..................................................
2-3
La un moment dat, cu obișnuitele scrâșnete de frâne și nori de aburi, locomotiva făcu haltă într-o importantă aglomerație.
Femei cu voaluri roșii și rochii înflorate luară trenul cu asalt, cu o liotă de copii scâncind și țipând, agățați de fustele lor. Bărbații purtau haine mai sobre, lungi cămăși gri sau bleu până la călcâie, închise în cerc în jurul gâtului și încheiate cu nasturi mici.
Niciunul din călători nu urcă la clasa întâi. Pe peron, în fața vagonului lor nu era nimeni.
Kenneth se trezi frecându-se la ochi.
- A fost foarte bine! Mulțumesc că mi-ați respectat somnul!
- Cred că era imposibil să vă trezesc.
- Oh, dar nimic nu-i este imposibil unei femei. Am cunoscut pe unii care trăncăneau ca o moară stricată și din cauza lor n-am putut închide ochii. Pentru a vă răsplăti din nou, vă ofer ceva de mâncare. Vă este foame, nu-i așa?
Porni spre ușa compartimentului.
- Atenție! spuse tânăra întinzând brațul ca să-i bareze drumul. E cu adevărat înțelept? Nimeni nu ne-a deranjat până în prezent, dar urmăritorii pot fi în tren...
Kenneth o privi mirat, înainte de a răspunde:
- Aveți dreptate. Într-adevăr, se poate spune că dumneavoastră cunoașteți regulile jocului de multă vreme.
Otavia se întrebă în sinea ei dacă situația actuală era un joc. În orice caz, era un joc primejdios.
Pe scurt, Kenneth putea chema un hamal pe care să-l roage în arabă să le aducă ceva, decât să iasă din compartiment. Omul veni în fugă și reveni imediat însoțit de un băiat care purta pe cap o tavă. I-o dădu lui Kenneth prin fereastra geamului coborât, iar acest îi plăti cu mai multe monede locale în argint, care i se părură Otaviei prea mult.
Sub șervetul care proteja mâncarea de muște, ea descoperi într-un mare bol pui umplut cu grâu încolțit, mâncarea preferată a felahilor egipteni. Se adăugau brânză, pâine fără drojdie, fructe și unt.
Puiul n-a fost prea proaspăt, având puțin gust de rânced... dar, cu toate acestea, prânzul a fost, în ansamblu, excelent, iar cei 2 călători mulțumiți.
O sticlă închisă cu grijă, pusă pe orizontală în colțul platoului, conținea un amestec de suc de fructe savuros, de portocale și lămâi verzi.
Nu aveau nici cuțit, nici pahare, dar Otavia se amuză nespus de acest picnic. Mâncă bucățile de pui cu mâna și se șterse pe șervet.
Când terminară de mâncat, Kenneth strânse resturile mesei într-un colț al banchetei.
- Platoul va fi recuperat la Cairo și înapoiat proprietarului cu următorul tren, spuse el.
- Când vom ajunge?
- Către ora 4, cred. Aici trenurile nu sunt prea exact.
Liniștea se lăsă între ei. Otavia se întreba dacă însoțitorul ei voia să-i facă destăinuiri sau cel puțin să-i dea câteva lămuriri asupra a ce vor face în zilele următoare.
Dar în fața aerului lui preocupat, se abținu să facă cel mai mic gest.
De altfel, Kenneth se întinse din nou cât era de lung. Își încrucișă mâinile după ceafă și contemplă dus pe gânduri tavanul.
„Eu urăsc femeile care vorbesc în timp ce-mi conduc calul!” avea obiceiul să spună tatăl Otaviei. Nu trebuia să te referi la o anumită specie sau orice mijloc de locomoție!
Oricum, șinele făceau destul zgomot și chiar fără martori în compartiment, Kenneth nu avea nicio poftă să-și dezvăluie secretele.
De asemenea, tânăra femeie își concentra atenția asupra peisajului, sperând să zărească piramidele. Era hotărâtă să nu plece din capitală fără să viziteze celebrul Gizeh și mai ales Sfinxul!
Cu 15 zile în urmă, când îl veghea pe tatăl ei inconștient, nu-și imaginase că va fi capabilă să contemple atât de repede una din cele 7 minuni ale lumii.
„Trăiesc o aventură de necrezut, își zise ea, și trebuie să savurez fiecare clipă! Când mă voi întoarce la Birkenhall, într-o casă goală, cu cartofi la fiecare masă, o să am cel puțin amintirile care îmi vor ține de urât!”
- De ce vă încruntați sprâncenele astfel? întrebă Kenneth Gordon.
Tânăra femeie tresări. Era atât de absorbită de gândurile ei, încât uitase cu totul de prezența lui.
- Mă frământam, pentru mai târziu... Dar dacă asta vă supără, pot să mă gândesc la altceva.
- Mai degrabă, încetați să vă tracasați pentru că am jurat să veghez asupra dumneavoastră. Aveți încredere în mine. Nu știm ce ne rezervă Providența, dar în ansamblu, o găsesc generoasă.
El spusese cu siguranță acest lucru pentru că era încă în viață după ce văzuse atât de aproape moartea cu ochii.
- Și eu de asemenea, voi face tot posibilul pentru a veghea asupra dumneavoastră! zise tânăra femeie cu avânt.
- Voi avea, bineînțeles, nevoie de bunele dumneavoastră servicii. Am avut deja proba. Ce noroc am avut cu o persoană atât de capabilă!
- Acei bărbați, cei 2 egipteni, au aflat că ați părăsit Alexandria?
Era o întrebare la care era imposibil de răspuns. De asemenea, Kenneth preferă s-o întrebe pe Otavia:
- De ce nu vorbiți mai bine despre dumneavoastră?
Tânăra se simți foarte jenată. Ce putea să povestească fără a trăda mediul căruia îi aparținea, fără a scoate în evidență detalii care s-o identifice ușor?
Din fericire, trenul începu să încetinească și intră într-o gară.
- Este ultima oprire înainte de Cairo, spuse Kenneth, ridicându-se după bagaje.
Otavia ținea cotul pe fereastră, căutând să distingă personaje tipice în mulțimea pestriță; multă lume n-avea intenția de a călători, dar venea pe peron pentru plăcerea de a privi trenul sau să-și ia rămas bun de la prieteni.
Fete cu părul lung și negru, bărbați cu mustață sau bătrâni plini de noblețe, i se păreau demne de a fi portretizate.
Deodată, își înăbuși un strigăt și se trase înapoi.
- Ce este? făcu Kenneth.
- Am crezut că văd... Nu sunt cu adevărat sigură. Acel bărbat cu vesta maro care a intrat în camera mea...
Kenneth Gordon avu prudența să nu se uite pe peron.
- Ar trebui să ne asigurăm!
- Am remarcat culoare urâtă a hainelor lui. Îmi spuneam că trebuia să fie o persoană vulgară și care căuta un cunoscut!
- Deci, crezi că au călătorit cu noi?
- Cred că a coborât din primul vagon după locomotivă. A trecut chiar pe aici!
- Închide fereastra! ordonă Kenneth. Pune-ți repede pălăria și coboară voaleta.
Otavia se supuse în liniște. Împinse platoul cu prânzul ca să-și facă loc să se așeze în colțul îndepărtat de ușă și așteptă.
Kenneth își reluă poziția culcată, desfăcu un ziar cu care își acoperi fața și nu se mai mișcă.
Secundele treceau încet. Tânăra femeie rugă cerul ca individul să nu apuce să cerceteze toate compartimentele până la al lor. Oprirea asta de tren era anormal de lungă.
Apoi se auzi fluieratul scurt al șefului de gară, zgomotul aburilor scoși de locomotivă și scârțâitul familiar al roților pe șine.
Ea scoase un oftat de ușurare.
- Uf! Pornim! Poate m-am înșelat...
Dar când se întoarse spre ușă o văzu deschizându-se cu violență și un individ năvăli în compartiment. Era bărbatul cu fes care inspectase dulapul din camera Otaviei. Își recăpătă echilibrul, se sprijini de fereastră, apoi scoase de la centură, ascuns de ochii lumii, un cuțit lung, bine ascuțit.
Otavia scoase un strigăt.
Kenneth aruncă ziarul și se repezi cu o mișcare iute și bine calculată care luă prin surprindere atacatorul. Reuși să prindă încheietura mâinii acestuia și încercă să-l dezarmeze.
Între banchete, se desfășura o luptă fără milă pe care tânăra femeie o privea îngrozită, sesizând că este inegală. Kenneth urma în mod fatal să fie înfrânt.
Ea căuta în van mijlocul de a-i veni în ajutor, când îl văzu aplicând o lovitură puternică cu muchia mâinii în ceafa adversarului. Acesta căzu la pământ, scăpând cuțitul din mână.
Fără a pierde o clipă, Kenneth deschise ușa și împinse afară corpul inert. Trenul prindea viteză de-a lungul unui canal.
- Bună scăpare!
Pentru Otavia, totul se petrecu în câteva secunde, bărbatul se afla aici... apoi dispăruse, nelăsând ca amintire după trecerea lui decât lama strălucitoare a cuțitului căzut pe podeaua compartimentului, chiar la picioarele ei.
Dinții îi clănțăneau când Kenneth își îndreptă atenția asupra ei.
- Totul va fi bine! S-a sfârșit! murmură el, cu o voce gâfâită.
Înconjură cu brațul umerii tinerei femei și își dădu seama că tremură.
- Sunt dezolat că te-am implicat în această scenă violentă... dar era o luptă pe viață și pe moarte! Pot să-ți spun, pentru a te asigura, că în momentul de față avem un dușman mai puțin!
- Este... mort?
- Cu siguranță.
Kenneth se aplecă pentru a lua cuțitul agresorului.
Otavia tremura la gândul că acel cuțit abandonat putea fi împlântat în inima însoțitorului ei; el trebuia să fie mort acum, nu egipteanul. Își luă capul în mâini.
Kenneth inspectă cu minuțiozitate mânerul cuțitului, lama puțin curbată, căutând un marcaj sau un indiciu. Cum nu găsi nimic, lăsă jos geamul și-l aruncă. Acesta sclipi o clipă în soare, apoi dispăru în apele canalului, ca și proprietarul lui.
După asta, Kenneth veni și se așeză alături de tânăra femeie:
- Dă-mi mâinile!
Ea i le întinse, iar el le luă în ale sale.
- Sunt cu adevărat mâhnit! Încearcă să uiți... Ajungem în curând al Cairo. Peste puțin timp o să zărești periferiile.
- Oh, totul o să fie bine! Mă simt deja mai bine.
- Otavia, ascultă-mă. Am câteva lucruri importante să-ți spun.
Ridică spre el ochii plini de lacrimi.
- Aici totul este prea șocant pentru dumneata, spuse Kenneth. Înțeleg acum. Mai bine te întorci în Anglia. O să te însoțească în port la Alexandria unul din prietenii mei și o să iei o cabină pe un pachebot al companiei „Peninsular și Oriental”. O să contacteze un ofițer de la bord și acesta va veghea la confortul tău. Nu va fi vorba de bani; îți datorez o despăgubire și acesta va fi cel mai puțin lucru ce-l pot face.
Tinerei femei îi trebui câtva timp pentru a înțelege sensul acestor cuvinte, căci era încă sub șocul recentei întâmplări.
Ea protestă:
- Nu! N-ați înțeles. Am avut un simțământ groaznic văzând acel bărbat urcându-se asupra dumitale, dar acum mă simt mai bine. Mi-a fost frică pentru dumneata.
- Adevărat? Ai fost neliniștită pentru mine?
- Am spus că a fost greșeala mea. Nu trebuia să mă aplec pe fereastră.
- Acești indivizi controlau toate compartimentele, unul după altul. Și a fost mai bine că m-a atacat în timpul călătoriei, pentru că am putut să mă descotorosesc de el mai ușor decât pe o stradă din Cairo! Acolo, ar fi avut sigur ajutor din partea unor spectatori!
Otavia tresări.
- Lasă-mă să veghez asupra dumitale, pe măsura mijloacelor mele, așa cum pot! îl rugă ea.
Kenneth se miră.
- Sincer? Preferi să rămâi în Egipt?
- Dacă îți face plăcere... Am spus că am fost înspăimântată în acest tren, dar prefer de mii de ori decât reîntoarcerea... ca să găsesc acasă lucruri mai rele!
- Nu înțeleg cum, hm... fratele tău a fost atât de mitocan să te abandoneze astfel.
- A trebuit! A fost obligat; de altfel, nu m-a abandonat; am destui bani pentru întoarcere.
- Iar tu ești o călătoare călită, care nu se sperie de aventură!
El o tachina cu amabilitate. Otavia făcu un efort pentru a se pune la unison cu el.
- Înainte de a fi prea târziu, am decis, la 19 ani, să mă lansez într-o carieră de exploratoare!
- Bravo! Nu aștepți să ajungi la venerabila vârstă de 20 de ani!
Trenul intră în partea arabă a orașului Cairo și încetini din ce în ce mai mult.
- Crezi că cineva a observat... dificultățile noastre? se neliniști tânăra femeie.
- Nu cred, dar va trebui să ne luăm unele precauții. Nu vom coborî din gară așa cum suntem acum.
- Ce vrei să spui?
- M-am pregătit pentru o astfel de eventualitate.
Kenneth deschise pachetul luat de la magazinul din Alexandria. Acesta conținea haine indigene.
- Îmbracă acestă rochie neagră peste haine. Iată, de asemenea, un voal și niște sandale. O să vezi în această îmbrăcăminte caraghioasă, Tony al tău nici n-ar avea cum să te recunoască.
Otavia reuși să zâmbească.
- N-am nicio îndoială.
- Lasă-mă să te ajut. N-avem prea mult timp la dispoziție.
- Crezi că ne vor aștepta vreo 20 de oameni la oprirea trenului? întrebă ea, îmbrăcând „malaya” - ampla rochie musulmană.
- Sunt sigur! De aceea, nu vom lăsa nimic la întâmplare. Sper să nu-ți fie prea cald și că sandalele nu te vor jena.
Tânăra își spuse că va suferi orice inconfort posibil dacă acesta va îndepărta pericolul de ei.
- Pune banii într-un buzunar.
Docilă, Otavia deschise geanta și luă cele 25 de lire lăsate de Tony; era bancnote englezești și trebuie să le schimbe în moneda locală. Asta însemna trecerea pe la bancă, unde și-ar fi spus numele...
Mai puțin dacă Tony s-ar fi gândit să-i schimbe înainte de a pleca! Dar el era grăbit s-o reîntâlnească pe Virginia Vanderby și nu-l preocupau problemele surorii lui!
Otavia încălță fără dificultate sandalele plate și întrebă:
- Și lucrurile noastre? Le lăsăm?
- Da. Suntem obligați. Voiam să le arunc pe fereastră, dar trecem prin zona urbană. Nu ne rămâne decât să le ascundem sub banchete.
Otavia se uită cu tristețe la valijoara ei de mână. Era din piele cafeniu închis, ușor destrămată pe la colțuri și, mai ales, nu avea alta. Cât despre pantofi, era cea mai bună pereche a ei.
- Îți promit că am să-ți ofer la Cairo tot ce ai pierdut din cauza mea, afirmă Kenneth.
Tânăra femeie se întrebă dacă el avea destui bani ca s-o înzestreze cu un trusou nou. Chiar și bătrâna ei valijoară trebuia să fie abandonată...
După ce-și puse voalul peste cap, agăță țesătura neagră care îi acoperea partea de jos a feței. Se simți complet anonimă în acest costum tradițional; îi acoperea complet hainele europene.
- Ești perfectă! La rândul meu, am să mă schimb. Vrei să închizi puțin ochii?
Ea luă loc lângă fereastră și coborî pleoapele. Otavia se rugă la Dumnezeu din toată inima ca această aventură, care era deja cauza morții unui om, să se termine fără vărsare de sânge.
Își aminti strălucirea sinistră dată de cuțitul morții. Acel egiptean trebuia să-l suprime pe Kenneth. Tovarășii lui trebuiau să împărtășească același fanatism, aceeași cruzime.
- Privește acum! zise o voce hazlie.
Otavia deschise ochii și scoase un strigăt de uimire. Kenneth purta un caftan de bumbac obișnuit, un turban subțire, foarte strâns în jurul capului și o pereche de ochelari mici, rotunzi, cu ramă metalică.
Avea o înfățișare atât de diferită și ciudată încât ea izbucni în râs, în ciuda temerilor sale.
- Cum ai ajuns să imiți oamenii astfel?
- Mă găsești reușit?
- Nimeni nu te va recunoaște!
- E ceea ce ne dorim.
Kenneth strânse hainele risipite pe banchetă și pe podea. Le adună în valiză, împreună cu pantofii ei, ca și vechea vestă de amazoană. Apoi îndesă totul sub o banchetă, astfel ca un observator superficial să nu-și dea seama de nimic.
Otavia nu avu timp să se compătimească în ceea ce privește felul îmbrăcăminții ei, deoarece trenul intră în gară.
Kenneth Gordon se așeză lângă ea.
- Îți dai seama? Ești o femeie excepțională, afirmă el surâzând. Nicio incriminare, niciun regret! Într-o zi, pe care o doresc aproape, am să-ți spun cât te admir.
Nu mai continuă pe acest ton, dar adăugă cu o voce de cunoscător:
- De cum se va opri trenul, când aburii de la locomotivă voi ieși ca un nor, vom părăsi compartimentul și vom merge cât mai repede posibil spre ieșire. Trebuie să fim în stradă înainte ca cineva să se posteze pentru a ne bara calea.
- Dar celălalt bărbat, cel care purta vesta maro?
- El nu știe ce a pățit complicele său. Și nici nu cunoaște noua noastră înfățișare.
Kenneth vorbea cu atâta siguranță încât se simți îmbărbătată și neliniștea o mai părăsi.
- După părerea ta, nu vom păți nimic când ieșim din gară?
- Cred că norocul ne va însoți. Ți-am mai spus, ești talismanul meu.
- O să fie o poveste pasionantă când ne vom reaminti, când vom ajunge la ultimul capitol.
- Eu sper că nu suntem prea departe, întări Kenneth.
Trenul frână cu mare zgomot metalic.
Cerul era splendid de albastru deasupra acoperișurilor albe ale caselor și minaretelor.
- Cairo! Cairo! Toată lumea coboară!
Ce le va rezerva oare Cairo? Victoria, triumful?
Capitolul 4
Croindu-și drum prin mulțimea densă adunată pe peron, Otavia își simțea inima bătând cu lovituri surde. Era aproape sufocată de voal și de fumul alb al locomotivei. Sandalele amenințau permanent să-i alunece din picioare. Mergea cu pași mărunți în spatele lui Kenneth, evident, ca o soție supusă și stângace.
Coborând treptele vagonului, el îi recomandase:
- Fii atentă să mergi cu câțiva pași în urma mea și mai ales să nu mă pierzi din vedere.
Otavia păstră în consecință ochii deschiși pe caftanul gri al lui Kenneth și nu uită să arunce priviri în jur, căutând omul cu oribila vestă maro cu galben.
Marea gară modernă răsuna de vacarmul sutelor de indivizi care se interpelau călcându-se în picioare, alergau dintr-o parte în alta, într-o dezordine de limbi, costume, clase sociale, cu totul pitorească.
Un grup de englezi, îmbrăcați în haine imaculate din pânză albă, însoțeau o grațioasă domnișoară cu o umbrelă. Otavia se simțea foarte departe de această drăguță persoană, care poate îl cunoscuse pe tatăl ei.
Ea ținea voalul în față pentru a-și ascunde trăsăturile prea clare și coborî ochii spre papucii lui Kenneth care înainta imperturbabil în marea umană.
Apoi, mulțimea deveni mai puțin densă și zgomotele se atenuară. O pală de aer curat agită veșmintele tinerei și-i răcori obrazul.
Fiacre aliniate așteptau în fața gării. Kenneth vorbi în arabă cu un birjar și-i dădu o adresă.
Soarele, orbitor, inunda piața. Totul era acoperit de un praf fin de nisip: frunzele copacilor, băncile și chiar straturile de flori.
- Văd că începe să bată khamsin-ul, murmură Kenneth, în timp ce vehiculul se angajase pe o vastă magistrală europeană. Este vântul deșertului. Din fericire, noi sosim când el se va opri. Nu vei putea aprecia această particularitate a Egiptului.
Tânăra femeie râse din toată inima. Se simțea minunat de ușoară și eliberată.
- Regret că sunt plictisitoare, zise ea cu voce joasă, dar îți amintesc că nu mai am nimic, nici măcar o periuță de dinți. Nu ne putem opri undeva?
- Nu te neliniști. Am să-mi țin promisiunea. Cunosc croitorese excelente în oraș.
Otavia bănui că vor cere un preț ridicat; totuși, nu îndrăzni să facă nicio obiecție.
Străzile erau mult mai animate ca cele din Alexandria și circulația nu mai puțin periculoasă. Ceauși căutau să facă puțină ordine în intersecții, dar nu reușeau deloc să se facă respectați. Fiecare își alegea calea, cu viteză cât mai mare, fără să se sinchisească de vecini.
- Nu uita că te afli în cel mai mare oraș al lumii arabe! remarcă Kenneth Gordon, mereu cu voce înaltă sau joasă pentru a nu atrage atenția birjarului. Cartierele băștinașilor sunt supraaglomerate. Dar fiecare ia această înghesuială cu voie bună.
Într-adevăr, mulțimea părea veselă și bucuroasă. Copii nenumărați, păreau suficient hrăniți, chiar dacă hainele păreau adesea zdrențăroase.
- Sunt încântată să cunosc Cairo! șopti tânăra fată.
- Sunt multe lucruri de văzut, de descoperit, de plăcut, încât nu vei fi plictisită multă vreme de acum încolo!
Prezența britanicilor în Egipt, foarte importantă, se remarca prin numeroși soldați în uniformă care apărau principalele edificii din cartierele noi, și care patrulau străzile cu magazine.
Traversară Nilul pe un pod mare, sprijinit pe o insulă.
- Privește! îi șopti Kenneth. Acele mici construcții ascunse printre copaci fac parte din grădina zoologică. Au girafe și lei. Am să te duc s-o vizitezi, bineînțeles.
Se părea că e sincer mulțumit de prezența Otaviei! Dar îi va fi cu adevărat de folos? Sigur, el îi vorbise de un serviciu diferit, dar odată ce-și asumase riscul... Despre ce era vorba, de fapt?
Poate că într-o zi sau două, o s-o anunțe că, de fapt, nu mai avea nevoie de serviciile ei. Va părăsi acest oraș atât de atrăgător și colorat pentru a pleca către cețurile de la Birkenhall...
- Ai tot timpul un aer neliniștit! Calmează-te, te implor. Și, mai ales, foarte curând, poți arunca aceste veșminte puțin confortabile, o anunță Kenneth.
Otavia nu avu timp să-i pună întrebarea că el îi ghici gândurile și izbucni în râs.
- Vrei să mă întrebi ceva! Te asigur că în această seară nu vom fi invitați la o mare recepție a lordului Cromer!
- Ce ușurare! răspunse ea pe același ton.
Auzise vorbindu-se de lordul Cromer, rezident general și veritabil stăpân al țării.
- Să nu crezi că mă neliniștește starea ta, așa că să simt puțin frânt de recentele aventuri și prefer o noapte bună de somn!
- Totuși, ai dormit în tren!
- Cu un singur ochi... întotdeauna la pândă!
Trăsura intră într-un cartier rezidențial unde mici vile cochete se ascundeau între palmieri, cu peluze cu iarbă verde și bungalouri.
La un semn al lui Kenneth, birja coti, trecu printr-o poartă deschisă și se opri într-o vastă grădină.
O scară de piatră albă ducea la o casă acoperită de clematite pline de flori; era o pitorească mulțime de flori bleu și roz agățate de balcoane și ferestrele protejate de storuri metalice. Otavia era încântată.
- Aici locuiești? întrebă ea când birjarul plecă după ce primi un bacșiș consistent.
- Este casa unui prieten care îmi oferă adeseori ospitalitate când sunt la Cairo.
Un servitor nubian se grăbi să iasă, cu un zâmbet larg pe fața neagră.
- V-ați întors, domnule Gordon! E bine, foarte bine!
- Bună ziua, Hassam! Nicio problemă pe aici?
- Vai, stăpâne! Vești rele!
Kenneth se opri brusc.
- Cum? Ce s-a întâmplat?
- Trei bărbați, 3 oameni răi, cu priviri dușmănoase au venit aici imediat ce ați plecat. Eu, ascuns în grădină...
- Ai făcut bine.
- Au umblat peste tot! Au scormonit peste tot! Au aruncat toate hârtiile pe jos.
Kenneth intră în casă, urmat de Otavia.
Camerele erau mari și primitoare, zugrăvite proaspăt și garnisite cu mobile din ramuri de palmier.
- Dă-ne să bem ceva, Hassam. Suc de fructe cu gheață. Și nu te preocupa de acei vizitatori: n-au găsit ce căutau!
Otavia privea în jur, plină de curiozitate.
- Scoate repede zdrențele astea! strigă Kenneth. Arăți ca o păpușă umflată cu aer!
Fără să se lase rugată, tânăra femeie se eliberă de hainele negre și căută o oglindă unde să-și aranjeze părul. Era udă de transpirație din cauza căldurii sufocante și, mai ales, de frica pe care o simțise.
- Ah, zise ea așezându-se pe o canapea acoperită cu pânză de bumbac cu flori, nu voi mai putea vedea niciodată o musulmană fără ca inima mea să nu sângereze! Cum pot suporta o asemenea îmbrăcăminte caraghioasă?
Și, traversând camera, își aruncă sandalele incomode.
- Ele sunt obișnuite. Dar nu te flatez când îți spun că te prefer astfel.
- Transpirată și ciufulită?
- Aș folosi adjective mai elogioase. Totuși, nu vreau să-ți rănesc modestia.
Otavia surâse.
- Sincer, n-am deloc cu ce mă lăuda!
Nu remarcă expresia de pe fața interlocutorului ei, căci sărise de pe scaun să privească o vitrină.
- Ai aici adevărate comori! Provin dintr-un sit antic?
- Majoritatea obiectelor au fost descoperite de mine. Intenționez să le duc în Anglia și să le ofer unui muzeu.
- Ai o casă în Anglia?
Tânăra femeie își mușcă imediat buzele: era o greșeală să se arate curioasă, căci însoțitorul ei putea la rândul lui să se informeze asupra propriei ei adrese.
Înainte ca el să se simtă în încurcătură, ea exclamă:
- Ce cap frumos, atât de fin sculptat! Este un faraon?
- Cred, mai degrabă că este vorba de un paznic de morminte.
Kenneth rămase în fotoliu și se mulțumi s-o privească plimbându-se prin cameră.
După ce își scosese ochelarii și turbanul, își descheie la gât caftanul.
- Oh! Ce cutiuță mică! Ce minunăție! exclamă tânăra femeie.
Pe o masă joasă erau așezate bibelouri de fildeș, de metal și de lemn, care-i aminteau Otaviei de colecția de tabachere de la Birkenhall.
Mai ales această cutie era de o factură mai artizanală; indiscutabil, avea încrustații de sidef sau de pietre semiprețioase.
- Știi la ce serveau? întrebă Kenneth.
- Cred că aș putea ghici. Vechile egiptence își puneau în ele fardurile și parfumurile, după părerea mea...
Tot vorbind, își aducea aminte de ceea ce știa despre Cleopatra: nu numai de cea care făcea baie în lapte și utiliza măști de față din miere, ci și de cea care își farda ochii în bleu și buzele cu praf de aur.
- Nu, greșești. În realitate, sunt mici ascunzători în care se închideau scorpioni!
Otavia rămase încremenită locului.
- Scorpioni? Dar sunt animale foarte primejdioase!
- Evident! Dacă ești înțepat de acul unei astfel de mici gângănii, mori în cel mult 5 minute, după dureri înfiorătoare!
- Atunci, de ce...
Ea scoase un strigăt.
- Să nu-mi spui că vechii egipteni păstrau scorpioni la îndemână pentru a se debara la un moment dat de inamici?
- Exact! Unele cutii au mare valoare. M-am amuzat adunând cât mai multe.
- Oh, nu le admir deloc! Mi-ai stricat toată plăcerea. Ce idee ciudată ți-a venit!
- Îți promit că niciodată nu mă voi folosi de colecția mea la ceea ce te aștepți. Consider acest procedeu lipsit de eleganță.
Otavia era indignată.
- Vorbești despre moartea cuiva ca și cum ar fi un joc. Dar este înfiorător; niciodată nu m-am gândit la ce s-a întâmplat în tren!
- Scuză-mă. N-am dorit să-ți amintești acea penibilă întâmplare. Vino și așază-te, pentru că Hassan ne aduce răcoritoarele.
Kenneth vorbi cu atâta amabilitate încât Otavia simți dispărându-i ranchiuna. Acceptă un pahar cu citronadă, dar rămase convinsă că era o nedreptate să evoci cu atâta ușurință asasinatele și omorurile. Viața este atât de prețioasă, se gândea ea. Cum poți priva pe cineva de această ultimă bogăție?
Kenneth părea că își vedea de gândurile lui.
- Ai în totalitate dreptate, Otavia. Dar trăim într-o lume periculoasă și neîndurătoare... Vreau mai degrabă să râd decât să plâng în mijlocul celor cărora le place să distrugă în loc să construiască.
Tânăra femeie îl privea cu emoție, uimită.
- Așadar, m-ai înțeles...
- După cum vezi! Voi căuta să te protejez, îți promit, dar fă un efort să nu mai fii atât de emotivă.
- Asta este impresia pe care ți-o las?
El zâmbi.
- Deloc, dar nu trebuie să fii mare psiholog! În același timp, ai un sânge rece care te face deosebită.
- Dacă ar fi așa... În timp ce dormeai în tren, mă gândeam că știi cu adevărat ce înseamnă viața și că vei fi destul de bun pentru a-mi comunica o parte din experiența ta.
- Iată cea mai mare dorință a mea!
El vorbise cu o voce gravă și plină, care o făcu să se înfioare. Otavia ridică paharul ca pentru a ține un toast și bău citronada delicioasă care îi potoli setea.
Nu-și dăduse seama că-i era așa de sete. La vederea unei căni mari pe masă, plină ochi, o încercă o vie recunoștință față de Hassam.
- Ești fericit că ai un servitor atât de competent! remarcă ea.
- În acest moment îți pregătește baia. Și va găsi și o toaletă pentru masa de seară, fără îndoială o djellaba. Apoi o să ai parte de un somn binemeritat.
Otavia observă că soarele apunea în spatele pomilor din grădină. Aerul era fierbinte și greu.
- Subscriu în totalitate la acest program, spuse ea.
Kenneth umplu din nou paharele. Când acestea fură golite, se ridică și porni în direcția scării. Otavia îl urmă.
La etaj, el deschise ușa unei camere foarte simple, ocupată de un pat și o toaletă drapată cu pânză albă. Spre decepția ei, Otavia nu observase obișnuitul tub de metal înconjurat cu apă călduță. Se aștepta să găsească și aici facilitățile unei locuințe englezești unde fiecare se spală în camera lui, căci se consideră indecent să te plimbi în ținută lejeră pe coridoare.
Sigur, în hoteluri situația era diferită, pentru că sala de baie deservea un întreg etaj. Tânăra femeie se gândise că în această vilă bogată i se pregătise o baie numai a ei.
Expresia feței îi trăda confuzia în care se afla, iar însoțitorul ei îi explică:
- Aici, fiecare dormitor are o sală de baie privată.
- Oh! Ce lux! Voi fi fericită s-o folosesc.
Într-adevăr, o ușă întredeschisă dădea într-o cameră mică, pardosită cu plăci, iar pereții erau împodobiți cu picturi care le imitau pe cele din mormintele egiptene. Cada de baie era semi încastrată în pardosea, în genul termelor romane.
- Ce original! Și drăguț!
- Destinde-te, după atâtea emoții. Când te vei întoarce în camera ta, o să găsești veșmintele de seară.
Cu aceste cuvinte, Kenneth închise ușa și plecă.
Încă zăpăcită de aventurile prin care trecuse, Otavia avu nevoie de ceva timp pentru a se obișnui în acest spațiu. Observă decorul mural și descoperi un dulap în perete, mai puțin vizibil, unde își atârnă rochia.
După ce se dezbrăcă, intră în apa călduță și parfumată cu iasomie.
Se crezu în acel moment transportată într-un basm din O mie și una de nopți. Totul era elegant și rafinat în această locuință. Proprietarul trebuia să fie foarte bogat. Cum putuse oare să lege prietenie cu un aventurier cum era Kenneth? Pe de altă parte, chiar el declarase că toate curiozitățile din salon erau ale lui: își câștiga viața jefuind morminte și vânzându-și descoperirile? Acest lucru arunca o lumină puțin măgulitoare asupra bărbatului pe care, orice s-ar întâmpla, îl stima. Așa încât tânăra femeie se hotărî să se grăbească să-l reîntâlnească pe cel care o intriga atât.
Intră în camera ei și descoperi, întinsă pe pat, o tunică de mătase vernil, brodată fin cu argint și perle mici. Era o îmbrăcăminte feerică, demnă de o prințesă. Cât ar fi vrut să fie a ei!
Când se privi mai târziu în oglindă. Otavia se găsi complet transformată. Ar fi fost potrivită ca soție de sultan dacă ar fi avut ochii și părul negru. Găsi sub toaletă o cutie cu farduri și își rimelă genele foarte lungi.
În acest timp, se întrebă ce căutau fardurile în camera ei. Și, de unde venea această rochie de vis? Găsi chiar și papuci din piele albă, puțin cam mari, cum nu avusese niciodată.
Ieși pe palierul scării, destul de intimidată. Kenneth Gordon i se părea foarte competent în domeniul podoabelor femeiești. El nu putea deprinde această știință decât frecventând persoane cochete și, desigur, foarte frumoase.
Va suporta ea o posibilă comparație?
Neliniștită, șovăitoare, Otavia cobora încet scara. Ușa salonului era deschisă și Kenneth stătea rezemat de pervaz, fixând-o cu privirea.
În loc de o ținută de seară tradițională, purta un costum alb și papion.
Fără niciun motiv, tânăra femeie roși.
- Ești perfectă în această rochie, care îți dă aerul unei egiptence! zise Kenneth cu o voce liniștitoare.
- Aproape că nu mai știu unde sunt și nici în ce epocă trăiesc!
- Sunt simple impresii, dar o cină bună o să-ți redea aplombul. Sunt înfometat, micul nostru dejun din tren a fost prea frugal.
O conduse într-o sufragerie ce se deschidea spre grădină. Ușile-fereastră erau larg deschise și aerul serii răcorea camera.
Kenneth luă locul stăpânului casei, iar Otavia se așeză în dreapta lui. Imediat, Hassam apăru aducând o supă rece care mirosea a castraveți. Puse pe masă o carafă de vin și plecă.
- Hassam face totul în casă? întrebă tânăra femeie.
- El este responsabilul. Mă cunoaște de mult timp și-mi știe gusturile. Ca în cele mai multe proprietăți din țară, el locuiește într-o căsuță, în fundul grădinii, împreună cu familia lui. Putem face apel la ajutor suplimentar când avem nevoie. Cred că fratele lui Hassam a pregătit masa.
Tânăra începu să râdă.
- Așadar, nu e de mirare că trăiești aici într-un confort de pașă!
- Bineînțeles! De ce să mă limitez și să mă jenez, dacă pot evita acest lucru?
Otavia studie un moment bărbatul elegant care stătea lângă ea.
- Explică-mi de ce, locuind într-un paradis ca acesta, ai fost obligat să alergi pe acoperișuri în Alexandria și să cobori de-a lungul conductei de canalizare ruginite?
- Am să-ți dau toate explicațiile necesare, după masă.
Masa, deși delicioasă, păru lungă pentru Otavia. S-a servit pește pescuit din Nil, prepelițe de deșert și fructe cărora nu le cunoștea numele.
Apoi, Hassam aduse un platou cu ceai pe peluza de iarbă, unde erau așezate mai multe scaune din fier forjat înzestrate cu perne.
Cerul își etala miile de stele pe deasupra sumbrelor panașe ale palmierilor; aerul era calm, îmbălsămat de florile portocalilor. Nu se auzea decât gălăgia monotonă a lăcustelor și freamătul tufișurilor strivite de trecea unor animale nocturne.
- Astfel îmi imaginam Egiptul, suspină ea visătoare. Mi se pare că respir aerul secolelor antice. Dacă n-o să mă feresc, am să ies din epoca noastră pentru totdeauna.
- Când o să vezi piramidele, o să ai aceeași impresie, dar cu mult mai intensă.
- Nu ți-ai uitat promisiunea...
- O să mă achit de ea!
Otavia făcu un efort pentru a reveni în prezent.
- Răspunde-mi la întrebări, te rog. Dacă nu, n-am să pot dormi.
- Ce șantaj! zise Kenneth ironic. Dar este drept să știi ce se întâmplă, chiar dacă nu-mi este ușor să-ți povestesc în puține cuvinte.
- Te rog, încearcă!
- Cunoști situația politică actuală din Egipt?
- Nu! N-am nici cea mai mică idee, recunosc!
- Bine, în cazul acesta trebuie să-ți amintesc că acum 15 ani, un oarecare Urabi Pașa s-a răsculat contra guvernului. Acesta a făcut apel la britanici. O armată engleză, constituită în grabă, bătu forțele lui Pașa în locul numit Tell-el-Kabir. Și, din acel moment, noi am ocupat, mai mult sau mai puțin, țara.
- Și ce spun oamenii?
- La început au fost fericiți, deoarece fără noi, ar fi început războiul civil. Este sigur că la cererea expresă a kedivului - viceregele, dacă preferi - trupele engleze au atacat pentru a restabili ordinea și a reinstaura legea.
- Iată de ce am văzut atâția soldați!
- Da! Numai în Cairo sunt 6 000!
- Atât de mulți?
- Sunt la ordinele lordului Cromer. O să-ți fac cunoștință cu el: este un bărbat inteligent și capabil, pentru care am multă admirație.
- Nu mă îndoiesc. Dar eu doream mai degrabă să-mi vorbești despre tine.
- Eu nu sunt decât un arheolog.
- Oh!
Tânăra femeie și-l imaginase un aventurier, un hoț de morminte, dar nu un savant.
- Cum posed o oarecare avere, continuă Kenneth, am întreprins cercetări sistematice vreme de 5 ani. Și strădaniile mele au fost recompensate cu bucuria numeroaselor descoperiri.
- Ce ai găsit?
- Inscripții, piese de bronz, obiecte familiale. Am să ți le arăt mai târziu. Totul a mers bine, până într-o zi când m-am întors în Anglia pe neașteptate. I-am lăsat asociatului meu, un francez în care am toată încrederea, sarcina de a face săpături în continuare. El a efectuat lucrările în lipsa mea și a descoperit intrarea într-un mormânt neatins.
- Dumnezeule, dar este pasionant!
- Imediat ce am terminat formalitățile ce m-au reținut acasă, am revenit în Egipt, exact acum 15 zile. Am găsit o scrisoare din partea colegului meu: domnul Lantier mi-a povestit ce a descoperit, dar m-a anunțat, de asemenea, că a avut unele neplăceri.
- Ce fel de neplăceri?
- Nu mi-a dat niciun detaliu. Totodată, părea neliniștit. Scrisoarea era însoțită de o schiță care-mi indica locul unde era mormântul. Pentru rațiuni pe care nu mi le-a spus, a stopat imediat săpăturile și a reacoperit accesul în mormânt.
- Aștepta întoarcerea ta, cu certitudine.
- Asta am înțeles și eu. Domnul Lantier credea că un grup de oameni îndrăzneți voiau să fure comoara, ca s-o folosească în scopuri politice.
- De când te-ai întors, a avut desigur timp să-ți explice ce înțelegea prin asta.
- Mi-ar fi plăcut să-l întreb, dar a dispărut!
- Adevărat?
- S-a dus la poștă să-mi expedieze scrisoarea, după care nimeni nu l-a mai văzut.
Otavia rămase împietrită.
- Vrei să spui... că a fost ucis?
- Sper că nu! A fost răpit.
- Pentru ce?
- M-am informat, îți imaginezi. Am contactat oameni bine plasați, care cunoșteau unele dedesubturi. Iată ce am aflat: un amic de-al lui Urabi Pașa, dar care se află în exil în Ceylon, se pare că a provocat vânătoarea englezilor din Egipt. El voia să provoace o revoluție și să-l răstoarne pe kedivul Ismail. Pentru asta îi trebuia mulți bani.
Tânăra femeie reflecta.
- Dacă ar vinde comoara din mormântul vostru, ar strânge o sumă foarte mare.
- Da. Amatorii de antichități sunt din ce în ce mai numeroși și dispuși să plătească scump obiectele antice. Mă gândesc în special la americani.
Otavia își aminti de Virginia Vanderby: ea făcea parte din aceste persoane interesate de arta din lumea întreagă. Străbătea vechiul continent în căutare de obiecte deosebite cu care să-și facă invidioși compatrioții.
- Deci, dacă acest conspirator obține bani, el devine capabil să răscoale țara?
- Trebuie să-l asasineze pe kediv, apoi pe lordul Cormer și pe urmă poate lua puterea.
- Înțeleg. Dar de ce trebuie să te atace și pe tine?
- Pentru că sunt amestecat în această afacere. Am drepturi asupra mormântului. Îl cunosc bine pe lordul Cromer, care mi-a încredințat câteva mici... misiuni, putem spuse.
- Situația ta este delicată!
- Periculoasă, chiar. Ai fost martoră.
Liniștea căzu între ei.
- Dacă revoluționarii ajung să te ucidă, oricum n-au planurile mormântului, remarcă Otavia.
- Nici n-au nevoie de așa ceva. Amintește-ți că l-au prins pe Lantier: torturându-l, pot afla secretul lui.
- Ce oroare!
- Este un domeniu în care egiptenii sunt maeștri neîntrecuți. Dar am încredere în Lantier. Îl cunosc ca un om loial, devotat asociatului său.
- Ție, în această împrejurare.
- Da... cât sunt în viață! Dacă mi s-ar întâmpla o nenorocire, Lantier ar fi la cheremul lor. Urmărești raționamentul meu?
- Nu s-ar mai considera legat prin secretul profesional?
- Iată de ce trebuie să mor.
Otavia scoase un strigăt.
- Fii atent! Fii prudent! Crezi că ești în siguranță aici?
Kenneth aruncă o privire distrată tufișurilor înflorite și arborilor care-l înconjurau.
- Mai întâi de toate, aceasta nu este casa mea, ci a unui prieten. Apoi, niște eventuali observatori n-au văzut decât un cuplu de arabi foarte obișnuiți. În fine, familia lui Hassam veghează zi și noapte cât sunt aici.
Fără a fi cu adevărat liniștită, tânăra continuă:
- Dacă am înțeles bine, Urabi Pașa și complicii lui vor să cumpere puști, pistoale, un arsenal întreg, pentru a înarma cât mai mult egipteni. Apoi vor ataca regimentele britanice staționate în țară.
- Da, întocmai. Și, mai întâi, vor trebui să se debaraseze de lordul Cormer.
- De ce?
- El este cel care deține toată puterea. Grație lui, această națiune a scăpat de un dezastru financiar care o amenința. A pus pe picioare o suită de reforme care acum își arată roadele. Țara se industrializează. Producția de bumbac este în creștere rapidă...
Kenneth studia expresia feței ei, căci credea că o plictisește.
- Da, și apoi? întrebă ea, nerăbdătoare.
- S-a început construirea unui baraj în orașul Assuan pentru lucrări de irigații. A reformat justiția egipteană, a modernizat căile ferate, ce să mai spun? Va fi un dezastru dacă un om ca el ar fi asasinat!
- Și, de asemenea, un om ca tine!
Kenneth Gordon zâmbi și întrebă pe alt ton:
- Crezi cu adevărat?
- Cred că treci sub tăcere multe servicii aduse unei cauze nobile.
- Mă supraestimezi. Nu vreau să-mi dau importanță. Doresc numai să rămân în viață.
Tot vorbind, se întinse punând un braț sub cap și se instală mai bine în fotoliul lui ca să privească stelele.
- Poate destinul nostru este înscris acolo sus? zise el râzând. Mi-ar plăcea să-l știu pe al meu!
Apoi se redresă.
- Pentru seara asta, cel mai bun lucru de făcut este să mergem să ne culcăm. Ce ne va rezerva ziua de mâine, rămâne un mister. Iar ziua care a trecut a fost mai degrabă obositoare.
- Da, trebuie să mergem în camerele noastre. Meriți un somn binefăcător.
- Acum, când cunoști situația, mai vrei să mă ajuți, Otavia?
- Sigur! Mai mult ca niciodată! Cu toate că mă simt dezarmată și nici cât de cât capabilă... Imaginează-ți că în loc să-ți fiu de folos, o să produc mai multe neajunsuri.
El își plecă puțin capul.
- Nu. Eu știu să apreciez bine. Azi-dimineață, când ți-am văzut fața blondă prin ușa deschisă a camerei, mi-am zis că îmi vei fi indispensabilă!
- Nu-ți bate joc de mine!
- Sunt deosebit de curios.
- Atunci, îndrumă-mă: explică-mi ce trebuie să facă și-ți voi urma sfaturile.
- Mulțumesc.
Kenneth întinse mâna deschisă, cu palma în sus. Otavia i-o întinse pe a ei și el îi strânse energic degetele.
- Vreau să rămâi alături de mine, declară el.
Un nou acces de timiditate o făcu să roșească și se ridică repede.
- În seara asta, mă voi ruga să rămâi teafăr și nevătămat.
- Nu-l uita pe lordul Cromer în rugăciunea ta. El are mai multă nevoie decât mine! Noapte bună. Mâine dimineață, ceea ce te-a speriat astăzi o să ți se pară mai puțin amenințător.
- Sper. Mulțumesc pentru ospitalitate, adăugă ea, amintindu-și bunele maniere.
Kenneth ținea încă mâna ei în a lui. Se părea că o atrage spre el într-un fel imperios.
Dar duse cu simplitate degetele ei la buze și le sărută repede, după care le lăsă.
- Noapte bună, Otavia. Îți promit că nimeni nu-ți va tulbura somnul.
Insistă asupra cuvântului „nimeni” într-un fel curios. Credea oare într-o vizită în timpul nopții?
Tânăra femeie se simți deodată epuizată; avea impresia că este acasă și urcă scara. Când intră în cameră, găsi o cămașă de noapte bărbătească întinsă pe pat. Fără îndoială, îi aparținea lui Kenneth.
Fără să-și mai pună alte întrebări. Otavia se schimbă, își desfăcu cocul și se așeză în pat.
Cinci minute mai târziu, dormea tun.
Cât despre Kenneth Gordon, el rămase nemișcat să fumeze în grădină.
Se simțea foarte obosit, dar rămase mult timp cu ochii fixați asupra cerului, unde o lună aproape plină își începea ascensiunea.
Capitolul 5
Otavia deschise ochii, având impresia că ceva important urma să se întâmple.
Un soare strălucitor lumina camera prin perdele. Păsărele cântau în grădină. Nu erau aceleași triluri ca la Birkenhall...
Era în Egipt!
Dormise adânc, pe o singură parte și se trezise când auzise o bătaie în ușă. Hassam intră cu micul dejun. El așeză tava pe pat, dădu perdelele în lături și deschise fereastra.
Tânăra femeie trebui să închidă ochii din cauza luminii orbitoare.
- Bună dimineața! Stăpânul mănâncă foarte devreme. Stăpânul plecat.
- Deja! strigă ea, pe un ton tulburat.
Kenneth plecase în oraș, unde bărbații care-l pândeau hotărâseră să-l răpună!
- Stăpân prudent, o asigură servitorul care păru că devine gânditor. Întoarce pentru prânz.
Cu aceste cuvinte părăsi camera și ea se așeză confortabil între perne.
Camera ei, toată albă, îi plăcea foarte mult. Și ce plăcere să nu fie nevoită să pregătească singură micul dejun! Tot ce era pe platou era exotic și rafinat.
Pentru că Kenneth Gordon se va întoarce abia la prânz, nu era nevoie să se grăbească; mai bine să se odihnească, mai ales că avea ocazia.
Savură încet sucul de grepfrut și micile prăjituri indigene. Ce muncă o aștepta oare în această casă unde toate păreau atât de ordonate și perfect puse la punct? N-avea nicio aptitudine folositoare. În afară de a se deghiza? Dar asta nu era o activitate zilnică!
Otavia se întreba întruna asupra misterioaselor treburi ce meritau un salariu atât de ridicat, când Hassam reveni să ia tava.
- O baie, doamna? Curând croitoreasa aici.
- O croitoreasă?
Kenneth nu-și uitase promisiunea.
O jumătate de oră mai târziu, o femeie frumoasă, ceva mai în vârstă, urcă scara, însoțită de 3 tinere egiptence, încărcate cu cutii.
Se prezentă ca doamna Florian, din Paris, reprezentanta la Cairo a unuia din cei mai mari croitori de modă din capitala franceză.
Îi arătă mai întâi o colecție foarte completă de lenjerie, de mătase sau linou, cele mai multe decorate cu dantele veritabile.
Otavia declară foarte ferm că erau mult prea luxoase.
- Dar domnul Gordon a trecut azi-dimineață pe la magazinul meu, doamnă! El a ales aceste modele! Spuneți-mi doar pe care le preferați.
Doamna Florian avea cu siguranță spirit comercial și reuși s-o convingă pe Otavia să ia numeroase cămăși de noapte, jupoane, cămășuțe și desuuri asortate.
- Să trecem la rochii, acum! continuă ea.
Ajutoarele ei se duseseră și se întorseseră de mai multe ori de la trăsura cu care veniseră. Ele îi dezvăluiră un continuare un adevărat curcubeu de culori, una mai frumoasă ca alta. Otavia crede că tonurile pastelate stăteau mai bine blondelor, dar forțată să aleagă dintre modele cu nuanțe mai pregnante, fu convinsă că putea purta aproape totul, cu excepția galbenului viu.
Fiecare rochie era însoțită de accesoriile sale: genți, umbrele, pantofi, poșetă... Bineînțeles, camera împrumutase aerul unui salon de modă în plin sezon!
Otavia se îmbrăcă în ținută de casă, de plimbare și de seară, fiecare mai somptuoasă și mai rafinată decât precedenta. Doar o regină putea fi demnă de aceste minunății, gândi ea.
- Nu pot să decid, murmură ea, la sfârșit. Vreau mai întâi să vorbesc cu domnul Gordon, înainte de a-l antrena în cheltuieli nesăbuite.
Croitoreasa avea un aer uluit. Înainte să aducă noi argumente, Otavia vorbi foarte repede:
- Cred că aud trăsura lui. El trebuie să fie. Vreți să mă așteptați 5 minute, timp în care am să-i vorbesc?
Coborî scara în fugă. Nu se înșelase: Kenneth cobora dintr-o trăsură.
- Bună ziua, Otavia. Această rochie îți vine perfect. Sper că îți place.
Tracasată de amploarea acestor cheltuieli, tânăra nu dăduse atenție ținutei ei: ieșise în acel moment într-o minunată rochie din muselină imprimată, ornată cu multe volane și strânsă la mijloc cu un cordon lat din satin.
Își frângea mâinile, neștiind cum să înceapă.
- Kenneth, croitoreasa este aici! Vrea să mă facă să cumpăr mai multe haine, care trebuie să coste o sumă extravagantă!
Acest apel îngrijorat nu trezi decât un surâs pe fața lui.
- Doamna Florian a primit ordinele mele. Nu face decât să le execute.
Otavia puse o mână pe brațul lui, cu un gest de implorare.
- Ascultă-mă, te rog! Ești foarte bun că-mi oferi aceste veșminte care să le înlocuiască pe cele pierdute, dar accept numai asta. N-am avut nicio rochie de seară în mica mea valiză!
Cum însoțitorul ei nu răspundea, propuse:
- Am să fiu mai econoamă cumpărând un singur model și am să fac copii din țesături diferite prin artizani locali. Mama îmi spunea că în Orient croitorii sunt de o precizie incredibilă și reproduc o haină în cele mai mici detalii, imitând chiar găurile și țesătura!
Zâmbetul lui Kenneth se lărgi și dădu din cap.
- Nu! Îmi pare rău că suferi pentru această alegere, o asigură el. Și nu uita că încă trebuie să-ți mulțumesc că mi-ai salvat viața.
Otavia reveni la piciorul scării, tot indecisă. El spuse:
- Să-i spui doamnei Florian să se grăbească. E trecut de miezul zilei. Prânzul nostru e aproape gata.
Figura lui autoritară puse capăt discuției. Otavia urcă în fugă scările și intră în camera ei.
- Păstrez cele 4 ținute de oraș și cele 2 rochii de seară! aruncă ea, puțin sufocată.
Croitoreasa era încântată. Își exprimă mulțumirile într-o engleză volubilă și se retrase imediat, împreună cu asistentele ei. Promise să aducă până seara 2 sau 3 piese care avea nevoie de unele retușuri.
Otavia își trase sufletul, aranjându-și părul, apoi îl reîntâlni pe Kenneth în sufragerie.
El purta un costum de stofă ușoară, o cravată vărgată - în culorile unui regiment, după toate aparențele - și o cămașă de mătase, cu butoni de aur la manșete.
Nu mai amintea deloc de vagabondul din Alexandria.
- Povestește-mi ce ai făcut azi-dimineață, zise tânăra luând loc la masă.
- Am fost să aflu ce s-a mai întâmplat. Lucrurile au evoluat de când am părăsit ultima oară Cairo.
- L-ai regăsit pe domnul Lantier?
Kenneth clătină din cap.
- Vai! Nicio dovadă, niciun indiciu privind soarta lui! Oameni bine informați cred că a fost luat prizonier. Nu va fi eliberat decât după moartea mea.
Otavia scoase un strigăt de groază.
- Trebuie să părăsești orașul! Imediat! Fără îndoială, cunoști un loc mai retras decât acesta, unde să fii în siguranță.
- Nu mă tem de nimic. Suntem amândoi bine protejați. Să nu te îndoiești, căci în afară de familia lui Hassam și agenți britanici supraveghează casa. Te asigur că nimeni nu poate intra aici.
Kenneth Gordon vorbea cu calm, cu vocea lui gravă, obișnuită. Otavia se simți cucerită de convingerea lui, dar în același timp, își spunea că era foarte ușor să arunci un cuțit prin fereastra deschisă sau să tragi un foc de armă.
- Nu ai de ce te teme, insistă Kenneth.
- Dar mă gândesc la tine!
- Așadar, viața mea prezintă importanță în ochii tăi?
- O știi! Sunt atât de îngrijorată și de interesată de necazurile tale încât aș face orice să te ajut. Din nenorocire, nu știu ce să fac. Nu pot decât să mă rog!
- Îți sunt foarte recunoscător pentru rugăciuni. Mi-ai salvat viața de 2 ori și proverbul spune „niciodată 2 fără 3”.
Otavia făcu obiecția că în acea secundă cât a scos capul pe fereastra trenului a atras atenția ucigașului. De asemenea, își reaminti că lupta ar fi fost cu totul altfel dacă nu s-ar fi desfășurat în tren, unde nu era destul loc, în consecință, schimbă subiectul.
- Ce dorești să faci după-amiază?
- Azi? o întrebă el.
- Da. Permite-mi să te însoțesc.
Vorbise fără să gândească și era indiscretă, dar era prea târziu. Fără îndoială, Kenneth nu avea câtuși de puțin motive că se încurce cu ea.
Cu toate acestea, în loc să încrunte sprâncenele cu o mină plictisită, cum se aștepta ea, zâmbi și propuse:
- Ce spui de o conversație liniștită pe verandă? Apoi voi putea să-ți arăt câteva din descoperirile mele. Spre seară, te voi duce să vezi piramidele.
- Adevărat? Oh! E cea mai scumpă dorință a mea!
Băură așadar, cafeaua pe verandă. Un fiu al lui Hassam agita cu regularitate o împletitură suspendată de plafon, cu ajutorul unei sfori, și această mișcare provoca un ușor curent de aer răcoros. Otavia era întinsă într-un șezlong, cu picioarele ridicate. Nu se putea abține să compare confortul acestei case cu tristele împrejurări ale vieții la Birkenhall.
Acolo trebuia în permanență să lupte cu praful care invada camerele, saloanele, coridoarele... Spăla rufăria și vesela, deoarece doamna Coles refuzase să facă așa ceva, motivând că o doare spatele. Și, mai ales, îi era foarte greu să găsească ce să mănânce!
Ultimul grădinar de pe domeniu s-a retras la pensie în satul lui; era un om bătrân, paralizat de reumatism. Când se simțea mai bine, venea să plivească buruienile din grădină, să planteze legume, să culeagă cartofi pentru Otavia.
Dar, mai tot timpul, ea se însărcina cu aceste treburi. Căuta printre bălării plantele comestibile care avuseseră curajul să crească. Strângea merele, piersicile și prunele din bătrânii pomi fructiferi încă productivi.
Ea încheiase chiar un târg cu fiul unui fermier: el putea vâna cu capcană în pădurea altădată protejată cu un gard împotriva vânătorilor și aducea la castel o cincime din ce prindea.
Cum acest băiat se ținuse conștiincios de cuvântul dat, iepuri de câmp și chiar un fazan veniseră să umple sărăcăcioasă cămară de la Birkenhall.
Câteodată, un țăran oferea un porumbel sau un canar. Otavia le transforma în pateuri pentru fratele ei. Îi era greu să jumulească aceste păsări și prefera iepurii, tânărul vânător păstrând pieile.
Când era singură la masă, trăia în principal cu ouă de la găinile care aproape se sălbăticiseră. Acest meniu nu-i convenea deloc lui Tony, care se plângea de mâncare la fiecare venire acasă.
- La ce te gândești? întrebă Kenneth. Pari tristă.
- Mă gândeam la viața mea din Anglia.
- Povestește-mi: unde locuiești?
O clipă, Otavia dori să i se destăinuiască. Ce ușurare ar fi fost să-și deschidă inima și să împartă necazurile ei!
Dar plecă repede capul și spuse simplu:
- Nu vreau să evoc amintiri penibile într-un cadru atât de frumos!
- De ce existența ta este penibilă? Și, de ce ai plecat într-o călătorie atât de lungă cu un însoțitor care te-a lăsat singură de cum ați sosit?
Se simțea o notă de dispreț în vocea lui Kenneth, care părea încă șocat de comportamentul lui Tony.
- Te rog, spuse ea cu politețe, vorbește-mi mai bine despre Egipt, pe care îl cunoști atât de bine! Mărturisesc că sunt ignorantă. Și mi-e rușine!
Kenneth avu un zâmbet indulgent.
- De ce să te împovărez cu un curs de istorie antică? Sensibilitatea ta te face capabilă să simți sufletul acestei țări. Aici ești foarte aproape de Memphis, una din capitalele faraonului Ramses, Orașul Soarelui. De aceea, grecii spuneau acestui loc „Heliopolis”.
Otavia reuși să-și convingă interlocutorul să-i istorisească din campaniile lui de săpături arheologice.
Egiptenii au descoperit recent că cel mai mic obiect scos din solul lor, atrage extraordinar turiștii, dar mai ales colecționarii din lumea întreagă. Și au început să sape peste tot, fără metodă, fără precauții.
Atunci când descopereau un mormânt, îl prădau imediat de sculpturile și frescele sale, îi mutilau pereții pentru totdeauna. Sau, mai simplu, furau comorile acumulate de arheologi cu migală, dacă aceștia din urmă comiteau greșeala de a nu le pune la loc sigur.
Otavia se miră:
- Nimeni nu-i împiedică?
- Te asigur că suntem foarte atenți! Dar, cum poți blama acești oameni care uneori sunt foarte săraci?
- Și obiectele de artă sunt operele strămoșilor lor. Nu te gândești cu tristețe, câteodată, când vezi că astfel de minunății iau calea unor clienți bogați, care n-au atâta cultură încât să le aprecieze?
- Cu certitudine! Dar îmi spun, pentru a mă consola, că subsolul Egiptului este încă plin de bijuterii, de bronzuri, de statui, și câteva sute de ani se vor mai găsi încă vestigii din timpul faraonilor.
- Nu ești puțin prea optimist?
- Poate, dar cred asta cu adevărat.
Otavia nu îndrăznea să-i mărturisească faptul că cel mai mare vis al ei era de a-l însoți pe unul din șantierele lui, ca să vadă cum erau recuperate obiectele antice, apoi scoase la iveală. Trebuia să fie o emoție de neuitat!
Totodată, înțelese că nu avea nevoie de ea ca să-l incomodeze. De altfel, când își va relua lucrările, ea se va întoarce în Anglia...
Kenneth merse să caute în salon câteva din obiectele lui. Pentru fiecare dintre acestea povesti unde le-a găsit, în ce circumstanțe și din ce epocă provenea. El adăugă că descoperirile cele mai prețioase erau la adăpostul unui seif din bancă.
Otavia emise timidă, câteva opinii personale.
Până atunci, Otavia nu avusese ocazia să-și exprime gusturile, deoarece tatăl ei o asculta cu o ureche distrată, preferând în mod vizibil conversațiile cu frumoasele doamne din Londra, sau cele ale bărbaților de vârsta lui, cu care avea aceleași amintiri și interese.
Tony nu era câtuși de puțin altfel. Când se adresa Otaviei, o făcea mai degrabă ca să se plângă de mâncarea slabă sau să se laude cu succesele mondene.
De aceea, tânăra femeie se considera de o inteligență mediocră: era prin urmare preferabil să tacă.
Or, Kenneth Gordon o asculta cu atenție, îi cerea părerea și nu-i critica observațiile. Poate că-i arăta atâta indulgență pentru că n-avea alt invitat?
Îi vorbi de la egal la egal, fără condescendență. Timpul trecea repede în compania lui și Otavia fu surprinsă când el spuse:
- Nu trebuie să ajungem prea târziu la piramide. Soarele e aproape de asfințit. Poți să fii gata în 10 minute?
Ea sări în picioare și întrebă:
- Cu ce să mă îmbrac? O altă rochie? O pălărie?
- Ești foarte bine așa.
Tânăra fugi în camera ei, se pieptănă puțin și luă un șal, în caz că răcoarea se va lăsa odată cu seara.
Când se privi scurt în oglindă, crezu că vede o străină, o pariziancă la modă, mai degrabă decât o fată ruinată de tatăl prea nesocotit!
Țesătura fină, înflorată, se mula pe bustul ei și se deschidea într-un foșnet grațios al poalelor sub centura moarată.
Îi plăcea să simtă pe piele lenjeria de mătase, lux ce nu și-l oferise niciodată! Juponul era din linou cu încrustații din dantelă. Toate astea trebuiau să coste o sumă nesăbuită...
Dar nu fusese capabilă să refuze aceste cadouri luxoase! Kenneth Gordon ținea în mod deosebit s-o recompenseze pentru pierderea sărăcăcioasei ei valize.
Ce-au devenit oare modestele ei amintiri? Între hainele mototolite din valiză pusese câteva fotografii, scrisori, fleacuri fără valoare, datând din copilărie. Poate va fi posibil să meargă la gară unde trebuia să existe un depozit de obiecte pierdute?
Cum nu voia ca gazda s-o aștepte, se smulse din fața oglinzii și se grăbi spre scară. O caleașcă foarte elegantă stătea în fața porții; nicio comparație cu vechea birjă din ajun.
Otavia nu voia să pară indiscretă, astfel că nu puse nicio întrebare privind originea acestui vehicul. Se urcă și cei 2 cai negri porniră la drum.
Tânăra femeie fu mulțumită să traverseze din nou cartierul rezidențial, cu grădinile pline de flori și lungi șiruri de palmieri. Caleașca trecu pe lângă un imens cimitir musulman unde monumente funerare semănau cu niște căsuțe. Nimeni nu circula, în afară de câțiva bătrâni înfometați ce păreau că doar sufletul îi mai ținea în viață.
Apoi drumul urcă panta ce ducea pe platoul Gizeh.
Turnurile groase ale portului medieval Saladin apărură pe dreapta, aurite de soare.
- Vei descoperi imediat piramidele, anunță Kenneth. Egiptenii le-au construit ca o mărturie a credinței lor în veșnicia sufletului. Să-mi spui ce impresii îți fac.
La apus, cerul începu să devină purpuriu. Era încă foarte cald. Tânăra femeie aștepta cu inima bătând puternic.
Caleașca urcă o altă pantă și, dintr-o dată, întregul platou se dezvălui privirii.
- Piramidele...
Fără să-și dea seama de gestul ei, Otavia luă mâna lui Kenneth și o strânse puternic.
- Așadar, cum ți se par?
- Sunt cu totul surprinsă. Am văzut reproduceri ale Sfinxului și ale piramidelor, am citit numeroase descrieri ale sitului, dar găsesc realitatea diferită: poate că soarele care apune dă lucrurilor un aspect atât de dramatic! La urma urmei, acestea nu sunt decât o îngrămădire de pietre enorme...
- Ești decepționată?
- Nu, sigur că nu! Mi-e greu să mă exprim. Mi se pare că aparențele ascund unele lucruri foarte semnificative, cum să spun, un fel de mesaj...
Vocea tinerei femei deveni o șoaptă. Avu un mic gest de scuză.
- N-are importanță ce spun! Nu-mi găsesc cuvintele.
- Te înțeleg perfect. Și eu mi-am pus aceeași întrebare de când am sosit prima dată, acum 5 ani. Dar am avut o satisfacție spirituală în fața acestor construcții geometrice, simple și raționale. Am simțit ceva în spatele acestei apăsătoare arhitecturi. Și n-am reușit să-mi formulez clar despre ce e vorba.
- În acest deșert de pietre, viața este prezentă...
- Da, așa este. Și inteligența umană se afirmă cu atâta evidență!
Kenneth ordonă birjarului să oprească. Se înnopta. Primele stele apărură la est.
Totul era calm, liniștit, atemporal. Zgomotul marii metropole nu ajungea pe platou.
Un cal necheză și tânăra femeie se trezi readusă la realitate. Își întoarse ochii spre însoțitorul ei și-și dădu seama că încă îi ținea mâna, cu atâta forță încât o dureau degetele.
- Oh! Scuză-mă!
Vocea ei era sugrumată. Fața lui Kenneth era foarte aproape de a ei și în privire i se citea o vie admirație. Asta nu dură decât o secundă. Se aplecă pentru a da un ordin în arabă vizitiului.
Fără îndoială, voia să se întoarcă acasă, căci se făcuse târziu. Tânăra femeie avu o strângere de inimă: dorea să rămână un timp, să fie pătrunsă adânc de atmosfera liniștitoare a Gizeh-ului.
Caleașca nu se întoarse din drum, ci înaintă încet spre piramide. Atunci Otavia înțelese că va vedea Sfinxul.
Se lăsa noaptea; caii găseau drumul din instinct, fără a-l vedea. Stelele se aprindeau pe cer și arcul imens al căii lactee începea să se vadă pe adâncimea amețitoare. Ea nu mai vedea decât stelele, pe ei doi și infinitul.
Apoi, apăru un bloc de piatră sumbră; trăsura se opri și, în aceeași clipă apăru luna, alungând cețurile de la orizont, aproape plină și foarte strălucitoare.
Lumina marele corp culcat, labele puternice și fața enigmatică a Sfinxului, simbolul regalității, imaginea faraonului.
- Stă cu fața spre răsărit, spuse Kenneth, pentru a salut soarele când răsare.
Kenneth deschise portiera trăsurii și o ajută să coboare pe solul nisipos. Apoi îi cuprinse talia și o conduse spre enorma statuie.
Tânăra femeie întoarse capul pentru a vedea mai bine razele lunii jucându-se pe fața mutilată a Sfinxului.
- Ce frumos este! remarcă ea. Nu mi-am imaginat niciodată atâta perfecțiune.
- Exact așa gândesc și eu, spuse Kenneth. Doar mă uit la tine!
Tulburată, Otavia întoarse ochii spre el.
Fața îi era în umbră. Îi ghici pomeții înalți, proeminentele arcade încruntate, nasul puțin coroiat. Era mai degrabă o față de aventurier decât de savant! Dar simțea câtă finețe se ascundea sub această mască autoritară.
- Niciodată nu mi-am imaginat o astfel de perfecțiune... repetă încet Kenneth.
Și buzele lui atinseră buzele Otaviei, fără să le apese, ca o mângâiere foarte ușoară.
Tânăra rămase nemișcată, surprinsă, puțin derutată. Nu se aștepta la acest gest de mare delicatețe.
- Ești mai frumoasă decât oricare din comorile mele! continuă el cu voce răgușită. Nu-mi vine să cred că ești reală!
De data asta, o strânse cu putere la piept și-i acoperi fața cu sărutări.
Cu totul amețită, Otavia se abandonă îmbrățișării lui, simțind crescând în ea un elan care o împinse să răspundă sărutărilor. Avea impresia că plutește, purtată de o muzică divină. O mare fericire o copleși. Ar fi vrut să rămână pentru totdeauna în brațele lui Kenneth.
În timp ce trupul ei vibra sub sărutările lui, buzele lui Kenneth deveniră tot mai avide și posesive.
O cufundase într-o pasiune fără margini și își înnodă mâinile în jurul gâtului lui, scoțând un mic suspin de extaz.
- Draga mea... Cum ni s-au întâmplat toate astea? murmură el.
- N-am crezut niciodată că pot fi atât de tulburată, șopti tânăra femeie.
Kenneth reîncepu s-o sărute, ca și cum nu se putea sătura de ea.
Totul dispăru pentru Otavia, piramidele, Sfinxul, stelele. Nu mai rămăsese decât el. Razele lunii păreau că se revarsă în venele ei, îi făceau inima să bată cu putere și să izbucnească într-un foc de artificii orbitor.
În cele din urmă, după un secol sau o secundă, Kenneth își ridică ușor capul.
- Trebuie să ne întoarcem acasă, dragostea mea.
Tânăra protestă.
- Nu... Niciodată nu vom regăsi o clipă ca aceasta!
Kenneth izbucni într-un râs tandru și ușor tremurat.
- Am să te fac să cunoști o fericire mult mai mare, iubito! Așteaptă numai să ajungem acasă!
O luă din nou de talie și o conduse până la trăsură. Nisipul era cald încă din cauza arșiței de peste zi. Caii așteptau în liniște, iar birjarul rămăsese nemișcat ca o statuie.
Urcară amândoi în trăsura care porni spre Cairo. Otavia puse capul pe umărul însoțitorului ei.
- Nu se poate... visez! murmură ea. Și nu vreau să mă trezesc niciodată.
- Visul a devenit realitate, atât pentru mine cât și pentru tine. Ar fi trebuit să înțeleg, de când ți-am zărit pentru prima dată părul blond, că destinul ne-a unit în momentul cel mai neașteptat și nu putem nici unul nici altul să fugim de el!
Otavia își aminti totuși că destinul fusese cât pe ce să-i despartă pentru totdeauna când bărbatul din tren fluturase deasupra capului pumnalul.
- Dacă mă iubești, Kenneth, ai grijă! îl imploră ea. Dacă ți se va întâmpla ceva, cred că aș muri!
Brațul lui Kenneth se strânse în jurul ei.
- Nu te teme de nimic. Ne-am sărutat sub privirile Sfinxului și am devenit nemuritori!
- E ușor de spus. Dacă va trebui să aștept o reîncarnare pentru a te reîntâlni, cred că va trece prea mult timp.
Kenneth depuse un sărut pe vârful nasului ei.
- Iată pentru ce va trebui să trăim ceasurile următoare așa cum vor fi, profitând la maxim.
Unind vorba cu fapta, răsturnă capul Otaviei pe brațul său ca s-o sărute pe îndelete.
Niciunul nu acordă nici cea mai mică atenție turnurilor lui Saladin, cimitirului bântuit de lumina lunii, lungilor bulevarde cu palmieri. Într-un timp incredibil de scurt, se întoarseră la vilă.
În prag, Hassam îi primi propunându-le o cină rece pe care amândoi o refuzară.
- Doar șampanie în grădină, comandă Kenneth cu o voce plină de înțeles.
Se întoarse spre ea.
- Îmi faci plăcerea să-ți pui una din rochiile de seară? Avem o ocazie foarte deosebită de sărbătorit!
Plină de elan, Otavia intră în camera ei și deschise dulapul unde erau agățate noile ei toalete.
Ce plăcere să pipăie rochiile de vis din tafta, percal și muselină! Cele 2 toalete de seară erau foarte diferite, una plisată, de un albastru intens, cealaltă albă, brodată cu paiete sclipitoare.
Tânăra femeie făcu o baie scurtă și se decise asupra rochiei albastre, atât de potrivită unei blonde. Se întreba cine i-o va încheia la spate când se auzi o bătaie discretă în ușă.
O tânără foarte subțirică și fragilă, poate soția lui Hassam sau fiica lui, apăru în pragul ușii și se înclină adânc. Nu știa deloc engleza, dar o făcu prin semne să înțeleagă că venise să-și ofere serviciile de cameristă.
Otavia îi zâmbi, îi mulțumi și o lăsă să-i aranjeze părul, apoi să i-l prindă în agrafe, cu degetele ei îndemânatice.
În ochii ei negri se citea o naivă admirație, care îi plăcu foarte mult. Îi mulțumi din nou și o porni spre salon.
Kenneth era acolo, în picioare, sub candelabru. Avea o înfățișare puțin teatrală, cu pantaloni negri, o cămașă înfoiată și un brâu de mătase roșie.
Această ținută îi dădea, mai mult ca oricând, un aer de pirat. Otavia îl privi surâzătoare și el își deschise brațele.
Porni spre el, dar fu oprită de mâinile lui întinse.
- Lasă-mă să te admir! Iată deci ce ai găsit prin creațiile doamnei Florian. Foarte frumoasă, cu siguranță, dar nimic nu poate să te facă mai frumoasă decât ești!
- Găsesc această rochie somptuoasă. Cred că te-a costat prea mult...
- N-are nicio importanță.
Cu prețul unui efort vizibil, își dezlipi privirea de fața Otaviei pentru a-i cerceta amănunțit toaleta.
Tânăra femeie făcu o piruetă înfoindu-și rochia și întrebă cu ochi cercetători:
- Ești mulțumit?
- „Mulțumit” nu mi se pare cuvântul potrivit. Am să-ți spun altul imediat.
Otavia se întreba de ce nu-i spusese, când Hassam se prezentă ca să-i anunțe că șampania și cupele îi așteaptă în grădină.
Razele sclipitoare ale lunii inundau peluza, tufișurile și scaunele așezate în jurul unei mese, cu o lumină argintie.
Kenneth ridică paharul.
- În sănătatea femeii inimii mele!
Otavia răspunse cu voce joasă:
- În sănătatea ta... și rămase așa foarte mult timp.
Se priveau ochi în ochi, uitând să bea.
O adiere proaspătă trecu printre crengi și Otavia se înfioră.
- Draga mea, s-a făcut târziu, murmură Kenneth. Îți propun să mergi la culcare.
Tânăra vru să protesteze, dar el îi închise gura cu un sărut. O cuprinse după umeri și o conduse la scară; fără un cuvânt, o privi cum urcă și se întoarce să-i zâmbească.
Tânăra egipteancă o așteptase să se întoarcă și o servi ca și mai înainte: îi pieptănă părul, îi scoase rochia și i-o agăță în dulap, după care părăsi camera cu un salut grațios.
Rămasă singură, Otavia găsi o cămașă de noapte diafană, brodată cu dantele. Ce păcat, Kenneth nu putea s-o vadă în acest veșmânt delicios!
Se urcă în pat și când se aplecă să sufle în lumânare, spre mare ei surpriză, ușa se deschise.
....................................................
