..............................................
2-3
Marianne se îndreptă direct către responsabilul de la Odiseea.
- Se pare că ați primit niște reclamații, spuse ea arătându-și legitimația. Persoane bolnave.
- Oh... au mâncat prea mult, desigur. Și apoi, cu căldura asta... Oricum, au fost preveniți.
Cu degetul îi arătă un afiș care interzicea accesul copiilor sub 10 ani și a persoanelor foarte sensibile.
- Știu... Ascultați, trebuie să încerc și eu ca să-mi dau seama. Nu schimbați nimic pentru mine. Dacă nu cad din scaun, totul rămâne așa cum este acum.
- Am înțeles. Mulțumesc.
Douglas se așeză în spatele Mariannei în vagonetul în formă de navetă spațială. Își fixă centura și se resemnă cu gândul că trebuie să suporte această probă.
Prima coborâre abruptă îi tăie respirația. Normal. Viteza crescu la viraj, proiectându-i spre stânga. Altă pantă foarte înclinată, o porțiune mică de revenire, apoi o spirală.
Înainte să-și regăsească glasul pentru a țipa, urcau din nou. Strigăte amestecate de teamă și plăcere se loveau de pereții laterali ai grotelor întunecate. Un oraș pierdut în cosmos defila în dreapta lor, luminos și fantasmagoric, apoi apăru din nou infinitul universului înstelat. Marte - sau poate era Mercur? - părea că se prăbușește pe ei. Pământul nu era decât un obiect suspendat în vid.
Mâinile lui Douglas pe umărul ei îi dădură Mariannei curajul să înfrunte coborârea finală. Cea mai cumplită din toate. Dură și interminabilă...
Ea închisese deja ochii când vagonetul încetini brusc și se opri. Rămăseseră suspendați, într-un unghi de 45 de grade, la intrarea unui tunel.
- Asta face parte din spectacol? întrebă Douglas.
Ea se agită în scaun, fericită că nu este singură.
- Nu. Mai degrabă e o pană de curent... Dar nu-i niciun pericol. Fiecare mașină are propriul sistem de siguranță.
De undeva din întuneric răzbătură proteste. Dar și râsete... adolescenți încântați de ocazie.
- Îi înțeleg, glumi Douglas. Dacă aș fi în locul lor, și eu aș profita.
- Nu cred că-i prea ușor să flirtezi în vagoanele astea, spuse ea fără să se gândească.
- Așa crezi?
Simți degetele lui alunecându-i în păr. Îi mângâia gâtul când zgomote de pași răsunară în spatele lor. Douglas se așeză la locul lui.
Fasciculul unei lanterne tăie întunericul, luminând chipul Mariannei.
- Domnișoara Spencer?
- Da.
- Regretăm defecțiunea. S-a rupt ceva la cremalieră. Nimic grav. Va fi reparată în 5 minute. M-a trimis șeful, trebuie să vă conduc la centrul de control.
Ea acceptă mâna pe care i-o întindea mecanicul și ieși din vagonet. Chipul lui Douglas apăru în lumină.
- Nu vă mișcați de aici, domnule, abia acum vine ce-i mai interesant.
Douglas așteptă asentimentul Mariannei. Ea dădu din cap.
- Dacă se repară înainte de întoarcerea mea, ne întâlnim la ieșire. De acord?
- Desigur. Dar nu va mai avea atâta farmec fără tine.
În liniște, Marianne îl urmă pe mecanic pe rampa de lemn așezată de-a lungul șinei. Nu era prea plăcut să umbli în beznă, singura lumină fiind dată de raza tremurândă a lanternei. Avea pielea de găină.
Se simți ușurată când ajunse în sala de control. Ecranele monitoarelor fragmentau zona în sectoare, permițând angajaților să supravegheze întreg parcursul. Pentru moment, imaginile rămâneau nemișcate, exceptând o oarecare agitație a pasagerilor.
Când despre supraveghetori... Marianne rămase în prag. Amândoi erau prăbușiți peste masă, cu capul între brațe.
Totul se petrecu foarte repede. Ușa se deschise cu zgomot. Două umbre se năpustiră asupra ei. Nu avu decât răgazul să recunoască uniformele Kidsland-ului. O mână îi strivea gura, un braț o imobiliza cu fermitate. În antebrațul întins simți împunsătura unui ac.
Capul îi deveni greu, picioarele i se înmuiau. Pleoapele cântăreau o tonă. Fu scutită de efortul de a le ridica; o banderolă îi acoperi brusc ochii. Îi era greață.
Întrebările porniră, răzbătând prin negura care o învăluia.
- Ce face Marina aici? De ce a fost trimis Keel?
Ea nu avea intenția să răspundă. Dar vocea părea detașată de corp. O simțea schimbată.
- Stan Howell lucra pentru Marină. Joe Maitland de asemenea. E normal ca aceasta să fie aici.
Începu să râdă, considerând ignoranța lor ridicolă.
- Îl caută pe Joe, fiindcă celălalt e mort...
- Unde este Joe?
- Nu știu. Nimeni nu știe.
O îmbătaseră. Asta trebuia să fie.
- Imbecilule! strigă cineva în spatele ei. I-ai injectat o doză prea puternică. N-o să putem scoate nimic de la ea!
O zgâlțâiră din nou.
- F.B.I.-ul a descoperit ceva? Sau poliția?
- Stan Howell a fost asasinat.
Ea aluneca încet. De pe scaun, probabil. În inconștiență, desigur. Umărul ei se lovi de ceva dur, apoi capul.
Se prăbuși într-o gaură neagră.
CAPITOLUL 5
- Când mă gândesc că te-am lăsat să pleci singură cu bruta ai!
- Nu puteai să știi, purta uniforma Kidsland-ului.
Culcată pe patul de la infirmierie, Marianne își revenea încet. Douglas o găsise în cele din urmă, după ce fusese nebun de îngrijorare văzând că nu apare la ieșire.
Se întoarse spre medicul chemat de urgență.
- Sunteți sigur că nu vor rămâne urme?
Bărbatul zâmbi. Era pentru cel puțin a zecea oară când Douglas punea întrebarea.
- Nu vă neliniștiți... Peste câteva ore, efectul drogului va dispărea complet. Dar insist, Marianne, ar fi mai prudent să chemi poliția din Cypress.
- Mai târziu, spuse ea, făcând un gest obosit cu mâna. O anunț din biroul meu.
După plecarea doctorului, Douglas îngenunche lângă ea, îi luă mâna, mângâindu-i-o ușor.
Nimeni nu putuse da informații despre bărbații care o agresaseră. Nici chiar el, în întuneric nu distinsese trăsăturile falsului mecanic care venise s-o caute. Cei care lucrau în sala de control fuseseră loviți violent și acum își reveneau într-o cameră alăturată.
- Marianne... Tipul care te-ai luat... l-ai văzut la față?
- Nu.
- Nu l-ai putea recunoaște?
Ea dădu ușor din cap, așa cum stătea culcată.
- Nu... Îmi amintesc doar că nu era prea înalt, dar era solid...
- Niciun semn particular? Ochelari? Cicatrice?
- Nu. De fapt, nu știu...
Nu fusese atentă. Și avea motive serioase.
Când bărbatul o luase, gândurile ei erau acaparate de Douglas, de sentimentele față de el pe care le simțea crescând în ea, fără a putea face nimic pentru a stăvili torentul lor. Și ce era mai tentant decât să se abandoneze visului... Săruturile lui erau atât de blânde, vocea atât de mângâietoare...
Ea redeschise ochii, întâlnindu-i zâmbetul amuzat.
- Este drăguț ceea ce spui despre mine.
Ea se făcu roșie ca bujorul.
- Am... am spus ceva?
- Cred că ești sub efectul serului...
- Oh...
- Nu-i nimic grav. Oricum știu ce crezi despre mine. Este la fel de evident ca adorabilul tău nas pe chipul minunat.
Ea nu avu nici măcar puterea să protesteze.
- Mai vorbim despre asta mai târziu, spuse el. Acum aș vrea să înțeleg de ce te-au drogat. Ai spus mai înainte că ți-au pus întrebări despre Joe și Stan...
- Da. Erau îngrijorați.
- De ce?
Ea ridică din umeri, obosită.
- Nu știu. Era... ca și cum le-ar fi fost frică.
- Îți mai amintești altceva?
Ea se gândi. Mintea îi funcționa cu încetinitorul.
- Aveau un accent. German sau slav... cam așa ceva. Știi cumva dacă Odiseea a fost repusă în funcțiune?
- Da. Era o pană de curent falsă, desigur. Doi gardieni au fost atacați. Nu se știe încă dacă agresorii au fost ajutați din interior sau nu. De fapt, Keel și Bryant Rockwell trebuie să apară dintr-un moment în altul. Vor să te interogheze.
- Fantastic! ironiză ea.
Din fericire, întrevederea a fost de scurtă durată. Cu toate eforturile făcute, Marianne nu a putut să-și amintească alte detalii. De îndată ce aceștia plecară, ea hotărî să se întoarcă la birou.
Douglas nu regretă că o însoțise. Mesajul care-i aștepta le întrecea pe toate celelalte. Camera unul anumit domn Franklin Garner, de la hotelul Anul Două Mii, rămăsese nelocuită de 2 zile. Rezervarea ajunsese la scadență și direcțiunea nu știa ce să facă.
- Merg acolo imediat, declară Marianne.
- Crezi că ar putea fi camera lui Stan?
- Cine știe?
- Se întâmplă frecvent așa ceva?
- Practic niciodată. Prespun să vrei să vii cu mine?
Camera se afla la etajul 8. Marianne descuie ușa. Inima îi bătea cam repede.
Pe pervazul lat al ferestrei găsiră două valize și o cameră video. Valizele erau încuiate.
În timp ce ea căuta ceva cu care să le deschidă, Douglas studia camera.
- Ai descoperit ceva? întrebă ea.
- Nu... doar două casete încă nefolosite, cumpărate aici, după cum se pare.
Ea atacă închizătorile valizelor. Douglas cerceta restul camerei. Deodată, încremeni. În spatele patului găsi o chitară, învelită într-o husă plină de autocolante. Deveni alb la față.
- Este a lui Stan, spuse el.
- Obișnuia să călătorească sub identitate falsă.
Douglas scutură din cap. Cu gesturi lente, aproape respectuoase, trase fermoarul husei, mângâie corzile instrumentului.
- Cred că lucra la ceva... împreună cu tatăl meu, desigur. Este singura explicație.
După mult efort și migală, Marianne reuși să forțeze încuietorile. Prima valiză conținea îmbrăcăminte și obiecte de toaletă. A doua, în schimb, era plină de hârtii, dintre care o mare parte conțineau litere și cifre aliniate fără nicio logică aparentă. Un document codificat.
- Cel puțin este dovada că el nu se afla aici ca simplu turist.
Marianne împărtășea părerea lui Douglas. Aveau în sfârșit o pistă solidă.
- Cred că avea intenția să se servească de chitară, spuse ea scoțând teancurile de partituri.
Douglas le aruncă o privire.
- Da... În fiecare an, împreună cu Joe, pregăteau un soi de mic concert. Crezi că trebuie să predăm totul la F.B.I.?
- De ce nu lui Keel? Stan era de la marină.
- Nu am încredere în Keel.
- Da. Înțeleg. Nici eu.
Reflectară amândoi câteva clipe.
- Dacă le-am păstra, deocamdată? sugeră el.
- Și când tatăl tău va reveni i le dăm lui. De fapt, îi aparțin.
Ea dorea să creadă că Joe trăia, pentru Douglas, pentru ceilalți.
- De acord. Până atunci, unde să ascundem totul?
- La mine? Ce părere ai? Nu vor ajunge totuși până aici.
- M-am hotărât. Iau documentele la mine. Ar fi prea periculos să le las la tine. Îi voi da o copie lui Billy. Le voi trimite de asemenea câte una unor prieteni în care am încredere totală. Dacă mi se întâmplă ceva, ei le vor da familiei sau avocatului meu.
- Bună idee.
- Astfel vom fi siguri că mai avem oricând un exemplar în altă parte.
Era cea mai bună soluție, desigur. Totuși, Marianne rămase pe gânduri.
- Trebuie să fii prudent, Douglas. Dacă Stan a fost ucis din...
- ...din cauza asta? Probabil așa s-a întâmplat.
- Poate ar fi mai bine să nu-i dai o copie lui Billy.
- Nu-ți face griji pentru el. Știe să se apere. A făcut școală bună la Marină. Și apoi, este un as în comunicații. Dacă cineva poate descifra codul, el este acela.
Ea dădu din cap, dorind să nu se fi înșelat. Cu toate că a păstra secretul asupra descoperii făcute de ei era împotriva tuturor reglementărilor, ea era gata să facă o excepție. Dacă aceasta putea să ajute la găsirea lui Joe Maitland.
- Toate magazinele de cadouri din Satul Vrăjit sparte? Într-o singură noapte?
Marianne căzu în fotoliu. Ziua de vineri începea bine. Primul telefon primit era de la Nina, care-i anunța catastrofa.
- Dar... sistemele de securitate? Paznicii de noapte?
- Paznicii au fost anihilați. Și sistemele deconectate. Trebuie să privim lucrurile în față, Marianne. Avem de-a face cu profesioniști. Nu-mi place deloc, deloc...
- Au furat ceva?
O auzi pe Nina suflând un val de fum.
- Nu. Nimic.
- Cum adică, nimic? E ridicol.
- Știu. Dar toate păpușile și marionetele au fost spintecate. E de neînțeles.
- Niște nebuni...
- Nebuni sau... și mai grav încă. Mă întreb dacă nu este vorba despre traficanți...
- Ce te face să te gândești la așa ceva?
- Păpușile veneau din Japonia! Dacă cineva ar fi vrut să treacă ceva prin vamă fără a fi bănuit...
- ...ce altă soluție mai bună decât să ascundă în burta păpușilor.
- Exact.
- Ce ar putea fi? Droguri? Bijuterii?
- N-am nici cea mai vagă idee. Și contez pe tine să descoperi.
Marianne rămase o clipă fără glas. Ca și cum ea ar fi capabilă să dezlege o asemenea încurcătură.
- De acord, spuse ea în cele din urmă. Plec imediat.
- Perfect. Ce mai face familia Maitland?
- Sunt... sunt toți îngrijorați, bineînțeles...
- Desigur. Au vizitat parcul de când au venit?
Marianne avu o ezitare înainte de a răspunde. Unde dorea Nina să ajungă? Ea, care era foarte mândră de faptul că nu se amesteca în viața celorlalți...
- Nu prea, nu, răspunse evaziv.
- Cred că, date fiind împrejurările, am putea să le oferim o seară plăcută. De ce nu organizezi ceva pentru ei? O masă la restaurantul Șapte Mări, de exemplu. Asta o să le mai schimbe dispoziția, nu-i așa?
- Fără îndoială.
Mai trebuia ca ea să-i poate convinge să accepte. Douglas îi dusese documentele lui Billy ca să le decodifice. De atunci, ea nu mai avusese nicio veste de la el.
- Ar fi foarte bine să mergi cu ei. Să te asiguri că totul este în regulă. Când toată povestea asta se va termina, vreau ca ei să părăsească Kidsland-ul cu certitudinea că noi am făcut totul pentru a le fi agreabili. În măsura posibilului.
- Tocmai mi-a telefonat Marianne, anunță Douglas sosind în camera lui Billy. Direcțiunea ne oferă o masă la restaurant, în această seară. Ce zici?
Billy era în balcon, cu un ziar deschis pe genunchi. Răspunse distrat, fără a-și privi fratele.
- De ce nu?
Douglas avea certitudinea că, dintre toți, Billy era cel mai afectat de dispariția lui Joe. Probabil că datorită faptului că era singur, pur și simplu. Pamela îl avea pe Seth, iar el, Douglas, o avea pe Marianne, care îl susținea, îl ajuta. Dar Billy... Era o alegere pe care o făcuse cu mult timp înainte. Douglas se întreba dacă nu regreta uneori.
- Merge treaba? întrebă el rezemându-se de geamul balconului.
- Da.
În cele din urmă, Billy îi arătă prima pagină a ziarului.
- Încă un avion în recunoaștere, doborât în Golf, spuse el.
Douglas parcurse rapid articolul. Fuseseră 2 morți. Billy era sincer afectat. Acești piloți și marinari erau prietenii lui.
- Îi cunoșteai?
- Nu. Dar este al treilea în 6 luni. Nu e normal, Douglas. Zborurile sunt secrete. Toate transmisiunile codificate.
Douglas nu știa ce să spună ca să-l ajute. Niciun cuvânt nu putea reda viața acestor oameni.
- În legătură cu documentele pe care ți le-am dat ieri... ai putut să faci ceva?
Billy scutură din cap.
- Nimic... M-am chinuit toată noaptea. N-am văzut niciodată ceva atât de complicat. Am nevoie de un calculator. Am sunat-o pe Marianne. Îmi împrumută ea unul.
Nici Douglas nu stătuse degeaba. În ajun, cu complicitatea Mariannei, avusese acces la fotocopiatorului hotelului și realizase 4 copii ale documentului - una pentru Billy, celelalte expediate unor prieteni. Originalul îl păstrase în cutia saxofonului, introdus în căptușeala de catifea. Seara, se dusese la Vista Hotel pentru a cânta și își lăsase saxofonul la adăpost într-un vestiar încuiat cu lacăt.
Nimeni, nici chiar Billy, nu știa unde se află originalul. Era o precauție care îl liniștea. Nu pentru că n-ar fi avut încredere, dar el considera pur și simplu că era mai puțin periculos pentru ei să nu știe. Mai ales Marianne.
- În orice caz, îmi va trebui mult timp ca să descifrez codul, continuă Billy.
- O să reușești.
- Da. Nu am de ales.
Billy își trecu mâna peste părul foarte scurt. Când ridică spre fratele său capul, îngrijorarea i se citea în priviri.
- Sper numai să nu fie prea târziu...
CAPITOLUL 6
- Marianne? Ești acolo?
Douglas trase cu urechea, neliniștit. O așteptase pentru a merge la cină, așa cum stabiliseră. Ora întâlnirii trecuse de mult.
Bătu din nou, sună. Nimic. Atunci se dădu înapoi, își luă elan și, cu o lovitură de umăr, forță ușa.
Marianne era întinsă pe mocheta din salon, legată cu firul telefonului, cu un căluș improvizat dintr-un fular. Lacrimi de ușurare îi curgeau pe obraz când îl văzu ivindu-se în cameră.
- Marianne! Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? Cine ți-a făcut asta?
O eliberă rapid, o strânse în brațe iar ea se agăță de el.
- Nu știu...
El îi șterse obrajii uzi cu dosul mâinii.
- N-am putut să-l văd. Era deja aici când m-am întors și... mă aștepta în spatele ușii.
Douglas era furios. Simplul fapt că-și imagina cum cineva ridicase mâna asupra ei îi era insuportabil.
- Te-a lovit?
Ea tremura convulsiv. Vorbea sacadat.
- Nu chiar. M-a trântit la pământ. Cred că am un... un cucui undeva... Dar acum e bine...
Un nou șir de lacrimi punea sub semnul îndoielii cele spuse. Douglas se mulțumea s-o îmbrățișeze în tăcere. Când simți că se desprinde de el, se îndepărtă ușor, fără să-și retragă mâinile.
- Te simți mai bine?
Ea clătină din cap și-și sprijini din nou capul de umărul lui. În cele din urmă, reuși să-i povestească puțin pe care îl știa. De cum sosise, bărbatul o agresase și o redusese la tăcere, punându-i o mână înmănușată pe gură. În hol era întuneric și ea nu reușise să-i distingă trăsăturile. Oricum, văzuse că-și ascundea chipul sub un fel de mască. Era cam de talia lui Douglas, puternic, cu o condiție fizică bună.
- Și vocea?
- N-a spus nimic.
- Și nu există amprente fiindcă purta mănuși. Ești sigură că era un bărbat? Nu era o femeie, sau un adolescent?
- Nu. Era un bărbat, sunt sigură... însă, poate că nu era singur... Putea foarte bine să aibă un complice în camera de alături.
- Încearcă să-ți amintești. Mai este și altceva?
- Mirosul lui... Apă de colonie sau after-shave, nu știu exact...
- Ai putea să recunoști mirosul?
- Cred că da... un parfum de mosc, persistent.
Ridică spre el capul și-și încruntă sprâncenele.
- Ce crezi că puteau căuta?
- Lucrurile lui Stan, fără îndoială. Unde le-ai pus?
- Le-am răspândit în câteva locuri. Sub pat, în dulapul din perete, în pian...
Camera video era la locul ei în dulap. Valiza cu îmbrăcăminte de sub pat nu fusese atinsă. Chitara nu fusese mișcată din șifonier, iar pachetul cu partituri se afla la locul lui în interiorul pianului.
- Lipsește ceva?
- Se pare că nu. Cred că mi-am deranjat vizitatorii când m-am întors.
- Posibil... Se poate, de asemenea, ca ei să fi găsit deja ceea ce căutau.
Înainte ca ei să poată face și alte presupuneri, cineva bătu la ușă. Bryant, Billy, Pamela și Seth, îngrijorați și obosiți de atâta așteptare veniseră să-i caute.
- Credeți că sunt aceiași care ne-au răscolit și nouă camerele? întrebă Pamela după ce Douglas îi povesti cele întâmplate.
Bryant dădu din cap. De câteva minute, se învârtea prin apartament, ridicând un bibelou, aplecându-se sub o masă...
- Sunt sigur că nu, spuse el. Mai întâi, nu sunt aceleași metode. Apartamentul mu a fost jefuit. Ceea ce mă face să cred că nu căutau neapărat ceva...
- Dar atunci?
- Poate că doreau, dimpotrivă, să-ți lase o mică amintire.
- Un microfon?
- De ce nu? Billy, ajută-mă!
Timp de 20 de minute, cercetară minuțios fiecare colț, fiecare loc în care s-ar fi putut ascunde un microfon.
- S-ar părea că nu e nimic. Ai de gând să anunți poliția?
Marianne ezita.
- Nu, nu cred. Oricum, nu am nimic concret să le spun.
Bryant se gândi o clipă.
- Înțeleg că asta te agasează, dar...
- Marianne are dreptate, interveni calm Douglas. Seara a fost destul de agitată și poliția n-ar putea face mare lucru.
Bryant ridică din umeri și luă prietenos mâna tinerei într-ale sale.
- Cum dorești. Și nu uita... Dacă F.B.I.-ul te poate ajuta cu ceva...
- Mulțumesc, Bryant. Te voi chema în caz de nevoie.
- O ultimă întrebarea. După părerea ta, crezi că agresorul putea fi Joe Maitland?
Ea oftă. Așadar nu era singura care avea această idee.
- Douglas, te rog, calmează-te!
Nu-l văzuse niciodată atât de furios. Măsura cu pași mari salonul, lovea cu pumnul în perete. Erau din nou singuri.
- Nu voia neapărat să spună că...
- Da! Sigur! Aluzia lui era clară. Pentru el, tatăl meu putea să fie vinovat de toate loviturile!
- Nu trebuie să-l judeci așa. De fapt, este meseria lui să suspecteze pe toată lumea. Și nu se știe ce i-a băgat Keel în minte. Mai mult...
- Mai mult... ce? Și tu, și tu crezi că Joe a fost cel care te-a agresat?
- Nu sunt foarte sigură. Dar recunoaște că poate dorea să obțină lucrurile lui Stan. Ar fi putut veni aici și...
- El nu miroase a after-shave!
Marianne tăcu. Îi era greu să-l determine să gândească rațional. Cum să-i reproșeze că nu era obiectiv? Obosită, își sprijini capul de spătarul canapelei și-și duse mâna la tâmplă.
- Ți-e rău?
- O migrenă, atâta tot.
El fu imediat lângă ea.
- Ai aspirine?
- În sertarul cu medicamente. Mă duc până acolo.
- Nu! Nu te mișca. Îl găsesc și singur.
Reveni după 1 minut cu un pahar de apă și 2 pastile pe care i le dădu să le înghită.
- Pot să arunc o privire prin apartament? Doar ca să mă liniștesc...
Ea aprobă cu un surâs și-l urmări cu privirea în timp ce examina fiecare încăpere cu atenție. Se opri în cele din urmă în fața dulapului în perete de la intrare. Cu mâinile în șolduri, remarca dezordinea încântătoare care domnea aici. Cutii de pantofi, podoabe pentru pomul de Crăciun, câteva jachete și pardesie, un urs vechi de pluș, o pereche de patine, o pălărie de paie, 2 umbrele...
- Ce-i cu bazarul ăsta? oftă el.
Consternarea lui o făcu să râdă.
- Dar îmi place așa cum e, adăugă el.
- De ce?
- Nu știu prea bine. Poate fiindcă este singurul loc din apartament unde există puțină fantezie. Totul este așa de bine aranjat aici!
- E adevărat...
Veni lângă ea pe canapea, înconjurându-i umerii cu brațul.
- Bineînțeles că mai ai și un alt loc secret plin de fantezie, aici, înăuntru...
Cu vârful degetului arătător, îi lovi ușor fruntea.
Ea ridică din umeri fără să răspundă. Era oare prudent să-i dezvăluie dorința ei bruscă de libertate, nevoia ei de aventură? De când Douglas intrase în viața ei, aici sufla un vânt de nebunie care transforma în dorințe tot ceea ce ieri nu fuseseră decât visuri fără speranță.
- Marianne...
I se părea că așteptase sărutul ei chiar din clipa în care se despărțiseră, în ajun.
Cu tandrețe și pasiune în același timp, îmbrățișarea lui îndepărtă pentru moment teama ei, îi reduse întrebările la tăcere.
- Nu vreau să rămâi singură aici, în seara asta.
- Nici eu, șopti ea.
El ghici întrebarea ei.
- Voi dormi pe canapea, spuse el.
Ea surâse, liniștită. Și se abandonă din nou sărutărilor lui.
Mirosul șuncii prăjite îi gâdila nările. Douglas deschise ochii, se așeză pe canapea și-și întinse mușchii amorțiți.
Marianne era în bucătărie. Avea cearcăne întunecate în jurul ochilor.
- Nu lucrezi astăzi?
- Sâmbăta, nu. Aveam totuși intenția să merg la birou. Dar după ceea ce s-a întâmplat ieri, prefer o zi liberă.
El dădu din cap distrat. Se uita la ea și privirea îi întârzia pe coapsele mulate în blugi, pe curba grațioasă a gâtului care lăsa să se vadă gulerul prea larg al tricoului.
- Nu sunt prea grozav în calitate de gardă de corp, spuse el. Nici măcar nu te-am auzit când te-ai sculat.
- Știu...
Ea se întoarse, tocmai la timp ca el să-i vadă figura ironică.
- În schimb, toată noaptea te-ai foit... N-ai dormit, nu-i așa?
- Nici tu, dacă m-ai auzit...
- Nu. N-am putut, mărturisi ea. Când mă gândesc că cineva a intrat aici, că a răscolit peste tot...
- Înțeleg.
El se așeză la masă, privind-o în timp ce servea ouăle. Mâncară o clipă în tăcere.
- De fapt, te supără faptul că am rămas aici, spuse el deodată.
- Da... Când m-am trezit, dimineața mi-am dat seama că am fost o proastă. Mi-e rușine că m-am comportat așa, ieri seară. E ridicol. Sunt 14 ani de când trăiesc singură. Nu este ca și cum...
El lăsă jos furculița.
- Nu, dar... stai... Despre ce vorbești, de fapt?
- Mi-e rușine că am plâns.
Îl sfidă provocatoare.
- Eu nu plâng niciodată.
- Niciodată?
- Mă rog... aproape niciodată.
Roșeața brusc apărută în obraji făcu să-i strălucească ochii.
- Și ești mândră de asta? zise el.
- Nu în mod special. Este doar dovada că...
- Că...? făcu el.
- Că sunt fericită, fiindcă nu am ocazia să plâng.
- Sper că nu crezi tot ceea ce spui.
Se ridică și o trase spre el.
- Este doar dovada că nu te lași, că-ți stăpânești emoțiile.
Ea se desprinse și ieși pe balconul mic, inundat de soare.
- Fii cinstită cu tine însăți, Marianne... Ieri, m-ai îmbrățișat ca...
- Ca o femeie care a fost atacată.
- Nu! Ca o femeie care are nevoie de iubire. De cât timp ești singură?
- Nu am nevoie de nimeni.
- Știi bine că nu e adevărat... Cine ți-a băgat această idee în cap?
Ea îi întoarse spatele și Douglas îi văzu părul strălucind în soare. Își trecu degetele prin el. Marianne se răsuci spre el.
- Mama mea nu suporta să fie singură, spuse ea, aproape agresiv. Mi-a repetat de zeci de ori cât o apăsa singurătatea. Acesta a fost singurul motiv pentru care a trebuit să ducem o viață dezgustătoare... Dacă nu l-ar fi întâlnit pe omul acela de afaceri, ar fi continuat să se agațe de tatăl meu. Și toate astea pentru a nu fi singură. Nu doresc să-i semăn... Am făcut tot posibilul pentru a deveni independentă și a rămâne așa.
El o privi o clipă fără a spune nimic. Ea lăsă capul în jos, refuzând să-l privească. Buzele îi tremurau ușor. O prinse blând de umeri.
- Nu te înșela, Marianne... Consider asta foarte lăudabil. Dar n-o să mă împiedici să cred că mergi prea departe.
- Fiindcă nu vreau un bărbat în viața mea?
- Fiindcă ai nevoie de cineva... fie că îl vrei sau nu. Cineva ca mine...
Billy își ridică privirea de pe calculator când Douglas intră în cameră.
- Credeam că ești la Marianne...
- Trebuie să mă schimb. Plec imediat din nou.
- A venit și Bryant. Și-a petrecut ziua în oraș, interogând toți măturătorii, vânzătoarele din magazine, responsabilii cu distracțiile... Pe scurt, toți cei care lucrează aici, pentru a-i întreba dacă îl văzuseră pe Stan înainte de a muri.
- Și?
- Nimeni n-a observat nimic. Ciudat, nu-i așa?
- Da. Cu atât mai mult cu cât cred că arăta cam tulburat dacă era sub efectul serului...
Billy continua să lucreze, cu privirea fixată pe ecran.
- Ce ai de gând să faci acum?
- Mă întorc la Marianne. Împreună poate vom găsi vreun detaliu care ne-a scăpat.
Billy își întoarse privirea de la ecran, adresând un surâs insinuant fratelui său.
- Nu cumva ești îndrăgostit?
Când era pe punctul de a suna la ușa apartamentului, Douglas se opri să asculte.
Oribila cacofonie îl făcu să scrâșnească din dinți. Una din două: ori Marianne nu avea niciun simț muzical, ori pianul avea nevoie să fie urgent acordat.
Ea îl primi râzând, foarte agitată.
- Am găsit, Douglas!
- Ce ai găsit? Marea ta vocație?
- Nu chiar! Privește, spuse ea, agitându-i partiturile sub nas. Totul este aici?
- Vrei să-mi explici?
- Este foarte simplu... De la început, am fost intrigată de maldărul de partituri. Și cum n-aveam nimic de făcut, am luat câteva și am început să cânt. La început nu era nicio problemă, dar asta... Cred că ai auzit rezultatul până am venit să-ți deschid ușa.
- Mărturisesc că nu e strălucitor!
- Exact. Fiindcă acum sunt sigură că este un cod! Cred că Billy se cocoșează acolo sus...
- Despre ce bucată este vorba?
- Silk Stocking.
- Cea pe care Stan i-a trimis-o aici tatălui meu! Și-a păstrat o copie pentru el.
- Nu ne rămâne decât să transcriem notele...
Ea îi întinse jumătate din grămada de foi, un stilou și hârtie și se așeză pe canapea cu cealaltă jumătate.
Douglas nu mișca. În picioarele, în mijlocul salonului, privea stânjenit portativele muzicale.
- Ce nu merge? întrebă ea.
- Eu... eu nu știu să citesc notele.
Ar fi trecut bucuros peste această mărturisire. Ea nu avea nici așa o părere prea bună despre muzicieni.
- Adevărat? Dar... nu ai absolvit conservatorul?
El oftă. Într-adevăr, nu era ziua lui cea mai bună.
- Nu.
- Oh!
Și iată că prăpastia se lărgea între ei. Nu numai că ea vedea în el un artist dedicat vieții boeme, dar mai aflase și că este un ignorant.
Marianne nu avu totuși mișcarea de recul de care el se temea.
- N-a vrut să faci conservatorul?
- Ba da. Tatăl meu a fost cel care a refuzat întotdeauna. Pentru el, muzica este o pierdere de timp, în niciun caz o vocație. Era gata să-mi plătească studiile, dar numai dacă doream să devin inginer, informatician sau... în fine, ceva... serios. Din cauza asta am plecat de acasă.
- Câți ani aveai?
- Optsprezece.
Veni să se așeze lângă ea, încurajat de interesul pe care-l arăta povestirii lor.
- La început n-a fost ușor. Eram tot timpul lefter. Am acceptat toate slujbele posibile și imaginabile. Am reușit să-mi plătesc saxofonul. Și când mi se dădea ocazia, cântam. Nu avea importanță unde. Am avut mai ales norocul să întâlnesc oameni formidabili care m-au învățat tehnica, fără să-mi înăbușe sensibilitatea...
- Mi-am dat seama de asta.
Acest compliment merse direct la inima lui Douglas.
- Și încet-încet, mi s-a cerut să cânt în localuri cunoscute. Am reușit să-mi fac un nume.
- Tatăl tău trebuie să fie mândru, nu-i așa?
- Nu știu... De fapt, cred că va regreta întotdeauna că nu am urmat o cale mai tradițională. Ca Billy și Pamela.
- Ți-a spus așa ceva?
- Nu. Dar o simt. Speram că-și va schimba părerea văzându-mă cântând. Este și motivul pentru care Pamela a organizat întâlnirea aici. Fiindcă aveam un contract cu Kidsland. Și apoi, doream să-i schimb opiniile. Avea și el nevoie de așa ceva.
Ea înclină capul, întrebându-l din priviri.
- A fost... uitat și anul acesta la avansări, explică el. Și am impresia că începe s-o lase mai moale cu viața militară. Contam pe această întâlnire pentru a încerca să-i vorbesc.
Vocea i se frânse. Lăsă capul în jos. Fără o vorbă, Marianne își puse fruntea pe umărul lui și brațul în jurul taliei.
- Sunt sigură că este mândru de tine, Douglas. Și, în cele din urmă, ce importanță are dacă nu este de acord cu alegerea pe care ai făcut-o? Nu-ți poți petrece viața încercând să le faci pe plac părinților. Uite, de exemplu, mama mea și tatăl meu vitreg. Vor cu orice preț să mă mărit.
- De asta refuzi să ai aventuri?
Marianne deveni stacojie.
- Ce-ar fi să revenim la partituri?
O oră mai târziu, reliefaseră fiecare notă și fiecare acord de pe portative. Și nu știau cu nimic mai mult. Trebuiau să-i arate rezultatul lui Billy.
În timp ce strângeau celelalte partituri, mai vechi, ea remarcă niște cifre și litere scrise cu creionul pe fiecare foaie, în colțul de sus, dreapta.
- Douglas. Privește!
El se aplecă, încruntându-se.
- Ce sunt astea? întrebă ea.
- Habar n-am. Nu există decât o cale de a afla.
Rapid, așezară partiturile în ordine și Marianne îi dictă inscripțiile, înainte de a le reciti cu voce tare.
- CGBI, 1-2, DC1. CGB2, 2-7, DC3. BAE, 18-3, DC4. CGB2, 29-3, DC1. CGB1, 3-4, DC5. CGB2, 6-4, DC1....Ce semnificație pot avea toate astea?
- Nu știu. Dar se pare că sunt clasate pe date.
- Și literele... sunt inițiale?
El ridică din umeri în semn de ignoranță.
- Ceea ce-i sigur, orice ar spune Keel, este că Joe și Stan erau în legătură.
- Și că erau gata să se expună oricărui pericol pentru a păstra secretul.
- Ceea ce înseamnă că în serviciile speciale există scurgeri de informații. Și că ei nu puteau divulga ceea ce descoperiseră fără riscul de a fi descoperiți la rândul lor de către trădători.
Marianne fremăta, aruncându-și privirea asupra partiturilor. Deodată avu impresia că ține în mâini un baton de dinamită cu fitilul aprins.
- Ce să facem?
- Nu ai, din întâmplare, un seif în bancă?
- Ba da, dar... crezi într-adevăr că este absolut necesar?
- Știu că poate părea o adevărată paranoia, dar acum sunt convins că tatăl meu este în pericol.
Privirea lui o întâlni pe cea nesigură a Mariannei. Vocea abia i se auzea.
- Poate toți suntem...
CAPITOLUL 7
- Acum trebuie să scoatem partiturile de aici fără să atragem atenția. Nu cred că e o idee bună să mergem direct la bancă.
Marianne își trecea gânditoare mâna prin păr.
- Dacă aș merge la birou? Și când aș ieși la prânz pentru câteva drumuri, nimeni n-ar fi surprins.
- Da, așa pare mai bine. Ai cumva vreo mapă?
- Am lăsat-o acolo. Dar mai am una aici, mai uzată. Este în dulapul în perete din camera mea.
- Încă un dulap în perete? Tot așa de ordonat ca celălalt?
Ea zâmbi.
- Mai rău.
Nu mințea.
Douglas oftă când descoperi harababura de nedescris de pe rafturi. Urcată pe un taburet, Marianne elibera etajera de sus pentru a ajunge la mapă.
- Uite, am...
Se feri la timp din calea coșului și a cutiei de pantofi care căzură în momentul în care trăgea mapa. Când coborî de pe scaun, rămase blocată. Cutia se deschise. O grămadă de bancnote se risipi pe covor.
- Ce-i asta?
- Se pare că bani... Ai uitat că ți-ai ascuns economiile în cutia asta?
- Dar banii nu sunt ai mei!
Zâmbetul lui Douglas pieri în fața expresiei de groază a Mariannei.
- Vrei să spui că nu tu i-ai pus acolo.
- Niciodată!
- Poate că vizitatorii tăi de ieri...
- Nu văd altă explicație. De asta n-au deranjat nimic în apartament. De fapt, nu căutau nimic. Veniseră să ascundă banii!
Priviră un moment teancurile din cutie.
- Ce facem cu ei? întrebă ea.
El dădu din cap și oftă.
- Nu știu. În orice caz, trebuie să scăpăm de ei. Și, pentru orice eventualitate, să verificăm camerele de hotel. Nu se știe niciodată... poate au lăsat și acolo niște amintiri.
- Mergem acum?
- Da. Dar renunți să mergi la birou.
Lăsă privirea spre coș.
- Am o idee mai bună...
Douglas și Marianne, în șorț și tricou, ieșeau râzând din clădire. Un râs puțin forțat, este adevărat, dar care îi putea înșela pe eventualii urmăritori. Ținând fiecare cu o mână mânerul coșului, arătau ca un cuplu fericit care pleacă la picnic.
Existau puține mașini în oraș, așa că se liniștiră repede. Nu-i urmărea nimeni. Se opriră la bancă și Marianne depuse partiturile în seiful ei. Apoi se întâlniră cu Billy, Pamela și Seth la hotel; după ce le explicară situația, scotociră atent camerele.
În cea a lui Douglas descoperiră, lipit sub pat, un aparat foto minuscul, nu mai mare decât o cutie de chibrituri, conținând un microfilm încă nefolosit.
- Se pare că cineva dorește că mă compromită, declară Douglas lugubru.
Pamela, foarte palidă, dădu din cap.
- La o adică, pot să înțeleg că încearcă să te compromită, pentru a ajunge la Joe, prin ricoșeu. Dar Marianne? De ce vor s-o implice în povestea asta?
- Într-adevăr, este ceva ciudat. De ce chiar noi doi?
Marianne păli.
- Poate fiindcă noi încercă, să rezolvăm enigma, sugeră ea.
Douglas reflectă o clipă.
- În cazul acesta, înseamnă că ne apropiem de soluție. Dacă n-ar fi așa, nu am reprezenta o amenințare.
- Ce facem acum?
Marianne fremăta de nervi. Nu se va termina niciodată coșmarul ăsta?
- Trebuie să scăpăm de aparatul foto și de bani.
Un moment se gândi să spună totul poliției din Cypress. Apoi i se făcu teamă. Era vorba despre o crimă și, evident, o afacere de spionaj. Nimic nu garanta că nevinovăția ei va fi recunoscută. Cine știe dacă nu se iveau și alte „dovezi” acuzatoare? Era un risc pe care nu simțea pregătită să și-l asume.
- Alan Porter, de la Credit Union. Regret că vă deranjez, domnișoară Granger, dar avem o problemă. Am fost ținta unui atac...
Nina își aprinse o țigară și puse jos bricheta înainte de a-i cere interlocutorului să continue.
- Iată... Doi oameni din serviciul de întreținere și-au deschis un seif pentru a-și depune acte personale. Când funcționarul și-a dat seama că cei 2 întârziau prea mult în sală, a trimis un supraveghetor să vadă ce se întâmplă. I-a găsit încercând să forțeze un alt seif. Cei 2 îl atacaseră pe funcționarul care îi însoțea.
Țigara tremura ușor între degetele Ninei.
- Ați putut să-i opriți?
- Din nefericire, nu. Au întins-o amândoi. Dar n-au avut timp să deschidă seiful.
- Cui aparținea?
- Mariannei Spencer. Este, desigur, o coincidență, dar nu se știe niciodată. Știți unde pot s-o găsesc? Nu este acasă.
Mucul de țigară se strivi în scrumiera deja plină.
- Degeaba o deranjați acum. Să așteptăm să aflăm mai multe despre cele petrecute. Vin imediat.
- Știți despre ce este vorba? se miră Porter.
- Mi-e tare teamă. Cred că este legat de o problemă absolut confidențială... referitoare la Marină. Trebuie deci să păstrați secretul asupra celor întâmplate. Avertizați-i pe funcționari și asigurați-vă că niciunul nu va răspândi vestea. Este mult lume la curent?
- Cinci persoane, poate chiar mai multe...
- Vorbiți cu ei. Trebuie să înțeleagă că locul lor de muncă este în pericol dacă vorbesc. De Marianne mă ocup personal. Prefer să-i explic chiar eu situația.
Sau să nu-i explice absolut nimic. Era mai bine pentru propria siguranță.
- Cum doriți.
- Și închideți sala cu seifuri până la noi ordine. Nu lăsați pe nimeni să intre. Ah... domnule Porter? Cei 2 bărbați... au completat corect formularele pentru a-și putea deschide seiful?
- Da, am verificat imediat, bineînțeles. Au folosit numele și numerele adevăraților angajați.
Nina închise aparatul. Avea palmele umede, era frământată. Își luă geanta și ieși din birou.
La recepție, deschise cabina telefonică, formă un număr.
- Craig? Necazurile continuă...
- Dacă mi-ar fi spus cineva că astăzi o să pescuiesc...
Marianne trebuia să strige pentru a se face auzită, din cauza zgomotului făcut de motor. Ambarcațiunea se îndrepta spre mijlocul golfului, departe de cei care se scăldau și făceau surfing.
Cinci minute mai târziu, așa cum stabiliseră, Billy se îndreptă spre ei cu o șalupă închiriată și îi udă din plin în trecere. Marianne țipă la el râzând în timp ce Douglas, rapid, profitând de perdeaua de apă formată, aruncă pachetul etanș în apă.
Ușurați și fericiți de a fi dus la bun sfârșit cele propuse, se întoarseră în liniște în portul de agrement și lăsară vasul închiriat.
Când urcară pe dig, o funcționară se apropie de Marianne.
- Domnișoară Spencer?
- Da...?
- Am un mesaj pentru dumneavoastră. Din partea Ninei Granger.
Surprinsă de faptul că Nina se interesează într-atât de venirile și plecările ei, Marianne, înainte de a citi cele câteva cuvinte scrise pe hârtie, privi gânditoare spre tânăra care se întorcea la clădirea administrativă.
- Vești rele? se îngrijoră Douglas.
- Nina vrea să asigur permanența la birou până la ora 8. Tocmai bine am timp să mă schimb.
- Și după?
- După? Sunt liberă, spuse ea blând, conștientă de implicațiile acestei mărturisiri.
- Și eu. Trec să te iau la 8? Putem să cinăm într-unul din restaurantele din parc.
Craig așteptă ca paza să închidă ușa sălii pentru a se întoarce spre Nina.
- Poți să deschizi seiful Mariannei?
- Nu. Este absolut ilegal.
Ea încălcase deja regulamentul dezvăluindu-i lui Craig atacul de la Credit Union. Dar ce altă soluție avea? Fantomele trecutului dădeau târcoale în jurul ei. Frica o tortura din nou, obligând-o să privească mereu înapoi, ca în trecut.
Nu, nu era posibil așa ceva. Pentru nimic în lume nu dorea să mai retrăiască un asemenea infern.
- Ar trebui să-l anunț pe director, adăugă ea. Și e sigur că ar insista ca și Marianne să fie prezentă.
- Și ea ar refuza categoric să ne arate ce a ascuns acolo.
Nina se sprijini de una din ușile metalice, nervoasă din cauza interdicției de a fuma în sală.
- Presupun că lucrează cu Joe, spuse ea. Dar nu avem nicio dovadă. Ea poate să nu fie cu nimic implicată.
- Haide, Nina. Te credeam mai puțin naivă.
Fusese naivă. Până în ziua în care o prietenă își găsise moartea în locul ei. Bomba ascunsă în mașină îi era destinată ei, Ninei.
Încă și astăzi conștiința îi era torturată de moartea aceea nevinovată.
- Nu pot să mă amestec în problema asta, Craig.
- Prea târziu, deja ai făcut-o, știi bine doar.
- Nu-i adevărat. Sunt îngrijorată pentru Kidsland, asta-i tot.
- Pentru funcția ta, vrei să spui. Mica ta oază de liniște. Ah! Evident, nu trebuie să se scormonească în trecutul doamnei vicepreședinte.
Nina îi susținu cu greu privirea. Îl cunoștea prea bine pe Craig pentru a ști că nimic nu putea să-l oprească. Niciun argument, nicio rugăminte.
- De acord, zise ea în cele din urmă, învinsă. Deschide-l.
Închizătoarea seifului nu rezistă mâinilor experte ale lui Craig. Nu-i trebuiră mai mult de 10 minute ca să deschidă ușa. Discret, duse caseta în boxa personală. Un surâs triumfător îi lumină chipul când descoperi partiturile îngălbenite din plic.
Nina arunca priviri îngrijorate către ușă.
- Ce vei face cu ele?
El băgă plicul sub haină.
- Le iau cu mine, bineînțeles!
- Imposibil, Craig! Mairanne va observa lipsa!
- Nina... Încetează cu panica. Nu sunt tâmpit. După ce fac o copie, tu vei putea pune originalul la loc. Tot ce-mi trebuie sunt dovezile complotului. Acum, când știu unde le pot găsi, nu-mi va fi greu să obțin un mandat de percheziție.
- Crezi că aceste probe sunt suficiente?
- Suficiente? Zdrobitoare, draga mea Nina! Zdrobitoare!
Consterantă, Marianne părăsi biroul Ninei și se îndreptă spre al său.
Atitudinea directoarei avea într-adevăr de ce să o surprindă. Timp de un sfert de oră fusese bombardată cu întrebări referitoare la modul în care își petrecuse după-amiaza și cu cine. Și apoi, fără vreo logică aparentă, o sfătuise să nu aibă încredere în familia Maitland, să nu se încurce cu ei.
- Domnișoara Spencer?
Marianne ridică privirea. În fața ușii biroului ei aștepta un bărbat. Se uită la ceas. Douglas trebuia să sosească peste 5 minute. Dar nu putea să nu-și primească vizitatorul.
- Intrați, vă rog. Domnul...?
- Merchant. Tom Merchant. Mi s-a spus să mă adresez dumneavoastră.
Părul negru și lung cădea peste gulerul cămășii albe pe care o purta peste un tricou bleu. Barba îi ascundea aproape în întregime fața. Șortul kaki lăsa să i se vadă picioarele musculoase și bronzate.
- Cu ce pot să vă ajut, domnule Merchant?
- Mi s-a furat aparatul de fotografiat. Un Nikkon. Țineam mult la el, era un cadou de la tatăl meu.
- Sunteți sigur că nu l-ați pierdut, pur și simplu?
- Absolut! Mi l-a smuls de pe umăr când ieșeam dintr-un magazin din Satul Vrăjit. Tocmai cumpărasem filme. Erau 2 indivizi... necunoscuți...
- Ați încercat să-i opriți?
- Desigur. Dar au tulit-o ca niște iepuri. Și, culmea ghinionului, trenulețul tocmai trecea prin fața mea și i-am pierdut în mulțime.
- Ați anunțat serviciul de pază?
- Da. N-au putut să facă nimic, doar m-au sfătuit să vorbesc cu dumneavoastră. Mi-au spus să dau o declarație și s-ar putea să-mi recuperez asigurarea.
- Îmi pare rău pentru asigurare, domnule Merchant, dar Kidsland nu își asumă răspunderea pentru furturi. Trebuie să vă adresați companiei dumneavoastră.
- Da, așa mi-au spus și ei...
- Cât despre declarație... Poftiți.
Îi întinse un formular pe care el începu imediat să-l completeze pe un colț al biroului.
- Cum arătau cei 2 bărbați? îl mai întrebă ea.
El ridică privirea și se gândi.
- Unul era foarte înalt, slab, cu păr blond, aproape alb. Celălalt era clădit ca un luptător de bâlci. Un adevărat atlet, chiar dacă era mai scund. Și foarte puternic. Credeam că-mi smulge și brațul odată cu aparatul!
- A mai văzut și altcineva ce s-a întâmplat?
- Nu știu... Nimeni nu a reacționat, în orice caz.
- Asta e. Îmi pare foarte rău, domnule Merchant.
- Nu atât de rău ca mie...
- Completați formularul cât se poate de corect. Ne-ar putea fi de folos.
În acel moment, Douglas băgă capul pe ușă.
- Tot la muncă?
Un surâs minunat lumină chipul Mariannei.
- Sunt gata în 5 minute.
Cele 5 minute se lungiră puțin. Marianne trebui să meargă să consoleze o fetiță de 5 ani care fusese adusă în camera alăturată. Când fusese găsită, plângea lângă Casa cu o Mie de Păpuși, singură. După ce o liniști, Marianne ceru să se dea un anunț la stați de amplificare din parc.
- Domnișoară Spencer?
Tom Merchant, în prag, îi arăta formularul.
- Îl las pe birou.
- Mulțumesc, domnule Merchant. Și anunțați-mă dacă vă găsiți Nikkon-ul.
Trebuiră să aștepte încă o oră, până ce părinții veniră să-și ia fetița.
Când rămase singură cu Douglas, Marianne se prăbuși într-un fotoliu.
- Ce zi...
- Ți-ai schimbat hotărârea pentru astă-seară?
- Nici vorbă! Am o foame de lup!
Aleseră un restaurant și comandară un pilaf tradițional cu mirodenii și o sticlă de vin californian. La lumina lumânărilor tenul lui Douglas strălucea. Îl prinsese puțin soarele pe vas.
- Îți place munca pe care o faci, nu-i așa? întrebă el.
Ea aprobă din cap și luă o gură de vin.
- Mult.
- Îți plac și copiii. Te-am văzut mai devreme cu fetița. Îți dorești o familie numeroasă, bănuiesc?
- Nu. Un băiat și o fată. Nu mai mult.
- Tot așa de calculată, zise el râzând. Ești de multă vreme la Kidsland?
- De când mi-am terminat studiile. A fost prima ofertă care mi s-a făcut.
- Nu-i rău pentru început. Candidezi pentru fotoliul de vicepreședinte?
- Cine știe? Și tu? Ce aștepți de la viitor, Douglas?
Zâmbea, însă el bănui că întrebarea bătea dincolo de o simplă curiozitate.
- Nu știu, răspunse el.
Blând, îi luă mâna pe deasupra mesei.
- Sunt sigur doar că doresc să mă stabilesc undeva. În afară de asta...
Ochii Mariannei străluciră ciudat. Își simți inima bătând mai repede. Degetele i se strânseră pe mâna lui Douglas. De ce s-ar apăra? Era îndrăgostită. Era foarte simplu. Îl iubea pe Douglas. Iubirea o cuprinsese fără avertisment. Și fără ca ea să poată face ceva.
O umbră se aplecă asupra mesei destrămând farmecul.
- Domnișoara Spencer? Sunteți chemată la telefon.
- Bineînțeles... Te urmăresc peste tot, glumi Douglas.
Ea reveni peste două minute.
- Ceva grav?
- Nu. În sfârșit, așa sper. A sosit un plic pe numele meu la birou. Prin curier special.
Un sfert de oră mai târziu ajungeau în fața clădirii sumbre, având doar câteva ferestre încă luminate. Portarul le înmână plicul pe care Douglas îl examină în lift.
- A fost expediat din Cypress, spuse el, intrigat.
- Nu are numele expeditorului?
Douglas se îngălbeni.
- E de la tatăl meu.
Brusc, nu mai dori să-l deschidă, temându-se de cele scrise acolo.
Liftul se opri la etajul 9. Ajunseră în fața biroului Mariannei când observară că tocmai se făcea curățenie.
- Oh! Nu putea să cadă mai rău. Să mergem dincolo, în salon.
Un bărbat ștergea cu o cârpă umedă dulapurile metalice. Nici nu se întoarse la intrarea lor. Fără să spună un cuvânt, trecură în camera alăturată și închiseră ușa.
Douglas se hotărî în cele din urmă să desfacă plicul. În interior, din nou o partitură. A unei vechi melodii, Sweet Caroline.
- Ce înseamnă asta? șopti el.
Marianne se uită cu atenție. Portativul muzical părea obișnuit, dar sub linii era scrisă o listă de instrumente curios aliniate: „rebec, spinetă, saxofon, tamburină, spinetă”.
Marianne dădu din cap.
- E nevoie de toate aceste instrumente pentru a interpreta partitura?
- Sigur că nu.
- Crezi că este tot un cod?
- De ce nu?
- Mă duc să iau ceva de scris.
Bărbatul nu mai era în biroul care mai păstra o undă pe parfum. Marianne se pregătea să deschidă sertarul când rămase nemișcată.
- Douglas?
El sosi imediat, alarmat de teama din vocea ei.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu știu... Un presentiment.
Privi în jurul ei, neliniștită.
- Dosarul pe care-l lăsasem aici... declarația tipului căruia i s-a furat Nikkon-ul. Sunt sigură că nu era așezat în raftul de ieșiri.
Marianne verifică rapid conținutul sertarelor și se asigură că nu fusese folosit calculatorul. Totul părea în ordine. Dar dacă....?
Inima i se opri o clipă.
- Oh, nu...
- Ce este, Marianne?
Scotoci grăbită în dulap. Apoi se întoarse și, consternată, îl fixă pe Douglas cu privirea:
- Dosarul despre tatăl tău... A dispărut.
CAPITOLUL 8
Din nou se simțeau prinși într-o plasă care se strângea în jurul lor. Erau spionați, urmăriți, li se forțau ușile.. Cine făcea asta? Și de ce?
În ciuda îngrijorării lor, avură totuși satisfacție să poată decodifica mesajul lui Joe, care se arătă de o simplitate copilărească. A fost suficient să noteze inițialele cuvintelor în ordinea în care se prezentau:
„Nu te amesteca în povestea asta, Blues... Top Secret”
- Cine este Blues?
Douglas zâmbea fericit. Joe trăia! Era în pericol, fără îndoială, dar în viață!
- Eu sunt. Așa îmi spunea când eram mic.
- De ce nu te-a contactat direct?
- Desigur, fiindcă n-a putut.
- Și o să-i urmezi sfatul?
Douglas, care se plimba de colo-colo prin cameră, se opri perplex.
- Nici nu mă gândesc.
Se apropie de fereastră. Era aproape miezul nopții, parcul își închisese porțile. Întunericul și liniștea învăluiau acest univers care aștepta râsetele copiilor pentru a reînvia. Doar marele castel rămânea luminat, ca un far într-un ocean de beznă.
- Ce ți-au spus, mai înainte, la telefon? întrebă el întorcându-se.
- Că niciun angajat al serviciului de curățenie nu corespunde cu descrierea acestui bărbat. Și portarul nu a văzut trecând pe nimeni.
- Ceea ce înseamnă...?
- Ei bine, este foarte simplu: omul nostru a... împrumutat materialul și mi-a forțat ușa. Iar apoi, e ciudat, dar acum când mă gândesc la asta... seamănă cu descrierea hoțului aparatului foto. Nu prea înalt, gât de taur, umeri de hamal...
- Ți-a mai luat și altceva?
- Nu, doar dosarul tatălui tău.
Douglas se învârtea încet cu scaunul turnant, gândind cu voce tare.
- Ce legătură poate avea cu Joe și cu Stan? Ce caută? Poate că în dosarul lui Stan...
Marianne se precipită spre dulap. Nu se gândise să verifice. Dar și dosarul lui Stan Howell dispăruse.
Douglas se ridică în picioare.
- E momentul să mergem să ne întâlnim cu ceilalți.
Pamela și Seth nu erau la hotel. În schimb, îl găsiră pe Billy, în camera lui, uitându-se la un meci de baseball. Pe masă, resturile unei cine. Și el fu încântat când află că Joe dăduse un semn de viață.
- Cel puțin știm că e bine.
Douglas aruncă o privire dezaprobatoare spre ecranul negru al calculatorului.
- Am ști mai multe dacă ai dezlega codul, Billy.
Billy nu primi prea bine critica. Starea de tensiune și lipsa somnului îi stricaseră buna dispoziție.
- Mă chinui zi și noapte cu asta!
- Se pare că nu destul..
Billy se înfurie.
- De fapt, ce-mi reproșezi, Doug?
- Că nu încerci destul.
Marianne tremura. Nu-l văzuse niciodată pe Doug atât de amenințător.
- Vrei să știi exact ce cred? Că tu nu ai nevoie să știi ce conține acest teanc de hârtii!
Billy se ridicase în picioare.
Cei doi frați se înfruntau, cu pumnii strânși, vibrând de mânie.
- La urma urmei, e posibil să ai dreptate. Poate că nu trebuie să știu. Și poate, de asemenea, că nu trebuie să descifrăm noi acest document!
Billy surprinsese privirea îngrijorată a Mariannei și coborî vocea, continuând:
- Ascultă, Doug... Știu că vrei să-l găsești pe Joe. Și eu vreau. Dar nu trebuie să facem pași greșiți. Și am sentimentul că descifrarea codului este unul care i-ar putea fi fatal.
Se opri. Pamela și Seth tocmai intrau în cameră.
- Sunt la curent cu documentele, zise Billy.
Pamela înaintă spre Douglas, nemulțumită.
- Ai fi putut să-mi spui despre asta.
- Nu voiam să-ți faci griji.
- Nu am nevoie de protecția, Doug. Nu mai sunt o puștoaică.
Scutură din cap și, inconștient, dădu sunetul mai încet la televizor.
- Nu știu ce-i reproșai lui Billy, însă pot să te asigur că acest cod este imposibil de pătruns. S-a chinuit ore întregi degeaba.
- Și atunci...?
- Atunci, ar trebui poate să ne întrebăm dacă Joe și Stan ar fi dorit să încercăm să forțăm sertarul, interveni Seth. Este foarte posibil ca noi toți să ne aflăm în pericol dacă reușim să descifrăm hârtiile astea.
Douglas înfruntă pe rând privirile Pamelei, ale lui Billy, Seth.
- Ce vreți, de fapt, să spuneți? Că trebuie să renunțăm? Să-l abandonăm pe Joe?
- Nu, spuse Billy. Să-l lăsăm doar să-și conducă jocul așa cum dorește. Cred că este timpul să avem încredere în el, Doug.
Marianne abia deschise ușa biroului, că se trezi acuzată agresiv de Nina:
- Credeam că trebuie să mă ții la curent.
Marianne clipi din ochi. Încăperea plutea deja în fum, în ciuda orei matinale. În plus, tânăra dormise puțin și prost. Douglas rămăsese la hotel și, în cele din urmă, ea se resemnase să se întoarcă singură acasă, la ora 2 noaptea.
- N-ai nicio scuză, Marianne. Te-am rugat să-mi anunți cel mai mic eveniment, iar tu nu ai făcut-o.
- Îmi pare rău, Nina. Ar fi trebuit să-ți fac cunoscut acest furt, e adevărat, dar pe moment erau o mulțime de lucruri la care trebuia să mă gândesc și...
Mai întâi, aranjase cu grijă dosarul lui Tom Merchant, care permitea poate identificarea falsului om de serviciu. Și mai ceruse serviciului de pază să-l urmărească o vreme, în cazul că agresorii l-ar fi luat din nou drept țintă.
Oferise același gen de servicii și membrilor familiei Maitland, însă aceștia refuzaseră, temându-se ca Joe să nu renunțe a-i contacta dacă nu erai singuri. Se mulțumise deci să plaseze oameni de pază în hotel.
Nina își regăsise calmul.
- Mi s-a spus despre un bărbat căruia i s-a furat aparatul foto.
Bucuroasă de schimbarea subiectului, Marianne îi povesti cu lux de amănunte peripețiile turistului ghinionist.
- Ai obținut o descriere a hoților?
- Da. Am și trimis-o posturilor de pază.
- Și poliția? A fost anunțată?
- Încă nu.
- Foarte bine. De altfel, prefer să rămână așa. Dacă se poate evita genul ăsta de publicitate...
Insistența cu care o privea pe Marianne o făcu pe aceasta să nu se simtă în largul ei.
- Nu știu ce se întâmplă, Marianne. Și, de fapt, nu sunt sigură că vreau să înțeleg. Dar atâta timp cât povestea nu este rezolvată, se impune cea mai mare vigilență. Și, mai ales, ține-mă la curent!
Reuniunea familiei din acea seară de duminică nu avu nimic din sărbătoarea prevăzută.
La cei 55 de ani ai săi, Joe strălucea prin absență, iar atmosfera era mai degrabă lugubră. Erau adunați toți la Cielito, restaurantul mexican unde Joe însuși rezervase o masă. Seth insistase ca Bryant să-i însoțească. Cât despre comandatul Keel, care se instala întotdeauna în așa fel încât să nu-i scape din vedere, acesta era așezat la câțiva metri, singur.
- Luăm un aperitiv? propuse Pamela.
Douglas făcu semn chelnerului.
- De ce nu? Dacă asta ne poate înveseli...
După ce dădu comanda, Douglas se întoarse spre Bryant. De câteva minute, observa privirile dure pe care le arunca spre Keel.
- S-ar părea că nu-l iubești prea tare?
Bryan ridică din umeri.
- Să spunem că metodele noastre diferă, chiar dacă avem același obiectiv.
Marianne își încrucișă mâinile sub bărbie.
- Ce vrei să spui?
- Amândoi dorim să-l găsim pe Joe. Eu, pentru a-i da o mână de ajutor, Keel, pentru a-l aresta. După părerea mea, Joe și-a dat seama de asta și de aceea rămâne invizibil.
Marianne privi platoul cu qyeso fundida, pe care chelnerul îl adusese odată cu băuturile. Cu toate că era îmbietor, nu avu niciun succes.
Tăcerea era tot mai stânjenitoare. Era momentul ca atmosfera să se destindă. Marianne se adresă din nou lui Bryant.
- Nu cumva ești din sud? Mi se pare că ai un ușor accent.
Eu surâse amuzat.
- Nu știi cât m-am luptat să scap de el!
- De ce? Mie chiar mi se pare plăcut.
Alături de ea, Douglas clipea des. Era gelos? Ea consideră că era mai prudent să nu insiste. Dar fu încântată văzând-o pe Pamela continuând conversația.
- De unde anume ești, Bryant? Din Georgia, cumva?
- Da. Am crescut la Atlanta.
- Și mai ai acolo familia?
- Un frate.
- Și el lucrează tot pentru F.B.I.? întrebă Douglas.
- Nu. Și-a deschis câteva cluburi... discoteci.
- Da? Care?
Bryant răspundea distrat. De câteva clipe, Keel discuta cu un paznic din Kidsland.
- Poftim?
- Ce discoteci?
- Ah... Atlantic club...
- O știu. Am fost acolo de câteva ori. Trebuia să...
Fraza rămase neterminată. O oarecare agitație la intrare atrase atenția tuturor.
Marianne zări doi bărbați care discutau cu maitre d`hotel. Fără îndoială că încercau să intre cu toate că nu aveau rezervări.
Deodată, își încruntă sprâncenele și se aplecă să vadă mai bine. Bărbatul acela solid, cu umeri largi...
- Douglas... șopti ea. Privește-l pe tipul acela... S-ar părea că e același care se afla ieri seară în biroul meu.
Fără să spună un cuvânt, Bryant se ridică și se îndreptă hotărât spre recepție. Cei doi bărbați nu mai insistară. Se precipitară spre ușă și se despărțiră luând-o la fugă în direcții opuse.
Bryant îl urmări pe blondul înalt, iar Douglas fugi după brunetul atletic. Marianne îi ajunse în momentul în care Douglas se arunca asupra lui. Lupta se anunța dură, când câțiva turiști săriră să-i despartă.
Când bărbatul se chinuia să scape, din buzunar îi căzu o fotografie. Marianne o ridică și o băgă repede în mânecă. Nimeni nu observă nimic. Asta se petrecu chiar înainte ca individul să-i aplice celui care-l ținea o lovitură puternică în stomac.
Douglas se pregătea să-l urmărească, însă un grup de copii, curioși, se opri chiar în calea lui, ușurând astfel fuga bărbatului care se topi rapid în noapte.
Keel apăru lângă Marianne.
- L-ați pierdut, bineînțeles, făcu el disprețuitor. E clar, nu valorați mai mult decât tatăl dumneavoastră.
Nu avu timp să observe lovitura. Pumnul lui Douglas îi ținti dur tâmpla.
............................................
