...........................................
3.
- Bine, fie! Dacă tot trebuie să mă fac de râs, mai bine să continuu! Du-mă la el. Presupun că ceea ce dorește este să stea aici.
- Aș crede că s-ar simți mai confortabil pe propriul său iaht, spuse Vara, dar politicos ar fi să-l invitați.
Contele nu răspunse.
Când ajunse lângă el, își sprijini mâna grea pe umărul ei, de parcă ar fi dorit s-o facă să se simtă stânjenită. Porni spre ușă, cu el alături.
Apoi ieșiră pe coridor și merseră spre sala căpeteniei.
- La dracu! înjură contele printre dinți. Cât voi mai fi obligat să trăiesc în felul ăsta blestemat?
În acel moment, auzind agonia din vocea lui, Vara avu o idee.
Capitolul 5
După ce-l conduse pe conte spre încăperea căpeteniei, pentru a se întâlni cu Lordul Belgrave, Vara se retrase în camera ei.
Intrând, observă că valijoara, pe care o adusese de acasă în după-amiaza aceea, nu fusese încă deschisă.
După prânz, când tatăl ei și contele se delectau la un păhărel de vin de porto, Vara se retrăsese la etaj împreună cu mama sa.
- Voi avea nevoie de încă 2 rochii de seară, mamă, spusese ea. Ai vreo valijoară în care să le pot pune?
- Sigur că da, draga mea, răspunsese Lady McDorn.
Făcuse o pauză și apoi adăugase:
- Păcat că nu are cine să te vadă purtând rochiile astea drăguțe.
- Din contră, zâmbise Vara, fantomele foștilor conți mă vor privi cu satisfacție. Actualul conte nu poate vedea masa din sufragerie, dar este fermecătoare, împreună cu candelabrele de aur și minunata argintărie, care, după cum i-am spus contelui, fac parte din comorile familiei.
Lady McDorn nu zisese nimic.
Totuși, Vara știa că i-ar fi plăcut ca fiica ei să fie înconjurată de bărbați tineri și fermecători, cu care să poată dansa.
Începuse să aleagă din dulap rochiile pe care urma să le ia.
Mama îi găsise o valijoară de piele. Apoi întrebase:
- Ai văzut-o pe doamna Bryden, draga mea?
- Nu încă, răspunse Vara. Mă simt nițeluș vinovată din cauza asta, dar stă mereu în camerele ei din turn. Desigur, mă voi duce s-o vizitez.
- Va trebui să-i mulțumești pentru că-ți servește drept însoțitoare, zisese Lady McDorn. Asta îmi aduce aminte - am o carte pe care poți să i-o duci drept cadou. Este despre păsări, subiect care știu că o interesează foarte mult.
Ieșise în grabă din cameră.
Rămasă singură, Vara deschisese un sertar și scosese un mic revolver. Când împlinise 14 ani, tatăl ei o învățase să tragă.
Mama se împotrivise, zicând:
- Cred că este nepotrivit ca o femeie să învețe să folosească o armă.
- Femeile trebuie să fie capabile să se apere, replicase generalul, și deoarece nu am un fiu, Vara va fi cea care mă va ajuta să stârpesc dăunătorii.
Amintindu-și acea conversație, Vara își spusese că, dacă șobolanii vor veni în camera ei, cu siguranță îi va împușca.
S-ar fi putut să fie nevoită să facă asta și în camera contelui. Era un pistolet mic și destul de ușor.
Tatăl ei o pusese să exerseze la țintă, până ce fusese în stare să nimerească în centru, de fiecare dată. Știa, însă, că mama s-ar fi necăjit dacă ar fi aflat că-l lua cu ea. Îl ascunse rapid în valiză, sub rochii.
De cum terminase, mama revenise cu cartea.
- Dă-o doamnei Bryden, spusese ea, și nu uita să-i mulțumești insistent pentru că-ți este însoțitoare, chiar dacă nu vă prea vedeți.
Zâmbise, adăugând:
- Sunt sigură că în sud asta ar fi considerată o purtare foarte bizară, dar aici, în Highlands, nu avem de ales.
Acum, fiindcă valijoara nu fusese încă deschisă, Vara scoase cartea pentru doamna Bryden și revolverul.
Puse arma într-un sertar de la noptieră. Simțind că era o ocazie bună, străbătu castelul de-a lungul, spre turnul nordic.
Bătu la ușă.
Liniștea, ce precedă ușoara întredeschidere a ușii, păru îndelungată.
O voce întrebă:
- Cine-i acolo?
- Vara McDorn și vă aduc un mesaj din partea mamei.
Doamna Bryden deschise ușa.
O privi pe Vara cu un soi de suspiciune, apoi spuse:
- Poftește înăuntru.
Deoarece era curioasă, Vara nu refuză invitația. O urmă pe doamna Bryden, în ceea ce părea o încăpere foarte plăcută și neobișnuită.
Era, desigur, circulară și avea 3 ferestre cu vedere spre grădină. La exterior, exista o mică verandă cu mai multe măsuțe pentru păsări. Câteva păsărele, de diferite soiuri, ciuguleau mâncarea ce le fusese pusă.
- Mama mi-a spus că sunteți pasionată de ornitologie, explică Vara, și ăsta este motivul pentru care v-a trimis această carte.
În înmână cartea doamnei Bryden, care o privi și zise:
- Este foarte frumos din partea Ladyei McDorn și sunt convinsă că va fi foarte interesantă.
- Se vede că vă plac păsărelele, spuse Vara, iar acolo, pe măsuțe, sunt câteva specii pe care nu le recunosc.
Deoarece își manifestase interesul, doamna Bryden îi explică ce erau fiecare. Insistă mai ales asupra unei specii neobișnuite care, după spusele ei, provenea din insulele nordice.
Vara îi mulțumi că-i servea de însoțitoare, pe timpul șederii la castel, iar doamna Bryden spuse:
- Soțul meu îmi spune că domnia sa se arată mai interesat decât înainte și, pentru asta, îți suntem îndatorați.
- Acum este cu un prieten, zise Vara, și sper că, până la sfârșitul săptămânii, îi va primi și pe „bătrâni”.
- Asta speră și soțul meu, răspunse doamna Bryden.
Vara crezu că ar fi fost o greșeală să mai întârzie, așa că spuse:
- Acum, ar trebui să plec să văd dacă nu cumva este nevoie de mine. Vă mulțumesc, încă o dată, doamnă Bryden, pentru amabilitate.
- Mă tem că am făcut prea puțin, zise doamna Bryden, dar eu nu merg în restul castelului decât dacă n-am încotro.
- Nu mă surprinde, când aveți aici un cămin atât de frumos, zâmbi Vara. Apropo, adăugă ea, ca sub un impuls de moment, mama MacKay mai trăiește?
- Da, răspunse doamna Bryden. Acum două săptămâni, i-am dus un pui de cormoran cu aripa ruptă. L-a vindecat în felul ei obișnuit, miraculos.
- Îmi aduc aminte că am fost la ea când eram foarte mică, spuse Vara.
Doamna Bryden nu-i răspunse, iar ea nu mai adăugă nimic.
Întorcându-se în sala căpeteniei, Vara se gândi că urma o zi crucială. Nu menționă ceea ce plănuise, până după cină, deoarece Lordul Belgrave rămăsese la masă.
Își propusese în mod vizibil să-l distreze pe conte și să-i capteze interesul. Discutară despre India, ceea ce pentru Vara, care asculta, era fascinant.
Lordul Belgrave îl tachină pe conte, în privința succesului pe care-l avusese pe lângă femeile din Simla.
Pentru cazul că Vara n-ar fi înțeles, explică:
- Trebuie să-ți spun, domnișoară McDorn, că în anotimpul cald soțiile se mută, în căutarea răcorii, la munte la Simla, în timp ce sărmanii soți sunt nevoiți să rabde căldura la șes. Deoarece în casa viceregelui este penurie de bărbați, aghiotanții au parte de cele mai încântătoare femei, care le sorb cuvintele și flirtează cu ei scandalos!
- Am citit despre Simla, zise Vara, și mi-ar plăcea grozav să ajung în India.
- Poate că, într-o bună zi, vei avea ocazia, spuse Lordul Belgrave, și, așa cum îți va povesti și Bruce, nimic nu este mai impresionant decât imaginea vârfurilor acoperite de zăpadă din Himalaia.
Contele nu comentă, iar Vara crezu că, probabil, prea multe povești despre India îi amintiseră, mai mult decât oricând, de starea ochilor săi. În consecință, schimbă subiectul.
Când părăsiră sala căpeteniei, Lordul Belgrave spuse:
- Mâine voi pleca foarte devreme spre Orkeys și prin urmare trebuie să vă spun noapte bună și la revedere!
Îi întinse mâna Varei, adăugând:
- A fost o încântare să te cunosc. Transmite-i, te rog, tatălui dumitale urările mele și spune-i că i se resimte lipsa la regiment, acum că s-a retras.
- Va fi fericit să afle că lumea și-l amintește încă, răspunse Vara.
Lordul Belgrave își luă apoi rămas bun de la conte și-i mulțumi pentru masă.
Vara în conduse până în capul scărilor, apoi se întoarse în încăperea căpeteniei.
- Mi s-a părut un om foarte plăcut, spuse ea.
Contele stătea în fața căminului.
- Este un bun prieten al viceregelui, răspunse acesta, dar mă bucur că n-a rămas mai mult.
- Și mie-mi pare bine, fu Vara de acord, deoarece mâine aveți ceva important de făcut. Lordul Belgrave mi-a povestit cât de curajos ați fost. Mă întreb numai dacă sunteți suficient de curajos să întreprindeți ceea ce ar putea fi o călătorie extrem de riscantă.
- Ce vrei să spui? se interesă contele. Ce-mi ceri să fac?
- Vreau să vizitați pe cineva care cred că v-ar putea ajuta, replică Vara. Dar singura modalitate de a ajunge acolo este călare.
Urmă o pauză. Apoi, contele zise:
- Ai vrea să călăresc, deși sunt orb?
- Vă voi conduce încetișor și promit că voi avea grijă să nu vi se întâmple nimic, dacă nu veți cădea de pe cal. Armăsarul dumneavoastră va trebui doar să-l urmeze pe al meu, iar dacă vor fi dificultăți am să-l țin de căpăstru.
Contele tăcu. Apoi întrebă:
- Unde mergem?
- Până aproape de culmea colinei din spatele castelului, răspunse ea.
- De ce? Cu ce scop?
- Asta vă voi spune mâine. Vreau să fie o surpriză.
- Dacă refuz, cred că mă vei considera laș! se plânse contele.
- N-am să spun așa ceva, răspunse Vara, dar mă va durea constant că nu aveți încredere în mine.
Contele gesticulă larg cu mâinile.
- Ei bine, fie, zise el. Dacă tu consideri că ceea ce dorești să fac este important, atunci se va face. Doar Dumnezeu știe la ce mă împingi!
Vara nu lăsă să se vadă cât era de încântată, însă probabil că el înțelesese, deoarece adăugă:
- Bine, rămâne cum dorești. Ca toate femeile, vrei să conduci, în loc să lași asta pe seama unui bărbat.
- Acum, îmi puneți în spate o dorință pe care n-o am, zise Vara. Spuneam numai că ceea ce vă cer să faceți este foarte important pentru dumneavoastră.
- Iar eu am acceptat.
- În cazul acesta, domnule, vă voi spune acum noapte bună, ca nu cumva să vă răzgândiți.
Vara porni și, ajungând la ușă, spuse:
- Vă promit că, oricât va fi de neplăcut, se va dovedi că a meritat.
La ieșire, observă că Donald era acolo, așteptând să-l conducă pe conte spre dormitor.
Vara se trezi dimineață devreme și se duse la grajduri.
După cum aflase, erau acolo câțiva cai minunați, dar ea îi explică grăjdarului șef că dorea, pentru conte, cel mai liniștit cal. Îi mai spuse că pentru ea era necesar un cal care să nu-l stârnească pe cel încălecat de conte.
Grăjdarul șef înțelese exact ce anume dorea și-i promise că cei 2 cai vor fi la intrarea de serviciu, la ora 2 fix.
Se hotărâse să nu plece de dimineață.
Știa că uimitorul dar de vindecătoare al măicuței MacKay, avea, adesea, nevoie de mai multă vreme.
De mică, Betsy MacKay fusese conștientă de puterile ei de vindecătoare, descrise uneori ca vrăjitorii.
Aproape în toate clanurile exista câte o „vrăjitoare albă”, respectată și consultată la orice ocazie. Mama MacKay fusese „vindecătoarea” McDornilor dintotdeauna, de când își putea aminti Vara.
Fusese o fetiță ciudată, care vedea fantome și făcea preziceri care se adevereau întotdeauna. Din cauza asta, încetul cu încetul, i se dusese vestea, fiind cunoscută de toți localnicii. Familia ei avea o fermă sus pe colină, într-un loc foarte izolat.
Dacă vreun animal era rănit, sau vreo pasăre își rupea aripa, sau vreo vacă nu avea lapte, erau duse la Betsy MacKay.
Într-o iarnă, un băiețel își pierduse părinții pe mare și nu mai avea pe nimeni care să se ocupe de el. Betsy MacKay, care pe atunci avea aproape 40 de ani, spusese că-l va lua la ea. Se alăturase familiei, la îngrijirea oilor.
La maturitate, acesta construise o căsuță pentru sine și Betsy și acolo își vedea ea „pacienții”, cum obișnuia să le spună.
Vara își amintea încă de copilărie, când își rănise degetul, prinzându-l în ușă.
Mama ei o dusese la Betsy MacKay.
„Mama MacKay”, cum fusese mai târziu numită, îi lecuise degetul, ținându-l între palme și rugându-se.
Când ajunsese în Anglia, unde asemenea lucruri erau luate în râs, aproape uitase de mama MacKay.
Acum însă, după ce Lordul Belgrave îi povestise că orbirea contelui se datora, în întregime, blestemului unui fachir, înțelese că acesta era răspunsul la rugile ei.
Dacă cineva ar fi fost în stare să-l vindece pe conte, acela n-ar fi fost nici medic, nici oculist. Doar mama MacKay, cu puterile ei miraculoase, despre care ea credea că-s dăruite de Dumnezeu. Din cauza asta, erau folosite doar pentru a face bine.
Dificultatea, era convinsă Vara, stătea în faptul că tânărul conte, atât de „englez” în comportament, ar fi putut desconsidera întreaga idee. Ar fi putut-o categorisi ca „prostie superstițioasă” și ar fi putut refuza categoric s-o viziteze pe mama MacKay.
Din cauza asta, era convinsă că trebuie să fie reticentă în această privință și să-l ducă acolo înainte ca el să-și dea seama despre ce este vorba. Era sigură că nu se aștepta la așa ceva. Nu va bănui măcar, încotro mergeau și ce se petrecea, până ce nu vor fi ajuns în vârful colinei.
Din fericire, la sosirea dimineții, constată că apăruseră o mulțime de hârtii care trebuiau citite contelui.
Domnul Bryden luase deja legătura cu cei ce urmau să execute reparațiile la castel, construcțiile din port și să înalțe vreo 20 de căsuțe pe proprietate. Trebuiau aprobate prețurile, stabilită ordinea de priorități și nimeni, în afara contelui, nu putea da acceptul final pentru începerea execuției.
În consecință, se făcuse deja vremea prânzului, atunci când Vara îl informă că, imediat ce vor fi terminat, caii îi vor aștepta.
Avusese mare grijă să nu spună nimănui încotro aveau să meargă. Se temuse că cineva i-ar fi putut menționa întâmplător contelui destinația. Atunci acesta ar fi putut refuza să mai participe la ceea ce ar fi considerat o „vânătoare de cai verzi”.
Vara știa că el dorea, dacă s-ar fi putut, ca nimeni să nu-l vadă.
Când Donald le comunică sosirea cailor, îl conduse pe conte la parter. Acesta își dădu seama că scara era mai mică și mai abruptă decât cea principală și întrebă:
- De ce am luat-o pe aici?
- Este cea mai directă cale spre coline și spre destinația noastră, răspunse Vara. De asemenea, evităm aleea, satul și drumul principal.
Contele nu mai spuse nimic. Ea înțelesese, totuși, că era ușurat să afle că nu va fi văzut cu bandaje la ochi. Purta un basc împodobit, într-o parte, cu o pană de cocoș negru, prinsă sub insigna de argint a McDornilor.
Îl prindea perfect, se gândi Vara. Era convinsă că, după ce-și va scoate bandajul, va fi deosebit de frumos. Este un bărbat impresionant, își spuse ea.
Abia când începură să urce la pas poteca întortocheată, făcută de animale, conștientiză că, dacă ochii contelui s-ar fi vindecat după tratamentul mamei MacKay, cum spera și aștepta, atunci serviciile ei nu vor mai fi necesare.
Nu-i mai trecuse prin minte așa ceva.
Călărea înaintea contelui, calul acestuia urmându-l potolit pe al ei.
Deodată, își dădu seama că nu dorea să-l părăsească. La început, se rugase pentru el și încercase să-l ajute fiindcă asta îi dicta datoria față de clan. Dar, apoi, descoperise că-i plăcea să fie în preajma lui. De fapt, era lucrul cel mai captivant care se petrecuse vreodată în viața ei.
Ar fi dorit să continue să-i vorbească, să-l asculte și să-l sfătuiască, așa cum făcuse până atunci.
Își aminti apoi spusele lui Hamish, cum că frumusețile Londrei îl asaltaseră. Lordul Belgrave sugerase succesul de care se bucurase printre femeile din Simla.
Gândul acesta fu ca un pumnal înfipt în inimă. Înțelese că făcuse lucrul cel mai prostesc din toată viața ei. Se îndrăgostise de un bărbat care nu era câtuși de puțin interesat de ea ca femeie. Doar ca îndrumător, ca cineva folositor, care să-i explice ceea ce ar fi trebuit să afle despre propriul clan.
Cum pot fi atât de stupidă? se întrebă ea.
La sfârșitul săptămânii, dacă mama MacKay ar fi avut succes, slujba ei urma să-și piardă importanța. Pe urmă, nu va mai avea nicio scuză de a rămâne la castel.
Apoi, diavolul o momi. Dacă s-ar întoarce din drum, contele ar rămâne orb ca acum. Înțelese, însă, că nu ar fi fost doar o dovadă de cruzime, ci și o răutate.
Fachirul îl blestemase pe conte din cauză că își făcuse datoria, protejându-l pe vicerege. Dacă binele avea să triumfe, nu putea fi ea cea care se împiedice aceste eveniment.
Rușinată de propriile gânduri, se rugă iar ca mama MacKay să reușească.
Spera că, undeva, în cerul albastru de deasupra, cineva o asculta.
Poteca pentru oi cotea și devenea tot mai abruptă. Erau mult deasupra râului care, acum, arăta ca o panglică de argint, șerpuind dedesubt.
Peisajul era foarte liniștit și frumos.
Vara consideră că, atunci când contele va putea în sfârșit să-și vadă proprietatea, va înțelege cât de norocos era. Nu exista niciun alt loc, în întreaga lume, la fel de frumos ca Scoția.
Vara ar fi dorit să-l audă făcând comparație cu Himalaya și spunând, ca scoțian, că nu puteau fi asemuite.
El nu vorbea, dar ei i se păru că, fiind călare, se simțea bine. Înțelesese, după felul cum stătea pe cal, că era un călăreț experimentat și că tatăl ei l-ar fi lăudat.
Urma acum o porțiune aproape plană, înainte ca drumul să urce din nou.
Vara continua să călărească în tăcere, lăsându-l să adulmece mireasma vegetației specifice.
Contele auzea bâzâitul albinelor și țipătul potârnichilor scoțiene, ridicându-se înaintea lor. Din timp în timp, câte un vultur le zbura pe deasupra capetelor. În rest, se puteau auzi doar foșnetul vântului și tropotul copitelor.
Într-un sfârșit, zări în față panta unui deal și, sub ea, micuța căsuță de lemn în care locuia mama MacKay.
Ferma, care aparținuse familiei ei, era la o jumătate de milă depărtare.
Bojdeuca de lemn, pe care o construise fiul adoptiv, se cam povârnise cu trecerea vremii. Câțiva brăduți crescuseră împrejur. La intrare exista o grădiniță, încă plină de flori.
Vara continua să călărească până lângă căsuță și apoi așteptă ca armăsarul contelui să-l ajungă pe al ei.
- Am ajuns, zise ea încet.
- Ar trebui să-mi spui și unde, răspunse contele.
- V-am adus să vă vadă o femeie numită mama MacKay, spuse Vara. Este o persoană deosebită și unul dintre membrii importanți ai clanului.
- În ce fel? întrebă contele.
- Este cunoscută drept „vrăjitoarea albă”, explică Vara, dar este, de fapt, vindecătoare.
Îl simți încordându-se și adăugă repede:
- Toți o consultă, când sunt bolnavi sau când au probleme. Doamna Bryden îi aduce păsărele lovite. Oierii vin la ea cu oile și mieii răniți și nu există nimeni mai respectat, în întreg ținutul.
Pentru o clipă, fu liniște.
Vara se temu că el își va întoarce calul și va porni în direcția din care veniseră.
În loc de asta, contele spuse liniștit:
- Vara, crezi cu adevărat că va fi în stare să-mi vindece ochii?
- Sunt sigură c-o va face! răspunse Vara. Încă cel mai important lucru este să credeți în puterile ei de vindecătoare, pentru ca acestea să aibă efect.
Din nou se temu că ar fi putut refuza să aibă ceva de-a face cu toată povestea asta.
Dar el întrebă:
- Descălecăm acum, sau mai avem de mers?
Vara se simțea de parcă și-ar fi ținut mult timp respirația.
- Descălecăm și nu este necesar să legăm caii. Nu se vor depărta.
Pe neașteptate, contele zâmbi.
- Dacă o vor face, totuși, va fi treaba ta să-i prinzi.
Își dădu drumul din șa, aterizând în același timp cu Vara. Atârnară hățurile pe coamele cailor, ca să nu-i stânjenească. Apoi, Vara trecu lângă conte.
Înțelegând ce anume se aștepta din partea lui, își așeză mâna pe umărul ei. Ea deschise portița, de la care o potecă pietruită conducea până la intrare.
Poteca nu era prea largă, iar contele, de parcă ar fi simțit asta, se ținu aproape.
Ajunseră la ușă, iar Vara bătu.
- Intră, spuse o voce.
Vara îi șopti contelui:
- Aplecați-vă, pragul de sus este cam jos.
Făcu precum i se ceruse și intrară.
Lângă foc, deasupra căruia atârna un cazan mare, asemănător celor folosite de țigani, stătea o femeie în vârstă.
Vara știa că mama MacKay ar fi trebuit să fie foarte bătrână, acum. Totuși, se așteptase ca ea să arate la fel ca atunci când o văzuse prima oară.
Însă acum, mama MacKay avea părul alb, o figură foarte ascuțită, iar pe mâini se puteau vedea vene albăstrui, semn de bătrânețe. Ochii, însă, păreau la fel de luminoști și atenți ca în tinerețe.
Se uită la Vara și spuse:
- Ai mai fost p`aci, cănd ierai micuțî și ti rănisiși la deș`t.
- Cum de-ți amintești așa ceva? întrebă Vara. Dar, într-adevăr, m-ai vindecat, mamă MacKay, iar acum l-am adus pe noul Conte de Dornoch, care are nevoie de ajutorul dumitale.
- Înțilieg cî-i orb, zise liniștită mama MacKay.
Vara consideră că era tipic pentru ea ca, trăind retrasă atât de departe de sat, să fie, totuși, la curent cu ceea ce se petrecea.
Mama MacKay arătă cu degetul un scaun așezat vizavi de al său.
Vara îl conduse pe conte acolo, iar acesta se așeză.
- Îmi pari tari rău s`aud de orbiria, `mniavostrî, spuse mama MacKay, da` tribui sî-mi ziciți cum s-a `ntâmplat.
Vara își ținu respirația, anticipând un posibil refuz.
Totuși, el răspunse:
- Am fost blestemat, în India, de către un om sfânt, un fachir, fiindcă împușcasem 2 oameni care atentaseră la viața viceregelui.
- Mi-a` zis spiritili c-ar fi vorba di așa civa, replică mama MacKay.
- Ți-au spus spiritele una ca asta? se interesă contele. Dar eu n-am povestit nimănui cum s-a petrecut, de când am venit aici.
- Știam io că o sî viniți să mă videți, di când am aflat, spuse mama MacKay, și am sî fac tot ci pot sî vî scap di blistiem. Sau, mai iuti, cei cari mî inspirî; vor faci tot ci pot.
- Nu-ți pot explica ce ar însemna pentru mine să-mi recapăt vederea, zise contele.
- Trebi sî criediți și să-i lăsați pe cei cari ni vighiazî sî-și facă triaba, spuse mama MacKay.
Se ridică de pe scaun și se duse la fereastră.
Micuța cameră era acum întunecată, cu excepția focului din cămin.
Apoi, mama MacKay se așeză în spatele scaunului contelui.
- Am sî vî scot bandajili di la ochi, spuse ea, ș-ar fi bini sî-i ținiți închiși. Cînd i-oi atingi cu lumina Domnului, sî nu-ncircați sî vidiți.
Se opri, de parcă i-ar fi așteptat răspunsul și, după câteva momente, el spuse:
- Voi face exact ce-mi vei cere.
- Îs sigurî, spuse ea, cî Vara va avia griji sî vî ținiți di cuvânt.
Contele își scosese basca la intrare. Acum, mama MacKay începu să-i înlăture bandajele.
Vara abia îi putea urmări mișcările.
Într-un mod bizar, inexplicabil pentru ea, flăcările din vatră păruseră să pâlpâie și să se stingă, rămânând numai strălucirea jeraticului.
Simți totuși, că mama MacKay scosese bandajele și le așezase pe masa de lângă ea. Apoi, își așeză mâinile peste ochii contelui.
Nu se auzea niciun zgomot, dar Vara era conștientă că se ruga, evocând spiritele în care credea.
Deodată, în întunecimea micuței camere, Vara simți că nu mai erau doar 3 persoane. Nu-și putea explica, dar avea senzația că mai erau și alții prezenți.
Îi percepea reali, atât psihic cât și fizic. Atât de reali încât era la fel de conștientă de prezența spiritelor ca de a contelui și a mamei MacKay.
Îi simți vibrând împrejur, pe când se strânsese ochii și se ruga pentru conte. Dar știa că, dacă ar fi deschis ochii, ar fi văzut o lumină care nu aparținea acestei lumi. Senzația era atât de intensă și atât de reală încât constată că respira cu greutate.
- Acu`, spiritili v-au atins ochii cu razili lor vindecătoari, da` au zis că n-ar tribui sî-i dischidiți pânî mâini dimineațî, în zori.
- Înțeleg, spuse contele.
Vara deschise ochii.
Observă că mama MacKay îi punea, din nou, bandajele la ochi. Pe când le lega la spate, Vara se duse la fereastră și dădu la o parte perdelele.
Mama MacKay se întorsese la scaunului pe care stătuse, iar contele zise:
- Nu știu cum să-ți mulțumesc. Vrei să-mi spui cum aș putea-o face?
- Știu că viți ajuta clanul, zise mama MacKay. Au nivoi di ajutoru` `mneavostrî și încî digrabî. Căpitinia clanului trebui sî-și conducî poporu`!
- Știu asta, spuse contele, și când voi putea vedea din nou, promit că toate se vor face cum trebuie.
- Asta-i ci vriam s-aud, zise mama MacKay.
- Totuși, aș dori să fac ceva și pentru dumneata, insistă contele.
Mama MacKay zâmbi.
- Voi fi aci, dacă avieți nevoii di mini, va tribui doar sî-mi ziciți cu ci vî pot ajuta, și nu-mi doriesc dicât aprobaria cielor cari vighiazî prin mini.
- Ești o persoană deosebită, spuse contele.
Se ridică de pe scaun și Vara veni lângă el.
Localizând-o după voce, contele îi întinse mâna mamei MacKay.
- Știu să spun „mulțumesc”, zise el, și te asigur că am încredere în dumneata și sunt conștient cât m-ai ajutat.
Mama MacKay zâmbi.
- Îmi placi sî aud una ca aiasta, domnia ta, da` ținiți minti ci v-am zis, nu `ciercați sî vidiți pânî mâini dimineațî.
- Promit că așa va fi, spuse el.
Porni spre locul unde credea că se află ușa, iar Vara îi zise mamei MacKay:
- Mulțumesc, mulțumesc mult și, după ce-i voi spune tatii ce ai făcut, îți va mulțumi și el.
Mama MacKay înclină doar capul, fără să răspundă.
Ieșiră afară, la soare. După cum se așteptase Vara, caii erau acolo unde îi lăsaseră, păscând iarbă.
Ținu întâi calul contelui. Când îl aduse lângă acesta, el sări în șa.
Vara încălecă și ea și porni înainte, ca la venire.
Abia după ce plecară se întrebă dacă miracolul pentru care se rugase, se va îndeplini.
În sud, nimeni nu ne-ar crede, se gândi ea, dar Scoția este plină de spirite. Umplu aerul, cerul, râurile și colinele.
În depărtare, zărea marea și, pe măsură ce coborau, apărură și turnurile castelului.
- Te rog, Doamne, imploră ea, fă-l să vadă... să poată vedea!
Simțea că era cea mai altruistă rugăciune pe care o rostise vreodată.
Capitolul 6
Când ajunseră în apropierea castelului, Vara o luă printre arbuști și copaci, pentru a evita să fie zăriți.
Se întrebă dacă aceasta era ultima oară când contele era nevoit să se ascundă de cei care l-ar fi putut vedea.
Lângă intrarea laterală, așteptau 2 rândași.
- Ați ajuns acasă, spuse Vara cu blândețe, astfel încât contele să fie avertizat că erau din nou la castel.
El descălecă, iar ea îl conduse pe treptele de la intrare și apoi înăuntru.
Urcară scara laterală. Ajungând pe palier, contele zise:
- Aș vrea să merg în camera mea.
Cu supunere, Vara îl conduse la ușă și, după ce intră, se retrase în camera ei. Îi păru pustie și se duse la fereastră pentru a privi marea.
Se întrebă din nou dacă mâine contele va putea vedea, iar ea va fi obligată să se întoarcă acasă.
Știa că nu va uita ușor acea experiență. Zilele pe care le petrecuse ajutându-l, încercând să-l cunoască, apoi, pe neașteptate, îndrăgostindu-se.
Nu-și imaginase că dragostea o va cuprinde într-un mod atât de neobișnuit. Sau că o va simți pulsându-i prin tot corpul, astfel încât abia își mai recunoștea trupul și senzațiile.
Orice s-ar întâmpla în viitor, își zise ea, nu-l voi uita niciodată și nu cred că voi mai simți vreodată așa ceva pentru vreun alt bărbat.
Aflase că între mama și tatăl ei fusese dragoste la prima vedere. Totuși, le luase mai mult de 1 an pentru a obține consimțământul părinților ei. Toată acea perioadă, niciunul dintre ei nu se uitase la altcineva.
- Așa se va... petrece... și cu mine, se asigură Vara.
Pentru conte, însă, avea să fie foarte diferit.
Și-l putea imagina întorcându-se la Londra, atunci când castelul va fi devenit plictisitor și toate lucrurile vor fi la locul lor.
Mai întâi, va voi să pună lucrurile în ordine. Înțelesese deja, din felul în care dădea ordine, că-i plăcea să organizeze. Mintea îi mergea cu mare repeziciune.
Era convinsă că, odată ce nu va mai fi preocupat de ochi, va descoperi o mie de lucruri care vor trebui făcute.
Poate că, în cazul ăsta, va rămâne aici o perioadă destul de lungă, își zise ea.
Apoi râse de propriul gând. Își inventa scenarii favorabile pentru a-l revedea. Chiar după plecarea acasă, poate că ar fi putut veni la castel, din când în când, pentru a vorbi cu el.
- Îl... iubesc! Îl iubesc! își spuse ea.
I se păru că valurile, care se spărgeau pe plajă, dedesubt, îi repetau cuvintele. Simți că ar fi o dovadă de tact dacă ar rămâne în cameră până la cină. Abia atunci, purtând una din noile rochii, pe care le adusese de acasă, se duse în cala căpeteniei.
Contele era deja acolo. Donald îl îmbrăcase, fără cusur, în ținuta de seară a căpeteniei clanului.
Vederea lui fu suficientă ca inima să-i facă un salt. Îi era clar că, în ciuda bandajelor de la ochi, nimeni nu putea fi mai impresionant sau mai frumos.
Contele nu aduse vorba despre ceea ce făcuseră în acea după-amiază.
Vorbiră despre o mulțime de lucruri, inclusiv despre port.
- Ați ajuns la vreo concluzie privind ceea ce ar trebui făcut cu acei pierde-vară, care provoacă atâtea probleme? întrebă Vara.
- Aș vrea să discut problema din nou cu tatăl tău, zise contele. Cred că, împreună, vom reuși să găsim ceva cu care să le ocupăm timpul și să-i ținem departe de necazuri.
- Veți fi foarte apreciat de bătrâni clanului, dacă veți reuși așa ceva! spuse Vara.
- Ah, iar „bătrânii”! exclamă contele. N-am uitat că am promis să-i primesc.
- Așteaptă să fie convocați la castel.
În timp ce vorbea, Vara se gândi că ăsta era alt obstacol depășit de conte. Nu mai rămăsese decât o singură adevărată temere de înfruntat. Tratamentul mamei MacKay urma, sau nu, să-i redea vederea.
Când, după cină, se întoarseră în sala căpeteniei, deoarece contele nu părea dispus la vorbă. Vara spuse:
- Am avut o zi plină și cred că acum mă voi retrage.
- Pentru mine va fi o noapte lungă, zise contele. Mâine vom afla dacă răspunsul este „Da” sau „Nu”.
Vara tocmai se pregătea să pornească spre ușă, atunci când, spre surprinderea ei, contele se ridică în picioare și-i întinse mâna.
Când i-o luă, el spuse:
- Trebuie să-ți mulțumesc, Vara, pentru tot ceea ce ai făcut pentru mine. Știu că a fost un mare efort și pot doar spera că vizita noastră de după-amiază se va dovedi un succes.
Degetele Varei le strânseră pe ale lui.
- Mă voi... ruga ca mâine să fiți în stare... să vedeți, spuse ea cu blândețe.
- Și eu voi face același lucru, răspunse contele.
Ar fi trebuit să-și retragă mâna, însă el o duse la buze.
Îi sărută pielea mătăsoasă.
- Mulțumesc! zise din nou.
Simțea ca și când îngeri ar fi început să cânte sub atingerea lui. Plecă totuși, fără să mai spună nimic.
Ajunsă în cameră își presă buzele pe propria mână, acolo unde o sărutase contele. Simți un slab fior, străbătându-i ființa.
De la fereastră se vedeau stelele strălucind și luna urcând pe cer, deasupra mării. Lumina ei argintie mângâia valurile.
Atâta frumusețe și mister o făcură să simtă că spiritele mării își trimiteau puterile spre conte. Poate că și acestea ar fi putut interveni în alungarea blestemului.
Rămase în picioare mult timp, privind și rugându-se, înainte de a se dezbrăca și a se culca. Îi fu însă imposibil să adoarmă.
Gândurile îi stăteau numai la conte. Agoniza la teama că, odată dimineață venită, contele va fi tot orb.
- Ce aș mai putea să-i spun? Ce aș putea face? se întrebă ea.
O copleșea neputința femeii care iubește, dar este incapabilă să-l protejeze pe bărbatul iubit.
Ceea ce simțea contele era inimaginabil. Cum să poată dormi, știind că de dimineață va înfrunta fie victoria, fie înfrângerea?
Vara continuă să se foiască și să se răsucească până ce, într-un târziu, se constrânse să rămână liniștită și să se relaxeze.
Trebuie doar să mă rog, își zise ea, și să nu mă mai gândesc la propriile sentimente.
Asta însă se dovedi dificil. Oricât de tare se ruga, în permanență, o întrebare persista în subconștient. Oare acesta va fi sfârșitul relației lor?
Vorbiseră despre posibilitatea ca el să dea un bal și se întrebă dacă va fi invitată.
Trebuia instruit cum să „ungă mecanismele”, dar tatăl ei era un profesor cu mai multă experiență decât ar fi putut fi ea.
Ar fi putut alege profesori dintre dansatorii experimentați de la „Highlands Games”, care erau dintre cei mai buni dansatori din întreaga Scoție. Același lucru se putea spune în orice domeniu care privea viața la castel.
Contele nu stabilise încă data ceremoniei, în care fiecare membru al clanului urma să sărute mâna căpeteniei și să-i jure credință. Cimpoierii aveau să cânte din zori până în noapte.
Dacă se va dovedi generos, un cerb se va învârti în frigare, berea făcută în casă va umple stacanele și vor fi artificii.
Vara își putea imagina freamătul, nu numai printre tinerii clanului, dar și printre cei mai vârstnici.
Și nimeni, își zise ea, n-ar fi părut mai distins decât chiar căpetenia.
O mulțime de gânduri i se perindau prin minte, iar și iar.
Într-un târziu adormi, doar ca, brusc, să se trezească speriată. I se păru că aude o mișcare în interiorul zidurilor.
Hotărî că trebuie să fi fost șobolanii.
O treziseră și se ridică în capul oaselor, pipăind după revolver în sertarul noptierei.
Camera nu era complet întunecată. Cu toate că draperiile erau trase, lumina lunii se strecura pe la margini. Una dintre draperii, pe unde privise pe fereastră, rămăsese întredeschisă.
Cu revolverul în mână, încercă să vadă dacă nu era vreo mișcare pe dușumea. Toate încăperile, din această aripă a castelului, erau lambrisate. I se spusese că în spatele lambriurilor existau cămăruțe secrete, unde erau ascunse femeile și copiii, la vremuri de restriște.
Nu mai auzea zgomote. Își imagină șobolanii, strecurându-se prin spatele lambriurilor și găsind, poate, o gaură prin care să pătrundă în camera ei. Gândul o făcu să se cutremure, iar degetele i se crispară pe revolver.
- Probabil că am visat, se îmbrăbătă ea.
Se aplecă să pună la loc revolverul în sertar.
Deodată, la ușă răsună un clinchet de clopoțel. O clipă, nu înțelese de unde venea. Apoi își aminti că dăduse ordin să fie montat un clopoțel legat cu camera contelui, care s-o trezească și să le permită să se odihnească domnului Bryden și lui Donald.
Își dădu seama ce se întâmplase. Șobolanii deranjaseră somnul contelui, ca și pe al ei. Îl suna pe Donald să vină și să se ocupe de ei.
Sări din pat, traversă în goană camera și deschise ușa. Purta doar cămașa de noapte și nu întârzie să mai pună ceva pe deasupra.
Unica ei preocupare era să omoare șobolanii.
Pe coridor, la ușa contelui, era o măsuță pe care stătea o lămpiță menită să lumineze holul pe timpul nopții.
Lămpi identice se găseau peste tot, în castel. Vara se întrebase care le era rostul. I se spusese că fostul conte considera lumânările în sfeșnice ca posibile surse de incendiu. Din cauză că era foarte mult lemn folosit la grinzi, lambriuri și pardosele, considerase că lămpile erau mai sigure.
La ușa contelui, Vara se opri.
Mutând revolverul în mâna stângă, deplasă lampa cât mai aproape de ușă. Pe când făcea asta, i se păru că aude un zgomot slab de încăierare. Apoi deschise ușa și reapucă revolverul cu dreapta. În același timp, ridică lampa de ulei de pe masă.
Pătrunse în cameră și, pentru o clipă, privind spre lambriuri, nu zări nimic. Dinspre pat se auzea un sunet înăbușit și, întorcându-se într-acolo, scoase un sunet gâtuit, înspăimântată.
Un bărbat îmbrăcat în kilt, cu spatele spre ea, stătea întins peste cuvertura patului. Vara observă că bărbatul cu kilt presa o pernă peste fața contelui, într-o încercare clară de a-l sufoca.
Sunetele se auzi din nou. Cu iuțeală instinctivă, Vara trase în bărbatul care stătea deasupra contelui.
Glontele îi pătrunse în coapsă și acesta scăpă un geamă de durere. Trase iar, nimerindu-l din nou în aceeași zonă.
Bărbatul se răsuci și căzu cu o bufnitură pe pardoseală.
Atunci văzu că era Hamish. Perna, cu care încercase să-l sufoce pe conte, căzu peste el.
Abia înțelegând ce se întâmpla, Vara rămase împietrită. Ținea lampa sus și revolverul fumegând în mâna dreaptă.
Tușind și trăgându-și cu greu sufletul, contele se ridică în capul oaselor.
Vara își întoarse privirea spre Hamish, care țipa și gemea ținându-și strâns piciorul sângerând. Apoi se uită la conte, ai cărui ochi, fără bandaje, o fixau.
Privirile lor se întâlniră și, pentru o clipă, rămaseră ochi în ochi.
Apoi, acesta spuse, cu o voce care suna ciudat, de parcă nu i-ar fi aparținut:
- Văd! Te pot... vedea... Vara!
Varei îi fu imposibil să facă vreo mișcare. Stătea numai acolo, privindu-l, și înțelegea că avusese dreptate. Era cel mai frumos bărbat pe care-l văzuse vreodată.
- Văd! repetă contele. Iar tu ești exact așa cum știam că vei fi!
- Puteți... vedea? Puteți... cu adevărat... vedea? întrebă Vara, cu o voce care părea să vină de foarte departe.
În spate, auzi cum cineva intra în cameră și, pe când întorcea capul, îl auzi pe Donald spunând:
- Ci s-a-ntâmplat aci, domnia voastrî?
Auzise probabil pocnetul revolverului.
Purta o cămeșoaie groasă și avea părul alb răvășit. Arăta foarte diferit de aspectul lui obișnuit, din timpul zilei, îmbrăcat în kilt.
Înainte ca vreun răspuns să vină din partea contelui, Hamish strigă:
- Ajută-mă! Ajută-mă! Am fost împușcat! Sângerez! Ajutor!
- Și aș putia afla ci cauți aci domnu` Hamish? întrebă Donald mânios.
- A încercat să mă sufoce! spuse contele. Ia-l de aici, Donald. Închide-l, dar mâine va fi dat pe mâna poliției.
- Foarti bini, domnia voastră.
Donald se aplecă și, prizându-l pe Hamish de braț, îl târî afară din cameră. Acesta lăsa în urmă o dâră de sânge. Și după ce Donald închise ușa, îl putură auzi pe Hamish urlând.
Cu toate astea, Vara era interesată doar de starea contelui.
Se apropie puțin de pat. Observă atunci, că lângă cămin, în lambriuri, era deschisă o ușă mascată. Așa pătrunsese Hamish în dormitorul contelui.
- Nu sunteți... rănit? întrebă ea cu voce scăzută.
- Ai venit la timp, răspunse contele. Reușise să mă imobilizeze și abia am putut să sun înainte de a nu mă mai putea mișca.
- Și... vedeți?
Vorbind, așeză revolverul pe pat și puse mâna în fața lămpii, pentru a diminua lumina.
- Dar... încă n-au sosit zorile! exclamă ea.
- Miracolul promis s-a petrecut, zise contele. Văd - te văd destul de bine.
Pentru prima oară, Vara își aminti că era numai în cămașa de noapte. Și, din cauză că era vară, aceasta era făcută dintr-un material aproape transparent.
Se aplecă instinctiv și, lăsând lampa pe masă, o stinse.
- De ce ai făcut asta? întrebă contele. Trage draperiile. Vreau să văd stelele.
Sperând că în cameră era prea întuneric pentru ca el s-o poată vedea clar, Vara făcu ceea ce i se ceruse.
Stelele străluceau încă pe cer, dar la orizont se zărea o slabă geană de lumină.
- Zorii sunt aproape! exclamă Vara. V-ați ținut promisiunea făcută mamei MacKay.
- Zorii unei noi zile și ai unei noi existențe! spuse contele.
- Sunt... atât de... bucuroasă... atât de fericită! șopti Vara.
Temându-se să n-o privească, se retrase în umbră și împinse panoul deschis de lambriu.
- Vom vorbi despre asta mai târziu, zise contele, dar am atâtea lucruri să-ți spun, Vara.
Ea ajunsese la ușă.
- Încercați să adormiți din nou, spuse ea. Dimineață veți avea multe de făcut și va trebui să fiți odihnit și în formă.
- Acum, mă simt de parcă aș fi în stare să sar peste lună și aș putea traversa înot marea! răspunse contele.
Vara izbucni în râs.
- Veți fi în stare de una ca asta și, desigur, va trebui s-o anunțați pe mama MacKay că spiritele ei au îndeplinit miracolul pentru care ne-am rugat.
- Cred că ea știe deja, afirmă contele în mod neașteptat.
Vara mai ezită o clipă. Apoi își dădu seama că, deși tânjea să mai rămână, trebuia să facă lucrul decent și să se întoarcă în propria cameră.
- Nu mă gândesc doar la mama MacKay, zise contele, ci și la Dumnezeu.
Ea porni pe coridor. Ajunsă în cameră, îngenunche lângă pat și se rugă. Dar când începu să simtă că-i era frig, se ridică. Apoi, din nou, de parcă ar fi fost clopoțelul de afară, în urechi îi răsună întrebarea:
- Oare mă va trimite acasă, mâine?
Îi fu imposibil să adoarmă, oricât încercă. Nu se putea gândi decât la conte care nu va mai fi nefericit - nu va mai fi obligat să lupte în singurătate.
Va fi capabil să-și ia locul de căpetenie a clanului McDorn.
Va mai auzi oare chemarea Londrei și a prietenilor pe care Lordul Belgrave îi descrisese atât de realist?
Deodată, Vara începu să plângă. Până atunci își păstrase cumpătul. Îl iubea pe conte din toată inima și cu tot sufletul. Era, însă, convinsă că el nu va simți niciodată la fel pentru ea.
Își zise că a-l iubi era la fel de imposibil ca a dori să atingă stelele.
Societatea în care trăise îl va acapara. Bănuia că ar putea hotărî să petreacă măcar jumătate din timp în sud și să nu se întoarcă în Scoția decât pentru pescuit și vânătoare.
Ea nu avea ce căuta în această lume a lui.
Plânse ca un copil, lacrimile rostogolindu-i-se pe obraji. În cele din urmă, își îngropă fața în pernă.
Mai târziu, își zise că trebuie să se comporte cu seriozitatea și autocontrolul pe care știa că tatăl ei le-ar fi așteptat din partea ei. Contele nu trebuia să-i poată ghici sentimentele.
Era convinsă că o considera o fetișcană localnică oarecare, ce reușise să-l ajute și față de care se simțea recunoscător.
Noaptea trecută, în agitația provocată de revenirea vederii, îi spusese că arăta exact așa cum se așteptase. Dar, ce însemna asta? După orbire, probabil că orice femeie i se părea drăguță.
- Am și eu mândria mea! își spuse Vara.
Spera doar să nu se dea de gol înainte de a fi trimisă acasă.
Capitolul 7
Vara dormea.
Deodată, la zgomotul făcut de cineva care intrase în cameră și trăgea draperiile, se trezi.
Deschise ochii cu efort și constată că, deși acum soarele era sus pe cer, era încă destul de devreme, iar ea nu dormise prea mult.
Pe când slujnica trăgea ultima draperie, spuse:
- Domnia sa a zis sî vî trizesc, dom`șoarî. Vria sî vî vadî cât mai iuti cu putințî.
Vara își simți inima palpitând de teamă. Oare, ceva mersese prost? Orbise oare contele din nou? De ce dorea s-o vadă atât de repede?
Pe când slujnica îi aducea hainele, spuse:
- N-o sî vî vinî sî cridiți ci si întâmplî dom`soarî. N-am mai pominit așa civa!
- De ce? Ce s-a întâmplat? întrebă Vara, simțind din nou strângerea de inimă la gândul că ceva i se întâmplase contelui.
- Dupî câti-mi dau siama, răspunse fata, care tânjea vizibil după nițică bârfă, domnu` Donald a închis pi cinina. Cried cî iera domnu` Hamish, în cămăruța orologiului di lângî intrari. L-a încuiat cu cheia și criedia cî va rămâni acolo pânî diminiațî, dar, când l-a cătat a gâsit firiastra spartî, iar îl di fusiesi acolo dispărusi!
- Dispăruse? exclamă Vara.
Își dădea seama că fuga lui Hamish putea aduce necazuri.
- Domnu` Donald iesti cam fiert din cauza asta, continuă fata. Unu` dintri paznicii di nânătoari, cari și trezisi mai divremi, zici c-a văzut câțiva dintre flăcăii din port vinind și spărgând firiastra! Ați mai auzit di așa îndrăznialî?
- Au spart fereastra? întrebă Vara, dorind să afle întreaga poveste.
- Da, așa au făcut. L-au scos pi prizonieru` lu` domnu` Donald și au plicat cu iel. Cried c-au plicat cu o barcî. Vî spun aiasta fiindcî am văzut camira orologiului plină di sângi, cu ochii mei!
Slujnica, provenită din sat, era fericită de curiozitatea pe care o provocase.
- Dar... încotro au luat-o? întrebă Vara, considerând că asta era mai important decât orice altceva.
Presimțea că Hamish avea să provoace un scandal de proporții. Nu numai că ea va fi implicată, fiind cea care-l împușcase, dar va fi implicat și contele.
- Paznicu` di vânătoari zici cî i-a întribat ci vor sî facî, continuă slujnica, dar iera singur și n-a putut faci nimic să-i opriascî sî spargî firiastra.
- Și eu ce-au spus? întrebă Vara.
- Au zis cî pleacî undiva undi sî nu-i deranjizi nimini. Crid cî nu s-or mai întoarci.
Vara simți relaxarea cuprinzând-o, pe când fata continua:
- Și-i bini cî scăpăm di dânșii, după mini! Flăcăii din port îs răi, iar necazurili pi cari li fac aduc rușini asupra clanului!
Bine că, măcar, nu-i făcuseră niciun rău contelui și altceva nici n-o mai interesa, pentru moment.
Își prinse centura și se privi rapid în oglindă, pe când își aranja părul.
Apoi ieși din cameră, fără să-i mai spună ceva slujnicei. Alergă pe coridor, știind că el n-avea s-o aștepte în dormitor. Se aștepta să-l găsească în sala căpeteniei, dar când ajunse pe palier, îl găsi stând acolo.
Se grăbi spre el, privind întrebătoare la figura lui, speriată că ceva s-ar fi putut întâmpla, iar el ar fi putut orbi din nou.
El însă, îi zâmbi.
- Ai fost foarte promptă - pentru o femeie! o tachină el.
- M-ați... chemat? întrebă Vara.
Din cauză că zâmbea și fiindcă o privea în ochi, Vara își simți întreaga ființă cântând de fericire.
- Da, spuse contele. Vreau să-ți arăt ceva.
Îi oferi brațul. Apoi se întoarse și porniră, nu așa cum se așteptase ea, în jos pe scară, ci mai departe pe coridor.
Se întrebă încotro mergeau. Intraseră într-o aripă a castelului pe care n-o cunoștea.
După o vreme, ajunseră la câteva trepte care duceau spre o ușă masivă de stejar. Contele păși înainte și o deschise.
Înăuntru era o scară de piatră și, după ce Vara i se alătură, spuse liniștit:
- Donald mi-a povestit despre asta, însă eu am vrut s-o vedem împreună.
Vara înțelese că se aflau în partea cea mai veche a castelului.
Era drumul spre cel mai „bătrân” dintre turnuri. Această parte constituia fortăreața pe vremea când McDornii se luptaseră cu vikingii.
Treptele pe care le urcau, erau foarte vechi, unele mâncate de vreme.
Mergând repede, contele continua s-o țină de braț. Sub atingerea lui, ușoare înfiorări îi străbăteau corpul. Îi simțea puterea, iar vibrațiile trupului lui i se transmiteau, ca întotdeauna. În același timp, însă, păreau să transmită acum un cu totul alt mesaj.
În capătul scării era altă ușă. Când contele o deschise, Vara văzu că ajunseră pe acoperișul turnului. Printre creneluri se vedea golful, iar alături se găseau rămășițele unui tun foarte vechi.
Contele o atrase pe Vara spre parapetul crenelat.
Soarele era acum sus pe cer, iar razele sale aurite se reflectau în apa mării. Lumina de pe colinele vineții ce mărgineau golful le făcea, după Vara, mai frumoase ca niciodată.
Până la grădina de dedesubt era o distanță mare, însă ea putea distinge florile și, mai încolo, mica stâncă ce domina plaja nisipoasă.
Totul era atât de minunat încât simți că și contele trebuie să fi fost vrăjit.
Apoi el spuse potolit:
- Te-am adus aici să-ți arăt ce mi-ai dăruit.
- Totul... vă aparține, răspunse Vara, și m-am rugat ca într-o zi să fiți capabil să vedeți întreaga frumusețe a Scoției.
- Mă făcuseși s-o văd pe când mi-o descriai, spuse contele, iar acum, după cum ai zis, sunt „monarh a tot ceea ce cuprind cu privirea”!
- Mă bucur.... mă bucur atât de mult! spuse Vara, și sper că... veți iubi... Scoția, tot atât de mult ca și mine.
Contele își întoarse capul pentru a o privi. Apoi zise liniștit:
- Iubești Scoția - și încă ce altceva?
Vara își ținu respirația, simțind că era o întrebare care n-ar fi trebuit pusă. Și totuși, cu ochii ațintiți în ai ei, devenea foarte presantă. Cunoștea răspunsul, dar nu era în stare să i-l dea. Încercă să-și retragă mâna din a contelui, dar el nu o lăsă.
- Spune-mi! îi ceru el imperativ.
- Nu... nu pot... șopti Vara, s-ar putea să fie ceva ce... preferați... să nu auziți.
- Doresc să aud, așa că, draga mea, spune-mi adevărul, ceru el.
Simți soarele învăluindu-i trupul. Constrânsă parcă de puternicele lui degete, îi fu imposibil să nu răspundă:
- Vă... iubesc! Te... iubesc pe tine... spuse ea cu respirați întretăiată.
- Și eu te iubesc! răspunse contele.
Brațele lui o cuprinseră și o atrase încetișor din ce în ce mai aproape, savurând momentul. Apoi o sărută pe buze, iar senzația de extaz o contopi cu soarele, cu cerul și cu marea.
Se scurgea prin sine, astfel încât îi era aproape imposibil să respire, să se concentreze, să se miște.
El o transpira în ceruri.
Continuă s-o sărute până ce ea nu mai fu capabilă să gândească, ci doar să simtă și să știe că era vrăjită dincolo de limitele umanului, devenind o părticică a frumseții Scoției.
Contele își înălță capul.
- Te iubesc, frumoasa mea, dragă, zise el. Întâi m-am îndrăgostit de vocea ta, de cum am auzit-o.
- N-am știut... că... simți așa, murmură Vara, și eram... atât de speriată... că mă veți... mă vei... trimite acasă, acum că nu mai aveai... nevoie de mine...
- Să n-am nevoie de tine? exclamă contele. Îți poți imagina agonia prin care am trecut, știind că, mai devreme sau mai târziu, s-ar fi putut să pleci, iar eu nu te-aș fi putut împiedica?
- Aș fi rămas... știi că aș fi rămas! protestă Vara.
- Instructoare de dans la un orb? întrebă contele. N-ar fi fost cine știe ce viață pentru o femeie, mai ales dacă este frumoasă ca tine!
- Aș fi stat... lângă tine, insistă Vara, fiindcă și eu te-am îndrăgit, probabil, din clipa când te-am văzut... dar n-am știut-o... până ieri... la mama MacKay... și... și am crezut că... dacă te va vindeca, vei dori să... te întorci la... frumoasele londoneze... sau la cele din Simla.
Contele râse și era un râs foarte fericit.
- Sigur că au existat femei în viața mea, zise el, dar, iubito, ăsta este purul adevăr, niciodată n-am iubit așa cum te iubesc pe tine!
- Poate exista... într-adevăr... vrei diferență? întrebă Vara.
- Atât de mare încât îmi va lua o viață să-ți explic cât ești de aparte și cât de mult însemni pentru mine, răspunse contele. Faci parte din mine, draga mea, precum știu acum că eu aparțin Scoției.
Slobozi un râs scurt și zise:
- M-am împotrivit sentimentului. Credeam că nu poate fi adevărat - că este rodul imaginației mele. Dar n-am reușit să-mi reprim chemarea sângelui și, pe când îmi vorbeai despre clan și mă instruiai cum ar trebui să se poate o căpetenie, m-am trezit gândindu-mă la ei și am știut că n-aș mai putea trăi fără tine.
O sărută pe frunte înainte de a continua:
- Și, iubirea mea, tu mi-ai arătat câte sunt de făcut, așa că le vom face împreună.
- Asta... îmi doream, șopti Vara, dar... mă temeam că nu se va îndeplini niciodată.
Vocea i se pierdu, iar ea își sprijini capul de umărul lui. O ținu strâns, apoi, cu blândețe, îi ridică bărbia cu un deget, întorcând-o cu fața spre el.
Văzându-i lacrimile din ochi, exclamă:
- Plângi oare, iubito?
- Plâng... de fericire. Astă noapte am plâns... deoarece credeam că te pierdusem... dar... acum... sunt așa de fericită... încât... nici nu mă pot exprima în cuvinte.
- Nu-i nevoie de cuvinte, spuse contele zâmbind.
Apoi o sărută din nou. O sărută iar și iar până ce castelul păru să se învârtească amețitor în jurul lor. Zburau pe cer, tot mai sus, până ce Vara simți că erau foarte departe de pământ.
Erau înfășurați în spiritul Scoției.
Apoi, dedesubt se auziră primele sunete de cimpoi, pe când cimpoierul dădea roată castelului pentru a vesti începutul unei noi zile. Sunetele muzicale ale cimpoiului părură să se contopească cu extazul lor.
Contele o atrase tot mai aproape de el. Simțea că încetaseră de a mai fi doi oameni diferiți, ci unul singur, indivizibil, pentru totdeauna.
Aparțineau clanului, aparțineau Scoției, de care simțeau că nu se vor putea despărți niciodată.
Era a lor, ca și iubirea, pentru eternitate.
SFÂRȘIT

