miercuri, 14 octombrie 2026

Sărutul din fața sfinxului, Barbara Cartland

 1-3
Capitolul 1
1896
 
        Bărbatul trecu peste marginea acoperișului în terasă și se agăță în mâini înainte de a se lăsa să cadă ușor pe balconul situat exact dedesubt.
   N-avea nicio ieșire: fereastra era închisă cu un grilaj de fier și bărbatul încercă în zadar să-l forțeze. Privi de jur-împrejur.
   Jos, pe străduță, oamenii ridicară capul și-l descoperiră cu uimire. Nu erau deloc numeroși, căci era vorba de o mică fundătură cam sordidă, cum se găseau în toate porturile și în mod deosebit într-un oraș ca Alexandria.
   Nelipsiții vagabonzi își dădeau întâlnire aici pentru a schimba informații asupra obiectelor furate. Egiptenii sunt curioși din fire, și omul din balcon știa că acțiunea și gesturile sale vor fi raportate într-un minut proprietarului hotelului. Observă o conductă de ape uzate ce ieșea din perete nu departe de el; încălecă balustrada și se aplecă până reuși s-o prindă.
   Căută o fereastră deschisă și descoperi una la etajul inferior; cu o agilitate ce demonstra o oarecare practică, înaintă și se strecură în clădire.
   Camera în care intrase era o încăpere de baie goală. Cu sânge rece și dexteritate, bărbatul deschise robinetele, își scoase hainele și făcu din ele o legătură pe care o îndesă între cadă și perete. Era o cadă standard cu care britanicii dotaseră toate băile din Orientul Mijlociu până în India; destul de mare, bine așezată pe picioare de fontă, aceasta lăsa în partea superioară destul loc până la perete pentru a permite ușor să se ascundă un pachet stânjenitor, care nu risca să fie văzut, deoarece nu atingea podeaua.
   Intrusul examină încăperea și descoperi un teanc de prosoape curate pe o etajeră; un halat lung de baie atârna de un cârlig fixat în ușă. Acest gen de halat din țesătură de burete constituia o inovație adusă de britanici în cele mai luxoase hoteluri din Egipt. Era exact ce-i trebuia!
   Timpul nu-i permitea să facă baie, dar i-ar fi făcut o deosebită plăcere să se destindă în apa caldă.
   Își spălă mâinile murdare de contactul cu conducta de canalizare ruginită, apoi își șterse fața și părul cu un prosop umezit; îl aruncă în mod deliberat, mototolit, pe jos.
   Își puse halatul de baie, înnodă cordonul în jurul mijlocului și deschise ușa; ieși într-un coridor lung care se întindea pe toată lungimea hotelului.
   În cealaltă extremitate văzu apărând 2 egipteni prost îmbrăcați care urcau o scară; închise ușa lăsând-o întredeschisă pentru a vedea fără să fie observat, și auzi o scurtă discuție între cei 2 și un servitor care tocmai ieșea dintr-o cameră cu o tavă în mână.
   Cei 2 îi cerură cu voce joasă și pe un ton grăbit să le deschidă o cameră cu cheile sale. În cele din urmă, servitorul cedă și le deschise ușa unei camere din vecinătatea scării.
   După ce cei 2 bărbați se făcură nevăzuți, aventurierul ieși pe culoar. În acea clipă, ușa situată chiar în fața camerei de baie se deschise și un servitor apăru cu resturile unui mic dejun. În spatele lui se putea vedea profilul unei foarte tinere femei blonde, așezate pe pat, care tocmai deschidea un ziar.
   Fără să ezite, bărbatul făcu un pas spre ușa pe care servitorul ar fi închis-o.
   - Oh, pardon, domnule! zise egipteanul, dându-se în lături.
   - Adu-mi niște ouă ochiuri, cafea, cornuri, unt și dulceață!
   - Imediat, domnule!
   Bărbatul intră încet în cameră. Privirea lui autoritară întâlni doi ochi mari, cenușii, uimiți, apoi îngrijorați.
   Înainte ca ocupanta patului să poată spune ceva, el se aplecă spre ea, cu degetul pe buze. Ea rămase tăcută în timp ce pașii servitorului se îndepărtau pe coridor.
 
   Lady Otavia Birkenhall devoră până la ultimă firmitură micul dejun; se gândi că astfel va putea economisi prânzul. Se gândea unde se va găsi la acea oră și acest gând o făcu să se neliniștească.
   Își cuprinse fața cu palmele, căutând să-și țină firea.
   I se părea că părăsise Anglia de un secol! Trecuse abia o săptămână de când Tony intrase în camera ei, la Birkenhall, ca s-o trezească.
   Dormea profund, căci se epuizase veghindu-și tatăl, grijile casei o obosiseră și trebuise să-i pregătească un prânz consistent lui Tony, care sosise la Londra târziu după prânz.
   Fratele ei avea o dispoziție sumbră, care n-avea nimic uimitor în situația în care se aflau. Otavia se dăduse de ceasul morții pentru a-i găti mâncărurile preferate. Adusese din pivniță una din ultimele sticle de vin pentru a-l mulțumi. Băuse și vorbea încontinuu, dar Otavia era atât de obosită încât cuvintele lui n-aveau niciun sens pentru ea.
   Masa fiind terminată, când se ridică s-o strângă, el îi zise cu amabilitate:
   - Văd că nu mă asculți. Lasă vesela și mergi la culcare.
   - Dar... tata?
   - Îl veghez eu noaptea asta. Și dacă, din fericire își va recăpăta cunoștința, am să te chem.
   - Îmi promiți? Nu s-a mișcat toată ziua. Doctorul a trecut azi după-amiază și nu mi-a ascuns că șansele să-și revină sunt slabe.
   Văzu fața fratelui ei înăsprindu-se și continuă imediat:
   - Sunt frântă de oboseală! Tu știi că nimeni n-a vrut să mai lucreze la noi. Doar doamna Cole...
   Dar, spunând acest lucru, se gândea că bătrâna femeie nu mai era capabilă de mare lucru; pentru aceasta, nu-i mai putea cere prea multe. Alți servitori pretindeau numeroase cești de ceai pe zi, un prânz substanțial și un salariu decent.
   Când Tony plecase la Londra, își luase rămas bun de la sora lui, subliniindu-i toată gravitatea situației lor financiare. Aceasta nu avea cum să se îmbunătățească! Totodată, tânăra fată se putea bucura de un respiro, înainte de a afla ce-i mai rău, de vreme ce el îi oferise o întreagă noapte de odihnă. De aceea, îi era recunoscătoare.
   Dar își spunea, de asemenea, că era datoare să facă față realității, oricât de dură ar fi. Mintea îi era aproape paralizată. Nu putea să înțeleagă amploarea datoriilor tatălui ei.
   „Mai târziu... Mai târziu...” se gândea ea.
   Fratele ei o însoți pe scară, ținând-o după umeri. Îi privea fața mică, slăbită.
   - Sărmana mea Otavia! Ești un înger! Nimeni n-ar fi făcut cât ai făcut tu! Caută să dormi bine. Prinde forțe pentru mâine.
   - Mulțumesc. Ești drăguț... Mor de somn!
   Trecând prin fața camerei tatălui ei, nu se putu abține să nu intre.
   Soarele apunea, dispărând în spatele stejarilor seculari din parc, aruncând o ultimă rază în imensa cameră rezervată stăpânului casei de generații întregi.
   Al patrulea conte de Birkenhall, întins într-un pat cu baldachin acoperit cu perdele roșii, nu făcea nicio mișcare. Avusese un subit atac în urmă cu 2 săptămâni și zăcea într-o comă profundă. N-a mai deschis ochii, buzele i-au rămas mute. Îi era greu și să respire.
   Totuși, trăia în continuare și doctorul a repetat în cursul ultimei sale vizite:
   - Atâta timp cât trăiește, există o speranță!
   Otavia n-a îndrăznit să-i răspundă cinstit că-i dorea tatălui ei o moarte rapidă, în inconștiență.
   Doctorul adăugase:
   - Aș dori să vă fiu util, lady Otavia! Sunt profund mâhnit să vă văd singură, purtându-i de grijă lordului Birkenhall, să administrați castelul. Eu....
   - Mă descurc foarte bine! i-o tăiase scurt tânăra.
   Cu toate acestea, în prezența lui Tony, se gândise că ar fi trebuit să-i destăinuie confuzia și oboseala ei. Lucrurile nu mai puteau continua astfel!
   Îndată ce puse capul pe pernă, Otavia adormi imediat. Tony avu multă bătaie de cap s-o trezească, peste câteva ori.
   - Hai! Trezește-te! Trebuie să mă asculți!
   Era crud cu ea că n-o lăsa în pace. Avea atâta nevoie de somn.
   - Otavia! Te rog... Tata a murit!
   Tânăra femeie deschise ochii și-și privi fratele.
   Cuvintele lui n-aveau niciun sens pentru ea. Ridicându-se într-un cot, uluită, întrebă:
   - Ce-ai spus?
   - Adevărul! A murit.
   - Ai văzut bine?
   - De ce? Inima nu-i mai bate. Nu respiră. I-am pipăit încheietura mâinii: n-am simțit pulsul.
   - Bietul tata.
   - Dimpotrivă! izbucni Tony pe un ton amar. Bieții de noi! Noi suntem cei ce trebuie să ne gândim acum ce vom face!
   - Adică?
   - Cum te-ai îmbrăcat, plecăm de aici.
   - Plecăm? De la Birkenhall? Nu pricep!
   - Ascultă-mă bine. Am vrut să-ți prezint situația aseară, dar n-ai ascultat un cuvânt. Acum, este inutil să-ți explic: trebuie să acționăm!
   - Oh, Tony, nu înțeleg nimic...
   Fratele ei rămase liniștit o clipă, pe marginea patului. Apoi o întrebă:
   - Știi cumva la cât se ridică datoriile tatălui nostru?
   - Nici nu m-am gândit!
   - Să-ți spun eu: în total 50 de mii de lire!
   - Nu, Tony! Nu te cred.
   - Ba da, ăsta-i adevărul. Am fost să-l văd pe omul nostru de afaceri, la Londra și el mi-a spus cifra exactă. Otavia, știi că n-avem cum să plătim aceste datorii!
   - Atunci? Ce putem face?
   Tânăra femeie era îngrozită. Tony sugeră:
   - Iată ce vom face: vom pleca! Notarul va deschide testamentul și va trebui să se descurce!
   - Nu, niciodată! E oribil ce spui! E prea mârșav!
   Tony se așeză pe pat și prinse mâinile surorii lui între ale sale.
   - Ascultă-mă. Am studiat deja toate soluțiile posibile. Tata a intrat într-o situație fără ieșire. Singurul lucru pe care-l putem face, cel mai decent, este să nu ne lăsăm acoperiți de oprobiul public ce se va abate asupra noastră. Valul creditorilor, jurnaliștii avizi de scandal, cămătarii, curioșii, toată această mulțime se va repezi aici.
   - Dar asta înseamnă să ne comportăm ca niște lași, murmură tânăra femeie.
   Cu un aer sumbru, Tony ținu să precizeze:
   - Nu ne putem permite să plătim nicio datorie. Nu mai avem nimic pentru noi, cu atât mai puțin pentru alții!
   Instinctiv, Otavia privi frumoasa cameră cu mobile vechi, lambriurile împodobite cu tablouri învechite de vreme.
   Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Tony reluă:
    -Această casă cu tot ce conține face parte din moștenirea inalienabilă, proprietatea capului familiei. Ea nu va fi vândută.
   El izbucni într-un râs lipsit de voioșie înainte de a continua:
   - Tu și cu mine știm bine că tata a amanetat tot ce era de valoare! Nu ne rămân decât perdelele decolorate, fotoliile roase de molii, covoarele pline de găuri! Mulțumesc Doamne că în ultima zi petrecută aici, am găsit câteva obiecte, grație cărora am putut supraviețui amândoi câtva timp.
   - Cum așa?
   - Ei, am urmat exemplul tatei! Am vândut ultimele piese din argintăria noastră și porțelanurile din Salonul Albastru.
   Otavia scoase un strigăt.
   - Porțelanurile mamei! Cum ai îndrăznit? Nici tata nu le-a atins!
   - Sărmana mea surioară, niciodată nu mi-aș fi permis să le dau, dar tu crezi că acei creditori au vreun scrupul? Mai întâi trebuie să ne gândim la noi. Asta încearcă să înțelegi.
   Tony puse cu grijă mâna pe umerii Otaviei.
   - Trebuie să avem ce mânca amândoi mai întâi de toate. Și, mai cu seamă, cel mai important, să ne plătim călătoria în Egipt!
   - În Egipt? Ești nebun? Pentru ce? Doamne, vrei să pleci în Egipt?
   Tânărul bărbat izbucni în râs și Otavia remarcă, fără s-o spună, că avea un aer seducător când nu-și încrunta sprâncenele.
   Tony coborî vocea pentru a povesti:
   - Am aflat că iahtul Virginiei va face escală în portul Alexandria, săptămâna viitoare. Se pare că va vizita Cairo. Am să-l iau.
   Otavia își studia fratele în tăcere. Știa că era atras de o încântătoare americancă, foarte bogată și care își făcuse un debut remarcabil în cele mai înalte sfere ale societății.
   Dacă Tony frecventa lumea bună, nu se întâmpla la fel cu sora lui; contele nu înțelegea să cheltuie bani ca s-o îmbrace pe Otavia, s-o prezinte reginei, să dea un bal în cinstea ei. Și asta pentru a-i putea întâlni pe acei tineri cărora contesa să le-o poată recomanda pe Otavia.
   În ce-l privește pe fratele ei, lucrurile stăteau altfel. Tony spunea:
   - Atâta timp cât voi avea haine acceptabile, nu voi refuza invitațiile care nu mă costă nimic!
   Datorită farmecului și dexterității în toate sporturile, era foarte plăcut de femei; sărăcia nu era pentru el atât de greu de suportat ca pentru ea.
   De când s-a întors la Birkenhall nu vorbea decât despre Virginia Vanderby, nemaipomenita moștenitoare. Nu ascundea că averea ei îl atrăgea, dar îi aprecia înainte de toate eleganța și frumusețea.
   Nu-și făcea iluzii: cum ar fi putut o tânără ca ea, care avea toată lumea la picioare, să accepte să se căsătorească cu un pretendent fără bani?
   Otavia își punea aceeași întrebare. Tony își schimbă gândurile și-i spuse:
   - Lucrurile s-au schimbat acum, când sunt al cincilea conte de Birkenhall. Pe de-o parte, cred că Virginia poate fi atrasă de mine, pe de alta, știi că în America titlurile de noblețe sunt apreciate.
   Vorbea cu amărăciune în glas și dădea de înțeles că dragostea sa n-avea sorți de izbândă, fără avere și cu garderoba goală.
   Otavia îl înțelegea bine. În ce o privea, jurase să nu se căsătorească decât din dragoste. Avusese tot timpul, în singurătatea castelului, să și-l închipuie pe cel care, într-o zi, va veni să-i ofere inima și numele său.
   Tony avea alte gânduri. El suferise prea mult de pe urma risipei tatălui lui; acesta reușise să se căsătorească cu o „zestre” care i-a permis să redea castelului Birkenhall vechea splendoare, apoi să trăiască pe picior mare, așa cum făcuse în trecut bunicul lui.
   Gândindu-se la acestea, Otavia descoperi că la originea nenorocirii lor stătea viața somptuoasă a celui de al treilea conte. Superb călăreț, sportiv desăvârșit, bunicul dăduse bal după bal, petreceri de care se mai vorbea încă.
   „Erau vremuri bune”, aveau obiceiul să spună bătrânii din sat.
   Și tatăl ei își amintea cu nostalgie de ceasurile de aur ale tinereții sale pe care le descria ca pe un paradis pierdut. Balurile erau urmate de partide de vânătoare, picnicuri, curse de obstacole... Nu se vorbea decât de șansele unui călăreț sau culoarea uneia din cărțile de joc. Mizele ajungeau la mii de lire.
   Adolescentul se gândise că va duce aceeași viață și chiar își va depăși tatăl. Dar când deveni al patrulea conte descoperi că lucrurile s-au schimbat.
   În timp ce prețurile creșteau, sursele de câștig ale proprietarilor de terenuri suferiseră o scădere însemnată. Unele culturi nu mai erau rentabile. Trebuiau făcute modernizări, respectiv investiții.
   Noul conte de Birkenhall a râs când omul lui de afaceri îi explicase situația. Încrezător în șansele lui, a riscat pariuri tot mai grele, pierderi care nu i-au permis să se redreseze. A vândut, unul câte unul, bunurile moștenite, a ipotecat altele. În final, o scrisoare adusă de un portărel, redactată în termeni ultimativi, a declanșat criza cardiacă din care nu și-a mai revenit.
   Acum, acest tată risipitor cu bunurile lui, dar zgârcit cu afecțiunea, era mort. Cu toate acestea, nu era un motiv suficient pentru a fi abandonat într-o casă goală.
   - Să așteptăm înmormântarea și apoi să plecăm sugeră tânăra femeie.
   - De ce? Tata nu s-a sinchisit niciodată de noi! Și acum nu-i mai pasă! Cei care vor veni la înmormântare nu vor fi decât creditorii, în speranța că vor recupera măcar o parte din datorii.
   Tony vorbise cu voce tăioasă, fără să-și privească sora. Reluă cu voce mai calmă:
   - Nu, tu nu poți suporta o astfel de umilință! Eu, nici atât. Înainte ca lumea să înceapă să se neliniștească, noi vom fi pe mare.
   - Dar, papa? Singur, aici, uitat de toți?
   - Mi-ai spus că doctorul a trecut pe aici după-amiază. În consecință, se va ocupa de înhumare.
   - Și doamna Cole? Nu vine să facă menajul?
   - Ieri, i-am cerut ca astăzi să nu mai vină. Am prea puțini bani ca s-o pot plăti permanent.
   - Trebuia să-mi spui. Ți-aș fi dat ceva bani.
   - Este mai bine că nu-i aici în dimineața asta: o să avem posibilitatea să ne facem bagajele și să plecăm în liniște, fără să simtă cineva.
   - Oh! Avem dreptul să ne comportăm astfel?
   Cum Tony era cu 4 ani mai mare decât Otavia, prinsese obiceiul să i se supună fără să discute ordinele sale. Se gândea că are mai multă experiență și știa ce face. Totuși, în situația prezentă, se răzvrătea: chiar dacă defunctul n-a fost un model de tată, avea dreptul ca cei 2 copii ai săi să fie prezenți la înmormântarea sa!
   Contesa fusese singura persoană capabilă să-l influențeze; ea știa să discute calm cu soțul ei și să-i limiteze extravaganțele. Dar, o boală fulgerătoare a doborât-o acum 5 ani și contele n-a vrut să mai asculte de nimeni. Nu voia să știe decât de plăcerile sale. Fiind tot timpul ocupat, nu și-a permis să se ocupe de Otavia.
   Astfel, ea rămânea deoparte în timp ce tatăl ei își continua viața ușoară la Londra sau pe somptuoasele proprietăți ale amicilor. Tânăra femeie nu-și putea imagina chefurile fără sfârșit și plăcerile gustate de petrecăreții aristocrației. De la amiază până la ore târzii din noapte, contele nu știa altceva decât vânător, partide de cărți, întâlniri la teatre sau musichall-uri, recepții la persoane ce purtau cele mai mari nume din aristocrație.
   Și când aceste petreceri se terminau, considera că era de bonton să-și încheie noaptea cu femei ușoare.
   Tony știa câți bani risipise tatăl lor în compania acestor femei a căror frumusețe, ca un magnet, atrăgea monedele de aur și guineele din buzunarele bărbaților.
   Cunoștea, de asemenea, totalul sumelor pierdute pe caii care nu câștigau la curse sau pe numerele la ruletă care nu ieșeau.
   Cunoștea la fel de bine, dimensiunea ravagiilor pe care timpul pe provoca proprietății, o bijuterie arhitecturală din epoca Tudor. Se vedeau găurile din acoperiș, vitraliile sparte, tavanele pătate de umiditate, planșeele putrezite.
   Nu se putea abține să strige, uneori:
   - Cum să suporți o asemenea neglijență? Și banii pentru arende? Oh! Dacă aș fi fost eu stăpânul aici!
   Cu disperarea în suflet, se întorcea la Londra, unde tatăl lui risipea banii în plăceri nesfârșite. În afară de fiul lui, nimeni nu știa că elegantul conte de Birkenhall se va ruina curând: avea un farmec deosebit, care-i garanta succesul în orice situație. Toată lumea, îndeosebi Prințul de Wales, îl plăceau pe dragul de „Frankie”.
   Porecla lui figura adesea în revistele de musichall, printre numele celor mai celebri petrecăreți ai epocii. Se spunea că unele „cocote”, dintre cele mai renumite, refuzau conți sau marchizi dacă erau invitate de el la un supeu.
   În prezent, acest rege al nopților londoneze era mort, fără să lase în urma lui nici măcar bani de înmormântare.
   - Otavia! Te rog, ascultă-mă. N-avem timp!
   Tânăra femeie se străduia să-și asculte fratele.
   - Pune într-o valiză tot ce ai nevoie. Îmi imaginez că n-ai mare lucru! Am să fac același lucru și apoi am să-l rog pe Jake să ne conducă la gară.
   Otavia ar fi vrut să mai discute, să-l roage pe fratele ei, să-i  arate că nu era bine să plece astfel... dar, în același timp, își dădea seama că mulțimea creditorilor se va arunca asupra lor, împiedicându-i să plece. Ce să le răspundă acestor oameni înșelați de tatăl ei?
   Tony și sora lui aveau de suportat, fără îndoială, o umilință nemeritată.
   Cele câteva persoane din familie care poate s-ar fi deranjat să vină la înmormântare ar fi agravat situația. Ele vor fi de-a dreptul îngrozite de proporțiile dezastrului. Fiecare va spune: „Eu i-am prezis!”, cu niște mine ipocrite, ferindu-se să ofere o consolare cât de mică.
   Contele nu și-a iubit rudele, care l-au tratat cu dispreț. Acum, la moartea lui, toți vor fi încântați să-și ia revanșa.
   „Nu, nu voi putea să îndur așa ceva”, se gândi Otavia.
   Fratele ei se ridică și-i aduse aminte:
   - Grăbește-te! Și nu uita că orice obiect lași aici, va fi vândut sau luat.
   Aceste cuvinte o mobilizară pe tânăra femeie. Începu să înghesuie într-o valijoară mica ei avere, care în realitate se reducea la puține lucruri. Nu putuse să-și cumpere o rochie nouă de mulți ani din puținii bani dați de tatăl ei, pentru întreținerea casei. După moartea mamei, trimisese mereu scrisori urgente la Londra, cerând banii necesari pentru plata guvernantei, servitorilor și grădinarilor.
   Câteodată primea câteva guinee, dar niciodată suficient. Guvernanta și-a căutat alt post, bătrânii servitori s-au retras, iar cei tineri s-au angajat în alte părți. Nu mai erau cai în staule: au ajuns să-i vândă. Nu mai erau flori pe peluze, nici pietriș pe alei, iar bălăriile se întinseseră peste tot. Praful se întinsese pe mobile și pe podele. Iedera invadase cărămizile fațadei și Otavia rămăsese singură.
   Ea își spunea că atunci când tatăl ei se va întoarce, îi va explica dificultățile prin care trecea, iar situația se va îmbunătăți!
   Ori, când contele își făcea o scurtă apariție la castel, era grăbit să fugă din calea creditorilor. Treptat, întoarcerile erau mai lungi; nu mai putea străluci într-o lume a chefliilor și a șarlatanilor. Uneori hoinărea prin casă, căutând un obiect care să-l poată vinde. A băut tot ce a avut în beci și a fost o noutate pentru Otavia când l-a văzut beat, deoarece știa că-i place vinul bun, ca și mâncarea aleasă, dar fără excese. Dar atunci, pentru el, acesta era singurul mijloc să uite realitatea.
   Poate că abuzul de alcool a fost cauza atacului, poate scrisoarea care l-a făcut să se albească la față de furie. Apoi s-a înroșit și a început să înjure ca un adevărat birjar. Brusc, cu un ciudat gâlgâit în gât, s-a aplecat căzând pe spate și de atunci nu și-a mai revenit.
   Tony era la Birkenhall în acea zi. Fugise după ajutor ca să-l urce la etaj pe tatăl căzut inconștient; l-a culcat în marele lui pat, apoi a plecat să-l cheme pe doctor. Acesta a venit, le-a vorbit pe un ton lingușitor și le-a promis că va veni în fiecare zi.
   Acum, totul se terminase.
   Otavia intră în camera tatălui și-l contemplă îndelung. Cum să creadă că avea în față pe omul cu ochii cei mai veseli, cel mai elegant, cel mai popular dintre toți londonezii? Nu era tatăl ei cel care zăcea întins, ci o rămășiță pământească fără suflet. „Frankie” Birkenhall era departe de râsete, plăcerea de a trăi și banii aruncați pe fereastră!
   Îngenunche la picioarele patului și începu să se roage.
   Otavia voia să-l roage pe Dumnezeu pentru tatăl ei, dar, foarte repede, invocațiile ei deveniră rugăminți de ajutor pentru ea însăși și fratele ei.
   - Doamne! Veghează asupra noastră... Ce ne vom face? Unde să mergem? Avem neapărat nevoie de ajutorul tău! Nu ne lăsa!
   Lacrimile îi năpădiră ochii, dar nu în amintirea tatălui ei. Otavia îi plângea pe cei 2 copii părăsiți, rămași singuri pe lume. Simțea o nevoie aproape fizică de a-și regăsi mama, prezența ei consolatoare. Ar fi vrut să se ascundă în brațele ei și să uite totul.
   În decursul anilor, trecuse prin momente grele și văzuse prăbușindu-se în jurul ei un univers confortabil și plin de siguranță. Căutase cu disperare bani pentru a supraviețui. Îi rămăsese totuși un acoperiș familiar deasupra capului, într-o stare proastă, desigur, dar tot un acoperiș.
   Ori, Tony voia s-o smulgă din singurul univers cunoscut pentru a o antrena într-un voiaj peste Mediterană, într-o țară tulburătoare și, fără îndoială, ostilă.
   Ce să facă în Egipt? Ce destin îi aștepta atât de departe de Anglia? Frica o cuprindea pe Otavia și o sugruma ca o reptilă amenințătoare. Dar, ce putea să facă dacă nu să se supună și să-l însoțească pe Tony?
   Otavia își aminti că era acolo pentru a se ruga în fața tatălui ei: spuse o scurtă rugăciune și-și găsi liniștea și împăcarea de sine.
   Nu voia să se gândească la el ca la un om copleșit în ultima vreme, cu vădite semne de bătrânețe și risipitor. Prefera să-și amintească un tată strălucitor, așa cum îl admira în tinerețe. Faimosul călăreț ce sărea cu ușurință cele mai înalte obstacole și care uneori o așeza în șa în fața lui.
   Cum mai râdeau amândoi! Și ce plăcere simțea când o arunca spre tavan în camera ei și o prindea cu ușurință, ca pe o păpușă!
   Își amintea de strigătele lor pline de voioșie ce răsunau în toate camerele, sau deasupra lacului, amestecându-se cu ciripitul vesel al păsărelelor din parc.
   Era atât de frumos, încrezător în sine și plin de veselie!
   - Imposibil să discut cu tatăl tău, spusese odată contesa. Își impune întotdeauna punctul său de vedere!
   A avut aproape tot ce a vrut, aproape până la sfârșitul vieții.
   Din această cauză, n-a avut nimic să le lase copiilor, decât datorii imposibil de plătit. Otavia înțelese de ce voia Tony să fugă cât mai departe posibil.
   Tânărul conte îi prezentă în amănunt proiectele sale în trenul luat de dimineață spre Londra.
   - Ne vom îmbarca la Tilbury, începu el. Vapoarele sunt mai puțin confortabile decât cele de la Southampton, dar mai ieftine și vom economisi din bani.
   Otavia era în întregime de acord. Cum erau singuri în compartimentul de clasa a doua, puteau discuta fără teamă.
   - M-am decis să te iau cu mine în Egipt, deoarece era inuman să te las singură în fața creditorilor.
   - Da, aș fi fost îngrozită de oamenii aceia.
   - Și mai ales mulțimea zgomotoasă a ziariștilor! Dacă nu vor găsi pe nimeni la Birkenhall, le va fi mai greu să-și scrie articolele.
   Otavia era uluită:
   - Ce articole?
   - Tata era celebru în felul său. Eram la Londra când știrea despre atacul lui a început să circule. Le-am spus ziariștilor care mă acostaseră pentru a-mi cere detalii: Dacă ar fi fost ruinat, ar fi murit, de exemplu!
   - Dar de ce? Ce-i privea pe ei?
   - Oh! Se gândeau că vor putea face un articol de senzație, citând locurile de petreceri, sau... mai știu eu ce? Amintește-ți că numele lui era mereu pomenit când era vorba de o mare recepție, o festivitate importantă, cursele de la Ascot, ori un bal costumat.
   - Ce vor putea scris, acum, când tata e mort?
   - Multe lucruri și destul de neplăcute. Prefer să nu le știi sau să le citești!
   Tony vorbea cu duritate, înăbușindu-și furia și dezgustul. Adăugă:
   - Iată de ce trebuia să plecăm: memoria tatălui nostru va fi pătată. Pe de altă parte, nu vreau să fiu înjurat pentru că nu sunt în stare să plătesc datoriile astronomice făcute de tata.
   Tony dădea frâu liber amărăciunii. Otavia puse o mână pe brațul lui.
   - Am toată încrederea în tine! Sunt sigură că vei găsi un mijloc de a ieși din acest impas.
   - Nu văd cum... doar dacă Virginia ar dori să se căsătorească cu mine.
   - Nu poți face nimic altceva?
   - Nu doresc nimic altceva... O iubesc sincer pe Virginia! O găsesc adorabilă, dar înțeleg că nu vrea o căsătorie cu un sărăntoc.
   Otavia își spuse că dacă ar fi fost cu adevărat îndrăgostită de cineva, s-ar fi căsătorit cu el, chiar dacă n-ar avea titluri sau avere. Bănuia că o astfel de moștenitoare cum era domnișoara Vanderby, putea să-și ofere orice și prefera ca ideile prostești ce-i treceau prin minte să le păstreze pentru sine.
   - Dacă tata nu mi-ar fi irosit viața, reluă Tony, aș fi crescut pentru așa ceva. Trebuie să am în vedere un venit fix, dar nu voi ști niciodată când un pumn de bani îmi va cădea din cer... Tu știi că nici nu poate fi vorba.
   - Nu poți găsi o soluție, într-un fel sau altul?
   - Cum? Nu-ți imaginezi că niciodată nu m-am gândit la o astfel de problemă? Băieții de familie bună nu muncesc, e degradant. Mai mult, la ce mă pricep? Nu știu decât să mă bucur de viață, cum făcea în mod strălucit dragul nostru tată!
   Otavia scoase un suspin.
   - Când domnișoara Vanderby o să te revadă, va fi mulțumită că n-o să te mai piardă! Sunt sigură! Orice femeie ar fi foarte fericită să-i ceri mâna!
   Tony izbucni în râs. Își îmbrățișă cu tandrețe sora.
   - Mică profetesă! Și tu? Cred că va trebui să ne ocupăm de căsătoria ta mai întâi, decât de a mea. Trebuie să începem să căutăm o partidă bună pentru tine!
   Otavia crezu, pentru o clipă, că glumește. Apoi își dădu seama că era cât se poate de serios.
   - Nu! izbucni ea. Nu vreau!
   - Nu fi stupidă, draga mea. Bineînțeles că da! N-ai altă soluție, înțelege... Se pare că orașul Cairo este plin de ofițeri britanici, fără să mai ținem seama de atașații de ambasade sau de savanți! O să poți alege mai bine ca la Londra și ai mai puține rivale!
   Otavia îl privea cu ochii mari.
   - De altfel, spuse el în treacăt, te găsesc foarte drăguță! Îmbrăcată cum trebuie, vei face o bună impresie, sunt sigur. Mai mult chiar: vei zdrobi inimi cu duzina!
   Tânăra femeie voia să-i răspundă că o astfel de perspectivă îi făcea mai multă teamă decât plăcere, dar vorbele i se opriră în gât. Rămase nemișcată, ascultându-și fratele dezvoltând subiectul pe larg.
   În sfârșit, apăru Londra. Trenul intră în gara Waterloo și cei 2 călători luară o trăsură pentru a prinde convoiul special în direcția Tilbury, care pleca din altă gară.
   Traseul pentru acest avanport al Londrei era foarte scurt, iar trenul arhiplin. Au descoperit cheiul unde era ancorat un mic vapor cu aburi, care arăta mai mult a cargou decât a vapor de pasageri și care ajungea la Alexandria într-o săptămână.
 
   Voiajul n-a fost deloc plăcut. Otavia a avut adesea de suferit. Cabina era îngustă și neconfortabilă, pasagerii vulgari și certăreți. Marea a început să aibă valuri, iar vaporul tangaje și ruliuri în toate direcțiile. Bolnavă, Otavia n-a mai părăsit cabine.
   Tânăra femeie era epuizată de lungile nopți de veghe și de grijile administrării Birkenhall-ului. Avusese multe zile și nopți nedormite. În pofida micimii patului, a mirosurilor venite din cală și a zgomotului produs de valuri, reuși totuși să se bucure de un somn binefăcător.
   Apetitul îi reveni. Și când vaporul pătrunse în Mediterana, descoperi albastrul cerului și frumusețea talazurilor, căldura plăcută a soarelui, salturile delfinilor care cerșeau resturile de la bucătărie.
   Începu să uite cenușiul Angliei și să creadă că un viitor promițător o așteaptă în Egipt.
   Totodată, rămase departe de privirile insistente ale bărbaților și suferea din cauza inconfortului și a cabinei mici. Fu fericită când debarcă în portul Alexandria.
   Orbită din primul moment de acest oraș cosmopolit, Otavia uită imediat dezagreabila călătorie pe mare. Tony se grăbi să găsească un hotel, înainte de a pleca să-și întâlnească iubita.
   Se întoarse destul de repede, surâzător, fericit, entuziasmat, ca s-o anunțe că iahtul este în radă, dar că Virginia vizita orașul și nu se întoarce decât pentru a cina.
   - Sunt foarte fericită pentru tine, zise Otavia. N-ai făcut acest drum degeaba.
   Tony îi explică:
   - Se pare că este multă lume pe vasul ei! O să-i acompaniem la Cairo și sunt convins că o să întâlnești destui bărbați agreabili, chiar dacă sunt americani. O să te distrezi de minune, îți promit!
   Otavia înțelese că n-a uitat proiectele sale de a-i găsi un soț. Își stăpâni un fior de teamă: el nu ghicea cât de mult se temea de bărbați, deoarece nu întâlnise niciunul.
   Ce vor crede despre ea acești tineri de lume? O vor crede o proastă, doar trăise tot timpul la țară și nu cunoștea niciun subiect care să-i amuze.
   Totuși, mina bună afișată de Tony era molipsitoare; radia de voie bună și Otavia înțelese că nu era atras numai de averea Virginiei, ci că o iubea pentru ea însăși.
   Către ora 6 după-amiază, tânărul bărbat se pregătea, ascunzându-și cu greu nerăbdarea, să se întoarcă pe iaht.
   - Mai ales, nu desface încă valiza, îi ceru el surorii sale. Sper că vom putea să ne îmbarcăm pe „Manhattan” astă seară. Sau mâine dimineață, în orice caz.
   Otavia se supuse. Cum n-avea de gând să se plimbe singură prin Alexandria, rămase în cameră să-l aștepte.
   N-a revenit decât foarte târziu. Noaptea se lăsase de o bună bucată de vreme.
   Când bătu ușor la ușă, tânăra femeie se repezi să-i deschidă. Constată imediat că fratele ei avea un aer jenat.
   - Tony, ce s-a întâmplat? Ce n-a mers?
   El se așeză pe pat și păstră un moment de tăcere. Se părea că-și caută cuvintele.
   - Nu... Nu pot să-ți spun mare lucru, nu merge... Cred că n-o să poți aprecia deloc...
   - Vorbește! se răsti Otavia, nervoasă.
   - Virginia a fost fericită să mă vadă; da, cred că i-am lipsit. Atât doar că nu mai vrea să meargă la Cairo.
   Otavia îl văzu încruntându-se. Tony își păstra privirea fixată pe perete și nu se decidea să continue.
   - Ce te reține? Și pentru ce? îl presă tânăra femeie.
   - Preferă să viziteze Constantinopolul. M-a convins că acest oraș este mult mai interesant.
   - Contantinopol! Fără îndoială! Cornul de aur și toate moscheele!
   - Mi-a propus să mă ia cu ea, dar iahtul este plin... Nu mai are loc pentru tine... Asta e.
   Vocea lui Tony deveni ezitantă și încordată. Ridicase capul pentru a vedea fața surorii lui.
   - Ce vrei să spui? Pleci fără mine?
   - Oh, e foarte simplu: am încă destui bani ca să te întorci acasă.
   - Eu? Înapoi acasă? Nu mai înțeleg nimic! Spuneai că mai degrabă să fugim cât mai departe de Birkenhall.
   - Cât timp vei călători pe mare, zvonul scandalului va trece. În fiecare zi pleacă vapoare spre Anglia. O să-l rog pe portarul hotelului să-ți rețină o cabină cât mai curând. Căci, vezi tu, mă reîntâlnesc astă seară cu Virginia. Vrea să ridice ancora la asfințit. Oh, Otavia, încearcă să înțelegi! Trebuie s-o însoțesc! Dacă nu...
   Degetele lui Tony se crispară pe mâinile Otaviei care cu greu încerca să nu plângă.
   - Da, este evident! Este atât de anturată... încât un refuz ar ofensa-o... consimți tânăra femeie, cu o voce plată, pe care nici ea nu și-o recunoștea.
   Tony nu îndrăznea să-și arate ușurarea.
   - O să mă descurc, nu te neliniști pentru mine, adăugă Otavia.
   - Ești un înger! O adevărată comoară! Într-o zi am să te răsplătesc, îți promit!
   El se vedea deja căsătorit cu Virginia, se gândi tânăra femeie.
   - Bine, pleacă, foarte bine, n-ai de ales! spuse ea cu duritate, ca să se liniștească. Nu mai pierde vremea cu portarul, o să mă ocup singură de plecarea mea.
   Tony mărturisi faptul că avea conștiința încărcată:
   - Otavia, am impresia că sunt un laș, un frate de nimic! Am implorat-o să te ia pe „Manhattan”, însă nu mai avea niciun loc pentru o femeie. Eu am fost cazat împreună cu un alt celibatar, într-o cabină destul de mică...
   - Te asigur că sunt capabilă să mă întorc singură în Anglia! Nu mai sunt un copil! Dă-mi o adresă unde să-ți scriu imediat ce se rezolvă cu succesiunea.
   - Să scrii pe plic „Hotel Ritz - Londra” și „în atenția domnișoarei Vanderby”. I se va trimite unde se află.
   Tânărul bărbat era grăbit și o trase la pieptul lui pe Otavia.
   - Ești minunată! Nimeni n-are o soră ca tine.
   Apoi își privi ceasul și exclamă:
   - Trebuie să fug! La revedere, draga mea!
   Cum deja deschidea ușa, Otavia îi aduse aminte:
   - Tony, dar n-am niciun ban...
   - Oh, Doamne, uitasem! Am plătit nota la hotel pentru amândoi. Iată banii pentru călătoria pe mare.
   Scoase un teanc de bani din portofel.
   - Ai aici 25 de lire. Și mă voi strădui să-ți trimit ceva mai târziu.
   Otavia nu privi banii. Încercă să-și oprească lacrimile și rezistă impulsului de a se arunca de gâtul lui rugându-l să rămână.
   Pentru că, de fapt, era îngrozită de perspectiva de a rămâne singură în acest oraș mare și străin.
   În clipa în care disperarea lua locul curajului, îl văzu ieșind și dispărând cu un ultim surâs pe față.
   Îl auzi cerându-i unui servitor să-i coboare valiza. Trecu rapid prin camera lui să vadă dacă n-a uitat nimic, apoi îl văzu coborând scările.
   Otavia era redusă acum la propriile ei resurse. Nu mai exista nicio persoană către care să se îndrepte în caz de nevoie.
 
Capitolul 2
 
   Timp de 1 minut, bărbatul înfășurat în halatul alb rămase imobil, cu degetul pe buze. Apoi se întoarse și coborî storul.
   - Ați greșit camera, domnule! protestă cu promptitudine tânăra femeie. Vă rog să ieșiți!
   - Oh, vorbiți engleza! Mulțumesc, Doamne! Având în vedere culoarea părului, cred că sunteți o compatrioată.
   Otavia îl privea tulburată. El se apropie de pat.
   - Pentru că suntem de aceeași naționalitate, să nu refuzați să mă ajutați. Sunt într-o situație disperată!
   Primul gând ce-i trecu prin minte fu acela că avea nevoie de bani și Otavia se întreba cum o să-i explice propriile dificultăți.
   - Poate am aerul că joc o melodramă nelalocul ei, dar vă precizez că este vorba de viață și de moarte, continuă intrusul. Și, mai mult de-atât, este viața mea în joc.
   Otavia se întrebă dacă nu are de-a face cu un nebun. El reluă:
   - În câteva secunde 2 bărbați vor năvăli în cameră. Pe mine mă caută! Dacă mă veți denunța - vă asigur că nu exagerez deloc - semnați condamnarea mea la moarte.
   Vorbea cu voce joasă și cu atâta convingere, încât tânăra femeie fu impresionată. Începuse să-l creadă.
   - Permiteți-mi să pretind că sunt soțul dumneavoastră. Poate voi avea astfel o șansă să mă salvez.
   Cu un curaj de care se miră, Otavia răspunse:
   - Nu vă înțeleg, dar vreau să vă ajut.
   - Aud pe cineva venind, o întrerupse el. Întindeți-vă pe pat și faceți-vă că dormiți.
   Otavia vru să protesteze, dar el îi luă ziarul din mâini. Cu o mișcare rapidă, ridică cearșaful și se strecură în pat.
   Tânăra deschise ușa gata să țipe când în ușă se auziră câteva ciocănituri seci, de mai multe ori, și apoi zgomotul unei chei în broască.
   Cum necunoscutul rămăsese pe marginea patului, fără să se apropie de ea, Otavia se acoperi cu cuvertura și închise ochii.
   Auzi cum vecinul ei deschidea paginile ziarului.
   Ușa se deschise și pași grei răsunară în cameră.
   Otavia întredeschise ochii și văzu 2 bărbați cu înfățișare de egipteni. Unul purta fesul tradițional, celălalt o vestă europeană oribilă, de culoare maro cu dungi galbene.
   Servitoare care folosise cheile de rezervă rămăsese pe culoar, cu un aer nepăsător.
   Calm, necunoscutul închise ziarul și, agasat, întrebă pe un ton sec:
   - De ce dați buzna? Ce doriți?
   Vizitatorii examinară odaia, vizibil bănuitori. Unul dintre ei deschise dulapul care era gol, deoarece tânăra femeie n-avea bagaje.
   - Englezi? întrebă unul dintre ei.
   - Da, suntem englezi. Aș vrea să știu cu ce drept percheziționați aici.
   Egiptenii nu răspunseră. Îl priveau fix pe interlocutorul lor, foarte bănuitori.
   - Dar așa ceva este intolerabil! Am să mă plâng directorului! aruncă necunoscutul.
   Și întorcând ochii spre Otavia, adăugă:
   - Soția mea nu se simte bine. Faceți-mi plăcerea și nu ne mai deranjați. Vă rog să plecați!
   Gesturile sale convingătoare și duritatea vocii îi impresionară pe vizitatori mai mult decât cuvintele. Ei se retraseră înclinând ușor capul și întorcând spatele.
   - Scuzele noastre, domnule, spuse unul dintre cei doi peste umăr. Credeam că un necunoscut se ascunde aici.
   Otavia se ridică din pat și deschise buzele vrând să vorbească, dar vecinul o reduse la tăcere cu gesturi nervoase. Asculta cu atenție. După câteva secunde, se auziră pași ușor îndepărtându-se; unul dintre egipteni se întorsese să asculte câteva clipe la ușă.
   Apoi, necunoscutul se ridică din pat și chicoti în timp ce aranja cuvertura și cearșaful.
   - Mulțumesc din toată inima! Ați fost remarcabilă.
   - Credeți cu adevărat că vă doreau moartea?
   - Da, sunt sigur, n-ar fi ezitat o secundă. În prezența cameristei, dacă nu mi-ați fi oferit acest alibi, cred că m-ar fi luat „pentru informații mai ample”. Mai târziu, în cursul zilei, s-ar fi găsit cadavrul meu în fundul unei curți sau plutind în largul mării.
   Otavia scoase un strigăt de groază.
   - De ce? Ce ați făcut?
   - Nimic reprobabil, vă asigur! Vă rog să aveți încredere în mine, căci am în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră.
   Așezată pe pat, cu pletele blonde răspândite pe umeri și ochii măriți de spaimă, Otavia arăta foarte tânără și fără apărare.
   - Știu că vă cer prea mult, dar nu vreau să-mi asum riscuri inutile. Trebuie să supraviețuiesc în continuare, dar sunt sigur că n-am să pot să-mi recuperez hainele.
   - Hainele dumneavoastră?
   Necunoscutul îi explică:
   - Am intrat în hotel pe fereastra unei săli de baie care se găsește în fața acestei camere și am avut norocul să găsesc acest halat.
   Otavia surâse.
   - Era pregătit pentru mine.
   - Ce fericită coincidență! A trebuit să-mi ascund hainele în spatele căzii, înghesuite la perete, astfel încât să nu fie văzute decât dacă știi ascunzătoarea.
   - Și vreți să vi le aduc?
   Bărbatul se așeză pe marginea patului.
   - Aș fi foarte mulțumit dacă ați trece dincolo cu un aer foarte natural, ca și cum mergeți să vă faceți toaleta, lucru foarte normal.
   - E ușor de făcut.
   - Când o să vă întoarceți în cameră cu hainele mele în brațe, ar fi bine, ca precauție, să le acoperiți cu un prosop, în așa fel a să nu se bănuiască nimic.
   - Este sigur că însă mai sunteți amenințat?
   - În Orient, timpul nu contează. Urmăritorii mei trebuie să fi aflat că am intrat în hotel la înălțimea acestui etaj. După ce au scotocit camerele, și-au zis că am fugit într-un fel sau altul, dar nu pot fi sigur că am scăpat. Trebuie să rămân în gardă.
   Otavia tremura la gândul uciderii bărbatului sub ochii ei. Îi aruncă impulsiv:
   - Sunt gata să vă ajut! Dar gândiți-vă că pot face o eroare și că vă pot trăda.
   Necunoscutul zâmbi și tânăra femeie sesiză că fața lui uscățivă, aproape suptă, poate deveni atrăgătoare când expresia tensionată dispărea.
   - Flerul îmi spune că pot avea încredere în dumneavoastră! Întotdeauna am avut noroc și azi am găsit o persoană cu sânge rece, exact cum îmi trebuia.
   - Trebuie să fi făcut un lucru grav dacă acei oameni vă doresc moartea.
   - E o poveste lungă. Vreau să părăsesc hotelul cât mai repede. Dar vă promit că vă voi da toate explicațiile dorite.
   Exact când se ridică, o bătaie în ușă o făcu pe Otavia să tresară. Bărbatul rămase impasibil și spuse simplu:
   - Da? Intră!
   Se auzi zgomotul unei chei ce descuia ușa și aceeași cameristă care plecase cu tava din camera Otaviei, intră aducând un copios mic dejun.
   - Ah? N-ați uitat nimic? Bine, bine. Mor de foame!
   Englezul arătă cameristei o măsuță de răchită așezată în fața ferestrei, apoi se întoarse spre Otavia.
   - Draga mea, ai niște mărunțiș?
   - Da, da! răspunse ea repede.
   Aruncă o privire spre poșeta de pe toaletă. „Soțul” o văzu și i-o aduse.
   În portofelul ei, tânăra găsi câteva monede egiptene pe care Tony i le dăduse după ce plătise trăsura ce-i adusese fin port la hotel.
   Bărbatul luă una și i-o dădu cameristei.
   - Mulțumesc, domnule, mulțumesc foarte mult!
   După ce aceasta părăsi camera, necunoscutul se așeză la masă, spunând:
   - Iertați-mă că am luat bani de la dumneavoastră, dar n-am decât bancnote în buzunarul halatului.
   Inspectând cu poftă micul său dejun, îi spuse:
   - N-am mai mâncat nimic de ieri dimineață și aș mânca și un bou! Cât mănânc, am să stau cu spatele, ca să vă puteți ridica din pat nestingherită să mergeți la baie.
   - Mulțumesc.
   Bărbatul luase conducerea; Otavia simțea că devenea o marionetă trase de sfori cu multă abilitate.
   De pe patul pe care stătea întinsă, nehotărâtă, îl văzu pe incomodul musafir turnându-și o ceașcă de cafea, apoi înghițind ochiurile cu o viteză ce dovedea o poftă deosebită.
   Otavia se decise în sfârșit, își puse capotul, încălță papucii vechi, luă cele necesare și se îndreptă spre ușă.
   Vru să spună ceva amuzant ieșind din cameră, dar bărbatul aplecat pe fereastră părea să fi uitat cu totul de existența ei. Luă un aer detașat pentru a traversa coridorul, întrebându-se dacă ochi iscoditori nu-i supraveghează mișcările.
   Se întinse în apa rece, deoarece căldura începea să se facă simțită. Lungită în apă, încercă să uite tensiunea în care trăia se atâta vreme și rămase întinsă aproape o jumătate de oră.
   Otavia se și vedea o eroină de roman, trecând peste primejdii fără număr, scăpând din groaznice capcane și găsind la finalul tuturor încercărilor... succesul și dragostea, evident!
   Ieșind din cadă, aproape râse de aceste fantezii. Compatriotul ei n-avea nimic dintr-un seducător de profesie. Ce făcuse ca să fie urmărit de cei 2 egipteni, care cu siguranță nu erau polițiști? În orice caz, nu putea fi învinuit că le-ar fi răpit soția sau logodnica!
   Tânăra femeie ardea de curiozitate și spera să descopere cheia misterului. După ce se îmbrăcă, căută în spatele căzii hainele compatriotului ei. Întinse brațul, dar nu găsi nimic.
   Mai fusese cineva acolo? Căută mai adânc și, în sfârșit, descoperi un mic pachet: o cămașă și un pantalon erau rulate în jurul unor pantofi din pânză, ca cei care se folosesc la tenis.
   Otavia le luă sub braț, după care aruncă neglijent peste ele un prosop. Verifică să nu rămână nimic suspect în urmă și traversă coridorul cu pas vioi.
   Din nenorocire, la plecare uitase să-și ia cheia și, astfel, fu obligată să bată la ușă de crezu că va alerta întreg hotelul.
   Bărbatul, care o aștepta, deschise imediat și spuse cu voce tare:
   - Ei, dragă, ai făcut o baie bună? Te simți mai bine, acum?
   După ce intră, încuie ușa și o întrebă pe alt ton:
   - Nicio neplăcere? Cineva pe coridor?
   - N-am văzut pe nimeni. N-am vrut să privesc în jur...
   - Aveți dreptate. Vă mulțumesc că mă ajutați.
   În timp ce bărbatul se îmbrăcă, Otavia își aruncă ochii către masă și descoperi că toată mâncarea dispăruse. Chiar și cele două farfurioare cu unt și dulceață erau goale.
   Apoi își dădu seama că lăsase geanta deschisă pe pat. Înțelese însă că era prea târziu!
   Frica o străpunse ca o lovitură de cuțit. Acest bărbat, despre care nu știa nimic, a avut ocazia să-i fure toți banii!
   Vru să ia imediat geanta pentru a vedea, dar își spuse că în prezența hoțului, acest gest putea fi periculos.
   Chiar dacă nu scosese niciun sunet, bărbatul îi ghici gândurile și spuse:
   - Vă asigur că, în niciun caz, nu sunt hoț. Și nu mă cobor niciodată atât de jos încât să jupoi persoana care tocmai mi-a salvat viața.
   Vocea lui era atât de tăioasă încât Otavia roși.
   - Oh, nu vreau să vă acuz. Eu...
   - Ați crezut! Nu negați.
   - Cum puteți fi atât de sigur?
   - Privirea dumneavoastră este foarte revelatoare.
   - Ei bine, regret. Mi-am imaginat, o clipă... Toți banii pe care îi am pe lume sunt în această poșetă. Mă gândeam că era mai bine s-o fi luat cu mine la baie.
   - Cu certitudine! Trebuie să învățați că în Egipt sau în orice altă țară străină, este periculos să lăsați bani în cameră.
   Vorbea pe un ton sever, ca și cum ar fi mustrat un copil. Puțin înțepată, Otavia răspunse:
   - Eu n-am obișnuința dumneavoastră de a călători, dar voi învăța repede.
   - Spuneți că toată averea dumneavoastră se află în această poșetă?
   Ea înclină capul.
   - Trebuie să înțeleg că nu sunteți deloc bogată?
   - Am suficient pentru a mă întoarce acasă.
   - În Anglia?
   - Da. Vreau să mă întorc.
   În ciuda ei, vocea îi trăda confuzia.
   - Dar abia ați ajuns în Egipt! zise bărbatul.
   - De unde știți?
   - Nu trebuie să fiu vrăjitor. Bagajul dumneavoastră este nedesfăcut și arătați mai degrabă ca o ființă pierdută.
   - Așa este, noi am debarcat ieri.
   - Noi?
   Cuvântul izbucni ca o detunătură.
   - Tony! Fratele meu și cu mine... El a și plecat la Constantinopol.
   Foarte rușinată că informa un necunoscut că unica rudă apropiată a abandonat-o a doua zi într-un oraș străin, Otavia roși violent și întoarse ochii. Astfel, nu observă licărirea de stupefacție disprețuitoare care lumină ochii necunoscutului.
   - Câți bani v-a lăsat... acest Tony?
   Tânăra femeie era prea tulburată pentru a minți.
   - Douăzeci și cinci de lire. Nu e suficient?
   - Totul depinde de felul în care doriți să călătoriți. Cu un pachebot, nici nu se pune problema.
   Fața tinerei trăda consternarea.
   - Dar trebuie să mă întorc! Tony m-a sfătuit să rog portarul hotelului să-mi rețină o cabină. După ce mă voi îmbarca, am să mă duc să-i vorbesc.
   - O să găsesc altă soluție pentru dumneavoastră, zise însă necunoscutul. În orice caz, va trebui să ne îmbrăcăm decent.
   - Da, bineînțeles.
   Otavia realiză că erau, și unul și celălalt, într-o ținută sumară.
   - Cum trebuie să mă remarc cât mai puțin posibil, spuse bărbatul, fără a se arăta stânjenit, vă propun să mergeți la baie, ca și cum ați fi uitat ceva. Luați-vă lucrurile și schimbați-vă fără grabă. Când vă veți întoarce, voi fi prezentabil.
   Era cea mai bună soluție. Otavia își luă lenjeria și rochia, așezate cu grijă pe scaun, le împături și porni către ușă.
   - Atenție! Ați uitat ceva!
   - Ce?
   - Geanta dumneavoastră! Vă sfătuiesc ca niciodată să n-o uitați.
   Otavia vru să spună că avea încredere în el și că găsea că este o insultă să ia în mod ostentativ geanta, dar un gând nou îi trecu prin minte.
   - În timp ce voi fi la baie, dumneavoastră veți pleca? Nu veți fi aici când mă voi întoarce? Lăsați mai bine ușa deschisă!
   - Preferați să rămân?
   - Da, mi-am plăcea! Am să vă cer părerea în privința unui vapor.
   Otavia se miră în sinea ei că ține astfel la acest necunoscut. Desigur, avea un aer dur și impunător, dar datorită circumstanțelor îi devenise un fel de protector. Cei 2 egipteni nu erau prea departe și sarcina ei de înger păzitor nu se terminase, probabil.
   Pe de altă parte, se găsea la 19 ani trecuți, aruncată într-o țară căreia nu-i cunoștea limba și obiceiurile, unde nu cunoștea pe nimeni, lucru care era înspăimântător. Și, totuși, acest bărbat vorbea englezește. Arăta oarecare educație, sfaturile lui erau prețioase și părea să cunoască bine Egiptul...
   Tânăra femeie fu mai liniștită când el îi spuse, cu o nuanță de reproș în glas:
   - Vă asigur că mă veți găsi aici!
   Otavia avu un surâs luminos, acoperit de un murmur:
   - În acest caz, vă las poșeta mea!
   Lui îi trebuiră 5 minute pentru a se îmbrăca. Ea își trase capotul peste rochie pentru a da altă impresie celor care, venind pe coridor, ar fi bătut la ușă.
   Bărbatul care i-a deschis era complet diferit. Corpul atletic nu mai era ascuns de halatul de baie și hainele, cu toate că erau șifonate, scoteau în evidență un bun croitor.
   - N-ați rămas în urmă. Bravo! Am în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră!
   - Despre ce e vorba?
   - Nimic deosebit, vă asigur! Cămașa mea a suportat destul de greu saltul meu de pe acoperiș și mă întreb cum pot s-o spăl.
   O dâră de rugină păta realmente o parte din haine. Tânăra își dădu seama că un astfel de indiciu era revelator pentru niște oameni avizați.
   Era gata să spună că astfel de pete sunt greu de înlăturat când îi veni o idee. Înainte de a debarca în portul Alexandria, Tony intrase în cabină cu o cămașă sub braț.
   - Dacă îmi coaseți un nasture, sunteți un înger, spuse el.
   - Bineînțeles. Unde este?
   - Din nenorocire, l-am pierdut.
   - Atunci, nu pot face nimic pentru dumneavoastră. Trebuie să găsim un nasture potrivit într-un magazin din oraș.
   - Îmi dați de gândit!
   Tony însă uitase cămașa în graba cu care plecase. Aceasta se afla printre lucrurile Otaviei.
   Ea deschise valiza și o găsi.
   - Iată ce vă propun, spuse ea. Am să vă cos nasturele dacă o luați pe aceasta.
   Cum bărbatul era surprins, îi explică:
   - Fratele meu mi-a lăsat-o, pentru că n-a apucat s-o poarte.
   Un aer sceptic trecu pe fața bărbatului; nu făcu niciun comentariu și îmbrăcă docil cămașa, dezvelind un bust la fel de bronzat ca și fața.
   Puțin jenată, Otavia își întoarse ochii, făcându-și de lucru: tăie ața unui nasture pe care voia să-l coasă la cămașă.
   - Mulțumesc, bunul meu înger.
   Cămașa lui Tony era puțin cam strâmtă, dar cei 2 egipteni se presupune că nu erau, cu certitudine, experți în moda masculină, judecând după cât de înzorzonat erau îmbrăcați!
   - După cum am venit, într-un fel atât de... precipitat, reluă necunoscutul surâzând, n-am nicio cravată. Aveți cumva printre lucrurile dumneavoastră ceva care să-i țină locul?
   - Cred că da.
   Tânăra femeie căută în buzunarul de pânză al valizei și derulă un cordon de mătase verde închis.
   - Ce credeți ce acesta?
   - Perfect din punctul de vedere al lățimii, dar mult prea lung.
   - Iată și foarfeca. Nu ezitați să tăiați.
   Otavia încercă oarecare regrete la pierderea cordonului, dar ar fi fost meschin din partea ei să gândească astfel, în acest caz special în care se găseau.
   - Am să vă ofer un cordon nou. O să găsim unul foarte drăguț în piață. Acum, pieptănați-vă repede. Vreau să avem o discuție serioasă.
   Sub privirea lipsită de indulgență a necunoscutului, Otavia își dădu seama de dezordinea părului ei.
   Se instală în fața oglinzii și își răsuci părul lung și blond într-un mic coc, deasupra capului.
   - Gata! Sunt pregătită să vă ascult. Ce vreți să-mi spuneți?
   Se aștepta să audă din partea lui un recital de lucruri plictisitoare, dar el se mulțumi s-o privească în liniște. Avea aerul de a-și cântări atent ce avea să spună. Își încruntă sprâncenele.
   - Ei bine?
   - Trebuie neapărat să vă întoarceți în Anglia?
   Otavia scutură din cap.
   - Este adevărat că nu mă așteptam să mă întorc imediat după sosire.
   - Atunci, de ce atâta grabă?
   - Oh! E destul de limpede! M-am gândit că ați înțeles totul: nu cunosc pe nimeni pe aici și n-am decât banii de întoarcere. Așadar, nu mai pot rămâne!
   - Nu regretați că n-o să vedeți nimic din Egipt? Cairo, piramidele, vechile temple?
   - Ba da, desigur. Sunteți crud dacă insistați.
   - Nu este o răutate gratuită din partea mea. Vreau să vă fac o ofertă.
   Luată pe nepregătite, tânăra se emoționă.
   - Cum? Ce aveți de gând?
   - Dumneavoastră deja m-ați ajutat. Apreciez sângele rece și inteligența de care dați dovadă. Așa că vă propun 25 de lire pe săptămână dacă acceptați să lucrați pentru mine. Vă interesează acest lucru?
   - Să lucrez pentru dumneavoastră? În ce fel?
   Înainte ca bărbatul să răspundă, Otavia scoase o exclamație, realizând brusc importanța ofertei.
   - Douăzeci și cinci de lire? Pe săptămână? Oh, nu, e imposibil! Cum aș putea câștiga o asemenea sumă?
   Bărbatul izbucni în râs.
   - Sunteți foarte modestă! Nu trebuie să vă subestimați niciodată. Așteptați puțin înainte de a țipa din nou. Nu știți ce aștept de la dumneavoastră.
   - Dar n-am nicio calificare. Știu puțină croitorie și să fac menajul... Orice servitoare din Alexandria trebuie să știe mai multe ca mine!
   - Cum v-am spus, sunteți o persoană inteligentă și demnă de încredere. Pot conta pe dumneavoastră în caz de necesitate.
   Otavia avu un mic râs plin de ironie.
   - Mulțumesc pentru aceste complimente. Dar cred că aceste calități nu sunt prea rentabile în monede sunătoare și care atârnă greu!
   - Pentru mine, ele au valoare extremă.
   Tânăra fată îl privea insistent.
   - Serios, îmi oferiți o asemenea sumă? Aveți cu adevărat nevoie de serviciile mele?
   - Da!
   - Dacă vă căutați o secretară, trebuie să vă mărturisesc că nu știu să bat la mașină, că fac greșeli și mai ales de ortografie!
   Bărbatul râse din nou.
   - Nu fiți atât de onestă. Este un mod foarte greșit de a vă pune în valoare în cazul unei slujbe. Trebuie întotdeauna să-l convingeți pe patron că îi sunteți indispensabilă.
   - Și dacă, cu prețul unei grămezi de minciuni, se va descoperi adevărul în mai puțin de o oră în noua mea slujbă?
   - Totul depinde de ce slujbă este vorba...
   - Spuneți-mi, vă rog!
   - Așadar, vă interesează?
   - Nu doresc atât de mult să mă întorc în Anglia...
   Tânăra femeie vorbise din instinct. Adăugă, cu un aer jenat:
   - Dacă mă întorc acasă, va trebui să suport... da, dacă fac socoteala, prefer să fiu singură decât în...
   La Brikenhall, fără Tony, care s-o susțină, cum va înfrunta creditorii avizi și jurnaliștii indiscreți? Mai bine rămâne în Egipt!
   - Dacă așa simțiți, spuse necunoscutul, cred că propunerea mea o să vă placă.
   - Vă ascult.
   - Mai întâi, să facem prezentările. Cum vă numiți?
   - Otavia Birke...
   Își înghiți limba: fusese cât pe ce să-i spună numele adevărat.
   - Domnișoară Birke, îmi place foarte mult prenumele dumneavoastră. E mai puțin obișnuit.
   Tânăra femeie respiră adânc. Evitase catastrofa. Jurnaliștii englezi din Egipt trebuiau să menționeze într-un fel în ziare faptele și acțiunile lui „Frankie” Birkenhall, amicul intim al Prințului de Wales. Slavă Domnului, cel din fața ei nu-și dădea seama că era o lady și că tatăl ei purta titlul de conte. De altfel, cum să înțeleagă că o tânără de familie bună stătea singură într-un hotel din Alexandria?
   - „Otavia” poate părea puțin cam sever, dar vi se potrivește, continuă el. E special șir ar, cum sunteți și dumneavoastră.
   Îi făcea un compliment? Bărbatul vorbea cu un aer atât de detașat, că putea să facă mai curând aluzie la circumstanțe.
   - Eu mă numesc Kenneth Gordon. Familia mea este originară din Țara Galilor.
   - Ca și mama, remarcă tânăra. Avem deci, ceva comun.
   - Sunt sigur că vom găsi și altele, zise Kenneth pe un ton semnificativ. Dar acordați-mi toată atenția.
   - Promit!
   Și Otavia se răsuci pe scaunul din fața toaletei pentru a-l vedea mai bine.
   - Sunteți gata să-mi faceți un mare serviciu în continuare și să pretindeți a fi soția mea, așa cum deja ați început să faceți? Vreți să părăsiți acest oraș și să mergem la Cairo?
   Pentru că tânăra femeie nu răspunse, el adăugă:
   - Când vom ajunge teferi și sănătoși acolo, voi putea să mă port astfel. Acum, trebuie să ne descotorosim de urmăritorii mei.
   - Sunteți sigur că nu v-au recunoscut?
   - Cum să vă răspuns? Nu știu nimic... Dacă își fac bine treaba, ne filează atâta timp cât suntem în Alexandra... Dar ei pot, de asemenea, să ne oprească prin complici!
   - Nu mi-ați explicat de ce voiau să vă suprime.
   Kenneth scutură din cap:
   - Este o poveste lungă. Eram hotărât să părăsesc hotelul și să iau trenul pentru Cairo. Dacă vom fi în siguranță într-un compartiment liniștit, voi putea să-mi trag sufletul și să vă povestesc viața mea, vă promit.
   Otavia zâmbi:
   - Vorbiți serios? Mă angajați?
   - Să îndrăznesc să spun că sunteți talismanul meu, amuleta binefăcătoare? În orice caz, simpla dumneavoastră prezență alături de mine este o garanție de siguranță.
   - Ne-am înțeles, așa că merg!
   - Fără regrete, fără teamă și cu inima deschisă?
   - Doresc să vă fiu cu adevărat utilă. Dar să nu-mi dați această sumă absurdă! Jumătate îmi ajunge cu prisosință.
   - Câteva lire în plus sau în minus nu mai contează, dacă nu luăm în considerare și faptul că probabil mi-ați salvat viața.
   - Dumneavoastră mă salvați de la o întoarcere foarte penibilă acasă, murmură tânăra femeie.
   Era încredințată că Tony, ocupat cu proiectele sale, ar fi manifestat o fermă opoziție. Dar, înainte de toate, din cauza lui se găsea singură și fără nicio protecție.
   - Sunt sigur că v-am câștigat încrederea, spuse deodată Kenneth Gordon.
   Spunea adevărul: câștigase definitiv încrederea Otaviei. Simțea în el ceva loial. Era un însoțitor în care puteai avea încredere.
   De asemenea, tânăra femeie nu-și mai asculta vocea prudentă care o sfătuia să se informeze înainte de a accepta o înțelegere atât de ciudată.
   Interlocutorul se ridică.
   - Cred că suntem gata de plecare. Coborâți cu mine. Un servitor va avea grijă de bagajul dumneavoastră.
   Otavia îl examină.
   - Pot face o sugestie? Nu vreau să am un aer critic, dar...
   - Vorbiți-mi tot timpul cu sinceritate.
   - Mi-ați spus că vom lua trenul spre Cairo. Or, mi se pare că n-aveți ținută de călătorie.
   - Pentru că n-am haină?
   - Da. Dacă ați purta ceva pe braț, o haină împăturită... Se va crede că vă este prea cald ca s-o îmbrăcați.
   Kenneth avu un surâs admirativ.
   - Și nu voiați să mă credeți când vă lăudam inteligența! Vedeți: vă câștigați fiecare liră, cu prisosință.
   - Îmi doresc, dar persist să cred că sunteți prea generos.
   - Vom discuta mai târziu acest lucru. Ce îmi propuneți să îmbrac?
   Otavia se aplecă spre valiză. Nu se putuse despărți de draga ei vestă de amazoană și o avea împăturită între cele câteva rochii. Această haină de vânătoare fusese făcută pentru mama ei dintr-o țesătură foarte frumoasă, bleu închis, arătând încă bine.
   Kenneth examină vesta și aprobă:
   - Arată foarte masculină, zise el râzând.
   Între timp, tânăra femeie puse în bagajul ei cămașa pătată de rugină a însoțitorului ei. Închise capacul valizei și curelele din piele, iar apoi își puse pe cap o mică pălărioară împodobită cu panglici.
   - Iată, sunt gata, anunță ea vioaie.
   Studie în oglindă imaginea lui Kenneth și a ei: aveau aerul unul cuplu englez cum se vedea atât de des peste tot în lume, călători distinși, turiști, ușor cosmopoliți, plecați departe de țară.
   - Fără îndoială că fratele meu a plătit nota. Am să mă asigur când vom coborî.
   - Perfect. Dacă din nefericire ne vor pune întrebări, ceea ce mă îngrijorează foarte mult, vom pretinde că am trecut pe aici să te conduc la gară. Directorii de hotel sunt obișnuiți cu rotația clienților, căci aceștia sunt grăbiți să plece la Cairo sau să ia un vapor.
   Otavia își luă geanta și ieși din cameră.
   Ea avu un simțământ curios părăsind această cameră unde se întâmplaseră atâtea evenimente cu totul neașteptate.
   Intra într-o adevărată aventură. Era, fără îndoială, o nebunie să se angajeze astfel, fără nicio garanție, doar pe cuvântul lui Kenneth Gordon. Dar, dacă ar fi dat înapoi în ultimul moment, ar fi regretat această ocazie ratată tot restul vieții!
   Kenneth încuie ușa și-i șopti la ureche:
   - Vă găsesc minunată. Mulțumesc Providenței - sau să spunem zeilor Nilului? - că mi-au permis să vă întâlnesc!
 
Capitolul 3
 
   Spre marea ușurare a femeii, cei 2 călători au părăsit hotelul fără nicio dificultate.
   Portarul îi spuse Otaviei că Tony plătise nota înaintea plecării sale și nu păru să remarce prezența lui Kenneth Gordon, decât puțin mai târziu. Recepționerul găsea fără îndoială normal ca un compatriot să însoțească o domnișoară engleză.
   Părăsiră clădirea într-o trăsură descoperită. Birjarul mâna calul plin de zel încât, în traficul intens al largilor bulevarde, Otavia se aștepta în orice moment la o coliziune cu un alt vehicul; un câine se rătăcise, un băiat sau un lucrător trăgea după el un căruț. Dar nimic nu se întâmplă.
   Kenneth ceru birjarului să întoarcă într-o străduță strâmtă, plină de magazie, apoi să oprească.
   - Nu stau prea mult, îi spuse el tinerei femei.
   Fără nicio altă explicație, intră într-o prăvălie.
   Clădirea era mai degrabă dărăpănată, iar rafturile n-aveau nimic remarcabil. Otavia se întreba ce căuta aici însoțitorul ei.
   Câțiva copii înconjuraseră trăsura cu mâinile întinse; nu era necesar să știi araba pentru a înțelege mimica lor imploratoare.
   Pentru că erau îngrozitor de slabi și îmbrăcați în zdrențe, Otavia le dădu cu plăcere restul de bani pe care-l avea. Micuții fură încântați de generozitatea ei, dar o mulțime din ce în ce mai mare se înghesui în jurul trăsurii.
   Tânăra femeie începuse să se îngrijoreze de soarta lui Kenneth Gordon când acesta ieși din magazin cu un pachet mare sub braț. Se urcă pe banchetă și ordonă birjarului să pornească fără să dea nicio explicație privind oprirea și nici asupra conținutului coletului. Otavia nu îndrăzni să-l întrebe ceva.
   Ajunseră la gară și merseră mai întâi la casa de bilete, dar lui Kenneth îi trebui mult timp pentru a lua bilete. Discutase în arabă cu interlocutorul lui, care părea foarte vorbăreț. Otavia își aminti că tatălui ei îi plăcea să evoce practicile orientale, care reclamau un timp interminabil pentru a face cel mai mic lucru.
   Când reveni, Kenneth se arătă mulțumit.
   - Avem noroc! Un personal pleacă spre Cairo peste un sfert de oră!
   Amândoi intrară pe peronul de îmbarcare și Kenneth Gordon se opri în fața unui vagon de clasa întâi. Otavia fu surprinsă, deoarece călătorise cu Tony la casa a doua. Îi plăcu în mod deosebit confortul compartimentului, cu toate că trenul nu avea coridor: provenea dintr-un stoc mai vechi de garnituri de tren britanice.
   Kenneth puse valiza însoțitoarei lui în plasa de bagaje. Cumpărase un braț de ziare și luă locul de la fereastră, cu un aer amabil, pentru a înlătura orice călător care dorea să urce în compartimentul lor până la plecarea trenului.
   Cu mari rotocoale de fum, locomotiva porni din loc.
   - Văd că nu sunt mulți pasageri la clasa întâi, remarcă tânăra femeie.
   - Cei mai mulți dintre ei au luat expresul care a plecat acum o jumătate de oră. Cred că astfel suntem mai în siguranță în acest tren local!
   Fără îndoială că urmăritorii îl vor căuta, mai degrabă, într-un rapid decât într-un tren de importanță locală. Dar Otavia nu-și exprimă cu voce tare aceste gânduri; se aștepta ca el să-i explice de ce viața lui era în pericol.
   Trenul părăsi orașul și intră într-un peisaj de terenuri fertile ale deltei Nilului, prinse o viteză regulată și vagoanele rulau cu un ușor balans.
   - Iertați-mă, nu simțiți nevoia să dormiți puțin? întrebă Kenneth. Eu n-am închis ochii de noaptea trecută. M-a cuprins oboseala.
   - Vă rog!
   Otavia parcursese titlurile din ziare, apoi își zise că poate să-și scoată pălăria. Se ridică și-și aranjă părul în fața micii oglinzi de pe perete.
   Când își reluă locul, constată că însoțitorul ei era lungit pe bancheta opusă și dormea profund.
   Mai curând decât să citească articolele din presă, Otavia începu să studieze fața misteriosului ei însoțitor. În somn, părea mai puțin slab și încordat. Câți ani putea oare să aibă Kenneth Gordon? Treizeci, poate? În orice caz, nu era o vârstă potrivită pentru o tânără femeie neînsoțită.
   Tony ar fi fost furios dacă ar fi aflat adevărul. Ar fi acoperit-o cu reproșuri grave pentru că nu l-a ascultat, și ar fi avut dreptate!
   Otavia știa, de asemenea, că mama ei ar fi fost îngrozitor de șocată de purtarea ei. Nici tatăl ei n-ar fi menajat-o cu criticile lui.
   Acum, însă, în acest tren care o ducea spre aventură, tânăra femeie se simțea mai în siguranță decât dacă ar fi fost singură pe un vapor, în drum spre Anglia.
   În timpul călătoriei de la Tilbury până în Egipt, se ținuse departe de ceilalți pasageri: erau desigur și tineri bărbați pe vas, dar de condiție modestă, funcționari sau comis-voiajori.
   După ce au depășit răul de mare, acești oameni au invadat puntea vasului cu aere de profitori și mine de curtenitori. Otavia n-a putut să nu remarce privirile și manierele lor impertinente, dar cum Tony se afla la brațul ei, nu le dăduse nicio importanță.
   Acum realiză că dacă era singură, poziția ei era mult mai delicată. În sfârșit, rămăsese încuiată în cabina ei minusculă, aproape tot timpul călătoriei.
   Kenneth Gordon nu semăna deloc cu acei indivizi. El inspira încredere.
   Otavia studia părul lui foarte negru și tenul bronzat; îi recunoștea expresia autoritară chiar în timp ce dormea. Trebuia să fie un bun conducător și, fără nicio îndoială, nu era un tip ușuratic!
   Înainte de toate, dacă situația devenea intolerabilă în compania lui, Otavia păstra intactă asupra ei suma dată de Tony. Trebuia să reia drumul dintre Cairo și Alexandria, dar într-un asemenea caz trebuia să se descurce. Când ești singură în viață, la 19 ani, trebuie să privești în față dificultățile mici sau mari, pentru a le depăși cu bine. Tânăra femeie era puțin mai experimentată decât fusese la plecarea din Londra.
   Se întreba ce fel de muncă îi oferise Kenneth când îi spusese că n-avea nevoie decât de o „soție”? Avu un surâs ambiguu când își aminti această eventualitate. Otavia simți un fior de neliniște.
   Se putea ca cei 2 egipteni să fi renunțat la urmărirea lor. În acest caz, rolul ei nu-și avea rostul.
   Dar, dimpotrivă, dacă dușmanii lui Kenneth reușeau să-l rețină, ce o să facă? Ar urma o anchetă. Cum va explica autorităților prezența ei alături de un necunoscut?
   „Și dacă numele meu va apărea în ziare la fapte diverse, Tony va turba de furie!”
   Trenul încetini și Otavia privi pe fereastră. Găsi peisajul atât de straniu și deconcentrant încât își uită grijile.
   O imensă câmpie inundată de soare se întindea de o parte și alta a căii ferate; pe dreapta se distingea un deșert de nisip și pietre, iar pe stânga un peisaj verde, luxuriant, însoțea cursul Nilului și canalele sale.
   Tânăra femeie nu avusese timp și nici motive să se documenteze asupra Egiptului până în momentul când găsise la bordul vaporului un vechi ghid pe care-l luase din cabină.
   Atunci, se delectase citind dimensiunile precise ale piramidelor, templelor și ale canalului Suez.
   Își aminti că faraonii comparau Nilul cu o floare de lotus: cursul râului reprezenta tija, iar delta sa largă petalele desfăcute.
   Faleza ce mărginea deșertul prinse sub razele soarelui o tentă roz, o culoare ireală și Otavia înțelese de ce egiptenii spuneau cândva că aceste regiuni erau rezervate zeilor și morților.
   Câteodată, printre palmieri, apărea apa întunecată a marelui fluviu fertilizant. Trebuie să fie deosebit de plăcut să aluneci pe firul apei într-o felucă cu pânză triunghiulară! Este aceeași felucă cu care călătoreau pe vremuri egiptenii, pentru că Nilul a constituit singura lor cale de comunicație.
   Astăzi, au și șosele și căi ferate.
   Convoiul de vagoane demodate se opri într-o gară mică și provoca un sandal întreg de exclamații și chemări. Otavia spera ca zgomotul să-l trezească pe Kenneth, căci voia să-i pună unele întrebări. Dar, în mod vizibil, el avea nevoie de odihnă. Își păstra ochii închiși cu încăpățânare. Liniștea și calmul lui aveau ceva foarte reconfortant.
   Tânăra fu tentată să-și imagineze viața pe care o ducea el, periculoasă cu certitudine, poate la marginea legii... De ce nu revenise în Anglia, țara natală, dacă existența lui aici era în pericol?
   Trenul își reluă drumul cu viteză mică; în căldura prânzului. Otavia își simți capul legănându-se în ritmul mersului. Preocupările ei se amestecau cu visele. Nu mai știu dacă dormea sau rămăsese trează. 
 ................................

marți, 13 octombrie 2026

             „Timpul nu se poate opri, dar se poate umple cu amintiri.”
                       Charles Dickens

luni, 12 octombrie 2026

Strigăt în noapte, John Saul

 ....................................................
5.
 
                 Când Glen Palmer ajunse acasă, găsi cabana goală.
   Un bilet de la Rebecca spunea că se dusese până la soții Randall să vadă dacă putea să le dea o mână de ajutor. Ar putea să-și pregătească singur prânzul sau să vină după ea. Pentru că era încă devreme, Glen se hotărî să facă o plimbare în josul plajei, după ea.
   Cerul plumburiu nu dădea semne de înseninare; la vest era aproape negru și la orizont norii de furtună alergau de colo-colo, rotindu-se între ei, ca și cum s-ar fi grupat pentru un atac asupra țărmului. Ploaia ușoară care căzuse toată noaptea și toată dimineața se menținea domoală, infiltrându-se în plajă imediat, lăsând nisipul îndesat și tare. Mareea era departe și plaja dreaptă, expusă valurilor mai mult decât în mod obișnuit, lucea udă.
   Glen merse spre linia valurilor, apoi o luă spre sud, mișcându-se încet, aproape fără tragere de inimă. Încerca să decidă în ce fel să-i dea vestea Rebeccăi și care ar fi fost reacția ei.
   S-ar da bătută și ar cere să părăsească imediat Clark’s Harbor. Sau s-ar pregăti să lupte, gata să arate că nu putea fi intimidată. Aceasta din urmă ar fi fost o reacție tipică pentru Rebecca.
   Se înșela. Rebecca îl văzu venind de la o depărtare de cincizeci de metri de casa veche de pe plajă și ieși să-l întâmpine.
   - S-a întâmplat, nu-i așa? întrebă ea moale.
   Glen ridică privirea, speriat. N-o văzuse venind - privise în jos, la picioare, preocupat. Aprobă mut din cap.
   - Ce-a fost?
   - Galeria a fost distrusă, îi spuse Glen.
   - Distrusă? Vrei să spui că cineva a pătruns înăuntru?
   - Au pătruns înăuntru, au distrus galeria, au spart vasele de ceramică și au sfâșiat toate pânzele, în afară de una.
   - Care? întrebă Rebecca irelevant și Glen își dădu seama că ea refuza să asculte ce îi spusese.
   Din toate reacțiile posibile, doar pe asta nu o luase în considerare.
   - Pe cea pe care i-am dat-o lui Chip, zise el moale.
   Rebecca se întoarse încet și se holbă la bătrâna casă care făcea obiectul singurei pânze care supraviețuise.
   - Într-un fel, pare drept, comentă ea.
   Apoi își strecură brațul sub brațul lui Glen și se uită fix în ochii lui îngrijorați.
   - Hai să nu ne preocupăm acum de asta. Oricum, nu în clipa asta. Dacă o să trebuiască să mă hotărăsc acum ce să facem, probabil că aș lua cea mai proastă hotărâre. Așa că hai să așteptăm, vrei? Vom discuta problema și cu Brad și cu Elaine, apoi vom considera că nu s-a întâmplat nimic pentru tot restul zilei. Și diseară când vom fi în pat o să ne hotărâm.
   Glen o trase mai aproape și o sărută ușor.
   - Dacă vom hotărî în pat, știu ce vom face: vom rămâne aici. Când suntem în pat, totul pare posibil.
   - Atunci așa să fie, murmură Rebecca. Dar hai să nu mai discutăm despre asta acum, bine?

   Haosul din casa soților Randall era doar puțin mai ordonat decât în galerie și Glen încercă să pară vesel când făcu această comparație.
   Dar, când ascultă povestea lui Glen despre ce se întâmplase ieri noapte, Brad se întrebă dacă Robby stătuse în pat noaptea trecută; descrierea făcută de Glen galeriei semăna prea mult cu prăpădul pe care era știut că îl făcea băiatul în trecut. Așa că, de îndată ce sosiră Robby și Missy, strecurându-se printre bușteni în drumul lor înapoi de la școală spre casă, Brad găsi repede un pretext ca să-l ia pe Robby la o plimbare lungă pe plajă.
   - E drăguț aici, nu? zise el degajat, când nu mai puteau fi auziți de cei din casă.
   Robby aprobă evaziv.
   - Tatăl tău îmi spune că ție îți place foarte mult aici, îl stimulă ușor Brad.
   - E bine. Dar îmi place mai mult când plouă.
   - De ce?
   Robby răsuci în minte întrebarea. Nimeni nu-l mai întrebase asta înainte și nici el nu se gândise. Acum, cu sinceritatea pe care o aveau copiii, începu să se gândească cu voce tare.
   - Cred că mă incită când vine furtuna, zise el încetișor. Dar e o incitare ciudată. Nu e ca de Crăciun sau ca de ziua mea, atunci când știu că o să se întâmple ceva bun. E ceva ce simt în corpul meu. E ca o ardere și uneori mi-e greu să mă mișc. Dar nu e o stare rea - e ceva care trebuie să se petreacă. E incitant și relaxant în același timp. Uneori, când sunt afară în furtună, am chef să mă așez pe pământ și să las ploaia să cadă peste mine.
   - Ieși afară pe furtună?
   Brad încercă să pară dezinvolt, dar era un ton de preocupare în vocea lui pe care Robby îl detectă imediat. Se holbă la Brad, cu ochii mari și speriați.
   - Să nu le spui lui mama și tata, îl imploră el, nu le-ar plăcea. Ar crede că mai sunt bolnav, dar nu sunt. Furtunile îmi fac bine.
   - Nu spun la nimeni, îl liniști Brad pe băiat. Dar vreau să știu ce se-ntâmplă când mergi afară pe furtună.
   - De fapt nimic. Lui Missy i se pare că vede lucruri când suntem împreună afară, dar nu se întâmplă nimic. Câteodată mă duc singur, dar uneori Missy vine cu mine, îi explică el, cu toate că Brad nu formulase întrebarea care îi trecuse prin gând. Dar Missy nu vrea să meargă totdeauna și eu tot timpul trebuie să o conving. E ca o mâță speriată.
   - Dar în noaptea în care te-am întâlnit eu pe plajă? Missy nu era cu tine atunci.
   - Îl căutam pe Snooker și Missy n-a vrut să vină. Zicea că a dispărut, că nu se mai întoarce și că n-are rost să-l mai căutăm.
   Robby arăta mâhnit.
   - Cred că avea dreptate, zise el moale, ca și cum recunoașterea faptului l-ar fi durut.
   - Mai vezi pe altcineva când umbli prin furtună?
   Robby se gândi și decise că singura dată când văzuse cu adevărat pe cineva fusese acum câteva săptămâni.
   - L-am întâlnit o dată pe bătrânul Riley. Ne-a spus povești despre indieni, cum obișnuiau să ucidă oameni pe plajă și organizau ceremonii și tot felul de chestii. Dar atât.
   Merseră o vreme în tăcere, timp în care Brad încercă să dea un înțeles celor pe care le spusese Robby. În aparență, părea că nimic neobișnuit nu se întâmpla. Și totuși, Brad era sigur că era ceva dincolo de aparențe. Se hotărî să mai pună o singură întrebare.
   - Nu ți-e frică când ești singur și e furtună?
   Robby Palmer păru nedumerit.
   - Nu, zise el în cele din urmă. De ce mi-ar fi? Aici mi-e locul.
   Apoi, până să priceapă Brad ce spusese sau să-l întrebe de noaptea trecută, Robby se întoarse și începu să alerge înapoi spre casă. Brad îl privi plecând și se întrebă ce voise să spună.
   Nu era oare Robby, ca și restul familiei, un străin? Cum putea să fie locul lui aici?

   De îndată ce Brad se întoarse în casă, Glen îl trase deoparte, cu o expresie de curiozitate amestecată cu grijă.
   - Știu și eu, zise Brad încet, dorindu-și să vină cu o explicație ușoară la evenimentele care se țeseau în Clark’s Harbor. E ceva legat de furtuni. Robby spune că „îl incită”. Și dacă îl incită pe el, probabil că așa li se întâmplă și altor oameni. Doar că pe alții nu îi calmează. Furtunile, în schimb, îi transformă în monștri.
   Brad nu-i pomeni lui Glen ce îi spusese Robby despre Missy. Pentru moment hotărî să țină pentru el. Măcar până avea ocazia să vorbească cu Missy.
   Cum lumina după-amiezei pălea, doctorul Bradford Randall își aținti privirea spre Pacific și încercă să rămână liniștit, în ciuda temerilor care începuseră să-l macine.
   Exista o explicație pentru ceea ce se întâmplă în jurul lui. El ar putea s-o găsească.
   Dar, chiar dacă ar găsi-o, n-ar fi sigur ce ar putea face cu ea.
   Își aminti vechea zicală: toată lumea vorbește despre vreme, dar nimeni nu face nimic în privința ei.
   Poate chiar nu era nimic de făcut.

Capitolul 23

   Elaine Randall nu dormise bine. Era nefamiliarizată cu locurile, dar mai era ceva în plus - ceva ce le spusese Brad cu o seară în urmă. Nu sunase logic. Cu toate astea, știa că vremea putea influența oamenii. Ionizare, vânt, genul ăsta de lucruri. Dar aici, în Clark’s Harbor? S-ar putea să nu aibă sens, dar era înfricoșător. Așa că stătuse trează toată noaptea, ascultând urletul constant al valurilor. Și se gândise.
   Se sculase din pat de două ori, de fiecare dată fără să-l deranjeze pe Brad, și privise țintă plaja. Era senin și văzuse Carul Mare strălucind cu putere pe cerul întunecat. Luna făcea ca plaja să aibă culoarea cositorului ars.
   Spre dimineață se scufundase într-un somn agitat.
   Acum era în picioare, luptându-se cu lemnele din sobă, ațâțând jarul. Rebecca îi arătase seara trecută cum să îngrădească focul, dar Elaine nu era sigură că reușise. Luă vătraiul în mâna dreaptă. Niște foaie mici se aflau sus pe sobă, în cazul că s-ar fi iscat vreo flăcăruie. Împinse cu furie în bucata cea mai mare de lemn rămasă în cutia focarului și fu surprinsă să vadă că se crapă în două și dezvăluie jarul.
   Înghesui un ghemotoc de ziar în focar, apucă foalele și începu să pompeze frenetic. Îl auzi pe Brad venind din bucătărie, dar era prea concentrată să pornească focul ca să mormăie mai mult decât „bună dimineața”.
   Brad se uită la ea câteva minute, apoi îi luă foalele din mână.
   - Forțezi prea mult, zise el. Sufli prea repede și focul se stinge imediat ce s-a aprins. Fă-o încet.
   Manevră ușor foalele și un moment mai târziu o flacără mică țâșni, cuprinzând hârtia. Brad puse foalele deoparte și aruncă câteva surcele în flacăra mică, apoi niște vreascuri. Focul se aprinse constant.
   - Nu-i mai trebuie nimic, anunță el.
   - Norocul începătorului, zise Elaine. Era gata pornit când te-ai apucat tu de el. Dă-mi cafeaua.
   Ea măsură cu atenție cantitatea de cafea apoi o puse în filtrul de aluminiu care aștepta pregătit pe sobă.
   - Aș putea să mă învăț și fără cafea, în faza asta, se plânse ea. Ai idee cât îi trebuie să fiarbă, dacă o să fiarbă vreodată?
   - Până când e gata, răspunse Brad, când se auzi o bătaie în ușă, urmată de o voce.
   - E cineva acasă?
   Era Rebecca Palmer și, fără să aștepte un răspuns, intră. Ducea un termos.
   - M-am gândit că ați putea folosi ăsta, zise ea plină de voie bună. În primele zile n-am putut să facem deloc cafeaua.
   Scoase capacul de la termos și camera se umplu de aroma cafelei proaspete, tari. Elaine turnă în 3 cești și sorbi imediat dintr-una.
   - Parcă-mi mai vine să trăiesc, oftă ea.
   Se uită întrebătoare la Rebecca.
   - L-ai văzut pe Jeff?
   - Jeff? Nu-i aici?
   - Cred că l-am auzit ieșind chiar înainte să mă scol, răspunse Elaine. Poate că s-a dus afară ca să caute epava.
   - Nu e pe plajă, zise Rebecca.
   - Probabil că a luat-o în partea opusă, sugeră Brad. Dar nu cred c-o să găsească ceva.

   Chip Connor îl găsi pe Harney la birou, uitându-se cu acreală peste raportul pe care i-l lăsase acolo cu o seară în urmă. Șeriful ridică privirea spre el și împinse deoparte dosarul.
   - Te aștepți să iau o măsură? întrebă el.
   - Asta ne e treaba, spuse Chip.
   - I-au furat ceva?
   - Glen nu-și dă seama, dar ar trebui să vezi locul, adăugă Chip. E un dezastru.
   - Ei, așa se-ntâmplă uneori, zise Whalen indiferent. Dacă nu s-a furat nimic, ce-i așa de grav?
   - Vrei să spui că n-ai de gând să faci nimic?
   Lui Chip nu-i venea să creadă ce auzea.
   - Nu, zise Whalen cu gravitate. N-o să fac.
   Ochii lui Chip se îngustară de furie.
   - Nu știu ce-i cu tine, Harn. E ca și cum în ultima vreme nu dai doi bani pe ce se petrece pe-aici.
   - Nu dau doi bani pe ce li se-ntâmplă străinilor, îl corectă Whalen. Și am motivele mele.
   - Cunosc motivele tale, răspunse Chip. Bunicul mi-a povestit tot. Dar trecutul e trecut, Harney. Totul s-a petrecut acum ani de zile. Lucrurile se schimbă.
   - Unele lucruri se schimbă. Altele nu. Unele lucruri pot fi uitate, altele nu. Eu n-am uitat ce li s-a-ntâmplat bunicilor mei. N-o să uit niciodată. Și, în ce mă privește, nu vreau străini să bântuie prin oraș. Sunt periculoși.
   - Mie mi se pare că orașul ăsta e mai periculos pentru ei decât sunt ei pentru noi, contracară Chip.
   - Așa stau lucrurile.
   Ura apăru în glasul lui Whalen, cu o tonalitate pe care nu i-o mai auzise înainte.
   - Când au venit întâi bunicii mei, a fost periculos pentru ei. Indienilor nu le plăcea ce se-ntâmpla și au făcut tot ce-a fost mai rău ca să scape de albi. Dar bunicii mei au rezistat și s-au învățat să locuiască aici. Tata chiar s-a măritat cu o fată care era pe jumătate indiancă, dar cred că știi asta, nu-i așa?
   Chip aprobă dând din cap, întrebându-se unde voia să ajungă Whalen.
   - Ei bine, indienii au plecat după un timp spre nord și am rămas singuri. Dar întotdeauna au zis că locul nu era prielnic străinilor. Și n-a fost. Chiristigiii au încercat să vină aici, dar nici lor nu le-a priit.
   - Asta din cauza ta, zise Chip. Întâi din cauza bunicului tău, apoi din cauza ta.
   - N-am vrut să reînnoiesc un contract, atâta tot, zise Whalen cu indulgență. Dar ar fi trebuit să plece atunci. Au vrut să rămână și să se-apuce de pescuit. Și n-a mers.
   - Am auzit, zise Chip cu tristețe.
   - Ei, așa a fost mereu de-atunci, zise Whalen. Din când în când vin străini și mereu aduc necazuri. Dar e exact cum au zis indienii. Necazul se întoarce împotriva lor. Și știi ceva, Chip? Nu putem face nimic.
   - Nici măcar nu încerci.
   - Acum nu, consimți Whalen. Obișnuiam să o fac, dar fără niciun folos. Așa că m-am învățat să trăiesc cu asta. N-aș zice că mă deranjează în mod special.
   Luă dosarul care conținea raportul lui Chip despre atacul asupra galeriei lui Palmer.
   - Deci, nu te aștepta să iau vreo măsură în privința asta. N-am să aflu nimic - ar fi putut s-o facă oricine și n-am ce să caut. Dacă aș fi în locul tău, aș uita. Spune-i lui Palmer doar că, dacă vrea să rămână în Clark’s Harbor, ar fi bine să se aștepte la astfel de lucruri.
   Chip aprobă din cap absent și dădu să plece. Dar, înainte să ajungă la ușă, își aminti ceva și se întoarse:
   - Ai fost la doctorul Phelps astăzi?
   - Da.
   Whalen rosti cuvântul fără nicio inflexiune, ca și cum n-ar fi fost nimic de adăugat, dar Chip îl forță să continue:
   - Ai ceva?
   - Nu mi-a găsit nimic. Nu m-am simțit prea bine noaptea trecută, așa că m-am hotărât să mă duc la un control. Probabil c-a fost o indigestie.
   Whalen se întrebă pentru o clipă de ce îl mințea pe Chip, de ce nu voia să-i spună lui Chip despre „momentele lui de vrajă” și hotărî că nu era treaba lui Chip. Pe urmă, „momentele de vrajă” nu erau ceva serios. Dacă Phelps n-a putut afla ce anume le provoca, n-avea niciun rost să vorbească despre ele.
   - Ei bine, dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă prin radio. Mă duc să-l ajut pe Palmer astăzi, dar o să las stația deschisă.
   Whalen îl privi încruntat pe ajutorul său.
   - Presupun că nu mă privește ce faci în zilele tale libere, dar cred că-ți pierzi vremea. Dacă te-ncurci cu Palmer, dai de bucluc.
   - Nu văd de ce, zise Chip, supărat pe Whalen.
   - Așa se-ntâmplă, și asta e, zise Harney sec.
   Trase un dosar din sertarul de sus al biroului și îl deschise, ca și cum ar fi vrut să-l trimită la plimbare pe Chip. Dar, de îndată ce ușa biroului se închise după ajutorul de șerif, Harney Whalen ridică privirea din dosarul pe care se prefăcea că-l citește. Ochii lui se ațintiseră pe ușă, fără s-o vadă cu adevărat. Văzu în schimb chipul lui Chip, dar nu era chipul pe care îl cunoștea așa de bine. Era ceva diferit la fața pe care o vizualiza Harney Whalen.
   Ceva ciudat.
   Asta e, își spuse el.
   Chip mi-a devenit străin.
   Apoi renunță la gândul ăsta și se întoarse la dosarul din fața lui.

   - Vrei o bere? întrebă Glen când Brad intră pe ușă.
   El și Chip se sprijineau de o vitrină admirând ce lucraseră.
   Dezastrul fusese curățat, rafturile erau puse la loc și toate vitrinele fuseseră reparate, în afară de una.
   - Parcă ziceai că a fost distrusă galeria, zise Brad încurcat.
   - Cred că nu era așa de rău cum am crezut, răspunse Glen puțin cam prostește.
   - S-a tot agitat pe-aici, stându-mi în cale, zise Chip. I-am spus să se ducă afară și să picteze un tablou, dar n-a vrut.
   - Ei, bine, dacă te descurci fără el, o să-l car după mine la bibliotecă.
   - La bibliotecă? întrebă Chip. Ce e la bibliotecă?
   Brad îi aruncă o privire lui Glen și acesta aprobă din cap.
   - Dacă nu crede că-s nebun, zise el, nu va crede asta nici despre tine.
   Se întoarse spre Chip.
   - Brad are o teorie despre ce se-ntâmplă aici.
   - E legat de furtuni, zise Brad. Se pare că îl afectează pe băiatul lui Glen și mă întreb dacă nu mai afectează și pe altcineva.
   Chip se încruntă nedumerit.
   - Nu înțeleg.
   - Nici eu nu sunt prea sigur că înțeleg, zise Brad. Dar se pare că prea multe accidente s-au petrecut aici. Eu încerc să aflu dacă au fost chiar „accidente”.
   - Te referi la înecuri? întrebă Chip.
   - Nu doar la înecuri, răspunse Glen. E vorba de ce s-a întâmplat aici, de Miriam Shelling, de câinele meu. Mi se pare prea mult.
   - Nu știu ce crezi c-o să afli, zise Chip. Harney Whalen nu pare în niciun caz prea interesat.
   - El ce crede că se-ntâmplă? întrebă Glen precaut.
   Învățase să fie atent cu Chip pe tema Whalen.
   - El crede că e vorba de soartă, sau de un blestem al indienilor Klickashaw. Zice că ori de câte ori vin străini în Clark’s Harbor, aduc necaz, dar că necazul se întoarce împotriva lor.
   - Simplifică lucrurile oricum, comentă Brad.
   - Da, zise Chip, simțindu-se nelalocul lui.
   Aruncă o privire prin galerie și își puse cutia de bere goală jos.
   - Știi ce, îi sugeră el lui Glen. Dacă Brad vrea să-l ajuți, ce-ar fi să terminăm pe ziua de azi? Eu mă voi duce la Blake la magazin și voi lua tot ce e nevoie ca să terminăm și o s-o facem mâine.
   Cerul se întunecase în momentul când încuiau galeria și Chip aruncă o privire la orizont spre vest.
   - Se pare că furtuna se pregătește să lovească.
   Cei trei bărbați se cutremurară, conștienți de ceea ce însemna o furtună în Clark’s Harbor.

   Jeff Horton își petrecuse întreaga zi plimbându-se pe plajă, umblând înspre nord fără țintă, spunându-și că se afla în căutarea unui rest de pe Osprey, când de fapt încerca să afle din bucăți ce se întâmplase.
   Stătuse treaz toată noaptea și de câteva ori auzise pe cineva jos, de asemenea treaz. De două ori fusese tentat să se ducă jos și să bată la ușa soților Randall, doar pentru companie. Dar nu de companie avea nevoie. Avea nevoie să înțeleagă ce se întâmplase.
   Plecase din casă dimineața devreme, fără să spună nimănui unde se ducea - era sigur că soții Randall vor înțelege și, în plus, nu știa unde se ducea. Sau ce căuta.
   Știa că furtunile puteau omorî oamenii, dar asta se întâmpla fățiș.
   Veneau asupra ta, dacă erai pe mare, te răsuceau, te înspăimântau, iar apoi, dacă spiritul le stârnea, aruncau un val gigantic asupra ta și te zdrobeau.
   Dacă ai fi pe pământ, ai fi mai în siguranță, cu toate că o furtună ar putea să-ți facă praf casa, să arunce peste tine o linie de curent, sau să te doboare printr-un fulger. Dar ar putea furtuna să dezlege o barcă? Ar putea să trimită pe cineva la galerie ca să-i distrugă exponatele? Ar putea spânzura o femeie de ramura unui copac în mijlocul pădurii?
   Toate simțurile lui Jeff Horton îi spuneau că nu. Și totuși, când vântul porni să bată și norii începură să se adune la orizont, se întoarse către sud și porni înapoi spre Clark’s Harbor. Valurile începură să crească și mareea se porni, cu furtuna în spate, pe urmele ei.

   Missy și Robby se aflau pe Sod Beach când furtuna lovi țărmul. Când căzură primele picături de ploaie, Missy renunță la căutatul scoicii perfecte în nisip și îl strigă pe fratele ei.
   - Începe să plouă.
   - Ei, și ce? zise Robby, fără să-și ridice privirea de la porțiunea de nisip pe care o cerceta cu atenție.
   Până acum găsise 5 scoici întregi, iar Missy niciuna și era sigur că Missy voia să-i strice bucuria. Și pe urmă, începutul furtunii făcea plaja mai interesantă. Aruncă o privire în sus spre nori, apoi zâmbi fericit la vederea valurilor înspumate. Abia dacă sesiză glasul tânguitor al lui Missy.
   - Vreau să merg acasă, insistă ea. Nu vreau să stau aici și să mă ud până la piele.
   - Nu e nimeni acasă, sublinie Robby. Tata e încă la lucru și mama e la doctorul Randall.
   - Atunci hai să mergem acolo, se rugă Missy. Putem să mergem prin pădure.
   Porni de-a curmezișul plajei, hotărâtă să nu se uite înapoi, ca să nu-i dea fratelui ei ocazia să o convingă să rămână pe nisipul neprotejat. Vru să se întoarcă tocmai când ajunse la reciful de bușteni care se afla aproape de marginea apei, dar îi fu teamă, teamă că, dacă Robby nu venea în spatele ei, ar ceda și s-ar întoarce înapoi la marea agitată și la furtuna în creștere. Până ajunse cu bine la pădure nu riscă să se uite înapoi.
   Robby nu mai era pe plajă. Missy avu un moment de panică, apoi se convinse că fratele ei o necăjea, încercând s-o sperie. Ei bine, n-o să se sperie. Și n-o să alerge după el, așa cum voia el. O să stea acolo pe loc, la adăpostul pădurii și o să-l urmărească.
   Mai devreme sau mai târziu, Robby avea să vină s-o caute...

   Jeff Horton ajunse la capătul de nord al lui Sod Beach pe jumătate ascuns în umbră, amurgul cenușiu fiind întunecat de furtuna dezlănțuită. Plaja părea părăsită, dar, când Jeff trecu pe lângă cabana familiei Palmer se opri, străbătut de un ciudat sentiment de neliniște. Când începu din nou să meargă, simți nevoia să o ia la fugă, dar rezistă tentației, spunându-și că nu era niciun pericol, nimic de care să se teamă; mai avea câțiva metri până să fie bine mersi în casa soților Randall.
   Dar, cum se mișca așa prin furtună, Jeff avu o senzație ciudată: fulgerele care tot se descărcau în jurul lui păreau să-l încetinească, să-i fure energia. Voia să alerge, dar descoperi că putea doar să meargă și cu fiecare pas mersul lui devenea tot mai greu.
   Încercă să se forțeze să se grăbească, dar fără folos. Și cum pasul lui încetinea, ajunse să-și dea seama că nu mai era singur pe plajă. Mai era ceva acolo, ceva înspăimântător. Ceva ce apăruse din furtună.

   Din poziția ei avantajoasă, la adăpostul relativ al pădurii, Missy de-abia putea să distingă silueta care se mișca neîntrerupt în josul plajei. Mai întâi crezu că era Robby, apoi își dădu seama că era prea mare. Era prea întuneric ca să poată să-și dea seama cine era; și într-adevăr, când se întunecă de-a binelea, silueta începu să dispară complet. Dar, când noaptea fu deplină, furtuna lovi cu toată forța și plaja fu luminată de fulgerări instantanee. De fiecare dată când plaja devenea vizibilă preț de un moment, Missy se uita plină de teamă după fratele ei. Nu era de văzut nicăieri.
   Câteva minute mai târziu își pierdu curajul și se furișă în pădure, când lumina albă a fulgerului dezvălui deodată pe plajă nu doar o siluetă, ci două. Erau strâns lipite și, în timp ce le privea, se încleștară...

   Jeff Horton simți atacul înainte să se producă. I se zbârli părul pe ceafă și sentimentul lui de neliniște se transformă brusc într-un sentiment de primejdie. Tocmai se întorcea să înfrunte dușmanul nevăzut din spatele lui, când simți un braț masiv alunecându-i în jurul gâtului și o forță împingându-i capul de la ceafă în față. Simți cum traheea i se închide sub presiunea forței și începu să se zbată, bătând aerul cu brațele. La un moment dat chiar îl apucă pe atacatorul nevăzut, dar mâinile lui, alunecoase de la apă, îl scăpară. Până să se elibereze, începu să-și piardă cunoștința.
   Ultima lui amintire fu aceea a unui sunet, un pocnet de undeva de dedesubtul capului. Se întrebă ce ar putea fi, dar, până să găsească un răspuns, întunericul coborî asupra lui și el se relaxă. Câteva secunde mai târziu, zăcea singur pe plajă, ploaia curgând peste el, valurile lingându-l ca un animal sălbatic adulmecându-și prada căzută.

   Missy alerga de-a lungul potecii prin pădure, cu inima bătându-i cu putere, cu vocea ei mică strigându-i pe frate-său.
   Și atunci îl văzu, stând pe poteca din fața ei, așteptând-o.
   - Te căutam, zise Robby cu blândețe. De ce te-ai ascuns?
   Missy se opri din fugă și se holbă la fratele ei, gâfâind.
   Încercă să vorbească printre gâfâieli și accese de teamă, dar nu putu. Se așeză cu greutate pe un buștean și începu să plângă. Nedumerit, Robby se așeză lângă ea și își petrecu brațul în jurul ei.
   - Am văzut ceva, bâigui ea. Te așteptam, dar nu veneai și am văzut ceva. Pe plajă - era cineva pe plajă și pe urmă încă cineva - și - ah, Robby, hai acasă, se văicări ea.
   Robby o luă de mână și o trase în picioare.
   - N-ai văzut nimic, o liniști el. E prea întuneric.
   Începu s-o conducă pe potecă, cu pasul sigur și repede.
   Emoția furtunii îl cuprinsese. Își dorea să nu se termine niciodată.

   În seara aceea, la ora 9, bibliotecara Bibliotecii Publice din Clark’s Harbor - care ocupa 2 camere în sediul primăriei - îl bătu pe umăr pe Brad Randall. Brad încetă să scrie în carnețelul pe care aproape că îl umpluse în cele 5 ore în care el și Glen lucraseră împreună și își ridică privirea.
   - E ora închiderii, șopti femeia cu părul cărunt, cu toate că nu mai era nimeni altcineva în preajmă. Va trebui să reveniți luni.
   - E-n regulă, zise Brad. Aproape că am terminat.
   Îi zâmbi trist femeii.
   - Sper că nu v-am dat prea multă bătaie de cap.
   - A, nu-i nimic, îl asigură bibliotecara. În majoritatea timpului stau degeaba. E bine să ai ceva de făcut din când în când. Cu toate că mă depășește ce vreți să faceți cu toate ziarele alea.
   - Verific niște lucruri, zise Brad moale. E un fel de proiect de cercetare a istoriei orașului.
   - N-are cine știe ce istorie, zise bibliotecara, strâmbând din nas. Trăim și murim, atâta tot.
   - Chiar asta mă interesează, zise Brad misterios.
   Ochii bibliotecarei se măriră, dar, până să pună întrebări, Glen Palmer veni din camera cealaltă.
   - Cam asta e. Am cercetat toate dosarele.
   - Bine. Cred că avem destule informații.
   De îndată ce Brad și Glen plecară, bibliotecara începu să pună la loc ziarele vechi pe care le consultaseră. Era nedumerită. Își puse în cap să vorbească despre asta cu Merle Glind. Dacă se petrecea ceva, el știa sigur ce anume.

   Furtuna se pornise și ploaia cădea în rafale când Glen și Brad dădură fuga la mașina lui Brad. Când porniră spre drumul principal, vântul care sufla cu toată forța furtunii bătu în Volvo și Brad avu greutăți în menținerea ei pe drum.
   - Ce-ar fi să lăsăm microbuzul tău la galerie? sugeră el când o luară pe șosea.
   Glen clătină din cap.
   - Nu pe vremea asta. Dacă e ceva adevărat în teoria ta, pe o noapte ca asta s-ar putea verifica.
   Brad chicoti aprobator și trase cât mai aproape de Volkswagen putu.
   - Vrei să trecem pe la mine? Nu m-aș mira dacă Rebecca și copiii ar fi acolo, ținându-i companie lui Elaine.
   - Bine, răspunse Glen. Ne vedem acolo.
   Le găsiră pe Rebecca și Elaine în camera de zi. Cele două femei se ridicară cu fețe îngrijorate să-i întâmpine.
   - Totul e bine, le liniști Brad. Suntem aici și suntem teferi. Nu trebuie să arătați de parcă v-a lovit vreo tragedie.
   Zâmbetul lui nu reuși să șteargă încruntarea de pe fețele lor și se uitară una la alta cu teamă. Elaine zise:
   - Copiii au venit cu puțin timp în urmă, zise ea calmă. La o jumătate de oră după ce a izbucnit furtuna. Missy credea că a văzut ceva pe plajă, dar nu era sigură ce anume.
   - Unde sunt? întrebă Brad.
   - I-am băgat în pat, le explică Rebecca. Erau uzi până la piele și Missy era înfricoșată.
   Lui Missy i se pare că vede lucruri. Cuvintele lui Robby îi răsunară în minte, dar se hotărî să nu spună nimic. În orice caz, nu deocamdată.
   - Ați găsit ceva la bibliotecă? întrebă Elaine cu un glas moale, aproape ezitant.
   Brad aprobă din cap.
   - Ceva se întâmplă într-adevăr. Am consultat o grămadă de ziare în seara asta. De fiecare dată când s-a întâmplat ceva, aici era furtună. Și e ciudat; se pare că, cu cât mai puternică e furtuna, cu atât sunt mai groaznice lucrurile.
   Se entuziasma de subiectul lui acum, ignorând privirea de panică de pe figura soției lui.
   - De exemplu, continuă el, știați că soții Shelling nu sunt singurii care au murit aici?
   - Ce vrei să spui? întrebă Rebecca, pălind dintr-o dată.
   - Oamenii care au construit casa asta au murit în același fel, zise Glen calm. Baron a căzut din barca lui și s-a prins în propriile năvoade. După câteva zile, doamna Baron s-a spânzurat. S-a întâmplat în timpul unei furtuni de 3 zile.
   - Aș vrea să nu-mi fi povestit asta, zise Elaine moale. Lucrurile astea mă sperie.
   Brad se mișcă pentru a-și pune un braț pe după umerii ei, dar ea se trase brusc înapoi când îi trecu prin cap un gând.
   - Unde e Jeff?
   Glen și Brad se uitară unul la altul neputincioși.
   - Jeff? N-a fost cu noi. Nu l-am văzut toată ziua.
   Vocea lui Glen se pierdu când își dădu seama ce spusese.
   Jeff fusese probabil pe plajă. Și bătea furtuna. O furtună puternică. Își apucă haina și începu s-o îmbrace din nou.
   - Să mergem, îi zise lui Brad.
   Luă o lanternă din sufragerie și plecă, dispărând în întuneric.
   Ploaia purtată de vânt ascunse până și lumina slabă de la lanterna lui.

Capitolul 24

   Aproape că se împiedicară de Jeff.
   Tânărul pescar zăcea în nisip și, dacă n-ar fi mers pe marginea apei, nu l-ar fi găsit deloc.
   - Ah, Isuse, șopti Glen când lumina lui Brad juca pe fața lui Jeff.
   Gura îi era schimonosită într-o grimasă dureroasă. E mort, își zise Glen. Ah, Dumnezeule, e mort.
   Dar apoi pleoapele i se zbătură și Glen se lăsă în genunchi, atingându-i brațul lui Jeff. Ochii se deschiseră.
   Gura lui Jeff încerca să spună ceva, dar nu-i ieși niciun sunet. Ochii i se închiseră din nou, strâns de data aceasta, când se crispă de durere.
   Brad vru să-l miște, să-l tragă mai sus pe plajă, ca să nu-l mai atingă valurile, dar, când puse lumina lanternei pe trupul lui Jeff, își dădu seama că ceva era în neregulă.
   Capul lui Jeff stătea într-un unghi ciudat. Avea gâtul rupt.
   Că Jeff mai era încă în viață era un miracol.
   Apoi pleoapele lui Jeff se zbătură din nou și încercă încă o dată să vorbească. Glen se aplecă aproape de buzele lui Jeff.
   - Ce e, Jeff? Ce s-a întâmplat?
   Jeff se strădui cât putu, dar niciun sunet nu veni dinspre el. Își adună ultimele puteri pentru a trage aer adânc în piept, iar apoi făcu un efort disperat să vorbească. Dar, înainte de a putea rosti cuvintele, respirația i se preschimbă într-un horcăit care îi cutremură sufletul și sfârși într-un suspin prelung.
   Jeff Horton, ca și fratele lui, murise pe Sod Beach.

   Elaine Randall se plimba de colo-colo între bucătărie și sufragerie, oprindu-se la fiecare câteva secunde să privească zadarnic în întunericul nopții. De câteva ori se forță să stea jos în fața focului, dar fără folos. Un minut mai târziu era din nou în picioare, cu nervii încordați, frica făcându-i stomacul ghem.
   Ochii i se rotiră prin cameră și se întrebă repede ce căuta oare. Apoi știu.
   Pluta.
   Bila albastră, strălucitoare pe care o găsise pe plajă - cu cât timp în urmă? Păreau ani întregi, cu toate că trecuseră doar câteva săptămâni.
   Luă bila de la locul ei de pe policioară și se uită fix în adâncurile ei.
   Nu mai era frumoasă.
   Ceea ce crezuse că era un semn de noroc îi părea acum un semn rău. O răsucea în mână, întrebându-se ce să facă cu ea.
   Se hotărî să o dea înapoi mării.
   Până să apuce să se răzgândească, Elaine își puse haina și ieși grăbită din casă. Merse chiar de-a curmezișul plajei și când ajunse la marginea apei se opri. Se uită curioasă încă o dată la plută, apoi ridică brațul și o azvârli în valurile care se băteau de țărm. Când plecă din mâna ei, Elaine simți o furnicătură în braț, aproape ca un curent.
   Înspăimântată dintr-o dată, se întoarse și fugi înapoi spre casă.

   Glen Palmer intră împleticindu-se pe ușa de la bucătărie, cu fața palidă și mâinile tremurânde.
   Elaine se afla la sobă, mestecând într-o oală cu cidru fierbinte. De cum îl văzu pe Glen, știu.
   - L-ați găsit, nu-i așa? șopti ea.
   Glen aprobă mut și se cufundă într-un scaun de la masa din bucătărie, luându-și capul în mâini.
   Missy a văzut, își zise Elaine. A văzut cum s-a întâmplat. Îl atinse pe Glen ușor pe umăr.
   - Stai aici. O aduc pe Rebecca.
   Se încruntă.
   - Unde e Brad?
   - S-a dus în oraș, mormăi Glen. S-a dus să raporteze ce-am descoperit.
   Elaine, care nu voia încă să afle ce anume descoperiseră, se duse în camera de zi și-i făcu semn Rebeccăi să treacă în bucătărie.
   - Eu mă duc să văd ce fac copiii, șopti ea.
   Rebecca se grăbi spre bucătărie, iar Elaine păși în camera unde Robby și Missy ocupau patul ei.
   Robby dormea liniștit, dar Missy era trează de-a binelea.
   - Unde-i tati? întrebă ea.
   - Se întoarce imediat, șopti Elaine. A trebuit să meargă pe plajă.
   Micuța se făcu mică sub ochii ei.
   - Nu trebuia să facă asta, șopti ea. Plaja e un loc rău.
   Cuvintele lui Missy îi dădură lui Elaine fiori pe șira spinării, dar nu zise nimic. În schimb, o înveli pe Missy și o sărută pe frunte.
   - Acum culcă-te la loc. Aș vrea să-l pot trimite pe tăticul tău să te sărute, nu să te certe că ești trează. Bine?
   Missy nu răspunse, dar ochii ei se închiseră strâns și ea se vârî mai adânc în pat.
   Oare chiar a văzut? se întrebă Elaine. Dumnezeule mare, sper că nu.
   Ea examină cu atenție fereastra, apoi trase ușa în urma ei.
   După un minut era la bucătărie, ascultându-l pe Glen cum povestea fără vlagă ce se întâmplase pe plajă.

   Merle Glind îi turna lui Chip Connor a treia bere când telefonul ascuns la capătul barului începu să sune.
   - Nu te lasă în pace niciodată, cloncăni Merle, așezând sticla pe jumătate goală pe tejghea, lângă paharul lui Chip. Dacă nu e una, e alta.
   Chip rânji când Merle se repezi la telefon, dar zâmbetul îi pieri când omulețul agitat ridică receptorul în sus și îl strigă:
   - E pentru tine, dar nu știu cine e.
   - Alo! zise Chip la telefon un minut mai târziu.
   - Chip? Sunt Brad Randall. Mai ești în formă?
   - Sunt la a treia bere, răspunse Chip. Ce s-a-ntâmplat?
   - E vorba de Jeff Horton. Glen și cu mine l-am găsit pe plajă cu puțin timp în urmă. E mort.
   - La dracu’! zise Chip. L-ai sunat pe Harn?
   Avu loc o pauză scurtă până ce Brad vorbi din nou.
   - M-am gândit să te sun pe tine mai bine, zise el aproape ezitant.
   - Bine, zise Chip. Unde-i cadavrul?
   - Tot pe plajă. N-am vrut să-l mișcăm.
   - Bine, vin imediat.
   Apoi făcu o pauză și se încruntă ușor.
   - Unde ești?
   - La benzinăria lui Pruitt. Era cel mai apropiat telefon. Vrei să te aștept aici?
   - Nu, ne-ntâlnim la tine. Trebuie să-l sun pe Harney și să-i spun ce s-a întâmplat.
   - Știu, zise Brad. Dacă n-aș fi putut să te găsesc, l-aș fi sunat eu însumi.
   - Bine, mormăi Chip. Du-te înapoi acasă. O să ajung și eu cât de repede pot.
   Apoi, ca și când atunci i-ar fi venit ideea, întrebă:
   - Glen e bine?
   - E puțin șocat, dar o să-și revină până ajungi.
   - Va putea răspunde la întrebări?
   Urmă o tăcere lungă și, când Brad răspunse în sfârșit, vocea lui era precaută.
   - Depinde ce fel de întrebări. De-asta te-am sunat pe tine și nu pe Whalen, Chip.
   Chip își mușcă buza gânditor și se întrebă ce s-ar întâmpla dacă, pur și simplu, s-ar ocupa el și nu l-ar anunța pe Harney până dimineață. O să fie vai de fundul lui, asta o să fie, decise el.
   - Trebuie să-l sun, îi spuse lui Brad. El e șeful.
   - Știu, zise Brad obosit. Bine. La revedere.
   Chip puse receptorul în furca telefonului aflat sub bar și nu fu surprins când se trezi cu Merle Glind învârtindu-se în spatele lui, cu ochii măriți și plin de curiozitate.
   - Ce e? întrebă el. Ce s-a întâmplat?
   - Jeff Horton. E pe Sod Beach, mort.
   - Mamă, Doamne, zise Glind.
   Apoi își plescăi limba și dădu din cap plin de înțelegere.
   - Știam eu că ar fi trebuit să plece. Știam eu.
   Dar Chip nu asculta. Era din nou cu telefonul în mână și forma numărul lui Harney Whalen. După ce sunase de 10 ori, tocmai când Chip era gata să renunțe, vocea lui Whalen se auzi pe fir.
   - Te-am sculat din pat? întrebă Chip.
   - Nu, răspunse Whalen, vocea lui sunând cam ezitantă. Mă uitam la televizor. Cred că am ațipit.
   - Ei, ai face bine să cobori până la Sod Beach chiar acum. Jeff Horton e acolo și e mort.
   Urmă o tăcere și Chip nu fu sigur dacă șeful său îl auzise. Apoi, chiar când se pregătea să repete, vocea lui Whalen se făcu auzită.
   - L-am avertizat pe nenorocit, zise el. Nimeni nu poate să spună că nu l-am avertizat. Ocupă-te tu, dacă vrei, Chip.
   Telefonul era mut în mâna lui. Harney închisese.

   Pe la miezul nopții se terminase totul. Chip Connor și Brad Randall aduseseră cadavrul lui Jeff Horton înăuntru. Zăcea în sufragerie, acoperit cu o pătură, așteptând să vină o ambulanță să-l ridice. Rebecca și Elaine, înfiorate de apropierea mortului, evitau sufrageria ca și cum acel ceva care îl omorâse pe Jeff ar fi putut încă să pândească în sufragerie.
   Chip Connor se învârtea în jurul lui, în timp ce Brad procedă la o examinare rapidă, dar expertă a cadavrului. Când termină trase pătura peste fața lui Jeff și-i spuse lui Chip calm:
   - Are gâtul rupt. Asta-i tot ce pot găsi. Desigur, va trebui făcută o autopsie completă, dar asta nu e treaba mea. Și mă îndoiesc că vor găsi altceva. Mă mir că era încă în viață, când l-a găsit Glen.
   - De ce?
   - După cum avea gâtul frânt. Ar fi trebuit să moară din clipa când i s-a rupt gâtul.
   - Cât a mai trăit?
   Brad clătină nesigur din cap.
   - Nu sunt sigur. Pură întâmplare. Probabil că traheea a rămas deschisă, dar coloana vertebrală a fost distrusă.
   - Faptul că Glen l-a atins i-ar fi putut provoca moartea?
   - S-ar fi putut, dar ar fi murit oricum. Și așa fiind, Glen n-a făcut decât să-i oprească suferința. N-ar fi avut cum să supraviețuiască după ce i s-a întâmplat.
   - Și ce s-a întâmplat? întrebă Chip. Ai putea să spui?
   - După contuziile de la ceafă, s-ar părea că cineva l-a lovit cu ceva - ceva destul de tare și i-a zdrobit oasele gâtului. Apoi l-a tras de cap, ca să fie sigur că și-a făcut treaba.
   - Cristoase, gemu Chip, simțind că-i vine rău de la stomac. Ce motiv ar avea cineva să facă una ca asta?
   - Aș vrea să știu și eu.
   Se uită curios la Chip.
   - Whalen nu vine?
   - Nu. Mi-a spus să mă ocup eu în locul lui. Cred că nu se simte prea bine.
   - Cum adică?
   - Ieri și-a luat liber, zise Chip. Când am vorbit cu el azi-dimineață, pomenea de o indigestie. Probabil că l-a pocnit și-n seara asta.
   - Indigestie? repetă Brad. Nu pare genul. Arată puternic ca un taur.
   - Este, fu de acord Chip. Dar are 68 de ani, chiar dacă nu-i arată.
   - Șaizeci și opt? Credeam că n-are nici 60.
   - Nu. Face 69 în august.
   Brad dădu din cap admirativ.
   - De-aș arăta și eu așa bine la vârsta lui, zise el.
   Dar mintea lui nu mai era preocupată de înfățișarea lui Whalen. Se concentra asupra vârstei. Mintea lui făcea o asociere între vârstă și încă ceva... Dar, până să stabilească exact conexiunea, sosi ambulanța și, după ce terminară cu cadavrul lui Jeff Horton, asocierea îi fugi din minte.
   Brad închise ușa de ploaie chiar când ambulanța dispăru în furtună.
   - Mai ești de serviciu sau pot să-ți ofer o băutură?
   - Mai bine nu, răspunse Chip. Trebuie să mă întorc la sediu și să scriu raportul ăsta, ca să-l aibă Harney mâine dimineață.
   Își închise carnețelul și se pregăti să plece. Atunci, chiar când voia să deschidă ușa, se întoarse către Brad. Mai avea o ultimă întrebare.
   - Brad, ai idee ce se întâmplă aici? Ce anume provoacă balamucul ăsta?
   Brad clătină din cap plin de amărăciune.
   - Aș vrea să știu. Tot ce îți pot spune e că e ceva legat de furtuni, cred.
   - De furtuni? repetă Chip. Dar am avut furtuni dintotdeauna.
   - Știu, zise cu blândețe Brad. Și se pare că ați avut balamuc dintotdeauna.
   Chip se holbă la el, apoi încercă să facă o glumă.
   - Probabil că indienii-s de vină. Dumnezeu știe ce lucruri teribile au făcut pe-aici.
   Apoi își puse pălăria și dispăru în întunericul de-afară.

Capitolul 25

   Dimineață, furtuna nu cedase.
   Când Brad și Glen intrară cu mașina în Clark’s Harbor, ploaia lovea în mașină, inundând parbrizul mai repede decât puteau ștergătoarele să-l curețe.
   - N-am mai văzut așa ceva niciodată, comentă Glen. Credeam că cele mai rele furtuni lovesc iarna.
   - Niciodată nu poți să știi, zise Brad când traseră în fața primăriei. Uneori cred că i-au dat Pacificului un nume nepotrivit. Furtuna asta arată de parcă ar putea să țină zile-ntregi.
   Mai multe persoane care așteptau în hol își ridicară privirile când intrară ei, examinându-i cu o expresie cercetătoare pe față. Ceva nou în Clark’s Harbor, își zise cu ironie Brad. Ignorând privirile întrebătoare, se grăbiră spre sediul poliției, din josul culoarului.
   Harney Whalen îi aruncă lui Glen o privire fioroasă când intrară în biroul lui. Până ca unul din ei să zică ceva, Whalen dădu tonul conversației.
   - Se pare că ori de câte ori sunt necazuri pe aici, tu te afli în mijlocul lor, nu-i așa, Palmer?
   Glen simți primele accese de furie ca pe un nod în gât și în stomac și își reaminti că n-ar rezolva nimic dacă și-ar pierde cumpătul.
   - Se pare că de câte ori sunt necazuri, ele sunt pe Sod Beach, contracară el.
   Harney Whalen pufni și aruncă dosarul spre Glen și Brad.
   - Vreți să vă uitați prin ăsta și să-mi spuneți dacă e exact?
   Glen urmări cu privirea de sus până jos raportul și i-l înmână lui Brad. După ce îl citiră amândoi, Brad i-l înapoie lui Whalen.
   - Asta e povestea, zise Brad.
   - Nu vrei să-mi povestești tu?
   Whalen îl întrebase pe Glen, ignorându-l pe Brad.
   - N-am nimic de povestit. Ne-am dus afară să-l căutăm pe Jeff și l-am găsit. A murit imediat.
   - De ce îl căutați?
   Curiozitatea din vocea lui Whalen suna mai mult a dușmănie.
   - E un bărbat în toată firea - era un bărbat în toată firea.
   - Se făcea târziu, afară era furtună. Nu ne plăcea să-l știm în furtună, răspunse Glen.
   - Eu cred că a fost altceva, zise Whalen cu răceală.
   - Altceva? Ce anume?
   - Cred că voi l-ați omorât, zise Whalen. Poate unul din voi, poate celălalt, poate amândoi. Dar în mod sigur nu cred că ați ieșit la o plimbare pe plajă și ați găsit un muribund. Când un om e omorât, de obicei e omorât de ceilalți oameni.
   Brad și Glen rămaseră cu gura căscată la șeful poliției, incapabili să priceapă ceea ce auzeau.
   - Aș fi mai atent la ce spun, dacă aș fi în locul tău, Whalen.
   - Ai fi?
   Ironia din vocea lui Harney Whalen plutea în aer, ca o provocare. Dar, până ca unul din ei să-i răspundă, Whalen continuă:
   - Ce zici de asta? Voi doi erați la bibliotecă aseară, nu? Ei, să zicem că în timp ce voi erați plecați, Horton nu se purta cu nevestele voastre ca un musafir onorabil. Să zicem că „se ocupa de ele”.
   Se uita pe rând, când la Glen, când la Brad, așteptând o reacție.
   Glen Palmer stătea tremurând de furie, holbându-se pe fereastră la ploaia torențială, fără să zică nimic.
   Dar Brad Randall îi întoarse lui Whalen privirea ca de gheață și, când vorbi, tocmai la calmul acesta nu se așteptase Whalen.
   - Ne învinuiești? întrebă el calm.
   - Nu m-am hotărât încă, mormăi Whalen.
   - Atunci plecăm, zise Brad calm. Hai, Glen.
   Se întoarse și îl forță pe Glen să se întoarcă odată cu el. Până să ajungă la ușă vocea lui Whalen îi opri:
   - N-am terminat cu voi.
   Brad se întoarse către șeful poliției. Când vorbi, glasul lui era la fel de rece cum fusese al lui Whalen.
   - N-ai terminat? Ba cred că ai terminat, Whalen. Tu nu ne pui niciun fel de întrebări. Ne acuzi. Nu sunt avocat, dar știu al naibii de bine, și presupun că știi și tu, că nu poți să vorbești cu noi dacă noi nu vrem să vorbim cu tine. În lipsa unui avocat.
   Porni încă o dată spre ușă, cu Glen după el. De data asta Whalen nu încercă să-i oprească. Îi privi pur și simplu plecând, urându-i, dorindu-și să nu fi venit niciodată în Clark’s Harbor, dorindu-și să-l lase în pace pe el și orașul lui.
   Cu furia și enervarea în plină creștere, Whalen își puse pardesiul și gluga de ploaie și păși afară din biroul lui.
   Când ieși pe ușa secției de poliție, cei care așteptau în hol se împrăștiară repede, ghicindu-i proasta dispoziție.
   Porni spre chei, nefiind sigur unde să se ducă și pentru ce.
   Când ajunse la chei porni spre nord și începu să meargă pe plajă. Mareea atinsese punctul maxim, se pornea refluxul și, cum mergea așa prin ploaie, în bătaia vântului, mânia părea să-i scadă.
   Se plimbă pe plajă toată dimineața și după-amiaza până târziu.
   Se plimbă singur, în tăcere.
   În timp ce se plimba, furtuna creștea în intensitate.

   Robby și Missy stăteau pe podeaua micuțului lor dormitor, cu o tablă de șah între ei. Robby privi țâfnos la tablă. Orice-ar fi încercat, Missy avea să sară peste ultimul lui pion și avea să câștige al treilea joc consecutiv.
   - Nu vreau să mai joc, zise el.
   - Trebuie să muți, replică Missy.
   - Nu trebuie. Pot să cedez partida.
   - Mută, insistă Missy. Vreau să mut și eu.
   - Câștigi oricum, zise Robby.
   Se ridică și se duse să se uite pe fereastră.
   - Hai să mergem afară, zise el deodată.
   De pe podea, Missy se holbă la el, cu ochii măriți de teamă.
   - Nu putem să facem asta. Mami a zis că trebuie să stăm în casă astăzi. Plouă.
   - Îmi place când plouă.
   - Mie nu. Nu când plouă în halul ăsta. Se întâmplă lucruri rele.
   - Ei, haide, o imploră Robby. Nu e nici măcar 6. Putem să ne cățărăm pe fereastră, cum am făcut eu data trecută. Ne ducem până jos la familia Randall și ne întoarcem cu tati.
   - Nu cred că trebuie să facem asta.
   - Mâță fricoasă.
   - Ai dreptate! exclamă Missy. Și ar trebui să-ți fie și ție frică.
   Gura îi tremura, în parte de frică, dar mai mult de fâstâceală că își recunoscuse teama.
   - Ei bine, mie nu mi-e frică. Îmi place afară!
   Robby scoase impermeabilele lor din dulap și începu să-l îmbrace pe al lui.
   - Nu merg, stărui Missy.
   - Cui îi pasă? zise Robby cu voită nepăsare. Mă duc singur.
   - O să te spun, îl provocă Missy, cu ochii mijiți.
   - Dacă spui, am să te bat, amenință Robby.
   - Ba n-ai să mă bați!
   Robby își trase ghetele-n picioare.
   - Vii sau nu?
   - Nu, zise Missy.
   - Atunci, cum vrei.
   Deschise fereastra și se cocoță pe ea. De cum dispăru, Missy alergă la fereastră, o închise și o ferecă. Apoi se duse în camera cealaltă, unde stătea Rebecca, tricotând în fața căminului.
   - Robby s-a dus afară, zise ea.
   - Afară? Cum adică, s-a dus afară?
   - Și-a pus impermeabilul și a sărit pe fereastră, îi explică Missy.
   Rebecca azvârli lucrul și alergă în micuțul dormitor, sperând că fiica ei îi joacă o farsă.
   - Robby? Robby, unde ești?
   - Ți-am spus, s-a dus afară, stărui Missy.
   Rebecca alergă la ușă, o deschise cu putere și încercă să pășească afară, dar furtuna o împinse înapoi. Își făcu mâna pavăză și încercă să vadă în întunericul care se lăsa.
   - Robby? Robby! strigă ea. Robby, întoarce-te aici.
   Dar vântul și zgomotul făcut de fluxul în creștere îi înecară cuvintele.
   Se gândi disperată, întrebându-se ce să facă, și știu imediat că va trebui să se ducă să-l găsească. De-ar fi Glen aici, își zise ea. De nu s-ar fi dus la soții Randall. Dar se dusese. Va trebui să-l găsească singură pe Robby.
   - Mă duc după el, îi spuse lui Missy. Tu stai aici.
   - Singură? întrebă Missy îngrozită.
   - N-am să lipsesc decât câteva minute, o asigură Rebecca. Până-l găsesc pe Robby.
   - Nu vreau să stau singură, se văicări Missy. Vreau să merg și eu.
   Rebecca încercă să găsească o soluție, dar era prea necăjită.
   Instinctele ei îi spuneau s-o determine pe Missy să stea singură, dar gândul că amândoi copiii vor fi singuri o înspăimântă mai tare decât ideea de a o lua pe Missy cu ea.
   - Bine, zise ea. Pune-ți impermeabilul și ghetele, dar grăbește-te.
   Missy se năpusti în dormitor și se întoarse cu haina și cu ghetele pe care Robby le scosese deja din dulap. Rebecca își trase haina pe ea, apoi o ajută pe Missy. Un minut mai târziu, strângând într-o mână felinarul și cu cealaltă ținând-o pe Missy, Rebecca părăsi cabana. O rafală îi stinse felinarul chiar înainte de a închide ușa.
   Vântul o biciuia și abătea ploaia torențială în fiecare deschizătură a impermeabilului. Până să facă 100 de metri de la casă, amândouă, și Missy și Rebecca, erau ude până la piele.
   - Vreau acasă, se tângui Missy.
   - Trebuie să-l găsim pe Robby, strigă Rebecca. Încotro a luat-o?
   - Zicea că se duce afară, pe plajă.
   Acum Missy alerga ca să poată ține pasul cu Rebecca. Stăteau cât mai aproape de marginea apei, grăbindu-se în josul plajei.
   Felinarul era aproape inutil, raza lui reflectându-se difuz în aversa de ploaie, dispersându-se în mii de puncte care nu luminau nimic, dar făceau ca întunericul să pară mai negru decât era.
   Missy se opri deodată și smuci de mâna mamei ei.
   - E cineva aici, zise ea.
   Rebecca mișcă felinarul de jur împrejur cu o mână tremurată.
   - Robby? strigă ea. Robbeeeee!
   Se întoarse cu spatele în bătaia vântului și strigă din nou. Nu răspunse nimeni, dar simți înțepătura șocului electric când un fulger lumină cerul și se scurse în pădurea apropiată. Și, era sigură, ceva se afla în spatele ei, o prezență străină.
   Prezență care - știu imediat - nu era fiul ei.
   Lăsă mâna lui Missy.
   - Fugi, Missy! Fugi cât poți de repede!
   Și atunci, în timp ce o privea pe Missy fugind în întuneric, simți cum i se strecoară ceva în jurul gâtului. Era un braț, un braț puternic care o strangula. Încercă să țipe, dar glasul nu o asculta. Încercă să lovească în braț cu felinarul, însă strânsoarea din jurul gâtului ei se intensifică.
   Nu, își zise ea. Nu așa. Te rog. Doamne, nu...

   Missy alerga prin beznă, neștiind încotro s-o ia. Știa doar că se îndepărta.
   De mama ei.
   De acel cineva care era cu mama ei.
   Apoi se împiedică și căzu în nisip, plângând în întuneric.
   - Missy? Tu ești?
   Nu vedea cine o striga, dar recunoscu vocea.
   - Robby? Unde ești?
   - Aici. Vino.
   Înaintă cu greutate înspre glasul acela și se trezi că se împiedicase de un buștean.
   - Cațără-te, o îndemnă Robby.
   Apoi fu lângă el, ghemuită în spatele bușteanului, cercetând cu privirea întunericul de deasupra lui. În depărtare, lumina felinarului juca nebunește, apoi căzu la pământ și se stinse.
   - Ce se-ntâmplă?
   - E mami, zise Missy, plângând cu suspine. E cineva acolo...
   Un fulger spintecă întunericul și cei doi copii își văzură mama. Stătea în genunchi și în spatele ei era o siluetă, ițindu-se peste ea, prinzându-i gâtul, împingându-i capul înainte.
   Un fior de emoție îl făcu pe Robby să tremure, și își simți fiecare mușchi din corp încordat de așteptare.
   Lumina de pe cer se stinse și urletul tunetului se rostogoli asupra lor, înecând strigătul ce izvora din gâtlejul lui Missy. Era ca și cum furtuna l-ar fi ținut strâns pe Robby, imobilizându-l.
   - Hai să mergem acasă, Missy, șopti Robby.
   Se forță să o ia de mână pe sora lui care plângea și să o conducă în pădure. Apoi, când plaja dispăru din raza lor vizuală, începu să alerge, trăgând-o pe Missy după el.

   Zbaterile Rebeccăi slăbeau din ce în ce. Își pierdea cunoștința. Timpul se mări pentru ea și i se păru că își simte vasele de sânge încercând să-și ia oxigen din plămânii sufocați.
   Atunci auzi un pocnet ascuțit, aproape de urechea ei, și își dădu seama că nu se mai putea mișca. Era ca și cum ar fi pierdut contactul cu trupul ei.
   Gâtul meu, își zise în mod ciudat. Gâtul meu e rupt.
   O clipă mai târziu, Rebecca Palmer zăcea moartă pe Sod Beach.

Capitolul 26

   Lampa de pe masa din sufragerie începu să se stingă și Glen Palmer se întinse să o aprindă din nou, chiar în momentul în care același fulger, care dezvăluise moartea Rebeccăi la 100 de metri depărtare, inundă cu lumină casa soților Randall. În mod reflex, Glen își retrase mâna de pe lampă și chicoti. Brad Randall își ridică privirea de pe harta pe care o studia atent.
   - Poate că ar trebui să o lăsăm baltă pe ziua de azi, zise Brad. Nu știu ție cum îți e, dar mie mi-au obosit ochii. Nu sunt obișnuit cu lumina de la lampă.
   Se ocupaseră de hartă toată după-amiaza, însemnând pe ea toate evenimentele care se petrecuseră în Clark’s Harbor, de la moartea lui Pete și Miriam Shelling, înapoi în timp până la moartea la fel de înspăimântătoare a lui Frank și Myrtle Baron acum câțiva ani. În decursul anilor se petrecuseră mai multe nenorociri în zonă, de obicei în apropiere de Sod Beach, întotdeauna în nopțile cu furtună când țărmul era bătut de valuri mari. Și, din câte își dădeau seama, majoritatea victimelor, dacă nu chiar toate, erau străini în Clark’s Harbor. Străini care veniseră în Clark’s Harbor din diferite motive și intenționau să se stabilească acolo.
   - E ca în legendele indienilor, comentă Glen, în timp ce se uitau fix la hartă. E ca și cum însăși plaja nu-i vrea pe străini aici - ca și cum așteaptă, își adună forțele, iar apoi lovește în oameni.
   - Ceea ce înseamnă o poveste frumoasă, zise Brad cu șmecherie. Dar nu cred nicio clipă. Mai este o explicație, dar să fiu al naibii dacă știu unde s-o găsesc.
   Glen se gândi o clipă.
   - Dar Robby?
   - Robby?
   - Ziceai că plaja are un efect asupra lui. Dacă e adevărat, atunci n-ar putea să aibă un efect și asupra altcuiva?
   Brad zâmbi strâmb.
   - Sigur. Dar nu rezolvă problema. Până nu știu în ce fel îl afectează pe Robby, cum pot să-mi dau seama cine ar mai putea fi afectat? Până acum n-am nici cea mai mică idee care ar putea fi numitorul comun.
   Elaine apăru în ușă.
   - Ați ajuns la vreun rezultat?
   Arăta slăbită și obosită.
   - Aș fi vrut, zise Brad. Dar până acum nu avem decât morți. În aparență, furtunile îi omoară pe oameni, ceea ce e ridicol.
   - Dar Missy? N-a vorbit nimeni cu ea?
   Cei doi bărbați se holbară neputincioși la ea, întrebându-se ce voia să spună. O amintire străfulgeră mintea lui Brad, amintirea discuției cu Robby pe plajă.
   Lui Missy i se pare că vede lucruri.
   Oare știe și Elaine ceva despre asta?
   - Ce-i cu Missy? întrebă el calm.
   Tonul vocii, seriozitatea cu care pusese întrebarea, îl înspăimântă pe Glen, dar răspunsul lui Elaine îl înspăimântă și mai tare.
   - Cred că Missy a văzut cum a fost omorât Jeff Horton, zise ea.
   Era o hotărâre în glasul acela care, într-un fel, accentua cuvintele.
   - N-am vorbit cu ea, dar zicea că a văzut ceva azi-noapte. Eu i-am spus că tatăl ei ieșise pe plajă și mi-a zis: n-ar fi trebuit să facă asta. Lucrurile rele se petrec acolo. Asta-i tot ce-a zis, dar am ciudatul sentiment că văzuse ce i s-a întâmplat lui Jeff sau cel puțin observase ceva.
   Glen tăcu buimăcit, dar Brad clătină din cap gânditor.
   - Robby mi-a spus acum câtva timp că lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă, murmură el.
   Brusc, Glen își recapătă glasul.
   - Lucruri? Ce fel de lucruri? întrebă el, cu o nuanță de isterie în voce. Ce fel de lucruri?
   - N-a spus ce, răspunse Brad calm. Aveam de gând să vorbesc cu ea despre asta, dar apoi au început să se-ntâmple toate și...
   Glen se ridică și își trase haina pe el.
   - Atunci o să vorbim cu ea acum. Mă duc să-i aduc pe Rebecca și pe copii aici.
   Brad aruncă o privire în întunericul furtunii.
   - Vrei să te duc cu mașina? Se întunecă bine afară.
   - Nu, mulțumesc, răspunse Glen. O să merg de-a lungul plajei. Afară nu mai arată chiar așa rău.
   Termină de încheiat nasturii hainei și deschise ușa. Vântul o prinsese și o trânti de peretele bucătăriei.
   - Sigur nu vrei să te duc cu mașina?
   Glen zâmbi șmecher.
   - Asta din cauza a ce s-a întâmplat azi-noapte? Se spune că, dacă pici de pe cal, cea mai bună treabă e să te urci să-l încaleci din nou. Dacă nu merg în noaptea asta pe plajă, n-am s-o mai fac niciodată.
   Trase ușa în urma lui și dispăru în ploaie.

   Glen se apleca înaintea vântului, cu mâna dreaptă strângând gulerul hainei într-o încercare zadarnică de a se feri de ploaie. Mâna stângă, băgată adânc în buzunarul hainei, era făcută pumn, iar ochii căutau atent în ploaie.
   Își croia drum încet, ținând aproape de linia țărmului, cu capul în jos, privind nisipul de la picioare. La fiecare câteva secunde își ridica privirea, căutând în întuneric strălucirea blândă care trebuia să vină de la fereastra cabanei. Apoi, cum strălucirea întârzia să apară din întuneric, începu să se îngrijoreze și grăbi pasul.
   Când mersese de-acum aproape 100 de metri și simți că ar trebui să se vadă clar cabana, se opri și privi fix în beznă, ca și cum, dacă s-ar fi concentrat destul, ar fi putut face să apară în fața lui lumina slabă a felinarelor. Dar întunecimea persista și îngrijorarea lui deveni teamă.
   Începu să alerge, fără să se mai uite la pași, dar forțându-și ochii să descopere cabana unde îl așteptau Rebecca și copiii.
   Se împiedică, se întinse în nisip cât era de lung, mâna lui dreaptă barând căderea doar în parte, mâna lui stângă - inutilă, blocată în buzunar.
   Simți gustul sălciu al apei sărate în gură și zgârietura nisipului pe față. Pe când bâjbâia așa, ștergându-și gura cu mâneca, încercând să-și elibereze mâna stângă, piciorul lui se lovi de ceva.
   Ceva moale.
   Simți cum mintea îi era cuprinsă de toropeală, aceeași toropeală care îl cuprinsese și noaptea trecută. Se mișcă încet, aproape fără voie.
   O atinse pe Rebecca încet, mângâindu-i fața. Chiar dacă era caldă încă, el știu că murise.
   Capul ei, așezat în nisip, stătea în aceeași poziție nefirească cum fusese și al lui Jeff Horton noaptea trecută.
   La început fu ca și cum mintea lui ar fi refuzat să accepte.
   Glen se ghemui lângă ea, legănându-se înainte și înapoi, fără să mai simtă vântul, ploaia scurgându-i-se nestingherită prin guler.
   - Rebecca, zise el moale.
   Apoi îi repetă numele.
   - Rebecca...
   Suferința îl lovi, izbindu-l cu intensitatea neașteptată a unui val puternic, iar el se aruncă peste ea, cuprinzând-o cu brațele, plângând cu suspine la pieptul ei.
   - Rebecca, se tângui el. Ah, Rebecca, nu mă părăsi.
   Zăcea fără viață în brațele lui, capul rostogolindu-se încet dintr-o parte în alta, ochii ei ațintiți pe cerul nopții fără să vadă.
   Suferința lui Glen se transformă - din chinul zdrobitor pe care-l simțise în momentul când o descoperise pe Rebecca - într-o durere surdă, pe care era sigur că avea s-o îndure toată viața.
   De ce se dusese Rebecca pe plajă?
   Se gândi la copii.
   Unde erau copiii?
   Ar trebui să-i caute. Probabil că părăsiseră cabana și Rebecca se dusese să-i caute; nu i-ar fi lăsat niciodată singuri.
   Se ridică și se uită nesigur spre pădure - o umbră neagră pe fundalul întunecat al nopții. Dacă sunt afară, trebuie să fie în pădure.
   Dar nu putea s-o părăsească pe Rebecca, nu putea s-o lase pe ploaie și vânt, cu valurile clipocindu-i la picioare. Până să se ducă să-i caute pe copii va trebui să se ocupe de soția lui.
   O ridică și începu s-o care spre cabană, mintea lui preocupată la fiecare pas de moartă, înainte de a se gândi la cei în viață.
   Acolo unde zăcuse Rebecca, nu rămăsese decât nisipul - și forma strălucitoare a unei plute de pescuit, de un albastru închis.
   Când ajunse la cabană se opri; ceva îl reținu să se ducă înăuntru. La început, nu fu sigur ce era, dar un moment mai târziu știu.
   Cabana nu era goală.
   Nu era nimic care să-i spună că acolo era cineva, doar un sentiment imperceptibil. Chiar dacă nu se auzea niciun sunet, era sigur că de fapt copiii lui erau acolo.
   Așeză trupul Rebeccăi încet pe verandă, apoi deschise ușa.
   - Robby? Missy? Tata e.
   Auzi un zgomot șovăitor, apoi copiii se aruncară pe el.
   - Tati, tati, rosti Missy printre suspine. S-a întâmplat ceva îngrozitor.
   Glen se prăbuși în genunchi și își trase copiii aproape.
   - Îmi pare rău, tati, îmi pare rău, repeta Robby întruna.
   - N-are de ce să-ți pară ție rău, îi spuse Glen fiului său. Nimic din ce s-a întâmplat nu e din vina ta. Nimic.
   - Dar m-am dus afară, stărui Robby. Am vrut să mă duc afară și m-am dus. Și mami și cu Missy au venit să mă caute, și atunci... atunci...
   Se înecă și începu să plângă neajutorat, cu suspine.
   - Eram pe plajă, zise Missy. Ceva a prins-o pe mami, mi-a spus să fug, eu am fugit și... și...
   - Ssst! Liniștește-te! șopti Glen. Nu trebuie să-mi spuneți acum. Trebuie să am grijă de mami și vreau să faceți ceva pentru mine.
   Se desprinse de copii și aprinse micul felinar care ar fi trebuit să lumineze lucrul Rebeccăi când îl aștepta pe el să vină acasă, dar care rămăsese rece și întunecat când noaptea se lăsase peste plajă. Când flacăra pâlpâi, camera păru că se încălzește ușor și Robby și Missy începură să se potolească.
   - Robby, vreau s-o duci pe Missy în dormitor. Pune niște haine curate într-o geantă pentru amândoi. Poți să faci asta?
   Robby aprobă din cap cu gravitate.
   - Bine. Apoi așteptați-mă. În dormitor. Nu ieșiți până nu vă chem eu, bine?
   - Te duci undeva? întrebă Missy, cu ochii mari și tremurând.
   - Nu, scumpa mea, bineînțeles că nu. Am să fiu aici.
   Missy încercă să mai pună o întrebare, dar Robby o apucă de mână și începu s-o tragă spre dormitorul lor mic.
   - Haide, zise el.
   - Nu mă mai smuci! țipă Missy. Tati, spune-i să înceteze.
   - N-o mai smuci, Robby, zise Glen. Și tu stai acolo cu fratele tău, o povățui el pe Missy.
   De cum se închise ușa care separa camera lor de restul casei, Glen desfăcu canapeaua pe care el și Rebecca o împărțiseră împreună și scoase o pătură de sub ea. Apoi închise cu grijă canapeaua și se întoarse pe verandă.
   O mută pe Rebecca cât mai departe de ușă și o înfășură cu atenție în pătură. Când termină, se întoarse la ușa de la intrare, apoi se întoarse să verifice ce făcuse. Dacă ar scoate copiii destul de repede de pe verandă, ei n-ar observa că zăcea ceva la câțiva pași mai încolo. Luptându-se să-și păstreze stăpânirea de sine, Glen se întoarse în cabană.
   Robby și Missy stăteau liniștiți pe marginea pătuțului de jos, cu fețele serioase, cu mâinile petrecute în poală. Între ei stătea o geantă maro, plină de lucruri.
   - Mama a murit, nu-i așa?
   - Da, așa-i, zise Glen încetișor.
   - De ce? întrebă Missy și figura ei trăda mai mult curiozitate decât orice altceva.
   Glen își dădu pentru prima oară seama că moartea Rebeccăi nu însemna nimic pentru ei deocamdată. În timp ce pentru el era dureros dincolo de limita suportabilă, pentru copii era încă o întâmplare abstractă.
   - Nu știu, zise el blând. Se mai întâmplă și lucruri din astea.
   - Trebuie să plecăm? întrebă Robby.
   - Să plecăm?
   - De-asta am pus hainele în geantă? Pentru că trebuie să plecăm?
   - Am să vă duc să stați cu Brad și Elaine în noaptea asta, zise Glen. O să stau și eu acolo, dar mai am niște lucruri de făcut și nu vreau să vă las singuri.
   - Plecăm acum?
   - Chiar acum, răspunse Glen, străduindu-se să zâmbească. Acum plouă torențial afară, așa că vreau să vedem care din voi ajunge primul la mașină, bine?
   Cei doi copii aprobară nerăbdători.
   - Eu deschid ușa și voi vă întreceți. Primul care ajunge la mașină primește o surpriză.
   - Ce surpriză? vru să știe Robby.
   - Dacă ți-aș spune, n-ar mai fi o surpriză, nu-i așa?
   Îi conduse în cealaltă cameră și-i ținu în spatele ușii când o deschise. Lacrimile îi curgeau pe față.
   - Pe locuri. Fiți gata. Start! strigă el, iar copiii, concentrați numai asupra concursului, ieșiră cu iuțeala fulgerului pe ușă și pe verandă, întrecându-se să ajungă la vechea furgonetă Volkswagen.
   Glen ridică geanta lor cu haine, închise ușa și îi urmă.

   - Ah, Isuse, oftă Brad Randall când le deschise ușa lui Glen Palmer și copiilor.
   Privirea din ochii lui Glen și fețele plânse ale copiilor îi spuneau că se întâmplase ceva groaznic. Putea ghici ce anume.
   Auzindu-i cuvintele din camera de zi, Elaine se grăbi să afle ce se întâmplase.
   - Glen? S-a întâmplat ceva?
   Se uită întâi la Glen, apoi la copii și atunci știu și ea imediat. Se lăsă în genunchi și-i strânse pe copii în brațe. Ei se agățară de ea, aproape cu timiditate, apoi Missy, urmată de Robby, izbucni în lacrimi și amândoi își îngropară fața la pieptul ei. Cum îi ținea așa pe copii, își ridică privirea spre fața lui Glen, uscată de lacrimi.
   - Îmi pare rău, zise ea. Îmi pare atât de rău...
   Glen înghiți în sec și se strădui să rămână coerent:
   - Poți... poți...?
   Nu putu să-și termine propoziția, dar Elaine înțelese.
   - Voi avea grijă de ei. Brad, du-te cu el. Ajută-l.
   Brad stătuse tăcut în apropiere, dar își veni în fire imediat, apucându-și haina. Un moment mai târziu cei doi bărbați dispărură în noapte.
   Elaine îi conduse pe copii în camera de zi și îi așeză pe canapea. Pe urmă, până să se apuce de altceva, trecu rapid prin toată casa și verifică ferestrele, asigurându-se că erau bine închise și încuiate. Apoi zăvori ușile, trăgând de fiecare ca să se asigure că era solidă.
   Când se întoarse în camera de zi, Missy se uita fix la foc, pierdută într-o lume numai de ea știută. Dar, când Elaine se lăsă lângă ea, fetița îi luă o mână și începu s-o mângâie, zâmbindu-i.
   - O să fie bine, zise ea. Așa va fi.
   Dintr-un motiv de neînțeles pentru Elaine, cuvintele lui Missy o făcură să plângă.

   Glen și Brad o cărară pe Rebecca în cabană și o așezară pe podea. În timp ce Glen ațâța focul, dorindu-și să o poată aduce la viață pe Rebecca așa cum făcea cu tăciunii, Brad începu o examinare atentă. Nu-i luă mult timp. Când focul se aprinsese, el terminase.
   - A fost sugrumată, zise el. Și are gâtul rupt.
   - Ah, Doamne, zise Glen, tremurând. Probabil că a fost groaznic pentru ea.
   - Asta nu știm, zise Brad calm. Îmi place să cred că trupul are regulile lui de a face față unor situații de astea. Știm că intrăm în stare de șoc imediat ce ni se întâmplă ceva brusc și pe neașteptate. Vreau să cred că același lucru se întâmplă cu muribunzii. Un mecanism automat se declanșează și ne face să ne simțim mai bine. Oricum, așa ar trebui să fie. Dar nu se știe niciodată, nu?
   - De cât timp e moartă? întrebă Glen.
   - Nu de mult. De o oră. Poate două, cel mult.
   - Dacă n-aș fi stat atât de mult, zise Glen. Dac-aș fi plecat un pic mai devreme, poate cu câteva minute înainte...
   - Nu, zise Brad. Nu începe așa, o să sfârșești prin a te învinovăți pentru ce s-a întâmplat. Și nu ești tu de vină.
   - Eu am adus-o aici, zise Glen.
   - Și ai fi putut foarte lesne să fii tu afară în noaptea asta, zise Brad cu asprime. Acum haide. Am face mai bine să mergem în oraș.
   Glen se uită prin camera mică.
   - Nu vreau să o las aici, singură...
   - Nu, vii cu mine. Nu te las cu ea. Nu în noaptea asta, nu aici. Pune-ți haina.
   Se pregăteau să plece când, deodată, auziră un sunet din camera copiilor. Un sunet mic, abia un scâncet. Apoi, chiar când se pregăteau să investigheze, Scooter, cu codița băgată între picioare, se furișă în camera de zi.
   Se opri, îi iscodi pe cei doi cu privirea pierdută; apoi începu să dea din codiță și se îndreptă împleticindu-se spre Glen. Acesta se aplecă, luă pe sus cățelușul și-l scarpină pe burtă. Când erau deja în mașină, Scooter dormea adânc.

   Chip Connor era singur în secția de poliție când Brad și Glen ajunseră acolo.
   - E vorba de Rebecca, zise Brad.
   Lui Chip i se contractară mușchii feței și el se lăsă în scaunul de la biroul lui Harney Whalen.
   - E moartă?
   - Da.
   - Unde e?
   - Pe plajă.
   - La dracu’. Va trebui să-l sun pe Harn.
   - Știu, zise Brad. Dar înainte să o faci trebuie să-ți spun că n-am să-l las pe Glen să vorbească cu el în noaptea asta. Ca doctor, îl trec în îngrijirea mea.
   - Bineînțeles, zise Chip. Nu cred că s-ar aștepta cineva la altceva.
   - Nu crezi?
   Brad zâmbi blând, aproape cu oboseală.
   - Aș vrea să pot să-ți împărtășesc gândul.
   Chip nu dădu niciun semn că auzise măcar ce-i spusese Brad.
   Îl sună în schimb pe Harney Whalen și-i raportă ce se întâmplase.
   - Ne vedem acasă la Palmer, zise el când termină.
   Apoi închise telefonul și se uită la Glen, care nu vorbise încă.
   - Glen, pot să te întreb ceva, ca prieten?
   - Sigur, zise Glen cu greutate.
   - Ai făcut-o tu?
   Brad se pregătea să dea un răspuns nervos, dar Glen puse mâna pe brațul lui, oprindu-l.
   - Nu, Chip, n-am făcut-o.
   Cei doi bărbați se priviră fix în ochi și în cele din urmă Chip se ridică și veni în fața biroului.
   - Încearcă să faci față, Glen. Am să-l găsesc, așa că ajută-mă.
   Apoi se întoarse spre Brad.
   - Poți să-i dai un medicament să doarmă?
   Brad se încruntă ușor.
   - Nu sunt sigur că are nevoie.
   - Ei, dacă nu-i face rău, dă-i ceva, vrei?
   Urmă o pauză și Chip clătină trist din cap.
   - Aveai dreptate cu ce spuneai înainte. Harney vrea să vorbească cu el.
   - M-am răzgândit, zise Brad. Omul ăsta are nevoie de un somn bun în noaptea asta mai mult decât orice.
   Dar nu era un somn bun. Înainte de ivirea zorilor, Glen Palmer se trezi și întinse mâna după Rebecca.
   Nu era acolo. N-avea să mai fie niciodată acolo.
   Glen Palmer începu să plângă încet.

Capitolul 27

   Era un aer curat în dimineața următoare, o răcoare paralizantă care se lăsase peste Clark’s Harbor ca un strat invizibil de ceață, învăluind orașul.
   Oamenii din localitate își vedeau de treburile lor, ocupându-se de magazine și de bărci, salutându-se cum făcuseră dintotdeauna. Când vorbeau de Rebecca Palmer și de Jeff Horton nu o făceau cu exclamații de compătimire și cu o expresie de îngrijorare pe față, cum ar fi fost de așteptat, ci mai degrabă cu expresii de cunoscători, cu sprâncenele încruntate, ca niște oameni care fuseseră în sfârșit martori a ceea ce știuseră că se va întâmplă.
   Când Glen Palmer ajunse la secția de poliție în mijlocul dimineții, nimeni nu se holbă la el și nu fu obiectul privirilor insistente, așa cum se așteptase. Nu-și exprimă nimeni compasiunea pentru moartea soției lui. Mai degrabă - și cu atât mai înspăimântător pentru Glen - era ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic, ca și cum ce i se întâmplase nu ținea de Clark’s Harbor deloc, nu era un eveniment care să afecteze viețile locuitorilor.
   Doar când se află în secția de poliție, în biroul lui Harney Whalen, realitatea tulbură atmosfera de suprarealism care îl înconjura.
   Harney Whalen stătea impasibil la biroul lui, privind țintă la Glen.
   - Acum ești pregătit să discutăm?
   Cuvintele sunau mai mult a provocare, decât a întrebare. Glen își luă inima-n dinți. Știa ce va urma.

   În vechea casă de pe Sod Beach, Elaine Randall făcea tot ce putea să-i țină pe Missy și Robby ocupați cu ceva, să-i rețină de la a stărui asupra pierderii mamei lor.
   După ce Glen plecase din casă, stăruind să se ducă singur la Whalen, copiii doriseră să iasă pe plajă.
   Elaine refuzase, nu atât de teama că li s-ar fi întâmplat ceva, cât mai degrabă din neputința ei de a înfrunta plaja în dimineața aceea.
   Nu era sigură că s-ar mai fi putut bucura de frumusețea nisipului, care pentru ea va fi în permanență pătat.
   Pe la prânz îi puse pe copii să lucreze la un joc de cuburi, apoi se duse la bucătărie să pregătească prânzul.
   - N-ai vrea să te uiți tu la copii, iubitule? îl rugă ea pe Brad când trecu prin sufragerie.
   Brad își ridică privirea de pe hărțile pe care le studia.
   - Poftim?
   - Copiii, zise Elaine. Uită-te tu la ei în locul meu până pregătesc prânzul.
   - Sigur, bâigui Brad și se întoarse la treaba lui.
   Elaine zâmbi în sinea ei și-și continuă drumul spre bucătărie.
   Ar fi putut să cadă casa pe el fără să observe. Ațâță fără tragere de inimă focul din soba veche și hotărî că un prânz rece ar fi la fel de bun. Trecură 15 minute și atunci Robby apăru în bucătărie.
   - Când luăm masa?
   - În două minute. Ai mâinile curate?
   Robby își examină cu solemnitate mâinile, apoi i le întinse lui Elaine spre aprobare. Ea le cercetă cu atenție și aprobă din cap.
   - Bine. Du astea în sufragerie și vezi dacă Brad vrea să ne facă loc.
   Îi înmână puștiului o tavă cu sandvișuri, apoi îl urmă după câteva minute cu șervețelele, tacâmurile și un borcan cu murături. Masa, observă ea, fusese în mod miraculos curățată, iar Missy și Robby stăteau lângă Brad, de-o parte și de alta, cu toții așteptând răbdători sosirea ei.
   - Tata nu vine? întrebă Missy când Elaine se așeză.
   - Se întoarce cât de repede poate, îi explică Elaine.
   - Pot să păstrez sandvișul meu pentru el?
   - Tu ce-o să mănânci?
   - Mie nu mi-e foame, zise Missy moale. Eu am să beau niște lapte.
   - Sunt convinsă că... începu Elaine, dar se opri imediat.
   Era gata să zică „mama”, dar schimbă imediat.
   - Tatăl tău ar vrea ca tu să mănânci, sfârși ea.
   - Nu, n-ar vrea, o asigură Missy.
   - Ba ar vrea, zise Robby. Ar spune același lucru ca și mama - mănâncă ce-ai în față. Chiar dacă e pateu de ficat, adăugă el mai mult în barbă.
   Mușcă cu hotărâre din sandviș și în momentul următor Missy făcu la fel. Copiii mestecară în liniște un moment, apoi Robby puse restul sandvișului jos și se uită cu coada ochiului la Elaine.
   - Va trebui să plecăm?
   - Să plecați? Ce vrei să spui?
   - Va trebui să ne mutăm, după ce s-a întâmplat cu mama?
   - Păi, nu știu, răspunse cu precauție Elaine. Depinde de tatăl vostru, presupun.
   - Vrei să vă mutați? întrebă Brad.
   Robby clătină din cap cu hotărâre, dar Missy fu cea care vorbi.
   - Da. Urăsc locul ăsta! Domnul Riley ne-a spus de mult că sunt spirite pe plajă și are dreptate. Eu le-am văzut. Au ucis-o pe mami și pe domnul Horton și or să ucidă pe toată lumea.
   Elaine se ridică pe jumătate din scaun, cu intenția de a o potoli pe fetiță, dar Brad îi făcu semn să rămână pe loc.
   - Spirite? Ce fel de spirite?
   - Indieni, zise Missy cu îmbufnare. Domnul Riley ne-a spus că obișnuiau să omoare oameni pe plajă și uneori se întorc și o mai fac și azi. Iar eu i-am văzut. I-am văzut în aceeași zi când ne-a povestit despre ei domnul Riley, i-am văzut în noaptea când a fost omorât domnul Horton și i-am văzut noaptea trecută.
   După ce spuse ultimele cuvinte, Missy fugi suspinând de la masă. Elaine o urmă imediat.
   Robby păru netulburat de izbucnirea lui Missy. Își luă din nou sandvișul, mușcă o înghițitură mare și mestecă gânditor. Brad îl privi pe băiat cum mănâncă, fiind sigur că pe acesta îl preocupă ceva. Avu dreptate, căci Robby puse pe neașteptate sandvișul jos.
   - Poate că ea chiar vede lucruri, sugeră Robby șovăitor.
   - S-ar putea.
   - Plaja e un loc ciudat pe timpul furtunilor, vreau să spun.
   - Da?
   Brad simți că urma ceva și el chiar voia să urmeze, venind de la Robby, liniștit și neinfluențat de sentimentele lui.
   - Îmi plac furtunile, continuă Robby. Dar e ciudat. Nu prea îmi amintesc ce se întâmplă când sunt pe plajă. Era distractiv până să înceapă să se petreacă toate lucrurile rele. Era ca și cum aș fi fost singur pe lume și-mi era bine. Chiar dacă ploua tare, nu simțeam. Nu simțeam nimic, doar înăuntrul meu.
   Sprâncenele i se uniră brusc, a uimire.
   - Ce e? îl îndemnă Brad.
   - E ciudat, zise Robby. Îmi amintesc cum mă simțeam, dar nu pot să-mi amintesc ce făceam. Vreau să spun că nu-mi amintesc să mă fi dus undeva sau să fi făcut ceva, dar cred că făceam.
   Se opri și păru pe punctul de a plânge.
   - Aș vrea să nu fi ieșit noaptea trecută. Dacă n-aș fi ieșit, nu s-ar fi întâmplat nimic.
   - Robby, îl asigură Brad, nu e vina ta.
   Dar Robby nu păru convins.

   Glen Palmer se întoarse la casa soților Randall pe la mijlocul după-amiezei, dar, când Brad îl întrebă cum decursese discuția cu Whalen, nu fu prea comunicativ.
   - Mă voi duce sus la cabană, zise el. E-n regulă dacă las copiii aici?
   - Desigur, aprobă Elaine, privindu-l cu îngrijorare. Dar n-ai vrea să meargă unul din noi cu tine?
   - Aș prefera să mă duc singur. Trebuie să mă gândesc la ceva și cred că pot s-o fac cel mai bine acolo.
   Brad aprobă din cap cu înțelegere și îl însoți pe Glen până la ușă. Când fu sigur că nu mai puteau fi auziți de copii, își puse mâna pe umărul lui și-i vorbi cu blândețe:
   - Dacă asta poate să-ți ofere vreo alinare, află că aceia care i-au ucis pe Rebecca și Jeff Horton nu știau ce fac.
   Glen păli ușor și se uită buimăcit la Brad.
   - Am avut o discuție cu Robby adineauri, îi explică el. Nu-și amintește ce-a făcut pe plajă azi-noapte. Își amintește doar că se simțea bine.
   - Ce înseamnă asta?
   - Păi, ce i se întâmplă lui Robby i se mai întâmplă cuiva. Dar cu efect invers: Robby se simte bine, altcineva o ia razna. Probabil că nici nu știe ce face. Jeff și Rebecca s-au aflat pur și simplu acolo.
   În mintea lui, el înlăturase povestea lui Missy, considerând-o imaginație de copil, de neluat în seamă.
   - Doamne, gemu Glen. Totul pare atât de absurd!
   - Știu, răspunse Brad înțelegător, dar vom afla ce se întâmplă și vom opri povestea asta.
   - M-aș mira, zise Glen. Mă întreb chiar dacă mai contează.
   Dădu să plece spre plajă, dar Brad îl strigă:
   - Încearcă să te-ntorci înainte de lăsarea întunericului, da? Ca să nu se mai întâmple nimic.
   - Bine, fu de acord Glen.
   Apoi se întoarse și porni în susul plajei, cu umerii lăsați, cu pașii rari, nesiguri. După câteva minute dispăru după colțul casei și Brad nu-l mai urmări. Cât Glen o să se plimbe și o să se gândească, Brad o să lucreze.

   Chip Connor sosi la casa soților Randall la 5 și jumătate în după-amiaza aceea și ezită emoționat înainte de a ciocăni la ușa de la intrare. Când o deschise Elaine după câteva secunde, îl găsi pe Chip frământându-și pălăria în mâini și arătând foarte supărat.
   - Chip, zise ea cu căldură. Intră.
   - Mulțumesc, răspunse Chip automat. Soțul tău e aici?
   - Da, sigur, zise Elaine, pierzându-și zâmbetul. S-a-ntâmplat ceva?
   - Nu sunt sigur. Dar trebuie să vorbesc cu Brad.
   - E în sufragerie. Vino.
   Brad era la masa din sufragerie, înconjurat de teancuri de cărți, căutând o explicație pentru nebunia din jurul lui. Ridică privirea când o auzi pe Elaine intrând în cameră, apoi puse cartea deoparte când își dădu seama cine era cu ea.
   - Ce te-aduce aici? Dacă îl cauți pe Glen, cred că e acasă la el.
   - Trebuie să vorbesc cu tine.
   Chip se lasă într-unul din scaunele din jurul mesei și Elaine părăsi repede camera, simțind că, orice ar fi avut Chip de spus, voia să-i spună doar lui Brad. Când plecă ea, Brad îi aruncă lui Chip o privire cercetătoare.
   - Ce e? S-a mai întâmplat ceva?
   - Nu știu, zise Chip nefericit. De fapt, nici nu sunt sigur dacă trebuie să fiu aici, dar trebuia să vorbesc cu cineva și erai singura persoană la care m-am putut gândi.
   - Ce e? îl îndemnă din nou Brad. E-n legătură cu Glen?
   - Doar indirect, răspunse Chip. Cred că mai mult cu Harney Whalen.
   - Ce-i cu el?
   - Nu sunt sigur, zise Chip, foindu-se în scaun.
   Apoi, ca și cum ar fi vrut să schimbe subiectul, zise:
   - Ți-a povestit Glen despre ce s-a întâmplat azi?
   - Nu. A venit acum câteva ceasuri, dar a ieșit din nou. Zicea că trebuie să se gândească la ceva.
   - Sunt convins, zise Chip. Aș vrea să știu la ce.
   - Păi, ai putea să te duci să-l întrebi, îi sugeră sec Brad. Voi doi păreți să vă aveți destul de bine.
   - Poate că o să mă duc mai încolo, aprobă Chip.
   Tăcerea se lăsă între cei doi.
   - Ziceai că vrei să vorbești despre Whalen, zise Brad până la urmă.
   Chip aprobă din cap cu un aer ursuz.
   - Cred că s-a-ntâmplat ceva rău cu el.
   - Cum adică, rău? Fizic, vrei să spui?
   - Aș fi vrut să fie atât de simplu, se decise să spună Chip.
   Degetele lui Brad băteau darabana pe masă și se hotărî să-l aștepte pe Chip, să-l lase să ajungă la subiect cum voia. Nu fu surprins când Chip se ridică brusc în picioare și începu să bată camera cu pasul.
   - Ceva mă tot preocupă de la un timp încoace, zise el în cele din urmă. Atitudinea lui Harn, aș putea să spun.
   - E vorba de ce simte el pentru străini?
   - Asta e, aprobă Chip. Dar până astăzi am fost în stare să mă conving că nu era nimic serios - că era doar o trăsătură de caracter.
   - Dar s-a întâmplat ceva ce ți-a schimbat părerea?
   - Glen Palmer. A venit să-i spună lui Harn ce s-a întâmplat azi-noapte.
   - Și...?
   - Și Harn nu i-a dat ocazia. I-a spus el în schimb lui Glen ce s-a întâmplat.
   - Nu înțeleg ce vrei să spui.
   - Era o nebunie, zise Chip. De atunci m-am tot gândit la asta și singurul cuvânt cu care pot s-o numesc e nebunie. Harn nu i-a pus deloc întrebări lui Glen. În schimb, l-a acuzat pe Glen că el însuși a ucis-o pe Rebecca.
   - Chiar așa? întrebă Brad.
   - Cam așa, nu mai contează care erau cuvintele pe care le-a folosit. Probabil că și-a petrecut toată noaptea trecută inventând o poveste despre cum Glen i-a găsit pe Rebecca și Jeff Horton făcând dragoste și l-a omorât pe Jeff, apoi pe Rebecca. După câte s-ar părea, tu nu ești amestecat, adăugă el, zâmbind fără umor.
   Brad nu luă în seamă comentariul.
   - Ce-a avut Glen de zis?
   - Ce putea să spună? A spus că e ridicol, dar Harn nici nu era interesat să audă ce s-a întâmplat noaptea trecută. Îl tot încolțea pe Glen, repetându-și ideea la nesfârșit, ca și cum încerca să-l convingă pe Glen. Cred că voia ca Glen să mărturisească.
   - Sper că n-a făcut-o.
   - Sigur că nu, zise Chip. Și chiar dacă ar fi făcut-o, n-ar fi contat. După cum se purta Harney, orice tribunal din lume ar fi suspectat toată treaba.
   - Dar de ce? De ce-ar vrea să pună toată treaba pe seama lui Glen?
   - Nu cred că are ceva împotriva lui Glen personal, zise Chip. Un timp am crezut că așa e, dar am vorbit cu bunicul acum câteva zile și mi-a spus niște lucruri care m-au făcut să mă îndoiesc.
   - Ce fel de lucruri?
   - Povești. Povești despre lucrurile care s-au întâmplat prin împrejurimi cu mult timp în urmă. Cu mult înainte de a mă naște eu. De exemplu, mi-a spus de ce Harn îi urăște așa de mult pe străini.
   - Vrei să-mi povestești?
   - E o poveste destul de urâtă.
   Făcu o pauză de o clipă, iar apoi înghiți în sec. Când vorbi din nou, vocea lui era încordată.
   - Harney a văzut cum au fost bunicii lui omorâți când era mic.
   Brad făcu ochii mari.
   - Vrei să mai spui o dată, te rog?
   - Când Harn era mic - de 7-8 ani - bunicii lui au fost omorâți pe plajă. Harney a văzut ce s-a întâmplat.
   - Sfinte Dumnezeule, bâigui Brad.
   - Nu s-a dovedit niciodată, dar toată lumea pare să creadă că e vorba de un grup de oameni care erau interesați în exploatarea forestieră a zonei. Poate a fost chiar omul care a construit casa asta.
   - Baron? Am crezut că era pescar. A murit prins în năvoadele sale.
   - La fel ca Pete Shelling, aprobă Chip. Dar s-a făcut pescar numai după ce Harn a anulat contractul de închiriere. Mă rog, oricine ar fi fost aceia care i-au omorât pe bunicii lui Harn, au fost niște străini, și de atunci încolo Harn i-a urât pe străini. Numai că acum și-a pierdut controlul.
   - Ce pot face eu? întrebă Brad.
   - Mă întreb dacă ai putea să vorbești cu el, răspunse Chip.
   - Eu? N-ai uitat ceva? Și eu sunt străin, și abia ieri m-a acuzat și pe mine de crimă. Ce te face să crezi că Whalen ar vorbi cu mine?
   - Nu știu, zise Chip agitat. M-am gândit că ai putea să te duci până acolo - poate să spui că ceva nu e-n regulă la casă - și să-l atragi, într-un fel, în discuție. Poate că ți-ai da seama dacă e sănătos sau nu.
   Brad întoarse sugestia pe toate părțile, întrebându-se dacă ar putea să meargă. Dacă șeriful era obsedat, cum părea Chip să creadă, Whalen nu și-ar da drumul în fața lui. Pe de altă parte, chiar și refuzul lui Whalen de a vorbi ar putea să-i spună ceva.
   - Păi, cred că aș putea încerca, fu el de acord fără prea mare convingere. Dar nu pot să-ți promit nimic. Să nu te aștepți să mă duc până acolo să vorbesc cu el cinci minute și apoi să-ți pot spune dacă e sau nu zdravăn. Nu e chiar așa simplu. Și probabil că m-ar da afară din birou.
   - Dar ai putea să îți dai seama dacă e echilibrat sau nu, nu-i așa?
   - Pot să-ți spun asta chiar acum. Nu cred că Whalen e echilibrat. Și niciodată n-am crezut-o. Dar ce cred nu constituie nicio părere medicală, niciuna juridică. Tot ce înseamnă este că din punctul meu de vedere e o persoană rigidă, cu prejudecăți foarte puternice. Dar asta nu înseamnă că e nebun. Înseamnă că e dificil.
   - Dar Glen? Și ce îi face Harney?
   - Până acum nu i-a făcut nimic. Doar că i-a adus o mulțime de acuzații violente. Și nici măcar n-a făcut-o oficial. Vreau să spun că nu l-a acuzat oficial pe Glen de nimic. Sau a făcut-o?
   Chip clătină din cap.
   - Nu, dar cred că are de gând să o facă.
   - Crezi? Eu nu cred. Nu cred că Whalen are nici cea mai mică idee de ce se petrece și cu siguranță nu are nicio dovadă împotriva lui Glen sau a altcuiva. Și să-ți mai spun ceva - nu cred că o să descurce vreodată această încurcătură. Nu sunt sigur că are vreun sens. Tot ce știu e că furtunile de pe aici îi provoacă ceva lui Robby Palmer. Și află că îi stârnesc același lucru și altcuiva.
   Ceva îi veni în minte lui Chip - o legătură făcută doar pe jumătate, dar fu sigur că era una importantă.
   - Ce i se întâmplă lui Robby?
   - Nu sunt sigur, admise Brad.
   Arătă cu un gest larg spre cărțile din jurul lui:
   - Am încercat să găsesc ceva asemănător, dar până acum n-am găsit nimic. Nici Robby nu e sigur de ce i se întâmplă. Furtunile îl stârnesc, dar nu-și amintește ce face în timpul lor.
   Conexiunea se făcu de-a binelea în mintea lui Chip. Vizita lui Whalen la doctorul Phelps. Fusese chiar indigestie? Și alte lucruri, mărunte: ziua în care lucrase cu Glen fără să fie deranjat. Fusese furtună în ziua aceea și Whalen nu-l sunase deloc. Iar în noaptea aceea barca fraților Horton intrase în stânci.
   Își scormoni mintea frenetic, încercând să-și aducă aminte unde fusese Harney Whalen de fiecare dată când se întâmplase ceva rău în Clark’s Harbor. Și nu-și putu aminti.
   Tot ce știa era că Harney fusese, de obicei, acasă. Atâta că...
   Cine știa dacă era acasă sau în altă parte. Chip se hotărî să aibă o discuție cu doctorul Phelps. Apoi, și numai apoi, va vorbi cu Brad Randall. Totuși, Randall era străin și Harney Whalen era unchiul lui. În Clark’s Harbor, localnicii erau uniți.

Capitolul 28

   Din cerul plumburiu de deasupra Peninsulei Olympic cădea o burniță ușoară peste micul cimitir cu vedere spre Clark’s Harbor, dar nicio umbrelă nu se ridica deasupra capetelor din micul grup de persoane care asistau la înmormântarea Rebeccăi.
   Lucas Pembroke închise Biblia și începu să se roage pentru odihna sufletului Rebeccăi, cu ochii închiși, nu doar din evlavie, ci și ca să nu se vadă mâhnirea pe care o simțea pentru Rebecca.
   Din țărână am venit, în țărână ne întoarcem...
   În timp ce cuvintele îi ieșeau automat din gură, pastorul se întrebă cât timp o să mai vină la Clark’s Harbor, cât o să mai tolereze răceala care emana din localitate și câte slujbe o să mai oficieze până să întoarcă spatele micuței așezări de la port.
   Glen Palmer, ținându-i aproape pe Missy și Robby, stătea cu capul descoperit în ploaie, cu Brad și Elaine Randall alături.
   Stăteau la capătul mormântului deschis și, când sicriul fu coborât încet în groapă, Missy începu să plângă încetișor. Elaine îngenunche imediat lângă copilă și o strânse în brațe. Robby, cu fața încremenită într-o resemnare stoică, privea impasibil, dar, când sicriul dispăru din vedere, o lacrimă îi izvorî din ochi, i se prelinse și începu să-i curgă neluată în seamă pe obraz.
   La câțiva metri mai încolo, mișcând nervos din degetele mâinilor înmănușate, Chip Connor stătea împreună cu bunicul lui, Mac Riley. La fiecare câteva secunde Chip îi arunca o privire lui Glen, înclinându-și ușor capul, ca și cum și-ar fi încurajat prietenul. Gestul trecea neobservat. Ochii lui Glen rămaseră ațintiți asupra sicriului în care se afla soția lui, trăsăturile lui exprimând un amestec de confuzie și chin.
   La marginea grupului, fără să facă parte din el, dar observând totul, Merle Glind și bibliotecara orașului stăteau trăncănind împreună sub protecția unui ziar, cu ochii cercetători ațintiți asupra fiecărei fețe, înregistrând reacțiile tuturor celor de acolo, pentru viitoarele discuții și informări.
   Când reverendul Pembroke își termină rugăciunile și ridică un bulgăre de pământ ca să-l arunce peste sicriu, observă o mișcare printre copacii de dincolo de cimitir. Dar, când se uită mai cu atenție, sperând să vadă cine - sau ce - era acolo, nu văzu nimic. Pembroke își mușcă buza, zdrobi bulgărele de humă și-l azvârli peste mormânt.
   A fost ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. Missy Palmer, care plângea încet, izbucni brusc într-un plâns cu suspine adânci și se agăță de Elaine Randall, iar Robby, strângându-i mâna lui taică-său, privi brusc în sus.
   - Eu... eu... începu el să spună, dar cuvintele i se înecară când începu să tremure și să suspine.
   Glen se lăsă repede jos lângă el și-l ținu.
   - Nu-i nimic, fiule, șopti el. O să fie totul bine.
   Apoi luă în căușul palmei o mână de pământ jilav, i-l puse în mână lui Robby și-l conduse spre marginea mormântului.
   Împreună, tatăl și fiul își luară rămas-bun de la Rebecca.

   - Îmi pare rău, Glen, zise încet Chip când se termină totul. Dacă pot să fac ceva - orice...
   - Află cine a făcut-o, imploră Glen. Află doar cine a omorât-o.
   Chip îi aruncă o privire rapidă lui Brad, care clătină din cap la fel de repede. Niciunul din ei nu-i spusese încă lui Glen suspiciunea lui Brad, iar acum nu era momentul s-o facă.
   - Ne străduim, îl asigură Chip.
   - Mulțumesc că ai venit, zise atunci Glen. Nu pot să spun că mă așteptam cu adevărat să fii aici. Nu după ce mi-a făcut ieri Whalen.
   - Ce crede Harney e treaba lui, răspunse Chip. Te-am întrebat ce ai făcut duminică noaptea și mi-ai spus. N-am avut niciun motiv să-mi schimb părerea.
   Se făcu brusc tăcere și Elaine o ridică pe Missy și încercă să zâmbească vesel:
   - Ce-ar fi să mergem cu toții la noi acasă? sugeră ea. Nu știu ce găsim pe-acolo, dar încropim noi ceva.
   Mac Riley, cu vechile lui sensibilități, preluă imediat sugestia.
   - Tot te mai chinui cu soba aceea veche?
   - Mă străduiesc, dar tot mă depășește.
   - Nu-i mare scofală, zise el cu o voce tremurată.
   Începu s-o conducă pe Elaine afară din cimitir, fiind sigur că ceilalți îi vor urma.
   - Am folosit toată viața o chestie de genul ăla și secretul stă în lemn. Trebuie să ai bucăți mici, de toate felurile. Unele ard mai repede decât altele. O dată ce știi care cum arde, e floare la ureche.
   După câteva minute ajunseră la mașini. Cortegiul se îndepărtă încet de cimitir, lăsând-o pe Rebecca Palmer să se odihnească în pace sub pământ. Glen Palmer se mai uită o dată înapoi și pentru o fracțiune de secundă aproape că o invidie pe Rebecca. Pentru ea, groaza trecuse cu adevărat.
   Se întreba dacă va trece și pentru el vreodată.

   Adunarea din casa soților Randall era tăcută. Chip se scuzase imediat, pretextând că avea treburi în oraș. În timp ce Elaine se lupta cu soba, încurajată puțin doar de sfatul lui Mac Riley. Brad și Glen stăteau în bucătărie, încercând să-i explice bătrânului ce credeau ei că se întâmplă.
   Riley asculta răbdător ce-i povesteau ei despre efectul ciudat pe care îl aveau plaja și furtunile asupra lui Robby și cum ajunseseră la concluzia că Robby nu era singurul afectat de furtuni.
   Când terminară, Riley se scărpină gânditor în cap și întoarse pe toate părțile ideea în minte.
   - Păi, știu și eu, zise el în cele din urmă. Mie îmi sună a nebunie, dar plaja asta a fost întotdeauna plină de nebuni. Poate că despre asta era vorba în toate legendele.
   Apoi clătină din cap.
   - Mă tem că nu pot să-nghit povestea asta, totuși. Sunt prea bătrân pentru ideile astea noi. Dacă mă întrebi pe mine, marea e de vină. Marea și trecutul. Tot te prind odată și odată. N-ai cum să scapi.
   - Crezi că marea poate să frângă gâtul oamenilor? întrebă Brad neîncrezător.
   Riley îl țintui trist cu privirea.
   - S-ar putea, zise el. Sau ar putea fi indienii. Unii spun că mai sunt încă acolo, pe plajă.
   - Dacă ar fi fost, i-am fi văzut, protestă Glen.
   - Poate că da, poate că nu, scârțâi glasul bătrânului. Doar unii oameni pot vedea spiritele și nici aceia întotdeauna.
   Brad se hotărî să facă jocul bătrânului:
   - Lui Missy i se pare că vede lucruri pe plajă.
   - Nu m-ar surprinde niciun pic, răspunse calm Riley. Copiii au ochi mai buni pentru astfel de lucruri.
   - Și urechi mai bune pentru poveștile bătrânilor?
   - Crezi ce vrei. Într-o bună zi o să afli adevărul.
   Aruncă o privire pe fereastră.
   - Începe iar ploaia.
   - Vine furtună mare, remarcă el.
   Fără să vrea, soții Randall și Glen se cutremurară.

   Chip Connor își petrecu după-amiaza cu Harney Whalen. Era un moment dificil pentru amândoi: Chip încerca să se poarte ca și cum totul ar fi fost neschimbat între ei, dar Whalen nu se lăsa păcălit. În cele din urmă, după-amiază îl acuză pe Chip că se zgâiește la el și vru să știe ce se petrecea.
   - Nimic, îl asigură Chip, absolut nimic. Sunt doar puțin îngrijorat pentru tine.
   - Pentru mine? Ar trebui să fii îngrijorat pentru prietenul tău, Glen Palmer. El e acela care s-a băgat într-o mare încurcătură.
   Chip nu luă în seamă zeflemeaua, vrând să evite cât mai mult conversația despre Glen Palmer.
   - Mă întrebam cum te simți, zise el cu insistență. Arăți cam palid.
   - Mă simt bine, se răsti Whalen. Nu-i ceva care să nu-mi treacă, dacă ar fi un pic de pace și liniște pe aici.
   Urmă o pauză, apoi Whalen continuă.
   - Uite ce, de ce nu-ți iei liber câteva ceasuri ca să te întorci pe la ora mesei de seară să mă înlocuiești?
   Chip nu vedea de ce n-ar face-o, așa că părăsi secția de poliție - fără prea mare tragere de inimă - și se duse să-l caute pe doctorul Phelps. Îl găsi la han, stând pe taburetul pe care îl ocupa de obicei Chip, cu o halbă de bere pe jumătate plină în față. Căută să se ridice când intră Chip, dar acesta îi făcu semn să rămână pe scaun.
   - Comand una pentru mine și ți-o umplu și pe a ta, zise el vesel, lăsându-se în scaunul de lângă Phelps.
   - Dar cu mine cum rămâne? vorbi cu glas pițigăiat Merle Glind, de pe scaunul din partea cealaltă a doctorului Phelps.
   - Tu n-ai decât să-ți cumperi una, îl tachină Chip. Dar la naiba. Pot să măresc cheltuiala.
   Halbele fură umplute și așezate în fața lor, când Phelps întrebă de Harney Whalen.
   - Whalen? zise Chip cu grijă. Ce-i cu el?
   - Ei, i-am cerut să vină să-și facă niște teste, dar n-a apărut. Cred că se simte mai bine.
   - Ce fel de teste? întrebă Chip, încercând să-și ascundă nerăbdarea din voce.
   -  Ei, niște lucruri pe care aș vrea să le verific, răspunse doctorul cu precauție. Nu s-a simțit prea bine, știi...
   - Mie mi-a spus că e doar indigestie.
   - Indigestie?
   Doctorul Phelps pronunță sarcastic cuvântul, ceea ce-i atrase atenția lui Chip.
   - Cea mai a naibii formă de indigestie de care am auzit. Cei mai mulți oameni țin minte o indigestie.
   Chip își dădu seama că-i bătea inima mai repede și simți, în așteptare, cum i se pune un nod în stomac.
   - Vrei să spui că are probleme cu memoria? Are pierderi de memorie?
   - Asta mi-a spus mie, zise Phelps. Voiam să țin asta pentru mine și probabil că așa ar trebui. Dar, dacă nu are de gând să respecte sfatul medicului, mi se pare că ar trebui făcut ceva.
   Chip nu auzi ce spusese Phelps - mintea lui se gândea la altceva.
   - Domnule doctor, spune-mi ce-i cu pierderile de memorie. Ar putea fi important. Foarte important.
   Phelps se încruntă la tânăr și își trase buza în jos. Nu-i plăceau puștii ăștia care încercau să-l tragă de limbă.
   - Păi, știu și eu, ezită el. Mi se pare că am încălcat deja confidențialitatea consultației lui Harn...
   - La naiba cu confidențialitatea, se răsti Chip. Domnule doctor Phelps, trebuie să știu ce e cu pierderile alea de memorie.
   - Păi, nu știu prea multe, bodogăni Phelps.
   Nu-i convenea să-i ceară Chip să vorbească; cu toate acestea, în glasul tânărului ajutor de șerif era o notă presantă, care atinse o coardă sensibilă în doctor.
   - Nu mi-a spus prea multe. În principal, era supărat din cauza a ceea ce s-a întâmplat zilele trecute când mergea cu mașina spre Sod Beach. Era în ziua când se mutau oamenii aceia nou-veniți – soții Randall – și presupun că Harn îi ducea la casa lor. Oricum, a încremenit la volan, presupun, și era să-i calce pe cei doi puști care locuiesc acolo.
   - Robby și Missy? Puștii familiei Palmer?
   - Aceia trebuie să fie, aprobă doctorul. Oricum, Harney s-a necăjit destul și a venit la mine. Mi-a spus că are, cum le zice el, „stări de vrajă”. Mâinile încep să i se contorsioneze și apoi nu-și mai amintește nimic timp de o oră sau mai mult.
   - Știi ce anume le provoacă?
   - N-am nicio idee, zise Phelps, ridicând din umeri. Aș fi vrut să se ducă până la Aberdeen pentru niște teste, dar îl știi pe Harn - încăpățânat ca un catâr.
   - Și n-ai încercat să-l convingi? vru să știe Chip, nevenindu-i să creadă. Pentru numele lui Dumnezeu, domnule doctor, ar fi putut să omoare pe cineva.
   - Dar n-a făcut-o, nu? zise Phelps cu blândețe.
   - N-a făcut-o? mormăi Chip. M-aș mira.
   Alunecă de pe taburet și se îndreptă înapoi spre secția de poliție, cu intenția de a se confrunta cu șeriful. Dar, când ajunse la secție, biroul lui Harney Whalen era gol.
   Chip se uită prin birou și văzu haina de ploaie atârnând în cuierul din colț. Oriunde s-ar fi dus și în ce scop anume, haina nu și-o luase.
   Furtuna de afară, blândă de dimineață, își declanșase acum furia.
   Și se întuneca. În noaptea asta va fi un flux mare, imediat după apusul soarelui.

   Când amurgul începuse să se lase, Elaine îi duse pe Missy și Robby în dormitorul de jos și începu să-i pregătească de culcare.
   Furtuna se intensificase și sunetul ploii răpăind în geam îi părea amenințător lui Elaine, dar avu grijă să nu le comunice copiilor sentimentul ei. Când îi băgă în pat, Missy își încolăci deodată brațele pe după gâtul ei.
   - Chiar trebuie să dormim aici? șopti ea. Nu putem să dormim acasă?
   - Doar în seara asta, scumpa mea, zise Elaine. Dar nu te îngrijora. Vom fi cu toții în camera alăturată. Tatăl tău, eu și cu Brad. Totul o să fie bine.
   - Nu, n-o să fie, zise Missy, cu glasul ei mic și înspăimântat. Nimic n-o să mai fie bine niciodată. Știu eu că nu.
   Elaine îmbrățișă copila liniștind-o și o sărută pe frunte. Apoi îl sărută și pe Robby și luă lampa de lângă pat.
   - Dacă aveți nevoie de ceva, chemați-mă, le spuse.
   Apoi trase ușa în urma ei și părăsi camera.
   Ei stăteau întinși în pat, ascultând ploaia care bătea în geam.
   Mult timp rămaseră tăcuți, apoi Missy tresări.
   - Dormi?
   - Nu. Tu?
   - Nu.
   Missy făcu o pauză de o clipă, apoi zise:
   - Mi-e dor de mami. Vreau acasă, nu-mi place casa asta.
   - E o casă ca toate altele, zise Robby disprețuitor. Nu e cu nimic diferită de alta, doar că e mai bună decât a noastră.
   - Te înfiorează, stărui Missy.
   - Ah, culcă-te, zise Robby nervos.
   Se răsuci și închise ochii și se prefăcu că doarme. Dar auzea sunetul ploii și vântul și valurile în creștere ale mareei. Sunetele păreau să-l cheme și, oricât s-ar fi străduit, nu le putea ignora.
   - Dacă chiar vrei, putem să mergem acasă, șopti el.
   Missy tresări lângă el, iar el știu că îl auzise.
   - Am putea merge prin pădure? șopti ea.
   - Bine, fu de acord Robby.
   Pe plajă ar fi mai bine, își zise el, dar și prin pădure merge.
   Cel puțin va fi lângă furtună.
   După câteva momente, Robby ridică fereastra și cei doi copii se furișară în noapte.

Capitolul 29

   Harney Whalen stătea la volanul mașinii de poliție, cu mâinile albe de încordare și fața începând să i se schimonosească spasmodic. Ștergătoarele, aproape inutile în fața ploii torențiale, băteau ritmic înainte și înapoi în fața ochilor lui, dar nu dădea niciun semn că le vedea. Privea drumul dinaintea lui și avea o intensitate a privirii care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi văzut-o. Dar era singur, conducând spre nord, către Sod Beach.
   Când se apropie de plajă începu să audă voci, voci din copilărie, chemându-l.
   Plutind în întunericul dinaintea lui, chiar dincolo de parbriz, i se păru că vedea fețe - bunica lui era acolo, cu fața contorsionată de frică, cu ochii exprimând panica unui animal prins în capcană. Părea că încearcă să-l strige pe Harn, dar glasul era pierdut în urletul furtunii - tot ce ajungea până la el era sunetul slab al unui râset, un râset care îl batjocorea pe Whalen, îl zeflemisea, făcea ca haosul din capul lui să se amestece cu ura.
   Întoarse mașina pe o porțiune îngustă de drum la jumătatea distanței spre Sod Beach și își făcu drum cu grijă prin noroi, până când pădurea îi apăru în cale, blocându-i drumul. Opri luminile, apoi motorul, cu ploaia răpăind în mașină, vântul șuierând pe lângă el și urletul valurilor bubuind asupra lui, chemându-l, făcându-i semne.
   Ascultând doar vocile dinăuntrul lui, uitând de realitate, Harney Whalen deschise brusc portiera și păși afară în furtună.
   Un minut mai târziu mașina poliției rămase abandonată în pădure.
   Harney Whalen dispăru în noapte.

   Când se auzi bătaia din ușa de la intrare, primul impuls pe care îl simți Brad Randall fu unul de teamă - teama care te cuprinde brusc când auzi un sunet neașteptat în noapte. Dar, când auzi o voce strigând afară, teama se risipi și se grăbi spre ușă.
   - Nu-l găsesc! strigă Chip Connor când veni din furtună. A dispărut și cred c-o să se întâmple din nou!
   - Pe cine nu poți să găsești? întrebă Brad. Pentru numele lui Dumnezeu, calmează-te. Bați câmpii.
   - E vorba de Harney Whalen, zise Chip gâfâind. Sunt sigur. A fost bolnav în ultimul timp, iar astăzi s-a înfuriat pe mine. Atunci m-am dus și l-am găsit pe doctorul Phelps.
   Chip se trânti într-un scaun și încercă să-și tragă sufletul.
   - Phelps? întrebă Glen. Ce naiba are el de-a face cu asta?
   - Mi-a spus despre Harn, zise Chip. Mi-a spus că Harn are pierderi de memorie.
   - Pierderi de memorie? repetă Brad. Ce fel de pierderi de memorie?
   - La fel cum are Robby, nu-și pierde cunoștința, dar nu-și aduce aminte ce face. De îndată ce mi-a spus Phelps, m-am întors la secție, dar plecase. Haina e tot acolo, dar el nu mai e.
   - Poate că s-a dus acasă, sugeră Glen, deși era convins că nu era adevărat.
   - Acolo m-am dus prima dată, zise Chip. Așa că m-am gândit că e mai bine să vin aici și să vă previn. Dacă e adevărat ce credeți, probabil că bântuie pe undeva pe plajă.
   - Dumnezeule! gemu Elaine. Casa e încuiată?
   - A fost încuiată toată seara, zise Brad.
   - Am să verific oricum.
   Luă un felinar și porni spre sufragerie, cu intenția de a controla tot parterul.
   - Trebuie să-l găsim, zise Chip imediat ce ieși Elaine din cameră.
   - Poate că nu, răspunse Brad. Atâta timp cât suntem cu toții aici, sunt prea mici șansele să găsească Whalen pe cineva pe plajă. Nu în seara asta.
   Ca și cum ar fi venit să confirme ce spusese el, săgeata unui fulger lovi, iluminând scurt încăperea, apoi pocnetul tunetului scutură casa, zguduind ferestrele.
   Când tunetul încetă, golul rămas dintr-o dată fu umplut de țipătul de groază scos de Elaine Randall. O secundă mai târziu apăru în ușa dormitorului.
   - Au plecat! strigă ea, cu fata palidă și vocea sugrumată. Copiii au plecat.
   Glen Palmer porni spre dormitor și Elaine se dădu la o parte ca să-l lase să treacă. Căută frenetic cu privirea prin cameră, apoi se duse la fereastra deschisă, ploaia rece, mânată de vânt, ciupindu-l de față.
   - Te rog, imploră el în tăcere. Lasă-mi copiii.
   Când se întoarseră în sufragerie, Chip și Brad îl așteptau, cu hainele pe ei, cu lanternele în mână. Lângă șemineu stătea Mac Riley, nesigur pe el.
   - Cred că ar trebui să merg și eu. Îl cunosc pe Harney de când era mic. Dacă se întâmplă ceva cu el...
   - Nu, bunicule, răspunse Chip. Stai aici. Nu poți să te miști la fel de repede ca înainte, iar doamna Randall n-ar trebui să rămână singură.
   - Te rog, imploră ea. Te rog, rămâi cu mine. Dacă trebuie să aștept singură, o să-nnebunesc. Știu eu.
   Suspinând ușor, se cufundă într-un scaun. Brad porni spre ea, dar Mac Riley îl opri cu mâna.
   - Duceți-vă, zise el. Găsiți copiii. Noi o să ne descurcăm, vă promit.
   Pe când Chip, Brad și Glen ieșeau în noapte, Mac Riley scormoni în foc, apoi plecă într-un control prin casă, verificând ușile și ferestrele. Când se întoarse în camera de zi, încercă s-o liniștească pe Elaine.
   - Îi vor găsi pe copii, zise el cu blândețe. Nu te îngrijora.
   Dar, în sinea lui, bătrânul însuși era îngrijorat.

Capitolul 30

   Furtuna tuna în jurul lor, tăișul vântului care șuiera pe deasupra vârfurilor copacilor, oferind un contrapunct straniu la urletul valurilor, pe când marea se afla în plin flux. Plaja se micșorase cât o panglică îngustă de nisip, aflată între marea furioasă și grămada de bușteni uzi care trosneau și erau deplasați de furtună.
   - Nu văd nimic! strigă Missy, ținându-se de mâna fratelui ei, împleticindu-se orbește în urma lui, în timp ce el mergea repede prin noapte.
   Dacă o auzise, Robby nu dădu niciun semn. Starea de agitație pe care i-o dădea plaja îl stăpânea și simțurile lui preferau sălbăticia elementelor naturii, absorbind energia dezlănțuită a furtunii. Corpul lui se umplea de o ciudată voioșie care îl incita, în același timp calmându-l. Era un sentiment pe care nu prea îl înțelegea, dar îl accepta și era plin de recunoștință pentru el.

   Missy se opri brusc și Robby aproape că-și pierdu echilibrul când ea îi smuci mâna.
   - E ceva aici, șopti Missy, trăgându-se aproape de Robby, cu buzele lipite de urechea lui. Simt eu.
   - Nu-i nimic aici, zise Robby. Doar noi.
   - Ba este, insistă Missy. E ceva în pădure și ne caută. Hai să ne întoarcem. Te rog.
   - Nu putem să ne întoarcem, îi spuse Robby. Acum nu se mai poate.
   Porni din nou înainte, trăgând-o pe Missy după el, iar ea începu să plângă cu suspine, copleșită de spaimă. Cum înaintau de-a lungul plajei, ea începu să vadă forme, siluete ciudate, strălucitoare, mergând alături de ea, în fața ei, în spatele ei, apropiindu-se, întinzându-se spre ea.
   Începu să țipe.

   Harney Whalen se ghemui în spatele grămezii de bușteni care separa plaja de pădure și ascultă sunetele din capul lui. Râsul devenea tot mai puternic și țipetele bunicii lui păreau să dispară.
   Un fulger lumină și șeriful văzu două siluete venind spre el de-a curmezișul plajei.
   Erau siluete mici, dar știu cine erau.
   Erau străini.
   Străinii îi omorâseră bunicii în timp ce el privea neputincios.
   Vru să fugă, să plece și să se ascundă, așa cum făcuse cu mulți ani în urmă.
   Dar nu putea. Simțea cum îl prindea ceva, forțându-l să rămână unde era. Se întoarse și în noapte, lângă el, era cineva.
   Bunica lui, cu trăsăturile ei puternice, stilizate, strălucind în noapte, cu ochii ei întunecați, scăpărând, se afla lângă el.
   În timp ce ploaia îl uda, iar vântul îi sfâșia hainele, înfiorându-l, ea îi șoptea cuvintele care răsunau pe fundalul zgomotului ritmat al valurilor.
   Nu fugi. Răzbună-te. Răzbună-te.
   Harney rămase în spatele bușteanului și așteptă ca ei să se apropie.
   Se ghemui și mai mult, făcându-se mic, și ascultă cuvintele bătrânei Klickashaw de lângă el. Ea îi vorbea de relele de demult...
   Pe plajă, Robby și Missy, cu vârtejul vântului împrejurul lor, mergeau grăbiți, nepregătiți pentru pericolul care îi aștepta în pădure.

   Jos pe plajă, Chip Connor, Brad Randall și Glen Palmer mergeau repede prin furtună, lumina de la lanternele lor jucând pe nisip, aproape netrebuincioasă în ploaie.
   - N-o să-i găsim niciodată! strigă Brad, ridicând glasul în ploaie. Dacă stăm împreună. Hai să ne împrăștiem.
   - Tu mergi pe linia țărmului, spuse Chip. Glen, stai pe la mijlocul plajei. Eu merg spre pădure. Și strigați-i. Ne-ar putea auzi și, în plus, putem să ne ținem urma unul celuilalt. Nu cred că trebuie să ne distanțăm prea mult.
   Se împrăștiară și cele 3 puncte luminoase se risipiră pe plajă, vizibile doar pentru câțiva metri, dar luminând drumul căutătorilor. Începură să strige numele copiilor.

   Robby începu s-o tragă pe Missy spre pădure dar ea dădu înapoi, nevăzând altceva, cu ochii ei înspăimântați, decât siluetele ciudate din jurul ei, întinzându-se spre ea. Un sunet slab plutea în noapte, aproape pierdut în furtună.
   Missy îl opri pe Robby.
   - Cineva ne strigă. Îmi aud numele.
   Robby se uită fix la sora lui, smucindu-i mâna.
   - Trebuie să mergem în pădure. E mai sigur acolo, șuieră el.
   Încă o dată sunetele slabe răsunară în noapte.
   - Missy! Robby!
   Copiii se ghemuiră nesiguri în nisip, străduindu-se să audă mai bine, dar era zadarnic. Vântul crescu, urlând dinspre ocean, purtând cu el mirosul înțepător al apei sărate.
   Începură să se cațăre pe grămada de bușteni.

   Harney Whalen auzise și el vocile care strigau. Dar în mintea lui era mai puternică vocea bunicii lui, șoptindu-i, îndemnându-l, liniștindu-l.
   Suntem cu tine. Te vom ajuta. Ești un copil al furtunii. Ești al nostru.
   Se ridică în picioare, înfruntând furtuna, și exaltarea îl cuprinse. Bunica lui striga la el.
   Răzbunare! Răzbunare!
   Fulgerul lovi.
   Strălucirea de o clipă păru să țină o eternitate și cele 3 siluete înghețară, holbându-se unele la altele peste bușteni.
   Și Missy știu.
   - El e! țipă ea. E aici, Robby. O să ne omoare.
   Harney Whalen nu auzi cuvintele pe care le țipă Missy, ci doar sunetul lor. Se uită cu răutate la cele două siluete, nevăzând doi copilași înspăimântați, ci două siluete din trecut, două forme de neidentificat, râzând de el, râzând de ceea ce le făcuseră bunicilor lui.
   Trebuia să le distrugă.
   Porni peste bușteni.
   Cei doi copii, treziți la realitate, începură să alerge în sus pe plajă.
   Lumina fulgerului se stinse și se auzi trăsnetul.

   - Îi văd! strigă Brad, când îl cuprinse din nou întunericul. La nord! Sunt la nord, chiar lângă pădure.
   De o parte și de alta a lui, punctele luminoase care îi anunțau pe Chip și Glen începură să se miște în întuneric, căci cei trei bărbați o luară la fugă.
   Apoi auziră țipetele înspăimântate ale lui Missy, conducându-i în noapte.

   Copiii o rupseră la fugă în întuneric, auzind ritmul pașilor în spatele lor. Apoi Robby se împiedică și căzu, iar Missy se răsturnă peste el.
   Harney Whalen, cu respirația întretăiată, îi prinse din urmă și se lăsă peste ei, încruntându-se la ei ca un uriaș fioros.
   Missy îl văzu prima; ochii ei se măriră de teroare și țipă în întuneric.
   Apoi simți o mână astupându-i gura și țipătul ei fu curmat.
   Robby se eliberă din strânsoarea brațelor, dar mintea lui era prea confuză și nimic nu avea vreun sens pentru el. Se dădu la o parte, uitându-se neajutorat la sora lui care se zbătea, apoi începu să strige.
   - Dumnezeule, i-a prins! strigă Glen când auzi mai întâi strigătul de teroare al lui Missy, apoi urletul nereținut al lui Robby.
   Cei trei bărbați alergau acum împreună, luminând cu lanternele întunericul, rugându-se să ajungă la copii înainte de a fi prea târziu.
   Și atunci îi găsiră. Chip Connor se aruncă în spatele lui Harney Whalen, apucându-l pe șerif de ceafă. Whalen îi dădu drumul lui Missy și se întoarse spre Chip, luptându-se cu disperare cu atacatorul lui nevăzut.
   Glen o prinse pe Missy și o ținu pe copila care plângea aproape de el, mângâind-o pe cap, încercând s-o liniștească.
   Apoi Robby se aruncă în brațele lui Glen, și cei trei se ținură unul de altul, nepăsători la ceea ce se petrecea în jurul lor.
   Brad stătea neputincios, vrând să-i vină în ajutor lui Chip, dar nefiind sigur că ar face bine.
   Și atunci, până să se hotărască, Whalen se eliberă din strânsoarea lui Chip și fugi.
   Chip vru să-l urmărească, dar Whalen dispăru în întuneric.
   - Încotro a luat-o? întrebă Chip. Nu-l găsesc.
   - Spre apă! strigă Brad.
   Începură să alerge. Brad lumină în față, în timp ce vântul se agăța de hainele lor.
   Atunci îl văzură.
   Harney Whalen era în valuri, străbătând apa.
   Chip porni după el, dar Brad îl opri, ținându-și lumina pe silueta șerifului, bătând în retragere.
   - Lasă-l să se ducă! strigă Brad.
   Chip se opri, ascultând instinctiv ordinul.
   În timp ce cei doi bărbați priveau, un val imens apăru din mare, spărgându-se peste capul lui Harney Whalen.
   El se luptă cu forța apei preț de o clipă, cu brațele zbătându-i-se fără folos în aer.
   Apoi dispăru, luat de mare.

   Chip păși încet înapoi unde stătea Brad, care ținea încă lumina pe locul unde dispăruse Harney Whalen.
   - De ce m-ai oprit? întrebă Chip moale.
   - E mai bine așa, răspunse Brad. Așa știm că se termină.
   Apoi se întoarseră de la mare și porniră înapoi spre Glen Palmer.
   În spatele lor, începea refluxul.
   Peste o oră furtuna se dezlănțui.
   Sod Beach era liniștită.

EPILOG

   - S-a terminat, zise Chip când intră în camera de zi a familiei Randall.
   Brad și Elaine se uitară la el întrebător, dar lui Glen Palmer păru să nu-i pese.
   Trecuseră două săptămâni în care ciudata poveste a lui Harney Whalen străbătuse în șoaptă Clark’s Harbor, două săptămâni în care oamenii din oraș ajunseseră să accepte ceea ce se petrecuse.
   Astăzi se terminase. Ancheta procurorului avusese loc. Fusese o anchetă ciudată.
   Existaseră câteva fapte discutabile. Mult timp se pierduse în speculații, încercându-se că se stabilească exact ce se întâmplase cu șeful poliției.
   În cele din urmă se stabilise că moartea lui Harney Whalen fusese sinucidere. Nu se pomenise nimic de celelalte morți din Clark’s Harbor, morțile care îi pătau istoria ca o ciumă. Dar, în afara anchetei, oamenii vorbeau, se întrebau și scoteau exclamații de compasiune.
   Compasiune pentru cei care muriseră, dar și pentru Whalen care, după toate evidențele, îi omorâse.
   - Vor să preiau eu postul lui Harney, zise Chip când termină să le povestească rezultatele anchetei.
   - Și ai de gând să accepți? întrebă Brad.
   - Nu știu, zise Chip nesigur. Pare rezonabil, dar nu știu dacă vreau postul.
   - Ai fi bun pentru el, sugeră Glen Palmer.
   - Nu asta mă preocupă, răspunse Chip. E vorba de amintiri. Prea multe amintiri. Aș face probabil prea multe lucruri altfel decât Harn.
   - Și ce-ar fi rău în asta? întrebă Elaine.
   Chip clătină din cap.
   - Asta nu știu. Harn nu era rău în totalitate. Multă vreme a condus bine lucrurile. Dacă n-ar fi mers totul atât de rău pentru el.
   Renunță la gând, apoi se întoarse către Brad.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el. Nu există nicio explicație?
   - O teorie, zise Brad. Dar n-o voi putea dovedi niciodată. Exista o legătură între Robby și Harney Whalen.
   - Nu înțeleg... începu să spună Chip, dar Brad îl opri.
   - Nici eu nu sunt sigur. E ceva legat de bioritmuri și bioritmurile sunt niște lucruri imprecise. Știm că ne controlează, dar nu știm de ce. De aceea nu știm nici ce sunt. Fiecare are un sistem determinat de ritmuri, de când se naște, și sistemul se repetă la 58 de ani și 67 de zile o dată. Întâmplător, exact cu atât era mai bătrân Whalen decât Robby. În mod evident, amândoi aveau un bioritm afectat de furtunile de aici. Pentru Robby, efectul era benefic. Pentru Whalen, ei bine, cuplat cu trauma pe care o suferise când era copil, efectul a fost dezastruos.
   Chip se holbă la psihiatru.
   - Cum de nu te-ai gândit la asta dinainte? vru să știe el. Dacă știai că o să se întâmple așa ceva, Harn ar fi putut fi...
   Brad îl întrerupse din nou.
   - Îmi pare rău Chip, zise el blând. Nu se putea face nimic. De fapt, nici nu știu dacă teoria mea e corectă. Nu e decât o teorie, dar se potrivește cu faptele. Și cu bioritmurile mai ales. Nu poți preciza ce se va întâmpla, dar adeseori ele explică ce s-a întâmplat. Ai putea să le consideri un instrument pentru „mintea cea de pe urmă”, adăugă el cu o grimasă.
   Dar pe viitor? se întrebă el. Ochii lui rătăciră pe fereastră, apoi se opriră asupra lui Robby Palmer. Băiatul mergea încet pe plajă, studiind nisipul de sub picioare.
   Cuvintele îi reveniră în minte. Dar în viitor? Acum că Harney dispăruse, ce-i rezerva plaja lui Robby?
   Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Chip Connor se ridică brusc în picioare.
   - Cred că o să mă duc să mă plimb, zise el, aproape cu indiferență. Un lucru e sigur în privința plajei - întotdeauna a fost un loc bun pentru cugetare.
   În timp ce-și trăgea haina pe el, Chip aruncă o privire la calmul de la Sod Beach. La orizont, ca întotdeauna, părea să se pregătească o furtună, dar nu mai constituia o amenințare, nu mai trezea teama că ceva teribil era pe cale să se întâmple...
   Și totuși, departe în josul plajei, putu să-l vadă pe Robby, stând acum nemișcat, privind fix la orizontul care se întuneca, cu cățelușul țopăind la picioarele lui.
   Un fior îl străbătu pe Chip în tot corpul și își încheie haina strâns la gât.

   Părăsi casa veche și porni spre nord, fără să se oprească, până ajunse în punctul în care Harney Whalen dispăruse în valuri.
   Ochii lui Chip scrutau marea, căutând fără să-și dea seama cadavrul șefului poliției.
   Nu fusese găsit, nu apăruse pe plajă, nici aici, nici pe plajele din nord, care fuseseră toate inspectate cu regularitate.
   Chip se întoarse cu spatele la mare și porni spre pădure. Când își croi drum spre vârful grămezii de lemne, vântul începu să bată.
   Cu două săptămâni în urmă, l-ar fi înspăimântat.
   Se așeză pe un buștean lung, argintiu, și încercă să-și organizeze lucrurile în minte, încercă să separe amintirile - încercă să le repartizeze pe categorii, păstrând amintirile bune și renunțând la cele rele.
   Voia să creeze două imagini ale lui Harney Whalen: cea pe care o cunoscuse atât de bine, cea pe care ajunsese s-o respecte și s-o admire; și cealaltă, mai recentă, cea a lui Harney Whalen a cărui minte era chinuită, pe de-o parte de amintiri mai vechi, pe de alta de aceleași elemente ale naturii care acum răsuceau bușteanul pe care stătea Chip. Poate că, reflectă Chip, bunicul lui avea dreptate - marea era cea care îl luase pe Harney.
   Când soarele coborî și vântul începu să bată mai tare, Chip începu să tremure. Privea nisipul ridicându-se, purtat de vânt pe plajă.
   Văzu ceva, ceva ce fusese îngropat în plajă, dar acum era descoperit de vânt.
   Curios, coborî de pe buștean până la acel ceva.
   Îl recunoscu instantaneu. Era Scooter, cățelușul lui Missy și Robby Palmer.
   Era cald încă.
   Gâtul îi fusese răsucit.
   Când furtuna izbucni asupra lui, Chip se întoarse spre pădure, înspăimântat dintr-o dată. Cărând corpul cățelușului, Chip urcă din nou până la buștean, dar de data asta trecu peste el și intră în pădure.

   Robby Palmer simți primii stropi de ploaie stropindu-l pe față și fu bucuros. Așteptase furtuna toată după-amiaza și acum venise.
   O dată cu furtuna venea și starea lui de surescitare.
   Și o dată cu starea aceea veneau și siluetele și vocile.
   Nu povestise nimănui despre lucrurile pe care le vedea acum pe plajă. Era sigur că nu l-ar crede nimeni în afară de Missy, dar nici pe ea n-o crezuseră.
   Încă nu era sigur exact cine erau oamenii de pe plajă sau de ce se aflau acolo.
   De obicei, executau dansuri ciudate, care se terminau întotdeauna cu îngroparea cuiva pe plajă. Dar pe Robby nu-l înfricoșau pentru că știa că era de-al lor. El aparținea plajei și plaja îl iubea.
   Locul străinilor nu era acolo. Străinii care veniseră și luaseră plaja de la oamenii cărora le aparținea și pe care îi trădaseră.
   Când crescu furtuna, începu dansul, iar Robby îl urmări din pădure. Atunci se porniră vocile, spunându-i să li se alăture la dans.
   Dar nu știa cum.
   Ai să știi, spuseră vocile.
   Robby sesiză deodată o siluetă care își croia drum peste bușteni.
   Trădare, șoptiră vocile. Trădare.
   Silueta se apropie, iar vocile șoptiră din nou.
   Răzbunare. Răzbunare.
   Robby nu prea înțelegea cuvântul, dar știu ce să facă.
   Luă un băț greu și se furișă în spatele copacului.
   Așteptă și ascultă vocile.
   Întreaga forță a furtunii se dezlănțui asupra țărmului, șfichiuind copacii în timp ce mareea înainta, venind înaintea norilor ca un mesager al morții.
   Când valurile crescură, Robby Palmer, care nu vedea în ochi altceva decât furtună, ieși din pădure, croindu-și drum printre resturile albe de bușteni răspândiți pe plajă.
   Se afla în mijlocul lor și, când ceremonia ajunse în punctul culminant, dansatorii furtunii întinseră mâinile spre el și îl rugară să li se alăture în strigătul lor pentru străini.
   La început nesigur, dar apoi cu sentimentul că făcea ceea ce trebuia, Robby Palmer se lăsă în seama lor. 
 
SFÂRȘIT