Tactica iubirii, Sarah Adams

 1-5

CAPITOLUL 1

BREE

 

             Nu este ușor să ții în echilibru două pahare cu cafea fierbinte și o cutie de gogoși în timp ce încerci să descui ușa de la intrare. Dar, pentru că sunt cea mai bună prietenă pe care și-ar putea-o dori cineva - lucru pe care i-l voi aminti lui Nathan de îndată ce voi intra în apartamentul lui - reușesc asta fără probleme.

   Scot un sâsâit prelung când răsucesc cheia în broască și îmi cade un strop de cafea pe încheietura mâinii prin micul orificiu din capac. Am pielea albă, așa că există un milion la sută șanse ca picătura fierbinte să lase o urmă roșiatică evidentă. În momentul în care pășesc în apartamentul lui Nathan (care de fapt nici nu ar trebui să se numească apartament, întrucât are mărimea a cinci apartamente mari unite), mirosul lui familiar, curat și proaspăt, mă izbește ca un autobuz. Cunosc acest miros atât de bine, încât cred că l-aș putea urmări ca un câine de vânătoare dacă ar dispărea vreodată.
   Folosindu-mă de călcâiul tenisului cu care sunt încălțată, trântesc ușa de la intrare cu suficientă forță ca să-l avertizez pe Nathan că mă aflu în apartament.
   „ATENȚIE, TOȚI ATACANȚII SEXY! ACOPERIȚI-VĂ BUNURILE DE PREȚ! O FEMEIE CU OCHI LACOMI ESTE ACUM ÎN CASĂ!“
   Un țipăt scurt și ascuțit se aude din bucătărie, iar eu mă încrunt imediat.
   Arunc o privire după colț și dau peste o femeie care poartă o pijama roz-deschis, cu pantaloni scurți și maiou, stând ghemuită lângă colțul îndepărtat al blatului din marmură albă. Strânge la piept un cuțit de măcelar. Suntem despărțite de mobilierul masiv, dar după felul în care îi ies ochii din orbite, mai degrabă ai crede că eu țin un cuțit la fel de uriaș lipit de vena ei jugulară.
   - NU TE MAI APROPIA! țipă ea, iar eu îmi dau imediat ochii peste cap.
   De ce trebuie să zbiere în halul ăsta? Scoate niște sunete de parcă ar avea un cârlig de rufe prins de nas și tocmai ar fi inhalat un balon întreg umplut cu heliu.
   Teoretic, ar trebui să ridic mâinile în aer ca să nu fiu înjunghiată mortal, dar știu cât de periculoase pot fi ustensilele pentru micul-dejun - ustensile pentru mine și pentru Nathan, nu pentru Domnișoara Urlătoare. Totuși, nu este primul meu rodeo cu una dintre prietenele lui Nathan, așa că fac ceea ce fac întotdeauna și îi surâd larg lui Kelsey. Și, da, îi știu numele pentru că, deși de fiecare dată când ne întâlnim se preface că nu își amintește de mine, are de câteva luni o idilă cu Nathan și deja ne-am întâlnit de mai multe ori. Habar nu am cum își poate petrece timpul cu această femeie. Pare exact opusul tipului de femeie pe care l-aș alege pentru el - de fapt, toate sunt așa.
   - Bună, Kelsey! Sunt eu, Bree. Îți amintești de mine?
   „Cea mai bună prietenă a lui Nathan încă din liceu. Femeia care a fost aici înaintea ta și va fi aici mult după tine. ÎȚI AMINTEȘTI DE MINE?!“
   Ea răsuflă adânc și, dintr-odată ușurată, își lasă umerii să i se încovoaie.
   - Oh, Doamne, Bree! M-ai speriat de moarte. Am crezut că ești o hărțuitoare care a reușit să pătrundă cumva în casă.
   Lasă cuțitul jos, își ridică una din sprâncenele perfect pensate și murmură nu suficient de încet încât să nu o aud:
   - De fapt, într-un fel, chiar asta ești.
   O scrutez cu ochii îngustați și abia schițez un zâmbet.
   - Nathan s-a trezit?
   Este ora 6.30 a unei dimineți de marți, așa că știu sigur că deja e treaz.
   Orice iubită a lui Nathan știe că, dacă vrea să-l vadă în ziua aceea, trebuie să se trezească la fel de devreme ca el. De aceea domnișoara Kelsey-Pijama-de-Satin stă în bucătărie și pare bosumflată. Nimeni nu apreciază diminețile ca Nathan. Sau, mă rog, nimeni cu excepția mea - și eu le iubesc. Dar noi suntem un fel de ciudați.
   Își întoarce încet capul spre mine, cu ura arzând în albastrul delicat al ochilor ei ca de bebeluș.
   - Da. Își face duș.
   „Înainte de joggingul nostru?“
   Kelsey mă privește de parcă o doare profund să dea explicații.
   - M-am lovit de el din greșeală când am intrat în bucătărie, acum câteva minute. Avea shake-ul de proteine în mână și...
   Face un gest nervos, menit să termine povestea pentru ea: „I-am vărsat shake-ul pe el“. Cred că nu suportă să recunoască faptul că a săvârșit o greșeală omenească, așa că mi se face milă de ea și mă întorc ca să pun cutia de gogoși pe blatul central, ridicol de mare.
   Bucătăria lui Nathan este fantastică. Este concepută în tonuri monocrome de crem, negru și alămiu, iar un perete cu ferestre largi dă spre ocean. Este locul meu preferat din lume pentru a găti, fiind exact opusul micii mele chicinete, situată la 5 străzi distanță. Dar acea chicinetă este convenabilă și se află aproape de studioul de balet, așa că, trăgând linie, nu mă pot plânge.
   - Sunt sigură că nu a fost mare lucru. Nathan nu se supără niciodată din cauza unor lucruri de genul ăsta, îi spun lui Kelsey, fluturând pentru ultima dată steagul alb.
   Ea își scoate sabia de samurai și ripostează brutal.
   - Știu asta.
   „În regulă atunci.“
   Iau prima înghițitură de cafea și o las să mă încălzească sub privirea rece și tăioasă a lui Kelsey. Nu mai am nimic de făcut decât să-l aștept pe Nathan să-și facă apariția ca să ne putem începe ritualul din fiecare zi de marți. Este o tradiție încă din primul an de liceu. Pe atunci, eram un fel de singuratică asumată, nu pentru că n-aș fi iubit oamenii sau socializarea, ci pentru că trăiam și respiram exclusiv balet. Mama mă încuraja să mai sar peste orele de dans pentru a merge la o petrecere și a fi alături de prietenii mei. „Aceste zile în care ești doar o adolescentă și te distrezi fără să-ți pese de nimic nu vor dura la nesfârșit. Baletul nu este totul. Este important să-ți construiești o viață și dincolo de pașii de dans“, mi-a spus de multe ori. Și, bineînțeles, ca majoritatea adolescenților, nu am ascultat.
   Prinsă mereu între cursurile de dans și slujba de la un restaurant, unde lucram după orele de școală, nu prea aveam prieteni. Dar apoi a apărut el.
   Am vrut să-mi cresc rezistența la efort, așa că am început să alerg pe pista școlii înainte de orele de curs, iar singura zi în care programul îmi permitea să fac acest lucru era marțea. Așa că într-o dimineață mi-am făcut apariția pe pistă și am fost șocată să văd că alt elev deja alerga acolo. Și nu orice elev, ci căpitanul echipei de fotbal, domnul Foarte Sexy. (Nathan nu a trecut niciodată printr-o perioadă adolescentină ciudată - la 16 ani arăta deja de 25. Atât de nedrept!)
   Se presupunea că sportivii trebuiau să fie bădărani. Îngâmfați. Plini de ei.
   Nu și Nathan. M-a zărit în adidașii mei zgâriați și cu părul ondulat ridicat în creștet în cel mai oribil coc pe care îl văzuse cineva vreodată și s-a oprit din alergat. S-a apropiat, s-a prezentat cu zâmbetul lui uriaș și m-a întrebat dacă vreau să alerg cu el. Am vorbit tot timpul, devenind brusc cei mai buni prieteni, având atât de multe în comun, în ciuda educației diferite.
   Da, ați ghicit: provine dintr-o familie bogată. Tatăl lui este directorul general al unei companii IT și nu a arătat niciodată prea mult interes pentru Nathan - cu excepția situațiilor în care se laudă cu el pe terenul de golf, în fața colegilor de serviciu - iar mama lui mai mult l-a cicălit pentru a ajunge să aibă succes și să o aducă în lumina reflectoarelor odată cu el. Nu le-au lipsit niciodată banii, dar ceea ce nu au avut până când Nathan n-a reușit să devină faimos prin sport a fost poziția socială. În caz că încă nu v-ați dat seama, o spun pe șleau: nu sunt o mare admiratoare a părinților lui.
   În orice caz, așa a început tradiția noastră de marți. Dar momentul exact în care m-am îndrăgostit de Nathan? Îl pot preciza la secundă. Eram în ultima tură a primei alergări împreună când el m-a prins de mână. M-a tras până la linia de finiș, apoi s-a aplecat în fața mea și mi-a legat șiretul. Pur și simplu, ar fi putut să-mi spună că se desfăcuse, dar nu, Nathan nu este așa.
   Nu contează cine ești tu sau cât de faimos este el; dacă șiretul de la pantoful tău e dezlegat, el o să ți-l lege. Nu am mai întâlnit pe nimeni la fel. M-am îndrăgostit nebunește de el încă din prima zi.
   Deși eram atât de tineri, amândoi eram foarte hotărâți să avem succes.
   Nathan a știut întotdeauna că avea să ajungă în NFL, iar eu știam că aveam să merg la Juilliard și apoi să dansez într-o trupă. Unul dintre aceste visuri a devenit realitate, iar altul, nu. Din nefericire, am pierdut legătura în timpul facultății (bine, eu sunt de vină pentru asta), dar m-am mutat cu totul întâmplător în Los Angeles după absolvire, când o prietenă mi-a vorbit despre altă prietenă care voia să angajeze un ajutor de instructor la studioul ei de dans chiar când Nathan semnase pentru echipa Rechinilor din Los Angeles și se mutase și el în oraș.
   Am dat întâmplător unul peste altul într-o cafenea, iar el m-a întrebat dacă vreau să mergem în următoarea zi de marți la jogging, de dragul vremurilor trecute. Restul este istorie. Prietenia noastră s-a reluat imediat, ca și cum nu ar fi trecut deloc timpul, inima mea, din păcate, încă tânjind după el la fel ca în adolescență.
   Amuzant este faptul că aproape nimeni nu a crezut că Nathan avea să ajungă atât de sus în carieră. Nu, Nathan Donelson a fost recrutat abia în runda a șaptea și a încălzit banca de rezervă ca atacant central timp de două sezoane întregi. Totuși, nu s-a descurajat niciodată. A muncit mai mult, s-a antrenat mai mult și s-a asigurat că avea să fie pregătit pentru momentul când urma să intre pe teren. Pentru că așa abordează Nathan totul în viață: cu un efort total.
   Iar într-o zi, strategia lui a dat roade.
   Fostul titular al postului de atacant central, Daren, și-a fracturat femurul în timpul unui meci, iar antrenorii au fost nevoiți să-l introducă pe Nathan.
   Dacă închid ochii, încă pot vedea acele momente: o targă transportându-l pe Daren în afara terenului. Antrenorul supărat alergând spre Nathan, aflat pe marginea terenului. Nathan ridicându-se de pe bancă și ascultând instrucțiunile antrenorului. Și apoi, chiar înainte să-și pună casca și să intre în joc pentru ceea ce avea să rămână în istorie ca fiind startul carierei sale, Nathan s-a uitat în tribună după mine. (Nu avea o lojă privată în acel moment.) M-am ridicat, privirile noastre s-au întâlnit și mi s-a părut că Nathan avea să vomite din cauza emoției. Și atunci am făcut singurul lucru care știam că avea să-l ajute să se relaxeze: m-am strâmbat ca un măscărici și am scos limba într-o parte cât am putut de mult.
   Chipul lui a explodat brusc într-un zâmbet, apoi Nathan și-a condus echipa în cel mai bun meci al campionatului. În tot restul sezonului, Nathan a fost atacant central și i-a dus pe Rechini în finala Super Bowl, unde au obținut victoria. Acele luni au fost ca un vârtej pentru el. De fapt, pentru amândoi, pentru că a fost anul în care, dintr-un simplu instructor, am ajuns proprietara studioului de balet.
   Astăzi, sunt aici pentru o sesiune de jogging cu Nathan și, din moment ce aseară nu a făcut un meci tocmai bun, știu că vom alerga foarte mult. Echipa lui a câștigat totuși meciul (și a ajuns oficial în play-off, uraaa!), dar el a ratat două intercepții. Și cum este un perfecționist când vine vorba de - ei bine, practic de orice - știu că va alerga cu pași grei și apăsați, ca un urs pe lângă un borcan de miere gol.
   Vocea stridentă a lui Kelsey mă smulge din nostalgie.
   - Mda, nu mă înțelege greșit, dar ce cauți aici?
   Prin „Nu mă înțelege greșit“, vrea să spună „Nu considera ăsta un gest drăguț, pentru că am de gând să mă port foarte urât“.
   Mi-aș dori să se poarte astfel și când e Nathan prin preajmă. Dar în preajma lui tipa e dulce ca o prăjitură.
   Îi ofer cel mai însorit zâmbet, refuzând să o las să-mi fure bucuria așa de dimineață.
   - Ce ți se pare că fac aici?
   - Te porți ca o hărțuitoare înfiorătoare, care este îndrăgostită în secret de iubitul meu și se strecoară în apartamentul lui pentru a-i aduce micul-dejun.
   Vedeți, aici e problema. Spune cuvintele „iubitul meu“ de parcă acestea ar trebui să fie niște atuuri. Ca și cum tocmai le-a aruncat pe masă, și eu ar trebui să icnesc și să-mi duc palmele la gură, șocată. „Cerule! A câștigat!“
   Tipa nu știe, dar cartea ei este echivalentul unui 5 de treflă singuratic.
   Iubitele vin și pleacă din viața lui Nathan ca dietele la modă. Pe de altă parte, eu am fost aici cu mult înainte de Kelsey cea cu două fețe și voi mai fi aici mult timp, pentru că sunt cea mai bună prietenă a lui Nathan. Eu sunt cea care a trecut prin toate cu el, iar el a trecut prin toate cu mine: etapa de gașcă din liceu (eu, nu el), ziua în care a semnat contractul cu echipa de fotbal american a universității, accidentul de mașină care mi-a schimbat întreg viitorul, fiecare enterocolită din ultimii 6 ani, ziua în care am devenit proprietara studioului de dans și ziua când ploi de confetti au căzut asupra lui după ce Rechinii au câștigat Super Bowl.
   Dar, CEL mai important, sunt singura persoană din lume care știe cum s-a ales cu cicatricea lungă de cinci centimetri aflată chiar sub buric. Vă dau un indiciu: este o situație jenantă și are legătură cu un kit de epilare pentru acasă. Și vă mai dau un indiciu: l-am provocat să o facă.
   - Da! îi spun cu un zâmbet exagerat de strălucitor. Pare destul de adevărat. O hărțuitoare care este îndrăgostită în secret de Nathan. Sunt chiar eu.
   Ochii ei se măresc de uimire, căci a crezut că într-adevăr avea să mă înțepe cu asta. „Nu mă poți arde cu adevărul, Kels!“ Sau, mă rog, cu excepția părții cu hărțuirea.
   Îi întorc spatele lui Kelsey și îl aștept pe Nathan. A existat o perioadă în viața mea când am încercat să mă împrietenesc cu iubitele lui Nathan. Dar vremea aceea a trecut. Nici una dintre iubitele lui nu mă place. Indiferent ce aș face pentru a le câștiga afecțiunea, sunt înclinate să mă urască. Și înțeleg, chiar înțeleg. Ele mă consideră o amenințare majoră. Dar din acest punct povestea devine tristă.
   Nu sunt o amenințare. Toate îl vor avea pe Nathan într-un mod în care eu nu-l voi avea niciodată.
   - Știi, spune ea, încercând să-mi atragă din nou atenția, ai putea să pleci pur și simplu, pentru a evita o situație stânjenitoare. Fiindcă, atunci când va veni Nathan, n-o să am nici cea mai mică ezitare și o să-i cer să-ți spună să pleci. Am avut răbdare până acum, dar felul în care te porți cu el este mai mult decât ciudat. Te învârți în jurul lui ca o bucată de hârtie igienică lipicioasă.
   Încerc să nu par prea arogantă când îi șoptesc „Bine, drăguțo“, oferindu-i un surâs trist și încuviințând din cap. Deoarece iată ce am uitat să menționez mai devreme: nu sunt o amenințare pentru aceste femei - asta până când ele îi cer să aleagă. Atunci devin mai amenințătoare decât o bombă cu sclipici. Poate că nu pot dormi în patul lui Nathan, dar mă bucur de loialitatea lui - și pentru Nathan nu există nimic mai important decât asta.
   Kelsey se strâmbă și își încrucișează brațele la piept. Suntem adânc angajate într-un duel al privirilor amenințătoare când vocea lui Nathan răsună din camera din spatele meu.
   - Hm, miroase a cafea și a gogoși? Asta înseamnă că Bree Cheese este aici.
   Afișez chiar în fața lui Kelsey un zâmbet nu foarte subtil. Un zâmbet de învingătoare.

CAPITOLUL 2

BREE

   Nathan intră în bucătărie purtând doar o pereche de pantaloni scurți și negri de sport, fără tricou. 
   Pieptul lui bronzat și parcă sculptat cu dalta, ce ar putea aparține doar unui atlet profesionist, este expus din plin, iar mușchii în formă de V ai centurii Adonis parcă ar face cu ochiul, obligând pe oricine să roșească. Părul îi este ud și strălucitor, iar partea de sus a umerilor este ușor rozalie de la apa fierbinte. Așa arată de fiecare dată când abia iese de la duș și, indiferent de câte ori l-am văzut, nu încetează să mă lase fără suflare.
   Ține în mână un prosop mic, cu care își freacă intens părul superb, de culoarea ciocolatei. Acel prosop norocos parcă ar chicoti de bucurie. Nathan are părul atât de ondulat și de încântător, încât i-a adus un contract de sponsorizare de 5 milioane de dolari din partea unei renumite mărci de produse cosmetice de lux pentru bărbați. După ce a fost difuzată prima reclamă - Nathan ieșind de la dușul din vestiar cu un prosop înfășurat în jurul taliei, cu perlele de umezeală lipite de mușchii încordați și cu sticla de șampon în mână - femeile de pretutindeni au dat buzna în magazine pentru a cumpăra aceeași marcă, în speranța că, prin magie, bărbatul lor avea să se transforme în Nathan. Cel puțin își doreau ca bărbatul lor să miroasă ca Nathan. Dar iată alt secret pe care numai eu îl știu - părul lui Nathan nu miroase niciodată ca acel șampon, pentru că el preferă o marcă ieftină, într-o sticlă verde, pe care o folosește de când avea 18 ani.
   - M-am gândit că poate ai nevoie de asta, îi spun, întinzându-i o ceașcă de cafea aburindă de la magazinul nostru preferat, aflat la câteva blocuri distanță.
   Deschid cutia de gogoși ca pe un cufăr cu comori. Gogoșile strălucesc în lumină. „Bang!“
   Nathan geme scurt și își înclină capul într-o parte, cu un zâmbet vag în colțul gurii, în timp ce aruncă prosopul pe blat.
   - Credeam că era rândul meu să aduc cafeaua și gogoșile.
   Scoate din cutie o gogoașă cu glazură de sirop de arțar și se apleacă pentru a-mi da un pupic rapid pe obraz, așa cum face întotdeauna. Complet platonic. „Frățește.“
   - Da, dar în această dimineață m-am trezit foarte devreme cu niște crampe la gambă și nu am putut să adorm la loc, așa că am ieșit și am luat cafea și gogoși, îi explic și sper să mă creadă.
   Adevărul este că nu am putut dormi pentru că aseară m-am despărțit de iubitul meu și mi-e teamă să-i spun lui Nathan. De ce? Pentru că știu că mă va descoase până când va afla adevărul din spatele despărțirii. Și el nu poate ști că m-am despărțit de Martin din simplul motiv că Martin nu e Nathan.
   Poate că, dacă aș fi închis ochii, mi-aș fi astupat urechile și aș fi clătinat din cap, aș fi putut să cred că era el. Dar cine vrea să trăiască așa? Nu e corect față de mine sau față de Martin. Așa că acum scopul meu este să găsesc un bărbat care să mă atragă mai mult decât Nathan. Genul de bărbat care atrage femeile așa cum lumina unei capcane electrice atrage insectele.
   De data asta, nu mă voi mulțumi decât cu o săgeată a lui Cupidon completă și totală.
   Nathan își încruntă una din sprâncenele sale groase.
   - Probabil ar fi trebuit să mănânci o banană înainte de culcare aseară.
   Îmi dau ochii peste cap.
   - Da, da, dar răspunsul meu rămâne același: urăsc bananele. Sunt atât de moi și au gust de... banane!
   - Nu contează. E clar că nivelul tău de potasiu este...
   Kelsey își drege glasul, iar atunci observăm amândoi că ne privește încruntată.
   - Mă scuzați, intervine ea. Nathan, nu ți se pare ciudat că ea este aici la 6.30 dimineața cu cafea și gogoși când tu o ai pe iubita ta la tine?
   Din nou folosește acel cuvânt care începe cu i. Și, da, poate că ar fi trebuit să-mi dau seama că în această dimineață Kelsey avea să fie aici și ar fi trebuit să-l aștept pe Nathan să mă întâmpine cu cafea și gogoși. E greșeala mea.
   Câteodată uit că eu și Nathan nu avem o prietenie prea normală. Nathan își drege ușor glasul.
   - Scuză-mă, Kelsey, credeam că ți-ai amintit că marțea este întotdeauna ziua în care alerg cu Bree.
   - Mda, pufnește ea, dându-și ochii peste cap. Cum aș putea să uit când se întâmplă ÎN FIECARE MARȚI? Practic, în singura ta dimineață liberă din timpul sezonului.
   Asta deja mi se pare o conversație privată, la care n-ar trebui să particip.
   De fapt, cam sunt de acord cu ea. Este ciudat că eu și Nathan suntem prieteni atât de buni. Am încercat să mă retrag din ecuație de mai multe ori, pentru ca el să poată petrece mai mult timp cu iubita lui, dar Nathan nu-mi permite niciodată. Totuși, dacă aș fi fost iubita lui, aș fi fost foarte posesivă cu timpul lui liber.
   În NFL, marțea este zi liberă pentru aproape toate echipele. Dar iată care e ingredientul secret pe care nu îl înțeleg toți jucătorii: cei mai buni încă merg la antrenamente în zilele libere. Își folosesc timpul pentru a se concentra asupra punctelor slabe, se întâlnesc cu kinetoterapeuți, revăd casete cu meciuri vechi - fac orice îi poate ajuta să exceleze mai mult decât ceilalți.
   Nathan nu renunță niciodată la zilele de marți, dar se duce la antrenamente puțin mai târziu pentru a putea alerga împreună cu mine dimineața.
   - Nu poți să-ți iei măcar dimineața asta liber? se enervează ea, accentuând fiecare cuvânt, iar eu mă întreb cum îi poate suporta Nathan vocea stridentă.
   Încruntat, el își încrucișează brațele la piept. Aș vrea să ies discret din cameră, căci știu ce urmează să se întâmple.
   - Nu chiar. Am nevoie de o alergare bună ca să uit de meciul ăla slab înainte de a merge să mă antrenez.
   Kelsey rămâne cu gura căscată.
   - Un meci slab? Iubitule, dar ați câștigat! Despre ce vorbești?
   Eu și Nathan rostim într-un glas:
   - Două intercepții ratate.
   Hopa! Lui Kelsey nu i-a plăcut asta. Ochii i se îngustează în niște fante mici și înfricoșătoare.
   - Drăguț. Înțelegi ce vreau să spun? Asta nu este o prietenie normală. Și știi ceva? M-am săturat să lupt cu această... orice ar fi între noi. A venit momentul - „Nu o spune, Kelsey!“ - să alegi. Ori eu, ori ea.
   Tipa clipește de câteva ori, iar eu mă întorc pentru a-i oferi lui Kelsey puțină intimitate în acest moment de pierdere.
   „Dragii mei, ne-am adunat astăzi aici pentru a plânge sfârșitul relației nesemnificative și mărunte care a existat între Nathan și Kelsey.“
   - Kelsey... Ți-am zis de la bun început că acum nu caut ceva serios, iar tu ai spus că ești de acord cu asta...
   Nathan face o pauză.
   Doamne, chiar urăsc situația în care se află el. Îl ucide să rostească replici de despărțire, pentru că, deși uriaș și aparent solid ca piatra, este doar un ursuleț de pluș sensibil. Aș vrea să o pot face eu pentru el, dar am sentimentul că m-aș alege doar cu o tigaie de fontă în față din partea lui Kelsey.
   - Îți bați joc de mine?! O alegi pe ea, nu pe mine? scâncește Kelsey.
   Bine, nu-mi place intonația ei.
   - Da, răspunde Nathan imperturbabil.
   Din creștetul ei parcă țâșnesc flăcări.
   - Atunci nu poți să-mi spui în față că nu te culci cu ea!
   - Chiar nu o face, crede-mă, intervin eu.
   Apoi mă îngrijorez că a sunat un pic prea crud, așa că adaug:
   - Serios. Suntem doar prieteni. Am fi oribili împreună. Suntem mai degrabă frate și soră.
   Bleah, asta a avut un gust urât pe limba mea. Bărbia lui se înclină spre mine și, după o secundă de ezitare, Nathan îmi zâmbește:
   - Mda. Noi niciodată nu am...
   Vocea i se stinge și îl văd cum înghite în sec, pentru că îi este greu chiar și să își imagineze că am fi împreună în acest fel.
   - Nu am fost prieteni cu beneficii.
   „Niciodată. Nici măcar o dată. Nada. Nimic. Zilch. Niciodată.“
   Un pupic pe obraz e cea mai apropiată interacțiune pe care am avut-o cu Nathan, de aceea știu că nu mă place ca femeie. Un bărbat care este îndrăgostit până peste cap de o femeie nu-și ține mâinile acasă în seara de film timp de șase ani. Iar eu și Nathan ne ținem mereu mâinile acasă când ne uităm la filme.
   Așa că acum mă străduiesc cât pot de mult să-i dovedesc lui că sunt o prietenă ATÂT DE BUNĂ! Pentru că, sincer, chiar sunt. Mi-ar plăcea să mă căsătoresc cu el și să am copii uriași și musculoși? Da. Fără să stau pe gânduri. Dar nu ne este scris și blestemată să fiu dacă aș strica prietenia făcând ca el să afle că sunt îndrăgostită de el, iar lucrurile să devină ciudate în timp ce el a tastat deja jumătate din cifrele numărului următorului fotomodel cu care are de gând să se întâlnească.
   Problema cea mai mare este că știu că, dacă i-aș spune ce simt cu adevărat, mi-ar face pe plac, pentru că ține cu adevărat la mine, ca prieten. Ar încerca să aibă o idilă cu mine, s-ar putea să accepte să ieșim la întâlniri preț de câteva săptămâni, dar apoi ar trece la altă fată cu care ar avea o chimie, iar eu aș rămâne fără cel mai bun prieten. Nu merită.
   Da, sunt bine așa cum sunt acum. Voi găsi în cele din urmă pe cineva care să fie la fel de grozav ca Nathan. (Probabil că nu.)
   - Bine... Atunci bucurați-vă de prietenia voastră ciudată! Pentru că eu plec.
   Kelsey face o pauză, dar nu-i aud pașii. Cred că așteaptă ca el să o oprească. Este o situație jenantă pentru toți.
   - Chiar plec. Imediat! Și să știi că o să ies pe ușa aia pentru totdeauna, Nathan!
   „Vai, nu pleca!“ o rog în gând cu o sinceritate total mimată.
   Și apoi pornește brusc, ca o furtună. Nathan o urmează spre ușă, spunându-i că încă e îmbrăcată în pijama și ar fi cazul să-și ia mai întâi lucrurile. Ea îi strigă să i le trimită, căci nu suportă să-l mai privească nici măcar o secundă. Drama este totală. Aud ușa trântindu-se și lovesc aerul cu pumnul. „Călătorie sprâncenată!“
   După care îmi scot telefonul și îi trimit un mesaj surorii mele mai mari.

   Eu: A eșuat încă una. Kelsey s-a dus învârtindu-se!
   Lily: A rezistat mai mult decât m-aș fi așteptat.
   Eu: Adică prea mult.
   Lily: Fii drăguță! S-ar putea să fie tristă.
   Eu: Hm... Eu sunt mereu drăguță, mulțumesc mult.
   Lily: Pun pariu că ai un rânjet înfricoșător pe față.

   Când Nathan se întoarce, în sfârșit, în bucătărie, îl privesc încruntată și încerc să par cât mai sinceră, pentru a-i dovedi lui că Lily se înșală.
   - Îmi pare rău, prietene!
   - Ba nu, nu-ți pare, spune el chicotind, în timp ce își sprijină șoldul gol de blatul de bucătărie.
   Chiar mi-aș dori să poarte mai multe haine. Este dureros să fiu nevoită să privesc ceva atât de frumos și să nu-l pot atinge. Pielea lui Nathan este ca nisipul auriu și fierbinte de pe o plajă exotică, înfășurat în jurul unei forme ondulate, care te face să te simți instantaneu deshidratată. Fizicul perfect lucrat este motivul pentru care a fost numit cel mai sexy bărbat în viață și a ajuns pe coperta unui număr special al revistei Pro Sports, în care se evidențiau și se celebrau toate formele fizice ale sportivilor profesioniști și ceea ce trebuie să facă aceștia pentru a-și menține corpul în formă maximă.
   Este un pictorial elegant, desfășurat pe două pagini, cu mâini și coapse bine plasate pentru a acoperi cele mai importante părți. Dar, da, Nathan apare complet dezbrăcat în acea revistă. Și, deși dețin 5 exemplare, nu am reușit niciodată să mă conving să mă uit în interior (coperta îl arată doar de la brâu în sus). Sunt unele limite pe care nu le poți depăși ca prietenă.
   Goliciunea este una dintre ele. Iau o îmbucătură mare din gogoașă ca să nu zâmbesc.
   - Nu, chiar vorbesc serios. Kelsey părea... amuzantă.
   - Aseară, la meci, ai scos limba la ea din lojă.
   - Doamne, Dumnezeule! Răzbunătorii știu de tine și de vederea ta supraumană?
   El zâmbește și întinde mâna ca să mă tragă de părul prins la spate într-o coadă de cal dezordonată.
   - Kelsey a fost răutăcioasă cu tine când nu eram prin preajmă? Fii sinceră!
   Nathan are ochii negri. Nu de ciocolată, nici căprui. Negri ca antracitul. Și când mă fixează așa cu privirea, simt că mă sufoc. Este ca și cum nu aș putea scăpa de intensitatea lor nici dacă aș încerca. Ridic din umeri și iau o gură de cafea.
   - Nu a fost chiar politicoasă, dar nu e mare lucru.
   - Ce ți-a spus?
   - Nu contează.
   El se apropie de mine.
   - Bree.
   - Nathan. Vezi, pot s-o fac și eu.
   El este chiar... gânditor, iar între piepturile noastre nu e o distanță mai mare de câțiva centimetri.
   - Îmi pare rău dacă te-a făcut să te simți prost. Nu mi-am dat seama că se purta așa cu tine, altfel m-aș fi despărțit de ea cu mult timp în urmă.
   Simt că un junghi îmi străpunge inima. Dacă îi pasă atât de mult de prezența mea în viața lui, de ce nu este atras de mine? „Nu. Nu vreau să mă îndrept spre asta.“ Refuz să fiu acea fată. Suntem prieteni și sunt fericită așa.
   Sunt recunoscătoare pentru asta. Și poate că într-o zi viața îmi va trimite un bărbat care să mă iubească la fel de mult cum îl iubesc eu. Oricum ar fi, sunt bine acum.
   - Recunosc, nu am procedat prea corect într-o astfel de situație. Probabil nu ar fi trebuit să vin aici atât de devreme și să intru în casă.
   Iau o îmbucătură zdravănă din gogoașa cu ciocolată și continui:
   - Ar fi trebuit să impun limite mai clare.
   - Probabil, rostește el, părând grav și serios.
   Dar când ochii mei se ridică spre ai lui, Nathan zâmbește - cu gropițe în obraji și toate celelalte atuuri ale sale. Îl împing jucăuș în braț.
   - Ce e? Dacă așa stau lucrurile, poate că ar trebui să-ți iau cheia de la apartamentul meu. Să impun niște limite.
   El ia ultima bucată din gogoașă, cu zâmbetul încă pe chip.
   - Mult noroc! Nu o să-ți dau niciodată cheia înapoi.
   Brațul i se freacă de al meu în timp ce trece pe lângă mine și mă întreb dacă ar fi o încălcare a acestor limite dacă m-aș lipi de corpul lui ca o scoică de o stâncă.
   Cred că am nevoie de această alergare mai mult decât are el. Și din motive complet diferite.

CAPITOLUL 3

NATHAN

   Transpirați și epuizați după alergare, eu și Bree ne aruncăm pe podea, în fața uriașei mele canapele albe.
   În stânga am o priveliște spre ocean de 3 milioane de dolari din podea până la tavan, iar în dreapta se află persoana pentru care mi-aș da și sufletul doar ca să o văd în fiecare zi din tot restul vieții mele. Evident, Bree nu știe că simt asta pentru ea. O ating ușor, cu pumnul strâns, pe genunchi, chiar lângă cicatricea zimțată care i-a schimbat cursul întregii vieți.
   - Ce faci mai târziu? Nu vrei să ne întâlnim la prânz la CalFi?
   CalFi este stadionul echipei mele. Are o sală de antrenamente recent construită, unde facem exerciții în timpul săptămânii, și o cantină unde serviciile de catering sunt oferite de unii dintre cei mai buni bucătari din domeniu. Iar eu, în caz că vă întrebați, sunt un cățeluș nerăbdător, care o imploră pe Bree să se joace cu el - să se joace mereu cu el.
   Își întoarce capul, astfel încât ochii ei căprui și blânzi îi întâlnesc pe ai mei. Bree are părul lung și ondulat, de culoarea mierii, și o gură largă și superbă, cu gropițe de mărimea degetului meu mare de o parte și de alta. Are un zâmbet care seamănă cu al Juliei Roberts - dar unul unic și atât de uimitor, încât, odată ce l-ai văzut, nici un alt zâmbet nu ți se pare măcar asemănător. Stăm cu capetele date pe spate, lipite de canapea, iar frunțile aproape că ni se ating.
   Vreau să mă mai aplec 2 centimetri. Doi centimetri. Vreau să-i simt buzele.
   - Nu pot. Azi la ora 11.00 am un curs de mișcare creativă pentru copii mici.
   Mă încrunt:
   - Tu nu predai niciodată marți dimineața.
   Ea ridică din umeri:
   - Ei bine, a trebuit să mai pun un curs dimineața, de două ori pe săptămână, pentru a acoperi chiria studioului. Luna trecută, m-a sunat proprietarul și mi-a spus că impozitele au crescut din nou, așa că a trebuit să mărească suma pentru chirie cu câteva sute de dolari.
   Bree încearcă să se ridice în picioare, dar mă agăț de banda din spate a maioului ei decupat și o trag înapoi lângă mine. Gestul meu este la limita unui flirt fățiș și îmi dau seama imediat că a fost o mișcare proastă când ea mă privește cu ochi mari. Continui rapid conversația pentru a dispărea tensiunea.
   - Deja predai prea multe cursuri pe săptămână.
   Bree mai are un instructor la studio, unul care predă step și jazz, dar, într-adevăr, trebuie să adauge un curs care să-i mai ușureze povara. Studioul ei funcționează mai mult ca o organizație nonprofit, dar cheltuielile generale nu reflectă acest lucru, deoarece fiecare spațiu din Los Angeles este enorm de scump. Este nedrept, pentru că în acest oraș sunt mulți oameni care au venituri mici și resurse insuficiente și ale căror nevoi sunt trecute cu vederea. Dorința lui Bree a fost întotdeauna de a le oferi un sprijin copiilor care altfel nu ar putea face cursuri de dans, permițându-le să frecventeze studioul ei cu costuri minime pentru familiile lor. Problema este că taxele sunt prea mici pentru modelul ei de afaceri actual.
   Bree știe acest lucru, dar se simte încorsetată, iar mie nu-mi place că soluția aleasă de ea este să predea mai multe cursuri și să se consume mai mult pentru a acoperi deficitul în loc să accepte banii mei.
   - Predau un număr normal de cursuri pentru un instructor mediu, spune ea pe un ton tăios.
   Însă tonul de avertizare al lui Bree sună la fel de amenințător ca al unui iepuraș din desenele animate. Ochii ei sunt mari și sclipitori și mă fac să o iubesc și mai mult. Îmi îndulcesc vocea, pregătindu-mă să ating un punct despre care știu că este sensibil.
   - Știu că te poți descurca și știu că ești dură ca piatra, dar, ca prieten, nu-mi place să te văd atât de chinuită de durerea de la genunchi. Și, da, știu că durerea se accentuează pentru că am văzut că ai încercat să depui mai mult efort cu piciorul drept în timpul alergării de azi, îi spun.
   Apoi, din reflex, ridic mâinile:
   - Nu mă ciupi, te rog! Încerc doar să mă asigur că ai grijă de tine în timp ce ai grijă de toți ceilalți.
   Privirea ei se îndepărtează de mine.
   - Sunt bine, șoptește.
   - Ești bine? Mi-ai spune dacă nu ai fi bine?
   Ea își îngustează privirea.
   - Dramatizezi prea mult lucrurile în privința asta, Nathan.
   Îmi pronunță numele într-un mod care ar trebui să-mi provoace durere, dar, în schimb, mă face doar să zâmbesc. Bree este una dintre cele mai puternice ființe umane pe care le cunosc, dar cumva este și cea mai blândă.
   Niciodată nu îndrăznește să se răstească la mine sau la altcineva din lumea ei.
   - Genunchiul meu nu va ceda dacă îl folosesc prea mult și pot să suport puțină durere, spune ea. Știi că nu-i pot impune proprietarului să nu-mi mărească suma pentru chirie, așa că, dacă vreau să mențin taxele mici pentru copii, trebuie să adaug o clasă până când voi găsi altă soluție. Sfârșit de poveste. Și... Ah!
   Se oprește și își ridică degetul pentru a mi-l apăsa pe buze când vede că sunt gata să ripostez:
   - Nu voi accepta bani de la tine. Am mai discutat despre asta de o mie de ori - trebuie să mă descurc singură.
   Umerii mi se lasă în jos. Singura consolare pentru că pierd mereu în această dispută verbală cu Bree este faptul că îi simt pielea catifelată apăsată pe buzele mele chiar acum. Aș tăcea pentru totdeauna dacă ar promite să nu se mai miște niciodată. Și, cu degetul ei lipit astfel de buze, nu trebuie să mă simt vinovat că nu i-am mărturisit niciodată că de ani întregi plătesc în secret o parte din chiria studioului. (Nu e adevărat - încă mă simt vinovat că am făcut-o fără să o anunț.)
   Proprietarul i-a mai mărit chiria o dată, când ea a preluat studioul de la vechiul proprietar. În acea seară, a plâns pe canapeaua mea pentru că nu își mai permitea să plătească (la fel ca acum) și s-a gândit că trebuia să găsească o locație mai ieftină în afara orașului, ceea ce i-ar fi anulat complet scopul nobil - de a le oferi un studio de dans copiilor din oraș.
  Să spunem doar că proprietarul ei s-a răzgândit ca prin minune și a sunat-o a doua zi pentru a-i spune că nu mai era nevoie să mărească suma pentru chirie. De asemenea, putem spune cu siguranță că, dacă Bree va afla vreodată că am plătit în fiecare lună câteva sute de dolari pentru chiria ei, voi fi lăsat fără cele mai de preț bijuterii din dotare. Probabil nu ar fi trebuit să o fac, dar nu am putut suporta să văd cum visul ei se risipește în acest fel. Nu din nou.
   Bree a fost acceptată în programul de dans de la Juilliard chiar înainte de absolvirea liceului și încă nu am văzut o persoană mai entuziasmată de ceva.
   Iar eu am fost primul care i-a anunțat reușita. Am luat-o în brațe și am învârtit-o în aer în timp ce râdeam amândoi - deși eram puțin speriat de ceea ce avea să însemne pentru prietenia noastră separarea care ne aștepta.
   Ea urma să se mute la New York, iar eu trebuia să plec la Universitatea Texas cu o bursă de fotbal. Totuși, nu aveam de gând să părăsesc orașul fără să-i spun lui Bree ce simțeam pentru ea și speram să oficializăm lucrurile între noi. Fuseserăm doar prieteni, dar trecuserăm peste asta și eram gata să fim mai mult. Și apoi s-a întâmplat. Ea a fost lovită cu mașina de un tip care a trecut pe roșu, într-o zi după școală. Din fericire, accidentul nu i-a luat viața, dar i-a răpit viitorul de balerină profesionistă. Genunchiul ei a fost distrus. Și nu voi uita niciodată cuvintele ei când m-a sunat de la spital, plângând: „S-a terminat totul pentru mine, Nathan. Nu voi putea să-mi revin din asta“.
   Operația de reconstrucție a fost dificilă, dar terapia fizică din acea vară a fost cea mai dură. Scânteia de entuziasm din viața ei dispăruse și nu puteam face nimic pentru a i-o reda. Nu am vrut să o părăsesc odată cu venirea toamnei - nu mi se părea corect să-mi duc mai departe visurile când ea era zăvorâtă în casă și cu visurile spulberate. Chiar mai mult, voiam doar să fiu cu ea. Pentru mine, fotbalul nu conta la fel de mult ca Bree.
   Dar apoi ea s-a îndepărtat. Sau mai degrabă m-a împiedicat să mă mai apropii. Nu mi-a lăsat altă opțiune decât să mă duc la universitate, așa cum plănuisem. Apoi, după ce am ajuns acolo, nu mi-a mai răspuns la niciunul dintre apelurile și mesajele pe care i le-am trimis. Mi s-a părut cea mai dureroasă despărțire, chiar dacă nu ne întâlniserăm niciodată ca 2 îndrăgostiți. Am stat 4 ani fără să vorbim și nici până în ziua de azi nu am aflat de ce a procedat astfel.
   Acum Bree prosperă în noua sa viață, așa că nu are nici un rost să răscolim trecutul. Sunt prea speriat ca să aflu de ce mi-a tăiat avântul atunci.
   După ce am absolvit, am semnat cu Rechinii și m-am mutat în Los Angeles. Era și Bree aici. Cred că soarta ne-a adus din nou împreună. Am intrat într-o cafenea locală, a sunat clopoțelul de deasupra capului meu, iar Bree și-a ridicat privirea dintr-o carte. Și, deși se afla în cealaltă parte a încăperii, privirile noastre s-au întâlnit instantaneu. A fost ca un defibrilator pentru mine. Bang! Inima nu mi-a mai bătut la fel de atunci. În acea zi, mi-am regăsit vechea prietenă. Prietena pe care o știam înainte de accident și care era atât de plină de viață și de energie. Și mai mult decât atât: era mai sănătoasă, avea niște curbe incredibile, moi și feminine, care nu existaseră înainte, iar genunchiul i se vindecase suficient de bine încât să poată lucra ca instructor la studioul pe care îl deține acum.
   Din nefericire, pe atunci avea un iubit. Nici măcar nu-mi amintesc numele lui, dar el a fost motivul pentru care nu am invitat-o imediat în oraș.
   Ne-am reluat tradiția de marți și am intrat ca un tăvălug în vasta și nesfârșita gaură a iadului cunoscută de atunci drept zona prieteniei. Mi-e teamă că voi muri în această zonă a prieteniei pentru că Bree îmi amintește constant că nu este interesată de ceva romantic. Aproape în fiecare zi spune cuvinte groaznice, cum ar fi:
   „Doar prieteni.“
   „Practic, fratele meu.“
   „Incompatibili.“
   „Doi amigos.“
   Oricum, de aceea am făcut-o. Nu puteam suporta să stau deoparte și să privesc cum pierde ceva important pentru ea când de data asta puteam să rezolv problema cu ușurință. Așa că i-am plătit în secret chiria. Iar ea va fi furioasă dacă va afla vreodată.
   Îmi spun că va trebui să am mai târziu o discuție cu bătrânul Domn Proprietar chiar în momentul în care degetul lui Bree îmi cade de pe buze.
   - Serios, nu-ți face griji! O să mă gândesc eu la ceva, așa cum fac întotdeauna. Dar deocamdată o să iau niște ibuprofen și o să pun gheață în pauza orelor de curs. Sunt bine. Garantez.
   Pentru că sunt doar prietenul ei, nu am de ales și ridic mâinile în semn de capitulare.
   - Bine, atunci o las baltă. N-o să te mai întreb dacă pot să-ți dau bani.
   Ea înclină spre mine bărbia frumos sculptată, într-o atitudine trufașă.
   - Mulțumesc.
   - Hei, Bree?!
   - Da? întreabă ea, cuprinsă de suspiciune.
   - N-ai vrea să te muți cu mine?
   Oftează și își lasă capul să cadă pe spate pe perna canapelei.
   - Nathaaan! Vezi-ți de treabă!
   - Serios, gândește-te la asta! Nici unul din noi nu poate suferi apartamentul tău...
   - Poate că tu nu-l poți suferi!
   - Fiindcă nu este potrivit pentru locuit! Sunt o mie la sută sigur că e plin de mucegai, scările sunt lipicioase, dar nimeni nu știe de ce... Și MIROSUL ăla! De unde poate veni acel miros grețos?
   Ea se strâmbă, știind exact la ce mă refer, și spune:
   - Cineva bănuiește că este un raton care s-a strecurat cumva între ziduri și a murit, dar nu putem fi siguri. Sau - ochii ei mă săgetează - ar putea fi chiar un om mort.
   Mormăie ultima parte, iar eu mă gândesc să o țin ostatică și să o forțez să locuiască în apartamentul meu curat și fără mucegai împotriva voinței ei.
   - Dacă ai locui aici, cel mai bun lucru ar fi că nu va mai trebui să plătești chirie și, prin urmare, nu ar mai fi nevoie să câștigi atât de mult la studio.
   Este o portiță de scăpare, e o modalitate prin care ea și-ar putea reduce costurile fără să accepte nici un ban de la mine. Bree mă privește direct în ochi cu atâta profunzime - mă fixează de-a dreptul - încât am impresia că amețesc.
   - Nu.
   Ea este ca un ac, iar eu sunt un balon plin cu aer.
   - Dar de ce? Deja practic locuiești aici. Chiar ai propria cameră.
   Ea ridică un deget și mă corectează:
   - Camera de oaspeți! Este o cameră de oaspeți.
   De fapt, este camera ei. Mă obligă să o numesc cameră de oaspeți, dar acolo sunt doar hainele ei, câteva perne colorate pe care le-a adus chiar ea și câteva farduri prin sertare. Doarme aici cel puțin o dată pe săptămână, când stăm până târziu să ne uităm la un film și e prea obosită să mai meargă pe jos până acasă. Da, acesta este celălalt lucru - apartamentul ei se află la doar 5 străzi mai jos (dar 5 străzi înseamnă enorm într-un oraș mare ca Los Angeles), așa că practic suntem deja colegi de cameră, doar că suntem separați de alte sute de colegi de cameră.
   „Logic.“
   - Nu, și chiar vorbesc serios: las-o baltă! spune ea pe un ton care îmi dă de înțeles că mă apropii de statutul de cel mai nesimțit și insistent prieten și că e cazul să iau o pauză.
   Unii ar putea fi tentați să creadă că slujba mea cu normă întreagă este de sportiv profesionist. Greșit. Adevărata mea slujbă este de a mă forța să mă comport astfel cu Bree, rămânând în această zonă gri, în care în interior sunt înnebunit după ea, dar în afară trebuie să las impresia unui tip interesat doar de prietenia platonică. Este o formă crudă de tortură - ca și cum m-aș holba la soare fără să clipesc, deși lumina mă arde groaznic.
   Oh, și am menționat că din greșeală am văzut-o dezbrăcată acum câteva săptămâni? Iar asta nu m-a ajutat deloc. Bree nu știe, iar eu nu intenționez să-i spun, fiindcă ar deveni foarte ciudată și m-ar evita o săptămână întreagă. Fiecare are o cheie de la apartamentul celuilalt, așa că am intrat, ca de obicei, în apartamentul ei, dar de data asta am uitat să-i spun că trec pe acolo. Ea a ieșit din baie în fundul gol și a intrat înapoi fără să observe că stăteam acolo, pe hol, cu gura căscată.
   M-am răsucit imediat pe călcâie și am plecat, dar acea imagine frumoasă este întipărită - nu, ceva mai bine decât întipărită - e gravată, ștanțată, imprimată în memoria mea pentru totdeauna.
   - Dă-mi un singur motiv întemeiat pentru care nu vrei să locuiești aici și o voi lăsa baltă pentru totdeauna. Pe cuvânt de cercetaș! zic și ridic mâna dreaptă.
   Bree o privește, încearcă să nu râdă, apoi îmi unește degetul mic cu cel mare.
   - Nu ești cercetaș, așa că onoarea ta nu înseamnă nimic, dar nu mă pot muta cu tine pentru că ar fi prea ciudat. Poftim, ți-am dat un răspuns. Acum trebuie să renunți la idee.
   Bree se ridică brusc de pe podea, iar de data asta o las. Coada de păr ondulat i se leagănă pe spate, firele libere lipindu-se de sudoarea de pe gât în timp ce intră în bucătărie.
   O urmez - nu sunt gata să renunț la subiectul conversației, deoarece cred că am găsit, în sfârșit, adevăratul motiv.
   - Pentru cine ar fi ciudat? Pentru tine sau pentru Martin? Cu siguranță știe că nu are de ce să-și facă griji legate de o eventuală idilă între noi.
   Îmi displace foarte mult prietenul ei. Nu o merită. Nici eu nu o merit, dar asta nu contează. Ce fel de dobitoc ar fi de acord ca iubita lui să locuiască într-o clădire periculoasă și nu i-ar propune să se mute cu el?
   Bree își mută privirea de la mine și se strâmbă. Este clar că o frământă ceva, iar eu ridic din sprâncene, încurajând-o să vorbească:
   - Bree?
   Se răsucește în loc și-și strecoară mâna, a cărei încheietură este plină de omniprezentele brățări colorate și împletite, într-o poșetă monstruoasă.
   - Ți-am spus că am ceva pentru tine? O să te înveselească imediat după despărțirea de Urlătoarea... pardon, de Kelsey.
   Râde în sinea ei de glumă făcută, iar eu încerc să nu arăt că zâmbesc. Nu-mi pasă deloc de despărțirea de Kelsey. Mă preocupă mai mult motivul pentru care încearcă să schimbe subiectul.
   Scotocește cu frenezie prin geantă, iar eu știu ce urmează. Bree are o obsesie pentru bibelouri. Dacă vede ceva care îi amintește de unul dintre prietenii sau membrii familiei, îl cumpără și îl bagă în geanta ei tip Mary Poppins pentru a-l dărui mai târziu. Am două rafturi întregi cu obiecte pe care mi le-a dăruit de-a lungul anilor. Sora ei, Lily, are trei rafturi. Odată, am făcut un pariu ca să vedem cine are mai multe Bree-bibelouri, așa cum le spunem noi, și am pierdut. Lily m-a învins cu șapte cadouri în plus.
   În cele din urmă, găsește ce caută, iar din sacul ei fără fund iese o bilă magică 8 în miniatură.
   Degetele ei cu unghiile date cu ojă curcubeu așază delicat bila în palma mea ținută căuș, și Bree spune încet:
   - Bila cu numărul 8. Știi, pentru că ești numărul 8 în echipă.
   Voi pune bila lângă cartea de joc numărul 8, paharul de shoturi numărul 8 și lumânarea cu numărul 8 de la ziua mea de naștere.
   - De asemenea, mă anunță ea pe un ton sec, trebuie să-ți spun că m-am despărțit de Martin.
   „Hei, ia stai puțin, cum?“
   Lumea încetează să se mai învârtă în jurul meu. Greierii tac. Parcă toate ființele de pe planetă se întorc spre noi ca să ne privească. Eu însă trebuie să mă străduiesc din răsputeri să rămân neutru. Cumva, știu instinctiv că reacția mea este crucială dacă vreau să păstrez statu quo-ul prieteniei noastre. 
   „Nu strica totul, Nathan!“
   - De când?
   - De aseară. Ne-am despărțit după meci, vine rapid răspunsul ei. De fapt, eu m-am despărțit de el după meci. Totuși, a fost de acord cu asta. A fost în mare măsură ceva reciproc.
   Nu-mi vine să cred ce aud.
   - De ce nu mi-ai spus până acum?
   Ridică din umeri, fiind concentrată asupra felului în care brățările îi alunecă pe încheietură una câte una.
   - Pur și simplu, nu m-am gândit la asta.
   - Minți! Nimeni nu poate accepta fără să clipească o despărțire de cineva cu care se întâlnește de șase luni.
   Ea strânge din dinți și, răsucindu-se spre mine, își dă ochii peste cap.
   - Bine! Doar că nu am vrut să se întâmple asta. Nu a fost mare lucru. Eu și Martin ne vedeam foarte rar și... deja devenise plictisitor. Ne plictiseam împreună. Nu exista nici o scânteie. Pur și simplu, nu mai puteam să mă complac în situația asta.
   Bree rostește cuvintele cu un aer complet dezinvolt, în timp ce eu trebuie să-mi amintesc să respir - încet, inspirând și expirând, ca un om normal, nu ca și cum aș fi fost pur și simplu scurtcircuitat pe interior.
   Pentru că acum - chiar acum - este prima dată în 6 ani când suntem amândoi liberi. Cumva, relațiile noastre s-au succedat sinuos într-un ciclu aproape amuzant.
   Și acum suntem amândoi singuri.
   În același timp.
   Și am văzut-o dezbrăcată. (Gândul ăsta nu are nicio legătură cu situația aceasta, doar îmi vine în minte din când în când.)
   Dacă m-aș apleca chiar acum spre ea și aș săruta-o, m-ar lăsa? Oare s-ar strâmba, stingherită? Sau s-ar lipi de mine, iar asta ar însemna sfârșitul prieteniei noastre platonice? Acestea sunt întrebările care mă țin treaz noaptea.
   Însă nu apuc să aflu răspunsurile, căci Bree își ia brusc geanta de pe blat și o aruncă peste umăr.
   - OK, acum știi. Deci ne mai vedem... cândva, spune ea îndepărtându-se și văd că, în mod curios, s-a înroșit.
   O urmez până la ușă.
   - Mâine, spun strângând în pumn bila magică. Vin să te iau pentru cina de ziua lui Jamal, îți amintești?
   Colegii mei de echipă o iubesc pe Bree, îi spun „sora mai mică a Rechinilor“. Eu refuz să o numesc vreodată așa.
   Dându-se înapoi, se împiedică de un pantof și se sprijină cu o mână de perete, iar coada ei de cal lungă și de culoarea mierii o biciuiește peste față.
   - Mâine? Oh, da, am uitat. Sună bine.
   Se comportă atât de ciudat! Sau mai ciudat decât în mod normal, aș putea spune.
   - Ei bine, atunci ne vedem mâine!
   Zâmbesc în timp ce ea încearcă să iasă pe ușa din față, dar geanta i se prinde de mâner, trăgând-o un pas înapoi. Scoate un țipăt scurt, apoi se eliberează și fuge pe ușă. Cu un oftat, mă uit în jos la cel mai nou dintre Bree-bibelourile mele.
   - Hei, bilă magică purtând cifra 8, ce părere ai? Ar trebui să-i spun celei mai bune prietene că o iubesc?
   Răsucesc bila într-o parte și apare mesajul: „Răspuns neclar, încearcă din nou“.
   A doua zi, în timpul antrenamentului, îmi este clar că vorbele cu care Bree m-a anunțat că a ieșit din relația cu Martin au ocupat tot spațiul disponibil în capul meu. Nu mă pot concentra deloc. Greșesc prea multe pase. Jamal - cel mai bun alergător defensiv din echipa noastră - a început să-mi spună „degete de unt“, iar expresia se răspândește ca un foc de paie. Toată lumea crede că e amuzant, tocmai fiindcă eu nu joc niciodată așa. Antrenorul este îngrijorat și crede că am gripă. Îl cheamă pe medicul echipei să-mi verifice temperatura la marginea terenului, de față cu toată lumea. Mă simt ca un idiot.
   - Am doar niște probleme personale, îi spun lui Jamal mai târziu, când antrenamentul s-a terminat, iar el mă tot întreabă care e motivul pentru care jocul meu a fost atât de slab astăzi.
   Pufnește în râs în timp ce își încheie nasturii cămășii. Eu sunt deja îmbrăcat și stau pe banca din mijlocul vestiarului, așteptând să intru în sala de conferințe pentru a răspunde la întrebările jurnaliștilor legate de următorul nostru meci.
   - Are vreo legătură cu faptul că te-ai despărțit de Kelsey? răsună întrebarea lui Jamal și simt că începe să-mi vâjâie capul.
   - De unde știi? M-am despărțit de ea abia ieri-dimineață.
   Zâmbetul lui plin de superioritate parcă mi-ar zice: „Amice, ești idiot!“
   - A anunțat chiar ea pe contul de Instagram aseară, alături de un link către un articol de pe site-ul revistei de scandal In Touch.
   - Of, la naiba!
   Ar fi trebuit să știu că fac o prostie întâlnindu-mă cu ea. Kelsey este fotomodel și la început părea drăguță, dar, dacă mă gândesc mai bine, îmi dau seama că nu dorea decât să se afle în lumina reflectoarelor prin relația cu mine. Deși, sincer, nu pot spune că îmi pasă când o femeie vrea să aibă o idilă cu mine doar pentru faima și vizibilitatea pe care această legătură i le-ar aduce. Eu mă întâlnesc cu alte femei doar pentru că Bree se întâlnește mereu cu alți bărbați.
   Însă acum Bree este singură și, din moment ce nu reușesc să găsesc o femeie nici pe departe la fel de uimitoare ca ea, cred că a venit timpul să renunț să caut în altă parte.
   În plus, m-am săturat ca prietenele mele să fie nepoliticoase cu Bree. Este ca și cum ai privi cum cineva încearcă să lovească un fluture - un gest crud și deprimant. Dintr-odată, sunt îngrijorat de articolul din revistă din alte motive. Kelsey poate să arunce cu lături în mine cât vrea, dar, dacă a menționat măcar o dată numele lui Bree, o să-mi trimit avocații la ușa ei mai repede decât poate clipi.
   - Ai citit articolul? îl întreb pe Jamal în timp ce se aranjează în oglindă.
   El izbucnește într-un hohot de râs gutural, care îmi spune că nu o să-mi placă răspunsul.
   - Oh, da, l-am citit! Și o să-l urăști.
   Îmi îndrept spinarea și îl întreb precaut:
   - Spune ceva despre Bree?
   Jamal îmi observă gesturile, își dă seama că sunt gata să izbucnesc și clatină din cap.
   - Nu, dar tu ești deja penibil, știi? Uită-te la tine! Ești gata să distrugi pe cineva doar pentru a răzbuna o femeie pe care nici măcar nu ai sărutat-o vreodată. Omule, trebuie să te controlezi! Ori lupți pentru Bree, ori uiți de ea. E clar că ai niște frustrări care încep să-ți afecteze jocul, iar asta nu se poate întâmpla acum pentru că suntem în play-off, frate! PLAY-OFF, subliniază el și își scutură pumnii într-o încercare disperată de a mă face să înțeleg, ca și cum nu aș fi știut deja că play-offul este important.
   Încerc să îl ignor.
   - Totuși, ca să fie clar, articolul o menționează sau nu pe Bree?
   El îmi aruncă o privire goală.
   - Nu. Obiectul dorinței tale este la adăpost de calomnii. Tu însă...
   Râde așa cum râd prietenii când văd un muc uscat lipit pe obrazul tău, dar nu intenționează să-ți spună că este acolo.
   Îl ignor din nou.
   - Atunci nu-mi pasă deloc de articol.
   Imaginea nu a fost niciodată importantă pentru mine. Tot ce mă interesează este să joc bine în fiecare meci.
   - În plus, ne-am întâlnit doar câteva luni. Mă îndoiesc că ar putea găsi atâtea mizerii despre mine.
   Mai ales pentru că sunt plictisitor. Nu sunt amator de distracții. Nu beau în timpul sezonului. Mă culc devreme și mă trezesc devreme. Jamal pare că e pe cale să explodeze de bucurie și anticipare. Zâmbetul lui e mai curând rânjet, sprâncenele i se ridică, iar acum poate că sunt un pic nervos din cauza a ceea ce a putut spune Kelsey. Mă bate pe spate și, înainte de a ieși din vestiar, îmi spune peste umăr:
   - Să mă cauți când ești gata să citești articolul, OK? Nu vreau să ratez ocazia de a-ți vedea fața când o vei face.
   După ce pleacă Jamal, alt coechipier intră în vestiar și se îndreaptă spre duș în timp ce se amuză privind ceva pe ecranul telefonului.
   - Care-i treaba, Price? întreb scuturând din cap, deși el nu mă privește, ci râde și mai tare când trece pe lângă mine.
   - Se pare că nu-i vorba despre tine!
   Habar nu am ce vor să însemne cuvintele lui, dar ceva îmi spune că n-o să-mi placă atunci când o să aflu.

CAPITOLUL 4

BREE

   - Oh, Doamne, deja salivez! Imani, adu-mi un mop ca să pot curăța balta asta!
   - Șttt, o să ne audă. Mai încet, fraiero!
   - Nu-mi pasă dacă aude, trebuie să știe că e de necrezut că nu sare peste bucata aia de...
   Îmi dreg glasul și îmi încrucișez brațele la piept, bătând din picior, așa cum îmi amintesc că făcea mama când eram mică - deși refuz să mă consider mama acestor fete, pentru că nu sunt suficient de în vârstă. Sunt mai degrabă sora lor mai mare. Da, sora lor mai mare și supertare, cu care ar fi norocoase să stea!
   - Dă-l încoace, spun cu mâna întinsă spre grupul de eleve de balet de 16 ani care roiesc nerăbdătoare în jurul unui telefon.
   Și, da, acum chiar mă simt ca mama lor.
   - Vezi, Hannah, tu și gura ta mare ați făcut-o.
   Imani se ridică din mica lor grămadă aflată într-un colț al studioului unde așteptau să înceapă ora de balet și pășește cu grație pe podeaua din lemn masiv până la mine. Telefonul împodobit cu mărgele roz și albastre aterizează în palma mea, iar pe ecran descopăr o fotografie cu Nathan într-o reclamă sexy la nu știu ce produs, purtând doar pantalonii de la echipamentul de fotbal și o pereche de ghete negre cu adevărat grozave.
   Mușchii abdomenului se ondulează sub lumina studioului, iar uleiul cu care a fost uns strălucește puternic pe pielea lui întinsă. Nu sunt sigură la ce face reclamă, dar sunt dispusă să-mi cheltuiesc toate economiile pentru asta.
   Închid pagina cu fotografia, chiar dacă aș mai fi vrut să copiez linkul și să mi-l trimit.
   - În primul rând, fetelor, nu ar trebui să vă uitați la așa ceva! Este un bărbat care are aproape de două ori vârsta voastră!
   - Așa, și? Ca să fii sexy nu trebuie să ai o anumită vârstă.
   Sierra, tot o fată de 16 ani, a scos această mică perlă de înțelepciune.
   - Ba trebuie să ai, cel puțin asta spune legea, ripostez eu, iar toate își dau ochii peste cap, părând consternate. Iar în al doilea rând, poza asta sigur e prelucrată în Photoshop. Tipul nu arată așa în viața reală.
   „Arată mai bine.“
   Hannah își îndreaptă un deget spre mine cu o atitudine agresivă:
   - Mușcă-ți limba! Este cel mai sexy bărbat din lume și toată lumea știe asta. Și vrem să știm cum poți să fii cea mai bună prietenă a acestui zeu printre bărbați și să nu ți-o tragi cu el.
   Strâmb din nas la auzul acestor cuvinte.
   - Hei, nu spune asta! De unde ai învățat să vorbești așa?
   - Eviți întrebarea, spune Hannah.
   Ea este cea mai îndrăzneață din toată grupa. Traversez podeaua studioului lung și îngust pentru a ajunge la sistemul de amplificare din spate. Cu telecomanda în mână, mă ridic pe vârfuri și mă răsucesc, întorcându-mă cu fața către adolescentele care mă privesc ca niște jurați într-o sală de judecată și care acum stau aliniate, cu brațele încrucișate, lângă oglinda din podea până la tavan. Puștoaicele astea chiar vorbesc serios.
   - Nu evit întrebarea. Doar că nu o socotesc vrednică de un răspuns. În plus, este o discuție nepotrivită pentru o clasă de balet. Relația dintre mine și prietenul meu este a mea, nu a ta.
   Așa îmi vine să le dau câte un bobârnac pentru a le arăta clar cum stă treaba!
   - Dar îl iubești, nu-i așa? mă întreabă Imani.
   Îmi pun mâinile în șolduri. Uf, iar mi se pare că am postura unei mame.
   - Dacă îți răspund, putem începe ora?
   - Da, rostesc într-un glas aceste Spice Girls ale baletului.
   - Ei bine, nu, nu îl iubesc. Eu sunt Sam. Nu-l iubesc într-o mașină, nu-l iubesc într-un bar. Nu-l iubesc cu pălărie, nu-l iubesc cu o pisică, ciripesc eu adorabil în timp ce mă învârt și transmit această minciună în cel mai jucăuș mod posibil, sperând că ele vor înțelege.
   Mă privesc încruntate. Cu siguranță consideră că nu sunt absolut deloc cool.
   Dar n-am de gând să le ofer acestor fete ceea ce vor: adevărul. Să le destăinui ce simt, de fapt, pentru Nathan ar fi ca și cum aș arunca mii de acadele într-o cameră cu copii mici. Fetele ar lua-o razna și n-aș mai avea liniște niciodată. Există, de asemenea, posibilitatea foarte reală ca ele să găsească o modalitate de a-l contacta și de a-i spune ce le-am zis. Așadar, e mai bine să mint și să mă prefac că nu-mi pasă de Nathan din punct de vedere sentimental.
   - Ce plictisitor! se plânge una dintre fete. Ce rost are ca prietenul tău cel mai bun să fie atât de sexy, dacă nu ai de gând să i-o tragi?
   - BUN, TOATE CURSANTELE SĂ TREACĂ LA LOCURILE LOR! strig eu și bat din palme ca o instructoare de balet pariziană al cărei unic scop în viață este să-și ducă elevele în pragul morții - ceea ce într-un fel chiar am de gând să fac astăzi.
   Doar pentru că este un curs de balet ieftin nu înseamnă că fetele primesc o educație ieftină. Le instruiesc cu aceeași precizie și cu aceleași așteptări pe care le-am primit eu în rafinatul studio de balet unde am învățat tainele dansului. Mă simt îngrozitor când mă gândesc la faptul că eu și părinții mei a trebuit să muncim din greu pentru a ne permite acel loc.
   Da, ați auzit bine, părinții mei ȘI eu am fost nevoiți să muncim pentru el. Nici unul din părinții mei nu a avut vreodată o slujbă plătită foarte bine și, deoarece aveau grijă de bunica mea, care s-a luptat cu o formă agresivă de cancer în cea mai mare parte a copilăriei mele, tata a avut două slujbe pentru a se putea descurca. Banii întotdeauna erau puțini. Atât eu, cât și sora mea am lucrat în timpul liceului pentru a ne plăti mașinile, asigurarea, distracțiile, cum ar fi biletele la film și chiar o parte din cursurile de balet. Mi-aș fi dorit ca atunci să fi existat prin apropiere un studio precum cel pe care-l dețin acum din mai multe motive:
   1) Funcționăm pe baza unei taxe bazate pe venit. Asta înseamnă că, dacă părinții tăi câștigă mai puțin, taxa este mai mică și ne asigurăm că îți poți permite să vii la balet. Pentru că dansul nu ar trebui să fie accesibil doar celor bogați, ci un lucru de care să se bucure toată lumea. Nu ar trebui să fie o povară.
   2) Studioul meu nu se concentrează doar asupra tehnicii și a practicii, ci și a persoanei în general. Îmi pasă de aceste fete. Îmi pasă dacă ele mănâncă suficient. Îmi pasă dacă vor avea haine pentru școală la toamnă. Îmi pasă dacă se ceartă cu o prietenă și au nevoie de o îmbrățișare ori de o plimbare la studio în acea zi. Îmi pasă mai mult de ceea ce îmi spun ochii lor decât de mișcarea picioarelor. Pentru că, așa cum am învățat pe propria piele, baletul ți se poate strecura printre degete într-o clipă, dar sufletul este cu tine pentru totdeauna.
   Acum, în sfârșit, urmez sfatul mamei și îl pun în aplicare în educația elevelor mele în tainele dansului.
   Dar să nu mă înțelegeți greșit: îmi pasă și de felul cum își mișcă picioarele și degetele, iar chiar acum, când exersăm, le ofer genul de instruire de care pot fi mândre. Când termină cursul, vreau să simtă că au toată pregătirea de care e nevoie pentru a continua să danseze într-o companie sau să aplice la Juilliard. În timpul acestor ore de curs, le dăruiesc fetelor tot ce am mai bun și mă aștept la același lucru din partea lor.
   Totuși, trebuie făcute unele sacrificii pentru a cere o taxă mai mică.
   Raportat la studiourile de balet tradiționale, al meu este minuscul. Este ca o gaură de șoarece - o gaură de șoarece situată la etaj, deasupra unei pizzerii, unde a prosperat timp de 10 ani. L-am preluat de la vechea proprietară, doamna Katie, acum patru ani, și nu m-am uitat înapoi. Aceasta este felia mea de rai. Miroase a drojdie și a pepperoni și răsună de muzică clasică și de râsete.
   După ce se termină ora, îmi ocup poziția obișnuită în fața ieșirii din holul lat de 1 metru și jumătate care se întinde pe toată lungimea studioului.
   Este plin cu genți de dans, sticle de apă și pantofi, cu o baie cu o singură boxă pe o parte și biroul meu, marcat printr-un mare semn de exclamare pe ușă, la capătul opus.
   Fetele se aliniază cu gențile pe umeri și ies pe ușă una câte una, oprindu-se ca să asculte mesajul inspirațional pe care li-l transmit de fiecare dată când pleacă. Probabil le vine să-și astupe urechile fiindcă sunt nevoite să-l audă de atâtea ori, dar mai degrabă mi-aș epila fiecare fir de păr de pe corp decât să nu-l rostesc, deoarece știu că au nevoie să îl audă. Le întind coșul cu fursecuri proteice din fulgi de ovăz făcute în casă, pe care le prepar în fiecare săptămână special pentru elevele mele.
   - Imani, sunt mândră de tine! Ești frumoasă și demnă așa cum ești. Ia un fursec!
   Ea o face și își dă ochii peste cap cu un zâmbet.
   - Sierra, sunt mândră de tine! Ești frumoasă și demnă așa cum ești. Ia un fursec!
   Ea scoate limba și își încrețește nasul, iar eu scot, la rândul meu, limba.
   Trec pe lângă cele 8 balerine, uitându-mă în ochii fiecăreia, încercând să observ dacă pare ceva în neregulă, asigurându-mă că nu par prea slabe, că au dormit, că nu-și pierd sufletul pentru dans, așa cum mi-aș fi dorit ca profesorii mei să fi procedat cu mine. Pentru că dansatorii de la acest nivel ar face orice pentru a reuși, ceea ce înseamnă de obicei a munci atât de mult, încât picioarele să ajungă să sângereze, a se înfometa pentru ca trupul să aibă linii mai suple, a se strădui în mod constant să atingă perfecțiunea și a petrece mai mult timp dansând decât trăind.
   Așa am fost și eu la un moment dat și sunt atât de recunoscătoare că acea perioadă a trecut! Acum mănânc când mi-e foame și îmi trăiesc viața în afara dansului.
   Acel accident de mașină mi-a salvat viața, pentru că, dacă aș fi continuat la Juilliard cu atitudinea nesănătoasă față de corpul meu și cu stilul de viață dependent de muncă pe care îl aveam la acea vreme, nu știu ce s-ar fi întâmplat cu mine. Acum mă asigur că dansatoarele mele se simt văzute, iubite și, la naiba, bine hrănite!
   Hannah este ultima elevă din rând și, în timp ce se pregătește să ia un fursec, radarul meu de profesoară supraprotectoare începe să țiuie pentru că fata are privirea plecată. De obicei, ea se strâmbă caraghios la mine, precum celelalte fete, în timp ce iese pe ușă. Trag coșul cu fursecuri într-o parte în ultima clipă, înainte ca mâna ei să apuce unul.
   - Nu, nu, nu, îi spun ca și cum aș mustra un cățeluș care este prea drăguț pentru a fi certat aspru și țin coșul deoparte. Nu primești fursecul dacă nu-mi spui de ce ochii ăștia drăgălași sunt atât de triști.
   Oh, am uitat că am de-a face cu cel mai rău tip de adolescentă, dar una de nivel 4, adică o adolescentă care conduce mașina și care acum se crede adultă în toată firea.
   Ea își încrucișează brațele la piept.
   - Bine. Oricum nu mi-e foame.
   Se ferește să-mi înfrunte privirea, dar îmi dau seama că în ochii ei se ascunde ceva.
   Ei bine, din nefericire pentru ea, nici eu nu sunt întru totul o adultă. Cum ochii ei încă privesc în altă parte, nu mi-e greu să-i smulg din mână micul telefon împodobit cu mărgeluțe colorate pe al cărui ecran se află imaginea glorioasă a lui Nathan. Îl țin la spate și îi transmit din priviri că nu-l va primi înapoi dacă nu se conformează. Ea oftează indignată, iar eu o imit ca un papagal enervant, făcând ochii mari în mod batjocoritor.
   - Oh, asta ai vrut? Spune-mi ce s-a întâmplat și ți-l dau înapoi!
   - Nu poți să-mi iei telefonul! Aici nu suntem la școală.
   - Hm, ca să vezi... Cred că tocmai am făcut-o.
   Sunt nemiloasă, dar nu-mi pasă dacă e supărată pe mine, pentru că acum sunt convinsă că se întâmplă ceva și țin prea mult la ea ca să trec cu vederea acest lucru.
   - Domnișoară B! se vaită ea. Trebuie să plec! Tura mea începe în 45 de minute și trebuie să mă duc acasă ca să mă schimb. Te rog, îmi poți da telefonul înapoi?
   Adopt o atitudine gânditoare.
   - Hm... nu. Spune-mi ce s-a întâmplat!
   Umerii ei subțiri se încovoaie cât de mult îi permite corpul perfect rafinat de balerină.
   - Chiar nu ai de gând să mi-l dai înapoi?
   Îi zâmbesc cu blândețe și clatin din cap. Ea își dă ochii peste cap.
   - Bine atunci. Tatăl meu și-a pierdut din nou slujba. A spus că firma la care lucra a trebuit să facă reduceri de buget. Știu că taxa mea este deja mică, dar s-ar putea să fiu nevoită să nu mai vin. Nu pot să lucrez mai multe ore și să obțin note mari la școală.
   Îi întind telefonul cu husa acoperită de pietricele roz și albastre.
   - Mulțumesc. Nu a fost atât de greu, nu-i așa?
   Ea îmi aruncă o privire letală.
   - A fost o invadare a intimității.
   - Sigur, sigur, înțeleg unde vrei să ajungi, dar nu-mi pasă, spun eu zâmbind și îi întind un fursec.
   Ea schițează un surâs palid și știu că sunt iertată.
   - Uită de taxă până când tatăl tău se pune pe picioare!
   Ea pare uimită.
   - Vorbești serios? Domnișoară B, nu pot...
   - Bineînțeles că poți! Acum, nu te mai îngrijora - riști să faci ulcer. Mă întorc să sting luminile studioului și îmi iau geanta. Joi vreau să te văd la curs.
   După ce ieșim pe ușă, încui și coborâm amândouă scările extrem de abrupte și înguste care duc spre parcare. Mirosul de aluat de pizza mă lovește în stomac și tare aș vrea să arunc aceste fursecuri sănătoase peste clădire și să devorez în schimb o pizza supremă cu de toate și crocantă. Ai crede că, după șase ani de mirosit această aromă obsedantă de drojdie, m-am obișnuit ori poate chiar sunt sătulă de ea. Dar nu. După ce ajungem la capătul scărilor, Hannah se răsucește spre mine. Deschide gura, dar nu-i iese nici un cuvânt. Văd însă lacrimi agățate de genele ei lungi. Își lasă încet răsuflarea să iasă și apoi înclină din cap.
   - Vă mulțumesc, domnișoară B. Voi fi aici.
   Și asta e tot ce-mi doresc. Ei bine, asta și mai mulți bani care să cadă cumva ca o mană cerească. Nu sunt sigură cum voi reuși să fac să meargă lucrurile fără taxa lui Hannah și cu un buget deja restrâns, dar refuz să întorc spatele unei fete care are nevoie de ajutor.
   Imaginea unei postări pe Instagram pe care am văzut-o la începutul acestei săptămâni îmi vine brusc în minte. Era de la The Good Factory și anunța că unul dintre spațiile lor incredibile va deveni disponibil luna viitoare și că în prezent primesc cereri de închiriere. Am visat să-mi asigur un loc în The Good Factory încă de când am aflat despre ea în urmă cu câțiva ani.
   Este - ați ghicit - o veche și gigantică fabrică renovată, destinată prin testamentul unui binefăcător să ofere gratuit spații de închiriat organizațiilor nonprofit. Singurele costuri generale pe care organizațiile sunt obligate să le acopere sunt cele pentru orice ajustări pe care trebuie să le facă în spațiu (ceea ce, în cazul meu, ar însemna adăugarea de oglinzi și a barei de balet). Există doar cincisprezece spații gigantice disponibile pentru utilizare în cadrul fabricii, iar acestea sunt ÎNTOTDEAUNA ocupate, căci, hei, cine nu ar vrea să fie acolo?
   Fiecare spațiu este prevăzut cu ferestre superbe, podele din lemn masiv și pereți imenși din cărămidă aparentă. Pun pariu că nu există nici măcar o urmă de miros de drojdie în acea clădire. Vreau să mă înscriu, deoarece, dacă nu voi mai fi nevoită să plătesc chirie, aș putea să-mi transform oficial studioul într-unul nonprofit și să reduc taxele aproape la zero. Dar, chiar și când mă gândesc să aplic, îmi vine să-mi dau ochii peste cap. Nu există nici o șansă să fiu selectată dintre sutele de candidați. Am învățat până acum să nu contez prea mult pe ceva care nu depinde deloc de mine. Cel mai bine este să mă mulțumesc cu resursele pe care le am la dispoziție acum.
   O privesc pe Hannah cum se îndreaptă spre mașină și aștept până când se află în siguranță înăuntru pentru a merge la mașina mea. Mă așez la volan, arunc geanta pe scaunul de alături, care este deja ticsit cu pulovere și sticle de apă, apoi îmi verific telefonul.
   Nu sunt surprinsă să văd un nou mesaj vocal de la Nathan, pentru că am devenit foarte pricepuți la mesageria vocală și scrisă. Avem tendința de a suna și de a lăsa mesaje vocale nesemnificative, fără nici un motiv. Ca niște prieteni de corespondență pe telefonul mobil.
   „Hei, e adevărat că unele omizi sunt otrăvitoare? Cumva una a intrat în mașina mea și a dispărut când m-am uitat în altă parte. Acum mă întreb dacă ar trebui să cumpăr o mașină nouă și să i-o cedez omizii pe asta. Ce părere ai?“
   Îl sun imediat înapoi și îi las un mesaj, fiindcă nu răspunde. Încă nu am avut timp să caut pe Google, dar e mai bine să fii sigur decât să îți pară rău.
   „Poți să-ți iei o mașină sport strălucitoare de data asta? Și mi-e foarte poftă de un slushie de cireșe. Asta înseamnă că am o deficiență de vitamine? Asta-i tot. Pa!“
   După ce închid, caut pe internet, încercând să găsesc fotografia la care se holbau fetele înainte de curs.

CAPITOLUL 5

BREE

   Aud o bătaie puternică în ușa apartamentului meu, urmată de vocea lui Nathan.
   - Bree! Ești aici?
   - Ies într-o secundă! strig din baie, unde tocmai terminasem de aplicat masca de față.
   Este doar 17.30. A venit puțin mai devreme să mă ia pentru petrecerea lui Jamal, iar eu încă sunt îmbrăcată cu tricoul negru cu bretele și colanții cu model în zigzag, dar, mai important, pe piele mi se întărește o mâzgă de un verde strălucitor. Probabil ar trebui să mă îngrijoreze ce va crede Nathan despre mine, dar, sincer vorbind, m-a văzut în posturi și mai rele. Și acesta este unul dintre avantajele faptului că nu trebuie să anticipezi niciodată într-o relație cu cel mai bun prieten al tău - poți să arăți ca naiba și totuși el să vrea să iasă cu tine!
   „Iată partea bună a lucrurilor, prieteni!“
   Ies din baie și mă îndrept spre bucătărie, unde îl văd pe Nathan cotrobăind prin frigider. Este aplecat când intru, iar stomacul îmi tresaltă la vederea lui.
   - Merele sunt în sertarul de jos, spun, forțându-mă să nu-mi mai îndrept privirea spre fundul lui, pentru că, hei, prietenii nu se uită la fundul celui mai bun prieten - nici măcar când acel fund arată uimitor într-o pereche de pantaloni chino strâmți, de culoare gri.
   - Ah, mulțumesc!
   Se ridică și închide frigiderul cu prada în mână. Când se întoarce cu fața la mine, mărul este deja între dinții lui, iar Nathan încremenește la jumătatea unei mușcături crocante. Ochii i se lărgesc și zâmbetul îi crește de o parte și de alta a fructului roșu interzis.
   - Ce este? îl întreb, sprijinindu-mă de blatul de bucătărie ca și cum totul ar fi perfect normal. Am ceva pe față?
   El izbucnește într-un râs gutural, iar acel hohot mă incită în moduri pe care o femeie cu fața pictată ca o broască nu ar trebui să le simtă. De fapt, n-ar trebui să am niciodată gânduri sexy cu Nathan, dar așa ceva este pur și simplu... pur și simplu DIFICIL, da? Sunt o femeie cu ovarele foarte hotărâte și, dați-mi voie să vă spun, foarte destrăbălate!
   În acest moment, în timp ce Nathan mușcă din mărul acela și își înclină capul spre mine cu un zâmbet jucăuș, ele sunt acolo jos, discutând poetic despre faptul că tricoul lui alb și moale îi vine atât de bine, încât pare că o zeiță străveche l-a apucat de picioare și l-a scufundat, cu capul în jos, într-un lac senzual de bumbac.
   În concluzie, am murit când l-am văzut cât este de sexy.
   - Ar trebui să mă îngrijoreze ce se întâmplă aici? întreabă el și își mișcă degetele mari, bărbătești, prin dreptul feței mele.
   - Cel mult ar trebui să-ți faci griji că, după ce mă voi spăla, voi fi atât de devastator de superbă încât vei putea muri pe loc văzându-mă.
   Este o glumă, în mod clar o afirmație sută la sută poznașă, dar Nathan înghite bucata de măr din care a mușcat, apoi ochii lui fac un lucru foarte ciudat: coboară pe corpul meu, până în vârful picioarelor.
   Se întâmplă doar o singură dată, iar privirea lui nu urmează același drum înapoi în sus, dar o parte din mine se întreabă dacă nu cumva... „Nu! Nu întrebați nimic! Tăceți din gură, acolo, jos, drăcușori ispititori!“
   Simt freamătul de dorință care mă străbate și fac același lucru pe care l-am făcut mereu în ultimii șase ani și pe care dinamica prieteniei dintre noi l-a perfecționat permanent. Îmi rotesc privirea prin bucătărie, ca și cum aș avea ceva foarte important de făcut, prefăcându-mă că nu s-a întâmplat nimic.
   Cu orice preț, nu recunosc NICIODATĂ sentimentul de dorință.
   Mă întorc spre blatul din spatele meu și găsesc un slushie de cireșe într-un pahar de polistiren. Tresar ca și cum ar fi o cupă plină de bijuterii furate.
   - MI-AI ADUS UN SLUSHIE!?
   Trebuie să spun asta într-un mod care să îmi proiecteze vocea și să transmită emoție fără să îmi crape însă masca de pe față. Este o abilitate importantă de stăpânit în viață.
   Îl aud chicotind și mușcând din nou din măr.
   - Ai spus că ți-e poftă de un slushie, nu-i așa?
   - Da, dar nu aș fi vrut să te duci să-mi aduci unul, îi răspund, înainte de a pune paiul în gură și de a lua o înghițitură zdravănă, până când simt cum creierul îmi îngheață într-un mod delicios de plăcut.
   Nathan mă privește fix înainte de a părea morocănos și de a-și îndrepta ochii în jos, spre telefon.
   - Chiar nu e mare lucru.
   Își plimbă degetul mare pe ecran, apoi își pune telefonul pe blat cu un zgomot puternic.
   - M-am săturat de chestia asta, spune el, trecându-și neliniștit mâna prin păr. Am impresia că mă solicită nonstop. Niciodată nu pot lua o pauză.
   Iese din bucătăria mea minusculă pentru a se muta în living, unde se trântește pe canapeaua mea. Nu mă pot abține să nu chicotesc privindu-l cum stă cu brațele și picioarele înșirate și atârnând pe fiecare bucățică a micuței mele canapele. Arată de parcă tocmai a coborât de pe vrejul de fasole, iar acum e decis să tragă un pui de somn în patul ursulețului din poveste. Ochii lui întunecați se închid - simt cât este de obosit. Doar faptul că îl privesc și știu ce fel de program dur trebuie să respecte mă face să mă simt epuizată până în măduva oaselor. Vreau să-l înfășor în păturica mea de un galben aprins, să-i dau să mănânce supă și să-l pun să se uite la desene animate toată ziua.
   - Am putea să stăm în casă și să ne uităm la un film, știi? Sunt sigură că Jamal va înțelege dacă vom rata cina lui.
   Nathan nu deschide ochii, dar spune:
   - Nu, vreau să merg. Este important pentru el să fiu acolo.
   Suspin, știind că Nathan este la fel de neclintit din cauza reticenței de a renunța la ceva în favoarea odihnei cum sunt eu când nu accept bani de la el. Îmi imaginez că o iubită s-ar urca probabil direct pe el și l-ar imobiliza, fără a-i da de ales decât să rămână în casă peste noapte.
   Dar eu nu sunt iubita lui.
   Mă scutur din această fantezie.
   - Bine atunci... Trebuie să mă duc să mă spăl pe față și apoi putem...
   Vorbele mele sunt întrerupte de sunetul telefonului lui Nathan, care bâzâie pe blatul din bucătărie. Mă uit peste umăr, dar el ridică mâna, făcându-mi semn să îl las în pace.
   - Șșșt, nicio mișcare! Poate că vor crede că nu sunt acasă.
   - Pot să răspund eu și să mă prefac că au greșit numărul.
   - Nimeni nu te-a crezut când ai vorbit în franceză data trecută.
   Asta e adevărat. Tim, managerul lui Nathan, m-a obligat să-i dau imediat telefonul. Nathan apucă perna verde-lămâie pe care își odihnea capul și o ridică pentru a-și îngropa fața în ea. Am un ciudat sentiment de satisfacție pentru că am ocazia să-l văd așa, fiindcă numai când este cu mine lasă garda jos.
   - Sunt sigur că ar putea fi doar Nicole sau Tim, care mai vor o bucată din sufletul meu.
   Telefonul nu mai sună.
   - Cineva e melodramatic în seara asta.
   Nathan aruncă o privire peste pernă și ridică din sprâncene.
   - Eu sunt melodramatic în fiecare seară.
   Ochii i se închid din nou, iar eu îmi permit să mă uit pentru ultima oară lung la el. Stă întins peste un teanc de haine curate, care au rămas în acel loc timp de o săptămână. Sunt lacuri de unghii împrăștiate pe măsuța de cafea și facturi deschise pe podea. Lucrul amuzant este că Nathan e întruchiparea ordinii și a curățeniei, dar nu a încercat nici măcar o dată să facă ordine în spațiul meu personal. (Slavă Domnului, pentru că sub mormanul de colanți din colțul dormitorului meu se află o revistă deschisă cu un pix roșu sub ea, iar dacă ar muta vreodată acel morman, nu aș mai avea idee unde ar fi pixul roșu când aș avea nevoie de el!) Nu a făcut niciodată o remarcă negativă despre faptul că îmi place să trăiesc dezordonat și nici nu a sugerat că ar vrea să-mi fac ordine în viață. El stă doar deasupra hainelor mele.
   Mă apuc mental de coada de cal și mă desprind de Nathan pentru a-mi spăla masca de pe față, care deja a crăpat în multe locuri. Mă schimb în niște blugi drăguți și casual și un tricou pentru petrecere, dar, chiar când ies din cameră, aud o serie de bâzâituri rapide venind dinspre telefonul lui Nathan, aflat în bucătărie. Este o nouă alertă de mesagerie vocală.
   Sunt pe holul meu scurt și aproape că am ajuns în living când Nathan strigă:
   - Hei, Siri, derulează căsuța vocală!
   Iubesc tehnologia care ne oferă acești mici servitori.
   Dar următoarea voce pe care o aud mă face să mă opresc brusc.
   Este a proprietarului meu.
   - Bună ziua, domnule Donelson, sunt Vance Herbert...
   Mă întorc și îl privesc în ochi pe Nathan, care acum stă țeapăn ca o scândură pe canapea. Ne studiem amândoi exact o secundă, apoi fugim simultan spre bucătărie. Fiind mai aproape, ajung prima la telefon. Îl înșfac și o iau la fugă spre dormitor. Nathan este chiar pe urmele mele și încearcă să mă prindă de brațe, dar alerg în zigzag și evit să fiu placată. „Repede, să mă selecteze cineva în NFL!“ Parcă am fi niște elefanți care tropăie prin blocul de apartamente în timp ce vocea lui Vance continuă într-o cadență moale, monotonă:
   - Voiam doar să vă anunț că toate actele au fost finalizate...
   - BREE! DĂ-MI TELEFONUL ĂLA!
   - Nicio șansă!
   Ajung în dormitor și încerc să-i trântesc ușa în nas, dar mâna lui mare o prinde și o împinge. Mă pregătesc să sar peste pat, sperând să ajung în baie, unde aș putea încuia ușa. Dar Nathan mă prinde de șolduri în mijlocul saltului și mă trage pe pat. Totuși, am crescut cu o soră mai mare, așa că practic sunt la nivelul CIA când vine vorba de protejarea lucrurilor personale. Îmi bag telefonul în sutien - singurul loc în care știu că Nathan nu ar îndrăzni niciodată să caute.
   În momentul în care mă răstoarnă, astfel încât umerii mei ating salteaua, iar el plutește deasupra mea, cu brațele prinzându-mă de o parte și de alta, aud ultimele cuvinte ale lui Vance:
   - ... astfel încât de acum sunteți oficial proprietarul clădirii. L-am rugat pe agentul meu imobiliar să vă dea cheile. O voi suna pe domnișoara Camden pentru a o anunța că am vândut clădirea și că va avea un nou proprietar de acum încolo. Dar, așa cum am stabilit, nu vă voi menționa numele. Dacă dumneavoastră sau agenta imobiliară m-ați putea suna înapoi pentru a-mi spune ce nume și ce persoană de contact ați dori să-i dau, v-aș fi recunoscător. Vă doresc o zi bună!
   Camera devine sinistru de tăcută, cu excepția zgomotului inimii mele, care îmi bubuie în urechi. Cobor privirea spre locul unde telefonul lui se profilează sub sutienul meu sport, iar când o ridic văd că ochii negri ai lui Nathan mă fixează. Arată ca un om care tocmai a pierdut totul la o mână proastă de poker.
   - Tu...?
   Nu este nevoie să-mi termin fraza, căci el îmi răspunde în șoaptă:
   - Da.
   Niciunul din noi nu face vreun efort să se miște și, pentru o clipă, șocul situației mă lasă împietrită. Ochii mei urmăresc linia de la umărul lui Nathan pe biceps, până la cot, pe antebrațul bronzat și presărat cu fire de păr răzlețe, până la palma lui apăsată peste cuvertură.
   - Ai cumpărat întreaga clădire?
   El oftează.
   - Da.
   - Dar... de ce?
   Privirea lui îmi dă de înțeles că nu vrea să răspundă.
   - Pentru că mi-am dorit să investesc în imobiliare? îngână el, deloc convins.
   - Nathan!
   El înghite în sec, iar eu îi privesc mărul lui Adam cum urcă și coboară. Îi pot simți căldura corpului în jurul meu.
   - Pentru că tot schimba termenii contractului de închiriere și era mai ușor să cumpăr direct decât să negociez din nou. Tipul este un ticălos.
   Clipesc des, bulversată.
   - Ia stai, ia stai puțin! De ce ai spus contractul de închiriere și nu contractul tău de închiriere?
   Faptul că îi ia câteva secunde să răspundă aproape că îmi spune tot ce trebuie să știu înainte ca el să vorbească.
   - Deoarece, teoretic, în ultimii 4 ani... a fost contractul nostru de închiriere.
   Realitatea mă izbește în față. Mă strecor de sub el și încep să mă plimb prin cameră.
   - NATHAN! Ai plătit o parte din chiria mea în tot acest timp?!
   Își mișcă picioarele astfel încât acum stă pe marginea patului, cu mâinile încleștate între genunchi, privindu-mă cum mă plimb de colo-colo.
   - Da, am plătit-o.
   Scot un geamăt care se transformă în oftat și mi se pare că văd cum înaintea mea plutesc semne reprezentând dolari, ca la un aparat de jocuri mecanice. Nathan m-a ajutat financiar timp de PATRU ANI, deși l-am avertizat clar că nu vreau nici un ban de la el! Aceasta a fost una dintre regulile mele pentru a fi prietenă cu el: nu accept cadouri în bani. Aceste reguli sunt importante pentru mine, pentru că mă ajută să mențin prietenia în cutia potrivită. Dacă încep să îl las să mă ajute financiar, dacă mă mut cu el, dacă particip la evenimente de lux și am parte de toate avantajele pe care le au prietenele lui, simt că voi deveni confuză!
   El ar putea crede că, de fapt, toate astea nu înseamnă nimic pentru că nu are sentimente pentru mine, dar eu voi confunda complet lucrurile în mintea mea, iar asta mă va zdrobi când nu va dori niciodată să fim mai mult decât prieteni. Poate că sunt naivă, dar aș prefera să evit toate astea și să nu mă aleg cu inima zdrobită.
   - Prin urmare, când, cu ani în urmă, Vance mi-a spus pentru prima oară că vrea să-mi ceară mai mult pentru chirie și apoi s-a răzgândit brusc, tu ai fost implicat? L-ai sunat și ai negociat să plătești partea de chirie pe care nu mi-o puteam permite?
   Genele lungi ale lui Nathan clipesc răspunsul în codul Morse.
   - Bree...
   Mă răsucesc spre el atât de brusc, încât sunt sigură că mâine o să am un cârcel la gât.
   - Ce? Vrei să-ți ceri scuze acum, când ai fost dat în vileag? Acum, când ai probleme?
   - Nu.
   - Nu?!
   Cumva, acest răspuns este și mai exasperant.
   - Nu pot să-mi cer scuze pentru că nu-mi pare rău că am făcut-o.
   Este atât de calm și de liniștit domnul Castravete Rece prezent aici pentru a-și pune ochelarii de soare și a ne arăta tuturor cât este de cool! Prin comparație, eu mă simt ca Femeia Imprevizibilă care și-a băgat degetele în priză.
   - Cum se poate să nu îți pară rău? Ai acționat pe la spatele meu! M-ai mințit în toți acești ani. Oh, Doamne, îți sunt datoare mii de dolari! izbucnesc eu și îmi pun palmele pe obraji pentru a-i mai răcori, căci au început să ardă.
   - Nu-mi datorezi nimic. Nici măcar un singur cent. Nu-mi ești datoare pentru că nu am nevoie de nimic de la tine.
   - Ba da, îți sunt datoare! îl contrazic și vocea îmi este deja stridentă. Cum poți să nu vezi că acest lucru este îngrozitor de inconfortabil pentru mine, Nathan? Ți-am spus că nu vreau bani de la tine și am vorbit serios.
   O parte din fațada lui rece și liniștită se fisurează. Nathan se ridică repede în picioare.
   - De ce? Nu am înțeles niciodată! Nu are nici un sens pentru mine. Ești cea mai bună prietenă a mea, așa că de ce nu pot să te ajut când ai nevoie de bani? Eu am atât de mulți, încât nu știu ce să mai fac cu ei.
   - Fiindcă nu vei fi mereu aici pentru mine, Nathan!
   Bine, am spus asta prea tare. Vorbele mele despică aerul ca o sirenă pentru ceață într-o bătaie din bar. Oamenii stau cu scaunele deasupra capului, gata să spargă capetele adversarilor, și toți clipesc privindu-mă.
   - De ce naiba ai crede asta?
   - Pentru că este adevărat.
   Nu-l pot privi în ochi în timp ce spun asta.
   - Noi suntem doar prieteni. Ce se va întâmpla când voi începe să mă bazez pe tine din punct de vedere financiar, iar într-o zi te vei căsători și soției tale brusc nu-i va plăcea faptul că-i plătești altei femei chiria și toate celelalte lucruri pe care le-ai plăti dacă te-aș lăsa?
   El se clatină de pe un picior pe celălalt.
   - Eu... eu nu m-aș însura cu o femeie care ar gândi așa. Voi găsi pe cineva capabil să accepte prietenia noastră așa cum este.
   Izbucnesc într-un hohot de râs scurt și trist.
   - Nathan, nu există nicio femeie care să fie de acord cu așa ceva! Este un fapt inevitabil, cu care va trebui să ne confruntăm. Într-o zi, nu vom mai putea fi atât de apropiați. Tu te vei îndrăgosti și te vei căsători cu o femeie extraordinară, care te va dori numai pentru ea - așa cum trebuie de fapt - și vei vrea să-i oferi, la rândul tău, toată dragostea ta. De aceea nu mă pot baza pe tine din punct de vedere financiar.
   Simt în piept un junghi ascuțit ca un sfredel. Este doar jumătate din adevăr, dar este tot ce pot să dezvălui.
   Mă holbez la el, sperând că îi va intra în sfârșit în capul frumos și binevoitor că nu-l pot lăsa să fie tăticuțul meu bogat.
   În cele din urmă, după o pauză lungă de gândire, îmi spune:
   - Cum se face că nu te îndrăgostești și nu te căsătorești și tu în acest scenariu? Tonul lui este oricum, numai jucăuș nu. Mi se pare nedrept ca eu să-mi găsesc dragostea ca-n basme, iar tu să rămâi undeva singură și fără bani.
   Mormăi și îmi flutur pumnii în aer.
   - O SĂ-ȚI DAU BANII ÎNAPOI! îi spun și bat din picior indignată, iar praful de pe plăcile de gipscarton de pe tavan se împrăștie prin aer ca o zăpadă fină.
   Nathan clatină din cap.
   - Ba nu, nu o s-o faci. Nu te voi lăsa.
   - Ba da, o s-o fac, ripostez eu, clipind furioasă. Nu știu cum și când, dar voi găsi o modalitate de a-mi plăti această datorie. Și mă aștept să fie stabilit între noi un contract de închiriere normal! Fără înțelegeri secrete!
   - Poți să nu mai țipi? Tot tavanul e pe cale să se prăbușească. Și serios, Bree, mirosul ăsta este din ce în ce mai rău. S-ar putea să fie mai mult decât un raton mort.
   Și-a pierdut rațiunea! E ca tipul nebun după Cocoa Puffs! Eu sunt aici și îi spun că prietenia noastră e ca o bombă cu ceas care a început să ticăie și negociez o chirie corectă, în timp ce el este pe Tărâmul Iluziilor și-mi vorbește despre ratoni.
   - Nu încerca să deviezi de la subiect, îi spun, împungându-l cu arătătorul chiar în mijlocul pieptului încordat. E momentul să-mi promiți că nu te vei mai amesteca în problemele mele financiare. Promite-mi chiar acum, altfel nu merg cu tine la petrecerea lui Jamal din seara asta!
   Îmi încrucișez brațele la piept și îmi împing șoldul în față. Așa! „Eu sunt șefa în acest spectacol, amice!“
   O sclipire periculoasă apare lent în ochii lui în timp ce se apropie, forțându-mă să îmi apăs și mai tare degetul în pieptul lui.
   - Îmi pare rău, dar nu.
   Face un pas mai aproape.
   - Știi cum este să vezi că prietenei tale celei mai bune îi pasă de fiecare persoană de sub soare în afară de ea? Privesc cum le oferi tot ce ai mai bun în tine acestor fete și familiilor lor, fără să te mărginești să le oferi doar o instruire incredibilă în materie de dans, ci făcând tot posibilul ca ele să se simtă iubite în cursul acestui proces. Și, dintr-un motiv oarecare, crezi că o bunătate similară nu ar trebui să se reverse și asupra ta.
   Zâmbetul lui devine sfidător.
   - Ei bine, acest lucru este tare greu de făcut, draga mea prietenă. Am milioane de dolari și te voi răsfăța cu ei dacă vreau. Va trebui să mă arunci de pe un pod dacă vrei să nu mă mai amestec în viața ta, pentru că asta fac prietenii. Așa că obișnuiește-te cu asta! Oh, și de acum încolo vei primi o ofertă bună pentru chiria ta afurisită. La fel și oamenii din pizzeria de sub studio.
   Oftez și îi răspund, indignată:
   - Nu e corect! Nu ai dreptul să fii Nathan-ursulețul de pluș pentru mine!
   - Tocmai am făcut-o. Și, dacă te ajută să dormi noaptea, prefă-te că am făcut toate astea doar în scop caritabil pentru fetele tale. Nu are nicio legătură cu tine.
   - Gata! Nu merg cu tine în seara asta. Sfârșitul poveștii. Trebuie să primești o lecție.
   Îmi încrucișez brațele la piept. Sunt o rocă dură, imposibil de clintit. Nu mă voi lăsa convinsă! Râsul lui Nathan este ultimul lucru pe care îl aud înainte de a fi luată în brațe și aruncată peste umărul lui, cu fundul în sus.

CAPITOLUL 6

BREE

   - NATHAN! Lasă-mă jos! țip eu în timp ce mă scoate din cameră.
   - Nu este nimic în neregulă dacă primești puțin ajutor în viață. Prietenii se ajută unul pe celălalt să meargă înainte. De fapt, cred că următorul meu proiect va fi să te scot din groapa asta de gunoi, spune el și bate cu un deget într-un perete din care cad așchii de vopsea.
   - Să nu îndrăznești să cumperi blocul meu de apartamente și să-l renovezi!
   - S-ar putea să o fac. Am bani de aruncat, iubito!
   „Cine e omul ăsta?!“
   - Ești nebun! țip, atârnată la o palmă de fundul lui.
   - Da, sunt. Și mă simt bine. Acum, hai, o să mai țipi la mine și în mașină! Chiar nu vreau să merg la petrecerea din seara asta fără tine și știu că nici tu nu vrei să o ratezi.
   Dau din picioare și mă zbat.
   - Nu se poate! Eu nu merg cu tine. Ne certăm! Nu poți să faci cum vrei tu acum, brută lăudăroasă!
   Îmi dă o palmă ușoară peste fund când rostesc cuvântul brută, ceea ce mă face să gâfâi de indignare și, în același timp, să vreau să mor de râs. OF! Îl urăsc pe Nathan! De ce nu ne putem lupta ca niște oameni normali?
   - Nu ai voie să-mi atingi fundul! Este împotriva regulilor, spun în timp ce mă duce înapoi spre ușa din față, oprindu-se să stingă luminile în timp ce merge.
   Părul îmi atârnă ca o salcie plângătoare.
   - Nu am văzut nicăieri o listă scrisă.
   - O să-ți fac una și o voi plastifia! Oricum, de ce te porți atât de ciudat în seara asta?
   Mă înspăimântă. Ceva la Nathan mi se pare diferit. Întotdeauna i-a plăcut să glumească și să se joace cu mine, dar acum este... Refuz să-mi las creierul să termine acest gând.
   - Cred că mă comport normal.
   - Nu, nu te comporți normal și nu merg cu tine la petrecere! LASĂ-MĂ JOS! Stai, poți să-mi iei tenișii? Sunt acolo jos, lângă canapea. Și nu uita de pulover!
   Cu mine încă atârnată pe umărul lui, Nathan se ghemuiește ca un luptător de sumo și îmi recuperează tenișii înainte de a stinge ultimul bec, de a-mi lua puloverul și de a ieși pe hol. Mă învârte pe umăr ca să poată încuia ușa în urma noastră și mă trezesc față în față cu Dorthea, bătrâna și dulcea mea vecină. Are bigudiurile în păr în seara asta, iar ochii ei sunt mari ca niște farfurii. Zâmbesc ca și cum totul ar fi normal.
   - Bună seara, doamnă Dorthea. Ați primit teancul de cupoane pe care vi l-am strecurat pe sub ușă în această dimineață?
   Doamna Dorthea este văduvă și știu că se descurcă greu cu banii. Cum și eu mă încadrez în aceeași categorie, tot ce pot face este să tai cupoane pentru ea și să-i ofer din mâncarea mea. Însă de multe ori mi-a mulțumit pentru bancnota de o sută de dolari pe care a găsit-o în cutia poștală, deși eu nu i-am dat niciodată vreuna. M-am gândit că poate memoria începea să-i joace feste, dar abia acum văd adevărul. 
   „Nathan.“ 
   Am nevoie de o pungă de hârtie în care să respir. Oare acest om în câte alte situații a fost Maica Tereza pentru mine?
   - Ei bine, da, dragă, le-am primit, dar...
   Rămâne fără cuvinte văzându-mă aruncată cu dezinvoltură peste umărul lui Nathan, de parcă acesta ar fi un mod normal de a purta o femeie în secolul XXI. O parte din mine îmi spune că ar trebui să mă simt îngrozită pentru că sunt târâtă astfel de un bărbat, dar nu o pot auzi, pentru că o parte și mai mare din mine este prea ocupată să strige „DA! Poartă-mă înapoi în peștera ta și fă cu mine dragoste dulce-dulce!“
   Dintr-odată, sunt răsucită în sens invers, iar acum fundul meu este îndreptat spre biata mea vecină blândă.
   - Bună seara, doamnă Dorthea. Arătați foarte bine, sunteți drăguță ca întotdeauna! Aveți tot ce vă trebuie în seara asta? întreabă Nathan - cu un zâmbet mare și fermecător, îmi imaginez.
   Pun pariu că în acel moment dinții lui de un alb strălucitor au orbit-o deja complet.
   Mda. Cu siguranță a zâmbit, fiindcă acum doamna Dorthea se bâlbâie, încercând să-i mulțumească pentru compliment, asigurându-l că se simte la fel de binecuvântată ca papa și felicitându-l pentru noua victorie a echipei lui din weekendul trecut. Eu îmi dau ochii peste cap.
   Apoi sunt purtată, cale de trei etaje, pe scările dezgustătoare. Aud pantofii lui Nathan desprinzându-se de podeaua lipicioasă la fiecare pas. Scârbos. Ai crede că apartamentul ăsta ar veni cu o chirie foarte mică pentru cât de dezgustătoare este clădirea asta, dar NU e așa. Acesta este Los Angeles.
   Plătesc mult prea mult pentru a locui într-o clădire care miroase ca o subsuoară transpirată.
   Înainte de a ajunge în hol, îmi zic că, dacă Nathan îmi poate atinge fundul, pot și eu să-l ating pe al lui. Mă strâmb, apoi îmi îndrept degetul mare și pe cel mic spre una din fesele lui, cu intenția de a-l ciupi cu toată puterea, spre a-l determina să mă lase jos. Dar prima încercare nu reușește. El doar râde și își flexează mușchiul solid ca o stâncă, făcând în așa fel încât să nu existe nici o zonă de care să pot apuca pentru a-i provoca durere.
   - Fă mai puține genuflexiuni, îi spun pe un ton posomorât și îmi încrucișez brațele, acceptând să stau pe umărul lui ca o haină până când mă va pune jos și întrebându-mă unde am greșit atât de mult în lupta noastră din seara asta.
   Ajungem la mașină, iar Nathan mă așază pe scaunul din față, închide ușa, apoi îmi aruncă prin geam o privire grijulie, ceva de genul „Stai cuminte acolo!“
   Mă caut prin buzunare și găsesc un ambalaj de gumă de mestecat gol, pe care îl arunc, de ciudă, pe podeaua mașinii. Nathan se strecoară pe scaunul șoferului în mașina cu geamuri fumurii - atât de întunecate, încât nimeni nu știe niciodată cine este înăuntru, ceea ce este foarte amuzant - și mă privește de parcă ar spune: „Bun, acum iartă-mă“. Așa că fac exact contrariul, fiindcă am chef să-l pedepsesc pentru faptele lui bune. Îmi ridic sprâncenele într-o expresie de batjocură obraznică, apoi îmi scot telefonul și mă tolănesc pe scaun, ignorându-l pe deplin tot drumul.
   El suspină:
   - Ah, pedeapsa tăcerii? Ei, haide! Orice, în afară de asta!
   Nu răspund, doar îmi întorc privirea către geam, ca și cum aș vrea să-i arăt că orice încercare de a-mi distrage atenția nu mă tulbură.
   - Bine, continuă el. Fă-mă să plătesc! O merit.
   Se apleacă peste consola centrală și recuperează ambalajul de gumă, pe care-l aruncă în micul coș de gunoi aflat în portiera de pe partea șoferului.
   Voi fi sinceră, totuși: e greu să mă simt îndreptățită să fac un bărbat să plătească pentru că a fost prea amabil. Știu că a fost subtil, manipulator și înșelător, dar, la naiba, a fost atât de drăguț, încât mi-a venit să plâng. Este tipic pentru Nathan, iar singurul lucru de care se face vinovat este că are o inimă prea mare. Mi-aș dori să nu mă mai facă să-l iubesc mai mult. Este enervant.
   După ce mă zgâiesc pe Twitter câteva minute și încerc să blochez încercările ridicole ale lui Nathan de a mă atrage cu melodii hip-hop din anii ’90 despre femei cu fundul mare, dau peste un articol redistribuit, cu fața lui Nathan.
   Suntem prieteni de suficient de mult timp ca să știu că nu trebuie să citesc articolele din tabloide despre el, dar acesta iese în evidență din motive pe care nu le pot ignora.
   - OH, DOAMNE, O S-O OMOR! strig atât de tare, încât mă mir că geamurile mașinii lui Nathan nu se sparg.
   - Pe cine?! întreabă el frenetic, în timp ce trage mașina în parcarea restaurantului unde ne întâlnim cu băieții.
   Îi arăt din priviri articolul.
   - Kelsey! Oribila ta fostă iubită! A scris un articol despre tine și...
   Îmi ridic privirea spre el.
   - Nu l-ai văzut?
   - Hm, am auzit ceva, dar nu mi-a păsat suficient de mult ca să verific, spune el. M-am gândit că Tim m-ar fi sunat dacă ar fi fost atât de grav.
   - Bine, atunci cred că nu-ți pasă că te-a numit cel mai prost amant din Los Angeles.
   - Ce?
   Cuvintele mele reușesc să-i atragă, în sfârșit, atenția. Nathan îmi ia telefonul, ochii lui parcurg rapid articolul, apoi se relaxează și îmi aruncă telefonul înapoi în poală.
   - Eh, nu este chiar așa de rău. Ești gata să intrăm?
   Rămân cu gura căscată și mă uit în jos la articolul care, dacă aș fi fost în locul lui Nathan, m-ar fi făcut să vreau să fiu îngropată de vie.
   - Nu este chiar așa de rău? Nathan, te-a făcut de rușine pentru...
   Las vorbele să se stingă, pentru că eu și Nathan nu am vorbit NICIODATĂ în mod deschis despre viața noastră sexuală. Tratăm subiectul ca și cum ar fi o clădire în flăcări și de fiecare dată ne îndepărtăm la o distanță confortabilă de el. În schimb, îmi las ochii să cadă în zona interzisă a blugilor lui și sper ca acest lucru să transmită cuvintele pe care sunt prea jenată să le spun.
   - A vrut să spună că nu ești în stare să... ei bine, ai citit articolul, așa că știi despre ce este vorba.
   El se străduiește să nu zâmbească.
   - Nu este mare lucru.
   Întinde mâna către scaunul din spate și se materializează o cămașă albă impecabilă. O îmbracă și o încheie la nasturi. Fără nici o grijă. Nu-i înțeleg nonșalanța în acest moment.
   - Cum de nu ești supărat? Eu practic tremur de furie! Aș vrea să mă duc să-i pun furnici roșii în sertarul cu lenjerie intimă! Să-i pun sos picant în laptele pentru cafea! Să-i lipesc cu bandă adezivă portierele mașinii!
   - Oh, ce periculoasă ești! Poliția federală știe despre tine? se amuză el.
   Îl plesnesc ușor peste umăr.
   - Nu râde! E ceva serios.
   Fără să vreau, simt că mă podidesc lacrimile și clipesc des pentru a le reprima.
   - Te-a făcut de rușine în public pentru că ai o disfuncție erectilă, Nathan. Este un lucru oribil! Și umilitor. Și tu ești cel mai drăguț tip din întreaga lume. Și O URĂSC!
   Nathan izbucnește în râs și își înclină capul spre cer, ca și cum s-ar ruga pentru înțelepciune. Își trece palma lui mare prin păr, apoi își întoarce din nou privirea spre mine.
   - Bree, îți mulțumesc pentru grija ta, dar eu nu am nicio disfuncție erectilă. Ea a exagerat povestea și a încercat doar să mă atace pentru că nu am făcut sex cu ea... și probabil pentru că te-am ales pe tine în locul ei în ziua în care ne-am despărțit. Dar gluma este pe seama ei, pentru că, așa cum ai subliniat, este lipsit de bun-simț să faci de rușine pe cineva pentru că are această afecțiune, spune el și face un gest spre telefonul meu. Uită-te doar la comentariile de la sfârșitul articolului. Răspunsurile pe care le primește sunt biciuitoare, iar bărbații îi spun că se simt mai bine știind că un sportiv se luptă cu aceeași afecțiune pe care o au și ei. Per ansamblu, concluzionează el, ridicând din nou din umeri, nu este un rezultat teribil.
   Da, da, da, el e atât de nobil! Dar creierul meu a încetat să asculte după o afirmație-cheie pe care a făcut-o.
   - Stai! Întoarce-te la ce ai zis! Ai spus pentru că nu am făcut...
   Din nou simt că nu mai am cuvinte. Nathan Donelson nu s-a culcat cu fotomodelul de lenjerie intimă cu care s-a întâlnit timp de două luni? Creierul meu nu mai funcționează. O să se oprească, iar din urechi îmi va ieși fum.
   - Nu ai făcut niciodată sex cu ea? De ce?
   Pun această întrebare chiar dacă nu ar trebui să o fac. Dar trebuie să știu, pentru că Nathan este.... Nathan! Doar uitați-vă la el! Emană sexualitate, iar orice femeie din lume și l-ar dori. Probabil și doamna Dorthea este îndrăgostită de el!
   Chipul lui este înspăimântător de serios. Nu mai glumim.
   - Pentru că sunt celibatar.
   - Poftim? strig din greșeală atât de tare, încât o femeie care merge pe lângă mașină se întoarce și încearcă să tragă cu ochiul prin geamul întunecat.
   „Dispari, doamnă!“ Mă uit înapoi la Nathan și îi șoptesc:
   - Ești virgin?
   - Nu.
   Zâmbetul lui este un pic prea permisiv, dacă mă întrebați pe mine.
   - Cred că ar trebui să-ți spun că am fost celibatar în ultima vreme.
   Clatin din cap, gândindu-mă la toate nopțile în care voiam să plâng până ce adormeam imaginându-mi-l pe Nathan cum ținea în brațe o altă femeie. Cum o ținea în brațe pe Kelsey. Se pare că nu era așa.
   - Nu înțeleg... Ea era acolo în dimineața în care am adus cafeaua.
   - Și tu ești adesea dimineața la mine acasă. Asta nu înseamnă că am făcut ceva fizic.
   Deodată nu mai pot să înghit. Sau să-mi simt degetele de la picioare. Ce se întâmplă?! De ce reacționez în felul ăsta? De fapt, nu se schimbă nimic, dar simt că tot ce știam s-a schimbat în seara asta. Lumea mea se cutremură.
   Nathan îmi vede ochii larg deschiși și scoate un chicotit scurt.
   - De ce faci din asta o problemă atât de mare?
   - De aia! spun cu emfază, de parcă ar fi un răspuns suficient. Ai putea avea orice femeie îți dorești doar pocnind din degete. De ce ai fi celibatar? TREBUIE SĂ ȘTIU!
   Este ceva ce încă nu-mi spune, și asta mă deranjează. Nu credeam că avem secrete, dar acum aflu că are două mari secrete. Câte or mai fi?
   Ochii lui întunecați mă privesc.
   - Dar nu pe cine îmi doresc.
   Inima mi se urcă în gât. Aceste cuvinte, seara asta, faptul că mi-a cumpărat studioul și că petrecem aproape fiecare zi împreună... Totul capătă dintr-odată atât de multe implicații și... Oare ar putea fi asta?! Ar putea să însemne...
   El chicotește, reapare jovialitatea atât de familiară, iar toate gândurile pline de speranță se opresc. Așa cum ar trebui.
   - Uită-te la fața ta, spune el, râzând mânzește. Ai fost atât de îngrozită preț de un minut. Bree, nu-ți face griji! Sunt celibatar doar în timpul sezonului, pentru că mă ajută la joc.
   Jocul? Este celibatar de dragul fotbalului? Oh, da! Asta e o explicație mai realistă și îmi dă încă un motiv să-mi amintesc că trebuie să mă gândesc la Nathan doar ca la un prieten. Asta este tot ce vom fi vreodată și asta trebuie să fie suficient pentru mine. Trebuie să fie! Trebuie să-mi domolesc inimioara tristă și să avem o discuție serioasă.
   Las aerul din plămâni să iasă dintr-o suflare, prefăcându-mă ușurată ca să pot menține statu-quoul.
   - Oh, Doamne! Da! Asta are logică. Am citit studii despre așa ceva. O clipă, am fost îngrijorată că ai vrut să spui...
   Mă simt prea inconfortabil să o spun cu voce tare și, de asemenea, poate puțin patetică.
   - Nu mai contează. Hai să intrăm în restaurant!
   - Bine, acceptă el și îmi surâde, privindu-mă întrebător.
   Mă tem că pe chipul meu se citesc emoții pe care n-ar trebui să le arăt.
   - Ești bine? mă întreabă Nathan după ce a cumpărat un tichet de parcare (refuză să apeleze la serviciile majordomului de la restaurant, susținând că nu dorește să atragă și mai mult atenția asupra lui), când ne îndreptăm spre restaurant.
   - Bineînțeles că da! Eu doar...
   Am nevoie de o schimbare de subiect. Așa că mă opresc și Nathan face la fel. Aștept până când se întoarce să se uite la mine.
   - Ascultă, încă urăsc faptul că mi-ai plătit chiria fără să mă anunți, dar... ce-ți voi spune vreau să rămână între noi.
   Îi zâmbesc și continui:
   - Îți mulțumesc că îți pasă atât de mult de mine. Ești... cel mai bun prieten.
   El înclină scurt din cap și nu pare atât de fericit pe cât m-aș fi așteptat.
   - Orice pentru tine, prietena mea.
   Ne uităm unul la celălalt preț de câteva clipe.
   - Dar mă voi revanșa, spun eu, rupând prima tăcerea.
   El suspină adânc și merge mai departe.

CAPITOLUL 7

BREE

   În momentul în care se deschid ușile restaurantului, mai multe capete se întorc și ne privesc surprinse. Simt că ar fi fost mai ușor dacă aș fi alergat în fața lui Nathan cu un megafon și aș fi strigat: „Atenție, toată lumea! Nu, ochii nu vă înșală. Acesta este cu adevărat marele Nathan Donelson în carne și oase!“
   Capetele se apleacă unele spre altele. Restaurantul devine un cocktail uriaș de șoapte și priviri. Femeile salivează. O să avem nevoie de un mop pe culoarul doi. Îl cunosc, îl doresc și vor face orice pentru a-l avea. Fac ceea ce fac întotdeauna în astfel de situații și mă îndepărtez doi pași de el, ca să nu stau în calea disponibilității de burlac. Dar Nathan mă apucă ușor de cot și mă trage lângă el.
   Ridic privirea și mă încrunt, deoarece corpul meu este mult prea excitat de apropierea noastră în acest moment. Știe că nu trebuie să facă un astfel de gest și totuși iată-l încălcând altă regulă în această seară.
   Chipul lui pare dăltuit în piatră în timp ce se uită drept înainte, ignorându-mi privirea.
   Amfitrioana ne observă, în sfârșit, și se grăbește să urce pe micul ei podium. Ochii ei se plimbă fără rușine peste corpul lui Nathan, iar dorința pură afișată în pupilele dilatate este incomodă pentru toată lumea. „Stai la rând, doamnă!“ Suspin, apoi mârâi în sinea mea, în timp ce simt cum gelozia crește înăuntrul meu, cerându-mi să o descos cu privirea pe acea femeie pentru a-i găsi un defect care să mă facă să mă simt mai bine în pielea mea. „Nu e bine, Bree.“ Dacă Nathan o vrea pe această femeie frumoasă, e dreptul lui.
   - Domnule Donelson, puteți să mă urmați! Petrecerea dumneavoastră este aici.
   Dar măcar pot fi puțin enervată văzând-o cum practic toarce ca o pisică pe lângă el? 

 .........................................