Nopțile bestiei, Chelsea Quinn Yarbro

 ...................................................

7-8

 

          - Am văzut prea multe, fir-ar să fie, dar ce înseamnă asta? spuse Aaron și se lăsă pe spate, cu ochii fixați asupra unui punct situat cu 3 metri deasupra tavanului. Există oare vreun mod de a scăpa de asta? Indiferent cât m-aș sili, mai este acolo, ceva atât de... rău, încât nu mă pot gândi la el fără să mi se facă rău.

   - Ia niște cafea, îi sugeră Lew.

   - Și încă niște mâncare? De ce? Și ce urmează apoi? Un ser pentru aflarea adevărului?

   Aaron clătină din cap, după care întinse totuși mâna, ascultător, după cafea.

   - Nu ar trebui să-ți arunc în cap tot rahatul ăsta, Lew. Punciul de ouă mă împinge să vorbesc, nu mă lua în seamă. Nu am de gând să continuu în aceeași notă. Mai cu seamă după o petrecere așa de reușită ca aceasta.

   - Ei, mai stăm și noi de vorbă, discuțiile nu fac niciun rău.

   Își înălță paharul spre musafirul său.

   - Cafeaua e cea mai bună băutură pentru Anul Nou, dacă trebuie să mai ajungi și acasă.

   Ar fi fost dispus să-i ofere lui Aaron un loc în care să doarmă în acea noapte, dar ezită, știindu-l cât de susceptibil poate fi.

   - Așa e, spuse Aaron, sorbind din nou din ceașcă. Să presupunem că au dreptate. Vreau să spun, ce-ar fi dacă memoria nu se înșală? Ce-ar fi să descopăr că lucrurile acelea nu sunt vise sau dorințe sau delir câtuși de puțin? Să presupune că eu chiar am defectul ăsta și există momente în care sunt atât de nebun încât nu știu ce fac!

   - Medicii tăi ar fi cu mult mai îngrijorați în legătură cu tine decât sunt acum, spuse Lew, străduindu-se să-l aline pe Aaron. Nimeni nu a afirmat că ai fi periculos.

   - Asta din cauză că ei nu știu, poate, replică Aaron, din ce în ce mai încăpățânat. S-ar putea să nu știe nimeni. S-ar putea să fiu exact ca pisica asta, moale și drăgăstoasă când vreau, dar și ucigașă, în același timp. Pisicile sunt niște ucigașe perfecte. Lor le conferă... eleganță.

   - Și tu admiri asta? întrebă Lew vag surprins. După ce ai trecut prin ce ai trecut?

   - Eu... dacă e necesară, pot să admir crima. O urăsc dacă nu e necesară. Dacă există o logică în chestia asta.

   Sorbi din cafea.

   - Asta mă și tulbură. Să presupunem că, adânc în mine, exact asta doresc să fiu! Poate că m-am schimbat mai mult decât aș vrea să știu sau să pot recunoaște. Poate m-am îndrăgostit de ea - așa cum li s-a întâmplat și altora. Ce-ar fi dacă motivul real pentru care vreau să îl prind pe criminalul ăsta este că îl invidiez și nu pentru că l-aș urî pe el și ceea ce face? Ce-ar fi să-mi doresc să fiu ca el? Eu îmi spun că încerc să repar răul făcut cu femeile acelea omorâte în Vietnam, dar dacă chestia asta e un rahat? Poate încerc să-l bag la apă pe individ pentru că...

   Se opri, iar pe figura sa se zugrăvi suferința.

   - Îmi pare rău. Tu nu ai făcut niciun rău ca să trebuiască să asculți toate tâmpeniile astea ale mele.

   - De ce nu? spuse Lew. Poți să vorbești cu mine ca și cum aș fi psihiatrul tău.

   Aaron îi răspunse cu un râs supărător.

   - Mai bine, mult mai bine. Da, da. Tu înțelegi mult mai bine decât snobul ăla îngâmfat.

   Își termină cafeaua.

   - Sunt încă beat, dar simt că mă trezesc. Probabil că nu trebuie să amestec prea multă băutură cu pastilele pe care mă țin ei. Nu știu ce porcărie este, dar se presupune că mă ține în stare de funcționare, pe linia de plutire: noul medicament pe care Gilchrist îl consideră atât de grozav nu se potrivește probabil cu nimic altceva.

   Îl mângâie pe Frankenstein.

   - Ce preferi: îmi aduci tu încă o cană sau îți deranjez pisica?

   - Îți mai aduc eu niște cafea, spuse Lew, părând amuzat de replica lui Aaron, deși era mai tulburat decât ar fi vrut să recunoască. Frankenstein pare să se simtă minunat.

   - Mare noroc pe el, spuse Aaron, scărpinând din nou ușor pisica! Ce trai pe tine!

   - Cum te descurci? îl întrebă Rowena pe Lew când se duse să mai umple ceașca de cafea. Ce-ți mai face mâna?

   Femeia avea un bol de castane proaspăt prăjite în mâini; câteva confetti, urme ale momentului de la miezul nopții, i se lipiseră în păr.

   - Bine, spuse Lew, aplecându-se să o sărute pe obraz. Nu-ți mai face griji din pricina mea. Cred că ăsta e sfârșitul unei perioade proaste. Peste câteva zile, cred că scap de tot ce e rău. Gândește-te și din punctul acesta de vedere.

   - Ți-ai luat medicamentul?

   Zâmbea, dar ochii ei erau neliniștiți.

   - Lew, e mâna ta. Cinstit, ești mai rău decât copiii. Tăietura a fost foarte rea, a trebuit să fie suturată. Fii mai grijuliu.

   - Așa voi face, spuse el, făcându-i semn Paulei, care stătea pe colțul unei canapele. Dacă vrei să te agiți pentru cineva, o ai pe ea: e însărcinată. Eu nu am decât o rană mică la mână.

   Îi arătă cana lui Aaron.

   - Și un oaspete care așteaptă cafea.

   - Un oaspete poate să-și ia singur cafea, spuse Rowena.

   - Nu fără a-l deranja pe Frankenstein, spuse Lew și lansă un sărut în direcția ei. În cel mai rău caz, va mai dura încă o oră, poate o oră și jumătate, apoi putem să cădem amândoi.

   - Trebuie să consider asta o promisiune, sau încerci să mă convingi să te las în pace? îl înfruntă ea zâmbind și privindu-l cu multă afecțiune. Sper că e o promisiune. Îmi place să încep noul an petrecând puțin timp împreună doar cu tine.

   Lew îi făcu semn că da, venindu-i greu să discute acum.

   - Trebuie să mai petrec puțin timp cu Aaron, ca să fiu sigur că totul e-n ordine. Trebuie să se întoarcă în seara asta ăe Reliez Valley Road, care e acoperit de polei. Vreau să fiu sigur că se poate descurca. Apoi vedem ce putem face... deși nu aș vrea să-i dau afară pe toți odată.

   - Sigur că nu, fu de acord și Rowena. Dar s-a făcut suficient de târziu ca să plece și de bună voie - dacă nu ai remarcat și tu până acum.

   - E 2.15, la ce te aștepți? spuse Lew, deși nu acordase prea mare atenție la ce se întâmplase în jur, apoi se întoarse spre Aaron. Runda a doua, îi spuse acestuia, întinzându-i cana.

   Expresia lui Aaron se schimbase, acesta părând acum sfios.

   - Am spus tot felul de prostii și îmi pare rău. Ar fi trebuit să trec pe cafea încă acum o oră.

   Luă cana și bău o gură zdravănă.

   - Ai să te descurci pe drum? întrebă Lew cercetându-l atent.

   - Cred că da. Mai am nevoie de puțin timp să-mi revin de tot. Nu am vrut să flecăresc despre toată chestia aia cu Vietnamul...

   - E-n regulă, spuse Lew.

   - Nu știu exact ce anume mi-a declanșat gândurile acelea. Îmi pare rău că m-am purtat așa.

   Termină cafeaua.

   - Cred că am să-mi pregătesc un sendviș. Apoi voi fi în cea mai bună formă. Sau ai putea ruga pe unul dintre adjuncții tăi să mă ducă până acasă.

   - Am să te anunți care dintre ei vine în 20 de minute, spuse Lew, luându-l pe Frankenstein din brațele lui Aaron. Asta dacă nu te poți hotărî și tu singur.

   Din direcția sufrageriei se auzea o conversație animată și toți musafirii care mai rămăseseră se adunaseră înaintea ferestrelor din față.

   - Zăpadă de Anul Nou, spuse Paula îngenunchind pe canapea și privind dansul uimitor, neobișnuit pentru ea, al fulgilor albi de nea în lumina din fața casei.

   - Trebuie să fie un semn oarecare, spuse Booth, punându-și mâna pe umărul ei.

   - În orice caz, o să însemne mocirlă în care va trebui să conducem până acasă, adăugă Aaron înainte de a se apuca să-și facă sendvișul.

 

   Muntele Diablo era alb și înghețat în lumina scăzută a dimineții; la altitudine mai mică, zăpada se transformase într-o zloată înghețată, dar pe înălțimi își păstrase albul. Pe dealurile East Bay se așternuseră câțiva centimetri de zăpadă, suficient pentru ca unele dintre cele mai scumpe case, ascunse pe culmile mai înalte, să fie practic izolate. Dincolo de golf; Muntele Tamelpais era învăluit într-un veșmânt alb; până și în San Francisco căzuse suficientă zăpadă pentru a îngreuna și bloca circulația pe străzile abrupte.

   Chad Overton îl sună pe Lew imediat după ora 9, cerându-și scuze:

   - Din cauza zăpezii, patrularea a devenit aproape imposibilă. Funcționează o parte a gărzii civile și câteva echipe de cercetare și salvare, dar voluntarilor nu le permitem. Vreau să folosesc elicopterele, doar pentru verificări, dar după cum se prezintă vremea și având în vedere că s-a anunțat ninsoare și în această seară, eu...

   Lew se propti în cot și încercă să-și organizeze gândurile.

   - Trebuie să verificăm, spuse el, simțindu-se încă obosit după doar 4 ore și jumătate de somn. Ai încercat să vorbești cu Hislop?

   - I-am lăsat 3 mesaje pe robotul telefonic. Probabil că nu s-a întors acasă; petrecerea de la Grossiter a ținut până în zori, am auzit. Nu cred ca șeriful să fi plecat mai devreme. Am încercat să iau legătura și cu Tom Burges, dar e în oraș; dacă reușește să se întoarcă, asta nu se va întâmpla înainte de seară.

   Din vocea lui Chad se ghicea că este atât de necăjit, încât Lew începu să-l compătimească.

   - Dacă ar fi avut minte, s-ar fi dus cu trenul. Dar e greu de imaginat că a făcut așa, spuse Lew. OK. Uite ce propun. Eu mă duc la secție - ignoră protestul somnoros al Rowenei - într-o oră sunt acolo. O să ne vină nouă o idee. În ultimă instanță, le pot ordona tipilor de la paza rurală să ne dea o mână de ajutor. Nu că o să fie ei într-o formă prea bună Revelion, dar nu avem de ales. Am să vorbesc cu Rafe și Gary la telefon, înainte de a pleca. Dar Grier se află deja la birou. Îl anunț și pe el că mă duc într-acolo.

   Se ridicase deja, sprijinea cu mâna bandajată receptorul, cu cealaltă luă carnetul și creionul pe care le avea mereu la îndemână, pe noptieră.

   - Lew! spuse Rowena, fără a-l condamna prea tare.

   - Ce facem cu parcurile? se interesă Chad. Cum procedăm acum? O să apară o groază de lume să se joace, să facă oameni de zăpadă și care o să se răspândească prin toate văile munților.

   - Asta se va întâmpla abia după-amiază, pot să pun pariu, spuse Lew, recunoscând că Chad avea dreptate. Până atunci vom reuși să luăm măsuri. Am face bine să-i reținem pe cei din echipele de cercetare și salvare toată ziua. Nu e plăcut pentru ei, dar nu are rost să ne asumăm riscuri inutile...

   - Sunt de acord cu tine, îl întrerupse Chad. Nu vedem într-o oră.

   - Bine, spuse Lew, gata să închidă.

   - A fost o petrecere nemaipomenită. Mulțumesc încă o dată, spuse Chad.

   - Am să-i transmit Rowenei, răspunse Lew și închise receptorul.

   - Ce îmi vei spune? întrebă Rowena, cu o sclipire periculoasă în priviri.

   - Trebuie să fac acest lucru neapărat. Avem probleme din cauza zăpezii și cu organizarea patrulelor în parcuri, spuse el, dându-se jos din pat.

   - Lew, câteodată mă scoți din fire, spuse Rowena, vădit enervată. Până ți se reface mâna, trebuie să te odihnești.

   - Ei, m-am odihnit destul, spuse Lew, hotărât să nu-i vorbească despre durerile continue care porneau de la cusături, străbăteau tot brațul și se opreau la gât. Acum am treabă.

   - Am să înnebunesc, îl avertiză ea, ieșind din pat și începând să se îmbrace. Cel puțin să-ți pregătesc ceva cald de mâncare înainte de a pleca la drum.

   - Nu te deranja, spuse Lew, sincer cuprins de remușcări. Ai făcut mai mult decât trebuia și ieri seară. Am să mănânc ceva în drum spre birou.

   - Și unde crezi tu că găsești deschis acum? întrebă Rowena.

   Își luă papucii de casă și ieși grăbită, în timp ce Lew continua să se îmbrace, operațiune care îi lua acum foarte mult timp.

   Până să apuce să plece de acasă, 40 de minute mai târziu, i se administraseră mai multe ochiuri fierte pe pâine prăjită și ceai tare, împreună cu o predică foarte afectuoasă despre faptul că trebuie să aibă mai multă grijă de el, practic aceeași pe care o auzise cu regularitate în ultimii 20 de ani.

 

   - Nu am nicio veste de la șerif, a fost primul lucru pe care i l-a raportat Dan Grier lui Lew la sosirea acestuia. Iar Tom Burges a sunat din oraș. Nu se întoarce decât pe la mijlocul după-amiezii.

   - Ai vreo veste de la Hawkins sau Delgado? întrebă Lew, știind de fapt că niciunul dintre ei nu avea să fie gata de plecare pentru cel puțin încă o oră.

   - Beaufort a spus că va veni și el peste o vreme, spuse Dan. Trebuia să intre de serviciu de-abia la 14, dar...

   - Dar vine mai devreme. Foarte bine, spuse Lew. Ce s-a mai întâmplat?

   - Obișnuitele probleme ale Revelionului. Cele mai multe rezolvate la nivel local. Pe autostrada 80 s-a petrecut o ciocnire în lanț; din cauza bețivilor și a zăpezii, șoselele au fost o nenorocire. Au mai fost și niște dezordini de care a trebuit să ne ocupăm și 7 cazuri de violență la domiciliu....

   - O, sărbătorile, oftă Lew. Ceva grav?

   - O rănire prin înjunghiere multiplă, o rănire prin împușcare accidentală. În rest, chestiunile obișnuite, familii care ajung la scandal. Cele mai multe au fost rezolvate destul de ușor.

   Se uită la rapoartele din fața sa.

   - Hei, ieri seară a nins, Lew, nu a plouat.

   - A plouat ceva mai devreme ieri seară, spuse Lew sumbru. Există vreun indiciu care să ne facă să ne gândim la...

   - La Omul-lup? întrebă Dan. Există ceva. Una dintre certurile de familie. Un om a sunat pretinzând să fie dus acasă de la o petreceri, ieri seară. Ne-a spus că soția sa plecase ceva mai devreme, furioasă din cauză că el flirta. Au făcut o scenă teribilă, pe urmă ea a luat mașina. Când l-am lăsat acasă, ea nu se întorsese încă, dar el nu a fost prea îngrijorat. Ne-a spus că obișnuiește să meargă cu mașina, când e supărată și că probabil s-a înzăpezit pe undeva. I-a zis lui Boynton că speră să se întoarcă doar după ce se calmează...

   - A-ha, spuse Lew, mai familiarizat cu mersul acestor lucruri decât ar fi fost dispus să recunoască, chiar și față de el însuși. Dacă nu sună el, avem un număr la care să verificăm mai târziu?

   - Există printre hârtiile lui Boynton, spuse Dan. Bietul Boynton. Pe capul lui pică toți ciudații.

   Termină trecerea în revistă a rapoartelor.

   - Și mai e ceva care ar putea avea o însemnătate - a mai sosit un raport ieri seară, cu puțin înainte de ora 21, în legătură cu o persoană care gonea pe Bear Creek Road.

   - Nu mi se pare semnificativ, cu atât mai mult în ajunul Anului Nou, spuse Lew. Există niște cafea bună?

   - Ca de obicei. Am făcut-o acum o oră, zise Dan, arătându-i registrul de serviciu. Avem 4 mașini plecate, iar un adjunct se află la sediul rangerilor, pentru orice eventualitate. Așteptăm să vedem dacă Hislop mai dorește să luăm și alte măsuri.

   - Hislop nu e niciodată mulțumit, spuse Lew ducându-se să-și ia niște cafea. Fir-ar să fie, e fierbinte.

   - Ninsoarea asta e nemaipomenită, comentă Dan. Copiii încercau să adune suficientă pentru o bătaie cu bulgări.

   - N-am mai avut atâta zăpadă de 15 ani, zise Lew. Ar trebui să-l sun pe Overton: trebuie să aflu cât mai multe despre zăpadă și despre patrulele din parcuri.

   - Vai, spuse Dan, devenind din nou serios și clătinând din cap. Mda. Ca să ieși pe o vreme ca asta... Cele mai multe vehicule nu pot face față, așa-i?

   - Nu prea știu, răspunse Lew, puțin aspru. Vrei și tu o ceașcă?

   Oricât ar fi vrut el să o treacă cu vederea, durerea din mână îl deranja foarte tare. Își luă cana de pe raft și-și turnă cafea.

   - Mai am încă, spuse Dan și ridică telefonul, care începuse să sune. Biroul șerifului, ajutorul Grier la telefon.

   Rămase o vreme tăcut, apoi îi făcu semn lui Lew.

   - Da, domnule Jackson, spuse, repetându-și semnul către Lew de a ridica unul din celelalte telefoane. Am raportul aici. Ajutorul Boynton v-a condus acasă.

   - Ăsta-i omul? întrebă Lew neliniștit, primind confirmarea colegului său printr-un gest viguros din cap.

   - Ați încercat să o găsiți pe soția dumneavoastră? îl întrebă Dan pe interlocutorul său. Aveți idee unde s-ar putea afla?

   - Să încerc să o găsesc? De aceea am sunat la voi!

   Se vedea limpede că era supărat, iar puțina stăpânire de sine pe care o mai avea dispărea rapid.

   Lew ridică unul dintre celelalte telefoane.

   - Domnule Jackson? spuse el, întrerupând șuvoiul de cuvinte. La telefon locotenentul Frazier. Tocmai am văzut declarația dumneavoastră și aș vrea să înțeleg ce s-a întâmplat: v-aș ruga să fiți amabil să-mi relatați totul de la început. Doresc foarte mult să aud povestea completă, spuse Lew, sperând ca domnul Jackson să se calmeze suficient pentru a înțelege cum se desfășurase incidentul.

   Se auzi mai întâi o înjurătură înăbușită, apoi vocea exasperată a omului:

   - Uite ce e, m-am săturat de toate tergiversările astea. Eu am prezentat deja raportul. Între timp nu s-a schimbat nimic. Yvonne nu a sosit acasă. Asta contează cel mai mult. Am dat și eu niște telefoane, ca să nu vă închipuiți că am stat cu mâinile în sân. Am vorbit cu fratele ei din Lafayette, care nu a văzut-o; nu s-a arătat pe acolo nici ieri seară și nici azi-dimineață. Le-am sunat pe două fete cu care lucrează, dar niciuna nu a văzut-o și nu a vorbit cu ea. Le-aș fi sunat și pe mama și pe sora ei, dar locuiesc în Oregon. Deci ce-aș mai putea face? Adică, în ce fel pot să-mi găsesc nevasta? Dacă ar fi la închisoare, ar avea dreptul să dea un afurisit de telefon, așa-i?

   Vocea lui se ridicase tot mai mult, astfel că la sfârșit aproape striga.

   - Dacă a fost arestată, spuse Lew grijuliu, sugerând că nu acordă prea multă încredere acestei variante, nu va fi deloc greu să aflăm unde se găsește. Ajutorul Grier se va ocupa de îndată (îi făcu semn lui Dan să înceapă cercetările), așa că dacă găsim ceva, veți fi pus imediat la curent.

   - Dar spitalele? se năpusti Jackson la următoarea întrebare. Dacă a fost rănită?

   - Vom verifica și această posibilitate, spuse Lew. Între timp, ne-ar fi de mare ajutor dacă ne-ați face o descriere a mașinii și dacă ne-ați da o idee despre starea în care se afla soția dumneavoastră când a plecat de la petrecere.

   Jackson râse nervos:

   - Era... foc și pară. Așa i se întâmplă întotdeauna când crede că acord prea multă atenție alteia. Se poartă foarte ciudat în asemenea ocazii; știți cum reacționează unele când în jur se află femei foarte atrăgătoare. Ultima oară s-a întâmplat la o petrecere în aer liber în iulie.

   Tuși ca să-și dreagă vocea.

   - Oricum, ieri seară s-a repetat. Printre invitați era o doamnă foarte atrăgătoare și mi-a făcut multă plăcere să discut cu ea. Yvonne a început ca de obicei să facă din țânțar armăsar și să mă acuze că o neglijez. Ce naiba își închipuia că ar fi trebuit să fac: să mă agăț de brațul ei toată seara, ca o lipitoare? Așa că am lăsat-o în pace, ca să se răcorească. Prin asta nu am vrut să-i fac nimic rău, pur și simplu am lăsat-o să fiarbă în suc propriu... Știți cum se întâmplă.

   - Și ea a plecat? îi sugeră Lew.

   - După ce m-a făcut albie de porci, cât putea de tare. Credea că vreau să rămân singur cu Kathy. Sigur! În ditamai petrecerea! Cum își închipuia ea că ar fi fost posibil, pentru numele lui Dumnezeu! Am fost foarte bucuros că nu era și șeful meu prin preajmă, asta mi-ar fi lipsit. A zis că urmăresc să scap de ea, ca să-mi pot găsi o prietenă mai frumoasă. Așa face mereu, de când a împlinit 30 de ani.

   Se opri.

   - Acum are 32. Tare aș vrea să termine cu tâmpeniile astea și să nu mai facă atâta scandal inutil. Înțelegeți?

   - Unde a fost petrecerea? întrebă Lew.

   - În apropiere de Alhambra Valley Road, pe una din străzile înfundate ce ies din ea și pe care se află câte 3 sau 4 case, din acelea construite cu un design deosebit, după proiecte arhitectonice scumpe.

   Făcu o pauză.

   - Erau circa 60 de persoane. O petrecere foarte plăcută, până când s-a dat Yvonne în spectacol cu țipetele ei.

   Domnul Jackson părea acum să se apere, iar în cuvintele sale se putea ghici chiar și un ton vag agresiv.

   Localizarea avu darul să-l neliniștească pe Lew, deoarece era chiar lângă Briones. Se strădui să nu se trădeze prin voce, păstrând cel mai profesional ton cu putință.

   - După ce soția dumneavoastră a plecat... apropo, cât era ceasul?

   - Înainte de miezul nopții, răspunse Jackson. Bănuiesc că pe la 22-22.30. Cam așa ceva. Nu mai târziu de 23.

   - Atunci mai ploua încă? îi sugeră Lew. Sau ningea?

   - Probabil. Vreau să spun, ploua.

   Făcu o pauză.

   - Dacă stau și mă gândesc, era mai devreme. Unul dintre copii deschisese televizorul în camera de alături. Au fost știri după plecarea lui Yvonne. Deci trebuie că era mai devreme.

   De ce mint oamenii până și în asemenea situații? se întrebă Lew, aducându-și aminte de câte ori se lovise de acest lucru. Ce rost avea să mintă? Și de ce mințeau când era vorba de niște detalii atât de stranii?

   - Sunteți sigur acum de oră?

   - Cred că da, spuse Jackson, din ce în ce mai defensiv.

   De la biroul său, Dan Grier îi semnaliză lui Lew că Yvonne Jackson nu se afla la niciuna din secțiile de poliție din regiune.

   - Vrei să încerc și în districtele vecine? întrebă el încet.

   Lew îi făcu semn că da, continuându-și discuția cu Jackson:

   - De fapt când a început petrecerea?

   - La 19.30, spuse Jackson. A fost o cină completă. Puteți să vă imaginați, s-au servit tot felul de trufandale și șampanie franțuzească pentru 60 de persoane, la miezul nopții? Dumnezeule, oamenii ăștia au dat cu adevărat lovitura.

   Tuși.

   - În orice caz, am ajuns acolo la 19.30 sau câteva minute mai târziu. Am fost penultimii. Yvonne întârzie întotdeauna când se pregătește pentru un eveniment, așa că am întârziat 10 minute. Eu nu pot să sufăr să întârzii. Nu credeți că i s-a întâmplat ceva?

   De data aceasta, ezitarea lui dură mai mult. Respiră adânc și apoi continuă încet.

   - Nu vreau să-mi pierd capul. Dar Yvonne nu s-a întors acasă, apoi mă gândesc la zăpadă și la... Atunci când am văzut că nu se întoarce...

   - Ne-ați sunat pe noi, îi reaminti Lew posomorât. Ceva s-ar fi putut întâmpla.

   Exista șansa ca femeia să fi plecat pur și simplu de acasă. Din câte spunea Jackson - și din câte nu spunea - Lew bănuia că mariajul lor șchiopăta.

   - Ce-ar fi să o declarăm persoană dispărută? Ea este o persoană dispărută, nu este așa? exclamă Jackson din nou iritat și puțin rușinat. De ce face lucruri din acestea? Să o ia naiba de treabă!

   Strigă aceste ultime cuvinte, apoi adăugă:

   - Scuze! Sunt supărat.

   Și mahmur, ghici Lew.

   - Vom face ce putem, domnule Jackson. Am nevoie de o descriere a mașinii dumneavoastră, numărul de înmatriculare, lucruri de acest fel. Numele gazdelor dumneavoastră de ieri seară și câțiva dintre musafiri, dacă aveți numele și adresele lor.

   - O, mda, începu Jackson. Mașina. E o Acura din 88. Argintie cu interior gri. E prima mea mașină cumpărată nouă.

   Era acum irascibil, deposedat nu numai de soție, dar și de mașina sa cea nouă.

   - Am fost la familia Gardner. Margaret și Tuckman. Ce mai nume de lux, Tuckman Gardner. Ei vă pot spune și numele oaspeților lor. Eu nu le-am notat nicăieri.

   - Am să le telefonez, spuse Lew, nu foarte bucuros că va trebui să vorbească cu un membru al familiei Gardner, care era unul dintre cele mai vechi clanuri din ținut și mai posedau încă o bună parte din suprafața lui.

   - De ce a trebuit Yvonne să plece așa cum a plecat? Câteodată se poartă ca un copil răsfățat. De ce a trebuit să o facă chiar la petrecerea asta? Ce s-a întâmplat cu ea?

   Din voce i se ghiceau supărarea și sentimentul de vinovăție.

   - Vom încerca să aflăm, spuse Lew înainte de a termina convorbirea.

 

19

 

   Până la căderea nopții celei dintâi zile ale anului, se mai descoperiseră încă două cadavre. Unul pe malul nordic al Lacului Briones, la mai puțin de 3 kilometri și jumătate în afara granițelor parcului, iar celălalt într-un defileu îngust, la 1 kilometru nord de Happy Valley Road.

   - Merge tot mai departe, spuse Ignacio Grieta gânditor, privind cele 2 cadavre oribil mutilate așezate acum pe mesele din laboratorul său. Uită-te ce a făcut.

   - Pentru numele lui Dumnezeu... șopti Lew, înfiorat de priveliște. Sunt mai... rău decât celelalte.

   - Da, spuse Grieta. Asta-i important, deoarece ne spune că lucrul care îl mână pe acest om devine din ce în ce mai puternic. Nimeni nu poate face așa ceva dacă nu e turbat de furie.

   Atinse cu delicatețe pielea sfâșiată a feței celei mai tinere dintre victime. Ochii săi mari și negri priveau rece.

   - La început doar gâtul, sfâșiat așa cum sfâșie o fiară. Apoi sânii. Apoi a adăugat abdomenul. Iar acum încearcă să-i distrugă și fața. Data viitoare când se va întâmpla, s-ar putea să încerce să dezmembreze victima. Până acolo a ajuns.

   - Vorbești ca și cum ți-ar fi milă de el, spuse Lew, mirat de atitudinea patologului.

   - Așa și e. Omul acesta suferă.

   - Foarte bine. Dar soarta victimelor e cu mult mai cumplită decât a lui.

   - Chiar așa crezi? întrebă Grieta, părând vag surprins. Au suferit, și asta nu dintr-o vină a lor, lucru care e tragic. Dar acum au murit, au trecut peste momentul agoniei lor. Bărbatul care le-a ucis are sufletul stăpânit de o asemenea nebunie, încât este pe cale să-și piardă caracterul uman. Asta e o pierdere infernală, prietene. Este atât de infernală, încât îl silește să facă... ce vezi aici, spuse el arătând carnea sfârtecată de la gâtul victimei mai mature.

   - Crezi că nu vrea să ucidă? întrebă Lew. Poți să faci această afirmație, în prezența corpurilor acestora?

   - Da, răspunse Grieta blând. Și o afirm tocmai din cauza corpurilor. Ele stau mărturie pentru cât de mult a pierdut el din calitatea de om.

   Făcu semn spre un sendviș mâncat pe jumătate.

   - Te rog să mi-l dai!

   Dezgustat, Lew făcu așa cum i se ceruse.

   - Nu știu cum poți să mănânci în aceeași încăpere cu...

   - O folosesc ca pe o terapie de șoc, spuse Grieta. Și pentru ca să-mi reamintesc că aceste cadavre nu sunt persoanele care au fost odată. Au îndurat atâta durere și pângărire cât le-a fost hărăzit. Acum sunt simple dovezi, iar eu sunt detectiv. Așa îmi este mult mai ușor.

   Lew oftă și spuse:

   - Dacă ai nevoie de mine, următoarea oră mă voi afla în biroul lui Wallis Desta. Mult noroc.

   - Mulțumesc, spuse Grieta. Dacă găsesc ceva nou, am să te anunț.

   - Doresc neapărat o identificare, spuse Lew când se afla deja la ușă. Doresc să fie în măsură să apară în instanță cu o acuzație solidă, inatacabilă...

   Grieta îi făcu semn cu sendvișul.

   - Știu, știu foarte bine. Spune-le că am să fac tot ce pot.

   În drum spre biroul lui Wallis, Lew se lăsase în voia gândurilor. Femeia mai în vârstă fusese deja identificată de soțul ei: Yvonne Jackson nu avea să se mai întoarcă niciodată acasă. Cea tânără nu fusese încă identificată. Cele 2 femei fuseseră ucise la interval de câteva oare, poate nu mai mult de 2 ore diferență.

   Lew era profund afectat. Nouă femei moarte din cauza unui criminal pe care nu putea să-l identifice, pe care nu reușise să-l prindă. Încercă să-și miște mâna bandajată și simți o durere profundă.

   Chloe arătă spre ușa șefei ei.

   - Vă așteaptă, rosti ea cu buzele strânse, în chip de boboc de trandafir.

   - Bună, Lew, îl întâmpină Wallis Desta, arătându-i unul din scaunele simple de lemn din biroul ei micuț. Ia loc, trebuie să stăm de vorbă despre cazul ăsta.

   - Știu, răspunse el fără chef. Sunt foarte multe lucruri la care nu avem răspuns.

   - Ca să nu mai zic nimic despre șerif, căruia nu-i pune nimeni lacăt la gură. Vrea să țină încă o conferință de presă. I-a acordat deja lui Eugene Protheroe ăla de la Register un interviu. M-am cam săturat. I-ai verificat pe toți suspecții posibili din fișierele celor cu delicte sexuale, nu?

   Părea obosită, cu ochii mai puțin vioi decât de obicei și părul ciufulit.

   - E primul lucru pe care l-am făcut. Nu există termeni de comparație, zise Lew și se uită peste umărul ei, deoarece nu dorea să-i întâlnească privirea. Am adunat mai mult material decât era nevoie. Aaron ne-a făcut rost de tot felul de materiale. A muncit mai mult decât oricând pentru cazul ăsta.

   - Foarte frumos din partea lui. Și ce rezultate a obținut? întrebă Wallis. Nu mă duce cu vorba, Lew. Avem și așa suficiente probleme, asta ar mai lipsi, să nu mai pot avea încredere nici în tine.

   Lew clătină din cap îngândurat:

   - OK. Avem una, eventual două urme de picior care ar putea, acesta e cuvântul potrivit, ar putea să aparțină asasinului. Dacă sunt ale lui, avem de-a face cu un tip destul de zdravăn, asta judecând după lățimea urmelor. Știm acest lucru, grupa 0 pozitiv și practic nimic altceva.

   - E rău pentru starea de spirit? întrebă Wallis.

   - Sigur că face rău la starea de spirit. Să tot găsim femei omorâte nu ne face bine. Și nici să ne uităm la cadavrele acelea.

   Se sili să se stăpânească.

   - Și îmi cer scuze pentru că îmi descarc nervii pe tine.

   - Eu ți-am cerut asta, spuse ea. În legătură cu interviurile pe care le dă Hislop, ai vreo idee cum ar putea fi oprit?

   - Hislop și cu mine nu ne înțelegem prea bine, spuse Lew precaut, recunoscând cu greu acest lucru în afara departamentului său.

   - Asta-i evident. Tu și el știți la fel de bine că ești mai competent decât el; acest lucru vă stânjenește pe amândoi. Nu asta-i problema. Aș dori să nu mai facă din acest caz un cal de bătaie, după care pare hotărât să facă. Procurorul districtual e îngrijorat. Mai cu seamă acum, când Hislop afirmă că este convins că asasinatele au fost comise de cineva acuzat de viol și pus în libertate condiționată și care locuiește în deltă.

   Se putea ghici că este nervoasă după degetele ei, care se mișcau neîncetat peste hârtiile de pe birou, de parcă ar fi vrut să găsească acolo răspunsuri.

   - Ce? întrebă Lew. Ce tot vorbești acolo?

   - Asta e ultima teorie a șerifului Hislop. Crede că...

   - Te-am auzit, o întrerupse Lew. De ce idioțenie s-a mai apucat acum? Nu a participat la investigație, nu bagă în seamă rapoartele pe care i le trimitem noi...

   Se opri exasperat.

   - Asta e cea mai stupidă idee!

   - Da, confirmă și Wallis.

   - Dacă există un lucru de care suntem aproape siguri, acela este că asasinul e nou. Nu e cineva de care să ne mai fi lovit și altă dată. Modul său de operare e prea deosebit. Nimeni nu s-a apropiat de stilul lui, din câte știm noi. Ce-ai vrea să fac?

   - Nu știu foarte bine, spuse ea. Dar aș vrea să întreprinzi ceva înainte ca Hislop să strice totul. I-a făcut să creadă pe cei din presă că avem suspecți reali și că este pe cale să-i aresteze. A făcut câteva declarații publice despre asasin, care sunt atât de explozive, încât în momentul în care ajungem în tribunal ne putem trezi cu un transfer la o altă instanță, și pe bună dreptate. Nu cumva îmi ascunzi ceva? Aveți cumva un suspect?

   - Avem profilul psihologic al suspectului, dar încă nu l-am găsit pe omul care să corespundă acestui profil, răspunse Lew, cântărindu-și gândurile. Sunt prea puține dovezi materiale. Dacă intrăm în proces cu ce avem acum, fără alte dovezi, ar fi zadarnic; nu ne ajunge pentru o condamnare, poate nici măcar pentru un proces. Nu mai vrem și alte victime, dar va trebui poate să-l prindem asupra faptului. Ăsta rămâne probabil singurul mod în care putem să-l condamnăm - așa, sau dacă o victimă scapă și e dispusă să-l identifice. Până în momentul de față, nu a scăpat nimeni, din câte știm noi.

   Făcu un gest cu mâna, dorind să sugereze cât de neajutorați erau.

   - Ești sigur de asta? întrebă Wallis tăios.

   - Nu, recunoscu Lew. Având în vedere modul în care atacă, aș fi totuși surprins dacă ar fi scăpat cineva.

   - Ați putea face apel public, sugeră Wallis fără entuziasm.

   - Ca să te trezești după aceea că sună fiecare femeie din regiune și-l acuză pe vecinul de alătură sau pe dirigintele copiilor ei de la școală sau pe cine știe ce cerșetor că ar fi Omul-lup? Dacă îți imaginezi că avem probleme acum, fă chestia asta și ai să constați și singură ce înseamnă probleme, spuse și clătină încet din cap. Nici măcar nu te gândi: e exact genul de acțiune care i-ar plăcea teribil lui Hislop.

   - Dar trebuie să facem ceva, insistă Wallis.

   - Mărim numărul patrulelor. Începând de astăzi. Și să nu-mi aduci aminte că e prea târziu; nu am anticipat cele două crime. Nimeni nu ar fi reușit să facă așa ceva.

   Wallis își prinse buza inferioară cu dinții, frământându-se. Când vorbi, în cele din urmă, era și mai agitată decât înainte:

   - Trebuie să facem niște schimbări. Trebuie să ne asigurăm că nu va ucide din nou. E musai.

   - Nimeni nu poate face asta, spuse Lew cu pesimism. Facem ce putem. Am ordonat participarea la patrule a gărzii civile și a echipelor de cercetare și salvare. Rangerii vor lucra în schimburi duble, în Tilden și în Briones.

   Lew își petrecuse prima parte a dimineții gândind acest plan.

   - Avem puțin timp la dispoziție. Conform obiceiului său, omoară atunci când plouă. De plouat, nu va ploua decât mâine.

   - Dar zăpada? Zăpada nu provoacă dificultăți? întrebă Wallis.

   - Sigur că da. Uită-te numai cum a dat peste cap traficul. Asta-i simplu în comparație cu unele porțiuni din parcuri. Unii rangeri nu au putut utiliza drumurile speciale pentru incendii, deoarece jeepurile lor nu pot merge pe zăpadă fără a rămâne înțepenite. E suficientă zloată pe acolo, așa că o să stăm tot timpul în noroi înghețat până la glezne. De aceea și utilizăm garda civilă călare. Există locuri în Briones unde nu poți pătrunde cu un cal, dar nu sunt foarte multe, și ne gândim că acolo nu se va duce criminalul.

   Aceste ultime cuvinte nu inspirau tot atâta încredere cât restul argumentației.

   - Garda a acceptat să iasă în schimburi de câte 6 ore, mai mult de atât nu rezistă caii pe o vreme ca asta. Unii băieți s-au oferit voluntari să patruleze câte două schimburi, folosind câte 2 cai. Cu alte cuvinte, vor petrece câte 12 ore în șa.

   - Te duci și tu cu ei? îl întrebă Wallis.

   - Mda, spuse el. Două schimburi mâine. Împrumut cai de la vecinii noștri - sunt în formă bună și obișnuiți cu condiții grele.

   - Briones și Tilden. În ce mod repartizezi patrulele? întrebă ea, ascultându-l atent și luând notițe.

   - Pe principiul grilei. E cea mai bună metodă pe care o putem folosi, și dacă echipele vor comunica bine între ele, putem să acoperim întreaga suprafață, chiar și locurile mai greu accesibile. Pe deasupra, vin și elicopterele de la East Bay, Cartierul General al parcurilor, pentru a efectua observații suplimentare.

   Vorbise aproape 1 oră la telefon cu Chad Overton, stabilind cele mai indicate rute pentru călăreți și jeepuri.

   Wallis încuviință din cap:

   - Trebuie să anunțăm cumva aceste patrule. Vom aranja ca postul local de televiziune și cele de radio să emită avertismente adresate femeilor, reamintindu-le să evite Briones și Tilden, dacă nu sunt însoțite.

   Zâmbi scurt, supărat.

   - Mă rog să dea ascultare acestui sfat!

   - Sper, spuse Lew. Dar pe toate nu o să le putem opri!

   - Cred că ai dreptate. Și mă întreb de ce. În acest moment mi-ai putea da orice, și nu aș intra singură în Briones pentru nimic în lume, spuse Wallis.

   - Chiar dacă astfel am reuși să punem mâna pe criminal?

   - Asta-i cu totul altceva, răspunse ea după o scurtă pauză semnificativă. Anunțați-mă după ce a fost identificată și cealaltă femeie. Nouă femei....

   - Nouă, confirmă Lew, sperând din tot sufletul că nu vor mai fi și altele, temându-se în același timp că va fi descoperită și a zecea.

 

   Aaron ridică mantaua, privind în lumină pata întunecată de deasupra rupturii lungi și dințate din mânecă. Nu reuși să-și controleze tremurul ce-l cuprinsese.

   - O, Doamne, nu! șopti el.

   Trecu mâna peste mâneca distrusă, temându-se că semnul ar mai putea fi încă umed. Constată că toată haina era umedă și simți bucățele de noroi și frunze lipite de ea. Lăsă încet să-i cadă mantaua din mână.

   Trecu din antreu în bucătărie, ca un somnambul. Îl durea capul și oricât își spunea el că e de origine psihosomatică, durerea devenea tot mai chinuitoare. Își puse mâinile la tâmple și apăsă.

   Și-ar fi dorit să scape de imaginile care începuseră să-i apară în memorie despre care își spunea că și le aduce aminte din fotografii și cercetarea locului unde se petrecuseră crimele și nu le cunoștea pe cale directă.

   Probabil că e o greșeală, insista el în forul său interior. Se lăsase mult prea prins de caz, de toate crimele, și acum nu se putea elibera de sub influența tuturor lucrurilor pe care le știa. Sigur era asta. Erau simple obsesii. Dacă nu ar fi fost așa, atunci s-ar fi confirmat cea mai mare teamă ce plana asupra lui, care pătrunsese în el; așa ceva nu putea fi îndurat.

   - Cafea, mormăi el, dar rămase nemișcat în mijlocul încăperii, observând, ca și cum s-ar fi aflat pentru prima dată acolo, cât de întunecată și apăsătoare putea fi.

   I se părea un efort imens să se miște, de parcă penumbra l-ar fi strâns. Durerea de cap devenea mai acută. Dacă nu l-ar fi deranjat atât de tare, ar fi putut să gândească. Avea nevoie să gândească. Trebuia să gândească. Trebuia să știe.

   Reuși să pună de o cafea, dar treaba asta îl extenuă atât de tare, încât se prăbuși pe cel mai apropiat scaun de bucătărie, tremurând.

   M-am udat, se gândi el. M-am udat și a dat o boală peste mine. M-am molipsit de o formă oarecare de gripă. Te rog să fie gripă, Doamne! Numai gripă, atâta tot.

   Stătea acolo, cu mintea inactivă, în timp ce cafeaua picura în filtru. Când fu gata, așa cum era, fierbinte, luă cu ea 5 aspirine.

   Sunetul telefonului îl făcu să tresară. Răspunse aspru:

   - Holliman.

   - Ești acasă, Aaron, se auzi Lew. Foarte bine. Avem identificarea celei de-a opta victime.

   - Da? Cea de a opta victimă?

   Cuvintele aveau prea puțin înțeles pentru Aaron, căruia îi trebui un timp să se concentreze.

   - Ești treaz? întrebă Lew, părând îngrijorat.

   - Aproape, spuse Aaron, hotărât să meargă pe ideea sugerată de Lew. Nu ar fi trebuit să mă las furat de somn. Ore întregi după ce dorm nu mai sunt om.

   - Ești în regulă? se interesă Lew.

   - Nu știu, întreabă-l pe psihiatru, răspunse Aaron cu amărăciune.

   Foarte bine, decise el. Dorea să se știe că, dacă în acest moment avea necazuri, o parte a răspunderii îi revenea lui Michael J. Gilchrist.

   - Cine e ultima victimă? Spune-mi tot ce știi în legătură cu ea. De unde vine? Și ce căuta în Parcul Briones?

   Își imagină o tânără femeie cu figura serioasă, poate de 19, în niciun caz mai mare de 20 de ani, îmbrăcată în jeanți și un impermeabil scurt și galben, plimbându-se pe potecă și fluierând.

   - O chema Shelley Birren. Vine din El Cerrito. Lucra la un proiect pentru colegiul public la care învăța. Împărțea un apartament cu o verișoară care plecase la New York și nu s-a întors decât astăzi.

   Lew tuși o dată.

   - Ea, verișoara, a identificat-o. Ne-a spus că e foarte sigură. Avem și amprentele.

   - Vrei să spui că fața...

   Aaron nu reuși să continue. Fața fusese complet distrusă, aproape nu mai putea fi numită față. Duse o mână la frunte, încercând să oprească cumva durerea.

   - Ne-a oferit o identificare bazată pe alte câteva lucruri, cum ar fi semnul de naștere de pe omoplatul ei. Ne-a fost de ajutor. Până acum nu s-a ocupat deloc de spatele victimelor. Cred că e o chestie.

   Lew așteptă puțin.

   - Aaron?

   - Mda.

   Își impuse să asculte, să stea liniștit și să înțeleagă bine ce spunea Lew.

   - O fată din El Cerrito venită pentru o lucrare. De ce s-a oprit asupra Parcului Briones? S-ar fi putut duce în Tilden sau Wildcat!

   - Dar n-a făcut-o, îi reaminti Lew.

   - Biata copilă. Poți să-mi trimiți niște poze?

   Aaron își ignoră durerea de cap infernală.

   - Desigur, spuse Lew nu foarte convins. Căutăm ceva care să ne ajute să limităm lista suspecților. Grupa de sânge și dimensiunea aproximativă a pantofilor nu ne sunt de ajuns. Așa că dacă există ceva în materialele tale, te rog să-l găsești, vrei?

   - Pari obosit, spuse Aaron.

   - Din cauza acestui caz, acceptă Lew. Și ce dacă? Până nu se termină, nimeni din departament nu se va odihni.

   - Pare logic, spuse Aaron. Am auzit despre patrulele suplimentare. Cred că e o idee bună. E posibil chiar să-l prindeți pe individ cu ajutorul lor.

   Se gândi la mantaua sa ruptă și udă și rezistă tentației de a-i povesti lui Lew despre ea. Ce rost avea? Ce demonstra? Că ieșise în ploaie, că își rupsese mâneca? Ce putea face Lew în legătură cu chestia asta?

   - Posibil, spuse Lew. Dă-mi tot ce poți până mâine. Avem nevoie de ceva pentru mediile de informare, ca să scăpăm de ei o vreme.

   Detectă o anume reținere din partea lui Aaron, care îl miră.

   - Ai aflat ceva și nu vrei să-mi spui?

   Aaron răspunse puțin prea grăbit:

   - Nu, de ce aș face așa ceva? Mă gândeam la caz. Cred că m-am implicat prea mult în cel. Cel puțin așa spune Gilchrist.

   - Ai nevoie de o pauză? întrebă Lew, sperând că va primi un răspuns negativ.

   - Poate nu ar fi rău, dar nu acum. Nu mă pot relaxa atât timp cât individul acesta e în libertate și ucide femei. Aș putea merge și în Tahiti și tot nu mi-ar fi de niciun ajutor.

   Durerea de cap se mai atenuase: poate aspirinele își făcuseră efectul.

   - Știu ce vrei să spui, zise Lew. N-ai vrea să vii să iei fotografiile? Putem discuta puțin despre ambele victime.

   - Când? întrebă Aaron cu teamă.

   Își simțea ochii arzând în cap, ca 2 tăciuni de cărbune.

   - După-amiaza aceasta?

   - Ce zici de ora 16.30, în biroul meu? Nu vei avea suficient timp să te uiți peste informații, în schimb...

   Lăsă intenționat fraza în suspensie, curios să vadă ce va zice Aaron.

   - 16.30, în regulă, spuse Aaron și puse receptorul jos înainte ca Lew să poată auzi clănțănitul dinților săi: fusese cuprins de un acces de friguri.

 

   - Nu vreau să mă cert c tine, îi spuse Mignon lui Gilchrist. Nu de asta am venit. Vreau să mă asculți până la capăt. Dacă faci acest lucru, atunci nu am să-l caut pe Rosserwll. Dacă nu vorbești cu mine, atunci voi fi obligată.

   Era îmbrăcată în uniformă, ținuta ei era perfectă și părea mai degrabă o profesoară decât un simplu fizioterapeut.

   - Aștept un pacient, spuse Gilchrist, privind-o peste ramele ochelarilor. Și nu mi se pare potrivit să discutăm despre Aaron Holliman.

   - De ce? Pentru că nu vrei tu? Pentru că-ți este teamă că poate nu-i aplici cel mai potrivit tratament? Te temi pentru că porcăria aia de medicament nou nu-și face de fapt efectul, iar starea lui Aaron se deteriorează?

   Îi aruncă una câte una aceste întrebări, făcându-le să sune ca niște acuzații.

   - Ești părtinitoare și nu gândești rațional, răspunse el și începu să se ridice. Îmi blochezi ușa.

   - Ai al naibii de multă dreptate și am să-ți blochez ușa până ce stăm de vorbă.

   Pentru a da mai multă greutate cuvintelor, își propti o mână în cadrul ușii.

   - Te porți copilărește, spuse Gilchrist, pus în încurcătură de comportamentul lui Mignon... Am mai discutat aceste lucruri și am crezut...

   - E prima oară când discutăm acest lucru, îl contrazise Mignon iritată. Ai refuzat să stai de vorbă atunci, așa ca și acum. Nu vrei să violezi dreptul pacientului ca discuțiile cu medicul să rămână confidențiale. Foarte bine, dar pacientul tău se duce de râpă, din câte se pare, doctore Gilchrist, iar tu nu-ți dai seama. Eu în schimb văd acest lucru.

   - Cred că reacționezi exagerat, spuse Gilchrist, păstrând vocea și privirile la un nivel egal. Nu aș vrea să raportez acest incident, dar dacă insiști, mă văd silit să o fac.

   Răspunsul ei îl luă prin surprindere:

   - Bine, foarte bine. Fă raportul. Poate în felul acesta obținem niște răspunsuri de la tine. Poate vei asculta ceea ce am să-ți spun.

   Rămase lângă ușă.

   - Perfect, spuse Gilchrist, bătând dabarana pe birou, spune-mi ce te neliniștește. Presupun că Aaron nu va avea de suferit din cauză să stau și te ascult.

   - Nu, poți fi sigur că nu, spuse Mignon netulburată, apoi făcu o pauză în care își ordonă gândurile. Ai început să-i administrezi lui Aaron noul medicament când... acum 4 luni de zile? Și te-ai întâlnit cu el o dată pe săptămână, în afară de perioada în care el a dorit să se interneze. Tu ești mulțumit că medicamentul îl menține în stare de funcționare, fără a strica prea mult în alte părți. Ei bine, greșești, după părerea mea. Cred că medicamentul nu numai că nu-l menține, ci subminează și restul de funcționalitate care i-a mai rămas. Presupui că el este pe cale de a se adapta la medicament; cred că nu se adaptează la nimic. Tu te întâlnești cu el o dată pe săptămână și tot ceea ce-mi povestește el este că tu habar n-ai despre ce este vorba...

   - Ia stai puțin! spuse Gilchrist ridicându-se pe jumătate. De ce te bagi să discuți metodele mele terapeutice...

   - Lasă prostiile, Mike, spuse Mignon, dinadins nepoliticoasă. Bineînțeles că Aaron și cu mine discutăm ce faci tu. Cu cine ai vrea să discute? Cine mai știe, în afară de mine, ce se petrece aici? Cui îi pasă? Iar tu îi spui că s-a implicat prea mult în seria asta de crime și că e nevoie să scape cumva de stres. Vrei să depășească experiențele din Vietnam și să se obișnuiască cu stilul lui actual de viață. Sunt de acord cu tine, însă nu cred că se poate.

   Făcu un singur pas, blocând în continuare ieșirea.

   - L-am văzut atunci când este cuprins de crize. Nu se adaptează, Mike. Totul se destramă, ca un pulover care nu a fost încheiat cum trebuie.

   Plângea acum, dar nu-și mărturisea lacrimile prin nimic, nici măcar nu și le ștergea.

   - A avut nopți proaste, nopți foarte proaste, nu simple coșmaruri, ci... lucruri mai rele. Nu vrea să mă lase să dorm cu el din cauza asta. Putem face dragoste, perfect, dar dormitul împreună e prea riscant, din cauza a ceea ce se întâmplă. Nu mai este el... capătă... aș vrea foarte mult să pot explica.

   - Vrei să spui că nu te-ai lămurit de tot? se miră Gilchrist sarcastic. Mă uimești.

   - Lasă chestia asta, îl preveni ea scoțând o batistă din buzunar și ștergându-și fața. Nu există niciun motiv ca să vorbești așa cu mine. Cu nimeni nu ar trebui să vorbești așa. Tu nu înțelegi - eu vreau să-l ajut pe Aaron. Aș face și un pact cu diavolul, dacă aș ști că l-ar ajuta.

   - Iar la mine recurgi în lipsă de altceva mai bun, până una, alta? sugeră Gilchrist răutăcios. Trebuie să mă simt flatat?

   - Ai putea încerca măcar să fii atent, spuse Mignon fără emoție. Câți ani aveai când Aaron se afla în lagărul de prizonieri? Erai deja adolescent? Ce poți tu înțelege despre efectul pe care l-au avut acei ani asupra lui? Tu nu poți pricepe prin a trecut el, orice ai face. Știu că Aaron vrea să fie hipnotizat, ca să poată înțelege niște lucruri care s-au petrecut acolo, inclusiv modul în care au reușit să scape. Până în acest moment, ai refuzat asta, iar eu nu pot decât să mă întreb de ce. Dată fiind natura problemei lui, îmi închipuiam că ar fi trebuit să te atragă ideea.

   - După ce a trecut atât timp și după ce evoluția sănătății sale a urmat o linie atât de sinuasă? Tu însăți recunoști că nu este prea stabil. De ce am spori și mai mult confuzia? întrebă Gilchrist și începu din nou să bată darabana. Dacă vom avea răbdare, cred că medicamentul îi va face mai mult bine decât toți hipnotizatorii din lume. Aaron a trecut prin acest gen de experiență care nu poate fi reconciliată niciodată, toată viața. Indiferent ce ar face cei din jur, ea nu poate fi justificată, nu poate căpăta sens și înțeles. Mi-e teamă că hipnoza ar putea să-l împingă dincolo de limita echilibrului. Luând în continuare medicamentul acesta, există șansa ca starea lui să rămână stabilă. Vătămarea mai există încă, dar nu trebuie neapărat să-i domine viața.

   O măsură critic pe Mignon.

   - De ce crezi că trebuie să se supună aceste proceduri de reactualizare pe cale hipnotică? Ți-a trecut prin minte că și propriile tale motive pot fi puse la îndoială?

   - Așa este, spuse Mignon, imitând tonul mieros al lui Gilchrsit. M-am gândit la asta cu mult înainte de a hotărî că Aaron are dreptate și că trebuie să afle ce s-a întâmplat, să-i fie readuse în memorie acele lucruri, în loc să-i fie îngropate și mai adânc decât până acum. S-ar putea să nu mă crezi, dar mie îmi pasă de ce i se întâmplă lui Aaron.

   - Acesta mi s-a părut un lucru evident.

   - Nu înțelegi, spuse Mignon. Tu nu poți înțelege cum de putem noi 2 forma un cuplu și că eu îmi doresc ca el să se facă bine mai mult decât ca el să se simtă atras de mine.

   Își încrucișă brațele.

   - A suferit îngrozitor, am văzut și auzit acest lucru, îl macină ca niște termite. Aș vrea ca acest proces să se oprească atât timp cât mai rămâne suficient din Aaron ca să..

   - Te erijezi într-un soi de salvatoare a lui, nu? Îți închipui că vei obține prin recunoștință ceea ce nu poți obține prin sex.

   Ochii lui se îngustară.

   - De vreme ce ții neapărat să discutăm deschis, îți voi spune că te consider iresponsabilă atât în calitate de fizioterapeut, cât și de amantă să-l încurajezi pe Aaron în ideeal lui de a-și dezgropa amintirile. Tu ai o altă concepție, ceea ce nu mă surprinde. Nu ai avut ocazia să analizezi ce a făcut Aaron din punctul de vedere al condiției sale, modul în care și-a camuflat experiențele de atunci cu obsesiile prezente. Ar trebui să renunțe chiar acum la dosarul acela și să-și impună să se adapteze în mod realist la lumea din jurul său. El face însă pe cavalerul rătăcitor, iar tu îl încurajezi.

   Respira mai alert și se înroșise la față.

   - Dacă Aaron se va face mai bine, acest lucru nu se va datora faptului că reușește o faptă vitejească, iar zâna cea bună îi îndeplinește dorința. Chestiile astea nu funcționează așa.

   - Tu îi oferi în schimb un elixir al uitării, sperând ca el să-și ia doza la orele cuvenite? îi replică Mignon. Sau ai dori să-l vezi capitulând, să-l vezi internându-se pentru totdeauna, intrat în rândurile celor handicapați fizic și emoțional din timpul războiului?

   - El este deja un infirm fizic și emoțional. Problema este că nu vrea să accepte lucrul acesta și refuză să-l trateze pragmatic. El ar dori cu ardoare să...

   Gilchrist se opri brusc, auzind pe cineva care dorea să intre în birou.

   - A sosit pacientul meu, domnișoară Vandreuter.

   - Ți-am spus că vom rezolva problema noastră acum, spuse Mignon aproape afabil.

   Se întoarse și se adresă noului venit.

   - Suntem în mijlocul unei discuții, nu ați vrea să ne acordați 5 minute, în care să o putem termina?

   Gilchrist era pe cale să obiecteze, însă atunci interveni pacientul:

   - Nu mă grăbesc, terminați-vă discuția.

   Mignon se întoarse spre Gilchrist:

   - Aaron are nevoie să afle ce s-a întâmplat. Are nevoie să știe ce a făcut. Lucrul acesta îl roade, pot să văd și să aud, îl simt.

   Nu reușea să se mai stăpânească. Fu la un pas să-i spună ce se petrecuse între ei de Crăciun, să evoce momentele teribile petrecute în camera ei. Văzând disprețul din privirea lui, se abținu.

   - Până nu află, niciun medicament de pe pământ nu îl va potoli, nu îl va pune pe picioare, nu îi va reda liniștea.

   - După părerea ta, o corectă Gilchrist.

   - După părerea mea, confirmă ea.

   Gilchrist oftă:

   - Am să revăd cazul său și la următoarea noastră întâlnire voi discuta iarăși cu el. Ești mulțumită?

   - Pentru moment. Dacă nu îi acorzi tratamentul pe care și-l dorește, mă voi întoarce, promise ea.

   Se întoarse și ieși din cabinet, lăsându-l pe Gilchrist supărat și pe pacientul acestuia extrem de curios.

 

20

 

   Aaron se năpusti asupra lui Eugene Protheroe, nebăgând în seamă privirile pe care le atrăgeau asupra lor în parcarea tribunalului unde se aflau.

   - Ți-am spus că nu am dezlegarea să discut despre cazul acesta și nici nu o voi face. Acum lasă-mă în pace!

   Era cu cheile în mână, pregătindu-se să descuie portiera mașinii.

   - Publicul are dreptul să știe, îi strigă și Protheroe, la rândul lui. Ai o obligație. Să te uiți în Primul Amendament al Constituției!

   Ridică mâna în care ținea blocnotesul.

   - Nu pot să discut acest dosar! urlă Aaron, vârând cheia în broască și răsucind-o cu ferocitate, aproape rupând-o.

   Acest lucru îl calmă și, în timp ce deschidea portiera, îi spuse lui Protheroe:

   - Lucrez pentru locotenentul Frazier. Dacă vrei informații, trebuie să le obții de la el.

   Se sui în Bronco și porni motorul, ambalându-l intenționat.

   - Nu poți să mă eviți la nesfârșit, îl avertiză Protheroe.

   - Ia uită-te puțin, mormăi Aaron, băgând mașina în viteza întâi și țâșnind în mare viteză din parcare.

   Se uită după Protheroe în oglinda laterală: acesta rămăsese cu mâinile în șolduri, mormăind ceva la adresa Bronco-ului care se îndepărta. Să-l ia dracu`, gândi Aaron, arzând încă de dorința de a-și înfige un pumn în fața de șobolan a lui Protheroe. Va trebui să-i explice lui Lew ce urmărea reporterul, fapt care îl neliniștea.

   Taurus-ul din fața sa frână puternic în momentul în care 3 femei - secretare, după cum arătau - începură să traverseze strada printr-un loc nepermis. Aaron opri Bronco-ul și le urmări cu privirea.

   Conducând mai departe, durerea de cap, care îl ocolise timp de 3 zile, îi reveni cu și mai mare violență, pătrunzând în el ca niște colți uriași de fiară: pentru un moment privirile i se tulburară și palmele i se acoperiră de sudoare rece. Înjură scurt, aproape în șoaptă, speriat de efectul sunetului în spațiul limitat al mașinii.

   Simți că îngheață când auzi țipătul unui claxon în spatele lui și se aplecă peste volan, de parcă l-ar fi bătut cineva. Reuși cumva să-și conducă Bronco-ul într-un spațiu de parcare și așteptă până trecură cele mai grele momente ale durerilor și fu din nou în stare să conducă.

   Rulă încet pe Alhambra Valley Road, tresărind la orice zgomot venit din afară, până și la mugetul îndepărtat al vitelor. Zăpada se topise și râurile se umflaseră, așa că de câte ori traversa câte un podeț sau urma cursul unei ape, zgomotul ei îl deranja aproape fizic, pătrunzând în el ca niște ace.

   Voia să înghită ceva mai puternic decât aspirina, ceva mai eficient decât chestia aia pe care i-o administra Gilchrist. Trebuie să existe ceva care să-i potolească durerea. Orice: nu îi păsa ce. Emise un sunet profund - pe jumătate hohot lipsit de bucurie, pe jumătate suspin - aducându-și aminte de nesfârșitele luni de zile din lagărul de prizonieri, când i se părea că întreaga lume e făcută din durere, că nu mai exista nimic dincolo de tortură și frică.

   „Să-l sun pe Caleb”, își zise el. „Trebuie să vorbesc cu Caleb.”

   Până să ajungă acasă, durerea era atât de cruntă, de enormă, încât nu mai reuși decât să se împleticească pe ușă și să se prăbușească pe canapea, cu capul vârât în pernele care păreau dure ca niște pietre. Deși nu adormi, căzu într-o stare vecină cu visul, în care trupuri descărnate zăceau în poienele junglei sau pe coaste împădurite, unde o formă ce nu mai părea umană își urla la lună pofta de măcel.

   Bătăile insistente din ușă îl obligară să-și revină într-un târziu și se ridică stângaci în picioare.

   - Numai un moment, strigă el, bucuros să constate că durerea de cap i se concentrase într-un singur punct întunecos din spatele ochilor. Am sosit, spuse el deschizând cu greutate ușa.

   - Bună, îl salută Mignon, strângându-și geanta prea mare la piept, ca și cum ar fi vrut să se protejeze.

   Purta pantaloni închiși la culoare și o haină grea, cu fular în jurul gâtului.

   - Pleacă de aici, Minnie, îi spuse Aaron cu blândețe.

   - Trebuie să vorbesc cu tine, spuse ea, fără să se clintească din loc.

   - Nu ai ce căuta aici. Pleacă, spuse el, retrăgându-se deja, pregătit să închidă ușa.

   - Am vorbit cu Gilchrist alaltăieri, spuse ea repede. Despre tratamentul tău și despre hipnoză.

   Aaron rămase în continuare la ușă, nemișcat.

   - Nu era nevoie să faci asta, îi spuse, impresionat în mod straniu de grija pe care i-o purta.

   - Da, așa am făcut, spuse ea și se apropie încă un pas. Nu știu dacă am procedat bine, dar am discutat cu el. Arăți foarte rău.

   Figura ei deveni mai tandră.

   - Am avut o migrenă. Aproape mi-a trecut.

   Oftă și clătină din cap.

   - Nu intra, Minnie. Mimi. Îmi pare rău. Mimi. Voi încerca să nu mai uit că preferi să ți se spună așa, dar nu intra la mine. OK?

   - Dacă așa trebuie să fie, spuse ea, iar ochii i se umplură de lacrimi. Mai bine l-ai asculta pe Gilchrist. Știi cum e el. Nu vrea să te întorci în timp cu ajutorul hipnozei. Nu crede că ar rezolva ceva.

   - Poate că nu, spuse Aaron cu răceală. Dar trebuie să știu ce s-a întâmplat.

   - Așa i-am spus și eu. Sper că nu ți-am creat probleme.

   Făcu doi pași înapoi.

   - Bine, cam asta era.

   El tremură brusc, din cauza unei pale de vânt:

   - Da, asta e.

   - Nici măcar o ceașcă de cafea, ezită Mignon.

   - Vai, Minnie... Mimi. Știi ce s-ar putea întâmpla. Am mai trecut o dată prin asta. Nu vreau să se mai repete.

   Ochii ei erau strălucitori din cauza lacrimilor.

   - Să nu se mai repete, rosti ea ca un ecou, depărtându-se de el, ca și cum ar fi fost trasă de un fir invizibil. Să nu se mai repete.

   Aaron rămase în ușa deschisă pe jumătate și o petrecu cu privirea: Mignon se urcă în mașină și plecă în trombă, accelerând cât putea de tare. Era cuprins de amărăciune văzând că pleacă, sigur că nu se va mai întoarce niciodată. Pierderea ei îl duru, ca să dispară apoi, ca și cum ar fi pierdut-o cu mult timp în urmă.

   În aer apăruse o burniță ușoară - mai mult decât ceața, însă nu ploaie, încă - iar aerul mirosea a pământ și a lut. Își înălță capul și inspiră profund, savurând bogăția aromelor.

 

   Furtuna dura deja de o zi, iar meteorologii susțineau că nu avea să se potolească încă 2 zile.

   Lew azvârli hârtiile pe care le citea și își prinse rădăcina nasului între degetul mare și cel arătător. Chad Overton îl anunțase că, dacă nu înceta vijelia, elicopterele vor fi nevoite să rămână la sol.

   - Nu rezistă la acest gen de vreme, spuse el. Burges și comitetul director nu au vrut să cheltuiască bani pentru altele, mai bune.

   - Ieftini la făină și scumpi la tărâțe, răspunsese Lew; acum îi înjura de zor.

   - S-a întâmplat ceva domnule locotenent? întrebă Florence Hoven, apărând în ușa biroului lui.

   - E vorba de toată povestea, începută odată cu descoperirea lui Audrey Weeks. Acum o să mai avem o victimă pe cap. Uită-te cum plouă. Se va întâmpla din nou.

   - Dacă mai există cineva prin parc, încercă Florence să-l liniștească. Nu cred să mai iasă careva pe acolo, după toate avertismentele și semnele puse pe poteci și anunțurile de la știri.

   - Aș vrea să fiu la fel de încrezător ca și tine, spuse Lew, arătând spre lista cu nume. Toate au crezut că nu li se va întâmpla lor și nu au...

   Încheie ridicând exasperat din umeri.

   - Au avut ghinionul să se găsească acolo în momentul cel mai nepotrivit. Putea să pice pe altcineva. Așa cum plouă, a ieșit sigur din nou și pândește.

   - Nu poți fi așa de sigur, spuse Florence.

   - Nu pot fi sigur că vicepreședintele va rămâne în funcție mai mult de o lună, o corectă Lew. Dar pot fi sigur că acel... lucru, acea creatură este acolo. Și urmărește ceva. Vrea... carne.

   Se cutremură involuntar.

   - Te rog să-mi faci legătura cu Schiffstern! Trebuie să stau din nou de vorbă cu el.

   - Sigur, spuse Florence. Nu sunt secretara ta, dar am să-l sun pe Schiffstern.

   - Știu. Mulțumesc că îmi faci acest serviciu.

   Cercetă notele pe care și le scosese din ultimele informații puse la dispoziție de Aaron.

   La ora 15 avea să se întâlnească cu șeriful Hislop, pentru a-i explica acestuia ce conțineau ele și, până în momentul acela, nu adunase aproape nimic demn de luat în seamă. Elementele concrete erau în număr extrem de mic, lucru care nu putea fi ascuns nici măcar cu un potop de speculații.

   Telefonul său sună o dată și Florence îi spuse că Schiffstern îl va căuta înainte de ora 14, din cauză că ține un curs.

   - Minunat. Rafe Winfield e aici?

   Nu trebuia să plece înainte de a discuta cu Schiffstern. Se lăsă în fotoliu, încercând să-și adune gândurile. Se ridică și merse în biroul din față.

   - A plecat mai devreme la masă, spuse Neil Hawkins. Se întoarce peste vreo 40 de minute.

   Totul trebuia amânat, fapt care îl făcu pe Lew să spumege.

   - Vreau să-l văd de îndată ce apare în biroul meu. Pun eu mâna pe el, spuse, citind încă o dată numele victimelor. Să fiți siguri, pun mâna pe el și nu mai scapă.

   Nu știa precis la ce se aștepta după o nouă trecere în revistă a faptelor, dar era hotărât să cerceteze fiecare amănunt, până va găsi acel unic detaliu, cheia dezlegării misterului. Întotdeauna exista un detaliu, un lucru simplu și adesea trecut cu vederea, ușor de uitat, care deschidea accesul către restul dovezilor și ducea la identificarea criminalului.

   Florence apăru din nou în ușă:

   - Doriți ceva, locotenente?

   - Da, spuse el. Și voi obține ceea ce vreau.

   Nu știa cât de fixă este privirea lui și de aceea se miră că Florence se retrase imediat. Se apucă să citească iarăși raportul lui Grieta asupra autopsiei lui Jackson, când își făcu apariția Rafe Winfield.

   - Ai vrut să vorbești cu mine?

   Lew îi făcu semn să intre.

   - Rangerii - cei care au găsit cadavrele. Vreau să discut cu ei și...

   - Iarăși? gemu Rafe.

   - Da, îi răspunse, pe un ton care nu admitea contrazicere. Vreau să afli ce au observat în afara trupurilor, ceva care le-a rămas în memorie. Tot ce ar putea părea ciudat sau neobișnuit. Vreau să știu ce au observat sau ce își aduc aminte sau la ce s-au gândit.

   - Am mai făcut o dată chestia asta, spuse Rafe morocănos. Ce crezi că am putea descoperi acum?

   - Nu știu, răspunse Lew cu răbdare exagerată. De aceea o și facem, ca să nu fi trecut peste ceva, să nu fi lăsat vreun amănunt să ne scape printre degete.

   Își trecu mâna prin cap.

   - Ai călărit ieri, așa-i?

   - La fel ca și tine, spuse Rafe. Bătrânul Gizmo, bietul de el, de-abia își târa picioarele când ne-am întors.

   Gizmo era un murg superb, care pe vremuri fusese campion la categoria cailor castrați.

   - Nu mai rău decât călărețul, pun pariu, spuse Lew, care nu dorea să recunoască că și pe el îl dureau umerii și spatele, după două schimburi petrecute în șa. Mâine ieși?

   - Ca și tine, confirmă el. Cu Gizmo și Cornbread.

   Ridică din umeri.

   - OK. Am să stau din nou de vorbă cu rangerii. Poate ai dreptate și scoatem ceva de la ei. Nu e rău să încercăm. Te temi de ploaie?

   - Tu nu? întrebă Lew. Deși nu cred să iasă ceva, ar putea să-i întrebi pe rangeri despre zgomote și mirosuri și lucruri de felul acesta. Cine știe, poate avem noroc.

   - Iar o chestie din asta, cu bătaie lungă? întrebă Rafe, nu foarte sarcastic.

   - Ce altceva ne rămâne de făcut? spuse Lew, recunoscând pentru sine că nici măcar tehnica lui cu bătaie lungă nu avea prea mulți sorți de izbândă.

   Rafe schiță un salut în direcția sa:

   - Bătaie lungă, dacă așa vrei tu, lăsându-l pe Lew să aștepte telefonul lui Schiffstern.

 

   Aproape 1 minut, nici Michael Gilchrist și nici Janice Wheeler nu au scos niciun cuvânt, încercând fiecare să-și controleze nervii scăpați din frâu.

   - Foarte bine, spuse Janice în cele din urmă, uitându-se țintă la mâinile împreunate ale lui Gilchrist. Pot să înțeleg scepticismul tău în legătură cu întoarcerea în timp pe cale hipnotică, dar va trebui să-ți cer cuvântul de onoare că nu ai să intervii după ce încep ședința de hipnoză.

   Gilchrist făcu o pauză, apoi zise:

   - El se află într-o stare de tranziție...

   - Din câte mi-ai zis, se pare că nu reacționează la medicamentul tău, răspunse ea, străduindu-se să vorbească fără patimă, însă nereușind să-și ascundă total iritarea.

   - E nevoie de timp. A luat alte medicamente, mult mai agresive, și acum are nevoie de adaptare. L-am recomandat să facă parte din lotul de testare deoarece părea să se potrivească foarte bine cu situația lui.

   Janice își alese cuvintele cu grijă:

   - Totuși, din câte mi-au spus, nu a ajuns la comportamentul la care te așteptai să ajungă.

   - Nu, până în momentul de față, spuse Gilchrist defensiv. Sunt încredințat că starea lui se va ameliora considerabil în următoarele luni, cu condiția ca în viața sa să nu mai intervină situații stresante.

   Femeile ca Janice Wheeler îl intimidau și aceasta nu numai din cauza accentului britanic, dar și a aerului ei independent și sincerității cu care lăsa la vedere șuvițele albe din părul blond și nu își ascundea ridurile din jurul ochilor și gurii.

   - Te referi la investigația de care se ocupă sau la propriile sale necazuri? Din câte văd aici, în momentul de față este implicat într-o relație.

   Își puse ochelarii și se uită peste raportul primit de la el.

   - O relație oarecare, o corectă el.

   - Aha! spuse ea uitându-se pe pagina următoare. Perioada despre care e vorba e cea petrecută într-un lagăr de prizonieri din Vietnam: ce informații ai despre această perioadă din viața lui?

   - Nu foarte multe. Tot ce am e aici. Se pare că odată ce a început să fie torturat, memoria a început să-l lase...

   Era pe cale să avanseze propria sa teorie, dar Janice îl întrerupse:

   - A reușit să scape, dar nu își aduce aminte cum; a intervenit vreo schimbare? întrebă ea indicând cea de a treia filă a raportului.

   - Din câte știu eu, nu.

   Janice lăsă raportul jos și își scoase ochelarii.

   - Ei bine, pot să-ți spun că tentativa noastră de întoarcere în timp se va realiza foarte greu. În decursul anilor, s-au creat multiple sisteme de protecție. Este oarecum asemănător cu situația unui matur care a fost supus la perversiuni sexuale în copilărie, prin faptul că apar straturi peste straturi de compensații pe care trebuie să le străpungi. Aș fi preferat să fii de acord cu procedeul acesta hipnotic, dar presupun că nu este posibil, zise ea și îl măsură calm pe Gilchrist.

   - Nu, răspunse Gilchrist fără a se scuza.

   - Dar pacientul îl dorește. Straniu. Cel mai bine ar fi să-l aduci aici, îi spuse ea arătând spre cabine.

   Gilchrist protestă imediat:

   - Aici nu există niciun fel de protecție. Dacă se întâmplă ceva...

   - Nu se va întâmpla nimic rău, îi spuse calm atât timp cât mi se permite să lucrez netulburată. De aceea și prefer să fac totul aici. La spital, nu există nicio metodă de a preveni eventualele întreruperi, nu?

   - Nu, dacă e vorba să discutăm la propriu, spuse el privind în jurul său, la biroul tapetat cu cărți, de parcă nu mai văzuse până atunci o bibliotecă.

   - Aici nu există nicio șansă să fim întrerupți. Asistenta mea va prelua toate telefoanele, poarta va fi încuiată, iar noi ne aflăm suficient de departe de stradă ca să nu auzim nimic, decât dacă se ciocnesc mai multe mașini...

   Se uită în ochii săi.

   - Dacă nu iei hotărârea să...

   - Hipnoza ta nu e decât la 2 pași de vrăjitorie, spuse Gilchrist râzând. Nu o agreez și sunt convins că este potențial dăunătoare în cazul nostru. Singurul motiv pentru care dau curs dorinței lui este că insistă. Dacă nu ar trebui să particip și eu, în calitate de psihiatru curant, nu m-aș amesteca în gogorița asta. Dată fiind situația, trebuie să intru și eu în joc.

   - Nu este un joc, îl corectă Janice brutal. Indiferent că tu o accepți sau nu, hipnoza este o tehnică de lucru, folosită de mulți dintre colegii tăi cu regularitate.

   - Când e vorba de fumat, tulburări digestive și alte lucruri foarte precise, dar nu pentru așa ceva. Însă am promis că nu mă împotrivesc experimentului. Asta-i situația, spuse el aruncându-i o privire severă.

   - Cât de generos din partea ta, remarcă ea. Atunci rămâne pentru săptămâna viitoare.

   - Am să-i spun lui Aaron că s-a aranjat.

   Se ridică în picioare și, după o pauză, îi întinse mâna.

   - Presupun că trebuie să-ți mulțumesc pentru că ai acceptat propunerea mea cu atâta bunăvoință.

   - Dar ai prefera să te îneci cu un os de pește, spuse ea.

   - Chiar așa, spuse Gilchrist, strângându-i mâna.

 

   - Vai, fir-ar să fie! Să fie blestemat! spuse Lew coborând greoi din șa, încurcându-se în mantaua impermeabilă și încercând să se echilibreze cu mâna bandajată. Știam știam că o să se întâmple. Când ați găsit-o?

   Puse frâul iepei sale în mâna rangerului alb la față ca laptele, care aștepta împreună cu 2 adjuncți și 1 membru din echipajele de cercetare și salvare, aflat lângă jeepul lui.

   - Acum o jumătate de oră. Watson a fost primul, spuse rangerul arătând spre unul dintre membrii echipelor de salvare, care stătea cel mai departe de rămășițele umane pe jumătate acoperite, sprijinit de trunchiul unui stejar.

   - Un raton începuse să-i muște brațele, spuse Watson cu voce sugrumată.

   Lew simți fiere în fundul gurii; făcu un efort să nu i se facă rău și zise:

   - Înțeleg.

   - Probabil că zace de cel puțin o zi, spuse rangerul. Am chemat elicopterul să o ridice de aici.

   - Ce a zis Overton? întrebă Lew uitându-se în sus, spre norii negri, apoi își șterse apa de pe obraji cu mâna teafără. Nu îi face plăcere să scoată elicopterele când plouă tare.

   - Vine, totuși, spuse rangerul. Vine și un fotograf din departamentul vostru. Au spus că nu avem voie să o deplasăm până nu se fac fotografii.

   - Corect, spuse Lew. S-a uitat cineva la ea?

   - Ce altceva mai ai nevoie să vezi? întrebă Watson. Fața arată cum arată, iar sânii... unul nici nu mai există.

   Se făcu și mai verde la față, făcu câțiva pași împleticiți într-o parte și începu să vomite iarăși.

   - Eu unul îl înțeleg foarte bine, spuse Gary Delgado. Era să pățesc și eu la fel.

   Lew se apropie câțiva pași de cadavru, înghițind greu din cauza priveliștii șocante.

   Gâtul fusese sfâșiat și deschis, un sân era zdrobit, iar celălalt dispăruse complet. Pe față se vedeau mușcături profunde, iar din nas și buze lipseau bucăți. Frunze și ramuri acopereau partea de jos a trupului, dar balta de sânge din jur stătea mărturie că mai existau probabil și alte răni. Una dintre mâini rămăsese cu palma în sus și Lew văzu că majoritatea oaselor erau frânte, zdrobite poate cu călcâiul, judecât după urma în formă de semilună, de la baza încheieturii.

   Își aduse aminte cele spuse de Schiffstern, anume că acest criminal avea să devină probabil din ce în ce mai violent, până avea să sufere o cădere totală; în orice caz, trupul bietei femei demonstra că acesta își pierduse și restul de control pe care îl mai avusese.

   - Domnule locotenent! spuse rangerul. Ce trebuie să facem?

   - Așteaptă, răspunse Lew. Uită-te bine în jur. Nu atinge nimic, nu mișca nimic din loc, dar încearcă să-ți formezi în minte o imagine exactă a ceea ce se vede aici. Câți dintre voi v-ați apropiat de ea? Ați venit mai aproape de 2 metri, să zicem?

   Toți bărbații clătinară din cap, până și Watson, care se întorsese împleticindu-se până la jeep, unde era legat și calul lui.

   - Nimeni nu s-a apropiat de ea, spuse rangerul. Cinstit vorbind, nimeni n-a vrut să se apropie, văzând... ce i s-a întâmplat, spuse le oarecum rușinat.

   - Bine, spuse Lew. Ați dat dovadă de înțelepciune. Asta înseamnă că am putea găsi niște indicii pe care să ne putem baza. Ați făcut foarte bine că ați stat deoparte. S-ar putea să avem noroc de această dată. Doamne, biata femeie!

   Se străduia să pară sigur pe sine, însă își dădea seama că nu găsește tonul cel mai potrivit, iar vocea nu era foarte sigură.

   - Ce-o fi căutat aici? întrebă Watson supărat. E o prostie că a venit într-un asemenea loc.

   - Cine știe? S-o fi gândit că nu are de ce să-și facă griji, fiind între două vârste... Sper că nu a durat prea mult. Poate era deja moartă când... spuse Gary Delgado și se uită în direcția victimei, apoi în altă parte.

   Ceilalți clătinasă și ei mâhniți din cap.

   Lew arătă în direcția stejarului și întrebă:

   - Ce suprafață ați cercetat? V-ați uitat și pe cealaltă parte a copacului? Există ceva în jurul lui? Dar hainele? E vreun obiect aruncat sau care i-ar fi putut cădea din mână criminalului?

   Nu se mai întâmplase în trecut, dar Lew se gândi și la această posibilitate.

   - Dar ea? Ați remarcat ceva care să ajute la identificare?

   - Nu ne-am uitat, Lew, spuse Gary. Nu am vrut să deranjăm ceva.

   - Bine, după ce se fac fotografii, căutăm bine peste tot. Vine elicopterul, spuse Lew, ascultând atent bătaia îndepărtată a palelor, peste vântul rebel.

   - Da, confirmă și rangerul, vizibil ușurat.

   - Ar fi bine să duci caii departe, ca să nu se sperie când aterizează elicopterul.

   Oamenii se grăbiră să facă cum li se spusese, bucuroși că nu mai trebuiau să rămână la locul crimei. Watson luă și calul lui Lew împreună cu al său, ducându-i la oarecare distanță de micul luminiș unde era parcat jeepul. Rangerul așteptă până când caii erau suficient de departe, apoi trase mașina printre copaci.

   Lew urmări cum se apropie elicopterul; pilotul manevra cu grijă, până când ajunse deasupra poienii, începând apoi să coboare. O pală brusc de vânt scutură aparatul, dar pilotul îl stabiliză din nou și ateriză lin pe iarbă.

   - În total 10, spuse Chad Overton, coborând din elicopter împreună cu fotograful. Nu-i bine deloc. Hislop o să facă spume.

   - Nu e nicio șansă. Hislop e politician de meserie, asta știe el să facă.

   - Așa că noi putem să ne vedem de treaba noastră, spuse Lew, strângând din buze. Cineva trebuie să-l prindă și pe ticălosul ăsta.

   - Bântuie încă, spuse Chad.

   - Da, răspunse Lew fără să i se clintească niciun mușchi. E pe undeva, în libertate.

   Fotograful se apropie de Lew:

   - Am nevoie de 10 sau 15 minute ca să fac pozele. Frunzele acelea vor trebui date la o parte, ca să pot...

   - Știu, îi spuse Lew, făcând semn că a înțeles. Anunță-mă când ești gata și mă ocup eu.

   Se uită la ceilalți oameni și hotărî că Gary l-ar putea ajuta să mute frunzele.

   - Apucă-te de lucru. Vrem să plecăm de aici înainte să se facă prea târziu.

   - Te întorci tot călare? întrebă fotograful uimit.

   - Cum ai vrea să-mi duc calul acasă? se interesă Lew foarte politicos. Iar în elicopter nu există loc pentru noi toți.

   Fotograful îi făcu semn lui Lew cu degetul mare ridicat și se apucă de lucru, folosind și blitzul, pentru a compensa lumina destul de scăzută. Fiecare flash arăta corpul cu atâta claritate, încât Lew se întoarse cu spatele, pentru că nu mai putea suporta această nouă jignire la care era supus trupul, după toate celelalte câte le suferise.

   După scurt timp, fotograful strigă:

   - OK, am nevoie de ajutor cu frunzele. Apoi să știi că miroase!

   - Poate că ar fi trebuit să ne folosim și de câini, totuși, spuse Lew, pregătindu-se sufletește să tragă frunzele pline de sângele femeii.

   Gary, care acceptase fără bucurie să-l ajute pe Lew, spuse:

   - Ce rost ar avea, cu atâta ploaie? S-ar pierde orice urmă de miros, toată lumea a zis așa.

   - Așa am zis și eu. Dar poate ar trebui să încercăm, pentru orice eventualitate.

   Știa că este inutil, dar scurmând în frunze, se lăsase aproape copleșit de sentimentul înfrângerii totale.

   - Afurisita asta de ploaie, mormăi el, apoi strânse din dinți, la vederea abdomenului mutilat, temându-se că va vărsa dacă respiră și simțind că îl ustură ochii.

   - Iisuse, șopti Gary, înecându-se.

   - Ce nenorocire, spuse fotograful, oprindu-se pentru a-și reveni puțin. Iar eu îmi închipuiam că nu se poate mai rău, după ce le văzusem pe celelalte.

   - Individul e nebun, spuse Gary încetișor.

   - Da, da, zise și Lew.

 

   Kevin Buchanan îl chemă la telefon pe Eugene Protheroe acasă, cu 3 ore înainte de momentul în care trebuia să se prezinte în mod normal la lucru.

   - A avut loc încă o crimă, începu el fără preambul.

   - He, he! exclamă Protheroe. Iar a fost băiat rău, este?

   - Nu cred că e prea amuzant, spuse Kevin.

   - Sigur că nu e amuzant, dar ne ajută să vindem o groază de ziare și se bucură de atenția publicului. Vrei să mă duc la Martinez să aud ce are de zis șeriful de data asta, sau te gândești la ceva mai bun?

   Protheroe își aduna deja carnetele de însemnări și magnetofonul.

   - Trebuie să mergi să vezi ce zice șeriful, spuse Kevin cu precauția sa tipică. Dacă poți afla ceva de la oamenii care au găsit-o, ar putea fi un unghi de vedere interesant.

   - Și cine sunt aceștia? întrebă Protheroe, trăgând telefonul după el până în debaraua minusculă, unde își ținea haina de ploaie.

   - Oamenii dintr-o patrulă a parcului. Am notat și numele pe undeva. Corpul a fost luat de un elicopter al parcurilor. Sunt sigur că vor anunța numele în timpul conferinței de presă.

   Kevin nu-și notase de fapt numele persoanelor respective, și acum regreta.

   - Și astfel toată lumea va avea ocazia să afle niște lucruri deosebite, spuse Protheroe dezamăgit. Foarte bine. Telefonez când ajung acolo. Crezi că poți obține această informație până atunci? Altfel va trebui să mă bat cu cei de la televiziune ca să le smulg câteva secunde din convorbirea cu oamenii aceia. Apar când sunt gata cu articolul.

   Începu să-și îmbrace haina de ploaie, ținând receptorul între bărbie și umăr.

   - Să nu fii prea înspăimântător, îi sugeră Kevin nemulțumit. Ai tendința să scoți în evidență detaliile sângeroase...

   - Publicul se dă în vânt după detalii sângeroase, îi aduse aminte Protheroe. Oricine e tentat să tragă cu ochiul când e vorba de sex sau violență, iar aceste crime oferă ambele elemente. Plec de acasă în 5 minute.

   - Ai face bine să mergi pe autostrada 80 și apoi pe 4: e un accident înainte de Tunelul Calidcott.

   Kevin ezită:

   - Vrem o prezentare completă, însă nu e nevoie să ne băgăm în investigație sau să...

   - Lasă chestiile astea, spuse Protheroe afabil. De fapt, ai nevoie de toate amănuntele, dar nu ți-ar conveni în schimb să primești vreo plângere după publicare. Ei bine, lasă asta pe seama tipilor de la relații cu publicul, iar pe mine să adun știrile.

   Se uită la ceas.

   - Vorbim cam peste o oră.

   - Foarte bine, am să-ți fac rost de nume, spuse Kevin, dispus să capituleze.

   - Nu ar strica, spuse Protheroe.

   Închise telefonul și se îndreptă spre mașină; se gândea că nu îl agrea pe Kevin Buchanan, și asta din cauză că omul nu avea pic de curaj; nu era în stare să înțeleagă potențialul uriaș al seriei de crime comise de Omul-lup și nu îi convenea modul în care le descria.

   Să-l ia naiba, conchise Protheroe, plecând din pantă, în direcția lui Clay Street.

 

21

 

   Aaron studie fotografiile răspândite pe biroul lui Lew, simțind cum îngheață din cap până în picioare, pe măsură ce el examina.

   - Sunt... înfiorătoare.

   Lew clătină din cap, simțindu-se mai rău decât Iuda.

   - Uite ce este, Aaron. Hislop ne strunește din ce în ce mai tare din cauza acestei investigații. Nu vrea să-mi mai permită să colaborezi și tu, din cauză că nu faci parte din departament și...

   - Îi e teamă că nu poate să mă controleze, pentru că nu e șeful meu? întrebă Aaron, fiindu-i silă de ideea că ar fi fost pus în situația să-i fie recunoscător cuiva; ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit ar fi fost să i se ofere o ieșire onorabilă.

   - Ceva de genul ăsta, spuse Lew și îi dădu încă un teanc de poze, făcute după înlăturarea frunzelor. O chema Dysis McIntyre. Era văduvă. Are... avea 3 copii mari; locuia în Lafayette și lucra la Oakland, tehniciană într-un laborator medical. Fiica ei ne-a spus că făcea plimbări din motive de sănătate, așa-i recomandase medicul.

   - Mi se pare ai naibii de sănătoasă, spuse Aaron, adăugând imediat: Nu am vrut să fac o glumă proastă. Îmi pare rău. Fiica ei a identificat-o?

   - Da. Și nu ai de ce să-ți ceri scuze. Ni se întâmplă la toți, așa că înțeleg ce ai vrut să spui.

   Luă o gură mare din cafeaua rece și fără gust, pentru a nu fi silit să vorbească o vreme.

   - Uite ce e, șeriful a început cu niște presiuni; nu te pot ține în continuare în mod oficial. Am încercat să-l conving. Ai făcut foarte mult pentru noi și nu cred că are vreun motiv care să-i justifice atitudinea pe care a adoptat-o. Mi-am făcut cunoscută poziția, dar nu cred că Hislop se va răzgândi, mai ales după ultima crimă. E convins că există cineva care îi furnizează informații criminalului.

   Ridică mâna pentru a-l opri pe Aaron să obiecteze în orice fel.

   - Eu nu sunt de acord cu el. Dumnezeu mi-e martor, asta e născocirea unui creier handicapat: el presupune că există cineva care nu numai că îl cunoaște pe criminal, dar îi mai și spune unde și când se desfășoară patrulele și acțiunile noastre și că asasinul este suficient de aproape de această investigație ca să se afle mereu cu un pas înaintea noastră.

   - Deci ce e de făcut? întrebă Aaron mușcându-și buza.

   - Am să mă opresc pe la tine mai târziu. Nu astăzi, ar fi prea bătător la ochi, Hislop ar prinde de veste. Mâine sau poimâine, după ce se potolește Hislop. Punem toate la punct atunci. Cel puțin se mai domolește ploaia, spuse el și se uită pe fereastră.

   - Buletinul meteo anunță din nou ploaie duminică, îi atrase Aaron atenția.

   - Da, vom avea la dispoziție câteva zile, în care putem munci. Doamne, ce noroi e acolo!

   Arătă pe geam.

   - Ai văzut noroiul? În unele locuri, caii intrau până la genunchi, aproape. Unul dintre rangeri a rămas în morcilă cu jeepul, și a trebuit să fie scos de alte două mașini.

   - Sună al naibii de nenorocit, spuse Aaron, pentru că știa că Lew se aștepta la un răspuns oarecare din partea lui.

   - Nenorocit e cuvântul cel mai potrivit, confirmă Lew. Oricum, va trebui să aranjăm într-un fel oarecare să-ți dau fotografii fără să știe Hislop. Cu condiția să mai vrei să lucrezi la acest caz. Aș înțelege poziția ta dacă refuzi, având în vedere modul în care se poartă Hislop.

   - Rămân în continuare, răspunse Aaron aproape în șoaptă și cu o asemenea hotărâre, încât îl alarmă pe Lew.

   - Dar poți să te răzgândești, dacă vrei, spuse Lew, înainte de a fi conștient ce îi iese pe gură.

   - Îți mulțumesc, dar nu am să mă răzgândesc, spuse Aaron și se ridică în picioare, agitat. Am o întâlnire cu Gilchrist, la ora 15.30, la care trebuie să ajung.

   Își frecă mâinile de coapse.

   - Apropo, a acceptat în cele din urmă ședința de hipnoză. Nu îi face nicio plăcere, însă mă ajută să-mi realizez ideea. A aranjat pentru luni.

   - Minunat, spuse Lew, care nu prea avea habar ce însemna regresiunea hipnotică. Mult noroc.

   - Mulțumesc, spuse Aaron din ce în ce mai nervos. Uite, Lew, știu că trebuie să te înțelegi cu Hislop și știu cât de apucat este, nu sunt nici eu nebun. Mi-ai spus care e situația. Dar cazul ăsta... trebuie să mă ocup de el în continuare. Am să lucrez și gratis, dacă despre asta e vorba.

   - Nu e nevoie de asta, spuse Lew, văzând cât de supărat era Aaron. Dacă lucrezi la caz, meriți plata pe care o primești de obicei. Poate va fi nevoie să o deghizăm puțin, dar nu-ți cer să lucrezi pe degeaba.

   - Știu. Dar aș face și asta, dacă ar fi nevoie, numai pentru a putea lucra în continuare. Asasinatele trebuie să înceteze, Lew. Trebuie neapărat!

   - Da, spuse Lew, mirat de insistența lui Aaron. Vom reuși să le punem capăt.

   - Înainte de a fi prea târziu, adăugă Aaron ieșind, lăsându-l pe Lew să se gândească la înțelesul ultimelor sale cuvinte.

   - Înainte de a fi prea târziu, repetă Lew, ascultând pașii rapizi ai lui Aaron îndepărtându-se.

 

   Până la ora 4 a după-amiezii de duminică, cerul se umpluse de nori compacți. O briză lentă și constantă dinspre sud promitea că ploaia va fi și mai puternică până seara.

   Lew îi spuse lui Rafe Winfield că fuseseră norocoși pentru că făcuseră de patrulă în prima parte a zilei.

   - Mă gândesc la tipii care au pornit la 15.00. Au să se ude până la oase.

   Rafe ridică șaua de pe spinarea lui Gizmo și o puse pe stativul special din fața ușii grajdului.

   - În schimb, s-ar putea să aibă o seară mai ușoară. Schimbul lor nu durează decât 4 ore, nu 6, ca al nostru. După aceea, e treaba jeepurilor.

   Ieși din grajd și luă o perie zdravănă, cu care începu să-l țesale pe Gizmo, începând de la partea de sus a gâtului și coborând pe spate.

   - Să știi o chestie: rangerii au aici tot ce le trebuie. Un grajd ca ăsta e un adevărat răsfăț.

   - Ai perfectă dreptate, spuse Lew, care se lupta să scoată șaua cu mâna bandajată.

   Trase o înjurătură și reuși în cele din urmă să o scoată și să o pună lângă celelalte șei.

   - Ceea ce mă îngrijorează pe mine este că s-ar fi putut să lucreze chiar în spatele nostru; cred că așa a făcut ultima oară.

   - Ce vrei să spui? întrebă Rafe, văzându-și de lucru.

   - Mă gândeam în timp ce patrulam astăzi: să presupunem că eu aș fi asasinul. Să presupunem că mă uit la știri și citesc ziarele, la fel ca toată lumea. Știu că există patrulele astea. Știu câte puțin și despre modul în care sunt organizate. Tot ce-mi rămâne de făcut este să mă strecor în spatele unuia dintre grupuri. Cele mai multe sunt formate doar din 2 tipi pe cai, sau un călăreț și un om în jeep. Următoarea patrulă nu va trece pe acolo decât peste 6 ore. Asta înseamnă că, dacă sunt puțin atent, îmi rămân circa 5 ore ca să comit încă o crimă și să părăsesc locul respectiv fără niciun fel de risc.

   Își bătu prietenos calul cu palma, înainte de a se apuca și el să-l țesale.

   - Dumnezeule, în ce hal sunt picioarele tale, Patton. Există și un spălător pe aici?

   Se aplecă și curăță copitele calului de noroi, ștergându-se și el pe mâini după ce termină.

   - La celălalt capăt, spuse Rafe. Vrei să-i faci lui Patton o baie?

   - După ce terminăm, cred că-i fac o baie, spuse Lew, apoi se întoarse din nou la preocuparea sa. Aș pune pariu că asta a făcut, că nu a fost nevoie de nimeni care să-i dea informații din interior, așa cum susține Hislop. Sunt convins că asasinul află tot ce îi trebuie la jurnalul de la ora 18.

   Continuă să-și țesale calul.

   - O să fie o ușurare teribilă când au să-mi scoată afurisitul de bandaj și cusăturile.

   - Nu mai durează mult, este? întrebă Rafe, terminând toaleta lui Gizmo. Asta nu a fost decât un soi de mângâiere, dragule. Mâine am să-mi fac treaba ca lumea.

   - Deci, ce crezi? întrebă Lew, văzând că Rafe nu are de gând să comenteze părerea lui. Crezi că am dreptate?

   - Că asasinul vin în urma patrulelor, vrei să spui? Sigur că da, e posibil. Îmi place mai mult decât ideea că o persoană care are legătură cu departamentul nostru îi furnizează informații, de asta poți fi sigur.

   - Crezi că Hislop o să mă asculte?

   Lew părea mai nesigur acum și făcu o pauză pentru ca să-i arunce o privire lui Rafe.

   - Cred că Hislop nu vrea să audă niciun lucru care l-ar putea pune într-o postură neplăcută, iar dacă ucigașul află mișcările noastre din știri, s-ar vedea pus într-o situație penibilă.

   Rafe își așeză mâna peste grumazul lui Gizmo.

   - Dacă ai nevoie de sprijinul meu, eu ți-l acord, dar nu cred să-ți fie de prea mare folos, spuse el, apucându-se din nou de muncă.

   - Ai dreptate, mormăi Lew, îngrijindu-se de Patton și sperând să-i vină o inspirație oarecare despre modul în care trebuia să-l abordeze pe Hislop. 

...................................................