Regatul viselor, Judith McNaught

 ..........................................

7.

 

            Mulțimea se împrăștie într-o tăcere temătoare, aruncându-i lui Jenny priviri furişe, peste umăr, în timp ce ea se întreba dacă nu cumva două luni erau prea mult.

   În drumul înapoi spre sala mare a castelului, Royce rămase atât de tăcut încât Jenny îi aruncă o privire îngrijorată.
   - Ai părut surprins când am spus două luni.
   - Am fost, recunoscu el amuzat. O vreme am crezut că o să-l feliciţi pentru excelenta lui ţintă şi că o să-l inviţi diseară la cină.
   - Crezi că am fost indulgentă? spuse ea cu uşurare, în timp ce Royce deschidea uşa grea de stejar, dându-se într-o parte să o lase să treacă.
   - Nu ştiu. Eu nu am experienţă cu ţăranii şi cu menţinerea ordinii. Totuşi, Prisham ar fi trebuit să spună altceva, nu să vorbească despre pedeapsa cu moartea. Care nici nu se punea în discuţie.
   - Nu-mi place de el.
   - Nici mie. A fost majordom aici, înainte şi l-am păstrat. Cred că e timpul să caut un altul, să-l înlocuiesc.
   - Curând, sper? insistă Jenny.
   - În clipa asta, spuse el şi lui Jenny îi scăpă zâmbetul ştrengăresc din ochii lui, dar am ceva mai important în minte.
   - Da? Ce anume?
   - Să te duc în pat şi apoi la cină - în ordinea asta.

   - Scularea, somnoroaso...
   Râsul leneş al lui Royce o trezi pe Jenny.
   - Este o seară minunată, îi spuse el când Jenny se întoarse pe spate şi-i zâmbi languros.
   - O noapte făcută pentru dragoste iar acum... să mergem la masă, îi spuse el, ciugulindu-i vârful urechii.
   Când Royce şi Jenny coborâră, mulţi dintre cavaleri terminaseră deja de mâncat şi mesele pe căpriori fuseseră demontate şi proptite frumos la locul lor, la perete. Doar cavalerii care aveau privilegiul să mănânce la masa principală, de pe estradă, păreau că doresc să-şi prelungească timpul petrecut cu fiecare fel de mâncare.
   - Unde este mătuşa mea? îi întrebă Jenny, în timp ce Royce se aşeza alături de ea, la centrul mesei.
   Sir Eustace îşi îndreptă capul spre arcada prin care tocmai dispăruse mătuşa.
   - S-a dus la bucătărie să instruiască bucătarii să pregătească mai multă mâncare pentru mâine. Nu cred, adăugă el zâmbind, că şi-a dat seama ce apetit monstruos avem, când mâncarea e gustoasă.
   Jenny se uită în jur la platourile de pe masă, majoritatea aproape goale deja şi răsuflă încet, uşurată.
   - Deci... deci e gustoasă?
   - Bună pentru zei, exagera cavalerul zâmbind. Întreabă-i pe ceilalţi.
   - Exceptându-l pe Arik, spuse Sir Godfrey cu o uitătură dezgustată spre uriaşul care desprinsese sistematic o gâscă întreagă de pe carcasa ei iar acum era la ultimele câteva îmbucături.
   În clipa aceea, în sală intră mătuşa Elinor, cu faţa numai zâmbet.
   - Bună seara, înălţimea Voastră, i se adresă ea lui Royce. Bună seara, Jennifer, scumpa mea.
   Rămase apoi în picioare, în capătul mesei, radiindu-şi totala ei aprobare către ocupanţi, platourile goale şi chiar către servitorii care curăţau resturile.
   - Se pare că toată lumea s-a delectat cu bucatele mele.
   - Dacă ştiam că o să coborî să ne însufleţeşti masa cu prezenţa ta, am fi păstrat mai multă mâncare, îi spuse Ștefan fratelui său.
   Royce îi aruncă o privire ironică.
   - Adevărat?
   - Nu, spuse Ştefan vesel. Uite, ia o tartă, o să-ţi crească buna dispoziţie.
   - Sunt sigură că a mai rămas ceva gustos în bucătărie, spuse mătuşa Elinor împreunându-şi mâinile micuţe, în semn de sublimă plăcere pentru primirea făcută eforturilor ei.
   - Mă duc după cataplasma mea şi văd ce mai găsesc pe acolo. Tartele cresc buna dispoziţie, exceptându-l pe Arik.
   Aruncându-i o privire amuzată camaradului său, Ştefan spuse:
   - Nu există nimic care să facă să-i crească lui Arik buna-dispoziţie - nici măcar crengile de pin.
   Menţionarea crengilor de pin îi făcu pe toţi ceilalţi să împărtăşească o glumă cât se poate de amuzantă, dar când Jenny se uită la Royce, îl văzu la fel de perplex ca şi ea. Mătuşa Elinor le oferi răspunsul, în timp ce se repezea înapoi cu un servitor care căra platouri cu mâncare fierbinte şi un mic bol cu o bucată de pânză alături.
   - Ah, da, Arik şi cu mine ne-am întors azi cu fel de fel de ramuri. Avea braţele încărcate cu crengi adorabile, nu-i aşa? spuse ea veselă.
   Se opri să le arunce o privire derutată cavalerilor cuprinşi brusc de un acces de râs, apoi luă bolul şi pânza de pe tava servitorului şi spre groaza lui Jenny, Lady Elinor înainta spre Arik, cu cataplasma ei.
   - N-ai avut o zi plăcută astăzi, nu? se tângui ea punând bolul lângă Arik şi înmuind cârpa în el. Cine te poate blama pentru asta?
   Emanând compasiune şi vinovăţie, mătuşa Elinor se uită la Jenny şi spuse cu tristeţe:
   - Arik şi cu mine am întâlnit cel mai diavolesc păianjen din toţi câţi am avut nefericirea să întâlnesc vreodată!
   Expresia lui Arik deveni ameninţătoare, în timp ce o urmărea cu coada ochiului înmuind cârpa în bol, dar mătuşa Elinor continuă prietenoasă:
   - Afurisita, micuţă creatură l-a muşcat pe sărmanul Arik, deşi acesta nu a făcut absolut nimic ca să o provoace, exceptând faptul că stătea în picioare, sub copacul unde-şi avea ea plasa. Deşi, adăugă ea întorcându-se spre uriaşul posac şi dând din deget spre el, ca şi cum ar fi fost un băieţel de 6 anişori, cred că a fost urât din partea ta să te răzbuni aşa cum ai făcut tu.
   Oprindu-se să măi înmoaie cârpa în bol, îi spuse cu severitate:
   - Pot înţelege de ce ai strivit pânza cu pumnul, dar nu cred că a fost inteligent din partea ta să te superi pe copac şi să-l tai cu toporişca!
   Mătuşa Elinor îi aruncă o privire nedumerită lui Sir Gregory, ai cărui umeri se scuturau de râs şi apoi lui Sir Eustace, al cărui păr blond îi cădea aproape în blid, în timp ce încerca să-şi camufleze râsul. Numai Gawin păru sincer alarmat, când mătuşa Elinor spuse:
   - Aşa, băiatul meu, lasă-mă doar să-ţi tamponez faţa cu câr...
   - NU!
   Pumnul cărnos al lui Arik se izbi de masa grea de stejar, făcând să danseze platourile. Retrăgându-se de la masă, ieşi afară din sală, cu trupul contractat de furie.
   Şocată, mătuşa Elinor îl privi îndepărtându-se, apoi se întoarse spre ceilalţi de la masă şi spuse:
   - Sunt sigură că n-ar fi aşa de irascibil dacă ar mânca potrivit sugestiilor mele. Asta i-ar rezolva problema maţelor - problema digestiei, amendă ea repede, de dragul comesenilor. Ceea ce cred că i-am explicat foarte clar, astăzi.

   După cină, Royce se ambală într-o discuţie cu cavalerii săi, cu subiecte de interes strict bărbătesc - subiecte care se întindeau de la câţi oameni mai erau necesari ca să-l ajute pe armurierul castelului în sarcina suplimentară de a repara coifurile şi zalele luptătorilor întorşi cu Royce, până la marea catapultă de pe parapet, care era sau nu prevăzută cu o cantitate suficientă de pietre.
   Jenny asculta cu atenţie, îndrăgind autoritatea calmă cu care vorbea Royce şi în general savurând neaşteptata plăcere de a face parte dintr-o familie a ei. Se gândea cât de cald îi era şi cât de bine, când Royce puse capăt discuţiei despre catapulte şi se întoarse spre ea cu un zâmbet de scuze.
   - Vrei să ne plimbăm pe afară? Este o seară plăcută de octombrie - mult prea plăcută ca să o petrecem discutând lucruri care par foarte plictisitoare pentru tine.
   - Nu m-am plictisit, spuse Jenny încet, zâmbindu-i fără să ştie.
   - Cine ar fi crezut, glumi el răguşit, că aceeaşi femeie care a încercat odinioară să-mi scrie iniţialele pe obraz cu propriul meu cuţit, poate fi o soţie atât de plăcută?
   Fără să mai aştepte un răspuns, Royce se întoarse spre cavaleri, în timp ce o ajuta politicos pe Jennifer să se ridice de la masă. După ce le aminti de adunarea din curtea castelului din dimineaţa următoare, după micul-dejun, pentru exersarea la aruncatul suliţei, Royce o conduse pe Jennifer afară din sală.
   După plecarea lor, Sir Eustace se întoarse spre ceilalţi şi spuse zâmbind:
   - Aţi ştiut vreodată, înainte, că Royce e mort după plimbările sub clar de lună?
   - Nu, dacă nu anticipa vreo vizită nocturnă din partea inamicului, râse Sir Lionel.
   Sir Godfrey, cel mai în vârstă din grup, nu zâmbi.
   - Aşteaptă una, de când am sosit aici.

CAPITOLUL DOUĂZECI Şi DOI

   - Unde mergem? întrebă Jenny.
   - Acolo sus, să admirăm priveliştea, spuse Royce arătând spre treptele abrupte care duceau pe drumul de pe zid, o cale largă din piatră, lipită de zidul castelului, care se întindea de-a lungul celor 12 turnuri, facilitându-le oştenilor de pază să patruleze întreg perimetrul castelului.
   Încercând să ignore gărzile, Jenny se uită afară, deasupra văii luminate de lună, în timp ce briza îi învolbura părul de pe umeri.
   - Ce frumos e sus aici, spuse ea încet, întorcându-se spre Royce. Claymore e frumos.
   După un minut, spuse:
   - Pare invulnerabil. Nu-mi pot imagina cum ai reuşit să-l cucereşti. Zidurile astea sunt atât de înalte şi piatra este atât de netedă. Cum ai reuşit să escaladezi până aici?
   Royce îşi ridică sprâncenele peste ochii lui cenuşii, amuzaţi.
   - Nu le-am escaladat. Am săpat tuneluri sub ele, le-am asigurat cu bârne şi apoi am dat foc în tunele. Când s-au prăbuşit bârnele, s-a prăbuşit şi zidul.
   Jenny rămase cu gura căscată de şoc, apoi îşi aminti ceva:
   - Am auzit că ai făcut aşa la castelul Glenkenny. Pare ceva extrem de periculos.
   - Este.
   - Atunci de ce ai făcut aşa?
   Dându-i la o parte o buclă răzleţită, Royce spuse degajat:
   - Pentru că nu pot să zbor, care ar fi fost singura altă posibilitate de a intra în curtea asta.
   - Asta înseamnă că şi altcineva ar putea pătrunde aici în acelaşi fel, observă ea gânditoare.
   - Ar putea încerca, spuse el zâmbind, dar ar fi o prostie. Chiar sub noi, la câţiva metri de ziduri, am construit o serie de tuneluri, unele care s-ar prăbuşi peste invadatori dacă ar încerca ce am făcut eu. Când am reconstruit locul ăsta, continuă Royce petrecându-şi un braţ peste talia ei şi strângând-o mai aproape, am încercat să-l reproiectez astfel încât nici măcar eu să nu-l mai pot cuceri. Acum 8 ani, zidurile astea nu erau din piatră atât de fină, ca acum.
   Royce arătă spre turnurile care se înălţau mult deasupra zidurilor, la intervale egale.
   - Iar turnurile astea erau toate pătrate. Acum sunt rotunde.
   - De ce? întrebă Jenny intrigată.
   Royce o sărută fierbinte pe frunte.
   - Pentru că turnurile rotunde nu au colţuri simpatice pentru oameni, să se poată căţăra pe ele. Mai ales cele pătrate, aşa cum aveţi voi la Merrick, sunt cel mai uşor de escaladat, aşa cum bine ştii...
   Jenny deschise gura să-l certe pentru că pomenise despre aşa ceva, dar se trezi din nou sărutată.
   - Dacă duşmanul nu se poate căţăra pe ziduri sau săpa tuneluri sub ele, îi şopti el la ureche, sărutând-o din nou, singurul lucru pe care-l mai poate face este să încerce să pună foc. De aceea, şopti Royce trăgând-o mai aproape de el, toate clădirile din curtea castelului au acoperişul din ţiglă, nu din stuf.
   Rămasă fără suflu din cauza sărutărilor, Jenny se dădu uşor pe spate, în braţele lui.
   - Eşti foarte meticulos, my lord, glumi ea cu subînţeles.
   Royce zâmbi larg.
   - Ce îmi aparţine, intenţionez să păstrez.
   Cuvintele îi amintiră de lucruri ale ei, pe care nu fusese în stare să le păstreze - lucruri care ar fi trebuit să aparţină copiilor lor.
   - Ce s-a întâmplat? o întrebă Royce, văzând cum se întristează.
   Jenny ridică uşor din umeri şi spuse:
   - Mă gândeam doar că este firesc să vrei să ai copii şi...
   Ridicându-i faţa în sus, spre el, Royce spuse liniştit:
   - Eu vreau copiii tăi.
   Jenny aşteptă, rugându-se ca el să spună „te iubesc”, dar cum el nu o făcu, încercă să-şi spună că ceea ce tocmai a spus era aproape la fel de bine ca „te iubesc”.
   - Am avut multe lucruri - bijuterii şi altele - continuă ea, lucruri care au aparţinut mamei mele şi care, prin drepturile mele, ar fi trebuit să aparţină copiilor noştri. Mă îndoiesc că tata o să mi le mai dea, acum. Ştii, nu am fost o fată fără dotă, dacă ai citit cumva contractul de căsătorie.
   - Doamnă, spuse el, n-aş zice că acum nu aveţi dotă.
   Simţindu-se cu adevărat diminuată acum, când îşi dădu brusc seama că intrase în căsnicia ei doar cu hainele murdare de pe ea, se întoarse în braţele lui, cu faţa spre vale.
   - Eu nu am nimic. Am venit la tine cu mai puţin decât cel mai de jos şerb, nici măcar cu o singură oaie, ca zestre.
   - Fără oi, conveni el sec. Singura ta posesie este cel mai frumos mic domeniu din toată Anglia, care se cheamă Grand Oak, datorită stejarilor uriaşi care îi străjuiesc porţile.
   Royce îi văzu uimirea din ochi şi adăugă cu un zâmbet poznaş:
   - Henric ţi l-a oferit, ca dar pentru mireasă. Va fi casa ta de zestre.
   - Ce... ce drăguţ... din partea lui, spuse Jenny, venindu-i foarte greu să vorbească astfel despre regele englez.
   Royce îi aruncă o privire piezişă, sardonică.
   - L-a luat de la mine.
   - Ah, exclamă Jenny, perplexă. De ce?
   - A fost o amendă dată mie pentru acţiuni referitoare la o anumită tânără scoţiană, capturată de la o mănăstire.
   - Eu nu sunt chiar atât de sigură că ne aflam pe pământurile abaţiei.
   - Potrivit stareţei, vă aflaţi.
   - Adevărat? întrebă ea dar Royce nu o auzi.
   Brusc, începu să se uite intens în vale, cu trupul încordat, atent.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă Jenny, scrutând în direcţia privirii lui, incapabilă să vadă un singur lucru măcar, în afara celor obişnuite.
   - Cred, spuse Royce stăpân pe el, în timp ce se uita în depărtare, la o pată de lumină aproape invizibilă, mult dincolo de sat, că seara noastră plăcută este pe cale să fie întreruptă. Avem oaspeţi.
   Alte 6 mici luminiţe săltau în raza lui vizuală, apoi alte 12 şi apoi de două ori mai multe.
    Cel puţin 100, poate mai mulţi. Călări.
   - Oaspeţi... începu Jenny, dar vocea îi fu acoperită când un străjer aflat departe, la dreapta ei, ridică trâmbiţa şi suflă în ea puternic, să-ţi spargă timpanele.
   Alţi 25 de străjeri, care staţionau la intervale de-a lungul platformei circulabile, se întoarseră în direcţia lui şi o clipă mai târziu, după ce-i confirmară ce văzuse el, îşi ridicară propriile trâmbiţe şi brusc, paşnica noapte fu despicată de ameninţătoarele sunete scoase de trâmbiţaşi.
   Înnebunită, Jenny se întoarse spre Royce.
   - Ce s-a întâmplat? Sunt duşmani?
   - Eu aş zice că este un contingent de la Merrick.
   Sir Godfrey şi Sir Ştefan se repezeau acum în sus, pe treptele zidului, cu mâinile pe săbiile lungi şi Jenny începu să tremure toată. Săbii. Măcel.
   Royce începu să îi dea ordine căpitanului şi când se întoarse înapoi spre Jenny, ea se uita înspre luminile pâlpâitoare, cu mâna apăsată pe gură.
   - Jennifer, spuse el încet, dar ochii pe care îi ridică spre el erau sălbatici de groază şi Royce înţelese că trebuia să o scoată imediat din locul acesta, unde ea era, evident, convinsă că se pregătea o mare bătălie.
   În curte şi pe zidul castelului fuseseră aprinse sute de torţe şi întreaga scenă era deja luminată ca ziua, de o lumină stranie, galbenă, în timp ce Royce o lua de braţ şi o conducea în jos pe scări şi în marea sală.
   Închizând uşa dormitorului său, se întoarse spre ea iar Jenny îl privi amorţită de îngrijorare.
   - Nu ar trebui să fii afară... acolo... cu oamenii tăi?
   - Nu. Oamenii mei au trecut de mii de ori prin asta.
   Punându-şi mâinile pe umerii ei încordaţi, îi spuse cu o voce calmă, fermă:
   - Jennifer, ascultă-mă. Oamenii mei au ordin să nu atace fără să primească direct de la mine comanda. 
   Jenny se înfioră, ca şi cum cuvântul „atac” fusese tot ce auzise ea şi Royce o scutură uşor.
   - Ascultă-mă, îi comandă el cu asprime. Am postat oameni în pădurile din apropierea drumului, în câteva minute o să ştiu exact cât de mare este grupul care se apropie. Nu cred că este o armată, asta doar în cazul în care tatăl tău este mai nebun decât îl cred eu. Mai mult, nu a avut timp să organizeze o chemare-sub-arme a scoţienilor tăi cu capete încinse şi să formeze o armată completă, bine echipată. Eu cred că nu este decât un grup de la Merrick, plus Lordul Hastings, Lordul Dugal şi tatăl tău. Având în vedere situaţia jenantă în care l-am pus când te-am răpit de la Merrick, este clar că vrea să vină cu mare tărăboi aici şi să ridice pretenţii pentru ofensă adusă unei persoane inocente. Mai mult, îşi va salva puţin faţa dacă va reuşi să intre în Claymore, chiar dacă pentru asta trebuie să vină cu steagul armistiţiului şi cu un englez de la Camera Stelelor, care să-l bage înăuntru.
   - Şi dacă este un grup paşnic, ce ai de gând să faci? strigă ea frenetic.
   - O să cobor podul suspendat şi o să-i invit înăuntru, spuse el simplu.
   Degetele ei muşcară în muşchii braţelor lui.
   - Te rog... nu le face rău...
   - Jennifer... spuse el încordat, dar Jenny îşi petrecu braţele pe după el, lipindu-se de el.
   - Nu le face rău! striga ea isteric. Mi-ai dat cuvântul tău! Fac tot ce-o să-mi ceri... totul... dar nu le face rău.
   Exasperat, Royce o îndepărtă de el şi o apucă de bărbie.
   - Jennifer, singura care va fi rănită în noaptea asta va fi mândria mea. Mă chinuie peste măsură gândul că o să trebuiască să ridic porţile, să cobor podul şi să-l las pe tatăl tău să intre în sala mea.
   - De mândria lui nu ţi-a păsat, argumentă Jenny sălbatic, când ai escaladat turnul de la Merrick şi m-ai răpit de acolo. Cum crezi că se simte el, din cauza asta? Mândria ta este atât de mare încât nu o poţi pune de-o parte, doar pentru câteva ceasuri, de data asta?
   - Nu.
   Acel singur cuvânt, rostit cu atâta convingere liniştită, o smulse în sfârşit pe Jenny din panica ei iraţională. Inspirând prelung, adânc, liniştindu-şi respiraţia, îşi lipi fruntea de pieptul lui şi spuse:
   - Ştiu că nu îi vei face rău familiei mele. Mi-ai dat cuvântul tău.
   - Da, spuse el liniştitor, strângând-o în braţe pentru o sărutare scurtă.
   Întorcându-se spre uşă, se opri cu mâna pe mâner.
   - Stai aici înăuntru, până când o să trimit după tine, îi porunci el implacabil. Am trimis după preot, să depună mărturie că suntem bine şi cu adevărat căsătoriţi, dar îmi imaginez că emisarii regilor noştri vor dori să te vadă, ca să se convingă că eşti în siguranţă şi nevătămată.
   - Foarte bine, consimţi ea şi adăugă repede: tata o să fie într-o stare cumplită, dar William este blând şi rareori se pierde cu firea. Aş vrea să-l văd înainte de plecarea lor - ca să vorbesc cu el şi să-i trimit un mesaj Brennei. O să-i dai voie să urce?
   Royce înclină uşor din cap.
   - Dacă o să mi se pară înţelept, da.
   Voci bărbăteşti se înălţau în tunete mânioase, jos în sală, ajungând până în camera ei, unde Jenny făcea paşi, aştepta, asculta, se ruga.
   Vocea tatălui ei, tunând şi fulgerând, era acompaniată de vocile mânioase ale fraţilor ei, cât şi de cea a Lordului Hastings şi a Lordului Dugal. Vocea adâncă a lui Royce, aspră şi autoritară, se înălţă deasupra larmei, după care se făcu linişte... o linişte ciudată, prevestitoare.
   Ştiind că dacă ieşea din camera ei şi se ducea la galerie, putea vedea ce se întâmpla, Jenny se duse la uşă şi puse mâna pe clanţă, dar se opri, ezitantă. Royce îi dăduse cuvântul că nu îi va face rău familiei ei şi tot ce-i ceruse el în schimb, era să rămână unde era. I se păru greşit să nu-i onoreze dorinţa.
   Smulgându-şi mâna de pe clanţă, Jenny se întoarse cu spatele la ea, apoi ezită din nou. Putea totuşi să-i onoreze dorinţa dar şi să audă mai bine, deschizând doar uşa puţin, fără să iasă din cameră, întoarse clanţa precaută, deschizând uşa doar 2 centimetri...
   - Părintele Gregory a certificat căsătoria celor 2, spunea Lordul Hastings, emisarul englez de la Curtea Regelui Henric. Se pare că Claymore a respectat scrisoarea de agrement, chiar dacă nu exact în spiritul ei, în timp ce tu, Lord Merrick, complotând să-ţi ascunzi fata departe de soţul ei de drept, ai încălcat înţelegerea, atât în spirit cât şi în fapt.
   Emisarul Scoţiei mormăi ceva liniştitor şi conciliator, dar tatăl lui Jennifer începu să strige, furios:
   - Porc de englez ce eşti! Fata mea a ales să meargă la mănăstire, ea m-a rugat să o trimit acolo. Era pregătită pentru încheierea căsătoriei, dar era dreptul ei sfânt să-l aleagă pe Dumnezeu ca stăpân al ei, dacă dorea asta. Niciun rege nu-i poate nega dreptul de a-şi alege singură o viaţă de sihăstrie şi de devoţiune faţă de Dumnezeu şi tu ştii asta! Adu-o aici, strigă el. O să vă spună că a fost alegerea ei!
   Cuvintele lui îi sfâşiară lui Jenny sufletul ca o sabie dinţată. Era clar că avusese cu adevărat de gând să o închidă într-o mănăstire pentru tot restul vieţii ei, fără măcar să-i spună ceva; era dispus să-i sacrifice viaţa ca să se răzbune pe duşmanul lui. În sufletul lui avea mai multă ură pentru un duşman decât avea dragoste pentru ea.
   - Aduceţi-o aici! O să vă spună că vorbesc adevărul! tuna tatăl ei. Am cerut să fie adusă aici! Barbarul obiectează pentru că ştie că soţia lui îl dispreţuieşte şi că o să confirme ce am spus eu.
   Vocea adâncă a lui Royce era plină de atâta calmă convingere, încât inima lui Jenny se umplu de tandreţe amestecată cu durerea trădării tatălui ei.
   - Jennifer mi-a spus adevărul şi adevărul este că niciodată nu a colaborat cu tine, în acest complot. Dacă o iubeşti câtuşi de puţin, nu o forţa să coboare aici ca să-ţi spună în faţă că eşti un mincinos.
   - El este mincinosul! urlă Malcolm. Jennifer o să dovedească asta!
   - Regret că trebuie să-i provoc această nefericire soţiei tale, interveni Lordul Hastings, dar amândoi, Lordul Dugal şi cu mine suntem de acord că singurul mod de a rezolva chestiunea aceasta este să auzim ce spune chiar ea. Nu, înălţimea Voastră, adăugă el imediat, Lordul Dugal şi cu mine o vom escorta pe doamna aici - pentru ca... să evităm obiecţiunea de coerciţie, de ambele părţi. Vă rog să aveţi amabilitatea să ne îndreptaţi spre camera ei...
   Jenny închise uşa şi se lăsă pe ea, punându-şi obrazul pe banda de fier, simţindu-se ca şi cum ar fi fost sfâşiată de vie.
   Sala era încărcată de tensiune şi ostilitate când apăru, păşind între cele două escorte. Soldaţi de la Merrick, Claymore şi din partea regelui Henric şi a Regelui Jarries erau aliniaţi de-a lungul pereţilor.
   Tatăl lui Jennifer şi fraţii ei stăteau aproape de cămin, vizavi de Royce şi toţi se uitau la ea.
   - Înălţimea Voastră... începu Lordul Hastings întorcându-se spre Jennifer, dar tatăl ei îl întrerupse nerăbdător.
   - Draga mea copilă, spune-le idioţilor ăstora că a fost dorinţa ta să te retragi la mănăstire, mai curând decât să înduri viaţa alături de... de bastardul ăsta. Spune-le că m-ai rugat, m-ai implorat să te las să faci asta, că ai ştiut...
   - Nu am ştiut nimic, strigă Jennifer, nemaiputând suporta simulata onestitate şi dragoste de pe chipul lui.
   - Nimic!
   Jenny îl văzu pe Royce venind spre ea, văzu susţinerea liniştită din ochii lui cenuşii, dar tatăl ei nu terminase încă.
   - Încetează! tună el, înaintând spre Jennifer, pe faţă cu un amestec de furie şi neîncredere. Cum adică, nu ai ştiut nimic? În seara în care ţi-am spus că urma să te căsătoreşti cu bestia, m-ai implorat să te las să te întorci la mănăstirea Belkirk.
   Jenny păli când această uitată rugăminte a ei, făcută într-un moment de teroare şi refuzată ca imposibilă de tatăl ei, îi striga acum în minte... Mă întorc la mănăstire, sau la mătuşa Elinor, sau oriunde spui tu...
   - Am... am spus asta, se bâlbâi ea, cu privirea pe chipul lui Royce, privindu-l cum se întăreşte, într-o mască a furiei.
   - Asta era! Asta confirmă totul! strigă tatăl ei.
   Jenny îl simţi pe Lordul Hastings luând-o de mână, dar ea se smulse.
   - Nu, te rog, ascultă-mă, strigă ea cu ochii pe pulsul care bătea în obrazul lui Royce şi la violenţa arzătoare din ochii lui. Ascultă-mă, îl imploră ea. I-am spus asta, tatălui meu. Am uitat că am spus-o, pentru că... îşi întoarse brusc capul spre tatăl ei... Pentru că tu nici n-ai vrut să auzi asta. Dar eu niciodată, niciodată nu am fost de acord cu niciun plan, mai întâi să mă mărit cu el şi apoi să fug la o mănăstire. Spune-i, strigă ea, spune-i că nu am fost niciodată de acord.
   - Jennifer, spuse tatăl ei privind-o cu amărăciune şi dispreţ, ai fost de acord în clipa în care m-ai implorat să te las să te întorci la Belkirk. Eu am ales doar o mănăstire mai sigură, mai îndepărtată. Niciodată nu a existat în mintea mea vreo îndoială că mai întâi va trebui să te supui poruncii regelui nostru şi să te măriţi cu porcul. Şi tu ai ştiut asta. Pentru asta am respins, la început, propunerea ta.
   Jenny trecu de la faţa acuzatoare a tatălui ei la faţa de granit a lui Royce şi avu un sentiment de panicată zădărnicie, care depăşea orice simţise vreodată. Întorcându-se, îşi ridică fustele şi începu să se îndrepte încet spre estradă, ca într-un coşmar.
   În spatele ei, Lordul Hastings îşi drese gâtul şi îi spuse tatălui ei şi lui Royce:
   - Se pare că a fost un caz de totală neînţelegere, între toate părţile. Claymore, dacă ai fi atât de amabil să ne oferi adăpost peste noapte, în casa de la intrare, vom pleca mâine dimineaţă.
   Picioare încălţate în cizme tropăiau pe pardoseală, în timp ce toată lumea ieşea din sală. Jenny urcase aproape treptele când urletele cumplite ale tatălui ei îi îngheţară sângele în vine:
   - Ticălosule! Tu l-ai omorât! O să te...
   Bubuitul inimii lui Jenny astupă orice alt zgomot, când se întoarse şi începu să alerge în jos pe scări. Trecând prin dreptul mesei, văzu oamenii aplecându-se peste ceva aproape de uşă şi Royce, tatăl ei şi Malcolm erau ţinuţi la distanţă, cu sabia.
   Şi atunci, bărbaţii înghesuiţi lângă uşă se ridicară încet şi se dădură înapoi...
   William zăcea pe jos, cu un pumnal înfipt în piept, într-o baltă de sânge care se întindea în jurul lui. Strigătul lui Jenny sfâşie aerul, în timp ce alerga spre silueta întinsă pe jos.
   - William!
   Aruncându-se pe jos, lângă el, gemându-i numele, îi căută sălbatic pulsul, dar nu găsi nimic şi mâinile ei începură să alerge peste braţele şi obrazul lui.
   - William, ah, te rog... striga ea spart, implorându-l să nu moară. William, te rog, nu William...
   Ochii lui Jenny se întoarseră spre pumnalul cu silueta lupului încrustată pe mâner.
   - Arestaţi-l pe ticălos! striga tatăl ei, încercând să se smulgă din mâinile oamenilor regelui şi să ajungă la Royce.
   Lordul Hastings spuse răspicat:
   - Pumnalul fiului tău este pe pardoseală. El trebuie să-l fi scos. Deci nimeni nu va fi arestat. Daţi-i drumul lui Claymore, strigă apoi spre oamenii lui.
   Royce veni lângă ea.
   - Jenny... începu el, dar Jenny se întoarse pe călcâie asemenea unui derviş şi când începu să se ridice, ţinea în mână pumnalul lui William.
   - L-ai omorât! sâsâi ea, cu ochii plini de durere şi lacrimi şi furie, în timp ce se îndrepta încet, în picioare.
   De data aceasta Royce nu îi mai subestima abilitatea sau intenţia. Cu ochii spre ea, urmărea clipa în care îl va ataca.
   - Aruncă pumnalul, spuse el liniştit.
   Jenny îl ridică şi mai sus, ţinti spre inima lui şi strigă:
   - Mi-ai omorât fratele... 
   Pumnalul străluci în aer şi Royce o prinse de încheietură ca într-o menghină, răsucind şi eliberând pumnalul, trimiţându-l învârtindu-se la podea dar şi atunci trebui să se lupte ca să o potolească.
   Sălbăticită de durere, Jenny se aruncă asupra lui, lovindu-l cu pumnii în piept, când acesta o trase strâns la pieptul lui.
   - Diavolule! striga ea isteric, în timp ce oamenii îl scoteau afară pe fratele ei. Diavolule, diavolule, diavolule.
   - Ascultă-mă! îi porunci Royce încordat, apucând-o de încheieturi.
   Ochii înălţaţi spre el străluceau de ură şi erau împânziţi de lacrimile pe care nu şi le putea stăpâni.
   - Eu i-am spus să stea mai în spate dacă vroia să vorbească cu tine.
   Royce îi dădu drumul la mâini, în timp ce termina, aspru:
   - Când am dat să mă întorc, ca să îl conduc sus, şi-a coborât mâna la pumnal.
   Jennifer îl lovi cu palma peste obraz, cu toată forţa ei.
   - Mincinosule! urlă ea, cu pieptul ridicându-i-se. Ai vrut să te răzbuni pentru că ai crezut că am conspirat cu tatăl meu! Am văzut asta pe chipul tău. Ai vrut răzbunare şi ai omorât prima persoană aflată în drumul tău!
   - Repet, el şi-a scos pumnalul!
   Dar în loc să o calmeze, asta o înfurie şi mai tare - şi pe bună dreptate.
   - Şi eu am scos pumnalul la tine, strigă ea furioasă, dar l-ai înlăturat ca pe jucăria unui copil! William era pe jumătate cât tine, dar pe al lui nu i l-ai smuls din mână, pe el l-ai omorât.
   - Jennifer...
   - Eşti un animal! şopti ea, privindu-l ca şi cum ar fi fost o arătare obscenă..
   Cu faţa albă de vinovăţie şi remuşcări, Royce încercă încă o dată să o convingă.
   - Îţi jur, îţi dau cuvântul meu...
   - Cuvântul tău! sâsâi ea cu dispreţ. Ultima oară când ţi-ai dat cuvântul, ai jurat că nu îi vei face niciun rău familiei mele!
   Cea de a doua palmă îl izbi peste obraz cu suficientă forţă ca să-i trimită capul într-o parte.
   Royce o lăsă să plece şi când auzi trântindu-se uşa camerei ei, se duse spre foc. Proptindu-se cu cizma pe un buştean, îşi vârî degetele mari de la mâini sub curea şi începu să se uite la flăcări, în timp ce îndoielile privind intenţia fratelui ei de a-l înjunghia începură să-i frământe conştiinţa.
   Se întâmplase totul atât de repede; William era foarte aproape în spatele lui, aproape de uşă, privindu-i plecând pe oaspeţii neinvitaţi.
   Cu coada ochiului, văzuse strălucind un pumnal care era scos din teacă şi reacţia lui fusese instinctivă. Dacă ar fi avut timp să se gândească - sau dacă William nu ar fi fost atât de al naibii de aproape, în spatele lui - ar fi reacţionat cu mai puţin instinct şi mai multă precauţie.
   Totuşi, privind acum în urmă, îşi aminti perfect că-l măsurase pe tânăr înainte de a-l invita să rămână cu Jenny şi că îl considerase neagresiv.
   Ridicând mâna, Royce îşi apăsă cu degetul mare şi arătător puntea nasului şi închise ochii, dar nu reuşi să închidă afară adevărul: fie instinctele lui iniţiale, care-i spuseseră că William nu era o ameninţare pentru el, fuseseră greşite, fie măcelărise tocmai un tânăr care-şi scosese pumnalul doar ca o precauţie, în cazul în care Royce i-ar fi întins o capcană.
   Îndoiala lui Royce erupse într-un sentiment de vinovăţie aproape insuportabil. De la 13 ani începuse să aprecieze oamenii şi pericolul pe care-l reprezentau pentru el şi nu se înşelase niciodată.
   În seara aceasta îl considerase pe William ca fiind inofensiv.

CAPITOLUL DOUĂZECI Şi TREI

   În săptămâna care urmă, Royce se găsi confruntat cu primul zid pe care nu reuşea să-l străpungă - zidul de gheaţă pe care şi-l construise Jennifer ca să se izoleze de el.
   În urmă cu două seri se dusese la ea, crezând că dacă ar face dragoste cu ea, poate că ar înmuia-o. Dar nu a funcţionat. Jennifer nu s-a luptat cu el, şi-a întors doar faţa într-o parte şi a închis ochii.
   Când a părăsit patul, se simţea ca un animal, aşa cum îl numise ea.
   Aseară, furios şi frustrat, încercase să discute cu ea despre William, căutând scandal - crezând că fierbinţeala mâniei va reuşi acolo unde nu reuşise patul. Dar Jennifer depăşise cu mult nevoia de ceartă; într-o tăcere distantă, intrase în camera ei, încuind uşa.
   Acum, stând la cină alături de ea, o privea dar nu putea găsi nimic să-i spună ei, sau oricui altcuiva. Nu că ar fi avut nevoia să vorbească; cavalerii săi erau atât de conştienţi de tăcerea dintre el şi Jennifer, încât încercau să o acopere cu forţată lor jovialitate. De fapt, singurele persoane de la masă care păreau să nu conştientizeze atmosfera erau Lady Elinor şi Arik.
   - Văd că v-a plăcut la toţi tocana mea de vânat, spuse Lady Elinor, zâmbind larg spre platourile goale, părând să nu fi observat că Jennifer şi Royce mâncaseră foarte puţin.
   Totuşi, când se uită la Arik care devorase tocmai o altă gâscă, zâmbetul îi dispăru.
   - Cu excepţia ta, băiete dragă, îi spuse ea oftând. Tu eşti ultima persoană care ar trebui să mănânce gâscă! Asta nu face decât să-ţi complice problema, ştii asta, doar ţi-am mai spus-o. Am făcut tocăniţa asta de vânat special pentru tine, dar tu nici nu te-ai atins de ea.
   - Nu te supăra pentru asta, my lady, spuse Sir Godfrey, împingându-şi blidul într-o parte şi bătându-se pe stomacul plat. Noi am mâncat-o şi a fost delicioasă.
   - Delicioasă, proclamă Sir Eustace, cu entuziasm.
   - Superbă, consimţi din tot sufletul Ştefan Westmoreland, aruncându-i fratelui său o privire plină de îngrijorare.
   Numai Arik rămase tăcut, pentru că Arik era întotdeauna tăcut.
   Totuşi, când Lady Elinor părăsi masa, Sir Gregory se întoarse furios spre Arik.
   - Puteai cel puţin să o fi gustat. A făcut-o special pentru tine.
   Arik lăsă jos, foarte încet, piciorul de gâscă şi îşi întoarse capul uriaş spre Godfrey, cu ochii lui albaştri atât de reci, încât, fără să-şi dea seama, Jenny inspiră adânc, prelung, aşteptând cine ştie ce explozie fizică.
   Observându-i temerea, Sir Godfrey îi spuse:
   - Lady Jennifer, nu-i da atenţie.
   După cină, Royce ieşi din sală şi îşi petrecu un ceas stând de vorbă cu sergentul de gardă. Când se întoarse, Jennifer stătea lângă foc, printre cavaleri, cu profilul întors spre el. Discuţia era, evident, despre obsesia lui Gawin pentru Lady Anne şi Royce răsuflă uşurat când observă zâmbetul vag de pe buzele lui Jennifer. Era prima oară în 7 zile, când zâmbea. Ca să nu-i strice dispoziţia, Royce se sprijini cu umărul de arcada din piatră şi-i făcu semn unui servitor să-i aducă o stacană cu bere.
   - Dacă aş fi şi eu cavaler, îi explica Gawin lui Jennifer aplecându-se uşor în faţă, cu chipul încordat trădând aleanul pentru Lady Anne, l-aş provoca pe Roderick la competiţia de dueluri cavalereşti, din sat!
   - Excelent, glumi Sir Godfrey, atunci Lady Anne o să poată plânge peste cadavrul tău, după ce o să termine Roderick cu tine.
   - Roderick nu este mai puternic ca mine! spuse Gawin mândru.
   - La ce competiţie te referi? întrebă Jennifer, încercând să-l sustragă o clipă de la duşmănia faţă de Sir Roderick.
   - Este o competiţie care are loc anual aici în sat, după strânsul recoltei. Vin cavaleri de hăt, departe - mă rog, cale de 5 zile de drum, ca să participe.
   - Ah, înţeleg, spuse Jenny, care auzise deja multe discuţii aprinse despre competiţie, de la servitori.
   - Şi veţi participa cu toţii?
   - Noi da, răspunse Ştefan Westmoreland, apoi, anticipându-i întrebarea nerostită, adăugă: Royce nu participă. El le consideră fără rost.
   Pulsul lui Jenny se înteţi la auzul numelui lui Royce. Chiar şi acum, după tot ce se întâmplase, doar la vederea chipului lui aspru, i se strângea inima. Noaptea trecută zăcuse trează până în zori, luptând cu pornirea de a se duce la el, să-l roage să o ajute să-şi aline durerea din suflet. Ce prostie, să-i ceri să-ţi aline durerea tocmai celui care ţi-a provocat-o. Şi totuşi, în timpul mesei, când mâneca lui i-a atins braţul, îi venise să se întoarcă în braţele lui şi să plângă.
   - Poate că Lady Jennifer sau Lady Elinor, spuse Eustace scoţând-o pe Jennifer din reverie, ţi-ar putea sugera ceva mai puţin periculos pentru viaţa ta, ca să-i câştigi inima lui Lady Anne - altceva decât să te lupţi cu Roderick?
   Ridicând din sprâncene, Eustace se întoarse spre Jennifer.
   - Să mă gândesc, spuse Jenny, uşurată că avea ceva la care să se concentreze, să nu se mai gândească la moartea fratelui ei şi la trădarea vicioasă a soţului ei. Mătuşă Elinor, ai tu vreo idee?
   Mătuşa Elinor lăsă jos broderia la care lucra, îşi înclină capul într-o parte şi se oferi, dornică să ajute:
   - Ştiu! Pe vremea mea exista obiceiul aşteptatului îndelungat. Care pe mine mă impresiona foarte mult, ca domnişoară.
   - Adevărat, doamnă? Şi ce-ar trebui să fac? întrebă Gawin.
   - Păi, începu Elinor zâmbind amintirilor, să te duci călare până la poarta castelului lui Lady Anne şi să strigi către toţi cei dinăuntru că ea este cea mai frumoasă fată din toată ţara.
   - Şi la ce bun? întrebă Gawin, perplex.
   - După care îi provoci pe toţi cavalerii din castel care nu-ţi împărtăşesc părerea, să iasă afară şi să se lupte cu tine. Fireşte, câţiva dintre ei vor trebui să-ţi accepte provocarea - ca să-şi salveze obrazul faţă de doamnele lor. Şi, termină ea încântată, cavalerii pe care-i vei învinge, vor trebui să se ducă la Lady Anne, să îngenuncheze în faţa ei şi să-i spună: mă înclin în faţa graţiei şi frumuseţii voastre!
   - Ah, mătuşă Elinor, chicoti Jenny, chiar făceau asta pe vremea ta?
   - Absolut! Bine, dar a fost un obicei până de curând.
   Ştefan Westmoreland interveni, galant:
   - Iar eu nu am nicio îndoială că mulţi cavaleri au fost învinşi de bravii tăi curtezani, my lady şi trimişi să se încline în faţa ta.
   - Ce frumos discurs! spuse mătuşa Elinor aprobator. Îţi mulţumesc. Iar asta dovedeşte, i se adresă ea lui Gawin, că purtarea cavalerească nu dispare niciodată!
   - Pe mine însă nu o să mă ajute, oftă Gawin. Până când nu voi fi făcut cavaler, nu pot provoca nici un cavaler. Roderick o să-mi râdă în faţă dacă aş îndrăzni asta şi cine l-ar putea blama?
   - Poate reuşeşti să-i câştigi inima cu ceva mai plăcut decât o luptă, interveni Jenny, amabilă.
   Royce ascultă mai atent, sperând să afle o cheie cu care să-i încălzească el, ei, inima.
   - Cum ar fi, my lady? întrebă Gawin.
   - Păi, există muzica şi cântecele...
   Royce strânse din ochi la gândul că va trebui să-i cânte lui Jenny. Vocea lui adâncă, baritonală, va aduce cu siguranţă toţi câinii de la o distanţă de câteva mile să schelălăie la călcâiele lui.
   - Ai învăţat să cânţi la lăută sau la vreun alt instrument, când ai fost paj, da? îl întrebă Jenny pe Gawin.
   - Nu, my lady, mărturisi el.
   - Serios? spuse Jenny surprinsă. Am crezut că stăpânirea unui instrument face parte din pregătirea unui paj.
   - Eu am fost trimis paj la Royce, nu la castelul unui lord însurat şi la o doamnă. Iar Royce spune că lăuta este la fel de inutilă în luptă ca plăselele fără spadă - doar dacă nu o învârt deasupra capului ca să o lansez asupra duşmanului meu.
   Eustace îi aruncă o privire ameninţătoare, ca să nu-l mai condamne pe Royce în ochii lui Jennifer, dar Gawin era prea preocupat de Lady Anne ca să observe.
   - Ce altceva aş putea face ca să o cuceresc?
   - Gata, ştiu, spuse Jennifer. O poezie! Poţi merge la ea - şi să-i reciţi o poezie - una care-ţi place ţie în mod deosebit.
   Royce se încruntă, încercând să-şi amintească vreo poezie, dar singura care-i veni în minte suna cam aşa:
   A fost odată o fătucă Mary
   Tocmai bună de hârjonit sub tei...
   Lui Gawin i se lungi faţa şi spuse:
   - Nu cred că ştiu vreo poezie Da! Mi-a spus Royce una, odată. Suna cam aşa: „A fost odată o fătucă...”
   - Gawin! izbucni Royce fără să vrea şi chipul lui Jennifer îngheţă la auzul vocii lui.
   Mai potolit, Royce spuse:
   - Asta nu e... genul de rimă la care se gândea Lady Jennifer.
   - Bine şi atunci ce să fac? întrebă Gawin.
   Sperând că idolul său va găsi un mod mai bărbătesc de impresionat o doamnă, îl întrebă pe Royce:
   - Tu ce ai făcut prima oară, ca să impresionezi o doamnă - sau erai deja cavaler şi i-ai putut arăta îndemânarea ta într-o competiţie?
   Fără speranţa de a o mai putea privi în secret pe Jennifer, Royce se apropie de grup şi se rezemă de cămin, alături de ea.
   - Încă nu eram cavaler, răspunse el ironic, luând stacana cu bere pe care i-o întindea servitorul.
   Jennifer surprinse privirea amuzată schimbată între Ştefan şi Royce şi fu scutită de Gawin să trebuiască să se gândească la detalii, pentru că băiatul insistă:
   - Câţi ani aveai?
   - Opt, dacă-mi aduc bine aminte.
   - Şi ce ai făcut ca să o impresionezi?
   - Păi... am înscenat o întrecere cu Ştefan şi Godfrey, ca să o pot vrăji pe fată cu o îndemânare de care eram foarte mândru la vremea aceea.
   - Ce fel de întrecere? întrebă Lady Elinor, foarte interesată.
   - Un concurs de scuipat, replică Royce succint, urmărind profilul lui Jennifer, întrebându-se dacă va zâmbi la nebuniile copilăriei lui.
   - Şi ai câştigat? râse Eustace.
   - Absolut, declară Royce sec. Puteam scuipa mai departe decât orice puşti din toată Anglia, din toate vremurile. În plus, adăugă el, fusesem prevăzător să-i mituiesc pe Ştefan şi pe Godfrey.
   - Eu cred că o să mă retrag acum, spuse Jennifer politicoasă şi se ridică.
   Royce decise brusc să le anunţe tuturor vestea acum, decât să păstreze secretul faţă de Jennifer, pentru că tot era deschis subiectul.
   - Jennifer, spuse el cu aceeaşi rezervată curtoazie, competiţiile anuale de dueluri cavalereşti care au loc aici, au fost transformate anul acesta într-o competiţie completă, incluzând şi un turnir. În spiritul noului armistiţiu dintre cele două ţări, Henric şi James au decis să fie invitaţi şi scoţienii să participe.
   Spre deosebire de dueluri, care erau o competiţie de îndemânare între cavaleri, un turnir era o înscenare de luptă, în care cele două părţi se lansau fiecare din partea opusă a terenului, cu armele pregătite - care erau totuşi limitate ca varietate şi dimensiuni. Chiar dacă între combatanţi nu exista o ură virulentă, turnirurile erau atât de periculoase încât deja cu patru sute de ani în urmă, papii reuşiseră să le desfiinţeze vreme de aproape 200 de ani.
   - Azi a sosit un emisar de la regele Henric, confirmând schimbările, spuse Royce.
   Cum Jennifer continua să-l privească cu o politicoasă lipsă de interes, Royce adăugă:
   - Decizia a fost luată de regii noştri în momentul semnării armistiţiului.
   Dar Jennifer păru să nu înţeleagă importanţa spuselor lui decât în clipa în care Royce adăugă:
   - Şi voi participa şi eu.
   Înţelegând, Jenny îi aruncă o privire dispreţuitoare, apoi se întoarse cu spatele şi părăsi sala. Royce o privi îndepărtându-se şi, într-o disperată frustrare, se ridică şi o urmă, prinzând-o chiar în clipa în care deschidea uşa dormitorului ei.
   Royce îi ţinu uşa deschisă să intre, o urmă şi o închise în spatele lui. În faţa cavalerilor săi păstrase tăcerea, dar acum, în intimitate, Jennifer se întoarse spre el cu o amărăciune mai mare chiar decât cea din seara uciderii lui William.
   - Presupun că vor participa la această mică serată şi cavalerii din sudul Scoţiei?
   - Da, spuse el încordat.
   - Şi nu va mai fi o întrecere? Acum este un turnir? Şi, fireşte, de aceea o să participi şi tu?
   - O să particip pentru că eu l-am comandat!
   Furia se scurse de pe chipul ei, lăsându-l la fel de alb şi de fără speranţă ca un pergament.
   Jennifer ridică din umeri.
   - Mai am un frate - nu-l iubesc atât de mult cum l-am iubit pe William, dar el măcar o să-ţi ofere mai mult sport, înainte de a-l omorî. Este mai aproape de mărimea ta.
   Bărbia îi tremura şi ochii îi străluceau în lacrimi.
   Şi apoi mai este şi tatăl meu - este mai bătrân ca tine, dar este un cavaler priceput. Moartea lui o să te amuze. Sper, spuse ea cu voce spartă, că o să găseşti în inima ta - dacă este posibil, se corectă ea, sugerând clar că nu credea că el avea inimă, puterea să nu-mi ucizi sora. Ea este tot ce mi-a mai rămas.
   Ştiind că nu vroia să o atingă, Royce nu se putu totuşi opri să nu o tragă în braţele lui. Când ea se întări dar nu se luptă, îi prinse capul în mâini, apăsându-i-l la pieptul lui, simţindu-i în mână părul asemenea unui satin şifonat. Spuse, răguşit:
   - Jenny, te rog, te rog nu face asta. Nu suferi aşa. Plânge, pentru numele lui Dumnezeu. Ţipă la mine, nu te uita la mine ca la un asasin.
   Şi atunci, Royce înţelese.
   Înţelese exact de ce o iubea şi când anume se întâmplase acest lucru: mintea lui se duse înapoi la luminiş, când un înger îmbrăcat în paj îşi ridicase privirile spre el, cu ochi albaştri strălucitori şi îi spusese încetişor: „Lucrurile care se spun despre tine, lucrurile pe care se zice că le-ai făcut - nu sunt adevărate. Eu nu cred asta.”
   Acum ea credea totul despre el şi pe bună dreptate. Şi ştiind, îl durea de o mie de ori mai mult decât orice rană primise el vreodată.
   Şopti, mângâindu-i părul strălucitor:
   - Dacă plângi, o să te simţi mai bine.
   Dar ştia instinctiv că ceea ce-i sugera era imposibil. Trecuse prin prea multe şi-şi reţinuse prea mult lacrimile, încât Royce se îndoia că exista ceva ce o putea forţa să le dea drumul. Nu a plâns când i-a povestit despre prietena ei moartă, Becky şi nu a plâns la moartea lui William.
   O fetiţă de 14 ani cu suficient curaj să-şi înfrunte fratele înarmat pe câmpul de onoare, nu ar plânge pentru soţul ei, pe care-l ura. Nu, când nu plânsese pentru prietena ei şi nici măcar pentru fratele ei.
   - Ştiu că nu o să crezi asta, îi şopti el cu durere, dar eu o să-mi ţin cuvântul. Nu o să-i fac rău familiei tale, nici vreunui alt membru al clanului tău, în timpul turnirului. Jur.
   - Te rog, dă-mi drumul, spuse ea cu voce sufocată.
   Dar Royce nu se putu abţine şi braţele i se strânseră mai tare în jurul ei.
   - Jenny, şopti el iar Jenny ar fi vrut să moară pentru că şi acum iubea cum suna numele ei pe buzele lui.
   - Să nu-mi mai spui niciodată aşa, îl rugă ea, cu voce răguşită.
   Royce inspiră adânc, dureros.
   - Te-ar ajuta dacă ţi-aş spune că te iubesc?
   Jenny se smulse din strânsoarea lui, dar pe chipul ei nu era mânie.
   - Pe cine încerci să ajuţi?
   Royce îşi lăsă braţele să-i cadă.
   - Ai dreptate, spuse el.

   Două zile mai târziu, Jenny ieşea din capelă, după ce stătuse de vorbă cu părintele Gregory care acceptase să rămână la Claymore până când va fi repartizat aici un preot permanent.
   Cavalerii lui Royce se antrenau, aşa cum făceau în fiecare dimineaţă, ca să fie tot timpul pregătiţi să lupte. Lucrau ceasuri întregi cu caii lor, sărind cu ei - peste şanţuri şi saci cu nisip, sărind în şa fără să se atingă de scară. Restul timpului afară şi-l petreceau antrenându-se la stâlpul cu ţintă - un stâlp înfipt în pământ, cu o bară transversală atât de bine echilibrată, încât putea fi făcută să se învârtească doar dintr-o uşoară mişcare a mâinii. De o parte a barei transversale atârna o armură de cavaler, cu un scut. La celălalt capăt al barei, un sac foarte greu, cu nisip. Unul după altul, iară şi iară, fiecare cavaler îşi întorcea calul spre capătul cel mai îndepărtat al curţii şi, în plin galop, de fiecare dată din alt unghi, ataca „cavalerul” de pe bara transversală. În cazul în care „cavalerul” nu era nimerit exact în piept, bara se învârtea şi călăreţul se alegea cu o serioasă lovitură din partea sacului cu nisip - care nu-şi rata niciodată ţinta.
   Nu exista cavaler care să nu rateze din când în când, în funcţie de unghi şi de obstacolele ridicate în faţa stâlpului. Toţi cavalerii, exceptându-l pe soţul ei, remarcă Jenny. Spre deosebire de ceilalţi cavaleri, Royce petrecea mai puţin timp la stâlp şi mai mult lucrând cu Zeus, aşa cum făcea în clipa asta. Îl urmări cu coada ochiului pe Royce, în colţul cel mai îndepărtat al curţii castelului, cu muşchii umerilor goi lucind în soare, în timp ce-şi antrena calul de luptă peste obstacole tot mai înalte, apoi galopa cu el fără obstacole, când exersa mersul în opturi strânse.
   Până acum, Jenny ignorase aceste antrenamente zilnice, dar cu turnirul care se profila la orizont, ceea ce fusese până atunci doar un simplu antrenament, devenea acum îndemânare diavolească, pe care oamenii lui Royce o perfecţionau împotriva oponenţilor lor. Era atât de absorbită în urmărirea pe furiş a soţului ei, încât nu-l auzi pe Godfrey apropiindu-se de ea, comentând, urmărind direcţia privirilor ei:
   - Zeus nu a ajuns încă la perfecţiunea tatălui său. Îi mai trebuie 1 an întreg de antrenamente.
   Jenny tresări la primele cuvinte, dar apoi spuse:
   - Este... mie mi se pare magnific.
   - Da, este. Dar urmăreşte genunchiul lui Royce - ai văzut cum a trebuit să şi-l mişte în faţă, pentru ca Zeus să ştie că trebuie să se întoarcă? Thor ar fi făcut mişcarea, cu o apăsare nu mai mare ca asta... întinzând mâna, Godfrey apăsă foarte uşor, cu degetul mare, braţul lui Jenny.
   Jenny se simţi cuprinsă de un puternic sentiment de vinovăţie, gândindu-se la splendidul animal de a cărui moarte se făcea vinovată; iar următoarele cuvinte ale lui Godfrey nu îi uşurară sentimentul de vinovăţie.
   - Într-o bătălie, faptul că trebuie să-ţi conduci calul atât de ferm cum va trebui s-o facă Royce la turnir, te poate costa viaţa.
   Eustace şi Gawin, care tocmai descălecaseră. Veneau acum spre ei şi Gawin - care auzise remarca lui Godfrey, se grăbi să ia asupra lui ofensa lui Royce.
   - My lady, nu trebuie să vă faceţi griji, Royce este cel mai bun cavaler în viaţă - o să vedeţi asta la turnir.
   Văzându-şi oamenii urmărindu-l de pe margine, Royce îl antrena pe Zeus într-o altă tură, apoi veni în trap, spre ei. Cum Jenny era mascată de Godfrey şi de Gawin, nu o văzu decât când opri în dreptul grupului şi Gawin izbucni:
   - Lăsaţi-o pe Lady Jennifer să vă privească exersând la bara cu ţintă!
   După ce aruncă o privire întrebătoare spre expresia politicoasă, neimplicată a soţiei sale, Royce declină propunerea.
   - Sunt sigur că Lady Jennifer s-a săturat deja privindu-ne la antrenamente.
   - Dar, spuse Godfrey cu un zâmbet cu subînţeles, pariez că pe tine nu te-a văzut niciodată ratând. Haide, dă-i drumul, arată-ne cum se face.
   Mai mult în silă, Royce îl întoarse pe Zeus într-un cerc strâns, apoi îl trimise în zbor, spre o oprire bruscă.
   - O să rateze intenţionat? întrebă Jenny chircindu-se fără voie la cumplitul zgomot înfundat al sacului cu nisip, de câte ori izbea un cavaler care ratase ţinta.
   - Uite, spuse Gawin mândru, nu mai există cavaler care să poată face asta...
   În clipa aceea, lancea lui Royce nimeri cu o lovitură puternică în umărul „cavalerului”, nu în scut, iar sacul cu nisip se roti cu viteza fulgerului - şi rată, când Royce se lăsă mult în jos, într-o parte a coamei în vânt a calului său. Jennifer abia reuşi să-şi reprime aplauzele, într-o uluită surpriză.
   Se uită mai întâi la Eustace, apoi la Godfrey, cerând mirată o explicaţie.
   - Astea sunt reflexele lui, spuse Gawin mândru. Deşi este atât de mare, Royce se poate mişca într-o clipită.
   Jenny auzi în minte vocea zâmbitoare a lui Royce, amintindu-i de una dintre cele mai fericite nopţi din viaţa ei, priveşte orice luptător evitând o lance şi o să vezi paşi de dans şi un joc de picioare care o să te uluiască.
   Gawin plesni demonstrativ din degete.
   - Aşa este el de iute, cu pumnalul, cu spada sau cu ghioaga.
   De data aceasta, Jenny îşi aminti de pumnalul din pieptul lui William şi cealaltă amintire, dulce-amară, îi zbură din minte. Spuse, fără emoţie:
   - A fost o figură reuşită, la stâlp. Totuşi, nu are cum să-i servească în luptă, pentru că niciodată nu se poate apleca aşa, pe coasta calului, îmbrăcat în armură.
   - Ah, dar poate! cârâi Gawin, încântat.
   Apoi îi căzu faţa, când Lady Jennifer se retrase, politicoasă.
   Godfrey spuse furios:
   - Gawin, lipsa ta de percepţie mă sperie. Du-te şi lustruieşte-i lui Royce armura şi ţine-ţi gura închisă! apoi se întoarse spre Eustace şi adăugă, dezgustat:
   - Nu ştiu cum poate Gawin să fie atât de limpede la minte în luptă şi atât de opac când e vorba de orice altceva?

CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU

   - Câţi credeţi că se află acolo, my lady? întrebă Agnes stând în picioare alături de Jenny, pe zid.
   Agnes lucrase atât de mult în ultimele zile, încât Jenny insistase să o însoţească afară, să ia puţin aer.
   Jenny se uită la spectacolul incredibil, care era rezultatul poruncii regelui Henric ca Lupul să participe la ceea ce odinioară fusese o „competiţie locală”..
   Nobili, cavaleri şi spectatori din Anglia, Scoţia, Franţa şi Ţara Galilor veniseră aici cu miile iar valea şi dealurile înconjurătoare erau acum complet acoperite cu corturi viu colorate şi cu pavilioane ridicate de fiecare nou venit, pentru confortul său. Arăta, îşi spuse Jenny, ca o mare de culori presărată cu steaguri şi cu steme.
   Jenny răspunse, zâmbind gânditoare:
   - Cred că 6 sau 7 mii. Poate mai mulţi.
   Iar Jenny ştia de ce veniseră ei: se aflau aici în speranţa de a-şi dovedi priceperea, împotriva legendarului Lup al lui Henric.
   - Priveşte, încă un grup, spuse Jenny arătând spre est, unde călăreţi şi pedeştri înaintau viermuind în susul pantei.
   Începuseră să sosească de aproape o săptămână, în grupuri de o sută sau mai mulţi şi Jenny se familiarizase deja cu rutina gospodăriilor englezeşti, pe cai. Mai întâi îşi făcea apariţia un grup mic, incluzând un gornist care sufla în instrumentul lui, anunţând celor din apropiere sosirea ilustrului său stăpân. Treaba acestui prim grup era să vină călare la Claymore şi să anunţe iminenta sosire a stăpânului - ceea ce nu mai conta acum, pentru că fiecare încăpere din Claymore, de la cele şaizeci din casele de la intrare, până la cea mai mică incintă de deasupra marii săli a castelului era deja plină cu oaspeţi nobili.
   Castelul era atât de aglomerat încât toţi însoţitorii şi servitorii nobililor fuseseră obligaţi să rămână în afara porţilor, unde se adăposteau plăcut, în pavilioanele familiilor respective.
   După gornişti şi cercetaşi sosea un alt grup, mai mare, incluzându-l pe lordul şi pe doamna lui, călare pe cai pompos drapaţi. Apoi veneau cohortele de servitori şi căruţe încărcate cu corturile şi cu tot ce avea nevoie nobila gospodărie: feţe de masă, platouri, bijuterii, cratiţe, tigăi, paturi şi chiar tapiserii.
   Toate acestea deveniseră un spectacol obişnuit pentru Jenny, în ultimele zile. Familiile nobile, obişnuite să călătorească până la 100 de mile între castele, considerau o nimica toată să vină până aici, să asiste la ceea ce părea a fi cel mai mare turnir din viaţa lor.
   - Nu am mai văzut niciodată aşa ceva - niciunul dintre noi, spuse Agnes.
   - Sătenii fac ce i-am rugat?
   - Da, mylady şi vă vom fi recunoscători pe vecie, pentru asta. Într-o singură săptămână am strâns mai mulţi bani decât într-o viaţă şi nimeni nu a încercat să ne înşele ca de fiecare dată, la competiţii.
   Jenny zâmbi, îndepărtându-şi părul de pe spate, permiţând brizei de sfârşit de octombrie să-i răcorească ceafa. Odată cu sosirea primelor 12 familii, a început şi jecmănirea sărmanilor iobagi, cărora li se cereau animale, contra a câtorva monede nenorocite.
   Jenny a aflat ce se întâmpla şi acum fiecare colibă din vale şi toate animalele etalau steaguri şi steme cu însemnul capului de lup - pe care le obţinuse Jenny de la gardieni, cavaleri, armurieri şi ori de unde din altă parte reuşise să le găsească. Prezenţa acestor însemne indica faptul că obiectele respective fie aparţineau Lupului, fie se aflau sub protecţia acestuia. Împărţindu-le steagurile şi stemele sutelor de iobagi şi şerbi strânşi în curtea castelului, Jenny le explica:
   - Soţul meu nu va permite ca oamenii lui să fie trataţi mârşav, de către nimeni. Puteţi vinde tot ce doriţi, dar, îi sfătui ea zâmbind, dacă aş fi în locul vostru şi aş avea ceva ce ar vrea toţi să cumpere, aş avea grijă să vând celui care îmi oferă mai mult - nu primului venit care-mi oferă te miri ce.
   Acum, Jenny reveni la spusele lui Agnes.
   - Când se va termina totul, o să văd unde pot găsi războaie de ţesut noi şi gherghefuri, aşa cum le-am spuse femeilor din sat. Dacă îşi bagă banii câştigaţi acum în gherghefurile acelea, atunci profitul din acele gherghefuri vă va aduce alte profituri. Gândeşte-te, de vreme ce competiţiile astea se ţin anual, cu toţii trebuie să vă plănuiţi să aveţi mai multe animale şi toate celelalte produse, pe care să le vindeţi la anul. O să discut lucrul acesta cu ducele şi cu vechilii noştri şi dacă vreţi, o să vă ajut pe toţi să vă faceţi un plan cum trebuie.
   Agnes se uita la ea cu ochii umezi.
   - Mylady, aţi fost o binecuvântare trimisă de Dumnezeu aici. Cu toţii ne gândim la asta şi ne pare atât de rău pentru primirea pe care v-am făcut-o la sosirea voastră aici. Toată lumea ştie că sunt servitoarea voastră personală şi mă roagă în fiecare zi să vă spun cât vă suntem de recunoscători.
   - Mulţumesc, spuse Jenny simplu.
   Cu un zâmbet ştrengăresc, adăugă:
   - Este cinstit din partea mea, totuşi, să vă spun că ideile mele legate de profiturile pe care le puteţi scoate din aceste competiţii şi gherghefuri şi toate celelalte sunt cele ale unui scoţian - ştii, noi scoţienii suntem foarte cumpătaţi.
   - Acum sunteţi englezoaică, dacă-mi permiteţi să vorbesc aşa. V-aţi măritat cu un englez, ceea ce vă face să fiţi de-a noastră.
   - Sunt scoţiană, spuse Jenny încet. Nimic nu poate schimba asta şi nici nu vreau.
   - Da, dar mâine, la concurs, spuse Agnes cu nervoasă determinare, noi toţi, din sat şi din Claymore, sperăm să staţi de partea noastră.
   Jenny le permisese tuturor şerbilor din castel să asiste la competiţia de a doua zi, care era cea mai importantă, dar şi la cea din ziua următoare şi atmosfera din castel era însufleţită de surescitarea tuturor celor care trăiau sau munceau aici.
   Jenny fu scutită de nevoia de a răspunde întrebării mascate a lui Agnes referitoare la locul unde intenţiona să stea în timpul competiţiei, de sosirea unui grup de călăreţi care erau gata să o escorteze afară din curtea castelului. Îi spusese lui Royce că vroia să viziteze pavilionul Merrick, care se afla în partea de vest a văii şi el fusese de acord pentru că nu avea altă variantă, Jenny ştia asta - dar numai cu condiţia să fie escortată de oamenii lui. Jenny văzu în curte „escorta” pe care o considerase Royce obligatorie: toţi cei 15 cavaleri din garda lui personală, inclusiv Arik, Ştefan, Godfrey, Eustace şi Lionel erau deja călări şi înarmaţi.
   Văzută de aproape, valea plină cu corturi viu colorate şi cu pavilioane în dungi era şi mai plină de viaţă decât i se păruse lui Jenny de sus de pe zid. Oriunde era puţin spaţiu, bărbaţii se antrenau şi în faţa fiecărui cort se afla postat câte un cavaler, cu lancea purtând stindardul respectiv, înfiptă în pământ. Şi peste tot era culoare: corturi cu dungi late, roşii şi galbene şi albastre; flamuri şi scuturi, blazoane cu şoimi roşii, lei aurii şi bare verzi - unele erau aproape complet acoperite cu atâtea simboluri, încât nu se putu abţine să nu zâmbească, privindu-le.
   Prin deschiderile corturilor mai mari, întrezări tapiserii minunate şi feţe de masă albe ca neaua, întinse peste mesele unde cavalerii sau chiar întreaga familie se serveau din tăvi de argint şi beau din cupe încrustate cu pietre preţioase. Unele familii stăteau pe perne umflate, îmbrăcate în mătăsuri; alţii stăteau pe scaune la fel de elegante ca cele din marea sală de la Claymore.
   Din când în când unul sau altul dintre cavalerii lui Royce era salutat de prieteni dar, deşi escorta ei nu se oprise deloc, le trebuiră aproape o oră ca să străbată valea, în sus spre panta vestică. Exact ca în viaţa obişnuită, scoţienii nu se amestecaseră cu englezii atât de urâţi de ei pentru că, în timp ce valea era domeniu englez, dealurile dinspre nord aparţineau Scoţiei. Iar partea vestică era o provincie a Franţei. 
   Cum cei din clanul ei au fost printre ultimii care au ajuns la Claymore, corturile lor fuseseră ridicate în partea din spate a pantei nordice, mult deasupra celorlalte. Sau poate, îşi spuse Jenny, tatăl ei preferase locul acela pentru că îl plasa oarecum mai aproape de nivelul înălţimii pe care se ridica impunătorul castel Claymore.
   Jenny se uită în jur la „taberele duşmane”, care acum se aflau în timp de pace. Secole de animozitate întreţinută erau acum lăsate deoparte, în timp ce toate părţile respectau străvechea tradiţie care îi garanta fiecărui cavaler trecere liberă şi pregătirea în pace pentru turnir.
   Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, Ştefan îi spuse:
   - Asta este probabil pentru prima oară, de câteva decenii, că cele 3 ţări au ocupat acelaşi teritoriu fără să se lupte între ele.
   - Şi eu mă gândeam exact la acelaşi lucru, recunoscu Jenny, uimită de remarcă.
   Deşi Ştefan o trata invariabil cu aceeaşi curtoazie, Jenny simţea la el o dezaprobare tot mai mare, de când se înstrăinase de fratele lui. Ştefan considera probabil comportamentul ei lipsit de motivaţie. Poate - dacă el nu i-ar fi amintit atât de dureros de Royce de câte ori se uita la el - ar fi încercat să stabilească cu el aceeaşi relaţie afectuoasă pe care o avea cu Godfrey, Eustace şi Lionel.
   Aceştia 3 umpleau prudent golul mare dintre Royce şi ea, dar era evident, din comportamentul lor, că o înţelegeau. Era evident şi faptul că ei erau convinşi că răceala dintre Royce şi ea era tragică, dar nu ireparabilă. Dar lui Jenny nu îi trecea prin cap că fratele lui Royce, mult mai mult decât prietenii lui, era poate mai conştient de cât de acut resimţea Royce această înstrăinare şi cât de profund îşi regreta faptele.
   Motivul pentru comportamentul mai cald a lui Ștefan, astăzi, nu era un secret pentru Jenny: tatăl ei trimisese vorbă privind sosirea lor, ieri, iar Brenna introdusese şi ea un mesaj al ei - un mesaj pe care Jenny i-l dăduse, fără să-l citească, lui Ștefan.
   Jenny trimisese înapoi un mesager, prin care îşi anunţa tatăl că va veni azi în vizită la el. Voia să îşi ceară scuze pentru reacţia ei exagerată şi neraţională, privind trimiterea ei la mănăstire. Dar mai ales, venea să-şi ceară iertare pentru rolul pe care-l avusese, fără să vrea, în moartea lui William. Ea fusese aceea care îl rugase pe Royce să-i spună lui William să rămână în urmă. Şi fără îndoială, ieşirea ei privind trimiterea la mănăstire fusese cea care îl întristase pe William şi îl înfuriase pe Royce.
   Nu se aştepta ca tatăl ei sau restul clanului să o ierte, dar simţea nevoia să încerce să se explice. De fapt, se aştepta mai curând să fie tratată ca o paria, dar în timp ce se apropia de corturile Merrick, văzu într-o clipă că nu avea să fie aşa. Tatăl ei apăru în deschiderea cortului şi înainte ca Ștefan Westmoreland să apuce să descalece ca să o ajute, Lordul Merrick se şi întindea spre talia lui Jenny, să o coboare chiar el de pe cal. Din celelalte corturi apărură şi alţi membri ai clanului şi dintr-o dată, Jenny se văzu cuprinsă în îmbrăţişări, iar Garrick Carmichael şi Hollis Fergussson o băteau încetişor pe mâini.
   Chiar şi Malcolm îşi puse braţul pe umărul ei.
   - Jenny, izbucni Brenna când ajunse în sfârşit la sora ei. Ce mult mi-ai lipsit, adăugă ea strângând-o tare în braţe.
   - Şi mie mi-a fost dor de tine, spuse Jenny, cu vocea răguşită de emoţie pentru căldura primirii.
   - Intră, draga mea, insistă tatăl ei şi spre surprinderea ei, el a fost acela care şi-a cerut scuze pentru că a înţeles greşit dorinţa ei de a prefera să intre la mănăstire, decât să stea cu soţul ei.
   Dar în loc să o facă să se simtă mai bine, acest lucru o făcu să se simtă mai vinovată.
   - Ăsta a fost al lui William, spuse tatăl ei, înmânându-i pumnalul ornamentat. Ştiu că te-a iubit mai mult decât pe oricare dintre noi, Jennifer şi că ar vrea să-l păstrezi tu. Ar vrea să-l ai cu tine mâine, la turnir, în onoarea lui.
   - Da, aşa o să fac, spuse Jenny cu ochii în lacrimi.
   Îi povesti apoi cum a trebuit William să fie aşezat spre veşnică odihnă într-un mormânt obişnuit, în pământ nesfinţit; îi vorbi apoi despre rugăciunile ridicate pentru curajosul viitor lord Merrik, care fusese ucis înainte de vreme. Când tatăl ei termină, Jenny simţi ca şi cum William murise a doua oară - atât de proaspăt îi era totul în minte.
   Când sosi timpul să plece, tatăl ei îi arătă un cufăr din colţul cortului.
   - Acestea sunt lucrurile mamei tale, draga mea, îi spuse el, în timp ce tatăl lui Becky şi Malcolm cărau cufărul afară. Ştiam că ai vrea să fie la tine, mai ales de când trebuie să ai de a face cu ucigaşul fratelui tău. Lucrurile acestea te vor alina şi îţi vor aminti că eşti şi că vei fi mereu contesa de Rockbourn. Mi-am luat libertatea, adăugă ei chiar înainte de plecarea lui Jenny, ca mâine, la turnir, să purtăm şi însemnele tale, însemnele Rockbourn, pe pavilionul nostru. M-am gândit că le vei dori acolo, deasupra ta, în timp ce ne vei privi învingându-l pe asasinul iubitului tău frate William.
   Jenny era atât de confuză de suferinţă şi de vinovăţie încât abia reuşea să mai vorbească şi când ieşiră afară din cortul tatălui ei, în lumina începutului de asfinţit, descoperi că toţi cei pe care nu reuşise să-i vadă la sosire, o aşteptau acum să o salute. Era ca şi cum venise tot satul din apropierea castelului Merrick, împreună cu toţi bărbaţii pe care-i ştia.
   - Ne e dor de tine, fetiţo, spuse armurierul.
   - Mâine te vom face să fii mândră de noi, îi spuse un văr îndepărtat căruia nici măcar nu-i plăcuse de ea, înainte. Exact aşa cum tu ne faci să fim mândri că suntem scoţieni.
   Cu voce tare, ca să fie auzit de toată lumea, tatăl ei spuse:
   - Regele James m-a rugat să-ţi transmit salutările lui şi povaţa de a nu uita niciodată dealurile şi munţii patriei tale.
   - Să le uit? Cum aş putea, oare? îi răspunse Jenny cu vocea sugrumată.
   Tatăl ei o îmbrăţişa lung şi tandru, un gest atât de străin firii lui, încât Jenny simţi cum se frânge şi cum îi vine să nu mai vrea să se întoarcă vreodată la Claymore.
   - Sper, adăugă tatăl ei conducând-o spre cal, că mătuşa Elinor are grijă cum trebuie, de toţi?
   - Să aibă grijă de toţi? repetă Jenny uluită.
   - Ăă... se corectă tatăl ei repede şi evaziv, că se ocupă de poţiunile şi de leacurile ei, acolo? Ca să se asigure că eşti bine.
   Jenny încuviinţă absentă din cap, strângând în mână pumnalul lui Malcolm, gândindu-se vag la nenumăratele drumuri ale mătuşii Elinor în pădure, pentru ierburile ei. Era gata să urce pe cal, când privirea disperată a Brennei îi aminti în sfârşit de mesajul cu grijă exprimat, pe care i-l trimisese ea aseară.
   - Tată, spuse ea întorcându-se spre acesta, fără să trebuiască să-şi simuleze dorinţa, crezi că Brenna ar putea să vină cu mine să ne petrecem împreună seara la Claymore? Vom veni mâine împreună la turnir.
   Pentru o clipă, chipul tatălui ei se înăspri, dar apoi un zâmbet vag îi apăru în colţurile buzelor şi încuviinţă din cap. Totuşi, dând glas unui gând, spuse:
   - Îi poţi garanta siguranţa? 
   Jenny încuviinţă dând din cap.
   Vreme de câteva minute după plecarea Brennei şi a lui Jenny, însoţite de escorta lor înarmată, contele de Merrick rămase afară, în faţa cortului, privindu-le împreună cu Malcolm.
   - Crezi că a avut efect? spuse Malcolm cu privirea de gheaţă, dispreţuitoare, îndreptată spre spatele lui Jenny care se îndepărta.
   Lordul Merrick încuviinţă din cap şi răspunse simplu:
   - I s-a amintit care este datoria ei şi datoria ei va învinge orice plăcere o are pentru asasin. Va sta în pavilionul nostru şi va aplauda pentru noi, în timp ce ne vom lupta cu englezii, sub ochii soţului ei şi a oamenilor lui.
   Malcolm întrebă viclean, fără să facă vreun efort să-şi ascundă resentimentele faţă de sora lui vitregă:
   - Dar va aplauda oare când îl vom ucide pe câmpul de luptă? Mă îndoiesc. În seara când am fost noi la Claymore, efectiv s-a repezit la el, implorându-l să o ierte că te-a rugat să o trimiţi la mănăstire.
   Lordul Merrick se întoarse în loc, cu ochi ca de gheaţă.
   - În vinele ei curge sângele meu. Mă iubeşte. Se va supune voinţei mele - a făcut-o deja, cu toate că nu îşi dă seama de asta.

   Curtea interioară era luminată de lumina portocalie a torţelor şi înţesată de oaspeţi zâmbitori şi şerbi fascinaţi, care-l priveau pe Royce conferind titlul de cavaler scutierului lui Godfrey. Pentru plăcerea celor 600 de invitaţi şi 300 de vasali şi şerbi de serviciu, se decisese ca această parte a ceremoniei să aibă loc în curtea castelului şi nu în capelă.
   Jenny stătea tăcută într-unul din rândurile din faţă, cu un zâmbet timid pe buze, în timp ce grijile ei erau o vreme acoperite de ceremonie şi de pompa care însoţea ritualul. Scutierul, un tânăr muşchiulos pe care îl chema Bardrick, stătea îngenunchiat în faţa lui Royce, îmbrăcat în simbolica tunică albă, lungă, cu mantaua şi gluga roşie şi pelerina neagră. Postise de 24 de ore şi îşi petrecuse noaptea în capelă, rugându-se şi meditând. La răsăritul soarelui se confesase părintelui Gregory, asistase la liturghie şi îşi luase sfânta împărtăşanie.
   Acum, ceilalţi cavaleri şi câteva doamne invitate, participau la ceremonialul „înarmării” lui, aducând fiecare pe rând câte o piesă din noua şi strălucitoarea lui armură şi depunând-o alături, la picioarele lui Royce. Când a fost depusă şi ultima piesă a armurii, Royce se uită la Jenny. Ea ţinea pintenii auriţi, care reprezentau cel mai important simbol al noţiunii de cavaler, deoarece numai cavalerii aveau dreptul legal să-i poarte.
   Ridicându-şi fusta lungă din catifea verde, Jenny păşi în faţă şi îi lăsă jos, la picioarele lui Royce. În timp ce se aplecă, se uită la pintenii auriţi de la tocurile cizmelor din piele ale lui Royce, înalte până la genunchi şi se întrebă dacă investirea lui, pe câmpul de bătaie de la Bosworth fusese la fel de fastuoasă.
   Godfrey îi zâmbi în timp ce înainta purtând ultima şi cea mai importantă piesă a echipamentului: o sabie aşezată pe braţele lui.
   Când sabia fu aşezată lângă Bardrick, Royce se aplecă şi îi puse 3 întrebări cu glas scăzut, serios, pe care Jenny nu le putu auzi clar. Iar ce îi răspunse Bardrick îl mulţumi vizibil pe Royce, care aprobă înclinându-şi capul. Urmă apoi ceremonia tradiţională de investire şi fără să îşi dea seama, Jenny îşi ţinu respiraţia în timp ce Royce ridică mâna într-un arc larg şi-l pălmui pe Badrick pe obraz, cu o lovitură răsunătoare.
   Părintele Gregory pronunţă repede binecuvântarea bisericii asupra noului cavaler şi aerul fu încărcat de ovaţii, în timp ce „Sir” Bardrick se ridica şi îi era adus calul. În spiritul tradiţiei, Bardrick se urcă în plină goană pe cal, fără să atingă scara şeii, apoi făcu un tur călare, prin faţa mulţimii înghesuite în curte, aruncându-le monezi şerbilor.
   Lady Katherine Melbrook, o brunetă drăguţă, doar cu puţin mai mare ca Jenny, se apropie de ea, zâmbind în timp ce-l privea pe cavalerul care sălta pe cal, în acompaniamentul menestrelilor. În ultima săptămână Jenny se surprinse constatând că îi plăceau câţiva dintre englezi - şi a fost şi mai surprinsă să constate că şi aceştia păreau să o accepte.
   Era o schimbare atât de dramatică faţă de seara căsătoriei, încât nu putea să nu fie puţin bănuitoare. Katherine Melbrook era totuşi singura excepţie, pentru că fusese deschisă şi prietenoasă chiar din prima zi, când o anunţase, râzând:
   - Bârfele şerbilor spun că eşti ceva între un înger şi o sfântă. Ni s-a spus că ai smuls o tresă de pe propriul tău majordom pentru că l-a bătut pe unul dintre şerbii tăi, acum două zile. Şi că un puşti obraznic, priceput la aruncat, a fost tratat mai mult decât milos.
   Aşa a început prietenia lor şi Katherine venea adesea la Jenny, ajutând-o şi îndrumând servitorii, când Jenny şi mătuşa Elinor erau ocupate în altă parte.
   Acum îi distrase lui Jenny atenţia de la Sir Bardrick, spunându-i în glumă:
   - Eşti conştientă de faptul că soţul tău te priveşte chiar şi acum cu o privire despre care până şi neromanticul meu soţ zice că este tandră?
   Fără să vrea, Jenny se uită în direcţia spre care privea Katherine Melbrook. Royce era înconjurat de un grup de oaspeţi, printre care şi Lordul Melbrook, dar părea absorbit în conversaţie.
   - S-a uitat în altă parte în secunda în care te-ai întors spre el, chicoti Katherine. Totuşi, în cursul serii, când Lordul Broughton se ţinea după fusta ta, nu s-a întors în altă parte. Părea feroce de gelos. Cine ar fi ghicit, continuă ea veselă, că fiorosul nostru Lup va ajunge să fie îmblânzit ca un pisoiaş, la două luni după nuntă.
   - El nu este un pisoiaş, spuse Jenny, luând-o gura pe dinainte cu atâta impetuozitate încât Katherine rămase cu gura căscată.
   - Eu... te rog să mă ierţi, Jenny, cred că eşti într-o stare cumplită. Noi toţi înţelegem asta, sincer.
   Ochii lui Jenny se măriră alarmaţi, la gândul că sentimentele ei intime pentru Royce deveniseră oarecum publice. În ciuda înstrăinării dintre ei, conveniseră, cu mai bine de o săptămână înainte, când începuseră să sosească oaspeţi neaşteptaţi, pentru turnir, să-şi ţină secrete diferendele dintre ei.
   - Toţi înţeleg? Ce anume? întrebă Jenny cu prudenţă.
   - Cum, cât de dificil o să fie mâine pentru tine - să stai în galeria soţului tău şi să-i oferi lui favorurile tale, sub ochii alor tăi.
   - Nu am de gând să fac nici una, nici alta, spuse Jenny cu calmă fermitate.
   Reacţia lui Katherine însă nu fu câtuşi de puţin calmă.
   - Jennifer, doar nu te gândeşti să stai în partea cealaltă - cu scoţienii.
   - Eu sunt scoţiană, spuse Jenny, dar stomacul i se strângea în noduri.
   - Acum eşti o Westmoreland - chiar Dumnezeu spune că femeia trebuie să stea lângă soţul ei! înainte ca Jenny să poată răspunde, Katherine o luă de umeri şi îi spuse cu disperare: Nu ştii ce provoci dacă le ţii parte, public, oponenţilor lui! Jenny, asta este Anglia şi soţul tău e... e o legendă! O să-l faci de râs. Toată lumea care a început să te placă, te va dispreţui pentru asta, ridiculizându-l pe soţul tău că nu a fost în stare să-şi cucerească nevasta. Te rog, te implor - nu face asta!
   - Eu... eu trebuie acum să-i amintesc soţului meu ceva, răspunse Jenny disperată. Am programat seara aceasta pentru vasali, înainte de a şti cât de mulţi oaspeţi vom avea, care urmează să vină la Claymore să jure credinţă.
   În spatele lui Jenny, 2 şerbi se uitau după ea ca şi cum i-ar fi pălmuit şi alergară repede la meşterul fierar care stătea împreună cu vreo două duzini de grăjdari.
   - Înălţimea Sa, izbucni unul din şerbi, îngrijorat şi neîncrezător, stă cu scoţienii, mâine. Stă împotriva noastră!
   - Minţi! explodă un grăjdar tânăr căruia chiar Jenny îi îngrijise şi-i pansase mâna arsă. Nu ar face niciodată asta. Este de-a noastră.
   - My lord, spuse Jenny când ajunse la Royce şi acesta se întoarse imediat spre ea, întrerupându-l pe Lord Melbrook în mijlocul frazei.
   Iar Jenny nu era în stare să-şi alunge din minte cuvintele lui Katherine despre felul în care se uita la ea soţul ei. Constată uşor ameţită că era ceva în ochii lui, când se uita la ea...
   - Ai spus...
   - Ce am spus? o întrebă el calm.
   - Ai spus că în mod normal, toată lumea se retrage devreme, în seara dinaintea competiţiei, explică Jenny revenindu-şi şi lipindu-şi pe faţă acea expresie politicos impersonală pe care încercase să o adopte de la moartea lui William. Şi dacă vrei ca toată lumea să facă astfel, atunci ar fi înţelept să termini cu jurămintele de loialitate până nu se face prea târziu.
   - Nu te simţi bine? o întrebă Royce studiindu-i chipul.
   - Nu, minţi Jenny. Sunt doar obosită.
   Ceremonia jurării credinţei se desfăşura în marea sală a castelului, unde se adunaseră vasalii lui Royce. Aproape o oră întreagă a stat Jenny în picioare, împreună cu Brenna, Katherine, Sir Ştefan şi alţi câţiva, privind cum fiecare vasal se apropia pe rând de acesta. Potrivit străvechiului obicei, fiecare îngenunchiară în faţa lui, îşi punea mâinile într-ale lui Royce, îşi înclina umil capul şi îi jura credinţă. Era un act de supunere, adesea ilustrat în picturi reprezentând nobili semeţi cu supuşii lor, recunoscut instantaneu prin simpla postură.
   Jenny, care văzuse scena la Merrick, considera întotdeauna ceremonia inutil de umilitoare pentru vasal. La fel i se părea poate şi lui Katherine Melbrook care remarcă încet:
   - Trebuie să fie foarte înjositoare pentru vasal.
   - Aşa se şi vrea să fie, spuse Lordul Melbrook, evident neîmpărtăşind neplăcerea soţiei sale. Dar şi eu, la rândul meu, mi-am asumat exact aceeaşi poziţie în faţa regelui Henric, deci nu este un gest chiar atât de degradant, cum îl consideraţi dumneavoastră, doamnele. Totuşi, continuă el după ce se mai gândi puţin, poate că sentimentul este altul, când eşti un nobil care îngenunchiază în faţa regelui.
   După ultimul cavaler care îngenunchie şi jură credinţă, Jenny se scuză şi se retrase neobservată în sus pe scări. Când Royce bătu la uşă şi intră, Agnes tocmai terminase să o ajute să se îmbrace în cămaşa de noapte din batist moale, brodată cu trandafiri din mătase roz.
   - Mă duc la Lady Elinor să văd dacă are nevoie de mine, spuse Agnes, apoi se retrase repede, pe lângă Royce.
   Dându-şi seama de transparenţa cămăşii de noapte, Jenny apucă un halat din catifea argintie şi-l puse repede pe ea. În loc să râdă de gestul ei - sau să o tachineze - cum ar fi făcut pe vremea când erau fericiţi împreună, Jenny observă că faţa lui frumoasă rămăsese perfect inexpresivă.
   - Vroiam să discut cu tine câteva lucruri, începu Royce calm, când Jennifer termină de înnodat cordonul. Mai întâi, despre stemele pe care le-ai dat sătenilor...
   - Dacă eşti supărat din cauza asta, nu te condamn, spuse Jenny cu sinceritate. Ar fi trebuit să mă consult mai întâi cu tine sau cu Sir Albert. Mai ales că le-am dat în numele tău. Dar nu erai disponibil atunci şi... şi mie nu-mi place de Sir Albert.
   - Jennifer, sunt departe de a fi supărat, spuse Royce politicos. Iar după turnir o să-l înlocuiesc pe Sir Prisham. De fapt, am venit să-ţi mulţumesc că ai remarcat problema şi că ai găsit o soluţie inteligentă. Dar cel mai mult am vrut să-ţi mulţumesc pentru faptul că nu ai lăsat ca ura ta faţă de mine să fie observată de şerbii mei.
   La auzul cuvântului ură, lui Jenny i se strânse stomacul, în timp ce Royce continuă:
   - De fapt, ai reuşit contrariul.
   Royce se uită spre uşa pe care ieşise Agnes şi adăugă ironic:
   - Nimeni nu-şi mai face semnul crucii când trece pe lângă mine. Nici măcar fata ta.
   Jenny, care nu ştia că şi el observase acest lucru, înainte, îşi înclină capul, neştiind ce să spună.
   Royce ezită, apoi spuse cu o expresie sardonică:
   - Tatăl tău, fratele tău şi alţi 3 Merrik m-au provocat pe rând la luptă, mâine.
   Conştientizarea senzuală a prezenţei lui Royce, care o marcase pe Jenny din clipa în care îi atrăsese Katherine atenţia asupra tandreţei lui, fu demolată de următoarele lui cuvinte:
   - Am acceptat.
   - Era firesc, spuse Jenny cu amărăciune nemascată.
   - Nu am avut alegere, spuse el încordat. Regele meu mi-a ordonat clar să nu declin nicio provocare din partea familiei tale.
   - O să ai o zi foarte ocupată, remarcă ea, aruncându-i o privire îngheţată. Se ştie că Scoţia şi Franţa şi-au ales primii lor cei mai buni cavaleri şi că urmează să te confrunţi cu ei, mâine. Câte partide ai acceptat?
   - Unsprezece, spuse el simplu, în afara turnirului.
   - Unsprezece, repetă Jenny cu vocea slabă din cauza frustrării provocate de nesfârşita lui trădare.
   - Numărul obişnuit este de 3. Să înţeleg că faţă de ceilalţi, tu ai nevoie de 4 ori mai multă violenţă, ca să te simţi curajos şi puternic?
   Royce păli.
   - Am acceptat doar acele confruntări pe care mi s-a ordonat să le accept. Am declinat peste alte două sute.
   Lui Jenny îi veniră pe buze o duzină de replici sarcastice, dar nu avea chef să le pronunţe. Uitându-se la el, avea senzaţia că moare, înăuntrul ei. Royce se întoarse să plece, dar Jenny, dând cu ochii de pumnalul lui William, pe bufetul de la perete, simţi dintr-o dată, cu disperare, nevoia de a apăra acţiunile fratelui ei. Spuse, când soţul ei puse mâna pe clanţă:
   - M-am gândit mult şi cred că William a pus mâna pe pumnal nu pentru că a vrut să-l folosească, ci pentru că îşi făcea griji pentru siguranţa lui, singur cu tine, în sală. Sau poate că se temea pentru siguranţa mea. Se vedea clar că erai foarte furios pe mine. Dar nu ar fi încercat niciodată să te atace - niciodată, pe la spate.
   Nu era o acuzaţie, era doar exprimarea unei constatări şi cu toate că Royce nu se întoarse spre ea, îi văzu umerii devenind rigizi, ca şi cum ar fi vrut să se întărească împotriva durerii, în timp ce spuse:
   - Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie în noaptea în care s-a întâmplat, spuse Royce, aproape uşurat că o declarase cu voce tare. Am văzut, cu coada ochiului, un pumnal tras din teacă şi am reacţionat instinctiv. A fost un reflex. Îmi pare rău, Jennifer.
   Femeia cu care se căsătorise nu îi acceptase nici cuvântul, nici dragostea, dar, în mod ciudat, îi acceptă scuzele.
   - Mulţumesc, spuse ea cu durere în glas, pentru faptul că nu încerci să mă convingi că a fost un asasin. Asta face totul mult mai uşor pentru noi... pentru tine şi pentru mine, ca să...
   Vocea lui Jenny trenă, în timp ce încerca să se gândească la ce îi aştepta pe ei doi, dar nu se putu gândi decât la ce împărţiseră odată... şi au pierdut.
   - Pentru tine şi pentru mine ca să... să ne tratăm cu amabilitate unul pe celălalt, termină ea jalnic.
   Royce inspiră adânc şi se întoarse cu faţa spre ea.
   - Şi asta este tot ce vrei de la mine, de acum înainte? Amabilitate?
   Jenny dădu din cap, pentru că nu putea vorbi. Şi pentru că era aproape sigură că în ochii lui citea suferinţă - o suferinţă care o depăşea chiar pe a ei.
   - Asta este tot ce vreau, reuşi ea să spună, în final.
   La baza gâtului lui Royce lucră un muşchi, ca şi cum ar fi încercat să spună ceva, dar el dădu doar scurt din cap. Şi plecă.
   În clipa în care uşa se închise în spatele lui, Jenny se apucă de stâlpul patului, dând drumul unui şuvoi de lacrimi fierbinţi. Umerii i se scuturau violent, în hohote pe care nu şi le mai putea controla: îi sfâşiau pieptul şi Jenny îşi înfăşură mâinile în jurul stâlpului, dar genunchii nu o mai puteau susţine.

CAPITOLUL DOUĂZECI CINCI

   Galerii acoperite cu pologuri şi prevăzute cu scaune aşezate pe nivele ascendente se aliniau pe toate cele patru laturi ale enormului câmp de onoare pentru turniruri şi erau deja înţesate cu doamne şi domni în veşminte minunate, la vremea când sosiră Jenny, Brenna, mătuşa Elinor şi Arik.
   Deasupra fiecărei galerii fluturau steaguri, etalând blazoanele tuturor ocupanţilor. Când Jenny se uită după propriul ei stindard, îşi dădu imediat seama că Lady Katherine avusese dreptate: galeriile concetăţenilor ei nu se amestecau cu celelalte ci erau plasate în faţa celor ale englezilor - rămaşi chiar şi acum închişi în opoziţie.
   - Uite, draga mea... uite acolo blazonul tău, spuse mătuşa Elinor, arătând spre galeria din partea cealaltă a terenului. Flutură chiar acolo, în spatele steagului tatălui tău.
   Interveni Arik, aproape speriindu-le pe cele 3 femei cu vocea lui bubuitoare:
   - Voi staţi acolo, porunci el arătând spre galeria deasupra căreia fâlfâiau însemnele Claymore.
   Jenny, care ştia că acesta era ordinul uriaşului, nu al lui Royce - pe care oricum nu l-ar fi ascultat - scutură din cap.
   - Eu voi sta sub propriile mele însemne, Arik. Războaiele cu voi ne-au golit deja galeria de mulţi care ar fi trebuit să fie acolo. Galeria Claymore este burduşită.
   Dar nu era. Nu chiar. În centrul ei se afla un fotoliu mare, ca un tron, intenţionat neocupat. Ştia că fusese prevăzut pentru ea. Când trecu pe lângă el i se strânse stomacul şi în clipa aceea toţi cei 600 de oaspeţi de la Claymore şi aproape toţi şerbii şi sătenii din raza vizuală părură să-şi întoarcă privirile spre ea, urmărind-o, mai întâi şocaţi, apoi dezamăgiţi, apoi, unii, dispreţuitori.
   Galeria clanului Merrick, fluturând şoimul şi semiluna, se afla între cea a clanului MacPherson şi a clanului Duggan. Ca să adauge la nefericirea tot mai mare a lui Jenny, în clipa în care clanurile din partea cealaltă a terenului o văzură îndreptându-se în direcţia lor, izbucniră ropote asurzitoare de salut, care deveneau tot mai puternice pe măsură ce se apropia.
   Jenny privea în faţa ei fără să vadă nimic şi se forţa să se gândească numai la William.
   Îşi ocupă locul în primul rând, cu mătuşa Elinor şi Brenna şi de îndată ce se aşeză, rudele ei, inclusiv tatăl lui Becky, începură să o bată pe umăr şi să o felicite. Oameni pe care-i ştia - şi mulţi pe care nu-i ştia - din galeriile înconjurătoare, se aliniară în faţa ei, fie să reînnoiască cunoştinţa, fie să se prezinte. Odinioară, nu tânjise decât să fie acceptată de oamenii ei; astăzi, era adorată şi preţuită ca o eroină naţională, de mai bine de o mie de scoţieni.
   Şi tot ce a trebuit să facă pentru a obţine acest lucru nu a fost decât să îşi umilească şi să-şi trădeze în public, soţul.
   Înţelegând acest lucru, simţi cum i se strânge stomacul şi i se umezesc mâinile. Se afla aici de mai puţin de 10 minute şi Jenny se gândea deja că nu va rezista mai mult de câteva alte minute, fără să i se facă fizic rău.
   Şi asta, înainte ca publicul care se înghesuise în jurul ei să se îndepărteze în sfârşit şi Jenny să îşi dea seama că era punctul de atracţie al aproape tuturor ochilor din partea ocupată de englezi.
   Oriunde se uita, englezii fie se zgâiau la ea, fie le atrăgeau altora atenţia asupra ei.
   - Uită-te, spuse mătuşă Elinor încântată, arătând din cap spre englezii furioşi care priveau spre ele, toţi privesc la coifurile minunate pe care le purtăm cu toate! Exact cum m-am aşteptat - toate ne-am lăsat purtate de spiritul acestei zile şi ne-am pus pe cap chestiile astea care erau la modă pe vremea tinereţii noastre.
   Jenny se forţă să-şi ridice capul, aruncându-şi privirea oarbă peste marea de corturi colorate, de steaguri care fluturau şi de văluri fâlfâitoare din partea cealaltă a terenului. Erau coifuri ascuţite, cu văluri atârnând până la pământ; coifuri duble, care se înălţau de o parte şi de alta a capului ca nişte aripi uriaşe, coifuri în formă de inimă, cu voaluri, coifuri ca nişte coarne cu draperii şi chiar coifuri care arătau ca două bucăţi pătrate de voal, întinse pe beţe lungi, înfipte în părul doamnelor.
   Jenny se uita la ele fără să le vadă, la fel cum era doar vag conştientă de ce îi spunea Elinor:
   - Şi draga mea, când te uiţi în jur, ţine-ţi capul drept, pentru că tu ai ales - deşi este o alegere greşită, după părerea mea - iar acum trebuie să încerci să mergi mai departe.
   Jenny îşi întoarse brusc capul spre ea.
   - Ce vrei să spui, mătuşă Elinor?
   - Ceea ce aş fi vrut să-ţi spun înainte, dacă m-ai fi întrebat: locul tău este lângă soţul tău. Totuşi, locul meu este lângă tine. Aşa că iată-mă aici. Iar de partea cealaltă a ta este draga de Brenna, care, bănuiesc eu, se gândeşte intens cum să facă să rămână în urmă, să se vadă cu fratele soţului tău.
   Acum era rândul Brennei să se întoarcă şi să se uite la mătuşa Elinor, dar Jenny era prea afundată în propria ei vinovăţie şi incertitudine, ca să înregistreze alarma din ochii Brennei.
   - Mătuşă Elinor, tu nu mă înţelegi. L-am iubit mult pe William.
   - Şi el te-a iubit, spuse Brenna cu dragoste şi Jenny se simţi puţin mai bine, până când Brenna adăugă: Spre deosebire de tata, el te-a iubit mai mult decât şi-a dispreţuit „duşmanul”.
   Jenny închise ochii.
   - Vă rog, le şopti ea la amândouă, nu-mi faceţi asta. Eu... Eu ştiu ce este corect...
   Dar fu scutită să spună mai multe, de sunetul brusc al trâmbiţelor, în timp ce trompetiştii intrau pe teren, urmaţi de heralzi, care aşteptară până când se făcu oarecare linişte şi începură apoi să proclame regulamentul.
   Turnirul avea să fie precedat de 3 dueluri între cavaleri, strigau heralzii, cele 3 întreceri urmând să aibă loc între 6 cavaleri consideraţi cei mai buni. Jenny îşi ţinu respiraţia, apoi îi dădu încet drumul: primii 2 combatanţi erau un cavaler francez şi unul scoţian; cel de al doilea era între Royce şi un francez, Dumont; iar al treilea, era între Royce şi Ian MacPherson - fiul fostului „logodnic” al lui Jenny.
   Mulţimea parcă înnebunise; în loc să trebuiască să aştepte toată ziua sau poate chiar 2 zile ca să-l vadă pe Lup, aveau să-l vadă de două ori într-o jumătate de oră.
   Regulile păreau pentru început cât se poate de fireşti: primul cavaler care acumula 3 puncte era considerat învingător; punctele se acordau cavalerului care îşi lovea suficient de tare oponentul, ca să-i frângă suliţa. Jenny îşi spuse că era nevoie cel puţin de 5 pase pentru fiecare cavaler ca să acumuleze puncte, având în vedere că nu era floare la ureche să-ţi pui lancea în poziţia cea mai bună, să ţinteşti pe un cal în galop şi să-ţi ataci oponentul exact în locul care să facă suliţa să vibreze - mai ales de când suprafaţa lucioasă a armurii era gândită astfel încât să provoace alunecarea lancei. Trei puncte şi meciul erau acordate automat cavalerului care efectiv îşi dărâma oponentul de pe cal.
   Următoarele două anunţuri făcură mulţimea să urle aprobator şi pe Jenny să se chircească: luptele aveau să se desfăşoare în stilul german, nu francez - ceea ce însemna că se vor folosi lăncile masive, obişnuite şi nu cele din lemn de plop - iar capetele ucigătoare ale lănciilor nu aveau să fie îmbrăcate cu capişoane boante.
   Mugetele de entuziasm ale mulţimii erau atât de puternice, încât dură mult până când heraldul reuşi să încheie, anunţând că turnirul va avea loc imediat după cele 3 dueluri şi că restul duelurilor vor avea loc în următoarele 2 zile. Totuşi, adăugă el, datorită renumelui cavalerilor care aşteptau, duelurile care vor urma turnirului vor fi organizate în funcţie de importanţa cavalerilor.
   Din nou mulţimea urlă entuziasmată. În loc să trebuiască să privească lupte între cavaleri obscuri, cu alţii şi mai puţin cunoscuţi, îşi vor putea privi mai întâi preferaţii.
   În afara ringului, conetabilii terminaseră de verificat legăturile şeilor, să se asigure că niciun cavaler nu se va folosi de chingi de piele ca să se menţină în şa. Mulţumit, conetabilul şef dădu semnalul, heralzii ieşiră tropăind de pe teren şi timpanele, buhaiele şi trompetele începură să răsune, anunţând ceremonialul paradei tuturor cavalerilor.
   Nici Jenny nu rămase indiferentă la spectacolul ameţitor care urmă: cavalerii defilară în şiruri de câte 6, în armură completă, călare pe cai falnici, împodobiţi cu căpestre din argint scânteietor şi clopoţei, cu paruri colorate şi harnaşamente din catifele şi mătăsuri strălucitoare, pe care erau etalate însemnele cavalerului. Armurile lustruite sclipeau în soare atât de puternic, încât Jenny se pomeni mijindu-şi ochii în timp ce prin faţa ei defilau zale şi scuturi purtând blazoane reprezentând animale nobile ca lei, tigri, şoimi şi urşi, până la dragoni şi inorogi bizari; altele purtau însemne în dungi şi pătrate, jumătăţi de lună şi stele; iar altele, flori.
   Paletele de culori orbitoare, deopotrivă cu neîncetatele urlete ale mulţimii, o încântară atât de mult pe mătuşa Elinor încât începu să aplaude un cavaler englez care călărea prin faţa ei cu un blazon cât se poate de special, reprezentând 3 lei frenetici, 2 trandafiri, un şoim şi o lună nouă, verde.
   Oricând altădată, Jenny ar fi spus că acesta era cel mai înnebunitor spectacol pe care-l văzuse vreodată. Tatăl şi fratele ei trecură prin dreptul lor, împreună cu ceea ce aprecie ea să fi fost în jur de 400 de cavaleri. Totuşi soţul ei nu apăru şi prima pereche de cavaleri intră pe teren în strigătul general, dezamăgit, „Lupul!” „Lupul!”.
   Înainte de confruntare, fiecare cavaler se apropia de galeria unde se afla soţia sau doamna inimii lui. Coborând vârful lanciei, aştepta ceremonialul acordării unui favor - eşarfa ei, o panglică, vălul sau chiar o mânecă, pe care doamna o lega mândră de capătul lanciei.
   După care, cavalerii călăreau spre direcţii opuse, îşi potriveau coifurile, îşi verificau vizierele, îşi apreciau greutatea lanciei şi în sfârşit aşteptau să sune goarna. La prima notă, vârau pintenii în cai şi-i trimiteau zburând înainte. Lancea francezului lovi scutul oponentului său uşor excentric, scoţianul se clătină în şa şi îşi reveni.
   Au mai fost necesare încă alte 5 pase, până când francezul să încaseze în sfârşit o lovitură care să-l trimită la pământ, într-o grămadă de picioare şi braţe îmbrăcate în oţel strălucitor şi în acompaniamentul ovaţiilor asurzitoare.
   Jenny abia dacă remarcă finalul, deşi cavalerul căzut se afla practic la picioarele ei. Uitându-se la mâinile încleştate în poală, aştepta, pândind chemarea trompetelor.
   Când în sfârşit o auzi, mulţimea înnebuni şi în pofida faptului că nu vroia să se uite, îşi ridică totuşi capul. Înaintând falnic spre teren, cu calul drapat într-un harnaşament roşu superb, era francezul pe care îl remarcase în timpul paradei, în parte că era uriaş, dar, şi în parte, pentru faptul că epoleţii care îi protejau umerii erau enormi, nişte plăcuţe plisate care se desfăceau ca într-un evantai, amintindu-i de aripile unui liliac. Cavalerul îşi întoarse calul spre una din galerii, pentru ceremonialul favorului, timp în care zgomotul mulţimii începu să se estompeze.
   Un freamăt de groază o făcu pe Jenny să-şi întoarcă repede privirea, dar chiar fără să se uite, ştiu că Royce îşi făcea în sfârşit intrarea în teren - pentru că mulţimea deveni dintr-o dată straniu de tăcută. Atât de tăcută, încât sunetele periodice ale trompetelor se înălţau spre cer ca un dangăt de moarte. Neputându-se abţine, îşi înălţă capul şi se întoarse; ceea ce văzu îi făcu să stea inima în loc: în contrast cu veselia şi coloritul şi strălucirea din jur, soţul ei era înveşmântat complet în negru. Calul lui negru era drapat în negru, având o parură tot neagră iar pe scut, Royce nu-şi etalase blazonul armelor ci un cap de lup rânjit.
   Chiar şi lui Jenny, care îl cunoştea, i se păru terifiant, când Royce începu să traverseze terenul. Îl urmări privind spre galeria lui şi îi simţi greşeala de moment când văzu o femeie stând în fotoliul central al galeriei, care ar fi trebuit să fie Jenny. Dar în loc să călărească spre aceasta, sau spre oricare dintre cele pe puţin o mie de femei din jur, care-şi agitau înnebunite vălurile şi panglicile spre el, Royce îl trimise pe Zeus în zbor în direcţia opusă.
   Inima lui Jenny bătu să-i sară din piept când îşi dădu seama că Royce se îndrepta spre ea. Mulţimea văzu şi ea şi deveni din nou tăcută, în aşteptare.
   În timp ce toată lumea din galeria Merrick începu să strige înjurături la adresa lui, Royce se opri brusc la o lungime de lancie în faţa lui Jenny. Dar în loc să îndrepte lancea spre ea, pentru favorul pe care ştia că nu îl va primi, făcu ceva mult mai cutremurător, ceva ce nu mai văzuse făcându-se vreodată: stătu acolo, cu Zeus neliniştit sub el şi se uită la ea, apoi, fără un cuvânt, îşi îndoi sabia, trimiţându-i capătul spre pământ.
   Era un salut! strigă inima ei. O saluta şi Jenny cunoscu un moment de panică şi durere care depăşea orice, chiar şi moartea lui William.
   Se ridică pe jumătate din scaun, nesigură ce vroia să facă şi clipa trecu. Răsucindu-l pe Zeus în loc, Royce îl trimise în galop spre capătul părţii lui de teren, trecând prin dreptul francezului care îşi potrivea viziera pe coif, fixând-o mai bine pe nas şi flexându-şi braţele ca şi cum ar fi testat greutatea lanciei.
   Royce îşi întoarse calul cu faţa spre oponentul lui, îşi coborî viziera, îşi aranja lancea... şi rămase nemişcat. Perfect nemişcat - violenţă, răceală, lipsă de emoţii, toate şterse pentru o clipă, în aşteptare...
   La prima notă a trompetei, Royce se aplecă mult, intră cu pintenii în Zeus şi îl trimise în zbor direct spre oponent. Lancea lui izbi cu atâta forţă scutul francezului, încât scutul zbură într-o parte şi cavalerul se rostogoli spre spate, aterizând pe piciorul drept, legat, astfel încât nu mai exista nicio şansă să nu şi-l fractureze. Royce galopă în partea opusă a terenului şi aşteptă, cu faţa spre intrare. Din nou nemişcat.
   Jenny îl mai văzuse înainte pe Ian MacPherson în dueluri cavalereşti şi îl considera magnific, Ian intră pe teren arătând la fel de letal ca şi Royce, în culorile verde şi galben ale clanului MacPherson, cu calul într-un trap mărunt.
   Cu coada ochiului, Jenny văzu că Royce nu-şi lua ochii de la Ian MacPherson şi ceva în uitătura lui o convinse că Royce îl aprecia pe viitorul şef al clanului MacPherson şi că nu subestima ameninţarea pe care o reprezenta Ian. Jenny avu revelaţia că Royce şi Ian erau singurii cavaleri în armură germană, liniile puternic unghiulare ale acesteia scoţând în evidenţă trupul omului. De fapt singurele ornamente de pe armura lui Royce erau 2 plăci mici, concave, din alamă, de dimensiunea unui pumn. Câte una pe fiecare umăr.
   Jane îşi ridică privirea piezişă spre chipul lui Royce şi simţi aproape forţa neîntreruptă a privirii lui, sfredelindu-l pe Ian. Era atât de absorbită, încât nici nu-şi dădu seama când Ian MacPherson se opri în faţa ei, întinzând spre ea vârful lanciei.
   - Jenny!
   Tatăl lui Becky o apucă de umăr, atrăgându-i atenţia asupra lui Ian. Jenny îşi ridică privirile şi scoase un geamăt de panică, paralizată de uluire, dar mătuşa Elinor scoase un strigăt de exagerată încântare:
   - Ian MacPherson! croncăni ea smulgându-şi vălul. Ai fost întotdeauna cel mai galant bărbat.
   Şi aplecându-se uşor într-o parte, îşi înnodă vălul de lancea cavalerului care se încrunta la ea.
   Când Ian îşi ocupă locul, în partea opusă lui Royce, Jenny observă imediat subtila diferenţă din ţinuta lui Royce: era la fel de nemişcat ca înainte - dar acum se apleca uşor spre faţă, adus, ameninţător - dornic să se dezlănţuie asupra nebunului care a îndrăznit să-i ceară un favor soţiei lui. Trompeta sună, caii de luptă se lansară, avântându-se, repezindu-se în faţă; lănciile se ridicară în poziţie, cu vârfurile strălucind ucigător - şi exact în clipa în care Royce era gata să atace, Ian MacPherson scoase un strigăt de luptă înfiorător şi lovi.
   O lancie explodă pe un scut şi o clipă mai târziu Ian şi magnificul lui cal sur cădeau împreună la pământ, izbindu-se, apoi rostogolindu-se într-un nor de praf.
   Urlete de spart timpanele ţâşniră din mulţime, dar Royce nu rămase să savureze momentul. Cu rece indiferenţă faţă de valorosul lui adversar căzut la pământ, al cărui paj îl ajuta să se ridice, Royce îl răsuci pe Zeus în loc şi îl trimise în galop afară din teren.
   Urmă turnirul, ceea ce Jenny detesta cel mai mult, pentru că şi acasă turnirurile aproape că nu erau altceva decât adevărate lupte între două grupuri de forţe opozante, care se năpusteau una spre cealaltă, din părţile opuse ale terenului. Singurul lucru care le împiedica să se transforme într-un adevărat masacru erau câteva reguli, dar în timp ce heraldul termină de anunţat regulile acestui turnir, groaza lui Jenny se multiplică de 10 ori.
   Ca de obicei, era interzisă intrarea în teren cu arme cu vârfuri ascuţite. Era interzisă lovirea unui om care era întors cu spatele, sau a unui cal. Era de asemenea interzisă atacarea unui cavaler care şi-a scos o vreme coiful, să răsufle - totuşi, fiecărui cavaler nu i se admiteau decât două astfel de perioade, exceptând cazul în care îi obosea calul. Partea câştigătoare era aceea care avea cei mai mulţi luptători încă în şa, sau nerăniţi.
   Alte reguli nu existau, nu existau funii sau garduri care să despartă forţele, odată angajate. Nimic. Jenny îşi ţinu respiraţia, ştiind că mai urma să fie anunţată o singură decizie şi când se întâmplă acest lucru, i se prăbuşi inima: astăzi, striga heraldul, având în vedere priceperea şi valoarea cavalerilor, erau permise şi paloşele şi lănciile, cu condiţia să fie boante.
   Două cavalcade de câte 100 de cavaleri fiecare - una condusă de Royce, cealaltă de Dumont - veneau spre teren din părţi opuse, urmate de paji cărând lănciile şi paloşele.
   Jenny începu să tremure din tot trupul când se uită la cavalerii conduşi de Dumont: era şi tatăl ei acolo, ca şi Malcolm şi MacPherson şi alte douăsprezece clanuri cărora le recunoscu blazoanele. Terenul era împărţit între englezi, de o parte şi francezi şi scoţieni, de cealaltă parte. Exact ca în viaţă, aceşti bărbaţi erau împărţiţi, pe terenul competiţiei, la fel cum erau dispuşi pe terenul de luptă. Dar nu trebuia să fie aşa, striga inima ei; în turnir luptai pentru gloria personală şi pentru spectacol, nu pentru triumful unuia sau altuia dintre duşmani. Turnirurile care se purtau între duşmani - şi au existat câteva - fuseseră adevărate băi de sânge!
   Jenny încercă să-şi liniştească presimţirile, dar fără succes; instinctul ei striga deja că avea să se petreacă ceva de nedescris.
   Trompetele scoaseră 3 sunete puternice de atenţionare şi Jennifer începu să se roage în neştire pentru siguranţa tuturor celor pe care-i ştia. Funia care despărţea temporar terenul în două, se încorda; cel de al patrulea sunet de trompetă despică aerul şi funia fu azvârlită în lături. Două sute de cai tropăiau duduind, pământul tremura sub copitele lor, în timp ce erau ridicate paloşe şi lăncii - şi apoi se întâmplă: 20 dintre cavalerii clanului ei, conduşi de tatăl şi de fratele ei, se desprinseră de ceilalţi şi se îndreptară spre Royce, agitând în aer paloşele răzbunării.
   Ţipătul lui Jenny fu înecat de urletele de dezaprobare ale englezilor, în timp ce scoţienii se apropiau de Royce asemenea Cavalerilor Apocalipsei. În clipele care urmară, Jenny fu mărturie celui mai impresionant spectacol de măiestrie în mânuirea spadei şi de forţă, pe care l-a văzut ea vreodată: Royce se lupta ca un posedat, cu reflexele atât de rapide, cu o întoarcere atât de puternică, încât mătură de pe cai 6 oameni, până când în sfârşit fu doborât de pe calul său. Dar coşmarul se înrăutăţi şi mai mult; fără să-şi dea seama că se ridicase în picioare, ca toţi ceilalţi spectatori, încerca să vadă prin grămada de oameni şi metal, cu urechile explodându-i de atâta zăngănit, de izbit şi de sunetul săbiilor pe oţel. 
   Cavalerii lui Royce văzuseră ce se întâmplase şi începuseră să taie o potecă spre el şi atunci - din punctul de observaţie al lui Jenny - păru că întregul aspect al bătăliei se schimbase. Royce se ridică din grămada de oameni ca un demon al răzbunării, ţinând paloşul cu amândouă mâinile în timp ce-l ridica deasupra capului, lansându-l cu toată forţa lui... asupra tatălui ei.
   Jenny nu văzu mişcarea încheieturilor lui Royce, care aduseseră sabia asupra unui alt scoţian în locul tatălui ei, pentru că îşi acoperise faţa şi ţipa în mâini. Şi a văzut sângele care se scurgea pe sub armura lui Royce, din găurile sălbatice pe care i le făcuse fratele ei când îşi înfipsese pumnalul dosit, în punctul vulnerabil de la gât, între coif şi pieptarul armurii; nu a văzut când l-au înjunghiat în coapsă, prin armura uşoară şi nici când, ascuns vederii, l-au lovit în spinare şi în umeri şi în cap.
   Când şi-a descoperit faţa, nu a văzut decât că tatăl ei era încă în picioare, printr-o minune, iar Royce îl ataca pe MacPherson şi pe alţi doi, ca un nebun înrăit, cu sânge rece, învârtindu-şi paloşul şi hăcuind...
   Jenny se năpusti din scaun, gata să cadă peste Brenna care-şi închisese strâns ochii.
   - Jenny! nu cred c-ar trebui să... începu mătuşa Elinor, dar Jenny nu o asculta; bila i se urcase în gât, într-un val amar.
   Pe jumătate orbită de lacrimi, alergă la calul ei şi smulse frâiele din mâinile şerbului uluit...
   - Priviţi, my lady! strigă acesta entuziasmat, ajutând-o să se urce în şa, arătând spre Royce. Aţi mai văzut asemenea curaj, în viaţa voastră?
   Jenny îşi mai ridică o dată privirea şi văzu paloşul lui Royce explodând pe umărul unui scoţian. Îi văzu pe tatăl ei, pe fratele ei, pe tatăl lui Becky şi o duzină de alţi scoţieni care se ridicau de pe pământul deja mustind de sânge.
   Văzu moartea iminentă.

   Imaginea o înnebunea, stând la fereastra deschisă a camerei ei, cu faţa palidă lipită de ramă, cu braţele cuprinzându-şi mijlocul, încercând într-un fel să ţină în ea toată durerea şi groaza.
   Trecuse o oră de când plecase de acolo şi duelurile sportive erau deja în plină desfăşurare. Royce îi spusese că acceptase 11 întâlniri, dintre care în 2 luptase înainte de turnir. Bazându-se pe anunţul heraldului, potrivit căruia duelurile care vor urma după turnir vor începe cu cei mai buni luptători, Jenny nu se îndoia că toate întâlnirile lui Royce aveau să urmeze imediat după turnir. Cât de impresionant va fi pentru Regele Henric să demonstreze o dată pentru totdeauna că şi epuizat de efort, faimosul lui campion putea înfrânge orice scoţian suficient de nebun să îl provoace.
   Numărase deja 5 întâlniri - putea face asta după strigătele batjocoritoare care se ridicau din mulţime, de fiecare dată când un înfrânt părăsea terenul. După alte 4 meciuri, Royce va ieşi din teren; până atunci, cineva îi va aduce, cu siguranţă, vestea despre câţi dintre oamenii ei au fost măcelăriţi de el. Nu se gândea, ştergându-şi o lacrimă de pe obraz, că Royce ar fi putut păţi ceva; el era invincibil.
   Văzuse asta în timpul duelurilor lui de la început. Şi... Dumnezeu să o ierte... fusese mândră. Chiar şi când se confrunta cu Ian MacPherson, fusese mândră...
   Cu inima şi gândul răvăşite de duplicitara ei loialitate, stătea acolo, incapabilă să vadă terenul dar capabilă să audă ce se întâmplă. După prelungitele, urâtele urlete ale mulţimii - care deveneau tot mai puternice spre sfârşitul fiecărei confruntări - Jenny îşi spunea că spectatorii nu găseau cine ştie ce satisfacţie în spectacolul oferit de perdant. Evident că scoţienii ei nu meritau nici câteva aplauze de politeţe...
   Sări în sus când uşa se deschise brusc şi se trânti de perete.
   - Ia-ţi pelerina, izbucni Ştefan Westmoreland ameninţător. Te întorci cu mine înapoi pe teren, chiar dac-ar fi să te târăsc până acolo!
   - Nu mă întorc acolo, se opuse Jenny, întorcându-se înapoi spre fereastră. Nu pot aplauda când soţul mei îmi ciopârţeşte familia sau...
   Ştefan o apucă de umeri şi o întoarse spre el, cu vocea ca şfichiul biciului.
   - Să-ţi spun eu ce se întâmplă acolo! Fratele meu moare acolo, pe teren! A jurat că nu va ridica mâna împotriva a lor tăi şi în clipa în care ei au înţeles asta, în timpul turnirului, preţioasele tale neamuri l-au masacrat!
   Ştefan continuă, printre dinţi, scuturând-o:
   - L-au sfâşiat în bucăţi, în timpul turnirului! Iar acum, se luptă în duel... Auzi lumea batjocorind? Pe el îl batjocoreşte. Este atât de grav rănit, încât nu cred că ştie când a fost doborât de pe cal. A crezut că îi va putea manevra în timpul duelurilor, dar nu poate şi a mai fost provocat de încă 14 scoţieni.
   Jenny se holba la el, cu pulsul alergându-i nebuneşte, dar trupul parcă prinsese rădăcini în pardoseală, ca şi cum ar fi alergat într-un coşmar.
   - Jennifer! Royce îi lasă să îl ucidă.
   Mâinile lui Ştefan îi strângeau dureros braţele, dar vocea lui era spartă de îngrijorare.
   - Este acolo pe teren, murind pentru tine. Ţi-a omorât fratele şi acum plăteşte...
   Se întrerupse când Jennifer se smulse din mâinile lui şi începu să alerge...

   Garrick Carmichael scuipă pe jos, lângă Royce, în timp ce părăsea victorios terenul, dar Royce nu înregistra asemenea insulte subtile.
   Se ridică în genunchi, clătinându-se, vag conştient că urletele mulţimii căpătau încet proporţii asurzitoare. Balansându-se pe picioare, îşi smulse coiful; încercă să-l mute în mâna stângă, dar braţul lui atârna inutil de-a lungul trupului şi coiful căzu la pământ. Gawin alerga spre el... nu, nu era Gawin... era cineva într-o pelerină albastră şi Royce îşi miji ochii, încercând să vadă ca prin ceaţă, întrebându-se dacă nu era cumva următorul lui oponent.
   Prin perdeaua de sudoare şi sânge şi durere care îi înceţoşa privirea, Royce crezu o clipă că vedea silueta unei femei alergând - alergând spre el, cu părul descoperit dat spre spate, strălucind în soare, roşu şi auriu. Jennifer! Strânse din nou din ochi, neîncrezător, holbându-se, în timp ce strigătele tunătoare ale mulţimii se înălţau mai mult, mai mult.
   Royce gemu în sinea lui, încercând să se ridice în picioare, împingându-se în braţul nerupt. Jennifer se întorsese - acum, să fie martoră la înfrângerea lui. Sau la moartea lui. Chiar şi aşa, nu vroia ca ea să-l vadă murind, târându-se pe jos şi cu ultima fărâmă de putere, reuşi să se ridice pe picioarele nesigure. Odată sus, îşi şterse ochii cu dosul palmei, vederea i se limpezi şi înţelese că nu îşi imagina.
   Jennifer se apropia de el şi o tăcere ireală se aşternu peste mulţime.
   Jenny îşi înghiţi un strigăt când se apropie suficient ca să-i vadă braţul bălăngănindu-i-se rupt, de-a lungul trupului. Se opri în faţa lui şi urletul tatălui ei o făcu să se întoarcă spre lancea căzută la picioarele lui Royce.
   - Foloseşte-o. Foloseşte lancea, Jennifer! tuna tatăl ei.
   Atunci Royce înţelese de ce venise ea: venise ca să termine treaba începută de rudele ei; să-i facă şi lui ce-i făcuse el fratelui ei. Rămase nemişcat, privind-o, observând lacrimile care se prelingeau în jos, pe chipul ei frumos, în timp ce se apleca încetişor. Dar în loc să ia lancea sau să-şi scoată pumnalul, îi luă mâna în mâinile ei şi îşi apăsă buzele pe ea.
   Prin ceaţa durerii şi a confuziei, Royce înţelese în sfârşit că ea îngenunchia în faţa lui şi un geamăt i se smulse din piept:
   - Iubita mea... spuse el cu voce spartă, întărindu-şi mâna, încercând să o facă să se ridice în picioare... Nu face asta...
   Dar soţia lui nu îl ascultă. În faţa a 7 000 de spectatori, Jennifer Merrick Westmoreland, contesă de Rockbourn, îngenunchia în faţa soţului ei, într-un gest public de umilă supunere, cu chipul apăsat de mâna lui, cu umerii zguduiţi de. Hohote violente de plâns. Când în sfârşit se ridică, puţini erau spectatorii care să nu fi văzut gestul ei.
   Ridicându-se, se dădu înapoi, îşi înălţă spre el faţa brăzdată de lacrimi şi îşi îndreptă umerii.
   Mândria explodă din nou în pieptul zdrobit al lui Royce - pentru că, printr-o minune, ea reuşea să stea atât de mândră - şi de sfidătoare - ca şi cum tocmai ar fi îngenunchiat în faţa unui rege.
   Gawin, care fusese imobilizat de mâna lui Ştefan încleştată pe umărul lui, se repezi înainte, în clipa în care mâna îl eliberă. Royce îşi petrecu braţul pe după umărul lui şi ieşi şchiopătând din teren.
   Ieşea în acompaniamentul ovaţiilor mulţimii, care erau aproape la fel de sonore ca atunci când îi doborâse de pe cal pe Dumont şi pe MacPherson.
   În cortul lui, Royce deschise ochii încet, împotrivindu-se, întărindu-se pentru valul de durere insuportabilă care avea să-i revină odată cu recăpătarea cunoştinţei. Dar nu simţi nicio durere.
   Putea spune, după zgomotul de afară, că jocurile încă nu se terminaseră şi se întreba ameţit unde era Gawin, când îşi dădu seama că cineva îi ţinea mâna dreaptă. Întorcându-şi capul se uită în direcţia respectivă şi o clipă îşi spuse că visa: Jennifer se apleca deasupra lui, învăluită într-o aureolă orbitor de strălucitoare, în soarele care se revărsa înăuntru, în spatele ei, prin deschizătura cortului. Zâmbea în jos spre el cu atâta tandreţe în ochii ei frumoşi, încât se cutremură privindu-i.
   Ca de undeva de departe, o auzi spunându-i:
   - Bună-dimineaţa, dragostea mea.
   Înţelese brusc motivul pentru care o vedea înconjurată de lumina tremurătoare, motivul lipsei de durere şi al tandreţei incredibile cu care îi vorbea şi îl privea.
   Spuse tare, cu o voce impersonală, lipsită de orice emoţie:
   - Am murit.
   Dar viziunea care se apleca asupra lui îşi scutură capul şi se aşeză cu grijă pe pat, alături de el. Întinzând mâna, îi îndepărtă de pe frunte o şuviţă de păr ondulat şi zâmbi, dar genele ei dese erau ude de lacrimi.
   - Dacă ai fi murit, atunci presupun că eu ar fi trebuit să mă întorc pe teren şi să-l înfrâng pe fratele meu vitreg, glumi ea cu o voce îndurerată.
   Degetele ei erau reci pe fruntea lui şi Royce simţea ceva categoric uman în felul în care se apăsa cu coapsa de şoldul lui. Poate că nu era o viziune angelică, totuşi; poate că el nu murise, hotărî Royce.
   - Cum ai face asta? întrebă Royce - era un test, să vadă dacă metodele ei erau spirituale sau mortale.
   - Ei bine... spuse viziunea, aplecându-se uşor asupra lui şi mângâindu-i buzele cu buzele ei...ultima oară când am făcut-o... mi-am ridicat viziera... şi am făcut aşa...
   Royce gemu când limba ei îi pătrunse uşor în gură. Nu murise. Precis că îngerii nu sărutau aşa.
   Mâna lui liberă se ridică pe după umărul ei, trăgând-o în jos, dar exact în clipa în care vroia să o sărute, prin minte îi trecu un alt gând şi se încruntă.
   - Dacă nu am murit, de ce nu simt nicio durere?
   - Mătuşa Elinor, şopti ea, a făcut o poţiune specială pe care te-am forţat să o bei.
   Ultimele pânze de păianjen se ridicară de pe mintea lui şi cu un oftat de uşurare o trase în jos, sărutând-o, simţind că pluteşte când ea îşi desfăcu buzele şi îi întoarse sărutul, din tot sufletul ei. Când îi dădu în sfârşit drumul, tânjea să-i spună cuvinte care meritau să fie rostite într-un loc mai bun decât aici, în cortul care se zguduia de răcnetele mulţimii.
   După 1 minut, Royce o întrebă calm:
   - Cât de rău am fost rănit?
   Jenny îşi muşcă puţin limba, cu ochii umbriţi de durere pentru rănile suferite de el din cauza ei.
   - Atât de rău? glumi el răguşit.
   - Da, şopti ea. Ai mâna stângă fracturată, plus două degete. Rănile de la gât şi de la claviculă, despre care Ştefan şi Gawin spun că sunt opera lui Malcolm sunt lungi şi adânci, dar nu mai sângerează. Tăietura de pe picior este monstruoasă. Dar noi am oprit toată sângerarea. Capul tău a încasat o lovitură cumplită - evident, când ai rămas fără coif - şi neîndoios, spuse ea plină de dorinţa răzbunării, când ai fost atacat de către altcineva dintre rudele mele asasine. În afară de toate astea, eşti plin de vânătăi, peste tot.
   Royce îşi ridică sprâncenele, amuzat.
   - Nu sună prea rău.
   Jenny dădu să zâmbească la această revoltătoare concluzie, dar Royce spuse cu o voce plină de înţelesuri:
   - Şi ce o să urmeze acum?
   Jenny ştia ce întreba el şi aprecie rapid gravitatea unor noi răni pe care le-ar putea căpăta dacă s-ar mai întoarce pentru încă un duel, apoi se gândi la cumplitul rău pe care l-ar avea de suferit mândria lui, dacă nu ar face-o.
   - Depinde de tine, răspunse ea peste o clipă, incapabilă să-şi reţină animozitatea pentru tatăl şi fratele ei, când adăugă: totuşi, acolo, pe „câmpul de onoare” pe care familia mea l-a dezonorat astăzi, se află un cavaler, Malcolm Merrick, care ţi-a lansat o provocare publică, acum o oră.
   Royce o mângâie pe obraz cu dosul degetelor şi o întrebă tandru:
   - Să presupun, din remarca ta, că de fapt crezi că sunt atât de bun încât să-l bat cu scutul prins de umăr peste un braţ fracturat?
   Jenny îşi lăsă capul pe o parte:
   - Poţi?
   Un zâmbet galeş îi flutură în colţul gurii şi buzele lui senzuale formară un singur cuvânt:
   - Absolut.

   Afară din cort, lângă Arik, Jenny îl privea pe Royce aplecându-se să-şi ia lancea de la Gawin.
   Royce se uită la ea, ezită o fracţiune de secundă - o pauză care părea plină de semnificaţie - apoi îl întoarse pe Zeus în direcţia ringului. Atunci înţelese Jenny ce sperase el de la ea dar nu îi ceruse şi îl strigă să o aştepte.
   Se repezi în cortul lui Royce şi înfaşcă foarfecele cu care tăiase fâşii de pânză, să-i lege rănile. Alergând înapoi spre calul de luptă negru, care devenise nerăbdător, lovind pământul cu copitele din faţă, se opri şi se uită în sus, la soţul ei zâmbitor. Apoi se aplecă şi tăie o fâşie din tivul fustei ei de mătase albastră, se întinse şi o legă în jurul capătului lanciei lui Royce.
   Arik veni lângă ea şi împreună îl urmăriră îndreptându-se călare spre câmpul de luptă, în timp ce mulţimea îşi urla încântarea. Ochii lui Jenny se îndreptară spre stindardul albastru-deschis care flutura în vârful lanciei lui Royce şi în ciuda iubirii puternice pentru el, simţi un nod dureros de lacrimi umflându-i-se în gât. Foarfecă din mâna ei atârna ca un simbol greu a ceea ce tocmai făcuse: în clipa în care legase stindardul de lancea lui Royce, tăiase toate legăturile cu ţara ei.
   Înghiţi sonor, apoi sări speriată când mâna lui Arik se lăsă dintr-o dată pe creştetul ei. La fel de grea ca un ciocan, rămase o clipă acolo, apoi alunecă încet de-a lungul obrazului, trăgându-i faţa lângă el. Era o îmbrăţişare.

   - Nu-ţi face griji că-l trezim, draga mea, spuse mătuşa Elinor, cu absolută convingere. O să doarmă neîntors, ceasuri întregi.
   O pereche de ochi cenuşii se deschiseră brusc, cercetară camera, apoi se întoarseră cu leneşă admiraţie spre frumuseţea curajoasă, cu părul de aur, care stătea în uşă, ascultând-o pe mătuşa ei.
   - Chiar şi fără licoarea pe care i-am dat-o, continua mătuşa Elinor, în timp ce se îndrepta spre flacoanele şi pudrele de pe un cufăr, orice bărbat care s-ar întoarce, rănit, ca să mai participe la încă cinci confruntări, ar dormi toată noaptea. Deşi, adăugă ea zâmbind larg, nu i-a trebuit prea mult să-i pună pe fugă. Cât poate să îndure omul ăsta. Şi ce măiestrie. Niciodată nu am mai văzut pe cineva ca el, adăugă Elinor cu un zâmbet admirativ.
   Jenny însă era mai preocupată acum de starea lui Royce decât de faptele lui de vitejie, când revenise în competiţie.
   - O să-l doară cumplit, când o să se trezească. Aş vrea să-i mai dai din poţiunea pe care i-ai dat-o azi-dimineaţă, înainte de a reveni pe teren.
   - Da, ar fi plăcut, dar nu recomandabil. În plus, după cicatricele de pe trupul lui, ştiu că este obişnuit cu durerea. Şi aşa cum ţi-am spus, nu este înţelept să ia mai mult de o doză. Are unele efecte nedorite, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun.
   - Ce fel de efecte? întrebă Jenny, sperând totuşi că l-ar putea ajuta.
   - În primul rând, l-ar face incapabil să se manifeste în pat, cel puţin o săptămână.
   - Mătuşă Elinor, spuse Jenny cu fermitate, mai mult decât dornică să-şi sacrifice plăcerea proprie de a face dragoste cu el, pe altarul stării lui de bine, dacă doar pentru atâta trebuie să-mi fac griji, atunci te rog, mai pregăteşte-i o porţie.
   Mătuşa Elinor ezită, apoi încuviinţă cu greu, luând borcanul cu pudră albă de pe cufăr. Jenny spuse ciudat:
   - Păcat că nu mai poţi adăuga ceva la chestia asta, care să-l menţină calm când o să-i spun că Brenna este aici şi că ea şi Ştefan vor să se căsătorească. Cât şi-a dorit el o viaţă paşnică, şi cât de hărţuit a început să fie din clipa în care a pus ochii pe mine, chicoti Jenny.
   - Sunt convinsă că ai dreptate, îi răspunse mătuşa Elinor, fără să o ajute prea mult. Dar Sir Godfrey mi-a mărturisit că înălţimea Sa nici nu a râs vreodată mai mult decât de când este cu tine, deci nu putem decât spera că îi place suficient de mult să râdă, încât să compenseze o viaţă tumultuoasă.
   Jenny spuse, cu ochi întunecaţi de durere, în timp ce se uita la pergamentul de pe masă, pe care-l primise de la tatăl ei:
   - Cel puţin nu va trebui să trăiască aşteptând mereu să fie atacat de tata, ca să ne elibereze pe Brenna şi pe mine. Tata ne-a dezmoştenit pe amândouă.
   Mătuşa Elinor se uită cu compasiune la Jenny şi spuse, filosofic:
   - A fost întotdeauna un om capabil de mai multă ură decât de dragoste, draga mea, doar că tu nu ai văzut niciodată asta. Dacă mă întrebi pe mine, singurul om pe care-l iubeşte mai mult decât orice altceva, este chiar el. Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi încercat niciodată să te mărite, mai întâi cu bătrânul Balder, apoi cu MacPherson. Nu l-a interesat niciodată persoana ta decât în măsura în care-i puteai servi interesele egoiste. Brenna îl vede aşa cum este, pentru că nu este tatăl ei adevărat, deci nu este orbită de dragoste.
   Jenny şopti, tremurat:
   - Mi-a dezmoştenit şi copiii - pe care îi voi avea vreodată... închipuie-ţi cât de mult trebuie să mă urască, încât să se lepede de proprii lui nepoţi.
   - Dacă tot vorbim de asta, nu ceea ce ai făcut tu astăzi l-a înrăit împotriva copiilor tăi. Niciodată nu i-a dorit, dacă erau concepuţi de duce.
   - Nu... nu pot crede asta, spuse Jenny, neputându-se opri să nu se tortureze cu sentimentul de vină. Ar fi fost şi copiii mei.
   - Nu şi pentru el, spuse mătuşa Elinor.
   Ridicând în lumină o sticluţă, se uită la cantitatea de pudră pe care o conţinea, apoi mai adăugă puţină.
   - Pudra asta, dacă este administrată câteva săptămâni în cantităţi mici, poate face un bărbat total impotent. Acesta este motivul pentru care tatăl tău a vrut să te însoţesc la Claymore. A vrut să fie sigur că, nu o să îţi facă niciun copil. Ceea ce, i-am subliniat eu, însemna că şi tu vei rămâne fără copii, dar nu i-a păsat de asta.
   Lui Jenny îi tremură respiraţia, mai întâi de oroare faţă de acţiunile tatălui ei, apoi la gândul că mătuşa Elinor i-ar fi putut urma instrucţiunile.
   - Tu... tu nu ai pus nimic din chestia asta în mâncarea sau în băutura soţului meu, nu?
   Inconştientă de tensiunea furioasă a privirii care se îndrepta din pat spre ea, mătuşa Elinor îşi acordă timp amestecând cu linguriţa combinaţia de pudră şi vin.
   - Dumnezeule Mare, nu şi nici n-aş fi făcut-o. Dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc, adăugă ea ducând cu grijă amestecul spre pat, că atunci când tatăl tău a decis până la urmă să nu mă mai trimită la Clyamore, trebuie să fi avut deja altceva mai bun în minte. Acum du-te la tine şi încearcă să dormi puţin, îi ordonă ea severă, nedându-şi seama că tocmai adăugase încă ceva la suferinţa lui Jenny, convingând-o că tatăl ei intenţionase într-adevăr să o închidă într-o mănăstire pentru tot restul vieţii ei.
   Mătuşa Elinor aşteptă până când Jenny intră la ea în cameră.
   Mulţumită că nepoata ei o să aibă în sfârşit puţin parte de somn, se întoarse spre duce şi tresări, ducând mâna la gât, speriată, văzând privirea ucigătoare cu care se uita ducele la paharul din mâna ei.
   - Prefer durerea, doamnă, spuse el scurt. Scoate pudra asta din camera mea. De pe tot domeniul meu, se corectă, implacabil.
   Revenindu-şi din scurta ei sperietură, Lady Elinor zâmbi încet, aprobator.
   - Este exact ce m-am aşteptat să spui, dragul meu băiat, şopti ea mândră.
   Se întoarse apoi să plece, dar reveni înapoi, de data aceasta cu sprâncenele ei albe adunate într-o linie severă.
   - Sper, îl preveni ea, că în seara asta o să ai grijă de cusăturile pe care ţi le-am făcut - în timp ce te vei asigura că poţiunea nu şi-a făcut încă efectul asupra ta.
   Îngreunat de mâna stângă şi de degetele legate, lui Royce îi trebuiră câteva minute bune ca să se lupte să intre în halatul gri de caşmir şi să-şi lege în jurul brâului cordonul negru. Deschise uşa spre Jenny încet, aşteptându-se să o găsească fie în pat, dormind - fie mai curând stând în întuneric, încercând să se împace cu tot ce i se întâmplase în ziua aceea.
   Rămas în uşă, constată că Jenny nu făcea nici una, nici alta.
   Lumânările de seu erau aprinse în sfeşnicele lor de pe pereţi şi ea stătea senină la fereastră, cu faţa uşor ridicată în sus, părând să se uite la valea iluminată de torţe, cu mâinile împreunate la spate. Cu profilul ei delicat sculptat şi cu părul roşu-auriu revărsat pe umeri, arăta, îşi spuse Royce, ca o statuie magnifică pe care o văzuse el în Italia, reprezentând o zeiţă romană privind în sus, spre ceruri.
   Uitându-se la ea, se simţi umilit de curajul şi de sufletul ei. Într-o singură zi îşi sfidase familia şi patria şi îngenunchiase înaintea lui, în faţa a 7 000 de oameni; fusese dezmoştenită şi dezamăgită - şi totuşi mai putea încă sta la fereastră şi să se uite afară, la lume, cu un mic zâmbet pe buze.
   Royce ezită, dintr-o dată nesigur cum să se apropie de ea. Astăzi, când în sfârşit părăsise câmpul de onoare, aproape că leşinase şi până acum nu putuse sta de vorbă cu ea. Gândindu-se la tot ce sacrificase pentru el, „mulţumesc” era mult prea puţin. Îi veni în minte „te iubesc”, dar nu părea chiar potrivit să dea drumul, dintr-o dată acestor cuvinte. Şi dacă, cine ştie, ea nu se gândea totuşi că astăzi îşi pierduse familia şi ţara, nu vroia să spună ceva care să-i reamintească de asta.
   Decise să lase dispoziţia ei să aleagă pentru el şi se apropie de ea, împrăştiind o umbră pe peretele din dreptul ferestrei.
   Încercând să-şi ascundă îngrijorarea, Jennifer spuse:
   - Nu cred că m-ar ajuta cu ceva dacă aş insista să te întorci înapoi în pat?
   Royce se sprijini cu umărul bun de perete şi-şi înfrână nevoia urgentă de a se întoarce înapoi în pat - cu condiţia să vină şi ea, cu el.
   Spuse în schimb:
   - Absolut deloc. La ce te gândeai adineauri, când te uitai pe fereastră?
   Spre surprinderea lui, întrebarea o tulbură.
   - Nu... nu mă gândeam.
   - Atunci ce făceai acolo? întrebă Royce, curios.
   Un zâmbet trist îi înceţoşa o clipă ochii şi se uită pieziş la el, înainte de a se întoarce cu spatele la fereastră.
   - Vor... vorbeam cu Dumnezeu. Este un obicei al meu, recunoscu ea.
   Uimit şi uşor amuzat, Royce spuse:
   - Adevărat? Şi ce avea Dumnezeu să-ţi spună?
   - Cred... cred că a spus... „Cu plăcere.”
   - Pentru ce? o tachina Royce.
   - Pentru tine.
   Amuzamentul dispăru de pe chipul lui Royce şi o trase brutal la pieptul lui, strivind-o de el.
   - Jenny, şopti el gutural, afundându-şi faţa în părul ei înmiresmat. Jenny, te iubesc.
   Jenny se contopi cu el, modelându-şi trupul de contururile rigide ale trupului său, oferindu-şi gura în sus, sărutului său devorator, puternic, apoi îi cuprinse faţa în mâini. Lăsându-se puţin pe braţul lui, cu ochii ei albaştri, umezi, privind adânc într-ai lui, soţia lui îi răspunse cu voce tremurată:
   - Înălţimea Voastră, eu cred că vă iubesc mai mult.
   Sătul şi teribil de mulţumit, Royce stătea întins în întuneric, cu Jenny ghemuită lângă el, cu capul pe umărul lui. Îşi plimba mâna leneş de-a lungul curbei taliei ei, în timp ce se uita la focul din partea cealaltă a încăperii, amintindu-şi cum arăta ea astăzi în timp ce alerga spre el de-a lungul terenului, cu părul fluturând în vânt. O văzu îngenunchind în faţa lui şi apoi o văzu ridicându-se, cu capul mândru în sus, uitându-se la el cu dragoste şi cu lacrimi scânteind fără ruşine, în ochi.
   Ce ciudat, se gândea Royce, că după ce ieşise victorios din mai bine de 100 de bătălii adevărate, cel mai mare moment de triumf pe care-l trăise vreodată s-a pogorât asupra lui pe un câmp de bătălie înscenat, unde stătea singur, doborât de pe cal şi înfrânt.
   În această dimineaţă, viaţa lui fusese la fel de neagră precum noaptea. În seara aceasta, ţinea fericirea în braţe. Cineva sau ceva - soarta sau destinul sau Dumnezeul lui Jenny - îşi aruncase privirile în jos, asupra lui, în această dimineaţa şi îi văzuse chinul. Şi, cine ştie din ce motiv, Jenny i-a fost dăruită înapoi.
   Închizând ochii, Royce o sărută uşor, pe frunte. Mulţumesc, spuse el în gând. Şi ar fi putut jura că în inima lui auzise o voce răspunzându-i, cu plăcere.

EPILOG

   1 ianuarie 1499

   - Ce ciudată senzaţie să vezi sala asta aşa de pustie, glumi Ştefan uitându-se la cei vreo 25 de oameni, din care cincisprezece reprezentau garda personală a lui Royce, care tocmai terminaseră de mâncat cina somptuoasă.
   - Unde sunt urşii dansatori în seara asta, draga mea? glumi Royce petrecându-şi braţul pe după speteaza scaunului lui Jenny şi zâmbindu-i.
   În ciuda glumelor lui cu urşii, Royce nu se bucurase încă niciodată de un Crăciun, ca de acesta.
   - S-ar părea că am înghiţit eu unul, spuse Jenny râzând şi punându-şi mâna pe burtă.
   În ciuda sarcinii avansate, Jenny insistase ca la Claymore, toţi locuitorii să celebreze cele 14 zile ale Crăciunului, până la Epifanie, conform tradiţiei, adică având casa deschisă! Drept rezultat, în ultimele 8 zile petrecerile s-au ţinut lanţ şi orice călător sosea la porţile castelului era automat bine venit în sânul familiei. Aseară, castelul fusese scena unei petreceri colosale, organizate în mod special pentru plăcerea şerbilor lui Royce şi a iobagilor, ca şi a tuturor sătenilor. A fost muzică şi au fost cântece de Crăciun cântate de menestrelii tocmiţi special, urşi dansatori, jongleri şi chiar o scenetă despre Naşterea Domnului.
   Jenny îi umpluse viaţa cu râs şi cu dragoste şi în orice clipă putea să-i nască primul lor copil. Mulţumirea lui Royce nu cunoştea margini - într-atât, încât nici măcar bufoneriile lui Gawin nu-l mai enervau în seara asta. În spiritul deciziei lui Jenny de a celebra Crăciunul respectând aidoma tradiţia, lui Gawin i se distribuise rolul Lordului de Purtare-Rea - ceea ce însemna că vreme de 3 zile prezida la masa de pe estradă, unde rolul lui îi permitea să-şi imite stăpânul, să emită comenzi revoltătoare şi în general reuşea să facă şi să spună lucruri pentru care, în altă situaţie, Royce l-ar fi izgonit din Claymore.
   Acum, Gawin stătea întins pe spate în scaunul lui Royce, în centrul mesei, cu braţul întins pe speteaza scaunului mătuşii Elinor, într-o comică imitaţie a felului în care stătea Royce, lângă Jennifer. Imitând tonul sacadat al lui Royce când se aştepta la o supunere instantanee, Gawin spuse:
   - Înălţimea Voastră, există la masa aceasta câţiva care abia aşteaptă dezlegarea unei enigme.
   Royce îşi ridică o sprânceană spre el şi aşteptă resemnat întrebarea.
   - Este o realitate sau o minciună aceea că vi se spune Lupul pentru că aţi ucis o asemenea bestie la vârsta de 8 ani şi i-aţi mâncat ochii, la cină?
   Jenny începu să râdă irezistibil şi Royce îi aruncă o privire prefăcut ofensată.
   - Doamnă, spuse el, râdeţi pentru că vă îndoiţi că am fost suficient de puternic să ucid un animal la o vârstă atât de fragedă?
   - Nu, my lord, chicoti Jenny, aruncând o privire conspirativă spre Godfrey, Eustace şi Lionel, dar pentru un bărbat care preferă să sară peste o masă decât să mănânce una prost pregătită, nu vă pot vedea mâncând ochii cuiva!
   - Ai dreptate, zâmbi el.
   - Domnule, interveni Gawin, vă rog, aştept un răspuns. Nu contează ce parte a bestiei aţi mâncat-o. Ce contează este vârsta dumneavoastră când aţi ucis-o. Legenda vă plasează undeva între 4 şi 14 ani.
   - Adevărat? îl întrebă Royce ironic.
   Interveni Jenny, privindu-l întrebătoare:
   - Eu am crezut că povestea era adevărată. Mă refer la partea cu uciderea bestiei, când erai copil.
   - Henric mi-a acordat titulatura de Lup pe câmpul de luptă de la Bosworth.
   - Pentru că aţi ucis unul acolo! decretă Gawin.
   - Pentru că, îl corectă Royce, erau prea multe lupte şi prea puţină hrană ca să-mi păstreze carnea pe oase. La sfârşitul bătăliei, Henric s-a uitat la carcasa mea sfrijită şi la părul meu negru şi a spus că îi aminteam de un lup înfometat.
   - Eu nu cred... începu Gawin, dar Royce îl întrerupse cu o privire reprimată, care spunea clar că se săturase de imitaţiile lui, în seara aceea.
   Jenny, care îşi ascunsese cu grijă durerile care o asaltau, se uită la mătuşa Elinor şi îi făcu un semn imperceptibil cu capul. Lăsându-se spre Royce, îi spuse încetişor:
   - Eu cred că o să mă odihnesc puţin. Nu te ridica.
   Royce îi strânse uşor mâna şi dădu din cap.
   Când Jenny se ridică, se ridică şi mătuşa Elinor, care însă se opri în dreptul lui Arik, cu mâna pe speteaza scaunului acestuia.
   - Băiatul meu, încă nu ţi-ai deschis cadoul, îi spuse ea.
   Toată lumea făcuse astăzi schimb de cadouri, dar Arik nu apăruse decât la vremea cinei.
   Arik ezită, cu mâna pe obiectul mic, înfăşurat în mătase, de lângă tava lui. Arătând sublim de stânjenit ca centru al atenţiei tuturor, îl despături stângaci, se uită la lanţul gros de argint cu un obiect mic, rotund, care atârna de el, apoi îl acoperi cu mâna. Dădu scurt, neobişnuit, din cap, exprimându-şi „profunda gratitudine”, dar mătuşa Elinor nu dezarma.
   Când Arik dădu să se ridice de la masă, mătuşa Elinor îi spuse zâmbind:
   - Înăuntru sunt flori uscate de viţă de vie.
   Arik îşi încruntă sprâncenele groase şi vocea lui bubui, deşi vorbise pe cel mai scăzut ton:
   - De ce?
   Aplecându-se la urechea lui, îi şopti autoritar:
   - Pentru că şerpii se tem de florile de viţă de vie. E dovedit.
   Elinor se întoarse să o acompanieze pe Jenny, aşa că nu văzu lucrul ciudat care se petrecu cu faţa lui Arik, dar aproape toţi ceilalţi de la masă observară şi se uitau la el fascinaţi. O clipă, chipul lui Arik păru să se întindă puternic, apoi începu să crape. În dreptul ochilor şi a pungilor de sub aceştia, se formară crevase. Linia dreaptă a buzelor lui severe fâlfâi, la început la un colţ, apoi la celălalt, apoi apărură dinţii...
   - Dumnezeule Mare! izbucni Godfrey, înghiontindu-l pe Lionel şi chiar pe Brenna, în entuziasmul lui. O să zâmbească! Ştefan, priveşte! Arik al nostru.
   Godfrey se întrerupse când Royce, care o urmărise pe Jennifer crezând că aceasta intenţionase să se aşeze lângă foc, se ridică brusc de pe scaun, încă ţinând în mână stacana cu bere şi se repezi la picioarele scării care ducea în sus, spre galerie.
   - Jennifer, unde pleci? întrebă el tare, cu o voce alarmată.
   O clipă mai târziu, mătuşa Elinor se uita în jos, de la galerie, spunându-i veselă:
   - Se pregăteşte să dea naştere copilului vostru, înălţimea Voastră.
   Şerbii din sală se întoarseră să schimbe priviri zâmbitoare şi unul dintre aceştia se năpusti afară să împărtăşească vestea personalului de acolo.
   Când Royce dădu să urce treptele, mătuşa Elinor îl preveni pe tonurile cele mai îndrăzneţe:
   - Să nu cumva să urci. Nu sunt lipsită de experienţă în chestiunile astea, iar tu nu o să faci decât să-mi stai în drum.
   Apoi mătuşa Elinor adăugă în trecere, nescăpându-i paloarea bruscă de pe chipul lui Royce:
   - Faptul că mama lui Jenny a murit la naştere nu este un motiv de îngrijorare.
   Stacana lui Royce se sparse de pardoseala de piatră.

   Peste două zile, şerbii, iobagii, vasalii şi cavalerii îngenunchiaţi în curtea interioară nu mai zâmbeau în fericita anticipare a sosirii moştenitorului castelului Claymore. Ei stăteau de veghe, cu mâinile împreunate în rugă. Copilul nu sosise şi veştile care se filtrau până aici, dinspre şerbii din marea sală, erau din ce în ce mai proaste.
   Nici gestul ducelui, care rareori punea piciorul în capelă, dar acum se afla de 4 ore aici, tulburat şi îngrozit - nu era privit ca un semn bun.
   Chipurile se ridicară cu speranţă când uşile sălii se deschiseră brusc, apoi îngheţară de groază când Lady Elinor o porni în goană spre capelă. O clipă mai târziu, ducele ţâşni pe uşă, dar cu toate că nimeni nu putea spune după chipul lui răvăşit care erau veştile, nu se puteau aştepta la ceva bun.
   - Jenny, şopti Royce aplecându-se asupra ei, cu mâinile de o parte şi de alta a pernei.
   Ochii ei albaştri se deschiseră zâmbindu-i somnoroşi, în timp ce-i şoptea:
   - Ai un fiu.
   Royce înghiţi sonor, îndepărtându-i de pe obraji buclele încâlcite.
   - Mulţumesc, draga mea, spuse el neajutorat, cu vocea încă spartă după cele 2 zile de groază prin care trecuse.
   Se aplecă şi îi acoperi gura cu a lui, sărutul lui tandru-aspru arătându-i dragostea şi profunda uşurare că ea era bine.
   - L-ai văzut? întrebă ea când Royce îşi luă în sfârşit buzele de pe ale ei.
   Ridicându-se, Royce se duse spre leagănul din lemn, unde se afla fiul lui nou-născut. Aplecându-se, atinse cu un deget mânuţa minusculă, apoi se uită în sus la Jenny, cu sprâncenele încruntate de alarmă:
   - Pare... mic.
   Jenny chicoti, gândindu-se la paloşul greu, cu un rubin încrustat în mâner, pe care Royce poruncise să i se facă, de îndată ce aflase că ea aştepta un copil.
   - Puţin cam micuţ acum ca să se joace cu paloşul, glumi ea.
   În ochii lui Royce se citea amuzamentul.
   - Niciodată nu o să fie în stare să-l ridice pe cel la care lucrează Arik.
   Zâmbetul lui Jane deveni o încruntare derutată când îşi întoarse capul spre fereastră şi descoperi că, deşi era aproape întuneric, sute de torţe luminau curtea interioară.
   - S-a întâmplat ceva? întrebă ea amintindu-şi de torţele aprinse, din prima seară când venise tatăl ei la Claymore.
   Royce îşi părăsi fiul cu părere de rău şi traversă spre patul ei.
   - Oamenii continuă să se roage, spus el uşor derutat. Am trimis-o pe mătuşa ta jos să le spună că totul este bine. Probabil că nu a ajuns, încă. Dar având în vedere cum am alergat aici, de la capelă, când a venit adineauri după mine, probabil că nu o cred.
   Zâmbind, Jenny îşi ridică braţele spre el şi Royce înţelese.
   - Nu vreau să răceşti, o preveni el, dar se apleca deja, ridicând-o din pat, învelind-o bine în blănuri.
   O clipă mai târziu o ducea în braţe, afară pe parapet.
   În curtea de dedesubt, meşterul fierar arătă spre parapet şi strigă.
   Cei care se rugau, în lacrimi, se ridicară încet în picioare, cu feţele zâmbitoare întoarse spre Jenny şi dintr-o dată aerul fu spintecat de ovaţii asurzitoare.
   Ridicându-şi braţul într-o mişcare liniştitoare de salut, Jennifer Merrick Westmoreland se uita în jos, la oameni şi nu văzu nicio privire răuvoitoare. Oamenii ovaţionară şi mai tare când Royce o ridică mai sus şi mai aproape de el şi era limpede pentru oricine că ducesa de Claymore era mult iubită de toţi cei pe care îi iubea.
   Jenny plângea şi le zâmbea. În fond, nu în fiecare zi o femeie primeşte în dar regatul viselor ei. 

 

SFÂRȘIT