Micile ticăloase, Alex Marwood

 ............................................

5-6

 

            Darren îi răsucește o buclă din spatele urechii pe deget. Încă o dată simte că se udă toată.

   - Mi-e sete, se plânge Chloe. Du-mă acasă!
   - Ce-ar fi să te duci acasă și gata? se răstește Darren la ea. Hai! Marș!
   Chloe pare încăpățânată.
   - Ce mama dracului, te și plătesc! spune Debbie.
   - N-ai tu bani, suspectează Chloe.
   - Nu, dar io am, se dă mare Darren.
   Îl doare erecția și simte că o să explodeze în curând.
   - Poftim, să-ți iei un Mars!
   - Nu-mi place Mars.
   - Puțin îmi pasă, spune el și îi aruncă moneda. Cară-te și gata!
   Chloe nu știe dacă să plângă sau să ia banii, așa că face și una, și alta.
   - Te spun lu’ mami, o asigură pe sora ei din nou. Ai vorbit urât.
   - Ba nu, spune Debbie, el a vorbit urât. De la magazin te duci direct acasă, da?
   Chloe își scoate hanoracul de sub tufiș și se îmbracă încet.
   - Haide! face Debbie. Pe bune! Acum încep să arunc cu pietre în tine.
   Darren și-a băgat mâna sub fusta ei și își strecoară un deget în chiloții ei elastici. Chloe pornește hotărâtă la drum. După câțiva metri se oprește brusc.
   - Nu știu drumul, spune ea.
   - Aoleeeu!
   Debbie își dă ochii peste cap de frustrare.
   - Chloe! Venim pe-aici zilnic! Pleacă odată!
   Fetiței îi dau lacrimile.
   - Nu vreau! Mama a zis să ai grijă de mine!
   - Mama naibii! spune Debbie învinsă. Să dai banii înapoi!
   - Băi, nene! spune Darren în timp ce devine temperamental și se ridică brusc să schimbe presiunea. Tre’ să scăpăm de ea. N-o luăm cu noi.
   Debbie e devastată.
   - Darren, mă omoară mama dacă pățește ceva!
   - A, da, mămica... spune Darren și se întoarce cu spatele la ea.
   Liniște. Se aude somnolența satului pe timp de vară. Se aude până și mugetul vitelor, tocmai de la fermă.
   - Ești mică oricum, nu știu ce-a fost în capul meu, spune el pleoștit.
   Debbie suspină profund. Își urăște sora și mama. Asta trebuia să fie vara ei și toată lumea e egoistă.
   Se uită cu disperare pe drum, fiindcă simte că-l scapă printre degete. „E cel mai sexy băiat cu care o să fiu vreodată”, își spune ea. „Și tâmpita asta de Chloe...”
   Dinspre memorial apar două siluete mici, una mai solidă, șatenă, îmbrăcată în roșu, și cealaltă, mlădioasă prin comparație și blondă.
   - Auzi, Darren, spune Debbie, aia nu e soră-ta?

33

   Plânge înainte să se așeze, cu lacrimi umilitoare, dezgustătoare, copleșitoare, care-i curg din ochi, din nas și din colțurile gurii căscate și o umplu de rușine. Fiindcă i-au luat geanta la intrare, se caută în buzunare, dar nu găsește niciun șervețel. Se întoarce către polițaiul care păzește impasibil ușa, dar își dă seama că nu are rost să-i ceară nimic.
   I-au spart nasul. E plin de vânătăi îngălbenite, dar tot el e și o privește de peste masă, fără să clipească. E neschimbat: aceeași structură osoasă nobilă și fină, părul negru și bogat și bucla care-i coboară peste fruntea înaltă și inteligentă. Are mâini puternice cu degete lungi, de artist. Deodată afișează acel zâmbet larg și sarcastic, cu care ține oamenii la distanță.
   - Bună, iubito! spune el. Începusem să cred că m-ai uitat de tot.
   E atât de șocată încât lacrimile i se usucă brusc. Se uită la el cu gura deschisă, și de mirare, dar și fiindcă de 30 de ore nu mai poate respira pe nas. A refuzat să creadă atât timp cât a fost în arest preventiv și nu au lăsat-o să vină la el, când încă se putea convinge că e o greșeală cumplită, că se va trezi și va vedea că n-a fost decât un vis urât. Dar acum, că se află aici, iar el e pus sub acuzare - și cică se vor adăuga și alte acuzații - și tot ce vede e un zâmbet senin, e clar, totul e adevărat.
   - Poftim? îngăimă ea.
   Același zâmbet, de data asta însoțit de o mână care se îndreaptă spre a ei, peste masă.
   - Mi-ai adus cămășile? o întreabă. Cum te-am rugat?
   - Am...
   Se pierde. Zici că a venit să-l viziteze la băile termale.
   - Da, spune în cele din urmă. Sunt afară. Le-am lăsat la intrare, că nu le-am putut aduce cu mine.
   - Așa te vreau. Știam eu că mă pot baza pe tine. Mi-ai pus-o și pe aia cu Elvis? Aia cu broderie?
   - Da, adaugă ea, sceptică în fața situației care se pretinde normală. Și pe cea verde. Știi tu, aia cu șiret, de care zici mereu că te prinde.
   - Ești o bomboană. Bravo!
   „Doamne, nu te cunosc deloc!” își spune în gând.
   - Și? Ce mai faci? o întreabă, ca pe mătușa venită în vizită din alt oraș. Ce-ai mai făcut? Cum e la serviciu?
   Îi vine să țipe și să-l pocnească.
   „Ce crezi că am făcut, cretinule? Am dat petreceri? Nu m-am mai dus la muncă. Ce-i în capul tău de crezi că m-am dus la serviciu? Nu pot nici să ies din casă, dobitocule!”
   - Te-ai mai văzut cu careva? A mai venit cineva în vizită?
   - Ce...?
   Și atunci izbucnește:
   - Nu te cunosc. Habar n-am cine ești. Am crezut că te cunosc, dar nici vorbă.
   Vic se sprijină de spătarul scaunului, își pune palmele pe masă și ridică din sprâncene.
   - Ce vrei să zic?
   Stă să plângă din nou. Emoțiile o atacă asemenea unui uragan distructiv și de neoprit.
   - Tu... Doamne, Vic! Ce naiba ai făcut?
   - Nu știu, răspunde el calm. TU ce-ai făcut, Amber?
   Vrea să-l plesnească și să lase urme, cum au făcut cei care l-au bătut, dar știe că nu va apuca să facă asta, înainte să intervină supraveghetorul. Acum că e în arest, Vic e protejat de lege. Amber stă cu perdelele trase în casă, cu telefonul scos din priză și mobilul silențios. Trăiește din conserve, fiindcă drumul până la mașină, ca să nu mai vorbim de cel până la supermarket, îl face speriată, pe furiș, ca să evite fotoreporterii și acuzele care i se aruncă în față, în condițiile în care, cel puțin teoretic, el e doar suspect în momentul ăsta.
   O studiază cu interesul omului de știință care observă o insectă, fascinat de emoțiile pe care le afișează ea, de parcă execută un ritual ciudat de împerechere. Zici că o înjunghie cu un țurțure și o face cu seninătate. Pare complet neafectat de mulțime, de acuzații ori de buclucul în care a intrat.
   „Așa arătam și eu?” se întreabă Amber. „Eram încremenită de frică. Poate eram la fel ca el. Poate de-asta mă urau atât de tare. Dacă aș fi plâns, dacă m-aș fi zbătut sau aș fi fost isterică, s-ar fi uitat oare altfel la mine?”
   - Doamne, Vic, bietele femei!
   Vic țâțâie și își dă ochii peste cap, de parcă Amber compătimește niște insecte.
   - Chiar nu simți nimic? Dumnezeule! Cinci femei. Sau șapte? Chiar nu simți nimic pentru ce le-ai făcut?
   Iar își dă ochii peste cap.
   - Hai, mai scutește-mă! Nu pot să cred că pun la socoteală și hoașca aia de pe strada Fore. Ce căcat de insultă! M-ai văzut pe mine vreodată plin de sânge? Zi!
   Amber înghite în sec și trage aer pe gâtlejul paralizat. Își dă seama că e prima oară când inspiră, de când a început el să vorbească.
   - Ce obrăznicie pe ei! Aș face eu așa ceva...
   Se uită lung la el o clipă.
   - Cică ar fi trebuit să știu. Nu mai pot să ies din casă.
   - Păi, văd că ești aici, nu?
   Se uită atent la expresia lui distrată și înțelege că această hibă a lui, incapacitatea lui de a simți empatie, de a se pune în locul altuia, este de fapt unul dintre lucrurile care au uns roțile relației lor: faptul că n-a fost nevoită să se întâlnească cu emoții vâscoase, înspăimântătoare și periculoase. Emoțiile au fost durere pentru ea, toată viața, iar Vic, cu sufletul lui pustiu și distant, părea o oază în deșert când l-a cunoscut.
   „Și eu sunt pustie. Mai mult, criminală. Nu mă mir că l-am considerat un suflet pereche”, își spune ea.
   - De ce eu? îl întreabă brusc. De ce m-ai ales pe mine?
   Zâmbetul acela nesuferit reapare jucăuș, nevinovat.
   - Hai că știi...
   - Nu știu. Chiar nu știu.
   - Haide, Annabel! insistă el cu reproș. Sigur că știi.

   Preț de o clipă, are impresia că n-a auzit bine, că stresul și asemănarea numelor îi joacă feste. Apoi îi vede zâmbetul larg și e clar că știe, că a știut dintotdeauna, că așteaptă să se bucure cu acea satisfacție dușmănoasă de a vedea cum ea se prinde încet-încet că minciuna pe care a trăit-o până acum nu e cea țesută de ea. Camera începe să se învârtă cu ea.
   - De când știi?
   N-are rost să nege, mai ales când se uită așa la ea. Zâmbetul lui se lărgește, acum că a obținut confesiunea.
   - Mi se părea și înainte că te știam de undeva, povestește el. Te tot vedeam și îmi ziceam că mi-ești cunoscută. Mă atrăgeai, cred, dar îți zic când am știut sigur. A fost atunci când te-am văzut cu puștiul. Când te-ai aplecat peste el, atunci mi-a picat fisa.
   - Ce puști?
   - Hai, că știi! Puștiul, spune el, în timp ce dă din cap.

   Da, știe la ce se referă. Știe exact, fiindcă a fost prima oară când l-a observat pe Vic, mă rog, când i-a sărit în ochi cu adevărat, nu doar fizicul lui apetisant. Prima dată când au trăit ceva împreună. Acum își dă seama că atunci a interpretat greșit ce-a văzut.
   Era pe vremea când lucra în tura de zi și un puști care ignorase restricția de înălțime pentru roller coaster a alunecat printre barele de protecție, a zburat din tren și a plonjat cu capul în poligonul de trageri. Ea stătea în apropiere cu sacul de plastic plin cu gunoaie, când a auzit pârâitul lemnului și țipetele care se intensificau, înainte să vadă ce se întâmplase.
   Copilul avea țeasta țăndări și era clar că murise sau că urma să moară curând.

   - Dumnezeule! exclamă.
   Se uită peste umăr ca să vadă dacă s-a prins și polițistul, dar, deși e evident că trage cu urechea, nu dă semne că pricepe o iotă din ce se spune și nici nu pare să-l intereseze. De ce l-ar interesa?
   - Ai fost extraordinară! spune Vic. Extraordinară! Atât de calmă. De parcă nimic pe lumea asta nu te-ar fi putut afecta. Atunci mi-a fost clar.
   Cineva a pornit aerul condiționat la maximum și o cuprinde frigul care i se strecoară în oase.
   - A fost ca prima oară, Annabel? o întreabă. Întotdeauna mi-am dorit să știu. Am așteptat să vrei să... „împărtășești”, adaugă, în timp ce gesticulează ghilimelele.

   Copilul zăcea ca o marionetă aruncată, pe jumătate rezemat de un perete spart, ale cărui dungi roșii și verzi erau mânjite de sânge, iar maxilarul i se deschidea și i se închidea, ca și cum ar fi fost manevrat de niște sfori. Amber lăsase sacul cu gunoi și pornise spre el, prin mulțime, cu un vechi sentiment de calm, care o mai încercase o dată. Chiar și de-aici și peste țipetele mulțimii din jurul ei, auzea vaietele mamei, a cărei prezență era inutilă, care învăța în sfârșit că uneori regulile au un scop și care era încă prinsă sub bara de siguranță a trenului, obligată să termine cursa, în timp ce progenitura ei își vărsa creierii din ceea ce fusese un cap. Ochii erau ațintiți în față și părea să fie conștient de Amber, care se apropia de el. În mod bizar, părea să o recunoască.
   Apoi, începuse să audă alte lucruri. Cineva își vărsa mațele, lucru care stârnise o reacție în lanț. Își continuase drumul neafectată, printre oamenii care vomau, țipau și plângeau, și auzea totul în fundal. Singurul lucru pe care îl auzea clar era glasul puștiului și silabele care-i ieșeau pe gură, în vreme ce creierul lui împrăștiat se străduia să funcționeze în continuare.
   Se lăsase în genunchi lângă el, unde au rămas într-o oază mută, ei doi și privirea lui ațintită asupra ei.
   Purta o jachetă tricotată peste măsura ei, prinsă cu centură, care-i ajungea până la genunchi. Începea sezonul și încă nu se încălzise de tot. Se uitase în ochii copilului, din ce în ce mai întunecați, în timp ce își scosese puloverul. Era ras în cap, avea brațele durdulii și obraji plini, ca de hamster. Purta un tricou oribil de nailon, albastru cu galben, al echipei Liverpool, cu logo-ul Carlsberg. Își amintește pata umedă și neagră care tot câștiga teren pe măsură ce-i curgea lichidul cefalorahidian pe gât.
   - Ia te uită, te-a luat frigul! îi spusese ea, cât putuse de blând.
   Îl învelise cu puloverul - pe care nu l-a mai văzut după ce a plecat ambulanța cu el - și îl luase de mână. Copilul avea pulsul din ce în ce mai slab și ea știa că era pe moarte.
   - Nu-i nimic, sunt aici, cu tine, îi spusese.
   Băiatul îngăimase un sunet hârșâit. N-avea mai mult de 8 ani. Ce moarte! Distracții, vată de zahăr și moarte. Se întrebase atunci, așa, aiurea, oare ce mâncase copilul la micul dejun.
   Cacao cu lapte la doză, ouă cu pâine prăjită, jumătate de pachet de biscuiți?
   Își luase ochii de la el o clipă și se uitase peste umăr. Erau deja sute de gură-cască, genul de indivizi care se opresc să se uite la accidente. Cu ochii cât cepele, martorii creau din speculații o poveste de spus mai departe. Amărâtul. Sânge peste tot, țipete și nimic de făcut.
   - Ambulanța! strigase ea răgușit. A chemat cineva ambulanța?

   Vic izbucnește în râs pe neașteptate.
   - Dumnezeule! o imită el.
   Amber se blochează și i se face silă.
   - N-ai știut! spune el. N-ai știut nimic în tot timpul ăsta. Fantastic! Tu chiar credeai că ai un secret față de mine??
   Amber simte lama tăioasă a panicii. Nu sunt singuri. Nu se poate să - nu trebuie să vorbească așa.
   - Încetează, îl roagă. Vic, nu face asta!
   E deosebit de încântat.
   - Nu-ți face griji, Ambel, spune el, pronunțând intenționat numele greșit, asta rămâne între noi! Doar că - ha! - în tot timpul ăsta am crezut că nu discutăm despre asta fiindcă nu e nevoie, fiindcă suntem înțeleși, plus toate cadourile pe care ți le-am lăsat...
   - Cadouri?
   - Hai, măi, doar știi la ce mă refer!
   Evident, știe. Ar fi trebuit să-și dea seama până acum. Două dintre cadavre le lăsase acolo unde să le găsească ea și a fost o pură întâmplare că nu a dat ea peste al doilea. Mai erau și toate întrebările lui insistente și libidinoase, cu care o înghiontea și își bătea joc de ea: ce simțise, ce văzuse.
   - Nu! exclamă ea. Nu, nu, nu! Nu!

   Vic făcuse un pas în față, întruchiparea calmului în condiții de stres.
   - Gata, e pe drum, spusese.
   Puștiul începuse să se zbată în brațele ei și îi atrăsese din nou atenția. Îi curgea sânge din gură. O mânase instinctul de a-i păstra demnitatea și îl tampona la gură cu mâneca puloverului.
   Silabele lui erau din ce în ce mai neclare. O femeie plângea isteric în mulțime. „A văzut și ea”, se gândise iritată. „Dacă nu suporți, cară-te! Fă ceva util sau cară-te!” Chiar și în astfel de situații, sunt oameni care cred că despre ei e vorba și își etalează supărarea pentru care să fie apreciați, demonstrându-și marea lor sensibilitate.
   Vic parcă îi citise gândurile. Se întorsese și spusese peste umăr:
   - Puteți s-o luați pe femeia asta de-aici? Nu ne ajută cu nimic.
   Un semnal. O undă telepatică. Cineva conducea femeia de acolo, iar un grup de privitori i-au urmat în liniște. Vic îngenunchease lângă ea.
   - Cum e?
   Amber clătinase din cap, fiindcă nu era nimic de explicat.
   Ținea mâna copilului și simțea cum îi slăbea pulsul.
   Se apropiase atunci și vorbise lângă capul puștiului: „Salut, amice! Ai avut un accident. Nicio grijă. Salvarea e pe drum”.
   Apoi se uitase în ochii lui și parcă-i sorbise ultima fărâmă de viață.

   - Te-ai gândit la eroul tău? Hai, măi, Amber, aveam o părere mai bună despre tine! spune Vic.
   Îi vine să verse. Transpiră. Se teme.
   - Să știi că am văzut că m-ai observat. În ziua aia. Nu doar eu te-am recunoscut pe tine. Și tu m-ai recunoscut. Am văzut clar asta. De-acolo a pornit totul, nu? Când m-ai observat.
   Zâmbetul i se întoarce, asemenea unui far care caută în noapte.
   - Da... A fost tare, adaugă. Am ajuns ceva mai târziu la petrecere, dar tot m-am distrat.

34

   Deși coboară spre mare, grădina botanică este aproape mereu pustie, în principal din cauza semnelor mari de la poartă, care interzic consumul de alcool, grătarele și jocurile cu mingea.
   În afară de Martin, singurii oameni care vin aici sunt pensionari cu sandvișuri aduse de-acasă și câte o mamă ciudată care își aduce copiii aici, în ciuda faptului că straturile de flori dichisite și lipsa leagănelor nu fac grădina prea atrăgătoare pentru ei. Lui îi place să vină ca să se gândească și, după ce a citit în ziar, azi chiar are la ce să se gândească.
   Se așază pe locul lui obișnuit, pe o bancă cocoțată pe un dâmb, care îl ajută să vadă peste gardurile vii din jurul grădinii și de unde poate urmări cine vine și cine pleacă, fără să facă un efort special pentru asta.
   Și primul lucru pe care-l vede este Kirsty Lindsay, care se îndepărtează de centru cu capul plecat. Mai să-i sară inima din piept! Ce neobrăzare! Numai pe ea nu se aștepta s-o vadă. N-ar trebui să mai calce pe-aici, mai ales după ce i-a făcut lui și orașului său. Apoi se gândește: „Dacă o văd eu, mă poate vedea și ea”, așa că se face mic, ca să nu-l zărească. Un cuplu de vârstnici care trece prin fața lui ridică ochii, atras de mișcarea bruscă, și se îndepărtează de el, de parcă niște pași în plus te pot feri de un dement.
   Le zâmbește cu toți dinții ca să-i liniștească, dar parcă îi sperie și mai tare. Femeia își strânge bărbatul de braț și amândoi grăbesc pasul spre cea mai apropiată ieșire.
   După ce trec de el, saltă capul să vadă încotro a luat-o Kirsty.
   Observă uimit că s-a apropiat destul de mult în cele 20 de secunde de neatenție și că e aproape de gard. Nu se uită deloc în jurul ei și pare cufundată în gânduri. Traversează strada, ajunge la gard și face stânga spre intrare.
   „Aoleu, aici vine”, își spune el și iar se face mic, încercând să se pituleze în tufișul de hortensii din spate.
   O vede prin filtrul tufișului dens cum intră pe poartă și merge pe alee. Încetinește puțin acum, că nu mai e pe stradă, dar tot în lumea ei e. Parcă nu-i intră aerul în plămâni, căci gâfâie ca un personaj victorian melodramatic. Intrigat, dă roată tufișului când se apropie Kirsty de movila pe care e cocoțat și o urmărește. Dă o tură de parc, care nu durează prea mult, e doar ceva mai mare decât unul din scuarurile din cartierele londoneze, apoi se prăbușește pe o bancă, la capătul puterilor.
   Se poartă cam bizar. Întinde mâinile în față și se uită lung la ele. Tremură. Se apucă de cap și se leagănă înainte și înapoi, ca un copil.
  „O supără ceva”, își spune el. „Foarte bine. Să vadă și ea cume”.
   Coboară de pe movilă ușurel, trece pe cealaltă parte și se duce în spatele căsuței grădinarului, unde se simte protejat de rododendronul înalt, așa încât s-o audă dacă zice ceva.
   Deja vorbește la telefon. Are glasul pițigăiat, dar slab, altfel decât cum îl știa el. Parcă e în stare de șoc. E cuprinsă de panică și degeaba încearcă să se controleze.
   - Bună, Minty! spune ea la telefon. Sunt Kirsty Lindsay. Am vreo șansă să fi terminat Jack conferința? Fir-ar să fie! Bine. Poți să-l rogi să mă sune urgent? Da, pe mobil. Sunt în Whitmouth. Da, bine, mersi!
   Pune telefonul pe bancă și începe din nou să se legene. Își cuprinde corpul cu brațele de parcă îi e frig, cu toate că soarele strălucește destul de tare încât să lumineze fiecare detaliu de pe fiecare fațadă coșcovită. Se ridică și se mută pe altă bancă.
   Martin trebuie să se țină după ea, cât poate de încet, ca să nu se dea de gol, și se pitește la umbra unui fag uriaș. Se sprijină de bancă și închide ochii, acoperindu-i cu palmele, ca și cum o doare capul.
   Telefonul sună și sparge tăcerea. Îl înșfacă.
   - Alo? Hei, salut, Jack! Mersi că m-ai sunat. Da, nu încă, dar sigur se întâmplă azi. Deocamdată e acuzat doar pentru pățania de sâmbătă, dar nouăzeci și nouă la sută îl condamnă pentru crime. Numele? Da. Victor Cantrell. Da. Tipul de săptămâna trecută. Lucrează la mașinuțele electrice din parcul de distracții. Nu, nu e încă oficial. Nu vor să spună nimic până nu termină cu acuzațiile. Dar jumătate din oraș pare să știe că el e și tocmai a apărut soția lui în vizită. Așa că da, sunt destul de sigură. Îți scriu ca să ai numele, în caz că anunță mai târziu. Da. Fii atent, chestia e că trebuie să plec acasă. Îmi pare rău. Nu cred că întârzii cu materialul, dar nu pot rămâne aici.
   Pauză. „Se răzgândește”, crede el. „Nu asta a vrut să spună”.
   - Trebuie să plec acasă. Trebuie să mă ocup de copii. Da, îmi pare rău. Jim lucrează în oraș săptămâna asta și Soph s-a îmbolnăvit. Pare să aibă gripă. E foarte bolnavă. Da, m-au sunat de la școală. Nu. După cum ziceam, e în oraș. Trebuie să mă ocup eu. Îmi pare rău.
   Minte de îngheață apele. Își dă seama de asta, fiindcă o vede cum își frânge mâinile, cu telefonul prins între umăr și ureche.
   - Da, știu, dar nu e nici prânzul. Nu-mi ia mai mult de o oră să trimit materialul după ce ajung acasă. Nu am de ales. Îmi pare rău. Și oricum, de mâine se ocupă Dave.
   Tace și ascultă. Când vorbește din nou, are un ton și mai scăzut.
   - Știu. Da, știu, Jack! Am niște surse la fața locului și mă sună sigur dacă apare ceva nou. În câteva secunde o să anunțe oricum și „Associated Press”. Știu că nu e ideal, dar e tot ce pot face. N-o pot lăsa singură în spital. Și, Jack? Nu cred că o să mă mai pot ocupa deloc săptămâna asta. Dacă ai să-mi dai ceva ce pot face la telefon... Nu, bine. Înțeleg. Sun la redacție, sper că au ei ceva. Da, știu, dar ai și tu copii, nu?
   Jack vorbește, așa că ea tace. Martin vede că se înroșește și că suferă cumplit.
   - Da, înțeleg. Nu mai târziu de 4 și te sun săptămâna viitoare când...
   Își ia telefonul de la ureche și se uită la el. Jack i-a închis.
   Deschide geanta să bage telefonul în ea, după care se ridică brusc și se uită spre oraș.
   Se uită și Martin. A fost așa de concentrat la Jackie, încât nu a observat gloata care se apropie. E deja incontestabil. Voci, strigăte și pași cu duiumul. Se întoarce și se uită spre poarta principală, de unde aude un nume care se distinge în tot haosul și care se tot repetă:
   - Amber! Amber! Aici, Amber!

   Amber intră în parc. Ba merge, ba aleargă, iar în fața ei sunt 10-12 bărbați în impermeabile care fug cu spatele, se lovesc unii de alții și o strigă pe nume. Din când în când, unul dintre ei se depărtează puțin, se oprește și ridică aparatul foto deasupra capului, îndreptat spre gloată. În spate, alt grup de urmăritori o strigă:
   - Amber! Amber! Amber!
   Amber Gordon e palidă și tremură. Își ține geanta în față ca un scut. Parcă nici nu vede pe unde merge, așa se clatină. Nu zice nimic. Își vede de drum și își tot mută geanta dintr-o parte în alta, într-o încercare futilă de a se ascunde de fotografi. Și ea vorbește la telefon, cu toate că Martin nu are cum să audă.
   Grupul se apropie și acum aude câte ceva.
   - Cum te simți, Amber?
   - Vrei să transmiți ceva familiilor?
   - Cum ți s-a părut Victor când l-ai văzut?
   - Ce ți-a spus?
   - Ce însemnătate au toate astea pentru tine, Amber?
   - Ai știut?
   - Te-a luat prin surprindere?
   - Ce-o să faci acum?
   Așa deci. Vic Cantrell e criminalul. I-a auzit numele de câteva ori prin magazine, pe Cornișă, în cafenea, unde își cumpăra micul dejun, și acum, de pe buzele lui Lindsay. Dovada supremă e că Amber Gordon e urmărită de o gloată. Nu mai poate de bucurie.
   „Se prăbușesc zeii”, își spune el. „Nu trebuie să faci nimic pentru asta, nu? Doar să aștepți destul cât să se pice toți, unul câte unul”.
   Aruncă o privire spre Kirsty Lindsay, care a dispărut de pe bancă, doar că nu a făcut ce se aștepta el. În loc să se alăture degrabă colegilor ei, face ceva foarte straniu. Se cațără grăbită și trece prin stratul de flori, prin țărână, peste rădăcinile fagului, ajunge la trunchiul copacului și se sprijină de el. Îl ocolește și se ascunde în umbra gardului viu. Martin se încruntă.
   „Ce naiba are de gând?”
   În momentul de față, fotografii din primele rânduri aleargă în paralel cu el, exaltați de goana după Amber. E ca o vânătoare de vulpi. Amber e răvășită și pare să mârâie - de furie? de frică? - pentru că i se văd dinții până la molari. Preț de o clipă, mai că-i pare rău pentru ea, dar apoi își aduce aminte cum l-a umilit, răceala cu care l-a alungat când a sunat-o pe Jackie, șocul descoperirii legăturii ei cu Kirsty Lindsay și nu-i mai e milă.
   Primește ce merită.
   Femeia se oprește brusc și încearcă să apeleze la bunul lor simț.
   - Vă rog! strigă ea. Vă rog! Lăsați-mă în pace! Nu știu nimic! Nu am nimic de zis!
   Se face liniște o secundă, înainte ca haosul să se iște din nou.
   - Unde te duci, Amber?
   - Cum ai aflat?
   - Spune-ne ce simți!
   - Ești alături de el?
   Amber trage aer în piept și țipă.
   - Lăsați-mă-n pace!
   O rupe la fugă, nesigură pe picioare. Pare că mai are o urmă de putere în picioare. Cursa continuă și trec pe lângă ascunzătoarea lui Martin, pe lângă Kirsty Lindsay care se pitește în umbră, pe lângă bănci, și coșuri de gunoi, și straturi de flori.
   Amber ajunge la poarta laterală și își face loc să iasă din parc, ajunge în stradă și se îndreaptă spre faleză.
   „Fac pariu că se duce la Funnland. Eu acolo m-aș duce. Măcar acolo sunt paznici”, se gândește Martin.
   Kirsty iese de după copac și rămâne o clipă cu privirea ațintită asupra colegilor ei însetați de sânge. Inexpresivă, cu buzele strânse, se întoarce apoi pe călcâie și începe să meargă repede spre ieșirea din oraș. Ai zice că vrea să stea departe de Amber, că o sperie ceva.
   Se asigură că nu o să se mai uite în spate, apoi iese și el din spatele rododendronului și pornește pe urmele ei.

35

   Acasă, în sanctuar, la adăpostul zidurilor, bariera care ține lumea departe, locul după care tânjești pe timp de furtună.
   Kirsty stă în salonul tăcut, cu ziarul Sun întins pe masa din față.
   Lumina soarelui pătrunde pe geam și cade în dreapta ei. Se gândește la Amber și se întreabă dacă o fi ajuns și ea acasă sau dacă o fi apelat la vreo cameră de motel anonim, la vreun prieten sau la vreo rudă care s-o poată adăposti și pe ea.
   Whitmouth a ajuns pe prima pagină la Sun. O fotografie imensă, color, granulată - în absența vinovatului însuși - cu Amber în parc, semiprotejată de ochelarii de soare, cu impermeabilul ei bej, strâns bine în talie. Ține telefonul la ureche și își arată colții, ca o primată bătrână și speriată. Dar nu asta e interpretarea ziarului, cel puțin, nu asta vrea. Niciun redactor de pe lumea asta nu e atât de naiv încât să nu poată observa diferența, dar asta nu înseamnă că merge careva pe mâna adevărului, când au de scandalizat o lume întreagă.
   NICIO GRIJĂ PE LUMEA ASTA, spune titlul.
   Kirsty citește printre rânduri.
   Apriga Amber Gordon se plimbă pe faleză, vorbește și râde la telefon, fără să țină seama de familiile victimelor.
   „Băga-mi-aș picioarele, au transformat-o în «nevasta cea ticăloasă»”.
   Citește mai departe:
   Ieri-dimineață, femeia de serviciu, soția lui Victor Cantrell, suspectul principal din cazul Strangulatorului de la mare, s-a dus cu bunătăți în vizită la soțul ei, reținut la secția de poliție a orașului Whitmouth, unde au petrecut împreună o bucată de timp nestingheriți. În mod surprinzător, după aceea s-a plimbat prin oraș și s-a dus să se distreze la Funnland, pe plajă. Familiile din parcul de distracții ar fi fost șocate să afle ce vedetă aveau în mijlocul lor.
   „Acolo lucrează!” își spune Kirsty. „Acolo lucrează, ce naiba! Și știți asta! Toți știți asta. Acum zece zile, când a găsit cadavrul, stăteați la rând să-i atribuiți citate...”
   Cantrell urmează să fie acuzat în cazul seriei de crime care au avut loc în oraș. Pentru Gordon, totuși, nu se schimbă nimic. Mai multe la pagina 5.
   Kirsty deschide ziarul și găsește restul articolului, însoțit de o poză mică și veche cu Amber și Victor pe plajă.
   Shaunagh Bettes, 21 de ani, vecina lor, spune: „E uluitor! Te-aștepți să-i fie jenă. Mereu a fost ciudată - o snoabă, care își bagă nasul în treburile altora, de parcă e ea mai bună ca noi toți - dar după cum se purta, ziceai că e complet nevinovată”.
   Strângându-și bine în brațe fiica în vârstă de 2 ani, Tiffany continuă: „În locul ei, veneam în genunchi să le cer scuze oamenilor, dar ea, parcă nici n-a făcut nimic greșit. Nu pot să cred că mi-am adus copiii lângă niște oameni ca ăștia. Dacă se întâmpla ceva? Nu mi-aș fi iertat-o niciodată”.
   O altă vecină, Janelle Boxer, 67 de ani, spune: „Mereu s-a purtat urât cu mine. Nu vorbesc niciodată cu nimeni, dar uneori o auzi că țipă la el și îl umilește. Și alaltăieri făcea asta, chiar aici, în grădină, unde putea să audă oricine. Greu de crezut că n-a știut nimic. Trebuie să fi observat ea ceva. O parte din fetele alea s-au luptat și sigur avea urme pe el. Știu că nu vrei să recunoști că trăiești cu un monstru, dar sigur mai era ceva la mijloc”.
   Cantrell vă apărea mâine în fața magistraților din Whitmouth, acuzat de uciderea lui Nicole Ponsonby, Kiesha Brown, Hannah Hardy și Stacey Plummer, plus tentativa de omucidere din seara de vineri a unei tinere a cărei identitate o protejăm deocamdată.
   Cadavrele femeilor au fost găsite în stațiunea de pe coasta sudică, după ce au fost atacate, violate și abandonate fără milă.
   Știri noi despre alte acuzații legate de crime nerezolvate în acest oraș în anii trecuți vom avea la sfârșitul săptămânii.
   Între timp, Gordon (mai sus, în fotografie cu Cantrell, anul acesta, la grătarul de pe plajă) nu se căiește. „Nu am făcut nimic”, a spus ea reporterului nostru ieri. „Ce-ar fi să mă lăsați în pace?”
   Cu litere groase, sub articol, se face trimitere la o altă relatare: Nopțile mele în vizuina Strangulatorului: paginile din mijloc.
   Kirsty se uită la fotografie și îl recunoaște pe Victor Cantrell ca fiind salvatorul, apoi hărțuitorul din noaptea de la Danceattack.
   „Aoleu, el era?” se întreabă ea. „În Tribune am dat vina pe Șobolan, când de fapt am fost urmărită de criminalul adevărat?”
   I se face rău și îi e rușine pentru colegii ei și pentru faptul că se folosesc de cuvinte pentru a da orice interpretare vor în momentul ăla. Insinuări, aluzii, conexiuni false, așa se manifestă ziariștii care nu au fapte. Îi e rușine de ea, pentru că a făcut același lucru în articolul de duminică. Nu e prima dată când face asta - nu e ceva ce poți evita, atunci când îi vine o idee redactorului și te plătește ca să dovedești că are dreptate - dar nu crede s-o mai făcut vreodată din greșeală.
   „E incredibil cât de mincinoși suntem toți... De-asta mi-am ales meseria asta, pentru că sunt cea mai mare mincinoasă din lume? Îmi mint zilnic soțul și copiii, și lucrurile se vor înrăutăți de-acum. Chiar și după douăzeci și cinci de ani, eu și Bel avem o legătură solidă, iar eu nu pot uita asta, la fel cum nu pot spune adevărul”.
   Se uită la ziar și se întreabă ce alte prostii mai are de găsit.

   Blessed apare cu mâncare și un ziar, foarte compătimitoare.
   Amber e cât pe ce să nu-i deschidă ușa, dar bate la ușă și strigă atât de insistent, că până la urmă se uită printre perdele și o vede în mulțime. Îi deschide ușa, moment în care un fotograf bagă piciorul în ușă, în speranța că va reuși s-o țină deschisă cât să fotografieze interiorul casei. Poate chiar o poză cu Amber neglijentă, femeia care a stat atâta timp în capot, că și-a împins bărbatul la crimă.
   Are loc o mică luptă și Blessed se apucă să-i țină predici individului, apoi intră, îl împunge cu umbrela în picior și strigă:
   - Pe-aici nu treci! Pe-aici nu treci!
   Mary-Kate și Ashley latră furioase la picioarele ei, în timp ce trântește ușa și se întoarce spre Amber, în timp ce se șterge pe haine, de parcă tocmai a trecut printr-o furtună de nisip.
   - Așa! spune ea. Mare brânză!
   Amber izbucnește în lacrimi. Blessed așază pungile cu cumpărături și o ia în brațe. E prima îmbrățișare pe care Amber o primește în ultimii ani. Vic nu o lua în brațe - acum e clar că dacă te prindea, nu-ți mai dădea drumul până nu te omora. Asta o face să plângă și mai tare.
   - Îmi pare rău! exclamă Blessed. Aș fi venit mai devreme, dar nu ai răspuns la telefon și am crezut că ai plecat, până am auzit că ai fost la Funnland.
   - Nu, răspunde Amber, nu, am fost aici tot timpul.
   - Ți-am adus de mâncare. N-am știut ce-ți place, așa că am luat câte un pic din mai multe. Să-mi spui ce-ți trebuie și-ți aduc.
   Amber își trage nasul și își șterge ochii.
   - Poate niște... Am rămas fără mâncare de câini, care mănâncă numai ton și pâine prăjită.
   Ar vrea o sticlă de whisky de fapt, dar știe că nu îi poate cere acestei femei, care consideră că bețivii ajung în iad.
   - Bine, spune Blessed.
   Se duc cu pungile în bucătărie: fasole, conopidă, banane, șuncă, mousse de ciocolată, pâine feliată, unt de alune, brânză cheddar, roșii, nuggets de pui - pe care Blessed se grăbește să-i bage în congelator - și lapte gras.
   - Ești foarte generoasă, spune Amber. Pot să-ți dau niște bani?
   Blessed scutură vehement din cap.
   - În niciun caz. E datoria mea. Nu pot lua bani de la cineva care a dat de necaz. Trebuie să-mi spui de ce ai nevoie, ca să-ți aduc, poate mâine, poate poimâine. Să-ți fac o cană de ceai?
   - Nu, îmi fac eu, spune Amber.
   Blessed se așază pe scaun și Amber umple cana electrică.
   - Cum e la muncă? Ce zice lumea?
   Blessed țâțâie.
   - Exact ce te aștepți, Amber!
   - Cine vă supraveghează?
   Blessed se simte ușor penibil.
   - Mi-au cerut mie, în lipsa ta. Sper că nu te deranjează.
   Cana electrică anunță că apa a fiert.
   - Da, normal. Mă gândeam eu că te-ai potrivi. Ai fost mereu organizată.
   Blessed zâmbește cu toți dinții.
   - Mulțumesc. Încrederea ta înseamnă foarte mult pentru mine.
   - Lapte și zahăr?
   - Da, te rog! Două, te rog! Amber?
   - Da?
   - Trebuie să-ți arăt ceva. Nu aveam de gând, dar pe urmă m-am gândit că poate ar trebui să știi.
   Iar o lasă picioarele și se sprijină de blat.
   - Bine. Ce e?

   Kirsty se întoarce la masă cu o ceașcă de cafea și se apucă să citească paginile din mijloc. O blondă în jur de 40 de ani, machiată din belșug - fard gros, buze stacojii - și cu o tunsoare evident nouă stă pe jos într-un studio, pe o hârtie de fundal albă, sprijinită într-o mână, îmbrăcată cu o rochie petrecută și încrucișându-și picioarele încălțate în pantofi cu tocuri.
   CEA MAI NOROCOASĂ FEMEIE ÎN VIAȚĂ, spune titlul. Blonda povestește bizara viață din casa Strangulatorului, anunță manșeta.
   O femeie ne-a povestit ieri cum a scăpat ca prin minune din mrejele presupusului Strangulator de la mare, Victor Cantrell.
   Atrăgătoarea blondă Jackie Jacobs, 38 de ani, a fost ademenită de farmecul afemeiatului și timp de patru luni, la începutul anului, s-a întâlnit cu el, în secret.
   „Dacă asta are treiș’opt de ani, eu sunt Kate Moss”, își spune Kirsty. „Și vai de capul ei, dacă au scris despre ea că e doar «atrăgătoare», înseamnă că stilistul ăla a muncit de-a rupt”.
   Pe scara frumuseții, în ce privește tabloidele, mai e o singură treaptă sub cuvântul „atrăgător” și ăla se referă la culoarea părului. Sub machiaj, Jackie Jacobs arată probabil ca un buldog.
   „Sunt șocată”, spunea Jackie ieri. „Nu credeam, atunci când m-am încurcat cu el, că Vic se va dovedi a fi un criminal cu sânge rece. Era cel mai încântător bărbat pe care-l cunoscusem vreodată. Și mai și arăta bine. Normal că îmi plăcea. Chiar știa să aibă grijă de el!”
   Jackie l-a cunoscut pe Vic când lucrau împreună la parcul de distracții Funnland, pe faleza din Whitmouth - Jackie fiind consultant în domeniul igienei, iar Vic, om bun la toate, se ocupa de instalații. „Era ceva mai dur decât sunt eu obișnuită”, spune Jackie, „de obicei iubiții mei au o profesie, de exemplu, ultimul partener era consultant IT, dar avea ceva care mă atrăgea la el foarte tare”.
   Jackie știa că Vic locuia cu o femeie pe care, pe vremea aceea, o considera prietena ei - Amber Gordon, femeie de serviciu în același parc - dar nu s-a putut abține să nu se implice. „Nu mă mândresc cu asta”, spune ea, „dar nu m-am putut abține. Vic era atât de charismatic, încât mă simțeam neputincioasă în prezența lui. Și-apoi, mi-am dat seama mai târziu că situația era cu totul alta decât crezusem.
   Mă tot gândesc că ar fi trebuit să-mi dau seama atunci. Nu e ca și cum nu mi-am dat seama că atmosfera era foarte ciudată în casa lor. Oricine ar fi observat asta. Nu prea vorbesc între ei și el iese mereu în barurile faimoase din Whitmouth, când e ea în tura de noapte. Vic nu era un amant tocmai blând, nu s-ar putea zice că era romantic. Uneori venea, mă găsea în parc și mă punea să îi fac lucruri sexuale în instalațiile închise pentru mentenanță sau în zona închisă publicului. Îi plăceau actele sexuale. Mă prindea de gât, uneori și acum mă cutremur când mă gândesc ce era în capul lui”.
   Totuși, lucrurile au devenit ciudate când concubina lui Cantrell a început să-i dea atenție lui Jackie. „Pe vremea aceea, nici nu mi-a trecut prin cap”, spune Jackie. „Credeam că era prietenoasă. Nu mă gândeam că știa ce se petrece între mine și Vic. Dar acum, când mă uit în urmă, ceva - ceva tot era. În orice caz, era ciudată. Își băga nasul în treburile oamenilor, îi controla, venea mereu la noi la muncă și ne întreba ce mai facem, de parcă știa ea ce știa. Mă simțeam aiurea când era de față, bineînțeles, pentru că eu credeam că mă culcam cu bărbatul ei fără ca ea să știe, dar acum mă întreb dacă nu cumva a știut de la bun început. Și nu doar despre noi”.
   Materialul e însoțit și de alte fotografii. Amber și Vic la o masă într-un bar, Jackie - mult mai puțin atrăgătoare, observă Kirsty - la intrarea unui tobogan helter-skelter, pe ponton. Descrierea e un tezaur de aluzii și informații răstălmăcite.
   Ciudat: Cantrell și Cordon pe faleză, la un bar; Nevinovată: Jackie, pe vremea când se înțelegea bine cu amantul ei, Cantrell. Habar nu avea de secretul lui.
   Kirsty nu prea știe de ce a ales ziarul să o prezinte pe Amber ca răufăcător. Poate din cauza faptului că nu a dat interviuri, că nu a angajat o companie de relații publice, înainte să îl viziteze pe Cantrell în arest. Motivațiile presei, atunci când inventează răufăcători și nevinovați, sunt un mister pentru ea. Aproape sigur, de multe ori, are legătură cu faptul că povestea îi amintește redactorului de vreun copil care l-a terorizat în școală sau de vreun politician nesimpatizat, în general, te prinzi de asta când fac comparații cu alte cazuri celebre sau există și alte planuri, cum ar fi încercările lingușitoare pe care le-a făcut Sun, ca să convingă orașul Liverpool să renunțe la „fatwa”, la douăzeci de ani după dezastrul de la Hillsborough. Sau, pur și simplu, o poveste banală într-o zi în care nu se întâmplă nimic senzațional. Ea știe foarte bine ce înseamnă să fii o celebritate malefică.
   La câteva luni după ce a început relația secretă cu Cantrell, Jackie a început să aibă probleme în relația cu un bărbat cu care se întâlnea oficial la vremea aceea. Cordon totuși a făcut în așa fel încât să își bage coada. „Chiar nu era nimic grav. Niște prostii. M-aș fi descurcat și singură, dar ea a insistat să intervină. A preluat controlul complet”.
   Gordon a insistat până și ca Jackie să se mute în casa lor de două camere, ca să poată sta cu ochii pe ea. Pretendentul lui Jackie voia să se împace cu ea, dar Gordon nici n-a vrut să audă.
   „Parcă nu voia să am pe nimeni, era foarte ciudat”, relatează Jackie. „Acum, dacă mă uit în urmă, chiar mă urmărea peste tot”.
   Jackie și-a dat seama curând că n-o lăsa singură nicio clipă, nici în casă, nici afară. Gordon o ducea și o aducea de la serviciu și chiar insista să o însoțească atunci când ieșea seara în oraș.
   „Cred că nu voia să mă văd cu el”, spune ea. „Mă voia doar pentru ea. Sau poate se prinsese că mă văd cu Vic și voia să stea cu ochii pe mine”.
   Între timp, Cantrell se retrăsese și devenise distant. Pe cât voia Gordon s-o țină în casă, pe-atât părea el că voia s-o scoată afară. „Nu știu ce se întâmpla între ei. Poate că devenea gelos”, spune Jackie. „Amber se purta foarte ciudat. Cred că voia să-mi dea impresia că mă protejează, dar era mai mult de-atât. Voia să mă controleze. Cred că mă plăcea. Din ce-am văzut, sigur nu-l plăcea pe prietenul ei”.
   „Asta era, faimoasa acuzație de lesbianism. Orice femeie malefică devine și mai malefică dacă o faci să pară lesbiană. Mai avem mult până să ne potolim cu chestiile astea”, își spune Kirsty.
   Jackie a mai trecut prin ceva similar, spune materialul în continuare.
   Când era adolescentă, a fost ademenită de un cuplu mai în vârstă, pentru o partidă de sex în trei. „Nu știu ce-i cu mine”, râde ea, „dar e clar că e ceva. După ce am refuzat-o pe Amber și m-am mutat din casa lor, s-a răzbunat rău pe mine. Brusc, eram vinovată pentru tot soiul de lucruri la muncă, se certa cu mine, mă punea rău cu directoarea. Până la urmă, a trebuit să plec. Lucram acolo de ani de zile și din cauza ei am rămas fără slujbă”.
   Vestea arestului lui Cantrell a venit ca o surpriză: „A fost un șoc îngrozitor”, spune ea. „Mi-amintesc cum tremuram în fața chioșcului de ziare. Nu mă puteam opri din tremurat și mă gândeam: dacă eram eu? Am fost singură cu el de atâtea ori și a avut atâtea ocazii. Nu știu de ce nu m-a omorât pe mine, dar ce știu e că sunt cea mai norocoasă fată din lume”.

   Amber nu credea că mai are lacrimi, dar îi șiroiesc în timp ce citește. Blessed nu zice nimic, doar o privește cu mâinile împreunate pe masă.
   „Nu mă atinge fiindcă știe că nu aș suporta”, își spune Amber.
   „Mă simt jegoasă, trădată și complet singură”.
   Dă să vorbească, dar nu reușește decât să scoată un geamăt nefericit.
   - O, Amber! spune Blessed. Îmi pare așa de rău... nici nu știam dacă să-ți arăt sau nu.
   - Nu, nu, oricum aflam. Trebuia să știu, o liniștește Amber.
   - Trebuie să pleci din locul ăsta, o sfătuiește Blessed. Oamenii ăia de-afară te vor ucide cu povestea asta. Nu ai unde să te duci?
   Ea clatină din cap. Speră cumva ca Blessed să-i deschidă ușa, dar știe că e imposibil.
   „Nu am prieteni. La 37 de ani nu am niciun prieten adevărat, curajos, căruia să nu-i pese de ce zice lumea. Doar câțiva cunoscuți prietenoși, cum e Blessed, oameni buni cărora nu le place să-i vadă pe alții necăjiți, dar nici măcar unul care să aibă minimum de decență oricare să-mi ducă lipsa când n-oi mai fi. Nu am prieteni, nu am familie. Sunt singură după toți anii ăștia”.
   - Dar poliția...? Nu se poate să... sigur există...
   Blessed caută termenul potrivit.
   - ... un adăpost.
   Amber clatină din cap și se simte cuprinsă de tristețe.
   - Au adus un polițist să păzească ușa câteva zile, dar asta pentru că nu mai puteau să intre vecinii în casele lor.
   - Și centrul de asistență pentru victime?
   - Ăla e pentru victime. Oricum, trebuie să fiu disponibilă. Trebuie să stau la dispoziția lor pentru interogatoriu.
   „Și în plus, sunt obligată de termenii eliberării condiționate. Nu pot pleca nicăieri. Oriunde mă duc, trebuie să anunț. Și de fiecare dată când sun la ei, e aceeași poveste, lună de lună: ultimul polițist cu care am vorbit a plecat, pentru că îi tot mută de la o secție la alta și cel care l-a înlocuit nu știe cine sunt până nu vede dosarul. Li se schimbă tonul vocii când își dau seama, nu mai știu ce să facă și mă sună mai târziu. Poate în ochii lumii sunt în continuare o prioritate, dar în sistem m-am rătăcit de ani de zile. Și dacă aș încerca, până săptămâna viitoare pe vremea asta nu se întâmplă nimic. Cei ca mine nu se clintesc, pentru că nu au de ales. Ofițerii supraveghetori nu te apără dacă dai de bucluc, mai degrabă te pedepsesc dacă tu ai provocat buclucul. E o concesie pe viață: ei nu sunt acolo ca să te sprijine, ci ca să stea cu ochii pe tine”.
   Blessed pare șocată.
   - Interogatoriu?
   Amber vede cum i se formează gândul în minte și Blessed îl debitează:
   - Doar nu te consideră... implicată în chestia asta...
   „Iar acum, și tu stai și te întrebi. Până acum erai de partea mea, cu toată indignarea de rigoare, dar acum până și tu mă suspectezi”.
   O ia cu frig, vechiul ei mecanism de apărare.
   - Nu! Blessed! Nu am nimic de-a face cu asta!
   Se ridică brusc de la masă, se duce la chiuvetă și începe să spele vasele care încep să se adune pe uscător. „Nu știu cum, că nu-mi aduc aminte să fi mâncat”.
   - Nu! Nu asta am vrut să spun, nu... se apără Blessed.
   - Nicio grijă, Blessed! spune ea. E normal. În fond, am trăit cu el în casă. Poate oi fi și eu vreo criminală în serie.
   - Nu, protestează Blessed, nu mă gândeam la asta.
   - Toată lumea crede asta, spune Amber, în timp ce îi dau din nou lacrimile, mai mult de furie decât de tristețe.
   Îi sună telefonul. Se ține bine de marginea chiuvetei până se adună. Ignoră telefonul.
   - Nu răspunzi? întreabă Blessed.
   Clatină din cap.
   - Sigur e alt ziarist. Numai ăștia sună de sâmbătă încoace.
   - Nu numai ei, o corectează Blessed.
   - Nu. Nu, îmi pare rău.
   - Vrei să răspund eu?
   Amber ridică din umeri și Blessed răspunde.

   Kirsty nu prea știe ce să spună, doar că trebuie să spună ceva. Se aștepta să intre căsuța vocală, așa că se miră să audă o voce de om, cu ton jos și timbru puternic, pronunțat cu grijă de o femeie din Africa Centrală.
   - Ați sunat la Amber Gordon.
   - Da, bună ziua! spune ea, cu teama de a nu se da de gol. Pot să vorbesc cu ea?
   - Pot să vă întreb cine sunteți, vă rog? e întrebată.
   - Ăăă...
   E derutată în clipa asta, fiindcă nu știe dacă își va aminti numele ei de-acum și dacă e cazul să-l folosească. În cele din urmă decide să i-l spună:
   - Kirsty Lindsay.
   - Kirsty Lindsay, repetă femeia și face o pauză, înainte să adauge: Și ce doriți?
   - Voiam să știu cum se simte, spune ea aproape sincer.
   - E bine, răspunde femeia. Vreți să-i transmit un mesaj?
   - Pot să vorbesc cu ea?
   - Nu. Îmi pare rău, dar nu poate răspunde la telefon. Dacă vreți să-i lăsați un mesaj, pot să...
   Se aude un foșnet și receptorul schimbă urechea. Se aude vocea neprietenoasă și defensivă:
   - Ce vrei? Te-ai gândit că îți ofer material de publicat?
   - Nu! protestează ea. Nu, Amber!
   - Să știi că te-am văzut, exclamă Amber. În fața secției de poliție. Cu prietenii ăia ai tăi.
   - Eram... da... asta mi-e meseria. Nu mă așteptam să apari tu.
   - Tare meserie... Mișto. Și-acum? Vrei exclusivitate?
   E sarcastică, disprețuitoare și cinică.
   - ... nu. Bineînțeles că nu. Am plecat de-acolo. Mi-am strâns lucrurile și am plecat acasă. Am plecat imediat ce te-am văzut.
   - Bine, bravo! Ce tare ești!
   - Îmi pare rău, Bel!
   Nici nu-și dă seama ce nume a pronunțat, dar vrea să încheie conversația.
   - Am făcut o greșeală. Credeam că poate... nu știu...
   - Du-te-n mă-ta! o înjură Amber. Am destui de-ai tăi la ușă să-mi ajungă o viață. Ce naiba, Jade? Ce dracu’ te-a făcut să crezi că e mișto să te faci ziaristă?
   Kirsty e șocată să-și audă vechiul nume.
   - Nu ca ziaristă te-am sunat, Amber, nu asta sunt în clipa asta, ci...
   Amber o întrerupe sfidător:
   - Prietenă? Asta voiai să spui? Prietenă?
   - D-da.
   Se simte mică și vrednică de dispreț. Amber pufnește în râs.
   - Hai, te rog eu, scutește-mă! spune ea. Nu suntem prietene. Ne-am cunoscut pentru o zi, proasta dracului, și uite unde am ajuns din cauza asta!

   Ora 1.45 după-amiaza

   Magazinul e închis, cu obloanele trase. Miercurea închid devreme.
   Chloe începe să se vaiete când își dă seama că nu o să primească nici dulciuri, nici suc și începe să se frece la ochi.
   - Șșș! face Bel.
   Sunetul o enervează cumplit, fiindcă e același ton cu care atrage atenția sora ei, Miranda, lucru care de obicei duce la pedepsirea lui Bel.
   - N-are sens să plângi, spune Jade, mai pragmatică. Nu-i ca și cum schimbă lucrurile cu ceva, nu?
   - Vreau acasă, se lamentează fetița. Vreau la mami!
   - Haide! spune Jade. Te ducem înapoi la sora ta.
   Chloe, roșie ca gluga pe care și-a strâns-o în jurul capului, rămâne în urmă, în timp ce ele pornesc tăcute pe drumul pe care au venit.

   Amândouă știau într-un fel sau altul că n-o să-i mai găsească pe Debbie și pe Darren la întoarcere, dar Jade tot înjură când vede banca goală.
   - Futu-i mama ei de viață, nenorocitul de Darren!
   - Unde s-au dus?
   - Habar n-am! se răstește Jade.
   Chloe izbucnește din nou în lacrimi.
   - Uaaaaaa! urlă ea. Vreau la mamiiiiiii!
   - Taci din gură! strigă Jade la ea. Doar nu e vina mea.
   - Ce ne facem? întreabă Bel.
   Jade se încruntă și se gândește.
   - Păi, n-o putem lăsa aici, nu?
   - Nu știu. Doar nu e vina noastră, repetă Bel nădăjduind că scapă de copil.
   - Da, dar o să fie vina noastră, nu?
   - Mda, așa cred, confirmă Bel. Să vorbim cu un adult?
   Jade o imită în bătaie de joc. Și ei îi e cald, foame și sete, și s-a săturat de prostii.
   - Să vorbim cu un adult?
   Bel se schimbă la față și tace. Chloe se așază pe jos, cu picioarele în față, ca o păpușă de plastic.
   - N-o putem lăsa aici, spune Jade hotărât. Poate veni oricine. N-ai auzit de pericolul pe care-l reprezintă străinii?
   - Păi și ce să facem cu ea?
   - O ducem acasă, ce altceva? propune Jade.
   - Știi unde stă?
   - Da, pe Down Bourne End.
   - Da’ asta-i în celălalt capăt al satului!
   - Ai vreo idee mai bună?
   Bel nu zice nimic. Evident că nu are, doar că ar prefera să nu se fi băgat în chestia asta. Jade se ghemuiește lângă copila care plânge și încearcă să se uite în ochii ei.
   - Haide, Chloe! Hopa sus!
   Chloe începe să urle și mai tare și o plesnește pe Jade peste față, ca să se facă bine înțeleasă.
   - Au! strigă Jade.
   Își pierde răbdarea și începe s-o târască pe fetiță de brațe.
   - Te ducem dracului acasă, vită mică ce ești! Haide! Ridică-te dracului în picioare! Haide, Bel, ajută-mă odată!
   Reușesc împreună s-o ridice pe Chloe în picioare. Fetița atârnă între ele, ținută de subraț, dar refuză să-și pună picioarele pe pământ.
   - Aoleu, ce naiba? exclamă Jade exasperată.
   Încep să o târască pe drum. Soarele e aprig, iar fetița se încăpățânează și, în consecință, cântărește destul de mult, chiar dacă o cară amândouă fetele. Nu sunt nici 300 de metri până la poarta școlii, dar îi parcurg în 10 minute și ajung toate 3 leoarcă de transpirație.
   - Haide, vacă egoistă! gâfâie Jade.
   Inima îi bubuie în piept și simte că în curând o să iasă aburi din ea.
   - Lăsați-mă în pace! țipă Chloe. Lăsați-mă jos!
   Jade își pierde răbdarea și azvârle copila cât colo pe jos, în timp ce strigă la ea:
   - Foarte bine! Exact asta am să fac, la dracu’!
   - Ajutor! Ajutor! țipă Chloe.
   - Ce faceți acolo? se aude o voce în spatele lor.
   Cele două fete ridică privirea și se miră să vadă că au companie. Buna femeie din comitetul de flori a apărut cu un coș în brațe și cu mâna pe portiera unei mașini Toyota turcoaz.
   - Nu e treaba dumitale, spune Jade.
   - Ba sigur că e treaba mea, spune femeia, dacă văd două fete mari că necăjesc așa un copil și mă gândesc să vă duc imediat la mama ta, îi spune ea lui Bel.
   - Nu se poate, gâfâie Bel. Nu e acasă.
   - O ducem acasă, n-o necăjim, îi explică Jade, doamnă Băgăcioasă!
   Apoi îi vine o idee.
   - Nu o recunoașteți pe sora ei? întreabă.
   Știe că sora vitregă a lui Bel e de vârsta lui Chloe, a cărei mutră roșie ca racul de furie nu poate fi recunoscută oricum sub glugă.
   - E isterică fiindcă s-a închis magazinul.
   Femeia se uită suspicios.
   - Nu e sora mea! țipă Chloe.
   - Soră vitregă, spune Bel, ca să-i țină isonul lui Jade. Toată lumea știe asta.
   - Lăsați-mă în pace!
   Jade se întoarce dinspre femeie și se uită urât la Chloe.
   - Atunci mergi dracului, se răstește ea, ca să nu trebuiască să te cărăm în spate!
   - De ce nu e niciun adult cu voi? întreabă doamna Parker, poreclită Băgăcioasa.
   - Ba e. Romina e la garaj și trebuie să apară, spune Bel.
   - Ce-a pățit la genunchi? se interesează femeia.
   Fetele se uită mirate. Undeva pe drum, Chloe s-a zdrelit la genunchi și sângele s-a amestecat cu ulei și cu pete de iarbă.
   - Uite, sângerează! le arată femeia.
   Fetele ridică din umeri și încep să o curețe cu mâinile, de parcă o pot vindeca prin forță brută. Chloe țipă și ripostează cu pumnii încleștați. Doamna Parker cea băgăcioasă se uită la ceas.
   - Trebuie să ajung la Great Barrow în 5 minute, spune ea.
   - Bine, spune Bel. O ducem acasă.
   - Și o spălăm, adaugă Jade. E doar o criză, trece.
   - Păi, nu mă mir, spune doamna Parker cea băgăcioasă.
   Se uită din nou la ceas și se hotărăște să le țină un discurs.
   - Nu puteți să vă purtați așa cu cei mici, le spune ea. Puțin îmi pasă cine te-a educat așa de prost, Jade Walker! Până și tu știi asta.
   - Da, doamnă Găgăuță! spune Jade.
   - O s-o sun pe mama ta în seara asta și o să-i spun ce-ai făcut, o amenință pe Bel. E o rușine. De la un Walker nu mă aștept la nimic bun, dar tu ar trebui să fii mai deșteaptă.
   - Așa e, doamnă Găgăuță! spune Bel.
   Femeia o privește cu suspiciune, dar fata are o expresie de respect lingușitor și înclină capul într-o parte asemenea lui Shirley Temple.
   - Sigur, spune ea, în timp ce deschide portiera. Mă rog, personal, cred că vă trebuie amândurora o mamă bună de bătaie, dar na...
   Trântește portiera, pornește motorul și coboară geamul.
   - Dezinfectați-i rănile, le ordonă ea. Altfel se infectează. Serios. Ar trebui să ai grijă de sora ta mai mică, nu s-o tratezi ca pe un animal.
   Bagă în viteză și pleacă. Cele 3 fete, din care cea mică se uită urât dintre fetele mai mari, o urmăresc cu privirea tăcute.
   - Sugi pixu’, doamnă Găgăuță! spune Jade.
   Îi trage un șut în coapsă lui Chloe.
   - Asta pentru că ne-ai băgat în rahat. Haide! Scoală! Dacă mai aud un sunet, aici te lăsăm!

36

   Oricine mai citește ziare are un ritual anume pentru asta: locul, ora și poziția pe care le dedică acestei activități, că e ora prânzului, când faci naveta, când doarme în sfârșit copilul. E un ritual mai intim decât orice poate oferi televiziunea.
   Într-o zi obișnuită, Kirsty și Stan, împreună cu colegii lor, trec prin toate pe internet, cât timp fierbe apa pentru ceai și în fundal rulează știrile nonstop. În timp ce așteaptă să se termine conferința și să primească temele de lucru, răsfoiesc știrile de la Reuters și Associated Press, ca să aibă o idee despre ce urmează să se întâmple. Apoi, de cele mai multe ori, se așază undeva cu ziarul lor preferat - deși toți se prefac că favoritul lor e chiar publicația pentru care lucrează.

   Martin Bagshawe își citește ziarul la bibliotecă în general, dar astăzi cumpără o sticlă de cacao cu lapte, un scotch egg, niște cartofi prăjiți cu brânză și ceapă și ziarul Sun. Îl citește în timp ce așteaptă să apară Kirsty Lindsay, ca să-și dea seama care dintre cele cinci case la care se uită este a ei. A închiriat o dubă albă cu cardul de urgență și și-a cumpărat o salopetă bleumarin, fiindcă, din experiența lui, nimeni nu se întreabă ce caută un individ îmbrăcat în salopetă într-o dubă care nu mai pleacă. Nu are nici cea mai vagă idee cât mai are de așteptat, dar speră să poată trage de timp cu sudoku.

   Deborah Prentiss lucrează la Asda, prima tură a zilei, și citește ziarul la ora 2, când ajunge acasă, înainte să facă puțină ordine și să ia copiii de la școală. Are în fiecare zi același ritual: vine, pune apa la fiert, urcă să se schimbe de uniforma de poliester pe care o urăște, fiindcă e mândră de felul în care arată, de când era adolescentă chiar. Nu stă cu uniforma pe ea mai mult decât trebuie. Se fardează din nou, își perie părul strâns sub plasa pe care trebuie să o poarte la brutărie și, după ce își pune o fustă și un pulover decent, coboară și își face ceaiul. Apoi se așază la masa din bucătărie, unde petrece o jumătate de oră prețioasă, ca să afle despre ce scandal sau dezastru mai scrie Mirror.
   În ciuda faptului că ea însăși a fost subiectul speculațiilor unui tabloid pe vremuri, tot îi place. Ce îi place de fapt este că ziarul ăsta îi oferă o fereastră prin care poate să privească lumea cea urâtă și întunecată, din confortul casei ei frumoase și liniștite și crede fiecare cuvânt. Numește asta „timp pe care mi-l aloc doar mie”.

   Milioane de oameni cu aceleași expresii goale, care se scaldă în vorbe goale și care cred că după ce au făcut asta le știu pe toate. Kirsty, care încă digeră conversația pe care tocmai a avut-o la telefon, se surprinde în oglinda de deasupra policioarei și observă că nimic din ce simte nu i se poate citi pe față.
   „Am făcut ce-am putut”, își spune ea. „Sunt nebună, nici asta nu trebuia să fac, să ajung așa departe. Trebuie să-mi revin și să sun la redacție înainte să paseze toate temele pe întreaga săptămână. Trebuie s-o uit pe Amber Gordon. Face parte din trecut și acum nu are voie să însemne nimic pentru mine”.

   Martin o găsește pe Jackie în paginile de mijloc și mârâie puțin când îi citește relatarea. Coboară geamul și scuipă pe jos. Nu e nimeni pe stradă, nu mișcă nimic în casele astea de suburbie, dar pe de altă parte, liber-profesioniștii nu au același program ca restul lumii. Kirsty Lindsay vine și pleacă pe nepusă masă, iar el trebuie să fie aici în cazul în care își face apariția.
   Jackie pare bătrână și frivolă sub tot machiajul ăla. Nu-i vine să creadă că a fost atras de ea și că a simțit o emoție atât de intensă pentru o astfel de femeie. Acum nu simte nimic în afară de un oarecare dispreț și e vag curios să vadă ce are de spus.
   Nu o mai vrea acum și, în timp ce citește și își dă seama ce femeie slabă e, așa ușor de influențat, o vrea și mai puțin, dar se bucură că i s-au confirmat toate suspiciunile. Nu a fost părăsit din cauza lui, ci din cauza altora. E povestea vieții lui.
   Mereu i s-au pus piedici și obstacole, de când se știe, iar Amber Gordon e doar una dintr-un lung șir de profesori, autorități, șefi și așa-ziși prieteni care i-au dat de furcă. Iar acum, această Kirsty Lindsay îl acuză de ceva ce nu a făcut și crede, ca o îngâmfată ce e, că poziția ei o va proteja. În tot timpul ăsta, e evident că pe Vic Cantrell l-a protejat, ceea ce înseamnă că o protejează și pe Amber Gordon, printr-o înțelegere tacită cu el.
   După părerea lui, ea se face vinovată de crimele lui, ca și cum le-ar fi înfăptuit chiar ea.
   Numai că nu și-a reglat conturile cu Martin. Amber Gordon poate aștepta. În momentul ăsta nu are nicio șansă s-o prindă singură, dar speră din tot sufletul ca ziariștii ăia să-i facă viața amară. E plină lumea de femei stricate. Jackie Jacobs, cu fusta ridicată să-și arate picioarele, e doar una. Nu poți face mai multe lucruri deodată. Trebuie să stabilești prioritățile, iar acum prioritatea lui e Kirsty Lindsay. A tot acumulat furie din noaptea de la Danceattack, când umilința lui a redevenit o vietate care-l roade pe dinăuntru. A văzut în sfârșit cum e să te relaxezi și acum știe cum să profite de asta.
   „Nu mai durează mult. Va trebui să iasă din spatele ușilor ălora șmechere și atunci o să știu exact unde stă”.
   Mușcă din ou și se sprijină de spătar, în așa fel încât din stradă nu se mai vede decât vârful capului, acoperit de șapca de baseball și ochelarii de soare. I-a plăcut foarte mult să se pregătească pentru misiunea asta, ca să nu fie recunoscut. Se simte ca James Bond, într-o misiune MI5 și adrenalina pompează de câte ori apare cineva de după colț. S-ar putea să dureze o vreme până identifică ținta lui printre toate casele astea, dar nu se grăbește deloc.
   A ajuns aici cu ajutorul unui tertip surprinzător de simplu: a sunat la Tribune și a cerut cu Minty (își aducea aminte numele ăsta de când a tras cu urechea la conversația din parc) și a zis că e de la relații cu publicul și că are ceva pentru Kirsty, dar nu are adresa completă. Fata s-a mulțumit cu faptul că el știa măcar orașul în care locuiește.
   Își termină oul și netezește pagina.

   Deborah se uită de sus la cei care citesc Sun cu tot disprețul unei persoane care se consideră de stânga. Nu știe că Mirror dedică la fel de mult spațiu orașului Whitmouth, ca și rivalul tabloid, și cam în aceeași manieră. Speculații, înțelepciunile vecinilor (aceiași vecini cu gura mare despre care scrie și în Sun, de-ar ști ea asta) și informații puține care pot fi scoase la iveală, despre personaje anonime precum Strangulatorul de la mare și zgripțuroaica lui. Țara asta nu iubește decât un singur lucru mai mult decât un criminal în serie pe cinste, și anume pe nevasta acestuia. Deborah își afișează expresia încruntată pe care o poartă oricare om de bine astăzi, în timp ce se cufundă în detaliile exagerate și în șarlotă.
   În ziarul ei e aceeași fotografie care apare și pe prima pagină a ziarului Sun: o blondă spălăcită și plictisitoare, cu ochelari de soare și un rânjet lipsit de stil. În asta, totuși, încă nu și-a acoperit de tot fața și pare că face cu mâna.
   „Cine se crede?” își spune Deborah, în timp ce își termină și biscuitul. „Vedeta zilei? Cam ciudat”, își spune ea. „Mi se pare cunoscută. Parcă o știu de undeva. Nu că am văzut-o în vreo poză - deși cine știe ce mizerii mai sunt zilele astea prin ziare - ci în viața reală, îmi spune ceva felul în care stă, nasul, maxilarul și alunița aia uriașă și grețoasă de pe moacă. Mă întreb dacă ne-am cunoscut. Că așa pare. Unde oare? Sigur nu la Whitmouth”.
   Absentă, mai ia un biscuit din pachet și îl bagă în ceai.
   „Știu de ce”, își explică ea. „Din cauza aluniței ăleia sinistre. Îți sare în ochi. Cum văd o femeie cu un neg dintr-ăla, îmi displace pe loc. Din cauza lui Annabel Oldacre am rămas cu impresia că oricine are gogoloi ca al ei e un criminal în serie. Îmi aduc aminte cum mă uitam cu orele la negul ăla în timpul procesului și la vita aia care mi-a ucis sora și așteptam să-și primească pedeapsa. E clar că m-a marcat. Toate sentimentele care m-au încercat atunci s-au concentrat asupra unei hibe de pe fața ei. Dar seamănă foarte tare”, își mai spune ea, în timp ce soarbe ceaiul prin biscuitul înmuiat. „Și chiar îl are în același loc ca ea”.

   Martin dă pagina. Gordon ocupă și spațiul ăsta. Își mușcă buza în timp ce o privește cum rânjește, de parcă se duce la o petrecere. Preferă să pretindă că nu era acolo când a fost făcută poza.
   „Se pare că-i place atenția”, își spune el în gând. „Profită de cele cincisprezece minute de glorie, dar nu e precum Kirsty. Cel puțin nu și-a dedicat viața scopului de a băga minciunile în casele oamenilor”.

   Jim o sună ca să mai uite de emoțiile pe care le are înainte de întâlnirea cu Lionel Baker. A citit și el ziarele în tren și Kirsty parcă îl și aude cum clatină din cap și țâțâie la vederea materialului despre Whitmouth.
   - Biata femeie! spune el. Au crucificat-o.
   - Știu. E înfiorător, nu?
   - Ești singura care a fost cât de cât corectă.
   - Da. Naiba știe cum au luat decizia să publice asta.
   Îl aude cum împăturește ziarul. Jim se răzbună întotdeauna pe publicațiile care îl enervează mototolind ziarul și aruncându-l la gunoi. Se uită pe geam și vede că vița-de-vie - fir-ar ea să fie - pe care a plantat-o vecinul ei cu 3 ani în urmă scoate capul printr-o gaură în fundația șopronului lor.
   „Viața e o bandă lungă de alergat împotriva naturii, într-un fel sau altul”.
   - Cred că mă las de citit ziare, anunță el. Pare complet inutil. Inventează tot soiul de mizerii. Habar n-au de nici unele și decid să transforme femeia asta într-un dușman, doar ca să-și umple spațiul. Mereu vezi chestii dintr-astea. Nu vor să recunoască faptul că nu știu mai multe decât noi, ceilalți.
   - Ușurel, spune Kirsty. Dacă nu mai citește nimeni ziarele, eu cum îmi mai câștig existența?

   Nimeni nu a reușit să afle mare lucru despre presupusul Strangulator. Să fie poate o pagină despre el, dar în sezonul mort nu ajunge o pagină. Fotograful de la Mirror a urmărit-o pe Amber Gordon până la Funnland și apoi până la casa aia banală socială în care stă. I-a făcut o fotografie în timp ce-și plimba mini-cățeii ăia, pe care de obicei îi vezi în brațele celor precum Liza Minelli. Casa e evident neglijată, are o scândură de lemn peste fereastră, iar straturile de flori sunt călcate în picioare și pline de noroi. Deborah citește poliloghia de sub poză și se minunează.
   Iubita Strangulatorului de la mare, Amber Gordon, își plimbă cățeii de parcă ar fi o zi normală. Gordon, șefa echipei de curățenie, a refuzat să vorbească cu reporterul de la Mirror când acesta a abordat-o, imediat după ce s-a dus cu cadouri la iubitul ei, aflat în interogatoriu la secția de poliție din Whitmouth. La casa lor murdară de la periferia orașului i-a înjurat pe fotografi și a cerut să fie lăsată în pace atunci când am încercat să aflăm ce știe despre crimele partenerului său: „N-am făcut nimic!”
   Cum devii criminal, pagina 13
   În fotografie se vede că strigă.
   „E cam de vârsta mea”, își spune Deborah. „Poate un pic mai tânără. Mă întreb cum o fi să treci prin ce trece e. Știa? Sigur știa. Doar nu trăiești cu cineva și nu știi ceva de genul ăsta, nu?”
   Răsfoiește până ajunge la pagina 13 și începe să citească.

   Martin se uită spre stradă în timp ce caută un post de radio.
   Radio 2, muzică pop, asta-i trebuie. Pop clasic pentru o suburbie clasică.
   Se miră că ea a ales să locuiască pe strada asta. Își imaginase ceva mai modern, mai minimalist, cam ce apare pe Channel 4.
   Un depozit convertit, cărămidă goală și niște tencuială albă sau pereți de sticlă. Dar nu se aștepta la patru camere sus pe patru camere jos, o grădină de dimensiuni medii plină de flori și delfini de ciment. O serie de case cu perete comun, de la 1930, un garaj, o pergolă, o verandă și detalii arhitecturale în cărămidă atestă că proprietarii au fiecare personalitatea lui.
   „Dacă locuiește într-un astfel de loc, probabil are familie. Două fete pe care le cheamă ceva de genul Jacintha și Phoebe. Poate și un câine rasa Weimaraner”.
   O birmaneză demnă iese pe o alee, se așază pe trotuar și supraveghează zona.
   „Da, normal. Sigur are una din pisicile chele, Sfinx, sau un dalmațian. Ceva stupid și inutil, menit să impresioneze victimele modei”.
   Se uită în oglinda retrovizoare, vede ușa care se deschide câteva case mai în spate și apare Kirsty Lindsay. Se duce spre un Renault mic și prăfuit parcat pe alee și descuie. Pare nevinovată și adâncită în gânduri, nu se uită nici în stânga, nici în dreapta. Martin alunecă în jos, cu toate că nu există nicio șansă ca ea să îl recunoască așa cum arată acum, din spate. O vede cum caută ceva în torpedou și scoate un dispozitiv cu GPS și un cablu.
   „Normal că are GPS. Bună treabă dacă pui mâna pe el”, își spune el. „Cam ciudat totuși. E cea mai banală casă de pe stradă, acoperită de glicină, iar mașina aia are cel puțin 8 ani vechime”.
   Era în stare să-și parieze banii pe o săptămână că stă în casa cu jaguarul.

   În articolul care vorbește despre cum devii criminal mai sunt și alte poze cu Amber Gordon, lucru care denotă clar că ea a avut o contribuție majoră în povestea asta, chiar dacă l-a cunoscut doar 6 ani din cei patruzeci și doi ai lui. Se pare că nu prea există poze cu Victor Cantrell înainte s-o cunoască pe ea, doar câteva făcute în parcul de rulote din Cornwall, unde a lucrat înainte să se mute în Whitmouth. Deborah simte din nou că o detestă visceral pe femeia asta. Din cauza negului ăluia nenorocit, care e chiar identic, e în același loc, are aceeași formă și culoare. Care sunt șansele? Câți oameni pot avea mizeria aia acolo?
   Tresare.
   „Și să aibă aceeași vârstă...”
   Deborah își aude aerul șuierând la ieșirea din plămâni.
   Strânge ziarul în pumni și își apropie fața de imagine.
   „Să-mi trag una!”
   Dincolo de paloare, 25 de ani mai târziu, atitudinea sfidătoare, ochelarii de vedetă... are aceeași linie a feței, buza superioară la fel de lată ca cea inferioară, sprâncenele dense și negre și nepotrivite cu tenul.
   Nu se poate!
   Încremenește. A fost zilnic la proces, cu mama ei: victimele deposedate, rămase în viață. Se uita la Annabel Oldacre și la Jade Walker, care stăteau în boxa acuzaților și depuneau mărturie în prima zi.
   „Mi-au furat surioara. Le-am cerut s-o ducă la magazin și au răpit-o. Cretinele! Cretinele alea nenorocite!”
   Iar mai târziu, când a terminat cu asta, s-a uitat la cefele lor, la profilurile care priveau spre avocați - între ele nu s-au privit nici măcar o dată timp de 4 zile. Se uita la fețele lor și voia ca ele să o privească în timp ce intrau și ieșeau din sală, ca să vadă ce făcuseră. Reținuse fiecare trăsătură a lui Annabel Oldacre, dar nu se aștepta să o mai vadă vreodată, cu toate schimbările care veniseră în ultimul sfert de secol pentru a ascunde copilul care fusese.
   - Să-mi fut una! spune Deborah și întinde mâna spre telefon. Să-mi fut una!

37

   Se uită la emisiunea „Question Time”, care bombardează politicienii cu întrebări, când deodată îi sună telefonul în geantă.
   Se gândește să nu răspundă. Jim a avut o zi bună. A venit acasă plin de speranță și îmbibat în Chablis grand cru pe care l-a consumat la Paternoster Square Corney & Barrow și pentru prima oară de zile încoace a bine dispus-o. Nu vrea ca lumea să-i strice dispoziția. Vrea să se prefacă pentru o seară măcar că viața e dulce și calmă, și plină de speranță. Dar până la urmă răspunde. Întâi se aude un pârâit, apoi niște strigăte.
   - Alo? Alo?
   - Stan?
   - Alo? strigă el din nou și înjură. Stai așa!
   Așteaptă. Acum îl aude mai clar și e mai liniște în jurul lui.
   - Mama lor de căști! mârâie el. Ce faci?
   - Bine. Tu?
   El nu se obosește să răspundă.
   - Unde ești?
   - Acasă.
   - Aș fi zis că ești la Whitmouth.
   - Nu. A preluat Dave Park. Sunt acasă.
   - Băga-mi-aș picioarele! Nenorocitul de Dave Park.
   - N-are nimic, spune ea. Cred că oricum mi s-a tăiat de Whitmouth, sinceră să fiu.
   - Mama naibii! spune el. Bănuiesc că n-ai numărul lui de telefon, nu? Nu, stai liniștită. Nu contează.
   - Bine.
   Ridică din umeri, neputincioasă.
   - Oricum cu tine voiam să vorbesc, spune el.
   Jim se încruntă și se joacă cu telecomanda. Nu-i place când vorbesc oamenii la telefon când se uită el la televizor. Imediat o să dea mai tare ca să sugereze asta. Ea se ridică de pe canapea și vorbește de pe hol. Se așază pe treapta de jos lângă maldărul de rufe și începe să sorteze șosete.
   - Speram să facem schimb de informații, continuă Stan.
   - Așa...
   - Mă duc acum acolo. Pentru Mirror.
   - Mirror? Pe bune?
   - Da, păi în momentul ăsta n-au acolo decât un începător. Restul aleargă după fundul celebrităților. Au zis că vor pe cineva cu ceva mai multă experiență pentru chestia asta.
   - Care chestie?
   - Aoleu, nu-ți verifici rapoartele?
   - Nu în ultimele ore, nu lucrez.
   Aude mirarea lui. Stan nu face pauză de lucru. Și dacă ar fi la terapie intensivă în spital ar verifica tot.
   - Am înțeles. Ei bine, a apărut ceva, spune el. Mirror a primit exclusivitate, în sensul că e prima sursă, pentru că la ei a văzut tipa pozele și a făcut legătura, dar de vreo oră și ceva a apărut pe PA Media, iar mâine o să scrie în toate ziarele.
   Zi mai repede, Stan!
   - Așa...
   - A sunat cineva și toată povestea asta cu Cantrell a luat amploare. Trebuie să... Știi tu. Am nevoie de numărul ei dacă îl ai, că tu...
   - Stan, despre ce vorbești? îl întrerupe ea.
   - Mă duc acolo, peste Amber Gordon, îi explică el. Îți spun dinainte. Mă gândeam că vrei să vii și tu. Ca... știi tu, colegă. Liber-profesioniștii trebuie să se ajute unii pe alții uneori și îți sunt dator. Și pentru că am impresia că am nevoie de o gagică. Toți par să aibă impresia că a te duce la ușa omului ține de cât de mare o ai, dar uneori e nevoie doar de o femeie, nu de un bărbat, și...
   - Nu cred că, dacă n-a vrut să vorbească până acum, se răzgândește brusc, spune ea.
   - Nu, nu înțelegi. Nu e vorba de gagiul ei. Mă rog, este, că altfel nu s-ar fi prins nimeni, dar...
   Ea știe ce urmează în secunda următoare. Frica o cuprinde instantaneu ca un val din Arctic. Scapă șosetele din mână și strânge telefonul de teamă să nu-l scape și pe el.
   - Se pare că doamna Cantrell e nimeni alta decât Annabel Oldacre, spune el.
   Un mare „Nu!” îi scapă din gură, dar cu altă semnificație decât își imaginează el.
   - Da, îți vine să crezi?
   - Nu.
   - A fost identificată, continuă el. De către sora victimei, după câte se pare.
   - Dar nici n-o cunoștea, izbucnește ea. S-au cunoscut doar...
   Se oprește brusc înainte să divulge prea multe. Nici ea nu-și aduce aminte de Debbie Francis, doar vag, piercingurile și geaca de piele cu ținte mai degrabă decât figura ei. I se face pielea găină când se gândește că era cât pe ce să se expună chiar ea. Sudoarea i se prelinge pe șira spinării, în vreme ce în cealaltă cameră izbucnesc aplauze.
   Stan continuă să vorbească nestingherit.
   - Da, dar se pare că a fost prezentă zilnic la proces. S-o fi gândit că se împacă astfel cu ideea, cumva. Dar sigur a avut ocazia să le studieze fețele în timp ce era acolo, nu? Oricum, care erau șansele?
   - Nu așa mari cum crezi, spune ea. Surprinzător de mici, dacă mă întrebi pe mine. Aceleași șanse pentru oricine are statutul ei social, iar o contribuție majoră l-a avut locul în care trăiește. Faptul că are un... trecut nu are legătură cu șansele. În Whitmouth are loc o crimă violentă în fiecare an, chiar dacă nu e înfăptuită de un criminal în serie. Și cam toți criminalii au neveste.
   - Îhî, face Stan. Ai dreptate. Mă rog. Ce poveste, nu? Chestia e că după ce îți arată cineva cu degetul e evident. Ai fi zis că și-ar fi scos prostia aia de neg de pe față când și-a schimbat numele, nu? Parcă autoritățile au vrut să fie recunoscută. Și „Amber”... nu s-au străduit prea mult în privința numelui.
   Kirsty dă să zică ceva și își vede reflexia în geamul ușii de la intrare. Se privește și caută pe fața ei trăsăturile copilului care a fost. Nu recunoaște mare lucru. A avut mereu o mutră comună, genul de față obișnuită, și nici măcar nu are alunița lui Bel. Genul de față pe care o vezi mereu. Și-apoi era grasă pe vremea aceea.
    „Ani și ani de cartofi prăjiți și ketchup mi-au atenuat trăsăturile”.
   - Deci vii? întreabă Stan.
   „Cred că glumești. Trebuie să stau cât mai departe posibil de Annabel Oldacre. Ar trebui să plec chiar în clipa asta în Australia. Să-i spun lui Jim că am fost concediată, să mă las de jurnalism și să vând pizza în Queensland, doar că nicio țară în care merită să trăiești nu acceptă aplicații de reședință din partea celor ca mine și oricum e genul de slujbă pe care se așteaptă toată lumea să o am și unde mă caută toate ziarele de ani de zile. Cariera, diploma, faptul că sunt o poveste de succes a serviciilor sociale au fost cea mai bună deghizare pe care o puteam alege. Să mă ascund printre șacalii care mă caută a fost cel mai bun camuflaj. Singurul lucru mai bun ar fi fost să găsesc o cale să intru în poliție”.
   - Of, Stan... încearcă să găsească scuze. Nu, îmi pare rău. Nu pot. Chiar dacă nu era teritoriul lui Dave Park acum. Mâine mergem la mama lui Jim, în Herefordshire. Trebuie să mă apuc de făcut bagaje, să pregătesc totul...
   - Doamne Dumnezeule! exclamă Stan. Care îți sunt prioritățile?
   - În momentul ăsta, familia, spune ea, știind cât se va enerva să audă asta și în speranța că va închide telefonul dezgustat.
   Îl aude cum pufnește.
   - Haide, femeie! Ce tot spui? De ani de zile te străduiești să obții o slujbă la News. Dacă o faci să vorbească, îți apare poza lângă articol. Ce naiba, te și angajează dacă reușești să publici înainte de Mirror.
   Rămâne tăcută. Se teme că vocea îi va trăda frica, îl aude cum își aprinde o țigară și mai încearcă o dată să o convingă.
   - Hârtie de ambalat, Kirsty! spune el. Asta se va întâmpla cu porcăria pe care ai scris-o săptămâna trecută. Vor uita toți de ea.
   Se preface că se gândește.
   - Of, nu, Stan! Mulțumesc. Sunt extrem de recunoscătoare, dar îmi pare rău. Îți dau numărul lui Dave. Dacă vrei, îl sun chiar eu. Și oricum, mă va urî pe veci dacă rămâne cu impresia că i-am furat gloria. Știi cum e.
   - Mă rog, bine. Să nu zici că nu ți-am făcut nicio favoare.
   - Nici vorbă.
   Abia mai respiră. Vrea să închidă, ca să se poată gândi.
   - Îmi pare rău, Stan, și sunt super recunoscătoare! Extrem de recunoscătoare. Dar nu pot. Trebuie să închid. Îmi pare rău.
   - Stai așa...
   Vrea să îi mai spună ceva, dar ea închide. Se face mică pe treapta din spatele ei. Sophie a aruncat o bluză de trening murdară peste rufele curate. O ridică, își îngroapă fața în ea și inspiră adânc mirosul fiicei ei adolescente.
   „Doamne, copiii... Ce s-ar întâmpla cu ei?”
   E speriată. O altă frică, diferită de cea pe care a simțit-o în noaptea aia în Whitmouth, deși sentimentul acela că urmează ceva, că se apropie repede din spate, e similar: o frică ancestrală, reprimată multă vreme, care îi pune stăpânire pe fiecare celulă în parte și o lasă fără puteri. Nu știi cine se uită, cine pândește în umbră. Nu poți lăsa niciodată garda jos, nu te simți niciodată în siguranță. Pot trece și 3 ani fără să se întâmple nimic, apoi, într-o zi, deschizi inboxul și vezi că un om pe care l-ai considerat dintotdeauna rezonabil, civilizat și atent a trimis un e-mail în masă, în care scrie că urmează să fii eliberat condiționat și că nu trebuie să se întâmple asta. Sau cineva se duce la ziare și pretinde că a băut cu tine într-un bar de pe Costa del Crime sau că a cumpărat o casă de la tine în Wythenshawe sau că a fost obiectul prădătorului homosexual din tine în cine știe ce închisoare și te cuprinde din nou frica și groaza. Aștepți pe urmă ca soțul tău să se uite atent la pozele vechi cu tine încă o dată și de data asta să te privească și să-și dea seama. Aștepți să te trezești într-o dimineață cu gloata la ușă.
   La Amber deja au ajuns, înarmați și gata de acțiune.
   „Dumnezeule, deja a fost aruncată la lei!”
   Pozele cu casa ei... e clar că stau acolo de zile întregi cu furcile în mâini și cu făcliile aprinse. O să iasă măcel.
   Aude muzica emisiunii „Question Time” în sufragerie.
   Încearcă să se adune înainte să vină Jim s-o caute.

38

   Amber se trezește la zgomotul ferestrei sparte. Nici măcar nu-și dăduse seama că adormise. Pe la 8 se întinsese să se odihnească un pic. Se ridică, îmbrăcată complet, cum stă de câteva zile, gata să o ia la fugă. Se întreabă dacă ar fi bine să aprindă lumina, dar se răzgândește. Se vor prinde că e acasă și asta le convine mai mult decât dacă nu e aici.
   O parte irațională din ea s-a agățat de speranța că dacă merge pe burtă, refuză să vorbească, să coopereze, hărțuitorii de-afară vor renunța și vor pleca. Știa că se minte singură. E a treia fereastră pe care o sparg în ultimele 24 de ore.
   Se uită la ceas. S-a făcut 11. Nu mai ține socoteala de vreo 3 ore. Caută cu mâna piciorul de masă pe care îl cară după ea prin casă și își dorește să fi locuit într-o țară în care baseballul să fie sport național. Coboară din pat, direct în pantofii fără șireturi pe care îi ține lângă pat pentru urgențe, ca să-i găsească rapid și pe întuneric.
   Înaintează încet spre camera goală. Aude chiar și de la etaj mișcare în grădina din față, pași și oameni care își dreg glasul.
   Vede perdelele fluturând în briză și o cărămidă printre cioburile din pat. S-au întors. Vecinii, bețivii, cei care vor ca ea să le cunoască Valorile. Când se închid barurile și după ce pleacă jurnaliștii, le place să vină aici și să spună ce au pe suflet.
   Polițistul tânăr, care stă uneori afară, iar a plecat. Nu are cine să facă fotografii, așa că nu e nevoie de el. Nu aruncă nimeni cu pietre când e poliția aici.
   Se retrage în dormitor, se sprijină de ușă și deschide telefonul. Treizeci și trei de apeluri pierdute și 12 mesaje.
   „E din ce în ce mai rău. Mai multe decât ieri. S-a întâmplat ceva? A apărut vreo noutate? Sau își pasează numărul de la unul la altul și până joi îl are toată țara?”
   Le ignoră și caută numărul secției de poliție. Nu are sens să sune la urgențe. Tot la aceeași oameni ajunge apelul.
   Rezemată de ușă, ascultă țârâitul. Își dă seama că nu vede câinii și se miră. De când a fost Vic arestat, nu s-au clintit de lângă ea. Seara se duc sus cu ea la culcare și se ghemuiesc la picioarele ei, pe pătură, iar dimineața sunt lângă ea, ca s-o întâmpine cu mesajul că au mai supraviețuit o noapte, lucru care-i dă puterea să meargă mai departe.
   „Probabil că am dormit mai adânc decât credeam”, își spune ea, în timp ce numără de câte ori țârâie telefonul. „Am văzut că se mai scoală noaptea și își văd de-ale lor”.
   După ce sună de 12 ori, se aude o voce calmă și lipsită de griji pentru cineva care trebuie să răspundă noaptea la telefon.
   - Poliția din Whitmouth.
   - Sunt Amber Gordon, spune ea încet, de frică să nu o audă cei de dincolo de pereți.
   Polițistul nu pare să recunoască numele.
   - Victor Cantrell...
   - A, da, bună seara! spune el, nu prea prietenos.
   - E cineva în fața casei mele. Mi-au spart geamul.
   - Bine, spune el, dar nu pare deloc îngrijorat. O clipă.
   Amber se întoarce pe coridor și ascultă. E clar că sunt niște oameni în fața casei. Intenționat nu vorbesc, dar tot aude o indicație dată în șoaptă, apoi un șușuit, le simte prezența, nu sunt doar câțiva oameni, ci o gloată întreagă. Se aude un sunet metalic, ca și cum cineva încearcă să deschidă poarta grădinii, și se încordează toată, fiindcă nu e sigură dacă va rezista zăvorul, care, oricum, nu o protejează foarte bine. Și poarta, și gardul cedează dacă le tragi două șuturi. Nu poate decât să spere că au și ei o limită și înțeleg că, dacă trec de ea, protestul devine încălcarea proprietății. Și totuși, asta nu-i oprește când e vorba de daune. Nu mai durează mult până când cineva decide că dacă tot au spart ușa, următorul pas logic e să intre. Nu poate rămâne aici.
   - Doamnă Gordon?
   Îi sare inima din loc. Aproape că uitase că aștepta la telefon.
   - Trimitem o mașină la dumneavoastră. Ar trebui să ajungă în aproximativ 20 de minute.
   „Douăzeci de minute? Poate fi moartă până atunci”.
   - Nu pot ajunge mai repede? Ce s-a întâmplat cu băiatul care stătea la ușa mea?
   - Resurse limitate, răspunde el. Dacă vreți, puteți face plângere la secretarul de stat. Nu știu dacă ați observat, dar jumătate din forțele de poliție din țară au fost de serviciu la poliția metropolitană vara asta.
   „Cât să mai suport?”
   I se umplu ochii de lacrimi.
   - Dacă doriți, vă pot aduce aici, mai spune el.
   - Pentru ce?
   - V-am sunat toată seara. S-ar putea să doriți arestul pentru protecția dumneavoastră. Deocamdată. Cum doriți.
   Celule, coridoare, zăvoare. Ecoul betonului vopsit, cozile lungi la mâncare proastă. Izolare unde nu se aplică drepturile omului.
   Amintirea cruntă a sentimentului de vină și Vic, trei celule mai departe. Tresare, ca atunci când visezi că ești în cădere. Celula lui și celula ei: parteneri în toate cele.
   - De ce? întreabă ea. Sigur există altă opțiune... Să nu am de ales între locul ăsta și o celulă.
   - Cum ziceam. Facem cum doriți. Dar s-ar putea să fie cel mai bine, spune el și adaugă semnificativ: Având în vedere circumstanțele.
   - Circumstanțele.
   Ce frumos spus...
   - Nu pot să... alt loc nu există? Doar nu vreți să... nu mă puteți duce la un hotel?
   - Doamnă Gordon, spune el cu un ton care sună ca o insultă pe care ea nu o înțelege, e singura cale prin care vă putem garanta siguranța, având în vedere circumstanțele. V-am tot sunat, nu ați răspuns. Și oricum, mă îndoiesc foarte tare că există vreun hotel pregătit să vă primească.
   - Nici ieri nu mi-ați putut garanta siguranța, protestează ea. De ce sunteți brusc așa...?
   - A, face el, nu știți!
   O cuprind fiorii.
   - Ce să știu?
   - Au aflat cine sunteți, doamnă Gordon! Ziarele.
   I se usucă gura.
   - Cine sunt...?
   - Annabel Oldacre, spune el, înainte să adauge disprețuitor: dar, desigur, știați asta.
   Amber închide.

   Se târăște în patru labe prin cameră și dă perdeaua ușor la o parte. Se uită pe drumul întunecat și vede cioburile în grădină.
   Tresare, icnește. Sunt în jur de 30 de oameni acolo care stau în picioare, cu mâinile în buzunare și se uită spre casă, asemenea unor figuranți dintr-un film cu zombi.
   „Dumnezeule, sunt moartă! Până dimineață vor fi sute”.
   Trebuie să accepte oferta polițistului. În clipa în care apare mașina de poliție, trebuie să iasă urgent din casă și nu mai contează ce urmează. Dacă apucă să intre gloata, nu va supraviețui.
   Se târăște la parter și își trage un hanorac pe ea. Își strigă încet câinii. Trebuie să-i ia cu ea, nu-i poate lăsa aici. Odată ce o vede mulțimea, se termină și cu casa, și cu tot ce e în ea. Știe că n-o vor lăsa să păstreze câinii în secție, dar după ce îi aduce, vor deveni responsabilitatea altcuiva, că doar nu îi vor lăsa pe treptele secției ca să se apere singuri. Sigur vor găsi o soluție pentru ei. Asociația pentru protecția animalelor. Orice. Orice e mai bine decât să-i lase la mila gloatei.
   Nu răspunde niciunul dintre ei. Nu se aud nici lăbuțele și gheruțele pe gresie. Or fi afară. Au ieșit pe ușa pisicii peste noapte. Se teme să-i caute afară. Vrea să se ascundă la adăpostul ușilor încuiate și al sufrageriei baricadate până vine poliția. Dar trebuie să-i găsească acum! Nu va mai avea timp pe urmă. După ce răspunde la ușă și mulțimea se asigură că pot pune mâna pe ea, va mai avea timp doar să fugă. Trebuie să-i ia pe sus, să-și ia geanta pe care o are pregătită pe hol și să fugă spre mașina de poliție înainte să fie linșată.
   Înșfacă cheia de la ușa din spate din cuierul de pe hol și se duce pe furiș în bucătărie. Liniște și beznă. Obiectele cunoscute seamănă cu niște fiare ghemuite în umbră, care abia așteaptă s-o atace. Se oprește la mijlocul drumului și se uită în grădină.
   Vrea să se asigure că nu i-a scăpat nimic, înainte să deschidă ușa și să se expună.
   Apoi îi vede.

   Sunt mici, atât de mici și lipsiți de apărare. Nu au făcut niciun rău nimănui.
   „Dragele mele...”
   Amber iese în grădină și își dă seama că îi curg lacrimile pe față.
   „Nu suport, nu suport așa ceva! E dincolo de orice putință a mea. Au venit, i-au luat și au profitat că au încredere în oameni și i-au pedepsit ca să mă pedepsească pe mine”.
   Se uită neajutorată la micile cadavre. Au fost strânse de gât.
   Le-au stors viața din ele, tot așa cum a făcut și Vic cu fetele alea. Le-au agățat cu zgarda de frânghia de rufe și briza le ciufulește blănița fină și le tot răsucește în aer. Ochii lor negri și rotunzi sunt ieșiți din orbite. Amber scâncește de durere.
   „Mary-Kate și Ashley, prietenele mele! Bietele mele prietene! Dragele mele! Nu trebuiau să vă facă asta. N-ați greșit cu nimic”.
   Scapă cheia de șoc și îngenunchează ca să o caute pe pipăite.
   Le privește figurile chinuite și plânge în hohote.
   Poarta se zgâlțâie în țâțâni. A auzit-o cineva. Amber încremenește și se face mică sub cadavrele micuțe, la lumina lunii, în timp ce urmărește poarta care se hâțână. Nu se vor cățăra pe ea de data asta. De data asta vor trece prin ea.
   - Annabel! se aude o voce surescitată de bărbat. Tu ești, Annabel?
   Amber sare în picioare. N-o mai salvează nicio poliție de-acum. Știu că e în casă. S-a dat de gol.
   Poarta se zgâlțâie din nou și aude un pârâit. Nu mai așteaptă, nu mai gândește. Fuge spre gardul vecinului din cealaltă parte și se cațără pe el. Cade în stratul de flori și simte cum ucide florile sub greutatea picioarelor. Gonește prin grădină, spre următorul gard. N-are cum să mai iasă pe strada Tennyson. Singura cale de scăpare e să ajungă la Coleridge Close.

   Ora 2.30 după-amiaza

   Bel se așază greoi pe pragul ușii. Îi vine să plângă, dar Jade pare că urmează să explodeze și nu vrea s-o enerveze și mai tare. Bosumflată, Chloe se joacă cu șnurul hanoracului. Cumva are noroi pe față și zici că a coborât pe horn. Bel e leoarcă de sudoare. E sleită de puteri de nemâncată ce e.
   „Nu știu cât mai pot”, își spune ea. „Vreau să mă întind și să dorm”.
   - Deci? De ce n-ai zis că nu e nimeni aici? întreabă Jade.
   - Mami s-a dus la Chippy, spune Chloe, ca și cum ăsta ar fi un răspuns. La cumpărături.
   - Dă-o-n mă-sa de treabă! înjură Jade.
   - Credeam că e Debbie aici, explică Chloe.
   - Normal că nu-i aici, mârâie Jade.
   - Unde e? întreabă Bel.
   Știe că pricepe mai greu, dar s-a prins totuși că Debbie făcea sex cu Darren Walker când au dat peste ei, la bancă. I se pare logic că au venit acasă să facă sex în camera ei, pentru că toată lumea știe că acolo se face.
   - Doar nu s-a dus la tine acasă, nu? întreabă ea, neștiutoare.
   Jade izbucnește într-un râs sardonic.
   - Nu, s-a dus la petrecerea din grădina Palatului Buckingham.
   - În geacă de piele? întreabă Bel, nesigură.
   Jade îi surprinde privirea și râde din nou. Începe să creadă că n-o prea duce capul pe Bel. E a treia glumă pe care nu o pricepe.
   - Glumeam, îi spune. Dar îți garantez că nu e la noi.
   Chloe începe să scâncească din nou. Fetele își dau ochii peste cap și Jade îi spune:
   - Nu începe iar, că nu avem ce face!
   Cum a început, la fel de repede se oprește din plâns și își trage nasul. Îi vine o idee.
   - La râu.
   Mama ei nu o duce niciodată la râu. A fost doar de două ori.
   Pentru Chloe, râul e un fel de Disneyland, magic și magnetic. Nu primește de mâncare, dar măcar se distrează în apă.
   - La râu? întreabă Jade cu suspiciune.
   - S-a dus la râu.
   - De ce s-a dus acolo?
   - Ca să înoate.
   - De ce nu te-a luat și pe tine?
   Chloe începe să plângă din nou.
   - Bine, bine. Te ducem la râu, spune Jade și își dă ochii peste cap. Îl omor pe Darren. Îl omor pe nenorocitul ăla.
   - Glumești, spune Bel.
   - Ce?
   - Sunt 5 kilometri.
   - Bine, atunci. Ai altă idee?
   Bel se uită deznădăjduită în jur.
   - Când vine mama ta?
   Chloe ridică din umeri. Nu știe. Nu are noțiunea timpului.
   - Ore, și ore, și ore, spune ea.
   Realitatea e că, exact în clipa asta, mama ei se află în stația autobuzului din Chipping Norton și ajunge acasă în 35 de minute, dar Chloe nu înțelege cum funcționează timpul, nu știe nici să citească ceasul. Nu știe decât că, atunci când vine mama ei cu autobuzul, e trecut de ora prânzului. Fiindcă nu a mâncat încă, are impresia că vor trece foarte multe ore, iar râul o cheamă, cu buruienile de la fund, picnic, acadele și băuturi reci pe care oamenii le aduc în cutii de răcire și uneori mai dau și altora. A fost acolo doar cu mașina și nu are nici cea mai vagă idee cât înseamnă 5 kilometri pe jos sau cât mai e până la prânz.
   - Ore, repetă ea și așteaptă.
   - Și sora ta e sigur acolo?
   - Da, spune Chloe cu încredere.
   - Traversăm pe câmp, decide Jade.
   - Pe câmp? întreabă Bel. Nu există potecă?
   - Nu pățim nimic, spune Jade. Mai bucură-te și tu de viață.

39

   Ultima barieră înainte de Coleridge Close e un zid din cărămidă galbenă cu o împletitură de nuiele deasupra, pe care se agață tufele de trandafiri. Amber gâfâie în urma efortului pe care trebuie să-l depună ca să fugă, să se cațăre, să se aplece ca să nu fie văzută, să se arunce pe spate când rottweilerul de la numărul 17 latră și se smulge în lanț. Câinele a alertat urmăritorii, iar aceștia au depistat direcția în care evadează. Se uită la obstacolul din față și aude un pârâit și niște înjurături, în timp ce un gard cedează sub presiunea unui corp masiv, patru uși se deschid și lumina se revarsă în stradă.
   - Unde s-a dus?
   Vocea e alarmant de aproape. Avea impresia că s-a îndepărtat bine de ei, dar omul ăsta e foarte aproape, poate la două curți distanță.
   - Unde pizda mă-sii e?
   - Coleridge, strigă altă voce. Sigur spre Coleridge se duce.
   - Futu-i! strigă prima voce și inspiră de două ori. Haide! Futu-i crucea mă-sii!
   Ridică tonul ca să zbiere teatral. Acum se aprind toate luminile, dar cei care locuiesc aici asta par să nu fie acasă, altfel au prins-o.
   - Hei! Se duce spre Coleridge!
   În depărtare, în propria ei grădină, cad la o înțelegere exprimată prin țipete.
   „Futu-i!”
   Îi bubuie pulsul în urechi. Amber fuge spre zid și sare, aruncându-se în masa de spini. Dacă ajung pe strada asta, o prind imediat. Nu-și poate permite să aibă grijă. Trebuie să dispară până dau ei colțul. Aude spalierul pârâind sub greutatea ei și începe să-i curgă sânge pe încheietura mâinii. Își prinde hanoracul în spini, dar nu se oprește să se gândească, ci se târăște prin pietriș și se aruncă pe cealaltă parte.
   Hanoracul nu cedează imediat și rămâne o clipă în aer, cu fața în frunze, apoi se sfâșie și cade într-o poziție neplăcută. O durere infernală o face să-și înăbușe un țipăt când îi trosnesc oasele. Apoi se eliberează și o ia la fugă, fiindcă adrenalina convinge durerea să-i permită efortul.
   Se uită peste umăr în fugă, alunecă și pierde secunde prețioase. Probabil au ajuns deja la jumătatea străzii Tennyson.
   Trebuie să părăsească drumul ăsta și să se facă nevăzută.
   Șchioapătă spre colțul străzii Marvell, unde se adăpostește.
   Cunoaște bine drumul, e cel care duce la apartamentul lui Blessed, doar niște garaje și străduțe secundare, în rest e pustiu. La jumătatea drumului e un teren de joacă, chiar între străduțele care ies în Browning și în Tennyson, abandonate de mult de familii, de când a ajuns norul de cocaină în zona de sud-est. Drogații s-au mutat, terenul - sau ce a mai rămas din leagăne și tobogane sau din sala de gimnastică în paragină - a rămas al nimănui.
   Pe Coleridge se aud constant pași, înfiorător de aproape. Nu mai poate continua cu piciorul rănit. Ezită o clipă, apoi se aruncă pe poarta terenului de joacă și se ascunde sub un gard viu, printre gunoaiele aduse de vânt. Se târăște ușurel printre cărămizi și buruieni. Aude pașii care dau colțul, încetinesc și ajung pe drumul pustiu. Amber înaintează încetișor. Dincolo de groapa de nisip e o platformă de cățărat veche în formă de trenuleț, la un metru înălțime, ruginită de ploi, spartă și năpădită de urzici. Știe că se vor uita peste gard, ba poate chiar vor intra în parc, dar n-o vor crede atât de proastă încât să se bage singură în cușcă. Speră. Trebuie să spere. Nu are unde se duce.
   Ajunge la trenuleț și se strecoară prin gaura rotundă, potrivită pentru un copil de 6 ani. Cioturi, bețe, nu contează, trece prin ele și se afundă în întuneric. Lumina pătrunde prin găurile de sus, dar jos, unde face cunoștință cu spațiul în care se află, e bine și întuneric.
   Urmăritorii ajung pe drum, mândri de numărul lor mare și, în urma lor, sar frunzele din tufișurile pe lângă care trec. Îi aude oprindu-se la poartă, aude o brichetă care se aprinde și adulmecă fumul de țigară care se ridică în noapte.
   - Băga-mi-aș picioarele! se aude vocea celui care a încercat și poarta mai devreme. Unde a dispărut? Doar nu s-o fi întors...
   Răspunde o femeie cu o voce cu atât mai înspăimântătoare, cu cât nu se aștepta la asta. E Janelle Boxer, prietena lui Shaunagh, vecina ei. Parcă o vede cu ochii minții: îndesată, solidă, cu o față care se potrivește cu numele pe care-l poartă.
   - N-avea timp. Acolo s-a dus, pe-acolo pe undeva. Nu avea timp să ajungă la capăt.
   Cineva împinge portița. Se aud pași pe pietriș. Știe că toți caută orice ascunzătoare, așa că își ține respirația, parcă de teamă să nu i se vadă în aerul verii. Stă pe beton ud și plin de țărână și frunze putrezite. Miroase a tot soiul de fluide umane.
   - Putem aduce câinele.
   - Neee! N-o mai prindem până apucăm să-l aducem.
   Se aude un vâjâit - poate de bâtă de baseball, poate un lemn dintr-o schelă, care se plimbă peste frunzișul de lângă ea.
   Amber încremenește și își face și mai mult loc în întuneric.
   - Băga-mi-aș picioarele! înjură primul bărbat.
   Ceva lovește peretele de lemn. Se face mică și își mușcă buza.
   - Crezi că s-a dus acasă?
   Vorbește mai încet acum. Se îndepărtează.
   - Pe-aici, nu?
   Ceilalți îl urmează. Aude poarta târâtă prin pietriș și zăvorul rupt bălăngănindu-se.
   - Neee! spune cineva. Știi unde s-a dus? La ferma de porci.
   - Păi, să sperăm că acolo rămâne!
   Cineva ridică vocea.
   - Annabel!
   Râd toți.
   - Hai la joacă, hai la joacă!
   Râd din nou și vocile li se sting treptat.
   - Nu-mi vine să cred. Îți vine să crezi? În tot timpul ăsta era printre noi. Îmi aduc aminte. Bietul copil! Ți-aduci aminte? Praf era! Plină de vânătăi, oasele rupte. O sadică nenorocită.
   - Ar trebui să-i arate cineva cum e.
   - Îți vine să crezi? Ea și Rose West, altă criminală în serie. Am copii, pentru numele lui Dumnezeu! Putea să...
   - Hai să mergem la poliție! Poate s-a dus acolo. Poate dacă ne despărțim...
   - Hai, atunci! Dacă ne urcăm în mașini, ajungem înaintea ei.
   - Nu fi fraier, o să fie polițiști peste tot!
   Iar râd.
   - Nu sunt așa sigur. Vărul meu, Ray, lucrează în noaptea asta. Sunt super nervoși. Crede-mă! Dacă e să se facă cineva că nu vede...
   Vocile se pierd în depărtare. Amber se ridică și se sprijină de perete. O înjunghie piciorul de durere. În întuneric, îi revine în fața ochilor imaginea cățelușelor, dragilor ei Mary-Kate și Ashley, scumpele ei prietene, își strânge la piept genunchii și începe să plângă.

   Nu știe ce să facă. Nu poate aștepta zorii aici, doar întunericul o protejează. Așteaptă ceea ce pare o eternitate înainte să îndrăznească să își folosească telefonul, de teamă să nu o audă cineva și să nu o dea de gol lumina telefonului. Apoi o sună pe Blessed, pentru că nu știe ce altceva să facă.
   Numără până la 6 înainte să audă vocea lui Blessed, care răspunde amețită de somn. Probabil a adormit în timp ce completa registrele de comenzi, ei i se întâmpla mereu asta.
   - Blessed, eu sunt!
   - Cine?
   - Eu. Amber. Sunt Amber, Blessed!
   - Nu! o respinge Blessed.
   Închide telefonul și Amber rămâne singură în întuneric. 

 ............................................