„Când nu poți controla ce se întâmplă, controlează felul în care răspunzi.”
                              Buddha

O fată singură, Lilian Peake

1-3 

CAPITOLUL 1

       Lorraine se aplecă să aranjeze patul în camera de oaspeți.

  - Mamă, chiar nu înțeleg de ce avem nevoie să primim un chiriaș, spuse ea.

   Doamna Ferrers păru destul de șocată.

   - Dar, draga mea, nu avem nevoie. Datorită salariului tău și de când lucrez și eu, nu mai avem griji materiale.

   Lorraine o privi pe mama sa, în timp ce aceasta aranja așternuturile. În părul ei blond nu mai exista niciun fir alb și era fardată discret.

   Lorraine nu aproba încercările de întinerire ale mamei sale. Oare o asemenea luptă nu era pierdută dinainte? Ar fi vrut ca femeia pe care o avea în față să-și accepte vârsta, fără a încerca să trișeze.

   - Trebuie să am grijă de aparențe, spunea doamna Ferrers când fiica ei aborda acest subiect. La vârsta mea, o femeie care lucrează trebuie să facă o impresie bună.

   Ar fi trebuit să adauge:

   - Sunt văduvă... Cine știe ce-mi rezervă viitorul?

   Tatăl Lorrainei decedase cu 5 ani în urmă, suferind de o boală de inimă. Doamna Ferrers își revenise cu greu după această pierdere, dar acum își regăsise energia și optimismul.

   Beryl Ferrers privi cu un aer nu prea mulțumit hainele triste ale fiicei sale: o fustă de culoare maro, o bluză albă prost croită și o jachetă gri, veche.

   - Lorraine, n-ai putea să te îmbraci măcar o dată cu mai multă grijă? Ce-ar fi să te și fardezi puțin? întrebă ea, uitându-se la ceas. Trebuie să sosească dintr-o clipă în alta!

   Lorraine încruntă sprâncenele.

   - De ce aș face vreun efort pentru el?

   Știa că, pentru nimic în lume, mama ei n-ar fi acceptat să poarte lucrurile cu care era ea îmbrăcată în clipa aceea.

   - Și în plus, ai și o siluetă drăguță, draga mea, continuă Beryl. Degeaba încerci s-o ascunzi sub puloverele astea largi... De fapt, ai moștenit caracterului tatălui tău, care era un bărbat foarte serios. La tine însă, acest caracter se transformă într-o atitudine gravă. Ar trebui să mai ieși puțin din carapacea ta de gheață! Până și figura ta este prea severă!

   Adăugă apoi, în timp ce aranja un buchet de flori pe masă:

   - Se pare că nu ești prea mulțumită de instalarea lui Alan la noi.

   - Știi bine ce părere am despre ziariști!

   - Dar este fiul lui Nancy Darby! Când mama lui mi-a telefonat și mi-a spus că el vine să lucreze la ziarul local, m-am gândit imediat să-i propun să stea la noi...

   Se opri și arboră un aer gânditor.

   - Îl văd pe Alan copil... Era un băiețel liniștit, nu prea vorbăreț... Ultima dată când m-am întâlnit cu Nancy, mi-a spus că el s-a schimbat mult.

   - E însurat?

   - Nu. Deși trebuie să aibă peste 30 de ani. Nancy spune că fiul ei are foarte mare succes la fete...

   În clipa aceea se auzi soneria de la ușă.

   - El este! exclamă Beryl. Vrei să deschizi tu, Lorrie? Eu mă duc să mă fac prezentabilă.

   Lorraine coborî scara fără să se grăbească. Era deodată conștientă de ținuta sa ștearsă și-i părea rău că n-o ascultase pe mama ei. Acum însă era prea târziu. Nu va putea să-l impresioneze pe bărbatul a cărui siluetă se zărea prin ușa de sticlă.

   „Ei la urma urmelor, nu e decât un ziarist! Și ce este un ziarist dacă nu un tip demn de dispreț?” se gândi ea.

   Deschise deși ușa, cu acest gând disprețuitor, dar nu-l invită imediat înăuntru pe noul venit. Alan Darby avu astfel timp să o măsoare din cap până-n picioare. Tânăra avea impresia că el o cântărea.

   În sfârșit, ea spuse fără niciun pic de amabilitate:

   - Vă conduc în camera dumneavoastră, domnule Darby. Sunteți amabil să mă urmați?

   În timp ce urca scara înaintea acestui bărbat înalt și brunet, regreta din nou că nu-și schimbase măcar ciorapii țesuți.

   Doamna Ferrers îi aștepta în hol și-și primi chiriașul cu căldură. Cei doi își strânseră mâinile zâmbind.

   Lorraine stătea deoparte. Nu-și va schimba părerea pe care o avea despre ziariști doar pentru că acesta era fiul uneia dintre prietenele mamei sale. Toți ziariștii erau la fel... Instabili, bețivi, desfrânați și total nepăsători față de ceilalți.

   Lorraine era nevoită să recunoască faptul că acest Alan Darby era foarte seducător. Asta însă nu-l împiedica să fie ca toți ceilalți, dacă nu chiar mai rău.

   „Are mare succes la fete”, spusese mama ei.

   Își mușcă buzele furioasă, amintindu-și felul în care el o măsurase în pragul ușii. Ai fi zis că o evalua și apoi o respingea, ca și cum ar fi fost nedemnă de el.

   Ei bine, nu se va lăsa tratată în felul acesta de un simplu ziarist! își promise ea, în timp ce cobora pentru a pune masa. Nu era ea profesoară de engleză la școala de fete Walkley?

   O auzi pe mama ei invitându-l pe ziarist să ia masa cu ele.

   - Vei lua cina cu noi în seara asta, Alan. Pe urmă, cred că preferi să iei masa la tine în cameră.

   „Din fericire!” mormăi Lorraine, punând încă un tacâm.

   Mama ei veni peste puțin timp în bucătărie.

   - Chiar că este un băiat încântător! spuse ea.

   Pe buzele Lorrainei se ivi un zâmbet înghețat. Mama ei nu vedea decât partea bună a oamenilor sau a lucrurilor.

   - Sper că te vei înțelege bine cu el, Lorraine, continuă doamna Ferrers. Fă un efort ca să-mi faci mie pe plac. Hai, du-te și măcar fardează-te puțin!

   Tânăra se duse în camera ei fără să protesteze. Își perie părul și-l prinse cu o panglică neagră, apoi se pudră ușor. Puse mâna pe ruj, dar ezită. Nu, nu-și va consuma rujul pentru domnul Alan Darby.

   Acesta din urmă se afla deja în sufragerie. Cu mâinile în buzunare, părea să se simtă perfect în largul său.

   - Puteați să stați jos în salon, domnule Darby, spuse Lorraine. Avem fotolii confortabile acolo.

   - Mă simt bine și în picioare. Am stat destul jos în tren.

   - Veniți de la Londra, domnule Darby?

   - Da, domnișoară Ferrers.

   Lorraine îi aruncă o privire suspicioasă. Avea impresia că el își bătea joc de ea. În clipa aceea, în sufragerie își făcu apariția doamna Ferrers.

   - O, Doamne! Nu mai fiți atât de convenționali și spuneți-vă pe numele mic. Alan, ea este fiica mea, Lorraine - Lorrie pentru mine.

   - Numai prietenilor mei le spun pe numele mic, zise tânăra, îndreptându-se spre bucătărie.

   Doamna Ferrers încercă să o scuze pe fiica sa:

   - Nici ea nu crede ce spune. N-o asculta...

   Lorraine aduse ceainicul și fu nevoită să se așeze în fața chiriașului lor. În timpul mesei încercă să evite privirea acestuia, dar avu totuși timp să-l studieze. Avea părul atât de închis încât părea negru, iar maxilarul lui era pătrat.

   La sfârșitul mesei, tânărul își aprinse o țigară și o privi pe Lorraine prin fum. Ea îi arătă un chip de marmură, la fel de lipsit de expresie ca o mască.

   Beryl Ferrers vorbea cu Alan despre meseria de ziarist. Lorraine profită de o pauză în conversația lor și spuse:

   - Acum va trebui să fim foarte atente ce vorbim. Un ziarist în casă este ca și cum pereții ar avea urechi. Înseamnă de fapt să ai un spion în casă.

   Prin ochii gri ai tânărului trecu un fulger, dar el se stăpâni și nu-și manifestă în niciun fel mânia. Se mulțumi doar să spună:

   - Domnișoara Ferrers a cunoscut desigur mulți ziariști.

   - Ziariști? se miră Beryl. Dar n-ai avut niciun prieten ziarist, Lorrie.

   - Ăă.... nu... nu tocmai, bâigui tânăra, înroșindu-se.

   Adăugă apoi zâmbind:

   - Slavă Cerului! Mi-a ajuns cititul ziarelor pentru a-mi face o părere.

   Se sprijini de scaun și-l privi drept în ochi pe Alan.

   - Vedeți dumneavoastră, domnule Darby, îmi pierd cea mai mare parte a timpului la cursuri încercând să repar ceea ce strică ziariștii.

   Continuă apoi, fără a se lăsa impresionată de privirea glacială a interlocutorului său:

   - Ziariștii scriu într-un mod lamentabil! Din cauza lor, frumoasa noastră limbă engleză riscă să se degradeze complet.

   - Lorrie! exclamă Beryl. Cum poți să vorbești în felul acesta?

   Se întoarse apoi spre oaspete.

   - Nu da importanță vorbelor ei, Alan! E profesoară de engleză într-o școală din oraș... și, între noi fie vorba, școala nu este prea de soi. Directoarea este în vârstă și metodele sale încep să fie învechite. Ar cam fi timpul să iasă la pensie.

   - Mă întreb dacă numai directoarea este responsabilă de această stare de fapt, spuse Alan examinând chipul Lorrainei. Domnișoară Ferrers, criticile dumneavoastră mi se par meschine și fără o bază solidă, deoarece majoritatea oamenilor adoră să citească aceste ziare, scrise într-un „mod lamentabil”.

   Scutură scrumul și continuă:

   - Încercați să nu mai judecați lumea numai după părerea dumneavoastră, spuse el cu dispreț. Scrierile ziariștilor se adresează tuturor, nu numai celor cu o cultură superioară, ca a dumneavoastră. Deschideți bine ochii, priviți în jur și veți constata că există foarte mulți oameni simpli care vor să li se explice ceea ce se petrece în lume prin cuvinte uzuale.

   Lorraine roși din nou.

   - Se vede că nu vorbim aceeași limbă, domnule Darby. Prin urmare...

   El îi tăie vorba.

   - Degeaba vă închideți într-un turn de fildeș și încercați să ignorați schimbările care se petrec în jurul dumneavoastră. Limba engleză nu este o limbă moartă. Nu puteți să scrieți sau să vorbiți așa cum se făcea acum 100 sau 200 de ani. În calitate de profesor, ar trebui să știți acest lucru.

   Lorraine începu să strângă masa.

   - Nu ajungem nicăieri cu discuția asta.

   Tonul vocii ei deveni aproape ascuțit când adăugă:

   - Părerea mea este că ziariștii sunt niște angajați complet lipsiți de experiență și plătiți mult prea bine. Un gunoier este de 100 de ori mai util decât un ziarist. Cel puțin, gunoierii fac curat, nu mizerie!

   Spunând aceste cuvinte, Lorraine se îndreptă spre bucătărie. Avusese ultimul cuvânt, dar nu era deloc mândră de acest lucru. Avea impresia că se rănise la fel de tare cât îl rănise pe dușmanul ei.

   A doua zi, duminică, Lorraine și mama ei se treziră mai devreme ca de obicei. Tânăra pregăti micul dejun al chiriașului lor și i-l duse pe o tavă.

   Alan Darby se trezise deja. El îi deschise ușa și-i zâmbi în timp ce ea punea tava pe masă.

   - Mama m-a rugat să vă spun să nu ezitați să cereți dacă aveți nevoie de ceva, recită ea ca un papagal.

   Tânărul întoarse capul, după ce-i aruncă o privire destul de ciudată.

   - Da? Și tu îmi vei aduce tot ce voi dori?

   Acum o măsură din nou din cap până-n picioare.

   - Pentru că, adăugă el fără s-o scape din ochi, am nevoie de o secretară, de cineva care să facă anumite cercetări și de asemenea, de cineva care să răspundă la telefon. Și nu trebuie să uit nici toate acele sarcini mărunte, și anume cusut nasturilor, spălatul rufelor... printre altele! adăugă el, o luminiță ironică jucându-i în ochi. M-am gândit adesea să mă însor, dar, din fericire, am avut destulă minte pentru a nu face o asemenea prostie.

   Pe buzele Lorrainei se ivi un zâmbet înțepat, și chipul lui Alan se întunecă. Făcuse un mic efort, dar probabil considera disperat cazul tinerei din fața lui.

   - Mulțumesc pentru micul dejun, spuse el, întorcându-i spatele.

   Tânăra avu impresia că era o școlăriță dată afară din clasă. Coborî și începu să-și pregătească niște cursuri. A doua zi se ducea la școală.

   - La ce oră vine Hugh? o întrebă mama ei, în timp ce spălau vasele.

   - Ca de obicei, pe la 3.

   - Și ieșiți în oraș?

   - Nu cred. N-aș prea vrea... Mâine încep școala și niciodată nu-mi place prima zi după vacanță.

   Își perie apoi părul și-l prinse într-un coc, cu ajutorul unei panglicuțe. Își puse o altă fustă și o bluză proaspăt călcată și se dădu chiar cu puțin ruj.

   Pentru prima dată îi displăcu imaginea pe care i-o arăta oglinda. Lipsea ceva: însuflețirea, viața, farmecul... Mama ei avea dreptate când spunea că avea o figură prea severă, dar fardurile nu puteau înlocui flacăra interioară care-i lipsea din suflet.

   Ar fi trebuit să fie fericită că-l vedea pe Hugh. Ochii ei ar fi trebuit să strălucească, obrajii să fie colorați. Hugh era un tânăr blond, seducător și simpatic, dar bătăile inimii Lorrainei nu se accentuaseră niciodată când era sărutată de el - ceea ce, la drept vorbind, nu se întâmpla prea des.

   Alan pălăvrăgea în bucătărie cu doamna Ferrers. Ei îi adresă un zâmbet Lorrainei, ca și cum ar fi încercat să facă pace, dar ea nu-l băgă în seamă.

   - Când va veni Hugh, îi spuse ea mamei sale, ne vom duce să stăm în grădină.

   Beryl clătină din cap.

   - Hugh este prietenul ei, îi explică ea lui Alan. E profesor la aceeași școală.

   - E tot profesor de engleză? Îți împărtășește părerea în privința ziariștilor?

   - Nu, răspunse cu mândrie tânăra. Este profesor de chimie.

   - A, poate că vede lucrurile din alt unghi... A fi profesor e o meserie respectabilă, dar plictisitoare și monotonă. Profesând-o, poți să-ți pierzi toată substanța vitală. De fapt, majoritatea profesorilor devin niște oameni plictisitori, pretențioși și pedanți.

   Lorraine sări de parcă luase foc. Până acum ea fusese cea care-l provocase și nu se aștepta deloc la o răsturnare de situație.

   - Ce ai împotriva profesorilor?

   - Am avut ocazia să cunosc mulți profesori. Oare nu ești chiar una dintre aceste persoane? Dar nu vei fi tu cea care îmi va schimba părerea despre personalul didactic, ba dimpotrivă!

   Ochii tinerei fulgerară.

   - Hai, calmează-te, Lorrie! oftă mama ei. Alan glumește.

   După plecarea ziaristului, Beryl se întoarse spre fiica sa.

   - N-ar fi trebuit să-i vorbești în felul acesta, draga mea. Nu uita că este oaspetele nostru!

   - Chiriașul nostru! o corectă Lorraine.

   - Și este un băiat atât de fermecător...

   - Un băiat! exclamă tânăra.

   Termenul nu se potrivea deloc cu acest tip cinic. Ridicând din umeri, Lorraine ieși din grădină și deschise două șezlonguri. Hugh i se alătură nu după mult timp și o sărută pe obraji.

   - Bună, Lorraine. Am făcut cunoștință cu chiriașul vostru și am stat câteva minute de vorbă cu el. Este simpatic...

   - Ai stat de vorbă cu el? Ce-ați putut voi discuta?

   - O mulțime de lucruri...

   - Mie nu-mi place de acest tip.

   - Mă uimești. Mi se pare inteligent - pentru un ziarist.

   - Evident, a știut să-ți cucerească încrederea. Ziariștii se pricep foarte bine la asta... Au arta de a scotoci peste tot și de a dezgropa ceea ce ar trebui să rămână ascuns.

   Hugh îi făcu semne disperate pentru a-i da de înțeles să tacă. Tânăra ridică privirea și tresări când îl văzu pe Alan în spatele ei. Acesta îi întinse lucrul ei de mână.

   - M-a rugat mama ta să-ți aduc asta.

   - Mulțumesc.

   Se simțea încurcată. Și totuși, până acum nu-l menajase deloc pe ziarist.

   - Ia loc, Alan! îi propuse Hugh, ridicându-se. Mă duc să mai caut un șezlong.

   - Mulțumesc, Hugh, dar n-aș dori să vă întrerup discuția liniștită.

   În tonul lui se citea sarcasm. Lorraine îl urmări cum se depărta.

   - Alan? Hugh? Vă spuneți deja pe nume? se miră ea.

   - De ce nu? răspunse Hugh. De fapt, chiar Alan a sugerat acest lucru.

   Auzind acestea, Lorraine deveni geloasă. Totuși, dacă ar fi vrut, și ea i-ar fi putut spune ziaristului pe numele mic.

   În seara aceea, când se duse la culcare, mama ei stătea pe hol cu Alan. Beryl dădea dovadă de o admirație amestecată cu respect pentru ziarist, căci tocmai aflase că acesta lucrase până atunci pentru unul dintre cele mai importante cotidiene londoneze.

   - Va fi o mare schimbare pentru tine să lucrezi în redacția unui ziar regional.

   - Cu siguranță, dar acest post nou reprezintă o promovare, deoarece este pe o treaptă superioară față de cum am lucrat până acum. Și, în plus, îmi face plăcere să privesc lucrurile dintr-un unghi diferit. Trec de la scara națională la cea locală.

   Lorraine se opri în fața ușii de la baie.

   - „Scara locală”, repetă ea. Ce ton disprețuitor, domnule Darby! Pretindeți că ați beneficiat de o promovare, dar mie mi se pare că ați regresat... Din ce motiv ați plecat de la ziarul londonez? Ce vi se cerea vă depășea capacitățile?

   Ziaristul se înroși de furie.

   - Sunt sigur că nu m-am crede dacă ți-al spune că acolo ambianța era infernală și că nu o puteam suporta.

   Lorraine îi adresă un zâmbet binevoitor.

   - Da, îmi pot imagina foarte bine acea ambianță....

   El o privi fix și tânăra își aminti deodată că neglijeul pe care-l purta era aproape transparent, așa încât se închise repede în baie. Când ieși de acolo, puțin mai târziu, Alan și mama ei se aflau tot pe hol. Le ură noapte bună, dar primi răspuns numai din partea mamei sale.

   După vacanța cea mare, Lorrainei i se părea dificil să intre din nou în rutina școlii. În prima zi de școală, se întâlni pe coridor cu prietena ei, Ann.

   - Am înțeles că ai un locatar? o întrebă aceasta.

   - Nu e un locatar, ci un chiriaș.

   Lângă ele apăru deodată Hugh.

   - Nu știu ce are Lorraine cu bietul Alan, care mie mi se pare foarte simpatic...

   - Îl uram chiar înainte de a-l cunoaște - din principiu - i-o tăie prietena lui. Acum știu că este un tip încăpățânat și foarte plin de el.

   - Cu toate astea, aș dori să-l cunosc și eu, spuse Ann, ștergându-și ochelarii. Cred că sunt mai mare ca vârstă decât el... dar cine știe? În orice caz, Hugh, poți să stai liniștit că nu-ți va deveni rival.

   Hugh izbucni în râs.

   - Așa e, nu e deloc genul Lorrainei.

   După ce-și privi cu atenție prietena, el adăugă:

   - De fapt, cred că nici Lorraine nu este genul lui de femeie.

   Această idee nu-i plăcu deloc celei în cauză.

   - De ce, mă rog?

   - Cred că lui Alan Darby îi plac fetele mai... mai sofisticate, mai... mai....

   - Rafinate? sugeră Lorraine.

   - Da.

   Conversația aceasta, deși scurtă, îi deschise tinerei orizonturi noi. Se întrebă dacă nu cumva Hugh vorbise puțin și pentru el.

   Ann încercă, îndemânatică, să schimbe subiectul.

   - Am impresia că am intrat pe un teren alunecos și, în orice caz, se apropie începerea primei ore.

   Lorraine își repetă toată ziua vorbele lui Hugh, care veneau în completare la ceea ce spunea și mama ei. Beryl îi reproșa atitudinea severă și o sfătuia să se mai dezghețe puțin.

   În seara aceea, tânăra se opri ceva mai mult în fața oglinzii.

   - Am doar 26 de ani, dar par mult mai în vârstă, oftă ea, privindu-și chipul nemachiat și părul șaten pieptănat la spate.

   Se analiză fără milă. Avea sprâncenele frumos conturate, o gură drăguță, nasul fin și 2 ochi albaștri tiviți de gene lungi. Privirea ei era însă lipsită de expresie și vioiciune.

   Se duse în camera mamei sale care nu era acasă și împrumută trusa de farduri. Nu era obișnuită să umble cu acestea, dar era îndemânatică și rezultatul final o lăsă cu gura căscată. Hainele pe care le purta nu se potriveau deloc cu noul ei chip. Își promise că-și va cumpăra a doua zi câteva toalete la modă.

   Dacă se purta așa, era din cauza remarcilor lui Hugh, încercă ea să se convingă. Transformarea ei nu avea nimic de-a face cu prezența acelui intrus sub acoperișul lor.

   - O, Lorrie, draga mea, ce drăguță ești așa! exclamă doamna Ferrers când se întoarse. Ai luat de la mine trusa de farduri? Bine ai făcut. Îmi pare rău că nu e și Alan aici să te  vadă! Chiar mai ieri spunea că...

   Lorraine nu avea chef să audă din gura mamei sale cuvintele pe care le spusese ziaristul cu privire la persoana ei. Alergă deci în baie, mormăind:

   - Mă duc să mă spăl pe față!

   - Cum vrei, draga mea, oftă mama ei. Nu ezita însă să te folosești de produsele mele de machiaj oricând dorești.

   Când se întoarse Alan, Lorraine era deja în pat și-l auzi pălăvrăgind cu mama sa. Își auzi deodată numele menționat de mama ei, dar nu putu să asculte restul conversației, deoarece doamna Ferrers începuse să vorbească încet. Ghici că lui i se poveste încercarea ei de fardare și acest lucru o înfurie teribil. Când Alan izbucni în râs, ei îi veni să plângă.

   „Nu mă voi farda niciodată!” își promise ea. „Nu mă voi mai da niciodată cu ruj!”

   Deși își făcuse aceste promisiuni, folosi din nou fardurile mamei sale în ziua când Hugh veni în vizită. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni noi și o bluză roz, fără mâneci.

   Hugh o privi cu ochii măriți, ca și cum atunci o vedea pentru prima dată.

   - Nu arăți ca de obicei! exclamă el. Ce ai făcut?

   - Nimic, mormăi ea, întorcând capul în altă parte.

   Nu se simțea prea în largul ei. Cu un gest brusc, luă lucrul de mână și se prăbuși într-un fotoliu.

   Hugh se așeză și el și deschise un ziar.

   - M-am întâlnit din întâmplare cu Alan în oraș. Am stat puțin de vorbă și am aflat că are de vânzare un radio cu tranzistori, care m-am interesa. Este acasă?

   - Nu. Aproape niciodată nu stă acasă seara. Nu l-am văzut de câteva zile.

   Îi oferi o ceașcă de ceai lui Hugh, apoi începu să tricoteze. În general, în felul acesta liniștit își petreceau ei serile.

   Totuși, Lorraine remarcă faptul că, în seara aceea, Hugh părea să o privească altfel decât ca pe o simplă mobilă. De fiecare dată însă, când era privită, ea întorcea capul în altă parte, jenată.

   Ușa de la intrare se deschise.

   - Trebuie să fie mama, spuse Lorraine.

   Hugh ieși totuși din cameră și tânăra îl auzi salutându-l pe Alan, apoi invitându-l să intre în salon.

   „Măcar ar fi trebuit să mă  întrebe dacă-mi facă plăcere!” își spuse ea, supărată.

   - Mai ai puțin ceai și pentru Alan? întrebă  Hugh.

   Lorraine lăsă o clipă lucrul și se ridică.

   - Luați loc, domnule Darby! spuse ea pe un ton glacial.

   - Ești prea amabilă! răspunse el cu ironie..

   Tânăra se duse să aducă încă o ceașcă. Atunci când se întoarse în salon, Alan și Hugh erau așezați unul lângă altul pe canapea. Ea îi oferi ceașca de ceai noului venit.

   - Doriți zahăr, domnule Darby?

   - Da, vreau și niște zahăr, te rog! Mai mult și mereu zahăr!

   Lorraine ghici că el vorba mai degrabă la figurat decât la propriu. Își luă lucrul de mână și se forță să pară naturală.

   - Deci, îi spuse Alan lui Hugh, ești profesor de chimie. Îți place meseria asta?

   - Da, dar mi-ar face plăcere să o exercit într-o școală mixtă. Câteodată sunt sătul până peste cap de fetele alea!

   - Mie niciodată nu mi-ar trece prin cap să mă plâng că în jurul meu se află prea multe fete! exclamă Alan râzând.

   Lorraine își aminti de cuvintele mamei sale: „are un mare succes la fete”.

   - Și ție, domnișoară Ferrers, îți place meseria pe care o exerciți?

   - Eu am ales această meserie, domnule Darby. Îmi place rutina, regularitatea...

   - O viață aranjată cu grijă, lipsită de surprize sau neprevăzut, continuă ziaristul în locul ei.

   Lorraine sări furioasă.

   - Ce știți despre învățământ? Nimic. Noi ne chinuim să-i învățăm pe copii lucruri care le vor fi de ajutor mai târziu. Profesorii nu caută în pubele pentru a scoate de acolo ceea ce este mai dezgustător, așa cum fac ziariștii!

   Alan zâmbea, dar era un zâmbet complet lipsit de căldură.

   - Ca întotdeauna, criticile tale sunt nefondate. Judeci fără să fii în cunoștință de cauză.

   Alan continuă, fără a-i lăsa timp să protesteze:

   - Atitudinea ta față de presă nu mă miră absolut deloc: mulți oameni îți împărtășesc ideile. Însă, în calitate de profesor de engleză, ar trebui să știi că un reportaj nu este o compoziție literară. Un ziarist trebuie să știe să analizeze evenimentele de actualitate și să prevadă consecințele acestora.

   - Deci ziaristul încearcă să ghicească astăzi ce se va întâmpla mâine?

   - Cam așa ceva, încuviință Alan.

   - Ați reușit să-l convingeți pe Hugh, dar pe mine nu mă veți convinge, declară Lorraine, supărată că-și vedea colegul trecând de partea inamicului. Părerea mea este că ziariștii fac din țânțar armăsar, cu alte cuvinte, își înșală cititorii.

   Alan clătină compătimitor din cap.

   - Îi deplâng pe elevii care au un profesor ca tine, prost informat și cu idei denaturate.

   Hugh încercă să destindă atmosfera, glumind.

   - Ai grijă, Alan! Dacă o ții tot așa, s-ar putea ca Lorraine să-ți arunce cu ceva în cap.

   - M-ar mira. N-ar fi în stare să facă un astfel de gest; are prea multă stăpânire de sine!

   - Ei, se vede treaba că vă înțelegeți ca șoarecele și pisica! oftă Hugh. Cred că ar fi mai bine să schimbăm subiectul. Alan, ce-ar fi să-mi arăți radioul acela?

   - Desigur. Vii până la mine în cameră?

   Hugh îl urmă fără să se lase rugat. Se părea că de-abia aștepta să scape de atmosfera apăsătoare care domnea în salon.

   Lorraine rămase singură. Dacă nu ar fi fost atât de furioasă ar fi plâns, devenind astfel și mai ridicolă.

   Hugh coborî după puțin timp, cu aparatul de radio și-i ură noapte bună Lorrainei, cu un aer absent. Tânăra îl însoți până la ușă. Tocmai se întorcea în salon când îl auzi pe Alan strigând-o cu blândețe.

   - Lorraine, urăsc certurile, mai ales în familie! Ce-ar fi să facem pace?

   Cum îndrăznea să spună că făcea parte din familie? Lorraine nu luă în seamă mâna care i se întindea.

   - Noapte bună, domnule Darby, spuse ea, întorcându-i spatele.

CAPITOLUL 2

   Începând din acel moment, Lorraine și Alan se ignorară complet.

   Tânăra începu din nou să se îmbrace simplu și să-și pieptene părul pe spate, cu mai multă austeritate decât înainte.

   În cursul unei după-amiezi, îmbrăcată cu un hanorac vechi, ieși să se plimbe cu Ann.

   - Deci, unde este faimosul tău locatar? o întrebă aceasta din urmă când veni să o ia.

   - Chiriaș, Ann! Nu locatar! Închipuie-ți că-și imaginează că face parte din familie! Și mama care este atât de amabilă cu el! Eu însă îl evit. Dacă intră în salon să bea un ceai cu mama, mă grăbesc să mă închid în camera mea!

   - Cred că este foarte antipatic dacă te comporți așa! Există vreo femeie în viața lui?

   Curios,dar această întrebare o deranjă pe Lorraine.

   - O, probabil că sunt cu zecile! răspunse ea, ridicând din umeri.

   Acea zi de septembrie era teribil de frumoasă. Cele două tinere luară un autobuz, care le duse la intrarea unui parc de la marginea orașului.

   Hoinăriră pe alei, apoi urcară dealul de pe care aveau cea mai frumoasă vedere a împrejurimilor. Lorraine venea adesea să viseze pe vârful acestui deal. Aici avea un sentiment de adâncă liniște sufletească și i se părea că toate grijile ei se evaporau.

   Se apropiară câteva persoane ieșite la plimbare. Deodată, tânăra tresări și privi în jur.

   - Ia uite-l! exclamă ea agitată. Unde aș putea să mă ascund?

   - De ce vrei să te ascunzi? întrebă Ann, mirată. E periculos?

   Era prea târziu: Alan Darby tocmai o recunoscuse și se opri în fața ei.

   - Bună ziua, domnișoară Ferrers.

   Trecuseră mai multe zile de când cei doi nu mai schimbaseră niciun cuvânt. Lorraine făcu prezentările și Ann îi zâmbi noului venit.

   - Din câte știu, sunteți ziarist?

   - Da, una dintre cele mai rele specii! Sunt convins că domnișoara Ferrers v-a vorbit despre mine folosind cuvinte prea puțin amabile. Dacă în fața mea nu-și măsoară cuvintele, darămite în spatele meu...

   - Chiar credeți că vorbesc despre dumneavoastră, domnule Darby? Câtă infatuare!

   Ann era vrăjită. Când Alan o întrebă dacă era tot profesoară, ea încuviință.

   - Da, și din păcate, de cam mult timp! Cred că am devenit o cauză pierdută.

   Se întoarse apoi spre prietena ei.

   - Ai grijă, Lorraine, schimbă-ți meseria până nu este prea târziu!

   - Deja este prea târziu! răspunse tânăra. Întreabă-l pe domnul Darcy ce părere are despre mine. Mă găsește prea plictisitoare, pretențioasă și pedantă!

   - Ai o memorie foarte bună, domnișoară Ferrers!

   - Cuvintele care te rănesc nu se uită prea ușor!

   Lorraine roși: tocmai se dăduse de gol. Pesemne că Alan remarcase acest lucru, căci în ochi îi străluci o luminiță de triumf. Tânăra îl ura mai tare ca niciodată.

   Alan și Ann vorbeau despre arta modernă. Ziaristul o invită la vernisajul unei expoziții care urma să aibă loc în oraș.

   - Am primit invitații și mi-ar face plăcere dacă m-ați însoți.

   Ann se întoarse ezitând spre prietena ei.

   - Și mie mi-ar face plăcere, domnul Darby, îl asigură ea, dar... n-ați prefera să o luați pe Lorraine?

   - Sigur că nu! exclamă el. N-am chef să petrec o seară certându-mă cu prietena dumneavoastră! Nu, voi fi mulțumit  să vă am alături și dacă doriți, am putea cina împreună...

   Enumeră apoi câteva restaurante și se opri asupra unuia care avea o reputație deosebită. Ann, încântată, îi mulțumi călduros. După ce hotărâră ora la care să se întâlnească, ziaristul plecă, fără să-i adreseze măcar o privire Lorrainei.

   - Ca să vezi! exclamă Ann după puțin timp. De ce mi-ai spus toate minciunile alea despre el? E un tip minunat. Când mă gândesc că mi-a făcut curte, mie, chiar dacă am vârsta pe care o am și port ochelari.

   - Ești mai tânără decât el, Ann! N-ai decât 33 de ani, iar el are 36.

   - Cred că toate femeile sunt nebune după el, dar pe mine m-a invitat1 O, trebuie să-mi iau o rochie nouă pentru ocazia asta!

   Lorraine avea un nod în gât.

   „Doar n-oi fi geloasă!” își spuse. „Acest Alan Darby nu simte nimic pentru mine, absolut nimic!”

   Cu toate acestea, nu reuși să aprecieze restul plimbării. Nu se putea abține să nu caute din ochi o siluetă înaltă pe aleile parcului. Oare nu era ridicolă? În realitate, era fericită că Alan le părăsise, fără să încerce să le însoțească în plimbarea lor.

   În timp ce mama ei pregătea prânzul de duminică, Lorraine își puse la punct cursul pe care urma să-l țină la un colegiu tehnic, luni seara. Trecuseră deja 2 ani de când ținea un curs pe săptămână la acest colegiu, a cărui ambianță o aprecia mult mai mult decât pe cea din școala de fete.

   De obicei, Alan lua prânzul singur, în camera lui, dar în ziua aceea doamna Ferrers îl invitase să li se alăture. El acceptase fără să se lase rugat.

   Din fericire, Beryl Ferrers era foarte vorbăreață, așa încât Lorraine nu fu obligată să se amestece în conversație.

   Doamna Ferrers se întoarse deodată spre ea.

   - Ți-am spus că după-amiază mă duc să mă plimb cu James?

   James Cornish, șeful mamei sale, era văduv și de câtva timp cei doi ieșeau adesea împreună.

   „Numai de mine nu se interesează nimeni!” se gândi Lorraine cu amărăciune. „Până și Ann iese cu Alan Darby... O, desigur, eu îl am pe Hugh...”

   - Rămâi acasă în după-amiaza asta, Alan? întrebă Beryl.

   - Nu, trebuie să fac o vizită...

   Lorraine avea chef să-și pună un costum de baie și să se ducă în grădină. Așteptă plecarea lui Alan, pentru a-și pune costumul roșu nou-nouț. Ezită puțin, privind imaginea din oglindă, căci nu mai purtase niciodată un costum de baie atât de îndrăzneț. Dar de ce ezita? Era soare și nimeni nu o vedea.

   - Mamă, costumul meu e destul de cuviincios? întrebă ea, înainte de a se hotărî să iasă.

   - Sigur că da, draga mea! Nu mai fi atât de timidă! Crezi că alte fete se codesc atâta să-și pună un costum de baie? Ai un trup minunat și dacă ai avea puțină grijă de aparențe, ai fi într-adevăr teribil de frumoasă!

   Tânăra își sărută mama.

   - Ce drăguță ești! Cred însă că te orbește dragostea de mamă.

   - Îți spun adevărul, Lorrie!

   - Și tu, mamă, ești frumoasă. Unde te scoate James Cornish?

   Doamna Ferrers îi dădu un răspuns vag.

   - Să nu mă aștepți la ceai! adăugă ea, înainte de a pleca.

   Lorraine întinse o pătură pe iarbă și se lungi pe ea. Pesemne că adormise, căci se trezi tresărind când auzi o ușă deschizându-se. Probabil zgomotul venea de la o casă vecină, își spuse ea, punându-și ochelarii și deschizând o carte.

   Se simți deodată privită și ridică ochii. Alan Darby stătea chiar în fața ei. Lorraine își scoase pentru o clipă ochelarii de soare, dar și-i puse imediat la loc. Nu dorea ca ziaristul să-i vadă ochii, deoarece aceștia ar fi trădat-o. Sentimentele sale erau atât de puternice încât o speriau.

   Liniștea era apăsătoare. De ce nu pleca? De ce nu spunea nimic?

   - Credeam... credeam că ați plecat, domnule Darby, bâigui ea în cele din urmă.

   - M-am întors deja.

   Pe buzele lui apăru un zâmbet ușor.

   - În ținuta asta, nu pari deloc profesorul plictisitor, pretențios și pedant...

   Se așeză apoi pe un șezlong și întoarse paginile unei cărți.

   - Sper că nu te deranjez. Mama ta mi-a dat voie să stau în grădină oricând doresc.

   - În cazul acesta, nu v-aș putea împiedica, chiar dacă aș dori acest lucru... deoarece sunteți oaspetele mamei, nu al meu.

   Degetele lui se crispară timp de o clipă, apoi tânărul se destinse. Își scosese haina și-și desfăcuse cravata. Cămașa îi era descheiată până la curea.

   În tot restul după-amiezii, el nu mai scoase niciun cuvânt.

   Lorraine încercă să-și vadă de lectura sa, dar cuvintele păreau să-i danseze în fața ochilor. Degeaba citea și recitea frazele, acestea păreau să nu aibă niciun înțeles.

   Din când în când, tânăra arunca o privire spre chiriașul său. Trebuia să recunoască faptul că el nu părea deloc un ziarist, așa cum își făcuse ea părerea despre aceștia: bețivi și lăudăroși. Ar fi spus despre el că este un intelectual. „Un băiețel liniștit”, spusese mama ei. Acest băiețel liniștit, devenise un bărbat liniștit, conform opiniei Lorrainei.

   Toate resentimentele și ideile sale preconcepute începuseră să se risipească. Nu mai știe prea bine nici măcar unde se afla și o speria ce se întâmpla cu ea. Reușea cu greu să-și pună ordine în gânduri.

   Se ridică deodată și-și luă cartea și pătura. Alan o privea și tulburarea ei se accentuă. Inima îi bătea mai-mai să-i spargă pieptul. Începu să alerge, să se depărteze de grădină, de el, și mai ales de ea însăși.

   Câteva zile mai târziu, Lorraine tocmai corecta niște lucrări când se auzi soneria de la ușă.

   Era Hugh. Vizita lui o surprinse.

   - O, îmi pare rău, Hugh, n-am știut că vii astăzi; cred că am uitat.

   - Alan m-a invitat în seara asta. Nu știi?

   - De unde să știu? Nu mă privește viața lui particulară.

   - Ei, hai, nu te supăra!

   Lorraine se simți puțin jenată.

   - Nu mă supăr, mormăi ea. Du-te la el, pesemne te așteaptă.

   Se întoarse apoi în sufragerie și-și reluă lucrul, când se auzi din nou soneria.

   - Bună seara, mă numesc Margot French și lucrez împreună cu Alan, spuse tânăra căreia îi deschise ușa. Cred că sunteți domnișoara Ferrers. Mi-a vorbit despre dumneavoastră...

   După expresia întipărită pe fața vizitatoarei, Lorraine nu-i fu greu să-și imagineze ce-i spusese Alan.

   - Puteți urca la primul etaj, domnișoară, spuse ea. Domnul Darby mai are un musafir.

   - Știu, zise tânăra. E unul dintre prietenii lui cu care dorește să-mi facă cunoștință.

   Lorraine deschise gura, apoi o închise. Tânăra era deja pe scară. Se întoarse la locul ei, dar era furioasă. Cum adică, Alan organizase o mică reuniune și pe ea n-o invitase? Se simțea teribil de singură, de neglijată, ignorată, în timp ce, de la primul etaj, ajungeau până la ea râsetele voioase și frânturi dintr-o conversație animată. Paharele se ciocneau, iar fumul de țigară se răspândea pe scară.

   Acea Margot French era încântătoare și Lorraine nu putea să nege acest lucru. Era slăbuță și extrem de elegantă, având pe umeri o pelerină negru cu alb și pe cap o pălărie cu boruri largi. În plus, știa cum să se fardeze pentru a-și pune chipul în valoare.

   Nu după mult timp, se întoarse și Beryl Ferrers acasă.

   - Mă duc să fac niște cafea pentru musafirii lui Alan, se hotărî ea.

   - Nu conta pe mine să le-o duc! o atenționă Lorraine.

   - Draga mea, nu mai fi atât de încăpățânată! Dacă ai fi puțin mai drăguță cu Alan...

   Ceea ce citi pe chipul fiicei ei o împiedică să spună mai multe. Duse deci cafeaua chiar ea și petrecu restul serii în camera ziaristului, în compania invitaților acestuia.

   La căderea nopții, Lorraine îl văzu pe fereastră pe Hugh plecând împreună cu Margot. Amândoi râdeau și tânărul o luase pe după umeri.

   Când se întoarse, întâlni privirea lui Alan, care stătea în ușa salonului.

   - E drăguță Margot, nu-i așa? Ar trebui să fii foarte atentă, căci s-ar putea ca Hugh să se îndrăgostească repede de ea.

   Lorraine inspiră adânc.

   - Nu-mi.... nu-mi pasă! N-are decât să mi-l sufle... asta va dovedi doar că Hugh nu a ținut cu adevărat la mine.

   Spunând aceste cuvinte, se încuie în sufragerie și izbucni în hohote de plâns, dar nu din cauza lui Hugh plângea...

   Nu după mult timp, Alan își cumpără o mașină, lungă și puternică, de culoare crem. Ann o încercă prima, când Alan o duse la vernisajul la care o invitase.

   Lorraine își întâlni prietene pe hol.

   - Lorraine, ce părere ai despre noua mea rochie? o întrebă Ann, făcând o piruetă ca un manechin.

   Adăugă apoi, pe un ton ceva mai scăzut:

   - Alan m-a dus într-un restaurant nemaipomenit și pe urmă m-a invitat să beau un pahar la el acasă, pentru ca seara să se termine perfect. Vii cu noi?

   - N-am fost invitată, replică sec Lorraine.

   Se întoarse în salon pentru a se uita la un film la televizor, dar nu era capabilă să urmărească acțiunea.

   Înțelegea planul diabolic al lui Alan: cu sadism, îi va lua, rând pe rând, toți prietenii!

   Cu ochii plini de lacrimi, îi ură noapte bună mamei sale, apoi se duse la culcare. Nici măcar nu auzi plecarea lui Ann.

   A doua zi, aceasta din urmă îi povesti în detaliu seara petrecută în compania lui Alan, seară extrem de reușită.

   - E un bărbat pasionant! o asigură ea. Ar trebui să-i ceri să-ți vorbească despre meseria lui. Ai citit ziarul lui?

   - Sigur că nu! Doar n-o să mă cobor atât de mult încât să citesc o asemenea fițuică!

   - Fițuica asta s-a schimbat mult de când se ocupă Alan de ea! Știi că-i va apărea fotografia în ediția de azi?

   Ann făcu o pauză, apoi adăugă:

   - M-a invitat din nou să ies cu el.

   Expresia care se întipări pe fața prietenei sale o făcu să ezite.

   - Te deranjează chestia asta, Lorraine?

   Cea întrebată se strădui să zâmbească. Avea totuși impresia că primise o lovitură.

   - Nu mă deranjează deloc, Ann! Distrează-te în compania lui dacă asta îți face plăcere!

   - Are 4 invitații pentru o expoziție de material audio-vizual, care va avea loc Londra. I-a propus una lui Hugh, care este pasionat de radiouri, și are de gând să-și invite și o prietenă, Margot, parcă....

   Lorraine reuși să-și ascundă durerea și mânia, dar în cea după-amiază nu se arătă deloc răbdătoare cu elevele sale, pe care le pedepsi și pentru cele mai mici greșeli.

   În drum spre casă, cumpără un exemplar din ziarul lui Alan. Ajunsă în camera sa, îl răsfoi rapid, până când descoperi fotografia ziaristului. Puse mâna pe o foarfecă și decupă această fotografie. Tocmai se pregătea s-o facă bucățele când ochii îi căzură fără să vrea pe imaginea tipărită. În poză se afla acel bărbat liniștit, care stătuse alături de ea în grădină. Furia ei se risipi brusc și, în loc să rupă fotografia, o băgă într-un sertar.

   Lorraine și mama ei își împărțeau în mod echitabil sarcinile menajere, dar până acum, Lorraine reușise întotdeauna să evite de a face curat în camera chiriașului lor.

   În seara aceea însă, deoarece mama ei era absentă, se văzu nevoită s-o înlocuiască. Spera ca Alan să fie plecat de acasă, dar din nefericire, el răspunse când auzi bătaia în ușă.

   Lorraine împinse ușa, având aspiratorul în mână.

   - Vă deranjez? Dacă da, mă întorc mai târziu.

   - Nu mă deranjezi deloc. Fă ce ai de făcut.

   Tânăra privi împrejurul ei.

   - Nu e chiar atâta dezordine cum îmi închipuiam! remarcă ea.

   - La ce te așteptai? Să găsești sticle goale de whisky, scrumiere care dau pe afară și o jumătate de duzină de femei întinse pe covor?

   - Da.

   - Îmi pare rău că te-am dezamăgit. Data viitoare voi face în așa fel încât să găsești toate astea și ceva în plus. Da, data viitoare voi aduce aici o armată de femei!

   - Pentru o persoană ca dumneavoastră, n-ar trebui să fie prea dificil.

   - O, da, agenda mea este plină de adrese! Știi ce fac eu cu femeile? Le las să intre în grădina mea secretă pe o portiță. Le las timp să înflorească și le arunc afară din grădină, ca pe niște buruieni!

   El îi pândi reacția cu un aer batjocoritor.

   - O voi preveni pe Ann de ceea ce o așteaptă.

   - Pe Ann? De ce? Doar mă înțeleg perfect cu Ann.

   Lorraine ezită o clipă, apoi întrebă:

   - Și... ce-ați face cu o persoană de genul meu?

   - Cu tine? Nici măcar nu te voi lăsa să pătrunzi în grădina mea.

   În seara următoare, Hugh veni să o vadă pe Lorraine.

   Seara se petrecu ca de obicei: tânăra tricota, în timp ce Hugh citea ziarele. Vorbeau încontinuu, dar Lorraine este conștientă de lipsa de spontaneitate care domnea în conversația lor. Îl revăzu pe Hugh râzând fără constrângeri împreună cu Margot...

   Înțelese atunci că între Hugh și ea se terminase totul. De fapt, fusese vreodată ceva între ei? Lăsă lucrul și-i spuse și lui, în câteva propoziții. Vorbea privind în jos, simțindu-se umilită că trebuia să-și recunoască eșecul.

   Hugh nu încercă să-și ascundă ușurarea. Se despărțiră buni prieteni, strângându-și mâinile cu căldură. Și totuși, aceasta era o ruptură.

   Cineva bătu la ușă și Alan își făcu apariția.

   - A, scuză-mă... Mi s-a părut că am auzit vocea lui Hugh.

   - Tocmai a plecat, răspunse ea cu voce inexpresivă.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Alan, încruntând sprâncenele. V-ați certat cumva?

   - Nu. Suntem în continuare prieteni, dar atât, prieteni.

   Tânărul se așeză lângă ea și o privi cu atenție.

   - De fiecare dată când Hugh venea la tine, începeai să tricotezi. Niciodată nu i-ai arătat puțină căldură, puțin interes. Aș fi vrut să vezi chipul lui Hugh când stătea de vorbă cu Margot. Părea că renaște!

   - Nu e nevoie să răsuciți cuțitul în rană, oftă Lorraine, reluându-și lucrul.

   - Iată-te singură acum! spuse Alan, triumfând. Absolut singură...

   - Da! strigă ea, gata să izbucnească în plâns. Nu asta ați vrut? Ei bine, ați reușit! Acum vă rog să mă lăsați în pace!

CAPITOLUL 3

   Beryl ieșea din ce în ce mai des cu șeful ei, James Cornish.

   - I-ar plăcea să te cunoască, Lorrie, îi spuse ea într-o zi fiicei sale.

   Ezită apoi câteva clipe, înainte de a adăuga:

   - Te deranjează faptul că mă văd des cu el?

   - Din contră, mamă, mă bucură foarte mult! o asigură Lorraine, sărutând-o. Va trebui cumva să-mi caut în curând un apartament?

   - Lorrie, nu vorbi prostii. Știi că poți să stai mereu aici.

   Tânăra se gândea însă că, dacă mama ei urma să se căsătorească, nu ar fi de dorit să stea toți în aceeași casă.

   Se simțea din ce în ce mai singură și se refugia în munca sa. Continua să predea acel curs la colegiul tehnic, o seară pe săptămână.

   Într-o zi, în timp ce traversa un cordiror pentru a se duce în clasă, îl zări pe Alan Darby, care stătea pe locul profesorului în fața mai multor rânduri de elevi atenți. Aruncă o privire în direcția tablei și înțelese imediat că el preda un curs de engleză.

   Abia se abținu să nu împingă ușa de sticlă și să nu-l acuze că era un impostor. Cum îndrăznea să facă asta? Lorraine se simți mânioasă și indignată.

   Cum adică, bărbatul acesta care nu era în stare să facă diferența între engleza literară și argou reușise să se angajeze pe post de profesor?! Cu siguranță că nu avea nicio diplomă care să-i dea dreptul să profeseze! Cu siguranță că abuzase de încrederea directorului!

   Numai buna cuviință o împiedică să facă imediat scandal. Îl întâlni o oră mai târziu în cancelarie. Alan tocmai semnase condica și i-o întinse și ei.

   Părea surprins s-o întâlnească într-un colegiu tehnic, neștiind că și ea ținea cursuri aici. Lorraine se gândi însă că el era și jenat datorită faptului că înșelăciunea lui ieșea la iveală.

   - Bună seara, domnișoară Ferrers, îi spuse el, pe un ton foarte natural.

   - Bună seara, domnule Darby.

   - Vrei să te conduc acasă cu mașina? îi propuse el.

   Nu-i oferea nicio explicație, nu se scuza. Această atitudine obraznică mări furia Lorrainei, care era cât pe-aci să refuze, dar se răzgândi.

   - Mi-ar face plăcere, vă mulțumesc.

   Alan ridică o sprânceană, în timp ce pe buze i se întipărea un zâmbet ușor.

   Se îndreptară tăcuți spre parcare și tot fără să scoată un cuvânt parcurseră drumul spre casă.

   În holul casei, Alan se hotărî în sfârșit să vorbească.

   - Domnișoară Ferrers, tăcerea ta spune multe. Ce-am mai făcut de te deranjează? Ce crimă am comis?

   - Crimă? Ați găsit cuvântul potrivit, domnule Darby.

   Îl privi drept în ochi, fericită că putea în sfârșit să-și descarce nervii.

   - Aș dori să știu, domnule Darby, dacă direcțiunea colegiului știe că a dat o clasă pe mâinile unui impostor. Nu aveți nicio calificare, așa încât, cum ați îndrăznit să pretindeți că puteți preda? Cum e posibil ca un ziarist cu un nivel literar foarte scăzut să aibă pretenția să predea engleza? E o nebunie!

   În privirea lui Alan se citea sfidare, dar și amuzament.

   - Un ziarist care nu este capabil să pronunțe corect o frază? Un ziarist a cărui principală grijă este să deterioreze limba? Asta vrei să spui? întrebă el, batjocoritor.

   - Exact.

   - Și ce ai de gând să faci? Să mă denunți?

   Tonul lui era răutăcios, dar deodată el spuse, ceva mai potolit:

   - Ești o viperă mică! Nu am alte cuvinte pentru tine!

   Lorraine ridică privirea. El o privea, cu niște ochi strălucitori, ca o pisică pregătindu-se să mănânce un șoricel.

   - Ei bine, n-ai decât să mă denunți! Aș fi tare curios să văd reacția directorului!

   Îi întoarse apoi spatele și începu să urce treptele. Se întoarse deodată și o ajunse în hol.

   - Dă-mi voie să te scutesc de o grijă...

   - Îi veți... îi veți spune chiar dumneavoastră? Vă veți da demisia?

   - Sigur că nu.

   O luă de braț și o trase la lumină. Părea din nou pisica ce urma să se joace cu șoarecele. Își frecă mâinile cu un aer satisfăcut.

   - Îți voi spune ceva, domnișoară. Sunt mai calificat decât tine să predau.

   Lorraine deschise gura, gata să protesteze, dar el nu-i lăsă timp să scoată vreun cuvânt.

   - Am absolvit Oxfordul, draga mea.

   Zâmbetul lui răutăcios i se păru diabolic Lorrainei.

   - Da, poți să roșești! exclamă ea. Tocmai pentru a-ți vedea reacția te-am tras la lumină.

   Lorraine încercă să bâiguie o scuză, dar el îi tăie vorba:

   - De când am venit în această casă, m-ai insultat tot timpul și m-ai disprețuit de la înălțimea superiorității tale. Acum ar trebui să te târăști în genunchi în fața mea și să cerșești îndurare.

   - Dar de ce... de ce... bâigui Lorraine.

   - De ce n-am spus nimic? Deoarece în profesia mea - jurnalismul, da - nu e e dorit să te lauzi cu diplomele literare. Nu vreau să par un pretențios.

   - Dar de ce, cu atâtea diplome... continuă Lorraine.

   - ... am devenit ziarist? termină el. Îți voi explica.

   Își aprinse o țigară cu gesturi teribil de încete. Lorraine îl privea. Abia îi venea să creadă ceea ce auzise.

   - După ce am terminat Oxfordul am început să predau. Timp de 2 ani, am stat pe scaunul profesorului în fața unor copii turbulenți și n-am putut suporta rutina, atmosfera sufocantă și spiritul îngust al colegilor mei... niște persoane ca tine, domnișoară Ferrers. Oameni care nu ezită să se bage în niște subiecte despre care nu știu absolut nimic! Oameni care refuză să renunțe la ochelarii de cal și să caște bine ochii la ceea ce se petrece în jurul lor.

   Alan se sprijini de balustrada scării și o privi cu niște ochi micșorați.

   - Într-o zi, îți voi da o lecție, domnișoară! Te voi învăța să predai engleza secolului nostru. Ar trebui să asiști la câteva din cursurile pe care le fac în acel colegiu tehnic. Poate că asta va deschide orizonturi noi... nu numai pentru tine, ci pentru a-ți îmbunătăți metodele de predare.

   Zicând aceste cuvinte, urcă scara din 4 în 4 trepte. Lorraine rămase sprijinită de perete, uluită și amețită.

   A doua zi, Lorraine și Ann mâncară împreună câte un sendviș.

   - Ce-ți mai face inima? o întrebă Lorraine pe prietena sa.

   - Inima mea? O, bate foarte normal!

   - Ar fi trebuit să spun: cum mai stai cu poveștile de inimă? preciză Lorraine.

   - Ce povești? Și cu cine?

   - Cu Alan Darby, normal.

   Ann izbucni în râs.

   - Sper că nu vorbești serios! Între noi nu e nimic! Nimic, nimic, absolut nimic!

   - Și totuși, el mi-a spus că vă înțelegeți foarte bine.

   Ann încruntă sprâncenele.

   - Eu nu sunt prea sigură de asta. Cred însă că știu de ce a spus așa ceva.

   - Sunteți doar prieteni buni? insistă Lorraine.

   - Nici măcar.

   - Atunci, de ce te-a invitat să ieși cu el?

   Ann luă o gură din sendvișul său și începu să vorbească cu gura plină, scuturând în același timp firmiturile ce-i căzuseră pe fustă.

   - Am impresia că se folosește de mine pentru a atrage atenția alteia...

   - Margot French?

   - Poate...

   Acest răspuns evaziv nu o mulțumi pe Lorraine, care continuă să-și chestioneze prietena:

   - Iese cu tine pentru a o face geloasă pe Margot?

   Ann îi aruncă o privire scurtă.

   - Poate... repetă ea.

   Urmă o clipă de liniște.

   - Apropo, spuse deodată Ann. Știi că mâine trebuie să ne ducem să vizităm o expoziție de material audio-vizual la Londra. Va merge Alan, desigur, Hugh și acea drăguță Margot French. Alan și Hugh se vor certa cu siguranță pe Margot, iar eu voi rămâne celui învins.

   - Și te deranjează?

   - Mă distrează! Privesc toate astea de la distanță, fără să mă simt implicată cu adevărat. Știi că nu țin neapărat să mă căsătoresc. N-aș avea destulă răbdare să suport tot timpul un bărbat lângă mine. Îmi voi cumpăra totuși o rochie nouă pentru această ocazie; nu vreau să par un nimic pe lângă Margot.

   O pivi apoi cu atenție pe prietena sa.

   - Și tu, Lorraine, ar trebui să-ți cumperi o rochie nouă. Încearcă să devii puțin mai elegantă - ăsta e sfatul unei prietene!

   - Poate că ai dreptate...

   - Nu mai pierde timpul, Lorraine. Dacă vei continua să nu acorzi nicio atenție aspectului tău exterior, ai putea să regreți acest lucru toată viața...

   În seara aceea, Lorraine îl cunoscu în sfârșit pe James Cornish. Era un tip de vreo 50 de ani, cu siluetă zveltă și părul grizonat. Era foarte prietenos și Lorrainei nu-i fu greu să-și dea seama de ce o atrăgea atât de mult pe mama sa.

   James ținu neapărat s-o sărute pe obraji, apoi o luă pe Beryl pe după umeri.

   - Cred că ești foarte mândră de fiica ta! spuse el, zâmbind.

   Cei 2 plecară nu după mult timp. Păreau să se înțeleagă perfect.

   Lorraine rămase singură și un val de tristețe o copleși cu atâta intensitate încât se clătină.

   A doua zi de dimineață, Ann sosi prima pentru a pleca împreună cu Alan și cu ceilalți la Londra, și-i arătă prietenei sale costumul pe care și-l luase, de culoare albastru-deschis.

   - Ți-ai luat și pantofi noi? întrebă Lorraine.

   - Da! Și mănuși, și poșetă... Of, Lorraine, trebuie neapărat să devii și tu cochetă! Ești pământie din cap până-n picioare. Și de ce-ți strângi mereu părul? Lasă-l să cadă liber!

   Lorraine strânse din buze.

   - Nu! Îmi voi strânge în continuare părul... De fapt, poți să-mi spui pentru cine ar trebui să fac atâtea eforturi de cochetărie?

   - Ai fi surprinsă dacă ți-aș spune, murmură Ann în timp ce urca pe scară.

   Margot sosi și ea peste puțin timp, urmată de Hugh. Cei 4 tineri se întâlniră în camera lui Alan. Lorraine îi auzi râzând și glumind.

   Coborâră după o jumătate de oră. Margot mergea în frunte, îmbrăcată în verde cu alb și având pe cap o imensă pălărie albă. Ea îl luă pe Hugh de mână și în spatele lor se iviră Alan cu Ann.

   Lorraine rămase în hol. Alan se opri în fața ei și-i întinse o carte despre predarea englezei moderne.

   - Cred că te-ar putea interesa așa ceva...

   Ea îi mulțumi. Înțelesese el oare că era sinceră? Probabil că da, deoarece îi zâmbi aproape cu bunătate.

   Lorraine se așeză la fereastră pentru a-i vedea plecând. Margot se băgase între Hugh și Alan și-i ținea de mână pe amândoi. Ce sigură era de sine și de farmecul ei, își spuse Lorraine, neputându-se împiedica s-o admire.

   În comparație cu Margot, se simțea stângace și lipsită de farmec. Niciun bărbat nu se va îndrăgosti vreodată de ea.

   În după-amiaza aceea, se duse prin magazine, hotărâtă să cheltuiască o parte din economii pentru a-și reînnoi garderoba.

   A doua zi, duminică, hotărî să se plimbe în parc. Era îmbrăcată cu niște pantaloni noi și o jachetă de lână croșetată, de asemenea nouă.

   - Draga mea, ce elegantă ești! îi spuse mama sa. De unde ai cumpărat astea?

   Lorraine îi spuse numele magazinului.

   - Ei bine, văd că te duc la cele mai bune magazine! exclamă Beryl. Mă bucură acest lucru; era și timpul să-ți iei niște haine drăguțe!

   - De fapt, Ann m-a îndemnat să fac asta, mărturisi Lorraine. M-a făcut să-mi fie rușine de vechime mele fuste... Acum însă, am rămas aproape fără niciun ban!

   La primul etaj se deschise o ușă. Pesemne că Alan auzise discuția, dar Lorrainei puțin îi păsa.

   - La revedere, mamă! Distracție plăcută în compania lui James!

   În parc nu era prea multă lume. Lorraine urcă dealul și admiră panorama ce se desfășura în fața ochilor săi. Se vedea până la câțiva kilometri.

   Pe cer bâzâia un avion, iar zgomotul motorului său părea să-i spună Lorrainei: „Ești singură... ești singură... pentru tot restul  vieții”.

   Era nevoită să accepte acest lucru, chiar dacă în adâncul sufletului o durea teribil. Ann părea să se înțeleagă perfect cu singurătatea ei, așa încât de ce ea n-ar reuși?

   „Între noi există însă o diferență, se gândi Lorraine. Eu sunt îndrăgostită...” Constatarea această bruscă avu efectul unui șoc asupra ei. Dar oare nu mai existaseră femei îndrăgostite fără speranță, la fel ca ea? Și ele se resemnaseră, așa cum trebuia și ea să se resemneze.

   Era sfârșitul lunii octombrie. Soarele era pe cer, dar era răcoare. Lorraine se așeză la poalele unui copac deja desfrunzit. Își încrucișă brațele și-și ascunse fața în scobitura făcută de acestea.

   Nu după mult timp, auzi zgomot de pași. Cineva se apropia de ea.

   - Domnișoară Ferrers?

   Vocea asta... Nu, era imposibil! Ridică ochii și întâlni privirea gravă a lui Alan Darby.

   - E frumos, nu-i așa? întrebă el. Este chiar cald, având în vedere în ce anotimp ne aflăm...

   Lorraine se înfioră și se mulțumi să încuviințeze din cap, fără să spună nimic. Avea atâta nevoie să fie singură! De ce trebuia ca el să fie acolo? De ce tocmai el?

   Alan se așeză lângă ea și se sprijini într-un cot. Lorraine se depărtă puțin și începu să smulgă fire de iarbă, cu niște gesturi nervoase. Limba îi paralizase... Simți mai acut ca niciodată cât era de stângace, de neîndemânatică și imposibilitatea de a comunica cu alții, în special cu persoane de sex opus. Spre deosebire de alte fete, habar n-avea să vorbească vrute și nevrute, să râdă și să glumească. Nu era capabilă să rețină atenția unui bărbat... deoarece nu avea nimic de oferit.

   - De ce te comporți de parcă aș fi invizibil? întrebă deodată Alan.

   Lorraine se întoarse spre el.

   - Cum adică?

   - În această clipă nu suntem în război, așa că de ce stai așa tăcută?

   Ea clătină din cap.

   - N-am... n-am ce să vă spun.

   - Stai puțin, să-mi bat eu capul în căutarea unui subiect de conversație. De obicei, eu sunt cel care tace... Să vedem: ai început să citești cartea pe care și-am împrumutat-o?

   - Am citit-o.

   - De la cap la coadă?

   - N-am avut altceva de făcut! răspunse ea, în defensivă.

   - Ai rămas singură toată ziua?

   - Am fost să fac niște cumpărături..

   Nu-i povesti însă că folosise banii strânși cu atâta greutate de-a lungul anilor, pentru a-și reînnoi garderoba.

   - Și ce părere ai despre ea?

   - Mi-a plăcut mult.

   - Foarte bine... Vom vorbi despre asta în una din zilele viitoare.

   Lorraine era convinsă că ziua aceea nu va sosi niciodată. Persoana ei nu reprezenta nimic pentru Alan. Oare nu-i spusese el cu dispreț: „Nici măcar nu te-aș lăsa să intri în grădina mea”?

   Cei doi tineri rămaseră tăcuți.

   - E rândul tău, îi spuse Alan la un moment dat.

   Ea îl privi cu un aer întrebător.

   - E rândul tău să vorbești, preciză el.

   - A, da? spuse ea râzând. Ei bine... V-a plăcut acea expoziție cu material audio-vizual?

   - Foarte mult, mulțumesc. Ann era epuizată de atâta stat în picioare în fața standurilor. Spunea că picioarele ei sunt varză...

   Lorraine începu să râdă.

   - O și aud plângându-se! Și Margot?

   - O, Margot se interesa despre toate, ca întotdeauna.. Entuziasmul ei e contagios. Știi, în viață primești mult dacă oferi mult...

   „Eu nu am nimic de oferit, se gândi Lorraine. De aceea nici nu primesc nimic.”

   - Peste zi, am schimbat partenera cu Hugh, continuă Alan.

   - Presupun că e mai bine să schimbi partenera decât să schimbi soția... murmură Lorraine.

   - Tu dacă ai fi măritată, nu ți-ai părăsi niciodată bărbatul? întrebă el, ridicând o sprânceană.

   - Sigur că dacă aș fi măritată nu mi-aș părăsi niciodată soțul, îl asigură ea. Această problemă nu se pune însă, deoarece probabil că nu mă voi mărita niciodată. Voi ajunge fată bătrână...

  Alan se ridică și-i întinse mâna pentru a o ajuta să se ridice. Mâinile lui rămaseră pe umerii ei, în timp ce tânărul îi privea cu atenție chipul nefardat. Deodată, cu o mișcare bruscă, desfăcu panglica ce ținea legat părul Lorrainei și acesta căzu imediat pe umerii tinerei.

   Nervoasă, ea dori să-l dea imediat pe spate, dar el o împiedică.

   Băgă apoi panglica în buzunar.

   - Lasă-l așa!

   - Dați-mi panglica!

   - Pentru nimic în lume! De ce vrei neapărat să te urâțești?

   Cei 2 coborâră dealul fără să mai scoată vreo vorbă.

   - Nu ești o moară stricată, remarcă Alan.

   - Dacă nu vă convine compania mea, nu sunteți obligat să mergeți alături de mine. Nu eu v-am invitat aici!

   - O, la, la! Ce arțăgoasă suntem!

   - Îmi cer scuze. Eu nu știu să vrăjesc bărbații cu conversația, ca Margot.

   Alan nu răspunse. Lorraine nu se uita la el, dar ghicea că zâmbea și asta o înfurie și mai tare.

   - Pesemne ați uitat că nu sunt decât un profesor plictisitor, pretențios și...

   Tânărul îi puse mâna la gură, împiedicând-o să spună mai multe. Puțin a lipsit ca ea să nu-l muște, într-atât era de furioasă. În loc de asta însă, se eliberă și o luă la fugă.

   Abia intrase în camera ei, că începu imediat să caute o altă panglică. Găsi una roșie și-și prise părul, strângându-l mai tare decât de obicei.

   Se așeză apoi pe pat și încercă să-și adune gândurile. Ce se întâmpla oare cu ea? Sentimentul de liniște sufletească pe care-l avusese pe deal, înainte de venirea lui Alan, o părăsise de tot acum.

   Puțin mai târziu, se întâlni cu ziaristul pe hol. Alan remarcă imediat că ea își strânsese părul. Lorraine ridică mâna, dar era prea târziu: Alan desfăcuse deja panglica și o agita ca pe un trofeu.

   - Voi găsi alta! mormăi Lorraine.

   - O voi desface și pe aceea!

   - Îmi voi face un coc prins cu o grămadă de agrafe...

   - Voi avea plăcerea să le scot una câte una!

   - Și chiar credeți că vă voi lăsa să faceți asta?

   - Vei fi nevoită: am o metodă foarte bună.

   Pe buzele lui apăruse un zâmbet răutăcios. Lorraine fierbea de mânie. Se aruncă deodată asupra lui și începu să-l lovească cu pumnii. Alan o prinse de încheieturile mâinilor, ținând-o la distanță și începu să râdă. Lorraine încercă să scape, dar el era mult mai puternic.

   Tânăra reuși în cele din urmă să-și potolească mânia și Alan îi dădu drumul. Violența pasiunii pe care reușise acest bărbat să o trezească în sufletul ei o înspăimânta.

   Mormăind o scuză, Lorraine coborî pe scară, în timp ce ziaristul intra în camera lui, ținând în continuare panglica în mână.

CAPITOLUL 4

   Lorraine tocmai corecta niște lucrări în sufragerie când Alan își făcu apariția.

   - Ești ocupată?

   - Nu se vede? replică ea.

   - Nu sunt primit cu prea mare entuziasm...

   Se aplecă apoi peste umărul ei și citi lucrarea pe care Lorraine o avea în față, mângâind-o în același timp pe păr. Ea abandonase bătălia și-și lăsase părul să-i cadă natural pe umeri.

   Lorraine respinse cu violență mâna ziaristului, care începu să râdă. Relația dintre ei se schimbase puțin. Alan nu mai încerca să-i îndepărteze de ea prietenii.

   „Acum mă chinuiește de câte ori se ivește ocazia” se gândi ea.

   Dar oare nu era o tortură simplul fapt că-l simțea atât de aproape? Prezența lui trezea în ea sentimente atât de noi. Habar n-avea cum trebuia să reacționeze și, în cea mai mare parte a timpului, era nervoasă și iritabilă.

   - Ai dat o notă bună pentru această lucrare, remarcă el.

   - O merită.

   - Cine a scris-o?

   - Una din elevele mele.

   Lorraine numi eleva și Alan puse mâna pe un creion de culoare roșie. Tăie apoi câteva cuvinte și vreo 2-3 fraze.

   - În locul tău, i-aș da lucrarea și i-aș spune să o refacă. E foarte, foarte proastă!

   Mâinile Lorrainei tremurau.

   - Uitați-vă ce ați făcut pe lucrarea asta! exclamă ea indignată. De ce vă băgați unde nu vă fierbe oala?

   În loc să se simtă jignit, Alan se așeză lângă ea.

   - Arată-mi încă o lucrare.

   - Nu. Eu trebuie să le corectez. Nu aveți dreptul să puneți mâna pe ele!

   - Îți promit că nu voi mai scrie nimic pe ea! Hai, lasă-mă să citesc câteva lucrări! Au trecut câțiva ani buni de când n-am mai citit divagațiile unor adolescenți, spuse el întinzând mâna. Te rog... Am promis că nu voi mai folosi creionul roșu, oricât de mare ar fi tentația.

   Lorraine îi înmână fără prea mare entuziasm teancul de lucrări și se dădu puțin înapoi, dar el se apropie de ea. Brațul lui îl atingea pe cel al Lorrainei. Neputând să suporte această apropiere, ea începu să se retragă milimetru cu milimetru. Atunci, piciorul lui Alan îi imobiliză scaunul, obligând-o astfel să rămână lângă el.

   - Calmează-te! îi ordonă el. Nu mă pot concentra dacă te agiți în halul ăsta.

   Citi apoi primele rânduri dintr-o lucrare și clătină din cap.

   - Foarte bine.

   Întoarse pagina și privirea îi căzu pe nota proastă acordată de Lorraine.

   - Cred că ți-ai pierdut mințile! Lucrarea asta este excelentă!

   - Excelentă? E îngrozitoare! Gramatica nu prea este respectată și există chiar cuvinte de argou!

   - Limbajul acesta este unul modern! Este limbajul pe care-l auzi mereu în jurul tău.. Dar din păcate, tu ești prea surdă pentru a-l auzi.

   - O dizertație trebuie realizată într-o engleză corectă!

   - Îți repet: lucrarea asta este bună. Nu are nimic emfatic și este scrisă într-un mod original. Fata care a realizat această lucrare a reușit să nu se lase intoxicată de metodele tale învechite de predare.

   Alan puse mâna pe o altă lucrare.

   - Expunerea faptelor este incorectă! Și totuși, acest lucru este de o importanță fundamentală: e una dintre primele reguli ale jurnalismului.

   - Pentru o dizertație, acest lucru nu prea contează.

   - Fals! Ca să-și facă o opinie corectă, elevele trebuie să cunoască clar faptele.

   Lorraine clătină din cap oftând.

   - Dacă îmi schimb modul de predare, părinții lor mă vor acuza că sunt prea modernă și că le provoc. Risc să am mari neplăceri.

   Alan lăsă în sfârșit teancul de lucrări.

   - Acum știu ce doream să aflu: ca profesor ești o nulitate! Da, cunoști toate regulile și le aplici tot timpul, dar nu ești capabilă să privești pe deasupra barierelor rigide pe care le consideri de netrecut. Din cauza unor oameni ca tine am părăsit eu învățământul. Nu mai puteam suporta mințile înguste!

   Lorraine bătu cu pumnul în masă.

   - Când aveți de gând să mă lăsați în pace?

   El zâmbi.

   - Când voi termina... Ia te uită, un articol!

   Puse mâna pe câteva pagini și rânji când citi numele autorului.

   - Un articol semnat chiar de profesoara de engleză! Trebuie să fie interesant! spuse el, frecându-și mâinile.

   - Sunt redactor șef al ziarului școlii...

   Lorraine dori să-i ia foile din mână.

   - Tu? Redactor șef? Ce glumă bună.

   - Nu v-am dat voie să citiți asta! exclamă tânăra.

   - Nici nu trebuia.

   Lorraine își ținu respirația în timp ce ziaristul citea rândurile. În sfârșit, el puse foile deoparte.

   - Deci? întrebă Lorraine, pe un ton puțin îngrijorat. E.. îngrozitor?

   - Da, oftă el. Dar nici nu mă așteptam la altceva. Totuși, unele idei sunt bune, mai spuse el, punând mâna pe creion. Îmi dai voie să-ți corectez articolul?

   Tânăra dădu afirmativ din cap. Ziaristul tăia repede cuvintele, modifica ordinea frazelor sau le scurta. Lorraine se uita la el, având impresia că asistă la o operație chirurgicală.

   În sfârșit, Alan îi înmână articolul corectat. Acesta era de nerecunoscut, dar Lorraine recunoscu cinstit că se ameliorase.

   - Nu-mi porți pică? întrebă Alan, batjocoritor, ridicându-se apoi și îndreptându-se spre ușă. Mai bine plec: e mai prudent. N-aș dori să fiu luat din nou la bătaie cu pumnii.

   Lorraine trebuia să se ducă la Ann, pentru a o ajuta să aranjeze tivul unei rochii. Beryl o privi pe fiica ei cu un aer aprobator.

   - Lucrurile astea te prind foarte bine, draga mea. Întotdeauna ți-am spus că ai siluetă frumoasă. Puloverul ăsta o pune în valoare. Ia și trusa mea de farduri, spuse ea întinzându-i-o fără să aștepte răspunsul.

   Lorraine se dădu cu puțin fard și cu rimel, apoi cu ruj. Era îmbrăcată cu o fustă scurtă de lână și un pulover alb, cu guler întors.

   Beryl auzi ușa lui Alan deschizându-se și-l strigă:

   - Alan, vino să vezi cât e de drăguță Lorraine!

   - Nu, mamă! protestă Lorraine.

   Era însă prea târziu. Alan tocmai apăruse în prag. El o privi fără grabă - așa cum o examinase când se văzuseră rima dată.

   Lorraine roși puternic.

   - O adevărată metamorfoză... murmură el. Pleci undeva?

   - Se duce la Ann, răspunse Beryl în locul fiicei sale.

   - Sărut-o din partea mea, spuse ziaristul.

.......................................

Țintă sigură, Jack Higgins

 ...................................................

5.

 

            Pe om nu-l chema de fapt Ralph, dar ăsta era numele sub care era înregistrat în mobilul lui Halford.

   Halford nu mai vedea clar și îi dădu lui Rich să formeze numărul. Apoi, Rich îi înapoie telefonul.

   Între timp, Jade scosese tancul de pe drumul principal, la prima intersecție, și căuta un loc unde să oprească. Unde mai retras, ușor de identificat de către „Ralph”. Până la urmă, intră în curtea stației de pompare. Era spațiu în spate, după chioșc, la adăpost de drumul principal.

   Ea îi descrise lui Halford unde se aflau, iar acesta îi relata lui „Ralph” în rusă. Când termină, părea epuizat.

   - Dacă îmi pierd cunoștința, spuse el, încercând să se ridice în capul oaselor, atunci să îl așteptați pe Ralph. Nu este cel mai plăcut individ, dar îmi datorează un serviciu. Ne va ajuta.

   - Cine este Ralph? întrebă Rich. Cu ce se ocupă? Face parte din guvern sau poliție, sau din altceva?

   Halford se chinui să zâmbească.

   - Nu chiar. Hai să spunem că este un om de afaceri și s-o lăsăm așa, bine?

   - Un om de afaceri? spuse Jade. Ce fel de afaceri?

   - Ei bine, nu ceea ce tu ai numi afaceri legale, admise Halford.

   - Adică este mafiot? spuse Rich.

   Jade scutură din cap a deznădejde.

   - Minunat. Exact ajutorul de care avem nevoie.

   - Împotriva lui Vișinski, spuse Halford.

   Se lăsă pe spate și răsuflă greoi, cu ochii închiși.

   - Mulțumesc că ați venit să mă luați, spuse Rich către sora sa. Știam că vei face asta.

   - Nu te aștepta la prea multe, îl avertiză Jade.

 

   Ralph sosi într-un imens Mercedes negru. Parcă în curte, farurile tăind întunericul.

   Ușa din spate se deschise și coborî un bărbat. Era scund, dar bine făcut, cu sprâncene încruntate, păr negru bine pieptănat și costum lucios cu dungulițe.

   Șoferul și alți 2 indivizi îl însoțeau pe Ralph îndeaproape, spre locul unde așteptau copiii. Aveau toți costume cu dungulițe. Îl ajutară pe Halford să iasă din tanc și îl mutară pe bancheta din mașină.

   - Vom lăsa tancul vostru aici, spuse Ralph.

   Zâmbi arătându-și dintele de aur din față.

   - Nu este chiar al nostru, protestă Rich.

   Ralph ridică din umeri.

   - Cum se spune? Cine îl găsește îl păstrează. Acum este al vostru.

   - Vei avea grijă de Halford? întrebă Jade.

   - Un doctor îl consultă în mașină. Va face tot ce poate. Va fi trimis la un spital sigur, dar se pare că a fost o rană curată - glonțul a intrat și a ieșit.

   Zâmbi din nou.

   - Am ceva experiență în ceea ce privește rănile provocate de arme.

   - Pun pariu, spuse Jade. Deci, care este numele tău adevărat? Nu este Ralph.

   Omul se miră.

   - Ralph? Halford a spus că numele meu este Ralph?

   Zâmbi din nou.

   - Este un nume la fel de bun ca oricare altul. Merge. Da, îmi place. Ralph.

   Pocni din degete și unul din oamenii în costum dungat se apropie. Ralph îi spuse repede ceva în rusă și omul îi întinse mobilul.

   Ralph îi dădu telefonul lui Rich.

   - Apel rapid la numărul 6 și vei lua imediat legătura cu mine. Nu te teme, telefonul nu poate fi interceptat!

   - Este furat? întrebă Rich.

   - Achiziționat. Vom avea grijă noi de Halford. Nu vă temeți! Îi sunt dator cu multe. Mi-a spus, când m-a sunat, că vreți să vă recuperați tatăl de la Vișinski.

   - Exact, spuse Jade.

   Ralph fluieră.

   - De asemenea, mi-a mai spus că tatăl tău este un tip pe care eu îl cunosc sub numele de Harry.

   Ridică mâinile înainte ca Rich sau Jade să poată răspunde.

   - Nu trebuie să știu numele lui adevărat. Asta s-ar putea să nu fie de ajutor niciunuia din noi, cum nici numele meu nu v-ar ajuta cu nimic. Știu numai că Halford este, întâmplător, un nume adevărat. Dar îi datorez lui Harry măcar cât îi datorez lui Halford. Nu pot face mișcări directe împotriva lui Vișinski, înțelegeți și voi.

   - De ce nu? vru să știe Rich.

   - Politică. Economie. Chestii din astea, plictisitoare. Dar, momentan, statul nu este prea dur cu noi, așa că avem o înțelegere. Merge pentru ei și merge și pentru noi. Dar, dacă se va vedea că mă opun lui Vișinski, atunci toate astea se vor schimba. Dacă criminalii care conduc țara noastră, poliția noastră și forțele armate ar trebui să decidă de cine au mai mare nevoie - eu sau Vișinski....

   Își deschise brațele într-un gest de neputință.

   - Nu aș pune pariu că eu aș fi favoritul.

   - Deci, acum ne vei lăsa aici sau...? întrebă Jade.

   - N-aș putea face asta. Am spus că nu ar trebui să știe că vă ajut, dar voi face tot ce îmi stă în putință.

   - Adică? întrebă Rich.

   - O altă mașină va veni aici în curând. Șoferul va avea asupra lui anumite lucruri pe care domnul Halford le consideră de mare ajutor, iar mașina vă va duce aproape de stația de pompare KOS. Aceasta este baza operațională a lui Vișinski. Deși are propriul castel, la poalele munților din nordul țării, îl ține pe tatăl vostru la stația de pompare.

   - De unde știi? întrebă Rich.

   - Mituiește soldații ca să-l ducă acolo și să păstreze tăcerea. Eu i-am mituit pe aceiași soldați ca să-mi spună ce are de gând Vișinski de-i plătește să tacă. Probabil că îi mituiește a treia oară ca să afle ce mi-au spus mie, dar eu nu-mi permit să-i mituiesc a patra oară ca să mă asigur de asta.

   - Și tata e sigur acolo? spuse Jade.

   - A fost dus acolo. Aproape reușise să evadeze, lucru care îi amuzase teribil pe soldații care mi-au povestit asta. Nu fusese transportat și am întrebat unde este ținut - într-o fabrică. Dacă avem vești noi, atunci vi le spune șoferul când sosește. Nu va dura mult. M-am gândit și să mituiesc soldați ca să mi-l aducă pe tatăl vostru, dar am impresia că nu voi scoate niciun profit din treaba asta, iar Vișinski nu va fi mulțumit. Din toate sursele mele, am aflat că tatăl tău este foarte valoros pentru Vișinski.

   - Ceea ce are el este foarte important, spuse Rich.

   - Sau, mai bine zis, ce a ascuns, adăugă Jade.

   - Așa?

   Ochii lui Ralph luceau de curiozitate. Dar, înainte să-i poată răspunde cineva, râse.

   - Mai bine nu îmi spuneți. E mai bine să nu știu.

   Zâmbetul lui păli.

   - Ar fi mai bine să vă obișnuiți să nu aveți încredere în nimeni, oricât de prietenos ar părea. Ați avut noroc că l-ați găsit pe Halford - este o specie rară. Dar, în lumea asta în care ați intrat, această lume întunecată și periculoasă, nimeni nu este ceea ce pare a fi și nimănui nu-i pasă decât de propria persoană.

   - Inclusiv ție? spuse Rich.

   Ralph zâmbi din nou.

   - Mai ales mie. Sunt în afacerea asta de foarte mult timp și știți ce am învățat?

   - Ce? răspunse prompt Jade.

   - Supraviețuirea - asta-i tot. Să faci bani e ușor. Banii sunt floare la ureche. Banii nu contează.

   O bătu pe umăr pe Jade.

   - Aveți grijă de voi! Amândoi.

   Se întinse și îi strânse mâna lui Rich.

   - Trebuie să plec acum.

   - Îl putem vedea pe Halford? întrebă Jade. Înainte să pleci.

   Halford era conștient, dar, evident, amețit de calmante. Stătea întins pe banchetă, cu umărul bandajat, și nu mai sângera.

   - Ducem la spital. Făcut treabă bună aici, îi asigură doctorul. El făcut bine. Tare ca pantofii vechi el.

   - Lăsați-mă, spuse Halford.

   Se chinui să se ridice.

   - Mulțumesc, dar lăsați-mă! Mă descurc cu Ralph. Și îl voi suna pe Ardman. Vișinski, oricum, nu mă caută pe mine. Voi găsiți-vă tatăl!

   - Ești om în toată firea, îi spuse Jade. Tu ar trebui să ne spui să stăm liniștiți că este periculos, nu să ne ducem singuri, nu să facem lucruri periculoase, ci să așteptăm ajutor de la profesioniști.

   - Și m-ați asculta? întrebă Halford.

   - Bineînțeles că nu, îi spuse Rich.

   - Nici nu am crezut că o veți face, spuse Halford.

   Discursul lui era mai mult șoptit.

   - Voi fi bine, spuse el încet și stins. Se vede cine este tatăl vostru.

   Portiera se închise și mașina porni la drum.

   - O să fie bine, o asigură Rich pe Jade.

   Spera că, dacă spune asta, lucrurile chiar așa se vor întâmpla.

   - Știu, spuse ea. Iar noi trebuie să-l găsim pe tata.

   Altă mașină apăru pe drum. Parcă un pic mai departe și începu să semnalizeze din faruri.

   - Atunci, hai să-l găsim pe tata, spuse Rich, îndreptându-se cu Jade spre mașină. Cel puțin noi avem elementul surpriză de partea noastră. Poate că ne caută, dar nu se așteaptă să venim noi la ei.

 

   - Îi vom găsi, își luă angajamentul Stabb. Cred că l-am rănit pe tipul ăla, Halford.

   - Nu vor avea cum să ascundă un tanc, spuse Magda. Nu va dura mult.

   - Nici măcar nu te deranja, spuse Vișinski. Să nu-ți pierzi timpul.

   Toți 3 stăteau în limuzina de rezervă, pe banchetă, îndreptându-se spre instalația principală a KOS. Prima limuzină fusese stricată și îl abandonaseră acolo pe șoferul căzut peste volan. Mașina de teren a lui Stabb necesitase unele reparații.

   - Ce vrei să spui? întrebă Magda.

   - Se cred așa deștepți, spuse Vișinski. Dar noi avem ceva ce ei își doresc foarte tare.

   - Chance, spuse Stabb amuzat. Vor încerca să-l găsească pe Chance.

   - Și m-am asigurat că vor ști unde îl ținem. Vor veni la stația principală, spuse Vișinski. Și, când o vor face, îi vom aștepta.

 

CAPITOLUL 20

 

   În călătoria lor până în oraș, copiii scotociră prin rucsacul și geanta aduse de șofer.

   Acesta le adusese și câteva haine groase, bine căptușite, pe care să le poarte noaptea, când temperatura scădea destul de mult.

   Multe dintre celelalte erau, în mod evident, la fel de folositoare - clești de sârmă și o hartă a instalației KOS, cu locurile unde erau amplasate camerele de supraveghere și o imensă săgeată roșie care indica una din clădirile mai mici, din mijloc, acolo unde era ținut Chance.

   Și alte lucruri le erau probabil utile, dar Rich și Jade căzură de acord să nu le ia cu ei - inclusiv armele. Nici nu aveau idee la ce le-ar fi servit unele din ele - cum ar fi niște recipiente cu mânere și niște cuie atașate. Puteau foarte bine să fie grenade sau cutii cu băuturi, dar Rich și Jade nu puteau face diferența - și nici nu încercară să desfacă vreuna din ele ca să afle.

   Mai era, de asemenea, o cutie neagră, cu un dispozitiv, ce avea un singur buton și un ecran micuț. Rich avu grijă să nu atingă comutatorul. Îndesă în fundul rucsacului cutia și celelalte lucruri care nu știa sigur la ce serveau.

   - Probabil că tata va ști cum să le folosească, spuse el.

   - Trebuie să-i ducem și o armă?

   Rich ezită.

   - Aș prefera să n-o facem.

   - Bine.

   Fata cotrobăi prin rucsacul cel mic și scoase, după ceva timp, un pachet de țigări.

   - Nu mai am mobilul lui, dar mai am încă astea.

   Rich luă pachetul și îl deschise. Mai erau 6 țigări, iar bricheta lui Chance era îndesată lângă ele, tot în pachet. Îl închise și i-l dădu lui Jade.

   - Ia-le tu! Ar trebui să i le dai înapoi.

   - În regulă.

   Șoferul nu știa o boabă de engleză. Îi lăsă lângă un drum lăturalnic, aparent în mijlocul pustietății. Dar, în depărtate, puștii zăriră stația KOS profilându-se pe cerul negru al nopții.

   Înainte de a-i părăsi, șoferul lui harta de la Rich, o deschise pe capotă și le arătă cu degetul un punct anume.

   - Loc bun pentru a intra? spuse Rich. Mulțumesc.

   Șoferul le indică alt punct în acel perimetru. Făcu un gest exagerat din umeri. Era limpede, parcă voia el să spună, că oricare din aceste locuri era la fel de bun sau rău ca primul.

   - Deci, unde suntem noi acum? întrebă Jade.

   Ea arătă un punct pe hartă.

   - Aici. Unde?

   Ea indică apoi, spre marginea hărții, zona din afara instalației și imită gestul neajutorat al șoferului.

   Acesta dădu din cap pentru a arăta că înțelesese și le indică un punct aproape de drumul spre partea din spate a complexului.

   Jade privi fix.

   - Dar e la kilometri distanță.

   - Credeam că îți plac exercițiile în aer liber, spuse Rich. Și, oricum, este o noapte frumoasă, numai bună pentru o plimbare.

   Li se păru că durează o veșnicie să ajungă la instalația KOS. Zgomotul petrolului arzând îi însoțea pe drumul spre complex. Deja se vedeau jeturi de foc și fum ieșind din diverse puncte ale acestuia. Iar în aer se simțea mirosul de combustibil.

   - Sper că îți dai seama că nu vom reuși să trecem de camerele de supraveghere, spuse Rich. Nu fără să creăm o diversiune de proporții.

   - Da, spuse Jade. Și m-am gândit bine la treaba asta.

   - Ai un plan?

   - Am o idee. Tu mă vei ajuta să o transform într-un plan.

   Rich ascultă. Îi surâdea ideea, dar nu-l plăcea ce însemna asta pentru Jade. Petrecură tot restul drumului până la complex discutând despre cum să pună planul în aplicare.

   Două siluete se apropiară de gardul împrejmuitor, siluete negre profilate pe zidul gri de fasciculele de lumină provenite de la lanternele gardienilor. Copiii erau amândoi cam de aceeași formă și mărime, înfofoliți în hainele groase pe care le primiseră de la șofer.

   Când ajunseră la gard, chiar și în lumina lanternelor, erau destul de greu de deosebit, având același păr blond și aceleași trăsături ale feței. Numai părul ceva mai lung al fetei, care se revărsa peste umeri, făcea diferența între Jade și fratele ei.

   - Baftă, îi spuse Rich încet.

   - Și ție.

   Jade îl îmbrățișă strâns pentru un moment.

   - Bine, eu - prima, cu cleștii în mână, spuse ea. Îmi dai 10 minute avans. Este suficient?

   Rich dădu din cap.

   - Ne vedem în curând.

 

   Vișinski bea vodcă în dormitorul situat chiar în inima secțiunii de birouri a complexului KOS.

   O masă mare, din lemn masiv, lucioasă și cu aspect învechit domina camera, iar Vișinski stătea în capătul ei. Era singur. Pe un perete erau așezate numeroase dulapuri și vitrine. Pe masă era o tavă, cu o carafă și pahare.

   Vișinski se ridică și își umplu din nou paharul. Adulmecă cu satisfacție băutura din pahar, înainte de a-l reumple.

   Era cât pe ce să se așeze din nou pe scaun, când Stabb intră în cameră.

   - Avem vizitatori, spuse acesta zâmbind.

   - Sper că ai scos covorul roșu, spuse Vișinski.

   Stabb luă telecomanda de pe masă și meșteri ceva la butoane. Un panou de lemn din capătul camerei se ridică, chiar în fața lui Vișinski.

   - M-am gândit să-i las să înainteze un pic. Nu numai pentru a le crea iluzia că vor reuși, dar și pentru a nu exista nicio șansă să ne scape.

   În spatele panoului de lemn, se găsea un ecran mare. Acesta se aprinse când Stabb acționă un alt buton.

   - Am transferat imaginile captate de camerele de supraveghere, spuse el. Magda ține sub control situația din sistemul principal de securitate, și ea ne trimite aici imaginile relevante.

   Imaginea granulată și monocromă era totuși suficient de clară. Arăta un container imens. În spatele lui se mișcă ceva, iar camera ceva, iar camera mări imaginea pentru a surprinde o siluetă.

   După cum se vedea, era în mod evident vorba de Jade, cu părul lung până peste umeri. Părea că vorbește cu cineva care nu era în câmpul vizual al camerei, în spatele containerului. Apoi, în mare viteză, începu să alerge în jurul containerului.

   Camera se supraveghere se chinui s-o urmărească. Apoi o pierdu, revenind la poziția inițială.

   - Vrem să fim siguri că îi prindem pe amândoi, spuse Stabb.

   Destul de clar, câteva momente mai târziu, altă siluetă apăru în locul unde fusese fata. Un personaj îmbrăcat identic, dar cu gluga trasă pe cap, pentru a nu i se vedea fața. Silueta era la fel ca formă și dimensiuni, dar Stabb și Vișinski își puteau da seama că aceasta avea părul mai scurt.

   - Și băiatul, de asemenea, spuse Vișinski.

   El luă ultima înghițitură de vodcă și trânti paharul pe masă.

   - Bine. Îi avem. Să nu le lași nicio șansă, Stabb. Acești copii mi-au făcut destule necazuri până acum. Știm unde sunt. Folosește câți gardieni crezi că îți trebuie, dar să îi iei de unde nu mai este nevoie de ei.

   Stabb dădu din cap aprobator.

   - O voi trimite pe Magda să-i aducă.

   Pe ecran, în spatele lui Stabb, imaginea se schimbă pe altă cameră. O arăta pe Jade alergând în spațiu deschis.

   Imaginea se schimbă din nou - de data aceasta pentru a arăta un alt punct, chiar în fața celui de mai înainte. Personajul cu glugă trecea peste o țeavă.

   - Nu au nici cea mai mică idee, nu-i așa? spuse Stabb. Nici măcar nu au idee că sunt camere. Că sunt vedete într-un film.

   - Nu e un film pe care să-l mai fi văzut, spuse Vișinski.

   Învârti paharul în mână, plimbând ultima picătură din lichidul vâscos, incolor.

   - Dar pun pariu că știu cum se termină.

 

   Chance stătea pe salteaua lui, privind becul gol care lumina din tavan, și asculta zgomotul de pași în alergare și ordinele strigate. După un timp, se lăsă tăcerea.

   Ceva se întâmpla. Orice era, părea puțin probabil să fie ceva legat de el, conchise Chance.

   Se răzgândi însă când auzi cheia în broască. Asta era poate ultima lui șansă, se hotărâse - în timp ce majoritatea gardienilor erau ocupați. Dacă ar fi ieșit din închisoarea asta, cămara de depozitare, atunci poate....

   Chance era în picioare, în capătul cămăruței, sprijinit de peretele din spatele ușii care începuse să se deschidă. O lăsă deschisă cât să se vadă salteaua goală. Ușa se întredeschise - iar Chance o smulse cu rapiditate, aruncându-se asupra personajului din hol.

   Se prăbuși împreună cu necunoscutul, aterizând deasupra lui, ridicând pumnul pregătit să-l lovească.

   - Ei, bună, tată, auzi un glas sub el.

   Era Rich.

   - Ce naiba faci tu aici? întrebă Chance plin de uimire.

   - Te salvez. Scuze.

   Amândoi se ridicară în picioare. Rich își pipăi coastele.

   - Nu, eu îmi cer scuze - ești bine?

   - Ca după explozie, spuse Rich. A fost un gardian, dar a plecat cu alții, chiar acum. Trebuie să ne mișcăm. Ai grijă la camera de supraveghere, este chiar aici, avertiză el. Am o hartă cu locurile unde sunt amplasate. Și o mulțime de alte lucruri folositoare. Ce puțin asta cred eu, că sunt folositoare.

   - Foarte bine. Sper că îmi vei spune că sora ta a avut bunul-simț și a rămas acasă, spuse Chance.

   Rich ridică din umeri.

   - Unde au plecat gardienii - ai aranjat o diversiune?

   - Da, spuse Rich, urmându-l pe Chance de-a lungul culoarului care lega cele două clădiri. Numai că este o mică problemă.

   - Care anume?

   Chance cercetă perimetrul din jurul scării de acces și apoi o rupseră amândoi la fugă.

   - Jade este diversiunea, spuse Rich.

 

   Stabb se întâlni cu Magda în spatele unei conducte masive. Multe alte conducte se uneau în aceasta, formând un aranjament complex de valve și robinete.

   - Sunt gata să apară aici, spuse Magda, indicând spre spațiul dintre un imens container și un mănunchi de conducte care se ridicau precum un zid.

   Spațiul respectiv se deschidea într-o zonă liberă, aflată între mai multe containere, iar gardienii erau deja pe poziții, cu armele pregătite pentru momentul când aveau să apară intrușii.

   - Văd că ești gata să-i întâmpini, spuse Stabb.

   Magda vorbi încet în stația de emisie-recepție, dându-și părul peste ureche.

   - Am trimis gardieni și în partea cealaltă a pasajului, așa că nu vor mai putea să se întoarcă și să fugă. Chiar nu mai este nicio cale de scăpare.

   - Foarte bine. Nu vreau să avem vreo surpriză neplăcută.

   Magda asculta în stație.

   - Cred că oaspeții tăi sunt gata să apară, spuse ea.

   Destul de repede, o siluetă ieși cu precauție de după container și conducte. Fața îi era ascunsă în gluga hainei, dar era evident că observase prezența gardienilor - se întoarse și o luă la fugă.

   Un moment mai târziu, silueta era înapoi, ieșind din pasaj în câmp deschis. Se opri brusc și ridică mâinile deasupra capului.

   În spatele acesteia, apărură din pasaj vreo 10 gardieni cu armele pregătite.

   Magda râse.

   - Ca un șobolan în cursă.

   Stabb râse și el. Dar imediat se opri.

   - Unde este celălalt? întrebă el. Unde este fata?

   - Probabil că au prins-o deja, pe coridorul de trecere, spuse Magda.

   Înaintă prima spre locul în care gardienii își țineau armele ațintite spre silueta cu glugă. În timp ce se deplasa, vorbea la stație, vocea devenindu-i din ce în ce mai agitată și furioasă.

   - Este imposibil, spuse Magda către Stabb. Era acolo. Cei de la pază sunt foarte sigur că au văzut-o intrând, Dar acum nu mai e acolo.

   Stabb se repezi către prizonier.

   - Unde este ea? întrebă el. Unde este sora ta?

   Se întinse și îi dădu jos gluga.

   Părul blond al lui Jade se revărsă peste umeri.

   - Chiar aici, spuse ea. Credeai că mai e cineva cu mine?

 

   Pe o pasarelă din metal, cu câteva niveluri mai sus, John și Rich Chance priveau scena care se petrecea mai jos. Vedeau gardienii cu armele pregătite, iar pe Magda și Stabb cum țipau la Jade.

   - Știu cum te simți, spuse Chance.

   - Nu o putem lăsa acolo, spuse Rich.

   - Bineînțeles că nu. Vom merge acasă. Toți. Împreună.

   Chance luă rucsacul pe care îl ținea Rich și căută în el.

   - Trebuie doar să punem mai întâi câteva lucruri în ordine.

 

CAPITOLUL 21

 

   - Chiar tu erai, își dădu seama Magda.

   În ciuda situației disperate în care se afla, Jade zâmbea. Planul ei funcționase perfect.

   - Niciodată nu ne-ai văzut pe amândoi împreună, nu-i așa?

   Băgă mâinile în buzunarele hainei.

   - Acum nu-l vei mai găsi pe Rich.

   - Ticăloasă mică! răbufni Magda.

   O plesni pe Jade peste față.

   Durea ca naiba, dar Jade își păstra aerul sfidător. Era hotărâtă să o înfrunte.

   - Tu ești cea care lovește ca o fată, spuse Jade.

   În buzunarul hainei găsi ceva de care uitase. Reuși să deschidă pachetul de țigări.

   Magda ridică mâna să o mai lovească o dată. Părul ei flutură în aer.

   Jade scoase bricheta din buzunar, ridicându-i capacul în același timp.

   O scânteie de la flacără. Zgomotul flăcării care se aprinse. O mică flacără. Jade apropie bricheta de părul lung al Magdei. Și, dintr-o dată, mica flacără se transformă într-o bilă de foc.

   Magda țipă. Stabb privea scena împietrit, cu gura căscată. Gărzile erau așezate într-un fel de semicerc, holbându-se la flăcările ce ieșeau din părul Magdei și i se prelingeau pe spate. Aceasta țipa, scuturând din cap înainte și înapoi. Apoi căzu la pământ, rostogolindu-se disperată, în timp ce hainele luară și ele foc.

   Stabb ridică arma spre Jade. Ea se uită în jos, spre gaura neagră a țevii pistolului. O apucă violent de braț și privi spre micul obiect argintiu din mâinile ei. Se holbă la gravura de pe acesta, în formă de inimă, care strălucea în lumina focului din spatele lor.

   - Am mai văzut asta undeva, spuse el.

   În ciuda situației, rămase destul de calm, chiar dacă Jade nu avea idee de ce. Îi smulse bricheta din mână.

   Undeva sus, Jade văzu cu coada ochiului mișcare - ceva cădea spre ei. Observase cele 2 siluete în spațiul dintre containerele de combustibil și, instinctiv, se uită în partea opusă locului unde urma să aterizeze silueta.

   Simțind că fata văzuse ceva, Stabb privi împrejur, exact în momentul în care exploda o grenadă luminoasă. Era vorba mai mult de lumină și de zgomot decât putere destructivă, dar îl împiedică pe Stabb să vadă și dezorientă gărzile.

   Jade fugi. Spera că Rich și tatăl ei o vedeau încotro aleargă prin fum și că o vor găsi, dar nu avea timp să privească înapoi. Sprintă spre locul din care își făcuse apariția, între container și conducte.

 

   Prin fumul dens, Rich văzu 2 gardieni care alergau s-o ajute pe Magda. Își foloseau propriile jachete ca să stingă focul.

   Jade alerga, dar Stabb stătea pe loc, privind fix la bricheta pe care o luase de la fată.

   - De ce naiba a făcut asta? spuse Chance.

   Părea furios și confuz.

   - Haide, spuse Rich. Hai s-o ajutăm.

   Recunoscuse pasajul de pe harta cu care veniseră.

   - Trebuie să existe un drum care merge mai departe, către următorul container.

   Chance își pusese rucsacul pe umăr și alerga cu Rich.

   - O să-ți cumpărăm altă brichetă, spuse Rich, respirând greoi, în timp ce alergau.

   - Nu despre asta este vorba, spuse Chance.

   Îl trase pe Rich într-o parte și intră primul pe scara metalică din apropierea containerului pe lângă care fugise Jade ca să scape.

   - Atunci, care e treaba? întrebă Rich. Am bătut cale lungă ca să te salvăm, nu ca să ne faci reproșuri.

   - Iar eu am făcut cale lungă ca să-l opresc pe Vișinski, luând o mostră din combustibilul  de care are el nevoie și ascunzând-o.

   Ajunse la capătul scării și se dădu într-o parte ca să-l aștepte pe Rich.

   - Știm toate astea, spuse Rich. Lumea ne bate la cap să le spunem unde este ascunsă, deși eu nu știu de ce este așa de important. Dar tot nu știu cum...

   Rich încremeni, la numai câțiva pași de sol.

   - Bricheta ta, își dădu el brusc seama. Mostra de combustibil era în bricheta ta.

   - Exact. Mostra de combustibil amestecată cu lichidul din brichetă - funcționează exact ca un combustibil normal, deci nimeni nu știe. Numai că acum este la Stabb. Și mulțumită lui Jade, știe și el că funcționează.

   Rich scoase harta și o examinară amândoi.

   - Jade fugea în direcția asta.

   Rich trasă ruta respectivă.

   - Am putea s-o ajungem din urmă aici - presupunând că se îndreaptă spre locul din care a venit.

   El indică locul unde Jade tăiase gardul de sârmă, înainte ca Rich să-i ia cleștele și să facă o altă tăietură, puncte diferite de intrare.

   - Trebuie să fim atenție și să ne ferim de camerele de supraveghere.

   - Nu te teme, spuse tatăl.

   Căută în rucsacul de pe umăr.

   - Cutiuța cu șmecherii pe care am activat-o. Bruiază camerele de filmat când intrăm în zona lor de acoperire. Am setat distanța și acum sunt toate bruiate. Unde ai găsit lucrurile astea totuși?

   Alergau printre rânduri de conducte masive.

   - Un prieten de-al tău, spuse Rich. Nu știu numele lui adevărat, iar el crede că numele tău este Harry.

 

   Jade auzea pașii care se îndreptau spre ea. Nu mai avea mult până la gaura pe care o făcuse în gard. Spera că Rich știa direcția în care se îndrepta și că va veni s-o ajute. Și tatăl lor - îl salvase pe tata. Îi văzuse împreună.

   Dădu colțul și se trezi alergând printre 2 clădiri de beton. În spatele ei se auzeau pașii gărzilor. Privi înapoi și observă un om în uniformă care tocmai apăruse de după colț și care o luase la fugă după ea.

   În față, de după clădire, își făcuseră apariția 2 personaje. Jade încetini, apoi își dădu seama cine erau. Și o rupse la fugă cât putea de repede spre Rich și tatăl ei.

   În acel moment, de după clădire, dintr-o parte și din cealaltă, alunecară două grilaje metalice care se uniră la mijloc, împiedicând-o să înainteze.

   Jade fugi cât putu de repede, dar grilajele se uniră înainte ca ea să poate trece de ele și se izbi puternic de plasa metalică. Era prea flexibilă plasa să se poată cățăra pe ea și să o escaladeze.

   - Jade! strigă tatăl ei, în timp ce se repezise la porțile de metal.

   Încercă să le despartă, dar nu reuși, acestea fiind foarte bine închise.

   - Bricheta, spuse Rich. Trebuie s-o iei înapoi - este mostra de combustibil de care au ei nevoie. Jade!

   Era prea epuizată și uluită ca să mai poată răspunde. Primul gardian ajunse la ea și îi puse mâna pe umăr. Se smuci și îl privi pe omul care zâmbea spre ea. În spatele acestuia, Stabb venea încet, iar cu el era și Viktor Vișinski. Acesta avea în mână bricheta pe care Stabb i-o luase cu câteva minute mai devreme.

   Bricheta care părea atât de lipsită de importanță....

   - Un loc perfect pentru o ascunzătoare, spuse Vișinki.

   Ridică vocea pentru a vorbi spre poarta metalică.

   - Felicitări, domnule Chance, bună alegere! Încă funcționează ca o brichetă - cine ar fi ghicit?

   Vișinski dădu bricheta unuia din oamenii lui și îi ordonă ceva în rusă. Acesta încuviință din cap și plecă în direcția din care veniseră.

   - O vom analiza și apoi, pe baza acestei formule chimice, vom putea produce orice cantitate vrem. Mulțumesc foarte mult.

   - Pentru ce? întrebă Jade.

   - Este combustibil tratat cu o substanță specială, pe care Vișinski o poate acum copia, spuse Chance.

   - Adică un supercombustibil? întrebă Rich.

   Vișinski zâmbi. Se uită prin gard spre Rich și tatăl acestuia.

   - Nu chiar, spuse Vișinski. Mostra din brichetă este un antidot pentru un experiment de-al meu. Vezi tu, cercetătorii mei au descoperit o substanță care se comportă ca un virus, atacând petrolul și făcând inutilizabili combustibilii pe bază de petrol.

   - De ce ai vrea un combustibil care nu poate fi folosit? întrebă Jade.

   - Gândește-te ce pierderi ar produce odată introdus în conducta principală de alimentare cu petrol! Mașinile și camioanele se vor opri, poate chiar în mijlocul autostrăzilor. Avioanele vor cădea din cer. Sistemul de transport va intra în colaps. Nimeni nu va îndrăzni să mai folosească combustibil care ar putea fi contaminat - nu, dacă supraviețuirea lor depinde de asta. Odată introdus virusul în conductele de alimentare, se împrăștie rapid. Numai de la această linie de pompare aș putea afecta o mare parte a combustibilului care ajunse în Europa.

   - Iar substanța din brichetă inversează procesul, nu? spuse Rich, prin grilaj. Îl face să ardă din nou cum trebuie - ca un combustibil normal.

   - Exact, răspunse Vișinski. Și acest antidot poate trata combustibilul infestat, nefolositor și să-l facă din nou utilizabil - sau va proteja combustibilul neafectat de virus.

   - Va valora o avere, îl întrerupse Rich. Când vei contamina toate rezervele de petrol care trec pe aici, nimeni nu va ști care combustibil este bun și care nu. Și apoi, tu vei putea face avere oferind petrol bun, pe care îl vei trata cu antidotul acesta.

   Vișinski se întoarse spre Chance.

   - Pe bune, ar trebui să te felicit pentru copii, domnule Chance. Sau este meritul fostei soții?

   Jade se repezi la Vișinski, dar un gardian o opri.

   - Și cum rămâne cu toți oamenii pe care îi vei omorî cu combustibilul tău? îl întrebă Chance. Mașinile care se vor opri, avioanele care vor cădea din cer?

   - Trebuie creată cererea, îi spuse Vișinski zâmbind. Asta este metoda de a supraviețui în afaceri - și de a prospera. Pentru prea multă vreme Krejikistanul a fost doar un segment din conductă, un pasaj de trecere către alte zone, dar cu acest antidot avem șansa să facem ceva pentru noi - să nu fim doar o curiozitate geografică. Întreaga noastră istorie a fost influențată de locul unde ne aflăm, nu de ceea ce suntem noi. Mongolii au trecut direct prin Krejikistan - nici măcar nu au considerat că merităm să fim cuceriți. Cel puțin sub sovietici, sub comunism, am însemnat ceva. Munca grea poate fi privită ca un motiv și o țintă în sine. Dar acum?

   - Tu faci bani, spuse Jade. Rușii plătesc pentru a folosi aceste conducte.

   El pufni dezgustat.

   - Caii și conductele, cu toții trec direct și niciodată nu le pasă unde merg, cine îi conduce. Ei ne consideră un inconvenient și nimic mai mult. O cheltuială. Dacă nu le demonstrăm noi că se înșală, vom deveni la fel de neajutorați ca neghiobii de la Kremlin, la fel de decadenți și moi, și afabili precum occidentalii. Acum este vremea să ne apărăm interesul, să realizăm tot ce ne stă în puteri. Așteaptă și vei vedea - în curând, toată lumea va ști de Krejikistan.

   Pocni din palme ca și când ar fi încheiat o afacere.

   - Acum, tot ceea ce ne rămâne de făcut este să dăm drumul combustibilului contaminat prin conducte. Când voi fi departe de aici, bineînțeles. Asta, în cazul în care există repercursiuni. Chiar dacă nu mă aștept la nimic de acest gen.

   - Și crezi că nimeni nu va observa că de aici bine combustibilul contaminat, spuse Chance. Și că totul se va întâmpla dintr-o dată?

   - Nu cred, nu. Vezi tu, eu am un sistem bine pus la punct, de a injecta virusul într-un singur loc, dar nu voi folosi substanță pură. Asta ar fi, exact cum ai spus și tu, prea evident. Oh, nu, vom introduce capsule cu dizolvare în timp. Toate, cu diferențe majore de timp. Va părea cu adevărat întâmplător, crede-mă.

   - Și tu unde vei fi?

   - În castelul meu de la poalele munților, departe de acest loc.

   Vișinski se întinse și o atinse pe Jade pe obraz cu dosul palmei. Ea se retrase provocându-i acestuia un zâmbet.

   - Cu fermecătoarea ta fiică.

   - Ce te face să crezi că te-aș lăsa să faci asta? întrebă Chance.

   Vișinski râse.

   - Am uitat. Cum ai putea? Când ai să fii deja mort.

   El se întoarse spre Stabb.

   - Dă ordinul!

   - Ce faci? strigă Jade. Oprește-te - mă ai pe mine. Nu ai nevoie și de ei!

   Se luptă să scape din strânsoarea soldatului și se aruncă asupra lui Stabb. Acesta o împinse la o parte, vorbind rapid în stație. Jade căzu la pământ, iar 2 gardieni o ridicară.

   Chance strigă de după grilaj.

   - Ce se întâmplă? Dacă îi facă rău, Vișinski, te omor!

   - Jade, ești bine? strigă Rich.

   Râsul lui Vișinski se auzi mai bine.

   - Să mă omori? Și cum vei face asta?

   Se întoarse, gesticulând spre gardienii care o imobilizaseră pe Jade. Ținând-o strâns de brațe, aceștia o luară de acolo.

   Jade se zbătu și se luptă, dar nu se putu elibera. Reuși să privească înapoi - să vadă siluetele lui Rich și a tatălui său, de după bariere. Apoi se auzi o rafală de mitralieră și poarta se umplu cu găuri de gloanțe.

   Jade își șterse lacrimile de la ochi și, când se putu uita din nou, văzu că siluetele nu se mai aflau acolo.

 

CAPITOLUL 22

 

   Chance îl împinse pe Rich într-o parte, chiar înainte ca el să sară în partea opusă. Într-o fracțiune de secundă, gloanțele izbiră porțile de sârmă exact în locul în care se aflase Rich.

   Se mai auzea încă ecoul armelor, când Chance sări în picioare și se repezi către cel mai apropiat paznic. Acesta rămăsese fără gloanțe și încerca cu disperare să schimbe încărcătorul. În spatele lui apăru alt gardian.

   Rich strigă, dar Chance păru că nu-l aude. Cu umărul înainte, intră cu toată forța în primul paznic, proiectându-l prin aer direct în colegul care tocmai apăruse. Al doilea paznic deschise focul. Gloanțele îl nimeriră chiar pe camaradul său și împreună se prăbușiră unul peste celălalt.

   Chance se aruncă la pământ când gloanțele trase de paznic câștigară în înălțime. Când încetă focul, se ridică în picioare, lovindu-l pe gardian și luându-i arma.

   În liniștea care se lăsase brusc, Rich alergă să i se alăture în spatele corpurilor întinse pe jos ale gardienilor.

   - Acum ce mai este? întrebă el.

   - Găsește un loc în care să te ascunzi pentru un timp. Apoi o recuperăm pe Jade și vedem ce mai e cu Vișinski.

   - Bine, spuse Rich. Ia-o mai ușor!

 

   Stabb ținuse arma îndreptată spre Jade în tot acest timp. Fusese împinsă pe bancheta limuzinei lui Vișinski.

   Jade nu putu să nu zâmbească când se gândi la ce se întâmplase cu ultima mașină a acestuia.

   Dar amuzamentul dură puțin, până ce Stabb și Vișinski se urcară pe bancheta unde era ea, unul într-o parte și celălalt în cealaltă, amintindu-i lui Jade în ce mare necaz se afla. Se întreba ce se întâmplase cu Rich și tatăl ei, dar nu putea face nimic altceva decât să spere că sunt bine. Dacă era cineva care putea să scape, atunci ei 2 erau aceia, își spuse ea.

   Paznici înarmați se înghesuiau în mașinile de teren. Părea că toată lumea părăsește imensul complex. Asta însemna, oare, că tatăl ei și Rich erau morți? Cum putea să afle?

   - Abandonați nava? îl întrebă ea pe Vișinski.

   - Nu de tot, replică acesta zâmbind. Voi păstra câțiva paznici, pentru a salva aparențele. Dar și ca măsură de siguranță. Și, poate, va fi nevoie să dăm impresia că intrușii au pătruns prin efracție și au sabotat sistemele și conductele.

   - Lucru care nu ar fi plauzibil dacă ar fi aici o armată întreagă de paznici, completă Jade. De aceea pleci și tu - este posibil să ai nevoie de un alibi.

   - Puțin probabil, dar posibil. Îți va plăcea castelul meu din  Munții Carnovian. Pe vremuri, a fost o fortăreață de frontieră, cea dintre Ucraina și țara noastră. Orice s-ar întâmpla aici, vei fi în siguranță, în scurta perioadă pe care o vei petrece acolo.

   - Foarte scurta perioadă, adăugă Stabb.

   Amândoi izbucniră în râs.

 

   Puținii paznici care rămăseseră în complex patrulau numai la parterul acestuia.

   Printre containerele de depozitare, Rich și Chance văzură convoiul de autovechiule, cu limuzina lui Vișinski în frunte, ieșind pe poarta principală, părăsind incinta.

   - Nu vrea să fie găsit la locul crimei, spuse Chance.

   - Crezi că o are pe Jade cu el? întrebă Rich.

   - Cred că da. Nu te teme - o voi salva.

   Se uitară pe hartă și stabiliră traseul pe care urma să-l parcurgă.

   - Trebuie să ajungem în acest punct, sistemul principal de pompare, spuse Chance. Aici este punctul în care toate conductele converg.

   - Deci acesta este locul cel mai probabil în care Vișinski ar putea contamina  tot combustibilul care trece pe aici.

   - Exact.

   Pentru a ajunge la stația principală de pompare, trebuiau să coboare la nivelul solului, să traverseze drumul principal de acces, care trecea chiar prin mijlocul complexului. Acolo mai erau câțiva paznici care patrulau.

   Chance și Rich se ascunseră în umbra clădirii de birouri și priveau oamenii înarmați care patrulau zona.

   - Mai avem grenadele fumigene? întrebă Rich.

   - Numai una. O păstrez.

   Chance zâmbi.

   - Nu poți ști niciodată când ai nevoie. Oricum, nu vrem să atragem atenția. Asta i-ar face pe toți să alerge.

   Își puse cureaua mitralierei pe umăr, iar Rich știa că, dacă era nevoit să o facă, o va folosi fără ezitare.

   - Se pare că toți ne cred morți sau că suntem problema altcuiva. Hai să lăsăm lucrurile așa cum sunt.

   Se duseră la capătul drumului, aproape de gardul complexului. Acolo se afla doar un paznic, în afara câmpului vizual al camarazilor lui.

   - Mă îndoiesc că îi vor simți lipsa pentru o vreme, spuse Chance. Du-te și vorbește cu el!

   - Cu mare plăcere.

   Rich se ridică și ieși de după container, în plin drum. La început gardianul nu-l văzu, așa că Rich flutură din mână.

   Gardianul îl privi îngrijorat și ridică arma. Rich îi făcu din nou semn cu mâna.

   - Gata, m-ai prins, spuse el. Nu mă pot ascunde la nesfârșit. Hai, scoate cătușele...

   Cu arma îndreptată spre Rich, gardianul se apropie. Scoase stația radio din buzunar și o ridică ușor, ca să vorbească prin ea.

   Dar, înainte să poată face asta, Chance țâșni din ascunzătoare și fugi spre gardian, care era împietrit de uimire. Când îl văzu pe Chance, se panică și scăpă din mână arma și stația radio. Câteva secunde mai târziu, pumnul lui Chance îl izbi din plin, iar gardianul se prăbuși ca un bolovan la pământ.

   Rich îl târî pe gardian de picioare la marginea drumului, iar mai apoi, împreună cu tatăl său, se îndreptă spre stația de pompare.

   Aceasta semăna cu un imens hangar de avioane, cu cabluri și țevi care veneau din toate părțile. Intrarea se făcea prin două uși imense prin partea din față, care erau deschise, iar Rich putu să vadă mai multe containerele de combustibil. El și Chance pășiră precauți spre ele și găsiră un mănunchi de cabluri și țevi care se împleteau precum un imens pom de Crăciun. Tot acest angrenaj huruia și vibra în timp  ce combustibilul trecea prin el.

   - Este totul automatizat, îi explică Chance. Controlat de un computer, astfel încât cantitatea potrivită de combustibil să intre în sistem exact la momentul oportun.

   - Și aici este locul în care Vișinski va contamina combustibilul?

   - Undeva pe aici. Dumnezeu știe exact unde. Oricare dintre țevi poate fi gata să trimită combustibil contaminat în tot sistemul.

   - Și cum vom face să-l oprim? întrebă Rich.

   - Nu putem. Nu până nu știm că Jade este în siguranță.

   Rich se gândi la asta.

   - Spui că trebuie să ne ducem mai întâi să o salvăm pe Jade și apoi să ne întoarcem să-l oprim?

   - Mă îndoiesc că avem atât timp la dispoziție. La primul semn că se ivesc probleme, Vișinski va alimenta pompa cu combustibil contaminat. Acum așteaptă numai să fie sigur.

   - Deci, care e planul?

   Chance căută ceva în rucsac. Scoase o cutie neagră cu un întrerupător pe ea și un ecran - lucru care pe Rich îl miră.

   - În mod normal aș folosi asta, spuse Chance. Se prinde de valva sau țeava potrivită și, atunci când detectează o serie de vibrații, detonează o cantitate mică de explozibil. Suficient cât să producă o fisură în conducă și să-i aprindă conținutul.

   Rich fluieră admirativ.

   - Ditamai bubuitura.

   - Suficientă ca să aranjeze locul ăsta. Sunt și măsuri de prevenție - valve de siguranță, dispozitive de blocaj și alte chestii de genul ăsta, menite să împiedice propagarea focului de-a lungul conductelor. Dar, cu certitudine, ar distruge combustibilul contaminat al lui Vișinski. Singura problemă este...

   Se duse către un mănunchi de țevi și puse mâna pe ele.

   - Simți asta?

   Rich se apropie și puse mâna pe țeavă. Simți zdruncinăturile și vibrațiile.

   - Deja vibrează.

   - Sper că vom putea să-l atașăm de conducta lui Vișinski, iar atunci când va începe transferul să explodeze. Dar nu știm despre ce conductă este vorba și deja curge foarte mult combustibil pe aici, locul ăsta ar sări în aer tot odată. Trebuie să găsim o modalitate să stabilim noi timpul de explozie.

   - De preferat, când noi nu vom mai fi aici, spuse Rich.

   Privi telefonul mobil pe care i-l dăduse Ralph.

   - Oare prietenul tău Ralph poate să ne ajute?

   Chance îi smulse telefonul.

   - Rich, spuse el, ești un geniu. Dar nu Ralph este cel care ne va ajuta. Tot ce mai avem de făcut acum este să găsim o modalitate să intrăm în fortăreața lui Vișinski. Mă îndoiesc că vom reuși cu vorbă bună.

   - Ce spui de unul din astea?

   Rich arătă spre o mașină din apropiere.

   Chance se gândi, apoi spuse:

   - Nu cred că numai una va face față. Avem nevoie de ceva mai tare, mai mare, mai robust. Ai vreo sugestie?

   Se întoarse cu fața spre conducte, evident neaștepând niciun răspuns.

   - Ce spui de un tanc? întrebă Rich.

 

   În clădirea întărită din vechiul fort de frontieră, Viktor Vișinski își freca palmele de satisfacție. Camera era centrul de control, cu legături computerizate spre toate imperiile lui de afaceri din toată lumea.

   Un pupitru plin de monitoare umplea întregul perete din spatele lor. Multe dintre ele arătau niște grafice referitoare la sistemul de pompare al complexului. Unul prezenta o imagine de ansamblu asupra complexului. Pe altul imaginea, în direct, a porții principale, apoi a unei scări de acces goale, apăreau niște gardieni patrulând.

   Imaginile de pe monitoare se schimbau constant, prezentând diverse încăperi.

   Jade stătea în spatele camerei, privind. Stabb se afla chiar lângă ea. Nu mai ținea arma îndreptată spre ea, dar erau suficienți gardieni înarmați cât să nu fie nicio șansă ca Jade să evadeze.

   Cum totul mergea exact cum plănuise Vișinski, era sigură că va fi eliminată. Stătea cu ochii ațintiți pe principalul ecran al instalației KOS, urmărind orice semn care i-ar fi putut indica că tatăl ei și Rich erau acolo, dar, în afară de un singur container de combustibil, care părăsea complexul, erau puține semne de viață.

   Un tehnician postat în fața unui grup de monitoare se întoarse să vorbească cu Vișinski, care dădu din cap cu evidentă satisfacție.

   - Totul este pregătit, spuse Vișinski către Stabb și Jade. În câteva momente putem începe secvența computerizată pentru a umple sistemul de conducte cu combustibilul nostru contaminat. Și, în câteva ore, va fi în drum spre Europa. Nimeni nu va ști de unde vine. Nu, până să își dea seama că prețiosul lor combustibil este inutilizabil, sau... instabil. Nimic nu ne mai poate opri acum.

   - Tata vă va opri, spuse Jade. Nu ai câștigat încă.

   - Vine tăticul să te salveze? spuse Stabb. Din mormânt?

   - Chiar dacă, printr-un miracol, ar fi viu, nu poate face nimic, o asigură Vișinski pe Jade.

   Unul dintre gardieni se apropie în grabă de Stabb și vorbi cu el în rusă. Jade nu avea idee despre ce vorbeau, dar Stabb se duse la monitoare și se înfurie brusc.

   - Și nici tu nu poți face nimic. Ai băgat-o pe Magda în spital, dar acum ești complet singură, spuse Vișinski. Nimeni nu te mai poate ajuta. Nu vine nimeni în ajutorul tău.

   - Cred că trebuie să te uiți aici, spuse Stabb.

   Părea destul de agitat. Monitorul de deasupra lui își schimbă imaginea dintr-o încăpere, spre poarta principală. Un drum din apropiere șerpuia spre munți, înspre o vale, și de acolo venea direct spre poarta principală un tanc imens.

   Lui Jade îi dădură lacrimile de bucurie și satisfacție. Inima i se umplu de fericire când acesta își aținti tunul spre camera de supraveghere, iar în secunda următoare imaginea dispăru de pe ecran.

   Aproape în același moment, întreaga cameră se zgudui la impactul proiectilului cu poarta veche. Luminile pâlpâiră și din tavan căzură bucăți de moloz. Mai multe monitoare se închiseră.

   Stabb urla, dând din mâini către gardienii din cameră.

   Unul dintre monitoare își reveni și arătă imaginea porții zdrobite și a tancului acoperit de molozul rezultat din distrugerea zidului. Nu părea capabil să se mai miște, dar turela era deschisă larg.

   De afară se auzi un schimb de focuri.

 

   Rich alerga pe dalele inegale ale pavajului din curtea complexului. Avea o treabă de făcut. Trebuia s-o ia pe Jade.

   Tatăl său trăgea foc de acoperire spre gardieni, încercând să-i îndepărteze cât mai mult de clădirea principală, acolo unde îi spusese Ralph că are Vișinski camera de comandă.

   Drumul era liber, iar Rich trebuia să profite cât mai mult de panica creată de tanc, praf și fumul ultimei grenade fumigene. Văzu siluetele negre ale gardienilor trecând pe lângă el și spera că se îndreaptă în direcția bună.

   Destul de repede, găsi treptele de la intrare - ușile de metal erau deschise.

   Înăuntru dădu întâi peste o mică anticameră și apoi pătrunse în spatele centrului de comandă. Părea că toată lumea era concentrată la monitoarele aflate în partea opusă a camerei. Unul dintre ele arăta imaginea rafinăriei de unde Chance și Rich tocmai scăpaseră. Cele mai multe prezentau imagini de la camerele de securitate din fortăreață.

   Pe unul din monitoare, Rich îl văzu pe Chance cum alerga spre camera de luat vederi - apoi se opri, se întoarse spre cameră și trase direct în obiectiv.

   În timp ce monitorul se înnegrea, se auzi un strigăt de bucurie și atunci Rich o văzu pe Jade. Era la mai puțin de 10 metri. Se apropie mai mult.

   Și metalul rece al unui pistol se propti în ceafa lui.

   - Pe mine mă cauți? spuse Stabb.

   Vișinski era în fața monitoarelor. Îi trata cu un dispreț plin de încântare pe Jade și Rich.

   - Ar trebui să pun să vă împuște pe amândoi acum, spuse el. Singurul meu regret ar fi că nu este aici și tatăl vostru, ca să vadă execuția.

   - Se va preda dacă află că ne ai prizonieri. Și dacă promiți că ne dai drumul, spuse Rich. Îl poți suna pe mobil. Așa trebuia să luăm noi legătura cu el, ca să afle dacă suntem bine. Dar probabil nu te va crede.

   Se întoarse spre Jade și îi făcu cu ochiul, sperând că aceasta își va da seama ce se întâmplă. Sperând că Vișinski și Stabb nu vor vedea.

   Vișinski îl privi cu ochii aproape închiși.

   - Oh, plăcerea, spuse el încet. Plăcerea de a-l face să asculte cum muriți voi doi.

   De afară se auzeau din ce în ce mai multe rafale de armă și apoi o explozie. Acum era și mai aproape.

   Vișinski scoase mobilul și îl deschise.

   - Stabb, dă-i drumul!

   O altă explozie - chiar afară.

   Stabb apăsă butonul de pe consola principală și pe monitor apăru scris mare 20.

   Poate 20 de minute? Dar speranțele lui Rich fură spulberate când pe monitor 20 deveni 19. Apoi 18...

   - Care este numărul de telefon? întrebă Vișinski.

   17

   Jade scutură din cap.

   - Nu-i spune, Rich.

   16

   - Spune-mi sau Stabb o va împușca pe sora ta în picior, spuse Vișinski.

   15

   - Spune-mi și îți promit că nu va suferi, adăugă el.

   14

   - Îți promit.

   13

   - Rich, te rog... spuse Jade. Nu...

   12

   Rich o strânse de mâna.

   11

   Și îi spuse lui Vișinski numărul de telefon.

   10

   Vișinski formă numărul.

   9

   Afară, zgomotul de arme se apropia și mai mult. Cineva strigă.

   8

   Vișinski puse telefonul la ureche.

   7

   Zâmbea.

   6

   - Stabb, spuse Vișinski. Îți voi spune eu când.

   Arătă spre Rich și Jade, care stăteau în fața lui.

   5

   Rich auzi cum telefonul se conectează - chiar și prin zgomotul de arme, putea auzi cum sună.

   4

   Arma lui Stabb era îndreptată spre Rich, iar numărătoarea ajunsese la

   3.

 

CAPITOLUL 23

 

   - Nu răspunse, spuse Vișinski. Nu încă.

   - Nu va răspunde niciodată, spuse Jade.

   Numărătoarea era la 2.

   - Are dreptate, spuse și Rich calm.

   1

   - Vezi tu, acela nu era numărul de telefon al tatei.

   Zgomotul de alarmă al lui Stabb atrase atenția lui Vișinski spre monitoare. Nu era clar nici măcar dacă auzise ceea ce spusese Rich.

   - Este numărul de telefon ce mi-a fost dat, spuse Rich. Eu și tata l-am lăsat la stația de pompare, atașat de un explozibil sensibil la vibrații. Și era setat pe vibrații.

   Pe monitor se vedea cum se dezlănțuise infernul la stația de pompare. O bilă de foc cuprinsese clădirea centrală. Ecranele se înnegriră.

   Vișinski și Stabb fugiră la fereastră. La distanță mare, cerul strălucea într-un portocaliu supranatural, în timp ce cisternele de combustibil săreau în aer una după alta, într-un lanț de foc, în apropierea stației de pompare.

   - Sunând la numărul acela, spuse Rich, ai declanșat bomba.

   - Conductele se închid, strigă Stabb ca să acopere zgomotul și confuzia creată.

   Se uită spre Vișinski.

   - Măsurile de siguranță se activează. Nu mai e nicio șansă ca petrolul tău să ajungă la destinație - chiar dacă măcar o parte din el a scăpat de explozie.

   Zgomotul era din ce în ce mai puternic. Un zumzăit puternic venea de afară, ca și cum s-ar fi apropiat un roi uriaș de insecte.

   Stabb schimba cu frenezie imaginile pe monitoare. Cele mai multe arătau fum și foc. În final, găsi o imagine clară de deasupra fortăreței. O privi și apoi înjură. Privi spre Rich, se întoarse și o luă la fugă.

   - Stabb! strigă Vișinski după el. Stabb, unde fugi?

   Vișinski fugi spre monitor. Imaginea de pe ecran era focalizată de imaginile unor elicoptere care se apropiau prin fum.

   - Alți oaspeți? îl întrebă Rich pe Vișinski.

   Omul nu răspunse. Băgă mâna în interiorul hainei și scoase un pistol, dar, înainte să apuce să facă ceva, Jade îl lovi puternic în stomac. Vișinski se ghemui de durere, iar Rich îl lovi în față. Pistolul zbură cât colo.

   - Haide, spuse Rich.

   O luă de mână pe Jade și fugiră spre ușă.

   Înainte să poată ieși, Vișinski se prăvăli peste ei, punându-i la pământ. Urlând, înșfăcă o armă de pe jos și se ridică în picioare. El era acum între copii și ușă. Îndreptă arma spre ei.

   - Poate că mi-ați întârziat planurile, mârâi el, dar acum veți plăti pentru asta.

   Încordă degetul pe trăgaci.

   Abia dacă își dădu seama ce îl lovise. Un corp imens al unui fost soldat SAS se prăvăli peste Vișinski, aruncându-l în față.

   - Vine cavaleria, anunță Chance.

   Jade și Rich se aruncară pe burtă în momentul în care Vișinski deschise focul. Gloanțele le trecură pe deasupra capetelor. Jade sări în picioare și apoi asupra lui Vișinski. Sări cu ambele picioare înainte, proiectându-l prin aer. În timp ce Vișinski se ridica, Rich îl apucă de picior și-l lovi cu putere.

   Vișinski se împiedică, cu arma încă trăgând.

   Gloanțele nimeriră monitoarele și pupitrul de comandă. Ecranele explodară, iar cablurile se aprinseră. Vișinski se prăbuși peste consolă cu un strigăt puternic.

   Arma căzu pe podea, iar Vișinski se arcui puternic în contact cu cablurile smulse. Tot corpul îi fu cuprins de o lumină albastră, palidă timp de o secundă. Se prăbuși pe spate, într-o explozie de scântei și flăcări, iar mai apoi încremeni.

   - Toate lucrurile bune au un sfârșit, spuse Chance. Se pare că și cele rele.

   Alergară la fereastră să vadă cele 3 elicoptere negre care survolau fortăreața. Siluete negre coborâră rapid pe frânghii. Aerul fu din nou umplut de zgomotul focurilor de armă.

 

   În timp ce Rich, Jade și Chance ieșeau din camera principală de comandă în anticameră, ușile din spatele lor se închiseră.

   - Oprește-te acolo, spuse Stabb. Întoarce-te cu grijă.

  Chance oftă.

   - Ești gata? răsuflă el.

   Rich și Jade dădură amândoi din cap.

   Apoi se întoarseră încet spre Stabb. Stătea la câțiva metri de ei, cu o armă îndreptată spre Chance.

   - Mă vei scoate de aici, spuse el.

   - Nu, îi spuse Chance. Noi plecăm acum.

   Se întoarse și o luă ușor din loc.

   Cu ochii larg deschiși, Stabb păși în față, cu arma lipită de spatele lui Chance.

   - Uită-te la mine! strigă el.

   Dar privirea lui era ațintită asupra lui Chance. Nu putea vedea piciorul lui Jade zburând spre arma lui. Și nici pe Rich, care se apropia de el.

   Amândoi se sincronizară. Arma ateriză pe podea. Stabb țipă de uimire, care deveni strigăt de durere când Rich îl lovi năprasnic în stomac. Dublă lovitura cu un upercut. Stabb se lungi pe spate, lovindu-se puternic de podeaua de piatră. Un suspin ușor îi veni pe buze și apoi liniștea.

   Sunetul focurilor de armă și exploziile de afară încetaseră aproape în totalitate. Se auzea, în schimb, cum cineva se apropie.

   Era Ardman. Avea o mână bandajată și un plasture mare pe frunte. În spatele lui, Rich și Jade puteau vedea siluete în întuneric, camuflate, care se mișcau rapid printre ruinele fortăreței, căutând supraviețuitori printre gardienii lui Vișinski.

   - Speram că vă pot fi de folos cu ceva, spuse Ardman. Dar se pare că țineți totul sub control. Iar oamenii mei îmi spun că nu le-ați lăsat prea multe de făcut pe aici.

   Arătă spre curtea castelului.

   - E bine dacă tot ajungi la fața locului, chiar și după momentul oportun, îi spuse Chance zâmbind.

   - Orice pentru un vechi prieten. A, și domnul Halford vă transmite salutări. Am trimis niște oameni să-l recupereze și să-l ducă acasă. Se pare că a uitat să-și ia pașaportul și s-ar putea să fie ceva formalități de îndeplinit.

   - Toate în zona ta de expertiză, bănuiesc, spuse Chance. Să înțeleg că voi trei vă cunoașteți.

   - Ne-am mai întâlnit, spuse Jade, în timp ce Ardman îi conducea afară din clădire, spre un elicopter care aștepta lângă zidul fortăreței.

   - Am băut un ceai împreună la Clarendorf, spuse Rich.

   - Eram cam grăbiți și n-am apucat să lăsăm bacșiș, spuse Jade.

   - Sper că Ardman a făcut-o, spuse Chance. Indiferent de circumstanțe.

   Ardman stătea lângă elicopter. Îi privi amuzat.

   - Deci, spuse Ardman, în afară de o pregătire de specialitate și un drum sigur către casă, vă mai doriți altceva?

   Chance privi către Jade și Rich. Rich și Jade priviră spre tatăl lor.

   John Chance zâmbi, apoi îi luă pe Rich și Jade în brațe, lângă elicopter.

   - Nu, mulțumesc, îi spuse Chance lui Ardman, în timp ce își îmbrățișa copiii. Am tot ce-mi doresc. 

 

SFÂRȘIT