„Ce invenție ne permite să vedem prin pereți?”
                         Fereastra

Micile ticăloase, Alex Marwood

 1-6

PROLOG

 

       1986

 

   Vede o pătură, însă, după mirosul care vine dintre pliurile sale, bănuiește că n-a fost spălată niciodată. Celulele sunt încinse peste măsură și, în ciuda faptului că atunci când a fost adusă prima oară aici Jade a mototolit-o și a aruncat-o în colțul încăperii, duhoarea de pișat stătut și piele nespălată e greu de ignorat. 

   Ofițerul Magill o ridică și i-o întinde, așa cum e.
   - Va trebui să te acoperi cu asta, spune ea. Pe cap. După câte se pare, n-au voie să te vadă la față.
   Nici nu prea e nevoie. Cu câteva luni în urmă, mutra lui Jade a fost deja expusă în toate ziarele și mâine o să apară din nou. Se uită scârbită la pătură. Magill mijește ochii.
   - Știi ce, Jade? zice ea. N-ai decât să ieși descoperită, dacă asta vrei. Abia așteaptă lumea să dea ochii cu tine, crede-mă! Mă lasă rece.
   „M-au văzut deja”, se gândește Jade. „De atâtea ori. În ziare, la știri. De-aia ne pun să ne strângem an de an, cică să ne facă poze pentru școală. Că doar nu pentru familiile noastre, ci ca să aibă mereu o poză de vândut ziarelor. Ca să aibă ce să pună sub titlul articolului. ÎNTREAGA LUME SE ROAGĂ. GĂSIȚI-NE ÎNGERUL. Sau, în cazul meu, ÎNTRUCHIPAREA ANGELICĂ A RĂULUI”.
   Prin ușa deschisă, o aude pe Bel cum țipă. Încă țipă. S-a pus pe zbierat când a sosit verdictul și de-atunci au trecut câteva ore. Jane auzea doar liniștea prin zidurile groase ale celulei. Un sunet nu pătrunde, nici strigătele mulțimii, nici pașii grăbiți care gonesc în caznele pregătirilor. Din când în când, se mai aude zăngănitul metalic al vizorului dat la o parte sau ecoul răsunător al unei uși grele, pe care o trântește cineva, altfel e o liniște mormântală și nu-și aude decât respirația și bătăile accelerate ale inimii. Când a deschis polițista ușa, zgomotul era asurzitor, chiar și aici, în subsol: vocile nemiloase ale străinilor care cereau Dreptate. Gloata o voia. Pe ea și pe Bel. Mai mult nu știa.
   Magill îi întinde din nou pătura. De data asta, Jade o ia. Vrea, nu vrea, o conving ei cumva să se acopere. Li se ating mâinile și Magill își smulge mâna de parcă pielea copilei ar fi otrăvită.
   Bel zbiară și mârâie ca o sălbăticiune. „Și-ar mânca brațul, dacă asta ar ajuta-o să scape”, se gândește Jade. „Pentru ea e mai rău decât pentru mine. Ea n-a trăit în mizerie, ca mine”.
   Polițista Magill așteaptă, cu colțurile gurii îndreptate în jos.
   - Cum te simți, Jade?
   Preț de o clipă, Jade are impresia că o întreabă îngrijorată de soarta ei, dar când se uită la ea, își dă seama că nu-i deloc așa.
   Jade o privește cu ochii mari. „Ce mică mă simt!” își spune. „Mă simt mică, și singură, și speriată, și nedumerită. Știu că numele meu îl strigă lumea, dar nu înțeleg de ce mă urăsc atât de tare. Doar n-am făcut-o cu intenție. Nu am vrut să se întâmple așa ceva”.
   - Nu prea bine, nu? continuă Magill în cele din urmă, fără să vrea vreun răspuns. Nu-i deloc minunat, așa-i?
   Aude vocea lui Bel, care se zbate pe coridor:
   - Nununununu! Vă rog! Vă rog! Nu pot! Vreau la mama! Mamiiii! Nu pot! Nu mă duceți acolo! Nunununu nuuuuuuuuuu!
   Jade se uită spre polițistă. Magill arată ca o mască de Halloween, cu riduri descendente, negre și roșii. Se uită urât, semn că-și dă consimțământul în privința vocilor dezgustate ale gloatei de-afară. Jade e vinovată. De-acum, nimeni nu mai trebuie să se poarte ca și cum ar presupune contrariul.
   „Asta e, astea suntem noi: nu «suspectele», nu «copiii reținuți». Suntem Fetele care au ucis-o pe Chloe. Acum suntem Satana”.
   Magill se uită peste umăr, ca să vadă dacă superiorii ei sunt atenți, apoi coboară glasul.
   - Așa-ți trebuie, nenorocită mică ce ești! șuieră ea. Dacă ar fi după mine, aș reintroduce pedeapsa capitală.

1

   2011

   Martin se uită la ceas. E aproape 10 seara. Curând ea o să plece la muncă.
   În parcul de distracții Funnland, luminile de neon ale roller coasterului s-au stins, iar cele cu halogen luminează parcul după terminarea programului, ca să gonească vagabonzii și, totodată, ca să ajute personalul de la curățenie să vadă mai bine guma de mestecat aruncată pe jos, sucurile lipicioase vărsate pe asfalt și petele de ketchup scurs peste tot.
   Probabil a ajuns deja în vestiar. Asemenea multora dintre cei care sunt plătiți cu ora, și ea se grăbește să sosească, dar nu și să înceapă munca. Probabil că acum își scoate hainele de stradă și-și pune pantalonii de trening și salopeta.
   Îl cuprinde obișnuita furie din cauza felului în care a tăiat-o cu el femeia asta. Nu-i mai răspunde, nu-l mai caută. Trec zilele și ea nu zice nimic. Oare măcar se gândește la el? L-a lăsat din mână trei ore, dar nu mai suportă așteptarea. Ridică telefonul mut și trist și-i găsește numărul. Scrie un mesaj: „te rog răspunde-mi. nu mă ignora”. Se uită la ecran în timp ce pleacă mesajul.
   Din stradă se aude un grup de burlăcițe. Știe că sunt burlăcițe, fiindcă zbiară cât le țin plămânii „Going to the Chapel” sau „Nice Day for a White Wedding”, doar refrenul, la nesfârșit, ori „Here Comes The Bride, Short Fat and Wide”. Există milioane de cântece, dar femeile astea nu mai știu nimic altceva în afară de această selecție săracă.
   Un țipăt, apoi toată gașca se strică de râs. A căzut una din ele. Martin face un efort să se ridice de pe pat și se duce la fereastră. Dă perdeaua puțin la o parte și se uită în stradă, unde vede opt tinere în diverse stadii de ebrietate. Mireasa, pitică, cu voal și plăcuță de începător, s-a lățit pe jos, doborâtă de tocurile de 15 centimetri și de fundul corpolent. Se zbate pe trotuar în fusta ei mini și strâmtă, faldurile burții îi cad peste talia fustei și țâțele i se revarsă din decolteu, în vreme ce două dintre prietenele ei trag de brațul ei alb, gras și cu gropițe.
   Celelalte femei sunt care încotro pe trotuar, ba arătă cu degetul, ba se împleticesc, în timp ce horcăie de râs. Una dintre ele, cu pantaloni foarte scurți, cercei rotunzi gigantici și o bluză în dungi orizontale care-i acoperă doar pieptul, ca un sutien, agasează bărbații care trec pe lângă mireasa turmentată, ca să-i dea un foc.
   Bluza-sutien dă lovitura. Un grup de burlaci - orașul e plin de ăștia, în fiecare weekend, genul de burlaci care nu-și permit sau care n-au pașaport sau permis de eliberare condiționată să vomite sangria pe asfaltul cald al Spaniei - se opresc, o ridică și încep să vorbească cu ele. Mă rog, să strige unii la alții. Sub fereastra lui Martin nimeni nu comunică altfel decât prin răgete și duduieli care-ți distrug timpanul. Oamenii sunt distruși de alcool, ecstasy și cocaină care, mai nou, par să coste mai puțin decât un pachet de țigări. Și nici măcar nu trebuie să ieși din casă ca să le iei.
   Până la urmă, mireasa se ridică de jos. Șchioapătă sau cel puțin se preface și se ține de umărul unuia dintre burlaci. Martin se uită la mâna tipului care coboară peste fusta strâmtă și încearcă să intre sub ea din spate. Mireasa chicotește, îl plesnește într-o doară și dă din gene încurajator. Mâna se întoarce la loc. O iau în susul străzii și se îndreaptă spre zona cluburilor de noapte.
   Bluza-sutien rămâne în urmă, se sprijină de o vitrină și vorbește cu tipul care i-a oferit bricheta. Se leagănă dintr-o parte în alta, nu pare să observe că prietenele ei au dat colțul.
   Își trage bluza ca să-și ridice pieptul căzut și strivit și-și dă părul lucios din ochi. Îi zâmbește cochet bărbatului și-l împunge ușor în partea superioară a brațului. Trece la treabă conform cuceririi moderne. Acum nici nu mai trebuie să-i cumperi de băut unei fete, îi împrumuți bricheta și faci ce vrei cu ea.
   Martin dă drumul perdelei și se târăște în bezna camerei, din ce în ce mai deprimat. Nu înțelege cum funcționează lumea.
   Uneori i se pare că oamenii vin în fața ferestrei lui doar ca să-l tachineze. Ca să-i aducă aminte că el nu se distrează, că toate creaturile astea cu paiete ar trece pe partea cealaltă dacă ar da să li se alăture. Whitmouth îl dezamăgește. După ce a murit mama lui și a fost capabil să-și aleagă destinul, a crezut că lumea va fi a lui, că lucrurile vor fi în sfârșit cum vrea el, dar uite că nu face decât să se uite la alții cum se distrează, ca la televizor.
   „Credeam că e Tărâmul Basmelor”, își zice el, în timp ce aprinde becul din tavan. „Când eram mic. Când veneam aici din Bromwich. Pe-atunci erau familii care veneau aici ca să-și ia gustarea și helter-skelterul de pe ponton era cea mai înaltă clădire. De-asta m-am întors aici, pentru vremurile bune de demult, pentru amintirile alea și pentru speranța pe care o aveam. Acum, abia mai îndrăznesc să arunc o privire în magazinele pe lângă care trec, de frică să nu o găsesc pe Linzi-Down cu picioarele-n sus și pe Keifer cu pantalonii în vine, în timp ce eu rămân exclus, nedorit nicicând, mereu uitându-mă pe furiș cum și-o trag alții”.
   Tot n-a răspuns. I se face pielea găină în timp ce se uită la ecranul gol. Cine se crede tipa asta? Martin își aruncă telefonul pe pat, deschide televizorul și se uită la știrile nefaste de la BBC.
   „Ce naiba, Jackie, n-ai niciun drept să te porți așa cum mine! Dacă știai că ești ca toate celelalte, de ce te-ai mai prefăcut că ești altfel?”
   Alt țipăt în stradă. Martin ia telecomanda și dă volumul la maximum. Furia respingerii i se strecoară sub piele, invizibilă, fără să lase urme. Nu trebuie decât să-i răspundă la mesaj și gata. Nu vrea să-i ceară întâlnire, dar dacă ea refuză să reacționeze, Martin nu va avea de ales.
   Așa cum îl tot asigura maică-sa, stăruința e cea mai importantă calitate în viață, iar el știe că mai perseverent decât el nu există.

2

   O dată pe săptămână, Amber Gordon scoate lucrurile din dulapul cu obiecte pierdute. E sarcina ei preferată.
   Îi place că nu presupune mizerie, că poate pune totul în ordine, chiar dacă asta înseamnă să decidă că, dacă cineva nu a mai venit după nouă luni, nici nu se va mai întoarce vreodată după ele. O distrează curiozitatea, senzația că trage cu ochiul în viețile altora, în timp ce se uită și se minunează de danturile, cerceii de diamant ori jurnalele pe care oamenii habar n-au că le-au pierdut sau nu au considerat că merită să se întoarcă după ele.
   Dar cel mai mult îi place că poate face cadouri. Pentru echipa de curățenie de la Funnland, duminică seara vine ca un Crăciun timpuriu.
   În seara asta e marfă bună. Printre umbrele uitate, pungi de plastic cu pietre semiprețioase și brelocuri pe care scrie „Cadou de la Whitmouth” se află și lucruri de preț: o brățară aurie și vulgară, din cele care poartă noroc, inimioare și cupidoni rătăciți printre cioburi de pietre semiprețioase, un MP3 player ieftin, nu din cele cu touch-screen care piuie și zăngăne, dar funcțional și plin cu muzică, o pungă mare cu jeleuri Haribo și o cartelă pentru apeluri internaționale, în folie, neactivată încă.
   Amber zâmbește când vede astfel de lucruri. Știe exact cine s-ar bucura să poată suna acasă, fără să grăbească interlocutorul.
   „Mersi, străinule care-ai venit la distracții, oricine ai fi!” mulțumește ea în gând. „E adevărat că nu știi, dar, în seara asta, un sfânt Lucian se va bucura foarte mult”.
   Se uită la ceas și vede că mai are un pic și întârzie la pauza de ceai. Încuie dulapul, pune darurile în geanta de umăr și traversează în grabă foaierul luminat, spre cafenea.

   Moses iar fumează. E un fel de sport pentru el. El știe că ea știe - acum, că nu mai fumează nimeni, un singur fum de țigară în interior se remarcă precum rujul pe guler - și că ea știe că el e cel care fumează înăuntru. Și totuși îi place să facă teste, să încalce regulile și să vadă ce se întâmplă.
   Au ajuns la un armistițiu negrăit în privința asta. Amber consideră că unele războaie merită purtate, dar că altele sunt o pierdere de timp, iar situația asta aici se încadrează.
   Și oricum, de muncit muncește. Până ajunge personalul cafenelei dimineață, spațiul va sclipi de curățenie și se va simți aroma de lămâie a soluțiilor de dezinfectare.
   Cum deschide ușa, îl vede cum tresare și aruncă chiștocul într-o cutie deschisă de cola. Ea se abține să zâmbească, iar el face pe nevinovatul și pe rănitul și, în același timp, se preface că n-a văzut-o. Amber insistă asupra contactului vizual, dar, în timpul ăsta, îi zâmbește cu înțeles, ca de obicei. Viața e plină de mici complicități, iar ea a aflat că a fi șef înseamnă să faci ceva mai mult decât ai făcut până atunci.
   Lui Amber nu-i prea scapă nimic din ce se petrece la Funnland. E plin de oameni cu probleme pentru care nu vrea să se agite. Jackie Jacobs, de exemplu, căreia de câte ori îi sună telefonul, nu mai muncește nimeni, dar care, totodată, le ridică moralul cu tot soiul de aluzii pe care le debitează din când în când. Apoi e Blessed Ongom, prima care vine și ultima care pleacă în fiecare noapte, dar care muncește pe jumătate cât colegii ei, în același timp petrecut acolo. Și Moses, normal, care are stomac de robot și pe care te poți baza să strângă mizeriile clienților, care, pe cei mai slabi de înger, i-ar face să plângă.
   Cantina e plină. Pauza lor e un ritual la care n-ar renunța niciunul dintre acești muncitori de noapte, nici măcar cei nou-veniți, nici cei a căror engleză e așa de slabă, încât comunică prin zâmbete și semne. E foarte obositor să petreci noaptea strângând după distracția altora și Amber știe asta, iar dacă un moment de tihnă și o mână de gogoși vechi de ieri fac totul mai suportabil, nu vede de ce-ar pune biciul pe ei. Atâta vreme cât treaba e terminată până la sfârșitul turei, adică la 6 dimineața, nu o interesează în cât timp își face personalul ei treaba. Nu-i ca și cum o să apară Suzanne Oddie sau restul din conducere cu cronometrul și cu dosarul, în loc să zacă foarte bine în așternuturile lor din bumbac egiptean de înaltă calitate.
   Ăsta e avantajul orelor incomode, atât timp cât se face treaba, nu-i pasă nimănui cine sau cum o face.
   Lui Moses îi pică fața și ochii lui negri dau semne de îngrijorare când o vede pe Amber schimbând direcția și îndreptându-se spre masa lui. Ea își dă seama că el crede că de data asta o să-l admonesteze.
   „Chiar dacă ne cunoaștem de ani de zile, faptul că am fost promovată îl face - și nu doar pe el, ci pe toți - să mă privească cu o oarecare suspiciune”.
  Zâmbește și îl vede și mai îngrijorat. Face un efort să râdă, cu toate că o doare puțin reacția lui.
   - E OK, Moses! îl liniștește ea. Am ceva pentru tine.
   Ajunge la masa lui, scoate cartela din geantă și i-o întinde.
   - E seara obiectelor pierdute, îi zice. Cred că are vreo 20 de lire pe ea. M-am gândit că vrei s-o suni pe bunică-ta.
   Suspiciunea dispare și o bucurie amicală, profundă îi ia locul.
   Bunica lui Moses, care locuiește în Castries, a fost bolnavă în ultimul timp și probabil urmează să moară curând. Amber știe că el nu va avea bani să ia avionul când va fi înmormântarea, dar cel puțin un ultim telefon îl poate ajuta să suporte mai ușor pierderea.
   - Mulțumesc, Amber! îi spune și afișează un zâmbet larg cu toți dinții. Mersi. Apreciez.
   Amber îl ciufulește și țâțâie.
   - Pentru nimic. Nicio problemă, zice și pleacă mai departe.
   Știe, ca toată lumea de altfel, că nu e adevărat. Predecesorul ei păstra tot ce găsea, dar ea nu ar putea face asta. Nu a câștigat în viața ei atât de mult și s-ar simți prost să păstreze toate astea, în loc să le dea unor oameni care trăiesc din salariul minim pe economie. Ăștia nu-s doar angajații ei, ci și vecinii și prietenii ei și dacă ar păstra distanța la serviciu, ei ar ocoli-o pe stradă. Îi dă brățara lui Julie Kirklees, o slăbănoagă de optsprezece ani, al cărei machiaj goth, bănuiește ea, ascunde niște ochi învinețiți și se duce la tejghea.
   Își toarnă o cană de ceai din termos și pune 2 plicuri de zahăr. Se uită la dulapul frigorific și la mormanul de farfurii de pe el. Jobul ăsta are puține avantaje prețioase, dar unul dintre ele e mâncarea rămasă. Amber bănuiește că o parte din personalul ei nu mănâncă mai mult de niște chifle de hamburger râncede, crenvurști călduți, cârnăciori și cartofi prăjiți reci. Supa de roșii la conservă și ștrudelul de mere reprezintă singurul aport vegetal.
   Nu-i e foame, pe bune. Vrea doar să lungească intervalul dintre contabilitate și singura îndatorire pe care vrea s-o facă singură, fiindcă nu are încredere în nimeni altcineva. Trece cu privirea peste farfuriile cu biscuiți și fursecuri imense cu ciocolată topită. Blessed perorează în spatele ei, cu un ton care sugerează dezgustul omului rafinat.
   - Nu știu ce-i în capul lor, zice. Și prietenii lor... oamenii ăștia-s animale?
   Amber alege un sandviș cu șuncă și salată, expirat de ieri.
   Sigur e terci la mijloc și are coaja ca de carton, dar oferta nu e generoasă și nu are chef de dulce.
   - Ce-ai zis, Blessed? întreabă, în timp ce se întoarce la masa lor.
   Jackie dă cafeaua pe gât.
   - Blessed a mai găsit un rahat, anunță ea.
   - Ce?
   Amber se așază și începe să-și desfacă sandvișul.
   - În waltzer?
   Blessed încuviințează și se strâmbă.
   - Chiar în mijlocul banchetei. Nu înțeleg cum reușesc. Adică trebuie să-și scoată pantalonii ca să se așeze pe vine.
   Jackie are o expresie gânditoare.
   - Mă întreb dacă o fac în timp ce merge instalația.
   - Îmi pare rău, Blessed! spune Amber. Poți să te ocupi de asta? Vrei să mă ocup eu...?
   - Nu, răspunde Blessed. Din fericire, s-a ocupat Moses deja. Dar, mersi, apreciez.
   - Noroc cu Moses, recunoaște Jackie.
   Lângă cotul ei, telefonul se trezește la viață și vibrează pe masă.
   - Of, Doamne! face Tadeusz, tresărind brusc din reveria care îl cuprinde la aceste ore mici. Nu pot să cred. La două jumate dimineața? Cine primește telefoane la ora asta? Femeie, nu te mai saturi!
   Jackie șuieră printre dinți.
   - Ai vrea tu, îi răspunde.
   Răspunde la telefon și se încruntă.
   - Aoleu, băga-mi-aș picioarele!
   Amber mușcă din sandviș. Cald, înmuiat, oarecum bun.
   - Ce-i?
   Jackie împinge telefonul spre ea. Tadeusz citește mesajul peste umăr: „Unde ești? Nu ai niciun drept să-mi faci asta. Sună-mă!”
   - Cineva e nerăbdător, zice.
   - Mai degrabă dus cu capul, îl corectează Jackie.
   Tadeusz se uită lung la ea, dintr-odată mult mai respectuos.
   - Te hărțuiește careva?
   Ea ridică privirea brusc din ecran.
   - Asta mă face mai valoroasă pe piață, Tad?
   Tadeusz ridică din umeri. Aspectul lui sfrijit, ușor rapace, l-a obișnuit cu cuceriri ușoare și despărțiri anevoioase. Blessed se uită cu îngrijorare.
   - Cine-i tipul ăsta?
   - Un... cretin. M-am văzut de două ori cu el.
   „Și cu restul”, își spune Amber în gând, lipsită de mărinimie.
   Dar nu comentează, ci împinge telefonul la loc peste masă. A învățat de mult să nu judece. Cel puțin nu cu voce tare.
   - Sper că nu-i răspunzi, nu? întreabă Blessed. Nu ar trebui să-i răspunzi, Jackie!
   Jackie scutură din cap.
   - Nu-i mai răspund, nu. Am fost proastă și i-am făcut pe plac la început, dar nu, acum, nu. Labagiu netrebnic! A doua oară m-am văzut cu el doar pentru că mi-era milă că nu i se sculase prima oară.
   - Jackie! protestează Blessed.
   Nu-i plac discuțiile astea și totuși se așază doar la masa lui Jackie.
   - Fiindcă nici n-ar trebui să-i răspunzi. Trebuie să ai grijă. Știi că e unul pe-aici care omoară femei. Doar știi asta. Trebuie să ai grijă.
   - Mă rog, face Jackie. Nu-i tocmai ucigaș în serie, nenorocitul. E un labagiu vai de capul lui.
   - N-ar trebui să glumești pe tema asta, zice Blessed. Anul ăsta au fost omorâte două fete în Whitmouth, nu departe de zona centrală. Iar tu nu știi nimic sau mai nimic despre tipul ăsta.
   - Nu glumeam, Blessed! Îmi pare rău.
   Blessed clatină din cap.
   - Păi, să nu glumești! Nu înțeleg cum de nu vă afectează asta.
   - Pentru că nu erau de pe-aici, zice Tadeusz. De-aia.
   - E oribil dacă așa gândești, protestează Blessed.
   - Dar așa e, insistă Tadeusz. Nu le cunoștea nimeni pe fetele alea, așa că nu se pune.
   - Dar tot oameni sunt, continuă Blessed.
   - Așa-i, spune Jackie, dar nu de-ai noștri. Dacă erau de-ai noștri, ne era frică să mai scoatem capul din casă. Slavă Domnului că-s străine, io așa zic!
   Blessed dă din cap cu jale.
   - Ce rece ești, Jackie!
   - Realistă, o corectează Jackie.
   - Și de când durează chestia asta? mai întreabă Blessed. Tipul ăsta...
   Jackie suspină și pune telefonul jos.
   - Aoleu! De-o veșnicie! Cât, Amber? Șase luni?
   - Habar n-am, răspunde Amber. De unde să știu eu?
   E sigură că o vede pe Jackie îmbufnată.
   - Păi, e prietenul tău.
   Asta nu știa.
   - Poftim?
   - Martin. Bagshawe.
   Numele îi e vag familiar, dar nu-l poate asocia vreunei figuri. Clatină din cap și simte că se încruntă.
   - Cine?
   - De la ziua lui Vic.
   - Ziua lui Vic? Asta a fost acum câteva luni.
   - Eeexact!
   Amber clatină iar din cap. Mare lucru nu-și amintește de la ziua lui Vic, mai ales ce-au făcut alții.
   - Știu. Ți-am zis, spune Jackie. Nu pot să scap de libidinosul ăla. Unde naiba s-a împrietenit Vic cu un asemenea dubios?
   Amber încearcă să-și aducă aminte. Sâmbătă seara, la Cross Keys. N-a fost atât petrecere, cât un loc în care să se întâlnească cu prietenii. Vic era în formă, a ținut-o pe după umăr toată noaptea, a băut Jack cu cola și n-a comentat deloc când ea și-a turnat al treilea pahar de vin alb. A fost o seară ca lumea, s-au distrat. Și vag, în adâncul memoriei, parcă o vede pe Jackie, târziu, cățărată pe un tip oarecare, pipernicit și, din câte-și amintește, care purta hanorac. Hanorac, sâmbătă seara...
   Probabil că Jackie evalua totul prin filtrul Heineken de-a înghițit așa ceva.
   - Nu-i vina lui Vic, Jacks! În Cross Keys nu poți cere nimănui să se care, nu? A venit pur și simplu.
   - Nu, o contrazice Jackie. A zis că Vic era...
   Amber nu se poate abține și rânjește compătimitor.
   - Și nu ți-a dat prin cap să-l întrebi pe Vic?
   - Păi, dacă mă avertiza cineva...
   - Dacă întrebai, aveai o șansă să fii avertizată. Bănuiesc că Vic nu știe nici cum îl cheamă. E pur și simplu genul de dubios din cârciumă, de care nu mai scapi.
   - Vezi? face Blessed. De-asta zic. Trebuie să ai grijă. Nu poți pur și simplu să agăți oameni în cârciumă.
   Jackie îi aruncă o privire tăioasă.
   - A, da, păi, la biserică nu prea mă duc, Blessed! Dar mersi. Asta e. Mama naibii, și-atunci am vorbit cu el doar pentru că mi-era milă de el.
   - Ești o sufletistă, Jackie! spune Tadeusz.
   - Mda, păi n-are toată lumea bafta lui Amber, zice Jackie. N-avem toți un Vic drag și iubitor la care să ne întoarcem seara acasă.
   - Ar trebui să anunți poliția, o sfătuiește Blessed. Serios. Dacă te hărțuiește.
   Jackie râde.
   - Da, pe bune.
   - Nu, chiar ar trebui. Dacă te îngrijorează, ar trebui să ceri ajutor.
   Amber se tot miră că, din toată lumea asta, singura care are încredere deplină în autorități să fie tocmai o femeie care și-a petrecut două treimi din viață în Uganda. Blessed a ieșit din iadul subsaharian cu o ținută morală care-i face pe vecinii ei să plece capul de rușine. Își aduce aminte de ultimul cadou pe care îl are și bagă mâna în geantă după el.
   Se apleacă spre Blessed și, coborând glasul, în timp ce restul continuă discuția, îi spune:
   - Am găsit asta la obiecte pierdute.
   Îi întinde reverențios MP3 playerul.
   - Ce-i aia? întreabă Blessed. Sigur nu l-am pierdut eu.
   - E un MP3 player, îi explică Amber. Mă gândeam că poate-i place lui Benedick. Îmi pare rău că nu-i iPod, dar face același lucru.
   - Serios?
   Blessed se uită șocată.
   - Dar asta sigur costă o avere, zic.
   Din nou, Amber ridică din umeri în completarea gestului ei generos. Știe cât de greu îi e lui Blessed ca mamă singură, știe și că fiul ei n-are dispozitivele de care beneficiază toată lumea din jurul lui, fără să le aprecieze.
   - Probabil că nu. Nu știu. Dar are deja muzică, să te uiți. Cel puțin pentru început.
   Blessed ridică ochii plini de lacrimi.
   - Nu știu ce să zic.
   - Atunci nu zice nimic, ia-l și gata.
   - De ce nu-ți schimbi telefonul?
   Tadeusz ia telefonul lui Jackie și începe să caute prin meniu.
   - Ei na, face Jackie. Că nu-mi permit, tu de ce crezi?
   - A! răspunde el.
   Asta e o chestie pe care o înțeleg toți. Doar nu muncești noaptea făcând curat după alții dacă ai de ales. El apasă pe Reply și începe să scrie un mesaj.
   - Ce faci?
   Alarma din glasul lui Blessed țiuie.
   - Tadeusz! Nu!
   Tadeusz nu se oprește.
   - Am zis să nu răspunzi, că altfel îi dai speranța că vor avea o relație. Trebuie să-l ignore. E singura soluție.
   - Stai calm.
   Tadeusz ridică privirea și le zâmbește.
   - Dă-mi-l înapoi, Tadeusz! exclamă Jackie.
   El trimite mesajul și îi dă telefonul înapoi.
   - Căcat! zice Jackie. Ce-ai făcut?
   Apasă disperată butoanele, ca să ajungă la mesajul trimis, îl deschide și începe să râdă.
   - Ce-i? Ce-a scris? întreabă Blessed.
   - „Mesajul dumneavoastră nu a fost trimis, pentru că numărul a fost dezactivat”. Genial. Ești un geniu.
   Tadeusz se ridică de la masă și, mulțumit, își încrucișează brațele. Telefonul vibrează din nou. Jackie citește mesajul cu voce tare.
   - „Test”.
   Începe să scrie.
   Amber se uită la ceas. E aproape 3 și mai sunt multe de făcut până în zori.
   - Haideți, oameni buni! îi îndeamnă ea.
   Se ridică în picioare, ca să le arate că vorbește serios.
   - Trece timpul. Trebuie să ne apucăm de treabă, că altfel stăm aici toată noaptea.
   De jur-împrejur, tot personalul pricepe și se pune în mișcare.
   La geam, Moses își rulează ostentativ o țigară pe care s-o fumeze afară. Se ridică toți. Tadeusz se ocupă de cafenea azi. Ia cănile celorlalți și se îndreaptă spre coșul de gunoi din bucătărie.
   - Mda, spune Jackie. Cei răi nu vor avea odihnă.

3

   Fata e moartă. Nu trebuie să se ducă lângă ea ca să constate asta. E ca o păpușă de cârpă, oarbă și searbădă. Poartă un maiou cu dungi și o fustă strâmtă, ambele adunate în jurul taliei, sânilor proaspăt mijiți și pulpelor albe care se reflectă la nesfârșit în oglinzi, spre infinit.
   Amber nu se uită direct la cadavru. De fapt, nici măcar nu stă aproape de el. A șters de multe ori oglinda din labirint și știe fiecare cotitură în parte, la fel cum cineva care se află la celălalt capăt al clădirii poate să pară atunci când intri că stă chiar în fața ta.
   Sau - în cazul fetei moarte - întinsă pe jumătate, cu capul și cu umerii sprijiniți de perete.
   Amber se apucă de cadrul ușii și face eforturi să respire.
   „Băga-mi-aș picioarele!” se gândește. „De ce-a trebuit s-o găsesc tocmai eu?”
   Nu pare să aibă mai mult de șaptesprezece ani. Fața lividă - gura întredeschisă, ca și cum încearcă să respire pentru ultima oară - încă arată nedezvoltată în zona maxilarului, ca de copil.
   Are părul blond, tapat și ridicat în sus, cercei rotunzi gigantici, ochii măriți cu ajutorul unei cantități generoase de fard de pleoape albastru metalic, sclipici pe decolteul gol, bocanci cu platformă, ireali în unghiurile pe care le formează cu oglinda din podea.
   „A fost la Stardust”, își zice Amber. „E sâmbătă. La Stardust e noaptea muzicii din anii ’70”.
   I se face greață. Se uită în spate și prin ușa deschisă vede că nu e nimeni pe culoar, ca și cum toți colegii ei au dispărut de pe fața pământului.
   Intră și închide ușa ca să nu mai pătrundă lumina. Nu vrea să vadă nimeni. Nu încă. Cel puțin până nu-și recuperează masca senină, smulsă de șoc.
   „Slavă Domnului că port mănuși de cauciuc”, își spune prostește.
   În ultimii 3 ani, a făcut curat aici noapte de noapte și, oricâtă grijă are, amprentele ei tot se vor găsi peste tot, ca să nu mai vorbim de amprentele vizitatorilor care au trecut numai de ieri încoace. Încearcă să reducă apariția urmelor oferind la intrare mănuși de unică folosință, dar nu poți obliga pe nimeni să le poarte, că nu faci poliție nonstop.
   Innfinnityland e singura atracție unde Amber face singură curat de când a fost promovată. Locul ăsta îi neliniștește pe toți, de parcă se tem că oglinzile sunt posedate de fantome. Treaba asta, care trebuie să fie extrem de minuțioasă, este de foarte multe ori făcută în treacăt sau deloc și mereu rămân pete, iar într-un loc ca ăsta, o singură pată se vede de o infinitate de ori.
   E aproape imposibil să te prinzi unde e pata de fapt, dacă nu ești meticulos, amprentă cu amprentă, oglindă cu oglindă. A decis mai demult că cel mai simplu era să se ocupe ea de asta, dar acum își dorește foarte mult să nu fi făcut-o.
   Fata are ochi verzi, ca și Amber. Geanta e din imitație de piele de crocodil și zace deschisă, iar obiectele împrăștiate sugerează planuri făcute și speranțe prețuite. Un ruj, o sticlă de parfum JLo, un telefon roz cu șnur și breloc metalic în formă de toc de pantof stiletto, forme de expresie cool, devenite stridente, sub privirea sticloasă a posesoarei lor.
   Sânge nu-i, doar urmele albe ale degetelor care au strâns-o de gât.
   „E a treia oară anul ăsta”, se gândește Amber. „Nu poate fi o coincidență. Două, da, e coincidență, dar 3... of, copil amărât!”
   Amber e înghețată bocnă, deși e afară cald. Înaintează încetișor, ca un bătrân căruia îi tremură mâna cu care se sprijină de oglindă. În timp ce se deplasează, îi sar în ochi alte reflexii: un milion de cadavre prăvălite în sala infinită.
   Apoi, brusc, ea însăși. Cu fața albă, ochii măriți, gura o linie dreaptă, stă deasupra cadavrului precum Lady Macbeth.
   „Ce-aveai de gând? S-o atingi?”
   Simplul gând o face să încremenească. Nu i-a trecut prin cap.
   Șocul a transformat-o într-o creatură dominată de instinct, într-un robot. A făcut-o să uite.
   „Ce faci? Nu te bagi. N-ai voie. Anonimă. Trebuie să rămâi anonimă. Dacă te bagi, o să se prindă cine ești și odată ce află cine ești...”
   Începe să o cuprindă panica. O gâdilă ușor, începe s-o mănânce de-i vine să vomite. Cunoaște senzația, n-a dispărut niciodată. Trebuie să ia o hotărâre rapid.
   „Nu pot fi aia care-o găsește”.
   Începe să dea înapoi. Pipăie drumul spre ieșire. Fata moartă se uită spre infinit.
   „Mama dracului”, se gândește Amber, brusc înfuriată. „De ce-a trebuit să te lași ucisă aici? De fapt, ce cauți aici? E închis de nu știu câte ore. Parcul e închis de ore întregi”.
   Își aude gândurile și râde ironic.
   - Băga-mi-aș picioarele! spuse cu voce tare. Dumnezeule, ce naiba fac?
   „Du-te și cere ajutor. Fă ce ar face oricine altcineva în locul tău, Amber! Ieși și arată ce simți: șoc și groază. N-o să te întrebe nimeni nimic. Cineva omoară fete în orașul ăsta, dar asta nu înseamnă că te vor recunoaște. Dar îți vor face fotografii, doar știi cum e presa. Ăștia fac orice ca să-și umple paginile. Detaliile compensează pentru lipsa faptelor. O să apari în toate ziarele ca femeia care a găsit cadavrul.
   Nu pot”.
   Cineva dă să intre și se aude brusc clanța apăsată în zadar.
   Tresare. Îi aude pe Jackie și pe Moses, ea vorbește întruna și flirtează, el reacționează monosilabic, dar îi simte zâmbetul în voce.
   - Întotdeauna e aici, zice Jackie, după pauză. Amber? Ești înăuntru? E încuiat!
   Amber își ține respirația și se teme să și expire ca să nu atragă atenția.
   „O, Doamne, ce mă fac? Trebuie să ies de-aici”.
   - Hai! zice Jackie. Să încercăm prin spate. Poate face pauză.
   - Sigur, spune Moses.
   „Aia e, nu mai am scăpare”.
   Le aude pașii îndepărtându-se pe trepte, în timp ce se duc spre aleea de serviciu. În cel mult 2 minute vor ajunge la ea.
   N-are scăpare, n-are cum să nu fie ea cea care a făcut descoperirea.
   Se îndreaptă de spate, calcă peste picioarele de marionetă ale fetei și se duce degrabă spre ieșirea de urgență, ascunsă în spatele perdelei negre. Mai bine s-o găsească afară, pe trepte, la aer, în timp ce vomită.

   Ora 9 dimineața

   Ușa dormitorului părinților e deschisă și duhoarea de brânză stricată a pielii și a așternuturilor nespălate plutește asemenea gazului metan deasupra unei mlaștini. Mama ei nu s-a trezit încă, îi vede corpul lipsit de formă ghemuit sub păturile cenușii.
   Rămâne în ușă și îngaimă:
   - Mamă?
   Mama nu răspunde, dar brațul ei grăsan se mișcă vag peste pătură, așa că e trează.
   - Mamă?
   Lorraine Walker mormăie și se întoarce pe spate, împotmolită ca o țestoasă pe carapace. Întoarce o mutră inexpresivă și învinsă spre fiica ei:
   - Ce vrei?
   Are o voce de bețiv, istovită și nedeslușită: încă nu și-a pus dinții. Azi e torid, cu toate că nu-i nici ora 10 și cele 160 de kilograme ale lui Lorraine o vor sufoca sub pături.
   Jade vede că poartă cămașa de noapte specială: până la genunchi, de nailon scămoșat, cu imprimeu înflorat, suficient de mare cât să acopere un fotoliu. Are pielea albă prin contrast și coatele-i ies în evidență din mormanul de grăsime.
   - N-avem nimic de mâncare.
   - Ei, ce să-ți povestesc...
   Doamna Walker face un efort să se ridice în șezut și Jade îi privește fața fluidă. Nu-i pasă destul cât să simtă dezgust.
   - Spune-i lu’ tac tu.
   „Mda, pe bune, că o să și aibă vreun efect...”
   Jade se întoarce, coboară scara și face slalom pe coridorul de la parter. De când se știe, în casa asta a trebuit să se uite foarte atent pe unde calcă. Taică-su se crede negustor de metal vechi, când, de fapt, tot ce face e să colecționeze compulsiv tot soiul de rahaturi pe care alții le aruncă și multe dintre ele au ajuns în casa asta pentru că îi e frică să nu pună careva ochii pe marea lui colecție de capace de roți, balamale, rugină și cauciuc.
   În bucătărie, încearcă fără chef să găsească ceva cu care să-și astâmpere foamea, dar pe rafturi nu-i nimic. Șase cutii de cereale goale, o pungă în care a fost o pâine feliată și o sticlă de lapte stricat.
   O să se facă seară până să se prindă cineva și tot n-o să facă nimeni nimic în sensul ăsta. Maică-sa, așa masivă cum e, pare capabilă să nu bage nimic în gură o zi întreagă. Amândoi părinții sunt la cură de slăbire cu Nescafe și Old Holborn sau, dacă funcționează capcanele, mai bagă și câte-un iepure. „Cred că poate trăi din rezervele de grăsime o vreme”, își spune Jade. Mai departe de-atât nu se aventurează s-o judece.
   Îl aude pe bătrân înjurând și bătând cu ciocanul în curte. „Nu mă apropii de el când e în starea asta. Îmi sparge buza și tot cu foamea rămân”.
   Vede haina tatălui atârnată pe spătarul scaunului. Vara e toridă rău dacă nu o poartă. Nu l-a văzut niciodată fără ea. De multe ori știe că e pe-aproape fără să-l audă, doar după mirosul de tutun, combinat cu cel de sudoare și de rahat de porc impregnat în fibrele alea. Aruncă o privire în curte ca să se asigure că e departe, se duce tiptil la jachetă și bagă mâna în buzunar. Cutia cu tutun, niște bucăți de metal amorfe, un briceag. Și, da! Degetele ating cu bucurie și cu certitudine o monedă de douăzeci de pence. Douăzeci de pence. Probabil că nici n-o să-și aducă aminte că o avea. Îi ajunge cel puțin de un Kit Kat, ba chiar de-un Mars. Nu-i mult, dar dacă mănâncă încet, ar trebui să-i ajungă toată ziua.

4

   - Pentru că așa am zis eu! se aude vocea lui Jim.
   „Chestia asta nu mai ține mult”, se gândește Kirsty. „În 14 luni o să fie oficial adolescentă”.
   - Pentru că așa am zis eu? Pe bune? Mai bine de-atât nu poți?
   Sophie îl ia peste picior. Pâinea sare din prăjitor. Kirsty mai pune două felii la prăjit și întinde margarină cu ulei de măsline pe cele făcute.
   „Ce bine era dacă aveam prăjitor cu patru staturi!” își zice.
   „Cu totul, cred că mi-am petrecut 3 săptămâni din căsnicia asta așteptând să se prăjească pâinea”.
   Jim lasă ziarul Tribune din mână și își ridică ochelarii pe cap.
   De curând a acceptat faptul că linia părului nu va reveni printr-o minune unde era și a adoptat o tunsoare extrem de scurtă. Lui Kirsty îi place.
   „E puțin metrosexual și îi scoate pomeții în evidență, îl face să pară mai slab și mai intens. Mă bucur că încă-mi mai place soțul meu după treisprezece ani”, își spune ea și zâmbește singură, în timp ce aduce pâinea prăjită la masă. „Din păcate, va trebui să-l lase să crească dacă vrea să se mai ducă la al doilea interviu, pentru că în lumea finanțelor nu poartă nimeni părul așa”.
   - Fiindcă arată oribil, explică Jim, de-aia. Copiii cu urechi găurite arată oribil și nu te las să te duci la școală cu cercei.
   - Dar de ce? scâncește ea, înainte să adauge: nu mai sunt mică.
   - De-aia! exclamă Jim.
   - Dar mama are găuri în urechi de când era bebeluș! protestează Sophie.
   Jim îi aruncă o privire lui Kirsty. Prea multe informații, adică.
   „De ce-a trebuit să-i spui asta?”
   - Mama ta e o femeie minunată, zice el. Dar crede-mă, e cine e în ciuda educației primite în copilărie, nu mulțumită ei. Vrei să ajungi și tu instituționalizată?
   Prăjitorul anunță din nou că e gata. Kirsty se întoarce cu spatele.
   „Da, fix din cauza cerceilor, asta era cauza”, își spune ea.
   Luke își dezlipește ochii de Nintendo. Ridică ochii din ecran numai când are ocazia unei răutăți.
   - Noi suntem snobi? întreabă el.
   - Nu, răspunde Jim ferm. De ce?
   - Păi...
   Se scarpină în cap.
   „Aoleu, iar are păduchi?” se întreabă Kirsty. „Va trebui să-l rad în cap, ca pe taică-su”.
   - Din mai multe motive.
   - Cum ar fi?
   Luke împunge pâinea prăjită cu degetul.
   - Mâncăm pâine cu chestii, zice.
   - Ca toată populația Europei de Est, răspunde Jim.
   - Și nu mergem niciodată la McDonald’s, continuă el cu reproș.
   - Fiindcă nu vreau să faci diabet sau să te doară oasele. Și, oricum, încercăm să facem economii. Folosește cuțitul, Luke! Nu roade numai pe margini.
   Sophie își studiază reflexia în fundul unei linguri și își dă părul pe spate. Adolescența e aproape.
   - Mănâncă-ți pâinea, Sophie! spuse Kirsty. Ce vrei? Melasă sau marmeladă?
   - Nutella.
   Privirile lui Kirsty și Jim se întâlnesc peste capetele copiilor.
   - Știu, mormăie Sophie, facem economie. Și cât mai facem economie?
   După un moment de liniște, Jim răspunde:
   - Până găsesc de lucru. Hai, oameni buni, e timpul să plecăm!
   Primește obișnuitul răspuns:
   - Hai mă, tată...
   Jim se ridică.
   - Vreți să vă duc sau nu? Pe bune. Nu am chef de prostii azi. Am o grămadă de treabă.
   - Prostii?
   Pe vremea când ne-am cunoscut ai fi zis „rahaturi”, se gândește Kirsty. De când suntem părinți ne-am înmuiat.
   - N-am terminat, protestează Sophie.
   Jim se oprește o clipă:
   - Păi, poți termina de mâncat în mașină sau în mers. Cum vrei.
   - Nu înțeleg de ce trebuie să merg în tabăra aia nenorocită, mârâie Sophie. Vacanța trebuie să fie vacanță, nu?
   - Da, spune Jim. Dar, din păcate, lumea trebuie să-și vadă de mersul ei și când nu ești tu la școală.
   - Ne-am gândit că o să te distrezi mai bine decât dacă stai toată ziua în camera ta, îl ajută Kirsty.
   - Mama stătea cu noi în vacanță, spune Sophie. Nu văd tu de ce nu poți. Nu-i ca și cum ai...
   Surprinde privirea mamei, depistează avertismentul și se oprește în mijlocul propoziției. Se ridică de la masă și se duce supărată spre teniși, în șosetele bleumarin prin care degetele mari i se văd proeminente.
   „Șosete”, își zice Kirsty. „Cresc încontinuu copiii ăștia. Trebuie să mă opresc la Primark. Poate-i mai bine dacă nu-i place în tabără, că dacă nu se schimbă situația în bine, va fi ultima în care mai merge. O s-o trimitem să muncească în fabrică la anul”.
   Îi aruncă o privire lui Jim și vede, spre ușurarea ei, că Jim nu s-a lăsat afectat de lipsa de tact a Sophiei. În perioada asta nimic nu e sigur. Uneori, un singur cuvânt la întâmplare, presupunerea că e disponibil, că nu are nimic mai bun de făcut îl poate devia spre lipsă de încredere în sine, lucru care poate întârzia cu alte câteva zile căutarea unei slujbe.
   „Se descurcă de minune”, își spune ea, „dar e greu pentru noi toți și el uită asta uneori. Mă sperie de moarte faptul că sunt singura care aduce bani în casă și nu pot discuta despre asta cu el. De câte ori o fac, sună ca un reproș”.
   Jim bagă dosarul în servietă și vine să o sărute. Pentru el, căutatul unei slujbe e o slujbă în sine, din fericire. Când n-o să mai iasă din pijama, atunci o să se îngrijoreze.
   - Scuze, îi zice, făcând semn spre masa necurățată. Mă ocup la întoarcere.
   Atitudinea asta umilă o face să se cutremure. Niciunul dintre ei nu se simte bine de când a preluat el treburile domestice, chiar dacă așa e normal.
   - Nu-i nimic, răspunde ea. Oricum nu trebuie să plec până la 11.
   El își pune geanta pe umăr.
   - Ce-aveam azi pe listă?
   - Conferință de presă. O mișcare politică nouă. Ceva legat de UKIP și totalitarismul lui sau ceva așa.
   - Pare amuzant.
   - Floare la ureche, spune ea.
   Jim râde.
   - Când ai dubii, dă-o pe glumă, corect?
   - Prima lege a jurnalismului.
   Încă o pauză scurtă și penibilă. Nu vrea să-l întrebe ce planuri are azi. De când nu mai lucrează, faptul că în fiecare zi urmează aceeași rutină, de a căuta anunțuri, de a bea cafea și de a face treburi gospodărești, e un subiect care-i amărăște pe amândoi.
   Kirsty știe cum s-ar simți ea dacă ar fi în locul lui. Îi place să muncească, prin asta se definește. Numai gândul că nu ar mai putea face asta o umple de o melancolie cumplită.
   - Cum se cheamă?
   - Armata Noii Morale.
   El râde. Își ia ceaiul și îl dă pe gât.
   - Mare ți-e grădina... Haideți, copii!
   - Cred că o să fie zi scurtă azi, adaugă ea. Nu va fi nevoie să apelez la glume. Doar să scriu discursul.
   - Nici n-am auzit de ei.
   - Nu. Sunt noi. Tipul ăla, Dara Gibson, intră pe fir.
   - Ce? Ăla cu caritatea?
   Kirsty încuviințează. Dara Gibson, devenit miliardar prin propriile mijloace, a atras atenția în ultimul timp cu o serie de contribuții uriașe pentru cancer, animale, ecologie și copii necăjiți. Toate cauzele care stârnesc emoții, nicio donație anonimă.
   - Hmm! murmură el. Trebuia să mă gândesc că pune ceva la cale.
   - Toată lumea face asta într-un fel sau altul.

5

   Un polițist tânăr și amabil o duce pe Amber cu mașina poliției acasă, unde o lasă puțin înainte de ora 11. Se simte extenuată, murdară și însetată, dar când își vede ușa casei îi crește moralul, ca de obicei.
   Ușa în sine o face fericită, doar uitându-se la ea. A fost primul lucru pe care l-au cumpărat după ce au devenit proprietari: o ușă ca lumea, din lemn solid, care a luat locul celei cu sârmă împletită de la căminul social. Ușa asta reprezintă foarte multe pentru ea: trăinicie, independență, evoluția ei treptată în lume. În fiecare zi, chiar și într-o zi ca astăzi, înainte să bage cheia în broască, se trezește că mângâie cu afecțiune vopseaua albastră, lucioasă.
   Amber speră că Vic e încă treaz, drept care e dezamăgită să vadă că e liniște când deschide ușa și inspiră aroma de poptourri de pe masa din hol. Aruncă o privire spre living și îl examinează automat. Liniște, întuneric, ordine: canapeaua la locul ei, măsuța de cafea din ratan cu sticlă e goală, cu excepția suporturilor pentru pahare care sunt acolo la locul lor, hârtiile sunt ordonate pe suportul pentru reviste, covorul e aspirat, tablourile îndreptate și televizorul de pe perete e stins, nu doar în stand-by. Totul e la locul lui. Doar Vic lipsește.
   - Hei! strigă ea.
   Din spatele casei se aude un cor scheunat. Câinii sunt încă în grădină. Iar or fi stat toată noaptea afară. Nu că o face intenționat, dar câinii nu intră în cadrul lui emoțional. Sunt câinii ei, nu ai lui, și Vic are talentul de a scoate din peisaj lucrurile care nu au de-a face cu el.
   Pe Amber o dor toate de oboseală. Pune geanta pe jos și se duce în bucătărie: dulapuri IKEA, pentru care a economisit din greu, o vază cu flori pe masa extensibilă, pereți galbeni care simulează lumina soarelui când e înnorat. Deschide ușa din spate.
   E deja cald afară, dar Mary-Kate și Ashley tremură printre mușcate, ca niște prințese cu pedigree ce sunt. Se apleacă și le ridică în brațe, încă o dată mirată, ca de fiecare dată când face asta, că nu par să cântărească mai mult decât fluturii după care e numită rasa lor. Au un nas delicat, curios și blana moale ca puful de scai. Le strânge la piept, iar ele, ca recompensă, se agită vesel și drăgăstos.
   Le dă mâncare, face o cană cu ceai și se duce cu ea la Vic.
   Are nevoie de el. Trebuie să știe că lumea nu s-a schimbat.
   Nu s-a trezit încă. Ziua lui de lucru la Funnland începe la 3 și se termină la 11 și de multe ori după muncă se duce să se relaxeze, ca orice muncitor, numai că 6 ore mai târziu.
   Viețile lor sunt cu susul în jos față de restul lumii și unul față de altul. Se mai văd uneori când începe ea tura, dar de multe ori ajung să vorbească doar la telefon sau când ajunge ea în pat. E prețul pe care îl plătesc pentru viața pe care au ales-o.
   „E o viață bună”, își spune ea ca să se liniștească. „Nici nu îndrăzneam să cred că voi avea o astfel de viață”.
   Mary-Kate și Ashley nu se dezlipesc de lângă picioarele ei când înaintează pe covor și adulmecă hainele aruncate de Vic în lumina slabă care trece prin perdelele subțiri. Amber stă la piciorul patului o clipă, încălzindu-și mâinile pe cană și studiază trăsăturile cunoscute. Se întreabă din nou ce caută un bărbat ca el cu o femeie ca ea. La 43 de ani e încă frumos, n-a chelit deloc și părul e la fel de negru, iar ridurile fine care încep să-i apară pe tenul bronzat îl fac doar să pară mai înțelept, nu mai obosit, cum se întâmplă la ea.
   „Nu s-ar zice că sunt șapte ani diferență între noi”, își spune ea. „Ce caută cu mine, când poate avea pe cine vrea?”
   Pune cana pe noptiera lui. Își scoate pantofii de muncă și-și pune hainele pe scaun. Își miroase subrațul. O lovește brusc oboseala și își aduce aminte de fața lividă a fetei, de capilarele sparte, și îi vine să plângă.
   Vic se mișcă în pat și deschide ochii. Durează o clipă să focalizeze și să o vadă.
   - Hei! zice. Cât e ceasul?
   Ea se uită la ceas.
   - 11.10.
   - Aha!
   Își scoate din așternuturi brațul tonifiat - brațul de care s-a îndrăgostit la început, brațul care o făcea să se simtă vulnerabilă când o cuprindea - și își trece degetele prin păr.
   Gata, și-a făcut freza. Așa e Vic: cu un singur gest e gata să iasă în lume.
   - Ai venit târziu, spune el, cu o nuanță de reproș.
   - Ți-am adus ceai.
   Îi arată cu mâna, se așază pe pat și își masează picioarele obosite.
   - N-ai primit mesajele mele?
   - Ce mesaje?
   - Ți-am scris toată noaptea. Te-am și sunat.
   - Da? A!
   Își ia telefonul de pe noptieră și-l întinde ca să vadă și ea că ecranul e gol.
   - Scuze. L-am închis. Eram obosit.
   E ușor indignată, dar se abține. El nu bănuiește că s-a întâmplat ceva. Nu-i vina lui.
   - Aoleu, miroși cam urât! exclamă el.
   - Îmi pare rău.
   Izbucnește în plâns și Vic se întinde și îi prinde ceafa între palmă și degetul mare, ca un maseur.
   - Hei, hei, ziceam și eu așa, Amber, nu-i nimic! Nu contează.
   Ea termină de plâns la fel de brusc cum a început. Știe că așa se manifestă emoțiile la ea și că, în ciuda faptului că le poate controla, lacrimile nu-s niciodată departe de suprafață.
   Ea se dă la o parte, se ridică și își scoate pantalonii, apoi își masează punctul în care fusese mai devreme mâna lui. Se simte vinovată.
   „Încetează. Încetează, Amber. Nu e vina lui. Fii și tu drăguță”.
   Deodată simte că nu are chef să-i mai spună. Nu vrea să-i spună, fiindcă nu știe cum vrea ca el să reacționeze. Nu știe dacă ar suporta compătimirea, nu știe dacă ar suporta să nu aibă parte de ea. Ultima oară când a văzut un om ucis au urmat zile în care s-a prefăcut, în care a ținut totul pentru ea și s-a ascuns. O mică parte din ea vrea să încerce din nou cu Vic: doar ca să vadă dacă rezultatul va fi diferit de data asta. Ce idee tâmpită! La Funnland e plin de poliție și parcul e închis. Poate păstra secretul doar până ajunge el la muncă.
   - S-a întâmplat ceva, îi spune cu o voce echilibrată, controlată, de parcă îi spune că a venit factura la lumină cu o surpriză.
   Stă cu spatele întors, nu are încredere în expresia pe care o afișează. Vic se apleacă în față.
   - Ce?
   Amber își împăturește pantalonii și îi pune pe scaun.
   - La muncă. În seara asta. O, Doamne, Vic, a mai fost ucisă o fată! La muncă.
   - Ce? Unde? exclamă el.
   - La Innfinnity.
   - Innfinnity?
   Îl aude pronunțând cuvântul și se gândește la implicații.
   Amber e singura care se duce în sala oglinzilor noaptea. O să înțeleagă el foarte repede că ea e cea care a găsit-o.
   - Iubito, o, iubito, ce frică ți-o fi fost! Trebuia să mă fi sunat. Trebuia să-mi fi spus.
   E supărată. Se întoarce și se uită urât la el.
   - Te-am sunat. Te-am sunat și ți-am scris. Ți-am spus deja. Toată noaptea. Deschide telefonul. O să vezi.
   Nu au fix, doar telefoane mobile cu cartelă. El își ia telefonul și îl deschide.
   - Amber, îmi pare tare rău!
   Ea se așază pe marginea patului în timp ce intră mesajele. Își masează gâtul din nou. Vic se așază în genunchi în spatele ei și îi dă mâna la o parte. Începe să-i maseze mușchii cu putere, strânge și apasă cu mâinile lui de muncitor, cu degetele puternice îi atinge falca fină. Ea își aduce brusc aminte de fața umflată, buzele sparte prin care i se vedeau dinții albi ai tinerei.
   Se cutremură și închide ochii. El apasă cu podul palmei pe coloana ei și o trage de umăr. Ea simte mușchiul relaxându-se în profunzime și suspină ușurată.
   „Când eram tânără, nu mă ajuta nimeni. Credeam că durerea de spate e normală la orice om. Noroc cu Vic. Ce bine că-l am pe el!”
   - Cum a fost? întreabă el. Cine era?
   - O biată fată. N-avea mai mult de 20 de ani. Împopoțonată de distracții. Of, Vic, a fost oribil!
   - Dar cum? Ce s-a întâmplat?
   Amber suspină.
   - Nu știu. Dacă știam, eram fie medium, fie polițist, nu?
   Mâinile lui rămân nemișcate.
   - Știi la ce mă refer, Amber! spune el ofensat.
   - Scuze! răspunde ea repede. N-am vrut să fiu grosolană, doar că a fost o noapte lungă.
   El o iartă, din fericire, și începe să o maseze din nou. A trecut o zi de la ultima lor ceartă și nu îi mai trebuie una. Vic are multe calități, dar poate ține supărarea săptămâni întregi și răceala lui ține casa într-o liniște mormântală. Toată tura s-a temut că după cearta asta urmează alt episod, până a uitat, din cauza descoperirii.
   „Probabil de-aia și-a închis telefonul”, își explică ea, „dar n-am de gând să insist să aflu, nu când e atât de amabil”.
   - Deci cum a fost? o întreabă din nou, deodată. Bănuiesc că n-ai mai văzut așa ceva, nu?
   Ea se întoarce și se uită la el. Nu știe la ce se aștepta, dar privirea lui entuziasmată o surprinde. Brusc, se preface îngrijorat, dar deja a văzut ce simte și nu-i place deloc.
   „Pentru tine nu e ceva real”, își spune ea în gând. „Nici fata de sub ponton, nici cea pe care au găsit-o printre tomberoanele din Strada Mare, nici asta. De fapt, acum sunt 3 victime și numai un prost nu-și pune problema că e același individ care face asta, iar tu te simți ceva mai entuziasmat că te gândești că apare Whitmouth pe hartă. Tocmai chestia asta îi face pe oameni să citească ziarele zilnic: dacă nu e vorba de familia ta sau de prietenii tăi, o crimă nu-i cu mult mai interesantă decât o ieșire la film, ci un subiect pe care-l discuți vesel, în bar”.
   Vede din nou fața fetei într-un crâmpei, cu ochii ieșiți din orbite și limba înnegrită, cu rețeaua de vene pe fața lividă.
   Moartea asta aberantă, dar atât de familiară, șocul, pustietatea cavernoasă din spatele ochilor înroșiți. Așa arată mereu. Nimeni nu moare pregătit, cu o mutră prezentabilă, ca și cum s-ar fi așteptat.
   - A fost...
   Trebuie să-și aleagă cuvintele. Se chinuie să-și amintească ce-a simțit, să separe reacția ei la fața locului de panica pe care doar ea o putea resimți.
   - Nu știu. E ciudat. Parcă eram într-o bulă. Mă uitam la mine. Într-un mod ciudat, parcă nici nu eram pe bune acolo.
   Vic se lasă pe spate și deschide sertarul noptierei. Scoate inhalatorul de astm și trage un puf.
   - Pun pariu că te-ai speriat, totuși, spune el, cu glasul pițigăiat din cauză că-și ține respirația. A fost vreun moment în care te-ai gândit că te vor crede vinovată?
   - Vic! 
   E scandalizată.
   - Dumnezeule!
   - Scuze! spune el și expiră.

   Ora 7 după-amiaza

   - Nu putem merge așa acasă.
   Stau față-n față pe câmp, cufundate până la brâu în tufele de hasmațuchi. Soarele stă să apună, dar încă strălucește și acum, că se află în câmp deschis, arată ca niște siluete amețite și prăfuite. Bel își privește mâinile și vede că are unghiile crăpate și negre de cât a săpat. Ridică ochii la Jade. E murdară rău. De țărână, de licheni, de frunze și crenguțe prinse de ea, zgâriată de spini și de scoarță de copac pe brațe și pe picioare.
   - O să mă omoare mama, zice Jade.
   - Nu-i nimic, răspunde Bel. Le pui pe toate direct în mașina de spălat. O să pună alte rufe peste ele și nici n-o să observe.
   Jade e șocată. În casa familiei Walker nu există mașină de spălat. Credea că lucrurile astea se găsesc doar la spălătorii.
   Faptul că Bel presupune că ar avea așa ceva arată diferența uriașă dintre ele. Mama lui Jade spală rufele de mână, după ce le pune în cadă la înmuiat luni seara, apoi freacă și stoarce, în timp ce respiră hârâit, înainte să le agațe marțea la uscat pe sforile întinse în curte. Ăsta-i alt lucru care o face pe Jade să iasă în evidență la școală: toate hainele ei, moștenire de la frații mai mari, sunt cenușii și tocite pe lângă ale colegilor. Toată lumea știe că familia Walker e murdară și că nu au pic de respect de sine. Cineva îi spune asta zilnic, ca nu cumva să uite.
   - Nu pot...
   Nici măcar acum, în fața acestei fete, cu accent sofisticat și blugi Levi’s, nu e dispusă să recunoască adevărul. Nu are prieteni, dar știe instinctiv că fata asta nouă și sclipitoare va dispărea din viața ei în secunda doi dacă ar descoperi care-i sunt originile. Nici măcar nu-și dă seama că scurta lor prietenie s-a terminat deja.
   - O să mă omoare, încheie ea cu glasul stins. Uită-te la mine!
   - Hai, face Bel, trebuie să ne spălăm!
   Se întorc la pârâu pe cărarea oilor. Câmpia strălucește datorită păpădiilor și florilor de cruciuliță galbene. Tac acum, nu îndrăznesc să se privească. Sarcina lor scârboasă le-a răpit cheful de vorbă pe care-l aveau de dimineață. Singurele cuvinte pe care le găsesc sunt practice, laconice. Se duc la mal. Apa părea mai adâncă atunci când se chinuiau să se țină la suprafață și să-și țină echilibrul, dar e destul de adâncă încât să le ajungă la coapse și e curată. Noroiul pe care l-au stârnit s-a așezat la loc. Niciuna nu spune nimic, dar fiecare se uită pe furiș după sângele lui Chloe și alte urme ale celor petrecute acolo.
   - Haide! o îndeamnă Bel.
   Își scoate bluza, își scoate blugii și le aruncă în apă. Jade rămâne în urmă.
   - Haide, Jade! insistă ea.
   - O să fie ude, spuse Jade nesigură.
   - O să le stoarcem. E cald afară. Se usucă imediat. Și oricum, putem să zicem că am căzut în râu. N-o să știe nimeni unde am fost toată ziua. Haide!
   Jade își scoate bluza și fusta. Are genunchii verzi de când s-a sprijinit pe ei în pădure. Intră șovăitoare în apă și rămâne acolo, tremurând cu hainele strânse la piept, cu toate că e cald încă.
   Bel îi smulge hainele și le aruncă în apă.
   - Freacă-le! îi ordonă. Haide! Apucă-te odată!
   Bel se lasă în genunchi, cu apa până la piept și freacă cu putere pielea de pe brațe și de pe umeri și curăță sudoarea de la subraț. Își cufundă capul și iese cu părul șiroind, în timp ce se spală de țărână pe față. Îi face semn lui Jade să facă la fel.
   „Nu pot”, își spune Jade. „Acolo unde... fața ei...”
   - Nu știu să înot, spuse ea.
   - N-ai nevoie. Haide!
   Bel se aruncă brusc spre ea și o apucă de braț. Se uită drept în ochii ei.
   - Jade! Nu te lăsa acum! Dacă nu faci asta, dacă te duci așa acasă...
   Intenționat nu termină propoziția. Nici nu trebuie. Știe că Jade a înțeles deja la ce se referă. EI vor ști. Își vor da seama. Deja se distanțează de fapta comisă. Încearcă să separe acțiunile pe care le fac acum de motivul pentru care trebuie să le facă.
   Jade îngenunchează și se bagă sub apă ca la botez.

   Deschide ochii sub apă și vede că mâlul e răscolit din nou. Ce întuneric e! Liniște.
   „Asta a văzut și ea”, își mai spune în gând. „Așa au fost ultimele ei clipe”.
   Fața lui Chloe îi apare din beznă. Se sperie și dă din picioare, se chinuie să se ridice din apă și iese la aer. Se luptă cu apa până ajunge la mal, unde urcă pe jumătate târâș, pe jumătate în fugă și rămâne acolo tremurând în chiloți.

   Ajung la poartă. Sunt ude leoarcă, cu hainele la fel de ude pe ele.
   - Aici ne despărțim, spuse Bel.
   „E mult mai calmă decât mine”, consideră Jade. „Pare să știe ce are de făcut. Eu aș fi făcut o grămadă de greșeli până acum. Deja ar ști toată lumea că eu sunt autoarea”.
   - Mă întorc acasă la mine prin sat, spune Bel. Nu trebuie să afle că am fost împreună. Înțelegi?
   Jade înghite în sec și încuviințează.
   - Da.
   - Nu trebuie să afle niciodată că am fost împreună, spune Bel. Știi asta, da? Nu ne mai putem vedea niciodată, iar dacă ne mai întâlnim, trebuie să te prefaci că nu ne cunoaștem. OK?
   - Da, zice Jade.
   - Înțelegi? întreabă Bel din nou. Niciodată. Înțelegi?
   Jade dă din cap.
   - Da, înțeleg.
   - Bun, încheie Bel.
   Se întoarce și traversează câmpia către capătul vestic al satului. Soarele începe să apună și îi lungește umbră.

6

   Stan și-a rulat o țigară în timp ce lua sfârșit conferința de presă și, cum ajung în parcare, și-o aprinde.
   - O, Doamne! exclamă el. Cât de cretin să fii să stabilești o conferință de presă la ora prânzului fără să oferi și tu măcar niște amărâte de sandvișuri? Trebuie să dai sandvișuri dacă vrei un articol favorabil. Toată lumea știe că jurnaliștii au nevoie de sandvișuri. Puteam foarte bine să stau în cârciumă.
   Stan e de modă veche. Foarte veche. Lucrează de pe vremea când jurnalismul se desfășura mai mult în baruri și cumva își duce viața mai departe ca și cum vremea aia mai există.
   Conform standardelor moderne ale jurnalismului britanic, este un dinozaur care-și face treaba la telefon și prin prezență fizică, nu pe Google sau cu ajutorul fluxului de știri, dar, când îl vezi, te trage după el și îți amintește ce te-a atras la meseria asta inițial.
   Se așază pe vine și se sprijină de un perete în care au crescut smocuri de brebenel, mucuri de țigară și cutii de suc. Kirsty rânjește și se ghemuiește lângă el.
   - Mda. Asta a cam fost pierdere de timp, nu?
   El scoate un mârâit cu damf de Guiness.
   - Totuși, m-a ținut departe de Sleaford.
   - Ai fost la Sleaford?
   - Da. Până și numele sună a ceva ce ți se lipește de pantof, nu? A trebuit să mă ofer voluntar să scriu despre asta, ca să scap de-acolo. Ce nu înțeleg e de ce nu omoară și ei oameni în locuri în care chiar să vrei să mergi. Pe bune. Cum ar fi la mare, de exemplu? Io zic că-s niște egoiști nenorociți.
   - Copilul F și Copilul M?
   Stan încuviințează. Altă săptămână, alt act violent între elevi: doi puști de doisprezece ani care l-au terorizat pe altul, până când cel din urmă a sărit în fața trenului. Toată chestia a fost înregistrată de camerele de supraveghere, așa că nu există niciun dubiu asupra identității celor vinovați.
   - Normal, zice Stan, dacă nu s-ar fi descotorosit de personalul din gara aia, nu ar mai fi avut nevoie de camere și cineva poate ar fi intervenit. Căcat. În ce lume trăim... Prețul oricărui lucru, valoarea nici unuia. Bine că sunt fonduri interminabile pentru de-alde Wheelie-bin Nazi, dar Doamne ferește să vrei să aperi niște copii de două jeguri hărțuitoare!
   Îi sare inima din loc. Credea că Stan e liberal de fel, cel puțin pentru un reporter de investigații criminalistice.
   - Serios? Jeguri hărțuitoare? îi reproșează ea.
   Stan suspină.
   - Da, știu. Dar asta-i problema, vezi tu? Amărâții ăia n-au avut nicio șansă să ajungă altceva. Clasic: părinți inutili, tați absenți, a treia generație care trăiește din ajutor de șomaj. M-am dus acasă la mama Copilului F. Nicio surpriză. Era în pat la ora 1, în vreme ce copiii se dădeau cu bicicleta afară, printre frigidere aruncate. Știi ce-a zis?
   Kirsty clatină din cap. Stan imită un accent nordic universal.
   - „N-ari asta triabă cu mini. Ăla-i di necontrolat”.
   - Da, dar... începe ea timid.
   Nu prea știe cum să abordeze subiectul ăsta.
   - Da, știu, suspină Stan din nou. Dar ar fi drăguț dacă, măcar din când în când, am încerca să nu ne mai conformăm stereotipurilor în care ne încadrăm. Și măcar mama lui F a fost cinstită. Știi ce-a zis ailaltă?
   Cu vocea pițigăiată și energică, o imită pe mama Copilului M: „Îmi iubesc copiii. Nu-mi pasă ce-a făcut, îl iubesc oricum”.
   Kirsty își aduce aminte de propria mamă, pe care a zărit-o o clipă la televizor, înainte să-l stingă cineva în grabă: purta o bluză lăbărțată de poliester, înflorată, proaspăt cumpărată pentru proces, și niște pantaloni peste care îi cădeau burțile, cu părul slinos dat pe spate și o mutră sfidătoare. La fel, aceleași cuvinte chiar, după care n-a mai zis nimic, niciodată. Nicio vizită, nicio felicitare de ziua ei. Dragostea și prezența nu-s același lucru, cel puțin asta a observat Kirsty.
   - Dacă și-ar fi iubit copilul, spune el, ar fi făcut ceva să-l învețe ce e bine și ce-i rău.
   Ușa cu geam a hotelului se deschide și ies câțiva reprezentați ai mișcării Armata Noii Morale, purtând la subraț pancartele care decoraseră sala de conferință. Kirsty rânjește.
   - Vorbești de parcă urmează să te înscrii la ăștia.
   Stan râde.
   - Nu-i așa? Mă rog. Câte cuvinte ai de scris despre scursurile astea?
   - Vreo 600. Un simplu articol. Tu?
   - La fel. Dar e editorial.
   - Norocosule!
   La editorial ai mai mult spațiu de mișcare, când vine vorba să lași jurnaliștii să-și exprime părerea, să facă analogii, să descrie similarități între povestea de față și cele din trecut. Lucru care, în cazul unei astfel de povești, poate fi o binecuvântare. A condus o oră ca să participe la 15 minute de discurs intelectual, cameronesc, urmat de o sesiune de întrebări și răspunsuri evazive. O să trebuiască să debiteze câteva sute de cuvinte citabile, înregistrate cu reportofonul, iar notesul ei e plin cu aberații exasperate, descriptive de decor.
   - Ți-e mai clar decât la început ce susțin ăștia?
   Stan clatină din cap.
   - Că lumea se duce dracului și Trebuie Făcut Ceva? Cam așa ceva.
   - Îhî, spune Kirsty. Așa mă gândeam și eu. Și ce Ceva?
   - Pe mine mă-ntrebi? Tipul ăsta, Gibson, a făcut bani din marfa de tip „Ce-ar face Iisus?”, nu? Brelocuri și șlapi parcă.
   - Da.
   - Păi, aș zice că ar trebui să facă ce-ar face și Iisus, atunci, nu?
   - Corect.
   - Deși cred că Iisus ar fi început prin a oferi sandvișuri. Ce mai ai pe lista de săptămâna asta?
   Kirsty ridică din umeri jenată. Nu e cea mai bună perioadă din lume să fii jurnalist independent, într-o lume care se hrănește din reciclarea știrilor. Mai ales dacă ai și un soț șomer, iar jumătate din cei care scriu pentru News International sunt numai liber-profesioniști.
   - Nu mare lucru. Tot încerc să mai scap de deplasări, dar nu-i pot păcăli.
   - Da, știu ce zici. Am ajuns să acopăr o zonă așa de mare, că o să-mi cumpăr o dubă, să dorm în ea. Nu prea mai ajung pe-acasă în ultimul timp.
   Se uită la tinerii adepți ai lui Dara Gibson. Poartă costume negre și sunt tunși impecabil. Arată ca niște oameni de afaceri.
   - Ne trebuie neapărat un criminal în serie pe cinste, spune Stan. Sau un dezastru industrial. Ceva care să ne ajute să trecem peste depresia de după sărbători.
   - Îhî, confirmă Kirsty, dar nu prea savuros, ca să nu-i trimită pe londonezi să ne fure jobul.
   Tocmai trece o jurnalistă londoneză pe lângă ei, Sigourney Mallory, de la Independent, care îi ignoră în timp ce vorbește la telefon. Cei doi ziariști se uită suspicios la ea.
   - Ce caută aici? întreabă Kirsty.
   - Habar n-am, zice Stan. O arde cam nașpa. N-a mai ieșit de ani de zile din centrul Londrei.
   A fost neobișnuit de multă lume la o conferință pentru un eveniment atât de lipsit de importanță. Se lansează grupuri de presiune politică zilnic. Și dacă și-ar fi făcut prezentarea ăia de la NMA odată cu întoarcerea parlamentului și reînceperea știrilor, ar fi primit cel mult un minut la „Știrile pe scurt” și asta, dacă ar fi avut noroc.
   - Or fi scientologi? întreabă Stan. Că arată ca și cum ar fi scientologi.
   Kirsty clatină din cap.
   - Vorbesc prea mult despre Iisus și nu suficient despre teoria conspirației. Nu. E doar proiectul vanitos al unui bogătaș, nu? Nu-i nimic interesant aici. Mai departe.
   - Corect, confirmă Stan. Am văzut o cârciumă pe centură, care părea să aibă mâncare. Vii?
   Kirsty sare de pe zidul scund și își saltă geanta pe umăr. E deja ora 2 și la 5 trebuie să predea materialul.
   - Nu, răspunde ea. Trebuie să mă duc acasă să scriu.
   - Aoleu, scrie și trimite-l din cârciumă ca orice om normal! propune Stan.
   Ei îi sună telefonul în buzunar. Îl scoate și se uită la ecran. Nu răspunde. Probabil o sună de la Tribune sau de la bancă, ori una, ori alta. Unii îi oferă bani, alții îi cer.
   „Puțin probabil să fie de la muncă”, se gândește ea. „Doar știu că am termen-limită și oricum nu e momentul ăla al zilei când primești de lucru”.
   O s-o înnebunească. Valurile de cotidiene împing editorii spre telefoane ca să împartă sarcinile între conferința de dimineață și prima ediție.
   „Sigur e de la bancă. N-are cum altfel. Mama naibii, nu pot vorbi cu ei, nu când trebuie să mă adun!”
   Îl lasă să sune, îl bagă în buzunar și simte telefonul vibrând câteva secunde mai târziu. Are un mesaj.
   - Haide, se roagă Stan de ea, bem un pahar și mâncăm un cârnat cu cartofi prăjiți, să vezi ce bine te simți! Hai că-ți dau adaptorul meu!
   - Cum știi tu să convingi o fată, Stan! spune ea. Nu, uite, cum termin de scris, trebuie să le dau de mâncare copiilor. Nu pot să beau bere cu tine toată ziua.
   Stan pufnește.
   - Știu și io... Nici jurnaliștii nu mai sunt ce erau, nu?
   Îi sună și lui telefonul în buzunarul hanoracului vechi și mucegăit. Îl scoate, nici nu se uită cine e și răspunde.
   - Stanley Marshall.
   Pune geanta laptopului pe jos, ascultă cu atenție.
   - Să-mi bag picioarele, unde ai zis? În sala oglinzilor? Cineva are simțul umorului.
   Kirsty se uită prin parcare, în timp ce așteaptă ca el să termine convorbirea, își vede toți colegii vorbind la telefon, dând din cap energic și notând chestii pe dosul palmei.
   „Aoleu, de la muncă mă sunau, nu? A apărut ceva interesant și eu n-am răspuns”, își reproșează ea în gând.
   - Da, zice Stan. Da, sigur. Oricum sunt în Kent. Da, cu mașina. Nicio grijă. Rahații de la Noua Morală? Da, normal. Probabil că ajung în 2 ore. Bine. Da. Sun de la fața locului.
   Deja și-a luat geanta în timp ce închide telefonul și scoate un pachet de tutun Drum din haină. Se uită la Kirsty în timp ce își bagă telefonul în buzunar.
   - Dacă era de la Tribune, eu zic să-i suni urgent, o sfătuiește. Nu vrei să pierzi povestea asta.
   - Ce s-a întâmplat? întreabă ea cu inima cât un purice, dar și interesată.
   - Păi, se pare că ăștia nu mai sunt subiectul știrilor, asta-i clar. O crimă. În Whitmouth. A treia anul ăsta și se pare că au mai fost două cu același modus operandi anul trecut.
   - Mamă, Doamne! zice Kirtsy.
   - Cam da, chicotește vesel Stan. Se pare că am primit ce-mi doream. Plecăm la mare!

7

   - Și visul devine realitate, spune Jackie și își desface cutia de suc.
   - Ești ușor de mulțumit.
   Amber îi aruncă un rânjet.
   - Nu, pe bune, spune Jackie, cine-ar vrea să fie oricine altcineva în momentul ăsta?
   - Jackie! exclamă Blessed tăios.
   Jackie se încruntă la ea, apoi aruncă o privire spre Amber și își aduce aminte.
   - Of, scuze! Nu la asta mă refeream. Voiam să zic că - știi tu. Whitmouth. Într-o zi cu soare.
   Amber zâmbește fără să vrea, în timp ce se uită la plajă. O fâșie de aproape un kilometru de pietre maronii, umbrite de un roller coaster tăcut, un ponton dărăpănat, câteva zeci de tonete colorate de fast-food pe margine, paravane de pânză umflate de vântul Canalului, un prosop și o ladă de plastic de răcit berea.
   - Ai dreptate, răspunde ea.
   - De-asta locuiesc aici, îi explică Jackie.
   - Și eu, confirmă Amber.
   Pentru mare venise inițial aici, dar nu mai este singurul motiv pentru care rămâne în continuare. Există și alte zone maritime, știe, alte orașe mai bune și probabil vecini mai buni decât grupul ăsta al ei care s-a adunat aici, dar Whitmouth, lipsit de orice farmec și cu disprețul său față de orice aspirație, cu mulțimile sale veșnic schimbătoare și lipsite de griji, o face să se simtă în siguranță. Când a venit aici, a simțit că poate prinde rădăcini, dar tot mai simte câte un fior de mirare de câte ori își dă seama că a reușit într-adevăr.
   - Cum te mai simți, Amber? o întreabă Jackie, cu vocea siropoasă și neobișnuită să ofere compasiune. Te descurci?
   „Știi ce?” îi răspunde Amber în gând. „Foarte nasol, mulțumesc de întrebare. Am găsit un cadavru acum 36 de ore și îl tot revăd în mintea mea, de câte ori încerc să dorm”.
   - Cred că te prefer când ești o vită nesuferită, Jackie! spune în schimb. Cel puțin atunci ești sinceră.
   Jackie hohotește.
   - Dar așa e, zice Blessed, care șade pe o pernă pe care și-a adus-o de-acasă special.
   Tricotează un pulover care să-i protejeze prețiosul fiu de vânturile crunte ale iernii.
   - Nu prea se cade, nu? Să profităm de situație în halul ăsta.
   - Aoleu, Blessed, protestează Jackie, da’ ce vrei să facem? Niciunul dintre noi n-a omorât-o pe fata aia și nimeni n-o cunoștea. Nu-i vina noastră că nu putem merge la serviciu, nu?
   Blessed ia o gură de bere cu ghimbir, apucă cleștele și împunge cărbunele pe grătar.
   - Cred că-i gata, anunță ea. Nu, știu ce zici, Jackie, dar să dai petrecere? Oare e cea mai potrivită reacție?
   Maria Murphy se dă cu cremă de soare de parcă ar fi la plajă pe Costa Brava și se uită la fiii ei care aleargă pe pietriș.
   - Hai că nu-i petrecere, Blessed! mai degrabă cei care locuiesc aici vin la plajă ca să mai schimbe decorul, nu? Nu-i ca și cum a pus cineva asta la cale. Doamne, o să azvârle mingea aia în mare, mă jur!
   Se uită toți în direcția privirii ei. Bărbații joacă o miuță, râd și se încaieră, alunecă pe pietre și folosesc digurile ca porți.
   Coloana vertebrală a Funnlandului, într-o vacanță neașteptată, țipă ca niște elevi care se bat cu bulgări de zăpadă. Inițial a fost ideea lui Jackie, cu toate că Vic a fost cel care i-a sugerat lui Amber și care a convins-o că nu o s-o învie pe moartă doar pentru că se încuie în casă și nici implicarea ei n-o să dispară.
   Faptul e consumat, de văzut, a văzut-o, dar viața trebuie să meargă mai departe. Nu petrece suficient timp cu colegii ei în afara programului și, de când e șefă, uneori pare că a căzut o barieră de sticlă între ei.
   - Așa-i, spune Amber. Nu rezolv nimic dacă mă închid în casă, nu? Nu-i ca și cum nu am găsit-o deja dacă stau și plâng într-o cameră întunecată.
   - Așa te vreau! spune Maria. Mi-ar plăcea să am și eu parte de drogul care te ține așa.
   - O rază de soare, asta sunt, radiază Amber.
   Maria se ridică brusc în șezut și se uită urât la fiul ei cel mare.
   - Jordan! strigă ea. Dacă dai mingea în mare, te duci după ea!
   Jordan Murphy se uită peste umăr, cu obrăznicia caracteristică vârstei de paisprezece ani. Frații lui - cu look similar, tunși periuță și cu cercel cu diamant în urechea stângă - își fac de cap în apă cu ceilalți băieți din zonă, luptându-se pe o cameră veche a unei roți de camion.
   Jackie mijește ochii.
   - Ha! Cine vrea să se uite la slăbănogul ăla? Eu mă păstrez pentru Moses sau Vic.
   Își golește cutia cu suc și o aruncă cu un gest firesc pe plajă, în timp ce spune:
   - De fapt, dacă știam că Vic al tău o să-și scoată tricoul, mă băgăm și eu să joc.
   - Ușurel, spune Amber.
   - Ei, haide, preia Blessed, până și eu m-aș bucura să-ți văd soțul intrând în apă! Trebuie să recunoști că arată foarte bine.
   Amber râde, dar nu e râsul ei. Știe că fac comentarii nevinovate, dar cele care o tot bârâie la cap cu frumusețea lui Vic și care invocă mariajul lor neoficial o fac să se simtă pe marginea prăpastiei.
   „Știu că mă iubește”, își spune ea. „Nu-mi trebuie o bucată de hârtie să-mi spună asta. Și știu că-s doar paranoică. Vic îmi e cât se poate de fidel, dar aș vrea ca femeile să înceteze să-mi reamintească de fiecare dată câte ar sta la coadă să-l aibă dacă ar avea ocazia”.
   - Știi că aspectul nu-i singura lui calitate, spune. Mai are și altele.
   - Da, dar frumos e, insistă Jackie. Mamă-mamă, ce postură!
   - Posterior? întreabă Maria. Jacks, chiar ai vorbit despre fundul iubitului lui Amber? Da’ chiar nu știi când să te oprești?
   - Postură, protestează Jackie, am zis postură!
   - Da, sigur, face Maria. Haide! Trebuie să ne apucăm de gătit dacă vrem să mâncăm.
   Amber se ridică, iar câinii, care stau pe un colț de preș, ciulesc urechile. Îi potolește și saltă capacul cutiei frigorifice. A fost la Lidl, fiindcă e singura care are mașină. Și-apoi, vrea să facă ceva pentru toți. Pierderea venitului îi va doborî în câteva zile și se simte bizar de responsabilă pentru asta, de parcă nu doar a găsit fata, ci a și plantat-o acolo.
   - Bun, burgeri, pui și cârnăciori. Blessed, sunt niște chifle în punga de plastic de-acolo!
   - Amber Gordon, te iubesc! Ce ne-am face fără tine? spune Jackie.
   - Ai găsi pe altcineva să învârți pe degete, răspunde Amber.
   Cu toate astea, e mulțumită, se simte bine, se bucură că a făcut efortul ăsta. Separă burgerii și îi întinde pe grătarul cel mai apropiat. Sunt grași și un nor de fum de carne ieftină se ridică din cărbuni.
   Maria vântură fumul din față și își aprinde o țigară.
   - Ia te uită, zice, uitându-se la plajă, înspre ponton, ai companie, Jacks!
   Se întorc toți și se uită la Martin Bagshawe, care îi privește de lângă un coș de gunoi.
   - Vai de capul meu, nu-și schimbă niciodată hanoracul ăla?
   Maria se încruntă la el și observă că el îi surprinde privirea și apoi se uită în altă parte.
   - Din câte știu eu, nu, îi răspunde Jackie. Nu l-am văzut niciodată fără el.
   „Nici măcar când v-ați tras-o în parcarea din Cross Keys?” se întreabă Amber, dar își mușcă limba.
   - Încă te sună? întreabă ea.
   Jackie încuviințează.
   - Dap. Cretin dubios. Aș vrea să... dispară.
   - Putem să-i rugăm pe băieți să vorbească cu el, dacă vrei, propune Maria.
   - Nu vă faceți griji, spune Jackie. Se pare că privirea ta de oțel l-a convins.
   Martin se întoarce și se târăște spre zona întunecată și mizeră de sub ponton. De cealaltă parte sunt niște trepte care urcă spre promenadă și o ieșire spre Cornișă.
   „Nu vrea să treacă pe lângă noi”, își spune Amber. „Îi e teamă c-o să zicem ceva și probabil că are dreptate”.
   În spatele lor, Moses îl deposedează pe Vic prin alunecare și împroașcă pietre în toate părțile. Femeile se ridică toate în genunchi.
   - Ooo! strigă Jackie.
   - Mamă, Doamne! strigă Maria.
   Amber sare în picioare.
   - Ești ok? Iubitule?
   Cei doi bărbați se ridică în șezut, se uită mirați la femei, se ridică unul pe altul și se întorc spre poarta din cealaltă parte.
   - Ben, nu vrei să joci?
   Amber se întoarce spre fiul de 14 ani al lui Blessed, care se sprijină tăcut de dig și citește un manual de biologie.
   Benedick ridică privirea spre ea, scutură din cap și dă pagina. E un copil serios și ușor durduliu. Amber bănuiește că povara speranțelor pe care le are maică-sa pentru el îi atârnă greu pe umeri. Are căștile de la MP3 player în urechi și, fără să și le scoată ca să o audă, ridică din umeri și își vede mai departe de citit.
   „Sper să-i meargă bine. Sper să ajungă un om fericit”, se gândește Amber.
   - Cum îi merge la școală? o întreabă pe mama lui, în timp ce întoarce burgerii.
   - Bine, răspunde Blessed. E printre cei mai buni din clasă, adaugă cu mândrie.
   - Asta-i bine. E deștept.
   - O să fie doctor într-o zi, mai spune Blessed vehement.
   - Nu mă îndoiesc.
   - Și se pricepe și la computere.
   - Da?
   Nu se miră. Benedick e genul de copil solitar și te aștepți în cazul ăsta să-și petreacă timpul liber în casă.
   - Îi place pe internet?
   - Da. Zic că-i bine că nu avem acasă, că altfel nu l-aș mai vedea la față.
   - Nu aveți internet? Credeam că așa își fac temele acum.
   - Se duce la bibliotecă pentru asta. Acolo au computere.
   - Voi nu aveți computer?
   Blessed clatină din cap.
   - A avut unul, dar i-a crăpat o chestie care se cheamă placă de bază. Așa au zis. Oricum, ceva ce nu se poate repara și asta, la o săptămână după ce a expirat garanția.
   - Of, Blessed, zice Amber, ce nasol!
   - Acum fac economii să iau una nouă. Poate de Crăciun. Sunt foarte scumpe.
   - Uau, nu știam! De ce nu mi-ai zis?
   Blessed saltă din umeri și se apucă din nou de tricotat.
   - Ei, măcar nu mai stă pe site-urile porno o vreme, intervine Maria. Jordan al meu numai la asta se uită. Seara nu pot intra la el în cameră, că mi-e teamă de ce-o să văd.
   În spatele ei, Jason Murphy face un punct și mingea zboară spre poartă. E o mișcare dificilă și nebunească. Femeile se uită la arcul descris larg peste plajă de mingea care aterizează în apă.
   - Aaa! exclamă Jackie, în timp ce desface o cutie cu suc. Începe spectacolul.

8

   Kirsty se uită la rețeaua de stâlpi și piloni ruginiți care sprijină pasarela, de la turnichetul de pe faleză, până la capătul pontonului. E întuneric, umed și urât mirositor, nu doar din cauza putorii de pește și apă de mare cu alge putrezite, ci și de la aerul îmbâcsit de generații întregi de săraci, mâncare neterminată și aruncată și diverse lichide băltite printre pietre.
   Nu e cel mai ca lumea oraș în care a fost, dar având în vedere motivul pentru care a fost trimisă acolo, nu-i rău. Treaba ei e să găsească 1 500 de cuvinte pentru articolul de duminică, prin care să-i facă pe cititori să aibă o părere mai bună despre viața lor. Trebuie să sară peste atracții, înghețată, baloane colorate în formă de animale, plăcerea deosebită a cartofilor prăjiți fierbinți și sărați pe care-i mănânci din punga de carton în briza rece a mării, șocul plăcut al apei pe piele și să arate în schimb cum e viața printre kilometri de prefabricate postbelice, cenușii, presărate prin mlaștina din jurul estuarului și să descrie vitrinele de plastic ale chioșcurilor de fast-food, viețile stresante ale unei populații mai mult ambulante, cu slujbe sezoniere și fațadele georgiene care se mai zăresc printre plastic și neon. Practic, trebuie să-i facă să creadă că Balham e minunat prin comparație.
   Un oraș în care se află un criminal în libertate nu are voie să fie frumos, asta e o lege nescrisă. Dacă s-ar întâmpla astfel de lucruri în orașe frumoase, acolo unde oamenii își cumpără ziarul de duminică și-l mai și citesc, atunci cine s-ar mai simți în siguranță?
   Și totuși, n-are cum să nu-i placă. În ciuda magazinelor dărăpănate și sărăcăcioase, în ciuda palorii localnicilor care ar trebui să fie bronzați, că de-aia locuiesc la mare, și a faptului că pe Cornișă nu se vede pată de culoare din natură, în ciuda lacrimilor prietenelor mahmure ale Hannei Hardy, când au descoperit motivul pentru care fata nu a mai ajuns la casa lor mobilă aseară, chiar dacă aici oricine are cincisprezece ani arată de patruzeci mai degrabă, în Whitmouth există totuși o splendoare vulgară, tupeistă, pe care o consideră uimitor de fermecătoare. O parte din ea, în ciuda naturii sumbre a muncii care a adus-o în locul ăsta, simte că e în vacanță. Îi place Whitmouth și i se pare că-i plac și oamenii.
   De exemplu, la 15 metri de ea se află un grup mare, de genul petrecăreților din clasa muncitoare, în care femeile stau între ele și bărbații joacă un meci de fotbal dur, se ciufulesc și fac pauze frecvente ca să bea bere la cutie și să împartă un joint.
   „Genul de grup”, reflectează ea, „în care, pe vremuri, mi-ar fi plăcut să mă integrez. Poate de-aia îmi place aici. În altă viață, aș fi zis că e raiul pe pământ”.
   Și totuși, stă exact în locul în care a fost găsită Nicole Ponsonby, prima victimă din vara asta. Nicole zăcea, destul de împăcată, cu fața în sus și cu un braț dat pe spate spre ceafă. Ar fi arătat ca orice altă adolescentă iubitoare de soare, dacă n-ar fi fost întinsă pe un morman de cârpe și sticle la umbra digului, cu fața vânătă.
   Asta a fost pe 13 iunie. Nicole era în Whitmouth de patru zile în momentul în care a fost ucisă. Ultima oară fusese văzută când a ieșit clătinându-se din barul Sticky Wicket, plină de piercinguri și cu o vânătaie pe gât, ca să caute ceva de mâncare. Era din Lancashire. Avea 19 ani și, cu 1 an în urmă, terminase cu rezultate excelente școala de catering și afaceri. În ultimele 3 luni, lucrase ca recepționeră la Jurys Inn, în Manchester. Venise la Whitmouth inclusiv ca să vadă dacă poate avansa un pic în lanțul trofic la unul dintre hotelurile de pe coasta din Kent. Nu avea iubit și nici nu avusese unul din clasa a șasea.
   Venise aici în copilărie de 2-3 ori, cu părinții ei, Susan și Grahame, și cei 2 frați, Jake și Mark. Era o fată bună, curată și respectabilă în mare parte din timp și de obicei nu pierdea controlul, dar își mai făcea de cap cu colegii, cum fac adolescenții în general. Nu o observase nimeni după ce plecase din bar și până în momentul în care a apărut strangulată, 12 ore mai târziu. Evident că nu, ea nu era remarcabilă, iar străzile erau pline de oameni.
   În timp ce Kirsty stă și se gândește la fată și la circumstanțele morții ei, un bărbat în hanorac se oprește lângă ea.
   „Arată ca o hermelină sau ca un dihor”, își spune ea, „cu dinții ăia ascuțiți și cu ochii mici ca niște mărgele”.
   - Pot să te ajut cu ceva? întreabă el, cu o voce nazală și lipsită de nuanță.
   - Nu. Mulțumesc, spune ea, încercând să pară amabilă și prietenoasă, dar să nu lase loc de întors. Ba da, de fapt, dacă tot întrebi. Ești din zonă?
   - Da, răspunde el ușor enervat, de parcă e atât de evident, încât și un copil și-ar da seama.
   - Bine, că tot încerc să dau de cineva care nu-i turist și nu reușesc.
   Asta e o minciună. Adevărul e că localnicii cu care a vorbit au dat dovadă de o loialitate admirabilă față de orașul lor, iar ea nu prea mai are pe cine să citeze că „mi-e frică să mai ies din casă” sau „tremur în pat”, ca să-i facă pe cititori să se simtă recunoscători pentru banii pe care îi plătesc pe proprietățile lor din Cheltenham. Dacă nu i le oferă nimeni curând, va trebui să inventeze „citatele” astea.
   - Te superi dacă te întreb ce părere ai despre toate astea? Despre crime? Ca localnic?
   Tipul devine și mai suspicios.
   - De ce vrei să știi?
   Kirsty se adaptează la conversație și dă mai tare volumul de amabilitate.
   - Da, scuze, ar fi trebuit să mă prezint.
   Îi întinde mâna, cu toate că nu-i face nicio plăcere să-i atingă pielea cenușie.
   - Kirsty Lindsay. De la Sunday Tribune. Scriu un articol despre...
   - Știu despre ce scrii, zice el și pufnește cu mândrie.
   Uneori se întâmplă și asta. Chiar dacă majoritatea oamenilor se emoționează în fața ziariștilor, de teamă să nu ofere prea multe informații despre ei înșiși, nesiguri unde va duce o întrebare, întotdeauna există un ciudat care consideră abordarea ca o dovadă că e important și că jurnalistul și-a dat seama de asta, spre deosebire de vecinii lui.
   - Sigur. OK, da, normal că știi, îl încurajează ea. Așa că mă întrebam...
   - Îți zic eu ce cred. Cred că ar trebui să vă cărați toți de-aici. Nu vă vrea nimeni aici.
   - Hei, stai așa, protestează Kirsty, trebuie să transmitem ce se petrece!
   - Da, dacă asta crezi că faci, zice el. Știu eu ce-o să faci de fapt. Nu o să întrebi pe nimeni care chiar știe. Nu asta vrei, nu? Vrei doar să faci pe deșteaptă, venită de la Londra în provincie. Ne-ar fi mult mai bine dacă v-ați căra și ne-ați lăsa în pace.
   - Dar...
   Kirsty se uită la obrajii lui bărbieriți neglijent, la buzele crispate a încăpățânare, la scârba instinctivă și irațională pe care o afișează și știe care-i răspunsul. N-o să obțină nimic util de la tipul ăsta, care dă vina pe presă și nu pe criminal, doar ca să nu fie de acord.
   - Bine, îi spune, mersi oricum.
   - N-ai voie să mă citezi, spuse el. Nu ți-am dat permisiunea să o faci.
   - Nici nu știu cum te cheamă.
   Se îndepărtează, ca tipul să n-o mai poată lungi. Îi simte totuși privirea lipită de ceafă în timp ce schimbă direcția pe plajă. Trece printre grătar și gardul din jurul parcului de distracții, unde banda galbenă a poliției delimitează gaura din gardul de sârmă din spatele tonetei cu găletușe și lopățele de plastic. De-aici, fortificațiile de beton ale parcului de distracții îl fac să arate ca un lagăr. Peretele frontal, care dă spre drumul bătut de vânt, pe care lumea-l numește în glumă „Cornișa”, e luminat mulțumită panourilor de afișaj și becurilor colorate.
   În afară de grupul mare, mai sunt câteva grupulețe de tineri care vorbesc, moțăie mahmuri sau joacă Frisbee în tricou și șort.
   Printre ei trece o echipă de filmare care le ia interviuri. Kirsty se întreabă cum de sunt mai degrabă atrași de ideea de a apărea la televizor, decât îngroziți că o fac fără machiaj sau orice fel de pregătire pentru asta.
   - Da, normal că mi-e frică, spune o tânără care trece pe lângă ei, dar ce să fac? Am o singură săptămână de vacanță. Trebuie să mă distrez și eu, nu?
   - O să mai veniți la Whitmouth? întreabă reporterul.
   - Probabil că nu, răspunde ea. E o prostie, de fapt. Băutura e al naibii de scumpă și știați că parcul de distracții e închis de când am ajuns aici? În toiul sezonului!
   În timp ce vorbește, face semn spre zidul masiv al parcului Funnland, dincolo de care poliția continuă să caute dovezi, pentru a doua zi consecutiv, parcurând centimetru cu centimetru cu periuțele lor din păr de cămilă.

   Se duce la Antalya Kebab House, toneta lângă care a fost văzută pentru ultima oară a doua victimă, Keisha Brown.
   Proprietarul e turc, volubil dar ostil.
   - Da’ ce te interesează așa, deodată? întreabă el. Știi ce? Chestia asta s-a mai întâmplat de două ori anul trecut. Anul trecut au fost două fete la fel de moarte și puțin v-a păsat. Atunci n-a venit niciun reporter, niciun ziar în afară de Whitmouth Guardian, nimeni de la televiziune. Erau invizibile atunci. Parcă nici n-ar fi existat. Și-acum... acum e fenomenal. Îl căutați toți pe Hannibal Lecter și acum e important, nu?
   - Corect, zice ea.
   În Marea Britanie au loc două crime pe zi. Doar o treime din ele ajung să ocupe mai mult de câteva rânduri în josul paginii de ziar. Dacă vrei ca acea crimă despre care scrii să treacă de redactorii de știri, trebuie să ai parte de detalii care să sară în ochi sau de o familie vehementă.
   - Dar am venit acum. Măcar e o șansă să îndreptăm lucrurile, nu?
   - Ai de gând să cumperi ceva? întreabă el țâfnos, săgetând-o cu ochii lui negri.
   - Ce-aveți bun?
   - Totul e bun.
   - Vreau un kebab și o cola, vă rog.
   - Cartofi prăjiți? latră el.
   „Nu”, dă să zică, apoi se răzgândește repede. Nu are sens să o dea în bară pentru costul cartofilor.
   - Și bonul, vă rog.
   Stă câteva clipe cât se întoarce el spre friteuză și cufundă coșul în ulei.
   - Deci o țineți minte?
   El stă cu spatele întors. Îi vede părul negru reflectat în perete din spatele grătarului, printre șervete mâzgălite și meniuri lipite cu scoci. Are 50 și ceva de ani, dar pare mai în vârstă. Aici toată lumea pare mai în vârstă.
   „Încetează. Ai devenit o snoabă burgheză cum nu s-a mai pomenit. Doar pentru că scrii pentru marele public nu înseamnă că trebuie să le împărtășești opiniile”.
   El ridică din umeri.
   - Nu neapărat. Da, mă rog. Dar numai pentru că s-a întâmplat ce s-a-ntâmplat. Nu aș fi ținut minte nimic despre ea, în afară de faptul că am găsit-o moartă printre tomberoanele mele. Așa o țin minte. E un fel de-a spune.
   - Mai era cu cineva? Era singură?
   - Nu știu. De multe ori e greu de spus, mai ales sâmbăta. Uneori vin singuri, dar pleacă însoțiți. Sunt ca animalele sâmbătă noaptea. Ai zice că, fiind în vacanță, sâmbăta nu ar trebui să însemne mare lucru, dar ai fi surprinsă. Tot se împopoțonează, tot se îmbată și stau până târziu în oraș. Nu știu să stea la coadă și să aștepte. Cred că erau 20-30 care frecau menta și scăpau chestii pe jos. Cartofi, cartofi și iar cartofi. Beau de sting și au impresia că le trece beția dacă mănâncă niște cartofi. Am camere de supraveghere. În fiecare sâmbătă se întâmplă ceva. Camerele mă scutesc de ore întregi de declarații la poliție.
   - Apare și ea?
   El încuviințează.
   - Da. Așa cum ziceam, nimic remarcabil. Intră, ia cartofi, vorbește cu niște băieți cât așteaptă. Îi plăcea oțetul, cred că și-a turnat jumătate de sticlă. Fanta. A băut Fanta.
   - Și băieții?
   - Nu știu. Întreabă poliția. Dar cred că ți-au spus deja. Nu ei au omorât-o. Majoritatea erau prea beți să stea în picioare, darmite să stranguleze pe cineva. Poate din greșeală. Așa că-și ia cartofii, pleacă, iar eu îmi văd de ale mele. Țin deschis până la patru sâmbăta. Dacă merge bine, când e sezonul în toi, pot să fac două sute de kilograme de cartofi pe noapte. Numai eu am deschis când se închid cluburile și majoritatea și-ar da și mama pe o pungă de cartofi prăjiți.
   - Și pe urmă? insistă Kirsty.
   - La 4 și jumătate scot gunoiul și aștept să se răcească uleiul, ca să scurg friteuza și...
   Iar ridică din umeri. Un necrolog banal.
   - Cred că a fost oribil, spune ea compătimitor.
   - Da...
   Îi împachetează kebabul în hârtie.
   - Doar nu vezi zilnic așa ceva. Vrei chilii?
   - Mersi.
   - Mersi, da, sau mersi, nu?
   - Mersi, da. Mersi.
   - Deschis sau închis?
   - Închis, vă rog!
   Urmează să-l arunce în primul coș de gunoi după ce pleacă. El trântește kebabul pe tejghea.
   - 12.50.
   - 12.50? scâncește ea.
   - 12.50, insistă el ferm. Și bonul.
   Kirsty se abține să nu-și dea ochii peste cap și plătește.
   Jurnaliștii nu sunt singurii oameni pentru care crima în serie reprezintă o oportunitate în afaceri.

   Nu se poate duce la Funnland. La intrarea personalului, unde s-au strâns câțiva jurnaliști și fotografi neimpresionați, printre mormane de garoafe în țiplă, e un anunț care zice că parcul se va redeschide a doua zi. A mai lucrat cu unul dintre fotografi înainte, așa că se duce la el.
   - Ai găsit ceva? L-ai văzut pe Stan Marshall? întreabă ea.
   El clatină din cap.
   - Cred că e în cârciumă. Mai nimic pe-aici. Directoarea, acea Suzanne Oddie, și niște polițiști.
   - Au zis ceva?
   - Bla, bla, fără precedent, bla, bla, condoleanțe familiei, bla, bla, cooperare deplină cu poliția, bla, bla, liniștim clienții. S-a dat o declarație de presă.
   Jeremy de la Express îi arată. Nu-i mare lucru. Parcul se redeschide cât de curând, Innfinnityland închis, probabil va fi demolat. Condoleanțe din inimă. Face o fotografie cu telefonul ca să citească mai târziu.
   - Ce faci aici, de fapt? Credeam că de la Trib vine Dave Park.
   - Păi, da! El e cu știrile de primă pagină. Eu doar descriu faptele. Orașul panicat. Țineți-vă fetele acasă. Prețul berii. Doar știi.
   - A, chestii de duminică, zice un jurnalist de la Mirror. Nimic nou, doar mai mult.
   - Totuși, spune fotograful, bravo dacă obții ceva.
   - Cineva trebuie să pună toate astea în cuvinte, spune Kirsty. Ca să aveți și voi de ce să râdeți. Deci ce știm? Vreo informație nouă despre victimă?
   În sinea ei o apucă tremuratul când spune asta. Victima - o viață redusă la frivolitate.
   - Nimic nou. Mama și tatăl fac un apel în după-amiaza, asta la primărie.
   - Acolo s-a dus toată lumea?
   Tipul de la Mirror țâțâie.
   - Nu fi fraieră! Abia la 4 începe. Sunt la White Horse acum, pe Dock Street.
   - Strâng informații, spune fotograful și face cu ochiul.

9

   Amber e în bucătărie, unde vorbește la telefon ca să cumpere un computer pentru Benedick, când cineva sună la ușă. Cu disperare și insistență, iar și iar, fără să aștepte un răspuns între timp. Oricine ar fi vrea să intre, acum.
   - Cine-o fi?
   Întrerupe convorbirea, iar Vic ridică ochii din ziarul Sun.
   - O fi vreun cățel rătăcit sau vagabond. Vagabond probabil, după cum sună. Ăia pierduți nu sună așa tare.
   - Ha! face ea și fuge spre ușă.
   Cu spatele la ea e o siluetă cu un hanorac Adidas și cu gluga pe cap, geanta sport pe umăr, și se uită la mașini și la stâlpii de beton de la Tennyson Way, de parcă se așteaptă să vadă pe cineva.
   - Pot să vă ajut cu ceva? întreabă Amber.
   Silueta se întoarce. E Jackie Jacobs și arată îngrozitor. În afară de hanorac, poartă ceea ce pare a fi un pantalon de pijama și o pereche de șlapi cum purta Romina. Fără machiaj, fața îi e ridată și cenușie, cu șanțuri profunde pe buza superioară.
   - Nu știam unde să mă duc, spune ea. Îmi pare rău.
   - O, Dumnezeule! Intră.
   Se dă la o parte ca să intre Jackie și o urmează. Vic o vede și se ridică brusc de pe scaunul pe care stătea în bucătărie.
   - Care-i treaba, Jackie?
   Jackie își scoate gluga. Are părul unsuros și nepieptănat. Lui Amber nu-i vine să creadă că se află în fața tipei exuberante cu care a fost ieri la plajă.
   - Stă în fața apartamentului meu și nu vrea să plece, zice ea și izbucnește în plâns.
   Amber știe despre cine e vorba.
   - Doamne...
   - Stă acolo tot timpul. Pur și simplu stă. Sau... na, știi tu. Ca ieri. Pe plajă. Sau la supermarket. Oriunde mă duc. Simt că o să înnebunesc.
   - Ba nu înnebunești.
   Amber ia geanta și o aruncă pe scară. E clar că au un musafir.
   Căminul Amber Gordon pentru Femei Depravate, îi zice Vic, și asta, când e amabil. Uneori, în funcție de oaspete, îi zice Sanctuarul câinilor din Whitmouth.
   - Înțeleg de ce simți asta, dar nu e cazul. Sper că n-ai vorbit cu el, da?
   - Nu, spune Vic. Ăștia trebuie ignorați.
   - Am încercat, spune Jackie. Dar ce să fac? Dacă stă acolo zi de zi, când te duci la magazin, când ești la muncă, sună la ușă, lasă mesaje, lasă... margarete în prag... încearcă tu să-l ignori.
   - Aoleu, Jackie! Mereu îți arde de glumă și nu mi-am dat seama cât de serioasă e treaba.
   Se duc după Vic în bucătărie. El umple cana electrică. În Whitmouth, soluția oricărei probleme e o cană cu ceai și un biscuit. Și Dumnezeu e martor că se rezolvă multe așa.
   - Știu. Da, zice Jackie. Nici eu. Credeam că se prinde. Că se plictisește. Dar de când ai... Cadavrul. Biata fată! Acum trăiește, acum vine unu și... Poate că m-a afectat mai mult decât credeam. Dar acum e mai rău. Nu pot să... nu mai pot sta acolo, Amber! Nu se mișcă din loc, indiferent ce fac. Habar n-am unde doarme, că pare că mă urmărește 24 din 24.
   - E OK, zice Amber. Stai aici. Cât vrei. Până găsim altă soluție.
   Se uită la Vic. El stă lângă chiuvetă, inexpresiv. În cazul în care are vreo părere, o ține pentru el.
   Jackie se emoționează și scoate un pachet de țigări Camel din buzunar. Caută o brichetă. Vic își drege glasul.
   - Îmi pare rău, Jackie, zice el, te superi dacă fumezi afară?
   Ea se miră, ca și cum e prima oară când i se sugerează asta, dar își ia pachetul și dă să se ridice de la masă.
   - Îți aduc eu scrumieră, adaugă Vic.
   Ea pare surprinzător de recunoscătoare.
   - Mersi.
   Amber iese după ea în curte, cu Mary-Kate și Ashley lipăind încetișor la picior. E mândră de peticul ei de grădină. Țărâna salină a estuarului nu lasă să crească mare lucru, dar a umplut-o cu ghivece și coșuri de mușcate și verbine, iar curtea e luminoasă și primitoare. Scaunele sunt înclinate să nu le plouă și pernele la adăpost. Le scoate, scutură apa de pe scaune și își cere scuze.
   - Ce? Nu, nu fi fraieră. E casa voastră.
   Vic apare cu scrumiera, o pune pe masă, zâmbește și se retrage. Jackie își aprinde țigara. Amber recunoaște plăcerea nicotinei pe fața ei, își aduce aminte senzația. S-a lăsat pentru Vic, dar îi lipsește zilnic fumatul.
   - Ia te uită, ai și scrumieră! Nimeni nu prea are, dar toată lumea se uită urât la mucurile de țigară de parcă ar fi nucleare, chiar și când ajung în gunoi, lângă cojile de cartofi.
   - N-am face asta, spune Amber.
   - Nu, Vic are maniere de preot.
   - N-aș merge până-ntr-acolo, spune Amber, dar în sinea ei e de acord, probabil cam așa vede lumea relația lor: politicoasă.
   Vic are super maniere. Când l-a cunoscut, parcă a intrat într-o cadă mare cu apă caldă: îi ținea ușa, îi arăta apreciere, știa că o farfurie folosită va fi imediat spălată. După atâția ani în care se temuse de bărbați, de impulsurile și încăpățânarea lor, și îi crezuse niște tirani egoiști.
   Apoi a apărut Vic. Avea mereu mâinile curate, chiar dacă făcea reparații mașinilor din parcul de distracții, ca parte din slujba pe care o avea acolo. Spunea „mulțumesc” și „te rog” și o proteja cu un braț când treceau prin mulțime. Își aduce aminte când l-a observat cum ajuta clienții să urce și să coboare din instalații, cum mereu zâmbea sau râdea dacă cineva avea nevoie de asta, cum potolea orice mitocan care căuta gâlceavă.
   Relațiile din Whitmouth nu durează în general, dar sunt împreună de 6 ani deja și în cazul în care longevitatea se plătește cu politețe, atunci slavă Domnului pentru bunele maniere! A trăit ani și ani în care a tânjit să ajungă într-un moment calm al vieții și încă îi vine greu să creadă că se întâmplă.
   - Tu nu-ți dai seama cât noroc ai. Aș da orice pentru un astfel de tip, spune Jackie și iar îi dau lacrimile.
   Amber întinde mâna și o mângâie pe antebraț, cu toate că gestul îi dă o senzație aiurea. N-a știut niciodată să se arate sensibilă cu alții. Nici nu a considerat-o pe Jackie ca fiind apropiată.
   - Nu plânge, Jackie! E OK, o să treacă.
   Jackie își privește țigara și se vede că o muncesc gândurile.
   Mary-Kate vine și se așeză pe picioarele din spate și se sprijină cu cele din față pe piciorul lui Amber. Automat, ea își ia mâna de pe brațul lui Jackie și îl scarpină după ureche.
   - Nu-i corect, izbucnește Jackie. Pur și simplu nu-i corect. Un pic de noroc să am și eu.
   Vic apare în ușă, calm ca de obicei, cu geanta lui Jackie.
   - Jackie, o să pun asta în camera de oaspeți! îi spune. OK?
   Amber știe că face gestul ăsta nu din ospitalitate, ci pentru că nu-i place dezordinea. Pentru el, fiecare lucru trebuie să stea la locul lui. Geanta l-a stresat de când a apărut cu ea Jackie, care are altă interpretare și consideră că gestul e unul de ospitalitate. Iar îi dau lacrimile.
   - Haideți, oameni buni... nu știu ce m-aș face... zău. Jur, jumătate din orașul ăsta s-ar fi dus naibii fără voi!
   - Ei, haide, Jackie! face Amber stânjenită.
   - Are dreptate, să știi, spune Vic din ușă. Bunătatea întruchipată Amber a noastră. Știi ce-a făcut toată dimineața?
   - Nu, răspunde Jackie, fără prea mult entuziasm.
   N-o interesează alți oameni, mai ales în toiul vreunei drame personale.
   - A sunat pe toată lumea din zonă, ca să întrebe dacă are cineva un computer în plus pentru Benedick Ongom. Toată dimineața a stat pe telefon, nu, draga mea? A trebuit să-mi fac singur sandvișul cu bacon.
   Moderează reproșul cu un zâmbet larg, cuceritor, dar lui Amber nu-i scapă.
   - Da, continuă el. E uluitoare, pe bune. Uneori mă întreb dacă nu cumva are conștiința încărcată. Dacă nu cumva compensează pentru vreo faptă rea dintr-o viață anterioară.
   Jackie râde. Amber se înroșește și schimbă repede subiectul.
   - Zi-mi ce s-a întâmplat. Nu știu dacă am înțeles.
   - Păi... nu știu de ce face asta. Știi? Nu pricep.
   - Nu, păi n-ai cum. În mod evident nu-i cu țiglele pe casă, nu? Oricum, am crezut că l-a deraiat Tadeusz cu mesajul ăla.
   Jackie clatină din cap.
   - Cred că l-a înrăit și mai tare. Acum e furios. Îi simt furia. Pare să mă urmărească nonstop. Și o să fie și mai rău când mă întorc la muncă și o să plec singură noaptea.
   - Lasă că te duc eu cu mașina, spune Amber, ocazie cu care mai adaugă încă un lucru de făcut pe listă.
   E loc în mașină. Acum o duce doar pe Blessed.
   - Dar nu-i doar asta. Nici nu dorm deloc. Tot mi se pare că o să mă trezesc cu el peste mine. Serios. Nu pleacă niciodată. Cred că o să-mi pierd mințile.

   Vic se uită la ele pe fereastra bucătăriei: cele două capete blonde, aplecate unul spre celălalt și fumul țigării lui Jackie. Au uitat complet de el.
   „Ochii care nu se văd se uită”, își spune el. „Femeile. Cum nu vorbești cu ele, cum uită că exiști”.
   Le studiază în tăcere, inexpresiv. E rupt de oboseală, în timpul sezonului avea zile întregi de exuberanță, dar cu fiecare an ce trece, entuziasmul ăsta se diluează. De-a lungul timpului a lucrat în 8 stațiuni diferite, dar Whitmouth pare că a devenit obositor în ultimul timp.
   „Din cauza vârstei, mă ajunge din urmă”, își spune el. „Îmbătrânesc și nu mai pot. Trebuie să găsesc un stil de viață mai ușor. Nu mai am multă energie, începe să se vadă”.
   Jackie și-a lăsat cana de ceai pe masă, cu resturi de tanin pe porțelan. Ia cana și o duce la chiuvetă. O spală meticulos, în timp ce ascultă murmurul femeilor. Șterge chiuveta, lustruiește cromul și pune cana la uscat pe un prosop împăturit.

   În grădină se aude telefonul lui Jackie.
   - Nu răspunde, o sfătuiește Amber. Lasă-l.
   Jackie se uită la telefon ca la un rahat găsit în geantă.
   - Nici n-aveam de gând.
   Sună în continuare. Jackie își mai aprinde o țigară și Amber face tot posibilul să nu-și dea ochii peste cap.
   - Mă duc să-l rog pe Vic să-ți facă patul, îi spune lui Jackie.
   - Vai, e minunat omul ăsta! Cum l-ai găsit?
   Îi sună din nou telefonul.

10

   „Ce nevastă lamentabilă sunt... E ofticat rău pe mine și nu mă mir. Doamne, abia aștept să se termine seara asta! Ce naiba m-o fi apucat? Nici măcar n-aveam voie să conduc în starea aia când m-am urcat în mașină după-amiază”.
   Kirsty profită de faptul că a ajuns în bucătărie, ca să dea pe gât un pahar cu apă și trei pastile de ibuprofen. Se simte mizerabil și mai are și conștiința încărcată. Ce nebunie... își spune. Nu băutul în sine, ci compania jurnaliștilor. Când se adună zece – doisprezece ziariști într-o seară, e clar că se pun toți în cap, de nu mai stă unul în picioare. De fiecare dată.
   Golește paharul și îl umple la loc. Deschide frigiderul și scoate somonul afumat și pungile cu salată. E genul de mâncare pe care nu și l-au permis în ultimele luni, dar exigența a împins-o pe culoarele magazinului Waitrose, ca pe o nevastă de fotbalist de la Manchester United, înarmată cu un cec gras. O să mănânce toți fasole și orez toată săptămâna ca să poată plăti cina asta, lucru pe care n-o să-l știe niciunul dintre cei aflați acum în sufragerie. Succesul e singurul lucru care naște succes, iar ca Jim să primească de lucru, bogătanii ăștia trebuie convinși că n-are nevoie de asta. Farfuriile bune sunt întinse pe blat, după ce au fost verificate să nu fie ciobite și tot ce are de făcut e să le umple decorativ, în timp ce oaspeții lor beau Semillon-Chardonnay din banii de încălțăminte ai lui Sophie.
   Îi vine să verse, dar înghite în sec.
   „Shot-uri în flăcări. La vârsta ta. La orice vârstă. Ce naiba o fi fost în capul tău? Pentru că m-am distrat. Pentru că-mi place compania jurnaliștilor. Pentru că-mi place inteligența lor naturală, competitivă, părerile lor partizane de mori hodorogite, felul în care se bat să reducă totul la un titlu de cinci cuvinte, vânătoarea lor cinică după peiorative perfecte. Pentru că m-am săturat să fiu bună și răbdătoare, pentru că trăiesc ca o sărăntoacă de luni de zile și aveam nevoie să fiu nesăbuită o seară și pentru că m-au prins imediat și m-au dus la White Horse și am vrut să merite banii. Pentru că n-ai cum să descrii un oraș în care oamenii vin să se facă praf, dacă nu faci și tu același lucru o dată. Pentru că, în ciuda scutului de oțel pe care-l cărăm cu toții, o zi în care sapi și scoți la suprafață detalii despre crimele a cinci fete te deprimă destul cât să te apuci de băut. Și pentru că pur și simplu am uitat de cina asta nenorocită”. 

 ......................................