Înșelătoria, Christina Dodd

 .....................................................

5.

 

                 Lui Madeline îi stătu inima în loc. în lumina slabă din grajd, faţa lui slabă şi prelungă părea cadaverică, având obrajii scofâlciţi şi ochii înfundaţi în orbite. Gura în formă de arc rânjea batjocoritor, ţepi negri îi acopereau bărbia, iar duhoarea trupului dovedea că nu se îmbăiase de când se întâlniseră ultima oară.

   Agăţându-şi degetele mari de bretele, scuipă o flegmă lungă suficient de aproape de Madeline, încât nişte lichid maroniu să-i stropească fusta.
   Cândva între plimbarea din ziua precedentă şi escapada din noaptea trecută, Marele Bill părea că-şi pierduse afecţiunea faţă de Madeline.
   Thomasin păşi în faţa lui Madeline.
   - Ai grijă ce faci... omule!
   Marele Bill o măsură de sus până jos.
   - Nu-i aşa că eşti arătoasă? Fugi de ai tăi, aşa-i?
   Thomasin se dădu îndărăt, şocată de insolenţa lui, dar rosti cu îndrăzneală:
   - Ce fac eu nu este treaba ta. Nu-ţi cunoşti locul.
   Madeline puse o mână pe braţul lui Thomasin pentru a o opri. La urma urmelor, Thomasin credea că el era un servitor obraznic.
   Dar Madeline ştia că era un ucigaş.
   - Eu sunt însoţitoarea lui Lady Thomasin. O însoţesc la Londra.
   - Nu, n-o însoţeşti, pentru că nu plecaţi. Niciuna dintre voi.
   Asta chiar că era nesimţire.
   - Nu tu eşti responsabil cu călătoriile pe care le fac oaspeţii, spuse Madeline.
   El îşi pocni bretelele.
   - Ba cred că sunt. Ordinele sunt că nimeni nu pleacă până nu dă Rumbelow dezlegare, iar el n-a dat dezlegare.
   Era mai grav decât îşi imaginase Madeline. Grăjdarul privea cu ochi mari, iar în spatele lui era un grup de bandiţi care aşteptau ordinele Marelui Bill. Madeline zăbovise prea mult pentru a mai putea scăpa. Sau poate că toţi fuseseră prinşi în capcană din clipa în care sosiseră.
   - Asta-i absurd, spuse Thomasin. Domnul Rumbelow nu ne-ar ţine aici împotriva voinţei noastre.
   - Oricum, nu vrei să pleci nicăieri cu bucăţica asta.
   Privirea Marelui Bill o sfredeli pe Madeline.
   - Nu este o companie potrivită pentru o fată inocentă ca dumneata. Se uită mai sus decât îi e rangul, şi-o trage cu un lord când ar putea să aibă pe cineva ca mine.
   În mod evident, Thomasin nu înţelese semnificaţia expresiei, altminteri ar fi fost îngrozită. încercă să scape din strânsoarea lui Madeline.
   - Nu ştii ce vorbeşti. În realitate, este ducesă!
   - Thomasin, nu!
   O, nu! Asta era ultimul lucru pe care Marele Bill trebuia să-1 afle. Marele Bill... şi domnul Rumbelow.
   - Ducesă? Asta ţi-a zis?
   Marele Bill îşi lăsă capul pe spate şi râse, iar toţi ceilalţi bărbaţi din jurul lor îi ţinură isonul.
   Thomasin se uită nervoasă de la Marele Bill la Madeline, la ceilalţi, şi din nou la Madeline.
   - Este insolent, rosti ea. Este doar un servitor. Nu ne poate împiedica să plecăm. Asta ar însemna să ne ţină prizoniere, ca un răufăcător.
   Unul dintre ochii Marelui Bill se închise şi tresări. Madeline, care îl privea cu atenţie, zise domol:
   - Într-adevăr.
   - Sunt ordinele lui Rumbelow, repetă Marele Bill.
   Încă nevenindu-i a crede, Thomasin spuse:
   - Dar, Madeline, asta-i imposibil! Această persoană probabil că se înşeală. Pentru ca domnul Rumbelow să dea o astfel de poruncă, ar trebui să fie nebun.
   - Sau să fie şi el un răufăcător.
   - Sau amândouă, adăugă Marele Bill îndatoritor.
   - Dar... O!
   Thomasin îşi acoperi gura cu mâna, iar ochii ei mari se uitară de la Marele Bill la Madeline şi înapoi.
   - Daţi fuguţa înapoi în casă, iar tu - arătă spre Madeline - ai grijă ca fetiţa să-şi ţină fleanca. Sau va trebui să vin după voi şi n-o să vă placă asta.
   Marele Bill scuipă din nou, iar de data asta, flegma aproape că ajunse pe pantofii lui Madeline. Thomasin scânci şi se trase repede îndărăt. Calmul obişnuit al lui Madeline dispăru. Se uită direct în ochii lui şi nu se clinti. După ce dezgustătorul scuipat se aşternu pe jos, ea se apropie de Marele Bill.
   Spre amuzamentul tovarăşilor săi, el rânji şi scoase nişte sunete ca şi cum ar fi sărutat-o.
   Cu un gest rapid, ea îl lovi sub bărbie cu latul palmei. El înghiţi tot cocoloşul de tutun scârbos.
   Ea se trase înapoi, în vreme ce el se apucă de burtă şi se înecă.
   Înşfăcând amândouă gentile, Madeline i-o dădu lui Thomasin pe a ei şi rosti:
   - Haide, draga mea! Să ne întoarcem în casă înainte să ne simtă cineva lipsa.

Capitolul 25

   În timp ce oamenii râdeau de Bill, Madeline şi Thomasin se grăbiră să iasă una lângă alta.
   De îndată ce scăpară din grajd, Madeline rosti:
   - Merde! N-ar fi trebuit să fac asta. Marele Bill va fi.. . rău. Şi mai rău.
   - Cum poţi să regreţi? Este un om îngrozitor. A vorbit urât despre tine şi şi-a imaginat că ar fi la nivelul tău, şi... ce-a vrut să spună? Când a zis că o să vină după noi, la ce s-a referit?
   Thomasin se îndreptă cu paşi apăsaţi spre casă.
   - Trebuie să-i spun tatei în clipa asta!
   - Nu.
   Madeline se uită în spate.
   - Nu poţi face asta. Ai strica totul.
   - Ce-aş strica? Petrecerea domnului Rumbelow? Detest să-ţi spun asta, dar deja e stricată pentru mine. 
   Thomasin demonstra maturitate.
   - Ar trebui să dansez şi să râd în următoarele două zile ştiind că omul acela a declarat practic că nu pot pleca? Sunt o musafiră. Sunt o aristocrată. Nu poate face asta.
   - Şi totuşi, se pare că o face.
   Spre vest, cerul devenise de un cenuşiu argintat, învăluind peisajul în umbre. Vântul bătea dinspre mare, iar geamătul copacilor ascundea orice sunet din spatele lor. Thomasin se împiedică de un smoc de iarbă, iar Madeline o apucă de braţ şi o ajută să-şi recapete echilibrul, dar nu se opriră nicio clipă. Primejdia pândea în spatele lor.
   - Şi de ce ar trebui să ai grijă să-mi ţin... fleanca?
   Thomasin respira anevoie din pricina indignării şi a efortului.
   - Tu eşti şefa?
   - A vrut să spună că, dacă tu sau eu dăm alarma, o să-mi facă rău.
   - Nu poate face asta.
   Exasperată, Madeline rosti:
   - Thomasin, te-ai uitat în jur de când ai venit aici? Există foarte mulţi bărbaţi cu foarte multe arme, şi niciunul nu este vreun vânător care a pierdut vulpea.
   Aşteptă până când fata înţelese.
   - Suntem izolaţi. Jocul a început. Niciuna dintre doamne sau dintre fii şi fiice nu ne va crede dacă spunem ce s-a întâmplat. Cu toţii vor dori să ştie de ce încercăm să plecăm.
   Thomasin fu năucită de logica lui Madeline.
   - Dar nu-1 putem pur şi simplu lăsa pe domnul Rumbelow să ne ţină aici. Probabil că pune la cale o mârşăvie.
   Îşi lovi o palmă cu pumnul.
   - Niciodată n-am avut încredere în el!
   Lui Madeline îi veni să râdă, dar situaţia era mult prea gravă.
   - Dacă ai încredere în mine, îi voi spune cuiva care va şti ce să facă.
   Cel puţin, asta spera.
   - Cui? Toţi gentlemenii participă la jocul de cărţi.
   -Valetului lui Lord Campion. El mă va crede.
   Chiar dacă va trebui să-l bată ca să priceapă. Urcară scările şi deschiseră uşa din faţă.
   - Între timp...
   - Între timp, ne vom bucura de petrecerea pe care domnul Rumbelow a plănuit-o pentru soţii şi copii.
   Thomasin îşi coborî privirea spre rochia de zi şifonată, apoi se uită la Madeline.
   - Înainte, întârziai că aşa dădea bine.
   Se grăbiră să urce în dormitor şi îşi ascunseră gențile sub pat.
   - În seara asta, vom întârzia ca să dea foarte bine.

   Înarmat doar cu o perie de haine cu dosul din argint, MacAllister se afla în dormitorul lui Gabriel şi părea prostit de veştile pe care i le dăduse Madeline.
   - Cum naiba aţi aflat asta?
   - Am încercat să plec, după cum mi-a cerut Gabriel.
   - Nu puteaţi încerca niţel mai devreme, înainte ca domnul să intre în casa văduvei?
   MacAllister îşi lovi palma cu peria.
   - Sunteţi sigură că asta au vrut să spună? Că Rumbelow nu lasă pe nimeni să plece fără permisiunea lui?
   Madeline rosti limpede şi cu exasperare în voce.
   - Oamenii aveau arme.
   - Ah, şi eu am vrut să vă împuşc o dată sau de două ori.
   - Nu e un moment potrivit pentru glume.
   - Nu-i o glumă. Aş vrea să-i pot zice domnului, dar jocul nu poate fi întrerupt.
   - Îi poţi duce un mesaj?
   Dacă MacAllister nu făcea ceva, ea avea să facă.
   - Rumbelow nu le dă voie servitorilor aristocraţiei să stea lângă ei. Zice că aşa nu se va trişa, dar noi ştim mai bine.
   MacAllister îşi mângâie bărbia.
   - Cred că ar fi mai bine să pornesc spre satul unde aşteaptă oamenii dumnealui.
   - Are oameni care aşteaptă să intervină?
   Pentru prima dată după câteva ore, Madeline se relaxă.
   - Slavă Domnului!
   - Doar n-aţi crezut că va încerca să pună mâna de unul singur pe un ticălos ca ăsta, nu-i aşa? Un ticălos care are propria armată.
   MacAllister pufni.
   - Domnul nu-i atât de prost.
   - Asta-i o chestiune de opinie, rosti Madeline pe un ton tăios.
   - Da, domnişorică, nu-i deloc fericit din cauza dumneavoastră. Ce i-aţi mai făcut acum?
   Şocată din pricina nedreptăţii, Madeline replică:
   - Nu vrea să se însoare cu mine.
   - Nţ, asta nu-i adevărat.
   -Te asigur că este foarte adevărat.
   - După ce 4 ani v-a jelit, iar eu i-am dat binecuvântarea mea chiar azi... şi acum nu vă mai vrea? 
   MacAllister făcu o faţă lungă şi neîncrezătoare.
   - Probabil că aţi făcut dumneavoastră ceva.
   - Se pare că am făcut multe lucruri, inclusiv...
   Brusc, durerea o cuprinse din nou. Vreme de câteva momente, când se grăbise să-1 informeze pe MacAllister despre ce aflase, uitase că Gabriel o respinsese. Acum, amintirea o copleşi, iar ea îşi întoarse capul.
   - Gata, haideţi! Doar n-o să plângeţi, nu?
   MacAllister se duse în jurul ei pentru a vedea dacă era adevărat. Ea îl privi sfidătoare şi îşi şterse obrajii.
   - Mi-au dat puţin lacrimile.
   - Deci, în sfârşit, aveţi o inimă de femeie.
   - Dar ce-ai crezut? se răsti ea. Că am o inimă de câine?
   - Nu, câinii sunt credincioşi. Mai degrabă, am crezut că aveţi o inimă de viezure.
   Nimeni nu îndrăznea să-i vorbească lui Madeline în felul acesta - cu excepţia lui MacAllister. Bătrânul era incorigibil, băgăreţ, arţăgos - iar în clipa aceea, singura speranţă a tuturor celor aflaţi la acea petrecere. El o studie de parcă era o ciupercă dintr-o specie neobişnuită, iar el, un botanist.
   - Mă întreb ce soi de nebunie a pus stăpânire acum pe domnul.
   - Nu ştiu, dar nu discut chestiunea asta cu valetul lui.
   Îl pusese cu fermitate pe MacAllister la locul lui, dar el nu păru să bage de seamă.
   - Ai cu ce să te aperi dacă te întâlneşti cu vreunul dintre oamenii domnului Rumbelow?
   - Am cuţitele mele.
   - Şi Gabriel are cuţite.
   - Cine credeţi că l-a învăţat cum să le folosească?
   MacAllister clătină din cap.
   - Femeie netoată. Nu ştiţi nimic.

   Cinci mese lipite. Zece scaune cu spătar. Patru lachei de cea mai joasă speţă.
   Pereţi de culoare bordo. Draperii de culoarea verde a sticlei trase bine peste ferestrele înalte. Rafturi de cărţi pe care nu se afla nimic.
   Zece gentlemeni, jucători cu toţii, care nu observau nici izolarea, nici faptul că lacheii care stăteau în faţa uşilor arătau mai mult a temniceri.
   Un covor turcesc cu model verde şi negru. Fumul care se ridica din câte un trabuc. în sala de joc era linişte, iar aerul, nemişcat.
   Ceasul bătu miezul nopţii.
   Gabriel auzi vântul bătând în rafale afară, în vreme ce furtuna se apropia dinspre mare.
   În sala de joc, gentlemenii şedeau aplecaţi peste cărţile lor, concentraţi de parcă vieţile lor ar fi depins de asta. Doar câte o înjurătură sau o exclamaţie de triumf ocazională întrerupea tăcerea.
   Până şi Rumbelow era total concentrat asupra cărţilor, stând absolut nemişcat, tăcând mâlc.
   Aşa că vorbi Gabriel. Trebui s-o facă. Juca pentru a câştiga, iar ca să câştige, avea o strategie. Nu doar o strategie a jocului, ci şi o strategie care presupunea întreruperea concentrării celorlalţi bărbaţi.
   De fapt, era chiar amuzant să-i enerveze. Era o întrerupere necesară pentru a câştiga jocul. Iar el trebuia să iasă învingător. Sau nu. Avea să decidă asta după ce miza şi circumstanţele deveneau clare.
   După ce îşi jucă mâna cu domnul Payborn - Gabriel câştigă, fireşte, şi ar fi fost surprins dacă Payborn nu pierdea totul până dimineaţă -, rosti:
   - Ar trebui să deschidem o fereastră. Vântul o să mai aerisească încăperea.
   Nimeni nu răspunse. Câţiva bărbaţi îşi aranjară cărţile în mâini. Lord Tabard trase din trabuc.
   - Rumbelow, este în regulă dacă deschid un geam? insistă Gabriel.
   Aşezat la o masă alăturată, Rumbelow îşi flutură nepăsător o mână.
   - Da, da, fă cum vrei.
   Aha! Lui Rumbelow nu-i plăcea să fie întrerupt când juca.
   - Am ezitat să-i poruncesc unui servitor de-al tău. Pot s-o fac? întrebă Gabriel.
   - Da! Pentru Dumnezeu, fă ce vrei!
   Ridicându-şi capul, Rumbelow se uită urât la el. Gabriel îl studie - coloritul intens, buzele strânse, nările fremătând, toate dovedeau că Rumbelow putea fi făcut să-şi dezvăluie sentimentele şi, posibil, cărţile.
   Rumbelow se stăpâni. Relaxându-se, zâmbi cu tot farmecul de care era în stare.
   - Eşti viclean, Campion, dar n-o să mă las provocat de tine din nou.
   Aflaţi la masa de alături, Lord Tabard şi monsieur Vavasseur ignorară schimbul de replici, trântind cărţile, vădit dezgustaţi de întrerupere.
   - Da. O voi face.
   Gabriel îl provocă pe Rumbelow din priviri şi se întrebă iarăşi: Ce îl făcea pe Rumbelow să joace aceste mâini dacă avea de gând să fugă cu avansul? Îi plăcea provocarea? Îi păcălise mereu pe cei mai deştepţi oameni ai legii din Anglia. Dorea să se laude că îi păcălise şi pe cei mai buni jucători din Anglia? Devenise arogant?
   Rumbelow îşi privi cărţile, apoi se uită din nou la Gabriel.
   - Nimeni nu-1 bate pe Thurston Rumbelow.
   Dacă Rumbelow dorea o provocare, Gabriel era dispus să-i facă pe plac. Gabriel amestecă pachetul de cărţi cu o mână - un mic spectacol, dar care servea scopului său.
   - Până acum.
   Rumbelow observă precizia expertă cu care Gabriel mânuia cărţile. îi văzu pe ceilalţi bărbaţi uitându-se la el şi la Gabriel.
   - Vorbele nu fac doi bani, spuse el. Când vom juca, vom vedea cine va bate pe cine - dacă nu cumva vei fi eliminat de unul dintre aceşti jucători grozavi înainte de a avea ocazia să joc cu tine.
   Cu un gest indolent, Gabriel îşi puse o cizmă pe genunchi şi îşi privi mâna care amesteca din nou cărţile.
   - Sau dacă nu renunţi la joc şi nu fugi pentru a scăpa de umilinţă.
   Fusese o provocare. Una pe care se gândi că Rumbelow o va accepta.
   - Poate că există o modalitate să facem lucrurile mai interesante, rosti Rumbelow. Un pariu separat, între noi doi.
   Privirea lui Gabriel se îndreptă spre seiful metalic negru, greu şi încuiat cu un lacăt.
   - Un pariu separat. Dar încă n-am văzut dovada că avansul tău există.
   - Poftim? se răsti Rumbelow. Mă faci trişor? Vrei să zici că n-am pus şi partea mea de 10 000 de lire în seif, alături de ale voastre?
   - Aş vrea să văd banii. Cred că mă voi concentra cu mai multă râvnă asupra jocului dacă voi fi sigur că voi şi căpăta ce câştig.
   Gabriel savură roşeaţa şi mai intensă din ojprajii lui Rumbelow. Deşi hoţ şi escroc, era sensibil la insulte. Fascinant!
   Toată lumea îi privea deja cu interes, iar câţiva bărbaţi avură suficient de puţin tact pentru a da din cap. Rumbelow îşi puse cărţile pe masă cu un gest precis, iritat. Ridicându-se iute, se îndreptă spre seif. Le arătă cheia care îi atârna la curea.
   - Mai există o cheie, dar se află la Londra, la banca mea.
   Îngenunche lângă seif, îl deschise, iar Gabriel văzu înăuntru nouă pachete, fiecare legat cu un şnur. Rumbelow scoase unul şi le arătă cele 10 000 de lire.
   - Eşti satisfăcut? îl întrebă pe Gabriel.
   Să fi fost bani falşi? Sau poate că pusese câte o bancnotă pe fiecare parte a teancului, iar în interior erau foi albe tăiate la dimensiune?
   - Sunt satisfăcut.
   Dacă oamenii lui erau acolo şi dacă pe Rumbelow îl aştepta o corabie cu care să fugă, era bine să-1 provoace.
   - Un pariu separat este o idee excelentă.
   Dădu din cap spre pachetul de bancnote.
   - Îmi place cum arată. Deci... mai punem 10 000 în plus.
   - Asta vrei tu. Eu vreau altceva.
   Privirea lui Rumbelow vorbi cu prea multă elocvenţă.
   - Ceva ce... posezi tu.
   Gabriel n-ar fi trebuit să fie surprins, dar era. Ceva ce poseda el? O! Ştia ce dorea Rumbelow. Totuşi, nu ezită.
   - Orice vrei îţi aparţine. Îţi voi ceda ce-mi aparţine, indiferent cât de mult m-ar durea o astfel de pierdere improbabilă.
   Trebuia să se gândească la acest aspect nou. Avea să-i ofere un avantaj? Sau nu?
   Zâmbetul lui Rumbelow deveni strălucitor şi... cumplit de crud.
   - Rămâne stabilit. Toată lumea care se află aici e martoră. Dacă eu şi Campion jucăm partida finală, miza mea este 10 000 de lire, iar a lui Campion e bunul pe care mi-1 doresc.
   - Un pariu al naibii de stupid, Campion, spuse domnul Greene. Ar putea să-ţi ia Campion Court.
   - Mai întâi, trebuie să câştige.
   Gabriel se uită la ceilalţi jucători.
   - Care om se poate lăuda că m-a bătut la cărţi?
   Pocnind din degete către unul dintre lacheii neciopliţi ai lui Rumbelow, îi porunci:
   - Deschide fereastra. Să intre nişte aer aici.
   - Stăm la taclale sau jucăm cărţi?
   Lord Achard se uită încruntat la Gabriel.
   - Aşa e, hai să jucăm cărţi.
   Gabriel împărţi cărţile.

Capitolul 26

    Trecuse de miezul nopţii când domnişoarele Vavasseur terminară de cântat, făcură o plecăciune şi fură aplaudate.
   Lady Tabard îi vorbi lent şi apăsat lui madame Vavasseur, sigură că, în ciuda dovezilor care confirmau contrariul, aceasta nu înţelegea engleza vorbită altfel.
   - Cât de incredibil de talentate sunt fiicele dumneavoastră!
   Ochii lui madame Vavasseur licăriră fericiţi, iar ea replică într-o engleză cu accent, dar excelentă:
   - Mulţumesc, doamnă. Şi fiica dumneavoastră, fermecătoarea Lady Thomasin, cântă extraordinar la pian.
   - Într-adevăr, Lady Thomasin este dăruită cu multe talente şi să ştiţi că... - Lady Tabard se aplecă spre madame Vavasseur, dar Madeline auzi limpede fiecare cuvânt - astăzi, Lord Hurth a cerut-o în căsătorie.
   Madeline simţi nevoia să geamă profund. Privind prin salonul de muzică plin de lume, văzu că mai multe persoane auziseră anunţul făcut de Lady Tabard. Nu dă n-ar fi dorit ca societatea să ştie că Thomasin făcuse o cucerire atât de importantă, dar această chestiune trebuia abordată cu subtilitate, şi mai ales după ce Thomasin avea să-1 respingă - lucru care, în ciuda speranţelor lui Lady Tabard, Madeline ştia că era inevitabil să se întâmple. Însă Lady Tabard nu cunoştea semnificaţia cuvântului „subtil".
   Lady Achard bătu din palmele înmănuşate pentru a atrage atenţia tuturor.
   - Pe care dintre fete o vom asculta în continuare?
   - Josephine, tu cânţi minunat la harpă, rosti doamna Greene. Delectează-ne cu o melodie.
   Lady Achard se îmbujoră cuviincios, protestă cu modestie, apoi, fiind rugată să cânte, îşi scoase mănuşile şi le ceru servitorilor să pună harpa în faţa uriaşului şemineu din marmură neagră.
   Madeline îşi muşcă buza de jos şi ascultă vântul care făcea ferestrele să zornăie. Cât de curând avea să se întoarcă MacAllister cu oamenii lui Gabriel? Deşi Madeline suferea din cauză că el o respinsese, îi era teamă pentru el - singur în casa văduvei, să-i înfrunte pe domnul Rumbelow şi pe ceilalţi jucători. De fapt, avea domnul Rumbelow să îngăduie jocul? Oare nu cumva, chiar în clipa aceea, îi jefuia pe bărbaţi, îi bătea... îi ucidea?
   Dar nu. Nu avea sens. Ar fi putut face asta oricând în ultimele câteva zile. Planul lui era mai laborios, iar Madeline considera că Gabriel era mai mult decât pe măsura lui... dar avea nevoie de întăriri.
   Totuşi, ori-încotro privea Madeline, dezgustătorii lachei ai domnului Rumbelow erau prezenţi în salonul de muzică, îmbrăcaţi în livrele elegante, dar grosolani şi nelalocul lor. Nimeni altcineva nu remarcă, cu excepţia lui Thomasin, iar după felul în care îl privea pe banditul de la uşă, Madeline se temu că se va apuca să spună povestea fugii lor şi a modului vulgar în care Marele Bill se purtase cu ele. Madeline se gândi că singurul lucru care o oprise până atunci fusese seara de veselie lipsită de griji aranjată de domnul Rumbelow pentru ca tinerele doamne să-şi poată etala talentele muzicale.
   Totuşi, oaspeţii păreau preocupaţi în ciuda veseliei generale. Cu toţii aşteptau veşti în privinţa jocului.
   În vreme ce Thomasin se îndepărtă de pian, fu oprită la fiecare câţiva paşi pentru a fi felicitată şi lăudată în şoaptă pentru talentul ei. Ea era o tânără bine-crescută, aşa că afişă modestie şi se îmbujora, dar Madeline văzu panica din ochii ei şi porni spre ea, cu vorbele Marelui Bill răsunându-i în urechi.
   Hurth ajunse însă primul la ea. Strălucitor într-o vestă de mătase matlasată de culoarea lavandei şi cu o haină din catifea bleu, făcu o plecăciune, zâmbi şi spuse că ar dori să discute ceva în particular.
   Ea clătină din cap, dar Lady Tabard bubui:
   - Du-te cu el, fato! Ai permisiunea mea.
   Le aruncă un zâmbet viclean celorlalte doamne.
   În vreme ce Lady Achard se aşeză să cânte, Hurth îi oferi braţul lui Thomasin şi o conduse pe coridor. Ea îi aruncă o privire chinuită lui Madeline, care se grăbi să iasă în urma lor şi se strecură în bibliotecă înainte ca el să închidă uşa. În vreme ce Hurth se încruntă, ea făcu o plecăciune şi se aşeză într-un colţ întunecat. Avea dreptul şi datoria de a se afla acolo. La urma urmelor, era însoţitoarea.
   Cu o mişcare a capului acoperit cu păr cârlionţat şi bine coafat, Hurth arătă spre o canapea joasă.
   - Vă rog, Lady Thomasin, luaţi loc.
   - Aş prefera să rămân în picioare, mulţumesc, rosti Thomasin pe un ton dur.
   Pătruns de propria importanţă, Hurth nu remarcă asprimea ei, şi nici felul cum se uita la el, de parcă el era un dentist, iar ea o pacientă pe care o durea o măsea.
   - Vă rog, insist.
   Arătă din nou spre canapea. Suspinând zgomotos, Thomasin se aşeză cu o mişcare bruscă. Madeline îşi muşcă buza pentru a-şi reţine zâmbetul. Dacă n-ar fi fost atât de îngrijorată din pricina lui Gabriel, a lui MacAllister, a morţii şi a dezastrului, această scenă ar fi fost una dintre cele mai comice din viaţa ei.
   Cu un scârţâit al corsetului, Hurth se lăsă într-un genunchi. Îşi aranjă pantalonii pe genunchi, apoi încercă încă o dată să ia una dintre mâinile lui Thomasin. Ea stătea pe ele. Netulburat, Hurth începu discursul:
   - În primul rând, vreau să vă asigur că am vorbit cu tatăl dumneavoastră astăzi, şi că am permisiunea dumnealui pentru aceste vorbe care altminteri ar fi putut să vă pară o mare obrăznicie.
   Thomasin se grăbi să intervină:
   - Lord Hurth, mi s-a spus care este intenţia dumneavoastră, iar eu doresc să evit pentru amândoi durerea şi...
   El continuă ca şi cum ea n-ar fi zis nimic:
   - În ciuda faptului că mama dumneavoastră vitregă nu reprezintă o legătură dezirabilă, mă simt atras de dumneavoastră.
   Thomasin încremeni. Madeline se întrebă cum de un bărbat putea fi atât de nepriceput la a face curte. Era ca şi cum luase lecţii pentru a înfuria sau a dezgusta o femeie.
   - Atenţiile pe care vi le-am acordat, dovezi ale respectului, fără îndoială că v-au flatat şi v-au făcut să vă daţi seama de profunda mea afecţiune.
   - Să mă flateze? Lord Hurth, eu nu sunt...
   - Aş vrea să deveniţi soţia mea.
   Clipi rapid şi aşteptă exclamaţiile entuziasmate ale lui Thomasin. Ea însă tăcea mâlc. Abia părea să respire. Madeline bănui că scrâşnea din dinţi. În cele din urmă, când Lord Hurth începu să dea semne de stânjeneală, Thomasin izbuti să rostească:
   - Atenţiile dumneavoastră sunt într-adevăr flatante, domnule, şi regret profund că trebuie să refuz măgulitoarea dumneavoastră cerere în căsătorie.
   Hurth clătină uşor din cap de parcă nu-i venea să-şi creadă urechilor.
   - Lady Thomasin, poate că sunteţi copleşită de şansa de a intra prin căsătorie în familia mea, dar vă asigur că manierele vă sunt impecabile - ei bine, exceptând poate ocazionalele exuberanţe pe care prezenţa zilnică a mamei mele le va vindeca - şi că aveţi o descendenţă foarte bună. Pe scurt, sunteţi demnă să daţi naştere următorului moştenitor Hurth.
   - Doriţi să-mi verificaţi starea dinţilor? întrebă Thomasin pe un ton rece ca gheaţa.
   Madeline pufni. Două perechi de ochi se îndreptară spre ea - unii plini de reproş, ceilalţi, dezaprobatori -, astfel că îşi scoase batista şi îşi ascunse faţa în ea. Să râdă într-un moment atât de importat era probabil nepotrivit.
   Încruntându-se, Hurth rosti:
   - De asemenea, Lady Thomasin, suferiţi ocazional de accese de frivolitate. Din pricina acestora, mama a pus la îndoială justeţea alegerii mele, dar am asigurat-o că aveţi o inteligenţă superioară şi că veţi învăţa cu uşurinţă care vă este locul.
   Thomasin se ridică.
   - Cu alte cuvinte, voi putea fi ţinută cu uşurinţă în frâu?
   Referirea la cai fu prea mult pentru Madeline, aşa că trebui să-şi înăbuşe chicotelile cu ajutorul batistei.
   Şi Hurth se ridică, dar scoase un geamăt uşor când îşi îndreptă genunchiul.
   - Bănuiesc că apelaţi din nou la umorul dumneavoastră pentru a face faţă unei decizii cruciale. Amintindu-vă că tatăl dumneavoastră şi-a dat binecuvântarea şi că, poate chiar mai important, părinţii mei au fost şi ei de acord că aţi fi acceptabilă, veţi fi soţia mea?
   - Lord Hurth, v-am răspuns deja, se răsti Thomasin. Nu, mulţumesc. Nu voi fi soţia dumneavoastră.
   Indignarea îi împestriţa obrajii lui Hurth.
   - Nu merit totuşi o explicaţie, şi nu un simplu refuz?
   Ochii lui Thomasin se îngustară, pumnii i se încleştară şi se ridicară. Thomasin era pe cale să-şi piardă stăpânirea de sine.
   Ridicându-se repede, Madeline rosti:
   - Lady Thomasin!
   Aruncându-i o privire lui Madeline, Thomasin se controlă şi se uită din nou la Hurth.
   - Nu ne potrivim, domnule. Nu avem nimic în comun.
   El făcu o faţă lungă.
   - Nu trebuie să avem ceva în comun. Ce idee vulgară! Ne vom căsători!
   Madeline îşi duse din nou batista la gură. De data asta, şi Thomasin zâmbi amuzată.
   - Nu vă iubesc, zise ea tranşant.
   - Mama dumneavoastră vitregă este de vină pentru astfel d e idei, spuse Hurth. Iubirea e pentru ţărani!
   - Atunci, sunt ţărancă, fiindcă voi fi îndrăgostită atunci când mă voi căsători sau nu mă voi căsători deloc, replică Thomasin.
   „Mulţumeşte-i", mimă Madeline.
   Thomasin dădu din cap, apoi se uită la Hurth.
   - Vă rog să ne scuzaţi, dar eu şi însoţitoarea mea ne vom retrage în camera de odihnă a doamnelor, unde voi încerca să mă împac cu faptul că am făcut ce trebuia să fac.
   Ducându-şi dosul palmei la frunte, Thomasin spuse pe un ton dramatic:
   - Într-o zi , domnule, când vă veţi însura cu doamna potrivită, îmi veţi mulţumi pentru asta.
   Buzele lui rujate se subţiară de iritare.
   - Ce prostie!
   De parcă ar fi zis „am încercat", Thomasin ridică puţin din umeri spre Madeline şi se îndreptă spre uşă.
   Făcându-i o altă plecăciune rapidă colericului Hurth, Madeline se grăbi pe urmele ei. Intrară în camera de odihnă, se uitară una la alta şi izbucniră în râs.
   După ce Thomasin îşi recapătă controlul, se aşeză în faţa oglinzii şi îşi ascunse chipul în palme.
   - A fost atât de îngrozitor! Iar femeia aia o să fie lividă de furie că l-am refuzat.
   Amintindu-şi modul cum Lady Tabard îşi dezvăluise afecţiunea pentru Thomasin, Madeline spuse:
   - O, Lady Tabard nu este atât de cumplită cum îţi imaginezi.
   Capul lui Thomasin se ridică.
   - Este fiică de negustor.
   - Dar are o inimă bună.
   - Şi un comportament lipsit de maniere.
   - Există lucruri şi mai rele. Am văzut mame vitrege care le puneau pe fete la corvezi, care le băteau cu băţul şi le dădeau doar pâine şi apă... care încercau să le silească să se mărite cu primul bărbat care le cerea.
   -Inventezi toate astea. 
   Thomasin râse pe jumătate.
   - Sunt basme.
   - Te asigur că nu sunt, zise Madeline. Lady Tabard este preocupată de ce-i mai bine pentru tine. Dar pur şi simplu nu se exprimă aşa cum trebuie.
   - Chiar că nu.
   - Cred că, dacă încerci, vei descoperi că poţi vorbi cu ea. Are o personalitate puternică. Te va ajuta să obţii ce-ţi doreşti.
   Thomasin o privi gânditoare pe Madeline.
   - Este puternică.
   O senzaţie de nelinişte o cuprinse pe Madeline. Oare la ce se gândea Thomasin?
   - De ce fetelor le place să fie cerute în căsătorie? întrebă fata.
   - Majoritatea cererilor în căsătorie nu sunt atât de îngrozitoare.
   Madeline se aşeză lângă Thomasin şi îi mângâie mâna.
   - În general, gentlemenii vorbesc despre cât de mult te adoră, nu că ar trebui să te simţi privilegiată că te lasă să-i adori.
   - Aşa a fost cererea în căsătorie făcută de Lord Campion?
   Madeline încercă să-şi amintească prima cerere în căsătorie, pe care i-o făcuse cu 4 ani în urmă, dar evenimentele din ziua aceea o tot împiedicau. Ea îl ceruse pe el, iar el o refuzase. O refuzase, iar acum, ea simţea o durere profundă, care nu voise să treacă. Nici când râsese, nici când se concentrase asupra lui Thomasin, nici când o ascultase pe Lady Tabard. Deloc. Oare durerea avea s-o părăsească vreodată?
   - Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să-ţi amintesc.
   Umezind un prosop, Thomasin i-1 dăd u lui Madeline.
   - Eşti atât de nefericită. Chiar nu ce poţi schimba pentru a fi cum vrea el? Mi se pare că vrea atât de puţin. O şansă de a face eforturi pentru tine. O soţie despre care să ştie că i se va încredinţa cu totul.
   Lipsită de orice speranţă, Madeline îşi tampona faţa.
   - N-ar trebui să se aştepte ca eu să mă schimb.
   - Dar tu te aştepţi ca el să se schimbe.
   - Da, bine, dar... dar să se schimbe în bine. Vreau să renunţe la jocul de cărţi.
   Thomasin continuă, netulburată de slabul protest al lui Madeline.
   - Te aştepţi ca el să nu aibă niciodată vreo responsabilitate pe domeniile tale, dar el este un bărbat care îşi ia foarte în serios responsabilităţile.
   Se uită cu asprime la Madeline.
   - Nu-i aşa?
   - Da, dar...
   Thomasin aşteptă ca Madeline să isprăvească, însă, de data aceasta, ea nici măcar nu se putu gândi la un răspuns.
   - Poate că te-ai putea schimba pentru el fiindcă ştii că te poţi încrede cu adevărat în el, insistă Thomasin.
   - Este prea dificil.
   Şi totuşi, cât de uşor avusese încredere că Gabriel îi va face dreptate lui Jerry, că va pune mâna pe domnul Rumbelow şi că va avea grijă ca oaspeţii să fie în siguranţă.
   - La fel e şi să fii însoţitoare, dar te-ai descurcat de minune, rosti Thomasin cu viclenie.
   Madeline o privi chiorâş.
   - E adevărat. M-am descurcat de minune, nu-i aşa?
   - Ai făcut minuni cu mine.
   - Poate că...
   Dar, înainte ca Madeline să-şi termine gândul, Lady Tabard năvăli în încăpere ca un mare poştalion înzorzonat. Aţintindu-şi privirea asupra lui Thomasin, spuse:
   - Iată-te, domnişoară!
   Thomasin se ridică în picioare.
   - Mamă , trebuie să-ţi spun ceva. 
   Aruncându-i o privire sfidătoare lui Madeline, adăugă:
   - Ceva ce s-a întâmplat astăzi, puţin mai devreme.
   Ce-i spusese Madeline lui Thomasin? „Lady Tabard are o personalitate puternică. Te va ajuta să obţii ce-ţi doreşti."
   Thomasin avea de gând să-i zică despre Marele Bill. Ridicându-se în picioare, Madeline rosti:
   - Thomasin, nu!
   Thomasin o ignoră.
   - Mamă , mai devreme, eu şi Madeline ne-am dus afară...
   - Atunci când te-ai decis să-1 refuzi pe Lord Hurth?
   Lady Tabard îşi flutură mâinile spre Thomasin de parcă n-o interesa ce avea de zis.
   - Sunt extrem de îndurerată din pricina ta, Thomasin. Extrem de îndurerată. Oricare altă tânără ar fi profitat de şansa de a deveni o mare doamnă.
   - Mamă, nu asta-i important acum. Important este că...
   - Nu e important? Ce altceva e important dacă nu şansa de a te mărita cu un bărbat bogat, care are un titlu şi se mai şi îmbracă bine? Dar nu, nu pentru tine. Tu îl iubeşti pe Jeffy.
   Lady Tabard îi rosti numele cu un asemenea dispreţ, încât până şi Madeline se crispa şi îşi dori să fi fost altundeva.
   - Jeffy. Cel mai neisprăvit, prost şi necredincios tânăr pe care l-ai fi putut găsi! Pentru el, ai renunţat la un bărbat care, într-o zi, o să fie marchiz.
   Toate intenţiile lui Thomasin se stinseră sub potopul dezaprobării lui Lady Tabard, iar furia le luă locul.
   - N-am renunţat la Lord Hurth pentru Jeffy. Am renunţat la el pentru că nu-1 plac şi nu mă voi mărita cu un bărbat pe care nu-1 plac.
   Lady Tabard clocoti nerăbdătoare:
   - De ce nu, fato?
   - Pentru că mama a făcut-o, iar ea şi tata au fost nefericiţi în fiecare zi a vieţii lor împreună.
   Thomasin o privi pe Lady Tabard în ochi.
   - Acesta este motivul pentru care tata te-a făcut amanta lui, iar după ce mama a murit, te-a luat de soţie. Nu-i aşa?
   Madeline urmări fascinată cum Lady Tabard se transformă într-o femeie de vârstă mijlocie albă la faţă, fără nimic deosebit de atrăgător şi ruşinată.
   - Domnişoară, acesta nu-i o chestiune pe care tu... s-o...
   Trăgând anevoie aer în piept, Lady Tabard îşi căută şi îşi regăsi demnitatea.
   - Lady Thomasin, ce doreai să-mi spui?
   Fără nicio expresie pe chip, Thomasin rosti:
   - Nimic, doamnă. Absolut nimic.
   Uşurată, Madeline se prăbuşi pe scaun şi privi cum Lady Tabard ieşi din camera de odihnă. În tăcerea care zbârnâia de furia lui Thomasin, spuse:
   - Ai fost foarte dură cu ea.
   - O merită. 
   Pieptul lui Thomasin se ridică.
   - I-a luat locul mamei, iar eu trebuia să mă prefac că nu ştiu.
   - Şi tatăl tău este la fel de vinovat.
   Masându-şi fruntea, Thomasin rosti:
   - Ştiu. Ştiu. Dar el nu mă bate prea mult la cap.
   - Deci, nu-1 poţi răni pentru că nu este suficient de aproape ca să-1 răneşti.
   Madeline înţelegea asta. Propriul tată era la fel - şi unde se afla el acum? Nu dorise ca el să participe la joc, dar acum era îngrijorată pentru că îngăduise ca jocul să înceapă fără el. Unde se afla?
   - Femeia aia e o proastă, spuse Thomasin.
  - Da, este.
   Iar Madeline fu recunoscătoare fiindcă acum Thomasin nu avea să-i mai zică mamei ei vitrege ce se petrecuse la grajduri.
   - Ne întoarcem la petrecere?
   Thomasin se burzului cu ostilitate:
   - Trebuie?
   Madeline se gândi s-o convingă pe Thomasin făcând apel la mândria ei, dar tânăra avusese parte de suficiente provocări în ziua aceea.
   - Te rog să vii cu mine! Domnul Rumbelow a promis că ne va da veşti despre joc, iar eu aş vrea să ştiu ce se petrece acolo.
   - Adică... dacă Lord Campion câştigă.
   - Da. Asta am vrut să spun.
   Dând din cap, Thomasin porni înapoi către salonul de muzică.

   Era foarte târziu. Petrecerea era pe cale să se încheie. Toată lumea aştepta un singur lucru - acelaşi lucru pe care Madeline dorea să-1 audă. Veşti despre joc.
   În cele din urmă, Marele Bill intră în salonul de muzică, afişând un aer plin de importanţă. Dregându-şi glasul, aşteptă până când conversaţiile se stinseră. într-o manieră formală, contrastând puternic cu accentul de mahala şi faţa de bătăuş, rosti:
   - Domnul Rumbelow vă transmite respectele sale şi veşti despre prima noapte de joc. Domnul Payborn a pierdut prima partidă. Lord Achard a pierdut. Domnul Rumbelow a câştigat. Lord Campion a câştigat. Domnul Greene a câştigat. Domnul Darnel a câştigat. Monsieur Vavasseur a pierdut.
   În cameră se lăsă o linişte de moarte în vreme ce el recită numele şi situaţia fiecăruia.
   În cele din urmă, rânji arătându-şi dinţii maronii, care îi amintiră în silă lui Madeline de ziua precedentă şi de seara aceea.
   - Domnul Rumbelow mi-a cerut să vă comunic că el şi Lord Campion au pus un pariu separat. Dacă Lord Campion câştigă ultima mână, domnul Rumbelow îi va plăti încă 10 000 de lire. Dacă domnul Rumbelow câştigă, Lord Campion va trebui să-i dea un bun de-al lui pe care domnul Rumbelow şi-1 doreşte.
   În încăpere se iscă o rumoare surprinsă. Marele Bill ridică o mână.
   - Încă un lucru. Plimbarea în sat de mâine a fost anulată din cauza faptului că domnul Rumbelow crede că e posibil să se strice vremea, şi nu doreşte ca vreunul dintre oaspeţii lui să moară din cauza răcelii. Aşa că, până la noi dispoziţii ale domnului Rumbelow, nu trebuie să încercaţi să părăsiţi Chalice Hali. Nimeni dintre dumneavoastră. La urma urmelor - ochii lui ca nişte mărgele negre se îngustară privind-o pe Madeline -, nu vrem să vă îmbolnăviţi. Şi să muriţi.

Capitolul 27

   - În opinia mea, Lord Campion a depăşit orice limită a încreder ii în sine cu acest pariu neruşinat, anunţă Lady Tabard, pufnind în vreme ce se îndrepta spre casa văduvei.
   Ceilalţi oaspeţi - toţi ceilalţi oaspeţi - mergeau alături de ea, şi cei mai mulţi dădură din cap.
   -10 000 de lire contra unui lucru pe care îl posedă. Nu-mi pot imagina ce-i în mintea lui.
   Madeline se gândi că ea ştia. Gabriel dorea ca Rumbelow să-şi piardă echilibrul, să-şi dorească cu disperare să câştige... şi să rămână acolo. Pentru că MacAllister încă nu sosise cu întăriri, deşi plecase cu peste 36 de ore în urmă. 36 de ore de vânt care bătea în rafale, de ploaie intermitentă... şi de îngrijorare constantă. Madeline ascultase bârfele servitorilor, sperând să afle dacă nu cumva MacAllister fusese capturat, dar nimeni nu vorbea de el. Nimeni nu-i remarcase plecarea.
   În ziua precedentă, cu toţii se lamentaseră că nu se puteau duce în sat ca să mănânce la ceainăria Doi Prieteni. Câţiva dintre gentlemenii mai tineri încercaseră să plece în ciuda vremii, dar fuseseră descurajaţi cu grosolănie de lachei. Iar această situaţie crease o tensiune în grup, pe care n-o înţeleseseră, dar care aruncase o umbră asupra întregii case.
   Domnul Rumbelow aranjase ca o trupă itinerantă să joace Regele Lear, o idee neinspirată în materie de distracţie, după părerea lui Madeline. Una peste alta, noaptea trecută se încheiase, iar după ce Marele Bill anunţase situaţia jocului, toată lumea se dusese la culcare.
   -Tata chiar a fost eliminat din joc? întrebă cu glas plângăreţ una dintre domnişoarele Achard. Pentru că, dacă da, atunci nu înţeleg de ce nu putem pleca. Nu-mi mai place aici.
   Aruncându-i o privire lui Thomasin, Madeline o surprinse pe tânără uitându-se la ea. Dădu încurajator din cap, iar Thomasin, fără să zâmbească, îi răspunse la fel. Thomasin se maturizase în ultimele câteva zile. Madeline se întrebă dacă se putea spune acelaşi lucru şi despre ea.
   - Presupun că tatăl tău vrea să urmărească jocul până la capăt, ca să putem povesti apoi despre Jocul Secolului.
   Însă Lady Achard se încruntă nedumerită, în vreme ce îşi strânse mai tare şalul pe cap pentru a se feri de vânt. Madeline se pomeni dorindu-şi să o ia la fugă spre casa văduvei pentru a vedea dacă Gabriel era în viaţă şi teafăr. Un gând o rodea. Cum de-şi imaginase că l-ar putea lăsa acolo singur, având de înfruntat o armată de bandiţi? Doar pentru că el o respinsese...
   Însă Thomasin spusese că n-o făcuse. Thomasin sugerase că Madeline se putea schimba şi putea deveni ce-şi dorea el - o femeie care să fie cu totul a lui.
   - Dar de ce trebuie să ne ducem cu toţii? se vaită mademoiselle Vavasseur. Şi atât de devreme. Aş fi putut să mai dorm două ore.
   Era adevărat. Solicitarea de a se duce la casa văduvei venise la 9 dimineaţa, oră la care majoritatea oaspeţilor încă nu se treziseră. Solicitarea de a merge acolo fusese foarte imperioasă şi foarte clară. Toate familiile trebuiau să vină pentru a asista la sfârşitul jocului.
   - Deci, au rămas doar domnul Rumbelow şi Lord Campion?
   Hurth îşi trase nasul, folosindu-şi batista pentru a-1 şterge.
   - Domnul Rumbelow n-are nicio şansă în faţa lui Lord Campion. Toată lumea ştie că Lord Campion are un noroc diabolic şi o pricepere pe măsură. Nu ştiu de ce nu-i dăm pur şi simplu banii şi nu uităm de acest joc.
   - Vorbiţi ca un om căruia nu-i pasă deloc de jocul de cărţi, observă Thomasin.
   Hurth o privi de parcă remarca ei ascundea ceva rău, dar el nu rata niciodată ocazia de a vorbi.
   - De cărţi nu-mi pasă, fireşte că nu.
   Îşi trase din nou nasul, iar mama lui rosti cu trufie:
   - În ceea ce mă priveşte, nimic nu se compară cu pariatul pe un cal de curse bun.
   - Desigur, încuviinţă Thomasin cu glas slab.
   Trăgând adânc în piept aerul aspru, Madeline se asigură că a avea încredere în Gabriel nu era o chestiune de dependenţă, ci de curaj. Al ei. Gabriel o acuzase de laşitate. Poate că fusese aşa, dar nu mai era. El i se dăruise cu generozitate, iar ea trebuia să înveţe să facă acelaşi lucru. Poate că nu era cinstit ca numai el să rişte în această relaţie de iubire.
   - Am ajuns.
   Lady Tabard intră în holul mare din casa văduvei şi îşi dădu jos şalul de pe cap. Uitându-se în jur, spuse surprinsă:
   - E un loc foarte plăcut, după toate decoraţiunile acelea apăsătoare de la Chalice House.
   Apoi se uită pieziş la Madeline, de parcă se aştepta ca aceasta să remarce că, atunci când sosiseră la Chalice House, femeia declarase că era o casă grandioasă.
   Madeline însă era prea ocupată să-şi dea jos pelerina căptuşită şi să i-o înmâneze unuia dintre lacheii cei grosolani. Dorea să-1 vadă pe Gabriel. Dorea să-1 vadă în clipa aceea.
   Un alt lacheu deschise o uşă şi le făcu semn spre sala de joc.
   Madeline nu recunoscu nimic - data trecută când intrase acolo fusese întuneric. Venise pe uşa din spate. Iar când plecase, devreme în zori, fusese ameţită de rămăşiţele pasiunii.
   - Domnule Rumbelow, familiile au sosit, anunţă unul dintre cei mai înalţi lachei.
   - Mulţumesc, Lorne, se auzi răspunsul.
   Doamnele şi copiii lor umplură încăperea, remarcând chipurile cenuşii şi obosite ale jucătorilor.
   Madeline bănui că majoritatea nu dormiseră deloc în tot acest timp, supravieţuind cu brandy şi mult entuziasm până fuseseră eliminaţi. Acum, şedeau în fotolii aşezate pe marginea camerei, privind în tăcere spre centrul acesteia, unde rămăsese o singură masă.
   Acolo, în centrul atenţiei, Gabriel şi domnul Rumbelow stăteau unul în faţa celuilalt, cu cărţile în mâini.
   Madeline îl sorbi din ochi pe Gabriel, remarcându-i atitudinea relaxată, expresia calmă, mâna fermă. Probabil că luase o pauză la un moment dat, deoarece eşarfa albă îi era apretătă, iar haina neagră, călcată. Purta un singur inel, cel cu sigiliu, iar asta îi atrase atenţia spre mâinile lui, cu degetele lungi, precise şi sigure.
   Juca pentru 10 000 de lire în aceeaşi manieră în care juca pentru 10 şilingi: calm, fără vreun semn vizibil de încordare.
   El nu se uită la ea. Nu se uită la nimeni. Însă ea ştia că era conştient de prezenţa ei, a tuturor celor care intraseră în cameră.
   Faptul că se uita la el, că se afla în aceeaşi încăpere cu el, îi stârni un val de iubire atât de puternic, încât abia se putu abţine să nu se ducă la el, să nu-1 îmbrăţişeze şi să nu declare că era al ei.
   O duzină de lachei îi urmară pe oaspeţi înăuntru şi se postară în jurul camerei precum gardienii de la închisoarea Newgate.
   Neliniştea lui Madeline deveni şi mai puternică. Acest moment, acest final era motivul pentru care domnul Rumbelow insistase ca nimeni să nu părăsească domeniul... dar oare ce plănuise?
   Un simplu jaf? Sau o crimă sinistră?
   În sala de joc, draperiile şi covoarele estompau toate zgomotele. Cei care jucau erau tăcuţi. Cei care jucaseră erau tăcuţi. În timp ce familiile se îndreptară spre bărbaţi, se lăsă o tăcere profundă.
   Soţiile se aplecară, îşi sărutară soţii şi murmurară prefăcute că nu conta că pierduseră venitul pe un an sau mai mult la un singur joc. Odraslele se adunară discrete în jurul scaunelor, şi toţi ochii se îndreptară spre jucători.
   Atmosfera din sala de joc vibra din pricina tensiunii. Privitorii se aplecau în faţă la fiecare carte jucată, privind, socotind. Madeline văzu că mâinile celorlalţi jucători tresăreau de fiecare dată când o carte era aruncată, iar buzele li se mişcau ori de câte ori mai adăugau un punct.
   Ea detesta când tatăl ei juca, abandonând lumea reală pentru un loc unde gloria şi averile pluteau amăgitoare, fără a putea fi atinse. Magnus nu se afla acolo, însă ea observă aceleaşi lăcomie şi disperare la fiecare dintre bărbaţii prezenţi, şi ştia, ştia că primejdia pândea chiar sub nasul lor, dar ei erau prea absorbiţi de joc pentru a remarca. Prea absorbiţi pentru a le păsa.
   Madeline se gândi că... se părea că... era posibil să nu aibă altă variantă decât să-i acorde lui Gabriel încrederea ei, pentru că nu ştia dacă putea trăi fără el. Ceea ce suna dramatic, dar deja încercase alternativa. Şi descoperise că nu asta era viaţă, ci abia dacă se putea numi supravieţuire.
   Aşteptă de la Gabriel un semn care să-i indice că ar trebui să se apropie de el. Dar nu se uită deloc în direcţia ei, ci rămase relaxat pe scaunul lui, de parcă prezenţa ei îi era indiferentă.
   În schimb, prezenţa ei nu-i era indiferentă Marelui Bill. Intrase în urma mulţimii, închisese uşa şi se postase acolo cu braţele încrucişate, păzind intrarea. O privea cu o ostilitate care o făcu să simtă nevoia să pună mâna pe pistol - dar pistolul ei era în geantă.
   Îl încurajase când se plimbaseră, apoi îl respinsese în cel mai evident mod posibil, alegându-şi un alt iubit. îÎ lovise sub centură şi îl făcuse de râs în faţa tovarăşilor săi. Lucru care o satisfăcuse, dar care, în mod categoric, nu fusese înţelept. în privirea lui ostilă, văzu ce soartă o aştepta dacă reuşea să pună mâna pe ea. Avea să-i facă rău. Şi avea să se bucure din plin.
   - Madeline! 
   Thomasin o chemă cu voce joasă, încordată.
   - Vino şi stai cu noi!
   Madeline se supuse, iar Thomasin o trase intenţionat în spatele siluetei ample a lui Lady Tabard, ascunzând-o de privirea Marelui Bill.
   Uitându-se în jur, Madeline îşi dădu seama că nu era singura membră a personalului unei familii care se afla în sala de joc. Nu se gândise nicio clipă că n-ar trebui să vină, nu se gândise nicio clipă că i-ar interzice cineva. Dar de ce se afla acolo valetul domnului Darnel? Tânărul bărbat părea îngrijorat şi nelalocul lui, şi i se adresă domnului Darnel cu voce joasă, insistentă. Domnul Darnel se uită cu ochii îngustaţi la domnul Rumbelow, de parcă ar fi fost nemulţumit.
   Domnul Rumbelow nu observă. De ce ar fi făcut-o? Nimeni nu-1 putea atinge acolo.
   Zgomotul ritmic al cărţilor conteni. Spre deosebire de Gabriel, domnul Rumbelow părea obosit de jocul prelungit.
   Părul blond îi era umed pe frunte. O peliculă fină de sudoare cenuşie îi acoperea chipul. La subraţul hainei albastre se vedeau cercuri umede.
   Madeline se bucură. Spera că suferea din pricina fiecărui punct pierdut. Spera că agoniza la fiecare carte jucată. Spera... Se uită în jur, spre lachei. Spre Lorne, cel mătăhălos şi ameninţător. La Marele Bill, care se dăduse într-o parte pentru a se uita la ea.
   Realitatea o plesni peste faţă.
   Nu conta ce spera ea. Nu conta dacă domnul Rumbelow pierdea. Cumva, el plănuise să câştige totul, iar ea se temea să-şi imagineze cum. Şi Gabriel avea un plan, dar acel plan includea un grup de oameni aflat sub comanda lui MacAllister care să dea năvală şi să-i ia prizonieri pe bandiţi. Ce avea să facă Gabriel fără ei? Ce putea să facă ea pentru a-1 ajuta?
   Gabriel îşi etală cărţile. Domnul Rumbelow făcu la fel. Domnul Greene socoti scorul, apoi făcu totalul. Cu vocea tremurând de entuziasm, anunţă:
   - Mai e o singură mână de jucat, iar scorul este egal!
   - Incredibil!
   - Neobişnuit!
   - Uimitor!
   Şoaptele se răspândiră prin încăpere.
   - Absolut imposibil! murmură Lord Tabard. Campion a câştigat fiecare mână. Fie i s-a schimbat norocul, fie...
   Madeline nu ştia ce însemna ultimul „fie", dar un aer de aşteptare încordată se răspândi în camera îmbâcsită. Jucătorii se aplecară în faţă, urmărindu-1 cu atenţie pe Gabriel în vreme ce acesta amestecă pachetul de cărţi.
   - Acum joacă pentru pariul separat? îl întrebă Thomasin pe tatăl ei.
   El încuviinţă.
   - Fie 10 000 în plus din partea lui Rumbelow, fie un bun de-al lui Campion.
   Gabriel puse cărţile pe masă, le ridică, apoi le lăsă să cadă rapid una câte una, formând din nou pachetul perfect. Vocea lui râse de încordarea care se citea pe chipul domnului Rumbelow, de intensitatea concentrării sale.
   - E vremea să declari ce vei dori dacă o să câştigi.
   Domnul Rumbelow îl privi fix pe Gabriel, iar pentru o fracţiune de secundă, Madeline văzu lupul vorace de sub exteriorul civilizat. Apoi zâmbetul lui fermecător îşi făcu din nou apariţia. Era surâsul care o păcălise la sosirea acolo, şi pe care îl adresase tuturor doamnelor din încăpere.
   Dar n-o mai păcălea. Toate doamnele se crispară de parcă ar fi simţit murdăria de sub cordialitatea lui. în cele din urmă, privirea lui ajunse la Madeline şi se opri.
   - Ah , Campion, ştii ce vreau.
   - Sigur că ştiu. La cele 10 000 de lire ale tale, plusez cu o ducesă, în vreme ce Madeline privea fără a-i veni să creadă, Gabriel scoase mănuşa ei din buzunarul hainei.
   O trânti pe masă între el şi domnul Rumbelow.
   - Dacă o câştigi, e a ta.

Capitolul 28

   Madeline simţi că i se înmoaie genunchii. Se agăţă de braţul lui Thomasin pentru susţinere.
   Exact ca tatăl ei! Gabriel era exact ca tatăl ei, punând-o drept miză la un joc de parcă nu era cu nimic mai importantă decât o monedă sau o bijuterie.
   Când el îi refuzase cererea în căsătorie, când îi criticase caracterul - nu cu răutate, ci cu tristeţe -, ea crezuse că va muri de durere. Dar acea durere era nimic în comparaţie cu ce simţea acum. Era cel mai cumplit lucru care i s-ar fi putut întâmpla vreodată. Iubitul ei o trădase. Thomasin o cuprinse cu un braţ.
   - Ce este? şopti ea. Nu înţeleg.
   Nimeni de acolo nu înţelegea. Un murmur de confuzie se răspândi prin încăpere. La masa de joc, Gabriel aştepta cu spatele drept, cu o expresie dezinteresată pe chip. O aştepta pe ea.
   Dar Gabriel spusese că nu era ca tatăl ei. Îi ceruse să aibă încredere în el. Iar ea îi promisese că era a lui, că putea să facă tot ce dorea cu ea. Oare avea încredere în el? Avea să-şi onoreze promisiunea?
   Cum ar fi putut să n-o facă. Indiferent dacă el o dorea cu adevărat sau nu, ea era ducesa de Magnus. Îşi dăduse cuvântul. Şi nu şi-1 putea încălca din nou. Nu avea s-o facă.
   - Este mănuşa mea.
   Madeline abia reuşi să rostească acele cuvinte, iar Thomasin trebui să se aplece spre ea pentru a o auzi.
   Cu o voce mai puternică, Madeline repetă:
   - Este mănuşa mea. Lord Campion m-a pus drept miză contra a 10 000 de lire.
   Un murmur de surpriză se înălţă în cameră.
   - Ce vrei să spui cu asta? întrebă Lady Tabard. Domnişoară de Lacy, asta-i absurd. De ce ar fi interesat oricare dintre ei de dumneata?
   Thomasin îl străfulgera pe Gabriel cu o privire revoltată.
   - Nu poate face asta!
   - Poate, dacă îl las.
   Madeline făcu apel la toată forţa ei pentru a rămâne calmă, dar mâinile îi tremurau, şi la fel şi vocea. Privirea domnului Rumbelow zăbovi asupra ei, iar acel zâmbet copleşitor o făcu pe Madeline să simtă furnicături pe pielea capului. Cu glasul unui magician, el anunţă:
   - Am ştiut de mult că avem o impostoare printre noi şi am urmărit cu mult amuzament cum încerca să se prefacă a fi însoţitoarea lui Lady Thomasin. Da, prieteni, e adevărat. Domnişoara de Lacy este o de Lacy, dar, în plus, este marchiză de Sheridan şi viitoarea ducesă de Magnus.
   Toţii ochii din încăpere se întoarseră spre Madeline. Se iscară şoapte, sunete şuierate pe care le recunoştea de prima oară când stârnise un scandal. De data aceasta era mai rău. De data aceasta, nu simţea furia care să împiedice stânjeneala. Pielea i se încinse, luă foc, iar ea simţi cum obrajii i se îmbujorară.
   - Ştiam eu! 
   Monsieur Vavasseur se răsuci spre soţia lui.
   - Nu ţi-am spus că ea este ducesa de Magnus?
   Madame Vavasseur murmură aprobator. Madeline nu-şi putea îndepărta privirea de la profilul lui Gabriel. Aproape că îi putu auzi vocea cerându-i: „Vino la mine!" Lady Tabard se răsuci pentru a se uita la Madeline.
   - Nu este! E verişoara...
   Apoi, brusc, îşi dădu seama: evenimentele din ultimele câteva zile, comportamentul lui Madeline, nemişcarea absolută a lui Gabriel. Ochii lui Lady Tabard ieşiră din orbite când femeia pricepu pe cine abuzase fără menajamente.
   Oare Madeline avea încredere în Gabriel să aibă grijă de ea, să-i fie iubit, să-i fie soţ... să-i fie partener în toate? Pentru că, dacă da, trebuia să aibă încredere că el avea în minte un scop mai important decât să-i facă rău. Trebuia să aibă încredere că aceasta nu era o răzbunare sau, mai rău, un gest nechibzuit, ci o strategie bine gândită. Dar încrederea trebuia să existe fără motiv, fără logică.
   Marele Bill se îndepărtă de uşă.
   - Ce faci, Thurston? Joacă pentru 10 000, nu pentru ea. Nu este ducesă.
   Doamnele şi domnii se holbară la servitorul care îndrăznea să-şi certe stăpânul, iar Madeline văzu cum îngrijorarea se răspândi în valuri.
   Oare avea încredere în Gabriel? Pentru că, dacă nu avea încredere acum, ştia că nu va mai avea o altă şansă. Domnul Rumbelow îşi ridică mâinile asemenea unui preot care binecuvânta mulţimea.
   - Vă asigur că este ducesa de Magnus. Am recunoscut-o imediat. Dacă şi ea m-ar fi recunoscut, ar fî scăpat pe toată lumea aflată aici de multă suferinţă.
   Familiile murmurară şi se strânseră mai aproape, privind-o pe Madeline cu suspiciune sau milă... sau oroare. Domnul Darnel vorbi:
   - Uitaţi ce este. Dacă e cu adevărat ducesa de Magnus, nu o puteţi pune ca miză de parcă ar fi o... o guinee.
   - De ce nu? întrebă domnul Rumbelow. Tatăl ei asta a făcut.
   Un alt junghi de durere - aproape la fel de puternic precum cel care p străfulgerase în clipa în care îşi dăduse seama că Gabriel o pusese drept miză... dar dispăru rapid. Numai Gabriel conta acum. Oare avea încredere în el?
   - Da, asta-i o altă problemă. A fost promisă în căsătorie acelui american.
   Domnul Payborn era indignat cum numai un jucător adevărat putea fi.
   - Dacă suntem cu toţii de acord, Excelenţa Sa aparţine cuiva. Nu lui Campion... ci lui Knight. Iar dacă el renunţă la ea, atunci îi aparţine din nou tatălui ei.
   - Ea se află acum aici, iar Campion a luat-o în posesie cu două nopţi în urmă, în dormitorul în care unii dintre dumneavoastră v-aţi spălat şi v-aţi schimbat.
   Domnul Rumbelow îi zâmbi lui Madeline cu tot farmecul unui colecţionar care vede o tabacheră deosebit de elegantă. Dinţii lui Madeline se încleştară. Ce drăguţ din partea domnului Rumbelow că spusese asta tuturor!
   Domnişoarele Vavasseur începură să chicotească şi nu se putură opri nici când mama lor încercă să le potolească. Lady Tabard se răsti:
   - Sper că nu este adevărat, Excelenţă, pentru că trebuia să aveţi grijă de fiica mea!
   Lord şi Lady Achard îşi şopteau furioşi ceva, iar murmure revoltate se răspândiră prin încăpere. În cele din urmă, Gabriel îşi întoarse capul pentru a se uita la Madeline. Chipul îi era încă indiferent, iar pleoapele, pe jumătate coborâte. Fără nici cea mai vagă inflexiune a tonului, rosti:
   - Madeline, vino la mine!
   „Vino la mine!"
   Madeline îşi simţi picioarele grele ca nişte nicovale când le ridică pe rând, făcând primii paşi spre el. Pe măsură ce mergea, deveniră mai uşoare. Respiră mai uşor. Roşeaţa îi dispăru din obraji.
   Ea era ducesa de Magnus. Îşi alesese partenerul. Acum, va avea încredere în el, iar zarurile aveau să cadă după cum le era voia.
   Descheie nasturii mănuşii şi şi-o scoase. Când ajunse lângă Gabriel, încet, cu un gest foarte ceremonios, îi oferi mâna goală.
   El se uită la degetele îndoite, la palma albă, la încheietura unde venele albastre se intersectau. Îşi ridică privirea, iar în ochii lui, ea văzu licărind triumful şi o sfârşeală dulce-amară care o zgudui până în măduva oaselor.
   - Gabriel? şopti ea.
   Îi dăduse ce-şi dorise. De ce părea atât de trist? Cuprinzându-i mâna, el o ridică la buze şi o sărută chiar în centrul palmei.
   Puritatea gestului îi alungă temerile şi îi întări încrederea. Poate că se folosea de ea, însă doar pentru a-i face dreptate fratelui său. Nu avea s-o sacrifice şi pe ea. N-o va face. El îi aşeză mâna pe umărul lui, apoi se uită la domnul Rumbelow.
   - Foarte bine. Hai să jucăm ultima mână!
   Gabriel împărţi cărţile, câte 12 fiecăruia, apoi le puse pe celelalte în mijlocul mesei.
   Domnul Rumbelow decartă primul, apoi, în timp ce Gabriel făcea acelaşi lucru, zise:
   - Spuneţi-mi, Excelenţă, ce intenţionaţi să faceţi după ce vă câştig?
   Ea îl privi cu un asemenea dispreţ, încât el se înroşi.
   - În locul dumneavoastră, m-ar preocupa mai mult de unde să scot 10 000 de lire.
   - Îţi este atât de loială, Campion, se minună domnul Rumbelow. Punct din 5.
   - Nu e bine, replică Gabriel.
   - Trei aşi. Atât de puţini bărbaţi se pot lăuda că deţin şi sufletul femeii, nu doar trupul său. îmi va face o mare plăcere să ţi-o iau.
   Gabriel răspunse doar la ce era legat de jocul de cărţi:
   - Bine.
   - Trei.
   Domnul Rumbelow merse cu regele de cupă.
   - Patru.
   Madeline se uită la peretele îndepărtat, umilită cum nu mai fusese în viaţa ei de comentariile domnului Rumbelow... şi de indiferenţa lui Gabriel. Totuşi, avea să treacă peste asta. Gabriel avea s-o câştige. Se va căsători cu ea. Iar ea avea să-şi petreacă restul vieţii aducându-i aminte ce-i datora.
   Îşi aminti că umilinţa era temporară. Iar dreptatea avea să fie dulce. Dreptate pentru Jerry. Dreptate pentru toţi cei de-acolo, care fuseseră atât de păcăliţi de escrocul care îşi spunea domnul Rumbelow.
   Jocul continuă. încet, cercul de doamne şi domni se strânse în jurul jucătorilor, suspansul rezultatului ţinându-i încleştaţi în gheara sa. încercă să se încreadă cu totul în priceperea lui Gabriel.
   Dar cum să nu-i vadă fiecare mişcare când stătea chiar lângă umărul lui? Cum să nu-şi dea seama... că lucrurile nu decurgeau bine pentru Gabriel?
   După ce ultima carte fu aruncată, o tăcere cumplită se lăsă în încăpere. Domnul Rumbelow câştigase ultima mână. Gabriel pierduse ultima partidă, jocul... şi pe ea.

Capitolul 29

   - Am câştigat. Am câştigat!
   Lăsându-şi capul pe spate, domnul Rumbelow râse de bucurie.
   Madeline trebui să facă eforturi pentru a respira. Pentru a crede.
   - Chiar am câştigat cât se poate de cinstit. Cine ar fi crezut? Am obţinut suta de mii fără s-o fur.
   Domnul Rumbelow hohoti din nou, iar acel râs de om nebun atrase atenţia tuturor.
   - S-o furi? 
   Lord Achard se ridică în picioare.
   - De ce s-o furi? Dumneata ai organizat jocul.
   Gura domnului Greene se căscă într-un mod neatrăgător.
   - Doar nu vrei să spui că ai pus la cale un jaf dezgustător?
   Palma lui Madeline rămăsese pe umărul lui Gabriel. Îi simţea căldura, calmul sub palma ei. Şi nu-i venea să creadă că făcuse asta.
   El îi luă mâna. O duse la buze. Îi sărută din nou palma. Tandreţea gestului făcu ca trădarea lui să pară o iluzie. Apoi îi oferi mâna ei domnului Rumbelow.
   - Este a ta.
   Lumea o luase razna. Gabriel înnebunise.
   - Nu poate să plece cu el, declară Lady Tabard pe tonul ei imperios. Nu ştim cine sunt oamenii lui.
   Madeline se uită fix la domnul Rumbelow şi se cutremură, fără să-şi creadă ochilor. Scârbită. Încercă să-şi retragă mâna, dar Gabriel o ţinu cu fermitate de încheietură.
   - Este viitoarea ducesă de Magnus, nu vreun cal de curse, rosti Hurth.
   Cum de se întâmplase aşa ceva? Madeline nu putea înţelege. Gabriel nu pierduse niciodată, niciodată, dar pierduse cel mai important joc al vieţii lui. Al vieţii ei.
   - E revoltător!
   Monsieur Vavasseur îşi mângâie mustaţa luxuriantă.
   - Inimaginabil.
   Thomasin veni chiar lângă masă şi spuse cu sălbăticie:
   - Nu puteţi face asta, voi... voi, bărbaţilor...
   Gabriel se ridică atât de brusc, încât răsturnă scaunul.
   - Am pierdut. 
   Se aplecă peste masă către domnul Rumbelow.
   - Am pierdut-o, aşa că ar fi cazul să ai grijă de ea.
   Oare avea Madeline încredere în Gabriel? Fie avea, fie nu avea. Luase hotărârea să se lase în mâinile lui. Nimic nu se schimbase faţă de acum câteva momente. Dacă Gabriel o pierduse, probabil că avea un plan. Dacă Gabriel făcuse asta, avea nevoie de ajutorul ei.
   - O, voi avea!
   Domnul Rumbelow se întinse peste masă pentru a-i lua mâna.
   - Crede-mă, voi avea.
   Cum putea Madeline să-1 ajute pe Gabriel? Calmă, luă mănuşa de pe masă şi i-o întinse domnului Rumbelow. Nu mâna, ci mănuşa.
   El înţelese că ea acceptase că era a lui, dar şi că îl insultase în acelaşi timp, iar ea văzu creatura sălbatică de sub masca de om civilizat. Aplecându-se din nou, Gabriel îl ascunse privirii ei.
   - O vei lăsa să-şi facă bagajul.
   Pe un ton mândru, în contradicţie cu ochii roşii de furie, domnul Rumbelow spuse:
   - Desigur. Nu sunt un om necivilizat.
   - Lady Thomasin.
   Gabriel o apucă pe Thomasin de braţ.
   - Pregăteşte-i geanta lui Madeline. Ai grijă să aibă tot ce-i trebuie pentru o călătorie lungă. Tot ce îi este necesar unei lady pentru o călătorie primejdioasă.
   În clipa aceea, în mintea lui Madeline se făcu lumină. Îşi dădu seama ce dorea Gabriel. Înţelese - cel puţin în parte - ce plănuise.
   Ochii lui Thomasin îl străfulgerară plini de furie.
   - În niciun caz! N-o să fac asta!
   Haosul izbucni, şi toată lumea începu să vorbească deodată.
   - Nu poţi să...
   - Ea nu poate să...
   - E şocant!
   - Deplorabil!
   Madeline îi opri cu un gest.
   - Valiza mea este deja pregătită. Eu şi Thomasin am încercat să plecăm alaltăieri, dar oamenii domnului Rumbelow ne-au interzis.
   Vocile izbucniră din nou, înalte şi joase, masculine şi feminine, unele adresându-i-se domnului Rumbelow, altele, lui Madeline, iar unele, lui Gabriel. Madeline îi vorbi lent şi pe un ton serios lui Thomasin:
   - Te rog, adu-mi geanta pe care mi-am pregătit-o.
   Thomasin se uită la ea de parcă Madeline înnebunise.
   - Doar nu vrei să spui că o să accepţi asta?!
   Vacarmul se stinse, şi toată lumea făcu eforturi să audă ce vorbeau ele.
   - Am fost de acord să fiu pusă drept miză. Voi face ce am de făcut.
   Punându-şi mâna pe umărul lui Thomasin, Madeline i-1 strânse cu fermitate.
   - Acum, draga mea prietenă, trebuie să-mi aduci geanta.
  Thomasin rămase cu gura căscată de uimire.
   -Te rog, Madeline, nu poţi să... el este...
   Se uită la domnul Rumbelow.
   - E oribil. întotdeauna, a fost oribil, dar acum este... Pur şi simplu nu poţi!
   Cu sinceritatea disperării, Madeline rosti:
   - Thomasin, dacă îmi eşti prietenă, te rog, fă ce îţi cer.
   Thomasin dădu din cap în silă şi fugi spre uşă. Unul dintre lachei se aşeză în calea ei.
   - Las-o să plece, îi ceru domnul Rumbelow. Şi... Lady Thomasin?
   Ea se răsuci spre el.
  - Servitorii sunt ai mei. Dacă încerci ceva, îţi voi ucide părinţii.
   Ochii lui Thomasin se lărgiră, iar ea îşi duse pumnii la gură.
   - Cum adică îi vei ucide?
   Roşeaţa din obrajii lui Lord Tabard deveni alarmant de intensă.
   -Te rog, Thomasin, grăbeşte-te, o imploră Madeline.
   Thomasin ieşi în fugă din cameră.
   - Suntem prizonieri? întrebă domnul Payborn cu vocea sa tunătoare.
   - Ce-a vrut să spună Excelenţa Sa când a zis că n-au putut să plece alaltăieri? vru domnul Darnel să ştie.
   Lady Tabard se întoarse spre Madeline.
   - De ce aţi încercat să plecaţi? împreună cu fiica mea.
   - Da, Rumbelow, şi ce rost au toţi oamenii ăştia? întrebă Lord Achard.
   Madeline se gândi dezgustată că abia acum îi observau pe acei oameni, precum şi primejdia în care se găseau. De ce nu băgaseră de seamă atunci când domnul Rumbelow îi mânase pe toţi ca pe nişte vite la abator?
   Vârând mâna sub masă, domnul Rumbelow scoase un pistol şi îl aţinti asupra domnului Payborn.
   - Prizonieri? Mai rău. Dacă nu faceţi ce vi se spune, veţi fi executaţi.
   Una dintre domnişoarele Achard ţipă.
   - Tati! exclamă domnişoara Payborn şi se lipi de părintele ei.
   Pistolul domnului Rumbelow se îndreptă spre ea.
   - Payborn, dacă vrei ca fiica ta să trăiască, spune-i să-mi dea perlele alea pe care le poartă la gâtul ei sfrijit.
   Domnul Payborn şi fiica lui părură să fi încremenit, privind ca hipnotizaţi spre ochiul negru şi urât al ţevii pistolului. Lady Tabard interveni, cu pieptul tremurând când trase aer în plămâni:
   - Domnule... Rumbelow! Pentru ce îndrepţi un pistol spre tânăra aceea?
   De parcă ar fi fost posedat de un demon, buzele domnului Rumbelow se traseră înapoi, iar ochii i se îngustară.
   - Dă-mi-le acum!
   Domnişoara Payborn icni şi îşi duse mâinile la gât pentru a desprinde bijuteria. Domnul Payborn o împinse în spatele lui.
   - Uite ce e, Rumbelow, nu ştiu ce crezi că faci, dar...
   Domnul Rumbelow îndreptă pistolul spre el.
   - Inelele. Tabachera. Acum!
   - Pardon?
   Bărbia dublă a domnului Payborn se clătină de indignare.
   - Chiar că ar trebui să-ţi ceri scuze.
   Domnul Rumbelow dădu din cap spre oamenii lui, iar în mâinile lor apărură o duzină de pistoale. Monsieur Vavasseur îşi îmbrăţişa familia de parcă ar fi putut să-i protejeze pe toţi cu trupul lui firav.
   - Numai un bandit face aşa ceva.
   - Da. Sunt un hoţ şi un impostor, iar voi nu v-aţi dat seama.
   Dispreţul lui Rumbelow se revărsă, arzându-i pe toţi precum un acid.
   - Şleahtă de idioţi...
   Lady Tabard încă mai avu tăria de a se arăta oripilată.
   - Domnule Rumbelow, ai grijă cum vorbeşti!
   - Tacă-ţi fleanca, grăsană bătrână şi proastă!
   Pistolul descrise un arc de cerc, aţintindu-se, pe rând, spre toţi cei din jurul său.
   - Proştilor, aţi crezut că sunt grozav. Exact ca voi. Acum, o să plătiţi.
   Cu un zâmbet, le arătă oamenilor înarmaţi mulţimea.
   - Luaţi-le tot, băieţi! E cât se poate de simplu.
   Lacheii se apropiară mârâind şi le cerură toate bijuteriile.
   Tinerele doamne plângeau. Hurth ridică pumnul pentru a-şi proteja mama. Pentru asta, primi o lovitură de pistol în cap. Se prăbuşi inconştient. îngenunchind lângă el, Lady Margerison începu să se vaite în timp ce îşi scoase inelele, iar Lord Margerison încercă să-1 mituiască pe lacheu ca să-i lase în pace. Lacheul luă banii, dar nu se îndepărtă. în fiecare colţ al camerei, lacheii cereau bijuteriile, iar aristocraţii le ofereau.
   În mijlocul urâtei scene, Gabriel veni aproape în spatele lui Madeline.
   - MacAllister? şopti el la urechea ei.
   Întorcându-şi capul, ea spuse:
   - A plecat alaltăieri-noapte. Nu mai ştiu nimic de el.
   - La naiba!
   Thomasin se întoarse gâfâind, cu geanta lui Madeline lovindu-i-se de genunchi. Se opri în pragul uşii, pietrificată la vederea unei asemenea violenţe, până când domnul Rumbelow îi făcu semn.
   - Lasă-mă să văd ce-i înăuntru, îi porunci el.
   Thomasin se apropie încet de el şi îi dădu geanta. Madeline trase lent şi îndelung aer în piept şi urmări cum o punea pe masă.
   Întrebă cu voce batjocoritoare:
   - Îţi vei da acordul privind ciorapii mei, domnule Rumbelow?
   - Dacă am chef. 
   Deschizând geanta, se uită înăuntru.
   - Ah!
   Scotoci şi scoase caseta în care se afla diadema reginei.
   - Deci, Campion ţi-a dat-o. Foarte bine.
   O puse pe masă şi scoase o cheie.
   - La tine a fost tot timpul! rosti Madeline.
   - Da, aşa este.
   Vârî cheia în broască şi îndepărtă capacul. Ea privi fix incredibila creaţie din aur şi diamante, rubine şi smaralde. O coroană grea. O coroană regală. Care nu îi era cunoscută.
   - Ce-i asta? zise ea cu glas răguşit.
   Reacţionând cu întârziere, Gabriel se uită la ea. Degetele lungi ale domnului Rumbelow mângâiară pietrele preţioase.
   - Este coroana lui Reynard.
   Şocul lui Madeline fu la fel de mare ca toate celelalte din acea seară.
   - Asta nu-i diadema mea!
   - Pentru numele lui Dumnezeu! murmură Gabriel.
   Domnul Rumbelow râse din nou, scoţând unul dintre acele râsete care începeau lent şi creşteau în intensitate.
   - Ai crezut că-i a ta? Ai crezut că a trimis-o tatăl tău? De asta ai venit aici, sub acea deghizare lamentabilă? Prinţul de Reynard a trimis-o, dar presupun că blocada engleză l-a împiedicat să sosească.
   Madeline ştia că domnul Rumbelow era primejdios. Ştia că era crud, fără principii şi probabil nebun. Dar nimeni nu râdea de ducesa de Magnus. îşi ridică pumnii pentru a-1 lovi. Gabriel o prinse de încheieturi. Ea îşi răsuci capul şi se uită urât la el.
   - Dă-mi drumul! îi ceru ea.
   - Am nevoie de tine în viaţă, murmură el suficient de tare pentru a se face auzit dincolo de hărmălaia creată de femeile care plângeau şi de bărbaţii care ţipau.
   Sigur că avea nevoie de ea. Totuşi, furia nu i se potoli, iar ea se luptă să scape din strânsoarea lui Gabriel.
   - Dă-i drumul!
   Domnul Rumbelow îl desprinse pe Gabriel de ea.
   - E a mea!
   În clipa aceea, Madeline văzu chipul lui Gabriel schimonosindu-se, îi văzu trupul încordându-se şi se gândi că va trebui să împiedice un atac la adresa domnului Rumbelow. însă Gabriel se dădu îndărăt.
   - Ţi-am spus că e a ta.
   Domnul Rumbelow cuprinse umerii lui Madeline cu un braţ.
   - Să nu te mai atingi de ea.
   Gabriel încuviinţă.
   - Lord Campion! 
   Thomasin tremura de indignare.
   - Cum de poţi tolera aşa ceva?
   Madeline înghiţi în sec. Una era să-şi pună toată încrederea în Gabriel, şi cu totul alta să-i îngăduie domnului Rumbelow s-o atingă. Era mai rău decât atunci când ceilalţi bărbaţi o sărutaseră.
   Putea simţi răutatea, disperarea, dorinţa de izbândă care îl mânau pe ticălos. Ea pricinuise atâta moarte şi atât dezastru. Se temea de el aproape la fel de mult pe cât îl dispreţuia.
   Gabriel arătă spre geanta ei.
   - Aveţi destule aici, Excelenţă? Presupun că veţi părăsi ţara.
   Domnul Rumbelow îndesă coroana înapoi în geantă.
   - Pe o corabie franceză. Ce aventură pentru tine, draga mea ducesă!
   - Hm. Da.
   Scotocind prin geantă, Madeline căută tocul din catifea neagră în care se afla pistolul. Pentru o clipă îngrozitoare, crezu că dispăruse, iar inima îi bătu atât de tare, încât crezu că domnul Rumbelow o va auzi. Apoi, mâna ei dădu de catifeaua neagră, iar ea răsuflă uşurată.
   - Ce-ai acolo? întrebă domnul Rumbelow suspicios.
   - Săculeţul meu.
   Îl ridică şi i-1 arătă.
   - Presupun că n-ai nimic împotrivă.
   Întrebarea îi ridiculiza îngrijorarea.
   - Sau ai crezut că aş putea avea înăuntru ceva cu care să-ţi fac rău?
   El nu-i răspunse, dar ea simţi un slab miros de sudoare şi teamă emanând din el. Acum, că ajunsese atât de departe, el dorea să scape înainte ca asta să devină o capcană... pentru sine însuşi.
   - Pentru ce-ţi trebuie un săculeţ? întrebă el.
   Ea îl privi drept în ochi.
   - Sunt femeie. O dată pe lună...
   - În regulă!
   Domnul Rumbelow se albi la faţă.
   - În regulă! Păstreaz-o!
   Uneori - doar că prea rar - era avantajos să fii femeie.
   - Excelenţă, aţi fost puţin prea sinceră, obiectă Lady Tabard, deşi slab, în timp ce renunţă la diamantele ei.
   Madeline îşi prinse tocul de încheietură, ţinându-1 ca o femeie care îşi folosea săculeţul doar pentru o batistă şi câteva monede. Dar greutatea pistolului o linişti şi, indiferent ce se întâmpla acum cu geanta ei, arma era la ea.
   Se uită la Gabriel, care dădu vag din cap. O singură dată. Încurajator.
   Aflându-se în faţa dezastrului şi, posibil, a morţii, ea îşi dădu seama că... nu încurajare dorea. Nu voia ca el să se simtă vinovat pentru modul în care o trădase. Dorea un singur lucru de la Gabriel - iubirea lui. Şi nu ştia sigur dacă o avea.
   - Stai puţin!
   Lorne îndreptă pistolul spre domnul Rumbelow.
   - Coroana urma să fie împărţită cu noi.
   Cu un gest vulgar şi expresiv, domnul Rumbelow spuse:
   - În primul rând, o s-o duc pe ducesă în dormitor, pentru o tăvăleală rapidă.
   Madeline se uită disperată la Gabriel, care avu tupeul să pară uşurat.
   - Nu te uita la el! 
   Domnul Rumbelow îi zgâlţâi braţul.
   - Nu te poate salva.
   „Atunci, va trebui să mă salvez singură."
   Asta era întrebarea pe care Madeline trebuia să şi-o pună. Oare Gabriel o iubea?
   Lorne încă îşi ţinea arma aţintită spre domnul Rumbelow.
   - Vreau partea mea din coroană.

Capitolul 30

   - Crezi că o pot face bucăţi cu mâinile goale? Fă ce-ar trebui să faci şi îndreaptă chestia aia spre unul dintre ei.
   Domnul Rumbelow arătă cu degetul mare spre aristocraţii disperaţi.
   - Nu e ca şi cum aş putea să ies din dormitor fără să fiu văzut. Mă întorc repede. Poftim!
   Îi dădu geanta lui Madeline şi îi spuse lui Lorne:
   - În caz că-ţi vine ideea să fugi cu prada.
   - N-o poţi lua! obiectă Lorne.
   Marele Bill se duse în spatele lui Lorne şi-1 lovi peste ceafă.
   Lorne se răsuci spre el, dar Marele Bill îi dădu un pumn în faţă, iar după ce acesta se prăbuşi ca un bolovan, îi lovi pistolul cu piciorul, trimiţându-1 departe de el.
   - Rumbelow o să se ducă să se distreze.
   Se uită urât la Madeline.
   - Apoi o să o tăvălim cu toţii.
   Madeline îşi duse mâna la gât.
   Ştergându-şi nasul însângerat, Lorne murmură:
   - Eu nu vreau s-o tăvălesc. Eu îmi vreau banii.
   - O să mă întorc curând, apoi voi deschide seiful şi voi împărţi banii.
   Tonul domnului Rumbelow deveni din informativ sarcastic.
   - Puteţi pune un paznic la uşă, dacă doriţi.

   În timp ce Gabriel privea, Rumbelow o conduse pe Madeline spre uşă. Mersul ei era relaxat. Se mişca aşa cum o făcea întotdeauna, plină de senzualitate şi cu încrederea unei femei bogate şi privilegiate. Părea să nu conştientizeze - sau să nu o preocupe - primejdia în care se afla.
   Totuşi, Gabriel o cunoştea. Ştia că înţelegea pericolul pe care Rumbelow îl reprezenta pentru ea. Pentru toţi. Şi avea să facă tot ce era necesar pentru a salva vieţi şi a-1 aduce pe Rumbelow în faţa justiţiei.
   Era cea mai curajoasă femeie - cea mai curajoasă persoană - pe care o întâlnise vreodată. Privind-o dispărând pe uşă, îşi dori să se ducă după ea, s-o scape de Rumbelow şi să-1 ucidă pe individ pentru că îndrăznise să pună mâna pe femeia lui. Singurul lucru care îl opri pe Gabriel fu o combinaţie între dorinţa profundă de a-1 răzbuna pe Jerry, dorinţa de a captura corabia franceză care umbla nestingherită după pradă pe ţărmurile lor şi cunoaşterea faptului că Maddie avea să-i tragă o mamă de bătaie dacă şovăia.
   Gabriel îi ceruse să aibă încredere în el. Acum, el trebuia să aibă încredere în ea că îşi va juca rolul în capturarea lui Rumbelow.
   Ea era singurul ajutor de care se putea bucura.
   Sala de joc era un amestec de doamne care plângeau, domni indignaţi şi hoţi care jubilau. Gabriel observă că o brută o înghesuise pe una dintre înlăcrimatele domnişoare Greene într-un colţ, în timp ce o deposeda de bijuterii într-un mod plin de vulgaritate. Mâinile lui rătăceau pe trupul ei cu o libertate care o făcea să se crispeze şi să suspine. Era prea mult pentru Gabriel. Să vadă asta, să ştie că acelaşi lucru era posibil să i se întâmple şi lui Madeline, să se întrebe dacă va auzi o împuşcătură... să se întrebe dacă ea va fi cea care va trage sau cea care va fi împuşcată.
   Gabriel ştia că trebuia să-i ofere lui Rumbelow timp suficient pentru a fugi prin tunel. Dar nu prea mult. Doar suficient pentru a căpăta un avans, conducândul-1 astfel la corabia franceză.
   Până atunci însă, Gabriel nu mai putu suporta. Scoţându-şi discret pumnalul din mâneca hainei, se duse în spatele lacheului şi i-1 puse la gât.
   - Las-o în pace, murmură el, şi dă-mi arma!
   Bărbatul solid izbucni în râs.
   - Pe cine încerci să sperii cu cuţitaşul ăla?
   - Pe nimeni.
   Gabriel îl lovi zdravăn cu pumnul în mărul lui Adam, iar când individul se îndoi sufocându-se, Gabriel înşfacă o măsuţă şi îl lovi cu ea în cap. Pistolul zbură din mâna banditului care căzu cu faţa în jos pe podeaua tare. Gabriel auzi când i se sparse nasul şi văzu sângele ţâşnind.
   Unul dintre ceilalţi lachei văzu scena violentă şi făcu un pas spre Gabriel. Acesta îl înfruntă în poziţie de luptă.
   - Haide! îl îndemnă Gabriel. Abia aştept să mă bat.
   Lacheul se retrase. Să le jefuiască pe femei era mai uşor. Îi plăcea doar prada uşoară. Culegând pistolul, Gabriel şi-1 puse la brâu şi porni spre uşă.
   Trecu pe lângă Marele Bill care, cu pistolul armat, privea acţiunea din sala de joc şi supraveghea uşa dormitorului. Ceea ce însemna că încrederea acestuia în stăpânul său începea să pălească. Marele Bill putea fi folosit. Putea fi valoros.
   - Haide, îi spuse Gabriel.
   Marele Bill se urni din loc, apoi îndreptă pistolul spre Gabriel.
   - Hei, unde te duci? Treci înapoi înăuntru. Vă jefuim.
   - Rumbelow nu este cu adevărat acolo.
   Gabriel căpătă toată atenţia Marelui Bill.
   - Ba da, este.
   - Nu, nu este.
   Gabriel se îndepărtă cu spatele pe coridor, privindu-1 pe Marele Bill ca pe un compatriot.
   Cu gura căscată, bărbatul se gândi la cele auzite, apoi ieşi în coridor şi-1 urmă pe Gabriel.
   - De ce dracu să te ascult? Mi-ai furat femeia.
   - Este ducesă. 
   Gabriel privea precaut spre pistol.
   - N-a fost niciodată femeia ta.
  Marele Bill rânji arătându-şi dinţii stricaţi.
   - Ştiu ce vrea o femeie, iar ea m-a vrut pe mine.
   Lipindu-şi urechea de uşă, Gabriel nu auzi nimic. Nici cel mai slab sunet. Niciun ţipăt.
   - De cât timp sunt plecaţi? întrebă el.
   -Nu... nu ştiu, se bâlbâi Marele Bill. De 10 minute.
   - Pare în regulă.
   În 10 minute, Rumbelow se folosise de cuţitul său pentru a îndepărta tapetul şi a deschide pasajul. Madeline nu-i făcea probleme, aşa că, în funcţie de starea tunelului pe sub pământ, probabil că se mişcau repede. Aveau să iasă la grajduri, unde li se vor aduce caii, după care vor porni spre corabie.
   Îndreptându-şi trupul, Gabriel îl întrebă pe Marele Bill:
   - Auzi ceva?
   Uitându-se la Gabriel de parcă acesta o luase razna, Marele Bill îşi lipi urechea de uşă.
   - Nu .
   - Când îşi oferă plăceri, Rumbelow este mereu atât de tăcut?
   Bărbatul îşi înălţă capul.
   - Nu, de obicei se aud ţipete şi planşete, dar acum nu e nimic.
   - Au plecat.
   Gabriel urmări cum surprinderea şi suspiciunea se luptau să pună stăpânire pe Marele Bill.
   - Au fugit prin pasaj.
   - Prin pasaj? Nu e niciun...
   Ochii injectaţi ai Marelui Bill se lărgiră.
   - Rumbelow a găsit o metodă ca toată lumea să fie ocupată în timp ce el a fugit.
   Marele Bill aruncă un scuipat lung şi plin de tutun pe duşumeaua de lemn lustruit.
   - N-ar fi lăsat 10 000 de lire. Banii ăştia încă sunt în seif.
   - Serios? rosti cu glas tărăgănat Gabriel. Aşa crezi?
   Marele Bill avusese încredere în cine nu trebuia, dar nu era prost. Aţinti pistolul spre mâner.
   Gabriel îşi acoperi urechile î n timp ce Marele Bill trase şi distruse broasca. Bubuitul răsună pe coridor. Deschizând uşa, Marele Bill se grăbi să inspecteze interiorul. Se opri brusc. Icni.
   O gaură mare, cât un stat de om, se căsca în perete, dând către adâncurile întunecate ale unui coridor subteran.
   Madeline dispăruse. Plecase fiind luată prizonieră de un bandit nelegiuit. Exact cum plănuise Gabriel. Vina, îngrijorarea şi teama goneau prin venele lui. Oare greşise? Merita ca Madeline să-şi piardă viaţa pentru răzbunarea lui Jerry? Totuşi, cum putea Gabriel să şovăie când Rumbelow făcuse atâta rău şi merita atât de mult să fie înlăturat din această lume?
   Înjurând cu sălbăticie, Marele Bill se năpusti înapoi către sala de joc. Gabriel îl urmă îndeaproape. Scena se schimbase de la plecarea lor. Lord Achard îi tăiase pe doi dintre lachei cu sabia ascunsă în baston, iar aceştia sângerau urlând ca din gură de şarpe. Lady Tabard o ascunsese pe Thomasin în spatele trupului ei voinic, şi, şfichiuit de limba ei, atacatorul se retrăsese cu laşitate şi făcea temenele. Valetul domnului Darnel zăcea sângerând pe duşumea, doborât de o lovitură în faţă. Domnul Darnel stătea în picioare lângă el, protejându-1 cu nişte mişcări pugilistice mai potrivite într-un ring de box.
   Pe un ton furios, Marele Bill declară:
   - I-am zis lui Rumbelow că treaba asta n-o să ţină. I-am zis că ăştia o să riposteze dacă le sunt atacate familiile.
   Văzând că unul dintre lachei ridică pistolul pentru a trage în Lord Achard, Marele Bill înşfacă o armă de la altul dintre tovarăşi şi îl împuşcă pe individ în spate. Lacheul căzu în faţă, zbătându-se în agonia morţii. Explozia fu urmat ă de o linişte şocantă. Fumul pistolului se ridică în aer, în jurul Marelui Bill, care privea încruntat.
   - Nu trageţi în nobili, tâmpiţilor! O să vă vâneze şi o să vă spânzure pentru asta.
   Bandiţii se foiră şi îşi lăsară capetele în jos. Satisfăcut că fuseseră intimidaţi aşa cum se cuvenea, Marele Bill se apropie grăbit de seif şi îngenunche lângă el. Scoase o cheie din buzunar - iar Rumbelow pretinsese că existau doar două chei! Deschise uşa. Trase teancurile de bani pe podea, rupse şnururile... şi găsi doar hârtii albe.
   Toată lumea din încăpere se uita lung.
   - Unde-s banii? întrebă domnul Payborn.
   Unul dintre lachei făcu un pas în faţă.
   - Şi eu aş vrea să ştiu. Unde-s afurisiţii de bani?
   - Ticălosul! murmură Marele Bill.
   - Banii au dispărut. De mult.
   Privindu-i pe toţi cu o răceală ameninţătoare precum laţul călăului, Gabriel rosti:
   - Poate că şi voi aţi vrea să fi fost de mult plecaţi.
   Unul dintre lachei scăpă bijuteriile pe care le ţinea în mână.
   - Ştiam eu! A fost prea uşor.
   Deschise fereastra şi sări afară. Apoi bătaia dintre gentlemeni şi bandiţi începu din nou, însă balanţa se înclina acum în favoarea primilor. Gentlemenii ştiau că lacheii nu vor îndrăzni să-i împuşte. Bandiţii ştiau că erau depăşiţi numeric.
   - Ticălosul! rosti Marele Bill din nou.
   Aruncă o privire dezgustată în jur şi se îndreptă spre uşă.
   Gabriel îl urmă îndeaproape. Marele Bill ştia unde să se ducă.
   Măcar... dacă reuşeau să ajungă la timp.

Capitolul 31

   Oare Gabriel o iubea?
   Madeline şi Rumbelow ieşiră din tunelul întunecat, plin de praf şi de pânze de păianjen. Madeline tuşi când inhală prima gură de aer proaspăt, dar domnul Rumbelow nu-i dădu răgaz să se scuture de praf. O trase după el, îndreptându-se cu paşi repezi spre grajduri.
   Gabriel avea să vină după ea, nu se îndoia de asta. Era un bărbat onorabil, care îi ceruse să aibă încredere în el, după ce-şi câştigase acest drept. Era sigură că va veni după ea, dar de ce? Pentru că aşa îi cerea onoarea? Pentru că dorea să-1 prindă pe domnul Rumbelow şi să-1 răzbune pe Jerry? Sau pentru că n-ar fi suportat s-o lase în mâinile domnului Rumbelow?
   Oare Gabriel o iubea? Avea să afle vreodată? Pentru că era posibil ca unul din ei să moară.
   Geanta grea i se lovea de fluierul piciorului. O ploaie rară cădea din norii cenuşii şi joşi, iar cerul mohorât se potrivea cu starea ei de spirit.
   Ştia tot ce dorea Gabriel, la fel de clar ca şi cum i-ar fi spus el. Voia ca ea să se ducă cu domnul Rumbelow la locul întâlnir ii pentru ca oamenii lui Gabriel să-1 poată captura pe Rumbelow, să-1 dea pe mâna justiţiei şi să pună mâna pe corabia care îl aştepta. Înţelegea toate astea, dar, dacă avea să meargă ceva prost - şi ea îşi amintea că mult prea multe lucruri deja merseseră prost -, iar ea avea să fie ucisă, oare Gabriel va plânge? Îşi va aminti cu drag de ea sau şi-o va aminti drept cea mai mare nenorocire din viaţa lui?
   Dorea, trebuia să fie sigură că această dorinţă mistuitoare de a fi lângă el, acest dor, această nevoie erau reciproce. Că tot ce-i cerea el dorea şi ea de la el.
   Când ajunseră la grajduri, domnul Rumbelow îl trezi pe grăjdar.
   - Hei! Pregăteşte cabrioleta. Pune-i perechea de cai suri a lui Campion. Acum!
   Grăjdarul se uită la ploaia de-afară, apoi îl privi pe domnul Rumbelow de parcă era nebun. Dar se ridică anevoie.
   - Da, domnule Rumbelow. Cum ziceţi.
   În timp ce grăjdarul aducea caii din boxele lor, domnul Rumbelow se sprijini de perete şi îi zâmbi lui Madeline.
   - Sunt deştept, nu? Te-am recunoscut din clipa în care te-am văzut.
   Madeline lăsă jos geanta cea grea şi îşi frecă braţul îndurerat.
   - Foarte deştept.
   - Am ştiut că mă pot folosi de tine cumva, dar nu mi-am imaginat nicio clipă că o să te câştig.
   Se aplecă spre ea atât de brusc, încât Madeline tresări.
   - Sărută-mă!
   Pe tonul aspru pe care îl folosea pentru a-şi convinge tatăl să renunţe la planurile sale nebuneşti, ea rosti:
   - Mai întâi, hai să pornim la drum! Gabriel nu e prost. Va veni după noi în curând.
   - Va trebui să spargă uşa dormitorului, dar nu va face asta mult timp de-acum încolo. Lacheii mei îl vor ţine ocupat.
   Apăsându-şi mâna pe pieptul domnului Rumbelow, ea se uită la el cu admiraţie tacită.
   - Cred că ai plănuit totul foarte bine. Aş numi-o o lovitură de geniu.
   - De geniu?
   El îşi frecă nasul de gâtul ei.
   - Să-i distragi pe lachei cu promisiunea bijuteriilor luate de la familiile jucătorilor de la care ai furat tu însuţi.
   Trebui să se abţină să nu-1 lovească sub bărbie aşa cum îl lovise pe Marele Bill.
   În loc de asta, continuă să vorbească:
   - Jucătorii sunt atât de preocupaţi de siguranţa familiilor lor, încât nu vor îndrăzni să riposteze, iar lacheii se distrează atât de bine jefuind nişte oameni care n-au nicio scăpare, încât nu ştiu că ai furat avansul.
   Ridicându-şi capul, domnul Rumbelow se sprijini de perete, un zâmbet de om flatat jucându-i pe buze.
   - Şi tu eşti deşteaptă. De unde ştii că am luat avansul?
   Nu ştiuse, dar el îi confirmase suspiciunile.
   - Eşti deştept. N-ai intenţionat nicio clipă să-l laşi acolo.
   Grăjdarul veni de după colţ.
   - Cabrioleta dumneavoastră este gata, domnule, dar, chiar şi cu acoperişul ridicat, o să vă udaţi.
   Îşi înălţă capul pentru a privi cerul.
   - După cum cunosc eu vremea, o să fie mai mult decât o stropeală.
   - Nu contează. Să mergem!
   Domnul Rumbelow o luă pe Madeline de braţ şi o împinse spre uşă. Ea se opuse.
   - Geanta mea. Am coroana în ea.
   - Ia-o!
   Ea înşfacă geanta - la urma urmelor, poate se va folosi de o eşarfă ca să-1 lege, dacă va avea ocazia - şi se grăbi alături de el spre cabrioletă. Domnul Rumbelow o ajută să urce.
   - O să mânaţi dumneavoastră caii, domnule? întrebă grăjdarul.
   - Desigur.
   Domnul Rumbelow se urcă şi el şi, rămas în picioare, apucă frâiele. Plesni rapid din bici şi porniră.
   Înaintară repede pe drum, împroşcând apa din băltoacele prin care treceau. În timp ce lăsau Chalice Hall în urmă, domnul Rumbelow se uită spre casa văduvei de parcă se temea să nu fie văzuţi.
   Era bine. Îşi făcea griji să nu-i urmărească cineva, iar mânând caii, mâinile îi erau ocupate.
   - Unde mergem?
   Madeline ignoră stropii rari de ploaie care zburau pe sub acoperişul de piele şi se uită în interiorul cabrioletei.
   - La Adrians Cove. Corabia mea aşteaptă în larg, iar barca e la ţărm. Până la căderea nopţii, o să fim în Franţa.
   El avea un pistol la brâu şi o puşcă într-o husă lungă şi îngustă, protejată de ploaie, aflată lângă mâna dreaptă. Pe un ton deosebit de neplăcut, spuse:
   - Săculeţul tău nu e prea elegant. Poate, dacă îmi vei face pe plac, îţi voi cumpăra o garderobă nouă la Paris.
   La Paris? Nu la Paris!
   - La Paris or să mă vâre la închisoare.
   Domnul Rumbelow îşi şterse o lacrimă inexistentă.
   - În viaţa fiecăruia trebuie să plouă puţin.
   Deci, plănuise să se folosească de ea şi apoi să se descotorosească de ea în câteva zile. Oare intenţiona s-o vândă autorităţilor franceze? Probabil că ar plăti bine pentru o ducesă din Anglia, pe care, la rândul lor, ar putea-o ceda, în schimbul unei răscumpărări, tatălui ei - care o promisese domnului Knight.
   - Ai plănuit asta foarte bine.
   Nu avea alte arme la vedere. Deci putea trage două gloanţe.
   Ea avea numai unul. Dar el nu bănuia că avea un pistol. După părerea ei, acest lucru reprezenta un avantaj, dar un avantaj care cu greu conta având în vedere dimensiunile lui şi brutalitatea deprinsă pe străzi.
   Indiferent ce plan avea Gabriel în minte, era bine să-1 ducă repede la îndeplinire.
   - Nu înţeleg de ce n-ai furat avansul în prima noapte. De ce te-ai străduit atât de mult să te prefaci?
   - Mi-a făcut plăcere. Să-i farmec pe toţi, să-i fac să creadă că îmi plac, că am organizat un joc cinstit. 
   Domnul Rumbelow mânuia frâiele cu un soi de mulţumire elegantă, de parcă era încântat de propriul talent.
   - A fost amuzant.
   - Îmi dau seama că asta te-a distrat. Dar să aştepţi până în ultima clipă pentru a pleca... Asta pare... riscant.
   Luară o curbă, iar roţile se afundară în noroi. Cabrioleta se înclină. Ea se încordă, pregătită să sară dacă se răsturnau.
   Biciuind caii fără milă, domnul Rumbelow strigă:
   - Mişcaţi-vă, leneşilor!
   Madeline tresări, dorindu-şi să-i smulgă biciul din mână. Cu o smucitură, caii eliberară trăsurica.
   - Mai bine, le zise el.
   Apoi, pe un ton calm, îi dezvălui:
   - Nu a fost deloc riscant. Marele Bill este singurul dintre oamenii mei care mă cunoaşte suficient de bine pentru a suspecta o înşelătorie, dar prostul mă consideră fratele lui.
   Briza cu miros de sare îi atinse chipul lui Madeline.
   - Nu l-ai mai trădat niciodată.
   - Niciodată. Dar, când a început să te curteze, mi-am dat seama că a început să aibă fumuri.
   - Iar tu eşti singurul căruia îi este îngăduit aşa ceva.
   Văzu furia domnului Rumbelow şi, pentru o clipă, se temu, dar acel moment fu urmat de unul de triumf. Dorea ca domnul Rumbelow să adopte o atitudine defensivă. Dorea să se concentreze aspra altui lucru decât urmărirea şi capturarea.
   Alungându-şi furia, el îi adresă unul dintre zâmbetele lui orbitoare.
   - Da, eu sunt singurul căruia îi este îngăduit să-şi dea aere.
   Îi mângâie obrazul.
   - Nu-ţi face griji, micuţa mea ducesă. Vei ajunge să mă placi.
   Vanitatea lui luase proporţii înfricoşătoare. întorcându-şi capul, ea privi copacii răvăşiţi de vânt, se uită la tufişuri sperând să-i întrezărească pe MacAllister şi pe oamenii lui. Unde erau? Ce se întâmplase cu valetul?
   Se apropiaseră de coastă deja. În curând, aveau să ajungă la Adrians Cove. Ea nu se putea urca pe acea corabie franceză. Trebuia să-1 provoace pe domnul Rumbelow să vorbească până... până la sosirea lui Gabriel.
   „Grăbeşte-te, Gabriel. Grăbeşte-te!"
   - Ai ţinut să termini jocul doar pentru a dovedi că poţi să ieşi învingător, nu-i aşa?
   Domnul Rumbelow râse, scoţând din nou acel chicotit de om nebun. Iar sunetul i se păru lui Madeline la fel de înfricoşător ca înainte.
   - Mai ales pe Campion. L-am bătut pe iubitul tău, cel mai bun jucător din Anglia, şi i-am luat femeia. 
   Domnul Rumbelow puse mâna pe umărul ei. I-1 mângâie.
   - Voi fi o legendă. A fost plăcut să câştig şi va fi aproape la fel de plăcut să te am. O ducesă doar pentru mine.
   Ea simţi cum o apucă ameţeala, dar nu avea de gând să cedeze în faţa slăbiciunii.
   - Şi nu eşti hidoasă! rosti el.
   - Complimentele tale mă fac să roşesc.
   Trebuia să schimbe subiectul.
   - Unde sunt banii?
   - I-am luat din seif aproape imediat după ce au fost puşi acolo.
   Făcu un semn în spate.
   - Sunt încuiaţi în lada pentru bagaje.
   Ea se răsuci, dar nu văzu nimic, cu excepţia acoperişului din piele neagră.
   - Nu-i de mirare că n-ai permis nimănui să plece. Ar fi putut lua cabrioleta, stricându-ţi toate planurile.
   - Exact. 
   Pe un ton batjocoritor, spuse:
   - Eşti foarte deşteaptă pentru o aristocrată.
   Tonul şi cuvintele folosite o înfuriară. Îi zâmbi cu toată răceala justificată de familia, nobleţea şi descendenţa ei.
   - Eşti foarte impertinent pentru un bandit.
   El încercă s-o lovească peste faţă.
   Ea pară lovitura blocând-o ferm cu braţul. Caii dansară într-o parte, smucind trăsurica înainte şi înapoi. Săculeţul din catifea neagră se smuci şi îl lovi în cot cu toată greutatea compactă a pistolului din interior.
   - Atenţie la cai! strigă ea, dar prea târziu.
   Nimic nu-1 mai putea distrage. Smuci caii cu cruzime, făcându-i să se oprească şi înfăşură frâiele pe capră.
   - Ce-i în ăla? Dădu să înşface săculeţul. Dă-mi-1!
   Legănând cu toată forţa tocul, avu satisfacţia să simtă cum pistolul greu lovi zdravăn în coastele lui. Bărbatul căzu la loc, cu o bufnitură sonoră. Simţindu-şi inima în gât, ea se repezi spre scară. El o apucă de fuste.
   Şireturile din talie i se rupseră şi, dezechilibrându-se, nu mai nimeri scara şi căzu din cabrioletă. Întinse mâinile pentru a amortiza impactul, dar căzu rău, pe burtă. Noroiul atenua puţin izbitura, dar ea icni încercând să respire.
   Aproape, mult prea aproape, caii tropăiau, copitele lor stropind-o cu noroi. Roţile se învârteau înainte şi înapoi. Apoi auzi în minte ropotul altor copite. Sau poate că lovitura îi afectase creierul. Se întoarse pe spate şi se ridică în picioare. Căută săculeţul şi vârî mâna înăuntru pentru a scoate pistolul. Domnul Rumbelow era în picioare în trăsură, luptându-se să scoată puşca.
   Vântul îndoia copacii, iar ploaia cădea fără milă pe faţa ei.
   - Las-o jos! îi porunci ea. Ridică mâinile!
   Încă nu eliberase pistolul din tocul său elegant. El se uită la ea.
   Izbucni în râs.
   - Ce-o să faci, o să mă împuşti cu săculeţul?
   Cu o mişcare fermă, duse puşca la umăr. Dumnezeule mare, va trebui să-1 omoare. Trăgând cocoşul, ochi pe deasupra mâinii şi îi ţinti inima.
   Iar de după curbă apăru Marele Bill călare pe un murg uriaş.
   -Ticălosule! urlă el la domnul Rumbelow, fluturând un pistol. Ticălos nenorocit şi hoţ!
   Puşca se roti rapid. Domnul Rumbelow îl împuşcă pe Marele Bill în burtă. Sângele ţâşni de sub coastele bărbatului, care scoase un strigăt incoerent de durere şi de furie amestecate. Îşi desfăcu larg braţele, parcă pentru a îmbrăţişa moartea, şi se prăbuşi de pe cal în iarba de la marginea drumului.
   Armăsarul se dădu înapoi, sări peste trupul lui şi porni în galop direct spre Madeline. Repezindu-se într-un tufiş, ea se feri din calea lui. Calul trecu în goană pe lângă ea, atât de aproape, încât căldura corpului său îi atinse faţa.
   Se împletici. Apoi îşi recapătă echilibrul. Pierduse pistolul.
   Domnul Rumbelow râse din nou, dar, de data asta, nu se mai opri. Cumplitul sunet al hohotelor sale continuă la nesfârşit, până când ea simţi nevoia să-şi acopere urechile. Iar el îşi scoase pistolul de la brâu.
   Ea căută disperată. Văzu catifeaua neagră prinsă în tufiş.
   Şi pistolul ieşit din toc. Se repezi spre el, dar ştiu... ştiu că era prea târziu. Totuşi, domnul Rumbelow râdea. Îndreptă pistolul spre ea şi râse în continuare. Avea să moară. „Gabriel!"
   Se auzi o împuşcătură. Dar ea nu simţi nimic. Nicio durere pătrunzătoare, paralizantă. Râsul lui Rumbelow se opri. Îl auzi înjurând, înşfăcându-şi pistolul, Madeline îl armă, îl ridică şi ţinti... şi îl văzu pe domnul Rumbelow căzând cu o rană în piept şi cu o expresie surprinsă pe chipul furios.
   Nu înţelegea. Apoi Gabriel apăru în galop pe mijlocul drumului, iar ea pricepu. Cu pieptul tresăltându-i, el îşi aruncă arma fumegândă şi rămase pe spinarea goală a armăsarului sur.
   Îl ucisese pe domnul Rumbelow. Îl ucisese şi îi salvase viaţa.
   Iar acum, se uita la ea de parcă reprezenta întruparea tuturor visurilor sale.
   - Gabriel!
   Muşchii încordaţi o durură când lăsă pistolul în jos.
   Se împletici spre el. Gabriel!
   El coborî de pe cal şi porni spre ea. Se întâlniră în mijlocul drumului plin de noroi. Vântul şuiera în jurul lor, ploaia cădea cu găleata, dar ei nu observară. Îl răzbunaseră pe Jerry. Scăpaseră lumea de un ticălos fără inimă. Trăiau. Şi se aveau unul pe celălalt.
   Gabriel o cuprinse în braţe, strângând-o atât de tare, încât ea abia mai putea respira. Dar nu avea nevoie să respire. Avea nevoie doar de Gabriel.
   Lăsându-şi capul pe spate, îl sărută cu frenezie pe linia maxilarului. Apoi el îşi lipi buzele de ale ei şi o sărută de parcă ea era inima lui, sufletul lui, de parcă n-ar fi putut trăi fără ea.
   Ea ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ce simţea. în loc de asta, savura gustul lui Gabriel, mirosul lui Gabriel, minunata căldură a lui Gabriel şi apropierea de el.
  În cele din urmă, el îşi coborî privirea spre ea.
   - Aş fi mai fericit dacă ai lăsa jos pistolul.
   - Poftim? O!
   Ea se uită la arma încă încleştată între degetele care aveau încheieturile albe din pricina strânsorii. Abia dacă-i venea să creadă că se terminase.
   - Mi-a fost frică să renunţ la el.
   Cu o voce joasă şi pătrunzătoare, el rosti:
   - Maddie, nu-mi pasă cât de bine tragi cu arma, nu-mi pasă că eşti ducesă şi cea mai capabilă femeie pe care am cunoscut-o vreodată, dar data viitoare când vei mai avea de-a face cu un bandit vreau să ţipi şi să leşini.
   Ea chicoti. El nu zâmbea. Nu glumea.
   - În felul acesta, măcar o să ştiu unde te afli. Măcar voi şti că te pot proteja.
   Devenind serioasă, ea îi mângâie obrazul ud.
   - Ai fost îngrijorat?
   - Îngrijorat?
   Râse răguşit.
   - Îţi dai seama că am pierdut jocul intenţionat?
   - Am bănuit. Eram în spatele tău, mai ştii? 
   Clătină din cap.
   - N-o să ştii niciodată cât de greu mi-a fost să nu ţip la tine că jucai atât de prost.
   - Îmi imaginez.
   Nu zâmbea.
   - Am pierdut jocul ştiind că îţi vei respecta cuvântul dat şi că te vei duce cu el.
   Trupul ei deveni rigid, orice urmă de amuzament dispărând.
   - Ai fost chiar atât de sigur?
   - Ai jurat că eşti a mea şi că vei face ce-ţi cer. Ai jurat asta acum 4 ani. Ai jurat asta în ultima noastră noapte. Şi eşti ducesa de Magnus.
   Gabriel îşi mută privirea de la ea de parcă nu putea suporta ce vedea pe chipul ei.
   - Am ştiut că nu-ţi vei încălca jurământul.
   Cu blândeţe, îi întoarse din nou faţa spre ea.
   - După cum şi eu ştiam că ai un plan.
   - Un plan! Presupun că poate fi numit astfel. Aveam nevoie de ajutor, iar fiindcă MacAllister a dispărut, tu erai singura mea speranţă.
   - Singura ta speranţă? 
   Zâmbi.
   - Îmi place asta.
   - Mie nu mi-a plăcut. Să depind de o femeie, s-o pun în pericol pentru că ştiam că are un pistol şi că ştie să-1 folosească.
   Clătină din cap, pe chip oglindindu-i-se oroarea şi disperarea din suflet.
   - Serios? Nu m-a deranjat.
   Acum, că se terminase, şi se terminase cu bine, descoperi că nu o deranja.
   - Ai vrut să mă duc cu Rumbelow pe corabia franceză şi să-i reţin până când tu şi oamenii tăi ajungeaţi acolo. Aş fi putut face asta.
   - Slavă Domnului că n-a trebuit s-o faci!
   - Gabriel, sincer, ştiam că nu m-ai pierde la cărţi decât dacă era necesar pentru a-1 opri pe domnul Rumbelow. Am avut încredere în tine.
   - Când te-am pierdut, ai avut îndoieli.
   Ea ezită să-i răspundă, dar onestitatea o obligă s-o facă.
   - Mi-ai spus că nu eşti ca tata. Şi nu eşti. Eşti complet diferit. Pe tine mă pot baza, şi eşti tot ce-am visat.
   El se uită la ea, apoi încuviinţă brusc, acceptându-i afirmaţia.
   - Te poţi baza pe mine, dar ştii cât de înspăimântat am fost? Să călăresc un cal neînşeuat, ca un cavaler sărac care dă fuga să salveze o domniţă? Întrebându-mă dacă voi ajunge la timp? Dacă nu cumva te voi găsi rănită sau moartă?
   Îi luă mâna şi îi sărută degetele.
   - Întrebându-mă dacă mă vei ierta că te-am pus drept miză, că te-am pierdut, că te-am pus în primejdie înarmată doar cu micul tău pistol? Dumnezeule, Maddie, cum aş putea să-ţi spun vreodată...
   Un zgomot slab se auzi din spatele lor. Gabriel se încordă şi se uită peste umăr.
   - Ce...?
   Se uită şi ea. Marele Bill se rostogolise, se târâse, se ridicase... iar acum avea pistolul îndreptat direct spre Madeline.
   - Căţea! şopti el.
   Ridicându-şi pistolul, ea apăsă trăgaciul. La fel făcu şi banditul.
   Gabriel se aruncă în faţa ei.
   Armele bubuiră la unison. Trupul lui Gabriel zvâcni şi se lipi de al ei. Prinzându-1 în braţe, ea se lăsă încet în genunchi, trasă de greutatea lui. Fusese rănit. Dumnezeule mare, Gabriel fusese rănit.

Capitolul 32

   - Gabriel! 
   Madeline se lăsă în jos şi îl ţinu în poală, făcând eforturi pentru a nu-l lăsa să cadă în noroi.
   - Gabriel!
   Îşi puse mâna pe pieptul lui şi îl simţi ridicându-se şi coborând. Trăia. Dar... pipăindu-i spinarea, găsi rana sus pe umărul lui drept, mică şi îngrozitoare. Sângele îi înroşi mâna, dar fu repede spălat de ploaie.
   - Te rog, Gabriel!
   Buzele lui se mişcară.
   Aplecându-se spre el, îşi apropie urechea de buzele lui.
   - Ce-i? Spune-mi.
   El rosti încet:
   - Nu.. . mai... ţipa! Sunt... teafăr.
   Ea îşi îndreptă trupul.
   - Eu nu ţip. Iar tu nu eşti teafăr.
   - Putea fi mai rău.
   Deschizând ochii, se uită la cerul cenuşiu de pe fundalul furtunii.
   - Putea să plouă.
   Desfăcându-i eşarfa, i-o trase cu blândeţe de la gât.
   - Nu eşti amuzant.
   Dar măcar vorbea. Avea să trăiască - dacă reuşea să-i oprească sângerarea.
   - N-ai simţul umorului. 
   Trase anevoie aer în piept.
   - Spune-mi, l-ai omorât?
   Ea nici măcar nu trebui să se uite la cadavrul prăbuşit în tufe.
   - O, da.
   - Sunt mândru de tine!
   O altă respiraţie dureroasă îl făcu pe Gabriel să se cutremure.
   - Şi eu aş ucide pentru tine.
   - Ai făcut-o.
   - Aş muri pentru tine.
   - Să... nu... îndrăzneşti!
   Înfăşură eşarfa în jurul rănii şi o legă strâns.
   - Să nu îndrăzneşti!
   Se uită în jur. Avea nevoie de ajutor. Dar nu era nimeni.
   - La naiba cu MacAllister! De ce nu poate fi în preajmă singura dată când vreau să fie?
   Gabriel râse şuierat.
   - Dacă te ajut, pot să urci în trăsură?
   - Dacă mă ajuţi.
   Ochii lui erau îngustaţi de durere.
   - Rămâi cu mine.
   - Sigur că rămân cu tine.
   - Pentru totdeauna.
   - Pentru totdeauna.
   Lacrimi îi umplură ochii.
   - Iar pentru totdeauna înseamnă al naibii de mult timp, aşa că ar fi bine să supravieţuieşti ca să vezi ce-o să fie.
   - Iubita mea! 
   Zâmbi şi ridică încet mâna stângă pentru a-i îndepărta părul ud de pe faţă.
   - Deci, mă ierţi că te-am jucat la cărţi? Şi că te-am pierdut?
   - Am înţeles ce făceai.
   Ce prostie să-şi facă griji pentru asta acum, când amândoi tocmai înfruntaseră moartea, iar el zăcea în noroiul de pe drum cu o gaură de glonţ în umăr!
   - Nu dau doi bani pe înţelegere. Vreau iertare.
   - Te iert!
   Trăgând-o de păr, el îi apropie capul şi o privi în ochi.
   - Maddie, te iubesc.
   Ea văzu sângele roşu şi strălucitor trecând prin ţesătura albă şi blestemă. El deschise larg ochii.
   - Asta înseamnă că nu mă iubeşti?
   - Te ador! Te iubesc!
   Îşi scoase eşarfa şi o legă peste a lui.
   - Voi fi încântată şi entuziasmată că şi tu mă iubeşti... dar când tu vei fi într-un pat, iar un doctor îţi va scoate glonţul din umăr.
   - Deci, mă iubeşti.
   Ea dori să-i spună lui Gabriel să tacă, să nu mai facă eforturi, dar, în clipa aceea, existau lucruri care trebuiau rostite.
   - Te-am iubit întotdeauna. Crezi că aş fi făcut acele lucruri... cu tine... dacă nu te iubeam?
   El vorbi puţin neclar, dar zâmbea din nou:
   - La care lucruri te referi?
   - O să-ţi arăt când te vei simţi mai bine.
   - Eu mă vindec repede.
   - Ar fi cazul.
   Pentru că nu mai putea rezista, se aplecă şi îşi lipi buzele de ale lui. Şi Gabriel, şi Madeline erau uzi şi plini de noroi.
   Iar buzele lui erau calde şi generoase... şi însufleţite.
   - Te iubesc! murmură ea. Te iubesc! Te iubesc!
   - Te măriţi cu mine?
   - Da.
   Dar ea mai acceptase o dată, însă nu o făcuse. Aşteptă să vadă dacă el făcea vreo remarcă, dacă se îndoia de ea... în loc de asta, el zâmbi.
   - Astăzi.
   Se părea că plănuise să trăiască suficient pentru a ajunge la biserică, iar puţin din tensiunea ei se risipi. Dacă Gabriel decisese că avea să trăiască, atunci aşa va fi.
   - Vor trebui să facă anunţul căsătoriei. Asta va dura cel puţin 4 săptămâni.
   El o privi cu acea intensitate profundă care îi tăia răsuflarea.
   - Am o licenţă specială.
   - O licenţă specială?
   Îl privi cu ochi goi.
   - Când ai luat-o?
   - Acum 4 ani, şi am avut-o mereu la mine, aşteptând ziua când aveai să te întorci acasă, la mine. 
   Probabil că rana îl durea, dar părea să se gândească la asta în timp ce o privea, cu o expresie serioasă în frumoşii lui ochi cu gene negre.
   - Mărită-te cu mine astăzi!
   Ea dori să-i spună multe lucruri. Dori să-1 acuze că avea o încredere exagerată în sine. Dori să-i spună că nu venise acasă la el. Dori să-şi salveze mândria pe care el i-o distrusese cu pariul lui arogant. Dar Madeline îşi strecură degetele înfrigurate în mâna lui.
   - Astăzi.

   Deasupra uriaşei Chalice Hall, tuna şi fulgera. Vântul şuiera în jurul garguielor şi trimitea fumul înapoi pe hornuri, iar ploaia cădea cu furie, făcând pâraiele să dea pe dinafară şi transformând drumurile în mlaştini.
   Pe coridor, ceasul bătu miezul nopţii. Madeline şedea pe un scaun aflat lângă pat, răsucindu-şi pe deget inelul cu sigiliu al lui Gabriel şi privindu-şi soţul dormind. Flacăra lumânării tremura, aruncând o umbră pe chipul lui tras. Îl durea şi avea să sufere multe zile, dar - îi atinse fruntea rece - nu erau semne de infecţie.
   Fără să-şi ia privirea de la el, se aşeză din nou. Trăgându-şi picioarele sub ea, strânse cămaşa albă de noapte în jurul său şi îşi puse pe umeri şalul de caşmir.
   Era bucuroasă că se afla înăuntru într-o astfel de noapte. Avusese din plin parte de ploaie şi de vânt mai devreme în ziua aceea, când îl ţinuse pe Gabriel în poală, şi îşi făgăduiseră iubire eternă.
   Apoi fuseseră întrerupţi cu brutalitate de MacAllister, care şchiopăta din pricina unui accident care îl făcuse să întârzie atât de mult. Arţăgos ca de obicei, se plânsese întruna cât îl ajutase pe Gabriel să se ridice şi să urce în trăsură. Se părea că îi căutase peste tot. Oamenii regelui capturaseră corabia franceză. Cu excepţia câtorva cadavre ale bandiţilor şi a câtorva femei isterice, totul era în regulă la Chalice Hall. 
   Îndemnând caii s-o ia din loc, bombănise:
   - Dar, în mod evident, pe voi doi nu vă pot lăsa singuri fără să daţi de necaz.
   Extragerea glonţului fusese relativ uşoară. Cu odihnă strictă la pat vreme de două săptămâni, cu supă de vită din belşug şi cu mult vin roşu, doctorul promisese că Gabriel se va reface complet.
   Bătrânul preot nu fusese deloc încântat să oficieze o căsătorie pe baza unui document învechit, datat cu 4 ani în urmă, dar o donaţie substanţială pentru orfelinatul lui îl convinsese să accepte. MacAllister fusese cavalerul de onoare al lui Gabriel. Thomasin fusese domnişoara de onoare a lui Madeline. Şi toţi oaspeţii şocaţi şi plini de vânătăi care reuşiseră să încapă în dormitor serviseră drept martori.
   Imediat după furtună, cu toţii aveau să plece, cu bani în buzunar, şi să răspândească povestea minunatului joc şi a modului cum Lord Campion pierduse un joc de cărţi pentru a pune mâna pe un bandit, pentru a captura o corabie franceză... şi pentru a se însura, în cele din urmă, cu ducesa de Magnus.
   Un zâmbet înflori pe chipul lui Madeline. Era căsătorită.
   Cu Gabriel. Acel ridicol pariu făcut de tatăl ei era acum nul şi neavenit. Domnul Knight avea să fie furios, desigur, dar ea urma să-i explice şi... Nu. Gabriel avea să insiste că era treaba lui să-i explice domnului Knight cum stăteau lucrurile, iar Madeline avea să accepte cu dragă inimă ca el să-şi asume acea responsabilitate. Avea încredere că va rezolva dificila situaţie.

   Larma iscată pe coridor o făcu să se încrunte. Oare nu ştia toată lumea că Gabriel avea nevoie de odihnă? Pentru că zgomotul se auzea mai aproape, ea îşi puse halatul şi se grăbi spre uşă pentru a potoli larma. MacAllister se apropie şchiopătând şi îi întinse un bilet cu sigiliu.
   - Excelenţă, tocmai aţi primit acest mesaj, adus de grăjdarul dumneavoastră, Dickie. E ud până la piele şi n-a vrut să asculte când i-am zis că dormiţi. A mers pe jos, prin noroi, cea mai mare parte a drumului şi a zis că nu pleacă până nu citiţi asta.
   Madeline recunoscu scrisul de mână de pe hârtie.
   - Eleanor.
   Oare era bolnavă? Moartă? Îi făcuse rău domnul Knight? Groaza o cuprinse pe Madeline în timp ce desfăcu hârtia. După ce citi cele câteva cuvinte, îşi înălţă capul şi văzu că Gabriel era treaz şi se uita îngrijorat la ea.
   - Ce este, iubito? întrebă el.
   - Eleanor. Spune că, dacă nu vin imediat, mâine la prânz se va mărita cu domnul Knight. 

 

SFÂRȘIT