Coborârea, Tim Johnston

 .........................................

3-6

 

              Primele picături de ploaie începură să răpăie pe platforma camionetei. O singură picătură îi explodă rece pe ceafă, apoi celelalte se abătură şuierând asupra drumului din spatele lui.

   Băiatul se pregăti ca pentru o lovitură şi dintr-odată ajunse asupra lui, găurindu-i capul, decupând camioneta cu un ciuruit violent şi înnegrind drumul pe măsură ce avansa.
   Se băgă în cabină, descheie catarama micului rucsac, iar între timp se uită prin luneta aburită din spate şi văzu o siluetă care venea spre el prin ploaie, singură şi la fel de cenuşie precum ploaia însăşi. Şterse geamul cu mâna şi se uită cum silueta avansează nonşalant, cu degetele mari băgate sub chingile rucsacului şi pete de ploaie pe umerii gecii.
   - Ce naiba! spuse băiatul.
   Coborî din maşină cu ciocanul mare Estwing, se puse iar în genunchi, aşeză levierul pe prezon, ţinându-l acolo cu mâna stângă, duse ciocanul în spate şi îl abătu drept peste bară, dar fără niciun alt rezultat în afară de un şoc violent, electric, în oasele mâinii stângi. Ridică ciocanul şi lovi iar, încă o dată şi încă o dată, apoi ridică privirea prin ploaia torenţială, spre faţa tânărului care venise prin spatele lui pe acostament şi se oprise acolo, cu cozorocul şepcii picurând, privindu-l pe băiat prin nişte lentile rotunde antireflexie. În clipa aceea, băiatului i se păru că tânărul e mai mare decât el cu câţiva ani buni; dar tânărul avu aceeaşi impresie despre băiatul care stătea în faţa lui, pe marginea drumului, cu ciocanul mare în mână.
   Fără să-şi scoată degetul mare de sub chinga rucsacului, tânărul deschise palma şi spuse hola, iar băiatul dădu din cap şi spuse şi el hola.
   - Cine a strâns prezoanele alea era pus pe treabă, spuse tânărul.
   - Şi Chevy mi-a dat doar cheia asta mică de jucărie.
   Tânărul pufni şi privi spre drumul din faţa lui, ca şi cum ar fi vrut să plece. Apoi examină levierul şi cauciucul şi spuse:
   - Mie mi se pare că e o problemă de pârghie.
   - Presupun că n-ai în rucsac o ţeavă de juma’ de metru, nu-i aşa?
   - Ai încercat să calci pe el?
   - A alunecat şi a zgâriat prezonul.
   - Mda, spuse tânărul, dând din cap şi examinând cauciucul. Am o idee, dacă ai terminat cu măciuca aia.
   Băiatul aşeză din nou levierul în poziţia indicată şi îl ţinu cu amândouă mâinile, în timp ce tânărul veni lângă el, se prinse de camionetă şi păşi pe bară cu un tenis ud, apoi cu celălalt, rămase o clipă aşa ca să-şi găsească echilibrul, apoi începu să salte uşor, astfel că băiatul simţea cum bara se îndoaie în mâinile lui; simţea în ea o calitate a oţelului care avea să reziste doar o vreme şi apoi avea să se rupă; era gata să-i spună tânărului să înceteze, când bara tremură în mâinile lui, prezonul scoase un ţipăt straniu, şi tânărul apăsă bara uniform până la asfalt şi se dădu jos.
   - Asta-i una, spuse el.
   - Asta-i una, repetă băiatul.
   Ploaia nu contenea, dar mai slabă în intensitate, şi micul levier rezistă, astfel că în curând băiatul strângea prezoanele pe roata de rezervă, în timp ce tânărul întorcea cauciucul dezumflat, înnegrindu-şi mâinile ude, până când se opri spunând „Uite-o“, iar băiatul întoarse privirea. O floare de cui de culoarea nichelului licărea în calea de rulare.
   - Am lucrat puţin în construcţii în Texas, spuse el. Dar asta a fost acum câteva săptămâni.
   - Uneori, aşa fac. Astupă gaura o vreme, după care n-o mai astupă. Unchiul meu Mickey e constructor şi l-am văzut chitit să concedieze un om pentru că lăsase un cui pe pământ.
   Tânărul frecă uşor floarea cuiului.
   - Ăsta are o margine turtită, spuse el. Ca un cui de ciocan pneumatic.
   Băiatul se gândi la asta, apoi se ridică în picioare, cu genunchiul trosnind, puse levierul şi cricul în spatele scaunului, în timp ce tânărul suia cauciucul în bena camionetei şi îşi ştergea mâinile una de alta.
   - Ne mai vedem, spuse el.
   Şi pornise deja pe autostradă, când băiatul se întoarse. Îl strigă, şi tânărul se întoarse şi se opri.
   - Merg în direcţia aia, dacă vrei să te iau.
   - Mersi, îmi place să merg pe jos.
   - Ei, aş vrea să-ţi întorc serviciul.
   - Nu de-asta am făcut-o.
   Băiatul îşi miji ochii spre cer, ca pentru a descoperi soarele în tot acel cenuşiu umed.
   - Nu cred că-i cea mai bună vreme de mers pe jos, insistă el.
   - Nici eu. Dar sunt deja ud leoarcă şi nu vreau să-ţi murdăresc camioneta.
   - E doar o camionetă, şi eu sunt la fel de ud.
   Închise catarama micului rucsac şi îşi îngrămădi geanta de scule şi sacul de dormit în spatele scaunelor, iar tânărul îşi aruncă rucsacul cel mare în bena camionetei şi urcă în cabină. Băiatul băgă în viteză şi ieşi pe autostradă, lăsând la vedere un dreptunghi perfect uscat pe marginea drumului, în timp ce Chevy-ul se îndepărta prin ceaţă.
   Tânărul îşi scoase şapca udă şi o puse ca pe un bol în poală. Spuse că îl cheamă Reed Lester, iar băiatul îşi rosti la rândul lui numele complet, apoi nu mai vorbiră o vreme, ascultând doar pocnetele ştergătoarelor şi fâşâitul cauciucurilor.
   Aerul din cabină era înţesat de miros de trupuri nespălate şi umede şi haine murdare.
   - De cât timp mergi pe jos? spuse băiatul.
   - Am plecat din Lincoln acum două zile.
   - Şi ai mers tot drumul ăsta?
   - Mare parte.
   - Încotro te îndrepţi?
   - Nicăieri anume. Dar tu?
   - Tot acolo.
   - E o camionetă frumoasă, nu-i aşa, spuse Reed Lester, privind în jur.
   - Nu e rea.
   - Pare nouă-nouţă.
   - A fost nouă-nouţă acum 4 ani.
   Tânărul râse, şi băiatul privi spre el, surprins. De sunetul râsului în camionetă, ca şi de ideea că el îl provocase.
   - Te deranjează dacă fumez? întrebă el.
   - Nu, ce naiba, e camioneta ta.
   - Vrei o ţigară?
   - Nu, mersi.
   Apăsă bricheta şi duse mâna înapoi pe volan.
   - Unchiul ăla al tău a văzut vreodată un cui de ciocan pneumatic într-un cauciuc? întrebă el.
   - De obicei, cuiele alea nu stau pe jos de unele singure, spuse Reed Lester privind drumul.
   Bricheta scoase un pocnet, şi băiatul aprinse ţigara, trase fumul în piept, crăpă geamul şi expiră în curentul rece.
   - Crezi că l-a băgat altcineva acolo? spuse Reed Lester potrivindu-şi ochelarii.
   - În Texas, am cunoscut la o benzinărie un bărbat care m-a angajat pe loc. A zis că rămăsese în urmă cu casa lui de lângă Austin. A doua zi, m-am băgat şi eu, împreună cu nişte băieţi mexicani care erau acolo de luni de zile şi care probabil că nu ştiau ce să creadă despre mine. Un băiat alb care apare din senin, într-un Chevy frumos, albastru.
   - Ei nu ştiu ce să creadă despre tine, spuse Reed Lester scuturând din cap, când e de fapt ţara ta, fir-ar al naibii.
   Băiatul fumă.
   - Şi după aia ce s-a întâmplat?
   - Nimic. Am lucrat două săptămâni şi am plecat mai departe.
   - Cu un cui de ciocan pneumatic în cauciuc.
   Băiatul nu spuse nimic. Privi drumul, apoi spuse:
   - Băieţii ăia mexicani lucrau mai mult decât am văzut pe cineva vreodată. Făceau bani buni şi nu i-am văzut niciodată să mănânce altceva decât fasole şi tortilla. Trimiteau fiecare bănuţ în ţară, la familiile lor.
   - Păi, spuse pasagerul lui, asta e.
   - Ce anume?
   - Toată problema cu oamenii ăştia. Se plâng de discriminare şi deportare, şi în tot timpul ăsta ei aruncă peste frontieră bani americani care nu se mai întorc niciodată. Unchiul Mickey nu-i mai angajează, nici dacă au acte. Zice că există destui americani care ştiu să dea cu ciocanul.
   Băiatul privi fix în faţă, fără să spună nimic. Dădu drumul la aer pe parbrizul aburit.
   - Unii numesc asta rasism, continuă Reed Lester. Dar dacă americanii nu obţin slujbele alea, ei n-o să aibă capitalul cu care să construiască case, şi dacă ei nu construiesc case, atunci unchiul Mickey nu mai poate să dea slujbe la alţi 10 oameni. Nu e rasism, e economie elementară.
   Băiatul trase din ţigară şi scutură scrumul în curentul de aer.
   - Eu n-am spus că e rasism.
   - Ştiu asta, şefule, spuse Reed Lester luându-şi şapca udă şi cântărind-o în mână. La naiba, prietena mea din liceu era cubaneză. Cubaneză get-beget. Toată familia ei traversase marea pe o barcă aproape ca o plută. Tata, bunicul şi toate mătuşile şi unchii. Mama ei avea 18 ani şi era însărcinată cu ea. Au dat de o furtună când se vedea Miamiul. Acum vedeau luminile, în clipa următoare nu le mai vedeau. Când a ajuns acolo Paza de Coastă, mai erau doar fetele în apă - mama ei şi surorile mamei. Toţi bărbaţii, tatăl Miei, bunicul ei, toţi unchii ei, toţi se înecaseră.
   Reed Lester se scărpină la falcă.
   - Nu i-au trimis înapoi pentru că ce s-ar fi întâmplat în Cuba cu patru fete adolescente fără familie şi cu una dintre ele deja însărcinată?
   - De ce s-au înecat toţi bărbaţii?
   Tânărul ridică privirea, ca trezit dintr-o reverie cu ochii deschişi.
   - Ce?
   - De ce-au murit bărbaţii.
   - Pentru că nu erau veste de salvare decât pentru fete.
   Ploaia se transforma în lapoviţă, izbind parbrizul asemenea unor insecte şi strângându-se în canale clipocinde la capetele exterioare ale ştergătoarelor.
   Bornele de la marginea drumului se aprindeau verzi în lumina poziţiilor camionetei. După 15 kilometri, la 90 de kilometri de Omaha, ceva apăru pe drum; băiatul ridică piciorul de pe acceleraţie şi începu să apese ritmic frâna.
   - Ce-i ăla? spuse Reed Lester. E un coiot?
   - Nu, e prea mare.
   Ştergătoarele trecură peste parbriz, şi ei văzură cum animalul creşte în întuneric.
   Era un câine. Un ciobănesc german întins pe o parte, jumătate pe carosabil, jumătate în afară. Stătea cu şira spinării lungă spre ei şi o ureche închisă la culoare îndreptată spre cer, coada inertă şi turtită de ploaie pe acostament.
   Băiatul trase pe dreapta, la câţiva metri de câine, oprind motorul şi luminile.
   - Ce vrei să faci? întrebă Reed Lester.
   - Să mă uit, cred.
   - La ce? Câinele-i mort.
   Băiatul întinse mâna, desfăcu rucsacul mic de la picioarele pasagerului său şi îşi scoase mănuşile, apoi aprinse luminile de avarie, scoase cheia din contact şi ieşi în lapoviţa violentă.
   Reed Lester coborî din camionetă cu şapca pe cap şi rămase acolo, cu mâinile înfundate în buzunarele gecii. Băiatul îşi trase mănuşile şi se duse la câine, iar Reed Lester îl urmă.
   Câinele nu părea să fie acolo de mult. Blana lui stufoasă nu era îmbibată cu apă, şoldurile şi ceafa încă îi tremurau în vânt. Pe drum erau aşternute o peliculă de lapoviţă şi un strat subţire, alb, întrerupt doar de dârele negre de cauciucuri. Nu era niciun semn că vreo altă maşină virase, frânase sau oprise pe marginea drumului.
   Băiatul se apropie încet, urmărind coastele câinelui şi urechea neagră, ascuţită.
   Nimic nu mişca, în afară de lapoviţă şi de blana suflată de vânt. Se apropie şi mai mult, se îndoi de mijloc, se mai apropie puţin, şi dintr-odată câinele înălţă capul cu o mişcare repezită, şi băiatul se trase în spate. Lui Reed Lester îi fugiră picioarele de sub el, aşa că se aşeză pe acostament, spunând „Ce mama dracului“, apoi se ridică rapid şi se îndepărtă.
   Câinele puse capul la loc pe asfalt, şi băiatul rămase acolo, uluit şi înfrigurat.
   Ciobănescul încercase să-l muşte, dar nu mai avea falca de jos. Existau botul şi caninii de sus, dar atât. Limba şi falca de jos fuseseră retezate şi aruncate undeva. Sau erau înfipte în bara de protecţie a unei maşini care mergea spre Iowa.
   Băiatul îşi scoase mănuşile, avansă iar şi se propti în genunchiul sănătos, iar de data asta, când capul câinelui zvâcni în sus, puse mâinile dezgolite pe trupul lui, una la coaste şi cealaltă la gât, băgă degetele în blană, linişti câinele şi îi căută ochii mari şi disperaţi. Capul coborî iar, şi băiatul ascultă scâncetele ascuţite din nările însângerate; îl linişti, mută mâna la craniul câinelui şi îi frecă urechile mari. Oriunde se uita vedea numai răni. Spintecături însângerate în blană, oase zdrobite sub piele. Câinele cunoscuse acea plutire bruscă şi uimitoare, acea călătorie lungă prin aer şi revenirea pe pământ, cu acea trosnitură de frângere.
   Singura lui parte rămasă intactă părea să fie gâtul, şi când apăsă cu degetele pe blană, băiatul simţi zgarda. Băgă degetele mai adânc şi trase de o bucată de piele înnegrită. Roti zgarda până când plăcuţele ieşiră zăngănind la lumină.
   - King, spuse el. E în regulă, King. E în regulă, băiete.
   Exista şi un număr de telefon. Băiatul desfăcu catarama, scoase zgarda de la gâtul ciobănescului, o împături şi o băgă în buzunarul de la geacă şi se ridică încet în picioare, în timp ce animalul îl privea cu ochii lui aţintiţi spre cer. Înălţă iar capul, dar nu agresiv, ci ca pentru a se ridica, şi băiatul îi arătă palma şi spuse „Stai“, iar Reed Lester îl văzu cum se întoarce, se duce la camionetă şi pune antebraţele pe marginea ei. Se duse lângă el.
   - Ce-ai de gând să faci, şefule?
   - Nu ştiu.
   - N-ai ce să faci pentru animalul ăla.
   Pe bena camionetei răpăiau bobiţe de gheaţă. Un break de culoare închisă trecu şuierând pe autostradă, cu faţa unei fetiţe la geam.
   - Ar fi un lucru, spuse băiatul.
   Se duse la cabină, băgă mâna în rucsacul mic, scoase ciocanul Estwing şi se întoarse pe marginea drumului, la câine, iar Reed Lester se uită la el şi văzu cum câinele ciuleşte urechea la zgomotul paşilor băiatului. Văzu, pe măsură ce băiatul se apropia, cum câinele se străduia să ridice coada, îl văzu pe băiat cum se lasă iar pe genunchi, pune mâna goală pe gâtul câinelui şi îi spune ceva ce el nu putea auzi. Văzu cum băiatul duce mâna la urechile câinelui, frecându-le, apoi la frunte, şi îl văzu cum ridică foarte sus ciocanul, cu cealaltă mână pe ochii câinelui, şi îl abate o dată, foarte tare, foarte aproape de mână.
   Ridicară câinele, îl duseră într-un şanţ şi îl aşezară acolo. Băiatul privi într-o parte şi-n alta pe autostradă. Apoi se întoarse la camionetă, băgă mâna după cârpa roşie pe care tatăl lui o ţinea acolo, se duse cu ea înapoi în şanţ şi o legă de cea mai de sus sârmă din gard. Privi în jos spre câine, în timp ce lapoviţa cădea, privi spre cer şi se cutremură. Se duse din nou la camionetă, băgă iar mâna în spatele scaunului, se întoarse la şanţ, despături prelata albastră şi o întinse peste câine, băgând marginile sub el. Prelata fusese adăpostul lui, acoperişul lui de plastic în nopţile petrecute în aer liber, când cădea roua. Se trase înapoi. Lapoviţa lovea zgomotos în plastic, ca şi cum ar fi fost furioasă pe el. Băgă ciocanul înapoi în rucsac şi se întoarseră amândoi la camionetă. Băiatul opri luminile de avarie şi porni Chevy-ul. Ştergătoarele îşi reluară brusc mişcarea lor zgomotoasă. Se uită în oglindă, reveni pe autostradă, îşi aprinse în tăcere o ţigară şi îşi continuară drumul fără să vorbească.

26

   Există o rază de lumină, modelată de o gaură de mărimea ochiului din fereastra astupată de deasupra patului, o lumină fără alt scop decât să-şi împingă moneda arzătoare peste marginile scândurilor podelei - demarcaţii neregulate ale unui ceas ilogic. Raza e roz în zori şi devine alb-gălbuie, pe măsură ce soarele avansează spre vest pe deasupra pământului - pe măsură ce pământul se roteşte spre est dinspre soare –, trecând dintr-un colţ al camerei, unde se află un cufăr încuiat în colţul opus, raza devine arămie, apoi iar roz, după care piere complet la piciorul de leu al sobei, ca descurajată, înfrântă zilnic de acel obiect negru din fier.
   În unele zile, raza nu mai soseşte niciodată, e ca şi cum soarele, şi timpul odată cu el, s-ar fi oprit. În alte zile, raza pâlpâie şi păleşte în mijlocul podelei, semnalând sosirea unui front de furtună. Iar atunci când moare dintr-odată, ca de un comutator, ea încremeneşte pe partea cu peretele a patului, aşteptând ca raza să revină, şi ochiul furişat care a întrerupt-o să plece iar.
   Acum, raza e la mijlocul podelei. Ea ar putea să întindă mâna şi să o pună sub ea, să o simtă cum i se adună în palmă, un galben cald, tomnatic, un perpetuum imponderabil cu lumea exterioară, liber să vină şi să plece.
   Ea nu se mişcă, niciun pic. Inima ei încetineşte după o cursă în care crezuse că e, o cursă onirică împotriva a nimic în afara propriei sale umbre.
   Ar trebui să te scoli. Ar trebui să te scoli. N-ar trebui să zaci aici aşa.
   Moneda de lumină stă în centrul câmpului ei vizual, tăiată în două de o crăpătură a lemnului. Cu cât refuză mai mult să se ridice, cu atât e ca şi cum sinele ei real ar merge mai departe în vis, lăsând în urma lui această povară de gânduri întunecate, această carapace. De ce să te scoli? De ce să te mişti?
   Disperarea se lasă ca umbra unei păsări uriaşe; gândurile negre se înalţă precum apa. Apoi, dintr-odată, fără ca ea să decidă asta, se ridică în capul oaselor. Se ridică în picioare. O pereche de mâini în poala ei. Mâinile ei. Poate să facă degetele să se mişte aşa. Degetele mele. Picioarele mele. Ale mele.

27

   Se îndreptară cu furtuna spre est, iar la momentul la care ajunseră în suburbiile din Omaha era întuneric, şi gheaţa se îngroşase la marginile parbrizului, acolo unde ştergătoarele şi căldura o împingeau; iar când cauciucurile camionetei se abăteau de la făgaşele de pe drumul albit, drugi de zloată se zdrobeau sub ele cu un zgomot umed, exploziv.
   Ajunseră la mai multe benzi şi un trafic mai intens. Un autocamion trecu prin zloată pe lângă ei, aruncându-le un val de murdărie pe parbriz, prin a cărui curgere văzură în faţa lor o pereche de stopuri, dar într-un loc ciudat şi într-o înclinare ciudată. Puţin mai departe văzură urmele de cauciucuri abătându-se brusc în faţa lor, învârtindu-se în spirală şi apoi dispărând pe porţiunea dintre sensurile de mers; apoi văzură şi SUV-ul negru de acolo, strălucirea albastră a telefonului dinăuntru şi buzele bărbatului care se mişcau calm, ca şi cum acesta n-ar fi făcut decât să continue conversaţia pe care o purta înainte de a derapa de pe autostradă.
   - Ditamai camionul, şi ajungi cu el lângă drum, spuse Reed Lester.
   - Am putea să fim noi următorii, spuse băiatul.
   - Mă îndoiesc.
   - Tracţiunea integrală nu foloseşte la nimic pe gheaţă, şi eu n-am nicio greutate în spate.
   - Vrei să mă duc eu acolo, şefule?
   - Te-ar deranja? spuse băiatul privind spre el.
   - Nu, ce naiba! Opreşte o clipă.
   - Mă gândeam că ai putea să ieşi pur şi simplu pe geam.
   - Aş putea. Dar ce te faci dacă cad?
   Băiatul privi drumul. Lumina roşie, ca o explozie stelară, a stopurilor. Firmele înceţoşate ale benzinăriilor şi motelurilor alunecau pe lângă ei.
   - Poate că ar trebui să oprim undeva şi să mai vedem ce se întâmplă cu asta, propuse pasagerul lui.
   - Spuneai că mergi doar până în cealaltă parte a oraşului.
   - Da, dar e un oraş al naibii de mare, şi traficul ăsta o să se înrăutăţească al naibii, şi eu nu mă grăbesc deloc. Tu?
   Băiatul privi insistent afară, spre furtună.
   - Ştii vreun loc unde să mergem?
   Ieşiră de pe autostradă şi merseră printr-o zonă comercială de parcări, magazine de băutură şi multe clădiri întunecate şi părăsite. În mijlocul ei, se afla un mic restaurant sub formă de vagon de marfă, cu beri din neoane luminoase la ferestre şi o firmă strălucitoare în formă de palmier care declara că numele lui e Paradise Lounge.
   - Îţi plac hamburgerii? întrebă Reed Lester.
   - Câteodată.
   - Asta va fi una din acele dăţi.
   Lester îl direcţionă să parcheze în spate, şi băiatul se conformă, oprind Chevy-ul în parcarea cu pietriş adăpostită, printre alte zece maşini şi camioane. Transferară rucsacul ud din benă în cabină, şi băiatul încuie camioneta şi îl urmă pe Lester spre uşa roşie metalică.
   Înăuntru era o adunare zgomotoasă, care lăsa cumva impresia că venise din noaptea neîndurătoare cu multe ore înainte şi toţi deodată. Unele feţe se îndreptară spre ei ca să-i măsoare şi apoi se întoarseră iar, fără să lase să se vadă vreo impresie bună sau proastă. Aerul mirosea a vită prăjită, parfum şi alcool. O muzică din insule cobora din tavan, şi pretutindeni pe pereţi erau imagini mari şi viu colorate cu nisipuri albe, ape turcoaz şi fete cu spatele ars de soare.
   Găsiră două taburete la bar, se aşezară în licărirea albastră a unor torţe polineziene şi îi cerură două beri barmanului, un bărbat solid, cu păr galben şi cămaşă hawaiană care văzu, cu privirea lui exersată, 2 bărbaţi obosiţi de drum şi vreme şi se întoarse să le toarne berile. Puse halbele în faţa lor şi îi întrebă:
   - Vreţi să mâncaţi aici, domnilor, sau aşteptaţi o masă?
   Lester se uită la băiat, care ridică din umeri, şi spuse că o să mănânce acolo, dacă pe barman nu îl deranja.
   - Pe mine nu mă deranjează, dacă pe voi nu vă deranjează.
   - De ce ne-ar deranja?
   - Eu ştiu că sunt drăguţ, dar majoritatea tipilor care vin aici preferă să fie serviţi de Barb sau Patti.
   Îşi rotiră taburetele şi le examinară pe chelneriţe, una blondă, alta roşcată, amândouă în cămăşi hawaiene şi amândouă mai mari decât oricare dintre ei cu cel puţin 10 ani.
   - O să ne uităm dacă se eliberează vreo masă, spuse Lester.
   Bărbatul luă o expresie aprobatoare şi scoase un creion de după ureche.
   - Bun, spuse el. Cu ce vreţi să fie hamburgerii?
   Îşi băură berile, urmărind fără să comenteze meciul de wrestling universitar care se desfăşura la televizorul de deasupra barului: doi bărbaţi musculoşi, aproape goi, care se încolăceau ca nişte pitoni, până când postul fu comutat, în mod inexplicabil, la un meci de baschet. Băiatul se văzu într-o oglindă din spatele barului, pe el şi pe Lester, cum stau unul lângă celălalt, şi părea ceva ciudat şi implauzibil. Când barmanul le aduse hamburgerii, mari şi clătinându-se pe cuiburile lor de cartofi prăjiţi, se apucară amândoi să mănânce, recunoscători, chiar dacă băiatului nu-i era foame.
   Barmanul arătă spre paharele lor, însă numai Reed Lester era gata pentru încă unul.
   - Eu nu prea mă uit la sporturile universitare, îi spuse el băiatului cu gura plină. Tu?
   - Nu prea.
   - Cum li se spune în Wisconsin, Buckeye?
   - Badgeri, spuse el.
   Cuvântul se aprinse roşu pe câmpul alb al memoriei - şortul ei de alergare pe munte, în pădure.
   - Ştii cum li se spune aici?
   Băiatul nu ştia, şi Reed se aplecă şi spuse conspirativ:
   - Cornhuskeri. Îţi vine să crezi? Cine poate să spună cuvântul ăsta fără să se gândească la găozari?
   Îşi terminară hamburgerii şi se apucară de cartofii prăjiţi. Barmanul veni să le verifice paharele şi răpăi cu nodurile degetelor pe bar.
   - N-am nimic împotriva voastră, domnilor, dar s-a eliberat un separeu acolo, dacă vă interesează.
   Se uitară, iar Lester spuse:
   - Ce zici?
   Băiatul aruncă o privire pe fereastra din apropiere. Lapoviţa continua să cadă abundent. O nesfârşită şi inutilă traversare a ceţii roşii a berilor din neon luminos.
   - Nu mă deranjează să mai stau o vreme, dar nu mai beau.
   - Tu stai, şi eu beau.
   Se duseră cu paharele în separeu, şi roşcata, Patti, le luă comanda şi plecă.
   - Câţi ani crezi că are? întrebă Lester.
   - Habar n-am. Treizeci.
   - Eu cred că mai degrabă 35. Totuşi, în seara asta s-ar putea să fie cea mai bună din bătrânul Paradise.
   În timp ce el spunea asta, uşa de la intrare se deschise larg, şi două femei tinere se repeziră înăuntru, aduse de spate, strângându-se una în alta, încercând să capete control asupra tocurilor alunecoase ale cizmelor şi râzând.
   - Căcat, cum îmi stă părul! spuse una dintre ele.
   Râseră amândouă iar şi îşi aruncară ochii machiaţi prin încăpere.
   Reed Lester ridică o sprânceană spre băiat.
   Fetele ochiră cele două taburete libere de la bar şi se grăbiră într-acolo ca să se aşeze, trăgând întruna de fustele lor scurte, potrivindu-şi fundurile şi aruncându-şi părul într-o parte.
   - S-au ars, spuse băiatul.
   - Ar putea să nu se ardă într-un separeu, spuse Lester.
   Privi spre fete, şi zâmbetul lui larg se stinse:
   - Căcat.
   Doi bărbaţi traversaseră încăperea ca să le încadreze pe fete. Sau nu bărbaţi, ci nişte flăcăi voinici cu geci sport roşu cu alb şi şepci de baseball puse invers pe cap. Fiecare se aplecă spre fata din apropiere, cu braţul înfipt în bar, ca două imagini în oglindă ale capturii. Numele de pe geaca băiatului mai solid era Valentine. La o masă din cealaltă parte a încăperii, doi alţi băieţi priveau şi ei, iar după o clipă, fetele se întoarseră să se uite spre masa lor, apoi se aplecară şi se consultară cu capetele apropiate, apoi râseră, se ridicară de pe taburetele lor şi, trăgând iar de fuste, traversară încăperea în fruntea băieţilor. Cel mai mic dintre băieţii cu geacă înhăţă două scaune de la o masă vecină, fără să ceară permisiunea, se aşezară cu toţii şi începură prezentările.
   - Găozari, spuse Reed Lester.
   Chelneriţa se întoarse ca să le pună băuturile în faţă şi plecă iar. Băiatul nu voia să fie acolo, dar voia să fie treaz, aşa că îşi bău Coca-Cola, în timp ce Lester îşi bea Jackul lui cu Cola.
   - Am mai văzut genii de-astea cum se uitau la Mia prin baruri, spuse el.
   Băiatul privi spre el.
   - Iubita mea - cubaneza? Îi vedeam cum se strâng unul în altul şi încep să facă pe şmecherii. Bineînţeles, se găsea întotdeauna câte un geniu găozar care să vină şi să înceapă s-o vrăjească, de parcă eu nici n-aş fi fost acolo. Ea se uita la mine ca şi cum n-ar fi ştiut ce dracu’se întâmpla, ca şi cum ce-ar fi putut să facă ea, ea doar stătea acolo. Şi într-adevăr, chestia e că ea doar stătuse acolo, şefule. E singurul lucru pe care îl făcea întotdeauna, şi ei tot veneau.
   Lester dădu pe gât jumătate de bere şi medită la cea rămasă în sticlă.
   - Mă rog, spuse el. E singurul lucru pe care îl făcea când eram eu acolo. Dar eu nu eram acolo întotdeauna. Şi pe urmă, după o veme, nici ea n-a mai fost.
   - Dar unde era?
   - Unde era? Unde era, mă întrebi? Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare. A început să mi se întunece niţel mintea, şefule, ca să spun drept. M-am dus la blocul ei. M-am dus acolo doar ca să văd dacă pot să o prind când vine sau pleacă. Voiam să-i văd faţa, voiam să se uite în ochii mei, atâta tot.
   Pe buzele lui înflori un zâmbet trist.
   - Mă rog, continuă el. Îţi poţi imagina în ce direcţie merge chestia asta. Într-o seară, stăteam acolo, vizavi, şi opreşte un Cadillac negru care stă cu motorul pornit în ralenti 5 minute, 20 de minute, nu ştiu, până când la un moment dat se aprinde becul din plafon şi ea coboară; îi zâmbeşte ăluia din maşină şi flutură degetele spre el. Mia. Mia a mea. Dumnezele!
   Lester se aplecă deasupra băuturii lui, o duse la gură, bău şi apoi o puse la loc, pe cercul ei umed de pe masă.
   Băiatul îşi dorea o ţigară. Căută în zadar un ceas.
   Lester se uită la el pe sub sprâncene.
   - Chestia e că eu cunoşteam maşina aia, şefule. Şi capul chel şi bătrân care se luminase atunci când se aprinsese becul din plafon. Era scriitorul. Scriitorul celebru, pe care facultatea îl închiriase pentru anul ăla.
   Băiatul aşteptă să audă numele scriitorului, dar Lester ridică doar paharul, din nou, înghiţi şi se înfioră.
   - La vreo două seri după acea primă seară, am văzut Caddy-ul negru parcat în faţa unui anumit bar, o bombă din oraş, unde profesorii bătrâni se duc să bage mâna pe sub fustele studentelor, în separeurile din spate. Aşa că intru, şi ei erau acolo. Aveau o conversaţie minunată. Aproape că se atingeau cu capetele pe deasupra mesei, şi el îşi pusese gheara lui bătrână pe încheietura ei, iar eu mă trezesc că mă duc acolo. Mă duc acolo, ei ridică privirea, şi, când Mia mă vede, îi piere zâmbetul, pur şi simplu îi piere.
   Lester privea fix într-un punct îndepărtat, vreun segment de câmp vizual de dincolo de umărul drept al băiatului, şi întoarcea încet paharul în mâini.
   - Mă opresc lângă separeu, şi marele scriitor se uită la mine. Cu capul lui chel şi barbişonul lui. Se uită la Mia, se uită iar la mine şi zice: „Iubitul gelos, presupun?“ Eu mă uit la el şi spun: „E o onoare să vă cunosc, domnule, sunt un mare admirator al operei dumneavoastră“, şi el dă din cap şi zice: „Eşti foarte amabil“, şi eu: „Cum e s-o fuţi pe iubita mea, îţi place?“
   Lester îşi ridică băutura, sorbi din ea şi o puse jos.
   - Mia a spus ceva, dar eu n-am auzit. Acum eram doar eu şi scriitorul, ne holbam unul la celălalt. „Tinere“, spune el, foarte liniştit. Foarte senin. Îmi amintesc fiecare cuvânt, şefule. „Tinere“, spune el, „după o astfel de remarcă, pot doar să presupun că tu ai presupus, poate ţinând cont de vârsta mea, poate de comportamentul meu sau Dumnezeu ştie ce, că eu nu o să mă ridic din separeul ăsta şi n-o să-ţi fac fundul arşice, obraznicule ce eşti. E o presupunere eronată. Pe de altă parte, este absolut adevărat că aş prefera să rămân aşezat unde sunt. Nu vrei să te aşezi şi să-mi permiţi să-ţi ofer ceva de băut?“ La care eu am răspuns: „Am citit odată o carte a ta, muistule, şi decât să mai citesc încă una aş prefera să mi-o bage cineva în fund“. Mă rog. Marele scriitor s-a întors spre Mia şi şi-a cerut scuze, ca şi cum s-ar fi dus la budă, a ieşit din separeu, s-a întors şi mi-a dat o directă ciudată, de modă veche, în burtă, dar m-a prins la încheietură, şi am auzit nişte oase cum îi cedează şi, înainte să mai ridice mâna, eu am venit cu stânga împrejur şi l-am aşezat la loc în separeu plin de sânge; îi ţâşnea din nas peste tot pe cămaşa lui frumoasă, pe sacoul sport şi peste mâinile Miei, când ea a venit şi a încercat să-l şteargă cu nişte şervete de cocktail. Dumnezeule, arăta ca o asistentă care încearcă să tamponeze o rană la burtă cu şervetele alea mici, nenorocite.
   Lester ridică paharul în care mai era doar drojdie apoasă.
   Băiatul întoarse privirea, atras de torţele polineziene electrice de la bar. Imitau curgerea întâmplătoare a unor picături de ceară, dar dacă te uitai mai bine, nu era deloc întâmplătoare, ci ciclică şi predictibilă.
   - Şi dup-aia ce? întrebă el, reluându-şi poziţia.
   - Dup-aia ce ce?
   - Ce s-a-ntâmplat?
   Lester îl privi apatic.
   - Păi sunt aici, nu-i aşa?
   Dădu peste cap paharul gol şi zdrobi nişte gheaţă între măsele.
   - Am fost dus în faţa decanului, şi ştii ce mi-a spus? A spus că pot să plec naibii din campusul lui până la cinci după-amiază sau direct la puşcărie, cum prefer. Eu i-am zis că nu eu am dat primul, şi decanul zice că marele scriitor spune altceva, şi eu i-am zis că barul era plin de martori şi el zice că nici măcar unul din ei nu spune ca mine. Eu i-am spus că există unul care nu spune asta, şi el mă-ntreabă cine, şi eu zic Mia, fata care a fost acolo tot timpul. Dar decanul scutură din cap la mine şi spune fiule, n-a fost nicio fată acolo.
   Băiatul se ridică să se ducă la fumat. Trecu pe lângă toalete şi văzu telefonul public pe care nu-l observase când intrase; se gândi cât de târziu e şi când sunase ultima oară - la câteva zile după ce ea ieşise din spital, şi, chiar dacă era voioasă şi spusese că se bucură să-i audă vocea, el nu auzea în vocea ei decât spitalul: pacienţii care se plimbă pe holuri, care murmură, care se uită la televizor, care plâng, cei uitaţi, cei distruşi.
   Ieşi pe uşa de metal, în noaptea rece, cu lapoviţă.
   În lumina galbenă, era un bărbat care fuma, cu spatele la perete şi un picior ridicat, ţinând călcâiul cizmei de cowboy proptit pe cărămizi. Lapoviţa sărea peste marginea jgheabului prea mic şi cădea în unghi înclinat într-un loc aflat la doar câţiva centimetri de vârful celeilalte cizme. Bărbatul duse mâna la cozorocul şepcii şi spuse:
   - Nu-i cine ştie ce, dar e uscat.
   Băiatul îşi ridică gulerul şi puse o ţigară în gură, iar bărbatul scoase o brichetă şi i-o aprinse. Avea o faţă brăzdată de riduri adânci, iar barba nerasă devenise argintie. Cozorocul şepcii îi umbrea ochii.
   - Frumoasă noapte, spuse el. Mai ai mult de mers?
   - Nu foarte mult.
   - Asta e bine. Cred că o să se transforme în zăpadă, şi zăpada peste gheaţă e mare distracţie.
   Băiatul încuviinţă din cap, fumând.
   - Tu mai ai mult de mers? spuse el.
   - Acum deja nu mai e mult. Dar ăştia ultimii kilometri sunt grei, nu-i aşa? Mai ales când ai ceva la care merită să ajungi.
   Se răsuci şi surprinse privirea băiatului, care zâmbi uşor şi întoarse ochii.
   - Încerc doar să ghicesc, spuse bărbatul arătând spre maşinile din parcare. Chevy-ul ăla.
   - Poftim? spuse băiatul.
   - Ziceam că Chevy-ul ăla, cel albastru, e maşina ta.
   Băiatul se holbă inexpresiv la camionetă. Îl vedea cu coada ochiului pe bărbat cum îl urmăreşte.
   - Ce te face să crezi asta?
   - Păi, după expresia pe care o aveai când ai ieşit, mi s-a părut că n-ai mai avut plăcerea să vezi acest fumoar. Şi văd numărul de Wisconsin. Şi pare mult bagaj în cabină, ca pentru un om plecat la drum.
   - A ta care e? întrebă băiatul trăgând din ţigară.
   Examină parcarea, căutând maşina unui poliţist aflat în afara programului de lucru sau a unui detectiv.
   - Fordul negru de-acolo, cu spatele închis, spuse bărbatul.
   Băiatul privi şi văzu pe geamul din spate un abţibild cu steagul american şi, mai jos, unul pe care scria SMITH & WESSON, doar atât.
   - Cred că în spate poţi să şi dormi, spuse băiatul.
   - Ai putea, dacă n-ar fi atât de plin că nu mai încape nici măcar un şoarece.
   Fumară, privind în noaptea care venea mai devreme. Răpăitul lapoviţei pe plafoanele şi capotele maşinilor. Băiatul simţi că aerul rece îi mai limpezise gândurile.
   - În timp ce veneam încoace, am găsit un câine pe marginea drumului, spuse el. Un ciobănesc german. Avea zgardă şi plăcuţe.
   Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, fără să privească spre bărbat.
   - Mort?
   - Nu.
   - Fusese lovit?
   - Da.
   - Ce-ai făcut?
   - Nu mai era nimic de făcut.
   - Şi ce-ai făcut?
   - L-am lichidat. Apoi l-am pus sub o prelată lângă gard. E un număr de telefon pe una din plăcuţe.
   Bărbatul privi spre băiat, apoi afară, spre furtună.
   - Taică-meu a împuşcat o dată un câine, spuse el fumând şi scuturând din cap. Bătrânul Jim-Jim. Parc-aud şi acum focul ăla de puşcă de parc-ar fi fost ieri.
   Pe drumul de lângă autostradă trecu încet o maşină de poliţie, iar faţa ofiţerului luminat de lumina bordului se întoarse să-i cerceteze şi să le reţină figurile.
   - Cel care a lovit câinele nici măcar n-a încetinit, spuse băiatul.
   - Şi asta te miră?
   - Poate nu şi-a dat seama că l-a lovit, spuse băiatul studiindu-şi ţigara.
   - Întotdeauna ai o părere aşa de bună despre oameni? întrebă bărbatul privind spre el.
   - Nu, nu întotdeauna.
   Bărbatul trase ultimul fum şi ţinu mucul în faţa lui, de parcă ar fi fost un obiect nou şi straniu.
   - A existat o vreme când puteai să mănânci bine şi să fumezi după aia o ţigară fără să te ridici de la masă. Îţi mai aduci aminte?
   Aruncă mucul într-o groapă din asfalt, plină cu zloată, se desprinse de perete şi duse mâna la cozorocul şepcii.
   - Numai bine.
   - Şi ţie la fel.
   - Ai grijă de tine.

28

   Exista chestia asemănătoare cu un jeep, bineînţeles - pe undeva. Ascunsă în vreo peşteră de tufăriş, cu alte tufe peste ea ca s-o mascheze.
   Ea ştie când a folosit el maşina după mirosul lui de benzină şi mirosul locurilor în care a fost, un fast-food, o frizerie, un bar. Mirosurile dintre aceşti pereţi sunt limitate, iar cele pe care le aduce el din lumea exterioară trebuie amuşinate şi identificate, cum amuşină câinele familiei musafirii. Caitlin încearcă să simtă mirosul motelului în care a stat ea cu familia. Restaurantul în care mâncau, Black Nu Mai Ştiu Cum. Încearcă să simtă mirosul parfumului mamei sale.
   O dată pe lună, el vine cu cumpărături, şi ea ştie că se întâmplă o dată pe lună după datele de pe revistele pe care le aduce, National Geographic, Field & Stream. Aşa ştie ea, cu aproximaţie, de cât timp e acolo. Niciun ziar. Nimic care să-i spună ceva despre ea sau despre căutarea ei, nimic care să-i spună ceva despre fratele ei - cât timp a zăcut acolo, cine l-a găsit, cum l-au coborât de pe munte, ce-i mai face piciorul şi N-ar fi trebuit să-l laşi acolo, n-ar fi trebuit să faci asta niciodată, cum zăcea acolo atât de speriat şi piciorul în acel unghi nefiresc. Bărbatul spusese că văzuse la ştiri, când coborâse de pe munte, că băiatul e bine aşa că să nu mai întrebe - iar uneori aduce câte o bluză nouă, viu colorată, de la raionul de băieţi, pentru că nu vrea să cumpere de la femei; nici tampoane sau rimel nu cumpăra, lucruri de felul ăsta existau deja aici, stivuite pe un raft de deasupra toaletei. Vederea lor îi spusese totul încă din prima zi, totul.
   Oamenii îl văd atunci când merge cu chestia aia asemănătoare cu un jeep, când se duce unde se duce el. Trebuie să-l vadă. Trece printre ei ca oricare altul. Face cumpărături. Schimbă amabilităţi. În acea primă zi, purtase inel, dar nu şi după aceea, iar aici nu e nici o femeie, Caitlin îşi dă seama de asta aşa cum orice femeie şi-ar da seama. Se gândeşte oare cineva la el? I se pare cuiva ciudat?
   Moneda galbenă de lumină a trecut peste a noua crăpătură dintre scânduri.
   Caitlin se ridică de pe pat şi se duce la baie, în urma razei albastre de lumină a lămpii de cască de alpinist care o precede precum văzul însuşi.
   Baie. Să fim serioşi. Mai degrabă un veceu din fundul curţii, cu vas de porţelan, fără apă curentă. Caitlin trage uşa subţire şi introduce micul cârlig în urechea lui, ia o cutie de pe raft, aruncă un tampon despachetat în găleata cu apă, unde el se umflă şi pluteşte ca un animăluţ înecat. Mai sunt încă 4 în cutia asta. Şi câte 20 în cele 4 cutii rămase. Ăsta era programul ei, mandatul ei aici? În spatele toaletei, jos, într-un colţ al lemnului vechi şi înnegrit, e un petic de umbră mai deschis. O dată, Caitlin s-a pus în patru labe şi a privit atent. A pipăit cu vârfurile degetelor. Zgârieturi mici şi uşoare pe lemn. Crestături. Luni întregi de ţinut calendarul, incomplet marcate. Asta îi provocase silă şi o învăţase: nu ţine socoteala. Nu însemna. Nu crede într-un sfârşit previzibil, în care nu ai altceva de făcut decât să aştepţi şi iar să aştepţi.
   Caitlin se aşază şi face pipi, cu un răpăit răsunător în vasul fără apă curentă, ia tamponul de codiţă, îl scoate din găleată şi îl aruncă în bol, înclină găleata cu apă şi clăteşte totul, spre locul în care curge totul, în funcţie de legile gravităţii şi ale geografiei. Şi asta e decis tot de Marea Cumpănă a Apelor.
   În oglinjoara neclară prinsă de perete e un miner albicios, cu o lună de halogen în mijlocul frunţii. Pijamaua zace pe podea, şi Caitlin se ridică în picioare ca şi cum s-ar fi înălţat din ea, cu pielea zgribulită de frig. Înmoaie o cârpă în apa rămasă în găleată, o freacă cu săpun şi se spală, în timp ce fata din mintea ei îşi reia povestea din mijlocul propoziţiei... însă mai ales un lucru trebuia să-mi spun în fiecare dimineaţă, când mă trezeam în locul acela... vocea nu e a ei, e vocea unei fete mai mari, mai dure, care pare să vorbească unei săli de sport pline de fete, cu expresii reţinute, în timp ce trupurile lor îşi imaginează şi inimile lor bat pline de o însufleţire stranie, şi ea e una dintre ele, umăr la umăr cu prietenele ei. Ascultaţi-mă, vi se poate întâmpla şi vouă aşa ceva, ăsta e mesajul fetei.
   Caitlin ia prosopul gri şi aspru, se şterge rapid şi începe să se îmbrace.
   Ce trebuia să-mi spun eu mie însămi?
   Nu exişti decât tu. Nu exişti decât tu.
   În cealaltă cameră, Caitlin întinde braţele într-o parte şi apoi în cealaltă, încălzindu-şi coloana. Roteşte capul, se îndoaie din şolduri şi îşi apucă degetele de la picioare. Îşi prinde braţele în jurul genunchilor, aşa îndoită, şi se îmbrăţişează ca un pliu uman compact, inspiră, inima ei întoarsă cu susul în jos bate uniform, expiră. Atinge inelul gros de la gleznă, fierul dur cu căptuşeala lui de piele, care acum nu i se pare mai straniu decât propriul ei picior. Îşi desprinde braţele, adună lanţul în pumni şi se ridică, aplecându-se până când toată greutatea ei se opune porţiunii de lanţ rămase, şi începe să meargă în sensul acelor de ceasornic, ca un catâr care învârte roata unei mori.
   Plăcuţa de oţel, cam de mărimea unei fişe de bibliotecă, se mişcă uşor sub cele 4 nituri ale ei, scoţând la lumină fibre de lemn brut, în timp ce ea parcurge o jumătate de cerc şi apoi se întoarce. Mişcarea plăcuţei de oţel e bună, dar ea se concentrează asupra inelului, micul semicerc de oţel sudat pe plăcuţă, a interiorului său rugos, maroniu-roşcat, unde ea a alimentat coroziunea cu ajutorul unei diete de apă, transpiraţie, suc de portocale, urină şi Cola. (Particulele de rugină sunt mai tari ca oţelul, scumpo, îi spusese tatăl ei cândva, ca să o consoleze după ce un leagăn o lăsase să cadă în fund; uzura prin frecare e inevitabilă.) Cu fiecare trecere încordată a ei, zaua de legătură parcurge arcul inelului şi înapoi, transmiţând spre mâinile ei, prin zale, un cod spasmodic şi scrâşnit. Răsucirile au devenit mai rugoase, mai zgomotoase, şi ea se opreşte la fiecare şase treceri ca să asculte dacă se aude vreun şuierat. Vreun zgomot de paşi.
   Moneda de lumină e pe ultima scândură de lângă piciorul leului, şi Caitlin dă drumul lanţului pentru ziua aceea. Îngenunchează cu faţa spre est şi încearcă inelul cu dosul moale al degetelor. E cald. Umezeşte vârful unui deget şi adună particulele minuscule, ca o sare vărsată. Duce vârfurile degetelor la buze şi încearcă gustul cu limba, izul aparte de rugină pe care acum îl adoră, atât de asemănător cu cel de sânge. Bine lucrat. Aude fluieratul în pădurea de afară, se ridică în picioare şi se scutură pe genunchi. Bravo. Fluieratul se apropie, şi ea se duce la pat, se întinde pe spate, ia revista, o deschide şi se uită fix la o imagine cu o mumie egipteană.
   Revista tremură, degetele ei tremură din cauza efortului depus, vibraţia şi zbârnâitul nervos al lanţului e încă viu în mâinile ei, ca un puls nebunesc. Bine lucrat. Bravo.

29

   Reed Lester se juca cu paharul sprijinit de masă, rotind în cerc cuburile goale de gheaţă. Pe faţa lui era o nuanţă nouă de roşu, ca pe feţele celor care stăteau lângă geamurile unde luminau sticlele roşii de bere.
   Chelneriţa îi aduse încă un pahar şi îl întrebă pe băiat dacă mai vrea unul, iar el îi spuse că vrea un pahar cu apă, şi ea se duse la grupul de tineri din colţ care începuse să comande shoturi - pe care le beau în cadrul unui fel de joc, trântind zgomotos paharele pe masă şi aclamând. Cei de la mesele de lângă ei îşi achitaseră notele de plată şi plecaseră.
   Unul dintre băieţii în geacă o înconjura cu braţul pe una din fete. Un alt băiat se aplecă să-i spună celeilalte fete ceva la ureche, iar ea îl împinse, spunând: „Pleacă de-aici cu respiraţia aia de câine. Dumnezeule!“
   La fereastră, lapoviţa se transforma în zăpadă.
   - Ştii la ce mă gândeam, şefule?
   - Nu.
   - Mă gândeam că ar fi bine să vii cu mine la unchiul Mickey. O să ne angajeze pe amândoi cât ai clipi.
   Reed Lester pocni din degete fără zgomot. Se lăsă pe spate şi îl privi pe băiat cu ochi înceţoşaţi de whisky. Pleoapele îi alunecară în jos şi se deschiseră abia după mult timp, şi atunci doar ca reacţie la zarva de la masa tinerilor. Un scaun zgârie podeaua şi un mănunchi de chei căzu pe jos, apoi fu recuperat.
   - Ah, stai jos, Courtney, spuse unul dintre băieţi, zău aşa.
   - Abby, spuse fata ridicată în picioare, vorbesc serios.
   Fata pe nume Abby spuse ceva, iar cea din picioare răspunse:
   - Vorbesc serios, eu iau maşina. O să rămâi blocată aici.
   Reed Lester îi privea inexpresiv.
   - N-o să rămână blocată, spuse unul dintre băieţi.
   - Abby, repetă fata. Abby.
   Fata pe nume Courtney traversă încăperea singură, aprigă şi nesigură pe cizmele cu tocuri, şi ieşi afară. Într-o clipă, o pereche de faruri se aprinse, îndesind ninsoarea, viră şi fu înlocuită de ochii roşii ai stopurilor, care se clătinară peste parcarea cu gropi, se rotiră spre drumul de lângă autostradă şi dispărură.
   - Ce prostie! spuse Lester. Ce prostie!
   - Cred că e timpul s-o-ntindem, spuse băiatul.
   - Haide, spuse Lester, fluturând extravagant din mână. Dar lasă-mă doar o clipă. Mi se învârte capul ca un glonţ într-o cană. Îmi trebuie apă. Un pahar cu apă, şi-o să fiu în formă.
   Capul i se rostogoli iar pe spate, şi el închise ochii. Băiatul se uită după chelneriţă, care era în spatele barului, privind într-un ecran de calculator. Se uită o vreme la Lester, apoi se ridică şi o luă pe hol spre toaleta bărbaţilor.
   - Lasă-l aici, Dudley, spuse el către ghipsul crăpat de deasupra pisoarului, către falusul mare şi curbat desenat cu grijă acolo. Adu-i naibii rucsacul înăuntru şi şterge-o.
   Afară, prin hol, trecea un grup. Cineva de talie mare bubui în uşa băii. Un bărbat răcni, uşa din spate a restaurantului se deschise gemând, iar după ce grupul trecu, se închise tot cu un geamăt, iar băiatul îi auzi slab cum râd în parcare. Un motor se trezi brusc la viaţă, portierele fură trântite şi zgomotul motorului se stinse încet.
   Băiatul se spălă pe mâini, mototoli un prosop de hârtie, ieşi în hol, se duse la uşa de metal, ieşi iar şi se uită după bărbatul care îi oferise un foc mai devreme, dar nu era acolo, nimeni nu mai era acolo. Îşi aprinse ţigara şi se sprijini de perete.
   Lapoviţa se transformase complet în zăpadă, şi pe jos erau depuşi cel puţin câţiva centimetri, pe Chevy, pe Fordul negru cu spatele închis, peste toate în afară de dreptunghiurile de pietriş unde stătuseră până de curând maşinile şi camionetele, care se umpleau şi ele rapid. Ochii lui căzură pe cel mai proaspăt dreptunghi şi rămaseră acolo. Apoi privi spre partea laterală a clădirii, pe care o ocolise când parcase. Privi din nou la dreptunghi. Urmele de cauciucuri care plecau de la el nu duceau pe acolo, ci se curbau în direcţia opusă, dispărând într-o fantă îngustă dintre Paradise Lounge şi clădirea din bolţari de alături. Băiatul se sprijini de zidul de cărămidă, fumând şi privind. Peste o clipă, în colţul pe lângă care dispăreau urmele de cauciucuri apăru un nor alb de respiraţie. Doar unul.
   Privi spre Chevy-ul albastru, sub haina lui de zăpadă, şi se gândi la rucsacul mic din cabină şi la ciocanul din rucsac. Îşi aminti greutatea lui şi sunetul loviturii şi trase adânc din ţigară. Se uită iar spre colţ, apoi strivi ţigara cu piciorul şi intră înapoi în bar.
   Făcu câţiva paşi spre sala de luat masa, apoi se întoarse şi intră iar în toaleta bărbaţilor, apoi în cabina cu veceu. Lângă el, într-un colţ puturos, era o pompă de desfundat ieftină. Cauciuc negru mizerabil şi un mâner murdar de lemn.
   Valoarea unui băţ, se gândi el.
   Prinse calota de cauciuc între podea şi gheată, deşurubă băţul, se duse cu el la lumină şi îl privi. Dincolo de băţ văzu din nou băţul şi pe el însuşi ţinându-l, în pătratul de geam de deasupra chiuvetei, faţa lui gălbuie, umbrită de becul din plafon, cu adânciturile întunecate de sub frunte.
   Ce-ai de gând, Dudley?

30

   Ea cunoaşte lumea sacului de dormit. Interiorul satinat care se transformă din rece în cald, deschizătura pentru cap cu un şnur care o strânge până la mărimea unui pumn de copil, plămânul lui care respiră umed, ca şi al tău. Plăceri de mult dispărute.
   Fetiţo, se aude vocea lui prin deschizătură. Din nou: fetiţo, iar ea se mişcă puţin, pentru ca el să nu pună mâna pe sac - pe umărul ei, pe şoldul ei. Iese în dimineaţa rece, clipind, întâi cu degetele, apoi cu braţele şi cu capul. Şunca sfârâie într-o tigaie. Aerul e afumat şi înţepător. El stă cu spatele la ea. S-a întors târziu azi-noapte, îşi aminteşte ea, şi s-a dus direct la patul lui, încercând să n-o trezească.
   Ea trage fermoarul până la deschizătura mai mică de la picioarele ei, pe unde intră lanţul, îşi lasă picioarele peste marginea patului şi le bagă, desculţe, în papuci. Poartă pijama de flanelă, dar dimineaţa, o fată trebuie să se poată scula din pat fără să fie urmărită, aşa că el îşi ţine ochii plecaţi în timp ce îngenunchează la picioarele ei şi îi descuie cătuşa.
   Ştii ce zi e azi? Îi întinde farfuria de plastic. O cutie de suc pentru copii pentru cealaltă mână a ei. Bărbatul a încetat să-i mai ofere cafea, ştie că ei nu-i place. Ea stă pe pat, şi el îşi trage aproape scaunul de camping. Lângă sobă e o piramidă îngrijită de lemn de foc proaspăt. Toporul şi fierăstrăul sunt afară, undeva. Pistolul e la şoldul lui.
   Caitlin ia furculiţa de plastic şi se uită la bulgărele galben de ouă, Mănâncă, Courtland. Caitlin ia o îmbucătură cu furculiţa şi spune luni.
   Nu...
   Joi. Sâmbătă.
   Nu, nu ziua din săptămână, fetiţo. Ceva mai important. Gândeşte-te la ceva mai important.
   Ea mestecă ouăle, rupe cu degetele o bucată de şuncă, o bagă încet în gură, mestecă şi ridică din umeri.
   Care e cea mai importantă zi a anului? spune el. Ziua pe care toată lumea o aşteaptă cel mai mult?
   Ea se uită la el. Apoi se întoarce şi se uită la brăduţul de la capătul patului ei. La colierele de fructe roşii de pădure şi popcorn pe care le înşirase pe sfoară în timp ce la difuzorul cel mic cânta Johnny Mathis. Îşi înţeapă degetele cu acul ca să rămână atentă acolo, cu ea, în acest loc, şi nu la vreo amintire cu miros de lumânări de acasă.
   Sub crengile pomului e o cutie mare şi roşie. Ah, spune ea.
   Aha, spune el.
   După ce mănâncă, el pune iar Johnny Mathis şi stă cu cafeaua pe scaunul lui, privind ninsoarea de la micul pătrat al ferestrei. Îi spune lui Caitlin că aşa îi place dimineaţa de Crăciun: simplă, liniştită. Când era mic, nu era chip să-l scoale careva din pat pe bătrânul lui înainte de amiază, şi tot beat era. Uită-te la toate cadourile astea afurisite, spune el. E Crăciunul, fir-ar al naibii. De ce nu mi-a spus nimeni că suntem bogaţi?
   Bărbatul îşi roteşte scaunul, deschide uşiţa de fier şi bagă băţul în foc, declanşând o prăbuşire sfărâmicioasă. Soba e o chestiune serioasă. Extrem de serioasă. Dacă ea nu s-ar ocupa de sobă cum trebuie, cât e el plecat, dacă ar fi neglijentă... îşi poate oare imagina o modalitate mai groaznică de a muri decât focul?
   Hm... să mori în foc, legată cu lanţul ca un câine?
   El aruncă înăuntru un butuc şi îl potriveşte cu băţul. De un Crăciun, spune el, nu-mi doream altceva decât un briceag. Din ăla mare, cu o sută de funcţii. Un briceag de supravieţuire adevărat. Nu ceream nimic altceva. Taică-miu lucra ca pădurar şi nu stătea prea mult pe-acasă, dar când era acasă, voia să se asigure că băieţii lui nu devin nişte fătălăi cât e el plecat. Dacă plângeam când ne bătea, continua să ne bată până tăceam. Eu îmi doream briceagul pentru că mă gândeam că e ultimul lucru pe care şi l-ar dori un fătălău.
   Bărbatul priveşte fix spre foc. Noul buştean sâsâie şi şuieră.
   Şi l-ai primit? spune ea.
   El ridică privirea. Ce?
   Briceagul.
   Nu. Taică-miu mi-a spus: Ştiu că-ţi doreşti briceagul ăla, băiete, dar ce fel de tată aş fi eu dacă i-aş da un briceag unui băiat care încă face în pat, ce fel de mesaj ar fi ăsta? Bineînţeles, mă confundase cu Bobby, fratele meu mai mic, dar nu puteai să-i spui asta. Şi nici să-i aminteşti că el, şi nu Bobby, îşi pierdea cunoştinţa şi se pişa pe el pe canapea.
   Mâna lui se duce spre şold, unde îşi ţine cuţitul mare de vânătoare, dar nu găseşte nimic şi se întoarce la loc. Închide uşiţa şi se întoarce din nou spre ea.
   Cuţitul, cu teaca lui cu tot, e în dulapul de lângă patul lui. Sau sub pernă.
   Bărbatul bea din cafea. Ea se uită la lanţul care zace pe podea. E eliberată de el, şi totuşi mâinile ei tânjesc după el.
   Doi ani mai târziu, spune el, la doar câteva luni după ce Bobby s-a spânzurat cu un cablu electric, el - taică-miu - era în Oregon, când o încărcătură de buşteni s-a rostogolit de pe un camion şi l-a strivit. Bărbatul înalţă cafeaua, dar nu bea din ea. O echipă de 30 de oameni veneau şi plecau toată ziua, şi taică-miu a fost ăla care a trecut pe acolo când buştenii s-au hotărât s-o ia la vale. Unii ar vedea în asta mâna lui Dumnezeu.
   Ea aşteaptă, apoi spune, dar tu?
   Eu? Bărbatul râde. După ce l-ai văzut pe fratele tău mai mic atârnând de o ţeavă ruginită de la subsol, ştii cam tot ce trebuie despre Dumnezeu.
   Pe obrazul ei se prelinge o lacrimă, şi asta o surprinde. E ziua asta. Familia ei. Vocea lui. Johnny Mathis care cântă pentru pereţii aceştia, paturile acestea, care la o simplă privire trădează toate lucrurile brute, incredibile la care au asistat.
   Ea îşi şterge lacrima, şi el spune hei, îmi pare rău. Ce-o fi în capul meu? Cui îi trebuie să audă tâmpeniile astea? E Crăciunul! Ceaşca de cafea se înalţă şi capul lui se lasă pe spate pentru ultimele picături - o singură convulsie puternică a mărului lui Adam pe sub piele - iar când priveşte din nou spre ea, ochii lui sunt plini de căinţă.
   Ţi-am adus ceva care o să te înveselească.
   Bărbatul ia cutia cea roşie şi i-o pune în poală. E surprinzător de uşoară pentru mărimea ei, şi lui Caitlin i se strânge inima la gândul că înăuntru e o rochie, dar apoi îşi aduce aminte că el n-ar face aşa ceva, e prea atent.
   Eu nu ţi-am luat nimic, spune ea.
   El face un gest în semn că asta n-are importanţă.
   N-am avut timp, spune ea.
   El face un gest impacientat spre cadou.
   Ea desface aripile de hârtie şi studiază imaginea de pe cutie. Doar pentru o clipă, în pieptul ei se trezeşte ceva asemănător cu însufleţirea, cu fericirea, apoi înţelege cruzimea situaţiei.
   Scoate capacul, mototoleşte hârtia subţire, şi inima ei începe să bată tare.
   Asta-i o glumă?
   O glumă cam scumpă, spune el scoţând din ambalaj una din cele două rachete de zăpadă. Mă gândeam că poate ţi-ar plăcea să ieşi de aici puţin. Ai mai purtat aşa ceva?

31

   Băiatul ieşi iar pe uşa metalică, în frig şi zăpadă, şi avansă fără grabă pe lângă perete, spre colţul unde văzuse dâra de respiraţie albă şi unde acum văzu încă una. Începu să murmure şi să păşească greoi, dibuindu-şi şliţul în timp ce ajungea la colţ, iar când văzu geaca albă de acolo, în penumbră, făcu un pas stângaci în spate şi spuse „Ah, scuze“.
   - Cară-te, prietene, spuse băiatul în geacă.
   - Scuze, şefule, spuse băiatul. Voiam doar să golesc rezervorul.
   - Goleşte-l altundeva, prietene. Pişe-te şi dispari.
   Era tipul cel solid, Valentine, cu geaca de un alb strălucitor pe aleea neluminată. Numărul 10 roşu-aprins, pe un câmp alb.
   Băiatul privi dincolo de Valentine pe alee, şi tipul cel solid avansă ca să-l împiedice să vadă.
   - Nu înţelegi? Ţi-am spus să dispari, spuse el.
   Băiatul simţea în faţă respiraţia lui acră, de alcool. Se retrase cu spatele pe unde venise şi se opri, privind spre Valentine. Valentine mai făcu un pas şi băiatul se retrase iar. În felul acesta, ajunseră amândoi după colţ, iar când Valentine trecu complet de el, băiatul nu se mai mişcă. Lăsă băţul de lemn să-i alunece din mâneca gecii şi îl prinse de capătul filetat, care funcţiona ca un mâner. Văzu, în lumina zăpezii, petele negre din ochii sticloşi şi albaştri ai lui Valentine şi lovi cu băţul în sus, într-un arc de cerc şuierător care îl nimeri pe băiatul mai solid în ureche. Valentine duse mâna la cap, alunecă în genunchi şi apoi în faţă, pe mâna liberă, cu faţa schimonosită într-un ţipăt mut.
   Băiatul îl ocoli şi intră pe alee, avansând spre cealaltă geacă pe care o vedea acolo, în întunericul mai dens, ca un semnal, ca un steag. Pe geacă scria Whitford, şi băiatul acesta, Whitford, stătea în spatele camionetei într-o postură arogantă, cu blugii şi chiloţii întinşi de la un genunchi la altul, mişcând din fundul alb şi încordat. Ceilalţi doi băieţi de la masă erau aplecaţi peste marginea camionetei, cu mâinile în jos în întunericul platformei, ca nişte ajutoare de la fermă care îndeplinesc un act legat de creşterea animalelor. Când ei ridicară privirea, băiatul văzu că el nu mai era el însuşi - nu mai era băiatul pe care îl cunoştea el, ci conturul întunecat al unui bărbat, decupat de lumina şi zăpada din spatele lui, fără vârstă sau chip, care avansa sigur pe el spre ei.
   Unul dintre băieţi spuse „Căcat“, iar Whitford, cel care dădea din fund, ridică ochii, privi peste umăr şi spuse, fără să se oprească:
   - Tu cine dracu’ eşti?
   Nu văzu, doar auzi băţul care se abătu şuierând prin întuneric şi îl lovi imediat sub geacă, lateral, peste fund, ca pentru a-i crea o nouă despicătură orizontală.
   Whitford urlă şi se îndepărtă, învârtindu-se, de altă lovitură, pe care o primi însă peste faţă. Ridică mâinile şi începu să se împleticească, până când cătuşele blugilor îi puseră piedică şi îl făcură să cadă cu palmele întinse în zăpadă.
   - Nenorocitule! spuse el îndepărtându-se târâş. Nenorocitule!
   Băiatul ridică băţul iar, şi cei doi băieţi aplecaţi peste bena camionetei dădură drumul la ceea ce ţineau şi o rupseră la fugă pe alee, iar fata care stătea cu faţa în jos începu să alunece peste haion. Băiatul îi puse mâna pe noadă ca s-o oprească.
   Părul îi cădea peste faţă ca o pânză de păianjen şi se simţea miros de vomă, băiatul vedea locul în care voma topise zăpada, adunându-se pe platforma camionetei.
   Lăsă băţul să cadă şi o apucă de subsuori, gândindu-se care ar fi cea mai bună modalitate de a proceda. În timp ce făcea asta, auzi paşi grei în spatele lui şi se pregăti pentru lovitură, care îl atinse cu asemenea forţă încât îl trânti peste trupul fetei. Un braţ îi înconjură gâtul şi îl ridică, el îi dădu drumul fetei ca să prindă braţul, şi fata începu să alunece iar, inertă şi greoaie, peste haion. Căzu peste el, lovindu-se cu bărbia de marginea haionului şi capul ricoşându-i pe spate, se prăbuşi ca o păpuşă, cu capul aterizând ultimul şi săltând o dată moale pe pământul acoperit cu zăpadă.
   Băiatul fu ridicat de pe picioare, simţind pe faţa lui pielea feţei lui Valentine, maxilarul care se mişca în timp ce îi spunea încet: „Te-am prins, prietene, te-am prins“. Băiatul se încordă, dând din picioare şi lovind orbeşte cu pumnii spre capul lui Valentine, dar braţul acestuia se întări şi mai mult, până când băiatul nu mai putu respira, simţind doar respiraţia celuilalt care îi spunea la ureche: „Încetează odată, nu te ajută cu nimic“.
   - Întoarce-l încoace, Clayton.
   Băiatul fu răsucit şi se trezi în faţa lui Whitford, care se ocupa răbdător, cu capul plecat, de şilţul şi de cureaua lui. După ce termină, îşi puse iar şapca cu cozorocul la spate şi se uită la băiat. Îşi duse degetele la pomet, pipăindu-l uşor cu vârfurile degetelor. Se uită la fata căzută şi apoi iar la băiat.
   - Lasă-l să respire puţin, Clayton. Pare c-o să leşine, şi nu cred c-ar vrea una ca asta.
   Whitford se apropie de fată şi începu să caute pe jos. Lovi cu piciorul chiloţii ei negri, răsuciţi, spunând: „Nu asta. A, aici erai“. Se aplecă şi trase băţul de sub piciorul ei. Se uită la el ca şi cum ar fi fost o mostră rară de armament.
   - Ăsta să fie oare? La naiba.
   Duse băţul la şoldul fetei şi îi ridică fusta. Se uită iar la băiat, care atârna ca o cârpă în braţele lui Valentine.
   - Putea să-ţi vină şi ţie rândul după ce terminam noi, amice. N-aveai niciun drept să devii agresiv. Pune-l acolo, pe haion, Clayton.
   Băiatul se zbătu, dar Valentine era prea mare şi puternic, iar când băiatul fu ţintuit de haion, Whitford îi înconjură talia cu mâinile şi începu să-i desfacă cureaua. Băiatul încercă să-l prindă de încheieturi, dar băţul îl şfichiui peste degete, şi Valentine îl strânse până când el ridică mâinile iar, apucând laţul gros al braţului acestuia.
   - Nu te zbate, spuse Whitford. Şi nu-ţi face griji, nu sunt poponar. N-o să fac decât atât. Mă asculţi? Poţi să respiri? Bine. N-o să fac decât atât: o să-l iau pe micul tău prieten şi-o să ţi-l bag în cur, până unde ajunge, bine? Cum ţi se pare, amice?
   Băiatul se încordă, iar Valentine îşi lăsă greutatea în faţă, aplecându-l peste haion până când ajunse cu faţa aproape în voma fetei. Se zvârcoli în timp ce blugii îi erau traşi în jos până la mijlocul coapselor. Aerul era rece, iar zăpada era asemenea unor insecte reci care aterizau pe pielea lui. Urmă un moment lung şi odios în care nu se întâmplă nimic, după care băţul scoase sunetul lui şuierător şi îl lovi cu putere. Băiatul tresări, dar nu scoase niciun sunet.
   - Bun, spuse Whitford. Acum amândoi ştim cum e asta. În ce priveşte următoarea parte, mă rog. Va trebui să-mi povesteşti tu. Ţine-l bine, Clayton.
   Băiatul se încordă, ca şi cum ar fi putut să facă în aşa fel încât acea parte a lui să se închidă şi să dispară pur şi simplu doar prin puterea voinţei. Ceva îl atinse pe şold, şi el tresări; erau degetele celuilalt băiat care îl atinseseră. „Uşurel.“
   Degetele îl mai atinseră o dată uşor, apoi degetul mare căutând o priză cu care să poată crea o pârghie. Din parcare, se auzi zgomotul unui motor care pornea - chinuindu-se rece la început, dar apoi lansându-se într-un muget grav şi exuberant, susţinut şi stimulat de o serie de apăsări ale acceleraţiei. Degetele de pe pielea băiatului se opriră, iar braţele care îl ţineau erau asemenea braţelor încremenite ale unei statui. Motorul ambalat îi aduse aminte de Fordul negru şi de bărbatul care îl conducea. SMITH & WESSON. Ai grijă de tine. Pe alee se revărsă o lumină galbenă care cercetă peretele de bolţari, dar în clipa următoare, şoferul coti şi clădirea mască lumina, apoi şoferul, maşina, lumina şi zgomotul dispărură în noapte.
   Degetele se aşezară din nou pe şoldul băiatului, şi Whitford îi spuse încet că totul avea să se termine înainte să-şi dea seama, iar în momentul lung şi grotesc care urmă se auzi un alt sunet, neaşteptat, unul care stopă tot ce se întâmpla pe alee, orice mişcare, orice respiraţie, până şi inimile lor. Doar zăpada continua să cadă ca înainte, mut. Era sunetul clar, de oţel, pe care toţi îl percepură ca pe introducerea unui glonţ în camera cartuşului.
   - Aruncă băţul, numărul doişpe, spuse bărbatul cu pistolul.
   Băţul căzu la pământ cu un zdrăngănit înăbuşit.
   - Dă-te la o parte, acolo. Şi tu, numărul 10. Ăla solid. Dă-i drumul şi du-te acolo, lângă prietenul tău poponar.
   După ce Valentine îi dădu drumul, băiatul trase aerul rece în gâtul lui strivit şi se îndepărtă de haion.
Îşi ridică blugii, îşi închise şliţul, îşi legă cureaua şi se întoarse.
   - Ţi-am spus eu, şefule. Găozari.

32

   Bărbatul îi adusese echipament - bocanci, geacă, mănuşi şi ochelari de soare, toate scoase din dulap şi totul în maniera unui adolescent inhibat. Lucruri care i-ar fi plăcut fratelui său.
   Însă ea ştie, în timp ce îşi ia geaca şi bocancii, că ele n-au fost purtate niciodată de un băiat, ci de o fată ca ea, vreo predecesoare ale cărei urme nu le poate vedea sau mirosi, dar care sunt totuşi aici, ca o umbră lăsată în urmă. Umbra din aceste haine, din numărul bocancilor, din geacă, mănuşi şi căciulă, e rotundă, reconfortantă şi dezgustătoare.
   Atunci când el deschide uşa şi se dă la o parte, ea crede că e pregătită, dar nu e.
   Întreaga lume albă se abate asupra ochilor ei, frigul acestei lumi, incredibila ei strălucire. Caitlin îşi pune ochelarii de soare şi vede această lume aşa cum a văzut-o fata dinaintea ei: pinii montani care se înalţă complet spre cerul alb, crengile împovărate de zăpadă. Aerul cu miros de pin, atât de alb, curat şi rece, încât e ca şi cum ea n-a mai respirat niciodată, n-a mai mirosit niciodată. E atât de ameţită că aproape nu mai priveşte în urmă, dar apoi o face. Nu e o baracă, ci o cocioabă. Nici măcar atât. O magazie scundă din lemn, pe jumătate îngropată în zăpadă. De pe burlan se desprinde fumul, ca nişte păsări albe. O bandă roşie îi atrage privirea şi are nevoie de o clipă ca să-şi dea seama ce e, talpa vopsită a unei sănii. O sanie lungă de lemn, pentru copii, aşezată de-a lungul peretelui. Aşa aduce el buşteni din pădure şi proviziile de la chestia asemănătoare cu un jeep. Alte obiecte.
   O să ţi se pară ciudat când o să ajungem la zăpadă mare, îi spune el stând pe vine ca o maimuţă la picioarele ei, în timp ce îi pune legăturile. E ca şi cum ai învăţa din nou să mergi, spune el. Dar nu poţi învăţa altfel decât exersând. Nu uita să ţii picioarele depărtate şi încearcă să nu le târăşti pe jos, ca să nu agăţi ceva de sub...
   Ea porneşte înaintea lui prin micul luminiş, la vale, iar când se împiedică, braţul pe care îl ridică în cădere se afundă la nesfârşit, ca într-o ceaţă. Se opreşte în propria ei amprentă, cu faţa întoarsă dinspre zăpadă. Se rostogoleşte pe jumătate şi încearcă să se ridice cu ajutorul celuilalt braţ, dar descoperă sub ea acelaşi nimic adânc. Îşi dă seama că trebuie să pună rachetele din nou sub ea ca să se poată ridica în picioare, dar gimnastica aceasta - rostogolitul, gemetele, eforturile neobrăzate ale spatelui ei - e o reprezentaţie pe care el nu o va vedea, cel puţin nu aici.
   El se apropie de ea şi o ajută să se ridice. Ai călcat pe o rachetă cu cealaltă.
   Picioarele depărtate, ai uitat?
   Ea îşi scutură zăpada de pe picioare şi şolduri, porneşte iar şi ajunge până la copaci.
   Ceva mai bine, spune el, ceva mai bine. Dar hai în direcţia asta. Şi se întoarce dinspre panta descendentă şi o conduce pe Caitlin în sus. În sus pe munte, într-o pădure de molid şi brad, complet imobilă. Respiraţia ei e agitată şi cvadricepşii îi pulsează. El se opreşte să o aştepte, şi ea trece pe lângă el cu paşi apăsaţi.
   Nu te forţa, spune el. La altitudinea asta, poate să ţi se facă rău, iar ea spune mă simt bine şi merge mai departe.
   Avansează încet, împotriva pantei şi a gravităţii trupului ei, care vrea doar să coboare. Se uită după vreo modificare a copacilor, vreo urmă pe sub zăpadă a unei ordini impuse de calea unei albii de pârâu sau a unui drum. Ridică întruna privirea căutând cabluri, ascultă după orice sunet posibil: trafic, drujbă, elicopter. Îşi aminteşte, din acea zi de iulie, marcajele albastre ale potecii şi priveşte în jos, aşteptându-se să le vadă ca pe nişte capete mici care încearcă să rămână deasupra zăpezii.
   Cum te simţi? spune bărbatul în spatele ei, iar ea tresare când îl aude. Mai face 2 paşi şi cade.
   Începi să oboseşti, spune el apărând deasupra ei, blocând ninsoarea şi priveliştea asupra copacilor. Când oboseşti te leneveşti, şi cu rachete n-ai voie să leneveşti.
   Unde suntem? întreabă ea.
   Ce vrei să spui?
   Vreau să spun, unde suntem? Suntem departe de unde ai... de unde eram eu cu fratele meu? Caitlin nu l-a mai pomenit pe băiat de la început, din acele prime zile.
   El priveşte în jos, spre ea. În ochii lui din spatele lentilelor galbene nu există absolut nimic.
   De ce?
   De ce ce?
   De ce întrebi?
   Pentru că vreau să ştiu.
   De ce?
   Aşa. Tu n-ai vrea?
   Nu. Ce importanţă are?
   Te-ai putea simţi mai puţin rătăcit.
   Sau mai mult. Eşti acolo unde eşti, nu unde nu eşti.
   Ea îl priveşte fix. Dar eu nu ştiu unde sunt.
   Ba da, ştii. Eşti cu mine, chiar aici.
   El se uită la ea, apoi întoarce privirea. Vrei să ne întoarcem? Asta vrei? Vrei să petrecem Crăciunul în casă? Nu ne simţim bine aici? Nu e frumos?
   Panta devine mai abruptă şi pădurea mai deasă, obligându-i să şerpuiască printre copaci, într-o serie de serpentine care fac ascensiunea mai uşoară, dar şi mai lungă. Când panta se domoleşte, în drum le apar mai puţini copaci, ca şi cum aşa ar fi fost planul, până când ajung, în sfârşit, la o întindere mare de zăpadă, unde copacii sunt rari şi nu mai înalţi decât ea. Dacă nu cumva sunt doar vârfurile copacilor, şi ea traversează un lac adânc de zăpadă.
   În faţă, copacii dispar de tot, apoi dispare şi muntele, complet şi abrupt, ca o margine a lumii. Nimic dincolo de el, în afară de cerul cenuşiu şi de zăpada deasă ce cade din el, ca şi cum acesta ar fi locul din care începe zăpada, sorgintea ei. Caitlin se duce spre margine, dar el strigă opreşte-te, şi ea se opreşte şi se uită înapoi.
   Bărbatul stă între 2 brazi mici, care îi oferă iluzia unei staturi impozante. Nu e bine să trecem de punctul ăsta de aici, spune el.
   De ce nu?
   O să-ţi arăt. Vino înapoi.
   Ea se întoarce şi el îşi scoate mănuşa cu dinţii, bagă mâna sub geacă, iar după un pocnet metalic în mâna lui apare pistolul.
   Este centrul negru şi dur al lumii albe. Singurul lucru care trebuie privit sau care trebuie luat în seamă. Ea îşi vede ca prin ceaţă trupul ei aici, lăsat în urmă, în lacul de zăpadă, ca să îngheţe şi să se dezgheţe odată cu anotimpurile. Sau poate să nu se mai dezgheţe niciodată, ci să zacă secole întregi în această ultimă poziţie prăbuşită, conservând şi povestea morţii ei, iar ea îl va ruga foarte mult ca măcar să nu-i scoată echipamentul, bocancii, geaca şi mănuşile, măcar atât să facă.
   El înalţă pistolul şi trage spre golul cenuşiu. Sunetul e neaşteptat de slab, ca o petardă, dar se deplasează neaşteptat, ricoşând şi întorcându-se la ei din cotloane invizibile. În clipa următoare, ea se gândeşte că trebuie să existe ceva ce el vede, şi ea nu poate vedea, şi se uită cu ochi flămânzi după un bărbat, un alpinist, un poliţist care să iasă împleticindu-se din ceaţă, cu mâinile la burtă şi faţa schimonosită de durere şi uluială.
   În schimb, se aude un nou trosnet, mai puternic, ca o amplificare a focului de armă, şi în zăpada din prim-plan apare o crăpătură zimţată şi albastră, ca un filon plin de vopsea. Filonul se lărgeşte, devine de un albastru-închis şi glacial şi apoi se umple cu alb când întreaga coamă se cutremură şi alunecă în spaţiul cenuşiu, trăgând după ea în jos, în cer, ochii, inima şi stomacul lui Caitlin. Coama cade şi se striveşte, izbind partea laterală a muntelui. Durează mult, şi în tot acest timp se aude de parcă nu ar fi mai departe decât acolo unde a început. Apoi se opreşte sau pare să se oprească şi nu se mai aude nimic în afară de reluarea îndepărtată a tunetului în defileele îndepărtate şi invizibile.
   Stau amândoi aşa, în tăcerea care urmează. El evacuează din ţeavă tubul care cade sfârâind în zăpadă. Scoate alt cartuş, îl bagă în ţeavă, închide pistolul şi îl pune la loc în tocul de sub geacă. Se aude pocnetul capsei metalice, apoi el îşi trage iar mănuşa.
   Câte un cartuş o dată. Ea nu ştiuse asta, dar înţelege imediat: dacă va pune vreodată mâna pe pistol, poate să tragă în el doar o dată, iar lui i-ar plăcea ca ea să rateze sau să-l rănească într-un mod care să nu-i fie fatal.
   Acum suntem în siguranţă, spune el. Avansează împreună, şi spaţiul dintre ei creşte pe măsură ce se apropie de margine, ca o înţelegere. Caitlin priveşte zăpada care se rostogoleşte şi simte atracţia canionului, căderea de negândit, îngustimea spaţiului dintre a face sau nu - dintre un pas al minţii şi un pas al trupului, momentul ireal în care totul e gata şi nu mai poate fi dat înapoi, nemairămânând decât inima care ţi se rostogoleşte şi mugetul lumii înceţoşate.
   Atenţie! spune el. Întinde mâna spre ea, şi ea păşeşte imediat înapoi. Vântul poate să te ia ca pe-o frunză, spune el.
   Se opresc, privind în spaţiul gol.
   În zilele senine, poţi vedea cum văd ulii, spune el. Vezi cum vede Dumnezeu.
   Se uită la ea, ca să observe efectul unor astfel de cuvinte.
   Ea îşi şterge nasul care îi curge.
   Plecăm? spune ea. El păşeşte spre ea, şi ea păşeşte într-o parte, îndepărtându-se de margine.
   Ce faci? spune el.
   Nimic. Mi-e frică de margine.
   Nu-ţi fie frică, spune el. Cum îi spusese în acea altă zi, cu mult timp în urmă.
   Ea mai face un pas şi se opreşte, iar el vine lângă ea, aliniindu-şi atent rachetele cu ale ei. O prinde cu mâinile de partea de sus a braţelor: nu vreau să-ţi fie frică, Caitlin.
   Nu mi-e. Acum nu-mi mai e.
   Bine.
   El rămâne aşa, privind-o fix, apoi scuturând din cap.
   Ce e? spune ea.
   Nimic, răspunde el strângând-o de braţe. Eşti atât de frumoasă în lumina asta. În lume. Ştiai asta?
   Ea îl prinde cu mâinile de încheieturi şi zâmbeşte, iar el se mai apropie puţin, încleştând şi relaxând degetele. Încleştează, relaxează. Se apropie doar până la un punct, nu mai mult.
   După o clipă, privind în lentilele galbene, ea parcurge restul drumului până la buzele lui.

33

   Eliberat din strânsoarea lui Valentine, băiatul duse mâna la gât şi privi pistolul de la capătul braţului drept, ţinut orizontal, al lui Reed Lester, reflexia suplă de lumină de pe ţeava de crom.
   - N-aveam de gând să fac asta, spuse băiatul pe nume Whitford.
   - Tacă-ţi gura, spuse Lester.
   - Voiam doar să creadă el c-o s-o fac.
   - Să nu mai scoţi un cuvânt, găozarule, vorbesc serios.
   Apoi întoarse privirea spre băiat şi spuse:
   - Ce dracu’ faci?
   Băiatul stătea în genunchi, băgând mâinile pe sub gâtul şi genunchii fetei. O smuci spre el, şi piciorul îi tremură în timp ce se ridica, dar rezistă. Capul fetei se bălăngăni în îndoitura braţului lui, şi din bărbia ei ridicată în sus începu să curgă sânge. El o întoarse astfel încât faţa ei să se sprijine de pieptul lui.
   - E rănită, spuse el răguşit.
   - Cred că cel mai inteligent e s-o-ntindem pur şi simplu, şefule, şi-ncă repejor.
   - Luăm şi fata.
   Lester deschise gura iar, dar nu se auzi altceva decât Dumnezeule mare, cu o voce nouă, şi Lester şi cei doi băieţi ameninţaţi cu pistolul se întoarseră să vadă ceea ce băiatul văzuse deja, şi anume chelneriţa cea roşcată care stătea la intrarea aleii, în lumină.
   - Ce-i faci fetei ăleia?
   - Spital, spuse băiatul.
   - Ce i-ai făcut? întrebă chelneriţa.
   - El nu i-a făcut nimic, fir-ar al naibii, spuse Lester. Du-te înăuntru.
   Băiatul avansă cu fata, şchiopătând, ajunse lângă chelneriţă şi repetă „Spital“.
   Chelneriţa deschise gura şi scutură din cap.
   - Unde naiba e spitalul?
   Chelneriţa se întoarse şi îşi trecu mâna prin păr, în timp ce se orienta. Arătă spre sud cu ţigara.
   - În zona comercială, la vreo 7 kilometri de aici. Treci pe sub autostradă şi-o să vezi semnul. Sisters of Mercy. Dar hai mai bine să chem o ambulanţă, nu vrei? Şi du-o pe ea înăuntru.
   Băiatul porni şchiopătând spre parcare, iar după o clipă chelneriţa se întoarse şi alergă spre uşă.
   Când Reed Lester ajunse la Chevy, rucsacul lui era pe jos, în zăpadă, şi băiatul băga picioarele fetei în cabină, dinspre locul din dreapta. Lester îşi luă rucsacul de jos, îl aruncă în benă, lângă uneltele băiatului, ocoli maşina şi îl ajută să o aşeze pe fată la mijloc.
   - Conduc eu, şefule.
   Băiatul potrivi capul fetei pe spătar, îi trase fusta scurtă în jos, închise portiera, ocoli maşina şi se opri lângă locul şoferului, uitându-se fix la Lester.
   - Ai dreaptate, condu tu, spuse Lester.
   Ocoli în grabă, deschise iar portiera, se îngrămădi lângă fată şi trânti portiera. Băiatul porni maşina şi ştergătoarele care scârţâiră, fără să se clintească însă.
   - Ai racletă, şefule?
   - Sub scaunul tău, spuse băiatul ducând mâna la gât.
   Lester găsi racleta, sări afară şi lăsă portiera deschisă în timp ce râcâia parbrizul. Uşa roşie de la Paradise Lounge se deschise, şi chelneriţa şi barmanul blond şi solid se uitară la ei. Barmanul începu să traverseze parcarea, dar când Lester se întoarse spre el şi spuse „E totul în regulă, şefule“ se opri brusc, de parcă ar fi ajuns la capătul unui pripon.
   - Vine poliţia, spuse el. Eu cred c-ar fi mai bine să lăsaţi fata aici, băieţi.
   - Şi eu cred la fel, spuse Lester. Dar nu eu dictez aici.
   Băgă mâna în buzunarul gecii, şi barmanul făcu un pas în spate. Lester aruncă un mănunchi de chei de jos în sus, iar barmanul le prinse şi se uită la ele.
   - Ce-s astea?
   - Nişte chei.
   - Serios?
   - Sunt de la camioneta parcată pe alee.
   Se urcă din nou în Chevy, şi băiatul băgă în viteză şi ieşi din parcare. O luă pe drumul de lângă autostradă şi acceleră cu camioneta pe zăpadă.
   Reed Lester se uită la băiat, apoi la fată. Bărbia ei crestată sângera şi pe gâtul gol i se scurgea o panglică udă, de culoare închisă, formând o mică baltă în scobitura gâtului, apoi panglica cobora mai departe pe stern, dispărând sub gulerul puloverului, în întuneric. Pe măsură ce cabina se încălzea, începea să se simtă mirosul ei. De alcool şi fiere.
   - N-o să spun niciodată, zise Lester.
   - Ce să spui? zise băiatul.
   - Ce s-a întâmplat acolo.
   Băiatul se uita la drum. Duse mâna după ţigări, dar focul din gât îl opri.
   - Unde e pistolul? întrebă el.
   - Pus bine. De ce?
   Băiatul se uită spre el, şi Lester ridică privirea din locul în care privise fix, anume coapsele goale ale fetei şi poala ridicată a fustei. Se uitară unul în ochii celuilalt. Ştergătoarele scoteau zgomotul lor obişnuit. Băiatul privi iar spre drum.
  - E încărcat? spuse el.
   - Ce?
   - Pistolul.
   - Altfel nu e bun de nimic, şefule.
   - L-ai avut cu tine mereu.
   - Nu ştii niciodată peste ce dai în drum.
   - De exemplu, un câine.
   - Poftim?
   - Ai stat şi te-ai uitat la mine, cu ciocanul ăla, spuse băiatul privind fix spre drum.
   Lester privi profilul băiatului pentru un lung moment.
   - Păi, dacă aş fi scos pistolul acolo, şefule? Ce-ai fi crezut?
   Băiatul privea fix înainte, în fulgii care cădeau razant.
   - La naiba! spuse Lester. Credeam c-o să te bucuri c-am scos pistolul atunci când l-am scos.
   Sunetele sirenelor ajunseră la ei dintr-o direcţie incertă. Lester se uită în jur, de la un geam la altul, până când sirenele începură să se estompeze. Ochii îi căzură iar pe coapsele fetei. Carnea albicioasă se legăna încet odată cu mişcările camionetei. Tivul negru, ridicat, al fustei.
   - Ce faci? spuse băiatul.
   - Nimic.
   - Nici să nu te gândeşti.
   - Nu mă gândeam la nimic, şefule. Ce naiba, crezi c-aş face aşa ceva?
   Băiatul îşi puse o ţigară în gură, o aprinse şi ţinu fumul în gură, luptându-se cu instinctul de a-l inhala.
   Pe de altă parte, zise Lester, cineva s-ar putea întreba la o adică ce făceai acolo în spate, şefule. Ce-ai căutat să intri în belea?
   Înainte ca băiatul să poată răspunde, apăru brusc o explozie de roşu şi albastru, sirenele urlară iar, şi maşinile de poliţie se înmulţiră în jurul lor. Băiatul opri cu grijă pe marginea drumului, sub pasajul autostrăzii.
   Cabina fu inundată de lumina albă a reflectoarelor maşinilor de poliţie, şi în acea strălucire, lumina din plafonul camionetei nu făcu niciun fel de impresie când se aprinse, astfel că băiatul nu-şi dădu seama că o portieră se deschisese decât atunci când se întoarse ca să-i spună lui Reed Lester să nu spună absolut nimic şi descoperi că acesta nu mai era. Portiera încă se legăna în balamalele ei, iar în luminile de afară se auzeau bărbaţi strigând. Motoarele se ambalară, cauciucurile se învârtiră, şi unele dintre maşinile colorate plecară mai departe, cu luminile lor rotitoare.
   Peste tot în jurul lui, poliţiştii stăteau ghemuiţi după portierele lor, cu pistoalele scoase, şi strigau la el. Băiatul privi încă o dată portiera deschisă din dreapta şi văzu racleta pe podea, acolo unde o lăsase Lester, şi lângă ea altceva, pe jumătate băgat sub scaun şi pulsând roşu şi albastru odată cu luminile maşinilor de poliţie. Se holbă la el un lung moment. Apoi privi drept în faţă, ridică mâinile şi răsfiră degetele, ca pentru a arăta numărul zece. În faţa lui, dincolo de maşinile de poliţie şi de luminile lor, la mai puţin de 100 de metri de locul în care era el, pâlpâia în ninsoare o firmă albastră pe care scria cu cuvinte argintii SISTERS OF MERCY.

34

   Stai aşa, spune el, şi ea se opreşte şi aşteaptă ca el să ajungă lângă ea, fără alt zgomot pe lume decât foşnetul moale al rachetelor lui de zăpadă.
   El îşi dă jos rucsacul şi scoate două sticle de plastic cu apă. Le deschid şi beau amândoi, apa gâlgâie pe lângă sloiurile de gheaţă de la gâtul sticlelor. Ea pune dopul, descheie fermoarul gecii şi bagă sticla în buzunarul de lângă sân, apoi îl încheie la loc.
   El se uită la ea în timp ce face asta. Se uită la ea şi după ce termină.
   E prea rece ca s-o bei, explică ea.
   El ridică iar sticla şi apoi o pune la loc în rucsac, iar ea spune: ce altceva mai ai acolo?
   Batoane cu cereale. Şi câteva Snickers. Ţi-e foame?
   Aş vrea un Snickers, cred. Altceva?
   Nimic altceva. Nimic altceva de mâncare.
   Şerveţele?
   Ce?
   Ai adus şerveţele?
   Adică batiste de hârtie?
   Orice. Ea se uită fix la el, în lentilele galbene, până când el înţelege.
   Am un pachet mic de şerveţele, atât.
   Mi-l poţi da?
   Sigur. Bărbatul scotoceşte într-un buzunar al gecii, apoi în altul, până găseşte micul pachet.
   Caitlin îl bagă în buzunarul gecii, alături de Snickers, apoi se întoarce şi porneşte înapoi pe drumul pe care au venit, la vale, pe propriile ei urme.
   Unde te duci? spune el după o clipă.
   Caitlin nu se uită înapoi. Arată spre un molid îndesat şi solitar, lat, des şi plin de zăpadă ca şi cum zăpada ar fi florile lui şi singurul lui scop. Calcă greşit, se bălăbăne pe rachetele de zăpadă şi îşi revine.
   Ai grijă, spune el, şi ea îi face semn cu degetele mari în sus, pe deasupra umerilor.
   De pe cealaltă parte a molidului, priveşte înapoi printre crengile înzăpezite şi simte cum îi îngheaţă inima când îl vede cum stă, întunecat, pe zăpadă, exact aşa cum îl lăsase, mult mai aproape decât crezuse ea că o să fie. Ca şi cum distanţa străbătută de ea până la molid ar fi fost una imaginară. Sau ca şi cum în timp ce ea mergea ar fi mers şi el, dar fără zgomot şi fără urme sau efort.
   Caitlin ezită, apoi îşi regăseşte vocea: te văd că te uiţi la mine.
   Nu se vede nimic, spune el, şi ea ştie că e adevărat.
   Se apleacă să strângă legăturile de pe bocanci. Te văd că te uiţi, spune ea iar. El nu se mişcă. Stă doar acolo. Nu pot să fac dacă te uiţi, spune ea şi, în sfârşit, cu o expresie de părinte exasperat, el se întoarce cu spatele la ea.
   Caitlin face un pas în zăpadă, în josul pantei. Crede că nu a scos niciun sunet, dar nu poate fi sigură din cauza bubuiturilor sângelui din urechi. Stă aşa o clipă, în timpul oprit, respiraţia oprită şi inima oprită a blocstarturilor - respiră, Courtland - apoi mai face un pas şi încă unul, astfel încât copacul să rămână între ea şi Maimuţă, iar când ajunge la 20 de paşi de molid, se întoarce şi începe să coboare muntele cu paşi mari, silenţioşi şi imponderabili.

35

   Tot ce urmă în acea noapte lungă şi apoi dimineaţă fu un vis pervers cu ochii deschişi, care nu se putea sfârşi, ci doar îl tachina cu gustul sfârşitului, cu frânturi de somn care îi erau smulse în ultima clipă şi înlocuite cu alte zgomote, alţi paşi, altă cameră goală sau aceeaşi cameră goală cu acelaşi bărbat sau aceiaşi bărbaţi de cealaltă parte a mesei de oţel, ori alţi bărbaţi, dar întotdeauna aceleaşi întrebări şi aceeaşi lumină nemiloasă, şi singura întrerupere în toate acestea, singura evadare temporară, fusese un vis adevărat care apăruse în timpul unei pauze din cursul procedurilor, o nesincronizare a păzitorilor lui care îl lăsaseră singur suficient cât să adoarmă; se făcea că urcă pe o cărare din pădure, în întuneric, croindu-şi drum după mersul animalului pe care îl urma, câine sau lup atât de alb încât stârnea umbre dinspre lucrurile pe lângă care trecea, copaci sau pietre.
   Apoi, în pădure răsunase un tunet, şi el se trezise tresărind în faţa barelor de fier şi a cimentului, iar bărbatul luminat din spate îi spusese să se ridice, după care fusese condus încă o dată pe coridor, încătuşat, spre camera goală.
   Bărbatul de la masă nu ridică privirea, ci rămase aşa, studiind paginile unui dosar deschis din faţa lui, în timp ce bărbatul care îl adusese pe băiat îi scoase cătuşele şi plecă fără o vorbă, închizând uşa de oţel în urma lui.
   Cel de la masă nu purta sacou, doar o cămaşă albă cu mânecă lungă, încheiată la mâneci şi guler, şi o cravată imaculată, cu nod bine făcut. Curelele din piele ale tocului de pistol scoteau cămaşa în evidenţă, sugerând sănătatea şi forma fizică bună a torsoului de sub ea. Avea un păr negru bogat, tuns scurt, cu o cărare îngustă pe o parte, iar maxilarul neras era albăstriu. Purta verighetă.
   Acest bărbat privi, în sfârşit, spre băiat. Îi căută ochii, ca şi cum ar fi putut să vadă acolo ceea ce niciunul dintre bărbaţii dinaintea lui nici măcar nu se gândise să caute. Ceea ce văzu îl făcu să coboare privirea şi s-o oprească asupra gecii de blugi a băiatului, încheiată aproape până la gât. Îi luaseră tricoul alb, pătat de sânge.
   Privi din nou în ochii băiatului şi spuse:
   - Eu sunt detectivul Luske, Sean. Fac parte din Departamentul Agresiuni Sexuale al Poliţiei Omaha. Vrei nişte apă?
   - Da.
   Detectivul umplu un pahar de carton de la un dozator de apă din colţ, îl puse în faţa băiatului şi se aşeză iar.
   - Sean. După cum ştii, întrucât susţii că ai fost martor la ceea ce s-a întâmplat, fata care era cu tine în camionetă aseară a fost violată. De cel puţin un agresor. Poate chiar 3. Acum, ea era în stare de ebrietate şi în mare parte a timpului n-a fost conştientă, dar am vorbit cu ea, şi crede că îi poate identifica pe băieţii care au stat cu ea la masă în Paradise Lounge, chiar dacă nu neapărat pe cei care au violat-o. Înţelegi?
   - Da.
   - Sigur?
   - Da.
   - Ce-aş vreau eu, Sean, e să chem aici alt poliţist care să-ţi ia o mostră. Ai fi de acord să mă laşi să fac asta?
   - Ce fel de mostră?
   - O mostră de ADN. De pe partea interioară a obrazului. Din gură. Durează cam 2 secunde. Ai fi de acord să mă laşi să fac asta?
   - N-o să încerc să vă opresc.
   - Asta nu e de-ajuns. Nu pot să iau mostra fără consimţământul tău decât dacă obţin un mandat. Dar ar da mai bine pentru tine dacă ţi-ai da consimţământul?
   - Consimţământ verbal, adică?
   - Da.
   - Bine, îmi dau consimţământul.
   Luske se lăsă pe spate, uşa se deschise, şi intră o femeie înaltă şi subţire, care purta halat medical alb şi mănuşi albe de cauciuc. De gât îi atârna un şnur cu o legitimaţie argintie. Femeia îi ceru băiatului să deschidă gura şi frecă un beţişor de plastic de partea interioară a obrazului său. Băiatul simţi mirosul mănuşilor ei de cauciuc şi îşi aminti de doctorul de la spital, chinezul cu lanterna-stilou.
   Femeia băgă cu grijă beţişorul în interiorul unui tub de plastic, puse capacul şi plecă.
   - Cât o să dureze? spuse băiatul.
   - Ce anume?
   - Analiza.
   - Asta nu are nicio influenţă asupra anchetei, Sean. Analiza e pentru stat, pentru un eventual proces, dacă va decide să intenteze unul.
   Băiatul rămase cu mâinile pe masă.
   Detectivul îşi luă creionul şi începu să bată în masă cu guma lui de şters, în timp ce băiatul îl privea.
   - Presupun că nu pot să fumez, spuse el.
   - În clădirea asta nu se fumează, spuse Luske scuturând din cap.
   Apoi băgă mâna în buzunarul sacoului său de pe spătarul scaunului. Întinse pachetul de ţigări al băiatului peste masă, şi băiatul scoase o ţigară. Detectivul o aprinse cu bricheta băiatului şi se uită cum acesta trage fumul în piept şi îl suflă spre tavan.
   - Sean, spuse Luske. Spune-mi de ce te-ai dus pe aleea aia.
   - Am avut o senzaţie, spuse băiatul din nou.
   - O senzaţie sexuală?
   - Nu, doar o senzaţie. Am auzit cum pleacă nişte oameni în timp ce eu eram la baie, dar când am ieşit afară să fumez, am văzut, după urme, că intraseră pe aleea aia. M-am gândit că ceva nu e în regulă şi mi-am cam dat seama despre ce e vorba.
   - De ce nu te-ai dus înăuntru să chemi poliţia? Sau să vorbeşti cu un angajat al restaurantului?
   - Era doar o senzaţie. N-am fost sigur decât când am ajuns acolo.
   - Bun. Deci ai intrat înapoi în Paradise Lounge şi ai luat un - ce era, un mâner de pompă de desfundat? Nu te-ai dus la camionetă să iei ciocanul?
   - Nu, m-ar fi văzut.
   - Cine?
   - Cel care stătea de pază la colţ. Cel solid, cu Valentine pe tricou.
   - Bine. Deci, te-ai dus la colţ, şi tu şi cu băiatul ăsta v-aţi certat şi apoi tu l-ai lovit cu mânerul pompei.
   - Da, după ce am văzut ce se întâmplă acolo.
   Băiatul povesti iar cum îl lovise pe al doilea băiat, cum încercase s-o ţină pe fată să nu cadă de pe haion, cum primul băiat îl înhăţase de gât şi al doilea îl lovise cu băţul.
   - Unde te-a lovit?
   - Pe alee.
   - În ce parte a trupului.
   - La fel ca şi eu pe el. Peste cur.
   - Peste fundul gol.
   - Da.
   - De ce erai în fundul gol?
   Băiatul privi spre scrumul ţigării. Se pregăti să-l scuture în palmă, dar detectivul îi spuse să-l scuture pe jos, şi el făcu întocmai.
   - De ce erai în fundul gol, Sean?
   - Pentru că îmi trăsese blugii în jos. Tipul mai mic. În timp ce ăla solid mă ţinea.
   - Şi apoi ce s-a întâmplat, după ce te-a lovit.
   - Nimic. Atunci a apărut Reed Lester.
   - Nu ţi s-a mai întâmplat nimic, din punct de vedere sexual?
   - Nu.
   - Bine, spuse detectivul, scărpinându-se pe o parte a nasului. Ce l-a făcut pe Reed Lester să se ducă acolo?
   - Nu ştiu. Va trebui să-l întrebaţi pe el.
   - Nu ai nicio părere?
   - S-o fi gândit că poate am plecat fără el.
   - Cu rucsacul lui în maşină?
   Băiatul ridică din umeri.
   - Unde l-ai întâlnit prima oară pe Reed Lester?
   - Pe marginea drumului. El mergea pe jos şi m-a ajutat să schimb cauciucul, aşa că l-am luat cu maşina.
   - Până atunci, nu te-ai mai întâlnit cu el niciodată?
   - Nu.
   - Nu ţi-ai petrecut timpul cu el în Lincoln?
   - Nu.
   - N-ai ştiut că e căutat în legătură cu o acuzaţie de agresiune sexuală în Lincoln?
   - Cum aş fi putut să ştiu?
   - Putea să-ţi spună. Doi tipi într-un bar, care beau şi pălăvrăgesc...
   Băiatul ridică din umeri.
   - A spus ceva despre o bătaie dintr-un bar cu un scriitor, din cauza unei fete cubaneze.
   - O bătaie dintr-un bar cu un scriitor din cauza unei fete cubaneze? repetă detectivul, privindu-l fix. A atacat o femeie de 45 de ani, într-o parcare. Una dintre profesoarele lui. Nici vorbă de vreo fată cubaneză.
   Băiatul trase din ţigară, suflă fumul şi aşteptă.
   - Bănuiesc că n-ai ştiut nici că are pistol, spuse Luske.
   - Nu, până când l-a scos pe alee.
   - Deci, nu v-aţi apucat să discutaţi între voi înăuntru la Paradise Lounge şi nu v-aţi hotărât să vă duceţi împreună acolo, în spate, cu pistolul şi băţul şi, poate, să terminaţi ce începuseră băieţii ăia?
   - Nu. S-a întâmplat aşa cum v-am spus.
   Detectivul se uită la el, apoi citi foaia din faţa lui şi sublinie ceva cu creionul.
   - Bine. Acum îi ameninţaţi pe băieţii ăia doi cu pistolul, şi fata zace acolo, inconştientă. De ce n-aţi chemat poliţia în momentul ăla?
   - Nu ştiu. M-am gândit că ar dura prea mult. Fata sângera şi am vrut s-o duc la spital.
   - Reed Lester şi pistolul lui n-au contat în decizia ta?
   - Nu. Nu-mi păsa nici de el, nici de pistolul lui.
   - Cum crezi că a ajuns pistolul la tine, în camionetă, şi nu la el?
   - El l-a lăsat acolo, când a fugit.
   - Grozav prieten, nu?
   - Nu era prietenul meu. L-am cunoscut doar în ziua aia.
   - Vorbeşte-mi despre ciocan.
   - E un ciocan Estwing mare. E al tatălui meu.
   - Cum a ajuns pe el sângele.
   - A trebuit să ucid un câine pe marginea drumului.
   - A trebuit să ucizi un câine pe marginea drumului?
   - Da, domnule.
   - De ce?
   - Pentru că era rănit şi nu-l ajuta nimeni. Cineva îl lovise cu maşina.
   - Deci, l-ai lovit cu ciocanul şi l-ai omorât.
   - Da, domnule.
   - Şi Reed Lester era acolo la momentul acela?
   - Da, domnule.
   - De ce n-a folosit pistolul? Sau de ce nu te-a lăsat pe tine s-o faci?
   - Asta l-am întrebat şi eu mai târziu.
   - Şi el ce-a spus?
   - A spus ceva de genul că n-a vrut să mă sperie.
   Detectivul se ridică în picioare, umplu iar paharul băiatului cu apă şi îşi turnă şi lui într-o cană.
   - Sean. Ce căutau chiloţii fetei în buzunarul gecii tale?
   - Bănuiesc că i-am pus eu acolo.
   - De ce-ai făcut asta?
   - Nu ştiu. Nu-mi amintesc să fi făcut asta. Probabil că i-am văzut pe jos, în zăpadă, şi m-am gândit că sunt ai ei, şi probabil că o să-i vrea înapoi. Habar n-am.
   - Lucrez în domeniul ăsta de 10 ani, Sean, şi nu pot să-ţi spun de câte ori am găsit chiloţii victimei fie asupra făptaşului, fie acasă la el. Pare că nu e în stare să se abţină. Trebuie să aibă acest trofeu. Acest suvenir.
   Băiatul trase din ţigară, expiră şi aşteptă.
   Detectivul se uită la el.
   - Bun, ai o pană de cauciuc. Iei în maşină un om care fuge de poliţie. Trebuie să omori un câine cu ciocanul. Şi eşti tras pe dreapta cu o fată violată şi un pistol într-o camionetă care nu e pe numele tău. Cred că asta se poate numi o zi proastă, Sean.
   - Am avut şi mai proaste, spuse băiatul dând din cap.
   - Ştiu. Ştiu despre sora ta. Ştiu cum ai ajuns să şchioapeţi.
   - Aţi aflat despre ea, deci?
   - Ştiu ce vi s-a întâmplat acolo sus pe munte, da.
   - Atunci ştiţi mai multe decât mine. Ştiţi mai multe decât tot statul Colorado şi FBI-ul.
   Se priviră fix unul pe celălalt. Detectivul bătea cu radiera creionului în prima pagină a dosarului, şi sunetul păru să-i aducă aminte că acesta era acolo. Coborî privirea, dădu pagina şi o întoarse la loc. După o vreme spuse:
   - O să-ţi spun ce ştim cu adevărat, Sean, bine? O să-ţi spun ce se ştie sigur în ancheta asta. Se ştie că în noaptea agresiunii, tu ai fost tras pe dreapta cu o camionetă care nu era înregistrată pe numele tău. Se ştie că un martor ocular te-a văzut la locul agresiunii. Se ştie că atunci când ai fost tras pe dreapta, victima era în cabina camionetei, ceea ce poate constitui răpire. Se ştie că în cabina camionetei a fost găsit un pistol, ceea ce poate constitui răpire cu ameninţarea armei. Se ştie că în bena camionetei era un rucsac aparţinând unui bărbat căutat în alt ţinut pentru agresiune sexuală. Se ştie că într-o trusă de scule era un ciocan cu sânge pe el. Se ştie că victima sângera, şi tu aveai sânge proaspăt pe tricou. Se ştie că fata nu avea chiloţi şi că în buzunarul gecii tale era o pereche de chiloţi de damă. În sfârşit, se ştie că nu există nimeni, nici măcar fata însăşi, care să confirme declaraţia ta că nu ai violat-o, ci că ai încercat s-o ajuţi.
   Luske îşi încrucişă iar mâinile deasupra dosarului. Băiatul îi întâlni şi îi susţinu privirea.
   - Sean.
   - Da.
   - Ai 18 ani, aşa e?
   - Da.
   - Şi ştii care îţi sunt drepturile?
   - Cred că da.
   - Ştii că procuratura îţi va desemna un avocat, dacă soliciţi asta.
   - Da.
   - De ce n-ai solicitat un avocat?
   - Pentru că n-am greşit cu nimic.
   Faţa detectivului se întunecă.
   - Asta o să decidă procuratura, nu tu, spuse el. Înţelegi? Pe procurori îi doare fix în cur de tine. Când o să decidă să te pună sub acuzare, n-o să-ţi fie de folos toată nevinovăţia din lume. În momentul ăla, eşti o bucată de carne mută din sistemul judiciar. Iar sistemul judiciar, Sean, o să-ţi distrugă viaţa.
   Băiatul fumă, în timp ce detectivul îl privea.
   - Şi părinţii tăi? întrebă Luske.
   - Ce-i cu ei?
   - Nu vrei să vorbeşti cu ei?
   - Nu.
   - De ce nu?
   - Are vreo importanţă?
   - Pentru mine nu, spuse detectivul.
   Băiatul fu dus înapoi în celulă. Se aşeză pe patul tare, privind în gol, în timp ce un bărbat din celula vecină, care nu fusese acolo înainte, sforăia şi mormăia. Se întinse pe pat, privind fix spre plafonul de ciment găurit, cenuşiu, iar în acest timp vedea cu colţul ochiului alţi bărbaţi care se mişcau agitaţi prin celulă, le simţea mirosul şi îi auzea, dar când mişcă din cap ca să privească într-acolo, nu era nimic în afară de ciment, gratii şi lumina galbenă zumzăitoare care desena alte bare pe podea.

36

   Zăpada roieşte în jurul ei, deasă şi albă ca într-un bulgăre de zăpadă, un praf alb care orbeşte ochii şi promite o cădere nedureroasă, dar care pentru fata care încearcă să rămână deasupra ei înseamnă doar groaza de a cădea şi lupta sufocantă de a ieşi din ea, de a reveni la verticală în timp ce Maimuţa se apropie pas cu pas, sigur pe picioarele lui.
   Zilele copilăriei, în care îşi imprimase urma trupului pe zăpada şi făcuse oameni de zăpadă, fuseseră irosite. Zilele petrecute cu Dudley pe lac fuseseră ocazii ratate - ei doi pe lacul îngheţat, cu rachete de zăpadă foarte vechi, nişte chestii incomode din lemn, cu talpă din nuiele împletite şi legături uzate de piele.
   Dar astea! Astea sunt ca nişte pantofi sport pentru sprinteri; se mişcă odată cu ea, cozile îi clămpăne inteligent pe călcâie. Nu tremură şi nu se strâmbă, şi sunt suficient de înguste ca să nu trebuiască să depărteze picioarele într-un mod inconfortabil, dar suficient de late ca să rămână deasupra zăpezii, aşa cum îi promisese Maimuţa.
   Caitlin l-a urmărit, i-a ascultat respiraţia şi ştie că, dacă are un avans bun, poate să-l întreacă. Să reziste mai mult. Nu aleargă neapărat, dar avansează suficient de rapid, cu paşii ei atenţi, ca să-şi păstreze avansul şi chiar să-l îmbunătăţească. Zăpada asta e şi zăpada lui, şi nici el n-o să vrea să facă vreo greşeală, n-o să vrea să rişte o cădere, timpul şi energia necesare pentru a ieşi din ea, ci va conta pe faptul că panica ei, lipsa ei de experienţă şi slăbiciunea trupului ei, tot timpul în care ea nu făcuse nimic în colibă o vor doborî. Contase pe asta atunci când decisese să cumpere rachetele de zăpadă şi s-o scoată afară.
   Când îi permisese să se ducă în spatele molidului, fără el.
   Şi acum, el avea să afle dacă avusese dreptate.
   Respiraţia ei albă îi explodează în faţă, şi când trece prin ea, Caitlin aude Să nu cazi, să nu cazi. Fiecare pas reuşit e savurat şi lăudat, iar piciorul care calcă îl provoacă pe cel din spate să facă asta într-un mod încă şi mai clar şi impresionant. Nu se uită în spate, ci doar ascultă, aşa cum ascultă pista de zgură, şi o lungă vreme nu se aude nimic în afară de acel să nu cazi, să nu cazi al respiraţiilor ei şi cadenţa mai puţin zgomotoasă a rachetelor pe pulberea zăpezii. Ştie că, chiar dacă el o vede în faţă, în depărtare, o întrezăreşte în globul ei de zăpadă, e prea în urmă, şi între ei sunt prea mulţi copaci.
   Pentru ce?
   Pentru pistol.
   Pe piept şi pe spate i-a apărut transpiraţia, care îi udă bluza de sub geacă. Când temperatura va scădea, şi ea se va opri pentru odihnă, cum ştie că trebuie să facă, o să-i fie frig. În buzunar, lângă lanterna frontală, are chibrituri - dar nu, ai nevoie de întuneric, de distanţă, de rezistenţă, şi să nu cazi, să nu cazi, să nu cazi...
   Vrea să deschidă fermoarul gecii din mers, încercând să prindă trăgătorul de metal cu mâinile înmănuşate, priveşte rapid în jos ca să-l localizeze şi în acea clipă de neatenţie rachetele de zăpadă se ciocnesc cu un pocnet ascuţit, piciorul ei drept nu mai ajunge în faţă şi ea e proiectată în josul pantei, la începutul unui plonjon cu capul înainte. Însă chiar în timp ce mâinile ei se întind în aşteptarea zăpezii, picioarele ei reacţionează, încercând să împiedice asta, şi împing în crampoanele din faţă, astfel că ea sare, desprinzându-se de zăpadă şi trăgând rachetele în faţă, un fel de salt de broască, despărţind ramele la timp ca să aterizeze iar pe pantă, cu un bufnet înfundat. Dar la aterizare, se înclină prea mult în spate şi cade iar, de data asta în spate, cu toată greutatea pe părţile din spate ale rachetelor, rotind braţele şi patinând pentru o clipă în jos înainte ca părţile din spate ale rachetelor să înceapă să se afunde. Apoi încetineşte, în timp ce trupul ei se balansează în faţă, şi face un pas ezitant, coapsele ei protestează, e din nou stabilă pe rachete, şi Nu ai căzut, nu ai căzut.
   Stă pe zăpadă, trăgând frigul în plămâni, cu inima bubuind. Ridică instinctiv încheietura mâinii, dar ceasul de antrenament nu mai e acolo. Zace pe fundul vreunui canion, împreună cu telefonul ei.
   Îşi descheie geaca şi îşi smulge căciula din cap. În spatele ei, în susul pantei, nu e nimic altceva decât copaci, zăpadă căzând, urmele ei. Urme enorme, repetate şi neîntrerupte, imposibil de ratat. Vulpile, şi poate alte animale vânate, ştiu cumva cum să se întoarcă pe urmele lor. Dar ea nu înţelege cum instinctul de a te întoarce pe urmele tale poate să-l înfrângă pe cel de a merge înainte, întotdeauna înainte, de a pune cât mai mare distanţă între tine şi cel care te urmăreşte.
   Apă. Trebuie să bei, Courtland. Ia o înghiţitură rapidă şi pune sticla la loc. Mai aruncă o privire în susul pantei, apoi ridică racheta stângă, împotriva reticenţei mute a muşchilor, împotriva gravitaţiei brutale, apoi racheta dreaptă şi porneşte iar, coboară iar.

37

   Se trezi din cauza tusei puternice a unui bărbat şi se ridică în capul oaselor, în lumina galbenă zumzăitoare. Duse degetele la o mâncărime de la piept şi fu nedumerit de nasturii de la tricou, până când privi în jos şi văzu geaca de blugi.
   Se duse la veceu, apoi se aplecă deasupra chiuvetei, îşi dădu cu apă rece pe faţă, o lăsă să-i curgă pe cap şi bău din căuşul palmei, apoi bău încă o dată, în ciuda gustului de monede vechi. Când se îndreptă de spate, bărbatul din celula vecină se uita la el. Stătea pe pat, sprijinit de peretele de ciment, cu picioarele cu ciorapi albi încrucişate la glezne şi braţele încrucişate pe burtă. Era un bărbat slab, tuciuriu, cu păr argintiu scurt şi sârmos. Se holba la băiat şi vorbi pe o voce parcă ieşită dintr-un gâtlej hârjâit de nisip:
   - Pot să te ajut cu ceva?
   - Ce?
   - Ce? spuse bărbatul.
   Băiatul susţinu privirea ochilor sticloşi şi injectaţi.
   - Am spus, zise bărbatul, dacă pot să te ajut cu ceva.
   - Nu cred.
   - Atunci de ce te holbezi la mine?
   - Nu mă holbam la tine.
   - Nu pe dracu’, nenorocitule.
   Băiatul se duse în faţa barelor uşii, ca şi cum gestul lui ar fi forţat uşa să se deschidă şi să-l elibereze. Vezi asta în filme şi la televizor, dar nimic nu te face să înţelegi ce înseamnă să fii băgat într-o cuşcă, împotriva voinţei tale, împotriva raţiunii şi a adevărului fie doar şi pentru o oră din viaţa ta.
   Bărbatul din cealaltă celulă se ridică în picioare, se apropie de barele care despărţeau cele două celule şi se uită la băiat cu încheieturile plasate peste bara orizontală şi mâinile atârnând în spaţiul celulei băiatului.
   - Hei, spuse el.
   Băiatul se întoarse, şi bărbatul îşi arătă dinţii mari şi albi, ca şi cum ar fi zâmbit.
   - Glumeam doar, spuse el.
   - Ah, spuse băiatul.
   - Vroiam doar să văd ce hram porţi, omule.
   Băiatul încuviinţă din cap şi întoarse privirea.
   - Hei, spuse bărbatul. Pe mine mă cheamă Jonas.
   Băiatul privi din nou spre el. Bărbatul întinse mâna şi rămase cu ea aşa. Băiatul se apropie şi i-o strânse. Era rece, subţire şi aspră, precum mâna unei femei bătrâne. Îşi spuse numele şi se îndepărtă iar.
   - Pentru ce te-au băgat aici, Sean?
   - Pentru nimic.
   - Nimic? Bărbatul se uită la el, apoi continuă: Atunci, ce cred ei că ai făcut, Sean?
   - Cred că am violat o fată, răspunse băiatul fără să se întoarcă.
   Bărbatul şuieră grav şi rău prevestitor.
   - Albă? spuse el.
   Băiatul întoarse privirea.
   - O păsărică albă sau neagră? întrebă bărbatul.
   Apoi râse şi continuă:
   - Dar ce spun eu? Păsărica are o singură culoare, nu-i aşa, Sean?
   Râse până când îşi dislocă ceva din gât şi se întoarse ca să scuipe în direcţia veceului din celula lui.
   - Hei, Sean, Sean, spuse el. Îmi dau seama că nu eşti vreun violator, omule, ce dracu’. Glumeam doar.
   Băiatul privea fix spre coridor.
   - Ai discutat cu avocatul tău, Sean? Sau avocata? Zilele astea sunt tot atâtea avocate cât avocaţi.
   - Nu.
   - Ce-ai zis? N-ai discutat cu niciun avocat?
   - Nu.
   - De ce?
   - Nu-i nimic de discutat.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că nu e nimic de discutat.
   - Pentru că tu n-ai făcut nimica.
   Băiatul tăcu.
   Bărbatul îi examină profilul şi spuse:
   - Câţi ani ai, Sean?
   - Optişpe.
   - Nu te cred.
   Băiatul tăcu. Becurile zumzăiau.
   - Optişpe. La dracu’, am o fată mai mare decât tine, spuse bărbatul plecând capul.
   Apoi îl ridică iar şi adăugă:
   - Băiete, tu-ţi dai seama în ce belea te-ai băgat?
   - Am o oarecare idee.
   - Cred că o idee destul de proastă, altfel acum n-ai pălăvrăgi cu mine, ai discuta cu nenorocitul tău de avocat.
   Bărbatul se întoarse cu spatele, ca şi cum ar fi terminat cu băiatul, se duse lângă patul lui şi rămase aşa, privind fix spre acesta. Apoi reveni la bare şi introduse iar mâinile în celula băiatului.
   - Unde-s ai tăi? întrebă el. Ştiu că eşti aici? Ştiu în ce rahat te-ai băgat?
   - Nu.
   - De ce?
   - Nu e problema lor.
   - Nu e problema lor.
   - Nu, domnule.
   - Eşti fiul lor?
   - Ce?
   - Eşti fiul lor?
   - Da.
   - Fiul lor de sânge? Ei te-au făcut acum optişpe ani? Ei te-au făcut, nu altcineva?
   - Da.
   - Atunci fix asta eşti, problema lor. Asta o să fii întotdeauna, şi mai vreau să-ţi spun ceva, Sean. Poate că judecătorul şi juriul o să-ţi dea iar drumul în lume, dar o să-ţi dea drumul la ce? La ce? Înţelegi ce spun?
   Băiatul se întoarse şi privi în ochii injectaţi ai bărbatului.
   - Uită-te la tine, băiete, spuse celălalt. Eşti tânăr, dar ai apucat-o deja pe un drum care duce într-o singură direcţie.
   Apoi roti mâinile în aer şi trase aer pe nările umflate, ca un om care inhalează toată aroma unei mâncări minunate.
   - Mm-hmm, spuse el, îi simt mirosul. Îi simt mirosul pe tine, miroase de trăsneşte. 

 .........................................