Maiorul Wilbraham ezită în fața ușii biroului domnul Parker Pyne pentru a citi, nu pentru prima dată, anunțul din ziarul de dimineață, pe care-l adusese cu el.
Era cât se poate de simplu: „Sunteți fericit? Dacă nu, consultați-l pe dl. Parker Pyne, 17 Richmond Street”.
Maiorul respiră adânc și intră brusc prin ușile batante care duceau la biroul din față. O tânără obișnuită își ridică privirea de la mașina de scris și se uită la el întrebătoare.
- Domnul Parker Pyne? spuse maiorul Wilbraham roșind.
- Veniți pe aici, vă rog.
O urmă într-un alb birou unde se afla binevoitorul Parker Pyne.
- Bună dimineața, îi spuse domnul Pyne. Luați loc, dacă vreți. Și spuneți-mi acum ce pot face pentru dumneavoastră.
- Mă numesc Wilbraham începu celălalt.
- Maior, colonel? întrebă domnul Pyne.
- Maior.
- Ah! Întors recent din străinătate? India? Africa de Est?
- Africa de Est.
- Frumoasă țară, cred. Așa deci, ați venit din nou acasă - și nu vă place. Ăsta-i necazul?
- Aveți absolută dreptate. Deși, cum de știți...
Domnul Parker Pyne făcu un gest expresiv cu mâna.
- Asta-i treaba mea. Știți, 35 de ani din viață mi i-am petrecut făcând statistici într-un birou guvernamental. Acum am ieșit la pensie și mi-a trecut prin cap să folosesc experiența pe care am câștigat-o într-un mod inedit. Totu-i foarte simplu. Nefericirea poate fi clasificată în 5 capitole, vă sigur că nu mai mult. Odată cunoscută cauza unei maladii, remediul nu este chiar imposibil.
Mă aflu în postura unui medic. Acesta pune întâi diagnosticul bolii pacientului și apoi îi recomandă un tratament. Sunt cazuri când niciun tratament nu dă rezultat. Dacă se întâmplă așa, eu spun foarte cinstit că nu pot face nimic. Dar dacă preiau cazul, tratamentul este practic garantat.
Vă pot asigura, domnule Wilbraham, că 96% din constructorii pasionați ai imperiului - cum îi numesc eu - sunt nefericiți. Ei schimbă o viață activă, o viață plină de responsabilitate, o viață cu posibile pericole pentru... ce? Un trai strâmtorat, un climat sumbru și sentimentul general de a fi un pește pe uscat.
- Tot ce ați spus e adevărat, confirmă maiorul. Plictiseala mă doboară. Plictiseala și nesfârșita flecăreală despre chestiuni mărunte din localitate. Dar ce pot face? Pe lângă pensie mai am ceva bani. Am o căsuță drăguță lângă Cobham. Nu pot nici să vânez, nici să fac tir, nici să pescuiesc. Nu sunt însurat. Vecinii meu sunt cu toții oameni plăcuți, dar n-au nicio idee despre restul lumii, exceptând insula asta.
- Într-un cuvânt, viața vi se pare insipidă, spuse domnul Parker Pyne.
- Al naibii de banală.
- V-ar place emoțiile, pericolul? întrebă domnul Pyne.
Soldatul ridică din umeri.
- Nu există așa ceva în țara asta ca o conservă.
- Îmi pare rău, spuse domnul Pyne serios. Aici greșiți. Sunt multe pericole, multe lucruri palpitante aici, în Londra, dacă știi unde să le cauți. Ați văzut numai suprafața vieții noastre britanice, cea calmă, plăcută. Dar mai există și o altă fațetă. Dacă doriți, v-o pot arăta.
Maiorul Wilbraham îl privi gânditor.
Domnul Parker Pyne parcă degaja ceva încurajator. Era solid, dar nu gras; avea un cap chel de mari proporții, ochelari cu multe dioptrii și ochi mici, jucăuși. Și mai avea o aură - o aură care-ți inspira încredere.
- V-aș avertiza totuși, continuă domnul Pyne, că există un element de risc.
Ochii soldatului se înviorară.
- E-n regulă, zise el.
Și-apoi brusc:
- Onorariul dumneavoastră?
- Onorariul meu este de 50 de lire plătit înainte. Dacă după o lună vă veți afla în aceeași stare de plictiseală, vă restitui banii.
Wilbraham se gândi.
- Destul de cinstit, spuse el, în cele din urmă. Sunt de acord. Vă dau un cec acum.
Tranzacția fu încheiată. Domnul Pyne apăsă pe un buton de pe biroul său.
- Acum este ora 1, zise el. Am să vă rog să invitați o domnișoară la masă.
Ușa se deschise.
- Ah, Madeleine, draga mea, ți-l prezint pe maiorul Wilbraham, care dorește să te invite la masă.
Wilbraham clipi ușor, ceea ce nu era deloc de mirare.
Fata care intrase în cameră era brunetă, languroasă, cu ochi minunați și gene lungi, un ten perfect și o gură roșie, voluptoasă. Îmbrăcămintea ei elegantă îi punea în valoare grația seducătoare a siluetei. Era perfectă din cap până-n picioare.
- Încântat, spuse maiorul Wilbraham.
- Domnișoara de Sara, o prezentă domnul Parker Pyne.
- Ce drăguț din partea dumneavoastră, murmură Madeleine de Sara.
- Am adresa dumneavoastră aici. Mâine dimineață veți primi alte instrucțiuni de la mine.
Maiorul Wilbraham și frumoasa Madeleine plecară.
La ora 3, Madeleine se întoarse. Domnul Parker Pyne își ridică privirea.
- Ei bine? întrebă el.
Madeleine clătină din cap.
- E speriat de mine, spuse ea. Crede că-s o vampă.
- Așa m-am gândit și eu, mi-ai urmat instrucțiunile? o întrebă Pyne.
- Da. Am vorbit în voie despre cei de la mesele vecine. Tipul care-i place este blondă, cu ochi albaștri, ușor anemică, nu prea înaltă.
- Asta va fi ușor, conchise domnul Pyne. Adu-mi agenda B și să vedem ce avem în prezent în stoc.
Parcurse cu degetul o listă, oprindu-se la un nume: Freda Clegg.
- Da, cred că Freda Clegg se potrivește de minune. Trebuie să discutăm despre asta cu doamna Oliver.
A doua zi, maiorul Wilbraham primi o notă cu următorul conținut:
„Luni dimineața, la ora 11 mergeți la Eaglemont, Friars Lane, Hampstead și întrebați de domnul Jose. Vă veți prezenta ca venind din partea Companiei Navale Guava.”
Ascultător, în lunea următoare (care se întâmplă să fie în ziua în care băncile și majoritatea instituțiilor de afaceri erau închise), maiorul Wilbraham o porni spre Eaglemont, Friars Lane. Zic, o porni, dar n-ajunse niciodată acolo. Pentru că înainte de asta, se întâmplă ceva.
Toată lumea, cu cățel și cu purcel, părea să se îndrepte spre Hampstead. Maiorul Wilbraham se rătăci în mulțime, se sufocă în metrou și descoperi cu greutate pe unde venea Friars Lane.
Friars Lane era o fundătură, un drum neîngrijit, plin de șanțuri, cu care pe fiecare parte, cu spatele la drum. Erau clădiri mari care cunoscuseră zile mai bune și fuseseră lăsate să cadă în paragină.
Wilbraham mergea uitându-se la numele pe jumătate șterse de pe cutiile poștale de la porți, când, deodată, auzi ceva care-l făcu să-și încordeze atenția. Era un fel de gâlgâit, de strigăt pe jumătate înăbușit.
Zgomotul se repetă și, de data asta, putu recunoaște cu greutate cuvântul „ajutor!” Ieșea din zidul casei pe lângă care trecea.
Fără să ezite un moment, maiorul Wilbraham împinse poarta învechită și alergă fără zgomot pe aleea acoperită de buruieni. Acolo, în tufișuri, era o fată care le lupta ținută de 2 negri uriași. Se lupta din răsputeri, învârtindu-se și lovindu-i cu picioarele. Un negru îi pusese mâna la gură, în ciuda eforturilor sale energice de a-și elibera capul.
Fiind ocupați să se lupte cu fata, niciunul din negri nu observă apropierea lui Wilbraham. Își dădură seama, prima dată, când o lovitură puternică în maxilar îl făcu pe bărbatul care o ținea pe fată de gură să se rostogolească de-a berbeleacul. Luat prin surprindere, celălalt îi dădu drumul fetei și se întoarse.
Wilbraham era pregătit. Încă o dată pumnul lui lovi și negrul se clătină și căzu. Wilbraham se îndreptă către primul bărbat care se apropia de el prin spate.
Dar cei doi încasaseră destul. Al doilea, care se rostogolise, se ridică și, după aceea, se repezi spre poartă. Tovarășul său îl urmă în fugă. Wilbraham porni după ei, dar se răzgândi și se întoarse spre fata, care stătea rezemată de un pom, gâfâind.
- O, vă mulțumesc! abia rosti ea. A fost groaznic.
Maiorul Wilbraham vedea pentru prima dată pe cine salvase. Era o fată de vreo 21 de ani, blondă și cu ochii albaștri, destul de drăguță.
- Dacă n-ați fi venit! se plângea ea.
- Lasă, lasă, spuse Wilbraham cu blândețe. Totul e în regulă acum. Cred, totuși, c-ar fi mai bine să plecăm de aici. S-ar putea ca indivizii ăia să se întoarcă.
Un zâmbet slab se ivi pe buzele fetei.
- Nu cred... după felul în care i-ați lovit. O, a fost splendid din partea dumneavoastră!
Maiorul Wilbraham se înroși din cauza căldurii din privirea ei admirativă.
- Nu face nimic, abia putu să spună. Mi-au dat de furcă în plină zi. Și doamna a fost agresată. Aveți grijă, dacă mă luați de braț, puteți merge? Știu c-a fost un șoc puternic.
- Mă simt bine acum, spuse fata.
Totuși, îi luă brațul pe care i-l oferise. Nu era încă prea sigură pe picioare. Privi înapoi la casă în timp ce ieșeau pe poartă.
- Nu înțeleg, murmură ea. Evident, este o casă părăsită.
- Părăsită, foarte adevărat, fu de acord maiorul, după ce privi ferestrele oblonite și alura ei generală de paragină.
- Și totuși este Whitefriars.
Ea arătă spre un nume pe jumătate șters de pe poartă.
- Și Whitefriars era locul unde urma să mă duc.
- Nu te mai gândi la nimic acum, zise Wilbraham. Într-un minut, două, vom putea găsi un taxi. Apoi, ne vom duce undeva să bem o ceașcă de cafea.
În capătul străzii dădură peste un loc mai frecventat și, din fericire, un taxi tocmai dusese pe cineva la una din case. Wilbraham îl chemă, îi dădu o adresă și se urcară în mașină.
- Nu încercați să vorbiți, își certă el însoțitoarea. Doar relaxați-vă. Ați trecut printr-o întâmplare nefericită.
Ea îi zâmbi recunoscătoare.
- Dar să mă prezint, numele meu este Wilbraham.
- Al meu este Clegg - Freda Clegg.
Zece minute mai târziu, Freda sorbea din cafeaua fierbinte, uitându-se cu duioșie peste măsuță la salvatorul ei.
- Mi se pare că a fost un vis, zise ea. Un vis urât.
Se cutremură.
- Și numai cu puțin timp în urmă voiam să se întâmple ceva, orice! O, nu-mi plac aventurile.
- Spuneți-mi cum s-a întâmplat.
- Ei bine, ca să înțelegeți exact, cred că va trebui să vorbesc o mulțime despre mine.
- Un subiect excelent, spuse Wilbraham, înclinând din cap.
- Sunt orfană. Tatăl meu a fost căpitan de marină și-a murit când aveam 8 ani. Mama a decedat acum 3 ani. Lucrez în City. Sunt funcționară la „Vacuum Gas Company”. Într-o seară, săptămâna trecută, un domn m-a așteptat să mă întâlnească când m-am întors acasă. Era un avocat, un domn Reid, din Melbourne.
Era foarte politicos și mi-a pus câteva întrebări privitoare la familia mea. Mi-a explicat că-l cunoscuse pe tatăl meu cu mulți ani în urmă. De fapt, intermediase afaceri legale pentru el. Apoi mi-a spus care era obiectul vizitei sale: „Domnișoară Clegg, am motive să cred că ați putea beneficia de pe urma tranzacției financiare pe care a făcut-o tatăl dumneavoastră cu câțiva ani înainte de a muri”. Am fost, desigur, foarte surprinsă. „Este puțin probabil să fi auzit vreodată ceva despre treaba asta. Cred că John Clegg n-a luat niciodată în serios afacerea. Totuși, aceasta s-a materializat pe neașteptate, dar mă tem că orice pretenție din partea dumneavoastră ar depinde de anumite documente pe care ar trebui să le posedați. Aceste hârtii fac parte din averea tatălui dumneavoastră și, desigur, e posibil ca ele să fi fost distruse, socotindu-se că erau lipsite de valoare. Ați păstrat ceva din actele tatălui?”
I-am explicat că mama a ținut diferite lucruri ale tatălui meu într-o ladă veche de marinar. Mă uitasem prin ea, la întâmplare, dar nu descoperisem nimic interesant.
El a spus zâmbind: „Nu prea ați putea să vă dați seama de importanța acestor documente.” Și-atunci m-am dus la cufăr, am scos cele câteva documente pe care le conținea și i le-am adus. Se uită la ele, dar declară că îi era imposibil să spună în fugă ce putea sau ce nu putea avea legătură cu problema. El a vrut să le ia și să-mi comunice dacă găsea ceva.
Cu ultima poștă de sâmbătă am primit o scrisoare de la el în care îmi propunea să vin la casa asta să discutăm despre afacere. Mi-a dat adresa: Whitefriars, Friars Lane, Hampstead. Trebuia să ajung la 11 fără un sfert în dimineața asta.
Am întârziat puțin până am găsit locul. Am intrat pe poartă și m-am îndreptat repede spre casă când, deodată, cei 2 bărbați îngrozitori au sărit la mine din tufișuri. N-am avut timp să strig. Unul mi-a pus mâna la gură. Mi-am smuls capul din încleștare și am țipat după ajutor. Spre norocul meu m-ați auzit. Dacă n-ați fi fost dumneavoastră...
Se opri.
Privirea ei era mai elocventă decât cuvintele.
- Mă bucur că s-a întâmplat să fiu prin preajmă. Pe cinstea mea aș da orice să pun mâna pe cele două brute. Cred că nu le-ați mai văzut niciodată înainte?
Ea dădu negativ din cap.
- Ce credeți că înseamnă toate astea?
- E dificil de spus. Un lucru pare destul de sigur. E ceva pe care cineva vrea să-l ia din hârtiile tatălui dumneavoastră. Acest om Reid v-a spus o poveste gogonată ca să aibă prilejul să le examineze. Evident, ceea ce caută n-a găsit acolo.
- O! spuse Freda. Acum îmi dau seama. Când m-am întors acasă sâmbătă, mi s-a părut că s-a umblat prin lucrurile mele. Ca să vă spun drept, am bănuit că proprietăreasa a scotocit prin cameră din curiozitate. Dar acum...
- Depinde de asta, e clar. Cineva a pătruns în cameră și a căutat printre lucruri fără să găsească ce-l interesa. A bănuit că știați valoarea documentului, oricare ar fi fost acesta și că-l aveați în permanență la dumneavoastră. Așa că a pus la cale acest atac. Dacă l-ați fi avut, vi l-ar fi luat. Dacă nu, v-ar fi ținut prizonieră, încercând să vă facă să spuneți unde este ascuns.
- Dar ce-ar putea fi? se întrebă Freda.
- Nu știu. Dar trebuie să fie ceva care merită din moment ce merge atât de departe.
- Nu prea pare posibil.
- O, nu știu. Tatăl dumitale a fost marinar. A umblat prin locuri îndepărtate. S-ar putea să dea peste un lucru a cărui valoare n-a cunoscut-o niciodată.
- Chiar credeți cu adevărat?
Obrajii palizi ai fetei se înroșiră de emoție.
- Cred cu siguranță. Problema este ce facem în continuare? Presupun că nu vreți să vă duceți la poliție.
- O, nu, vă rog.
- Mă bucur că spuneți asta. Nu văd ce-ar putea face poliția și v-ar cauza numai neplăceri. Acum, vă propun să-mi permiteți să vă invit undeva la masă și apoi să vă însoțesc acasă ca să fiu sigur că ajungeți nevătămată. Acolo, am putea căuta documentul. Pentru că, știți, trebuie să fie undeva.
- S-ar fi putut ca tata să-l distrugă el însuși.
- Se poate, desigur, dar ceilalți, după cum se vede, nu cred asta, ceea ce ne dă și nouă speranțe.
- Ce credeți c-ar putea fi? O comoară ascunsă?
- Pe cinstea mea, s-ar putea! exclamă maiorul Wilbraham, cu euforie copilărească. Dar acum, domnișoară Clegg, să luăm prânzul.
S-au simțit bine, luând masa împreună. Wilbraham i-a povestit Fredei totul despre viața lui în Africa de Est. I-a descris vânători de elefanți și fata a fost emoționată. După ce terminară, el insistă să o ducă acasă cu taxiul.
Locuința ei se afla lângă Notting Hill Gate. Când au ajuns acolo, Freda avu o scurtă conversație cu proprietăreasa ei. Se reîntoarse la Wilbraham și-l conduse la etajul al doilea, unde avea un dormitor mic și o sufragerie.
- Este exact cum ne-am închipuit, spuse ea. Un bărbat a venit sâmbătă dimineața să instaleze un nou calbu electric; el i-a spus proprietăresei că era o defecțiune la firele din camera mea. A rămas aici câtva timp.
- Arată-mi cufărul tatălui tău, spuse Wilbraham.
Freda îi arătă o cutie din aluminiu.
- Vezi, e goală, spuse ea ridicându-i capacul.
Soldatul dădu din cap gânditor.
- Nu mai sunt hârtii în altă parte?
- Sunt sigură că nu mai sunt. Mama ținea totul aici.
Wilbraham examină interiorul lăzii. Deodată scoase o exclamație:
- Este o tăietură în căptușeala lăzii.
Își băgă mâna cu grijă, pipăind locul. Se auzi un ușor foșnet.
- Ceva a alunecat jos, în spatele căptușelii.
După o clipă scoase ceea ce găsise: o bucată de hârtie murdară, îndoită de mai multe ori. O puse pe masă și o netezi; Freda se uita peste umărul lui. Îi scăpă o exclamație de dezamăgire.
- E doar o groază de semne ciudate.
- Dar cum, lucrul e în swahili. Numai în swahili! strigă maiorul Wilbraham. Să știi că e dialectul local est-african.
- Extraordinar! spuse Freda. Atunci, îl poți citi?
- Oarecum. Dar ce lucru uimitor.
Duse hârtia la fereastră.
- Înseamnă ceva? întrebă Freda pe un ton tremurat.
Wilbraham îl parcurse de două ori și apoi se întoarse spre fată.
- Ei bine, spuse le râzând, aici e comoara ta ascunsă!
- O comoară ascunsă? Vorbești adevărat? Vrei să spui aur spaniol, un galion scufundat, ceva de felul ăsta?
- Poate că nu e chiar așa de romantic. Dar se apropie. Hârtia asta indică ascunzătoarea unei cantități de fildeș.
- Fildeș? se minună fata.
- Da, de la elefanți. Există o lege în legătură cu numărul de asemenea animale pe care ai dreptul să le împuști. Un anumit vânător a încălcat legea asta pe scară mare. Erau pe urmele sale și el a ascuns marfa. E o cantitate uriașă și documentul oferă indicații destul de clare cum s-o găsești. Uite ce e. Noi, amândoi, trebuie să ne ducem după ea.
- Crezi că valorează mulți bani?
- O mică avere frumușică pentru tine.
- Dar cum a ajuns hârtia asta printre lucrurile tatălui meu?
Wilbraham ridică din umeri.
- Poate că tipul respectiv era pe moarte sau așa ceva. Poate că a scris totul în swahili, în semn de precauție, după care i l-a dat tatălui tău, care, probabil, se împrietenise cu el în vreun fel. Tatăl tău, neputând să-l citească, nu i-a acordat nicio importanță. E doar o supoziție din partea mea, dar aș zice că nu-i departe de adevăr.
Freda oftă.
- E formidabil de palpitant!
- Problema este - ce să facem cu prețiosul document, spuse Wilbraham. Nu-mi place să-l las aici. Ei s-ar putea întoarce să mai caute o dată. Nu știu dacă vrei să mi-l încredințezi mie?
- Ba da, cum să nu. Însă, n-ar fi periculos pentru tine? se cutremură ea.
- Sunt tare ca oțelul, spuse Wilbraham sigur pe el. Nu trebuie să-ți faci griji în privința mea.
Împături hârtia și o puse în portmoneu.
- Pot să trec pe aici mâine seară? întrebă el. Până atunci pregătesc un plan și caut locurile pe harta mea. La ce oră te întorci din City?
- Pe la 6 și jumătate.
- Excelent, vom pune țara la cale și după aceea, poate, îmi permiți să te invit la cină. Trebuie să sărbătorim. La revedere, deci. Pe mâine la 6 și jumătate.
Maiorul Wilbraham sosi punctual a doua zi. Sună la ușă și întrebă de domnișoara Clegg. O servitoare deschise ușa.
- Domnișoara Clegg? E plecată.
- O!
Wilbraham nu dori să-i spună că vrea să intre și să aștepte.
- Revin mai târziu, adăugă el.
Se plimbă pe trotuarul de vizavi, așteptându-se, în fiecare clipă, s-o vadă pe Freda îndreptându-se spre el. Minutele treceau. Șapte fără un sfert. Ora 7. Șapte și un sfert. Nici urmă de Freda. Un sentiment de neliniște îl cuprinse. Se întoarse la casă și sună din nou.
- Uite ce e, preciză el. Am avut o întâlnire cu domnișoara Clegg la 6 și jumătate. Ești sigură că nu este acasă sau n-a lăsat... vreun mesaj?
- Sunteți maiorul Wilbraham? întrebă servitoarea.
- Da.
- Atunci am un bilet pentru dumneavoastră. A fost adus de cineva.
„Dragă domnule maior Wilbraham, ceva foarte ciudat s-a întâmplat. Nu-ți scriu mai multe acum, dar vrei să ne întâlnim la Whitefriars?
Vino acolo de îndată ce primești mesajul.
A dumitale,
Freda Clegg”
Wilbraham se încruntă în timp ce se gândea rapid ce să facă. Scoase absent o scrisoare din buzunar. Era adresată croitorului său.
- Mă întreb, i se adresă servitoarei, dacă poți să-mi dai un timbru.
- Cred că doamna Parkins s-ar putea să vă ajute.
Se întoarse într-o clipă, cu un timbru. Îi dădu 1 șiling pentru el. Imediat apoi, Wilbraham se îndreptă spre stația de metrou, în trecere, punând plicul la cutia poștală.
Scrisoarea de la Freda îl neliniștise foarte mult. Ce-o putuse determina pe fată să se ducă singură la scena întâmplării sinistre de ieri?
Clătină din cap. Era cea mai mare prostie pe care putea s-o facă! Reapăruse Reid? Reușise acesta, într-un fel sau altul, s-o convingă pe fată să aibă încredere în el? Ce-o determinase să plece la Hampstead?
Se uită la ceas. Era aproape 7 și jumătate. Poate că Freda contase că el să plece la 6 și jumătate. Întârziase o oră. Prea mult. Măcar dacă ar fi avut inspirația să-i dea a înțelege ceva.
Scrisoarea îl punea pe gânduri. Tonul ei oarecum indiferent nu era caracteristic pentru Freda Clegg.
Se făcuse 8 fără 10 când ajunse la Friars Lane. Se întuneca. Se uită atent în jur; nu se vedea nimeni.
Împinse încet poarta învechită ca să nu scârțâie din balamale. Aleea era pustie. Casa era în întuneric. Se îndreptă cu grijă pe potecă, uitându-se dintr-o parte în alta. Nu voia să fie luat prin surprindere.
Deodată se opri. Doar o clipă, o licărire de lumină se văzu printr-unul din obloane. Casa nu era goală. Cineva aștepta înăuntru.
Încet, Wilbraham se strecură în tufișuri și-și croi drum spre spatele casei. În cele din urmă, găsi ceea ce căuta. Una din ferestrele de la parter nu era închisă. Era fereastra de la un fel de bucătărie de vară. Ridică cerceveaua, aprinse o lanternă (o cumpărase de la un magazin din drum), cercetă interiorul pustiu și se strecură înăuntru.
Deschise cu grijă ușa bucătăriei. Niciun zgomot. Aprinse din nou lanterna. Bucătăria propriu-zisă era goală. Din bucătărie vreo câteva trepte și o ușă duceau, evident, spre partea din față a casei.
Deschise ușa și ascultă. Nimic. Înaintă. Se afla acum în holul din față. Tot liniște. Era o ușă la dreapta și una la stânga. Alese ușa din dreapta, ascultă o vreme, apoi puse mâna pe clanță. Se deschidea. Centimetru cu centimetru deschise ușa și pătrunse înăuntru.
Aprinse din nou lanterna. Camera era nemobilată, goală.
Chiar în momentul acela, auzi un zgomot în spatele lui, se răsuci... prea târziu. Ceva îl lovi în cap și se cufundă în inconștiență...
Cât timp trecu până își reveni, Wilbraham n-avea idee. Își recăpătă cunoștința cu greutate, capul încă îl durea. Încercă să se miște și-și dădu seama că nu putea. Era legat cu frânghii.
Își veni în fire brusc. Acum își reamintea. Fusese lovit în cap.
O lumină slabă de la o lampă cu gaz de pe perete îi arăta că se afla într-o pivniță mică. Privi în jur și inima îi tresări. În apropiere zăcea Freda, legată ca și el. Avea ochii închiși, dar tocmai când o privea cu îngrijorare ea oftă și îi deschise. Privirea ei uluită se opri asupra lui și în ei se putea citi bucuria de a-l recunoaște.
- Și tu! spuse ea. Ce s-a întâmplat?
- N-am putut să te apăr, spuse Wilbraham. Am căzut în cursă. Spune-mi, mi-ai trimis un bilet în care îmi cereai să ne întâlnim aici?
Fata holbă ochii mari, uimită.
- Eu? Tu mi-ai trimis unul.
- O, eu ți-am trimis, da?
- Da. L-am primit la birou. Îmi cereai să ne întâlnim aici și nu acasă.
- Aceeași metodă pentru amândoi, gemu el și îi explică situația.
- Înțeleg, spuse Freda. Atunci scopul a fost...
- Să pună mâna pe hârtie. Trebuie să fi fost urmăriți, ieri. Așa au ajuns la mine.
- Și... au pus mâna pe ea? întrebă Freda.
- Din nefericire, nu pot să simt și nici să văd, spuse soldatul supărat, privindu-și mâinile legate.
În momentul acela, amândoi tresăriră. Căci o voce se auzea, o voce care părea venită din gol.
- Da, vă mulțumesc. E în regulă, am pus mâna pe ea. Nu vă faceți griji în privința asta.
Vocea nevăzută îi făcu pe amândoi să se cutremure.
- Domnul Reid, murmură Freda.
- Domnul Reid este unul din numele mele, dragă domnișoară, spuse vocea. Dar numai unul. Am o mulțime. Acum, îmi pare rău să vă spun că amândoi v-ați băgat în planurile mele, lucru pe care nu-l permit niciodată. Faptul că ați descoperit această casă este o chestiune serioasă. N-ați informat încă poliția despre ea, dar ați putea-o face în viitor.
Tare mă tem că nu pot să am încredere în voi în această problemă. Ați putea promite, dar promisiunile sunt ținute rareori. Și, să știți, casa aceasta îmi este de mare trebuință. Este, cum s-ar spune, refugiul meu. Casa de unde nu scapă nimeni. De aici se trece... în altă parte. Îmi pare rău s-o spun, dar și voi o să treceți. Regretabil, dar necesar.
Vocea se opri pentru o clipă, apoi continuă:
- Fără vărsare de sânge. Detest vărsarea de sânge. Metoda mea e mult mai simplă. Și cred că nu e deloc dureroasă. Cu asta, trebuie să plec. Bună seara la amândoi.
- Stai!
Acum vorbea Wilbraham.
- Fă ce-ți place cu mine, dar tânăra asta n-a făcut nimic. N-o să-ți facă niciun rău dacă o lași să plece.
Dar nu veni niciun răspuns.
În clipa aceea, Freda scoase un strigăt:
- Apa... apa!
Wilbraham se răsuci de îl trecură toate durerile și se uită în direcția în care ea privea. Dintr-o gaură, din apropierea tavanului, se pornise un șuvoi de apă.
Freda începu să strige îngrozită:
- Au de gând să ne înece!
O sudoare rece îi apăru pe frunte lui Wilbraham.
- Încă nu suntem pierduți, spuse el. Vom striga după ajutor. În mod sigur, cineva ne va auzi. Acum, amândoi deodată!
Zbierară și strigară cât au putut de tare. Nu s-au oprit decât atunci când au răgușit de tot.
- Mă tem că n-are rost, spuse Wilbraham trist. Suntem prea jos la subsol și îmi închipui că ușile sunt capitonate. În fond, dacă am fi putut fi auziți, nu mă-ndoiesc că bruta aia ne-ar fi făcut felul.
- O, strigă Freda. Și totul numai din cauza mea. Eu te-am băgat în treaba asta.
- Nu-ți fă griji în privința asta, fetițo. Mă gândesc doar la tine. Am mai fost încolțit și înainte și am scăpat cu bine. Nu te pierde cu firea. Te scot eu din asta. Avem o mulțime de timp. În ritmul în care curge apa, vor trece câteva ore până să vină sfârșitul.
- Ce minunat ești! spuse Freda. N-am întâlnit niciodată pe cineva ca tine, cu excepția eroilor din cărți.
- Prostii... Trebuie doar să chibzuim. Acum, am să mă apuc să mă eliberez puțin din frânghiile astea groaznice.
După un sfert de oră, tot răsucindu-se și învârtindu-se, Wilbraham a avut satisfacție să simtă că legăturile sale erau mult mai slabe. A reușit să-și plece capul și să-și ridice încheieturile până când a putut să atace cu dinții nodurile.
De îndată ce și-a eliberat mâinile, restul a fost numai o chestiune de timp. Anchilozat, înțepenit, dar liber, se aplecă asupra fetei. Într-un minut era și ea dezlegată.
Până atunci apa le ajunsese numai la glezne.
- Și-acum, spuse soldatul, să ieșim de aici.
Până la ușa pivniței erau câteva trepte. Maiorul Wilbraham o examină.
- Nu-i greu aici, spuse el. E ceva șubred. Va ceda imediat din balamale.
O împinse cu umărul și o ridică. Se auzi lemnul crăpând, o troznitură și ușa cedă din încheieturi.
Afară era un rând de trepte. La capăt o altă ușă, una cu totul diferită, din lemn solid cu o bară de fier.
- Asta e ceva mai dificilă, spuse Wilbraham. Ia te uită, ce noroc. Nu e închisă.
O deschise, se uită în jur și apoi îi făcu un semn fetei să-l urmeze. Intrară într-un coridor din spatele bucătăriei. În clipa următoare se aflau sub stelele de la Friars Lane.
- O! oftă ușurată Freda. Of, ce groaznic a fost!
- Scumpa mea.
O prinse în brațe.
- Ai fost minunat de curajoasă. Freda, îngeraș scump, ai putea vreodată, vreau să zic, ai putea... te iubesc, Freda. Vrei să te căsătorești cu mine?
După o anumită perioadă de timp, cât se poate de plăcută pentru amândoi partenerii, maiorul Wilbraham spuse, chicotind vesel:
- Și ceea ce-i culmea, mai deținem și secretul locului unde se află fildeșul.
- Dar ți-au luat-o!
Maiorul chicoti din nou.
- Ei tocmai asta n-au reușit! Știi, am făcut o copie falsă și, înainte de a ajunge aici aseară, am pus documentul adevărat într-un plic și l-am trimis croitorului meu cu poșta. Ei au luat copia falsă și le urez noroc bun! Știi ce-o să facem, iubito? O să mergem în Africa de Est în luna de miere și-o să găsim ascunzătoarea.
Domnul Parker Pyne își părăsi biroul și urcă două etaje. Aici, într-o cameră de la mansardă, locuia doamna Oliver, senzaționala romancieră, în prezent angajata domnului Pyne.
Domnul Pyne bătu în ușă și intră. Doamna Oliver stătea la o masă pe care se aflau o mașină de scris, mai multe carnețele, o grămadă de manuscrise și un vas mare cu mere.
- O poveste foarte bună, doamnă Oliver, spuse Parker Pyne, bine dispus.
- Totul s-a desfășurat cum trebuia? întrebă doamna Oliver. Mă bucur.
- Chestia aia cu apa în pivniță, spuse domnul Parker Pyne. Poate te gândești la ceva mai original cu alt prilej!
Îi sugeră acest lucru cu timiditatea cuvenită.
Doamna Oliver clătină din cap și își luă un măr.
- Nu cred, domnule Pyne. Știți, oamenii s-au obișnuit să citească astfel de lucruri. Apa care se ridică în pivniță, intoxicare cu gaz etc. Când știi asta dinainte te face trăiești mai palpitant momentele când ți se întâmplă ție. Publicul este conservator, domnule Pyne; lui îi plac metodele vechi, mult folosite.
- Bine, dumneavoastră știți, fu de acord domnul Pyne, politicos cu autoarea a 46 de romane de succes, toate bestselleruri în Anglia, America și traduse în franceză, germană, italiană, română, maghiară, finlandeză, japoneză și abisiniană. La cât de ridică cheltuielile?
Doamna Oliver trase o hârtie în fața ei.
- Foarte modest, per total. Cei doi negri, Percy și Jerry au vrut foarte puțin. Tânărul Lorrimer, actorul, a acceptat să joace rolul domnului Reid pentru 5 guinee. Discursul din pivniță a fost, bineînțeles, o înregistrare.
- Whitefriars a fost extrem de folositoare, spuse domnul Pyne. Am cumpărat-o pentru un cântec și a fost deja scena a 11 drame palpitante.
- O, era să uit, spuse doamna Oliver. Salariul lui Johnny. Cinci șilingi.
- Johnny?
- Da. Băiatul care turna apa din canistre prin gauza din zid.
- Aha, da. Apropo, doamnă Oliver, cum se face că știți swahili?
- Nu știu.
- Înțeleg. Poate British Museum?
- Nu. „Delfridge`s Information Bureau”.
- Ce minunate sunt resursele comerțului modern, murmură el.
- Singurul lucru care mă preocupă, spuse doamna Oliver, e că tinerii ăia n-o să găsească nicio ascunzătoare când vor ajunge acolo.
- Nu poți avea totul pe lumea asta, zise domnul Pyne. Ei o să-și petreacă luna de miere.
Doamna Wilbraham stătea într-un șezlong. Soțul ei scria o scrisoare.
- În ce zi suntem azi, Freda?
- În 16.
- Șaisprezece, doamne!
- Ce e, dragă?
- Nimic. Mi-am reamintit doar de un tip, pe nume Jones.
Oricât de fericit se simțea căsătorit, sunt unele lucruri care nu se spun niciodată.
„Dă-o dracului”, se gândi maiorul Wilbraham. „Trebuia să mă duc la biroul ăla și să-mi recuperez banii.” Dar apoi, fiind un om onest, el cântări partea cealaltă a lucrurilor. „În fond, eu n-am respectat înțelegerea. Cred că dacă m-aș fi dus să-l văd pe Jones, ceva s-ar fi întâmplat. Oricum, așa cum rezultă, dacă nu m-aș fi dus să-l văd pe Jones, n-aș fi auzit-o niciodată pe Freda țipând după ajutor și poate nu ne-am fi întâlnit niciodată. Așa că, indirect, poate că ei au dreptul la cele 50 de lire!”
Doamna Wilbraham avea și ea subiectul ei de meditație: „Ce caraghioasă și proastă am fost să cred în anunțul acela și să le plătesc 3 guinee. Bineînțeles, ei n-au făcut nimic niciodată pentru ele și nimic nu s-a întâmplat. Dacă aș fi ștuit numai ce-avea să urmeze - întâi domnul Reid și apoi felul ciudat romantic în care Charlie a intrat în viața mea. Și când mă gândesc că s-ar fi putut să nu-l întâlnesc niciodată!”
Se întoarse și-i zâmbi plină de afecțiune soțului ei.
SFÂRȘIT
