...............................................
2-4
Dădu fuga în dormitor și coborî draperiile. Apoi merse la bucătărie.
Bessie stătea la masă și curăța mazărea pe care tocmai o culesese din grădină.
- Domnul James mi-a cerut să port o rochie nouă poimâine, când mergem în vizită la un prieten al său, zise Nikola.
- O rochie nouă, don`șoară Nikola? se miră Bessie. Și de unde bani pentru așa ceva, aș vrea să știu!
- Am să folosesc draperiile din Salonul Albastru, explică Nikola.
Bessie se holbă la ea.
- Cunoști pe cineva în sat care m-ar putea ajuta? Eu pot să croiesc și să cos foarte repede, după cum știi, dar nu cred că aș fi în stare să cos o rochie întreagă în numai o zi și jumătate!
Bessie se gândi un moment.
- Doamna Gibbons de la Honeysuckle Cottage, spuse ea. E cea care a făcut șervetu` pentru altaru` bisericii, iar fata ei care n-are decât vreo cinșpe anișori, a dres perdelele de la Parohie.
- Mulțumesc, Bessie, răspunse Nikola.
Două ore mai târziu, Nikola croia rochia pe podeaua din dormitorul ei.
Doamna Gibbons cosea la fereastră.
La amiază, rochia era deja însăilată.
După o muncă neîntreruptă, a doua zi seara, Nikola se putea lăuda cu o rochie nouă. Ar mai fi fost încă mult de finisat pentru ca rochia să devină perfectă.
Dar, la prima vedere, gândi Nikola, ar fi putut rivaliza cu orice model de la Paris. Iar culoarea o prindea de minune. Părul ei era blond dar avea unele reflexe roșcate puse în valoare de albastrul mătăsii.
În contrast cu culoarea rochiei, pielea ei devenea parcă mai albă.
Croise rochia după o fotografie pe care o văzuse în revista de modă. Revista o împrumutase de la nevasta vicarului. La sfârșit Nikola se temu totuși că decolteul ieșise puțin cam adânc. Așa că adăugă un volan din același satin în jurul gâtului, urmând un alt model pe care îl găsise în revistă. Volanul se asorta cu fusta care curgea de asemenea în volane până la pământ.
- E cea mai drăguță rochie pe care am văzut-o vreodată! exclamă doamna Gibbons când Nikola o îmbrăcă s-o probeze pentru ultima oară. Iar mama arăți ca o poză din revistă, duduie Nikola, zău!
- Mulțumesc, doamnă Gibbons, sper că și fratele meu va gândi la fel, răspunse Nikola.
O secundă, îi fulgeră prin minte că de fapt era mai importantă părerea marchizului. Apoi râse de propriile sale gânduri.
Altădată, când Jimmy pomenea de marchiz, o făcea ca și cum ar fi fost vorba de o personalitate foarte importantă și distinsă. Nikola cu greu ar fi crezut că marchizul avea să o bage în seamă pe ea, o ființă atât de umilă. Acum însă, aflase că în realitate acesta nu corespundea deloc închipuirii ei și Nikola insistase cu întrebările pe lângă fratele său.
Descoperise că, departe de a fi un bătrânel arțăgos, marchizul era extrem de sportiv. Călărea pe caii săi în cursele cu obstacole. Și cu toate că Jimmy îi vorbise cam vag la acest punct, Nikola înțelesese că marchizul era de asemenea îndrăgostit de călătorii.
- Unde călătorește? întrebase Nikola.
- Peste tot, răspunsese ambiguu Jimmy.
- Și mai are timp să colecționeze tablouri?
- Are una din cele mai interesante colecții din Anglia! o asigurase Jimmy. A moștenit-o, desigur, de la generațiile anterioare.
- Iar el o completează permanent?
- Bineînțeles, răspunse fratele ei, altfel nu l-am mai vizita.
- Și ce altceva mai face?
- Se distrează! răspunse Jimmy. Și-o permite din plin, de altfel!
- Dar nu e căsătorit?
Jimmy râse.
- A jurat că e un lucru pe care nu-l va face niciodată.
- Dar... de ce? voise să știe Nikola. Nu poate să nu-și dorească un moștenitor.
Jimmy ridicase din umeri.
- Probabil că a avut o iubită care l-a înșelat sau are o aversiune față de orice constrângeri. În orice caz, e un burlac convins, așa că n-are rost să-i dai târcoale!
- Nici nu mă gândesc la așa ceva! răspunse îmbufnată Nikola.
O supăra că Jimmy putea s-o bănuiască de un lucru atât de vulgar. Apoi, renunțase la întrebări.
Când era singură, marchizul îi apărea ca o făptură de-a dreptul înfiorătoare. Și, în același timp, aproape inumană.
- Aș fi preferat să merg în altă parte, își spunea ea.
Știa totuși că fratele ei număra fiecare secundă care îl mai despărțea de întâlnirea cu marchizul. Era hotărât să obțină de la acesta o sumă foarte mare pe care s-o cheltuiască în interesul casei lor, King`s Keep.
CAPITOLUL3
Oaspeții de la petrecerea de prânz începeau să se uite la ceas.
Marchizul se gândi cu ușurare că putea pleca în sfârșit. Fusese, în definitiv, un prânz destul de interesant la Ambasada Franceză. Întâlnise câțiva prieteni.
Lady Lessington cu care întreținea o mică aventură se apropie de el și-i spuse în șoaptă.
- Vii să cinezi cu mine mâine seară, Blake? George pleacă la țară.
- Din păcate, și eu plec, răspunse marchizul.
Văzu expresia de dezamăgire din ochii ei frumoși și adăugă:
- Dar ne vedem săptămâna viitoare.
Un zâmbet înflori pe buzele ei și femeia se duse să-și ia rămas bun de la gazde.
Marchizul privi în urma ei. Se gândi că lady Lessington era fără îndoială una din cele mai frumoase femei din Londra.
Totodată, însă, doare să fie cinstit cu el însuși. Vâlvătaia care se aprinsese cândva între ei doi nu mai ardea cu atâta strălucire ca la început. Lucrul care îi displăcea cel mai mult marchizului era o legătură de dragoste pe cale să se stingă. Curând, nimic nu mai rămânea, în afară de un pumn de cenușă.
Reputația sa de bărbat nemilos venea din faptul că, atunci când o relație amoroasă începea să pălească, el prefera să-i pună capă. Nu numai brusc, ci uneori cu brutalitate. O anume latură încăpățânată a caracterului său îl făcea să refuze tot ceea ce nu era de primă calitate. Căuta desăvârșirea în orice și se aștepta s-o găsească. Voia ca locuința lui să fie perfectă, domeniul lui să fie un exemplu pentru alți proprietari de moșii.
Evident, femeile pe care le iubea trebuiau să posede o frumusețe unică.
Dând dovadă de multă înțelepciune, reușise să evite porecla de bădăran cu care erau înfierați mulți dintre prietenii săi. Marchizul era discreția întruchipată. Avea grijă să protejeze nu numai reputația femeilor de ale căror favoruri se bucura, ci și propria sa reputație.
Lady Lessington părăsi somptuosul salon aflat la etajul clădirii ambasadei și coborî treptele.
Privind-o, marchizul se gândi că nu avea intenția s-o mai caute. Deși în mod inevitabil aveau să se reîntâlnească la petreceri și alte întruniri mondene. Știa că aceasta avea să-l urască, incapabilă să înțeleagă sentimentele lui cu privire la necesitatea despărțirii. Dar, cum el nu fusese primul ei iubit, marchizul știa că în curând un altul avea să-i ia locul. Totuși, situația urma să fie dificilă pentru el.
Fără a fi înfumurat, marchizul era conștient că era un bărbat deosebit de chipeș și un amant pătimaș. Acorda tot atâta preocupare unei relații amoroase precum fiecăreia din cursele sale de cai. O atare comparație spunea mult.
Marchizul se urcă în trăsura care îl aștepta la scară și se sprijini de banchetă. Pe când trăsura se punea în mișcare, se întrebă care avea să fie următoarea mutare, acum că terminase definitiv cu lady Lessington. Dispariția acesteia lăsa un loc gol în viața aglomerată a marchizului.
Îi trebuia o femeie frumoasă cu care să se poată relaxa. În plus, marchizului îi plăcea să vâneze și să cucerească noi și noi frumuseți exotice.
Lucrul acesta îi dădea același sentiment ca o alergare la vânătoare sau ca o cursă cu obstacole din care ieșea invariabil învingător.
Își amintea vag că văzuse o femeie cu părul extraordinar de roșu la Carlton House noaptea anterioară. Părul ei remarcabil îi atrăsese atenția. Nu reușea să-și amintească fața ei. Dar nu exista nicio îndoială că era frumoasă. Nu-i rămânea decât să-l întrebe pe Prințul de Wales, care le fusese gazdă, de numele femeii.
Se temea că, atunci când va afla mai multe despre ea, avea să fie dezamăgit. Pentru moment însă era o variantă care merita încercată.
Marchizul ceru vizitiului să cotească în dreptul colțului Hyde Park și să se îndrepte spre Buckingham Palace.
Coborâră în pantă de-a lungul străzii Mall.
Perechea de cai o achiziționase de curând de la un prieten. Era un aristocrat extravagant care avusese nevoie urgentă de bani - o sumă destul de mare.
Cei doi cai cafenii alcătuind o pereche perfectă fuseseră absurd de scumpi, se gândea marchizul.
Totodată, însă, îi făcuse prietenului său o favoare. Așa că nu regreta banii aruncați. Oricum, caii meritau. Își dădu seama că o mulțime de oameni îi admirase în vreme ce trăsura sa înainta de-a lungul străzii Mall.
Bărbații cu joben și femeile elegante ce ieșiseră să se plimbe în bătaia soarelui primăvăratic se uitau nu atât la el - cum se întâmpla de obicei - cât la caii săi. Perechea aceasta urma să reprezinte una din bijuteriile grajdurilor sale. Care grajduri conțineau, în opinia marchizului, cei mai rafinați cai din Anglia. La fel se putea spune și despre caii săi de rasă, pe care îi ținea în Newmarket. Își aminti că doi dintre aceștia aveau să participe la cursele programate pentru săptămâna următoare.
Încă nu se hotărâse pe cine avea să invite la petrecerea sa cu acea ocazie.
Spera, fiindcă nu era prea sigur, că-i omisese pe soții Lessington. Era un lucru pe care avea să-l afle când se întorcea la locuința sa din Park Lane. Secretarul său ținea o evidență a tuturor invitațiilor pe care le primise sau le făcuse în intervalul ulterior două luni.
Vizitiul traversă Horse Guards Parade știind că era cel mai simplu mod de a ajunge la Downing Street.
Marchizul fusese ofițer la cavaleriei Regale. De aceea avea dreptul să ajungă în Whitehall pe poarta cea mare vegheată de o parte și de alta de câte o santinelă călare. Din Whitehall, nu le rămânea decât să întoarcă la dreapta pentru a ajunge în Downing Street.
Acum începu să se întrebe de ce îl chemase Primul Ministru. Fusese un mesaj urgent pe care nu-l putuse ignora. Pe de altă parte, era cât se poate de inoportun, întrucât marchizul avea alte planuri pentru acea după amiază.
„Sper că lordul Beaconsfield n-o să mă rețină mult”, își zise el.
De fapt, era întotdeauna încântat să-l întâlnească pe Benjamin Disraeli care fusese înălțat la rangul de pair cu 1 an în urmă.
Marchizul se gândi, așa cum o făcuse și regina probabil, că acesta era fără îndoială cel mai bun Prim Ministru pe care l-ar fi putut avea Anglia pentru moment.
Majestatea sa avea o preferință pentru lordul Beaconsfield. Deși era botezat în credința creștină la vârsta de 13 ani, lordul se născuse într-o familie de evrei. Marchizul era o persoană clarvăzătoare.
Știa că, la momentul potrivit, mintea ascuțită, spiritul diplomatic și tactul lordului avea să izbândească în ciuda oricăror critici care i s-ar fi putut aduce cu alte ocazii.
Trăsura se opri la poarta cu numărul 10. Marchizul fu introdus în cabinetul personal al Primului Ministru.
Lordul Beaconsfield se ridică de la birou și veni să-l întâmpine, cu mâna întinsă.
- Știam că excelența voastră n-o să mă uite, spuse el.
- Este un lucru pe care nu-l voi face niciodată răspunse marchizul. Dar, evident, mă întreb ce catastrofă s-ar putea întâmpla.
Primul Ministru începu să râdă. Îi arătă marchizului un fotoliu aflat lângă șemineu.
Era o zi călduroasă. Cu toate acestea, focul ardea cu flacără vie.
Marchizul știa că Lordul Beaconsfield nu putea suferi frigul. Observase că iarna pielea acestuia capătă o nuanță aproape albăstruie. Umezeala din Sălile Parlamentului și ceața care plutea deasupra Tamisei l-ar fi făcut să dârdâie chiar și pe englezul cu cel mai fierbinte sânge.
Marchizul aștepta. Primul Ministru își împreună degetele lungi. Era un gest caracteristic la el atunci când era frământat de gânduri. În cele din urmă zise:
- Majestatea Sa Regina a devenit isterică!
Se înșela însă crezând că avea să-l șocheze pe marchiz cu afirmația aceasta.
- Îmi imaginez că vă referiți la situația dintre Rusia și Turcia, excelență, remarcă acesta din urmă.
Buzele ușor răsfrânte ale lordului Beaconsfield se întredeschiseră într-un zâmbet sarcastic.
- Adevărat, răspunse el. Am fost informați că rușii au ajuns aproape de Adrianopole, adică la doar 60 de mile de Constantinopol.
Marchizul înălță sprâncenele.
- Au ajuns atât de departe?
- Se pare că nu avem motive să punem la îndoială aceste informații, răspunse Prim Ministrul și Regina e furioasă. De 4 luni încearcă la alerteze Cabinetul cu privire la acest pericol.
- Aș zice că nu Turcia reprezintă subiectul principal. Problema care se pune este aceea a supremației mondiale și cine o va prelua: Rusia sau Anglia.
- Exact! încuviință Primul Ministru.
Apoi începu să râdă discret.
- Ar fi trebuit să-mi închipui, scumpul meu marchiz, că știi tot atâtea detalii despre situație ca și mine!
- Excelența voastră mă flatează, răspunse marchizul. Dar cunosc temerile Regine; Majestatea Sa mi-a vorbit cu multă volubilitate în acest sens ultima oară când am fost la Windsor.
Primul Ministru oftă.
- În mod confidențial, a amenințat cu abdicarea.
Marchizul îl privi întrebător pe Primul Ministru. Acesta din urmă continuă:
- În dimineața asta mi-a scris o scrisoarea în care îmi spunea: „Dacă va fi ca Anglia să sărute picioarele Rusiei, Regina nu dorește să fie părtașă la această umilință și va lăsa deoparte coroana!”
- Aspre cuvinte! remarcă marchizul. Mă îndoiesc totuși că Majestatea Sa va recurge la această soluție extremă.
- În continuare spunea așa, adăugă lordul Beaconsfield: „Oh, dacă Regina ar fi fost bărbat, i-ar fi plăcut să le dea acelor ruși îngrozitori pe al căror cuvânt nu te poți baza, o bătaie bună!”
Marchizul izbucni în râs.
- E magnifică! exclamă el. Dacă ar fi fost bărbat, n-ar fi putut face mai mult de atât.
- De acord, răspunse Ministrul. Dar, ceea ce dorește Majestatea Sa în acest moment, iar eu mă alătur acestei doleanțe, este un plus de informații.
Lordul Beaconsfield îl privi pe marchiz și tăcu câteva secunde.
În cele din urmă, marchizul spuse:
- Încep să întrezăresc unde mă aflu în această discuție! Ce se așteaptă din partea mea?
- Dorința Majestății Sale, răspunse Primul Ministru, și a mea, se referă la informații de primă mână din partea cuiva care nu este încă implicat în aceste circumstanțe regretabile.
- Informații de primă mână! repetă marchizul. Cum naiba sugerați că le-aș putea obține.
Lordul Beaconsfield se aplecă spre el.
- Nimeni nu se pricepe mai bine ca excelența voastră să scoată la lumină adevărul.
- Se poate să fi avut norocul de a o face cu câteva ocazii anterioare, răspunse marchizul, dar de data asta situația e cu mult diferită, întrucât Anglia nu e implicată.
- S-ar putea să fie pe viitor, zise simplu Primul Ministru.
- În ce sens? întrebă marchizul.
- Ne-am putea afla în situația de a recurge la forță atunci când dezbaterile diplomatice se vor dovedi nefolositoare.
- Și eu ce trebuie să fac? întrebă marchizul pe un ton resemnat.
- Ceea ce vreau să faci este să pleci imediat într-o misiune secretă, răspunse lordul Beaconsfield, și să afli tot ce poți.
- Așa, pur și simplu! exclamă ironic marchizul desfăcând brațele și pocnind din palme cu un gest oarecum teatral...
- Știu că nu va fi ușor, recunoscu Primul Ministru, dar Regina are încredere în excelența voastră, iar eu, de asemenea. Vorbiți rusa și precum bine știți aveți un talent neobișnuit de a ajunge la miezul problemei în condițiile în care alții dau greș.
Marchizul oftă:
- Doriți să plec imediat?
- Majestatea sa a sugerat - iau eu consider că este cel mai bun plan - să luați trenul spre Atena, zise Primul Ministru, apoi să călătoriți cu iahtul dumneavoastră personal până la Constantinopol; veți lua contact cu anumite surse de informații pe care, de altfel, le cunoașteți.
- Nu mi se pare că-mi propuneți un voiaj prea atrăgător! remarcă marchizul.
Ca și cum i-ar fi citit gândurile, Lordul Beaconsfield zâmbi.
- La fel s-a gândit și Majestatea Sa. De aceea în generozitatea Sa, vă oferă dreptul de a călători în cușetele regale care, după cum știți, sunt proprietate privată.
Marchizul păru surprins, iar Primul Ministru continuă:
- Sufrageria și vagoanele de dormit sunt păstrate la Gara de Nord în Bruxelles. Vor fi atașate vagoanele pe care le veți lua de la Ostend la Atena.
- Mă simt, bineînțeles, profund onorat! zise marchizul. Dumneavoastră și Majestatea Sa trebuie să fi fost absolut convinși că n-am să refuz sugestia referitoare la această vacanță tihnită în Marea Egee.
- Nu ne-ați dezamăgit niciodată, zise Primul Ministru, și sperăm că n-o veți face acum.
- Foarte bine, zise marchizul. Iahtul meu, după cum știți, se află ancorat în golful Gibraltar.
- Puteți telegrafia căpitanului să se îndrepte imediat spre Atena, zise Primul Ministru. Ar trebui să sosiți amândoi în același timp.
- Mulțumesc, spuse marchizul cu sarcasm. Presupuneți că persoanele interesate vor trage concluzia că e vorba de o simplă plimbare? Dacă reputația mea nu s-a deteriorat peste noapte, aș crede că atât rușii cât și turcii se vor arăta nespus de suspicioși în caz că vor descoperi ceva.
Lordul Beaconsfield râse.
- Nici Majestatea sa și nici eu nu ne-am îngădui să numim vreun însoțitor pentru dumneavoastră, zise el. Dar nu pot să cred că, dată fiind reputația de care dispuneți, vă va fi dificil să găsiți persoana potrivită alături de care să petreceți o săptămână, două pe mare!
Marchizul nu răspunse. Îl deranja puțin faptul că Regina și Primul Ministru îndrăzneau să abordeze subiectul relațiilor lui amoroase.
Percepția Primului Ministru era deosebit de puternică și el știu imediat la ce se gândea marchizul. De aceea se aplecă din nou spre el și spuse:
- Am încredere în excelența voastră, dar, înțelegeți, dorim ca nimeni, absolut nimeni, să n-aibă cea mai vagă îndoială privind motivul pentru care iahtul dumneavoastră ar naviga prin Dardanele și, poate chiar prin Marea Neagră.
- Problema devine cu siguranță dificilă! recunoscu marchizul.
- E cât se poate de important ca discuția noastră să rămână confidențială, spuse Primul Ministru. Știți în ce pericol ne-am afla dacă s-ar duce vestea că Majestatea Sa e preocupată de înaintarea rușilor și de slăbiciunea turcilor.
- Ceea ce spuneți, răspunse marchizul ca și cum ar fi rostit o constatare proprie, este că femeile vorbesc, oricât le-ai spune să n-o facă.
- Lucrul acesta e valabil pentru majoritatea femeilor, încuviință Primul Ministru, de aceea trebuie să găsiți una în care să vă puteți încrede.
Cu o sclipire în ochi, adăugă:
- Majestatea Sa a menționat de fapt, cât e de regretabil că nu aveți o soție.
Marchizul își azvârli brațele în aer și o expresie de oroare îi apăru pe chip.
- Dacă excelența voastră și Majestatea Sa veți încerca să complotați cu scopul de-a mă forța să-mi pierd libertatea, am să plec în America!
Primul Ministru râse.
- Vedeți, scumpul meu marchiz, n-ar trebui să fiți atât de drastic la acest capitol! Totodată, însă, aveți mare grijă pe cine alegeți fiindcă, după cum știți, femeile nu doar ascultă în pat, ci și vorbesc!
Marchizul se ridică în picioare.
- Pot doar să vă răspund că dumneavoastră și cu Majestatea Sa întindeți coarda patriotismului meu până la un punct la care s-ar putea rupe!
- Din contră, vă acordăm un compliment trimițându-vă în această misiune, deoarece știm că nimeni altcineva n-ar putea-o îndeplini cu mai mult succes.
- Sunt atent la vorbele dumneavoastră dulci ca miere, excelență, precum un iepure hipnotizat! răspunse marchizul.
Ambii bărbați izbucniră în râs în timp ce se îndreptau spre ușă.
- Dosare, hărți și un nou cod vă vor fi trimise în după-amiaza aceasta, zise lordul Beaconsfield.
Marchizul întinse mâna și lordul i-o strânse în mâinile sale.
- Vă mulțumesc din străfundul inimii, zise el sincer. Sunt, după cum bine știți, foarte îngrijorat de această situație care e cu totul alta de cum se prezintă în mod public.
- Sper că n-am să vă dezamăgesc, răspunse marchizul.
În drum spre casă marchizul se gândea că i se cerea să facă un lucru pe care nu-l anticipase nicio clipă.
Situația din Europa de Est era dezbătută pe larg în toate ziarele. Mulți englezi o ignorau, considerând-o nesemnificativă. Țarul Rusiei, Alexandru II sperase la recenta Conferință de la Constantinopol că va furniza o soluție pașnică. Dar Sultanul Turciei respinsese toate sugestiile. Spre mirarea întregii lumi, mai târziu țarul anunțase că răbdarea sa era epuizată și declarase război Turciei.
Majoritatea cetățenilor englezi, inclusiv membrii Parlamentului, rămăseseră neclintiți. Ambele țări păreau atât de îndepărtate! Faptul că se luptau între ele și pe propriile lor teritorii nu afecta în niciun fel Anglia sau posesiunile sale. Regina fusese aceea care, se gândi marchizul, înțelesese înaintea tuturor că supremația rusă în Estul Mijlociu ar fi însemnat de fapt o mare amenințare la adresa Angliei.
La ora când ajunse la reședința sa din Park Lane, marchizul se hotărâse deja că nu avea să părăsească Anglia mai devreme de sâmbătă. Avea multe treburi de pus la punct și un număr mare de întâlniri care trebuiau amânate.
În realitate, n-avea niciun chef să plece peste hotare. Totuși, ca de obicei, se simțea atras de aventura călătoriei, de ideea unei schimbări. Se întreba dacă această întâmplare se va dovedi periculoasă, ca multe altele din trecut.
De îndată ce ajunse la Ridge House îl chemă pe secretarul său.
Domnul Grey era un bărbat între două vârste, tot atât de eficient precum stăpânul său. În câteva cuvinte, marchizul îl anunță unde urma să plece și locul unde trebuia să-l aștepte iahtul său. Domnul Grey luă notă de toate aceste informații.
- Veți mai merge la țară astăzi, conform planului my lord?
- Da, desigur, zise marchizul. Vreau să rezolv câteva probleme la Ridge înainte de plecare.
- Nu ați pierdut din vedere invitația pe care ați adresat-o lui sir James Tancombe și surorii lui, miss Nikola Tancombe?
- Nu, vreau să-l văd pe sir James, răspunse marchizul. Îmi imaginez că am invitat și alți musafiri?
- Lady Sarah Languish care s-a invitat singură, precum probabil că excelența dumneavoastră își amintește. Iar la instrucțiunile excelenței voastre, i-am invitat în weekend pe lordul Cleveland, împreună cu lady Cleveland și pe căpitanul Barclay.
Marchizul oftă. Aproape că uitase de dineu. Dar Grey organizase deja totul, așa că, măcar din acest punct de vedere, era liniștit.
- Presupun că vom avea ceva de făcut sâmbătă? Mă gândeam că poate excelența voastră va dori să încerce caii cei noi sosiți din Irlanda; și cred că domnul Gordon a pregătit un mic dineu pentru sâmbătă seara.
Acesta era modul în care marchizul își delecta întotdeauna musafirii. De aceea încuviință cu un gest tăcut din cap, știind că Grey va avea grijă să-și îndeplinească până la cel mai mănunt detaliu îndatoririle în Londra, iar corespondentul său Gordon, care se ocupa de reședința de la țară, va face același lucru. Se decise că, pentru el însuși, cel mai important lucru era să se achite de sarcina pe care i-o încredințase Primul Ministru.
- Îmi imaginez, zise el, că aș putea pleca sâmbătă în străinătate, iar musafirii fie că se vor retrage la acea dată, sau vor continua să stea până luni.
- Desigur, my lord, răspunse Grey. Sunt convins că secretarul Primului Ministru a solicitat deja la Bruxelles ca vagoanele Majestății Sale să fie pregătite. Vasul care traversează Canalul va fi cu siguranță mai puțin aglomerat decât în cursul săptămânii, ceea ce va asigura excelenței voastre un voiaj confortabil.
- Foarte bine, încuviință marchizul. Plec sâmbătă dimineață și, evident, îl iau pe Dawkins cu mine.
Dawkins era valetul său care îi fusese ordonanță pe vremea când marchizul făcea parte din Cavaleria Regală. Dawkins reprezenta un ajutor neprețuit într-o misiune secretă, iar marchizul știa asta. Veșnic imperturbabil, nu se lăsa doborât de niciunul din pericolele sau obstacolele ivite în calea sa pe parcursul unei astfel de călătorii.
La ora 4 fix, marchizul se instală în trenul său personal care îl aștepta la gara St. Parncas. La 5 și jumătate, opriră în halta privată aflată la doar 2 mile de Ridge.
Musafirii marchizului fură conduși într-o cușetă particulară atașată unui tren care plecase mai devreme. O echipă de servitori, din partea marchizului, se ocupa de confortul acestora, oferindu-le din când în când ceai sau șampanie și răspunzând tuturor cerințelor lor.
Marchizul prefera să călătorească singur. Considera că sporovăiala cu musafirii înainte de a ajunge la destinație i-ar fi retezat plăcerea de a-i întâmpina mai târziu, la reședința sa.
Castelul Ridge îi epata pe vizitatori în aceeași măsură în care o făcea însuși persoana marchizului.
Era o clădire enormă, dar perfectă din punct de vedere arhitectural. Fusese construită pe o movilă înaltă de teren, astfel încât ferestrele ofereau o priveliște plăcută în ambele direcții.
James și cu Nikola, întrucât locuiau la țară, nu fuseseră invitați să călătorească cu trenul către Ridge. Marchizul era conștient că aceștia puteau sosi foarte ușor cu trăsura.
Cei doi fuseseră informați de domnul Grey că erau așteptați oricând după ora 6, iar Jimmy se hotărâse să fie punctual. Traseul le luase însă mai mult timp decât se așteptaseră.
În cele din urmă, trăsura lor se opri dinaintea impunătorului portal când acele ceasornicului arătau 20 de minute după ora 6.
Mai întâi Nikola se simți copleșită de frumusețea pajiștilor. Copacii aflați de o parte și de alta a drumului își împleteau crengile alcătuind o boltă înverzită pe deasupra capetelor lor.
Apoi, când văzu castelul, Nikola rămase fără grai. Nu-și imaginase niciodată că un castel putea fi atât de frumos. Sute de ferestre străluceau în lumina amurgului, dându-i aspectul unui palat din povești.
- E minunat, Jimmy, exclamă ea, și atât de enorm! Cum poate cineva să locuiască singur într-o clădire atât de mare?
- Marchizul e arareori singur, răspunse Jimmy.
- Sper că nu vor veni prea mulți musafiri zise repede Nikola. N-am decât o singură rochie decentă la mine.
- Atunci ar fi bine s-o porți în seara asta, o sfătui Jimmy. Prima impresie e cea mai importantă.
Nikola se întreba pe cine anume trebuia să impresioneze. Era deja convinsă că nimic din ce ar fi putut ea să spună, să facă sau să îmbrace n-are să-l impresioneze pe marchiz.
Acum după ce-i văzuse castelul, se gândea că marchizul era cu siguranță înconjurat de femei frumoase și strălucitoare, precum eroii din romane. Pe lângă aceste femei, ea avea să apară extrem de ștearsă.
Trăind mai mult singură la King`s Keep, Nikola obișnuia să citească în grădină atunci când n-avea alte treburi de făcut prin casă. Unul din lucrurile la care mama ei ținuse nespus de mult era biblioteca. În timp ce tatăl ei se preocupase numai de tablouri, mama ei cumpărase cărți.
- Chiar dacă nu ne putem permite să călătorim, scumpa mea, îi zicea ea fiicei sale, asta nu trebuie să-ți închidă orizontul.
Nikola o privea atunci cu ochi rotunzi.
- De ce, mamă?
- Deoarece, scumpa mea, poți călători în imaginație și, chiar dacă nu vezi cu adevărat țările despre care citești, ți le poți imagina și poți înțelege de ce locuitorii de pe acele meleaguri se poartă într-un fel sau altul.
Lectura deveni una din pasiunile ei încă din copilărie. Crescând, Nikola ajunse să aprecieze cărțile mai mult decât orice altceva. Învăță iute limbile acelor țări care o interesau în mod special. Mama ei descoperi o franțuzoaică în sat și o duse să-i dea lecții lui Nikola. Apoi veni rândul unei învățătoare care cunoștea limba italiană. Își petrecuse copilăria în acea țară.
Nikola se gândea mai târziu că educația sa semăna cu un deșert din nisipul căruia ar răsări din loc în loc nestemate. Aveai impresia că nu există nimic acolo. Apoi deodată întâlneai o piatră sclipitoare. Și astfel, la un moment dat, Nikola întâlni o persoană capabilă s-o învețe limba spaniolă. Pe urmă, când nici nu se aștepta, cunoscu o fetiță rusoaică. Aceasta era elevă la școala unde mergea Nikola, în Market Town, la doar 2 mile de King`s Keep. Tatăl ei o ducea acolo în fiecare dimineață. Apoi o aducea înapoi după-amiaza.
În cei 3 ani cât frecventă școala, Nikola află puține lucruri noi. Excepția o constituiau însă limbile străine pe care le asimilase între timp.
Micuța rusoaică era fiica unui diplomat care atrăsese asupra lui furia țarului. De aceea diplomatul se temea să se mai întoarcă în patria sa. Se stabilise, cu puțin bani, în oraș, într-o casă cam dărăpănată. Omul era însă foarte distins și purta titlul de conte. De aceea, școala pe care o frecventa Nikola acceptase înscrierea fiicei lui în schimbul unei mici sume de bani. Chiar și așa totuși, taxa depășea posibilitățile lor financiare. El și familia sa trăiau din puținul pe care diplomatul îl câștiga scriind articole despre Rusia. Compunea de asemenea și poezii pe care nicio editură nu se învoia să le publice.
Nikola le citise și le considera emoționante. Se împrieteni cu Natașa.
Deoarece pe lady Tancombe o înduioșa soarta fetiței, Natașa venea deseori în vizită la King`s Keep. Era o fetiță frumoasă, în felul ei unic. Era foarte dornică să învețe engleza. Nikola era și ea tot atât de dornică să afle câte ceva despre limba rusă. Își dădură silința să învețe una de la cealaltă.
În cele din urmă, Țarul Alexandru II cedă. Îl iertă pe tatăl Natașei. Ca urmare, familia diplomatului primi dezlegare să se întoarcă în Rusia.
Cele două fetițe își luară rămas bun cu lacrimi în ochi.
- N-am să te revăd niciodată, suspinase Natașa, dar am să-mi amintesc mereu de tine, Nikola.
- Și eu am să-mi amintesc de tine, răspunsese Nikola. Așa că, te rog scrie-mi din când în când și spune-mi ce ai mai făcut.
Natașa plecase și Nikola privind tăcută în urma ei trăise presentimentul că avea să i se întâmple ceva rău. Abia 2 ani mai târziu aflase adevărul. Întreaga familie, odată ajunsă la St. Petersburg, fusese arestată din ordinul țarului, ca urmare a vreunei toane a acestuia și exilată în Siberia.
Vestea o făcuse pe Nikola să urască Rusia și pe ruși. Se ruga în sinea sa ca soarta să n-o poarte niciodată în preajma acelor oameni oribili.
Desigur că Nikola nu se gândea nici pe departe la Rusia în clipa când intra pe poarta castelului Ridge. Se gândea că numai în Anglia se putea întâmpla ca o reședință particulară să concureze în măreția cu Palatul Regal.
Când îl văzu pe marchiz, se gândi că acesta ar fi trebuit să fie cel puțin prinț. Datorită înfățișării și prestanței lui, marchizul se evidenția imediat în cercul invitaților săi.
La sosire, Jimmy și Nikola fură preluați de o adevărată armată de servitori care îi conduseră în camerele rezervate pentru ei, la etaj.
Primiră sugestia de a se odihni după efortul depus în cursul călătoriei.
Le mai rămânea puțin timp înainte de a coborî la cină.
Nikola fu introdusă într-un dormitor atât de frumos încât se gândi de îndată că-i va fi imposibil să doarmă în el. Dormitorul fratelui ei era aproape tot atât de impresionant.
Camerele lor erau conectate printr-un budoar pe care-l împărțeau.
O servitoare îi oferi ceai lui Nikola.
Ea se simți jenată să dea atâta bătaie de cap servitoarelor, și refuză.
De îndată ce lacheul închise ușa, Jimmy care se afla în budoar cu ea, îi zise:
- Nu fi așa proastă! Acceptă tot ce ți se oferă! N-ai să mai ai ocazia a doua oară să stai într-un loc atât de grandios ca acesta.
- Dar... sunt copleșită! spuse Nikola. Și totul... e atât de frumos!
- Mai ales tablourile, răspunse Jimmy.
Acestea acopereau din belșug pereții.
- Cum poate dori mai mult când are deja atâtea? întrebă Nikola.
- E doar colecționar, slavă Domnului! îi explică Jimmy. Și, fiind colecționar, nu va fi capabil să reziste în fața picturilor pe care le-am adus.
Nikola oftă.
- Oh, Jimmy, ar fi atât de minunat dacă ne-am afla aici doar din plăcere și n-am fi siliți să tremurăm de teama că gazdele noastre ar putea bănui ceva în legătură cu tablourile.
- Când ai să-l cunoști pe marchiz, îți va fi absolut imposibil să ți-l imaginezi adulmecând prin odăile prăfuite și dormitoarele încuiate ale mătușii Alice!
Nikola izbucni în râs, fiindcă sugestia fratelui ei era atât de comică.
- Acum te rog să încetezi cu grijile! îi zise el tăios. Suntem totalmente în siguranță și singura mea preocupare e să plec de aici cu un cec zdravăn pe care să-l cheltuiesc în beneficiul casei noastre.
Era unicul argument acceptabil, în stare să le justifice purtarea, se gândi pentru a mia oară Nikola.
Când se întoarse în dormitor descoperi că bagajele îi fuseseră despachetate. Spera că tânăra cameristă care o servea observase rochia ei cea nou. Avea să fie probabil nespus de surprinsă la vederea celorlalte două rochii pe care Nikola fusese obligată să le ia cu ea.
De luni de zile încerca să economisească o parte din banii lăsați de Jimmy pentru necesitățile gospodăriei. Jimmy fusese obligat să-i cumpere un palton iarna aceea. Altfel, se gândi ea, ar fi fost sortită să moară de frig. Dar fratele ei nu înceta să bodogănească cu privire la toate extravaganțele ei costisitoare.
Nikola jurase că, în următoarea iarnă, avea să se acopere mai degrabă cu preșurile de pe podea, decât să-i ceară iar bani fratelui ei.
Jimmy obținuse o mulțime de bani de pe urma tablourilor și a ceramicii furate. Totuși, el nu-i oferise nicio centimă pentru propriile ei nevoie. Sporise suma destinată aprovizionării cu alimente, ce-i drept.
Chiar dacă i-ar fi oferit ceva, Nikola era decisă să spună nu. Totodată, însă, se întreba cât timp aveau să reziste pantofii ei. Rochiile și le putea face singură, dar pantofii, ciorapii și mănușile trebuiau cumpărate.
Uzase practic toate hainele rămase de la mama ei. Știa că, în ochii unui bărbat, înfățișarea ei era acceptabilă. Dar o femeie ar fi observat imediat cât de modestă era îmbrăcămintea ei.
- Oricum, își zise ea, înveselindu-se singură, am să port rochia cea nouă în seara asta, iar dacă excelența sa o va vedea și mâine, va trebui să-și închipuie că-l înșală privirea!
Totul părea atât de ridicol.
Nikola râse și începu să se dezbrace. Niciodată în viața ei nu se simțise atât de răsfățată ca în baia luxoasă pregătită anume pentru ea.
Două servitoare intrară aducând apă fierbinte și apă rece. Cănile erau atât de lustruite, încât Nikola își putea oglindi fața în ele.
Iată o aventură cum numai în cărți am întâlnit, gândi ea.
Apoi încercă temperatura apei cu vârful piciorului.
CAPITOLUL 4
Marchizul nu-i întâmpină pe musafirii lui la venire la altădată. Avea prea multe instrucțiuni importante de dictat secretarului său. De asemenea, trebuia să se consulte cu Dawkins, valetul său, în privința garderobei.
În momentul când află că toți musafirii săi sosiseră, se apucă să se îmbrace pentru dineu. Pe când își îmbrăca fracul își aminti că lordul Beaconsfield îl sfătuise să-și ia o însoțitoare cu el pe iaht. Știa că singura femeie căreia i s-ar fi putut adresa era lady Sarah Languish. Dintre toate frumusețile pe care le curtase în ultima vreme, ea era singura liberă.
Lady Sarah era fiica ducelui de Dorset. Se căsătorise când era foarte tânără cu un aristocrat chipeș, rafinat și mai mult sau mai puțin scăpătat. Din punct de vedere al statutului, însă, fusese considerat o partidă bună. Logodna fusese anunțată. Ducele discută cu viitorul său ginere despre aranjamentele pentru nuntă. Abia atunci îi fu dat să afle că alesul fiicei sale era de fapt mult mai sărac decât crezuse. Era însă prea târziu. Îi oferise deja mâna fiicei sale. Nu-i mai rămânea ducelui decât să regrete că preafrumoasa lui fiică nu alesese un soț mai potrivit.
Sarah, care nu avea decât 18 ani, era bineînțeles îndrăgostită de Ronald Languish. Acesta era cu 10 ani mai în vârstă ca ea și un bărbat foarte atrăgător. O ademeni cu ușurință pe Sarah. Îi făcea mare plăcere, de asemenea, să călărească armăsarii ducelui și să locuiască în castelele acestuia.
Mai târziu însă, când tinerii se treziră singuri în casa lor nici pe departe atât de confortabilă, strălucirea căsniciei lor începu să pălească.
Sarah fusese foarte răsfățată de părinții săi. O deranja că nu putea avea atâția servitori câți ar fi dorit, cai mai buni, și mai presus de orice, rochii scumpe. După 1 an, certurile se țineau lanț. Iar 2 ani mai târziu, cei doi trăiau deja vieți separate.
Când Ronald Languish își pierdu viața într-o cursă cu obstacole, Sarah consideră tragedia drept un mare noroc pentru ea însăși. Acesta călărise un cal incapabil să sară peste barierele mai înalte. Animalul căzuse la al treilea obstacol și călărețul își rupsese șira spinării. Dacă ar fi trăit, ar fi rămas infirm fără putință de recuperare.
Ducele oftă de ușurare că fiica sa era iar liberă. Lady Sarah însă nu avea nicio intenție să se căsătorească iar. Se distra schimbând amant după amant și devenea tot mai frumoasă.
Sarah era una dintre cele mai celebre frumuseți ale Londrei și atunci când ieșea la plimbare prin Hyde Park în caleașca sa victoriană, toate capetele se întorceau s-o privească.
Lady Sarah îl întâlnise pe marchiz. Abia atunci se decisese să plece urechea la rugămințile tatălui ei care-i cerea să se mărite pentru a doua oară.
Marchizul era bărbatul visurilor ei. Averea și proprietățile lui îi erau de asemenea pe plac. Îl urmărea cu asiduitate, dar și cu mută viclenie. La acea vreme, Sarah devenise destul de experimentată pentru a nu se preta bârfelor și pentru a ști să evite orice suspiciune din partea marchizului. Se jură, totuși, în sinea ei, că marchizul avea să-i aparțină. Nicio altă femeie n-avea să i-l ia.
Relația lui cu lady Lessington o lăsa rece. Lordul Lessington se bucura de o sănătate excelentă, iar lady Lassington nu era presoana care să înfrunte scandalul unui divorț. Lady Sarah aștepta doar momentul prielnic să intervină.
Aflase că William era invitat la Ridge.
Fără a părea interesată în mod special, îl întrebase pe Willie:
- E o petrecere de proporții?
- Nu, nu cred, răspunse Willie. Numai familia Cleveland și cu mine. O să încercăm câțiva din caii pe care Blake i-a cumpărat de curând și care, desigur, vor stârni invidia tuturor prietenilor lui!
- Ca de obicei! remarcă ea izbucnind în râs.
Obținuse informațiile dorite. Marchizul invitase doar câțiva prieteni în weekend, iar lady Lessington nu se afla printre aceștia.
Așteptă până ce știu că marchizul lipsea de acasă. Apoi trimise un mesaj în Park Lane, pentru secretarul lui. Domnul Grey se grăbise să vină la biblioteca unde îl aștepta lady Sarah. Aceasta îl întâmpinase cu un zâmbet.
- Bună dimineața, am auzit că excelența sa marchizul e plecat.
- Excelența sa nu se va întoarce decât după-amiază, răspunse domnul Grey.
- Atunci, sunteți amabil să-l întrebați dacă pot poposi la Ridge de vineri seara până sâmbătă? Am o datorie de rezolvat undeva în apropiere și mi-ar prinde foarte bine dacă excelența sa ar fi de acord să mă găzduiască.
- Am să-i transmit mesajul excelenței sale, my lady, de îndată ce se întoarce.
- Mulțumesc, și v-aș fi recunoscătoare dacă mi-ați trimite răspunsul la mine acasă.
- Așa voi face. Veți primi răspunsul în după-amiaza aceasta.
- Sunteți foarte amabil, adăugase lady Sarah cu acel ton molatic pe care toți bărbații îl găseau absolut seducător.
Zâmbise iar, și domnul Grey plecase.
În timp ce se îndrepta spre ieșire, secretarul se gândea că lady Sarah era într-adevăr o persoană încântătoare. Era convins că și stăpânul său o considera la fel. Deși, se răzgândi el, nu se știe niciodată.
Întorcându-se la biroul său, domnul Grey își aminti de fiecare din nenumăratele femei frumoase care îl însoțiseră pe marchiz pentru o scurtă bucată de vreme, înainte ca acesta să se plictisească.
- Mă întreb ce dorește de fapt? se întreba domnul Grey, luând loc la biroul său.
Apoi își spuse că lucrul acesta nu-l privea câtuși de puțin.
Marchizul terminase de îmbrăcat.
Se gândea că, în cazul în care avea s-o ia pe lady Sarah cu el în călătorie, trebuia s-o anunțe chiar în seara aceea sau cel târziu a doua zi.
Era convins că aceasta n-avea să-l refuze.
Dar presupunea că, asemeni oricărei femei, lady Sarah avea nevoie de 24 de ore pentru a-și face bagajele. Fără îndoială că-și va dori să cumpere un număr interminabil de mărunțișuri înainte de a porni într-un voiaj atât de îndelungat.
Marchizul era mulțumit la gândul că lady Sarah avea să-i țină de urât. Totodată avea să-i servească drept un camuflaj perfect față de toți aceia care ar fi avut curiozitatea să cerceteze motivele croazierei lui de-a lungul coastei bulgare.
Aruncă o ultimă privire în oglindă și își aranjă cravata. Apoi porni de-a lungul coridorului spațios, către scară.
Continua să-l preocupe lady Sarah. Totodată ochii săi rătăceau prin sala de la parter.
Doi lachei încadrau ușa de o parte și de cealaltă.
Majordomul, un bătrânel simandicos, cu părul complet alb, aștepta pregătit să-i conducă pe musafiri în salon.
Deasupra șemineului, atârnau maiestuos steagurile. Strămoșii marchizului le câștigaseră în diverse bătălii din care englezii ieșiseră invariabil victorioși.
Coborând scara observă cu satisfacție tablourile. De sute de ani, ocupau același loc pe pereți. Concomitent își aminti că sir James Tancombe îi aducea mai multe tablouri și încercă un sentiment de euforie. Spera ca noile sale achiziții să fie la fel de bune ca acel Dughet.
În acest caz, ar fi corespuns exact cerințelor noii galerii pe care avea s-o creeze în aripa de est.
Galeria veche era deja plină, tatăl său avusese grijă de asta. Cea nouă avea să se constituie din câteva camere, reunite într-un corp comun. Marchizul era hotărât ca picturile sale să fie tot atât de prestigioase și de distinse ca cele colecționate de strămoșii săi.
Intrând în salon, observă că o parte din musafiri sosiseră deja. Lordul și cu lady Cleveland, niște veri îndepărtați de-ai săi, pe care îi aprecia în mod deosebit se aflau acolo. De asemenea, era prezentă și lady Sarah.
Când se apropie de ei, aceștia râdeau cu poftă.
Apoi, dând ochii cu el, lady Cleveland se ridică în picioare.
- Blake, ce bine-mi pare să te văd! zise ea, și el o sărută. Știi că ador să stau la Ridge care îmi pare chiar mai îmbietor decât ultima oară.
- Mă bucur să aud asta, răspunse marchizul cu un zâmbet.
Dădu mâna cu lordul Cleveland.
- Abia așteptam să te văd, Arthur.
Apoi se întoarse spre lady Sarah.
Aceasta aștepta deoparte, cu ușoară rezervă. Îi oferea marchizului șansa de a o admira înainte să-i vorbească.
Când acesta se îndreptă spre ea, lady Sarah întinse ambele mâini într-un gest jovial.
- M-ai iertat pentru faptul de a-ți fi impus să-mi fii gazdă astăzi? îl întrebă ea.
- Știi foarte bine, fără să ți-o spun, că ești oricând binevenită, răspunse marchizul.
Văzând expresia din ochii ei, marchizul știu cum avea să se încheie seara. Cu o mișcare aparent forțată, întoarse iar capul spre familia Cleveland.
- De ce râdeați când am intrat în cameră? întrebă el. Am impresia că am pierdut o glumă foarte amuzantă.
- Foarte amuzantă, răspunse lady Cleveland. Sarah ne spunea o poveste răutăcioasă despre George Hamilton, dar am jurat să păstrăm secretul așa că nu pot s-o repet nimănui.
- Cu excepția mea, desigur! zise marchizul pe un ton glumeț.
În timp ce rostea aceste cuvinte, îi trecu prin minte că lady Sarah n-ar fi trebuit să bârfească pe seama ducelui de Hamilton. Era un domn în vârstă și foarte respectabil. Dacă își permitea să-l bârfească pe acesta cu atâta ușurință, atunci ar fi putut proceda la fel în privința unor lucruri pe care lordul Beaconsfield le caracterizase extrem de importante și confidențiale.
Ușa sufrageriei se deschise.
- Sir James Tancombe și miss Nikola Tancombe, my lord! anunță majordomul.
Marchizul se răsuci pe călcâie.
Spre ei venea Nikola îmbrăcată în rochia de satin turcoaz pe care și-o făcuse singură.
Salonul alcătuia un cadru perfect pentru această apariție. Pereții erau albi, vârstați cu frunze de aur. Scaunele și sofalele Louis XIX erau tapisate cu un material aproape tot atât de albastru ca și rochia purtată de ea. Totul în cameră fusese ales anume ca să se asorteze cu mobilierul. Chiar și covorul avea nuanțe predominante de albastru și alb.
Pe când Nikola se apropia de el, marchizul se gândi că fata părea desprinsă din rândul bibelourilor de Sevres aflate pe policioara căminului. Se asemuia și cu personajul îmbrăcat în aceeași nuanță de bleu dintr-un tablou de Boucher.
Mai întâi marchizul dădu mâna cu James.
- Ce bine îmi pare să te revăd, sir James! zise marchizul. Sunt încântat că ai convins-o pe sora dumitale să te însoțească.
Nikola făcu o plecăciune grațioasă dinaintea marchizului.
Luându-i mâna într-a sa, marchizul observă că degetele ei tremurau. Aveau senzația că ține în palmă o sărmană pasăre captivă. Când o privi în ochii mari ce păreau să-i domine restul trăsăturilor, înțelese încă o dată că tânăra era speriată. Deoarece dorea s-o liniștească, îi reținu degetele mai mult decât era necesar.
Apoi zise:
- Veniți să-i întâlniți pe prietenii mei. E un cerc restrâns.
În vreme ce marchizul se ocupa cu prezentările, intră val-vârtej căpitanul Barclay.
- N-am întârziat, nu-i așa? îi zise el marchizului. Mi-am pierdut unul din butonii de la cămașă și a trebuit să împrumut altă pereche de la tine.
Lady Cleveland îl certă pentru neglijență; căpitanul o salută pe lady Sarah.
Apoi marchizul îl prezentă lui James și surorii acestuia.
Căpitanul se uită curios la Nikola.
- Cum de nu ne-am întâlnit până acum? Unde ați stat ascunsă?
- Acolo unde locuiesc, răspunse Nikola, la țară.
- Mai precis, la King`s Keep, interveni lady Cleveland. Am auzit deja de castelul dumneavoastră de la gazda noastră.
- Pare un loc fermecător, zise Willie.
- Așa consideră toți membrii familie Tancombe, răspunse Nikola, dar desigur, opinia izvorăște în mare parte din prejudecăți!
Descoperi că-i venea ușor să converseze cu William Barclay. Fu bucuroasă să stea alături de el la masă.
Marchizul o avea pe lady Cleveland la dreapta și pe lady Sarah la stânga sa.
Trecu o bună bucată de vreme înainte ca Nikola să-și adune curajul pentru a-l privi din nou. Se gândi că marchizul era chiar mai autocratic și mai înfricoșător decât și-l imaginase.
Așezat cu nonșalanță în capul mesei, pe un fotoliu sculptat din perioada domniei lui Carol II, părea un rege. Toată ființa lui radia într-un fel inexplicabil.
Jimmy îi povestise despre exigența marchizului. Ea se decisese că acesta se bucura de un acut simț al observației. De aceea era un bărbat periculos. Privindu-l peste masă, se gândi că avea ceea ce tatăl ei obișnuia să numească „un ochi de vultur”.
„Vulturii pot vedea mai departe decât alte păsări”, îi explica el, „și arareori le scapă ceva. Cel mai mic șoarece sau iepure aflat la sute de picioare dedesubt le intră în atenție.”
„E periculos! E periculos!”
Nikola auzea cuvintele rostindu-se singure în mintea ei. În timp ce discuta cu Willie sau cu lordul Cleveland așezat de cealaltă parte a ei, își simțea inima pulsând animată de prezența marchizului.
Dineul fu superb, la fel și cele câteva vinuri servite la masă. Conversația era spirituală și amuzantă. Fiind relativ puțini la număr, musafirii discutau între ei cu ușurință.
De fapt, se gândi Nikola, acesta era cel mai plăcut dineu din viața ei. Dar, în piept continua să simtă o apăsare pe care o recunoștea drept frică.
Sunt atât de ridicolă! își spunea ea. De ce ar bănui marchizul ceva în legătură cu tablourile lui Jimmy?
Apoi doamnele îi lăsară pe domni să-și savureze în tihnă vinul de Porto.
...............................................
