Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 .................................................

4-8

 

            Una dintre fetele din clasa a opta, care crescuse foarte mult în ultima vreme și ajunsese la 1 metru 70, fiind cu aproape un cap mai înaltă decât colegele ei, arătă cu degetul un pâlc mare de arbuști:

   - Cei de acolo?

   - Da, îi răspunse Gloria. Aproape toată lumea e alergică la așa ceva, prin urmare nu vrem să riscăm.

   - Dar ce-ar fi să... începu una din fete.

   Gloria Wilson ridică mâna:

   - Nu vreau să aud nimic despre toxicodendroni. Tot ce vreau e să fiți atente și să vă feriți de ei. S-a înțeles?

   Se auzi un cor destul de timid de „da”-uri, și apoi vocea foarte puternică a fetei înalte:

   - Din arbuștii de acolo ies două picioare.

   Majoritatea fetelor izbucniră în râs, iar mamele schimbară priviri exasperate. Gloria Wilson își drese glasul:

   - Nu cred că e o glumă potrivită.

   - Dar chiar sunt, protestă tânăra. Uite acolo!

   Arătă spre pâlcul de arbuști, mai exact la rădăcina lor.

   - Picioare goale.

   Polițista ezită o secundă, nefiind sigură că nu e vorba de o glumă proastă.

   - Picioare goale, repetă ea, în timp ce fetele râdeau și mai tare. Adică picioare fără pantofi sau niște tălpi ca alea de urs?

   - Picioare fără pantofi, răspunse grijuliu fata, așa cum îi vorbești unui adult care te supără. Duceți-vă și uitați-vă!

   O elevă delicată, din clasa a noua, se cutremură și spuse:

   - Vrei să spui că există o persoană în pâlcul de stejari otrăvitori?

   - Da, veni răspunsul, se văd niște picioare goale și murdare.

   Mamelor le trecuse orice amuzament, iar una dintre ele le făcu semn celorlalte să le ia pe fete de acolo. Gloria Wilson aprobă printr-o mișcare a capului și își duse mâna la aparatul de emisie-recepție de la șold.

   - Fetelor, spuse ea, înainte de a-l folosi, ar fi bine dacă v-ați duce ceva mai încolo, pe potecă. OK?

   Majoritatea fetelor se conformară și fără să se plângă, în mod cu totul necaracteristic. Numai eleva mai înaltă rămase pe loc.

   - Ai face bine să te duc cu celelalte, îi spuse Gloria cu blândețe.

   - De ce? întrebă ea. Ce poate fi așa rău dacă văd niște picioare? Iar dacă o fi să am necazuri, aș vrea să...

   - Nu vei avea niciun necaz, răspunse polițista. Acesta e unul din motivele pentru care vreau să rămâi împreună cu celelalte fete, ca să evităm orice posibil necaz. Ești de acord cu mine?

   - Nu am de ales, răspunse fata uitându-se urât, perfect conștientă că era deposedată de descoperirea ei.

   Privind în jur, Gloria Wilson își dădu seama că trebuia să-și găsească un punct strategic mai bun din care să cheme ajutoare. Își simțea inima bătând cu putere în piept. Reglând antena, încercă să-și ordoneze gândurile.

   - Aici Gloria Wilson, din corpul de rangeri. Raportez, rosti ea în micul aparat. Aștept. Terminat.

   După câteva zgomote de paraziți, se auzi limpede răspunsul?

   - Wilson? Aici Hardisty. Terminat.

   - Sunt cu Clubul de fete. Plimbarea în natură. Ne aflăm la circa 70 de metri de cea de a șasea încrucișate de poteci pe acest drum. Terminat.

   Aruncă o privire neliniștită în direcția pâlcului de stejari.

   - S-ar putea să fi dat peste o problemă în acest loc.

   - O problemă? întrebă Hardisty, fără a mai aștepta tradiționalul „terminat”.

   - Mda. Una din fete a văzut niște picioare goale, într-un pâlc de toxicodendroni, spuse ea, amintindu-și să adauge și „terminat”.

   - Cum? exclamă Hardisty, luat prin surprindere.

   - O pereche de picioare, sau cel puțin așa susține ea, fără pantofi. Terminat.

   Gloria Wilson simțea nevoia să țipe la colegul ei, deși știa că nu ar fi servit la nimic. Doamne, Dumnezeule, gândea ea cu o ardoare neobișnuită, să nu fie vorba de încă o crimă! Fii bun, Doamne! Fii bun!

   - Ai văzut picioarele acelea cu ochii tăi? Terminat.

   - Nu, Hardisty, nu le-am văzut. Fata care susține că le-a văzut e cu două palme mai înaltă decât mine. Terminat.

   Ar fi vrut să arunce aparatul de emisie-recepție cât colo și să fugă cu fetele din acea zonă a parcului, depărtându-se de picioarele acelea.

   - Spui că te afli lângă încrucișarea numărul 6? Adică la marginea dumbravei?

   Adăugă într-un târziu „terminat”.

   - Ne aflăm în dumbrava de stejari. Picioarele se află printre stejarii otrăvitori, spuse Gloria, încercând să nu vorbească prea tare.

   Cu coada ochiului putea vedea că fetele începuseră să se agite și că mamele care le însoțeau păreau să nu se descurce.

   - Trimite pe cineva încoace chiar acum. Terminat.

   - S-ar putea să fie o farsă? Terminat.

   - E posibil, recunoscu Wilson, însă nu ne putem permite să facem nicio greșeală în legătură cu așa ceva. Terminat.

   - Dacă pui așa problema, nu mai încape nicio discuție, spuse Hardisty oftând neputincios. Foarte bine. Îl vom trimite pe Rawlins. Crezi că ar trebui să-i anunțăm și pe cei de la biroul șerifului? Terminat.

   Gloria Wilson clătină din cap cu scepticism și resemnare. Hardisty nu voia să-și asume responsabilitatea pentru niciun fel de hotărâri, lăsând totul pe umerii ei.

   - De ce nu? Chiar dacă ne-am înșelat, demonstrăm câtă grijă avem noi. Dacă există cu adevărat un cadavru în toxicodendroni, atunci... cercetările pot începe imediat. Terminat.

   Spera că Hardisty înregistra conversația lor.

   - OK, am să le spun că tu consideri că trebuie să vadă și ei despre ce e vorba. În altă ordine de idei, Rawlins va ajunge la tine în 10 minute. Poți să faci față până atunci? Terminat.

   - Ne descurcăm. Stai, dacă Gretchen e pe acolo, trimite-o, te rog, împreună cu Rawlins! adăugă ea. S-ar putea să avem nevoie de ajutor din pricina fetelor și nu cred că mamele vor fi de prea mult folos. Terminat.

   Vorbise încet, pentru ca remarcile ei să nu poată fi auzite, dar era convinsă că două dintre femei, cel puțin, ghiciseră despre ce discuta ea.

   - Voi face așa cum spui tu. Altceva?

   Hardisty reușea să-i sugereze un amestec de iritare și bunăvoință prin tonul său.

   - Nu. Terminat.

   Apucă antena și o presă la loc în aparat. Se gândi apoi câteva secunde la ceea ce făcuse. Dacă luase decizia potrivită, știa că putea să se aștepte la felicitări și eventual la o promovare. Dacă presupunerea ei se dovedea falsă, povestea nu avea să se uite decât foarte greu. Rangerii nu puteau să-i sufere pe cei care lansau alarme fără motive întemeiate.

   Se asigură că își controla perfect mimica, apoi se întoarse spre grupul de fete.

   - Mergem ai departe pe această potecă încă puțin, bine? Există un loc cu mese de picnic, o fântână și toalete. Acolo vom aștepta sosirea unul alt ranger, care va întreprinde unele investigații.

   Una dintre femei, o brunetă elegant îmbrăcată, puțin peste 40 de ani și vag supraponderală, își frecă mâinile de pantaloni:

   - De ce mai e nevoie de încă un ranger? Dumneata nu te poți descurca singură?

   Gloria Wilson știa că ar fi fost o tâmpenie să-i spună că se temea să nu fie vorba de o nouă victimă a criminalului care teroriza parcul, așa că improviză:

   - Probabil că m-aș descurca, dacă nu aș avea o reacție atât de puternică la stejarul otrăvitor. E nevoie de cineva care să poată pătrunde acolo fără să-i apară iritații și inflamații.

   Rhea, una dintre mame care era extrem de conștientă de faptă că arăta bine, își înclină capul, în semn de compasiune:

   - Dielle, biata de ea, pățește același lucru. E o dovadă de mare sensibilitate, cred. Există, desigur, injecțiile cu cortizon, dar nu merită să riști cu un asemenea tratament din cauza toxicodendronului.

   Bătea câmpii, lucru pe care îl trăda supărarea din privirea ei, dar nu avea voie să se oprească.

   - Nara și Holly au și ele niște reacții neplăcute. Cât despre Beatrice Norvil, ea e alergică la orice; mai mult ca sigur și la toxicodendron.

   - Ei, Rhea, interveni bruneta, totul va fi în regulă. Haideți, fetelor. Mergem mai departe cu doamna Wilson. Va trebui să așteptăm o vreme. Leonora, tu te pricepi la desen, de ce nu ne arăți și nouă schițele pe care le-ai făcut? spuse ea zâmbindu-i încurajator Gloriei. Cred că suntem gata de plecare.

   - Vai, Lexa, cât de bine știi să te descurci, spuse Rhea. Tu faci față în orice situație.

   Făcu gesturi largi din mâini.

   - Haideți, fetelor, strigă ea, adăugând cu voce mai scăzută: Nu știu cum reușești.

   Lexa ridică din umeri.

   - Veți mai avea nevoie de noi? se interesă ea.

   - Nu știu exact, răspunse Gloria neliniștită, rămânând în urma coloanei dezorganizate. Depinde...

   - Vreți să spuneți că dacă se descoperă o nouă victimă, poliția va dori să discute cu noi, întrebă Lexa prudent. Spre binele fetelor, sper că e o alarmă falsă, dar cred că ați făcut bine când ați cerut să se facă verificări, după cele întâmplate.

   - Vai, vă mulțumesc, spuse Gloria Wilson, surprinsă și încântată.

   - Nu spuneți asta până nu aflăm despre ce este vorba, o sfătui Lexa. Avem timp mai târziu pentru mulțumiri.

   - Vreau să vă mulțumesc totuși, insistă Gloria, știind că, indiferent ce avea să se întâmple, nu va mai fi dispusă să-și arate gratitudinea față de nimeni după explorarea locului acela.

 

   - Fir-ar, fir-ar, fir-ar al naibii să fie, murmură Lew furios, după ce pusese receptorul jos. Fir-ar să fie!

   - S-a întâmplat ceva? întrebă Rafael Winfield, lăsându-și deoparte blocnotesul său galben.

   - Era punctul central de comandă al rangerilor din Briones. Au descoperit cadavrul unei femei, mutilat grav.

   Lew clătină din cap, simțind un gust rău în gură.

   - De fapt, nu l-au descoperit ei, ci una din fetele care participau la o excursie în natură a unui club de copii.

   - Să fie al naibii, comentă și Winfield.

   - Mă duc și eu să văd despre ce e vorba. Am să discut cu Hislop din mașină, de îndată ce ajung acolo. Nu vreau să mă cheme din nou presa și celelalte medii de informare, ca să se poată da mare.

   Zicând acestea, se ridică în picioare, își luă pălăria și își verifică pistolul.

   - Crezi că e vorba de același făptaș? întrebă Winfield, incapabil să-și recapete calmul.

   - Dacă nu ar fi același, ar însemna că avem acum de-a face cu doi ucigași cărora le place să-și sfâșie victimele cu dinții... nici nu vreau să mă gândesc.

   Își puse carnețelul în buzunarul jachetei.

   - Dacă sună Rowena, spune-i că am s-o sun de îndată ce o să am timp.

   - Ai putea să o suni și să-i spui tu singur acum, îi atrase Winfield atenția.

   - Mda, dar nu aș vrea să o implic prea tare în toată porcăria asta.

   Pornind spre ușă, se întoarse spre Winfield.

   - Rafe, cheamă-l, te rog, pe Aaron Holliman din partea mea și spune-i că vreau să mă întâlnesc cât mai curând cu el la Briones.

   - Șerifului n-o să-i convină chestia asta, îl avertiză Rafe.

   - Șeriful poate să mă pupe undeva; puțin îmi pasă dacă află ce am spus, declară el, apoi se calmă. Știu că e greu ceea ce-ți cer, Rafe, dar te rog să mă ajuți! Dacă Hislop dă din nou drumul la mașina lui de publicitate, vom fi legați de mâini și de picioare. În urma declarațiilor pe care le-a dat până acum, cazul este parțial compromis și încerc să-l împiedic prin toate mijloacele să facă și mai mult rău.

   - Cunosc problema, spuse Rafe. OK. Voi proceda cum vrei tu. Ce explicații să dau, în caz că va fi nevoie?

   - Spune că eu am considerat că e vorba de o farsă sau că mamele vor avea o reacție isterică și nu am vrut să declanșez o furtună într-un pahar cu apă.

   Ieși din birou, continuând să vorbească cu Rafe:

   - Îi zici exact chestia asta, vezi?

   - S-ar putea să se supere pe tine, remarcă Rafe, grijuliu să nu pară că a trecut într-o tabără sau alta.

   - Nu ar fi prima oară, spuse Lew închizând ușa și îndreptându-se spre parcare.

   Mintea sa o luase deja înainte, spre hățișurile verzi din Parcul Briones. Se hotărî să-i anunțe pe Berkeley, El Cerrito și Oakland, sugerându-le să cerceteze parcurile Tilden, Wildcat și Redwood. Se presupunea că rangerii sunt în stare de alarmă, dar parcurile sunt uriașe, și nimeni nu dorea să găsească încă un corp desfigurat.

   Conducând de-a lungul Main Street în direcția Alhambra, se gândea la modul cel mai potrivit în care să-i abordeze pe șefii poliției din acele orașe. Poate nu ar fi fost rău să discute și cu șeriful districtului Alameda, convingându-l pe acesta să cerceteze Muntele Diablo. Mulțimea grijilor îi declanșă în cele din urmă o durere de cap.

   În fața micii clădiri din piatră unde se vindeau gustări în timpul verii erau parcate 3 mașini ale rangerilor, un jeep al direcției regionale a parcului, un microbuz al serviciului de procuratură din Contra Costa și un autoturism de mic litraj importat din Japonia cu semnul „Presa” lipit în parbriz.

   Înjurând în sinea sa, Lew se extrase din mașină și intră repede în clădire.

   Gloria Wilson, extrem de palidă, stătea de vorbă cu un alt ranger; acesta, un bărbat înalt în vârstă de peste 50 de ani, fusese, din câte își amintea Lew, polițist în Hayward. Femeia înclina încet din cap, în timp ce fostul polițist își verifica notele cu ajutorul ei.

   - Salut, Hal! spuse Lew apropiindu-se de cei doi.

   - Hello, Lew, răspunse cel salutat. Mă bucur că ești aici. Băieții de la procuratură nu sunt de niciun folos.

   Întinse mâna, iar Lew i-o strânse cu mare atenție, aducându-și aminte că acesta suferise de paralizie. 

   - Trebuie și ei să-și îndeplinească munca lor, răspunse Lew. Au venit și cu fotograful?

   - Un vietnamez care pare plictisit? Da, e aici. Nu vrea să ne lase deocamdată să mișcăm cadavrul. Spune că e preferabil să-l vadă mai întâi cineva din biroul vostru, pentru orice eventualitate.

   - Care eventualitate? întrebă Lew fără adresă precisă. Nu contează, îl cunosc de multă vreme... Mă duc să văd.

   - E destul de rău, spuse Hal, punând o mâna pe spatele Gloriei Wilson, pentru a o liniști.

   - Nu e prima oară când văd de ce e în stare, îi reaminti Lew. Unde este?

   - O iei de-a lungul potecii principale. Imposibil să nu găsești locul, zise Hal, indicându-i direcția. Avem numele și adresele tuturor fetelor și ale celorlalte persoane care au participat la excursie, putem lua legătura cu ele mai târziu. Cu excepția uneia dintre fete, nimeni nu a văzut de fapt mare lucru.

   Se uită iute peste note.

   - Vei primi toate informațiile de care ai nevoie, mă ocup eu de asta.

   - Foarte bine, mulțumesc, spuse Lew, ieșind.

   Făcu câțiva pași, apoi se întoarse.

   - Dacă apare Aaron Holliman, trimite-l și pe el. Lucrează pentru mine.

   - Nu face parte din biroul vostru? întrebă Hal, ascunzându-și cu grijă interesul.

   - Nu, este un specialist criminalist independent. Are la activ multe reușite, dacă te interesează. I se pun la dispoziție informațiile și le ordonează, stabilind și legăturile existente între date.

   Lew făcuse această prezentare discretă și prima oară când se folosise de talentul lui Aaron pentru rezolvarea unui caz, cu peste 4 ani în urmă.

   - În materie de consultanță criminalistică, este cel mai priceput om pe care îl cunosc.

   - Mda, spuse Hal, lăsând limpede să se vadă că datele oferite de Lew nu avuseseră darul să-l impresioneze. Se pare că însuși Grieta își va face în curând apariția, adăugă el, ca și cum ar fi scos asul din mânecă.

   - Foarte bine. Era și timpul să vadă personal aceste...

   Nu reuși să găsească cuvântul pe care îl căuta și plecă înainte să se remarce foarte clar că nu terminase ceea ce avea de zis.

   Hal se apucă din nou să-și verifice notițele împreună cu Gloria Wilson.

   Doi rangeri făceau de gardă lângă stejarul otrăvitor unde se descoperise cadavrul. Amândoi aveau niște figuri cam lungi, iar cel tânăr era foarte palid la față. Îl salutară pe Lew, în timp ce acesta le arăta insigna și legitimația, iar unul dintre ei îi indică, inutil, locul unde zăcea victima.

   - Salut, locotenente, îl întâmpină Lok, lăsându-și lucrul. Clientul nostru a avut iarăși o zi foarte activă.

   - Cât de rău e de data asta? întrebă Lew, lăsându-se pe vine la marginea arbustului.

   - Se apropie tot mai mult de un coșmar, spuse Lok. E mușcată de gât, de sâni și există urme de dinți și de-a lungul coastelor. Aș zice că și-a făcut curaj să o sfâșie de tot.

   Făcu încă o poză.

   - Trebuie să fii tare să faci o chestie ca asta, știi în ce hal miros măruntaiele umane?

   Lew trebui să respire o dată adânc înainte de a răspunde:

   - Nu-mi aduc aminte.

   - Mai am nevoie încă de vreo 3 poziții aici, apoi am să pun să se taie crengile astea, ca să pot face niște fotografii clare. Așa cum a vârât-o în cotlonul ăsta, nu se vede foarte mult, din păcate. Dacă fetele ar fi sosit aici într-un alt moment al zilei, când umbrele sunt mai lungi, probabil că nu ar fi văzut-o.

   Se deplasă într-o parte și mai făcu o poză.

   - Lok, ai alergie la stejarul otrăvitor? se interesă Lew, curios fără voie și recunoscând tendința rațiunii sale de a fugi de realitatea cadavrului ce fusese descoperit.

   - Presupun că am să aflu acum, nu? răspunse vietnamezul cu un zâmbet. Nu am mai avut niciodată ocazia.

   După alte 2 fotografii, îi chemă pe rangeri.

   - Îmi pare rău, dar a sosit momentul să tăiați crengile. Nu deranjați corpul și nu-l atingeți, dar încercați să-mi oferiți posibilitatea de a face poze cât mai clare, care să-l mulțumească pe procuror.

   Rangerul mai tânăr înghiți greu.

   - Să ne luăm baionetele, spuse el, privind spre cel mai apropiat stejar.

   Rangerii tocmai își terminaseră treaba când sosi doctorul Ignacio Grieta, șontâcăind pe potecă precum o jucărie foarte sobră, cu arc și cheiță. Aducea cu sine geanta și aparatul de fotografiat; canadiana îl făcea să pară mai corpolent decât era în realitate.

   - Bună ziua, spuse el foarte oficial.

   - Salut, Grieta, spuse Lew, ieșind din umbra unui stejar.

   - Bună, Lew.

   Băgă mâna în buzunar și scoase o batistă mare, cu care se șterse pe frunte.

   - Trebuie să recunosc că nu prea obișnuiesc să bântui prin munți.

   - Da, da, spuse Lew, străduindu-se să nu-i încurce pe rangeri. Sunt aproape gata. E și mai rău decât în cazurile precedente.

   - Așa ne și așteptam, nu? zise Grieta, iar ochii săi, imenși, căprui, se umeziră. Biata femeie, să dea peste ucigașul ăsta. Sunt pe deplin convins că avem de-a face cu un criminal care ucide la întâmplare. Orice individ urmărit de o asemenea obsesie nu poate, evident, să se concentreze asupra unor victime, așa cum ar face majoritatea oamenilor.

   Așteptă până când Lok începuse să fotografieze din nou trupul și abia apoi se apropie puțin. Își făcu semnul crucii.

   - Ce nenorocire!

   - Cuvintele sunt sărace, doctore, spuse Lew, simțind gustul de fiere în gură. Ai mai văzut vreodată așa ceva?

   - Vrei să spui alte victime decât celelalte ale criminalului? Nu!

   Îi făcu semn lui Lok să se dea la o parte și se aplecă asupra cadavrului.

   - Coastele, sânii și gâtul. Cred că omul nostru merge înspre rău.

   - Așa cred și eu, spuse Lew. Pericolul crește cu atât mai mult.

   - Da, pentru femeile solitare și pentru el însuși.

   Își scoase aparatul de fotografiat și făcu rapid 4 poze.

   - Îmi place să ma și un dosar al meu, atunci când e posibil.

   Se întoarse spre Lew și adăugă:

   - Până în momentul de față, toate victimele au avut mai puțin de 30 de ani, dar aceasta este cea mai în vârstă. Tu câți ani îi dai?

   - Douăzeci și cinci până la 27, spuse Lew, care se gândea exact la același lucru. Singură sau divorțată, deoarece nu are verighetă pe mâna stângă și nici semn. Poartă cercei, cu diamante, dacă nu greșesc.

   - Sau zirconiu, îi atrase Grieta atenția.

   - Indiferent ce-ar fi, individul nu e interesat de bijuterii sau lucruri de genul ăsta. El urmărește curmarea vieții omenești, prin orice mijloc, prin viol și prin crimă.

   Își încrucișă brațele.

   - Vreau să ceri să se întreprindă un studiu psihiatric complet al criminalului, îi spuse Lew cu toată forța. Vreau să-l convingi pe Hislop să facă acest lucru și să se asigure că și presa intră în posesia tuturor datelor pe care le vei avea și tu.

   - De ce să fac asta? întrebă Grieta, mai curios să afle scopul acestei manevre decât de datele pe care le-ar fi putut releva.

   - Pentru că e bine să alertăm cât mai multă lume în legătură cu monstrul. El se află undeva și există oameni care îl cunosc. Nu se ivește din spatele unei stânci la fiecare câteva zile, ci trăiește undeva, mănâncă ceva, are probabil o slujbă oarecare. Nu ar fi exclus să aibă și o soție și copii, atât cât știm noi până în momentul de față.

   - Vai... chiar crezi? întrebă Grieta, pentru prima oară cu adevărat interesat.

   - Să știi că da. Poate că individul ăsta iese cu totul din limitele normale, dar mi-aduc aminte de tipul care a ucis 16 muncitori într-o rafinărie, prin 81. Era căsătorit și avea 3 copii, iar dacă nu ar fi fost uleiul pe care l-a găsit nevastă-sa pe haine, poate nu l-am fi arestat niciodată. Iar ea ne-a zis de ulei pentru că-și închipuia că ucigașul îi urmărește bărbatul, nu că acesta era chiar soțul ei. Când a apărut în proces, ei nu i-a venit să creadă.

   - O reacție deosebit de interesantă. Mi-aduc aminte de dosarul respectiv.

   Se uită din nou la cadavru.

   - Foarte bine. Voi vorbi cu Hislop.

   - Îți rămân dator, Grieta, zise Lew și îi întinse mâna, pentru a pecetlui înțelegerea lor.

   - O, nu vorbi de datorie, spuse Grieta. Un cuvânt bun mi-e suficient.

   Strigă apoi tare:

   - Mister Lok, mai am nevoie de încă 5 minute! Vreau să-i studiez paloarea cauzată de deces.

   - Doriți și niște imagini? se oferi Lok.

   - Cred că mi-ar fi utile, da, spuse Grieta.

   Când medicul legist se apucă de munca sa, Lew se retrase, mulțumit că se poate reculege câteva momente. Știa că ar fi trebuit să se ocupe de identificarea victimei, dar nu se putea hotărî să adune indiciile care ar fi dus probabil la aflarea datelor ei.

   - A apărut un tip, strigă unul dintre rangeri. Spune că trebuie să se întâlnească cu dumneata, aici.

   Lew se trezi brusc din reverie:

   - Ce tip? întrebă el.

   - Eu sunt, se auzi Aaron. Spune-le să mă lase să trec.

   - A, da! Sigur că da! E-n regulă! Eu l-am chemat, spuse Lew, apropiindu-se de punctul în care rangerii făceau de gardă pe potecă.

   Ridică mâna în semn de salut, întâmpinându-l pe Aaron:

   - Îmi pare rău că trebuie să vezi așa ceva.

   - Am văzut pozele de fiecare dată, spuse Aaron, mișcându-se mai țeapăn decât de obicei.

   - Te simți bine? întrebă Lew.

   - Am avut o noapte proastă. Știi doar ce rău îmi face ploaia, răspuns Aaron, străduindu-se să meargă fără a șchiopăta. Deci ați mai descoperit un cadavru?

   - Uite, acolo, spuse Lew, indicându-i locul. Dacă poți, uită-te mai de aproape.

   Aaron înclină din cap și se îndreptă spre locul în care doctorul Grieta se aplecase asupra corpului.

   - Iisuse Hristoase, murmură el, blândețea vocii trădând cât de șocat era.

   - Aveți dreptate, spuse Grieta, ridicându-se în picioare. Mister Holliman? Cred că ne-am cunoscut.

   Aaron îi strânse mâna, întrebându-se cum poate rămâne medicul legist atât de calm în prezența unei crime atât de oribile.

   - Probabil ne-am întâlnit, spuse, incapabil să-și ridice privirile de pe victimă. Credeți că s-a întâmplat noaptea trecută?

   - Foarte probabil, zise Grieta. Va trebui să fac unele analize, cred însă că s-a întâmplat între ora 21 și miezul nopții. Ceea ce mă miră este că ea se afla în parc. Ce căuta o femeie singură în Briones după tot ce s-a întâmplat?

   Se uită la Aaron ca și cum acesta ar fi putut să-i dea un răspuns.

   - Nu pot să-mi închipui. Dacă aș fi femeie, nu m-ai convinge să vin aici fără pază înarmată. Poate că nici măcar așa.

   Pronunța cuvintele încet, nesigur.

   - Cum credeți că o face? Cum le convinge să... stea liniștite? De ce nu fug? De ce nu se luptă?

   - Oh, ba se luptă, domnule Holliman, spuse Grieta. Dar din câte ne dăm noi seama, omul ăsta atacă pe neașteptate și în forță. Le aduce repede pe victimele sale în stare de inconștiență sau semiconștiență și, judecând după echimozele cauzate celorlalte nefericite, nu este numai puternic, dar știe și unde să lovească.

   Aaron se uită într-o parte.

   - Atunci, de ce vin aici?

   Întrebarea lui nu aștepta răspuns și nici Grieta nu se grăbi să-l dea. Făcu doi pași înapoi și se întoarse, căutându-l pe Lew; amintirile sale sinistre din Vietnam, peste care trecuse atâta vreme, se amestecau acum cu imaginile crunte pe care le vedea în Parcul Briones.

 

10

 

   - Avem o identificare a ultimei victime a Omului-lup, îi spuse Eugene Protheroe reporterului care stătea alături. Era de undeva din Wisconsin, în vizită la niște rude, cu ocazia sărbătorilor.

   Citi informațiile de pe fila de calculator ce i se înmânase.

   - Cred că ar trebui să-i sun la telefon pe ai ei? Dacă a ajuns asta la noi, înseamnă că familia a fost deja anunțată despre ce s-a întâmplat.

   Celălalt reporter ridică din umeri.

   - Întreabă-l pe Kevin. El știe mai bine.

   - Cred că ai dreptate, spuse el, șovăind să facă următoarea mișcare. Dagmar Hillstrom. Nu știam că se mai dă numele acesta, Dagmar.

   Se lăsă pe spate în scaun.

   - Douăzeci și șapte de ani, divorțată, fără copii. Consider că e ceva...

   - Combină toate chestiile astea într-un reportaj, arată-i lui Kevin, apoi află ce are de zis familia - peste circa 4 ore. Acolo, la ei, e extrem de târziu acum.

   Steve Watson, care își ura numele de familie aproape la fel de tare câți își ura Protheroe prenumele, era obișnuit cu asemenea dialoguri stranii și nu le acorda prea mare atenție; de cele mai multe ori, modul încă are dădea el sfaturi amintea de răspunsurile pe care le-ar fi dat întrebărilor unor elevi de clasa a treia.

   - Lasă-l pe Kevin să decidă.

   - Mda, ai dreptate, oftă Protheroe.

   Și-ar fi dorit să i se spună să meargă la locul faptei, să-și urmeze instinctele sale de ziarist și să facă un reportaj „fierbinte”.

   - Presupun că persoana cea mai în măsură să spună ce e de făcut e Kevin.

   - Ei bine, el e convins de asta, ceea ce înseamnă aproape același lucru, spuse Steve. Câte sunt până acum?

   - Weeks, de Benedictus, Sonders, Rush, spuse Protheroe, numărând pe degete. Iar acum Hillstrom. În total, 5.

   - Muncește mult, nu? glumi Steve. Munca înseamnă fericire.

   - Nu ești normal? spuse Protheroe, dar cu toate acestea râse și el.

   În drum spre biroul lui Kevin, Protheroe se opri la toaletă, pe de o parte pentru a scăpa de o parte a cafelei pe care o băuse mai devreme, dar și pentru a se aranja în modul cel mai potrivit, deoarece majoritatea reporterilor știau că șeful avea mare încredere în ei când arătau mai șleampăt.

   Protheroe își trecu mâinile prin păr de mai multe ori, examinând de fiecare dată rezultatul. Hotărî în cele din urmă că era suficient pentru ceea ce dorea să-i permită Kevin să facă, având în vedere că șeful era oricum turbat din pricina crimelor comise de Omul-lup. Ca simplă măsură de precauție, își mai deranjă puțin nodul de la cravată.

   Secretara nu era în biroul ei și Protheroe ezită, apoi bătu cât mai discret posibil. Nu era sigur în ce stare de spirit îl va găsi pe Kevin și dorea să fie pregătit pentru orice eventualitate, oricât de rea.

   - E un caz infernal, absolut infernal, declară Kevin după ce citi cele 300 de cuvinte aduse de Protheroe.

   Știrile de la ora 11 prezentaseră fragmente din conferința de presă improvizată de șeriful Hislop, pe care Kevin le urmărise cu toată pizma. Își vărsă acum năduful pe Protheroe:

   - Gene, mie toată chestia asta îmi pute.

   - Așa este, cel puțin partea pe care o cunoaștem noi, spuse Protheroe, încercând să-și prezinte punctul de vedere cât de direct putea, fără a părea că este întru totul de acord cu Kevin.

   - Partea pe care o cunoaștem noi? repetă Kevin bănuitor.

   - Desigur. Noi știm ceea ce ne spune șeriful, dar restul e ascuns, iar eu nu cred că șeriful Hislop ne spune adevărul gol-goluț.

   Din câteva replici auzite la întâmplare, ajunsese la concluzia că nu întregul departament al șerifului era de acord cu Hislop.

   - Și având în vedere că Primul Amendament ne obligă să fim vigilenți și, într-un fel, să ne transformăm în detectivi, spuse Kevin, continuând ideea lui Protheroe, cazul de față ne silește să întreprindem cercetări pe cont propriu, asta vrei să spui?

   - Parțial, recunosc Protheroe, străduindu-se să nu pară prea interesat.

   - Vrei să descoperi ce se ascunde în spatele tentativei de a monopoliza toate titlurile? întrebă Kevin, cu un surâs care sugera că se aștepta la un răspuns afirmativ.

   - Da, asta vreau. Vreau să descopăr lucrurile pe care nu ni le spun și motivele pentru care procedează așa. Vreau să le previn pe femeile din East Bay că se află în primejdie și să le explic în ce constă aceasta.

   Protheroe se sprijini cu palmele pe birou și se aplecă înainte, așa cum îi văzuse făcând de nenumărate ori pe eroii săi favoriți din filme. Spera să posede măcar pe jumătate puterea acestora de convingere.

   Kevin păru dezinteresat, dar un anume lucru din atitudinea sa trăda că Protheroe câștigase partida.

   - Nu dorim să fim acuzați de goană după senzațional, și pe deasupra se apropie și sărbătorile și nu ar fi bine să ne ocupăm de...

   - Prostii, spuse Protheroe cât mai degajat. Specialiștii în domeniul reclamelor le aduc tuturor aminte, mai mult decât ar fi nevoie, că sunt sărbători. Gândește-te numai la femeile care ar putea să se trezească față în față cu criminalul în timp ce aleargă în Parcul Briones?

   - Ce-i cu ele? Continuă, Gene! Convinge-mă!

   Își încrucișă brațele, pregătit să-l asculte.

   - Ei bine, începu Protheroe, străduindu-se să fie convingător, mi se pare că atunci când se întâmplă un șir de crime pe care polițiștii par incapabili să le oprească, în spatele lor se ascund mai mulți factori. Nu ești de acord?

   Așteptă o secundă sau două, dar Kevin nu zise nimic.

   - Oricum, din aluziile pe care am reușit să le prind din zbor, se pare că acest criminal e cu mult mai sălbatic decât ni s-a spus inițial. În ultimele comunicate și conferințe am remarcat că se spune că victimele au fost mușcate. Asta spune foarte multe. Mușcate. Ce vrea să însemne asta: mușcături jucăușe, ca în jocurile dragostei, ori poate ceva mai rău? Din câte am aflat eu, e vorba de ceva cu mult mai rău. Cu mult mai rău, repetă el. Unul dintre polițiști a pomenit ceva despre gâtul sfâșiat al unei femei.

   - Așa ceva nu poate să apară într-un ziar ce se adresează întregii familii, spuse Kevin ferm. Pe lângă asta, mi se pare puțin exagerat, nu? Nu e chiar ușor să sfâșii gâtul cuiva.

   Căpătase din nou acea privire încăpățânată, de copil de 2 ani care nu înțelege greutățile vieții.

   - Dar să presupunem că e o chestie serioasă, perfect, poate nu așa de groaznică, totuși serioasă. Închipuie-ți numai că au descoperit lucruri mai grave și situația în care ne găsim! Nu crezi că avem suficiente motive să mergem pe firul poveștii, în speranța că apare ceva deosebit?

   - Poate, încuviință Kevin. Dar dacă te înșeli în presupunerile tale?

   Această parte a argumentației sale avea multe slăbiciuni, iar Protheroe o știa. Își drese glasul.

   - Atunci supozițiile mele s-au dovedit greșite; cu toate acestea, vreau să știu de ce s-au făcut acele afirmații. Șefule, până nu faci foc, nu iese fum.

   Aceste ultime cuvinte erau puțin obraznice, iar Protheroe spera să nu-l fi ofensat pe Kevin.

   - Îți dau 3 zile să mă convingi că poliția nu spune tot adevărul, indiferent despre ce e vorba, hotărî Kevin.

   - Mulțumesc, spuse Protheroe cu precauție, atent să nu se vadă cât de mulțumit era: nu se așteptase decât la 2 zile. Ai vreo sugestie în legătură cu tactica pe care să o adopt?

   - Procedează exact cum vrei, dat să nu aud cumva că afacerea a luat vreo întorsătură deosebită, iar tu nu ești călare pe situație. Dacă se întâmplă așa ceva, subiectul Omul-lup va fi preluat în întregime de altcineva.

   Arătă spre ceasul din perete.

   - Șaptezeci și două de ore, Gene.

   - OK, promise Protheroe.

 

   După un cutremur de pământ de mică intensitate, produs cu 4 ani în urmă, tavanul cabinetului lui Michael Gilchrist crăpase. În timp ce își asculta pacienții, erau momente când privea fix acea fisură și dădea diverse semnificații formei ei sinuoase.

   Astăzi semăna cu o plantă înmugurită; de la un etaj superior de deasupra se infiltrase apa, producând un soi de model înstelat în jurul crăpăturii. Presupunea că ar fi fost datoria lui să cheme echipa de intervenții ca să rezolve infiltrația aceea de apă, dar îi era teamă că vor repara și fisura cu acel prilej.

   Își îndreptă atenția spre Aaron.

   - Te-ai implicat foarte mult în cazul acesta, așa-i?

   - Asta e exact ce ți-am spus și eu, îl repezi Aaron.

   - Ai vreo idee de ce acest caz, mai mult decât oricare altul? întrebă Gilchrist ca și cum interesul său nu ar fi fost atât de mare.

   - În afară de război, nu mai mai văzut niciodată atât rău făcut unor ființe omenești.

   - Femei.

   - Cum? întrebă Aaron, prins cu totul nepregătit.

   - Femei. Ai zis că toate victimele sunt femei. Că au fost violate și ucise în mod brutal.

   Gilchrist își aminti șocul suferit de Monica la auzirea știrilor despre crime și cât de mult și-ar fi dorit în acele momente să-i vorbească despre Aaron Holliman.

   - Mda. Sunt femei.

   Aaron făcu o pauză, simțindu-și gura foarte uscată.

   - Este infernal ceea ce li se întâmplă.

   - Din cauza brutalității? întrebă Gilchrist.

   - Desigur din cauza brutalității, găgăuță, spuse Aaron nu foarte supărat. Sau consideri că nu e brutal să-i muști unei femei jumătate din sân și să-i sfâșii tot gâtul?

   - Nu e vorba de ce gândesc eu, ci...

   - ...de ceea ce gândesc eu, îi termină Aaron fraza cu răbdare exagerată. Și mai vrei să știi ce gândesc. Bineînțeles.

   Se așeză comod în fotoliul său.

   - Cât de departe vrei să mergi, Gilchrist? Mi te plimbi în jur țanțoș ca un curcan! De fapt, cam care sunt intențiile tale?

   - Nu am intenții, îi răspunse Gilchrist sec. Am o profesiune.

   - Oh, spuse Aaron cu prefăcută teamă. O profesiune.

   Își înclină capul, sugerând întregul său dispreț.

   - Ce să zic, nemaipomenit!

   Pe măsură ce își pierdea stăpânirea de sine, Gilchrist simțea că ratează întrevederea cu pacientul său. Rezistă dorinței de a țipa la Aaron și tentației de a-i răspunde cu aceeași armă.

   - De ce te supără așa de tare faptul că-mi respect profesiunea? Eu o respect pe a ta.

   - Hai, lasă căcatul ăsta, Gilchrist. În ochii tău nu sunt decât un handicapat care se poate ține pe picioarele lui. Te crezi al dracului de generos pentru că îmi permiți să locuiesc în afara acestui spital, iar dacă ai dispune de încă puține paturi în plus, nu ai accepta asta, sub niciun motiv. Consideri activitatea mea de detectiv un soi de moft, un mod de a-mi petrece timpul pretinzând că fac ceva util. Am dreptate?

   Se îndreptă în fotoliu și îl țintui pe Gilchrist cu privirea.

   - Ei? Ai de gând să abordezi zâmbetul tău acela pios și să-mi spui că greșesc, sau ai de gând să-mi zici adevărul, măcar o dată în viața ta păcătoasă?

   - Ți-am mai spus-o și cu alte prilejuri, cred că munca asta a ta îți provoacă prea mult stres, spuse Gilchrist, încercând să îndrepte discuția spre un făgaș mai util.

   Era nervos și hărțuit, lucru care îl preocupa mai mult decât obsesiile înșelătoare ale lui Aaron. Avea sentimentul că Aaron îi făcea de fapt o favoarea răspunzându-i la întrebări, că acesta era mai degrabă amuzat decât implicat în tratamentul respectiv.

   - Ancheta la care participi acum e un exemplu foarte bun, continuă medicul.

   - Ei bravo, ce manevră subtilă!

   Aaron bătu din palme, confirmând, fără să știe, temerile secrete ale lui Gilchrist.

   - Permite-mi să-ți mărturisesc, extrem de abil!

   - Să nu-ți închipui că ești prea amuzant, spuse Gilchrist.

   - Nici nu vreau așa ceva. Aș fi de-a dreptul speriat dacă l-aș putea amuza pe unul ca tine.

   Gilchrist se abținu să-i dea răspunsul tăios ce îi venise în minte.

   - Planul nu are sorți de izbândă. Agresivitatea ta e artificială, Aaron.

   - Nu mai puțin a ta, Michael, spuse Aaron, imitând perfect intonația lui Gilchrist.

   Tentat din nou să-i dea un răspuns ascuțit, Gilchrist își păstră calmul, trădat însă de un vas de sânge ce i se zbătea pe frunte.

   - Ce rost are să te comporți așa, Aaron. Vrei să-mi spui?

   - Cam tot atât rost cât are și comportamentul tău. Tu te pretinzi un soi de expert în legătură cu toate pe care le-am suferit noi în război, dar nu ai nici cea mai mică idee despre cum a fost. Habar n-ai ce a însemnat să fii prizonier acolo sau să...

   Se întrerupse brusc.

   - Atunci de ce nu-mi spui? îi sugeră Gilchrist.

   - Ca pe urmă să te apucă tu să analizezi toată chestia până nu mai rămâne nimic din ea? Mulțumesc, nu!

   Se lăsă din nou pe spate, în așa fel încât putea și el să vadă acum fisura din tavan.

   - Lucrul cel mai rău era că nu te puteai usca niciodată; ploaia cădea mereu, până te durea pielea și-ți putrezeau hainele.

   - Îmi sună a situație extremă, spuse Gilchrist, străduindu-se să nu pară că nu l-ar fi crezut.

   - Tot ce s-a întâmplat în Vietnam e un șir de situații extreme, spuse Aaron cu un aer gânditor. Dar tu nu crezi chestia asta. Foarte multă lume nu crede. Așadar, de ce să ne mai ostenim cu tot rahatul ăsta?

   - Pentru că este dreptul tău să fii...

   - Dacă spui „ajutat”, zise Aaron pe un ton înghețat, am să ies pe ușa de colo și nu ai să mă mai vezi niciodată.

   - Nu aveam de gând să zic asta, protestă Gilchrist, mințind.

   - Nu? îl maimuțări Aaron.

   Nu mai zise nimic timp de peste 2 minute. Când începu din nou să vorbească, schimbase subiectul.

   - Știi, nu m-ai întrebat niciodată nimic despre părinții mei. Ciudat! Aveam impresia că tagma voastră vrea să știe întotdeauna totul despre familie. Cum m-am înțeles cu mama mea. Cum m-am înțeles cu tatăl meu. Cum m-am înțeles cu frații și cu surorile mele. Chestii de genul ăsta. Am avut două surori, în caz că nu ai știut, una mai mică, cealaltă mai mare decât mine. Cea mare a avut o viață foarte grea. Acum e moartă.

   Se aplecă înainte.

   - Nu că ar avea ceva de-a face cu Vietnamul, dar m-am gândit că te-ar putea interesa.

   - Am toate informațiile legate de familia ta în dosar, spuse Gilchrist. Le-am citit. Sora ta mai mare a murit într-un accident de mașină, în timp ce tu te aflai în Vietnam.

   - La 6 săptămâni după ce m-au trimis acolo. Aceea a fost cea dintâi pierdere care m-a șocat.

   Privi în tavan.

   - O chema Rachel. Tatăl meu era ca în Vechiul Testament, respecta cu strictețe legile și pedepsele. Dar și asta ai în dosar, nu?

   - Se spune că era extrem de sever, iar interesul său pentru Biblie era de nuanță fundamentalistă, spuse Gilchrist, nedorind să se abată și mai mult de la subiect. Ce ai simțit când ai aflat de moartea lui Rachel?

   Aaron răspunse după o vreme:

   - Nu am fost surprins, dacă asta întrebi.

   - Îți pun întrebările care te vor ajuta să descoperi motivele tristeții tale, spuse Gilchrist, mai încrezător acum că reușise să se impersonalizeze suficient pentru a restabili echilibrul relației lor.

   - De fapt, puțin îți pasă! Mai bine renunță la subiectul ăsta. Rachel a murit.

   Se îndreptă din nou în fotoliu.

   - Vreau să schimb rețeta pe care mi-o dai acum. Cred că medicamentele nu acționează așa cum ar trebui.

   Această schimbare neașteptată de subiect și ritm îl luă pe Gilchrist pe nepregătite.

   - Rețeta? întrebă el neîncrezător.

   - Ți-am spus că nu-mi place modul în care acționează și cum mă simt. Parcă aș fi cu 2 pași în urma mea. Am pierdut relația cu mine însumi.

   Își drese vocea.

   - Au existat momente în lagăr când aveam aceeași senzație, după ce mă torturau.

   - Disocierea este o reacție obișnuită în momentele de mare suferință, spuse Gilchrist, rămânând la distanță.

   - Mare suferință. Sună al naibii de bine, nu-i un cuvânt dur și urât, ca „tortură”.

   Aaron zâmbi strâmb.

   - Nu mi-a plăcut sentimentul acela de disociere atunci, Mike, nu îl agreez nici acum și aș dori să-mi prescrii altceva.

   - Am să mă gândesc, spuse Gilchrist. Dar pentru moment, continuă să-l iei. Ai putea chiar să iei două tablete în plus pe zi, dacă simți stări de tensiune. Acest medicament pretinde de multe ori perioade mai lungi de acomodare.

   - E experimental, îi reaminti Aaron.

   - Asta nu înseamnă că nu a fost încercat și testat. Nu ți l-aș fi prescris dacă nu aș fi știut destul de multe despre el.

   Se uită drept în ochii lui Aaron.

   - Până în prezent, reacția ta este cea obișnuită. Și alți pacienți din grupul de control vorbesc despre unele reacții similare. Cu timpul, ele dispar.

   - Sau te obișnuiești cu ele, așa-i? întrebă Aaron sculându-se din fotoliu. Ei bine, doctore, nu-mi convine, însă ăsta nu e un lucru nou. Nu crezi că medicamentul ăsta îmi face rău, indiferent ce ți-aș spune eu. E vorba de capul meu și știu când i se întâmplă ceva neplăcut, din cauza unor experți.

   Gilchrist îl privi neîncrezător.

   - Când am vorbit cu doctorul Rosserwell, el m-a atenționat în legătură cu rezervele tale; l-am ascultat, dar am să-ți spun același lucru pe care i l-am zis și lui: nu cred că e indicat să-ți schimbi medicația în acest stadiu al tratamentului. Pretinzi că ești dezorientat, dar sunt sigur că dacă ți-al da un alt medicament ți-ar fi chiar mai dificil decât în momentul de față.

   - Ce-ar fi să nu mai iau niciun medicament, în afară de ceva analgezice ca lumea? sugeră Aaron. Pot să aranjez cu doctorul Caleb să-mi dea niște rețete.

   Își încrucișă brațele și așteptă cu calm aparent replica lui Gilchrist.

   - Nu ar fi foarte înțelept, spuse Gilchrist. Dacă simptomele tale nu dispar în 2 sau 3 luni, voi reconsidera cazul. E prea devreme să schimbăm, având în vedere că nu au existat reacții de respingere a medicamentului.

   Își privi ceasul.

   - Ți-au mai rămas 15 minute.

   - Nu am nevoie de ele, răspunse Aaron. Găsește-ți alt fraier.

   O luă spre ieșire în mare viteză. Dând ușa de perete, se întoarse spre Gilchrist.

   - Ești un cretin și habar n-ai de chestia asta. Îți închipui că știi ce s-a întâmplat cu mine și că poți controla situația actuală. Ei bine, eu nu pot să verific, nu știu despre ce e vorba, nici măcar nu știu cum se întâmplă, de cele mai multe ori. Pentru mine ești o pierdere de vreme, Mike, pierdere de vreme!

   Gilchrist nu reacționă la bubuitul ușii care încheiase monologul. Își notă, în schimb, câteva cuvinte și își verifică magnetofonul ca să se asigure că încă funcționa. Își sprijini capul în mâini, lăsându-și gândurile să alerge în voie.

   De ce izbutea să-l enerveze Aaron Ruel Holliman atât de tare? De ce nu reușea să-și impună autoritatea de care avea nevoie atunci când Holliman se afla prin preajmă? Ce anume din omul acela avea un efect așa de dezastruos asupra lui? Cum putea schimba această situație?

   Înțelese că soluția cea mai rațională ar fi fost să-l paseze pe Aaron unui alt terapeut, dar simplul gând îl scoase din sărite. Ar fi însemnat să recunoască imposibilitatea de a vorbi cu Holliman, ceea ce era hotărât să evite. Trebuia să găsească o modalitate de a străpunge armura de reținere și ostilitate cu care Holliman îi respingea orice încercare de apropiere.

   Pentru Gilchrist, era o problemă atât de mândrie, cât și de pasiune față de meseria sa să-i demonstreze pacientului că putea interveni pozitiv pentru a-i soluționa problemele. Chichița - unica chichiță, își reaminti el - era aceea de a descoperi cheia și de a fi pregătit să o folosească.

   Când sosi următorul său pacient, Gilchrist nu era tocmai pregătit să-l întâmpine; reuși totuși să asculte ce avea omul să spună, întrerupându-l cu întrebări la momentul potrivit și bizuindu-se pe magnetofon pentru înregistrarea nuanțelor.

 

   Booth și Paula intrară cu greu în casă în acea după-amiază geroasă, cărând o mulțime de pachete.

   - Pentru brad, îi spuse Booth Rowenei. Mulțumim că ne-ai invitat, mamă.

   Rowena zâmbi și ridică din umeri.

   - Eu ar trebui să vă mulțumesc vouă, pentru că ați venit, deși v-am invitat atât de târziu. M-am gândit totuși că tatălui vostru i-ar face bine să mai uite puțin de crimele acelea și cred că nu există o ocupație mai potrivită decât împodobitul bradului de Crăciun.

   Luă cea mai voluminoasă cutie de la fiul ei cel mare și o așeză pe masa de lângă intrare.

   - Dați-mi hainele.

   - Iată avantajele unei ferme proprii de brazi, spuse Booth zâmbind, în timp ce-și scotea haina și i-o dădea mamei sale.

   Lew ieșise în ușa salonului, iar trăsăturile lui atât de deprimate în ultima vreme se luminaseră acum.

   - Am știut eu că voi sunteți, zise el acceptând cu bucurie îmbrățișarea Paulei. Cum te simți?

   - Doctorița zice că ne merge bine amândurora, răspunse ea, punându-și o mână pe abdomenul proeminent. La ultimul control, mi-a spus că totul se încadrează în limitele normale.

   - Vezi bine, e primul meu nepot și te rog să ai grijă ca să iasă cum trebuie. De dragul nostru, al tuturor.

   O bătu ușor pe mână.

   - Voi avea nevoie de ajutor pentru împodobitul bradului, de îndată ce se întorc fetele. Francine s-a dus astăzi la Concord, clasa lor are un plan de ajutorare a celor fără adăpost, dar Sally și Erin sunt în Sun Valley, pentru cumpărături de Crăciun.

   Arătă spre suportul de pom și cutiile cu ornamente pregătite să fie folosite.

   - Cât așteptăm, putem verifica dacă funcționează luminile.

   - Ai ales bradul, tată? întrebă Booth din cadrul ușii.

   - L-am marcat deja. Rowena îți va arăta care este. Vincent și Gray se ocupă de vânzări, așa că de pomul nostru trebuie să ne ocupăm noi doi. Anunță-mă când ești gata și vin cu ferăstrăul cu lanț.

   Lew își drese glasul.

   - Mă bucur că ați venit.

   - Și eu mă bucur, spuse Booth ducându-se la cutiile care conțineau ornamentațiile adunate de-a lungul a peste 20 de ani. Se aruncă vreodată ceva din lucrurile astea?

   - Să le aruncăm? exclamă Rowena cu prefăcută indignare. La o asemenea întrebare nu mă așteptam din partea ta, Booth! De ce să le aruncăm? Fiecare dintre ele e o comoară.

   - Mai există până și fulgul de zăpadă roz cu sclipici pe care l-am făcut când eram în clasa a treia, pentru numele lui Dumnezeu! spuse Booth jenat. Arată îngrozitor.

   Scotoci în cea mai apropiată cutie, ca și cum ar fi fost sigur că va găsi din prima încercare fulgul incriminat.

   - Să nu aud că ai ceva împotriva fulgului pe care l-ai făcut cu mâna ta, spuse Rowena, stăpânindu-și râsul.

   Paula își puse mâna pe brațul soțului ei:

   - Maică-mea mai păstrează încă un obiect îngrozitor, pe care l-am tricotat când era cercetașă. Se zicea că ar fi unul dintre semnele acelea tipic scandinave, care se pun la fereastră. Firul avea o nuanță urâtă, purpurie, spuse ea. Probabil și noi vom face la fel cu copiii noștri.

   - Lucruri purpurii tricotate, oftă Booth.

   - Când le face propriul tău copil, ți se par frumoase, cel puțin așa se zice. Va trebui să constatăm singuri dacă e adevărat. Poate voi fi în conducerea cercetașilor sau într-un comitet oarecare de organizare a lor, cum s-o numi acum, și voi putea alege culoarea, să nu mai fie purpurie, spuse Paula, izbucnind în râs împreună cu Booth.

   Uitându-se la ei, Lew începu să se simtă din nou în largul lui, după zile întregi de gânduri negre. Imaginea corpurilor maltratate ale celor 5 victime începu, încetul cu încetul, să treacă în planul secund, atenția sa fiind captată, aproape fără voie, de sărbătoarea Crăciunului. Făcu un gest în direcția barului dintre salon și sufragerie:

   - Nu vreți să bem ceva?

   - Sigur că da, zise Booth. Ceva sărbătoresc, cum ar fi un Tom și Jerry. E băutura cea mai indicată pentru anotimpul ăsta, nu?

   - Încălzesc eu apa, se oferi Rowena, bucuroasă să constate că Lew ieșise din lunga sa perioadă depresivă.

   Începu să fluiere vesel un colind, ducându-se la aragaz și căutând cănile de sărbătoare.

   - Eu cred că nu am să beau decât niște vin, spuse Paula. Doctorița mi-a spus că îmi face bine, din când în când.

   - Ce-ai zice de niște vin fiert sau cidru tare, cu mirodenii? propuse Lew. Avem de toate.

   Arătă spre sticlele aranjate pe rafturile din spatele ușilor de arțar.

   - Ce zici?

   Paula ezită, apoi capitulă ușor, printr-o ușoară ridicare din umeri:

   - Cel mai bine ar fi vin fiert, dacă există toate mirodeniile.

   - Am toate mirodeniile, strigă Rowena, și punem și o felie de lămâie. Aș putea chiar să-l prepar cu scorțișoară, după cea mai strictă tradiție.

   Începu din nou să fluiere, de această dată „Clopotele Paradisului”. Știa multe cântece de Crăciun, învățate de la mama ei, fostă dirijoare a unui cor.

   - Nu e neapărată nevoie, spuse Paula, toată numai un zâmbet.

   Lew pregătea amestecul de rom și coniac necesar la Tom și Jerry pentru el și fiul său, dar se opri un moment:

   - Rowena, tu ce vrei să bei?

   - Tom și Jerry. Nu trebuie să ies nicăieri în seara asta și, de vreme ce voi tăiați bradul, nu umblu nici cu unelte electrice.

   Făcu o pauză.

   - Ar fi mai bine să mergeți după brad imediat ce ați băut primul pahar. N-aș vrea să faceți vreo prostie acolo.

   - Am înțeles, să trăiți, spuse Lew schițând un salut și adăugând câte o măsură de rom și coniac în amestec. Stai liniștită, ne descurcăm noi.

   Se întoarse spre Paula, neluându-și în seamă soția, care începuse să cânte:

 

   Betleem orașul lui Iuda era

   Cel spre care Maria cu Iosif călătorea

   Acolo la vamă au trebuit să stea

   Fiindcă Cezar pe nimeni nu-ngăduia.

   Hei, hei, să ne bucurăm

   Să ne veselim și să ne bucurăm

   Tristețea să se risipească-n vânt

   Mântuitorul Iisus atuncea s-a născut.

 

   - Timp de ani și ani, explică Lew în timpul colindului englez, am pregătit pomul în seara de Ajun. Având în vedere că puteam alege brazii noștri, nu ne-am făcut niciodată griji că nu vom găsi un exemplar potrivit. Dar odată cu creșterea copiilor, a trebuit să ținem cont și de alte lucruri, petrecerile lor și așa mai departe. De aceea, am început să împodobim pomul mai devreme. A durat o vreme până să mă obișnuiesc, dar...

 

   Dar când în frumosul oraș au intrat

   De oameni mulți l-au găsit inundat,

   Încât Iosif și Maria, nefiind defel bogați

   De la han fost-au iute alungați.

   Hei, hei, să ne bucurăm...

 

   - ...acum îmi place mai mult ca înainte. Crează o anumită atmosferă, sărbătorile devin astfel mai reale. N-o să mă crezi, o vreme am simțit nevoia de a aranja pomul în primul sfârșit de săptămână după Ziua Recunoștinței.

   Râse ca pentru sine.

   - Acum e altceva, și asta nu numai din cauză că au crescut copiii. Împodobim bradul cu două săptămâni înaintea Crăciunului și mi se pare cel mai potrivit.

   - Da, da, spuse Booth plecând spre bucătărie, unde ibricul începuse să fluiere, și nici nu mai împodobim întreaga casă, așa cum făceam pe vremuri.

   - Ca în anul acela, când tu și cu Vincent ați pus țurțuri peste tot, chiar și în frigider! îi reaminti Lew, luând cănile pe care i le întinsese Rowena, fără a-și întrerupe cântecul. Sau anul în care am pus ornamentele acelea miniaturale în jurul tuturor arbuștilor?

 

   Apoi niște păstori pe cer căutând

   Cete de îngeri văzură veghind

   Zicând vesele colinde și dulci cântări

   A Ta să fie Slava, Tată Ceresc.

   Hei, hei, să ne bucurăm...

 

   - Nu mai mai făcut asta de foarte multă vreme, spuse Booth, ridicându-și mâna în semn de jurământ față de soția sa. Vincent și cu mine plănuiam o mulțime de pozne cu prilejul Crăciunului, pe la începutul adolescenței.

   - Și acum nu mai ești poznaș? se prefăcu Paula mirată, tachinându-l.

   - Sigur că nu mai sunt.

   Turnă apa fierbinte în vasul cu rom și coniac, adulmecând aroma minunată a aburilor.

   - Când aveam cam 16 ani, tata m-a lăsat să beau pentru prima oară așa ceva. Îi știam mirosul de foarte mulți ani și îmi închipuiam că e cea mai grozavă chestie de pe pământul ăsta.

   Întinse una dintre căni mamei și celălalt tatălui său, ridicând apoi propria sa cană.

   - Noroc și să ne binecuvânteze Dumnezeu!

   Pronunță formula de toast a familiei de când se știa el.

   După ce băură prima înghițitură, Rowena începu din nou să cânte, de această dată „Cânt despre o Fecioară”, cu stranii accente ale englezei medievale.

 

   Se apropie lin de a Lui Mamă

   Ca roua lui April, ce se așterne pe iarbă.

 

   - Rowena, cum de-ți aduci aminte toate aceste colinde? Pe cele mai multe dintre ele nu le-am mai auzit niciodată, zise Paula, iar soacra ei își întrerupse cântecul.

   - Paula, draga mea, dacă ai fi luat parte la tot atâtea procesiuni bisericești ca mine, ai ști până și cele mai rare colinde, ca să nu mai vorbim de cele cunoscute.

   Mai luă o înghițitură din cana cu Tom și Jerry.

   - Mama mea avea un adevărat talent să descopere colindele pe care și le aminteau oamenii. Mi-au plăcut întotdeauna foarte mult „Trandafirii în floare” și „Gesu Bambino”, pe care nu le mai auzi aproape deloc în ultima vreme, ci doar „Orășelul Betleem” care are, din câte socotesc eu, o muzică plină de vigoare.

   Se uită în fundul cănii.

   - Cred că beau puțin cam iute; de obicei nu spun lucruri de felul ăsta.

   - Nu-ți face probleme, spuse Paula. La mine în familie, nu se cântau decât „Jingle Bells” și „Silent Night”.

   Se opri un moment în care primi de la Booth pahar cu vin fiert.

   - Când eram în liceu, cântam un colind intitulat „Cling, cling, veselie în Ceruri”. Îmi plăcea foarte mult.

   - Hei, să știi că și mie îmi place! exclamă Rowena și începu pe loc să-l cânte.

 

   Cling, cling, sus în Paradis

   Veselie mare, ca în vis.

   Cling, cling, osanale îngerii ridică.

   Sla-a-a-a-a-avă!

   Slavă Ție, Doamne!

 

   Cântecul se sfârși în hohotul de râs al celor două femei.

   - „Slavele” astea sunt o adevărată încercare, spuse Rowena când îi reveni respirația. Sunt cu două măsuri mai lungi decât „Slavele” din „Îngerii i-am auzit din Ceruri” și întotdeauna te temi să nu rămâi fără aer înainte de sfârșit, exact cum se întâmplă la versul „Pentru noi se naște acest Prunc” din „Mesia”.

   - Mi-ar face plăcere să-l cânt din nou, spuse Paula zâmbind. După ce nasc copilul, aș dori să găsesc undeva un cor.

   - Ce registru ai? întrebă Rowena.

   - Mă descurc și ca soprană, dar alto îmi convine mai mult. Mi-a plăcea să când lucrări de genul „Mesia” sau Simfonia a noua de Beethoven sau alte opere mărețe, de acest gen. Pe de altă parte, cântatul mă relaxează, lucru care ar putea fi foarte important când voi avea un copil în casă...

   - Foarte adevărat, spuse Rowena. Și îmi pare bine că înțelegi asta de pe acum. Există foarte mulți părinți tineri care nu se gândesc deloc la modul în care se pot relaxa, iar apoi se întreabă de ce își varsă nervii pe copiii lor. Nu e vina copilului dacă mama sau tata sunt nervoși și plictisiți. Și nu cred că tu vei reuși să scapi de plictiseală. Mi-aduc aminte de momente în care îmi venea să urlu din cauză că nu mai puteam discuta cu nicio persoană adultă decât despre mâncare pentru copii și scutece.

   Îi aruncă nurorii sale o privire încărcată de afecțiune.

   - Dacă ajungi în halul ăsta, să mă cauți pe mine. Trebuie să-ți găsești și corul acela, în care să poți cânta.

   - Foarte bine, spuse ea, ridicând paharul de vin fiert și aromat în chip de toast. Mă bizui pe tine. Ai putea să stai și cu copilul câteodată?

   - Ori de câte ori te vei duce la repetiții pentru cor. Cu alte prilejuri, nu știu. Încă am și eu copii pe acasă; apoi, după ce ai crescut 6, te mai gândești și la o pauză.

   Lew, care ascultase conversația în timp ce-l ajuta pe Booth să scoată din cutii șirurile de lumini, interveni:

   - Plănuiam să facem o vacanță de 3 săptămâni în Hawaii de îndată ce termină Erin liceul. Deși pare să fie mult până atunci, timpul trece pe nesimțite.

   Făcu un semn spre Booth.

   - Nici acum nu-mi vine să cred că a crescut, s-a căsătorit și e pe picioarele lui...

   - Mda, spuse Booth, punând în priză un șir de becuri și cercetându-le pe cele care nu se aprinseseră. Am remarcat chestia asta. Tată, unde sunt becurile de rezervă?

   - La fundul cutiei, spuse Lew.

   - Aha, perfect.

   Scoase și celelalte șiruri, murmurând încet, pentru sine. Rowena deschise ușa cămării și scoase două farfurii acoperite, pline cu prăjituri de casă, făcute din aluat fraged.

   - Cele din farfuria albastră sunt cu migdale, celelalte sunt fără, spuse ea scoțând învelitoarea din plastic și oferindu-le Paulei.

   - O, Doamne, astea sunt prăjiturelele de Crăciun ale maică-mii, un adevărat miracol, spuse Booth prefăcându-se îngrozit. Sunt delicioase: dacă ai mâncat una nu te mai poți opri, cât despre număratul de calorii, ce să-ți mai spun...

   - Ei, știi cum se zice, interveni Rowena fără a se lăsa impresionată de cuvintele fiului ei, Dumnezeu iubește caloriile, cu siguranță, altfel nu ar fi creat atât de multe.

   Deși toată lumea știa gluma, râseră totuși cu poftă.

   - Paula, spuse Rowena după ce gustaseră primele prăjituri, dacă dorești ceva care să nu te îngrașe, pot să-ți aduc niște legume sau...

   - Nu, prefer să mănânc câteva din acestea. Sunt delicioase. Iar eu am reușit să mă mențin într-o formă foarte bună, sau cel puțin așa spune doctorița mea. Trebuie să am grijă, însă în niciun caz să nu mă înfometez. Atât timp cât îmi păstrez echilibrul...

   - Iar prăjiturile astea înseamnă echilibru, crezi tu? întrebă Booth.

   - Bune sunt, asta nu se poate nega, spuse Paula fără nicio umbră de jenă. Mă încadrez perfect în limitele de greutate pentru luna de sarcină în care mă găsesc acum. Mai dă-mi o prăjitură - din cele cu migdale de data asta, te rog - și nu te mai agita fără rost din cauza mea.

   Rowena se simți și ea datoare să intervină:

   - Dacă te răzgândești, totuși, am legume gata pregătite în frigider.

   Lew întinse farfuria cu prăjituri spre Paula.

   - Poftim, spuse el, cuprins de un mare val de afecțiune față de nora sa, pe care o plăcea tot mai mult, pe măsură ce o cunoștea mai bine. Mănâncă din care vrei tu, iar dacă are cineva ceva cu tine, spune-mi mie!

   - Cu alte cuvinte, să chem poliția? îl necăji Paula, luând două prăjituri cu migdale.

   - Cheamă-l pe socrul tău, o corectă el amabil, uitându-se în ochii ei. Am această calitate, înaintea celei de polițist. Cât despre meseria mea, să știi că sunt un copoi de primă clasă...

 

11

 

   - Cum merge prelucrarea datelor de care dispunem? se interesă Lew câteva zile mai târziu în sala de întrunire din sediul biroului de la Martinez, în care se afla împreună cu încă 5 ajutoare de șerif.

   Era tocmai începutul orei de vârf de la prânz, când toată lumea se grăbea să-și ia masa și să facă cumpărături pentru Crăciun. Din locul unde se găseau se auzea limpede cât de mult crescuse traficul în ultimele câteva minute. În curând avea să înceapă concertul de colinde de la prânz, transmis de zecile de difuzoare montate de-a lungul Main Street.

   - Le-am trecut în revistă de câteva ori. Sânge din grupa 0 pozitiv ori de câte ori l-am putut găsi în mușcături, urme de alcool doar o singură dată, deci individul nu e un bețiv, sau, dacă totuși este, atunci când violează și ucide nu e beat. Nu există nici urme ale unor alimente specifice, care oricum nu ne-ar fi probabil de mare ajutor. Grieta are o teorie: crede că individul ia un medicament oarecare, dar nu e o substanță pe care să o cunoască. Presupune că e vorba de unul dintre acele droguri noi, realizate pe cale sintetică și care sunt legale tocmai pentru că sunt substanțe artificiale, știți? Cum era imitația aia de cocaină pe care am descoperit-o vara trecută. Ceva de acest gen. Nu are nimic coerent, dar rezultatele obținute îl îndreptățesc să lanseze această ipoteză.

   Hoven îndeplinise ingrata muncă de identificare a tuturor indiciilor din locurile unde se petrecuseră crimele. De origine olandeză - numele ei era van der Hoven în versiunea oficială - nu se măritase până la 31 de ani, fapt ce dăduse naștere unor speculații fanteziste, pe care ea le ignora, în general.

   - Grieta nu a mers mai departe, încercând să ghicească despre ce ar fi vorba? întrebă Lew, știind la ce răspuns trebuia să se aștepte.

   - Voi cita cuvintele sale: „Medicii legiști nu ghicesc, ci lansează uneori teorii. Numai polițiștii ghicesc.”

   Pronunțase cuvintele pe un ton oficial și se înclinase ușor către colegii ei adunați în jurul mesei, imitându-l perfect pe Ignacio Grieta.

   - Și șerifii, bineînțeles, spuse Rafael Winfield cu umor acru.

   - Ai grijă ce spui, Rafe, îi atrase Lew atenția, fără a-l condamna însă, deoarece șeriful Hislop îl călca și pe el pe nervi tot atât de mult cât și pe ceilalți.

   - Dar ce a spus la știri! Și ați citit ziarul Register de dimineață, articolul acela semnat de Eugene Protheroe? întrebă Gary Delgado. Dacă te iei după ce scrie acolo, suntem ca polițiștii din desene animate - măcar ăia sunt comici!

   În timp ce toți ceilalți își exprimau acordul într-un fel sau altul, Lew zise:

   - Am primit un telefon de la Chad Overton; a autorizat organizarea de patrule de cercetare și salvare în Briones, Wildcat, Tilden și Redwood. Apoi, a recomandat ca patrulelor să li se permită accesul și în zona bazinelor de apă.

   - Ei bine, eu cred că era și timpul să se implice și conducerea parcurilor din regiune, spuse Florence Hoven din toată inima. Începusem să cred că vor ca șirul de crime să continue, din motive de publicitate, sau așa ceva.

   Judecând după expresia chipurilor de lângă ea, exprimase de fapt părerea tuturor.

   De undeva de afară se auzea o versiune foarte vioaie a cântecului „Să vă țină Domnul veseli” din boxe cu bași scoși mult în evidență.

   - Nu mai avem decât 10 zile până la Crăciun, spuse Lew, simțindu-se obosit ca și cum ar fi fost la capătul unei săptămâni, deși nu era decât joi. Și vă rog să nu-l judecați prea aspru pe Overton. V-ar fi plăcut și mai puțin dacă ar fi insistat ca rangerii să se ocupe de crime. Iar parcurile se află sub jurisdicția lor. Ne-au chemat din bunăvoință.

   - Dar și din rațiuni practice, spuse Rafe. Ei nu dispun de pregătirea sau echipamentul necesar pentru a investiga asemenea crime, asta știi și tu.

   - Da, răspunse Lew cu răbdare. Și ei știu la fel de bine. Dar trebuie să ții cont că ar fi putut să ne pună cu mult mai multe piedici.

   Aruncă o privire în jurul mesei.

   - Domnilor, Florence, doresc să vă întâlniți cu echipele de cercetare și salvare mâine dimineață. Trebuie să țineți cont că majoritatea sunt voluntari, iar singurul lucru cu care se vor alege de pe urma acestui exercițiu este amuzamentul propriu. Trebuie să știți de la bun început că 20% din ei nu se vor prezenta să patruleze, iar jumătate se vor dovedi inutili, în caz că descoperă ceva.

   Gary ridică mâna și întrebă:

   - Care este raportul dintre cai și jeepuri?

   - Din câte am înțeles, două treimi călare și o treime în jeepuri. Majoritatea călăreților sunt voluntari, membri în diversele asociații de echitație din regiune. Iar dacă vă veți pune această întrebare, da, din aceste echipe fac parte un număr mare de femei.

   Lew tuși o dată.

   - Fiica mea, Sally, este înscrisă la una din ele și s-a oferit voluntară să participe la patrule. Având în vedere că nu e majoră, a fost nevoie de aprobarea mea scrisă, pe care i-am și dat-o.

   Deși nu arăta câtuși de puțin, era neliniștit.

   - Am pretins ca rangerii în uniformă să meargă cu patrulele în care sunt și tineri ca ea.

   - Vai, Dumnezeule! exclamă Rafe. Amatori care să cerceteze locul unei crime!

   - Sunt amatori călare, totuși, interveni și Alan Beaufort, numit Noisy din cauză că vorbea foarte rar.

   - Asta ar putea fi o problemă, confirmă Lew. Dar eu voi încerca să-l conving pe șeriful Hislop (simpla pomenire a numelui său stârni murmure din partea tuturor celor prezenți) să ne autorizeze să folosim garda călare pentru patrulare pe timp de noapte.

   Această ultimă informație oarecare interes.

   - Ei bine, continuă Lew când văzu că îi acordau toată atenția, voluntarii pentru cercetare și salvare nu au voie să participe în echipe după apusul soarelui, cu alte cuvinte nu dispunem de ei după ora 17.30. Din câte știm, aceste atacuri au avut loc în timpul nopții sau la începutul serii și dacă ținem cont de acest lucru... Rangerii pot călări toată noaptea, dacă așa li se cere, dar numărul lor e prea mic. Aș dori să li se alături membri din garda civilă călare a șerifului.

   Își împinse scaunul înapoi.

   - E foarte greu, din cauza sărbătorilor. Vremea e proastă, ceea ce face lucrurile și mai dificile. Dar există porțiuni din Briones și din celelalte parcuri unde ajungi mult mai ușor cu calul, decât pe  roți. V-aș ruga să vă gândiți la acest lucru!

   Ignoră 3 mâini ridicate pe jumătate.

   - Ce are de zis analiza criminologică? continuă el.

   Ajutorul de șerif Hawkins își trecu mâna prin părul încărunțit, ciufulindu-l și mai tare.

   - Ei, împreună cu Florence și Grieta, tu ne-ai pus la dispoziție o mare parte din informațiile noastre.

   Își consultă notele.

   - Toate crimele au avut loc în timp ce ploua, judecând după condițiile de la locul faptelor și prelucrarea celorlalte date. În această perioadă a anului, s-ar putea să nu fie un element semnificativ.

   - După cum s-ar putea să fie, la fel de bine. Încearcă să stabilești acest lucru, OK? Dacă ploaia este folosită în chip de protecție, ar fi bine să știm.

   - Trebuie să ne gândim și că echipele de cercetare și salvare nu o să prea vrea să iasă pe vreme proastă, adăugă Gary. Și nici garda civilă.

   - Ai dreptate, recunoscu Lew. Dar dacă acesta este unul din factori...

  - Cred că este, spuse Hawkins. Este singurul lucru comun, în afară de loc și victime, pe care am reușit să-l depistăm.

   - Care este elementul comun al victimelor?

   - Sunt femei, spuse Florence Hoven sec. Până în momentul de față, vârstele lor sunt între 17 și 30 de ani și suficient de atletice pentru a se recrea în parc.

   - Nu există nicio legătură între ele, nu se aseamănă, nu există similitudini de tip - se pare că nu alege dacă sunt scunde sau înalte, slabe sau corpolente, continuă Neil Hawkins. Aspectele etnice nu conduc la nicio concluzie: toate sunt caucaziene. Dacă studiem statisticile oamenilor care vizitează Briones, majoritatea negrilor merg acolo cu familiile, la iarbă verde sau ca să organizeze jocuri, iar singurele alergătoare de origine orientală pe care le-am întrebat până în momentul de față merg în grupuri de cel puțin două.

   - Deci, cu alte cuvinte, noi căutăm o femeie singură în Briones. Minunat, spuse Lew vag dezgustat.

   - Nimic nou în celelalte parcuri? întrebă Rafe.

   - Overton a zis că a ordonat supravegherea din elicopter a celorlalte parcuri, inclusiv Chabot. De îndată ce primesc acest raport, vă anunț și pe voi.

   Din stradă se auzi bufnitura inconfundabilă a coliziunii dintre două automobile, urmată de zgomotul cioburilor.

   - Cel puțin e bine că s-a întâmplat chiar lângă secția de poliția, spuse Neil Hawkins când și-au venit din nou în fire. Crezi că ar trebui să le dăm un telefon ca să-i anunțăm?

   - Așteaptă câteva minute; dacă nu auzim niciun semn că au ajuns la fața locului, atunci le dăm telefon, spuse Lew.

   - În 2 minute aș putea să mă duc și să le raportez accidentul personal, ba să le ofer și serviciile unui martor ocular, spuse Gary Delgado dezgustat. Mi se pare oribil să avem relații atât de proaste cu amărâta de poliție din Martinez.

   Lew era conștient că o parte a ranchiunei arătate de colegul său se datora frustrării rezultate din dificultatea rezolvării cazurilor de viol și crimă. Bătu cu creionul în masă până se făcu liniște și spuse:

   - Ei reprezintă forța unui oraș. Nu cred că vreunul dintre voi ar dori cu toată seriozitatea să ne ocupăm de orașul Martinez, așa cum o facem cu restul ținutului Contra Costa.

   - Oricum, ne ocupăm de alte comunități - Lafayette, Danville, Alamo... spuse Alan Beaufort, gata să recite pomelnicul localităților dintre Antioch, San Remo Village și Moraga.

   - Lăsați-i în pace pe polițiștii din Martinez, spuse Lew calm. După ce a zis Hislop în legătură cu ei, suntem norocoși că nu vin să ne taie cauciucurile.

   Se așternu din nou tăcerea. În ultimul său interviu televizat, șeriful Hislop îi numise pe polițiștii din Martinez niște măscărici în uniformă. Relația dintre cele două forțe, care nu fusese niciodată deosebit de cordială, atinsese acum cotele de îngheț.

   - OK. Înainte de a merge cu toții la masă, vreau ca fiecare dintre voi să-și pregătească notele cu ce are de gând să le comunice mâine dimineață echipelor de cercetare și salvare. Îmi vine și mie greu să vă cer să veniți de dimineață într-o zi de vineri, dar e vorba de un lucru important, iar ei doresc să se întâlnească cu voi mâine, la ora 7.30. Așa. Winflied, te duci cu Martinez Horsemen`s Arena, pe malul apei, mâine la 7.30.

   - Ajung pe jos, spuse Rafe cu un zâmbet încrezut.

   - Delgado, la Willow Creek... știi locul!

   - Un grajd mare, lângă pârâul Ursului și Valea Alhambra, spuse el. Există 2 sau 3, construite în șir. Am să-l găsesc eu, nu-ți face griji.

   - 7.30, îi reaminti Lew, știind că Gary se pornea mai greu dimineața. Hoven, am să te rog să te duci la Orinda Riding Academy, departe, lângă Briones Reservoir. Te întâlnești cu domnișoara Christensen.

   - Uniformă? întrebă ea.

   - Desigur, spuse Lew. Este valabil pentru voi toți, cu excepția lui Hawkins. Vreau să vă vadă în uniformă. Nu vreau să aud nicio vorbă! N-o să să întâmple nimic dacă vă îmbrăcați în kaki. Beaufort, tu te vei duce la Happy Valley Stable. Îmi pare rău, Noisy. Știu că urăști să vorbești în public, dar e neapărată nevoie.

   Beaufort oftă din toată inima, spunând:

   - Am să fac tot ce-mi stă în putință; sper să nu-mi pună prea multe întrebări.

   - Pentru că a venit vorba de întrebări, aduceți-le aminte să ia cu ei echipament de ploaie. Vor avea nevoie, insistă Lew. Vor înfrunta multă umezeală în acțiunea aceasta.

   - Am înțeles, răspunse Gary în numele tuturor.

   - Hawkins, ție îți revine Tri-County Horsemen, pe terenul lor de antrenament. Nu e departe de...

   - Am fost pe acolo. OK.

   Scrise câteva rânduri pe hârtie, apoi se uită țintă în ochii lui Lew.

   - Iar tu unde vei fi?

   - Cu Chad Overton, răspunse Lew prompt, organizând acțiunea echipelor sale de cercetare și salvare. Ne întâlnim din nou aici, mâine după prânz, ca să putem împărți misiunile și oamenii care iau parte la ele. Overton îmi va da planul său mâine dimineață.

   - Cine coordonează din partea rangerilor? întrebă Rafe.

   - Guy Attwater, spuse Lew cu ușurare.

   Ceilalți încuviințară din cap.

   - Guy e un tip în regulă, spuse Florence. Am lucrat cu el cu 2 ani în urmă, când am avut problemele acelea cu așa-zișii sataniști. Noi nu i-am prea ajutat la început, dar Guy nu ne-a luat-o în nume de rău.

   - A fost o mișcare greșită din partea noastră atunci, spuse Lew, care știa că fusese hotărârea șerifului Hislop de a tratat întreaga afacere ca pe un șir de glume foarte proaste. Știe tot ce se poate ști despre parc și mai ales locurile în care trebuie să fim deosebit de precauți.

   - Poate că ar trebui să discutăm cu el despre crime, unde au fost comise și cât de... protejate erau acele locuri.

   - Mi-am închipuit că aveți niște hărți ale zonei și cunoașteți geografia Parcului Briones, spuse Lew, transformându-și, fără să vrea, cuvintele în acuzații.

   - Avem hărți, spuse Hawkins cât mai laconic cu putință, iar eu aș putea străbate potecile legat la ochi și tot aș ști destul de bine în ce zonă mă aflu, dar aceasta nu înseamnă că am idee care porțiuni ar fi cele mai potrivite pentru viol și crimă.

   Făcu un semn în direcția lui Rafe.

   - Tu ce crezi?

   - Când terminăm discuțiile de mâine, cred că ar fi cel mai bine să împrumutăm niște cai și să verificăm singuri locul, spuse Rafe, căruia nu-i făcea nicio plăcere să călărească și se alegea întotdeauna cu dureri. Lew?

   Locotenentul clătină din cap:

   - Ce-ar fi să ne întâlnim sâmbătă în jurul orei 10 la poarta de la Reliez Valley - acolo putem închiria și cai - și putem să-l rugăm pe Guy să ne conducă. Luați și hărți cu voi.

   - Hei, eu am de făcut cumpărături de Crăciun, protestă Beaufort în numele tuturor.

   - Să nu uităm de criminalul nostru, care se află încă în libertate... Ce dar este mai bun pentru soția ta, o sticlă de parfum sau individul acesta pus la adăpost, în spatele gratiilor? întrebă Lew, știind de la început că nu era o replică prea grozavă. Voi vedea dacă reușesc să obțin niște zile libere pentru timpul pe care îl lucrăm sâmbătă.

   Când urma să se petreacă această minune nu știa prea bine, lucru pe care preferă să-l treacă sub tăcere. Se știa cât de capricios este șeriful Hislop în privința recuperărilor...

   - Nu avem ce-i face, spuse Gary Delgado, însoțindu-și spusele cu un gest specific mexicanilor.

   Rafe își închise carnetul și se ridică în picioare.

   - Asta-i tot? Am discutat tot ce era de discutat? Mie mi-e foame.

   Se uită la ceilalți.

   - Mai vrea cineva să mănânce la un local cu mâncare italienească? Putem vedea și dacă s-au ocupat de accidentul acela.

   - Cum poți vorbi de mâncare și accidente în același timp? îl întrebă Florence ușor indignată.

   - Dacă nu te poți ocupa de mâncare și de accidente în același timp, mai bine nu te faci polițist, spuse Gary, făcându-i semn lui Rafe cu degetul mare în sus. Hai la restaurantul italian. Pun pariu 2 la 1 că mașina lovită mai e încă acolo.

   - Pe 3 la 1 că nici mașina cu macara nu a sosit încă, răspunse Rafe entuziast și ieși pe ușă împreună cu Gary, salutându-l în treacăt pe Lew.

 

   - Ploaia, asta-i! spuse Eugene Protheroe ridicându-și privirile din teancul de notițe răvășite. Ucide întotdeauna când plouă.

   Pentru prima oară în cursul anchetei pe care o întreprindea, simți o undă de zel și interes.

   - Hei! strigă.

   Se afla de 5 ore în bibliotecă, în colțul în care stătea de obicei și care era numit „morga”. Bibliotecara se uită enervată în direcția lui:

   - Ce este? De ce trebuie să țipi?

   - Am găsit ce căutam! Vreau să vorbesc cu Kevin la telefon, te rog!

   - Cu domnul Buchanan! întrebă bibliotecara cu atentă politețe.

   - Despre el e vorba. Spune-i că am găsit un fir.

   Își adună notițele într-o piramidă, puse carnetul deasupra și se lăsă pe spate în scaun.

   - Am descoperit un tipar, iar asta înseamnă că putem pune niște întrebări foarte incomode.

   Cu ochii pe jumătate închiși de indignare, femeia puse mâna pe telefon, sună biroul lui Kevin Buchanan și spuse, cu vocea ei scăzută și bine strunită:

   - Vă rog să-i comunicați domnului Buchanan că domnul Protheroe dorește să discute cu dumnealui.

   Așteptă câteva secunde.

   - Mulțumesc.

   - Vine? o întrebă Protheroe încântat. Există niște cafea pe aici?

   - Există cafea în hol, îi reaminti bibliotecara.

   Îl fixa cu priviri strecurate pe deasupra marginilor ochelarilor, gest care îi aducea aminte de învățătoarea lui din clasa a treia.

   - Te rog să fii drăguță și să-mi aduci și mie una, Blache! Uite 1 dolar. Cumpără una și pentru tine.

   Refuza să-și strice buna dispoziție din pricina stilului ei țeapăn.

   - Du-te, te rog! Dacă sună telefonul, răspund eu.

   - Te duci și-ți aduci singur cafeaua. Nu sunt servitoarea ta, eu sunt bibliotecară. Adusul cafelei nu intră în atribuțiile mele.

   Adoptă o ținută și mai țeapănă, de parcă acest refuz simplu și rezonabil i-ar fi cerut mai mult curaj decât traversarea pe roșu a unei străzi aglomerate la o oră de vârf.

   - Proasto, îi spuse Protheroe amical, dar se ridică de la locul său și plecă aruncându-i peste umăr: Când ajunge Kevin aici, să-i spui de ce trebuie să mă aștepte.

   Îi făcu semn unuia din colegii săi dintr-un birou, observând că era trecut de miezul nopții și intră în hol, sperând că va găsi companie. Locul fiind pustiu, trebui să se mulțumească să fluiere în timp ce își turna cafeaua de culoare îndoielnică într-un pahar de plastic.

   Kevin ajunse cu câteva secunde înainte de întoarcerea lui Protheroe și îl întâmpină pe acesta cu o enervare fățișă:

   - Sper că nu m-ai deranjat degeaba, intră el direct în subiect.

   - Am descoperit un tipar în crimele Omului-lup.

   - Dacă te referi la mușcături, asta știe deja toată lumea, spuse Kevin cu îngâmfarea lui obișnuită.

   - Nu, mă refer la faptul că nu ucide decât atunci când plouă, sau că nu a ucis decât când a plouat până în momentul de față.

   Pronunță ultimele cuvinte cu emfază, sperând să creeze un moment de suspans.

   - Când plouă? întrebă Kevin. Ce-i cu chestia asta cu ploaia?

   - Am verificat toate datele, ținând cont de orele aproximative când au survenit decesele și condițiile meteorologice în locurile respective, toate acestea conducând la concluzia că individul ucide pe ploaie. Rapoartele autopsiilor spun toate același lucru, că victimele zăceau în ploaie. Ploaia este un element esențial, ploaia și întunericul. Din câte știm, niciuna dintre crime nu a a avut loc înainte de căderea întunericului. Și niciuna nu s-a petrecut atunci când nu ploua.

   Îi arătă grămada de hârtii de pe biroul său.

   - Dacă vrei, pot să-ți arăt cum am ajuns la această concluzie.

   Kevin clătină încet din cap.

   - Nu e nevoie, spuse el foarte rar. Ploaie. Noapte și ploaie.

   - Ce zici de asta? Nu ar fi un motiv suficient pentru o revenire?

   Nu dorea să sune ca și cum s-ar fi rugat să i se acorde o șansă, dar era hotărât să nu scape această ocazie.

   - Un ucigaș care își face victimele zdrențe în plină ploaie, cu proprii dinți. Gândește-te ce imagini de film nemaipomenite ar ieși din asta. Iată-l pe individ, continuă schițând un cadru în aer, aplecându-se asupra victimei sale dezbrăcate, colții smulgând pielea fragedă, sângele spălat încet de ploaie, botul lui la început roșu, apoi din ce în ce mai palid. El... înghite cu pornire animalică ceea ce a mușcat, potolindu-și poftele cu carnea ei. Femeia pe care a ucis-o, prada sa sexuală și fizică... foamea lui e atât de mare, încât o și violează și o și mănâncă. E o trăsnaie nemaiauzită, nu?

   Se uită în jur.

   - Ai mai pomenit așa ceva?

   Kevin își plecă încet capul său mare.

   - Am nevoie de puțin timp de gândire.

   - Adică vrei să spui că îți trebuie timp ca să dai niște telefoane și să afli dacă merge din punct de vedere politic.

   Kevin se holbă la el.

   - Nu vreau să fim acuzați că am compromis procesul ce va urma. Când acest caz va ajunge înaintea tribunalului...

   - Tribunal? repetă Protheroe. Doar nu crezi cumva să au să-l lase pe un nebun ca ăsta să intre într-un tribunal! Vor găsi un motiv, de orice natură, ca să-l expedieze în lumea drepților înainte să înceapă vreo procedură legală. Având în vedere ce a făcut el, aș fi de-a dreptul șocat să-l aresteze. Tu cum ai proceda într-o situație ca asta? Ai lăsa să trăiască ființa aceasta după ce a omorât atâtea femei și într-un asemenea chip? Ai să vezi ce se va întâmpla. Va fi împușcat de unul din membrii familiilor victimelor sau îl vor omorî polițiștii motivând că a opus rezistență la arestare. Dumnezeule, după ce am văzut de ce e în stare, nu aș vrea să mă aflu în aceeași mașină cu el, chiar dacă ar avea cătușe la mâini.

   Se opri, sperând să descopere o reacție mai binevoitoare în privirile lui Kevin.

   - După cum vorbești, mi-ar veni foarte ușor să-i dau cazul ăsta altcuiva. Foarte bine, pregătește un articol. Dar nu o să-i dăm drumul până nu apar noi elemente. Cu valul de știri legat de noul președinte ales, mă întreb dacă noua administrație va rezista până în ziua instalării ei la putere. Oare poate un vicepreședinte pus sub acuzație înainte de a-și fi preluat postul? reflectă el cu voce tare.

   - Ce naiba, corupția politică e o chestie vechie. Dar de un individ care își violează, ucide și mănână victima nu a mai auzit nimeni.

   Protheroe așteptă zadarnic o schimbare de atitudine.

   - Foarte bine, eu o să-mi scriu articolul și așteptăm până apare ceva nou. Trebuie neapărat să fie vorba de o nouă crimă? întrebă el cu amabilitate sarcastică, ori vor fi suficiente declarațiile pe care le face șeriful de acolo?

   Se sprijini de peretele de lângă el, văzând cât de murdar este, se îndreptă rapid.

   - Șeriful Hislop a fost reales. Nu poți să-i impuți că-și face atâta publicitate. Peste 6 luni ai să vezi că nu va mai convoca decât câte o conferință de presă din două în două zile.

   - Asta în caz că nu vor mai găsi cadavre pe dealuri, spuse Protheroe prudent.

   - Dacă vor mai descoperi așa ceva peste 6 luni, șeriful Hislop nici nu va mai răspunde la telefon. În momentul de față, mesajul său ilustrează cât de bine se descurcă cu porcăria asta departamentul condus de el. Cu alte cuvinte, toți ofițerii săi se străduiesc să găsească un suspect pe care să-l aresteze. Cinstit vorbind, n-aș vrea să fiu unul din vagabonzii din districtul Contra Costa la ora asta.

   Kevin se juca cu ochelarii, semn că începuse să se amuze.

   - Mi se pare că în Contra Costa nu au ce căuta vagabonzii. Peste tot nu întâlnești decât persoane serioase, spuse Protheroe.

   - Nu peste tot, îl corectă Kevin. De exemplu, în Antioch și în deltă. Acolo e teren agricol. Și nu e departe de căile de acces principale. E o regiune întinsă. Nu ți-aduci aminte de reportajul pe care l-am făcut anul trecut despre oamenii lipsiți de adăpost din jumătatea răsăriteană a districtitului Contra Costa? Necazurile pe care le aveau în Clayton și în alte localități?

   Își drese glasul.

   - Avem dosarele complete ale acestor cazuri. Blanche ți le va da, dacă ai nevoie de ele.

   Făcu un semn din cap spre bibliotecară, care îi răspunse pufnind din nas.

   - Crezi că e vorba de unul din vagabonzii de pe lângă fermele din deltă care înnebunește când dă peste o grămadă de femei? întrebă Protheroe, fără a-și ascunde îndoiala.

   - Nu e exclus, și în plus nu se poate spune că femeile erau grămezi, cel puțin judecând după reportajele tale.

   Se așeză mai bine în scaun.

   - Oamenii de la țară ar ști de un individ dezaxat. S-ar putea să nu vină și să dea sfoară în țară, dar este exclus ca unul dintre ajutoarele de șerif care lucrează acolo să nu afle ceva, și încă foarte repede.

   - Haide, haide, protestă Protheroe.

   - Nu, să știi că la țară e altfel. Cei mai mulți oameni sunt foarte independenți, ca să poată face față. Dar dacă au nevoie de poliție, atunci au nevoie cu adevărat și se așteaptă să fie luați în serios de la bun început, chiar și cei care sunt puțin... excentrici.

   Râse foarte încet.

   - Iar polițiștii îi respectă. Între ei există o relație cu totul diferită de aceea din orașe sau suburbii. Polițiștii nu sunt nici diavoli și nici servitori, ei sunt pur și simplu... utili.

   - Unde ai învățat atâtea lucruri despre țărani și polițiști? Tu vii de la Pasadena.

   Interesul lui Protheroe era stârnit, de aceea nici nu dorea să pară prea încrezător.

   - Așa este, răspunse Kevin. Ți-ai făcut temele. Dar nu ai cercetat suficient de adânc. Bunicii mei au fost fermieri; 2 dintre ei mai sunt încă, la răsărit de Friant. Ceilalți au murit deja, dar au avut o fermă de 90 de acri în Oregon.

   Îl privi pe Protheroe ciudat.

   - Așa că știu câte ceva despre chestia asta, cu sau fără Pasadena.

   - Și crezi că dacă e vorba de fermieri lucrurile vor lua o nouă întorsătură? întrebă Protheroe.

   - Să vedem ce se va mai întâmpla, îl sfătui Kevin, străduindu-se să pară deținătorul a numeroase date secrete, cu unicul rezultat că părea lovit de o durere în zona sinusurilor.

 

12

 

   Aaron se plimba prin bucătărie, cu nerăbdarea și încăpățânarea unui animal prins în cușcă. Vorbea fără a privi spre Lew.

   - Nu, nu pot să fac asta Lew. Când m-am întors din Vietnam, am vorbit cu reporterii până la saturație. Nu-mi cere să fac asta. Simt cum îmi pierd cumpătul numai când mă gândesc.

   Lew mesteca gânditor ultimul sandviș cal pregătit de Aaron. Era ora 6.45 și trebuia să se întâlnească cu rangerii în aceeași dimineață, peste 45 de minute.

   - Sunt curioși și au dorit să participe la întâlnire, iar eu nu pot să-i împiedic; această pare a cazului nostru nu o putem ține secretă fără o hotărâre judecătorească, și niciun judecător nu va semna așa ceva pentru simplul motiv că ție nu-ți plac întâlnirile cu presa.

   Nici el nu se simțea în largul lui în prezența presei, recunoștea asta în forul său interior, dar nici nu suferea de accesele de teamă furioasă care îl cuprindeau pe Aaron, când se confrunta cu reporteri prea zeloși.

   - Pot pleca de îndată ce s-au repartizat rutele fiecăruia? întrebă Aaron. Am să te aștept la mașina ta sau vin și eu cu a mea. Nu pot să dau piept cu indivizii ăia. Te rog să mă crezi, Lew, nu pot.

   Lew își aminti o parte a interviurilor publicare după ce fusese eliberat din spital de Asociația Veteranilor, interviuri care fuseseră considerate dovezi și exemple ale curajului soldaților americani și de eficiență a Asociației Veteranilor în rezolvarea problemelor acestora. Își alese cu mare grijă cuvintele:

   - Nu vreau să te văd supus unor presiuni. Ai suportat oricum prea multe tensiuni, ca noi toți, de altfel. Dar consider că ar fi mai bine să-mi permiți să te prezint, tocmai din cauză că, dacă nu aș face-o, ar deveni și mai curioși și bănuitori. Știi și tu foarte bine reacția reporterilor atunci când își închipuie că le ascunzi ceva.

   - Nu pot să-i sufăr, spuse Aaron printre dinți.

   - Trebuie să-i suporți o vreme. Ai putea să le spui că, având în vedere că ești de fapt un detectiv particular, nu ai libertatea de a discuta proiectele clientului tău.

   Ridică din umeri.

   - Politicienii înghit chestii din astea.

   - Nu mi-aduce aminte, spuse Aaron, prefăcându-se îngrozit.

   - Uite cum facem: am să le spun că nu îți este încă permis să răspunzi la întrebări. Așa ai să scapi un timp.

   Îl cercetă pe Aaron oarecum îngrijorat.

   - Iar dacă presiunea devine de nesuportat, sper să ai suficientă minte să renunți la caz și să te odihnești puțin.

   - Adică să mă duc din nou la casa de nebuni? Mda. E adevărat, felul cum sunt omorâte femeile astea mă scoate din minți.

   Se duse să-și aducă niște suc de portocale din frigider.

   - În Vietnam, ultima investigație pe care am făcut-o era în legătură cu niște oameni de-ai noștri care terorizau femeile căsătorite. Le violau, apoi le amenințau că le vor vorbi soților despre dezonoarea suferită, dacă nu li se dădeau cadouri în schimbul tăcerii lor. Așa că primeau bijuterii și obiecte de artă și... o mulțime de lucruri, iar femeile acelea erau furioase și derutate în ultimul hal. Nu reușeam să le convingem să depună plângeri, pentru că atunci ar fi aflat și soții lor și întreaga comunitate. Conform obiceiurilor din Vietnam, dacă se întâmplă să fie violate femei căsătorite, ele trebuie ucise. Am avut nevoie de 6 luni până am găsit o femeie dispusă să vorbească; soțul și fiii ei fuseseră uciși nu cu mult timp în urmă, iar ei nu îi mai păsa dacă afla cineva ce i se întâmplase, deoarece aceasta nu-i mai putea dezonora familia. A făcut declarații complete sub jurământ și a acceptat să depună mărturie în fața justiției. Aproape pusesem mâna pe oamenii care organizaseră toată operațiunea și se îmbogățiseră de pe urma ei, când o persoană a dat în vileag o bandă de hoți care avea legături cu Vietcongul. Am plecat să-i prind, însă m-am trezit eu însumi în cursa Vietcongului. Mă gândesc că le datorez ceva acestor femei, cărora le-am promis că le voi ajuta și nu am fost în stare, și mai ales lui Ba Nha. Poate le pot ajuta pe femeile de aici. Trebuie să încerc. Trebuie să încerc să le salvez.

   Se răsuci atât de repede, încât o parte a sucului de portocale sări pe vesta lui groasă, de iarnă.

   Lew își coborî privirile spre rămășițele micului dejun, în timp ce Aaron își curăța haina.

   - Pur și simplu nu aș vrea ca tu să fii următorul pe lista celor care nu mai fac față, spuse Lew când se asigură că Aaron îl ascultă. Știu că te descurci foarte bine, în aproape orice situație. Știu că ai făcut mai mult decât majoritatea celor care s-au aflat într-o situație atât de grea ca tine, dar, omule, trebuie să ții cont că mai toți adjuncții meu dau semne de suprasolicitare, deși asta e munca lor...

   - E și munca mea. Știu că îmi vrei binele și că ești îngrijorat din cauza mea, iar eu îți sunt recunoscător, dar, Lew, eu trebuie însă să-mi fac datorie. Am lăsat în urma mea lucruri neterminate, și acum sunt obligat să-mi iau revanșa, spuse Aaron și începu să-și umple din nou paharul, apoi se răzgândi și bău puțin care mai rămăsese în el. Vitamina C te ajută să suporți mai bine frigul.

   - Crezi că ajută? întrebă Lew, bucuros că Aaron schimbase subiectul.

   - Cine știe? Toate porcăriile pe care le am eu în sânge, cine mai știe?

   Se uită la Lew.

   - Ești gata?

   - Aproape. Ai pregătit un mic dejun excelent.

   Și mai luă o bucată de tartă cu mere coapte.

   - Este singura masă pe care am învățat să o pregătesc, spuse Aaron. Dar poți să mănânci micul dejun la orice oră a zilei. Dacă vreau să impresionez o doamnă, mă apuc să prăjesc o omletă.

   - Te ții din nou după fuste? spuse Lew în timp ce se ridica de la masă și își lua pălăria. Ar fi bine să te pregătești, deoarece buletinul meteo spune că va ploua spre prânz.

   - Și eu simt că va ploua, confirmă Aaron, pregătindu-se să-și ia impermeabilul, din cuiul de lângă ușa din spate.

   Era gata să-l îmbrace, dar deodată se opri.

   - Ia uită-te! S-a rupt la umăr!

   Lew aruncă și el o privire.

   - Cum ai reușit să-l sfâșii?

   - Habar n-am, spuse Aaron punându-l la locul lui. Am să iau mantaua, care e impermeabilă.

   Plecă spre partea din față a casei, strigând:

   - Mă întorc imediat.

   - Avem tot timpul, spuse Lew controlându-și ceasul. Ai grijă și de încălțări.

   - Mi-am pus bocancii, tăticule, îl informă Aaron cu voce ca de copil.

   Lew râse pe înfundate. Teama lui inițială de a-l lua pe Aaron la întrunirea de planificare a operațiunii începuse să se risipească. În precedentele două dăți când reușise să-l convingă pe Aaron să colaboreze, sugestiile pe care le făcuse acesta răsplătiseră pe deplin dificultățile legate de obținerea aprobărilor necesare.

   Indiferent ce învățase în timpul activității sale ca ofițer de informații, Aaron reușea să folosească o parte a experienței sale în scopuri lăudabile.

 ................................................