...............................................
3.
Se apropia Crăciunul. Lorraine își făcuse toate cumpărăturile.
Într-o seară, tocmai orna un tort când îl auzi pe Alan coborând pe scară. El se opri în ușa bucătăriei.
- Mmm... pare excelent... Încep să regret că nu voi fi aici de Crăciun.
Lorrainei i să păru că în vocea lui se citea o notă de regret, dar când se întoarse spre el și-i văzu zâmbetul răutăcios înțelese că se înșelase. Se șterse pe mâini și-l întrebă dacă dorea ceva.
- Ți-am promis că-ți voi da niște notițe, pentru a te ajuta să-ți pregătești cursurile referitoare la presă.
- Nu credeam că le mai faci, murmură ea.
- Bravo! Consideri deci că sunt un tip care nu-și ține promisiunile! Îndrăznești să vii puțin în camera mea? Ai încredere într-un ziarist imoral, lipsit de scrupule, desfrânat...
- Am... am încredere în tine.
- Serios? Nu uita că nu-ți va sări nimeni în ajutor dacă vei striga, pentru că nu mai e nimeni acasă.
Lorraine i-o luă înainte și urcă pe scară. El ridică mâna, făcând un gest teatral.
- O, Doamne! Chiar are încredere în mine!
Se așezară amândoi la masă unul lângă altul și Alan răsfoi niște dosare.
- Ceea ce nu înțeleg e cum poate un bărbat așa inteligent ca tine să se înjosească practicând jurnalismul.
El îi aruncă o privire dură, apoi clătină din cap și spuse, pe un ton folosit pentru a oferi explicații unui copil îngust la minte:
- Înainte de a merge mai departe, trebuie să-ți explic anumite lucruri; dacă nu, la ce bun să-ți dau aceste notițe?
Alan se sprijini de spătarul scaunului și-și încrucișă picioarele.
- Știu că urăști ziarele și pe ziariști, dar crezi totuși că aceste instituții de presă ar trebui închise?
- Ăăă... nu.
- De ce?
Lorraine ezită. Avea impresia că devenise o școlăriță nu prea sigură pe ea.
- Deoarece... deoarece datorită ziarelor oamenii află ce se petrece în lume.
- Bun. Pe de altă parte, trebuie făcută analiza evenimentelor, trebuie săpat în interiorul lor, pentru a vedea ce pot ascunde. Acesta e rolul ziaristului...
- Da, desigur, recunoscu Lorraine.
- Imaginează-ți acum următoare situație: un ziarist descoperă un lucru important, un lucru ce trebuie adus la cunoștința publicului, dar pe care cineva puternică încearcă să-l ascundă. Datorită presei, publicul va fi informat. Mă urmărești?
Lorraine aprobă.
- Foarte bine. Acum vreau să te întreb altceva: crezi că majoritatea oamenilor au nivelul nostru de instruire?
- Evident că nu....
- În consecință, ziariștii sunt obligați să scrie într-un mod simplu, cu cuvinte simple, pentru ca majoritatea oamenilor să le poată citi fără greutate. Nu putem folosi un limbaj ermetic, plin de termeni savanți, de genul celor pe care vrei tu să-i vezi folosiți de elevii tăi.
Lorraine se văzu obligată să recunoască faptul că el avea dreptate deplină. Alan o privi îndelung, apoi îi întinse mâna.
- Pax? întrebă el cu blândețe.
Lorraine își puse mâna în cea a ziaristului.
- Presupun că vrei să spui „pace”?
Degetele lui Alan se strânseră.
- Atins, murmură el. Într-adevăr, pentru ca toată lumea să poată înțelege, e preferabil să se spună „pace”...
Cei 2 tineri lucrară până târziu.
- Ar fi binevenită o ceașcă de cafea, sugeră Alan la un moment dat.
Lorraine se ridică imediat și el o urmă în bucătărie, propunându-i s-o ajute. În loc de asta însă, se așeză pe un taburet și continuă să vorbească despre subiectul pe care-l studiau.
Urcară apoi din nou în cameră și începură să lucreze, după ce băură cafeaua.
- E plăcut totuși... murmură Alan.
- Ce anume?
- Să nu mai fiu în război cu tine. Întotdeauna războaiele mi s-au părut inutile. Mi se pare complet ridicol, în special atunci când este vorba de luptă fără milă între două ființe umane....
Zâmbi ușor.
- Mai ales când unul dintre adversari este femeie și... foarte drăguță!
Lorraine se încordă și el o bătu ușor pe mână.
- Stai liniștită, arici mic...
Telefonul începu să sune și cei doi tineri se ridicară în același timp.
- Stai aici! spuse Alan. Te chem dacă e pentru tine.
Ziaristul coborî și Lorraine auzi toată discuția.
- Margot? Ce vrei? Nu înțeleg nimic din ce spui... Ai băut cam mult? Vii de la o recepție? Eu? A, lucrez... Cu cine? Cu domnișoara Ferrers... Da, știu că este profesoară... Da, știu că nu reușești să faci nimic cu niște oameni ca profesorii...
Izbucni în râs:
- Dar merită totuși o încercare, nu?
Lorraine începu să-și strângă hârtiile. Alan continua să vorbească.
- Să nu-mi spui că ești geloasă! Pe domnișoara Ferrers?
Vocea lui se înăspri:
- Așa cum spun, nu e genul meu... Da, poți veni dacă vrei.
Alan închise cu brutalitate și urcă în clipa în care Lorraine se pregătea să iasă din cameră.
- Unde pleci? N-am terminat.
- Las locul liber musafirei.
- Ba rămâi aici!
- Ba nu!
Vru să iasă, dar el o împinse în cameră și răsuci cheia.
- Ba rămâi! ordonă el. Am motivele mele. Ia să vedem, unde rămăsesem? A, da...
Își continuă expozeul, dar Lorraine nu-l mai asculta.
- Ai de gând să mă lași să ies? întrebă ea printre dinți.
- Nu.
În clipa aceea se auzi soneria de la ușă.
- Ei, dar văd că n-a pierdut timpul! remarcă ziaristul.
Se îndreptă spre hol și încuie repede ușa în fața Lorrainei. Aceasta bătu cu pumnii în ușă, dar el se mulțumi să râdă în timp ce cobora.
Se întoarse după foarte puțin timp, însoțit de Margot, care-i aruncă Lorrainei o privire ostilă. Alan zâmbea cu sarcasm.
- Credeam că vei fi singur! spuse Margot.
- Doar nu pot să dau afară o femeie, mai ales când aceasta insistă să rămână!
Lorraine se ridică din fotoliu. Alan se apropie repede de ea și o obligă să se așeze la loc. Se așeză apoi pe brațul fotoliului și o luă de după umeri, imobilizând-o.
- Ce încerci să faci, dragul meu? se plânse Margot. Vrei să ne montezi una împotriva celeilalte?
- Da, încerc să vă fac geloase.
- Nu se poate să vrei să mă faci geloasă! exclamă Margot. Nu ești al meu?
Îl trase apoi cu forța spre un alt fotoliu, se așeză în brațele lui și-l sărută.
- Acum sărută-mă tu, Alan!
Tânărul depuse un sărut pe obrazul ei.
- Nu! Aici! insistă ea, arătându-i buzele.
El o sărută, apoi o respinse.
- Ai băut prea mult, draga mea...
- Îmi place să fiu puțin beată. Așa îmi uit inhibițiile...
- Tu? Tu ai inhibiții? întrebă Alan cu ironie.
Lorraine profită de această discuție pentru a-și lua lucrurile și a se îndrepta spre ușă. Alan o ajunse în prag.
- Ce caracter urât ai!
- Ce-ai vrea să fac? Mă obligi să stau aici, cu singurul scop de a-ți face prietena geloasă.
Tonul ei era ridicat și tânăra se lupta cu lacrimile.
- Întoarce-te lângă ea! Dă-i ceea ce dorește atât de mult! Profită de starea ei, e mai ușor! În orice caz, e mai ușor decât cu mine!
- Floarea mea micuță, îți voi asculta sfatul! spuse Alan, cu o voce răgușită.
Spunând aceste cuvinte, trânti ușa în urma ei.
Lorraine alergă spre camera ei și-și ascunse fața în mâini. Se prăbuși pe pat, scuturară de hohote de plâns. Era singură, ca întotdeauna. Niciunui bărbat nu-i va plăcea vreodată de ea. N-ar avea nicio șansă dacă ar intre în competiție cu Margot.
Încă plângea când Margot plecă. Puțin mai târziu, își trase neglijeul pe ea și se îndreptă spre baie, chiar în clipa în care se deschise ușa de la camera lui Alan. Acesta își scosese cravata și era descheiat la cămașă până la mijloc.
Tânărul o privi fără să spună nimic. Chipul ei era roșu și ochii umflați. Alan făcu un pas în față, dar ea intră repede în baie și încuie ușa.
În seara următoare, Lorraine o ajuta pe mama ei să spele vasele când Alan intră în bucătărie.
- Trebuie să-ți mulțumesc pentru notițele pe care mi le-ai dat ieri, spuse Lorraine făcând un efort. Am de gând să încep o serie de cursuri pe baza acestui subiect.
Alan clătină din cap, dar pe fața lui nu se putea citi nimic.
În clipa aceea, cineva sună la ușă și Lorraine se duse să deschidă: îl aștepta pe Matthew, cu care trebuia să iasă în oraș. Într-adevăr, el era. Tânăra se aruncă în brațele lui, înfometată de tandrețe. Matthew o îmbrățișă și o sărută, întâi pe obraz, apoi pe buze.
În spatele ei, Lorraine îl auzi pe Alan urcând, apoi închizând ușa camerei lui.
Matthew o duse la teatru, unde vizionară un spectacol excelent, pus în scenă de o trupă de actori americani. Cinară apoi și Matthew o întrebă în timpul mesei:
- Te mai gândești la Alan?
- Din păcate, da, oftă ea.
El zâmbi, puțin dezamăgit.
- Nu mă miră. Când ești în preajma lui, parcă te trezești la viață.
- Se vede chiar așa? întrebă ea.
- Eu văd, dar oricum, nu-mi pierd toate speranțele...
CAPITOLUL 8
Era ultima săptămână a trimestrului și elevelor nu prea le mai stătea mintea la carte.
Lorraine hotărî să profite de acest lucru pentru a schimba rutina cursurilor și, într-o dimineață, se duse la școală cu un teanc de ziare. Acestea erau de diverse orientări politice, de la ziarul de scandal până la cele mai serioase cotidiene de analiză politică și economică.
Elevele manifestară imediat interes și se aplecară asupra ziarelor desfășurate pe podea, deoarece pe pupitre nu exista destul loc.
Începură să studieze diversele așezări în pagină, diferențele de stil, apoi se chinuiră să determine categoria de cititori cărora se adresau cotidienele.
Observară felul în care aceeași informație era tratată în mod diferit, după apartenența politică a fiecărui ziar, și făcură de asemenea analiza stilului jurnalistic.
Datorită notițelor și explicațiilor lui Alan, Lorraine orienta cu ușurință cercetările elevelor sale, simțind că e perfect stăpână pe subiect.
- În cursul trimestrului următor, ne vom completa studiul despre presă, le spuse ea. Vă sfătuiesc să cumpărați ziare, pentru a vă face o părere personală.
În recreație, Lorraine îi explică lui Ann ce avea de gând să facă. O ascultau și câțiva profesori și unii dintre ei se dovediră foarte rezervați. Ceea ce făcea Lorraine era o inovație și nimeni nu încercase încă să se abată de la drumul drept.
- Ești sigură că directoarea îți va aproba inițiativa? o întrebară ei.
- Dar nimic din tot ce spuneți nu este în programă! exclamă domnișoara Grimson.
Această bătrână domnișoară preda de foarte mulți ani limba engleză și era cea mai bună prietenă a directoarei.
- Nu le va ajuta cu nimic pe eleve la examen, continuă ea. Și oare nu obținerea unei diplome este principalul scop al cunoștințelor care se predau aici?
- Poate că nu este în programă, replică Lorraine cu înflăcărare, dar asta deschide elevelor orizonturi noi, le face să privească dincolo de zidurile groase ale acestei școli.
Pusese atâta pasiune în acest răspuns încât rămase și ea uimită. Nu știa că putea să dea dovadă de un temperament... aproape revoluționar.
Puțin mai târziu, era singură cu Ann.
- Cred că aici este și mâna lui Alan! remarcă aceasta din urmă.
- Ai dreptate, recunoscu Lorraine. Mi-a dat niște sfaturi bune. Dar are foarte puțin timp liber: Margot îl acaparează în întregime!
- Ai o mare rivală!
Lorraine îi povesti ce se întâmplase în camera lui Alan, când venise Margot.
- Dar de ce te-a obligat să rămâi? se miră Ann.
- Evident, pentru a o face geloasă!
- Nu mi se pare necesar: ea nu-l vede decât pe el! În orice caz, dacă accepți un sfat, eu îți spun să-l uiți pe Alan! Mai bine îndreaptă-ți privirea spre Matthew: cu greu găsești un tip așa simpatic!
Într-o după-amiază, Lorraine aștepta un autobuz, cu brațele încărcate de pachete, când o mașină se opri în fața ei. La volanul acesteia era Alan și el deschise ușa din dreapta.
- Urcă, Lorraine!
Tânăra nu se lăsă rugată. Era deja aproape noapte și vitrinele erau luminate puternic.
- Plec mâine, îi spuse ziaristul la un moment dat.
Lorraine se simți cuprinsă de teamă la gândul că va petrece atâtea ore în timpul cărora trebuia să pară fericită... în timp ce ea nu va înceta să se gândească la el.
- Ai putea simți milă pentru un biet bărbat singur, Lorraine? Accepți să cinezi cu mine?
Tânăra era atât de surprinsă auzindu-l vorbind în felul acesta încât nu știa ce să răspundă.
- Spune-mi sincer dacă ai vreo întâlnire, continuă Alan. Nu mă menaja. De fapt, oare tipii de teapa mea sunt de menajat?
- Mi-ar... mi-ar face plăcere să cinez cu tine, bâigui ea. Matthew nu vine în seara asta...
- Iar Margot a fost nevoită să asiste la o prezentare de modă.
Izbucniră amândoi în râs.
- Ce-ar fi ca în absența partenerilor noștri preferați să ne mulțumim cu... cu o a doua alegere? propuse Alan.
Lorraine încuviință și începu să privească pe fereastră. Pe trotuare, trecătorii se grăbeau sau stăteau la rând în stațiile de autobuz. Alan opri mașina în fața casei.
- Deci, pe curând? Să spunem la 7 și jumătate?
- Bine, la 7 și jumătate.
Lorraine nu încerca să-și ascundă bucuria. Beryl o privi, încruntând ușor din sprâncene, în timp ce fiica sa îi spunea despre invitația primită din partea lui Alan.
- Matthew știe?
- Matthew? se miră Lorraine. Nu. Și în orice caz, nu trebuia să vină azi.
- A... Știi, Lorraine, eu și cu tatăl lui...
Tânăra ieși din încăpere, refuzând să mai audă ceva. Știa ce voia mama ei să-i spună: „Lorraine și Matthew... Matthew și Lorraine...” Pentru Beryl și James, povestea nu putea avea decât un final.
Alese să poarte rochia pe care o purtase la bal. Se potrivea perfect pentru o cină în oraș. După ce se îmbrăcă, ieși pe hol, unde era așteptată de Alan. Acesta aruncă o privire la ceas.
- Ești gata cu 5 minute mai devreme! exclamă el. La fel de punctuală pe cât de drăguță...
- Fără complimente, te rog. Urăsc complimentele!
- Păcat, șopti el.
- Și tu ești foarte elegant, remarcă ea.
- Fără complimente, ironiză el. Urăsc complimentele!
Lorraine izbucni în râs.
- De ce pari atât de fericită? întrebă Alan. Doar ieși cu mine, nu cu Matthew!
- Cât despre mine, nu mă pot compara cu Margot!
- Margot e de neînlocuit! spuse el pe un ton solemn.
Lorraine avu impresia că fusese pusă la punct. Bucuria ei se mai destrămă puțin.
- Unde mergem? întrebă ea, când îl văzu pe Alan ieșind din oraș.
- Într-un restaurant deschid de curând: „Acele de pin”. Am fost o dată acolo, cu ocazia unui cocteil.
Era vorba de un restaurant foarte modern, dar cu o ambianță foarte plăcută. Cei 2 tineri se așezară unul lângă altul într-un colț cu lumină cernită.
Lorraine consultă meniul și ridică ochii spre Alan, cu un aer foarte îngrijorat.
- E foarte scump, Alan...
- Nu-ți face griji pentru nota de plată! Nu te-am invitat atât de des. Și s-ar putea ca acest lucru să nu se mai întâmple, așa încât, profită!
- De ce să nu mai avem ocazia să ieșim împreună? Te însori?
- Poate, răspunse el scurt, în timp ce studia meniul.
- Deci Margot a reușit să-ți pună ștreangul de gât! spuse Lorraine, cu o voce în care se simțea disperarea.
- Încă n-am făcut nimic: n-am de la nimeni verighetă pe deget!
Un chelner își făcu apariția și Alan comandă, în timp ce Lorraine se uita la ceilalți clienți din restaurant. Existau numeroase perechi ce păreau foarte apropiate. În comparație cu aceștia, pesemne că ea cu Alan păreau foarte distanți, foarte reci... Se simți cuprinsă de un val de gelozie și de invidie.
- Tocmai ai studiat toți clienții, domnișoară Ferrers, spuse Alan. La ce concluzie ai ajuns?
Tânăra roși, dar el insistă:
- Spune-mi la ce te gândești!
Ea bâigui, cu oarecare reticență:
- Ambianța... ăă.. mai degrabă romantică din acest restaurant pare să inspire pe toată lumea... în afară de noi.
- Da? spuse Alan, zâmbind. Asta se poate aranja!
În timp ce vorbea, se apropie de ea până când brațele lor se atinseră. Lorraine se depărtă ușor și el păru jignit.
- De ce mă eviți?
- Cum crezi că am putea mânca, stând lipiți unul de altul?
- Ai dreptate, recunoscu el. Voi aștepta să ajungem la cafea pentru a te putea vrăji.
O privi cu atenție, pândindu-i reacția.
- Întotdeauna mi-a plăcut să fiu în preajma unei femei drăguțe.
Această propoziție o duru pe Lorraine, care se simțea din nou pusă la punct. Pentru Alan, ea nu reprezenta nimic. Era doar o fată pe care o invitase la cină deoarece nu avea ceva mai bun de făcut.
Ajunseră la cafea, când simți că Alan o mângâia pe păr. Mâna ziaristului coborî apoi spre mijlocul ei. Lorraine se încordă, dar se destinse când constată că el nu încerca să se apropie.
- Lorraine... șopti el.
Tânăra văzu atunci că nu erau singuri: lângă masa lor se afla un bărbat înalt, pe care părea să-l cunoască vag.
- Deci așa stau lucrurile! glumi noul-venit.
Alan o lăsă pe Lorraine. Privirea lui se înăsprise.
- Bună seara, Jim! spuse el. Ce cauți aici? Nu știam că frecventezi restaurantele de lux.
- Într-adevăr, mi se întâmplă foarte rar, dar voiam să impresionez o fată...
Privirea lui se opri asupra Lorrainei.
- Ne cunoaștem, nu-i așa?
- Da, îi tăie Alan vorba. A venit să ia cheia...
- Vrei să mă faci să cred că micuța profesoară timidă și această frumusețe nu sunt decât una și aceeași persoană? Ah, dacă aș fi avut aparatul de fotografiat la mine! Dar nu-i nimic, voi povesti asta tuturor.
Alan strânse din buze, enervat.
- Ascultă, ce-ar fi să ne lași să cinăm în liniște?
- De acord, de acord... Nu te supăra, bătrâne!
Dispăru apoi, lăsându-l pe Alan furios.
- Ai terminat? o întrebă el brusc pe Lorraine. Hai să plecăm!
Puțin mai târziu, când se aflau în mașină, ea îl întrebă de ce se enervase.
- Ți-e teamă să nu-i spună lui Margot?
- Crezi ce vrei!
Lorraine abia se abținea să nu plângă. Oare această seară minunată urma să se termine atât de urât?
- Ne întoarcem acasă? întrebă ea.
- Mergem să ne plimbăm puțin. Vom urca împreună pe dealul tău.
- În plină noapte? În luna decembrie? se miră ea.
- Dacă nu vrei, te las la ușă și mă duc singur.
- Sigur că vreau!
Reușiră să găsească drumul pe întuneric și nu după mult timp se aflau în vârf. Bătea un vânt înghețat și Lorraine începu să tremure. Avea doar paltonul peste rochia subțire și regreta că nu gândise să-și ia și un pulover.
Cerul era plin de stele.
Alan o luă în brațe și o trase spre el ca pentru a o proteja. Tânăra se regăsea lângă acel bărbat calm pe care îl iubea din tot sufletul.
Găsi totuși puterea de a râde:
- Dacă ne-ar vedea cineva, ar crede că suntem doi îndrăgostiți.
- Și oare nu suntem?
- Vrei să spui că... că iubim pe alții?
- Evident! De ce pari atât de surprinsă? Ce-ai înțeles?
Lorraine rămase tăcută. Se certa în gând pentru faptul că era atât de naivă.
- Nu ești prea vorbăreață, remarcă el.
- Nici tu.
- Așa e, spuse el, strângând-o și mai tare în brațe. Ești foarte diferită de Margot!
- Cu siguranță ai o metodă pentru a o reduce la tăcere pe Margot!
- Corect! recunoscu el, pe un ton amuzat.
Lorraine vru să scape din brațele lui, dar el nu o lăsă. Știa că el își bătea joc și încercă din nou să scape, căci pentru el, nu era decât o jucărie.
Alan o ținu strâns până când ea încetă să se mai zbată, apoi se aplecă și începu să o sărute. Sărutul dură numai câteva secunde, dar după aceea, Lorraine simțea că îi tremurau picioarele.
- Pax? șopti el.
- Pace, spuse ea, ca un ecou.
Amândoi priviră panorama care se desfășura în fața ochilor lor. În depărtare, se distingeau luminile orașului.
- Îmi place la nebunie să vin aici în plină zi, spuse Lorraine. Când am probleme sau griji, urc pe deal și rar se întâmplă să cobor fără să fi găsit o soluție.
- Știu că ai probleme. Ești tipul de femeie care provoacă o problemă imediat ce a rezolvat una.
Amândoi izbucniră în râs și el o luă de mână; băgându-și degetele între ale ei.
- N-ai venit niciodată aici pe timp de noapte? Deci e pentru prima dată, la fel ca și pentru mine... Ar trebui să-ți amintești asta când vei fi măritată... și fidelă! Și eu îmi voi aminti când voi avea - așa cum ai spus mai devreme - ștreangul de gât!
Lorraine era orbită de lacrimi. Alan o apucă de bărbie și o obligă să ridice capul. În ciuda întunericului, era imposibil să nu-i fi văzut lacrimile, dar nu făcu niciun comentariu.
- Ți-e frig, remarcă el atunci când ea tremură din nou. Hai să mergem acasă.
În mașină, Alan îi aruncă o pătură pe umeri, ceea ce n-o împiedică să tremure tot restul drumului.
Când ajunseră acasă, el o obligă să se așeze pe un fotoliu și-i pregăti ceva cald de băut.
- Se apropie Crăciunul, spuse el deodată. Îl aștepți cu nerăbdare?
- Nu mai sunt copil.
Și în plus, cum va fi pentru ea Crăciunul fără prezența lui?
- Matthew va veni să te vadă, spuse Alan.
Ea se forță să zâmbească.
- Sigur. Matthew e foarte simpatic, ca și tatăl său...
- O încântătoare reuniune de familie...
În vocea lui exista puțină amărăciune și acest lucru o surprinse pe Lorraine, dar ea înțelese repede motivul acestei amărăciuni: plecând din oraș, pleca de lângă Margot.
- Nu face mutra asta! îi spuse ea. Te vei întâlni cu Margot după puțin timp!
Lorraine tremura încă și Alan o sfătui să se ducă la culcare. Pe hol, el o luă de mâini.
- Plec mâine dimineață, foarte devreme. Probabil că nu vei fi trează la ora aceea...
O trase spre el și ea era prea obosită pentru a opune rezistență. El se aplecă.
- Buzele tale cer un sărut... Știi, constituie o adevărată invitație!
- Buzele mele vorbesc la fel de elocvent ca ale lui Margot?
- Aș spune, într-un mod mai subtil, dar cer același lucru, ca toate femeile...
- Chiar și femeile plictisitoare, pretențioase...
- Da, chiar și cele care doresc să se lege de un bărbat și să-i rămână fidele toată viața.
- Ca un ziarist ce ești, ai deformat sensul cuvintelor mele. E evident că dacă acel bărbat nu m-ar dori, nu m-aș agăța de el!
Alan spuse, zâmbind cu cinism:
- Mă simt flatat când o femeie mă invită să o sărut, în orice fel ar fi făcută această invitație...
Izbucni apoi în râs și-i căută gura, dar Lorraine se retrase repede și reuși să scape.
- Lasă-mă în pace! strigă ea. Eu nu sunt Margot! Chiar ai nevoie de cineva s-o înlocuiască? Simți atât de tare această nevoie încât s-o înlocuiești cu mine?
Alan se sprijini de perete, cu ochii micșorați.
- Cine ar fi putut crede că micuța noastră profesoară are o limbă de viperă? Fii atentă, blânda mea domnișoară Ferrers: într-o zi, cuvintele neplăcute pe care le rostești s-ar putea întoarce ca un bumerang!
Ușa de la intrare se deschise și Beryl intră în casă.
- Bună seara! spuse ea. Vă luați la revedere? Alan, presupun că mâine pleci foarte devreme; ai un drum lung de parcurs.
Alan coborî în întâmpinarea doamnei Ferrers și Lorraine alergă să se închidă în camera ei. Încetul cu încetul, ea se calmă și-și aminti că uitase să-i mulțumească lui Alan pentru cina excelentă.
Când îl auzi urcând, îi ieși în întâmpinare.
- Alan?
Tânărul se întoarse spre ea cu un aer nu prea binevoitor.
- Îți mulțumesc pentru cină.
El nu răspunse. Se mulțumi s-o privească fără grabă, apoi, tot fără să spună nimic, intră în camera lui și închise ușa.
Când Lorraine se trezi a doua zi, el plecase.
CAPITOLUL 9
Era ajunul Crăciunului. Alan plecase de numai câteva ore, dar Lorrainei aceste ore i se păreau o eternitate.
- Nu ai o mină prea bună, draga mea! îi spuse mama ei.
- A, nu-i nimic... o asigură fiica ei.
Și totuși, abia se ținea pe picioare și se simțea cam amețită. Încercă să se convingă că această stare de rău, datorată probabil absenței lui Alan, era pasageră.
- Mai trebuie să facem niște prăjituri, îi aminti Beryl. În plus, mai avem de împachetat și cadourile. Știi, draga mea, ar fi trebuit să cumperi ceva și pentru Alan. Te-ai gândit la toată lumea, în afară de el.
- Și de ce mă rog ar trebui să-i cumpăr un cadou? Doar nu face parte din familie și nu va fi aici în ziua de Crăciun. În plus, când ar fi trebuit să i-l ofer?
- Înainte să plece.
- Ar fi fost încurcat, deoarece el n-ar fi avut ce să-mi ofere.
- Draga mea, Alan a lăsat în camera lui un pachet cu un mesaj. Probabil că e pentru tine. E ceva despre o floare... E foarte ciudat!
Lorraine începu să râdă, dar în același timp îi venea să plângă. Deci Alan nu o uitase?
- Poate că până la urmă ai dreptate, mamă. Mă duc să cumpăr ceva pentru el.
Se duse într-un mare magazin, hotărâtă să cumpere o cravată. Alegerea se dovedi dificilă. Se hotărî până la urmă pentru o cravată destul de colorată, dar de foarte bun gust.
„Asta ar trebui să-i placă”, își spuse ea cu satisfacție, plătind cravata care se dovedi destul de scumpă.
Începu apoi să numere orele care o despărțeau de momentul în care putea să-i ofere cadoul lui Alan.
O ajută pe mama ei să pregătească masa de Crăciun. Se simțea din ce în ce mai rău, pe măsură ce ziua înainta, dar nu trebuia să-i spună nimic mamei sale, pentru a n-o îngrijora.
În sfârșit, totul era pregătit: curcanul era umplut și nu aștepta decât să fie băgat la cuptor, iar cadourile se aflau sub pomul de Crăciun.
- Nu mă simt prea bine! mărturisi până la urmă Lorraine, prăbușindu-se pe un fotoliu. Cred că mă voi băga puțin în pat.
Ajunsă pe holul de la primul etaj, aruncă o privire spre ușa lui Alan. Era imposibil ca absența acestuia s-o facă să se simtă atât de rău.
Mama ei îi aduse o cană cu lapte cald și o alintă ca și acum ar fi devenit din nou mica ei fetiță.
- Te vei simți mai bine mâine! o asigură ea.
A doua zi de dimineață însă, Lorraine nu avea destulă energie pentru a se da jos din pat.
- Probabil că ești răcită, spuse Beryl. Stai liniștită în pat, draga mea1
- Dar cum o să te descurci singură?
James sosi după puțin timp și, dându-și seama de situație, înțelese că trebuia să pună mâna la treabă. Își puse deci un șorț și începu s-o ajute pe Beryl.
- Tatăl tău este într-adevăr nemaipomenit! îi spuse Lorraine lui Matthew.
Tânărul se așeză pe patul bolnavei.
- Ca și fiul lui!
- Va fi un soț nemaipomenit pentru mama, continuă ea.
- Și eu aș dori să mă însor, spuse Matthew zâmbind.
Lorraine se forță să râdă.
- E atât de slăbită încât cred că dacă aș insista puțin mai mult, ar accepta! murmură Matthew ca pentru sine.
Lorraine întoarse capul spre perete și Matthew ieși din cameră în vârful picioarelor.
Tânăra dormi în cea mai mare parte a zilei. Nu putea să mănânce absolut nimic. Seara, toată lumea se strânse în camera în care se aflau cadourile.
Mama ei îi oferi o fustă, iar James, un pulover asortat. Cadoul lui Matthew erau două șiruri de perle.
- Mama ta mi-a dat ideea: se săturase să ți le tot împrumute pe ale ei.
- Vai, ce minciună! protestă mama ei.
Beryl lipsi câteva clipe și se întoarse cu încă un pachet.
- Am găsit asta în camera lui Alan. Citește ce a scris: „Din partea grădinarului, pentru floarea care refuză să crească în grădina mea”. Crezi că e pentru tine?
- Probabil că da, spuse Lorraine, fără a oferi alte explicații.
Desfăcu apoi pachetul și descoperi un disc. „Simfonia Lumii Noi”. Lorraine nu mai încercă atunci să-și ascundă lacrimile.
- N-am pick-up!
- Îți va cumpăra unul de Crăciunul viitor! o asigură Matthew.
Toată lumea izbucni în râs.
În curând, Lorraine se simți din nou somnoroasă. Era atât de epuizată încât nu putea face nimic; simțea doar nevoia să doarmă. Nici măcar nu avea curajul să răsfoiască revistele pe care mama ei le pusese pe noptieră.
Soneria telefonului o trezi.
- Alo, Alan? spuse Beryl. Ai petrecut un Crăciun fericit? Da, mulțumesc... O, foarte liniștit, deoarece Lorraine este în pat... Probabili răcită. A, Alan, cadoul de la tine i-a plăcut la nebunie! Poftim? Și ție ți-a plăcut cadoul de la ea? Dacă are de gând să-ți ofere unul! Te asigur, Alan... Vii după el? Îi voi spune, și acest lucru o va bucura. Mama ta e lângă tine? Bună, Nancy! Ce mai faci?
Conversația continuă, dar Lorraine nu mai asculta. Alan telefonase. Un sânge nou îi curgea prin vene și inima ei începu să bată mai puternic.
Beryl veni în camera ei.
- Mâine seară vin Nancy cu Alan!
Lorraine căscă ochii.
- Dar Alan trebuia să vină...
- Da, dar se întoarce devreme. Și vine cu mama lui, care va rămâne la noi câteva zile. Îi vom pregăti camera lui Alan, iar el va putea dormi pe canapeaua din salon. Știi, îi pare rău că ești răcită! Speră că n-ai răcit în seara în care v-ați plimbat împreună...
A doua zi, Lorraine se simțea deja mai bine. Matthew remarcă imediat acest lucru.
- Telefonul de aseară a fost cel mai bun medicament! ghici el.
Când Lorraine o auzi pe Nancy Darby urcând scara împreună cu fiul ei, inima începu să-i bată cu violență.
Nancy intră prima în camera bolnavei. Era o femeie cu părul grizonat și chip prietenos. Zâmbetul ei era la fel ca al lui Alan, dar lipsit de cinism.
- Doamne, ce mare te-ai făcut! exclamă ea, îmbrățișând-o. Beryl, de când n-am mai văzut-o pe fata ta? De cel puțin 10 ani.... Veniseși cu ea să petreci un sfârșit de săptămână, îți amintești?
- Alan era și el acolo? întrebă Lorraine.
- Nu. Pe Alan nu-l văzuseși decât când era bebeluș...
- Deci ne cunoaștem? se miră Alan.
- Dacă se poate spune așa... zise mama lui râzând. Tu aveai 12 ani, iar Lorraine numai 2. Ea voia neapărat să stea la tine în brațe, dar tu refuzai!
Alan izbucni în râs.
- Da, îmi amintesc foarte bine! exclamă Beryl. Lorraine încerca să urce pe genunchii lui Alan. El citea liniștit și insistența fiicei mele îl enerva. Până la urmă a pus cartea jos și i-a tras o palmă la funduleț Lorraine, apoi și-a continuat lectura.
Alan își frecă mâinile, cu un aer mulțumit.
- Știam deja cum trebuie tratate femeile!
Lorraine roși.
- Alan, de ce te-ai întors așa de repede?
Nancy răspunse în locul lui:
- Dorea neapărat să vadă o fată... Nu cunosc numele acestei fete la care el pare să țină atât de mult. E adevărat că am început să pierd șirul cuceririlor fiului meu: are atâta succes!
- A, probabil e vorba de Margot, explică Beryl. Tot timpul îl sună și îl vizitează fata asta... Dacă ai vedea-o, ai rămâne impresionată: e foarte drăguță și elegantă!
Alan nu comentă nimic și Beryl începu să râdă.
- Nu vrea să ne spună nimic! glumi ea.
Puțin mai târziu, cele două prietene se retraseră că sa vorbească liniștite. Alan rămase singur lângă Lorraine.
- Bună, spuse el, ca și cum abia ar fi intrat pe ușă.
- Alan, îți mulțumesc pentru disc, spuse ea întinzându-i mâna. Dar nu am la ce să-l ascult...
El o luă de mână și zâmbi.
- Vei fi nevoită să-l asculți la mine în cameră. Și cine știe ce se va întâmpla... Poate îți voi da o bătaie, așa cum am făcut când aveai 2 ani...
- Fii atent, n-aș vrea să iei și tu gripă, șopti deodată Lorraine.
- Cred că ai răcit în seara când am fost pe deal. Ți-am stricat Crăciunul!
Lorraine îi întinse pachetul pe care-l ascunsese sub pernă.
- Asta e pentru tine!
El desfăcu ambalajul și tânăra se scuză:
- Nu e prea original, dar...
Alan puse cravata pe cămașă.
- E minunată! spuse el cu sinceritate. Îmi place foarte mult. O voi purta până se va face praf. Ceea ce se pare că nu se va întâmpla prea repede, având în vedere calitatea mătăsii. Cred că ai cheltuit o avere... Dă-mi voie să-ți mulțumesc așa cum se cuvine!
Se aplecă și o sărută îndelung.
- Ți-a fost dor de mine? întrebă el încet.
- Da.
Alan o sărută din nou. Lorraine îi răspunse, fără a încerca să ascundă ce simțea pentru el. Tânărul se uită în sfârșit, în ochii ei.
- Am câștigat! triumfă el. Am câștigat bătălia. Te-am adus până la urmă în grădina mea. Ai devenit una din florile mele! Și știi ce fac cu florile din grădina mea? Aștept să înflorească bine, apoi le smulg ca pe niște buruieni și le arunc!
Lorraine înțelese că era prinsă în capcană, dar nu-l va lăsa să se bucure prea mult timp. Se forță să-și ascundă disperarea și strigă:
- Te înșeli! Ai uitat să-l pui la socoteală pe Matthew. Îl iubesc pe Matthew, care este un bărbat loial, cinstit și fidel...
Privirea lui Alan se înăspri.
- Fidel... așa cum eu nu sunt?
- Exact. Chiar tu mi-ai spus asta.
El o privi tăcut.
- Deci ești chiar atât de sigură de tine? Matthew este un bărbat fidel? întrebă el.
- Mă iubește.
- Dar tu îl iubești? Nu, draga mea. Știu pe cine iubești tu și știu că nu e Matthew!
- Vrea să se însoare cu mine.
În privirea lui Alan se citea dispreț.
- Ai fi în stare să te folosești de Matthew pentru a mă îndepărta pe mine! Nu-ți este rușine?
Zicând aceste cuvinte, el ieși din cameră.
Lorraine își ascunde fața în pernă. Obrajii o ardeau. Alan își bătea joc de ea: așteptase să fie sigur de dragostea ei, pentru ca apoi să o poată respinge.
Matthew veni puțin mai târziu în vizită.
- Lorraine ce-ai pățit?
O luă în brațe și ea începu să plângă în hohote, fără să se poată controla. Matthew o mângâie pe păr, încercând s-o liniștească.
Ușa se deschise și intră Alan.
- Lorraine, ți-am adus câteva ziare pentru...
Tânăra se agăță de Matthew. Alan se întoarse și după câteva clipe se auzi o ușă trântită.
- De ce plângi? o întrebă Matthew.
Ea îi povesti și el clătină din cap.
- Îl iei prea mult în serios. El nu crede mai nimic din ce spune! Nu uita că e ziarist....
- Sunt sigură că spunea adevărul!
- Atunci ai face mai bine să-l dai uitării...
Lorraine zâmbi slab.
- Poate că ai dreptate... Voi încerca!
Pe 31 decembrie, Alan plecă pe la ora 10 seara: avea o întâlnire importantă și nu putea să spună la ce oră se întoarce.
- Poate mâine dimineață? întrebă Matthew cu răutate.
- Poate chiar mai târziu... răspunse Alan, fără să-și dezlipească privirea de pe Lorraine. Nu depinde numai de mine!
Lorraine se sprijini de Matthew, care stătea pe brațul fotoliului în care era așezată. Prezența acestuia era un mare ajutor moral pentru ea.
Când răsunară cele 12 bătăi de la miezul nopții, ei ciocniră paharele de șampanie, urându-și un An Nou bun. Nu după mult timp, Lorraine se duse la culcare și nu-l auzi pe Alan când se întoarse. Totuși, a doua zi dimineață, se întâlni cu el pe hol. Era îmbrăcat cu un halat și părea că se trezise cu fața la cearșaf.
- Ei bine, până la urmă m-am întors mai devreme decât prevăzusem! Ești dezamăgită? întrebă el.
- Dezamăgită? Eu? De ce aș fi? Îl am pe Matthew și sunt foarte fericită. Tu ar trebui să fii dezamăgit, văzând că nu ești seducătorul irezistibil care îți imaginai că ești.
Când mama lui Alan plecă, ea o sărută pe Lorraine cu căldură.
- Să vii să mă vizitezi, draga mea! Contezi pe tine! Să nu mai lași să treacă 10 ani! Alan te va putea aduce la mine.
- Voi lua trenul, nu vreau să-l deranjez pe Alan.
- Va fi încântat să te aducă, o asigură Nancy.
- Eu nu sunt chiar atât de sigură, murmură tânăra.
- S-ar putea ca la vară să am mai puțină libertate, spuse Alan.
Mama lui îi aruncă o privire îngrijorată.
- Vrei să spui că ai de gând să te însori? Totuși, aș dori să-mi cunosc și eu viitoarea noră!
- Îți promit că ți-o voi prezenta înainte de căsătorie.
„Se va căsători deci cu Margot”, se gândi Lorraine cu disperare.
Începu cel de-al doilea trimestru școlar. Lorraine își continu cursurile despre ziare și presă.
Domnișoara Grimson îi reproșă din nou faptul că lua astfel de inițiative.
- Greșiți, domnișoară Ferrers! De ce abordați un subiect care nu figurează în programă? Faceți elevele să piardă timp prețios!
Ann nu pierduse niciun cuvânt.
- Ai grijă, Lorraine. Riști să ajungi ca ea mai târziu... Uite, ai început din nou să-ți prinzi părul!
Lorraine aruncă o privire spre domnișoara Gimson. Bătrâna domnișoară stătea în celălalt capăt al cancelariei. Părul ei argintiu era strâns în coc. Avea o privire dură și pielea ei uscată nu cunoscuse niciodată binefacerile unei creme. Era imaginea perfectă a rigidității și intoleranței.
- Nu voi ajunge niciodată așa! spuse tânăra.
- Ai grijă totuși! repetă Ann.
După câteva zile, Lorraine se pomeni chemată de directoare.
- E clar că Grimson te-a denunțat! spuse Ann. Ea îi spune totul directoarei... Pregătește-ți răspunsurile, nu te pleca în fața acestui dragon bătrân!
„Dragon bătrân”... aceste cuvinte nu erau suficiente pentru descrierea directoarei, se gândi Lorraine, în timp ce se așeza în fața domnișoarei Mallaby.
- Deci, domnișoară Ferrers! exclamă aceasta pe un ton acid. Se pare că îți iei anumite libertăți în legătură cu programa.
- Urmez programa cu rigurozitate, domnișoară Mallaby! protestă Lorraine. Am adăugat însă câteva elemente pentru a-mi face elevele să înțeleagă mai bine engleza zilelor noastre... Am ales să le pun să studieze presa zilnică...
- Și de unde iei informațiile asupra acestui subiect?
- Cu... cunosc un ziarist care...
- Un ziarist? îi tăie vorba domnișoara Mallaby, îngrozită. A, ar fi trebui să-mi închipui.
O privi pe Lorraine cu repulsie. S-ar fi spus că aceasta tocmai mărturisise că stătuse de vorbă cu un criminal.
- Domnișoară Ferrers, te somez să renunți la acest subiect! Inconștiența dumitale îi șochează enorm pe colegi. În plus, elevele noastre vor cunoaște în curând tentațiile lumii și rolul nostru este de a le proteja cât mai mult!
Discuția o demoralizase pe Lorraine. Când se întoarse acasă, se simțea foarte tristă și epuizată. Ar fi vrut să-i ceară un sfat lui Alan, dar, de câteva zile, practic nu-și mai vorbeau.
Își agăță paltonul în cuierul de la intrare. La ziarist era cineva în vizită: îi auzea vorbind... Pesemne că era una din florile lui...
Ridică din umeri cu amărăciune, apoi se încordă deodată. Tocmai recunoscuse vocea lui Margot, urmată de râsul lui Matthew.
Își aminti atunci cuvintele lui Alan: „Deci ești chiar atât de sigură de tine? Matthew este un bărbat fidel?” spusese el.
Și, așa cum îl îndepărtase pe Hugh de ea, își pusese în cap să-l îndepărteze și pe Matthew.
Se înfurie puternic, dar furia ei nu dură decât vreo câteva secunde și se simți din nou descurajată. Intră în salon și se prăbuși pe un fotoliu.
James se afla acolo. El se opri o clipă din cititul ziarului și o salută. Apoi se lăsă din nou tăcerea, tulburată doar de fâșâitul paginilor întoarse de James. Lorraine privea focul fără să-l vadă.
- Ar trebui să înveți să ascunzi durerile provocate de iubire, spuse deodată James cu blândețe.
Ea ridică privirea, surprinsă.
- Deci nu este Matthew, așa cum speram eu cu mama ta?
James spusese asta mai mult ca o afirmație decât ca o întrebare. Lorraine se mulțumi să dea din cap. Privirea ei o întâlni pe cea a viitorului ei tată vitreg și ghici că putea să-și deschidă sufletul în fața lui.
- Am probleme la școală... începu ea.
Îi povesti în detaliu tot ce se petrecuse. Această mărturisire o făcu să se simtă mai bine și când termină de vorbit, oftă ușurată.
- Presupun că aici e și influența lui Alan, murmură James. Ți-a modificat punctul de vedere...
- De ce punctul de vedere nu trebuie modificat? întrebă Lorraine, gata de apărare.
- Acum ești singură, lipsită de sprijinul lui Alan. Mai ai putere să-ți susții ideile?
Lorraine ezită o clipă.
- Da, afirmă ea în cele din urmă.
- Perfect. Atunci, trebuie să continui. Îți urez noroc...
- Chiar am nevoie de așa ceva!
- Hai, fii mai optimistă! O să vezi că totul va fi bine!
- Ești ca mama. Tot timpul vezi partea bună a lucrurilor!
- Acesta e unul din motivele pentru care o apreciez atât de mult pe mama ta.
Lorraine se gândi că în curând mama ei se va căsători cu acest bărbat și atunci ea va fi mai singură ca niciodată.
Beryl li se alătură puțin mai târziu. De la primul etaj ajungeau până la ei frânturi dintr-o conversație animată și râsete.
Matthew coborî apoi și o sărută pe Lorraine pe obraz, nu pe buze, așa cum făcea de obicei. Tânăra își aminti de sărutările lipsite de viață ale lui Hugh și lăsă cu tristețe capul în jos.
„Oare viața nu este decât o succesiune de repetiții?” se întrebă ea.
- Te-ai distrat bine sus? întrebă ea.
- Alan mi-a făcut cunoștință cu Margot. Ce fată formidabilă! O cunoști?
- Da, spuse ea foarte încet.
- Atunci hai cu noi! Sunt sigur că Alan nu se va supăra.
- Nu, mulțumesc! N-am chef s-o văd pe Margot încercându-și antenele asupra ta.
Matthew se ridică, având o privire mai dură. O bătu ușor pe umăr, apoi, fără să mai spună ceva, se duse în camera lui Alan.
Ca și Hugh, era vrăjit de Margot. Lorraine se întristă din nou, deoarece ea nu știa cum să rețină un bărbat. Avea deci atât de puține de oferit?
- L-ai pierdut pe Matthew, Lorrie, spuse James cu blândețe. Date fiind însă împrejurările, nu pot să-l învinuiesc pe fiul meu că s-a întors spre alta..
- Nici eu nu-l învinuiesc, spuse Lorraine strângând din buze. Totul este din vina mea! Eu l-am lăsat să plece. Eu îi las pe toți să plece.
Mama ei schimbă o privire complice cu James și durerea Lorrainei deveni și mai puternică. Se simțea exclusă din înțelegerea lor și singurătatea o apăsa și mai tare.
CAPITOLUL 10
Lorraine nu mai dădea nicio atenție felului în care se îmbrăca și trecuseră mai multe zile de când nu se mai atinsese de trusa de farduri.
Privirea ei se oprea adesea asupra chipului ingrat al domnișoarei Grimson. „Ai grijă, riști să ajungi ca ea!” îi spusese Ann. Acum însă, acestă perspectivă nu o mai îngrijora.
Între ea și Alan se ridicase o barieră. Era hotărâtă să nu-l mai lase niciodată pe ziarist să treacă de această barieră. La drept vorbind, nici el nu mai încerca nimic și de-abia dacă o saluta când se întâlneau din întâmplare.
La școală, toată lumea era în febra pregătirilor pentru serbarea anuală. În acea zi, părinților li se va da voie să intre în clase și deci nu se mai punea problema învățării.
În ciuda avertismentelor directoare, Lorraine nu abandonase cursurile consacrate presei. Avea de gând să organizeze o expoziție cu acest subiect, chiar cu ocazia serbării.
- Credeam că domnișoara directoare v-a ordonat să renunțați la chestia asta ridicolă! remarcă într-o zi domnișoara Grimson.
- Nu vă faceți griji, îi răspunse Lorraine. După serbare mă voi conforma strict programei.
În orice caz, fără sprijinul lui Alan, nu avea curajul să ducă la bun sfârșit o asemenea sarcină.
Într-o seară de februarie, Lorraine se întâlni cu Alan pe hol. Ziaristul părea obosit.
- Vrei te rog să-mi împrumuți și mie discul pe care ți l-am făcut cadou? o întrebă el. Aș dori să-l ascult.
- Desigur...
Câteva clipe mai târziu, ea îi dădea discul.
- Lorraine, nu vrei să-l asculți cu mine? Cred că ți-ar face plăcere.
Ea era cât pe-aci să-l refuze, dar nu avu curajul. Discul era cadou și politețea cerea să pară că aprecia acest cadou.
Se așeză în fotoliul pe care i-l arătase Alan și se lăsă purtată de muzică, stând cu ochii închiși. Discul te termină și ea deschise ochii.
Alan o privea. În ochii lui se citea atâta compasiune încât Lorraine îi venea să plângă.
„Îi este milă de mine”, se gândi ea și se ridică, având intenția să plece, deoarece atitudinea lui o făcea să se simtă rău.
- Mai stai, Lorraine... Vreau să-ți spun că-mi pare rău pentru ce se petrece între Matthew și Margot.
Făcu o pauză, apoi spuse cu efort:
- Știi, dacă iubești pe cineva, nu trebuie neapărat ca această iubire să fie reciprocă...
Părea că vorbește atât pentru el ca și pentru ea. Se gândea oare la Margot?
- De Crăciun, te-am văzut în brațele lui Matthew. Abia atunci am înțeles că îl iubești.
„Pe tine te iubesc, nu pe Matthew” îi venea Lorraine să strige. „Și știu că tu nu mă vei iubi niciodată!”
Alan începu să se joace cu un briceag cu lamă strălucitoare.
- Dacă pot să fac ceva... începu el.
Briceagul îi alunecă din mână și el scoase o înjurătură; se tăiase adânc la un deget. Lorraine alergă spre el, scoțând un țipăt înăbușit. Cu cealaltă mână, Alan luă o batistă și o apăsă pe rană, pentru a opri sângerarea.
- Hai repede în baie să speli rana! exclamă Lorraine. Riști să te infectezi!
Pe chipul ei se citea îngrijorarea. Alan se așeză pe un scaun și izbucni în râs.
- Nu ești atât de indiferentă pe cât vrei să mă faci să cred! triumfă el. Am reușit să te fac să reacționezi! Ei bine, pot să spun că n-a fost prea ușor.
Lorraine se înfurie.
- Te-ai rănit dinadins? A, ce inteligent.
- Nu vorbi prostii. Nimeni nu poate avea intenția să se rănească!
O luă apoi de mână și o trase pe genunchii lui.
- Vino să mă consolezi! Nu cred mai mult. În fond, tu ești femeie, eu sunt bărbat și am nevoie de puțină tandrețe feminină. Tocmai m-am tăiat, pe Margot am pierdut-o, tu l-ai pierdut pe Matthew... Hai să ne consolăm reciproc!
Lorraine nu avu curajul să spună nu. Alan se întorcea iar spre ea deoarece Margot nu era acolo, dar nu se simțea ofensată. De ce să refuze acele câteva firmituri de fericire cu care se putea sătura?
- Ți-ai pus cravata de la mine, remarcă ea. O porți adesea.
Alan îi depuse în palmă un sărut ușor și ea roși de plăcere.
- Ai observat deci? Da, practic o port în fiecare zi; nu am alta de o asemenea calitate!
Această explicație o dezamăgi profund pe Lorraine.
- Cum mai merg lucrurile la școală? întrebă ziaristul.
Ea îi povesti neînțelegerile cu directoarea.
- Voi renunța după serbarea școlară, spuse ea în cele din urmă.
- Serbarea va avea loc săptămâna viitoare?
El puse mâna pe o agendă și notă cu grijă data spusă de Lorraine.
- Voi trimite un ziarist să facă un mic reportaj.
- Nu cred că acest lucru va fi pe placul domnișoarei Mallaby: nu-i suferă pe ziariști!
- Nu-ți face griji, voi trimite o persoană foarte abilă, care va ști cum să o convingă pe teribila directoare! spuse el, ridicându-se. Ar trebui totuși să pansez această rană mortală!
Lorraine îl însoți la baie și îl pansă.
- Voi purta recunoștință eternă acestui briceag, spuse Alan. Te-a făcut să revii la viață. O, te rog, dă-mi voie să aduc aparatul de fotografiat: vreau să imortalizez zâmbetul tău, înainte să dispară pentru totdeauna.
Lorraine izbucni în râs. Avea impresia că în sfârșit greutatea care-i apăsase pe umeri dispăruse.
În ziua serbării, vizitatorii era primiți în școală începând cu ora 14.
Clasa Lorrainei prezenta o expoziție referitoare la presa cotidiană: acesta era rezultatul întregii serii de cursuri consacrate ziarelor.
Lorraine tocmai arunca o ultimă privire pre expoziție, când lângă ea apăru un tânăr foarte sigur pe el.
- Domnișoara Ferrers? Sunt trimis al ziarului Walkley...
- A, v-a trimis domnul Darby?
- Exact. Îmi dați voie să arunc o privire asupra expoziției și să iau câteva notițe?
- Desigur... dar ați vorbit cu directoarea școlii? N-aș vrea ca această clasă, care este a mea, să fie favorizată față de altele.
- Nu vă faceți griji, totul este în ordine. Am adus și un fotograf. Vă deranjează dacă facem câteva poze?
- Atâta timp cât domnișoara Mallaby este de acord...
În clipa aceea sosi și fotograful, și Lorraine îl recunoscu imediat: era bărbatul care venise la masa lor, în seara când cinase cu Alan la restaurant.
Acesta făcu vreo câteva fotografii, apoi îi ceru Lorrainei să se așeze în fața tablei, cu o cretă în mână.
- Stați ca și cum tocmai ați preda un curs, preciză el.
Ideea nu-i plăcu tinerei, dar, dat fiind faptul că însăși domnișoara Mallaby dăduse reporterilor autorizația de a intra în școală, nu le va face tocmai ea probleme.
La sfârșitul după-amiezii, După plecarea vizitatorilor, Lorraine se duse la prietena ei Ann, și-i spuse de vizita celor 2 trimiși de Alan. Ann păru surprinsă.
- Deci serbarea merită să fie pomenită în ziarul lui? se miră ea.
- Mi-a vorbit acum câteva zile despre asta.
- Zici că a fost și un fotograf? Sper că avea autorizație din partea directoarei!
- Tocmai asta e, că avea! răspunse Lorraine. Asta m-a mirat și pe mine, deoarece știu că domnișoara Mallaby nu putea să suporte ziariștii!
A doua zi, Lorraine, ajutată de elevele sale, făcu să dispară și ultimele rămășițe ale expoziției de pe pereții clasei.
Tocmai trecea pe un culoar când o zări pe domnișoara Grimson în pragul cancelariei. Bătrâna avea brațele încrucișate și părea furioasă și, în același timp, teribil de șocată.
- Domnișoară Ferrers! Directoarea dorește să vă vadă imediat!
Ann se apropie de prietena sa.
- Curaj! murmură ea. Dar între noi fie vorba, ai căutat-o cu lumânarea!
- Ce anume?
- Totuși, mă miră asta, venind din partea lui Alan... spuse Ann, încruntând sprâncenele.
După ce bătu la ușa biroului directoral, Lorraine intră și se pomeni imediat prinsă în mijlocul unui uragan.
- E dezgustător! urlă domnișoara Mallaby, înainte chiar ca ea să închidă ușa. Dezgustător! E o insultă la dresa demnei noastre instituții! O, ce rușine! Nu meriți să mai faci parte din corpul profesoral!
Lorraine profită de momentul în care directoarea trăgea aer în piept și o întrebă de ce era atât de furioasă.
- Cum... nu știi?
- Sigur că nu știu!
Domnișoara Mallaby luă din sertar un ziar, cu vârful degetelor, ca și cum s-ar fi temut să nu se ardă. Lorraine observă că era ediția de seară a ziarului Walkley, ziarul lui Alan.
- Chiar... chiar în mijlocul primei pagini! acuză directoarea, arătând cu degetul spre 2 fotografii.
Lorraine se aplecă și-și înăbuși o exclamație: nu putea să-și creadă ochilor.
Una din fotografii o reprezenta pe ea, în fața tablei, cu o cretă în mână, iar cealaltă... nu, era imposibil! Cealaltă era tot o fotografie de-a ei, de data aceasta în costum de baie! Era întinsă la soare, pe iarba din grădină...
„Cea mai seducătoare profesoară din oraș”, scria sub fotografie.
Lorraine simți că nu mai putea sta în picioare, în timp ce din obraji îi dispăruse tot sângele.
Își amintea în detaliu acea frumoasă după-amiază de septembrie.. Se lungise pe iarbă îmbrăcată doar cu costumul de baie roșu. Crezuse că e singură acasă, apoi i se păruse că auzise o ușă. Acum înțelegea că nu fusese o ușă, ci zgomotul unui aparat de fotografiat!
Luptând împotriva lacrimilor, se forță să citească articolul de sub fotografii. Ziaristul o descria ca pe o misionară plină de zel, care încerca să acopere gaura care exista între învățământul tradițional, aproape fosilizat și limbajul folosit în mod curent în presă.
Lorraine înțelegea fără greutate indignarea directoarei, care părea acum să se bucure de confuzia ei.
Aceasta luă ziarul, cu un gest plin de dezgust și îl aruncă la coșul de gunoi.
- Domnișoară Ferrers, cum ai putea avea pretenția să predai în respectabila noastră școală, după un asemenea scandal?
- Habar n-am avut că se va face această fotografie! spuse tânăra. Reporterii m-au asigurat că aveau autorizația dumneavoastră...
- Iar dumneata i-ai crezut! ripostă directoarea, cu un zâmbet disprețuitor pe buze. În orice caz, dragă domnișoară Ferrers, nu vei reuși să mă convingi că ești nevinovată! Oare șocanta fotografie care te prezintă aproape goală a fost făcută fără știrea dumitale? Greu de crezut așa ceva...
Sarcasmul ei o lăsă indiferentă pe Lorraine. Pentru ea, nu conta decât un lucru: Alan o trădase cu cruzime.
- Domnișoară Ferrers, continuă directoarea, te sfătuiesc să-ți cauți post în altă parte. Nu poți continua să predai aici, deoarece părinții elevilor nu ar aprecia faptul ca fetele să fie încredințate unei profesoare atât de... imorale. În plus, am constatat că, în ciuda interdicției mele, ai continuai să predai cursuri care nu au nimic de-a face cu programa. Nu ai nicio scuză!
Cu o mișcare a mâinii, o dădu afară pe tânără.
Trădarea lui Alan o durea cel mai rău.
Ann îi arătă multă simpatie și înțelegere, dar Hugh se mulțumi să-i arunce un zâmbet politicos.
- Văd că știi să-ți faci publicitate! Cum ai putut accepta să te dai în spectacol în halul ăsta?
Puțin mai târziu, când Lorraine se întoarse acasă, o găsi pe mama sa citind faimosul ziar.
- Fotografiile astea sunt foarte reușite! spuse Beryl, orgolioasă. Sunt mândră de tine, draga mea!
Lorraine ridică din umeri.
- Știi ce mi-au făcut fotografiile astea? M-au dat afară din școală! spuse ea, strângând pumnii. E acasă chiriașul tău? Presupun că nu se prea mai arată la față, după ceea ce a făcut.
- Nu-l condamna înainte de a ști...
- Hai, mamă, e clar că el este în spatele acestor lucruri!
- Alan nu poate face rău nici unei muște!
- Dar e ziarist și meseria lui trece înainte de orice. Nu-i pasă de consecințele pe care le pot avea articolele sale... Nu are pic de simț moral, de cinste, de...
- Lorraine, nu vorbi despre el pe tonul ăsta! E fiul lui Nancy!
Adăugă apoi, cu mai multă blândețe:
- Te rog, draga mea, nu mai fi așa! Știi, nici nu-mi plăcea să te văd predând într-o școală atât de austeră: mi-era teamă să nu devii la fel de rigidă și de severă ca unele colege de-ale tale...
Lorraine scutură din cap enervată și se îndreptă spre ușă.
- Mă duc să mă plimb puțin; trebuie să mă obosesc fizic.
- Lorraine, e ora ceaiului și James va veni în curând.
- Nu sunt în stare să înghit nimic!
- Și cred că o să înceapă ploaia...
- Nu-mi pasă!
Înainte de a ieși pe ușă, Lorraine mai spuse:
- Dacă-l vezi pe chiriașul tău, spune-i ce cred despre el!
După mai puțin de o jumătate de oră, tânăra ajungea în vârful dealului său. Mersese atât de repede încât abia mai putea să respire.
Pe dealul acesta, de obicei își găsea liniștea, calmul și o soluție la problemele pe care le avea. În seara aceea însă, nu se întâmpla nimic din toate acestea. Rămânea în continuare nervoasă și pradă unei adânci disperări.
Își înconjură genunchii cu mâinile și închise ochii. Ce trebuia să facă? Ce se va întâmpla cu ea? Trebuia să-și părăsească postul, dar și casa, deoarece nu mai putea suporta să trăiască în continuare sub același acoperiș cu acel bărbat lipsit de onoare.
Era aproape noapte și ploaia devenise abundentă.
Lorraine auzi deodată zgomot de pași, pași pe care-i recunoscu cu ușurință... și care se îndreptau spre ea.
CAPITOLUL 11
O siluetă înaltă se aplecă asupra ei.
- Știam că te voi găsi aici...
Lorraine se încordă, fiind teribil de furioasă.
- De ce nu mă lași în pace?
El nu se clinti.
- N-ai de gând să pleci? N-ai de gând să mă lași în pace? Nu mi-ai făcut destul rău? A, da, te-ai distrat grozav! Ei bine, acum pleacă!
- Ascultă-mă, Lorraine... Vreau să-ți explic...
Ea îl întrerupse:
- Chiar vrei să te ascult? Oare ce minciuni ai de gând să-mi mai spui? Vrei să afli mai multe despre mine, pentru a avea cu ce să-ți umpli coloanele ziarului?
- Ai terminat? întrebă el cu blândețe.
- Nu!
- Atunci voi aștepta. Continuă...
Alan se așeză lângă ea, pe pământul umed. Lorraine se ghemui.
- Da, voi continua! Și-ți voi spune un secret, un secret care te va face să fii și mai triumfător. Ai reușit să-mi distrugi viața din ziua în care ne-ai călcat pragul casei! Înainte, eram singură, dar reușeam să suport acea singurătate. Acum nu mai am acest curaj. M-ai făcut să văd lucrurile în altă lumină și anumite lucruri care mi se păreau acceptabile înainte, acum nu mi se mai par... Ai reușit să îndepărtezi de mine și puținii prieteni pe care-i aveam. Mai întâi pe Hugh, apoi pe Matthew... Ai încercat chiar s-o îndepărtezi și pe Ann.
- Spune-mi, te rog, ce însemna Matthew pentru tine?
Lorraine rămase tăcută.
- Îl iubeai? insistă el.
Ea nu răspunse. Atunci, Alan o obligă să se întoarcă spre el.
- Îl iubeai?
Lorraine se retrase și începu să vorbească, neținând cont de întrebarea lui.
- Mi-ai demonstrat cât de fragile erau ideile în care credeam. Ai încercat să mă faci să adopt un alt punct de vedere... și acum, nici nu mai știu pe ce lume trăiesc!
Se forță să-și înghită lacrimile și continuă:
- Directoarea școlii m-a dat afară. Și de asta ești răspunzător... Fotografiile acelea, pe prima pagină a ziarului tău...
- Te înșeli, Lorraine, eu nu am niciun amestec. Am încercat să opresc lucrurile, dar era prea târziu! Rotativele mergeau și era imposibil să modific prima pagină a acelei ediții.
- Chiar vrei să te cred? Și fotografia în care sunt în costum de baie? Cine ar fi putut s-o facă, dacă nu tu?
- Asta recunosc. Eu am făcut acea fotografie... O țineam în portofel...
- De ce?
- De ce ține un bărbat în portofel fotografia unei femei?
- Probabil alături de încă o duzină ale altor femei... Le arătai confraților tăi, lăudându-te cu cuceririle tale? Cum numești tu aceste cuceriri? „Florile” tale. Și eu sunt una dintre ele... Nu mi-ai spus tu așa în ziua de Crăciun?
Alan scoase portofelul și i-l aruncă pe genunchi.
- Deschide-l! Așa vei putea număra fotografiile fetelor care se află acolo!
Era ridică privirea.
- Îmi dai voie să-ți umblu în portofel?
- Da. Am încredere în tine!
- Știu de ce vrei să mă uit în el: ai scos dinainte toate fotografiile compromițătoare!
Alan luă enervat portofelul și-l băgă în buzunar, apoi se ridică brusc. Lorraine nu-l văzuse niciodată atât de furios.
- Chiar că ești o viperă! Ești la fel ca toate colegele tale! Atât fizic, cât și mental, ești la fel de îngustă ca ele. Te-am ascultat cu răbdare, iar acum refuzi explicațiile pe care ți le-aș putea oferi. Habar n-ai ce s-a întâmplat în realitate, dar nici nu vrei să afli! Vrei să rămâi singură? Ei bine, dorința ți se va împlini!
Spunând aceste cuvinte, îi întoarse spatele și după câteva clipe, dispăru în întuneric. În liniștea care se lăsase, bătăile inimii Lorrainei păreau să răsune ca o tobă.
Îl iubea pe acest bărbat. Îl iubea așa cum nu va putea iubi niciodată un alt bărbat! Se ridică în grabă. Avea hainele ude, dar nu-i păsa. Trebuia să-l ajungă din urmă pe Alan... O forță nevăzută o împingea spre el... înainte să fie prea târziu!
Coborî dealul cu toată viteza și zări în sfârșit silueta înaltă a ziaristului.
- Alan! strigă ea.
Tânărul se opri, dar nu veni spre ea.
- Da, spuse el cu duritate.
- Alan, nu pleca, șopti ea. Te rog, nu pleca!
- De ce? Dă-mi măcar un motiv... Vrei să rămân, după ce mi-ai tot spus să plec?
- Alan... Of, Alan...
El stătea în fața ei, cu mâinile în buzunare.
- Alan, reluă ea. Alan, eu...
Nu putu să spună mai mult. Plânsul o sufoca. Alan o apucă de umeri și o scutură.
- Spune-o! îi ordonă el. Spune-o!
O privea intens. Ea se auzi mărturisind, fără să coboare privirea:
- Te iubesc.
- O, Doamne! oftă el. Mă întrebam dacă vei reuși s-o spui vreodată....
O îmbrățișă și o sărută cu pasiune. Ploaia continua să cadă, dar ei nu o luau în seamă, stând unul în brațele celuilalt.
- Iubirea mea... Of, iubirea mea... Lorraine a mea... Ne vom căsători... Vei deveni soția mea...
Îi șopti apoi la ureche:
- Spune-mi ce mi-ai spus atunci pe deal... Când te vei căsători...
- Voi fi fidelă soțului meu... Toată viața!
El o sărută din nou. Pierduseră complet noțiunea timpului. Mult mai târziu, Lorraine îi luă mâna și se uită la ceas.
- Ai dreptate, draga mea. Trebuie să mergem acasă. Vreau să fiu lângă tine!
- În cursul ultimei jumătăți de oră n-am stat prea departe unul de altul! remarcă Lorraine, râzând ușor.
Alan o luă de mână și alergară până la mașina lui.
- Grăbește-te să te usuci și să te schimbi, iubito! îi ordonă el. Mă duc să fac niște cafea. Vrei ceva de mâncare?
- Da, mor de foame! Nici măcar n-am băut ceaiul!
Pe hol, se sărutară din nou.
- Ești atât de bun! spuse Lorraine.
- Știi bine că nu e așa, răspunse el zâmbind. Ai răbdare și o să vezi!
Ajunsă în cameră, Lorraine își scoase hainele ude și le lăsă pe jos, lucru pe care nu-l făcea de obicei.
După ce-și uscă părul, trase pe ea niște pantaloni albaștri și un pulover alb, apoi se fardă ușor și se duse la parter, unde o aștepta Alan.
Ziaristul tocmai punea niște sendvișuri pe o farfurie.
- Mmm, spuse Lorraine. Ce bine miroase cafeaua!
Amândoi duseră apoi sendvișurile și cafeaua în camera lui. Tânărul începu imediat să pună cafeaua în cești.
- Iată-mă deja ajuns sclavul tău! exclamă el în glumă.
După ce terminară de mâncat, Alan îi întinse brațele și Lorraine alergă spre el, fără să ezite.
Rămaseră astfel îmbrățișați mult timp, în camera luminată doar de o lampă așezată lângă fereastră și de lumina roșiatică a radiatorului. Totul era cufundat în tăcere, neazindu-se decât zgomotul ploii.
- Iubirea mea, șopti Alan. Acum ești pregătită să mă asculți? Am atâtea lucruri să-ți explic!
- Alan... Fotografia aceea...
El o sărută.
- Da, eu am făcut-o. Erai atât de frumoasă... N-am putut rezista, pentru că eram deja îndrăgostit de tine! Nu mai da atâta din cap! Aveam mereu fotografia în portofel și o admiram foarte des...
Lorraine îl asculta și inima îi bătea puternic.
- Într-o zi, la redacție, fotografia a căzut în timp ce căutam un timbru. Unul dintre colegii mei a luat-o repede și ea a făcut turul redacției până să ajungă din nou la mine. A trebuit să le spun cine erai... În ziua în care ai venit după cheie, ei te cunoșteau deja...
Se întrerupse și începu să o mângâie pe păr.
- Cred că într-o zi au pus mâna pe fotografie și au făcut mai multe copii...
- Cum au putut pune mâna pe ea dacă nu o scoteai din portofel?
- Se întâmplă să mai las haina pe spătarul scaunului și să mă duc în alt birou. Pentru niște profesioniști care dispun de un laborator foto situat la câțiva pași de ei, reproducerea unei fotografii e un joc de copil! Am vrut să trimit ziarul la serbarea anuală de la școală. Mă gândeam să-i consacru câteva rânduri... Ei au montat însă această farsă care îmi era mai mult mie destinată decât ție, crede-mă! Când am avut în mână o probă a ziarului, tirajul definitiv era deja în curs de apariție și mi-a fost imposibil să opresc rotativele! Ce mai puteam face? Nu puteam împiedica apariția ziarului, deoarece acest lucru nu depinde numai de mine! Și când ai refuzat să-mi asculți explicațiile, pe deal, am crezut că totul se terminase între noi... până în clipa în care ai alergat spre mine.
- Și... și Margot?
- A, Margot... repetă el zâmbind. Mă așteptam la această întrebare. Mă crezi dacă-ți spun că sunt luni întregi de când încerc să scap de ea?
Lorraine se ridică.
- De aceea ai încercat să o arunci în brațele lui Hugh și apoi ale lui Matthew?
El zâmbi provocator.
- Te-a forțat într-o zi să rămâi în camera mea, alături de Margot. Speram atunci să o fac să înțeleagă că doream să fiu lângă tine, dar tu nu m-ai ajutat deloc. Ai făcut pe profesoara severă și apoi ai plecat.
- De unde voiai să știu?
- Nu îndrăzneam să-ți vorbesc deschis... Credeam că ești îndrăgostită de Matthew! Apoi am început să am îndoieli... Aveam dreptate?
Lorraine încuviință.
- Da. Țin mult la Matthew, dar nu-l iubesc.
El o întrerupse.
- De ce erai tot timpul gata de luptă dacă mă iubeai? Viperă mică ce ai fost... Știi că Matthew și Margot se iubesc?
Ea ridică din sprâncene, neputând să creadă.
- E adevărat! insistă el. Știi, Margot e o fată tare simpatică. Părerea mea e că singurul ei defect este că nu înțelege că între mine și ea nu putea să existe niciodată nimic.
Începură amândoi să râdă.
- Draga mea, va trebui să-ți cauți altă slujbă. Am aflat că în curând se va elibera un post de profesor de engleză la colegiul tehnic. Cine-l va ocupa oare? Tu sau eu? întrebă el în glumă. În fond, poate că ar fi de preferat să-ți las ție locul.
O sărută din nou.
- Mama ta se va căsători în curând cu James. Va trebui deci să ne căutăm un apartament....
Lorraine mai avea de pus o singură întrebare:
- Alan, din moment ce nu o iubești pe Margot, care este fata pentru care te-ai întors mai devreme de Crăciun?
- Prostuță mică, despre tine este vorba! Pentru cine altcineva m-aș fi putut întoarce?
O strânse apoi în brațe.
- Unde a dispărut respectabila profesoară care m-a primit atât de urât în ziua în care am venit aici? Îți mai amintești ziua aceea?
- Desigur! oftă Lorraine Ce impresie ți-ai făcut atunci despre mine?
- Știi, datorită meseriei mele, am obiceiul să nu mă opresc asupra aspectului exterior sau a evenimentelor. Caut mereu ceva mai adânc... Și în spatele expresiei tale lipsite de amabilitate, am ghicit-o imediat pe Lorraine cea adevărată.
Ochii ziaristului scânteiară.
- Și știi ce mi-am pus atunci? „Fata asta are nevoie de un bărbat!”
Lorraine tresări, indignată.
- Lasă-mă să termin ce am de spus! protestă el. De un bărbat, de mine! Iar acum, sunt al tău, fie că vrei sau nu.
În clipa aceea ușa de la intrare se deschise și Beryl strigă:
- Lorraine, m-am întors... Ești acasă, draga mea?
Lorraine se întinse leneș, oftând:
- Hai să mergem la mama...
Cei doi ieșiră din cameră,. Beryl ridică privirea și păru surprinsă văzându-i unul lângă altul.
- Mamă... începu Lorraine.
Alan o luă brusc în brațe.
- Hai să sărim peste explicații! hotărî el. Cred că asta o va face pe mama ta să înțeleagă totul, mai bine decât un discurs lung.
O sărută apoi îndelung. Beryl scoase o exclamație de fericire.
- O, dragii mei! Alan, mama ta știe?
- Nu încă...
- Îi voi da un telefon! hotărî Beryl.
- Mamă, e aproape miezul nopții! protestă Lorraine.
- Și ce dacă? N-aș fi ezitat s-o sun nici dacă era ora 3 dimineața!
Se îndreptă apoi repede spre telefon și formă numărul prietenei sale. În timp ce aștepta ca Nancy să răspundă, se întoarse spre cei doi tineri.
- Și eu care credeam că nu vă puteți suferi! Când a început totul?
- O, în urmă cu foarte mult timp! spuse Alan. A început... Numai o clipă, să fac socoteala... În urmă cu exact 24 de ani, când Lorraine avea 2 ani, iar eu 12...
- Nancy? spuse Beryl în telefon. Am să-ți dau o veste minunată: Lorri și Alan se vor căsători!
SFÂRȘIT
