1-3
Capitolul 1
1896
Bărbatul trecu peste marginea acoperișului în terasă și se agăță în mâini înainte de a se lăsa să cadă ușor pe balconul situat exact dedesubt.
N-avea nicio ieșire: fereastra era închisă cu un grilaj de fier și bărbatul încercă în zadar să-l forțeze. Privi de jur-împrejur.
Jos, pe străduță, oamenii ridicară capul și-l descoperiră cu uimire. Nu erau deloc numeroși, căci era vorba de o mică fundătură cam sordidă, cum se găseau în toate porturile și în mod deosebit într-un oraș ca Alexandria.
Nelipsiții vagabonzi își dădeau întâlnire aici pentru a schimba informații asupra obiectelor furate. Egiptenii sunt curioși din fire, și omul din balcon știa că acțiunea și gesturile sale vor fi raportate într-un minut proprietarului hotelului. Observă o conductă de ape uzate ce ieșea din perete nu departe de el; încălecă balustrada și se aplecă până reuși s-o prindă.
Căută o fereastră deschisă și descoperi una la etajul inferior; cu o agilitate ce demonstra o oarecare practică, înaintă și se strecură în clădire.
Camera în care intrase era o încăpere de baie goală. Cu sânge rece și dexteritate, bărbatul deschise robinetele, își scoase hainele și făcu din ele o legătură pe care o îndesă între cadă și perete. Era o cadă standard cu care britanicii dotaseră toate băile din Orientul Mijlociu până în India; destul de mare, bine așezată pe picioare de fontă, aceasta lăsa în partea superioară destul loc până la perete pentru a permite ușor să se ascundă un pachet stânjenitor, care nu risca să fie văzut, deoarece nu atingea podeaua.
Intrusul examină încăperea și descoperi un teanc de prosoape curate pe o etajeră; un halat lung de baie atârna de un cârlig fixat în ușă. Acest gen de halat din țesătură de burete constituia o inovație adusă de britanici în cele mai luxoase hoteluri din Egipt. Era exact ce-i trebuia!
Timpul nu-i permitea să facă baie, dar i-ar fi făcut o deosebită plăcere să se destindă în apa caldă.
Își spălă mâinile murdare de contactul cu conducta de canalizare ruginită, apoi își șterse fața și părul cu un prosop umezit; îl aruncă în mod deliberat, mototolit, pe jos.
Își puse halatul de baie, înnodă cordonul în jurul mijlocului și deschise ușa; ieși într-un coridor lung care se întindea pe toată lungimea hotelului.
În cealaltă extremitate văzu apărând 2 egipteni prost îmbrăcați care urcau o scară; închise ușa lăsând-o întredeschisă pentru a vedea fără să fie observat, și auzi o scurtă discuție între cei 2 și un servitor care tocmai ieșea dintr-o cameră cu o tavă în mână.
Cei 2 îi cerură cu voce joasă și pe un ton grăbit să le deschidă o cameră cu cheile sale. În cele din urmă, servitorul cedă și le deschise ușa unei camere din vecinătatea scării.
După ce cei 2 bărbați se făcură nevăzuți, aventurierul ieși pe culoar. În acea clipă, ușa situată chiar în fața camerei de baie se deschise și un servitor apăru cu resturile unui mic dejun. În spatele lui se putea vedea profilul unei foarte tinere femei blonde, așezate pe pat, care tocmai deschidea un ziar.
Fără să ezite, bărbatul făcu un pas spre ușa pe care servitorul ar fi închis-o.
- Oh, pardon, domnule! zise egipteanul, dându-se în lături.
- Adu-mi niște ouă ochiuri, cafea, cornuri, unt și dulceață!
- Imediat, domnule!
Bărbatul intră încet în cameră. Privirea lui autoritară întâlni doi ochi mari, cenușii, uimiți, apoi îngrijorați.
Înainte ca ocupanta patului să poată spune ceva, el se aplecă spre ea, cu degetul pe buze. Ea rămase tăcută în timp ce pașii servitorului se îndepărtau pe coridor.
Lady Otavia Birkenhall devoră până la ultimă firmitură micul dejun; se gândi că astfel va putea economisi prânzul. Se gândea unde se va găsi la acea oră și acest gând o făcu să se neliniștească.
Își cuprinse fața cu palmele, căutând să-și țină firea.
I se părea că părăsise Anglia de un secol! Trecuse abia o săptămână de când Tony intrase în camera ei, la Birkenhall, ca s-o trezească.
Dormea profund, căci se epuizase veghindu-și tatăl, grijile casei o obosiseră și trebuise să-i pregătească un prânz consistent lui Tony, care sosise la Londra târziu după prânz.
Fratele ei avea o dispoziție sumbră, care n-avea nimic uimitor în situația în care se aflau. Otavia se dăduse de ceasul morții pentru a-i găti mâncărurile preferate. Adusese din pivniță una din ultimele sticle de vin pentru a-l mulțumi. Băuse și vorbea încontinuu, dar Otavia era atât de obosită încât cuvintele lui n-aveau niciun sens pentru ea.
Masa fiind terminată, când se ridică s-o strângă, el îi zise cu amabilitate:
- Văd că nu mă asculți. Lasă vesela și mergi la culcare.
- Dar... tata?
- Îl veghez eu noaptea asta. Și dacă, din fericire își va recăpăta cunoștința, am să te chem.
- Îmi promiți? Nu s-a mișcat toată ziua. Doctorul a trecut azi după-amiază și nu mi-a ascuns că șansele să-și revină sunt slabe.
Văzu fața fratelui ei înăsprindu-se și continuă imediat:
- Sunt frântă de oboseală! Tu știi că nimeni n-a vrut să mai lucreze la noi. Doar doamna Cole...
Dar, spunând acest lucru, se gândea că bătrâna femeie nu mai era capabilă de mare lucru; pentru aceasta, nu-i mai putea cere prea multe. Alți servitori pretindeau numeroase cești de ceai pe zi, un prânz substanțial și un salariu decent.
Când Tony plecase la Londra, își luase rămas bun de la sora lui, subliniindu-i toată gravitatea situației lor financiare. Aceasta nu avea cum să se îmbunătățească! Totodată, tânăra fată se putea bucura de un respiro, înainte de a afla ce-i mai rău, de vreme ce el îi oferise o întreagă noapte de odihnă. De aceea, îi era recunoscătoare.
Dar își spunea, de asemenea, că era datoare să facă față realității, oricât de dură ar fi. Mintea îi era aproape paralizată. Nu putea să înțeleagă amploarea datoriilor tatălui ei.
„Mai târziu... Mai târziu...” se gândea ea.
Fratele ei o însoți pe scară, ținând-o după umeri. Îi privea fața mică, slăbită.
- Sărmana mea Otavia! Ești un înger! Nimeni n-ar fi făcut cât ai făcut tu! Caută să dormi bine. Prinde forțe pentru mâine.
- Mulțumesc. Ești drăguț... Mor de somn!
Trecând prin fața camerei tatălui ei, nu se putu abține să nu intre.
Soarele apunea, dispărând în spatele stejarilor seculari din parc, aruncând o ultimă rază în imensa cameră rezervată stăpânului casei de generații întregi.
Al patrulea conte de Birkenhall, întins într-un pat cu baldachin acoperit cu perdele roșii, nu făcea nicio mișcare. Avusese un subit atac în urmă cu 2 săptămâni și zăcea într-o comă profundă. N-a mai deschis ochii, buzele i-au rămas mute. Îi era greu și să respire.
Totuși, trăia în continuare și doctorul a repetat în cursul ultimei sale vizite:
- Atâta timp cât trăiește, există o speranță!
Otavia n-a îndrăznit să-i răspundă cinstit că-i dorea tatălui ei o moarte rapidă, în inconștiență.
Doctorul adăugase:
- Aș dori să vă fiu util, lady Otavia! Sunt profund mâhnit să vă văd singură, purtându-i de grijă lordului Birkenhall, să administrați castelul. Eu....
- Mă descurc foarte bine! i-o tăiase scurt tânăra.
Cu toate acestea, în prezența lui Tony, se gândise că ar fi trebuit să-i destăinuie confuzia și oboseala ei. Lucrurile nu mai puteau continua astfel!
Îndată ce puse capul pe pernă, Otavia adormi imediat. Tony avu multă bătaie de cap s-o trezească, peste câteva ori.
- Hai! Trezește-te! Trebuie să mă asculți!
Era crud cu ea că n-o lăsa în pace. Avea atâta nevoie de somn.
- Otavia! Te rog... Tata a murit!
Tânăra femeie deschise ochii și-și privi fratele.
Cuvintele lui n-aveau niciun sens pentru ea. Ridicându-se într-un cot, uluită, întrebă:
- Ce-ai spus?
- Adevărul! A murit.
- Ai văzut bine?
- De ce? Inima nu-i mai bate. Nu respiră. I-am pipăit încheietura mâinii: n-am simțit pulsul.
- Bietul tata.
- Dimpotrivă! izbucni Tony pe un ton amar. Bieții de noi! Noi suntem cei ce trebuie să ne gândim acum ce vom face!
- Adică?
- Cum te-ai îmbrăcat, plecăm de aici.
- Plecăm? De la Birkenhall? Nu pricep!
- Ascultă-mă bine. Am vrut să-ți prezint situația aseară, dar n-ai ascultat un cuvânt. Acum, este inutil să-ți explic: trebuie să acționăm!
- Oh, Tony, nu înțeleg nimic...
Fratele ei rămase liniștit o clipă, pe marginea patului. Apoi o întrebă:
- Știi cumva la cât se ridică datoriile tatălui nostru?
- Nici nu m-am gândit!
- Să-ți spun eu: în total 50 de mii de lire!
- Nu, Tony! Nu te cred.
- Ba da, ăsta-i adevărul. Am fost să-l văd pe omul nostru de afaceri, la Londra și el mi-a spus cifra exactă. Otavia, știi că n-avem cum să plătim aceste datorii!
- Atunci? Ce putem face?
Tânăra femeie era îngrozită. Tony sugeră:
- Iată ce vom face: vom pleca! Notarul va deschide testamentul și va trebui să se descurce!
- Nu, niciodată! E oribil ce spui! E prea mârșav!
Tony se așeză pe pat și prinse mâinile surorii lui între ale sale.
- Ascultă-mă. Am studiat deja toate soluțiile posibile. Tata a intrat într-o situație fără ieșire. Singurul lucru pe care-l putem face, cel mai decent, este să nu ne lăsăm acoperiți de oprobiul public ce se va abate asupra noastră. Valul creditorilor, jurnaliștii avizi de scandal, cămătarii, curioșii, toată această mulțime se va repezi aici.
- Dar asta înseamnă să ne comportăm ca niște lași, murmură tânăra femeie.
Cu un aer sumbru, Tony ținu să precizeze:
- Nu ne putem permite să plătim nicio datorie. Nu mai avem nimic pentru noi, cu atât mai puțin pentru alții!
Instinctiv, Otavia privi frumoasa cameră cu mobile vechi, lambriurile împodobite cu tablouri învechite de vreme.
Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Tony reluă:
-Această casă cu tot ce conține face parte din moștenirea inalienabilă, proprietatea capului familiei. Ea nu va fi vândută.
El izbucni într-un râs lipsit de voioșie înainte de a continua:
- Tu și cu mine știm bine că tata a amanetat tot ce era de valoare! Nu ne rămân decât perdelele decolorate, fotoliile roase de molii, covoarele pline de găuri! Mulțumesc Doamne că în ultima zi petrecută aici, am găsit câteva obiecte, grație cărora am putut supraviețui amândoi câtva timp.
- Cum așa?
- Ei, am urmat exemplul tatei! Am vândut ultimele piese din argintăria noastră și porțelanurile din Salonul Albastru.
Otavia scoase un strigăt.
- Porțelanurile mamei! Cum ai îndrăznit? Nici tata nu le-a atins!
- Sărmana mea surioară, niciodată nu mi-aș fi permis să le dau, dar tu crezi că acei creditori au vreun scrupul? Mai întâi trebuie să ne gândim la noi. Asta încearcă să înțelegi.
Tony puse cu grijă mâna pe umerii Otaviei.
- Trebuie să avem ce mânca amândoi mai întâi de toate. Și, mai cu seamă, cel mai important, să ne plătim călătoria în Egipt!
- În Egipt? Ești nebun? Pentru ce? Doamne, vrei să pleci în Egipt?
Tânărul bărbat izbucni în râs și Otavia remarcă, fără s-o spună, că avea un aer seducător când nu-și încrunta sprâncenele.
Tony coborî vocea pentru a povesti:
- Am aflat că iahtul Virginiei va face escală în portul Alexandria, săptămâna viitoare. Se pare că va vizita Cairo. Am să-l iau.
Otavia își studia fratele în tăcere. Știa că era atras de o încântătoare americancă, foarte bogată și care își făcuse un debut remarcabil în cele mai înalte sfere ale societății.
Dacă Tony frecventa lumea bună, nu se întâmpla la fel cu sora lui; contele nu înțelegea să cheltuie bani ca s-o îmbrace pe Otavia, s-o prezinte reginei, să dea un bal în cinstea ei. Și asta pentru a-i putea întâlni pe acei tineri cărora contesa să le-o poată recomanda pe Otavia.
În ce-l privește pe fratele ei, lucrurile stăteau altfel. Tony spunea:
- Atâta timp cât voi avea haine acceptabile, nu voi refuza invitațiile care nu mă costă nimic!
Datorită farmecului și dexterității în toate sporturile, era foarte plăcut de femei; sărăcia nu era pentru el atât de greu de suportat ca pentru ea.
De când s-a întors la Birkenhall nu vorbea decât despre Virginia Vanderby, nemaipomenita moștenitoare. Nu ascundea că averea ei îl atrăgea, dar îi aprecia înainte de toate eleganța și frumusețea.
Nu-și făcea iluzii: cum ar fi putut o tânără ca ea, care avea toată lumea la picioare, să accepte să se căsătorească cu un pretendent fără bani?
Otavia își punea aceeași întrebare. Tony își schimbă gândurile și-i spuse:
- Lucrurile s-au schimbat acum, când sunt al cincilea conte de Birkenhall. Pe de-o parte, cred că Virginia poate fi atrasă de mine, pe de alta, știi că în America titlurile de noblețe sunt apreciate.
Vorbea cu amărăciune în glas și dădea de înțeles că dragostea sa n-avea sorți de izbândă, fără avere și cu garderoba goală.
Otavia îl înțelegea bine. În ce o privea, jurase să nu se căsătorească decât din dragoste. Avusese tot timpul, în singurătatea castelului, să și-l închipuie pe cel care, într-o zi, va veni să-i ofere inima și numele său.
Tony avea alte gânduri. El suferise prea mult de pe urma risipei tatălui lui; acesta reușise să se căsătorească cu o „zestre” care i-a permis să redea castelului Birkenhall vechea splendoare, apoi să trăiască pe picior mare, așa cum făcuse în trecut bunicul lui.
Gândindu-se la acestea, Otavia descoperi că la originea nenorocirii lor stătea viața somptuoasă a celui de al treilea conte. Superb călăreț, sportiv desăvârșit, bunicul dăduse bal după bal, petreceri de care se mai vorbea încă.
„Erau vremuri bune”, aveau obiceiul să spună bătrânii din sat.
Și tatăl ei își amintea cu nostalgie de ceasurile de aur ale tinereții sale pe care le descria ca pe un paradis pierdut. Balurile erau urmate de partide de vânătoare, picnicuri, curse de obstacole... Nu se vorbea decât de șansele unui călăreț sau culoarea uneia din cărțile de joc. Mizele ajungeau la mii de lire.
Adolescentul se gândise că va duce aceeași viață și chiar își va depăși tatăl. Dar când deveni al patrulea conte descoperi că lucrurile s-au schimbat.
În timp ce prețurile creșteau, sursele de câștig ale proprietarilor de terenuri suferiseră o scădere însemnată. Unele culturi nu mai erau rentabile. Trebuiau făcute modernizări, respectiv investiții.
Noul conte de Birkenhall a râs când omul lui de afaceri îi explicase situația. Încrezător în șansele lui, a riscat pariuri tot mai grele, pierderi care nu i-au permis să se redreseze. A vândut, unul câte unul, bunurile moștenite, a ipotecat altele. În final, o scrisoare adusă de un portărel, redactată în termeni ultimativi, a declanșat criza cardiacă din care nu și-a mai revenit.
Acum, acest tată risipitor cu bunurile lui, dar zgârcit cu afecțiunea, era mort. Cu toate acestea, nu era un motiv suficient pentru a fi abandonat într-o casă goală.
- Să așteptăm înmormântarea și apoi să plecăm sugeră tânăra femeie.
- De ce? Tata nu s-a sinchisit niciodată de noi! Și acum nu-i mai pasă! Cei care vor veni la înmormântare nu vor fi decât creditorii, în speranța că vor recupera măcar o parte din datorii.
Tony vorbise cu voce tăioasă, fără să-și privească sora. Reluă cu voce mai calmă:
- Nu, tu nu poți suporta o astfel de umilință! Eu, nici atât. Înainte ca lumea să înceapă să se neliniștească, noi vom fi pe mare.
- Dar, papa? Singur, aici, uitat de toți?
- Mi-ai spus că doctorul a trecut pe aici după-amiază. În consecință, se va ocupa de înhumare.
- Și doamna Cole? Nu vine să facă menajul?
- Ieri, i-am cerut ca astăzi să nu mai vină. Am prea puțini bani ca s-o pot plăti permanent.
- Trebuia să-mi spui. Ți-aș fi dat ceva bani.
- Este mai bine că nu-i aici în dimineața asta: o să avem posibilitatea să ne facem bagajele și să plecăm în liniște, fără să simtă cineva.
- Oh! Avem dreptul să ne comportăm astfel?
Cum Tony era cu 4 ani mai mare decât Otavia, prinsese obiceiul să i se supună fără să discute ordinele sale. Se gândea că are mai multă experiență și știa ce face. Totuși, în situația prezentă, se răzvrătea: chiar dacă defunctul n-a fost un model de tată, avea dreptul ca cei 2 copii ai săi să fie prezenți la înmormântarea sa!
Contesa fusese singura persoană capabilă să-l influențeze; ea știa să discute calm cu soțul ei și să-i limiteze extravaganțele. Dar, o boală fulgerătoare a doborât-o acum 5 ani și contele n-a vrut să mai asculte de nimeni. Nu voia să știe decât de plăcerile sale. Fiind tot timpul ocupat, nu și-a permis să se ocupe de Otavia.
Astfel, ea rămânea deoparte în timp ce tatăl ei își continua viața ușoară la Londra sau pe somptuoasele proprietăți ale amicilor. Tânăra femeie nu-și putea imagina chefurile fără sfârșit și plăcerile gustate de petrecăreții aristocrației. De la amiază până la ore târzii din noapte, contele nu știa altceva decât vânător, partide de cărți, întâlniri la teatre sau musichall-uri, recepții la persoane ce purtau cele mai mari nume din aristocrație.
Și când aceste petreceri se terminau, considera că era de bonton să-și încheie noaptea cu femei ușoare.
Tony știa câți bani risipise tatăl lor în compania acestor femei a căror frumusețe, ca un magnet, atrăgea monedele de aur și guineele din buzunarele bărbaților.
Cunoștea, de asemenea, totalul sumelor pierdute pe caii care nu câștigau la curse sau pe numerele la ruletă care nu ieșeau.
Cunoștea la fel de bine, dimensiunea ravagiilor pe care timpul pe provoca proprietății, o bijuterie arhitecturală din epoca Tudor. Se vedeau găurile din acoperiș, vitraliile sparte, tavanele pătate de umiditate, planșeele putrezite.
Nu se putea abține să strige, uneori:
- Cum să suporți o asemenea neglijență? Și banii pentru arende? Oh! Dacă aș fi fost eu stăpânul aici!
Cu disperarea în suflet, se întorcea la Londra, unde tatăl lui risipea banii în plăceri nesfârșite. În afară de fiul lui, nimeni nu știa că elegantul conte de Birkenhall se va ruina curând: avea un farmec deosebit, care-i garanta succesul în orice situație. Toată lumea, îndeosebi Prințul de Wales, îl plăceau pe dragul de „Frankie”.
Porecla lui figura adesea în revistele de musichall, printre numele celor mai celebri petrecăreți ai epocii. Se spunea că unele „cocote”, dintre cele mai renumite, refuzau conți sau marchizi dacă erau invitate de el la un supeu.
În prezent, acest rege al nopților londoneze era mort, fără să lase în urma lui nici măcar bani de înmormântare.
- Otavia! Te rog, ascultă-mă. N-avem timp!
Tânăra femeie se străduia să-și asculte fratele.
- Pune într-o valiză tot ce ai nevoie. Îmi imaginez că n-ai mare lucru! Am să fac același lucru și apoi am să-l rog pe Jake să ne conducă la gară.
Otavia ar fi vrut să mai discute, să-l roage pe fratele ei, să-i arate că nu era bine să plece astfel... dar, în același timp, își dădea seama că mulțimea creditorilor se va arunca asupra lor, împiedicându-i să plece. Ce să le răspundă acestor oameni înșelați de tatăl ei?
Tony și sora lui aveau de suportat, fără îndoială, o umilință nemeritată.
Cele câteva persoane din familie care poate s-ar fi deranjat să vină la înmormântare ar fi agravat situația. Ele vor fi de-a dreptul îngrozite de proporțiile dezastrului. Fiecare va spune: „Eu i-am prezis!”, cu niște mine ipocrite, ferindu-se să ofere o consolare cât de mică.
Contele nu și-a iubit rudele, care l-au tratat cu dispreț. Acum, la moartea lui, toți vor fi încântați să-și ia revanșa.
„Nu, nu voi putea să îndur așa ceva”, se gândi Otavia.
Fratele ei se ridică și-i aduse aminte:
- Grăbește-te! Și nu uita că orice obiect lași aici, va fi vândut sau luat.
Aceste cuvinte o mobilizară pe tânăra femeie. Începu să înghesuie într-o valijoară mica ei avere, care în realitate se reducea la puține lucruri. Nu putuse să-și cumpere o rochie nouă de mulți ani din puținii bani dați de tatăl ei, pentru întreținerea casei. După moartea mamei, trimisese mereu scrisori urgente la Londra, cerând banii necesari pentru plata guvernantei, servitorilor și grădinarilor.
Câteodată primea câteva guinee, dar niciodată suficient. Guvernanta și-a căutat alt post, bătrânii servitori s-au retras, iar cei tineri s-au angajat în alte părți. Nu mai erau cai în staule: au ajuns să-i vândă. Nu mai erau flori pe peluze, nici pietriș pe alei, iar bălăriile se întinseseră peste tot. Praful se întinsese pe mobile și pe podele. Iedera invadase cărămizile fațadei și Otavia rămăsese singură.
Ea își spunea că atunci când tatăl ei se va întoarce, îi va explica dificultățile prin care trecea, iar situația se va îmbunătăți!
Ori, când contele își făcea o scurtă apariție la castel, era grăbit să fugă din calea creditorilor. Treptat, întoarcerile erau mai lungi; nu mai putea străluci într-o lume a chefliilor și a șarlatanilor. Uneori hoinărea prin casă, căutând un obiect care să-l poată vinde. A băut tot ce a avut în beci și a fost o noutate pentru Otavia când l-a văzut beat, deoarece știa că-i place vinul bun, ca și mâncarea aleasă, dar fără excese. Dar atunci, pentru el, acesta era singurul mijloc să uite realitatea.
Poate că abuzul de alcool a fost cauza atacului, poate scrisoarea care l-a făcut să se albească la față de furie. Apoi s-a înroșit și a început să înjure ca un adevărat birjar. Brusc, cu un ciudat gâlgâit în gât, s-a aplecat căzând pe spate și de atunci nu și-a mai revenit.
Tony era la Birkenhall în acea zi. Fugise după ajutor ca să-l urce la etaj pe tatăl căzut inconștient; l-a culcat în marele lui pat, apoi a plecat să-l cheme pe doctor. Acesta a venit, le-a vorbit pe un ton lingușitor și le-a promis că va veni în fiecare zi.
Acum, totul se terminase.
Otavia intră în camera tatălui și-l contemplă îndelung. Cum să creadă că avea în față pe omul cu ochii cei mai veseli, cel mai elegant, cel mai popular dintre toți londonezii? Nu era tatăl ei cel care zăcea întins, ci o rămășiță pământească fără suflet. „Frankie” Birkenhall era departe de râsete, plăcerea de a trăi și banii aruncați pe fereastră!
Îngenunche la picioarele patului și începu să se roage.
Otavia voia să-l roage pe Dumnezeu pentru tatăl ei, dar, foarte repede, invocațiile ei deveniră rugăminți de ajutor pentru ea însăși și fratele ei.
- Doamne! Veghează asupra noastră... Ce ne vom face? Unde să mergem? Avem neapărat nevoie de ajutorul tău! Nu ne lăsa!
Lacrimile îi năpădiră ochii, dar nu în amintirea tatălui ei. Otavia îi plângea pe cei 2 copii părăsiți, rămași singuri pe lume. Simțea o nevoie aproape fizică de a-și regăsi mama, prezența ei consolatoare. Ar fi vrut să se ascundă în brațele ei și să uite totul.
În decursul anilor, trecuse prin momente grele și văzuse prăbușindu-se în jurul ei un univers confortabil și plin de siguranță. Căutase cu disperare bani pentru a supraviețui. Îi rămăsese totuși un acoperiș familiar deasupra capului, într-o stare proastă, desigur, dar tot un acoperiș.
Ori, Tony voia s-o smulgă din singurul univers cunoscut pentru a o antrena într-un voiaj peste Mediterană, într-o țară tulburătoare și, fără îndoială, ostilă.
Ce să facă în Egipt? Ce destin îi aștepta atât de departe de Anglia? Frica o cuprindea pe Otavia și o sugruma ca o reptilă amenințătoare. Dar, ce putea să facă dacă nu să se supună și să-l însoțească pe Tony?
Otavia își aminti că era acolo pentru a se ruga în fața tatălui ei: spuse o scurtă rugăciune și-și găsi liniștea și împăcarea de sine.
Nu voia să se gândească la el ca la un om copleșit în ultima vreme, cu vădite semne de bătrânețe și risipitor. Prefera să-și amintească un tată strălucitor, așa cum îl admira în tinerețe. Faimosul călăreț ce sărea cu ușurință cele mai înalte obstacole și care uneori o așeza în șa în fața lui.
Cum mai râdeau amândoi! Și ce plăcere simțea când o arunca spre tavan în camera ei și o prindea cu ușurință, ca pe o păpușă!
Își amintea de strigătele lor pline de voioșie ce răsunau în toate camerele, sau deasupra lacului, amestecându-se cu ciripitul vesel al păsărelelor din parc.
Era atât de frumos, încrezător în sine și plin de veselie!
- Imposibil să discut cu tatăl tău, spusese odată contesa. Își impune întotdeauna punctul său de vedere!
A avut aproape tot ce a vrut, aproape până la sfârșitul vieții.
Din această cauză, n-a avut nimic să le lase copiilor, decât datorii imposibil de plătit. Otavia înțelese de ce voia Tony să fugă cât mai departe posibil.
Tânărul conte îi prezentă în amănunt proiectele sale în trenul luat de dimineață spre Londra.
- Ne vom îmbarca la Tilbury, începu el. Vapoarele sunt mai puțin confortabile decât cele de la Southampton, dar mai ieftine și vom economisi din bani.
Otavia era în întregime de acord. Cum erau singuri în compartimentul de clasa a doua, puteau discuta fără teamă.
- M-am decis să te iau cu mine în Egipt, deoarece era inuman să te las singură în fața creditorilor.
- Da, aș fi fost îngrozită de oamenii aceia.
- Și mai ales mulțimea zgomotoasă a ziariștilor! Dacă nu vor găsi pe nimeni la Birkenhall, le va fi mai greu să-și scrie articolele.
Otavia era uluită:
- Ce articole?
- Tata era celebru în felul său. Eram la Londra când știrea despre atacul lui a început să circule. Le-am spus ziariștilor care mă acostaseră pentru a-mi cere detalii: Dacă ar fi fost ruinat, ar fi murit, de exemplu!
- Dar de ce? Ce-i privea pe ei?
- Oh! Se gândeau că vor putea face un articol de senzație, citând locurile de petreceri, sau... mai știu eu ce? Amintește-ți că numele lui era mereu pomenit când era vorba de o mare recepție, o festivitate importantă, cursele de la Ascot, ori un bal costumat.
- Ce vor putea scris, acum, când tata e mort?
- Multe lucruri și destul de neplăcute. Prefer să nu le știi sau să le citești!
Tony vorbea cu duritate, înăbușindu-și furia și dezgustul. Adăugă:
- Iată de ce trebuia să plecăm: memoria tatălui nostru va fi pătată. Pe de altă parte, nu vreau să fiu înjurat pentru că nu sunt în stare să plătesc datoriile astronomice făcute de tata.
Tony dădea frâu liber amărăciunii. Otavia puse o mână pe brațul lui.
- Am toată încrederea în tine! Sunt sigură că vei găsi un mijloc de a ieși din acest impas.
- Nu văd cum... doar dacă Virginia ar dori să se căsătorească cu mine.
- Nu poți face nimic altceva?
- Nu doresc nimic altceva... O iubesc sincer pe Virginia! O găsesc adorabilă, dar înțeleg că nu vrea o căsătorie cu un sărăntoc.
Otavia își spuse că dacă ar fi fost cu adevărat îndrăgostită de cineva, s-ar fi căsătorit cu el, chiar dacă n-ar avea titluri sau avere. Bănuia că o astfel de moștenitoare cum era domnișoara Vanderby, putea să-și ofere orice și prefera ca ideile prostești ce-i treceau prin minte să le păstreze pentru sine.
- Dacă tata nu mi-ar fi irosit viața, reluă Tony, aș fi crescut pentru așa ceva. Trebuie să am în vedere un venit fix, dar nu voi ști niciodată când un pumn de bani îmi va cădea din cer... Tu știi că nici nu poate fi vorba.
- Nu poți găsi o soluție, într-un fel sau altul?
- Cum? Nu-ți imaginezi că niciodată nu m-am gândit la o astfel de problemă? Băieții de familie bună nu muncesc, e degradant. Mai mult, la ce mă pricep? Nu știu decât să mă bucur de viață, cum făcea în mod strălucit dragul nostru tată!
Otavia scoase un suspin.
- Când domnișoara Vanderby o să te revadă, va fi mulțumită că n-o să te mai piardă! Sunt sigură! Orice femeie ar fi foarte fericită să-i ceri mâna!
Tony izbucni în râs. Își îmbrățișă cu tandrețe sora.
- Mică profetesă! Și tu? Cred că va trebui să ne ocupăm de căsătoria ta mai întâi, decât de a mea. Trebuie să începem să căutăm o partidă bună pentru tine!
Otavia crezu, pentru o clipă, că glumește. Apoi își dădu seama că era cât se poate de serios.
- Nu! izbucni ea. Nu vreau!
- Nu fi stupidă, draga mea. Bineînțeles că da! N-ai altă soluție, înțelege... Se pare că orașul Cairo este plin de ofițeri britanici, fără să mai ținem seama de atașații de ambasade sau de savanți! O să poți alege mai bine ca la Londra și ai mai puține rivale!
Otavia îl privea cu ochii mari.
- De altfel, spuse el în treacăt, te găsesc foarte drăguță! Îmbrăcată cum trebuie, vei face o bună impresie, sunt sigur. Mai mult chiar: vei zdrobi inimi cu duzina!
Tânăra femeie voia să-i răspundă că o astfel de perspectivă îi făcea mai multă teamă decât plăcere, dar vorbele i se opriră în gât. Rămase nemișcată, ascultându-și fratele dezvoltând subiectul pe larg.
În sfârșit, apăru Londra. Trenul intră în gara Waterloo și cei 2 călători luară o trăsură pentru a prinde convoiul special în direcția Tilbury, care pleca din altă gară.
Traseul pentru acest avanport al Londrei era foarte scurt, iar trenul arhiplin. Au descoperit cheiul unde era ancorat un mic vapor cu aburi, care arăta mai mult a cargou decât a vapor de pasageri și care ajungea la Alexandria într-o săptămână.
Voiajul n-a fost deloc plăcut. Otavia a avut adesea de suferit. Cabina era îngustă și neconfortabilă, pasagerii vulgari și certăreți. Marea a început să aibă valuri, iar vaporul tangaje și ruliuri în toate direcțiile. Bolnavă, Otavia n-a mai părăsit cabine.
Tânăra femeie era epuizată de lungile nopți de veghe și de grijile administrării Birkenhall-ului. Avusese multe zile și nopți nedormite. În pofida micimii patului, a mirosurilor venite din cală și a zgomotului produs de valuri, reuși totuși să se bucure de un somn binefăcător.
Apetitul îi reveni. Și când vaporul pătrunse în Mediterana, descoperi albastrul cerului și frumusețea talazurilor, căldura plăcută a soarelui, salturile delfinilor care cerșeau resturile de la bucătărie.
Începu să uite cenușiul Angliei și să creadă că un viitor promițător o așteaptă în Egipt.
Totodată, rămase departe de privirile insistente ale bărbaților și suferea din cauza inconfortului și a cabinei mici. Fu fericită când debarcă în portul Alexandria.
Orbită din primul moment de acest oraș cosmopolit, Otavia uită imediat dezagreabila călătorie pe mare. Tony se grăbi să găsească un hotel, înainte de a pleca să-și întâlnească iubita.
Se întoarse destul de repede, surâzător, fericit, entuziasmat, ca s-o anunțe că iahtul este în radă, dar că Virginia vizita orașul și nu se întoarce decât pentru a cina.
- Sunt foarte fericită pentru tine, zise Otavia. N-ai făcut acest drum degeaba.
Tony îi explică:
- Se pare că este multă lume pe vasul ei! O să-i acompaniem la Cairo și sunt convins că o să întâlnești destui bărbați agreabili, chiar dacă sunt americani. O să te distrezi de minune, îți promit!
Otavia înțelese că n-a uitat proiectele sale de a-i găsi un soț. Își stăpâni un fior de teamă: el nu ghicea cât de mult se temea de bărbați, deoarece nu întâlnise niciunul.
Ce vor crede despre ea acești tineri de lume? O vor crede o proastă, doar trăise tot timpul la țară și nu cunoștea niciun subiect care să-i amuze.
Totuși, mina bună afișată de Tony era molipsitoare; radia de voie bună și Otavia înțelese că nu era atras numai de averea Virginiei, ci că o iubea pentru ea însăși.
Către ora 6 după-amiază, tânărul bărbat se pregătea, ascunzându-și cu greu nerăbdarea, să se întoarcă pe iaht.
- Mai ales, nu desface încă valiza, îi ceru el surorii sale. Sper că vom putea să ne îmbarcăm pe „Manhattan” astă seară. Sau mâine dimineață, în orice caz.
Otavia se supuse. Cum n-avea de gând să se plimbe singură prin Alexandria, rămase în cameră să-l aștepte.
N-a revenit decât foarte târziu. Noaptea se lăsase de o bună bucată de vreme.
Când bătu ușor la ușă, tânăra femeie se repezi să-i deschidă. Constată imediat că fratele ei avea un aer jenat.
- Tony, ce s-a întâmplat? Ce n-a mers?
El se așeză pe pat și păstră un moment de tăcere. Se părea că-și caută cuvintele.
- Nu... Nu pot să-ți spun mare lucru, nu merge... Cred că n-o să poți aprecia deloc...
- Vorbește! se răsti Otavia, nervoasă.
- Virginia a fost fericită să mă vadă; da, cred că i-am lipsit. Atât doar că nu mai vrea să meargă la Cairo.
Otavia îl văzu încruntându-se. Tony își păstra privirea fixată pe perete și nu se decidea să continue.
- Ce te reține? Și pentru ce? îl presă tânăra femeie.
- Preferă să viziteze Constantinopolul. M-a convins că acest oraș este mult mai interesant.
- Contantinopol! Fără îndoială! Cornul de aur și toate moscheele!
- Mi-a propus să mă ia cu ea, dar iahtul este plin... Nu mai are loc pentru tine... Asta e.
Vocea lui Tony deveni ezitantă și încordată. Ridicase capul pentru a vedea fața surorii lui.
- Ce vrei să spui? Pleci fără mine?
- Oh, e foarte simplu: am încă destui bani ca să te întorci acasă.
- Eu? Înapoi acasă? Nu mai înțeleg nimic! Spuneai că mai degrabă să fugim cât mai departe de Birkenhall.
- Cât timp vei călători pe mare, zvonul scandalului va trece. În fiecare zi pleacă vapoare spre Anglia. O să-l rog pe portarul hotelului să-ți rețină o cabină cât mai curând. Căci, vezi tu, mă reîntâlnesc astă seară cu Virginia. Vrea să ridice ancora la asfințit. Oh, Otavia, încearcă să înțelegi! Trebuie s-o însoțesc! Dacă nu...
Degetele lui Tony se crispară pe mâinile Otaviei care cu greu încerca să nu plângă.
- Da, este evident! Este atât de anturată... încât un refuz ar ofensa-o... consimți tânăra femeie, cu o voce plată, pe care nici ea nu și-o recunoștea.
Tony nu îndrăznea să-și arate ușurarea.
- O să mă descurc, nu te neliniști pentru mine, adăugă Otavia.
- Ești un înger! O adevărată comoară! Într-o zi am să te răsplătesc, îți promit!
El se vedea deja căsătorit cu Virginia, se gândi tânăra femeie.
- Bine, pleacă, foarte bine, n-ai de ales! spuse ea cu duritate, ca să se liniștească. Nu mai pierde vremea cu portarul, o să mă ocup singură de plecarea mea.
Tony mărturisi faptul că avea conștiința încărcată:
- Otavia, am impresia că sunt un laș, un frate de nimic! Am implorat-o să te ia pe „Manhattan”, însă nu mai avea niciun loc pentru o femeie. Eu am fost cazat împreună cu un alt celibatar, într-o cabină destul de mică...
- Te asigur că sunt capabilă să mă întorc singură în Anglia! Nu mai sunt un copil! Dă-mi o adresă unde să-ți scriu imediat ce se rezolvă cu succesiunea.
- Să scrii pe plic „Hotel Ritz - Londra” și „în atenția domnișoarei Vanderby”. I se va trimite unde se află.
Tânărul bărbat era grăbit și o trase la pieptul lui pe Otavia.
- Ești minunată! Nimeni n-are o soră ca tine.
Apoi își privi ceasul și exclamă:
- Trebuie să fug! La revedere, draga mea!
Cum deja deschidea ușa, Otavia îi aduse aminte:
- Tony, dar n-am niciun ban...
- Oh, Doamne, uitasem! Am plătit nota la hotel pentru amândoi. Iată banii pentru călătoria pe mare.
Scoase un teanc de bani din portofel.
- Ai aici 25 de lire. Și mă voi strădui să-ți trimit ceva mai târziu.
Otavia nu privi banii. Încercă să-și oprească lacrimile și rezistă impulsului de a se arunca de gâtul lui rugându-l să rămână.
Pentru că, de fapt, era îngrozită de perspectiva de a rămâne singură în acest oraș mare și străin.
În clipa în care disperarea lua locul curajului, îl văzu ieșind și dispărând cu un ultim surâs pe față.
Îl auzi cerându-i unui servitor să-i coboare valiza. Trecu rapid prin camera lui să vadă dacă n-a uitat nimic, apoi îl văzu coborând scările.
Otavia era redusă acum la propriile ei resurse. Nu mai exista nicio persoană către care să se îndrepte în caz de nevoie.
Capitolul 2
Timp de 1 minut, bărbatul înfășurat în halatul alb rămase imobil, cu degetul pe buze. Apoi se întoarse și coborî storul.
- Ați greșit camera, domnule! protestă cu promptitudine tânăra femeie. Vă rog să ieșiți!
- Oh, vorbiți engleza! Mulțumesc, Doamne! Având în vedere culoarea părului, cred că sunteți o compatrioată.
Otavia îl privea tulburată. El se apropie de pat.
- Pentru că suntem de aceeași naționalitate, să nu refuzați să mă ajutați. Sunt într-o situație disperată!
Primul gând ce-i trecu prin minte fu acela că avea nevoie de bani și Otavia se întreba cum o să-i explice propriile dificultăți.
- Poate am aerul că joc o melodramă nelalocul ei, dar vă precizez că este vorba de viață și de moarte, continuă intrusul. Și, mai mult de-atât, este viața mea în joc.
Otavia se întrebă dacă nu are de-a face cu un nebun. El reluă:
- În câteva secunde 2 bărbați vor năvăli în cameră. Pe mine mă caută! Dacă mă veți denunța - vă asigur că nu exagerez deloc - semnați condamnarea mea la moarte.
Vorbea cu voce joasă și cu atâta convingere, încât tânăra femeie fu impresionată. Începuse să-l creadă.
- Permiteți-mi să pretind că sunt soțul dumneavoastră. Poate voi avea astfel o șansă să mă salvez.
Cu un curaj de care se miră, Otavia răspunse:
- Nu vă înțeleg, dar vreau să vă ajut.
- Aud pe cineva venind, o întrerupse el. Întindeți-vă pe pat și faceți-vă că dormiți.
Otavia vru să protesteze, dar el îi luă ziarul din mâini. Cu o mișcare rapidă, ridică cearșaful și se strecură în pat.
Tânăra deschise ușa gata să țipe când în ușă se auziră câteva ciocănituri seci, de mai multe ori, și apoi zgomotul unei chei în broască.
Cum necunoscutul rămăsese pe marginea patului, fără să se apropie de ea, Otavia se acoperi cu cuvertura și închise ochii.
Auzi cum vecinul ei deschidea paginile ziarului.
Ușa se deschise și pași grei răsunară în cameră.
Otavia întredeschise ochii și văzu 2 bărbați cu înfățișare de egipteni. Unul purta fesul tradițional, celălalt o vestă europeană oribilă, de culoare maro cu dungi galbene.
Servitoare care folosise cheile de rezervă rămăsese pe culoar, cu un aer nepăsător.
Calm, necunoscutul închise ziarul și, agasat, întrebă pe un ton sec:
- De ce dați buzna? Ce doriți?
Vizitatorii examinară odaia, vizibil bănuitori. Unul dintre ei deschise dulapul care era gol, deoarece tânăra femeie n-avea bagaje.
- Englezi? întrebă unul dintre ei.
- Da, suntem englezi. Aș vrea să știu cu ce drept percheziționați aici.
Egiptenii nu răspunseră. Îl priveau fix pe interlocutorul lor, foarte bănuitori.
- Dar așa ceva este intolerabil! Am să mă plâng directorului! aruncă necunoscutul.
Și întorcând ochii spre Otavia, adăugă:
- Soția mea nu se simte bine. Faceți-mi plăcerea și nu ne mai deranjați. Vă rog să plecați!
Gesturile sale convingătoare și duritatea vocii îi impresionară pe vizitatori mai mult decât cuvintele. Ei se retraseră înclinând ușor capul și întorcând spatele.
- Scuzele noastre, domnule, spuse unul dintre cei doi peste umăr. Credeam că un necunoscut se ascunde aici.
Otavia se ridică din pat și deschise buzele vrând să vorbească, dar vecinul o reduse la tăcere cu gesturi nervoase. Asculta cu atenție. După câteva secunde, se auziră pași ușor îndepărtându-se; unul dintre egipteni se întorsese să asculte câteva clipe la ușă.
Apoi, necunoscutul se ridică din pat și chicoti în timp ce aranja cuvertura și cearșaful.
- Mulțumesc din toată inima! Ați fost remarcabilă.
- Credeți cu adevărat că vă doreau moartea?
- Da, sunt sigur, n-ar fi ezitat o secundă. În prezența cameristei, dacă nu mi-ați fi oferit acest alibi, cred că m-ar fi luat „pentru informații mai ample”. Mai târziu, în cursul zilei, s-ar fi găsit cadavrul meu în fundul unei curți sau plutind în largul mării.
Otavia scoase un strigăt de groază.
- De ce? Ce ați făcut?
- Nimic reprobabil, vă asigur! Vă rog să aveți încredere în mine, căci am în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră.
Așezată pe pat, cu pletele blonde răspândite pe umeri și ochii măriți de spaimă, Otavia arăta foarte tânără și fără apărare.
- Știu că vă cer prea mult, dar nu vreau să-mi asum riscuri inutile. Trebuie să supraviețuiesc în continuare, dar sunt sigur că n-am să pot să-mi recuperez hainele.
- Hainele dumneavoastră?
Necunoscutul îi explică:
- Am intrat în hotel pe fereastra unei săli de baie care se găsește în fața acestei camere și am avut norocul să găsesc acest halat.
Otavia surâse.
- Era pregătit pentru mine.
- Ce fericită coincidență! A trebuit să-mi ascund hainele în spatele căzii, înghesuite la perete, astfel încât să nu fie văzute decât dacă știi ascunzătoarea.
- Și vreți să vi le aduc?
Bărbatul se așeză pe marginea patului.
- Aș fi foarte mulțumit dacă ați trece dincolo cu un aer foarte natural, ca și cum mergeți să vă faceți toaleta, lucru foarte normal.
- E ușor de făcut.
- Când o să vă întoarceți în cameră cu hainele mele în brațe, ar fi bine, ca precauție, să le acoperiți cu un prosop, în așa fel a să nu se bănuiască nimic.
- Este sigur că însă mai sunteți amenințat?
- În Orient, timpul nu contează. Urmăritorii mei trebuie să fi aflat că am intrat în hotel la înălțimea acestui etaj. După ce au scotocit camerele, și-au zis că am fugit într-un fel sau altul, dar nu pot fi sigur că am scăpat. Trebuie să rămân în gardă.
Otavia tremura la gândul uciderii bărbatului sub ochii ei. Îi aruncă impulsiv:
- Sunt gata să vă ajut! Dar gândiți-vă că pot face o eroare și că vă pot trăda.
Necunoscutul zâmbi și tânăra femeie sesiză că fața lui uscățivă, aproape suptă, poate deveni atrăgătoare când expresia tensionată dispărea.
- Flerul îmi spune că pot avea încredere în dumneavoastră! Întotdeauna am avut noroc și azi am găsit o persoană cu sânge rece, exact cum îmi trebuia.
- Trebuie să fi făcut un lucru grav dacă acei oameni vă doresc moartea.
- E o poveste lungă. Vreau să părăsesc hotelul cât mai repede. Dar vă promit că vă voi da toate explicațiile dorite.
Exact când se ridică, o bătaie în ușă o făcu pe Otavia să tresară. Bărbatul rămase impasibil și spuse simplu:
- Da? Intră!
Se auzi zgomotul unei chei ce descuia ușa și aceeași cameristă care plecase cu tava din camera Otaviei, intră aducând un copios mic dejun.
- Ah? N-ați uitat nimic? Bine, bine. Mor de foame!
Englezul arătă cameristei o măsuță de răchită așezată în fața ferestrei, apoi se întoarse spre Otavia.
- Draga mea, ai niște mărunțiș?
- Da, da! răspunse ea repede.
Aruncă o privire spre poșeta de pe toaletă. „Soțul” o văzu și i-o aduse.
În portofelul ei, tânăra găsi câteva monede egiptene pe care Tony i le dăduse după ce plătise trăsura ce-i adusese fin port la hotel.
Bărbatul luă una și i-o dădu cameristei.
- Mulțumesc, domnule, mulțumesc foarte mult!
După ce aceasta părăsi camera, necunoscutul se așeză la masă, spunând:
- Iertați-mă că am luat bani de la dumneavoastră, dar n-am decât bancnote în buzunarul halatului.
Inspectând cu poftă micul său dejun, îi spuse:
- N-am mai mâncat nimic de ieri dimineață și aș mânca și un bou! Cât mănânc, am să stau cu spatele, ca să vă puteți ridica din pat nestingherită să mergeți la baie.
- Mulțumesc.
Bărbatul luase conducerea; Otavia simțea că devenea o marionetă trase de sfori cu multă abilitate.
De pe patul pe care stătea întinsă, nehotărâtă, îl văzu pe incomodul musafir turnându-și o ceașcă de cafea, apoi înghițind ochiurile cu o viteză ce dovedea o poftă deosebită.
Otavia se decise în sfârșit, își puse capotul, încălță papucii vechi, luă cele necesare și se îndreptă spre ușă.
Vru să spună ceva amuzant ieșind din cameră, dar bărbatul aplecat pe fereastră părea să fi uitat cu totul de existența ei. Luă un aer detașat pentru a traversa coridorul, întrebându-se dacă ochi iscoditori nu-i supraveghează mișcările.
Se întinse în apa rece, deoarece căldura începea să se facă simțită. Lungită în apă, încercă să uite tensiunea în care trăia se atâta vreme și rămase întinsă aproape o jumătate de oră.
Otavia se și vedea o eroină de roman, trecând peste primejdii fără număr, scăpând din groaznice capcane și găsind la finalul tuturor încercărilor... succesul și dragostea, evident!
Ieșind din cadă, aproape râse de aceste fantezii. Compatriotul ei n-avea nimic dintr-un seducător de profesie. Ce făcuse ca să fie urmărit de cei 2 egipteni, care cu siguranță nu erau polițiști? În orice caz, nu putea fi învinuit că le-ar fi răpit soția sau logodnica!
Tânăra femeie ardea de curiozitate și spera să descopere cheia misterului. După ce se îmbrăcă, căută în spatele căzii hainele compatriotului ei. Întinse brațul, dar nu găsi nimic.
Mai fusese cineva acolo? Căută mai adânc și, în sfârșit, descoperi un mic pachet: o cămașă și un pantalon erau rulate în jurul unor pantofi din pânză, ca cei care se folosesc la tenis.
Otavia le luă sub braț, după care aruncă neglijent peste ele un prosop. Verifică să nu rămână nimic suspect în urmă și traversă coridorul cu pas vioi.
Din nenorocire, la plecare uitase să-și ia cheia și, astfel, fu obligată să bată la ușă de crezu că va alerta întreg hotelul.
Bărbatul, care o aștepta, deschise imediat și spuse cu voce tare:
- Ei, dragă, ai făcut o baie bună? Te simți mai bine, acum?
După ce intră, încuie ușa și o întrebă pe alt ton:
- Nicio neplăcere? Cineva pe coridor?
- N-am văzut pe nimeni. N-am vrut să privesc în jur...
- Aveți dreptate. Vă mulțumesc că mă ajutați.
În timp ce bărbatul se îmbrăcă, Otavia își aruncă ochii către masă și descoperi că toată mâncarea dispăruse. Chiar și cele două farfurioare cu unt și dulceață erau goale.
Apoi își dădu seama că lăsase geanta deschisă pe pat. Înțelese însă că era prea târziu!
Frica o străpunse ca o lovitură de cuțit. Acest bărbat, despre care nu știa nimic, a avut ocazia să-i fure toți banii!
Vru să ia imediat geanta pentru a vedea, dar își spuse că în prezența hoțului, acest gest putea fi periculos.
Chiar dacă nu scosese niciun sunet, bărbatul îi ghici gândurile și spuse:
- Vă asigur că, în niciun caz, nu sunt hoț. Și nu mă cobor niciodată atât de jos încât să jupoi persoana care tocmai mi-a salvat viața.
Vocea lui era atât de tăioasă încât Otavia roși.
- Oh, nu vreau să vă acuz. Eu...
- Ați crezut! Nu negați.
- Cum puteți fi atât de sigur?
- Privirea dumneavoastră este foarte revelatoare.
- Ei bine, regret. Mi-am imaginat, o clipă... Toți banii pe care îi am pe lume sunt în această poșetă. Mă gândeam că era mai bine s-o fi luat cu mine la baie.
- Cu certitudine! Trebuie să învățați că în Egipt sau în orice altă țară străină, este periculos să lăsați bani în cameră.
Vorbea pe un ton sever, ca și cum ar fi mustrat un copil. Puțin înțepată, Otavia răspunse:
- Eu n-am obișnuința dumneavoastră de a călători, dar voi învăța repede.
- Spuneți că toată averea dumneavoastră se află în această poșetă?
Ea înclină capul.
- Trebuie să înțeleg că nu sunteți deloc bogată?
- Am suficient pentru a mă întoarce acasă.
- În Anglia?
- Da. Vreau să mă întorc.
În ciuda ei, vocea îi trăda confuzia.
- Dar abia ați ajuns în Egipt! zise bărbatul.
- De unde știți?
- Nu trebuie să fiu vrăjitor. Bagajul dumneavoastră este nedesfăcut și arătați mai degrabă ca o ființă pierdută.
- Așa este, noi am debarcat ieri.
- Noi?
Cuvântul izbucni ca o detunătură.
- Tony! Fratele meu și cu mine... El a și plecat la Constantinopol.
Foarte rușinată că informa un necunoscut că unica rudă apropiată a abandonat-o a doua zi într-un oraș străin, Otavia roși violent și întoarse ochii. Astfel, nu observă licărirea de stupefacție disprețuitoare care lumină ochii necunoscutului.
- Câți bani v-a lăsat... acest Tony?
Tânăra femeie era prea tulburată pentru a minți.
- Douăzeci și cinci de lire. Nu e suficient?
- Totul depinde de felul în care doriți să călătoriți. Cu un pachebot, nici nu se pune problema.
Fața tinerei trăda consternarea.
- Dar trebuie să mă întorc! Tony m-a sfătuit să rog portarul hotelului să-mi rețină o cabină. După ce mă voi îmbarca, am să mă duc să-i vorbesc.
- O să găsesc altă soluție pentru dumneavoastră, zise însă necunoscutul. În orice caz, va trebui să ne îmbrăcăm decent.
- Da, bineînțeles.
Otavia realiză că erau, și unul și celălalt, într-o ținută sumară.
- Cum trebuie să mă remarc cât mai puțin posibil, spuse bărbatul, fără a se arăta stânjenit, vă propun să mergeți la baie, ca și cum ați fi uitat ceva. Luați-vă lucrurile și schimbați-vă fără grabă. Când vă veți întoarce, voi fi prezentabil.
Era cea mai bună soluție. Otavia își luă lenjeria și rochia, așezate cu grijă pe scaun, le împături și porni către ușă.
- Atenție! Ați uitat ceva!
- Ce?
- Geanta dumneavoastră! Vă sfătuiesc ca niciodată să n-o uitați.
Otavia vru să spună că avea încredere în el și că găsea că este o insultă să ia în mod ostentativ geanta, dar un gând nou îi trecu prin minte.
- În timp ce voi fi la baie, dumneavoastră veți pleca? Nu veți fi aici când mă voi întoarce? Lăsați mai bine ușa deschisă!
- Preferați să rămân?
- Da, mi-am plăcea! Am să vă cer părerea în privința unui vapor.
Otavia se miră în sinea ei că ține astfel la acest necunoscut. Desigur, avea un aer dur și impunător, dar datorită circumstanțelor îi devenise un fel de protector. Cei 2 egipteni nu erau prea departe și sarcina ei de înger păzitor nu se terminase, probabil.
Pe de altă parte, se găsea la 19 ani trecuți, aruncată într-o țară căreia nu-i cunoștea limba și obiceiurile, unde nu cunoștea pe nimeni, lucru care era înspăimântător. Și, totuși, acest bărbat vorbea englezește. Arăta oarecare educație, sfaturile lui erau prețioase și părea să cunoască bine Egiptul...
Tânăra femeie fu mai liniștită când el îi spuse, cu o nuanță de reproș în glas:
- Vă asigur că mă veți găsi aici!
Otavia avu un surâs luminos, acoperit de un murmur:
- În acest caz, vă las poșeta mea!
Lui îi trebuiră 5 minute pentru a se îmbrăca. Ea își trase capotul peste rochie pentru a da altă impresie celor care, venind pe coridor, ar fi bătut la ușă.
Bărbatul care i-a deschis era complet diferit. Corpul atletic nu mai era ascuns de halatul de baie și hainele, cu toate că erau șifonate, scoteau în evidență un bun croitor.
- N-ați rămas în urmă. Bravo! Am în continuare nevoie de ajutorul dumneavoastră!
- Despre ce e vorba?
- Nimic deosebit, vă asigur! Cămașa mea a suportat destul de greu saltul meu de pe acoperiș și mă întreb cum pot s-o spăl.
O dâră de rugină păta realmente o parte din haine. Tânăra își dădu seama că un astfel de indiciu era revelator pentru niște oameni avizați.
Era gata să spună că astfel de pete sunt greu de înlăturat când îi veni o idee. Înainte de a debarca în portul Alexandria, Tony intrase în cabină cu o cămașă sub braț.
- Dacă îmi coaseți un nasture, sunteți un înger, spuse el.
- Bineînțeles. Unde este?
- Din nenorocire, l-am pierdut.
- Atunci, nu pot face nimic pentru dumneavoastră. Trebuie să găsim un nasture potrivit într-un magazin din oraș.
- Îmi dați de gândit!
Tony însă uitase cămașa în graba cu care plecase. Aceasta se afla printre lucrurile Otaviei.
Ea deschise valiza și o găsi.
- Iată ce vă propun, spuse ea. Am să vă cos nasturele dacă o luați pe aceasta.
Cum bărbatul era surprins, îi explică:
- Fratele meu mi-a lăsat-o, pentru că n-a apucat s-o poarte.
Un aer sceptic trecu pe fața bărbatului; nu făcu niciun comentariu și îmbrăcă docil cămașa, dezvelind un bust la fel de bronzat ca și fața.
Puțin jenată, Otavia își întoarse ochii, făcându-și de lucru: tăie ața unui nasture pe care voia să-l coasă la cămașă.
- Mulțumesc, bunul meu înger.
Cămașa lui Tony era puțin cam strâmtă, dar cei 2 egipteni se presupune că nu erau, cu certitudine, experți în moda masculină, judecând după cât de înzorzonat erau îmbrăcați!
- După cum am venit, într-un fel atât de... precipitat, reluă necunoscutul surâzând, n-am nicio cravată. Aveți cumva printre lucrurile dumneavoastră ceva care să-i țină locul?
- Cred că da.
Tânăra femeie căută în buzunarul de pânză al valizei și derulă un cordon de mătase verde închis.
- Ce credeți ce acesta?
- Perfect din punctul de vedere al lățimii, dar mult prea lung.
- Iată și foarfeca. Nu ezitați să tăiați.
Otavia încercă oarecare regrete la pierderea cordonului, dar ar fi fost meschin din partea ei să gândească astfel, în acest caz special în care se găseau.
- Am să vă ofer un cordon nou. O să găsim unul foarte drăguț în piață. Acum, pieptănați-vă repede. Vreau să avem o discuție serioasă.
Sub privirea lipsită de indulgență a necunoscutului, Otavia își dădu seama de dezordinea părului ei.
Se instală în fața oglinzii și își răsuci părul lung și blond într-un mic coc, deasupra capului.
- Gata! Sunt pregătită să vă ascult. Ce vreți să-mi spuneți?
Se aștepta să audă din partea lui un recital de lucruri plictisitoare, dar el se mulțumi s-o privească în liniște. Avea aerul de a-și cântări atent ce avea să spună. Își încruntă sprâncenele.
- Ei bine?
- Trebuie neapărat să vă întoarceți în Anglia?
Otavia scutură din cap.
- Este adevărat că nu mă așteptam să mă întorc imediat după sosire.
- Atunci, de ce atâta grabă?
- Oh! E destul de limpede! M-am gândit că ați înțeles totul: nu cunosc pe nimeni pe aici și n-am decât banii de întoarcere. Așadar, nu mai pot rămâne!
- Nu regretați că n-o să vedeți nimic din Egipt? Cairo, piramidele, vechile temple?
- Ba da, desigur. Sunteți crud dacă insistați.
- Nu este o răutate gratuită din partea mea. Vreau să vă fac o ofertă.
Luată pe nepregătite, tânăra se emoționă.
- Cum? Ce aveți de gând?
- Dumneavoastră deja m-ați ajutat. Apreciez sângele rece și inteligența de care dați dovadă. Așa că vă propun 25 de lire pe săptămână dacă acceptați să lucrați pentru mine. Vă interesează acest lucru?
- Să lucrez pentru dumneavoastră? În ce fel?
Înainte ca bărbatul să răspundă, Otavia scoase o exclamație, realizând brusc importanța ofertei.
- Douăzeci și cinci de lire? Pe săptămână? Oh, nu, e imposibil! Cum aș putea câștiga o asemenea sumă?
Bărbatul izbucni în râs.
- Sunteți foarte modestă! Nu trebuie să vă subestimați niciodată. Așteptați puțin înainte de a țipa din nou. Nu știți ce aștept de la dumneavoastră.
- Dar n-am nicio calificare. Știu puțină croitorie și să fac menajul... Orice servitoare din Alexandria trebuie să știe mai multe ca mine!
- Cum v-am spus, sunteți o persoană inteligentă și demnă de încredere. Pot conta pe dumneavoastră în caz de necesitate.
Otavia avu un mic râs plin de ironie.
- Mulțumesc pentru aceste complimente. Dar cred că aceste calități nu sunt prea rentabile în monede sunătoare și care atârnă greu!
- Pentru mine, ele au valoare extremă.
Tânăra fată îl privea insistent.
- Serios, îmi oferiți o asemenea sumă? Aveți cu adevărat nevoie de serviciile mele?
- Da!
- Dacă vă căutați o secretară, trebuie să vă mărturisesc că nu știu să bat la mașină, că fac greșeli și mai ales de ortografie!
Bărbatul râse din nou.
- Nu fiți atât de onestă. Este un mod foarte greșit de a vă pune în valoare în cazul unei slujbe. Trebuie întotdeauna să-l convingeți pe patron că îi sunteți indispensabilă.
- Și dacă, cu prețul unei grămezi de minciuni, se va descoperi adevărul în mai puțin de o oră în noua mea slujbă?
- Totul depinde de ce slujbă este vorba...
- Spuneți-mi, vă rog!
- Așadar, vă interesează?
- Nu doresc atât de mult să mă întorc în Anglia...
Tânăra femeie vorbise din instinct. Adăugă, cu un aer jenat:
- Dacă mă întorc acasă, va trebui să suport... da, dacă fac socoteala, prefer să fiu singură decât în...
La Brikenhall, fără Tony, care s-o susțină, cum va înfrunta creditorii avizi și jurnaliștii indiscreți? Mai bine rămâne în Egipt!
- Dacă așa simțiți, spuse necunoscutul, cred că propunerea mea o să vă placă.
- Vă ascult.
- Mai întâi, să facem prezentările. Cum vă numiți?
- Otavia Birke...
Își înghiți limba: fusese cât pe ce să-i spună numele adevărat.
- Domnișoară Birke, îmi place foarte mult prenumele dumneavoastră. E mai puțin obișnuit.
Tânăra femeie respiră adânc. Evitase catastrofa. Jurnaliștii englezi din Egipt trebuiau să menționeze într-un fel în ziare faptele și acțiunile lui „Frankie” Birkenhall, amicul intim al Prințului de Wales. Slavă Domnului, cel din fața ei nu-și dădea seama că era o lady și că tatăl ei purta titlul de conte. De altfel, cum să înțeleagă că o tânără de familie bună stătea singură într-un hotel din Alexandria?
- „Otavia” poate părea puțin cam sever, dar vi se potrivește, continuă el. E special șir ar, cum sunteți și dumneavoastră.
Îi făcea un compliment? Bărbatul vorbea cu un aer atât de detașat, că putea să facă mai curând aluzie la circumstanțe.
- Eu mă numesc Kenneth Gordon. Familia mea este originară din Țara Galilor.
- Ca și mama, remarcă tânăra. Avem deci, ceva comun.
- Sunt sigur că vom găsi și altele, zise Kenneth pe un ton semnificativ. Dar acordați-mi toată atenția.
- Promit!
Și Otavia se răsuci pe scaunul din fața toaletei pentru a-l vedea mai bine.
- Sunteți gata să-mi faceți un mare serviciu în continuare și să pretindeți a fi soția mea, așa cum deja ați început să faceți? Vreți să părăsiți acest oraș și să mergem la Cairo?
Pentru că tânăra femeie nu răspunse, el adăugă:
- Când vom ajunge teferi și sănătoși acolo, voi putea să mă port astfel. Acum, trebuie să ne descotorosim de urmăritorii mei.
- Sunteți sigur că nu v-au recunoscut?
- Cum să vă răspuns? Nu știu nimic... Dacă își fac bine treaba, ne filează atâta timp cât suntem în Alexandra... Dar ei pot, de asemenea, să ne oprească prin complici!
- Nu mi-ați explicat de ce voiau să vă suprime.
Kenneth scutură din cap:
- Este o poveste lungă. Eram hotărât să părăsesc hotelul și să iau trenul pentru Cairo. Dacă vom fi în siguranță într-un compartiment liniștit, voi putea să-mi trag sufletul și să vă povestesc viața mea, vă promit.
Otavia zâmbi:
- Vorbiți serios? Mă angajați?
- Să îndrăznesc să spun că sunteți talismanul meu, amuleta binefăcătoare? În orice caz, simpla dumneavoastră prezență alături de mine este o garanție de siguranță.
- Ne-am înțeles, așa că merg!
- Fără regrete, fără teamă și cu inima deschisă?
- Doresc să vă fiu cu adevărat utilă. Dar să nu-mi dați această sumă absurdă! Jumătate îmi ajunge cu prisosință.
- Câteva lire în plus sau în minus nu mai contează, dacă nu luăm în considerare și faptul că probabil mi-ați salvat viața.
- Dumneavoastră mă salvați de la o întoarcere foarte penibilă acasă, murmură tânăra femeie.
Era încredințată că Tony, ocupat cu proiectele sale, ar fi manifestat o fermă opoziție. Dar, înainte de toate, din cauza lui se găsea singură și fără nicio protecție.
- Sunt sigur că v-am câștigat încrederea, spuse deodată Kenneth Gordon.
Spunea adevărul: câștigase definitiv încrederea Otaviei. Simțea în el ceva loial. Era un însoțitor în care puteai avea încredere.
De asemenea, tânăra femeie nu-și mai asculta vocea prudentă care o sfătuia să se informeze înainte de a accepta o înțelegere atât de ciudată.
Interlocutorul se ridică.
- Cred că suntem gata de plecare. Coborâți cu mine. Un servitor va avea grijă de bagajul dumneavoastră.
Otavia îl examină.
- Pot face o sugestie? Nu vreau să am un aer critic, dar...
- Vorbiți-mi tot timpul cu sinceritate.
- Mi-ați spus că vom lua trenul spre Cairo. Or, mi se pare că n-aveți ținută de călătorie.
- Pentru că n-am haină?
- Da. Dacă ați purta ceva pe braț, o haină împăturită... Se va crede că vă este prea cald ca s-o îmbrăcați.
Kenneth avu un surâs admirativ.
- Și nu voiați să mă credeți când vă lăudam inteligența! Vedeți: vă câștigați fiecare liră, cu prisosință.
- Îmi doresc, dar persist să cred că sunteți prea generos.
- Vom discuta mai târziu acest lucru. Ce îmi propuneți să îmbrac?
Otavia se aplecă spre valiză. Nu se putuse despărți de draga ei vestă de amazoană și o avea împăturită între cele câteva rochii. Această haină de vânătoare fusese făcută pentru mama ei dintr-o țesătură foarte frumoasă, bleu închis, arătând încă bine.
Kenneth examină vesta și aprobă:
- Arată foarte masculină, zise el râzând.
Între timp, tânăra femeie puse în bagajul ei cămașa pătată de rugină a însoțitorului ei. Închise capacul valizei și curelele din piele, iar apoi își puse pe cap o mică pălărioară împodobită cu panglici.
- Iată, sunt gata, anunță ea vioaie.
Studie în oglindă imaginea lui Kenneth și a ei: aveau aerul unul cuplu englez cum se vedea atât de des peste tot în lume, călători distinși, turiști, ușor cosmopoliți, plecați departe de țară.
- Fără îndoială că fratele meu a plătit nota. Am să mă asigur când vom coborî.
- Perfect. Dacă din nefericire ne vor pune întrebări, ceea ce mă îngrijorează foarte mult, vom pretinde că am trecut pe aici să te conduc la gară. Directorii de hotel sunt obișnuiți cu rotația clienților, căci aceștia sunt grăbiți să plece la Cairo sau să ia un vapor.
Otavia își luă geanta și ieși din cameră.
Ea avu un simțământ curios părăsind această cameră unde se întâmplaseră atâtea evenimente cu totul neașteptate.
Intra într-o adevărată aventură. Era, fără îndoială, o nebunie să se angajeze astfel, fără nicio garanție, doar pe cuvântul lui Kenneth Gordon. Dar, dacă ar fi dat înapoi în ultimul moment, ar fi regretat această ocazie ratată tot restul vieții!
Kenneth încuie ușa și-i șopti la ureche:
- Vă găsesc minunată. Mulțumesc Providenței - sau să spunem zeilor Nilului? - că mi-au permis să vă întâlnesc!
Capitolul 3
Spre marea ușurare a femeii, cei 2 călători au părăsit hotelul fără nicio dificultate.
Portarul îi spuse Otaviei că Tony plătise nota înaintea plecării sale și nu păru să remarce prezența lui Kenneth Gordon, decât puțin mai târziu. Recepționerul găsea fără îndoială normal ca un compatriot să însoțească o domnișoară engleză.
Părăsiră clădirea într-o trăsură descoperită. Birjarul mâna calul plin de zel încât, în traficul intens al largilor bulevarde, Otavia se aștepta în orice moment la o coliziune cu un alt vehicul; un câine se rătăcise, un băiat sau un lucrător trăgea după el un căruț. Dar nimic nu se întâmplă.
Kenneth ceru birjarului să întoarcă într-o străduță strâmtă, plină de magazie, apoi să oprească.
- Nu stau prea mult, îi spuse el tinerei femei.
Fără nicio altă explicație, intră într-o prăvălie.
Clădirea era mai degrabă dărăpănată, iar rafturile n-aveau nimic remarcabil. Otavia se întreba ce căuta aici însoțitorul ei.
Câțiva copii înconjuraseră trăsura cu mâinile întinse; nu era necesar să știi araba pentru a înțelege mimica lor imploratoare.
Pentru că erau îngrozitor de slabi și îmbrăcați în zdrențe, Otavia le dădu cu plăcere restul de bani pe care-l avea. Micuții fură încântați de generozitatea ei, dar o mulțime din ce în ce mai mare se înghesui în jurul trăsurii.
Tânăra femeie începuse să se îngrijoreze de soarta lui Kenneth Gordon când acesta ieși din magazin cu un pachet mare sub braț. Se urcă pe banchetă și ordonă birjarului să pornească fără să dea nicio explicație privind oprirea și nici asupra conținutului coletului. Otavia nu îndrăzni să-l întrebe ceva.
Ajunseră la gară și merseră mai întâi la casa de bilete, dar lui Kenneth îi trebui mult timp pentru a lua bilete. Discutase în arabă cu interlocutorul lui, care părea foarte vorbăreț. Otavia își aminti că tatălui ei îi plăcea să evoce practicile orientale, care reclamau un timp interminabil pentru a face cel mai mic lucru.
Când reveni, Kenneth se arătă mulțumit.
- Avem noroc! Un personal pleacă spre Cairo peste un sfert de oră!
Amândoi intrară pe peronul de îmbarcare și Kenneth Gordon se opri în fața unui vagon de clasa întâi. Otavia fu surprinsă, deoarece călătorise cu Tony la casa a doua. Îi plăcu în mod deosebit confortul compartimentului, cu toate că trenul nu avea coridor: provenea dintr-un stoc mai vechi de garnituri de tren britanice.
Kenneth puse valiza însoțitoarei lui în plasa de bagaje. Cumpărase un braț de ziare și luă locul de la fereastră, cu un aer amabil, pentru a înlătura orice călător care dorea să urce în compartimentul lor până la plecarea trenului.
Cu mari rotocoale de fum, locomotiva porni din loc.
- Văd că nu sunt mulți pasageri la clasa întâi, remarcă tânăra femeie.
- Cei mai mulți dintre ei au luat expresul care a plecat acum o jumătate de oră. Cred că astfel suntem mai în siguranță în acest tren local!
Fără îndoială că urmăritorii îl vor căuta, mai degrabă, într-un rapid decât într-un tren de importanță locală. Dar Otavia nu-și exprimă cu voce tare aceste gânduri; se aștepta ca el să-i explice de ce viața lui era în pericol.
Trenul părăsi orașul și intră într-un peisaj de terenuri fertile ale deltei Nilului, prinse o viteză regulată și vagoanele rulau cu un ușor balans.
- Iertați-mă, nu simțiți nevoia să dormiți puțin? întrebă Kenneth. Eu n-am închis ochii de noaptea trecută. M-a cuprins oboseala.
- Vă rog!
Otavia parcursese titlurile din ziare, apoi își zise că poate să-și scoată pălăria. Se ridică și-și aranjă părul în fața micii oglinzi de pe perete.
Când își reluă locul, constată că însoțitorul ei era lungit pe bancheta opusă și dormea profund.
Mai curând decât să citească articolele din presă, Otavia începu să studieze fața misteriosului ei însoțitor. În somn, părea mai puțin slab și încordat. Câți ani putea oare să aibă Kenneth Gordon? Treizeci, poate? În orice caz, nu era o vârstă potrivită pentru o tânără femeie neînsoțită.
Tony ar fi fost furios dacă ar fi aflat adevărul. Ar fi acoperit-o cu reproșuri grave pentru că nu l-a ascultat, și ar fi avut dreptate!
Otavia știa, de asemenea, că mama ei ar fi fost îngrozitor de șocată de purtarea ei. Nici tatăl ei n-ar fi menajat-o cu criticile lui.
Acum, însă, în acest tren care o ducea spre aventură, tânăra femeie se simțea mai în siguranță decât dacă ar fi fost singură pe un vapor, în drum spre Anglia.
În timpul călătoriei de la Tilbury până în Egipt, se ținuse departe de ceilalți pasageri: erau desigur și tineri bărbați pe vas, dar de condiție modestă, funcționari sau comis-voiajori.
După ce au depășit răul de mare, acești oameni au invadat puntea vasului cu aere de profitori și mine de curtenitori. Otavia n-a putut să nu remarce privirile și manierele lor impertinente, dar cum Tony se afla la brațul ei, nu le dăduse nicio importanță.
Acum realiză că dacă era singură, poziția ei era mult mai delicată. În sfârșit, rămăsese încuiată în cabina ei minusculă, aproape tot timpul călătoriei.
Kenneth Gordon nu semăna deloc cu acei indivizi. El inspira încredere.
Otavia studia părul lui foarte negru și tenul bronzat; îi recunoștea expresia autoritară chiar în timp ce dormea. Trebuia să fie un bun conducător și, fără nicio îndoială, nu era un tip ușuratic!
Înainte de toate, dacă situația devenea intolerabilă în compania lui, Otavia păstra intactă asupra ei suma dată de Tony. Trebuia să reia drumul dintre Cairo și Alexandria, dar într-un asemenea caz trebuia să se descurce. Când ești singură în viață, la 19 ani, trebuie să privești în față dificultățile mici sau mari, pentru a le depăși cu bine. Tânăra femeie era puțin mai experimentată decât fusese la plecarea din Londra.
Se întreba ce fel de muncă îi oferise Kenneth când îi spusese că n-avea nevoie decât de o „soție”? Avu un surâs ambiguu când își aminti această eventualitate. Otavia simți un fior de neliniște.
Se putea ca cei 2 egipteni să fi renunțat la urmărirea lor. În acest caz, rolul ei nu-și avea rostul.
Dar, dimpotrivă, dacă dușmanii lui Kenneth reușeau să-l rețină, ce o să facă? Ar urma o anchetă. Cum va explica autorităților prezența ei alături de un necunoscut?
„Și dacă numele meu va apărea în ziare la fapte diverse, Tony va turba de furie!”
Trenul încetini și Otavia privi pe fereastră. Găsi peisajul atât de straniu și deconcentrant încât își uită grijile.
O imensă câmpie inundată de soare se întindea de o parte și alta a căii ferate; pe dreapta se distingea un deșert de nisip și pietre, iar pe stânga un peisaj verde, luxuriant, însoțea cursul Nilului și canalele sale.
Tânăra femeie nu avusese timp și nici motive să se documenteze asupra Egiptului până în momentul când găsise la bordul vaporului un vechi ghid pe care-l luase din cabină.
Atunci, se delectase citind dimensiunile precise ale piramidelor, templelor și ale canalului Suez.
Își aminti că faraonii comparau Nilul cu o floare de lotus: cursul râului reprezenta tija, iar delta sa largă petalele desfăcute.
Faleza ce mărginea deșertul prinse sub razele soarelui o tentă roz, o culoare ireală și Otavia înțelese de ce egiptenii spuneau cândva că aceste regiuni erau rezervate zeilor și morților.
Câteodată, printre palmieri, apărea apa întunecată a marelui fluviu fertilizant. Trebuie să fie deosebit de plăcut să aluneci pe firul apei într-o felucă cu pânză triunghiulară! Este aceeași felucă cu care călătoreau pe vremuri egiptenii, pentru că Nilul a constituit singura lor cale de comunicație.
Astăzi, au și șosele și căi ferate.
Convoiul de vagoane demodate se opri într-o gară mică și provoca un sandal întreg de exclamații și chemări. Otavia spera ca zgomotul să-l trezească pe Kenneth, căci voia să-i pună unele întrebări. Dar, în mod vizibil, el avea nevoie de odihnă. Își păstra ochii închiși cu încăpățânare. Liniștea și calmul lui aveau ceva foarte reconfortant.
Tânăra fu tentată să-și imagineze viața pe care o ducea el, periculoasă cu certitudine, poate la marginea legii... De ce nu revenise în Anglia, țara natală, dacă existența lui aici era în pericol?
Trenul își reluă drumul cu viteză mică; în căldura prânzului. Otavia își simți capul legănându-se în ritmul mersului. Preocupările ei se amestecau cu visele. Nu mai știu dacă dormea sau rămăsese trează.
................................
