Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 ..............................................................

2-8

 

              Spre sfârșitul unei după-amiezi ploioase, unul din paznici se opri să se uite la ceea ce părea a fi o grămadă de gunoaie, în apropierea drumului din spatele Parcului Briones, descoperind cea de-a doua victimă.

   După ce vomase tot ce mâncase la prânz în pârâul umflat de ploi, anunțase prin radio atât cartierul general, cât și biroul șerifului.

   - Arată foarte rău, spuse el încet, simțind din nou gust de fiere în gură. E tăiată bucăți.

   - Există vreun indiciu...? întrebă adjunctul de șerif Lew prin radio.

   - După două zile de ploaie? Glumești!

   Aruncă o privire neliniștită spre corpul victimei.

   - Cred că nu s-a întâmplat cu prea mult timp în urmă. Vreau să spun că arată... proaspăt.

   Regreta expresia folosită, deoarece fu apucat de un nou acces de vomă.

   - Vine cineva într-acolo, se auzi vocea șerifului adjunct, nu foarte emoționată. Așteaptă-l liniștit, Byers.

   - Mda, spuse Byers în pustietatea din jur.

   Era aproape ora 17; puțina lumină ce mai rămăsese dispărea repete, mai ales în micul canion unde se afla el. Rămase cu ușa mașinii deschisă, pentru ca lumina din plafon să lumineze puțin în jur. Peste câteva minute avea să aprindă și farurile, ca oamenii șerifului să le vadă și să ajungă mai repede la el.

   I se ordonase să dea tot ajutorul acestora, lucru pe care, în sfârșit, îl îndeplinea din toată inima. Cu cât avea să scape mai repede din treaba asta murdară, cu atât avea să fie mai fericit. Dorea să iasă din parc cât mai repede și înjura printre dinți că trebuie să stea după polițiști.

   Când aprinse farurile, lucrurile arătară și mai rău, deoarece cele două raze băteau chiar în direcția corpului desfigurat.

   În sfârșit își făcu apariția și unul din ajutoarele șerifului - la 12 minute după apelul inițial al lui Byers; 12 minute infernale. Byers era atât de nervos, încât scoase un mic țipăt când mașina apăru urlând pe drumul îngust și brăzdat.

   - Ambulanța medicului legist e chiar în urma mea, spuse Rafael Winfield, unul dintre cei mai noi șerifi adjuncți din departament, în timp ce cobora. Unde-i corpul?

   - Acolo, zise Byers, arătând în direcția farurilor.

   - Vin și un laborator de investigație criminalistică mobil, Lew Frazier și un fotograf.

   Deschise portbagajul și scoase o rolă de bandă lată.

   - Închide zona cu banda asta, pentru orice eventualitate.

   - Nu vine nimeni aici. Să fim serioși, pe cine vrei să nu lași să intre aici, ratonii? protestă Byers, arătând cerul cenușiu și rece, pământul umed și întunericul atotcuprinzător.

   - Oricum, fă cum îți spun eu, zise Winfield mieros, gratulându-l pe Byers cu un zâmbet larg, nesincer. De dragul meu. Și al șerifului Hislop. Și al lui Lew Frazier. Și cred că și al bossului tău, dacă stau și mă gândesc.

   Oftând, Byers luă rola.

   - Nu am de ce să o prind, se plânse el.

   - Există copaci în jur, îi sugeră Winfield cu o politețe exagerată, îndreptându-se spre cadavru. Folosește-te de ei.

   Byers se apucă de treabă, dorindu-și să poată pleca de acolo imediat.

   - Ea nu e... A fost acoperită cu un sac. Pur și simplu aruncat peste ea, nelegat, nimic.

   Se asigură că aria delimitată de marcajul său era suficient de mare pentru a cuprinde toate indiciile posibile.

   - Se pare că e... mușcată.

   Winfield ridicase marginea sacului și luminase sub el cu lanterna puternică.

   - Porcăria naibii! murmură el, dându-se imediat înapoi și lăsând pânza de sac să cadă înapoi.

   Byers era și el la fel de șocat.

 

   Lew avu nevoie de aproape 20 de minute ce ceartă pentru a i se face legătura cu camera lui Aaron din Spitalul Veteranilor. Numai amenințarea că-și va face apariția în persoană a convis-o pe telefonistă să i-l dea la telefon.

   Bătea nervos în carnetul său și se uita la ceas. Era târziu, se simțea înfrigurat, obosit și înfometat, iar Rowena îi păruse supărată când o chemase la telefon cu mai mult de 2 ore în urmă.

   - Holliman, se auzi vocea confuză a lui Aaron.

   - Sunt Lew, Aaron. Știu că e târziu...

   Aaron îl întrerupse:

   - Trebuie că e ceva important, nu?

   Cuvintele sale căpătaseră deja mai multă limpezime.

   - Îmi pare rău, dar aici ni se dau obligatoriu somnifere la ora 21.30.

   - Probabil de aceea nu au vrut să-mi facă legătura cu tine, spuse Lew, încercând să-și ascundă nerăbdarea. Iar tu știi că nu aș face asta dacă nu ar fi ceva deosebit.

   - S-a repetat povestea? De fapt, nu era o întrebare. Despre asta e vorba?

   - Se pare că da, răspunse Lew.

   - Adică?

   - Adică am găsit încă un cadavru în Briones, la aproximativ 6 kilometri de locul unde am descoperit-o pe Weeks. Viol și crimă.

   - Asta-i tot?

   Aaron se trezise acum pe deplin.

   - Și mușcată, recunoscu Lew. Ca și Weeks. Se pare că avem de-a face cu un maniac.

   Îi venea foarte greu să spună acest lucru, gândindu-se la implicații.

   - Când voi fi în stare, am să mă apuc să caut alte crime similare, îi spuse lui Lew. Am dosarele complete ale tuturor crimelor nerezolvate din California; mă apuc de ele mâine dimineață. M-aș apuca și acum, însă ăștia de aici...

   Lew îl opri:

   - Mâine e perfect. Am nevoie de primele date înainte de ora 13. L-am convins pe Hislop că trebuie să dăm publicității această știre. Dacă presa află mai devreme și ne atacă, am fi puși într-o postură neplăcută și ne-am bucura de mai puțin ajutor din partea comunității decât acum.

   Se gândi la Linda Adamson și clătină din cap.

   - Dacă le putem spune că avem un fir oarecare, ar fi mai bine: știi cum e, am da senzația că nu am fost prinși chiar descoperiți, așa cum s-a întâmplat de fapt.

   - Înțeleg, spuse Aaron posomorât. Am să încep lucrul înainte de micul dejun și te sun până la întâlnirea cu psihiatrul.

   - Îți mulțumesc. Dacă nu ar fi vorba de așa ceva, nu te-aș deranja.

   În timp ce vorbea, avu un sentiment de vinovăție.

   - Aș înnebuni între acești patru pereți, dacă nu mi-ai da ceva de lucru, spuse Aaron, sincer enervat. Scuză-mă, înțeleg că e vorba de viol și crimă, din punctul tău de vedere, dar nu știi ce înseamnă asta, să ți se aducă aminte tot timpul că...

   - Ba da, pot să-mi imaginez, spuse Lew.

   - Nu, nu poți.

   - Da, poate că ai dreptate, răspunse Lew, după o ezitare.

   Aaron tuși.

   - Nu cred că am folosit tonul cel mai potrivit.

   - Nu face nimic, răspunse Lew, nedorind să mai sporească și el amărăciunea lui Aaron.

   - Am devenit foarte sensibil. Aici stau toți pe capul meu, mă cercetează pe toate părțile: corp, psihic, toate... Iartă-mă, tu nu ai nicio vină.

   - Totuși, acum am apelat la tine, spuse Lew, bucuros că Aaron nu poate vedea încruntarea sa.

   - Mulțumesc cerului pentru asta, zise, părând că râde. A fost o experiență suficient de nenorocită că a trebuit să fiu prizonier de război. Nu vreau să mă mai țină captiv ăștia de la Administrația Veteranilor.

   Lew clătină ușor din cap, simțind cum i se urcă un nod în gât, gândindu-se la Aaron Holliman.

   - Asta ar fi culmea, confirmă el. Uite, chiar acum aștept să-mi sosească fotografiile. Am să ți le trimit și ție mâine dimineață.

   - Perfect, răspunse Aaron, sub acest unic cuvânt ascunzându-se o imensă ușurare.

   - Bine, bucură-te de somniferul ăla.

   Puse receptorul în furcă înainte de a auzi înjurătura prietenoasă a lui Aaron. Dorea să ajungă acasă, la Rowena și copii, unde avea să redescopere căldura și sentimentul că lumea înseamnă mai mult decât dezastrul acela pe care îl văzuse deja pentru a doua oară în sălbăticia Parcului Briones.

   Pe ghișeul din fața biroului său se afla un pachet de fotografii; cu alte prilejuri, Lew le-ar fi luat cu el acasă, dar de această dată nu o făcu. Dorea să fie liber, chiar și pentru scurtă vreme, să uite de scenele feroce evocate de ele.

 

4

 

   Aaron îi aruncă o privire lui Michael Gilchrist.

   - Haide să lăsăm asta, pentru numele lui Dumnezeu.

   Spunea deja a doua oară aceste cuvinte, lăsând să dispară orice urmă de politețe din ele.

   - Tu ești cel care deschide mereu subiectul.

   Spera că de această date nimerise drept la țintă. Aaron îl prindea mereu pe picior greșit, prezentând lucrurile în așa fel încât să pară că nu înțelegea ceea ce se întâmplase cu aproape două decenii în urmă.

   - Nici măcar nu mi-aduc aminte, cea mai mare parte, spuse Aaron cu furie și dispreț. S-a terminat cu multă vreme în urmă. Ce s-a întâmplat, s-a întâmplat, iar eu nu mai pot schimba nimic acum.

   - Da, răspunse Gilchrist, asta-i perfect adevărat.

   - Am suficiente necazuri în acest moment - și ele mă preocupă, nu ce s-a petrecut atunci. Uite ce e, continuă el, făcând o demonstrație de rațiune, dacă vrei să repetăm totul, OK, așa vom face: m-am ocupat de probleme de informații în cadrul Marinei, m-am trezit într-un lagăr de prizonieri, am avut norocul să evadez, să scap și să mă întorc acasă. Mulți alții au rămas acolo. După atrocitățile trăite atunci, organismul meu nu mai funcționează acum prea bine și...

   - Dacă vrei să înțelegi ce se întâmplă cu tine în momentul de față, s-ar putea să trebuiască mai întâi să te împaci cu ceea ce ți s-a întâmplat cândva.

   - Să mă împac! rânji Aaron. Hei, uite ce este: nimeni nu se poate împăca cu așa ceva. Eventual treci peste, dar nu există nicio șansă ca să te împaci cu ceea ce ne-au făcut ăia. Și cu ce le-am făcut noi lor.

   Gilchrist își studie mâinile întrebându-se ce îi putea răspunde. Îngrijea mulți pacienți și știa că pentru majoritatea, povara era prea mare.

   - Te-ai gândit la iertare?

   - Nu m-ai înțeles deloc, doctore. Iertare? Nemaipomenit! râse Aaron fără veselie. Sunt tot atât de dispus să iert, cum sunt să mă împac cu cele întâmplate.

   Se relaxă în fotoliul său.

   - Nenorocitele astea de cicatrice!

   - Mi-ai spus că sunt dureroase.

   Se întreba dacă va reuși să-l convingă pe Aaron să-și examineze sentimentele astfel, și nu printr-o confruntare. Studiase fișa medicală lăsată de doctorul Tower, care se ocupase de cazul lui Aaron timp de 12 ani, dar nu reușise să atingă gradul de apropiere la care ajunsese Bill Tower.

   - E nevoie de timp, zise el, fără prea mult convingere. Cicatricile tale, adică.

   - Le-ai văzut, doar. Când plouă, e mai rău.

   Se uită pe fereastră.

   - În Vietnam - cred că și ceilalți băieți de pe aici vorbesc despre asta - totul era pătruns de umezeală. Ploaia cădea mereu și mereu și mereu până când te durea chiar numai ce o simțeai pe piele. Tot ce aveai pe tine, hainele, bocancii, totul putrezea. Câteva luni de zile, prizonierii din lagăr am stat dezbrăcați.

   Închise o clipă ochii.

   - Urăsc ploaia.

   - În actele tale scrie că ai locuit lângă Phoenix când te-ai întors - din cauza ploii? Te-ai gândit că te-ai simți mai bine într-un climat mai uscat?

   Gilchrist cunoștea răspunsurile din dosarul lui Aaron, dar dorea să le audă și de la el.

   - Doar în parte. Faptul că era uscat a fost perfect. Și deșertul acela sălbatic, extraordinar. Nu am mai suportat rutina zilnică, lipsită de orice sens. Făceau o groază de teste asupra stării de încordare. Tot ce-ți spun eu acum există și în dosarul meu, iar dacă tu nu l-ai citit, consider că-ți faci treaba chiar mai rău decât mi-am închipuit, ceea ce înseamnă ceva...

   - L-am citit, recunoscu Gilchrist, simțind că se înroșește.

   - Deci știi, spuse Aaron. Cu alte cuvinte, luăm de la capăt tot rahatul, citind soarta în măruntaiele scoase ieri.

   Izbucni într-un hohot de râs bizar.

   - Am avut un profesor de engleză în liceu care ne vorbea mereu de grecii sau de romanii ăia, sau cine or fi fost ei, care ghiceau viitorul în măruntaiele păsărilor. Mi s-a părut cel mai idiot lucru pe care l-am auzit, până ce am ajuns în Vietnam și am căzut... ce înseamnă.

 

   - Cât mai rămâi aici? îl întrebă Mignon pe Aaron, stând nehotărâtă în ușa cabanei lui.

   - Până la prânz, spuse el absent, privind fotografiile răspândite pe măsuța din „salonul” în formă de L al cabanei.

   - Nu mă refeream la asta.

   Mignon intră în cabană, grijulie să nu se vadă niciun fel de emoție pe chipul ei.

   - Știu ce vrei să spui. Nu știu exact. Poate încă o zi sau două, până când mă obișnuiesc cu medicația. Pilulele astea noi nu par cine știe ce, dar Gilchrist susține că sunt mai bune decât cele pe care le luam înainte.

   Ridică una dintre fotografii.

   - Ai mai văzut așa ceva?

   Refuză să se uită la poză:

   - Cum suporți oroarea aceea?

   - Face parte din muncă, spuse Aaron. Pe urmă, ar fi cu totul altceva dacă aș putea să intervin. Pe fata asta, cine o fi ea, nu am cum să o mai ajut. Nu știu ce...

   Văzând că nu își terminase gândul, Mignon încercă să schimbe subiectul:

   - Când te întorci acasă, ai să ai nevoie de ajutor?

   - Să înțeleg că te oferi voluntară?

   Nu se uită la ea cât timp îi puse întrebarea, dar așteptă tăcut răspunsul ei.

   - Nu neapărat.

   Clătină din cap.

   - Dar mi-a fost dor de tine, Aaron.

   Puse fotografia deoparte și se întoarse spre ea.

   - Când ai plecat, spuneai cu totul altceva.

   - Tot ce ți-am spus, rămâne valabil, spuse ea hotărât.

   - Bine, să nu mai discutăm despre asta. Nu ne face bine niciunuia dintre noi.

   Își îndreptă din nou atenția spre fotografii.

   - Ai vrut de la mine un lucru pe care nu ți-l puteam oferi. Ți l-aș fi dat dacă l-aș fi avut, însă așa a fost să fie.

   - Tu te opui ca el să existe, spuse ea, nervoasă.

   Ținea pozele în mână, fără să le vadă.

   - S-a pierdut, Minnie, cu multă vreme în urmă. Dacă pierzi un asemenea lucru, nu îl mai recapeți niciodată.

   - Dar nici nu vrei să încerci, sau măcar să mă lași pe mine să te ajut.

   Își frânse mâinile.

   - Te porți ca și cum aș vrea să-ți fac rău, să te fac nefericit. Știi că nu-i așa.

   Aaron rămase tăcut o vreme, apoi spuse:

   - Tu și soțul tău v-ați certat și v-ați despărțit. Nu ai învățat nimic din asta? Eu am învățat ceva când m-a părăsit Susan, un lucru pe care evitasem să-l iau în serios de multă vreme. Am crezut că ea va găsi o cale să se transforme din nou în ceea ce a fost. Când am văzut că nu poate, m-am înfuriat. Ei bine, ea nu a putut, nici tu nu poți. Și cu asta, basta!

   Trânti două dintre fotografii pe masă.

   - Nu mai pot face nimic. Pot în schimb să mă ocup de acest gen de lucruri. Cu alte cuvinte, fac ce pot.

   - Doamne cât de orb ești!

   Ar fi vrut să-i arunce în față toate cuvintele pe care și le pregătise în drumul spre cabana lui, dar îi lipsea curajul.

   - Îți faci un scut din mila față de tine și nu îți mai pasă de nimeni și nimic altceva. Ești convins că faci cel mai rațional lucru, dar de fapt greșești.

   Se apropiase de el cu câțiva pași și era uimită să constate câtă furie se adunase în vocea ei.

   - Și tu faci la fel, spuse Aaron, oftând. Minnie, dacă aș considera că are vreun rost, aș dori să fim din nou împreună. Dar nu vom reuși decât să ne facem rău unul altuia, chiar mai mult decât prima oară. La ce bun?

   - Pentru că nu trebuie să facem aceleași greșeli. Nu trebuie să mă ții la distanță, iar eu nu trebuie să te cicălesc. Recunosc că te cicălesc - nu poți să recunoști și tu că mă întărâți și mai mult atunci când mă dai deoparte?

   Mignon se afla acum suficient de aproape ca să-l atingă, dar stătea cu mâinile pe lângă corp.

   - Aș vrea să pleci, spuse Aaron.

   - Ca să te poți dedica atrocităților de acolo și să-ți petreci timpul clasificând crime?

   Făcu un semn din cap spre fotografii.

   - Crezi că e mai important decât să lași să pătrundă un lucru real și omenesc în viața ta? Crezi că...

   Cuvintele ei se frânseră într-un suspin.

   - Nu vreau să mă cert cu tine. Dar nici tu să nu te înverșunezi împotriva mea.

   - Atunci s-o lăsăm baltă, Minnie. Dacă dorești să mă auzi zicând că ne-am simțit bine în acel scurt răstimp, perfect, și știm amândoi că e purul adevăr. Poate nu ai să mă crezi, dar mă bucur când îmi aduc aminte și îți sunt recunoscător...

   - Recunoscător?

   Cuvântul suna dezgustător în felul cum îl pronunțase ea.

   - Mda. Îmi pare rău dacă te-am ofensat.

   Se ridică din scaun și se sili să meargă fără să șchioapete.

   - Pot să cer pe altcineva pentru fizioterapie, dacă asta e problema. Vorbești cu mine ca și cum te-aș pune mereu în situații dificile.

   - Și nu e așa?

   Își încrucișă brațele, ca să nu fie tentată să-l atingă. Nu era foarte sigură dacă ar fi vrut să-l mângâie sau să-l lovească.

   - La început, tu ai fost cel care făcea tot felul de planuri. Tu ai spus primul că am putea încerca și că nu contează dacă primele noastre căsnicii nu au mers. Tu ai fost cel care a spus că nu ar fi rău să facem o încercare unul cu celălalt și să ne ajutăm în momente grele.

   Deși avea lacrimi în ochi, nu le dădu nicio atenție.

   - Atunci așa am gândit și eu, așa am gândit amândoi.

   Făcu un gest nerăbdător.

   - Merita să încercăm, dar m-am înșelat. De ce nu poți să accepți acest lucru?

   Mignon continuă ca și cum nu l-ar fi auzit.

   - Mi-ai spus odată că s-ar putea să încerci să mă alungi și că, dacă va exista un lucru bun între noi, oricât de mic, să nu te las să faci acest lucru. M-ai pus să-ți promit că nu te voi lăsa să pleci fără să mă lupt pentru relația noastră. Iar acum nu fac decât să-mi țin promisiunea față de tine.

   - E bine, foarte bine. Acum te poți opri.

   - Dar tocmai asta e problema: nu pot. Am încercat să înlătur această piedică, însă fără succes. Tu, Aaron, m-ai rugat să-ți promit, iar eu m-am conformat. Nu aș vrea să-mi încalc cuvântul. De prea multe ori am făcut asta, în viața mea. Mi-am spus de fiecare dată că este rațional, sau necesar, sau util, sau - s-o ia naiba de treabă! - mai bine. Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că nu mi-am respectat promisiunile.

   - Greșeala a fost poate promisiunea, nu ceea ce ai făcut, sugeră Aaron, dorindu-și ca ea să plece. Dacă vrei ca eu să-ți spun că te dezleg de cuvântul tău, foarte bine, consideră că am făcut-o. Asupra ta nu mai apasă nimic.

   Uitându-se spre ea, înțelese că Mignon nu dorea să accepte nimic din ceea ce spunea el.

   - Promisiunea se află încă în mine, răspunse ea.

   Își strânse puloverul mare și roșu în jurul ei, ca și cum i s-ar fi făcut brusc frig.

   - Voi încerca să nu te deranjez prea mult cu asta, dar nu pot uita. Eu am făcut-o. E promisiunea mea, nu a ta.

   Vocea ei era foarte scăzută, dar hotărâtă.

   - Plec, dacă ai să-mi faci loc.

   Aaron nu realiză că blocase ușa. Se conformă imediat, făcând o mică plecăciune stângace în timp ce ea deschidea ușa.

   - Ești o femeie minunată, Minnie. Meriți mult mai mult de atât.

   - Mulțumesc.

   Privi cerul.

   - Se pare că vom avea o perioadă mai bună. Buletinul meteorologic spune că vom avea un sfârșit de săptămână însorit.

   „Nemaipomenit”, murmură el sincer impresionat după ce închisese ușa.

   Rămas singur, se strădui să-și ordoneze gândurile ca să se poată întoarce la cercetarea fotografiilor pe care i le lăsase Lew. Pentru prima oară, nu reușea să se disciplineze. Oricât de puțin ar fi vrut să accepte acest lucru, grija arătată de Mignon îl mișcase; forța afecțiunii ei atinsese acea arie a speranțelor sale pe care și le refuzase de atât timp, încât era tentat să pretindă că nu le nutrise niciodată.

   Sunetul telefonului îl smulse din reverie. Ridică receptorul.

   - Fielding, răsună o voce pe care nu o mai auzise de câțiva ani. Mi s-a transmis rugămintea ta. Mi se pare ciudat ca tu să te interesezi de un asemenea gen de crimă.

   - Ciudat? exclamă Holliman, întrebându-se dacă Ron Fielding mai purta cel mai îngrozitor breton din Phoenix.

   - Ei, știi ce vreau să spun. Tocmai tu să te interesezi de așa ceva. Având în vedere Vietnamul și munca ta de aici. Cred că există mai mult de jumătate de duzină de oameni în întreaga țară care să se intereseze de acest gen de crimă, rezolvată sau nu.

   Chicoti.

   - Am găsit ceva, un caz vechi. A trebuit să caut destul de mult. Poate ți-aduci aminte de el.

   Reușind în sfârșit să și-o scoată din minte pe Mignon, Holliman zise:

   - Spune-mi dacă greșesc: singurul caz nerezolvat de care mi-aduc aminte este acela cu familia de bătrâni găsiți morți prin otrăvire în autoturismul lor de vacanță. Eu afirm acum că a fost vorba de sinucidere.

   - Aceasta a fost și concluzia medicului legist, mai târziu. A descoperit că unul dintre ei, nu știu care, aflase că are o boală incurabilă. Cei doi soți au făcut o ultimă călătorie și un fel de pact cu moartea. O afacere grea. Te-ai descurcat minunat. Și poliția, dar și procurorul districtual au fost de acord cu asta.

   - În legătură cu acel caz nerezolvat, interveni Aaron, dorind să închidă discuția despre anii pe care îi petrecuse ca angajat în Phoenix. Ce poți să-mi spui?

   - Poliția a considerat că avea o legătură cu bandele de motocicliști. Cadavrul femeii a fost descoperit după 3 sau 4 luni; niște paleontologi au dat peste el într-un mormânt superficial. Ei căutau oare, dar ea le-a cam dat planul peste cap. Din câte au arătat cercetările, avea 18 până la 20 de ani, înaltă, atletică. Corpul era însă într-o stare jalnică și asta nu numai din cauza descompunerii. Din câte se pare, suferise foarte mult până să fie aruncată în groapă. Acesta e un element deosebit față de cazurile tale, adică mormântul, în schimb și în cazul nostru se pare că a fost mușcată - poate de coioți. M-am gândit că s-ar putea să-ți fie de folos.

   Ron Fielding vorbea întotdeauna foarte repede când era nervos. Aaron nu-și putu ascunde curiozitatea.

   - Ce s-a întâmplat, Ron?

   - Nimic, răspunse acesta grăbit. Sunt preocupat de un lucru anume de aici, din birou. Nu are nicio legătură cu cazul sau cu tine. Nu-ți face nicio idee.

   Tuși o dată.

   - Iar mi se întâmplă, nu-i așa?

   - Cam așa ceva. Ai rămas neschimbat, Ron. 

   - Eh, știi cum e, răspunse Ron râzând în felul său foarte personal, iar Aaron își aminti cum se lăsa întotdeauna pe spate în scaun când râdea astfel și cum reușea chiar să se dea peste cap câteodată, găsind o plăcere bizară în a face pe clovnul biroului. Ceea ce contează este că avem un caz nerezolvat în dosarele noastre care corespunde în proporție de circa 80% cu al tău.

   - Ai dreptate, probabil.

   Pe Aaron îl necăjea gândul că se mai petrecuseră și alte crime de acest gen. Cele două pe care le văzuse el erau și așa foarte rele. Îl irita și mai mult faptul că circul produs de Ron îl făcuse să uite motivul pentru care telefonase - depistarea unui criminal periculos.

   - Sunt sigur că ai dreptate, zise Ron. Cu plăcere, adăugă el cu înțeles.

   - Vai, da. Mulțumesc. Ar fi trebuit să o zic mai devreme, nu-i așa? Numai că..

   Închise ochii și improviză ceva, ca să nu i se simtă supărarea.

   - Îți vine greu să-i mulțumești cuiva care îți dă vești proaste. Știi doar, pe vremuri mesagerii care aduceau știri proaste erau omorâți. Asta-i tot, îmi pare rău.

   - Chiar așa, spuse Ron, din nou amabil. Presa îi mai omoară și acum pe purtătorii veștilor proaste, nu? În ea găsești cei mai mari călăi. Uite ce i-au făcut lui Wellesley înainte de alegeri. O, Doamne! Salut-o pe Susan din partea mea.

   - Am să-ți dau numărul ei și ai să o faci singur, răspunse Aaron, străduindu-se să sune a glumă. Suntem divorțați cam de... 2 ani.

   Erau de fapt aproape 5, însă nu dorea să scoată în evidență de când nu îl mai căutase pe Ron.

   - Îmi pare rău, spuse Ron încurcat, după o vreme. Susan îmi place foarte mult.

   - Da, și mie îmi place de ea acum, spuse Aaron pe un ton neutru. Ascultă, continuă el mai energic, vrei să-mi trimiți niște copii ale documentelor respective? Am nevoie pentru dosarul meu. Știi cum se întâmplă. Ca să-mi iau banii, trebuie să le demonstrez că muncesc cu documente.

   - Bineînțeles. Pe disc magnetic sau pe copiator?

   - Prefer pe disc. Trebuie menționată și natura informației pe nota de plată, pentru cel ce se ocupă de contul meu. Și îți mulțumesc foarte mult.

   Dorea să scape acum cât mai repede de Ron și de grija pe care acesta ținea să și-o exprime. Îi comunică lui Ron adresa, iar acesta îl asigură că va primi discurile chiar a doua zi.

   - Minunat, mulțumesc.

   Pentru a pune capăt conversației, spuse:

   - Te rog să transmiți... salutări - știi, petrecere frumoasă de Ziua Recunoștinței, dacă nu e prea devreme - celor de acolo pe care îi cunosc, dacă a mai rămas cineva în afară de tine.

   - Mai sunt câțiva. Am să le transmit.

   Ezită.

   - Îl știi pe Jack Deegan, nu? Știi că nevastă-sa i-a născut tripleți? A apărut în ziarele de aici și...

   Ultimul lucru pe care și-l dorea Aaron era să fie pus la curent cu tot ce făcuseră foștii săi colegi din Phoenix, așa că spuse:

   - Trei copii! Sper că au suficiente economii ca să-i dea la colegiu.

   - Uite, la asta nu mă gândisem. Ești cinic, Aaron.

   - Mă aflu în plină investigație a unui caz oribil de viol și crimă. Devii cinic în astfel de situații, spuse Aaron. Nici timp nu am prea mult.

   - Sigur, sigur. Dumnezeule, viol și crimă. Mult noroc, prietene. Discutăm altă dată. Mă suni când poți și atunci stăm de vorbă mai mult...

   - Când termin afacerea asta, spuse Aaron fără convingere.

   Discuțiile pe teme mărunte și conversațiile de societate îi erau total străine lui Aaron; pe când era tânăr, avusese o oarecare aplecare în această privință, dar ea dispăruse însă odată cu vârsta. Chiar și o discuție purtată la acest nivel îi dădea un ciudat sentiment de claustrofobie, ca și cum ar fi fost într-o închisoare cu pereți formați din cuvinte.

   - Fă bine și prinde-i, îi spuse Ron și închise fără prea multă ceremonie.

   Aaron puse și el receptorul în furcă și începu să străbată încăperea, între pat și „salon”. Ar fi dorit să urle sau să spargă ceva; după 15 minute irosite inutil, își puse haina și ieși la plimbare. Presupunea că Gilchrist ar fi preferat ca Aaron să nu se mai gândească zadarnic la propriul său comportament, dar nu era câtuși de puțin dispus să facă asta.

   Traversă pajiștea din spatele marelui complex de clinici și ieși pe o poartă laterală, pornind repede de-a lungul străzii înguste, mărginite de copaci. O jumătate de oră dus și încă o jumătate de oră întors, își spuse el. După aceea va fi în stare să se concentreze, iar de durut nu avea să-l doară mai rău, dacă mergea atent. După ce trebuise să discute cu Mignon, se mai trezise și cu Ron Fielding pe cap...

   Căută în sus spre cerul luminos de toamnă. Nu mai ploua; cel puțin din punctul ăsta de vedere era mai bine.

 

   Lew Frazier și Rafael Winfield își împărțiseră sandvișuri, studiindu-și cu atenție însemnările.

   - Am sunat aproape peste tot de-a lungul Reliez Valley Road, zise Winfield. Urmează Alhambra Valley Road.

   Tonul său arăta limpede cât era de nemulțumit.

   - Nu că ar ieși ceva din asta.

   - Nu poți fi sigur, răspunse Lew, care, deși era de acord că măsura presupunea o muncă migăloasă, știa că e necesară. Oficialitățile din conducerea parcului vor insista oricum să fie întreprinsă.

   - Pe dracu`, facem asta mai mult pentru Hislop decât pentru cazul nostru. Trebuie să demonstrăm ținutului că avem totul sub control. Vrea să convingă pe toată lumea că el e cel mai potrivit om în slujba sa, ca să-l aleagă din nou.

   Clătină scârbit din cap.

   - Ce ne facem cu un șerif ca ăsta?

   - Ce-am făcut și până acum. Același lucru care se întâmplă în cele mai multe locuri, spuse Lew pe cel mai filozofic ton al său. Bucură-te că nu s-a ivit cazul ăsta înainte de alegeri - atunci chiar ne-ar fi fugărit ca pe hoții de cai. Nu te enerva din pricina asta, Rafe. Adu-ți aminte că unchiul lui Hislop sau așa ceva a candidat de două ori pentru funcția de guvernator și a pierdut de ambele dăți.

   Mai luă o mușcătură din sandvișul său cu brânză și șuncă, fără a-i simți gustul.

   Winfield rămase o vreme tăcut, cu fruntea în jos, apoi spuse:

   - Nu cred că este cel mai bun mod de a te pregăti pentru Ziua Recunoștinței.

   - Nici eu, răspunse Lew, încruntându-se. Dar nu ai cum să hotărăști când se petrec întâmplările. Tot ce poți face e să încerci să împiedici repetarea lor.

   Privi fotografia celei de a doua victime.

   - Familia dorește să i se elibereze corpul, pentru a putea organiza înmormântare. Trebuie să participăm și noi.

   Studie gânditor una dintre imaginile de la autopsie.

   - Douăzeci și unu de ani. Mergea la Cal State Hayward. Grieta afirmă că mai era încă în viață când... a început s-o muște.

   Își lăsă sandvișul deoparte; cele două înghițituri îi căzuseră rău. Crezuse că este imun la asemenea reacții, dar constata acum că nu își putea înfrânge senzația de greață.

   - Familia ei e din San Ramon, așa-i? întrebă Winfield. Au fost aici de dimineață.

   - Mi-e milă de ei și mă gândesc la fiicele mele sau la soția lui Booth. Dacă i s-ar întâmpla ceva vreuneia dintre el, nu știu...

   - Ce nu știi? întrebă Rafael.

   Pe Lew îl străbătu un fior.

   - Am uitat ce doream să spun.

   Nu era adevărat, dar învățase că e mai bine să fie precaut cu oamenii săi, știind că ei aveau tendința de a lua totul ad literam, ca majoritatea polițiștilor. Continuă, conștientă că Winfield nu va înțelege foarte bine.

   - Mă tulbură profund să văd acest gen de crime, care... neagă tot ce este uman.

   - Ce vrei să spui? întrebă Rafe, vizibil intrigat. Nu cumva crezi...

   - Fetele acelea, bietele de ele, au fost transformate într-un soi de bestii, spuse Lew, încet. Toate trăsăturile omenești le-au fost răpite, fiind transformate în ceva inferior animalelor.

   - Da, da. Au fost transformate în cadavre, spuse Rafe convins.

   Lew clătină din cap.

   - Nu, individul nu a urmărit asta. Moartea lor nu a fost decât un efect secundar. Scopul lui real...

   Se opri, încercând să găsească cele mai potrivite cuvinte pentru ce dorea să exprime.

   - A urmărit să demonstreze ceva. Trebuie să răzbunse un lucru care i s-a întâmplat. Trebuie să arate că e mai tare ca ele.

   Fiecare propoziție era pronunțată mai greu decât cea dinaintea ei, până când Lew se opri de tot.

   - Desigur, spuse Rafe în tăcerea ce se așternuse.

   Lew înțelese că Rafe respinsese întreaga idee, în schimb el rămăsese cu sentimentul că descoperise un element important pe care nu îl recunoscuse până în acel moment și că, dacă ar fi reușit să gândească limpede în continuare, ar fi priceput în parte intenția din spatele faptelor hidoase ce se vedeau în fotografii.

   - El comunică... ceva.

   - Comunică doar că e o scârnăvie, spuse Rafe cu un umor cauzat de furie. Și chiar are dreptate.

   Lew emise un singur hohot de râs și își luă din nou sandvișul, cu mintea încă la ideea aceea pe care o simțea la capătul gândurilor sale, un amestec de observație și intuiție pe care nu o putea încă defini exact.

   - Sandvișul ăsta e îngrozitor, zise el.

   - Dacă vrei, facem schimb, se oferi Rafe, făcând o mutră dezgustată.

   - Mulțumesc, nu, răspunse Lew, simțind cum tensiunea dintre ei scade și dispare.

 

   - Am descoperit 2, poate 3 cazuri care se aseamănă cu ale noastre, îi raportă Aaron lui Lew în dimineața următoare. Apoi, câțiva oameni cu care am luat legătura nu mi-au răspuns încă, așa că s-ar putea să mai apară câte ceva până la sfârșitul zilei.

   Făcu semn către bagajele sale pregătite.

   - Până atunci, am să fiu din nou acasă la mine.

   - Două sau 3? spuse Lew, cu vocea răgușită de oboseală. Nimic altceva?

   - Până acum, nu. Poate obții  și tu ceva prin contactele tale. Până mâine, aș să-ți fac și ție copii.

   - Mulțumesc... Am crezut că vei mai rămâne câteva zile în spital.

   - La ce bun? spuse Aaron fără niciun fel de entuziasm. Mi se administrează o doză mai mare din același medicament pe care l-am luat și până acum. Și ce dacă? Nu va schimba starea mea, eventual îmi va tulbura mințile și mai tare. Ehei, am fost deja tratat de niște specialiști în domeniu și nu-mi mai trebuie așa ceva.

   - Ce spune doctorul? întrebă Lew. Vei putea să continui cercetările pentru cazul nostru?

   - Cum naiba să nu pot? răspunse Aaron, ceva mai însuflețit. Oricum, nu contează ce spune Gilchrist. Nu știe nici cum să se șteargă la fund.

   Disprețul său nu conținea supărare, ci doar o urmă de dezgust.

   - Pe urmă, am nevoie de o muncă oarecare. Inactivitatea mi-a dat numai gânduri negre.

   Explicația asta suna mai mult decât plauzibil și Lew simți că i se luase o imensă piatră de pe inimă:

   - Perfect, dacă tu zici așa.

   - Ai să vezi că așa va fi. Cum primesc discurile, fac copii pentru mine și apoi ți le dau ție, discurile și celelalte acte, ca să poți să-mi faci formele de plată și să-i arăți și lui Hislop că merit banii.

   Încercă să râdă, fără prea mare succes.

   - Din punctul meu de vedere e-n regulă, spuse Lew, cu o căldură exagerată puțin. Ne-ai ajutat în trecut și e nevoie de tine și acum.

   Aaron nu răspunse imediat.

   - Vreau să-l opresc pe individul acesta să mai facă rău. Nu vreau să se repete ce s-a întâmplat. Vreau să-l opresc.

   - Dorim toți acest lucru, îi reaminti Lew liniștit. Toți!

   - Mda, ezită el. Nu am vrut să se înțeleagă...

   - Știu. Ucigașii din categoria asta mă scot și pe mine din sărite.

   Își drese glasul.

   - Ce faci de Ziua Recunoștinței?

   - Nu m-am gândit încă, răspunse Aaron precaut.

   - Vino la noi acasă. Am suficient spațiu, iar fiicele mele sunt cu mult prea mici pentru tine, spuse Lew râzând, pentru ca Aaron să-și dea seama că glumea. Rowena găsește întotdeauna de parcă ar aștepta o armată de oaspeți. Poți să iei cu tine și la pachet, mă scutești de o săptămână întreagă în care aș primi numai sandvișuri cu piept de curcan.

   Aaron avu un sentiment de slăbiciune.

   - E vorba de familia ta. S-ar putea să nu-ți dorești să mă ai prin preajmă, din cauza investigației noastre.

   - Haide, Aaron, interveni Lew. Găsim noi și altceva de discutat câteva ore, nu? Oricum, copiii vor vorbi mai mult decât noi toți.

   Continuă după o scurtă pauză.

   - Uite ce este, nu trebuie să te hotărăști acum. Poate ai alte planuri, care nu au luat o formă definitivă, știu și eu cum e. Dacă mă anunți în câteva zile e absolut în ordine.

   Începu să mâzgălească o bucată de hârtie liniată, desenând forme geometrice ciudate și legându-le prin linii ca niște semne de întrebare.

   Simțind că nu este supus niciunei constrângeri, Aaron reacționă imediat:

   - Sunt un tâmpit. De fapt mi-ar face mare plăcere să stau la masă cu familia ta și să-i văd iarăși pe copiii tău. Dacă Rowena e de acord, voi veni.
   Acum, odată ce acceptase, se simți relaxat. Indiferent ce-l speriase, acel lucru dispăruse acum, odată cu pronunțarea cuvintelor.

   - Aș pune pariu că ideea asta i-ar face plăcere și lui Gilchrist. Nu v-a îndemnat el să faceți asta, cumva?

   Bănuiala îi întunecă toată bucuria.

   - Cum poți să-ți imaginezi că Michael Gilchrist ar putea s-o convingă pe Rowena să facă un lucru care nu i-ar conveni? Pentru ea, psihiatria e similară cu medicina băbească.

   - Are dreptate, probabil, spuse Aaron, simțind că inima îi vine din nou la loc. Voi aduce și niște sticle de vin.

   - Minunat. Mâine am să-ți spun restul amănuntelor.

   - Putem ciocni un pahar pentru rezultatul alegerilor, zise Aaron cu un zâmbet răutăcios.

   - Sau orice altceva, încuviință Lew.

 

5

 

   Lew trebui să recunoască cât de prost ieșise raportul de dimineață.

   Rafael Winfield fusese nervos, iar rezumatul său păruse dezorganizat și incomplet; informațiile prezentate de medicul legist nu oferiseră nicio perspectivă sau informație nouă; cei 2 polițiști din parc și polițiștii din Martinez City vorbiseră confuz; ai fi zis că sunt puși pe harță și nu doresc să ajute prea mult. La rândul său, lui Lew îi venea greu să se facă înțeles de subalterni, simțindu-se de aceea tot mai nesigur pe sine.

   - Te rog să mă ierți, îi spuse Rafe după ce ieșiseră din camera unde se desfășurase întrunirea. Ar fi trebuit să mă pregătesc mai bine.

   - Cred că da, confirmă Lew. Nu reușim să ne facem înțeleși. Își închipuie că vrem să tragem toată spuza cazului ăsta pe turta noastră și nu vor să mai știe nimic. Bine măcar că suntem în noiembrie. Îți imaginezi ce ne-ar fi zis rangerii dacă eram în mai sau iunie, iar Parcul Briones ar fi fost tot timpul plin de oameni?

   Pătrunse vijelios pe o ușă pe care era semnul „Accesul interzis”.

   - Nici Hislop nu ne e de niciun folos.

   - Ar fi trebuit să apară și el, confirmă Rafe.

   - Mai bine își ținea gura în timpul știrilor de ieri seară. Mai că i-a promis individului ăluia de la Canalul 7 că am rezolvat cazul. Iisuse Hristoase!

   Îl salută pe un ajutor de șerif, în uniformă, ce mergea în direcția opusă lor.

   - Vrea să le insufle calm cetățenilor, spuse Rafe.

   - Rahat!

   Lui Lew începu să-i treacă supărarea.

   - Toată lumea știe că-i rahat. Nu trebuie noi să acoperim prostiile lui. Trebuie să vorbesc și cu Desta. M-a sunat chiar înainte de ședință și mi-a spus că trebuie să ținem și noi o conferință de presă.

   Umerii săi se lăsară în jos.

   - Rahat!

   - Crezi că e vorba de Hilsop?

   Rafe apăsase butonul liftului și stătea cu spatele la perete, urmărind mișcarea de pe culoar cu mare atenție, de parcă ar fi fost de gardă în acel loc.

   - Dacă nu este, ar trebui să fie, spuse Lew, în timp ce ușile liftului se deschideau.

   - De ce spui asta?

   Înainte ca Lew să poată răspunde, Rafe continuă.

   - Știu că face tot felul de încurcături deoarece e implicat în politică, dar de ce te îngrijorează pe tine atât de tare chestia asta?

   - Sunt îngrijorat din cu totul alt punct de vedere, spuse Lew în timp ce ușile liftului se închideau. Sunt îngrijorat pentru că nu vreau să fie compromis atacul procurorului. Ți-aduci aminte ce s-a întâmplat cu dosarul Leland? Chestia se poate repeta. Uneori nu-i nevoie decât de câteva cuvinte scăpate din neatenție pentru ca un avocat bun al apărării să aibă suficiente argumente...

   Ajunși la parter, ușa se deschise.

   - Bine, ne vedem mai târziu la birou, îi spuse Rafe, lăsându-l pe Lew în marea sală de la intrare.

   După despărțirea de Rafe, Lew ridică ușor din umeri. Și-ar fi dorit să colaboreze cu oameni înzestrați cu mai multă personalitate; frustrările de care suferea Rafe aveau, evident, prea puțin de-a face cu el personal.

   Coborî în stradă, strângând din umeri din pricina vântului tăios de toamnă.

 

   Wallis Desta îl întâmpină în afara biroului, cu ochii scânteind furios îndărătul ochelarilor:

   - Bănuiesc că știi ce am de zis.

   - Îmi cam închipui, spuse Lew, acceptând cu bucurie ceașca de cafea ce i se oferise. Sunt exact lucrurile pe care le-aș zice și eu.

   - Omul ăsta e o adevărată primejdie, spuse Wallis, începând să se calmeze. A făcut același lucru și atunci, cu cazul Leland, și a dat totul peste cap. Nu am mai putut să aducem cazul înaintea juriului, după ce a dat declarații peste declarații.

   Făcu semn spre micul ei birou.

   - Haide înăuntru. Trebuie să pregătim câteva lucruri pentru Burgess.

   La auzul numelui directorului Parcurilor Regionale, Lew oftă:

   - Să nu-mi spui că vrea și el să se implice în asta!

   - Consider că are dreptate. Tehnic vorbind, se află sub jurisdicția lui. Știm însă cu toții că rangerii nu au cum să se descurce. Ei sunt pregătiți să se ocupe de ordinea din parcuri, de micile infracțiuni și cazurile de căutare și salvare a unor persoane, nu pentru investigarea unui viol urmat de crimă. Din păcate. Hislop a început să se dea mare față de Burgess, de aceea trebuie să te rog să mă ajuți puțin.

   - Să fie al naibii de treabă! spuse Lew fără patimă.

   Simțea că începe să-și piardă energia, strivit fără scăpare între interese ce țineau de vanități și dorința de publicitate.

   - Da, da, îi confirmă Wallis. O să iasă o poveste de pomină, simt de pe acum. Există toate ingredientele necesare, inclusiv amănuntele acelea înfricoșătoare. Dacă presa află cumva de mușcături, să vezi ce mai titluri o să apară.

   Se așeză pe marginea scaunului și îl privi cu toată seriozitatea pe Lew.

   - Llewellyn, crezi că dementul acela va ucide din nou?

   - Da, răspunse Lew. Și tu știi asta la fel de bine ca și mine, altfel nu m-ai fi întrebat. De cât ne-am văzut ultima oară, nu s-a schimbat nimic. A mai apărut un cadavru, caracteristicile sunt aceleași și atât. Nu avem suficiente elemente.

   Bău ultima gură de cafea.

   - Va fi probabil nevoie de încă un cadavru.

   Wallis privi teancul de dosare ce o așteptau pe birou.

   - Nu prea știu de unde să încep. Nu-mi iese nimic ca lumea. Peste o oră mă întâlnesc cu familia de Benedictus. Mi-au spus că intenționează să deschidă o acțiune în legătură cu moartea fiicei lor, Constance de Benedictus. Trebuie să fie îngrozitor pentru ei. Biata fată, să moară atât de tânără și într-un asemenea mod.

   - Oricum e un chin să mori, Wallis, remarcă Lew. Cel puțin, ea nu s-a chinuit prea mult.

   - Mă întreb dacă și ea ar fi de aceeași părere. Cred că mi-ar fi mult mai ușor dacă nu m-aș simți așa de neajutorată, dacă ar exista un lucru pe care să-l spun părinților ei și care să-i facă să înțeleagă că nu renunțăm. Se zice că legea e imparțială, dar în situații ca acestea...

   - Nu renunță,. îi spuse Lew cu hotărâre. Îți dau cuvântul meu de onoare.

   - Foarte bine.

   Wallis se ridică în picioare, își netezi fusta de culoare albastră și își încheie haina.

   - Am să te rog să discuți cu Burgess, iar eu voi încerca să-i explic lui Hislop că nu-i bine să facă declarații pripite și procese prin intermediul buletinelor de știri. Nu știu dacă va servi la ceva.

   Lew avu nevoie de câteva secunde pentru a găsi cele mai potrivite cuvinte de mângâiere pentru Wallis:

   - Tu ești singura persoană care poate face ceva. Cred că e singurul mod de a repara lucrurile.

   Ea oftă.

   - Ai discutat azi cu medicul legist? Avea de gând să ceară o analiză a firelor de păr descoperite lângă cadavrul lui de Benedictus.

   Privi în gol, ca și cum astfel i-ar fi fost mai ușor să pronunțe următoarele cuvinte.

   - Speră să descopere cu ce fel de câine avem de-a face. Finalizează și raportul asupra amprentelor dentare. Într-un fel sau altul, lămuri odată problema aceasta.

   Lew își studie dosul palmelor, degetele încovoiate și noduroase.

   - Mi se pare îngrozitor ca oamenii să-și folosească astfel câinii, transformându-i în niște...

   - Monștri? sugeră Wallis. E nevoie să cădem de acord asupra unei descrieri oarecare, altfel zvonurile pot căpăta dimensiuni colosale. Oamenii s-ar apuca să ucidă toți câinii mari de cum le ies în cale, pentru orice eventualitate.

   Își privi ceasul.

   - Îmi pare rău, trebuie să plec. Aș dori să luăm din nou legătura mâine dimineață, dacă ești de acord.

   - Bineînțeles, spuse Lew, dându-se la o parte ca ea să poată ieși prima din birou.

 

   Aaron se trezi târziu după prima noapte petrecută acasă.

   Gilchrist îl sfătuise să nu facă eforturi prea mari timp ce câteva zile, ceea ce Aaron interpretase că nu trebuie să lucreze mai mult de 18 ore. Citi două reviste de computere de dimineață, bântuind prin casă în halatul său de baie, până aproape de amiază. Îl văzuse și el pe șeriful Hislop făcându-se de râs cu o seară în urmă și se aștepta acum la un telefon din partea lui Lew, înainte de trecerea după-amiezii.

   Telefonul sună în momentul în care se apucase că curețe cenușa din cămin. Înjură din toată inima și ridică receptorul cu degetele sale murdare.

   - Aaron? Lew la telefon. Ai pregătit deja discurile acelea pentru mine?

   Se străduia să nu-și arate nerăbdarea, dar avusese o zi încărcată și era nervos.

   - Au sosit cu poșta de dimineață și am pregătit toate celelalte materiale pentru tine. A apărut ceva nou?

   - Nimic important. Grieta nu a prezentat încă raportul; vei primi și tu un exemplar, zise Lew, necăjit de faptul că medicul nu prezentase rezultatele analizelor sale, dar nu voia să recunoască asta. Te-ai hotărât, vii la noi de Ziua Recunoștinței?

   - Sigur, spuse Aaron repede, ca să nu-și lase timp să se răzgândească. Mulțumesc că mi-ai adus aminte.

   Își notă, să nu uite să cumpere 2 sau 3 sticle de vin bun pentru sărbătoare.

   - Trimite-mi raportul de îndată ce intri în posesia lui. S-ar putea să apară noi legături cu dosarele pe care le am deja la mine.

   - Sper să apară de undeva un indiciu util pentru noi, explodă Lew, incapabil să-și rețină furia neputincioasă.

   - Mda, confirmă Aaron, cu mintea undeva, departe.

   Prin minte îi trecuse fulgerător o anumită impresie despre cea de a doua crimă; își aminti fotografiile pe care le văzuse și îl străbătu un fior.

   - Ce este? îl chestionă Lew, sesizând schimbarea petrecută cu Aaron. Hei, mai ești acolo?

   În scurta pauză ce urmă, Aaron se strădui să definească impresia aceea, dar dispăru înainte să aibă timp să o analizeze rațional.

   - Sigur, răspunse el într-un târziu. Nu e nimic, continuă el mai sigur pe sine. Am încercat să-mi explic un lucru.

   - Dar nu a fost să fie?

   Lew era el însuși foarte obișnuit cu festele pe care ți le joacă mintea și de aceea înțelese perfect ce se petrecea cu Aaron.

   - Nu încă, răspunse Aaron respirând profund, tulburat de propria-i mărturisire. Trebuie să citesc raportul ăla. Mai vorbim după aceea. Poate ne va fi mai limpede cu cine avem de-a face.

   Această perspectivă îl făcu să se înfioare.

   - Bine, spuse Lew. Apropo, tu ai în continuare statut de expert independent, din punctul de vedere al actelor și plăților. Dacă acest lucru e realizabil, nu aș dori să ți se facă publicitate. Sper să fii și tu de acord cu mine.

   Pe Aaron îl scoteau din sărite toate relațiile cu presa și de aceea îi era recunoscător lui Lew pentru că se gândise la acest aspect.

   - Am de lucru până peste cap în acest moment; nu am nevoie de cine știe ce reporter în căutare de titlul de senzație care să încerce să mă stoarcă ca pe o lămâie ca să obțină informații.

   Își mângâie fața cu mâna liberă și hotărî că trebuie să se bărbierească după încheierea convorbirii.

   - Echipa de cercetare și salvare a rangerilor va ieși mâine pe teren, cu condiția ca vremea să rămână frumoasă, să vadă dacă nu găsesc cumva urmele vreunei tabere ilegale în Briones. Dacă ne rămâne timp până la următoarea furtună, s-ar putea să încercăm același lucru și în Tilden și Redwood.

   Chicoti.

   - Vor neapărat să facă ceva, iar eu prefer să le dau această treabă, decât să fie puși la dispoziția poliției. Pe urmă, se presupune că ei știu mai bine parcurile decât noi, deci lor le vine mai ușor să facă asta.

   - Mașini de teren? întrebă Aaron, ușor surprins.

   - Și cai - ei au o patrulă călare formată din 9 oameni și câini de vânătoare - și două elicoptere. Există locuri în Briones unde nu poți ajunge decât pe jos sau călare. Vor face niște verificări - ca să excludem orice posibilitate.

   - Vrei să spui ca să se asigure că nu mai există niciun alt corp nedescoperit până acum.

   Aaron desena săgeți groase pe carnetul său, convergând toate într-un singur punct.

   - Sper că și rangerii cunosc lucrul ăsta. Ca să fie pregătiți, pentru orice eventualitate.

   - Am prevăzut și asta, spuse Lew, apoi tonul său se schimbă total, vorbind cu o altă persoană din încăperea unde se găsea. Spune-i să aștepte puțin, vin imediat. Termin repede convorbirea.

   - Ai treabă? în întrebă Aaron.

   - Un fel de a zice, îi răspunse Lew. Hislop a convocat o întrunire specială. Îmi pare rău, trebuie să plec. Te sun mai târziu.

   - Nu plec nicăieri, spuse Aaron, pregătindu-se să închidă.

   - Îți mulțumesc foarte mult pentru tot ceea ce faci pentru noi, spuse Lew pe neașteptate. Așa cum stau acum lucrurile...

   - Fac tot ce pot, îl întrerupse Aaron, surprins de cuvintele prietenului său.

   - Desigur, spuse Lew punând receptorul jos, gândindu-se deja la ambițiosul său șef.

 

   Mignon Vandreuter purta un pulover gros, măsură foarte mare, țesut din lână multicoloră, cu modele florale stilizate, pantaloni din gabardină și cizme din piele moale, de culoare maro. Avea o geantă suficient de mare pentru hainele necesare unui sfârșit de săptămână.

   Lumina aruncată de becul de la intrare dădea strălucire părului ei plin de stropi de apă.

   - Sper că nu te superi că mă aflu aici, spuse ea, în timp ce Aaron o privea încruntat.

   - De ce ai venit? se interesă Aaron, fără a face niciun gest de a o pofti înăuntru.

   - Voiam să te văd.

   Se străduia să dea impresia de siguranță, indiferent cum se simțea ea. Se menținea pe poziție, fără să pară agresivă.

   - M-ai văzut la spital. Aici sunt același. OK.

   Se trase înapoi însă cu scopul de a închide încă puțin ușa.

   - Ai putea să mă inviți înăuntru.

   Mignon își dorea să aibă suficientă tărie să intre în casă.

   - Aș putea, dar nu o voi face, replică el.

   Mignon întinse mâna și împinse ușa, deschizând-o cam o jumătate de metru.

   - Vreau să vorbesc cu tine.

   - Poți să-mi vorbești din pridvor, îi zise Aaron pe un ton ce nu promitea nimic bun. Haide, spune.

   - Vreau să intru și să stăm de vorbă ca 2 oameni raționali și civilizați. Vreau să te dai la o parte din calea mea, ca să pot intra. Sau îți este imposibil?

   Aceste ultime cuvinte erau pronunțate cu o anumită intenție și avu satisfacția să-l vadă tresărind.

   Bărbatul nu zise nimic, dar îi făcu suficient loc să se poată strecura pe lângă el în antreul îngust.

   Mignon așteptă până ce închise ușa, apoi se îndreptă spre salon, demonstrându-și hotărârea prin fiecare mișcare și gest. Nu se uită în spate să vadă dacă o urma.

   Focul se stinsese aproape de tot, iar Aaron începu să pună alte lemne, pentru a nu trebui să-i acorde atenție lui Mignon cât timp își aduna gândurile.

    - Ce te face să crezi că ne-a mai rămas ceva de discutat? întrebă când focul începu din nou să crească.

   - Totul, spuse, așezată pe canapea, cu picioarele adunate sub ea. Când ne-am despărțit, nu ai vrut să discuți; au rămas prea multe lucruri nelămurite între noi.

   - Poate e mai bine așa.

   Trase taburetul de lângă cămin și se așeză pe o latură a vetrei, cu genunchii strânși, ca un copil mic.

   - Singurele lucruri ce au rămas de zis ar avea darul să ne rănească. Ce rost mai are?

   - De ce ești atât de sigur că tăcerea rănește mai puțin? întrebă ea tăios. Ești atât de convins că faci lucrul cel mai potrivit și nobil păstrând tăcerea. Ei bine, eu nu consider că e corect și nobil, ci cred că e un lucru prostesc, arogant, o dovadă de încăpățânare.

   Mignon își încrucișă brațele, prinzând puternic în degete zona de deasupra coatelor; tendoanele de pe dosul palmei ei ieșeau mult în evidență.

   - Iar eu trebuia neapărat să aud toate astea? întrebă el, pe un ton distant și vag plictisit. Nu văd ce rost are să-mi spui lucruri ca acestea. La ce bun să-ți comunic ce m-a iritat și de ce m-am simțit frustrat pe vremea când eram împreună?

   - Am dreptul să știu ce ți-ai fi dorit din partea mea. Ar trebui să știi ce-mi doream eu de la tine.

   Trăsăturile din jurul ochilor ei trădau încordarea, deși nu lăsa să i se strecoare și în voce:

   - Și după chestia asta, ce ne rămâne de făcut?

   Își încolăci brațele în jurul genunchilor.

   - Apoi îți vei spune că ai tot dreptul să fii supărată, iar eu îmi voi spune că am avut dreptate să vreau să ne despărțim, după care vom mai petrece fiecare câte 6 luni lingându-ne rănile.

   - Sau poate ne vom vindeca mai repede, sugeră ea.

   - Cum se poate când te cauterizezi cu un fier înroșit? întrebă el cu un sarcasm intenționat. O idee nemaipomenită. I-ai spus lui Gilchrist ce ai de gând să faci? Te-a pus el sau e propria ta idee?

   Era suficient de isteț să știe că Michael Gilchrist nu ar fi fost de acord cu modul în care se desfășura conversația lor, chiar dacă le o instigase.

   - Nu am venit aici pentru o ședință de terapie cu tine, dacă asta vrei să spui, îi răspunse ea înțepat. Eu țin la tine. Îmi fac griji pentru tine. Nu pot să-ți întorc pur și simplu spatele și să nu-mi pese de ceea ce văd că se petrece cu tine.

   - Și ce anume? o provocă Aaron, la fel de lipsit de expresie ca o pagină goală.

   - Te îndepărtezi tot mai mult. Renunți la a fi... la a fi uman. Pierzi definitiv contactul.

   Se aplecă înainte și continuă.

   - Înainte arătai anumite sentimente față de cei din jur.

   - O mai fac și acum, protestă el.

   - E vorba de altceva, îl corectă ea. Te uiți la oameni la fel cum se uită un ihtiolog la o plătică. Altădată nu erai așa. Acum suntem pentru tine un soi de gândaci sau niște programe interesante pentru mașina aceea infernală de dincolo.

   Discursul ei era calm și măsurat, deși trist; nu o trădau decât ochii, care ardeau ca văpaia focului.

   - Reacționezi exagerat.

   - Dumnezeule, mă apucă o asemenea furie când aud lucrurile astea! Reacționez exagerat! De fapt, vrei să spui că reacționez într-un mod care te deranjează. Eu reacționez așa cum îmi este firea, nu e vorba nici de o reacție exagerată și nici prea mică. Ai vrea să nu reacționez deloc? Perfect. Dar nu umbla cu chestii din astea!

   Încordarea ei începuse să iasă la iveală: vocea îi urcase cu 2 sau 3 note, iar încheieturile degetelor se albiseră din cauza strânsorii.

   - Reacționezi exagerat, repetă Aaron, sugerându-i că o compătimește.

   Toată stăpânirea ei de sine se topi în vânt:

   - Să o ia mama dracului de treabă!

   Izbi în măsuța joasă, de cafea, cu ambele picioare.

   - De fapt e vorba de aceeași veche atitudine. Nu poți suporta să se apropie nimic de tine, nici măcar pentru câteva secunde. Dacă se întâmplă totuși să pătrundă ceva sau cineva, tu... îl ucizi ca pe un fluture, ca să-l poți include în necropola ta. I-ai făcut asta soției tale și acum mie. Oricine se apropie prea tare de tine, oricine consideri tu că își cunoaște slăbiciunile trebuie să fie... neutralizat. Ei bine, de această dată am de gând să te ajut, nu am să stau cu brațele încrucișate și să mă uit la tine cum te scufunzi sau te usuci.

   - Necropolă - ăsta-i un cuvânt nemaipomenit, zise el cercetând-o cu capul aplecat într-o parte. Dacă-mi aduc bine aminte, ai pronunțat și cuvântul ihtiolog ceva mai devreme! Ai început să-și formezi un vocabular pe cinste!

   Chipul femeii căpătă trăsături mai dure.

   - Nu ai să reușești să-mi abați atenția, n-ai să reușești să mă faci să discut cu tine un subiect atât de stupid ca termenii pe care îi folosesc. Pricepi?

   Își lăsase picioarele pe podea și se aplecase în față.

   - Mi-ai împrăștiat revistele pe jos.

   Întinse mâna și începu să le strângă mecanic.

   - La ce bun, Minnie? Nu vei reuși să mă schimbi, asta o știi și tu foarte bine.

   - Nu vreau să te schimb, aș vrea să fii în continuare ceea ce ești.

   Își apăsă cu toată puterea coapsele cu pumnii strânși.

   - Tu ești cel care a uitat cine este, tu ești cel care a pierdut contactul cu realitatea.

   - Hei, încercă el să o tempereze, ce tot spui acolo, Minnie!

   - Nu. Nu voi fi părtașă la autodistrugerea ta. Și asta nu numai din cauză că... te-am iubit.

   Această ultimă mărturie fusese făcută cu o voce slabă, gâtuită.

   - Tu nu ești ca veteranii siliți să stea în spital pentru că sunt terminați. Tu mai ai în tine suficient ca să...

   - Nu știi tu ce mai există acum în mine. De altfel, nici măcar eu.

   Figura lui se întunecă.

   - Dar nu vezi? încercă ea să-l convingă. Poți să te... refaci. Devii din nou ce-ai fost. Nu trebuie să o sfârșești într-unul din saloanele acelea unde accesul e interzis, cu organismul plin de droguri care să te împiedice să-ți pui capăt zilelor.

   - Ești sigură de ce spui? o întrebă el fără căldură.

   - Vreau să fiu sigură. Vreau ca tu să fii sigur că nu se va întâmpla așa.

   Lacrimile pe care le avusese până atunci în ochi începură în sfârșit să curgă, dar nu acordă nicio atenție acestui fapt.

   - Cum să-ți explic? Nu ai cum să înțelegi prin ce trec eu. Nu știi ce stări îmi provoacă, spuse el punând revistele jos și ordonându-le cu mare atenție. Când m-am întors de acolo, n-am putut dormi, cred că și în dosarul meu se menționează acest lucru, nu? Pentru că mi-era frică de ce aș fi putut face. Mi se întâmplă și acum, câteodată. Mă trezesc și nu pot să-mi aduc aminte unde mă aflu și îmi închipui că oamenii aceia sunt gata să înceapă din nou să mă chinuie.

   Privea în jos, spre picioare, cu ochii pierduți, undeva departe în timp și spațiu.

   Mignon încuviință din cap:

   - Ți-am spus că te pot ajuta să treci peste asta.

   - Da, dar tot tu ai luat-o la fugă din dormitor și te-ai pus la adăpost o dată, ții minte, spuse el, fără ca din tonul său să se poată ghici o acuzație.

   - Acum înțeleg mai bine și nu s-ar mai repeta.

   Mignon spera că el este mai încredințat de asta decât ea.

   - Nu te pot convinge în niciun fel, zise Aaron, privind-o direct în ochi. Știi despre ce fel de boală este vorba, știi că vei pierde probabil lupta și vei avea din nou de suferit, dar pur și simplu nu poți renunța, așa-i? Mergi înainte, ca și cum ai putea demonstra ceva pentru mine sau pentru tine însăți. Poate că nu este nimic de demonstrat, Minnie. Ai face poate mai bine să ai grijă de tine, pentru a nu avea prea mult de pierdut.

   - Ești sigur că asta vrei să fac? întrebă ea, cu gâtul contractat și iritat, de parcă ar fi tușit toată ziua.

   - Nu vreau să mai trec prin necazuri cu tine, dacă la asta te referi.

   Se ridică șovăitor, trosnind din genunchi. Se sprijini cu o mână de polița căminului, ca să se echilibreze.

   - Trebuie să recunosc că atunci când lucrurile merg bine cu tine, totul este nemaipomenit. Dumnezeule, femeie, gândește-te însă la toate acele momente când ele merg prost și ne chinuim atât de mult. Nu te-ai săturat?

   - Nu. Eu nu vreau decât momente bune, vreau să mă simt bine.

   Începu să se ridice, renunță și se lăsă din nou pe sofa.

   - Ascultă-mă, Aaron. Tot ceea ce-mi doresc eu e o șansă. Haide să mai încercăm o dată, 6 săptămâni, să zicem. Dacă lucrurile nu se aranjează în 6 săptămâni, dacă repetăm aceleași greșeli stupide, punem punct. Haide, e vorba doar de 6 săptămâni.

   - Ești o femeie foarte hotărâtă. Aș vrea mult să știu de ce.

   - Asta înseamnă că accepți? întrebă ea, speranța din ochii ei nereușind să înlăture total tristețea.

   - Am nevoie de un timp de gândire. Îți promit că nu va dura mai mult de o săptămână. Dar sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le iau în considerare. Dacă nu aș fi în mijlocul unei anchete...

   Cu tot riscul, o privi drept în față.

   - Te referi la crime? întrebă ea. Ai de gând să te folosești de ele ca scuză ca să mă ții la distanță?

   - Nu intenționat, răspunse el cu grijă. S-ar putea să o fac din greșeală.

   Mignon emise un sunet ciudat, ca al unui câine mirat și foarte supărat.

   - Subconștientul tău nu te va scoate de la ananghie de această dată, îl preveni ea. Cunosc deja toate porcăriile de care ești tu în stare și îmi dau seama când încerci să te ascunzi în spatele muncii pe care o faci.

   Aaron o înfruntă, cu o intensitate dată de forța trăirii sale din acel moment:

   - Nu e vorba doar de munca mea, Minnie. Aceste crime sunt cu totul... altceva. Sunt mai rele decât celelalte la care am dat o mână de ajutor. Fraudele din asigurări, alea sunt fleacuri. Hărțuielile acelea pentru a obține plata beneficiilor de pe urma contractelor de siguranță socială pentru oameni care deja au murit reprezintă o durere de cap inutilă. Spargerile au fost mai importante, se întâmplă să moară oameni. Dar cazurile de viol și crimă... sunt cele mai îngrozitoare lucruri pe care le-am văzut din Vietnam și până acum. Mă simt obligat să fac tot ce pot ca să ajut, să repar ce n-am fost în stare să fac în Vietnam.

   - Aaron, ce spui tu nu are nicio rațiune, răspunse ea cât de liniștit putea.

   - Probabil nu din punctul tău de vedere, pentru mine însă reprezintă foarte mult.

   Se uită fix la ea, cu mușchii maxilarului ieșind în evidență.

   - Trebuie să o fac neapărat.

   - Dacă e atât de important... începu ea. Dar nu va schimba cu nimic ceea ce s-a petrecut în Vietnam.

   - Știu, zise el nerăbdător. Dar aș putea să mai reglez puțin conturile.

   Privirea i se îmblânzi puțin.

   - Dacă te poți împăca o vreme cu această anchetă...

   - Ți-am spus deja că sunt de acord. Acum, nu-ți mai rămâne decât să te hotărăști. Ai la dispoziție o săptămână, continuă ea, depărtându-se intenționat cu câțiva pași de el, parcă pentru a nu-i influența decizia.

   Aaron o urmări din ochi, în comportamentul său făcându-se din nou simțită o anume detașare.

   - Cum rămâne cu Gilchrist?

   - Ce-i cu el? îi răspunse Mignon cu o altă întrebare.

   - Ce va spune el când vom discuta despre această propunere - pronunță cuvintele cu plăcerea cu care ar fi gustat un vin bun - venită din partea ta? Oricum am ajuns un fel de minge de ping-pong între voi doi.

   Mignon lovi cu palmele spatele balansoarului din partea stângă a căminului.

   - Nu mă gândesc în niciun caz la terapia ta sau a mea! Să-ți iasă din cap ideea asta. Indiferent dacă Gilchrist e sau nu de acord, vreau să ne încercăm șansa împreună. Asta-i tot.

   - Sunt sigur că n-o să-i convină.

   Fără a intenționa neapărat să o necăjească, Aaron îi urmărea reacțiile cu multă curiozitate.

   - Pun pariu că va încerca să găsească o cale să ne țină departe unul de celălalt. Sunt convins de asta.

   - Nu are nicio importanță, răspunse mohorât Mignon, rușinată de cât de ușor se lăsase prinsă în cursa lui.

   Aaron râse în felul său ciudat, apoi făcu un semn spre bucătărie:

   - Vrei o ceașcă de cafea?

   Mignon știa că e inutil să insiste în continuarea discuției; era oricum puțin mirată de cât de multe lucruri reușise să-i spună lui Aaron.

   - Mă duc să mă spăl pe mâini mai întâi.

   - OK. Te aștept la bucătărie.

 

   Rowena Frazier era o femeie robustă, care nu recursese niciodată la artificii pentru a-și pune în valoare fața, părul sau trupul.

   În cei 31 de ani de când ea și Lew erau căsătoriți, nu se ocupase numai de casă și familie, ci administrase și ferma de 15 acri de pe McEwen Road, între Port Costa și Martinez. Cea mai rentabilă întreprindere se dovedise parcela de 7 acri cultivată cu brazi de Crăciun, care servea și drept perdea de protecție împotriva vântului pentru restul proprietății lor.

   Își deschise jacheta din lână portocalie și începu să-și scoată cizmele.

   - În seara asta nu ai întârziat decât 3 ore, Lew. Ce s-a întâmplat?

   - Nimic deosebit, răspunse Lew, întrerupt în momentul în care era pe cale să-și toarne o măsură generoasă de rom în cana cu apă fierbinte. Dar tu?

   - Tocmai mă gândeam pe care dintre gâște să o sacrific pentru Ziua Recunoștinței. Poate tai mai bine o gâscă și un curcan, ca să fie toată lumea mulțumită.

   - Ai aceeași problemă în fiecare an, îi spuse Lew cu afecțiune. Și de fiecare dată hotărăști să tăiem un curcan și o altă pasăre, iar dacă avem rațe, sacrificăm 2 sau 3.

   Ridică paharul cu băutură aburindă.

   - Vrei și tu?

   - Nu mi-ar prinde rău, spuse ea, punându-și cizmele verzi deoparte. Sper să mai avem câteva zile senine. Parcela noastră o să se transforme într-o mare de noroi dacă nu avem norocul să se usuce puțin. Știi cum se întâmplă de obicei: la două zile după Ziua Recunoștinței jumătate din East Bay vor veni aici ca să-și cumpere pomii.

   - Jumătate din East Bay? o necăji Lew, zâmbindu-i tandru, în timp ce pregătea încă o cană de băutură.

   - Și cei din Delta, spuse ea cu convingere, pentru ca pretențiile sale să pară și mai absurde.

   Își atârnă jacheta în cuier.

   - Cea mai grozavă haină de iarnă pe care am avut-o. Poți să o vezi de la o distanță de câțiva kilometri.

   - Nu-i nevoie să mă lămurești pe mine, zise Lew, care se străduia să convingă Comitetul de cenzori al regiunii să achiziționeze asemenea veste pentru garda civilă a șerifului. Poftim. Ți-am pus ceva mai mult rom, ca să-ți iasă frigul din oase.

   Rowena își drese glasul:

   - Prietenul tău va petrece cu noi Ziua Recunoștinței?

   - A promis că va veni, spuse Lew. Cred că se va ține de cuvânt.

   Îi plăcea gustul de rom amestecat cu apă fierbinte și miere în zilele reci.

   - Îmi pare rău că nu am dat telefon.

   - Întotdeauna zici așa, îl tachină Rowena. Tu ai întotdeauna cele mai bune intenții și de aceea te iert.

   Ciocniră ușor cănile.

   - Poate ar trebui să te rog să-mi dat telefon când ajungi la timp, pentru că e mai rar.

   - Adevărat, răspunse el, puțin rușinat. Copiii ce fac? Vor veni și ei?

   - Toată lumea, inclusiv Booth și Paula. Spre norocul nostru, rudele ei locuiesc în Oregon.

   Tresări când auzi bătaia ceasului bătrânesc.

   - E atât de târziu?

   Lew își consultă ceasul.

   - Așa este. Crezi că există vreo șansă să mâncăm ceva?

   - Prepar eu omleta, dacă te ocupi tu de pâinea prăjită și de sosul cu brânză, spuse Rowena. Dești nu știu foarte bine de ce fac asta.

   - Pentru că mă adori, spuse Lew.

   - Pe pisică o ador, îl corectă Rowena oftând. Pe tine doar te iubesc. Încearcă să nu încălzești prea repede sosul. Nici nu mai știu de ce îți spun lucrul ăsta mereu, adăugă ea. Oricum nu mă asculți niciodată.

   - Am să-mi dau toată silința, spuse Lew cât putea el de supus. Din cauză că mi-e foame, de aceea mă grăbesc.

   - Da, foarte bine, însă astfel strici și sosul.

   Aprinse luminile și intră în bucătărie.

   - Găsești în frigider niște ceapă gata tăiată și puțină smântână, poți să le bagi și pe ele în sos.

   Luă de pe suportul ei de pe perete una dintre cele două tigăi pentru omletă.

   - Va trebui să cureți arbuștii din fața casei, continuă ea în timp ce lua de pe un raft un castronaș de aramă, în care să bată ouăle.

   - Măcălendrii mănâncă fructele și se îmbată iar.

   - Ar fi mai bine dacă le-ai spune lui Gray sau Sally să se ocupe, îi sugeră el, știind că asemenea treburi le reveneau de obicei acestor 2 din cei 6 copii ai lor.

   - E un lucru prea greu pentru ei și pe deasupra vor înălța adăpostul unde se vor curăța crengile pomilor de Crăciun, zise ea, spărgând cu îndemânare 5 ouă în vasul de aramă.

   - Atunci în acest sfârșit de săptămână, dacă nu e prea târziu.

   Lui Lew îi venea foarte greu să facă asemenea promisiuni, deoarece știa, din experiență, că era silit să nu respecte nici măcar jumătate din ele. Puse tigaia cu sos pe aragaz și turnă și smântână.

   - Ce se întâmplă cu măcălendrii?

   - Se poartă ca întotdeauna când se îmbată. Doi dintre ei s-au lovit destul de rău de ușile de sticlă ale sufrageriei. Unul s-a repezit la parbrizul unui camion. Atunci când vor veni aici multe mașini, pentru cumpărarea pomilor, sunt sigură că păsările le vor ataca.

   Amestecase ouăle cu telul și acum făcu o pauză, adăugă în ele mai multe ingrediente și aruncă o bucată mare de unt în tigaie.

   - Pune-o, te rog, pe aragaz, la foc mic!

   Lew făcu așa cum i se ceruse.

   - A fost vreun necaz cu pisicile?

   Aveau 4, dar Frankenstein, un motan castrat cu capul mare și părul lung, era favoritul absolut al Rowenei.

   - Muffin a prins 2 dintre ei. Nu pot să o acuz, e un vânător înnăscut, spuse Rowena, concentrându-se mai mult asupra ei decât asupra conversației. Mai am niște ciuperci. Să le bag în amestec?

   - Excelent, zise Lew, care știa cât de bune sunt întotdeauna ideile Rowenei.

   - Vor fi foarte bune cu sos.

   Ridică de pe foc tigaia pentru omletă și cercetă untul topit.

   - Suficient, hotărî ea. Apropo, am chemat fierarul să vină și să se uite la cai. Nu a mai fost de 6 săptămâni și copitele le-au crescut prea mult.

   - Mulțumesc, spuse Lew. Ar fi trebuit ca eu...

   - Ei, lasă asta!

   Turnă spuma de ouă în tigaie și o puse din nou pe foc.

   - Am nevoie de o lingură lată. Te rog să amesteci brânza aia de acolo. Nu-i de mirare că se arde, dacă nu o miști puțin pe aragaz.

   Aruncându-i din când în când priviri tandre, continua să-l cicălească.

   - Ai fi putut măcar să înveți să faci un sos de brânză, în 30 de ani.

   - Nu mai e nicio speranță pentru mine, recunoscu Lew, străduindu-se să plimbe cât mai bine bucățile de brânză prin tigaie.

   - Întotdeauna există o umbră de speranță, răspunse ea. Trebuie să te apuci și de pâinea prăjită, altfel o să o mâncăm în pat...

   - S-ar putea să fie interesant, o întrerupse Lew.

   - ...și nu vreau să...

   - Omleta a început să stropească ulei, îi spuse Lew, inutil.

   Rowena potrivi focul și urmări efectul, mulțumită de rezultat.

   - Cum merge ancheta? se interesă ea ca din întâmplare, în timp ce scotea din frigider vasul cu ciuperci.

   - Care anchetă?

   Lew se prefăcea că nu înțelege, încercând să țină departe de căminul său neplăcerile muncii.

   - Știi la ce mă refer. Nu la porcii furați, nu la cazul acela de vandalism, nu la bancnotele false care au apărut la Danville, nici la puștii care au furat radiocasetofoane din mașini în sudul regiunii și nici la încălcările acelea ale Codului sănătății, petrecute la vechiul hotel de lângă Moraga, mă gândesc la cele două fete violate și ucise.

   Își lăsă o secundă omleta și îl cercetă pe Lew.

   - Ți-a dat multă bătaie de cap.

   - Tuturor, nu numai mie. Chiar și Hislop e îngrijorat.

   Făcu o mișcare atât de viguroasă, încât o bucată de brânză zbură peste marginea tigăii. O șterse cu o bucată de prosop de hârtie și puse două felii de pâine de casă în prăjitor.

   - Și nu a mai apărut niciun indiciu sau eveniment nou?

   Lew clătină nemulțumit din cap.

   - Grieta face eforturi să descopere elemente în plus. Problema este că cele două fete au fost destul de serios... maltratate, și din cauza asta... ascultă, ești sigură că vrei să discutăm despre așa ceva înainte de masă?

   - Cred că putem discuta deschis, spuse Rowena. Ce fel de analize face Grieta?

   - În primul rând urmele dinților, spuse Lew, fără niciun pic de chef.

   - Leziunile sunt însă prea mari ca să se poată spune cu exactitate, așa este? întrebă Rowena, punând ciupercile în omletă.

   - În parte. Corpurile nu era într-o condiție prea... bună. Dar asta nu e o discuție potrivită pentru masă, draga mea.

   Încercă să schimbe subiectul.

   - A plouat atât de mult, încât trebuie să avem grijă cu eucalipții; rădăcinile lor sunt superficiale și s-ar putea să cedeze dacă vine o furtună puternică. Vrei să-l chem pe Jennings ca să-i taie pe cei mai puțin stabili dintre ei? Am să mă ocup de asta mâine dimineață.

   Dar Rowena nu putea fi abătută atât de ușor de la subiect:

   - Indiferent dacă vrei sau nu să discuți despre asta, crimele nu-ți ies din minte. Dacă vrei să stăm de vorbă mai mult, te-ar ajuta să nu mai fii atât de agitat.

   - Cum rămâne cu copacii?

   - Vom hotărî ce facem cu ei mai târziu. La ora asta oricum nu mai poți face nimic, nu?

   Rowena împături cu îndemânare omleta.

   - Nu mi-am închipuit că se vede atât de bine.

   Umerii lui Lew căzură în jos. Deși erau căsătoriți de atâția ani, nu se obișnuise încă cu simțurile ei foarte ascuțite.

   Rowena râse și se întoarse spre el pe jumătate.

   - Tot ceea ce ți se întâmplă ție e foarte limpede pentru mine, după atâția ani de conviețuire.

   Zâmbetul lui era plin de tristețe:

   - Trebuie să-ți dau dreptate, cred.

   - Să știi că am dreptate! Pâinea s-a prăjit. Mai pune două felii în aparat și ai grijă de sosul acela.

 

6

 

   Ploaia nu o împiedica pe Gena Sonders să alerge cei 10 kilometri pe care îi parcurgea zilnic; adevărul adevărat era că îi făcea plăcere parcul atunci când era umed, perfect gol și plin de miresme bogate.

   La 16.30 se întuneca, însă nu suficient ca să nu vadă drumul. Venind din direcția lui Beat Creek Road, se afla la mai puțin de 20 de kilometri de casa ei când și-a parcat vechiul Nissan Stanza în apropierea parcului; și-a îmbrăcat haina de ploaie ușoară, cu glugă și și-a prins o lanternă la cingătoare. Era întotdeauna precaută când alerga, nu se îndepărta de potecile bine marcate și avea o trusă de prim ajutor și o lanternă sub hanorac, în partea din spate a centurii.

   După o scurtă încălzire și o alergare ușoară pe loc, a pornit-o într-o alergare lentă, relaxându-și mușchii încordați după orele lungi de birou, crescând apoi treptat tempoul.

   Prima porțiune fusese spre vale, acum străbătea însă un drum în pantă, printre stejari, înaintând cu pas egal pe măsură ce poteca devenea tot mai abruptă. Din când în când își șterge stropii de ploaie de pe obraji. Pantofii ei erau uzi, dar asta nu o deranja, fiind deja obișnuită cu apa după ploile puternice din ultimele săptămâni.

   Își balansa mult brațele în timpul alergării, zâmbind din cauza șoaptei neîncetate a ploii.

   Trecuse printr-o poiană largă, netedă și acoperită de iarbă; în dreapta ei se înălța un deal înalt, de forma unui stup de albine. Următorul kilometru, poteca avea să fie mai dificilă, mai abruptă și neregulată, pe măsură de se îndepărta de văile înguste, împădurite și pătrundea în zona deluroasă.

   Își privi ceasul: timpul pe care îl realizase era satisfăcător. Dacă mai alerga încă circa 2 minute în ritmul acesta, ajungea în următorul mic canion.

   Ca să nu mai fie preocupată de oboseală, începu să-și plănuiască meniul pentru Ziua Recunoștinței. Îl invitase și pe Greg, iar ea nu mai gătise niciodată singură un meniu complet ca acesta. Ar fi fost oricum o treabă dificilă, dar gândul că gătea și pentru Greg... Vorbise la telefon cu mama ei bună și cu cea vitregă, o gospodină foarte pricepută, le ceruse sfatul, iar acum ar fi vrut să aplice tot ceea ce aflase.

   Spre deosebire de multe alte cunoștințe ale ei, Gena se înțelegea foarte bine cu mama ei vitregă, fără a-și compromite astfel bunele relații cu adevărata mamă. Nu le permisese celor două femei să se lupte pentru a o atrage de o parte sau alta, iar această politică își arăta roadele: acum, când era independentă, mama și Nancy o ajutau mereu cu experiența lor atât îndelungată.

   Parcurgând cotitura abruptă care marca începutul coborârii spre canionul săpat de râu, se hotărî să folosească umplutura de orez a lui Nancy - având mai puține calorii și fiind mai atrăgătoare decât amestecul de miez de pâine și cârnat al mamei.

   Își repetă rețeta în memorie, adaptând-o la ritmul alergării ei: orez subțire (inspirație timp de 4 pași), castane, două feluri de ciuperci (expirație timp de 6 pași), ceapă de apă, stafide, coacăze, vin, pui (inspirație 4 pași), supă de carne, scorțișoară, cardamon, chimion, rozmarin (expirație 6 pași), cimbru, cuișoare, piper de Jamaica parfumat, piper alb, usturoi și nucșoară. Se freacă curcanul (inspirație 4 pași) cu unt amestecat cu salvie și se stropește friptura cu același unt (expirație 6 pași) și sosul din tigaie, păstrând o parte și pentru sosul cu care se servește friptura în final. Da, suna foarte apetisant; nu se îndoia (inspirație 4 pași) că avea să-i placă și lui Greg.

   Își cumpărase deja 2 cartofi dulci enormi, iar Nancy îi explicase (expirație 6 pași) cum să-i pregătească, fără zahăr ars sau nalbă de mare.

   Ezită la următorul pas, pentru că auzise ceva în spatele ei, ceva ce nu mai auzise până atunci, un zgomot aproape furișat.

   Privind peste umăr, Gena greși pasul și se împiedică; evitând căzătura, își scrânti glezna, dar reuși să rămână în picioare și să continue alergarea. Un junghi ascuțit îi străbătu tot corpul și strânse din dinți de durere.

   La început crezu că pe potecă se mai afla un alergător iubitor de ploaie, unul din solitarii cărora le plăcea atât de mult să facă acest exercițiu într-o izolare desăvârșită; după câțiva pași văzu că nu se află nimeni în spatele ei. Ascultă, dar zgomotul nu se repetă - în orice caz, nu pe potecă. În schimb din tufișurile ce mărgineau poteca se auzeau pocnituri și freamăt de crengi, făcând-o să se gândească la niște câini sălbatici înfometați.

   Dumnezeule mare, se gândi ea, nu cumva bântuie o haită prin Briones?

   Își adună toate puterile și mări ritmul. Piciorul scrântit protestă, dar ea hotărî să-l ignore. Acum e momentul să văd dacă alergările mi-au făcut vreun bine, glumi Gena sardonic.

   Zarva din tufișuri era tot mai persistentă și mai aproape, iar gâfâitul ritmat, ca la unui câine, crescuse în intensitate.

   Poteca urma acum un traseu dificil, însoțind cursul râului cam la  10 metri deasupra apei. Calea se îngustase, cu strejari și desișuri pe margine. Suprafața pe care călca era noroioasă și plină de apă, iar Genei îi venea tot mai greu să-și mențină echilibrul.

   Încercă să alerge mai repede, dar riscul de a cădea după un pas greșit în noroiul acela înșelător i se părea prea mare. Ploaia cădea cu mai multă înverșunare, iar copacii ofereau mai puțin adăpost decât sperase Gena.

   În zilele însorite, gândea ea în timp ce alerga, fără a-și mai controla respirația, mai erau și alți amatori de mișcare pe potecă, oameni prietenoși, cu care își făcea semne amicale când se întâlneau. Din cauza frigului și a ploii din ziua aceea, cu excepția ei și a ființei care o urmărea prin desiș, nu se mai afla nimeni în pustietatea aceea.

   O urmărea de fapt cu adevărat? Sau nu era vorba decât de imaginația ei supraexcitată, interpretând exagerat simplul zgomot al ploii? Poate nu era decât un câine obișnuit, în drum spre casă, își spuse ea, încercând să se liniștească. Sau poate un raton, înfricoșat de oameni, sau un biet oposum, speriat de prezența ei.

   Se apropiase foarte mult de ea, iar respirația se auzea acum distinct. Pe urmele ei se afla cu adevărat o creatură.

   - Pleacă de aici! țipă Gena, uimită de sunetele acute ale vocii ei. Du-te acasă!

   Din desiș se auzi un soi de răspuns, ceva între un mârâit și un gâlgâit de râs.

   - Du-te acasă, îi ordonă ea. Imediat!

   Vocea femeii era slabă și alterată de frica teribilă care o cuprinsese.

   „Doamne, Dumnezeule”, șopti ea, fugind cât se repede putea.

   Nu se afla nimeni în preajma ei. Singura armă pe care o poseda era lanterna, cu care nu putea face nimic împotriva unui câine uriaș. Cu toate astea, era mai bună decât nimic, hotărî ea cu restul de calm ce îi mai rămăsese. Scoase lanterna de la cingătoare și pipăi în căutarea butonului, rugându-se ca obiectul să nu-i scape din degetele umede. Dacă o pierdea...

   O rază subțire și puternică lumină poteca; măcar putea să vadă mai distinct rădăcinile strâmbe și pietrele ascunse răspândite pe acea zonă a drumului. Începuse să-și simtă plămânii, care se luptau să aducă mai mult oxigen organismului supus unui efort maxim.

   Într-un colț îndepărtat al minții se mustra pentru că fuga îi afecta atât de mult organismul. Știa că nu ar fi trebuit să-și piardă suflul așa ușor; forma ei era bună și în mod normal i-ar fi permis să se descurce mult mai bine, sau cel puțin așa își închipuia ea.

   Zgomotul din desiș era extrem de aproape, părea chiar să fi trecut înaintea ei, iar mormăitul gutural pe care îl ignorase la început era suficient de tare ca să o îngrozească și mai mult.

   Se simțea înspăimântată. Ar fi vrut să respingă sentimentul acesta, să se ascundă în adăpostul explicațiilor raționale și al comportamentului rezonabil, dar nu mai era posibil. Zgomotul devenise prea mare, gâfâitul prea apropiat, tufișurile prea cufundate în umbre - mai adânci și impenetrabile acum după ce aprinsese lanterna... Genei îi venea tot mai greu să-și impună calmul.

   Din cauza agitației, aproape greși la următoarea cotitură a potecii. Se împiedică, își recăpătă cu greu echilibrul ajutându-se haotic de mișcarea brațelor, înfiorată pentru o secundă de gândul că ar putea să scape lanterna din mână: indiferent cât de puțin o ajuta lumina ei, era infinit preferabilă întunericului ce pândea în jur.

   Încerca să disperare să-și aducă aminte dacă exista vreo scurtătură prin apropiere, o potecă secundară care să o aducă înapoi în parcare, fără a trebui să mai parcurgă întreaga buclă. Nu avea nicio îndoială că dacă ar fi fost silită să continue în același ritm nu ar fi reușit să se întoarcă la mașină, și cu atât mai puțin să nu fie prinsă de ființa aceea.

   Gena se strădui din răsputeri să-și imagineze harta parcului, așa cum făcuse de nenumărate ori până atunci. Acum nu se mai putea însă concentra. Drumurile, potecile, toate celelalte linii și contururi se învălmășiseră în mintea ei.

   Pe măsură ce puterile o părăseau, ființa care o urmărea părea să mărească viteza.

   Pichetul rangerilor!

   Gena scoase un țipăt de bucurie, amintindu-și că exista un pichet al rangerilor nu departe de poteca unde se afla ea. Dacă ar reuși să ajungă acolo, chinul ai ar lua sfârșit. Dar unde naiba se găsea pichetul? Cumva pe partea dreaptă, după următoarea încrucișare de poteci?

   Nu mai fusese acolo din vara trecută când, într-o seară, dusese la pichet un pui de bufniță rănit. În acea seară de vară, lucrurile arătaseră cu totul altfel.

   Raza lanternei parcurse o traiectorie dementă, când ea își duse mâna la frunte, ștergându-și picăturile de ploaie sau transpirația care o împiedica să mai vadă.

   Urmăritorul se afla acum în imediata ei apropiere. Simțea că dacă și-ar fi întins brațul drept spre tufișuri, ar fi putut să-l atingă, în inexorabila lui fugă în paralel cu ea.

   Urma întunecată a unei alte poteci ce se întretăia cu a ei îi dădu o ultimă speranță. Era oare drumul spre pichetul rangerilor? Cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, Gena făcu un ultimul efort să scape de infernalul urmăritor din desișul pădurii.

   Deodată, se trezi față în față cu el: după ce ieșise cu un urlet infernal din ascunzișul său de întuneric, se pregătea acum să o atace.

   - Doamne, Dumnezeule, apară-mă și păzește-mă, șopti ea când lumina lanternei îi dezvălui creatura.

   Nimic din ceea ce-și imaginase ea până atunci nu se apropia de realitatea hidoasă a agresorului.

   - Nu! se rugă ea încercând să se apere cu lanterna și simțind cum îi era smulsă din mână. Nu!

   Năvala bestiei o răsuci pe spate, trântind-o la pământ cu o forță atât de năucitoare, încât la început nici nu simți cum îi sfâșia hainele, trăgându-i-le de pe corp.

   Încercă să se ridice și să țipe. Însă nu mai avea suficient aer să țipe: prima izbitură în stomac îi provocase o greață imensă, iar în fața ochilor îi dansau stele verzi. Se sili să-i zgârie fața și ochii cu unghiile; loviturile primite de această dată o aduseră la un pas de leșin.

   Gena simți noroi pe părul și pe obrajii ei. Umezeala și frigul îi cuprinseseră tot corpul. Deasupra ei se afla o greutate imensă, ca și cum peste ea s-ar fi răsturnat un copac și ar fi țintuit-o la pământ. Încercă să se miște, dar în acea secundă înțelese.

   - Stai la un loc! mârâi vocea.

   Simțea acum o durere nouă, cu mult mai rea decât ceea ce suferise până atunci, un lucru atât de respingător și de infernal încât știu că nu îi este permis nici măcar să formuleze gândul, dacă vrea să nu-și iasă din minți. Strânse din dinți cât putu de tare, ca să nu pronunțe acel cuvânt, concentrându-se asupra frigului și umezelii în care zăcea.

   Va scăpa vreodată de acest rău, va mai fi vreodată liberă în viața ei? se gândea în acel ultim cotlon al minții în care se refugiase. Va reuși să se mai purifice vreodată de pângărirea drăcească? Cum va mai putea să...

   Creatura infernală gâfâia, tremura și urla. Își apropie apoi botul de gâtul femeii, se mai răsuci o dată și își înfipse dinții în pielea fragilă sub care mai palpita încă viața.

 

   - Îți jur, Lew Frazier, dacă pleci în acest moment... începu Rowena, lăsând o clipă farfuriile pe care le aranja pe masa din sufragerie.

   - Sunt silit să plec, Rowena. Îmi pare foarte rău.

   Se îmbrăcase deja cu haina de ploaie și întinsese mâna după pălărie.

   - Nu te-aș părăsi dacă nu ar fi atât de...

   - ...important, continuă ea la unison cu Lew. Masa se servește în 4 ore. Copiii se vor întoarce din vizita lor la mama cam peste o oră. Ai invitat un oaspete în această seară, pe care eu aproape că nu-l cunosc.

   - Un tânăr care lucrează la Gara Lafayette ne-a anunțat că prietena lui a dispărut acum două zile. Este teribil de îngrijorat din cauza ei.

   Lew spuse acestea atât de încet, încât Rowena aproape nu îl auzi.

   - Ce ai spus? îl întrebă ea, mai mult ca să-și confirme bănuielile decât să-l provoace.

   - Un tânăr. Îl cheamă Gregory Brothers.

   Lew se simți deodată extenuat.

   - Zice că prietena lui a plecată alaltăieri să alerge și...

   - Pe ploaia aceea? îl opri Rowena. Marți a plouat cu găleata.

   - Din câte am aflat de la Dale Hilton, băiatul zice că alerga indiferent dacă era vreme frumoasă sau ploaie.... Vreau să spun aleargă, nu alerga.

   - Te temi însă ca timpul trecut să nu fie mai nimerit în cazul ei, spuse Rowena, cu o undă de înțelegere în privire. Cel mai bun lucru e să verifici. Altfel nu te-ar putea suporta nimeni toată seara, adăugă ea, prefăcându-se că oftează exasperată. Dar te rog să nu uiți, cina începe exact peste 4 ore, cu sau fără tine.

   - Perfect.

   Ajunsese deja la ușă când se opri din nou.

   - Îmi pare foarte rău, Rowena.

   - Bine, spuse ea cu toată filozofia de care era atunci în stare, dar nu e vina ta.

   Îi zâmbi fugar, fără veselie și ieși în aerul cețos al după-amiezii. Se urcă în automobilul său cu tracțiune integrală, un 4Runner, și rulă în viteza traficului până la Alhambra, unde o coti spre Pleasant Hill Road. Șoseaua nu era foarte aglomerată, dar majoritatea mașinilor erau pline, familii întregi pregătindu-se să se întâlnească cu prilejul acestei mari sărbători. De la Pleasant Hill Road o luă spre dreapta, conducând cu puțin peste limita legată de viteză, pe acest drum secundar.

   Își dădu seama în ce stare de nervi este după modul în care strângea volanul. Fir-ar să fie, era Ziua Recunoștinței, când se presupunea că nu se poate întâmpla nimic violent. Pufni pe nas, amintindu-și câte dezastre văzuse cu ochii lui de sărbători, de-a lungul anului.

   Ajunse la Lafayette, unde Jim Byers i se păru destul de răvășit; îi făcu lui Lew un semn vag din mână, terminând de completat un formular de reclamație.

   - Se află în ultimul birou, îi comunică lui Lew. Te așteaptă. Sărbători fericite!

   - Mda, spuse Lew, scoțându-și haina și pălăria în drum spre biroul care i se indicase.

   Gregory Brothers stătea așezat într-unul din cele două scaune de oaspeți. Ar fi putut arăta foarte bine, dacă făceai abstracție de trăsăturile sale slave și de grija și neliniștea ce se citeau în cutele dintre sprâncenele sale. Era îmbrăcat în haine obișnuite, pantaloni negri și un pulover shetland vișiniu, cu tăietură în V, peste o cămașă de mătase de culoarea pergamentului.

   Întinse mâna, iar Lew avu timp să constate că unghiile îi erau roase până la sânge.

   - Eu sunt...

   - Gregory Brothers, spuse Lew în locul său, strângându-i mâna, care era extrem de rece. Eu sunt Lew Frazier. Locotenent, dacă vă interesează și gradul meu. Din câte am înțeles, doriți să raportați dispariția unei persoane.

   Arătă spre scaunul din spatele lui Greg.

   - Vă rog să luați loc.

   Își atârnă haine și pălăria în cuierul pom din colț, apoi își trase scaunul din spatele biroului și se așeză, atent să nu deranjeze cele câteva teancuri de acte meticulos aranjate în partea dreaptă a mesei.

   - Deci, să începem cu începutul, îl îndemnă pe Greg, pregătindu-și carnețelul și creionul.

   - Am mai discutat aceste lucruri și cu alți ofițeri, răspunse Greg, dând semne de nerăbdare.

   - Știu, zise Lew calm. Și știu și ce trebuie să simțiți. E exasperant să trebuiască să repeți aceleași lucuri de nu știu câte ori, dar vă rog să mă credeți că e necesar, altfel nu am face-o.

   - Perfect, am să încerc, spuse Greg clătinând din cap.

   Era nervos și necăjit, dar știa să se stăpânească foarte bine.

   - E vorba de Gena Sonders...

   - S-a-u-n? Așa se scrie?

   - Nu. S-o-n-d-e-r-s. Iar Gena este cu e, nu cu i. Chiar așa o cheamă, nu e o prescurtare. Păr castaniu-deschis, ochi verzi. Vârstă aproape 24, 1,68 înălțime, circa 55 de kilograme.

   Recită toate acestea resemnat și automat; se vedea limpede de câte ori fusese silit să dea aceleași informații.

   - De cât timp lipsește? Mi s-a spus că de două zile.

   Lew nota cuvânt cu cuvânt cele auzite de la Greg, într-o versiune personală de stenografiere.

   - Luni seară am stat de vorbă. Urma să...

   Se opri, și nu putu să continue decât după câteva secunde.

   - Urma să petrecem împreună Ziua Recunoștinței. Luni seară am stabilit când să vin și ce să aduc.

   Se uita fix la peretele din fața lui, fără a vedea de fapt nimic.

   - Marți am avut o întrunire la serviciu și am ajuns acasă mai târziu. Am încercat să vorbesc cu ea la serviciu ieri și mi s-a spus că nu venise. Mi-am adus aminte că glumise, spunând că-și va lua liber o parte a zilei de ieri, din cauza cozilor teribile de la băcănii.

   Își duse mâna la ochi.

   - O, Doamne. Nu am putut să o găsesc. Am trecut pe la locuința ei, iar mașina dispăruse.

   - Poate fi vorba de un caz deosebit în familie sau vreo urgență?

   Lew sugeră această posibilitate cu voce egală, fără blândețe sau compasiune, deoarece dorea să-l ajute pe Greg Brothers să-și păstreze stăpânirea de sine cât mai mult timp.

   - Urgență? întrebă Greg, de parcă nu ar fi înțeles cuvântul.

   - Unul din părinți, un frate sau poate un prieten apropiat?

   - M-ar fi sunat, mi-ar fi lăsat un mesaj. Mi se pare oribil că mașina lipsește. Lucrul cel mai oribil.

   Lovi biroul cu pumnul, apoi își scutură palma, mulțumit parcă de durerea pe care și-o provocase.

   - V-ați gândit să...

   - Telefonez la spitale și la poliția rutieră? Da. Și la Gara Lafayette, de unde pleacă ea în navetă, ca să văd dacă mașina ei se află în parcare.

   Își trecu mâna rănită prin păr.

   - Nu-mi ies din minte cele două fete. Încerc să mă gândesc la altceva, dar îmi revine mereu în gând tot ce a apărut în ziare. Din câte am simțit eu, nu se prea dau multe elemente, ceea ce înseamnă că e foarte rău. 

..........................................................