Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 .................................................

3-5

 

               De-abia după a doua tură Cora deschide gura despre băuturi, după ce a văzut trei aliniate pe tejgheaua mea.

   - A fost ideea mea, zice.
   - Poftim?
   - Rețeta. Mie mi-a venit ideea. I-am spus de ea lui Nick la prânz.
   Nici măcar nu-i supărată, doar blocată undeva între șoc și acceptare. El i-a furat ideea. Ca un personaj negativ din desenele animate, ca un huligan dintr-un serial de comedie. Pur și simplu, a furat-o. Iar eu n-am avut habar.
   - Îmi pare rău, îi spun.
   - E în ordine.
   Nu-i în ordine, dar sunt șefa ei, așa că se preface că este. Pleacă înainte să-i pot cere din nou iertare.
   Oamenilor le place să creadă că afacerile sunt opusul vieții personale.
   Oricine căruia i-a păsat vreodată de munca lui, fie și doar un pic, o să-ți spună că asta-i o tâmpenie. E cel mai personal lucru ceea ce facem aici. Și când eu fac greșeli, sunt oameni care suferă. Nu contează că e vorba de muncă. În cele din urmă, totul este metabolizat ca tristețe.

   Ziua Recunoștinței ne înghite ca o ciupercă atomică, apoi se termină devreme. E o sărbătoare de familie. Nimeni nu vrea să fie plecat de acasă după 11 noaptea. Restaurantul se liniștește. Timp de câteva minute plutim, nu prea știm cum să existăm după haos. Oftăm. Ne masăm gâtul, ne suflăm nasul, golim sticle de apă. Ca după un uragan, începe curățenia.
   - Vrea cineva să ia astea acasă?
   Sophie ridică o cutie de carton plină cu pungi de fursecuri - jumătate trufe de ciocolată, jumătate biscuiți cu lavandă. Toată seara le-am dăruit când aduceam nota de plată. Au mai rămas vreo 10.
   Nimeni nu spune nimic. Nu ne sfiim să luăm ceva gratuit, dar deocamdată ne-am săturat cu toții de restaurant. Nimeni nu vrea să ducă acasă amintiri ale serii.
   Sophie se uită prin încăpere.
   - Haideți, oameni buni. N-o să las astea să se strice și nici nu le mănânc eu.
   Privirea îi poposește pe mine.
   - Șefa?
   Nu-i poți spune „nu” lui Sophie.
   - Da, bine.
   Iau cutia și îi mulțumesc. După ce terminăm curățenia le spun lui Eric și Yuwandei să meargă înainte.
   - Unde naiba te duci? vrea să știe Yuwanda. E aproape miezul nopții.
   Născocesc o poveste despre ceva ce trebuie să iau de la farmacie.
   Yuwanda mă fulgeră cu o privire sceptică. Aștept să insiste - să sublinieze că farmacia închide la 10 și în niciun caz n-o să fie deschisă la ora asta de Ziua Recunoștinței - dar e prea obosită pentru asta. Știe din perioada de după moartea părinților mei că uneori am nevoie să fiu singură și că nu ajută la nimic să pui întrebări.
   - Ai grijă doar cum conduci.
   Ajunsă în mașină, îmi scot telefonul. După seara din cămară, Aidan și cu mine nu ne-am trimis mesaje timp de 24 de ore, de parcă am fi fost prea uluiți ca să vorbim. Apoi, chiar când mă pregăteam de culcare, mi-a scris: „Mă gândesc la tine :)”.
   „A, da?”, i-am răspuns. „Da”, a zis el. Am răspuns: „La fel :)” și de atunci am revenit la programul obișnuit de mesaje. De asemenea, a revenit la restaurant marți. Mi-am petrecut ziua într-o ceață plină de electricitate, privind spre ușă, chiar dacă știam că încă nu e timpul. Când a intrat, în cele din urmă, am simțit un gol în stomac. S-a uitat în ochii mei. A zâmbit. I-am zâmbit și eu. Timp de câteva clipe am fost doar noi doi. Doi idioți fericiți, împărtășind cel mai dulce secret din lume.
   N-am repetat isprava din cămară. Dar erau priviri știutoare, o mângâiere rapidă pe încheietura mea când a luat nota de plată, o cuprindere a taliei când nu se uita nimeni. Și chiar înainte de închidere, o minune: a așteptat până ce s-a golit sala, apoi mi-a spus să închid ochii și să întind mâna. Când am făcut-o, mi-a pus în palmă un obiect rece și mi-a închis degetele peste el.
   - Haide, a zis. Deschide ochii. Uită-te.
   Mi-am desfăcut degetele și am văzut un lănțișor de argint. Semnul infinitului atârnând pe lanțul subțire, cu un cuarț roz în partea din spate.
   - O, Doamne! am șoptit. De unde-l ai?
   N-a răspuns. Mi-a spus să mă întorc cu spatele.
   - Sper că ăsta nu e prea mult ca să-l porți la serviciu.
   I-am spus că e perfect. Mi-a strâns părul și l-a dat blând deoparte. Am stat nemișcată cât a prins închizătoarea, m-a trecut un fior când încheieturile degetelor lui mi-au atins ceafa.
   Iar acum e rândul meu. Nu-i o bijuterie, însă fursecurile lui Sophie sunt cel mai bun lucru pe care îl am de oferit pe moment.
   Deschid telefonul și tastez: „Hei. Am o surpriză pentru tine”.
   Apăs pe „trimite” și pornesc mașina. Casa judecătorului nu-i departe de centru, vreo 10 minute cu mașina de la restaurant, pe drumul principal. Aș putea să pornesc într-acolo. Peste vreo 5 minute buzunarul îmi vibrează.
   Încetinesc și mă uit la telefon.
   „Ce este?” îmi răspunde el.
   Tastez cu o mână: „O să afli curând. Fac o livrare la domiciliu :)”.
   Sunt pe cale să accelerez când telefonul vibrează iar.
   „Când?”
   „În vreo... două minute? Sunt aproape de capătul străzii tale lol.”
   Mă uit la mesaj, apoi șterg lol și îl trimit. Imediat apar cele trei puncte care înseamnă că el scrie.
   „Bine. Stai acolo. Vin eu la tine. Cece a adormit și nu vreau s-o trezesc. Prima Zi a Recunoștinței fără mami, știi?”
   Capul mi se lasă pe spate, lovesc tetiera. Cum de nu m-am gândit la asta?
   Ne-am trimis mesaje de dimineață, obișnuitele „Bună” și „Îți doresc o zi frumoasă”. După asta, nebunia de Ziua Recunoștinței m-a ținut prea ocupată ca să mă uit la telefon așa de des cum aș fi vrut. N-am reușit decât un „O Zi a Recunoștinței fericită!” scurt - și, îmi dau seama acum, prostesc - cât am luat o pauză ca să merg la baie, în vreme ce Eric bubuia în ușă zbierând ceva despre votcă Grey Goose.
   „Desigur”, îi răspund. „Îmi pare tare rău că pic așa, pe nepusă masă. Te aștept la distanță de o stradă”.
   Nu răspunde. La naiba! Ce-o fi fost în capul meu, să mă înființez acolo fără să-l anunț?
   E prea târziu să fac cale-ntoarsă. Trebuie să fie deja pe drum. Conduc mai departe pe stradă, virez la stânga și opresc motorul.
   Peste câteva secunde apare alergând ușor. Ies din mașină. N-are canadiană, doar un pulover bej gros. N-are nici fular sau mănuși. Când ajunge la mine, chicotesc și arăt spre gâtul lui dezgolit, spre mâinile goale.
   - Cât de repede ai țâșnit din casă?
   Înainte să răspundă se uită în jur, ca și cum ar verifica dacă suntem singuri. Apoi își lipește buzele de ale mele, un pupic ușor la început, apoi un sărut mai lung.
   - Cred că mă grăbeam să te văd.
   Mâinile i se strecoară sub paltonul meu și îmi găsesc șoldurile. Mă apasă cu blândețe pe mașină. Îi cuprind umerii cu brațele, îmi îngădui să mă topesc în el.
   Pentru o clipă uit de Ziua Recunoștinței. Uit de restaurant. Uit de marje, de sidecar-uri, de idei furate - de nodul din gât când mă gândesc la viitor, de apa înghețată din plămânii mei când încerc să mă imaginez peste 5 ani, 10 ani, 20 de ani.
   Oricât de greu mi-ar fi, mă trag deoparte destul de mult timp ca să-i dau cutia cu fursecuri.
   - Din partea lui Sophie pentru clientul nostru preferat.
   El ridică în lumina unui felinar una dintre pungi.
   - Fursecuri. Ce drăguț! Mulțumesc. Și te rog să-i spui lui Sophie că-i mulțumesc și ei.
   Îi spun „Cu plăcere” și din nou că îmi pare rău, foarte rău că m-am înființat așa. Că ar fi trebuit să știu, dar nu m-am gândit, că sper din toată inima că nu l-am deranjat.
   - Nu-ți face probleme.
   Pune cutia pe plafonul mașinii.
   - Ar trebui să mă duc înapoi, zice, însă nu o face.
   Ceva îl ține acolo. O ispită. Un moment mai bun decât își imaginase, care imploră să fie prelungit.
   Mă atinge iar. Îmi cuprinde ceafa în căușul palmelor, mă trage ușurel de păr. Îmi mușcă ușor, iute, buza de jos. Am pântecul în flăcări.
   Respirația mi se îngreunează. Îl lipesc de mine cât de tare îmi îngăduie brațele îndurerate. Îl vreau, pe el tot, și vreau să mă aibă toată. Bâjbâie pe la puloverul meu, pe la bluză. Degete nesățioase pe pielea mea. Răceala lui lipită de căldura mea. Închid ochii.
   Poate că simte înainte de a se auzi. Buzele i se desprind. Mâinile i se trag de pe mine. Înainte ca vreunul dintre noi să înregistreze - înainte să pot începe să-mi fie dor de el - ajunge la noi.
   Un țipăt, atât de pătrunzător, încât sfâșie în două noaptea.

33. FEMEIA DIN CASĂ

   Îți spune cum s-o minți pe Cecilia despre Ziua Recunoștinței. „Spune-i că nu mergi să-i vezi pe ai tăi”, te instruiește într-o noapte. „Spune-i că sunt plecați. Că au muncit din greu toată viața și acum își petrec toate sărbătorile pe un vas de croazieră”.
   Ceciliei nu-i pasă prea mult de planurile tale pentru Ziua Recunoștinței.
   Îți povestește ce obișnuia să facă împreună cu mama sa în acest moment al anului. În cele mai multe seri gătea tatăl, dar Ziua Recunoștinței - asta era treaba mamei, zice. Era o anumită rețetă cu saramură, piure de cartofi cu un pic de coajă lăsată acolo, fursecuri cu bucățele de ciocolată pe care le coceau împreună și le ofereau vecinilor.
   Tatăl scrâșnește din dinți pe când ea înșiră amintirile. E în el o înțepeneală, o încordare a umerilor. E un tată. E un părinte singur. În seara sărbătorii se străduiește. Într-un fel. Așterne masa cu șervete de pânză în locul celor de hârtie, vârâte în inele cu curcani pe care le-a făcut demult Cecilia. Lumânări portocalii, farfurii de carton auriu cu margine roșie.
   În loc de curcan a fript o gâscă. Zice că un tip de la serviciu a prins-o el însuși. A congelat-o și i-a vândut-o acum două zile. Simți cum îți urcă în gât fiere. Plimbi prin farfurie carnea, albă și pătată. Te silești să mesteci și să înghiți, să mesteci și să înghiți. Nu-i ceva firesc pentru tine să te hrănești cu o făptură prinsă în pădure și ucisă.
   Morcovi cu rozmarin. Cartofi mici și alungiți. Sos de merișoare din conservă, exact așa cum îi place Ceciliei. El își dă silința. Asta e fetița lui și are nevoie să-l iubească. Are nevoie să fie ascultătoare, oarbă și plină de adorație. Are nevoie să vadă tot ce a făcut el ca să fie fericită.
   După cină e un film. Cecilia nu vrea filmele clasice de sărbători. Nici tu nu vrei. Nimeni n-are chef de familii mari și fericite.
   Cecilia caută printre propuneri. Se oprește la o comedie romantică de Crăciun. O tânără actriță englezoaică joacă rolul unei femei care și-a pierdut controlul asupra vieții sale, înnămolită într-o muncă fără viitor, înstrăinată de propria soră. Apare un tip nou, e clar că e un înger sculat din morți ca s-o salveze. O duce în aventuri prin Londra, îi arată toate lucrurile neobișnuite, fermecătoare, pe care ea le-a ratat.
   „Ți-a spus vreodată cineva”, întreabă tânăra actriță englezoaică în vreme ce îl urmează pe înger pe o alee întunecată, „că ai în tine ceva în genul unui ucigaș în serie?” Chipeșul înger zice că nu, „Oricum, nu mai mult de o dată”. Replica o face pe Cecilia să chicotească. Tatăl ei nu reacționează. Poate că nici nu aude. Poate că scrie mesaje. Nu știi. Te concentrezi pe ecran.
   Mintea îți zboară la prima Zi a Recunoștinței după ce te-a răpit. Cam pe atunci ți-ai dat seama că ești în asta pe termen lung. Că timpul tău în magazie va fi măsurat în ani, nu în luni. Ai încercat să nu-ți imaginezi familia ta - părinții la masa de cină, păstrând aparențele. A venit fratele tău în vizită din Maine sau a lipsit cu totul de sărbători?
   Obișnuiai să fii o parte a unui întreg mare. Atât de des i-ai ținut laolaltă pe tată, mamă, frate. Înseninând atmosfera după o ceartă, aducând acasă note mari, vești bune, materiale pentru felicitarea de Crăciun a familiei. Au continuat fără tine? Sau familia s-a împrăștiat, cu legăturile distruse, așa cum se întâmplă adesea după o pierdere cumplită?
   - Fir-ar să fie!
   El ridică privirea de la telefon. Mijește ochii.
   - Trebuie să ies un moment, zice peste film. Stai aici.
   Aparent i se adresează Ceciliei, însă știi că se referă la tine. Telefonul îi zumzăie. Coboară privirea, apoi o ridică iar.
   - Mă întorc imediat. Doar iau ceva.
   Scrie rapid ceva, apoi pune telefonul pe brațul fotoliului și își vâră picioarele în bocanci. Cecilia oprește filmul.
   - Ce se întâmplă?
   El ridică privirea, încălțat cu un bocanc și cu celălalt în mână.
   - Nimic. Doar o prietenă care vrea să-mi dea ceva.
   Expresia lui e ca în noaptea în care te-a adus în casă, când vocea fiicei sale a răsunat din celălalt capăt al coridorului. Se întâmplă atât de rar să-l vezi așa! Luat prin surprindere, trudindu-se să împiedice cele două vieți ale sale să se ciocnească.
   - Mă întorc imediat, zice înșfăcând cheile casei. Nu mă duc departe.
   Încet, dinadins, adaugă pentru tine:
   - O să fiu în apropiere.
   Arată spre un loc necunoscut la vest de casă.
   - Nu lipsesc decât câteva minute.
   Cecilia își flutură scurt mâna spre el, nerăbdătoare să pornească iar filmul. Tu îi faci tatălui ei un mic semn cu capul.
   El sare mai degrabă decât merge spre ușă și, după o ultimă privire spre tine, iese. Ușa se încuie pe dinafară, o precauțiune inutilă, care împiedică nepoftiții să intre, dar nu - ești conștientă în mod acut de asta - împiedică pe cineva să iasă din casă.
   Creierul îți fierbe. Gânduri zburătăcesc în jurul tău ca niște țânțari, țiuind, prea iuți pentru tine. Vrei să le prinzi, încerci să le clarifici unul câte unul.
   El a plecat. Nu pentru mult timp, a zis, dar a plecat. Nu sunteți decât voi două. Tu și Cecilia. Îți schimbi poziția pe canapea, ceva îți apasă stomacul, și atunci îl vezi.
   Telefonul lui.
   Era așa de zorit să plece, că și-a lăsat telefonul pe brațul fotoliului.
   Te uiți în jur. Cheia camionetei atârnă lângă ușă. Dar cum rămâne cu el?
   Unde este?
   Dacă ieși din casă - dacă fugi - o să te vadă?
   Cecilia se cuibărește lângă tine. Te trudești să rămâi concentrată.
   Creierul tău pășește prin terci de porumb, înoată prin melasă. Poți s-o părăsești?
   Un pumn ți se încleștează în coșul pieptului.
   Ai rămas pentru ea. În ziua în care nu ți-a prins bine cătușa. Ți-ai spus că rămâi din pricina camerelor de supraveghere. Pentru că nu ești sigură. Pentru că ești speriată. Însă ai fi putut să te convingi singură. Ai fi putut găsi curajul.
   A fost fata. Ai stat pentru fată. Știi asta acum.
   În orice fel o să ieși din asta, trebuie s-o implice pe ea. Vrei să fie în siguranță. Vrei să n-o scapi niciodată din ochi.
   Chiar înainte să plece, tatăl ei a arătat spre vest, în prima noapte, când te-a adus în casă, ați venit din direcția opusă. Chibzuiești. Ai nevoie să te încrezi în amintirile tale despre drum, despre urmele de cauciucuri, despre partea din care ai presupus că veneați. Ai putea să pornești cu mașina spre est și să urmezi aceleași drumuri. Te-a pus să închizi ochii, dar ai simțit sub tine mișcările line ale camionetei, ceea ce însemna asfalt.
   L-ai așteptat să dea greș. Ai avut grijă. Ai așteptat să fii sigură. Trebuie să fie de data asta.
   Dacă nu fugi acum - cu el plecat, cu telefonul și cheile mașinii la îndemână și contururile unui plan de evadare - atunci când?
   Urechile încep să-ți zumzăie. Cât timp ai irosit deja gândindu-te la toate astea - 2 minute, 3?
   Trebuie să fie acum.
   „Ai putea să fii acasă până la Crăciun”. Asta pune capac. E ultimul gând de care aveai nevoie ca să te împingă peste prag. Iei telecomanda și oprești filmul. Cecilia își înalță sprâncenele spre tine în chip de „E vreo problemă?”
   Nu știi cum să-i prezinți situația. Cum să-i spui că trebuie să plecați amândouă. Că sunt lucruri pe care tu le știi și ea nu, și că trebuie să aibă încredere în tine.
   Și tu trebuie să ai încredere în tine.
   - O să plec, îi spui. Am un drum de făcut.
   Ea se încruntă.
   - Acum?
   - Da.
   Înghiți în sec. Încerci să vorbești pe tonul clar, calm, al cuiva care are tot timpul drumuri de făcut, care își ține mașina parcată în apropiere.
   - Tocmai mi-am amintit... ceva. Trebuie să plec.
   Sună așa de real în gura ta, „trebuie să plec, trebuie să plec, trebuie să plec”.
   - Nu durează mult.
   Ea ridică din umeri. Îți dai seama că e deprinsă cu asta, adulți care pleacă la orice oră din noapte, dispar din motive necunoscute, se întorc de parcă ar fi lucrul cel mai firesc din lume.
   Apoi îi spui.
   - Trebuie să vii cu mine.
   Fruntea i se încrețește. Arată ca el când e iritat. Când îi vorbești, îi ceri lucruri. Ea e Cecilia. E fiica tatălui său.
   - Vino cu mine și gata, zici.
   Ea se răsucește înapoi spre ecran.
   - Nu pot, zău. Ar trebui să-i spun tatei. Și, ăăă, e filmul.
   E așa de drăguță, așa de politicoasă. O ia pe ocolite, ca să nu te necăjească. Găsește scuze, în loc să spună ceea ce este evident: „Nu pot să dispar în noapte cu o străină”.
   - E în ordine, zici. Tatăl tău n-o să se supere.
   Se încruntă. Minți, și o știe.
   Insiști.
   - O să fie în ordine.
   N-ai niciun argument ca s-o convingi și nici timp să te gândești la vreunul. El s-ar putea întoarce în orice clipă.
   Trebuie să plecați.
   - Haide!
   Te ridici. Ea nu se clintește. Are 13 ani. Nu 10, nu 6. N-o să te urmeze pentru că ai zis tu așa.
   Insiști.
   - Să mergem!
   Se trage un pic înapoi. O bați la cap, o sperii. Vrea s-o lași în pace. Nu-i momentul să dai înapoi. O să-i explici mai târziu. Pe moment nu-i nevoie decât să știe că ești de partea ei și că viața va fi mai bună dacă vine cu tine.
   - N-ai de ce să-ți faci griji. Nu-i decât un drum cu mașina. Bine? Facem doar un drum.
   Vrei să sune liniștitor, dar în vocea ta e o undă tăioasă care te tulbură. Îți pierzi răbdarea.
   O să fugi singură? Dacă nu te lasă s-o salvezi, te salvezi pe tine fără să privești îndărăt?
   O ultimă încercare.
   Te așezi la loc lângă ea. Privești în ochii care sunt pe jumătate ai lui.
   - Ascultă.
   Vorbești pe un ton scăzut, ai răsuflarea fierbinte și umedă, ceață pe o fereastră invizibilă.
   - Nu-i mare lucru. Doar o mică excursie. E în ordine, știi. Să petreci timp fără el. E în ordine să vrei asta.
   Ea se face ghem, își încrucișează brațele peste fluierele picioarelor.
   - Nu știi despre ce vorbești.
   Nu vrei să-i spui teoriile tale despre ceea ce se petrece noaptea. Știi că s-ar putea să greșești. Știi că nu știi nimic.
   Îți îmblânzești vocea cât poți de mult.
   - Și mie îmi plăcea să-mi petrec timpul cu părinții, zici. Când eram de vârsta ta.
   Simți furnicături în gât. E aici, ancorându-te ca o scoică pe o piatră. Trebuie să te desprinzi de casa asta. S-o desprinzi de el. S-o scoți ca pe o stridie, un trosnet și o cochilie care se deschide, ligamente care se desfac.
   - Și eu mi-am iubit părinții, îi spui. Încă îi iubesc. Zău că îi iubesc. Dar e în ordine să fii independent. E în ordine să-l părăsești. Doar pentru o vreme.
   Ea ridică privirea. Are obrajii aprinși, ochii negri de furie. Fata lu’ tata.
   - Nu înțelegi. Nu înțelegi nimic.
   Se chinuie să fie rea cu tine. Își răsucește degetele în noduri neliniștite, cu încheieturile albe și pielea stacojie.
   - N-ai habar cum e.
   Ridică privirea în tavan și inima ți se face țăndări. Fata își stăpânește lacrimile.
   - Nimeni nu știe, zice.
   Vocea i se zguduie ca un avion care cade de pe cer.
   - Nimeni nu pricepe.
    Ascultă.
   Trebuie s-o spui. Trebuie să te încumeți.
   - Știu, bine? Știu ce-ți face.
   Ea se uită la tine fără să înțeleagă.
   - Ce?
   Nu mai poți face nimic ca s-o păcălești. Fata asta deșteaptă, de o loialitate feroce. Nu vrea decât să iubească și să fie iubită. Și tu ai încolțit-o. O faci să aleagă, și te urăște pentru asta. N-o învinuiești.
   Fiecare fibră din tine te trage spre lumea de afară și fiecare fibră din tine te trage înapoi spre ea.
   Nu poți s-o faci. Oricât de mult ți-ai dori, nu poți să pleci fără ea.
   Trebuie să alegi în locul ei.
   - Bine.
   Te ridici în picioare. O prinzi de braț și începi să tragi.
   - Hai să mergem.
   Încerci să-i dai vocii tale greutatea autorității. Încerci să n-o strângi prea tare de braț, să o tragi într-un fel în care să nu-i smucești umărul. Nu vrei să-i faci rău. Nu acum și nici vreodată.
   Reușești parțial. E silită să se ridice de pe canapea. Dar ți se împotrivește, se trage în direcția opusă.
   - Ce faci?
   Are un ton mai mult indignat decât panicat. O prinzi de celălalt braț cu mâna stângă și îți dublezi eforturile.
   Ești mai puternică decât credeai. Poate că e toată mâncarea de care ai avut parte. Poate că ți s-au dezvoltat mușchii. Poate că te-ai săturat să fii fragilă. Cel mai probabil e adrenalina care se năpustește prin venele tale, precum și atracția aerului nopții de afară, chemarea asfaltului pe care vei merge în curând cu mașina.
   Îți aduni puterile și mai tragi o dată de brațele ei. Ceva dă greș, o socoteală proastă - glezna i se prinde cu o bufnitură de măsuța de cafea. Îți aruncă o privire care arată că ai trădat-o atât de tare, încât îți ferești ochii.
   Ai rănit-o pe fată. Ultimul lucru, absolut ultimul pe care voiai să-l faci în viața asta și în toate cele următoare.
   Înainte să-i poți cere iertare, un sunet se înalță prin casă, rănit, primitiv. E ca și cum furia și durerea din tine adunate în toți cei cinci ani trec din pielea ta într-a ei ca un curent electric. Țipă, și țipă, și țipă. Are gura căscată larg și ochii închiși strâns și țipă tot mai tare, mai lung și cu mai multă furie decât ai auzit vreodată. Vrei să înceteze, și totuși ești cu ea, așa de aproape de ea prin tot acest moment. Când crezi că e pe cale să rămână fără suflu se deschide în ea ceva, o nouă rezervă de aer, și o ia de la capăt. Țipă într-un fel care te sperie, însă de asemenea, pe ascuns, efemer, te eliberează. Țipă destul pentru voi amândouă.

34. EMILY

   Stăm alături. Timp de câteva clipe nu observ decât absența mâinilor lui din părul meu, a pieptului lui de lângă al meu, care încă palpită după ce am fost despărțiți brutal. Răsuflarea lui se înalță, stropi calzi în aerul înghețat.
   Realitatea mă izbește ca un duș rece. Țipătul acela. Direct dintr-un film de groază, când perdeaua se dă deoparte dezvăluind o siluetă întunecată, lucirea unui cuțit de măcelar.
   Stăm în mijlocul unei străzi pustii. Orice o fi provocat acel țipăt nu poate să fie mai departe de două sute de metri. Îngheț.
   - Ce-a fost asta?
   Vocea îmi tremură. Trupul lui s-a răsucit spre țipătul care, îmi dau seama acum, venea din casa lui. Fața i se încordează. Apoi pare să se gândească la ceva și trăsăturile i se destind.
   - Asta e fiica mea.
   Mă încrunt. Cum poate să fie o veste bună?
   - Are coșmaruri. Spaime de noapte. Dormea când mi-ai trimis mesajul. Îți amintești?
   Sigur. Mă reazem de Honda, cu picioarele tremurând de ușurare. Fiica lui de 13 ani, trezită de un vis urât.
   - Mă duc să văd ce face, zice el.
   Sunt așa de ușurată, că îmi stăpânesc un chicotit, îmi simt în piept inima ușoară ca un balon de heliu.
   - Sigur, zic pe un ton din nou serios. Du-te.
   Descui mașina și mă așez la volan. El așteaptă până se închide portiera, apoi îmi face un semn rapid cu mâna și pornește spre casă în alergare ușoară. Mă uit după el în oglinda retrovizoare, pasul lui devine un sprint în toată legea. Un tată cu o misiune.
   Dau repede în marșarier. Se aude o bufnitură. Apăs pedala de frână, cu inima sărită iar în gât. Tocmai am dat peste ceva? N-am văzut nimic, dar e o veveriță, poate?
   Sau un om?
   Tocmai am dat peste un om? Drumurile sunt așa de întunecoase pe aici!
   Până și judecătorul se tot plânge de asta, rugând consiliul municipal să facă cheltuiala extravagantă a unor felinare în plus.
   Mă opresc, gata să vomit, și mă uit la cauciucurile din față. Simt alt val de ușurare. E cutia cu fursecuri, pe care el a pus-o pe plafonul mașinii și de care a uitat în graba lui.
   Merg mai departe. Cu toate că știu că țipătul n-a însemnat nimic rău, n-am chef să mă opresc pe o porțiune întunecată a drumului când sunt singură. Mă duc direct acasă.

35. FEMEIA DIN CASĂ

   În clipa în care Cecilia începe să țipe îi dai drumul, îți desfaci degetele.
   O eliberezi. O implori să înceteze, „șșșt șșșt șșșt”, dar e prea târziu. Ea țipă până ce intră el, o ceață furioasă care se îndreaptă direct spre voi două. E cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o în 5 ani. Știi asta imediat, cu o limpezime orbitoare.
   Ce vede el: copilul său care se vaită, odorul său, singura sa fiică, încetând brusc să țipe, și pe tine, gheboșată lângă ea, cu brațele care imploră ridicate zadarnic.
   Ușa se trântește în urma lui. Un pas, doi, trei sunt destul. Se așază între tine și copilul său, prinde una dintre încheieturile tale și una dintre ale ei.
   Cecilia încearcă să explice, cuvintele i se ciocnesc între ele. E în ordine, zice, nu-i nimic, am crezut doar că am văzut ceva, m-am speriat și am țipat, dar nu era nimic. Nu sunt rănită, nimeni nu-i rănit, tati, Rachel încerca doar, încerca doar să fie de ajutor.
   Intuitiv știe s-o facă. Minte sperând să te salveze.
   El expiră lung. Dă drumul brațului Ceciliei și brațului tău. Pieptul i se ridică și coboară, se ridică și coboară, și încearcă să-și încetinească răsuflarea.
   Zâmbește. Asta doar de spectacol. Încă o simți, furia care pulsează dedesubt. Are nările umflate, privirea vagă.
   - Ești bine? întreabă cu vocea liniștită.
   Vocea unui tată.
   Ea încuviințează din cap.
   El se răsucește spre tine, ca și cum ar aștepta să răspunzi la aceeași întrebare. Totul e spectacol. Totul pentru ochii ei.
   Încuviințezi și tu din cap.
   El își întoarce atenția spre fiica sa.
   - Ce-ar fi să te duci un pic în camera ta?
   Ea zice „Bine” și o șterge fără să se uite înapoi. A făcut tot ce putea.
   La etaj, ușa camerei Ceciliei se închide.
   - Îmi pare rău, șoptești. E cum a zis ea, a crezut că a văzut ceva și s-a speriat și...
   - Ține-ți gura.
   - Îmi pare rău, îi spui iar, și din nou: Îmi pare foarte rău.
   Nu te aude.
   - Ce mama dracului ai făcut?
   Mâinile lui sunt pe tine. Înșfăcându-te, zgâlțâindu-te. Înainte de el n-ai știut... n-ai înțeles niciodată deplin conceptul, simplitatea devastatoare a cuiva care are mai multă forță fizică decât tine. N-ai fost niciodată redusă la nimic de pumnii încleștați ai cuiva. Nu ți-au fost scuturați niciodată umerii așa de tare, că simți pe viu cum e traumatismul cervical.
   - A fost o neînțelegere, zici. Încercam doar să...
   - Am zis să-ți ții gura.
   Te îmbrâncește în perete, tăcut, mortal.
   Dacă ai putea, ai fugi în dormitorul tău, așa cum a făcut Cecilia. Ai dispărea din viața lui, l-ai lăsa să uite un moment de tine. Însă nu poți, pentru că încăperea îi aparține lui și lumea îi aparține lui și el vrea să dispari, dar te vrea și aici, chiar aici, unde te poate vedea.
   Brațul lui ți se înfige în gât. Apasă și tot apasă, până ce încep să-ți joace puncte negre în fața ochilor. A mai făcut asta, dar întotdeauna ți-a dat drumul în ultima clipă. De data asta n-o face.
   Nu poți să respiri. E ca și cum n-ai fi știut niciodată cum s-o faci. Tot încerci, însă pereții traheii s-au prăbușit și nu trece nimic pe acolo.
   Ies din tine sunete alarmante. Gâlgâieli. Încercări de tânguială. Sunete din ultimele clipe. Sunete de moarte.
   Zece secunde. Ai auzit asta cândva într-un podcast. Ai 10 secunde până să-ți pierzi cunoștința. Până ce trupul alunecă pe veci din tine și pierzi orice șansă să-l salvezi.
   Nu le ceri brațelor tale să se miște, nici picioarelor. Pur și simplu, o fac. Nu înțelegi până nu simți că încleștarea lui slăbește, pentru foarte scurt timp.
   Te auzi icnind înainte să simți cum aerul îți eliberează, în sfârșit, traheea. Tușești. Te îneci. Mai răsufli o dată.
   Ești atât de concentrată să revii la viață, că uiți pentru o clipă că el e acolo.
   Îți aduce el aminte.
   L-ai împins, chiar acum. Te-ai împotrivit, doar un pic. Și nu i-a plăcut asta. Nu i-a plăcut defel.
   Te găsește iar. Un braț în jurul mijlocului, o mână pe gură și nas. Îți amuțește tușea. Îți fură iarăși aerul.
   - Taci dracului, îți șoptește la ureche.
   E în spatele tău, cu toată greutatea pe spatele tău.
   - Doar ține-ți. Dracului. Gura.
   Tot ce vrea bărbatul ăsta, tot ce a vrut vreodată, e să nu mai vorbești. Să nu te mai miști. Nu vrea decât să încetezi.
   Regula numărul 4 ca să rămâi în viață afară din magazie: N-o știi.
   Oricare o fi fost, ai încălcat-o.
   Cu mare efort, îți smucești capul cu câțiva centimetri spre stânga.
   Privirea ta o întâlnește pe a lui o clipă. Bărbatul ăsta. Ar fi trebuit să te omoare acum mult timp. Vede asta acum și o vezi și tu. Atât de evident, atât de incontestabil. Nu i-ai făcut decât necazuri.
Brațul lui stâng ți se înfășoară pe după gât. E o apăsare pe ceafa ta - mâna lui dreaptă, presupui. Strangulare de la spate. Te ține într-o strangulare de la spate.
   Nu poți să te miști. Aproape că nu poți să gândești. Nu știi dacă respiri. Acea cunoaștere nu-ți aparține. Nu-ți aparțin decât vederea care se încețoșează, mădularele care slăbesc și zvâcnetul din urechi - sângele, fiecare zvâcnire a inimii ca vibrația corzilor de chitară.
   Sunetul te umple.
   Încetinește.
   O bătaie după alta, tot mai rare.
   Mai e o ultimă încercare, o explozie de lumină care îți zguduie coloana vertebrală lipită de pieptul lui.
   Și apoi nimic.
   Totul se întunecă.

36. CECILIA

   Când eram mică, tata m-a învățat să citesc. În fiecare seară mă verifica: Cum sună „i” și „n” aflate alături? Dar doi de „o”? Și un „e” dublu? Mai târziu m-a învățat cuvinte. Cuvinte despre mâncare, despre natură. Despre construcții, despre medicină, despre electricitate. La un moment dat, am trecut pe lângă niște curci și curcani de pe marginea drumului - eu trebuie să fi avut 6 sau 7 ani - și mi-a spus că se zice „cârd”, cârd de curcani.
   A devenit o obsesie. Am trecut printr-o fază în care voiam să știu cum le zice diferitelor grupuri de animale. Un „roi” de albine, o „cuib” de șerpi. A printat de pe internet o listă și în fiecare zi mă învăța un cuvânt nou. O „colonie”, sau o „tabără”, sau un „nor” de lilieci. O „lene” de urși. O „caravană” de cămile. O „umbră” de jaguari. Am făcut din asta un joc ori de câte ori mă ducea cu mașina undeva. Zicea șoimi și eu ziceam „aruncare”. Crocodili? O „însorire” de crocodili. Rinoceri? O „izbitură” de rinoceri. Lemuri? „Conspirație”. Ciori? „Crimă”. Asta era preferata mea. O „crimă” de ciori. Ciorile sunt așa de gotice! Trebuia să fie o crimă.
   Ne certăm tata și cu mine.
   Sigur că ne certăm. E tatăl meu. Dar știu că mă iubește.
   Unele fiice nu vor ști niciodată cum e să fii iubit așa. Îi aud pe cei de la școală. În poveștile vieților lor, tații sunt întotdeauna pe fundal, muncind până târziu, venind la meciuri și în vacanțe ca niște musafiri în loc de părinți adevărați.
   Eu o să știu întotdeauna. Uneori mă gândesc că e singurul lucru pe care o să-l știu sigur în toată viața mea. Oricum ar fi, dacă mor bătrână sau tânără, bolnavă sau sănătoasă, fericită sau chinuită, măritată sau nu. Dacă întreabă cineva - cum ar fi, dacă ajung celebră și brusc toată lumea vrea să știe cum eram eu înainte să-mi știe ei numele - e un lucru pe care o să-l pot spune cu convingere.
   O să spun lumii că tata m-a iubit.

37. FEMEIA ÎN PRIMEJDIE

   Te duce în pădure.
   Iată cum se întâmplă: îți lasă trupul să alunece, moale ca o păpușă de cârpe, pe podeaua din living. Rănită, dar respirând. Asta-i chestia cu tine: niciodată nu încetezi să respiri.
   Îți trece un braț pe după spinare: pe celălalt, pe sub genunchi. Poate că așa te cară până la camionetă. Sau poate că te azvârle pe umăr ca pe un sac de cartofi. Nu ești un lucrușor delicat. Știi ce ești: o corvoadă care trebuie să fie bifată pe listă. O problemă de rezolvat.
   Sau poate te înghiontește și deschizi ochii, nu conștientă de-a binelea, însă destul de trează ca să fii ridicată. Poate vă împleticiți împreună până la mașină, cu brațul tău petrecut pe după umărul lui, cu degetele lui strânse pe încheietura mâinii tale, cu o mână în jurul taliei tale. Poate că arătați ca doi prieteni după o noapte în oraș - beți de nu mai știți de voi, și el te duce acasă în siguranță.
   Se deschide o portieră. Aer rece pe fața ta. Auzi foșnetul vântului în crengile copacilor, dar nu vezi nimic. Nici măcar o frunză. Cineva ți-a stins lumina în cap, creierul ți-e o învălmășeală de becuri sparte. Scoți suspine tăcute. Dacă ești pe cale să pieri, ai nevoie să vezi pentru ultima oară copacii. Ai nevoie ca rădăcinile lor să te echilibreze, dulcea legănare a frunzelor lor să te adoarmă.
   El te așază pe locul pasagerului. Capul ți se rostogolește spre geam, cu sticla ca un țurțure pe pielea ta. Te îndreaptă ca să-ți pună centura de siguranță. Ce contează? ai vrea să întrebi. Cui îi pasă dacă mașina patinează și iese de pe drum, iar tu zbori prin parbriz? O să pieri și el nu va trebui să miște un deget.
   Însă el nu-i omul care să lase lucrurile în voia sorții. Trântește portiera din partea ta și se duce în partea cealaltă.
   Dacă ăsta-i sfârșitul, atunci el o să fie ultima persoană care te-a văzut vie. Ultima persoană care te-a văzut cum clipești, cum înghiți. Ultima care ți-a văzut pieptul ridicându-se și lăsându-se în jos ca un metronom. Dacă alegi să vorbești, el va fi ultima persoană care va auzi sunetul glasului tău.
   Simți nevoia să-ți descarci sufletul? E ceva ce ai nevoie să audă cineva înainte să fie prea târziu?
   El pornește mașina.
   „Am avut o mamă”, ai putea să-i spui lui. „Am avut un tată. La fel ca fiica ta. Am avut un tată. Am avut un frate. M-am născut într-o seară de vară, pe furtună. Mama se săturase până peste cap să fie gravidă. A fost ușurată când am venit pe lume, în sfârșit. Și fericită, dar în primul rând, ușurată. Nașterea mea a marcat sfârșitul unei perioade foarte neplăcute.
   N-ai văzut niciodată asta, dar îmi iubeam viața. Nu era perfectă. Era confortabilă, dar nu era întotdeauna ușoară. Primul meu iubit m-a rănit și l-am rănit, la rândul meu, un mesaj vocal pe robotul lui, un semn de exclamare furios care punea capăt tinerei iubiri. Fratele meu și-a făcut rău lui însuși, de două ori, și apoi l-am rănit și eu.
   Mi-am căutat locul în lume. Uneori am simțit că l-am găsit, apoi mi-am făcut griji că o să-mi fie luat. Un străin mi-a făcut rău - nu tu, altul, înainte.
   N-ai fost singurul. Nu știi asta. Nu m-ai întrebat niciodată și nu ți-am spus, dar știam cum este asta dinainte să mă găsești tu. Am știut cum este atunci când cineva pe care nu-l cunoști, cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată, hotărăște că o parte din tine o să-i aparțină lui pe veci.
   Asta a fost singura ta greșeală în ziua în care te-am cunoscut. Ai crezut că o să mă iei prin surprindere. Ai crezut că o să fii primul lucru rău care mi s-a întâmplat vreodată. Însă cu știam cum merge treaba. M-am născut în orașul care a ucis-o pe Kitty Genovese; unii oameni i-au auzit țipetele, dar le-a fost frică să le spună polițiștilor, sau au fost derutați, sau nu s-au gândit că ar ajuta la ceva să telefoneze. Ce m-a învățat Kitty Genovese: când lumea nu te protejează, nu poți să-i protejezi tu pe alții.
   Am făcut primii pași într-un parc în care, într-o dimineață din luna august a anului 1986, a fost găsit trupul unei fete de 18 ani, la câteva ore după ce a plecat dintr-un bar cu un băiat pe care îl cunoștea. Vizavi de acel parc era locul în care cântărețul a fost împușcat mortal în 1980 de un bărbat care avea în buzunar un exemplar broșat din romanul meu preferat când eram adolescentă.
   Așa că nu, când m-ai găsit n-am fost surprinsă. Sigur că m-ai găsit. Trebuia să apari în viața cuiva, și ai apărut într-a mea”.
   Camioneta încetinește. Motorul se oprește.
   „Anul nașterii mele este 1991. Într-o zi m-am uitat pe Wikipedia la lucrurile care s-au întâmplat în acel an. Ca la un horoscop. Voiam să știu sub ce auspicii am venit pe lume.
   Poate că îți amintești. Giants au câștigat Super Bowlul. Dick Cheney a reziliat un contract de 57 de miliarde de dolari pentru un tip de avion militar. Un avion cu reacție ucigaș, un bombardier invizibil, o mașinărie proiectată să ucidă. Vezi unde bat cu asta? În anul acela, femeia - o știi: Charlize Theron a jucat rolul ei într-un film - a mărturisit că a omorât 7 bărbați. Au bătut-o, a zis ea. Au încercat s-o violeze. N-a avut încotro.
   A fost o perioadă agitată. Operațiunea «Furtună în deșert» pe fundal. Marele juriu l-a condamnat pe Mike Tyson. Polițiștii l-au arestat pe Jeffrey Dahmer, în Europa s-a destrămat Uniunea Sovietică.
   Lumea era așa de jalnică! Așa de haotică! Am iubit-o atunci și o iubesc acum. Ăsta-i singurul lucru pe care nu mi l-ai luat niciodată. Am încetat să-i iubesc pe alții. Am încetat să mă iubesc pe mine. Am încetat să-mi iubesc familia atunci când a devenit copleșitor să-i iubesc. Însă n-am încetat niciodată să iubesc ansamblul ăsta mare, absurd, frumos, pe care îl alcătuim cu toții.
   Nu știu de ce ai fost așa de afectat de asta, de parcă ar fi fost o jignire pentru tine și credințele tale - improbabilitatea statistică a vieții omenești pe pământ”.
   Se aude un oftat și clinchetul centurii lui de siguranță. Pași afară, înconjurând camioneta. Se deschide portiera pasagerului. Te eliberează din mașină. Nu poți să vezi, dar îți amintești pădurea - locul tău preferat înainte să te răpească el, copacii cei mai înalți, iarba cea mai moale.
   Pământul acesta nu-i moale. Aterizezi pe el cu o bufnitură. Capul îți explodează pe ceva - rădăcini, o buturugă, poate un bolovan. Nu știi decât că îți arde capul și pielea sângerează și totul doare așa de tare. Pare inutil să-ți provoace atâta durere.
   Însă nu tu faci regulile. Niciodată nu le-ai făcut.
   Aici sfârșești, o formă care tremură pe pământ. Curând o să se termine totul. El o să facă ce are de făcut și apoi tu o să pieri. În sfârșit.
   Până acum nu ți-ai dat seama de câtă energie e nevoie ca să rămâi în viață. Cât de tare ai obosit să te agăți de inima ta care bate, de plămânii care respiră, când intemperiile conspiră împotriva ta.
   E vremea să pleci.
   Auzi țăcănitul unui pistol. Iarba se vălurește lângă tine. Mâna lui îți cuprinde ceafa. Simți căldura trupului său lângă al tău, un inel de metal rece pe tâmplă.
   Așa se întâmplă? Întotdeauna ai crezut că pistolul e doar pentru spectacol. Ți-ai închipuit că o s-o facă cu mâinile lui, apăsând, așteptând, privind, ciulind urechile după icnete, șuieratul aerului care iese dintr-un trup și nu se mai întoarce niciodată.
   Poate că l-ai înfuriat așa de tare, că nu mai are răbdare pentru asta. Poate că și el vrea ca totul să se termine cât mai repede cu putință.
   Își schimbă poziția. Răsuflarea lui îți ajunge în ureche, fierbinte și obosită. Șoptește ceva ce nu poți să auzi. Aștepți să se întâmple. Îți imaginezi un pocnet, un foc de artificii în spatele pleoapelor tale, o fulgerare de durere care îți sparge craniul în două. Aștepți și tot aștepți și nu mai vine.
   Se aude o bufnitură. Amândouă mâinile lui sunt pe tine.
   Un gând își croiește drum prin tine.
   Tocmai a lăsat din mână pistolul?
   Degetele i se plimbă peste pielea de la ceafa ta, unde craniul s-a despicat.
   O explozie de durere îți izbucnește în creier. Radiază prin corp, aduce frisoane, și greață, și un geamăt, și nu-ți simți degetele de la picioare, și nu-ți simți mâinile, și nu-ți simți brațele, și apoi nimic.
   Te-ai pierdut în întuneric.

38. FEMEIA, ACUM MULTĂ VREME

   După ce fratele tău te evită, faci un curs de psihologie. Profesorul tău a tratat veterani cu sindrom posttraumatic. Într-o zi spune că trauma este ceea ce se întâmplă după ce te vezi murind. Ești martor la povestea propriei morți și pare atât de adevărată, încât nu mai ești niciodată același om.
   Nu înțelegi, până ce înțelegi.
   Într-o sâmbătă seara, Julie te convinge să ieșiți în oraș. Are o nouă iubită. Pe ringul de dans o sărută în fața ta. Pentru prima dată, prietena ta - cea mai bună prietenă a ta, singura persoană cu care îți poți imagina că locuiești - e îndrăgostită. Primești acea informație ca pe un dar prețios.
   Degetele îți amorțesc. Nu-ți dai seama pe loc ce se întâmplă. Așa se petrece: te pierzi, dar nu-ți dai seama de asta și, când îți dai, e prea târziu. Un calm ciudat te învăluie. Plutești deasupra ringului de dans, despărțită de mulțime de un văl nevăzut. În jurul fiecărei lămpi ondulează un halo albastru. Timp de câteva minute te simți împăcată, apoi te simți ciudat.
   Aluneci afară de pe ringul de dans. Pui paharul pe masa cea mai apropiată. Paharul tău - nu l-ai lăsat nicio clipă nesupravegheat. Dar nu ți-ai ținut tot timpul palma peste el. N-are capac. Dansai. Ai lăsat ușa crăpată, cea mai mică crăpătură prin care se putea strecura un străin ca să-ți facă rău.
   Ieși din local. Ceea ce îți trebuie este o pală de vânt rece, o rafală de vânt arctic ca să te smulgă din asta. Vântul de nord-est care să-ți ciugulească obrajii, amintindu-ți că ești vie. Însă aerul nopții e cald și lipicios, și capul ți se umple de sirop. Strigi după un taxi. Te șochează și, în același timp, te ușurează faptul că ești în stare să faci asta.
   În taxi îți tot pierzi și recapeți cunoștința. Nu te doare nimic, dar nimic nu-i în ordine. „Domnule”, îi spui șoferului. „Vă rog, domnule”. El te privește în oglinda retrovizoare. Nu-ți amintești fața lui. N-o să-ți amintești niciodată fața lui.
   Îi spui: „Vă rog, domnule, puteți s-o sunați pe prietena mea - cred că cineva mi-a pus ceva în băutură”. Nu-ți vine să crezi ce spui. Șoferul trage pe dreapta - crezi că o face. Îți întinde telefonul lui.
   Tastezi numărul lui Julie cât de repede poți, înainte să-ți dispară pe vecie din creier. „Repede”, îți spune trupul tău, „trebuie să scoți toate cifrele înainte să mă închid”. Gândești: „Să te închizi” și trupul tău zice: „Da, să mă în...” și totul se întunecă.
   Te trezești în stilul dramelor medicale, pe un pat la urgență. Fața îngrijorată a lui Julie plutește deasupra feței tale. „Mă auzi?”, întreabă, și reiese că ai fost cât de cât trează o vreme, doar că nu-ți poți aminti. E o gaură neagră acolo unde ar trebui să fie amintirile. Nu se va umple niciodată. În marele film al vieții tale, ecranul rămâne negru timp de câteva minute. Te simți jefuită, ca și cum ți-a fost luat ceva de mare valoare.
   Mâini înmănușate trag de umerii tăi. Trebuie să te ridici în capul oaselor. Trebuie să-ți tragi în sus bluza, ca să ți se poată pune pe piept electrozi.
   Trebuie să întinzi mâna ca să ți se ia sânge pentru analize. „Nu vreau să mi se ia sânge”, le spui. „Chiar și într-o zi bună leșin când mi se ia sânge”. Ei insistă, și cu cât le spui mai mult „nu”, cu atât mai puțin te ascultă. Ai fost adusă pe o targă, inconștientă, cu răsuflarea mirosind a alcool. Nimic din ce spui nu contează. „Nu-mi dau acordul”, zici. „Nu-mi dau acordul pentru analizele astea”. Un bărbat în halat steril își dă ochii peste cap.
   Îi spui lui Julie că o să vomiți. Apare o pungă de plastic. E deja pe jumătate plină; trebuie să fi vomitat și mai devreme. Țâșnește din tine un șuvoi de fiere. Stomacul ți-e gol, însă mușchii burții continuă să se încordeze. Ies din tine sunete groaznice, doar din gât, fără voce. Vomiți așa de tare, că a doua zi te vor durea mușchii abdominali.
   Printre spasme explici ce s-a întâmplat. Formulezi în diferite feluri. „Am fost drogată. Băutura mi-a fost aranjată. Cineva mi-a pus ceva în băutură”.
   Peste câteva ore, când ești gata de externare, ți se dă o fișă cu diagnosticul. Spune acolo, va spune întotdeauna, „intoxicație alcoolică”.
   Nimeni nu te crede.
   Julie cheamă un Uber. Când ajungeți acasă zice că o să te simți mai bine după un duș.
   - Să scoți din tine camera de urgență, zice.
   Te speli pe corp, dar ești prea obosită ca să te mai ocupi și de păr.
   - Mâine, îi spui lui Julie. O s-o fac mâine.
   Capul îți atinge perna. Aici e o disonanță - totul e obișnuit, totul e neobișnuit. Ești atât de norocoasă că trăiești! Atât de norocoasă că dormi în patul tău!
   A doua zi e în ceață. Te trezești cu durere de cap. Morfolești un covrig. Ieși la plimbare. E o prăpastie între tine și lume. E aici, dar n-o poți atinge.
   Nu știi cum să mai exiști în ea.
   Încă nu știi, dar niște părți din tine sunt sparte și nu vor mai fi niciodată întregi. Încă nu știi, dar asta nu-i cea mai mare tragedie a vieții tale.
   Asta-i partea la care el nu s-a așteptat. În ziua aceea, lângă pădure, avea nevoie să fii surprinsă, șocată de însăși posibilitatea ca cineva să vrea să-ți facă vreun rău.
   Ceea ce ți s-a întâmplat la club te-a schimbat. Când te-a găsit el, singura parte rămasă din tine era cea care știa cum să supraviețuiască.

39. FEMEIA DIN CASĂ

   O suprafață rece, tare, sub spatele tău. Un zăngănit slab de metal deasupra capului tău. Ceafa te ustură. Ai pleoapele grele. Trupul ți-e o rană mare.
   Totul e în ceață. Pereți întunecați și forme și mai întunecate - mobilă?
   Cutii.
   Teancuri de cutii. Conturul unui scaun. Ceva care ți se pare un banc de lucru, un panou pe care atârnă scule.
   De sus vin sunete - o voce, apoi alta.
   Ești în casă. În măruntaiele ei.
   Pivnița. Asta trebuie să fie.
   Îți schimbi un pic poziția și te crispezi. Te dor toate.
   Însă ești vie.

40. FEMEIA DIN CASĂ

   Nu știi câte zile trec. Nu știi ce îi spune fiicei sale. Nu-i treaba ta să știi.
   Ești așa de obosită să te porți cum trebuie prin toate astea. Să-i confirmi minciunile, să te prinzi în joc. Acum vă purtați mai cinstit ca oricând unul cu celălalt.
   El vine și nu scoate nicio vorbă. Îți aduce apă, câteodată supă. Îți duce la buze căni cu apă și linguri cu supă de găină. Te sprijină în îndoitura cotului său. Când te îneci te bate ușurel pe spate, între omoplați.
   Uneori te gândești că asta-i tot ce vrea. Să stăpânească pe cineva deplin, absolut. Să aibă cineva nevoie de el, numai de el.
   Ăsta trebuie să fie motivul pentru care n-a făcut-o. În pădure. A văzut în tine ceva mai interesant decât moartea. Durerea și nesfârșita ta capacitate de a o simți, de a o demonstra. Va cocheta cu ideea ca tu să fii iar întreagă, câtă vreme el e cel care te adună la loc.
   Regula numărul 5 ca să rămâi în viață afară din magazie: el trebuie să aibă nevoie de tine cel puțin la fel de mult cât ai tu nevoie de el.
   Într-o dimineață, după ce pleacă Cecilia la școală, te duce în baie și te apleacă peste cadă. E o cascadă de apă pe capul tău, în urechi și în gură.
   Simți gust de sânge. Îți spală părul cu șampon, cu mișcări blânde pe pielea capului. Totuși ustură. Te crispezi și el zice: Nu te mișca, nu te mișca - merge mai repede dacă nu te clintești.
   După aceea vomiți. Te prinde de umeri, te duce la closet. Îți prinde părul cu o mână și îl ține în spate, ca și cum ai fi mahmură și el ți-ar fi prieten, ca și cum ai fi bolnavă și el ar fi mama ta. Mușchii stomacului se încleștează așa de tare, că rămâi fără răsuflare. Continui să te opintești și după ce n-a mai rămas nimic, icnete zgomotoase, dureroase, peste vas. Îl prinzi de mână. E un reflex. Nu știi că o faci până ce el îți răspunde cu o strângere ușoară.
   Treceți prin asta împreună.
   Te duce înapoi în camera ta, te culcă pe pat. Gata cu podeaua tare. Îți îngădui să te scufunzi în saltea, cearșafurile sunt moi pe obraz. Dacă trebuie, pilota o să te înghită. Camera o să se prăbușească peste tine. O să lași totul să ți se întâmple.
   Te-ai săturat de luptă.
   Își lasă palma pe fruntea ta. Ai făcut febră. Vederea ți se împăienjenește.
   De câte ori încerci să te ridici în capul oaselor, pământul se cască sub tine. Îi spui că trebuie să te vadă cineva, un doctor, oricine. Îți spune să nu-ți faci griji. O să fie în ordine, zice, trebuie doar să te liniștești.
   Creierul ți-a luat foc. Ești rănită și el e aici și ți-e frig, așa de frig, cu toate că el mai pune o pătură peste tine. Tristețea te îngheață pe dinăuntru. Izbucnești în plâns. Plângi pentru tine, pentru Cecilia, pentru mama ei, pentru femeile pe care le vânează el acum. Totul se izbește de tine, o tristețe după alta, până ce te întreabă ce e cu tine.
   - Soția ta, zici printre sughițuri. Sărmana ta soție.
   E tot ce poți încropi. El tace și te privește cu atenție.
   - Ce-i cu soția mea?
   Încerci să-i explici, să-l tragi sub talazul tău de durere.
   - Era așa de tânără! îi spui. Amândouă erau. Soția și fiica ta. Îmi pare așa de rău pentru fiica ta!
   Și chiar gândești asta. Simți pierderea ei la fel de intens cum simți lipsa mamei tale. Oare ai încă o mamă? Și, dacă e în viață, oare mai păstrează speranța că și tu ești?
   - Cancer, zice el. Urâtă chestie.
   „Cancer”, vrei să zici. „Chiar?”
   Prin negura febrei îți mijești ochii spre el. Ai crezut că poate el a făcut-o. Poate că el a fost cel care a omorât-o. Dar spune adevărul. Voi doi n-ați fost niciodată așa de apropiați, așa de sinceri unul cu celălalt.
   Netezește pătura peste picioarele tale.
   - Uneori nu-i decât ghinion, zice. L-a învins o dată, dar a revenit acum 5 ani.

   Nu-ți mai este frică. Te-ai săturat să uneltești, să-ți plănuiești drumul prin încă o zi.
   Așa că îi spui. Mai târziu în seara aceea, când se întoarce, îi spui.
   - Ai greșit. Acum câteva zile. N-ai verificat cătușele.
   Stă pe pat lângă tine. Flaconul de Tylenol îi zuruie în mâini.
   - Erau desfăcute, continui. Desfăcute larg. Aș fi putut să plec, știi. Dar n-am făcut-o.
   El lasă din mână flaconul. Oftează - răsuflarea lui pe fața ta, pe gât, pe piept. Se apleacă peste tine și îți șoptește la ureche.
   - Știu.
   O frântură de secundă vezi lumina. Un gând tragic te străpunge, rană de intrare, rană de ieșire. Te trezește cu o zgâlțâire. Te desface, toată geometria ta, liniile drepte, și curbele, și unghiurile se prăbușesc la pământ zăngănind.
   N-a greșit.

   „L-a învins o dată, dar a revenit acum 5 ani”.
   Informația călătorește prin tine în noapte.
   Nu se grăbește să te ajungă, însă după ce te-a găsit se răspândește prin tot sinele tău ca o infecție.
   Cinci ani.
   Te gândești.
   Atunci te-a găsit.
   Urma să te ucidă, însă n-a făcut-o.
   I se întâmpla ceva. Ceva ce nu putea să oprească.
   Moartea i se întâmpla, lui și familiei pe care și-o clădise. Și nu putea să facă absolut nimic.
   Asta trebuie să-l fi dezlegat de la ponton.
   Avea nevoie să dețină controlul. Despre asta-i vorba la el. Să hotărască unde începe o femeie și unde se sfârșește. Să hotărască totul și să iasă basma curată.
   Te răpise. Erai în camioneta lui.
   Urma să te ucidă, însă n-a făcut-o.

41. FEMEIA FĂRĂ NUMĂR

   Îl cauți. Pe cel care ți-a pus drogul în băutură. Presupui că e bărbat. Care sunt șansele? Încerci să afli. Iei laptopul și cauți „statistici despre drogarea băuturii”, „răufăcători care droghează băutura”, „oameni care droghează băutura altora”. Nu găsești ceea ce cauți. Cei ca tine nu raportează ce au pățit.
   Oricine de pe stradă e suspect. Tipul din fața ta de la cafenea.
   Instructorul de yoga, șoferul autobuzului, profesorii tăi. Nimeni mai presus de bănuială.
   Nu mai dormi noaptea. În fiecare seară, în jurul orei 7, asupra ta se lasă o umbră. Înainte de culcare verifici dacă ușa e încuiată. Verifici și mai verifici o dată. Te uiți în dulapuri. Te uiți în baie. Te uiți sub pat. Cauți, și cauți, și cauți amenințarea care te urmează ca o umbră.
   Asculți povești. Le citești. Sunt podcasturi, discuții pe internet care îți dezvăluie misterele. Afli de studenta care a ieșit în oraș cu prietenii și nu s-a mai întors acasă. Soția care a dispărut și cu siguranță soțul e făptașul, dar nu l-au prins. Fata care s-a dus în vacanța de primăvară. Femeia care și-a bușit mașina și a dispărut înainte să poată ajunge acolo ajutoarele.
   Poate că ai absorbit atâtea povești, că până la urmă te-au absorbit ele pe tine.
   Nu te mai poți concentra. Prelegerile profesorilor se estompează pe fundal. Adormi la cursuri și noaptea stai cu ochii în tavan. Notele îți scad cu repeziciune. Nu mai bei, dintr-odată. Nu te mai vezi cu prietenii. Încetezi să-i trimiți mesaje lui Matt, cel care aproape că e iubitul tău. Pur și simplu, încetezi.
   După o vreme nu mai sunteți decât tu, Julie și fantomele. Julie nu se dă bătută.
   - Îmi fac griji din pricina ta, zice după ce ai fost exmatriculată de la cursul de Legislația mass-media pentru că dormeai.
   - Sunt bine, îi spui.
   - Nu, nu ești, zice ea. E în ordine.
   - Cred că am nevoie doar de o pauză, zici.
   Julie îți spune că și asta e în ordine. Așa că faci o pauză. Vorbești cu consilierul de studii și cauți online copaci, aer și tăcere. Cauți opusul orașului.

   Cabana e mică. E ca o casă țărănească, două camere. Lucrul esențial, proprietăreasa este din Europa și a pus obloane la toate ferestrele. Femeia crede în încuietori, într-un sistem de alarmă solid. Acolo o să fii în siguranță.
   Casa cu obloane e la două ore de Manhattan. Golești ce mai rămânea din economiile tale sărace - 4 ani de muncă pe timpul verii, stagiatură în care aduci cafea și mâncare unor redactori care nu se ostenesc să-ți afle numele - ca să închiriezi o mașină. Într-o duminică seara, umpli o valiză cu pantaloni colanți, pulovere moi și cărțulii ciudate. Mergi spre nordul statului, îți pui hainele în sertarele doamnei din Europa. În sfârșit, răsufli adânc.
   Plecarea din oraș e ca un masaj al creierului. În acea săptămână, te duci la culcare devreme și te scoli când încep să cânte păsările. Rămâi la zi cu studiile într-o anumită măsură, dar mai ales bei ceai și îți citești cărțuliile ciudate și dormi mult. Găsești o carte despre natură și studiezi cântecele păsărilor. Începi să crezi într-o lume nouă.

   E un loc anume care-ți place. În pădure. Nu prea departe de drumul principal. Te duci acolo dimineața, după ce răsare soarele, dar înainte să înceapă să se încălzească.
   Locul tău e un fel de luminiș. Iarbă înconjurată de copaci. Copaci în cerc. Locul tău e verde, apoi cafeniu, apoi iar verde și apoi albastru. Acolo e întotdeauna tăcere, în afară de cele mai slabe sunete. Vântul care susură prin frunzele copacilor, se răsucește printre fire de iarbă. Ciocănitori și veverițe.
   Păsări pe care nu le poți identifica, oricât te-ai strădui.
   Îți place să te așezi și să închizi ochii. Să simți umezeala pătrunzând prin pantaloni și să lași pământul să te susțină. Să te deconectezi de la lume ca să te simți existând în ea.
   Într-o dimineață pleci din luminiș spre casă. Nu ești tocmai în pădure, dar nici în centrul orașului. E un drum de țară. Nu destulă circulație ca să justifice un trotuar. E un loc în care nu te vede nimeni. Dacă ai țipa - ți-a dat prin cap de câteva ori - nu te-ar auzi nimeni.
   În ziua aceea e o mașină. Pornește sirena. Se declanșează în tine o reacție pavloviană - auzi o sirenă, crezi că persoana de la volan e cineva oficial. Arunci o privire în spate. Nu-i o mașină de poliție. E o camionetă albă.
   Polițiștii fac asta, îți zici. Conduc tot timpul mașini fără însemne.
   Prin parbriz, bărbatul de la volan îți face semn să te oprești pe marginea drumului. Te oprești. O regulă de siguranță cu care ai fost bătută la cap încă din copilărie iese la suprafață: rămâi la distanță de camionetă.
   Bărbatul coboară. Îl privești. Creierul tău îl evaluează. Prieten sau dușman, aliat sau agresor? Să dai mâna cu el sau să fugi? Bărbatul arată curat. Zâmbește. Are riduri la colțurile ochilor. Dinți albi, hanorac, blugi. Părul, proaspăt tuns. Mâinile, curate.
   În acest moment, ești gata să ai încredere în el. În acest moment, nu ți-e frică.
   Bărbatul se apropie. Miroase frumos. Nu te aștepți ca răul să miroase frumos. Ce fel de diavol se dă cu apă de colonie?
   Mai târziu te gândești la plantele carnivore. Cum strălucesc ca să atragă insectele. Cum le amăgesc cu nectarul ispititor înainte să se ospăteze cu ele.
   Îți trebuie o secundă ca să vezi arma, pistol negru, amortizor negru. Îl vezi, apoi îl simți. Pentru prima dată în viață, o armă care sapă în omoplatul tău.
   - Nu te mișca, îți spune el. Dacă încerci să fugi o să te rănesc. Înțelegi?
   Faci semn cu capul că da.
   - Portofel? Telefon?
   Îi dai bunurile tale. Te-ai gândit la ce ai face dacă ai fi jefuită sub amenințarea cu arma și ți-ai jurat că o să dai totul în schimbul vieții.
   - Pistol? Spray cu piper? Cuțit?
   Faci semn cu capul că nu.
   - O să caut și, dacă descopăr că m-ai mințit, n-o să-ți fie bine.
   Te pipăie. Stai nemișcată. E primul test și îl treci. Nu l-ai mințit.
   - Bijuterii?
   - Doar ce port.
   Așteaptă să-ți scoți lănțișorul, îl strecoară în buzunar. În alt șir de evenimente, e momentul în care se termină. Momentul în care el se întoarce la mașină, iar tu te îndepărtezi încet, apoi alergi înapoi în casă și înapoi în oraș. Momentul în care găsești oameni și le povestești ce s-a întâmplat.
   În șirul evenimentelor tale, bărbatul cu pistol îți aruncă telefonul pe jos și îl strivește cu bocancul. Flutură pistolul în direcția mașinii.
   - Urcă, zice.
   Iată cum arată momentul în care viața ta devine tragedie. Momentul pe care l-ai prevăzut. Când viața ta încetează să fie a ta și devine poveste polițistă.
   Simți că picioarele ți se prefac în plumb, coșul pieptului îți îngheață, creierul parcurge o listă a posibilităților - să fugi, să țipi, să te supui. Dar, mai ales, nu simți nimic. Pământul nu se crapă. Tu ești tot tu. Lumea din jurul tău e cea care se schimbă. Totul se schimbă, în afară de tine.
   Să fugi, să țipi, să te supui. Fuga iese din discuție. L-ai putea întrece, dar nu fugi de bărbatul cu pistol. Nu, dacă e vreo șansă să te prindă. Să țipi? Țipă doar dacă știi că o să fii auzită. Ești pe un drum retras pe care nu se vede nimeni. Nu țipi.
   Să te supui. În acest moment nu știi ce vrea bărbatul. Dacă te supui, e o șansă să te lase să pleci.
   Urci în mașină.
   El se duce la portiera șoferului. Calm și plăcut. Concentrarea domoală a unui bărbat obișnuit ca lumea să-l asculte.
   Vâră pistolul în ceea ce bănuiești că e un toc prins la șold. Nu te uiți direct la el; contactul vizual pare o idee mortală. Privești drept înainte prin parbriz. În vreme ce încerci să te concentrezi pe ceea ce te înconjoară, ceva se trezește undeva adânc în creierul tău. Ai văzut ceva. Acum câteva secunde, pe când te aplecai ca să urci în mașină. Privirea ți-a căzut pe bancheta din spate și ai văzut. O lopată, funie, cătușe. O rolă de saci de gunoi.
   Bărbatul apasă pe un buton. Portierele din ambele părți se încuie. Toate părțile din tine care sperau mor laolaltă.
   El tace, cu ochii la drum. Concentrat. Un bărbat care are o rutină. Cineva care a mai făcut asta.
   „Vorbește!” Singurul lucru pe care poți să-l faci. Nu poți să fugi, nu poți să țipi. Însă poți să vorbești.
   Înghiți în sec. Cauți cuvinte care nu irită, însă personale. Un pod de la tine la el. O cale de evadare sub un strat de frunze.
   - Ești de pe aici?
   E cel mai bun lucru pe care l-ai găsit și nu-i stârnește nicio reacție.
   Îți desprinzi privirea de drum și te uiți la el. „Tânăr”, îți zici. „N-arată rău”. Un bărbat pe care l-ai fi putut întâlni la băcănie, la coadă la cafenea.
   - Știi, zici, nu-i nevoie să faci asta.
   Tot nu te bagă în seamă.
   - Uită-te la tine, insiști.
   Apoi, cu sfială, cu voce care se pierde:
   - Uită-te la mine.
   Nu se uită.
   Te gândești la povești. Podcasturi. Articolele de la știri. Titlurile ziarelor de scandal, lungi și întortocheate, cu cele mai scandaloase CUVINTE cu majuscule. Unele dintre articole dau ponturi. „Fă-l pe răpitor să te vadă ca pe o ființă omenească”. „Ține-ți cheile între degete și folosește-le ca pe o armă”. „Înfige-i-le în ochi”. „Pocnește-l în nas”. „Trage-i un șut în boașe”. „Țipă”. „Nu țipa”. „Ia-l prin surprindere”. „Nu-l lua prin surprindere”.
   Ceea ce articolele n-au spus niciodată: până la urmă, dacă un bărbat vrea să te omoare, te omoară. Nu ține de tine să-l convingi să n-o facă.
   Privești pe geam. Gândești: „Aproape. Mi s-a întâmplat ceva rău și am crezut că o să mor, dar n-am murit, și aproape am reușit. Doar că nu era scris să fie”.
   Nu vrei să mori, dar ți se pare că moartea are logică.
   Ceva se dezlănțuie în tine. Poate că nu-ți mai este frică. Poate că ești mai speriată ca oricând, și asta lasă libere părțile nechibzuite din tine. Vorbești mai departe. Spui o grămadă de aiureli, ca și cum nu ți-ar mai păsa. Vorbitul e singurul lucru care îți aparține și ai de gând să-l folosești, fie ce-o fi.
   - Vremea e așa de frumoasă pe-aici! zici. M-am uitat la un film serile trecute și mă așteptam să se termine bine, însă n-a fost așa. Nu urăști să se întâmple asta?
   El ridică o sprânceană spre tine, abia schițat.
   - Nu mă uit la prea multe filme, zici tu mai departe, tocmai din pricina asta. Nu-mi place să investesc două, 3 ore din timpul meu doar ca să mă pomenesc dezamăgită. Sau tristă.
   Degetele lui alungă de pe volan un fir de praf invizibil. Degetele lungi, mâini puternice. Vești proaste de peste tot.
   - Ține-ți gura, zice.
   „Că, dacă nu? Îmi faci de petrecanie?”
   Te uiți iar afară. El conduce pe o porțiune de drum pe care n-o recunoști, doar copaci și noroi cât vezi cu ochii.
   Apoi o căprioară. El o vede de departe și încetinește, așteaptă ca ea să treacă drumul. Un șofer responsabil. Acum nu-i momentul să se ciocnească sau să i se blocheze motorul. Ce ar face, ar suna la depanare? Cum ar explica fata care tremură pe locul pasagerului și toate chestiile alea din spate?
   Te uiți după căprioara care se îndepărtează. Nu vine să te salveze. Dar în spatele ei le vezi: păsări negre, cel puțin zece, care ciugulesc un trunchi de copac.
   - I se zice crimă, spui.
   Mașina trece pe lângă păsări. Ele își ridică ochii răutăcioși spre tine, ca și cum prezența ta le impune să creadă în ceva. Ia piciorul de pe accelerație. Mașina se oprește. Se întoarce să se uite la tine. Să se uite cu adevărat la tine, pentru prima dată.
   „Ochi albaștri”, îți zici. „Cum îndrăznești să ai ochi albaștri? Cum îndrăznești să strici asta pentru toată lumea?”
   - Ce-ai zis? întreabă.
   Înclini capul spre păsări.
   - Așa îi zice unui grup de ciori. Nu stol sau cârd sau altceva. O „crimă” de ciori.
   Mărul lui Adam îi tresaltă. Ceea ce tocmai ai spus trebuie să însemne ceva pentru el. Nu știi dacă e bine sau rău. Nu știi dacă are vreo valoare.
   Încă n-o știi, însă bărbatul acesta are o familie.
   O fiică și o soție, al cărei cancer tocmai a revenit.
   Încă n-o știi, însă acestui bărbat îi este greu să creadă în ceva. Pentru prima dată de când a început să omoare, îi este greu să creadă în el însuși.
   Se întoarce cu fața spre drum. Degetele i se agață de volan, încheieturile albe pe poliuretanul negru. Afară, o cioară își ia zborul.
   Mașina pornește iar. El accelerează un pic, apoi virează brusc la dreapta. Mașina se oprește. El trece în partea opusă, peste drum, și apasă pe accelerație. Trupul ți se mișcă pe scaun, legănat de manevra lui.
   O întoarcere la 180 de grade.
   O nenorocită de întoarcere la 180 de grade.
   N-ai habar ce înseamnă asta.
   Ia o mână de pe volan și scormonește prin torpedou până ce găsește o basma.
   - Pune-ți-o, zice.
   Nu te clintești.
   - Peste ochi, zice, nerăbdător, în chip de „Nu mă face să mă răzgândesc”.
   Te legi singură la ochi.
   El conduce și tot conduce. Ar putea să fie 40 de minute, sau 60, sau 200.
   Îi auzi respirația, înceată, din când în când un oftat. Bătaia degetelor pe volan. Pedalele gemând sub tălpile lui.
   Câteva hurducături, urmate de o linie dreaptă nesfârșită. Camioneta încetinește. Auzi frânele, schimbătorul de viteze scârțâind într-o parte și în alta. Motorul amuțește.
   O smucitură la ceafă. Basmaua îți alunecă de pe față. Încerci să privești în jur, însă el te prinde de bărbie, așa că ești silită să te uiți la el.
   - O să facem asta repede, îți spune.
   Are din nou în mână pistolul, ți-l flutură prin față.
   - Ieșim de aici și mergem împreună. Apoi regulile. Dacă încerci ceva - orice - ne întoarcem în mașină.
   Așteaptă, în chip de „Ai auzit ce-am zis?”
   Încuviințezi din cap. El coboară din mașină, ia două lucruri de pe bancheta din spate - cătușele și funia, din cât vezi - și te înșfacă pe tine din partea cealaltă.
   - Nu te uita în jur, zice, ține ochii în pământ.
   Mâna i se încleștează pe brațul tău stâng așa de strâns, că simți cum se formează vânătăile.
   Te duce de la mașină pe o cărare de pământ lungă, șerpuită. Arunci priviri furișe. Deja înveți să iei tot ce poți. Vezi într-o fulgerare casa și acareturile din jurul ei. Nu există vecini. Grădina lui, frumoasă și bine îngrijită. Vrei să te agăți de toate astea, dar el e un bărbat care are un scop, urcând pe un deal. E un bărbat care te duce la o magazie.
   Ușa se închide în urma ta. Încă n-o știi, dar asta este clipa în care se întâmplă. Asta este clipa în care lumea ta încremenește într-o nouă formă.
   În acest moment, magazia este o lucrare neterminată. Unelte împrăștiate pe podea, un sac de îngrășăminte într-un colț. Scaun și masă pliante, un vraf de reviste - pornografie sau arme, nu-ți dai seama. Probabil un amestec din amândouă.
   Acesta este spațiul lui. Vei afla mai târziu că începuse să-l pregătească pentru posibilitatea vagă, îndepărtată, complet teoretică, a cuiva ca tine. A cuiva pe care poate i-ar plăcea s-o păstreze. Îl izolase fonic. Acoperise podeaua cu un covor de cauciuc, își plimbase mâinile pe pereți și astupase cu chit fiecare crăpătură. Însă nu e terminat. Nu ești cea pe care avea de gând s-o păstreze. Ești o hotărâre luată pe moment, o cumpărătură făcută dintr-un impuls.
   Se va întoarce a doua zi să termine treaba. Va fixa de perete un lanț. Își va duce de acolo lucrurile, va elibera spațiul. Îl va face să fie al tău.
   Deocamdată îți trage mâinile la spate și le încătușează. Îți leagă gleznele cu funia și o prinde de clanță.
   - Trebuie să mă duc un pic în casă, zice. Sunt singur acasă. Dacă țipi n-o să te aud decât eu, și o să fie rău. Crede-mă.
   Îl crezi.
   De cum se închide ușa în urma lui, încerci. Îți rotești încheieturile mâinilor, îți răsucești gleznele, te întinzi spre unelte. Însă el știe cum să încătușeze pe cineva. Știe cum să facă un nod. Și știe să-și mute uneltele ca să nu ajungă la ele femeia pe care tocmai a legat-o în magazia lui din grădină.
   Trebuie să ai încredere că oamenii te vor căuta. Fotografia ta va circula pe rețelele sociale. Părinții tăi și Julie - gâtul ți se strânge la acest gând - vor pune afișe. Vor da interviuri, vor face apeluri pline de emoție pentru întoarcerea ta vie și nevătămată.
   Trebuie să ai încredere că asta e ceva temporar și că într-o bună zi lumea te va găsi.
   Dar sunt lucruri pe care tu le știi și el nu. Lucruri care vor acționa în favoarea lui. Oricine te cunoaște va spune că n-ai fost tu însăți. Că înainte de dispariție te-ai închis în tine. Ai adormit la cursuri. Notele tale au avut de suferit. Ți-ai împachetat lucrurile, ai părăsit orașul pe care îl iubeai și oamenii pe care îi cunoșteai.
   O să apară o nouă poveste. Vor trece zile, săptămâni, luni. Oamenii vor spune întâi în sinea lor și apoi, când se vor deprinde, unul altuia: poate că ai dispărut dinadins. Poate că te-ai dus cu mașina undeva și te-ai lăsat să aluneci afară din existență. Ai sărit într-o râpă, ai căzut în apă. Poate ai luat-o de la capăt altundeva. Poate că te-ai eliberat, în sfârșit, de demonii tăi.
   Nimeni nu se așteaptă ca morții săi să se întoarcă la viață.
   În cele din urmă, nu te vor mai căuta. Nu vor mai arăta fotografia ta. Te vor lăsa să te estompezi. Nu vor mai spune povestea ta, până ce într-o zi vei rămâne singura care și-o mai amintește.

42. FEMEIA DIN CASĂ

   Febra scade. Nu mai vomiți. El continuă să-ți aducă mâncare, dar nu te veghează. Interesul îi scade.
   Lumea își recapătă limpezimea. Crestăturile de la ceafă se nivelează. Rănile încep să se vindece. Când te trezești, perna nu mai e mânjită de sânge.
   Într-o seară vine cu mâinile goale. E vremea să te întorci jos, îți spune. Cina e gata.
   Te tragi în sus. Podeaua e o apă. Podeaua e marea zbuciumată. Ești pe un vapor, legănându-te. El zice: „Haide, haide!” Te echilibrezi punând o mână pe perete. „Nu știu dacă sunt pregătită”, ai vrea să-i spui. „Am slăbit. Sunt încă foarte obosită”. Dar el știe ce vrea. Picioarele tale de pe mare trebuie să te ducă la parter.
   Ea e aici.
   Cecilia.
   Încearcă să-ți zâmbească, sfioasă. Probabil se întreabă cum stau lucrurile între voi două. Poate că a simțit că te-a vârât într-un soi de belea. Trebuie să-și amintească la fel de bine ca tine ultimele clipe petrecute împreună, înainte ca tatăl ei să dea buzna în încăpere.
   Ce i-a spus el? Tatonezi în jurul subiectului, o poveste confuză. A auzit-o țipând. A crezut că e speriată sau rănită. Voia să ajungă la ea cât mai repede posibil. Așa că s-a așezat între voi două. A înșfăcat-o pe ea și te-a înșfăcat pe tine. Ea n-a văzut partea care a urmat. Dar a văzut ceva, și trebuie să găsească o cale ca să înțeleagă.
   El și-a ascuns furia de ea. A încercat. Chiar dacă ea a simțit-o, îți dădeai seama că e obișnuită cu asta - accesele lui de mânie, izbucnirile imprevizibile. Și apoi totul potolindu-se la fel de repede cum începuse. Nu trebuie decât să aștepte să se termine, și el se întoarce. Tatăl pe care îl știe. Tatăl în care are încredere.
   Și ea era supărată pe tine. Înainte să năvălească el. Dar acum încearcă să îndrepte lucrurile, un zâmbet ca o mână întinsă din partea cealaltă a mesei.
   E prea singură ca să stea mult timp supărată pe tine.
   Însă tu nu-i zâmbești. Nu ești în stare s-o faci.
   Ai fi putut să pleci.
   Gândul se agață de tine în timp ce te miști fără convingere. Ai fi putut să pleci. Ai fi putut să fugi, ai fi putut să te salvezi. Trupul ți se întărea. Și acum, asta.
   Te-ai convins pe tine însăți că nu poți să pleci fără ea, dar ea nu s-a lăsat salvată. A stricat planul. A stricat totul pentru tine.
   Și acum o urăști.
   Te ia prin surprindere acest torent de ostilitate, dar e aici, un soi de ură care se dezlănțuie în tine ca un foc sălbatic. Simți cum crește, și crește, și te îngrijorezi că el o să observe. Stă chiar lângă tine. Cum poate să nu simtă această nouă forță, această dogoare care radiază din fiecare centimetru al tău?
   Îți trec prin minte cele mai rele gânduri. Pare nefiresc să urăști o fată. În viața ta dinainte întotdeauna le acordai fetelor și femeilor prezumția de nevinovăție. Îți făceai o regulă din asta. Nu puteai niciodată să spui „Ce cățea, ce târâtură, ce târfa dracului!” Era ceva păgân în aceste cuvinte. Nu voiai să răsune în gura ta.
   Dar acum o vezi pe ea, copilul lui. Ai fi plecat de aici dacă nu era ea. Ai fi ieșit. Ai fi pornit camioneta. El ar fi auzit motorul, dar ar fi fost prea târziu. Ai fi condus tot mai departe până ai fi găsit ceva - un magazin local, o benzinărie, un loc cu camere de supraveghere și martori.
   La masă, Cecilia întinde mâna după solniță. E la doar câțiva centimetri în stânga mâinii tale, dar nu te clintești. Ea nu îndrăznește să-ți ceară. Există cruzime spectaculoasă și există asta: gesturi mici, mustind de posibilitatea negării, așa de mărunte, că dacă ea ar spune ceva ar părea nebună.
   Paranoică. Egocentrică. Dar tu știi și ea știe și e plăcut, plăcut s-o faci să se simtă mică, plăcut să-i dai de știre cât de tare te-a dezamăgit, cât de puțin înseamnă ea pentru tine acum.
   Se ridică să ia sarea, cu ochii pironiți pe masă.
   Te uiți țintă la supa din farfuria ta. Ești conștientă că ai în comun cu tatăl ei unele energii. Că unei părți din tine îi place din când în când să-i rănească pe alții.
   N-ai zis niciodată că ești perfectă.
   Ea mai învârte o vreme supa prin farfurie și, în cele din urmă, lasă jos lingura, se răsucește spre tată și întreabă dacă poate să se întoarcă în camera ei. Nu-i e foame, zice. Nu se simte prea bine. El încuviințează din cap. O privești cum urcă scara cu pași greoi. Nu-i film în seara asta. Nu-i canapea.
   Nu ne prăpădim unii după alții.
   Casa. Se închide în jurul tău ca o capcană pentru lupi. În această poveste, din acest punct de vedere, lupul ești tu.

   În noaptea aceea nu dormi. Propria furie se întoarce împotriva ta.
   Ai hotărât că nu poți să pleci fără ea. Te-ai lăsat distrasă. I-ai trădat pe toți cei lăsați în urmă. Mama. Tatăl. Fratele. Julie. Matt. Ești un mare semn de întrebare în viețile lor și ai avut o șansă să pui capăt acestui lucru, îndoielii, faptului că nu știu. Locului gol de la masă, spațiului neocupat de sub pomul de Crăciun.
   Îți imaginezi că au găsit metode de a merge mai departe. Nimeni nu-și pune viața în suspensie pe vecie. Dar tot trebuie să-i mai tragă de mânecă.
   Gândurile pot să-i ia prin surprindere într-o dimineață caldă de luni, așteptând să treacă strada spre birou. Sâmbătă seara, la film, cu mâna în cutia cu floricele cu unt. Încercând să-și vadă de viață, încercând să se bucure de timpul lor pe pământ, și întotdeauna acea întrebare ronțăie un colț al creierului: „Ce s-a întâmplat cu ea?”
   Probabil cred că ești moartă. Probabil cred, inevitabil, că ți-ai făcut-o singură. De câte ori te gândești la asta te sfâșie un răcnet tăcut. Ei sunt, relativ vorbind, înnebunitor de aproape de tine - sunteți toți pe aceeași planetă, în aceeași țară, în același plan al existenței. Și totuși, tu ești pierdută. Ești Ulise. Rezolvi niște chestii. Ai plecat într-o călătorie și acum nu poți să ajungi acasă.
   Ai fi putut să le spui adevărul chiar acum. N-ar înțelege - nu totul, nu imediat. Știi cum se întâmplă. Ai citit articole și cărți. Ai văzut filme. Știi că nu-i ușor să te întorci în lume. Oamenii pun întrebările greșite. N-au habar. Dar încearcă.
   Ați fi putut să vă străduiți cu toții împreună, chiar în clipa asta, dacă n-ar fi fost fata. Dacă n-ați fi fost tu și copilul ăsta și inima ta. Inima ta duioasă, proastă, care după toate astea - după toți cei 5 ani în felul ăsta - a văzut o fată și ți-a spus: „Nu plecăm fără ea”.

   În seara următoare te duce iar la parter. Cuvintele te găsesc la masă.
   Două cuvinte pe care nu ți le-a spus niciodată.
   Dă să se așeze și se ridică imediat, scoate plicul din buzunarul de la spate al blugilor. Îl lasă să cadă pe masă și se așază.
   Imediat îl cercetezi. El n-are nevoie decât de o secundă ca să-și dea seama de greșeală - poate nu s-a gândit că o să îndrăznești, poate a uitat, poate s-a gândit că ești încă prea înceată, prea vătămată. Ia înapoi plicul și îl îndeasă în buzunarul din față.
   N-ai putut să deslușești adresa, numele orașului. Dar ai găsit altceva. Îți umple creierul ca apa țâșnind dintr-un hidrant. O informație nouă, strălucitoare. O lume de explorat. Numele unui tată.
   Aidan Thomas.
   Nu ți-a spus niciodată. N-ai întrebat niciodată. Era de la sine înțeles că nu vrea să-ți spună. La ce ar fi fost bun un nume în magazie? Însă acum ești în casă și bărbatul care te ține prizonieră are un nume.
   Aidan Thomas.
   Mai târziu, în întuneric, formezi silabele cu buzele, în tăcere. Ai-dan Tho-mas. A-i-d-a-n-T-h-o-m-a-s. Îl guști. Bați cu degetele în podea, o dată la fiecare literă. E un început și un sfârșit. O naștere și o moarte. Ultimul cuvânt dintr-un mit. Primul cuvânt dintr-o poveste adevărată.
   În viața ta dinainte, când ascultai podcasturi și căutai pe forumurile online, când erai prietena crimelor ciudate, ai aflat amănuntele, teoriile și poreclele. Știai de Golden State Killer. The Unabomber. Son of Sam. The Grim Sleeper, Green River Killer, Butcher Baker, întotdeauna, aceeași poveste: bărbați fără nume, fără chip. Până ce erau prinși. Până ce primeau nume, și joburi, și biografii. Până ce polițiștii le dădeau să țină o tăbliță cu data și locul și le făceau fotografia de la arestare.
   Numele era întotdeauna primul lucru care îi țintuia în realitate.
   Te ții de două cuvinte, de unsprezece litere, ca de un colac de salvare.
   Aidan Thomas.
   Bărbatul din magazie a început și a sfârșit cu tine. Însă ani în șir Aidan Thomas a existat fără tine. Pe cardurile bancare, formularele fiscale, cardul de identitate. Pe certificatul de căsătorie, pe certificatul de naștere al fiicei lui. Și-a văzut de drum în lume, și asta n-a avut nimic de-a face cu tine.
   Într-o zi, Aidan Thomas va exista din nou fără tine.

43. EMILY

   În ziua de după țipăt i-am trimis un mesaj. „Sper că totul e în ordine” - am șovăit, apoi am adăugat un „Asta facem noi”, mi-am zis. „Ne sărutăm. Punem mâinile unul pe altul. Facem schimb de cadouri secrete. Punem fețe zâmbitoare la sfârșitul mesajului”.
   Am vârât telefonul în șorț, lipit de coapsă. Pe tot parcursul turei am așteptat să vibreze. Nimic. Târguindu-mă: „După ce prepar o băutură o să-mi răspundă la mesaj. După ce prepar două băuturi. După ce prepar 5.
   Dacă fac o pauză de mers la baie, lucrurile vor reveni la normal și o să-mi scrie. Dacă nu mă mai uit la telefon 5 minute. Poate 10. Dacă închid telefonul și îl deschid iar”.
   Nu mi-a răspuns la mesaj.
   Întotdeauna răspunde.
   „Bărbații fac asta”, mi-am zis. „Oamenii fac asta. E ocupat. Muncește. Poate că a căzut o linie de tensiune. Sute de oameni dintr-un oraș din apropiere n-au electricitate și eu îmi fac griji pentru un mesaj. Poate că fiica lui are nevoie de el. Poate că e bolnavă. Poate că el e bolnav. Ideea de bază este că uneori oamenii nu răspund la mesaje și asta nu înseamnă că ceva nu-i în ordine. Pur și simplu, asta-i viața”.
   Însă nu și în cazul lui. Cu el era ceva special - este special.
   A trecut aproape o săptămână. Nu l-am văzut la restaurant sau în oraș. Știu ce s-a întâmplat. Mâinile lui pe pielea mea, răsuflarea lui în gura mea. Lanțul de argint, rece în jurul gâtului meu. Darul pe care mi l-a făcut.
   Asta a fost adevărat. Am dovada.

   Tura de cină. E o joi. Îl aștept să apară. În orice clipă o să se ivească. O să-mi zâmbească din celălalt capăt al sălii și îngrijorarea mea o să se topească. O să aibă o explicație perfect valabilă. Nici măcar nu va trebui să întreb. „N-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat, o să zică. Mi s-a stricat mașina. Mi-a fost furat telefonul. S-a stricat. A căzut în closet. N-ai încercat să-mi trimiți vreun mesaj, nu?”
   Ușa se deschide și se închide. E judecătorul Byrne. E doamna Cooper. E fostul meu profesor. E oricine în afară de el și noaptea e amețitor de aglomerată și îmi spun că măcar dau mai puțină atenție telefonului și că asta o să-l facă să zumzăie.
   Nu zumzăie.
   Eric ne duce cu mașina acasă. Potrivește oglinda retrovizoare ca să mă vadă pe bancheta din spate.
   - Care-i necazul, fetițo? întreabă. Ai fost tăcută toată seara.
   - Doar obosită.
   Îi zâmbesc cu buzele strânse, îmi culc obrazul pe dosul mâinii, mimând că dorm. El încuviințează din cap și își îndreaptă iar ochii spre drum.
   Îmi reazem fruntea de geam. E așa de rece, că doare, și apăs mai tare, și mai tare, până ce pielea îmi amorțește. Întâmpin cu bucurie durerea și golul care urmează.
   Suntem la două străzi de casa lui Aidan. Cât îmi doresc să-i pot spune lui Eric să mă ducă și să mă lase acolo! Aș bate la ușă sau aș suna. El ar trage storul, s-ar uita afară. Fața i s-ar lumina. „Îmi pare așa de bine că ai trecut pe aici”, ar zice. M-ar lua în brațe și i-aș simți mirosul, tot trupul meu ar fi o sărbătoare.
   Acasă, le spun lui Eric și Yuwandei că mă duc la culcare. Sunt sărbătorile, zic. Întotdeauna sunt sleită de sărbători. Mai bine le-ar spune „zile de zăpăceală”, n-am dreptate?
   Sub pilotă scot telefonul. Tot nimic. Îl trântesc pe saltea. Oftez. Apoi îl iau iar și citesc ultimul lui mesaj. „Bine. Stai acolo. Vin eu la tine. Cece a adormit și nu vreau s-o trezesc. Prima Zi a Recunoștinței fără mami, știi?” Nici măcar n-a fost unul bun. Nu „:)”, nu „Noapte bună”, nu „Bună dimineața”, nu „O să mă gândesc la tine azi”. Nu „Sper că tura a mers bine, sper să visezi frumos, sper că ești bine”.
   Derulez schimbul nostru de mesaje până la primele, la „Bună! Sunt Emily. Mulțumesc din nou pentru ajutorul tău de azi”. La discuțiile noastre despre șoimi cu coada roșie și coșmaruri despre uși închise și coridoare întunecate.
   A fost adevărat. Am totul aici, toată istoria noastră. Mă place. A făcut loc pentru mine chiar și când viața îi era tulburată.
   Aș putea să-i scriu. Nu trebuie să aștept să mă caute el. Știu asta. Am încercat, dar fiecare încercare de a compune mesajul perfect s-a încheiat cu mine apăsând pe tasta delete. „Ce mai f...” - delete. „Voiam doar să mă asigur că totul e...” – delete. „Nu vreau să te deranjez, sper doar s...” - delete, delete, delete.
   Duc mâna la lănțișorul de argint, țin în pumn medalionul, stau așa până ce metalul ajunge la temperatura pielii mele.
   Am văzut asta. Am trăit asta. Mi-a dat toate aceste lucruri și nimeni nu l-a silit s-o facă. A făcut-o pentru că voia.
   A făcut-o pentru că mă place.

   Vineri, la Păianjenul păros. Mă silesc să merg. Pentru echipă, îmi spun.
   De parcă le-ar păsa.
   Tot niciun semn de la el.
   Dacă ar fi făcut-o dinadins - dacă ar fi vrut să mă scoată din minți, așa ar fi procedat.
   Doar un pahar în seara asta. Știam că Eric o să vrea să stea până târziu și știam că eu n-o să am chef, așa că am mers cu mașina mea.
   Când mă întorceam la mașină, o halucinație.
   Și totuși, pot să jur că am văzut-o. Camioneta lui albă parcată în spate, pe o stradă laterală, lucind un pic prin tufele de la Păianjenul păros.
   Mă uit în jur, arunc o privire spre intrarea barului.
   El nu-i aici.
   Încă o privire. Fără succes.
   Pornesc Honda. Reglez oglinda retrovizoare, dau să ies din parcare și...
   A dispărut.
   Camioneta lui a dispărut.
   Umerii mi se încordează. Mă uit pe geamuri. Mă răsucesc pe scaun, capul mi se rotește. Mă uit la tufe. Nimic.
   Ce mama...?
   Ca și cum ar fi așteptat să vadă ceva, a văzut și a plecat. Râd în sinea mea, râd de mine, pentru că ideea e așa de ridicolă, și totuși așa arată. Ca și cum ar fi așteptat să mă vadă și a plecat de îndată ce m-a văzut.

44. FEMEIA DIN CASĂ

   Te înveți cu cuptorul din piept, care îți aspiră tot oxigenul. Te macină. O să te înghită - pe tine, pe el, copilul lui - dacă nu-l stăpânești. O să faci greșeli. Dacă ai învățat ceva de la el, este că oamenii fac greșeli când lasă cuptorul să preia conducerea.
   Regula numărul 6 ca să rămâi în viață afară din magazie: nu poți să te arzi singură până nu mai rămâne nimic.
   La cină auzi un sunet. El e primul care îl observă. E un bărbat acordat la ceea ce este în jur, cu ochii și urechile peste tot, tot timpul. Observi și tu, apoi Cecilia. Toți trei stați cu capul înclinat spre ușa din spate, cu sprâncenele încruntate. Un zgrepțănat, ceva - cineva - se vaită.
   Cecilia arată în direcția sunetului.
   - Vine de afară.
   - Trebuie să fie vreun animal, zice el.
   Ea clatină din cap și se ridică. Cu două degete dă deoparte un stor.
   - Cecilia, nu...
   Înainte ca el să-i poată spune să se așeze la loc, ea e la ușă, răsucind clanța. O clipă sunteți tu, el și ușa deschisă, cu vântul rece care se învârtejește între trupurile voastre. Se uită la tine aspru. „Ia mai scutește-mă”, ai vrea să-i spui. „Chiar crezi că o s-o iau la fugă? Aici? Acum? Încă mai simt cicatricea, dureroasă și groasă, de la ceafă. Încă mai simt ce mi-ai făcut data trecută”.
   Cecilia se întoarce. Îți înghiți un icnet. Bluza ei e plină de sânge. Ține brațele întinse în față. Lipit de pieptul ei, e un ghem negru care tremură.
   Tatăl se trage înapoi.
   - Cecilia, ce dr...
   Acum își amintește că nu e un bărbat care înjură, cel puțin nu în fața altora în afară tine, și cu siguranță nu în fața copilului său.
   - Ce faci?
   Ea se lasă pe vine și pune cu gingășie ghemul de blană neagră pe podeaua bucătăriei. E un câine. Un câine rănit, cu o despicătură mare pe piciorul stâng, cu sângele curgând pe dale.
   Fața ți se înfierbântă. Nu-ți mai simți degetele. Iubeai câinii. Ai avut unul când erai mică - o corcitură de Terra Nova cu ciobănesc de Berna. Absolut enorm. Era doar iubire și bale tot timpul.
   Câinele ăsta e mic. Dacă ar putea sta în picioare, presupui că ar fi înalt de vreo treizeci de centimetri. Deslușești urechi ascuțite, un bot alungit. Un mic terier, gâfâind, cu ochii mari și căprui alergând frenetic dintr-un capăt în altul al bucătăriei.
   - Cecilia, ușa.
   El se repede s-o închidă. Primul lucru pe lista lui, întotdeauna - să te ascundă de lume. Apoi îngenunchează lângă fiica sa, se apleacă peste câine.
   Fata ridică privirea spre el. Privirea unui copilaș, ochi rotunzi și o încredere nețărmurită în capacitatea tatălui său de a îmbunătăți totul.
   - Trebuie să-l ajutăm, zice ea.
   Te ridici și tu și te duci de cealaltă parte a mesei de bucătărie. El înalță o sprânceană spre tine, în chip de „E destul - acum te poți opri”.
   Îți încrucișezi brațele pe piept. Cecilia insistă.
   - Trebuie să-l ajutăm. Poate că a fost lovit de o mașină. Cineva trebuie să-l fi lăsat pe marginea autostrăzii.
   Un curent electric îți străbate creierul. Autostradă? Vocea Ceciliei tremură.
   - Haide. Trebuie să fi mers kilometri întregi ca să ajungă aici. Trebuie să facem ceva.
   „Kilometri”. Câți? Opt? Șaisprezece? Douăzeci? E posibil să ajungi pe jos? Se poate alerga până acolo?
   La dreapta ta, un tată oftează, își ciupește tâmplele între degetul mare și cel mijlociu.
   - Nu cred că putem face ceva.
   Ea clatină din cap.
   - Putem să-l ajutăm. Să-l ducem la veterinar. N-are zgardă.
   Din nou tremurul din voce.
   - Nimeni nu-l vrea. Nu-l putem lăsa așa.
   El își freacă fața cu mâinile. Câinelui încă îi curge sânge. O parte din el ajunge pe tălpile bocancilor lui. O să-i spele mai târziu. Trebuie să fie iscusit la așa ceva, să înlăture chestia aia de pe haine, de pe piele, de pe orice părticică din el. Trebuie.
   - Cecilia.
   El coboară privirea spre câine. Așa încep, îți amintești. Oamenii ca el. Ai auzit la televizor când erai copil, în podcasturi ca adult. Începe în copilărie, uneori în adolescență. Uneori în jurul vârstei fiicei lui, între copilărie și maturitate. Un copil ține fluturi într-o cutie fără aer. Animale de companie dispar. Apar veverițe moarte sub un copac. Așa exersează. Așa încearcă apele, ating cu vârful piciorului întunecimea, de dedesubt.
   - E prea târziu, îi spune el.
   Ea zice că nu, nu-i prea târziu, uite, câinele încă respiră. Însă el nu ascultă. Se ridică, își duce o mână la curea. Nu l-ai observat acolo - pistolul în toc. De obicei nu-l poartă prin casă. Trebuie să fie o nouă măsură
preventivă, la care s-a hotărât după ce ai fost cât pe ce să reușești în living.
   Cecilia ridică privirea.
   - Ce faci?
   Aceeași întrebare e înțepenită în gâtul tău. Nu-i cu putință să se gândească la asta. În fața ta ar face-o. Dar în fața copilului său? Prinde în mână pistolul. Fiecare mușchi din trupul tău se încordează.
   - Uneori e singurul lucru uman de făcut, zice. Câinele suferă. Nu poate fi ajutat.
   Ea pune mâinile pe animal. Cu palmele goale apasă rana. Atâta sânge - pe mâinile ei, sub degete, până la coate.
   - Încă respiră, zice ea, și pieptul câinelui se ridică, de parcă ar confirma. Te rog, tati, te rog!
   O lacrimă i se rostogolește pe obraz. Și-o șterge imediat. Sânge la coada ochiului, sânge pe bărbie.
   El oftează din nou, cu mâna tot pe pistol.
   - Nici eu nu vreau mai mult decât tine să fac asta, zice. Dar uite. Asta se întâmplă când un animal e rănit. Știu că nu pare așa, dar e ceea ce trebuie făcut, îngenunchează lângă fiica sa. Lasă-mă să-l duc afară.
   Chiar o să se întâmple? O să îngădui asta? O să te uiți cum câinele ăsta - câinele ăsta frumos, cu burtică rotundă, dinți albi și lăbuțe minuscule - e împușcat?
   Cecilia ia din nou câinele în brațe. El scoate un schelălăit, ca și cum te-ar ruga să intervii.
   - Lasă-l jos, Cecilia!
   Vocea lui e joasă. E același mârâit, aproape ca și cum ar toarce, pe care l-a folosit în ziua în care te-a răpit.
   Poate că asta te îmboldește să acționezi. Poate că te ofensează ideea că asta - orice parte din asta - s-ar putea compara cu ce a simțit când se gândea că e pe cale să te omoare.
   - Încă mai respiră.
   Capul lui se smucește spre tine. Îți aruncă o privire foarte intensă, în chip de „Cum îndrăznești?”. Ridici din umeri. „Zic și eu”. El își face de lucru cu tocul pistolului.
   Insiști.
   - Nu-i mort.
   Cecilia ridică privirea spre tine. E prima dată când ochii vi se întâlnesc după seara din living. De când ai încercat s-o salvezi și tot ce ți-a dat în schimb a fost un țipăt. Ceva te înșfacă de beregată - o fată, aprigă și speriată și hotărâtă. Împotrivindu-se voinței tatălui.
   Rușinea ți se ridică în stomac, groasă și fierbinte. Ai uitat. Ai fost așa de ocupată s-o urăști, să disprețuiești fiecare părticică din ea, că ai uitat tot ce știi despre ea și tatăl ei. Pașii de pe coridor noaptea. Mâna de fier cu care îi stăpânește el viața. Tot ce face el, tot ce ascunde de ea.
   Și acum iat-o aici, ghemuită pe dalele din bucătărie cu un animal însângerat în brațe, și are 13 ani și e dulce și bună și vrea să salveze câinele ăsta. Nu-s decât câteva luni de când mama ei a murit, viața i-a fost întoarsă pe dos, și fata încă vrea să facă bine. Poate că vrea ceva ce să iubească. A fost singură. Știi că a fost. Poate că vrea un tovarăș, pe cineva pe care să-l țină în brațe. Pe cineva care s-o iubească, la rândul lui.
   Pe cineva care să n-o rănească.
   Faci un pas în față, te vâri între Cecilia și tatăl ei. Îți lași privirea s-o întâlnească pe a lui. „Liniștește-te”. Te apleci să te uiți mai bine la rană. E urâtă. Poate să supraviețuiască un câine dacă a pierdut atâta sânge? Nu știi. Dar merită să încerci.
   Ceva se aprinde în tine. Ai nevoie cu disperare de posibilitatea unei renașteri în casa asta. Dovada că cel rănit poate să revină la viață între aceste ziduri.
   Rotitele din creier ți se învârt frenetic, încercând să răsucească această situație astfel încât el să iasă în câștig.
   - Ai putea să-l ajuți, zici.
   El te fulgeră cu privirea. Crede că ești sfidătoare, nesăbuită. Dar tu știi unde bați.
   - N-ai învățat ce să faci în aceste situații? continui.
   El se încruntă. E aproape, aproape de un strop de distracție și tu i te tot pui în cale. Dar la stânga ta, Cecilia se înviorează. Ridică din nou privirea spre el, cu ochii lărgiți de hotărâre.
   - Da, tati, zice. Când erai în Infanteria Marină?
   El își dă ochii peste cap, încă nu e convins.
   Cât de discret poți, îi prinzi privirea, apoi înclini capul spre fiica lui. Ochii ți se duc la câine, apoi înapoi la el.
   „Asta-i șansa ta”, ai vrea să-i spui. „Îți amintești certurile voastre, acele cine furtunoase și pașii ei furioși în sus pe scări? Fetița ta crește, dar încă mai ai nevoie să se uite la tine ca la un erou. Salvează câinele. Fii un erou. N-o face pentru ea. N-o face pentru câine. Fă-o pentru tine”.
   El cedează. Nu-ți vine să crezi. Cu mâna liberă deschide un dulap de sub chiuvetă și scormonește prin el, scoate o trusă de prim ajutor. Apoi îi face semn Ceciliei să pună câinele înapoi pe podea. Își ia mâna de pe tocul pistolului. Cecilia lasă jos câinele. Cu gesturi precise, iuți, tatăl deschide trusa și scoate o sticlă cu dezinfectant.
   Un ghiont în piciorul tău.
   - Pune-i o mână sub falcă. Pe cealaltă pe șold. Ai grijă să stea nemișcat.
   Șovăi o clipă, apoi pui mâinile pe câine așa cum ți s-a spus. El agită sticla cu dezinfectant.
   - Mai ales ai grijă să nu mă muște.
   „Tentant”, îți zici, dar ții cu câinele, cu Cecilia, cu tine însăți, vrei ca niciunul dintre voi toți trei să nu aibă necazuri. Degetele îi tremură un pic când se apropie de câine și stropește rana. Se crispează, tamponează carnea sfâșiată cu o compresă.
   - Pune mâna aici, îți spune.
   Apeși rana. Toți trei așteptați să se oprească sângerarea. Cecilia face semn că vrea să ajute, însă el îi spune să stea deoparte.
   Încerci prin forța voinței să faci câinele să trăiască sub palmele tale, te convingi singură că poți să faci minuni. Fata se uită. N-o să lași câinele să moară în fața ei. N-o s-o mai dezamăgești niciodată.
   Sângerarea încetinește. Mai așteptați o vreme și, când a încetat aproape de tot, el începe să panseze rana, fixează bandajul. Câinele gâfâie. Are dureri, sigur, dar e în viață. E în viață.
   Cecilia se oferă să aducă de jos o pernă veche. Poate fi un pat pentru câine, zice ea. Tatăl îi spune să stea pe loc, că se duce el.
   Jos.
   Unde te-a dus după faza din pădure. Unde locuiesc uneltele lui. Unde, judecând după cât de repede sare în picioare, nu vrea deloc să se ducă fiica sa.
   Rămâi în bucătărie cu copilul lui, amândouă aplecate deasupra câinelui. Ea se uită la tine și își mușcă buza, ca și cum ar avea ceva de spus, dar nu știe cum s-o facă. Înainte să te poți gândi la un fel de a-ți formula propriile gânduri, tatăl se întoarce cu ceea ce arată ca o pernă de canapea veche. O pune jos într-un colț al bucătăriei. Cecilia ia din nou în brațe câinele și îl pune cu blândețe acolo. Câinele scoate un vaier, apoi lasă să iasă încet aerul din plămâni. În cele din urmă se liniștește, cu labele de o parte și de alta a botului.
   El oftează.
   - Să vedem dacă trăiește până mâine, zice.
   Cecilia dă să mângâie pe cap câinele, apoi se răzgândește.
   - Am putea... începe să zică.
   Restul frazei rămâne nerostit. Probabil voia să propună să-l ducă la veterinar acum, că sângerarea a fost oprită. Să vadă dacă un profesionist adevărat poate să facă ceva. Niște suturi ar fi un început. Dar își cunoaște tatăl. Știe să ia victoria și să lase restul.
   El se ridică, pune înapoi în trusă dezinfectantul și restul de tifon și se apucă de curățat.
   În spatele lui, o mână o cuprinde pe a ta. Îți ții respirația. Ea îți strânge ușor degetele. „Mulțumesc”. Un gest tăcut, zgomotos ca o tobă pentru tine. „Mulțumesc”.
   Aștepți ca tatăl ei să folosească un mop și o găleată. Un tată, concentrat și practic, spălând cu dezinvoltură sângele de pe podeaua bucătăriei sale.
   Pulsul Ceciliei bate abia simțit lângă încheietura mâinii tale. Stai nemișcată câteva secunde, apoi îi strângi și tu degetele.

45. FEMEIA ÎN MIȘCARE

   El intră în cameră, te descătușează și zice:
   - Să mergem.
   - Ce? întrebi.
   Te îndeamnă cu o fluturare a mâinii.
   - Haide, zice. N-am la dispoziție toată ziua.
   Te ridici - încet, în caz că n-ai înțeles bine. Dar el nu se înfurie. Cel mult, vrea să mergi mai repede. Te trage de încheietura mâinii, te zorește în jos pe scări.
   E miezul zilei. O zi de luni. Cecilia e la școală. El ar trebui să fie la lucru. Nu-l așteptai înapoi decât cel mai devreme la ora cinei. Câinele. A trebuit să vină să vadă cum se simte. Și, dacă tot era aici, a hotărât să mai facă și... orice o fi asta.
   Își ridică puloverul, îți arată pistolul în toc. Așteaptă să încuviințezi din cap, apoi deschide ușa.
   - Mergi la mașină, zice.
   Are ochii peste tot - la tine, la camionetă, la împrejurimi, la copaci, și case, și păsări. Brațul îi este așezat comod pe umărul tău. Te mână spre mașină, deschide și închide portiera pasagerului, aleargă ușor până pe partea cealaltă. Simți schimbarea din atmosferă, ușurarea lui după ce sunteți amândoi înăuntru.
   - Ce se întâmplă?
   El pocnește din limbă, ca și cum răspunsul ar fi evident.
   - Mergem la o plimbare. 

 .................................................