se aflau la o distanţă de mai bine de 25 de metri mai încolo, ocupaţi cu o gâlceavă care se iscase între bărbaţi; al doilea era că, departe mult, în stânga ei, contele se întorsese ca să le urmărească pe Jennifer şi pe Brenna.
   Dacă nu ar fi ştiut că era urmărită, Jenny poate că ar fi încercat să fugă în pădure, împreună cu Brenna, dar cum îşi dăduse seama că el le-ar fi observat imediat, făcu ceva cu mult mai bun: atentă să lase impresia că ignora faptul că erau observate, Jenny îşi petrecu braţul pe după al Brennei şi arătă spre Arik, apoi se îndepărtă de pădure, menţinându-se ascultătoare în perimetrul cortului, aşa cum li se spusese să facă. Făcând astfel, Jenny îi cree lui Royce, cu abilitate, impresia că şi fără pază poate fi crezută că nu încearcă să evadeze.
   Schema funcţiona magnific. În noaptea aceea, Royce, Ştefan, Arik şi paza Lupului se întruniră să discute ridicarea taberei, a doua zi şi începerea marşului de treizeci de mile spre nord-est, spre castelul Hardin, unde armata se va odihni, în aşteptarea întăririlor care aveau să sosească de la Londra. În timpul discuţiilor şi a cinei care urmă, comportamentul lui Royce Westmoreland faţă de Jenny deveni galant.
   - Nu vor mai exista niciun fel de restricţii în ceea ce priveşte vizitele la sora ta.
   Jenny, care se pregătea tocmai să se aşeze pe teancul de blănuri, se opri în mijlocul acţiunii, uimită de neobişnuita amabilitate din tonul lui şi îşi ridică privirile spre el. O cuprinse o senzaţie ciudată, inexplicabilă dar palpabilă, la vederea chipului mândru, aristocratic.
   Era ca şi cum acesta încetase să se mai gândească la ea ca la un duşman şi o ruga să facă la fel şi nu ştiu cum să reacţioneze.
   Uitându-se în ochii aceia argintii, fără fund, instinctul o preveni că dacă i-ar oferi un armistiţiu, l-ar putea face şi mai periculos decât fusese până acum, ca duşman al ei, dar mintea ei respinse această noţiune, pentru că nu avea logică pentru ea. În mod clar, ar putea numai să profite dintr-o prietenie de suprafaţă între ei şi la drept vorbind, chiar îi plăcuse atmosfera destinsă creată în timp ce-i cosea rana, acum câteva nopţi.
   Deschise gura să-i mulţumească pentru ofertă, dar se opri. I se păru o trădare să-i mulţumească răpitorului ei pentru îngăduinţă, să pretindă că totul era iertat şi că erau, mă rog, prieteni. Mai mult, deşi se simţea uşurată că în aparenţă reuşise să-l facă să aibă încredere în ea, se simţea ruşinată pentru înşelătoria şi duplicitatea la care recursese pentru asta. De mic copil, Jenny fusese deschisă şi cinstită, comportament care o adusese adesea în conflict cu tatăl ei şi care în final o făcuse să-şi provoace fratele vitreg la un duel de onoare, mai curând decât să încerce să-l bată cu propriul joc al acestuia, duplicitatea. Cinstea şi francheţea ei o aduseseră, drept pedeapsă, la mănăstire. Şi totuşi, aici fusese obligată să recurgă la înşelătorie şi cu toate că eforturile îi fuseseră răsplătite iar cauza ei merita totul, se simţi oarecum ruşinată pentru ceea ce făcea. Mândria, cinstea şi disperarea purtau în ea un război şi conştiinţa ei era asaltată în această încăierare.
   Încercă să se, gândească ce ar face Mama Ambrose în această situaţie, dar pur şi simplu nu-şi putea imagina pe nimeni care, în primul rând, ar putea-o răpi pe stareţă, sau să o trântească pe un cal asemenea unui sac cu grăunţe şi toate celelalte lucruri pe care le suportase Jenny de când se afla aici.
   Dar un lucru era sigur, Mama Ambrose se purta just cu toată lumea, indiferent cât de provocatoare erau împrejurările.
   Contele îi oferea lui Jenny un armistiţiu, chiar un fel de prietenie, putea vedea asta în căldura din ochii lui; o putea auzi în blândeţea vocii lui adânci, baritonale. Nu putea, nu îndrăznea să-i refuze încrederea.
   Viitorul clanului depindea de posibilitatea ei de a evada - sau de a fi salvată, pentru că, în mod sigur vor încerca să facă asta înainte de a capitula. Iar în acest scop, Jenny avea nevoie de libertate în tabără, cât se putea. Indiferent de sentimentul de ruşine, nu-i putea refuza armistiţiul oferit. Şi nici nu-i putea refuza prietenia, fără să rişte să-i piardă încrederea. Putea, cel puţin, să-i întoarcă această prietenie cu oarecare sinceritate şi onestitate.
   Decizând acest lucru după o lungă perioadă de tăcere, Jenny se uită la conte, îşi ridică bărbia şi-i acceptă oferta de armistiţiu cu o neintenţionat de rece înclinare a capului.
   Mai curând amuzat decât enervat de ceea ce interpreta greşit ca „regala” ei acceptare a îngăduinţei sale, Royce îşi încrucişa braţele peste piept şi-şi sprijini coapsa de masă, cu sprâncenele arcuite, amuzat. În timp ce Jennifer se aşeză printre blănuri, strângându-şi picioarele sub ea, spuse:
   - Jennifer, pe când erai la mănăstire, nu ţi s-a spus să eviţi cele 7 vicii?
   - Sigur că da.
   - Inclusiv mândria? şopti el distras de lumina lumânărilor, care strălucea în şuviţele părului ei revărsat în cascade pe umeri.
   - De fapt, eu nu sunt mândră, răspunse Jenny cu un zâmbet răpitor, înţelegând că acesta se referea, fără îndoială, la întârziata, mai curând nepoliticoasa ei acceptare a armistiţiului. Am multă voinţă, poate. Şi sunt încăpăţânată. Şi îndărătnică. Dar nu, cred că nu sunt mândră.
   - Zvonurile şi propria mea experienţă cu tine mă fac să cred contrariul.
   Tonul lui o făcu pe Jenny să râdă şi Royce fu captivat de bucuria molipsitoare, de frumuseţea râsului ei. Nu mai auzise până atunci muzica râsului ei şi nici nu mai văzuse strălucirea acestuia în ochii ei.
   Aşezată pe o grămadă de blănuri luxuriante, râzând în sus, spre el, Jennifer Merrick era un spectacol de neuitat. Îşi dădu clar seama de asta, aşa cum ştiu că existau toate şansele să o găsească şi pe ea la fel de irezistibilă dacă s-ar aşeza acum lângă ea. Ezită, privind-o, rememorând în tăcere toate motivele pentru care trebuia să rămână acolo unde se afla - şi apoi, cu un scop cu grijă tăinuit, făcu exact contrariul.
   Întinzând mâna, luă două cupe şi carafa cu vin de pe masă, de lângă coapsa lui şi le aduse pe toate 3 la teancul cu blănuri.
   Turnând vin în carafe, îi oferi ei una.
   - Ţi se spune Jennifer cea mândră, ştiai asta? o întrebă el zâmbind în jos, spre chipul ei fermecător.
   Neştiind că se afunda cu viteza fulgerului într-un teritoriu periculos, necunoscut, Jenny ridică din umeri, cu ochii dansând voioşi.
   - Presupun că ăsta este doar un zvon, drept rezultat al întâlnirii mele cu Lordul Balder. Ţie ţi se spune „Urgia Scoţiei” şi se zice că tu omori copii şi le bei sângele.
   - Adevărat? spuse Royce scuturându-se exagerat, în timp ce se aşeza jos, lângă ea.
   Pe jumătate glumind, adăugă:
   - Nicio mirare că sunt persona non grata în cele mai bune castele ale Angliei.
   - Chiar aşa? întrebă ea intrigată şi încercând să-şi învingă o bruscă şi absurdă pornire de compasiune. 
   Putea fi Urgia Scoţiei, dar lupta pentru Anglia şi i se părea cumplit de nedrept ca proprii lui oameni să-l respingă.
   Ridicându-şi cupa, Jenny sorbi câteva înghiţituri ca să-şi potolească nervii, apoi coborî pocalul greu, studiindu-l pe Royce în lumina lumânărilor de seu de pe masa din capătul celălalt al cortului.
   Tânărul Gawin se afla în partea opusă, părând scufundat în nesfârşita sarcină de a lustrui armura stăpânului său, cu nisip şi oţet.
   Decise că nobilimea engleză era cât se poate de ciudată, pentru că în Scoţia, bărbatul de lângă ea ar fi fost considerat un erou extrem de frumos şi binevenit în orice castel unde ar fi existat o fată de măritat!
   Adevărat, exista o oarecare aroganţă întunecată în el; contururile dure, aspre ale maxilarului şi bărbiei sale trădau o determinare de granit şi o autoritate implacabilă, dar în ansamblu avea un chip frumos, masculin. Era imposibil să-i ghiceşti vârsta; o viaţă petrecută în vânt şi soare săpase riduri la colţurile ochilor şi şanţuri în jurul gurii. Presupuse că era mult mai în vârstă decât arăta de fapt, de vreme ce nu-şi amintea să fi existat o vreme în viaţa ei, când să nu fi auzit de faptele Lupului. Brusc, îşi spuse că era foarte ciudat că acesta îşi petrecuse viaţa în lupte şi nu se gândise să se însoare şi să aibă urmaşi care să-i moştenească toate bogăţiile pe care precis că trebuiasă le fi strâns.
   - De ce ai decis să nu te căsătoreşti? spuse ea dintr-o dată, ca apoi să nu-i vină să creadă că a întrebat aşa ceva.
   Chipul lui Royce trăda uluirea când înţelese că, la 29 de ani aceasta îl privea, evident, ca fiind trecut de mult de vârsta posibilităţii de a se mai căsători. Refăcându-şi expresia, o întrebă amuzat:
   - Tu de ce crezi că nu am făcut asta?
   - Pentru că nu te-a vrut nici o doamnă potrivită? se aventură ea curajos, privindu-l pieziş cu un zâmbet impertinent, pe care Royce îl găsi al naibii de irezistibil.
   În ciuda faptului că primise nenumărate astfel de oferte, Royce zâmbi vag.
   - Presupun că îţi închipui că este prea târziu pentru mine?
   Jenny confirmă din cap, zâmbind.
   - Se pare că amândoi suntem destinaţi burlăciei.
   - Ah, dar tu eşti o fată bătrână ca urmare a dorinţei tale, ori aici este diferenţa dintre noi.
   Savurând enorm momentul, Royce se lăsă într-un cot, studiindu-i obrajii rozalii din cauza vinului.
   - Unde crezi am greşit eu?
   - Nu pot şti asta, fireşte. Dar presupun, continuă ea după un moment de ezitare, că pe câmpul de luptă nu prea ai ocazia să întâlneşti doamne potrivite.
   - Adevărat. Mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii aducând pacea.
   - Singurul motiv pentru care nu există pace este pentru că tu o întrerupi mereu, cu asediile tale blestemate şi cu interminabilele tale lupte. Englezii nu pot suporta asta la nesfârşit, îl informă ea sever.
   - Adevărat? o întrebă el sec, bucurându-se de inteligenţa ei la fel cum se bucurase de râsul ei, puţin mai devreme;
   - Categoric. Tu şi armata ta abia v-aţi întors din luptele cu noi, la Cornwal ...
   - La Cornwall luptam pe pământ englez, îi reaminti el blând, pentru că iubitul tău Rege James - care, apropo, are întâmplător o bărbie slabă - ne-a invadat pe noi, în încercarea de a-l urca pe tron pe soţul verişoarei lui.
   Jenny ripostă, indignată:
   - Ei bine, Perkin Warbeck este, întâmplător, regele de drept al Angliei şi regele James ştie asta! Perkin Warbeck este fiul de mult pierdut al lui Edward al IV-lea.
   - Perkin Warbeck, o contrazise Royce plat, este fiul de mult pierdut al unui barcagiu flamand.
   - Asta este doar părerea ta.
   Cum Royce părea să nu mai vrea să comenteze pe această temă, Jenny aruncă o privire furişă spre faţa lui aspru cizelată.
   - Regele James are cu adevărat bărbia slabă? izbucni ea.
   - Da, confirmă Royce zâmbindu-i.
   - În sfârşit, noi însă nu comentam înfăţişarea lui, spuse ea cu aroganţă, digerând informaţia despre regele ei, despre care se spunea că era frumos ca un zeu. Noi discutam despre nesfârşitele tale războaie, înainte de noi, te-ai luptat cu irlandezii, apoi...
   Royce o întrerupse cu un zâmbet ironic:
   - M-am luptat cu irlandezii pentru că ei l-au încoronat rege pe Lambert Simel şi apoi ne-au invadat pe noi, în încercarea de a-l pune pe tron în locul lui Henric.
   După cum vorbea el, lăsa să creadă că Scoţia şi Irlanda greşeau şi ea efectiv nu se simţea suficient de informată ca să dezbată cum trebuia chestiunea aceasta. Spuse, cu un oftat:
   - Presupun că nu există nicio îndoială pentru ce te afli acum aici, atât de aproape de graniţa noastră. Aştepţi să-ţi sosească mai mulţi oameni, după care Henric vrea să te trimită în Scoţia, să-ţi porţi luptele tale sângeroase împotriva noastră. Toţi din tabără ştiu asta.
   Decis să ghideze conversaţia înapoi, spre topica relaxată dinainte, Royce spuse:
   - După câte-mi amintesc eu, discutam despre inabilitatea mea de a-mi găsi o soţie potrivită şi nu despre scopul bătăliilor mele.
   Fericită de schimbarea subiectului, Jenny reveni deliberat la subiectul precedent. După 1 minut, spuse:
   - Precis că ai fost la curtea lui Henric şi ai cunoscut doamne, acolo?
   - Aşa este.
   Jenny îşi sorbi vinul într-o tăcere gânditoare, studiind bărbatul înalt, aplecat lângă ea, cu un picior ridicat, cu mâna odihnindu-se comod pe genunchi, cât se poate de în elementul lui într-un cort pe câmpul de luptă. Totul la el trăda războinicul. Chiar şi acum, în repaus, trupul lui emana forţa prădătorului; umerii lui erau incredibil de laţi, braţele şi pieptul umflate de muşchi sub tunica de lână bleumarin, iar muşchii de la picioare şi coapse se conturau clar prin pantalonii grei de lână neagră, deasupra cizmelor înalte. Ani de zile de purtat armura şi de mânuit paloşul îl întăriseră pentru luptă, dar Jenny nu-şi putea închipui că o astfel de viaţă îl putea avantaja când se afla la curte, sau măcar pregăti ca să se potrivească cu oamenii de acolo. Deşi ea nu fusese niciodată la curte, auzise fel de fel de poveşti despre opulenţa de acolo şi despre sofisticarea celor care o populau.
   Brusc, îşi dădu seama cât de cumplit de nelalocul lui trebuia să arate şi să se simtă acest luptător, într-un astfel de loc.
   - Tu... tu nu te simţi în largul tău cu oamenii de la curte, nu? se aventură ea ezitant.
   - Nu chiar, spuse Royce distras de miile de emoţii care dansau în ochii ei expresivi.
   Recunoaşterea lui îi înmuie inima bună, pentru că Jenny ştia mai bine decât oricine cât de umilitor şi de dureros este să nu te simţi la locul tău tocmai printre oamenii care doreşti cel mai mult să te accepte. I se părea greşit, injust, ca acest bărbat care îşi risca zilnic viaţa pentru Anglia să fie respins de proprii lui oameni.
   - Sunt convinsă că greşeala nu îţi aparţine, spuse ea miloasă.
   - Atunci unde crezi că se află? întrebă el cu un zâmbet vag în colţurile gurii frumos modelate. De ce nu mă simt eu confortabil la curte?
   - Vorbim despre sentimentele tale când te afli în preajma doamnelor sau a bărbaţilor? întrebă ea simţind o bruscă dorinţă de a-l ajuta, rezultatul în parte a milei, în parte a vinului puternic şi în parte, a reacţiei la privirea lui deschisă, neclintită.
   - Dacă este vorba de doamne, aş putea să te ajut eu, se oferi ea. Ai... ai primi nişte sfaturi?
   - Te rog, neapărat.
   Reţinându-şi un zâmbet, Royce îşi îndulci expresia într-o admirabilă imitare a celei mai sincere gravităţi.
   - Spune-mi cum să mă descurc cu doamnele când sunt la curte, astfel încât data viitoare să am atâta succes încât una dintre ele să mă accepte ca soţ.
   - Oh, nu-ţi pot promite că vor dori să se mărite cu tine, izbucni ea fără să se gândească.
   Royce se înecă cu vinul şi-şi şterse picăturile din colţul gurii.
   - Dacă intenţia ta era să-mi întăreşti încrederea în mine, spuse el cu glasul încă sugrumat de râs, atunci faci o treabă proastă, doamna mea.
   - Nu am vrut să spun... sincer, eu am... se bâlbâi Jenny nefericită.
   - Poate că ar trebui să facem schimb de sfaturi, continuă el plin de bunăvoinţă. Tu îmi spui cum doreşte să fie tratată o doamnă cu o educaţie aleasă, iar eu o să-ţi atrag atenţia asupra pericolelor de a demola încrederea în sine a unui bărbat. Hai, mai bea puţin vin, adăugă el cu blândeţe, întinzând mâna în spatele lui, după carafă şi mai turnând puţin în cupa ei.
   Se uită peste umăr la Gawin şi imediat după aceea pajul lăsă jos scutul pe care-l lustruia şi părăsi cortul.
   - Haide, continuă-ţi sfaturile, sunt nerăbdător să le aud, spuse
   Royce, după ce ea mai sorbi puţin din vin.
   - Să presupunem că mă aflu la curte şi am intrat tocmai în salonul reginei. În jurul ei se află câteva doamne frumoase iar eu sunt decis ca una dintre ele să devină soţia mea...
   Cu ochii măriţi de şoc, Jane sări:
   - Fără nici cea mai mică preferinţă, nu?
   Royce îşi lăsă capul pe spate şi râse cu atâta putere, încât sunetul neobişnuit făcu trei oameni din garda lui să intre în goană în cort să vadă ce se întâmplă.
   Făcându-le scurt semn să iasă, Royce se uită la nasul ei obraznic, care se mai încreţea încă dezaprobator şi îşi dădu seama că tocmai se prăbuşise într-un abis fără precedent, în aprecierile ei. Înăbuşindu-şi un nou acces de veselie, spuse cu ruşinată pocăinţă:
   - Am spus clar că doamnele erau toate frumoase, nu?
   Expresia ei se limpezi şi zâmbi, confirmând cu o înclinare a capului.
   - Asta este adevărat. Dar uitasem că frumuseţea este ceea ce contează cel mai mult, pentru un bărbat.
   - La început, asta este ce contrează cel mai mult, o corectă Royce. Bine, fie. Ce trebuie să fac, acum că am... identificat obiectul intenţiilor mele matrimoniale?
   - Ce ai face tu, în mod normal?
   - Tu ce crezi că aş face?
   Jenny îşi încreţi sprâncenele delicate şi amuzamentul îi apăru în colţurile gurii ei generoase, în timp ce îl studia, gândindu-se la răspuns.
   - Pe baza celor ce ştiu eu despre tine, nu pot decât să presupun că o vei ridica în poala ta, încercând să-i obţii acordul, prin bătaie.
   - Vrei să spui că nu aşa trebuie procedat? spuse Royce cât se poate de serios.
   Jenny văzu umorul care îi juca în ochi; izbucni în râs şi Royce auzi parcă muzica umplându-i cortul.
   - Doamnele... adică doamnele cu o educaţie aleasă, au idei foarte clare despre modul în care doresc să fie tratate de bărbatul care le cucereşte inima, lămuri Jenny după 1 minut, cu o privire care implica fără echivoc faptul că experienţele lui anterioare fuseseră cu femei de o altă categorie.
   - Şi cum anume visează o doamnă cu educaţie aleasă să fie tratată?
   - Cavalereşte, desigur. Dar e mai mult decât atât, adăugă ea cu o privire melancolică în ochii de safir. O doamnă doreşte ca atunci când cavalerul ei intră într-o încăpere plină de lume, să nu aibă ochi decât pentru ea. Să fie orb la orice altceva, în afara frumuseţii ei.
   - În cazul acesta îl paşte pericolul iminent să se împiedice de propria lui sabie, sublinie Royce neînţelegând că Jennifer vorbea despre propriile ei vise.
   Aceasta îi aruncă o privire plină de mustrare, adăugând cu emfază:
   - Şi îi place să creadă că el are o natură romantică, ceea ce, evident, nu ai tu!
   - Nu, dacă a fi romantic înseamnă să-mi bâjbâi drumul prin încăperi ca un orb, glumi el. Dar continuă - ce altceva le mai place doamnelor?
   - Loialitate şi devotament. Şi cuvinte, mai ales cuvinte.
   - Ce fel de cuvinte?
   - Cuvinte de dragoste şi de tandră admiraţie, spuse Jenny visătoare. O doamnă vrea să-l audă pe cavalerul ei spunându-i că o iubeşte mai presus de orice şi că pentru el, ea este frumoasă. Vrea ca acesta să-i spună că ochii ei îi amintesc de mare sau de cer şi că buzele ei îi amintesc de petalele unui trandafir...
   Royce o studia cu gura căscată.
   - Tu chiar visezi ca un bărbat să-ţi spună asemenea lucruri?
   Jennifer păli ca şi cum ar fi pălmuit-o, dar păru să ignore totul.
   - Chiar şi fetele şterse au vise, milord, sublinie ea cu un zâmbet.
   - Jennifer, spuse Royce brusc, amuzat şi ros totodată de remuşcări, tu nu eşti ştearsă. Tu eşti...
   Şi mai atras acum de ea, o studie minunându-se de înfăţişarea ei, dar ce-l atrăgea la ea era ceva mai mult decât faţa sau trupul ei; Jennifer Merrick avea o aură de bunătate care îl încălzea, un spirit mândru care îl provoca - şi o iradiere care îl atrăgea spre ea cu o forţă din ce în ce mai mare.
   - Tu nu eşti ştearsă.
   Jennifer chicoti fără ranchiună şi-şi scutură capul.
   - În niciun caz nu încerca să-ţi ameţeşti doamna visurilor tale flatând-o cu asemenea cuvinte mincinoase, milord, pentru că nu o să ai succes!
   - Dacă nu-mi pot supune doamna prin bătaie şi nici nu o pot îmbrobodi cu vorbe, răspunse Royce preocupat de gura ei roz, presupun că va trebui să mă bazez pe unica mea pricepere...
   Îşi lăsă ultimul cuvânt să plutească în aer, până când Jenny nu-şi mai putu reţine curiozitatea fascinată.
   - La ce pricepere te referi?
   Ochii lui scânteiară şi spuse cu un zâmbet răutăcios:
   - Modestia mă împiedică să spun.
   - Nu fi ruşinos, spuse Jenny atât de curioasă, încât nici nu-i văzu mâna care se ridicase spre umărul ei. Ce faci atât de bine, încât o doamnă să-şi dorească să se mărite cu tine pentru asta?
   - Eu cred că mă pricep foarte bine la... la sărutat, spuse Royce, cu mâna curbându-i-se pe umărul ei.
   - La să... sărutat! izbucni ea dându-se repede înapoi. Este de necrezut că vrei să te făleşti cu asta în faţa mea!
   - Nu mă făleam, contracara Royce rănit. Vroiam doar să mă crezi că sunt cu adevărat foarte bun la aşa ceva.
   Jenny încercă disperată să, lase impresia că îl dezaproba cu fermitate, dar eşua lamentabil; buzele îi tremurau de râs, la gândul că „Urgia Scoţiei” se mândrea nu cu îndemânarea lui la lansarea lanciei sau la spadă ci la sărutat!
   - Să presupun că ideea asta îţi stârneşte râsul? comentă Royce.
   Jenny scutură din cap cu atâta convingere încât părul îi căzu pe umeri, dar ochii îi dansau de amuzament.
   - Este... este nostim, spuse ea sufocându-se de râs, că nu pot accepta, în mintea mea imaginea asta despre tine.
   Fără să o prevină, mâna lui se ridică şi se arcui în jurul braţului ei, trăgând-o ferm spre el.
   - Atunci de ce să nu apreciezi singură? îi propuse el delicat.
   Jenny încercă să se dea înapoi.
   - Nu fi prost! Nu aş putea - nu pot!
   Brusc, nu-şi mai putu smulge privirile de la buzele lui.
   - Te cred bucuroasă pe cuvânt. Bucuroasă!
   - Nu, simt că trebuie să-ţi dovedesc.
   - Nu este nevoie, strigă ea disperată. Cum ţi-aş putea aprecia priceperea, dacă nu am mai fost niciodată sărutată, în viaţa mea?
   Această recunoaştere nu-l făcu pe Royce decât să o dorească şi mai mult, el care era obişnuit cu femei a căror experienţă în pat rivaliza cu a lui. Buzele i se curbară în zâmbet, dar mâna se strânse mai tare pe braţul ei, trăgând-o inexorabil mai aproape, în timp ce îşi ridica cealaltă mână spre umărul ei.
   - Nu! spuse Jenny încercând inutil să se smulgă.
   - Insist.
   Jenny se întări pentru un fel de necunoscut de ea asalt fizic; în gâtlejul ei îşi făcu loc un scâncet de groază, dar în clipa următoare îşi dădu seama că nu avea de ce să se teamă. Buzele lui erau reci pe ale ei şi surprinzător de catifelate, în timp ce se frecau uşor de gura ei închisă. Încremenită, cu mâinile pe umerii lui, ţinându-şi trupul rigid departe de al lui, rămase imobilă, în timp ce pulsul începea să i se înteţească şi ea încerca cu disperare să savureze plăcerea de a fi sărutată, păstrându-şi totuşi sângele rece.
   Royce scăzu presiunea mâinilor, atât cât să-i permită să-şi îndepărteze buzele apăsate de ale lui.
   - Poate că nu mai sunt atât de bun cum credeam odată, spuse el ascunzându-şi cu grijă amuzamentul. Pot jura că mintea ta lucra tot timpul.
   Iritată, alarmată şi profund confuză, Jenny lupta totuşi cu disperare să nu se împotrivească sau să nu facă ceva ce ar fi putut distruge echilibrul fragil al tentativei lor de împrietenire.
   - A... adică? întrebă ea acut conştientă de faptul că trupul lui puternic era acum întins practic pe şi lângă ea, cu capul pe blănuri, în cel mai desfrânat mod.
   - Adică tu crezi acum că sărutul nostru a fost ceva la care să viseze doamnele cu educaţie aleasă?
   - Te rog, dă-mi drumul.
   - Credeam că vroiai să mă ajuţi să înţeleg ce le face plăcere doamnelor cu educaţie aleasă, ca tine.
   - Săruţi foarte bine! Exact aşa cum visează doamnele să fie sărutate! strigă Jenny cu disperare, dar Royce se uită doar la ea cu o expresie îndoită, refuzând să-i dea drumul.
   - Efectiv nu mă simt sigur pe mine, glumi el urmărind micile scântei de furie din ochii albaştri, incredibili.
   - Atunci exersează pe altcineva!
   - Din nefericire, Arik nu mă atrage, spuse Royce şi înainte ca ea să poată aduce o altă obiecţie, schimbă brusc tactica, spunând amabil: Constat totuşi că dacă ameninţările cu pedeapsa fizică nu au efect asupra ta, am descoperit până la urmă, ce anume are.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că pe viitor, când vreau să te fac să mă asculţi, pur şi simplu te sărut, ca să te conving. Ăsta e un lucru care văd că te îngrozeşte.
   Imaginea cu ea sărutată - fără îndoială în faţa oamenilor lui - ori de câte ori se împotrivea, o alarmă cumplit. Sperând că vorbind calm, rezonabil, în loc să protesteze cu aprindere, îl va putea convinge să renunţe la pretenţia lui, spuse:
   - Nu teamă simt eu, mai curând o lipsă de interes.
   Royce îi aprecie trucul cu un amestec de admiraţie şi amuzament, dar acest lucru nu făcu decât să-i amplifice inexplicabila insistenţă de a-i simţi reacţia.
   - Adevărat? spuse el blând, cu privirea acoperită de gene grele fixată pe buzele ei.
   În timp ce vorbea, mâna i se curbă în jurul capului ei, apăsându-l inexorabil în jos, centimetru cu centimetru, până când răsuflarea lui caldă se amestecă cu a ei şi privirile li se înlănţuiră insistent, ştiind că ochii cenuşii îi capturează pe cei îngroziţi, de un albastru ademenitor, făcându-i ostatici, în timp ce-şi apropia buzele de ale ei. Jenny simţi ca un cutremur în tot sistemul ei nervos şi închise ochii, iar buzele lui începură să se mişte pe ale ei, explorând cu atenţie şi posedare fiecare curbă delicată şi contur tremurător.
   Royce îi simţi buzele lăsându-se moi, involuntar, îi simţi braţele tremurânde cedând, sânii venind să se odihnească pe pieptul lui, bătăile puternice ale inimii. Mâna care-i ţinuse apăsată gura de a lui îşi slăbi presiunea în acelaşi timp în care buzele o crescură pe a lor.
   Rostogolind-o pe spate, se întinse deasupra ei, sărutând-o tot mai intens, plimbându-şi mâna încet pe laterala ei şi pe coapsă. Îşi strecură vârful limbii prin crăpătura buzelor ei, forţând pătrunderea, insistând ca acestea să se despartă şi când în sfârşit se întâmplă aşa, limba îi plonja în dulceaţa gurii şi se retrase încet, apoi plonja din nou, imitând actul pe care începuse să şi-l dorească cu periculoasă determinare. 
   Jenny ofta sub el, devenind ca o stană, dar apoi, brusc, întreaga tensiune se scurse din ea, în timp ce o cutremurătoare explozie de plăcere se revărsa în trupul ei. Total neştiutoare faţă de felul de pasiune încinsă pe care o trezea Royce în ea, deliberat, competent, Jenny se simţi contaminată de aceasta, sedusă, până la a uita că era răpitorul ei. Acum era iubitul, aprins, persuasiv, blând, doritor. O cuprinse un sentiment de tandreţe şi cu un geamăt surd de neajutorată capitulare, îşi îndoi mâna pe după gâtul lui, mişcându-şi buzele pe ale lui cu ardoare crescândă.
   Gura lui Royce deveni tot mai insistentă, limba lui cerând, lovind, în timp ce mâna îi aluneca neîncetat în sus pe corsajul ei, mângâindu-i sânii, apoi din nou în jos, dezlegându-i cureaua şi strecurându-se pe sub tunica ei. Jenny simţi mângâierea fermă, alunecătoare, a mâinii lui bătătorite pe sânul gol, în acelaşi timp în care buzele ei erau cuprinse într-un sărut devorator.
   Gemu sub asaltul senzual şi în Royce explodă dorinţa când îi simţi carnea umflându-se sub palma lui, sfârcul înălţându-i-se mândru spre el. Îşi frecă uşor degetele înainte şi înapoi pe excrescenţa impudică, apoi o prinse între degete, frecând-o între ele. Simţi pe gură oftatul ei de plăcere şocată, în timp ce degetele îi săpau convulsiv în umerii lui şi îl săruta adânc, ca şi cum ar fi vrut să-i întoarcă plăcerea pe care i-o oferea el.
   Uluit de dulceaţa înnebunitoare a răspunsului ei, Royce îşi îndepărtă gura de a ei, privind în jos la faţa aprinsă, contaminată de plăcere, continuând să-i mângâie sânul, spunându-şi că într-o clipă o va lăsa în pace.
   Femeile cu care se culcase el nu vroiau, niciodată să fie seduse sau mânuite cu delicateţe. Ele vroiau violenţa şi puterea care făceau parte din legenda lui. Ele vroiau să fie cucerite, supuse, luate cu forţa, folosite - de Lup. Numărul femeilor care-l implorau în pat „loveşte-mă”, era prea mare ca să-l mai ţină minte. Îi fusese atribuit rolul de cuceritor sexual, rol pe care-l acceptase de-a lungul anilor, dar cu tot mai dese simptome de plictiseală şi, în ultima vreme, de dezgust.
   Royce îşi luă încetişor mâna de pe sânul ei umflat, poruncindu-şi să o lase în pace, să pună capăt la ceea ce începuse, să pună capăt acum. Ştia că fără îndoială, mâine va regreta că a lăsat lucrurile să meargă atât de departe. Dar îşi spuse că dacă tot avea să regrete, atunci de ce să nu aibă ceva substanţial de regretat? Şi cu o oarecare idee pe jumătate formată de a-şi permite şi lui şi ei încă puţin din plăcerea pe care se părea că o găsiseră amândoi în noaptea aceasta, Royce se aplecă şi o sărută, în timp ce-i deschidea şi-i înlătura tunica.
   Privirea îi coborî, rămânând fascinată de banchetul ispititor care i se oferea. Sâni minunaţi, rotunzi şi plini, în vârf cu sfârcuri rozalii, întăriţi în muguri duri, de dorinţă, înfiorându-se sub privirea lui; pielea ei era moale ca smântâna, strălucind în lumina focului, neatinsă ca zăpada proaspăt căzută.
   Inspirând adânc, să se liniştească, îşi smulse privirile de la sâni spre buze, apoi spre ochii ei care fermecau, în timp ce-şi desfăcea tunica, înlăturând-o din drum, pentru ca astfel să poată simţi ridicăturile mari, albe, presate pe pieptul lui gol.
   Deja adusă aproape într-o stare de insensibilitate de căldura săruturilor lui, a privirii lui şi a vinului, Jenny se uita cu privirea înceţoşată la linia fermă, senzuală a buzelor lui, urmărindu-le cum coborau asupra a lor ei. Închise ochii şi lumea începu să se învârtească în timp ce gura lui i-o lua pe a ei cu o foame nestăvilită, despărţindu-i buzele şi strecurându-şi limba între ele. Gemu de plăcere când mâna lui îi luă sânul, forţându-i-l în sus, ţinându-l acolo, în timp ce-şi cobora încet pe el pieptul dezgolit, asprit de păr şi apoi greutatea lui se lăsă peste ea. O acoperi aproape cu trupul lui, trasând săruturi senzuale de la gura ei spre ureche, gâdilându-i ceafa sensibilă cu vârful limbii, apoi explorându-i sânii minunat, până când Jenny
începu să se zvârcoleacă sub el.
   Royce îşi întoarse gura de-a lungul obrazului, spre buze şi începu o seducţie lentă, erotică iar Jenny începu în curând să geamă încet, în gâtlej. Buzele lui despărţite le acoperiră pe ale ei, forţându-le să se deschidă mai mult, până când îi captură limba ca şi cum ar fi vrut să-i sugă dulceaţa, apoi i-o dădu pe a lui şi Jenny îi reluă instinctiv mişcările şi când făcu asta, sărutul deveni sălbatic. Limba lui se împletea cu a ei, mâinile lui îi intrau adânc în păr şi Jenny îşi încolăci braţele pe după gâtul lui, pierdută într-un sărut care putea cutremura pământul.
   Partea de jos a trupului lui se ridică, picioarele lui i le despărţiră pe ale ei şi se strecură între ele, obligând-o să devină vibrant conştientă de rigida lui duritate care se presa plină de înţeles între pulpele ei.
   Devastată de foamea primară a pasiunii lui, se agăţă de el, înfrânându-şi un strigăt de dezamăgire când acesta îşi smulse gura dintr-a ei, apoi oftă surprinsă când şi-o coborî pe sânii ei. Buzele i se închiseră pe un sfârc, ciugulindu-l cu delicateţe, apoi intensificându-şi strânsoarea, trăgându-l mai tare, până când spinarea ei se arcui şi fiecare părticică a trupului îi fu cuprinsă de valuri şocante de pură plăcere. Şi chiar când îşi spunea că nu mai poate îndura, el insistă mai mult, smulgându-i un geamăt înfundat. În clipa aceea Royce se opri, întorcându-şi faţa să savureze celălalt sân cu aceeaşi atenţie, în timp ce ea îşi plimba degetele prin părul lui des, negru, ţinându-i incoştientă capul apăsat asupra ei.
   Când simţi că sigur o să moară de plăcere, Royce îşi lăsă greutatea în mâini, ridicându-şi pieptul de pe ea. Aerul rece pe pielea ei încinsă, combinat cu absenţa cărnii lui pe ea, o scoase puţin din starea de euforie inconştientă în care o adusese el. Jenny deschise cu greu ochii şi-l văzu stând deasupra ei, mângâindu-i cu ochi fierbinţi sânii cu sfârcurile mândru întărite de limba şi buzele şi dinţii lui.
   Panica, întârziată, letargică, o cuprinse în sfârşit pe Jenny, în timp ce forţa coapselor lui doritoare trimiteau prin ea valuri de dorinţă.
   Royce dădu să-şi aplece din nou capul spre ea şi terifiantă că prelungise atât de mult clipa aceasta, scutură disperată din cap.
   - Te rog, şopti ea gâfâit.
   Dar el se ridica deja, cu trupul tensionat, în alertă. O fracţiune de secundă după aceea, un paznic strigă de afară:
   - Vă cer scuze, milord, s-au întors oamenii.
   Fără un cuvânt, Royce se rostogoli şi se ridică în picioare, aranjându-şi repede hainele şi ieşi afară din cort.
   Într-o ceaţă de dorinţă întreruptă şi confuzie, Jenny îl privi plecând, apoi luciditatea începu, încet-încet, să-i revină. O cuprinse o ruşine furibundă când se uită în jos şi-şi văzu hainele răvăşite. Le trase la loc, plimbându-şi o mână tremurândă prin părul într-o sălbatică dezordine. Ar fi fost cât se poate de rău dacă ar fi forţat-o să-i cedeze, dar el nu a făcut asta. Ca şi cum ar fi fost vrăjită, ea se alăturase dornică, frenetică, propriei ei seducţii. Şocul a ceea ce făcuse, aproape făcuse, îi cuprinse trupul cu un tremur nestăpânit, dar când încercă să dea vina pe el, conştiinţa refuză să facă asta.
   Începu să se gândească înnebunită la lucruri pe care le-ar putea spune, sau face, la întoarcerea lui, pentru că oricât de naivă era, ştia instinctiv că el o să vrea să continue de unde o părăsise şi inima începu să-i bubuie de teamă, nu de el, ci de ea însăşi.
   Trecură minute, apoi un ceas şi teama ei se transformă în mirare şi într-un târziu, într-o epuizare binecuvântată. Ghemuită în blănuri, ochii i se închiseră, apoi se deschiseră brusc, după ceasuri mai târziu, ca să-l găsească stând în picioare, deasupra ei.
   Îngrijorată, îi cercetă trăsăturile dure, implacabile, mintea ei amorţită de somn înregistrând că „iubitul” părăsise cortul şi asemenea ei, nu mai arăta nicio dorinţă de a-şi continua seducţia.
   - A fost o greşeală, spuse el plat, din partea amândurora. Nu o să se mai întâmple.
   Era ultimul lucru pe care se aştepta să-l audă din partea lui şi în timp ce Royce se întorcea ieşind repede din cort, afară în noapte, presupuse că aceasta trebuia să fie forma lui de a-şi cere scuze pentru cele întâmplate.
   Buzele i se desfăcură într-o mirare tăcută, apoi îşi închise repede ochii, în clipa în care în cort intră Gawin care se întinse pe jos, pe salteaua lui de paie, aproape de intrare.

CAPITOLUL ŞAPTE

   La răsăritul soarelui, corturile au fost demontate şi pădurea se umplu de zgomot continuu, în timp ce cinci sute de mii de cavaleri, mercenari şi paji ieşeau din vale, urmaţi de carele grele care scârţâiau sub greutatea bombardelor, a mortierelor, a berbecilor de luptă, a catapultelor şi a întregului echipament şi alimente necesare în timpul asediului.
   Pentru Jenny care călărea alături de Brenna, din greu păzite de cavaleri înarmaţi, de ambele părţi, lumea deveni o ceaţă ireală de zgomot, de praf şi de confuzie interioară. Nu ştia încotro se îndreptau, sau unde anume se afla, sau nici măcar cine mai era ea.
   Era ca şi cum întreaga lume clocotea şi fiecare se schimbase, într-un fel. Acum, Brenna era cea care îi arunca lui Jenny zâmbete de încurajare, în timp ce Jenny, care crezuse despre ea că era o persoană inteligentă, se pomeni căutând - tânjind după o privire din partea lui Royce Westmoreland!
   L-a văzut de câteva ori, în timp ce venea călare prin dreptul ei şi era ca şi cum şi devenise un străin. Urcat pe un cal uriaş, negru, de luptă şi îmbrăcat într-un negru sinistru, de la cizmele înalte la mantaua care se drapa pe umerii lui puternici şi flutura în spatele lui, acesta era cea mai înspăimântătoare şi mai puternică siluetă pe care o văzuse Jenny vreodată - un străin ucigaş, hotărât să-i distrugă familia, clanul şi tot ce-i era ei drag.
   În noaptea aceea, întinsă lângă Brenna, uitându-se în sus, la stele, încercă să nu se gândească la oribilul turn de asediu care-şi arunca ameninţătoarea-i umbră peste pajişte, turnul care în curând va fi montat pentru asediul zidurilor vechi ale cetăţii Merrick. Îl întrezărise înainte printre copacii din vale, dar nu ştiuse ce reprezenta. Sau poate că efectiv nu a vrut să-şi confirme temerile.
   Acum însă abia dacă se mai putea gândi la altceva şi se agăţa cu disperare de presupunerea Brennei că Regele James ar putea trimite forţe care să-i ajute clanul în această bătălie. Şi în tot acest timp, o parte din ea refuza să creadă că va avea loc o bătălie. Poate pentru că nu-şi putea închipui cu adevărat că bărbatul care o sărutase şi o atinsese cu atâta tandreţe pasională chiar intenţiona să se întoarcă complet de la ea, să-i măcelărească familia şi clanul. Partea naivă, bună a inimii ei nu-i permitea să creadă că bărbatul care a glumit şi a râs cu ea cu o seară înainte, poate fi capabil de aşa ceva.
   Dar apoi, nici nu putea crede că noaptea trecută a existat cu adevărat. Noaptea trecută el fusese un iubit tandru, persuasiv, insistent. Astăzi era un străin în stare să uite de existenţa ei. 

 ............................................