Micile ticăloase, Alex Marwood

 .........................................................

3-6

 

           Luke stă în fața clubului rugby când ajung ei, cu ghetele agățate de șireturi după gât.

   - Ce mi-ar plăcea să nu mai facă asta, zice Jim. Schimbă șireturile săptămânal.
   Întinde mâna și claxonează. Luke tresare, se întoarce și face cu mâna. Vine în fugă, rânjind, și sare în mașină.
   - Cum a fost? întreabă Kirsty.
   - Super tare! răspunde el. Am înscris un eseu și domnul Jones zice că s-ar putea ca la anul să mă selecteze pentru prima echipă.
   - Fantastic! Luke! Stai pe sacul de plastic, că murdărești totul de noroi.
   - Scuze! spune băiatul și se așază pe locul lui.
   Sophie se uită la el cum se uită orice fetiță la fratele ei plin de noroi.
   - Ce-avem la gustare? întreabă el.
   - Păi, urma să mâncăm crochete de pește, dar sora ta vrea salată, spune Jim. A devenit vegetariană.
   Luke strigă dezgustat.
   - Glumești! Nu mănânc salată. Am jucat rugby!
   Jim saltă din umeri.
   - Nu depinde de mine. Poate negociezi tu.
   Kirsty bagă în viteză și iese în stradă. Luke se încruntă la Sophie.
   - Bine, spune ea, mănânc pește, da? O să fiu peștariană, dacă asta vă face fericiți.
   - Pescatariană, o corectează Jim.
   - Nu contează, spune fata supărată, cu brațele la piept.
   „Bel o fi sunat. Oare are vocea așa răgușită, de-a crezut că e un tip? Nu părea. Dar... nu știu... Te rog, Doamne, sper să fi fost Bel! Să nu fie altcineva, care cine știe ce are de gând!”
   - Dar nu mănânc pui de-ăla împuțit, continuă Sophie.
   - N-ai decât, spune Jim, dar asta nu înseamnă că primești porție dublă de cartofi copți.

18

   Blessed adoră Whitmouth în zorii zilei, pe de-o parte fiindcă e răcoare și aerul e curat, dar cel mai mult pentru că zorii vin cu sfârșitul turei de noapte și cu momentul în care își poate întinde oasele obosite în patul ei cald, preț de câteva ore. În noaptea asta a frecat și a lustruit fiecare scaun din roller coaster, a măturat ceea ce încă numește „stația” sa și a dezinfectat fiecare suprafață, consumând o sticlă întreagă de soluție antibacteriană și șase cârpe. A curățat geamurile prin care clienții de la coadă văd ce se petrece în restul parcului, în timp ce urcă scările cu încetinitorul. A șters gelul și spuma de păr care ajung pe fiecare stâlp la înălțimea capului.
   Acum se află în zona de sub șine, unde publicul nu are acces și adună ambalajele, monedele, prezervativele și alte mici comori pierdute din buzunare, în vreme ce trenul se dă peste cap. Totul e lipicios aici, căci, în ciuda avertismentelor, un număr surprinzător de oameni încă iau cu ei cutii de suc când se urcă în instalații. Mai târziu te prinzi care sunt aceia, când îi vezi prin parc, pentru că au părul lipicios și mutre jenate. La sfârșitul sezonului, zona de sub șine trebuie spălată cu furtunul sub presiune, dar acum nu prea are sens, fiindcă doar personalul de la curățenie ajunge aici. Blessed lasă mereu treaba asta la urmă, ca să vadă ce-i acolo la lumina palidă a zilei. Asta nu-i treabă de colo, o primește angajatul senior și ea a primit-o de la Amber, când a fost promovată, pentru că e uimitor cum oamenii nu observă ce pierd decât după ce pleacă din parc.
   Din când în când, mai găsește câte o bancnotă de 10 lire, ochelari de soare sau de vedere și bijuterii mici, dulciuri și chei (care ajung mereu la „Obiecte pierdute”) și uneori și câte un portofel.
   Proprietarii au impresia că au fost jefuiți, motiv pentru care nu se întorc să le ceară înapoi. Ca o bună creștină, Blessed își făcea procese de conștiință de câte ori scotea banii din portofele înainte să le predea, dar știe că dacă nu profită de ocazie, o să profite Jason Murphy sau alt paznic și ei dau banii pe băutură, pe droguri sau cine știe ce prostii. Ea recurge la lipsă de onoare pentru a alimenta fondul de școlarizare al lui Benedick și își consideră victimele binefăcători.
   Noaptea asta n-a adus cine știe ce roade. Ieri a fost înnorat, așa că ochelarii - pe care îi poate vinde cu cincizeci de pence perechea la second-hand pe strada Fore - n-au ieșit din rucsacuri, iar gecile au acoperit cele mai generoase buzunare. În schimb a găsit un rest de 3,60, adică jumătate de oră de muncă la salariul minim pe economie, și 3 pachete de gumă care o să-i placă lui Ben, o coadă de cal sintetică, blondă, de 30 de centimetri, care se atașează cu agrafă. E gata s-o arunce în punga de plastic, minunându-se de neatenția oamenilor, când se răzgândește. Poate i-o dă lui Jackie, dacă o vrea. Prea aruncăm multe pe lumea asta.
   Își întinde spatele și se uită la ceas. 5.20, mai are un pic și gata. O să stea până la 5.30 când i se termină programul și pe urmă pontează. Nu primește nimeni niciun premiu doar pentru că-și face treaba ca lumea la Funnland. Sunt plătiți cu ora și cu asta basta. Și-apoi, îi place s-o ducă Amber cu mașina dacă poate, iar Amber pleacă mereu ultima. Se hotărăște să se ducă după Jackie. Își ia sacul de plastic și se îndreaptă spre tomberoane.

   Jackie vorbește la telefon. E c5 și jumătate dimineața și tot a găsit cu cine să vorbească la ora asta. A terminat de făcut curățenie la „vânătoarea nucilor de cocos”, nu că are mare lucru de făcut în afară de a verifica să fie nucile întregi, ca să nu se vadă că sunt pline de ciment înăuntru și să șteargă de praf premiile, ca să nu se vadă cât de rar sunt câștigate. Poartă mănușile de cauciuc și manșete cu volănașe de dantelă și stă cu spatele la parc, așa că nu vede când vine Blessed.
   - Exact, iubitule, până doare! spune ea la telefon.
   Blessed ezită. Pare să fie o discuție intimă, nu că ar păstra Jackie prea multe gânduri personale.
   - Și când crezi că nu mai poți, îmi sug degetul și...
   Blessed tușește repede. Jackie tresare și se uită vinovată peste umăr. Rânjește când o vede pe Blessed și ridică degetul despre care vorbea, învelit în cauciuc.
   - Trebuie să închid, iubitule! Ne vedem mai târziu. Te aștept!
   Închide telefonul.
   - Hei!
   - Bună! o salută Blessed. Ce faci?
   - Mult mai bine având în vedere că plecăm acasă, spune Jackie. Amber e gata?
   - Nu știu. Sigur vine ea după noi. Uite ce ți-am adus!
   Scoate coada de cal din sacul de plastic.
   - A pierdut-o cineva. M-am gândit că ți se potrivește.
   Jackie deschide poarta, vine să se uite și se încruntă.
   - Păr la mâna a doua?
   Blessed se înroșește. Știe că iar a interpretat greșit gesturile culturale din cauza cărora a pierdut multe potențiale prietenii de când a venit aici. Nu că se omoară după prietenia cu Jackie, mai degrabă l-ar ține pe Benedick departe de ea, acum că devine adolescent.
   - Nu pare folosită, se bâlbâie ea. Cred că fata care a pierdut-o n-a purtat-o decât ieri.
   Jackie nici nu vrea să se atingă de ea și din privirea ei critică, Blessed își dă seama că nu-i mare lucru. Pentru cineva obișnuit cu luxul sărăciei într-o țară bogată, părul la mâna a doua e aproape la fel de dezgustător ca o periuță de dinți folosită.
   - Da, n-are nimic, Blessed, mersi oricum! spune Jackie.
   Blessed bagă meșa în sacul de plastic și își maschează jena.
   În locul lui Jackie, ar fi luat darul și s-ar fi prefăcut bucuroasă, chiar dacă avea de gând să-l arunce în primul coș de gunoi pe urmă. O încearcă nostalgia față de manierele cu care a fost învățată.
   - Deci ești gata de plecare? întreabă ea.
   Jackie dă din cap că da.
   - Așa zic. Sunt sleită.
   - Și eu. A fost o noapte lungă.
   Pornesc spre tomberoane și sacii de gunoi li se lovesc de picior.
   - Ce planuri ai azi?
   - Să dorm cât pot, spune Jackie, apoi mă duc la Morrisons, cred. N-am nimic de mâncare în casă.
   - Deci te-ai întors acasă?
   Jackie încuviințează.
   - Da. De azi.
   - Foarte bine, spune Blessed. Mă bucur să aud asta.
   - Devenise dubios.
   - Îmi imaginez. Nimănui nu-i place să-și prelungească vizitele.
   - Nu-mi place să trăiesc după regulile altora, spune Jackie. Să se tot bage în treburile mele.
   Blessed ridică din sprânceană. O parte din ea se bucură să-și aducă aminte că Jackie nu știe să fie recunoscătoare pentru nimic, că nu doar de darurile ei nu e mulțumită.
   - Și crezi că... a trecut problema? întreabă ea, ușor ironic.
   Amber i-a povestit aseară despre discuția ei cu Martin Bagshawe și vrea să știe cine primește credit pentru asta.
   - Mda, spune Jackie. Cred că a înțeles mesajul. Până la urmă trebuie să fii ferm, nu? Să te aperi.
   Blessed nu se poate abține și rânjește ușor, dar întoarce capul, ca să n-o vadă Jackie.

   Amber le așteaptă în vestiar, unde învârte brelocul pe degetul arătător ca pe o jucărie. Pare obosită și palidă, cu ochii injectați, dar cine arată spectaculos la ora asta?
   - Gata? întreabă ea.
   Vocea pare să se audă dintr-o cavernă. Blessed se miră întotdeauna cât de diferit sună vocile dimineața, ca și cum, cu cât e ora mai matinală, cu atât sunt oamenii mai lipsiți de viață.
   Și în spitale se moare mai mult la orele astea, crede ea.
   „Probabil că în zori suntem doar pe jumătate în corpul nostru. Spațiul e plin de fantome mute, care, cu patru ore în urmă, erau sufletul petrecerii în cantină”.
   Cele 3 femei își strâng lucrurile din dulapuri și ies pe faleză.
   Azi o să fie frumos. Jackie ridică ochii spre cerul senin, în timp ce trec prin fața parcului și rânjește.
   - Păi, cred că mă duc la plajă în condițiile astea, spune ea. Ce sens are să mă duc acasă, când pot să dorm și la soare?
   - Serios? întreabă Amber.
   - Neeeh, glumeam!
   Amber clatină din cap.
   - Știi că nu e cazul să faci glume la ora asta, Jackie!
   Jackie scutură pachetul să scoată o țigară și o aprinde.
   - Mda...
   - Cum poți să fumezi? întreabă Blessed. Nu ți se face rău?
   - Poate, dacă tocmai m-aș fi trezit, spune Jackie, în timp ce suflă fumul în aerul perfect curat, dar având în vedere că acum plec de la muncă, e ca și cum ar fi 5 după-amiaza la mine. Ce minuni pui la cale azi, Blessed?
   - Ca de obicei, răspunde ea.
   Îl trezește pe Benedick, verifică să aibă temele făcute, îi dă să mănânce și îl trimite la școală. Abia de un an și ceva nu-l mai duce ea la școală, ritual care a stârnit discordie între ei pe măsură ce a devenit adolescent. Apoi doarme câteva ore, se scoală, face duș și se duce la Londis, unde începe tura de după-amiază. E numai o tură de 4 ore, care-i permite să-și petreacă seara cu fiul ei, înainte ca Amber să o ia la 10 fără un sfert.
   Jackie trage din țigară.
   - Nu știu cum poți lucra atât. Nu te distrezi niciodată?
   - Problema cu țara asta, spune Blessed, e că nimeni nu știe să muncească.
   - Problema cu lumea a treia, spune Jackie, e că sunteți niște fraieri toți.
   - Mulțumesc, Jackie! spune Blessed. O să încerc să țin minte. Dar suntem doi și doar unul poate munci, în câțiva ani, Benedick va fi doctor și atunci mă va întreține el pe mine.
   Amber se oprește brusc și se plesnește peste frunte.
   - Hai, să-mi bag!
   - Ce-i?
   - Scuze, Blessed, am uitat! Am vrut să ți-l dau după-amiază. E în biroul meu. Mi-aș uita și capul dacă n-ar fi înșurubat pe umeri.
   - Ia-o mai ușurel că nu știu ce zici, răspunde Blessed.
   - Computerul. Am reușit să fac rost de un computer pentru Ben. De la Maria Murphy, dacă-ți vine să crezi. I-au luat un Wii lui Jared și nu mai are nevoie de laptopul vechi.
   Blessed se luminează.
   - Zău? Ai făcut tu asta pentru mine?
   - Ți-am spus că o să încerc.
   Amber zâmbește cu mândrie.
   „Chiar pare foarte obosită”, socotește Blessed. „Parcă n-a dormit deloc, dar slavă Cerului, m-am rugat pentru un miracol și Amber Gordon ni l-a adus!”
   - Ești un înger! spune ea.
   Viața i-a luat toate lacrimile și i-a dat răbdare, dar simte că îi vine să plângă.
   - Mă jur, o să fie recunoscător, știu asta! Dar nu mai recunoscător decât mine.
   Amber clatină din cap.
   - N-are nimic, nu e mare lucru. Am dat câteva telefoane. Uite! Mă duc să-l aduc și i-l dai când se trezește.
   Scoate cheile din buzunar și i le aruncă lui Jackie.
   - Intrați în mașină, le sfătuiește. Vin imediat.

   Își continuă drumul tăcute, Blessed cu un sentiment de bogăție, Jackie bosumflată de sărăcie. Poziția de manager a lui Amber nu îi oferă și un loc în parcarea personalului, astfel că lasă mereu mașina la Koh-Z-Nook, ceainăria anglo-thailandeză din cealaltă parte a pontonului. Au deschis doar de la micul dejun până la 6, așa că aici e întotdeauna loc și mașina e mai în siguranță decât pe strada cluburilor. E o plimbare plictisitoare, nu vezi decât asfalt și obloane, dar după ce trec de porțile înalte și încuiate ale pontonului, se vede marea.
   - Frumos, spune Jackie.
   - Foarte frumos, confirmă Blessed.
   - Pentru mine de ce nu face nimeni asta? se plânge Jackie. Nici eu nu am computer.
   „Fiindcă nu ai ști să-l folosești”, se gândește Blessed.
   - Ce-ar fi să te rogi la Iisus? îi sugerează ea.
   Jackie pufnește.
   - Îi cer de ani de zile să câștig la loterie. Poate că nu-s eu aia căreia să-i răspundă la rugăciuni.
   - Nu așa funcționează. Trebuie să-i ceri o soluție. Să te ajute să te ajuți. M-am rugat în fiecare zi și mi-a trimis-o pe Amber. Nu știi niciodată cum o să arate soluția ta, dar sigur nu o să ia forma unui bilet de loterie câștigător.
   Jackie se uită sfredelitor la ea. Blessed se face că nu observă.
   S-a obișnuit cu ranchiuna nemântuiților, iar în dimineața asta nu va lăsa pe nimeni să-i strice buna dispoziție. Chestiunea computerului a cam stresat-o în ultimul timp și e un miracol să nu-i mai simtă povara.
   Inspiră adânc aerul dimineții și zâmbește cerului. Aici, strada e liniștită și marea spală placid pietrele din spatele pontonului.
   Se aude o privighetoare în grădina botanică. Orașul e foarte tăcut și trilul răsună limpede și devotat, lunecând pe ceafa ei și vibrându-i pe obraji. Se oprește s-o asculte. Jackie face câțiva pași și se oprește să se uite nerăbdătoare la ea.
   - Ce-i?
   - Ascultă!
   Jackie se încruntă și lungește gâtul. Blessed își dă seama că nu aude nimic și hotărăște că asta e liniștea pe care își dorea s-o audă.
   - Da... foarte frumos! spune Jackie, înainte să plece cu pași apăsați.
   Blessed rămâne în urmă și mai ascultă o clipă, bucuroasă că poate face asta neîntreruptă. Pasărea își cântă bucuria verii din suflet.
   „Mulțumesc, Doamne, că m-ai adus în Whitmouth! Nu asta mi-am imaginat când mi-am început călătoria, dar mă bucur că am ales locul ăsta”.
   O vede pe Jackie care dă colțul și intră în parcarea de la Koh-Z-Nook, aude un zgomot și apoi pe Jackie care înjură. Se trezește din reverie și pornește după ea, pe cât de repede îi permit șlapii cu care e încălțată.
   Jackie a căzut și își masează genunchiul. Se uită urât la un pantof răzleț. E deschis în față, de culoarea lămâii verzi și cu bareta ruptă.
   - Futu-i mama mă-sii! înjură din nou.
   - Ai pățit ceva? Ce s-a întâmplat?
   Își privește palma și se curăță de pietriș.
   - M-am împiedicat de rahatul ăla de pantof și m-am prăvălit în pizda mă-sii.
   - Aoleu! Te-ai lovit?
   - Da, se răstește ea, apoi continuă: nu tare. Ce cretin o fi aruncat ăla aici? Băga-mi-aș picioarele! De ce naiba nu-și strâng mizeriile?
   Blessed îi întinde mâna. Jackie se ridică și își masează cotul, murmurând:
   - Cred și io că te împiedici de rahaturile astea! Să vezi ce le fac dacă-i prind!
   - Hopa sus, hai să mergem la mașină!
   Îi oferă brațul colegei, care șchioapătă teatral în timp ce traversează parcarea. Mașina de poliție stă cuminte într-un colț, la umbra unui gard viu și netuns. Abia când ajung în spatele mașinii observă că proprietara pantofului stă la fel de cuminte acolo, cu picioarele goale sub portiera șoferului și fața tumefiată privind în gol dintre tufele de salcâm galben și laptele cucului.
 

19

   Amber coboară treptele secției de poliție și găsește afară un grup de gură-cască. În Whitmouth, veștile circulă repede.
   Mașina e izolată de banda galbenă a poliției în parcarea de la Koh-Z-Nook, reținută în calitate de corp delict. Blessed și Jackie, cele care au descoperit de fapt cadavrul, vor mai rămâne o vreme la secție. Va trebui să se ducă acasă cu autobuzul, așa că pornește spre stația de la Funnland.
   E aproape ora 10 și pe Cornișă e plin de cărucioare și de scootere electrice: populația matinală. Amber își face loc printre ei și nu-și aude numele până nu ajunge aproape de intersecția Klondike. Se uită nedumerită în jur, apoi îl vede pe Vic, cu brațele bronzate și în formă, îmbrăcat cu un tricou alb, sprijinit de un taxi parcat în refugiul auto, la cincizeci de metri mai departe, îi face cu mâna, iar ea se emoționează. Traversează și se duce la el.
   - Ce cauți aici?
   El o cuprinde cu brațul de gât și o sărută pe obraz.
   - Am auzit.
   - Ai auzit?
   - M-a sunat Jackie. Am venit să văd ce faci.
   - Slavă Domnului! Mi-era groază să merg cu autobuzul.
   - Hai!
   Deschide portiera.
   - Te duc acasă.

   Se afundă pe bancheta din spate și închide ochii. Nu-l recunoaște pe șofer și e ușor surprinsă, fiindcă îi cam știe pe toți din zonă. Vic urcă lângă ea și închide ușa.
   - Amice, înapoi în Tennyson, te rog!
   Ea simte vibrația motorului care pornește și mașina înaintând.
   Știe că se uită la ea și deschide ochii să se uite. El zâmbește.
   - Cum te simți?
   - Doar știi, suspină ea.
   - Nu tocmai, răspunde el. De-asta întreb.
   Amber închide ochii din nou și-și sprijină capul de tetieră.
   - Probabil ai început să crezi că ți-o coace careva, spune el.
   Ea deschide brusc ochii.
   - Vic! Iisuse Hristoase! Cum poți să zici așa ceva?
   El ridică din umeri și își afișează ochii albaștri în toată inocența lor.
   - Zic și eu, Amber, nu se poate să nu te fi gândit la asta!
   Șoferul o privește în oglinda retrovizoare, ușor amuzat. Amber se închide în ea și întoarce capul. Vic își strecoară mâna pe ceafa ei și îi mângâie părul. Îi respinge gestul și se uită pe geam.
   - Hai, iubito, nu fi... Doar am venit să te iau, nu?

   În clipa în care se deschide ușa, Mary-Kate și Ashley dau năvală afară, iar faptul că el a lăsat câinii înăuntru îi sugerează în ce stare era el când a ajuns acasă, mai mult decât tot ce spune el. Cățeii tot dau roată și se uită la ea cu bucuria fermecătoare a inocenței. Amber îi ia în brațe și îi acoperă cu pupicuri pe cap. Nu a simțit niciodată o afecțiune atât de pură și de simplă ca pentru ființele astea adorabile. Ce bine ar fi dacă și relațiile dintre oameni ar fi așa!
   Primul lucru pe care-l face e să-i hrănească și vede că e pornită mașina de spălat, care se apropie de finalul ciclului.
   Scrupulos, ca de obicei, își spune ea. În casa asta, nimic nu stă prea mult în coșul de rufe.
   - Vrei o cană de ceai? o întreabă el.
   Ea clatină din cap.
   - Sunt ruptă, Vic! Fac un duș și mă culc.
   - Bine. O să pun astea la uscat, e soare afară.

   Se spală pe dinți când intră el și se așază în spatele ei, privind-o în oglindă. Îl privește și ea, ușurată că, orice s-ar fi întâmplat, cearta s-a terminat. Apoi el o atinge pe șale și își dă seama că Celălalt Vic e tot acolo.
   Vic o cuprinde cu brațul și o strânge tare, împingându-și pelvisul în bazinul ei.
   „Băga-mi-aș picioarele!” își spune ea. „Tot supărat e”.
   Ăsta nu-i Vic al ei, ci individul cu rânjet vesel de maniac și gesturi fizice bruște. Uneori mai ajunge în starea asta acasă, dar nu reușește să-l tolereze așa. Și el nu-i dă drumul. Nici măcar nu se simte îmbrățișată, ci țintuită.
   - Hei, Amber! îi spune el încet.
   Îi simte răsuflarea pe ceafă și corpul lipit de al ei. O sărută pe gât, deasupra claviculei, și trebuie să se abțină să nu-l împingă cât colo. Ieri era furios. Ar trebui să fie recunoscătoare că i-a trecut așa repede. Face tot posibilul să se relaxeze, să ridice o mână ca să-i mângâie fața. Simte că Vic începe să se excite.
   „Băga-mi-aș picioarele!”
   Se întreabă de ce își tot spune asta. Au trecut câteva săptămâni de când nu a mai atins-o așa și numai ea știe cât și-a dorit asta. Ar trebui să fie recunoscătoare. Ar trebui să se bucure.
   - Cum ți-a fost seara? îl întreabă, încercând să-l distragă. Am uitat să te întreb, scuze.
   - Iubito! murmură el, în timp ce o întoarce spre el.
   I s-a sculat de tot în pantaloni și se freacă de ea. Parcă o excită, dar nu-i place ce simte.
   - A fost OK. Am fost într-un bar. Am băut câteva pahare. M-am calmat. Îmi pare rău. Pe bune, îmi pare rău. Doar știi că nu vreau să-mi supăr iubita.
   - Mă crezi, deci? îl întreabă.
   Vic își dă capul pe spate, se uită în ochii ei cu o bună-dispoziție bizară, detașată. Începe să o împingă spre dormitor.
   Ea cedează, deși nu vrea, mai mult pentru a evita certurile decât pentru că ar avea chef de el.
   - Nu contează dacă te cred sau nu.
   - Vic, dacă nu ai încredere în mine, ce sens are?
   - Nu e vorba de încredere, protestează el, ci dacă te iert sau nu. Și te iert.
   Își bagă un picior între coapsele ei și o împinge în perete. Îi cuprinde o fesă cu mâna și începe să se împingă în ea ca un animal.
   „N-am chef. Vreau să vorbim. Nu înțeleg bărbații. Felul în care ignoră totul când sunt controlați de hormoni. Pur și simplu, nu pot...”
   Îi simte mâinile trăgându-i de pantaloni.
   - Vic! A fost o noapte oribilă. Sunt transpirată toată și extenuată.
   Nici nu se mai uită la ea. Și-a înfipt falca în gâtul ei.
   - Te rezolv eu, spune el. Te fac să transpiri și mai mult până terminăm.
   - Dar...
   I-a tras pantalonii până deasupra coapselor.
   „Futu-i, vrea să mi-o tragă oricum! Fie că-mi place, fie că nu”.
   O strânge în brațe cu putere, o ia pe sus și o duce în dormitor.
   - Așa... Așa...
   „Băga-mi-aș picioarele, taci din gură! Lasă-l să termine și poate pe urmă poți vorbi cu el! Noroc că nu mai vine Jackie pe-aici”. Bine că n-are cum să intre peste ei. „Cine știe ce-ar zice după dimineața asta...”
   Ajunși la pat, el pune un picior în spatele gleznelor ei și o împinge sub el pe pat. Îi smulge pantalonii și o apucă de pubis ca și cum i-ar aparține.
   - Da, continuă el. Așa. Știi c-o vrei.
   Cu cealaltă mână își desface nasturii de la blugi și își scoate penisul gros, umflat, vânăt. Se urcă peste ea și începe să împingă.

20

   O cheamă Stacey Plummer și e asistentă medicală veterinară.
   A fost. La 25 de ani e mai în vârstă decât celelalte victime și examinarea post-mortem arată că, în plus, era și perfect trează. Sâmbătă, la miezul nopții, s-a săturat de compania prietenilor ei care urmau să-și bea mințile la „Hope and Anchor”, înainte să meargă în club, și a pornit spre pensiunea la care erau cazați. Cadavrul ei a fost găsit 6 ore mai târziu, în parcarea unei cafenele de pe faleză, de către altă femeie de serviciu de la Funnland, care tocmai își terminase tura de noapte. Femeile astea sigur au început să-și urască slujbele.
   Identificarea ei durează aproape două zile, mai mult din cauza faptului că prietenii ei erau atât de mahmuri, încât nu au ieșit din camera lor decât ca să-și ia micul dejun englezesc și au presupus că se supărase și plecase acasă. Și apoi, pentru că ucigașul ei crescuse miza. Chipul lui Stacey era lovit atât de rău, încât trăsăturile ei băiețești fuseseră distruse aproape în întregime.
   Cealaltă victimă este un cu totul alt tip de persoană, cu toate că sincronia celor 2 crime a stârnit frică și speculații. Tina Bentham, 45 de ani, bunică a 4 nepoți, alcoolică și prostituată de ocazie, a fost găsită de măturătorii de la primărie luni după-amiază, într-o baltă de sânge, dosită pe-o alee lângă strada Fore, fără urme de maltratare pe corp, cu excepția unor vânătăi mai vechi și probabil fără nicio legătură cu rana de la gât, cele două perforații care i-au rupt artera carotidă și din cauza cărora a sângerat până a murit. Victimele și felul în care au murit sunt atât de diferite, încât poliția și, mai mult, presa încep să se întrebe, pe bună dreptate, dacă nu cumva sunt mai mulți ucigași.

   Kirsty sosește marți după-amiază, înainte ca numele lui Stacey să apară în presă. Nu vrea să se apropie de Bel, dar Dave Park s-a dus la Sleaford, unde Copilul F și Copilul M trebuie să apară în fața magistraților și munca parcă nu se mai termină.
   „O să merg pe burtă. Nu-i așa de mic orașul ăsta. Probabil că nici n-o să mai dau peste ea, mai ales dacă nu mă mai duc la parcul de distracții”.
   Îi pare rău că i-a dat numărul. Ce naiba o fi apucat-o?
   Orășelul freamătă, în ciuda imaginilor care se zăresc la gheretele cu ziare. Barurile și cafenelele sunt pline de ziariști care se îngrămădesc să își împărtășească știrile printre anunțurile ritualice. Marea se azvârle pe pietrele de pe plajă, luând cu ea, la plecare, dovezile și lăsând înotătorii. Banda galbenă a poliției se face franjuri și zboară pe promenadă, gata să se lipească de cei neatenți. Străzile sunt pline de ofițeri responsabili cu sănătatea și securitatea, care împart pliante educative, grupuri feministe și politicieni oportuniști, ofițeri de legătură de la poliție și biserică, precum și de la primărie, care încearcă să liniștească turiștii. Rulotele cu burgeri opresc pe linia dublă la faleză pe principiul „cu cât mai mulți, cu atât mai bine”. Camerele de hotel sunt pline și cafenelele rămân fără sandvișuri cu bacon. În atmosfera aburită din sala de jocuri, turiștii veniți la plajă se strâng frustrați în jurul mașinilor în care se scurg monedele cu viteza de o liră pe minut. Funnland, la adăpostul zidurilor sale înalte, produce bani pe bandă rulantă.
   Se pare că numai un criminal în serie poate să determine înflorirea turismului astfel.
   Kirsty nu găsește parcare nicăieri în față și ajunge să lase mașina la „Voyagers Rest” (fără apostrof... ce bine ar fi dacă ar fi mai puțin sensibilă la astfel de lucruri). Și-a tras o eșarfă pe față și înaintează prin labirintul de străzi pietonale care duc spre mare.
   În față la Funnland e coadă ca în orice altă zi. Se uită la cei care așteaptă să intre și se întreabă dacă e și Bel acolo.

   Amber se uită cu atenție la pielea Suzannei Oddie. Bronzată, întinsă, sclipește și nu indică deloc vârsta. Și totuși, cumva se vede fiecare an trăit. Asta-i faza cu chirurgia plastică și toate lucrurile pe care își cheltuiesc femeile bogate banii. Nu sunt menite să te facă să arăți mai tânăr, ci mai bogat.
   Suzanne se uită la registrul de contabilitate și se încruntă peste ochelarii ei de firmă, cu rame din carapace de țestoasă.
   Poartă un costum pe care Amber îl recunoaște ca fiind Chanel.
   Sub birou, un pantof cu talpă roz și toc cui se leagănă înainte și înapoi. Pe mâna stângă are 3 inele - unul de logodnă, verigheta și unul care simbolizează dragoste veșnică, cu pietrele cât boabele de porumb - iar pe dreapta o turmalină gigantică.
   Amber se simte săracă și demodată în fața ei. Sigur, azi e normal. Astăzi, Suzanne s-a îmbrăcat de atac, pentru a-i arăta cine e șeful.
   - Optsprezece dispozitive pentru tampoane? Serios?
   - E nevoie de unul în fiecare cabină de toaletă, răspunde Amber.
   - Nu putem să le punem în sala chiuvetelor? Și să lăsăm pungi de plastic pe rezervoare?
   Amber ridică din umeri.
   - Cum vrei. Dar eu zic că nu așa facem economie, având în vedere că se înfundă țevile și oamenii de serviciu își dau demisia. Cred că supraestimezi bunul-simț și responsabilitatea omului obișnuit.
   - Mmm! mormăie Suzanne, suspicioasă că o femeie de serviciu știe asemenea cuvinte lungi.
   Bate cu unghiile în suprafața biroului, apoi ridică brusc privirea.
   - Nu știu, dar trebuie să facem economie cumva, Amber!
   „De ce?” îi vine să țipe. „De ce? Mulțumită crimei și atitudinii pe care o au cei din Whitmouth, avem parte de cel mai bun sezon de când ne știm. Sunt cozi de 30 de minute doar la poartă”.
   - Serios? întreabă timid.
   - Da. E recesiune, doar știi.
   A, da, recesiunea!
   - Dar ne descurcăm bine aici, protestează ea, conștientă că o face degeaba. Numai dacă ne uităm la cât gunoi scoatem de-aici, avem mult mai mulți clienți decât de obicei.
   Suzanne nici nu se uită la ea.
   „Oare întotdeauna îmi evită privirea?” se întreabă. „Așa de disperată sunt să fac oamenilor pe plac, încât nu mi-am dat seama?”
   Suzanne dă paginile în timp ce vorbește.
   - Da, dar crimele astea reprezintă vârfuri izolate într-un curent general descendent. Nu ne putem baza pe ele mereu.
   Amber e șocată. Nu se gândise la crime din perspectiva profitului.
   - Nu, clar nu, răspunde.
   - Mai ales că Innfinnityland e închis, continuă Suzanne. Mare pierdere. Va trebui să investim capital pentru a găsi alt scop spațiului.
   „Da. Egoist mai e Strangulatorul ăla...”
   Așteaptă să termine Suzanne de păcănit din vârful unghiilor, întrebându-se ce urmează.
   - Douăzeci și șase de oameni de serviciu, spune în cele din urmă. E mult.
   - Majoritatea lucrează pe salariu minim, subliniază Amber.
   - Tot înseamnă... întoarce calculatorul și butonează: 23 de mii pe lună. Costă cam mult curățenia.
   - E mult de curățat, răspunde Amber. Cola și înghețata nu se curăță așa ușor.
   - Totuși, insistă Suzanne. De unde atâția bani?
   Se joacă cu perlele de la gât și se uită cu superioritate la Amber.
   - Începi să descoperi dezavantajele șefiei, mi-e teamă.
   Uneori trebuie să iei decizii dure. De-asta te plătim.
   „Nu suficient”, își spune Amber.
   - Pot să întreb ce anume vrei de la mine, Suzanne?
   Ea zâmbește cu buzele strânse.
   - A... să zicem 20%?
   Amber simte că-i stă inima în loc.
   - 20%? Din salariu?
   - A, nu! spune ea cu inima ușoară. De oriunde vrei să-i scoți.
   Încearcă să găsească răspunsul.
   - Adică din tot bugetul?
   Suzanne Oddie o privește cu răceală.
   - Da, Amber! La asta mă refer.
   „Dumnezeule, vrea să economisesc 100 de mii de lire dintr-un buget care oricum nu ne ajunge! Deja folosesc cele mai ieftine produse. Nu am de unde să cumpăr soluții mai ieftine, decât dacă mă duc singură în China și mă întorc cu ele pe jos”.
   - Suzanne... dă să înceapă.
   Acel zâmbet...
   - Da?
   - Îmi ceri foarte mult, așa, din senin.
   - Nu-i nimic, răspunde Suzanne. Nu-ți cer să o rezolvi până mâine. Vorbim de tot anul.
   - Da, dar 20%?
   Suzanne se uită pe carnețelul ei.
   - Pe tine cât te plătim?
   Se înroșește. Nu și-a pus salariul la socoteală.
   - 22.500.
   - Hmm...
   Suzanne notează ceva.

   Martin se simte puternic, încrezător, în plină forță. Se simte exact așa cum crede că ar trebui să se simtă. E ca și cum sâmbătă noaptea a primit o doză de încredere în sine drept în venă. Înainte de ora prânzului nu prea iese din casă, dar azi se plimbă pe străzile orașului de la 9 dimineață, trăgând cu urechea în mulțimile ambulante, ascultând ce se spune pe stradă și scăldându-se în glorie.
   „Acum exist”, își spune. „Chiar exist. Toată lumea se întreabă cine sunt”.
   Se plimbă pe Strada Mare și trece pe lângă scena triumfului său, umflându-se în pene când vede cum flutură în vânt banda reflectorizantă. Se cufundă o clipă în amintirea senzuală, în care curva se legăna dintr-o parte în alta, ținându-se de rana sângerândă. A fost nevoit să sară din calea ei de câteva ori ca să nu sară sângele pe tenișii lui cei noi.
   „Trebuie să am mai multă grijă. Nu așa se procedează, mai ales dacă nu vreau să mă prindă. Trebuie să învăț câte ceva de la celălalt. Data viitoare trebuie să fac ceva mai puțină mizerie”.
   Însă nu consideră că e nevoie o vreme să se repete povestea asta. Nu s-a simțit niciodată mai bine de-atât.
   „Doamne! În ultimele ore nici măcar nu m-am gândit la Jackie Jacobs. În momentul ăsta nu mai reprezintă nimic pentru mine. Nu mă merită. Mai ales acum, când sunt Cineva. Merit mai mult de-atât. Decât ea și temnicera ei, Amber Gordon. Nu mă mai trag ele la fund”.
   În timp ce se gândește la asta, cineva îl atinge în trecere, își cere scuze și pleacă în grabă. Ridică ochii să vadă cine e.
   Jurnalista cu care a vorbit pe plajă. Kirsty Lindsay îi zâmbește și pleacă mai departe.
   „Uau! Am fost așa de prins în glorie, că am uitat să mă uit ce-a scris duminică”.
   Își face o notă mentală să nu uite să verifice website-ul ziarului Tribune când ajunge acasă, dar, până atunci, se hotărăște să o urmărească o vreme. De data asta n-o să se mai poată debarasa de el. Când o să-l vadă, o să știe că acum și el e Cineva.
   Poartă blugi și impermeabil, dar se vede că are un corp frumos pe sub hainele alea. Nu e spectaculoasă, nu sare în ochi ca frumusețile efemere care trec pe lângă el bălăngănindu-se pe faleză noaptea, dar arată bine, puternică și feminină, dovada că se respectă și că un Cineva o poate dori. Vorbește la telefon. De umăr îi atârnă o geantă de computer imensă, pe care o ține lipită de corp cu cealaltă mână și pare mai tânără decât își aducea aminte după scurta lor întâlnire. Așteaptă să mai facă câțiva pași și pornește pe urmele ei.
   Interlocutorul ei nu pare deloc fericit.
   - Știu, dragul meu, și ți-am spus că-mi pare rău! spune ea. Nu-i ca și cum am venit să mă distrez. Sunt o grămadă de alte locuri în care aș prefera să fiu.
   Kirsty se oprește brusc și aproape că intră în ea. Imediat se întoarce spre ghereta cu ziare și se preface că citea mica publicitate. Nici măcar nu trebuie să facă vreun efort, având în vedere că ea e mult prea preocupată de convorbire ca să observe ce se petrece în jurul ei.
   „Poate ar trebui să-i atrag atenția. Să se uite în jur. Oamenii sunt jefuiți fiindcă nu-s atenți pe unde merg. Poate profit de ocazie să și vorbesc cu ea. O să-mi fie recunoscătoare”.
   - Da, da, Jim, știu! 
   Nu mai are vocea la fel de sofisticată ca prima oară.
   - Cam ciudat. Și încă o dată, îmi pare rău. Ce? Da, știu. Mama naibii! Nu-i ca și cum femeile nu se plâng de secole întregi de asta.
   Nu prea-i place tonul vocii ei când izbucnește în râs.
   - Ți-am spus să nu mă suni când sunt la muncă! adăugă ea. Da, da, așa, bate-mă la cap, soacră ce ești! Eu muncesc aici de-mi sar capacele ca să te țin pe tine în puf, așa cum te-ai obișnuit, și tu nu știi decât să te plângi. Nici măcar de gospodărie nu te ocupi.
   Martin nu prea înțelege ce se petrece. Nu pare să fie vorba de o căsnicie fericită.
   „Mie nu mi-ar vorbi niciodată așa. Într-o relație, trebuie să fii respectuos, altfel nu funcționează”.
   Ea râde din nou.
   - Sigur, nicio șansă. Aș vrea eu, dar nu are sens. Mâine ar trebui să fiu tot aici și azi după-amiază trebuie să trimit editorialul. Ce? Da. Plouă și e vânt d-ăla de-ți smulge și chiloții de pe tine. Îhî. Da, da, perversule! Voyagers Rest. Ăștia de la Trib știu cum să ia o fată, nu? Mă rog. Nu. Nu încă. Mâine, probabil. Da. Te sun mai târziu. Da. Promit. Promit! Da.
   Închide telefonul și îl aruncă în geantă. Merge mai departe, apoi intră brusc pe strada Londis. O urmărește și vede cum își cumpără un sandviș cu ou și o sticlă cu apă gazoasă.

   Amber simte că-i plesnește capul. Întâlnirile cu Suzanne o lasă mereu cu senzația că e prinsă pe picior greșit, că e needucată și lipsită de importanță, dar discuția de azi a îngrozit-o de-a dreptul.
   „Mă vor urî. Toți. Cei pe care îi voi concedia și cei care vor trebui să muncească mai mult fără să fie și plătiți mai mult. Și, mă rog, pe cine o să concediez? Pe cine? N-am cum să reformulez așa ceva, n-am cum să obțin nimic bun din asta”.
   O voce timidă din mintea ei pronunță numele lui Jackie, dar o alungă. Nu trebuie să-și piardă slujba doar pentru că e un oaspete egoist.
   „Băga-mi-aș picioarele să-mi bag!”
   Îl vede pe Vic la „waltzer”. Câteva tinere de la coadă l-au observat și ele și își dau coate, comentând ca fetele. Simte un junghi în șale și își dă seama brusc de vânătăile de pe coapse, de parcă i s-a declanșat durerea numai când a dat ochii cu el.
   „Sper ca Vic al meu să se întoarcă repede. Nu vreau să mă mai iubească Celălalt”.

   Vic o vede și îi zâmbește. Iar simte că deține controlul. I-a revenit adrenalina în sânge și simte că de data asta o să-l țină câteva zile, ca pe vremuri.
   „Da”, își spune, cu gândul la spatele care se îndepărtează, „dar diseară oricum mă întorc acasă, nu? Când o să am eu chef”.
   Observă fetele care stau la coadă și le complimentează cu o privire scânteietoare. Le vede cum se privesc între ele și încep să chicotească.
   „Ce ușor e, nu-i așa?” se întreabă el. „Al dracului de ușor. Femeile astea... îți stau pur și simplu la dispoziție. Le arăți mușchii, le dai un Bacardi cu Cola și faci ce vrei cu ele. De-asta și stau cu ea. Asta nu-i ușor de sedus. O femeie cu puțin respect de sine, asta-mi place mie. Mă rog, nu doar asta”.
   „Ieri n-a prea dat dovadă de respect de sine, însă”, își mai spune el.
   Fetele mai dau o tură. Se prefac că nu se uită la el, zâmbind prostește una la alta. Știe rutina pe dinafară, încă 3 ture și îi cad toate la picioare.
   Face un pas mare spre cea mai apropiată gondolă, o pune în mișcare și le face pe tutele din ea să țipe de plăcere amestecată cu frică. Zdrelitura de pe articulațiile degetelor începe să prindă coajă, care se rupe ușor când apucă spătarul. Îi place senzația.
   Simte că așa trăiește. Răsucește din nou gondola și le ascultă țipetele.

   Amber nu vrea să rămână în parc. Cu toate că mai sunt la datorie doar 2 oameni de serviciu care golesc coșurile de gunoi și dau fuga la instalații când se anunță la difuzor că e nevoie de curățenie urgentă, are impresia că toată lumea știe ce a spus Suzanne în întâlnirea lor. Se întoarce în biroul ei și își ia geanta și haina, dar lasă umbrela. N-are sens s-o ia într-o zi ca asta. I-o întoarce vântul pe dos una-două.
   Nu e nimeni pe Cornișă, cu toate că se simte aroma delicioasă a cepei prăjite din tonetele cu burgeri. Amber se îndreaptă spre stația de autobuz foarte amărâtă. O dor toate, ba de la oboseală, ba din cauza lui Vic, ba pentru că, după cum a observat, veștile proaste le simte prima oară în tensiunea umerilor.
   Își vede de drum și se uită la un grup de oameni adunați lângă primărie și care lansează tot soiul de întrebări cu glasul ridicat. Bănuiește că sunt ziariști. În mijlocul lor recunoaște câțiva consilieri locali, cu freze perfecte și costume de oameni de afaceri, pentru ocazii speciale. O trece un fior când își dă seama că unul dintre jurnaliști - la marginea mulțimii, lângă Martin Bagshawe care pare să-i soarbă fiecare cuvințel - este Jade Walker.
   „Doamne Dumnezeule, trebuie s-o șterg de-aici!” își spune ea și mărește pasul.

   Kirsty și-a scos reportofonul.
   - Așadar, ce spuneți dumneavoastră e că și-au cerut-o?
   Consilierul municipal din Whitmouth îi aruncă o privire responsabilului cu relațiile publice și intră pe mod automat de negare.
   - În niciun caz n-aș sugera așa ceva. Îmi puneți cuvinte în gură, răspunde el.
   Martin Bagshawe se străduiește să audă ce se spune, dar e destul de complicat să audă din cauza zgomotului de pe faleză.
   O aude spunând „și-au cerut-o” și se gândește: „Doamne, e netemătoare!” își aduce aminte cum îl tachina Tina și își zice: „Da, dar nu se înșală, nu?”
   - Deloc, spune ea.
   - Spuneam doar că trebuie să existe și un element de responsabilitate personală, spune consilierul. Nu e deloc același lucru.
   - Responsabilitate personală să nu te lași ucis la întâmplare?
   Zâmbește stânjenit și își dorește să nu se fi băgat niciodată în colțul ăsta.
   - Doar nu ați merge în picioarele goale pe un teren minat, nu?
   - Dacă aș ști că există undeva o singură mină pe un teren de mii de kilometri, iar eu trebuie să ajung acasă, probabil că aș încerca să fac ceva în sensul ăsta, spune ea. Așadar vreți să spuneți că bărbații sunt victime neajutorate ale propriilor impulsuri?
   - Nu, bineînțeles că nu. Dar adevărul e că în orașul ăsta există UN bărbat care pare să creadă asta, este în libertate și, fie că ne place, fie că nu, tinerele noastre - turistele noastre - trebuie să ia asta în considerare. Avem într-adevăr o problemă cu o minoritate a turiștilor care se scaldă în alcool, iar alcoolul le dă oamenilor o stare de nepăsare. Nu vrem decât să le implorăm pe aceste tinere femei să aibă grijă de ele, atâta tot. Nu ne mai dorim alte morți în mica și adorabila noastră stațiune familială.
   Kirsty e vag conștientă că cineva trage cu urechea la ei, saltă capul și vede un bărbat scund și jerpelit, îmbrăcat în hanorac, care se preface că citește. Pare cunoscut, dar durează o clipă până când își dă seama cine e.
   „A, da, e tipul de pe plajă. Unul dintre dubioșii ăia care răsar oriunde e o caravană de știri, cască gura și se ridică pe vârfuri ca să apară la televizor”.
   El îi zâmbește scârbos, într-un fel care-i sugerează că nu prea știe să facă asta.
   - E timpul ca cineva să le spună că nu e chiar așa, vociferează dubiosul. Sunt mii de oameni decenți în orașul ăsta, dar nu-i știe nimeni din cauza felului în care ne prezintă ziariștii.
   Face o pauză, i se pare că a spus ceva greșit și se corectează:
   - Majoritatea. Majoritatea ziariștilor. Nu toți.
   Consilierul profită de ocazie să se retragă dintr-o conversație bizară și îl salută pe pipernicit ca pe un demnitar venit în vizită.
   Kirsty se întreabă dacă mai are sens să insiste. În 20 de minute are loc o conferință de presă la secția de poliție și trebuie să plece într-acolo, în caz că a mai apărut vreo noutate.
   Aruncă o privire peste stradă și, pe trotuarul de peste drum, o vede pe Bel, care pleacă în grabă.
   „Aoleu, asta-mi mai trebuia! Sper că nu m-a văzut!”
   - ... îmbrăcate ca niște curve și urlă la geamul meu, spune individul, după care îi aruncă o privire plină de jind, care o face pe Kirsty să se crispeze.
   Consilierul își așază calculat mâna pe brațul lui, chiar deasupra cotului, așa cum ar face un preot.
   - Și vrem să știți că ne interesează grijile dumneavoastră, spune el.
   Kirsty profită de ocazie și se întoarce în timpul gestului consilierului. Numai să înceapă o nouă discuție cu tipul de pe plajă nu vrea. E foarte încordată. Bel pare că se îndreaptă spre malul mării.
   „Mă duc în cealaltă parte. Fac un ocol până la poliție”.
   Își aruncă reportofonul în geantă, îi rânjește Șobolanului și îi face împăciuitor cu mâna, apoi traversează strada.

   Amber se refugiază la umbră, între toneta cu melci și cea cu găletușe de plastic și se uită în ce parte o ia Jade. O vede cum se zgribulește și își saltă gulerul ca să se ferească de ploaia orizontală. Se întoarce pe alee lângă Cross Keys și se duce spre strada Fore.
   „Cam aiurea. Ce naiba fac, mă ascund? Asta e casa mea. Orașul meu”.
   Se întreabă totuși... s-a gândit zi de zi la femeia asta, chiar și doar în trecere. S-au cunoscut o singură zi și de-atunci s-au însoțit în permanență, cu toate că au ajuns în locuri diferite.
   „Jade pare să fi înflorit, de parcă reabilitarea i-a prins la fel de bine pe cât mie de rău”.
   Simte un gust amar în gură. Simte că viața n-a fost tocmai dreaptă, știe că a fost nedreaptă. Cumva, Jade a fost recompensată acolo unde ea a fost pedepsită.
   „Uite-te la ea cum merge, ziua în amiaza mare, cu capul sus, în timp ce eu mă pitesc în umbră! Oare se gândește la mine? Așa cum mă gândesc eu la ea? Și cu dragoste, și cu furie, prietena pe care nu am reușit s-o am, sursa tuturor relelor din viața mea?”
   Își dă seama că îi curg lacrimile, care se amestecă cu ploaia.
   Se oprește pe loc și își apucă bareta genții, cuprinsă de un val de durere care o copleșește.
   „Eram doar un copil. Și totul - totul - mi-a fost luat într-o singură zi mârșavă”.
   Își trece dosul palmei peste ochi și se întoarce pe Cornișă.
   „Ea e intrusa, nu eu. Și dacă are de gând să-mi invadeze teritoriul, poate foarte bine să răspundă la câteva întrebări”.

   Martin încearcă să pară neimpresionat, cu toate că nu mai poate de rușine.
   „Nu pot să cred că am zis asta despre ziariști. Acum o să creadă că eu cred că e și ea ca toți ceilalți, deși am încercat să mă explic. Am dat-o în bară și nici măcar n-am reușit să vorbesc cu ea ca lumea. Va trebui să mai încerc. După ce se prinde cine sunt, o să vrea să-mi dea ascultare”.
   Se desprinde de mâna insistentă a consilierului și se duce spre oraș, fără să se obosească să își ia la revedere.

   Kirsty pornește spre centru în timp ce se uită la ceas. Trei fără zece. Conferința începe în 10 minute. Trebuie să ajungă acolo unde începe să se strângă lumea, să treacă de baraj cu legitimația ei și să-și găsească un loc din care să poată înregistra ce se spune. N-o să fie ușor pe vremea asta și e ca dracu’ să iei notițe în ploaie. Abia atunci îți pui creierul la încercare.
   Se oprește la un magazin care vinde jucării colorate de plastic pentru plajă și se uită la moriștile fluorescente care se rotesc în briză. Poate ar trebui să-i cumpere una lui Sophie.
   „Sigur, fiindcă ce lipsește din viața Sophiei e o morișcă pe băț. Hai, Kirsty, revino-ți! Ai venit cu treabă. Trebuie să te concentrezi. Știi foarte bine că nu ești de neînlocuit. Nu contează de când faci meseria asta. O singură treabă de mântuială și gata, așa funcționează lumea liber-profesioniștilor, mai ales când jumătate din personalul de la News of the World își caută de lucru bântuind străzile. Te va evita la fel de mult cât o eviți și tu. Miza e la fel de mare pentru amândouă”.
   Cineva o atinge pe umăr. Se întoarce. Bel face un pas înapoi și se uită la ea cu aceleași senzații de teamă, curiozitate și dezgust pe care le simte și ea.
   - Amber, spune Bel. Așa mă cheamă. Asta sunt. Amber Gordon.
   Kirsty își găsește glasul abia după o clipă și se miră că nu se bâlbâie.
   - Kirsty. Eu sunt Kirsty.

   Ora prânzului

   Jade o imită pe Madonna. Vara asta, toată lumea o face, cu toate că fetele mai mari consideră că dantela și mănușile fără degete sunt mai convingătoare.
   Jade a trebuit să se mulțumească cu o eșarfă de bumbac pe care au găsit-o, udă și murdară, legată de poarta bisericii și pe care și-o prinde în jurul capului. Își saltă volanele fustei să se vadă mai mult din pulpe și, de pe zidul bisericii, se învârte și își vântură mâinile deasupra capului, apoi le strânge ca să-și flexeze mușchii pieptului.
   - „Like a virgin - uuu!” icnește ea, fiindcă dansul cere energie, iar ea e hrănită doar cu cartofi.
   Își plimbă mâinile sugestiv în susul și în josul corpului.
   - „Fucked for the very first time...”
   - „Touched”, o corectează Bel. E „touched”.
   - Doar nu crezi asta, nu? dezaprobă Jade. „Like a vur-ur-ur-ur-gin, when yuh heartbeat’s neeee necks to mine”.
   Se clatină, dar dă din brațe până se reechilibrează, împinge întâi un șold, apoi pe celălalt, ca într-un dans burlesc.
   - O-o-oooooooo! cântă mai departe.
   Bel se gândește o clipă, apoi se cațără lângă ea și se așază în poziție de dans.
   - Nu, nu, protestează Jade, nu așa. Tre’ să dai ca lumea din șolduri. Ca și cum ai fi într-o gondolă.
   Bel n-are voie să se uite la „Top of the Pops” așa că nu a văzut videoclipul. De fapt, știe cântecul doar de la radioul cu tranzistori pe care-l ține lipit de ureche pe volum minim, ca să asculte emisiunea de la Radio Luxembourg, duminică seara, când ar trebui să doarmă. Își imaginează însă cum ar fi într-o barcă ce se leagănă pe un canal italian și își împinge șoldurile, ca și cum ar încerca să-și țină echilibrul.
   - Așa! pufnește Jade și chicotesc amândouă.
   Ușa bisericii se deschide zgomotos și una dintre Bunele Femei ale Comitetului Florilor, cum le numește Michael, tatăl vitreg al lui Bel, iese cu două glastre de sticlă verde. Poartă o geacă cu puf și pantaloni în carouri și are părul prins sub o basma de mătase imprimată cu belciuge și pinteni de cai. Varsă resturile din vaze în canalul bisericii, se îndreaptă de spate și strigă la Jade și la Bel:
   - Ce tot faceți acolo, fetelor?
   - Ni’ica!
   E răspunsul invariabil al lui Jade.
   - Mie nu mi se pare că nu faceți nimic.
   Vorbește de parcă vrea să disciplineze niște căței și zbiară de se zguduie cimitirul.
   - Ce căutați pe zidul ăla? Sper că nu-l stricați!
   - Nu, nu-l stricăm, răspunde Bel cu cel mai dezirabil ton. Dansăm și noi.
   - Ia duceți-vă și dansați în altă parte! Dacă pică zidul ăla, părinții voștri trebuie să plătească.
   Jade se uită la pietrele antice de sub picioarele ei.
   - Ne asumăm riscul, îi spune ea. Nu cred eu că pică.
   - Nu fi obraznică! o ceartă femeia. Știu cine ești, Jade Walker! Tot satul e cu ochii pe tine, să știi!
   - Da, să trăiți, nu, să trăiți, cum ziceți ’mneavoastră! o ironizează Jade, iar Bel chicotește.
   În lumea în care trăiește ea, fetele nu le vorbesc așa adulților, iar dacă o fac, sunt pedepsite și trimise în camera lor. În cazul ei, în pivniță.
   Femeia țâțâie ofuscată și se întoarce pe verandă.
   - Am foarte multă treabă, că altfel mă ocupam eu de tine, domnișoară! spune ea. Oricum, termin cu florile astea și până mă întorc, să nu vă mai prind aici!
   - Că ce? Îl chemați pe preot? întreabă Jade.
   - Da-da! face femeia și trântește ușa bisericii.
   - Vită proastă! declară Jade.
   Își încrucișează brațele deasupra capului și apoi își cuprinde sugestiv șoldurile.
   - „Yuh so fine and yuh mine”.
   Bel o imită și începe să cânte în contralto. „I’ll be yours till the end of time”...
   - He-he! se aude vocea unui băiat. Comitetul ala-bala-pițiponceala.
   Bel tresare, se clatină și se prinde de brațul lui Jade ca să nu cadă. Se țin în echilibru câteva clipe, apoi sar în curtea cimitirului. În cădere, Bel se julește la coapsă într-o piatră funerară înclinată.
   - Au!
   Se uită cum începe să-i curgă sângele prin pantalonii scurți roz. Jade se ridică în picioare cu greu și, cu mâinile în șolduri, se urcă pe un cavou plin de licheni.
   - Marș de-aici, Shane! exclamă ea.
   Bel ridică privirea. Cel mai mare dintre frații Walker stă pe trotuar, ca o vedetă de mâna a doua, îmbrăcat cu o geacă de piele, cu părul dat pe spate și rânjind inexpresiv.
   - Cine-i prietena ta, Jade? întreabă el.
   - Marș de-aici, Shane! repetă ea.
   Bel îl fixează cu o privire tăioasă. Până acum nu a avut ocazia să se uite la el cu atenție. În general, când apare el, politica în sat e s-o iei la sănătoasa și să nu-i arunci nici măcar o privire. La nouăsprezece ani, Shane are o sumedenie de condamnări pentru jaf și furt de mașini. Nu-i la fel de șmecher și de bun șofer precum fratele lui, Darren, așa că îl tot prinde poliția. Până acum a reușit să scape de închisoare doar mulțumită celebrului său coeficient de inteligență foarte scăzut, însă toată lumea se așteaptă să ajungă după gratii mai devreme sau mai târziu.
   - Te crezi în Human League? întreabă el.
   Falca pare să-i atârne de craniu, ca și cum nu ar avea articulațiile prinse bine, astfel că are buzele ude și blegi. Jade se apleacă și smulge un smoc de iarbă cu țărână, pe care-l aruncă în el.
   - Am zis să te cari, Shane!
   - Oricum mă duc la bancă. Auzi, Jade?
   - Ce?
   - Iar ai ciordit? Că te caută tata.
   - Futu-i! înjură Jade și se lasă cu toată greutatea în iarbă.
   Bel n-a mai cunoscut pe nimeni care să înjure așa de relaxat, de parcă cuvintele sunt niște simple adjective. O și impresionează, dar o și sperie în același timp. Dacă ar îndrăzni cu debiteze asemenea cuvinte pe care Jade le folosește ca și cum nici nu-și dă seama, ar ține-o închisă-n beci zile întregi. Se uită admirativ la ea, în timp ce se ține încă de picior.
   - Urăsc satul ăsta nenorocit.
   - Și eu, aprobă Bel.
   - Doare? întreabă Jade.
   - Un pic.
   - Dă să văd!
   Bel ridică mâna de pe rană, ca să-i arate. Are o julitură cât pumnul pe coapsă și deja se învinețește. Din rană ies picături minuscule de sânge care se coagulează ca să o închidă.
   - Să-mi bag! exclamă Jade admirativ.
   - Nu doare. Adică nu prea doare, spune Bel cu mândrie.
   Jade se uită sfredelitor la spatele lui Shane care se îndepărtează.
   - Cretinul, spune ea. Ar trebui să te speli.
   - Las că se oprește! spune Bel.
   - Erau doar 20 de pence, spune Jade. Cum și-a dat seama că lipsește o monedă atât de mică?
   - Așa-s oamenii mari, observă tot, îi explică Bel autoritar.
   „Mă rog, observă când șutesc eu bani, că dacă face Miranda asta, nu știe nimeni. Iar dacă se prind, tot pe mine dau vina cumva”, se gândește ea.
   Bel se ridică în picioare și se duce șchiopătând spre zid.
   - Ce-o să-ți facă taică-tu? vrea să știe.
   Jade ridică din umeri.
   - Naiba știe, dar ar fi bine să nu mă apropii o vreme de el.
   - Doar nu te caftește, nu?
   Jade pare scandalizată, așa cum a fost instruită.
   - Evident că nu! Ce crezi că suntem?
   „Da, mai bine nu vorbim despre asta”, se gândește Bel „Cel puțin până ne cunoaștem mai bine”.
   - O să mă bălăcărească, spune Jade. Mai bine nu mă duc acasă o vreme. Poate reușesc să pun moneda la loc, ca să creadă că s-a înșelat.
   - Da, e un plan bun, spune Bel.
   Jade suspină.
   - Porcăria aia de Kit Kat n-o să-mi ajungă până la gustare, se plânge ea.
   - Nu-i nimic, o liniștește Bel. Poți să mănânci la mine.
   Jade ridică din sprâncene, neobișnuită cu invitațiile. Ea n-a făcut în viața ei o invitație, nici dacă ar fi avut cui.
   - Păi și mama și tatăl tău nu se supără?
   - Tatăl vitreg. Sunt în vacanță, explică Bel afectată, cu indiferență. În Malaysia.
   - Păi și pe tine nu te-au luat?
   - Nu. Au luat-o pe Miranda. Eu n-am fost cuminte și de-aia nu m-au luat.
   - Și te-au lăsat singură?
   Bel clatină din cap.
   - Nu fi toantă! Cu Romina. Dar ea face ce-i zic eu.

21

   E întuneric în cafenea, dar într-o clipă își adaptează ochii și o depistează pe Amber, care stă pe o canapea într-un colț, în spate, cu fața ascunsă parțial de niște ochelari de soare gigantici, pe care îi poartă și aici. Nu prea știe ce să facă, acum că o vede, în sfârșit. Ce faci într-o astfel de situație? Zâmbești și faci cu mâna?
   Pe măsură ce se apropie, trăsăturile celeilalte femei se clarifică și observă că figura lui Amber e solemnă, ușor sfidătoare, puțin speriată. În timp ce Kirsty își face loc prin mulțime, ea oscilează între a se uita urât la ea sau a-și arunca privirea în oricare altă parte.
   „O încearcă aceleași senzații ca și pe mine. Nu știe ce să facă sau de ce se află aici, cum nici eu nu știu”, își spune Kirsty.
   Ajunge la ea și se simte stingherită în fața lui Amber, stă pe bancheta ei tapițată, de parcă a bătut-o cineva în cuie.
   - Salut! spune. Ce urmează? Ne strângem mâinile? Ne pupăm?
   Nu se întâmplă nici una, nici alta. Își așază geanta pe măsuță și se strecoară în capătul gol al canapelei pe care stă Amber. E un Chesterfield din piele veche, cu zonele uzate acoperite de covoare țesute cu modele indoneziene. În fața lor, pe masă, se află un sfeșnic cu cinci brațe, din fier forjat complex, cu ceara scursă pe lumânările neaprinse.
   Se uită una la alta. Kirsty e șocată de îmbătrânirea prematură a lui Amber. Pare epuizată. Stă și se joacă cu pachetul de țigări pe care a notat Kirsty numărul de telefon, întorcându-l continuu între degete și uitându-se la el inexpresiv.
   „Ce i-aș scoate ochelarii ăia nenorociți!” își spune Kirsty.
   - Mă duc să iau cafea. Vrei ceva? o întreabă.
   Amber întoarce fața spre tejghea.
   - Am comandat ceai.
   Kirsty nu insistă.
   - OK.
   Neștiind ce să spună, amândouă hotărăsc să se uite în altă parte. Kirsty se uită în jur. E genul de bar boem de care credea că a scăpat când a părăsit Londra, un loc care nu s-ar deosebi cu nimic în Brighton: pereți goi, de cărămidă, podele vopsite, draperii de catifea, ceasuri în formă de stea, oglinzi marocane, sfeșnice aurii pe pereți.
   Cu totul, sunt vreo 20 de mese, fiecare în mijlocul unor canapele de mâna a doua și fotolii antice, căni, cești, farfurii desperecheate, în stilul șic al unui magazin de vechituri, un zumzet de oameni relaxați pe care nu l-a mai găsit niciunde în orașul ăsta în care a căuta următoarea distracție e la ordinea zilei. Whitmouth a început să fie colonizat de artiști. După câte se pare, Whitstable a devenit prea scump, în câțiva ani, cu câteva baruri de homosexuali, orașul ăsta o să ajungă la fel de cunoscut în toată lumea, ca celelalte de pe coastă.
   Lângă geamul aburit îl vede pe ziaristul care colaborează cu Mirror, care a uitat de cafeaua și ciabatta cu mozzarella și ardei copt pe care le are lângă cot și scrie în neștire la laptop. Și ea are termen până la șapte, dar habar n-are cum o să apuce să-l respecte. Mai că nu-și amintește nimic din ce s-a spus la conferința de presă. El nu o vede și speră să nu se schimbe nimic în privința asta.
   Amber o studiază în tăcere, cu colțurile gurii coborâte.
   - Nu ar trebui să facem asta, spune ea.
   Kirsty se întoarce și se uită la ea.
   - Nu. E stupid. Suntem proaste.
   - Dacă ne prind...
   Kirsty știe la ce se referă. Amândouă încalcă termenii eliberării, deliberat și incontestabil. Dacă le vede cineva în momentul ăsta, totul e compromis. Au întrecut orice măsură și nu au nicio șansă să pretindă că e o coincidență.
   - O dată. O singură dată, Amber! După asta am terminat-o.
   Nu află nimeni. Nu-i ca și cum am avea brățări electronice.
   - Cât de des trebuie să dai raportul acum? întreabă Amber.
   - O dată pe lună. Sau dacă-mi schimb adresa, ceea ce nu fac niciodată. Dacă plec în vacanță. În străinătate. Știi și tu.
   - Și cum reușești? Cum te descurci cu...
   Face semn spre laptop, agendă și mobilul de pe masă.
   - Sunt liber-profesionistă. Pot spune că sunt oriunde, oricând, și nu știe nimeni dacă mint sau nu.
   - Util, spune Amber.
   - Îhî.
   Nu știe cum să reacționeze.
   - Tu?
   Amber ridică din umeri.
   - Lucrez în tura de noapte.
   - Îhî, mormăie Kirsty din nou și întinde gâtul după chelneriță.
   - Nici n-aș ști cum să-mi fac pașaport, spune Amber.
   - Nu-i așa complicat, începe Kirsty. Îți trebuie certificatul de naștere și documentul de schimbare a numelui.
   Își dă seama că fusese retorică afirmația și se face mică.
   Părinte fiind, s-a obișnuit foarte tare să fie cea care oferă informații și sfaturi, încât mai uită că nu i se cer întotdeauna.
   Amber și-a țuguiat buzele și iar se uită în altă parte, peste umărul lui Kirsty.
   - Scuze, spune ea.
   - Nu-i nimic.
   Se lasă din nou tăcerea, timp în care se studiază una pe cealaltă. Încearcă să recunoască ceva din copiii care erau atunci.
   - Arăți de parcă viața a fost bună cu tine, spune Amber tăios.
   „La asta ce zici? Ce răspunzi cuiva care a pățit contrariul? Da. Nu mă pot plânge?”
   - Da, răspunde spășită.
   Buza superioară a lui Amber are riduri verticale, ca și cum își ține buzele țuguiate destul de des. Alte 2 șanțuri verticale îi despart sprâncenele. Kirsty are riduri la colțurile gurii și riduri orizontale pe frunte, o oarecare laba gâștei la ochi, toate riduri de expresie, sau de la zâmbit, și nu sunt la fel de profunde și de ferme ca ale lui Amber. Părul blond al lui Amber se usucă pe scalp ca iarba-de-mare, nu poartă bijuterii nici pe degete, nici la încheieturi, nici la gât sau la urechi, cu excepția unui ceas practic cu curea rezistentă la apă. Kirsty se simte incomod cu toate ornamentele ei, conștientă că inelul de logodnă costă, conform tradiției, salariul pe o lună a lui Jim. Colierul și cerceii nu doar că se asortează, ci sunt parte din setul de smaralde veritabile, oricât de mici ar fi.
   Amber are unghiile tăiate scurt, pielițele uscate și neregulate, toată pielea asprită de muncă. Kirsty, chiar dacă petrece prea mult timp la tastatură ca să-și poată îngriji manichiura, îi dă totuși o formă și o protejează cu lac de unghii. Are pielea hidratată fiindcă ține mereu în geantă tubul cu cremă de mâini.
   Își dă seama că asta spune foarte multe despre contrastul dintre viețile pe care le duc.
   - Ești ziaristă, așadar?
   - Da.
   - Nici nu știai să citești când te-am cunoscut.
   Kirsty se înroșește de jenă. I se face din nou rușine când își aduce aminte de sofisticata Bel Oldacre, pe care a cunoscut-o într-o zi de vară.
   - Păi, am avut noroc la Exmouth... n-am avut voie să mă ascund în spatele clasei și să satisfac așteptările altora.
   Amber pălește și se reazemă. Pare scandalizată. Furioasă.
   „Uau, am atins o coardă sensibilă!” își spune Kirsty.
   - Exmouth? Te-au trimis la Exmouth?
   În instituțiile pentru combaterea delincvenței juvenile, toată lumea știe despre toată lumea. Cel puțin cei mari. Se vorbește despre ei, constant, cu teamă, cu invidie, în timp ce deținuții vin și pleacă, sunt transferați și eliberați condiționat. Kirsty știe că a avut noroc să fie trimisă la Exmouth. În fiecare zi e conștientă de asta și își aduce aminte de fiecare dată când trebuie să scrie un articol cu subiectul ăsta.
   - Mmm... da... murmură atentă, jenată.
   - Știi unde m-au trimis pe mine? întreabă Amber.
   Întrebarea sună mai mult a reproș și nu așteaptă un răspuns.
   - Nu, evident că nu știu, Amber! Știi foarte bine că nu am de unde să știu.
   - La Blackdown Hills.
   - Doamne, Dumnezeule!
   S-a blocat din nou. I se face rău.
   - Să înțeleg că ai auzit de ei?
   Amber se uită tăios în timp ce vorbește cu tonul acuzator de mai devreme.
   - L-au închis între timp, bineînțeles.
   - Da, normal, răspunde ea. Am și scris despre asta.
   - Mda, spune Amber cu amărăciune. Și eu am auzit de Exmouth.
   Kirsty clatină din cap și, în mod bizar, îi vine să-și ceară scuze, de parcă faptul că ea a scăpat de lumea șocantă a detenției și izolării este sursa nefericirii lui Amber. Dar Blackdown Hills... La Exmouth foloseau numele acestei instituții ca amenințare. Acolo te trimiteau dacă nu te îndreptai.
   - Da. Of, Doamne! Am avut noroc, ce să zic, încearcă ea să se scuze.
   - Da, „ce să zic”, repetă Amber.
   Amber se uită la Kirsty și simte un junghi în inimă.
   „Și eu care credeam că ai primit aceeași pedeapsă ca și mine”, își spune ea. „Normal că asta am crezut. Și acum... uite-te la noi. Suntem diametral opuse față de orice ar fi prezis oricine despre noi, dacă ne vedea cineva în ziua aia când stăteam pe bancă. Mă simt ca un șoarece de laborator, într-un rahat de experiment psihologic”.
   Kirsty coboară privirea și o ridică în altă parte. S-a înroșit.
   Pare rușinată, ca și cum este responsabilă pentru soarta lui Amber. Niciuna nu mai știe ce să zică și se cufundă pentru o clipă în amintiri.
   - Și? Ai copii?
   Amber schimbă brusc subiectul. Nu știe de ce e prima întrebare care-i vine în mine, dar asta e.
   - Da, răspunde Kirsty. Doi. Luke și Sophie. Ea are 11, iar el, 8 ani.
   Instinctiv bagă mâna în geantă și dă să scoată pozele din portofel, dar se răzgândește și își pune mâinile pe masă.
   - Bravo ție! spune Amber lipsită de entuziasm.
   - Tu? întreabă Kirsty cu timiditate.
   „Sper să nu mă facă iar să mă simt prost. Nu știu dacă mai suport vina asta”.
   Amber clatină din cap.
   - Nu. Nimic de felul ăsta.
   Kirsty se întreabă, ca de fiecare dată când se întâmplă asta, cum ar trebui să reacționeze. Să-i plângă de milă? Să treacă peste? Să debiteze paliative de genul „ce norocoasă ești”, așa cum se simt obligați să facă de multe ori părinții, când toată lumea știe că nu-i adevărat?
   - Ai fi vrut? întreabă în schimb. Să ai copii?
   - Normal, răspunde Amber, în timp ce o privește. Dar na, ăsta mi-e norocul, nu?
   - Îmi pare rău, spune Kirsty și iar se rușinează.
   - Avem 2 câini, adaugă Amber. Mă rog, eu am. Lui îi e indiferent. Mary-Kate și Ashley. Rasa papillon.
   Kirsty râde.
   - Mișto nume.
   - Știu. E o răutate, dar...
   Se îmblânzește puțin și i se luminează fața. Pare drăguță o clipă. Mai tânără. Sufletistă.
   - Nu-i același lucru, evident, dar... îi iubesc. Destul de mult.
   - Animalele sunt minunate, spune Kirsty, fără să urmeze nicio logică.
   - Tu ai?
   - O pisică. Cea mai proastă din lume. Nu face nimic toată ziua.
   - Cum o cheamă?
   - Barney.
   - Aha!
   Kirsty nu-și dă seama dacă Amber a tras vreo concluzie auzind numele, dar oricum nu știe ce să înțeleagă din ea.
   „În afară de furia de mai devreme, nu știu ce să cred despre ea. Un om normal ar da tot din el. Eu așa aș face”.
   Vine chelnerița cu ceaiul care se află într-o ceașcă de lut de dimensiunea unui castron.
   - Poftim, cald și bun! spune ea.
   Amber îl ia, mulțumindu-i vag.
   - Îmi aduceți și mie un latte? cere Kirsty.
   - Sigur.
   - Mersi!
   Primul ei latte în Whitmouth. O ușurare.
   - Vin imediat! spune chelnerița.
   Kirsty se întoarce spre Amber și vede că se amuză și își dă ochii peste cap.
   - Mda, avem latte în Whitmouth, spune ea tăios.
   Rupe 4 plicuri de zahăr și le varsă în cana ei.
   Kirsty râde ușor, ușor trist.
   - Așa m-am obișnuit. Tot atâta energie e și într-un biscuit și e gratis.
   Se uită la Kirsty în timp ce amestecă în ceai.
   - Bănuiesc că locuiești în Londra.
   Kirsty râde ușor.
   - Nu. De ce ai crede asta?
   - Ei, așa, că bei latte.
   Kirsty își aude râsul fals din nou și ar vrea să nu mai facă asta de câte ori se emoționează.
   - Nu. Farnham.
   - În Surrey? Mișto.
   - Mda, spune Kirsty și tresare ușor supărată.
   „Încearcă să mă eticheteze. Știe că am avut noroc atunci și de-acum, indiferent ce aș fi făcut, e clar că am obținut din noroc”.
   - Am muncit până am căzut în nas ca să ajungem acolo, dar da.
   - Nu mă îndoiesc, spune Amber, cu tonul acela neplăcut. Și el, soțul tău, cu ce se ocupă?
   Kirsty nu s-a gândit niciodată că situația dezastruoasă în care e Jim ar putea să o valideze pe ea în vreun fel. Decide să profite oricum de ocazie și se laudă cu asta în fața fostei ei prietene.
   - Nu lucrează în momentul ăsta. Ne-a afectat și pe noi criza. De 1 an n-are de lucru. Nici nu știu unde a zburat timpul. Facem... mă rog, eu fac tot ce pot.
   Amber se mai îmblânzește.
   - A! Îmi pare rău. Nu-i ușor.
   „Da”, își spune Kirsty, „nu-i deloc ușor. Mă sperie și mă irită că trebuie să mă descurc cu datoriile, să iau de la unul ca să dau la altul, să sacrific totul ca să nu afle banca de la care a fost concediat că, în consecință, nu avem cum să plătim ipoteca pe care o avem la ea. Dar, da, așa se întâmplă cu clasa muncitoare. Știu asta. Nu ne plânge nimeni de milă”.
   Știe că trebuie să-i pună niște întrebări, poate asta e singura ei ocazie s-o facă. Nici măcar nu știe cu ce să înceapă.
   - Tu? Ziceai că ești cu cineva.
   - Da, spune Amber. Soțul tău, bănuiesc, a vorbit cu el alaltăieri. Vic. Locuim împreună. De 6 ani deja.
   - Bun... bun... zice în mod penibil, conștientă în timpul ăsta cât de condescendent sună comentariul. Cum v-ați cunoscut?
   - La muncă. Lucrăm împreună. Mă rog, nu împreună, dar și el lucrează la Funnland. Voi?
   - A, nimic neobișnuit. Prin prieteni comuni. Am... na... am vorbit de câteva ori la petreceri și... asta a fost.
   „Petreceri”, se gândește Amber. „Nici de asta n-am avut parte. Cel puțin genul de petreceri despre care vorbești tu, unde oamenii se strâng în jurul unei salate și se invită unii pe alții la dans. Oare de ce am senzația că se dă mare cu asta?”
   - Și știe? întreabă. Soțul tău. Despre tine.
   - Jim?
   Kirsty simte că i se ridică părul în cap numai când se gândește.
   - Doamne ferește, nu! Nimic. N-am putut să-i spun. Nici n-aș ști cum...
   Amber întreabă cu un ton dur, interogativ:
   - Păi și ce-i spui? Ce poveste știe?
   - Părinți nașpa. Am intrat în sistem. Nu vreau să vorbesc despre asta. Știi și tu.
   - Și acceptă?
   - La început cred că avea o fantezie că ne poate aduce pe toți împreună, ca prin miracol. Dar a renunțat de mult la ideea asta. Acum cred că pur și simplu acceptă și gata. Se gândește că asta face parte din mine, că nu vreau să mi se aducă aminte de povestea asta.
   - Nu mă îndoiesc, spune Amber.
   Kirsty înghite în sec.
   „Nu merge prea bine”.
   Nici nu se aștepta să meargă extraordinar.
   - Și Vic al tău? Știe?
   - Nu pune întrebări, spune Amber. Poate de-asta sunt cu el. Nu întreabă niciodată nimic. Despre nimic, de fapt. E persoana cea mai fără de curiozitate din câte cunosc.
   Kirsty strâmbă din nas.
   „Lipsită de curiozitate”, o corectează ziarista din Kirsty în gând. „Îl pune la punct, dar, Doamne, ce relație fadă!”
   Amber îi citește bine reacția.
   - Lasă, nu-mi plânge de milă! se răstește ea. N-am nevoie de mila ta. Așa-mi place, crede-mă!
   Kirsty se înroșește și își pleacă privirea. Chelnerița vine cu cafeaua.
   - Am pus și ciocolată, îi spune. Sper că e în regulă.
   - Mersi! spune Kirsty, care preferă scorțișoara.
   Amestecă în cafea și trage cu ochiul la Amber.
   - Îmi pare rău, Amber!
   - Îți pare rău? Și de ce, mă rog? protestează Amber încruntată, suspicioasă și defensivă.
   - Nu, se bâlbâie Kirsty. Nu asta am vrut să spun. Pe bune. Încercam să-mi cer scuze dacă te-am supărat. Și pentru că... nu am știut de Blackdown Hills. Habar n-am avut că acolo ai ajuns.
   - Da? Și dacă ai fi știut, ce ai fi făcut? Ai fi venit călare pe-un cal alb să mă salvezi?
   - Of, Doamne, n-am știut, atâta tot! Și îmi pare rău.
   Amber își menține expresia defensivă.
   „Nu știu să mă port în situația asta”, își spune Kirsty. „Jim s-ar descurca mai bine decât mine. El ar ști cum să vorbească cu ea. Aș vrea să-l pot întreba”.
   Amber scutură din cap încontinuu.
   - Da, mă rog... nu-s un dezastru, așa cum îți imaginezi, Jade! Întâmplător. Nu locuiesc în Farnham... dar nici rău nu-mi e. Și ca să știi, am și cumpărat casa în care stăm. Nu-s un caz caritabil. N-am nevoie de mila ta, mersi!
   Kirsty se simte prost, nesigură pe ea. Îi displace tonul.
   „E supărată pe mine? Nu am făcut eu asta. Nu eu am trimis-o la Blackdown”.
   - Da! Îmi pare rău. Doamne, nu fac nimic bine! Știu asta. N-am vrut...
   Nu mai știe ce să zică. Amestecă iar în cafea, nefericită, în timp ce Amber se uită la tapet din spatele ochelarilor ălora cretini. Kirsty observă o siluetă în geam: Șobolanul, tipul de mai devreme. Se sprijină cu brațul de geam, ca să se poată uita înăuntru. Ciudat omuleț.
   „Fac pariu că e o pacoste locală”.
   Se întoarce cu privirea spre Amber.
   - Știi ce cred eu? spune Amber.
   Kirsty nu prea vrea să știe, dar îi e datoare s-o asculte.
   - Nu, răspunde.
   - Cred că tu ai avut parte de Exmouth, de terapie și educație fiindcă erai copilul rătăcit fără vina lui, îi spune, provocând-o să o contrazică. Până la urmă, despre asta a fost vorba.
   - Amber, am muncit pe brânci pentru asta! Nu mi-au făcut cadou studiile universitare, singură m-am ocupat de asta.
   Amber mijește ochii când o întrerupe:
   - Da, dar știm cu toții de ce ai avut șansa asta, nu?
   - De ce? întreabă Kirsty nefericită.
   Amber se joacă cu lingurița și se uită urât la ea.
   - Fiindcă eu eram malefică, iar tu, o oaie rătăcită. În fond, a fost exact cum au scris ziarele. Nimic nu face un copil mai antipatic decât un accent sofisticat, nu?
   Cuvintele îi ies repede pe gură, apoi tace brusc de parcă nu mai are aer.
   - Doamne, Bel! spune Kirsty.
   Nu vrea să creadă asta. Un copil e un copil, nu? Orice-ar fi. 
   - Îmi pare rău, îmi pare rău. Sunt sigură că a fost doar o chestiune de noroc. N-are cum să fi fost altfel.
   Amber se uită în altă parte cu o expresie indescifrabilă în spatele ochelarilor de soare.
   - Mă rog... Să nu crezi că vii aici și eu te iert. Nu a venit vremea iertării păcatelor, Jade! Asta ca să știi. Nu cred că e normal ca tu să fi primit ajutor, iar eu să fi fost pedepsită. Orice ar crede restul lumii. Nu am fost mai responsabilă decât tine pentru ce am făcut împreună. Iar acum știu sigur că o parte din mine te va urî până la moarte.

22

   Amber nu mai are nicio șansă să doarmă înainte să înceapă tura, așa că vine devreme la muncă. E neliniștită, nesigură și vrea să fie printre oameni, fiindcă oamenii sunt soluția cea mai bună pentru a nu te mai gândi la nimic. Amber nu vine niciodată la Funnland ca vizitator, dar brusc simte nevoia să vadă cum e să-i pompeze muzica în sânge, să audă râsetele străinilor, să își țină respirația în mijlocul luminilor și mișcării, fără să se gândească la toate panourile de comandă, la pistoanele, pârghiile și macaralele, la fumul și oglinzile care trezesc parcul la viață.
   Intră pe poarta din spate. Observă că Jason Murphy nu e acolo, dar în locul lui e un bărbat slab, de culoare, serios, pe care nu-l recunoaște și care o urmărește cu privirea în timp ce folosește cardul ca să intre și să-și deschidă vestiarul. Dă din cap spre el în semn de salut și primește un salut neutru, nici prietenos, nici neprietenos, nici curios, nici plictisit. Își lasă geanta din mână, dar își păstrează geaca. Își pune cheile și banii în buzunarul cu nasture de la piept.
   De la waltzer se aude „We Are Family”, de la Terror Zone „Blue Suede Shoes” și „Echo Beach” de la Splash Zone. Auzul i-a fost de atâtea ori atacat, încât aude fiecare melodie individual.
   Știe că fiecare în parte va fi urmată de „I Fell for You”, „Rock Around the Clock” și „Once in a Lifetime”. Știe că acolo, undeva, Vic și amicul lui, Dave, își fac dansul pe Sister Sledge, partea lor de spectacol, în care își sprijină umerii unul de altul și își flutură mâinile bărbătește, la care clienții se amuză și au impresia că au fost martorii unui moment unic de improvizație. Improvizație care, dacă ar aștepta destul timp în același loc, ar observa că are loc din oră în oră, la unsprezece minute după fix. În 17 minute, studenții care stau la coadă la roller coaster vor deveni „spontan” Take That, se vor bate cu pumnii în piept și vor arăta toți deodată cu degetul între picioare.
   Automat duce ochii la cardurile de pontare de pe raftul lor. La Funnland au un sistem special de pontare, precum și carduri electronice, pentru ca Suzanne Oddie să-și poată da seama în cazul în care vreun membru al personalului s-a dus să se distreze fără să plătească. Încă n-au fost multe carduri pontate, a venit doar echipa care dă roată parcului la lăsarea serii, ca să golească coșurile de gunoi și să adune gunoiul cu cleștii cu mâner lung. Amber s-a agitat mult ca să obțină cleștii ăia.
   Înainte de asta, era cumplit de greu să te apleci, să te ridici, să te apleci, să te ridici și, evident, absenteismul era o problemă serioasă. Vede că Jackie a pontat deja și se întreabă cum de a apucat-o euforia pe colega ei cea leneșă. Începe să se îngrijoreze din nou în privința bugetului, cu care nu știe cum se va descurca.
   „Băga-mi-aș picioarele, n-o să am pace! Ori mă gândesc la ce s-a întâmplat azi după-amiază, ori la ce fac cu bugetul. Nu știu cum o să mă descurc. Oare pot să le tai din ore tuturor, ca să nu concediez pe nimeni? Doamne! Dacă fac asta, e nedrept față de toată lumea”.
   Își dă seama că stă acolo de 1 minut și se uită la ușa vestiarului, ca într-o stare de amnezie și că paznicul se uită fix la ea, de data asta, curios.
   „Adună-te, Amber! Haide!”
   Scutură din cap nerăbdătoare și se îndreaptă spre parc.

   Ploaia a stat și parcul miroase a umezeală și a gogoși. Dincolo de babilonie și de urletele din roller coaster, Amber aude vag valurile mării. Merge, se oprește, numai pe jumătate conștientă de mulțimea care dă năvală și își cântărește opțiunile. De ani de zile locuiește în orașul ăsta, dar nu s-a dat niciodată în celebrul roller coaster. A fost prea săracă să-și permită intrarea când a ajuns prima oară aici și, în ultimul timp, familiaritatea a făcut-o imună la existența lui, dincolo de a-i curăța fiecare suprafață de guma de mestecat.
   Clatină din cap, ca un cal care se apără de muscă. N-a început tura încă. Nu vrea să se gândească la muncă până nu începe tura. Deja i s-a stricat ziua și oricine ar fi de acord că a fost o zi proastă. A fost o greșeală s-o înfrunte pe Jade, să creadă că va rezolva ceva. Știe asta. Pornește spre coadă.
   Personalul de la roller coaster e mereu format din adolescenți și tineri de douăzeci și ceva de ani, oameni angajați strict pe criterii fizice. Fiind cea mai remarcabilă atracție de la Funnland, politica internă spune că piesa de rezistență trebuie prezentată de un personal pe măsură. De fapt, se și îmbracă altfel decât restul personalului din parc, cu șorturi galben-fosforescente și tricouri roșii mulate pe care scrie „EXXPLODE!!” Evident că-i cunoaște pe toți. Sunt 2 copii ai angajaților ei și o fată pe nume Helen, care stă tot pe strada Tennyson, la 4 case mai încolo de ea, și care în toamnă pleacă la Universitatea Manchester și în lumea largă.
   Helen e la poartă acum, așa că deschide, ca să treacă Amber.
   - Bună ziua, doamnă Gordon, ce mai faceți?
   - Bine, mulțumesc! minte Amber.
   - S-a întâmplat ceva? întreabă Helen, îngrijorată și politicos.
   Amber se amuză de fiecare dată când o aude pe fata asta vorbind cu adulții de parcă s-ar adresa profesorilor, într-o epocă în care nici măcar profesorilor nu li se mai vorbește așa.
   - Trebuie să oprim cursa?
   - Nu, nu, spune Amber. Nici vorbă. Doar că mi-am dat seama că sunt de 6 ani aici și nu m-am dat niciodată în chestia asta.
   - Ooo! râde Helen. Ooo, ce amuzant! Eu m-am dat cam de 6 ori pe zi numai în prima săptămână de lucru aici.
   - Da, normal. Eu, în general, nu sunt aici când funcționează.
   - Da, așa e, confirmă Helen. În fine, haideți să rezolvăm această problemă!
   Face cu mâna spre poarta de îmbarcare unde 4 oameni - care au câștigat locurile fără să stea la coadă - așteaptă următorul tren.
   - Mergeți la primul vagon și vă puteți urca la următoarea cursă.
   Amber se cutremură ușor la gândul de a fi în față. Zona ei naturală de confort ar fi mai plăcută dacă ar avea câteva vagoane în față, în loc de neant, dar știe că i se face o favoare și se supune. Își ocupă locul sub privirile săgetătoare pe care britanicii care stau la coadă le oferă privilegiaților.
   Trenul oprește și cei de la coadă strâng rândurile, de parcă se așteaptă să le-o ia înainte. Amber stă pe loc, ca să nu-i enerveze, se întoarce și se uită spre parc.
   În cealaltă parte a parcului, se deschide poarta personalului și apare un grup de oameni. Printre ei o recunoaște pe Suzanne Oddie și observă că e înconjurată de niște bărbați în uniforme bleumarin, care nu pot fi decât polițiști, și altele galbene, de la sănătate și siguranță. Nu-și bate capul. De când cu crima e mereu poliție în parc și pe lângă parc și în fiecare zi mai apare unul, chiar și când e liniște și pace. Înaintează spre poartă, în vreme ce un nou val de oameni primește trecere liberă și vede mutrele lor dezamăgite când o observă. Nu prea găsești un singur loc liber pe rând. Oamenilor le place să facă asta în doi: curaj în masă.
   „Ce-o fi făcând Jade? Oare întâlnirea noastră a tulburat-o la fel ca pe mine? Incredibil! Habar n-am avut. În tot timpul ăsta am crezut că e ca mine, cuprinsă de frică, strivită de rușine, mergând în umbră, cu capul plecat. Și acum aflu că pentru ea totul a fost altfel, lucru pe care n-o să-l uit în viața mea. Am eliberat duhul, nu mai intră la loc. Nu e drept. Nu e deloc drept, mama mă-sii de treabă!”
   Trenul gonește deasupra ei și schimbarea presiunii îi gâdilă pielea. Așa a fost menit, ca țipetele de sus să-ți ridice nivelul de adrenalină. Cu 3 trenuri pe circuit, auzi asta de două ori la coadă și, orice ți-ar spune rațiunea, creierul reptilian primează, iar până coboară bara de protecție, ai să crezi că ai de înfruntat ditamai pericolul.
   Pentru Amber, care e obișnuită să aștepte în beznă, în timp ce ciulește urechile la pașii care se apropie și să se chinuie să nu atragă atenția, sunetul o tulbură. Vrea să se întoarcă și să fugă, dar cursa ei a sosit și pasagerii din spatele ei se înghesuie să urce în tren și știe că e prea târziu. Între timp, pasagerii anteriori coboară pe celălalt peron, ea urcă, cu picioarele tremurânde, și se așază.
   „Ce mama mă-sii fac?” se întreabă. „E o nebunie, o prostie. E mai mult o pedeapsă decât o plăcere, dar poate exact de-asta o și fac. Mă simt prost și atunci mă pedepsesc singură. Fac ce am învățat să fac. În fond, într-un loc ca Blackdown Hills, tot ce voiau de la noi era să ne recunoaștem vina și să învățăm să primim pedepsele”.
   Bara de siguranță se închide zgomotos. E țintuită. Oamenii de lângă ea respiră, râd și își aruncă priviri entuziasmate. Amber se prinde de barele cu protecții pentru umeri și închide ochii.
   Înghite în sec.
   „Urăsc lucrurile astea. De-asta nu m-am dat niciodată în ele. Orice alt motiv e o scuză. Toată viața mea am simțit că pierd controlul, iar și iar. În niciun caz nu m-aș oferi voluntar să mă distrez cu senzația asta”.
   - Țineți-vă bine, pornim! rage vocea automată de la difuzor.
   Roțile se blochează pe șine.
   „Băga-mi-aș picioarele, acum nu mai pot să-l opresc!”
   Își aduce aminte de prima ei noapte la Blackdown Hills.
   Tocmai fusese dată sentința și ea încă țipa. Răgușise deja, dar nu se lăsa. Apoi dușul, pe jumătate rece, usturimea provocată de săpunul medicinal și bezna pustie care se lăsa.
   „Mama”.
   Nici măcar n-a venit la proces.
   „Mă urăsc cu toții. I-am făcut de rușine”.
   Își aduce aminte de noaptea neagră care se întrezărea printre gratiile ferestrei, de liniștea care s-a lăsat treptat când a intrat pentru prima oară, udă și înfricoșată, în sala de mese, de privirile dure și suspicioase care se întorceau să se uite la nou-venita notorie și de doamna temnicer Hills, care o împingea de braț, fără pic de milă.
   Ajung pe prima culme. N-o desparte nimic de șina din față, e doar neantul și căderea în gol. Trenul înaintează încet, apoi prinde viteză și se oprește brusc, împingând-o înainte. Atârnă cu fața în jos, la 30 de metri de sol. Îi vine stomacul în gât.
   Femeia de lângă ea începe să râdă nervos.
   Zăcea trează. La Blackdown Hills a învățat să nu doarmă.
   După ce se dădea stingerea, era jale. Fetele mergeau în găști pe coridoare, iar neadaptații plângeau de frică. Bel Oldacre, trează în beznă, era pregătită să treacă și prin pereți dacă era nevoie, în timp ce, noapte de noapte, ciulea urechile la zgomotele metalice pe care le auzea la zăvorul ușii ei baricadate. Uneori, din întuneric se mai auzea un plânset înăbușit sau o goană. Toți o știau. Normal că o cunoșteau. Câte fete de 12 ani care vorbeau ca însăși regina se aflau în instituțiile țării?
   „Nu mă pot întoarce acolo. M-ar ucide”.
   Trenul o ia la vale. Simte că i se desprinde coloana vertebrală, iar femeia de lângă ea zbiară și de plăcere, și de groază. Burnița care stă să cadă o simte ca pe o armată de albine. Își dă seama că și-a încleștat dinții de frică. Șina dispare din fața ochilor ei și nu mai vede nimic în afară de milioanele de pietre de pe plajă, imposibil de departe.
   Amber țipă.

   Până se oprește trenul, s-a făcut verde la față și e sleită de puteri. Mâinile și picioarele îi sunt ca de gumă. Ceilalți râd, endorfinele lor sunt la apogeu și strigă unii la alții chestii de genul: „Super mega tare”, „Să fiu al dracului, hai să ne mai dăm o dată!” Ea nu simte decât că îi vine să vomite și că abia se ține pe picioare. Dacă i-ar zice cineva că trebuie să se mai dea o tură, ar muri acolo, pe loc, e sigură de asta.
   Se întreabă din nou ce-o face Jade. Trebuia să predea un articol, asta știe, dar vine asfințitul acum și probabil l-a predat deja, dacă a reușit să-l scrie.
   „Oare se gândește la mine? Sau a uitat deja? M-a tăiat de pe listă și s-a întors la viața ei ordonată?”
   Îi tremură mâinile. Încet-încet, sunetele își găsesc drumul pe lângă presiunea din urechile ei și începe să audă primele acorduri ale piesei „Could It Be Magic”. Probabil că e deja 8 și jumătate.
   „Dacă mă așez și beau o cafea, poate găsesc pe cineva cu care să vorbesc, să mă regăsesc în familiar. Cel puțin nu o să mă mai simt așa, că-mi tremură picioarele”.
   Nu mai e nimeni pe peron acum, a rămas singură. Se ține de perete până ajunge la trepte și coboară nesigură, ținându-se bine de balustradă.

   În drum spre cafenea, trece pe lângă poligon, pe lângă „trenul groazei”, și carusel - încă ocupate, deși e târziu - și mașinuțele electrice. Cumva se așteaptă să-l vadă pe Vic acolo, apoi își aduce aminte că el și Dave s-au mutat la „waltzer” în seara asta. În schimb, se întâlnește cu Suzanne Oddie, care se străduiește să se încrunte prin botox, în timp ce caută pe cineva cu privirea. În spatele ei se află 3 polițiști și un altul, pe care uniforma îl dezvăluie ca superior.
   - A! spune Suzanne, când o vede pe Amber. Tu știi sigur.
   Amber îl recunoaște pe superior. E cel care s-a dus cu ea și cu Jackie - le-a însoțit, își spune ea în termeni polițienești și zâmbește pentru prima oară pe ziua de azi - la secție în noaptea în care a găsit-o pe Hannah Hardy. El zâmbește și o salută pe nume. Suzanne se miră, devine suspicioasă, apoi deschide gura.
   - Domnișoara Gordon cunoaște pe toată lumea, spune ea.
   - Da, confirmă el, am observat.
   - Căutați pe cineva anume? întreabă Amber.
   - Da, spune Suzanne. Pe Victor Cantrell. Ar trebui să lucreze la mașinuțe. L-ai recunoaște?
   Amber simte din nou că e în cădere liberă.

   Ora 3.30 după-amiaza

   Jade se strecoară prin gaura din gardul viu și aterizează drept în urzici. Înjură cu glas tare, fiindcă știe că fetița se va rostogoli în ele, oricât ar încerca ea să le calce în picioare.
   Începe s-o urască din ce în ce mai tare pe copila asta. Atrage numai nenorociri. Și, de fiecare dată când cade, începe iar să plângă cu zgomotul ăla enervant și asurzitor precum sirena poliției, care îi răsună în creier ca freza dentistului. Acum o să plângă din cauza urzicilor.
   - Ți-am zis că trebuia s-o luăm pe drum, mârâie ea.
   - Ba n-ai zis! se răstește Bel. Tu ai zis că ajungem mai repede pe-aici. Și eu te-am întrebat dacă nu e și o alee.
   E arșiță și pământul s-a întărit. Toate 3 sunt pline de vânătăi și julituri, fiindcă s-au tot cățărat și au căzut printre rugi, iar acum Jade are mâinile și picioarele albite în urma iritației provocate de urzicile prin care s-a târât. Are gura uscată, simte că i se usucă și gâtul și că are nisip în ochi. Se enervează și ea, ca și Bel. Le fierbe creierul de căldură și de supărare.
   - Haide! se răstește și ea. Ai grijă! Sunt urzici.
   Bel o împinge pe Chloe înainte. În ultima oră au învățat că ea trebuie să stea între ele, orice ar face. E prea mică și prea proastă ca să meargă ea prima, iar dacă o iau ele înainte, ea rămâne în urmă până când cineva trebuie să se cațăre sau să se târască înapoi după ea.
   „N-o să fac copii niciodată”, se gândește Bel. „Mai ales dacă există vreo șansă să ajungă așa, ca asta”.
   Se uită la mutra vânătă a fetiței, cu lacrimi pe obraji și pe bărbie, plină de dispreț. Copilul îi amintește de Miranda, Miranda cea răsfățată, inutilă și favorizată, iar disprețul se transformă în furie oarbă.
   „Întotdeauna dau vina pe mine. De fiecare dată când se întâmplă ceva, pe mine mă consideră vinovată. Nu e corect!”
   - Hai, nu mai fi așa penibilă! spune ea. Mergi mai departe!
   Chloe și-a pierdut un pantofior undeva în noroi, la iaz, și șosetele ei albe s-au murdărit. Se așază pe vine și se uită la gaura din gard, după care începe să scheaune din nou. Se pune apoi în patru labe și începe să înainteze lent.
   „Doamne, ce fund de elefant are! Cum poate un copil așa mic să aibă un fund așa mare?” se întreabă Bel.
   Ca să se distreze, îi trage un șut în fund. Chloe cade de partea cealaltă ca un dop de șampanie, drept pe burtă, cu fața în jos, pe stratul de urzici. E liniște un moment, până evaluează situația, după care începe să urle: Oaaaaaaaaaaaaaaaa!
   Jade își pune mâinile la urechi.
   „Nu suport așa ceva. Cum de nu-i pune nimeni căluș?”
   - Taci, taci, taci!
   Fața, mâinile și coapsele lui Chloe sunt umflate. Își privește palmele și începe să țipe. Cu siguranță o aude și satul vecin.
   Jade simte că o dor urechile. O apucă pe fetiță de braț și o ridică în picioare.
   - Taci, țipă la ea, că-ți dau eu motiv să plângi altfel!
   Jade e cea mai mică din familia ei. A petrecut foarte multe ore în grija fraților mai mari care o urau, dar niciodată nu a avut grijă de unul mai mic. Acum face exact ce au făcut Tamara, Steph și Gary cu ea, de atâtea ori, ca să înceteze crizele: o plesnește peste față.
   Chloe tace și se uită cu atenție.
   - Îți pun căluș dacă mai începi! o amenință Jade.
   Nu înțelege de ce are starea asta. Nu înțelege efectele deshidratării, supra-încălzirii și glicemiei scăzute. Știe doar că fetița e o povară pe care n-a cerut-o și pe care nu o vrea.
   - Găsim niște frunze de măcriș și îți trece, spune ea.
   - Vreau să mă duc acasă! urlă Chloe. Vreau la mami!
   Bel iese din gardul viu și se ridică în picioare. După-amiaza asta parcă nu se mai termină.

23

   Kirsty a învățat cu ani în urmă că munca e marea ei ângâiere. De fapt, Chris, psihologul ei de la Exmouth, a fost cel care i-a recomandat-o, ca refugiu. Timp de 1 an, parcă avea cuib de viespi în loc de cap: gândurile repetitive le blocau pe toate celelalte.
   Au aflat repede că nici nu prea știa să citească și că puținul timp petrecut pe băncile școlii fusese și acela pierdut, date fiind așteptările minime pe care le aveau profesorii de la ea. La unsprezece ani încă nu se putea concentra. De câte ori încerca, vedea numai imagini cu Chloe: imagini cu mama ei, cu frații ei, cu mulțimea din fața tribunalului și atunci se înfuria și plângea deznădăjduită.
   Apoi, într-o zi, a stat o oră întreagă cu Chris și au citit - dintre toate metodele ne-profesorale și nebunești - un capitol din „Șobolanii”, de James Herbert. Preț de o oră, se concentrase asupra primejdiei în care se afla altcineva. Voia să citească mai mult, ca să afle ce se întâmpla mai departe, așa că, prin intermediul descrierilor plastice ale celor care erau mâncați de vii, a învățat mângâierea studiului, a scrisului și apoi a întrebărilor pe care le punea și răspunsurilor pe care le primea și din care trebuia să înțeleagă ceva. Într-o zi a descoperit că ea însăși devenise o poveste de succes: copilul care era salvat. Nu a uitat asta niciodată.
   După ce a lăsat-o pe Bel în cafenea, îi mai rămăseseră două ore ca să-și predea articolul și, ca întotdeauna, graba predării, drogul care o ține pe picioare, a fost aprigă. De fiecare dată e la fel: la ora 11 convorbirea telefonică de după conferință, momentul de panică în care își dă seama ce presupune sarcina pe care trebuie s-o ducă la capăt, efortul de a afla pe cât posibil mai multe lucruri pe care să le traducă într-o poveste bine gândită și expusă cu măiestrie, adrenalina - „Cât de tare sunt!” - care o ia prin surprindere ori de câte ori trimite e-mailul cu articolul care zboară prin eter și ajunge pe masa străinilor aflați la micul dejun. Nu are timp să se gândească la nimic altceva.
   În seara asta predă articolul la timp, ca de obicei. Azi trimite editorialul pentru prima pagină a cotidianului, mâine și poimâine cam la fel; apoi articolul pentru suplimentul de duminică.
   Oamenilor le plac detaliile picante, îi spune redactorul, iar vânzările ziarului subliniază asta.
   La 3 minute după ce trimite articolul și sună ca să anunțe că l-a trimis, deschide o sticlă de un sfert de Soave, pe care a găsit-o în minibar și începe să plângă. Se prăbușește pe cuvertura portocalie brodată și plânge cu gura deschisă, de parcă vrea să își prindă lacrimile care-i curg pe obraji.
   Ar vrea să nu se fi întâlnit cu Amber, fiindcă până acum a reușit să o scoată la capăt cu trecutul ei, ținându-l deoparte. Puteau să treacă zile întregi, uneori chiar săptămâni, fără să se gândească la întâmplările de odinioară. Trăiește în prezent și face planuri de viitor, lucru care o făcuse să creadă că era împăcată cu trecutul.
   Ar vrea să fi avut mai mult timp să se pregătească sufletește pentru asta. Îi trec prin minte mii de întrebări, acum că nu se mai află în prezența celei căreia să i le pună. În multe feluri, ziua aia pare mai degrabă un film pe care l-a văzut la un moment dat, nu o dramă în care a avut un rol activ. Pare departe și fără nicio legătură cu cine e ea acum și, cu toate că deseori și-l derulează în minte, arată ireal, ca o peliculă veche a unor evenimente pe care le-a văzut cândva pe ecranul unui cinematograf.
   Se întreabă dacă și Amber simte la fel sau dacă tot infernul ăla vine grămadă și o năucește la fel ca pe ea, când e cu garda jos, și panica o smulge din somn. Vrea să știe cum se descurcă Amber cu minciunile pe care trebuie să le spună zilnic celor dragi. Cel mai mult vrea să știe dacă îi e și ei la fel de frică și, dacă da, ce frică o cuprinde cel mai mult: violența străinilor sau distrugerea celor dragi?
   Gândul la Jim și la copii o face să plângă și mai tare. Jim e bun și, atunci când are de-a face cu o înșelătorie sau cu o răutate, e nedumerit, iar lucrul ăsta e, în același timp, și punctul lui forte, și marea lui slăbiciune. Gândul că el și copiii lor nu ar mai înțelege nimic dacă ar afla că au iubit o persoană inexistentă o lasă fără suflare. El crede că Kirsty e un om bun, pe care l-a doborât viață. Ea știe în sinea ei că e - sigur e - putredă până-n măduva oaselor și că singurul lucru pe care trebuie să-l facă e să-i protejeze de cruntul adevăr.
   Plânge până la extenuare, până o dor umerii și are ochii injectați, iar după ce se mai calmează, când consideră că a trecut pericolul de a spune adevărul într-o încercare distructivă de absolvire a păcatelor, își sună soțul.
   - Hei! răspunde el. Unde ținem bateriile de rezervă?
   - În sertarul din stânga, sus, în garaj, spune ea. Pentru ce?
   - Cineva nu și-a oprit mașinuța, iar a uitat.
   E obosită și rece, dar o consolează faptul că viața își vede de-ale ei.
   - Păi, trebuie să învețe s-o oprească.
   - Mda, spune Jim. N-o să se întâmple, nu? N-are niciun interes.
   - Ce părere ai?
   - Îl punem să-și plătească singur bateriile?
   - Din banii lui de buzunar?
   - De-asta îi are.
   - Îhî.
   După ce se mai gândește, adaugă:
   - Nu primește suficienți bani de buzunar cât să-și poată cumpăra baterii.
   - Nasol, spune Jim. Îmi pare rău, dar cum altfel să învețe?
   Ce bine e să vorbești despre lucruri normale! Chiar și faptul că evită inevitabilul - cum se duc încet-încet și înspăimântător toate economiile lor - o liniștește într-un fel.
   Are nasul înfundat și respiră pe gură. Nu vrea să-și sufle nasul și să se dea de gol, dar își tot trage nasul, așa că el se prinde până la urmă.
   - Ești OK? o întreabă el.
   - Da, doar obosită. Și mi-e dor de tine.
   - O, draga mea!
   Îl și vede pe canapeaua lor mare de colț, cu picioarele sprijinite de spătar, acum că ea nu-i acolo să protesteze. E târziu și la ora asta sigur și-a scos ochelarii și parcă-i vede ochii mari și vulnerabili.
   - Nu-mi place când pleci de-acasă.
   Acum că s-a prins, nu are sens să-și mai ascundă lacrimile, așa că își suflă nasul tare în hârtie igienică.
   - Bleh, îl aude spunând, câtă amabilitate...
   Chicotește, așa supărată cum e. Cum poate un singur om să te facă să te simți mai bine? Pui ditamai povara pe umerii celuilalt atunci când îi transferi responsabilitatea asta.
   - Cum e camera? o întreabă. Vreau să mi te imaginez acolo.
   - Nu-i cam devreme pentru asta? îl tachinează ea.
   Parcă-i aude zâmbetul la celălalt capăt.
   - Dă-mi o imagine cu care să mă scald în cadă.
   Ea se uită în jur și încearcă să facă o oarece descriere. Își petrece destul timp în hotelurile astea ieftine ca să știe că sunt toate la fel.
   - Păi, în seara asta am pat cu baldachin, cu femei goale pe stâlpi.
   E un joc vechi, pe care îl joacă de când s-au cunoscut.
   - Cum îmi place mie, spune el solemn. Are draperii?
   - Bineînțeles. De catifea roșie, cu franjuri aurii.
   - Sofisticat, adaugă Jim.
   - Sexy, spune ea, apăsând pe „x”. Și podeaua e aurie. Cred că e chiar de aur.
   - Sigur ține rece.
   - Are încălzire în pardoseală. A! Și am găleată de gheață din platină.
   - Stilat. Ai și room-service?
   - Nu, spune ea, dar e un bistrou în apropiere.
   - Un bistrou?
   Îl aude cum se ridică în fund.
   - Iubita mea, las copiii și vin acum! De ce n-ai zis că e un bistrou acolo?
   - E deschis de la prânz până la 9 dimineața, citește ea pe pliant. Și au numai bunătăți și gustări ușoare. După câte se pare, specialitatea lor e lasagna.
   - Fir-ar să fie! Mi-ar fi plăcut să-mi spui...
   - N-am știut, Jim! Îi știi pe ăștia de la Tribune. Mereu ne fac surprize.
   - Și? Ai reușit să predai articolul?
   - Da, l-am trimis.
   - Și ce se mai aude?
   - Nimic în afară de ce o să vezi în seara asta la știri. O prostituată trecută și săracă, iar fata tot nu a fost identificată. Nu s-au găsit nici geanta, nici telefonul, nici portofelul, nici prieteni care să fi observat că a dispărut.
   El nu spune nimic, doar procesează informațiile.
   - Am înțeles, spune apoi, cu blândețe.
   Ea e îngrozită de ideea de a muri fără să știe nimeni.
   - Oribil, îmi pare rău, Kirsty. Cred că uneori urăști slujba asta.
   - Nu-i nimic, spune ea cu jale. Riscurile meseriei, nu?
   - Cam așa. Să știi că mi-e dor de tine.
   - Și mie.
   - Tot poimâine vii acasă?
   - Așa sper. Voi ce faceți? Copiii au mâncat?
   - Da.
   - Ce?
   - Pâine și terci de ovăz. Ce-ar fi să te sui în mașină și să vii acasă?
   Kirsty suspină. Sună foarte bine: casa ei, o baie caldă și un masaj.
   - Nu pot, spune, îmi pare rău, dragul meu! Se face miezul nopții până ajung și mâine la 8 e conferință de presă.
   Conferință de presă. Mai degrabă câțiva polițiști care stau pe treptele secției și citesc mecanic o declarație, după care răspund la orice întrebare: „Mi-e teamă că nu putem comenta deocamdată”.
   - Dacă nu ies astă seară să mai aflu câte ceva, va trebui să fac asta înainte de plecare. Mă revanșez, spune ea. În weekend.
   - Hmm, face el, să trimit pușlamalele să doarmă pe la prieteni?
   - De ce nu? Ori asta, ori îi încuiem în pivniță până terminăm.
   Sticluța de Soave s-a terminat, dar habar n-are când a băut-o.
   Asta nu-i băutură de profesioniști, ci pentru fete. Se dă jos din pat și se uită în frigider. O sticlă la jumătate de Beaujolais și câteva de vodcă. Se uită la prețuri și vede că vinul e 11,25 lire.
   Mama dracului! Trebuia să fi luat ceva când a trecut pe strada Londis, dar își făcuse promisiunea că în seara asta nu bea, având în vedere cum s-a simțit alaltăieri. Evident că nu plănuise să-și petreacă după-amiaza cu cineva cu care a comis o crimă pe vremuri. Ridică din umeri, scoate dopul și își toarnă jumătate din sticlă în cana pentru periuța de dinți.
   „Văd mâine ce fac cu alcoolismul meu. Nu se supără nimeni dacă beau un pahar-două astă-seară”.
   - Hei, zice Jim, mă întrebam...
   - Așa?
   Vinul e acru și slab. Nu i-a plăcut niciodată Beaujolais. Ca să-l poată bea, trebuie să și-o dorească cu disperare. Mai ia o gură și se strâmbă.
   „Știu ce-ar zice dacă ar fi aici. Uneori distanța dintre noi e o binecuvântare”.
   - Mă întrebam dacă n-ar trebui să mă reprofilez. Nu știu cât mă mai pot păcăli că pot face ce făceam pe vremuri. Și nu o putem ține așa la infinit.
   Ea se gândește.
   - Ar fi o idee. Nici azi n-ai avut noroc?
   - Nu. Nimic.
   Tac o clipă, înainte ca el să spună:
   - Mi-e silă. Mi-e silă să atârn degeaba. Nici prin cap nu mi-a trecut că o să trăim din rezerve la 42 de ani. Nu ăsta era planul.
   - Jim, nu-i adevărat! Nimic din ce zici nu e adevărat. Nu știu ce m-aș face fără tine, doar știi asta, nu?
   Îl aude cum suspină.
   - O să trecem și peste asta, îl asigură ea și își umple din nou paharul. Nu o să fie mereu așa. Îți promit că nu ni s-a terminat viața.
   Primește un mesaj. Își ia telefonul de la ureche și vede un număr necunoscut.
   - Cred că mă caută de la serviciu, îi spune. Ar trebui să închid.
   - Bine. Mă suni mai târziu?
   - Încerc, dragul meu! vorbim despre asta când ajung acasă, bine?
   - Bine, spune el încet.
   - Te iubesc, spune ea automat.
   - Și eu te iubesc, răspunde el automat.
   Au ajuns să-și spună asta fără să se mai gândească ce înseamnă. Ea închide și răspunde la celălalt apel.
   - Kirsty Lindsay.
   - La ce oră te culci? întreabă Stan.
   Ea nici nu clipește la cât au ajuns de familiari. Știe că el se referă la termenul-limită pentru prima ediție a ziarului ei.
   - Prima ediție e în jur de 11.30, spune ea. De ce?
   - Dacă vrei să știi, o cheamă Stacey Plummer. Pe fată. Și polițaii au săltat un tip și îl interoghează.
   - Pentru ce?
   Se dezmeticește, gata să muncească. Vinul i se scurge instantaneu din creier, de parcă a scos dopul.
   - Ai idee? Ce-ai auzit?
   - Ceva legat de amprentele din sala oglinzilor. Unele care n-ar trebui să fie acolo. Un angajat la Funnland, după câte se pare, care nu are ce căuta acolo.
   - Futu-i!
   Se calmează.
   - Sigur sunt sute de amprente în sala aia, ce naiba, doar e spațiu public.
   - După câte se pare, nu, spune Stan. Cică stă cineva la ușă și oferă mănuși de plastic. Evident. Nu mi-a trecut prin cap. Dacă n-ar face asta, toată lumea și-ar lăsa amprentele peste tot. Așa că nu, acolo sunt mai puține amprente decât în sala de operații. Poate doar muci la înălțimea taliei pe unde se lovesc copiii de oglinzi. Și conform sursei mele, șefa personalului de curățenie e maniacă și doar ea curăță sala aia. Nu e niciodată nicio pată acolo.
   - Sursa ta?
   - Paznicul. Jason Murphy. Bea la Cross Keys.
   - Bine, mersi.
   - Apropo, mă duc acum acolo. E chiar lângă Funnland. Să văd dacă mai aflu ceva. Ne vedem acolo?
   - Da, sigur, spune ea. Dau câteva telefoane mai întâi. Stacey Plummer?
   - Da. Cu doi de „m”.
   - Mersi, îți rămân datoare, spune ea.
   - Îmi iei de băut.
   Închide și sună la ziar, ca să le ceară să întârzie publicarea articolului ei.

24

   Interogatoriu. Ce înseamnă că l-au luat la interogatoriu?
   Înseamnă că e suspect? E totuna cu a „ajuta poliția cu investigația” sau e ceva mai clar, ceva care vine ca o consecință?
   Amber își bate capul să afle ce s-a spus despre ea și Jade în toți anii ăia și își dă seama că, izolate în secția de poliție din Banbury, habar n-au avut ce se întâmpla afară. În spatele zidurilor, înainte ca mulțimea să vadă buletinul de la ora 6 și să înceapă să se strângă - în treninguri, cu pancarte și cărămizi în mâini, așa cum numai bunii oameni din Oxfordshire își puteau arăta solidaritatea cu familia Francis - erau doar ele, polițiștii impasibili și oneștii asistenți sociali, mama lui Jade care urla pe coridor (mama ei fusese găsită și adusă înapoi după 3 zile, fiindcă era în drum spre stațiunea din Orientul îndepărtat) și Romina care se fâțâia și fuma supărată. Mai târziu au venit și avocații. Abia când avocatul ei a oprit-o brusc și a sfătuit-o să aibă grijă ce spune și-a dat seama că nu mai aveau să scape de-acolo, că nu era o acțiune de rutină și că poliția știuse de la bun început că ele erau de vină și doar așteptau ca versiunile lor să nu mai coincidă.
   Se plimbă prin casă ca un animal în cușcă. Îi e frică să iasă, să-și arate fața, în caz că au ajuns ziariștii în zonă, ceea ce sigur se va întâmpla. Trebuie să anunțe tot ce fac, în cele mai mici detalii. Bineînțeles că asta și încearcă. Cinci femei moarte și până acum nu par să fi făcut altceva decât conferințe de presă.
   Nu ajunge să faci ceva. Mai trebuie să fii văzut făcând ceva.
   Fiorul crimei se întoarce cu ferocitate împotriva poliției, dacă le ia prea mult ca să găsească un suspect.
   „Cum adică la interogatoriu? Au aflat ceva ce eu nu știu? Despre Vic? Am fost oarbă până acum?”
   Mary-Kate și Ashley se țin peste tot după ea. E plecat de 16 ore deja. Șaisprezece ore! Destul de mult, nu? Asta nu-i o discuție la un ceai.
   „Doamne, ce n-aș da pentru o țigară! M-am lăsat de 5 ani și tot jinduiesc”.
   Se întreabă dacă nu cumva o fi uitat Jackie vreuna pe undeva și se trezește că scoate sertarul din bucătărie ca să caute un pachet, cu toate că știe că el l-ar fi găsit cu mult înaintea ei și l-ar fi aruncat dacă era.
   „Doamne, Vic, mi-am pierdut somnul de tot! Ce naiba mi-ai făcut?”
   Nu-i el de vină.
   „Amber, ce-i cu tine? Sunt o sumedenie de motive pentru care i-ar găsi amprentele acolo. Doar lucrează în parc, ca și tine, ce naiba... Poate o fi venit să te caute pe tine. Poate o fi intrat să se adăpostească de ploaie. Poate sunt acolo de ani de zile și poate că nu cureți așa de bine cum îți imaginezi. N-are cum să fie el. Nu Vic. O chestie ca asta nu ți se întâmplă de 2 ori în viață, decât dacă faci ceva ca să le atragi”.
   Totuși, știe că e posibil să se întâmple. Un criminal are exact aceeași șansă să câștige la loterie ca orice alt participant. Poți la fel de bine să fii lovit de fulger sau împușcat de teroriști sau să mori de gripă porcină. Faptul că e improbabil nu înseamnă că nu se poate întâmpla din nou. S-a uitat destul la „Jeremy Kyle” și „Trisha” ca să știe cum e cu stima de sine, ca să știe că oamenii care nu se respectă invită necazurile în viața lor, fără ca măcar să-și dea seama că fac asta.
   „Nu”, își spune, „eu nu-s așa. Nu se poate. Există altă explicație. Trebuie să existe. Da, dar... Amber, nu știi nimic despre el de fapt! Ați trăit atâția ani împreună și pe bune dacă știi despre el mai mult decât știe el despre tine. Nici măcar ce face când ești tu la muncă. Poate face orice. Având în vedere cât vorbiți între voi, ar putea foarte bine să-și facă doctoratul în astrofizică”.
   Dimineața a trecut pe nesimțite. A stat, s-a fâțâit, s-a întins, a ascultat zgomotele de afară, de la strigăte și portiere trântite la lătratul câinilor care se bat, la zgomotul motoarelor pornite, la țipetele bețivilor târziu, în noapte, și cele ale copiilor care se duc la școală. Uneori vorbește cu câinii doar ca să se asigure că există. Ei saltă capetele, dau din coadă și asta o mai calmează. 

 ........................................................