Dracula, Bram Stoker

 ..................................................

7.

 

           Mai târziu. Părerea noastră era îndreptățită, căci, trezindu-se dintr-un somn reconfortant de câteva ore, doamna Harker părea mai vioaie și mai sănătoasă decât în ultimele zile.

   La apusul soarelui făcu, ca de obicei, relatarea hipnotică. Oriunde s-a afla pe Marea Neagră, contele se grăbește spre destinație, către judecata cea din urmă, sper!

 

   26 octombrie. Încă o zi fără nicio veste de la „Țarina Ecaterina”. Ar fi trebuit să sosească până acum.

   Este neîndoios faptul că vasul navighează încă pe undeva, căci relatarea hipnotică a doamnei Harker de la răsăritul soarelui a continuat să fie aceeași. Vasul se poate afla prin apropiere, imobilizat, câteodată, de ceață. Câteva vapoare care au sosit aseară au semnalat aglomerări de ceață atât în nordul, cât și în sudul portului. Trebuie să ne continuăm veghea, deoarece corabia poate fi anunțată dintr-un moment în altul.

 

   27 octombrie, la amiază. Foarte ciudat. Încă nicio veste de la corabia pe care o așteptăm.

   Doamna Harker a relatat azi-dimineață ca de obicei: „Valuri care se izbesc și apa care a clipocește”, deși a adăugat că „valurile sunt foarte slabe”. Telegramele de la Londra au fost aceleași: „Nimic altceva de semnalat”.

   Van Helsing e teribil de neliniștit și mi-a spus chiar adineauri că se teme că ne-a scăpat contele și a adăugat în mod semnificativ:

   - Nu mi-a plăcut letargia doamnei Mina. În timpul transei sufletul și memoria pot face lucruri stranii.

   Eram pe punctul de a-l mai întreba câte ceva, dar tocmai atunci intră Harker, iar Van Helsing îmi făcu semn să tac. Diseară la apusul soarelui, în timpul stării de hipnoză vom încerca s-o facem să ne spună mai multe.

 

   28 octombrie. Telegramă.

   Rufus Smith, Londra, către lordul Godalming, prin amabilitatea viceconsulului Majestății-Sale, Varna.

   „Semnalat intrarea „Țarinei Ecaterina” în Galați, astăzi ora 1.”

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   28 octombrie. Când a sosit telegrama care anunța sosirea în Galați, șocul n-a fost atât de mare pe cât ne-am fi așteptat.

   E adevărat, nu știam nici de unde, nici cum, nici când va veni trăsnetul, dar cred că ne așteptam cu toții să se întâmple ceva ciudat. Întârzierea sosirii la Varna ne-a convins pe fiecare în parte că lucrurile nu se vor desfășura așa cum prevăzusem noi. Așteptam numai să aflăm unde se va produce schimbarea. Fără doar și poate a fost, totuși, o surpriză.

   - Când pleacă următorul tren spre Galați? ni se adresă tuturor Van Helsing.

   - La 6,30 mâine dimineață!

   Am făcut cu toții ochii mari, căci răspunsul îl dăduse doamna Harker.

   - De unde știi, Dumnezeule mare?

   - Nu vă mai amintiți, sau poate nu știți, deși Jonathan și doctorul Van Helsing știu că am mania trenurilor. Acasă, la Exeter, studiam totdeauna orarul trenurilor pentru a fi de ajutor soțului meu. Am găsit că acest lucru este, uneori, atât de util, încât acum studiez întotdeauna mersul trenurilor. Știam că dacă vom fi vreodată obligați să mergem la castelul lui Dracula, trebuie să mergem prin Galați, sau în orice caz, prin București, așa că am studiat orarul cu multă atenție. Din nefericire, nu sunt prea multe lucruri de învățat, deoarece singurul tren de mâine pleacă la ora pe care v-am spus-o.

   - Ce femeie minunată! murmură profesorul.

   - Nu putem face rost de un tren special? întrebă lordul Godalming.

   Van Helsing clătină din cap:

   - Mă tem că nu. Țara asta se deosebește foarte mult de țara voastră sau de țara mea. Chiar dacă am avea un tren special, acesta n-ar ajunge, probabil, înaintea celuilalt, fără să mai punem la socoteală că mai avem câte ceva de pregătit. Trebuie să ne gândim și să ne organizăm. Dumneata, prietene Arthur, du-te la gară, ia bilete și pregătește totul ca să plecăm dimineață. Iar dumneata, prietene Jonathan, du-te la agentul maritim și obține de la el scrisorile către agentul din Galați, cu autorizația de a face cercetări pe corabie, întocmai așa cum am avut-o aici. Quincey Morris, dumneata du-te la viceconsul și roagă-l să vorbească cu colegul său din Galați, să facă tot ce poate pentru a ne înlesni drumul, așa ca să nu mai pierdem timpul la Dunăre. John va rămâne cu doamna Mina și cu mine pentru a ne consulta. Căci dacă durează mult timp, voi veți întârzia poate. Nu are importanță la ce oră asfințește, deoarece eu mă aflu aici cu doamna Mina pentru a face comunicări.

   - Iar eu, spuse doamna Harker cu vioiciune, revenindu-și parcă la felul ei de a fi de odinioară, eu voi încerca să vă ajut prin toate mijloacele, gândind și scriind ca pe vremuri. Parcă se ridică ceva de pe mine într-un chip straniu și mă simt mai liberă decât am fost în ultima vreme!

   În clipa aceea cei 3 tineri s-au înseninat, de parcă și-ar fi dat seama de semnificația cuvintelor ei. Dar Van Helsing și cu mine, întorcându-ne unul spre celălalt, ne-am întâlnit privirile grave și tulburate. Totuși, nu am rostit niciun cuvânt.

   După ce au plecat cei 3 la treburile lor, Van Helsing o rugă pe Mina să se uite prin jurnale și să-i găsească fragmentul ținut de Harker la castel. Ea se duse să caute. După ce închise ușa, profesorul spuse:

   - Ne gândim la același lucru! Vorbește!

   - E o schimbare. O speranță care însă îmi face rău, căci poate să ne înșele.

   - Așa-i. Știi de ce am rugat-o să ne aducă manuscrisul?

   - Nu știu, am răspuns. Poate pentru a avea prilejul de a rămâne singuri?

   - Ai dreptate în parte, prietene John, dar numai în parte. Vreau să-ți spun ceva. Și, vai, prietene, am să-mi iau un mare risc, un risc îngrozitor, dar sper să am dreptate. În clipa în care doamna Mina a pronunțat acele cuvinte care ne-au făcut pe amândoi să tresărim, mi-a venit o inspirație. În transa de acum 3 zile contele i-a trimis doamnei Mina spiritul lui pentru a-i citi gândurile, sau, mai probabil, a chemat-o să vadă lada cu pământ de pe corabia unde clipocește apa, tocmai în momentele când se eliberează, la răsăritul și apusul soarelui. El a aflat că noi suntem aici, căci ea, trăind în libertate, vede și aude mai multe lucruri decât el, așa închis cum se află în ladă. Acum se străduiește din răsputeri să scape de noi. Acum n-o mai vrea. Este convins cu marea lui știință că ea va veni la chemarea lui. Dar au întrerupt comunicarea, a scos-o de sub influența lui, așa cum s-a priceput, ca să nu mai vină la el. Ah, dar sper că inteligența care aparține umanității de atâta timp și care n-a pierdut harul dumnezeiesc va fi superioară inteligenței sale infantile care zace de secole în mormânt, care n-a putut crește la nivelul nostru și care nu lucrează decât în mod egoist și, de aceea, meschin. Iat-o pe doamna Mina. Niciun cuvânt despre transă! Ea nu știe nimic și acest lucru ar doborî-o și ar face-o să deznădăjduiască tocmai când avem nevoie de toată speranța, de tot curajul ei, și în special de toată inteligența ei, cu puterea specială pe care i-a dat-o contele. Ssss! Am să vorbesc eu și ai să înțelegi. O, John, prietene, suntem în mare impas. Mă tem cum nu m-am mai temut niciodată. Nu putem decât să ne încredem în bunul Dumnezeu. Tăcere! Iat-o că vine!

   Credeam că profesorul o să izbucnească și o să facă o criză de isterie, cum făcuse la moartea lui Lucy, dar el, cu mare efort, se controlă și își menținu un echilibru nervos perfect când doamna Harker, veselă și fericită intră în cameră cu pași ușori, preocupată de treburi, părând să fi uitat de nenorocire. Când intră, îi dădu lui Van Helsing câteva foi scrise la mașină.

   El le examină cu gravitate și chipul i se lumină pe măsură ce le citea. Apoi, ținând foile între degetul mare și cel arătător, spuse:

   - Prietene John, care ai o mare experiență, și dumneata, scumpă doamnă Mina, care ești tânără, iată o lecție: să nu vă fie niciodată teamă să gândiți. Iată, citesc aici cele scrise de Jonathan: „Celălalt bărbat din neamul său, care, într-o epocă târzie, își ducea în repetate rânduri forțele peste fluviul cel mare în țara turcilor; care, după ce a fost înfrânt, a venit încă o dată, deși a trebuit să se întoarcă singur de pe câmpul sângeros unde îi fuseseră măcelărite oștile, deoarece știa că numai el va triumfa în cele din urmă”. Ce aflăm din aceste rânduri? Nu prea multe! Ba nu! Mintea infantilă a contelui n-a văzut nimic, de aceea a vorbit atât de liber. Mintea voastră de adult n-a văzut nimic, mintea mea de adult n-a văzut nimic până acum. Nu! Dar iată, un cuvânt rostit de cineva care a vorbit fără să-și dea seama, căci nici el nu știa ce înseamnă, ce ar putea însemna. Bine, am să vă explic: Ca să încep, ați studiat vreodată filozofia crimei? „Da” și „nu”. Dumneata, John, da, căci este un studiu al nebuniei. Dumneata, doamnă Mina, nu, căci crima nu te-a preocupat - decât o singură dată. Totuși mintea dumitale funcționează bine și nu raționează a particulari ad universale. Criminalii au această particularitate, care este atât de constantă în toate țările și în toate timpurile, încât până și poliția, care nu prea cunoaște filozofie, a ajuns să recunoască empiric că există. Asta înseamnă să fii empiric. Criminalul operează întotdeauna o singură crimă - mă refer la criminalul adevărat, care pare predestinat crimei și care nu urmărește nimic altceva. Acest criminal nu are un creier dezvoltat de adult. El e iscusit, viclean și abil, dar nu atinge din punct de vedere al inteligenței nivelul adultului. În multe privințe are creier de copil. Criminalul nostru este și el predestinat crimei. Și el are creier de copil, căci ceea ce a făcut el este pueril. Un lucru făcut o dată este punctul de sprijin prin care creierul de copil devine creier de adult. Și până în clipa în care va avea drept scop altceva, el va continua să facă de fiecare dată același lucru, exact cum a făcut mai înainte! Ah, draga mea, văd că ochii își sunt larg deschiși și că fulgerul îți luminează întinderi de pământ.

   Într-adevăr, doamna Harker începu să bată din palme, iar ochii îi scăpărau scântei. El continuă:

   - Acum vei vorbi. Ne vei spune nouă, 2 savanți lucizi, ceea ce vezi cu ochii dumitale atât de strălucitori.

   Profesorul îi luă mâna, ținând-o în timp ce ea ne vorbi. Îi ținea pulsul între arătător și degetul mare, din instinct și inconștient, gândeam eu, iar ea începu:

   - Contele este criminal, din tipul de criminali. Așa l-ar clasifica Nordau și Lombroso, iar în această calitate mintea lui este incomplet dezvoltată. Astfel, când se află într-o situație dificilă, își caută ieșirea din rutină. Trecutul este indiciul lui și singura pagină a acestui trecut pe care o cunoaștem - din propriile sale spuse - ne arată că odată, înainte, când s-a aflat la „strâmtoare”, cum ar spune domnul Morris, s-a înapoiat în țara lui din regiunea pe care încercase s-o invadeze, dar, fără a renunța la scopul propus, s-a pregătit pentru un nou efort. S-a întors mai bine pregătit și a câștigat. La fel a venit și la Londra, pentru a invada o nouă regiune. A fost înfrânt și când a pierdut orice speranță de izbândă, cu viața în primejdie, a fugit pe mare spre casă, după cum fugise odinioară din Turcia, înapoi peste Dunăre.

   - Bine, foarte bine, ce femeie inteligentă! spuse Van Helsing cu entuziasm și se aplecă să-i sărute mâna.

   O clipă după aceea îmi spuse, calm, de parcă ar fi dat o consultație în camera unui bolnav.

   - Puls doar 72, cu toată această emoția puternică. Am speranțe.

   Întorcându-se din nou spre ea, îi spuse cu vie nerăbdare:

   - Dar continuă, continuă. Mai ai multe de spus dacă vrei. Nu-ți fie teamă.

   - Am să încerc, dar iertați-mă dacă o să vă par egocentrică.

   - Nu, nu te teme, trebuie să fii egocentrică, căci la dumneata ne gândim.

   - Bine, în calitate de criminal, el este egoist. Și întrucât intelectul lui este redus, iar acțiunea sa se bazează pe egoism, el se limitează la un singur scop, lipsit de orice remușcare. Acum vrea cu orice preț să fie la adăpost, iar restul nu-l mai interesează. Astfel, egoismul lui îmi eliberează întrucâtva sufletul de cumplita putere pe care o are asupra mea începând din acea noapte de groază. Am simțit-o! Slavă lui Dumnezeu pentru marea sa îndurare! Sufletul meu este mai liber decât a fost până acum. Acum nu mă mai urmărește decât teama ca nu cumva în timpul unei transe sau al unui vis să se fi folosit de cunoștințele mele în scopul lui.

   Profesorul se ridică:

   - S-a folosit de mintea dumitale și așa am rămas noi aici la Varna, în timp ce corabia pe care se afla a înaintat într-o ceață învăluitoare până la Galați, unde, fără îndoială, și-a luat ceva măsuri să scape de noi. Dar mintea lui infantilă n-a văzut mai departe. Și se pare poate, așa cum vrea totdeauna providența divină, ca tocmai lucrul pe care răufăcătorul îl consideră spre binele lui să devină principala sa nenoricire. Vânătorul este prins în propria sa capcană, cum spune marele Psalmist. Căci acum, când crede că a scăpat de urmărirea noastră și când ne-a luat-o înainte cu atâtea ceasuri, creierul lui egoist de copil îi va șopti să doarmă. El crede că așa cum s-a izolat de dumneata, nemaicunoscându-ți gândurile, nici dumneata nu mai poți afla nimic despre el. Aici se află eroarea lui. Acel îngrozitor botez al sângelui îți dă posibilitatea să te duci cu gândul la el, așa cum ai făcut până acum în răstimpurile de libertate, la răsăritul și apusul soarelui. În clipele acelea ești condusă de voința mea și nu de a lui. Și această putere spre binele dumitale și al celorlalți ai dobândit-o prin suferința provocată de mâinile lui. Faptul este cu atât mai prețios cu cât el nu-l cunoaște și pentru a se păzi de el a întrerupt până și contactul cu noi. Noi, totuși, nu suntem egoiști. Îl vom urmări și nu vom da înapoi, chiar de vom fi în pericol să devenim ca el. Prietene John, am trăit momente importante care ne-au făcut să progresăm. Trebuie să te transformi în scrib și să însemni totul, așa ca atunci când se vor întoarce ceilalți de la treburi să le poți arăta și lor. Atunci vor afla și ei ce am aflat noi.

   Și astfel am așternut aceste lucruri în timp ce-i așteptam pe ceilalți să se întoarcă, iar doamna Harker a scris la mașină tot ce se întâmplase de când ne-a adus nouă manuscrisul.

 

CAPITOLUL XXVI

Jurnalul doctorului Seward

 

   29 octombrie. Aceste însemnări le-am scris în tren de la Varna la Galați.

   Aseară înainte de asfințit ne-am adunat toți pentru scurt timp. Fiecare își făcuse datoria cum putuse mai bine. Dacă gândirea, eforturile sau ocaziile favorabile ne vin în ajutor, suntem gata de călătorie și pentru câte avem de făcut la Galați.

   Când se făcu ora obișnuită, doamna Harker se pregăti de hipnoză. După ce Van Helsing făcu un efort mai îndelungat și mai încordat decât de obicei, ea căzu în transă. În mod obișnuit, începea să vorbească la o simplă sugestie, dar, de data asta, ca să putem afla câte ceva, profesorul a trebuit să-i pună întrebări, ba chiar pe un ton destul de hotărât. În sfârșit veni și răspunsul:

   - Nu pot vedea nimic. Suntem nemișcați. Valurile nu se mai izbesc, ci se aude doar un vârtej continuu de apă care curge încetișor pe lângă cablu. Aud voci de oameni care strigă pe aproape și mai departe legănarea și scârțâitul ramelor în suporturi. Pe undeva se aude o împușcătură. Ecoul pare foarte îndepărtat. Deasupra se aude tropăit de picioare, cabluri și lanțuri trase. Dar ce-i asta? O rază de lumină. Simt o adiere de vânt.

   Dintr-o dată, doamna Harker se sculă în capul oaselor și, deschizând ochii, spuse cu blândețe:

   - Dorește cineva o ceașcă cu ceai? Sunteți cu toții atât de obosiți.

   Nu puteam să nu-i facem pe plac și am acceptat. Ea plecă în grabă să facă ceaiul.

   După ce a ieșit, Van Helsing spuse:

   - Ați auzit, prieteni. Se apropie de uscat. A ieșit din lada cu pământ, însă mai întâi trebuie să ajungă pe uscat. În timpul nopții poate să zacă ascuns pe undeva, însă nu poate ajunte pe uscat decât dacă este transportat sau dacă corabia atinge țărmul. Așadar, în concluzie, dacă nu coboară pe țărm în noaptea asta sau înainte de revărsatul zorilor, va pierde o zi întreagă. Astfel noi vom putea ajunge la timp, căci dacă nu fuge noaptea, îl vom găsi ziua închis în ladă, la bunul nostru plac. Căci pentru a nu fi descoperit el nu îndrăznește să-și ia înfățișarea obișnuită, treaz și expus vederii.

   Nu mai avea nimic de adăugat, așa că am așteptat cu răbdare venirea zorilor, când mai puteam afla câte ceva de la doamna Harker.

   Dis-de-dimineață am ascultat, cu sufletul la gură, răspunsul ei din transă:

   - Întuneric deplin. Aud bătaia valurilor la același nivel cu mine și scârțâitul lemnului pe lemn.

   Se opri. Se ivi soarele. Trebuia să așteptăm până pe înserat.

   Și astfel ne îndreptam spre Galați într-o așteptare chinuitoare.

 

   Mai târziu. A mai apus o dată soarele.

   Doamna Harker s-a supus influenței hipnotice mai greu chiar decât azi-dimineață. Când a vorbit, cuvintele ei au fost enigmatice:

   - Dispare ceva. Simt cum trece pe lângă mine ca un vânt rece. În depărtare aud zgomote nedeslușite, parcă ar fi niște oameni ce vorbesc în limbi ciudate, o cascadă furioasă și urlet de lupi.

   Se opri, o trecu un fior rece care se infensifică în clipele următoare până când începu să se zguduie ca paralizată. Nu mai rosti niciun cuvânt, nici ca răspuns la întrebările imperative ale profesorului.

 

   30 octombrie 7a.m. Ne apropiem de Galați și poate că nu voi mai avea timp să scriu.

   Am așteptat cu toții cu mare nerăbdare răsăritul soarelui azi-dimineață. Profesorul puse repede întrebările la care ea răspunse tot atât de repede:

   - Întuneric beznă. Aud vârtejuri de apă prin apropiere, la același nivel cu urechile mele și scârțâitul lemnului pe lemn. În depărtare sunt niște vite. Se mai aude un zgomot, un zgomot ciudat ca un - se opri, păli, devenind tot mai lividă.

   - Continuă! Continuă! Vorbește, îți poruncesc! spuse Van Helsing.

   În ochi i se citea disperarea, căci soarele care răsărea colora în roșu până și fața palidă a doamnei Harker.

   Ea deschise ochii și spuse blând și aparent total indiferentă, făcându-ne pe toți să tresărim:

   - Ah, profesore, de ce îmi ceri să fac un lucru pe care știi că nu-l pot face? Nu-mi aduc aminte de nimic.

   Apoi, văzând expresia de uimire de pe chipurile noastre, întrebă, privindu-ne pe rând cu o privire îngrijorată:

   - Ce-am spus? Ce-am făcut? Nu știu nimic decât că am stat acolo culcată, pe jumătate adormită și te-am auzit spunând: „Continuă! Vorbește, îți poruncesc!” Era atât de ciudat să te aud poruncindu-mi ca unui copil neascultător!

   Se aude șuieratul trenului. Ne apropiem de Galați. Ardem de nerăbdare și de îngrijorare.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   30 octombrie. Domnul Morris m-a dus la hotel unde ne-au fost rezervate telegrafic camerele. De el ne putem dispensa cel mai ușor, deoarece nu vorbește nicio limbă străină.

   Forțele au fost repartizate aproape la fel ca la Varna, cu excepția lordului Godalming, care s-a dus la viceconsul, deoarece, în graba în care ne aflăm, rangul său i-ar putea servi, ca un fel de garanție imediată pe lângă oficialități. Jonathan și cu cei 2 doctori s-au dus la agentul maritim pentru a afla detalii despre sosirea „Țarinei Ecaterina”.

 

   Mai târziu. Lordul Godalming s-a întors. Consulul este plecat, iar viconsulul este bolnav, așa încât afacerile curente le rezolvă un funcționar, care a fost foarte îndatoritor și s-a oferit să facă tot ce îi stă în putere.

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   30 octombrie. La orele 9 doctorul Van Helsing, doctorul Seward și cu mine am făcut o vizită la firma „Mackenzie & Steinkoff”, agenții firmei londoneze „Hagpood”. Ei primiseră o telegramă de la Londra drept răspuns la cererea telegrafică a lordului Godalming, cerându-le să ne acorde toate înlesnirile cu putință.

   Aceștia au fost mai mult decât amabili și îndatoritori și ne-au dus numaidecât pe puntea „Țarinei Ecaterina”, care se afla ancorată în port. Acolo l-am văzut pe căpitan, pe numele Donelson, care ne-a povestit despre călătorie. Ne-a spus că nu avusese niciodată în viața lui condiții atât de favorabile.

   - Să știți, spuse el, ne-a cam fost teamă, că ne așteptam să plătim cu vreo nenorocire, ca să știm o socoteală. Nu-i prea înțelept să mergi de la Londra în Marea Neagră cu vântu-n spate, de parcă ți-ar sufla chiar dracu-n pânze pentru niscaiva socoteli de-ale lui. Câteodată nu puteam vedea nimica. Când treceam pe lângă vreo corabie sau vr`un port sau vr`un cap ne acoperea o ceață care mergea cu noi până când, după ce se ridica și ne uitam în jur, nu mai vedeam nici pe dracu! Și pân` ce-am ajuns la Dardanele și-a trebuit să așteptăm permisul de trecere, nimeni nu s-a apropiat de noi. La început m-am gândit să mai slăbesc pânzele și să zăbovim pe loc până s-o ridica ceața, dar tot eu m-am gândit că dacă dracu și-o pus în minte să ne ducă repede în Marea Neagră, o s-o facă chiar de nu vrem noi. O cursă rapidă nu putea să-i supere nici pe proprietari și nici să ne încurce nouă treburile. Și Scaraoțchi care își văzuse de interesul lui avea să ne fie recunoscător cum se cuvine că nu i-am stat în cale.

   Amestecul de simplitate și viclenie, de superstiție și calcul comercial l-a stârnit pe Van Helsing, care i se adresă:

   - Diavolul e mai iscusit decât cred unii oameni, amice! Și știe când își află nașul!

   Complimenul nu-i displăcu căpitanului, care continuă:

   - Când am trecut de Bosfor, oamenii au început să bombăne. Unii, români, au venit și m-au rugat să azvârl în mare o cogeamite ladă pe care a adus-o pe punte un bătrân ciudat cu puțin timp înainte de a pleca din Londra. I-am văzut cum se uitau la omu` ăla și cum ridicau două dește când îl vedeau, ca să se ferească de deochi. I-auzi! Superstițiile străinilor sunt de-a dreptul caraghioase! I-am trimis repejor să-și vadă de treburi. Dar numaidecât s-a lăsat o ceață și am simțit și eu că aveau nițeluș dreptate, deși n-aș putea spune că era vorba de lada aia mare. Ei bine, am mers tot înainte și cum ceața nu s-a ridicat timp de 5 zile, m-am lăsat în voia vântului, căci dacă dracu vrea să ajungă undeva, apoi ajunge cu bine. Iar dacă nu, ei bine, tot o să fim oricum cu ochii în patru. Dar, ca să vezi, am făcut un drum bun și am avut apă adâncă tot timpu`, iar acu` 2 zile, când a răsărit de dimineață soarele prin ceață, ne-am pomenit taman pe fluviu în fața Galaților. Românii erau furioși și voiau nici mai mult, nici mai puțin să iau și să azvârl lada în flubiu. A trebuit să stăm de vorbă cu ajutoru` unei pârghii și după ce a coborât și ultimu` dintre ei de pe punte, ținându-și capul în mâini, s-au convins că, deochi sau nedeochi, bunurile și încrederea patronilor mei se aflau mai în siguranță în mâinile mele decât în Dunăre. Băgați de seamă, scoseseră lada pe punte, gata s-o azvârle și cum era marcată Galați via Varna m-am gândit s-o las acolo până ce vom descărca în port și vom scăpa cu toții de ea. N-am făcut prea mare lucru în ziua aia și a trebuit să rămânem noaptea ancorați, dar a doua zi, dis-de-dimineață, cu 1 ceas înainte de răsăritul soarelui, a venit un om pe punte cu o procură trimisă din Anglia, să preia lada destinată contelui Dracula. Ce mai, era afacerea lui. Avea hârtii în regulă și am fost bucuros să scap de lada aia blestemată, căci începuse să mă neliniștească și pe mine. Dacă dracu avea niscaiva bagaje pe corabia mea, astea nu puteau fi decât lada!

   - Cum se numea omul care a luat-o? întrebă Helsing, stăpânindu-și nerăbdarea.

   - O să vă spun acușica! răspunse căpitanul și ducându-se în cabină scoase o chitanță semnată „Immanuel Hildescheim”.

   Adresa era Burgenstrasse 16.

   Am aflat că atât știa căpitanul, așa că, mulțumindu-i, am plecat.

   L-am găsit pe Hildesheim la birou. După puțină târguială ne-a spus ce știa: lucruri ce s-au dovedit simple, dar importante.

   Primise o scrisoare de la domnul de Ville din Londra, spunându-i să ridice dacă se poate înainte de răsăritul soarelui, ca să scape de vamă, o ladă ce va sosi la Galați cu „Țarina Ecaterina”. Această ladă urma să fie predată unui oarecare Petrof Skinsky, aflat în legătură cu slovacii care făceau comerț pe fluviu până în port. Fusese răsplătit pentru munca lui cu o bancnotă englezească, care i-a fost onorată cum se cuvine, în aur, de către Banca Internațională a Dunării. Când a venit Skinsky la el, s-au dus la corabie și i-a predat lada, ca să scutească plata transportorului. Asta era tot ce știa.

   L-am căutat apoi pe Skinsky, dar nu l-am putut găsi. Unul dintre vecini, care nu părea să-i poarte prea multă dragoste, ne spuse că plecase cu 2 zile în urmă, nimeni nu știa unde. Ne aflam din nou într-un punct mort.

   În timp ce vorbeam, veni un om în goană și ne spuse gâfâind că a fost găsit cadavrul lui Skinsky în cimitirul Sf. Petru. Avea beregata sfâșiată parcă de un animal sălbatic. Cei cu care stătusem de vorbă alergară să vadă grozăvia, iar femeile strigau: „Slovacii au făcut-o!”

   În drum spre casă nu am putut ajunge la nicio concluzie precisă. Eram cu toții convinși că lada își vedea de drum, pe apă, spre o anumită destinație. Dar trebuia să descoperim această destinație. Amărâți, am ajuns la hotel, la Mina.

   Când ne-am adunat noi, bărbații, ne-am consultat mai întâi dacă e bine să-i împărtășim și Minei cele aflate. Lucrurile au ajuns într-o situație disperată, dar cel puțin mai aveam o ultimă șansă, deși cam riscantă. Ca un prim pas, eu am fost dezlegat de promisiunea pe care i-o făcusem Minei.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   30 octombrie, seara. Erau atât de obosiți, epuizați și descurajați, încât nu puteam face nimic până ce nu se vor fi odihnit puțin. Așadar, i-am rugat să se culce jumătate de oră, timp în care eu voi scrie tot ce s-a întâmplat până în acea clipă.

   I-am cerut doctorului Van Helsing să-mi dea toate hârtiile pe care nu le-am văzut, și mi le-a dat. În timp ce ei se odihnesc, eu voi studia totul cu atenție și voi ajunge poate la vreo concluzie. Voi încerca să urmez exemplul profesorului și voi judeca fără idei preconcepute faptele...

   Cred că prin harul lui Dumnezeu am făcut o descoperire. Voi face rost de hărți și le voi examina...

   Sunt tot mai sigură că am dreptate. Concluzia la care am ajuns este gata, așa că ne vom aduna cu toții și eu le-o voi citi. Ei o vor judeca. E bine să fim cât mai preciși, căci fiecare minut este prețios.

 

Memoriul Minei Harker

(cuprins în jurnalul ei)

 

   Punctul de plecare al anchetei. Problema contelui Dracula este să se înapoieze la el acasă.

   (a) El trebuie să fie dus înapoi de către cineva. Acest lucru este evident, căci dacă ar avea puterea să se deplaseze singur, așa cum ar vrea, ar putea să o facă cu înfățișarea de om, de lup, de liliac, sau cu oricare altă înfățișare. Fără îndoială, se teme să nu fie descoperit sau să nu intervină cineva în această stare de neputință în care se află, închis cum este în lada lui de lemn, de la revărsatul zorilor până la asfințit.

   (b) Cum urmează să fie transportat? O serie de eliminări succesive ne-ar putea ajuta. Pe drum, pe cale ferată, pe apă?

   1. Pe drum - Se ridică numeroase dificultăți, în special la ieșirea din oraș.

   (a) Oamenii, iar oamenii sunt curioși și întreabă. O aluzie, o presupunere, o îndoială cu privire la ce se află în ladă l-ar distruge.

   (b) Funcționarii de la vamă sau de la taxe.

   (c) Urmăritorii ar putea veni după el. Aceasta este teama lui cea mai mare. Și pentru a nu fi trădat, el și-a îndepărtat atât cât a putut, însăși victima - pe mine!

   2. Pe cale ferată - Lada nu se află în grija nimănui. Ar putea risca să întârzie, iar întârzierea i-ar fi fatală, cu dușmanii pe urmele lui. Într-adevăr, poate evada în timpul nopții. Dar ce s-ar alege de el, într-un ținut necunoscut, fără niciun refugiu? Nu asta e intenția lui, și nu are de gând să-și ia un asemenea risc.

   3. Pe apă - Iată drumul cel mai sigur într-o anume privință, dar și cel mai periculos în altă privință. Pe apă este lipsit de puteri, cu excepția nopții. Chiar și atunci poate recurge numai la ceață, furtună, zăpadă și lupi. Dar în caz de naufragiu, apa vie l-ar înghiți fără scăpare și ar fi cu desăvârșire pierdut. Ar putea conduce vasul spre țărm, dar dacă regiunea este neprietenoasă și nu are libertatea de a se mișca situația lui ar rămâne disperată.

   Știm din însemnări că a fost pe apă, așa încât trebuie să aflăm cu certitudine pe care apă.

   Primul lucru este să aflăm cu precizie ce a făcut până acum. Apoi vom putea afla câte ceva despre planul lui.

   Mai întâi, trebuie să luăm în considerație cele făcute la Londra ca parte a planului său general de acțiune, când îl grăbea timpul și trebuie să aranjeze lucrurile cât mai bine cu putință.

   În al doilea rând, trebuie să vedem, pe cât ne stă în putință să deducem din faptele pe care le cunoaștem, ce a făcut aici.

   În legătură cu prima chestiune; el intenționa, fără îndoială, să ajungă la Galați și a trimis factura la Varna ca să ne înșele în caz că am fi aflat calea lui de plecare din Anglia. Scopul lui unic și imediat de atunci a fost să scape. Dovadă scrisoarea cu instrucțiuni trimisă lui Immanuel Hildesheim să preia și să transporte lada înainte de răsăritul soarelui. Mai sunt și instrucțiunile trimise lui Petrof Skinsky. Pe acestea le putem doar ghici, dar trebuie că a existat vreo scrisoare sau vreun mesaj, deoarece Skinsky a venit la Hildesheim.

   Știm că până acum planurile i-a izbutit. „Țarina Ecaterina” a făcut o călătorie fenomenal de rapidă - atât de rapidă încât s-au stârnit până și bănuielile căpitanului Donelson. Dar supersiția și șiretenia acestuia au făcut jocul contelui. Căpitanul a gonit mânat de vânturi favorabile, prin cețuri, până a ajuns cu ochii legați la Galați. S-a dovedit că aranjamentele contelui au fost bine ticluite. Hildesheim a scos lada, a luat-o și i-a dat-o lui Skinsky. Skinsky a luat-o - și aici îi pierdem urma. Atâta știm, doar, că lada se deplasează undeva, pe apă. Vama și taxele, dacă au existat, au fost evitate.

   Acum ajungem la ceea ce ar fi trebuit contele să facă după sosirea sa, pe uscat, la Galați.

   Lada i-a fost dată lui Skinsky înainte de revărsatul zorilor. La răsăritul soarelui contele a putut să apară cu propria-i înfățișare. Aici ne întrebăm de ce a fost ales Skinsky pentru a da ajutor în această problemă? În jurnalul soțului meu, Skinsky este menționat ca vând de-a face cu slovacii care fac comerț în josul fluviului spre port, iar observația făcută de omul acela cum că omorul a fost comis de un slovac arată sentimentul general împotriva acestor oameni. Contele a avut nevoie de izolare.

   Presupunerea mea este următoare: la Londra, contele s-a hotărât să se înapoieze la castelul său, pe apă, socotind a fi drumul cel mai sigur și mai secret. El a fost adus de la castel de țigani, care probabil au predat încărcătura slovacilor care au dus lăzile la Varna, căci de acolo au fost îmbarcate spre Londra. Așadar, contele cunoștea persoanele care i-ar putea face aceste servicii. După ce lada a fost adusă pe uscat, înainte de răsăritul soarelui sau după asfințit, el a ieșit din ladă, s-a întâlnit cu Skinsky și i-a dat instrucțiuni pentru a aranja transportul lăzii pe un anumit râu. După ce a făcut acest lucru și, știind că toate lucrurile merg bine, contele a făcut să i se piardă urmele, sau așa a crezut el, omorându-și agentul.

   Am examinat harta și am găsit că râul cel mai potrivit pentru slovaci este Prutul sau Siretul. Am citit în exemplarul dactilografiat că în timpul transei am auzit vaci mugind, vârtejuri de apă la nivelul urechilor mele și scârțâit de lemn. Contele se afla atunci pe un râu într-o barcă deschisă - deplasată probabil fie de vâsle, fie de prăjini, căci malurile sunt apropiate și se merge contra curentului. Dacă s-ar merge în direcția curentului nu s-ar auzi un asemenea zgomot.

   S-ar putea, bineînțeles, să nu fie nici Siretul, nici Prutul, dar putem cerceta mai departe. Dintre ele, Prutul este mai ușor navigabil, dar Siretul, la Fundu, se unește cu Bistrița, care curge în jurul Pasului Bârgău. Bucla pe care o face este evident punctul pe apă cel mai apropiat de Castelul Dracula.

 

Jurnalul Minei Harker

(continuare)

 

   După ce am terminat de citit, Jonathan m-a cuprins în brațe cu afecțiune. Ceilalți îmi strângeau amândouă mâinile, iar doctorul Van Helsing a spus:

   - Iată că draga noastră doamnă Mina este încă o dată dascălul nostru. Ochii ei au văzut acolo unde noi am fost orbi. Acum, iată, ne aflăm din nou pe drumul cel bun, iar de data asta putem izbândi. Dușmanul nostru este foarte neputincios și dacă îl ajungem în timpul zilei, pe apă, sarcina noastră va fi îndeplinită. De pornit a pornit, dar nu poate face nimic pentru a se grăbi, deoarece nu-și poate părăsi lada, ca nu cumva cei care îl transportă să intre la bănuieli. Căci orice bănuială înseamnă să fie aruncat în râu, unde ar pieri. El știe acest lucru și nu-l dorește. Acum, dragii mei, vom ține Consiliul de război, căci trebuie să știm pe loc fiecare ce avem de făcut.

   - Eu voi face rost de o vedetă și îl voi urmări, spuse lordul Godalming.

   - Iar eu voi face rost de cai, pentru a-l urmări pe mal, dacă va debarca, spuse domnul Morris.

   - Bine, spuse profesorul, amândouă ideile sunt bune. Dar niciunul dintre voi nu poate pleca singur. Ne trebuie forțe pentru a învinge forța la caz de nevoie. Slovacul este puternic și violent și poartă arme primitive.

   Bărbații zâmbiră cu toții, căci ei aduseseră un mic arsenal. Domnul Morris spuse:

   - Eu am adus puști Winchester. Sunt practice la încăierări și s-ar putea ivi și lupii. Contele, dacă vă mai amintiți, și-a luat și alte măsuri de precauție. El a cerut anumite lucruri pe care doamna Harker nu prea le-a putut auzi sau înțelege. Trebuie să fim pregătiți pentru orice eventualitate.

   Doctorul Seward spuse:

   - Eu cred că e mai bine să merg cu Quincey. Ne-am obișnuit să vânăm împreună și amândoi, bine înarmați, vom ține piept la orice s-ar întâmpla. Nici tu nu trebuie să fii singur, Art. Poate o să fie nevoie să luptăm cu slovacii, iar un brânci dat la întâmplare - căci nu îmi pot închipui că oamenii aceștia poartă arme - ne-ar da toate planurile peste cap. Niciun risc de data asta. Nu ne vom odihni până ce capul contelui nu va fi despărțit de trup și până când nu vom fi siguri că nu se va mai putea reîncarca.

   În timp ce vorbea îl privea pe Jonathan, iar Jonathan, la rândul său, mă privea. Vedeam cum se frământă. Fără îndoială, voia să rămână cu mine, însă cei din barcă vor fi cei care vor avea posibilitatea să-l distrugă pe... pe... vampir. (De ce am ezitat să scriu acest cuvânt?)

   Jonathan tăcea și în timpul acesta vorbi doctorul Van Helsing.

   - Prietene Jonathan, dumitale îți revine acest lucru din 2 motive: Mai întâi, pentru că ești tânăr și curajos și știi să lupți, iar noi avem nevoie de toată energia pentru lupta de pe urmă. Apoi, este dreptul dumitale să-l distrugi pe cel care ți-a pricinuit atâta durere dumitale și celor dragi. Nu te teme pentru doamna Mina. Ea se va afla sub ocrotirea mea, dacă mi se îngăduie. Sunt bătrân. Picioarele nu-mi mai sunt atât de sprintene la fugă ca odinioară. Dar vă pot fi în alt fel de folos, pot lupta cu alte mijloace, și îmi pot da viața, dacă este nevoie, la fel ca și voi, cei tineri. Acum iată și intenția mea: în timp ce dumneata, lord Godalming și prietenul Jonathan veți merge pe râu cu vedeta rapidă și în timp ce John și Quincey vor păzi malurile în punctele unde ar putea el să debarce, eu o voi duce pe doamna Mina în inima țării dușmanului. În timp ce vulpoiul de află închis în ladă, plutind pe apa curgătoare de unde nu poate evada pe uscat, noi ne vom duce pe drumul pe care l-a făcut Jonathan - de la Bistrița peste Bârgău - și vom afla calea spre Castelul Dracula. Aici, puterea hipnotică a doamnei Mina ne va fi cu siguranță de folos și vom afla drumul - altfel întunecat și necunoscut - după primul răsărit de soare, când vom fi în apropierea acelui loc fatal.

   Atunci Jonathan îl întrerupse aprins:

   - Vrei să spui, profesore Van Helsing, că o vei duce pe Mina, atât de mâhnită și pângărită cum este de răul diavolului, tocmai în această capcană a morții? Pentru nimic în lume! Nici în numele cerului sau al infernului! Știți cum arată acel loc? Ați văzut acel bârlog cumplit al infamiei diavolești - în care și lumina lunii e populată de forme hâde și în care fiece fir de praf care se învârtește prin aer e un monstru devorant în embrion? Ați simțit buzele vampirului pe gât?

   La aceste cuvinte se întoarse spre mine, privirea lui îmi ardea fruntea, iar el, înălțându-și brațele, exclamă:

   - O, Doamne, ce-am făcut pentru a abate atâta groază asupră-ne? și se prăbuși pe canapea în culmea disperării.

   Glasul profesorului, cu tonuri clare și blânde, care păreau să vibreze în aer, ne liniști pe toți:

   - O, prietene, dacă vreau să mă duc în acel loc de groază este tocmai pentru ca s-o salvez pe doamna Mina. Însă, Doamne ferește, s-o duc în castel! Avem de îndeplinit un lucru cumplit, pe care ochii ei nu trebuie să-l vadă. Noi, bărbații, cu excepția lui Jonathan, am văzut cu proprii noștri ochi ce avem de făcut pentru a purifica acel loc. Nu uitați că suntem la mare strâmtoare. Dacă contele ne scapă și de data asta - și e puternic, abil și viclean - el putea lua hotărârea să doarmă timp de 1 secol. Și atunci, cu timpul, draga noastră - și îmi luă mâna - se va duse să-i țină tovărășie și va deveni aidoma celorlalte duhuri, pe care dumneata, Jonathan, le-ai cunoscut.

   - Fă cum îți este voia, spuse Jonathan scuturat de un suspin. Ne aflăm în mâinile lui Dumnezeu!

 

   Mai târziu. M-am simțit bine văzându-i pe bărbații aceștia vânjoși pornind la lucru. Nici n-au trecut 3 ore de când ne-am repartizat treburile între noi.

   Lordul Godalming și Jonathan au o frumoasă vedetă cu aburi, gata să pornească dintr-un moment în altul. Doctorul Seward și domnul Morris au vreo 6 cai frumoși, bine înșeuați. Avem tot felul de hărți și instrumente. Profesorul Van Helsing și cu mine urmează să plecăm cu trenul de 11,40 spre Verești, de unde vom luat trăsura până la Pasul Bârgăului. Am luat cu noi o mulțime de bani gheață, deoarece urmează să cumpărăm o trăsură cu cai. Vom mâna noi înșine, căci nu există nimeni în care să ne putem încredere. Profesorul cunoaște cuvinte din foarte multe limbi, așa că ne vom descurca de minune.

   Ne-am luat cu noi tot felul de arme, chiar și pentru mine un revolver de mare calibru. Jonathan nu ar fi fost liniștit dacă nu aș fi fost și eu înarmată ca ceilalți. Vai! Eu nu pot purta arme sfinte ca ceilalți. Cicatricea de pe frunte îmi interzice acest lucru. Bunul doctor Van Helsing mă liniștește, spunându-mi că voi fi bine înarmată în caz că se vor ivi lupii.

   Vremea se răcește cu fiecare ceas și rafalele de zăpadă vin și se duc ca niște prevestiri.

 

   Mai târziu. Mi-a trebuit foarte mult curaj pentru a spune adio iubitului meu. S-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată.

   Curaj, Mina!

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   30 octombrie, noaptea. Scriu la lumina de la ușa cazanului de pe vedetă.

   Lordul Godalming întreține focul. E foarte priceput la treburile astea, deoarece de ani de zile are propria-i vedetă pe Tamisa și pe lacul Norfolk. Consultându-ne planurile, am stabilit, în ultimă instanță, că presupunerile Minei fuseseră corecte și dacă pentru întoarcerea la castel contele alesese un drum navigabil, actunci acesta este confluența Siretului cu Bistrița. Nu ne temem de viteza mare pe râu noaptea. Debitul de apă e suficient, iar malurile sunt destul de depărtate pentru a înlesni navigația chiar și în timpul nopții.

   Lordul Godalming îmi spune să mă culc puțin, deoarece nu e nevoie decât de un singur om care să stea de cart! Dar nu pot dormi - cum aș putea oare, când pericolul acesta cumplit planează asupra dragei mele, iar faptul că ea se duce în locul acela îngrozitor...

   Domnul Morris și doctorul Seward au plecat călări înainte ca noi să fi pornit. Ei urmează să meargă pe malul drept, urcând pe locurile mai înalte, de unde pot vedea bine întinderea râului și pot evita sinuozitățile lui sau să mâne caii de rezervă - 4 cu totul, pentru a nu stârni curiozitatea. Pentru prima porțiune a drumului au tocmit 2 oameni care să călărească. Când vor da drumul la oameni, ceea ce va avea loc în scurt timp, vor îngriji ei înșiși de cai.

   Ne-am angajat într-o aventură sălbatică. Goning prin beznă, loviți parcă de frigul care se înalță amenințător din râu, înconjurați de glasurile misterioase ale nopții, totul parcă e făcut să ne sporească neliniștea. Parcă ne lăsăm purtați spre meleaguri și căi necunoscute, într-o lume de lucruri întunecate și înspăimântătoare.

 

   31 octombrie. Mereu aceeași goană. S-a luminat de ziuă, Godalming doarme, iar eu stau de veghe.

   Până acum nu am ajuns din urmă decât câteva ambarcațiuni deschise, dar în niciuna nu se afla vreo încărcătură de dimensiunile celei pe care o căutăm.

 

   1 noiembrie, seara. Toată ziua nicio veste. Nu am găsit nimic asemănător cu ceea ce căutam.

   Iată-ne intrați în Bistrița și dacă presupunerea noastră a fost greșită, am ratat totul. Am cercetat toate ambarcațiunile, mici și mari. Dis-de-dimineață, un echipaj ne-a luat drept o ambarcațiune guvernamentală și ne-a tratat în consecință. Am întrevăzut în acest fapt un mod de a facilita lucrurile, astfel că la Fundu, unde Bistrița se varsă în Siret, am făcut rost de un steag românesc, pe care l-am arborat ostentativ. Trucul ne-a reușit cu toate ambarcațiunile pe care le-am cercetat. Ni s-a arătat tot respectul și nu s-a făcut nicio obiecție la întrebările sau acțiunile noastre.

   Niște slovaci ne-au spus că îi depășise o ambarcațiune mare, care mergea cu o viteză mai mare decât cea obișnuită, deoarece avea la bord un echipaj de două ori mai mare. Asta s-a petrecut înainte ca ei să fi ajuns la Fundu, așa că nu ne puteau spune dacă ambarcațiunea trecuse pe Bistrița sau își continuase drumul pe Siret. La Fundu nu am auzit nimic despre vasul acesta, care probabil că a trecut pe acolo în timpul nopții.

   Mi-e foarte somn. Frigul începe să se facă resimțit, iar natura își cere drepturile de odihnă. Godalming insistă să facă el primul cart. Dumnezeu să-l aibă în pază pentru bunătatea pe care o arată sărmanei Mina și mie!

 

   2 noiembrie, dimineața. S-a luminat de ziuă.

   Bunul meu tovarăș nu voia să mă trezească, spunând că dormeam atât de liniștit și mai uitam de necazuri. Mi se pare brutal și egoist din partea mea să dorm atât de mult și să-l las să stea de veghe o noaptea întreagă. Dar a avut dreptate. Sunt alt om în dimineața asta. Simt că mi-a revenit puterea și energia.

   Mă întreb unde or fi acum Mina și Van Helsing. Miercuri la amiază trebuiau să fi ajuns la Verești. Le va trebui câtva timp pentru a face rost de trăsură și de cai. Așadar, dacă au pornit și au mers bine, acum ar trebui să fie la Pasul Bârgăului. Să-i călăuzească și să le ajute Dumnezeu! Mi-e teamă să mă gândesc la ce s-ar putea întâmpla.

   De-am putea merge mai repede! Dar nu putem: mașinile gâfâie și dau cât pot.
   Mă întreb cum se descurcă doctorul Seward și domnul Morris. Pare că numărul pâraielor care curg din munți în acest râu este nesfârșit, dar cum niciunul nu este foarte mare - acum în orice caz, deși, fără îndoială, iarna și la topirea zăpezilor sunt vijelioase - călăreții nu au întâlnit, probabil, prea multe piedici. Sper să-i putem vedea înainte de a ajunge la Strasba. Căci dacă nu-l vom prinde pe conte până atunci, va fi necesar să ne sfătuim cu toții în legătură cu viitoarele acțiuni.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   2 noiembrie. Trei zile pe drum. Nicio veste și nici timp de a scrie, căci fiecare moment este prețios. Ne-am odihnit atât cât le-a fost necesar cailor, dar amândoi suportăm oboseala admirabil.

 

   3 noiembrie. Am auzit la Fundu că vedeta a luat-o pe Bistrița în sus. De n-ar fi atât de frig. Sunt semne care anunță venirea zăpezii. Zăpada multă ne va opri. În cazul acesta va trebui să facem rost de o sanie după moda rusească.

 

   4 noiembrie. Astăzi am auzit că vedeta a întârziat din pricina unui accident, când încerca să urce toancele. Ambarcațiunile slovacilor au urcat bine, cu ajutorul unor frânghii și fiind cârmite cu iscusință. Unele au urcat acum câteva ore. Godalming este și mecanic amator și, fără îndoială, a repus vedeta pe direcție. În cele din urmă, cu ajutorul localnicilor, au urcat cu bine toancele și au pornit din nou în urmărire.

   Mă tem că barca s-a cam avariat în urma accidentului. Țăranii ne-au spus că după ce au ieșit din nou în ape line s-a tot poticnit, până ce a ieșit din raza vederii lor. Trebuie să ne grăbim mai mult decât până acum. S-ar putea ca în curând să fie nevoie de ajutorul nostru.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   31 octombrie. La amiază am sosit la Verești.

   Profesorul îmi spune că azi în zori abia a putut să mă hipnotizeze și că tot ce am spus a fost: „Întuneric și liniște” S-a dus să cumpere o trăsură și cai. Spune că mai târziu o să încerce să cumpere și alți cai, ca să-i putem schimba pe parcurs. Avem de parcurs mai mult de 70 de mile.

   Ținutul este frumos și foarte interesant. În alte împrejurări, ce încântătoare mi s-ar părea toate astea! Dacă Jonathan și cu mine am face acest drum singur, ce plăcut ar fi! Ne-am opri să vedem oamenii, să aflăm câte ceva despre viața lor și să ne umplem sufletul și mintea de întreg coloritul și pitorescul acestei țări sălbatice și frumoase și de acești oameni ciudați.

 

   Mai târziu. S-a întors domnul Van Helsing. A făcut rost de trăsură și de cai. Urmează să mâncăm ceva și să pornim peste o oră.

   Hangița ne pregătește un coș uriaș cu merinde, care pare să ajungă și pentru o companie de soldați. Profesorul îi dă dreptate și îmi șoptește că s-ar putea să treacă o săptămână până să mai putem găsi din nou hrană bună. A făcut și cumpărături și ne-a trimis o mulțime de haine îmblănite, șaluri minunate și tot felul de lucruri călduroase. Așa nu ne va mai fi frig.

 

   Vom porni curând. Mă tem să mă gândesc la ce ni s-ar putea întâmpla.

   Suntem în mâinile lui Dumnezeu. Numai el știe ce se poate întâmpla și îl voi ruga din tot sufletul meu întristat și umil să vegheze asupra soțului meu iubit, și orice s-ar întâmpla, Jonathan să știe că l-am iubit și l-am cinstit mai mult decât pot spune - și că gândul meu cel de pe urmă și cel mai sincer va fi întotdeauna pentru el.

 

CAPITOLUL XXVII

Jurnalul Minei Harker

 

   1 noiembrie. Am călătorit toată ziua cu o viteză destul de bună. Caii parcă își dau seama că ne purtăm bine cu ei, căci parcurg distanțele stabilite în cea mai mare viteză, fără a da niciun semn de nemulțumire. I-am schimbat până acum de multe ori și i-am găsit mereu ascultători, fapt ce ne întărește încrederea că vom avea o călătorie ușoară.

   Doctorul Van Helsing este laconic. Le spune țăranilor că se grăbește să ajungă la Bistrița și le plătește bine pentru a-i schimba caii. Mâncăm câte o supă fierbinte, bem o cafea sau un ceai și din nou pornim la drum.

   Este o țară frumoasă, plină de minunățiile cele mai neînchipuite, iar oamenii sunt viteji, puternici, simpli și par să aibă tot felul de însușiri plăcute. Sunt foarte, foarte superstițioși. În prima casă unde ne-am oprit, femeia care ne servea, când mi-a văzut semnul de pe frunte, s-a închinat și a întins două degete spre mine, să se ferească de deochi. Cred că și-au dat osteneala să pună o cantitate suplimentară de usturoi în mâncare, iar eu nu suport deloc usturoiul. De atunci am mereu grijă să nu-mi scot pălăria sau voalul și scap astfel de bănuielile lor.

   Profesorul pare neobosit. Nu se odihnește o clipă toată ziua, deși pe mine mă roagă să dorm ore întregi. La apusul soarelui m-a hipnotizat și mi-a spus că i-am răspuns ca de obicei:

   - Întuneric, apa clipocește și lemnul scârțâie.

   Așadar, dușmanul nostru se află încă pe apă. Mă tem să mă gândesc la Jonathan, deși nu mă tem nici pentru el, nici pentru mine.

   Scriu aceste rânduri în timp ce așteptăm într-o casă de la țară să ni se pregătească bividii. Doctorul Van Helsing doarme. Sărmanul, i se citește oboseala pe chip, a îmbătrânit și încărunțit, dar gura i s-a încleștat într-o expresie de luptător îndârjit. Chiar în somn îi citești îndârjirea pe chip.

   Când vom porni va trebui să-l rog să se odihnească și voi conduce eu. Îi voi spune că avem în față destule zile și că n-ar fi bine să-l lase puterile tocmai atunci când vom avea cel mai mult nevoie de el.

   Totul e pregătit. Vom porni în curând.

 

   2 noiembrie, dimineața. Am reușit și am condus pe rând toată noaptea. Acum avem ziua în fața noastră, luminoasă, deși friguroasă.

   În aer plutește o apăsare stranie - spun apăsare, căci nu găsesc un cuvânt mai potrivit. Vreau să spun că ne simțim amândoi apăsați. Este foarte frig și numai blănurile noastre călduroase ne fac să ne simțim bine.

   În zori Van Helsing m-a hipnotizat. I-am răspuns „Întuneric, lemnul scârțâie, apa bolborosește”, așadar râul se schimbă pe măsură ce ei înaintează.

 

   2 noiembrie, noaptea. Am călătorit toată ziua. Pe măsură ce mergem mai departe, ținutul se face din ce în ce mai sălbatic, iar marii pinteni ai Carpaților, care la Verești păreau atât de îndepărtați și atât de scunzi la orizont, par acum să se adune înalți în jurul nostru.

   Amândoi ne arătăm bine dispuși. Cred că ne străduim să ne încurajăm unul pe celălalt, dar tocmai acest efort ne înveselește. Doctorul Van Helsing spune că dimineața vom ajunge la Pasul Bârgăului. Casele au devenit foarte rare, iar profesorul spune că va trebui să luăm cu noi ultimii cai de care am făcut rost, deoarece nu vom mai putea să-i schimbăm. A mai făcut rost de încă 2 cai în afară de cei pe care i-am schimbat, așa încât acum avem o trăsură trasă de 4 cai voinici.

   La ziuă vom ajunge la trecătoare. Nu vrem să ajungem mai devreme. Așa încât o luăm cu binișorul și ne vom putea odihni bine pe rând. Of, ce ne va aduce ziua de mâine?

 

Memorandum de Abraham Van Helsing

 

   4 noiembrie. Către vechiul și credinciosul meu prieten John Seward, M.D., din Purfleet, Londra, în cad că nu-l voi mai vedea. Aceasta îi va servi drept explicație.

   E dimineață și sciu la lumina unui foc pe care l-am ținut toată noaptea aprins - ajutat de doamna Mina. Este foarte frig. Se pare că acest lucru a afectat-o pe doamna Mina. A durut-o capul toată ziua, încât nu mai era ca de obicei. Doarme, doarme mereu! Ea, de obicei atât de vioaie, nu a făcut nimic, dar absolut nimic toată ziua. Și-a pierdut până și pofta de mâncare. Nu a scris nimic în micul ei jurnal, ea, care scria cu atâta conștiinciozitate la fiecare oprire. Ceva îmi șoptește că lucrurile nu merg prea bine.

   Totuși, astă seară este ceva mai vioaie. Somnul îndelungat din timpul zilei a înviorat-o și a readus-o la starea ei obișnuită, căci este blândă și veselă ca odinioară. La apusul soarelui am încercat s-o hipnotizez, dar vai, fără niciun rezultat. Mi-a slăbit puterea cu fiecare zi și în seara asta m-a părăsit cu totul. Ei bine, se va îndeplini voia lui Dumnezeu - oricare ar fi și oricare ar putea fi urmările ei!

   Acum, reiau firul evenimentelor, ca să nu treacă nicio zi fără a fi înregistrată.

   Am ajuns la Pasul Bârgăului ieri, la scurt timp după revărsatul zorilor. Când am văzut primele semne ale dimineții, m-am pregătit pentru hipnotism.

   Am oprit trăsura și am coborât ca să nu fim deranjați. Am făcut un culcuș din blănuri, iar doamna Mina, culcându-se, s-a abandonat, ca de obicei, dar mai încet ca altădată. Răspunsul a sosit ca și mai înainte: „Întuneric și vârtejuri de apă”. Apoi s-a trezit radioasă și veselă și am pornit-o pe drumul nostru, ajungând în scurt timp la trecătoare. Aici ea s-a înflăcărat de nerăbdare. Era călăuzită de o nouă forță, căci a arătat spre drum, spunând:

   - Ăsta e drumul!

   - De unde știi? am întrebat-o.

   - Bineînțeles că știu, a răspuns și, după o pauză, a adăugat: N-a călătorit Jonathan pe drumul ăsta și n-a descris el călătoria asta?

   La început am crezut că se întâmplă ceva ciudat, dar în curând mi-am dat seama că nu era decât un singur asemenea drum. Era puțin folosit și se deosebea foarte mult de drumul diligenței din Bucovina la Bistrița, care este mai larg, mai pietruit și mai folosit.

   Așa că am luat-o pe acest drum. Când întâlnim alte drumuri - nu suntem întotdeauna siguri dacă acestea sunt drumuri căci au fost neglijate și a căzut un pospai de zăpadă peste ele - numai caii știu care e drumul bun. Le slăbesc hățurile, iar ei merg cu răbdare. Puțin câte puțin recunoaștem toate locurile pe care Jonathan le-a notat în jurnalul său. Apoi ne continuăm drumul ore în șir.

   La început i-am spus doamnei Mina să doarmă. A încercat și a reușit. A dormit tot timpul până când, în cele din urmă, am început să intru la bănuieli și am încercat s-o trezesc. Dar a continuat să doarmă și n-am izbutit s-o trezesc, oricât am încercat. Nu vreau s-o bruschez, ca să nu-i fac vreun rău, căci știu cât a suferit și îmi dau seama că somnul înseamnă pentru ea, câteodată, totul.

   Cred că am moțăit și eu, căci dintr-o dată m-am simțit vinovat, de parcă aș fi făcut ceva rău. M-am trezit bine așezat pe capră, cu hățurile în mâini și cu caii care mergeau înainte la trap mărunt ca și până acum. M-am uitat în jos și am văzut că doamna Mina mai doarme încă.

   Nu mai e mult până la asfințit, iar soarele răspândise pe zăpadă o lumină galbenă, așa încât umbrele noastre se întindeau lungi și mari spre locul unde se înălțau munții cei abrupți. Căci continuam să urcăm. Totul era, vai, atât de sălbatic și de stâncos, de parcă ar fi fost sfârșitul lumii.

   În clipa aceea am trezit-o pe doamna Mina. De data asta s-a trezit fără multă greutate și am încercat s-o fac să cadă în transă. Dar n-am putut. Am tot încercat până când, deodată, ne-am trezit amândoi învăluiți în întuneric. Am privit în jur și mi-am dat seama că apusese soarele.

   Doamna Mina râdea, așa că m-am întors s-o privesc. Se trezise de-a binelea și arăta foarte bine, așa cum n-o mai văzusem din noaptea aceea la Carfax, când am intrat pentru prima oară în casa contelui. Am fost surprins și m-am simțit încurcat, dar era atât de veselă, blândă și grijulie față de mine, încât am uitat de orice frică. Am aprins un fost, căci adusesem lemne cu noi, iar ea a pregătit de mâncare în timp ce eu am deshămat caii și i-am priponit la adăpost, pentru a le da de mâncare. Când m-am întors la foc, cina era pregătită. M-am dus s-o servesc, dar ea a zâmbit și mi-a spus că a mâncat - că îi fusese atât de foame încât n-a răbdat să aștepte. Treaba asta nu mi-a plăcut și-am fost încercat de gânduri negre, dar m-am temut să n-o sperii, așa că n-am spus nimic.

   M-a servit și am mâncat singur, apoi ne-am înfășurat în blănuri și ne-am culcat lângă foc, iar eu am sfătuit-o să doarmă în timp ce eu voi veghea. Dar în scurt timp am uitat cu totul de veghe și, când mi-am adus aminte, am găsit-o stând culcată liniștită, dar trează, privindu-mă cu ochi foarte strălucitori. Acest lucru s-a mai repetat de 2 ori și am dormit destul de mult până dimineața.

   Când m-am trezit am încercat s-o hipnotizez, dar vai, deși a închis ochii supusă, n-a putut să doarmă. Soarele răsărise și se înălțase pe cer. Somnul i-a venit foarte târziu, dar atât de greu încât nu s-a putut trezi. A trebuit s-o ridic și s-o așez adormită în trăsură după ce am înhămat caii și am pregătit totul.

   Doamna Mina mai dormea încă, iar în somn arăta mai sănătoasă și mai îmbujorată decât de obicei. Acest lucru nu mi-a plăcut. Mă tem, mă tem foarte tare! Mă tem de orice - mă tem până și să gândesc.

 

   5 noiembrie, dimineața. Vreau să fiu cât mai precis în toate amănuntele, căci, deși am văzut lucruri ciudate împreună ați putea crede că eu, Van Helsing, sunt nebun - că grozăviile nenumărate și încordarea îndelungată a nervilor mi-au tulburat în cele din urmă simțurile.

   Toată ziua de ieri am călătorit, apropiindu-ne din ce în ce mai mult de munți, într-un ținut din ce în ce mai sălbatic și mai pustiu. Multe prăpăstii mari și amenințătoare, multe cascade, de parcă natura ar fi serbat cândva un carnaval. Doamna Mina tot dormea. Și, deși mi-era foame și mi-am potolit-o, nu am putut-o trezi - nici măcar pentru a mânca. Începeam să mă tem ce blestemul fatal al locului o ajunsese, pângărită cum era de botezul vampirului.

   „Ei bine, mi-am spus, dacă e să doarmă toată ziua, nici eu nu voi dormi la noapte.”

   În timp ce călătoream pe drumul accidentat, căci era un drum vechi și prost, mi-am lăsat capul în jos și am adormit. M-am trezit din nou cu un sentiment de vinovăție și cu senzația timpului pierdut și am văzut că doamna Mina tot doarme, iar soarele e la asfințit. Dar totul se schimbase. Munții amenințători parcă se îndepărtaseră și noi ne aflam lângă culmea unui povârniș abrupt, în vârful căruia se afla un castel asemănător cu cel descris de Jonathan în jurnalul său. Am simțit în același timp bucurie și spaimă, căci acum, deznodământul, oricare ar fi fost, era aproape.

   Am trezit-o pe doamna Mina și am încercat din nou s-o hipnotizez, dar era prea târziu. Apoi, mai înainte de a se lăsa întunericul - căci cerul reflecta lumina soarelui apus pe zăpadă chiar și după asfințit și totul se scălda într-o imensă lumină crepusculară - am deshămat caii și le-am dat să mănânce într-un adăpost pe care l-am găsit. Apoi am făcut focul, lângă care am așezat-o comod, între pături, pe doamna Mina, care se trezise și era mai fermecătoare ca oricând.

   Am pregătit de mâncare, dar ea nu a vrut să mănânce, spunând pur și simplu că nu-i este foame. Nu am forțat-o, îmi dădeam seama că ar fi fost în zadar. Eu însă am mâncat, căci acum trebuia neapărat să fac față împrejurărilor. Apoi, temându-mă de ce avea să se întâmple, am făcut de jur împrejur unde ședea doamna Mina un cerc mare, ca să n-o stingherească. Pe acest cerc am pus niște anafură, pe care am fărâmițat-o fin, astfel ca totul să fie foarte bine păzit.

   Ea a stat tot timpul nemișcată - nemișcată ca un mort - devenind tot mai palidă, mai palidă decât zăpada. N-a rostit niciun cuvânt. Dar când m-am apropiat m-a apucat strâns și mi-am dat seama că sărmana era scuturată din cap până în picioare de un fior care îmi sfâșia inima. După ce s-a mai liniștit, am întrebat-o:

   - Nu vrei să te apropii de foc? căci doream să-i pun puterea la încercare.

   Ea se ridică ascultătoare, iar după ce făcu un pas se opri, de parcă ar fi trăsnit-o ceva.

   - De ce nu vii? am întrebat-o.

   Ea a clătinat din cap și întorcându-se, se așeză la locul ei. Apoi, privindu-mă cu ochii deschiși, de parcă s-ar fi deșteptat din somn, spuse cu simplitate:

   - Nu pot! și nu mai scoase niciun cuvânt.

   M-am bucurat, știam că ceea ce ea nu putea, nu putea nimeni dintre cei de care ne temeam. Deși trupul putea să-i fie în primejdie, sufletul îi era la adăpost.

   Dar numaidecât caii începură să necheze și să tragă de pripoane până când m-am dus să-i liniștesc.

   În ceasul înghețat focul începu să se stingă și tocmai mă pregăteam să-l mai întăresc, căci zăpada cădea acum în rafale printr-o ceață înghețată. Cu tot întunericul, se deslușea o oarecare lumină, așa cum este de obicei deasupra zăpezii. Rafalele de zăpadă și fâșiile de ceață luau parcă înfățișarea unor femei cu veșminte fluturânde. Domnea o tăcere moartă, lugubră, doar caii nechezau și se chirceau, de parcă s-ar fi temut de un lucru rău.

   Am început să am temeri, niște temeri îngrozitoare, dar apoi mi-a revenit sentimentul siguranței în cercul în care stăteam. Am început și eu să cred că fantasmele mele se datorau nopții, întunericului, neliniștii prin care trecusem și teribilei îngrijorări. Amintirile mele despre cumplita experiență a lui Jonathan își băteau parcă joc de mine, căci fulgii de zăpadă și ceața au început să se învârtejească, până când le-am zărit ca prin ceață pe acele femei care au vrut să-l îmbrățișeze pe Jonathan.

   În clipa aceea caii se ghemuiră tot mai jos și gemură de groază așa cum fac oamenii la durere. Nici nebunia spaimei nu îi făcea să fugă. M-am temut pentru scumpa doamnă Mina când strigoaicele acelea s-au apropiat și m-au înconjurat. Am privit-o, dar ea ședea calmă și îmi zâmbea.

   Când am vrut să mă îndrept spre foc să-l ațâț, ea m-a prins și m-a tras înapoi, șoptindu-mi cu un glas pe care îl auzeam ca prin vis, atât era de slab:

   - Nu, nu! Nu ieși în afară. Aici te afli în siguranță!

   M-am întors spre ea și, privind-o drept în ochi, i-am spus:

   - Dar dumneata? Pentru dumneata mă tem!

   La aceste cuvinte ea râse - un râs șoptit, ireal, spunând:

   - Te temi pentru mine. De ce să te temi pentru mine? nu pot fi nicăieri mai ferită de ele decât sunt acum.

   Pe când mă întrebam care putea fi sensul cuvintelor ei, o rafală de vânt înălță flacăra și-am văzut cicatricea roșie de pe fruntea ei. Și în clipa aceea, am știut! Dacă nu aș fi știut, aș fi aflat în curând, căci siluetele învolburate de ceață și zăpadă se apropiau, menținându-se, totuși, în afara cercului sfânt. Apoi începură să se întrupeze până ce - dacă Dumnezeu nu mi-a luat mințile, căci am văzut cu ochii mei - în fața mea se aflau în carne și oase acele 3 femei pe care Jonathan le văzuse în odaia aceea când au vrut să-l sărute pe gât. Le cunoșteam formele rotunjite și unduitoare, ochii duri și strălucitori, dinții albi, obrajii îmbujorați, buzele voluptoase.

   Zâmbeau întruna spre sărmana doamnă Mina. Și în timp ce râsul lor răsuna prin tăcerea nopții, și-au înlănțuit brațele arătând spre ea și au grăit cu vocea aceea dulce, cristalină, despre care Jonathan spusese că are suavitatea de nesuportat a clinchetului de pahare.

   - Vino, surată, vino cu noi. Vino! Vino!

   M-am întors înspăimântat spre biata doamnă Mina, dar inima îmi tresălta de bucurie ca o flacără, căci, vai, groaza din ochii ei blânzi, repulsia, oroarea spuneau inimii mele o poveste plină de speranță. Slavă Domnului că nu a devenit încă aidoma lor!

   Am luat un lemn care se afla lângă mine și așezând pe el o bucățică de anafură am înaintat spre foc. Ele se retrăgeau din fața mea, cu râsul acela șoptit și îngrozitor. Am mai pus niște lemne pe foc și nu mi-a mai fost teamă de ele, căci știam că suntem în siguranță înăuntrul încercuirii noastre. Ele nu se puteau apropia de mine, cât timp eram astfel înarmat, nici de doamna Mina cât timp rămânea în interiorul cercului, din care ea nu putea să iasă, după cum nici ele nu puteau să pătrundă.

   Caii nu mai gemeau și stăteau jos nemișcați. Zăpada cădea ușor peste ei, făcându-i tot mai albi. Știam că bietele dobitoace nu mai aveau de ce să se teamă.

   Și am rămas astfel până când zorii purpurii au prins să se reverse peste tristețea zăpezii. La primul semn al zorilor plăsmuirile cele cumplite se topiră într-un vârtej de ceață și zăpadă. Fâșii de pâclă străvezie se deplasau spre castel, destrămându-se.

   Din instinct, la sosirea zorilor, m-am întors spre doamna Mina, cu intenția de a o hipnotiza, dar ea căzuse dintr-o dată într-un somn adânc, din care n-am putut-o trezi. Am încercat s-o hipnotizez prin somn, însă nu mi-a dat niciun fel de răspuns și între timp se făcuse ziuă.

   Mi-era încă teamă să mă mișc. Făcusem focul și mă uitam la cai. Muriseră cu toții.

   Mă voi întrema gustând câte ceva, apoi voi purcede la cumplita mea datorie. Doamna Mina doarme și slavă Domnului, are un somn liniștit!

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   4 noiembrie, seara. Accidentul vedetei ne-a provocat un mare necaz. Dacă nu s-ar fi întâmplat am fi ajuns de mult ambarcațiunea, iar scumpa mea Mina ar fi fost eliberată. Mă tem să mă gândesc la ea, aflată în pădurile din apropierea acelui loc sinistru. Am făcut rost de cai și mergem pe urmele contelui.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   5 noiembrie. La revărsatul zorilor i-am văzut în fața noastră pe țigani ieșind repede din râu cu căruța, în jurul căreia s-au adunat ciorchine, grăbindu-se de parcă ar fi fost asediați.

   Zăpada cade ușor, iar în aer se simte o agitație ciudată. S-ar putea ca agitația să se datoreze doar sentimentelor noastre, dar deprimarea e ciudată. În depărtare aud urletul lupilor. Zăpada îi face să coboare din munți și pericolul ne amenință din toate părțile. Caii sunt aproape pregătiți și în curând vom porni.

   La sfârșitul călătoriei va muri cineva. Numai Dumnezeu știe cine, unde, ce fel, când sau cum se va întâmpla.

 

Memorandumul doctorului Van Helsing

 

   5 noiembrie, după-amiază. Cel puțin sunt cu mintea întreagă. Oricum, slavă Domnului pentru îndurarea sa, deși am trecut printr-o grozavă încercare.

   După ce am lăsat-o pe doamna Mina dormind înăuntrul cercului sfințit, am pornit-o spre castel. Ciocanul de fierărie pe care l-am luat în trăsură de la Verești mi-a fost de folos. Deși toate ușile erau deschise, le-am scos din țâțânile lor ruginite, ca să nu fie închise de vreo mână rea sau de ceasul rău, așa că odată intrat să nu mai pot ieși. Experiența amară a lui Jonathan mi-a fost de folos.

   Amintindu-mi de jurnalul lui am găsit drumul spre capela veche, unde știam că voi avea de lucru. Aerul era apăsător, de parcă ar fi fost încărcat cu un fum de sulf, care îmi dădea din când în când amețeli: când îmi vâjâiau urechile, când auzeam în depărtare urletul lupilor. Atunci m-am gândit la scumpa doamnă Mina și m-am aflat într-o stare de nedescris. Eram în cleștele dilemei. Pe ea nu îndrăzneam s-o aduc în acest loc, ci am lăsat-o ferită de vampir în cercul sfințit. Dar iată lupii! Am hotărât că datoria mea se află aici, iar în ceea ce privește lupii, să ne supunem, dacă aceasta e voința lui Dumnezeu. În orice caz, dincolo se afla ori moarte, ori libertatea. Mai bine gura lupilor decât mormântul vampirului! Așa că m-am hotărât să-mi continui munca.

   Știam că trebuie să găsesc cel puțin 3 morminte - morminte locuite. Am căutat și am tot căutat până ce am găsit un mormânt. Femeia dormea somnul de vampir, respirând atâta viață, frumusețe și voluptate încât m-am cutremurat de parcă venisem să ucid.

   Ah, nici nu mă îndoiesc că demult, atunci când s-au petrecut asemenea lucruri, mulți bărbați care au pornit să îndeplinească o misiune ca aceea de acum și-au pierdut curajul și multora le-au slăbit nervii. Au zăbovit și au tot zăbovit până când frumusețea și fascinația ne-moartei desfrânate i-a hipnotizat. Și au rămas pe loc până la asfințit, când a luat sfârșit somnul de vampir. Atunci frumoșii ochi ai încântătoarei femei se deschideau plini de iubire, iar gura voluptoasă se oferea sărutului - iar bărbații sunt slabi. Și mai rămânea încă o victimă în ceata vampirilor. Încă un om care să sporească rândurile sinistre și hâde ale ne-morților!

   Fără îndoială ele exercită o anumită fascinație căci și eu sunt mișcat de simpla prezență a unei astfel de femei, culcată așa cum este într-un mormânt ros de vremuri și împovărat de colbul veacurilor, cu tot mirosul înfiorător al ascunzătorilor contelui.

   Da, eram mișcat, eu, Van Helsing, cu tot țelul meu și cu tot motivul urii mele - eram mânat de dorința de a întârzia, care părea să-mi paralizeze facultățile și să-mi împovăreze sufletul. Poate nevoia de acum și apăsarea ciudată din atmosferă începeau să mă copleșească. Simțeam că mă cuprinde somnul, somnul cu ochii deschiși al celor ce se lasă pradă unei dulci fascinații, când ca prin apă vătuit de zăpadă s-a auzit un vaiet prelung și slab, plin de durere și de milă, care m-a trezit ca sunetul unei trâmbițe.

   Era glasul scumpei doamne Mina.

   Atunci mi-am adunat din nou puterile pentru misiunea mea cumplită și smulgând pietrele funerare, am mai descoperit încă una din ele, pe a doua brună. N-am îndrăznit să mă opresc și să mă uit la ea, cum făcusem la cealaltă, ca să nu mai fiu vrăjit. Dar am continuat să caut până când, în scurt timp, am găsit-o într-un mormânt mare, făcut parcă pentru cineva foarte iubit, pe cealaltă ursitoare, bălaie, pe care, ca și Jonathan, o văzusem întrupându-se din picăturile de ceață.

   Era atât de frumoasă, strălucitoare de frumusețe, atât de fermecător de voluptuoasă, încât instinctul bărbatului din mine, care face pe unii din noi să iubească și să ocrotească o ființă din celălalt sex, mi-a făcut să-mi vâjâie capul de o mare emoție. Dar, slavă Domnului, vaietul pornit din suflet al scumpei doamne Mina nu mi se ștersese din urechi și, mai înainte ca vraja să se întindă asupră-mi, m-am apucat cu îndârjire de munca mea necruțătoare.

   Între timp cercetasem toate mormintele din capelă, cel puțin așa cred. Și cum în noaptea aceea în jurul nostru nu fuseseră decât 3 fantome de ne-morți, am presupus că nu se mai aflau și alți ne-morți.

   Mai era un mormânt mare, mai falnic decât toate celelalte. Era imens și cu o vădită noblețe a proporțiilor. Pe el se afla înscris un singur cuvânt:

 

DRACULA

 

   Așadar, acesta era lăcașul de ne-mort al vampirului rege, căruia îi mai erau destinați și alții.

   Faptul că îl găsisem gol era grăitor, confirmând ceea ce știam. Înainte de a începe să redau acestor femei eulului lor mort prin acțiunea mea cumplită, am așezat niște anafură în mormântul lui Dracula, izgonindu-l astfel de aici ca ne-mort, pentru totdeauna.

   Apoi mi-am început cumplita datorie de care mi-era groază.

   O, prietene John, a fost o trudă de măcelar. Dacă n-aș fi fost întărit gândindu-mă la alți morți și la cei vii asupra cărora plutea o asemenea amenințare, n-ar fi putut continua. Tremuram și încă temur și-acum, deși, până ce nu am isprăvit, nervii nu m-au lăsat, slavă Domnului.

   Dacă n-aș fi văzut calmul de pe primul chip și bucuria care se strecura pe el mai înainte de descompunerea finală, n-aș fi putut continua măcelul. N-aș fi putut suporta scrâșnetul cumplit al țepușei care se înfigea până la capăt, zvârcolirea trupului crispat și buzele acoperite de spumă însângerată. Aș fi fugit îngrozit, lăsându-mi datoria neîndeplinită. Dar s-a terminat! Ah, sărmanele suflete, acum îmi poate fi milă de ele și le pot plânge, când mă gândesc la ele, liniște în somnul adânc al morții, doar cu o clipă înainte de a pieri. Căci, prietene John, de abia le retezasem capul cu cuțitul și întreg trupul lor începu să se destrame și să se fărâmițeze în țărâna lui originară, de parcă moartea care ar fi trebuit să vină acum câteva secole își afirmase în cele din urmă drepturile.

   Înainte de a pleca din castel am asigurat astfel intrările încât contele să nu mai poată intra niciodată acolo ne-mort.

   Când am pășit în interiorul cercului în care dormea doamna Mina, ea sa trezit din somn și, văzându-mă, a strigat cu un glas plin de durerea pe care o cunoșteam atât de bine:

   - Vino! mi-a spus ea. Ieși din locul ăsta groaznic! Să mergem să-l întâmpinăm pe soțul meu care știu că vine spre noi.

   Era trasă, palidă și slăbită, dar ochii îi erau limpezi și străluceau de fervoare. Eram bucuros văzându-i paloarea și boala, căci mintea mea era plină de proaspăta imagine de groază a somnului sângeros de vampir.

    Astfel, cu încredere și speranță, deși plini de spaimă, am pornit spre răsărit să ne întâlnim cu prietenii noștri - și cu cel despre care doamna Mina îmi spusese că știe că vine în întâmpinarea noastră.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   6 noiembrie. Se făcuse târziu după-amiază când profesorul și cu mine ne-am îndreptat spre răsărit, de unde știam că vine Jonathan.

   Nu mergeam repede, deși drumul cobora destul de abrupt, căci a trebuit să luăm cu noi păturile și șalurile cele mai groase. Nu îndrăzneam să înfruntăm frigul și zăpada fără a ne asigura căldură. A trebuit să luăm și provizii, căci eram în plină pustietate și, atât cât puteam vedea cu ochii prin perdeaua de zăpadă nu se afla nici urmă de cea mai măruntă așezare.

   După ce am mers preț de o milă, am obosit de mers întins și m-am așezat să mă odihnesc. Apoi am privit înapoi și am văzut limpede contururile castelului Dracula profilându-se pe cer. Căci ne aflam la poalele culmii pe care se afla așezat castelul și unghiul de perspectivă al Carpaților se afla mult dedesubt. Îl vedeam în toată măreția lui, cocoțat la 1000 de picioare pe vârful unei prăpăstii drepte și separat parcă de un hău mare de râpele munților învecinați. Împrejurimile aveau un aspect sălbatic și straniu. Auzeam urletul îndepărtat al lupilor. Erau departe, dar sunetul, deși înăbușit de ninsoare, era înspăimântător.

   Îmi dădeam seama, după felul în care cerceta doctorul Van Helsing, că încerca să afle un punct strategic, unde am fi fost mai puțin expuși în cazul unui atac. Drumul plin de hârtoape continua să coboare. Îl puteam vedea șerpuind prin nămeții înalți.

   După scurt timp profesorul îmi făcu semn, așa că m-am ridicat și m-am dus lângă el. Descoperise un loc minunat, un fel de scobitură într-o stâncă, cu o intrare în formă de ușă, între 2 bolovani. Mă luă de mână și mă trase înăuntru.

   - Uite, spuse el. Aici vei fi la adăpost și dacă vin lupii le voi ieși numaidecât în întâmpinare.

   Aduse blănurile înăuntru, îmi așternu un culcuș comod și făcu rost de câteva de-ale mâncării, silindu-mă să mănânc. Dar nu puteam mânca. Chiar și simpla încercare de a mânca îmi făcea greață, și, oricât aș fi vrut să-l mulțumesc, n-am reușit.

   Era foarte trist, dar nu mi-a făcut niciun reproș. Luându-și binoclul din cutie, se sui pe vârful stâncii și începu să scruteze zarea. Dintr-o dată exclamă:

   - Privește, doamnă Mina! Privește!

   Am sărit numaidecât în picioare și m-am dus lângă el pe stâncă. Profesorul îmi dădu binoclul și îmi arăt.

   Ninsoarea se întețise tot mai mult și se formau vârtejuri sălbatice, căci începuse să sufle un vânt puternic. Totuși, în momentele de răgaz dintre două rafale de ninsoare am putut să văd pe o rază lungă de jur împrejur. De pe înălțimea pe care ne aflam se putea vedea la mare distanță. În depărtare, dincolo de întinderea albă a zăpezilor, puteam vedea râul ca o panglică neagră șerpuind în meandre și bucle.

   Drept în fața noastră și nu prea departe - de fapt atât de aproape încât mă întrebam cum de n-am observat înainte - zorea un grup de oameni călări. În mijlocul lor se afla o căruță, un car lung care se legăna dintr-o parte în alta, ca un câine care își flutură coada la fiecare denivelare mai serioasă a drumului. Profilați cum erau pe zăpadă, mi-am dat seama după veșmintele oamenilor, că erau țărani sau țigani.

   În căruță se afla o ladă mare pătrată. Văzând-o, mi-a tresăltat inima, căci simțeam că se apropie sfârșitul. Se lăsa seara și știam prea bine că la apus duhul, care până atunci fusese închis acolo, va dobândi noi libertăți, putând să scape de orice urmărire într-una din multele lui forme.

   Speriată, m-am întors către profesor, care, spre consternarea mea, nu se afla acolo. După o clipă l-am văzut mai jos de locul în care mă aflam. Desenase un cerc în jurul stâncii, la fel cu cel în care ne adăpostisem noaptea trecută.

   După ce termină cercul veni din nou lângă mine spunând:

   - Cel puțin aici vei fi ferită de el!

   Luă binoclul de la mine și la primul răgaz al ninsorii cercetă întreaga întindere de dedesubtul nostru.

   - Uită-te, îmi spuse, vin repede, biciuiesc caii și merg foarte iute la galop.

   Se opri și continuă cu voce seacă:

   - Se grăbesc să apuce asfințitul. S-ar putea să ajungă prea târziu. Facă-se voia lui Dumnezeu!

   O nouă rafală orbitoare de zăpadă ne făcu să nu mai vedem nimic. Aceasta trecu, totuși, repede și binoclul fu încă o dată îndreptat asupra câmpiei. Atunci izbucni un strigăt:

   - Uite! Uite! Vezi 2 călăreți care vin în goană, apropiindu-se dinspre sud? Trebuie să fie Quincey și John. Ia binoclul și privește înainte de a-i ascunde zăpada!

   Am luat binoclul și m-am uitat. Cei 2 bărbați puteau fi doctorul Seward și domnul Morris, în orice caz știam precis că niciunul dintre noi nu era Jonathan. În același timp îmi dădeam seama că Jonathan nu era departe.

   Privind în jur am văzut, mai la nord, de unde veneau primii 2 călăăreți, încă 2 bărbați care călăreau într-o goană nebună. Mi-am dat seama că unul dintre ei este Jonathan, iar celălalt, desigur, lordul Godalming. Și eu urmăreau ceata cu căruța.

   Când i-am spus profesorului, el scoase un strigăt de bucurie ca un școlar și, după ce privi cu luare-aminte până când o rafală de zăpadă îi acoperi privirea, își așeză pușca automată gata de tras sprijinită de bolovanul de la deschizătura adăpostului nostru.

   - Se îndreaptă cu toții spre același punct, spuse el. Când va veni timpul, țiganii ne vor înconjura din toate părțile.

   Mi-am pregătit și eu revolverul, căci în timp ce vorbeam, urletul lupilor se auzea mai tare și mai aproape. Când ninsoarea se domoli o clipă, am privit din nou. Era ciudat să vezi lângă noi zăpada căzând în fulgi atât de mari și, mai departe, soarele strălucind din ce în ce mai puternic pe măsură ce cobora spre vârfurile îndepărtate ale munților.

   Plimbând binoclul de jur împrejur am văzut ici și colo niște puncte mișcându-se: câte unul, câte doi sau câte trei și chiar mai mulți, se adunau lupii la pradă.

   Orice clipă de așteptare părea un veac. Vântul sufla acum în rafale sălbatice, iar zăpada era purtată cu furie, îngrămădindu-se în jurul nostru în vârtejuri. În ultima vreme ne obișnuiserăm atât de mult să urmărim răsăritul și apusul de soare încât știam cu precizie când o să aibă loc și știam că soarele va apune în scurt timp.

   Era greu de crezut că, după ceas, am așteptam mai puțin de 1 oră în adăpostul stâncos, până ce diferitele grupuri începură să se îndrepte spre noi. Vântul sufla în rafale tot mai sălbatice și mai cumplite, tot mai tare dinspre nord. Se pare că gonise norii de zăpadă de la noi, căci zăpada cădea numai din când în când. Puteam distinge chiar pe membrii fiecărui grup, urmăriții și urmăritorii.

   Destul de ciudat, cei urmăriți nu păreau să-și dea seama, sau cel puțin nu le păsa că sunt urmăriți. Păreau, totuși, să se grăbească cu o viteză îndoită, pe măsură ce soarele cobora tot mai jos peste crestele munților.

   Se apropiau din ce în ce mai mult. Profesorul și cu mine ne-am ghemuit în spatele stâncii, ținându-ne armele pregătite. Vedeam că e hotărât să nu-i lase să treacă. Niciunul dintre ei nu-și dădea seama de prezența noastră.

   Dintr-o dată două glasuri strigară:

   - Oprește!

   Unul din ele era al lui Jonathan al meu, într-un registru ceva mai înalt din cauza furiei. Celălalt, tonul hotărât și puternic, de ordin calm, al domnului Morris.

   Țiganii poate nu știau limba, dar după ton nu încăpea nicio îndoială, oricare ar fi fost limba care rostea cuvintele. Instinctiv, traseră hățurile și numaidecât lordul Godalming și Jonathan se repeziră într-o parte, iar doctorul Seward și domnul Morris de cealaltă parte. Căpetenia țiganilor, un tânăr chipeș, care ședea în șa ca un centaur, le făcu semn să se retragă și cu glas sălbatic le adresă tovarășilor săi un cuvânt de pornire. Aceștia dădură bice cailor, care făcură un salt înainte. Dar cei 4 bărbați își ridicară puștile și într-un fel care nu admite îndoiala le porunciră să pornească. În aceeași clipă doctorul Van Helsing și cu mine ne ridicarăm de după stâncă și ne îndreptarăm armele spre ei.

   Văzându-se înconjurați, oamenii traseră hățurile și se opriră. Căpetenia se întoarse spre ei și le spuse un cuvânt, la care toți țiganii din ceată scoaseră armele pe care le purtau, cuțit sau pistol, și se pregătiră de atac. Ai noștri făcură același lucru.

   Căpetenia, cu o mișcare iute a dârlogilor, își suci calul înainte și arătând cu mâna întâi spre spate - aflat mai aproape de poalele munților - și apoi spre castel, spuse ceva ce n-am înțeles. Drept răspuns toți cei 4 bărbați din grupul nostru săriră jos de pe cai și se năpustiră spre căruță.

   M-ar cuprins groaza văzându-l pe Jonathan în asemenea primejdie, dacă nu m-ar fi copleșit și pe mine, la fel ca pe ceilalți, încleștarea luptei. Nu-mi era frică, dar simțeam o dorință sălbatică, pătimașă de a face ceva.

   Văzând mișcările rapide ale grupului nostru, căpetenia țiganilor dădu un ordin. Oamenii lui se adunară numaidecât în jurul căruței cu o grabă dezordonată, îmbrâncindu-se și împingându-se unul pe altul în zelul lor de a îndeplini ordinul.

   În mijlocul acestei învălmășeli îl vedeam pe Jonathan de o parte a cercului, iar pe Quincey de cealaltă parte, străduindu-se să ajungă la căruță. Se vedea limpede că voiau să-și îndeplinească sarcina înainte de apusul soarelui. Se părea că nimic nu-i poate opri sau împiedica. Nici armele ațintite, nici cuțitele țiganilor care scânteiau în față, nici urletul lupilor în spate nu părea să le atragă atenția.

   Forța năvalnică a lui Jonathan și îndârjirea cu care își urmărea scopul îi intimida pe cei din fața lui. Instinctiv, aceștia se traseră la o parte, lăsându-l să treacă.

   Într-o clipă Jonathan sări în căruță și cu o forță de necrezut ridică lada cea mare și o azvârli pe pământ. Între timp, domnul Morris făcuse apel la forță pentru a trece de cealaltă parte prin cercul țiganilor. Tot timpul cât îl urmărisem cu sufletul la gură pe Jonathan, cu coada ochilor îl văzusem pe Morris făcându-și drum printre cuțitele scânteietoare ale țiganilor și îndreptându-se spre Jonathan.

   Quincey para loviturile cu cuțitul său mare de vânătoare și la început am crezut că și el trecuse printre ei nevătămat. Dar când făcu un salt spre Jonathan, care sărise și el din căruță, mi-am dat seama că se ținea într-o parte cu mâna stângă și că sângele îi șiroia printre degete. Cu toate acestea n-a zăbovit nicio clipă, căci în timp ce Jonathan, cu o energie disperată, ataca un capăt al lăzii, încercând să forțeze capacul cu ajutorul marelui pumnal Kukri, el ataca cu frenezie la celălalt capăt cu cuțitul.

   La eforturile celor 2 capacul începu să cedeze. Cuiele ieșiră cu un scrâșnet brusc, iar capacul lăzii fu azvârlit înapoi.

   Între timp țiganii, văzându-se amenințați de puștile Winchester și la bunul plac al lordului Godalming și al doctorului Seward, renunțară la orice rezistență. Soarele era foarte jos pe culmile munților, iar umbrele întregului grup cădeau lungi pe zăpadă.

   L-am văzut pe conte zăcând în ladă, pe pământ. În zdruncinătura căderii din căruță, bucăți de pământ se împrăștiaseră pe el. Avea o paloare cadaverică, întocmai ca o plăsmuire de ceară, iar în ochii roșii îi strălucea o privire răzbunătoare pe care o cunoșteam atât de bine.

   În timp ce îl priveam, el zări soarele ce apunea și în ochi îi reveni privirea triumfătoare de ură.

   Dar în aceeași clipă marele pumnal al lui Jonathan se roti scânteietor. Am țipat văzându-l străpungându-i beregata, în timp ce în aceeași clipă, cuțitul de vânătoare al domnului Morris se înfipse în inimă.

   A fost ca un miracol, dar în fața propriilor noștri ochi, și doar cât ne-am tras sufletul, trupul s-a fărâmițat în țărână, pierind de sub privirile noastre. Toată viața voi fi fericită că în clipa descompunerii definitive pe chip i s-a așternut o expresie de pace, așa cum nu mi-aș fi putut închipui niciodată.

   Castelul Dracula se profila acum pe cerul roșu și fiecare piatră a crenelurilor sale ruinate se desena în lumina crepusculară.

   Țiganii, considerându-se oarecum cauza extraordinarei dispariții a mortului, făcură stânga împrejur și, fără să rostească niciun cuvânt, se îndepărtară călare de parcă le-ar fi fost viața în joc. Cei care nu erau pe cai săriră în căruță și le strigară călăreților să nu-i părăsească. Lupii, care se retrăseseră la o distanță apreciabilă, se luară după urmele lor, lăsându-ne singuri.

   Domnul Morris, care căzuse la pământ, se sprijinea într-un cot, apăsându-și mâna într-o parte. Sângele continua să-i șiroiască printre degete.

   M-am repezit la el, căci cercul sfânt nu mă mai oprea acum. La fel făcură și cei 2 doctori. Jonathan îngenunche lângă el și rănitul își sprijini capul de umărul lui.

   Suspinând și cu un efort slab, îmi luă mâna într-a lui, în cea care nu era mânjită de sânge. Trebuie să-mi fi văzut durerea zugrăvită pe chip, căci îmi zâmbi și îmi spuse:

   - Nici nu știi cât sunt de fericit că am putut fi de folos! O, Doamne! strigă el deodată, forțându-se să stea așezat și, arătând spre mine. Merită să mori pentru acest lucru! Privește! Privește! Să-i mulțumim lui Dumnezeu că n-a fost în zadar! Vedeți! Nici zăpada nu este mai imaculată decât fruntea ei! Blestemul a pierit!

   Și spre durerea noastră amară, zâmbind, a murit, ca un nobil viteaz.

 

Notă

 

   Cu 7 ani în urmă am trecut cu toții prin văpaia focului și credeam că fericirea unora dintre noi a meritat suferința pe care am îndurat-o.

   Pentru Mina și pentru mine o altă bucurie este că ziua de naștere a băiețelului nostru coincide cu ziua în care a murit Quincey Morris. Știu că, în taină, mama lui e încredințată că o parte din spiritul bravului nostru prieten a trecut în el. I-am dat numele tuturor membrilor grupului nostru, dar îi spunem Quincey.

   În vara acestui an am făcut o călătorie în Transilvania și ne-am dus în regiunea care era și este atât de încărcată de amintiri cumplite pentru noi. Este aproape de necrezut că lucrurile pe care le văzusem cu proprii noștri ochi și le auzisem cu urechile noastre au fost adevăruri trăite. Fiecare urmă a trecutului a fost ștearsă. Castelul se înălța ca și înainte, semeț, deasupra unei întinderi pustii.

   Când ne-am întors acasă am vorbit despre timpurile de odinioară - la care ne puteam gândi fără să ne cuprindă disperarea, căci Godalming și Seward s-au căsătorit și sunt fericiți.

   Am luat documentele din safe-ul în care se aflau de când ne-am întors, în urmă cu atâția ani. Am fost surprinși de faptul că în întreaga masă a materialului din care se alcătuiește relatarea abia dacă se găsește acum vreun document autentic. Nimic decât o masă de hârtii bătute la mașină, cu excepția carnetelor de însemnări ale Minei, ale lui Seward, ale mele și a memorandumului lui Van Helsing.

   Nu cred că am putea pretinde cuiva, chiar dacă am vrea, să accepte aceste lucruri ca pe niște dovezi ale unei întâmplări atât de bizare.

   Van Helsing a rezumat totul în timp ce îl ținea pe băiețelul nostru pe genunchi:

   - Nu cred că avem nevoie de dovezi. Nu cerem nimănui să ne creadă! Acest băiat va afla într-o bună zi ce femeie vitează și bravă este mama lui. Îi cunoaște de pe acum blândețea și grija afectuoasă. Mai târziu va înțelege că unii oameni au iubit-o atât de mult, încât au îndrăznit să facă fapte mari pentru mântuirea ei.

Jonathan Harker

 

SFÂRȘIT