Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 .........................................

3-8

 

        - De ce vă gândiți la crimele acelea, domnule Brothers? întrebă Lew, foarte atent la reacțiile lui Greg.

   - Pentru că aleargă în Parcul Briones, de aceea.

   Greg pronunță cuvintele ca și cum s-ar fi adresat unei persoane care nu e în stare să înțeleagă foarte bine.

   - Aleargă în Briones? repetă Lew, cuprins de un nou fior.

   - Da, da, v-am spus lucrul ăsta de nu știu câte ori și...

   - Sunt convins că ați mai spus-o, dar este pentru prima oară când aud și eu.

   Ar fi vrut să adauge că ar fi câștigat un timp prețios dacă Greg ar fi făcut o declarație completă de la începutul întrevederii lor.

   - Ce motiv aș fi avut să mă aflu aici dacă...

   Greg își ciupi rădăcina nasului cu o asemenea forță încât i se albiră încheieturile degetelor. Așteptă și respiră de 3 ori profund, pentru calmare.

   - Scuze. Nu am vrut să...

   Mai respiră de 3 ori.

   - Sunt atât de îngrijorat din cauza Genei!

   - Vă înțeleg perfect, spuse Lew, pricepând acum prea bine de ce nu fusese lăsat să-și petreacă în liniște sărbătoarea. Îmi pare rău că nu mi s-au dat mai multe amănunte înainte să ajung aici.

   - Faptul că mașina ei lipsește, continuă Greg aparent calm, mi se pare cel mai îngrijorător.

   Lew deschise interfonul:

   - Dave, aici e Lew.

   - Mda, Lew, ce este?

   Vocea lui David Hilton suna ca bâzâitul unei insecte enervante.

   - Am primit vreun raport din partea comandamentului rangerilor din parcurile regionale până în momentul de față?

   Știa bine că un asemenea raport nu avea să sosească decât peste câteva ore; totuși dacă punea totul în mișcare chiar acum, putea evita alte necazuri mai târziu.

   - Cel de astăzi, nu. Raportul de ieri e pe undeva, pe aici. Ce-ți trebuie, exact?

   - O mașină, în Briones.

   - Nissan, un Stanza din 87, de culoare arămie. Numărul nu mi-l aduc aminte, spuse Greg, cu un licăr de speranță. Ar fi trebuit să vă spun asta de la început.

   Lew îl consolă cu un gest, continuându-și conversația cu Dave:

   - Ai înțeles totul?

   - Mda. Am să verific. Sunt gata în 5 minute. Am să telefonez și la sediul lor, ca să fim siguri.

   Interfonul scoase un pocnet și se opri.

   - Mi s-a spus că e prea devreme ca să se poată verifica, preciză Greg, încurcat.

   - Da, de fapt este, dar s-ar putea să avem noroc, răspunse Lew, cu sentimentul deloc încurajator că mașina ar fi putut fi menționată în raportul din ziua precedentă, ceea ce ar fi însemnat un ghinion foarte mare.

   - Mulțumesc, îi spuse Greg recunoscător.

   - Încă nu am făcut nimic, îl preveni Lew, gândindu-se deja la ce era posibil să găsească. Am să vă rog acum să-mi dați amănunte despre obiceiurile domnișoarei Sonders, dacă vreți.

   Următoarele minute ascultă descrierea făcută de Greg cu entuziasm și multă afecțiune. Foarte puține lucruri ar fi putut să-l ajute pe un anchetator, dar știa că un lucru util nu putea fi aflat decât dintr-un noian de date ca acelea pe care i le oferea acum Greg Brothers.

   - Spuneți că alerga de mai mulți ani? îl opri Lew.

   - Trei, cred. Eu nu o cunosc decât de 2 ani și ceva. În acel moment, făcea deja aceste exerciții. De 1 an și jumătate, a început să alerge pe cărările din parcuri. Spune că e mai interesant decât pe străzi sau pe pista de atletism. O ajută să-și limpezească mintea și să se relaxeze. Iese în parc și-și găsește o potecă pe care nu mai întâlnește nici case, nici mașini, nimic.

   Lew își compuse o figură absolut inexpresivă, pentru ca Greg să nu vadă cât de îngrijorat era.

   - V-a vorbit vreodată de un... necaz oarecare?

   - Da, și-a scrântit glezna de câteva...

   Lăsă cuvintele în suspensie.

   - E vorba de altfel de necazuri, nu?

   - Din păcate, da.

   Lew avea creionul pregătit, încercând să-și ascundă gândurile neliniștite.

   Greg rămase o vreme tăcut, apoi zise:

   - Nu cred că mi-a povestit vreodată lucruri de interes special. Acum 1 an bântuiau niște puști prin parc; veneau pe biciclete și pătrundeau în zonele unde nu aveau voie și pe deasupra mai...

   Se opri și făcu un gest resemnat.

   - E singurul lucru de care mi-aduc aminte, domnule locotenent.

   - Da, da, spuse Lew. Rangerii ne-au anunțat și pe noi. I-am prins pe 3 dintre puști, când ieșiseră din parc. Am avut plângeri și din partea călăreților - copiii ăia cu bicicletele lor speriau caii.

   Își trase scaunul înapoi.

   - Mi-ar face plăcere să vă pot spune că e-n ordine. Azi e Ziua Recunoștinței și fiecăruia din noi ne-ar face plăcere să ne aflăm în cu totul alt loc. Dar...

   Își întoarse mâinile cu palmele în sus, sugerând că nu avea cum să influențeze desfășurarea evenimentelor.

   - Da, da, răspunse Greg Brothers ca un ecou, iar trăsăturile sale se întunecară și mai mult.

 

   - Poți să dai un telefon și să spui că nu ai cum să te duci, protestă Mignon pentru a treia oară. Nu am curcan și nici alte bunătăți deosebite, dar aș putea pregăti o masă excelentă pentru noi doi.

   Chiar dacă discutau la telefon, Aaron știa cu certitudine că Mignon se stăpânea să nu plângă.

   - Ți-am spus că am fost invitat de Lew să sărbătoresc cu ei Ziua Recunoștinței. Ba chiar de mai multe ori.

   Își duse mâna la ochi.

   - Nu vreau să ne certăm, Minnie. Cu adevărat nu vreau. Am avut o noapte proastă, n-am reușit să-i fiu de mare ajutor lui Lew, iar Gilchrist intenționează să-mi schimbe din nou dozajul medicamentului. Aș da orice să știu ce hapuri îmi dă limbricul ăsta doldora de carte.

   - Spuneai că ți-a alinat durerile, îl mustră Mignon.

   - Menirea lui ar fi să-mi înlăture și stările de proastă dispoziție, să mă echilibreze... ce-i mai însemna și asta! Însă din acest punct de vedere nu mă ajută prea mult, am dreptate?

   Așteptă răspunsul ei, deoarece ultima lor ceartă, chiar cu o seară în urmă, fusese provocată tocmai de capriciile lui.

   - Nu poți să fii așa de sigur, spuse ea fără prea mult convingere.

   - Adică aș putea face și mai urât? o necăji el. Acest gând îmi aduce mângâiere. Poate ar fi mai bine dacă îl ascult pe Gilchrist și mă mut definitiv la spital; să le ia naiba de independență și autonomie financiară. Aș putea să-i învăț să lucreze cu computerul, în scopuri terapeutice, pe cei care pot să-și folosească suficient mâinile și creierul, ca să avem cu toții ceva de făcut. Ne-ar fi de mare ajutor tuturor să credem că ne-am putea descurca și în lumea de afară, cea reală.

   Știa că nu ar trebui să țipe la Mignon, care proceda așa cum considera că e cel mai bine pentru el, sacrificiul ei fiind deosebit de mare.

   - Uite ce e, spuse el, încercând să-i vorbească foarte calm, te porți nemaipomenit cu mine. Iar eu sunt un tâmpit că nu apreciez lucrul acesta cum se cuvine. OK. Dar familia Frazier mă așteaptă, iar Lew... Lew vrea să-mi mulțumească pentru ajutorul pe care nu am fost în stare să i-l dau. I-am promis că am să mă duc și nu am o scuză valabilă să-mi iau cuvântul înapoi.

   Se uită la cele 2 sticle de vin puse pe masa din bucătărie și se hotărî să mai scoată încă una din modestul său beci, înainte de a pleca.

   - Ei ar înțelege. Știu bine că nu-ți face nicio plăcere să fii printre străini, spuse ea, străduindu-se să-și ascundă sensul secret al cuvintelor. Îl cunoști pe Lew și te-ai întâlnit cu soția lui de câteva ori, dar de această dată e vorba de întreaga familie. Pe tine te apasă deja o stare de tensiune, iar o asemenea întrunire nu are să-ți facă bine.

   Făcu o pauză.

   - Aaron?

   - Trebuie să-i fac o vizită lui Caleb și să-l rog să mă consulte. Asta ne va mai liniști, pe mine, pe tine și pe căcăciosul ăla de Gilchrist, indiferent ce îmi va spune Caleb.

   Oftă.

   - Dacă e musai, pot să înghit și de două ori mai multe pilule. Am să ajung ca un zombie, presupun însă că e mai bine decât să urlu.

   - Aș vrea foarte mult să te răzgândești.

   Vocea ei suna pierdut. Aaron și-o imagina, cu o șuviță de păr prinsă între degete, cu ochii mari și strălucitori, având ceva din aerul unui copil certat.

   - Am să mă gândesc cum să te împac, pronunță el automat.

   Nu-i plăcea să se târguiască în acest fel; i se părea un soi de surogat de împăcare, ca un compromis încheiat între două bande de copii și care îi împiedică să pornească războiul lor de stradă.

   - Vila din Golful Timber? spuse ea cu speranță. Pe malul oceanului, cu baie fierbinte și sauna în cameră și...

   În pofida dispoziției sale proaste, Aaron râse.

   - Bine, bine. Pun deoparte tot mărunțișul și până la Crăciun suntem acolo. Dacă asta îți dorești tu...

   - E nevoie de mulți bani, nu de mărunțiș, îl tachină ea tandru.

   - Am să vin cu grămezi de mărunțiș, promise el, ușurat că discuția lor nu luase o turnură periculoasă.

   - Și șampanie în cameră, adăugă ea, râzând cu jumătate de gură.

   - Bine.

   Se uită la ceas și constată că se făcuse destul de târziu.

   - Trebuie să mă pregătesc de plecare. Nu vreau să ajung târziu, iar șoselele sunt probabil destul de aglomerate.

   - De cât timp ai nevoie pentru drumul ăsta? îl întrebă ea.

   - O, circa 20 de minute. Dacă nu există întreruperi de circulație.

   Se silea să nu se vadă cât de nerăbdător este să încheie conversația.

   - OK. Îți urez să ajungi cu bine.

   Ezită, apoi adăugă:

   - Ai putea să treci pe la mine după aceea.

   Din precauție, Aaron nu răspunse imediat.

   - Mai bine nu. Se pare că vom mânca enorm de mult, apoi Lew și cu mine trebuie să discutăm lucrurile noastre. Nu știu nici când voi pleca de acolo, nici în ce stare voi fi.

   - Să fii atent. Vreau să spun, să nu bei prea mult, zise Mignon, abia îndrăznind să respire.

   În prima instanță, Aaron era gata să strige la ea, dar apoi se mulțumi să râdă.

   - Hei, Lew e polițist, nu știi? Nu-i va permite unui oaspete al său să conducă afumat. El ar face-o, poate, dar pe mine nu m-ar lăsa nici în ruptul capului.

   - Și totuși aș dori să-mi faci o vizită, spuse ea încet. Dacă te răzgândești...

   - Am să te sun.

   Încheie conversația în mod intenționat abrupt, ca să vadă cum avea să reacționeze la așa ceva.

   Mignon îl irita cu resemnarea și înțelegerea ei perpetue. Dacă i-ar fi spus ce anume dorea de la el, ce căuta, s-ar fi simțit mai în largul lui cu ea, sau cel puțin așa își imagina el, în timp ce aducea cea de a treia sticlă de vin. Trebuia să recunoască faptul că îi plăcea modul în care își îndeplinea meseria și că îi stătea la dispoziție ori de câte ori avea nevoie de ea; toate acestea îl tentau să profite de Mignon.

   Făcu un ultim și rapid drum la baie, oprindu-se să-și examineze tăietura de pe maxilar. Uitându-se în oglindă, ajunse la concluzia că trebuie să se tundă din nou - părul său lung și negru, prea lung și dezordonat, nu mai voia să se despartă la locul cuvenit, căzând la un anume unghi peste sprâncene în loc să fluture pe frunte. Numărul firelor albe îl făcea întotdeauna să tresară. Nu de multă vreme, părul său fusese castaniu-închis și strălucitor. Acum arăta de parcă îl prinsese înghețul.

   Plecă din fața oglinzii și o luă hotărât spre ușa de la intrare, când se auzi țârâitul telefonului.

   Aaron ezită, fiindu-i teamă să nu fie vorba de o ultimă rugăminte din partea lui Mignon. Reflexul însă fu mai puternică, și ridică receptorul:

   - Holliman.

   - Mi-a fost teamă că ai plecat, se auzi vocea lui Lew. Mulțumesc lui Dumnezeu că te-am găsit. Rowena m-ar fi ucis cu mâna ei dacă încercam să te răpesc de acasă.

   - Ce s-a întâmplat? se interesă Aaron, simțind o notă ciudată în vocea lui Lew.

   - Aș vrea să ne întâlnim la intrarea dinspre Bear Creek Road a Parcului Briones în 15 minute! Ia cu tine și niște cizme de cauciuc - e îngrozitor de noroios acolo.

   Tuși o dată ca să-și dreagă glasul.

   - Rangerii trimit și câțiva câini pentru căutare și salvare.

   - Vrei să spui că a mai apărut un caz? întrebă Aaron, simțind cum îi trece un fior rece prin inimă.

   - Poate.

   Apoi adăugă șovăitor:

   - Așa se pare. E același stil.

   - Fir-ar să fie, spuse Aaron încet.

   - Chiar așa! răspunse Lew.

 

PARTEA A II-A

De la Sărbătoarea Recunoștinței și până la Crăciun

7

 

   Masa era aproape strânsă; Rowena se afla încă la bucătărie, împreună cu Francine, Paula și Booth. Vincent și Grady se duseseră să îngrijească de animale. Cele două fiice mai mici, Sally și Erin, stăteau în salonul familiei și urmăreau filme de pe casete video închiriate.

   Numai Lew și Aaron rămăseseră la masă, cu priviri fixe, din care nu reușiseră să șteargă încă imaginile oribile pe care le văzuseră în Briones.

   - Îți mulțumesc că te-ai abținut în timpul mesei, spuse Lew, după ce se convinsese că nu poate fi auzit de altcineva.

   - Nu avea rost să stricăm seara, răspunse Aaron absent.

   Aparent se uita la cantitatea generoasă de coniac pe care i-o turnase Lew, dar vedea cu totul altceva.

   - A desfigurat-o într-un hal fără de hal.

   - Mai rău decât pe celelalte, spuse Lew. A început să-și piardă orice control.

   Aaron clătină din cap de mai multe ori, încet și sacadat.

   - Nu poate fi vorba de control când este în stare să facă ce face. Doar de grade de sălbăticie. E nebun, ieșit din minți ca un câine turbat.

   - Cam așa s-ar spune. Asemănarea cu un câine mă tulbură și pe mine cel mai tare.

   Înghiți cu greu și întinse mâna după coniac.

   - Mi-ar plăcea să știu mai multe despre câine.

   - Nu erau urme, spuse Aaron morocănos. Doar niște semne foarte vagi, dar nu urme adevărate, ale omului și câinelui. Asta mă îngrijorează.

   - Și pe mine, recunoscu Lew. Nu-mi miroase a bine.

   Aaron bău și el puțin coniac, simțind senzația aceea tipică de căldură ca pe un lucru străin, venit de undeva din memorie.

   - Ce ai de gând să faci cu acest... caz?

   Lew își adună gândurile și îi răspunse după câteva secunde.

   - De fapt, nu știu. Ăsta e lucrul cel mai greu. Am toate părțile componente, dar imaginea refuză să se întregească. Nu există fir logic. Însă trebuie să acționez cumva, și cât mai curând. Hislop are să-și iasă din fire după această ultimă crimă. Gena Sonders. Sărmana de ea!

   - Mda, răspunse Aaron, încercând, fără succes, să-și alunge din minte imaginea trupului ei mutilat.

   - Dumnezeule! A zăcut acolo mai mult de o zi. Dacă rangerii ar fi raportat despre mașină mai devreme...

   - Cu ce ne-ar fi ajutat? întrebă Aaron, punând paharul jos atât de violent, încât era gata să-l spargă. Fusese deja ucisă și cu asta basta. Cu sau fără rangeri, era moartă. Dacă ar fi remarcat mașina am fi descoperit-o ceva mai devreme, dar asta n-ar fi readus-o la viață.

   Se îndepărtă de masă.

   - S-o ia dracu de treabă!

   - Cum a scos-o de pe potecă și a vârât-o printre frunzele acelea căzute... ca pe o boccea de gunoi. Și-a închipuit oare că era suficient ca să o ascundă?

   Lew nu aștepta niciun răspuns și continuă la fel de indignat:

   - După ce termină cu ele, le aruncă. Ca pe niște rămășițe în niște saci. Ca și cum ar fi ultimele resturi...

   - Sau ca și cum nu suportă să se mai uite la ele, după ce și-a sfârșit treaba.

   Aaron vorbise visător, de parcă ar fi fost la mare distanță.

   - Poate că dacă s-ar purta mai bine cu ele, ar trebui să știe prea multe.

   - Cum? exclamă Lew, intrigat de ceea ce zisese Aaron. Cum ai zis? Nu vrei să repeți?

   Aaron tremură ușor.

   - Ce să repet? Despre ce era vorba?

   - Ceea ce ai spus chiar acum. Că individul ar trebui să știe prea mult.

   Privirile lui Lew se concentrară asupra lui.

   - Continuă!

   - Nu... nu cred că pot să-mi amintesc, spuse Aaron, ca și cum nu ar mai fi reușit să se concentreze. Ceva de genul că... dacă nu s-ar purta așa cu ele, ar trebui să recunoască ceea ce le face. Nu cred că am repetat întocmai.

   - E suficient de exact, spuse Lew tot mai interesat. Am senzația că te-ai apropiat de ceva esențial. Individul nu se află la ananghie. Acesta e un lucru asupra căruia am căzut cu toții de acord. Așa, Hai să ne imaginăm că prin gestul lui de a-și arunca victimele nu vrea să sugereze că le consideră niște gunoaie abjecte. Poate este înfricoșat de ceea ce a comis și vrea să scape de fapta sa, să o nege atât cât îi stă în putință.

   Se propti cu coatele de masă, cu paharul de coniac strâns în pumni.

   - Crezi că are vreo logică?

   - Oamenii care omoară într-o asemenea manieră nu au nicio logică, răspunse Aaron. E nebunie curată.

   - Dar dacă o parte din el știe că e o nebunie? continuă Lew. Gândește-te puțin: dacă individul ăsta este suficient de normal ca să-și dea seama că e nebun și atunci când îi trece pala lui dementă simte nevoia să scape, să-și ascundă fapta, ca și cum nu s-ar fi întâmplat?

   Bău o gură de coniac.

   - Înțelegi ce spun? S-ar putea să fie suficient de conștient pentru ca după...

   - Rahat, spuse Aaron enervat puțin. Sunt sigur că astea sunt prostii.

   Se auzi vocea Rowenei, venind dinspre bucătărie:

   - Ce v-a apucat să țipați acum?

   Sub aerul glumeț al întrebării se ghicea o grijă reală.

   - Discutăm, răspunse Lew, perfect conștient de nemulțumirea Rowenei.

    -Despre cazul acela afurisit, răspunse ea, apoi ieși în ușa bucătăriei. Presupun că nu am cum să vă opresc, așa-i?

   - Îmi pare rău, doamnă Frazier, spuse Aaron, întristat și împrumutând ceva din tonul unui copil.

   - Să nu uităm că astăzi e Ziua Recunoștinței; și așa e regretabil că a trebuit să vă duceți la locul unei crime înainte de masă. Mi se pare exagerat să trebuiască să continuați discuția și după masă.

   Își puse o mână în șold.

   - Llewellyn Frazier, te cunosc foarte bine. Ancheta asta te-a copleșit ca o toxiinfecție alimentară. Dacă nu reușești să despici firul în patru acum, ai să fii insuportabil tot restul nopții.

   Se deschise ușa din spate și își făcură apariția Vincent și Grady, înveșmântați în haine de ploaie și purtând lanterne puternice. Se opriră să se dezbrace.

   - Ce e nou? se interesă Lew bucuros că are un motiv să schimbe subiectul.

   - Totul e-n regulă, spuse Vincent. Gray a găsit un pui de găină mort... cred că l-a mâncat vulpea.

   Așeză lanterna pe o poliță și se uită spre bucătărie.

   - Am putea primi și noi puțin cidru fierbinte, mamă?

   Rowena îl privi lung pe Lew.

   - Ai putea să le mulțumești băieților că te-au scăpat, spuse ea înainte de a se ocupa de fiii ei. Haideți. Am pus niște cidru la încălzit acum câteva minute. E gata imediat.

   Lew rămase tăcut, ascultând conversația de la bucătărie, dintre soția sa și copii.

   - Paula urmează să nască în preajma Paștelui, spuse el fără nicio legătură.

   - Vei fi bunic, răspunse Aaron cu un zâmbet discret. Felicitări!

   - Paula și Booth au tot meritul. Îmi vine foarte greu să îi privesc ca pe o familie, ei înșiși sunt doar niște copii.

   Goli paharul dintr-o înghițitură.

   - Mai vrei? îl întrebă pe Aaron, ridicându-se să-și mai toarne puțin.

   - Cu plăcere, spuse Aaron, golindu-și și el paharul. E foarte bun.

   - O dată pe an, Simon Grossiter face cadouri. Teoretic, nu am avea voie să acceptăm - deoarece suntem funcționari publici și am depus un jurământ. Dar Hislop ia lada cu băutură care i se oferă și atunci noi, ceilalți, procedăm la fel.

   Turnă coniac și râse.

   - Ce-i este permis lui Zeus...

   - Eu voi închina în sănătatea boului, zise Aaron și ridică paharul.

   Se amețise foarte ușor și se simțea bine, o senzație ce se datora atât companiei plăcute și mâncării, cât și coniacului. Era nemaipomenită senzația asta, își spuse el, încercând să-și tempereze entuziasmul. De când se întorsese din Vietnam și ieșise din spital nu avusese decât rareori asemenea clipe de bucurie pură.

   - Doar din cauza încrederii, își continuă el cu voce tare șirul gândurilor.

   - Ce anume se întâmplă din cauza încrederii? se interesă Lew.

   - Te distrezi, răspunse Aaron după un moment de cugetare.

 

    Ignacio Grieta mai era încă îmbrăcat în halatul de laborator când Lew îl vizită în cabinetul său, a doua zi de dimineață.

   - Îngrozitoare afacere, spuse el, înainte ca Lew să apuce să zică ceva. Asemănătoare cu celelalte, însă mai rău. Constat o creștere foarte alarmantă a ferocității.

   Își împreună mâinile și continuă:

   - După cum știi, sunt mai multe mușcăturei, și mai adânci; nu numai pe gât, ci pe întregul tors. Sfâșierea gâtlejului a ucis-o, dar și mușcăturile de pe abdomen sunt destul de serioase.

   - Am văzut, îi reaminti Lew, simțindu-se cuprins de greață.

   - Desigur, spuse Grieta. Fotografiile sunt și ele elocvente în felul lor, nu vezi?

   Clătină greoi din cap.

   - Nu am niciun indiciu despre câine. Tot părul pe care l-au găsit până în prezent e de proveninență umană, pe de altă parte nu există suficient... țesut nevătămat ca să pot întreprinde un studiu de dintiție serios, deși consider că pot afirma fără să greșesc că acest câine are botul foarte scurt: mușcăturile nu sunt așa de adânci ca la unele rase pe care le cunosc.

   Lui Lew îi venea să urle, dar se stăpâni:

   - Toată chestia asta mi se pare de-a dreptul obscenă.

   - Da, da. Sun absolut de acord cu tine în această privință, domnule locotenent.

   Făcu un gest hotărât cu degetele drepte.

   - Cred că cel mai bine ar fi să ne concentrăm asupra omului; problema câinelui o putem considera secundară.

   - Dar mușcăturile... începu Lew.

   - Ele sunt sigur făcute la instigarea unui om. Și am descoperit salivă umană în unele mușcături, pe care am putut s-o analizăm. Dacă laboratoarele noastre ar fi mai bine dotate am putea spune mai multe, însă nu cu mult mai mult.

   Făcu o pauză, pentru că nu-i făcea plăcere ce avea de spus.

   - S-ar putea să ne fi înșelat asupra câinelui. S-ar putea să nu fie niciun câine, ci numai un om.

   - Vrei să spui că mușcăturile provin de la... un om?

   Lew simți fiere în fundul gurii și făcu un efort să nu se înece.

   - Există șanse apreciabile ca acesta să fie adevărul, spuse Grieta pe tonul lui cel mai uscat.

   - Mușcături omenești? repetă Lew, ca și cum ideea ar fi fost nouă pentru el. Un om a făcut asta?

   - Cred că da. Nu am niciun motiv să cred altfel.

   Îi arătă dosarul de pe biroul său.

   - M-am uitat din nou prin celelalte autopsii și prin materialul pe care mi l-ai adus și cred că există toate motivele să presupunem că avem de-a face numai cu un om.

   Lew se uita la hârtii de parcă ar fi fost hipnotizat.

   - Dacă ar afla presa o asemenea știre, ce crezi că s-ar întâmpla?

   - Cred că e mai înțelept ca presa să nu intre în posesia unei asemenea informații. De fapt, nu e vorba decât de o ipoteză. Am descoperit trupurile unor femei maltratate, care au fost violate înainte de a fi ucise. Consider că e suficient de senzațional pentru toată lumea, cu excepția lui The Enquirer, zise Grieta făcând o tentativă să zâmbească, fără prea mult succes.

   - Ai stat de vorbă cu Hislop?

   Lew se temea foarte mult de posibilele reacții ale șerifului.

   - Da, dar nu i-am spus decât că e vorba de o faptă comisă de același criminal care a acționat și asupra celorlalte fete. Femei, se corectă el. Îți vine greu să le consideri pe aceste ființe fragile și tinere niște femei în toată puterea cuvântului, am dreptate?

   Lew încuviință din cap.

   - Fiicele mele îmi spun că sunt demodat, cu excepția momentelor când mă consideră șovin antifeminist.

   - Ultima dintre ele, Sonders, este ceva mai mare decât primele două, însă tânără, iar fapta a fost comisă tot în parcul Briones. Mi-e teamă că va trebui să cerem să se instituie stare excepțională în parc.

   - Numai pentru Briones sau în întregul domeniu care include Diablo, Tilden, Wildcat, Redwood și Chabot? E vorba aici de cel mai extins sistem regional de parcuri din lume.

   Pe măsură ce le pronunța numele, le număra pe degete.

   - Ce l-ar împiedica pe criminalul ăsta să se ducă pe alte teritorii, care nu fac parte din sistemul regional al parcurilor, dacă decretăm aici stare excepțională? Sau în teritoriul Las Trampas? Nu există suficienți rangeri care să se ocupe de asta, iar dacă noi, departamentul șerifului, îi ajutăm, nu vom fi suficienți pentru îndeplinirea celorlalte obligații.

   Izbi suprafața biroului cu palma.

   - Pe deasupra, nu putem fi siguri că-l prindem pe ticălos chiar dacă...

   - Discuția asta trebuie să o ai cu Hislop, nu cu mine, Lew, remarcă patologul.

   - Ai dreptate, zise Lew. Dar am nevoie să mă pregătesc cu ce am să-i spun înainte să dau ochii cu el. N-am dreptate?

   - Îmi face plăcere să te ascult, zise Grieta, schițând o plecăciune. Dar te rog să-mi permiți să te asigur că și eu voi avea de luptat cu șeriful Hislop, cu propriile mele argumente.

   - Dumnezeule, cum vom ieși din afacerea asta? exclamă Lew. Va dezvălui totul presei de îndată ce va afla amănuntele. Dorește să...

   Lew se abținu să continue.

   - Înțelegem amândoi ambițiile șerifului Hislop, spuse Grieta cu un aer obosit. Așa că să ne pregătim!

   Deschise dosarul din fața sa.

   - Se recapitulăm mai întâi cazul crimei Sonders, apoi vom discuta și despre Weeks și de Benedictus.

   - Pentru un polițist, asta e pierdere de vreme. Noi ar trebui să ieșim pe teren și să punem mâna pe oamenii răi, nu să stăm să căutăm metode de a-l manipula pe șerif.

   Lew ridică mâinile, în semn că renunță la luptă.

   - Știu, știu, dacă vrem să-i prindem pe oamenii aceia răi, în primul rând trebuie să știm cum să-l luăm pe șeriful nostru.

   - Din păcate, trebuie să fiu de acord cu tine, spuse Ignacio Grieta.

 

   - Ce s-a întâmplat cu tine? îl întrebă Caleb Rosserwell pe Aaron, după terminarea examenului medical. Făcând abstracție că sunt medic, arăți extrem de rău.

   - A apărut cazul acela, răspunse Aaron pe ocolite.

   - Cel prezentat la știrile de ieri seară? Trei femei omorâte, după ce au fost violate și mutilate, despre asta e vorba?

   Caleb își încrucișă brațele.

   - Nu am să spun că nu e ceva important, dar nu crezi că te supui la un efort prea mare?

   - Nu, răspunse Aaron hotărât.

   - Nu mă refeream al aptitudinile tale, Aaron, ci la starea de spirit în care te afli. Judecând după cum arăți, tu ai transformat cazul ăsta într-un soi de obsesie, iar asta nu e sănătos, pentru nimeni nu ar fi sănătos.

   - Nu e o obsesie, spuse Aaron.

   - Nu te aprinde cu mine, domnule, îl preveni Caleb. N-oi fi eu un psihiatru de talia lui Gilchrist, dar asta nu înseamnă că nu am învățat câte ceva despre comportamentul omenesc în decursul anilor. Așa că te rog să-mi spui de ce anume te tulbură acest caz?

   - Ar tulbura pe oricine.

   - Răspunsul tău e evaziv, spuse Caleb, străduindu-se să păstreze tonul de conversație. Tu încerci să mă derutezi și să mă faci să pierd urma mirosului, care e singura cale de a ajunge la adevăr, am dreptate?

   Îi arătă hainele aruncate în dezordine pe cel de-al treilea scaun din încăpere, singurul rămas neocupat.

   - Te rog să te îmbraci.

   Aaron se conformă; sarcasmul din privirea sa dispăruse. Exista o umbră de stinghereală în ținuta sa, o ezitare în gestul cu care își luase pantalonii.

   - Mulțumesc, începusem să mă simt ca un gândac.

   - Ai de multe ori acest sentiment? întrebă Caleb, continuând înainte ca Aaron să poată răspunde. Poanta mea este răsuflată și nu merită un răspuns din partea ta.

   Aaron rămase cu spatele la Caleb până termină să se îmbrace.

   - În lagărul în care am fost eu, ne țineau dezbrăcați zile întregi. Nu aveau voie să facă așa ceva, însă, la dracu, erau o groază de chestii interzise pe care le făceau, la fel ca și noi.

   - Pielea ta mă îngrijorează puțin, remarcă Caleb în treacăt, în timp ce Aaron își punea cămașa.

   - E a doua oară când te aud spunând asta. De ce?

   Vorbise fără să se întoarcă spre interlocutorul său. Își ținea capul într-un anume unghi, ca și cum nu ar fi ascultat pur și simplu, ci ar fi tras cu urechea.

   - Dacă nu se face mai bine, s-ar putea să-i cer unui dermatolog să te consulte. Am nevoie de părerea unui expert, nu de bănuielile mele. Există tot felul de cauze posibile care să provoace erupția. Ți-ai schimbat poate alimentația de curând sau e ceva care ține de stres.

   Singurul indiciu care îi trăda interesul era acela că se deplasase în față, pe scaunul său.

   - Nu sunt foarte atent la ce mănânc. Minnie mă bate la cap din cauza asta, dar eu nu consider că e mare scofală - tu ce crezi?

   Terminase de încheiat nasturii și se întoarse cu fața.

   - Dacă o asculți, totul poate fi vindecat prin dietă, de la negi și până la catatonie.

   - S-ar putea să existe ceva adevăr în asta, spuse Caleb, refuzând să fie abătut de la subiect.

   - Chiar crezi? E posibil deci să aibă dreptate?

   În privirea lui Aaron se strecurase enervarea, chiar dacă discuta calm.

   - Depinde. Majoritatea pacienților mei resping cu multă tărie ideea de alimente și dietă, deoarece vor să rămână foarte, foarte slabi și să arate ca niște atleți de 20 de ani când au trecut de 40. În cazul tău, s-ar putea să fie mult mai concludentă alimentația. În primul rând, tu nu ai fost atins de nebunia asta cu menținerea în formă.

   Se lăsă din nou pe speteaza scaunului.

   - Dumnezeule, ba bine că nu! Sunt sătul de exerciții de menținere de pe când eram în Marină.

   Se întoarse la scaunul pe care stătuse mai devreme, așezându-se.

   - Ce-a pățit pielea mea?

   - E iritată.

   Își frecă mâinile între ele.

   - S-ar putea să fie din cauza noilor medicamente pe care ți le dă Gilchrist. Cred că ar fi bine să-l sun pe băiatul ăsta și să am o discuție cu el.

   Își ridică sprâncenele, în așteptarea unui răspuns din partea lui Aaron.

   - Sigur că da. Iar dacă reușești să obții ceva de la el, te-aș ruga să-mi spui și mie.

   Clătină nerăbdător din cap.

   - Mie nu-mi spune prea multe.

   - Se presupune că psihiatrii nu trebuie să spună prea multe, cel puțin potrivit școlilor tradiționale, răspunse Caleb cât mai neutru. Nu voi încerca să te conving măcar să-i acorzi circumstanțe atenuante; mi-e limpede că nu ai face-o, indiferent ce ți-aș spune. Nu-l agreezi, așa-i?

   - Nu prea tare, recunoscu Aaron.

   - Din cauză că e atât de tânăr? sugeră Caleb fără niciun accent.

   - Nu-i ăsta lucrul cel mai rău.

   Aaron privea drept în tavan.

   - Nu are nici cea mai mică idee prin ce am trecut noi în război. Are impresia că astfel își face mai bine meseria lui de doctor, dar eu mă îndoiesc, cel puțin în cazul de față. Eu cred că Michael J. Gilchrist, indiferent dacă lui îi place să recunoască sau nu, e depășit de evenimente - iată un lucru pe care le și pacienții săi îl au în comun.

   Chicoti fără niciun pic de veselie.

   - Ce vrei să spui cu asta? întrebă Caleb.

   - Cred că niciunul dintre noi nu știam prea bine ce facem în Vietnam. Eu, unul, cu siguranță nu știam. Iar cazurile pe care mi le dădeau să le rezolv, Iisuse Hristoase! Nu e de mirare că majoritatea ne urau pe noi, ăștia de la Informații. Pentru unii dintre ei eram mai răi decât comuniștii vietcong.

   Își coborî privirea spre Caleb Rosserwell.

   - Câteodată mă întreb dacă e bine că-ți povestesc lucruri de felul ăsta. Informațiile acelea sunt în parte secrete și acum, mai ales lucrurile comise de băieții noștri asupra vietnamezilor. Nu se potrivesc cu părerea că am fi băieți buni, cum crede toată lumea.

   - Nu uita că relația dintre noi are caracter special, confidențial, fiind vorba de doctor și pacient.

   Caleb făcu cu ochiul.

   - Pe deasupra, cui și ce să spun?

   - Mda, spuse Aaron nu foarte convins.

   - Așa, spuse Caleb într-un târziu, în liniștea ce se lăsase între ei. Ce te face să crezi că Gilchrist nu face o treabă ca lumea? Cu excepția faptului că e prea tânăr și se bizuie excesiv pe medicamente pentru obținerea unor rezultate?

   - Cred că acestea sunt cele mai vizibile păcate ale lui, răspunse Aaron după o ușoară ezitare. Mai sunt și alte lucruri, însă astea două nu sunt suficiente? I-am spus că pilulele lui miraculoase nu au efect, sau nu au efectul urmărit, iar el nu face nimic. Eu îi spun că nu are habar în ce hal ne-a zguduit experiența din Vietnam, iar el, cu privirea aceea atotștiutoare, îmi zice că timpul va rezolva chestia asta. Timpul!

   - Povestește-mi și celelalte lucruri, îl îndemnă Caleb.

   Părea relaxat și nu se grăbea, de parcă ar fi avut la dispoziție tot restul după-amiezii; nu dădea impresia că ar fi deosebit de îngrijorat sau atent, un exercițiu care pretindea mai multă îndemânare și hotărâre decât ar fi crezut Aaron.

   - La ce te referi de fapt? Este vorba de ceva anume sau...

   - Nu are încredere în ce-i spun despre memoria mea, cât de multe lucruri reușesc să rețin și cum acestea nu mi se șterg din minte. Nu vrea să creadă că pot identifica elementele comune dintr-un șir lung de evenimente. Preferă să considere că e o pură invenție a mea, că munca e îndeplinită de computer, iar eu o atribui apoi propriei mele memorii. Îmi vorbește mereu de o compensație pentru rănile și handicapul meu fizic.

   Lovi nervos cu piciorul drept.

   - Mi-ar face plăcere să existe o compensație cu adevărat.

   - Înțeleg, răspunse Caleb cu toată inima. Asta-i tot?

   - În primul rând mă deranjează entuziasmul lui pentru medicamente, cred.

   Din tonul vocii sale se putea bănui că Aaron nu avea de gând să discute ceea ce îl supăra cu adevărat. Această nemulțumire era veche, iar Caleb o împărtășea și el.

   - Noul medicament pe care mi-l administrează pare să nu aibă niciun efect, dar el nu vrea să mă creadă. Eu îi zic că ar putea să-mi dea la fel de bine și pastile împotriva alergiilor, efectul ar fi același. El afirmă însă că are un efect cu adevărat nemaipomenit și de aceea nu simt nicio modificare. Afirmă că nici nu trebuie să observ așa ceva. Nu mă pot împiedica să nu mă analizez mereu și constat că, de fapt, ceea ce se petrecea mai demult nu mai apare și nu mai am sentimentul că... există niște diferențe. E ca și cum nu se mai întâmplă nimic, ca și cum ar fi același lucru dacă nu aș mai lua nimic. Mi-a spus că nu e vorba de versiunea placebo a experimentului.

   Clătină încet din cap, plin de îndoieli.

   - Poate că are dreptate și mi-ar fi cu mult mai rău fără medicamentul ăsta nou. Poate aș fi definitiv pierdut fără el. Dar nu ar fi exclus să nu aibă niciun efect. Sau poate mi-ar fi chiar mai bine fără el.

   Se înroșise la față, iar ochii îi străluceau, ca și cum ar fi avut un acces de febră.

   - Poate că medicamentul nu are efectul urmărit doar în cazul tău - te-ai gândit la asta? întrebă Caleb, hotărât acum să vorbească cu Gilchrist și să încerce să afle cât mai multe de la acesta.

   - Am luat și asta în calcul. Dacă îl asculți pe Gilchrist, totul e în regulă.

   Apăsă cu degetul la rădăcina nasului.

   - Poate că situația asta mă preocupă mai mult decât s-ar cuveni, iar Gilchrist are dreptate în legătură cu medicamentul. Nu pot să mă detașez și să judec la rece.

    - Nu e simplu când în discuție este propria ta viață, nu? Pot să-mi imaginez ce înseamnă asta, spuse Caleb. Uite ce e: o să văd ce pot afla de la Gilchrist, dar între timp aș vrea să o lași mai moale cu eforturile tale, continuă el, ridicând mâinile pentru a preîntâmpina obiecțiile lui Aaron. Știu că ai obligații față de oamenii șerifului, și respect acest lucru. Dar în momentul actual, nu îți lua prea multe pe cap, dacă nu e neapărat necesar, bine? Vreau să fiu sigur că nu ajungi într-o stare de extenuare. Cât timp ai stat în lagărul acela, ți-ai consumat rezervele pentru aproximativ 40 de ani...

   - Adică o parte din mine are acum 70 de ani, asta vrei să spui?

   - Nu e chiar așa cum ai înțeles tu, răspunse Caleb. Spre deosebire de alții, ai ajuns la fundul rezervorului - lucru valabil atât pentru energia fizică, cât și pentru cea afectivă, dacă tot a venit vorba.

   - Am să-i mărturisesc lui Minnie ce-ai spus.

   Se pregăti să se ridice, apoi se opri, gânditor și încruntat.

   - Dar Minnie? Nu ai de gând să-mi spui că și aici e o problemă? Adică, există vreun motiv pentru care nu ar fi bine ca ea și cu mine să...

   - Dacă întrebarea se referă la relațiile voastre sexuale, nu, sunt convins că nu există nicio primejdie. Din acest punct de vedere, nimic nu s-a schimbat, iar tu pari să fii într-o condiție excelentă. Dar dacă mă întrebi în legătură cu o relație care te-ar putea dezechilibra din punct de vedere emoțional, fie ea de natură sexuală sau nu, răspunsul meu este da, ea ar putea fi primejdioasă.

   Caleb îl privi atent pe Aaron, cu ochii îngustați.

   - Ce s-a întâmplat? Te deranjează ceva?

   - Ea e o tipă nemaipomenită, spuse Aaron încet. Într-un fel, e prea bună. Este dispusă să facă... prea mult. Ea ține seama de toate. Ea se consideră responsabilă pentru tot ce se întâmplă. Ea se împacă cu toate nedreptățile. Câteodată mă face să mă simt ca un copil mic și rău. Toate astea nu ajută ca lucrurile să meargă mai bine și nici pe mine.

   Se ridică în picioare.

   - Dacă mi-aș închipui că asta își dorește cu adevărat, ar fi altceva, dar așa... Dumnezeule, din acest joc nu poți ieși niciodată învingător, așa-i? Acum 6 luni mă plângeam că sunt singur și nu voia nimeni să stea cu mine, iar acum, când cineva dorește acest lucru, fac nazuri. Cât de inconsecvent se poate dovedi un om?

   - De fapt, spuse Caleb cu blândețe, e un lucru foarte obișnuit. Există întotdeauna dezavantaje, chiar și într-o relație care funcționează foarte bine.

   - Mersi, spuse Aaron caustic.

   Se simți mustrat de conștiință, fapt care îl afecta mai mult decât era dispus să recunoască. Dacă el și Minnie aveau probleme nu era treaba nimănui. Nu avea dreptul să discute relația lor cu altcineva, indiferent cine ar fi fost acela.

   - Îți mulțumesc din toată inima, spuse el, dojenindu-se astfel indirect.

   - Nu ai de ce. Am să-ți comunic rezultatele analizelor, de la care nu aștept însă mare lucru. Probabil în câteva zile.

   Îi întinse mâna fără să se ridice.

   - Să nu uiți ce ți-am zis, îmi promiți? Nu te obosi prea tare și nu te implica în mod exagerat în cazul acela. Pui prea mult suflet și nu merită!

   - Face parte din meseria mea, răspunse Aaron, ridicând neputincios din umeri.

   - Doar atât timp cât nu o confunzi cu activitatea ta din Vietnam înainte să te fi făcut prizonier, asta-i tot.

   Caleb așteptă zadarnic un răspuns.

   - Acum nu mai e același lucru, Aaron.

   - Sigur că nu, spuse Aaron în drum spre ușă, în timp ce majoritatea sfaturilor lui Caleb începuseră deja să-i iasă din minte.

 

   - Nu cumva a fost depășit un record oarecare în domeniul ploilor? întrebă Mignon în timp ce aduna ultimele farfurii murdare de pe masă. Am crezut că urma să avem o săptămână senină și uite ce se întâmplă!

   Aaron privi scurt pe fereastră, apoi se uită în gol.

   - Se pare că plouă, așa-i? spuse el cu gândul aiurea.

   - Știi ce vreau să spun de fapt, încercă ea să-i atragă atenția. Am fructe sau brânză, dacă îți plac ca desert. E și înghețată.

  - Mulțumesc, nu vreau nimic, zise Aaron, întinzându-se pe canapeaua salonului lui Mignon, ca să nu mai vadă ușile glisante. A fost o masă excelentă. Eu nu sunt obișnuit să mănânc și desert.

   - Niciunul din noi n-ar trebui să-și facă obicei din desert, dar m-am gândit că am putea sărbători în această seară, având în vedere că de Ziua Recunoștinței nu am putut fi împreună.

   Ușa de la bucătărie era deschisă - Aaron nu-și aducea aminte s-o fi văzut vreodată închisă - și vorbea tare, în timp ce punea vasele la uscat.

   - Și ce sărbătorim? întrebă el, bând încet ultima înghițitură de sauvignon alb.

   - Ziua Recunoștinței, cu întârziere. Asta trebuie că sărbătorim, nu? spuse, poate cu puțin prea multă veselie în glas.

   - N-am știut că rațele sălbatice sunt mâncare tradițională de Ziua Recunoștinței, spuse el, străduindu-se să pară o glumă.

   - Închipuie-ți că erau niște curcani mai mici, spuse Mignon, cu un început de râs în glas. De fapt, închipuie-ți ce vrei tu. Sunt foarte bucuroasă că am putut din nou să fim împreună, numai noi doi, fără crime și... altele.

   Aruncă o privire din ușa bucătăriei.

   - Dacă vrei, deschide televizorul.

   - Mulțumesc, răspunse el, fără a se mișca din loc.

   Aruncă o privire furișată spre ușile de sticlă și oftă, văzând picăturile de apă în lumină.

   - Căcat, mormăi el.

   - Ai spus ceva? strigă Mignon, poate puțin prea repede.

   - Nu. Mă plângeam din cauza vremii. Când plouă, mă simt mult mai rău.

   - Bine, poți să stai peste noapte, dacă asta te-ar face să te simți mai bine, spuse ea, încercând să nu pară insistentă. Te poți culca pe patul pliant, dacă te gândești cumva...

   - E mai bine să mă duc acasă, spuse Aaron. Dacă s-ar putea să accept invitația ta altă dată, completă el, pentru a mai îndulci lovitura.

   - Ești mai rău decât băiatul din Sparta cu vulpea, spuse Mignon.

   - Care copil din Sparta? se interesă Aaron.

   - Știi tu care - povestea aceea din clasa a doua sau a treia.

   Apăru în salon cu o cafea fierbinte într-o mână și două cești în cealaltă.

   - Îmi pare rău, probabil am lipsit de la școală în ziua aia, zise el, pe jumătate amuzat, pe jumătate enervat de purtarea ei.

   - Băiatul avea o vulpe a lui, deși nu-i era permis să o țină, spuse Mignon în timp ce punea ceștile jos și căuta un suport pentru cana fierbinte. Ei bine, ca să nu se vadă vulpea, a înfășurat-o în mantia lui...

   Se întrerupse, în timp ce întinse mâna după un număr din Contra Costa Times din fundul raftului.

   - Oricum, până la urmă nu a dat-o în vileag nici măcar atunci când a început să-i mănânce din intestine.

   Aaron făcu o strâmbătură.

   - Și ce învățăminte se presupunea să tragi din povestea asta, în afară de ideea că e de preferat să-ți lași animalele acasă?

   - Probabil faptul că trebuie să suporți cu stoicism chinurile. La momentul respectiv, nu am înțeles nimic.

   Turnă cafeaua, zâmbind cald.

   - Apoi, povestirea voia să mai demonstreze și anumite trăsături ale spartanilor.

   - Aha, zise Aaron, ridicându-se într-un cot pentru a lua ceașca oferită de Mignon. E fierbinte.

   - Se va răci, spuse Mignon. Ai aflat rezultatul analizelor de la doctorul Rosserwell?

   - Nu, nu încă. Nu face nimic. Dacă nu sună până mâine după-amiază, îl caut eu.

   Se aplecă puțin în față și sorbi iute.

   - Ai să te frigi, îl avertiză ea.

   - Ce i-ai făcut? Ai fiert-o de două ori?

   Zâmbi discret, fără să-i caute privirea.

   Mignon râse mai mult decât ar fi meritat gluma respectivă.

   - Îmi place atât de mult când faci bancuri... ești foarte simpatic în asemenea momente.

   - Nu-i nevoie de chestia asta, Minnie, spuse el, privind-o fix. Aș prefera să nu exagerezi lucrurile.

   Încercă încă o dată cafeaua; era încă prea fierbinte ca să fie băută.

   - Dar nu exagerez cu nimic, protestă ea. Vreau numai să știi ce mult apreciez umorul tău, asta-i tot.

   - OK. Poți să-mi spui, dacă simți nevoia.

   Își mută o parte din greutate pe brațul canapelei.

   - Tu ești o ființă bună, minunată, iar faptul că ai grijă de mine reprezintă foarte mult...

   - Eu te iubesc, Aaron, îl corectă ea. Înseamnă mai mult decât a avea grijă.

   - Indiferent ce, spuse el, stânjenit. Dragoste sau grijă, indiferent. Sunt bucuros că reprezint atât de mult pentru tine. Dar nu trebuie să-i mai pui și moț. Când exagerezi, nu mai cred în nimic.

   Tuși.

   - Înțelegi ce vreau să-ți spun?

   Mignon nu răspunse imediat, iar atunci când o făcu, tonul ei arătă că se supărase.

   - Iar începi, nu-i așa? Vrei să otrăvești tot ce te înconjoară. Vrei să mă îndepărtezi de tine. Ei bine, domnule, ești pe cale să reușești.

   Aaron puse cafeaua deoparte.

   - M-ai înțeles greșit.

   - Pe dracu, spuse ea răstit. Ai făcut cum te-ai priceput mai bine pentru ca riscurile să fie în întregime ale mele. Jocul tău preferat, asta e!

   Își șterse lacrimile de pe obraji.

   - Îmi arunci momeala, iar eu mă reped să o apuc, ca un pește idiot.

   Aaron își împinse ceașca ceva mai încolo.

   - Nu ai... cuvintele i se opriră în gât.

   - Nu?

   Mignon se mișcă atât de iute, încât aproape că răsturnă ibricul de cafea. Își încleștă brațele în jurul său și se lipi de el, cu gura apăsată pe a lui.

   Aaron se stăpâni, rezistând la năvala ei. Ar fi vrut să o împingă într-o parte, să o oblige să se oprească de îndată, dar nu se putea purta atât de necioplit cu ea. În loc de asta, așteptă nemișcat, fără a răspunde atențiilor ei, până ce ea slăbi strânsoarea.

   - Minnie...

   - Dacă îmi spui că am fost o proastă că am făcut gestul ăsta, îți torn ibricul de cafea în cap, spuse ea cu voce coborâtă. Să mă bată Dumnezeu dacă nu fac așa.

   Corpul îi tremura, ca și cum i s-ar fi făcut frig dintr-o dată și nu îi dădu drumul de tot din îmbrățișare.

   Aaron nu răspunse în niciun fel.

   - Foarte bine, zise el când fu sigur că îl va asculta și înțelege, nu aș fi zis acele lucruri dacă nu mi-ai fi atribuit calități pe care nu le am.

   - O, minunat, spuse ea ironic, dându-și capul pe spate și răsfirându-și părul tăiat scurt, gest care nu avu mare efect asupra lui. Suntem mai rău ca într-un roman victorian.

   Mâinile ei nu erau foarte sigure; când apucă ceașca se vedea limpede că tremură. Ignoră acest fapt și bău, îndemnându-l din priviri să vorbească.

   - Nu trebuie să-ți faci rău în felul acesta, Minnie, spuse Aaron, fără a avea curajul să o mângâie.

   Ar fi vrut să o apuce de umeri și să-și înfigă mâinile în carnea ei, până ce simțea că îi înfrânge rezistența.

   - Nu trebuie să faci asta. Am mai discutat subiectul și simt amândoi ce ni se întâmplă când ne apropiem prea mult unul de celălalt. Se repetă ceea ce am mai păți și alte dăți.

   - Și de dacă? întrebă ea. Dumnezeule, ce farsă!

   - Pentru mine nu e o farsă, Minnie. Dar nu e... momentul oportun, probabil.

   Văzu cum se face mică și încercă să îndulcească ceea ce spusese. Deoarece dorea atât de mult să o vadă îngenuncheată, se sili să-și ceară scuze și să descopere în sine o simpatie pe care nu știa sigur dacă o posedă.

   - Tu ai spus farsă, nu eu. Tu ești cea care își consideră mereu gesturile niște prostii, nu eu.

   Cât din ceea ce spunea el acum era adevărat, se întrebă Aaron, încercând să-i ocolească privirea.

   - Tu cum le consideri? îl provocă ea, cu ochii foarte strălucitori. Sau poate nu vrei să-mi spui?

   Aaron se trase spre capătul opus al canapelei.

   - Cred că e timpul să plec.

   Râsul ei sună rece și ostil.

   - Ce replică perfectă pentru ieșirea din scenă a unui adevărat gentleman.

   Îi făcu loc, însă numai atât cât era suficient pentru ca el să se poată strecura. Aaron se ridică în picioare.

   - A fost o seară extrem de plăcută. Îmi pare rău dacă nu s-ar sfârșit bine, în caz că eu sunt cel vinovat.

   Se aplecă să o atingă pe umeri cu vârfurile degetelor.

   - Minnie, nu am vrut să iasă rău.

   Cel puțin acest lucru era adevărat și cu acest gând încercă acum să-și domolească mustrările de conștiință.

   Mignon îi răspunse cu o privire fixă și dură; ochii îi erau la fel de fierbinți și tăioși ca și vocea.

   - Haina ta e în dulap, sper că te descurci și singur!

 

   Deși îl dureau mușchii și capul îi zvâcnea, Aaron nu se putea smulge din ghearele somnului, visul fiind mult mai puternic, mai implacabil decât disconfortul și umezeala cearșafurilor și păturilor.

   Simțea duhoarea în nas și în gură, duhoarea propriului său sânge, a urinei și fecalelor. De undeva venea și un iz putred, dar nu se putea răsuci suficient în strâmtoarea cuștii ca să vadă ce se întâmplase cu rănile de pe spate.

   - Nu, mormăi el, trăgându-și perna sub el.

   Mâinile erau palide și zbârcite, atacate de ploaia persistentă, impersonală și chinuitoare ce îi făcea găuri în piele. Dacă ar fi putut, s-ar fi făcut ghem și ar fi rezistat poate mai bine asaltului neîntrerupt al ploii. Cine și-ar fi imaginat că ploaia poate fi chiar mai rea decât un acid turnat pe piele? Era conștient că urlă, iar urletele sale nu-i aduceau decât ironii din partea celor ce-l țineau în captivitate și a americanilor din celelalte cuști, care îl disprețuiau chiar mai mult decât comuniștii vietcong.

   O rană deschisă de la șold, provocată de bătăile sistematice suferite cu mai mult de o săptămână în urmă, se inflamase acum; era plină de puroi, cu pielea roșie și întinsă deasupra ei. Aaron încercase odată să o desfacă cu unghia, sperând să se rupă, dar durerea de acolo îl străbătuse ca un junghi, îl cuprinseseră amețeala și greața, răpindu-i orice urmă de voință.

   Lovi perna cu pumnii, însă nu se trezi.

   Căzuse pe o parte și în momentul în care deschisese gura să protesteze printr-un urlet, printre buze în pătrunsese noroiul. Era o ultimă încălcare a demnității lui, o invazie culminantă și intolerabilă. Își strânse buzele, iar disperarea din mintea lui începu să se transforme în sete de răzbunare. Pentru fiecare lovitură primită acum, va lovi și el la rândul lui.

   Chiar în secunde în care ajunsese la această certitudine, îl auzi pe unul dintre ceilalți prizonieri emițând un țipăt îndelung și gâlgâit, încheiat cu o notă înaltă, tânguitoare. Mai auzise acest sunet și alte dăți, uneori chiar din propria lui gură. Se răsuci pe coapsă și-și urlă protestul.

   Sudoarea îi udase perna și cearșafurile se lipeau mai tare de el.

   L-au târât afară din cușcă; se ura pentru că nu era în stare să meargă, pentru că gemea ori de câte ori încerca să pună în pământ piciorul cu șoldul infectat. Încerca să nu audă strigătele batjocoritoare ale celorlalți prizonieri, deoarece era mai rău decât ceea ce-i făcuseră stăpânii lagărului.

   Încăperea în care îl lăsaseră nu era decât o celulă strâmbă și îmbâcsită, pe al cărei acoperiș șubred ploaia făcea un zgomot de tobă. Nu se simțea în largul lui aici, rușinat de murdăria și incapacitatea lui de a sta în picioare. Dar nu era niciun loc sau obiect pe care ar fi putut sta, iar zgomotul ploii îi bubuia în urechi; își acoperi urechile cu mâinile și se ghemui scâncind într-un colț, încercând să se asurzească singur înainte ca ploaia să o facă.

   Și-au făcut în sfârșit apariția, în straie negre, și s-au purtat cu el cam cu aceeași considerație pe care i-o acorzi unui porc înainte de tăiere. L-au ridicat și l-au obligat să se aplece peste două suporturi asemănătoare unor capre de tăiat lemne. I-au legat încheieturile mâinilor de picioarele unuia din suporturi. Apoi s-au tras puțin înapoi.

   Era torționarul cei nou, cel pe care nu-l mai văzuse decât o dată până atunci, care vorbea atât de încet și care promisese că îl va face să mărturisească.

   Aaron împinse perna într-o parte; avea gura apăsată acum în cearșaf și ochii strâns închiși. Respirația lui era neregulată, însoțită de un tremur.

   De această dată se foloseau de un obiect asemănător unei răzătoare pentru legume, dar unsă cu zeamă de ardei iute; orice atingere a ei provoca dureri ce îl aducea în pragul nebuniei. Asculta întrebările continue, de-abia șoptite ale celui ce îl tortura și încerca să se convingă că de fapt nu i se întâmpla lui, că de fapt nu se afla la cheremul vietnamezilor, că el era cel care smulgea răspunsuri de la ei și nu invers.

   Când peria aceea tare, muiată în zeama ardeiului iute, trecea peste umeri și în jos pe spate, începu să-și imagineze cum le-ar scoate pielea de pe ei, fâșie cu fâșie, ca unor rațe sau gâște. Refuza să creadă că urletele și sunetele gâlgâite ce se auzeau proveneau de la el. Nu se va afla întotdeauna la cheremul lor și vor ajunge să regrete amarnic felul în care l-au tratat.

   Undeva, departe, simțea cum încheieturile mâinilor i se zbăteau în legăturile strânse, pe măsură ce teama se transforma în nebunie. Capul i se clătina în ritmul mișcărilor periei care îi freca gâtul; rămase într-o poziție rigidă și scoase un țipăt atât de cumplit, încât simți cum gâtul parcă îi lua foc. Unealta aceea abrazivă coborî din nou pe spate, pe coaste - nu și pe șoldul său infectat - iar la un ordin al călăului, picioarele i-au fost desfăcute și au început să-i dea cu peria scrotul, ținându-l strâns, ca să nu poată să lovească sau să se elibereze. Urlă continuu până când încetară să-l chinuie și-l târâră înapoi în cușca de bambus, în ploaie.

   Una din pături era pe jos, dar Aaron nu se putea trezi.

   Aaron continuă să scâncească după ce ușa fusese închisă în spatele lui, iar unul din ceilalți prizonieri râse de el. Aaron nu reuși să se miște suficient ca să vadă cine era, dar își jură să-l includă și pe omul acela pe lista celor pe care se va răzbuna. Îl va urmări și îl va face să-i înghețe râsul pe buze, îi va provoca aceleași dureri pe care le suferise și el, simțindu-se îndreptățit să o facă fără remușcări sau teamă.

   Încă o dată își lăsă capul să cadă pe spate și scoase un țipăt lung și modulat care îi reduse la tăcere pe toți cei din lagăr, prizonieri sau paznici.

   Se simțea mai bine acum. Urletul exprimase toate furia, umilința și ura din el, ușurându-i în parte durerea. Avea să-i vâneze și să-i prindă în cursă așa cum și ei îl prinseseră și își va regla conturile.

   Degete i se încleștară în noroiul fetid, cu unghiile lui lungi și însângerate. Dacă doreau să-l transforme într-un animal, atunci avea să le dea această satisfacție, dar în condițiile stabilite de el; el avea să fie Animalul, vânătorul de care toți se vor teme.

   - NU!

   Strigătul țâșni din el, îl făcu să se ridice în pat, cu cearșaful înfășurat în jur ca un giulgiu. Inima îi bătea atât de tare, încât aproape nu putea auzi.

   Se uită speriat în jur, ca și cum s-ar fi așteptat să se prăbușească zidurile camerei și să dezvăluie încă o dată lagărul. Ploaia bătea în geam, iar Aaron privea fix într-acolo, temându-se să aprindă lumina. Se sili să respire mai rar, înghițind aerul și numărând până la 5 înainte de a expira.

   Aburii visului se risipiră încetul cu încetul. Se uită la ceas: 4.31.

   Mirosul transpirației sale se răspândise peste tot și de îndată ce îl simți, nu îl mai suportă. Azvârli așternutul șifonat la o parte și se dădu jos din pat, bucurându-se în secret că picioarele îi dau ascultare.

   Nu era decât un vis. Se întâmplase cu mulți ani în urmă. Mii de kilometri și zile îl despărțeau de lucrul acela, își spuse el, începând să schimbe metodic așternutul.

   - A trecut. A trecut. Nu-i decât un vis.

   Repetă aceste cuvinte așa cum un preot își spune rugăciunea. Împingând fața de pernă și cearșafurile murdare în mașina de spălat, spuse cu voce tare:

   - S-a terminat. Totul e în regulă. Asta a fost acum mulți ani. S-a terminat.

   Apoi, ducându-se să-și găsească așternutul curat, adăugă:

   - Te rog! Aș vrea să se fi sfârșit! Te rog!

 

8

 

   Când Kevin Buchanan, redactorul de noapte, se năpusti pe ușa biroului, Eugene Protheroe știu imediat că el este cel căutat și asta nu numai din cauză că era singurul reporter din locul acela, dar la ora 2 dimineața echipa de știri era cvasiinexistentă.

   Lui Protheroe îl plăcea să facă acest serviciu de noapte, mai ales când avea prilejul să dea publicității știri spectaculoase; fusese norocos în ultimii 3 ani, prezentând o serie de capturi serioase de droguri precum și un număr de incendii puse la care de tipi care nu-i sufereau pe homosexuali și locurile lor de întâlnire.

   Își puse deoparte cana cu nes și așteptă să vadă despre ce e vorba.

   - Încă un cadavru, Protheroe. În Parcul Biones: fugi imediat!

   Ordinele curgeau în stilul sacadat obișnuit al lui Kevin, asemănător unor rafale de mitralieră; în felul acesta i se părea că are mai multă autoritate.

   - Ia-l și pe Shafer cu tine.

   - A plecat... e ora lui de masă.

   Protheroe știa unde să-l găsească pe fotograf, dar nu dorea ca șeful său să-l trateze ca pe un comisionar.

   - Pune mâna pe el și dați-i drumul, îi ceru Kevin Buchanan, trecându-și mâinile prin părul blond și rar. Acum! Chiar în momentul ăsta. Jumătate din oamenii mass-mediei sunt deja acolo, iar tu nici nu ai plecat încă.

   - OK, răspunse Protheroe, străduindu-se să-și ascundă entuziasmul. Fac notă de kilometrii parcurși sau iau una din mașinile firmei?

   - Puțin îmi pasă! spuse Kevin sec. Mișcă-te!

   - Am plecat, zise Protheroe, abandonându-și cu totul cafeaua.

   Îi făcea mare plăcere sentimentul acesta că începe o aventură; îl străbătea ca un curent electric. Era pentru el ca un soi de vânătoare poate nu la fel de dură ca aceea pornită de poliție, însă în orice caz la fel de palpitantă.

   - În ce zonă din Briones, ai idee? Parcul e foarte mare.

   - Intri prin Reliez Valley Road, spuse Kevin. Potrivit raportului, cadavrul a fost descoperit la circa 5 kilometri de poartă. În cât timp ajungi acolo?

   - Aș zice că depinde de ploaie. Mai e și podul. Pe o noapte ca asta nu poți merge repede. Douăzeci de minute până la East Bay, încă o jumătate de oră ca să ajung la Caldecott Tunnel, iar de acolo mai e puțin. O oră și un sfert, o oră și jumătate, cred.

   Se duse la vestiarul înghesuit unde își ținea lucrurile; formă repede combinația de cifre și își luă haina de ploaie, un magnetofon și un blocnotes.

   - Dau un telefon când aflu ce se întâmplă.

   Verifică bateriile și banda din aparatul său, părând mulțumit de rezultat.

   - E vorba de același maniac, asta e, spuse Kevin nerăbdător. Să-l găsești imediat pe Shafer.

   - Bine, promise Protheroe exasperat.

   Nu reușise să se obișnuiască și să accepte stilul agresiv folosit de Kevin Buchanan cu el și cu toți ceilalți reporteri de la San Francisco Register, care proceda așa având credința falsă că aceasta e cea mai bună metodă pentru a obține reportaje șocante. Își trase haina de ploaie, regretând că nu îmbrăcare un pulover mai gros, deși știa cât de frig va fi în munții din Contra Cost County.

   - Să telefonezi de îndată ce ai ocazia.

   Era un ordin tipic dat de un zbir, lipsit de maniere sau grija elementară față de subordonat.

   - Mda, spuse Protheroe, luând-o spre ușă și pescuindu-și cheile din buzunar.

 

   Ignorând durerea din șold, Lew stătea aplecat peste cadavru; cerceta acea masă oribilă și palidă, în lumina jeepului rangerilor, simțind bătaia necontenită a ploii în impermeabilul său galben.

   - Individul și-a pierdut orice trăsătură umană, murmură el, abținându-se cât putea să nu i se facă rău. Arată chiar mai rău decât celelalte.

   Clark Bowen, rangerul care descoperise cadavrul, încuviință din cap, cu ochii întorși de la epava umană pe care o descoperise cu nici 2 ore în urmă. Ochii săi străluceau în chip nesănătos, ca și cum ar fi fost mistuit de febră.

   - N-a trecut prea mult timp, așa-i?

   - Nu pot spune asta cu prea mare siguranță, având în vedere în ce stare e... corpul, spuse Lew, înțelegând întrebarea rangerului. Grieta va trebui să stabilească acest lucru. Dar sângele este... încă fluid. Chiar dacă plouă, se coagulează foarte repede. Prin urmare, nu a putut trece prea multă vreme.

   - Circa 2 ore? întrebă Bowen, dorind să se disculpe.

   - Poate mai mult. Acum e 2.40: poate s-a întâmplat înainte de închidere. Nu mai târziu de miezul nopții, după estimarea mea.

   - Serviciul meu începe aiba la 0.30, spuse oftând ușurat, ca un om căruia i s-a luat o piatră de pe inimă.

   Făcu un semn spre fotograf.

   - Cât timp mai durează?

   - Hei, Lok, cât mai durează? strigă Lew, sperând că impasibilul vietnamez nu va mai avea de făcut prea multe fotografii.

   Simțea că nu mai poate suporta să stea prea multă vreme în preajma rămășițelor pământești - cât de potrivit părea acum termenul „rămășițe pământești” - ale sărmanei fete.

   - Exact 10 minute, veni răspunsul. Laboratorul criminalistic. Trebuie să apară și el.

   Făcu încă o poză.

   - Mai mare jalea, o tânără așa de arătoasă ca ea...

   - Mda, spuse Lew, gândindu-se că era destul de greu să-ți imaginezi în momentul respectiv cum arăta de fapt victima.

   I se adresă lui Bowen.

   - Aș dori ca această zonă a parcului să fie închisă mâine. Crezi că e vreo problemă?

   - Dacă vremea rămâne ca acum, nu e nicio problemă. Putem instala niște bariere, iar câțiva rangeri pot face de pază la intrări. Dar dacă se răspândește cumva știrea...

   Își frecă nervos palmele.

   - Știu. Există oameni care țin morțiș să vadă locul. Cum fac turiștii ăia care se duc la Londra special să vadă unde își ucidea victimele Jack Spintecătorul.

   Se aplecă, făcându-i semn lui Lok să facă o mică pauză.

   - Inelele ne vor ajuta să o identificăm. Sunt deosebite, neobișnuite.

   Bowen tuși.

   - Dar... soțul ei? Acea verighetă.

   Era exact lucrul despre care Lew avea prea puțin chef să discute.

   - Poate e divorțată. Sau poate văduvă, spuse el pe un ton scăzut. Nu vreau să se afle o asemenea știre.

   - Ai dreptate, spuse Bowen, pentru prima dată bucuros că nu era decât un simplu ranger în parc și nu se afla în postura lui Lew; nu-și imagina cum i-a putea comunica unui bărbat că soția lui a fost ucisă în felul acesta. Oare de ce a făcut așa ceva?

   - Te referi la mușcături?

   Lew clătină încet din cap.

   - De unde să știu? Dacă aș putea înțelege, aș reuși să-l prind. E un caz patologic, iar boala lui se agravează.

   Făcu un pas înapoi.

   - Lok, te rog să faci niște fotografii în care să apară inelele astea și cicatricile de pe picioare. E posibil să fi suferit niște operații de chirurgie corectivă acum o vreme.

   Simți impulsul să-și scoată impermeabilul și să-l pună peste trupul gol și maltrata. Trupul expus privirilor cu atâta cruzime făcea ca moartea ei să fie și mai greu de suportat; i se părea oribil să i se facă toate acele lucruri hidoase și apoi să fie lăsată în văzul tuturor, carnea aceea albă ca burta unui pește, acolo unde nu se vedeau lovituri și urmele sângelui scurs din trup...

   Se întoarse cu spatele.

   - Voi ordona ca întreaga zonă să fie atent cercetată mâine... astăzi, mai exact. Vreau să fie ridicat și examinat fiecare obiect ce ar putea constitui o dovadă. Vreau să se măsoare și să se facă mulaje după toate aceste urme de pași. Să se fotografieze totul, indiferent cât de neînsemnat, să se stabilească exact toate deplasările victimei până când a... sfârșit aici. Poate dă norocul peste noi și descoperim unele similitudini cu celelalte victime.

   - E foarte mult noroi, spuse Bowen nesigur. S-ar putea să...

   - Mda, probabil că n-o să obținem nimic din chestia asta, îl aprobă Lew, dar trebuie să o facem. S-ar putea ca singura noastră mulțumire să fie aceea că ne-am făcut datoria, dar nu se știe niciodată. Trebuie să punem la bătaie tot arsenalul...

   Aruncă o ultimă privire în direcția cadavrului.

   - Iisuse Hristoase, cât de nebun trebuie să fii să faci una ca asta?

   Bowen nu încercă să-i răspundă, dar după o scurtă pauză întrebă:

   - Aici, pe sâni? Vreau să spun, nu urmele de lovituri, celelalte...? Cum au apărut? Adică...

   - A, da, spuse Lew cu un amestec de dezgust și disperare. Sunt mușcături.

 

   Până să ajungă curierul cu copii ale fotografiilor făcute la locul crimei, Aaron fusese amănunțit informat la telefon.

   Lew îi prezentase un raport scurt și îl prevenise pe Aaron că această crimă era cu mult mai fioroasă decât celelalte și că va trebui să se pregătească. Urmându-i sfatul, se afla la a treia ceașcă fierbinte când tânărul ajutor de șerif i-a bătut la ușă și i-a oferit plicul:

   - Locotenentul Frazier a spus că aveți nevoie de ele.

   Figura polițistului era aproape lipsită de expresie, de parcă nu ar fi vrut să recunoască ce conținea plicul.

   - Eu nu m-aș exprima chiar așa, spuse Aaron într-un acces de umor negru. Cum merge ancheta? A fost închisă zona unde s-a comis crima?

   - Da, domnule. E nevoie de permis și însoțitor ca să intri acolo. Dacă doriți, se poate aranja. Ideea este să nu cumva să fie compromise posibilele dovezi.

   Făcu o pauză.

   - Au reușit să identifice victima. Chirurgul ei a sunat acum o oră. Cicatricile de pe picioare au permis identificarea; un chirurg ortoped de la Merritt a operat-o după un accident de schi.

   - E un noroc că operația a fost făcută în regiunea noastră.

   Aaron îl privi pe ajutorul de șerif cu atenție.

   - Datele sunt sigure?

   - Amprentele sunt identice și există și o fotografie în dosarul ei de angajată. O cheamă Leigh Anne Rush. Reprezentant comercial al unei firme de articole sportive. Soțul ei predă la Diablo College.

   Făcu un gest straniu, de renunțare. Obrajii săi căpătaseră o paloare nesănătoasă.

   - Locotenentul Frazier a discutat cu el cu puțin timp în urmă.

   - Da? exclamă Aaron, ținând plicul cu o anume aversiune. Există deja o identificare oficială din partea lui?

   - Probabil s-a făcut între timp, răspunse ajutorul, vag stânjenit. Bietul om.

   - Mda, spuse Aaron, retrăgându-se din ușă.

   Nu mai avea chef să asculte comentariile incoerente ale polițistului.

   - Am să-l caut pe Frazier la telefon, după ce studiez astea.

   - Mulțumesc, spuse ajutorul de șerif, apoi adăugă jenat: Locotenentul a zis să nu vorbiți cu presa, dacă încearcă să ia legătura cu dumneavoastră. Dorește să fie singurul care răspunde la întrebări.

   - Din punctul meu de vedere, perfect, zise Aaron, care disprețuia profund mediile de informare. Dar Hislop?

   - Locotenentul nu a zis nimic despre șerif, răspunse ajutorul, alegându-și cuvintele cu mare grijă. Nu și-a prezentat încă raportul șerifului sau, mai exact, nu l-a prezentat în întregime.

   - Aș fi pariat că nu.

   Se pregăti să închidă ușa și întrebă:

   - Mai e ceva?

   - Nimic, domnule. Puteți merge la locul faptei, după ce discutați cu locotenentul.

   - Voi ține cont de ce îmi spui, zise Aaron închizând ușa, puțin cam brusc, din cauza nerăbdării.

   Așteptă în spatele ușii până când auzi zgomotul mașinii polițistului, se duse apoi în bucătărie, deschise plicul și răspândi fotografiile pe masă. Le privi revoltat și fascinat în același timp, adunându-și cu greu gândurile confuze și risipite pentru a putea judeca ce vedea.

   Cel mai greu de suportat, gândi el, era cruzimea muribundă ce se ghicea în modul în care fusese maltratat corpul. Nu mai văzuse o asemenea ură teribilă din Vietnam, atât în timpul prizonieratului, cât și în ultima sa anchetă, cea din cauza căreia căzuse în mâinile inamicului. Își duse palmele la ochi și respiră de câteva ori, profund, ca să se calmeze.

   Trebuia să ajute la prinderea unui criminal care nu avea drept scuză războiul sau disperarea și care ucidea la întâmplare și cu un asemenea entuziasm uriaș, încât simpla privire a imaginilor îi provoca dureri în mușchi și în maxilar.

   Două ore mai târziu, Lew sună din nou.

   - Trebuie să iau parte la o întrunire. Curând.

   - Hislop? încercă Aaron să ghicească, simțind o notă deosebită în vocea lui Lew. Ce idee i-a mai venit acum?

   - Le-a vorbit celor din presă despre ultimul cadavru. În detaliu.

   Ultimele cuvinte erau pronunțate cu asemenea dezgust, încât îi ieșiseră cu greu pe gură.

   - A spus despre mușcături și... cum arăta cadavrul. Totul!

   - Căcat!

   Aaron se așeză, neputând să-și creadă urechilor.

   - Cum a putut un nenorocit ca ăsta să fie reales? Dumnezeule, cum o fi fost ales și prima oară?

   - Eu n-am votat pentru el - așa că nu mă întreba, spuse Lew. Problema este că avem nevoie de o metodă oarecare de a-i scoate din joc pe toți nebunii care se înghesuie deja să facă mărturisiri și declarații; Hislop a pus la dispoziție atât de multe detalii, încât ne va fi foarte greu să creăm o sită.

   Vocea sa era egală, dar tensiunea ce îl stăpânea dădea o greutate deosebită cuvintelor sale.

   - Trebuie neapărat să găsim ceva, un lucru pe care să-l putem folosi ca să fim siguri că...

   - Tu chiar crezi că individul se va năpusti în biroul tău și-ți va mărturisi toate amănuntele acelea sângeroase, așa, cât ai bate din palme? întrebă Aaron sarcastic, cu intenția de a-l ironiza pe prietenul său.

   - S-au întâmplat lucruri încă și mai și, răspunse Lew.

   - Desigur, spuse Aaron, iar undeva, într-un colț al memoriei, i se derulară frânturi din propriile sale coșmaruri.

   Se frecă la frunte.

   - Dar nu când e vorba de un caz ca acesta.

   - Nu știu prea bine. S-ar putea întâmpla. Pune-te în postura cuiva care ar face o chestia ca asta. Un om mistuit de o asemenea ură va simți nevoia să fie protejat de ea, în momentele de acalmie. Nu crezi?

   Aceste ultime două cuvinte sunau ca și cum lui Lew i-ar fi venit o idee nouă.

   Imaginile acelea fulgerătoare îl bântuiră pe Aaron din nou, o clipă; crispat, se uită iarăși la fotografii.

   - S-ar putea. Dacă e conștient de ceea ce face. Dar dacă nu e, problema se schimbă cu totul, nu?

   - Cine vorbește acolo, tu sau psihiatrul tău? întrebă Lew enervat brusc, ceea ce îl și determină să-l bruscheze pe Aaron.

   - Probabil amândoi, spuse Aaron după o pauză în care ezită, tulburat. Nu crezi că e posibil? Tu știi prea bine modul în care s-au comis aceste crime și cum au pierit victimele. Nimeni în toate mințile nu ar acționa astfel. Individul nu știe ce face, cu excepția momentelor în care acționează. Poate nici măcar atunci. Iar dacă ar avea vreo suspiciune, s-ar putea ca acest fapt să-l facă... și mai nebun.

   Își ridică privirea de la fotografii.

   - Cum a putut face așa ceva cu bună știință fără să...

   - Ar fi cel mai bun mod de a demonstra în instanță că făptașul nu este în deplinătatea facultăților mintale, spuse Lew cu prefăcută căldură. Pe urmă, la cererea instanței, va trebui ca o duzină de psihiatri să încerce să stabilească, de-a lungul mai multor ani, dacă omul poate sau nu să fie supus unui proces, iar în cazul că da, va trebui stabilit dacă înțelege care îi este situația din punct de vedere legal și de ce i s-a intentat un proces. Până la urmă îl vor închide într-o cameră căptușită cu cauciuc și au să-l ghiftuiască cu tranchilizante câțiva ani, în urma unui verdict de capacitate mentală insuficientă. Nemaipomenit!

   Se opri și își drese vocea.

   - Îmi pare rău, continuă el, răcorit. Ar fi trebuit să rezerv tot discursul ăsta pentru Hislop. Îl merită cu prisosință, spre deosebire de tine.

   - Poate îl merit și eu, spuse Aaron.

   Se uită pe fereastră în direcția coastelor muntoase sălbatice și la cerul acoperit de nori.

   - Crezi că se vor întâmpla lucruri și mai rele decât până acum?

   - Cinstit vorbind, n-am idee, răspunse Lew, încercând să se calmeze. Câteodată mi-ar plăcea să știu, alteori este ultimul lucru la care mă gândesc. De cele mai multe ori, sper să nu se mai repete. Aproape că aș accepta ca individul să nu fie pedepsit, numai să știu că nu se va mai întâmpla așa ceva niciodată.

   - Cred că nu spui adevărul, zise Aaron, nu foarte hotărât.

   - Mda, probabil, acceptă Lew.

   - Da, spuse Aaron, așteptând ca Lew să spună ceva.

   Dar cum acesta nu spuse nimic, continuă:

   - Când vrei să ne întâlnim? Trebuie să-l văd pe Gilchrist în după-amiaza aceasta, dar voi stabili întâlnirea cu el în funcție de tine.

   - Nu vrei să o amâni cu câteva ore, ca să putem discuta problema noastră?

   Lew nu părea prea nerăbdător sau hotărât, având mai degrabă aerul unui om copleșit de oboseală și deznădejde.

   - Nu aș vrea ca lucrurile să scape și mai mult de sub control.

   - A trecut baba cu colacii, comentă Aaron sumbru.

   - Probabil, dar trebuie să încerc. Alternativa ar fi să rămân cu brațele încrucișate și să-l las pe nebunul ăsta să scape.

   Se prefăcea intenționat nepăsător, ca și cum atitudinea detașată față de postura sa neplăcută l-ar fi salvat de rușine.

   - Crezi că vei putea să te descurci cu Hislop?

   Toate planurile viitoare depindeau de această problemă crucială, fapt de care erau amândoi conștienți.

   - Mă rog la Dumnezeu să fiu în stare, spuse Lew din tot sufletul. Dacă nu, poți să mai adaugi încă o crimă pe listă.

 

   Eugene Protheroe își reciti cel de-al doilea articol despre „Omul-lup” ucigaș și zâmbi satisfăcut.

   Echilibrase bine elementele senzaționale și cele tipice reportajului, scriind unul din acele materiale după care ziarul se dădea în vânt. Această continuare la ceea ce scrisese în primele ore ale dimineții avea să atragă cu siguranță atenția mai-marilor săi, un prilej pentru el să se împăuneze încă o dată.

   - Sunteți gata? întrebă curierul, o chinezoaică în vârstă de 24 de ani cu un aer voit plictisit.

   - Pare în regulă, spuse Protheroe. Ție îți dau hârtiile cu articolul, iar dosarul îl trimit la producție.

   Se descurca foarte bine la computer, regretând însă mașinile de scris mecanice, mai ales pe cele vechi și greoaie, ca dinozaurii din filmele acelea prăfuite, din anii 40, cu reporteri de senzație. Avea nostalgia țăcănitului tastelor și a coșurilor de hârtie dând pe dinafară, a vremurilor când Spencer Tracy și Kirk Douglas descopereau adevărul adevărat în ciuda împotrivirii celor puternicii și corupți.

   - Aștept, îl trezi din reverie chinezoaica.

   - Imediat, spuse el apăsând butonul de declanșare a sistemului de tipărire automată a printerului.

   Făcea mult zgomot, gândi Protheroe, dar nu cel pe care și l-ar fi dorit el, ci mai degrabă un bâzâit continuu și eficient întrerupt de sunete ascuțite, amintind de un frigider sau mașină de cusut mai curând decât de o mașină de scris.

   - Era și timpul, spsue femeia, parcurgând rândurile pe măsură ce ieșeau din mașină. Auleu!

   - Așa se vând ziarele, îi reaminti Protheroe, părăsindu-și terminalul. Am să mai beau niște cafea, apoi mă duc acasă. Din cauza poveștii ăsteia am făcut deja mai mult de 5 ore suplimentare; e momentul să mă culc și eu.

   - Spune-i asta lui McPherson, nu mie, zise ea rupând pagina din printer.

   - Să știi că am s-o fac! răspunse Protheroe plecând spre biroul redactorului-șef, bucuros că are cearcăne la ochi și noroi pe manștele pantalonilor, semne ale devotamentului său deosebit.

   George McPherson avea cea mai proastă trupă din San Francisco, dar îi lua apărarea cu aceeași tenacitate cu care o proteja pe cățeaua sau, o corcitură de basset cu terrier care lătra ascuțit și-și lăsa balele pe pantofii tuturor. Se holbă ca o cucuvea la Protheroe, peste harababura de pe biroul său.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Mă duc acasă. Am terminat reportajul și continuarea, iar acum nu-mi mai doresc decât o masă ca lumea și câteva ore de somn; mă întorc la ora 22, ca de obicei? OK?

   Așa cum proceda în mod obișnuit, McPherson nu-i dădu un răspuns direct.

   - Ce date avem despre crimă?

   - Doar cele pe care ni le pune la dispoziție poliția.

   - Aș vrea să lucrezi și tu puțin pe cont propriu, Gene, spuse el, uitând cât de mult își ura Protheroe prenumele. Vreau să le-o luăm înainte polițiștilor și să rezolvăm cazul. Vreau să-l prindem pe nenorocitul ăla de ucigaș înainte ca poliția să afle măcar cine este.

   Se vedea bine că McPherson urmărise aceleași filme ca și Protheroe.

   - Voi încerca, spuse Protheroe, neștiind bine de unde să înceapă. Am să studiez cele câteva capete de fir și am să-ți spun la ce concluzii am ajuns.

   Era conștient că sunt vorbe goale, care vor avea totuși darul de a-l mulțumi pe McPherson.

   - Fă o anchetă serioasă, Gene. A venit timpul să le arătăm că nu ne pricepem numai la vândut ziare.

   Se lăsă pe spate, privindu-l cu atenție pe Protheroe.

   - Studiază toate crimele, pe rând, la tine acasă și vezi ce poți scoate din ele. Dacă reușești să urnești ancheta din loc, ai să primești un premiu substanțial din partea noastră.

   Lui Protheroe i se făcuseră adesea asemenea promisiuni, însă premiul nu și-l încasase decât de două ori.

   Se sili să zâmbească și îi mulțumi șefului său. Ar fi fost exagerat să-și netezească și bucla de pe frunte, decise el, renunțând la idee.

   - Pornește pe urmele nemernicului, îl îndemnă McPherson. Am să-i las un bilet lui Kevin.

   Protheroe îi mulțumi încă o dată, mai sincer acum, deoarece nu ar fi dorit ca un alt reporter să primească subiectul „Omului-lup” printr-o hotărâre arbitrară a lui Kevin, dată pe considerentul că o rotație a reporterilor ar spori obiectivitatea observațiilor.

   McPherson îi făcu semn că e liber și se întoarse la haosul de pe birou.

   Mergând spre casă, Eugene Protheroe se surprinse trecând în revistă tot ceea ce citise sau auzise despre crime și, spre mirarea lui, constată că acest exercițiu îi provoca o tulburare pe care nu o mai simțise de când primise prima misiune importantă. Atrocitățile acestea aveau ceva teribil de incitant în ele. Făceau parte din acea categorie de crime care trezesc cele mai puternice reacții publice, ceea ce însemna din punctul lui de vedere o ocazie ideală pentru a se folosi de caz spre propriul lui avantaj.

   Prin minte îi trecu imaginea trupului victimei și se trezi din nou la realitatea infernală a faptei. Își parcă mașina în fața restaurantului său favorit, specializat pe bucătărie mexicană, concentrându-se deja asupra delicioșilor creveți fripți cu sos diablo.

 

   - Îmi pare rău că trebuie să vă pun asemenea întrebări, se scuză Lew pentru a opta oară față de Brandon Rush; se aflau amândoi în salonul casei acestuia din Pleasant Hill.

   - Încerc să vă ajut, spuse Brandon, ascunzându-și cu tărie durerea. Vreau din tot sufletul să fie prins nenorocitul ăla.

   - Asta dorim și noi, se grăbi să-l asigure Lew, cu compasiune. Iar cu ajutorul dumneavoastră și al altora, îl vom prinde.

   Spunând acestea, și-ar fi dorit să aibă atâta încredere pe câtă era silit să pretindă că are și să fie convins că făptașul va fi cu adevărat prins și pedepsit.

   - Sper că așa va fi.

   Aparența sa de calm se topea încetul cu încetul. Respiră o dată, apoi spuse pe un ton egal:

   - Am să mă descurc. Să continuăm.

   Lew își consultă blocnotesul, deși nu avea un motiv special. Dorea însă să-și adune puțin gândurile.

   - Ați spus că ea... că soția dumneavoastră lucra la un proiect, că era în căutarea unui loc unde să facă fotografii publicitare pentru unele din costumele de sport produse de compania ei.

   - Ea... considera - îi venea greu să folosească timpul trecut - că un peisaj local i-ar da mai multă atractivitate liniei respective. Identificare, așa se cheamă. Știți cum este domeniul acesta, al reclamei.

   Se întrerupse brusc, cu ochii fixați undeva departe, la munții ce se vedeau pe fereastră.

   - Ea... a mers peste tot. Se dusese deja la Muntele Diablo, pentru echipamentul de excursii montane și avea nevoie de un loc pentru prezentarea echipamentului de ciclism...

   Vocea i se pierdu, figura i se închise și păru să se concentreze asupra unui lucru de departe.

   - Domnule Rush, interveni Lew cu blândețe, văzând că tăcerea se prelungește. Domnule Rush, soția dumneavoastră nu era conștientă de primejdie?

   - Vreți să spuneți din cauza celorlalte... decese?

   Încerca să-i acorde atenție lui Lew, dar nu reușea foarte bine.

   - Am discutat despre asta de câteva ori. Ea nu e genul care să se lase ușor speriată. Nu era genul acesta, vreau să spun. Presupun că acum este.

   Aceste ultime cuvinte le însoți de un zâmbet patetic și forțat.

   - Îmi pare rău, domnule Rush, spuse Lew răbdător și sincer. Dacă aș putea face vreun lucru care să schimbe ceea ce i s-a întâmplat, puteți fi sigur că l-aș face.

   - Presupunând că ar fi murit soția dumneavoastră, ați fi făcut mai mult?

   Atacul era dur și nedrept, lucru pe care Rush îl înțelese imediat.

   - Cred că am spus un lucru deplasat și vă rog să mă iertați.

   Lew închise pentru un moment ochii, închipuindu-și-o pe Rowena, maltrată și moartă. Simți cum îi îngheață sângele în vene și trebui să facă eforturi pentru a-și păstra atitudinea profesională și amabilă.

   - Dacă așa ceva i s-ar întâmpla cuiva din imediata mea apropiere, aș căuta să-l prind pe făptaș cu aceeași stăruință ca și acum.

   Era răspunsul cel mai potrivit, deși știa că nu era adevărat. Dacă soția, fiicele sau nora sa ar fi pățit ceva, Lew l-ar fi urmărit pe făptaș fără odihnă. Se îndreptă în canapeaua moale, tapițată cu piele.

   - Vreau să-l văd pe cel care....

   - A ucis-o. Și a violat-o, continuă Brandon, fără emoție.

   - Da. Vreau să-l văd înaintea justiției. Justiție în adevăratul sens al cuvântului, domnule Rush. Am de gând să procedez ca la carte, pentru ca să nu ajungem să fie eliberat din pricina unei greșeli tehnice oarecare.

   Gesticulă cu creionul.

   - Spuneți-mi mai multe despre reclamele pe care plănuia să le facă. Cine mai știa de ele?

   Era perfect conștient cât de mici erau șansele să iasă ceva de aici, dar se hotărâse să urmeze orice pistă, oricât de neînsemnată.

   - Orice persoană de care vă aduceți aminte...

   - Perfect, spuse Brandon neliniștit. Șeful ei, desigur. Am numărul lui în... cealaltă cameră.

   Arătă spre cel de-al treilea dormitor, care îi servise lui Leigh Anne drept birou.

   - Vreți să-l aduc?

   - Mai târziu, spuse Lew. Va trebui probabil să iau majoritatea actelor ei, inclusiv adresele și numerele de telefon.

   - Ca să puteți face comparații cu celelalte cazuri, spuse Brandon. E logic. Există vreo similitudine până în momentul de față?

   - Două dintre victime aveau același dentist, zise Lew, ridicând din umeri. De fapt e vorba de o dentistă, iar noi căutăm un bărbat.

   Văzu speranța ce apăruse în ochii lui Brandon.

   - Dar e prea devreme să ne pronunțăm, pot să mai apară și alte elemente. Există legături stranii. De exemplu, una dintre victime era amică intimă cu profesorul de matematică al primei victime. Până la urmă, ceva o să rezulte din toate aceste legături. Trebuie să avem răbdare.

   - E o muncă migăloasă, nu-i așa? îl chestionă Brandon, nu foarte interesat, însă suficient de curios pentru ca Lew să se simtă obligat să-i răspundă.

   - Munca poliției înseamnă în primul rând amănunte și rapoarte scrise. Verificăm, apoi verificăm din nou, studiem cele mai neînsemnate detalii, căutând acul în carul cu fân. În cele din urmă, îl găsim.

   Continuă, după o pauză.

   - Ne întoarcem la treburile noastre?

   - Alte detalii? Alt car cu fân? întrebă Brandon, dând din nou semne că își pierdea stăpânirea de sine.

   - De ce nu? Despre oamenii care cunoșteau planurile ei legate de reclame. Și cine a mai lucrat împreună cu ea la Muntele Diablo, spuse Lew, pregătit să ia notițe folosindu-și codul stenografic personal.

   - Eu am sfătuit-o să nu se ducă. Nu se temea, în schimb mie îmi era frică de ce i s-ar fi putut întâmpla. I-am vorbit despre crime, dar ea mi-a zis că nu o să fie nimic.

   Lew ar fi preferat să nu-l întrerupă, să nu-i curme șirul cuvintelor, dar în același timp nu putea să-l lase pe Brandon să divagheze; își încercă norocul, întrebându-l:

   - De ce?

   Brandon se întoarse spre Lew, pe chipul său zugrăvindu-se un fel de concentrare deosebită:

   - Pentru că, spuse el foarte prudent, ploua...

 

   - Am vorbit cu cel de la Timber Cove Lodge, zise Mignon, masând coapsele lui Aaron.

   - Și? întrebă el, stând nemișcat.

   - Pot să ne primească după 1 ianuarie. Există camere libere tot timpul sărbătorilor, dar nu din cele pe care le doresc eu. Toate cele cu vedere la ocean sunt ocupate până după Anul Nou.

   Continuă să-i maseze mușchii.

   - Relaxează-te, Aaron.

   - Mda, oftă el. Chestia este că nu aș vrea să plec atât timp cât șirul crimelor continuă, zise el cu un soi de disperare.

   - E tot una dacă rămâi aici sau nu, spuse ea serios; trăsăturile ei se înăspriseră și puse mai multă forță în mișcări.

   Bărbatul tresări atunci când ea apăsă mai tare pe partea din spate a coapsei.

   - Hei, nu așa de tare. Astăzi am dureri.

   - Are să plouă din nou? întrebă ea puțin sarcastic.

   - Sau apeși tu prea mult.

   Își schimbă puțin poziția.

   - Uite ce e, după ce punem mâna pe individul acela, vreau să plec. Voi avea nevoie de o vacanță.

   Rămase nemișcat, în timp ce ea își continua munca, mai puțin viguros.

   - Minnie, încearcă să înțelegi. Pentru mine este foarte important ca ucigașul să fie oprit.

   - A-ha, răspunse ea, de undeva, de departe.

   - Atât timp cât am cazul ăsta pe cap, nu voi fi o companie plăcută. Haide. Știi cum m-am purtat. Mi-ai zis că mă implic prea mult. Ei bine, asta nu se va schimba până nu reușesc să-l anihilez pe criminal. Încearcă, te rog, să mă înțelegi!

   Se ridică pe coate și o privi.

   - Minnie, încearcă să nu adâncești și mai mult ruptura dintre noi. OK?

   - Și ce scuză vei mai găsi când Omul-lup va fi prins? 

   Așteptă răspunsul oprindu-se din masaj.

   - Dumnezeule, cât urăsc apelativul acesta. Omul-lup. Sună ca și cum ar fi unul din personajele din filmele de groază, cu sânge sintetic curgând pe pereți. Omul acesta e real, nu e scos din Frankestein.

   Izbi cu palma în cuvertura de hârtie de pe canapea.

   - Omul-lup!

   În vocea sa se ghicea un dispreț enorm.

   - Cu așa ceva nu sperii nici măcar copiii de 10 ani.

   - Nu mi-ai răspuns la întrebare, îi aminti Mignon.

   - Nu voi mai avea nicio scuză, zise el, lăsându-se din nou pe canapea, ultimele cuvinte fiind estompate, deoarece își lipise obrazul de suprafața prevăzută cu o adâncitură a canapelei.

   Mignon își pierduse tot curajul din cauza mărturisirii lui și, în loc să profite de avantajul pe care îl câștigase, păstră tăcerea, iar mâinile ei continuară să-i maseze automat tendoanele și mușchii din partea posterioară a picioarelor.

   - Exagerezi, spuse ea absent, într-un târziu.

   - Ancheta aceasta nu e o scuză, Minnie, spuse el cu grijă, ca să poată fi înțeles. Eu nu îți cer să mă aștepți din pricina unui hoț de magazine sau spărgător; nemernicul ăsta ucide oameni. Ucide femei.

   - Am mai auzit lucrul ăsta, murmură ea.

   - Este lucrul care mă tulbură cel mai mult. Ce rău i-au făcut ele, ca să vrea să le omoare? Ce anume îi dă acest drept?

   Aproape urla și îi trebuiră câteva momente de concentrare ca să coboare tonul și să se calmeze.

   - Victimele întâmplătoare mă îngrijorează, mă scot din minți.

   - Sunt de acord cu asta, spuse Mignon. Ai încercat să alergi din nou? Știi că nu ai voie să faci asta. Tendoanele tale au avut prea mult de suferit.

   Aaron rămase sincer stupefiat.

   - Nu, nu am făcut alergări. Știi și tu care e unicul exercițiu pe care îl mai fac. De ce mă întrebi?

   Încercă să aștepte cât mai calm răspunsul ei.

   - Prezinți urme de tensiune musculară, asta-i tot, răspunse ea, în timp ce se apropia de glezne. Este posibil să te fi implicat atât de mult în acest caz, încât să fi sporit și stresul fizic.

   - Cel mai bun lucru ar fi atunci să mă grăbesc să rezolv cazul, ca să nu mai fiu stresat, nu? încercă el să glumească, dar fără succes. Cât de grav este?

   - Arată de parcă ai fi alergat prea mult, dacă vrei să știi. Ar fi mai bine ca ortopedul tău să te consulte puțin, poate săptămâna viitoare. Am să aranjez eu asta. Cred că ar trebui să-ți modificăm tratamentul chiar în acest moment, pentru ca să faci față cerințelor suplimentare ale muncii tale.

   Ajunsese aproape la acel nivel de detașare profesională pe care ar fi trebuit să-l mențină mereu cu pacienții ei. Când era vorba de Aaron, îi era aproape imposibil; era pe deplin conștientă că trebuie să se stăpânească perfect pentru a reuși să fie degajată în prezența lui.

   Se opri din lucru, iar când îl atinse din nou, nu o mai făcea în calitate de terapeut, ci de iubită.

   - Mi-ar face plăcere să vii la mine. Diseară sau mâine seară, cât mai repede.

   - Minnie... spuse el pe un ton de avertisment.

   - Mi-ar face foarte multă plăcere, interveni ea. Nu mai spun că trebuie să o faci, ci pur și simplu că mi-aș dori să se întâmple. Dumnezeule, de ce te porți ca și cum aș încerca să te prind în cursă? Te încăpățânezi să consideri că ți se pregătește o ambuscadă. Eu sunt prietena ta, Aaron, și aș dori să fiu iubita ta tot timpul și nu doar așa, din când în când.

   Aaron se răsuci într-o parte.

   - Minnie, nu-ți face acest rău, spuse el. Tu nu știi exact ce-mi ceri. Eu nu mai sunt în stare de ceea ce-mi pretinzi tu. Poate nu am fost niciodată.

   Își puse mâinile peste ale ei.

   - Dacă aș fi mai bun, ar trebui să-ți spun să pleci. Te-aș sili să ieși din viața mea și să-ți cauți norocul în altă parte. Tu nu meriți toate nedreptățile pe care ți le fac eu. Dar nu sunt suficient de bun și nu am suficientă putere să te alung de lângă mine.

   - Nu ai niciun drept să mă alungi! îi replică ea.

   - Ba s-ar putea să am, răspunse el liniștit. Ar trebui să te oblig să stai departe de mine.

   - Te porți oribil, zise ea, eliberându-și mâna. Încerci să mă silești să renunț la tine, dar n-am să intru în jocul tău. Am mizat și eu destul pe el, știi bine, și nu voi renunța acum doar pentru ca tu să te poți distruge mai ușor.

   - Crezi că asta urmăresc de fapt? întrebă el, sincer curios să știe părerea ei.

   - Tu ce crezi? îi răspunse ea tot cu o întrebare și îi întoarse spatele.

   - Poate că ai dreptate, spuse el după un timp, ridicându-se de pe masa de masaj.

 

9

 

   În cea de-a doua sâmbătă a lui decembrie, Orinda Girls Club, format din adolescente, organizase una din cele două excursii anuale.

   Era o zi rece. Ploaia ce căzuse cu o noapte înainte se oprise, iar vântul bătea acum în rafale dinspre nord, măturând cerul și făcând să scadă temperatura cu răsuflarea lui înghețată. Cele 27 de fete erau însoțite de 3 mame și o polițistă a parcului. Planul prevedea o plimbare de 5 kilometri, în așa fel încât să vadă cea mai mare parte a plantelor și animalelor din Briones.

   Câteva din membrele clubului fuseseră reținute acasă din cauza crimelor, dar majoritatea ajunseseră la concluzia că mersul în grup le oferea suficientă siguranță, și apoi erau însoțite și de femeia-ranger, care avea și un aparat de emisie-recepție.

   - Acesta este stejarul pitic de California, le explică polițista Gloria Wilson, arătând spre un grup de arbuști în timp ce fetele se răspândiseră de-a lungul unei curbe a potecii largi din acel loc. I-ați văzut deja peste tot prin parc. Arbuștii au frunze mari, roșiatice, foarte asemănătoare cu acelea de stejar, sunt stejari otrăvitori, toxicodendroni. Să nu-i atingeți. 

 ........................................