Regatul viselor, Judith McNaught

 1-7

CAPITOLUL 1

 

            - Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui.

   În condiţii normale, acest îndemn pentru un toast de nuntă ar fi declanşat zâmbetele şi ovaţiile doamnelor elegante şi ale domnilor reuniţi în marea sală a castelului Merrick. Ar fi fost înălţate cupele cu vin şi s-ar fi auzit numeroase toasturi în cinstea unei căsătorii atât de nobile şi de grandioase ca aceea care avea să aibă loc aici, în sudul Scoţiei.
   Dar nu azi. Nu la această nuntă.
   La această nuntă, nimeni nu a ovaţionat şi nimeni nu şi-a ridicat cupa. La această nuntă, toată lumea urmărea pe toată lumea şi toată lumea era tensionată. Familia miresei era tensionată. Familia mirelui era tensionată. Oaspeţii şi servitorii şi câinii de vânătoare din sală erau tensionaţi. Până şi primul conte de Merrick, al cărui portret atârna deasupra căminului, părea tensionat.
   - Un toast pentru ducele de Claymore şi mireasa lui, repetă fratele mirelui şi vocea lui răsună ca un bubuit de tunet în tăcerea nefirească, de mormânt, a sălii ticsite.
   - Fie ca cei doi să se bucure împreună de o viaţă lungă şi roditoare.
   În mod normal, străvechiul toast stârneşte o reacţie previzibilă: mirele zâmbeşte întotdeauna cu mândrie, convins că a realizat ceva absolut minunat. Mireasa zâmbeşte pentru că a fost în stare să-l convingă de acest lucru. Oaspeţii zâmbesc pentru că, în cadrul nobilimii, o căsătorie pecetluieşte unirea a două familii importante şi a două mari averi, ceea ce reprezintă în sine un motiv de sărbătorire şi de debordantă bucurie.
   Dar nu astăzi. Nu în cea de a paisprezecea zi a lunii octombrie, 1497.
   Terminându-şi toastul, fratele mirelui îşi înălţă cupa şi îi zâmbi încordat mirelui. Prietenii mirelui îşi înălţară cupele şi zâmbiră fix spre familia miresei. Cei din familia miresei îşi înălţară cupele şi îşi zâmbiră rece între ei. Mirele, singurul care părea imun faţă de ostilitatea din sală, îşi înălţă cupa şi îi zâmbi calm miresei, cu ochi în care zâmbetul nu ajunsese.
   Mireasa nu se obosi să zâmbească nimănui. Părea furioasă şi revoltată.
   De fapt, Jennifer era atât de înnebunită, încât aproape că nici nu vedea lumea din jur. În clipa aceea fiecare fibră din fiinţa ei era concentrată asupra unui ultim, disperat apel către Dumnezeu, care, din lipsă de atenţie sau de interes, o lăsase să ajungă în această tristă situaţie.
   „Dumnezeule”, strigă ea în tăcere, înghiţind nodul de teroare care i se umfla în gâtlej, „Dacă ai de gând să faci ceva, atunci trebuie s-o faci repede, dacă nu, peste 5 minute o să fie prea târziu! Sunt sigură că merit ceva mai bun decât această căsătorie forţată cu un bărbat care mi-a răpit fecioria! Doar nu eu i-am oferit-o pe tavă, Tu ştii bine asta!”
   Dându-şi seama de nebunia de a-l mustra pe Atotputernicul, Jennifer schimbă repede registrul, pledându-şi cauza: „Nu Te-am servit întotdeauna cum se cuvine? Nu Te-am ascultat întotdeauna?”, şopti ea în tăcere.
   „NU ÎNTOTDEAUNA, JENNIFER”, bubui vocea Domnului în mintea ei.
   „Aproape întotdeauna,” recunoscu Jennifer înnebunită. „Am fost zi de zi la slujbă, exceptând dăţile când am fost bolnavă, ceea ce s-a întâmplat rar şi mi-am spus rugăciunile în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Aproape în fiecare seară, amendă ea repede, înainte de a putea fi din nou contrazisă de conştiinţa ei, „exceptând dăţile când am adormit înainte de a se fi terminat. Şi am încercat, sincer am încercat să fiu tot ceea ce bunele surori de la mânăstire au vrut să fiu. Tu ştii cât m-am străduit! Doamne, termină ea disperată, „dacă mă ajuţi să scap din asta, niciodată nu voi mai fi încăpăţânată sau impulsivă.”
   „ASTA NU POT SĂ CRED, JENNIFER”, bubui Domnul, îndoit.
   „Nu, jur,” îi replică ea serioasă, încercând să facă un târg. „O să fac tot ce vrei, o să mă întorc direct la mănăstire şi o să-mi dedic viaţa rugăciunilor şi... „
   - Contractul de căsătorie a fost semnat. Chemaţi preotul, anunţă lordul Balfour şi respiraţia lui Jennifer se transformă în icnete sălbatice, panicate, în timp ce din minte îi zburară orice alte posibile sacrificii.
   „Doamne”, imploră ea în tăcere, „de ce îmi faci asta? Doar nu o să laşi să mi se întâmple asta, nu?”
   În sala cea mare se aşternu tăcerea, în timp ce uşile se deschideau larg.
   „BA DA, JENNIFER, O SĂ LAS.”
   Mulţimea se dădu automat în lături, permiţându-i preotului să intre şi Jennifer simţi că i se sfârşeşte viaţa. Mirele păşi alături de ea şi Jennifer se dădu brusc un centimetru în lături, în timp ce stomacul i se întorcea din cauza repulsiei şi a umilinţei de a-i suporta apropierea. Dacă ar fi ştiut măcar cum un gest necugetat putea sfârşi în dezastru şi disgraţie. Dacă nu ar fi fost atât de impulsivă şi de imprudentă!
   Închizând ochii, Jennifer lăsă afară chipurile ostile ale englezilor şi feţele ucigătoare ale rudelor ei scoţiene şi înfruntă, în sufletul ei, adevărul sfâşietor: impulsivitatea şi imprudenţa, cele două cele mai mari defecte ale ei, o aduseseră la acest crunt deznodământ - aceleaşi două defecte care o făcuseră să comită cele mai dezastruoase nebunii.
   Acele două defecte, combinate cu disperata dorinţă de a-l face pe tatăl ei să o iubească aşa cum îi iubea pe fiii lui vitregi, erau responsabile de ruina în care-şi adusese propria-i viaţă.
   La 15 ani, acestea o conduseseră să încerce să se răzbune pe fratele ei viclean şi duşmănos, într-un fel care i se părea a fi onorabil şi corect - adică acela de a îmbrăca pe furiş armura lordului Merrick şi de a lupta apoi împotriva acestuia, pe câmpul de onoare. Această magnifică nesăbuinţă i-a adus o severă scărmăneală din partea tatălui ei, chiar acolo, pe câmpul de onoare, şi doar o infimă satisfacţie de a-l fi doborât pe vicleanul ei frate de pe cal!
   În urmă cu 1 an, aceleaşi porniri au făcut-o să se comporte astfel încât bătrânul Lord Balder şi-a retras cererea în căsătorie, distrugând astfel visul atât de drag al tatălui ei de a uni cele două familii. În schimb, aceste trăsături au dus la pedepsirea ei prin trimiterea la mănăstirea din Belkirk unde, în urmă cu 7 săptămâni, devenise o pradă uşoară pentru armata pusă pe jaf a Lupului Negru.
   Iar acum, din cauza tuturor acestor lucruri, era forţată să se mărite cu duşmanul ei; un războinic englez brutal, ale cărui armate îi asupriseră ţara, un bărbat care o răpise, care o ţinuse prizonieră.
   Răpindu-i fecioria şi distrugându-i reputaţia.
   Dar acum era prea târziu pentru implorări şi promisiuni. Soarta ei fusese pecetluită în clipa în care, în urmă cu şapte săptămâni, fusese aruncată la picioarele bestiei arogante de lângă ea, oferită ca o potârniche pentru un festin.
   Jennifer înghiţi. Nu, înainte de asta, ea o pornise pe această cărare a dezastrului ceva mai devreme, în aceeaşi zi, când refuzase să ţină seama de atenţionarea că armatele Lupului Negru se aflau în apropiere.
   Dar de ce ar fi trebuit să creadă asta, se întrebă Jennifer, apărându-se. „Se apropie Lupul!” era un strigăt de groază care se auzise aproape în fiecare săptămână, în ultimii 5 ani. Dar în ziua aceea, în urmă cu 7 săptămâni, strigătul fusese dureros de adevărat.
   Mulţimea din sală se agita neîncetat, aşteptând un semn din partea preotului, dar Jennifer era pierdută în amintirile ei din ziua aceea...
   Fusese o zi neobişnuit de frumoasă pentru vremea aceea, cu cerul de un albastru vesel, cu aerul înmiresmat. Soarele strălucea deasupra mănăstirii, scăldându-i turnuleţele gotice şi arcadele graţioase într-o lumină aurie, puternică, radiind fericire deasupra adormitului sătuc Belkirk, care adăpostea mănăstirea, 2 prăvălii, 34 de căsuţe şi o fântână comunală, din piatră, în centrul lui, unde se adunau sătenii în după-amiezele de duminică, aşa cum făceau şi atunci. Pe o colină mai îndepărtată, un păstor îşi păzea turma, în timp ce într-un luminiş nu departe de fântână, Jennifer se juca de-a baba-oarba cu orfanii pe care i-i dăduse în grijă stareţa.
   Şi aşa a început totul, în această tihnită atmosferă de râsete şi relaxare. Ca şi cum ar fi putut într-un fel schimba evenimentele retrăindu-le în mintea ei,
   Jennifer închise ochii şi dintr-o dată era din nou acolo, în poieniţă, cu copiii, pe cap gluga babei-oarba.
   - Unde eşti, Tom Mac Givern? striga ea, bâjbâind cu mâinile întinse, prefăcându-se că nu putea localiza băieţelul de 9 ani care chicotea într-una şi despre care urechile îi spuneau că se afla la doar un pas în dreapta ei.
   Zâmbind sub protecţia glugii, îşi luă poza unui monstru „clasic”, ridicându-şi braţele în faţă, cu degetele desfăcute ca nişte gheare şi începând să calce apăsat, strigând cu o voce adâncă, ameninţătoare:
   - Nu-mi poţi scăpa, Tom Mac Givern!
   - Ha! N-o să mă găseşti, babă-oarbă, strigă acesta din dreapta ei.
   - Ba da, o să te găsesc! - ameninţă Jenny întorcându-se apoi deliberat spre stânga, stârnind cascade de râsete din partea copiilor care se ascundeau după copaci şi se ghemuiau în spatele tufişurilor.
   - Te-am prins! strigă Jennifer triumfătoare, câteva minute mai târziu, repezindu-se asupra unui copil care alerga chicotind, prinzând în mâna ei o încheietură micuţă.
   Fără respiraţie, râzând, Jenny îşi aruncă gluga să vadă pe cine prinsese, nepăsătoare la cascada de păr roşu, auriu, care i se revărsă peste umeri şi braţe.
   - Ai prins-o pe Mary! Mary e acum baba-oarba! strigau copiii, adunându-se în jurul ei.
   Fetiţa de 5 anişori se uită în sus la Jenny, cu ochii ei cafenii mari şi temători, cu trupul tremurând de groază.
   - Te rog, şopti ea agăţându-se de piciorul lui Jenny, n-nu vreau să port gluga... o să fie întuneric înăuntru. Trebuie să mi-o pun?
   Zâmbind liniştitor, Jenny îi îndepărtă cu tandreţe părul de pe faţă.
   - Nu, dacă nu vrei.
   - Mi-e frică de întuneric, mărturisi inutil Mary, cu umerii ei înguşti prăbuşiţi de ruşine.
   Ridicând-o în braţe, Jenny o îmbrăţişa cu putere.
   - Fiecare se teme de ceva. Uite, adăugă ea în glumă, eu mă tem de... de broaşte.
   Nesincera mărturisire o făcu pe fetiţă să chicotească.
   - Mie îmi plac broaştele! Nu mă sperie deloc.
   - Vezi? Eşti foarte curajoasă. Mai curajoasă decât mine! spuse Jenny lăsând fetiţa jos.
   - Lady Jenny se teme de broaştele alea proaste, le spuse Mary copiilor, în timp ce alergau.
   - Nu-i adevărat, strigă tânărul Tom, gata să sară în apărarea frumoasei Lady Mary care, în ciuda înaltului ei rang, era întotdeauna gata la orice - inclusiv să-şi ridice poalele fustelor şi să intre în iaz ca să-l ajute să prindă o broască-bou, grasă - sau să se caţere într-un copac, iute ca o pisică, să-l salveze pe micuţul Will căruia îi era frică să coboare.
   Tom tăcu văzând privirea rugătoare a lui Jenny şi nu mai comentă pretinsa ei teamă de broaşte.
   - O să-mi pun eu gluga, se oferi Tom voluntar, privind-o plin de adoraţie pe fata de 17 ani care purta costumul sobru al unei novice, dar care nu era călugăriţă şi care, cu siguranţă, că nu se comporta ca o călugăriţă.
   Cum, chiar duminica trecută, în timpul lungii predici a preotului, capul lui Lady Jenny căzuse în faţă şi doar tusea falsă a lui Tom, aflat în banca din spatele ei a trezit-o la timp ca să nu fie văzută de ochii vigilenţi ai stareţei.
   - Este rândul lui Tom să o poarte, consimţi Jenny prompt, dându-i acestuia gluga.
   Zâmbind, privi copiii ţâşnind spre ascunzătorile preferate, apoi îşi luă testemelul şi vălul scurt pe care le scosese ca să facă pe baba-oarba. Cu gândul de a se duce la fântâna comunală unde sătenii chestionau curioşi câţiva membri ai clanului, care treceau prin Belkirk în drum spre casele lor, despre războiul împotriva englezilor care se purta la Cornwall, Jenny îşi ridică vălul, cu gândul să şi-l pună pe faţă.
   - Lady Jennifer! Veniţi repede - aveţi veşti! strigă de-o dată unul dintre săteni.
   Cu voalul şi testemelul uitate în mână, Jenny o rupse la fugă iar copiii, simţindu-i surescitarea, întrerupseră jocul şi o luară şi ei la fugă, după ea.
   - Ce veşti? întrebă Jenny cu sufletul la gură, cercetând cu privirea chipurile inexpresive ale grupului de nou veniţi.
   Unul dintre aceştia făcu un pas în faţă, scoţându-şi respectuos căciula şi vârându-şi-o sub braţ.
   - Sunteţi fiica lordului Merrick?
   La auzului numelui Merrick, doi dintre bărbaţii de lângă fântână se întrerupseră brusc din activitatea lor de a scoate o găleată cu apă şi schimbară între ei priviri uimite, cu gânduri ascunse, înainte de a-şi coborî din nou, repede, capetele şi de a-şi ţine feţele în umbră.
   - Da, spuse nerăbdătoare Jenny, aveţi veşti de la tatăl meu?
   - Da, my lady. Vine încoace, nu este departe în urma noastră, cu un grup mare de oameni.
   - Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse Jenny respirând uşurată. Cum merg luptele în Cornwall? întrebă ea după o clipă, gata acum să-şi uite grijile personale şi să se dedice bătăliei pe care scoţienii o purtau la Cornwall, în sprijinul Regelui James şi a lui Edward al V-lea, care aspirau la tronul Angliei.
   Expresia acestuia răspunse întrebării lui Jenny, înaintea cuvintelor.
   - Când am plecat, se terminase totul. La Cork şi la Taunton părea că am câştigat, la fel şi la Cornwall, până când a apărut diavolul însuşi şi a preluat comanda armatei lui Henric.
   - Diavolul? repetă Jenny încet.
   Bărbatul scuipă, ura contorsionându-i chipul.
   - Da, diavolul, chiar Lupul Negru, arde-l-ar focul iadului, de unde-a venit.
   Auzind pomenindu-se de Lupul Negru, două ţărănci îşi făcură semnul crucii ca şi cum ar fi vrut să alunge diavolul. Lupul Negru era cel mai urât şi cel mai de temut duşman al Scoţiei, dar următoarele vorbe ale bărbatului le făcură să caşte ochii, îngrozite:
   - Lupul se întoarce în Scoţia. Îl trimite Henric aici, cu o armată proaspătă. Să ne pedepsească pentru faptul că îl susţinem pe Regele Edward. O să vedeţi, o să fie morţi şi vărsare de sânge ca ultima oară, doar că mai rău. Clanurile se grăbesc să se întoarcă acasă, să se pregătească de luptă. Eu cred că Lupul o să atace mai întâi Merrick, înainte de alte locuri. Clanul vostru a făcut cea mai mare vărsare de sânge printre englezi, la Cornwall.
   Spunând acestea, bărbatul îşi înclină politicos capul, îşi puse coiful şi sări înapoi pe cal.
   Micile grupuri de lângă fântână se îndepărtară şi ele curând după aceea, luând-o de-a lungul drumului care traversa terenul întins, acoperit cu arbuşti mărunţi, ca să cotească apoi în sus spre dealuri.
   Totuşi, doi dintre aceştia nu-şi continuară drumul dincolo de cotitură. Odată scăpaţi de privirile sătenilor, întoarseră la dreapta, trimiţându-şi caii într-un galop grăbit, dispărând în pădure.
   Dacă i-ar fi urmărit, Jenny i-ar fi zărit, poate, întorcându-se înapoi prin pădurea care se întindea chiar de-a lungului drumului din spatele ei. Dar ea era atunci ocupată cu infernul care se dezlănţuise printre cetăţenii din Belkirk, sat care se afla, întâmplător, chiar pe drumul dinspre Anglia, spre castelul Merrick.
   - Vine Lupul! Domnul să se milostivească de noi, strigă una dintre femei.
   Un bărbat începu să strige tot mai tare, cu spaimă în glas:
   - În Merrick vrea să lovească. Pe stăpânul Merrick-ului îl vrea în fălcile lui, dar în drum o să devoreze Belkirk-ul.
   Brusc, văzduhul se umplu de preziceri sumbre despre foc şi moarte şi măcel iar copiii se strângeau în jurul lui Jenny, agăţându-se de ea, îngroziţi. Pentru scoţieni, fie că erau nobili sau ţărani de rând, Lupul Negru era mai rău decât diavolul însuşi şi mai periculos, pentru că diavolul era un spirit, în timp ce Lupul era din carne şi sânge, Diavolul cu chip de om, o fiinţă monstruoasă, care le ameninţa existenţa, chiar aici, pe pământ. Era spectrul malefic la care apelau scoţienii ca să-şi sperie copiii neascultători.
   „O să te înhaţe Lupul”, era ameninţarea cu care îşi speriau copiii să nu se ducă în pădure sau să nu îşi părăsească patul în timpul nopţii, sau când nu-i ascultau pe părinţi.
   Agasată de această isterie stârnită de ceva ce, pentru ea era mai curând o legendă decât un om, Jenny îşi ridică vocea, să se facă auzită peste toată zarva.
   - Mai curând, strigă ea cuprinzând în braţe copiii terifiaţi care se înghesuiseră în jurul ei la prima pomenire a Lupului, o să se întoarcă la regele lui păgân, să-şi poată linge rănile pe care i le-am făcut noi la Cornwall, în timp ce-o să îndruge minciuni măreţe ca să-şi exagereze victoria. Iar dacă nu va face aşa, va alege un domeniu mai slab ca Merrick - unul pe care să aibă poate norocul să-l cucerească.
   Cuvintele şi tonul ei de dispreţ amuzat făcură să se întoarcă multe priviri uimite spre chipul ei, dar nu doar simpla bravadă o făcuse pe Jenny să vorbească astfel: ea era o Merrick iar un Merrick nu accepta niciodată să se teamă de cineva. Îl auzise de sute de ori pe tatăl ei spunându-le asta fiilor lui vitregi şi ea adoptase acest crez. Mai mult, sătenii îngrozeau copiii, ceea ce ea refuza să lase să se perpetueze.
   Marry trase de fustele lui Jenny ca să-i atragă atenţia şi cu o voce mică, tremurată, o întrebă:
   - Lady Jenny, tu nu te temi de Lupul Negru?
   - Fireşte că nu! spuse Jenny cu un zâmbet larg, încurajator.
   - Se zice că Lupul e cât un copac de înalt, interveni Tom plin de îngrozită veneraţie.
   - Cât un copac! chicoti Jenny încercând să facă o glumă cu Lupul înconjurat de celelalte vietăţi. Dacă aşa este, atunci ar fi un adevărat spectacol să-l vezi încercând să încalece pe cal! Ar avea nevoie de 4 paji să-l urce sus pe cal!
   Aberaţia acestei imagini stârni câteva chicote printre copii, exact ce sperase Jenny.
   - Cică, spuse micuţul Will scuturându-se elocvent, dărâmă zidurile cu mâinile goale şi bea sânge!
   - Ca să vezi! înseamnă că indigestia îl face aşa de rău. Dacă apare în Belkirk, o să-i oferim în schimb o bere bună, scoţiană, spuse Jenny făcând cu ochiul.
   - Tata zice, sări un alt copil, că e întotdeauna însoţit de un gigant, un Goliat pe nume Arik, care are cu el un satâr cu care măcelăreşte copiii...
   - Am auzit că... întrerupse ameninţător un alt copil.
   Dar Jenny i-o tăie repede.
   - Haide să vă spun ce am auzit eu.
   Cu un zâmbet destins, Jenny începu să-i conducă spre mănăstirea care se afla chiar imediat după cotitura drumului, improvizând repede.
   - Eu am auzit că este atât de bătrân încât trebuie să-şi mijească ochii ca să vadă, uite aşa...
   Şi Jenny se schimonosi exagerat, ca cineva aproape orb care se uită în jur fără să vadă nimic şi copiii chicotiră.
   Înaintând, Jenny continuă cu aceleaşi glume deconectante şi copiii intrară în jocul ei, adăugându-şi propriile sugestii ca să-l facă pe Lup să pară absurd.
   Dar în ciuda râsetelor şi a aparentei veselii de moment, cerul se întunecase dintr-o dată sub un pâlc de nori grei care se apropiau în rotocoale şi aerul devenise muşcător de rece, învolburându-i lui Jenny pelerina, ca şi cum natura însăşi s-ar fi înfiorat la pomenirea unui asemenea diavol.
   Jenny se pregătea să facă o altă glumă la adresa Lupului, dar se întrerupse brusc la vederea unui grup de bărbaţi din clanul ei, care dădeau cotul dinspre mănăstire, venind spre ea. O fată frumoasă, îmbrăcată ca şi Jenny într-o rochie de un gri sumbru, cu un testemel alb şi un voal scurt, cenuşiu, de călugăriţă novice, călărea în faţa conducătorului grupului, aşezată cu demnitate cu amândouă picioarele de o singură parte a şeii, zâmbetul ei timid confirmându-i lui Jenny ceea ce deja ştia.
   Cu un strigăt înnăbuşit de bucurie, Jenny se repezi înainte, apoi îşi controla impulsul nepotrivit cu o adevărată lady şi se opri în loc.
   Ochii îi rămaseră lipiţi de tatăl ei, apoi se întoarseră scurt spre ceilalţi bărbaţi din clan, care priveau peste ea cu aceeaşi încrâncenată dezaprobare pe care i-o arătaseră de-a lungul anilor, de când fratele ei vitreg îşi lansase cu succes oribila lui poveste.
   Trimiţând copiii înainte, cu ordinul strict de a se duce direct la mănăstire, Jenny aşteptă în mijlocul drumului pentru ceea ce i se păru o veşnicie, până când, în sfârşit, grupul se opri în faţa ei.
   Tatăl, care în mod evident făcuse un popas la mănăstirea unde se afla şi Brenna, sora vitregă a lui Jenny, sări jos de pe cal, apoi se întoarse să o ajute pe Brenna să coboare. Jenny tremura de nerăbdare, dar preocuparea scrupuloasă pentru curtoazie şi demnitate era atât de tipică marelui bărbat, încât Jenny încremeni cu un zâmbet crispat pe buze.
   În sfârşit, el se întoarse complet spre ea, deschizându-şi larg braţele. Jenny se ghemui în îmbrăţişarea lui, strângându-l cu putere, bâlbâindu-se de surescitare.
   - Tată, mi-a fost atât de dor de tine! Au trecut aproape 2 ani de când nu te-am mai văzut! Eşti bine? Arăţi bine. Abia dacă te-ai schimbat în tot acest timp!
   Desfăcându-i cu blândeţe braţele din jurul gâtului său, lordul Merrick îşi îndepărtă uşor fiica, în timp ce privirea lui trecu peste părul ciufulit, obrajii roşii şi rochia teribil de boţită. Jenny se chirci în ea sub prelunga scrutare, rugându-se ca tatăl ei să aprobe ceea ce vedea şi, de vreme ce acesta se oprise deja la mănăstire, ca raportul stareţei să fi fost pe placul lui.
   În urmă cu 2 ani, comportamentul ei o trimisese la mănăstire; acum 1 an fusese şi Brenna trimisă aici, pentru siguranţă, câtă vreme lordul era plecat la război. Sub ferma îndrumare a stareţei, Jenny ajunsese să-şi aprecieze părţile bune şi să-şi depăşească defectele. Dar în timp ce tatăl ei o inspecta din creştet până în călcâie, nu se putea împiedica să nu se întrebe dacă acesta o vedea pe tânăra doamnă care devenise, sau tot pe fetişcana nesupusă care fusese în urmă cu doi ani. Ochii lui albaştri se întoarseră în sfârşit spre faţa ei, zâmbind.
   - Ai devenit femeie, Jennifer.
   Inima lui Jenny începu să zboare; venind din partea taciturnului ei tată, un astfel de comentariu însemna un premiu important.
   - M-am schimbat şi în alte feluri, tată, promise ea cu ochii strălucind. M-am schimbat mult.
   - Nu chiar aşa de mult, fetiţa mea înălţându-şi sprâncenele dese, albe, acesta se uită cu înţeles la voalul scurt şi la testemelul care atârnau uitate de vârful degetelor ei.
   - Ah! făcu Jenny râzând şi grăbită să se explice. M-am jucat de-a baba-oarba... cu copiii... şi nu intrau sub glugă. Ai văzut-o pe stareţă? Ce ţi-a spus Mama Ambrose?
   În ochii lui sobri scânteie râsul, dar replică sever:
   - Mi-a spus că ai obiceiul să stai pe colina ta şi să te uiţi la cer, visând, ceea ce sună foarte cunoscut, fetiţo. Şi mi-a spus că ai tendinţa să aţipeşti în timpul liturghiei, dacă preotul ţine o slujbă mai lungă decât crezi tu c-ar trebui, ceea ce îmi sună la fel de cunoscut.
   Lui Jenny i se prăbuşi inima la ceea ce părea a fi o trădare din partea stareţei pe care o admira atât de mult. Într-un fel, Mama Ambrose era ca un adevărat stăpân al propriului ei domeniu, controlând veniturile din partea fermierilor şi animalele care aparţineau superbei mănăstiri, prezidând la masă, de câte ori aveau oaspeţi şi ocupându-se de toate celelalte chestiuni, de la mirenii care lucrau pământul mănăstirii, la călugăriţele care trăiau închise între zidurile înalte.
   Brenna era îngrozită de femeia severă, dar Jenny o iubea, astfel încât aparenta trădare din partea stareţei tăie adânc în inima ei.
   Următoarele cuvinte ale tatălui ei, rostite cu severă mândrie, dădură uitării dezamăgirea.
   - Mama Ambrose mi-a mai spus că pe umerii tăi se află un cap care-i face cinste chiar şi unei stareţe. A spus că eşti o Merrick pur-sânge, cu suficient curaj ca să poţi deveni conducătorul clanului. Dar nu o să ajungi acolo, o preveni el, spulberând cel mai drag vis al lui Jenny.
   Lui Alexander, cel mai mare dintre cei trei fraţi vitregi ai ei, îi va reveni poziţia care-i fusese promisă ei. Ceea ce nu ar fi fost atât de greu de suportat, dacă Alexander ar fi fost bun, sau cel puţin cinstit, dar el era un uneltitor mincinos şi un trădător iar Jenny ştia asta, chiar dacă tatăl ei şi clanul ei nu vedeau. Din primul an când venise să locuiască la castelul Merrick, începuse să împrăştie poveşti despre ea, poveşti atât de calomnioase şi de dezgustătoare, dar atât de inteligent concepute încât, după câţiva ani reuşise să întoarcă tot clanul împotriva ei.
   Pierderea afecţiunii clanului încă o mai durea cumplit. Chiar şi acum, când se uitau prin ea ca şi cum nu ar fi existat, Jenny trebui să-şi impună să-i roage să o ierte pentru lucruri pe care nu le făcuse.
   William, fratele mijlociu, era ca şi Brenna, dulce şi teribil de timid, în timp ce Malcolm, cel mai mic, era la fel de ticălos şi de perfid ca Alexander.
   - Stareţa a mai zis, continuă tatăl ei, că eşti bună şi blândă dar că ai şi temperament...
   - Ah. 
   În mod normal, Jenny s-ar fi bucurat, dar urmărind chipul tatălui ei, văzu cum acesta deveni mai aspru şi mai tensionat decât îl văzuse vreodată. Chiar şi glasul i se înăspri, spunând:
   - Este bine că ai renunţat la firea ta sălbatică şi că ai devenit tot ce eşti acum, Jennifer.
   Se opri, ca şi cum nu ar fi putut sau nu ar fi vrut să continue şi Jenny îndrăzni, încet:
   - De ce, tată?
   Inspirând lung, greu, tatăl ei spuse:
   - Pentru că viitorul clanului va depinde de răspunsul tău la următoarea mea întrebare.
   Cuvintele acestea răsunară în mintea ei ca sunetele unei goarne, ameţind-o de surescitare şi bucurie. „Viitorul clanului depinde de tine...?” Era atât de fericită, încât abia dacă-şi credea urechilor. Era ca şi cum s-ar fi aflat sus pe deal, privind spre mănăstire, visându-şi visul ei iubit, cu ochii deschişi - acela în care tatăl ei venea mereu spre ea, spunându-i, „Jennifer, viitorul clanului depinde de tine. Nu de fraţii tăi vitregi. De tine.” Era ocazia pe care o visase ea ca să-i dovedească clanului tot ce putea şi să-i recâştige afecţiunea.
   În acest vis cu ochii deschişi, era întotdeauna chemată să întreprindă un act de mare curaj, ceva măreţ şi periculos, cum ar fi să înlăture zidul castelului Lupului Negru şi să-l captureze pe acesta cu mâinile goale. Dar indiferent cât de imposibilă ar fi fost misiunea ei, niciodată nu s-a îndoit, niciodată nu a ezitat o clipă, să accepte provocarea.
   Jenny cercetă chipul tatălui ei, întrebându-l nerăbdătoare:
   - Ce trebuie să fac? Spune-mi şi o voi face! Voi face ori...
   - Te măriţi cu Edric MacPherson?
   - Ceee? gâfâi îngrozita eroină din visele lui Jenny. Edric
   MacPherson era mai bătrân decât tatăl ei; un bărbat zbârcit, înfricoşător, care încă de pe când începuse să se transforme din fetiţă în domnişoară, se uita la ea într-un fel care îi făcea pielea ca de găină.
   - Te măriţi sau nu, cu el?
   Sprâncenele roşcate, delicate ale lui Jenny se strânseră împreună.
   - De ce? întrebă eroina care nu pusese niciodată întrebări.
   O privire stranie, îngrijorată, întunecă faţa tatălui ei.
   - Am mâncat bătaie la Cornwall, fetiţo, am pierdut jumătate din oameni. Alexander a fost omorât în bătălie. A murit ca un adevărat Merrick, luptând până la ultima suflare, adăugă el cu tristă mândrie.
   - Îmi pare bine că tu eşti teafăr, tată, spuse Jenny incapabilă să simtă mai mult decât o scurtă undă de tristeţe pentru fratele vitreg care-i făcuse viaţa un infern.
   Acum, ca de atâtea ori în trecut, îşi dori să existe ceva ce putea face ea, pentru ca tatăl ei să fie mândru de ea.
   - Ştiu că l-ai iubit ca pe propriul tău fiu.
   Acceptându-i alinarea cu o scurtă mişcare a capului, acesta reveni la discuţia începută.
   - Au fost mulţi cei care s-au opus să mă urmeze la Cornwall să lupte pentru cauza Regelui James, dar totuşi clanurile m-au urmat. Nu este niciun secret pentru englezi că influenţa mea a adus clanurile la Cornwall iar acum regele englez vrea răzbunare. Îl trimite pe Lup în Scoţia să atace castelul Merrick.
   Nespusa durere îi ascuţi glasul profund, când recunoscu:
   - Nu vom fi în stare, acum, să rezistăm asediului, nu, dacă nu ne va ajuta în luptă clanul MacPherson. MacPherson are destulă influenţă asupra altor 12 clanuri, ca să le determine să ni se alăture şi pe acestea.
   Mintea lui Jenny alerga. Alexander era mort iar Lupul venea cu adevărat să-i atace căminul... Vocea răguşită a tatălui ei o smulse din ameţeală.
   - Jennifer, pricepi ce îţi spun eu? MacPherson mi-a promis ajutorul numai dacă îl accepţi tu de bărbat.
   Prin mama ei, Jenny era contesă şi moştenitoarea unui mare domeniu care se învecina cu al lui MacPherson.
   - Îmi vrea pământurile? spuse ea aproape plină de speranţă, amintindu-şi felul cumplit în care ochii lui Edric MacPherson îi cercetaseră trupul, în urmă cu un an, când se oprise la mănăstire ca să-i facă o „vizită de curtoazie”.
   - Da.
   - Nu i le putem da pur şi simplu, în schimbul ajutorului său? se oferi ea disperată, gata, dornică, să sacrifice fără ezitare un întins domeniu pentru binele oamenilor ei.
   - Nu ar accepta aşa ceva! spuse tatăl ei mânios. Este o onoare să te lupţi pentru neamul tău, dar el nu şi-ar putea trimite oamenii să lupte într-o bătălie care nu este a lor şi să accepte pământurile tale pentru el, drept răsplată.
   - Dar dacă îşi doreşte atât de mult pământurile mele, trebuie să existe o cale...
   - El te vrea pe tine. Mi-a trimis vorbă la Cornwall.
   Privirea lui rătăci pe chipul lui Jenny, înregistrând schimbările uluitoare care transformaseră simplitatea copilăroasă, pistruiată, delicată, într-un chip de o frumuseţe aproape exotică.
   - Fetiţo, tu ai acum înfăţişarea mamei tale, care aţâţă poftele unui bărbat bătrân. Nu ţi-aş fi cerut aşa ceva, dacă ar fi existat o altă posibilitate. Obişnuiai să mă implori să te fac stăpâna clanului, îi aminti el brutal. Spuneai că nu există nimic ce n-ai fi în stare să faci pentru clanul tău...
   Stomacul lui Jenny se strânse într-o senzaţie de vomă la gândul că-şi va încredinţa trupul, toată viaţa ei, în mâinile unui bărbat care-i stârnea o repulsie instinctivă, dar îşi înălţă capul şi întâlni curajoasă privirea tatălui ei.
   - Da, tată, spuse ea, încet. Trebuie să vin cu tine acum?
   Mândria şi uşurarea de pe chipul lui aproape că făcură să merite sacrificiul. Tatăl ei scutură din cap.
   - Este mai bine să rămâi aici, cu Brenna. Nu avem cai de prisos şi suntem grăbiţi să ajungem la Merrick ca să ne pregătim de luptă. O să-i trimit vorbă lui MacPherson că ai fost de acord să te măriţi cu el, apoi o să trimit pe cineva aici, după tine.
   Când acesta se întoarse să încalece, Jenny cedă tentaţiei cu care luptase în tot acest timp: în loc să rămână deoparte, intră printre şirurile de călăreţi care fuseseră odinioară prietenii şi tovarăşii ei de joacă, în speranţa că poate unii dintre ei au auzit-o dându-şi încuviinţarea să se mărite cu MacPherson şi că acest lucru le va neutraliza îndărătnicia, se opri în dreptul calului unui roşcovan cu faţa roşie.
   - Bună ziua, Renald Garvin. Ce mai face soţia ta? îl întrebă, zâmbindu-i ezitant.
   Maxiliarele acestuia se încleştară, iar ochii lui negri trecură pe deasupra ei.
   - Destul de bine, îmi închipui, spuse el muşcător.
   Jenny înghiţi la neîndoielnica respingere din partea bărbatului care o învăţase odinioară să pescuiască şi care râsese împreună cu ea, când căzuse în apă repede.
   Jenny se întoarse şi se uită implorator la bărbatul din şirul de lângă Renald.
   - Şi tu, Michael MacCleod? Te mai doare piciorul?
   Ochi albaştri, reci, îi întâlniră pe ai ei, ca să se îndrepte repede înainte.
   Se duse spre călăreţul din spatele acestuia, al cărui chip era plin de ură şi îşi întinse mâna implorator, spunând cu o voce înecată, rugătoare:
   - Garrick Carmichael, au trecut 4 ani de când s-a înecat Becky a ta. Îţi jur acum, aşa cum ţi-am jurat atunci, că nu am împins-o eu în râu. Nu ne certam, asta a fost o minciună inventată de Alexander ca să...
   Cu chipul împietrit, Garrick Carmichael dădu pinteni calului şi fără măcar să o privească, bărbaţii începură să treacă pe lângă ea.
   Doar bătrânul Josh, armurierul clanului, îşi opri calul, lăsându-i pe ceilalţi să treacă. Aplecându-se, îşi puse mâna bătătorită pe capul ei.
   - Eu ştiu că spui adevărul, fetiţo, o asigură el şi absoluta lui loialitate îi aduse lui Jenny lacrimi în ochi, în timp ce privea în sus, în ochii lui blânzi, cafenii.
   - E drept, eşti plină de temperament, nimeni nu neagă asta, dar chiar şi când erai de-o şchioapă îl ţineai în frâu. Poate că Garrick Carmichael şi ceilalţi or fi fost ei prostiţi de aerul angelic al lui Alexander, dar nu bătrânu’ Josh. Pe mine n-o să mă vezi plângând după el! Clanul o s-o ducă de departe mai bine cu tânărul William. Carmichael şi ceilalţi - adăugă el încurajator, o să-şi revină când o să ştie că te măriţi cu MacPherson pentru binele lor şi al tatălui tău.
   - Unde sunt fraţii mei vitregi? întrebă Jenny ca să schimbe subiectul, să nu izbucnească în lacrimi.
   - Vin şi ei, pe un alt drum. Nu ştiam dacă Lupul nu va încerca să ne atace în timpul marşului, aşa că ne-am despărţit după ce am ieşit din Cornwall.
   Spunând acestea, o mai mângâie o dată pe creştet şi dădu pinteni calului.
   Ca într-o ceaţă, Jenny rămase stană de piatră în mijlocul drumului, privindu-şi clanul îndepărtându-se călare şi dispărând după cotitură.
   - Se întunecă, îi spuse Brenna cu glasul blând, plin de simpatie. Ar trebui să ne întoarcem la mănăstire.
   Mănăstirea. Abia în urmă cu 3 ceasuri plecase Jenny de la mănăstire, simţindu-se veselă şi plină de viaţă. Acum se simţea - moartă.
   - Ia-o înainte. Eu - eu nu mă pot întoarce acolo. Nu, încă. O să urc puţin pe deal.
   - Stareţa o să se îngrijoreze dacă nu ne întoarcem până se întunecă şi nu mai e mult, spuse Brenna îngrijorată.
   Aşa era întotdeauna, Jenny încălcând o regulă şi Brenna supunându-i-se.
   Brenna era bună, docilă şi frumoasă, cu păr blond, ochi cafenii şi dulce, ceea ce o făcea, în ochii lui Jenny, întruchiparea feminităţii.
   Totodată era timidă şi sfioasă, pe cât era Jenny de impulsivă şi de curajoasă. Fără Jenny nu ar fi avut nici cea mai mică aventură - şi nici n-ar fi fost vreodată dojenită. Fără Brenna care să-şi facă griji şi să o protejeze, Jenny ar fi avut şi mai multe aventuri, şi ar fi avut parte de mai multe dojeni. Drept rezultat, cele două fete erau total devotate una alteia şi încercau să se protejeze pe cât posibil de defectele fiecăreia.
   Brenna ezită, apoi se oferi cu un uşor tremur în glas:
   - Rămân cu tine. Dacă rămâi singură, o să uiţi de oră şi poţi să pici în ghearele unui - urs, în întuneric.
   În clipa aceea, perspectiva de a fi ucisă de un urs i se păru lui Jenny de-a dreptul îmbietoare, faţă de viaţa pe care o vedea înaintea ei, întunecoasă şi plină de rele presentimente. În ciuda faptului că dorea cu adevărat, că avea nevoie să rămână afară ca să-şi poată aduna gândurile, Jenny scutură din cap, ştiind că dacă vor face asta, Brenna o să moară de spaimă când va da ochii cu stareţa.
   - Nu, ne întoarcem.
   Ignorându-i cuvintele, Brenna o apucă pe Jenny de mână şi o luă la stânga, spre panta dealului care străjuia mănăstirea şi pentru prima oară Brenna era cea care conducea, iar Jenny, cea care o urma.
   În pădurea care se întindea de-a lungul drumului, umbrele se mişcau tainic, rămânând paralele cu poteca pe care urcau fetele.
   Pe la jumătatea drumului pe panta puternic înclinată, Jenny se săturase deja să-şi plângă de milă şi făcu un efort herculean să-şi ridice moralul.
   - Închipuie-ţi, începu ea uitându-se la Brenna, de fapt mi s-a oferit ocazia să fac un gest grandios şi nobil - să mă mărit cu MacPherson, pentru binele poporului meu.
   - Eşti ca Ioana d’Arc conducându-şi poporul spre victorie, consimţi Brenna cu entuziasm.
   - Exceptând faptul că eu mă mărit cu MacPherson.
   - Şi, că vei avea o soartă mai tristă decât a ei, termină Brenna încurajator.
   La această remarcă deprimantă pe care o făcuse sora ei cu atâta entuziasm, ochii Jennei se dilatară de râs.
   Încurajată de faptul că lui Jenny îi revenise abilitatea de a râde, Brenna căută altceva cu care să-i distragă atenţia şi să o înveselească.
   În timp ce se apropiau de culmea dealului, acoperită cu o pădure deasă, o întrebă brusc:
   - Ce a vrut tata să spună când ţi-a zis că „ai aerul mamei tale”?
   - Nu ştiu, începu Jenny, sustrasă de senzaţia bruscă, neplăcută, că erau urmărite în întunericul care se lăsa. Întorcându-se şi mergând cu spatele, se uită în jos, spre fântână şi văzu că sătenii dispăruseră în căldura căminelor lor. Strângându-şi pelerina în jurul ei, se înfiora sub vântul muşcător şi adăugă, fără prea mult interes:
   - Maica Stareţă spune că aerul meu este uşor obraznic şi că trebuie să mă apăr de efectul pe care o să-l am asupra bărbaţilor, când voi pleca de la mănăstire.
   - Ce vor să însemne toate astea?
   Jenny dădu din umeri, neinteresată.
   - Nu ştiu.
   Întorcându-se şi mergând din nou cu faţa înainte, Jenny îşi aminti de testemelul şi de voalul din mână şi începu să-şi repună testemelul.
   - Ţie cum îţi par? întrebă ea aruncându-i Brennei o privire derutată. Nu mi-am văzut chipul de 2 ani, decât când mi l-am surprins în apă. M-am schimbat mult?
   - Ah, da, râse Brenna. Nici măcar Alexandru nu ţi-ar mai putea spune că eşti costelivă şi ştearsă sau că părul tău este morcoviu.
   - Brenna! o întrerupse Jenny, izbită brusc de propria ei indiferenţă. Suferi mult pentru moartea lui Alexander? Era fratele tău şi...
   - Nu mai vorbi despre asta, o rugă Brenna cu voce tremurândă. Am plâns când mi-a spus tata, dar au fost lacrimi puţine şi mă simt vinovată că nu l-am iubit cum ar fi trebuit. Nici atunci şi nici acum. Nu am putut. Era atât de... de meschin. Este urât să vorbeşti rău despre morţi, dar nu mă pot gândi la prea multe lucruri bune pe care să le spun despre el.
   Vocea i se pierdu şi îşi strânse pelerina în jurul corpului, sub vântul umed, uitându-se la Jenny cu ochi imploratori, dorind să schimbe subiectul.
   - Atunci spune-mi cum arăt, o invită Jenny, strângându-şi repede, cu putere, sora în braţe.
   Se opriră din mers, împiedicându-se de copacii deşi care acopereau restul povârnişului. Un zâmbet leneş, gânditor, se întinse peste chipul frumos al Brennei în timp ce-şi studia sora vitregă, ochii ei de culoarea alunei rătăcind pe chipul expresiv al lui Jenny, dominat de o pereche de ochi mari, de limpezimea cristalului albastru, sub sprâncene castanii, graţios arcuite.
   - Ei bine, eşti... eşti chiar frumoasă!
   - Bine, dar vezi ceva neobişnuit la mine? o întrebă Jenny gândindu-se la cuvintele Maicii Stareţe, în timp ce-şi punea testemelul pe cap şi prindea în ace, deasupra, micul voal de lână. Orice ar putea face un bărbat să se poarte ciudat.
   - Nu, stabili Brenna, care o privea pe Jenny cu ochii unei fete inocente, absolut nimic.
   Un bărbat ar fi răspuns cu totul altfel, pentru că deşi Jennifer Merrick nu era frumoasă în înţelesul convenţional, înfăţişarea ei era în acelaşi timp şocantă şi provocatoare. Avea o gură generoasă care invita la sărutat, ochi ca nişte safire lichide care şocau şi îmbiau, părul ca o mătase grea, roşie-aurie şi un trup zvelt, voluptuos, făcut pentru mâinile unui bărbat.
   - Ai ochi albaştri, începu Brenna binevoitoare, încercând să o descrie şi Jenny chicoti.
   - Şi acum 2 ani tot albaştri erau, spuse ea. Brenna deschise gura să răspundă, dar cuvintele se transformară într-un strigăt sugrumat de mâna unui bărbat care i-o astupă, în timp ce începea să o târască în spate, la adăpostul des al copacilor.
   Jenny se lăsă în jos, aşteptând instinctiv un atac din spatele ei, dar prea târziu. Lovind din picioare şi strigând împotriva mâinii înmănuşate a unui bărbat, a fost ridicată în sus şi cărată în pădure.
   Brenna fusese aruncată pe spinarea calului răpitorului ei ca un sac de făină, membrele ei confirmând faptul că leşinase. Dar Jenny nu era chiar atât de uşor de supus. În timp ce răpitorul ei fără chip o trânti pe spinarea calului, ea se aruncă într-o parte, rostogolindu-se liberă, aterizând pe iarbă şi pământ, împingându-se în mâini şi picioare, sub cal şi reuşind în sfârşit să se ridice. Răpitorul o apucă din nou şi Jenny îşi vârî unghiile în obrazul lui, răsucindu-se în strânsoare.
   - Fir-ai tu să fii! sâsâi acesta încercând să o apuce de mâinile care se agitau.
  Jenny scoase un strigăt bun de îngheţat sângele în vine şi izbi cu toată puterea de care era în stare, nimerind cu cizma neagră, grea, de călugăriţă novice, în fluierul piciorului acestuia. Cu un oftat de durere, bărbatul blond îi dădu o clipă drumul. Jenny o rupse la fugă şi poate că ar fi reuşit chiar să câştige distanţă dacă nu i s-ar fi prins gheata în rădăcina groasă a unui copac şi nu ar fi fost trântită cu faţa la pământ, izbindu-se cu capul de o piatră, în timpul căderii.
   - Dă-mi funia, spuse fratele Lupului cu un zâmbet lugubru pe faţă, uitându-se la camaradul său. 
   Trăgându-i pelerina peste cap captivei aproape leşinate, Ştefan Westmoreland i-o înfăşură apoi în jurul trupului, folosind-o ca să-i imobilizeze braţele de-a lungul acestuia, apoi luă funia pe care o legă bine de mijlocul lui Jenny.
   Terminând, ridică bocceaua umană şi o aruncă fără reverenţă peste cal, cu fundul spre cer, apoi se aruncă în şa, în spatele ei.

CAPITOLUL DOI

   - Lui Royce n-o să-i vină să creadă ce noroc am avut, îi strigă Ştefan călăreţului a cărui prizonieră era şi ea legată şi aruncată peste şa. Închipuie-ţi, fetele lui Merrick stând după pomul ăsta, gata de cules ca două mere de pe creangă. Acum nu mai avem de ce să studiem apărarea lui Merrick - o să capituleze fără luptă.
   Legată fedeleş în închisoarea ei neagră, de lână, cu capul bubuindu-i şi cu mijlocul lovindu-i-se de spinarea calului la fiecare lovitură din copite, numele „Royce” îi îngheţă lui Jenny sângele în vine. Royce Westmoreland, contele de Claymore. Lupul. Poveştile cumplite pe care le auzise despre el nu i se mai păreau acum chiar atât de fanteziste. Brenna şi cu ea fuseseră răpite de nişte bărbaţi care nu arătau nici un respect faţă de veşmintele ordinului Sfântului Alban, pe care le purtau ele, veşminte care indicau statutul lor de novice, călugăriţe aspirante, care nu depuseseră încă jurământul. Ce bărbaţi sunt aceia care să se atingă de nişte călugăriţe, sau aproape-călugăriţe, fără conştiinţă sau teamă de pedeapsă, omenească sau divină. Nici un bărbat nu ar face asta. Numai un diavol şi discipolii săi ar avea această cutezanţă!
   - Asta a leşinat, spuse Thomas cu un zâmbet lasciv. Păcat că nu avem timp să ne probăm prada, deşi, dac-ar fi după mine, eu unul aş prefera bucăţica aia delicioasă pe care ai înfăşurat-o în pătură, Ştefan.
   - Din cele două, frumuseţea e cea de la tine, răspunse Ştefan rece şi oricum, nu probezi nimic până când nu decide Royce ce are de gând să facă cu ele.
   Aproape sufocată de spaimă sub învelitoarea ei, Jenny scoase un sunet slab de protest, dar nimeni nu o auzi. Îl imploră pe Dumnezeu să-i trăsnească pe cei doi, doborându-i de pe cai, dar Dumnezeu nu păru să o fi auzit iar caii continuara să galopeze la nesfârşit, dureros.
   Se rugă să i se arate un oarecare plan de evadare, dar mintea ei era prea ocupată, tulburând-o până la nebunie cu poveşti sumbre despre cumplitul Lup Negru: nu ţine în viaţă prizonierii decât când vrea să-i tortureze. Râde când victimele lui urlă de durere. Le bea sângele...
   Simţi fiere în gât şi începu să se roage, dar nu pentru evadare, pentru că în străfundul ei ştia că nu exista nici o evadare. Se rugă în schimb ca moartea să vină repede şi să nu facă de râs mândrul nume al familiei. Auzi vocea tatălui ei, în sala castelului Merrick, instruindu-şi fiii vitregi, când aceştia erau mici: „Dacă este voia Domnului să muriţi în mâinile duşmanului, atunci să muriţi cu demnitate. Să muriţi luptând ca nişte războinici. Ca nişte adevăraţi Merrick. Să muriţi luptând...”
   Cuvintele îi bântuiră mintea ceas după ceas, iară şi iară şi totuşi, când caii încetiniră şi auzi în depărtare inconfundabilele sunete ale unei mari tabere, furia începu să-i depăşească groaza. Era mult prea tânără ca să moară, îşi spuse ea şi nu era cinstit! Şi o să moară şi buna Brenna şi asta tot din cauza ei, a lui Jenny. Va trebui să i se înfăţişeze bunului Dumnezeu cu această greutate pe conştiinţă. Şi asta pentru că un căpcăun însetat de sânge bântuia ţara, devorând totul în calea lui.
   Inima care-i bubuia îşi dublă bătăile când caii opriră brusc. În jurul ei auzea doar zăngănit de metal pe metal, în mişcarea oamenilor, apoi însă auzi vocile prizonierilor, voci de bărbaţi care cerşeau patetic îndurare
   - „Fie-ţi milă, Lupule
   - Milă, Lupule...”
   Aceste cumplite incantaţii se transformară într-un adevărat strigăt în timp ce era smulsă de pe pe cal, fără pic de respect.
   - Royce, stai acolo, ţi-am adus ceva! strigă răpitorul ei.
   Complet orbită de pelerina care-i fusese aruncată pe cap, cu braţele încă legate cu funia, fu aruncată peste umărul răpitorului. O auzi pe Brenna alături de ea strigându-i numele, în timp ce erau purtate pe umăr.
   - Fii curajoasă, Brenna, strigă Jenny, dar vocea îi era înăbuşită de pelerină şi ştia că Brenna nu o putea auzi.
   Jenny fu brusc coborâtă pe pământ şi împinsă în faţă. Picioarele îi erau amorţite şi se împiedică, alunecând greoi în genunchi. Să mori ca o Merrick. Să mori cu demnitate. Să mori luptând. Cuvintele i se plimbau prin minte în timp ce încerca zadarnic să se ridice în picioare.
   Deasupra ei, Lupul vorbi pentru prima oară şi ştiu că vocea era a lui. Vocea era gravă, aspră - o voce venind direct din măruntaiele iadului.
   - Ce-i asta? Ceva de mâncat, sper.
   Se zice că mănâncă din carnea celor pe care-i ucide... Cuvintele micului Thomas îi reveniră în minte şi o cuprinse furia auzind strigătul de groază al Brennei şi strigătele de îndurare ale prizonierilor. Funia din jurul braţelor ei fu brusc desfăcută. Mânată de demonii gemeni ai mâniei şi groazei, Jenny se ridică neîndemânatic în picioare, cu braţele luptându-se cu pelerina, arătând ca o stafie furibundă, care încearcă să scape de giulgiul ei. Şi în clipa în care acesta căzu, Jenny îşi făcu mâna pumn şi o lansă cu toată puterea spre uriaşul demonic din faţa ei, lovindu-l în maxilar.
   Brenna leşină.
   - Monstrule! Barbarule! strigă Jenny şi lovi din nou, dar de data asta pumnul îi fu prins într-o strânsoare dureroasă şi ţinut sus, deasupra capului ei. Diavole! strigă ea zbătându-se şi aplicându-i o lovitură puternică în fluierul piciorului.
   - Progenitura Satanei! Jefuitorul nevinova...!
   - Ce nai...! bubui vocea lui Royce Westmoreland şi întinzând mâna, îşi apucă atacatorul de mijloc, ridicându-l în aer, la un braţ distanţă. A fost o greşeală.
   Piciorul ei cu gheată lovi din nou, nimerind direct în vintrele lui Royce, cu o putere care aproape că-l încovoie.
   - Ticăloasă mică! tună acesta în timp ce surpriza, durerea şi furia îl făcură să-i dea drumul, ca s-o prindă apoi de voal, apucând o mână de păr de dedesubt şi trăgându-i capul pe spate.
   - Potoleşte-te odată! răcni el.
   Până şi natura părea să-i dea ascultare; prizonierii îşi încetară implorările, zăngănitul metalelor încetă şi peste luminişul imens se aşternu o tăcere cumplită, nepământeană. Pulsul îi alerga, scalpul o durea şi Jenny strânse din ochi, aşteptând lovitura pumnului puternic care în mod sigur avea să o ucidă.
   Dar aceasta nu veni.
   Pe jumătate de teamă şi pe jumătate cuprinsă de o curiozitate morbidă, deschise încetişor ochii şi pentru prima oară îi văzu cu adevărat Faţa. Spectrul demonic care se înălţa deasupra ei aproape că o făcu să urle de groază: era uriaş. Enorm. Părul lui era negru şi pelerina neagră se umfla în spatele lui, mişcându-se sinistru în bătaia vântului, ca şi cum ar fi fost însufleţită. Lumina focului dansa peste trăsăturile lui bronzate, ca de vultur, aruncând umbre care-l făceau să arate cu adevărat satanic; focul strălucea în ochii stranii, încălzindu-i, până când începură să ardă ca nişte cărbuni argintii, pe chipul răvăşit, bărbos. Umerii lui erau masivi şi largi, pieptul, incredibil de lat, braţele umflându-i-se de muşchi. O singură privire îi fu de ajuns lui Jenny să ştie că omul ăsta era capabil de toate lucrurile cumplite care se spuneau despre el.
   Să mori cu demnitate! Să mori uşor! Jenny îşi întoarse capul şi-şi înfipse dinţii în încheietura lui groasă.
   Îi văzu ochii strălucitori mărindu-i-se o clipită, înainte ca mâna lui să se ridice şi să se oprească apoi în obrazul ei, cu o forţă care-i izbi capul într-o parte şi o trimise la pământ, în genunchi. Instinctiv, Jenny se strânse într-un ghem protector şi aşteptă cu ochii strânşi lovitura de graţie, în timp ce groaza striga prin toţi porii trupului care tremura.
   Vocea uriaşului vorbi deasupra ei, de data aceasta şi mai teribilă, pentru că era atât de controlată, încât şuiera de furie înăbuşită:
   - Ce dracu ai făcut? răbufni Royce spre fratele lui mai mic. Nu avem şi fără asta destule probleme? Oamenii sunt terminaţi de foame iar tu aduci aici două femei ca să le stârneşti şi mai mult nemulţumirea.
   Înainte ca fratele lui să deschidă gura, Royce se întoarse către celălalt bărbat, poruncindu-i aspru să-i lase singuri, apoi se uită necruţător spre cele două femei prăbuşite la picioarele lui, una dintre ele leşinată, cealaltă făcută ghem şi tremurând atât de violent încât parcă ar fi fost apucată de un acces de convulsii. Fără să ştie de ce, fata care tremura îl înfuria mai mult decât cea leşinată.
   - Ridică-te! strigă el la Jenny, împingând-o cu vârful cizmei. Ai fost destul de curajoasă adineauri, acum ridică-te!
   Jenny se forţă şi sprijinindu-se cu mâna de pământul de sub ea, se ridică jalnic în picioare, legănându-se fără echilibru, în timp ce Royce se întorcea din nou spre fratele lui.
   - Aştept un răspuns, Ştefan!
   - Şi o să-ţi dau unul, dacă încetezi să mai urli la mine. Femeile astea sunt...
   - Călugăriţe! izbucni Royce, privirea lui întorcându-se brusc spre crucifixul care atârna de un şnur negru la gâtul lui Jenny, deasupra testemelului murdar şi a vălului strâmb.
   O clipă, descoperirea lui îl lăsă aproape fără replică.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, ai adus călugăriţe aici, ca să fie folosite drept târfe?
   - Călugăriţe! bâigui Ştefan, încremenit.
   - Târfe! cârâi Jenny revoltată.
   Nu, omul ăsta nu putea fi chiar atât de necredincios încât efectiv să le dea pe mâna bărbaţilor, să fie folosite drept târfe.
   - Te-aş putea omorî pentru prostia asta, Ştefan, aşa că ajută-mă...
   - O să simţi altfel când o să-ţi spun cine sunt, începu Ştefan smulgându-şi privirea îngrozită de la crucifixul şi hainele lui Jenny, anunţând cu reînnoită plăcere: În faţa ta, fratele meu iubit, se află Lady Jennifer, iubita fiică mai mare a Lordului Merrick.
   Royce se zgâi la fratele lui mai mic, iar pumnii i se deschiseră încet, în timp ce se întorcea să studieze cu dispreţ faţa plină de noroi a lui Jenny.
   - Ori ai fost prostit, Ştefan, ori ţara răsună de false rumori, pentru că se zice că fata lui Merrick este cea mai strălucită frumuseţe de pe aici.
   - Nu, nu am fost prostit. Chiar este fata lui, am auzit-o chiar pe ea spunând asta.
   Apucându-i lui Jenny bărbia tremurândă între degetul mare şi arătător, Royce se uită intens la chipul ei murdar, studiindu-l la lumina focului, în timp ce sprâncenele i se încruntau şi buzele i se strâmbau într-un zâmbet posac.
   - Cum poate cineva să spună că eşti o frumuseţe? Giuvaierul Scoţiei? spuse el cu sarcasm deliberat, insultător.
   Royce văzu scăpărarea de furie pe care cuvintele lui o aprinse pe chipul lui Jenny când se smulse din strânsoarea degetelor lui, dar în loc să fie emoţionat de curajul ei, îl cuprinse mânia. Orice era legat de numele de Merrick îl înfuria, făcând să clocotească în el dorinţa de răzbunare şi o înşfacă din nou de obrazul palid, murdar şi o trase înapoi spre el.
   - Răspunde-mi! porunci el, cu o voce cumplită.
   În starea ei aproape de isterie, Brennei i se păru că Jenny accepta într-un fel insulta care i se cuvenea ei de drept şi apucându-se de rochia lui Jenny, folosindu-se de ea ca de o proptea, reuşi să se ridice într-o poziţie verticală nesigură, apoi îşi lipi trupul de al lui Jenny, cu toată partea dreaptă, ca şi cum ar fi fost două gemene unite la naştere.
   - Nimeni nu îi spune astfel lui Jenny! cârâi ea când crezu că tăcerea prelungită a acesteia avea în mod sigur să-i aducă o pedeapsă din partea gigantului din faţa ei.
   - Mie... Mie mi se spune astfel!
   - Tu cine naiba mai eşti? întrebă el furibund.
   - Ea nu e nimeni! izbucni Jenny uitând de cel de al optulea comandament, în speranţa că Brenna ar putea fi eliberată dacă ar fi luată drept călugăriţă şi nu drept o Merrick. Ea nu este decât Sora Brenna, de la mănăstirea din Belkirk!
   - Este adevărat? o întrebă Royce pe Brenna.
   - Da! strigă Jenny.
   - Nu, şopti Brenna, slab.
   Strângându-şi mâinile în pumni, pe laterale, Royce Westmoreland închise scurt ochii. Era ca un coşmar, îşi spuse el. După un marş forţat, nu avea adăpost, nu mai avea merinde şi nu mai avea răbdare. Iar acum, mai avea şi asta pe cap. Acum, nici măcar un răspuns cinstit de la două femei îngrozite nu era în stare să obţină. Era obosit, îşi dădu el seama, epuizat de cele 3 zile şi 3 nopţi fără somn. Îşi întoarse spre Brenna ochii sălbatici, aprinşi.
   - Dacă mai ai o speranţă să supravieţuieşti în următoarea oră, o informă el recunoscând-o corect drept cea mai uşor de intimidat dintre cele două şi în consecinţă cea mai puţin în stare de a scorni vreo minciună, atunci o să-mi răspunzi acum, adevărul-adevărat.
   Privirea lui cruntă se înfipse în ochii ca aluna, măriţi de groază, ai Brennei, ţintuind-o.
   - Eşti sau nu, fiica Lordului Merrick?
   Brenna înghiţi şi încercă să vorbească, dar nu reuşi să împingă un cuvânt măcar, dincolo de buzele tremurânde. Încovoindu-se, în apărare, înclină capul uşor, confirmând. Mulţumit, Royce aruncă o privire ucigătoare spre scorpia îmbrăcată în hainele unei bune călugăriţe şi se întoarse să-i poruncească scurt fratelui său:
   - Leagă-le şi du-le într-un cort. Spune-i lui Arik să facă de gardă, să le protejeze de bărbaţi... Mâine le vreau pe amândouă vii, pentru interogatoriu.
   Mâine le vreau pe amândouă vii, pentru interogatoriu... cuvintele reverberau în mintea torturată a lui Jenny, în timp ce zăcea în cort, pe jos, lângă biata Brenna, cu încheieturile de la mâini şi picioare legate cu chingi de piele, privind în sus la cerul fără pic de nor, luminat de stele, printr-o gaură din vârful cortului. Oare ce fel de interogatoriu avea Lupul în minte, se întreba ea în timp ce epuizarea se dovedi, în final, mai puternică decât teama. Ce mijloace de tortură va folosi ca să obţină răspunsurile exacte şi ce răspunsuri anume erau aşteptate?
   Ziua de mâine, Jenny era sigură de asta, va însemna sfârşitul vieţii lor.
   - Jenny? Tu nu crezi, nu, că ne omoară mâine? şopti Brenna cu voce tremurată.
   - Nu, minţi Jenny încurajator.

CAPITOLUL TREI

   Tabăra Lupului părea să revină la viaţă înainte ca ultimele stele să dispară de pe cer, dar Jenny nu dormise mai mult de o oră, toată noaptea.
   Tremurând sub apărarea subţire a pelerinei ei uşoare, privea în sus la cerul ca cerneala, cerându-i pe rând iertare lui Dumnezeu pentru nenumăratele ei nebunii şi rugându-l să o cruţe pe sărmana Brenna de inevitabilele consecinţe ale hotărârii ei prosteşti de a urca ieri seară pe deal.
   - Brenna, şopti ea când mişcările bărbaţilor de afară deveniră mai zgomotoase, arătând că tabăra se trezise la viaţă, te-ai sculat?
   - Da.
   - Când o să ne pună Lupul întrebări, lasă-mă pe mine să răspund.
   - Da, răspunse din nou Brenna, cu glas spart.
   - Nu sunt sigură ce vrea el să ştie, dar precis că este ceva ce nu trebuie să-i spunem. Poate că eu o să reuşesc să ghicesc de ce pune o întrebare şi astfel să ştiu când să-l induc în eroare.
   Răsăritul abia începuse să strieze cerul cu rozaliu, când în cort intrară 2 bărbaţi care le dezlegară, permiţându-ie doar câteva minute de intimitate în tufişurile din pădure, la marginea întinsului luminiş, înainte de a o lega la loc pe Jenna şi de a o duce pe Brenna la întâlnirea cu Lupul.
   - Aşteptaţi, strigă Jenny când le înţelese intenţiile. Sora mea nu... nu... nu se simte bine.
   Unul dintre aceştia, un uriaş de vreo 2 metri care nu putea fi decât legendarul colos numit Arik, îi aruncă o privire care-i îngheţă sângele şi ieşi. Celălalt paznic continuă să o conducă pe Brenna şi prin deschizătura cortului, Jenny observă privirile lascive pe care i le aruncau bărbaţii din tabără în timp ce aceasta trecea printre ei, cu mâinile legate la spate.
   Jumătatea de oră cât lipsi Brenna i se păru lui Jenny o eternitate dar spre marea ei uşurare, Brenna nu arăta, la întoarcere, semne să fi suferit vreo cruzime fizică.
   - Eşti bine? Nu ţi-a făcut niciun rău, nu? spuse Jenna când rămaseră singure.
   Brenna înghiţi, scutură din cap şi izbucni brusc în lacrimi.
   - Nu, plângea ea isteric, deşi s-a înfuriat rău de tot pentru că nu - nu mă puteam opri din plâns. Eram atât de speriată, Jenny, iar el e atât de uriaş şi de aspru şi eu nu mă puteam opri din plâns, ceea ce nu f... făcea dec... cât să-l înfurie şi... şi mai tare.
   - Nu plânge, gata, a trecut totul, minţi Jenny ca s-o liniştească.
   Minciuna, îşi spuse ea în gând, începea să devină o nimica toată pentru ea.
   Stefan trase prelata de la cortul lui Royce şi intră.
   - Dumnezeule mare, e o frumuseţe, spuse el referindu-se la Brenna, care tocmai plecase. Păcat că e călugăriţă.
   - Nu este, izbucni Royce, iritat. A reuşit, între două reprize de plâns să-mi explice că este „novice”.
   - Asta ce mai e?
   Royce Westmoreland era un războinic întărit în lupte, ale cărui cunoştinţe rudimentare despre religie erau virtual inexistente. Lumea lui, încă de când era doar un copil, fusese milităria aşa că traduse în termeni militari ce înţelesese el din explicaţia înlăcrimată a Brennei.
   - Aparent, o novice este un voluntar care nu şi-a terminat antrenamentul sau care încă nu a jurat credinţă stăpânului său.
   - Crezi că spune adevărul?
   Royce se strâmbă şi mai trase un gât de bere.
   - Este prea înspăimântată ca să mintă. De aceea, este prea înspăimântată ca să vorbească.
   Ochii lui Ştefan se îngustară în semn de gelozie pentru fată sau de enervare că fratele său eşuase în a obţine informaţii mai valoroase.
   - Şi prea frumoasă ca să o interoghezi cu mai multă asprime?
   Royce îi aruncă o privire sardonică, dar gândul lui era la ceea ce îl frământa.
   - Vreau să ştiu cât de fortificat este castelul Merrick, cât şi dispunerea domeniului său - orice putem afla, care să ne folosească. Altfel, o să trebuiască să faci drumul acela la Merrick, pe care l-ai început ieri. Adu-mi-o pe soră, spuse el cu mortală hotărâre, trântind cu zgomot pe masa improvizată pe căpriori, cana cu bere.
   Când uriaşul Arik intră în cort, pământul părând să se cutremure la fiecare pas al lui, Brenna se trase în spate, îngrozită.
   - Nu, nu mă duce din nou la el.
   Ignorând-o complet pe Brenna, acesta se duse mai departe spre Jenny, o apucă de braţ cu mâna lui enormă şi o ridică în picioare.
   Legenda, îşi dădu seama Jenny uşor isterizată, nu exagerase mărimea toporiştii de luptă a lui Arik: mânerul acesteia era gros ca o buturugă.
   Lupul făcea paşi, agitat, în cortul lui imens, dar se opri brusc la intrarea lui Jenny, ochii lui metalici scrutând-o în timp ce ea stătea mândră în picioare, cu mâinile legate la spate. Deşi chipul ei era intenţionat inexpresiv, Royce era uluit să vadă în ochii ei albaştri, care se uitau dispreţuitori într-ai lui, îngrijorare mascată. Îngrijorare - dar nici urmă de lacrimi. Îşi aminti, brusc, ce auzise despre fiica mai mare a lordului Merrick. Celei mai mici i se spunea „Giuvaerul Scoţiei”, dar legenda spunea despre cea din faţa lui că era moştenitoarea rece, mândră, a unei zestre atât de bogate şi a unei linii de sânge atât de nobile, încât nici un bărbat nu o putea atinge.
   Nu numai atât, se spunea despre ea că era o fată ştearsă, care respinsese singura cerere în căsătorie pe care se părea că o va primi vreodată şi în consecinţă fusese trimisă de tatăl ei la mănăstire. Cu faţa plină de noroi, era imposibil de spus acum cât de „ştearsă” era, dar în mod clar, nu avea frumuseţea angelică a surorii ei şi nici temperamentul acesteia. Cealaltă fată plânsese lamentabil - asta însă se uita ţintă în ochii lui.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, chiar sunteţi surori?
   Bărbia ei se ridică şi mai mult.
   - Da.
   Royce spuse, cu un glas dispreţuitor:
   - Ciudat. Sunteţi surori bune? întrebă el brusc, ca şi cum ar fi fost contrariat. Răspunde-mi! izbucni el când fata se încăpăţână să tacă.
   Jenny, care era mult mai îngrozită decât arăta, se îndoi dintr-o dată că acesta avea de gând să o tortureze sau să o trimită la moarte, după acest interogatoriu care începuse cu întrebări nevinovate despre genealogia ei.
   - Este sora mea vitregă, recunoscu ea şi o urmă de curaj sfidător îi învinse teroarea. Dar mi-e greu să mă concentrez, cu mâinile legate la spate. Este dureros şi inutil.
   - Ai dreptate. Picioarele tale ar trebui legate, spuse el cu deliberată cruzime, amintindu-şi de lovitura primită în vintre.
   Părea atât de furios încât un sentiment de amuzată satisfacţie îi aduse lui Jenny un vag zâmbet pe buze. Royce îl văzu şi nu-şi putu crede ochilor. Bărbaţi în toată firea, războinici, tremurau în prezenţa lui, în timp ce fetişcana asta, cu bărbia ei mândră şi încăpăţânată, savura de fapt plăcerea de a-l înfrunta. Curiozitatea şi răbdarea lui se evaporară brusc.
   - Gata cu politeţurile banale, spuse el aspru, apropiindu-se încet de ea.
   Amuzamentul lui Jenny se evaporă şi se retrase un pas, apoi se opri, impunându-şi să fie tare.
   - Vreau răspunsuri la întrebările mele. Câţi oameni înarmaţi ţine tatăl tău la castel?
   - Nu ştiu, spuse Jenny simplu, după care rată efectul bravadei ei, făcând un pas înapoi.
   - Tatăl tău ştie că intenţionez să vin spre el?
   - Nu ştiu.
   - Îmi pui răbdarea la încercare, o preveni el cu o voce ameninţătoare. Ai prefera să-i pun întrebările astea surioarei tale?
   Ameninţarea avu efectul scontat; expresia ei dispreţuitoare se transformă în disperare.
   - De ce nu s-ar gândi că o să-l ataci? De ani de zile există zvonuri că o să faci asta. Acum, ai o scuză! Nu că ai avea nevoie de una! strigă Jennifer, înnebunită de groază când acesta începu din nou să se apropie de ea. Eşti un animal! Îţi face plăcere să ucizi oameni nevinovaţi!
   Cum acesta nu negă faptul că îi făcea plăcere, Jenny se chirci în sinea ei.
   - Acum că ştii asta, spuse el cu o voce periculos de calmă, presupun că o să-mi spui câţi oameni înarmaţi are tatăl tău?
   Jenny calculă repede că trebuie să fi rămas cel puţin 500.
   - Două sute, spuse ea.
   - Nebună mică, proastă şi încăpăţânată! sâsâi Royce apucând-o de braţe şi scuturând-o cu putere. Te-aş putea rupe în două cu mâinile goale şi totuşi continui să mă minţi?
   - Ce te aştepţi să fac? strigă Jenny zvârcolindu-se, dar tot încăpăţânată. Să-mi trădez tatăl, pentru tine?
   - Nu ieşi din cortul ăsta - îi promise el - până nu-mi spui tot ce ştii despre planurile lui - de bună voie sau cu puţin ajutor din partea mea, care nu o să-ţi facă prea mare plăcere.
   - Nu ştiu câţi oameni a strâns, strigă Jenny, neajutorată. Sincer. De 2 ani nu l-am mai văzut pe tata, până ieri. Şi nici înainte nu vorbea prea multe cu mine!
   Luat prin surprindere de răspunsul acesta, Royce se uită la ea.
   - De ce?
   - Nu... nu îi plăceam, recunoscu ea.
   - Pot să înţeleg de ce, spuse el scurt, gândindu-se despre ea că era femeia cea mai încăpăţânată pe care o cunoscuse vreodată.
   Care avea, totodată, observă el brusc, gura cea mai moale, cea mai tentantă pe care o văzuse el şi foarte posibil, cei mai albaştri ochi.
   - Nu ţi-a vorbit şi nu te-a băgat deloc în seamă în toţi aceşti ani şi totuşi îţi rişti viaţa ca să-l protejezi de mine?
   - Da.
   - De ce?
   Existau câteva răspunsuri, sincere şi mai sigure, pe care i le-ar fi putut da Jenny, dar mânia şi durerea îi amorţeau mintea. Spuse, simplu:
   - Pentru că te dispreţuiesc şi dispreţuiesc tot ce reprezinţi tu.
   Royce se uită la ea, prins undeva între furie, uluială şi admiraţie pentru curajul ei dispreţuitor, îi veni s-o omoare, ceea ce nu i-ar fi oferit răspunsurile pe care le vroia şi deşi gândul de a o sugruma îl atrase o clipă, acest lucru nici nu se punea în discuţie. Oricum, cu cele două fete captive era posibil ca Merrick să capituleze fără luptă.
   - Ieşi afară, spuse Royce scurt.
   Nerăbdătoare să scape de prezenţa lui urâtă, Jenny se întoarse şi o luă la fugă spre ieşire, dar cum prelata era coborâtă, se opri.
   - Am spus să ieşi! strigă Royce ameninţător, când aceasta se întoarse spre el.
   - Nu-mi doresc nimic mai mult dar totuşi nu pot trece prin prelată.
   Fără o vorbă, Royce se duse şi ridică prelata, apoi, spre surpriza ei, se aplecă exagerat, imitând persiflativ o plecăciune.
   - Servitorul dumneavoastră, doamnă. Dacă există ceva ce v-ar face prezenţa dumneavoastră aici mai plăcută, sper că nu veţi ezita să-mi aduceţi la cunoştinţă.
   - Atunci dezleagă-mi mâinile, îi ceru Jenny, spre marea lui surpriză.
   - Nu, izbucni Royce.
   Prelata căzu la loc, lovind-o şi împingând-o într-o parte şi Jenny se repezi afară furioasă şi surprinsă, apoi scoase un strigăt înăbuşit când o mână nevăzută se întinse şi o apucă de braţ, dar nu era decât unul din duzina de paznici postaţi afară, în faţa cortului Lupului.
   La vremea când Jenny se întoarse în cort, Brenna era cenuşie de teama de a fi rămas singură.
   - Jur, sunt cât se poate de bine, o linişti Jenny aşezându-se cu greu pe jos.

CAPITOLUL PATRU

   La intervale periodice, în valea în care îşi instalase Lupul tabăra în noaptea aceea, se aprindeau focuri. Stând în picioare în deschizătura cortului, cu mâinile legate la spate, Jenny studia gânditoare activitatea din jur.
   - Brenna, dacă ar fi să evadăm...
   - Să evadăm? Cum, pe Mama Preacurată, putem face asta? spuse sora ei, aproape fără glas.
   - Nu sunt sigură, dar indiferent cum, trebuie s-o facem foarte repede, l-am auzit pe câţiva vorbind afară, ei cred că vom fi folosite ca să-l forţăm pe tata să capituleze.
   - O să facă el asta? Jenny îşi muşcă limba.
   - Nu ştiu. A fost o vreme - înainte ca Alexander să vină la Merrick - când oamenii mei ar fi preferat să-şi depună armele decât să vadă că păţesc eu ceva. Acum nu mai ştiu.
   Brenna simţi nodul din gâtul surorii ei şi deşi dorea din suflet să o aline pe Jenny, ştia că Alexander înstrăinase atât de mult clanul Merrick de tânăra lor stăpână, încât acestuia nu-i mai păsa câtuşi de puţin de ea.
   - Dar pe tine te iubesc, aşa încât e greu de ştiut ce vor decide sau câtă influenţă va avea tata asupra lor. Totuşi, dacă am evada repede, am putea ajunge la Merrick înainte de a fi decis ceva. Trebuie să facem asta.
   Dintre toate obstacolele din calea lor, cel care o îngrijora cel mai mult pe Jenny era drumul efectiv înapoi spre Merrick, pe care-l aprecia cam la vreo două zile călare, de aici. Fiecare ceas petrecut pe drum era riscant; bandiţii bântuiau peste tot şi două femei singure erau considerate o pradă uşoară chiar şi pentru nişte bărbaţi cinstiţi.
   Efectiv, drumurile nu erau sigure. Nici hanurile. Singurele adăposturi sigure trebuiau căutate la mănăstiri şi stareţii, locul unde alegea să tragă orice călător respectabil.
   - Problema este că nu avem nici o şansă de evadare cu mâinile legate, continuă Jenny cu glas tare, cu privirea spre tabăra activă. Ceea ce înseamnă fie că va trebui să-i convingem să ne dezlege, fie că va trebui să reuşim să fugim în pădure în timpul mesei, când nu suntem legate. Dar dacă facem aşa, absenţa noastră va fi descoperită de îndată ce vor veni să ia tăvile, când noi nu vom fi ajuns prea departe. Totuşi, dacă asta o să fie singura noastră şansă în următoarele două zile cel mult, va trebui să riscăm, declară ea pe un ton vesel.
   - Şi ce-o să facem, odată scăpate în pădure? întrebă Brenna stăpânindu-şi cu bravadă teroarea de a se afla singură în pădure, noaptea.
   - Nu prea ştiu, presupun că o să ne ascundem undeva, până când vor renunţa să ne mai caute. Sau poate c-ar trebui să-i păcălim, să-i facem să creadă că am luat-o spre est, în loc de nord. Dacă le-am putea fura doi cai, asta ne-ar creşte şansele de a lua distanţă faţă de ei, chiar dacă ne-ar fi mai greu să ne ascundem. Problema e să găsim o cale de a le face pe amândouă. Avem nevoie să fim în stare şi să ne ascundem şi să luăm distanţă faţă de ei.
   - Cum putem face asta? întrebă Brenna cu fruntea puternic încruntată într-un inutil efort de gândire.
   - Nu ştiu, dar trebuie să încercăm ceva.
   Pierdută în contemplare, privea înainte fără să-l vadă pe bărbatul înalt, bărbos, care se oprise să vorbească cu unul dintre cavalerii lui şi o studia intens.
   Focurile de armă se mai domoliseră şi paznicul lor veni să le ia tăvile şi să le lege la loc, fără ca ele să fi găsit încă o schemă acceptabilă, deşi discutaseră mai multe variante excentrice.
   - Nu putem rămâne aici ca nişte pioni, acceptând să fim folosite în avantajul lui. Trebuie să evadăm, izbucni Jenny în noaptea aceea, în timp ce zăceau întinse pe jos, lipite una de alta.
   - Jenny, te-ai gândit cumva la ce ne-ar putea face când... dacă, se corectă ea repede, ne va prinde?
   După un moment de gândire, Jenny o linişti.
   - Nu cred că o să ne omoare. Moarte, nu-i vom mai putea fi de niciun folos. Tata va insista să ne vadă înainte de a capitula şi contele va trebui să ne arate - vii şi respirând - altfel tata l-ar sfâşia în bucăţi, spuse Jenny decizând că era mai bine, mai puţin înfricoşător să se gândească la el ca la contele de Claymore decât ca la Lupul. 
   - Ai dreptate, conveni Brenna şi adormi pe loc.
   Dar mai trecură câteva ore până când Jenny reuşi să se relaxeze suficient ca să facă şi ea la fel pentru că, în ciuda bravadei şi a aerului ei încrezător, era mai îngrozită decât fusese vreodată în viaţa ei. Era îngrozită pentru Brenna, pentru ea şi pentru clanul ei şi nu avea nici cea mai mică idee cum să evadeze. Ştia doar că trebuiau să încerce.
   În ce priveşte convingerea că răpitorul lor nu le-ar ucide dacă le-ar prinde, de asta era sigură; existau totuşi şi alte, de negândit, alternative bărbăteşti de a evita uciderea lor, ca să le pedepsească. În mintea ei reveni imaginea chipului întunecat, ascuns sub o barbă deasă, de cel puţin câteva săptămâni, şi se cutremură amintindu-şi ochii aceia ciudaţi, argintii, când o priveau aseară, cu flăcările focului reflectate în ei. Astăzi, ochii aceia fuseseră ca cenuşiul furios al unui cer de furtună, dar existase o clipă când privirea coborâse pe gura ei şi expresia din ochii aceia se schimbase, şi această indefinită schimbare îl făcuse să arate chiar mai ameninţător ca înainte. Probabil că barba îl făcea atât de înspăimântător, se încuraja ea, pentru că îi ascundea trăsăturile. Precis că fără barba aceea ar fi arătat ca orice alt bărbat în vârstă, de... 35 de ani? De 40? Ascultase poveşti despre el când era încă o fetiţă de trei, patru ani, deci trebuia să fie foarte bătrân! Se simţi mai bine, dându-şi seama cât era de bătrân.
   Numai barba aceea îl făcea atât de fioros, se linişti ea. Barba şi înălţimea aceea şi ochii aceia stranii, argintii.
   Veni dimineaţa dar Jenny încă nu găsise un plan cu adevărat viabil, care să le satisfacă atât nevoia de viteză şi cea de a se putea ascunde, cât şi pe aceea de a evita să cadă în mâna bandiţilor, sau ceva şi mai rău.
   - Dacă măcar am avea nişte haine bărbăteşti - spuse Jenny şi nu pentru prima oară - atunci am avea mult mai multe şanse, atât să evadăm cât şi să ajungem la destinaţia noastră.
   - Nu putem, pur şi simplu, să-i cerem paznicului nostru să ni le dea pe ale lui, spuse Brenna cu disperare, în timp ce spaima reuşise să învingă până şi placida ei dispoziţie. Ce n-aş da să pot coase ceva, adăugă ea oftând, sunt atât de agitată încât nu pot sta locului. Crezi că paznicul mi-ar da un ac dacă l-aş ruga frumos?
   - Greu de crezut, răspunse Jenny absentă, apucându-se de tivul rochiei în timp ce se uita afară la oamenii care tropăiau pe acolo, în hainele lor de luptă, zdrenţuite.
   Dacă cineva ar avea nevoie de un ac şi de aţă, atunci ăştia ar fi bărbaţii de afară, se gândea ea.
   - Şi apoi, ce ai putea coase cu...
   Jenny coborî glasul dar mintea ei mergea şi abia îşi putu reţine zâmbetul vesel de pe faţă, când se întoarse încet spre Brenna, spunându-i cu o voce intenţionat degajată:
   - Brenna, ai dreptate să-l rogi pe paznic să-ţi dea un ac şi aţă. Pare un om destul de cumsecade şi ştiu că te place. De ce nu-l strigi şi nu-l rogi să ne dea două ace?
   Jenny aşteptă, râzând în sinea ei când Brenna se duse la prelată şi-i făcu semn paznicului. O să-i spună ea Brennei de planul ei, dar nu acum; chipul Brennei ar trăda-o dacă ar trebui să mintă.
   - Este un alt paznic, nu-l ştiu deloc pe ăsta, şopti Brenna dezamăgită, când paznicul se apropie de ea.
   - Să-l trimit după paznicul nostru?
   - Neapărat, spuse Jenny zâmbind.
   Sir Eustache era cu Royce şi Ştefan, studiind nişte hărţi, când fu informat de santinelă că doamnele îl roagă să vină la ele.
   - Aroganţa ei este fără margini! izbucni Royce referindu-se la Jenny. A ajuns să trimită paznicii să facă drumuri pentru ea şi culmea, aceştia aleargă să-i îndeplinească poruncile.
   Controlându-şi tirada, spuse scurt:
   - Presupun că faţa aia murdară, cu ochii albaştri, te-a trimis?
   Sir Lionel chicoti şi scutură din cap.
   - Eu am văzut două feţe curate, Royce, dar cea care a vorbit cu mine avea ochii mai curând verzi, nu albaştri.
   - Ah, înţeleg, spuse Royce sarcastic, nu aroganţa te-a trimis fuga marş la mine, părăsindu-ţi astfel postul, ci frumuseţea. Ce vrea?
   - Nu mi-a spus. Vrea să vorbească cu Eustace, aşa mi-a zis.
   - Du-te înapoi la post şi rămâi acolo. Spune-i să aştepte, se răsti Royce.
   - Royce, este vorba doar de două femei fără apărare, îi aminti cavalerul şi pe deasupra şi micuţe. Şi nu ai încredere în nimeni să le păzească, în afară de Arik sau de unul dintre noi, spuse acesta referindu-se la cavalerii care constituiau garda personală de elită a lui Royce şi care erau şi prietenii lui de încredere. Le ţii acolo legate şi sub pază, ca şi cum ar fi nişte bărbaţi periculoşi, în stare să ne învingă şi să evadeze.
   - Nu pot avea încredere în nimeni altcineva când e vorba de femei, spuse Royce abrupt, frecându-şi absent ceafa. Am obosit să tot stau în cortul ăsta. Vin cu tine să văd ce vor.
   - Vin şi eu, spuse Ştefan.
   Jenny îl văzu pe conte venind, paşii lui mari aducându-l repede spre cortul lor, cu două gărzi în dreapta şi cu fratele lui în stânga.
   - Ei? Ce mai e de data asta? o întrebă Royce pe Jenny intrând în cortul lor cu cei trei bărbaţi.
   Brenna se frământă pe loc, panicată, cu mâna la inimă, cu faţa, întruchiparea inocenţei, când se grăbi să preia vina asupra ei.
   - Eu... eu am trimis după el. După Sir Eustace, spuse, arătând cu capul în direcţia gărzii.
   Cu un oftat de nerăbdare, Royce îşi retrase privirea de la Jenny şi se uită la proasta ei de soră.
   - Şi catadicseşti să-mi spui mie de ce l-ai chemat?
   - Da.
   Era, de fapt, tot ce ar fi reuşit să scoată vreodată de la ea, înţelese Royce.
   - Foarte bine, atunci spune-mi.
   - Eu... noi - Brenna îi aruncă lui Jenny o privire nefericită, apoi se lansă mai departe - noi... am vrea foarte mult să primim aţă şi ace de cusut.
   Privirea lui Royce se întoarse surprinsă spre singura persoană capabilă să fi conceput vreun mod de a folosi acele spre propriul lui disconfort fizic, dar astăzi Lady Jennifer Merrick îi întoarse privirea fără îngâmfare, cu chipul spăşit şi Royce avu o ciudată senzaţie de dezamăgire că bravada ei se dezumflase atât de repede.
   - Ace? repetă Royce, încruntând-se la ea.
   - Da, răspunse Jenny cu un glas cu grijă modulat, care nu era nici provocator şi nici supus, doar calm politicos, ca şi cum şi-ar fi acceptat cu calm soarta. Zilele sunt lungi şi noi nu prea avem ce face. Sora mea, Brenna, a sugerat să ne petrecem timpul cosând.
   - Cosând? repetă Royce dezgustat de el însuşi pentru că le ţinea legate şi sever păzite.
   Lionel avea dreptate - Jenny nu era decât o femeie mignonă. O fată tânără, încăpăţânată, nechibzuită, cu mai multă bravadă decât minte. O supraestimase pur şi simplu pentru că niciun alt prizonier adus în faţa lui nu îndrăznise să-l înfrunte.
   - Unde vă închipuiţi că vă aflaţi aici, în salonul reginei? izbucni el. Aici nu avem nimic din toate acele...
   Creierul lui se împotmoli încercând să caute denumirile drăcoveniilor ălora deasupra cărora femeile de la curte îşi petreceau ceasuri întregi, cosând cu fir de broderie.
   - Gherghefe? se oferi Jenny.
   Ochii lui o scrutară cu dezgust.
   - Mă tem că nu - nu avem gherghefe.
   - Poate atunci măcar un cadru mic, pentru tighelit? adăugă ea, făcând ochii mari, cu inocenţă, în timp ce-şi reţinea râsul.
   - Nu!
   - Trebuie să existe ceva pe care să putem folosi acul şi aţa, adăugă repede Jenny, în timp ce acesta se întorcea să plece. O să înnebunim dacă nu facem ceva, zi după zi. Nu contează ce anume coasem. Precis că ai ceva ce trebuie cusut...
   Royce se întoarse în loc, cu un aer surprins şi încântat şi îndoit.
   - Vă oferiţi voluntare să cârpiţi pentru noi?
   Brenna era întruchiparea nevinovată a şocului, la sugestia lui; Jenny încercă să o imite.
   - Nu m-am gândit chiar la cârpit...
   - Avem aici de cârpit pentru 100 de croitorese, vreme de 1 an, spuse Royce hotărât, decizând în clipa aceea că ele trebuiau să-şi câştige pâinea şi locul de dormit - atâta cât era - şi cârpitul era forma ideală de a o face... întorcându-se spre Godfrey, spuse:  Ocupă-te tu de asta.
   Brenna arăta minunat de lovită la gândul că sugestia ei a putut avea drept rezultat ralierea efectivă cu duşmanul; Jenny făcea un efort serios de a-şi păstra aerul de nefericire, dar în clipa în care cei 4 bărbaţi se aflau suficient de departe ca să le poată auzi, îşi aruncă braţele pe după gâtul surorii ei şi o îmbrăţişa cu exuberanţă.
   - Tocmai am depăşit 2 dintre cele 3 obstacole în calea evadării noastre. Vom avea mâinile dezlegate şi vom avea acces la deghizare, Brenna.
   - La deghizare? începu Brenna, dar înainte ca Jenny să fie nevoită să-i explice, ochii ei se măriră a înţelegere şi îşi cuprinse sora într-o a doua îmbrăţişare, râzând încetişor.
   - Haine bărbăteşti - chicoti ea - pe care ni le-a oferit chiar el.
   În mai puţin de o oră, cortul lor se umplu de 2 munţi miniaturali de haine şi de un al treilea de pături şi mantale rupte, aparţinând soldaţilor. O stivă de haine aparţinea exclusiv lui Royce şi Stefan Westmoreland, cealaltă, cavalerilor lui Royce, dintre care, Jenny constatase cu uşurare că doi erau bărbaţi de dimensiuni medii spre mic.
   Jenny şi Brenna lucrară până târziu în noapte, strângând din ochi în lumina pâlpâitoare. Reparaseră deja hainele pe care le aleseseră să le îmbrace pentru evadare şi le ascunseseră bine. Lucrau acum, cu zel, la stiva de haine care-i aparţineau lui Royce.
   - Cât crezi că este ceasul? întrebă Jenny în timp ce cosea mărunt, unind bine manşetele cămăşii acestuia.
   Alături de ea se aflau multe alte piese din garderoba lui, care primiseră la rândul lor modificări creative similare, inclusiv câteva perechi de pantaloni care fuseseră abil strâmtaţi la genunchi, pentru a face imposibil unui picior să treacă de acest punct.
   - În jur de 10, răspunse Brenna rupând aţa cu dinţii. Ai avut dreptate - adăugă ea zâmbind în timp ce ridica în sus una dintre cămăşile contelui, care avea acum brodate pe spate, în negru, un craniu cu două oase încrucişate - nu o să observe când o să se îmbrace cu ea.
   Jenna râse, dar Brenna căzu brusc pe gânduri.
   - Mă gândeam la MacPherson, spuse Brenna şi Jenny deveni atentă, pentru că sora ei era efectiv foarte inteligentă când reuşea să-şi înfrângă spaima.
   - De fapt, eu una nu cred că trebuie să te măriţi cu MacPherson.
   - De ce spui asta?
   - Pentru că tata îl va anunţa fără doar şi poate pe rege - poate chiar şi pe papă - că am fost răpite de la mănăstire, iar asta va provoca un tărăboi atât de mare, încât regele James va trimite forţe la Merrick. O mănăstire este inviolabilă iar noi ne aflam sub protecţia ei. Şi atunci, dacă regele James va veni în ajutorul nostru, nu vom mai avea nevoie de clanurile lui MacPherson, nu?
   O sclipire de speranţă străluci o clipă în ochii lui Jenny, dar dispăru la fel de repede.
   - Eu nu prea cred că ne aflam efectiv pe pământurile mănăstirii.
   - Tata nu o să ştie asta, aşa că noi spunem că ne aflam. Şi cred că aşa va spune toată lumea.
   Cu sprâncenele încruntate, intrigat, Royce stătea în picioare în faţa cortului său, cu privirea spre cortul mai mic de la marginea taberei, unde se aflau cele două femei ostatice. Eustace îl schimbase tocmai pe Lionel şi făcea de pază.
   Lumina slabă a lumânării, care se strecura între pânza cortului şi pământ îi spunea lui Royce că femeile erau încă treze. Acum, în pacea relativă a luminii lunii, recunoscu în sinea lui că o parte din motivul pentru care fusese mai devreme în cortul lor era curiozitatea. Din clipa în care aflase că Jennifer se spălase pe faţă, simţise o curiozitate de netăgăduit să o vadă. Acum descoperea că era caraghios de curios în ceea ce privea culoarea părului ei. Judecând după sprâncenele ei arcuite, părul trebuia să fie castaniu sau roşcat, în timp ce sora ei era în mod clar blondă, dar Brenna Merrick nu-l interesa. Jennifer, da.
   Aceasta era ca un puzzle ale cărui piese el trebuia să aştepte să le descopere pe rând şi fiecare dintre acestea era mai surprinzătoare decât precedenta.
   Era clar că auzise şi ea neobişnuitele poveşti despre pretinsele lui atrocităţi şi totuşi nu era nici pe jumătate atât de îngrozită de el pe cât era majoritatea bărbaţilor. Asta era prima şi cea mai intrigantă piesă a jocului - fata întreagă. Curajul ei şi lipsa ei de frică.
   Urmau apoi ochii - ochi enormi, care te captivau, de un albastru bogat, care-l ducea cu gândul la catifea. Ochi uluitori. Candizi şi expresivi, cu gene lungi, roşietice-cafenii. Ochii ei îl făcuseră să-şi dorească să-i vadă toată faţa iar astăzi, când i-a văzut-o, nu-i venea să creadă că se spunea despre ea că era o femeie ştearsă. Nu era ceea ce se zice o frumuseţe, dar nici „drăguţă” nu era cuvântul potrivit pentru ea, dar când se uitase în sus la el, astăzi în cort, rămăsese încremenit.
   Pomeţii obrajilor ei erau înalţi şi delicaţi, pielea era netedă ca alabastrul, uşor rozalie, nasul, mic. În contrast cu aceste trăsături delicate, bărbia ei micuţă avea o ascuţime care trăda în mod clar încăpăţânarea şi totuşi, când a zâmbit, a putut jura că văzuse două mici gropiţe.
   Una peste alta, era un chip intrigant, ademenitor, în mod categoric, ademenitor. Şi asta fusese înainte de a-şi fi permis să-şi amintească de buzele ei moi, generoase.
   Smulgându-şi gândurile de la buzele lui Jennifer Merrick, Royce îşi ridică privirea, uitându-se intrigat la Eustace. Înţelegând întrebarea nerostită, Eustace se întoarse puţin, astfel ca focul de tabără să-i lumineze trăsăturile şi-şi ridică mâna dreaptă ca şi cum ar fi avut un ac delicat între cele două degete, apoi îşi mişcă braţul, lăsându-l să se înalţe şi să se lase încetişor în jos, în mişcarea ondulată a cusutului.
   Fetele coseau. Royce găsi ideea aceasta destul de greu de înţeles, având în vedere ora înaintată. Propria lui experienţă cu femeile bogate era că acestea coseau anumite piese speciale pentru familiile şi căminele lor, dar cârpitul îl lăsau pe seama servitoarelor. Presupuse, în timp ce încerca fără succes să descifreze conturul lui Jennifer, a cărei umbră se vedea prin pânza cortului, că femeile bogate coseau poate şi ca să aibă ce face când se plictiseau. Dar nu la ora asta din noapte şi nu la lumânare.
   Cât de harnice erau fetele Merrick, îşi spuse el cu oarecare sarcasm şi neîncredere. Ce drăguţ din partea lor să vrea să-şi ajute răpitorii, reparându-le îmbrăcămintea. Câtă generozitate.
   Cât de al naibii de nepotrivit.
   Mai ales în cazul lui Lady Jennifer Merrick, a cărei ostilitate o experimentase, deja.
   Îndepărtându-se de cort, Royce începu să înainteze în zig-zag, printre oamenii lui epuizaţi, răniţi în lupte, care dormeau pe pământ, înfăşuraţi în mantalele lor. Apropiindu-se de cortul lor, răspunsul evident la subita lor nevoie de a avea ace şi foarfece îl izbi dintr-o dată, înjurând în timp ce iuţea pasul. Fără îndoială că fetele distrugeau hainele care le fuseseră date, îşi dădu el seama cu furie!
   Brenna scoase un ţipăt de îngrozită surpriză când Lupul dădu de-o parte foaia de cort care ţinea de uşă şi se aplecă să intre, dar Jenny abia dacă tresări şi se ridică încet în picioare, cu o expresie politicoasă, bănuitoare, pe chip.
   - Ia să vedem ce-aţi făcut voi aici, izbucni Royce luându-şi privirea de la Brenna care-şi dusese protector mâna la gât şi uitându-se la Jenny.
   - Arată-mi!
   - Cum să nu, am început tocmai să lucrez la cămaşa asta, spuse Jenny evaziv, punând cu grijă alături cămaşa căreia tocmai îi cususe împreună mânecile. Întinzându-se spre stiva cu haine pe care intenţiona să le îmbrace, ridică o pereche de pantaloni groşi de lână şi arătă spre peticul din faţă, frumos cârpit, ca să fie inspectat de Royce.
   Total uluit, Royce se uită la cusătura mică, aproape invizibilă, pe care o făcuse aceasta. Mândră, îngâmfată, nedisciplinată şi încăpăţânată, recunoscu el pentru sine, dar şi o cusătoreasă a naibii de pricepută.
   - Trece de inspecţia dumneavoastră, milord? Ne putem păstra slujbele, sire? spuse Jenny cu un vizibil uşor amuzament în glas.
   Dacă ar fi fost altcineva decât prizoniera lui şi mândra fiică a duşmanului său, Royce ar fi fost tentat să o ridice în braţele sale şi să o sărute vârtos.
   - Faceţi o treabă excelentă, recunoscu el, cinstit.
   Dădu să plece, apoi se întoarse brusc, cu braţul ţinând prelata de-o parte.
   - Oamenii mei suferă de frig, în hainele lor rupte şi nepotrivite pentru vremea rea care vine. Vor fi fericiţi să ştie că ceea ce au, până sosesc hainele de iarnă, este cel puţin purtabil.
   Jenny prevăzuse posibilitatea ca Royce să-şi da seama cât de periculoase ar putea fi ea şi Brenna în mână cu nişte foarfece şi că acesta ar putea chiar veni în inspecţie, aşa încât pregătise pantalonii tocmai ca să-l păcălească. Totuşi, nu se aşteptase să-i facă un compliment cinstit şi se simţi oarecum stânjenită acum, când Royce arătase că mai avea un dram de omenie în el.
   După plecarea lui, amândouă fetele se prăvăliră înapoi pe zdrenţe.
   Cu ochii pe stiva de pături din colţ, tăiate fâşii, Brenna spuse cu ochii plini de teamă:
   - Ah, Jenny, nu ştiu, dar eu nu m-am gândit la bărbaţii ăştia ca la nişte... oameni.
   Jenny nu-i mărturisi că şi ea se gândise la fel şi spuse, pentru amândouă:
   - Ei sunt duşmanii noştri şi duşmanii tatălui nostru şi duşmanii regelui James.
   În ciuda acestei convingeri, mâna ei ezită când se întinse după foarfecă, dar apoi îşi reveni, o înşfacă şi tăie cu stoicism o altă pelerină, gândindu-se la cel mai bun plan de evadare, pentru a doua zi dimineaţa.
   Mult după ce Brenna, epuizată, adormi, Jenny zăcu trează, gândindu-se la toate lucrurile care puteau merge bine, sau prost.

CAPITOLUL CINCI

   Cristale de gheaţă acopereau iarba, strălucind sub primele raze de soare.
   Jenny se ridică încetişor, atentă să nu o trezească pe Brenna mai devreme decât era nevoie. După ce-şi revizuise sistematic toate alternativele, ajunsese la planul cel mai realist şi se simţea aproape optimistă gândindu-se la şansele unei evadări reuşite.
   - Este timpul? şopti Brenna cu glasul sugrumat de spaimă, întorcându-se pe spate ca să o vadă pe Jenny deja îmbrăcată, sub hainele ei, cu pantalonii groşi de stofă, cămaşa bărbătească şi vestonul pe care-l purtau dimineaţa, când paznicul le escorta în pădure, unde li se permiteau câteva minute de intimitate pentru necesităţile personale.
   - Este timpul, spuse Jenny cu un zâmbet încurajator.
   Brenna păli, dar se ridică şi începu să se îmbrace cu mâini tremurătoare.
   - Aş vrea să nu fi fost atât de laşă, şopti Brenna cu mâna pe inima care-i bubuia, în timp ce se întindea, cu mâna liberă, după vestonul din piele.
   - Nu eşti laşă, o linişti Jenny cu glas scăzut, tu îţi faci doar prea multe griji, şi asta cu mult înainte, pentru posibilele consecinţe ale tuturor actelor tale. De fapt, continuă ea, ajutând-o să-şi înnoade la gât şnururile cămăşii, eşti chiar mai curajoasă decât mine. Pentru că dacă eu aş fi fost la fel de îngrozită ca tine de consecinţe, nu aş fi avut niciodată curajul să fac ceva.
   Brenna tăcu, dar surâsul ei preocupat era o apreciere tăcută a complimentului.
   - Ai cascheta?
   Cum Brenna încuviinţă din cap, Jenny se aplecă şi-şi luă cascheta neagră cu care îşi va ascunde în curând părul lung, pe care şi-o ascunse acum în cingătoarea pantalonilor de sub fustă. Soarele se mai înălţase puţin, transformând cerul într-un cenuşiu apos, în timp ce fetele aşteptau momentul în care va apărea uriaşul să le escorteze în pădure, rochiile lor largi, de călugăriţă, ascunzând hainele bărbăteşti de dedesubt.
   Clipa se apropia şi Jenny îşi coborî vocea la o şoaptă, repetând pentru ultima oară planul, de teamă ca Brenna să nu uite, în panică, ce avea de făcut.
   - Ţine minte, fiecare clipă va conta, dar noi nu trebuie să părem că ne grăbim, altfel vom atrage atenţia. Când îţi scoţi rochia, o ascunzi bine sub un tufiş. Speranţa noastră de a evada este aceea ca ei să caute două călugăriţe, nu doi băieţi. Dacă dau de hainele noastre, ne vor prinde înainte de a fi părăsit tabăra.
   Brenna dădu din cap, înghiţi şi Jenny continuă.
   - De îndată ce scăpăm de haine, stai cu ochii pe mine şi te mişti încetişor printre tufişuri. Nu asculta la nimic altceva şi nu te uita la nimic altceva. Când vor pricepe că am plecat, vor da alarma, dar pe noi nu ne interesează asta, Brenna. Să nu-ţi fie teamă de gălăgie.
   - Nu, spuse Brenna cu ochii mari deja, de spaimă.
   - Noi rămânem în pădure şi ne deplasăm în jurul graniţei sudice a taberei, spre ţarcul unde sunt ţinuţi caii. Căutătorii nu se vor aştepta ca noi să ne îndreptăm înapoi spre tabără, ne vor căuta în direcţia opusă - intrând în pădure. Când ne apropiem de ocol, tu rămâi în pădure iar eu aduc caii. Cu puţin noroc, oricine stă de pază la cai va fi mai interesat să ne caute pe noi, decât caii.
   Brenna dădu din cap şi Jenny se gândi cum să formuleze mai bine ce mai avea de spus. Ştia că dacă erau văzute, ea va fi cea care va trebui să creeze o diversiune pentru ca Brenna să reuşească să scape, dar a o convinge pe Brenna să continue drumul fără ea, nu avea să fie un lucru uşor.
   Cu voce joasă, poruncitoare, Jenny spuse în final:
   - Iar acum, în cazul în care vom fi separate...
   - Nu! Nu. Nu ne putem separa, izbucni Brenna.
   - Ascultă-mă! şopti Jenny atât de sever încât Brenna îşi înghiţi protestul.
   - Dacă vom fi despărţite, trebuie să cunoşti restul planului, pentru ca eu să pot... să te prind din urmă, mai târziu.
   Când Brenna dădu din cap, fără chemare, Jenny îi luă într-ale ei mâinile umede şi i le strânse cu putere, ca pentru a-i insufla propriul ei curaj.
   - Nordul este spre dealul acela înalt - cel de dincolo de ţarcul cailor. Ştii la care mă refer?
   - Da.
   - Bine. După ce aduc caii şi ne urcăm pe ei, rămânem în pădure, înaintând spre nord, până în vârful dealului. Odată ajunse acolo, coborâm luând-o spre vest, dar trebuie să rămânem în pădure. Când dăm de un drum, mergem paralel cu el, dar trebuie să rămânem tot timpul în pădure. Claymore va trimite probabil oameni să păzească drumurile, doar că aceştia vor căuta două călugăriţe de la mănăstirea Belkirk, nu doi bărbaţi tineri. Dacă avem noroc, ne vom întâlni poate cu nişte călători şi ne vom alătura lor, ceea ce ne va ajuta să ne ascundem şi ne va mări şansele de succes. Brenna, mai este ceva. Dacă ne recunosc şi se iau după noi, tu ţii cât poţi de repede direcţia pe care ţi-am spus-o iar eu o s-o iau în altă direcţie, ca să-i îndepărtez de tine. Dacă se întâmplă aşa, rămâi ascunsă cât poţi. Nu sunt mai mult de 5-6 ceasuri până la mănăstire, dar dacă eu sunt prinsă, tu trebuie să mergi mai departe fără mine. Nu ştiu unde ne aflăm acum. Presupun că imediat după graniţa cu Anglia. Tu călăreşti spre nord-vest şi când ajungi într-un sat, întrebi care este direcţia spre Belkirk.
   - Nu te pot părăsi, spuse Brena încet.
   - Trebuie - ca să-i poţi aduce pe tata şi pe oamenii lui să mă salveze.
   Chipul Brennei se lumină uşor când înţelese că în final avea să o ajute pe Jenny, nu să o abandoneze şi Jenny îi zâmbi cu toată faţa.
   - Sunt sigură că sâmbătă ne vom afla la Merrick.
   - La Merrick? izbucni Brenna. Nu ar trebui să rămânem la mănăstire şi să trimitem pe cineva să-l anunţe pe tatăl nostru de cele întâmplate?
   - Dacă vrei, tu poţi rămâne la mănăstire iar eu o s-o rog pe Mama Ambrose să-mi dea o escortă ca să-mi pot continua drumul spre casă, undeva în cursul zilei de astăzi sau la noapte. Tata e convins că noi suntem ostatice aici, aşa încât trebuie să ajung imediat la el, înainte de a accepta condiţiile. În plus, precis că o să vrea să ştie câţi oameni se află aici, ce arme au, chestii dintr-astea, la care numai eu pot răspunde.
   Brenna încuviinţă din cap, dar nu numai pentru asta dorea Jenny să se ducă personal la Merrick, şi amândouă ştiau bine de ce. Mai mult ca orice, Jenny dorea să facă ceva pentru care tatăl şi clanul ei să fie mândri de ea, iar aceasta era ocazia de aur. Când şi dacă va reuşi, dorea să fie acolo, să vadă asta cu ochii ei.
   Paşii santinelei se auziră afară şi Jenny se ridică în picioare, cu o privire politicoasă, chiar conciliantă. Brenna se ridică, arătând ca şi cum avea să dea ochii cu moartea.
   - Bună dimineaţa, spuse Jenny în timp ce Sir Godfrey le escorta spre pădure? Mă simt ca şi cum nu aş fi dormit destul.
   Sir Godfrey, un bărbat la vreo 30 de ani, îi aruncă o privire ciudată - asta pentru că, îşi spuse Jenny, nu-i adresase până atunci niciun cuvânt politicos; apoi înţepeni când privirea îngheţată a acestuia păru să coboare în jos, de-a lungul hainelor ei, acum căptuşite cu cele bărbăteşti.
   - Aţi dormit puţin, spuse el, evident conştient de eforturile lor nocturne, cu acul.
   Paşii le erau înăbuşiţi de iarba udă, în timp ce Jenny mergea la dreapta acestuia iar Brenna, împiedicat, lângă ea.
   Simulând un căscat, îi aruncă lui Godfrey o privire piezişă.
   - Sora mea chiar se simte slăbită pentru că a stat atât de târziu. Ar fi tare bine pentru noi dacă ne-aţi permite câteva minute să ne împrospătăm la râu.
   Faţa lui adânc brăzdată, bronzată de soare, se întoarse spre ea, studiind-o cu un amestec de suspiciune şi neîncredere, apoi Sir Godfrey încuviinţă din cap.
   - Cincisprezece minute, spuse el şi Jenny se simţi în al nouălea cer, dar vreau să pot vedea tot timpul capul cel puţin a uneia dintre voi.
   Rămase santinelă la marginea pădurii, cu profilul întors spre ele, cu ochii, Jenny ştia bine, nu mai jos de capetele lor. Până acum niciunul dintre ei nu manifestase dorinţa lascivă de a le privi când erau parţial dezbrăcate şi astăzi Jenny le era în mod special recunoscătoare.
   - Fii calmă, îi porunci ea Brennei conducând-o direct la râu.
   Odată acolo, merse de-a lungul apei, îndreptându-se cât putu mai mult spre pădure, neîndrăznind să-i dea lui Sir Godfrey ocazia de a intra în pădure, pe urmele lor, apoi se opri în spatele unei ramuri joase de copac, aplecată deasupra unui desiş de tufişuri.
   - Apa pare rece, Brenna, strigă Jenny, ridicând glasul ca să poată fi auzită de paznicul lor, care, astfel, să nu simtă nevoia să le urmărească prea îndeaproape.
   În timp ce vorbea, Jenny rămasă sub ramura copacului, îşi scoase cu grijă vălul şi testemelul, făcându-i semn Brennei să facă la fel. Când cele două văluri scurte fură înlăturate, Jenny se lăsă cu grijă jos, ţinând vălul deasupra capului, ca şi cum capul ei ar fi fost în continuare în spatele lui şi îl atârnă pe ramura de deasupra ei. Mulţumită, merse încovoiată spre Brenna care-şi ţinea şi ea vălul deasupra capului, i-l luă din mâinile tremurânde şi îl agăţă cât putu de bine, de tufiş.
   Două minute mai târziu cele două fete îşi ascunseseră bine hainele cenuşii sub hăţiş, făcând o movilită de frunze şi rămurele deasupra lor ca să le ascundă privirilor. Într-un moment de inspiraţie, Jenny vârî mâna sub movilită şi îşi luă batista. Ducându-şi un deget la buze, îi făcu Brennei un semn cu ochiul şi merse repede, târâş, vreo 15 metri în direcţia opusă de cea în care intenţionau să o ia. Oprindu-se doar cât să agaţe batista albă de o ramură smulsă, ca şi cum ar fi pierdut-o în efort, se întoarse şi alergă spre Brenna.
   - Asta ar trebui să-i păcălească iar nouă să ne lase mai mult timp, spuse ea.
   Brenna încuviinţă din cap, părând îndoită şi plină de speranţă totodată şi cele două femei se uitară o clipă una la alta, verificându-şi reciproc înfăţişarea. Brenna întinse mâna, îi trase lui Jenny cascheta mai jos peste urechi, îi vârî dedesubt o şuviţă roşcată, rătăcită şi dădu mulţumită din cap.
   Cu un zâmbet de satisfacţie şi încurajare, Jenny o luă de mână şi o conduse repede în pădure, luând-o spre nord, rămânând în perimetrul taberei, rugându-se ca Sir Godfrey să le acorde cele 15 minute promise şi cine ştie, poate chiar ceva mai mult.
   Câteva minute mai târziu se aflau deja în spatele ţarcului unde erau ţinuţi caii, ghemuite în spatele tufişurilor, ţinându-şi respiraţia.
   - Stai aici şi nu te mişca! spuse Jenny observând cu privirea imediata vecinătate, căutând santinela care cu siguranţă fusese postată aici, la caii de luptă.
   O văzu dormind buştean pe jos, în capătul celălalt al ţarcului.
   - Paznicul doarme în post, şopti ea victorioasă, întorcându-se spre Brenna, apoi adăugă, încet: Dacă se trezeşte şi mă prinde încercând să fur caii, urmează planul, mergând pe jos. Înţelegi? Rămâi în pădure şi ia-o spre dealul din spatele nostru.
   Fără să mai aştepte răspunsul, Jenny începu să înainteze pe brânci.
   La marginea pădurii se opri să se uite în jur. Tabăra era încă parţial adormită, amăgită de dimineaţa cenuşie, cu cer acoperit, că era mai devreme decât în realitate. Caii erau aproape la un braţ distanţă de ea.
   Santinela tresări doar o singură dată, în somn şi Jenny apucă de căpăstru dogeai agitaţi şi-i conduse spre funia care forma ţarcul.
   Înălţându-se incomod în vârful picioarelor, ridică funia suficient ca să poată trece caii pe sub ea şi în două minute îi dădu Brennei unul dintre animale şi amândouă le mânară repede adânc în pădure, cu zgomotul copitelor înfundat de stratul gros de frunze putrede, ude de roua dimineţii.
   Jenny îşi stăpânea cu greu zâmbetul triumfător în timp ce îndreptau caii spre un copac căzut pe care-l folosiră ca să încalece, apoi o porniră spre pantele abrupte din spatele lor. Se aflau încă în drum spre culmea înaltă, când începură să se înalţe spre ele sunetele slabe ale alarmei.
   Zarva stârnită nu mai făcu necesară deplasarea lor în linişte şi în strigătele oamenilor, fetele îşi împunseră deodată caii cu tocurile şi aceştia se năpustiră înainte, prin desişul pădurii.
   Amândouă erau călăreţe experte şi amândouă se adaptară repede călăritului încălecat. Totuşi, lipsa şeilor era o frână, pentru că trebuiau să se ţină tare cu genunchii, ceea ce caii de luptă considerau un semnal de mărire a vitezei şi ele trebuiau să se agate de căpăstru ca să nu cadă. În faţa lor se afla creasta înaltă după care, de cealaltă parte, se aflau poate un drum, mănăstirea şi în final, domeniul Merrick. Se opriră o clipă pentru ca Jennifer să se poată orienta, dar pădurea obtura puţinul soare existent şi Jenny renunţă, forţată să se orienteze după instinct.
   Jennifer zâmbi, mângâind greabănul gros, mătăsos, al enormului cal de luptă pe care-l călărea şi spuse:
   - Brenna, mă gândesc la legendele despre Lup - despre calul său. Nu se spune că numele lui este Thor şi că este cel mai iute cal de luptă? Şi cel mai inteligent?
   - Da, răspunse Brenna tremurând puţin în răsăritul rece, în timp ce caii începură să-şi aleagă drumul prin pădurea deasă.
   - Şi nu se spune, continuă Jenny, că este negru ca păcatul şi nu are decât o stea albă în frunte, ca semn de recunoaştere?
   - Da.
   - Şi nu cumva calul de sub mine are o astfel de stea?
   Brenna întoarse capul să se uite şi încuviinţă.
   - Brenna, spuse Jenny râzând încetişor, l-am furat pe Thor, calul negru al atotputernicului Lup!
   Animalul îşi ciuli urechile când îşi auzi numele şi Brenna uită de grijile ei şi izbucni în râs.
   - Acum înţeleg de ce era legat şi ţinut mai departe de ceilalţi, adăugă Jenny veselă, purtându-şi apreciativ privirea de-a lungul magnificului animal. Asta explică şi de ce, când am pornit-o prima oară în galop ca să ne îndepărtăm de tabără, el era mult mai rapid decât calul tău şi a trebuit să-l înfrânez. 
   Aplecându-se în faţă, mângâie din nou grumazul animalului.
   - Ce frumuseţe eşti, şopti ea fără niciun resentiment pentru cal, numai pentru fostul lui proprietar.
   Godfrey stătea în faţa cortului lui Royce, cu vocea lui gravă răguşită de furie, cu gâtul gros, bronzat, înroşit de jenă.
   - Royce, femeile au... au... fugit, cam acum trei sferturi de ceas, Arik, Eustace şi Lionel le caută în pădure.
   Royce se opri din gestul de a se întinde după o cămaşă, cu chipul aproape comic de neîncredere, în timp ce se uita la cel mai destoinic şi de temut cavaler al său.
   - Ce au făcut? spuse el, pe chip cu un zâmbet neîncrezător, amestecat cu un început de enervare. Vrei să-mi spui, izbucni el smulgând furios cămaşa din stiva de haine pe care le cârpiseră ostaticele noaptea trecută, că te-ai lăsat păcălit de două fete naive?
   Royce îşi vârî un braţ pe mânecă, apoi se uită furios, nevenindu-i să creadă, la deschizătura mânecii care refuza să se despartă pentru ca pumnul lui să poată trece prin ea. Înjurând sălbatic în barbă, smulse o alta, îi cercetă manşeta să se asigure că era necusută şi-şi vârî braţul în ea. Dar mâneca se desprinse de restul cămăşii şi căzu înapoi, ca fermecată.
   - Jur pe Dumnezeu, scuipă Royce printre dinţi, că în clipa în care o să pun mâna pe vrăjitoarea cu ochi albaştri, o s-o...
   Azvârlind cămaşa cât colo, se duse la un cufăr, scoase o cămaşă nouă de acolo şi şi-o trase pe el, prea furios ca să-şi termine propoziţia. Întinzându-se automat după sabia scurtă şi-o prinse la brâu şi trecu furios pe lângă Godfey.
   - Arată-mi unde le-ai văzut ultima oară, spuse el răstit.
   - Aici, în pădure, spuse Godfrey ducându-l spre locul unde atârnau de ramuri cele două văluri. A... nu... nu este necesar să audă şi ceilalţi asta, nu?
   Un zâmbet scurt sclipi în ochii lui Royce în timp ce-i aruncă o căutătură piezişă uriaşului de lângă el, înţelegând dintr-o dată că mândria lui Godfrey suferise o gravă lovitură şi că acesta spera că totul va rămâne doar între ei.
   - Nu este nevoie să sunăm alarma, spuse Royce, picioarele lui uriaşe purtându-l de-a lungul malului apei, cu privirea scrutând printre copaci şi prin tufişuri.
   - Nu o să ne fie prea greu să le prindem.
   După o oră nu mai era chiar aşa de sigur de asta şi amuzamentul fu înlocuit de mânie. Avea nevoie de femeile astea, ostatice. Ele erau cheia care îi va deschide porţile castelului lui Merrick, poate fără vărsare de sânge şi pierderea unor oameni valoroşi.
   Cei 5 bărbaţi periară împreună pădurea, îndreptându-se spre est, crezând că una dintre fete îşi pierduse batista în goana ei, dar când nu găsiră nicio urmă dincolo de locul respectiv, Royce ajunse la concluzia că probabil una dintre fete - afurisita aia cu ochii albaştri, fără îndoială - avusese sclipirea de spirit de a agăţa cârpa aia acolo, ca să-i îndrepte în mod deliberat spre o pistă falsă. Era absurd - incredibil. Dar, aparent, adevărat.
   Cu Godfrey de o parte şi cu un aprig Arik de cealaltă, Royce trecu pe lângă cele două văluri cenuşii şi le smulse furios de pe ramuri.
   - Sunaţi alarma şi formaţi o echipă care să cerceteze fiecare bucăţică din pădurea asta, ordonă el trecând prin dreptul cortului fetelor. Fără îndoială că se ascund prin tufişuri. Pădurea asta este atât de deasă încât poate că am şi trecut pe lângă ele.
   Mai bine de 40 de oameni formară o linie continuă, începând să pieptene pădurea, pornind de la marginea râului şi înaintând încet, căutând sub fiecare tufiş şi buştean. Minutele deveniră un ceas, apoi două, până când în final se făcu după-amiază. 

 .................................