Era odată un biet creştin sărac şi c-o droaie de copii mărunţi.
Toată avuţia lui era gura femeii şi a copiilor, care ţipau de fitece.
Guri flămânde, şi pace bună!
Bietul creştin, ce făcu,
ce drese, s-alese de sfântul crăciun c-un porc gras. Crăciun fără porc,
Paşte fără ouă roşii şi nuntă fără lăutari nu intră în capul românului.
La Ignat vru să taie porcul. Dar cu cine? Muierea lui era cu mâinile
legate. Un’ s-o lase copiii? Copiii, ca copii mărunţi, se adunaseră
împrejurul ei, şi cel mai mic sugea mereu ce mai avea de stors din
ţâţele ei slabe.
Se suci românul, se învârti, dar n-avu cu cine tăia porcul.
Nevoia îl făcu să se gândească la vecin, un vecin ciudat de tot.
Bătrân, singur cuc, uscat, ducând o viaţă de pravoslavnic, de pusnic, de
sfânt în toată legea, bombănind toată ziulica Viaţa Sfinţilor părinţi.
Şi de, bietul creştin adeseori se gândise: "Într-una, într-una, cruci
peste cruci; cine face într-una cruci ca crucea se usucă".
Dar, neavând încotro, chemă pe bătrânul pravoslavnic ca să taie porcul.
Tăiară porcul.
Aprinseră un foc de paie cu câteva găteje; îl pârliră, îl frecară cu
cărămida; îl spintecară; slăninile le făcură în patru şi le atârnară în
podul casei.
La urmă, românul, mulţumit, vroi să dea câteva
bucăţi de carne pravoslavnicului. Bătrânul îşi făcu cruce, se cutremură
şi cu nici un preţ nu voi să primească, zicând c-un glas de mucenic:
– Lasă, lasă, omul lui Dumnezeu, că pentru Dumnezeu am muncit.
Ei, dar cine-mi fusese omul cu crucile!
De lăcomia dracului, când eşti lacom, nici crucile, nici vieţile
sfinţilor nu te scapă. Uite aşa, îi rămăsese pe suflet slăninile, groase
ca un lat de palmă. Le simţea pe limbă şi în cerul gurii.
Pravoslavnicul aşteptă până după miezul nopţii fără să închidă ochii,
trudindu-se cu gândul cum să şteargă slăninile spânzurate în podul
casei.
Se gândi el ce se gândi, şi înainte cu "Doamne-ajută" şi cu Sfânta Scriptură.
Când ajunse la uşa vecinului, vecinul sărac, rupt de oboseală şi
ghemuit de frig, dormea dus, cu nevasta şi cu copiii, claie peste
grămadă.
Cucernicul bătrân vru să încerce cât de adânc le e somnul şi, bătând tare în uşă, zise:
– Deschideţi voi uşile, şi vi se vor deschide vouă porţile raiului!
Aş! bieţii oameni dormeau duşi. Nu se auzi nici pâs. Unul barim să se
fi întors dup-o parte p-alta. Ei, e greu să ai năravul d-a te învârti
cânt îţi rămâne spatele gol. Şi ei abia se potriviseră, spate în spate,
cu nasul în velinţele zdrenţuite.
Văzând cucernicul bătrân că
dorm cu toţii ca nişte bolovani de piatră, începu şi hâţ în dreapta, hâţ
în stânga, până descuie uşa omului. Înlăuntru – iar ca să vază cum dorm
– o luă popeşte, făcând cruci late:
– Acesta este întunericul cel vecinic şi scrâşnirea dinţilor!
Şi nimic, nicio scrâşnire de dinţi.
Cucernicul iar îi trase o cruce şi puse mâna pe bărbat, şi-l hâţâi, cântând prelung şi tare:
– Balaurul acesta pe care l-ai zidit a-l batjocori pre dânsul!
Aş! pace! Parcă era mort balaurul acesta.
Dibuind până la capătul celălalt al patului, dete peste muiere şi zise:
– Marea aceasta, este mare şi laaaatăăă!
Învârti mâinile pe deasupra copiilor!
– Acolo, juvini mari şi mici, mari şi mici… corăbiile umblă!
Şi încredinţându-se că dorm toţi ca nişte buşteni, se duse în tindă,
orbăcăi până înnemuri scara şi, aşezând-o la gura podului, zise prelung
şi pe nas:
– Aceasta este scara pe care, pe care, văzutu-o-a Iacov în vis, şi îngerii Domnului se suiau şi se coborau…
Se sui în pod şi puse mâna pe slănini.
– Suitu-te-ai la înălţime şi robitu-ai robiiiimeee!
Dar hop, ce cu gândul n-ar fi gândit, când voi să se coboare pe scară,
tremurându-i mâinile, de frică şi de frig, îi scapă o slănină. Slănina
răbufni în nişte străchini şi le sparse cu mare zgomot, să se fi
deşteptat şi pietrele.
Şi pravoslavnicul făcu o cruce şi zise:
– Întristat este sufletul meu până la moarte! Doamne, păzeşte-mă de ceasul acesta şi mă izbăveşte de cel rău!
Omul din casă se deşteptă, aprinse o lumânare şi, văzând scara la gura
podului şi o slănină trântită jos, ridică toată casa în sus, înhăţă un
retevei şi se repezi pe scară.
Pravoslavnicul, speriat, rupse învelitoarea ca să scape şi zise cu glasul tremurând:
– Ruptu-ai sacul tău, Doamne; şi m-ai, m-ai încins cu veselie!
Hoţul de păgubaş în pod, pravoslavnicul pe casă. Când să sară:
– Şi şchiopii vor sări ca corbii!
Şi bâldâbâc jos.
Păgubaşul după hoţ. Fugi pravoslavnicul cu slăninile, fugi păgubaşul.
Şi zvârrr! românul cu reteveiul după cucernic şi-l pocni în cap. De
unde, hoţul să cază?!
Şi de durere, gonea de-i sfârâiau picioarele!
Şi trecându-şi mâna prin păr şi dând de sânge:
– Unsu-ai, Doamne, cu unt, cu untdelemn capul meu!
Şi bietul păgubaş, auzindu-l şi văzând că nu-l mai ajunge, se opri
locului, încrucişă mâinile pe piept, dădu din cap şi zise şi el cu glas
lung, făcând după glasul pravoslavnicului:
– Adevăr zic vouă, că hoţul fuge mai uite decât păgubaşul…
