......................................
2-3
- Doamne, Dumnezeule, Tamara... Există o mulțime de locuri unde ne-am putea simți mai bine decât în plină lumină, pe scaunul unei mașini...
- Este adevărat, zise Tamara cu gâtul uscat. Volanul acesta.... este jenant...
- Volanul, fermoarul rochiei tale... Nu puteai să-ți pui ceva care să se încheie în față, cu nasturi? murmură el, fals morocănos.
Ca s-o pedepsească, îi dădu un sărut în același timp tandru și pasionat.
Începu din nou s-o mângâie. Devenea din ce în ce mai insistent și mâna lui tot mai îndrăzneață în trecerea unor bariere, aprinzând incendii în trecerea ei.
Tamara, lăsându-se complet în voia lui, nu mai era capabilă de cea mai mică rezistență. Douglas fu cel care-i dădu drumul și se redresă în scaunul lui. Își încrucișă brațele pe volan și își sprijini capul pe ele.
Tamara îl urmări, cu un aer rătăcit, cum își recapătă respirația și încearcă să redevină stăpân pe sine.
- Lasă-mă să intru, Tamara, zise el cu un glas răgușit și imperativ. Vom cina și după aceea vei putea să-ți dactilografiezi contractele...
- N-aș putea merge mai departe de prima frază a primului paragraf, răspunse ea râzând încet. Aș fi prea neatentă din cauza ta, Douglas.
- Atunci, renunță la treaba asta! exclamă el, aruncându-i o privire tulburată de pasiune.
- Eu... nu pot. I-am promis domnului Symington... Și... am nevoie de acești bani.
- În cazul acesta, sună-l pe acest domn Symington și cere-i să găsească pe altcineva! Dacă este o chestiune de bani... Cât îți aduce munca asta? N-are importanță suma, îți ofer dublu.
Ea se dădu înapoi, ca și cum o pălmuise.
Douglas lovi cu pumnul volanul și înjură. Cum putuse oare să fie atât de brutal? Simțea nevoia să-și dea palme.
- Tamara, m-am exprimat greșit. Voiam numai să-ți spun că dacă ai nevoie de banii aceștia, pot să ți-i dau eu. Nu duc lipsă de bani.
Văzând expresia de pe chipul ei, în același timp bănuitoare, jignită și temătoare, adăugă:
- Orice aș spune acum, vei crede că încerc să te cumpăr, nu-i așa?
Ea ezită.
- Nu... bineînțeles că nu te-ai gândit la asta.
- Nu m-am gândit la asta.
Douglas îi mângâie obrazul. Tamara își coborî pleoapele.
- Noaptea trecută a fost un infern, murmură el. Nu văd cum voi mai suporta așa ceva încă o dată...
- Douglas... am ceva să-ți spun... începu Tamara.
El îi puse mâna la gură ca s-o facă să tacă.
- Nu! exclamă el încercând să-și stăpânească mânia. Fără confesiuni! Nu vreau să aud nimic! Știu bine că se presupune că asta ușurează sufletul. Dar eu țin la liniștea mea. Știu că nu sunt primul bărbat din viața ta. Asta o pot accepta. Dar scutește-mă de amănunte. Nu vreau să știu nici cine, nici când, nici de ce!
Cu fruntea încrețită, având un aer grav, ea îi îndepărtă mâna și murmură:
- Dar eu...
- Vrei o dovadă? o întrerupse el, în continuare furios. Am să ți-o dau. Du-te acasă, cinează, dactilografiază-ți contractele. Eu nu te voi deranja, pentru bunul motiv că voi fi la mine acasă, pe cale să-mi pierd mințile. Asta este ceea ce vrei, nu?
- Da, dar...
Douglas oftă și zâmbi istovit.
- Atunci, te rog, pleacă înainte să-mi schimb hotărârea.
Tamara șovăi.
- Pot să te întreb dacă te voi vedea mâine? Sau este într-adevăr o lipsă de pudoare?
Un zâmbet pluti pe buzele ei. Pe aceste buze peste care lui Douglas i-ar fi plăcut să le pună pe ale lui...
- Am un consiliu de administrație în cursul dimineții. Ca de obicei, se va prelungi cu siguranță în timpul prânzului, răspunse el strâmbându-se. Dar mă voi aranja într-un fel sau altul ca să te văd.
Ea îl obseda prea mult ca să poată intenționa să-și petreacă o zi întreagă fără s-o vadă.
Tamara își mușcă buzele urmărind mașina îndepărtându-se. Lăsase din nou să-i scape ocazia... Orice s-ar întâmpla, mâine îi va vorbi. Și apoi, suma „împrumutată” era ridicolă pentru o societate însemnată cum era Compania Taylor. O picătură de apă într-un ocean. Oricum, ea va restitui totul, cu dobândă.
Douglas nu reușea să-și găsească locul în casa lui. Într-o încăpere televizorul era deschis, în alta combina stereofonică difuza o muzică antrenantă, iar în bibliotecă, hârtiile referitoare la consiliul de administrație de a doua zi erau răspândite pe biroul lui. Bucătăria era luminată și pe masă zăceau resturile cinei.
Douglas se duse în salon ca să-și ia ceva de băut apoi, fără să se fi atins de pahar, se întoarse în bibliotecă. Ridică telefonul și formă un număr.
- Alo, Peggy? Douglas la telefon. Adam este acolo?
- Nu. Trebuie să lucreze târziu... cel puțin așa mi-a spus, îi răspunse râzând o voce de la celălalt capăt al firului.
- Aha, da? Unde? Tot la Compania Stein, cu verificarea conturilor?
- Exact.
- Ți-a comunicat numărul de telefon? întrebă el, gândindu-se că la o oră atât de târzie probabil că centrala nu mai funcționa.
- Da, așteaptă puțin... iată-l...
- Mulțumesc.
Douglas închise și îl sună imediat pe Adam.
- Adam? Sunt Douglas. Am sunat acasă la tine și Peggy mi-a dat numărul de telefon.
- Oh, bună seara, zise Adam, ca și cum își revenea cu greu și îl recunoscu cu dificultate. Ce pot face pentru tine?
- Aș vrea să te ocupi de mutarea Tamarei... a domnișoarei James la direcția generală. Găsește-i un post în serviciul tău, îi ordonă Douglas.
Urmă o tăcere lungă.
- Adam? Mai ești la aparat?
- Da, da... Am înțeles, îi voi găsi un post.
Ceva din tonul lui, în același timp vag și preocupat, îl puse pe Douglas în alertă.
- Te îndoiești de calitățile ei? îl întrebă el pe un ton provocator.
- Domnișoara James este foarte inteligentă, foarte abilă și foarte competentă, răspunse Adam, care părea că își alege cuvintele cu multă grijă.
- Atunci, există vreo problemă? insistă Douglas.
- Niciuna, deocamdată.
- Cum se face că lucrezi atât de târziu? Verificarea aceasta nu este atât de urgentă.
Atitudinea lui Adam îl sâcâia.
- Aveam câteva lucruri de lămurit. M-am gândit că seara voi avea mai multă liniște.
- Există ceva în neregulă?
- Nu știu, oftă Adam. Este doar o impresie, dar nu reușesc să descopăr despre ce este vorba. Probabil că nu-i nimic.
Douglas zâmbi. Hotărât lucru, Adam era un om foarte scrupulos. Era un colaborator prețios.
- Nu întârzia foarte mult. Și dă-i un telefon lui Peggy. Mi-e teamă că i-ai trezit bănuieli... zise Douglas în glumă.
- M-a sunat deja de două ori! Ca să-mi ceară să aduc lapte și pâine...
Douglas izbucni în râs.
- Noapte bună, Adam.
- Douglas?
Era gata să închidă, dar se opri brusc.
- Da?
- Ce program ai mâine?
- Un consiliu de administrație dimineața, dar spre să fiu liber spre jumătatea după-amiezii. De ce?
- Pentru nimic, răspunse Adam, parcă eschivându-se. Ca să știu, asta-i tot. Noapte bună.
După care închise.
Douglas se încruntă și închise la rândul lui telefonul. Adam era ciudat în seara asta. Ce avea oare în cap? Hm, o să afle mâine, când se va duce s-o vadă pe Tamara la birou...
Hotărât lucru, nu-și putea lua gândul de la ea...
Reveni în salon ca să-și caute paharul.
Bătrânul Shavert nu mai termina de vorbit cu vocea lui monotonă. Douglas, cu mintea în altă parte, mâzgălea hârtia din fața lui.
„O adevărată comoară pentru un psiholog”, își spuse el admirându-și oprea cu un zâmbet în colțul gurii.
O femeie în vârstă intră în sală și se apropie de el în vârful picioarelor. Era doamna Davies, devenită mâna lui dreaptă după ce preluase conducerea Companiei Taylor. Trebuia să aibă un mesaj important să-i comunice ca să-l întrerupă în plină ședință de consiliu de administrație.
Ca un școlar prins în greșeală, Douglas ascunse repede hârtia mâzgălită sub un dosar.
- Adam Slater vă solicită la telefon, șopti ea. Se pare că nu vă poate suna mai târziu.
Era o situație mai curând stranie, dar Douglas era gata să se folosească de orice pretext ca să scape de plictiseala acestei ședințe. Îi făcu semn lui Shavert, al cărui raport nu se mai sfârșea.
- Scuză-mă, Gil. A venit vremea să mergem la masă. Vom relua ședința după aceea.
Propunerea a fost primită favorabil de toată lumea.
Douglas îi lăsă să flecărească în voie pe membrii consiliului, care se ridicaseră, și o urmă pe doamna Davies în biroul ei.
- Domnul Slater este pe linia doi... îi spuse secretara închizând ușa.
- Alo? Adam? Ce s-a întâmplat? întrebă Douglas.
În timp ce vorbea, făcu ghemotoc hârtia pe care o mâzgălise și o aruncă în coșul de hârtii.
- Prefer să nu-ți spun la telefon, zise Adam. Nu ai intenția să treci pe aici în după-amiaza asta?
- Ba da, răspunse el, fără să precizeze că voia să-i facă o vizită Tamarei. Ai vreo problemă?
- Prefer să vorbesc despre asta cu tine între patru ochi. Spre ce oră vei fi aici?
Douglas își încruntă sprâncenele și își consultă ceasul.
- Spre ora 3, 3 și jumătate, nu mai târziu.
- Foarte bine. Te voi aștepta în biroul lui Stein.
- În biroul lui Stein? Faci un secret din asta, Adam! exclamă Douglas, neștiind prea bine dacă era sau nu cazul să se amuze.
- N-o fac intenționat, te asigur, replică Adam. Dar nu pot să-ți spun nimic la telefon și trebuie neapărat să te pun la curent.
Încercând să înțeleagă, Douglas insistă:
- Are vreo legătură cu mutarea Ta... domnișoarei James? I-ai vorbit despre asta? A refuzat?
Dacă despre asta era vorba, îi va suci gâtul. Nu putea continua să facă naveta între biroul lui și al ei. Voia să fie aproape de el, ca s-o vadă din când în când în timpul zilei, numai ca să se asigure că exista aievea, că nu era doar produsul imaginației lui.
- Nu, încă nu i-am spus nimic, răspunse Adam, ca și cum ideea asta îi ieșise cu totul din minte.
Douglas scoase un suspin de ușurare.
- Bun... Atunci la ora 3 și jumătate, în biroul lui Stein.
- Pe curând...
Dar se făcuse aproape ora 4 când Douglas sosi în sfârșit. I-ar fi plăcut să scape mai curând ca să aibă timp s-o anunțe pe Tamara că era acolo, dar biroul ei se afla în cealaltă parte a clădirii.
Cu o strâmbătură de nerăbdare, se îndreptă direct spre locul întâlnirii.
- Domnul Slater vă așteaptă, îi comunică secretara.
- Mulțumesc.
Intră fără să bată la ușă. Adam, cu spatele la ușă, privea pe fereastră. Se întoarse imediat. Avea fața trasă și o expresie îngrijorată.
- Adam, ce s-a întâmplat?
Adam ezită câteva secunde și intră direct în miezul problemei.
- Există o lipsă în conturi.
Se îndreptă spre birou, pe care se aflau două registre mari, deschise.
- Grosso modo, lipsesc 20 de mii de dolari.
- Cum?!
Douglas se repezi la registrele de conturi ca să verifice el însuși cifrele.
- Acum înțelegi de ce nu voiam să-ți vorbesc despre toate astea la telefon, zise Adam. Mi-a fost al dracului de greu s-o descopăr. Lipsa este foarte abil camuflată.
Cu mâinile în buzunare și figura întunecată, îl urmărea pe Douglas. Acesta, cu un nod în stomac, lua cunoștință de însemnările făcute de Adam.
- Cine știe de asta? întrebă Douglas, luptând cu groaza care îl cuprindea.
- Doar tu și cu mine. Cu excepția celui sau celei care știe, bineînțeles, ce s-a întâmplat cu cele 20 de mii.
- Există cu siguranță o greșeală, declară Douglas, căutând cu disperare s-o descopere.
- Așa am crezut și eu la început... Dar situația este aici... negru pe alb. Privește și tu. Vei vedea...
- Da, da! Văd! zise Douglas închizând cu putere registrele. Văd, dar refuz să cred! Trebuie să existe o explicație...
Își strânse cu putere pumnul. I-ar fi plăcut să găsească ceva în care să lovească.
- Vrei să cer să fie chemat Stein? propuse Adam. Poate că el ne-ar putea lămuri?
Douglas râse disprețuitor.
- Inutil. Stein nu știe probabil să facă nici măcar diferența dintre debit și credit! Oricum, nu el se ocupă de conturi.
Singura persoană care putea lămuri lucrurile era Tamara. Tamara! Douglas își strânse fălcile cu atâta putere încât îi zvâcni un mușchi pe obraz.
Adam ajunsese evident la aceeași concluzie. O tăcere apăsătoare se instală între ei, pe care Douglas nu reușea să o rupă. El nu se putea hotărî să spună cu voce tare ceea ce aveau amândoi în minte.
- Douglas... eu... dacă vrei... pot să-i arunc o vorbă domnișoarei James.
Douglas era foarte tentat să lase problema pe umerii lui Adam. Perspectiva unei confruntări cu Tamara îl speria. Se temea de consecințe.
„Adam va fi mai obiectiv...” își spuse el, încercând să-și găsească motivații.
Da, dar oricum ar fi fost, lui îi revenea obligația de a hotărî în ultimă instanță. Dacă nu punea imediat piciorul în prag, va fi chinuit de îndoieli.
- Nu, răspunse el în cele din urmă, cu greutate. Mă ocup eu de asta. Cere-i doamnei... i-am uitat numele... în fine, secretara lui Stein... s-o cheme pe domnișoara James. Să vină aici... imediat.
- Vrei să.... rămân, sau preferi să fii singur cu ea? întrebă Adam.
- Rămâi, răspunse Douglas oftând. Rămâi cel puțin până când vom lămuri toată problema asta.
Nu avea încredere în propriile lui reacții...
CAPITOLUL V
- Vrea să te vadă imediat, îi spuse doamna Danby. Ar fi bine să te grăbești...
Recomandarea era de prisos: Tamara se repezea deja spre biroul lui Harold Stein.
„Mă comport ca o școlăriță, este ridicol... Haide, Tamara, poartă-te ca un adult cu judecată!” își spuse în sinea ei.
Dar asta nu-i împiedica inima să bată într-un ritm dezordonat.
Bătu la ușă și recunoscu imediat vocea lui Douglas, care o invita să intre.
Nu reuși să-și stăpânească bucuria și ochii ei începură să strălucească văzându-l. Douglas, în picioare, părea absorbit de hârtiile aflate pe biroul lui Stein. Cu colțul ochiului, Tamara își dădu seama că nu era singur. Adam era și el prezent.
- Bună ziua, spuse ea, voiați să mă vedeți... domnule Rutledge? adăugă ea.
Își amintise la timp că se afla acolo în vizită oficială.
Douglas își ridică ochii asupra ei și privirea lui o îngheță.
- Apropiați-vă, domnișoară James.
Tamara înaintă spre birou. Privi rând pe rând spre Douglas, spre Adam și spre registrele de conturi. În mintea ei se declanșă o sonerie de alarmă. Și cuvintele lui Douglas îi confirmară bănuielile.
- Domnul Slater și cu mine așteptăm să ne explicație chestiunea deloc 20 de mii de dolari care lipsesc.
- Asta... înseamnă că sunteți la curent?
Picioarele i se înmuiaseră brusc, amenințând să n-o mai susțină.
- Da, răspunse Dogulas cu ceva îngrozitor în expresia de pe figura lui.
Incapabilă să se mai țină pe picioare, se lăsă să cadă încet în fotoliul din fața biroului. Îi scăpă un râs slab, vrednic de mică, care o eliberă de tensiune.
- Sinceră să fiu, mă simt... ușurată, spuse Tamara, uimită ea însăși de această descoperire.
Mărturisirea ei nu păru să-l emoționeze pe Douglas.
- Ce s-a întâmplat cu banii? întrebă el.
- I-am împrumutat.
Tamara era pe punctul să-i explice de ce, când Douglas o împiedică să vorbească.
- Cu permisiunea cui? izbucni el, dominând cu statura lui înaltă.
Tamara, cu sprâncenele încruntate, încercă să se apere:
- A nimănui... cel puțin, nu oficial.
În fața expresiei lui din ce în ce mai amenințătoare, ea se grăbi să continue, cu capul sus:
- Am încercat de mai multe ori să-i cer domnului Stein un împrumut. Dar, ori eram întrerupți, ori domnul Stein era prea absorbit de invențiile sale. Dar eu aveam nevoie disperată de banii aceștia. Cum îi mai împrumutasem deja din banii companiei, lui și fratelui său, știam că nu m-ar fi refuzat. Atunci, i-am luat, știind foarte bine că domnul Stein nu va vedea în asta niciun inconvenient.
- Bineînțeles că nu! o ironiză Douglas cu expresia celui mai profund dispreț. O fată tânără și frumoasă ca dumneata, ce noroc pentru un bărbat de vârsta lui Stein... Presupun că era răsplătit cu generozitate pentru plăcerea companiei tale...
- Dar nu este așa! protestă cu vehemență Tamara. Domnul Stein nu este deloc așa! S-a purtat întotdeauna ca un tată față de mine. Ca și fratele său, de altfel, până când a murit.
- Da, râse disprețuitor Douglas, toți bărbații în vârstă au tendința de a adopta „fete” deosebit de fermecătoare.
Subînțelesul era atât de josnic încât Tamara deveni lividă. Adam interveni.
- Dacă era vorba despre un împrumut, de ce l-ați introdus în conturi? întrebă el.
Tamara făcu un efort ca să-și dezlipească privirea de Douglas și a-l privi pe Adam. Douglas se duse să privească pe fereastră, cu picioarele îndepărtate și cu mâinile la spate. Atitudinea lui lăsa să se înțeleagă limpede că nu credea în nevinovăția Tamarei.
- Eu... l-aș fi înregistrat ca un împrumut excepțional acordat unui angajat. Dar ultima dată, domnul Stein, celălalt, care a murit, îmi ceruse să-l înregistrez în felul acesta. Atunci, am crezut că este bine să fac din nou același lucru...
- În ce fel de încurcături sunteți amestecată, domnișoară James? o întrebă Adam cu bunăvoință.
- În ce fel de încurcături? repetă ea, surprinsă. În niciuna!
Douglas îi aruncă, fără să se întoarcă:
- Ești vârâtă într-o încurcătură până peste cap! Când iei din casă 20 de mii de dolari, există 20 de mii de motive s-o faci! Așadar, ar fi mai bine să ne spui motivele dumitale.
- Mama mea... este atinsă de o maladie extrem de gravă.
Și Tamara le povesti amănunțit cum mama ei se topea încetul cu încetul și cum îngrijirile de care avea nevoie costau din zi în zi tot mai mult.
- Așadar, nu erați asigurate? se miră Adam încruntându-și sprâncenele.
- De 2 ani de zile, cheltuielile au depășit deja plafonul asigurării de boală. A fost momentul în care domnul Arthur Stein mi-a împrumutat banii. I-am restituit banii în urmă cu 7 sau 8 luni, cu ocazia unei mici moșteniri primite de mama. Și am intenția să restitui și împrumutul acesta... cu dobânzile aferente.
- Poți să ne spui cum?! exclamă Douglas pe un ton disprețuitor.
- Mama are o asigurare de viață de 25 de mii de dolari, răspunse Tamara cu inima strânsă. Este îngrozitor de spus, dar când va... muri, banii aceștia vor achita datoria mea. Este o chestiune de... câteva luni.
Vocea îi slăbise, dar reuși să-și termine fraza.
- Îmi pare rău, domnișoară James, zise Adam, plin de simpatie.
- Mulțumesc, Adam. Poți pleca, i se adresă tăios Douglas.
Adam îi aruncă o privire și-i adresă un zâmbet vag Tamarei înainte de a ieși.
După plecarea lui, urmă o tăcere apăsătoare. Douglas, care nu se mișcase de lângă fereastră, părea transformat în stâncă: dur, neîndurător și de nepătruns.
Își ridică în sfârșit fața spre tavan și întrebă:
- Și acum, domnișoară James?
Erau singuri, dar el continua să-i vorbească pe un ton oficial... Tamara se neliniști. Așadar, o respingea... Își întoarse privirea.
- Nu înțeleg prea bine întrebarea dumneavoastră, spuse ea, încercând să-și ascundă suferința sub o mască de demnitate.
Douglas se întoarse spre ea și o fixă cu o privire aspră.
- Ce aștepți de la mine?
- Înțelegere.
- Asta-i tot? întrebă el ridicând o sprânceană, cu un aer bănuitor.
Tamara se încordă.
- Da, asta-i tot.
Douglas n-o slăbea din ochi.
- Nu te aștepți ca Adam și cu mine să trecem... împrumutul dumitale sub tăcere?
Privirea Tamarei se acoperi cu un văl.
- Cred că o să-i vorbiți despre asta domnului Stein, dar nu văd de ce este nevoie să mai fie pus și altcineva la curent.
- Nu vezi de ce? repetă Douglas, exasperat. Pui mâna pe 20 de mii de dolari și încerci să falsifici registrele. După părerea dumitale, asta n-are nimic de-a face cu un furt? N-ai sustras câteva timbre poștale! Ai pus mâna pe 20 de mii de dolari! izbucni el insistând asupra cifrei.
- I-am împrumutat, îl corectă Tamara.
- Asta nu seamănă cu un împrumut, mârâi el. Știi cu ce seamănă? Cu o sustragere de fonduri.
Cu un gest brusc, deschise registrele și i le aruncă peste birou. Dar Tamara n-avea nevoie să le privească pentru a afla ce conțineau.
- Nu conta pe tăcerea noastră, nici pe a mea, nici pe a lui Adam.
- Dar este vorba doar de un împrumut, repetă ea, străduindu-se să-și stăpânească spaima care o cuprindea.
- Tamara! exclamă el. Acum nu mai ai de-a face cu frații Stein, ci cu Compania Taylor, o întreprindere de nivel național. Eu răspund în fața acționarilor și a consiliului de administrație! Am obligația să respect legile federale!
- Dar voi restitui totul cu banii de pe asigurare! îi reaminti Tamara.
- De ce naiba n-ai încasat pur și simplu polița aceea? întrebă el.
- Pentru că nu ajunsese nici măcar la jumătatea valorii ei, răspunse Tamara. Era cu totul insuficient. Se pare că n-aveți idee cât costă medicii, o infirmieră cu normă întreagă, tratamentele, medicamentele și...
Se opri brusc, gata să facă o criză de nervi. Așteptă să-și recapete stăpânirea de sine ca să continue:
- Dar cel puțin voi intra în posesia cecului de asigurare pentru a restitui ceea ce datorez. Asta ar trebui să fie în favoarea mea.
Își coborî privirea asupra mâinilor strânse nervos pe genunchi.
Douglas oftă. Cu o expresie epuizată, își trecu o mână peste frunte, apoi peste ochi. Scoase un stilou din buzunarul interior al hainei și smulse o hârtie dintr-un blocnotes. Privirea lui își pierduse asprimea.
- Spune-mi numele companiei de asigurări. Și pe cel al agentului dumitale, îi ceru el cu o voce egală, lipsită de emoție.
Tamara se execută și adăugă:
- Nu am la mine numărul poliței de asigurare, dar pot face rost de el dacă este necesar.
Și se mai credea o fată inteligentă! Își dădu seama după privirea lui Douglas că nu era decât o biată naivă.
- Dacă va fi nevoie, am să ți-l cer, replică Douglas fără s-o privească.
Atitudinea aceasta era mai supărătoare decât toate insinuările lui jignitoare. Se cramponă de brațele fotoliului în care stătea.
- Dacă nu mai aveți alte întrebări să-mi puneți, aș vrea să plec, spuse ea.
Cum Douglas nu-i răspundea, se ridică și se îndreptă spre ușă.
Dar el o cuprinse de braț și o obligă să se întoarcă spre el. Dominând-o cu întreaga lui statură puternică, își puse mâinile pe umerii Tamarei și își înfipse privirea în ochii ei, cu o expresie chinuită.
- De ce, Tamara? De ce?
Tamara clipi des ca să-și stăpânească lacrimile și îl privi cu curaj.
- V-am spus de ce, răspunse ea silindu-se să-și împiedice vocea să-i tremure.
El îi cuprinse gâtul, ca și cum voia s-o sugrume. Voia oare s-o pedepsească pentru că fusese atât de proastă?
- Nici măcar nu-ți dai seama în ce măsură ai complicat totul, mormăi el.
Și își puse imediat gura peste a ei, dar cu o asemenea violență încât sărutul lui părea destinat mai curând s-o facă să sufere decât s-o liniștească.
Degeaba protestă ea, bătând cu pumnii în pieptul lui, eforturile îi erau zadarnice. Dimpotrivă, revolta ei nu făcea decât să sporească hotărârea cu care Douglas o îmbrățișa și o strângea, gata s-o sufoce. Înfrântă, se lăsă în voia lui și sărutul deveni din ce în ce mai tandru și mai convingător.
Începu s-o mângâie.
Străbătută de valuri de plăcere, înflăcărată de pasiune, nu-i mai opuse nicio rezistență, răspunzând la toate exigențele lui. Nu-i mai era teamă, nu mai suferea. Exista atâta forță în el, încât putea găsi acolo ajutor și apărare.
Părăsindu-i buzele, Douglas își plimbă gura peste fruntea, ochii, gâtul ei, în timp ce își strecura mâinile sub corsajul ei.
- Slavă Domnului, azi porți o bluză! murmură el cu o voce răgușită.
Tamara scoase fără voia ei un geamăt când Douglas începu să-i mângâie sânii. El i-l înăbuși imediat sub buzele lui, se așeză pe marginea biroului și o trase pe Tamara spre el.
- Știam că pielea ta trebuie să fie catifelată ca satinul... murmură el.
Își înclină capul, luă sânii Tamarei în căușul palmele și își puse buzele pe ei. Fermecată, cu picioarele tremurând, Tamara mângâie părul lui Douglas și își înfundă fața în el.
Ce zbucium era în inima ei! Se simțea transportată într-un vârtej de senzații și de dorințe care-i făceau imposibil orice gând coerent. Numai clipa prezentă avea importanță, acest moment de delir și de pasiune pe care-l doriseră nebunește și unul și celălalt.
Răsună pe neașteptate un zgomot strident și farmecul se risipi.
Tamara avu nevoie de câteva secunde ca să recunoască soneria familiară. Atinse pentru ultima oară cu buzele părul lui Douglas.
- Telefonul... murmură ea.
- Să se ducă dracului!
Îi trase din nou fața spre el, dar telefonul continuă să sune. Douglas șovăi, oscilând între datorie și dorință. Tamara hotărî pentru el și se îndepărtă. Douglas ridică receptorul.
- Alo? Da. Ah? Bun, voi trece să-l caut înainte de închidere...
În ciuda apăsării ferme a brațului lui Douglas în jurul șoldurilor ei, Tamara se trezea încetul cu încetul la realitate. Pasiunea îi dusese pe amândoi departe de biroul acesta timp de câteva clipe minunate. Dar nu era nici ora, nici locul potrivit pentru zbenguieli drăgăstoase, astfel că începu să-și încheie nasturii bluzei.
Douglas o opri cu un gest.
- Rămâneți la aparat...
Lipind receptorul de piept ca să le acopere vocile, o întrebă pe Tamara:
- Ce faci?
- Vom fi deranjați permanent...
Douglas oftă adânc și o aprobă cu un zâmbet. Dar o împiedică să-și încheie nasturii și se aplecă pentru a depune un sărut rapid pe rotunjimile sidefii ale pieptului ei.
Se desprinse de ea cu regret. Atitudinea lui era mai grăitoare decât toate cuvintele pe care le-ar fi putut rosti. Când își ridică în sfârșit privirea spre ea, își recăpătase stăpânirea de sine.
- În privința... împrumutului... mă voi ocupa de el într-un fel sau altul, promise el.
Apoi îi arătă ușa, cu un semn din cap:
- Și acum, pleacă!
Tamara nu avu timp să-i răspundă, deoarece el reluase deja convorbirea telefonică, fără să se mai ocupe de ea. Tamara sfârși de încheiat nasturii bluzei și își aranjă puțin hainele înainte de a ieși.
- Bună ziua, domnule Rutledge, spuse secretara aruncând o privire la ceas.
- Știu, doamnă Davies, am întârziat... Anunțați serviciul financiar să-mi rețină 15 minute din salariu la sfârșitul lunii... zise Douglas luând corespondența.
- Păreți foarte supărăcios, în dimineața asta... S-ar spune că n-ați dormit prea bine, replică doamna Douglas.
- Mulțumesc... Și dumneavoastră aveți aerul unei vrăjitoare, în dimineața asta, nu-i rămase el dator cu răspunsul.
- Aveți probleme? îl întrebă doamna Davies cu perspicacitatea ei obișnuită.
Douglas se strâmbă.
- Cam așa ceva. Vreun mesaj?
Ea îi întinse un vraf de note pe care el le răsfoi rapid. Una din ele îi reținu atenția. Se încruntă.
- Karl Pannell? Cine este?
- Un agent de asigurări, dacă am înțeles bine. Pretinde că l-ați sunat.
- Este adevărat. V-a spus unde-l pot găsi?
Era agentul de asigurări al Tamarei, își aminti el.
- Va fi la birou până după-amiază.
Doamna Davies era eficiență personificată. Douglas vedea bine că ardea de curiozitate, dar atât timp cât nu stabilise un plan de acțiune, era hotărât să nu i-o satisfacă.
- Mulțumesc, doamnă Davies, zise el îndreptându-se spre biroul lui.
Cum ea se pregătea să-l urmeze, cu blocnotesul de stenografie și agenda în mână, el o opri.
- Am câteva telefoane personale de dat. Vă chem eu după ce termin.
- Bine, domnule, zise ea, foarte nemulțumită că își vede schimbate obiceiurile.
Dar dispoziția doamnei Davies era ultima preocupare a lui Douglas. El intră în birou și închise cu grijă ușa în spatele lui. Se îndreptă spre telefon, îl ceru pe Karl Pannell și, așteptând, scoase un dosar dintr-un sertar al biroului.
- Ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Rutledge?
- Am angajat recent o anume Tamara James și încercăm să reglementăm situația privitoare la asigurarea ei, minți Douglas, deschizând dosarul aflat pe birou. Ea ar fi singura beneficiară a unei asigură de viață pe care mama ei a încheiat-o cu dumneavoastră. Este vorba de... doamna Lucreția James...
- O clipă, domnule, să verific, spuse agentul de asigurări.
- Aștept... zise Douglas bătând nervos cu creionul în birou.
Arătându-se interesat de preluarea de către companie a poliței de asigurare, ar fi câștigat timp...
- Domnule Rutledge? întrebă Pannell de la celălalt capăt al firului. Mă tem că vi s-a furnizat o informație greșită.
Douglas rămase împietrit.
- Vreți să spuneți că Tamara James nu este beneficiara asigurării?
- Nu, vreau să spun că polița este anulată.
Degetele lui Douglas se încleștară pe receptor.
- De când? întrebă el, străduindu-se să păstreze un ton indiferent.
- Să vedem... Suma a fost încasată în urmă cu circa 7 luni. După însemnările mele, asigurata s-a aflat într-o situație financiară care nu-i mai permitea să-și plătească ratele.
- În urmă cu 7 luni? repetă Douglas. Sunteți sigur?
- Absolut. Am dosarul în fața ochilor.
Mai adăugă ceva, dar Douglas nu-l mai asculta.
- Vă mulțumesc. Scuzați-mă că v-am deranjat...
Închise telefonul, cu capul vâjâind. Iluziile lui se prăbușeau, nu mai vedea decât imagini neclare, ochii îl ardeau... El o crezuse, dar ea îl înșelase de la început până la sfârșit...
„Mică mincinoasă!” bombăni el.
Avea o durere în piept și respira cu greutate. O tresărire violentă de energie îl ridică din fotoliu. Ieși ca o furtună din birou, trecu prin fața secretarei uluite și-i aruncă:
- Anulați-mi toate întâlnirile! Nu știu la ce oră mă întorc...
Spusese toate astea pe un ton care o lăsă pe doamna Davies fără grai.
Tamara era în plină activitate când ușa biroului ei se deschise ca smulsă de un uragan. Tresări, își ridică privirea și figura ei se lumină.
- Bună, zise ea cu emoție. Nu speram să te văd în dimineața asta.
- Bănuiesc.
Figura lui era de nepătruns, dar vocea avea accente tăioase. Părea buimăcit, iar oboseala îi înăsprea și mai mult trăsăturile.
- Ia loc, spuse ea. Am impresia că o ceașcă de cafea ți-ar prinde bine. Cum îți place? Simplă sau cu frișcă și zahăr?
Era deja în picioare, gata să plece după cafea.
- Las-o baltă cu cafeaua, murmură el așezându-se.
Tamara era cât pe ce să insiste, dar renunță văzând expresia feței lui. Își reluă locul în spatele biroului. Nici măcar n-o sărutase. La drept vorbind, nu părea deloc dispus la așa ceva.
- Ai venit să mă vezi cum lucrez? întrebă Tamara pentru a încerca să-i descrețească fruntea.
- Nu. Vreau să-mi repeți ce ne-ai spus ieri, lui Adam și mie.
Se propti bine de spătarul scaunului și începu să răsucească un creion între degete. O sfida cu privirea. Tamara se întristă.
- Încă o dată?
- Da. Încă o dată.
Tamara șovăi, luptând cu teama care o cuprindea. Reîncepu totuși să-i explice boala mamei sale și dificultățile financiare cu care se confrunta din acest motiv. Douglas o asculta fără să spună o vorbă și fără s-o slăbească din ochi. Vorbi din nou despre încercările zadarnice de a vorbi cu domnul Stein și cum se hotărâse în cele din urmă să împrumute banii fără permisiunea cuiva.
- Nu uita de împrumutul precedent, se grăbi Douglas să spună când ea făcu o pauză.
- Da... ajung imediat la asta.
Își reluă relatarea cu sprâncenele încruntate, explicând din nou cum îi împrumutase Arthur Stein bani când se aflase în aceeași situație. Sublinie faptul că restituise totul datorită moștenirii lăsate de o verișoară îndepărtată a mamei. Punctul acesta avea o importanță fundamentală: trebuia ca Douglas să înțeleagă o dată pentru totdeauna că acest prim împrumut fusese achitat. În sfârșit, pentru a încheia, vorbi despre asigurarea de viață.
Douglas aplaudă, ca la teatru.
- Bravo! Minunat spectacol! Chiar mai reușit decât ieri! Evident, ai avut timp să-ți pui mai bine la punct povestea!
- Dar nu este o poveste! protestă Tamara, furioasă și în același timp neliniștită. Acesta este adevărul.
- Adevărul? Nici măcar nu cunoști sensul acestui cuvânt, o ironiză Douglas. Cu un fizic ca al tău, ești în stare să-l faci pe un bărbat să creadă orice. Ce ai crezut ieri după-amiază, când m-ai părăsit? Că m-ai dus... Că bietul imbecil care eram ți-a crezut minciunile... Și, ca să terminăm, cât m-ar fi costat, domnișoară James? Douăzeci de mii de dolari?
- Cum?!
Tamara nu-și putea crede urechilor. Buimăcită, îl văzu pe Douglas ridicându-se și aplecându-se spre ea, cu mâinile sprijinite pe birou.
- Credeai că ai înhățat un fraier fără pereche, nu-i așa? o acuză Douglas. Recunosc că am fost... o clipă. Am crezut chiar că Adam se înșelase. Nu puteam să cred că era posibil să fii amestecată în așa ceva. Când ai mărturisit deschis că ai „împrumutat” această sumă, am turbat de mânie. Și după aceea, ne-ai înșirat povestea ta vrednică de milă... Nu înțeleg cum am putut înghiți scornelile acelea referitoare la biata ta mamă pe moarte...
Asta a fost picătura care a umplut paharul. Tamara îi dădu o palmă răsunătoare.
Șocat, Douglas întoarse capul. Pe obrazul lui bronzat urma roșie lăsată de degetele Tamarei deveni repede albă. Se îndreptă și continuă, scos din sărite:
- Și înainte de a pleca, te-ai asigurat că eram de partea ta. Câteva sărutări, câteva mângâieri, apoi m-ai lăsat să ard de dorință. Din simplă curiozitate, când mi-ai fi permis să mă culc cu tine? Era deja prevăzut în program?
- Nu!
Tamara era în același timp indignată, furioasă și scârbită.
- Sperai să obții de la mine același lucru ca de la frații Stein? Sau eram oare un vânat și mai mare?
- Ești nebun...
Era singura explicație posibilă.
- Nu, nu sunt nebun, râse zgomotos Douglas. Îmi pierdusem într-adevăr capul, dar l-am regăsit! Ai riscat prea mult, Tamara. Erai prea sigură de tine. Înainte de a-mi comunica numele agentului tău de asigurări, ar fi trebuit să te înțelegi cu el. Sau erai oare atât de sigură că nu-mi voi da osteneala să verific povestea asta cu polița?
- Dar de ce ar fi trebuit să mă înțeleg cu el? întrebă Tamara neștiind ce să mai creadă. Oricum, dacă i-ai telefonat, acum cunoști amănuntele referitoare la această poliță și valoarea ei.
- Încetează cu farsa asta, Tamara! Ochii tăi mari și inocenți nu mai au succes. Inutil să continui să te prefaci.
- Dar nu mă prefac! se înfurie ea. Ajunge!
- Și acum, o să-mi îndrugi fără îndoială că nu știai că polița de asigurare nu mai este valabilă, nu-i așa? Numai dacă nu cumva suferi de o criză de amnezie. Asta ar cădea tocmai la momentul potrivit!
- Nu mai este valabilă? Dar te înșeli! Am plătit ultima rată și următoarea trebuie achitată peste 3 luni. Știu foarte bine că această poliță este încă în vigoare.
- Nu, nu mai este în vigoare. Ai încasat-o! Ai uitat? râse disprețuitor Douglas.
- Dar n-am încasat-o!
- Pentru Dumnezeu! Încetează cu minciunile! Ai încasat-o acum 7 luni. Agentul de asigurări a verificat de două ori data. Și când ai „împrumutat” acei 20 de mii de dolari din casa companiei, știai foarte bine că nu există nicio poliță de asigurare care să-ți permită să-i restitui!
Tamara simți că-i lipsește aerul și că este gata să se sufoce. Șapte luni! Nu, era imposibil! Nu putea fi decât o coincidență. Mama ei primise o anume sumă drept moștenire în urmă cu 7 luni, dar nu exista nicio legătură între cele două evenimente.
- Polița de asigurare nu există, reluă Douglas. Și încep să mă îndoiesc chiar de existența pretinsei tale mame bolnave.
- Nu ai dreptul să spui asta, bâigui Tamara, consternată.
Din doi pași mari el ajunse lângă ea, o prinse de încheietura mâinii și o smulse din scaunul ei.
- Vino.
- Unde? Unde vrei să mă duci? protestă ea.
Se împletici. El îi strângea atât de tare încheietura mâinii, încât avea impresia că până la urmă îi va zdrobi oasele.
- Cum, Tamara, nu ghicești? o ironiză el. Mergem acasă la tine ca să mi-o prezinți pe scumpa ta mamă. Cu condiția, desigur, să nu-și fi părăsit patul de muribundă ca să meargă să cutreiere magazinele!
O trase după el pe culoare, fără să se sinchisească de privirile curioase care-i urmăreau. Tamara deveni stacojie când trecură ca un vârtej pe lângă colegii ei. O împinse în interiorul mașinii, se așeză la volan și demară în viteză.
Îi făcuse într-adevăr rău. Tamara își masă încheietura amorțită, care o durea, pentru a restabili circulația sângelui.
După câteva minute, își luă inima în dinți ca să spună:
- Cred că pot explica ce s-a întâmplat în privința asigurării.
- Ai avut deja timp să născocești o nouă poveste? Câtă imaginație! o luă peste picior.
Tamara încercă să nu-i ia în seamă sarcasmele.
- Eu n-am încasat banii de asigurare. Dar mama ar fi putut s-o facă.
- Bravo! ripostă Douglas clătinând din cap. Pui asta în spatele mamei tale! Oricum ar fi, ești complice, nu există nicio îndoială.
Tamara întoarse capul ca el să nu-i vadă lacrimile. Vedea imagini nedeslușite prin geam.
- Ți-am vorbit despre acea moștenire pe care mama a primit-o acum 7 sau 8 luni, zise ea cu o voce slabă. Mi-a folosit aproape în întregime ca să restitui primul meu împrumut. Când mama mi-a cerut să depun cecul la bancă, eram atât de fericită, încât n-am pus întrebări. Era o adevărată mană căzută din cer.
- Bineînțeles, o zeflemi el, când primești în dar un cal, nu-l cauți la dinți, nu-i așa?
Tamara se strădui să nu-i ia în seamă remarca și continuă:
- Mama a încercat în mai multe rânduri să mă convingă să încasăm polița de asigurare care ne costa prea mult. Ea credea că este preferabil s-o rezilieze. Eu m-am opus întotdeauna. Domnul Arthur Stein mă asigura că este o garanție excelentă, date fiind împrejurările. Presupun că mama s-a hotărât de data asta să-și asume singură răspunderea, fără să-mi spună nimic.
- Nu-i rău, dar nu este prea convingător.
- De acord, nu mai există asigurare... și nici bani care să ne aștepte! replică ea rănită în amorul propriu. Dar voi restitui banii, îți jur!
- Cum?
- Poți să-mi reții în fiecare lună o parte din salariu.
- Asta-i bună! izbucni el în râs. Nu se poate spune că îți lipsește tupeul!
- De ce? Cel puțin vei fi sigur că îți recuperezi banii! izbucni Tamara.
- Firește! Și propui fără îndoială ceva mai în jurul a 100 de dolari pe lună, nu-i așa? întrebă el tăios.
- Trebuie să trăiesc și eu, îi atrase ea atenția.
- Știi cât timp îți va trebui ca să restitui 20 de mii de dolari, plus dobânzile aferente? Douăzeci și cinci de ani, în cel mai bun caz.
- Știu, răspunse ea ștergându-și o lacrimă pe furiș. Dar îi voi restitui.
- Planul tău are un defect.
- Care? întrebă Tamara.
- Nu ai slujbă.
- Cum?
- Ești concediată, îi aruncă Douglas.
- Dar de ce?
Tamara îl privi, cuprinsă de panică.
- Doar nu crezi că voi păstra o hoață în compania mea! i-o întoarse el privind-o cu răutate. Nu ți-aș încredința nici măcar un bănuș, cu atât mai puțin un asemenea post!
- Dar îmi fac bine treaba, protestă ea.
- Prea bine, tocmai asta-i problema! Până și Adam a fost cât pe ce să treacă pe lângă fraudă. Și cu toate astea, nu există cineva mai competent decât el. Ție nu ți-aș încredința nici măcar un post de telefonistă!
- Dar... am nevoie de slujbă, bâigui Tamara, copleșită. Cum îmi voi câștiga existența?
- Păcat că nu te-ai gândit la asta înainte!
Încetini și apoi opri mașina în fața casei Tamarei.
CAPITOLUL VI
- Cine este acolo? întrebă o voce pe jumătate uimită, pe jumătate alarmată.
Tamara tocmai intrase în casă, urmată de Douglas.
- Ah! Tu ești, Tamara! exclamă Sadie cu un suspin de ușurare. M-ai speriat. Dar ce-i cu tine, la ora asta?
- Eu...
Ce explicație să-i dea? Negăsind niciuna, preferă să renunțe.
- Ți-l prezint pe... patronul meu, domnul Rutledge. Sadie Kent, infirmiera care o îngrijește pe mama, adăugă ea adresându-se lui Douglas.
El le privea pe amândouă cu un aer sfidător. Remarcase fără îndoială că Sadie nu purta uniformă. Nu știa că infirmiera și Tamara hotărâseră de comun acord să evite să dea casei aspectul unui spital.
- Ce face doamna James? întrebă Douglas, ușor malițios.
Sadie îi aruncă Tamarei o privire șovăitoare înainte de a răspunde:
- În momentul acesta, se întreabă cu siguranță ce caută fiica ei acasă în mijlocul dimineții.
- Atunci, poate ar trebui să mergem s-o vedem, sugeră Tamara.
- Da, să mergem, încuviință Douglas.
Tamara intră prima în camera bolnavei și se duse să-și sărute mama.
- Bună ziua, mamă, murmură ea.
Îi luă instinctiv mâna, într-un gest protector, apoi se întoarse spre Douglas. Privirea pe care o îndreptă asupra lui era sfidătoare și plină de mândrie. Așadar, parcă-i spunea ea, bolnava există cu adevărat!
În timp ce făcea prezentările, Tamara îl urmărea cu atenție pe Douglas. Avea o expresie de nepătruns, nu manifesta nici milă, nici îndoială, nimic. Ar fi vrut să-i strige: „Vezi bine că nu te-am mințit! Vezi bine că este bolnavă, îngrozitor de bolnavă!”
Dar, bineînțeles, nu rosti niciun cuvânt.
- Ce surpriză, domnule Rutledge! zise bolnava.
Încerca să pronunțe distinct cuvintele.
- Doream neapărat să vă cunosc, declară Douglas. Am insistat pe lângă fiica dumneavoastră. Mi-a vorbit adesea despre mama ei.
- Tamara mi-a spus că ați invitat-o la masă și că o conduceți uneori acasă cu mașina. A fost foarte evazivă când mi-a vorbit despre dumneavoastră. Acum îmi dau seama de ce.
Își privi fata cu ochi strălucitori și ageri.
- Mamă... te rog, murmură Tamara.
Era aproape adevărat, în urmă cu câteva zile, dar acum lucrurile se schimbaseră.
Doamna James schiță un zâmbet înțelegător.
- Doriți o cafea, domnule Rutledge? întrebă ea.
- Cu plăcere, răspunse Douglas.
Tamara nu dorea nicidecum să-l lase singur cu mama ei. De aceea, nu se mișcă din loc și păstră mâna bolnavei strânsă într-a ei.
- Mi-ar face plăcere să stau mai mult de vorbă cu dumneavoastră, spuse doamna James cu efort. Dar obosesc foarte repede. Cred că ar fi mai bine să beți cafeaua în bucătărie, cu Tamara.
- Bineînțeles, încuviință Douglas. Am fost foarte încântat... să vă cunosc. Sper să ne revedem.
Bolnava își coborî pleoapele în semn de rămas-bun. Sadie, care tocmai intra, îi privi cu curiozitate îndreptându-se spre bucătărie.
În cafetiera electrică mai rămăsese cafea caldă. Tamara umplu două cești, îi întinse una lui Douglas și o păstră pentru ea pe cea care era puțin ciobită.
- Poate crezi că și mama se preface, spuse ea pe un ton acuzator, așezându-se la masă. Ai vrea cu siguranță să vorbești cu doctorii. Pot să-ți dau mai multe numere de telefon. Cel al medicului de familie, al specialistului și de asemenea...
- Ajunge! o întrerupse Douglas cu o voce tăioasă. Recunosc că ai spus adevărul în privința mamei tale.
- Trebuie oare să-ți mulțumesc pentru asta? întrebă ea cu un aer sfidător.
- Mi-ai spus adevărul referitor la mama ta, dar îmi lipsesc nu mai puțin de 20 de mii de dolari din casă... Și nu ai nicio posibilitate să-i restitui, nici asigurare, nici slujbă...
- Știu, oftă Tamara.
Era înghețată și încercă să se încălzească strângând ceașca în palme.
- Cum să-i explic situația asta mamei? întrebă ea ridicându-și privirea spre el.
- Spune-i că mă duci de nas. Spune-i că ți-am dat o zi liberă pentru că te-am oprit să lucrezi peste program. Spune-i ce vrei. Este problema ta.
Tonul lui sarcastic era menit să-i demonstreze Tamarei că nu își schimbase hotărârea în privința ei.
- Ce se va întâmpla acum?
El se apropie de ea.
- Vrei să-ți dau bani?
- Ai face asta?
O licărire de speranță se aprinse în ochii ei albaștri.
Douglas puse ceașca pe masă și se aplecă spre Tamara.
- De ce aș face-o? întrebă el cu o expresie fals uimită.
- Ca să... mă ajuți...
Pentru ce alt motiv oare, dată fiind părerea pe care și-o făcuse despre ea? De altfel, expresia severă a figurii lui spunea cu siguranță mai mult decât orice cuvinte.
- Și ce mi-ar aduce asta? întrebă el ridicându-i bărbia.
Tamara nu se putu feri de gura lui Douglas care o acoperi pe a ei. Era atâta pasiune în sărutul acesta neașteptat, încât Tamara simți că trupul îi ia foc. El își strecură mâna în corsajul ei și îi mângâie sânul tare și rotund cu un gest de proprietar.
- Este o aventură care m-ar costa deosebit de scump... murmură el părăsindu-i buzele.
Sub efectul insultei, Tamara îl lovi peste mână ca s-o îndepărteze.
Douglas se îndreptă zâmbind.
- Și cum te-ai putea descurca mai bine? Ai scăpa deocamdată de necazuri, dar în mai puțin de o lună, vei avea nevoie de bani. Este adevărat că asta n-ar trebui să te neliniștească. Cu frumusețea ta, cu farmecul și cu corpul tău de zeiță nu vei avea nicio greutate să găsești un alt nătărău gata să plătească. Excelentă ideea cu asigurarea de viață! Viitorul amator poate că nu va fi destul de isteț să verifice.
- Nu te-am mințit în legătură cu asigurarea, insistă Tamara. N-am știut că mama a încasat banii.
- Asta o spui tu.
Cu un aer neîncrezător, se îndreptă spre ușă.
- Ce vei face? îl întrebă Tamara ridicându-se brusc.
Douglas se opri, îi aruncă o privire și răspunse:
- Nu m-am hotărât încă, frumoasa mea... vrăjitoare! Nu reușesc să-mi scot din cap ideea că delapidările de fonduri duc de obicei la închisoare...
Tamara îl urmări cu ochi îngroziți cum iese din încăpere. Auzi ușa de la intrare trântindu-se în urma lui și își înfundă fața în mâini.
Ce făcuse? Se dovedea că fusese foarte naivă, totuși...
- Ah, domnule Rutledge, v-ați întors!
Doamna Davies îl primi pe Douglas cu un vraf de mesaje în mână.
- În absența dumneavoastră... începu ea.
Dar el o opri cu un gest, traversă încăperea ca o furtună și-i aruncă:
- Să nu fiu deranjat sub niciun motiv!
Se repezi în biroul lui și se îndreptă direct spre bar.
Acesta era bine aprovizionat, dar el nu bea decât foarte rar. Douglas deschise o sticlă de scotch. După ce turnă într-un pahar, îl goli dintr-o înghițitură și își turnă un al doilea. Gândindu-se mai bine, se duse să se așeze pe canapeaua bej aflată la capătul celălalt al încăperii, luând sticla cu el.
Își scoase haina, slăbi nodul cravatei, se întinse și își puse picioarele pe măsuța joasă din fața canapelei. Și începu, cu hotărâre, să golească sticla.
- Domnule Rutledge! îl strigă doamna Davies bătându-l ușor pe umăr.
Vocea șovăitoare a secretarei răsuna puternic în capul lui Douglas. Deschise cu greutate ochii și îi închise imediat. De unde venea oare lumina asta orbitoare?
Apărându-și cu o mână ochii pe jumătate închiși, murmură cu o voce cleioasă:
- V-am spus că nu vreau să fiu deranjat...
- Asta a fost ieri, domnule.
Douglas scoase un mormăit de nemulțumire. La cea mai mică mișcare, simțea că i se întoarce stomacul pe dos.
O voce de bărbat sugeră:
- Ar trebui să-i aduceți o cafea foarte tare, doamnă Davies. Și aspirină.
Printre pleoapele întredeschise, Douglas îl recunoscu pe Adam care-l privea amuzat, cu simpatie.
- Se pare că te-ai pilit zdravăn, remarcă acesta îndată ce doamna Davies ieși pe ușă.
- Doamne, Dumnezeule, nu-mi amintesc nimic, bombăni Douglas.
După 3 cești de cafea fierbinte și două tablete de aspirină, începu să-și revină încetul cu încetul. Dar se simțea rău, neras și cu hainele boțite.
- Încă puțină cafea? îi propuse Adam.
- Da, răspunse Douglas întinzându-i ceașca.
- Așadar, despre ce este vorba? întrebă Adam așezându-se în fața lui.
- Nu știu cum să mă descurc cu domnișoara James și cu cele 20 de mii de dolari ai ei... Nu pot să mai ascund mult timp situația. Voi fi obligat să acționez într-un fel sau altul.
Cu coatele pe genunchi, privea fix cafeaua și strângea ceașca în palme.
- Și asta te necăjește?
- Da. Amintește-ți de funcționarul acela care organizase un comerț clandestin cu biletele de avion ale companiei. Consiliul de administrație a făcut totul ca să fie arestat. Asta este politica lor: oricine este prins cu mâța-n sac, trebuie aspru pedepsit. Vor să dea un exemplu ca să-i descurajeze pe cei care ar fi tentați să facă la fel.
- Trebuie să recunoști însă că în cazul de față există circumstanțe atenuante, replică Adam. Fără să ținem seama de polița de asigurare...
- Tocmai asta-i problema, oftă Douglas. Nu există nicio poliță de asigurare. Ne-a mințit.
Adam scoase un mic fluierat.
- Încep să înțeleg ce vrei să spui...
- Am dat-o afară.
- Firește.
- Ceea ce mi-a povestit despre mama ei este adevărat. M-am dus ieri s-o văd.
Douglas luă o înghițitură de cafea dar nu mai simțea niciun efect binefăcător. Își simțea din nou capul greu.
-Când mă gândesc că o fată atât de frumoasă va mucegăi Dumnezeu știe câți ani în închisoare... murmură el.
- Se pare că a procedat așa din disperare. Judecătorii vor ține cont de asta și vor da fără îndoială dovadă de indulgență. Ar putea scăpa cu o condamnare cu suspendare sau cu o punere în libertate condiționată.
- Și dacă nu se va întâmpla așa?
Douglas își puse ceașca pe masă și sări în picioare pufnind de nerăbdare.
- Nu văd cum ar putea aduna o asemenea sumă, remarcă Adam. Poate ipotecând casa a doua oară?
- Singura posibilitate pe care o are să pună mâna pe atâția bani, ar fi să-i dau eu... zise Douglas cu o furie stăpânită.
Urmă o tăcere lungă. Douglas nu avea nevoie să-l privească pe Adam pentru a ghici că îl considera drept regele imbecililor.
- Asta așteaptă ea de la mine. Și-a aruncat undița și eu am mușcat momeala.
- Și atunci? Ce-o să faci?
- Îndată ce i-aș da banii, îi vor trebui și mai mulți. Ceea ce înseamnă că își va face din nou numărul cu altul. Fata asta nu este doar șireată, este de-a dreptul periculoasă. Frumusețe și perfidie, totul ambalat frumos și legat cu fundă.
- Dacă vrei să știi părerea mea, este realmente speriată și disperată.
Douglas îi aruncă o privire plină de milă. Asta crezuse și el, un timp.
- Nu există nicio umbră de îndoială, zise el.
- Ce vei face? întrebă Adam.
- Pentru început, fac un duș, mă rad și îmi schimb hainele, răspunse el.
O ușă ascunsă în perete dădea spre o baie personală și un dulap de haine. Douglas scoase din el lenjerie de corp curată și un costum, după care continuă:
- După aceea, mă voi ocupa de rezolvarea problemelor mai urgente. Și până la urmă, voi scoate 20 de mii de dolari din contul meu personal și-i voi face o vizită domnișoare Tamara James.
- Așa credeam și eu, murmură Adam cu un zâmbet ușor.
- Numai Dumnezeu știe de ce fac asta, bombăni Douglas.
Trecuse puțin de ora două după-amiază când sună la ușa Tamarei.
Sadie Kent îi deschise ușa și se posomorî când îl recunoscu. Ea blocă intrarea cu toată statura ei.
- Vă rog să-i spuneți Tamarei că aș vrea să-i vorbesc, zise Douglas. Sunt grăbit, n-am decât 1 minut la dispoziție.
- Nu este acasă.
- De ce? Unde s-a dus? întrebă enervat Douglas.
- Ssst... nu vorbiți atât de tare. Doamna James se odihnește.
Infirmiera ieși din casă și trase ușa în urma ei. Aruncându-i o privire posomorâtă lui Douglas, continuă:
- Nu știe că Tamara nu mai lucrează pentru dumneavoastră. Ea îi ascunde că și-a pierdut slujba. Cel puțin până-și va găsi alta.
- Unde este? întrebă din nou Douglas.
- A plecat să-și caute serviciu.
- În cazul acesta, o aștept să se întoarcă.
Sadie își strânse buzele.
- De ce? îl întrebă ea cu asprime. Nu credeți că i-ați provocat și așa destule necazuri? Companiile mari ca dumneavoastră înghit întotdeauna întreprinderile mici și aruncă personalul în stradă. Nu este drept!
Așadar, aceasta era explicația pe care i-o dăduse Tamara! Ar fi trebuit să bănuiască faptul că va găsi o poveste care să justifice concedierea ei.
- Am să-i fac o propunere care o va interesa cu siguranță. Pot să intru și s-o aștept?
- În cazul acesta, nu faceți zgomot, îi ordonă infirmiera. Doamna James doarme. Nu vreau să afle că sunteți aici.
Tamara se întoarse acasă cam peste o oră. Cu un deget pe buze, Sadie o atenționă că mama ei își făcea siesta.
- Ai o vizită, îi șopti ea arătându-i bucătăria.
Tamara împinse ușa și-l descoperi pe Douglas așezat la masă în fața unei cești de cafea.
- Vânătoarea a fost fructuoasă?
- Da. Am găsit un loc de chelneriță într-un restaurant... și chiar cu un salariu mai bun. Dar ce faci aici?
Prezența lui o făcu nervoasă.
- Am venit să-ți fac o propunere.
- Ce fel de propunere?
Revenise oare asupra hotărârii de concediere? O va angaja din nou? Poate că nu era totul pierdut...
- Ce ai spune dacă te-aș anunța că sunt gata să-ți dau 20 de mii de dolari ca să înapoiezi... împrumutul?
Era oare vorba, iarăși, despre una din glumele lui crude?
- Ești gata să mi le dai?
- Dacă accepți condițiile mele.
- Adică?
Încerca să ghicească pe fața lui despre ce era vorba, dar masca lui era de nepătruns.
- În schimbul celor 20 de mii de dolari, vei deveni soția mea și...
- Ce spui?
- M-ai auzit foarte bine.
Buzele lui se strâmbară într-un zâmbet lipsit de cea mai mică urmă de ironie.
Inima Tamarei începu să bată gata să-i străpungă pieptul. Înțelesese bine... o ceruse în căsătorie... Dar privirea lui era atât de rece...
- De ce vrei să te căsătorești cu mine? întrebă ea, în defensivă.
- Pentru mai multe motive, răspunse el aruncându-i o privire indiferentă. Mă simt vinovat că te-am lăsat pe drumuri și nu suport ideea de a te vedea în închisoare. Vreau să vii să trăiești cu mine, dar cred că mama ta n-ar fi de acord cu această situație în afara căsătoriei. Dacă ne căsătorim, va avea sufletul împăcat și tu de asemenea, deoarece îți promit că nu-i va lipsi nimic. Voi angaja o infirmieră permanentă. Vei putea să-ți petreci ziua cu mama ta, în timp ce eu voi fi la birou. Și îți vei petrece noaptea cu mine când voi fi acasă. Dacă mă căsătoresc cu tine, o fac, printre altele, ca să obțin un fel de compensație pentru banii mei.
Tamara îl privi insistent. Propunerea aceasta, făcută calm nu era totuși lipsită de căldură...
- Și îți imaginezi că eu voi accepta? îl întrebă ea.
- Nu ai de ales, răspunse Douglas cu un zâmbet nepăsător. Împrumutul tău va fi restituit și mama ta va fi bine îngrijită. Nu vei mai fi nevoită să lucrezi. Va fi sfârșitul necazurilor tale. Sau doar începutul lor?
- Eu... nu știu.
- Voi cere, firește, întocmirea unui contract de căsătorie în care va fi prevăzut ce vei primi de la mine. Ceremonia poate avea loc duminica viitoare, în data de 8. Deoarece este vorba doar de respectarea conveniențelor, ne vom căsători în cea mai strictă intimitate.
Vorbea ca și cum ea acceptase deja.
- Încă n-am spus da, făcu ea remarca.
- Având în vedere alternativa, nu poți spune nu, remarcă el. Numai dacă ai putea sustrage de altcineva 20 de mii de dolari.
Jignită și furioasă, Tamara sări în picioare. Ochii ei aruncau fulgere.
- Nu! izbucni ea. N-am încercat niciodată să sustrag ceva de la cineva.
În prada unei puternice agitații, își frângea mâinile.
Douglas își împinse scaunul, se apropie de ea și o prinse de umeri. Tamara se încordă. Dar imediat ce Douglas își petrecu un braț în jurul mijlocului ei și începu să-i mângâie pieptul, o cuprinse un tremurat ca și cum era străbătută de curent electric. Încercă să-l oprească prinzându-i încheieturile mâinile. Dar înflăcărată toată și înfiorată de contactul cu ardoarea lui virilă, încetă curând să se împotrivească și-l lăsă să-i acopere ceafa și gâtul cu sărutări.
- Ai auzit propunerea pe care ți-am făcut-o, îi murmură el la ureche. Ce ți-ai dori mai mult?
„Pe tine” se gândi ea. Dar dacă se căsătoreau, nu-l va avea în întregime al ei? Atunci, la ce bun toate ezitările acestea?
Douglas o obligă cu blândețe să se întoarcă spre el și o cuprinse în brațe. Mângâierea buzelor lui peste ale ei, parfumul lui, totul contribuia la înflăcărarea ei, la tăierea respirației, făcând-o să-și piardă capul.
- Vreau un răspuns... zise el cu o voce înăbușită și imperioasă care o tulbură.
- Da... șopti Tamara.
Sărutul lui ușor se transformă imediat într-o îmbrățișare pătimașă.
Tamara se întinse spre el și se strânse lângă corpul lui puternic. Uitase răceala cu care își făcuse el cererea în căsătorie. În clipa aceasta minunată nu mai avea importanță decât pasiunea care punea stăpânire pe ei. Nu mai exista nimic altceva decât focul provocat de violența cu care o strângea în brațele lui.
- Oh! Oh!...
Sadie, intrată pe neașteptate, vru să iasă imediat.
- Nu plecați, doamnă Kent! Mai bine felicitați-ne. Tamara a acceptat cererea mea în căsătorie, spuse Douglas.
- Așadar, aceasta era propunerea pe care voiați să i-o faceți?
Ea o privi pe Tamara, a cărei figuri destinsă își pierduse orice urmă de neliniște.
- Este minunat! exclamă infirmiera.
Incapabilă să vorbească, Tamara rămăsese cuibărită în brațele lui Douglas. Dar simți privirea lui îndreptată asupra ei și își ridică fruntea.
Ochii lui verzi își recăpătaseră duritatea.
- Da, este minunat, încuviință Douglas cu o voce rece și tăioasă.
- Doamna James va fi atât de fericită! zise Sadie emoționată. S-a trezit adineauri.
Douglas se îndepărtă de Tamara și o prinse de mână.
- Să mergem să o anunțăm noutatea.
Mama Tamarei primi vestea cu calm, puțin îngrijorată totuși când află data evenimentului.
Douglas o liniști și în cele din urmă reuși să o convingă. O făcu să înțeleagă faptul că Tamara nu va mai fi nevoită să muncească și că va fi chiar liberă înainte de căsătorie ca să se poată ocupa de toate pregătirile; el va face tot posibilul ca să-i găsească o înlocuitoare începând chiar de azi.
Farmecul lui era atât de convingător, încât Tamara n-a fost nevoită să intervină pentru a liniști temerile mamei sale. De fapt, nici măcar nu participase la conversația lor.
Îl conduse pe Douglas la ușă, puțin cam amețită de a se trezi brusc logodită, cu aprobarea tuturor.
Sub pretextul de a-și lua rămas bun departe de privirile infirmierei, Douglas o scoase afară din casă. Când rămaseră singuri, îi declară pe tonul omului de afaceri eficient și distant:
- Acum, că totul este hotărât, ne-au mai rămas două chestiuni de pus la punct. În primul rând, se înțelege că nu-ți voi restitui banii personal. Voi restitui pur și simplu împrumutul în numele tău.
Iritată de această lipsă de încredere, Tamara replică prompt:
- Crezi că aș cheltui acești bani altfel?
- Nu pot să-mi asum riscul, răspunse Douglas cu un zâmbet glacial. După aceea, este problema verighetei. Trebuie să fie pe măsura ta.
- Apropo... să știi că nu sunt alergică la bijuterii. Cum am fost obligată să le vând pe cele pe care le aveam, era un simplu pretext ca să le explic faptul că nu port așa ceva.
- Este un mod ascuns de a-mi sugera să-ți cumpăr o bijuterie de preț? o zeflemi el. Ceva ce vei putea vinde într-o zi?
- Răspunsul este nu la amândouă întrebările, răspunse tăios Tamara.
Douglas nu păru câtuși de puțin impresionat de răspunsul ei. Schimbând subiectul discuției, continuă pe același ton:
- Nu uita să telefonezi la restaurant ca să le spui să-și caute o altă chelneriță.
- Neapărat.
Tamara șovăi o clipă. Își dădea seama de tot binele pe care îl făcea atât pentru ea, cât și pentru mama ei. Încercă să-i mulțumească, dar vocea ei avea ceva afectat:
- Îți sunt foarte recunoscătoare...
El îi mângâie ușor obrazul, îi ridică bărbia și o privi drept în ochi.
- Duminică, pe data de 8 ale lunii, vei putea să-mi dovedești cât de recunoscătoare ești...
Tamara se înfioră sub privirea lui fără echivoc. Cu un zâmbet malițios, el îi dădu drumul și plecă.
CAPITOLUL VII
- Puteți săruta mireasa, spuse pastorul zâmbind.
Verigheta de aur era rece pe inelarul ei. Mâna îi tremura în cea a lui Douglas. Tamara se întoarse șovăind spre el.
Privirea dominatoare pe care o îndreptă asupra ei îi readuse culorile în obraji și o încălzi în întregime. El se aplecă și depuse pe buzele ei un sărut care pecetluia dreptul lui de proprietar.
Tamarei îi trebuiră câteva minute ca să redevină conștientă de ceea ce era în jurul ei.
Se aflau lângă patul doamnei James. Douglas o ținea de mijloc. Pastorul îi felicita. Sadie, care le servise drept martor, îi recomanda lui Douglas să aibă grijă de Tamara. După care, Adam se apropie să sărute mireasa și să strângă mâna mirelui, în timp ce Peggy le făcea la amândoi urările de fericire.
Tamara își privi mama. Nu era oare decepționată? Ceremonia fusese redusă la minim. Nu existaseră nici coșuri cu flori, nici lumânări, nici rochie albă. Doar un tort mic și o sticlă de șampanie așteptau fericita pereche în salon.
Dar doamna James părea să radieze de fericire. Asta o consolă pe Tamara de contractul de căsătorie pe care îl semnase: în termeni reci și brutali, îi refuza orice pretenție asupra averii lui Douglas și nu-i garanta decât păstrarea bunurilor ei personale în caz de divorț. Dar Douglas se angaja să se îngrijească de nevoile Lucreției James pe durata vieții ei. Tamara nu ridicase nicio obiecție, dar vedea în asta dovada că Douglas nu avea încredere în ea, ceea ce era departe de a fi un semn bun pentru viitor.
- Ești fericită, draga mea?
Cuvântul acesta o făcu să tresară. Douglas remarcase fără îndoială aerul ei îngrijorat.
Tamara se strădui imediat să-și ia o expresie veselă și destinsă.
- Am vreun motiv să nu fiu? ripostă ea.
Văzând încleștarea bruscă a maxilarului lui, schimbă subiectul discuției.
- Cred că mama vrea să ne felicite...
- Bineînțeles...
O prinse de talie și o conduse la căpătâiul patului mamei ei. Tamara se aplecă și o sărută.
- Ești o mireasă fermecătoare, Tamara, spuse doamna James cu un zâmbet încântat. Să o faci fericită, Douglas, merită, adăugă ea.
- Vă promit să fac în așa fel încât să aibă tot ce merită, răspunse el.
Tamara a fost singura care a priceput subînțelesul acestei promisiuni.
- Tortul! anunță Sadie, împingând o măsuță pe rotile în camera Lucreției.
Numele mirilor, scrise cu litere de ciocolată, erau înconjurate de ghirlande de flori din zahăr. Mâna Tamarei tremura ușor când tăie prima felie. I-o întinse lui Douglas și chiar în clipa când el mușca din ea, Sadie declanșă blițul aparatului de fotografiat.
Veni apoi rândul Tamarei. Douglas îi oferi felia ei de tort cu o privire atât de insistentă încât inima îi bătu cu putere.
Cu spatele întors la invitați, se aplecă spre ea și cu o mângâiere furișă a buzelor, îi șterse zahărul de pe gură. Gestul acesta pur senzual o tulbură atât de mult încât îi scăpă un geamăt slab.
Pastorul tuși discret. Douglas se îndepărtă de Tamara și respiră adânc pentru a-și găsi stăpânirea de sine.
- Voi tăia eu restul tortului, se oferi Sadie punând mâna pe cuțit. Vrei să-i duci mamei tale o felie?
- Da, răspunse Tamara, profitând de ocazie ca să se îndepărteze de Douglas.
Fusese cât pe ce să-și piardă orice rezervă. Când el o mângâia, nu se simțea niciodată rușinată. Cum putea oare să-și piardă întreaga pudoare, chiar dacă era soțul ei?
Douglas o urmărea cu privirea. Ea se așeză pe marginea patului, ca să-și ajute mama să mănânce.
- Îl iubești mult, nu-i așa? o întrebă doamna James.
Tamara nu încercă să nege.
- Se vede atât de limpede?
Mama ei scoase un suspin atât de trist încât Tamara o privi cu neliniște.
- Ce-i cu tine, mamă?
- Sunt fericită, dar...
Se opri ca să-și caute cuvintele potrivite, apoi continuă:
- Dar tocmai mi-am dat seama că nu voi putea trăi destul ca să-mi cunosc nepoții...
- Oh, mamă! exclamă ea, cu lacrimi în ochi.
Își mușcă buzele.
- Te rog să nu plângi, o dojeni mama ei. Sunt într-adevăr foarte fericită. A fost un timp când mă gândeam că nu-l voi cunoaște niciodată pe bărbatul care va deveni soțul tău. De aceea, consider că am mult noroc. Tu nu poți să-ți dai seama cât de ușurată să simt să știu că nu vei mai purta singură povara răspunderilor și că de acum înainte există cineva care să vegheze asupra ta.
- Asupra noastră, o corectă Tamara.
- Într-adevăr, murmură mama ei. Și mai ales, nu grăbi lucrurile, nu încerca să ai imediat un copil din cauza a ceea ce ți-am spus adineauri!
- Nu. De altfel, Douglas nu vrea imediat un copil.
Era firesc, având în vedere încrederea pe care i-o arăta!
- Este mai înțelept așa. Este preferabil să trăiți puțin în doi, înainte de a avea copii.
Dopul sticlei de șampanie sări cu zgomot. Tamara întoarse capul; Douglas tocmai începea să umple paharele.
- Lasă farfuria și du-te să-ți iei șampania, îi ceru mama ei.
Dar Douglas se apropia deja cu o cupă pe care o întinse Tamarei.
Adam închină simplu pentru fericirea lor, dar Tamara nu se putu împiedica să se întrebe dacă urarea aceasta, la urma urmei, era atât de simplă cum părea...
Conversația începuse să treneze și Douglas se apropie de doamna James.
- Toată agitația asta trebuie că v-a obosit, îi spuse el. Ar fi timpul să plecăm.
- Da, desigur. Luna voastră de miere va fi foarte scurtă. Trebuie să profitați la maxim de ea.
Cu un aer absent, Douglas își turnă în pahar șampania care rămăsese în sticlă.
- Bineînțeles, răspunse el. Din păcate, mirele trebuie să se întoarcă la serviciu mâine dimineață...
Își goli cupa și, aruncându-i Tamarei o privire voalată, continuă:
- Dacă am fi plecat în voiaj de nuntă, cred că soția mea ar fi suferit mult să fie despărțită de mama ei...
- Am fost întotdeauna foarte apropiate, spuse doamna James.
- Și vom fi mereu, afirmă Tamara.
Tinerilor căsătoriți li se repetară urările de bine. Mereu la fel de sentimentală, Sadie aranjă chiar în așa fel lucrurile încât să arunce asupra lor un pumn de orez când coborau scările casei.
Luară loc în mașină.
Tamara nu-și putea desprinde privirea de casă. Degeaba știa că Sadie își părăsise propriul apartament ca s-o supravegheze zi și noapte pe mama ei, se simțea trasă în două direcții opuse. Pe de o parte, în pofida temerilor pe care le avea, bărbatul cu care abia se căsătorise o atrăgea irezistibil. Pe de altă parte, simțea că responsabilitățile față de mama ei o apăsau cu mare greutate.
Douglas îi urmase privirea.
- Mă întreb dacă mama ta știe până unde ești în stare să mergi pentru ea, murmură el pe un ton ușor cinic.
Remarca aceasta o obsedă tot restul drumului.
Oare în ce măsură, mama ei și situația financiară catastrofală rezultată din boala ei, îi influențaseră hotărârea? Tamara înțelese brusc că n-ar fi acceptat să se căsătorească cu nimeni altcineva, în aceleași condiții. Ceea ce simțea pentru Douglas Rutledge era un sentiment învecinat cu dragostea, trebuia să recunoască.
Douglas opri mașina într-un cartier rezidențial, în fața unei case luxoase din cărămidă, flancată de coloane. Dimensiunile ei erau impresionante. Intimidată de această somptuozitate, Tamara îl urmă pe Douglas până la ușa mare și albă de la intrare. Aici, se apropie instinctiv de el.
Douglas purta un costum albastru de o croială perfectă, care îi punea în valoare alura de atlet și silueta zveltă. Soarele făcea să-i strălucească părul și părea să-i sculpteze fața în umbre. Ea luă mașinal un bob de orez care rămăsese prins pe unul din reverele hainei lui.
Douglas întoarse brusc capul.
- Orezul lui Sadie, îi explică ea.
Fără s-o slăbească din ochi, el împinse ușa, o ridică în brațe și o duse înăuntru. Cu brațele în jurul gâtului soțului ei, avu o clipă impresia că este o mireasă adevărată.
El o lăsă jos în mijlocul holului.
Tamara se simți puțin pierdută în spațiul acesta imens pardosit cu dale albe și negre. O scară în formă de Y, cu balustrade, urca la etaj.
- Vino, spuse Douglas luând-o de mână. Vom face un tur rapid al casei. Să lăsăm deoparte etajul, unde nu sunt decât camere de oaspeți. Iată salonul cel mare. Iar acolo este livingul.
Vizita lua aspectul unui maraton și Tamara nu făcea decât să întrezărească fiecare încăpere. Douglas o târa după el cu tot mai multă autoritate, fără să-i lase timp să se oprească.
- La capătul acestui culoar există o sală de muzică, dotată cu combină stereofonică și altele. Aici, adăugă el deschizând o altă ușă, este biroul meu.
Tamara zări un perete acoperit în întregime de cărți, o masă de lucru, un șemineu, o canapea și două fotolii asortate.
O făcu să schimbe direcția ca să-i arate sufrageria.
- Ușa de acolo dă spre bucătărie. La subsol există o saună și o sală de gimnastică. Și o piscină în grădina din spatele casei.
- Și locuiești aici singur? îl întrebă Tamara, neîncrezătoare.
Cel puțin 12 persoane ar fi putut locui în casa aceea, aproape fără să se întâlnească.
- Nu, o corectă el, oprindu-se cu mâna pe clanța unei uși și privind-o insistent. Noi locuim aici singuri.
Apoi deschise ușa, îi făcu loc să treacă și își puse mâinile pe umerii ei, aproape de gât.
- Și aici este dormitorul...
Era mai mare decât salonul din casa ei, dominat de un pat uriaș, acoperit cu satin de culoare maro care se armoniza plăcut cu mocheta bej. O canapea și două fotolii ocupau un colț al încăperii.
- Veșmintele tale se găsesc în șifonierul acela și în comoda de aici.
Tamara i le încredințase în ziua precedentă și el se ocupase de transportul lor.
- Iar ușa aceasta dă la baie.
Tamara privi din nou patul. Simțea degetele lui Douglas pe ceafa ei. O mângâia distrat, făcând-o să simtă valuri de plăcere. Era chinuită de o dorință care-i provoca aproape o durere fizică.
- Ți-e foame? o întrebă el.
- Nu în mod deosebit...
Nicio hrană nu i-ar fi putut satisface apetitul clipei.
- Bine...
........................................
