Micile ticăloase, Alex Marwood

 ..................................................

6.

 

              Nu poate rămâne aici. Se șterge la ochi și iese în noapte. E pustiu. În depărtare aude bubuitul monoton de pe strada cluburilor și țipetele turiștilor care nu au habar de teroarea care se desfășoară printre ei, dar care sărbătoresc eliberarea de sub amenințarea cu moartea.

   O doare piciorul, dar o ține. Pornește spre centru, ferindu-se de lumina felinarelor stradale și oprindu-se la colțuri, ca să recalculeze opțiunile. E un singur loc în care se poate duce acum.

   Durează o oră. La lumina zilei, în siguranță, nevătămată, durează doar jumătate de oră, deși strada principală nu o atrage deloc și de obicei o ia pe-acolo când nu merg autobuzele. Își trage gluga pe cap, își pleacă ochii și pornește șchiopătând, în speranța că mașinile care trec nu-i vor lumina trăsăturile cât să poată fi recunoscută. Pe faleză înaintează aproape târâș.
   Se ascunde în fiecare cadru de ușă de câte ori se apropie cineva, se preface fascinată de vitrine și de panouri publicitare. Orașul e aglomerat, iar ea se simte goală și expusă: e singura îmbrăcată complet, singura trează și singura neînsoțită. În jurul ei apare un grup de tipi beți, care râd și își țuguie buzele la ea.
   - Așaaa, bunicuțo!
   Se face mică, îi bubuie inima, dar nu au recunoscut-o. Normal, nu-s localnici. Vin din Yorkshire sau din Lancashire, după accent, și au băut toată noaptea, așa că nu sunt la curent cu știrile.
   Probabil că aici e mai în siguranță decât oriunde altundeva, printre tineri nepăsători. Și totuși...
   Undeva trebuie să fie. Vecinii ei nu s-au dus acasă, e clar, sunt prea surescitați, surmenați și înfuriați pe bună dreptate.
   Cutreieră orașul, pândesc secția de poliție și așteaptă ca ea să facă ceva, orice. Nicăieri nu e în siguranță. Dar măcar știe un loc cu porți încuiate, cu securitate, chiar dacă menirea lor e să protejeze bunurile de valoare și să supravegheze vânzările biletelor mai mult decât pe oameni.
   Vede semnul din față: luminile colorate sunt stinse noaptea, dar intrarea pentru personal e luminată și primitoare. Funnland, a doua casă a ei, ultima speranță. Barierele sunt blocate și chioșcurile de bilete, închise. Simte că i se închid toate ușile în nas. O săptămână întreagă a lipsit din motive medicale și doar Blessed s-a interesat de ea, dar nici măcar Blessed nu vrea să mai aibă de-a face cu ea acum. Dacă, însă, o vede în fața ochilor, n-o s-o poată alunga.
   Mai are 100 de metri și gata. Mulțimile de pe trotuar s-au mai retras, fiindcă după ce se închide parcul, adolescenții nu prea mai au cu ce să se distreze pe-aici. Amber își strânge gluga instinctiv peste bărbie. În afară de ochii speriați, nu se mai vede nimic din fața ei.
   Ajunge la poarta personalului și caută cardul în buzunar, ușurată să-l găsească. Jason Murphy e la geamul chioșcului său și citește. Nu se uită. Bun.
   Își trece cardul prin cititor. Se aude un sunet mort. Împinge poarta, dar aceasta nu se deschide. Înjură încet și mai încearcă o dată. La fel. Nu e sunetul vesel care-i permite accesul, nici cel care anunță deschiderea porții. Cardul a fost blocat. Nu poate intra.
   Se simte privită din spate și ridică ochii. Jason e cât se poate de atent la ea acum. Stă cu bărbia în mână, zâmbește vag și strâmb și se uită la necazul ei. Ea ridică mână și arată spre poartă. Jason nu se clintește. Doar se uită. Amber îi arată cardul, ridică din umeri și se preface mirată, apoi îi sugerează printr-un gest să apese butonul, ca s-o lase să intre.
   Zâmbetul lui se transformă într-un rânjet neplăcut, triumfător și vesel. Scutură din cap. Apoi îl vede cum întinde mâna spre telefon și privirile li se întâlnesc.
   O privește în continuare și începe să vorbească. Îi vede buzele formând silabele numelui: Amber Gordon. Annabel Oldacre.
   Se întoarce și pornește mai departe, șchiopătând, spre plajă.

40

   Jim adoarme repede cu ajutorul vinului, oboselii și stresului care, de data asta, vine cu speranță, iar Kirsty stă cu ochii în tavan.
   Undeva, în noapte, se desfășoară întreaga dramă, dar nu are habar în ce fel. Știe doar că îi e foarte frică și că vrea să-și facă valizele și să fugă, să se distanțeze de orice dovadă că ar fi fost vreodată în Whitmouth.
   „Ce proastă sunt! Super proastă! Trebuia să fi fugit cum am dat ochii de ea. Trebuia să fi anunțat autoritățile și să scot totul la iveală oficial, să mă apăr și să îi asigur că sunt o victimă a unei coincidențe extraordinare. Dacă află acum, dacă le spune cineva că am fost văzute împreună la cafenea, am pus-o. Și Jim a pus-o, și Sophie, și Luke, iar lumile lor se vor prăbuși și nu vor mai avea niciodată încredere în nimeni și în nimic. Orice am făcut până acum, orice tentativă de remediere, toate regulile respectate și instrucțiunile cărora m-am supus, toate momentele mele de bunătate și de penitență se vor anula într-o clipă, din cauza unui impuls nebunesc de curiozitate.
   Mâine, când mergem la mama lui Jim, o să sun la birou ca să anunț că nu mai lucrez o vreme, orice ar însemna asta. Găsesc eu ceva, gripă aviară, tifos, hepatită B, meningită, nu contează atât timp cât se ia și n-o să mă vrea nimeni în preajmă. Nu numai că nu mă mai apropii de Whitmouth, dar o să mă prefac că n-am călcat niciodată pe-acolo. Mă pricep la disimulare, doar am făcut asta toată viața”.
   Pe noptieră, telefonul se trezește la viață. Lumina puternică și vibrația îl face să danseze pe suprafața lustruită. Jim se mișcă, mormăie și se întoarce pe cealaltă parte. Kirsty se uită la ecran și vede un număr necunoscut. Nici nu e nevoie, știe că e Amber.
   Trimite apelul în căsuța vocală. Câteva secunde mai târziu, sună din nou, nici măcar nu a făcut pauză să lase mesaj.
   „Doamne, Kirsty, cum ștergi numărul ăsta din istoricul apelurilor? Îi vor verifica telefonul. Trebuie, nu? Nu, de ce ar trebui să facă asta? Timp de 20 de ani nu a făcut nimic rău. Doar m-a sunat pe mine”.
   Respinge din nou apelul și o trec toate transpirațiile când vede că sună a treia oară.
   - Aoleu, răspunde odată! murmură Jim. Încerc să dorm.
   Kirsty coboară din pat și intră în baie. Nu aprinde lumina, fiindcă zgomotul ventilatorului îl va trezi de tot. Se așază pe toaletă în beznă și, când începe să vibreze telefonul din nou, răspunde în șoaptă.
   Vocea lui Amber șoptește și ea, cuprinsă de panică, cu valurile în fundal. E pe plajă. Sigur e pe plajă.
   - Trebuie să mă ajuți!
   - Unde ești?
   - Te rog! Mă caută toată lumea.
   - Unde ești? repetă ea.
   Își face planul că îi va bloca numărul și va suna la poliție, îl va suna pe Stan, pe Dave Park și îi va trimite să o ia de-acolo.
   - Trebuie să mă iei de-aici.
   - Nu!
   Cuvântul îi explodează din gură.
   - Nu pot, Amber! Știi că nu pot. E o nebunie, e o idee țicnită.
   - Doamne, nu înțelegi! Sunt urmărită de o gloată! Mi-au spart geamurile! Mi-au omorât câinii! Jade, o să mă linșeze!
   - Te rog, spune Kirsty, nu gândești limpede! Spune-mi unde ești și trimit pe cineva. Trimit poliția să te ia.
   - Nu fi proastă! spune Amber. Polițiștii sunt tot oameni care locuiesc în Whitmouth. Dacă le spui... Trebuie să mă scoți de-aici. Nu am la cine să apelez.
   - Nu pot. Știi că nu pot. Amber, dacă vin acum acolo... dacă mă apropii de tine...
   - Nu-ți cer să dăm petrecere împreună, toanto! Dar ai o mașină, nu? Ce naiba?! Vino și ia-mă! Du-mă undeva! Nu contează unde. Scoate-mă pe autostradă, du-mă la un motel și lasă-mă acolo. Nu contează, văd eu ce fac pe urmă. Dar acum trebuie să plec de-aici. Nu înțelegi? În clipa în care se face lumină, sunt moartă!
   - Nu, spune Kirsty. Nu pot. Știi că nu pot. Spune-mi unde ești. Trimit pe cineva.
   Aude un țipăt metalic la celălalt capăt. Se gândește o clipă că e prea târziu și își dă seama că e un strigăt de frustrare.
   - NU!
   - O să fac ce pot, spune ea, dar asta nu pot. Și nu vreau. Dacă fac asta, suntem amândouă terminate.
   - Kirsty, spune Amber, nu mă poți lăsa aici! Te implor! Trebuie să mă ajuți!
   Se străduiește să fie fermă.
   „Nu pot, e prea mult. Îmi cere prea mult. Vor afla. Vor ști că eu am ajutat-o și vor afla cine sunt. Nu pot. Nu e vina mea. Nu eu am ales... nu e soțul meu cel care...”
   - Nu. Nu, repetă.
   Liniște. Îi aude respirația. Trei valuri se lovesc de mai și absorb orice alt sunet.
   - Trebuie! repetă deodată Amber, dar cu alt ton.
   Kirsty e înfuriată.
   „Cine se crede femeia asta să-mi spună ce să fac? Nu e șefa mea. Nu e prietena mea. Din cauza ei se întâmplă toate, ea e motivul pentru care am trăit o minciună de viață. Nu-i datorez nimic. Absolut nimic”.
   - Nu! spune din nou, ferm.
   Vocea lui Amber e lipsită de emoții când începe din nou să vorbească. O face cu răceală și cu autoritatea pe care o avea și în ziua în care au ucis-o pe Chloe, când a preluat controlul și a început să dea ordine.
   - Zici tu nu, doar că trebuie, îi spune. Pentru că și tu ești implicată, fie că îți place, fie că nu.
   Amenințarea implicită o enervează și o pune în defensivă.
   - Cum adică? se răstește.
   - Du-te dracului, Kirsty Lindsay! Dacă nu mă ajuți, îi sun pe toți. Pe fiecare în parte. Pe toți, înțelegi? Fiecare ziar, fiecare televiziune, pe oricine îmi trece prin cap. Și atunci n-o să mai fiu singura. Înțelegi? Înțelegi ce spun? Știe toată lumea cine sunt eu acum. Nu am nimic de pierdut. Dacă nu mă ajuți, jur pe ce-am mai sfânt că vor afla fiecare detaliu despre tine!

41

   Martin se trezește în toiul unei altercații. Uită că doarme de câteva ore în spațiul incomod al banchetei din dubă, dar dă cu ochii de strada curată din suburbie, cu mașinile frumoase aranjate în parcare și se dezmeticește.
   Își saltă cozorocul șepcii și își lungește gâtul ca să se uite la Kirsty Lindsay. E lângă micul ei Renault, cu geanta pe umăr și cu cheia în mână și se ceartă cu soțul ei. Încetișor, ca să nu se dea de gol, deschide geamul și trage cu urechea.
   - Nu pot să cred, spune Jim.
   E în picioarele goale și își strânge halatul peste boxerii în care doarme de când nu mai e Soph bebeluș. Ea deschide portiera și își aruncă micul bagaj pe bancheta din spate. Nu știe dacă o va folosi, dar e un obicei de care nu se poate dezbăra, după atâția ani în care meseria o poate face să rămână oriunde peste noapte și, din reflex, o ia și când pleacă la supermarket.
   - Îmi pare rău, chiar trebuie! spune ea.
   - Ba nu trebuie deloc! ripostează el. Nu trebuie. Știu și ei că ești în vacanță! De ce ai răspuns la telefon?
   Preferă să aleagă varianta leneșă și dă vina pe el.
   - Tu mi-ai spus să răspund! Și oricum, tu răspunzi la telefon de fiecare dată.
   - Aia e altceva, începe el. Mama...
   Îi vede privirea și tace. În cursul mariajului, înveți că există subiecte pe care e mai înțelept să le eviți. Cum ar fi liber-profesionalismul lui Kirsty. Ea e convinsă că oamenii care provin din familii iubitoare presupun de obicei că cei care au avut familii nasoale nu sunt atașați emoțional de ele. Își amintește ferocitatea primei ei reacții când el a zis: „Pentru tine nu e nicio problemă” și știe că poate face mai rău. Își înghite cuvintele când o aude inspirând profund.
   - Scuze! spune el.
   - Nu-i nimic.
   Jim se întreabă dacă va folosi nepăsarea lui ca armă. Are impresia că așa ar merita.
   - Îmi pare rău că eu nu am o mamă căreia să-i duc grija, adaugă ea, dar culmea e că-mi pasă de a ta.
   Mingea e din nou în terenul lui.
   - Așa de tare încât nu vii s-o vezi mâine. De când aștepta asta... și știai! îi reproșează el.
   - Și ți-am spus! Vă prind din urmă imediat ce pot. Am o singură slujbă, Jim! Nu am ore fixe, și vacanțe fixe, și pensie asigurată. Tot ce am e voința mea de a mă adapta. În momentul ăsta e o meserie cu risc. Știi că peste tot oamenii cedează. Avem nevoie de bani. Nu pot refuza nimic.
   „Doamne, aproape că mă conving și pe mine de ceea ce zic!” își spune ea.
   - Tu încă nu ai slujbă, adaugă tăios și îl vede cum se face mic, de parcă l-a pocnit.
   „Doamne, Doamne! Cât m-am străduit până acum să nu menționez stresul cel mai mare, să nu-i subminez încrederea în el, să nu-l fac să se simtă prost că nu are de lucru și cu o simplă propoziție stric tot. Ne va lua luni de zile să trecem peste asta. Luni. Și nici măcar nu va ști că am făcut asta ca să-l protejez pe el”.
   El tace o clipă, apoi spune:
   - Nu mai pot continua așa.
   Kirsty trântește ușa și se duce lângă el.
   - Cum, Jim? Așa cum? Nu pari foarte supărat când îți spun oamenii că-mi citesc materialele prin ziare. Nu pare să te deranjeze să te dai mare cu informațiile pe care le ai și le poți împărtăși la dineuri, nu?
   Alături se aprinde o lumină la o fereastră.
   - Ssst! șuieră Jim. Mai încet!
   Ea vrea să exagereze cearta, ca să nu fie nevoită să-i spună prea multe înainte de plecare, așa că insistă. Jim nu vrea ca vecinii să-și bage nasul. Mai bine moare în casă decât să se dea în spectacol în stradă, cu un cuțit în spate.
   - Ce? exclamă ea agresiv.
   - Vecinii.
   - Atunci du-te înăuntru!
   Jim își dă seama că nu are rost să se mai certe. Nimic n-o va convinge, doar că nu-i vine să creadă că a răspuns la telefon la două noaptea, s-a îmbrăcat și a plecat la mașină, dar în același timp o cunoaște suficient cât să știe când nu are rost să se certe cu ea. Și mai știe că îi ascunde ceva. A știut asta de la începutul relației lor, după felul în care îi sclipesc ochii și i se încordează falca atunci când ating anumite subiecte.
   „Stă în carapacea ei nenorocită. Și poate fi foarte a dracului când vrea să închidă un subiect, iar eu sunt prea moale și o las în pace, pentru că nu vreau s-o stresez, chiar dacă toată lumea știe că uneori trebuie să deschizi o rană ca să se poată vindeca. Trebuie să mă schimb. După ce-mi găsesc de lucru și mă echilibrez un pic, trebuie să fiu ceva mai dur, că altfel și la 80 de ani o să ocolim subiectele alea. O iubesc foarte mult, dar uneori am impresia că avem numai jumătate de relație”.
   Clatină din cap și se întoarce în casă.
   - Bine, nu are sens să ne mai certăm. Dar ca să știi, nu-mi convine. De fapt, sunt șucărit. Ai promis că mergi cu mine și nu-mi convine.
   Ea aproape că cedează, dar își amintește amenințarea lui Amber și se simte distrusă.
   - Jim...
   - Lasă...
   - Haide, hai să nu...
   - Ne vedem la Hereford până la urmă. Ține-mă la curent. Dacă nu e un efort prea mare.
   - Îmi pare rău. Îmi pare rău.
   - Sigur... spune el înainte să închidă ușa. Normal că-ți pare rău.

   Kirsty așteaptă pe alee până se stinge lumina.
   „Dacă mai mint mult, o să dăm de dracu’ în curând. Nu e prost. E tolerant, dar nu prost. Uneori, când se uită la mine, știu că își pune întrebări. Am supraviețuit până acum fiindcă e un om bun și nu vrea să pună presiune pe mine. Am noroc că l-am găsit. Nu știu ce alt bărbat ar tolera așa ceva”.
   Se urcă în mașină și scoate telefonul. Sună de câteva ori înainte ca Amber să răspundă și atunci o face încet, de teamă să nu fie auzită.
   - Eu sunt. Am plecat spre tine, spune Kirsty.
   O aude pe Amber inhalând aerul și înghițindu-și lacrimile.
   - Mulțumesc. Mulțumesc.
   - Ești în siguranță?
   - Așa și-așa. Cred. Sunt pe ponton. La capăt.
   Kirsty o vede în ochii minții ghemuită pe băncile din parcul searbăd, dincolo de capătul trenulețului, cu figura luminată uneori de farul portocaliu din vârful toboganului uzat.
   „Poate ar trebui să sun pe cineva, să-i fac o favoare și s-o trădez. Dar nu, nu pot suna anonim, nu într-o lume în care telefoanele sunt urmărite tot timpul”.
   Și chiar dacă așa ar fi mai bine pentru toată lumea, Amber nu va vedea lucrurile așa și nu își va ține gura.
   - Fac aproape o oră și jumătate. Ești OK până ajung?
   - Sper! spune Amber. Nu vine nimeni noaptea aici. Porțile sunt încuiate. Am folosit cardul meu de la Funnland, ca să desfac yala de la intrarea personalului.
   - Bine. Ajung cât pot de repede, spune Kirsty.
   Închide și pornește motorul. Habar n-are ce-o să facă atunci când ajunge în Whitmouth. Speră să-și înece furia și ranchiuna, cât să pună ceva la cale până ajunge. Altfel cine știe, e posibil ca dorința lui Jim ca ea să își deschidă sufletul să se îndeplinească într-un mod sinistru.

   Martin urmărește mașina cu privirea și, după ce iese de pe alee pe stradă, își ridică scaunul și pornește și el motorul, dar nu aprinde luminile până iese din parcare, ca să nu-i atragă atenția.
   Mai stă puțin, până dă colțul, apoi pornește și aprinde farurile.
   Străzile sunt goale la ora asta a nopții, așa că nu o poate pierde din vedere, iar apoi își imaginează că cea mai puternică armă pe care o are când ajung la destinație, va fi elementul surpriză.

   Ora 4.15 după-amiaza

   Poarta e încuiată și prin gardul viu trece gardul electric.
   Fermierul are oi pe câmp anul ăsta și toată lumea știe că oile sunt greu de ținut în țarc. Totuși, poarta nu stă bine în țâțâni, toată așchii și creozot, și cu barele prea apropiate una de alta, ca să poată trece printre ele, așa mici cum sunt.
   - Bun, deci trebuie să ne cățărăm, spune Jade.
   Se uită la Chloe ca să evalueze situația. În ultimul sfert de oră, copilul pare amețit, parcă n-o mai țin picioarele. A tot căzut la fiecare câteva sute de metri și de fiecare când se ridică durează mai mult.
   - Ar trebui să-ți scoți ăla, spune ea în timp ce trage de șireturile hanoracului. Cred că fierbi în el.
   Chloe nu reacționează și se mișcă precum melcul. Nu mai are chef nici să plângă. Chiar și mai devreme, când s-a zgâriat la picior în sârma ghimpată, a scos mai degrabă un geamăt. Mai au de trecut patru câmpuri până ajung la râu, asta e bine.
   „Nu știu ce să fac cu ea. Cred că se îmbolnăvește”, își spune Jade.
   Are dubii reale că o vor găsi pe Debbie la destinație, dar au ajuns până aici, iar gașca aceea care se distrează la Evenlode în fiecare zi a verii e cea mai bună sursă de ajutor la care se poate gândi. Ea și Bel îi scot hanoracul și dezbracă fetița pasivă.
   Brațele ei subțirele sunt pline de vânătăi și bluza strâmtă e udă de transpirație. Văd pentru prima oară părul ei blond, auriu, cu cârlionți lipiți de cap. Se clatină ușor. Parcă nici în ochi nu mai are sclipire. Înșfacă haina de la Jade și o strânge la piept ca pe un ursuleț de pluș.
   - Haide! spune Jade, pe un ton mai blând decât cel cu care i s-a adresat toată ziua. Vezi până acolo?
   Arată spre o cărare în iarbă, care iese din pădure, în dreapta lor, și străbate câmpia arsă de soare.
   - O vezi? E pârâul. Când ajungem acolo, facem o baie și bem apă. Ne răcorim puțin și dup-aia mergem pe lângă el până la râu.
   Chloe se uită în față dezinteresată.
   - Haide! spune Jade din nou și pune un picior pe treapta de jos a scării din poartă, după care se agață de partea de sus ca să-i arate cum se face.
   - Nu-s așa sigură, spune Bel.
   - Nu fi proastă, spune Jade. Mă cațăr pe porți de când aveam 3 ani.
   Nu e sigură că e adevărat ce spune, dar știe că face asta de niște ani și oricum nu e ca și cum ar fi cine știe ce brânză. Și apoi, nu are idee cum altfel ar putea proceda, poate doar s-o dărâme. Escaladează poarta ca pe o scară, își trece un picior pe cealaltă parte și rămâne călare pe poartă, de unde se uită la cele două fete de jos.
   - Nu-i mare brânză! spune ea.
   Își trece și celălalt picior și sare jos. Chloe se uită la ea cu gura căscată.
   - Hai! o încurajează pe Jade. Ajut-o!
   Bel împinge copilul în față. Parcă are picioarele din beton.
   Abia și le târăște, de parcă sunt prea grele pentru ea. Bel se așază în genunchi și saltă un picior de-al lui Chloe pe treapta de jos. Încearcă să-i prindă mâinile trei bare mai sus, dar Chloe refuză să renunțe la hanorac. După câteva încercări, Bel îi desprinde un braț și i-l agață de poartă.
   - Vezi? E ca o scară.
   Chloe nu face nimic. Își lipește fața de hanorac și inspiră adânc, ca să se liniștească. Se uită la Jade ca la un animal de la grădina zoologică.
   În cele din urmă, Bel pune mâinile pe fundul lui Chloe și împinge. Nu vrea, dar ridică piciorul. Celălalt picior îi rămâne în aer. Copila se clatină. Pare speriată, dar nu spune nimic. N-a zis nimic de când au trecut prin frunzele de pătlagină de la Hundred-Acre.
   - E OK, hai! Pune celălalt picior pe următoarea bară. Hai că poți!
   Bel o sprijină cu tot corpul pe Chloe ca să o susțină.
   „Dacă înainte mi se părea grea, acum parcă-i un sac cu nisip”, își spune ea.
   Desprinde mâna fetiței în care ține hanoracul, ca să i-o prindă de poartă. Chloe nu se ține bine și o împunge cu cotul în coaste, de teamă să nu dea drumul hanoracului prețios.
   - Așa, spune Bel. Încă un pic.
   E imposibil de greu să o manevreze până sus, dar, până la urmă, ajunge cu fundul în dreptul barei, unde se clatină din șolduri.
   - Ridică piciorul! spune Jade. Haide! Trece-l peste bară!
   Chloe se uită în jos, de parcă acum vede pământul pentru prima oară, apoi se apleacă și se întinde peste bara de sus.
   Scapă hanoracul care ajunge între corpul ei și poartă și o face să alunece.
   - Haide! exclamă Jade.
   Chloe se uită încremenită la ea și strânge bara cu picioarele.
   - Hai odată, Chloe!
   Bel se înfurie, nu știe de ce. Știe doar că vrea să se termine mai repede ziua asta. S-a săturat să aibă răbdare, nu-i place ce zi are, ba o înțeapă urzicile, ba spinii, ba îi intră țărână în pantofi și, pur și simplu, nu mai suportă copilul ăsta. Vrea să treacă odată peste poartă. Sare și o împinge, cu ultima fărâmă de putere.
   Chloe alunecă de pe bară și plonjează cu capul înainte, în aer.
   Trece o veșnicie până aterizează.

42

   Imediat ce pornesc de pe loc, își imaginează că se îndreaptă spre Whitmouth și, având în vedere ce spun știrile la radio constant pe drum, bănuiește și ce anume o cheamă acolo.
   Până ajung, la 3 și jumătate, se simte aproape trădat. Toți jurnaliștii din țară se duc în oraș probabil și nu are nicio șansă să o prindă singură, îi e clar că orice are de gând să facă – și nu prea își dă seama care e planul încă, doar că o va pune într-o situație dificilă – trebuie să fie singur cu ea. E tentat să renunțe în noaptea asta, să se ducă să doarmă, fiindcă, în fond, tot acolo va fi și dimineață. În ultimul moment, gestul ei îl surprinde. În loc să-și lase mașina în locul obișnuit de la gară sau să se cazeze la Voyagers Rest, continuă să meargă pe strada Brighton până în centrul orașului. Intrigat, o urmărește.
   Merg încet. Începe să plouă ușor și barurile sunt închise, dar orașul e plin de oameni. Nu de mulțimea de tineri, ca de obicei, ci de bărbați și femei între două vârste, cu mutre hotărâte și cu bâte de crichet în mâini. Chiar și prin ferestrele bine închise, atmosfera se simte încinsă. Zâmbește când înțelege că întreg orașul a aflat știrile despre Amber Gordon.
   „Numai unei persoane amabile ca ea i se putea întâmpla asta”, își spune.
   Par concentrați în jurul secției de poliție, cu toate că, pe unde trec, orice colț de stradă pare păzit. Bărbați musculoși, în tricouri, cu un gât cât trunchiul de copac și brațe care plesnesc la încheieturi, femei cu o veșnică expresie de dezacord, cu toții stau neclintiți și atenți și se uită în noapte, de parcă se așteaptă să răsară din neant o armată de Daleks. În fața secției de poliție se află un grup sumbru și furios care așteaptă sub privirea absentă a ușilor închise: presa, bineînțeles, care caută orice pentru materialul de dimineață, dar mai mult, mult mai mult, oameni obișnuiți. Vecinii lui scoși din vizuine de mirosul vânătorii.
   Se așteaptă ca ea să oprească pe-aici, pe undeva, dar se pare că merge mai departe, trece pe lângă mulțime și închide geamul în mers, parcă de frică să nu fie jefuită.
   Martin se încruntă și rămâne un pic mai mult în urmă. Sunt singurele mașini de pe drum și nu vrea să-l vadă tocmai acum, după ce-a bătut atâta drum.

   Kirsty conduce încet și se întreabă dacă are cumva vreo eșarfă, o căciulă, o basma în bagaj, cu care să o ascundă pe Amber când o găsește. Altfel nu se întorc prin oraș, când toată lumea se uită suspicios pe geam în timp ce trece.
   Se apropie de mare și mulțimea începe să se rărească. Mai trec câțiva oameni ieșiți de prin baruri în ploaia care se întețește, dar aici nu se uită decât în pământ. Cornișa însăși e o mare de ambalaje de la fast-food și mucuri de țigări aruncate pe jos. Până și toneta de burgeri s-a mutat pe strada Brighton, ca să profite de excesul neașteptat de clienți.
   „Poate. Poate scăpăm cu bine dacă o bag în portbagaj sau se întinde pe bancheta din spate”.
   Oprește în zona de încărcare la intrarea pe ponton și oprește motorul. Deschide ușa și, pentru prima oară de când a venit în Whitmouth, își dă seama că aici aude marea mai mult decât orice altceva. Valurile par gigantice în timp ce năvălesc pe plajă și, când se retrag, dau pietrele peste cap. Acum își dă seama cât de asurzitor e zgomotul în timpul zilei, dacă reușește să acopere vuietul unei mări atât de sălbatice. Un cuplu se smotocește sprijinit de vitrina unui magazin, dar altfel nu e nimeni pe Cornișă. Își pune geaca pe ea și observă o dubă care trece încet pe lângă ea și parchează în spațiul eliberat de rulota cu burgeri.
   Se uită prin ploaia care distorsionează imaginea de dincolo de parbriz. Nu vede pe nimeni coborând.
   Își ia telefonul de pe scaunul de lângă ea, îl deschide și sună.
   După o clipă, afișează numărul și bateria moare.
   - Băga-mi-aș picioarele! înjură Kirsty cu voce tare.
   Apasă din nou. Nimic. A făcut una dintre cele mai prostești greșeli: a uitat să-și încarce telefonul înainte să se culce, mai ales după ce l-a folosit până la epuizare.
   - Băga-mi-aș picioarele! repetă și lovește volanul.
   Îi vine să plângă. Închide geamul și se eliberează, înjurând cât o țin plămânii, în mod repetat.
   - Futu-i! Futu-i! Futu-i! Futu-i! Futu-i!
   Nu poate suna, nu o poate anunța pe Amber că a ajuns, nu are de unde să o ia și nu poate stabili o întâlnire. Porțile amenințătoare ale pontonului sunt închise, iar ploaia se întețește. Amber, dacă nu au pus mâna pe ea, a început numărătoarea inversă pentru distrugerea lui Kirsty.
   „Nu vreau să mă duc acolo. Mi-e frică”.
   Apoi deschide portiera și iese în noapte.
   Martin se uită în oglinda retrovizoare și o vede cum coboară din Renault. Rămâne o clipă pe loc și se uită spre oraș. Apoi, ca și cum ar fi mulțumită că nu o vede nimeni, se întoarce și pornește grăbită pe plajă, pe lângă ponton.
   Asta îl ia prin surprindere. Se aștepta să se ducă la colegii ei.
   Nu-i vine să creadă că îi ușurează misiunea. Coboară repede din dubă și închide portiera cât poate de ușor în urmă. Dacă merge pe plajă, zgomotul mării și pașii pe pietricelele năpădite de alge vor înăbuși orice sunet, dar tot e bine să fie precaut. O ia la fugă pe stradă, ascuns în umbra gardului parcului Funnland și, lipit de el, se uită după colț.

   Kirsty ciulește urechile, temându-se să nu fie urmărită, dar e liniște și aude doar mugetul mării, foșnetul nisipului strivit pe pietriș și geamătul brizei care lovește instalația de beculețe stinse.
   La câțiva metri de-a lungul pontonului se vede o portiță ascunsă printre barele metalice ale gardului, pe care o folosesc cei de la curățenie și mentenanță, ca să intre și să iasă în afara programului. Kirsty sare peste un morman de pietriș, alunecă pe o piatră care cade de pe o alta și cade în genunchi.
   - Futu-i! murmură.
   Se uită peste umăr înspăimântată că a auzit-o cineva. Pantofi sport de doi bani, nu rezistă decât pe suprafețe plane, cum ar fi banda de alergat. Începe să meargă cu grijă și se ține și de gard.
   Pare încuiată. Chiar e încuiată, dar când se uită mai bine, vede că yala e mai mult de formă decât să țină poarta încuiată.
   Își caută în geantă cartela de transport public - fiindcă a învățat cu câțiva ani în urmă că nu e o idee bună să se folosească de cardul bancar pentru genul ăsta de lucruri - bagă mâna printre bare și o deschide imediat.
   Se mai uită o dată în spate, vede că nu e nimeni și intră, trăgând poarta după ea. Începe să alerge șchiopătând pe scara scurtă care urcă pe ponton. Mijește ochii în întuneric în lungul aleii din fața ei și pornește spre capătul pontonului.

   Se simte încă o dată excitat. Nu mai poate de bucurie când o vede cum alunecă pe pietriș, se ridică cu greu și se pitește la umbra pontonului.
   A prins un fir serios aici. Orice ar ieși din asta, nu are decât de câștigat. Fie Amber Gordon e ascunsă pe aici pe undeva, în întuneric și Kirsty Lindsay se duce să o caute, fie nu e acolo și atunci Lindsay va fi singură.
   Aude sunetul porții care se deschide și pași pe scara metalică.
   A găsit intrarea de serviciu și urcă pe ponton. Martin zâmbește.
   „Perfect!” își spune el. „N-am cum s-o mai pierd. E o singură cale de acces, dacă vrei să intri sau să ieși de pe ponton”.

   Trenulețul „cu aburi”, care plimbă turiștii pe pontonul din parcul de distracții de la opt dimineața până când rămân fără mărunțiș ultimii clienți, a fost garat, cu ușile prinse cu o sumedenie de lanțuri și lacăte. 
   Sunt 400 de metri până la capăt, o plimbare ușoară în circumstanțe normale, dar nu și când scândurile sunt ude, plouă continuu și nu știi ce vei găsi când ajungi la destinație.
   „Poate nici nu e acolo. Poate a fugit deja, poate și-a găsit o ascunzătoare și așteaptă telefonul tău”.
   „Haide, Kirsty!” își spune ea. „Vino-ți în fire! Vii și pleci și imediat ce e ea în siguranță, o să fii și tu. Nu trebuie să mai vorbești vreodată cu ea, nici s-o vezi și nici măcar să te mai gândești la ea”.
   Pornește mai departe cu eșarfa strânsă pe cap. E august și, în vreme ce iese spre mare, aerul e umed ca în pivniță.
   Își aude propriii pași, grei ca aerul nopții. Îi curge nasul.
   „Ce fac?” se întreabă. „E cel mai stupid lucru pe care l-am făcut vreodată”. Apoi se corectează: „Al doilea cel mai stupid. În orice caz, nu am de ales, pentru că nu e vorba doar de mine, nu? Acum o urăsc. Până acum îmi era milă de ea, mă gândeam că vedem lucrurile la fel, dar acum o urăsc. Poate ar trebui să mă întorc în oraș și să le spun morților vii de pe la colțuri unde e. În fond, dacă moare, nu poate spune nimic. Dacă o las să moară, se termină și problemele mele...”
   Clatină din cap și respinge gândul.
   „Nu asta sunt. Nu sunt așa, oricât mi-ar plăcea”.
   Pe lângă șina de tren sunt niște stații mici și inutile, din fier alb și cu geamuri de seră. Ca orice altceva de-aici, pontonul este o relicvă a vremurilor elegante, când numai cei avuți și servitorii lor puteau călători în străinătate, iar aici veneau doctori și avocați și se amestecau printre măcelari și băcani. Acum, liniile elegante ale balustradelor sale sunt ascunse de panouri publicitare țipătoare. Lumina lunii trece palidă printre nori și face să se vadă că jumătate dintre ferestrele stației sunt sparte.
   O briză îi aduce ploaia în obraji și vremea se înrăutățește.
   Aude ceva în spate: metal hârșâit pe metal. Poarta?

   Martin așteaptă 5 minute - cronometrate - înainte să o urmeze. Nu e nevoie să stea chiar în spatele ei. Doar știe unde se duce. Se face mic lângă zid și îi vede capul conturat deasupra balustradei din capătul scării. Face stânga și se îndreaptă spre mare, după care dispare și toate sunetele sunt înecate de valuri.
   Profită de moment și se furișează ca un crab la adăpostul pontonului. Aici nu are cum să-l zărească. E în siguranță, pitit, iar ea habar nu are că e pe urmele ei. Brusc, îi vine să izbucnească în hohote de râs. Se strecoară spre poartă și o împinge. Nu a mai încuiat-o la loc și a mai și lăsat o bucată de carton, dintr-o copertă de agendă, între zăvor și cadru. Nu se aștepta să cedeze și nu mai poate opri poarta care se lovește de gard. O apucă în momentul acela, dar zgomotul metalic răsună departe.
   Martin se face mic și așteaptă ca o statuie la piciorul scării.

   Kirsty se ascunde în spatele clădirii, unde așteaptă cu respirația tăiată și cu ochii în toate părțile. Nimic. Nu apare nimeni de pe scări. Nu se aude nimic în afară de afișul care prezintă un magician, al cărui spectacol de dimineață este o contribuție a consiliului local, care dorește ca structura în paragină din capăt să fie numită teatru.
   „Tresari și la umbra ta”, își spune ea, „pentru că știi că faci o tâmpenie, pentru că te-ai speriat de moarte alaltăieri pe Tailor’s Lane și acum crezi că ești urmărită”.
   Traversează șina și pornește mai departe pe cealaltă parte a ei, ca și cum ajută la ceva.
   „Te urăsc, Amber Gordon! O să-mi fie greu să fiu civilizată când ne vedem, oricât de speriată ești, oricât ai nevoie de ajutorul meu. Din cauza ta, mi-e și mie frică! Din cauza ta, groaza acidă a descoperirii mă roade constant și îmi erodează căsnicia! Îl iubesc. Doamne, cât îl iubesc și ție nu-ți pasă! Nu eu am ucis-o, Amber, ci tu!”
   Vântul aprig îi zboară eșarfa și o lasă cu gura căscată în vântul crunt și brusc al mării. Nu poate să înțeleagă cum au ajuns oamenii să vină de plăcere în orașul ăsta. Scândurile sunt alunecoase, iar pe alocuri, pe unde se mai fac reparații, vede ustensile abandonate. Ciocane și răngi imense, pe care poate pune mâna oricine.
   A ajuns la mijlocul drumului și are constant impresia că e urmărită. De camere de supraveghere poate? Nu a văzut niciuna, dar e obligatoriu să existe în prezent. Amber e aici de câteva ore deja și nu a venit nimeni s-o gonească. Ori nu sunt camere deloc, ori nu funcționează, ori nu se uită nimeni la ele.
   „Normal că te crezi urmărită”, își spune în gând. „Fiindcă asta înseamnă pentru tine sfârșitul lumii, încetează, Kirsty! E o frică de situație, nu e reală”.
   Însă se oprește și se uită din nou în spate. Nu e nimeni și treptele abia se mai văd în depărtare.
   „Ce prostie!” își spune. „Nu m-am priceput niciodată să fac diferența între un pericol imaginat și unul real. Dacă aveam talentul ăsta, nu am fi în situația asta”.

   Martin înaintează pe brânci până în capătul scării și se uită pe ponton. Nu s-a întors. Proasta asta merge mai departe și a trecut pe cealaltă parte a șinei, ca să-i ușureze lui misiunea.
   Tot ce are de făcut e să ajungă pe furiș în stație și să se pitească, pe urmă o poate urmări îndeaproape.

   Luna străpunge norul o fracțiune de secundă și creează un râu pe mare. Pentru o clipă, Whitmouth arată frumos, scăldat în lumina tristă, iar silueta dezolantă a clădirilor din anii 60 aflate în spatele falezei este îmblânzită de ceața care le împresoară. O pală de vânt rapidă îi aruncă stropii înțepători în ochi și o face să se adăpostească sub o mică arcadă, la intrarea sălii de jocuri.
   Înăuntru e beznă. Mașinile pândesc pitite în umbră, podelele sunt ude și lipicioase și așteaptă să vină dimineața și echipa de curățenie. Două scrumiere uriașe dau pe dinafară de fiecare parte a ușii duble. În timp ce se ghemuiește sub acoperișul lat de două palme, cerurile se deschid de parcă a dat cineva drumul la robinet și ploaia începe să umple rigolele. Marea face nazuri, iar valurile vin și pleacă, mârâind nervoase. Simte pontonul zguduindu-se sub ea.
   Kirsty aleargă ultimii 15 metri până ajunge în scuarul central, unde nu e nimeni. Nici urmă de Amber, doar coșuri de gunoi pline și bănci goale. Se oprește într-o baltă și se uită disperată în jur. Nu e nimeni. Doar ea, ploaia torențială și lumina stroboscopică a toboganului spiralat. În fața ei se înalță silueta teatrului cu o postură eduardiană, cu două gemulețe ca doi ochi negri, Marco Magnificul rânjește pe un afiș înalt de șase metri. Credea că o va găsi pe Amber la adăpost, dar nu e nimeni nici aici.
   - Băga-mi-aș picioarele! strigă Kirsty, în timp ce ploaia îi spală față.
   Știam eu că trebuia să rămân în mașină. Știam eu că nu trebuia să vin. Poate fi oriunde. Poate a și luat-o poliția și nu mai trebuie să stau aici...
   Deschide gura și strigă cât o țin plămânii, ca să acopere răgetul furtunii pe mare și pânzele corturilor de tarot, bătute de vânt printre straturile de flori.
   - BEL! BEEEEEEEEL!
   Cu coada ochiului vede o mișcare. Se întoarce brusc, gata să se apere și vede că s-a deschis ușa mini-muzeului de ceară, de unde apare capul lui Amber, speriată și plină de speranță.
   - Futu-i! strigă Kirsty și duduie prin bălți, până la adăpost.

43

   Se numește „Casa terorii de ceară” pe bună dreptate. Miroase a cârpe ude și mucegăite și a deznădejde, iar prima scenă care o întâmpină, chiar în clipa în care pătrunde pe ușă, este o execuție la ghilotină. E întuneric, se vede doar ledul luminii de urgență și, din ungherele întunecate, se zăresc forme lipsite de trăsături.
   Ploaia țăcăne pe acoperișul de hârtie gudronată și podeaua se clatină sub forța furtunii.
   „Mă simt ca într-o barcă, într-un golf, în toiul iernii”, își spune ea.
   - De unde a venit potopul ăsta? întreabă ea din întuneric. Abia picura când am ajuns aici.
   - E normal aici. Se cheamă Turbatul Whitmouth. Ceva legat de estuarul Tamisei și de Marea Nordică.
   - Nu putem pleca de-aici încă.
   - Nu, confirmă Amber. Dar se potolește imediat. Nu durează niciodată prea mult. Haide!
   O ia înainte, printre draperiile grele de catifea care separă sala principală de intrare. Sala e aglomerată, înghesuită și luminată într-un roșu straniu. Niște figuri familiare, dar nu prea, se holbează încremenite într-o lume paralelă misterioasă, cu ochii goi și gurile înțepenite pe veci.
   Acum că au ieșit din hol, apar alte scene, mai sălbatice: un bărbat întins pe un stativ, cu un rictus pe față, un țăran cambodgian cu o pungă de plastic în mână - una obișnuită, de care găsești pe toate drumurile - pe care o ține pe fața unui bărbat în costum, soldați din Primul Război Mondial care se târăsc prin noroi și sârmă ghimpată. Pe un banner întins dintr-un perete în altul scrie CRUZIMEA OMULUI FAȚĂ DE OM.
   „Și toate, la prețul de 9,95 lire intrarea, TVA inclus”, se gândește Kirsty. „Un chilipir”.
   - Dumnezeule, spune ea, e petrecere în iad! Făceam pe mine de frică dacă trebuia să stau aici.
   Amber râde fără să se amuze.
   - Ciudat, eu am făcut pe mine de frică până să ajung aici. Sinceră să fiu, ei sunt cea mai bună companie din ultimele zile.
   Se prăbușește pe un fel de canapea din mijlocul camerei.
   - Îți mulțumesc că ai venit, spune. Nu știu ce m-aș fi făcut.
   Kirsty se înfurie din nou.
   - Păi, nu prea mi-ai dat de ales, nu?
   Amber se uită în altă parte, rușinată.
   - Îmi pare rău.
   Kirsty se uită urât la ea. Amber o privește în ochi.
   - Pe bune, o asigură. Chiar îmi pare rău. Nu știam ce să fac. Sunt căutată de toată lumea, peste tot și nu mă ajută nimeni. Aveam nevoie de tine.
   Kirsty își aduce aminte de mulțimile din oraș, de armele improvizate și de absența poliției. Se așază pe o bancă la câțiva metri de ea. Știe că Amber are dreptate, dar nu vrea să se apropie, nici măcar să se uite la ea.
   - Cum a fost drumul? întreabă Amber deodată, cu o voce sociabilă, de parcă s-au întâlnit să ia masa împreună.
   - A fost OK.
   Kirsty e uimită cât de relaxat îi răspunde. Drumurile sunt libere noaptea, normal.
   - Da, spune Amber. Noi - eu și Vic - numai la ora asta plecam, când mergeam în Wales. Făceam jumătate din timp, a calculat el.
   - Mda...
   Îi ia câteva clipe să se prindă că Vic la care se referă Amber așa de relaxată e același cu tipul pe care ea și colegii lui îl numesc automat Presupusul Strangulator de la mare, Victor Cantrell, mențiunea „presupus” urmând să dispară după condamnare, evident. Observă că lui Amber îi pică fața când își dă seama care e realitatea acum.
   „Se poartă ca soacră-mea după ce a murit tatăl lui Jim și i-a luat ceva să se obișnuiască cu ideea”, își spune Kirsty.
   Vorbea despre ce făceau ei împreună, părerile lui în diverse situații, ce zicea, ce făcea și apoi, tot așa, îi pica fața și se lăsa liniștea. Au trecut câțiva ani buni până când ea și oricine se afla în prezența ei puteau menționa numele lui fără să simtă jalea ca un nor deasupra capetelor.
   „Probabil așa se simte și Amber acum”, se gândește ea.
   „Aceeași atitudine, lipsită de compătimire. Statutul unei văduve e unul nobil. Nu există mângâiere pentru cei intimi. Atât am plâns toți anii ăia la Exmouth, că numai la familia mea nu m-am gândit. Numai după ce i-am făcut pe Soph și Luke m-am gândit cum trebuie să fi fost pentru ei”.
   - Ce era în Wales? o întreabă.
   Amber suspină.
   - Mai nimic, de fapt. Mergeam uneori acolo, când nu era sezon, pe coasta Pembrokeshire. El, Vic, s-a dus odată acolo cu un program pentru copii nevoiași. Îi plăcea acolo. Îi plăcea să revină.
   - Da, e frumos locul, spune Kirsty.
   - Ai fost?
   Fac conversație din stânjeneală, vorbe goale menite să umple abisul dintre ele.
   „Asta nu e deloc normal. Parcă suntem doi străini în autobuz”, își spune Kirsty. „Hai, nu mai ploua, încetează dracului mai repede! Nu vreau să fiu aici”.
   - Bunicii lui Jim s-au retras în Saunderfoot. Are o mulțime de amintiri frumoase de-acolo.
   - Jim...? A, da! Soțul tău, spune Amber distrată.
   Kirsty își aduce aminte ce a adus-o aici.
   - Da, spune tăios. Soțul meu.
   - Cu ce ziceai că se ocupă?
   În întrebare, Kirsty aude ecoul vocii mamei celei sociabile și proaste a lui Bel, care vorbea întruna, ca să nu permită niciun moment intim între ele și își educa fiica fără să îi ofere dragoste.
   - Nu contează cu ce se ocupă, răspunde.
   Și-a pierdut răbdarea.
   - N-are a face cu tine. Dar dacă vrei să punem întrebări, am și eu una. Vorbeai serios?
   - Ce?
   Amber se uită în ochii ei și înțelege la ce se referă.
   - A, amenințarea! Vrei un răspuns sincer?
   - Da. Dacă se poate.
   - Bine. Atunci, nu știu. Îmi pare rău. Probabil că nu. Nu cred că aș fi obținut nimic din asta, nu?
   Kirsty nu mai ascultă de fapt. Vrea mai degrabă să-i transmită șantajistei ce părere are despre asta.
   - Jim nu merită asta. Nu-mi vine să cred că ai face-o. Sau copiilor mei. Ce ți-au făcut ei?
   Amber trage aer în piept.
   - Nimic, răspunde.
   - Și-atunci? Te răzbuni pe mine? Din cauza soțului tău te răzbuni pe al meu?
   - Îmi pare rău, spune Bel din nou. Îmi pare rău, chiar îmi pare. Regret că ți-am făcut asta, dar eram...
   - Stai, că nu de mine îmi pasă, o întrerupe Kirsty.
   Amber se uită sceptică.
   - Sigur...
   Kirsty cedează. Se privesc cu suspiciune și ascultă vântul.
   - Mă rog, acum am venit, spune Kirsty în cele din urmă. Ce vrei să fac cu tine?
   „Să-mi salvezi viața”, își spune Amber. „Nu e mare lucru, dar...”
   Undeva, în spate, se aude o ușă lovindu-se încontinuu. Kirsty tresare, se uită la Amber și face ochii mari. Amber pare calmă.
   „Ciudat”, se gândește Kirsty. „În locul ei, n-aș fi așa calmă. Parcă pentru ea lupta s-a terminat, parcă n-o mai afectează nimic”.
   Amber clatină din cap, de parcă face un ultim efort să gândească.
   - Nu-i nimic. A trebuit să intru... forțat. Mi s-a părut mai sănătos să vin prin spate. Probabil am rupt lacătul. Asta se aude.
   Kirsty ridică din sprâncene.
   - Ce?
   Amber e iritată de privirea ei.
   - Kirsty, mi-era frig! Ce voiai să fac?
   - Nu-i nimic, spune Kirsty repede. Nu-i nimic, îmi pare rău.
   - Poate ar trebui s-o închidem.
   Amber se ridică în picioare.
   - Da, așa ar trebui.
   Dincolo de sala principală, unde Hitler îl înfruntă pe Stalin și Kim Jong Il pe Mao, muzeul se împarte într-o serie de încăperi pe marginea unui coridor îngust, vopsit în roșu, care oferă, conform plăcuțelor de deasupra ușilor, teme precum CRIMINALI ÎN MASĂ, MOLIME ȘI TORTURĂ. Amber o ia înainte cu foarte multă încredere, în mod surprinzător, urmată de Kirsty, care vine timid, uitându-se în toate părțile când trece pe lângă ușile întunecate, dincolo de care se poate ascunde oricine și orice.
   Coridorul se termină cu ușa de incendiu, dincolo de care bubuie ploaia și rage marea din ce în ce mai tare, ca o gloată din depărtare. Pe jos, lângă ușă, e o mică baltă, în interior. Ușa exterioară se lovește monoton.
   - Uau, plouă serios! spune Amber, uitându-se la apa de la picioare.
   Împinge ușa și vântul se năpustește înăuntru, plesnindu-le cu rafalele de ploaie peste față. Dincolo de ușă se află o cameră de depozitare, în care se văd un divan modular în paragină, o măsuță, un manechin dezmembrat aruncat într-un colț, ca după o luptă, o cafetieră închisă și niște pahare de polistiren care dansează în aerul neliniștit. Pe peretele din față, ușa se izbește încontinuu de o masă împinsă la perete. Amber se duce spre ea și o închide cu forță, timp în care o udă ploaia.
   Liniștea care se lasă e aproape asurzitoare.
   - După câte se pare, încuietoarea n-a pățit nimic. Mă gândeam că am stricat-o.
   Kirsty râde nervos.
   - Deja am intrat prin efracție, Amber!
   Amber se uită la ea.
   - E o mare diferență între intrarea prin efracție și încălcarea unei proprietăți, Jade! Cum ai reușit să te uzi în halul ăsta?
   Se întoarce spre coridor. Apa s-a întins și curge un șuvoi până spre sala principală.
   „Cred că încă picură de pe mine”, își spune Kirsty. „Doamne, câtă apă e!”
   - Și apropo, spune brusc Amber, noi suntem aici. Știai?
   Pe Kirsty o apucă tremuratul.
   - Pe bune?
   - Da.
   - Unde?
   - Avem o categorie a noastră.
   Face semn spre o ușă în stânga, pe care scrie PREA TINERE CA SĂ UCIDĂ.
   - Glumești... face Kirsty.
   - Deloc. Din fericire, nu ne-au pus chiar laolaltă cu copiii criminali, deși mă miră asta.
   Kirsty nu prea vrea să se uite, dar e inevitabil atrasă spre ușă și nu se poate mișca din cadrul ei. Simte că-i stă inima. Amber aprinde lumina. E o cămăruță cu câteva statui de ceară înghesuite, ceea ce o face și mai sinistră. În ciuda faptului că au loc anual peste 10 crime înfăptuite de copii, doar 5 apar reprezentate aici, printre obiectele intenționat alese pentru a emoționa vizitatorii: balansoare, casetofoane, rochii de petrecere aranjate pe spătarele scaunelor, tot ce ea nu a avut de fapt. Sunt cei cinci celebri: John Venables, Robert Thomson, Mary Bell și, îngrămădite conspirativ lângă o poartă, ea și Bel.
   Kirsty se duce să se uite la manechinul care o reprezintă și i se face pielea de găină când se vede prin ochii națiunii care a condamnat-o. Un metru cincizeci înălțime, făcut pe baza unei fotografii de la școală, singura pe care o avea cineva, în afară de cea făcută de poliție pentru dosar. Nu avea alte fotografii cu ea, pur și simplu. I-au înlocuit uniforma de școală cu o rochie diformă, de copil, menită să o facă să pară mai tânără decât era de fapt. Are față dolofană, părul tuns castron, buzele cu colțurile coborâte ca la bătrâni, în cazul ăsta o bătrână care a dus o viață țâfnoasă și care a făcut numai răutăți.
   E o imitație brută, ca acele sculpturi medievale care reprezintă niște lei și pe care le găsești prin muzee, dar făcute de cineva care nu știe cum arată un leu, doar a auzit cum îl descriu marinarii. Și totuși, fără niciun dubiu, ea e, ușor de recunoscut mai ales mulțumită blondei imperioase și semețe de lângă ea, care stă cu o piatră în mână.
   „Jade Walker și Annabel Oldacre” scrie pe plăcuța ștearsă, cu marginile uzate de degetele care au atins-o ani la rând.
   Ambele în vârstă de 11 ani, Walker și Oldacre au șocat o lume întreagă când au înfăptuit brutala crimă asupra lui Chloe Francis, în vârstă de 4 ani, pe un câmp din satul Long Barrow, Oxfordshire, pe 17 iulie 1986. Fetele au răpit fetița de lângă magazinul de dulciuri din sat și au plimbat-o prin mai multe locuri, înainte să o lovească cu bâta și să o înece într-un pârâu, în aceeași după-amiază. Corpul lui Chloe era acoperit de tăieturi, zdrelituri și vânătăi, avea trei coaste rupte și un cot dislocat, ceea ce dovedește că au supus-o unei torturi brutale, timp de o zi întreagă. Numai rănile de la cap indicau atâta ferocitate, încât fetița nu le-ar fi putut supraviețui. Pentru a-și ascunde crima, insensibilele fete au îngropat micuțul cadavru al lui Chloe în pădure, unde a fost mutilat de sălbăticiuni, prefăcându-se timp de câteva zile că nu știu nimic. Familia a fost obligată să o îngroape în sicriu închis. Walker provenea dintr-un mediu sărac, dar Oldacre, considerată de mulți ca fiind cea dominantă între ele, era fiica unui proeminent om de afaceri și mergea la unul dintre internatele de prestigiu din Marea Britanie, ceea ce l-a determinat pe detectivul care s-a ocupat de investigație să o descrie ca „cea mai rece creatură pe care a întâlnit-o în toți anii lui de muncă polițienească.”
   - Așa arătam? întreabă Kirsty încet.
   Tot nu se poate asocia cu acel copil, cel care a ucis-o pe Chloe.
   - Chiar așa arătam?
   - Doamne! spune Amber cu dezgust. Mai contează?
   - Da... nu. Doar că... tu te recunoști? Din ce se spune despre noi?
   - În fiecare zi nenorocită, spune Amber cu amărăciune în glas și iese pe culoar. Tu, nu?
   - Păi...
   Kirsty se întoarce cu spatele la statui, fiindcă o doare să le privească. Stinge lumina, ca și cum în felul ăsta imaginea o să-i părăsească memoria.
   - N-o să scăpăm niciodată de asta, nu-i așa? întreabă ea nefericită.
   De peste coridor, aude un icnet care sună a revoltă.
   - Asta? strigă Amber. Asta?? Cum adică „asta”?
   Iese la lumină și vede furia și disperarea în ochii vechii ei conspiratoare.
   - Cum de te-au lăsat să pleci, Jade?
   - Cum adică?
   - Refuzi să înțelegi. Mie asta mi-au spus tot timpul, că dacă mai neg mult, dacă nu accept că am înfăptuit o crimă, nu îmi vor mai da drumul niciodată.
   - Păi da, protestează Kirsty, normal! Doamne, n-am pretins nicio clipă că...
   Amber pornește nervoasă mai departe și se așază pe canapeaua din catifea roșie.
   - O, ba da! În fiecare zi faci asta. La fel ca mine. Haide, na! Spune-mi, față de cine nu te prefaci? Spune-mi un singur om, în afară de supraveghetorul care ți-a fost desemnat luna asta. Haide!
   Kirsty nu răspunde. Amber s-a înroșit și scuipă cuvintele pe care parcă le-a acumulat ani la rând.
   - Soțul tău... cum îl cheamă? Jim? I-ai povestit? Când vă plimbați voi doi pe plajă la Sauderfoot, când ieșiți la cina de aniversare. Da? Când stați la lumina lumânărilor și mâncați bruschete? Hai să bem un pahar de șampanie, sau cum? Da? Zi!
   - Bel, te rog, încetează!
   - Apropo, dragul meu, ți-am povestit vreodată cum am ucis un copil?
   - Taci!
   - Crezi... crezi că dacă ai ajuns undeva, o să treacă? Crezi că dacă ai un soț și copii, și te duci la biserică de Crăciun, și bei vin fiert și nu te știe nimeni, asta înseamnă că nu s-a întâmplat? Nu poți șterge trecutul, Jade!
   - Nu! protestează din nou. Nu am vrut niciodată să... dar, Bel! Nu sunt ea! Nu mai sunt fata aia! Nici eu și nici tu!
   - Ei, căcat! spune Amber. O să fii ea până mori! Căcatul ăla împuțit care a ucis un copil e în tine. Obișnuiește-te cu ideea.
   Kirsty stă în ușă și inspiră adânc, tremurat.
   „Ce furioasă e!” își spune. „Nu prea știu cum să mă port în situația asta. Nu prea-mi amintesc cum eram atunci. Ce am făcut... e un fel de vis pentru mine. Un coșmar oribil, pe care nu-l pot uita”.
   Amber se întinde pe jos și își pune un braț peste ochi. Kirsty se uită la ceas. E trecut de 4. Furtună sau nu, trebuie să se pună în mișcare curând. Nu se pot baza pe vreme, oamenii de la curățenie tot vin la muncă. Se duce, se așază și pune o mână pe brațul lui Amber, cu un gest futil de a o liniști.
   - Mă gândesc la asta zi de zi, spune Amber. Știi asta? La tot. La felul în care s-a întâmplat. Toată prostia... O, Doamne! În fiecare zi îmi aduc aminte de fața ei. De hanoracul ăla stupid, de felul în care arăta. De noroiul din ochi. Dumnezeule...
   Kirsty își aduce aminte de fața lui Chloe care dispărea sub țărâna și frunzele pe care le împingeau peste ea de pe marginea gropii. Își aduce aminte de o râmă, mirată că a fost expusă la lumina apusului, cum a plecat săpând rapid un adăpost lângă urechea fetiței. Nu a uitat. Nu a uitat nicio clipă. Uneori visează să își încalce eliberarea condiționată și să caute familia Francis pentru a repara lucrurile. Dar cum le repari? Cum i-ai putea despăgubi?
   - Eram copii, spune ea.
   - Asta nu e o scuză, spune Amber. Ca adult, ai doar niște straturi în plus. Nu ai vrea să existe o mașină a timpului? Un mod prin care să putem da timpul înapoi? Dacă o lăsam pe plajă, măcar... Atâta tot... Dacă plecam și gata... „Nu, nu e responsabilitatea noastră, hai s-o lăsăm aici!” Ți-aduci aminte?
   - Da, spune Kirsty și zâmbește ironic. Am zis că nu o putem lăsa, că poate vine cineva și o omoară.
   Cu coada ochiului, Kirsty vede o statuie mișcându-se. Se ridică brusc și icnește. Se uită în beznă, sperând că e o halucinație. E extenuată. Începe să aibă vedenii. Nu-i nimic.
   Dar nu, se mișcă din nou! Silueta pipernicită a unui bărbat iese dintre tiranii de ceară. La început crede că e o stafie și încă speră că se află doar în imaginația ei. Numai că, în clipa în care apare la lumină și îl recunoaște pe piticul dubios din clubul de noapte, știe că omul e real și că a auzit tot ce au vorbit ele aici.

44

   El nu are de gând să rămână în preajma lor și țâșnește spre ușă, timp în care își agață mâneca de Iosif Stalin, pe care îl doboară. Amber deschide ochii și se ridică în șezut.
   - Futu-i! strigă Kirsty. Futu-i mama mă-sii, nu! Nu!
   Nu mai gândește, sare în picioare și năvălește după el.
   Încearcă să-l prindă de hanorac, dar materialul sintetic îi alunecă printre degete, iar el se aruncă în noaptea furioasă.
   - Futu-i mama mă-sii! strigă din nou Kirsty, în timp ce ușa se lovește.
   - Cine era?
   Amber parcă tocmai s-a trezit dintr-un vis, e ca un somnambul și nu percepe gravitatea situației.
   - Nu contează!
   Ușa refuză să cedeze în timp ce trage de ea, fiindcă lemnul s-a umflat și e înțepenită după ce a împins-o el cu toată forța în fugă. Își pune toată greutatea la bătaie ca s-o deschidă.
   - Nu știu! Nu știu cine e! Bel, ne-a auzit!
   Ușa cedează în sfârșit, și se năpustește afară, în ploaie. Nu așteaptă ca Amber să-i înregistreze cuvintele, pur și simplu începe să gonească după el.
   „Copiii mei, Doamne, copiii mei! Nu-mi mai pasă de mine, nu, dar, Doamne, ei sunt așa de mici! Nu vor ști ce să facă atunci când se va prăbuși toată lumea în jurul lor. Aș face orice, Doamne, orice, aș muri pentru ei, Doamne, aș omorî!”
   Îi vede tivul hanoracului care-i zboară după colțul chioșcului de suveniruri și continuă vânătoarea. Ploaia orizontală va complica al dracului de tare fuga, odată ce iese de la adăpostul clădirilor pe ponton, dar pornește oricum și acvaplanează pe scândurile ude.
   Dă colțul și îl vede la 5-6 metri, cum aleargă zgribulit, împotriva ploii. Încă un pic, așa de puțin mai are, dar, cum se apropie de el, Martin începe să câștige teren, iar pe ea încălțămintea nu o ajută deloc la tracțiune.
   - Stai! strigă ea. Oprește-te! Te rog!
   Martin aruncă o privire peste umăr, iar Kirsty îl vede înfiorat de teamă și de triumf.
   „Mă urăște. Nu știu cine e, dar m-a urât de mult, dinainte de seara asta, se vede în ochii lui. Îmi aduc aminte de el, din clubul ăla de rahat. E tipul despre care credeam că m-a urmărit. Uitasem de el din cauza lui Vic Cantrell, dar acum îmi amintesc. Și atunci mă ura, mi-a și spus asta. De când mă urmărește? De când?”
   Dincolo de șuierul vântului, aude ușa izbindu-se în spatele ei.
   Probabil vine și Amber după ea, în furtună. Mărește pasul și încearcă să-l prindă din urmă.

   Când iese, Amber derapează pe scândurile unsuroase și simte că-i cedează glezna deja lovită. Cade pe spate și patinează prin tot scuarul, până se lovește de o bancă și i se taie răsuflarea.
   Mijește ochii ca să-i protejeze de ploaie și-și șterge apa sărată cu mâneca, după care se uită în jur. Nu vede pe nimeni. E nedumerită și speriată de moarte. I-a luat ceva până să-și dea seama ce văzuse Kirsty imediat și acum nu știe ce să facă. După o noapte de alergătură, instinctul îi spune să nu se oprească până nu a scăpat de tot, dar există o singură ieșire de pe structura asta și aceea se află în direcția în care au luat-o Kirsty și bărbatul. Nu are de ales decât să-i urmărească. El nu se va opri din alergat deloc, mai ales după ceea ce-a aflat, mai ales că e conștient și că ele știu asta.
   Poate reușesc totuși să ajungă la mașina lui Kirsty înainte să dea el alarma. Trebuie măcar să încerce, să spere.
   Face un efort să se ridice și se uită pe lângă ghereta de fast-food, dar nu vede nimic. Vizibilitatea este extrem de redusă din cauza vântului și a ploii. După ce se ridică, se șterge de apă pe picioare și încearcă să se lase cu toată greutatea pe gleznă, dar șuieră de durere. Nu va putea ține pasul, dar trebuie să se ducă după ei, chiar și șchiopătând.
   „Și pe urmă? Chiar dacă scăpăm, tot s-a terminat. Chiar dacă omul ăsta nu știe cine e Kirsty Lindsay, știe că ne-am văzut și că amândouă ne-am încălcat eliberarea condiționată. Pot eu să tot neg, dar la ce bun? Poate îl prindem din urmă și îl convingem că se înșală. Poate. Sau poate putem face apel la bunătatea lui și îl convingem că viețile copiilor lui Kirsty sunt mai valoroase decât premiul lui, dacă dezvăluie adevărul vreunui ziar. E o șansă mică, dar e singura pe care o avem”.
   În realitate, nu au nicio șansă. Amber știe că viața ei s-a terminat și știe asta de când cu arestul lui Vic, dar instinctiv tot a continuat să spere că mai are o șansă. Acum, însă, nu i-a mai rămas nimic: nici libertate, nici siguranță, nici pace. Întreaga țară știe cum arată la maturitate, urlă la ea din fața televizorului și o înjură la micul dejun. Acum e a lor, e omul negru în carne și oase, din nou proprietate publică. Știe că nu va mai avea niciodată parte de anonimat.
   Și totuși, pornește după ei. Poate există încă o șansă pentru Kirsty, o șansă pentru copiii ei.

   Martin nu-și mai încape în piele de bucurie. Îi aude vocea care încearcă să acopere zgomotul mării și disperarea cu care îl roagă să se oprească.
   „E cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Mâine voi fi vizibil. Mâine vor ști cu toții cine sunt. Bărbatul care a descoperit adevărul”.
   Adrenalina îl ține în mișcare. În mod normal, și dacă aleargă câteva sute de metri obosește și se detestă, în seara asta, ajutat de vâltoarea mării și de fiorul descoperirii care îi dă bice, acoperă terenul ca o gazelă tânără. Sare peste grohotișul șantierului de lângă stația trenulețului, fără să se oprească din alergat, gonind către faimă și libertate.
   Puterea îi dă aripi. Cei mai aprigi dușmani ai lui. O singură dată îți pune viața în poală un asemenea dar.
   „Kirsty Lindsay, știam eu că e ceva legat de tine, știam eu că ascunzi ceva! Dar asta? Nici nu mi-aș fi imaginat vreodată! Și iată, te ascundeai la vedere și probabil ai ținut legătura cu ea în tot timpul ăsta și îți băteai joc de toată lumea. Dar acum o să ți-o iei! Vai, ce-o să ți-o mai iei!”
   O aude behăind din nou:
   - Stai! Te rog! Te rog, așteaptă!
   O aude cum derapează în spatele lui și aruncă o privire peste umăr. A ajuns la locul în care se fac reparații, s-a împiedicat și a căzut. Martin se oprește o clipă ca să o vadă cum se chinuie, își dă capul pe spate și râde.

   Au ajuns la jumătatea pontonului, iar Kirsty continuă să alerge, trecând peste durere, peste faptul că nu o mai țin plămânii, peste faptul că jugulara stă să-i explodeze de panică.
   „Oprește-te! Te rog, oprește-te! Putem discuta. Putem găsi o soluție”.
   Încet-încet, câștigă teren. Nu e o alergătoare, dar disperarea îi dă avânt.
   „Trebuie să-l opresc. Trebuie”.
   El ajunge la lucrările din stație și sare peste ele, de parcă are aripi. Pe ea o doare genunchiul acolo unde s-a lovit și știe că nu va putea ține pasul cu el, că mai mult de-atât nu poate, dar e la câțiva pași în fața ei. Dacă l-ar putea încetini, dacă s-ar împiedica...
   Ajunge la mormanul de gunoi al constructorilor și încearcă să sară peste el, asemenea lui Martin, dar își prinde piciorul în ceva metalic, ascuns în noapte, și cade cu mâinile în față. Aterizează pe un maldăr de lemne, mâna îi alunecă și dă peste un obiect cu margini metalice neregulate. Simte un junghi de durere și apucă instinctiv obiectul. E greu și curbat: două bare scurte, în unghi drept, cu șurub în ambele capete.
   Știe exact ce e, fără să se uite: o cuplă, dispozitivul care prinde stâlpii schelei între ei, ca să dea siguranță structurii. Se pricepe foarte bine la schele, fiindcă ea și Jim au folosit așa ceva timp de opt luni, cât au renovat casa atunci când s-au mutat și au descoperit că, din păcate, cumpăraseră o casă care se surpă.
   Gândul la Jim o face să salte capul și să îl caute cu privirea pe Omul Șobolan, care probabil că a luat-o mult înainte. Spre mirarea ei, e tot acolo, de cealaltă parte a grohotișului, cu brațele încrucișate și râde belicos.
   - Jade! strigă el. Jade Walker!
   O apucă instantaneu furia. Amintirea infestată și purulentă a acelei fete o macină lent și e gata să sară în aer. Vede crâmpeie cu ea, izolată în curtea școlii, din cauza faimei proaste pe care frații ei, de mult plecați de-acolo, o lăsaseră în urmă, cu adulții care o alungă de oriunde vrea să se oprească, revede ușile cu zăbrele și nopțile de foame, tatăl cu mâini brutale, preoții, profesorii și asistenții sociali care întorceau capul și se făceau că nu observă nimic.
   A fi Kirsty înseamnă a fi în control, e plasa ei de siguranță, singurul lucru care stă între ea și nebunia din trecutul ei.
   - Nu! strigă ea, în bătaia vântului, chinuindu-se să se ridice în picioare.
   A și uitat că are cupla în mână și că o ține atât de strâns, cu degetele întinse complet, pentru a-i putea cuprinde masa, încât sigur îi iese o vânătaie.
   - Nu! Nu sunt! Sunt Kirsty Lindsay! Kirsty Lindsay! Nu suntem una și aceeași! Nu!
   - Jade! repetă el și arată spre ea, cu gestul distinct al hărțuitorului din curtea școlii.
   - Nu spune asta! țipă ea.
   Se trezește gonind spre el prin furtună. Nu mai are nicio speranță de a se înțelege cu el de la om la om. Nu mai vede la el nimic altceva în afară de bucuria pe care o afișează la nenorocirea ei și râsul triumfător.
   - Încetează! Nu o cunosc! Kirsty mă cheamă! Nu sunt ea! Nu sunt!
   - Așa e! strigă Martin Bagshawe, înnebunit de victorie și cu gura largă.
   Nu s-a simțit niciodată atât de viu și de înflăcărat de puterea lui.
   - Dar vei fi mâine, nu?
   Îl lovește peste gura căscată, ca să-l facă să tacă.

45

   Ploaia începe să se potolească la fel de repede cum s-a și întețit.
   Alergând și totodată șchiopătând, Amber aproape că se împiedică de ei. Apoi îi vede în spatele stâlpilor schelei, în mormanul de scânduri. Vede mai întâi spatele lui Kirsty, care stă aplecată și pare că plânge. Inițial crede că tipul a scăpat și că ea, disperată, a cedat, s-a resemnat și acum jelește. Apoi vede picioarele și tenișii albi, ale căror vârfuri se ridică spre norii grăbiți.
   - Aoleu! spune ea, în timp ce se oprește brusc.
   Kirsty nu o observă inițial. Stă aplecată peste el și îl privește fix. Slăbită, Amber intră în cadrul vizual și vede că bărbatul căzut este Martin Bagshawe. Icnește. Kirsty o aude și se întoarce brusc, albă la față.
   - Nu am vrut să... nu am...
   Amber se apropie și se așază în spatele ei.
   - Dumnezeule, ce căuta ăsta aici?
   Martin bolborosește. Cu toate că îl recunoaște de la distanță, abia acum îi vede partea stângă a feței zdrobită și dinții sparți, căzuți în balta de sânge de sub urechea lui.
   - Îl cunoști? întreabă Kirsty.
   Ea ridică din umeri. E irelevant.
   - Cu ce naiba l-ai lovit?
   - Nu știu...
   Kirsty se uită la mâna dreaptă și, când vede cupla, o azvârle cât colo, de parcă o arde. Obiectul se rostogolește pe jos și ajunge într-o rigolă.
   - Nu am... Doamne! E-n regulă, nu?
   - Ba nu, răspunde Amber. Nu e în regulă.
   Se lasă în genunchi lângă Martin și îi ia pulsul. E slab, dar îl are.
   - N-am vrut, începe Kirsty. Nu mi-am dat seama că... Doamne, ce ne facem?
   Martin bolborosește ceva din gura distrusă. Nu poate respira pe nas, fiindcă are nasul făcut terci. Probabil că l-a lovit cu toată forța.
   - Ce ne facem? întreabă din nou.
   - Nu știu! Nu știu!
   Amber încearcă să se gândească și să-și șteargă din memorie felul în care-i mergea mintea cu ani în urmă.
   „Nu suntem în pădure, ca să-l îngropăm, asta e cert!”
   - Unde ți-e telefonul? întreabă Kirsty.
   Ridică ochii, speriată.
   - De ce, Jade?
   - Kirsty! protestează ea. Mă cheamă Kirsty! Trebuie să chemăm salvarea. O să...
   - Și pe urmă?
   - Nu pot să... Nu putem...
   Își frământă mâinile ca un copil, cu părul lipit de frunte, cu uniforma ei de mamă din clasa muncitoare - blugi și jerseu - lipită de corp.
   În mintea lui Amber, decizia e luată, ca și cum a pornit motorul.
   - Nu gândești limpede, Kirsty! îi spune ea, cu tonul cel mai autoritar pe care-l poate aborda. Trebuie să pleci.
   Kirsty se întoarce de parcă a plesnit-o.
   - Ce?
   - Haide, pleacă!
   Kirsty e uluită și se uită cu o privire goală în ochii lui Amber.
   - Nu pot, nu pot, uite ce-am făcut. Uite! Uită-te la el!
   Amber se miră de calmul de care dă dovadă, acum că s-a hotărât.
   - Nu e prea târziu, spune ea. Dacă pleci acum, n-o să afle nimeni niciodată. Dacă spun că eu sunt de vină, nici nu se vor îndoi de asta.
   Kirsty rămâne cu gura căscată. Se uită de la Amber la Martin Bagshawe, ale cărui sunete gâlgâite se răresc pe măsură ce i se împrăștie sângele pe vopseaua lucioasă și veche. Încep să se întrezărească primele raze ale zorilor posomorâți printre nori. În curând va apărea tura de dimineață, cu găleți, mături și înălbitor.
   - Dar...
   - Taci! spune Amber. Pleacă și gata!
   Se privesc în lumina argintie. La picioarele lor, mareea; deasupra, țipătul pescărușilor care se trezesc și pornesc la vânătoare.
   „Pleacă, pleacă și gata! Dacă mai stai, n-am s-o pot scoate la capăt”, își spune Amber în gând.
   Kirsty pare că mai are un pic și izbucnește în plâns. Trage aer în piept de 3 ori, se cuprinde cu brațele, de parcă o dor coastele, apoi se întoarce pe călcâi și o ia la fugă pe pontonul de lemn.

   Ora 4.30 după-amiaza

   În clipa în care capul lui Chloe atinge pământul întărit, se aude un pârâit.
   Jade și Bel își fac curaj să audă țipătul care urmează. Doar că e liniște perfectă. E liniștea unei zile încinse la țară, în care numai ciocârlia cântă, briza agită ușor vârfurile copacilor și cursul indiferent al pârâului care traversează câmpia, iar în depărtare, se aude râsul vecinilor care se hârjonesc în apa frumos curgătoare a râului Evenlode.
   Amândouă au același gând: „Aoleu, am îmbulinat-o!”
   Chloe e inertă, ca o păpușă aruncată pe jos, cu capul dat pe spate și mâna dreaptă într-un unghi imposibil față de omoplat.
   Din nas și din crăpătura capului curge lent sângele maroniu, plin de materie vâscoasă, transparentă și cu cocoloașe. Are gura deschisă, ca și ochii ei mari și albaștri.
   - Chloe?
   Bel e prima care deschide gura. Îi tremură glasul, de parcă nu poate respira. Chloe nu răspunde, doar sângerează.
   - Și-a pierdut cunoștința, spune Jade, cu toate că singura dată când a mai văzut așa ceva a fost ca rezultat al alcoolului și situațiile nu seamănă deloc între ele.
   Bel se repede la poartă, sare peste ea și se lasă lângă cadavru.
   - Nici nu știu dacă respiră, spune ea. Doamne, Jade, cred că s-a lovit rău!
   Jade nu se clintește. Bel se uită urât la ea și mătură cu mâna plină de praf spre piciorul ei.
   - Jade! strigă ea. Ajută-mă!
   Jade se dezmeticește brusc și se aruncă lângă ele, ia mâna lui Chloe de pe jos, nu pe cea de sub spatele ei, și îi pune degetul mare pe încheietură, cum a văzut că fac medicii din „General Hospital” la televizor. Nu simte nimic, dar nu știe nici ce ar trebui să simtă și oricum bătăile propriei inimi acoperă orice alt sunet.
   - Chloe?
   Apoi repetă numele mai tare, de parcă voința ar fi putut-o ajuta să schimbe ceva.
   - Chloe!
   Încearcă să-și amintească ce altceva util a mai văzut la televizor.
   - Apă rece! sugerează.
   - Ce?
   - Dacă aruncăm apă rece pe fața ei, se trezește.
   Bel nu știe nimic despre starea de leșin, dar are sens ce spune Jade. Evident că dacă-i aruncă cineva niște apă rece pe față, o să-și revină.
   - Nu avem cu ce să aducem apa, spune ea, uitându-se spre pârâul care se află la câteva sute de metri.
   N-are nicio șansă să dea fuga până acolo și să ajungă cu apa în căușul palmelor.
   - Păi, atunci o ducem pe ea acolo, decide Jade. Haide!
   Bel se uită suspicios la păpușa de cârpă mută.
   - Nu vreau s-o ating. E plină de sânge.
   Jade e surprinsă de reacțiile ei practice și calme.
   - Bine, spune ea, tu o iei de picioare, și eu de sus.
   Bel simte greață.
   - Brațul... Brațul ăla pare... Te rog, ai grijă să n-o rănești!
   - Cred că faptul e consumat, spune Jade.

   Câmpul e plin de ciulini. Jade o ține pe Chloe de umeri, cu capul atârnat în jos și vede sângele care îi pătează fusta și coapsele, în timp ce merge cu spatele și se zgârie în bălării.
   „N-o să uit niciodată asta”, își spune ea. „O să țin minte toată viața mea ziua asta”. Se împiedică de un smoc de iarbă și e cât pe ce să cadă. Capul lui Chloe se lovește de pământ. Jade se cutremură când simte creștetul cu rana sinistră atingând partea din față a chiloților ei.
   - Doamne, sper că n-a pățit nimic! gâfâie Bel. Crezi că a pățit ceva? Avem nevoie de un adult. Un adult ar ști ce să facă.
   Jade aproape că scapă din mâini partea ei de povară.
   - Ai înnebunit?
   - Cum adică?
   - Uită-te la ea, Bel! Uită-te cum arată! O să înfundăm pușcăria!
   Bel se înroșește din ce în ce mai tare pe măsură ce își dă seama ce se întâmplă de fapt.
   - Dar, vrea ea să protesteze, a fost un accident! O să le spunem. A fost un accident.
   - Da, pe bune, spune în batjocură Jade. Și o să ne și creadă, nu?
   - Păi de ce nu?
   - Pentru că pe mine mă cheamă Jade Walker, de exemplu!
   - Dar eu...
   - Tu nimic! Tu ești cu mine. Toată lumea din sat zice că-i o minune că nimeni din familia mea nu a omorât încă pe nimeni. Nu. Trebuie s-o trezim și pe urmă trebuie să vedem ce facem mai departe.
   Chloe scoate un sunet gâlgâit, ca o expirare, și fetele se uită la ea, cuprinse brusc de optimism. Îi văd buzele vinete, ochii dați peste cap și simt cum se duce.
   - Haide, spune Jade, o putem trezi! Știu eu asta!
   O ridică din nou de umeri, iar Bel o apucă de glezne, încearcă amândouă să se grăbească, să-și ducă povara printre capcanele din iarbă, cu soarele bătându-i în ochi lui Bel. Ajung la marginea pârâului lipsit de adâncime, nisipos, cu maluri stâncoase și joase. În stânga lor, la câțiva pași, e o baltă pentru vite, cu malul surpat pe fiecare parte, iar în mijloc, un spațiu larg și adânc, în care să încapă boturile animalelor venite la adăpat, fără să înghită noroi.
   Jade dă din cap spre baltă și fetele se duc la marginea ei.

   A plouat de curând pe câmpie și povârnișul e alunecos, balta adâncă de o palmă e plină de nămol cenușiu, iar aerul e înțesat de muște și de balegă călcată în picioare. Ajung pe pantă cu povara și se trezesc cufundate în noroiul care li se lipește de încălțări. Jade își pierde un pantof și înjură în timp ce gâfâie.
   Trage și cade cu fundul în apă până la gât.
   O scapă pe Chloe, care alunecă la vale. Bel, înțepenită și ea în noroi, înaintează greoi, îi dă drumul, se dezechilibrează și cade liber peste celelalte două. Își simte fața lipită de fața năclăită a lui Chloe, intră în panică, se zbate în noroi și iese din apă gâfâind. Jade a rămas undeva, sub apă, țintuită sub greutatea lui Chloe.
   Bel o vede cum dă din picioare, zărește mâna care iese la suprafață, o apucă și trage în sus. Se sprijină cu piciorul de piatra alunecoasă și își pierde din nou echilibrul. Îi dă drumul lui Jade și încearcă să pipăie fundul apei, ca să-și ia avânt și să iasă la suprafață. Sub apă sunt alge maronii și bule de aer care îi împresoară corpul agitat.
   Iese la suprafață. Jade e în cealaltă parte a bălții, unde se târăște pe coate, tușește și scuipă. Are crenguțe și nămol în păr, iar în jurul urechii i s-a agățat o tulpină de nalbă, a cărei floare arată ca un cercel de pirat pe obrazul ei stâng. O simte, o dă la o parte speriată și o aruncă în mijlocul apei, unde cade pe trupul lui Chloe, pe jumătate scufundat. Fetița nu se mișcă și are fața sub apă.
   - Dumnezeule! exclamă Jade și se aruncă din nou în baltă.
   Pune mâna pe fată și o târăște pe mal. Bel se aruncă după ele și împreună ridică fetița pe uscat, urmărind cu disperate orice semn de viață. Din gură îi atârnă lintiță.
   - Nu respiră! Nu respiră!
   Bel îi întoarce mâna moartă și o bate ușor pe obrajii palizi.
   - Respirație gură la gură! propune Jade.
   A tot văzut în serialul ăla. Morții se trezesc, tușesc și plâng sub pumnii bătăioși ai paramedicilor. O împinge pe Bel la o parte, se sprijină cu palmele pe pieptul lui Chloe și începe să își ia avânt ca s-o resusciteze. Face asta preț de 5 minute, când aude un pârâit înăuntru, după care, din gura deschisă a copilului ies niște bule uleioase.

46

   Găsește un pachet de Camel mototolit în buzunar: mai sunt 3 țigări și o brichetă mică în folia pachetului: e semnătura lui Jackie. Probabil le-a lăsat acolo într-una din dățile când i-a împrumutat hanoracul și a ieșit în grădină să fumeze. Se uită o clipă la ele și se gândește:
   „Ce mama naibii? Doar nu mai are cine să-mi spună să nu mai fumez și nu e ca și cum o să trăiesc până la adânci bătrâneți...”
   Bagă o țigară în gură, o aprinde și inhalează adânc, filtrând optimismul neplăcut al zorilor. Ustură și e râncedă, iar creierul ei, dezobișnuit de lupta cu forța nicotinei. Se sprijină cu o mână de peretele stației, câteva secunde, ca să nu cadă din picioare.
   „Măi să fie! Nu prea observi efectele dacă o faci mereu, dar tutunul e al naibii de puternic”, își spune ea.
   Martin mișcă și bălmăjește ceva vag uman. Amber se uită la el și vede că sângele lui i-a ajuns la picioare, își trage picioarele scârbită și mai trage un fum.
   „Dacă mai sângerează, înseamnă că încă îi bate inima. Trebuie să stau aici până moare. Trebuie să mă asigur că e mort înainte de a da telefon”.
   Pe faleză aude motorul unei mașini care se trezește la viață și roțile care scârțâie când pleacă din parcare.
   „Ea e”, își spune. „Sper că nu se răzgândește. S-a irosit destul. Viețile noastre, această existență amară și frământată trebuie să înceteze la un moment dat. Ciclul răzbunării și pedepsei pe care le transmitem următoarei generații trebuie să se oprească odată. Nu vreau să se extindă, să-i distrugă soțul cel amabil și copiii ei curați și teferi. La ce bun? Cui i-ar folosi asta? Societății. Știu. Societății. Dar să fim serioși: societății nu-i prea pasă pe cine dă vina, atât timp cât există un țap ispășitor”.
   Mai trage un fum și se îndreaptă spre cupla aruncată pe jos, de care s-au lipit sângele, părul și pielea lui Martin. Fierul a fost vopsit roșu ca să nu ruginească, dar la impact, vopseaua s-a scorojit. O ridică cu două degete și o ține în fața ochilor, fascinată în mod bizar.
   „Fac pariu că n-o să dea bine la Oficiul de Sănătate și Siguranță, cineva o să-și piardă slujba din cauza asta”.
   Se sprijină de balustradă și aruncă obiectul cât poate de tare.
   Se uită cum cade în spirală într-un val care îl trage la fund. Îl vede cum se scufundă și se miră că apa sărată a mării din Whitmouth e atât de curată, încât să permită atâta vizibilitate.
   Marea se va ocupa de restul. Nimic nu rămâne neșlefuit în adâncurile nesfârșite și neliniștite. Și dacă vor căuta, și dacă vor găsi, și dacă mai sunt amprentele lui Kirsty pe el, nu o va lega nimic de crimă.
   Ceva îi atrage atenția. Martin are convulsii. Călcâiele lui lovesc în ponton ca niște pistoane, cu degetele perfect drepte și tensionate. Nu mai are mult. Și dacă sună la salvare, având în vedere morțile la care a mai fost martoră, șansele lui de supraviețuire sunt nule. Are pielea vânătă și dincolo de rămășița de buză i se văd măselele de minte. Nu vrea să facă asta. N-o să-i plângă nimeni moartea, e sigură de asta, iar dacă va face sacrificiul ăsta, vrea să se asigure că nu e degeaba.
   Își termină țigara și o aruncă în urma armei crimei. Un pescăruș plonjează în speranța că a prins ceva bun și țipă dezgustat. Spre mirarea ei, începe să zâmbească.
   „Ar trebui să profit mai mult de aceste ultime minute”, își spune ea. „Bănuiesc că e ultima oară când mai văd marea”.
   În stație e o bancă din fier forjat, vopsită în alb, de unde se vede o priveliște superbă spre Funnland. Dincolo de zidurile parcului, prietenii ei de odinioară probabil își termină treaba, șterg ultimele suprafețe, își strâng lucrurile, cască și oftează ușurați. Se așază și se uită la steaguri, la corturile cu dungi albastre și albe, la pietrele ude care sclipesc în primele raze ale soarelui. Trei siluete mici pornesc încet spre vârful roller coasterului: fie echipa de mentenanță, fie niște tineri care au trecut de Jason Murphy și sărbătoresc nemurirea.
   „Nu-i mare lucru de capul tău, Whitmouth, dar ești locul meu! Singurul loc la care m-am gândit vreodată, chiar dacă nu pentru mult timp, ca la casa mea. O să-mi fie dor de tine!”
   Își mai aprinde o țigară.

   O altă despărțire, cu 25 de ani în urmă.
   Amber își amintește de mama ei, în vizită la centrul de detenție. Venise cu mâna goală, înfășurată toată în cașmir și parcă îmbătrânită. Bel vrea să se arunce în brațele mamei, dar se lovește de o mână întinsă, care nu-i permite apropierea.
   - Nu! spune Lucinda. Nu face asta!
   Nu au voie să vorbească singure. Bel înțelege în sfârșit că, orice-ar fi, ea nu va mai fi niciodată singură. Totuși, halterofila tunsă militărește le lasă o oarecare intimitate și se așază în cealaltă parte a camerei. Bel stă pe un scaun tapițat cu stofă pătată și cu picioare tubulare, de oțel. Lucinda, după ce se uită în jur, alege un scaun de plastic gri și mucegăit de lângă masă și se așază cu grijă pe el, parcă de teamă să nu se infecteze. La un metru unul de altul, ambele scaune sunt fixate în podea, ca să nu poată fi folosite în caz de bătaie. Își pune geanta pe masă și își sprijină cotul pe baretă, cu grijă, cu toate că sunt doar ele două acolo. Își așază elegant un picior peste celălalt. Poartă cizme cu toc, din piele verde.
   - Ce faci?
   Pare cel mult o îngrijorare politicoasă. Bel răspunde așa cum a fost antrenată din primii ani de copilărie. Zâmbește și spune:
   - Foarte bine, mulțumesc! Tu ce faci?
   Este răspunsul standard pe care îl dă din ziua crimei. Lucinda e primul ei vizitator, sau primul pe care-l cunoaște personal, de la proces încoace.
   - Mă bucur să aud, spune Lucinda. Mă bucur că ești bine.
   Lui Bel îi dau lacrimile și Lucinda se strâmbă.
   - Aoleu, nu mai fi copil!
   Bel își lasă capul în jos și caută să se adune. Mama ei nu a încurajat niciodată emoțiile, cel puțin nu din partea lui Bel.
   - Ce fac ceilalți? întreabă ea în cele din urmă.
   - La ce te aștepți?
   - Nu...
   - Michael era să divorțeze de mine, spune Lucinda. Dar, slavă Domnului, s-a răzgândit! Se pare că înțelege că nu pot fi trasă la răspundere pentru ceea ce ai făcut tu.
   - Îmi pare rău, se scuză Bel umil.
   Își privește manșetele roase ale puloverului și se întreabă cât mai durează vizita asta.
   - Mă rog! spune Lucinda după o pauză. Am venit să-ți spun că plecăm. Ne mutăm în Singapore.
   Bel nu răspunde. Pentru ea e deja clar că s-a terminat, casa e închisă și familia plecată. Nu s-a ferit nimeni să-i ascundă știrile.
   A văzut scândurile peste ferestre, grilajul de oțel la ușă, ca în cazul revoltei de la ferma Broadwater. Familia Walker fusese mutată cu domiciliul, li se schimbaseră numele, copiii mai mici fuseseră luați de serviciile sociale, iar cei mari, împrăștiați în cele patru vânturi. În ce privește familia ei, era mai complicat, fiindcă statul nu prea te ajută dacă ai conturi în bancă. Și, în același timp, nici nu prea se bagă în treburile tale.
   - L-au transferat de la bancă, spune în continuare Lucinda. Drăguț din partea lor. Dar, na, se și pricepe la ce face. E și celebru, cu toate că mă îndoiesc că ai aprecia tu asta. Oricum, asta e. Îndrăznesc să spun că nu ne mai întoarcem. Așa am ajuns, condamnați la o viață de țigani internaționali, mulțumită ție! Mă gândeam să-ți spun asta, așa, ca să știi.
   - Bine, spune Bel pasiv.
   Într-un fel se simte ușurată, acum, că știe clar ce-i rezervă viitorul. Ei nu îi vor lua apărarea, deci va trebui să se descurce singură.
   - Mda, bun...
   Lucinda începe să caute în geantă. Pentru o clipă, Bel are impresia nebunească cum că poate i-a adus ceva în dar. Ceva care să-i țină de cald sufletește pentru anii care vor veni, un simbol mic care să-i amintească faptul că a avut și ea o familie.
   Părul mamei, de obicei impecabil, e ciufulit și strâns la spate în coadă de cal și i se văd și rădăcinile crescute în părul blond. În ultimele 6 luni, de când nu a mai văzut-o Bel, a făcut deja riduri la gură, observă ea.
   „Din cauza mea, e numai vina mea”, se gândește Bel.
   Lucinda găsește ce căuta și scoate din geantă o batistă brodată cu inițialele ei într-un colț. Își suflă nasul delicat și își coboară pe nas ochelarii de soare așezați pe cap, ca să nu i se mai vadă ochii.
   - Cel puțin sora ta va avea șansa la o viață normală, spune Lucinda. Fără ca oamenii să știe, fără să se uite lung la ea și să se întrebe.
   - Da, spune Bel.
   - Cum ai putut, Annabel? o întreabă.
   - Nu știu, răspunde ea. Nu am vrut. Nu asta a fost intenția, s-a întâmplat.
   - Mai scutește-mă cu asta...
   Lucinda nu se referă la crimă, aia e un soi de bârfă meschină, vandalism, chestii pentru curtea școlii.
   - Nu, ce naiba! Mă refer la minciunile tale, toate minciunile pe care le-ai spus despre Michael.
   - Nu am mințit! spune ea sfidător. Ți-am spus. Ți-am spus, dar nu ai vrut să asculți. Nu erau minciuni.
   Lucinda nu vrea să audă. Nu a vrut niciodată să audă nici despre pivniță, nici despre grajduri, nici despre vizitele nocturne când ea era cufundată în somn și prinsă în mrejele somniferelor.
   - Am încercat să-ți spun, mami, dar nu ai vrut să mă asculți!
   Nici acum nu vrea.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ți-a plătit avocatul, ce naiba! Cum ai putut să-i faci așa ceva?
   - Mami... mai încearcă fata o dată.
   - Mai taci! Am vrut doar să-ți spun ce părere am despre tine, atâta tot! Omul ăla te-a crescut de când erai bebeluș. Te-a înfiat din bunătate. Ne-a oferit tot. Nu pot să cred că așa ne răsplătești. Cum ai ajuns în halul ăsta, Annabel?
   „Tu m-ai învățat”, își spune în gând, „am învățat că minciuna era șansa mea”. Se uită lung și clatină din cap. Nu mai e nimic de spus, cel puțin nimic din ce se vrea auzit.
   Într-un colț, femeia care le păzește dă pagina revistei Woman’s Own foarte expresiv. Lucinda se uită la ea, apoi pleacă ochii.
   - Am terminat. Sunt gata să plec, ordonă ea.
   Femeia lasă revista și scoate lanțul de chei din buzunarul pantalonilor bleumarin. Nu se înțelege nimic din ce gândește, parcă păstrează fiecare detaliu pentru disecția de mai târziu.
   Lucinda se întoarce spre Bel și îi mai aruncă o dată Privirea.
   - Dumnezeule... întotdeauna ai fost o mincinoasă. Din clipa în care ai deschis gura să vorbești.
   Se întoarce pe tocul verde și mărșăluiește spre ușă. Polițista îndreaptă un deget spre Bel.
   - Acolo să stai! îi spune.
   Ușa se trântește în urma lor.

   Țigara e extrem de bună în aerul umed al mării. Se sprijină de peretele stației și savurează fiecare fum în parte. Așteaptă ca luminile din față să se stingă, iar Martin suspină pentru ultima oară, înainte de a se preda.
   „El a murit și Jade e în siguranță. Nu are cine să mai spună, nu are cine să mai vadă nimic”.
   Scoate telefonul din buzunar și sună la urgență. Soarele sare din apă peste linia orizontului, iar ea scoate ultima țigară, mototolește pachetul și îl pune în buzunar.
   - Bună ziua! spune ea calm, când răspunde operatorul. Am nevoie de ajutor. Cred că am omorât pe cineva.
   Își aprinde ultima țigară, se așază și așteaptă.

EPILOG

   Mama lui Jim se duce la culcare și ei se apucă să spele vasele.
   A îmbătrânit vizibil de la ultima vizită și pare bucuroasă să se ocupe altcineva de treaba asta, cu toate că întotdeauna a fost genul de femeie de modă veche, care consideră că a te trezi târziu, a te giugiuli în public și a lăsa vasele murdare sunt păcate, chiar dacă nu de moarte.
   „În câțiva ani va împlini 80 de ani”, își spune Jim, „mă întreb cât mai poate ține casa. Poate ar trebui să vedem ce planuri are, înainte să devină prea fragilă ca să le mai poată împlini”.
   Kirsty spală vase, iar el, care încă știe bucătăria în care a copilărit, le șterge și le pune la loc. Kirsty tace. Nu a zis nimic toată ziua. Jim crede că de la oboseală. A dormit în mașină cât a condus el până aici, dar nu dormise două nopți înainte. Stă într-un picior în timp ce spală, ca să își ia greutatea de pe celălalt.
   - Ce-ți face genunchiul? întreabă el.
   - Bine, mai doare puțin.
   - Îți aduc niște ibuprofen, spune el. Sigur are mama prin baie.
   - Ar fi drăguț, mulțumesc, dragul meu! spune Kirsty.
   Jim lasă cârpa și se duce tiptil spre baia familiară, care are pe pereți, aceleași ilustrații cu zâne din flori și aceeași umbrelă veche la ușă.
   „Oare în ce moment al vieții începi să nu mai cumperi lucruri?” se întreabă.
   Îi place stabilitatea pe care i-o oferă proprietatea mamei lui, amintirile fiecărui scaun și porțelan pe care le-a ales cu tatăl lui înainte de nuntă, lucruri de care au avut grijă și care, după cincizeci de ani, sunt intacte. Dar nu-și aduce aminte de mania cumpărăturilor de care suferă lumea în ziua de astăzi. 
   Până ca el să aibă cea mai vagă idee pe ce lume se află, părinții lui ajunseseră în punctul în care se duceau la magazin doar ca să înlocuiască lucrurile complet uzate. Nu-și petreceau timpul prin depozite uriașe cu scopul de a aduce îmbunătățiri sau de a arunca perdele doar pentru că s-au săturat de model, cum fac ei și Kirsty.
   Merge tiptil pe lângă camera mamei și intră în baie. Faianță albă, aleasă cu grijă ca să nu depindă de capriciile modei, linoleum verde închis, chiuvetă, cadă și toaletă albe și funcționale după o sută de ani de când au fost instalate. Camera miroase a lavandă și a talc, miros specific bătrânelor, ar zice el, doar că așa a mirosit baia părinților lui de când se știe și e una dintre primele amintiri olfactive pe care le are. Îl cuprinde brusc nostalgia, o nostalgie după ceva ce, în fond, încă are.
   „Dacă trebuie să se mute? Dacă e nevoită să se mute într-un apartament mai mic și să aleagă ce lucruri ia cu ea? Cred că m-ar ucide asta. Cred că nu m-aș mai putea opri din plâns”.
   Deschide ușa cu oglindă a dulapului și caută pastilele, cu senzația pe care o are de obicei când umblă în lucrurile altora, că spionează sau că fură. Vede că mama lui ia statină și își propune să o întrebe de ce și, eventual, și ce-i mai face artrita.
   În prima seară își povestesc noutățile și desfac bagajele și nu prea ajung să vorbească despre ei până nu termină discuțiile despre înmormântările părinților colegilor de școală. Găsește analgezicul printre alte medicamente de stomac, sirop de tuse și spray nazal și ia două pastile, cu care se întoarce în bucătărie.
   Kirsty a terminat cu oalele și a trecut la caserola pe care o freacă foarte concentrată, semn că e tensionată.
   „Încă nu am apucat să vorbim”, se gândește el. „Altă discuție amânată forțat. Urăsc să ne despărțim certați. Trebuie să putem să ne cerem scuze”.
   Vine și îi întinde pastilele. Kirsty își scoate mănușa de cauciuc, își dă o șuviță de păr din ochi și le înghite.
   - Mersi!
   - Nu mi-ai zis cum ai reușit să te lovești.
   Kirsty are cearcăne și o expresie bântuită.
   „Vai, cât de obosită e! Mâine trebuie s-o conving să stea în pat mai mult, deși nu-i place să lenevească atunci când vine aici”.
   - O prostie, răspunde ea. Am alunecat pe pietrele de pe plajă. Nu știu cum nu-și rup oamenii picioarele pe-acolo.
   - Pe plajă? Ai fost pe plajă?
   Se înroșește puțin.
   - Nu-ți face griji, Jim! Erau destui oameni. Oricum, nu mă mai duc niciodată singură în orașul ăla.
   - Mulțumesc că te-ai întors, spune el și o atinge pe umăr. Pentru mine înseamnă mult.
   Pentru un moment, pare că va izbucni în plâns.
   - Da, răspunde ea. Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău, Jim! Sunt o soție rea.
   - Ba nu.
   O privește în ochi ca să-l creadă.
   - Ești o soție minunată. Îmi pare rău că am strigat la tine.
   - O să fiu mai bună, promite ea. Nu mai fac.
   - Sst! face el, în timp ce o ia în brațe, acolo, lângă chiuvetă. Sst, Kirsty, nu-i nimic! Și eu o să fiu mai bun.
   - Voi toți sunteți cei mai importanți. Sigur știi asta. Nu v-aș face rău intenționat. Sper că știi asta.
   O mângâie pe păr și își lipește gura de creștetul ei.
   - Ești cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată, spune el. Tu mă întregești.
   Pendula din hol mormăie, în timp ce se pregătește să dea ora exactă. Aruncă o privire peste umărul ei la ceasul aragazului și vede că e aproape ora 10. Ea se uită mereu la știrile de la zece, fiindcă, pe de-o parte, e o chestie emoțională, pe de altă parte, e la fel de important pentru rutina ei ca și rapoartele pe care le primește dimineața.
   - Hai, îți fac o ceașcă de ceai și ne uităm la știri!
   Ea se încordează ușor în brațele lui. În timp ce-i dă drumul, observă o privire care sugerează că nu e foarte încântată să facă asta. Râde și își trece palma peste obrazul ei.
   - E OK, iubito! o liniștește el. Jurnalistă ai fost, jurnalistă o să rămâi! Nici nu vreau să te schimbi. Eram supărat. Nu am vrut să spun ce-am spus. Nu ai mai fi femeia cu care m-am căsătorit altfel, nu? Haide! Sunt gata imediat.
   Kirsty se duce în sufragerie și, pentru o clipă, el aude reclamele care urlă la volumul comod mamei lui, înainte ca ea să găsească telecomanda și să dea mai încet. Pune apa la fiert și caută biscuiți în dulap. Știe că mama lui ține mereu digestive în casă.
   De obicei mai e și câte o prăjitură, dar nici ca adult nu uită regulile copilăriei. Prăjitura se mănâncă la ceai. Fructele sunt scumpe și mănânci unul după masa de prânz, iar cireșele se numără câte zece o dată. Dulciurile le primești după prânz duminica și asta, dacă ai fost cuminte. Dacă ți-e foame, poți mânca o felie de pâine prăjită, dar nu mai mult, ai grijă! Nu vrei să-ți strici pofta de mâncare înainte de cină. Zâmbește împăcat de amintirile care-l învăluiesc, ca întotdeauna, în cadrul copilăriei lui.
   „Nu-mi pot imagina cum o fi fost pentru Kirsty și pentru câte are de compensat”, își spune el.
   Găsește biscuiții și pune patru pe o farfurie, iar farfuria și cănile cu ceai pe o tavă metalică, cu un tucan Guiness pe ea.
   Probabil că a șutit-o tatăl lui din vreo cârciumă la un moment dat, cu toate că nu-i vine să creadă că ar fi făcut părinții lui chestii imorale când nu-i vedea nimeni. Pune zahăr în ceai, așa cum îi place lui Kirsty, dar cum rar își permite.
   „Pe bune, detaliile astea fac viața frumoasă, nu vacanțele și cinele în oraș, nici dorința de a avea mai mult, ci cana de ceai și ghemuitul unul în altul la sfârșitul zilei, iertarea, uitarea, toleranța, sinceritatea, adevărul și încrederea, un loc în care să te simți în siguranță și în care să-i protejezi pe cei dragi”.
   Se duce cu tava în sufragerie, unde e întuneric, cu excepția veiozei standard din colțul camerei, cu abajurul prăfuit și cu ciucurii demodați, pe lângă lumina televizorului, care-i luminează figura preocupată. Stă pe canapea, cu picioarele sub ea, cu o pernă în brațe și se uită la știri. El așază tava pe măsuță și îi dă o cană cu ceai. Se așază apoi alături de ea și îi atinge prietenos degetele de la picioare. În fața unei clădiri albe cu steaguri, niște oameni la costum își strâng mâinile.
   - Deci? Ce e nou? întreabă el.
   - Națiunile Unite. Pakistan. Consiliul de securitate nu-și face treaba. Ca de obicei.
   Ia cana în mâini, de parcă îi e frig, și suflă în ea ca un copil.
   - Vrei un biscuit? o întreabă.
   - Da, dă-mi!
   El zâmbește și se uită la ea cum dă să înmoaie biscuitul, apoi își aduce aminte și se oprește. Cu toate că majoritatea rezoluțiilor de Anul Nou se duc pe apa sâmbetei, de asta s-a ținut, fiindcă teoria ei e că mănânci mai mult dacă nu trebuie să mesteci.
   - Mă bucur că ești aici, repetă el. E plăcut. Știi tu.
   Kirsty ia o mână de pe cană și îl strânge de mână. Își întorc privirile spre televizor în clipa în care se văd imagini cu faleza din Whitmouth, mașini de poliție, mulțimi care se îngrămădesc și poza acelei femei, Amber Gordon, cea al cărei supliciu de săptămâna trecută a enervat-o pe Kirsty.
   În această dimineață a avut loc un arest, în urma unei crime din toiul nopții, suspecta fiind reținută de poliție. A doua zi va fi pusă sub acuzare.
   - Dumnezeule! spune el. Ce s-a mai întâmplat acolo?
   Kirsty tace și se uită la știre complet inexpresivă.
   - Doamne Dumnezeule, exclamă Jim, nu-mi vine să cred! Săptămâna trecută chiar îmi părea rău pentru ea. Și ieri îmi părea rău pentru ea! N-am zis asta? Kirsty, am zis sau nu?
   Ea nu zice nimic, dar confirmă robotic. Jim pune cana pe masă. Are impresia că toate crezurile lui, tot liberalismul lui și credința creștină în izbăvire, convingerea că un copil nu poate fi etichetat drept malefic, oricât de monstruoase ar fi acțiunile lui au fost zdrobite cu barosul.
   „Cum a putut?” se întreabă el. „Cum a putut?”
   - Dumnezeule mare! repetă el, mirat de puterea sentimentelor care-l încearcă.
   Parcă el însuși a fost trădat, parcă a venit însăși Amber Gordon și l-a plesnit peste față.
   - Nici nu știu ce să mai cred. Chiar nu știu. Cum mai putem pleda pentru bunătatea înnăscută a spiritului uman când există oameni ca ăștia? Cum să facă așa ceva??
   Poliția conduce femeia, acoperită cu o pătură, pe treptele secției de poliție Whitmouth. Sunt brutali și mulțimea prea puțin controlată. Femeia se împiedică de prima treaptă și e smucită în sus și aruncată pe ușă înăuntru.
   - Păi, dacă e adevărat, spune el, se duce dracului tot ce-am crezut eu vreodată. Pare că va trebui să accept că e adevărat, că unii se nasc răi, cum se spune. Se pare că e posibil. Nu am vrut să cred, dar, na, cine seamănă se-adună. Vezi Hindley și Brady, Fred și Rose36, ea și Cantrell. Doamne Dumnezeule!
   Aruncă o privire spre soția lui, mirat că nu zice nimic. În mod normal, vorbește la fel de mult și de repede ca el când se uită la astfel de știri. E șocat că îi curg lacrimile pe față, necontenit, dar ține gura încleștată, cu ochii mari și lipiți de ecran.
   - Of, iubito! spune el și o îmbrățișează, fără ca ea să reacționeze. Îmi pare rău. Știu că ai fost de partea ei, dar nu e așa grav. Ești extenuată. E OK, Kirsty, nu trebuia să te țin trează până la ora asta. Hopa sus, hai la culcare! Trebuie să dormi. Crede-mă, o asigură el, dimineață nu va mai părea așa tragic! 

 

SFÂRȘIT