Înșelătoria, Christina Dodd

 .....................................................

3-5

 

             Gabriel rămase tăcut. Foarte tăcut.

   Ea îşi dădu seama că, încă o dată, el o făcuse să vorbească fără să gândească. Oare cum făcea asta? O aţâţa mereu, o îmboldea mereu şi examina rezultatele ca un băieţel care făcea un experiment. Iar ea reacţiona prea des - chiar şi acum, furia îi făcea sângele să clocotească -, dar acum, trebuia să-i ceară favoarea aia blestemată. Stăpânindu-şi iritarea, rosti:
   - Marele Bill mi-a zis ceva ce cred că înseamnă necazuri.
   - Necazurile sunt întotdeauna pe urmele tale, draga mea Maddie.
   Ea strânse din dinţi.
   - Mi-a spus că domnul Rumbelow nu e din Ţara Lacurilor, ci din Liverpool.
   Aşteptă ca Gabriel să-şi manifeste surprinderea, dar el nu făcu decât s-o privească trufaş. Hotărâtă să-1 scoată din calmul lui, adăugă:
   - A zis că au crescut împreună, şi că domnul Rumbelow a fost cât pe ce să fie spânzurat!
   Gabriel merse mai departe de parcă nu avea nicio grijă pe lume.
   - Ai mai spus cuiva?
   - Abia am aflat.
   În clipa aceea, îşi dădu seama ce însemna lipsa lui de reacţie.
   - Ştiai asta?
   - Să zicem că... nu mă surprinde.
   Încercând să-şi vină în fire, privi spre ocean, apoi din nou către bărbatul despre care îşi imaginase că... că îi va scăpa pe oaspeţii domnului Rumbelow de o eventuală primejdie.
   - Trebuie să facem ceva.
   - Noi?
   - Este foarte posibil ca aceşti oameni să fie nişte răufăcători.
   - Fără îndoială sunt răufăcători, iar noi nu vom face nimic.
   - Chiar sunt ucigaşi. Marele Bill a zis că a trebuit să scape de un cadavru o dată.
   Gabriel dădu atât de calm din cap, încât era clar că încă nu înţelesese.
   - Suntem în primejdie, îi explică ea. Tu eşti în primejdie.
   - Eu mă pot descurca. Tu reprezinţi factorul neprevăzut.
   Şocată de revelaţie, se împiedică de o piatră de pe potecă. Apucând-o de braţ, o ajută să-şi recapete echilibrul, apoi îşi retrase mâna şi merse mai departe alături de ea, cu mâinile la spate, ca un gentleman cum sigur nu era. Îşi dădu seama că el înţelesese.
   Ştiuse ce hram purta domnul Rumbelow.
   - Acesta este motivul pentru care participi la joc. Plănuieşti ceva.
   - Parcă ai zis că am venit pentru că sunt un jucător împătimit.
   Ea îi alungă comentariul cu o fluturare a mâinii.
   - Nu contează ce am spus. Asta explică de ce Marele Bill a fost pus să te supravegheze.
   - Da, şi nu se pricepe foarte bine la asta.
   - Ştiai şi asta?
   - Pot afirma cu certitudine că l-am plictisit de moarte, răspunse Gabriel.
   Ea dădu să se uite în spate, dar Gabriel clătină din cap spre ea.
   - Rumbelow 1-a reţinut acum. La urma urmelor, ce-aş putea face în timp ce sunt însoţit de două doamne şi de un alt nobil? Probabil că Marele Bill 1-a urmărit pe MacAllister noaptea trecută, dar n-o să-i spun asta.
   Ea abia reuşi să-şi stăpânească entuziasmul.
   - MacAllister te ajută? Lasă-mă şi pe mine să te ajut.
   - Pentru asta e nevoie de un ochi ager şi de cunoaşterea jocului. 
   Zâmbi ironic.
   - De fapt, e nevoie de una dintre creaturile alea îngrozitoare... un jucător.
   Ea îi ignoră vorbele. Pur şi simplu, o provoca.
   - Pot să te ajut în alte privinţe. Trag bine cu pistolul.
   - Asta aşa este. Te-am văzut trăgând. Dar sper că nu se va ajunge la asta.
   Ea mai văzuse şi altă dată expresia încăpăţânată de pe chipul lui. Nu ceda. Aşa că va trebui să vegheze şi să-1 ajute pe furiş, când se va ivi ocazia.
   - Ce vrei să faci?
   - Să dejoc planul mârşav al lui Rumbelow... oricare ar fi acesta.
   Ea conchise:
   - Ştii că are un plan mârşav, dar nu ştii care e.
   - Planurile mârşave sunt specialitatea lui.
   Gabriel îşi încrucişă braţele la piept şi avu îndrăzneala să pară amuzat.
   - Las-o baltă, Maddie, eu n-o să-ţi zic, iar tu n-o să mă ajuţi.
   Ei îi veni un gând.
   - Nu te văd ducându-te la ţară pentru a-i salva pe nişte oameni de propria prostie.
   - Nici eu. Este o modalitate bună de a ajunge să fii ucis.
   - Atunci, de ce te-ai implicat?
   - Asta nu-i treaba ta.
   Indiferenţa lui era totală şi exasperantă.
   Aflată în faţa lor pe potecă, Thomasin îşi întoarse capul pentru a vedea pe unde erau.
   - E totul în regulă? Nu-i aşa că-i o plimbare minunată? strigă ea şi îi aruncă lui Madeline o privire agonizantă.
   Hurth se încruntă ca şi cum întreruperea l-ar fi nemulţumit, apoi reveni imediat la discursul lui monoton. Madeline nu simţi nici urmă de milă. Fiindcă îl invitase pe Gabriel la această plimbare, Thomasin merita fiecare clipă de plictiseală enervantă pe care trebuia s-o îndure. Totuşi, nu merita să fie rănită de un criminal îngrozitor.
   - Ar trebui să le spunem tuturor că sunt în primejdie din cauza domnului Rumbelow.
   Gabriel o apucă uşor de cot şi o făcu să se oprească pe promontoriu.
   - Nu, n-ar trebui şi n-o vei face. îţi interzic! Nu vei distruge chestia asta. Mi-am petrecut aproape un an străduindu-mă să-i bag în cap lui Rumbelow această idee, iar dacă te apuci să agiţi spiritele, nişte oameni vor muri. Ai încredere în mine! Şi du-te acasă, te rog!
   - Să plec? 
   Cererea lui bruscă o surprinse. N-ar fi crezut că, odată ce o va avea în puterea lui, Gabriel o va lăsa să scape atât de uşor.
   - Cum aş putea să-i părăsesc pe Thomasin şi pe ceilalţi? Sunt în primejdie.
   - Nu. Am totul sub control.
   - Ce fel de control?
   - Ai încredere în mine?
   - Desigur, rosti ea mirată.
   Dacă Gabriel avea un plan, putea fi sigură că era unul bun.
   El ezită.
   - Atunci, pleacă!
   - Nu atâta vreme cât diadema nu este în siguranţă.
   Hurth şi Thomasin încă se vedeau, aşa încât se putea spune că ea îşi îndeplinea datoria de însoţitoare. Trăgând aer în piept pentru a se întări, zise:
   - Tata n-a sosit încă.
   - N-o să vină, aşa că pleacă.
   - De ce aş pleca? O să am grijă să nu mă pun în primejdie, şi o să am grijă şi de Thomasin. în plus, am toate motivele să cred că tata va apărea. A trimis chiar diadema reginei în avans.
   Aşteptă ca Gabriel să spună ceva, pentru a-i da prilejul să-i implore ajutorul.
   Genele lui abia dacă se clintiră.
   - Ce prostie din partea lui, dar, având în vedere cine este, nu-i de mirare.
   - N-ar trebui să vorbeşti astfel despre tatăl meu.
   Nu că nu ar fi fost adevărat. Acesta era motivul pentru care nu îndrăznea să facă aşa cum era înţelept şi să plece de la Chalice Hali. Chiar şi atunci când era cu el, tata intra sigur în belele, şi iată în ce belea intrase cât ea lipsise din ţară!
   - Îmi cer scuze! 
   Încruntându-se, sprâncenele lui Gabriel se împreunară.
   - Tu nu-mi insulţi familia. Nici eu n-ar trebui s-o insult pe a ta.
   - Nu l-aş putea insulta niciodată pe Jerry. 
   Zâmbi aducându-şi aminte cu drag el. Era fermecător.
   - Şi tânăr. Foarte tânăr. Foarte prost.
   Gabriel schimbă subiectul cu atât de puţină fineţe, încât fu evident că încă nu putea vorbi despre fratele lui fără să-1 doară.
 Cred că ai vrut să-mi ceri ajutorul.
   Hurth şi Thomasin mergeau încet, în vreme ce Hurth îi explica lui Thomasin ceva ce părea foarte important - sau cel puţin important pentru el. Madeline încetini şi mai mult pasul pentru a mări distanţa dintre cele două cupluri.
   - Am nevoia ca tu să câştigi diadema pentru mine.
   Gabriel se opri.
   - A , acesta este motivul aparentei afecţiuni?
   Ea îl străfulgeră cu privirea.
   - Nu e afecţiune, ci doar toleranţă. 
   Apoi, îşi aminti că puţină linguşeală n-avea ce să strice, aşa că adăugă:
   - Nu vreau să mori.
   - Doar să fiu bumbăcit puţin.
   Mâna lui mângâietoare alunecă pe braţul ei până la umăr, iar el se aplecă pentru a o privi în ochi.
   - Nu aprobi faptul că joc, şi totuşi ai nevoie de mine acum. Sărmană Maddie, probabil că ţi-a fost cumplit de greu să-mi ceri asta.
   Deci, el nu avea de gând să fie amabil în privinţa asta. O şuviţă de păr scăpă de sub pălăria lui Madeline, fluturându-i pe faţă.
   Gabriel i-o vârî la loc.
   - Îţi vrei diadema, nu? Cât eşti dispusă să plăteşti pentru ea?
   Iubirea din vocea lui o făcu să se simtă stânjenită.
   - Să plătesc pentru ea?
   - Doar n-ai crezut că o să câştig ceva atât de preţios precum diadema reginei şi apoi să ţi-o dau pur şi simplu, nu-i aşa? Un jucător imoral ca mine?
   Dezamăgirea o străpunse ca un pumnal - deşi, categoric, ar fi trebuit să se aştepte la asta. Porni mai departe, cu braţele ţepene pe lângă corp.
   - Nu, presupun că nu mi-ai da-o. Aş putea să-ţi promit că mă voi mărita cu tine.
   - Cum ai putea? Domnul Knight te-a câştigat la cărţi. Pe tine şi tot ce posezi. Nu ai ce să-mi oferi.
   Ea îl privi pe Gabriel cu groază neajutorată. Fireşte, era adevărat, într-un ungher logic al minţii ei, ştiuse că era adevărat.
   Dar era ducesă prin naştere. întotdeauna, avusese mai mult pământ şi fusese mai bogată decât oricine. Nici chiar pierderile la cărţi ale tatălui ei nu reuşiseră să ciuntească averea familiei.
   Însă tata pierduse totul la o mână într-un joc de cărţi. Dar chiar şi atunci, ea se gândise că se va duce la domnul Knight, îl va convinge să fie raţional, iar totul va reveni la normal. Nu-şi imaginase că, înainte de asta, va avea nevoie de resurse şi asta imediat.
   Apucându-1 pe Gabriel de braţ, rosti:
   - Trebuie să ai încredere în mine când te asigur că...
   El îi răspunse pe un ton plat:
   - Numai un prost are încredere la masa de joc.
   Ea n-ar fi trebuit să fie rănită de respingerea grosolană. N-ar fi trebuit, dar era. Mâna îi căzu de pe braţul lui.
   - Deci, nu mă vei ajuta?
   - N-am spus asta. Dar vreau... o promisiune. O promisiune pe care nu ţi-o vei încălca.
   - Eu nu-mi încalc...
   El ridică un deget.
   - Şi nici să nu minţi.
   Pentru că ea îşi încălcase promisiunile. Îşi încălcase promisiunea de a se mărita cu el.
   - Ceea ce vreau de la tine este o noapte în patul tău.
   Ei i se opri respiraţia în piept. Doar nu vorbea serios!
   - Poftim? Nu!
   - Ba da.
   Vorbea serios. Ochii lui erau plini de ceva care ar fi trebuit să fie triumf, doar că părea furie.
   Vocea ei ieşi aspră, fără să semene deloc cu glasul ei obişnuit.
   - Tu singur ai spus. Am fost pierdută la cărţi în favoarea domnului Knight. în mod cert, asta face să nu fiu disponibilă pentru genul de înţelegere pe care o doreşti.
   - N-ar fi trebuit să aştepte să te duci tu la el. Posesia reprezintă nouă zecimi din lege.
   Se uită în jur. Hurth şi Thomasin dispăruseră dincolo de culme. Erau singuri în vale. Trăgând-o pe Madeline într-o dumbravă, o cuprinse în braţe şi îşi coborî chipul spre al ei.
   - Du-te acasă, şopti el.
   Îi trase pălăria de pe cap, astfel încât, prinsă de panglici, i se legănă pe spate, şi o sărută. Ea n-ar fi trebuit să-1 lase. Deja suferise de pe urma gustului amar al seducţiei lui şi se dovedise prea impresionabilă. Dar săruta atât de bine! Iar viaţa devenise atât de complicată. Lucrurile nu mai erau clare. Ea nu mai ştia ce să creadă despre diverse chestiuni. Nu mai ştia în cine să aibă încredere şi de cine să se teamă.
   Însă ştia că niciodată nu se temuse de Gabriel. El o ţinea lipită cu fermitate de trupul lui, încălzind-o, lăsând-o să-i simtă forţa. Mâinile ei se odihneau pe umerii lui protectori. Ochii i se închiseră, izolând-o în lumea întunecată a simţurilor. Briza sufla pe pielea ei, rece şi purtând mirosul mării. Crengile de deasupra lor trosneau, frunzele foşneau, iar în depărtare, valurile se spărgeau de ţărm. Lumina soarelui crea pete calde pe trupul ei. Buzele lui se legănară pe ale ei de parcă acea apăsare uşoară îi oferea cea mai mare plăcere din lume, până când şi ea întredeschise buzele pentru a-1 gusta doar puţin. Doar o atingere rapidă cu limba.
   Prinzându-i limba între buze, el îi supse vârful. Apoi, cu o răsucire, o atrase în gura lui. Deschişi unul către altul, se gustară pe îndelete. Ea se cufundă într-un vârtej de culori - roşu şi negru, şi explozii aurii. Pulsul îi bătea cu putere la tâmple şi la încheieturi, respiraţia i se combină cu a lui, şi amândoi se contopiră cu vântul, cu pomii, cu pământul. Erau întruchiparea sălbăticiei, a naturii... a pasiunii de neîmblânzit, glorioase.
   Eliberându-i gura, el aşteptă până când ochii ei se deschiseră cu o fluturare a genelor, apoi şopti:
   - Du-te acasă ca o fată cuminte, iar dacă diadema va fi pusă în joc, o voi câştiga pentru tine.
   Ea îi privi chipul şi văzu semnele pasiunii - uşoara umflare a buzelor, greutatea pleoapelor. Buzele lui le apăsară cu putere pe ale ei. El era excitat şi pregătit, iar ea dorea să-i ofere tot, tot ce l-ar fi făcut fericit.
   - Promite-mi, Maddie, insistă el.
   Din fericire, instinctul îi spunea să fie neîncrezătoare în privinţa lui. Rămânând tăcută, aşteptă până când creierul începu să-i funcţioneze din nou. Venindu-şi în fire, pricepu că el o sărutase cu intenţia expresă de a o convinge să facă aşa cum dorea el. Trase adânc în piept aerul proaspăt, încercând să-şi recapete echilibrul, deoarece, ca întotdeauna, Gabriel o făcea să ameţească.
   Ducându-şi mâinile la spate, îl apucă de încheieturi şi se eliberă. Se desprinse din îmbrăţişarea lui.
   - Nu mă pot duce acasă. După cum cu atâta lipsă de delicateţe ai subliniat, nu mai am casă.
   Să nu mai fie Madeline de Lacy de la conacul Lacy? Nu suporta să se gândească la asta.
   - Acum, trebuie să mă duc după Thomasin, înainte să-şi dea seama că a fost compromisă.
   Discuţia fiind încheiată, se îndepărtă repede, frământată de un tumult de gânduri pricinuite de cele aflate în ziua aceea şi de tot ce trebuia să facă pentru a îndrepta lucrurile.
   El o ajunse cu uşurinţă din urmă, cu mâinile din nou la spate.
   - Eşti în primejdie aici.
   Ea îşi aranjă pălăria pe cap, apoi îşi înălţă chipul în vânt, sperând că aerul rece va şterge urmele pasiunii.
   - Dacă plec, iar tata soseşte, n-o să mai aibă cine să discute cu el despre nesăbuinţa de a juca.
   Dinţii lui Gabriel scrâşniră. Un val de roşeaţă i se ridică pe chip în timp ce o privea fix, cu sprâncenele coborâte şi maxilarul încleştat.
   - N-o să vină!
   Şi ea se uită fix la el.
   - Faptele nu s-au schimbat. Va veni. Adoră să joace. Mă întreb doar de ce întârzie atât de mult.
   Cu o voce răguşită, iritată, el cedă:
   - Dacă apare, pot să vorbesc eu cu el.
   Sarcasmul ei clocoti, dând pe dinafară.
   - Asta ar putea rezolva lucrurile. Sunt sigură că te va asculta pe tine, un jucător înveterat.
   Exasperarea o făcu să-şi iasă din sărite.
   - Îşi va imagina că vrei să plece pentru că doreşti să eviţi o provocare, aşa că va fi şi mai hotărât să joace.
   Gabriel murmură ca pentru sine - deşi ea îl putu auzi foarte bine:
   - Am încercat. Chiar am încercat. 
   Ridicându-şi vocea, spuse:
   - Atunci, vei plăti ce ţi-am cerut pentru diademă.

Capitolul 12

   - Ce i-aţi spus? 
   MacAllister frământă în mâini eşarfa proaspăt spălată şi bine apretată.
   - Nu vorbiţi serios!
   - Ba da.
   Gabriel desprinse eşarfa din strânsoarea lui MacAllister, clătină din cap văzând că era de nepurtat şi o aruncă deoparte.
   - I-aţi zis donşoarei Eu-Sunt-Ducesă-şi-să-nu-Cumva-să-Uiţi-Asta că o să câştigaţi diadema pentru ea şi că o să i-o daţi pur şi simplu fără o sărutare pe crupă sau un... Staţi puţin!
   MacAllister se uită chiorâş la Gabriel.
   - Fac pariu că vor fi ceva sărutări pe crupă. Ale dumneavoastră.
   - Mă cunoşti prea bine.
   Întinzând mâna, Gabriel aşteptă până când MacAllister îi întinse o eşarfă neşifonată.
   - Deci, o să vă pierdeţi timp preţios, în loc să vă odihniţi petru joc, şi o să-1 petreceţi vrăjind o ducesă care deja v-a făcut rău?
   - Nu m-aş fi exprimat într-un mod atât de nepoliticos, dar... da. În esenţă, despre asta-i vorba.
   - Tare aş vrea să ştiu ce are fata asta de vă ia minţile? Nu înseamnă decât necazuri. O să însemne mereu numai necazuri, şi nu aveţi nevoie de alte necazuri. Mai ales acum, când sunteţi pe cale să-1 luaţi de guler pe Rumbelow.
   Necazuri? MacAllister avea dreptate în privinţa asta. Madeline însemna necazuri.
   - Scăpaţi de ea, îi ceru MacAllister. Faceţi-o să plece de-aici. Vrăjiţi-o mai târziu.
   Gabriel îşi puse cu grijă eşarfa în jurul gâtului şi începu laboriosul proces de a o lega corect.
   - Nu vrea să plece.
   - De ce dracu nu vrea?
   - Pentru că taică-său s-ar putea să apară totuşi.
   Întâlni privirea lui MacAllister în oglindă. Acesta făcu o grimasă. Ştia foarte bine ce părere avea Gabriel despre tatăl lui Madeline. Nu la mult timp după plecarea ei în Europa, într-o izbucnire de furie la beţie, Gabriel îşi exprimase elocvent şi cu violenţă dezgustul faţă de Magnus. MacAllister nu înţelesese - nu se prea pricepea la relaţiile interumane.
   - I-aţi zis că ar putea fi ucisă?
   - Şi-a dat seama şi singură de asta.
   MacAllister rămase cu gura căscată. După ce izbuti s-o închidă, o deschise din nou şi întrebă:
   - Şi tot nu vrea să plece? Eu tresar ori de câte ori îl văd pe vreunul dintre ticăloşii ăştia cu arme îndesate la brâu. Eu aş pleca.
   Gabriel clătină din cap auzind această mărturisire a laşităţii. Niciodată în viaţa lui, MacAllister nu se dăduse îndărăt de la o luptă.
   - Nu poţi. O să am nevoie de tine înainte ca toate astea să se sfârşească.
   - Hm.
   Însă Gabriel ştia că MacAllister era încântat.
   - Chiar dacă se află aici, chiar sub nasul dumneavoastră, nu trebuie să vă ocupaţi de ea.
   - Ba da, trebuie.
   - Nu pricep de ce.
   Nici Gabriel nu pricepea. Ce existase între el şi Madeline fusese precum nimic altceva din ce trăise vreodată sau spera să trăiască din nou. Cu 4 ani în urmă, când fuseseră împreună, ea habar n-avusese ce legătură extraordinară existase între ei.
   O legătură carnală, da. Erau nebuni unul după celălalt, disperaţi să fie împreună. Dar mai mult de-atât, erau prieteni, aveau o imaginaţie asemănătoare şi aceleaşi idealuri... deşi acum se îndoia de asta. Dacă ar fi fost genul de bărbat care să i se supună şi să fie un soţ-marionetă, ar fi avut o căsnicie reuşită. însă el nu era aşa, aşadar nu se căsătoriseră. în schimb, ea făcuse acea scenă la Almack, iar în timp ce ea îi făcea reproşuri, el nu se putea gândi decât la faptul că ea ameninţa să-1 părăsească.
   Şi nu rostise un cuvânt. Doar îi acceptase invectivele.
   Apoi, când ea se întorsese acasă, el făcuse ce-şi imaginase de multe ori înainte de asta - se urcase în copacul din faţa geamului ei şi intrase, făcând-o femeia lui. Crezuse că asta avea să rezolve totul. Crezuse că ea va recunoaşte şi va accepta luarea lui în posesie.
   În schimb, după ce ea plecase, iar el rămăsese singur, fusese bântuit de amintiri. Iar amintirile erau mai rele decât ce-şi imaginase înainte, pentru că erau reale.
   Ştia cum arătau sânii ei, grei şi plini, cu sfârcuri de culoarea piersicii, care reacţionau la atingerea lui. Ştia că pielea ei aurie era catifelată şi caldă, mai ales între coapse... mai ales în locul pe care şi-1 făcuse al lui. Ştia că răspundea la atingerea lui cu dorinţe proprii şi cu gemete adânci şi senzuale, care îi dădeau binecuvântarea ei chiar şi atunci când el îi îndurera trupul.
   Şi o rănise când intrase în ea. Pentru o femeie atât de înaltă, de nesăbuită şi de aprigă, fusese strâmtă pe dinăuntru, cuprinzându-i atât de strâns mădularul în căldura ei, încât tot se mai trezea visând la ea, tremurând de dorinţă. Dar, indiferent cât de strâmtă fusese, el nu o cruţase pentru că nu fusese posibil, chiar nu se putuse retrage. Ea îl pedepsise pe măsură, muşcându-1, înfigându-şi unghiile în spinarea lui. îl însemnase - la fel ca şi el pe ea. Apoi, ea îl părăsise.
   - La naiba!
   Aruncă pe podea eşarfa distrusă. MacAllister îi puse alta în palmă.
   - O să le distrugeţi pe toate dacă nu sunteţi atent.
   Când Gabriel intrase în ea, o posedase. Interiorul ei îl mângâiase, şoldurile ei se arcuiseră pentru a-1 accepta, picioarele i se încleştaseră pe şolduri. Fiecare mişcare a ei parcă ar fi fost făcută pentru a-i oferi lui plăcere, fiindcă fiecare mişcare îl adusese mai aproape de extazul vieţii lui. Când intrase în ea, se golise, sămânţa lui izbucnind în pântecul ei cu o asemenea forţă, încât el murise de fericire. Şi revenise la viaţă înainte de a ieşi, pentru a o face din nou.
   Dumnezeule mare, ce noapte fusese!
   MacAllister se agită mult periindu-i lui Gabriel frumoasa haină bleumarin. Gabriel îl ignoră.
   Apoi, o văzuse pe Madeline la Chalice Hall, mândră ca de obicei, înaltă, frumoasă, poate puţin mai slabă, şi fusese atât de stârnit, încât câteva dintre doamnele măritate remarcaseră şi îi lansaseră invitaţii din priviri. Numai că el nu voia să aibă de-a face cu ele.
   El o dorea numai pe Madeline, iar s-o aibă pe Madeline părea aproape imposibil.
   Asta dacă - îşi zâmbi cu sălbăticie în oglindă - ea nu ceda la şantajul lui. MacAllister îi observă apoi rânjetul şi păru să nu-1 aprobe.
   - Nu puteţi s-o aveţi pe fată pentru totdeauna. Taică-su a pierdut-o în favoarea acelui american.
   - Domnul Knight n-ar fi trebuit să aştepte să vină ea la el. Înţeleg jocul pe care îl face. Făcând-o pe ea să vină la el, îşi stabileşte puterea, da, dar când premiul lui rătăceşte prin ţară, îşi asumă riscul ca un bărbat cu mai puţine principii să şi-1 adjudece.
   La naiba cu etica jocului de cărţi. Gabriel ştiuse mereu că o va face a lui - niciun alt bărbat nu avea să i-o ia înainte.
   - Când aţi renunţat la principii?
   - N-am renunţat. Pur şi simplu, nu ţin cont de ele în cazul domnului Knight. Să câştigi o nevastă la cărţi e o modalitate jalnică de a evita să-i faci curte.
   - Principiile sunt principii. Nu le puteţi ignora după cum vă convine, altminteri nu sunteţi cu nimic mai bun decât Rumbelow.
   Gabriel tresări.
   - Asta-i o lovitură sub centură, MacAllister.
   Gabriel făcuse cercetări. Rumbelow nu apela de două ori la aceeaşi escrocherie. Părea a-i face plăcere să-şi surprindă victimele - şi pe oamenii legii. Lumea răufăcătorilor din Londra şi Liverpool părea să se mândrească într-o oarecare măsură cu realizările lui - dar şi cei care făceau parte din ea îl dispreţuiau. Expresia „onoarea dintre hoţi" nu însemna nimic pentru Rumbelow.
   Îşi începuse cariera în cadrul unui grup select de hoţi inteligenţi care înşelau oameni bătrâni şi neajutoraţi. Dar, după câţiva ani, după ce îşi formase o echipă bine sudată, comisese o fraudă de proporţii, jecmănind nobili şi negustori. în loc să împartă prada, îi înşelase pe ceilalţi, iar când braţul legii ajunsese la el, dispăruse cu bunurile furate, lăsându-şi oamenii să fie spânzuraţi sau deportaţi.
   MacAllister ştia toate astea. Îi găsise pe câţiva dintre supravieţuitori, vorbise cu ei şi aflase tot ce era de ştiut despre omul pe care ei îl numiseră Stăpânul. Dar nimic din spusele lui MacAllister nu-1 putea face pe Gabriel să se răzgândească în privinţa lui Madeline.
   - Cu toate astea, o voi păstra. Este cuvântul ei că se va mărita cu mine împotriva cuvântului ducelui că se va mărita cu Knight. Eu am fost primul.
   Cu voce îndurerată, MacAllister zise:
  - Ar trebui să vă fie ruşine să profitaţi de o tânără disperată să păstreze ultima moştenire de familie care i-a mai rămas.
   - Ai crede că ar trebui să-mi fie ruşine, nu? 
   Lui Gabriel nu-i era ruşine. Era încântat de oportunitate.
   - Taică-său i-a făcut viaţa un calvar în toţi aceşti ani. Dacă ea are de gând să-şi rişte viaţa pentru el, iar eu trebuie s-o las, atunci va plăti pentru grijile pe care mi le pricinuieşte... şi pentru protecţia mea.
   - Asta-i o prostie.
   - Probabil.
   Gabriel nu fusese niciodată un om bun. Până s-o cunoască pe Madeline, fusese un desfrânat, un vânător de zestre, un afemeiat.
   Apoi, toate ambiţiile lui latente se contopiseră în una - să fie soţul ei. De la plecarea ei, nu mai trăise nici măcar un moment din acea dezlănţuire care o atrăsese atât de mult pe Madeline. Se părea însă că era suficientă o privire dispreţuitoare a frumoşilor ei ochi, pentru că desfrânatul revenise în forţă.
   O va avea, şi dorea ca ea să ştie asta, să se gândească la asta tot timpul. Dorea ca membrului stârnit din pantalonii lui să-i răspundă umezeala dintre coapsele ei. Dorea să ştie că, dacă îşi strecura mâna sub fusta ei şi îi atingea buclele fine, acestea aveau să fie umede de dorinţa ei... pentru el. În după-amiaza aceea, când o gustase, făcuse un efort uriaş să n-o ţintuiască de copac şi să n-o posede chiar acolo. Şi la naiba cu toţi ceilalţi!
   N-o făcuse pentru că era prea curând şi era prea multă lume în jur.
   - Ah, asta arată bine!
   Gabriel avu nevoie de un moment pentru a-şi da seama că valetul lui se referise la eşarfă. O examina în oglindă.
   - Da, arată bine. Dă-mi haina şi cuţitul de pus în cizmă.
   Luând mănuşa îngălbenită de pe masa de toaletă, o duse la nas şi adulmecă slabele mirosuri de piele şi de Madeline, apoi zâmbi.
   - Dă-mi voie să mă duc la bal.

Capitolul 13

   Thomasin smulse peria de păr din mâna lui Madeline.
   - Nu te pricepi deloc la asta.
   Madeline detesta să recunoască, dar era adevărat. Thomasin o făcea pe Madeline să se simtă înaltă şi lipsită de eleganţă în rochia simplă de muselină neagră. Rochia din mătase albă a lui Thomasin era acoperită de o tunică scurtă, din crjep de un roz pal, cu mâneci scurte, şi avea un corsaj care îi etala în mod admirabil sânii.
   Numai părul blond lăsat pe spate strica priveliştea perfectă, iar Madeline nu putea face nimic în privinţa asta. Nu-şi putea face nici propriile şuviţe să stea locului, darămite să îmblânzească bogata coamă a lui Thomasin.
   - Părul tău pur şi simplu pare că nu vrea să coopereze. Poate că ar trebui să încerc cu drotul...
   Madeline aruncă o privire nesigură către fierul lung şi rotunjit aflat pe plită.
   - Nu! Am văzut ce-ai făcut cu noua mea rochie de mătase. N-o să te apropii de mine cu un drot în mână.
   Suspinând profund, Thomasin se ridică şi indică scaunul mesei de toaletă, aflat în faţa oglinzii.
   - Stai jos! O să-ţi arăt ce vreau.
   Madeline se aşeză cu o mişcare bruscă.
   - Detest să dau greş.
   Aşa cum dăduse greş după-amiază, când încercase fără succes să-1 convingă pe Gabriel să câştige diadema pentru ea.
   - Totuşi, se pare că ţi se întâmplă adesea.
   Madeline îşi muşcă buza pentru a nu da o replică usturătoare.
   Cum de putea fi atât de dificil un lucru pe care Eleanor îl făcuse întotdeauna să pară atât de uşor? În dimineaţa aceea, Madeline îşi petrecuse 15 minute încercând să aprindă focul în şemineu şi, în cele din urmă, trebuise să fie chemată Zipporah. Camerista slăbuţă a lui Lady Tabard nu crezuse povestea lui Madeline cu amnarul umed şi reuşise să facă focul din prima încercare. Şi mai şi făcuse un comentariu insolent.
   Cu peria şi cu pieptenul, Thomasin aranja părul negru şi lung al lui Madeline.
   - Am suspiciuni în privinţa ta.
   - Suspiciuni? 
   Tonul lui Madeline fusese prea strident, aşa că îl coborî cu o octavă.
   - Ce fel de suspiciuni?
   - Cred că, poate, n-ai fost mereu însoţitoare. Ai fost o lady, iar părinţii tăi au murit şi te-au lăsat fără mijloace pentru a te putea întreţine?
   Era o poveste plauzibilă, una la care Madeline îşi dori să se fi gândit ea însăşi.
   - Da, aşa este. Ai perfectă dreptate!
   Thomasin o studie pe Madeline în oglindă cu o expresie foarte ciudată.
   - Vreau să spun... da. Mă simt de parcă încă învăţ să fiu însoţitoare.
   - Nu prea îţi iese. 
   Thomasin strânse şuviţele lui Madeline.
   - Te-am văzut. N-ai reuşit să stai cu ochii pe mine în după-amiaza asta. Am rămas singură cu Lord Hurth.
   - A încercat să facă ceva?
   Lui Madeline i s-ar fi făcut rău de la stomac dacă ar fi îngăduit compromiterea unei fete atât de inocente. Thomasin pufni.
   - Nici măcar n-a băgat de seamă că nu erai acolo. Era prea ocupat să-mi descrie noile scaune pe care mama lui le-a cumpărat pentru salonul de luat masa de la Hurth. Este băieţelul maică-sii.
   Madeline zâmbi.
   - Se putea şi mai rău. Ar fi putut să vorbească despre cai.
   - Am epuizat subiectul cailor săi, rosti Thomasin cu răceală.
   - Când v-am ajuns din urmă, i-am spus lui Hurth că era vremea să ne întoarcem.
   - Ar fi trebuit să faci asta după primele 15 minute. Dar erai prea ocupată să vorbeşti cu Lord Campion.
   Cu mâinile pe umerii lui Madeline, Thomasin o făcu să se întoarcă spre încăpere şi îi răsuci buclele în jurul degetului.
   - Cât ne-am plimbat spre plajă, voi doi v-aţi certat întruna. Este ceva ce vrei să-mi spui?
   - E un bădăran, rosti Madeline.
   - Nu, nu este. Are reputaţia de a fi un adevărat gentleman, dar e distant. însă, cu tine, este oricum numai distant nu. Chiar şi în prezenţa celorlalţi, nu se uită decât la tine, şi încă într-un mod total nepotrivit. 
   Thomasin îşi drese glasul.
   - Tu ai fost motivul pentru care Excelenţa Sa a rupt logodna cu el?
   - Nu! A jucat şi a câştigat o avere, iar înclinaţia lui spre jocul de cărţi a ofensat-o atât de mult pe Excelenţa Sa...
   - Asta-i o prostie! În cel mai rău caz, a fost o ofensă minoră, şi nici măcar nu e adevărat. Femeia aia spune că el n-a mai jucat niciodată după aceea.
   Dacă era adevărat, ce însemna asta? Că binevoise să vină la acest joc nu fiindcă dorinţa de a juca devenise de nesuportat, ci pentru că îl considera pe domnul Rumbelow o ameninţare care trebuia eliminată? Asta făcea din Gabriel un erou. Ar fi prea greu de suportat. Asta ar însemna că trebuia... să-i ceară scuze. Madeline se cutremură.
   Alegându-şi cuvintele cu grijă, Thomasin spuse:
   - Aşa încât cred că, poate, mai degrabă te-a iubit pe tine decât pe ea.
   Madeline rămase fără grai. Dacă cineva nu cunoştea toate faptele, teoria avea sens.
   - Din comportamentul tău faţă de el, trebuie să presupun că tu nu l-ai iubit.
   - Nu, rosti Madeline cu glas slab.
   - Asta-i bine. Altminteri, la sfârşitul acestei petreceri, ai fi avut inima zdrobită, pentru că o însoţitoare nu se poate mărita cu un conte.
   Întorcând-o din nou spre oglindă, Thomasin înfăşură părul lui Madeline în jurul pumnului ei şi începu să-1 fixeze cu agrafe.
   - Dar tu ştii asta deja.
   - Da, spuse Madeline cu o voce şi mai slabă.
   - Desigur, Excelenţa Sa este mult mai atrăgătoare decât tine, dar, după cele zise astăzi de el, că şi-a încălcat jurământul, nu e la fel de frumoasă pe dinăuntru ca pe dinafară.
   Thomasin clătină cu tristeţe din cap.
   - Şi eu am plăcut-o. Însă nu poţi niciodată judeca pe cineva la prima vedere, nu-i aşa?
   Iritată din nou din pricina lui Gabriel, Madeline răbufni:
   - Ducesa a avut un motiv întemeiat pentru a-şi încălca jurământul.
   - N-am ştiut că există vreodată un motiv întemeiat. Femeia aia mi-a spus că trebuie să mă gândesc bine înainte de a-mi da cuvântul, pentru că a-1 încălca este foarte grav.
   Madeline simţi nevoia să se răstească din nou, dar... nu putu.
   Şi ea fusese învăţată acelaşi lucru, iar indiferent cât de mult încerca să-şi justifice acţiunile, tot suferea din pricina frământării profunde şi, da, a sentimentului de vinovăţie. Dacă Gabriel ar şti, ar fi foarte fericit.
   - Dar nu-ţi face griji din cauza comparaţiei cu ducesa, zise Thomasin. Eşti foarte atrăgătoare, mai ales cu această coafură. Te-aş sfătui doar să păstrezi o distanţă puţin mai mare când vorbeşti cu Lord Campion.
   - Dacă ar fi după mine, n-aş mai vorbi niciodată cu el.
   Dacă ar fi fost după Madeline, n-ar fi plătit preţul cerut de el pentru diademă.
   - Vezi? Iarăşi te enervezi. Eu îţi ofer un mic sfat dezinteresat, iar tu te răsteşti cu ostilitate. Dacă vrei ca oamenii să nu bage de seamă şi, mai important, să nu bârfească despre tine şi Lord Campion, va trebui să înveţi cum să pari indiferentă.
   Nici măcar Eleanor nu îndrăznea să-i ţină asemenea predici lui Madeline. Thomasin mai răsuci şi mai prinse nişte şuviţe.
   - Nu cred că sunt singura care ghiceşte faptul că tu ai fost cauza scenei pe care ducesa a făcut-o la Almack.
   Madeline nu ştia dacă să nege sau să-i ignore cuvintele.
   La urma urmelor, dacă tatăl ei nu apărea până la începerea jocului - iar ea începea să devină agitată la gândul că nu va apărea - avea să plece de-acolo, iar ce gândea Thomasin nu mai conta.
   Dar avea s-o întâlnească pe Thomasin în societate, la fel şi pe Lord şi Lady Tabard. O vor recunoaşte. îşi vor da seama că îşi bătuse joc de ei - mai ales Thomasin - şi se vor simţi răniţi. Madeline se încruntă la acest gând. Eleanor o avertizase în privinţa asta, dar ea n-o ascultase.
   Foarte bine. Înainte de a avea ocazia să se întâlnească după aceea, o va căuta pe Thomasin şi îi va explica totul. Nu, întâi va căuta dovada că Jeffy nu era un soţ potrivit. Va aranja ca Thomasin să primească o ofertă din partea lui Hurth - asta n-ar trebui să fie prea greu din moment ce era la fel de înfumurat ca toţi cei din familia lui. Fata va refuza, ceea ce va crea cadrul pentru alte cereri în căsătorie şi alte refuzuri. Apoi, Madeline îi va găsi lui Thomasin un soţ potrivit şi îi va împinge spre căsătorie, iar Thomasin va uita de orice animozitate împotriva ei, şi totul va fi bine.
   Da, Madeline putea aranja bine viaţa lui Thomasin.
   Măcar de-ar putea-o aranja şi pe a ei la fel de bine. O aranjase... înainte de a veni la petrecere. Acum, avea nevoie disperată de un alt plan pentru a obţine diadema, altul decât să păcătuiască îm preună cu Gabriel. Din nou.
   - Ţi-e rece? întrebă Thomasin. Ţi s-a făcut pielea ca de găină.
   - Probabil că cineva a călcat pe mormântul meu, răspunse Madeline conform vechii legende, şi se gândi cu şi mai multă disperare că avea nevoie de un plan.
   Totuşi, la întoarcerea acasă, aducându-i lui Thomasin apă pen tru a se îmbăia, încercând să-i calce rochia de bal şi ajutând-o să sc îmbrace, Madeline nu avusese nici măcar o clipă pentru ea însăşi.
   Oare când se odihneau însoţitoarele? Madeline se încruntă şi mai tare. Data viitoare când va vorbi cu Eleanor, îi va ţine o predică fermă referitor la faptul că nu trebuia să exagereze purtându-i de grijă.
   - Vrei să nu te mai încrunţi? se răsti Thomasin. Îmi este imposibil să termin când tu te strâmbi în toate felurile, şi vrem să isprăvim asta înainte...
   Din pragul uşii, Lady Tabard rosti pe un ton cumplit:
   - Thomasin Evelyn Mary Charlford, ce faci?
   Vreme de o clipă, Madeline închise ochii pentru a-i feri de orbitorul turban auriu cu pene şi de rochia asortată, care îi dădeau lui Lady Tabard aspectul unei bucăţi de unt mari şi rotunde. Totuşi, Madeline descoperi că, dacă se uita cu ochii mijiţi, înfăţişarea lui Lady Tabard era suportabilă.
   Revenind la rolul bine cunoscut al ducesei, îi făcu semn cu mâna să intre.
   - Lady Tabard, intraţi vă rog şi priviţi ce mi-a arătat Thomasin. Cea mai minunată... Au!
   Madeline îşi masă capul în locul unde Thomasin înfipsese agrafa cu mai multă forţă decât era necesar.
   - M-a durut!
   Întâlnind în oglindă privirea din ochii îngustaţi ai lui Thomasin, Madeline îşi dădu brusc seama că era posibil ca Lady Tabard să nu privească cu ochi buni serviciul pe care i-1 făcea Thomasin.
   Tânăra isprăvi repede şi îi făcu semn lui Madeline să se ridice.
   - Acum, poţi să-mi arăţi coafura care îţi place ţie.
   După ce Madeline se ridică, Thomasin se aşeză în locul ei, explicând:
   - Scuze, mama, pentru întârziere, dar am dorit să-i arăt o coafură domnişoarei de Lacy, iar ea vrea să-mi arate alta.
   - Pentru întârziere? 
   Vocea lui Lady Tabard devenise atât de stridentă, încât rănea timpanul.
   - Chiar că ai întârziat. Chiar aşa.
   Repezindu-se spre ele, smulse peria din mâna lui Madeline.
   - Domnişoara de Lacy nu are nicio coafură pe care să ne-o arate. Nu este capabilă să se ocupe nici măcar de a ei.
   Cu gesturi viguroase, perie părul lui Thomasin, apoi îl strânse atât de tare, încât ochii fetei se întinseră spre tâmple.
   - Domnişoara de Lacy îşi poartă părul în stil italian, în neorânduială şi parcă bătut de vânt.
   Lui Madeline nu-i veni să creadă că Thomasin putea inventa asemenea poveşti.
   - În stil italian? 
   În faţa ochilor uimiţi ai lui Madeline, Lady Tabard făcu miracole cu câteva agrafe şi o panglică.
   - Ăsta e un mod politicos de a spune că e prost coafat.
   - Eu cred că este atrăgător, spuse Thomasin.
   Înşfăcând drotul, Lady Tabard buclă părul în jurul feţei lui Thomasin cu o eficienţă uimitoare.
   - Astăzi, dacă n-ar fi avut pălăria, domnişoarei de Lacy i-ar fi căzut părul pe umeri.
   Madeline recunoscu în gând că era adevărat, dar consideră că era mai bine să păstreze tăcerea.
   - Gata! 
   Lady Tabard o ciupi pe Thomasin de obraji, apoi o ridică în picioare.
   - Grăbeşte-te, fetiţo, ia-ţi mănuşile şi evantaiul. Deja am întârziat!
   - Nu! 
   Atât Lady Tabard, cât şi Thomasin se opriră surprinse de îndrăzneala lui Madeline, dar în privinţa aceasta Madeline era foarte sigură, aşa că vorbi cu glas autoritar:
   - Vei fi ultima care va ajunge la bal, Lady Thomasin, şi îţi vei face o intrare deosebită.
   - Dar... dar... bolborosi Lady Tabard, celelalte tinere vor fi atras deja atenţia domnului Rumbelow!
   - Exact. S-au grăbit să coboare de parcă n-aveau altceva mai bun de făcut decât să se gudure pe lângă el. Un bărbat nu preţuieşte o femeie decât dacă îi este greu să ajungă la ea.
   Madeline observă postura cu gura căscată a lui Lady Tabard.
   - Nu-mi spuneţi că n-aţi jucat cartea aceasta pentru a pune mâna pe Lord Tabard.
   Gura lui Lady Tabard se închise brusc.
   - O! Ei bine. 
   Se agită netezindu-şi cutele rochiei.
   - Aşa este.
   Satisfăcută că înlăturase alte obiecţii, Madeline se răsuci spre Lady Thomasin.
   - Te vei opri în pragul uşii până când oamenii te vor observa, apoi vei zâmbi - ai un zâmbet minunat - şi vei intra ca şi cum ai pluti.
   - Dar nu pot să plutesc, rosti Thomasin. Dacă mă voi opri în prag până când oamenii mă vor remarca, o să devin nervoasă.
   - Te vei preface că eşti calmă.
   Madeline făcu un gest care imita un val.
   - Gândeşte-te la o lebădă care pluteşte senină pe suprafaţa unui lac în vreme ce, pe sub apă, dă furioasă din picioare.
   Cu fruntea încruntată, Thomasin se gândi la asta, apoi dădu din cap.
   - Pot s-o fac.
   - Sigur că poţi. Când vei intra, le vei face cu mâna celorlalte doamne, doar o fluturare uşoară a degetelor, şi le vei arunca o privire rezervată domnilor.
   Thomasin exersa fluturatul degetelor şi privirea.
   - Foarte bine, aprobă Madeline. Vei fi imediat potopită cu invitaţii la dans şi va trebui să faci alegeri înţelepte.
   - N-a mai fost niciodată potopită cu invitaţii la dans, zise Lady Tabard cu o voce acră.
   - N-a fost niciodată sfătuită de mine.
   Cu o siguranţă zdrobitoare, Madeline continuă:
   - Poate că nu mă pricep eu la coafuri, Lady Tabard, dar ştiu cum funcţionează înalta societate.

Capitolul 14

   - Dragă domnişoară de Lacy, ai avut dreptate!
   Lady Tabard se opri lângă scaunul pe care şedea Madeline, aflat în spatele celor care nu dansau, în spatele doamnelor măritate, lipit de peretele îndepărtat al sălii de bal.
   - Thomasin este frumoasa balului.
   Madeline nu subestima concesia făcută de Lady Tabard. Putea să jure că femeia spunea foarte rar „Ai avut dreptate". Cu ceea ce spera să fie o modestie potrivită, Madeline răspunse:
   - Mulţumesc, doamnă. Mi-a făcut plăcere să fiu de ajutor.
   Lady Tabard arătă spre ringul de dans, unde cuplurile îşi făceau plecăciuni şi îşi dădeau roată într-un dans popular.
   - Cred că domnul Rumbelow o apreciază foarte mult. Este a doua oară când dansează cu draga mea fiică.
   - Şi Lordul Hurth o apreciază, iar el provine dintr-o familie străveche şi foarte respectată.
   Muzica însufleţită făcea ca piciorul lui Madeline să danseze singur, pe sub fuste. Lady Thomasin sus-
ţine că îi este devotată unui tânăr... nu-mi amintesc numele lui, se prefăcu ea.
   - Domnul Radley, rosti Lady Tabard pe un ton sumbru. Un tânăr crai.
   - Thomasin îi laudă calităţile.
   - Sigur că da.
   Lady Tabard îşi coborî vocea.
   - Este tânăr şi dansează bine. Şi flirtează cu toate fetele care îi ies în cale, iar trei fete au avut parte de declaraţiile lui de iubire numai anul trecut. Acesta este motivul pentru care am luat-o pe Thomasin de-acolo. Relaţia cu el nu este potrivită.
   Exact cum presupusese Madeline. Cu generozitate, îi întoarse complimentul lui lady Tabard.
   - Dacă aşa stau lucrurile, atunci aveţi dreptate, desigur.
   - E foarte generos din partea dumitale să spui asta, rosti Lady Tabard cu severitate .
   Madeline trebuia să nu mai facă pe ducesa. O irita pe Lady Tabard.
   - Pe de altă parte , domnul Rumbelow este incredibil de bogat.
   Cu evidentă încântare , Lady Tabard arătă spre sala de bal albastră, plină de şi însufleţită de pălăvrăgeala a 35 de persoane şi de melodii cântate la violoncel, vioară şi flaut.
   - Se zvoneşte că are un venit de 2000 de guinee  pe an.
   Madeline îți țuguie buzele.
   - Serios?
   Puse atâta, îndoială în cuvânt, încât Lady Tabard nu putu să nu observe.
   - Nu crezi?
   - N-am mai auzit de el, iar eu sunt o de Lacy.
   - Ei bine... dar... 
   Lady Tabard îşi umflă pieptul ca o găină bătrână care-și, înfoaie penele.
   - Dă un adevărat spectacol cu averea lui şi găzduiește acest joc.
   - Un spectacol într-adevăr, dar câţi oameni nu cunoaştem care au făcut caz de averea lor, iar acum sunt lefteri? 
   Înainte ca Lady Tabard să poată replica, Madeline ridică o mână.
   - S-ar putea să mă înşel, dar aş vrea să ştiu din ce familie provine.
   - Ei bine... da, ar fi bine. Totuşi, sunt sigură că face parte din lumea bună.
   Însă lui Lady Tabard îi apăru un rid între sprâncene în timp ce o privea pe Thomasin dând ocol încăperii în braţele domnului Rumbelow.
   - Ziceai de Lord Hurth?
   Se îndepărtă grăbită, cu privirea aţintită cu fermitate asupra soţului ei.
   Madeline se relaxă şi începu să-i privească pe dansatori. Lady Tabard nu era o femeie chiar atât de îngrozitoare cum îşi imaginase iniţial. Vulgaritatea ei era incontestabilă, dar ştia să privească în perspectivă şi probabil că, în sinea ei, ţinea la Thomasin.
   Asta era bine. Lui Madeline nu i-ar fi plăcut deloc să fie nevoită să dejoace planurile unei mame vitrege rele. Punând-o pe Lady Tabard pe traiectoria corectă, Madeline îşi îndeplinise datoria faţă de Thomasin.
   Acum, putea să-şi facă griji pentru ea însăşi. Privi posomorâtă cum Gabriel traversa sala de bal, îndreptându-se spre ea cu o farfurie în mână. Încă nu reuşise să se gândească la o altă modalitate de a recupera diadema, şi nici nu găsise un alt lucru pe care să i-1 ofere, şi care să-1 satisfacă la fel de mult - trase adânc aer în piept - cum ar fi făcut-o ea.
   - Domnişoară de Lacy, m-am gândit că aţi putea dori câteva dintre delicatesele pe care gazda noastră ni le-a pus cu atâta amabilitate la dispoziţie.
   Cu o plecăciune, Gabriel îi întinse un şervet şi farfuria plină cu gustări alese special pentru a-i stârni pofta. Se părea că îşi amintea ce anume îi plăcea şi, cu o sincronizare diabolică, apăruse exact când foamea îi strângea stomacul ca o gheară.
   Lucru de care nimănui altcuiva nu-i păsa, căci ei, ca însoţitoare, nu i se permitea să meargă mai târziu la cină, şi nici să capete un pahar cu punci, şi nici măcar să viziteze camera de odihnă a doamnelor, deşi deja o ignorase pe Lady Tabard destul în această privinţă. Treaba ei era să şadă tăcută şi s-o observe pe Thomaain, să fie disponibilă dacă aceasta avea probleme cu rochia şi să ne asigure că niciun bărbat agresiv nu-i făcea avansuri nedorite.
   Sarcina asta o plictisea şi o obosea, mai ales că adunarea era mică, iar Thomasin se comporta ireproşabil.
   Aşa că apariţia lui Gabriel, atât de frumos şi ademenind-o cu mâncare, era un mare ghinion pentru Madeline. Ignorând privirile scandalizate ale matroanelor, acceptă farfuria. Cu o voce studiată şi cu un formalism exagerat, rosti:
   - Mulţumesc, Lord Campion.
   El răspunse cu un sarcasm ceremonios:
   - Cu plăcere, domnişoară de Lacy. M-aş putea bucura de plăcerea companiei dumneavoastră în timp ce mâncaţi?
   Arătă spre scaunul aflat alături de ea. Ea le văzu pe matroane răsucindu-şi capetele pentru a se holba la ei şi lăsă deoparte orice pretenţii de maniere elegante. Coborându-şi vocea, şuieră:
   - Da, da, stai jos şi nu te mai foi! Atragi atenţia.
   Un zâmbet vag îi arcui buzele în vreme ce el se supuse.
   - Când ţi-e foame, mereu eşti ţâfnoasă.
   - Nu sunt.
   Muşcă dintr-o brioşă. Răsuflarea i se tăie când simţi gustul uşor de lămâie şi suspină de plăcere,
   - În mod evident, m-am înşelat.
   Cu o intensitate întunecată, care o făcu să-şi întindă şervetul în poală şi să-1 folosească cu eleganţă, o privi lingându-şi glazura de pe deget.
   Exista un motiv pentru care femeile nu lingeau nimic în prezenţa unui bărbat - doar că ea nu-şi dăduse seama de asta înainte.
   - Propunerea ta infamă m-a făcut să fiu nefericită.
   Ridicând o sprânceană, el îşi înclină capul spre doamnele curioase aflate în faţa lor.
   - Vrei să vorbeşti despre asta acum ?
   Ea detesta când el avea dreptate aproape la fel de mult cum detesta că trebuia să fie discretă. Trăgând aer în piept pentru a se stăpâni, îl întrebă:
   - Îţi place balul?
   - E o plictiseală afurisită.
   Madeline zâmbi. Îl văzuse făcând plimbările obligatorii prin sală cu toate tinerele doamne. Dansase cu cele două tinere Lady Achard, cu trei domnişoare Greene şi cu toate cele patru fiice ale lui Vavasseur. Lista părea nesfârşită la această petrecere, care abunda de tinere îmbrăcate în rochii de culori deschise care fluturau şi li se lipeau de trup. Madeline era bucuroasă că el nu se distrase. Totuşi, dacă se îndrăgostea de altcineva, nu avea să mai fie interesat de ea.
   Nu-şi puse întrebări în privinţa propriilor gânduri iraţionale.
   O privi mestecând o pricomigdală cu aceeaşi poftă cu care mâncase brioşa.
   - Ar trebui să ştii că monsieur Vavasseur a susţinut că te recunoaşte şi că eşti ducesă.
   Madeline înghiţi, se înecă şi tuşi în şervet. După ce îşi reveni, spuse:
   - Am crezut că l-am evitat suficient.
   - Se pare că te-a observat în după-amiaza asta, când mă ocărai ca dracu în drum spre plajă.
   - Nu te ocăram ca dracu'!
   Şi nici n-ar fi trebuit să folosească un asemenea limbaj, iar acuzaţia lui îi distrăsese atenţia de la aspectul esenţial, care era:
   - Cât de mult s-a răspândit povestea asta?
   - L-am auzit spunând asta când m-am întors cu atrăgătoarea lui fiică după ce am dansat.
   Cu o încântare afurisită, îl întrebă:
   - Care fiică atrăgătoare?
   - Poftim?
   Păruse sincer debusolat.
   - Are patru fiice atrăgătoare. Despre care vorbeşti?
   - Habar n-am, rosti el nerăbdător. Nu mă interesează fetişcanele alea prostuţe, mă interesezi doar tu.
   „O!" Buzele ei alcătuiră exclamaţia, dar nu avu suflu pentru a-i da glas. Intenţionase să-1 tachineze, dar el îi tăiase avântul cu fermitatea obişnuită. Satisfăcut că o redusese la tăcere, continuă:
   - Cred că am curmat bârfele despre tine. L-am asigurat pe monsieur Vavasseur că am fost logodit cu ducesa şi că sigur aş recunoaşte-o.
   Îşi ridică monoclul şi păru să-i studieze pe dansatori, însă Madeline ştia că atenţia lui era îndreptată asupra ei.
   - Fireşte, n-am zis că nu eşti ducesa, ci că aş recunoaşte-o pe ducesă. E de sperat că nu va realiza diferenţa.
   - Pentru că nu putem minţi, spuse ea pe un ton sarcastic.
   El roti monoclul şi o privi prin el.
   - Nu. Nu putem.
   Iar ea îşi aminti din nou că dorea ca el să-i facă o favoare. Indiferent de provocare, trebuia să se poarte cu graţie. Se pare că el îi citi gândurile pentru că o întrebă imediat:
   - Când ai fost în străinătate, câţi bărbaţi ai sărutat?
   - Şşşt!
   Se uită în jur la matroane şi la fetele care nu dansau şi care şedeau în faţa lor şi şopti furioasă:
   - Încerci să mă compromiţi?
   - Deloc. Este o întrebare rezonabilă.
   Indignarea alungă înţelepciunea, iar ea întrebă:
   - Ce te face să crezi că am sărutat vreunul?
   -Te cunosc.
   Legănă monoclul atârnat de un lănţişor de argint.
   - Câţi bărbaţi ai sărutat încercând să-ţi ştergi de pe buze gustul meu?
   Era atât de vanitos.
   - Mulţi. Am avut câte un bărbat în fiecare oraş.
   - O, Madeline!
   Neîncrederea lui o făcu să se înfurie.
   - Serios. Aşa a fost. Nu eşti singurul bărbat căruia îi place să mă sărute.
   - Majoritatea bărbaţilor sunt prea speriaţi de tine pentru a îndrăzni să încerce.
   Îşi legănă monoclul înainte şi înapoi, înainte şi înapoi.
   - Câţi bărbaţi ai sărutat?
   Ea privi hipnotizată legănarea monoclului.
   - Zeci.
   El făcu un semn dojenitor cu degetul în dreptul nasului ei. Deci, depăşise limitele credibilităţii, din punctul lui de vedere.
   - Zece.
   - E mai bine.
   Nu ştia de ce se ostenea să mintă, doar că... ei bine, dispreţuia încrederea lui în sine. Trebuia să pună capăt acestei conversaţii, dar, asemenea unui buldog, el nu avea să renunţe până nu afla adevărul. Mancă o tartă cu mere, îşi şterse firimiturile de pe degete şi îşi ridică bărbia spre el.
   - Cinci.
   - Cinci bărbaţi? Asta-i adevărul?
   Vreme de o clipă, tachinarea din tonul lui o făcu să-şi amintească de timpurile în care fuseseră iremediabil îndrăgostiţi... şi, ca o prostuţă, îşi dori să se întoarcă la ele.
   - Patru şi jumătate.
   Cu un hohot de râs care păru ruginit din pricina folosirii prea rare, el întrebă:
   - Ai sărutat un pitic?
   - A fost doar o jumătate de sărut. L-am făcut să se oprească. Nu mi-a plăcut. Nu-mi plăcea de el. Avea dinţii stricaţi şi fuma trabucuri.
   - Draga de tine, o compătimi el.
   Nu că ar fi vorbit serios. Buzele lui pline zâmbiră, ochii îi erau verzi precum copacii, iar felul în care o privea o făcu să se simtă ameţită şi slăbită. Oare cum făcea asta? Cum izbutea s-o facă să uite de bun-simţ?
   Pe un ton atât de neruşinat, că-i tăie respiraţia, el întrebă:
   - Cu câţi bărbaţi te-ai culcat?
   - Eşti insolent!
   - Cu câţi?
   Din câteva cuvinte, Gabriel îi dăduse o palmă pasională care o făcu să se îmbujoreze. Puse farfuria pe duşumea, iar când se ridică se prefăcu că roşeaţa din obraji fusese pricinuită de aplecare.
   - Matroanele ne privesc şi bârfesc.
   - Răspunde şi te voi lăsa în pace.
   Cum de putuse să creadă vreodată că era îndrăgostită de un bărbat atât de respingător? Uitându-se înnebunită la doamne, se convinse că privirile lor scandalizate erau aţintite asupra ei.
   - Cu niciunul. Eleanor nu m-a lăsat.
   Madeline nu-şi dorise alţi bărbaţi, dar nu avea de gând să-i spună asta lui Gabriel. Şi se părea că nici nu trebuia.
   - Firea ta capricioasă nu te-a lăsat.
   Trebuia să descopere o altă modalitate de a pune mâna pe diademă. Un plan îndrăzneţ îi veni în minte. Ar putea... dar nu.
   Ar fi primejdios.
   Se uită din nou la Gabriel. El era primejdios. Răsucit pe scaun spre ea, cu un picior sprijinit pe genunchi, materialul de un negru intens al hainei îi sublinia umerii largi şi talia zveltă. Frumos, îndrăzneţ şi plin de însufleţire, era fabulos de dezirabil.
   Da, trebuia să pună mâna pe diademă fără ajutorul lui Gabriel, iar dacă singurul mod de a face asta era s-o fure, atunci o va fura.
   - După experienţa avută cu tine, chiar că sunt pretenţioasă.
   Gabriel nu păru impresionat de replica ei zdrobitoare.
   - Deci, ai sărutat patru bărbaţi şi jumătate şi nu ţi-a plăcut, şi nu te-ai culcat cu niciunul dintre ei. S-ar putea presupune că încă eşti îndrăgostită de mine.
   - S-ar putea presupune că, din cauza ta, m-am săturat de bărbaţi pentru toată viaţa, replică ea. Infantil, impulsiv, iresponsabil.
   Buzele lui se strânseră, formând o linie subţire, severă.
   - Îl descrii pe tatăl tău, nu pe mine.
   - Este vreo diferenţă între voi?
   - Da.
   Răspunsul lui sec o făcu să cadă pe gânduri, ca întotdeauna.
   De ce îl detesta atât de mult pe tatăl ei? De obicei, bărbaţii îl plăceau. Era un om vesel care juca, bea şi se distra cu cei mai buni dintre ei. Şi atunci, ce anume avea Lord Magnus de-i repugna lui Gabriel?
   Gabriel urmări cum concentrarea lui Madeline, pe care o îndreptase cu atâta grijă către el, se orienta spre tatăl ei. Bărbatul căruia îi pasase atât de puţin de ea, încât o jucase la cărţi, îngăduind să fie câştigată de un ticălos, de un american.
   - Încă n-a venit, murmură ea şi se uită prin sala de bal de parcă s-ar fi aşteptat să-1 vadă pe vârstnicul bărbat masiv şi rotofei năpustindu-se înăuntru, bătându-i pe umeri pe ceilalţi bărbaţi, sărutându-le pe obraji pe doamne, şi, în cele din urmă, remarcând-o pe unica lui fiică, singura lui rudă.
   Fără nicio inflexiune a vocii, Gabriel rosti:
   - Singurul lucru pe care te poţi baza este faptul că nu te poţi baza pe el.
   - Instinctele lui de jucător n-or să dispară niciodată. În orice altă privinţă, este...
   - După cum am spus, nu te poţi baza pe el.
   Când Madeline dispăruse, Gabriel jurase că o va avea din nou.
   Se gândise îndelung la ce greşise şi ajunsese la concluzia că îi făcuse prea multe declaraţii de iubire. Ca să obţină de la ea ce voia, ar fi trebuit s-o lase să fie nesigură în privinţa afecţiunii lui, să nu ştie niciodată ce va face el în continuare.
   La urma urmelor, aşa făcea tatăl ei, iar ea îi era devotată. Doar din îngrijorare, ea se arătă acum de acord cu Gabriel, în legătură cu Lord Magnus.
   - Ştiu. Îmi amintesc... de scrisorile pe care uita să i le trimită intendentului nostru pentru a-i cere să-mi dea alocaţia ca să pot conduce domeniul. De ocaziile când a promis că va veni acasă de Crăciun, dar nu a apărut.
   Se opri brusc, îşi acoperi gura pentru o clipă, apoi se uită în sala de bal de parcă ar fi fost interesată de flirtul lui madame Vavasseur cu Lord Whittard.
   Pentru prima dată, recunoscuse durerea pe care i-o provoca tatăl ei. Gabriel nu subestima importanţa revelaţiei - şi nici faptul că ea apelase la el pentru a recupera diadema reginei. Lucrurile evoluau bine.
   Cu o voce studiat nepăsătoare, ea spuse:
   - Nepăsarea tatei mi s-a părut excesiv de tragică la vremea aceea, până mi-am dat seama că pur şi simplu trebuia să aranjez lucrurile astfel încât el să nu-şi mai neglijeze îndatoririle faţă de mine şi faţă de cei care depind de noi.
   - Ce ingenios din partea ta.
   Gabriel dorea din suflet să-i atingă mâna şi s-o asigure că făcuse o treabă excelentă. Dar nu voia ca ea să-şi regăsească echilibrul. Dorea ca ea să se gândească la asta, să-şi imagineze, să se îngrozească şi să-şi anticipeze soarta înainte de a o copleşi.
   - Ai fost plecată 4 ani. Cum sa descurcat Lord Magnus fără tine?
   - Am angajat un intendent bun. S-a dovedit a fi foarte potrivit şi cinstit. Mă pricep să judec oamenii.
   Închise brusc gura, dându-şi seama că fie nu-1 judecase corect, fie făcuse o greşeală când se despărţise de el. El nu profită de asta.
   Iar ea era o fată deşteaptă. Ştia.
   - Ce mai însoţitoare!
   Vocea stridentă a lui Lady Margerison ajunse la ei.
   - Necuviincioasă şi băgăreaţă. Ar trebui supravegheată!
   Gabriel se încruntă la ea.
   - Gabriel, trebuie să pleci, dar înainte... 
   Ochii lui Madeline erau mari şi solemni când îl întrebă:
   - Mai devreme. Când ai vorbit despre săruturi... şi... şi...
   - Raporturi intime? completă el îndatoritor.
   - De ce mi-ai pus asemenea întrebări insolente?
   Ridicându-se, el făcu o plecăciune şi se pregăti să se retragă, pentru moment.
   - Am vrut să ştiu dacă valorezi cât diadema.

   Pentru câteva clipe, Rumbelow luă o pauză de la dans, conversaţiile politicoase şi fermecarea fetişcanelor, pentru a cerceta sala de bal. Totul decurgea după cum plănuise. Oaspeţii se relaxaseră în atmosfera familiară a unei petreceri. Tinerele flirtau, prezentându-şi nurii celor mai apropiaţi şi mai bogaţi gentlemeni, asemenea prostituatelor pe care le întâlnise pe străzi.
   Toate cu excepţia lui Lady Thomasin, care fugea de Lord Hurth dintr-un colţ al sălii de bal în celălalt.
   Rumbelow avea să se ducă s-o salveze. Nici pe el nu-1 plăcea, aşa că avea să fie amuzant să observe cum va reacţiona fata când se va vedea prinsă între ciocan şi nicovală.
   Şi jucătorii erau relaxaţi, acordându-le atenţie iubitelor soţii şi dragilor copii, ca să se revanşeze pentru faptul că, a doua zi, aveau să se închidă în casa văduvei şi să joace de parcă sufletele lor ar fi depins de o carte. Când, de fapt, doar portofelele depindeau.
   Sufletele le erau pierdute de mult.
   Câte 10 000 de lire de fiecare, zece jucători - asta însemna 100 000 de lire. Cheltuielile se ridicau la 20 000 de lire, dar ne gustoraşii nu puteau pune mâna pe cineva care fugise din ţară.
   Nu va trebui să mai facă niciodată nimic. Totuşi, s-ar putea să facă, doar pentru a nu-şi ieşi din mână. Zâmbi uitându-se în jur, la oile behăitoare care aşteptau să fie tunse. Da, va trebui s-o mai facă, doar pentru a-şi dovedi că e în stare.
   „Însoţitoarea" lui Thomasin şedea lângă perete, afişând o expresie care nu putea fi numită decât sfidătoare. Era normal. Campion era pe urmele ei cum urmăreşte un copoi o căţea. Ea plănuia ceva - Rumbelow şi-ar fi dat braţul drept ca să afle ce se ascundea în spatele acelei faţade modeste.
   Poate că nu se gândea la altceva decât la veştile pe care monsieur Vavasseur le împrăştiase prin sala de bal. Că era ducesa, nu însoţitoarea. Rumbelow rânji discret. După cum prevăzuse, lucrurile deveneau interesante.
   Desigur, ar fi dat multe şi pentru a afla ce-i spusese Marele Bill Excelenţei Sale. Marele Bill negase că făcuse altceva decât s-o curteze. Fusese întotdeauna un prost, de fapt un prost beţiv, dar niciodată nu se dădea îndărăt de la un jaf sau de la o crimă. Aşa că Rumbelow îl ţinea în preajmă şi îl folosea adesea. Niciodată înainte, Rumbelow nu-1 considerase un prost primejdios, dar, chiar dacă îi zisese „domnişoarei de Lacy" ceva care să-i zdruncine încrederea în această petrecere sau în Rumbelow, aceasta nu dădea niciun semn că ar fi aşa. Deci, poate, era în regulă.
   Şi poate că Marele Bill trebuia eliminat după ce treaba asta era dusă la bun sfârşit. Rumbelow suspină. Era greu să-ţi iei rămas-bun de la prietenii vechi, dar banii alinau durerea.
   Înalt, elegant, extraordinar de calm, Lord Campion stătea de vorbă cu monsieur Vavasseur. Campion avea reputaţia că era nemilos şi că se afla în legătură directă cu Ministerul de Interne englez, organizând apărarea coastei şi făcând Dumnezeu ştia ce altceva pentru apărarea ţării lui - Rumbelow se admiră în oglindă în timp ce zâmbi dispreţuitor -, dar Ministerul de Interne nu putea fi interesat de un simplu escroc. Deci, care era de fapt jocul lui Campion?
   Oricare ar fi fost, ducesa îi distrăsese atenţia. Campion ştia adevărul despre Lady Madeline. Avea s-o trădeze? Rumbelow nu credea asta. Nu până nu-şi va atinge scopul de a face sex cu ea.
   Apoi - Rumbelow era sigur -, Campion se va bucura să se răzbune puţin. Cu certitudine, asta ar fi făcut Rumbelow.
   Privirea lui se îndreptă spre silueta ei ispititoare. S-o bage în pat ar fi fost plăcut, iar dacă zvonurile erau adevărate, avea şi experienţă. N-ar fi auzit scâncete de durere din partea ei - cu toate că uneori îi plăceau. în schimb, i-ar fi plăcut să ştie că face sex cu o ducesă. Era un gând care merita atenţie.

Capitolul l5

   Când Madeline deschise brusc ochii, văzu că lumânarea arsese aproape până la capăt. Îîşi aminti imediat ce trebuia să facă.
   Să fure diadema.
   Ridicându-se fără zgomot, se uită la Thomasin. Fata dormea profund, epuizată de triumful de la bal, unde fusese admirată de domni, care se bătuseră pentru ea, şi invidiată de celelalte tinere.
   Ducându-se la fereastră, Madeline dădu puţin la o parte draperiile grele. Întunericul de afară era aproape total, îndulcit doar de lumina slabă a stelelor. Zdrenţuiţi de vânt, norii goneau pe cer, iar jos, totul părea pustiu şi tăcut.
   Madeline suspină satisfăcută. De la geam se vedea silueta casei văduvei, pătrăţoasă şi cu două niveluri, în spate şi spre dreapta faţă de Chalice Hali. Nu strălucea nicio lumină la ferestre. Casa aştepta jocul din noaptea următoare - şi pe ea, în noaptea aceea.
   Scoase pistolul dintr-un colţ al cufărului şi îl încărcă atentă cu pulbere şi cu un glonţ. Îl vârî în teaca specială, pe care şi-o făcuse din catifea neagră şi pe care şi-o prinsese la brâu. Nu plănuia să tragă cu el, dar, când cineva intenţiona să-şi fure propria comoară, o comoară fără îndoială păzită de vreun ticălos, atunci acel cineva trebuia să fie pregătit pentru orice eventualitate.
   Dintr-o bucăţică de hârtie, făcu un cornet, îl umplu cu praf de puşcă şi îi îndoi marginile de sus. Unul dintre soldaţii francezi pe care îi cunoscuse o învăţase cum să spargă o broască. Considerase mereu că s-ar putea să-i folosească într-o zi. Bănuia că acea zi venise.
   În cele din urmă, vârî în buzunar cremenea şi un muc de lumânare, îşi puse cea mai neagră bonetă a lui Eleanor, una cu bor larg, care îi ascundea faţa, şi se strecură afară din cameră.
   În timp ce se furişa pe coridor, auzi ceasul bătând ora 3 şi se consideră norocoasă pentru că nu văzu nici un gentleman ducându-se în vârfurile picioarelor să comită un adulter.
   Avu şi mai multă grijă când trecu prin faţa dormitorului lui Gabriel. Bărbatul păruse mereu să aibă un al şaselea simţ în privinţa intenţiilor ei, iar Madeline se îndoia că ar fi de acord cu acţiunile ei. Şi că i-ar fi păsat că nu-i dăduse de ales. Ar fi certat-o, i-ar fi cerut să se oprească şi probabil că ar fi insistat să-i plătească chiar atunci pentru sarcina pe care nu o îndeplinise.
   Încetini pasul. Apoi, porni grăbită mai departe, fugind de ispită cu picioarele încălţate în pantofi de piele. Fusese revoltată de pretenţia lui de a-i plăti serviciul cu trupul ei. Încă mai era.
   Mai mult, uşoara bucurie pe care o simţise când el îi ceruse asta o făcuse să se simtă înjosită. O negase şi avea s-o nege până în ziua Sn care va muri. în adâncurile secrete ale sufletului ei, putea să recunoască faptul că-1 dorea pe Gabriel, dar nu avea de gând să fie neajutorată. Experienţa amară o învăţase nefericirea vulnerabilităţii, iar timpul o învăţase să fie înţeleaptă.
   Motiv pentru care, după ce va recupera diadema, nu va pierde timp preţios lăudându-i-se lui Gabriel cu izbânda ei. În schimb, măcar de data asta, va face cum ar fi sfătuit-o Eleanor dacă ar fi fost aici, şi va fugi cu prada ei. Cu puţin noroc, Madeline avea să plece până la răsăritul soarelui.
   Ieşi din casa principală printr-o uşă laterală, în mod convenabil lăsată deschisă de vreunul dintre lachei, care se dusese la o întâlnire. Poate că rochia bleumarin a lui Eleanor n-o încânta pe Lady Tabard, dar era admirabilă pentru a o ascunde pe Madeline In timp ce traversa un peisaj necunoscut, având grijă să rămână în umbra copacilor şi a spalierelor înalte.
   Vântul mirosea a curat şi a proaspăt. O trase de fuste cu degete jucăuşe, se strecură în spatele ei şi o împinse către ţelul ei.
   Crengile scoaseră un geamăt. Frunzele fluturară. Putea distinge formele întunecate pe fundalul întunericului mai slab. Un copac, un chioşc, casa văduvei înălţându-se în faţa ei.
   Simţi o bucurie năvalnică. Dacă acest furt îi reuşea, putea recă păta controlul asupra propriei vieţi.
   Sentimentul de omnipotenţă dispăru când dădu colţul şi simţi miros de tutun. Încremeni, apoi privi în întuneric. Iată! Un trabuc străluci când unul dintre oamenii lui Rumbelow trase din el. Prevăzătoare, se retrase şi se gândi.
   Domnul Rumbelow aşezase diadema în seiful din casa văduvei. Era normal să pună paznici, dar poate că toţi paznicii erau afară.
   Zâmbi mâhnită. Sau poate că nu.
   Rămânând în umbrele cele mai adânci, se strecură pe lângă peretele lateral, oprindu-se la fiecare câţiva paşi pentru a asculta. Conform experienţei ei, oamenii percepeau probleme care nu existau şi refuzau să încerce, în vreme ce ea încerca şi rezolva problemele care apăreau. În general, dificultăţile puteau fi depăşite cu puţină îndrăzneală şi hotărâre, iar Madeline avea din plin aces te calităţi. Plus un pistol în buzunar.
   Dar mai întâi trebuia să intre. Să spargă broasca sau un geam ar fi fost prea zgomotos, aşa că... găsi uşa laterală şi apăsă clanţa.
   Uşa se deschise cu uşurinţă şi fără să scârţâie câtuşi de puţin.
   Se încruntă. Uşa de la Chalice Hall era deschisă. Uşa aceasta era deschisă. Era aproape ca şi cum cineva ieşise de la Chalice Hall şi pătrunsese în casa văduvei. De ce? Din acelaşi motiv pentru care venise ea? Sau dintr-un alt motiv, mai întunecat? Ei bine, indiferent cine era, avea să aibă o surpriză, pentru că ducesa de Magnus era un adversar redutabil, iar diadema aceea era a ei.
   Încet, intră pe vârfuri, aşteptându-se în orice clipă să fie în şfăcată. Nu era nimeni. După zgomotul paşilor ei uşori, îşi dădu seama că încăperea era mare şi înaltă, probabil o cameră de lucru, dar draperiile acopereau ferestrele... şi era întuneric.
   Închizând uşa, Madeline se furişă înăuntru, sperând cu disperare să nu-şi lovească gleznele de mobilă. Fără să se gră bească, înainta pe parchet, apoi pe covor şi, obişnuindu-şi ochii cu întunericul, zări pe unde să iasă de-acolo. Înaintă în casă şi se întrebă dacă va trebui să folosească mucul de lumânare pentru a găsi seiful. Cu siguranţă, trebuia să fie în salonul de joc, dar unde era salonul de joc? În bibliotecă sau în salonul de primire, într-o încăpere spaţioasă şi luxoasă, unde oamenii puteau să mizeze pe sume uriaşe, având iluzia invulnerabilităţii.
   Trecu în camera următoare, care era suficient de mare, dar lipsită de mobilier, aşa că o străbătu cu uşurinţă. în următoarea încăpere, îşi dădu seama că îşi atinsese ţinta. Mirosul de tutun se simţea în aer. Văzu cinci mese mici, scaune cu spătar drept şi fotolii mai mari. Căută seiful. Se lovi cu gleznele de un taburet.
   - Merde! şopti ea, dar chiar şi şoapta i se păru prea zgomotoasă în tăcerea din casa văduvei.
   În cele din urmă, mâinile ei atinseră cutia metalică mare şi rece - seiful. Era înalt până la coapsele ei şi era făcut din oţel greu, solid. îşi trecu degetele peste partea din faţă urmărind conturul uşii până găsi mecanismul de închidere. Vârî mâna în buzunar şi scoase mucul de lumânare...
   Undeva în spatele ei, o uşă se trânti. Scăpă lumânarea, o căută repede pe duşumea, o găsi şi o vârî la loc în buzunar. Auzi voci bărbăteşti ridicate din pricină că se certau şi încercă să se liniştească punând mâna pe pistol. O lumină străluci pe sub uşă, apropiindu-se. Se ghemui în spatele mesei. Îşi ţinu respiraţia şi speră ca nimeni să nu-i audă bubuitul inimii.
   - îÎi zic că, toată ziua, oaspeţii tăi au dat târcoale, s-au uitat pe ferestre şi au încercat uşile, iar eu am văzut pe cineva intrând în casă.
   Marele Bill. Madeline îi recunoscu vocea cu toate că tonul îi devenise din îngâmfat linguşitor.
   - Uşa era încuiată. Totul e asigurat.
   Vocea domnului Rumbelow se auzi dură şi rece. Sprâncenele lui Madeline se ridicară uşor. Uşa era încuiată? Ea nu o încuiase în urma ei. Ce se întâmplase?
   - Îţi spun...
   - Te cred. 
   Se apropiară, iar din tonul lui reieşea clar că domnul Rumbelow era nemulţumit.
   - Dar de ce nu ştii cine este? E treaba ta să supraveghezi seiful.
   - L-am supravegheat! Oamenii mei sunt afară zi şi noapte, dar nu trebuie să fim văzuţi de oaspeţii tăi simandicoşi.
   - Aşa că, în schimb, stai la taclale cu ei.
   Domnul Rumbelow nu-şi ascunse nerăbdarea.
   - Ar pleca din casa mea şi ar lăsa baltă jocul dacă ar şti cine sunteţi, şi şi-ar cere şi avansul înapoi.
   - Nişte laşi idioţi, murmură Marele Bill.
   Bărbaţii intrară în cameră. Lumina lumânării domnului Rumbelow păru mult prea strălucitoare, aşa că Madeline îşi înclină capul.
   - Nu mă interesează scuzele. Dacă te aştepţi la o parte din pradă, trebuie să te descurci mai bine. Ghiceşte. Cine a fost?
   Pe întuneric, domnul Rumbelow părea mai puţin aristocratic, aducând mai degrabă cu... Marele Bill. Marele Bill părea îmbufnat.
   - Un bărbat.
   Un bărbat? Era şi un bărbat aici? Ceea ce, având în vedere uşile deschise, părea să aibă sens, dar în acelaşi timp sporea primejdia.
   Domnul Rumbelow probabil că se strâmbase fiindcă Marele Bill se răsti:
   - Atât am putut să văd. În caz că n-ai băgat de seamă, camarade, afară e mai întuneric decât în iad.
   - Va trebui să căutăm prin casă. Pune-i pe oamenii de-afară să încercuiască locul. Eu o să verific la etaj şi jos. Pune pe cineva să păzească uşile, ca să-1 prindă când fuge.
   - Să-1 împuşte? întrebă Marele Bill.
   - Mai întâi, lasă-mă să vorbesc cu el. S-ar putea să fie doar unul dintre nobilii ăia idioţi şi să încerce să aranjeze jocul.
   Marele Bill râse răguşit.
   - De parcă asta ar conta.
   Domnul Rumbelow chicoti şi rosti pe un ton amabil:
   - Da.
   Apoi Madeline auzi o bufnitură şi un sunet de parcă cineva se sufoca, iar domnul Rumbelow mârâi:
   - Sau s-ar putea să ne facă un mare necaz.
   Madeline se uită peste marginea mesei. Domnul Rumbelow îl ţinea pe Marele Bill de gât, ţintuit de perete, cu braţul ca un drug peste gât. Lumina lumânării dădea chipului domnului Rumbelow o frumuseţe demonică... sau era expresia lui, intenţia lui?
   - Să nu-i subestimezi niciodată pe ticăloşii ăştia. Unii dintre ei sunt deştepţi. Unii dintre ei sunt onorabili. Unii sunt ambele, dar majoritatea m-ar jefui şi s-ar lăuda cu asta de la o distanţă sigură.
   Marele Bill horcăi. Domnul Rumbelow îi dădu drumul, iar acesta se prelinse pe lângă perete.
   Domnul Rumbelow nu lăsase pistolul din mână. Îl aţinti spre nasul Marelui Bill.
   - Să nu uiţi niciodată cine e şeful!
   - Nu, icni Marele Bill. N-o să uit.
   Deşi încă ţinea o puşcă sub braţ, arăta ca un derbedeu oarecare. Madeline avusese de-a face cu mulţi în timpul călătoriilor ei. Erau periculoşi, dar se putea descurca totuşi cu ei. Oamenii inteligenţi, oamenii răi, precum domnul Rumbelow, erau cu adevărat primejdioşi.
   Cine era domnul Rumbelow? Ce plănuise? Aceste întrebări nu păruseră niciodată mai importante. în vreme ce ei se îndepărtau pe coridor, iar lumina lumânării domnului Rumbelow păli, ea se ridică încet. Trebuia să descopere ce se petrecea acolo. Dar mai întâi trebuia să iasă, iar dacă oamenii aceia păzeau uşile, asta avea să fie...
   Cineva o înşfacă de braţ. Ea icni, dar, înainte ca sunetul să-i scape din gură, mâna unui bărbat i-o acoperi. Ea lovi puternic cu cotul, nimerindu-1 pe individ în coaste.
   El gemu. Apoi Gabriel şopti cu sălbăticie:
   - Ce dracu cauţi aici?

Capitolul 16

   În vreme ce Madeline îşi recăpăta răsuflarea, un gând îi trecu prin minte - aproape că îl prefera pe domnul Rumbelow cu pistolul lui. Îndepărtându-şi mâna lui Gabriel de pe gură, şopti:
   - Am venit să... ăăă...
   Apoi, îşi dădu seama că nu-i datora nicio explicaţie lui Gabriel.
   - Ce cauţi aici?
   Încă ţinând-o de braţ, o trase pe coridor şi o împinse în altă cameră, chiar mai întunecată decât sala de joc. Auzi scăpăratul slab al amnarului său, văzu scânteile, iar în cele din urmă, o lumânare se aprinse.
   O făcuse mult mai uşor decât ea, dar nu avu decât o clipă pentru resentimente, fiindcă apoi văzu chipul lui furios. Şi chiar că era furios. Purta o cămaşă neagră, pantaloni negri şi cizme negre.
   Buzele îi erau o linie subţire şi dură, ochii îi erau îngustaţi şi aveau o strălucire cumplită.
   Ea simţi o uşoară urmă de milă pentru domnul Rumbelow - dacă îşi imagina că putea câştiga în faţa lui Gabriel, avea să aibă o tristă surpriză.
   - Ce cauţi aici? o întrebă Gabriel din nou.
   Ea se gândi că ar trebui să înceteze să-1 compătimească pe domnul Rumbelow şi să înceapă să-şi facă griji pentru sine.
   Îl mai văzuse o dată pe Gabriel arătând astfel, în timpul scenei ruşinoase pe care ea o crease la Almack -, iar rezultatele fuseseră dezastruoase. Pentru trupul ei, care învăţase atât de multe, atât de repede. Pentru mintea ei, care abia dacă mai avusese vreo clipă de pace după noaptea aceea.
   Cochetă cu gândul de a minţi, dar nu o făcu. Ea era ducesa de Magnus. Deşi îşi încălcase cuvântul. Nu avea să mai adauge încă o minciună.
   - Am venit să fur diadema. Iar tu ai impresia că este o idee bună să aprinzi o lumânare în timp ce domnul Rumbelow caută prin casă, iar oamenii lui se află afară?
   - La naiba, femeie!
   Gabriel luă lumânarea şi o folosi pentru a aprinde 3 candelabre, fiecare cu câte 4 lumânări. După întunericul de până atunci, atât de multă lumină o făcu pe Madeline să se simtă expusă şi agitată.
   Ea şi Gabriel se aflau într-un dormitor mic, dar luxos - probabil, al văduvei, indiferent cine o fi fost ea. în contrast cu lipsa de bun-gust a restului proprietăţii, această încăpere era frumos decorată, cu mobilier de modă veche elegant şi delicat. Pereţii erau vopsiţi cu auriu, iar draperiile grele de culoarea smaraldului acopereau ferestrele. Câteva sticle din cristal se aflau pe suprafaţa lustruită a unui bufet, iar patul cu baldachin era făcut şi aştepta să fie ocupat.
   Gabriel dădu din cap de parcă ar fi fost foarte satisfăcut, apoi o înşfacă pe Madeline şi o răsuci, lipind-o cu spatele de unul dintre stâlpii patului. O cuprinse în braţe.
   - Ce faci? încercă să se desprindă. N-avem cum să scăpăm. O să fim prinşi.
   - Ideea este să-i facem să creadă că ne-au prins făcând ceva ce doream să ascundem. Ceva cu care să ne poată şantaja.
   Ea ştia foarte bine ce voia el să spună. Nu era genul de femeie care să pretindă că nu înţelesese. Ştia chiar că nu conta pe cine văzuseră oamenii domnului Rumbelow sau a cui era vina că ea şi Gabriel se aflau acolo. Ce conta era să scape fără a fi prinşi, fără a trebui să explice tuturor cine era ea şi de ce se prefăcuse că era altcineva - să scape fără a deveni una dintre victimele Marelui Bill.
   Cu mişcări repezi, îşi scoase boneta şi o aruncă spre un scaun.
   - Foarte bine. Sărută-mă şi fă să pară real.
   El se uită la ea şi zâmbi. Nu afişă acel rânjet şfichiuitor, care exprima amuzament şi batjocură, ci un surâs ce părea aproape drăgăstos, aproape admirativ.
   - Aşa am să fac. Dar nu încă. Rumbelow nu s-a apropiat încă.
   Ceea ce însemna că Gabriel nu avea s-o sărute până nu era necesar?
   - Ai ajuns să te apropii de seif? murmură el.
   - Tocmai atinsesem încuietoarea când am văzut lumina domnului Rumbelow.
   Era dispusă să răspundă la întrebările lui Gabriel, dar îi va cere să-i răspundă şi el.
   - M-ai urmărit?
   - Nu. Te-a văzut cineva?
   - Nu, dar se pare că te-au văzut pe tine.
   - Ce ghinion!
   Îşi înălţă capul ca şi cum ar fi ascultat. Se auzeau paşi deasupra, dar nimic altceva nu mişca. Coborându-şi din nou privirea spre ea, o întrebă:
   - Îți aminteşti seara în care ne-am cunoscut? Mi-ai acordat două dansuri unul după altul, iar îndrăzneala ta a stârnit o rumoare oribilă, dar, până la sfârşitul serii, toţi au ştiut că eram destinaţi să ne căsătorim.
   De ce îi vorbea în felul acesta? Pe tonul acesta pătrunzător şi sexy, care o tulbura - iar ea nu voia să fie tulburată. Nu în condiţiile în care el îi putea simţi fiecare respiraţie şi fiecare tremur al trupului.
   - În mod evident, s-au înşelat.
   El o strângea delicat de talie, dar atât de ferm, încât ea ştia că nu s-ar putea desprinde. Şi unde să se ducă? Spinarea îi era lipită de stâlpul patului, uşa se afla la kilometri depărtare, Gabriel era capabil să se mişte cu o iuţeală fantastică, iar un bărbat înarmat umbla pe coridoare. Ştia că era neajutorată. Dar...
   - Dacă nu ai de gând să mă săruţi acum, de ce trebuie să stăm atât de aproape unul de celălalt?
   - Pentru că aşa vreau. 
   Vocea lui Gabriel fusese la fel de caldă şi de liniştitoare ca un foc trosnind în şemineu într-o zi de iarnă - şi la fel de înşelătoare. Pentru că focul şi arde, nu doar dă căldură, iar în această stare de spirit, Gabriel avea o sălbăticie ameninţătoare pentru urmăritorii lor... şi pentru ea.
   - Maddie, îţi aminteşti seara în care ne-am furişat în grădină la petrecerea lui Lady Crest?
   - Te laşi copleşit de amintiri, Gabriel? îl tachină ea, însă îşi amintea bine. Credeam că dispreţuieşti amintirile legate de mine.
   - Să le dispreţuiesc? Niciun bărbat în viaţă n-ar dispreţui amintiri legate de tine. Te-am simţit în braţele mele.
   Zâmbetul acela încă îi juca pe buze, trimiţându-i fiori neplăcuţi pe şira spinării.
   - Erai tânără, erai aprigă şi frumoasă, atât de sigură pe tine, încât m-am aşteptat să descopăr că un alt bărbat te învăţase cum să iubeşti.
   Ea se foi neliniştită.
   - Nu !
   Şi se blestemă că recunoscuse adevărul pe care nu-1 admisese niciodată.
   - Ştiu.
   Deci, nu conta.
   - Mi-am dat seama când te-am sărutat. Ai fost atât de nerăbdătoare şi de ciudată.
   Şi ea îşi amintea. Dorise să-i arate imediat că era a lui, dar nu ştia nici măcar lucrurile elementare. Îl sărutase cu buzele ţuguiate şi strânse, şi tremurase în pantofii din piele.
   Acum ştia - el îi recunoscuse neîndemânarea.
   - Ce proastă am fost!
   - Nu. Doar foarte tânără. Tinereţea se vindecă întotdeauna cu timpul. Însă nimic nu vindecă prostia. 
   Trăgându-i capul pe umărul lui, îi oferi un moment de pace.
   - Când mă gândesc la ce a fost, îmi amintesc măreţul, arogantul sentiment de triumf că eu aveam să fiu primul.
   Ea încercă să se îndepărteze de el, respingând consolarea. Respingându-1 pe el.
   -  Ce măgar ai fost! Eşti.
   - Da.
   Recunoscuse asta fără pic de ruşine. Dar acest joc putea fi jucat şi în doi. Pe un ton batjocoritor, întrebă:
   - Cine a fost prima ta femeie, Gabriel?
   - Nu contează.
   Îi mângâie cu dosul degetelor obrazul, apoi le vârî în părul ei şi îi ridică faţa spre a lui.
   - Tu ai fost ultima.
   Inima ei zvâcni auzind această declaraţie. Apoi, el o sărută, iar ea nu avu vreme să se gândească la mândrie sau la demnitate.
    Gabriel puse stăpânire pe mintea ei luându-i în stăpânire buzele - înfometat, gustând-o nerăbdător, muşcând-o uşor, de parcă îi considera gura un ospăţ aşternut special pentru el.
   Preţ de o clipă. Fiindcă ea nu răspunse, el se retrase. Poate că, de fapt, nu dorise cu adevărat s-o sărute. Poate că toate aceste aduceri aminte fuseseră modul lui de a se convinge să facă ceva ce considera că era dezagreabil.
   Ea râse uşurel. Nu, el o dorea încă. Dorea s-a ameţească, o dorea atât de mult, încât parcă era un lup uriaş care îşi curta perechea. Ochii lui străluceau, dar vocea îi fu blândă când întrebă:
   - Îţi aminteşti când ne sărutam în biblioteca lui Lord Newcastle, iar tu m-ai împins pe biroul lui?
   Da, îşi amintea, dar acum mâinile ei îl simţeau altfel, deşi totuşi la fel - ferm, puternic, cu o căldură care îi mocnea sub piele.
   Degetele ei alunecară pe umerii lui largi, căutând conturul muşchilor şi al osului... căutându-l pe bărbatul pe care îl cunoscuse atât de intim. Se afla acolo, dar era diferit - mai mare, mai dur, cu o cruzime pe care n-o simţise înainte. În clipa aceea - şi poate niciodată - cruzimea aceea nu era îndreptată împotriva ei. Dar uneori, cu o privire, cu o expresie batjocoritoare, acest bărbat o înspăimânta.
   Cândva, ar fi spus că nimic n-o înspăimânta. Dar acum nu mai era atât de proastă. Bărbaţii înarmaţi, bărbaţii cu un trecut violent, bărbaţii deprinşi cu moartea şi suferinţa - domnul Rumbelow şi Marele Bill - o înspăimântau. Nu subestima pericolul situaţiei în care se afla. Doar Gabriel, bărbatul pe care îl părăsise, se afla între ea şi moarte.
   Gabriel avea s-o salveze. Însă Gabriel avea motive să-şi dorească răzbunarea. Îi privi chipul luminat de strălucirea blândă a lumânării, dar era tot colţuros şi dur.
   - Or să ne împuşte?
   Braţele lui se încordară.
   - Îmi doresc să te fi gândit la asta mai devreme şi să fi rămas în dormitorul tău.
   - Aş fi făcut-o dacă mi-ai fi promis că o sa câştigi diadema pentru mine fără să-mi ceri o răsplată atât de revoltătoare.
   - E revoltător? Că ţi-am cerut să te culci cu mine în schimbul diademei reginei?
   Mâinile lui coborâră încet pe spinarea ei.
   - Nici vorbă. Cine munceşte merită o plată pe măsură.
   - Tu nu munceşti. Tu...
   Ezită preţ de un moment crucial.
   - Vrei să spui că sunt un jucător. 
   Aplecându-se pentru a-i vorbi la ureche, zise:
   - Sau poate că sunt... un conte dintr-o familie străveche şi respectată. Sau poate că sunt... fostul tău logodnic.
   Cu fiecare cuvânt, vocea lui devenea tot mai profundă.
   - Sau chiar... amantul tău.
   Ea îl lovi în piept.
   - S-a întâmplat doar o dată.
   - Într-o singură noapte, o corectă el. M-am oferit să câştig diadema pentru tine dacă pleci de-aici, dar ai refuzat. Acum e prea târziu.
   Apoi, în timp ce mâinile lui rătăceau pe trupul ei, expresia de pe chipul lui deveni surprinsă. 
   - Dumnezeule, Maddie, ce-i asta?
   Îi desprinse pistolul de la brâu.
   - O armă.
   - Ştiu asta, rosti el iritat. Ce faci cu ea?
   - Am luat-o ca să mă apăr.
   - Cu un pistol? Un glonţ? De aceşti oameni?
   - Dacă aş fi luat 10 pistoale, ar fi fost prea greu de cărat.
   Ce om absurd!
   - În fond, tu ce ai pentru a te apăra?
   - Un cuţit în cizmă şi unul în mânecă.
   Examină capitonajul care dădea tecii rezistenţă, modul în care interiorul era alcătuit pentru ca pistolul să stea în siguranţă şi modul în care exteriorul ascundea ce se afla înăuntru.
   - Foarte elegant. Foarte practic.
   Deşi nu-i plăcea să recunoască, aprecie admiraţia lui.
   - Mulţumesc.
   - Nimeni nu şi-ar da seama că ai un pistol.
   - Oricum, nimeni nu se aşteaptă ca o lady să aibă aşa ceva.
   Îi îngădui să-i ia pistolul şi teaca.
   - De ce nu l-ai pus în săculeţ? Sau în manşon?
   Le piti sub pat.
   - M-am folosit de amândouă, dar uneori vreau să am mâinile libere, cum a fost în noaptea asta.
   Domnul Rumbelow ajunsese chiar deasupra lor. Îşi ridicară privirile spre tavan, de parcă ar fi putut să-1 vadă - sau el să-i zărească pe ei. Erau în primejdie. Ştiau asta, doar că nu ştiau cât de gravă era situaţia.
   Gabriel o strânse din nou în braţe. Pulsul ei se acceleră - probabil că zgomotul paşilor domnului Rumbelow o speriase.
   - Mereu ai cuţite la tine? îl întrebă pe Gabriel.
   - Cel puţin unul.
   Fascinată de această nouă latură a lui, îl întrebă:
   - Şi înainte, la Londra?
   - Întotdeauna. În caz că apare vreo primejdie.
   - Ce fel de primejdie?
   - Tâlhari. Iar acum... francezi. Tu ai mereu arma la tine?
   - Dacă simt nevoia şi dacă e posibil s-o am fără să bage cineva de seamă.
   - Ar fi bine s-o ai la tine cât mai mult posibil pentru tot restul petrecerii.
   Ea vru să-1 mai întrebe ceva, dar el puse un deget pe buzele ei.
   - Trebuie să ne concentrăm asupra dilemei de-acum. Va fi cazul să-i convingem pe Rumbelow şi pe oamenii lui că suntem amanţi.
   Inima ei bătu mai tare, apoi se opri.
   - Nu pot face asta!
   El zâmbi din nou, dar, de data aceasta, îi aruncă zâmbetul care îi devenise atât de familiar în aceste ultime două zile.
   - Nici chiar dacă alternativa este moartea?
   - Ai un fel de a vorbi...
   Şi un fel de a o înspăimânta.
   - O să-i păcălim. Aminteşte-ţi de scandalurile pe care era să le provocăm. Mă temeam că sărmana Eleanor se va epuiza încercând să ţină pasul cu noi.
   - Dintr-un motiv întemeiat.
   Madeline se foi, încercând să slăbească strânsoarea lui.
   - Potoleşte-te! 
   Cu o voce joasă, pătrunzătoare, o întrebă:
   - Îţi aminteşti ce ţi-am spus când am plecat în acea dimineaţă?
   Dacă îşi amintea? Detesta cuvântul „amintire". îşi amintea, ba chiar fu copleşită de un val de amintiri.

   Aplecându-se spre pat, o privise în ochi.
   - Data viitoare, tu vei veni la mine.
   În vreme ce lumina zilei se furişa în cameră, o senzaţie de înfrângere părea să o sufoce.
   - Nu, nu voi veni.
   Vocea lui joasă vibrase de intensitate.
   - Vei veni pentru că nu ai de ales. Pentru că eu fac parte din trupul şi sufletul tău, iar tu ai nevoie de mine la fel de mult ca de aerul pe care îl respiri şi ca de vântul din părul tău.
   O înspăimântase - nu fiindcă crezuse că-i va face rău, ci pentru că se gândise că avea dreptate.
   - Nu!
   - N-ai decât să crezi ce vrei. Dar vei veni la mine.

   Aşa că se ferise de tentaţie fugind pe bătrânul continent cu o laşitate - sau înţelepciune - fără seamăn.
   El îşi înălţă capul şi ascultă, apoi se aplecă spre ea ca un mascul încercând să-şi protejeze femela. Ca un iubit încercând să-şi protejeze perechea.
   - Rumbelow este în capul scărilor.
   Gabriel avea o expresie extrem de ciudată pe chip - nu acel rânjet ca de rechin, nici surâsul afectuos, ci un zâmbet anticipativ care o făcu să-şi dorească să dea un pas îndărăt.
   - În noaptea asta, te voi proteja. Dar în privinţa înţelegerii - trebuie să te decizi.
   Ea nu se putea îndepărta. Era lipită de stâlpul patului.
   - Poftim?
   - Alege! Plăteşti în clipa asta preţul pe care ţi-l cer, iar mâine, voi câştiga diadema şi ţi-o voi da. Refuzi, iar diadema nu va mai fi niciodată a ta.

Capitolul 17

   - Ţi-ai pierdut minţile? 
   Madeline îşi puse mâinile pe umerii lui Gabriel şi îl împinse.
   - Tata s-ar putea să sosească mâine.
   - S-ar putea, recunoscu Gabriel cu uşurinţă. Şi va folosi diadema ca miză, iar moştenirea ta de familie va fi pierdută.
   - Asta dacă nu-1 conving să renunţe.
   Lucru pe care avea să-1 facă.
   - Dacă reuşeşti.
   În mod clar, Gabriel nu avea încredere în puterea ei de convingere.
   - Şi după ce-1 voi convinge să nu joace, nu voi mai avea nevoie de tine. Mi-ai propus un târg infam, Gabriel. Infam!
   - Da.
   Îşi trecu degetul mare în jurul sfârcului ei, cu o mişcare lentă, delicată. Dându-i mâna la o parte, ea rosti:
   - Nu face asta!
   Dar fiorul familiar i se prelinse pe şira spinării. Acea slăbiciune de nestăpânit îi înmuie genunchii. Acesta era Gabriel şi, ca întotdeauna, simplul fapt de a se afla în apropierea lui o făcea să-şi dorească mai mult decât era cuviincios. Făcea ca dorinţa ei să fie... insuportabilă.
   El îi masă muşchiul încordat de deasupra claviculei.
   - Asemenea unui jucător bun, trebuie să-ţi cumpăneşti şansele şi să decizi care va fi următoarea mişcare.
   Pieptul ei se ridică şi coborî în timp ce se uita la el, îl studia... Îşi cumpănea şansele. Avea tatăl ei să sosească la vreme? Poate. Probabil. Dar dacă nu venea... putea recupera diadema reginei printr-un simplu act.
   - Infam, murmură ea din nou.
   Îl auzea pe domnul Rumbelow coborând scările şi aproape speră că va apărea şi că o va salva... împuşcându-1 pe Gabriel. Dar aceea n-ar fi fost o salvare. Nu era chiar atât de nebună, încât să creadă asta. Iar ei trebuiau să creeze scena înainte de apariţia lui Rumbelow.
   - O să ne sărutăm? Dacă da, trebuie să începem.
   Aparent în largul lui, Gabriel se lipi de ea.
   - Mai întâi, trebuie să faci o alegere.
   Omul era nebun!
   - O să fim prinşi.
   - Alege!
   Ea îşi menţinu vocea coborâtă, dar indignarea vibra din toată fiinţa ei.
   - S-ar putea să nu câştigi.
   - Chiar şi cei mai buni jucători pot avea ghinion, admise el.
   Dar nu şi Gabriel. El avea mai mult decât noroc. Ea îi cunoştea prea bine viclenia şi mintea ascuţită ca briciul. încercă să fie rezonabilă. El o încolţise în mai multe privinţe.
   De fapt, ce conta? Se mai culcase cu Gabriel. Deja îl văzuse gol, deja fusese al ei, iar ea fusese a lui. Nu era ca şi cum ar fi fost virgină. Doar... aproape virgină.
   Îşi întoarse capul şi se uită la uşa parţial deschisă. O uşă care părea la kilometri şi ani distanţă de ea.
   Dar să se culce cu... nu, să păcătuiască trupeşte cu Gabriel, pentru că asta era de fapt, după ce petrecuse patru ani lungi încercând să-1 uite... Patru ani lungi în care îşi amintise felul în care o înşfăcase, o sărutase, îi ignorase protestele. în care îşi amintise felul în care se înfuriase pe el. Acea furie se transformase în pasiune. Acea pasiune devenise o nevoie sălbatică de a fi satisfăcută, iar el fusese încântat s-o satisfacă. Durerea penetrării lui fusese intensă, dar trecuse repede. Plăcerea pe care o silise s-o simtă o marcase, o bântuise, revenise iarăşi şi iarăşi.
   Iar acum, el dorea ca ea să simtă din nou acea plăcere? Va avea nevoie de alţi 4 ani pentru a uita această noapte?
   - Alege!
   Neînduplecat în exprimare şi atitudine, el îi cerea un răspuns.
   Avea de ales... dar nu prea. Fiindcă Gabriel avea dreptate. Singurul lucru pe care se putea baza în privinţa tatălui ei era că nu se putea baza pe el.
   - Bine, se răsti ea.
   - Bine ce?
   Îl auzi pe Rumbelow deschizând prima uşă de pe coridor.
   - Gabriel, vine!
   Cu o regretabilă lipsă de îngrijorare, el insistă:
   - Spune-mi cu ce eşti de acord.
   De fapt, dorea să ştie dacă ea înţelesese toate implicaţiile deciziei luate. Şopti nemulţumită:
   - O să mă culc cu tine, iar dacă tata nu soseşte, vei câştiga diadema pentru mine, prin orice mijloace.
   - O să te culci cu mine atâta vreme cât îţi voi cere? Vei veni de bunăvoie în patul meu, acum, înainte de a-ţi fi câştigat diadema, şi după aceea, cât timp voi dori să te am?
   Ea îşi îndreptă trupul atât de repede, încât aproape că îl lovi în bărbie cu capul.
   - Nu aşa ne-a fost înţelegerea.
   - Nu este înţelegerea pe care ţi-am propus-o prima dată. Dar pe aceea nu ai acceptat-o.
   Ei îi veni să bată din picior, dar ar fi fost un gest imatur... iar Rumbelow pornise spre uşa lor.
   - Nu-i cinstit!
   - Viaţa nu-i cinstită, iar cel care are atuurile pune condiţiile.
   Gabriel o lămuri cu amabilitate:
   - Iar acela sunt eu.
   - Ştiu cine are atuurile! Dar cum rămâne cu poziţia mea în societate? Cum rămâne cu domnul Knight? Dacă accept asta, nu m-aş putea mărita niciodată, de teamă că o să invoci condiţiile tale mizerabile.
   Arătă spre uşă şi îi aminti:
   - Iar omul acela are un pistol.
   - Îţi promit că voi fi discret, iar poziţia ta în societate nu va fi afectată. Îţi promit că, dacă nu rezolvi tu cu domnul Knight, o voi face eu. Şi îţi promit că, atunci când îţi vei face legămintele cununiei, înţelegerea noastră se va încheia.
   Printre aceste promisiuni se ascundea o capcană, dar, deşi o căută, nu-şi dădu seama în ce consta. Îşi cumpănise şansele, decisese că acesta era cel mai bun lucru pe care îl putea face, aşa că de ce să obiecteze inutil pentru că el dorea mai mult decât se aşteptase ea? Existau modalităţi de a-1 evita.
   Desigur, ea mai fugise o dată, aşa că el va fi atent să nu fie păcălit. Se uită la el - oacheş, puternic, neîndurător şi atent. Avea o răfuială cu ea şi o dorea. O combinaţie fatală. Aşa că va trebui să se gândească la un alt plan pentru a scăpa de el.
   - Bine, va fi cum doreşti.
   El nu remarcă nota sarcastică din glasul ei.
   - Promiti că va fi cum doresc?
   - Dacă te îndoieşti de cuvântul meu...
   - Dintr-un motiv întemeiat.
   - ... atunci ce rost are să-mi smulgi o promisiune?
   - Vreau să văd ce ai învăţat în 4 ani de exil. Vreau să aflu cine eşti.
   Asta sună a ameninţare mai mult decât orice altceva spusese până atunci.
   - Ştii cine sunt.
   - Ştiu cine ai fost - o femeie plină de pasiune şi foc, prea înspăimântată de faptul că mi te-ai dăruit. Tot aşa eşti şi acum, Madeline? Sau te-ai maturizat şi ai devenit femeia care poţi fi?
   - Asta-i o prostie. 
   „Este înfricoşător."
   - Aş putea zice acelaşi lucru despre tine.
   - Ar fi adevărat. N-am câştigat acea avere din dragoste pentru tine. Am câştigat-o pentru a-mi salva mândria, ca să nu depind de tine. Ce cuplu de laşi suntem!
   Ei nu-i plăcu asta. El părea să fi privit dincolo de evenimentele petrecute cu patru ani în urmă, găsind motivele din spatele lor.
   Să-i poarte ranchiună era mai uşor. Furia pe care o cultivase o menţinuse puternică. Nu avea să facă o altă greşeală atâta vreme cât se concentra asupra păcatelor lui Gabriel, fără să încerce absolut niciodată să privească lucrurile din perspectiva lui. Dorea ca acea conversaţie să se încheie. În clipa aceea!
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Gabriel, Rumbelow aproape că a ajuns aici!
   - Aşa este.
   În cele din urmă, îi oferi lui Gabriel ce îşi dorea acesta.
   - Îţi promit că voi face tot ce doreşti... în pat.
   - „În pat" nu este formularea corectă. 
   O privi cu pleoapele pe jumătate coborâte.
   - Din punct de vedere sexual. Promiţi că vei face tot ce îţi cer... din punct de vedere sexual?
   Ea încuviinţă.
   - Spune-o!
   Ea îşi dădu seama ce făcea el - dorea s-o determine să rostească vorbe pe care o lady nici măcar n-ar fi trebuit să le cunoască.
   Iar acesta era doar începutul. Dar ea avea să treacă prin acest chin cu demnitatea intactă. Nu se va trăda pe sine. Cu siguranţă, incertitudinile ei erau îngropate suficient de adânc pentru a nu fi descoperite.
   - Promit că voi face tot ce-mi ceri... din punct de vedere sexual.
   Rochia îi căzu de pe umeri. El o descheiase cu mult înainte ca ea să-i accepte condiţiile.
   Înainte ca ea să apuce să facă şi altceva decât să icnească şi să apuce partea de sus a rochiei, el îi cuprinse talia cu un braţ, îi ridică fustele cu o mână şi o sărută cu patima unui îndrăgostit îndelung respins. Dincolo de bruscheţe, pasiunea lui era reală, iar când el îşi împlântă limba în gura ei, ea se opuse copleşitoarei sen zaţii de invadare. Apucându-1 de păr, trase cu putere.
   El mârâi şi îşi puse mâna pe coapsa ei, ridicându-i piciorul pe talia lui.
   Ea auzi un chicotit triumfător din pragul uşii. Domnul Rumbelow râdea de ei! Umilită, încercă să-1 împingă pe Gabriel.
   Umerii lui încovoiaţi îi ascundeau faţa de privirea domnului Rumbelow. Când Gabriel îşi întoarse capul spre uşă, ea văzu că ochii lui ardeau.
   - Ieşi de-aici!
   Vocea îi fusese guturală, ameninţătoare - şi, aparent convins, domnul Rumbelow râse din nou. Apoi, Madeline îi auzi paşii retrăgându-se rapid.
   Gabriel o sprijini din nou de stâlpul patului. Ea îşi apucă rochia care îi aluneca spre picioare.
   Îndreptându-se spre uşă, el o trânti cu atâta putere, încât peretele se zgudui.
   - Gabriel! rosti ea sufocată.
   - Ei ştiu că suntem aici.
   În timp ce se întoarse spre ea, pieptul i se ridica şi cobora cu repeziciune. Buzele îi erau uşor întredeschise, şi respira cu putere. Mâinile îi erau îndoite de o parte şi de alta a corpului. îţi lăsa o impresie nedefinită de ameninţare şi excitare.
   - Ticăloşii pot foarte bine să afle că nu dau doi bani pe ei, pe armele lor şi pe ameninţările lor.
   Ea aproape că putu zări licărirea căldurii din jurul lui şi ar fi fost în stare să jure că era gata să atace pe cineva. Pe ei... sau pe ea.
   Ei bine, nu pe ea. Nu dacă putea face ceva ca să-1 împiedice.
   Pe o voce lipsită de orice emoţie, îl întrebă:
   - Cum mă vrei?
   Izbucnirea lui de agresivitate nechibzuită se stinse... dar nu şi excitarea. Încă respirând greu, îşi încrucişă braţele la piept şi îşi ridică bărbia.
   - Adică... să-ţi spun cât de mult, cât de tare, cât de repede... de câte ori?
   - Da.
   Pentru a se putea înarma cu indiferenţă şi resemnare.
   Cu un zâmbet leneş, care exprima o satisfacţie foarte masculină, el o privi începând cu picioarele până ajunse să se uite în ochii ei.
   - Te vreau în toate felurile posibile.
   Inima ei zvâcni. Cum făcuse asta? Cum de-şi transformase ostilitatea faţă de domnul Rumbelow într-o patimă care o făcea să se gândească la sărutările adânci, întunecate şi impetuoase, care duraseră o noapte întreagă şi care îi acoperiseră tot trupul? Ar fi trebuit să se întărească, să se pregătească să-şi facă datoria şi să se gândească la Anglia. În schimb, simţea că se umezeşte între picioare şi îşi încleşta mâinile pe corsaj. întorcându-se la uşă, el răsuci cheia, trase un scaun pe care îl propti sub clanţă şi îşi îndesă batista în gaura cheii.
   - Suntem captivi aici. Din câte îl cunosc eu pe Rumbelow, oamenii lui cu siguranţă patrulează înarmaţi pe coridor. Nu putem pleca.
   Prinşi în cursă nu doar de către un bărbat şi de o promisiune. Prinşi în cursă din cauza ghinionului, a sorţii şi a unei gazde lipsite de moralitate şi cu un trecut criminal.
   Gabriel se îndreptă spre ea cu un mers care nu putea fi descris altfel decât plin de senzualitate.
   - Aşadar, adevărul despre cele întâmplate în noaptea asta nu-1 vom cunoaşte decât noi doi. Eu nu-1 voi dezvălui niciodată nimănui.
   Ochii lui, de un verde superb, străluceau însufleţiţi datorită anticipaţiei.
   - Ai libertatea totală de a face, de a zice şi de a fi oricum vrei.
   - Vreau să plec.
   El chicoti, scoţând un sunet jos şi adânc, din piept.
   - Nu, nu vrei.
   Avea dreptate. N-ar fi putut pleca nici dacă uşa ar fi fost larg deschisă şi un covor roşu i s-ar fi întins în cale. Îşi simţea trupul greoi, îngreunat atât de tare de dorinţă, încât orice mişcare era dificilă. îşi ridică mâna la cap, iar gestul fu lent, senzual, calculat parcă, dar necontrolat de simţuri sau de raţiune.
   - De ce faci asta? Crezi că astfel o să te plac?
   - Nu-mi pasă dacă mă placi sau nu. Fac asta pentru mine. Pentru satisfacţia mea.
   Zâmbetul lui fu ca o săgeată de amuzament întunecat.
   - Tot ce trebuie să faci este să te întinzi acolo.
   - Da, şopti ea nesigură.
   - Dar o vei face? O lipi de stâlpul patului. Poţi? Să te întinzi acolo şi să mă laşi să fac ce vreau cu tine, apoi să te ridici şi să te duci să-ţi vezi de ale tale ca şi cum tot ce s-a întâmplat nu înseamnă nimic pentru tine? 

 ..................................................