Strigăt în noapte, John Saul

 ..........................................................

4-5

 

                De la fereastra lui, Harney Whalen privi atent focul care ardea strălucitor în port.

   - Ticălosul, își spuse el încet. Careva s-a băgat în necaz în seara asta.
   Se duse în dormitor, își scoase halatul și începu să îmbrace uniforma curată. Nu se grăbea - trăise în Clark’s Harbor destul ca să știe că, indiferent de ce se întâmplase acolo, nu era mare lucru de făcut în seara aceea. Nici în seara aceea, nici mâine.
   Până când furtuna nu se potolea.
   Uneori lui Harney Whalen i se părea că la Clark’s Harbor furtunile nu se potoleau niciodată.
   Se pregătea să iasă din casă când sună telefonul. Nu se sinchisi să răspundă. Știa deja de ce suna.

Capitolul 17

   Glen Palmer întinse mâna și îl atinse pe Jeff Horton pe umăr.
   Jeff se întoarse și Glen se sperie puțin de privirea goală din ochii tânărului și de expresia buimacă care îi ștersese orice urmă de emoție de pe față.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el cu blândețe.
   Jeff clipi de două ori și gura lui vorbi spasmodic:
   - Fratele meu... zise el. Max... barca...
   Realitatea îl izbi cu forță și el căzu în genunchi și își îngropă fața în mâini. Umerii i se scuturau de plânsetul cu suspine care îi sfărâma corpul.
   Glen își mușcă nervos buza, neștiind ce să facă. Se gândi că ar trebui probabil să se ducă la han și să raporteze ce se petrecuse, dar nu voia să-l lase singur pe omul îndurerat. Atunci auzi un sunet de pași bătând cheiul.
   Se așeză în genunchi lângă Jeff și îl apăsă pe umăr.
   - Acolo e barca ta?
   Jeff aprobă din cap, nefiind în stare să vorbească.
   - Și fratele tău?
   Jeff își ridică atunci privirea, iar inexpresivitatea de pe fața lui se schimbă într-o grimasă de confuzie și durere.
   - Nu urma decât să lege barca și să ia niște hărți, încercă să explice Jeff. A zis că vine imediat. Dar n-a venit...
   Se lăsă cu greutate peste Glen, cu corpul scuturat de plâns.
   - Glen?
   Îl chemă un glas și Glen ridică privirea ca să-l vadă pe Chip Connor în picioare deasupra lui.
   - M-am gândit că tu ești. Ce naiba se petrece?
   Glen clătină din cap.
   - Nu știu. Abia am ajuns și eu.
   - I-am spus lui Merle să-l sune pe Harn Whalen, zise Chip.
   Apoi se lăsă și el în genunchi lângă Jeff Horton.
   - E barca ta acolo, băiete?
   Jeff aprobă trist din cap. Chip privi atent în întunericul nopții.
   Incendiul se potolea, ploaia care turna și vântul îl vor stinge în câteva minute.
   - Haideți să mergem la han, zise el liniștitor. N-are rost să mai stăm aici.
   Ținându-l pe Jeff Horton la mijloc între ei, Chip și Glen o porniră pe chei înapoi. După câțiva pași Jeff păru să-și mai vină puțin în fire și putu să meargă nesusținut. La fiecare câțiva pași se oprea, se întorcea și se holba la vâlvătaie preț de câteva secunde. Apoi, până la urmă, când se întoarse să se uite, văzu doar întunericul nopții. Focul se stinsese, iar Osprey dispăruse.
   Jeff nu se mai uită în urmă.
   Merle Glind se repezi la cei trei când intrară în han.
   - L-am sunat pe Harney, zise el dintr-o suflare. N-a răspuns.
   - Nu-ți face griji. Probabil că a văzut focul de sus de pe deal și a plecat când ai sunat tu. Ce-ar fi să-i dai băiatului ăsta o gură de coniac? S-ar părea că are nevoie.
   Jeff era prăbușit într-un scaun. Lumina intensă din han scotea la iveală o față de paloare cadaverică, o barbă nerasă și niște ochi înroșiți, care îl făceau să pară bătrân și distrus. Privirea goală pe care i-o observase Glen când îl găsise reapăruse și încă o dată fața lui devenise inexpresivă.
   - Cred că mai bine am chema un doctor, zise Glen. E în stare de șoc.
   - Sună-l pe Phelps, zise Chip.
   Glen dădu imediat telefon și tocmai se întorcea în hol când Harney Whalen apăru greoi în cadrul ușii. Whalen aruncă o privire în jur, apreciind situația, apoi se apropie de ajutorul său.
   - Ce naiba se petrece? întrebă el, repetând întrebarea pusă de Chip cu câteva minute în urmă. E toată lumea bine?
   - Nu știm încă, răspunse Chip. Eram în bar cu Merle și beam ceva, când am auzit explozia. Am crezut că e un tunet, dar apoi am văzut focul. Merle te-a sunat și m-am dus la chei. Glen Palmer era acolo cu tipul ăsta.
   Arătă cu capul înspre Jeff Horton, care privea țintă la podea, cu mâinile încleștate pe paharul de coniac pe care i-l adusese Merle Glind de la bar.
   Nu dădea niciun semn că ar fi conștient de conversația dintre șerif și ajutorul său. Ochii lui Whalen se micșorară puțin când privi la Jeff, apoi se apropie de tânăr.
   - Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă el.
   Vocea lui nu trăda nici ostilitate, nici preocupare, era tonul lui profesional, pe care îl folosea în mod obișnuit înainte de a-și face o părere.
   - Nu știu ce s-a întâmplat, zise Jeff absent.
   Privea încă fix în podea.
   - Ajutorul meu îmi spune că erai afară pe chei când a explodat barca aceea.
   Jeff se încruntă ușor, ca și cum ar fi încercat să-și amintească.
   - Îl căutam pe fratele meu. Îl căutam pe Max...
   Pierdu șirul, apoi brusc luă o înghițitură mare de coniac și puse jos paharul gol. Whalen se așeză lângă el.
   - De ce nu începi cu începutul?
   - Nu e nimic de spus, zise Jeff încet, făcând un efort să-și păstreze controlul. Eram în camera noastră și îl așteptam pe Max. El urma să asigure barca pentru noapte - nu trebuia să stea mai mult de 10 minute. După 45 de minute l-am căutat acolo la bar și m-am dus jos pe chei. Barca dispăruse. La început n-am crezut, dar atunci s-a produs fulgerul și s-a luminat tot portul. Și am văzut-o pe Osprey. Se îndrepta spre ieșirea din port, chiar înspre stânci.
   Se întrerupse, văzând explozia încă cu ochii, auzind bubuitura, privind traulerul care ardea. Se luptă cu el și își recâștigă stăpânirea de sine pe care o pierduse.
   - Trebuie să mă duc acolo, zise el încet. Trebuie să mă duc afară să-l caut pe Max.
   - Nu te duci nicăieri în seara asta, băiete, nici tu și nici altcineva, zise Whalen pe un ton categoric. N-are niciun sens să avem două bărci strivite de stâncile alea.
   Atunci sosi doctorul Phelps și începu imediat să-l examineze pe Jeff Horton. În timp ce se apleca asupra tânărului, Whalen își îndreptă atenția spre Merle Glind.
   - Cine e? îl întrebă repede pe Glind.
   - Îl cheamă Jeff Horton, zise Glind. A luat o cameră pe la 5 jumate-6. E din Port Angeles.
   Glind se încruntă, ca și cum și-ar fi amintit ceva.
   - Nu te-a sunat Chip? Eram sigur că a sunat.
   - M-a sunat, zise Whalen liniștit. Dar asta nu înseamnă că acesta era unul dintre tipii de care mi-a spus. Ai auzit ce mi-a povestit Horton.
   Glind clătină din cap.
   - Nu am tras cu urechea, dacă nu te superi. Doar mă știi, Harney, niciodată n-aș încerca să ascult ceva ce nu m-ar privi. Dar el e oaspete la hotel și mi-am închipuit.
   Dar înainte să poată continua, Whalen îl întrerupse:
   - E-n regulă, Merle. Tot ce vreau e să știu dacă poți verifica ceva din ce-a spus.
   Glind se gândi profund și în cele din urmă confirmă din cap.
   - Pot să confirm când a ieșit. Stăteam cu Chip și eram cu fața la ușă. L-am văzut vârându-și capul pe ușă și uitându-se în jur. Apoi a ieșit și după 5 minute s-a produs explozia. Nu are nimic de-a face cu ea, Harn. N-avea când. O barcă n-ajunge imediat de la țărm la stânci.
   - Nu mai spune, zise Whalen, privindu-l amenințător pe omuleț.
   Merle se înroși și privirea lui se întoarse spre bar.
   - Mai bine m-aș întoarce la treabă, zise el, nerăbdător. Probabil că o să avem o mulțime de clienți aici în seara asta. N-avem în fiecare noapte o asemenea distracție.
   Frecându-și mâinile în anticiparea banilor pe care îi va primi la bar în seara asta, plecă în grabă. Whalen îl privi cum pleacă și clătină trist din cap, deplângându-l pe omulețul care încerca din răsputeri să se facă folositor și nu reușea sub niciun chip. Dar Whalen îi ierta defectele: el și Merle Glind crescuseră împreună.
   Se pregătea să-l întrebe pe Phelps de starea lui Jeff Horton, când îi făcu semn Chip Connor. El și Glen Palmer stătuseră de vorbă lângă recepție. Whalen se uită întrebător la Chip.
   - Ai cumva nevoie de mine? îl întrebă Chip. Dacă nu, l-aș duce pe Glen acasă. Se teme că soția lui își face griji pentru el.
   - Păi, mă tem că o să tot fie îngrijorată o bună bucată de vreme, zise Whalen, cu o voce aspră, intransigentă. Am să-ți pun niște întrebări, Palmer.
   Glen începu să protesteze, apoi se răzgândi. Protestele n-ar fi făcut decât să-l întărite pe Whalen.
   În schimb, se întoarse spre Chip.
   - Știu că îți cer un lucru al naibii de greu, dar crezi că ai putea să dai o fugă până acolo să-i spui doar că sunt bine?
   - Nicio problemă, zise Chip. Numai dacă n-are Harn ceva urgent să-mi dea de făcut.
   Se întoarse către șeful poliției și Whalen își mușcă buza în timp ce se gândea. În cele din urmă aprobă scurt din cap.
   - Bine, dar să nu lipsești toată noaptea. O să am nevoie de tine mai târziu.
   - Mă întorc într-o jumătate de oră, promise el.
   Se duse la bar și se întoarse peste un minut cu impermeabilul.
   - Vrei să-i transmit ceva în mod special? îl întrebă pe Glen.
   Glen clătină din cap.
   - Spune-i doar ce s-a întâmplat și să nu se îngrijoreze. Spune-i că ajung după ce termin aici.
   Chip aprobă din cap și ieși în furtună. Glen așteptă să plece, apoi se îndreptă către Whalen, care vorbea cu doctorul Phelps.
   - Putem începe? întrebă el cât putu de prietenos. S-ar putea să nu rămân aici toată noaptea. A fost o zi lungă.
   - Precis că a fost, răspunse Whalen. E foarte probabil că încă nu s-a încheiat. De ce nu stai jos?
   - E-n regulă dacă stau la bar? întrebă Glen.
   - Fă cum vrei. Dar să nu încerci să părăsești hotelul.
   Glen hotărî să ignore amenințarea camuflată și confirmă din cap. Comandă o bere și se pregăti s-o bea încet. Avea mult de așteptat.

   Rebecca Palmer stătea în fața căminului și încerca să se concentreze asupra croșetatului, dar nu fu în stare să ducă la capăt decât un rând sau două, până când puse lucrul deoparte și se mai duse încă o dată la fereastră, străduindu-se să vadă dincolo de întunericul bătut de ploaie și de vânt.
   Trecuse aproape o oră și jumătate de când Glen plecase din cabană și ar fi trebuit să se întoarcă cel puțin de o oră. Stătuse la fereastră după ce plecase el și, după 15 minute, văzuse lumina de la lanternă slabă, dar distinctă, aprinzându-se și stingându-se. Atunci se liniștise și așteptase să se întoarcă, fiind sigură că descifrase corect mesajul lui. Dar apoi - nu știa precis peste cât timp - auzise explozia și alergase la fereastră unde văzuse mingea de foc departe, dincolo de plajă. Urmase o a doua explozie, o a doua minge de loc și o vâlvătaie în larg.
   De atunci, nimic.
   Nenumăratele drumuri până la geam.
   Impulsurile de a se duce afară pe plajă să-l caute pe Glen.
   Și teama în continuă creștere.
   Ceva se întâmplase. Nu știa de ce, dar era sigură că exploziile aveau legătură cu absența prelungită a lui Glen.
   Dar ce anume?
   Cel mai rău era că nu știa nimic. Dacă ar fi avut telefon...
   Dacă n-ar fi fost furtuna atât de puternică. Dacă ar fi fost copiii destul de mari ca să stea singuri. Dar telefon nu avea, furtuna nu dădea semne să se domolească, iar copiii nu puteau să stea singuri. Până și cățelușul era prea mic ca să poată să-i păzească.
   Se pregătea să se ducă la fereastră din nou când i se păru că aude o ușă trântită. Îngheță pe locul pe care se afla, ascultând cu atenție. Atunci se auzi o bătaie în ușă.
   Rebecca își simți inima cum bate când se duse la ușă, dar, înainte de a întinde mâna să deschidă, în mintea ei sună un clopoțel de alarmă.
   - Cine e? întrebă ea moale, nedorind să-i trezească pe copii.
   - Chip Connor, veni răspunsul.
   Rebecca deschise ușa și se holbă la ajutorul de șerif, cu o teamă crescută.
   - Ce e? strigă ea. Ce s-a întâmplat?
   - Nimic, doamnă Palmer. Lui Glen nu i s-a întâmplat nimic. Pot să intru?
   Rebecca simți cum încordarea îi dispare, dar genunchii i se înmuiară.
   - Desigur, zise ea, dându-se înapoi ca să-i facă loc ajutorului de șerif.
   Închise ușa după ce intră el, apoi se duse la cămin. Se uită la foc și apoi se întoarse către Chip.
   - Ce s-a întâmplat? Unde e Glen?
   - E bine, doamnă Palmer. M-a rugat să vin aici și să vă spun că e bine. Se va întoarce cât poate de repede.
   Văzu privirea uimită de pe fața Rebeccăi și se hotărî să-i explice lucrurile. Rapid.
   - A fost un accident. Încă nu știu exact ce s-a întâmplat, începu el, dar Rebecca îl întrerupse.
   - Un accident? întrebă ea uluită. Ce fel de accident? Focul acela? Am văzut un incendiu pe apă. Ăsta era?
   Chip aprobă din cap.
   - Ăsta era. O barcă care era ancorată în port pentru noapte s-a ciocnit de stâncile de la gura portului. A explodat.
   - Dumnezeule, rosti Rebecca. E cineva rănit?
   - S-ar putea să fi fost cineva în barcă. Nu știm sigur încă. Oricum, când am ajuns pe chei, Glen era deja acolo. A văzut mai bine decât toată lumea ce s-a întâmplat. Așa că Whalen l-a rugat să mai rămână un timp.
   Chip nu vedea niciun rost să-i spună Rebeccăi că soțului ei i se ceruse să rămână la locul faptei și nu că fusese rugat.
   - Mulțumesc lui Dumnezeu, oftă Rebecca. Nici nu știți ce îngrijorată am fost. Ar fi trebuit să se întoarcă, apoi am văzut exploziile alea îngrozitoare și...
   Se opri când văzu expresia de pe chipul lui Chip.
   - Adică vreți să spuneți că nu era aici când s-a petrecut explozia?
   - Da, sigur că da, zise Rebecca. Nu v-a spus?
   - Nu mi-a spus mare lucru, răspunse Chip. Unde era?
   - Se dusese pe plajă să controleze casa veche - cea în care se vor muta soții Randall. Missy - fetița noastră - credea că a fost cineva în casă în după-amiaza aceasta, așa că Glen s-a dus să verifice. Probabil că a văzut exploziile de acolo și s-a dus pe chei.
   - De cât timp era plecat? înainte de explozii, vreau să spun.
   - Nu știu sigur, începu să spună Rebecca.
   Apoi își dădu seama unde voia să ajungă Chip.
   - Dumnezeule, doar nu crezi că Glen avea de-a face cu exploziile alea, nu?
   - Sigur că nu, zise Chip imediat. Dar vreau să-mi spuneți exact ce s-a întâmplat.
   Scoase un carnețel și un creion, apoi văzu expresia de teamă din ochii Rebeccăi, aceeași teamă pe care o văzuse în ochii lui Glen mai devreme. Îi zâmbi ca s-o liniștească.
   - Doamnă Palmer, nu e nevoie să-mi răspundeți la întrebări dacă nu vreți. Dar sper să vreți. Vreau să-mi notez în carnețel, chiar acum, tot ce vă amintiți că ați discutat, de ce a ieșit afară, la ce oră a ieșit - totul. Sunt absolut sigur că tot ce îmi veți spune se va potrivi întocmai cu ce îi spune Glen lui Harn Whalen. Și atunci îl voi putea susține, pentru că o să am aceeași poveste de la dumneavoastră, înainte ca dumneavoastră și Glen să fi putut vorbi unul cu celălalt.
   Rebecca se tot gândi și încercă să-și dea seama cam ce ar vrea Glen să facă ea. Și-l aminti pe Glen vorbind de omul ăsta - spunându-i că-și petrecuse aproape toată ziua ajutându-l. Iată-l acum aici, oferindu-se să-i mai ajute o dată. Oare? Se uita în ochii lui, încercând să-i ghicească intențiile. Ochii lui erau senini.
   - Spune-mi Rebecca, zise ea moale. Glen mi-a spus ce ai făcut astăzi. Vreau să-ți mulțumesc.
   Chip roși și își ținu ochii pe carnețel.
   - Cu plăcere, zise el. M-am simțit foarte bine.
   Apoi se uită la ea:
   - Cum rămâne cu întrebările? Vrei să-mi răspunzi?
   - Desigur, zise Rebecca. De unde începem?

   A treia bere stătea neatinsă în fața lui Glen, când pe ușa barului intră Harney Whalen și îl strigă.
   - Palmer, vrei să vii acum încoace?
   Glen se lăsă în jos de pe scaun și se duse în hol. Phelps plecase, după ce hotărâse că Jeff Horton suferea de o stare ușoară de șoc care avea să treacă până dimineață.
   Doctorul îl asigurase pe Whalen că nimic din starea pescarului nu l-ar împiedica pe Harn să-l chestioneze și Whalen se pregătea să facă întocmai. Când apăru Glen în hol, își ridică privirea.
   - Vreau ca tu și Horton să veniți la sediu. Am putea să completăm procesele verbale, când totul este încă proaspăt în minte.
   Glen zâmbi și zise:
   - Nu cred că e totul proaspăt în minte. Beau bere de aproape o oră.
   Apoi se uită prin cameră și zâmbetul dispăru.
   - Unde e Connor?
   - N-a venit încă, îl informă Whalen. Ești gata?
   Glen ridică din umeri, ca și cum ar fi vrut să arate că n-avea încotro, apoi îi urmă pe Jeff Horton și Harney Whalen în mașina neagră a lui Whalen. După câteva minute se aflau la sediul poliției.
   - Ei bine, Palmer, zise Whalen fără introducere. Hai să-i dăm drumul, să auzim.
   - Ce să auzim? întrebă Glen. Mă tem că m-ai reținut degeaba toată noaptea. N-am nicio idee despre ce s-a întâmplat.
   - Poate că vrei să-mi spui cum de erai pe chei?
   - Am văzut exploziile și am alergat în port. Atunci l-am văzut pe omul ăsta la capătul docului. M-am dus să văd dacă avea nevoie de ajutor. Asta e tot.
   Whalen îl studie cu ochii micșorați câteva secunde.
   - Dar repede mai alergi. Cheiul e la mare distanță de casa ta.
   - Nu eram acasă, zise Glen, fără alte explicații.
   - De ce nu-mi spui unde erai exact? se răsti Whalen.
   - De fapt, eram în casa ta, la capătul opus al lui Sod Beach față de unde stau eu. De acolo nu e prea departe de chei. Chiar în preajma punctului de întâlnire dintre plaja stâncoasă și fâșia de nisip.
   Degetele lui Whalen băteau darabana pe masă. Părea să se tot gândească la ceva.
   - Cum de-ai fost singurul care s-a dus pe chei? Merle și Chip erau și ei afară, dar nu s-au dus.
   - Probabil că n-au avut motiv să se ducă. De unde stăteau nu-l puteau vedea pe Jeff. Eu l-am văzut pentru că întâmplător era între mine și foc. Dacă nu l-aș fi văzut, m-aș fi dus la han. Dar l-am văzut, așa că m-am dus pe chei.
   - Ce naiba făceai în casa mea? zise Whalen brusc, schimbând subiectul conversației atât de violent, încât preț de o secundă Glen râmase fără replică.
   Apoi își reveni.
   - Ai putea să consideri că îți făceam o favoare, zise el, stăpânindu-și mânia.
   Cine credea Whalen că era?
   - Fiica mea credea că a fost cineva în casă în după-amiaza asta și m-am gândit să verific. Sau nu-ți pasă cine intră și cine iese din proprietatea ta?
   - Ce-mi pasă și ce nu-mi pasă e treaba mea, domnule, înțelegi? Data viitoare când ai să crezi că ar fi putut fi cineva în casă îmi spui mie. Nu-ți mai băga nasul de unul singur.
   Glen simți cum îl îneacă furia, dar se stăpâni.
   - Bine, zise el apăsat. Dar, dacă te interesează, deși se pare că nu, cineva a fost în casa aceea astăzi. Și nu plecase cu mult înaintea mea. Era un foc care încă mocnea în cămin. Fusese stins, dar nu de mult.
   - Ai dreptate, zise Whalen degajat. Eu am fost în casă în după-amiaza asta.
   Apoi arătă cu degetul mare spre Jeff Horton.
   - L-ai mai văzut până în noaptea asta?
   - Nu.
   - Dar tu, Horton? L-ai mai văzut vreodată pe tipul ăsta?
   - Ți-am spus deja, șerifule, n-am mai văzut pe nimeni de aici până în noaptea asta. Nici pe tine, nici pe el, pe nimeni. Acum, pentru numele lui Dumnezeu, n-ai de gând să faci nimic cu fratele meu?
   - Ți-am mai spus, îl imită Whalen, nu putem face nimic cu fratele tău. Dacă era în barca aia, a murit când a explodat. Dacă a sărit peste bord, n-a rezistat mai mult de 20 de minute în apă. În 10 minute, omul se duce acolo. Peste încă 10 minute e mort de-a binelea. Așa că mai bine ți-ai dori ca fratele tău să nu fi fost în barca aia. Și asta e puțin probabil, din moment ce spui că barca se îndrepta direct spre stânci.
   - Ce naiba vrei să spui? strigă Jeff.
   - Vreau să spun că, dacă nu cumva unul din voi minte, atunci fratele tău s-a urcat în barcă și s-a ciocnit de bunăvoie de stânci.
   - Asta-i o minciună ordinară! strigă Jeff. Lega barca pentru noapte. Max n-ar face niciodată așa ceva. Niciodată.
   Un zâmbet domol apăru pe fața lui Whalen.
   - Atunci ce spui? Că l-a omorât cineva? A dat drumul bărcii? A îndreptat-o spre recif?
   - Cam așa ceva, răspunse Jeff. Nu știu de ce și nu știu cine, dar așa ceva e. Dar n-o să știm nimic despre asta până când n-o să ne ducem acolo.
   - Da, fu de acord Whalen, n-o să știm. Între timp, Horton, cred că ar fi bine să te gândești să mai stai pe-aici ca să mai răspunzi la niște întrebări. Și tu, Palmer.
   Până la urmă, furia lui Glen explodă:
   - Ai înnebunit? strigă el la șeful poliției. Whalen, ia spune-mi, sunt arestat sau nu?
   - Nu ești, zise Whalen blând, aproape bucurându-se de furia celuilalt. Nu încă.
   - Și nici n-am să fiu, declară Palmer. N-aveam niciun motiv și nici n-am fost acolo. Pe dracu’, nici nu știu ce fel de barcă era. La naiba, Whalen, tot ce-am făcut a fost să încerc să ajut.
   Ieși cu pași domoli, așteptându-se ca Whalen să-l oprească.
   Dar acesta nu-l opri. În schimb, când rămaseră singuri, Whalen se întoarse spre Jeff Horton.
   - Nu-mi place ce s-a întâmplat aici în noaptea asta, zise el blând, dar amenințător. Nu-mi place deloc. Totuși, am de gând să aflu ce s-a întâmplat și să fac în așa fel încât să nu se mai repete. Și, de îndată ce-am descoperit, vreau să pleci imediat din Clark’s Harbor. Așa că stai pe-aici doar atât cât îți spun eu. Apoi pleci. Ai înțeles?
   Jeff Horton, încă mut din cauza șocului celor întâmplate, aprobă din cap și își spuse că nu auzise cu adevărat ceea ce credea că auzise. Pe când mergea încet spre hotel, Jeff blestemă furtuna ce îl adusese în Clark’s Harbor, blestemă Clark’s Harbor și pe Harn Whalen.
   Impulsul lui fu să plece. N-avea bagaj, nimic. Putea pur și simplu să predea camera, să ajungă pe șoseaua principală și să facă autostopul spre nord. Dar știa că nu avea cum.
   Trebuia să stea în Clark’s Harbor.
   Trebuia să-l găsească pe Max.
   În timp ce furtuna îi arunca rafalele de ploaie în față, Jeff încercă să-și spună că o să-l găsească pe fratele lui, că Max o să fie bine.
   Dar instinctul îi spuse că se înșela. Instinctul îi spunea că Max nu era bine; nimic n-avea să mai fie bine de atunci înainte.

   Glen Palmer încă tremura de furie când părăsi secția de poliție. Începu să meargă spre port, înainte de a se opri să reflecteze. Se întrebă dacă Rebecca ar veni să-l ia cu mașina, dar decise că n-ar face asta - nu i-ar plăcea să lase copiii singuri. Apoi își aminti de Chip Connor. Ajutorul de șerif încă nu se întorsese, dar, dacă ar merge pe drum, Chip ar putea trece pe lângă el și l-ar putea duce cu mașina.
   Se întoarse în loc și începu să meargă în sus pe Harbor Road. Ajunsese deja la intersecția cu șoseaua principală când lumina a două faruri apăru la nord. Glen ieși în fața drumului și făcu cu mâna. Mașina opri lângă el.
   - Urcă, îi strigă Chip. Am întârziat atât de mult, că nu mai contează câteva minute în plus. S-a supărat Harn pe mine?
   Glen se urcă recunoscător în mașină și, când Chip întoarse și o luă înapoi spre nord, îi ceru o țigară.
   - M-am lăsat acum câțiva ani, zise el aprinzând-o. Dar, după ce s-a întâmplat, cred că o să mă apuc din nou.
   Chip îi aruncă o privire, apoi se uită din nou la drum.
   - Dacă ai de gând să-l înjuri pe Harn, zise el, n-ai vrea să aștepți până ajungi acasă și plec eu?
   - Cum adică?
   - Ah, la naiba, nu știu, zise Chip.
   Apoi zâmbi răutăcios.
   - Știi, ți-ar fi fost mult mai ușor în seara asta dacă nu te-ai fi dus să faci pe bunul samaritean.
   - Rebecca ți-a spus unde am fost?
   - Eu am întrebat-o. Și nu-ți face griji, i-am spus că nu trebuie să răspundă la nicio întrebare.
   - Dar de ce-ai pus întrebări totuși?
   - Doar așa, zise Chip.
   Ieși de pe autostradă și intră pe poteca spre cabana familiei Palmer. Trase cât mai aproape de căsuță, dar nu opri motorul.
   - Nu intru. Mă întorc în oraș să văd ce face Harn.
   Făcu o pauză. Glen se pregătea să iasă din mașină, când Chip vorbi din nou.
   - Glen?
   Glen se întoarse către ajutorul de șerif.
   - Nu știu cum să-ți spun, dar îmi placi și tu și soția ta. De asta n-am vrut să te aud cum îl înjuri pe Harn. Știu cam ce s-a întâmplat acolo și am sentimentul că încă nu s-a terminat.
   Făcu o pauză, nesigur pe el dintr-o dată, apoi continuă:
   - De asta am vrut să am versiunea Rebeccăi, înainte să vorbești tu cu ea. Uite ce e, încearcă să-ți ții cumpătul, bine? Cu Harney te-nțelegi cam greu, mai ales dacă nu te cunoaște. Dar e corect. Știu că tu nu crezi, dar este. Sau, oricum, încearcă să fie, adăugă Chip, amintindu-și de picturile împroșcate de dimineață.
   Glen trase adânc aer în piept apoi răsuflă și mai tare.
   - Știu și eu... oftă el. Dar presupun că n-am încotro.
   Întinse mâna spre ajutorul de șerif.
   - O să fiu pe fază să văd ce se mai întâmplă. Mulțumesc că m-ai adus. Și pentru restul.
   Cei doi bărbați își strânseră mâinile și Glen se dădu jos din mașină. Ploaia se mai oprise și Glen așteptă până când Chip dispăru în noapte, înainte să intre în casă.
   Rebecca îl aștepta. Își aruncă brațele în jurul lui și îl îmbrățișă strâns.
   - Ce se-ntâmplă? Dumnezeule mare, Glen, ce se-ntâmplă aici?
   - Nu știu, șopti blând Glen. Dar, orice-ar fi, n-are nicio legătură cu noi. Niciuna.
   Ar fi vrut să fie la fel de convins pe cât o spunea. Dar ceva se întâmpla și simțea că el și familia lui se lăsau prinși. Fără să-i spună Rebeccăi, se hotărî să-l sune pe Brad Randall de dimineață.

   În micuțul dormitor din prelungirea camerei principale a cabanei, Missy și Robby stăteau în pătuțurile lor, amândoi treji.
   Robby ținea ochii închiși, dar Missy stătea cu ei larg deschiși, privind țintă spre patul de deasupra ei. Când vorbi, vocea ei sună sec în întuneric.
   - Ți-e bine? șopti ea.
   Urmă un moment de liniște, apoi vocea lui Robby coborî până la ea.
   - Cred că da. Dar m-am simțit ciudat multă vreme.
   - Știu, zise Missy. Am avut un vis.
   Vocea îi tremură, apoi continuă.
   - Era înspăimântător. Cred că nu dormeam.
   Robby se strecură din pătuțul de deasupra și se ghemui lângă sora lui.
   - Cum era?
   - Nu știu exact, zise fetița timid. Cred că tu erai în vis, dar păreai mare. Foarte mare. Și nu semănai.
   Robby se încruntă și așteptă ca Missy să continue. Cum ea tăcea, puse el o întrebare:
   - Eu eram bine... sau eram iar bolnav?
   - Erai... începu să spună Missy, dar se opri când nu-și găsi cuvintele. Făceai niște lucruri. Ai făcut o barcă să se scufunde și râdeai. Cel puțin cred că tu erai. Poate că nu, zise ea plină de speranță.
   Robby clătină din cap pe întuneric.
   - Nu-mi amintesc nimic, zise el vag. Nu puteam dormi și voiam să mă duc afară.
   - Și de ce nu te-ai dus? întrebă Missy.
   - Le-ai fi spus lui mama și tata, zise Robby simplu.
   Se urcă înapoi în pat. Se făcu din nou liniște și copiii ascultară vuietul furtunii de afară.
   - Aș vrea să se oprească, zise Missy încet.
   - Și eu aș vrea, fu de acord Robby.
   Brusc, fără niciun avertisment, ploaia și vântul încetară.
   Liniștea se lăsă peste Sod Beach.

CARTEA A TREIA

Dansatori în furtună

Capitolul 18

   Elaine Randall se holbă neajutorată la vasele îngrămădite în chiuvetă. Păreau atât de multe, scoase acum din dulap, încât nu se putu hotărî dacă să le împacheteze într-o cutie ca să fie duse la Clark’s Harbor sau să le ducă într-o debara mai mare de la subsol, unde multe din lucrurile lor urmau să fie depozitate cât timp vor fi plecați.
   În cele din urmă abandonă problema, concentrându-se asupra cratițelor și tigăilor. Cu acestea era ușor - pe cele vechi, uzate, le luau cu ei, pe cele bune le lăsau acasă. Se pregătea să împacheteze cam a nouăzeci și cincea cutie când sună telefonul.
   - Răspund eu, strigă Brad din camera de zi, unde punea cărțile în cutii de carton.
   - Unii fac mereu pauză, bombăni Elaine, destul de tare ca să fie sigură că o aude Brad.
   - Alo? zise Brad când ridică receptorul.
   - Brad? Tu ești? Sunt Glen Palmer.
   - Bună, rosti călduros Brad. Ce e?
   După o ușoară ezitare, glasul lui Glen se auzi din nou, dar mai șovăitor.
   - Uite ce e, voi mai aveți de gând să vă mutați aici?
   - Neapărat, răspunse Brad. Eu împachetez cărțile și Elaine face treabă în bucătărie. Ultimele rămășițe de discriminare sexuală, ai putea să zici.
   Cum gluma nu stârni niciun efect, nici cel mai mic chicot, Brad se încruntă ușor.
   - S-a întâmplat ceva acolo?
   - Nu știu, răspunse cu greutate Glen. O barcă s-a ciocnit de stânci aici azi-noapte.
   - Dar noaptea trecută a fost senină și liniștită.
   - Nu, în Clark’s Harbor n-a fost. Am avut o afurisită de furtună.
   Sprâncenele lui Brad se ridicară în semn de uimire, dar apoi dădu din umeri.
   - Ei, oricine iese cu barca pe o „afurisită de furtună” merită să intre în stânci, zise el, mulțumit de sine.
   - Da, numai că nimeni nu știe cum a ajuns barca acolo. Proprietarul tău zice că eu am o legătură cu treaba asta.
   - Tu? Cum i-a venit ideea?
   - Nu știu. Nu mai știu nimic.
   Se făcu tăcere, apoi vocea lui Glen continuă, ezitant, aproape scuzându-se.
   - De asta te-am sunat. Aici lucrurile au luat-o razna și n-aveam cu cine să vorbesc. Cât mai e până când vii?
   - Nu mai e mult. Astăzi, de fapt.
   - Astăzi?
   Era o nerăbdare în glasul lui Glen care îl deranjă pe Brad.
   - Împachetăm ultimele lucruri. Camionul vine în jurul prânzului. Cred că o să ajungem acolo pe la 4, poate pe la 5.
   - Ei, sper că n-o să crăp până atunci, zise Glen, dar vocea îi tremura ușor. Îmi pare rău că trebuie să-ți spun asta, Brad, dar aici ceva groaznic se petrece.
   - Parc-ai vorbi de un fel de conspirație, zise Brad, cu o curiozitate stârnită. Ești sigur că nu ți-ai lăsat imaginația să zburde?
   - Nu știu. De câte ori am mai spus asta? Uite ce, fă-mi o favoare, vrei? Vino să mă vezi în după-amiaza asta sau diseară. Dacă nu sunt la galerie, sunt acasă.
   - Oricum aveam de gând, îl asigură Brad. Și uite ce-i, nu te necăji prea tare. Orice s-ar întâmpla, sunt convins că are o explicație logică.
   - Ei, mă bucur că ești convins. E-n regulă, n-are rost să mai lungim convorbirea. Ne vedem mai târziu.
   Când Brad își luă la revedere, își dădu seama că Elaine stătea în cadrul ușii care separa sufrageria de camera de zi, cu o expresie curioasă pe față.
   - Ce se-ntâmplă? Cine era?
   - Glen Palmer.
   - Ce voia?
   - Nu știu exact, zise Brad gânditor. E foarte necăjit de ceva. Un vas pescăresc s-a ciocnit de stânci azi-noapte și Glen pare să creadă că Harney Whalen vrea să-l învinuiască pe el.
   - N-am știut că Glen avea o barcă.
   - S-ar părea că nu era barca lui.
   Ridică din umeri și începu din nou să împacheteze cărți.
   - I-am spus că o să fim acolo în după-amiaza asta, așa că n-a intrat în amănunte. Dar părea foarte supărat.
   Elaine rămase pe loc și îl privi pe Glen trebăluind. Apoi se duse la fereastra camerei de zi și își fixă privirea pe Seward Park, care se întindea în fața lor.
   - Mă întreb dacă nu facem o greșeală, zise ea fără să se întoarcă.
   - O greșeală?
   Tonul vocii lui Brad părea preocupat. Elaine se întoarse spre el, ca să-i poată citi îngrijorarea de pe față.
   - Mi se pare că n-ar trebui să mergem acolo. Adică, nu ai niciun motiv pentru care să nu poți scrie aici, nu? Avem cu siguranță o vedere la fel de bună ca aceea de pe plajă și nu te distrage nimeni. Destui oameni reușesc să trăiască în mijlocul orașului ca niște pustnici. Noi de ce n-am putea?
   - Presupun că am putea, răspunse Brad. Dar nu vreau. Și pe de altă parte, poate chiar se întâmplă ceva acolo.
   - Dacă e așa, nu vreau să iau parte.
   - Ei bine, eu vreau. Cine știe? Poate că am să scot un bestseller din toate astea.
   - Sau poate că ai să dai de bucluc, zise Elaine.
   Dar își dădu seama că n-o să mai aibă niciun argument. Brad se hotărâse și cu asta basta. Așa că îi făcu cu ochiul, încercă să-și alunge din minte frământările și se întoarse la împachetat.
   Termină în bucătărie când Brad sigila ultima cutie cu cărți. Ca la comandă, camionul care urma să-i ducă la Clark’s Harbor trase pe alee.

   Jeff Horton stătu în pat cât de mult putu, dar la ora 10 hotărî că era zadarnic și se sculă. Fusese o noapte de somn întrerupt de coșmaruri cu incendiul și mai ales spre dimineață stătuse treaz, încercând să accepte ce se întâmplase, încercând să găsească o explicație.
   Max asigura barca. Atâta tot.
   N-ar fi scos-o el în larg. Nu de unul singur și nu pe furtună. Dar fusese în barcă, altfel ar fi venit la han.
   Dar dacă era în barcă, de ce a intrat în stânci? De ce n-a pornit motoarele?
   Nu exista decât un singur răspuns logic: motoarele fuseseră scoase din uz. De către cine? Și de ce? Erau străini aici, nu cunoșteau pe nimeni. Deci nimeni n-ar fi avut niciun motiv de sabotaj.
   Nimic n-avea sens, dar pe Jeff îl costase scump. Fratele lui dispăruse, barca de asemenea, iar el se simțea neajutorat.
   De câteva ori în timpul nopții se dusese la fereastră și încercase să pătrundă întunericul cu privirea, căutând s-o vadă pe Osprey încă legată de chei, plutind liniștită în portul calm.
   Dar când veni dimineața Jeff evită fereastra, amânând momentul când va trebui să înfrunte adevărul crud că locul din doc era gol.
   Merle Glind îl iscodi cu o privire tristă când coborî scările, ca și cum ar fi fost amintirea unui fapt care era preferabil să fie uitat, și se grăbi să iasă din han fără să-i adreseze niciun cuvânt. Se opri pe terasă și se forță să privească dincolo de port.
   În depărtare, formațiunea de stânci ieșea la iveală din marea calmă, părând inofensivă în lumina zilei.
   Nu era nici urmă de vas de pescuit care să se fi zdrobit de stânci doar cu câteva ore în urmă.
   Văzând stâncile goale, Jeff simți o undă de speranță. Apoi își îndreptă ochii spre chei, dar acolo dana era goală, mărturia mută a dispariției vasului Osprey. Jeff merse încet către debarcader în locul unde ar fi trebuit să fi fost ancorat vasul.
   Stătu acolo mult timp, ca și când ar fi încercat doar prin puterea voinței să-l facă să reapară, apoi auzi o voce în spatele lui.
   - S-a dus, fiule, zise moale Mac Riley.
   Jeff se întoarse și-l privi pe bătrân.
   - Te-am prevenit, zise Riley cu o voce blândă, fără urmă de răutate. E nesigur, mai ales pe furtună.
   - N-a fost din cauza furtunii, zise Jeff. Oricât de rea a fost furtuna, frânghiile astea n-au cedat. Cineva le-a aruncat.
   Riley nu îl contrazise. În schimb, își mută privirea de la Jeff spre ieșirea din port.
   - După toate aparențele, epava ar trebui să fie încă aici, nu? medită el.
   Înainte ca Jeff să poată răspunde, bătrânul continuă:
   - Așa e marea. Uneori aruncă vasele în stânci, apoi le lasă acolo ani de zile ca și cum ar încerca să te avertizeze, dar nu și aici. Aici, când ia ceva, păstrează. Cred că așa a făcut și cu barca ta. Nu m-aș mira dacă n-ar mai ieși nimic la suprafață.
   - Întotdeauna există resturi, zise Jeff. Vor apărea undeva.
   - Dacă aș fi în locul tău, aș pleca și aș da uitării totul, zise Riley. N-ai ce-i face, fiule. Clark’s Harbor nu e ca alte locuri. Aici lucrurile funcționează diferit.
   - Asta a zis și șeful poliției azi-noapte, zise Jeff furios. Cum adică, lucrurile funcționează diferit aici?
   - Uite-așa. E din cauza mării, a plajei. Indienii știau totul despre asta și credeau că este un loc sfânt. Presupun că și noi gândim la fel. Străinii trebuie să aibă grijă aici. Dacă nu știi ce faci, se întâmplă lucruri rele. Ei, dar presupun că știi asta, nu?
   - Tot ce știu, zise Jeff cu încăpățânate, e că barca mea e o epavă și că fratele meu lipsește.
   - E mort, fiule. Dacă era în barcă, e mort.
   Nu era răutate în glasul lui; era doar o constatare.
   - Dacă îi apare trupul, atunci e mort, răspunse Jeff. Atâta timp cât nu apare niciun corp, nu e mort.
   - Cum vrei, zise Riley. Dar, dacă aș fi în locul tău, m-aș întoarce acolo de unde am venit și aș lua-o de la capăt. Și aș sta departe de Clark’s Harbor.
   Se întinse și îl bătu pe umăr pe Jeff, dar acesta se trase înapoi furios.
   - Am de gând să aflu ce s-a întâmplat, zise el.
   - Poate că ai să afli, fiule, zise Riley netulburat. Dar n-aș conta pe asta. Cel mai bun lucru ar fi să te obișnuiești cu gândul, ca noi toți ceilalți.
   - Nu pot, zise Jeff, aproape fără să se audă.
   - Uneori e mai bine să nu știi, dar bănuiesc că nu poți să înțelegi, nu?
   - Nu, nu pot.
   - Ai să poți, fiule. Într-o zi, nu prea târziu în viață, ai să înțelegi.
   Bătrânul îl bătu pe umăr încă o dată și o porni spre mal. Apoi se întoarse, și Jeff crezu că mai voia să spună ceva, dar acesta păru să se răzgândească. Fără un cuvânt, își continuă drumul.
   Jeff mai rămase o vreme pe chei, apoi începu să meargă spre fâșia îngustă de plajă de la marginea portului. Pe undeva, resturile din Osprey trebuiau să fi fost aduse la țărm. Cu puțin noroc, unul din ele ar putea furniza vreun indiciu.
   Furtuna de noaptea trecută lăsase un strat de humus pe plajă, de la pădurea de deasupra. Ud și dens, se lipea de ghetele lui Jeff în timp ce mergea spre brațul de sud al portului. Nu găsi nicăieri vreo urmă de naufragiu. Nu că s-ar fi așteptat cu adevărat. Dacă ar fi ceva de găsit, ar fi probabil undeva la nord, purtat de maree în reflux, apoi cărat de curent pe mal. Dar de la capătul crestei ar avea o vedere bună asupra stâncilor. Poate că s-ar putea vedea ceva de acolo, ceva ce nu se vedea de pe chei.
   Nu se vedea nimic, doar colțurile strălucitoare ale stâncilor de granit, clar vizibile și neamenințătoare în marea calmă. Nu era nicăieri vreun semn al distrugerii pe care ele o provocaseră azi-noapte, niciun fragment din barca sfărâmată de ele.
   Jeff mai zăbovi o vreme pe creastă, ca și cum apropierea de scena dezastrului l-ar fi ajutat într-un fel să stabilească ce se întâmplase. Dar reciful își bătea pur și simplu joc de el, zeflemisindu-l cu aerul lui de nevinovăție.
   După 30 de minute se întoarse și o porni înapoi pe plajă.
   Nu se duse până la fâșia de nisip de la nordul portului. Urmă în schimb poteca care tăia plaja până la golfulețul presărat cu stânci de dincolo. Jeff exploră plaja micuță cu atenție, inspectând bucățile de lemn ud care fuseseră aduse la țărm noaptea trecută, ochii lui căutând un obiect cunoscut, orice rest purtat de valuri care ar fi putut face parte din vasul de pescuit dispărut. Dar nu era nimic.
   Până la urmă ocoli creasta și ajunse în partea cea mai de sud a lui Sod Beach. Pentru prima oară, ochii lui încetară să mai cerceteze țărmul care se întindea la picioarele lui și admirară frumusețea locului. Acest peisaj magnific i se părea incompatibil cu evenimentele îngrozitoare care se petrecuseră. Plaja se întindea scăldată în lumina soarelui și valurile libere să spele țărmul curățaseră humusul care încă acoperea nisipurile portului. Doar lemnele ude împrăștiate la întâmplare păstrau dovada furtunii care bătuse țărmul noaptea trecută, dar chiar și acestea, răspândite peste tot pe plajă, sporeau frumusețea și pacea locului.
   Jeff începu să meargă pe plajă, fără să mai caute rămășițele lui Osprey. Splendoarea nisipurilor albe îl copleșise și pentru moment uită de noaptea trecută și lăsă seninătatea locului să-l curețe. Alese o pietricică și o aruncă cu precizie într-unul din buștenii care pluteau purtați de maree și râse tare când forma maronie a unui pui de focă țâșni din spatele ei, se uită cercetător la el un moment și o zbughi spre pădure.
   Începu să alerge și alergatul îi făcea bine, îl făcea să se simtă liber. Simți că începe să se elibereze de tensiunea sub care se aflase și începu să alerge și mai tare.
   Când simți că-și pierde respirația și inima începu să-i bată, încetini și merse cu pași iuți, apoi renunță de tot și se așeză gâfâind pe un buștean, cu fața la valuri.
   Se uitase la obiectul care plutea în apă câteva secunde până să-și dea seama ce vedea. Era la o depărtare de 30 de metri în larg și aproape scufundat; tot ce ieșea la suprafață era o grămadă cenușie, strălucind udă în lumina soarelui.
   La început Jeff crezu că era o bucată de lemn, dar, când valurile o purtară încet la țărm, își dădu seama că era altceva.
   Arăta a pânză. Jeff se ridică și înaintă spre apă, străduindu-se să vadă mai bine, fiind sigur că era de la Osprey.
   Obiectul plutea pe valuri înainte și înapoi, dar până la urmă un val mare îl cuprinse, îl rostogoli și îl aruncă înainte. Jeff se aruncă în valuri, cu mâinile întinse să-l prindă.
   Îl apucase bine înainte să-și dea seama că era Max.
   Corpul, cenușiu și lipsit de viață, stătea suspendat de vesta de salvare. Fără să mai stea pe gânduri, Jeff își prinse fratele în brațe, îl trase pe plajă, departe de valuri, și îl așeză cu grijă pe spate.
   Se luptă cu curelele de la vestă, trăgând de bucățile umflate de material ca să se desfacă. Apoi dădu la o parte vesta și îl apăsă violent pe Max pe piept.
   Un șuvoi de apă țâșni dintre buzele cadavrului și se auzi un bolborosit când apa fu înlocuită cu aer, după ce Jeff slabi apăsarea.
   Luptă înfierbântat cu corpul fratelui său. Știa că Max murise, dar mintea lui refuza să accepte. Încă o dată și încă o dată îi presă toracele, dar după primele eforturi nu mai ieși apă. Max zăcea inert pe nisip.
   Jeff renunță până la urmă și se ghemui lângă fratele lui, holbându-se la ochii lui deschiși, care nu puteau să vadă. Când nu mai suportă privirea, îi închise ușor pleoapele. Tot restul vieții va trăi cu amintirea ochilor lui Max, uitându-se fix la el de jos, de pe nisip, aproape cu reproș.
   Jeff începu să plângă cu suspine care îi zguduiau corpul, lacrimile curgându-i nestingherit.
   După câteva minute, totul încetă.
   Jeff Horton luă trupul fratelui său, strângându-l în brațe, și începu să meargă în josul lui Sod Beach spre Clark’s Harbor.
   Câteva minute mai târziu, plaja era iarăși goală, cu excepția pescărușilor rotindu-se pe deasupra și a focii jucăușe. Totul era liniștit.
   Dar departe în larg, dincolo de orizont, norii începuseră să se adune și se pornise vântul. O nouă furtună se stârnea.

Capitolul 19

   - Cât mai e?
   - Cinci mile? Zece? Cam așa ceva, răspunse Brad. Te rog să observi că nu plouă.
   - Am observat, zise Elaine.
   După toate socotelile, ar fi trebuit să treacă prin furtuna care se abătuse asupra Clark’s Harbor noaptea trecută și Elaine făcuse pariu cu Brad că vor face tot drumul până acolo pe o ploaie torențială. Dar, când ocoliră Olympia și porniră spre vest, nu dădură decât de cer senin și în ultimele 2 ore se bucuraseră de căldura soarelui de primăvară. Pe văi era așternut un val de ceață joasă, amestecat cu un spectru de verde de la ferigile care acopereau zona și întrerupt pe alocuri de maroniul trunchiurilor uriașe de cedru și albul-argintiu al plopilor înmuguriți. Ici și colo câte un rododendron răspândea culoare, cu soarele strălucind în picăturile de ploaie de pe petalele florii.
   - Vrei să-mi plătești acum sau aștepți s-ajungem acolo?
   - Am să aștept, zise Elaine sigură de sine. Nu știi când se-nnorează. Dacă pică un strop de ploaie cât descărcăm lucrurile, câștig eu.
   Brad se uită în sus la cerul senin și zâmbi.
   - N-am cum să pierd.
   Se uită în oglinda retrovizoare, așa cum făcuse din minut în minut în ultimele 3 ceasuri și jumătate, asigurându-se că în spate camionul îl urma.
   - Nu-mi vine să cred câte lucruri înghesuie în camioanele astea, comentă el.
   - Nu-mi vine să cred câte lucruri târâm după noi, răspunse Elaine cu șiretenie. Casa este mobilată, din câte-mi amintesc.
   Brad ridică din umeri nepăsător, dar nu se putu abține să nu roșească ușor. Când lucrătorii începuseră încărcatul, Brad se apucase să adauge alte lucruri de încărcat. Mai întâi biroul și scaunul lui, urmate de fotoliul capitonat care, pretindea Elaine, s-ar potrivi perfect cu mobila uzată deja existentă în casa de pe Sod Beach.
   Când începuse să adauge televizorul și echipamentul stereo, Elaine intervenise, reamintindu-i că nu aveau curent electric în viitoarea lor casă.
   În cele din urmă fuseseră gata de plecare: camionul era aproape plin și camera de depozitare de la subsol era golită.
   Dar, după cum tot insista Brad, cel puțin își justificau banii plătiți pentru camion.
   Viră la o cotitură a drumului. Erau aproape de Clark’s Harbor.
   Înaintea lor se afla intersecția cu Harbor Road și dincolo de el galeria lui Glen Palmer.
   - Ne oprim la galerie? întrebă Elaine când Brad încetini mașina.
   - M-am gândit să opresc la secția de poliție mai întâi și să iau cheia, răspunse Brad. Apoi poți să te duci la casă cu camionul și să supraveghezi descărcatul cât vorbesc cu Glen.
   - Pe naiba, protestă Elaine. Dacă crezi că am să car toate boarfele alea în casă de una singură, ești nebun. Pe urmă, vreau să-l văd și eu pe Glen.
   - Bine, bine, zise Brad.
   Trecuseră de cotitură și porniră pe panta ușoară care ducea în sat.
   - Ei, orice s-ar întâmpla pe-aici, pare destul de calm.
   Elaine nu putu să-l contrazică. Clark’s Harbor, încălzindu-se la soare, se întindea risipindu-se în jurul portului, clădirile lui pictate strălucind pe fundalul cerului albastru și al mării. Încă o dată, Elaine își aminti de un sat de pescuit din New England, o imagine intensificată și de mica flotă frumos ancorată la chei.
   Traseră în fața secției de poliție și Brad îi spuse șoferului de camion să găsească un loc de parcare pentru camion câteva minute, fără să blocheze traficul.
   Îl găsiră pe Harney Whalen în biroul lui, vorbind la telefon.
   Acesta ridică privirea, se holbă la ei cu o vădită surpriză, apoi se întoarse la convorbirea telefonică.
   Elaine își aprinse o țigară și își făcu de lucru privind jenată spre fereastră. Dar Brad nu ascunse faptul că ascultase ultima parte a conversației lui Whalen.
   - Îți spun, zicea Whalen. N-are niciun rost să vii aici. A fost un accident, nimic mai mult. Nu e nimic de investigat. Nici urmă de epavă. Doar cadavrul.
   Apoi ascultă, cu ochii spre tavan, aproape închiși, ca și când ceea ce auzea nu merita atenție.
   - Ascultă, zise el în cele din urmă, în mod vădit întrerupându-l pe acela care se afla la capătul firului. Am cercetat cadavrul și doctorul Phelps l-a cercetat și el. Acuma, eu n-oi fi specialist, dar doctorul Phelps este. Și amândoi suntem de acord că tipul s-a înecat. Se pare că a sărit din barcă atunci când barca s-a ciocnit de stânci. Și ce dracu’, nimeni nu rezistă prea mult în apă la vremea asta.
   Părea pe punctul de a spune mai multe, dar tăcu din nou și Brad presupuse că, oricine ar fi fost la capătul celălalt al firului, protestase la ceva spus de Whalen.
   - Ei bine, oricum, am de gând să trimit cadavrul în Port Angeles mâine. Fratele tipului pierde vremea pe-aici și înnebunește pe toată lumea, iar eu m-am cam săturat de toată treaba. Deci, dacă vreți să faceți ceva, să vă uitați la cadavru sau altceva, ar fi bine s-o faceți astăzi.
   Chiar atunci se deschise ușa secției de poliție și intră un tânăr pe care Brad nu-l recunoscu. Oricine ar fi fost, nu era din Clark’s Harbor. Părea foarte trist, - fața îi era roșie și ochii îi scăpărau de mânie. Aruncă o privire la Brad și Elaine, apoi își îndreptă atenția spre șeful poliției, care vorbea încă la telefon. În timp ce asculta, Harney Whalen îl privi pe tânăr măsurând încăperea nerăbdător. Brad socoti că era fratele celui mort, și că lui i se întâmplase ceva oribil, cum spusese Glen Palmer la telefon în dimineața aceea.
   - Bine, bine, zise Whalen în cele din urmă. Am să aștept până veniți încoace.
   Trânti receptorul și se uită posomorât la tânăr.
   - Ce mai e, Horton? zise el calm.
   Jeff Horton se opri și stătu drepți în fața biroului lui Whalen, uitându-se fix la șeful poliției.
   - Cine te crezi? vru el să știe.
   - Cred că sunt șeful poliției, zise Whalen cu ușurință, bucurându-se de dificultatea în care se afla tânărul. De ce întrebi?
   - Și asta îți dă dreptul să hotărăști ce să faci cu cadavrul fratelui meu?
   - Ai aflat?
   - Am aflat. Și aș vrea să știu de ce nu mi-ai spus că te dispensezi de el. Pot să-l duc eu însumi acasă.
   - Bine, răspunse Whalen, ridicându-se în picioare. Credeam că te scutesc de deranj.
   - Mă scutești de deranj? exclamă Jeff.
   Fața i se făcu roșie și pumnii i se strânseră convulsiv.
   - N-am nevoie să mă scutească cineva de deranj. Am nevoie să mă ajute cineva să aflu ce s-a întâmplat cu Max.
   Apoi, la fel de repede cum se făcuse roșie, fața lui își pierdu culoarea și deveni cenușie. Brad se ridică și se postă lângă tânăr.
   - Stai jos, zise el blând, dar cu fermitate.
   Când Jeff vru să se împotrivească, Brad îl apucă de braț.
   - Dacă nu te așezi o să leșini, zise el.
   Îl împinse pe Jeff în scaunul de pe care se ridicase el și îl făcu să-și țină capul pe genunchi.
   - Dacă simți că ți se face rău, întinde-te pe jos. Are să ți se pară prostesc, dar e mai bine decât să vomiți. Acum respiră adânc.
   Brad își îndreptă apoi atenția spre Whalen:
   - Ce se-ntâmplă?
   - E treaba mea și a lui, declară Whalen. N-are legătură cu tine.
   - Sunt doctor și tipul ăsta nu e într-o formă prea bună. Mă întreb de ce oare.
   - Și eu îți spun că nu e treaba ta, se răsti Whalen.
   - A cui treabă ar fi? zise Jeff, ridicându-se în picioare.
   Se uită la Brad.
   - Dumneavoastră cine sunteți?
   - Brad Randall, zise Brad, întinzându-i mâna. Sunt doctor în Seattle. Presupun că fratele tău e cel care a murit?
   Jeff aprobă din cap.
   - Individul acesta susține întruna că a fost un accident, dar nu cred. Și acum a plănuit să-l trimită pe Max acasă și nici măcar nu mi-a spus.
   - Max presupun că e fratele tău. N-ai vrea să-mi spui numele tău?
   - Jeff. Jeff Horton.
   - Bine, Jeff. Acum spune, ce s-a întâmplat?
   Dar, înainte să apuce să-i spună, Harney Whalen interveni:
   - E cumva biroul tău, domnule doctor Randall? zise el insinuant. Căci cu siguranță te porți ca și cum ar fi.
   Brad își mușcă buza.
   - Îmi pare rău, zise el. Nu e treaba mea, desigur. Dar Jeff pare destul de necăjit și oamenii necăjiți sunt preocuparea mea.
   Cum Jeff se uita la el întrebător, Brad îi făcu cu ochiul.
   - Sunt psihiatru.
   Elaine se ridică brusc și mișcarea ei îi atrase atenția lui Brad, exact așa cum intenționase.
   - Ce-ar fi să-l iau pe Jeff la o cafea până rezolvi tu aici cu șeriful? sugeră ea. E-n regulă?
   Brad înțelese imediat că soția lui încerca să dezamorseze situația. Îi zâmbi recunoscător.
   - Dacă nu te superi, zise el, știind că nu s-ar supăra și că de fapt ea preluase controlul situației.
   - Sigur că nu mă supăr.
   Se întoarse către Whalen și îi zâmbi.
   - E ceva ce ar trebui să știu despre casă chiar acum?
   Whalen clătină încet din cap, uitându-se când la unul, când la celălalt dintre soții Randall. Dar, înainte să poată spune ceva, Elaine se auzi din nou.
   - Bine, atunci ne vedem peste câteva minute, îi spuse ea lui Brad.
   Îl prinse de braț pe Jeff Horton și îl trase în picioare. Jeff, încurcat, nu opuse rezistență și ea îl conduse afară din birou.
   - Ai cheile? îl auzi pe Brad întrebându-l pe Whalen când ieși pe coridor.
   Se felicită. Poate că psihiatrul era persoana nelalocul ei din familie.

   - Nu ți-a fost ușor, nu? îl întrebă Elaine pe Jeff.
   Stăteau în cafenea, bându-și a doua ceașcă de cafea, după ce Jeff îi povestise lui Elaine ce se întâmplase.
   - Puțin spus, zise Jeff cu amărăciune. Ce-i mai rău e că n-o să mai pot sta aici multă vreme, și, cum o să plec, șeful poliției o să lase baltă toată treaba. La naiba, a făcut-o deja.
   - S-ar putea să fi fost chiar un accident, sugeră Elaine.
   - Să fi fost oricine altcineva în locul lui Max, aș fi fost de acord. Dar Max făcea parte dintre acei oameni care nu au accidente. Era întotdeauna metodic, întotdeauna grijuliu, întotdeauna zicea că nu există accidente. Ca și noaptea trecută, când ne-a prins furtuna. Oricine altcineva în locul nostru ar fi încercat să ajungă în Grays Harbor și, dacă n-ar fi reușit, atunci s-ar fi putut numi un accident. Dar Max ar fi spus că e o prostie și ar fi dat vina pe timonier.
   - Și ar fi avut dreptate, aprobă Elaine.
   - Dacă i-ar fi folosit la ceva. Oricum, Osprey n-ar fi putut să fie dezlegată accidental. Cineva i-a tăiat funiile de legătură de la doc, dar nu pot să-l determin pe acest șerif să facă ceva. E ca și cum nu i-ar păsa.
   - Cred că nici nu-i pasă, zise încet Elaine.
   Înainte ca Jeff să apuce să întrebe ce voia să spună cu asta, ea schimbă subiectul.
   - Ce-ai să faci acum?
   - Cred că o să mă întorc acasă și o s-o iau de la capăt. Dar fără Max n-o să-mi fie ușor.
   - N-ai putea să mai stai aici o vreme?
   - Sunt falit. Mai pot plăti o singură noapte la hotel și cu asta gata. Dar vreau să rămân, să aflu ce s-a întâmplat cu Max.
   Se uită adânc în ochii lui Elaine și vocea lui căpătă o intensitate care aproape că o înspăimântă.
   - Cineva l-a omorât pe Max, doamnă Randall. Nu știu cine, dar cineva l-a omorât. Trebuie să aflu de ce.
   Elaine îl studie pe tânărul din fața ei și încercă să evalueze ce îi spusese. E încă sub stare de șoc, își zise ea, și profund afectat. Totuși, ceea ce îi spusese avea sens. Dacă fratele lui fusese atât de grijuliu pe cât pretindea Jeff - și nu avea niciun motiv să se îndoiască - atunci părea puțin probabil că dezlegatul vasului de pescuit să fi fost un accident.
   - Uite ce e, zise ea deodată. Dacă e atât de important pentru tine să mai stai aici o vreme, poți să stai cu noi. Sunt condiții minime, dar e pe gratis.
   - Cu voi?
   Jeff părea complet nedumerit.
   - Dar nici măcar nu mă cunoașteți.
   Elaine îi zâmbi cald.
   - Dacă n-ai fi spus asta, m-aș fi îngrijorat. Oricum, suntem chit, nici tu nu ne cunoști. Crede-mă, în câteva zile o să ne cunoaștem foarte, foarte bine. Casa pe care am închiriat-o nu e mare și n-are curent electric. Mi s-a spus că instalațiile sanitare merg, dar nu cred până nu văd. Sunt vreo două dormitoare sus, două camere de oaspeți, și ai putea foarte bine să fii primul nostru oaspete.
   Până să-i răspundă Jeff, Elaine se uită la ceas și se ridică.
   - Haide, am stat destul aici. Dacă Brad n-a terminat cu domnul Whalen, înseamnă că ceva n-a mers bine. Și probabil lucrătorii cred că am murit.
   - Lucrătorii?
   - Ți-am spus doar că tocmai ne mutăm. Mă rog, a fost un fel de minciună. Nu ne-am mutat încă. De fapt, am ajuns în oraș doar de o jumătate de oră.
   Luându-l de braț pe Jeff, îl conduse afară.

   Aproape că dădură nas în nas cu Brad când cotiră pe strada principală și Elaine știu după figura lui că ceva nu era în regulă.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea.
   Brad se uită o clipă la ea inexpresiv, apoi râse spart.
   - N-ai să crezi, zise el. Whalen nu-și amintea când ne-a închiriat casa.
   - Nu-și amintea? Vorbești serios?
   Brad aprobă din cap.
   - De-asta a părut așa surprins când am intrat la el în birou. Credea că am plecat pentru totdeauna. A trebuit să-i arăt contractul de închiriere înainte de a-mi da cheile casei. Cred că am avut dreptate când am zis că era într-un fel de transă când ne-a arătat locul.
   O văzu pe Elaine pălind și hotărî că nu era cazul să continue subiectul. Îi zâmbi în schimb sincer lui Jeff Horton.
   - Presupun că Elaine te-a invitat să stai cu noi?
   - Dacă sunteți de acord, domnule doctor Randall.
   - Mă cheamă Brad și desigur că sunt de acord. Dacă nu te-ar fi invitat ea, aș fi făcut-o eu. Totuși, ar trebui să plecăm, altfel lucrătorii ne vor arunca lucrurile în stradă. Whalen ne va conduce acolo, doar ca să ne asigurăm că locul e-n regulă.
   Ca la un semn, Harney Whalen ieși din secția de poliție și se holbă posomorât la cei trei. Când vorbi, fu evident că i se adresa lui Jeff.
   - Credeam că ai plecat deja.
   - Nu plec nicăieri, zise Jeff moale. Până nu aflu ce s-a întâmplat cu fratele meu.
   Whalen își plimbă limba în gură în timp ce cugeta.
   - Mai stai la hotel?
   - O să stea cu noi, zise Elaine categorică, ca să pună capăt discuției.
   - Așa, deci? zise Whalen. Cred că nu mă privește. Vreți să mă urmați?
   - Sigur că da, zise Brad.
   Se întoarse și făcu semn lucrătorilor, care leneveau sprijiniți de aripa camionului, la o mică distanță. Aceștia își stinseră țigările și urcară în cabina camionului.
   - O să fim chiar în spatele tău, îi strigă Brad lui Whalen, care se afla deja în mașina poliției.
   Whalen le făcu un semn aprobator cu mâna lui cu mănușă neagră, fără să zică nimic. În schimb porni motorul și se îndepărtă de curbă, cu fața lipsită de orice expresie când trecu pe lângă ei. Soții Randall și Jeff Horton îl urmară. În spate, camionul încheia coloana.

   Harney Whalen conducea încet mașina de poliție cu ochii fixați pe drum. Dar conducea mecanic, mai mult din instinct.
   Mintea lui era tulburată.
   Jeff Horton nu se ducea acasă.
   În schimb, va sta în Clark’s Harbor, stârnind necazuri.
   Și soții Randall. De unde-au apărut? Își scotoci mintea, încercând să-și aducă aminte că semnase contractul.
   Avea un gol în minte. Își aminti că le arătase casa, dar despre contract - nimic. Absolut nimic.
   Alt necaz.
   Lui Harney Whalen nu-i plăceau necazurile. Se întrebă ce-ar fi de făcut. Și se întrebă de ce tot veneau străinii în Clark’s Harbor. Nu fusese niciodată un loc bun pentru străini.
   Nu fusese și nici nu avea să fie vreodată.

Capitolul 20

   Convoiul oferea un spectacol neobișnuit trecând prin Clark’s Harbor: mașina poliției, în frunte cu Harney Whalen la volan, cu ochii ferm ațintiți la drumul dinaintea lui, cu o expresie stranie pe față - expresie care ar fi spus oricui ar fi văzut-o că mintea lui Whalen era departe. În spatele lui erau soții Randall, cu Jeff Horton pe locul din spate. Elaine făcea încercări sporadice de conversație, dar toți trei erau preocupați de gândurile lor, așa că tăcură în scurt timp. Camioneta era la coadă.
   E aproape ca un straniu cortegiu funerar, își zise Elaine.
   Aruncă o privire afară pe fereastră și văzu câțiva oameni stând pe trotuar, care lăsaseră totul ca să se uite la noii veniți făcându-și intrarea. Fețele lor îi păreau lui Elaine impasibile, ca și cum sosirea soților Randall nu le-ar fi stârnit niciun fel de reacție - ceva care trebuia remarcat, dar care nu le-ar fi schimbat viața în niciun fel. Și totuși, observându-le ciudata impasibilitate, Elaine începu să simtă că mai era ceva, o teamă pe care încercau să o ascundă. Îi aruncă lui Brad o privire rapidă, dar el se concentra asupra drumului, fără să țină cont de trecători; apoi o luară spre Harbor Road, lăsând în urmă satul.
   Convoiul se îndrepta pe șosea spre nord, trecu de galeria familiei Palmer și dispăru după curba care îi ducea aproape de țărm. Harney Whalen mări viteza și mașina din spate și camioneta accelerară. Mergeau aproape de viteza limită când Whalen îi observă pe cei doi copii în față, pe drum. Preț de câteva secunde păstră viteza, îndreptându-se spre Robby și Missy Palmer, mașina venind spre ei cu toată viteza. Whalen se simți înțepenit la volan, incapabil să se miște. Apoi, când distanța dintre el și copii se micșoră, își ridică piciorul drept de pe accelerație, apăsă pe frână, viră și apăsă pe claxon.
   Missy țâșni de pe șosea în șanț chiar înainte ca zgomotul claxonului să răsune. Dar Robby râmase în drum, întorcându-se încet să se holbeze la mașina care venea, ca și cum nu și-ar fi dat seama că se afla în pericol.
   - Robby! țipă Missy.
   Atunci claxonul fu urmat de scrâșnetul frânelor pe șosea, până când mașina începu să derapeze. În sfârșit, Robby se mișcă.
   Era o mișcare lentă și metodică.
   Se dădu calm la o parte din fața mașinii poliției în viteză, apoi privi agale cum derapează în cerc, iese de pe șosea și se oprește pe partea cealaltă a drumului. De îndată ce se opri, Harney Whalen sări de pe scaunul șoferului și porni spre Robby.
   Brad Randall se pregătea și el să oprească aproape de locul unde se aflaseră copiii. Nu observase nimic până când nu văzuse luminile de la mașina lui Whalen și zgomotul claxonului îl asurzise când derapase mașina poliției. Doar în ultima clipă o văzuse pe Missy sărind din drum și pe Robby dându-se încet la o parte din calea mașinii.
   - Dumnezeule, zise el, când opri mașina. Aproape că a dat peste ei. Nu i-o fi văzut?
   - Ar fi trebuit, zise Elaine.
   Făcu o pauză și în vocea ei se strecură o tonalitate ciudată.
   - Aceia sunt copiii soților Palmer. Au pățit ceva?
   Până să-i răspundă Brad, Elaine ieșise în grabă din mașină și se așezase în genunchi lângă Missy. Fetița plângea cu suspine și Elaine o strânse în brațe.
   - E-n regulă. Totul e bine. Nu-i nimeni rănit.
   - A făcut-o intenționat, rosti Missy printre suspine. A încercat să ne calce.
   - Nu, o alină Elaine. N-a făcut nimeni asta. Nimeni n-ar face asta intenționat.
   Atunci Harney Whalen ajunse acolo, în picioare deasupra lor, cu fața palidă și mâinile tremurate.
   - Ce naiba făceați voi, copii? întrebă el.
   Elaine o trase aproape de ea pe Missy, care plângea, și îl fixă pe Whalen cu privirea, cu sprâncenele adunate de furie.
   - Nu i-ai văzut? vru ea să știe. Trebuie să fi fost chiar în fața ta.
   Aruncă o privire rapidă în jur, căutându-l pe Brad, având nevoie de sprijinul lui. Apoi îl văzu ghemuit lângă Robby, controlând starea băiatului.
   - E bine? îi strigă ea.
   - E bine, răspunse Brad. N-are nicio zgârietură. E doar speriat.
   - Nu sunt speriat, răspunse Robby.
   - Dacă nu ești, ar trebui să fii, zise Brad, ciufulindu-l pe băiat. Nu ți-a spus nimeni niciodată să nu mergi pe stradă?
   Apoi se întoarse către Whalen.
   - Nu i-ai văzut? întrebă el, repetând întrebarea lui Elaine.
   - S-a întâmplat repede, zise Whalen. Au apărut acolo dintr-o dată.
   - Dar ai avut destul timp să-i vezi, protestă Brad.
   Whalen înțepeni și se uită sever la Brad.
   - Ei bine, n-am avut. Dar i-am văzut destul de repede. Nimeni nu e rănit; nimeni în afară de mine nu e măcar tulburat. Și cu asta basta, nu?
   - Mașina ta e-n regulă?
   - Da, îl asigură Whalen.
   Porni spre mașină, dar Brad îl opri.
   - Nu crezi că ar trebui să-i ducem până acasă pe copiii ăștia?
   Whalen se uită de la Missy la Robby și încă o dată la Missy.
   - Ce ziceți? Vreți să mergeți cu mașina poliției?
   Fața lui Robby se însenină imediat, dar Missy se încruntă.
   - Nu, zise ea cu hotărâre.
   - Putem să vă ducem noi acasă, se oferi Elaine.
   - Mulțumim, zise Missy. Vrem să mergem pe jos.
   - Ești sigură?
   Elaine se uită îngrijorată la fetiță, de parcă ar fi crezut că nu era în stare să meargă. Missy nepăsătoare se trase de lângă ea.
   - N-avem voie să mergem cu străini, zise ea precaută.
   - Noi nu suntem străini, contracară Elaine.
   Missy se uită la ea gânditoare, apoi clătină din cap.
   - Nu vrem, zise ea.
   Buza ei începu să tremure, ca și cum ar fi fost gata să plângă iar.
   Elaine se ridică, dădu din umeri și oftă.
   - Ei bine, dacă sunteți siguri că vă e bine... începu ea.
   Se uită neputincioasă la Brad, dar el nu se băgă, ușor amuzat de eforturile pe care le făcea soția sa cu copiii. Whalen, acceptând hotărârea lui Missy ca fiind definitivă, se întoarse la mașina lui și începu să facă manevre ca s-o scoată din nou pe șosea.
   Fără tragere de inimă, Elaine îl urmă pe Brad la mașină, unde Jeff Horton stătea tot pe bancheta din spate. Ea se mai uită de două ori la copii, dar nu se mișcau. Robby se uita la mașina poliției, dar Missy nu părea să vadă nimic. Era ca și cum ar fi așteptat ceva, dar Elaine n-avea nicio idee ce anume. Se urcă alături de Brad, chiar atunci când Harney Whalen reușise să redreseze mașina poliției. Un minut mai târziu convoiul era din nou la drum.

   - A vrut să dea peste noi, îi spuse Missy lui Robby după ce cele două autoturisme și camioneta dispărură din vedere.
   - Ba nu, răspunse Robby.
   Se uită sever la sora lui, dorindu-și să nu mai fie așa de încăpățânată.
   - Cum de n-ai vrut să mergem cu mașina poliției?
   - Nu-mi place omul ăla. Vrea să ne facă rău.
   - Asta-i o tâmpenie. De ce-ar vrea să ne facă rău?
   - Nu știu, zise Missy arțăgoasă. Dar vrea.
   Robby hotărî să nu aducă argumente.
   - Ei, măcar am fi putut să mergem cu soții Randall.
   - Mami și tati nu vor să mergem cu străini.
   - Nu sunt străini. A fost doctorul meu și se mută în casa de pe plajă.
   - Ei bine, eu nu-i cunosc, insistă Missy. Deci sunt străini.
   Apoi se uită întrebătoare la fratele ei.
   - Cum de stăteai în stradă?
   - N-am stat, răspunse Robby.
   - Ba da, ai stat. Am strigat la tine și tu tot stăteai acolo.
   Robby se scărpină în cap gânditor.
   - De fapt nu prea-mi amintesc, zise el. S-a întâmplat atât de repede. Oricum, m-am dat la o parte din drum, nu? N-am sărit ca un iepure fricos, cum au sărit alții. Hai să o luăm prin pădure și să mergem acasă pe la plajă, sugeră el.
   - Nu vreau, se opuse ea. Nu-mi place plaja.
   - Tu nu vrei să faci niciodată nimic, zise Robby disprețuitor. Dacă nu vrei să mergi pe la plajă, poți să stai aici pe drum singură.
   Ochii lui Missy se măriră de indignare.
   - Nu poți să mă lași aici. Mama zice că trebuie să rămânem împreună.
   - Dar nu zice să facem mereu numai ce vrei tu.
   Începu să traverseze strada, dar Missy rămase pe loc.
   Când ajunse pe partea cealaltă Robby se întoarse și se uită sever la sora lui.
   - Vii sau nu?
   Missy era derutată; nu voia să meargă prin pădure, nu voia să meargă nici pe plajă. Cumva plaja o speria, deși știa că pe Robby nu-l speria. Dar cel mai mult nu voia să meargă singură acasă.
   Se întrebă care ar fi reacția mamei ei dacă ar vedea-o apărând singură. Mama ar putea să-l pedepsească pe Robby dacă ar lăsa-o singură, dar ar putea s-o pedepsească și pe ea pentru că n-a stat cu fratele ei. Hotărî că era mai bine să fie un pic speriată decât să fie pedepsită.
   - Bine, zise ea și se grăbi să traverseze șoseaua ca să-l prindă din urmă pe Robby, care căuta deja cu înfrigurare o potecă în pădure.

   Harney Whalen trase cât putu mai departe de aleea îngustă ca să lase loc și soților Randall și camionului să treacă înaintea lui. Opri motorul, dar nu coborî imediat din mașină.
   Era încă supărat de ce se întâmplase. Încercase să se poarte de parcă fuseseră neatenți copiii, dar el știa că nu fuseseră. Știa că îi văzuse din timp.
   Înghețase la volan.
   Aproape să-i omoare.
   Și nu știa de ce.
   Pentru un minut se purtase ca înainte de a cădea într-unul dintre momentele stării lui de transă. Timpul parcă se oprise în loc - și mușchii trupului nu-l mai ascultau; pierduse controlul lor, ca și cum trupul lui ar fi fost ceva separat de el, mânat de o voință proprie.
   Dar până acum fusese bine: de obicei era singur când se întâmpla așa ceva. Singur, undeva unde nimeni să nu sufere.
   În după-amiaza asta fusese cât pe-aci să fie omorâți doi copii. Se hotărî să aibă discuția pe care o amâna de atâta timp cu doctorul Phelps.
   Odată luată această hotărâre, se dădu jos din mașina poliției și merse până la soții Randall, care îl așteptau împreună cu Jeff Horton.
   - Ai pățit ceva? îl întrebă Brad Randall.
   - Nu, sunt bine. Mi s-a părut că aud ceva la motor.
   Fără alte cuvinte, o luă înainte pe poteca ce îi scotea din pădure, printre grămezile de bușteni. Deschise ușa de la bucătărie, surprins că nu era încuiată, și apoi îi înmână cheia lui Brad.
   - Nu e decât o cheie, zise el. Se potrivește la amândouă ușile și am un duplicat. Dacă mai vreți una, va trebui să-i cereți lui Blake să v-o facă.
   - Mă îndoiesc că o să încuiem vreodată, zise Brad.
   - Cum vreți, zise Whalen evaziv. Orășenii cred întotdeauna că sunt mai în siguranță în provincie decât la oraș. Dar nebuni sunt peste tot.
   Ochii îi căzură pe Jeff Horton, iar Jeff simți cum se înroșește de mânie, dar rămase tăcut. Whalen îi conduse în casă, scuzându-se pentru deranj cu jumătate de gură, dar fără să se ofere să curețe.
   - Uneori mă gândesc că ar trebui să demolez casa, mormăi el.
   - Și de ce n-o faci? îl întrebă Brad.
   Harney păru surprins și Brad își dădu seama că șeful poliției nu intenționase să o spună cu voce tare.
   - Nu știu, zise Whalen meditativ. Probabil că nu ajung niciodată. Sau poate că nici nu vreau. Vin aici din când în când. Mă scoate din casă.
   Se pregăti să plece, apoi se opri și se întoarse cu fața spre soții Randall încă o dată.
   - Să vă spun ceva, zise el apăsat. Clark’s Harbor este un oraș în care toată lumea se cunoaște. Toți suntem înrudiți unii cu alții și nu-i acceptăm ușor pe străini. Și nu e doar faptul că nu suntem prietenoși. Mai e ceva - ori de câte ori străinii vin în oraș, totul se dă peste cap. Deci să nu vă așteptați să vă fie prea bine aici. Nu o să vă fie.
   - Ei, dacă n-o să căutăm să dăm de bucluc, nu văd de ce ar da el peste noi.
   - Nu vezi? răspunse Whalen. Mai întreabă în jur, domnule Randall. Ce zici de Horton, aici de față? El și fratele lui au venit și a dat buclucul peste ei în câteva ceasuri. Și mai sunt și prietenii tăi, familia Palmer. Și ei erau cât pe-aci s-o pățească acum o jumătate de oră. Mă rog, nimic din ce-o să vă spun n-o să vă convingă.
   Aruncă o privire la ceas.
   - Mai bine m-aș întoarce în oraș. Nu mai am ce face pe-aici. Locul e tot al vostru. Chiria la începutul fiecărei luni.
   - Nenorocitul ăsta, șuieră Elaine după plecarea șerifului.
   - Așa vorbești despre proprietarul tău? întrebă Brad.
   Apoi chicoti:
   - Cred că îi place să facă pe profetul.
   Jeff Horton clătină din cap.
   - Sunt de acord cu soția ta, zise el. E un nenorocit.
   Până să se continue discuția, apăru o matahală în ușa bucătăriei.
   - Oameni buni, vreți să mai descărcăm lucrurile astea sau le ducem înapoi la Seattle?

   Din ascunzătoarea lor din pădure, Robby și Missy îl urmăriră pe Brad cum pleca din casă. Urmăriseră totul, îi văzuseră pe lucrători cărând cutie după cutie în casa veche, îi urmăriseră cum se duceau. Acum pleca și Brad.
   - Credeam că și el o să locuiască aici, zise Missy plângăcios. Așa ziceai.
   - Ei, și cine zice că nu? întrebă Robby. Probabil că doar se duce după ceva în oraș. Ce-ar fi să ne ducem să-i dăm bună ziua doamnei Randall?
   - Nu vreau, se plânse Missy. Nu-mi place casa aia.
   - Asta spui tot timpul, sublinie Robby. Ce nu-ți place la ea?
   - Nu știu. Se întâmplă lucruri rele aici. Se întâmplă peste tot pe plaja asta. Vreau acasă.
   - Păi, du-te acasă.
   - Vino cu mine.
   - Nu vreau. Mie îmi place plaja.
   - E târziu, sublinie Missy. Mami o să se-nfurie pe noi.
   - Nu, n-o să se înfurie, răspunse Robby.
   Dar, în ciuda vorbelor curajoase, nu era convins că Missy n-avea dreptate; mama lui se purtase foarte ciudat în ultimul timp și Robby nu putea să-și dea seama de ce. De când femeia aceea se sinucisese, mama lui păruse îngrijorată. Cedă insistențelor surorii lui.
   - Bine, zise el. Haide.
   Porni spre ieșirea din pădure, dar Missy îl opri.
   - Haide să mai mergem prin pădure.
   - De ce?
   - Acesta e locul de pe plajă unde a ieșit la suprafață omul acela, zise Missy.
   - De unde știi?
   - Știu și gata.
   - Ba nu știi, zise Robby supărat.
   - Ba știu, insistă Missy.
   Se îndepărtă de fratele ei.
   - Poți să o iei pe acolo dacă vrei, dar eu merg prin pădure.
   Robby hotărî că sora lui era o adevărată pacoste, dar o urmă oricum, respectând ordinul dat de mama lui, ca ei doi să stea împreună. După câteva minute, Missy îl prinse de mână.
   - Ce e? întrebă Robby plictisit.
   - Mi-e frică. Hai să fugim.
   Smuci de mâna lui Robby și aproape involuntar el începu să alerge cu Missy.
   Când ajunseră lângă căsuță, Missy se opri brusc.
   - Gata, acum. Nu-mi mai e frică.
   - Asta pentru că suntem aproape ajunși acasă, sublinie Robby.
   Missy se uită în sus și, destul de clar, căsuța era acolo, vizibilă între copaci. În timp ce parcurgeau ultimii câțiva metri până la casă, Missy îl luă pe Robby de mână și i-o strânse tare.
   - Haide să nu mai mergem pe plajă, se rugă ea moale.
   Robby o privi curios, dar nu zise nimic.

   Brad trase în fața galeriei și se asigură că nu parcase pe trotuar, amintindu-și de amenda pe care i-o dăduse Harney Whalen ultima oară când fusese acolo. Apoi se duse la ușa galeriei și își vârî capul înăuntru.
   - Glen? Ești aici?
   - În spate, strigă Glen.
   Îndreptându-se spre fundul clădirii, Brad se uită în jur, surprins de progresul făcut. Fu și mai surprins că Glen nu era singur în camera din spate.
   - Ai primit ajutor în cele din urmă?
   Glen se ridică de la planșeta unde lucra la niște schițe și zâmbi.
   - L-ai cunoscut pe Chip Connor când ai mai fost pe-aici? întrebă el.
   Ajutorul de șerif puse deoparte ferăstrăul pe care îl ținea și-i întinse mâna lui Brad.
   - Încântat să vă cunosc, zise el cu un zâmbet. Probabil să sunteți doctorul Randall.
   - Brad, îl corectă.
   Se uită cu un ochi critic la Chip.
   - Ești în exercițiul funcțiunii?
   - De vreun ceas nu mai sunt. Dar, dacă toată lumea din oraș vrea să mă acuze că îmi neglijez datoria, s-ar putea să aibă dreptate.
   Apoi privirea lui Brad se mută asupra lui Glen și când vorbi păru complet derutat.
   - Nu prea înțeleg, zise el. Când ai sunat azi dimineață păreai îngrozit. Mă așteptam să te găsesc înghesuit într-un colț sau mai rău, în niciun caz lucrând fericit cu ajutorul de șerif.
   Îi aruncă o privire lui Chip.
   - Doar ești adjunctul lui Whalen, nu?
   - Și, mai mult sau mai puțin, nepotul lui, zise Chip.
   Cum Brad se fâstâci, lui Chip îi pieri zâmbetul.
   - Vrei să vorbești numai cu Glen?
   - Cum vrea el, contracară Brad.
   - E-n regulă, zise Glen. Chip știe ce s-a întâmplat. De fapt, m-a ajutat cu mult mai mult.
   Brad se uită la galeria aproape terminată.
   - E evident că iese, zise el. Acuma, ce-ar fi să mă pui la curent cu ce s-a mai petrecut?
   Glen desfăcu trei cutii de bere și se așezară cu toții cât mai comod posibil pe câte o bucată de lemn. Brad îi ascultă în liniște pe Glen și Chip explicând ce se întâmplase în ultimele zile, precum și despre insinuările absurde ale lui Harney Whalen cum că Glen ar fi fost implicat în moartea tui Max Horton și poate chiar și a lui Miriam Shelling. Când terminară, Brad clătină din cap cu tristețe.
   - Nu-l înțeleg pe omul ăsta, zise el. La început am crezut că pur și simplu nu-i plac străinii, dar am început să cred că e altceva. Ceva mult mai complicat.
   - Mai complicat? întrebă Chip. Ce vrei să spui?
   Brad nu răspunse, nici măcar nu părea să fi auzit ce-l întrebase Chip. În schimb, îi puse o întrebare lui Glen aparent irelevantă.
   - Dar Robby?
   - Robby? Ce legătură are el cu toate astea?
   - Nu știu, zise Brad, încercând să pară detașat. Dar știm că ceva s-a întâmplat cu el aici și acum li se întâmplă altor oameni.
   Ochii lui Glen se micșorară când înțelese insinuarea.
   - Încerci să spui că Robby e implicat în ce se întâmplă?
   - Eu nu încerc să spun nimic, răspunse Brad. Dar lucrurile care nu par a avea o legătură unele cu celelalte uneori au. Cred că mai bine m-aș ocupa un pic de Robby.
   Cei trei bărbați tăcură. Dintr-o dată nu mai era nimic de spus.

Capitolul 21

   Chip Connor stătea la barul din Harbor Inn în seara aceea, sorbind încet dintr-o bere și încercând să-și facă ordine în gânduri. Era derutat și supărat; lucrurile îi păreau mult prea complicate. Termină berea, trânti paharul gol pe masa de la bar și mai ceru unul. Merle Glind apăru lângă el.
   - Vrei puțină companie? întrebă el, frecându-și mâinile.
   - Da, dă-mi voie să-ți cumpăr o bere.
   Glind se cățără pe taburet lângă Chip. Adăugă cu grijă un vârf de sare la berea pe care o pregătise, gustă din ea și dădu din cap mulțumit.
   - Nimic nu încheie mai bine ziua ca o bere bună, sărată.
   Apoi se uită la Chip iscoditor.
   - Ai vrea să-mi spui la ce te gândești?
   - Nu cred că mă gândesc la ceva, răspunse Chip evaziv.
   Dar Merle Glind nu se lăsa ușor.
   - Se vede pe fața ta. Ce-ar fi să-mi spui?
   - N-am ce să-ți spun, zise Chip stingherit. Sunt o grămadă de lucruri care s-au adunat. Cred că sunt îngrijorat din cauza lui Harn.
   - Harn? Harn Whalen?
   Vocea lui Merle Glind era plină de neîncredere, ca și cum ar fi fost de neînțeles pentru el ca cineva să-și facă grijă pentru șeful poliției.
   - Da, asta am zis, repetă Chip cu acreală, dar Glind nu păru să audă.
   - Păi, asta nu pot să-mi închipui, cloncăni el. E ceva-n neregulă cu el?
   Chip ridică din umeri, aproape cu indiferentă.
   - Nu, din câte știu, zise el încet. Sunt niște lucruri mărunte.
   - Ce fel de lucruri mărunte?
   Ochii hangiului sclipiră de nerăbdare și Chip Connor se hotărî brusc că nu voia să i se destăinuie lui Glind.
   - Nimic palpabil, zise el.
   Își termină berea care-i fusese pusă în față și se ridică.
   - Cred că o să mă duc să mă plimb. Probabil că sunt agitat.
   - Afară începe să plouă, îi atrase Glind atenția, strângând din buze și încruntând din sprâncene, când își dădu seama că n-o să afle la ce se gândea Chip.
   - Mereu se pregătește să plouă pe-aici, răspunse Chip. Sau începe ploaia, sau se oprește.
   - Ne mai vedem.
   Aruncă două bancnote pe tejghea și rânji când Merle le adună. Apoi îl bătu pe umăr pe Glind și plecă.
   Era o ploaie ușoară, amestecată cu ceață, genul de ploaie care împrospătează aerul și nu-ți cere umbrelă. Chip o simți rece pe față și îi plăcu senzația. Era aproape ca stropii din apa mării, dar mai ușoară, mai blândă, aproape mângâietoare.
   Porni spre chei, gândindu-se că ar putea să verifice legăturile bărcilor, dar când păși pe chei își dădu seama că cineva era deja acolo: o luminiță se ivi în întuneric.
   - Hei! strigă Chip.
   Luminița se roti. Chip ridică instinctiv mâna să-și acopere ochii, căci lumina îl orbea.
   - Chip? Tu ești?
   Chip recunoscu imediat vocea stridentă.
   - Bunicule?
   - Ei da, nu e omul negru, dacă la asta te-așteptai.
   Chip se grăbi spre chei.
   - Ce faci aici în ploaie? Ai să faci pneumonie.
   - Dacă ar fi fost să fac pneumonie, aș fi făcut-o de ani de zile, bombăni Riley. Verific bărcile.
   Chip chicoti.
   - Asta voiam să fac și eu.
   - Ei, treaba e făcută. Totul e asigurat, bine legat.
   Apoi se încruntă la Chip.
   - Cum de ai venit să verifici? Nu faci asta de obicei.
   - Am fost la han și am simțit nevoia să mă plimb.
   - Te gândești la ceva anume? Te preocupă ceva?
   - Nu sunt sigur.
   - Ba ești sigur, se răsti Riley. Du-mă până acasă cu mașina și hai să vorbim despre asta. Am păstrat niște whisky special pentru o noapte ca asta.
   - Dar ce-i așa special la noaptea asta?
   - Tu. Nu prea apuc să te văd cât mi-aș dori. Ei, așa-s nepoții. Vin la tine numai când au o problemă. Pot să stau să pălăvrăgesc cu Tad Corey și Clem Ledbetter toată ziua și nu-mi e de niciun folos. Ei cred că sunt un bătrân senil.
   - Tu?
   Chip râse zgomotos.
   - Tu n-ai să apuci să ajungi senil.
   - Mulțumesc, zise sec bătrânul. Vrei să stai aici în ploaie toată noaptea sau mergem?
   Se întoarseră la han, unde era parcată mașina lui Chip, și merseră până la casa lui Riley în liniște.
   - Ar trebui să vinzi casa sau să-ți iei o mașină, comentă Chip când intrară în casa mare, în stil victorian, pe care Riley o construise pentru soția lui cu șaizeci de ani în urmă.
   - Sunt prea bătrân, se plânse Riley. Nu pot să obțin carnetul de conducere și nu pot să mă-nvăț să locuiesc în altă parte. Bunica ta e în casa asta.
   Când sprâncenele lui Chip se ridicară în semn de scepticism, Riley pufni din nas.
   - Nu mă refeream la vreo stafie sau așa ceva, zise el neliniștit. E vorba de amintiri. Când o să ajungi la vârsta mea, o să știi la ce mă refer. Pentru mine fiecare cameră din casa asta are amintirile ei. Despre bunica ta, despre mama ta și chiar și despre tine. Dar mai ales despre bunica ta.
   Se aflau în micuțul salon chiar de la intrarea în hol și Chip se uită la portretul bunicii, care atârna deasupra șemineului.
   - Seamănă foarte mult cu Harney Whalen, remarcă el.
   - De ce n-ar semăna? replică Riley. Era mătușa lui.
   - Știu. Dar, din nu știu ce motiv, nu gândesc niciodată așa. Totdeauna mă gândesc la Harn ca la o rudă prin alianță, nu ca la o rudă de sânge.
   - Prin locurile astea nu-i mare diferență, zise Riley.
   Găsi sticla de whisky, turnă în două pahare mari - fără gheață, fără apă minerală - și îi întinse unul lui Chip.
   - Și cine te preocupă? Harn Whalen?
   Chip dădu din cap și luă o înghițitură de whisky, simțind cum arde când îi alunecă pe gât.
   - Mă îngrijorează, zise el.
   Râmase pe gânduri câteva minute. Apoi îi explică:
   - Sunt multe chestii mărunte... Dar mai ales felul în care reacționează față de străini.
   - Toți simțim la fel, zise Riley. E o poveste mai veche.
   - Dar se pare că nu are niciun motiv.
   - Poate că acum, nu, răspunse Riley. Dar motive sunt. Spune-mi ce se-ntâmplă cu Harney.
   - Îl vânează pe Glen Palmer.
   - Palmer? Nu știam nici măcar că îl cunoști.
   - Nu-l cunoșteam până acum câteva zile, zise Chip. L-am cunoscut după înmormântarea lui Miriam și Pete Shelling.
   Riley confirmă scurt din cap.
   - Am fost și eu acolo, cu Corey și Ledbetter. În afară de noi și de Harn Whalen, soții Palmer au fost singurii care au venit.
   - Așa zicea și Harney. M-a trimis să vorbesc cu Palmer. Voia să știe ce căuta Glen acolo.
   - Asta nu e ceva de neînțeles, zise bătrânul. Ai aflat?
   - Sigur. Nu era niciun secret, doar că Glen crede că nu era treaba noastră.
   - Într-un orășel ca ăsta totul privește pe toată lumea, chicoti Riley.
   - Oricum, continuă Chip, Glen mi-a spus ce căutau el și ai lui la înmormântare și eu i-am spus lui Harney. Și pe urmă el a făcut o chestie pe care nu mi-o pot explica. A încercat să distrugă toată munca lui Glen.
   - S-o distrugă? Ce vrei să zici?
   Chip îi povesti bunicului său ce se întâmplase.
   - M-am simțit groaznic din cauza aia, zise el la sfârșit. Am rămas pe-acolo și l-am ajutat pe Glen, e un tip cu adevărat drăguț. Am petrecut ceva timp cu el. Ce ciudat, poate să deseneze orice, dar, dacă-i pui un ferăstrău în mână, l-ai terminat.
   Îi zâmbi bunicului.
   - Stai numai să vezi galeria. El face planurile și eu le execut, o să iasă la fix.
   - Te plătește ceva? vru să știe Riley.
   Chip se foi încurcat.
   - Nu chiar, zise el. Acum Glen nu are bani deloc. Dar mă răsplătește cu ceva. Aflu o mulțime de lucruri pe care nu le știam înainte. Nimic extrem de important, zic eu, dar e prima oară în viața mea că am ajuns să cunosc pe cineva care nu s-a născut aici. Și cu cât îl cunosc mai mult pe Glen, cu atât înțeleg mai puțin atitudinea lui Harney. Dacă și-ar găsi timp să-l cunoască și el pe Glen, nu cred că ar mai fi așa dur cu el.
   - N-aș garanta, zise Riley.
   - Ei, înțeleg că e suspicios cu străinii, dar a cam pierdut controlul. Nu vrea să facă nimic ca să afle ce s-a întâmplat cu tipul acela, Horton, în afară doar să creadă că Glen e implicat - Dumnezeu știe de ce - și toată treaba asta mă depășește. Îmi tot spun că e doar în închipuirea mea, dar treaba se agravează. Mă gândesc să-mi dau demisia.
   Riley se încruntă și-și cercetă nepotul. În cele din urmă, păru că își făcuse o părere.
   - Poate că ar trebui să-ți spun câte ceva despre Harney, zise el. Viața n-a fost prea ușoară pentru el și mai toate greutățile au venit de la străini. S-au petrecut cu mult timp în urmă, dar lucruri ca cele ce i s-au întâmplat lui Harney când era mic le porți cu tine și când te-ai făcut bărbat. Și uneori, amintirile mai vechi sunt mai puternice decât cele mai noi dacă înțelegi ce vreau să-ți spun.
   Se aplecă în față, ca pentru a spune un secret.
   - Să nu mai zici la nimeni, dar uneori îmi amintesc lucruri care s-au întâmplat acum 60-70 de ani mai bine decât îmi amintesc lucrurile care s-au petrecut luna trecută.
   Îi întinse paharul lui Chip și îi ceru să-l umple din nou. Pe când tânărul îl umplea, privirea lui Riley se întoarse în altă parte, concentrându-se undeva dincolo de cameră, în noaptea ploioasă. Când Chip îi dădu paharul plin, ochii lui păreau aproape închiși. Dar, de cum luă paharul, începu să vorbească.
   - Când Harney era copil, locuia cu bunicii lui. Mama lui - sora bunicii tale - a murit când s-a născut Harn și tatăl lui a luat-o din loc la puțin timp după aceea. A revenit, dar nu a mai fost niciodată ca înainte. Așa s-a făcut că bunicii lui Harn aveau grijă de amândoi. Oricum, bunicul lui Harn avea destul pământ în zona asta, mai ales în pădure. Nu se folosea prea mult de el, îl stăpânea și-atât, dar până la urmă au apărut marii chiristigii din Seattle și au încercat să-l cumpere. Bătrânul Whalen nu voia să-l vândă, așa că au încercat să-l determine să le livreze dreptul de a folosi cheresteaua. Nici asta n-a mers, și o vreme părea că s-a terminat așa. Dar atunci s-a întâmplat ceva.
   Bătrânul termină de vorbit și închise ochii încă o dată. Preț de câteva secunde, Chip crezu că bunicul adormise, dar apoi ochii lui Riley se deschiseră și acesta se uită fix la Chip.
   - Nu sunt sigur dacă trebuie să-ți spun povestea - s-a întâmplat cu mult timp în urmă și nu e prea plăcută. Dar te-ar putea ajuta să înțelegi de ce Harn are sentimentele pe care le are față de străini.
   - Haide, spune mai departe, îl îndemnă Chip.
   - Ei bine, era într-o noapte ca aceasta, începu Riley. Se pregătea de furtună, dar când Harney - pe atunci avea 7 sau 8 ani - s-a dus la culcare, furtuna nu ajunsese încă la țărm. Apoi, noaptea târziu, a izbucnit, cu o forță nebună. Nimeni nu a aflat exact ce s-a întâmplat în noaptea aceea; dar în timpul furtunii s-au petrecut lucruri teribile. A doua zi dimineața s-a dezlănțuit iadul. Harney s-a trezit și casa era goală. I-a căutat pe bunicii lui prin preajmă, dar nu erau acasă. Așa că a-nceput să-i caute.
   Riley închise ochii, văzând cu ochii minții întreaga scenă în timp ce o povestea.
   - I-a găsit pe plajă. Pe Sod Beach, cam la jumătatea distanței unde sunt casele acum. Niciuna dintre case nu era atunci. Plaja era doar plajă și-atât. În orice caz, Harn s-a dus acolo și la început nu i-a văzut. Dar erau acolo - îngropați în nisip până la gât, înecați. Era ca în poveștile tribului Klickashaw, dar de data asta nu mai era o poveste. Erau bunicii lui Harn. I-am văzut și eu puțin mai târziu. Tot orașul s-a dus acolo, până să-i scoată din nisip pe cei doi Whalen. Groaznic. Ochii le erau ieșiți din orbite, iar fețele le erau vinete. Și expresia fețelor – n-ai fi crezut.
   - Isuse, zise Chip moale. Au aflat cine a făcut-o?
   - Nu, zise Riley.
   Din glasul lui reieșea dezgustul.
   - Toți aveau suspiciunile lor, desigur, și ce s-a întâmplat ulterior n-a fost de niciun ajutor.
   - S-a mai întâmplat ceva?
   - Cam la o săptămână de la înmormântare, tatăl lui Harney a cedat și a semnat un contract de închiriere cu chiristigiii aceia. Bătrânul n-a vrut, dar tatăl lui Harn a făcut-o. Apoi a închiriat plaja tipului ăla, Baron, care a construit casa pe care o are Harney acum.
   - Cum a obținut-o Harney?
   - A crescut, zise Riley scurt. A așteptat. Contractul de închiriere nu era pe termen lung - doar pe 10-15 ani - dar, când s-a terminat, tatăl lui murise și lui Harney i-a revenit pământul. El a refuzat să-l reînnoiască. Baron era furios - foarte furios. Zicea că fusese o înțelegere nescrisă, un fel de liberă opțiune, cred. Dar Harn a adus un avocat mare din Olympia care să susțină cazul. În orice caz, el a terminat cu închirierea și cu Baron. A mai rămas o vreme și a încercat să pescuiască, dar nu i-a mers. A murit înecat, asta a făcut. Nu i-a păsat nimănui de aici - toți credeau că era implicat în uciderea bătrânului Whalen și a nevesti-sii.
   Bunicul chicoti.
   - Ciudat că îi zic bătrânul Whalen - cred că era cu 20 de ani mai tânăr decât sunt eu acum când a murit.
   Nu mai vorbi câteva minute, apoi îi zâmbi nepotului.
   - Ce chestie. Le povesteam lui Tad și Clem despre Baron ieri și nu-mi aminteam cum îl chema. Îi știu numele la fel de bine cum mi-l știu pe al meu, dar pur și simplu îmi dispăruse din minte. Oricum, după cum îi spuneam lui Tad și Clem, același lucru s-a întâmplat și cu nevasta lui Baron, care i s-a întâmplat și lui Miriam Shelling. S-a spânzurat în pădure. S-ar putea să fi fost chiar același copac, din câte știu.
   Chip se holbă la bunicul lui.
   - S-a spânzurat? După ce s-a înecat soțul ei?
   - Da. La fel ca Pete și Miriam. Ciudat cum se întâmplă lucrurile astea. Cred că tipul care-a zis că „istoria se repetă” avea dreptate.
   - Ciudat e că Harney nu mi-a povestit asta, comentă Chip.
   Riley făcu un gest nervos.
   - De ce-ar fi făcut-o? Ce s-a întâmplat cu soții Baron a fost acum 35-40 de ani, cu mult înainte să te naști tu. Oricum, de-asta Harney îi urăște așa de mult pe străini. Câțiva străini i-au omorât bunicii, chiar dacă n-a dovedit-o nimeni niciodată.
   Chip sorbi ce mai rămăsese pe fundul paharului de whisky și se uită țintă, gânditor, la portretul bunicii lui. Fața ei întunecată avea o expresie stoică, aproape impasibilă, de parcă ar fi vrut să sugereze că viața fusese grea pentru ea și îi supraviețuise. Când studie portretul, își dădu seama că asemănarea dintre ea și nepotul ei, Harney Whalen, nu era nicidecum o asemănare fizică. Era vorba de expresie. Expresia de impasibilitate.
   Chip începu să-l înțeleagă pe Harney Whalen și sentimentul de îngrijorare îi spori.

   Missy Palmer dormea, întinsă în pat, cu pumnii strâns încleștați, cu fața chinuită de teamă. Ploaia răpăia pe acoperiș și Missy începu să se zvârcolească în pat. La zgomotul de ramuri rupte venit de-afară deschise ochii.
   Se trezise brusc, cu amintirea coșmarului încă proaspătă în minte.
   - Robby? șopti ea.
   Din pătuțul de deasupra nu veni niciun sunet.
   Missy stătea nemișcată, ascultându-și bătăile inimii. Apoi i se păru că aude ceva. Un zgomot, ca de ramuri rupte.
   Își îndreptă privirea spre fereastră și bătăile inimii i se accelerară.
   Era ceva la fereastră? Ceva care o urmărea?
   Visul reveni. În vis, acel ceva de la fereastră o fugărea. Ea era pe plajă cu Robby și pe amândoi îi fugărea. Se refugiaseră în pădure, încercând să se ascundă, dar erau urmăriți, din ce în ce mai aproape. Picioarele nu i se mai puteau mișca. Oricât ar fi încercat, nu putea să fugă. Picioarele îi erau prinse în ceva cleios, care o trăgea în jos, încercând s-o doboare.
   Atunci căzu și deodată silueta aceea fu deasupra ei, dominând-o, întinzându-se spre ea.
   Țipă.
   Simți brațele mamei în jurul ei și începu să plângă cu suspine, agățându-se de Rebecca.
   - Gata, gata, o alină Rebecca. Totul e bine. E doar un vis. Ai visat.
   - Dar era cineva aici, suspină Missy. Încerca să ne prindă. Eu și Robby fugeam de el, dar venea după noi. Și atunci am căzut...
   Se cufundă încă o dată în plânsul ei și Rebecca îi mângâie părul încet. Robby, trezit de strigăt, se aplecase peste pat cu o privire curioasă pe fața lui somnoroasă.
   - Ce s-a-ntâmplat? întrebă el amețit.
   - Nimic, îl liniști Rebecca. Missy a avut un vis urât, atâta tot. Culcă-te la loc.
   Capul lui Robby dispăru sub cearșaf când Glen intră pe ușă.
   - E bine? întrebă el îngrijorat.
   - E bine, îi spuse Rebecca. A visat urât.
   Capul lui Missy se ridică din poala maică-sii.
   - N-am visat! strigă ea. Era adevărat. Era acolo. L-am văzut la fereastră.
   - Pe cine ai văzut, draga mea? întrebă Glen.
   - Un bărbat, zise Missy. Dar nu i-am văzut fața.
   - Ai visat, zise Rebecca, nu e nimeni afară.
   - Ba da, este, insistă Missy.
   - O să arunc o privire, zise Glen.
   Își puse o pelerină de ploaie peste pijama și deschise ușa căsuței, luminând cu lanterna înspre pădure. Nu era nimic.
   Atunci, chiar când să-nchidă ușa, Scooter țâșni printre picioarele lui, cu codița agitându-se furioasă, lătrând din răsputeri. Glen se aplecă și îl luă pe sus.
   - E-n regulă, îi zise el cățelușului, scărpinându-l pe burtă. Nu-i nimic acolo.
   Scooter, liniștit fiindcă fusese scărpinat, se opri din lătrat.
   Dar Missy continua să plângă.

   La 2 mile depărtare, când vântul se porni să urle, ușa din spate a galeriei lui Palmer fu dată de perete. Grozăvia se stârni.

Capitolul 22

   În dimineața următoare, devreme, Glen Palmer își puse mantaua impermeabilă, deschise ușa căsuței și-i dădu drumul lui Scooter. Cățelușul o zbughi după colț și, când Glen îl urmă, îl găsi adulmecând pe sub fereastra copiilor. Glen se așeză pe vine, ridică ușor câinele care se zvârcolea și cercetă cu atenție pământul. Era o adâncitură ușoară, ștearsă de ploaia ce continua și care ar fi putut fi o urmă de pas.
   S-ar fi putut să nu fie.
   Glen se încruntă ușor și încercă să mai găsească o adâncitură asemănătoare, dar terenul era pietros, îmbibat de apă și acoperit de ace de pin.
   - Ei bine, dac-o fi fost ceva aici, acum nu mai este, bombăni el către Scooter, apoi așeză din nou cățelușul jos.
   Scooter, pierzându-și interesul pentru ceea ce adulmecase mai înainte, o șterse repede printre copaci, uitându-se în urmă la fiecare clipă, ca să se asigure că nu îl pierduse din vedere pe Glen. Ridică stângaci un picior lângă un tufiș, apoi alergă la ușa de la intrare, unde începu să hămăie ca să fie lăsat înăuntru.
   Când Glen intră în casă după cățeluș, Rebecca se uită curioasă la el de la soba unde prăjea niște ouă.
   - Ai găsit ceva?
   - Ce te face să crezi că am căutat ceva?
   - Căutai. Ai găsit?
   - Nu fără o anumită doză de imaginație. E o adâncitură în pământ, în fața camerei copiilor, și presupun că aș putea pretinde că e o urmă de pas dacă aș vrea, dar cred că nimeni nu m-ar crede. Eu nu m-aș crede.
   Rebecca puse jos paleta pe care o ținea și începu să așeze masa.
   - Vrei să iei copiii? întrebă ea.
   - Mai lasă-i să doarmă un pic. Îi iau cu mine când plec și-i las la școală.
   - Ce grabă ai în dimineața asta?
   - Nu mare lucru, doar că s-ar putea să apară Chip și nu vreau să-l pierd.
   - Îmi place de el.
   - Și mie, zise Glen zâmbind. Îmi place mai ales cum lucrează. O să deschidem galeria la sfârșitul săptămânii. Și o să-i dau lui pictura aceea.
   - Pictura? Care din ele?
   - Cea cu casa veche, în care stau soții Randall. Îi place cu adevărat. Se pare că doar atât pot să fac pentru el.
   Tăcură amândoi, dar nu era o tăcere convenabilă.
   - Ceva te preocupă, zise Glen în cele din urmă.
   Rebecca dădu din cap.
   - Tot am sentimentul că ceva s-a întâmplat sau că e pe cale să se întâmple.
   Glen râse.
   - Mai bine te-ai duce cu Robby la Brad Randall.
   - Cu Robby? Ce-i cu Robby?
   - Mai nimic, răspunse Glen, încercând să treacă peste asta. M-a întrebat dacă poate să-l examineze pe Robby. Cred că vrea să priceapă ce s-a întâmplat cu el când am venit aici. Dar, dacă m-ar întreba pe mine, își pierde vremea.
   Apoi vocea îi deveni mai serioasă.
   - Dar tu? Ce simți tu?
   - A, probabil că nimic, zise Rebecca, cu toate că tonul vocii contrazicea afirmația. Doar nervii mei, presupun.
   Făcu o pauză, apoi zise:
   - Când a mai avut Missy coșmaruri?
   Glen se încruntă, încercând să-și amintească.
   - Cred că niciodată. Dar asta nu dovedește nimic.
   - Doar că ea zicea că cineva a fost afară azi-noapte și ai găsit o urmă de picior.
   - Am găsit ceva ce ar fi putut fi o urmă de picior, o corectă Glen. Hai să nu facem din țânțar armăsar. Un coșmar nu înseamnă nimic.
   - Dar i s-a părut că vede pe cineva afară, dacă ții minte.
   - Așa se-ntâmplă cu toții copiii. Au o imaginație bogată. Știi asta la fel de bine ca mine.
   Rebecca oftă.
   - Cred că da, zise ea neconvinsă. Dar tot am sentimentul ăsta.
   Apoi zâmbi forțat.
   - Presupun că o să-mi treacă. De ce nu scoli copiii din pat?

   Glen lăsă copiii la micuța școală din Clark’s Harbor o oră mai târziu, apoi se duse la galerie. Știu că ceva era în neregulă de cum deschise ușa.
   Vitrinele, terminate cu o zi înainte, fuseseră sfărâmate. Toată sticla fusese spartă și scheletul fusese rupt și împrăștiat prin cameră. Rafturile, bine ancorate în perete de Chip Connor acum câteva zile, fuseseră smulse.
   Camera din spate era și mai rău. Rafturile pe care se aflaseră aranjate vasele de ceramică ale Rebeccăi erau goale, toată ceramica era pe podea, adunată grămadă lângă perete, fiecare piesă fiind făcută zob.
   Și picturile.
   Erau în ramele lor, dar și acestea fuseseră distruse, ciopârțite cu răutate. Fiecare pânză era făcută bucăți, părând toate și mai grotești în ramele neatinse.
   Simți cum furia se ridică în el și cum o indignare crescândă punea stăpânire pe ființa lui.
   Făcu stânga-mprejur, străbătu galeria și ieși pe ușa din față.
   Fără să se oprească la mașină, porni pe jos spre sat, privind drept înainte.
   După un sfert de oră intră în secția de poliție.
   Chip Connor ridică privirea când auzi ușa deschizându-se. La vederea expresiei de pe fața lui Glen, cuvintele de salut îi înghețară pe buze și se ridică în picioare.
   - Galeria, începu Glen.
   Vorbele îi rămâneau în gât și se opri. Stătea tremurând în fața lui Chip, încercând să se controleze, încercând să se forțeze să nu strige și să nu plângă. Respiră adânc, trăgând aerul în plămânii lui congestionați, apoi răsuflă, dând drumul unui oftat greu.
   - Cineva a spart galeria azi-noapte, zise el în cele din urmă. Au ruinat-o. Au făcut-o praf.
   - Haide.
   Chip își apucă pălăria și porni spre ieșirea din birou.
   - Unde te duci? vru să știe Glen.
   - Vreau s-o văd, zise Chip.
   Era un ton glacial în vocea lui, pe care Glen nu-l mai auzise niciodată înainte.
   - Nu încă, zise Glen. Lasă-mă să stau jos un minut.
   Se simți brusc neputincios și se scufundă în scaun.
   - Ai niște cafea pe-aici? Sau poate ceva de băut?
   Răceala dispăru imediat din purtarea lui Chip. Închise ușa biroului, îi turnă lui Glen niște cafea din filtrul uriaș care era deja pregătit și se așeză din nou la birou.
   - Îmi pare rău, zise el. Cred că n-a fost prea profesional felul în care m-am purtat. Ce s-a întâmplat?
   - Nu știu. Am intrat înăuntru și locul e distrus. Amândouă camerele. Ceramica Rebeccăi. Și picturile mele.
   - La dracu’! înjură moale Chip. Cât de rău este?
   - Ceramica și tablourile sunt distruse complet. Cât privește galeria, o să știi mai bine ca mine. Sincer să fiu, nici nu prea am stat să mă uit. Am venit până aici de îndată ce am văzut ce se întâmplase.
   - Ai venit pe jos?
   - Eram atât de înnebunit, încât nu puteam să mai văd clar și nici nu m-am mai gândit să mă urc în mașină. Dacă aș fi făcut-o, probabil că aș fi intrat în vreun copac.
   Apoi se încruntă ușor.
   - Unde-i Whalen?
   - Nu-i aici. S-a dus până la doctorul Phelps în dimineața asta.
   - Mă bucur că nu-i aici, zise Glen dezgustat. Probabil că mi-aș fi dat drumul la furie dacă ar fi trebuit să vorbesc cu el. Mai e cafea acolo?
   - Servește-te.
   Așteptă, mușcându-și buzele gânditor, în timp ce Glen își umplu din nou ceașca. Când Glen se mai așeză o dată, Chip vorbi din nou.
   - Pot să te întreb ceva? zise el.
   - Desigur, zise Glen cu voce voalată.
   - Ai venit încoace ca să raportezi ce s-a întâmplat sau ca să țipi la Harney Whalen?
   Întrebarea îl luă prin surprindere pe Glen și trebui să se mai gândească.
   - Pe cuvânt că nu știu, zise el în cele din urmă. Și una și alta, presupun. Sigur că trebuia să vă spun ce s-a întâmplat, dar, probabil, urma să-mi vărs puțin furia și pe Whalen.
   Zâmbi fără tragere de inimă.
   - Cred că-i mai bine că nu-i aici.
   - Așa se pare, aprobă Chip. Ești gata să mergi la galerie? O să fac un proces-verbal și o să hotărâm ce să mai facem.
   - Să facem ce? Ce ar mai fi de făcut? Totul e distrus.
   - Poate că da, fu de acord Chip. Poate că nu. Haide să mergem să vedem.

   - Sfinte Cristoase! zise Chip când cei doi intrară în galerie. Arată de parcă cineva a dat drumul unui urs aici.
   Își scoase carnețelul și începu să facă în scris o descriere a pagubelor. Când termină în camera de la intrare, se duse în cea din spate și repetă procedeul.
   - Au intrat pe aici, zise el, pornind spre ușa din spate.
   Atârna grotesc, cu o balama complet smulsă din toc. Mai făcu câteva însemnări, apoi puse carnețelul deoparte. Glen se uita la fragmentele de tablouri, cu o figură lipsită de orice expresie.
   - E vreo cale să le repari?
   Glen clătină din cap.
   - Poți să repari o ruptură mică uneori, dar așa ceva nu, zise el cu o voce pierdută.
   Chip nu putea să se uite în ochii lui Glen.
   - Nu știu dacă e de vreun folos, zise el, dacă tot nu mai avem nimic de vânzare, dar putem repara galeria.
   - E făcută praf, zise Glen înăbușit.
   - Nu-i chiar așa. O să trebuiască să aducem geamuri noi, dar vitrinele le putem reface.
   Zâmbi scurt, apoi adăugă:
   - Rafturile au mai fost smulse din perete până acum.
   - O să se întâmple din nou, remarcă Glen.
   - Nu și dacă punem un sistem de alarmă. Și dacă aflăm cine a făcut-o...
   - Ei, hai, Chip. N-o să aflăm cine a făcut-o și știi asta.
   - Am putea afla, zise Chip.
   Apoi hotărî că ar putea fi și el sincer.
   - Nu, ai dreptate, probabil că nu. La naiba, nu știm nici măcar de ce au făcut-o.
   - Presupun că știi ce cred, zise Glen.
   - Pot să-ți sugerez ceva? întrebă Chip, ignorând în mod deliberat remarca lui Glen.
   Fără să mai aștepte un răspuns, continuă.
   - Ia-ți o zi liberă. Du-te acasă și povestește-i Rebeccăi ce s-a întâmplat, iar apoi hotărâți ce vreți să faceți. O să începem să strângem, să facem curat mâine. Sunt liber.
   - Bine. Oricum murdăria trebuie curățată.
   Fața lui Glen se întunecă amintindu-și ceva.
   - Rebecca zicea că o să se întâmple ceva, zise el. Chiar azi dimineață, când ne-am trezit. Zicea că s-a întâmplat ceva sau că e pe punctul de a se întâmpla.
   Plecaseră din camera din spate în galerie, dar brusc Glen se întoarse în atelier. După 1 minut se întoarse înapoi.
   - N-au luat tot, zise el triumfător. Era o pictură pe care o pusesem deoparte și n-au găsit-o.
   Chip se uită curios la el când Glen întoarse pictura pe care o ținea. Era pânza care ilustra plaja Sod Beach și casa dărăpănată, cu silueta ciudată la fereastră.
   - Mă bucur că asta e, zise Glen. Am pus-o deoparte pentru că o păstram. Dar mai bine-ai lua-o acum, Chip. S-ar putea să nu mai stea mult pe aici.
   - S-o iau? Ce tot vorbești?
   - Aveam de gând să ți-o dau în ziua când am fi terminat galeria, îi explică Glen. Așa că am pus-o deoparte, ca să nu fiu tentat s-o vând. Dar cred că mai bine-ai lua-o acum, ca să fii sigur.
   - Nu pot s-o iau, protestă Chip. Doamne, e tot ce ți-a rămas...
   Dar, când părăsiră galeria câteva minute mai târziu, Chip ducea cu el pictura și își făcea planuri unde s-o atârne.

   Harney Whalen stătea în biroul dezordonat, înghesuit, al doctorului Phelps și îi descria ce se întâmplase în după-amiaza zilei precedente. Phelps asculta cu răbdare. Când termină Harney, ridică din umeri.
   - Nu înțeleg de ce-ai venit la mine, zise el. Ai înțepenit la volan preț de câteva secunde. Oricui i se-ntâmplă din când în când.
   - Dar e mai mult decât atât, domnule doctor, zise Harney ezitant. Am momente de vrajă.
   - Vrajă? Cum adică, vrajă? Parc-ar fi un simptom băbesc.
   - E singurul mod în care le pot descrie. E ca și cum mi s-ar întuneca mintea pentru puțin. Nu mi se întâmplă prea des sau, cel puțin nu cred că se întâmplă des, dar, când se întâmplă, mâinile încep să-mi tremure și mă simt ciudat. Și nu mai știu nimic până mă trezesc.
   Phelps se încruntă.
   - Când ai avut așa ceva ultima oară?
   - Noaptea trecută, recunoscu Whalen. Mă uitam la televizor și am simțit că se va întâmplă. Nu-mi amintesc nimic, decât de azi dimineață. Eram în pat, dar nu mi-amintesc când m-am dus.
   - Hm, făcu Phelps nedecis. Ar fi bine dacă te-aș examina.
   Îi luă lui Whalen tensiunea și îi măsură pulsul, îi testă reflexele și îi ascultă cu stetoscopul. Apoi îi făcu analiza sângelui și a urinei.
   - Va trebui să trimit astea la laborator, în Aberdeen, dar o să aflăm dacă e ceva în câteva zile. În afară de stările de vrajă - cum te simți în rest?
   - Bine. La fel ca întotdeauna. Când am fost vreodată bolnav?
   Phelps aprobă din cap.
   - Ei, totul pare normal până acum. Dacă nu apare nimic la analize, ce-ai zice să te internezi vreo câteva zile?
   - Las-o baltă, zise Whalen. Am prea multe de făcut.
   Phelps dădu ochii peste cap.
   - Ei, haide, Harn. Tu și cu mine suntem cei mai nemunciți oameni din oraș. Sau eram, până acum.
   - Străinii ăștia, murmură Whalen. De fiecare dată când vin străini, avem necazuri.
   - La soții Palmer te referi? întrebă Phelps.
   - Ei și ceilalți, noi. Randall îi cheamă. S-au mutat în vechea mea casă de pe plajă.
   Acum interesul lui Phelps era stârnit pe deplin.
   - Casa Baron? Credeam că n-o s-o mai închiriezi.
   Whalen zâmbi cu amărăciune.
   - N-o mai închiriam. Dar se pare c-am făcut-o.
   Se încruntă, încercând să găsească cea mai bună explicație pentru ce se întâmplase.
   - Cred că am avut unul din momentele mele de vrajă când i-am arătat casa lui Randall și nevesti-sii. Oricum, au apărut cu un contract de închiriere semnat și eu nu mi-amintesc să-l fi semnat.
   Se ridică și începu să-și încheie cămașa.
   - Ei, cum e? O să trăiesc?
   - După mine, da, zise Phelps încet. Dar ce-ai spus mă preocupă. Mă gândesc să te trimit la Aberdeen chiar acum.
   Whalen clătină din cap.
   - Nicio șansă. Dacă nu găsești nimic în neregulă, asta este. N-am fost niciodată în spital. Nu vreau să mă duc acum.
   - Cum vrei, spuse Phelps. Dar, dacă nu-mi urmezi sfatul, să nu mă-ntrebi ce e-n neregulă cu tine.
   - Poate că n-am nimic, zise Whalen prietenos. Poate că doar îmbătrânesc.
   - Poate că da, răspunse Phelps cu asprime. Sau poate că ceva nu e în regulă cu tine și nu vrei să afli ce.
   - Ce nu cunoști nu-ți poate face rău.
   - Dar nici nu te poate ajuta, contracară Phelps. Dar ceilalți oameni? Ai putea să faci rău cuiva - aproape că ai și făcut-o ieri.
   - Nu am făcut-o, îi reaminti Whalen. Și n-o s-o fac.
   Când Harney Whalen părăsi biroul, Phelps își dori să fie la fel de încrezător cum părea Whalen. Dar nu era. Ideea că Harney Whalen avea „momente de vrajă” îl îngrijora.
   Îl îngrijora foarte tare. 

 ..........................................................