Câinii, Allan Stratton

 ..............................................

2-4

 

           Până să ies din casă, mama m-a şi înfofolit de parcă aş pleca în expediţie la Polul Nord.

   Imediat ce ajung pe alee, îmi dau jos căciula şi mănuşile, dar chiar că-i foarte frig. Mi le pun la loc şi merg cu pas grăbit ca să nu îngheţ. Vecinul de vizavi a strâns recolta de pe jumătate de teren. Acum e mirişte, se vede ca-n palmă. Încerc să nu mă gândesc ce s-ar putea ascunde în lanurile domnului Sinclair din dreapta mea şi grăbesc pasul şi mai tare.
   La domnul Sinclair este mai frumos decât la noi. Hârtoapele din alee sunt astupate cu pietriş, iar casa este făcută din cărămidă galbenă, nu cu zidurile acoperite cu hârtie gudronată. Totuşi, ceva e ciudat. Toate ferestrele au draperiile trase şi nu văd nicio lumină, doar o lampă pe verandă şi una la intrarea în hambar.
   Merg pe aleea cu pietriş până la uşa de la intrare. Cum să-l fac pe domnul Sinclair să vorbească despre Jacky şi familia lui? Cum să-l întreb dacă Jacky a fost omorât?
   Bat de 3 ori în uşă cu inelul de bronz. Linişte.
   Mai ţii minte ce spunea Benjie, că Sinclair are o maşină de tocat şi ai putea să sfârşeşti într-o plăcintă cu carne?
   Nu fii prost. Mama ştie unde sunt. Sinclair nu poate să-mi facă nimic fără să fie prins.
   Asta dacă nu cumva o omoară şi pe mama după aia.
   Sigur că da, chestiile astea nu se întâmplă decât în filme. Bat din nou la uşă. Nimic.
   Cerul s-a întunecat, doar spre vest a mai rămas o geană de lumină violet-închis. Scot lanterna şi dau ocol până în spatele casei, lipindu-mi faţa de geamul ferestrelor şi îndreptând fasciculul de lumină prin deschizăturile dintre draperii. Înăuntru se văd înghesuite canapele şi bibelouri.
   Dar unde-i domnul Sinclair? Doar ştie că vin. Dacă o fi făcut un infarct? Dacă o fi murit?
   Bat tare în uşa din spate.
   - Domnu’ Sinclair?
   Poate că n-a murit. O fi pe moarte.
   Scot telefonul ca s-o sun pe mama, apoi îmi aduc aminte de lampa de lângă hambar. De ce mă sperii singur? Probabil că mai are nişte treburi de terminat.
   Dau fuga la hambar. Arată altfel decât al nostru. Podeaua este din ciment, nu din pământ, şi nu sunt grajduri pentru vite. Văd o lumină ce vine dinspre o încăpere din spate şi aud un zgomot înfundat ca de motor.
   - Domnu’ Sinclair?
   Niciun răspuns. Poate că nu m-a auzit. Mă duc spre încăperea aceea. Domnul Sinclair nu este aici - dar, Doamne Dumnezeule! În dreapta sunt câteva lăzi frigorifice. În stânga, o masă de-a lungul unui perete pe care atârnă cuţite, satâre, maiuri de lemn şi fierăstraie. În faţa mea, o cadă de spălat rufe mare, din fontă, se umple încet cu o pastă de carne care iese dintr-o maşină de tocat cu motor.
   Trebuie să plec de-aici. Mă întorc grăbit. Domnul Sinclair îmi blochează calea.
   Face un pas către mine.
   - Chiar mă întrebam cât timp o să-ţi ia să ajungi aici.

Paisprezece

   - Domnu’ Sinclair. Eu... eu...
   - Spune odată.
   Mă dau înapoi în cameră.
   - Mama ştie că sunt aici.
   - Bineînţeles că ştie. Ea m-a sunat acum două seri. M-am plictisit să te aştept în casă şi m-am gândit să termin de tocat nişte carne de vită.
   Se întoarce brusc şi se duce spre un frigider de unde scoate o cuvă de plastic pe care o aduce la cada din fontă. Apoi ia o paletă metalică de pe masă şi începe să pună cu ea carnea în cuvă.
   Respir ceva mai uşurat.
   - Nu v-am văzut când am venit.
   - Nici eu. Eram alături, în camera de uscare.
   Probabil că arăt foarte nedumerit, fiindcă adaugă:
   - Acolo agăţ carnea.
   - Ah, am înţeles.
   El pufneşte.
   - Oi fi şi tu unul dintre copiii ăia care cred că un hamburger răsare în magazin? Sau că ouăle cresc în copac?
   - Nu, domnule.
   - Pun pariu că n-ai mai văzut o maşină de tocat carne ca asta.
   - Aveţi dreptate.
   Domnul Sinclair îşi dă o şuviţă de păr de pe frunte cu dosul mâinii.
   - E, într-adevăr, foarte veche. Tatăl meu a cumpărat-o prin anii ’50. Toca şi pentru tipul care locuia în ferma unde staţi voi - McTavish. Franck McTavish.
   Tatăl lui Jacky. Inima începe să-mi bată cu putere.
   - Ce anume toca?
   - Curiozitatea a omorât pisica.
   Sper că glumeşte.
   Domnul Sinclair pune în cuvă ultimele resturi de carne pentru hamburgeri.
   - Când eram eu copil, mâncarea se prepara în casă, mai ales la ţară. Fiecare fermă avea câteva terenuri cultivate, un coteţ de găini, poate câţiva porci sau vaci pentru lapte. Tata le mai tăia vecinilor câte o vită şi primea în schimb carne. Din resturi făcea cârnaţi.
   Închide cuva cu un capac şi o pune la frigider.
   - Agricultură mixtă - e de domeniul trecutului. Dar tot mai sunt unii cărora le place să ştie ce anume mănâncă. Aşa că, la naiba! Între plantat şi recoltat, în afară că stau să privesc cum creşte porumbul şi că mă îngrijorez de cum va fi vremea, ce altceva îmi rămâne de făcut?
   Domnul Sinclair îmi aruncă o privire. Eu ridic neputincios din umeri, în semn că nu ştiu ce altceva ar putea face.
   - Hai să intrăm în casă, zice el. Am scos un vechi album cu fotografii pe care m-am gândit că ai vrea să le vezi. Întrebai ceva de băiatul ăla...
   - N-aţi uitat.
   - De ce să uit? Crezi că m-am sclerozat?
   - Nu, domnule.
   - Sper să ai dreptate, îmi zice el aruncându-mi o privire. A fost o glumă. Poţi să râzi.
   - Da, domnule.
   Zâmbesc ca şi cum m-ar amuza.
   El scutură din cap şi intrăm în casă. Peste tot e numai praf şi, în plus, miroase a om bătrân. Deasupra mesei de bucătărie atârnă o fâşie de hârtie pentru muşte, care pare c-a rămas acolo de primăvara trecută.
   Domnul Sinclair se aşază lângă mine şi deschide albumul.
   Plescăie din limbă în timp ce-l răsfoieşte până ajunge la pagina pe care o caută. Bate cu degetul într-o fotografie.
   - Să începem cu începutul. Vezi ceva ce ţi se pare cunoscut?
   - Uau. Ferma noastră pe vremuri.
   Când nu era aşa dărăpănată. De-o parte şi de alta a ferestrei de la bucătărie sunt nişte spaliere cu zorele, iar gazonul a fost tuns. Trei adulţi stau la o masă de picnic şi se uită spre aparatul de fotografiat. Îi recunosc pe părinţii lui Jacky din fotografia de la nuntă; niciunul nu zâmbeşte.
   - Ăsta cu pălărie de paie e domnul McTavish, tipul de care ţi-am spus, îmi explică domnul Sinclair. Iar asta în rochie cu buline e nevastă-sa.
   Arăt spre a treia persoană din fotografie, o femeie grăsuţă care ţine în braţe un copil mic.
   - Aceasta cine e?
   - Mama mea.
   - Pe dumneavoastră vă ţine în braţe?
   - Că doar nu pe Papa de la Roma.
   Ce ciudat e să-i vezi pe adulţi când sunt mici. Îmi place să-mi imaginez că s-au născut cu cap de adult, dar în cazul domnului Sinclair mi se pare mult prea ciudat.
   - Şi tatăl dumneavoastră? întreb eu. El a făcut fotografia?
   - Eşti un adevărat Sherlock Holmes.
   Roşesc.
   - Deci părinţii dumneavoastră erau prieteni cu familia McTavish?
   - Tata le-a fost cavaler de onoare la nuntă, dacă asta vrei să ştii. Probabil pentru că erau vecini şi domnul McTavish n-a avut pe cine să roage. Era un om ciudat. Mamei mele nu i-a plăcut niciodată de el.
   Părinţii lui Jacky mă privesc din fotografie. Oare la ce se gândesc? Îmi imaginez că în locul lor e mama cu tata. Şi ei au avut prieteni care au venit la nunta lor; au venit la masă; le-au făcut fotografii. Oare prietenii lor ştiau că se certau? Au făcut sau au spus ceva în legătură cu asta? Dar familia Sinclair? Ei ştiau că soţii McTavish aveau nişte probleme care l-au determinat pe Jacky să facă desenele acelea?
   Îmi amintesc de altceva. Cody are impresia că a avut loc o crimă.
   Eu am crezut că Jacky a fost omorât, dar dacă de fapt a fost mama lui? Jacky zicea că ea „s-a dus”, dar ce mamă pleacă fără copilul ei?
   - Ai amuţit brusc, zice domnul Sinclair. La ce te gândeşti?
   - La nimic. Mă întrebam doar... unde este Jacky?
   - Jacky?
   - Nu aşa îl chema pe fiul lor?
   - Văd că ţi-ai făcut temele.
   Domnul Sinclair se lasă pe speteaza scaunului.
   - Ce altceva mai ştii?
   Simt că mă furnică tâmplele. Dacă familia lui a fost implicată în crimă? Am crezut că a fost de acord să ne întâlnim ca să-mi spună nişte lucruri. Dar dacă a fost de acord doar ca să afle ce ştiu?
   - Nu cine ştie ce, zic eu. Doar cum îl cheamă.
   - Eşti sigur?
   - Pe cuvânt.
   Domnul Sinclair lasă capul într-o parte; nu mă crede.
   - Jacky era cu 1 an mai mic decât mine. S-a născut la 1 an după ce a fost făcută fotografia asta.
   Întoarce pagina. Fotografiile color sunt acum îngălbenite. Văd o poză cu doi băieţi care se joacă. Arată ca două fantome pe fundalul galben pal. Unul dintre ei are o căciulă din blană de raton. Jacky. 
   Asta e figura pe care am văzut-o când am închis ochii?
   Simţind că nu mai am aer să respir, arăt cu degetul spre băiat.
   - El este?
   - Ce te face să crezi asta?
   - Din cauza căciulii din blană de raton.
   - Ce te face să crezi că Jacky avea o căciulă din blană de raton?
   - Nu ştiu. Am ghicit.
   - Atunci mai încearcă, zice domnul Sinclair. Eu sunt cel cu căciula din blană. Când eram foarte mic, toţi băieţii voiau o căciulă Davy Crockett. Era un erou de televiziune. Dar lui Frank McTavish nu-i păsa de chestii de genul ăsta. Cred că Jacky era singurul copil care n-avea una.
   Cum? Dacă Jacky n-a avut căciulă de blană, înseamnă că totul a fost doar o închipuire de-a mea. Nu există nicio fantomă.
   - Dar există un final fericit, continuă domnul Sinclair. Când am împlinit 12 ani, moda a cam trecut, aşa că i-am dat căciula mea lui Jacky. O purta în fiecare zi. Ai fi zis că murise şi ajunsese în rai.
   - Înseamnă că vă jucaţi mult împreună?
   - Destul. Pe vremea aia, nu prea aveai de ales între tovarăşii de joacă. Erau copiii de la fermele învecinate. Nu exista Internet, doar un singur telefon, o linie interurbană, pentru situaţii speciale.
   Mai dă câteva pagini.
   - Vezi aici? În fiecare iarnă, tata făcea un patinoar în curte. Eu şi Jacky dădeam pase de colo-colo cu un puc. Jacky patina cu ghetele, n-avea patine. Vara ne jucam cu o minge de baseball sau ne urcam pe fânul din şura casei lui. Era un copil ciudat. Mi se pare că-i plăcea să deseneze.
   - Ce s-a întâmplat cu el? întreb eu cu un aer inocent.
   - Nu ştiu. Mama lui a fugit şi l-a luat cu ea. Până să mă întrebi tu, nu m-am mai gândit la el. N-am timp de depănat amintiri, sunt prea ocupat să le produc... Asta tot o glumă e.
   - Scuze, zic eu străduindu-mă să zâmbesc. Ce s-a întâmplat cu domnul McTavish?
   - Oh, a fost ceva groaznic, spune domnul Sinclair scuturând din cap. Rămas fără soţie şi copil, McTavish s-a ţăcănit şi mai tare decât era deja. A cumpărat 12 câini de pază. Nişte fiare sălbatice. Tata mi-a spus să nu mă apropii de casa lui.
   Mai dă o pagină şi bate cu degetul într-o fotografie cu câmpul dintre ferma lui şi a noastră. O haită de câini aleargă pe terenul necultivat.
   - În câteva luni, câinii au turbat. L-au rupt în bucăţi.
   Mă uit îndelung la câini.
   - Când s-a întâmplat asta?
   Domnul Sinclair ridică din umeri.
   - Cine ştie? N-a văzut nimeni.
   - Adică în ce an?
   Având data, pot să consult Weekly Bugle. Pot să caut anunţul cu moartea domnului McTavish ca să văd dacă au existat suspiciuni în legătură cu o crimă comisă cu câteva luni înainte de moartea lui.
   - În ce an? întreabă domul Sinclair aruncându-mi un zâmbet amuzat. Dacă n-aş şti, aş zice că vrei să afli ce vârstă am. Să zicem că pe la începutul anilor ’60.
   Apoi schimbă subiectul şi vorbeşte despre construcţia de hambare, despre târguri de toamnă şi sărbătoarea căpşunelor. Îmi povesteşte despre cum se jucau în şura cu fân, despre o fată care a căzut într-un puţ abandonat şi despre un om care s-a dus prin viscol ca să-şi mulgă vacile şi care a murit îngheţat.
   Eu clatin din cap, dar deja nu mai ascult ce zice. Nu mă gândesc decât la Jacky. La Jacky, la tatăl lui şi la câini.

Cincisprezece

   Îi spun noapte bună şi pornesc spre casă. Ce bine că am o lanternă. Lanul de porumb al domnului Sinclair este mai înalt decât mine, o pădure întunecată. Nu se aud decât paşii mei pe pietrele de pe marginea drumului.
   În cap îmi umblă tot felul de gânduri. Când a fost domnul McTavish omorât de câini? Unde era Jacky? Plecat cu mama lui sau mort şi îngropat?
   Din lan, se aude o tulpină de porumb frângându-se. Mă opresc.
   Încetează şi zgomotul. Luminez cu lanterna lanul de porumb. Oare se ascunde ceva acolo?
   Cui îi pasă? O fi vreun iepure sau un coiot; orice-ar fi, se sperie de oameni.
   Grăbesc pasul. Iar se aude ceva trosnind în lan. Nu ştiu ce e, dar nu se sperie. Mă urmăreşte. Se aud nişte gâfâieli. Câini. Câinii. O rup la fugă. La fel şi ei. Aleargă prin lanul de porumb de lângă mine.
   Nu, nu-i nimic acolo, e doar imaginaţia mea - nu-s decât mânecile mele frecându-se de jachetă, paşii mei pe pietriş, respiraţia mea.
   Îl aud pe Jacky:
   - Ţi-am mai spus. Nu-ţi fie teamă. Nu-ţi fac niciun rău. N-am să-i las eu.
   - Dă-mi pace!
   - Dar eşti prietenul meu.
   - Încetează! Mă sperii. Pleacă!
   Alerg spre ferma noastră pe drumul mărginit de lanurile de porumb, văd luminile casei strălucind peste vârfurile ştiuleţilor, intru în curte şi mă reped spre uşă, intrând ca o vijelie.
   De lângă chiuvetă, mama ridică privirea spre mine.
   - Ce s-a întâmplat? Arăţi de parcă ai văzut o fantomă.
   - Nu-i nimic, zic eu scoţându-mi jacheta.
   Mama zâmbeşte.
   - Poate că data viitoare când mai pleci seara de-acasă, ai să vrei să te iau cu maşina.
   - Nu, n-o să vreau şi nu ştiu despre ce vorbeşti.
   - Cameron, glumesc şi eu. Ştim amândoi că ai o imaginaţie...
   - Bine.
   Chiar trebuie să-mi amintească mereu că sunt nebun?
   - Ia zi, cum a fost discuţia cu domnul Sinclair?
   - În regulă.
   Îmi iau o Cola din frigider şi urc în cameră.
   - A avut ce să-ţi spună pentru eseul tău? strigă mama în urma mea.
   - Da.
   - Abia aştept să-l citesc.
   Adică eu chiar trebuie să-l scriu? Pe bune? Oare toate mamele sunt la fel?
   Mă aşez la biroul meu şi mă uit la gaura din peretele hambarului, unde l-am văzut prima dată pe Jacky. Domnul Sinclair zicea că, înainte să dispară, purta o căciulă din blană de raton. Se potriveşte cu ce am văzut eu, dar mulţi copii purtau căciulă ca aceea, deci poate că asta nu înseamnă nimic. Şi mai zicea că Jacky a plecat cu mama lui. Deci, care-i adevărul? Jacky a fost omorât de tatăl lui?
   Sau doar s-a mutat de-aici?
   - Jacky? şoptesc eu. Jacky?
   Tăcere. La ce mă aşteptam?
   Trebuie să vorbesc cu Cody. Oare el ce ştie sau ce crede că ştie?
   Inima începe să-mi bată mai repede. Cum să fac asta fără să-l înfurii?
   Când mă trezesc, am şi răspunsul. Dacă reuşesc să-l prind singur pe Cody, el nu va trebui să facă pe durul în faţa băieţilor din gaşca lui. Şi dacă îi spun că eu sunt convins că a avut loc o crimă, el nu se va simţi prost; va crede că sunt de partea lui. Cine ştie, poate că o să înceapă să-i placă de mine. Sau măcar va înceta să mă hărţuiască.
   În pauza de prânz, Cody şi gaşca lui se duc lângă autostradă să fumeze. Eu aştept înăuntru, transpirat. Când îi văd întorcându-se cu aerul lor de şmecheri, ies în întâmpinarea lor. Doi dintre ei încep să latre când mă văd venind.
   Bag mâinile în buzunare ca să nu se vadă că-mi tremură.
   - Da, da, câinii, mare scofală, zic eu nepăsător. Am auzit povestea. Am auzit şi că pe-aici sunt coioţi. Băieţi, voi m-aţi făcut curios. Şi aveţi dreptate în legătură cu casa. Vreau să mă mut - numai un ciudat ar vrea să locuiască acolo.
   - Nu mai spune, zice Cody fără zâmbească.
   El şi prietenii lui trec mai departe.
   - Aşteaptă puţin.
   Cody se întoarce spre mine de parcă ar primi ordine de la un gândac.
   - Ce?
   Îl privesc în ochi, încercând să nu fac pe mine de frică.
   - Pot să vorbesc ceva cu tine, te rog?
   Dinspre gaşcă se aude un „Oooh” sarcastic.
   Cody ridică ţanţoş capul.
   - Despre ce?
   - O chestie personală.
   Cody le face băieţilor semn să se îndepărteze. Aceştia se duc ceva mai încolo.
   - În regulă. Ce-i aşa personal?
   - În legătură cu crima de la fermă, şoptesc eu.
   - Ce crimă? întreabă Cody pe un ton de gheaţă.
   - Ştii tu, crima din anii ’60. Tu crezi că a avut loc o crimă la ferma unde stau eu, aşa-i?
   - Cine zice?
   - Nu ştiu. Aşa am auzit.
   Cody strânge din pumni.
   - De la cine? Ce ţi-a spus?
   - De la nimeni. Nimic.
   - A zis ceva de străbunică-mea?
   - Ce? Nu!
   - Nu mă minţi. Dacă a spus că a fost o crimă, înseamnă că a vorbit de ea.
   - Nu înţeleg ce vrei să zici.
   - Minţi.
   Cody mă îmbrânceşte şi eu mă dau câţiva paşi în spate.
   - Cine ţi-a spus? Ce ţi-a spus?
   - Nimeni. Nimic. Nu ştiu despre ce vorbeşti. Eu doar voiam să-ţi spun că eu cred că e adevărat.
   - Despre străbunică-mea?
   - Nu, despre crimă. Eu cred că a fost o crimă.
   - Sunt convins că aşa crezi.
   Mă împinge din nou. Eu cad la pământ. El sare pe mine.
   - Să nu te prind că râzi de străbunică-mea. Să nu te prind că vorbeşti vreodată despre familia mea, stârpitură ce eşti. M-ai auzit?
   - Dar n-am râs. Nici de ea, nici de mama ta, de nimeni.
   Mă ridică de umeri şi mă izbeşte de pământ.
   - Şi de ce să vorbeşti tu de mama mea?
   - Nu vorbesc.
   - Atunci de ce ai spus „mama ta”?
   - N-am vrut. Îmi pare rău.
   - Tu nu ştii nimic!
   Îmi dă un pumn în faţă. Îl lovesc şi eu fără să mă gândesc. El mă loveşte iar şi iar. Câţiva copii vin repede să vadă încăierarea.
   - Băieţi. Ajunge.
   Este domnul Abbot, profu’ de mate.
   Prietenii lui îl trag pe Cody de pe mine.
   - La director cu voi. Amândoi. Acum.
   - De ce? întreabă Cody frecându-şi pumnii. El a început.
   Domnul Abbot ne duce la directorul adjunct. Îi spune acestuia că mai mult a lovit Cody, dar că m-a văzut şi pe mine dând un pumn.
   - De la ce v-aţi încăierat? întreabă directorul adjunct.
   - El vorbea despre familia mea, spune Cody. Râdea de străbunică-mea. Vorbea de mama.
   - Aşa este, Cameron?
   - Nu-i chiar aşa.
   Cody mă priveşte furios.
   - Am martori.
   Directorul adjunct îl ţintuieşte cu privirea.
   - Cody.
   Apoi se uită la mine peste ochelarii de pe nas.
   - Cum adică „Nu-i chiar aşa”?
   Cum să-i explic eu fără să aduc vorba de Benjie, fără să zic de crimă şi fără să par că nu-s zdravăn la minte? Mă uit în jos, privindu-mi mâinile.
   - Nu ştiu. Nu sunt sigur. Lucrurile nu au ieşit aşa cum am vrut eu.
   Şcoala are toleranţă zero faţă de bătăuşi. Amândoi suntem suspendaţi până la sfârşitul săptămânii: 3 zile. Mama este sunată de la biroul directorului să vină să mă ia.
   Drumul până acasă parcă nu se mai termină. Încerc să-i explic mamei că totul a fost o neînţelegere, dar ea nici nu vrea să audă.
   - Nu eşti suspendat dacă n-ai făcut nimic.
   Aş vrea să-i spun că am fost hărţuit, dar mi-e prea ruşine; şi dacă mă crede, va considera să trebuie să ia măsuri, iar asta va înrăutăţi şi mai mult situaţia.
   Şi-apoi, cum să-i explic ce s-a spus? Nici mie nu mi-e clar. Ce legătură ar avea străbunica lui Cody cu o crimă despre care nimeni nu crede c-a avut loc? Şi de ce lucrul ăsta l-ar face pe Cody să sară la bătaie?
   - O încăierare cu pumni, zice mama încet. Uite-aşa începe.
   Simt că mi se face rău de la stomac. Crede că încep să semăn cu tata.

Şaisprezece

   După masa de seară mă duc în camera mea şi caut pe Google numărul de telefon al lui Benjie. Găsesc doar trei familii cu numele Dalbert în zonă; două sunt din oraş. Îl sun.
   - Ţi-am spus să nu-l întrebi pe Cody de crimă, îmi zice Benjie.
   - Nu, nu aşa mi-ai spus. Ai zis doar „Să nu-i spui că n-a fost o crimă.”
   - Da. Bine. Ar fi trebuit să fiu mai clar.
   - Aşa crezi?
   - Scuze, zice Benjie.
   - În orice caz, m-am purtat ca şi cum a fost. Iar acum am încasat bătaie şi am fost suspendat, iar mama plânge când mă vede. Deci, care-i treaba?
   - În primul rând, trebuie să ştii următorul lucru: străbunica lui Cody are 90 de ani şi nu mai e în toate minţile. E ţicnită de-a binelea.
   - De unde ştii?
   - Aici nu-i ca la oraş. Toată lumea cunoaşte pe toată lumea. Şi toată lumea ştie că doamna Murphy a intrat cu maşina în biserica prezbiteriană. Mă rog, nu în biserică, ci pe treptele de la intrare. Atunci i-au luat permisul de conducere, în urmă cu 2 ani. Mama zice că era şi timpul - îşi parca maşina în mijlocul autostrăzii şi pleca pe jos de nebună.
   - Vorbeşti serios?
   - Stai că n-am terminat. Anul trecut a vrut să dea foc la casă.
   - Ce?
   - Mă rog, poate n-a vrut. Dar când s-au trezit bunicii lui Cody, care trăgeau un pui de somn după-amiaza, au văzut că ardea ditamai focul în bucătărie. Străbunică-sa pusese ceva la prăjit şi pe urmă s-a dus până în hambar. Au venit maşinile de pompieri. De-atunci au dus-o într-un cămin de bătrâni. E pe acelaşi palier cu bunicu-meu. O văd în fiecare duminică şi miercurea după şcoală, când mă duc ai mei în vizită la el.
   - Şi ce legătură au toate astea cu crima de la ferma unde stau eu?
   - Ah, da. Uitasem de crimă.
   Benjie ăsta e atât de greu de cap.
   - Aşa. Ai auzit ce ţi-am povestit despre străbunica lui Cody, da? Ei bine, toţi copiii râdeau de ea. Cody s-a bătut cu mulţi din cauza asta. Ştii, ea e singura lui rudă care îl suportă.
   - Am priceput, Benjie. Să revenim.
   - În fine, chiar când bunicii lui Cody o duceau la azil, ea a făcut o criză de nervi. Să fi văzut cum ameninţa cu bastonul. Ţipa că vor s-o închidă pentru că ştie prea multe despre crimă. Mama mi-a zis că în anii ’60 l-a acuzat pe bărbatul care locuia în ferma voastră că a omorât nişte oameni.
   - Te referi la nebunul ăla care şi-a cumpărat câinii?
   - Exact. Numai că poliţia a făcut investigaţii şi s-a constatat că nimeni n-a omorât pe nimeni. Erau numai invenţiile din capul ei. Timp de ani de zile n-a mai adus vorba despre asta. Dar acum e bătrână şi dementă şi nimic n-o împiedică să spună ce vrea.
   - Vorbeşte şi-acum despre crimă?
   - Cine ştie? Evit chestia asta. Am văzut-o de câteva ori în salonul de vizite. Dă din buze tot timpul.
   Îmi vâjâie mintea: Poliţia a făcut investigaţii. Nimeni n-a omorât pe nimeni. Repetă chestia asta. S-o crezi. Trebuie să mai ştiu un lucru.
   - Benjie, îţi aduci aminte pe cine zicea că a omorât nebunul ăla?
   - Să mă gândesc. Pe nevastă-sa şi pe prietenul ei, mi se pare.
   - Şi pe altcineva?
   - Ah, da, zice Benjie. Şi pe fiul lui.

Şaptesprezece

   Cum să adorm după una ca asta?
   Când, în sfârşit, mă cuprinde somnul, am numai coşmaruri. Tatăl lui Jacky bagă oameni în maşina de tocat carne a domnului Sinclair. Apoi apare cu corp de câine şi mă fugăreşte printr-un lan de porumb. Pe urmă eu mă ascund în staulul vacilor, în timp ce tata mă caută cu o drujbă în mână şi strigă:
   - Hei, amice. Nu poţi să fugi de mine la nesfârşit.
   - Jacky, şoptesc eu în timp ce tata se apropie pe intervalul dintre boxe, ajută-mă.
   - De ce? Tu vrei ca eu să dispar.
   - Scuze.
   - Nu crezi în mine. Eşti rău.
   Tata a ajuns acum lângă mine.
   - Te-am prins, amice.
   Şi ambalează motorul drujbei.
   - Jacky! Eu cred în tine! Ajutor!
   Porneşte alarma ceasului. Sunt în camera mea, cu inima bătând atât de tare, încât simt c-o să-mi sară din piept. Fac un duş, mă spăl pe dinţi, mă îmbrac şi cobor la parter.
   Mama este mai calmă în dimineaţa asta, dar cât durează micul dejun eu nu scot o vorbă.
   - Să fii cuminte, îmi spune ea când pleacă la serviciu.
   În mod normal aş răspunde: „Întotdeauna sunt”. Dar astăzi mă mulţumesc să zic:
   - Sigur că da.
   Mă joc „Atacul zombilor” şi butonez telecomanda televizorului, apoi mă întorc în camera mea şi mă uit la desenele lui Jacky. Îmi plimb degetele peste foi. În urmă cu o jumătate de secol, Jacky atingea hârtia aşa cum o ating eu acum. Desena ceea ce văd eu acum.
   Dacă străbunica lui Cody are dreptate? Şi dacă a fost omorât de tatăl lui, oare Jacky a ştiut ce se petrece sau s-a întâmplat în timp ce dormea? Mă întreb dacă tata s-a gândit vreodată să ne omoare pe mine şi pe mama. Oare ce-ar face dacă ar şti că mama lucrează pentru C.C.?
   Nu te mai gândi la asta.
   Mă uit pe fereastră, la gaura din peretele hambarului. Chiar ar fi mişto să bântuie o fantomă pe-aici. Măcar aş avea cu cine să vorbesc. Jacky, sau cine o fi fost cel cu care am vorbit, s-a purtat întotdeauna foarte drăguţ cu mine. Poate că era cam ciudat, dar cine n-ar fi aşa dacă ar creşte în mijlocul pustietăţii cu un tată nebun şi toţi câinii ăia? E ceva rău să fii ciudat? Mulţi cred că şi eu sunt ciudat. Jacky este doar singur. Avem multe în comun.
   Reflectez o clipă, apoi şoptesc:
   - Jacky? Eşti aici?
   Jumătate în glumă, jumătate sperând să m-audă, ca atunci când eram într-a şasea şi mă jucam cu tabla Ouija cu prietenii mei. Pe de-o parte, m-am bucurat că nu s-a întâmplat nimic ciudat; pe de altă parte, am fost dezamăgit.
   - Jacky? şoptesc eu din nou. Jacky?
   Tăcere. Normal, la ce m-aşteptam? Doar nu cred în fantome. Şi chiar dacă aş crede, acum e ziua în amiaza mare.
   - Cameron?
   Vocea lui Jacky se aude venind dinspre uşă.
   - Eşti sigur că vrei să fiu aici? Dacă nu, eu pot să plec. Nu vreau să te sperii. Vreau şi eu un prieten.
   Încerc să mă comport normal.
   - E în regulă, Jacky. Pe bune. Mă bucur că eşti aici. Îmi pare rău pentru ce-am spus.
   - Bine.
   Mă întorc încet; nu-i nimeni la uşă, dar când închid ochii, îl văd, sfios şi stângaci. E perfect adevărat, ca într-un vis, doar că sunt treaz. Este cel mai ciudat şi mai uimitor lucru care mi s-a întâmplat vreodată.
   - Ai chef să faci ceva? întreabă Jacky.
   - Cum ar fi?
   - Nu ştiu. Să mergem să ne jucăm în hambar? E fain acolo.
   - Sigur.
   - Atunci hai să mergem.
   Deschid ochii şi îl aud pe Jacky strigându-mă din bucătărie.
   - Ce mai stai?
   Cobor scările, îmi iau jacheta şi ies afară.
   Mi-l închipui pe Jacky sărind în hambar. Mă iau după el. Mi-l imaginez în întunericul de-acolo, stând la marginea unei boxe din staulul vacilor.
   - Eu le dădeam vacilor nume, spune Jacky. Pipăruşa stătea aici. Era albă cu pete negre. Săriţa era neagră cu pete albe. Celorlalte vaci le-am dat nume după personajele din cărţile cu benzi desenate. În fiecare toamnă tata ducea câteva la ferma lui Arty şi tatăl lui le tăia ca să avem ce mânca şi ca să le vândă carnea la oraş. Am plâns când a luat-o pe Pipăruşa, dar mi-a dat o palmă după ceafă şi mi-a spus că nu sunt copil mic. Mama mi-a zis că n-ar trebui să le consider animale de companie.
   - Ce nasol. Tu ai avut vreodată un animal de companie?
   - Nu chiar, oftează Jacky. Aveam pisici de hambar, dar nu mă lăsau să le iau în casă. Oricum, dacă voiai să le mângâi, te sâsâiau şi fugeau. De-aia mi-au plăcut vacile. Te lăsau să le mângâi pe spate. Dar nu puteai să te urci pe spinarea lor. Odată am vrut să mă urc pe Pipăruşa, dar nu i-a plăcut. Aproape că m-a călcat sub copite.
   - Dar câinii?
   - Glumeşti?
   Jacky. Se uită în jurul lui de parcă l-ar asculta cineva.
   - Mi-era frică de câini. Făceau nişte chestii oribile.
   - Cum ar fi?
   - Cu iepurii. Am văzut pe fereastră.
   Ochii lui Jacky se măresc de groază; el îşi bagă degetele în urechi şi începe să cânte LALALALALALA!!!, aşa cum făceam eu când mama şi tata se certau.
   - Jacky! Chestia asta nu se întâmplă acum!
   Dar el dispare; vorbesc cu pereţii. Chiar când dau să mă întorc în casă, îl aud în şură. Urc scara. Când intru, păsările încep să zboare de pe grinzi. Ridic privirea şi mi-l imaginez pe Jacky aşezat pe o bârnă, bălăngănindu-şi picioarele.
   - Aici e locul meu preferat, spune el ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Înainte să cumpere câinii, eu şi Arty ne jucam aici mereu. Tot fânul era adunat într-un stog. Ne urcam pe el şi ne lăsam să alunecăm la vale. Ne mânca pielea, dar asta nu ne oprea din joacă.
   - Se pare că tu şi domnul Sinclair, Arty, eraţi prieteni.
   - Cei mai buni prieteni. El mi-a dat căciula asta.
   Jacky îi mângâie coada de raton.
   - Asta se întâmpla înainte să pleci cu mama ta, nu?
   - Ce? Cine zice că am plecat cu mama?
   - Arty.
   Jacky scutură din cap.
   - Mama a plecat fără mine. Arty ştie asta.
   - De unde ştie?
   - E secret.
   - De ce?
   - De-aia.
   Dispare.
   - Jacky?
   - Sunt aici.
   Mă întorc şi îl văd chircit lângă gaura din peretele hambarului.
   - Tata aduna aici bălegarul, zice Jacky. Vara îl usca soarele şi nu mai mirosea. Într-o zi, când eram mici, Arty şi cu mine ne-am plictisit să ne dăm pe grămada de fân. Ne-am strecurat prin spărtura asta şi ne-am dat pe grămada de bălegar. Părinţii lui Arty s-au amuzat, dar mie tata mi-a arătat cureaua.
   - Cureaua?
   - Ştii tu, când tatăl îşi scoate cureaua de la pantaloni şi te bate cu ea.
   - Tatăl tău te bătea?
   - Numai atunci când meritam. El nu voia; o făcea ca să mă cuminţesc. „Pe mine mă doare mai mult decât pe tine.” Aşa ne spunea mie şi mamei când nu eram cuminţi. Dacă mama ar fi fost cuminte, n-ar fi fugit. Şi pe urmă tata n-ar mai fi luat câinii şi totul ar fi fost bine.
   Jacky se cutremură.
   - Te simţi bine?
   - Nu pot să vorbesc acum. Văd lucruri. Aud lucruri.
   Dispare de tot, dar cuvintele lui continuă să se repete: „Văd lucruri. Aud lucruri.”
   Doar că nu vorbeşte el, ci eu.
   Mă opresc şi în hambar se face atâta linişte, încât mi-e teamă să respir. Parcă aş fi într-o altă lume: acum şi totodată nu acum.
   Ce a văzut Jacky? Ce a auzit Jacky?
   Încep să văd dublu, triplu: în timp ce privirea mi se înceţoşează, îmi imaginez fânul adunat într-o grămadă înaltă până la grinzi. Îmi închipui moliciunea şi mirosul lui. Mirosul vacilor, un miros umed, foşnetele şi răsuflarea lor zgomotoasă în staulul de jos. Jacky şi Arty se caţără pe grămada de fân, afundându-şi picioarele în el. Se rostogolesc şi râd.
   Clipesc o dată şi vederea mi se limpezeşte. Super. Pe urmă mă chircesc unde s-a chircit Jacky şi mă uit spre casă. Mi-o imaginez aşa cum arăta în fotografiile domnului Sinclair, proaspăt zugrăvită şi cu câte un strat de petunii de-o parte şi de alta a uşii de la magazie.
   Maşina familiei McTavish este parcată pe alee, un Chevrolet din anii ’50, verde, cu eleroane.
   În mintea mea aud o melodie la radio şi pe mama lui Jacky fredonând. Deodată se aude vocea unui bărbat şi urmează o ceartă.
   Mama lui Jacky ţipă: „Vrei să mă loveşti? Loveşte-mă unde să se vadă vânătaia, laşule.”
   Ia stai. Asta e vocea mamei. Îmi tresare inima şi revin în prezent. Oare mama a spus vreodată vorbele astea? Le-am auzit eu vreodată?
   Simt nevoia să ies la aer.

Optsprezece

   Mama se întoarce acasă la ora 5. Mă cheamă la masa din bucătărie. Eu mă aşez pe scaun cu aerul unui prizonier care aşteaptă să fie executat. Urmează un discurs care începe cu „Sunt dezamăgită” sau cu „Te iubesc”? Ştiu că mă iubeşte. Ştiu că e dezamăgită. De ce trebuie să mi-o spună?
   Mama întinde mâna peste masă şi o aşază peste a mea.
   - Cameron, zice ea cu blândeţe, vreau să-mi cer scuze.
   Ce? Mă uit la mâinile noastre. Mama încă poartă verigheta. Ca să-i ţină pe bărbaţi la distanţă, zice ea, dar mie îmi aminteşte de tata. Mă întreb dacă şi ei îi aduce aminte.
   - N-ar fi trebuit să spun ce-am spus ieri, că o încăierare este începutul. Tu nu eşti tatăl tău. Tu eşti tu. Iar tu eşti un tânăr bun, blând şi deştept, căruia îi pasă de oameni.
   Tremur în interior. Nu sunt bun. Nu sunt blând. Gândesc lucruri rele despre oameni. Umblu cu ascunzişuri. Mint. Inventez lucruri. Sunt o persoană groaznică. Sunt...
   - Cameron?
   Mă şterg la ochi.
   - Nu-i nimic.
   Mama îmi dă un şerveţel Kleenex. Nu ştiu cum se face, dar întotdeauna are Kleenex la ea.
   - Aş vrea să ştii că tot ceea ce s-a întâmplat cu tine în ultimele săptămâni, lucrurile prin care ai trecut, nu sunt din vina ta.
   Se referă la faptul că sunt hărţuit la şcoală? Că mănânc singur într-o cabină de toaletă? Am spus în somn numele lui Jacky?
   - Nu ştiu ce anume se întâmplă în mintea ta...
   Ce uşurare.
   - ...dar văd semnele. Coşmarurile. Faptul că vorbeşti singur.
   Îmi vine să intru în pământ de ruşine.
   - E în regulă, Cameron, înţeleg.
   Ba nu înţelegi.
   - Aşa faci de când erai mic. De câte ori ai o problemă, te refugiezi în lumea ta. Pot să vorbesc cu tine, şi alţii la fel, dar tu n-auzi pe nimeni. De când ne-am mutat ultima dată e tot mai rău.
   Mi-e teamă s-o întreb, dar trebuie.
   - Îmi mişc buzele?
   Mama mă strânge de mână.
   - Ştiu că te străduieşti să nu le mişti. Şi când nu reuşeşti, îţi acoperi gura. Te pricepi atât de bine să te ascunzi. Dar da, le mişti. Nu întotdeauna, doar uneori.
   - Vorbesc cu voce tare?
   - Nu, nu. În şoaptă, câteodată nu scoţi niciun sunet.
   Oare aşa fac şi la şcoală? Cine m-a mai văzut?
   - Nu ştiu cu cine vorbeşti, dar uneori eşti foarte concentrat.
   - Cu mine. Vorbesc cu mine. Mulţi oameni fac asta.
   - Ştiu. Dar în ultimul timp... mă uit la tine şi tu nici măcar nu observi că te privesc. Mă îngrijorezi.
   - De ce?
   De parcă n-aş şti răspunsul.
   - Pentru că nu-i normal, Cameron. Şi nu doar că vorbeşti singur. Te încrunţi tot timpul. Nu comunici. Uneori te loveşti singur.
   - Când?
   - În diverse ocazii. Nu deseori. Nu contează.
   - Pentru mine contează. Dacă m-am lovit singur, cred că aş şti lucrul ăsta.
   - Sper, spune mama cu precauţie. Mai ai şi coşmaruri. Te trezeşti din somn ud leoarcă de transpiraţie şi chiar dacă ştii că eu sunt aici, parcă ai fi pe altă planetă.
   Înghit în sec.
   - Crezi că am înnebunit?
   - Nu. Dar cred că ai probleme. Eşti tulburat.
   Vreau să zic ceva, dar n-am ce.
   - Cameron, nu trebuie să-ţi fie ruşine. Ai trecut prin lucruri groaznice. Dar nu eşti singur. Vreau să te ajut.
   Nu poţi.
   - Te rog să mă laşi să te ajut.
   Cum?
   Mama inspiră adânc.
   - Am vorbit şi cu Ken.
   Cu Cizme-de-cowboy?
   - Ai vorbit despre mine cu el?
   - Nu i-am spus prea multe.
   - E un ticălos. Un prefăcut.
   - Cameron, e un om de treabă care mi-a dat un serviciu - un salariu din care putem plăti ca să avem unde să stăm şi ce să mâncăm.
   - Şi asta îi dă dreptul să ştie lucruri din viaţa mea privată?
   - Nu. N-am zis decât că eşti la vârsta la care poate simţi nevoia să stai de vorbă cu un bărbat. Toţi băieţii au un tată.
   Mi se întoarce stomacul pe dos.
   - Şi eu am. Doar că nu mă laşi tu să-l văd.
   - Nu-i cinstit din partea ta.
   - Ce, că am un tată pe care nu pot să-l văd? Într-adevăr, nu-i cinstit.
   Îmi retrag mâna dintr-a ei.
   Mama încearcă să nu arate că e supărată.
   - Nu-i nevoie să vorbeşti cu Ken dacă nu vrei, dar el s-ar bucura să discute cu tine.
   O privesc direct în ochi.
   - Ieşi cu el?
   - Cum?
   - Aşa încerci să-i faci cunoştinţă cu „copilul”?
   - Cameron, e urât din partea ta.
   - Deci am dreptate.
   - Nu. Nu ai dreptate.
   - Pentru că în niciun caz nu vreau ca ticălosul ăla să fie tatăl meu. Am deja un tată. Şi dacă o să vreau vreodată să stau de vorbă cu un bărbat care nu este tatăl meu, am să vorbesc cu domnul Sinclair.
   - Foarte bine.
   - Şi-acum pot să plec?
   - Poţi să pleci.
   Îmi împing scaunul în spate, mă ridic de la masă şi urc spre camera mea.
   - Cameron, strigă ea după mine. Te iubesc.
   - Bine, zic eu fără să mă întorc.
   Nu vreau să mă vadă că plâng.

Nouăsprezece

   Mă frământ toată noaptea, îngrijorat că mama are impresia că sunt nebun. Crede că şi tata este nebun. O avea dreptate? Suntem amândoi nebuni? Mă stresez şi din cauza lui Jacky. Domnul Sinclair zice că el a plecat cu mama lui. Jacky neagă asta, că domnul Sinclair l-a văzut după ce ea a plecat. Cine spune adevărul? Care dintre ei minte?
   Cum poţi să ştii totul despre cineva? Cum poţi să fii sigur chiar de tine însuţi?
   Un singur lucru este cert: Jacky este secretul pe care nu pot să-l dezvălui nimănui.
   Când mă trezesc, mama a plecat deja. Îmi pregătesc nişte pâine prăjită cu gem, iau o cutie de îngheţată şi mă duc la fereastra de la bucătărie să mă uit la pădurea de dincolo de lanul de porumb.
   Soarele străluceşte, cerul e senin - o zi perfectă pentru a pleca să explorez împrejurimile. Dacă n-aş fi fost eliminat, acum aş fi fost în autobuz în drum spre şcoală, şicanat de gaşca lui Cody, suportând respiraţia lui Benjie şi îngrijorat de testul de astăzi de la ştiinţe. Ar trebui să fiu eliminat de la şcoală mai des.
   Mă îmbrac gros şi ies pe câmp. Nu văd pădurea din cauza lanului de porumb - e mai înalt decât mine, dar dacă o iau drept înainte, nu se poate să n-ajung la ea. După ce trec de primele rânduri de porumb, nu mai văd nimic din cauza frunzelor. E şi mai greu să înaintez decât mi-am imaginat. Cel mai rău este că ştiuleţii mă lovesc peste faţă şi mătasea de porumb îmi intră în nas. Partea bună e că mirosul este atât de dulce şi de proaspăt, parcă îl simt pe limbă.
   Înaintez cu greu, dar parcă merg de-o veşnicie. Mă uit la ceas. Am plecat de un sfert de oră. N-ar fi trebuit să văd deja vârfurile copacilor înălţându-se deasupra lanului? Poate ar fi cazul să mă întorc.
   Nu, e o prostie. Din câte îmi dau seama, aproape c-am ajuns. Ca să nu mai spun că doar rataţii renunţă.
   Continui să merg. Tot nu se vede pădurea. Oare merg în direcţia bună? M-am abătut din drum?
   Dinspre ferma domnului Sinclair se aude un motor pornind. Sunt atât de ocupat să mă feresc de mătasea de porumb, ca să nu-mi intre în ochi, încât nu-mi dau seama imediat că zgomotul motorului se aude tot mai tare. Tot mai aproape. De ce s-ar auzi un motor din ce în ce mai aproape?
   Dumnezeule, nu este motorul unei maşini vechi. Este combina domnului Sinclair. A ieşit să treiere porumbul. Iar eu sunt în mijlocul lanului.
   Îmi imaginez lamele ascuţite secerând cocenii - şi pe mine!
   Trebuie să ies de-aici. Dar pe unde? Unde mă aflu? Încotro s-o iau?
   Nu intra în panică. Încearcă să-ţi dai seama încotro se îndreaptă domnul Sinclair şi ia-o în altă parte.
   Cum? Nici măcar nu-l văd. Porumbul e prea înalt.
   Şi? Dacă vine spre tine, fugi din calea ei.
   Să fug? Dar abia pot să merg.
   Atunci ţipă. El o să te-audă.
   Peste zgomotul ăsta?
   Încerc s-o iau la fugă. Cu cât mă străduiesc mai mult, cu atât mai tare mă împiedic de porumb. Dau frunzele la o parte cu ambele braţe, de parcă aş înota în stilul bras. Degeaba. Nu-mi foloseşte la nimic. Gâfâi. Frunzele şi mătasea mă lovesc peste faţă, îmi intră în nas şi în gură. Dau din mâini şi din picioare, simt că mă înec.
   - Ajutor!
   E în regulă.
   Jacky? Tu eşti?
   Respiră.
   Zgomotul motorului este asurzitor.
   - Domnu’ Sinclair! Opriţi-vă!
   Fac semne cu braţele pe sus.
   Nu te vede şi nu te aude. Respiră.
   - Nu pot.
   Ba poţi. Aproape c-ai ajuns la pădure. Uită-te înainte, spre dreapta.
   Deodată zăresc o cărare printre şirurile de porumbi. De ce n-am văzut-o până acum? Nu-mi aud gândurile - doar o voce în capul meu care strigă: Acum! Fugi!
   Mă avânt spre cărarea aceea. Văd vârfurile copacilor deasupra lanului. Mă strecor printre porumbi, ies în fugă din lan şi scap de pericol. Am reuşit. Am ajuns la pădure.
   Cad în genunchi.
   - Jacky, mi-ai salvat viaţa.
   El nu-mi răspunde.
   - Jacky?
   A dispărut.
   Îmi trag sufletul. Nu-mi vine să cred că mai trăiesc. Mă ridic şi mă scutur pe haine. Presupun că va trebui să rămân aici până pleacă domnul Sinclair.
   Mă uit în stânga şi-n dreapta, de-a lungul lizierei. Pădurea se întinde în spatele a cinci ferme, dar nu ştiu cât este de adâncă. Ar trebui să rămân la marginea ei ca să nu mă rătăcesc. Atât mi-ar mai trebui: să cheme mama o echipă de căutători cât timp sunt suspendat de la şcoală.
   Totuşi, nu poate fi o pădure sălbatică. Sunt ferme în preajmă, iar Jacky şi domnul Sinclair se jucau aici. În plus, dincolo de tufişuri, copacii nu sunt foarte deşi. Unii sunt numai buni să te caţeri în ei. Ar fi amuzant - să mă caţăr până sus şi să mă uit spre casă sau să-l spionez pe domnul Sinclair în timp ce treieră. Mă gândesc la desenele lui Jacky în care amândoi erau căţăraţi în copaci. Mă întreb ce vedeau?
   Cu toate acestea, înainte să mă urc într-un copac, aş vrea să văd poieniţa. Nu e departe - un spaţiu mare şi însorit. Pe drum sunt împrăştiate numai crengi uscate, ca nişte coarne de cerb. Sunt şi câţiva copaci căzuţi, putreziţi şi acoperiţi cu muşchi. Unul este foarte lung, cu rădăcini uriaşe, îndreptate spre cer.
   Când Jacky a făcut desenele, mulţi dintre copacii aceştia nu erau aici. Cei căzuţi acum erau probabil sănătoşi, iar cei putreziţi atunci au dispărut de mult, fără să lase nicio urmă. Copacii sunt ca oamenii. În acest moment suntem vii, iar în următorul devenim o amintire, apoi nu mai suntem nici măcar atât.
   Mama zice că e morbid când mă aude vorbind aşa, dar e adevărat. Habar n-am cum arătau şi cum vorbeau străbunicii mei sau strămoşii lor care trăiau în peşteri. E ciudat să cred că erau ca tine, pierzând vremea cu prietenii, supărându-se cu părinţii lor, făcând pe grozavii, speriindu-se sau mai ştiu eu ce. Dar acum au dispărut cu toţii, la fel şi lucrurile la care au ţinut ei, nimeni nu ştie şi nimănui nu-i pasă. Şi-atunci de ce mă frământ eu pentru lucruri care, peste nişte ani, nu vor conta pentru nimeni? Dacă aş şti asta, poate că aş fi fericit.
   Când ajung în poieniţă, umbra dispare în lumina puternică a soarelui. Frunzele copacilor au început să capete nuanţe de portocaliu şi roşu, şi se văd nişte tufe răzleţe cu fructe de pădure. E şi o ridicătură stâncoasă, iar în centru - îmi stă inima în loc - bolovanii din desenele lui Jacky.
   Mi-i imaginez pe Jacky şi pe domnul Sinclair închipuindu-şi că mormanul de bolovani este un fort. Apoi îl văd pe Jacky singur, ascunzându-se în vârful unui copac, prefăcându-se că tatăl lui nu există.
   Se aude ciripitul unei păsări. Stau nemişcat, sperând s-o zăresc.
   În jur este linişte. De ce nu se mai aude combina? Am sentimentul înfricoşător că cineva mă urmăreşte. Mă uit în spatele meu.
   Domnul Sinclair stă la marginea poieniţei.
   - Ce cauţi în lanul de porumb taman când se treieră? Vrei să mori tăiat de combină?
   - Scuze. Eram deja în mijlocul lanului când aţi pornit. De unde aţi ştiut că sunt aici?
   - Am văzut frunzele mişcându-se. Bine c-am observat. M-am gândit eu că tu erai. Am venit să te duc acasă. Nu vreau când se-ntoarce maică-ta să-i explic cum ai ajuns printre ştiuleţii mei de porumb.
   Pufneşte pe nas.
   - Sau aş putea să te bag la maşina de tocat şi s-o las să creadă că ai fugit.
   Râd ca de-o glumă bună, dar el stă şi se uită la mine. Mă gândesc la dispariţia lui Jacky şi a mamei lui. Mă opresc din râs.
   - Da’ tu de ce nu eşti la şcoală? mă întreabă domnul Sinclair.
   - Am fost eliminat. Nu din vina mea.
   - Dacă aş primi câte 1 dolar de fiecare dată când aud pe cineva spunând că nu e vina lui... zice domnul Sinclair cu lehamite. Aşa că te-ai gândit să te duci prin pădure. Ce credeai c-o să găseşti aici?
   - Nimic. Voiam doar să văd unde vă jucaţi cu Jacky.
   - Cine-a zis că ne jucam aici?
   - Am bănuit.
   - Vasăzică eşti bănuitor, aşa-i? Şi ce bănuieşti? Bănuieşti că ştii sau ştii că bănuieşti?
   - Bănuiesc că nu ştiu.
   Domnul Sinclair începe să zâmbească.
   - Nu eşti atât de prost pe cât pari.
   Face semn cu capul spre grămada de bolovani.
   - Obişnuiam să las diverse lucruri acolo, ca să le găsească Jacky. O lupă. O pungă cu bile de sticlă. Lucruri de care eu nu mai aveam nevoie. Îi spuneam că le lăsau spiriduşii. El ştia că eu făceam asta, dar era mai distractiv să ne prefacem.
   Privirea domnului Sinclair devine nostalgică.
   - Vă întrebaţi vreodată ce s-a întâmplat cu el?
   El mă priveşte cu ochii mijiţi.
   - De ce m-aş întreba?
   - Nu ştiu, aţi fost prieteni. Eu mă gândesc la prietenii mei de care m-am despărţit. Sper că şi ei se gândesc la mine.
   - Eu nu mi-aş face iluzii. În ziua de azi, nimeni nu se mai gândeşte la nimeni. Când ajungi la vârsta mea, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte câţi dintre prietenii tăi au dispărut.
   - Cum ar fi Jacky?
   Domnul Sinclair mormăie.
   - Era la fel ca tine. A dispărut împreună cu mama lui.
   Jacky susţine altceva.
   - La ce te gândeşti?
   - La nimic, zic eu.
   - E imposibil să te gândeşti la nimic.
   - Bine... Mă întrebam dacă Jacky vorbea vreodată despre tatăl lui.
   - De ce să vorbească? Tu vorbeşti despre al tău?
   - Asta-i altceva.
   - Oare? mă întreabă domnul Sinclair uitându-se la mine contrariat. Nu eşti singurul bănuitor. Toată lumea are secrete. E mai bine să-ţi vezi de treaba ta. Şi-acum vino. Am să te duc acasă. Mai am treabă de făcut.

Douăzeci

   Toată lumea are secrete, vorba domnului Sinclair. Mama, tata, eu.
   Ce secrete are domnul Sinclair? Dar Jacky? Odată ajuns acasă, îl întreb pe Jacky:
   - De ce mama ta nu te-a luat cu ea, aşa cum a făcut mama mea?
   Ştiu că mă aude. Îi simt prezenţa prin preajmă, pândindu-mă de după mobile, ascuns prin dulapuri, sub pat, dar el nu vrea să iasă.
   Oare se ţine de glume? Care e povestea lui?
   Scot desenele lui şi mă uit la ele, căutând indicii care mi-au scăpat prima dată. Pe unele foi apare o formă de culoare neagră. O fi o gaură, o peşteră sau camera de cărbuni? Poate că nu-i decât o mâzgălitură. Dar ce-i cu imaginea mamei lui întinsă pe pământ?
   Doarme? E moartă? Sunt nişte chestii în desenele astea care şi mie mi-ar da coşmaruri - lucruri obişnuite, cum ar fi lopata tatălui său, toporul sau furca.
   Tot uitându-mă la desene, camera dispare. Simt prezentul în trecut şi trecutul în prezent: Jacky a păşit pe aceste podele din lemn, a atins aceste clanţe şi balustrade, ca şi mine. A folosit aceeaşi chiuvetă, aceeaşi cadă şi acelaşi birou. Jacky este peste tot. E în aerul pe care îl respir.
   Mi-l imaginez mişcându-se pe-aici, pe la etaj, şi mă pomenesc în dormitorul mare de deasupra bucătăriei, holbându-mă la trapa care dă spre podul casei. De ce este sigilată? Aş putea să îndepărtez cu o daltă stratul de zugrăveală de deasupra şi să scot cuiele, dar aş face multă mizerie şi mama s-ar îngrozi.
   Ce e în podul casei, Jacky? Care e secretul?
   - Cameron? se aude vocea mamei dinspre bucătărie.
   - Sunt sus, strig eu pe un ton exagerat de vesel.
   De când o fi ajuns mama acasă? Oare m-a auzit vorbind singur?
   - Am adus pizza, strigă mama pe un ton la fel de vesel. Cu topping dublu de caşcaval, pepperoni şi ciuperci, într-un minut se încălzeşte la cuptorul cu microunde.
   Dacă mama m-a auzit, doar se preface. Foarte bine.
   Să ne prefacem amândoi.
   - Super. Mersi. Cobor imediat.
   Mama zâmbeşte când mă aşez la masă.
   - Cum a fost astăzi?
   N-ai zice că aseară ne-am certat. Mama nu uită certurile, dar se pricepe să le ignore. Parcă ar fi nişte decoraţiuni de Crăciun - puse deoparte, dar uşor de scos la nevoie.
   - Astăzi? Destul de bine, zic eu luând o bucată de pizza. Am făcut multe teme.
   - Bravo.
   Mama face o pauză.
   - Ai vrea să mergi cu mine în oraş mâine?
   - Ce?
   - După două zile de stat singur, probabil simţi c-o iei razna.
   - Şi ce să fac?
   - Au o bibliotecă, un centru de recreere. Sau poţi să nu vii. Stai aici şi te plictiseşti. Cum vrei tu.
   - Nu, ar fi mişto.
   Chiar c-ar fi.
   Restul mesei se desfăşoară în linişte. Discutăm despre lucruri banale, cum ar fi unde să ne întâlnim ca să luăm masa de prânz. Din fericire, liceul este în celălalt capăt al podului, deci n-o să ne vadă niciunul dintre băieţi.
   - Apropo, n-am uitat de proiectul tău, spune mama după ce terminăm de mâncat şi îmi aduce un pachet gros de pe tejghea.
   Istoricul vânzărilor fermei.
   - Mersi.
   - Lui Ken ar trebui să-i mulţumeşti. Zice că dacă mai ai nevoie de ceva, poţi să-i ceri.
   Îi arunc o privire cu subînţeles.
   - Parcă am stabilit un lucru în legătură cu mine şi Ken.
   - I-am spus de proiectul tău înainte de discuţia noastră. Zicea că azi se duce la biroul de cadastru şi ar putea să se intereseze de fermă, dacă tot merge acolo.
   - Foarte bine. Atunci nu-i sunt dator cu nimic.
   - Cu nimic, în afară de un mulţumesc.
   - Şi vreau ca nici tu să nu-i fii datoare cu nimic.
   - Cameron, zice mama oftând. Uneori oamenii le fac altora favoruri fără să aştepte ceva în schimb. Asta se cheamă amabilitate.
   Mama e destul de isteaţă, dar categoric nu se pricepe la bărbaţi.
   Iau pachetul şi urc în camera mea, mă aşez pe pat cu picioarele încrucişate şi îl golesc. Sunt o tonă de chestii. N-ai zice că-i o simplă favoare. E ceva de genul: Hei, Katherine, vezi ce tip grozav sunt că i-am adus fiului tău toate chestiile astea? Ce zici, luăm cina împreună?
   E şi un bileţel de la C.C., scris pe o hârtie cu antetul firmei care are şi poza lui în partea de sus. Iau un pix şi îi înnegresc doi dinţi, apoi îi unesc sprâncenele.

   Bună, Cameron,
   Am auzit că ai de făcut un proiect la istorie. Mă bucur să te ajut.
   Am rugat-o pe Arlene Cooper de la biroul de cadastru să-mi tipărească nişte hărţi aeriene, istoricul vânzărilor şi declaraţiile privind impozitele anuale. Majoritatea fermelor de pe-aici sunt lăsate moştenire copiilor, aşa că declaraţiile de impozit sunt mai utile decât istoricul vânzărilor dacă vrei să ştii cine a fost proprietarul.
   Mama ta zice că te interesează în mod special dacă a avut loc o crimă sau o sinucidere la ferma voastră. Aş vrea să pot spune da, ca să-ţi iasă eseul mai palpitant, dar nu s-a întâmplat aşa ceva. A fost la un moment dat un fermier care a murit sfâşiat de câini. Crezi că asta ţi-ar folosi?
   Spune-mi dacă mai ai şi alte întrebări. De asemenea, spune-mi dacă ai vrea să jucăm o partidă de baseball, să aruncăm câteva mingi.
   Ken.

   Să jucăm o partidă de baseball? Să aruncăm câteva mingi? Du-te şi te-mpuşcă.
   Cel mai important lucru este că C.C. spune că n-a avut loc nicio crimă. Atunci ce s-a întâmplat cu Jacky? Dacă n-a plecat cu mama lui, n-ar fi fost găsit după ce câinii l-au omorât pe tatăl lui?
   Mă uit peste hărţi. Interesant. Harta comitatului din 1825 arată că linia de cale ferată trecea prin Wolf Hollow. În actul de concesiune din 1838, jumătate din zonă e acoperită de pădure.
   Teancul de declaraţii fiscale de dedesubt este gros de vreo 3 centimetri. Aproape că mă ia somnul doar uitându-mă la el. Îl dau deoparte şi mă uit pe sumarul vânzărilor fermei care are doar o pagină.
   Ciudat. Primul proprietar, Silas Henning, a cumpărat ferma în 1839. Aceasta a aparţinut familiei lui până în 1924, când a fost vândută lui Henry McTavish. Şi gata. Ferma n-a mai fost vândută după aceea. N-are cum să fie aşa. De ce nu apare vânzarea către familia Sinclair?
   Iau declaraţiile fiscale. Numele lui Henry McTavish este înlocuit de Frank McTavish în 1952. Probabil că atunci a fost preluată de tatăl lui Jacky. Numele domnului McTavish apare în declaraţii până în anul ăsta.
   Asta înseamnă că domnul Sinclair nu este proprietarul fermei. E tot tatăl lui Jacky. Un mort. Oare ce ascunde domnul Sinclair - în legătură cu ferma, cu Jacky, cu toate?

Douăzeci şi unu

   Îi arăt mamei că domnul McTavish este în continuare proprietarul fermei.
   - Ce ciudat, nu-i aşa? zice ea încercând să nu zâmbească. Eu nu sunt agent imobiliar, deci mi-e teamă că nu am o explicaţie pentru acest mister, dar ştiu pe cineva care chiar este agent imobiliar şi sunt sigură că ar fi bucuros să te lămurească.
   Bună încercare, mamă.
   Dar are dreptate. C.C. este cel cu care trebuie să vorbesc. Fir-ar să fie.
   A doua zi dimineaţă, soarele apare mai greu decât mă trezesc eu.
   În timp ce mergem cu maşina spre oraş, ceaţa pluteşte peste câmpurile de pe care a fost strânsă recolta.
   Încetinim când ne apropiem de şcoală; două autobuze tocmai intră în parcare. Mă las mai jos în scaun ca să nu mă vadă careva.
   Câteva secunde mai târziu trecem pe lângă motelul unde am stat în prima noapte, apoi traversăm podul de fier şi intrăm în oraş.
   Privesc în jos, la defileul râului care trece pe sub pod - valea din Wolf Hollow. Grosul ceţei se lasă în această scobitură; parcă am merge cu maşina pe nişte nori. Îmi imaginez cum era în vremurile de demult, când lupii apăreau din aburii ceţii.
   După pod, autostrada se transformă într-un drum principal, adică Strada Principală. Sunt doar vreo 10 străzi care o intersectează şi 7-8 care merg în paralel cu ea, de-o parte şi de alta. Trecem pe lângă un chioşc unde se poate comanda din maşină îngheţată la cornet, dar care este închis până la primăvară, un mic mall cu un chioşc unde se vând hamburgeri, un magazin 7-Eleven, o benzinărie şi un oficiu poştal. Urmează nişte clădiri cu două nivele, cu magazine şi restaurante la parter şi apartamente de locuit deasupra: Knotty Pine Inn; Mindy’s Fine Dining; Walker’s Ladies and Men’s Apparel, cu îmbrăcăminte pentru oameni care se pare că au trăit în urmă cu un secol; Shamrock Bar, cu ferestrele acoperite cu obloane; Lucille’s Nail Emporium; o spălătorie de haine; două farmacii; The Capital, singurul cinematograf din Wolf Hollow, care are doar două săli.
   Pe la mijlocul Străzii Principale, peisajul devine iar respectabil odată cu primăria, oficiul registrului local, secţia de poliţie, biblioteca şi biroul publicaţiei Weekly Bugle. Mai departe, o casă cu acoperiş din şindrilă şi pereţii decoraţi cu fluturi din lemn pictat şi un panou pe care scrie Kelly’s Krafts; firma Huntley Memorials, a cărei curte din faţă e plină cu pietre funerare; încă un mic mall, care adăposteşte un magazin cu articole de un dolar, Minnie’s Mini-Mart şi Agenţia imobiliară Ken Armstrong. În sfârşit, o benzinărie pentru cei care au uitat să facă plinul în celălalt capăt al oraşului şi din nou ferme.
   Oprim în faţa agenţiei la ora opt şi jumătate. C.C. încă n-a venit.
   - Nicio grijă, trebuie să vină, zice mama. Pe urmă, poţi să lămureşti misterul, să înoţi la centrul de recreere şi să ne întâlnim la prânz să luăm masa împreună. La Knotty Pine Inn au nişte cartofi prăjiţi nemaipomeniţi. Şi tarte cu fructe făcute în casă. O să-ţi placă.
   Îmi pun rucsacul pe umăr şi intru după mama, lăsând pe biroul ei pachetul de la Ken. Apoi ies iar şi-mi fac de lucru uitându-mă la fotografiile caselor de vânzare din vitrină, toate mai arătoase decât a noastră.
   Aud bâzâitul unei bormaşini electrice dinspre Huntley Memorials.
   Prin ceaţă văd un bărbat de vreo 40 de ani, scund şi îndesat, îmbrăcat în salopetă, cu ochelari de protecţie şi o şapcă de baseball pe cap, care gravează o piatră de granit aşezată pe o masă de picnic. Un cablu prelungitor portocaliu de la unealta lui intră într-un garaj făcut din bolţari.
   Mă duc într-acolo să mă uit mai bine ce face. Bărbatul are cele mai aspre mâini pe care le-am văzut vreodată. Părul nepieptănat îi iese de sub şapcă şi-i cade pe ceafă, închide bormaşina şi ridică privirea spre mine.
   - Te ajut cu ceva?
   - Nu. Îl aştept pe domnul Armstrong. Ăăă, Ken Armstrong de la agenţia imobiliară. Mama mea lucrează acolo. V-am observat lucrând şi, ştiţi, n-am mai văzut cum se gravează o piatră funerară.
   - Oh.
   După exclamaţia lui, nu-mi dau seama dacă trebuie să plec sau să mai zic ceva. Arăt cu capul spre piatră.
   - Tipul a murit de curând?
   - În urmă cu o lună.
   - Oh.
   Pauză stânjenitoare.
   - V-a fost prieten?
   Am spus eu asta? Ce se întâmplă cu mine?
   - Nu. De ce?
   - Întrebam şi eu.
   Pleacă. Pleacă imediat.
   - Şi ce se întâmplă dacă scrieţi numele greşit?
   - Nu-l scriu greşit. Altceva?
   Deodată îmi vine o idee strălucită. Domnul McTavish şi-a cumpărat câinii chiar după dispariţia soţiei lui; câinii l-au omorât la câteva luni după aceea. Dacă ştiu când a murit, pot să-mi dau seama cam pe când străbunica lui Cody l-a acuzat de crimă şi să verific ce a spus ea la ziarul Bugle.
   Îmi dreg vocea.
   - Familia dumneavoastră face toate pietrele funerare de aici?
   - Cam da.
   Arată cu bărbia spre ecusonul lui: Huntley Memorials. Înfiinţată în 1926.
   - Deci tot familia dumneavoastră a făcut şi piatra pentru Frank McTavish?
   Omul se opreşte.
   - Cine?
   - Fermierul care a fost sfâşiat de câinii lui, prin anii ’60.
   - Ah, ăla.
   - Da. Aş vrea să ştiu când a murit. Ar trebui să scrie pe piatra lui, nu?
   - Sigur, dar asta a fost cu 50 de ani în urmă. Noi n-avem o evidenţă tocmai de pe vremea aia. Şi în niciun caz nu ţinem evidenţa inscripţiilor.
   De ce nu? Care-i problema?
   Bărbatul se apleacă peste piatra lui şi îşi reia lucrul.
   - Dacă ţii neapărat să afli, întreabă la cimitir. Două străzi mai încolo, faci dreapta, în capătul drumului, chiar înainte de lac. Ei trebuie să aibă o hartă cu toate locurile de veci. Şi-i cauţi mormântul.
   La cimitir. Mă duc într-acolo.

Douăzeci şi doi

   Chiar înainte s-o iau din loc, apare C.C. cu maşina şi sare din ea de parcă ar fi partenerul meu poliţist într-un film de acţiune.
   - Cameron, prietene, ce mai faci?
   Ridică mâna ca şi cum s-ar aştepta să batem palma.
   Îl salut fără tragere de inimă şi-mi vâr mâinile în buzunare.
   - În legătură cu pachetul pe care mi l-ai trimis, documentele despre fermă. Am găsit ceva ciudat. Mama mi-a zis că ai putea să mă lămureşti tu.
   - Sigur că da, zice el poftindu-mă în agenţie.
   Mama vorbeşte la telefon; mie îmi transmite din priviri să mă port frumos, iar lui C.C. îi spune mişcându-şi buzele: „Cafea, te rog”. El îi face cu ochiul în semn că s-a făcut şi apasă un buton la automatul de cafea.
   - Vrei un cappucino? mă întreabă.
   - Sigur că da.
   Mama ridică din sprânceană; ştie că nu-mi place cafeaua. Îi arunc o privire care vrea să spună nu mă face de ruşine.
   C.C. dă mamei primul pahar şi se tachinează amândoi până sunt gata şi ale noastre. Pun 4 pliculeţe de zahăr într-al meu, recuperez pachetul de pe biroul mamei şi îl urmez pe C.C. în biroul lui. E o cameră bej, cu perdele care ascund o fereastră cu gratii ce dă spre aleea din spate. Pereţii sunt acoperiţi cu diplome înrămate: diploma de facultate, licenţa agenţiei imobiliare, slogane ieftine, de genul „Dacă nu acum, atunci când?” şi fotografii cu un băiat şi o fată în jur de patru-cinci ani. Mă opresc în faţa uneia în care cei doi copii stau unul lângă altul pe treapta de sus a unei verande şi mănâncă îngheţată la cornet.
   C.C. vine lângă mine.
   - Ei sunt Patrick şi Kimberley.
   - Copiii tăi?
   - Au 7, respectiv 8 ani acum, zice el clătinând din cap. Locuiesc împreună cu mama lor la câteva sute de kilometri depărtare. Nu-i văd prea des.
   - Eşti divorţat?
   - Aproape. Mai avem de semnat nişte hârtii. Dar, în principiu, da.
   Preţ de o clipă nu mai vorbeşte ca într-o reclamă TV; ci ca un tip căruia îi este dor de copiii lui.
   C.C. se aşază în fotoliul de piele de la biroul lui şi îmi face semn spre cel de vizavi. Suflă în paharul de cappucino. Eu iau o înghiţitură şi mă străduiesc să nu fac o grimasă.
   - Abia aştept să aud ce vrei să mă întrebi. Mama ta zice că-ţi merge mintea tot timpul. Tre’ să-ţi spun că mie nu. Dar eşti prea deştept ca să nu-ţi fi dat seama de asta, nu?
   Oare încearcă să mă facă să-mi placă de el? Vrea să-mi spună că ştie că nu-l plac?
   - Nu-s chiar atât de deştept.
   - Nici eu chiar atât de prost să te cred, râde el. Din fericire, mă pricep la afaceri imobiliare. În plus, îmi şi place. În fine, ai nevoie de explicaţii în legătură cu ceva ce ţi-am dat eu?
   - Da, zic eu dându-i pachetul. Dacă e să mă iau după istoricul vânzărilor, familia Sinclair nu a cumpărat niciodată ferma, iar impozitele sunt încă pe numele lui Frank McTavish, tipul omorât de câini.
   - Cum?
   - Nu ştiai?
   - Nu.
   Încruntat, C.C. scoate documentul şi se uită pe el.
   - I-am spus lui Arlene ce vreau, ea a tipărit materialele şi eu le-am dat mai departe.
   Se uită printre hârtii.
   - Ce fază!
   - Chiar că ce fază. Adică, cum e posibil aşa ceva?
   - Bună întrebare.
   C.C. se lasă pe speteaza fotoliului. Mi-a spus să-l întreb orice, dar s-a împotmolit la prima întrebare pe care i-am pus-o. Observ încordarea care i se citeşte pe frunte. Aproape că-mi pare rău de el.
   - OK, zice el până la urmă, dar asta nu-i decât o supoziţie. Dacă îmi amintesc eu bine, soţia lui McTavish a plecat împreună cu fiul lor cu puţin timp înainte să moară el. Probabil că în testament l-a trecut pe fiul lui drept moştenitor al fermei.
   - Dar dacă fiul era dispărut...
   - ...şi McTavish nu avea altă rudă care să aibă pretenţii, ferma rămânea aşa. S-ar fi acumulat impozitul neplătit, iar statul ar fi luat-o ca să recupereze datoria.
   - Asta dacă nu cumva cineva a plătit taxele, zic eu, caz în care statul ar fi mulţumit.
   - Aşa e. Nimeni n-ar vrea să se instaleze acolo dacă ar exista un fiu care s-ar putea întoarce într-o bună zi.
   - Dacă familia Sinclair a plătit impozitul, ei ar fi îndreptăţiţi să folosească pământul până la întoarcerea fiului.
   - Mama ta are dreptate. Eşti foarte isteţ.
   - Dar fiul, adică Jacky, nu s-a mai întors niciodată, exclam eu în timp ce gândurile îmi vin mai repede decât le pot rosti. Nu i-a păsat nimănui pentru că, totuşi, taxele au fost plătite şi, până la urmă, a trecut atâta timp, încât nimeni nu s-a mai gândit la asta. Aşa stau lucrurile.
   - Este foarte posibil.
   - Este legal?
   - Nu e ilegal. Mai ales dacă McTavish l-a numit pe tatăl lui Art Sinclair executorul său testamentar.
   - Domnul Sinclair zicea că tatăl lui şi domnul McTavish erau cei mai buni prieteni.
   - Atunci asta este.
   C.C. bate darabana cu degetele pe birou.
   - Tatăl lui Art putea foarte bine să spună că avea grijă de fermă până la întoarcerea fiului lui McTavish. N-ar fi fost nicio problemă şi nimeni nu l-ar fi obligat să vândă.
   - Pe urmă, tatăl domnului Sinclair moare şi domnul Sinclair continuă să plătească taxele aşa cum a făcut familia lui până atunci, iar el câştigă bani dintr-o fermă pe care n-a cumpărat-o niciodată.
   Ochii lui C.C. strălucesc. Ştie încotro bat, iar acolo e o problemă.
   - Cameron, să nu uităm că asta nu-i decât o supoziţie. Chiar dacă avem dreptate, în momentul de faţă domnul Sinclair ar putea pretinde dreptul de folosinţă asupra fermei. Dacă aş fi în locul lui, m-aş duce la un tribunal şi aş face totul oficial.
   - Dar există şansa să piardă. Poate se gândeşte: De ce să risc?
   C.C. începe să râdă.
   - Mai degrabă, după cum îl ştiu eu pe Art, pur şi simplu nu s-a preocupat. Dacă aş fi în locul lui, aş rezolva problema fără întârziere.
   - Şi eu la fel.
   Ne uităm unul la altul.
   - Ce-i? mă întreabă el zâmbind.
   - Cum adică „ce-i”?
   - Vrei să mă întrebi ceva.
   - De unde ştii?
   - După cum stai pe scaun.
   - Te pricepi să citeşti oamenii.
   - Doar mă ocup de vânzări.
   C.C. se loveşte uşor cu degetul la tâmplă.
   - Bine.
   Ezit.
   - Dacă ţi se pare o chestie prea personală, să-mi spui, dar... cum e să nu-ţi vezi copiii prea des?
   El mă priveşte direct în ochi.
   - E ca şi cum aş muri. Sunt copiii mei. Dar nu vor mai locui cu mine niciodată. Iar eu nu mai fac parte din viaţa lor. Îşi creează propriile amintiri din care eu n-am să fac parte niciodată. Asta mă omoară. Chiar aşa. Mă omoară.
   Oare lui tati îi este la fel de dor de mine? De-asta încearcă mereu să mă găsească?
   - Cât de des îi vezi?
   - Un weekend pe lună. O săptămână de Crăciun. Două săptămâni vara. Nu e aceeaşi situaţie ca la tine.
   Încremenesc.
   - Cât de multe ţi-a povestit mama?
   O spun pe un ton supărat, deşi nu aşa voiam să sune. Nici nu ştiu cum voiam să sune. Mama a discutat cu un prieten, atâta tot. Iar el nu-i atât de ticălos cum îl credeam eu.
   - Cameron, zice el, de parcă ochii lui ar vedea în mintea mea şi glasul lui m-ar îmbrăţişa, orice este între tine, mama ta şi tatăl tău - este problema voastră. Nu mă priveşte pe mine.
   - Corect.
   Simt că faţa mea se chinuie să nu se schimonosească, fiindcă îmi vine să plâng.
   - Şi încă un lucru: Ştiu că ai un tată şi acela nu sunt eu, n-am să fiu niciodată. Nici n-am să încerc. Îţi promit. Am să fiu doar eu. Ken. Dacă vrei să vorbeşti cu mine sau nu, tu decizi. Dar să ştii că sunt aici dacă ai nevoie de mine.
   - Bine.
   Amândoi ne dăm seama că discuţia s-a încheiat. E ciudat cum se întâmplă chestia asta. Ieşim s-o vedem pe mama la biroul de la intrare.
   - Aţi lămurit problema cu proprietarul? întreabă mama.
   - Am lămurit multe lucruri, spune Ken.
   Mama se întoarce spre mine.
   - Este ora 9. Vii înapoi la prânz după ce te duci la înot?
   - Sigur că da.
   Dacă există bazin de înot la cimitir.
   - Pe curând.
   Îmi iau rucsacul pe umăr şi ies chiar când ei strigă în urma mea:
   - Distracţie plăcută.
   Nu mă uit înapoi. Nu vreau să ştiu dacă el i-a pus mamei mâna pe umăr. Deocamdată, tot ce ştiu este că lui n-am să-i mai spun C.C.
   De-acum înainte am să-i spun Ken.

Douăzeci şi trei

   Cimitirul. Numai la el mă gândesc.
   Trec de două intersecţii, apoi cotesc la dreapta, aşa cum mi-a zis omul de la firma Huntley, şi merg pe o stradă cu case vechi din cărămidă. Toate au verandă cu arbuşti pe margine, ferestre mari şi un copac lângă trotuar. Câteva au mici bazine pentru păsărele. De la a patra stradă încolo, casele devin mai sărăcăcioase; pereţi căptuşiţi cu plăci de aluminiu, buruieni ce cresc printre crăpăturile aleilor din ciment şi un loc de joacă pentru copii cu feroneria ruginită; apoi trec pe lângă un părculeţ.
   Cu cât merg mai departe, cu atât mai deasă devine ceaţa; parcă aş trece prin pânze de păianjen. Până la urmă ajung la ultima intersecţie. De partea cealaltă se vede un gard din fier forjat cu vârfuri ascuţite şi o poartă deschisă, cu un panou din lemn pe care scrie: Cimitirul Wolf Hollow, înfiinţat în 1794.
   Trec de poartă şi intru într-o pădure de pietre funerare. Cum o să-l găsesc eu pe domnul McTavish? Drumul pe care merg se bifurcă.
   Partea din dreapta duce spre o clădire mică, cu garaj şi o magazie pentru scule. La geam se vede o lumină. Bat la uşă.
   - Care eşti? se aude o voce dinăuntru.
   Uşa se deschide. În faţa mea apare o femeie scundă şi îndesată, îmbrăcată într-o haină de ploaie galben-aprins şi mănuşi de lucru.
   - Cu ce pot să te-ajut?
   - Caut un mormânt.
   - Ai nimerit unde trebuie, zice ea făcându-mi cu ochiul. Un mormânt anume?
   - Da. Frank McTavish? A murit cu mult timp în urmă.
   - Pe mine mă-ntrebi?
   Doamne, ce-i cu oamenii ăştia?
  Femeia mă pofteşte într-un birou mobilat sumar, luminat cu tuburi fluorescente. Are un calorifer de perete, un birou cu un calculator şi nişte scaune cum sunt cele de la vânzările de vechituri. Pe pereţi sunt fotografii îngălbenite de vreme, cu grădini de flori şi curcubee, şi o hartă imensă cu terenurile cimitirului.
   - Jean Currie.
   Femeia îmi strânge mâna.
   - Cameron Weaver.
   - Şi zici că-l cauţi pe Frank McTavish. E ăla care-a murit sfâşiat de câini, aşa-i? N-am nevoie să-l caut pe calculator. Câinii ăia au devenit un fel de legendă locală.
   Arată cu degetul pe harta cimitirului.
   - Este îngropat alături de părinţii lui în Sectorul D, Lotul 24. O iei pe drumul principal până la a doua intersecţie. O să ajungi la un arţar uriaş pe partea dreaptă. Mergi puţin în unghi de 80 de grade şi gata, ai ajuns.
   Mă simt ca un căţeluş rătăcit; probabil că aşa şi arăt.
   - Haide că te duc eu acolo, oftează domnişoara Currie, făcându-şi pomană cu mine. Oricum am de săpat o groapă în Sectorul F. Un domn de la azilul de bătrâni, a murit alaltăieri; 96 de ani. Ziceau c-a mâncat seara şi pe urmă bang! Nici n-a avut când să se plângă.
   S-o luăm de la început.
   - Dumneavoastră săpaţi morminte?
   - Eu mi-s paznic şi gropar.
   Domnişoara Currie mă conduce la garaj şi mă pune să stau lângă ea într-un încărcător-excavator. Apoi pornim prin ceaţă.
   - Ar trebui să vii când e soare, zice domnişoara Currie. E superb. Vara vin turişti ca să copieze inscripţiile de pe pietrele funerare ale pionierilor.
   Când ajungem la arţar, domnişoara Currie opreşte excavatorul şi mă conduce până la mormântul domnului McTavish. Locul este marcat cu o lespede simplă şi cenuşie din calcar.

   McTAVISH
   EMILY (COLE) McTAVISH
   12 martie 1899 – 24 aprilie 1924
   MULTIUBITA SOŢIE A LUI
   HENRY McTAVISH
   18 ianuarie 1893 – 16 februarie 1952
   PĂRINŢII LUI
   FRANK H. McTAVISH
   24 aprilie 1924 – iunie 1964

   Ciudat. Toate datele includ şi ziua morţii, mai puţin la tatăl lui Jacky. Dacă au ştiut doar luna în care a murit, nu şi ziua, poate că a murit cu câteva săptămâni înainte să-l găsească. Îmi imaginez cadavrul zăcând pe câmp, printre bălării. Mi-i imaginez pe soţii Sinclair bătând la uşa lui, întrebându-se unde este, crezând că s-a dus pe undeva şi plecând, în timp ce cadavrul lui zăcea la numai câteva sute de metri mai încolo, pe jumătate mâncat de câini. Mă întreb cât a mai rămas din el când l-au găsit.
   - Te simţi bine? mă întreabă domnişoara Currie.
   - Da, sigur.
   Ba nu.
   - Tocmai am observat ceva, zic eu. Mama domnului McTavish a murit în ziua când s-a născut el.
   Domnişoara Currie se uită mai bine la date.
   - Ia te uită, da’ ce spirit de observaţie ai. Probabil că a murit la naştere. Se întâmpla frecvent pe vremea aia.
   - Şi nu apare numele unei a doua soţii, ceea ce înseamnă că tatăl lui nu s-a recăsătorit. Nu mai avea rude?
   - Nu, din câte ştiu eu. În lotul ăsta încap 6 şi nu-s decât 3.
   Domnişoara Currie se opreşte.
   - Nu vreau să te zoresc, băiete, dar trebuie să m-apuc de săpat. Ştii să te întorci singur?
   - Da, mulţumesc. Nu trebuie decât să ies în drumul principal.
   - Vezi că ştii? zice ea întorcându-se la excavator. Pe curând, aligatorule.
   - Pe curând, crocodilule.
   N-am mai spus chestia asta de când aveam 5 sau 6 ani şi mă jucam cu bunica.
   Domnişoara Currie dispare cu excavatorul în ceaţă. Eu îngenunchez în faţa pietrei funerare şi citesc, apoi recitesc datele inscripţionate pentru tatăl lui Jacky. S-a născut în 1924 şi a murit în 1964. Înseamnă că avea patruzeci de ani. La fel ca tatăl meu. Ar putea fi mormântul tatălui meu.
   Pun mâna pe piatra rece şi închid ochii. Văd fotografia pe care mi-a dat-o tata când ne-am întâlnit ultima oară, cea cu noi doi pe plajă, pe care o ţin ascunsă sub fotografia de pe noptieră, cu mama şi bunicii mei. Oare tata încă arată la fel ca atunci? El se întreabă cum arăt eu? Dacă moare şi n-am să-l mai văd niciodată?
   Simt o prezenţă în spatele meu. Întorc capul. Prin ceaţă văd un câine mare şi cenuşiu care se uită la mine de după piatra unui mormânt.
   Ce-o vrea?
   Nu te gândi la prostii. E doar un câine. Un câine obişnuit.
   Oare?
   Ochii câinelui sunt de un albastru rece. Mă lipesc cu spatele de piatra funerară a domnului McTavish.  Câinele dispare în ceaţă.
   Rămân încremenit, lipit de piatră, pentru nu ştiu cât timp. Nu văd decât pietre funerare, îngeri şi cruci. Mă ridic încet şi mă îndrept spre arţarul de la marginea aleii secundare.
   Ceva mă urmăreşte. Ceva care se ascunde după pietre.
   Merg pe aleea secundară până la drumul principal. Deodată, chiar în faţa mea, blocându-mi calea, apare din nou câinele.
   - Pleacă. Lasă-mă în pace.
   Câinele începe să mârâie. Nu-i nimeni să m-ajute. Mă gândesc la domnul McTavish. Apoi aud o voce îndepărtată: „Nu-ţi fie teamă. N-o să te muşte. Nu-l las eu.”
   Câinele o ia la fugă.
   - Jacky? şoptesc eu. Eşti aici?
   - Nu, la fermă. N-am părăsit ferma de când a plecat mama. Ţi-am mai spus.
   Închid ochii. Mă aştept să-l văd în şura cu fân sau în pădure. Dar nu văd decât o beznă groaznică. Oare pentru că el nu există decât în mintea mea? Nu, el este mult prea real; trebuie să fie pe undeva. Mă cuprinde groaza.
   - Jacky, unde eşti? De ce nu pot să te văd?
   - De-aia.
   Vocea îi sună ciudat, parcă ar zâmbi, numai că motivul pentru care zâmbeşte nu-i ceva amuzant.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic, zice Jacky pe un ton cântat. Doar că sunt în locul meu special. Nimeni nu mă vede aici. Nimeni.
   - Care este locul tău special? Unde este locul tău special?
   - Întreabă-l pe Arty. El ştie. E singurul care ştie.
   - Nu. Eu pe tine te întreb. Dacă eşti prietenul meu, spune-mi.
   El nu răspunde. De ce nu răspunde? Este speriat? Se joacă?
   Mă concentrez. Unde este atât de întuneric încât nu vede nimeni? În camera pentru cărbuni, unde am găsit desenele lui? Într-un loc unde se juca împreună cu domnul Sinclair? Nu în hambar; acolo intră lumina prin crăpături. Dar dacă o fi un loc din pădure?
   - Jacky, există vreo cavernă lângă bolovani? O ascunzătoare subterană? Acolo este ascunzătoarea ta?
   Lângă mine se aude trosnind o surcea. Cine este? Ce este? Nu aştept să văd.
   O iau la fugă.

Douăzeci şi patru

   Nici nu ştiu când ajung pe Strada Principală. Sunt oameni şi maşini peste tot. Lucrurile sunt normale, cel puţin pentru toţi ceilalţi, în afară de mine. N-o să am linişte până nu aflu ce s-a întâmplat cu Jacky.
   Mă uit la ceas. E ora zece. Mai am timp să mă duc la Weekly Bugle înainte să mă întâlnesc cu mama la prânz. Ştiind acum că domnul McTavish a murit în iunie 1964, pot să cer să-mi aducă din depozit anumite numere ale ziarului. Dacă încep din luna martie, ar trebui să acopăr perioada când Jacky şi mama lui au dispărut, iar străbunica lui Cody l-a acuzat pe domnul McTavish de crimă.
   Ziarul Bugle are sediul într-o veche clădire din piatră, cu ferestre arcuite. Un clopoţel sună când deschid uşa de la intrare. În faţa mea, o tejghea blochează intrarea pe un culoar larg, având de-o parte şi de alta birouri cu pereţi despărţitori. În spate se vede o tiparniţă şi suluri de hârtie de ziar stivuite pe nişte rafuri masive.
   - Alo? E cineva aici?
   - Vrei să te duci tu? strigă cineva dintr-un birou de pe partea stângă.
   - Sunt ocupat, Gus, strigă altcineva din dreapta.
   - Tu eşti mereu ocupat, mormăie Gus ridicându-se şi venind la tejghea. Cu ce te pot ajuta?
   Gus este o adevărată apariţie: cu un nas butucănos, o burtă revărsată peste pantalonii largi şi cu mânecile cămăşii suflecate. Braţele lui seamănă cu nişte cârnaţi imenşi şi păroşi. Are păr până şi pe degete. Ţi-ajunge să faci o perucă din atâta păr.
   - Pregătesc un proiect la istorie pentru şcoală. Aş putea să văd nişte ediţii mai vechi din arhiva dumneavoastră?
   Gus mă priveşte de parcă aş fi picat din lună.
   - Arhiva noastră?
   - Da, vă rog. Aş avea nevoie să citesc numerele din martie până în iunie 1964.
   - Ţi se pare cumva că aici e sală de lectură?
   Pardon? Mă ia la rost un individ care arată ca un circar?
   Îi răspund cu zâmbetul mieros pe care îl folosesc ca s-o scot pe mama din sărite.
   - Nu, domnule. Am crezut că aici e Weekly Bugle. Şi am crezut că poate la Weekly Bugle se găsesc ziare Weekly Bugle. Fiindcă am crezut că Weekly Bugle publică Weekly Bugle. Sau poate mă înşel?
   Gus îmi aruncă o privire de parcă l-am indispus şi mai mult decât era deja.
   - Arhiva se găseşte la bibliotecă.
   Bibliotecara este mult mai amabilă, poate pentru că sunt prima persoană pe care o vede după mult timp. Mă conduce în ceea ce ea numeşte „Camera Weekly Bugle” din spate. Practic e un fişet înalt până în tavan. Numerele ziarului Bugle sunt legate pe luni, în rame de lemn, atârnate pe rânduri lângă perete. În centrul camerei se află o masă mare din lemn de nuc, cu câte un scaun cu spătar pe fiecare latură.
   Doamna Browning - după cum scrie pe ecusonul ei - găseşte ce am nevoie în câteva secunde.
   - Poţi să stai cât vrei, zice ea pe un ton jovial, apoi aruncă o privire spre rucsacul meu. Dar aş vrea să-ţi reamintesc un lucru: în bibliotecă nu este voie cu mâncare şi băutură, iar telefonul mobil trebuie închis. Mulţumesc.
   Cu un gest ostentativ închid telefonul şi îl pun în rucsacul în care nu am nici mâncare, nici băutură. Doamna Browning dispare, lăsând uşa deschisă. Nu ştiu dacă a lăsat-o aşa ca să intre aer şi la mine sau ca să mă supravegheze. Ce-mi pasă? Nu mă interesează decât crima.
   În anii ’60, ziarul avea doar douăsprezece pagini. Dar adunând numerele săptămânale din perioada martie-iunie, tot am aproape două sute de pagini de răsfoit. Încerc să mă concentrez pe ce mă interesează, dar e greu să nu-mi fie distrasă atenţia. De exemplu, găsesc o rubrică absolut neobişnuită care nu mai apare astăzi, intitulată „Pe-aici se spune că...”, despre cine vine în oraş în vizită la rude, cum ar fi: „Pe-aici se spune că sâmbătă, 7 martie, doamna Grace McKinnon va pregăti o cină cu friptură de vacă pentru fratele său, domnul Clyde Waterston, cumnata sa, doamna Bess Waterston, şi nepoţii săi, Wilma, Bonnie şi Fred Waterston, foşti locuitori ai oraşului Wolf Hollow, în prezent stabiliţi în Spruce Grove, Iowa. Să ne opreşti şi nouă o porţie, Grace.”
   Urmează anunţurile publicitare. Farmacia are la vânzare Rrylcreem şi alte produse cosmetice pentru îngrijirea părului, Kresge’s are la ofertă două cercuri hula hoop la preţ de unul, iar Co-op are tractoare, pe care trebuie neapărat să le vezi ca să crezi că există.
   După ce pierd o grămadă de vreme cu primele două numere, mă străduiesc să citesc mai departe doar titlurile. Majoritatea sunt de genul: „Patinoarul se deschide la sfârşitul lunii aprilie”, dar pe ultima pagină din cel de-al treilea număr săptămânal din luna martie, îmi sare în ochi un titlu.

   Un bărbat din localitate a fost dat dispărut
   Domnul Matthew Fraser a dispărut, susţine verişoara sa, doamna Hannah Murphy. „Matthew a dispărut în urmă cu două săptămâni”, a declarat ea pentru Bugle. „Şeful poliţiei, domnul Cole, nu a luat nicio măsură.”
   Şeful poliţiei dezminte acest lucru. „Am luat legătura cu fostul patron al domnului Fraser de la firma Wolf Hollow Plumbing”, a declarat acesta pentru Bugle. „Domnul Fraser i-a adus la cunoştinţă patronului său că se va muta din oraş. Este ruşinos că acesta nu a informat-o pe verişoara sa în legătură cu decizia lui. Totuşi, nu avem motive să credem că domnul Fraser este în pericol.”

   Măiculiţă. Doamna Murphy! Cred că ea e străbunica lui Cody Murphy! Am găsit-o!
   În următorul număr, pe prima pagină apare o fotografie cu doamna Murphy care stă pe un carton de ouă în faţa secţiei de poliţie. Strigă ceva într-un megafon şi ţine ridicată o pancartă pe care scrie „Dreptate pentru Matthew Fraser”. Pare cam nebună, cum era şi Cody când a tăbărât cu pumnii pe mine, şi amândoi au aceeaşi bărbie pătrăţoasă şi fruntea cu proeminenţe de-o parte şi de alta. Articolul spune aşa:

   Arestată în urma acuzaţiilor
   Doamna Hannah Murphy a fost arestată în faţa secţiei de poliţie din Wolf Hollow, sâmbătă, 28 martie, sub acuzaţia de perturbare a liniştii publice. Ea cerea luarea de măsuri în cazul vărului său, domnul Matthew Fraser, care a părăsit Wolf Hollow în urmă cu mai bine de 3 săptămâni.
   Vorbind printr-un megafon, pe treptele secţiei de poliţie, doamna Murphy l-a acuzat pe domnul Frank McTavish, proprietarul fermei de pe a 4-a Concesiune, de implicare în ceea ce ea numeşte dispariţia vărului său.
   „Soţia şi fiul lui McTavish au dispărut şi ei. Unde sunt?” a întrebat doamna Murphy. „Ce-a făcut cu ei?”
   După ce doamna Murphy a fost reţinută, şeful poliţiei, Andy Cole, a spus mulţimii adunate în faţa secţiei că nici soţia şi nici fiul domnului McTavish nu au fost declaraţi dispăruţi. El le-a reamintit celor prezenţi că domnul Fraser a părăsit oraşul de bunăvoie în urmă cu câteva săptămâni.
   Soţul doamnei Murphy, domnul Reg Murphy, a aflat de protestul soţiei sale şi de faptul că aceasta a fost arestată abia în momentul când a fost contactat de poliţie. După ce s-a întâlnit cu şeful poliţiei, acuzaţiile la adresa soţiei sale au fost retrase.
   „Hannah nu mai e în apele ei de când a plecat Matthew”, a declarat el pentru Bugle. „Aşteptăm cu nerăbdare să primim veşti de la Matthew şi cerem să ne fie respectat dreptul la intimitate.”

   În numărul următor, cazul apare pe pagina a doua.

   Poliţia face o descindere la ferma lui McTavish
   Şeful poliţiei, Andy Cole, şi un alt ofiţer, au făcut o vizită la ferma domnului McTavish de pe a 4-a Concesiune, în după-amiaza zilei de joi.
   „Nu aveam motive de îngrijorare”, a declarat şeful poliţiei, „dar am efectuat verificări pentru a-i linişti pe cei care au rămas cu îndoieli după incidentul de la secţia de poliţie de săptămâna trecută. Domnul McTavish ne-a poftit înăuntru. El a declarat că soţia sa, doamna Evelyn McTavish, a părăsit zona împreună cu fiul lor, Jacky, în vârstă de zece ani, în urmă cu trei săptămâni. El a explicat că nu a depus o reclamaţie privind dispariţia lor deoarece nu consideră că este vorba de o dispariţie.”
   În urma inspectării proprietăţii, domnul McTavish a pus la dispoziţia poliţiei o scrisoare trimisă de soţia sa la data presupusei dispariţii, purtând ştampila oficiului poştal din Ramsay.
   „Doamna McTavish scria că ea şi fiul ei călătoresc în compania domnului Matthew Fraser”, a declarat şeful poliţiei. „Date fiind neînţelegerile dintre ea şi soţul ei, nu doreşte să dezvăluie locul unde se află. Cu consimţământul soţului ei, noi respectăm această decizie.”
   Domnul McTavish a declarat pentru Bugle că suferă din cauză că soţia sa a făcut acest pas nefericit, dar că nu a depus o cerere de divorţ fiindcă speră că într-o bună zi se vor împăca.
   „În ce-l priveşte pe fiul meu, mă gândesc la el tot timpul”, a spus acesta, „dar cred că este în interesul copilului să fie împreună cu mama sa. Când va veni momentul, nu mă îndoiesc că va lua legătura cu mine. Până atunci, date fiind treburile de la fermă, nu am nici timp şi nici bani ca să-i forţez să se întoarcă sau să-l cresc eu singur.”
   Ziarul nostru a stat de vorbă şi cu domnul Ian Sinclair, vecinul familiei McTavish. „În orice căsnicie există suişuri şi coborâşuri”, ne-a spus acesta. „Suntem prieteni buni cu familia McTavish şi le dorim numai bine.” El a refuzat să facă alte comentarii.
   Poliţia consideră că plecarea celor doi este o chestiune de familie.

   Mintea îmi lucrează cu febrilitate. Dacă domnul McTavish şi-a omorât soţia, pe Matthew Fraser şi pe Jacky, înseamnă că trebuia să scape cumva de cadavre. Cel mai sigur loc ar fi fost ferma. În orice altă parte, ar fi riscat să fie prins în timp ce muta cadavrele; ar fi existat şi pericolul să fie descoperite de străini - oricum, acestea ar fi apărut până acum. Dar dacă le-a îngropat la fermă, de ce poliţia n-a văzut pământul săpat?
   Poate că toată lumea are dreptate. Poate că, într-adevăr, domnul McTavish nu i-a ucis. Poate că soţia lui a fugit cu Jacky aşa cum mama a fugit cu mine. În fond, ea a trimis o scrisoare. Dar de ce Jacky spune că mama lui l-a părăsit? De ce ar minţi?
   Pielea mi se acoperă de o uşoară transpiraţie. Poate că el nici nu există. Poate că Jacky există doar în imaginaţia mea. Caut mai departe. În următoarele numere nu găsesc nimic. Apoi ajung la ultima săptămână din aprilie.

   Hannah Murphy, acuzată de încălcarea proprietăţii private şi agresarea unui poliţist
   În dimineaţa zilei de miercuri, domnul Frank McTavish a sunat la poliţie pentru a reclama pătrunderea unui intrus pe proprietatea sa.
   Ajuns la faţa locului, ofiţerul de poliţie Angus Stebbing a găsit-o pe doamna Hannah Murphy cu o lopată în mână, în spatele fermei. Când a încercat să o îndepărteze, aceasta l-a lovit. Femeia a fost acuzată de încălcarea proprietăţii private şi de agresarea unui ofiţer de poliţie.
   Doamna Murphy a declarat pentru ziarul nostru că s-a dus la ferma domnului McTavish pentru a căuta cadavrele domnului Matthew Fraser, al doamnei Evelyn McTavish şi al lui Jacky, fiul acesteia.
   „Matthew se întâlnea cu Evelyn de 6 luni de zile şi nu-mi pasă că află toată lumea”, a spus ea. „El plănuia s-o salveze dintr-o viaţă ca-n iad, dar s-a întâmplat ceva. Eu şi Matthew nu avem secrete unul faţă de altul. M-ar fi contactat. Este mort. Toţi sunt morţi.”
   Într-o declaraţie oficială, şeful poliţiei, domnul Cole, a reconfirmat faptul că au fost făcute verificări la ferma domnului McTavish şi că nu s-a găsit nimic incriminator.
   „Doamna McTavish şi fiul său călătoresc împreună cu domnul Fraser şi sunt liberi să facă acest lucru. Cazul este închis.”
   Seara trecută, doamna Murphy a fost internată de către soţul său în sanatoriul comitatului Wolf Hollow. În prezent, aceasta se odihneşte acolo.

   Lucrurile devin şi mai interesante în următoarea ediţie a ziarului în care apar două articole.

   A fost găsită maşina lui Fraser
   Poliţia a găsit maşina domnului Matthew Fraser, despre care se crede că a părăsit oraşul în urmă cu 6 săptămâni împreună cu Evelyn McTavish şi fiul acesteia, Jacky. Maşina, un Pontiac din 1948, a fost identificată în Ramsay, o localitate din apropiere. Era parcată pe Strada Ulmului, la mică distanţă de staţia de autobuz. Denumirea localităţii Ramsay apare pe ştampila poştei de pe scrisoarea trimisă de doamna McTavish soţului său.
   „Maşina domnului Fraser a fost ridicată. Dânsul are o lună la dispoziţie ca s-o revendice, dacă nu, aceasta va fi vândută la fier vechi”, a declarat şeful poliţiei. „Părerea noastră este că domnul Fraser a mers cu maşina până în Ramsay pentru a evita să fie recunoscuţi în Wolf Hollow. De acolo au plecat mai departe cu autobuzul într-o direcţie necunoscută.”
   Agentul din parcare, domnul Harold Robinson, declară că i-ar fi văzut pe cei trei, deşi nu este sigur, dat fiind că numeroşi prieteni şi cunoştinţe au trecut prin Ramsay în ultimele 6 săptămâni.

   Al doilea articol are şi o fotografie înfricoşătoare cu domnul McTavish, care stă în faţa fermei înconjurat de 12 câini de pază.

   Fermierul îşi cumpără câini pentru a se proteja
   Ziarul Bugle a stat de vorbă cu domnul Frank McTavish vineri după-amiază, la ferma acestuia de pe a 4-a Concesiune. Domnul McTavish a fost acuzat recent de doamna Hannah Murphy, care în prezent se află sub observaţie la sanatoriul comitatului Wolf Hollow.
   „Am ajuns la capătul răbdării”, a spus domnul McTavish. „Soţia mea a plecat, luându-l cu ea şi pe fiul meu. De parcă asta n-ar fi de ajuns, am fost hărţuit de o femeie nebună, care m-a calomniat şi a intrat pe proprietatea mea. Am fost nevoit să-mi iau câinii aceştia ca să fiu sigur că nu mai calcă pe-aici.”
   Când a fost întrebat ce ştie despre domnul Matthew Fraser, bărbatul care în prezent călătoreşte împreună cu soţia şi fiul său, domnul McTavish a folosit nişte cuvinte imposibil de reprodus într-un ziar familial. „Matthew Fraser a fugit cu nevasta altuia, iar verişoara lui, Hannah Murphy, se întreabă de ce n-a sunat-o. Păi cum s-o sune când el n-are nici măcar ruşinea pe care Dumnezeu i-a dat-o unei maimuţe.”
   În eventualitatea că soţia sa va citi ziarul Bugle, domnul McTavish vrea să-i transmită că va da totul uitării dacă se va întoarce acasă, că o iubeşte şi îi este dor de fiul său, Jacky.
   „Până atunci, câinii aceştia sunt mângâierea şi protecţia mea.”

   În ediţiile din mai sau iunie nu mai scrie nimic. Însă la începutul lui iulie apare un titlu pe prima pagină.

   Frank McTavish a fost omorât de câini
   Domnul Frank McTavish de pe Concesiunea 4, a fost omorât de propriii câini. Trupul său a fost găsit miercuri. Medicul legist este de părere că a murit în cursul săptămânii trecute.
   Domnul Ian Sinclair, vecinul domnului McTavish, a fost cel care a identificat cadavrul. „Nici nu aveai ce să identifici”, a declarat el pentru Bugle, „dar l-am recunoscut după resturile cămăşii. Frank se închisese în el de când l-au părăsit soţia şi fiul său. Ne-am îngrijorat când fiul nostru Arty a întrebat de ce nu se mai vedeau vacile ieşind din grajd.”
   „L-am fi sunat”, a spus domnul Sinclair, „dar Frank renunţase la telefon din cauză că era mereu hărţuit cu tot felul de apeluri neplăcute. Şi nimeni nu mai putea intra pe proprietatea lui de când îşi luase câinii aceia.”
   Soţii Sinclair au contactat poliţia în momentul când câinii au încercat să-l atace pe fiul lor în pădurea care se întinde în spatele fermei. Sosiţi la faţa locului, poliţiştii au nimicit haita.
   Cadavrul domnului McTavish a fost găsit în casă. Se crede că a fost omorât de câini în momentul când a deschis uşa să iasă în curte. Domnul Sinclair, executor testamentar al domnului McTavish, încearcă să o localizeze pe soţia decedatului, doamna Evelyn McTavish, şi pe fiul acestora, Jacky, care au părăsit localitatea în luna martie.
   Doamna Hannah Murphy, al cărei văr se presupune că a plecat împreună cu doamna McTavish, rămâne la sanatoriu şi nu poate fi contactată pentru a face comentarii.
   „Bietul Frank”, a spus domnul Sinclair. „A cumpărat câinii ca să-l protejeze, dar n-a avut cine să-l protejeze de câini.”

Douăzeci şi cinci

   Cine şi-ar fi imaginat că ziarele vechi pot fi atât de interesante?
   Uau! Adică... UAU! Aş da orice să stau de vorbă cu străbunica lui Cody, dar este internată la azil. Cum s-o văd fără să am probleme? Apropo de probleme, cât o fi ora? Mă uit la ceas. E 2. Sunt un om mort. Scormonesc în rucsac după telefon; mama mi-a lăsat zece mesaje: 12:15. „De ce întârzii?” 12:30. „Unde eşti?” 12:35.
   „Sună-mă.” 12:45. „Nu eşti la centrul de recreere.” 1:00. „Drăguţule, să ştii c-ai încurcat-o cu mine.” 1:05. „Cameron, te rog, sună-mă. Sunt îngrijorată.”
   Nu pot să-i trimit doar un SMS. Mă grăbesc să ies afară şi o sun.
   - Cameron!
   - Ştiu, ştiu, ştiu. Am fost la bibliotecă. A trebuit să închid telefonul. Eram absorbit în lectură. Scuze. Îmi pare tare rău.
   - La bibliotecă? Ce s-a întâmplat de nu te-ai dus la centrul de recreere?
   - M-am documentat. Nu mi-am dat seama când a trecut timpul. Îmi pare rău că ţi-am stricat planul pentru masa de prânz.
   - Crezi că eu am putut să mănânc? Am fost groaznic de îngrijorată. Eşti încă la bibliotecă?
   - Da.
   - Ajung imediat.
   Knotty Pine Inn este un local mai de soi. Serveşte ouă la micul dejun, hamburgeri şi specialităţi pentru prânz şi cină, dar are feţe de masă cu pătrăţele şi meniuri în mape din imitaţie de piele. Mă aşez cu mama mai în spate, într-un separeu cu banchete capitonate cu vinilin roşu şi cu sticla de ketchup de pe masă destul de curată.
   Ştiu că mama încearcă să fie pozitivă, pentru că încă n-a ţipat la mine. Totodată este mult prea tăcută ca să stau liniştit. De fapt, n-a zis nimic, doar m-a ascultat pe mine cerându-mi scuze non-stop.
   Mama comandă un sendviş special cu pui şi salată, care vine cu o garnitură de cartofi prăjiţi şi o Cola. Eu comand un cheeseburger cu inele de ceapă. Ca de obicei, o să-mi dea ea doza ei de Cola şi jumătate din porţia ei de cartofi prăjiţi.
   - Deci, zice ea după ce pleacă chelneriţa, pentru ce anume te documentai la bibliotecă?
   - Trebuia să caut nişte materiale pentru eseul de la istorie.
   Mama ia o gură de apă şi pune paharul exact în acelaşi loc pe suportul rotund pe care a fost adus. Nu se pricepe să se poarte ca şi cum nu s-a întâmplat nimic.
   - Ştiu că te interesează proprietatea fermei, spune ea pe un ton prudent. Sper că nu te documentai despre familia Sinclair...
   - Nu chiar.
   - Cum adică nu chiar?
   Eu mă joc cu paharul meu de apă, legănându-l înainte şi înapoi.
   - Familia Sinclair a apărut în nişte articole, dar din întâmplare.
   Mama nu se lasă convinsă.
   - Domnul Sinclair este proprietarul nostru. Nu ne priveşte pe noi cum a ajuns să deţină ferma.
   Se uită la mine de parcă ar trebui să-mi cer din nou scuze. N-o fac.
   - Sper că nu aveai de gând să scrii despre chestia asta în eseul tău, nu?
   - Cred că nu.
   - Cameron, promite-mi că n-ai să spui sau să scrii ceva despre domnul Sinclair, zice ea, apoi se lansează într-un discurs despre ce înseamnă să ai „caracter”, în care îmi explică, printre altele, de ce nu trebuie să denunţ familia Sinclair şi de ce trebuie să fiu acolo unde şi când spun că voi veni.
   Foloseşte multe cuvinte de genul încredere, respect, intimitate, loialitate, integritate şi responsabilitate, dar eu aud doar bla bla bla.
   Ceea ce este bine din punctul meu de vedere pentru că, atâta timp cât nu uit să clatin din cap şi să par serios, pot să mă gândesc liniştit la chestii mai importante, cum ar fi dacă să-l cred pe Cole, şeful poliţiei, sau pe străbunica lui Cody.
   Probabil că şeful de poliţie avea dreptate. Matthew Fraser i-a spus patronului său că se va muta din oraş şi, întrucât doamna McTavish fugea de un soţ violent, avea motive să nu spună unde pleca împreună cu fiul ei. În plus, străbunica lui Cody pare că-i nebună.
   Nu te grăbi. Să loveşti un poliţist e destul de grav. Dar dacă eu aş crede că vărul meu a fost omorât, n-aş face tot posibilul să aflu adevărul? Probabil că şi eu aş părea nebun, nu?
   Da, dar cum rămâne cu scrisoarea doamnei McTavish în care spunea că pleacă împreună cu Jacky?
   Ce-i cu ea? Poate că domnul McTavish a forţat-o s-o scrie. Putea s-o ameninţe c-o omoară dacă n-o scrie.
   Oare ea nu şi-ar fi dat seama că oricum o va omorî?
   Dacă cineva mi-ar lipi un pistol de tâmplă, aş face orice ca să câştig timp. În plus, poate că el a bătut-o până a scris-o sau a ameninţat-o că-l va omorî pe Jacky. Dacă tata ar ameninţa că m-ar omorî pe mine, mama ar face orice.
   Bun. Deci ea o scrie şi, când vine Matthew Fraser să-i ia pe ea şi pe Jacky, îi omoară pe toţi trei.
   Exact. Apoi aşteaptă până se face noapte şi duce maşina domnului Fraser în Ramsay, unde o abandonează în apropierea staţiei de autobuz, pune scrisoarea la poştă şi se întoarce acasă pe jos. Are timp să ajungă până la răsăritul soarelui. Apoi, când este descoperită maşina - sigur, e o rablă din anii ’48, toţi vor crede că aceştia au abandonat-o şi au plecat cu autobuzul, pierzându-şi urma.
   Dar domnul McTavish tot rămânea cu cadavrele. Dacă le-ar fi mutat de la fermă, probabil că ar fi fost descoperite până acum. Dar poliţiştii au cercetat proprietatea şi au zis că n-au găsit săpături; ca să nu mai spun că era în luna mai; probabil că pământul încă era îngheţat. Deci unde să le fi pus? Şi ce s-a întâmplat cu Jacky? El zice că mama lui l-a părăsit şi că Arty l-a văzut după ce a plecat ea.
   Poate că tatăl lui i-a omorât doar pe mama lui şi pe domnul Fraser, iar pe el l-a lăsat în viaţă.
   Dar dacă Jacky era în viaţă, de ce n-a fost găsit după ce tatăl lui a fost omorât de câini? Chiar dacă ar fi fost şi el omorât de câini, s-ar fi găsit oasele, nu? Măcar căciula aceea cu coadă de raton.
   - Cameron, spune mama, cu cine vorbeşti?
   - Ce?
   Chelneriţa aduce mâncarea la masă.
   - Comanda dumneavoastră. Poftă bună.
   - Mulţumim, spune mama fără să-şi ia ochii de la mine.
   Chelneriţa pleacă.
   - Cu tine vorbeam, Cameron, continuă ea pe un ton stăpânit şi încordat. Brusc ai început să-ţi mişti buzele cum îţi spuneam aseară. Unde ţi-e gândul? Cu cine vorbeai?
   - Cu nimeni. Sunt aici. Te ascultam pe tine. Vorbeai despre integritate şi responsabilitate.
   - Altceva?
   - Punctualitate?
   Mama se uită la mine de parcă ea ar fi profesorul şi eu elevul care tocmai a picat un test şi ea este foarte dezamăgită.
   - Vorbeai cu domnul Sinclair, aşa-i?
   - Nu.
   - Îl întrebai cum a ajuns în posesia fermei.
   - Nu era vorba despre el.
   - Atunci despre ce?
   - O să te superi.
   - N-o să mă supăr.
   Ba o să se supere.
   - Promiţi?
   - Promit.
   Mama pune palmele pe masă, concentrată să nu se supere.
   - Bine. Dar nu uita ce-ai spus despre încredere.
   Inspir adânc.
   - Îl ştii pe copilul care m-a bătut?
   - Cu el discutai?
   - Nu. Străbunica lui crede că omul care deţinea ferma noastră, cel care a fost omorât de propriii câini, şi-a omorât soţia, copilul şi pe prietenul soţiei. Mă întrebam dacă nu cumva el şi-a obligat soţia să scrie scrisoarea înainte s-o omoare şi unde a îngropat cadavrele.
   Mama se uită la mine ca la un extraterestru.
   - Ai promis că nu te superi.
   - Nu mă supăr.
   Mama îşi apasă atât de tare degetele pe masă încât i s-au albit unghiile.
   - Dar ştii că nu-i sănătos ce faci tu, nu?
   - Adică e o ţăcăneală?
   - Da, o ţăcăneală. Iei o poveste veche şi, în loc să te distrezi pe seama ei - cum ar fi normal - te comporţi ca şi cum ar fi ceva real, îţi imaginezi violenţe şi orori în loc să te bucuri de o masă plăcută aici şi acum. Mă îngrijorezi, Cameron.
   Bat cu palma în masă.
   - Vezi, de-aia nu-ţi spun unele lucruri. Promiţi că n-o să te enervezi şi pe urmă exact asta faci. Nu-i vina mea că îmi imaginez unele lucruri sau că vorbesc singur. Dacă aş păstra totul pentru mine, aş exploda.
   - Cameron, zice mama încet, te rog să nu ridici tonul. Femeia care stă la două mese în spatele tău se uită la tine.
   Mă întorc să mă uit.
   - Ce-i, crezi că vorbeam cu tine?
   Femeia se pleacă asupra ceştii de cafea de parcă s-ar aştepta să arunc în ea cu lingura sau mai ştiu eu ce.
   - Îmi cer scuze, n-a vrut să spună asta, i se adresează mama, apoi se întoarce spre mine. Cameron, trebuie să avem o discuţie serioasă, dar nu aici, nu acum. Termină-ţi hamburgerul. Eu trebuie să mă întorc la serviciu. Ne vedem la ora cinci. Să nu întârzii.

Douăzeci şi şase

   Ajung la birou la ora 5 fără 10 minute. Mama termină programul, ne luăm la revedere de la Ken şi ne îndreptăm spre casă.
   Îi spun că îmi pare rău pentru chestia de la restaurant, mai ales că am fost nepoliticos cu femeia aceea, iar ea zice că este în regulă, dar să nu se mai întâmple. Apoi zâmbeşte şi îmi spune că se bucură că m-am documentat pentru eseu.
   - Asta arată că ai iniţiativă, dar data viitoare să fii atent la ceas.
   Eu zâmbesc, clatin din cap şi o aprob, dar mai ales încerc să nu mă gândesc la ce s-a întâmplat la cimitir. Tot văd în faţa ochilor câinele apărând din ceaţă şi mă tot întreb care este ascunzătoarea întunecată şi secretă a lui Jacky. Aşa o ţin toată ziua. Dar asta nu-i nimic pe lângă ce mi se întâmplă când mă duc la culcare. Coşmarul din noaptea asta pare extrem de real.
   Visez că mă trezesc şi în camera mea este cineva.
   - Cine-i acolo?
   - Ssst. E în regulă, amice. Eu sunt.
   Tata. Mă ridic în capul oaselor.
   - Tată, ce faci aici?
   - Aici locuiesc.
   - Mama ştie?
   - Maică-ta a plecat.
   - A plecat? Unde?
   - Ghiceşte.
   Tăcere; nu se aude decât respiraţia lui.
   - Am o surpriză pentru tine.
   - Ce surpriză?
   - O să vezi.
   Acum tata se aude vorbind din hol.
   - Vino cu mine, Jacky.
   - Eu nu sunt Jacky. Sunt Cameron.
   - Cum zici tu, fiule.
   Am o lumânare pe noptieră. O aprind. În cameră ţâşnesc umbre.
   Niciunul dintre lucrurile de aici nu îmi aparţine. Pe pereţi şi pe tavan sunt lipite desene cu câini. Ceva îmi gâdilă urechea stângă; e coada de la căciula din blană de raton pe care o port.
   - Pe aici, mă strigă tata.
   Iau lumânarea şi ies din cameră. Holul e lung şi întunecat.
   - Pe aici. Nu te teme, amice. Nu-ţi fac niciun rău.
   Mă iau după vocea tatei şi merg pe hol o veşnicie.
   Până la urmă, ajung la uşa dormitorului mare de deasupra bucătăriei şi intru. Nu-i nimeni înăuntru. Trapa spre podul casei este deschisă. E şi o scară acolo.
   - Sunt aici, sus, amice.

 .............................................