„Smerenia vine doar dacă știi cât te-a costat efortul să ajungi până la succes.”
                           Alina Andriuță

Frumoasele dresoare de cai, Barbara Cartland

 1-3

Capitolul 1

 

        - Ușor, băiete, nu avem niciun motiv să ne grăbim, spuse Candida trăgând de hățuri.

   În sinea ei știa însă că trebuia să se grăbească, dar dorea să amâne ceea ce urma să se întâmple.

   Își spunea întruna:

   „Asta este ultima oară - ultima oară când voi călări pe Pegasus, poate chiar ultima oară când voi încăleca un cal asemeni lui.”

   Zgomotul copitelor lui Pegasus răsuna pe drum ca un ecou al gândurilor ei:

   „Ultima oară! Ultima oară!”

   Privi în jur la locurile pe lângă care trecea: arbuștii proaspăt înmuguriți odată cu sosirea primăverii, pajiștile a căror vegetație revenise la viață, primulele apărute pe marginea drumului și anemonele ce formau în pădure un covor alb și pur.

   „Ultima oară! Ultima oară!”

   - O, Pegasus, șopti Candida, aplecându-se să mângâie calul pe greabăn, cum mă voi îndura să renunț la tine? Cum de am ajuns într-o asemenea situație?

   Simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Își mușcă buzele, încercând să se stăpânească. Ce rost avea să plângă? Nu mai avea nicio speranță. Nu mai putea face nimic pentru a-l salva pe Pegasus sau chiar pe ea însăși. Ar fi trebuit să-și imagineze că așa se va întâmpla după moartea mamei sale.

   „O boală devastatoare” o numiseră medicii în lipsa altei denumiri. Doar Candida știuse cât de greu se luptase mama sa să-i ascundă soțului ei agonia prin care trecea.

   Candida gândea acum că ar fi trebuit să-și dea seama că tatăl ei nu va supraviețui fără soția sa. Întregul univers al veselului și afectuosului său tată s-a prăbușit atunci când nu a mai avut-o alături să-l sprijine.

   Se ducea în fiecare seară la cârciuma „The King`s Head”. Compania celor de acolo nu prezenta niciun interes pentru el, dar nu suporta pustietatea casei și a dormitorului unde era nevoit să doarmă singur.

   Candida încercase să-l ajute, dar el părea orbit de propria suferință.

   - Cum a putut să mă părăsească? obișnuia să întrebe furios, atunci când bea. Unde s-a dus?

   Când Candida îl ajuta să urce treptele spre dormitor, el striga:

   - Emmeline! Emmeline! 

   Vocea îi răsuna în întreaga casă ca un ecou: „Emmeline! Emmeline!”

   „Ar fi trebuit să-mi dau seama atunci când a plecat în acea ultimă noapte că nu-l voi mai vedea” gândea Candida.

   Fusese frig și umezeală toată ziua, iar ploaia începuse să se transforme în lapoviță.

   - Nu pleca în seara asta, tată, îl implorase Candida când îl auzise poruncindu-i bătrânului Ned s-o pregătească pe Junno, iapa sa castanie.

   - Am o întâlnire, răspunsese el evitându-i privirea.

   Candida știa însă prea bine că tatăl său avea întâlnire cu o sticlă de coniac.

   - Uite, tată, am făcut focul în bibliotecă, încercase ea să-l îmbie. Cred că este pe aici o sticlă cu vinul tău preferat. Dă-mi voie s-o aduc din pivniță și o poți bea aici, lângă foc.

   - Chiar așa? întrebase el tăios, iar Candida observase suferința din glasul lui.

   - Voi sta eu cu tine, spusese ea timid și pentru o clipă simțise că a reușit să pătrundă dincolo de carapacea în care se închisese tatăl ei.

   - Sunt sigur că așa ai face, răspunsese el. După aceea mă vei ajuta să ajung în dormitorul meu. Ești un copil bun, Candida.

   Se aplecase să o sărute, iar în sufletul Candidei licărise speranța că l-a convins să rămână acasă. Apoi, năruindu-o orice speranță, el o îndepărtase aproape brutal.

   - Trebuie să merg la întâlnire, spusese el.

   În glasul lui se simțea suferința pe care Candida o cunoștea prea bine.

   Când disperarea provocată de pierderea suferită îl năpădea, tatăl său nu mai suporta să stea în casă. Nu putea privi obiectele cunoscute care îi aminteau prea mult de soția sa - scaunul ei preferat cu pernuța ridicolă pe care aceasta o brodase, mesele pe care ea aranjase glastre cu flori, trusa pentru cusut pe care o ținea permanent lângă ea, astfel încât să poată avea o ocupație când el îi citea poezii scrise de el. De dragul lui, se străduia întotdeauna să aprecieze ceea ce scrisese.

   Candida aflase că aceste poezii constituiseră unul din motivele pentru care familia mamei sale se împotrivise căsătoriei lor. Când era copil, se întreba adeseori de ce avea atât de puține rude, în timp ce alte fete de vârsta ei aveau bunici, unchi, mătuși și veri. Încă de foarte mică, simțise că ceva nu era în regulă cu izolarea în care trăiau.

   Erau săraci, dar ea acceptase acest lucru fără să pună întrebări. Uneori, pe neașteptate, primeau bani de la editori. Sărbătoreau evenimentul prin petreceri speciale, cu o mâncare ce-i părea Candidei ambrozie și cu vin, un lux de care se bucurau arareori. Mama ei cânta la pian, iar întreaga casă arăta ca poleită cu aur, la fel ca și banii câștigați de tatăl ei.

   - Bunicul lui Gladys i-a făcut cadou un ponei de Crăciun, îi spusese odată mamei sale. Eu de ce nu am bunic? o întrebase apoi.

   - Taci, draga mea, nu vorbi despre asta acum! o implora ea. Îl vei supăra pe tatăl tău.

   - De ce? întrebase Candida.

   Timp de mai mulți ani primise același răspuns evaziv. În sfârșit, auzind întâmplător o remarcă, aflase că părinții ei fugiseră împreună pentru a se putea căsători.

   - O, mamă, ce palpitant! Ai putut să faci ceva atât de curajos! exclamase Candida. Povestește-mi despre asta, te rog!

   Mama sa clătinase din cap.

   - Nu pot, draga mea. I-am promis tatălui tău că nu voi vorbi nimănui, niciodată despre viața mea dinainte de a-l cunoaște pe el.

   - Trebuie să-mi spui, mamă, insistase Candida. Când ceilalți copii pe care-i cunosc vorbesc despre rudele lor, mă simt atât de stânjenită că eu nu am niciuna.

   - Dar ne ai pe mine și pe tata, spusese mama sa. Nu este de ajuns, draga mea?

   - Bineînțeles că este, replicase Candida, îmbrățișând-o pe mama sa. Vă iubesc pe amândoi. Nu aș fi putut găsi niște părinți mai minunați ca voi nici dacă aș fi căutat în toată lumea. Vă iubesc foarte mult, dar...

   - ...ești curioasă.

   - Da, bineînțeles, spusese Candida. Nu mă poți înțelege?

   Pe atunci, avea 12 ani. Își amintea acum cât de des se simțea stânjenită când auzea că ceilalți oameni considerau ciudat faptul că mama ei nu vorbea niciodată despre părinții săi sau despre perioada dinainte de a se muta în Little Berkhamsted.

   Little Berkhamsted era o localitate mică din Herefordshire și avea mai puțin de 100 de locuitori. Câteva căsuțe erau răspândite în jurul bisericii construite în stil normand.

   Părinții Candidei locuiau într-o casă micuță în stil elisabetan. Avea tavane joase din lemn de stejar, camere mici și o grădină ce reprezenta o relaxare pentru mama ei. Spre deosebire de celelalte doamne din vecinătate, ea o întreținea singură. Plantase o mulțime de flori, dar și numeroase ierburi din care prepara leacuri pentru bolnavii care nu-și permiteau să apeleze la un medic.

   Era foarte iubită în sat și după ce a fost îngropată în curtea bisericii, mormântul ei micuț era acoperit mereu de flori, oferite cu dragoste și recunoștință.

   - Te rog, mamă, spune-mi, o ruga fetița de 12 ani.

   La un moment dat, mama sa se ridicase și se îndreptase spre fereastră pentru a privi grădina plină de flori.

   - Sunt atât de fericită! spusese ea încet, vorbind parcă doar pentru sine. Speram că trecutul va fi în întregime uitat.

   Candida nu spusese nimic și, după un scurt moment de tăcere, mama sa continuase:

   - Totuși, cred că ai dreptul să știi. Trebuie să-mi promiți însă, că nu vei vorbi cu tatăl tău despre asta. Orice remarcă pe această temă îl deranjează și știi că nu vreau să-l supăr în niciun fel.

   - Nu, mamă. Promit din suflet că, dacă ai încredere în mine, nu-ți voi dezvălui niciodată secretele.

   - Totul pare că s-a întâmplat foarte de mult, începuse mama sa. Eram tânără și aveam multe lucruri pe care tu, draga mea, nu le vei avea poate niciodată. Aveam o mulțime de rochii, foarte importante pentru o femeie atunci când se prezintă în societate.

   - O, mamă, mi-aș fi dorit atât de mult să te văd atunci! exclamase Candida. Probabil arătai minunat! Ai purtat vreodată crinolină?

   - Nu, dar rochiile de atunci erau foarte înfoiate pentru că purtam multe jupe pe dedesubt, răspunsese mama sa. Erau cu siguranță mult mai comode și mai arătoase decât cele care se poartă acum. Cred că este chinuitor să porți suportul acela enorm. Totuși, se dovedesc încă la modă. Cel puțin așa am citit într-o revistă pentru femei.

   În vocea ei se simțea puțină tristețe și Candida bănuia că îi lipseau mătăsurile la modă, satinul, bijuteriile și eleganța. Probabil că arăta foarte frumos îmbrăcată în rochiile croite special pentru ea.

   - Totul era vesel, continuase ea. Presupun că ar fi o prostie să nu mărturisesc faptul că am avut succes și numeroși pretendenți, Candida. Părinții mei îl preferau pe unul dintre ei. Nu-ți voi spune numele lui. Era vorba de un nobil foarte distins.

   - Era chipeș? întrebă Candida.

   - Foarte chipeș, răspunsese mama sa. Toată lumea mă invidia pentru că îi atrăsesem atenția. Dar apoi l-am întâlnit pe tatăl tău...

   Urmase o pauză mai lungă și Candida realizase că mama sa aproape uitase de prezența ei.

   - Te rog, mamă, continuă. Nu poate fi acesta sfârșitul poveștii.

   Mama sa părea că revenise la realitate.

   - Nu, într-adevăr, răspunsese ea. De fapt, este abia începutul ei.

   - Te-ai îndrăgostit de el, mamă?

   - Profund și irevocabil. Nu pot explica de ce. Era într-adevăr chipeș, dar nu avea prestanța și distincția celuilalt pretendent. Ceea ce i-a determinat pe părinții mei să nu-l accepte a fost faptul că nu avea avere.

   - Nu avea deloc? întrebase Candida.

   - Foarte puțină. Doar o mică moștenire de la un unchi. Noi consideram că este suficient.

   - Suficient pentru ce?

   - Pentru a ne căsători și a trăi împreună pentru că aveam nevoie disperată unul de celălalt.

   - Dar de ce ai fost nevoită să fugi de acasă?

   - Ce de întrebări pui! exclamase mama ei. Dar, după cum am spus, ai dreptul să știi. Viața ar fi fost cu totul altfel pentru tine dacă te-ai fi născut în urma căsătoriei pe care au dorit-o părinții mei.

   - Dar nu aș mai fi fost aceeași dacă aș fi avut alt tată, nu-i așa?

   Dintr-o dată, mama ei întinsese brațele spre ea și o îmbrățișase strâns.

   - Nu, draga mea, într-adevăr, așa este. Nu ai mai fi fost aceeași, iar eu nu aș mai fi avut parte de acești ani minunați, petrecuți alături de bărbatul pe care-l iubesc și care mă iubește din toată inima.

   - Dar de ce a trebuit să fugiți? întrebase Candida, hotărâtă să afle sfârșitul întâmplării.

   - Tatăl meu - bunicul tău - era foarte furios. Fiind o persoană autoritară, nu accepta să i se încalce voința. Alesese un ginere potrivit din punctul lui de vedere și nu avea intenția să lase un poet sărac și insignifiant să-i strice planurile. Tatăl meu nu putea să sufere poezia! L-a alungat pe tatăl tău din casă.

   - O, săracul tata! S-a supărat?

   - S-a supărat teribil! A fost foarte umilit, iar tatăl meu l-a tratat extrem de brutal. L-a amenințat că-l biciuiește dacă îndrăznește să-mi mai vorbească vreodată.

   - Ce cruzime! exclamase Candida.

   - Așa este. Tatăl tău nu merita să fie tratat astfel. Era prea sensibil, prea cinstit, pentru a nu fi rănit de o asemenea atitudine.

   - Și tu nu ai mai putut să te întâlnești cu el?

   - Ba da, m-am întâlnit, replicase mama ei cu o notă de triumf în glas. M-am dus la el. M-am strecurat noaptea spre locuința lui. Era un lucru revoltător din partea mea, dar tatăl tău fusese tratat și el într-un mod revoltător. Am știut amândoi că nu ne rămăsese decât un singur lucru de făcut - să fugim împreună.

   - Ce curajoasă ai fost, mamă! exclamase entuziasmată Candida.

   - Eram speriată că bunicul tău ne va împiedica să ne căsătorim, deși știma că nu mai aveam niciun motiv să mă tem. În momentul în care i-am încălcat dorința, am fost ca și moartă pentru el.

   - De unde știi? Te-ai dus pe urmă să vorbești cu el?

   - Nu, n-am putut să fac acest lucru. Un an mai târziu, însă, când te-ai născut tu, i-am scris mamei. Bineînțeles că nu i-am spus tatălui tău despre asta pentru că s-ar fi supărat. Totuși, știam că mama mă iubește și, chiar dacă tatăl meu era neiertător, rămăsesem încă fiica ei.

   - Și ți-a răspuns?

   - Nu, draga mea. Probabil bunicul tău a găsit scrisoarea înainte a de ajunge la ea, și recunoscându-mi scrisul, a returnat-o nedeschisă.

   - Ce cruzime din partea lui!

   - Mă așteptam la o astfel de reacție. Știam că nu există cale de întoarcere. Trebuia să uit trecutul, așa cum mi-a cerut tatăl tău.

   - Regreți vreodată că ai fugit cu tata? întrebase Candida încet.

   Din nou, mama sa o îmbrățișase strâns.

   - Nu, draga mea, niciodată! Sunt atât de fericită, iar tatăl tău se poartă minunat cu mine. Nicio altă femeie nu are un soț atât de lipsit de egoism, de atent și de iubitor. Singura problemă este că suntem săraci. Îmi fac griji pentru tine. Aș fi dorit să ai o viață frumoasă, să fii prezentată în societate, să participi la baluri, îmbrăcată în rochii frumoase așa cum aveam eu. Oricum, nu are niciun rost să ceri luna de pe cer. Mă rog doar să fii și tu la fel de fericită și mulțumită ca mine.

   - Și eu sunt fericită. Doar știi că vă iubesc pe amândoi!

   - Atunci, dacă într-adevăr îți iubești tatăl, nu trebuie să mai vorbești niciodată despre asta. Îl supără profund când își amintește cât de urât a fost tratat. Se teme întotdeauna că voi compara condițiile actuale cu viața pe care o aveam înainte de a-l cunoaște pe el.

   Zâmbise.

   - E o prostie din partea lui - nici toți banii din lume nu ar putea cumpăra ceea ce am eu acum. Cu toate acestea, orice referire la trecut îl determină să tânjească cu disperare să-mi poată oferi lucrurile pe care le aveam atunci.

   - Înțeleg, mamă, o asigurase Candida, dar nu mi-ai spus care era numele tău de domnișoară.

   Spre surprinderea ei, buzele mamei se strânseră, și pentru prima oară vorbise pe un ton dur.

   - Numele meu este Emmeline Walcott. Nu am alt nume. Nu mai este nimic altceva ce ar trebui să știi, Candida.

   Abia atunci când rămăsese singură, Candida reflectase asupra povestirii ciudate și senzaționale pe care i-o spusese mama sa. Se întreba adeseori cine fusese mama sa. Era evident că bunicul ei fusese bogat și, probabil, o persoană importantă.

   Era surprinzător faptul că mama sa refuzase să-i spună mai mult. Oricum, reacția doamnei Walcott fusese atât de categorică încât Candida își domolise curiozitatea, chiar dacă nu se putea abține să nu-și pună întrebări.

   Uneori inventa povești în care bunicul ei era prinț sau duce și, brusc, decisese să o ierte pe mama sa. Venea apoi să-i viziteze și să le aducă lucruri pe care nu și le permiseseră niciodată.

   Această povestire alterna cu alta, în care tatăl ei devenea brusc celebru. Poezii sale se vindeau în mii de exemplare, astfel că, peste noapte, el era faimos asemeni lordului Byron, admirat și aclamat.

   Astfel, mama ei putea avea din nou haine elegante și bijuterii.

   Candida nu dorea nimic pentru sine. Cât timp îl avea pe Pegasus, pe care tatăl său i-l dăruise încă de mânz, era fericită.

   Mânzul fusese un cadou cu ocazia aniversării ei, cumpărat dintr-un târg de cai. Dintr-un mânz adorabil cu picioare interminabile se transformase într-un armăsar negru ca tăciunele, incredibil de frumos și cu mișcări elegante. Candida știa, de câte ori îl călărea, că toată lumea o admira și o invidia. Cu toate astea, trebuia să renunțe la Pegasus.

   Nu mai avea nimic de vândut. Când tatăl ei se întorcea de la „The King`s Head” în seara aceea ploioasă, se lovise de o poartă rupându-și gâtul. Junno, iapa sa, își fracturase două picioare și fuseseră nevoiți s-o omoare.

   Abia atunci aflase Candida despre ipoteca pe casă. Mobila trebuia vândută pentru a plăti creditorii, reprezentând oricum o sumă infimă. Multe dintre obiectele la care mama sa ținea atât de mult fuseseră cumpărate de vecini mai mult din bunătate decât pentru că ar fi reprezentat vreo valoare.

   Unele dintre lucruri aparținuseră părinților tatălui ei, care muriseră când el era foarte tânăr. Candida le considerase întotdeauna valoroase.

   Descoperise că era cu totul altceva să te ocupi de proprietățile cuiva și să obții bani de pe urma lor. Când totul fusese vândut și datoriile plătite, nu mai rămăsese nimic în afară de câteva obiecte personale ale mamei sale și Pegasus.

   La început fusese cuprinsă de panică la gândul că trebuia să-l vândă, dar realizase că trebuia să aibă o rezervă pentru bătrânul Ned. Lucrase pentru părinții ei încă de la căsătoria acestora. Fusese valet, meșter, doică și bucătar. Acum era bătrân, avea aproape 70 de ani și nu putea să-și caute altă slujbă. Trebuia să-i asigure un mic venit pentru pensie și singura modalitate de a obține acești bani era să-l vândă pe Pegasus.

   Ned îi spusese că avea loc un târg de cai la Potters Bar.

   Îndurerată de moartea tatălui său, nu avusese timp să se gândească la altceva în afară de a se descurca cu ipoteca, să plătească datoriile și să hotărască ce lucruri, haine și cărți ale mamei sale le va păstra.

   - Un târg de cai la Potters? repetase ea aproape prostește.

   - Da, domnișoară Candida. Este vorba de expoziția anuală The Dealers și o parte dintre nobili vor veni la Londra. Deseori se obțin cele mai bune prețuri acolo, cel puțin așa se spune.

   Cuvintele lui Ned se înfipseră în inima Candidei ca un pumnal. Aproape că țipă de durere. Apoi, privindu-l în ochi pe bătrân, realiză că el se gândea la ea, la nevoia ei de bani pentru a trăi până își va găsi ceva de lucru.

   - Presupun că aș putea fi guvernantă, murmură Candida, întrebându-se în același timp cum s-ar putea angaja fără referințe.

   Oricum, indiferent ce urma să facă în viitor, trebuia să-l vândă întâi pe Pegasus. Nu era posibil să călătorească prin țară să caute o slujbă împreună cu calul său. Pe de altă parte, trebuia să se asigure că Ned nu va muri de foame. Mama ei îi insuflase o încredere și o afecțiune deosebite pentru bătrânel.

   - Este un omuleț atât de drăguț, spunea deseori mama ei. Ce ne-am face fără el, Candida? E priceput la toate.

   Într-adevăr, Ned se ocupa de toate. El aprindea și întreținea focul în casă, el procura din vecinătate lemne la un preț de nimic și multe altele. Odată, adusese acasă un iepure chiar când nu mai aveau nimic de mâncare.

   - Sper că nu l-ai împușcat? întrebase îngrozită doamna Walcott, știind ce aspru erau pedepsiți braconierii.

   - N-am făcut nimic rău, dacă la asta vă referiți, doamnă, răspunsese Ned. Dacă săraca ființă umbla pe pământurile noastre, a fost vina ei că am prins-o.

   Ocazional, se mai pripășea câte un țăran pe la ei și îi ajuta în perioadele mai grele. Totuși, Ned era cel care avea grijă de gospodărie. Nu putea fi lăsat acum de izbeliște. Dacă se ducea să-și caute de lucru în altă parte, nu avea nicio șansă pentru că era prea bătrân.

    „Eu sunt tânără”, își spunea Candida. „Mă voi descurca într-un fel sau altul.”

   Când ajunse la Potters Bar și văzu caii îndreptându-se spre târg simți de parcă își ducea calul drag spre abator.

   O serie de căruțe fuseseră așezate în cerc pentru a ține acolo o parte din cai, în timp ce alții erau plimbați în afara țarcului. Unii dintre ei erau exemplare puternice și impunătoare, conduse de țigani cu ochi negri sau de câte un fermier cu o figură lipsită de expresie.

   În afară de aceștia, mai exista și o altă categorie de cai, țesălați până ce străluceau în lumina soarelui, cu cozile pieptănate, călăriți de valeți ce purtau uniforme sau de fiul vreunui negustor, îmbrăcat în costum de călărie și încălțat cu cizme lăcuite.

   Toată lumea făcea comentarii referitoare la exemplarele expuse, iar vocile se amestecau într-un zumzet continuu. Copiii, stimulați de entuziasmul adulților, râdeau și se hârjoneau prin mulțimea de cai și oameni.

   Pentru o clipă, Candida se simți pierdută. Singurul lucru pe care și-l dorea era să se întoarcă și să plece acasă. Își aminti însă că nici măcar nu mai avea casă, pentru că fusese deja luată de persoane străine după moartea tatălui ei. A doua zi era nevoită să-și ia câteva lucruri rămase și să se mute în altă parte. Îl observă apoi cu ușurare pe Ned, care o aștepta la intrare.

   - O, aici erați, domnișoară Candida, o întâmpină el apucând frâul lui Pegasus. Chiar mă întrebam dacă nu cumva vi s-a întâmplat ceva.

   - N-am putut să mă grăbesc, răspunse Candida cu sinceritate.

   - Înțeleg, domnișoară. Haideți, descălecați. Am văzut un domn care poate fi interesat de cal. Deja a cumpărat 2 sau 3 dintre cei mai buni.

   - Da. Ia-l tu pe Pegasus, spuse Candida alunecând din șa.

   Întinse brațul pentru a atinge calul și, brusc, el se întoarse cu botul spre gâtul ei, mângâind-o. La atingerea lui, Candida simți că nu mai poate îndura.

   - Ned, spuse ea cu glasul întretăiat de durere, nu pot să-l văd plecând.

   Se amestecă apoi în mulțime, cu ochii împăienjeniți de lacrimi. Nu voia să vadă sau să audă ce urma să se întâmple. Nu putea să se gândească decât la faptul că pierduse tot ce contase vreodată pentru ea: mama, tatăl și acum Pegasus. Ei fuseseră întregul ei univers. Acum nu-i mai rămăsese nimic în afară de un gol imens și de disperarea care o făcea să-și dorească moartea pentru a pune capăt suferinței.

   Nu-și dădea seama cât timp stătuse acolo, în mijlocul mulțimii nevăzând și neauzind nimic în afara propriei tristeți când, brusc, observă că Ned se afla lângă ea.

   - Domnul acela dorește să-l cumpere pe Pegasus, domnișoară Candida. Mai bine veniți să vorbiți dumneavoastră cu el. Am reușit să obțin 75 de guinee, dar cred că ar crește prețul dacă v-ar vedea pe dumneavoastră.

   - Șaptezeci și cinci de guinee! repetă Candida.

   - Este prea puțin pentru un cal asemeni lui Pegasus, spuse Ned. Eu speram să obținem 100. Veniți să vorbiți cu domnul acela, domnișoară Candida.

   - Bine, voi vorbi cu el.

   Simți brusc că, dacă tot era nevoită să-l vândă pe Pegasus, trebuia măcar să obțină un preț pe măsura valorii lui. Nu putea permite să fie insultat, oferindu-se pe el suma nesemnificativă de 75 de guinee. Ned avea dreptate când spunea că nu există în tot târgul un alt cal asemeni lui Pegasus.

   Fără să mai scoată un cuvânt, îl urmă pe Ned prin mulțime spre locul unde își observă calul ținut de un valet. Lângă el se afla un domn și bănui că era vorba despre persoana interesată să-l cumpere pe Pegasus.

   Dintr-o privire scurtă, Candida realiză ce fel de om era acesta. Se vedea clar că era obișnuit să se afla în preajma cailor. Aproape că arăta el însuși ca un cal, cu picioarele sale lungi, fața prelungă și pielea bronzată.

   Costumul lui și forma picioarelor încălțate cu cizme lăcuite îi spuneau Candidei că acest bărbat călărise dintotdeauna și se pricepea de minune la cai. Probabil recunoștea dintr-o privire un cal bun și nu se înșela niciodată.

   - Aceasta este proprietara lui Pegasus, domnule, îl auzi ea pe Ned spunând.

   Ridică privirea și observă expresia uimită de pe chipul bărbatului din fața ei.

   - Eu sunt maiorul Hooper, doamnă. Mă interesează foarte mult calul dumneavoastră.

   - Îl cumpărați pentru dumneavoastră? întrebă Candida cu vocea sa suavă.

   Observă că el nu se aștepta la o astfel de întrebare.

   - Am grajdurile mele personale, doamnă, spuse el. Acolo vin să călărească nobilii și doamnele cele mai distinse din oraș. Calul dumneavoastră va fi foarte bine îngrijit. Slujitorii mei își cunosc bine meseria.

   - Pegasus va rămâne la dumneavoastră? întrebă Candida.

   - Da, în cazul în care nu mi se oferă o sumă importantă în schimbul lui, spuse maiorul. Va fi găzduit în grajdurile Ducal. Este un animal deosebit. Vă promit, doamnă, că nu-l vom înjosi punându-l la trăsură.

   Pegasus se întoarse punându-și botul pe gâtul Candidei, iar ea îl mângâie ușor. Apoi, privindu-l scrutător pe maiorul Hooper, spuse:

   - Vă cred, dar acesta este un cal excepțional, deosebit din mai multe puncte de vedere.

   Observă un zâmbet abia schițat pe buzele lui, ca și cum auzise aceste cuvinte de multe ori până atunci. Dintr-un impuls de moment, ea continuă:

   - Așteptați, vă voi demonstra.

   Îi făcu semn lui Ned și acesta înțelese. O ajută să încalece și apoi, apucând frâul, Candida îl conduse pe Pegasus spre un loc mai puțin aglomerat. Se aflau acolo numai câteva persoane, câteva șarete ale unor fermieri, cu caii priponiți de un gard în așteptarea proprietarilor.

   Candida îl puse pe Pegasus să meargă în buiestru. Îl făcu apoi să meargă la trap, întâi într-un fel obișnuit, apoi aruncând câte un picior în față la fiecare pas. După aceea, la comanda ei, îngenunche, se ridică, se învârti în cerc într-un sens și în celălalt până ce, la o simplă atingere, se ridică pe picioarele din spate și păși mișcând picioarele din față în aer.

   Îl învârti în cerc încă o dată și apoi se întoarseră spre maiorul Hooper.

   - Astea sunt doar câteva din lucrurile pe care le poate face, spuse ea. Ar trebui să-l vedeți sărind. Sare orice obstacol, indiferent cât de înalt ar fi. Parcă ar avea aripi.

   Candida se concentrase atât de tare să demonstreze calitățile lui Pegasus încât nu-și dădea seama că maiorul urmărise nu numai calul, dar și pe ea. Acum, când îl privea de sus, din șa, el observă fiecare detaliu al înfățișării ei - chipul oval și fin, încadrat de un păr așa cum nu mai văzuse la nici o altă femeie. Era de un auriu pal, culoarea grâului copt, dar cu o tentă roșiatică, cu reflexe de foc, asemeni razelor soarelui.

   Probabil această nuanță roșiatică din părul Candidei îi scotea în evidență albeața pielii, asemeni unei petale de liliac. Moale, fină și aproape transparentă, nu părea deloc pielea unei fete care trăise toată viața la țară. Dacă nu ar fi văzut haina ponosită și cizmele vechi, maiorul n-ar fi putut crede că o femeie poate avea o asemenea piele fără să recurgă la artificii.

   Dacă pielea și părul erau uimitoare, ochii le întreceau. Umbriți de gene lungi și negre, păreau ireal de mari în comparație cu chipul ei. Oricât de mult ar fi încercat, maiorul nu reușea să le distingă culoarea.

   Când o văzuse în prima clipă, avusese impresia că ochii ei sunt verzi, dar acum, pentru că era emoționată și nerăbdătoare să afle hotărârea lui, i se păreau aproape purpurii.

   „Dumnezeule, este încântătoare!” își spuse în sinea lui.

   Imediat ce Candida descălecă, o întrebă:

   - De ce vreți să-l vindeți dacă țineți atât de mult la el?

   Văzuse strălucirea de pe chipul ei în timpul demonstrației lui Pegasus. Acum aceasta dispăruse și o umbră acoperise chipul ei frumos.

   - Sunt nevoită, răspunse ea scurt.

   - Sunt sigur că l-ați putea convinge pe tatăl dumneavoastră să-l păstrați. Vă potriviți atât de bine.

   - Tatăl meu a murit, replică ea cu glas coborât. Doar nu credeți că m-aș fi despărțit de Pegasus dacă n-aș fi fost forțată de împrejurări.

   - Nu, înțeleg ce înseamnă el pentru dumneavoastră, o asigură maiorul. Am lucrat cu cai toată viața. Devin o parte din tine, mai ales atunci când ai șansa să posezi un asemenea exemplar.

   - Atunci înțelegeți cât de greu îmi este, murmură ea.

   Dovada lui de înțelegere readuse lacrimile în ochii Candidei și, privind-o, maiorul se întreba dacă ar putea exista ochi mai expresivi decât aceștia.

   - Păcat că nu-l puteți prezenta pe Pegasus chiar dumneavoastră, spuse el brusc. Ați obține un preț potrivit pentru el la Londra. Oricum, mult mai mare decât cel pe care vi-l pot oferi eu. Asta în cazul în care îl veți călări chiar dumneavoastră.

   - Aș face asta cu plăcere, răspunse Candida. Dar cum? Nu cunosc Londra.

   - Ce-ar spune familia dumneavoastră dacă m-aș oferi să vă iau cu mine? întrebă maiorul.

   - Nu am familie, răspunse Candida. Ned, te rog, plimbă-l puțin pe Pegasus. Vreau ca domnul Hooper să-l mai vadă o dată de la distanță.

   Ned luă frâul și făcu întocmai ce i se ceruse. Imediat ce se îndepărtă, Candida spuse:

   - Voi fi sinceră cu dumneavoastră, domnule. Trebuie să-l întrețin pe Ned. A fost slujitorul familiei mele timp de 21 de ani. Nu-l pot lăsa fără niciun venit. Tot ce-mi veți da pentru Pegasus va fi pentru el. Nu-mi rămâne decât să vă rog să fiți generos.

   - Și ce se va întâmpla cu dumneavoastră? întrebă maiorul.

   Ea privi în zare în direcția în care se afla Pegasus.

   - Voi căuta ceva de lucru, spuse ea vag. Poate voi fi guvernantă sau cameristă.

   Maiorul se plesni brusc cu biciul peste cizme, iar sunetul o făcu pe Candida să tresară.

   - Vă ofer 100 de lire pentru Pegasus, spuse el, dacă veniți la Londra cu mine să îl prezentați chiar dumneavoastră la școala mea de echitație.

   - Școală? întrebă Candida nedumerită.

   - Am înființat o școală de echitație, explică maiorul. Mulți dintre caii pe care i-am achiziționat au nevoie de antrenament până să fie competitivi și să poată purta doamnele în șa în plimbările prin Londra și împrejurimi.

   - Și credeți că eu vă pot ajuta în sensul acesta?

   - Da, îl puteți prezenta pe Pegasus celor care ar fi interesați de el.

   - Mi-ar plăcea să fac asta, pare minunat. Sunteți sigur că nu vă voi deranja?

   - Nu va fi niciun deranj, o asigură el.

   - D... dar hainele mele... murmură Candida.

   - Ne vom ocupa de toate, promise el. Puteți avea încredere că nu vă voi dezamăgi în această privință.

   - O, mulțumesc, exclamă Candida. Voi putea sta alături de Pegasus. Nici nu vă puteți închipui ce înseamnă asta pentru mine.

   - Ba cred că înțeleg, spuse maiorul. Și acum, ar trebui să mă întorc în oraș. Dacă ați veni acum cu mine, ar fi mult mai simplu.

   - Chiar acum? Imediat? Așa cum sunt îmbrăcată? întrebă Candida.

   - Voi avea grijă să aveți ce vă trebuie când ajungem la Londra. Dacă aveți bagaje de orice fel, slujitorul dumneavoastră vi le poate aduce mâine. Îi voi plăti cheltuielile și îi voi da chiar acum o chitanță pentru 100 de lire ca să poată încasa banii de la bancă. Nu ar fi înțelept să poarte asupra lui o sumă atât de mare.

   - Nu, într-adevăr, îl aprobă Candida. Sunteți foarte drăguț că v-ați gândit la el.

   - Sunt obișnuit cu astfel de afaceri, spuse maiorul. Ca să fiu sincer, doamnă, până acum nu mi s-a mai întâmplat să găsesc într-un târg de țară un asemenea exemplar magnific sau o proprietară atât de atrăgătoare.

   Observă roșeața din obrajii Candidei când auzi complimentul. Pentru o clipă, albeața pielii ei căpătă o nuanță ușoară de roz trandafiriu. Apoi, ea zâmbi, iar maiorul gândi încă o dată că nu văzuse niciodată ochi minunați ca ai ei.

   „Dumnezeule, ce afacere am făcut!” își spuse urmărind-o cum aleargă spre Ned să-i spună vestea cea bună.

   Nici măcar haina lungă și ponosită nu-i putea ascunde grația, iar maiorul, un bărbat foarte puțin dedicat sentimentelor, se trezi murmurând cu răsuflarea tăiată:

   - Este încântătoare și vei plăti pentru asta! Micuță vrăjitoare!

 

Capitolul 2

 

   În timp ce călătorea spre Londra alături de maiorul Hooper în rapida caleașcă galben cu negru, Candida simțea că o lume nouă își deschidea porțile pentru ea.

   Nu trecu mult și peisajul câmpiilor verzi din Potters Bar făcu loc caselor de la periferia orașului, cu grădinile lor pline de flori. Traficul din ce în ce mai intens îi spunea Candidei că se afla foarte aproape de marele oraș pe care ea îl vizitase numai de două ori până acum.

   Căuta cu privirea caii, care o interesau cel mai mult. Se opri asupra unei pereche de bidivii ce trăgeau o trăsură elegantă, strălucitoare, condusă de un bărbat cu o mantie cu multe falduri.

   Din când în când, în timp ce treceau în viteză, surprindea cu privirea la câte o fereastră un chip atrăgător sau nasul roșu al vreunui bogătaș. Apoi, ochii ei se îndreptau spre caii castanii ce trăgeau trăsurile moderne în care se plimbau doamnele din înalta societate, ferindu-se de arșița soarelui sub umbreluțe minuscule de dantelă.

   Cu greu își dezlipi privirile de la călăreți și de la caii acestora, frumoși și eleganți. Înfățișarea lor o făcea pe Candida să se întreba cum s-ar putea Pegasus compara cu ei. Răspunsul veni însă foarte simplu: el era, fără îndoială, incomparabil.

   - Nu am trecut pe lângă niciun magazin, spuse maiorul Hooper, observând interesul cu care privește Candida pe fereastră.

   - Magazinele se află numai în centrul Londrei? întrebă Candida.

   - Cele care vă interesează pe dumneavoastră, da, răspunse el. Eu locuiesc lângă Saint John Wood, lângă parc. Este o zonă foarte la modă în prezent.

   O privea scrutător în timp ce vorbea, așteptându-se parcă să-l contrazică sau să-i arate că era conștientă de intențiile lui. Chipul ei drăgălaș se întoarse spre el. Nu exprima nicio emoție deosebită, în afară de interesul obișnuit pe care orice tânără l-ar fi acordat conversației cu el.

   - Deci grajdul dumneavoastră este bine situat? întrebă ea pe un ton nevinovat.

   - Toți clienții mei locuiesc foarte aproape.

   - Probabil că acest lucru vă convine de minune, observă Candida care privea acum un tânăr nobil care încerca să se descurce cu armăsarul său, oprit în fața unei tarabe.

   În drum spre Londra, călare pe Pegasus se afla unul dintre valeții maiorului Hooper. Adusese alți 3 cai de la târg, dar Candida știa fără să i se fi spus că șeful slujitorilor se va ocupa el însuși de Pegasus.

   Momentul despărțirii de Ned fusese foarte emoționant și dureros în același timp. El fusese atât de copleșit și recunoscător pentru suma mare de bani oferită de Candida încât abia reușise să vorbească.

   - Vei putea în sfârșit să închiriezi căsuța aceea care îți plăcea atât de mult, îi spusese Candida. Sunt sigură că vei găsi pe ici-colo diferite treburi de făcut care să-ți aducă din când în când câte un mic venit.

   -  Nu vă faceți griji pentru mine, domnișoară Candida, răspunsese Ned. Eu mă gândesc ce veți face dumneavoastră.

   - Mă voi descurca, îl asigurase Candida pe un ton plin de siguranță pentru a nu-l îngrijora pe bătrân.

   - Sunteți sigură că procedați bine, domnișoară? întrebase Ned luând-o deoparte pentru ca maiorul Hooper să nu audă conversația.

   - Pentru mine este o șansă unică de a fi împreună cu Pegasus, iar maiorul Hooper pare un om de treabă.

   Nu erau acestea exact cuvintele pe care le-ar fi ales pentru a-l descrie pe maior. Nici măcar nu știa cu adevărat ce să creadă despre el. Totuși, părea un om sincer și deschis. În afară de acest lucru, dacă nu pleca împreună cu el, ce alternativă avea?

   Nu cunoștea niciun pension de unde doamnele din înalta societate își alegeau servitoarele. I se părea de asemenea imposibil ca, apărând la Londra îmbrăcată atât de ponosit și neavând niciun fel de referințe, să găsească ceva de lucru, indiferent unde.

   Pe de altă parte, era sigură că vârsta și aparențele vor fi împotriva ei. Nu era prea la curent cu aceste lucruri, dar bănuia că doamnele din înalta societate nu își umpleau, de obicei, casele cu tinere atrăgătoare care nu erau prin obârșie destinate a deveni servitoare.

   Nu, nu-i rămânea altceva de făcut decât să accepte oferta maiorului. Îi era într-adevăr profund recunoscătoare pentru șansa de a rămâne alături de Pegasus și pentru faptul că se va putea bucura o vreme de el.

   Nu trecuse cu mult de ora 6 când, în sfârșit ajunseră pe străzile largi și îngrijite din Saint John Wood. Maiorul Hooper manevră cu îndemânare caleașca pe o alee îngustă, cu grajduri pe ambele părți. În sfârșit, ajunseră la o poartă mare deasupra căreia se afla o pancartă arcuită pe care scria „Grajdurile Hooper”.

   - Am ajuns! exclamă maiorul.

   Intrară pe poartă și Candida se trezi într-o curte pătrată ce avea pe fiecare parte boxe pentru cai. Aceștia priveau afară peste ușile pe jumătate deschise, iar Candida observă repede că se aflau acolo o mulțime de cai frumoși și eleganți, mai mulți decât văzuse vreodată în același loc.

   I se părea că toți o priveau în timp ce cobora din caleașcă. Simțea că îi urează bun-venit cu mai mult entuziasm decât ar fi fost capabilă orice ființă omenească.

   Fără să-l aștepte pe maior se îndreptă spre cea mai apropiată boxă și îl mângâie pe ocupantul ei - un armăsar tânăr. Acesta rămase liniștit și blând la atingerea ei. Realiză că era genul de cal pe care orice femeie chiar și una lipsită de experiență, ar fi fost fericită să-l încalece.

   Privi în dreapta și-n stânga. Erau o mulțime de cai albi, castanii, gri, negri. Unii aveau o stea albă în frunte. Obrajii Candidei se îmbujorară și ochii i se luminară când se întoarse spre maior.

   - Ce frumos trebuie să fie să aveți atâția cai minunați! exclamă ea entuziasmată. Sunt într-adevăr extraordinari! Probabil dețineți cele mai bune grajduri din întreg orașul Londra.

   - Probabil că sunt cele mai bune dintre cele cunoscute, spuse maiorul cu un ușor tremur în glas pe care Candida nu-l observă.

   - Cât durează până ce Pegasus va ajunge aici? întrebă ea. Unde îl veți instala?

   - Sunt 2 sau 3 boxe libere în capăt, răspunse maiorul arătând cu mâna în direcția lor. Între timp, trebuie să găsesc un loc unde să stați dumneavoastră.

   - O, da, bineînțeles, spuse Candida, dar nu am niciun fel de bagaje.

   - N-am uitat, o asigură el. Nu trebuie să vă neliniștească acest amănunt. Mă voi duce să vorbesc cu o doamnă care știu că va fi încântată să vă găzduiască și să vă ofere cele necesare. Mai întâi, însă, dacă nu vă deranjează, aș vrea să vorbesc cu ea între patru ochi.

   - Da, bineînțeles, îl aprobă Candida.

   - Deci vă voi lăsa la școala de echitație, spuse maiorul traversând curtea, iar Candida îl urmă.

   În capătul celălalt al curții se afla o altă poartă arcuită pe care ea nu o observase. Nu era la fel de mare și impresionantă ca prima, dar când maiorul o deschise și Candida îl urmă, scăpă o exclamație de încântare.

   Se trezi într-un spațiu larg unde se desfășurau cursurile de echitație, acoperit de o cupolă de sticlă prin care pătrundea lumina zilei. Totul fusese proiectat și realizat - deși Candida nu știa în acest moment - după Școala Imperială de echitație de la Viena.

   Școala fusese construită, după cum avea să afle mai târziu, de un aristocrat în vârstă care fusese vrăjit de frumusețea și aptitudinile în domeniul echitației ale doamnei sale. Îi plăcea să o vadă călărind goală, asemeni lui lady Godiva. Din acest motiv, era esențial să aibă un loc intim unde ea să se poată desfășura.

   Când aristocratul a murit, maiorul Hooper a reușit să cumpere școala la un preț mult mai scăzut decât cel cu care fusese ridicată. Pereții erau încă vopsiți într-un albastru deschis, iar în galeria de unde aristocratul o privea pe a sa Venus nudă, scaunele erau acoperite cu brocart albastru. Pe pereți se aflau numeroase oglinzi ce reflectau imaginea cailor și a călăreților din diverse unghiuri.

   - Ce loc neobișnuit într-un oraș ca Londra! exclamă Candida.

   - Este foarte folositor, răspunse maiorul Hooper. Veți putea să exersați aici cu Pegasus. După cum vedeți, am construit câteva obstacole mai înalte. Chiar acum, am 2 sau 3 cai pe care i-aș putea vinde la prețuri foarte bune. Trebuie doar să fie capabili să satisfacă cerința posibililor proprietari de a sări peste obstacole înalte.

   - Pegasus poate face acest lucru, spuse Candida cu mândrie.

   Apoi își mușcă buzele, realizând că Pegasus ar putea fi vândut dacă sărea obstacole și era pe placul cine știe cărui nobil bogat.

   Ca și cum îi citise gândurile, maiorul Hooper îi spuse încurajator:

   - Nu vă faceți griji. Nu mă gândesc încă să-l vând pe Pegasus.

   - O, vă mulțumesc! exclamă Candida. Mulțumesc! El este singurul lucru care mi-a rămas. Nici nu vă imaginați ce am simțit astăzi în timp ce mă îndreptam cu el spre târg, știind că îl voi pierde.

   - Vă înțeleg, spuse maiorul cu blândețe. Și acum, vă rog să vă duceți sus, în galerie. Dacă vine cineva, deși este puțin probabil pentru că școala este închisă, nu trebuie să vă vadă. Nu vorbiți cu nimeni, indiferent dacă este bărbat sau femeie. Înțelegeți?

   - Da, bineînțeles, răspunse Candida puțin mirată.

   Maiorul o urmări cum urcă treptele ce duceau spre galerie și după aceea ieși.

   Auzind ușa închizându-se, Candida se îndreptă spre capătul galeriei și se așeză pe unul din scaunele îmbrăcate în brocart albastru. Prin acoperișul de sticlă răzbătea încă lumina soarelui, iar tânăra începu să studieze pe rând fiecare obstacol, imaginându-și cum le va trece împreună cu Pegasus.

   Era atât de concentrată asupra gândurilor sale încât se sperie când realiză că se afla cineva înăuntru. Nu auzise ușa deschizându-se, dar acum observă o doamnă, călare pe un armăsar castaniu și destul de neastâmpărat. Aceasta se aplecase în șa ca să vorbească cu un domn care stătea lângă ea.

   - Îl voi pune să sară peste obstacole, o auzi Candida spunând, și astfel veți putea aprecia singur.

   - Doamnă, nu se pune problema că nu vă cred, răspunse domnul. Singurul lucru care mă preocupă este prețul.

   Amintindu-și că maiorul Hooper îi dăduse instrucțiuni precise să nu fie văzută sau să vorbească cu cineva, Candida se retrase într-un colțișor și se lăsă cât mai jos pe scaun. Își dădu seama că era puțin probabil ca persoanele aflate în încăpere să o vadă. Ea putea să-i privească cu ușurință de acolo, dar pentru ei era mai greu să se uite în sus și s-o vadă.

   Îi urmări pe amândoi cu interes și curiozitate. Doamna care călărea armăsarul castaniu era încântătoare, iar Candida gândi că nu mai văzuse niciodată pe cineva atât de atrăgător.

   Nu numai chipul său fin conturat și ochii negri migdalați atrăgeau atenție, dar și părul negru acoperit cu o pălărie împodobită cu o eșarfă verde-smarald ce flutura în timp ce călărea.

   Costumul pe care-l purta era de asemeni verde și i se potrivea perfect, subliniindu-i curbele șoldurilor și talia extrem de subțire. Candida o privea cu încântare pentru că nu mai văzuse niciodată o croială atât de frumoasă și de fină. Atunci când doamna, împreună cu calul său, săreau peste obstacole, fusta verde se ridica puțin, scoțând la iveală o pereche de cizme înalte, micuțe și foarte cochete.

   Când calul se apropia de un obstacol, călăreața îl lovea scurt, dar puternic cu o cravașă cu mâner de argint. Văzând acest gest, Candida realiză că doamna aceasta aparținea categoriei oamenilor cărora le făcea plăcere să domine caii, mergând chiar până la cruzime.

   Pe de altă parte, nu exista nicio îndoială că această doamnă știa să călărească extraordinar de bine. Făcea ocolul încăperii mărind din ce în ce mai mult viteza, până ce calul aproape galopa printre obstacole. Își conducea calul peste obstacole cu o asemenea măiestrie încât Candida abia se abținea să nu aplaude...

   În final, doamna opri calul cu un gest sever aproape inutil.

   - Bravo! Bravo! strigă bărbatul care o privea. A fost într-adevăr remarcabil, Lais. Dacă cineva merită titlul de cea mai frumoasă și pricepută dresoare de cai, aceea ești tu.

   - Sunt flatată de aprecierile dumneavoastră, mylord, replică Lais cu șiretenie. Ei bine, acum v-ați hotărât dacă îl cumpărați pe Kingfisher?

   - Știi foarte bine că îl voi cumpăra, răspunse domnul, chiar dacă Hooper cere un preț considerabil.

   - Nici chiar așa. Ajută-mă să descalec.

   Un valet apăru din umbră și luă frâul calului. Lais întinse brațele spre tânărul domn și acesta o ridică din șa. Imediat după aceea, Candidei îi scăpă un țipăt abia auzit. Calul era însângerat și realiză că doamna care tocmai descălecase își înfipsese pintenii în burta lui la fiecare săritură.

   „Cum poate fi atât de nemiloasă?” se întrebă Candida. Se gândi că, dacă cineva l-ar trata astfel pe Pegasus, nu ar putea îndura.

   Jos, domnul care o ajutase pe Lais să descalece o ținea în brațe. Calul însoțit de valet ieșise și acum tânărul o încolăcise mai strâns cu brațele pe Lais, iar buzele lui se opriră asupra alor ei.

   - Vrăjitoare mică, spuse el. Ca întotdeauna, m-ai convins să cheltuiesc mai mulți bani decât intenționam.

   - Și nu merit? întrebă Lais.

   - Știi bine că meriți, răspunse el.

   - Ei bine, dacă tu nu ești mulțumit, sunt alții care cu siguranță vor fi, îi spuse ea cu răceală, desprinzându-se din îmbrățișarea lui și îndreptându-se spre ușă.

   - Blestemato! Doar știi la fel de bine ca și mine că nu-ți pot refuza nimic, chiar dacă nu știu ce va spune tatăl meu când va afla că am fost pe strada Dun.

   - Asta e treaba ta, spuse Lais.

   Zâmbetul ei insinuant înmuia oarecum duritatea cuvintelor.

   - Și acum, trebuie să mă pregătesc pentru cină.

   - Cinezi împreună cu mine? întrebă el nerăbdător.

   - Presupun că da, răspunse ea aruncându-i o privire provocatoare. Bineînțeles, în cazul în care nu voi primi o invitație mai bună atunci când mă întorc acasă.

   - La naiba, Lais, nu te poți purta astfel cu mine! izbucni domnul.

   Ușa se închise în spatele lor și Candida nu mai auzi continuarea.

   Stătea privind cu ochii larg deschiși locul unde fuseseră cei doi. Niciodată nu auzise un domn vorbind astfel cu o doamnă. Acum că Lais nu se mai afla acolo s-o încânte cu hainele sale elegante și cu înfățișarea modernă, Candida realiză că din felul ei de a vorbi nu părea prea cultivată.

   „Poate că este actriță” gândi ea. „Cel puțin așa pare, ținând cont de înfățișarea și hainele sale.”

   Pe domnul care fusese aici cu câteva clipe în urmă abia îl remarcase. Amintindu-și că pomenise ceva despre tatăl lui, presupuse că era foarte tânăr. El era de asemenea îmbrăcat după ultima modă: pantaloni eleganți, cămașă cu mâneci largi și manșete frumos lucrate, peste care purta o vestă foarte elegantă. Pe cap purta joben, iar în mână ținea un baston cu mâner de aur.

   Candida știa că aceste haine erau la modă în Londra, mai ales în rândul nobilimii, dar nu realizase cât de grațios arăta cel ce le purta.

   Conversația dintre cei doi care acum părăsiseră școala o nedumerise puțin pe Candida. Cu toate astea, nu exista nicio îndoială asupra faptului că Lais, indiferent cine era, călărea foarte bine...

 

   Nu departe de grajduri, maiorul Hooper bătea la ușa unei case aflate pe o stradă liniștită din Regent Park.

   Un majordom îmbrăcat într-o uniformă cu nasturi de argint deschise aproape imediat ușa.

   - Bună seara, James, îl salută maiorul Hooper. Doamna Clinton poate să mă primească?

   - Este singură domnule, răspunse majordomul.

   - Exact asta voiam să știu. Nu este nevoie să mă conduci, voi intra singur.

   Urcă treptele două câte două și deschise ușa salonului în formă de L. Încăperea era luminată de lămpi, dar lumina era difuză și intimă. Femeia aflată acolo se ridică de lângă șemineu să-l întâmpine. Părea foarte tânără și atrăgătoare pentru vârsta ei.

   Cheryl Clinton intrase pe scena lumii mondene când a fost luată sub aripa protectoare a unui bogat om de afaceri. Trecuse apoi la un nobil distins care, la rândul lui, o cedase ușor unor alți domni binecunoscuți la clubul de pe strada Saint James.

   Abia atunci când farmecele ei începuseră să pălească puțin, Cheryl Clinton s-a hotărât să inițieze o afacere pe cont propriu. Primul ei protector o învățase foarte multe despre felul de a manevra banii. De la ceilalți bărbați care se bucuraseră de favorurile ei aflase amănunte despre gesturile masculine în privința femeilor. Aflase de asemenea și că aristocraților bogați li se părea extrem de greu să caute singuri când era vorba să-și satisfacă dorințele și plăcerile.

   Cheryl Clinton se hotărâse să prezinte domnilor care își puteau permite tinere femei pe care aceștia doreau să le cunoască și pe care cu greu reușeau să le găsească ei însuși.

   În tinerețe, Cheryl Clinton o cunoscuse pe doamna Porter - o precursoare de invidiat în acest gen de afaceri - care o prezentase pe Harriet Wison ducelui de Wellington.

   Fusese șocată când auzise că doamna Porter trecea printr-o perioadă foarte grea și că era acum săracă. Nu voia deloc să pățească același lucru. Dacă va câștiga bani, intenționa să îi păstreze.

   Doamna Clinton era convinsă că-i va fi ușor să câștige bani atâta timp cât va oferi clienților săi cea mai scumpă „marfă”. Descoperise de-a lungul vieții sale că bărbații plăteau întotdeauna pentru ceea ce era mai bun. Astfel, le-a oferit ce era mai bun pentru a se asigura că va obține un preț pe măsură.

   În fiecare seară, Cheryl Clinton putea fi găsită în încântătorul său salon din casa liniștită de pe strada Saint John Wood. Domnii veneau atunci să o caute. Stăteau cu ea, discutau pe diverse teme și beau un pahar sau două de șampanie. Apoi, odată ce trecuse de formalități, treceau direct la subiect.

   - Știu exact ce doriți, mylord, zâmbea doamna Clinton, și am chiar fata care vi s-ar potrivi de minune. De fapt, este plecat de acasă. Sunt sigură că vă va conveni.

   Spunând acestea, suna dintr-un clopoțel mic de argint aflat lângă ea. James deschidea ușa și un bilețel era trimis unei tinere și drăguțe văduve care de obicei locuia foarte departe.

   După aceea, musafirul bea din nou șampanie și discuta cu gazda până ce tânăra sosea. Odată sosită, domnul respectiv o escorta spre un restaurant cu separeuri discrete pentru a cina împreună.

   Doamna Cheryl Clinton conducea afacerea cu foarte mare pricepere. De fapt, până acum devenise deja atât de cunoscută în parte de vest a Londrei încât orice întâlnire importantă mijlocită între un bărbat și o femeie era pusă la cale de ea.

   - Ei bine, ce surpriză, domnule maior! exclamă ea când maiorul Hooper intră în cameră. Nu vă așteptam în seara aceasta.

   - Vă rog să mă scuzați că dau buzna îmbrăcat astfel și neanunțat, dar am fost plecat la târgul de cai de la Potters Bar toată ziua și n-am avut timp să mă schimb.

   - De vreme ce ați venit atât de grăbit, sunt convinsă că ceea ce vreți să-mi spuneți este foarte important, zise doamna Clinton zâmbind. Vă rog, luați loc. Doriți șampanie?

   Maiorul Hooper clătină din cap.

   - Nu, mulțumesc. Trebuie să mă grăbesc pentru că probabil veți avea și alte treburi în seara asta. Doamnă Clinton, am descoperit ceva neobișnuit și poate unic în același timp - o fată încântătoare, pură și lipsită de experiență. Este într-adevăr o ființă de o frumusețe remarcabilă, mai frumoasă decât oricare dintre tinerele care s-au ocupat de școala mea de echitație în ultimii 10 ani.

   - Nu pot să cred așa ceva, îl tachină doamna Clinton. Cine este această tânără incomparabilă?

   - Este o tânără cu educație, spuse maiorul Hooper. Are un cal pe care orice călăreț pasionat și l-ar dori - un exemplar cum întâlnești o dată în viață.

   - Pe mine nu mă interesează calul, spuse doamna Clinton.

   - Știu asta, dar cei doi sunt de nedespărțit. Vă asigur că formează o pereche cum n-ați văzut niciodată.

   - Cine este? întrebă doamna Clinton.

   - Mi-a spus totul despre ea. Este orfană. Tatăl ei a murit acum 10 zile. Nu are niciun ban.

   - Asta nu este întotdeauna un dezavantaj, remarcă doamna Clinton.

   - Pe lângă asta,. este la fel de inocentă ca un copil nou-născut.

   Doamna Clinton ridică neîncrezătoare din sprâncene.

   - E purul adevăr, spuse el observând îndoiala din privirea ei. A trăit la țară toată viața. Tatăl ei a fost un fel de scriitor. Nu știe nimic despre lume. Sunt convins că n-a auzit niciodată expresia „Frumoasele dresoare de cai”. Chiar dacă ar fi auzit, n-ar fi știut ce înseamnă.

   - Asta nu face neapărat parte din educația unei tinere.

   - Nu, dar înțelegeți foarte bine ce vreau să spun. Va trebui să vă purtați foarte delicat cu ea pentru că altfel se va speria. Vă jur că, pe cât de valoros e acel cal, valoarea îi crește de sute de ori atunci când ea se află împreună cu el.

   - Și ce vreți să fac eu?

   - În primul rând aș dori s-o găzduiți aici, spuse maiorul.

   - Dar este imposibil! exclamă doamna Clinton. Doar știți că nu am găzduit niciodată femei în casa mea.

   - După cum v-am spus deja, fata aceasta este diferită - o adevărat doamnă. N-o puteți caza într-o încăpere obscură sau la vreun hotel. Chiar și pentru simplul motiv că atrage atenția prin frumusețea ei. Dacă cineva o va vedea, bărbații vor roi în jurul ei ca muștele. Ceea ce mă uimește este faptul că nimeni n-a descoperit-o până acum.

   - Trebuie să fie într-adevăr nemaipomenită dacă v-a impresionat atât de mult, spuse surprinsă doamna Clinton. Credeam că ați trecut de faza aceea în care vă lăsați entuziasmat de o femeie, mai ales că ați avut de-a face foarte mult cu ele.

   - Cu toate acestea, mă înțeleg mai bine cu caii decât cu femeile, spuse maiorul. Acum, însă, vorbind despre afaceri, doamnă Clinton. Aș putea obține 1000 de guinee pe calul acela dacă îl însoțește și fata. Pot cere chiar 2000. Înțelegerea noastră este ca de obicei - împărțim pe jumătate.

   - Cum se prezintă ea în momentul acesta? întrebă doamna Clinton.

   - Arată precum cei care zac pe aleile din jurul Drury Lane. N-am văzut niciodată o îmbrăcăminte ca aceea pe care o poartă ea. Parcă ar proveni din antichitate. Nu am lăsat-o să-și ia celelalte lucruri pentru că nu avea rost. Va trebui să vă ocupați de ea și din acest punct de vedere.

   - Chiar mă intrigați, domnule maior. Nu mi se întâmplă prea des să fiu interesată de astfel de afaceri. Sunt bogată și am o mulțime de porumbițe care așteaptă să fie oferite unor bărbați interesați de farmecele lor. Bineînțeles, calitatea nu este aceeași ca pe timpul războiului, dar nu mă plâng.

   - Nici nu cred că aveți de ce să vă plângeți. Din momentul când a devenit un obicei pentru „Frumoasele dresoare de cai” să se întâlnească la statuia lui Ahile, afacerea mea a prosperat mai mult ca niciodată.

   - Și tot avem și noi parte de eșecuri din când în când, spuse doamna Clinton. Vă dați seama, domnule maior, ce înseamnă de exemplu faptul că marchizul de Hartington a dat pentru Skittles un avans de 2000 de lire, dar nu a văzut-o până ce nu i-am prezentat-o eu.

   - Eu credeam că a văzut-o! exclamă maiorul Hooper.

   - Din nefericire, nu. Skittles se afla deja sub protecția unei persoane, dar pusese ochii pe domnul Hartington. A aranjat să se întâlnească întâmplător cu el în Hyde Park și i-a căzut la picioare, folosind vechile trucuri femeiești. Se pare că a reușit să-l cucerească. Acum visează că într-o zi va ajunge ducesă de Devonshire.

   - Ar trebui s-o ajuți, izbucni maiorul zâmbind. Până acum nu i-a stat în cale niciun obstacol, indiferent cât de dificil!

   - Același lucru s-a întâmplat și cu Agnes Willoughby, continuă doamna Clinton. S-a căsătorit de curând cu tânărul Windham, care este nebun de legat, dar foarte bogat. Mi s-a făcut onoarea de a-mi trimite 50 de lire pentru tot ce am făcut pentru ea. Cel puțin a făcut acest gest, dar Windham nu mi-a dat nimic. Spune că a cunoscut-o pe Agnes prin Kate Cooke, cea care, dacă nu mă înșel, va deveni contesă de Euston.

   - Ei bine, presupun că trebuie să existe un dram de noroc ca să mă meargă afacerea, la fel ca și în cazul meu, spuse maiorul Hooper.

   - Poate că dumneavoastră preferați să priviți lucrurile dintr-o perspectivă filozofică, dar eu nu procedez astfel. Vă pot spune despre cineva pe care aș vrea să-l fac să plătească la nesfârșit?

   - Mai e nevoie să ghicesc? întrebă maiorul rânjind cu subînțeles.

   - Știi la cine mă refer! Lordul Manville mi-a luat 3 dintre cele mai bune fete. Pe Mary a instalat-o într-o vilă foarte elegantă și i-a cumpărat 3 cai.

   - Pe care nu i-a luat de la mine! izbucni maiorul.

   - Ea era atât de absorbită de el, continuă doamna Clinton, încât atunci când am văzut-o în parc, în trăsurica pe care i-a cumpărat-o lordul, nici nu m-a observat.

   - Niciodată nu mi-a plăcut fata asta! remarcă maiorul Hooper.

   - Apoi, a urmat Clarissa. Am cheltuit pe ea nu mai puțin de 150 de lire, iar lordul mi-a suflat-o de sub nas imediat. El i-a cumpărat safire pentru care o invidia tot orașul, iar eu nu m-am ales cu nicio lețcaie.

   - Ei bine, dacă vreți să-l pedepsiți pe lord, acum aveți o șansă. Nu există în tot ținutul un om care să aprecieze mai bine ca el un cal. Prin urmare, ascultați-mă, doamnă Clinton, pentru că nu mai avem prea mult timp la dispoziție. Am o idee din care vom avea amândoi de câștigat.

   Chiar atunci se auzi o bătaie în ușă.

   - Scuzați-mă, doamnă, spuse James. Alteța sa, ducele de Wessex, este jos și dorește să vorbească cu dumneavoastră.

   - Poftește-l în camera de dimineață și roagă-l să mă scuze puțin. Voi coborî în câteva minute.

   - Foarte bine, doamnă, spuse James cu respect și închise ușa.

   - Și acum, spuneți-mi despre ce este vorba.

 

   Așteptând în școala de echitație, Candidei începuse să i se facă frică. Se întuneca, iar sala părea plină de umbre. Brusc, realiză cât de singură ea. Conștientiză, de asemenea, contrastul dintre înfățișarea ei și a lui Lais.

   Nu prea era obișnuită să se gândească la îmbrăcăminte pentru că avea foarte puține haine. Acum știa că lucrurile ei erau rușinos de ponosite, iar cizmele foarte uzate. Se gândi la părul ei, strâns la spate într-un coc neglijent, în timp ce al lui Lais era frumos aranjat și coafat.

   Simțea că nu i-a rămas nicio speranță. Cum s-ar putea descurca ea în Londra? Cum s-ar putea gândi să încalece pe Pegasus atunci când vor avea și spectatori? Va ajunge de râsul celor bogați și, îmbrăcată astfel, nu va spori cu siguranță valoarea calului său.

   Pe neașteptate, simți un dor neostoit de casă. Îi era dor nu numai de tatăl ei care, chiar și atunci când era beat, se purta frumos cu ea, dar și de toate celelalte lucru cunoscute: casa mică și sărăcăcioasă, Ned care robotea toată ziua prin curte, grajdul dărăpănat al lui Pegasus. Îi lipsea foarte mult senzația de libertate pe care o avea acolo, în ciuda lipsei de bani, prieteni sau haine. Era liberă să-l călărească pe Pegasus oriunde, liberă să facă tot ce dorea. Acum, însă, ce o aștepta oare?

   Pentru o clipă, se simți cuprinsă de panică. Poate că n-ar fi trebuit să vină, poate ar fi mai bine să plece chiar acum. Oare mama ei ar fi aprobat ceea ce făcea ea? Dar la urma urmei ce făcea? Ce îi pregătise maiorul Hooper? Ce știa ea despre el?

   Dintr-un impuls, sări în picioare. Traversă galeria, coborî treptele și ajunse jos. Chiar când se îndrepta spre ușă să o deschidă, apăru maiorul Hooper. Era prea întuneric ca să-i poată vedea fața, dar probabil simțise starea ei de spirit și spuse pe un ton liniștitor:

   - Este în regulă. Îmi pare rău că am întârziat. Hai să mergem. Te așteaptă o doamnă care vrea să te cunoască. Vei putea locui în casa ei.

   Se întoarse să iasă, dar Candida rămase nemișcată.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă el.

   - Nu cred că voi reuși să mă adaptez aici, spuse Candida înspăimântată. Cel ma bine ar fi să mă întorc de unde am venit. Poate voi găsi ceva de lucru acolo.

   - De ce ești atât de speriată? Nu ai niciun motiv. Totul va fi bine. Vei avea o viață confortabilă aici. Ascultă, Candida, ești o fată foarte atrăgătoare. Vei fi admirată de toată lumea așa cum și-ar dori orice femeie.

   - Dar eu nu doresc acest lucru, răspunse Candida.

   - Atunci ce anume îți dorești?

   - Cred că vreau să mă simt în siguranță. Vreau să mă întorc acasă.

   - Te vei întoarce după un timp. Acum mai rămâi aici. M-am străduit mult pentru tine și într-o zi îmi vei recunoscătoare.

   Maiorul întinse mâna și o puse pe umărul ei. Ea tremura și el o asemănă în sinea lui cu un mânz speriat.

   - Haide, urmează-mă, spuse el cu blândețe. Primul obstacol este întotdeauna cel mai greu de trecut, doar știi asta. Tu ai curajul să le treci pe toate, nu-i așa?

   - Oare?

   - Sunt sigur de asta, răspunse el.

   Ea îi zâmbi.

   - Probabil că mă considerați foarte proastă, spuse ea cu glas coborât. Vă sunt cu adevărat recunoscătoare pentru bunătatea dumneavoastră.

   - Nu prea avem de ales în privința asta, nu-i așa? întrebă el, iar ea se miră de îndoiala din tonul lui.

   Traversară apoi împreună curtea. Boxele cailor erau închise, iar de undeva dintr-o cameră aflată în capăt se auzeau cântând slujitorii.

   - Cât de departe este casa unde voi locui? întrebă Candida.

   - La câteva străzi de aici. Te deranjează dacă mergem pe jos?

   - Nu, chiar îmi place.

   Mergeau unul lângă altul, trecând pe străzile luminate de lămpi și pline de oameni, majoritatea bogați și eleganți, cu trăsurile lor trase de cai voinici.

   Amândoi rămăseseră tăcuți până ce maiorul Hooper se opri în fața unei uși. Candida tocmai voia să urce treptele din fața acesteia când ușa se deschise. Spre surprinderea ei, maiorul o apucă de mână și o trase înapoi.

   - Ce se întâmplă? suspină ea văzând două siluete bărbătești ieșind din casă.

   - Nu te uita spre ei, spuse maiorul.

   - De ce?

   - Nu vreau să te vadă.

   Se aflau încă în stradă când cei doi bărbați care ieșiseră din casa doamnei Clinton se urcaseră în caleașcă și plecaseră.

   - Au plecat, spuse ușurat maiorul. Hai să mergem. Nu vreau să zăbovim prea mult.

   - Sper că doamna la care mă duceți nu a organizat o petrecere, nu-i așa? întrebă neliniștită Candida.

   - Nu, nu. Probabil a primit vizita unor... prieteni.

   Candida remarcă pauza pe care o făcuse maiorul înainte de a pronunța cuvântul „prieteni”, dar înainte să poată spune ceva ajunseseră la ușă, iar majordomul le deschisese deja.

   - Doamna a spus că cel mai bine ar fi s-o așteptați în sufragerie, domnule, spuse majordomul.

   - Este o idee bună, replică maiorul.

   Majordomul îi conduse spre o încăpere din capătul celălalt al casei. Era micuță, pătrată, aranjată cu gust, cu mobilă din lemn de mahon și două sfeșnice mari de argint așezate pe o servantă. De o parte și de alta a șemineului erau aprinse două lămpi în formă de globuri.

   - O voi anunța pe doamna că ați sosit, spuse majordomul.

   Candida privi atentă în jurul ei. Deși nu se afla acolo nimic care s-o sperie se simțea totuși cuprinsă de spaimă. I se părea că și maiorul Hooper era puțin nervos. O privea neîncetat, dar ea nu putea descifra expresia din ochii lui.

   - De ce nu îți scoți pălăria aceasta mare și nepotrivită? îi sugeră el.

   - Desigur, dacă așa doriți, zâmbi Candida. Este urâtă, nu-i așa?

   - Niciun cal respectabil nu ar dori să fie încălecat de cineva care o poartă, răspunse maiorul și amândoi izbucniră în râs.

   Chiar atunci doamna Clinton își făcu apariția în cameră.

   Stătu câteva clipe în pragul ușii, studiind-o pe tânăra care stătea alături de maiorul Hooper. Aceasta era micuță, fragilă, cu o piele amețitor de albă și cu ochi mari și acum strălucind amuzați.

   Părul fetei o lăsă pe doamna Clinton cu răsuflarea tăiată: o combinație ciudată de auriu pal cu reflexe roșiatice.

   Rămase în ușă privind-o fix după care, la un moment dat, întâlni privirea maiorului. Citi în ochii lui triumful unui proprietar care câștigase premiul întâi la un concurs. Doamna Clinton abia schiță un zâmbet și se îndreptă spre ei cu brațele deschise.

   - Draga mea copilă, i se adresă Candidei, sunt atât de bucuroasă să te cunosc.

 

Capitolul 3

 

   - Nu este drept! izbucni tânărul palid și nervos aflat în elegantul salon din Manville House.

   - Mi se pare normal să gândești astfel, Adrian, replică lordul, dar pe viitor vei vedea că îmi vei mulțumi.

   - Nu înțeleg de ce ar trebui să-ți exerciți autoritatea asupra mea. Chiar dacă ești tutorele meu și îmi administrezi averea până ce voi împlini 25 de ani, asta nu înseamnă că ai dreptul să te amesteci în viața mea, să mă împiedici să mă căsătoresc cu cine vreau eu.

   Lordul Manville ridică din sprâncene.

   - Nu înseamnă și asta? întrebă el. Eu credeam că exact acesta este unul din rolurile unui tutore. Nu are niciun rost să te contrazici cu mine, Adrian. Am luat o hotărâre și răspunsul meu este nu. Nu te poți căsători cât timp ai numai 20 de ani și studiezi încă la Oxford.

   - Dacă Lucy n-ar fi fost o adevărată doamnă, ți-aș fi înțeles poziția, spuse Adrian. Din punct de vedere moral nu poți afirma că nu este persoana potrivită pentru mine.

   - Nici n-am pus la îndoială moralitatea ei. Mai mult decât atât, sunt de acord că doamna căreia i-ai încredințat inima ta este de sânge nobil. Mai ales că tatăl ei, fiind preot, adaugă o notă de sfințenie în toată povestea. Cu toate acestea, ești mult prea tânăr pentru a te căsători.

   - Presupun că nu vei avea nimic de obiectat dacă voi instala cine știe ce dansatoare obscură în vila de la Saint John Wood, spuse Adrian cu glasul plin de înverșunare. Poate că acest gest ar fi, din punctul tău ciudat de vedere, potrivit vârstei mele.

   - Dragul meu, sunt dispus să ignor tonul tău ofensiv, spuse lordul Manville ridicându-se de la masă și îndreptându-se spre șemineu. Dă-mi voie să-ți spun că pentru o astfel de relație ai avea nu numai consimțământul, dar și binecuvântarea mea.

   - Eram sigur că așa vei spune, replică furios Adrian. De fapt reputația ta este de-a dreptul scandaloasă. Oamenii vorbesc deseori despre tine. Știi cum te numesc?

   - Te asigur că nu mă interesează, răspunse lordul Manville cu indiferență.

   - Te numesc „Zdrobitorul de inimi”! izbucni Adrian. Este o rușine pentru mine să am un asemenea tutore! Fără să mai pomenesc faptul că mulți dintre prietenii mei nu te invidiază pentru averea ta, pentru caii tăi extraordinari ci tânjesc după cuceririle tale! Tânjesc de-a dreptul, mă auzi?

   - Ar fi și greu să nu o facă, luând în considerare faptul că tu îi ții la curent cu toate, replică lordul Manville. Dragul meu, încearcă să te controlezi. Este foarte nepotrivit pentru un nobil să-și piardă cumpătul doar pentru că nu obține ceea ce-și dorește.

   Calmul din vocea lordului Manville părea că sporește furia tânărului său văr. Adrian se întoarse și traversă încăperea spre fereastră, să privească spre Berkeley Square. După câteva clipe, spuse pe un alt ton:

   - Îmi cer scuze.

   - Accept scuzele tale, spuse lordul Manville. Adrian, dă-mi voie să te asigur că, deși nu mă crezi în acest moment, mă gândesc numai la binele tău. Cunoști foarte puține lucruri despre viață. Când vei pleca de la Oxford vei merge la Londra și vei cunoaște o mulțime de oameni, inclusiv femei. Dacă după aceea vei fi la fel de convins că vrei să te căsătorești cu această tânără care ți-a furat inima, voi fi pregătit să discutăm despre asta.

   Adrian se întoarse cu ochii luminați de speranță.

   - Între timp, mă pot logodi cu ea?

   - În niciun caz, răspunse cu promptitudine lordul. Nu trebuie să-ți iei niciun angajament oficial, nimic care să însemne că vă leagă mai mult decât o relație de prietenie. Chiar și o „înțelegere” te-ar putea înlănțui pentru totdeauna, tânărul meu Don Juan. Doresc să fii liber, să cunoști viața așa cum este înainte de a te dedica unei singure femei, indiferent cât de atrăgătoare și de bună ți s-ar părea în momentul acesta.

   - Deci dorești să devin asemeni ție, murmură Adrian cu tristețe. Vrei să ajung la vârsta de aproape 35 de ani, necăsătorit.

   - Și, pe deasupra, cu reputația de „Zdrobitor de inimi”! îi termină lordul Manville ideea. Ei bine, Adrian, fiecare doarme așa cum își așterne. Pot să te asigur că, indiferent ce credeți tu sau prietenii tăi despre mine, eu sunt un om mulțumit.

   - Ești demodat, declară Adrian. Nu înțelegi că toată vânătoarea asta de femei se practica la începutul secolului? Bărbații sunt mult mai serioși astăzi. Privesc viața din alt unghi, nu așa cum o privești tu.

   Lordul Manville nu reuși să se abțină și izbucni în râs.

   - Dumnezeule, Adrian, tu mă vei băga în mormânt! exclamă el. Studenții sunt toți la fel. Întotdeauna consideră că ei vor schimba lumea, că sunt altfel decât generațiile anterioare, că ideile lor sunt în întregime noi.

   - Gândim într-adevăr altfel, te asigur, spuse Adrian înfierbântat de discuție.

   - Scutește-mă de detalii, te implor, îl rugă lordul. Întoarce-te la Oxford și termină-ți studiile. Apoi vom discuta despre ce vei face în continuare cu viața ta.

   - Un singur lucru vreau să fac.

   - Știu, dar în ciuda argumentelor tale, nu ai reușit să mă convingi. Îmi pare rău, răspunsul meu este același - nu.

   - Ce ai face dacă eu și Lucy am fugi împreună? întrebă încet Adrian. Nu cred că ar fi prea greu s-o conving.

   - Dacă ai fi atât de prost și ai face ceva atât de nepotrivit și rușinos pentru femeia pe care pretinzi că o iubești, atunci mi-ar fi într-adevăr rușine pentru tine. Totuși, cred că până și o fiică de preot, obișnuită să trăiască mai modest, va considera că se trăiește foarte greu dintr-un venit inexistent. Exact de așa ceva veți avea parte, Adrian.

   - Îmi vei suspenda renta? întrebă Adrian fără să-i vină a crede.

   - Fără îndoială. Crede-mă că nu este doar o simplă amenințare. În ziua în care ai făcut gestul demn de dispreț de a o convinge pe această tânără să te însoțească la Gretna Green, nu vei mai fi demn de respectul meu. De fapt, nu mă voi mai interesa de tine decât atunci când va trebui să-ți înapoiez moștenirea în ziua în care vei împlini 25 de ani.

   - În aceste condiții, nu-mi rămâne nicio alternativă, nu-i așa?

   - Niciuna, îl aprobă lordul Manville.

   Pentru câteva clipe, tânărul rămase în picioare nemișcat, privindu-l fix pe tutorele său de parcă l-ar fi rugat să cedeze. Apoi, scoțând un sunet nearticulat de furie, ieși în grabă din încăpere, trântind ușa în urma lui.

   Lordul Manville oftă, luă un ziar de pe masă și îl răsfoi.

   Soarele dimineții pătrundea prin ferestre și îl învăluia. Cu greu își putea imagina cineva un bărbat mai chipeș ca el, îmbrăcat într-un halat oriental, pantaloni galbeni și mulați perfect pe picior și o eșarfă azurie în jurul gâtului.

   Lordul Manville avea un păr negru și bogat ce îi încadra fruntea înaltă, iar trăsăturile lui erau aproape perfecte. Când era furios, sprâncenele aproape că se împreunau deasupra nasului aristocratic. Privirea îi era dură și pătrunzătoare, dar ochii îi străluceau veseli atunci când se amuza.

   Chipul său era într-adevăr foarte atrăgător. Cu toate că se pretindea un om mulțumit, lordul avea totuși un aer cinic. Acesta se observa mai mult în expresia buzelor sale care uneori zâmbeau aproape batjocoritor, de parcă ar fi stat deoparte și ar fi provocat viața să-l înfrunte.

   Tocmai când voia să pună ziarul „The Times” la loc și să ia „The Morning Post”, pe ușă intră majordomul.

   - Iertați-mă, domnule, dar vă caută ducesa de Thorne. Am invitat-o în salon.

   - Bunica? La ora asta?

   Lordul Manville aruncă o privire spre ceasul de deasupra șemineului.

   - Nu, eu am întârziat din cauza lui Adrian.

   - Ați coborât puțin mai târziu la micul dejun, spuse respectuos Bates, dar v-ați întors la ora 5 dimineața, domnule.

   - Știu, Bates, mă doare capul îngrozitor, se tângui lordul Manville. Spune-i lui Taylor că voi călări peste o oră. Poate astfel îmi voi reveni.

   - Este un remediu excelent, domnule.

   Bates era un bătrân care se afla de mulți ani în serviciul familiei Manville. Acesta îl urmări cu admirație pe lord cum urca grăbit treptele și gândi că nu exista un nobil mai chipeș ca el în toată Marea Britanie.

   Zece minute mai târziu, lordul Manville intra în salon unde îl aștepta bunica sa. Era îmbrăcat într-un costum elegant de călărie, croit din cel mai fin material.

   - Bunico, exclamă el îndreptându-se spre bătrâna doamnă care se așezase pe una din canapelele îmbrăcate în satin. Te rog să mă ierți că te-am făcut să mă aștepți, dar n-am știut că voi primi o asemenea vizită plăcută.

   Ducesa de Thorne îi întinse mâinile sale bătrâne acoperite de mănuși negre, iar lordul i le sărută. Îl studie câteva clipe din cap până-n picioare și apoi el se așeză lângă ea pe canapea.

   - Ce vânt te aduce la Londra? întrebă lordul Manville.

   - Maiestatea sa, cine altcineva? răspunse ducesa. Te asigur, Silvanus că n-aș fi făcut această călătorie îngrozitoare pentru nimic altceva.

   De vreme ce ducesa văduvă era faimoasă pentru sosirile sale neașteptate la Londra, indiferent de anotimp, și pentru faptul că nu putea sta mult în același loc, lordul Manville zâmbi vag.

   - Doar știi că îți place să vii la Londra, bunico, spuse el. Cum ai mai putea fi la curent cu ultimele scandaluri și noutăți dacă ai rămâne în provincie prea mult timp?

   - Am multe de învățat din ceea ce aflu, replică tăios ducesa. Maiestatea sa m-a întrebat când te vei căsători. Din păcate, n-am putut să-i dau un răspuns satisfăcător.

   - Nu-mi vorbi despre căsătorie, o rugă lordul. Toată dimineața am vorbit numai pe această temă. Mi-aș dori să nici nu mai existe.

   - De aceea a venit Adrian să te vadă? îl întrebă ducesa și ochii îi străluciră brusc. M-am întâlnit cu el la ușă. Era într-o dispoziție foarte proastă și m-am gândit că tu ești vinovat pentru asta.

   - Bunico, văd că mori de curiozitate să afli de ce m-a vizitat Adrian. Ei bine, ai dreptate. Vrea să se căsătorească cu fiica unui preot oarecare, pe care a cunoscut-o la Oxford.

   - Și tu i-ai interzis acest lucru?

   - Normal, replică lordul. Îți poți imagina un gest mai nepotrivit din moment ce el are doar 20 de ani?

   - Adrian a fost întotdeauna o persoană sentimentală, romantică. Deși s-ar putea să fi avut dreptate când i-ai interzis să se căsătorească, cred că asta îl va determina să te înfrunte cu mai mare hotărâre.

   - Este greu să înfrunți pe cineva când nu ai niciun ban, remarcă lordul Manville.

   - L-ai amenințat că îi vei sista renta?

   - Ceea ce-mi place la tine, bunico, este faptul că nu poate să-ți ascundă nimeni nimic. Întotdeauna ești cu un pas înaintea celorlalți și înțelegi totul fără prea multe explicații. Aș dori să fie mai mulți oameni ca tine. Viața ar deveni mult mai simplă.

   - Lumea e plină de nebuni, spuse ducesa. Dar apropo de problemele lui Adrian, tu cum ai de gând să le rezolvi pe ale tale?

   - Am eu vreo problemă? întrebă lordul cu un aer nevinovat.

   - Nu încerca să mă duci de nas, băiete. Știi la fel de bine ca și mine că tot orașul vorbește despre tine. Până și maiestatea sa a auzit probabil ceva, dacă și-a luat pentru câteva clipe gândul de la prinț și s-a deranjat să întrebe când îți vei găsi o soție.

   - Maiestatea sa este atât de fericită în căsnicie încât dorește ca toată lumea să-i împărtășească fericirea.

   - În cazul tău este puțin probabil! Oricum, ai dreptate în ceea ce o privește. În ultimul timp nu vorbește decât despre virtuțile prințului Albert. Dacă toți bărbații ar fi fost ca el, ar fi trebuit să rămân fecioară.

   - Bunico, ai grijă cum vorbești, o avertiză lordul Manville râzând.

   - Niciodată nu m-a preocupat în mod deosebit felul în care vorbesc, replică tăios ducesa. Slavă Domnului că nu aparțin acelei categorii de oameni ipocriți. Și așa este destul de plictisitor și trist la palatul Buckingham. Când mă gândesc la timpurile fericite în care prințul regent arunca cu bani în stânga și în dreapta, îmi dau seama că viața tinerilor de astăzi este foarte plictisitoare.

   - Cu toate astea, reușim încă să ne distrăm, spuse lordul Manville.

   - O, tu reușești pentru că ești altfel, remarcă bunica lui. În afară de asta, ești bărbat și găsești întotdeauna o mică distracție cum ar fi de exemplu „Frumoasele dresoare de cai”, nu-i așa, Silvanus?

   - Cine ți-a spus asemenea lucruri, bunico? Nici măcar n-ar trebui să cunoști această expresie.

   - Nu fi atât de naiv. Tu nu citești ziarele? Chiar ieri a fost publicat în „The Times” un articol despre ele. Trebuie să recunosc că am fost puțin surprinsă. Nu era tocmai un subiect despre care mă așteptam să citesc în acest ziar. Lady Lynch mi-a trimis un articol pe aceeași temă, decupat din „Saturday Review”.

   - Și ce scriau despre asta? întrebă curios lordul Manville.

   - Spuneau că în prezent nimeni nu mai folosește denumiri ca „prostituată” sau „femeie de stradă”. Au fost inventate diverse expresii mult mai drăguțe pentru a face această profesie să pară mai puțin degradantă. „Frumoasele dresoare de cai”, ce denumire! Pe timpul meu o târfă era o târfă.

   Lordul Manville râse.

   - Bunico, ești incorigibilă!

   - Poate că ai dreptate, dar vreau să-mi povestești mai multe despre aceste „Frumoase dresoare de cai”.

   - Ce dorești să afli în primul rând?

   - Lady Lynch are 3 fete de măritat. Nu au cine știe ce avere, dar sunt virtuoase, de familie nobilă și sunt genul de fete care ar putea deveni soții și mame bune. Cu toate acestea, mama lor mi-a mărturisit că n-au avut noroc în privința măritatului?

   - Adică nimeni nu le-a cerut în căsătorie? întrebă lordul. Și cine cred tu că este vinovat pentru asta?

   - Aparent este vina acelor „frumoase dresoare de cai”. Fetele familiei Lynch au fost prezentate în societate, duse la baluri, la concerte, la operă, dar în zadar. Tinerii necăsătoriți dansează cu ele, chiar flirtează uneori, mănâncă mâncarea părinților și le beau vinul, dar pentru a se distra se întorc la „frumoasele dresoare”. 

   Auzind istorisirea bunicii, lordul Manville râse cu lacrimi.

   - Bunico, tu o să mă omori cu zile, declară el. N-am auzit în viața mea asemenea poveste tristă! Dar ce este de făcut? Dacă fetele nu sunt suficient de atrăgătoare, cine este vinovat?

   - Tu și prietenii tăi care vă dați în spectacol cu tot felul de creaturi de joasă speță, dar cu chipuri atrăgătoare. Crezi că s-ar mai uita cineva la ele dacă nu le-ați plăti voi hainele, pălăriile elegante și bineînțeles caii de rasă? Dacă arată toate atât de strălucitoare în exterior, atunci cine se mai întreabă dacă au sau nu creier sau bun-simț?

   - Dragă bunico, te asigur că astfel de femei au existat de când lumea. Nimic din ceea ce spui tu nu i-ar putea opri pe bărbați să se înfrupte din plăcerile oferite de aceste porumbițe atrăgătoare care nu au pretenția să le oferi în schimb un inel de logodnă. Să nu spui că pe vremea ta nu exista asemenea creaturi!

   - Într-adevăr existau, dar erau ori prostituate, ori doamne din înalta societate cu care flirta regentul. Prostituatele erau ființe aparte despre care nu se discuta și nici nu se expuneau în public. Lady Lynch mi-a spus că acum, dacă un bărbat se întâlnește pe stradă cu una dintre „amazoanele” cu care a petrecut noaptea, o salută cu respect, scoțându-și pălăria și înclinându-se până la pământ. Pe vremea mea, ar fi ignorat-o cu desăvârșire.

   - Obiceiurile se schimbă, bunico, spuse lordul Manville. Unele dintre tinerele despre care vorbești provin dintr-o clasă mult superioară față de cele de la începutul secolului. Trebuie să realizezi faptul că fetele din Belgravia sau de unde locuiește lady Lynch împreună  cu fiicele sale nemăritate fac foarte puține eforturi să atragă atenția bărbaților. De aceea ei preferă să se bucure de compania unor amante care îi distrează și-i ispitesc.

   - Niciun bărbat nu este atât de prost încât să-și irosească întreaga viață alături de o femeie care nu face altceva decât să se distreze. Ar fi ca și cum ai mânca în permanență bomboane în loc de mâncare. Vreau să văd și eu o fată care nu este considerată îngrozitor de plictisitoare după ce ai dansat cu ea sau după ce ai petrecut o scurtă perioadă alături de ea.

   Ducesa puse mâna pe brațul nepotului său.

   - Spune-mi, Silvanus, zise ea pe un alt ton, încă îi mai porți pică celei care te-a făcut să suferi când ai venit prima oară la Londra?

   Lordul Manville se ridică în picioare.

   - Nu, bunico. Am avut noroc că am scăpat, nu-i așa? Am crezut că eram îndrăgostit, dar am descoperit că atunci când a venit vorba de căsătorie, un biet baron era prea puțin pentru o marchiză.

   - Știu că ai suferit în acea perioadă, dar nu m-am gândit că te va ține atâta vreme.

   - Am uitat de mult acel incident, protestă lordul, dar bunica sa oftă, conștientă că acesta mințea.

   - Trebuie să existe vreo tânără drăguță și inteligentă care să te intereseze, sugeră ea.

   - Nu-ți face griji pentru mine, bunico, sunt foarte mulțumit cu ale mele Anonyma, Danae și Venus. Poți să le numești cum vrei - „frumoase dresoare de cai” sau femei ușoare. Oricum, ele își aduc o contribuție importantă prin distracție și frumusețe în viața unui bărbat.

   - Mi-aș dori să te văd căsătorit înainte să mor.

   - Înseamnă că mai am la dispoziție cel puțin 20 de ani, spuse lordul zâmbind. Nu te mai îngrijora atâta din cauza mea, bunico. Vei deveni la fel de plictisitoare ca regina.

   - Presupun că toți oamenii îndrăgostiți devin plictisitori. Faptul că își concentrează atenția asupra unei singure persoane poate fi minunat pentru ei, dar povestirile acestea îi plictisesc pe cei care sunt nevoiți să asculte și îi fac să caște întruna.

   - Atunci, pentru moment, voi avea grijă să nu te fac să caști de plictiseală, spuse lordul sunând dintr-un clopoțel. Te invit să bem un pahar de vin sau poate preferi șampanie? Știu că doctorul ți-a interzis, dar sunt convins că nu i-ai urmat sfatul, așa cum nu mă asculți nici pe mine.

   - Voi bea cu plăcere un pahar cu șampanie, spuse ducesa. Ai dreptate, Silvanus, nu las pe nimeni să mă convingă să fac ceea ce nu doresc. Viața este prea scurtă, deci trebuie să te bucuri de ea atât cât poți.

   - Întotdeauna ai procedat astfel, bunico, replică lordul Manville, zâmbind.

   Un valet apăru după câteva clipe, iar stăpânul său îi spuse ce să aducă. Apoi, lordul se așeză din nou alături de bătrâna doamnă.

   - Spune-mi, bunico, care este adevăratul motiv al vizitei tale? Nu-mi vine să cred că ți-ai propus să mă convingi să mă însor! Cu siguranță că există un alt motiv.

   - Voiam să te văd, replică bunica sa. Chiar dacă ești un depravat, întotdeauna te-am simpatizat mai mult decât pe ceilalți nepoți ai mei. Cu toate că se comportă foarte frumos, nu prea le agreez compania.

   - Și pentru ce altceva ai mai venit? insistă lordul.

   Ducesa ezită un moment, după care spuse fără ocolișuri:

   - Ei vorbesc despre tine și lady Brompton.

   - „Ei” fiind obișnuitele persoane care își bagă nasul peste tot!

   - Exact. Nu te poți aștepta să nu se vorbească despre tine când ai o asemenea reputație, iar lady Brompton este de o frumusețe bine cunoscută. Pe de altă parte, se știe faptul că ea și soțul ei trăiesc fiecare pe cont propriu.

   - Atunci te voi face fericită, bunico, spunându-ți că aventura cu ea s-a terminat. Doar pentru o clipă am fost tentat să las la o parte orice prejudecată și s-o rog să vină cu mine. Este o ființă sălbatică și iresponsabilă, iar viața împreună cu ea ar fi fost furtunoasă, dar distractivă. Cu toate acestea, niciodată n-am luat în serios această relație și nici ea. Lady Brompton s-a hotărât să plece în străinătate. Societatea din Roma apreciază personalități neobișnuite ca a ei.

   Ducesa oftă adânc în semn de ușurare și puse mâna pe brațul nepotului său.

   - Mă bucur, băiete, spuse ea. Aparții unei familii cu tradiție și, pe deasupra, foarte mândre. N-ar fi trebuit s-o las pe mama ta să se mărite cu tatăl tău dacă aș fi știut că cei din familia Manville nu sunt demn să se unească cu familia Thorne. De-a lungul timpului n-a existat niciodată vreun scandal în familia noastră. N-au fost nici trădări sau divorțuri și nu voi permite să se întâmple așa ceva acum.

   - În ceea ce mă privește, nu se va întâmpla, spuse serios lordul Manville. Poți fi liniștită din punctul acesta de vedere, bunico. Acela a fost doar un moment de nebunie.

   - Cred că de aceea a trimis maiestatea sa după mine. Știa că dacă vin la Londra voi trece pe la tine. N-a îndrăznit să-mi pomenească despre asemenea „bârfe scandaloase” știind că nu era nimic pozitiv pentru tine.

   - Nimeni nu mă poate acuza de nimic, bunico. Sunt mult prea conștient de istoria familiei noastre și îți promit că, dacă mă voi căsători vreodată, o voi face cu cineva pe care o vei accepta.

   - Presupun că ar trebui să fiu foarte mulțumită de cuvintele tale, dar aș prefera să-mi spui că te vei căsători cu o persoană pe care o iubești.

   - Cred că asta este mai puțin probabil, replică lordul Manville.

   În timp ce vorbea, se ridică și traversă camera pentru a suna din clopoțel.

   Ducesa îl urmări cu tristețe în privire. Știa mai bine decât oricine că nepotul său suferea încă de pe urma decepției avute cu mai mult de 10 ani în urmă.

   - Pregătiți caleașca alteței sale, i se adresă lordul valetului care tocmai intrase. Aș dori să mai stăm de vorbă, bunico, dar calul meu mă așteaptă. Este atât de neastâmpărat încât grăjdarii abia reușesc să-l țină.

   - Slavă Domnului că îți plac caii sprinteni, așa cum îmi plăceau și mie. Niciodată n-am putut suferi armăsarii aceia excesiv de blânzi și iepele pe care femeile din societate se plimbau prin parc. Tot ce am cerut de la viață a fost să-mi dea un armăsar adevărat și un bărbat adevărat.

   - Reprezinți un exemplu negativ pentru mine, bunico, spuse cu afecțiune lordul Manville. Dacă te-aș fi ascultat, mi-aș fi făcut o reputație mult mai proastă decât cea pe care o am. Adrian mi-a spus că îi este rușine de ceea ce îi spun colegii de la Oxford despre mine.

   - Rușine! exclamă tăios bătrâna. Ce băiat tânăr și prost!

   - Adrian mi-a mărturisit că am o poreclă. Știi care este?

   - Bineînțeles că știu, „Zdrobitorul de inimi”! Nu este prea rău că se vorbește astfel de tine.

   - După cum am mai spus, bunico, ești un exemplu negativ, râse lordul. Presupun că acum te vei întoarce în provincie. Dacă nu voi mai suporta căldura din Londra, voi veni și eu să stau cu tine acolo.

   - Mai bine petrece-ți timpul la Manville, îi sugeră ducesa. Nu-mi place să fie casa goală, pentru că atunci când stăpânul nu-i acasă, servitorii scapă de sub control.

   - Îți voi urma sfatul.

   - Pe deasupra, continuă ducesa în timp ce coborau încet treptele spre hol, nu-l lăsa pe Adrian să stea prea mult la Oxford fără să te întâlnești cu el. Amintește-ți că există un singur antidot împotriva unei aventuri amoroase, să te orientezi spre altă persoană.

   Râsul lordului Manville răsună în hol. Apoi, el spuse pe un ton foarte serios:

   - Îi voi scrie diseară să vină să stea la Manville imediat ce termină semestrul.

   - Să aduci și o fată să-l distreze, îl sfătui ducesa. O „frumoasă dresoare de cai” ar fi capabilă să-l facă să uite de fiica preotului.

   - Ești cea mai înțeleaptă femeie pe care o cunosc, spuse lordul în timp ce o ajuta să urce în caleașcă.

   Caleașca era de modă veche, confortabilă, însoțită de un vizitiu și doi valeți îmbrăcați în uniforme viu colorate. Aceștia erau mai în vârstă pentru că se aflau în serviciul ducesei de multă vreme.

   Servitorii îl salutară pe lord cu un zâmbet recunoscător când acesta îi întrebă ce mai fac ei și familiile lor. Apoi, lordul se dădu la o parte și caleașca porni. Bătrâna scoase mâna pe fereastra caleștii și îi făcu un semn de rămas bun.

   Curând, caleașca dispăru în zare.

   Grăjdarii apărură cu Thunder, un armăsar sprinten care se agita, fornăia și bătea din copite pentru a-și arăta independența.

   Majordomul îi înmână lordului jobenul și cravașa. Lordul încălecă cu oarecare dificultate, dar odată ajuns în șa, Thunder se liniști și porniră spre parc.

   Lordul Manville avea o mulțime de lucruri la care să se gândească în timp ce treceau pe strada Hill. Preocupat fiind, ignoră salutul câtorva prieteni înainte de a ajunge în Park Lane unde intră pe poarta Stanhope. Chiar atunci, auzi Big Ben-ul bătând ora exactă și realiză că, în ciuda vizitelor neașteptate pe care le primise în dimineața aceea, va ajunge totuși la timp să se întâlnească cu Lais. Aceasta îl aștepta la statuia lui Ahile.

   Expresia cinică a buzelor lui se schimbă când se gândi la ea. Era foarte atrăgătoare cu părul ei negru și ochii galeși care aveau o strălucire misterioasă. Lordul Manville încă nu aflase adevărul despre originea și trecutul ei. Întotdeauna trecea o perioadă de timp până ce femeile deveneau sincere în legătură cu ele însele. Oricum, nu prea îi păsa de acest aspect.

   Singurul lucru asupra căruia nu avea nicio îndoială era acela că Lais călărea extraordinar de bine. Deja decisese că trebuia să-i cumpere un cal demn de înfățișarea ei și pentru care să fie invidiată de toată lumea. Își aduse aminte că ea îi spusese ce cal dorea, doar că nu-l amintea unde-l văzuse. Probabil la Tattersalls.

   „Trebuie să arunc o privire asupra catalogului lor”, își spuse el.

   Îi va face plăcere, gândi el, să cheltuiască banii pentru Lais. Era noua lui achiziție care deja își arătase foarte drăguț recunoștința pentru cerceii cu diamante pe care îi primise în dar de la el. Știa că nu peste multă vreme o va adăuga colecției sale de cuceriri.

   Banii cheltuiți nu contau, pentru că era bogat. Își putea permite să cheltuiască cu orice femeie care-l amuza și îl făcea să se simtă bine. Își aminti figura îngrijorată a bunicii sale atunci când discutaseră despre lady Brompton.

   „Aceasta este ultima oară când voi mai avea o relație cu cineva de același rang”, își spuse el. „Întotdeauna îmi aduce necazuri.”

   Cu toate acestea, fusese foarte incitant, atât cât durase, dar iscaseră comentarii pentru că încălcase convenționalismul societății. Acum, însă, o cunoștea pe Lais, cu ochii ei galeși și gura roșie, ispititoare. Cu ea nu avea de întâmpinat nicio barieră socială.

   Gândul că urma s-o  revadă era foarte plăcut. Lordul Manville îi dădu lui Thunder un mic imbold cu cravașa, iar acesta porni mai repede spre statuia lui Ahile.

 

Capitolul 4

 

   În timp ce Candida intra în parc, călare pe Pegasus, pe poarta Marbe Arch, privi în jur cu interes.

   În partea stângă se afla Park Lane unde aflase deja că erau casele nobililor. Prin parc, pe lângă covoarele de flori multicolore și se sub copacii abia înmuguriți, se aflau aristocrații înșiși, trecând în calești strălucitoare trase de cai superbi sau plimbându-se pe jos pe iarba netedă.

   Candida privea încântată pe domnii îmbrăcați elegant și purtând jobenuri, pe doamnele ale căror crinoline se unduiau seducător în timp ce pășeau.

   „Aceasta este adevărata Londră!” gândi ea entuziasmată. Aceasta era lumea veselă despre care auzise vorbindu-se de atâtea ori, dar pe care nu o văzuse niciodată până acum.

   „Draga mea, înțelegi că nu poți vorbi și nu poți întâlni pe nimeni până ce nu vei fi îmbrăcată corespunzător.”

   „Asta înseamnă că nu voi putea călări pe Pegasus?” întrebase repede Candida.

   „Bineînțeles că nu, intervenise maiorul Hooper. Grăjdarii mei vor trebui să se ocupe de Pegasus, dar tu trebuie să-l menții în formă. Voi aranja să călărești în fiecare dimineață devreme. De obicei nu vine nimeni la ora aceea.”

   „Într-adevăr, așa este, îl aprobase doamna Clinton. Candida va considera probabil că programul pe care l-am pus la punct pentru ea va fi plictisitor, dar își va da seama că va merita efortul.”

   Candida nu bănuise că doamna Clinton vorbise serios atunci. La început crezuse că va sta în casă doar atunci când nu era cu Pegasus. Spera să poată face rost de cărți pentru a-și umple timpul liber. Se dovedi însă că nu avea de ce să-și facă griji pentru lipsa de ocupație. Practic toată ziua avea treabă, iar în cele câteva momente libere era prea obosită ca să mai poată citi.

   Se trezea la ora 5, iar la 5 și jumătate venea să o ia de la grajduri maiorul Hooper, uneori singur, alteori însoțit de îngrijitori. Împreună se îndreptau spre Regent Park.

   Pegasus era foarte vioi și se putea desfășura în voie, iar Candida se putea bucura de mirosul suav al liliacului înflorit, privea ușoara ceață ce se ridica din capă și pământu acoperit cu flori albe și roz căzute din cireși.

   „Nu-mi imaginam că Londra poate fi atât de frumoasă!” exclamase ea de multe ori, iar maiorul zâmbise observându-i entuziasmul.

   Până ce străzile începeau să se populeze cu căruțele măcelarilor, cu lăptarii sosiți de ponei somnoroși și cu cărucioarele de gogoși, Candida era deja înapoi la școala maiorului.

   Acolo îl ajuta pe maior să se descurce cu caii mai tineri care nu erau pregătiți să fie încălecați de către doamne până nu-i îmblânzeau pe deplin. Îi obișnuiau cu șaua, îi învățau să meargă mândru pe străzile prăfuite și să nu se sperie când vedeau lucruri necunoscute. Candida descoperi că această muncă era deosebit de anevoioasă.

   Doamna Clinton îi achiziționase un costum de călărie pe care-l purta în timpul plimbărilor sale de dimineață. De un albastru închis, cu revere de satin, costumul i se părea Candidei foarte frumos, dar doamna Clinton îi spusese bombănind:

   „Este doar un costum de lucru. Vei dori ceva cu totul diferit când vei merge în Hyde Park.”

   La început, până ce primi o altă pereche, fusese nevoită să poarte vechile și ponositele sale cizme.

   În prima dimineață când ieșise la plimbare cu Pegasus, maiorul îi spusese:

   - Mă îndoiesc de faptul că cizmele tale vor rezista să poarte pinteni.

   Candida ridicase din sprâncene.

   - Dar nu am nevoie de pinteni, protestase ea.

   - Bineînțeles că ai nevoie, spusese tăios maiorul. Toate femeile folosesc pinteni.

   Candida își aminti cu o strângere de inimă cum sângera Firelfy după ce îl călărise Lais în seara în care îi urmărise din galerie.

   Protestase de asemenea când cizmarul reginei, domnul Maxwell, după ce îi luase măsurile, îi arătase o cutie plină cu diferite modele de pinteni.

   - Nu știu pe care îl alegeți dumneavoastră, spusese el respectuos, dar majoritatea doamnelor îl preferă pe acesta.

   Scosese un pinten lung și ascuțit de tipul celui pe care Candida bănuia că-l purtase Lais.

   - Acesta, îi explicase domnul Maxwell, este un pinten drept cu 5 vârfuri ascuțite. Aceste vârfuri sunt suficient de lungi și de ascuțite pentru a putea străpunge eventual costumul călăreței.

   Candida nu spusese nimic, iar domnul Maxwell scosese o altă pereche de pinteni din cutie.

   - Acest mode este chiar mai folosit, continuase el. Sunt făcuți în așa fel sa că nu găurească haina călărețului atunci când îl folosește. Doamnele mi-au spus că este un model de două ori mai eficient decât celălalt.

   - Luați-le de aici, spusese Candida repede pe un ton aproape dur. Nu voi insulta niciun cal cu asemenea arme oribile.

   Acum îl privi neîncrezătoare pe maiorul Hooper.

   - Niciodată nu am folosit pinteni cu Pegasus, spusese ea. Nici nu cred că dacă un cal este bine dresat este nevoie de asemenea brutalități.

   - Există femei cărora le place să fie dure cu animalul, răspunsese maiorul fără să se gândească cu cine vorbea. Cu cât sunt mai feminine, cu atât le place mai mult să stăpânească animalul pe care au încălecat.

   - Atunci nu sunt demne de a fi numite femei! strigase înfierbântată Candida.

   Maiorul ridicase din umeri.

   - Faci cum vrei, dar dacă vei considera vreodată că ai nevoie de pinteni, poți împrumuta o pereche.

   Maiorul a fost nevoit să recunoască după ce a urmărit-o câteva zile pe Candida că ea avusese dreptate. Putea dresa un cal și fără să se folosească de forță și brutalitate.

   Părea că ea obținea rezultate mai bune decât orice alt dresor care venea la grajduri mai târziu și care folosea pinteni.

   Era imposibil să nu facă comparație între metodele acestei tinere nesofisticate pe care o descoperise și metodele experimentatelor dresoare care erau plătite pentru activitatea lor sau care câștigau privilegiul de a se plimba călare pe acei cai în Hyde Park.

   Candida nu văzuse însă pe nimeni la școală în afară de îngrijitori și maior. La ora 8 se întorcea acasă la doamna Clinton, mânca de dimineață și apoi se întreba ce va face toată ziua. Nu s-a întrebat multă vreme. Doamna Clinton îi dăduse curând o ocupație.

   Nu-și imaginase niciodată că putea fi atât de obositor să stai ore întregi să coși și să modifici rochii. Nici nu crezuse că va avea nevoie de atâtea haine pentru sarcina sa de a-l prezenta lumii pe Pegasus.

   - De ce am nevoie de atâtea rochii? o întrebase pe doamna Clinton.

   - Pentru eventualitatea în care vei fi invitată la petreceri, răspunsese aceasta. Bărbații care se interesează de cai sunt dintre cei mai bogați, mai importanți din zonă, dar și dintre cei mai veseli petrecăreți. Doar nu crezi că vei sta toată ziua călare pe Pegasus!

   - Nu, bineînțeles că nu, răspunsese Candida privind materialele pe care madame Elisa le adusese la solicitarea doamnei Clinton.

   Se mai aflau acolo și desuuri din dantelă, ciorapi de mătase, mănuși, pălării, umbreluțe de soare și pelerine. De fapt erau atât de multe articole de îmbrăcăminte încât Candida cu greu le putea număra.

   - Trebuie să vă întreb, îi spuse ea îngrijorată doamnei Clinton, cine va plăti pentru toate aceste lucruri? Știți că eu sunt săracă, și nu pot îngădui să cheltuiți atâția bani pentru mine.

   - Nu-ți face griji. Lasă aceste probleme în seama mea și a maiorului Hooper. Tu trebuie să faci doar ce ți se spune și să te ocupi de calul tău. Trebuie să fie demn de admirația pe care maiorul i-a arătat-o deja.

   Chipul Candidei se lumină pe dată.

   - Nu mă îngrijorează Pegasus, spuse ea. Mai mult mă tem că eu îl voi dezamăgi pe maior și că va regreta că a cheltuit atâția bani cu mine. Nu sunt obișnuită cu astfel de lucruri frumoase.

   - Arăți destul de bine îmbrăcată cu ele, spuse doamna Clinton.

   Când rămaseră singure, madame Elisa nu mai contenea cu elogiile la adresa Candidei.

   - Niciodată nu am făcut haine pentru o ființă mai frumoasă, mai elegantă și mai tânără, îi spuse ea doamnei Clinton. Este prea bună pentru acești tineri filfizoni, răsfățați și bețivi.

   - Nici nu mă gândesc la un filfizon pentru ea, replică doamna Clinton.

   - Mă bucur. Nu este decât o copilă! Cum de a ajuns să locuiască la tine?

   Madame Elisa, cu toată clientela ei selectă, se bucura de anumite privilegii, dar doamna Clinton nu-și împărtășea secretele nimănui.

   - Madame Elisa, ceea ce avem noi de făcut este să o pregătim pe Candida să devină senzația sezonului. Știi la fel de bine ca și mine cât de mult contează îmbrăcămintea atunci când trebuie să atragi atenția publicului. Pentru asta cheltuiesc atâția bani cu ea.

   - Păcat că prințul de Wales este pre tânăr pentru a fi interesat de ea, spuse zâmbind madame Elisa.

   - Mai există și alți bărbați la fel de importanți și mult mai dispuși să plătească.

   Doar atât a reușit madame Elisa să afle de la doamna Clinton, dar s-a dovedit suficient. Îi aducea în continuare Candidei o mulțime de rochii, iar aceasta simțea că nu mai termină de modificat la ele.

   În sfârșit, când șifonierul din camera ei fu arhiplin, a început să-și dea seama că ziua debutului său în societate se apropia.

   Mai existau și alte lucruri pe care Candida trebuia să le învețe. De exemplu, un profesor de dans venea în fiecare după-amiază să-i arate ultimii pași la modă.

   Acest lucru îi plăcea cu adevărat Candidei. Nu după mult timp, profesorul, un bărbat mai în vârstă, cu păr grizonat și mustață, declară că ar putea deveni o dansatoare profesionistă.

   - Sună interesant, îi spuse Candida doamnei Clinton. Credeți într-adevăr că aș putea deveni dansatoare?

   - Cu siguranță că nu, răspunse tăios doamna Clinton. Am planuri mai mari pentru tine.

   - Care sunt acelea? întrebă Candida, dar nu primi niciun răspuns.

   Candida rămase foarte surprinsă când profesorul său, urmând instrucțiunile doamnei Clinton, a învățat-o să danseze polca. Auzise despre acest dans, dar știa că se dansa mai ales în rândul clasei de mijloc. Tatăl ei spusese odată despre el că este un dans „boem, pe care te aștepți să-l vezi la Paris”.

   - Domnii îl consideră foarte vesel, îi explică profesorul Candidei, aproape cântând versurile pe muzica lui Offenbach:

   „De ce nu dansezi polca?

   Nu vrei să dansezi polca?

   Toate bucuriile sunt fără importanță,

   Dacă nu dansezi polca.”

   - O, este foarte distractiv! exclamă Candida. Pare la fel de obositor ca un galop de două mile!

   Însăși doamna Clinton a învățat-o pe Candida cum să se poarte la o masă festivă unde se foloseau o mulțime de farfurii și tacâmuri și se serveau 5 sau 6 feluri de vin. O instrui de asemenea cum să comande un meniu și cum să pună masa.

   - Majorității domnilor, spuse ea, le place ca petrecerile pe care le plătesc să fie bine organizate. Mâncarea și vinurile sunt extrem de importante. Să nu uiți niciodată.

   - Eu credeam că în casele oamenilor bogați de toate acestea se ocupă servitorii, răspunse Candida. Și apoi, dacă mă voi căsători, soțul meu va fi cel care va alege vinurile, nu-i așa?

   Pentru o clipă, doamna Clinton, nu spuse nimic, apoi răspunse:

   - Cunoștințele despre cum se conduce o casă îți vor fi folositoare la un moment dat în viață.

   - Da, bineînțeles. Probabil mă voi mărita cu un om destul de sărac și va trebui să mă ocup de toate, la fel ca mama mea.

   - Dar cine dorește să fie sărac? o întrebă doamna Clinton. Eu întotdeauna m-am temut de sărăcie.

   - Într-adevăr? întrebă surprinsă Candida. Eu cred că este foarte obositor să-ți faci griji pentru averea ta, pentru salariile servitorilor și așa mai departe. Consider că nimic nu mai contează atâta timp cât cineva este fericit.

   - Nu-mi imaginez cum ar putea cineva să fie fericit dacă trăiește în sărăcie.

   - Mama și tatăl meu erau foarte fericiți, iar eu de asemenea. Doar atunci când au murit mi-am dat seama că nu-mi rămăsese nimic și nu știam ce să fac.

   - Deci acum îți dai seama cât de importanți sunt banii, insistă doamna Clinton. Agonisește-i și asigură-te că primești fiecare bănuț care și se cuvine. Nu fi extravagantă și cheltuitoare, nu are niciun rost. Lasă-i pe alții să plătească pentru tine.

   Candida râse.

   - Nu cred că va dori cineva vreodată să plătească pentru mine, spuse ea. De ce ar face-o?

   Pentru moment, doamna Clinton rămase fără replică, dar apoi răspunse:

   - Ești o fată foarte drăguță. Vei vedea că bărbații care te admiră îți vor oferi cadouri și bani. Dacă ești inteligentă, le vei accepta.

   - Cu siguranță că n-ar fi corect, răspunse Candida ezitând puțin. Mama spunea mereu că o doamnă nu trebuie să accepte bani sau cadouri de la un bărbat decât dacă este logodită cu el.

   Doamna Clinton nu comentă, iar Candida continuă:

   - Poate voi fi norocoasă și mă voi îndrăgosti de cineva care-și va permite să-mi ofere cadouri. Ar fi minunat să nu mă mai preocupe ziua de mâine. Astfel aș putea să-l păstrez pe Pegasus și poate chiar să am mai mulți cai.

   Candida tăcu o clipă după care, cu o voce mișcătoare, spuse împreunându-și mâinile:

   - O, doamnă Clinton, credeți că maiorul Hooper își va ține promisiunea și nu-l va vinde pe Pegasus?

   - Sunt sigură că maiorul se va ține de cuvânt dacă așa ți-a promis, răspunse doamna Clinton și apoi schimbă repede subiectul, arătându-i caietele cu socotelile casei. Să nu te încrezi niciodată în servitori. Indiferent cât de credincioși și cinstiți par, ține socotelile cu atenție pentru că altfel te vor fura.

   Ascultătoare, Candida făcu socotelile produselor cumpărate de la măcelar, brutar, zarzavagiu și așa mai departe. Când ajunse la socotelile pentru băutură, privi sumele cu mare surprindere.

   „Cum a putut doamna Clinton să consume atâta șampanie?” se întrebă ea, dar nu îndrăzni s-o întrebe. „Probabil că este vina oaspeților pe care îi primește în fiecare seară.”

   La ora când soseau musafirii, Candida se afla deja în dormitorul ei. Pentru că acesta avea ferestrele în fața casei, uneori se uita se sus la caleștile elegante, trase de cai frumoși, care se opreau acolo.

   „Bineînțeles că doamna Clinton, fiind văduvă, se simte foarte singură. Probabil de aceea îi place să primească atâția oaspeți” își spuse Candida.

   Ceea ce i se părea ciudat era că niciunul dintre oaspeți nu rămânea la cină. Veneau, stăteau puțin, plecau și apoi veneau alții. La început, Candida credea că la doamna Clinton veneau în vizită numai domni, dar apoi observă și câteva doamnei. Acestea coborau din calești elegante, erau îmbrăcate în rochii scumpe și purtau bijuterii strălucitoare.

   Deseori ar fi dorit să le vadă mai bine, dar ele intrau direct în casă și, de obicei, după câtva timp, ieșeau însoțite de câte un domn cu care plecau.

   Candida se întreba de ce oare nu sosiseră împreună, dar nu dorea să fie indiscretă față de doamna Clinton care părea o femeie destul de tăcută și rezervată.

   Un alt amănunt care o surprindea pe Candida erau costumele de călărie pe care i le cumpărase doamna Clinton și mai ales materialele din care erau confecționate acestea. Toate se mulau pe corp și pe sâni într-un fel care o făcea pe Candida să se simtă stânjenită. Avea impresia că era indecentă. Totuși, gândindu-se că va purta aceste haine pentru a-l prezenta pe Pegasus, le acordă mai multă atenție decât celorlalte rochii.

   În dimineața aceasta, când se îmbrăcase, rămăsese o vreme în fața oglinzii și se privise îndelung. Se simțea intimidată și stânjenită. Oare chiar așa dorea doamna Clinton să o prezinte în societate? Și ce ar fi spus mama ei dacă ar fi văzut-o îmbrăcată astfel? Persoana reflectată în oglindă părea cu totul alta decât cea pe care o cunoștea Candida.

   Nu dorea să pară nerecunoscătoare față de doamna Clinton mărturisindu-i îndoielile sale. Cu toate acestea, mai târziu, când maiorul Hooper o ajuta să încalece, îl întrebă cu glas coborât:

   - Credeți că sunt îmbrăcată potrivit?

   El îi privi chipul neliniștit și răspunse:

   - Ești foarte drăguță.

   - Acest costum și pălăria mă intimidează, șopti Candida.

   Maiorul învățase deja cum să se poarte cu ea. Chiar dacă prefera caii în locul femeilor, știa cum să se poarte cu ele.

   - Îl vei prezenta perfect pe Pegasus, spuse el. Nimic nu atrage mai mult atenția asupra unui cal decât un călăreț elegant.

   Cuvintele lui avură efectul scontat. Maiorul observă cum Candida ridică bărbia, își îndreptă umerii și zâmbi încrezătoare în timp ce plecau spre parc.

 

   În Hyde Park la statuia lui Ahile, se adunase multă lume. „Frumoasele dresoare de cai” și mai ales regina lor - Catherine Walters - supranumită „Skittles” atrăseseră atenția publicului care aștepta acum să le vadă.

   Fără îndoială, Skittles era cea mai atrăgătoare și mai modern îmbrăcată dintre toate colegele sale și chiar dintre doamnele din aristocrație. Acestea încercau s-o imite în toate privințele.

   Dacă ea purta un anumit model de pălărie, toate își cumpărau pălării la fel. Dacă Skittles apărea călare pe un anumit cal, toate doamnele se grăbeau să caute unul care să rivalizeze cu al ei.

   Odată, când apăruse într-o trăsură cu doi cai maronii, lumea se îngrămădise să cumpere de la negustorii de cai unii asemănători, oferind pentru ei prețuri exorbitante.

   Nimeni nu știa când urma să-și facă apariția în fiecare zi în parc, dar toți o așteptau la statuia lui Ahile împreună cu celelalte „frumoase dresoare”.

   Toate erau îmbrăcate foarte elegant și fiecare încerca să fie cât mai originală.

   În această dimineață, lumea stătea și aștepta să vadă singura persoană care o interesa.

   - Iat-o! exclamă o femeie și toți întoarseră capetele. Spre dezamăgirea lor, nu era Skittles ci o ducesă lipsită de importanță pentru ei.

   - Mă întreb dacă astăzi va apărea călare sau în trăsură? spuse un bărbat.

   Brusc, se făcu liniște. Chiar și „frumoasele dresoare” care râdeau și chicoteau întruna rămaseră nemișcate. Din direcția porții Stanhope apăruseră un cal și o călăreață care trebuia să fie Skittles.

   - Iat-o! strigă aproape isteric o femeie.

   Călăreața se apropia împreună cu calul său masiv, negru ca tăciunele.

   Coada și coama acestuia fuseseră țesălate cu meticulozitate, iar aerul lui maiestuos stârni admirația cunoscătorilor aflați în mulțime.

   Totuși, călăreața era cea pe care toți o priveau cu răsuflarea tăiată. Era micuță și atât de fragilă încât părea incredibil să poată struni un armăsar așa mare și puternic. Deși la început nu-i putuseră vedea chipul, ea lăsase mulțimii o impresie de grație și frumusețe extraordinară.

   Necunoscuta, indiferent cine era, purta un costum alb de călărie așa cum nimeni nu îndrăznise să poarte până atunci. Croit perfect și încheiat în față cu nasturi din perle, scotea în evidență liniile delicate ale trupului tânăr.

   În timp ce se apropia, lumea reuși să-i vadă chipul, pielea de o albeață aproape transparentă, gura mică cu buze roșii, ochii mari și destul de speriați, umbriți de gene lungi și negre. De sub pălărie ieșea părul strâns în coc, ce stârni invidia tuturor femeilor de față.

   Niciodată nu văzuseră un păr cu o asemenea culoare, blond-auriu deschis, cu reflexe de foc.

   Când Candida ajunse la statuia lui Ahile se făcuse liniște, iar mulțimea o privea cu ochii larg deschiși. Se simți stânjenită de privirile lor și își încleștă mâinile pe hățuri.

   - Mergi drept înainte, îi spuse maiorul Hooper.

   Ea îl ascultă. Privi în spate la mulțimea care începuse brusc să forfotească și să comenteze apariția ei.

   - Cine este?

   - De unde a apărut?

   - De ce nu am văzut-o până acum?

   - Cum o cheamă?

   - Unde a găsit-o maiorul? îl întrebă Lais pe lordul Manville care urmărea ca și ceilalți minunat cal și călăreața lui.

   - Este un animal foarte frumos.

   - Nu uita să vorbești cu Hooper despre Firefly, îl imploră Lais. Acela este calul pe care-l doresc și mi-ai promis că mi-l vei cumpăra.

   - Nu voi uita, spuse automat lordul și, dintr-un impuls, își îmboldi calul. Voi vorbi cu el chiar acum.

 ...............................