Coborârea, Tim Johnston

 ............................................

4-6

 

                Luske îl aștepta în aceeaşi cameră, pe scaunul lui, cu mâinile pe dosar. Acum avea sacoul pe el şi se bărbierise, şi camera mirosea a cremă de ras şi cafea.

   După ce băiatul se aşeză şi rămaseră singuri, Luske împinse spre el una dintre cele două cafele mari negre, cu aromă delicioasă. Un miros al lumii normale şi libere. Luske scormoni în buzunarul gecii, întinse mâna şi dădu drumul pe masă unei grămăjoare de pliculeţe şi cutiuţe cu lapte pentru cafea.
   - N-am ştiut cum bei cafeaua, aşa că am luat de toate.
   - De obicei, cu o ţigară.
   - Ţi-am spus că în clădirea asta nu se fumează, spuse el.
   Apoi împinse ţigările şi bricheta spre băiat, care îi mulţumi şi îşi aprinse una.
   Luske se uita la el.
   - Ştii ce zi e azi, Sean?
   - Duminică? spuse băiatul după ce se gândi puţin.
   - Nu. E ziua ta norocoasă.
   - Da?
   - Poţi fi sigur. L-am arestat pe proprietarul acelei camionete Ford, un băiat pe nume Valentine, care s-a prăbuşit ca un castel de cărţi. N-am mai văzut un băiat de mărimea asta care să plângă atât de tare. Aşa a plâns şi când l-ai lovit cu băţul?
   - Nu, domnule. N-a scos un cuvânt.
   - Ei, acum are de spus o grămadă.
   - Presupun că n-a spus şi că eu n-am luat parte la ce i-au făcut ei fetei ăleia.
   - Nu, n-a spus asta. Şi-a frecat urechea roşie şi umflată şi a spus că ai vrut să i-o tragi şi tu.
   Detectivul îşi luă cafeaua, sorbi din ea şi o puse la loc.
   - Minte, spuse băiatul.
   - Poate că da, spuse Luske, dar cine poate şti?
   - Eu ştiu.
   Luske păru să aştepte ca el să continue, dar văzând că n-o face, adăugă:
   - Însă ne-a dat nişte nume. Şi în dimineaţa asta, i-am arătat fetei mai multe poze, şi ea i-a indicat pe toţi 4. Şi o să depună mărturie.
   Băiatul trase din ţigară şi suflă fumul.
   - Bănuiesc că era şi poza mea acolo, spuse el.
   - Nici nu s-a uitat la ea, spuse Luske încuviinţând din cap.
   - Bănuiesc că asta nu contează prea mult, dat fiind că era leşinată.
   - Nu. Dar contează alte lucruri.
   - Ce alte lucruri?
   - Declaraţia chelneriţei. Faptul că ai fost tras pe dreapta în apropierea spitalului. Câinele mort pe care l-am găsit acolo unde ai zis că e. Deşi nu era nicio prelată albastră acolo.
   - Poate a luat-o vântul.
   - Sau poate a furat-o cineva.
   - Şi pistolul? spuse băiatul scrumând şi privind cum scrumul cade spre podea.
   - A fost vândut de un dealer de lângă Lincoln. Cumpărat de Reed Lester cu 5 zile înainte să-l iei tu cu maşina.
   - Şi el?
   - Lester? E încă în libertate.
   Băiatul studie vârful ţigării, ca şi cum ar fi citit un mesaj în rotocolul subţire de fum.
   - Şi acum? spuse el.
   - Acum sunt obligat să-ţi dau drumul, Sean. Te aşteaptă tatăl tău la recepţie.
   În pieptul băiatului se răsuci un obiect greu, ca un topor. Îl privi fix pe detectiv.
   - L-am sunat în legătură cu camioneta, Sean.
   - Cât de mult ştie?
   - Nu ştiu. Ştiu doar că-i aici.
   Băiatul nu spuse nimic. Privea fix în cana cu cafea.
   - Sunt obligat să-ţi dau drumul, Sean, dar nu-mi face nicio plăcere.
   - Nu?
   - Nu.
   - De ce?
   - Pentru că am o intuiţie în privinţa ta, în ciuda a ceea ce pare că ai făcut pentru fata aia. Poate din cauza asta. Poate din cauza modului în care ai făcut-o. A faptului că nu ai sunat poliţia şi nu ai căutat niciun fel de ajutor, ci te-ai dus pur şi simplu acolo şi i-ai pocnit pe băieţii ăia 2 cu mânerul unei pompe de desfundat căcatul. A faptului că în camioneta ta era Reed Lester, indiferent din ce motiv. În ochii oamenilor care sunt capabili de anumite lucruri există ceva, şi eu văd asta în ochii tăi.
   Băiatul nu întoarse privirea.
   - Eu n-aş face niciodată ce au făcut ei, spuse el.
   - N-am spus că ai face asta. Dar sunt multe alte lucruri pe care un om le poate face şi care sfârşesc la fel de prost. Poate că el nu caută anume lucrul ăsta şi nu crede că-l vrea, dar nici n-o să se străduiască suficient să-l evite, şi atunci lucrul ăla o să dea peste el. O să dea peste el, Sean, mai devreme sau mai târziu.

38

   Câteva ore mai târziu, nu ştie câte, la o distanţă necunoscută, Caitlin îşi dă seama de o schimbare a pasului ei, a naturii efortului de care e nevoie ca să meargă mai departe şi a sunetului acelui efort.
   Se opreşte şi priveşte în jur, în valea în care a intrat. Un mic amfiteatru muntos.
   Unghiul copacilor îi confirmă ceea ce trupul îi spune, că nu mai coboară, ci traversează zăpada acumulată uniform pe un teren orizontal. În lipsa senzaţiei de jos, din picioare, un bolovan de frică se rostogoleşte din locul lui din spatele inimii. Jos e tot ce ştie, singurul lucru pe care contează. În lipsa acestuia şi fără vreun semn pe cer după care să se ghideze, ar putea să meargă la nesfârşit şi să dea dintr-odată, în noaptea rece, de propriile urme.
   De ambele părţi ale văii, versanţii munţilor se înalţă spre cerul cenuşiu.
   Indiferent ce s-ar afla la capătul îndepărtat al văii, asta e în spatele unui văl de ninsoare şi înserare, şi nu are cum să afle decât ducându-se acolo. Pare foarte departe şi aş vrea să mă opresc, spune fata în mintea ei, fata din sala de sport, vreau să sap în zăpadă ca un animal, să mă îngrop şi să-l ascult cum trece pe deasupra mea în întuneric. Să dorm. Să aştept primăvara. Dar nu m-am oprit.
   Ştiam că dacă mă opresc mor. Le-am cerut picioarelor mele să continue să se mişte şi ele au reuşit cumva să facă asta.
   Caitlin coboară în centrul văii, în lumina tot mai slabă, iar acolo valea continuă, chiar dacă se îngustează, aripile muntelui se strâng constant, avansând spre o unire pe care ea nu o poate vedea. Observă şerpii de pulbere care se mută şi zvâcnesc la picioarele ei şi apoi observă vântul din spate care îi mână. Vântul şfichiuie şi capătă putere cu cât se apropie ea mai mult de convergenţa celor versanţi ai muntelui - ciocnirea dură şi inevitabilă care va zdrobi orice cărare practicabilă şi nu va lăsa nimic în afara unei confluenţe abrupte şi stâncoase, o fundătură. Va fi aproape o uşurare.
   Vânturile smulg o notă rece din crengile copacilor, din acele lor; sunetul singurătăţii absolute. Caitlin avansează, şi munţii se apropie, ea a ajuns din nou sub copaci, crengile lor încărcate se agaţă de ea, zăpada se învârtejeşte de pe pământ în sus, umplându-i partea interioară a lentilelor cu o erupţie de cristale distorsionante. Îşi scoate ochelarii, îi pune la adăpost şi îşi croieşte drum prin lumile întunecoase ale crengilor, în timp ce vântul îi leagănă rachetele de zăpadă într-o parte, apoi în cealaltă, şi în sfârşit înainte, doar înainte, precum curentul unui râu. O împinge înainte, printr-o pereche de crengi joase încrucişate ca nişte săbii. Cum păşeşte printre ele, cu braţele ridicate ca să-şi protejeze faţa, aproape că nu vede marginea unei prăpastii subite, cât pe ce să cadă.
   Jos.
   Se opreşte, privind în jos spre povârnişul drept, fără copaci, şi îşi dă seama că e albia unui pârâu, o albie secată precum cea pe care au urcat ei doi în acea zi de iulie. Nu aceeaşi; Caitlin ştie că e departe de locul acela. Dar această albie i-o aduce mai aproape pe aceea. Sau îi aduce mai aproape o arteră secundară care o poate expedia din nou spre viaţă, spre familie. Vântul urlă în golul din spatele ei, zăpada isterică goneşte pe lângă ea, şi în acea pală de vânt canalizată aude huruitul unui motor. Un motor mare şi suprasolicitat, ca un camion în viteza întâi, care îşi trage încărcătura în susul muntelui. Un bărbat stă la căldură în cabină, cu muzică country în difuzoare, în timp ce farurile solitare sfredelesc viscolul. Imaginea e atât de puternică în mintea ei încât nu-şi poate imagina nimic altceva pe fundul albiei secate decât drumul asfaltat şi curăţat de zăpadă.
   Povârnişul e mai abrupt decât se aşteptase şi îi vine instinctiv să se lase pe spate, dar când face asta părţile din spate ale rachetelor alunecă şi patinează.
   Caitlin îşi mută greutatea spre crampoanele din faţă, dar simte că se va prăvăli cu capul înainte, pe deasupra rachetelor. În cele din urmă, se întoarce de-a curmezişul pantei şi îşi continuă coborârea cu o serie de paşi deliberaţi, ca un copil foarte mic care coboară o scară.
   Îi ia 5 minute, îi ia 5 ore. Când ajunge pe fundul albiei secate, nu ştie altceva decât că a ajuns pe fund şi nu e niciun drum. Când curge, pârâul se varsă aici într-o adâncitură lată din munte, unde fie se adună, fie se scurge prin mai multe pâraie, niciunul suficient de mare ca să sape o pârtie recognoscibilă printre copaci. Niciun drum. Niciun camion. Niciun vânt aici. Niciun sunet, în afară de şuieratul ei aspru, în care aude şi o notă de disperare şi îşi spune Încetează odată, lua-te-ar naiba.
   Atunci se aude un răspuns - un ţipăt puternic din pădure. Din susul pantei, departe. Chemarea răsunătoare a vreunei păsări mari care îşi anunţă măreţia în pântecele muntelui. Acest ţipăt, acest sunet o spintecă şi îi prinde inima în gheare.
   Caitlin se întoarce ca să privească în urmă, pe albia secată în sus. Nu e nimic în afară de povârnişul alb şi de formele întunecate şi conice care îl mărginesc.
   Apoi, printre înălţimile lui, pe zăpadă, apare un obiect întunecat şi căzător. Negru ca noaptea, plutind în jos. Un înger negru pe schiuri.
   Caitlin face doi paşi violenţi în cealaltă direcţie, şi la al treilea racheta nu se mai ridică. Cade greoi, cu faţa în jos, în zăpadă. Dă din picior, dar racheta nu se mişcă, s-a prins de ceva, s-a agăţat de burtă, ca un peşte. Încearcă să aducă celălalt picior în faţă, dar nu-l poate trage prin greutatea zăpezii, prin greutatea ei. Mai rău: transmite semnalul către picior şi nu se întâmplă nimic, nicio reacţie a muşchilor. Începe să dea din mâini şi din picioare, încercând să se întoarcă pe spate. Chiar dacă nu vede, ştie că în apropiere e un copac - încă mai simte senzaţia acelor zgâriind-o în cădere şi mirosul lor de pin. Dacă poate să pună mâna pe o creangă de jos, se poate trage de acolo.
   Împinge în zăpada goală, se zvârcoleşte şi reuşeşte să se întoarcă suficient cât să vadă, la marginea depresiunii, ultima parte a coborârii lui. Bărbatul ţine braţele întinse şi picioarele depărtate, în extazul zborului, schiind pe părţile din spate ale rachetelor de zăpadă. Când ajunge la zăpada orizontală de jos, crampoanele lui se înfig, şi el se prăvăleşte în faţă, prin aer, şi aterizează sigur pe el, spulberând zăpada la jumătate de metru de ea. În întunericul de deasupra lui Caitlin, dinţii lui strălucitori.
   Se lasă pe vine şi pune mâna pe racheta ei de zăpadă. Toată carnea ei tremură.
   Priveşte în sus, spre copacii ca nişte turle şi spre cerul negru, în încercarea ciudată de a asimila totul, asemenea cuiva care ştie că vede ultimele lucruri.
   Azi e Crăciunul, îşi aminteşte ea. Peste 2 luni ar fi împlinit 20 de ani.
   Te-ai agăţat de ceva de sub zăpadă, spune el respirând dificil. Nu te-am avertizat? Îi desprinde racheta şi îi împinge cumva brutal piciorul. Priveşte în jos spre ea. Acest obiect ciudat din zăpadă.
   Ştii ceva? Eu nu cred că n-ai mai folosit niciodată rachete de zăpadă. Nimeni nu se mişcă aşa de bine prima dată. La naiba. Era cât pe ce să renunţ. Am vomat acum 3 ore ouăle cu şuncă.
   Îşi dă jos rucsacul şi scoate sticla cu apă. Ia uite - e îngheţată complet! Nu durează mult. Ia zăpadă cu mănuşa şi şi-o îndeasă în gură. O plimbă într-o parte şi-n alta. Înghite. Priveşte spre pădurea întunecoasă.
   Acum chiar ai făcut-o, nu-i aşa? Suntem la mama naibii. Fără cort. Prea departe, prea întuneric şi prea frig ca să ne întoarcem în seara asta. Nu avem altceva de făcut decât să ne băgăm sub zăpadă şi să ne ţinem unul altuia de cald să nu murim îngheţaţi.
   El o priveşte fix, iar ea priveşte dincolo de el. La modelele alb-negru ale copacilor. La fulgii nepăsători şi fantomatici. Ai vreo idee cum putem să facem asta? întreabă el, iar ea scutură din cap.
   Eu am. Dă-mi mâna şi hai să te ridici în picioare. Vreau să văd tot ce ai în buzunare.
   Nu.
   Ce-ai spus?
   Nu.
   Nu-mi spune mie nu, fetiţo. O prinde de geacă şi o ridică într-o poziţie răsucită, pe jumătate şezând, şi o ţine aşa – apoi îi dă drumul, şi ea cade din nou pe o parte. El se ridică în picioare, apleacă mâinile, o prinde de geacă cu amândoi pumnii şi smulge toată greutatea ei moartă în sus şi pe spatele ei. Ea se prăbuşeşte din nou în zăpadă. El se apleacă deasupra ei, cu nori strălucitori şi furioşi izbucnindu-i din plămâni.
   N-ar fi rău dacă ai fi puţin mai cooperantă, spune el, şi o voce subţire din întuneric spune: Te rog. Nu vreau decât să merg acasă.
   Ce-ai spus?
   Te rog, spune vocea.
   El se uită spre cerul negru, îşi umple plămânii şi se tânguie. Nu e alt cuvânt mai potrivit. Sunetul se îndepărtează în noapte şi îngheaţă inima micilor creaturi care îl aud.
   Vine deasupra ei, cu picioarele într-o parte şi-n alta, şi se lasă în genunchi.
   Greutatea lui cade fix pe şoldurile ei şi o afundă şi mai mult în zăpadă. Prinde cu dinţii vârfurile mănuşilor şi îşi scoate o mănuşă, apoi o trage şi pe cealaltă, prinde trăgătorul fermoarului de la gâtul ei şi îl smuceşte în jos, expunând pieptul ei frigului.
   Fetiţo, spune el. Nu înţelegi că eşti deja acasă?
   Mâinile lui intră pe sub geaca ei. Găsesc sticla de apă şi o bagă în geaca lui, apoi ridică bluza de flanel şi trag brutal de pe sânii ei sutienul sport ponosit. De pe pielea ei albicioasă se ridică aburi albicioşi, se înalţă şi se deplasează ca şi cum ar fi un strat al sinelui ei alungat. El vorbeşte, dar ea nu-l aude, e afundată adânc în zăpadă şi în interiorul zăpezii e sala de sport, Allison Chow la stânga şi Colby Wilson la dreapta ei, stau pe băncile de lemn şi o ascultă pe fata care a venit să le vorbească, să le spună povestea asta, şi ele ascultă cu ochi măriţi şi bătăi puternice de inimi. Dar, chiar dacă ele ştiu că povestea fetei e ceva ce li s-ar putea întâmpla şi lor, totuşi nu s-a întâmplat, cel puţin nu încă. I s-a întâmplat ei, acestei fete care stă în faţa lor. Ei, nu lor. Şi pentru asta ele o iubesc, cu aceeaşi patimă cu care se iubesc una pe alta.

Partea a TREIa

39

   Când Sean apăru brusc din spatele secţiei de poliţie, ieşind neînsoţit pe uşa de oţel, cu părul ciufulit şi slinos şi fire ţepoase blonde pe maxilar - iar din ochii lui albaştri privind un băiat mult mai matur - Grant îşi frecă bărbia, încercând să reprime elanul inimii lui ca să nu-i răzbată pe chip. Băgă mâinile în buzunare, pentru a le împiedica să se întindă şi să-l cuprindă pe băiat.
   Sean se duse la el şi se priviră unul pe celălalt.
   - Nu trebuia să vii.
   - Crezi c-aş fi putut să nu vin?
   Sean se aşeză pe banca tare şi băgă mâna în punga de plastic cu care venise.
   După o clipă, Grant se aşeză şi el şi se uită cum fiul lui îşi bagă şireturile înapoi în ghete şi cureaua prin găicile blugilor.
   Un poliţist îi duse la parcarea maşinilor confiscate în spatele unei maşini de poliţie, refăcând traseul parcurs de băiat cu o zi înainte spre secţie, pe acelaşi drum de lângă autostradă pe care se afla încă Paradise Lounge, cârciuma înghesuită, urâtă şi lipsită de sens, în dimineaţa cenuşie şi friguroasă. Deşi ninsoarea încetase abia de doar câteva ore, pretutindeni părea să se fi aşternut deja un strat de nisip. Poliţistul îi lăsă la parcarea aflată la doi kilometri distanţă, le ură cele bune şi plecă în timp ce staţia lui de emisie-recepţie cârâia.
   Recuperară cheile şi traversară parcarea spre Chevy-ul albastru pe care Grant, spre deosebire de băiat, nu-l mai văzuse de peste un an.
   - Am schimbat uleiul la fiecare cinci mii, spuse băiatul. Şi am schimbat între ele cauciucurile.
   Grant dezlipi un abţibild portocaliu ţipător de pe parbriz şi apoi se duse la benă şi puse mâna pe cauciucul stricat. Găsi capul argintiu cu degetul mare şi rămase aşa o clipă, pipăindu-l ca şi cum din el ar fi putut să ghicească tot ce se întâmplase din pricina lui.
   Se duseră la un motel de lângă autostradă, şi Grant luă o cameră single cu două paturi mari. Credea că Sean o să vrea să facă duş şi îi sugeră asta, dar băiatul se aşeză pe patul cel mai apropiat, îşi scoase ghetele, se prăbuşi pe perne şi adormi.
   Grant trase perdelele, luă plapuma de pe celălalt pat şi o puse peste fiul lui, apoi se aşeză pe patul de vizavi. Rămase în camera întunecoasă, studiind silueta băiatului de sub pătură. Acum are 18 ani, se gândi el. Vârsta pe care o avusese ea.
   După o vreme, scrise un bilet pe care îl puse aproape de Sean, apoi îl luă înapoi, ieşi pe uşă şi se opri pe palierul îngust de beton. Părea foarte departe de munţi, de fermă şi de oamenii pe care ajunsese să-i cunoască: Emmet şi fiii lui, Maria şi fiica ei. Încă şi mai departe de Wisconsin, Angela şi casa în care îşi crescuseră copiii; fosta lui viaţă.
   Inhală aerul rece, cu izul lui de benzină, de autostradă, şi îşi aprinse o ţigară.
   Privi spre vest, în vânt, până când i se înceţoşă privirea, apoi se întoarse spre est, spre orizontul industrial scund al oraşului, sub cerul jos, plumburiu. Camioanele treceau unul după altul, zumzăind pe autostradă spre cer.
   Când se întoarse, soarele coborâse la vest în spatele norilor, şi camera era aproape în întuneric. Plapuma fusese dată la o parte, iar la vederea patului gol, inima lui Grant tresări pentru o clipă, uimită, dar apoi văzu uşa de la baie închisă, pe sub care ieşea o rază de lumină, şi auzi cum de cealaltă parte geme ventilatorul de aerisire.
   Puse jos punga cu cumpărături, trase perdelele şi privi spre autostradă, în apusul cenuşiu, până când uşa de la baie se deschise, iar fiul lui închise ventilatorul şi ieşi. Purta acelaşi tricou albastru şi aceiaşi blugi uzaţi. Camera se umplu de mirosul de săpun şi cremă de ras.
   - Credeam că o să dormi până mâine, spuse Grant.
   Băiatul privi spre el, dar îi văzu doar silueta întunecată din faţa ferestrei. Îşi luă geanta şi o puse pe pat.
   - Nu-mi plac camerele de motel, spuse el aşezându-şi lucrurile înapoi în geantă.
   - Mi-am dat seama de asta după interiorul camionetei. Acolo ai dormit tot timpul ăsta?
   - Nu. Uneori am dormit afară. Alteori, m-au primit oamenii.
   - Dacă ai fi cerut, ţi-aş fi trimis bani. Sau un card de credit.
   Băiatul închise fermoarul genţii, apoi se ridică şi îşi dădu pe spate, cu degetele, şuviţele ude.
   - Am cumpărat nişte suc de portocale, spuse Grant. Cola. Şi nişte sendvişuri.
   - Am putea să plecăm? spuse băiatul luându-şi geaca.
   Chevy-ul era cald încă. Grant băgă cheia în contact, dar nu o întoarse. Îşi aprinseră amândoi ţigara şi rămaseră aşa, cu geamurile pe jumătate deschise, privind cerul plumburiu, în tăcere. Apoi băiatul întrebă, fără să privească:
   - Vrei să conduc eu?
   - Nu, conduc eu.
   Sean aruncă.
   - Ai fost ceva timp plecat, spuse el.
   Grant privi spre el, dar băiatul nu îl privi în ochi.
   - Am căutat un service să repar cauciucul, spuse el. Dar e duminică. Peste tot e închis.
   Grant puse mâna pe cheie, apoi o lăsă iar.
   - Sean.
   - Ce e?
   - Vorbeşte cu mine. Trebuie să vorbim.
   - Despre ce?
   - Sean.
   Băiatul inhală şi suflă brusc fumul spre geam.
   - Ce-ar trebui să spun? întrebă el.
   - Nu ştiu.
   - Nici eu nu ştiu.
   Priveau amândoi spre vest, unde soarele care apunea izbucni deodată între nori şi orizont, ca un ochi al unei păsări mari, ce se deschide, rotund şi fierbinte.
   - Am vrut doar s-o ajut.
   - Ştiu, Sean.
   - De unde?
   - De unde ce?
   - De unde ştii?
   - Pentru că te cunosc. Pentru că eşti fiul meu.
   - Nu e acelaşi lucru.
   - Pentru mine e.
   Băiatul stătea fără să se mişte. Grant îşi strivi ţigara în scrumieră. După o vreme, băiatul făcu la fel.
   - Şi acum? spuse el.
   - Ce vrei să spui?
   - Te duci înapoi la aeroport sau ce?
   - Nu ştiu. Tu unde te duci?
   Băiatul nu răspunse.
  - Unde mergeai? spuse Grant. Mergeai acasă?
   - Care casă?
   - În Wisconsin.
   Băiatul tăcu.
   - A ieşit din spital, ştiai? spuse Grant. S-a întors acasă la Grace.
   - Ştiu. Am vorbit cu ea.
   - Când?
   - Imediat după ce i-au dat drumul.
   - N-a fost la închisoare, Sean. S-a dus de bunăvoie.
   - Ştiu.
   - Se simte mult mai bine. Zicea că poate se apucă iar de predat.
   - Asta e bine, spuse băiatul, încuviinţând din cap.
   Grant îşi plimbă degetele pe bord, se uită la ele şi frecă praful roşu cu degetul mare.
   - Vrei să te duci acum acolo? Ai putea să iei avionul de aici. Sau...
   Grant nu termină.
   - Sau ce?
   - Sau am putea să mergem împreună cu maşina. Dacă vrei.
   Băiatul îi aruncă o privire, apoi se întoarse iar spre soare. Un disc portocaliu, călduţ, care stătea exact la marginea lumii, ca şi cum nu mai avea unde să se ducă. Nu părea posibil ca întreaga jumătate vestică a ţării să se întindă în faţa lui, şi nu în spatele lui. Munţii, deşerturile. Planşa întinsă a mării, toate aşteptându-şi apusul.
   - Nu putem să facem asta, spuse băiatul fără să se întoarcă.
   - Ce nu putem să facem?
   - Nu putem s-o lăsăm aici.
   Grant nu spuse nimic. În pieptul lui erau două inimi, doi pumni care izbeau. Într-o inimă băteau amintirile cu fiica lui, în cealaltă priveliştea fiului din faţa sa. Fiecare cu atât mai furioasă în prezenţa celeilalte.
   Băgă în viteză şi ieşi din parcare. Găsi intrarea pe autostradă, acceleră şi se pierdu printre maşinile care se îndreptau spre vest, printre benzile de maşini, camionete şi camioane care goneau toate spre orizont, ca şi cum ar fi vrut să-l prindă, ca şi cum ar fi putut să zboare peste el ca peste o denivelare a drumului, silind astfel soarele să dea înapoi spre cer, tot mai mult şi mai mult, rămânând pentru totdeauna în aer, ţinând ziua în viaţă de-a pururi.

40

   Străbătură din nou lunga autostradă a Midwestului, de la un capăt la altul, exact ca în acel iulie cu mult timp în urmă, toţi 4; totul, până şi Nebraska, merita privit; apoi merseseră iar pe ea atunci când Grant şi băiatul se întorseseră cu 2 camionete. Acum erau din nou doar ei 2, în singura camionetă. Era noapte, şi nimic de văzut în afara aceleiaşi porţiuni de autostradă, aceeaşi fâşie dintre sensurile de mers şi aceeaşi întindere monotonă de zăpadă viscolită ce le însoţea, ca o insulă mobilă de pe care nu puteau scăpa. Chiar lângă orăşelul North Platte, Grant opri să alimenteze şi să meargă la toaletă, iar când se întoarse, Sean era în continuare adormit, sprijinit de portieră şi de sulul sacului de dormit.
   Mai târziu, băiatul se ridică în capul oaselor şi miji ochii la luminile de pe şosea, întrebând unde sunt. Grant îi spuse că tocmai intraseră în Colorado; voia cumva să se oprească să mănânce? Sean se învoi şi o luară pe următoarea ieşire de pe autostradă, dar atunci când chelneriţa veni la tejghea, în bistroul prea luminos, el împinse meniul la o parte şi comandă doar cafea.
   - Doar atât? întrebă chelneriţa.
   - Da, mulţumesc.
   - Nu vreţi un mic platou cu sendvişuri de vită picante? Oamenii vin de peste tot pentru sendvişurile astea. Am doi bătrâni care vin tocmai din Sterling pentru ele. Mă rog, cred că şi eu aş face la fel dacă aş sta în Sterling.
   Apoi chelneriţa adăugă în spirit de glumă:
   - Şi dac-aş fi bătrână.
   Grant îi preciză faptul că ei veneau din Omaha, şi chelneriţa strigă „Omaha!“, de parcă le-ar fi anunţat celorlalţi din bistrou o descoperire înspăimântătoare.
   - Ce Dumnezeu aţi făcut în Omaha?
   Băiatul privea pe fereastră, unde nu se vedea decât imaginea bistroului: el şi tatăl lui, stând acolo.
   Grant îi întinse chelneriţei meniul şi îi spuse că trecuseră pe acolo în drum spre sendvişurile picante de vită.
   - Credeam că ţi-e foame, spuse el după ce chelneriţa plecă.
   - N-am spus că mi-e foame.
   - Te-am întrebat dacă vrei să mănânci şi ai spus da.
   - Ai întrebat dacă vrei să ne oprim să mâncăm. M-am gândit că ţi-e foame, aşa că am spus bine.
   - Când ai mâncat ultima oară?
   - Nu ştiu. De ce?
   - Cum adică, de ce?
   - Ce importanţă are?
   Grant privi fix spre fiul lui, spre faţa lui slabă, şi pentru o clipă i se păru că acesta ar fi putut să fie orice tânăr din bistrou, aflat pe drum ca şi el.
   Chelneriţa se întoarse, le umplu cănile cu cafea şi plecă iar.
   - Când eram gras, toată lumea încerca să mă înfometeze. Acum vor să bage în mine mâncare, chiar dacă eu nu vreau.
   - N-ai fost gras niciodată, spuse Grant în timp ce băiatul întorcea privirea spre el. Doar că mai trebuia să creşti puţin în înălţime.
   Reveniră pe autostradă, şi băiatul conduse, în timp ce Grant dormea. Noaptea era senină şi trafic, puţin. Băiatul zări luna, în al treilea pătrar, care îl depăşea pe stânga, rece şi constantă. Cu timpul, această lună scoase din prim-planul negru un şir de dinţi luminoşi, şi băiatul o privi nedumerit şi confuz până când înţelese ceea ce vede, şi anume primul recif de piscuri înzăpezite, aflate încă la ore distanţă, care se arătau pe câmpii.
   Grant săltă capul ca să vadă cum se înalţă munţii în noapte. Îşi căutară amândoi ţigările şi aşteptară ca bricheta de bord să sară. Crăpară geamul şi fumară, în timp ce noaptea rece se rostogolea înăuntru, şuierând în jurul lor ca un spirit nebun. Băiatul se gândea la celula arestului, la duhoarea puternică şi rece din acel loc. Parcă-l şi vedea pe bărbatul din celula alăturată, ca o proiecţie pe parbriz: ochii lui injectaţi şi mâinile imateriale, atârnând în spaţiu. Îmi dau seama că nu eşti vreun violator, omule.
   Băiatul suflă fumul şi scutură scrumul prin crăpătura geamului.
   - Crezi că o să ne mai simţim vreodată normal? întrebă el.
   - Nu ştiu. Ce înseamnă normal?
   - Nu ştiu, spuse băiatul privind spre drum, spre munţi. Nu asta.
   Câţiva kilometri mai încolo, Grant îşi stinse ţigara şi ridică geamul automat.
   Băiatul făcu la fel, şi şuieratul încetă, iar cabina se încălzi iar. Nu uita de aeroport, spuse Grant. Băiatul spuse că n-o să uite, şi după 3 kilometri o luară pe ieşirea spre el. Găsiră Chevy-ul verde în marea de maşini, apoi conduseră cele două camionete în tandem spre oraşul luminat.

41

   Băiatul îşi azvârle ghetele din picioare, se aruncă pe spate pe patul mic şi se uită cum o multitudine de trupuri aproape invizibile se înalţă în spaţiu deasupra lui.
   Nebuloase dense fuzionau în spirale armonioase, ca atunci când praful stelar se preface în stele, planete şi sateliţi. El însuşi se înălţa, fără trup, şi călătorea prin sistemele de lumină, culoare şi substanţă, pe care doar el le văzuse vreodată şi pe care doar el putea să le denumească. Dar în clipa următoare, sau ceea ce i se păru a fi clipa următoare, se auzi un sunet, şi lumile extraterestre se împrăştiară ca şi cum s-ar fi speriat, iar băiatul deschise ochii şi ascultă; după încă o clipă, se auzi iar: un fel de strigăt. O singură notă şuierată, scurtă, nesigură. Se auzea la intervale întârziate, şi băiatul se gândi că probabil e tatăl lui aflat în camera de vizavi, care inventa un nou tip de sforăit, din nas. Dar apoi îşi dădu seama că nu venea de vizavi, ci din camera lui. Se ridică în capul oaselor şi ascultă, apoi se aplecă şi privi sub pat, unde găsi doar praf şi scândurile vechi ale pardoselii.
   Sunetul se auzi din nou, mai tare şi mai aproape, în timp ce el privea aplecat.
   După 1 minut, îşi luă ghetele, ieşi încet în hol şi apoi pe verandă, în frigul zorilor.
   Rămase pe verandă, ascultând şi scoţând aburi pe gură. Apoi coborî treptele şi se lăsă pe genunchiul sănătos ca să privească sub verandă. Acolo nu era nimic, în afară de pământ bătătorit şi un fel de adâncitură uşoară, delimitată oarecum de rămăşiţele unei pături cândva roşii. Se lăsă în patru labe pe zăpadă şi intră puţin sub verandă ca să privească în colţurile spaţiului îngust, iar când ajunse acolo şi aşteptă ca ochii să i se obişnuiască cu întunericul, deasupra lui, pe scândurile podelei, bocăniră nişte ghete, balamalele uşii de furtună scârţâiră şi ghetele coborâră treptele bocănind.
   - Ce se întâmplă? S-a spart vreo ţeavă?
   Tatăl lui apăru în lumina din spatele lui, cu mâinile pe genunchi şi faţa întoarsă în sus.
   - Nu. Câinele-i aici.
   - E acolo?
   - Mă uit la ea.
   - Ce face?
   - Se uită la mine.
   - De ce nu iese?
   - Nu ştiu.
   Băiatul strigă pe nume căţeaua bătrână şi îi spuse să iasă de acolo.
   Labradorul scoase un scheunat, şi băiatul spuse: Cred că e rănită.
   Grant se apropie în spatele lui, pe palme şi genunchi.
   - Poate are ceva la şolduri. Făcu semn cu mâna şi strigă căţeaua, care se târî înainte câţiva centimetri pe labele din faţă, se opri şi scânci. Grant se uită la ea.
   Examină spaţiul îngust şi pământul şi spuse, cu ochii la căţea:
   - Crezi că te poţi târî până acolo?
   Scoaseră căţeaua de sub casă şi o puseră cu grijă în cabina Chevy-ului albastru.
   Între timp, băiatul îşi aminti de fata care sângerase în camionetă şi, în epuizarea lui, se gândi că sigur fusese un vis.
   Se urcară de o parte şi de alta a câinelui, iar Grant conduse până la drumul local şi o luă spre vest, în direcţia opusă oraşului, iar după 2 kilometri parcă în faţa unei case albe cu două etaje, roz în lumina zorilor. După o clipă, pe veranda cu plasă pentru ţânţari apăru o femeie impunătoare cu păr alb, care strigă spre ei:
   - Tu eşti, Grant Courtland?
   - Mă tem că da, Evelyn, strigă şi Grant.
   - Văd că ţi-ai recuperat camioneta.
   - Da, doamnă.
   - Cine-i cu tine?
   - Era cu camioneta.
   - Serios? Ce mai faci, Sean?
   - Bine, doamnă Struthers. Dumneavoastră?
   Femeia dădu capul pe spate şi îl examină de la înălţimea verandei, de la înălţimea ei înseşi.
   - Doamna Struthers îmi spun elevii mei. Ai fost cumva elevul meu?
   - Nu, doamnă.
   - Aşa mă gândeam şi eu. Atunci spune-mi Evelyn.
   Femeia deschise uşa mai larg şi le făcu semn să intre.
   - Haideţi, intraţi, că e frig; vă fac imediat cafea.
   Când bătrânul coborî de la etaj, Grant spuse:
   - Îmi pare rău, Dale, ştiu că te-ai pensionat, dar nu ştiam unde altundeva să merg.
   - Nu vorbi prostii, spuse Evelyn apărând în spatele soţului ei şi ducându-se la cafetieră. Doar suntem vecini.
   Struthers privi spre ceafa soţiei, apoi se întoarse spre Grant şi spre băiat şi împunse cu degetul mare spre ea, ca să curme orice altă discuţie pe această temă.
   Femeia se întoarse şi puse o cană cu cafea în mâna lui întinsă şi, astfel înarmat, Struthers vorbi:
   - Bine atunci. Hai să vedem ce-aţi adus.
   Grant trase camioneta, oprind-o în faţa unei anexe mici, roşii, şi împreună cu băiatul cărară câinele înăuntru şi îl aşezară pe masa de oţel. Băiatul îşi făcu mâinile căuş şi suflă în ele, iar bătrânul veterinar spuse:
   - Scuze pentru frig. Abia dacă mai încălzesc altceva în afară de casă, şi nici pe-aia cine ştie cât; gazul e scump.
   Oricât de frig era, aerul mirosea puternic a coteţ de câine, a amoniac şi a pin.
   Bătrânul lăsă jos cafeaua, băgă mâna în buzunarul halatului alb, puse ceva sub nasul căţelei şi într-o clipă recompensa dispăru, hăpăită. Puse mâinile pe căţea, plimbându-le încet prin blana ei, privindu-i ochii, încruntându-se, oprindu-se, avansând iar şi aşteptând ca mâinile lui şi ochii câinelui să-i transmită ceva. Strecură o mână sub căţea, care schelălăi şi se roti ca pentru a-l muşca de încheietură, dar se mulţumi să i-o lingă cu furie. Bătrânul băgă iar mâna în buzunar şi căţeaua luă iar recompensa, se linse pe bot şi se uită la mână.
   - Zici că era sub casă.
   - În fund, cât s-a putut băga, spuse Grant. A trebuit să-l trimit pe slăbănog acolo ca s-o scoată afară.
   Se uitară toţi trei la câine, care îl urmărea pe veterinar.
   Acesta sorbi din cafea şi o puse iar jos.
   - Are cel puţin două coaste fisurate sub blană. Una e aproape ruptă, dar nu de tot. Aş zice că a lovit-o un cal cu copita. Dar din toţi câinii loviţi de cal pe care i-am văzut vreodată, n-am văzut niciodată unul lovit de jos în sus, ca ăsta. Nu ştiu ce cal ar putea să facă asta; voi ştiţi?
   Grant îi susţinu privirea bătrânului. Apoi se întoarseră amândoi spre căţea, ca şi cum ea ar fi putut să pună capăt speculaţiilor prin mărturia ei. Grant nu spuse nimic. Băiatul se uită la tatăl lui, şi astfel îşi dădu seama că cei doi bărbaţi discutaseră ceva, dar el, chiar dacă era acolo, nu avusese cum să audă - ca şi cum ar fi adormit în picioare sau ar fi leşinat.
   - Poţi face ceva? întrebă Grant.
   - Ce vrei să spui?
   - Pentru coaste.
   - Nu sunt prea multe lucruri de făcut pentru coaste fisurate, în afară de bandajare. Şi e bătrână.
   - Da, spuse Grant. Adică?
   - Adică o să se vindece foarte greu, dacă o să se vindece. Şi o să aibă dureri.
   Grant încuviinţă din cap.
   - Pentru asta există ceva? spuse el. Pentru durere?
   - Sigur, sigur, spuse veterinarul. Numai că...
   Grant şi băiatul aşteptară. Struthers îşi duse mâna la falca proaspăt rasă, mişcând-o într-o parte şi-n alta.
   - Nu sunt sigur că ar fi bine să se întoarcă acolo, Grant, asta-i chestia, spuse el.
   - Da, spuse Grant.
   - Adică, nu e treaba mea...
   - Nu, cred că ai dreptate.
   - Şi eu nu pot s-o ţin aici.
   - Nici nu ţi-aş cere asta, Dale.
   - Nu mai sunt pregătit pentru aşa ceva. Şi Evie nu poate să stea în casă cu un animal, din cauza alergiilor ei; n-a putut niciodată, în toţi anii ăştia. Domnul a spus niciun copil şi apoi a spus nici animale de casă; nu-ţi rămâne nimic altceva, femeie, decât acest bătrân care seara intră în casă mirosind a cal, a câine şi a toate celelalte.
   - Mie mi se pare că a avut o grămadă de copii, Dale, spuse Grant. Sute.
   Struthers nu păru să îl audă, dar apoi ridică privirea pe sub sprâncenele lui argintii şi spuse:
   - O mie trei sute doisprezece.
   Grant se uită la el.
   - A păstrat absolut toate cataloagele începând de la prima ei clasă, din anul în care ne-am căsătorit. Din când în când, le mai scoate. Le răsfoieşte unul câte unul, ca pe nişte albume de fotografii.
   - Şi acum? spuse băiatul.
   - Acum mergem să ne întâlnim cu un prieten.
   Erau iar în camionetă şi se întorceau spre oraş. Căţeaua înfăşurată în bandaje se cuibărise între ei, clipind somnoros în timp ce analgezicele îşi croiau drum prin arterele ei. Soarele urca deasupra pinilor, inunând crengile înzăpezite cu scânteieri pline de neastâmpăr. Ajunseră la o curbă, şi Grant opri Chevy-ul în spatele unui autobuz şcolar. La geamul din spate se vedeau feţişoare cu obrăjori rumeni, atât de apatice la acea oră a dimineţii încât nici măcar nu scoteau limba.
   Băiatul îşi puse o ţigară în gură şi apăsă butonul brichetei.
   - Dă-mi şi mie una, spuse Grant. Le-am terminat.
   Bricheta sări şi aprinseră pe rând.
   - Vrei să-mi spui şi mie ce se întâmplă? întrebă băiatul.
   - La ce te referi?
   - Ştii la ce mă refer.
   - Nu pot să-ţi spun ce nu ştiu, replică Grant scuturând din cap.
   - Spune-mi atunci ce crezi.
   - Ce cred?
   Grant scutură scrumul. O fetiţă şi un băieţel mai mic decât ea ieşiră dintr-o căscioară de şindrilă şi se îndreptară spre autobuz. Uşa acestuia se deschise, şi băieţelul se opri în ultima clipă, bătând imperativ din picior în zăpadă, până când fetiţa îl înghionti, şi el urcă anevoie, urmat imediat de ea. Uşa se închise huruind, semnul cu opreşte de pe partea lui laterală se plie la loc şi autobuzul demară cu un tuşit mai departe, trăgând după el Chevy-ul, la o anumită distanţă.
   - Mă întreb dacă nu cumva Billy i-a făcut asta, spuse Grant.
   - Billy.
   - Fiul lui Emmet. Maşina aia de lângă casă e a lui. El Caminoul.
   Băiatul se uită la câine, apoi la partea din spate a autobuzului.
   - De ce-ar face asta?
   - N-am spus c-a făcut-o, spuse Grant trăgând din ţigară.
   Tăcură amândoi. Feţişoarele din spatele autobuzului îi priveau. Băiatul trase ultimul fum din ţigară şi o strivi în scrumieră.
   - Ba da, ai spus.
   Urmară autobuzul prin oraş şi încă vreo 2 kilometri în afară, apoi Grant intră în pădure pe un drumeag îngust mărginit de pini pe care zăpada strălucea, neatinsă.
   La capătul drumeagului, era o căsuţă albastră-deschis, cu un singur nivel, cu obloane albastre-închis şi o uşă de un roşu-aprins. Grant găsi un loc pentru Chevy pe ceea ce probabil era gazonul casei, astfel încât să nu blocheze nici unul din cele două breakuri Subaru parcate în faţa casei, iar când deschise portiera, căţeaua uită de rana ei şi încercă să se ridice, dar Grant îi puse mâna pe cap şi spuse:
   - Tu stai aici. Staţi aici amândoi.
   Închise portiera, şi câinele începu să respire greu, frământându-se din cauza a ceea ce nu putea să vadă, astfel că băiatul îi vorbi:
   - Se apropie de casă. Bate la uşă. Cineva apare la fereastră. Se deschide uşa. E o femeie. Are păr negru, ondulat. E femeia de la restaurant, chelneriţa aia, am uitat cum o cheamă. Se uită încoace şi face cu mâna... îi fac şi eu cu mâna. El intră în casă şi uşa se închide. Maria o cheamă. Maria Valente.
   Uşa roşie se deschise iar. Grant se întoarse la camionetă şi luă câinele pe jumătate în braţe, iar băiatul ocoli maşina şi apucă cealaltă jumătate; după ce ieşiră din maşină, Grant îi ceru s-o lase jos, dar s-o ţină în picioare. Căţeaua privi în jur, nedumerită, până când Grant îi spuse să-şi facă treaba, semnal la care ea, fără să pară a ezita în vreun fel, îşi lăsă coapsele în jos şi dădu drumul în zăpadă unui flux lung, şuierător.
   O duseră în casă şi o aşezară pe patul de pături pregătit de Maria în holul pavat cu gresie. Maria se lăsă pe vine ca s-o mângâie pe cap, apoi se ridică iar şi se uitară toţi 3 la câine. Încă mai stăteau acolo atunci când fata ieşi de undeva din casă, încălţată cu ciorapi, cu un rucsac mare într-o mână şi telefonul mobil în cealaltă. Abia privind spre cei doi bărbaţi, fata aruncă rucsacul, se lăsă pe călcâie lângă căţeaua bandajată şi începu s-o mângâie.
   - Ce-a păţit?
   Căţeaua amuşină genunchiul gol al fetei şi îl linse.
   - Nu ştim sigur, spuse Grant. Poate a fost lovită.
   - De cine?
   Fata ridică privirea - privi când la Grant, când la băiat. Păru gata să mai adauge ceva, dar nu mai spuse nimic. Se întoarse iar spre căţea şi o mângâie pe urechi.
   - Sărmana Lola, spuse ea, sărmana Lo.
   Băiatul se uită spre tatăl lui, apoi din nou la fată.
   - Cunoşti câinele ăsta? o întrebă el.
   - Bineînţeles că-l cunosc, spuse ea ridicând privirea cu fruntea încruntată, ca şi cum el făcuse vreo afirmaţie absurdă.
   - Uneori, se duce acolo sâmbăta, spuse Maria. Ca să-i ajute cu caii.
   Tăcură cu toţii, în afară de fată, care continua să aline căţeaua mângâind-o şi vorbindu-i.
   Grant promise să treacă mai târziu pentru a aduce mâncare pentru câine şi a o scoate afară, iar Maria îi dădu cheia, pe care el o strecură în buzunar. Spuse că o să găsească pe cineva care să ţină câinele mai mult timp, dar Maria îl linişti în această privinţă. Apoi fata spuse, pe un ton categoric: „Avem noi grijă de ea“.
   Maria se duse în bucătărie să ia un bol cu apă, iar fata se ridică, se întoarse trăgând în jos de fustă şi îl pironi pe băiat cu ochii ei negri.
   - Eu sunt Carmen, spuse ea.
   - Ştiu, răspunse băiatul, prezentându-se.
   - Ştiu, spuse fata. Dar nu credeam că ştii cum mă cheamă pe mine.
   - Am fost împreună la istorie, spuse el.
   - Pentru scurt timp, spuse ea. O istorie scurtă.
   Căţeaua de la picioarele lor căscă larg, arătându-şi colţii bătrâni.
   Fata îşi verifică telefonul, apoi se întoarse, deschise un dulap, scoase o haină roşie de lână şi o îmbrăcă. Îşi băgă picioarele încălţate cu ciorapi în nişte ghete din piele întoarsă, într-un stil retro la modă, şi se mai aplecă o dată ca să mângâie urechile câinelui. Ridică rucsacul de pe podea şi strigă „Am plecat, mamă“, la care Maria îi răspunse:
   - Bine, tesoro. Ai grijă la zăpadă, te iubesc.
   - Şi eu.
   Fata le zâmbi lui Grant şi băiatului, apoi ocoli câinele şi deschise uşa roşie, iar în clipa strălucitoare în care soarele de dimineaţă o întâlni, fata făcu o piruetă şi dispăru.

   Când se trezi iar, camera era caldă, inundată de soare. Rămase întins pe spate, privind fix spre băşica mare, galbenă de deasupra lui. O coajă de ou din ipsos, goală şi netedă, formată de o scurgere care se mutase de mult pe alt traseu sau fusese detectată şi oprită la sursă. Încercă să audă iar acel sunet, câinele sau fantoma lui care să fi revenit în vizuina de sub scândurile podelei. Dar când se auzi iar, sunetul venea indubitabil prin uşa de pin. Prin cele două uşi de pin închise una către alta, peste holul îngust.
   Băiatul se ridică din pat, deschise o uşă, aşteptă şi o deschise cu grijă şi pe cealaltă.
   Camera aceasta, de pe latura vestică, nu primea lumina soarelui decât după-amiaza, şi tatăl lui stătea întins pe pat într-o penumbră răcoroasă, cu faţa către el.
   Avea pătura trasă peste coaste, dar umărul şi braţul îi erau dezvelite, goale şi albe, cu braţul încolăcit în jurul unei perne, aşa cum îşi ţine un copil animalul de pluş. Aşa cum îşi ţine un bărbat soţia. Când vorbi, păru să-i vorbească băiatului, cu o voce la fel de egală şi de clară ca şi cum ar fi întrebat cât e ceasul. Dar ochii lui, sau ochiul care se vedea, erau închişi. Şi faţa lăsată.
   - Ce? spuse băiatul.
   - Unde e ea, spuse bărbatul adormit.
   - Cine anume.
   Băiatul făcu un pas în faţă. Podeaua rece trosni, şi el rămase nemişcat.
   - Unde e ea, spuse tatăl lui.
   Băiatul se uită mai atent. Pleoapa curbată tremura şi se mişca odată cu globul agitat de sub ea. Îi trase pătura peste umărul dezgolit.
   - E bine, spuse el. E în siguranţă.
   Îşi luă blugii şi tricoul şi ieşi pe verandă desculţ. Se duse unde nu era zăpadă, îşi aprinse o ţigară, trase fumul în piept, se sprijini de stâlp şi suflă fumul afară.
   Aproape imediat, de pe cealaltă parte a drumului, un nor alb compact ieşi brusc de pe veranda casei. Băiatul duse ţigara la gură şi îşi miji ochii. Bătrânul obişnuia să stea acolo dimineaţa, pe balansoar, cu mâinile în jurul unei căni aburinde. Dar bătrânul nu avea păr castaniu dat pe după urechi şi nu ieşea din casă în tricou şi desculţ nici în cele mai călduroase zile, şi nici nu fuma.
   Cei doi fumători se priviră peste drum. Traseră amândoi câte un fum şi expirară, şi în timp ce fumul se destrăma în aerul rece, tânărul de pe cealaltă verandă ridică ţigara într-un mod manierat - princiar, pretenţios - şi o coborî iar.
   Băiatul îşi ridică şi el mâna drept răspuns.

42

   Vine primăvara, chiar şi acolo. Sau poate o falsă primăvară.
   Zăpada topită picură de pe acoperişul barăcii, răsunând uşor pe suprafaţa micilor băltoace din zăpadă, fragile guri de aerisire ale pământului. O secvenţă de note dogite. Acoperişul cu şindrilă expus la soare se îndoaie şi crapă de parcă ceva s-ar trezi. Când Caitlin apropie nasul de gaura pentru ochi din lemnul de deasupra ferestrei, simte mirosul sevei încălzite a pinilor de dincolo de geam şi tânjeşte după senzaţia de primăvară ce urmează lungii ierni din Wisconsin. Pista de zgură ce se înalţă din zăpadă ca un inel încins, primordial.
   Încearcă să audă sunetul apei care curge, al zăpezii topite care îşi caută drum prin minuscule cascade, umflându-se şi prinzând viteză, învolburându-se spre văile îndepărtate, spre marile râuri care coboară spre mare. Dar care mare?
   El lipseşte mai mult. Uneori zile întregi. Mâncarea se termină. Lemnele se termină. Ea strânge apă. În oglinda mică şi tocită e forma craniului ei. Acolo nu e nimeni.
   Continuă să lucreze, cu trupul împuţinat proptit împotriva lanţului, mergând pe un semicerc şi apoi întorcându-se, ascultând ce îi spun zalele. Pe suprafaţa plăcuţei de oţel, între cele două suduri groase ale inelului, se află un mic câmp care scânteiază încet, clipind şi schimbându-se vizibil la fiecare câteva treceri ale ei, odată cu adăugarea unor noi şi considerabile granule de oţel sau rugină.
   Cea mai mare dintre ele cade în clipa în care capetele mate ale zalei de jos şi inelul se freacă, se luptă şi cedează, într-un salt brusc şi zbârnâit care face ca şi inima ei să tresară odată cu anularea de moment a rezistenţei şi cu senzaţia, ca la acel leagăn de demult, că zaua s-a rupt, şi ea o să înceapă să plutească liber prin spaţiu. Iar şi iar, aceeaşi amăgire.
   După un astfel de zbârnâit atât de profund, încât trebuie să facă un salt ca să-şi păstreze echilibrul, Caitlin rămâne scârbită şi dezamăgită să constate că lanţul e tot încordat, tot nerupt de inel. Ceva cedează în interiorul ei, şi ea începe să urle violent către lanţ. Mai târziu, îşi dă seama că tocmai zgomotul făcut de ea, torentul de blesteme abătut către lanţul chinuit, e cel care o face să nu audă sunetul paşilor de afară, de pe zăpada îngheţată.
   Primul lucru pe care îl aude la el e vocea.
   Alo? strigă el.
   Caitlin încremeneşte. Ridică lanţul, îşi ţine răsuflarea. Inima ei bubuie.
   Se aude iar: Alo? E cineva acolo?
   Nu e el. E alt bărbat. Aproape, dar nu chiar. Nu e deloc lângă uşă. Păstrează distanţa, din cauza cine ştie cărei reguli a legii muntelui. Sau a fricii de ceea ce auzise, zbaterile ei sălbatice.
   Gâtul i se contractă, maxilarele i se deschid, şi o voce pe care nu o cunoaşte strigă: Alo? E cineva acolo?
   Alo, strigă bărbatul. Am văzut fumul. M-am gândit că poate e vreun incendiu.
   Caitlin face un pas spre uşă, şi piciorul ei drept se opreşte dureros la mijlocul pasului. Se uită în spate, nedumerită, spre lanţul de pe podea. Cătuşa învelită în piele de la glezna ei, lacătul mare pe spatele căruia scrie Master. Piciorul ei gol, murdar şi străin.
   Se întoarce spre uşă. Eşti de la poliţie?
   El nu răspunde. Apoi: Cine eşti? Fata îşi dă seama că e un om obişnuit. Nu poliţist. Fără pistol. Fără câini. Fără staţie de emisie-recepţie. Fără elicopter care să vină din urmă. Fără tatăl, fără mama, fără fratele ei.
   Cine eşti? întreabă el iar. Eşti bine?
   Ea duce mâna la gât şi simte cu degetele cuvintele care urcă, în timp ce îşi spune numele pentru prima oară după atât de mult timp. O caută familia, spune ea. Şi poliţia o caută. Un bărbat o ţine acolo, te rog ajută-mă.
   Zăpada scrâşneşte, şi bărbatul se apropie.
   Bine, spune el, bine. Ia-o încet. Ai spus că te cheamă Caitlin? Acum, bărbatul e aproape. De cealaltă parte a uşii. Ea aude cum lacătul se mişcă. Aude cum bărbatul trage de el. Caitlin? spune el.
   Da?
   Unde e el?
   Nu ştiu. M-a lăsat aici.
   De cât timp?
   Caitlin scutură din cap. De două zile? Încearcă să-şi liniştească inima care tresaltă. Te rog, ajută-mă. Îl aude pe bărbat cum respiră greoi în aerul rarefiat.
   E un topor pe undeva, spune ea. Îl vezi?
   El face un pas în spate de lângă uşă. Nu.
   E acolo, spune ea. Caitlin parcă şi vede toporul, atât de clar. Îl aud mereu cum taie lemne.
   Bărbatul se îndepărtează câţiva paşi, apoi se întoarce.
   Se mai poate intra pe undeva? Vreo fereastră? spune el; şi ea răspunde că pe partea cealaltă, dar e încuiată şi aceea. Paşii lui se îndepărtează de uşă şi se sting, în timp ce el ocoleşte baraca.
   Caitlin târăşte lanţul pe podea, se urcă pe pat şi pune ochiul la gaura mică, incandescentă din tocul ferestrei, blocând lumina cât o monedă.
   Incredibil, dar el e deja acolo - exact acolo. Conturul lui negru se vede în aura albă a câmpului ei vizual. Centrat perfect, ca o siluetă vizată de o lentilă încă nefocalizată. Stă acolo, în faţa ei, însă sunetul paşilor lui ajunge la ea prin peretele din stânga. Stă nemişcat şi merge în jurul barăcii, deopotrivă. Caitlin clipeşte în lumina agresivă, şi silueta din vizor devine clară, dobândind forma ei reală. În pieptul ei, o lamă îi despică inima în două jumătăţi, ca pe un măr.
   Paşii înaintează dincolo de colţul barăcii şi devin mai sonori, mai apropiaţi, apoi se opresc chiar lângă fereastră, lângă ceea ce poate ea să vadă din lume, şi Caitlin îl aude cum spune Dumnezeule. Bărbatul scoate un sunet ca un fel de râs. De unde-ai apărut, prietene?
   Probabil de unde ai apărut şi tu. Maimuţa zâmbeşte, faţa lui începe să se întoarcă spre fereastră, şi Caitlin se prăbuşeşte ca o grămadă de oase pe pat.
   Am văzut fum, spune Maimuţa. Am crezut că e vreun incendiu.
   Şi eu la fel, spune bărbatul. Dar e cineva înăuntru. Bărbatul face doi paşi şi se opreşte. E o fată înăuntru.
   Sprijinită de perete, cu genunchii la piept, Caitlin îi aude ca şi cum ar fi într-un tunel, şi vocile lor sunt canalizate de pereţii de piatră spre gură.
   Ştiu, am auzit, spune Maimuţa. Am auzit c-a spus că un bărbat o ţine acolo.
   Aceste cuvinte se rostogolesc şi se sting în tunel.
   Nu eşti tu bărbatul ăla, nu-i aşa? spune Maimuţa.
   Nu, ce dracu’, spune bărbatul. Şi nu mai spune nimic altceva.
   Tac amândoi, lumea întreagă tace, până când în cheresteaua acoperişului se aude un trosnet care reverberează prin perete până în locul unde îl atinge ea cu umărul şi o străbate smucit.
   E cam ciudat că am ajuns amândoi în acelaşi timp, spune Maimuţa, iar bărbatul răspunde: Am văzut fumul.
   Ai mai spus. Maimuţa pufneşte. Nu arăţi a poliţist.
   Nici nu sunt.
   Nu?
   Nu.
   Dar ce eşti.
   Ce sunt? Sunt doar un excursionist, ce naiba!
   Un excursionist. Maimuţa se foieşte în geaca lui. Te-ai abătut mult de la potecă, nu-i aşa?
   Cum spuneam, am văzut fumul.
   Maimuţa se foieşte iar. Ai văzut asta?
   Întâi mi-a mirosit.
   Aha.
   Tac amândoi. De pe acoperiş se scurg picături care răsună în băltoace.
   Dar tu, spune excursionistul.
   Ce-i cu mine?
   Ce te-a adus aici, sus?
   Sunt poliţist voluntar.
   Un poliţist voluntar. Ce înseamnă asta?
   Înseamnă că am o cabană la poalele muntelui şi nu vreau să ia foc.
   Excursionistul tace. Apoi spune: N-ar fi mai bine să vedem cum am putea s-o scoatem de acolo? Poate e rănită. Eşti rănită? strigă el.
   Fugi, naiba să te ia, şopteşte Caitlin. Pleacă. Coboară de pe munte.
   Acum câteva secunde părea destul de în formă, spune excursionistul. E un lacăt la uşă, dar ea spune că e un topor pe-aici pe undeva.
   Am auzit. O fi ăla de-acolo?
   Unde?
   În spatele tău. Sub copacul ăla. Unde sunt lemnele.
   Excursionistul îşi schimbă poziţia în zăpadă, pe loc, apoi porneşte rapid în direcţia din care venise. Da, strigă el. E un topor. Am găsit toporul, strigă el către Caitlin. Mai e un om aici. E poliţist voluntar. O să venim pe partea cealaltă şi o să spargem lacătul de la uşă, Caitlin.
   Porneşte iar, şi Caitlin îi urmăreşte paşii, ca şi pe ai Maimuţei, în timp ce ocolesc baraca. Imediat, excursionistul ajunge iar în faţa uşii de la intrare.
   Nu face asta, şopteşte ea. Nu, nu...
   Nu aşa, spune Maimuţa. Foloseşte capătul.
   Ce?
   Marginea boantă.
   De ce?
   Pentru că o să strici lama.
   Cui îi pasă dacă stric lama?
   Se aşterne tăcerea. Apoi excursionistul spune Stai aşa, şi prin uşă se aude un zgomot pe care ea îl cunoaşte, un trosnet scurt, viu, ca o singură pocnitoare.
   Atât de tare cât să sperie doar o pasăre, dar suficient de brusc şi tăios ca să despice un munte şi să-l facă să se reteze singur. Imediat, uşa se cutremură în tocul ei, ca şi cum excursionistul s-ar fi hotărât să o izbească cu trupul, însă prea slab, apoi, înfrânt, ar fi alunecat încet în zăpadă.
   Mie, spune Maimuţa.
   Caitlin îl aude cum deschide pistolul şi aruncă tubul. Închide pistolul la loc.
   Ceva râcâie partea exterioară a uşii, undeva jos, lângă podea. Ca un câine bătrân care râcâie la uşă ca să fie primit înăuntru. Se aude al doilea trosnet, şi râcâitul încetează.
   Când îl aude întorcându-se, Caitlin e pe pat, ca şi până atunci, neclintită, cu picioarele trase în sus, tot ghemuită. Paşii lui şi tălpile saniei avansează mai uşor prin zăpadă. Îşi aminteşte malul înalt de zăpadă, golul vertiginos de dedesubt, însă el nu a lipsit suficient pentru asta, a ascuns cadavrul altundeva.
   În timp ce el descuie lacătul, cheresteaua trosneşte deasupra ei, şi picioarele ei au un spasm, zvâcnind ca atunci când visează că aleargă, iar mintea ei îi înfăţişează o scenă în care ultimul lucru pe care îl vede şi îl simte ea în viaţă e faţa rece, albăstrie a singurei fiinţe umane care a aflat, în tot acest timp, unde e ea, care i-a auzit vocea. Un necunoscut cu care ea o să rămână acum, de-a lungul cine ştie câtor ani, secole, fără să aibă altceva de făcut decât să se strângă în braţe unul pe altul, până când vor fi găsiţi, cu zdrenţele hainelor şi carnea mumificată contopite, poveştile lor contopite, oase care se îmbrăţişează.
   Mai îndrăgostiţi unul de altul, după aspectul acestora, decât oricare soţi din lumea vie.

43

   Se trezeau amândoi ca să bea cafeaua şi să mănânce cereale reci, dimineaţa făceau diversele treburi, împreună şi separat, apoi mâncau de prânz cu Emmet.
   Băiatul mesteca rapid, şi Emmet îşi spunea poveştile ca şi înainte, fără să-l întrebe vreodată unde fusese sau ce făcuse în tot timpul cât stătuse plecat, iar fiul lui Emmet, Billy, traversa aceste scene ca un personaj dintr-o piesă de teatru, comentând cu un dispreţ voios şi trecând mai departe, fără să se oprească vreodată, mereu în drum spre scene mai promiţătoare, spre companii mai promiţătoare.
   Acasă la chelneriţă, priveau din uşa verandei cum câinele calcă delicat prin zăpadă, căutând locurile care îi conveneau. Stăteau amândoi în curentul cald şi parfumat din interiorul casei mici până când uşa se închidea şi se încuia iar. Mai târziu, trezeau la viaţă clopoţeii de deasupra uşii cafenelei, şi Maria zâmbea când îi vedea.
   Ziua de sâmbătă îl găsi pe Sean trezindu-se devreme ca să facă duş şi să se bărbierească, să facă cafea şi să iasă cu o ceaşcă pe verandă. În vârfurile copacilor de pe coame era o tăcere rece şi nicio mişcare, nici urmă de nor pe cer.
   Era a doua săptămână a lui martie şi nicio schimbare nicăieri, niciun semn că iarna s-ar sfârşi. Peste drum se afla El Caminoul, negru şi sclipitor.
   Iepele fornăiră şi pufniră la apropierea lui. Băiatul veni lângă boxa din staul legănând un măr în palmă.
   Scotea iapa pe nume Belle din boxă atunci când bătrânul apăru în poarta grajdului cu o cană de cafea, scoţându-şi căciula roşie de pe cap ca şi cum ar intra în biserică.
   - Te gândeai să călăreşti? spuse el.
   Băiatul răspunse afirmativ. Legă iapa de stâlp şi se duse s-o aducă şi pe cealaltă, în timp ce Emmet arunca ovăz în găleţile galvanizate prinse de fiecare parte a stâlpului. După ce priponi ambele iepe şi acestea începură să mănânce, băiatul se întoarse la boxe şi începu să strângă paiele murdare într-o grămadă.
   În timp ce mângâia grumazul iepei de lângă el, Emmet spuse, cu ochii aţintiţi asupra calului:
   - Pari îmbrăcat cam simandicos pentru munca asta.
   - Nu mai simandicos decât de obicei, spuse băiatul ridicând furca.
   - Dacă nu eşti atent, s-ar putea să te trezeşti cu ceva companie, spuse Emmet mângâind grumazul iepei.
   - Da?
   - Da, spuse Emmet sorbind din cafea. După ce ai plecat tu, a început să vină sâmbăta o fată care ne ajută cu caii.
   - Am auzit.
   - Sigur, nu vine în toate sâmbetele. Uneori e ocupată cu alte lucruri. Dar adevărul e că sunt surprins că în ultima vreme tot vine.
   Emmet tuşi, se întoarse şi scuipă, apoi adună cu pantoful un mic morman de ţărână pe acel loc.
   - Dar tot mai vine când are chef, adăugă el. Când nu vine, mă sună.
   Băiatul aruncă ultimele paie în roabă, ieşi cu ea în lumina soarelui, se întoarse înăuntru, luă ţesala şi începu să ţesale iapa pe nume Nellie.
   - Azi n-a sunat, spuse Emmet. Fata. De-asta am zis că s-ar putea să ai ceva companie.
   Băiatul spuse că îşi închipuise.
   - Ţi-ai închipuit şi c-ai putea să păstrezi ţesălatul până după aceea, când o să aibă nevoie de asta?
   Băiatul spuse că nu are altceva mai bun de făcut şi continuă.
   - Te doare tare piciorul? spuse Emmet uitându-se la el.
   - Care picior?
   - Auzi, care picior, spuse Emmet sorbind din cafea şi scărpinându-şi cicatricea de la gât. Ţi-am povestit vreodată de bunică-miu, care şchiopăta şi el de un picior?
   - Nu, domnule. Cum a ajuns să şchiopăteze?
   - L-am întrebat şi eu asta o dată. I-am zis: „Bunicule, cum se face că şchiopătezi de un picior?“ El s-a uitat în jos la mine, cu o privire care-ţi îngheţa sângele în vine, şi a spus: „Băiete, o să-ţi povestesc asta doar o dată, pentru că ştiu că n-o să înţelegi, dar ar trebui să-nveţi că un căţelandru nu trebuie să întrebe un bărbat în toată firea aşa ceva“. Apoi mi-a povestit că el avusese 3 fraţi, născuţi unul după celălalt, el, cel mai mic. Ei bine, când a venit Marele Război, cel mai mare dintre ei, pe nume John Junior, de optişpe ani, a plecat la război şi după doar 2 săptămâni a fost sfârtecat în două. După o lună, al doilea frate, pe nume James, a plecat noaptea pe furiş, dar n-a reuşit să ajungă pe continent, a fost spulberat de un submarin în Marea Nordului. Au trecut 2 săptămâni până când al treilea frate, pe nume Thomas, a fugit acolo şi nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el.
   Emmet făcu o pauză ca să soarbă din cafea.
   - „Ei bine“, a spus bunicul, continuă Emmet. „Într-o noapte friguroasă, eram în pat, aveam cinşpe ani, şi pentru prima oară în viaţa mea nu trebuia să împart patul cu nimeni. Tocmai adormisem, când m-am trezit ţipând. Mi se părea că am piciorul băgat în oţel topit, zăceam acolo urlând, şi, când am putut în sfârşit să văd ceva de atâta durere, ce crezi c-am văzut? L-am văzut pe tata cum stătea lângă mine cu toporişca cu care făcea maică-mea aşchii de foc. M-am uitat să văd dacă-mi tăiase piciorul, dar nu-l tăiase, doar îl pocnise cu marginea boantă şi-mi zdrobise toate oscioarele. Aşa că l-am întrebat de ce-a făcut una ca asta. Ştii ce mi-a zis? «Pentru că aşa mi-a zis maică-ta.»“
   Emmet duse cafeaua la jumătatea drumului către gură şi se opri. Băiatul se oprise din ţesălat, cu mâna imobilă pe umărul iepei.
   - Crezi că inventez? spuse bătrânul.
   - S-ar putea să spui poveşti, replică băiatul reluând ţesălatul.
   - Poveşti adevărate. După mulţi ani, la înmormântarea bunicului, am sărutat-o pe bunica mea pe obraz şi i-am spus „Bunico, acum o să se bucure să-şi revadă fraţii, nu-i aşa?“ Şi ea a clipit către mine şi a spus: „Fraţii? Despre ce vorbeşti?“ Şi eu de colo: „Cei 3 fraţi ai lui care au murit toţi în război; că aşa a ajuns să şchioapete de un picior, pentru că maică-sa i-a zis lui taică-su să-i rupă piciorul cu toporişca“. Mda. Şi bunica s-a holbat la mine şi apoi a început să râdă. Să râdă, la înmormântarea soţului ei. „Băiete“, mi-a spus ea, „bunicul tău nu a avut niciun frate. S-a ales cu şchiopătatul ăla la treişpe ani, pentru că a lovit un catâr şi şi-a rupt piciorul.“
   Emmet înălţă cafeaua şi sorbi zgomotos, iar când o lăsă în jos, se încruntă zâmbind.
   Băiatul ţesăla spinarea iepei cu mişcări lente şi mecanice.
   - Asta mi-aminteşte de un câine pe care l-am găsit cândva pe marginea drumului, spuse el.
   - Mort? ghici bătrânul, curajos.
   - Nu, încă viu. Un ciobănesc german mare. Cel care îl lovise plecase mai departe. Nu mai avea maxilarul inferior.
   Emmet îl privi pe băiat, fără să spună nimic.
   - Câinele ăsta a ridicat capul şi s-a uitat direct la mine. N-ar fi putut să muşte nici dac-ar fi vrut, dar nu cred că voia. Cineva îl călcase cu maşina şi îl lăsase acolo aşa, dar el l-a lăsat pe un necunoscut să se apropie de el şi să-l atingă.
   - Ştia că nu-i vrei răul.
   - L-am omorât cu un ciocan.
   Emmet se uită la băiat, care continuă să ţesale.
   - Ţi s-a făcut milă de el, atâta tot. Ai făcut ce-ar fi făcut orice om de bun-simţ.
   Băiatul continuă să ţesale.
   Emmet îşi trecu degetele prin coama iepei, tăcând. Apoi spuse:
   - Am cumpărat animalele astea din două motive. Unul a fost ca Alice şi cu mine să le putem călări din când în când, şi celălalt a fost să-i dau o ocupaţie băiatului meu, Billy. Dar după ce Belle l-a aruncat şi şi-a rupt braţul, n-a mai vrut să aibă de-a face cu nici una din ele. Erau deja blânde ca nişte mieluşei când le-am cumpărat, şi când l-am întrebat ce-a făcut de l-a aruncat, s-a uitat la mine şi a spus: „Nimic. Doar că-i un nenorocit de animal, rău şi nebun“.
   Bătrânul tuşi, apoi sorbi din cafea.
   - Eu şi Alice n-am făcut nimic altcumva pentru băiatul ăsta decât am făcut înainte pentru frate-său. De fapt, adevărul e că am făcut mult mai mult pentru el. Dar el ne frângea inima întruna, an de an. Sărmana fată! Ai crede că inima devine tot mai tare, dar pentru o mamă nu e aşa. Se frânge, se frânge şi se frânge iar şi iar.
   - Şi pentru un tată, nu? spuse băiatul aruncându-i o privire lui Emmet şi continuând să ţesale.
   - Şi pentru un tată. Dar un tată nu-şi dă seama atât de bine. Un tată e mai ocupat cu trupul lui. Un tată nu se opreşte niciodată. Apoi, într-o zi, soţia lui de 45 de ani dispare, şi el îşi dă seama. Atunci îşi dă seama. Se trezeşte într-o bună zi şi are prea multă iubire. Pur şi simplu prea multă iubire. Ce să facă cu ea? Încotro să se ducă?
   Băiatul rămase cu ţesala pe crupa iepei. Bătrânul privea fix în cana cu cafea, apoi ridică privirea abrupt, ca şi cum ar fi fost surprins să descopere că nu e singur cu caii.
   - Ai fost plecat mult timp, spuse el direct.
   - N-ar fi trebuit să fac ce-am făcut, spuse băiatul reluându-şi ţesălatul. Ştiu asta.
   - Ceva îţi spune că e timpul să pleci, şi pleci. În privinţa asta, un tânăr nu se deosebeşte prea mult de un bătrân.
   Băiatul ţesălă în jos picioarele din spate ale iepei şi trecu la cealaltă iapă, apropiindu-se de Emmet. Iepele fornăiau şi plescăiau cu botul spre găleţile goale.
   - Ei, spuse Emmet. Nu te mai bat la cap.
   - Nu m-ai bătut la cap.
   - Ei, spuse Emmet.
   Dădu să plece, dar se opri. Băiatul se întoarse şi văzu breakul Subaru verde-albăstrui care trecu de colţul casei, ocoli molidul cel înalt şi se opri chiar lângă poarta grajdului. Se uitară amândoi cum fata coboară din maşină şi vine prin zăpadă, cu cizme şi pălărie de cowboy. Se înălţă pe vârfuri ca să-l sărute pe Emmet pe obraz, iar iepele întoarseră capetele dinspre găleţi, umflându-şi nările la mirosul diferit, şi pufniră.
   Ochii ei negri străluceau sub borul împletit al pălăriei.
   - Iepele cred că le-am adus morcovi, spuse Carmen.
   - Ştiu sigur că ai adus, răspunse Emmet.
   - Da, spuse ea, dar sunt pentru mai târziu.
   Păşi între iepe şi înălţă câte o mână către fiecare. Ele îşi împinseră botul în palmele ei goale, fornăind şi suflând, şi pentru o clipă, în timp ce caii îşi înclinau capetele către căuşul palmelor ei, Carmen păru că îi cântăreşte unul faţă de celălalt, ca un fel de figură a dreptăţii cabaline venită să le judece cazul.

44

   Din locul în care stătea, la fereastra dinspre vest, Grant văzu cum caii pleoscăie prin grâul de iarnă unul lângă celălalt. Din faţa lor îşi luau zborul mierlele, iar în spatele lor rămâneau siaje paralele. Fata se ţinea dreaptă pe cal, cu uşurinţă, iar părul ei legat la spate se legăna în tandem cu coama iepei, în timp ce fiul lui se ţinea strâns de cal cu genunchii, iar braţele şi umerii lui erau în dizarmonie totală cu ritmul acestuia. Se uită să vadă dacă vreunul dintre ei se întoarce să privească înapoi, dar nici unul nu făcu asta, şi Grant îi urmări pe cei doi cum ies de pe păşune, şi siluetele lor devin intermitente şi neclare, din cauza vreunui efect distorsionant al distanţei şi al luminii, apoi dispar complet în şirul de copaci: un băiat şi o fată care nu se mai văd. Se întoarse de la fereastră şi privi nedumerit prin camera goală şi străină.
   Când ajunseră la şirul de copaci, Carmen o luă în faţă şi înaintară pe potecă unul în spatele celuilalt. Iapa lui o urma agale pe a ei, astfel că el nu avea altceva de făcut decât să privească ploaia de lumini intermitente prin care treceau ea şi calul ei. Aerul era înţesat de mirosul de răşină de pin şi nu se auzeau alte sunete decât cele ale cailor: scârţâitul şeilor, bocănitul copitelor, muşcatul zăbalei şi fornăitul.
   Băiatul ţinea frâul lejer şi o urma aşa cum urmase altă fată cu mult timp în urmă, tot mai sus, şi pentru o clipă i se păru că o vede iar cum avansează pe drumul asfaltat, albă, subţire şi luminoasă, cu fulgerul roz, regulat al pasului adidaşilor - până când poteca ajunse la un teren drept, şi el se legănă în şa pe spate. Se opriră.
   În faţa lor era o poiană largă cu plopi tremurători albi şi rari; dincolo de el se înălţa pădurea de pini, iar la mare depărtare, deasupra celor mai înalţi pini, erau piscurile înzăpezite ale Stâncoşilor, fantastic de mari şi strălucind în lumina propriei lor imensităţi. Băiatul stătea pe cal, cu mâinile înmănuşate pe cornul şeii. Cowboy odihnindu-se, se gândi el. Omul Marlboro în carne şi oase. Duse mâna după ţigări când celălalt cal porni mai departe, şi al lui făcu la fel; unul lângă celălalt în poiană, înfigând copitele în suprafaţa zăpezii, pe care alte animale mai mici şi mai uşoare călcaseră de curând.
   Caii coteau aşa cum cereau copacii şi nu pătrunseseră prea mult în poiană când iapa băiatului se legănă spre Carmen şi se opri brusc, smucind capul cu un nechezat. Băiatul îi dădu frâu liber să ocolească obstacolul şi se uită în jos în timp ce treceau pe acolo, la învălmăşeala de labe însângerate şi la sacul sfâşiat de blană şi oase care nu mai semăna cu nici un animal cunoscut lui.
   Zări cabana printre ultimii plopi: o geometrie solidă, nefiresc de întunecată din faţă, neaşteptată şi neverosimilă. Preţ de o clipă chinuitoare, i se păru că înţelege totul, tot ce aveau să găsească înăuntru. Dar nu acesta era locul, nu acesta era locul; îşi dădu seama de asta în timp ce traversau micul luminiş din care copacii fuseseră tăiaţi de mult pentru construirea cabanei înseşi şi unde în locul lor nu mai crescuse nimic.
   Caii se opriră la vreo 20 de metri de cabană.
   - E a lui Emmet? întrebă el.
   - Nu. Pământul ăsta nu-i al lui.
   Tocul uşii cabanei părea făcut pentru o rasă de oameni mai mici. În toc nu mai exista nicio uşă, iar înăuntru nu se vedea nimic, doar întuneric. Acoperişul era o cuşcă toracică de stâlpi prăbuşiţi, agăţaţi cu capătul de sus de hornul din piatră.
   - Cailor nu le place să se apropie prea mult, spuse Carmen.
   - De ce?
   - Nu ştiu.
   Rămaseră aşa, privind cabana.
   - Ce e înăuntru?
   - Nu ştiu. Nu m-am uitat niciodată.
   Lăsară caii şi se duseră la cabană. Genunchiul băiatului înţepenise în scara şeii, şi fiecare pas era ca o capcană cu arc care îi muşca oasele. Carmen sesiză pe faţa lui hotărârea indiferentă de a călca oricum şi merse mai departe. Trecu pe sub pragul de sus al uşii, şi băiatul o urmă, aplecându-se. În peretele opus fusese tăiată o a doua fereastră, iar în timp ce intrau în cameră, un animal negru cu trup lung o zbughi afară.
   Se uitară în jur, ca nişte potenţiali chiriaşi. Exista o singură încăpere, în care nu găsiră nici o urmă a foştilor locatari, nici măcar obişnuitul gunoi al cutiilor de bere lăsate de vânătorii aflaţi în trecere sau de adolescenţii care caută locuri izolate. Pe podeaua de piatră a vetrei nu erau decât funingine şi acelaşi strat cenuşiu de nisip care acoperea podeaua de pământ, ea însăşi tare ca piatra şi adâncită uşor spre centru, parcă făcută de umbletul neobosit al unor oameni. Se duseră amândoi în această depresiune, fără să-şi dea seama, şi se opriră spate în spate, respirând alb şi dens.
   - Aici a locuit cândva cineva, spuse ea.
   - Posibil, spuse el. Sau poate doar pentru vânătoare.
   - Eu cred că aici a locuit cineva, spuse ea cutremurându-se şi încrucişându-şi braţele.
   Carmen privi în jur şi mirosi aerul. Apoi se întoarse spre băiat, care în lumina slabă semăna mai puţin cu cel pe care şi-l amintea ea de la şcoală şi mai mult cu un frate mai mare, mai dur. Inima îi tresări straniu şi se întoarse şi ieşi.
   El nu o urmă, ci rămase acolo singur, încercând să-şi imagineze un bărbat care construia cabana. Lovind cu toporul ca să cureţe pământul, fiecare copac în parte. Decojind şi crestând buştenii, îmbinându-i la colţuri şi decupând golurile. Nopţile lungi în care se legăna pe balansoar în faţa flăcărilor, fumându-şi pipa în timp ce vântul urla. Oare visa să aibă companie? Visa la femei?
   Afară, Carmen găsise o buturugă, dăduse la o parte de pe ea stratul de zăpadă şi stătea cu picioarele întinse în faţă. Băiatul ieşi din cabană, mătură zăpada de pe o altă buturugă, pe care se aşeză el. Iepele ridicară capetele, ca să se uite la ei.
   - Până la ăştia, n-am atins în viaţa mea un cal, spuse el.
   - Puteai să nimereşti şi mai rău, replică ea. Emmet mi-a spus odată că, atunci când a cumpărat iepele astea, vânzătorul a vrut să i-o dea doar pe una dintre ele şi un alt cal. Zicea că nu e bine ca surorile să stea împreună. Zicea că nu căpătaseră nici un fel de independenţă sau erau greu de dresat, sau cam aşa ceva. Dar Emmet le-a văzut cum se mişcau, cum stăteau una lângă alta, şi nici că i-a mai trebuit altceva. A zis că dacă stau una lângă cealaltă, nu trebuie să-şi facă griji că cealaltă o ia la fugă cu nevastă-sa în spate, când ies să călărească.
   Carmen tăcu şi constată că băiatul se uită la ea.
   - Ce e?
   - Nimic, spuse el.
   Îşi scoase ţigările şi aprinse una. Ea îl privi, şi el întrebă, ridicând ţigara:
   - Te deranjează?
   Carmen scutură din cap.
   - Nu-mi place să fumez, dar îmi place mirosul, spuse ea umflându-şi foarte uşor nările, în timp ce se întorcea către cai. Tatăl meu era fumător, poate de-asta. Nu l-am mai văzut de când aveam 7 ani.
   - Unde e?
   - Nu ştiu.
   - Nu vrei să-l revezi?
   - De ce-aş vrea să văd un om care nu vrea să mă vadă?
   Băiatul scutură scrumul şi spuse că el nu o mai văzuse pe mama lui de peste un an, şi el ştia exact unde e.
   - De ce n-ai mai văzut-o?
   Băiatul ridică din umeri. Îşi descrucişă gleznele şi le încrucişă din nou invers.
   Mişcarea îi declanşă iar durerea de la genunchi - nervii de dedesubt, din locul unde osul se freca de alt os îi trimiteau semnale de indignare.
   După o vreme, Carmen se ridică şi se duse la iepe.
   - Ştii ce-am văzut o dată? spuse ea.
   - Ce?
   - Am văzut cum căţeaua aia, Lola, se duce sub caii ăştia şi stă acolo la umbră.
   Carmen se întoarse şi îl privi fix, aşteptând ca el să priceapă sensul afirmaţiei sale. Şi anume convingerea ei că nu una dintre iepe fusese cea care fisurase coastele bătrânului câine.
   Se întoarseră nu pe unde veniseră, ci pe ceea ce mai rămăsese dintr-un drum ce trecea printr-o vale adâncă, împădurită cu pini, unde crengile obligau iepele să-şi ciocnească crupele una de alta, iar scările, cea din stânga lui şi din dreapta ei, să scoată un clinchet. Soarele ajunsese departe spre vest, şi ei înaintau încet pe drumul pe care nu erau alte urme decât cele ale căprioarelor şi urmele înzăpezite ale copitelor iepelor cu care mai trecuse Carmen pe acolo. Călăreau, şi ea vorbea despre universităţile la care trimisese formulare de înscriere, discutând calm despre avantajele şi dezavantajele lor, despre răspunsul pe care, evident, îl aştepta din partea lor, dar şi despre cel la care spera. Parcurseseră vreo 2 kilometri, când iapa pe care o călărea băiatul fornăi şi se porni într-un galop mai energic. El încercă să o înfrâneze, dar iapa nu făcu decât să îşi arunce capul nerăbdătoare şi să gonească mai departe. Cealaltă iapă mări ritmul şi, când animalele ajunseră iar unul lângă celălalt, băiatul spuse:
   - Pur şi simplu, mă ignoră.
   - Mirosul grajdului.
   - Ce?
   - E înnebunită de mirosul grajdului. N-o lua personal.
   - Auzi, să n-o iau personal, spuse el către cal. După toate merele pe care ţi le-am dat să le mănânci din palmă.
   - Dacă ai întoarce-o în cealaltă direcţie, s-ar purta iar cum trebuie. Sigur, va trebui s-o faci să se întoarcă.
   - Poate că o s-o fac.
   - Îi arăţi cine-i şeful?
   - Exact.
   - Să te vedem, cowboy.
   Băiatul privi în jur.
   - Aici nu-i locul potrivit să întorci un cal.
   - Ai fost vreodată la rodeo?
   - Nu. De ce?
   - Un cal se poate încolăci ca un şarpe în jurul unui butoi.
   - Poate alt cal. Nu ăsta.
   - Meşteşugarul prost dă vina pe unelte.
   - Unde-ai auzit asta? întrebă băiatul cu ochii la ea.
   - Mi-a spus-o odată un bărbat.
   - Ce bărbat?
   - Ce bărbat? spuse ea împingând în afară buza de jos. Un bărbat pe nume Grant Courtland.
   - Mă gândeam eu.
   - Îl cunoşti?
   - Am auzit de el. Şi ştii ce?
   - Ce?
   - Nu ştie absolut nimic despre cai.
   Carmen râse, dându-şi capul pe spate.
   Se apropiau de o curbă a drumului, şi, cu mult înainte să ajungă la ea, amândouă iepele îşi ciuliră urechile şi începură să fornăie, legănându-şi capul spre gâtul celeilalte şi înclinându-se una spre cealaltă, prinzând între ele picioarele călăreţilor. Carmen trase de frâu şi strigă ho, ho; băiatul se mulţumi să meargă mai departe. Apoi auziră ceea ce caii auziseră deja - notele ascuţite şi subţiri ale chitarei electrice, basul care pulsa grav în aer. Sunetul se intensifică, şi animalele merseră mai departe, luptându-se cu ele însele şi cu călăreţii lor, până când ajunseră în sfârşit cu toţii la curbă şi văzură maşina, iar iepele se opriră fornăind.
   Trăsese pe vechiul drum care pornea din drumul local asfaltat, exact acolo unde ocolirea maşinii devenea dificilă. Nu puteau nici să se abată prin pădure, din cauza desimii copacilor. Lăsase motorul pornit, coborâse geamul şi, cum stătea sprijinit de aripa neagră din faţă, cu geaca lui neagră de piele, părea o prelungire întunecată a maşinii înseşi, la fel de neînsufleţită, cu excepţia degetului mare care se mişca deasupra tastaturii telefonului.
   Carmen se uită la băiat, apoi se aplecă în şa şi strigă „Hei“, apoi şi mai tare „Hei“, până când, fără să-şi ia ochii de la telefon, Billy ridică mâna liberă, făcând un apel mut la răbdare. În sfârşit, luă telefonul de la ureche, îl băgă în buzunar şi întoarse faţa spre ei, amabil, dispus acum să afle cu ce îi putea ajuta.
   Dincolo de gamele şi de ritmul de bas al muzicii, se auzea pulsarea gravă a motorului la ralanti.
   - Nu putem trece, spuse Carmen.
   Billy duse mâna la ureche, şi ea repetă. El ridică un deget, băgă mâna pe geam, şi muzica încetă, motorul se opri şi, în afară de fornăitul cailor şi de bocănitul neliniştit al copitelor acestora, nu se mai auzea nimic altceva.
   - Bună ziua! spuse Billy zâmbindu-le într-un mod prietenos. Parcă sunteţi o carte poştală, cum staţi aşa pe caii ăia.
   - Nu putem trece, repetă Carmen.
   Billy privi în spatele lui, se întoarse din nou spre ea şi spuse:
   - Cum să nu. E loc suficient în partea asta.
   - Caii nu vor să treacă pe lângă maşină.
   - Cum adică nu vor să treacă pe lângă maşină?
   - Adică nu vor să treacă pe lângă maşină.
   - Sunt cai, scumpo. Fac ce le spui.
   Billy îi zâmbi lui Carmen şi se uită spre băiat, care până acum nu spusese nimic.
   - N-am ce zice, e foarte plăcut să vezi că toţi se înţeleg aşa de bine unii cu alţii. Toţi sunt atât de prietenoşi. Ştii ce-am auzit acum câteva zile?
   Cei doi nu spuseră nimic. Caii îşi scuturau capetele.
   - L-am auzit pe bătrân fredonând o melodie, spuse Billy, dând din cap. Îţi dai seama?
   Carmen zâmbi uşor, se uită spre băiat, apoi se întoarse iar spre Billy.
   - Vrei să dai înapoi şi să ne laşi să trecem? spuse ea.
   Billy îi susţinu privirea. Continua să zâmbească, dar acum zâmbetul nu mai exista nicăieri altundeva decât pe buze.
   - Oricum, unde-aţi fost voi doi? întrebă el mijind ochii. Aţi fost la cabană, nu-i aşa. La cabana bătrânului Santiago?
   Pe faţa lui dansau voioşia şi lascivitatea.
   - Ştiu un tip care s-a dus cândva la doctor cu o grămadă de alice calibrul 5 în fund, continuă el. Doctorul aruncă o privire la blugii îmbibaţi de sânge ai individului, dar fără nicio gaură în ei, şi zice: „La naiba, credeam că bătrânul Santiago a murit de mult“.
   Apoi Billy i se adresă băiatului:
   - La cum stai pe calul ăla, aş zice că ipochimenul ăla bătrân s-a sculat din morţi.
   Băiatul nu spuse nimic.
   - Vrei să dai maşina la o parte sau nu? întrebă Carmen.
   Billy o studie. Testă cu limba micul smoc de păr de sub buza lui, apoi zâmbi iar.
   - De ce vorbeşti cu mine pe tonul ăsta? spuse el. Stai pe calul meu, nu-i aşa?
   - E calul lui Emmet.
   - Greşit. Calul ăla dintre picioarele tale e al meu, scumpo.
   Billy se apropie de ei, iepele săriră în lături cu un bocănit, şi el se opri.
   - Nu c-aş fi mândru că sunt posesorul unei asemenea perechi de gloabe încăpăţânate.
   - Bun, a fost distractiv, spuse Carmen trăgând de frâu. Zău. Eu mă întorc şi-o iau înapoi.
   - O iei înapoi? întrebă Billy. Cu el?
   Carmen încerca să facă iapa să dea cu spatele, ca s-o poată întoarce, dar calul nu făcea decât să se lase în jos şi să scuture din cap, fără să se clintească îndărăt.
   - Jalnic, spuse Billy, scuturând din cap.
   În sfârşit, Carmen struni agresiv iapa care dădu cu spatele, se ciocni de sora ei şi coborî cu copitele din faţă în direcţia din care veniseră. Carmen o opri, se uită spre băiat şi spuse:
   - Vii? Acum o să vrea să întoarcă.
   Băiatul se uita spre Billy.
   - Sean, spuse fata.
   Băiatul scoase o gheată din scară, trecu piciorul peste cal, coborî în zăpadă, trase frâul peste capul iepei şi o prinse de căpăstru, în timp ce ea scutura din cap.
   După ce iapa se linişti, băiatul plecă de lângă ea şi se apropie de Billy.
   Billy aştepta cu braţele relaxate pe lângă corp, zâmbind calm până când băiatul se opri în faţa lui.
   - Ei bine? spuse Billy.
   - Vrei să muţi maşina?
   - Sigur că da.
   Băiatul aşteptă.
   - Vrei să zici acum? În clipa asta? Nu, nu cred c-o să fac asta.
   Băiatul se îndreptă spre maşină.
   - Unde te duci? spuse Billy, urmându-l.
   Băiatul se îndreptă spre portiera şoferului şi întinse mâna după mâner.
   - Eu n-aş face asta, spuse Billy.
   Băiatul trase de mâner şi deschise portiera, iar Billy se apropie şi lovi portiera cu călcâiul ghetei, smulgând-o din mâna băiatului şi trântind-o la loc. Zgomotul răsună în defileul de pini, şi amândoi caii se cabrară, dar Carmen se ţinu tare, liniştindu-i. Urmări cum iepele priveau înnebunite, cum Billy îl prinde pe băiat de geacă, îl roteşte şi îl ţintuieşte de aripa maşinii, apropiindu-şi faţa de a lui şi spunând:
   - Aşa tată, aşa fiu. Ce-i cu voi? Nu ştiţi că n-ai voie să pui mâna pe maşina altcuiva?
   Băiatul nu opusese rezistenţă. Acum, când Billy stătea cu faţa lipită de a lui şi simţea cum stropii de salivă ai acestuia îi aterizează pe piele, ridică mâinile, îi prinse în pumni reverele hainei de piele, se împinse în maşină, se roti şi îl ţintui la rândul lui pe Billy de ea.
   - Încetaţi, spuse Carmen. Sean, încetează.
   - Ai face bine s-o asculţi, spuse Billy. Cum o să te mai dai la poponeţul ăla maroniu, dacă nici n-o să mai poţi să mergi?
   Băiatul dădu drumul unui rever şi încercă să lovească, dar Billy întoarse capul şi băiatul abia îi atinse bărbia. Înainte ca el să apuce să lovească iar, Billy îl trase lângă el şi îşi apropie capul de capul băiatului, maxilar lângă maxilar, ca şi cum ar fi vrut să-i spună ceva la ureche. Băiatul încercă să se desprindă, dar Billy îl ţinu şi îi spuse în ureche: „Păcat că n-ai fost la fel de dur când ai pierdut-o pe soră-ta“. Apoi se dădu în spate şi îl lovi cu capul în nas. Se auzi un trosnet, şi Sean simţi sângele curgându-i peste buze. Billy se depărtă, îi dădu ocol şi îl lovi încă o dată, cu putere, în spate, şi băiatul se prăbuşi în genunchi, pe zăpadă, ca la o comandă care nu era a lui.
   Carmen încercă să întoarcă iar calul, dar acesta se opintea. În cele din urmă, îl lovi cu călcâiele, şi calul ţâşni în galop. Carmen se uită o dată în spate şi văzu că şi cealaltă iapă o urmează, apoi lăsă calul pradă propriei disperări, şi acesta goni pe drumul îngust. Trupul imens al iepei se legăna sub ea, pălăria îi zbură de pe cap şi se pierdu în urma ei.
   Billy, care se uita la ea cum pleacă, nu văzu că băiatul se ridică în picioare şi nici lovitura care îl nimeri la tâmplă şi îl făcu să se bălăbăne, ca pe nişte picioroange, spre copaci. Înfipse o mână în zăpadă, evitând o căzătură zdravănă, graţie acestui sprijin pe trei membre, iar când băiatul se apropie să-l lovească cu piciorul, Billy îi prinse gheata şi ţinu de ea. Sean căzu, şi Billy se îndepărtă, ţinându-se cu mâna de cap. Băiatul sări în picioare, se întoarse iar spre el, se apropie şi lovi prost cu stânga. Billy se feri, îl împinse în spate şi spuse:
   - Ţi-ai rupt încheietura de capul meu, dobitocule.
   Băiatul se întoarse şi se apropie iar cu pumnul stâng ridicat.
   - Termină.
   Băiatul lovi, iar Billy pară lovitura şi îl împinse în maşină cu faţa înainte, ţinându-l aşa în timp ce băiatul se zbătea şi scuipa sânge pe parbriz.
   - Am spus să termini odată, fir-ar al dracu’. Carmen a plecat.
   Băiatul încercă să se răsucească, iar Billy îl prinse de mâna rănită într-un mod nefiresc, şi Sean se aplecă iar în faţă, cu buzele răsfrânte într-o grimasă largă de durere.
   - Vorbesc serios, spuse Billy.
   - Du-te dracu’!
   - Eu să mă duc dracu’? Zău? Vrei să termini?
   Billy răsuci încheietura băiatului, care întoarse faţa, deschise gura şi aruncă o ploaie de stropi de sânge pe parbriz. Fără să mai spună nimic, Billy răsuci şi mai mult mâna, simţind cum oasele cedează ca nişte vreascuri. Auziră amândoi oasele rupându-se.
   Băiatul se relaxă, iar Billy îi dădu drumul şi se îndepărtă. Sean se întoarse şi alunecă încet pe vine, apoi se lăsă să cadă în zăpadă, ţinându-şi o mână cu cealaltă.
   Billy stătea lângă el în picioare, gâfâind. Scuipă în zăpadă şi se şterse la gură. Se uită pe poteca pe care plecase fata. Nu se mai vedea nimic altceva, în afară de urmele proaspete de copite şi de conturul de culoare închisă al pălăriei din zăpadă.
   Billy se uită înapoi, spre drumul local şi din nou spre băiatul sprijinit de maşina lui, căruia îi curgea din nas o şuviţă de sânge. Scutură din cap şi privi spre vârfurile înalte ale pinilor, spre orizontul întunecat.
   - Te scoli dimineaţa din pat şi habar n-ai ce-o să se întâmple, spuse el. Habar n-ai.
   Băiatul îşi oblojea braţul. În faţa lui, la talia lui Billy, era un oval de argint cu doi ochi de rubin şi o limbă despicată roşie, emailată. Era cureaua încrustată a pugilistului, de pe a cărei suprafaţă lustruită îl privea fix propria lui faţă însângerată, distorsionată, miniaturală.
   Arăţi bine, Dudley.
   Billy îşi scoase telefonul şi îl ţinu neglijent în palmă, ca şi cum ar fi fost o piatră pe care o putea arunca.
   - Ce dracu’, spuse el în cele din urmă.
   Băgă telefonul la loc în buzunar. Se aplecă să-l prindă pe băiat de geacă, dar băiatul îi dădu mâinile la o parte şi se ridică singur în picioare. Merseră spre locul pasagerului, şi Billy deschise portiera, aşteptând ca băiatul să urce.
   - Ţine capul pe spate, spuse el.
   Găsi o cârpă roşie cu care băiatul să-şi tamponeze faţa, închise portiera, ocoli maşina şi urcă la volan. Îşi puse o ţigară în gură, scoase încă una pe jumătate, se uită la băiatul cu cârpa lipită de faţă şi puse pachetul la loc. Îşi aprinse ţigara şi privi iar spre băiat. Apoi se aplecă să bâjbâie sub scaun, găsi sticla cu mâna, o ridică, deşurubă dopul şi o întinse.
   - Uite, spuse el.
   Băiatul depărtă cârpa ca să se uite. Era o sticlă mare de Jack Daniels, pe jumătate goală. Băiatul luă sticla şi o ridică. Whisky-ul rece se vărsă în gura lui, spălând gustul metalic al sângelui şi arzându-l rece pe gâtlej. Înapoie sticla, cutremurându-se şi lăcrimând, în timp ce un şarpe mare, fierbinte se descolăcea în măruntaiele lui.
   Billy se uită să vadă dacă nu cumva rămăsese sânge pe sticlă, apoi luă o duşcă sănătoasă de whisky, băgă sticla la loc sub scaun şi porni maşina. Chitara electrică izbucni, iar Billy o închise imediat. Se uită lung la parbriz, scuturând din cap. În cele din urmă, dădu drumul la ştergătoare şi se uitară amândoi cum sângele se întinde pe geam, mânjind lumea întreagă de afară cu arcuri aprinse de sânge.

45

   Când Grant coborî din camionetă, uşa roşie se deschise, şi câinele bătrân ieşi şchiopătând să-l întâmpine, în bandajele care păreau cenuşii în lumina înserării.
   Grant se duse pe verandă şi se opri. Maria stătea în deschizătura îngustă, cu o mână pe uşă şi cu cealaltă pe toc, ca şi cum chestiunea primirii lui înăuntru era încă discutabilă.
   - Am întârziat, spuse el. Îmi pare rău.
   Ea îl mai ţinu aşa o clipă, cu trusa de scule în mână ca o geantă cu cele necesare pentru noapte, apoi zâmbi şi deschise larg uşa.
   - Nu trebuie, spuse ea. Nu avem un program fix.
   El tropăi cu ghetele pe preşul cu „Bun venit“ şi intră, trecând pe lângă ea şi prin mirosul ei, un amestec pasager de parfum, mâncare şi vin.
   - Îmi dai te rog haina?
   Grant privi în jos la geaca veche de postav şi o scutură.
   - Mai am doar o geacă în afară de asta, care mă face să mă simt de parc-aş merge la propria înmormântare.
   - Îmi place foarte mult geaca asta. Numai că o să te încălzeşti dacă rămâi cu ea.
   - Poate-ar fi bine să mă ocup de uşă mai întâi. Dacă nu cumva e gata cina.
   - E timp suficient. Dar, Grant, zău aşa, îţi dau de mâncare oricum, promit.
   - Şi eu ţi-am promis.
   Maria îl conduse în spatele casei prin bucătărie - mirosurile de usturoi prăjit, sos de carne pusă la fiert şi pâine coaptă îi treziră stomacul la viaţă - înspre spălătorie.
   - Să-ţi aduc ceva de băut? Un pahar cu vin?
   În spatele ei, câinele se trânti gemând pe podeaua bucătăriei, ca să-l vadă pe Grant.
   - La naiba, spuse el. Am uitat vinul.
   Maria scutură din cap şi apăsă cu două degete pe sternul ei.
   - Sunt italiancă, ai uitat? Dacă şeriful mi-ar vedea depozitul, m-ar aresta. Îţi pun un pahar.
   - Mai bine nu. Nu încă. Am aici nişte unelte destul de ascuţite.
   Grant trase zăvorul uşii din spate, ridică de mâner şi smuci de uşă ca să se deschidă, făcând geamul vechi să zăngăne.
   - Să te ajut cu ceva?
   - Nu, doamnă.
   Ea rămase aşa, privindu-l.
   - Însă mi-ar prinde bine puţină companie, spuse el. Dacă nu cumva e nevoie de tine la bucătărie.
   - Cred că e totul în regulă, spuse Maria aruncând o privire peste umăr. Doar să-mi aduc paharul.
   Uşa atârna în balamale. Grant o închise la loc şi studie golurile. Apoi luă ciocanul şi şurubelniţa din trusă, scoase şarnierele din stratul gros de vopsea, desprinse uşa şi o puse jos pe o parte. Seara friguroasă se revărsă înăuntru.
   - O să-ncerc să termin repede, spuse el.
   - Nu te grăbi.
   Grant începu să scoată şuruburile vechi cu cap crestat şi, în timp ce lucra, îi povesti de ce întârziase: din cauză că îl prinsese pe Emmet suit pe o scară şi spărgând gheaţa din jgheaburi cu o şurubelniţă, şi o oră îi luase ca să-l convingă pe bătrân să coboare. Apoi urcase el ca să termine treaba, şi mai avusese nevoie de ceva timp ca să-l bage pe bătrân în casă şi să se asigure că rămâne înăuntru în seara aceea.
   Ridică privirea de la ce lucra, şi Maria ridică şi ea privirea - îl urmărea, îi urmărea mâinile - şi zâmbi.
   - A avut noroc că ai apărut, spuse ea.
   - Se descurca destul de bine.
   - Mă refeream în general.
   - Şi eu.
   - Dacă pentru tine fractura de picior înseamnă destul de bine.
   - Nu că nu-i place să fie ajutat. Dar nu suportă ideea că are nevoie de asta.
   - Nu-i place că îmbătrâneşte.
   - E amuzant în felul lui.
   Grant desfăcu pe uscător ruloul cu dălţi, alese una şi începu să decupeze noile caneluri din marginea uşii şi de pe toc, bătând încet şi în locul potrivit cu ciocanul Estwing.
   - De fapt, cred că a întinerit de când sunteţi voi acolo, spuse Maria. Tu şi cu Sean. Are în ochi o lumină pe care n-o avea înainte.
   - E lumina diavolului în persoană.
   - Da, e diavolul în persoană, râse Maria.
   - Vorbesc serios. Un cuvânt nevinovat n-ar scoate pe gură.
   - Ce spune?
   Grant puse balamaua de probă, luă iar dalta şi începu să desprindă rotocoale fine de lemn.
   - Are el ceva de spus despre chestia asta, răspunse el fără să ridice privirea.
   - Chestia asta? Ce vrei să spui prin chestia asta?
   Maria nu voia să-l ajute.
   - Faptul că am venit aici, spuse el aruncând un rotocol pe podea şi punând dalta la loc. Şi la cafenea.
   - Zău.
   - Nu pe şleau. Niciodată pe şleau. E prea viclean pentru asta.
   - Înţeleg, spuse Carmen privindu-l. Te deranjează asta?
   - Ce anume?
   - Că-i aşa de viclean.
   - Nu.
   Grant montă iar balamaua şi o bătu uşor cu capătul daltei. Se potrivea perfect.
   - Dar pe Sean l-ar putea deranja. Dacă bătrânul o ţine în direcţia asta.
   - Ce direcţie?
   Grant băgă în bormaşina fără cablu un burghiu şi făcu locaşuri pentru noile şuruburi.
   - Ah, azi a fost foarte viclean în legătură cu Sean şi Carmen.
   - Sean şi Carmen?
   - Fiul meu şi...
   - Da, mersi. Ce-i cu ei?
   - Se pare că cele două iepe au ieşit azi la plimbare cu copiii ăştia doi în spate.
   Maria ridică paharul şi vorbi cu el la gură:
   - Te deranjează?
   - Ce anume? întrebă Grant schimbând burghiul şi privind spre ea. De ce să mă deranjeze?
   După ce montă şuruburile, Grant ridică uşa în picioare şi o cără până la toc.
   Potrivi urechile balamalelor, băgă cuiul de sus şi apoi pe cel de jos şi, în sfârşit, le duse până la capăt şi închise uşa cu un clinchet uşor şi clar. O testă încă o dată şi, văzând că nu ţine nimic, trase zăvorul, băgă sculele la loc, luă mătura şi începu să măture.
   - Lasă-mă cel puţin pe mine să fac asta, spuse ea.
   Însă el scutură din cap. Curăţenia face parte din lucru, spuse el; uneori, era partea cea mai plăcută, chiar dacă nu şi de data asta. Ea îl întrebă care era partea cea mai plăcută de data asta, şi el zâmbi şi spuse că nu ştie încă, dar deocamdată mirosul acela de mâncare în timp ce lucra. Apoi se răzgândi: era faptul că discutase cu ea în timp ce lucrase, şi ea zâmbi, dar nu în modul în care o făcea de obicei.
   - Ascultă, spuse ea după o clipă. Vreau să-ţi spun ceva.
   El se opri din măturat.
   Maria nu mâncase nimic în afară de două măsline greceşti, şi simţea vinul pe limbă, îl auzea în cuvintele ei; cu toate astea continuă.
   - Ascultă, spuse ea. Ştiu că ţinutul ăsta nu e neapărat unul al cuplurilor fericite. Înţelegi? Nu ştiu ce e, dar ştiu că nu e asta. Şi mai ştiu că nu de asta vă aflaţi voi aici. În Colorado. Tu şi cu Sean. Vreau doar să ştii că eu sunt conştientă de asta. Toată lumea ştie asta.
   - Toată lumea?
   Maria sorbi din vin.
   - Ce ştie toată lumea? întrebă Grant.
   - Ştiu că voi...
   Maria îi întâlni privirea şi o susţinu, zâmbind şi ridicând din umeri.
   - Ştiu că voi nu sunteţi aici pentru noi.
   Grant privi în jos, spre grămăjoara de vopsea şi aşchii de la picioarele lui, apoi se întoarse să privească pe geamul vechi al uşii, dar se lăsase noaptea şi nu se vedea nimic altceva în geam decât faţa lui schimonosită şi silueta femeii din spatele lui.
   - Nu cred că ea nu mai e, spuse el fără să se întoarcă. Ştiai asta?
   Maria încuviinţă din cap şi fu de acord cu el.
   - De unde ştiai?
   - Pentru că eşti tatăl ei, spuse ea privindu-l.
   Grant dădu aprobator din cap spre reflexiile din geam.
   - În lipsa probelor, spuse el, în lipsa probelor definitive, un tată nu renunţă niciodată să creadă, nu-i aşa.
   - Nu.
   - Mult după ce toţi ceilalţi au renunţat, s-au întors acasă şi îşi văd de viaţa lor, el continuă să creadă pentru că, în lipsa probelor, n-ai putea nicicum să ucizi credinţa asta.
   - Nu, n-ai putea.
   Grant încuviinţă iar din cap şi rămase tăcut multă vreme. Ea se uita la spatele lui, la umerii lui.
   - Dar nu e credinţă, spuse el. Nu e credinţă. Orice-ar fi credinţa, orice-ar fi fost cândva, a fost distrusă de altceva. A fost zdrobită de altceva.
   Maria se uită la el, ţinând paharul de vin cu amândouă mâinile.
   - Credinţa n-are nicio şansă în faţa necredinţei, spuse el.
   - Necredinţă? întrebă ea după o clipă.
   - Necredinţa în lume, spuse el. Aşa cum e ea. Cum funcţionează ea. În dumnezeul ei.
   Ea aşteptă ca el să continue.
   - Rămân aici pentru că n-am credinţă, spuse el. N-am credinţă. Nu sper. Nu mă rog. N-am credinţă. N-am credinţă, resping şi abdic, nu mai e nimic altceva de spus despre mine.
   Grant se întoarse. Faţa lui era perfect stăpânită, cu o expresie detaşată şi calmă. Apoi o văzu pe Maria, care sesiză schimbarea din ochii lui, de pe chipul lui, ca şi cum el ar fi trecut dintr-un tip de lumină în altul.
   - Îmi pare rău, spuse el.
   - De ce?
   - Nu ştiu. Eşti un om bun. O femeie bună.
   Ea îl privi fix, apoi se uită în jur prin spălătorie - la diverse lucruri, la nimic anume. Îşi şterse obrazul şi îşi trase nasul, apoi zâmbi.
   - Eu am vrut doar să-ţi fac ceva bun de mâncare, pentru numele lui Dumnezeu, şi tu îmi spui una ca asta.
   Grant îi susţinu privirea, negăsind nici o replică la vorbele ei.
   Făcu un pas spre ea, dar exact atunci câinele se ridică cu greu şi traversă ţăcănind podeaua bucătăriei. Auziră uşa de la intrare trântindu-se, şi, peste o clipă, Carmen apăru în bucătărie, cu câinele pe urmele ei; veni în pragul spălătoriei şi rămase acolo, contemplând această scenă stranie: mama ei, cu ochii umezi şi un pahar de vin în mână, şi Grant Courtland în spatele ei, îmbrăcat cu geaca de postav şi cu mătura în mână.

46

   Tânărul din pat nu auzi păcănitul întrerupătorului veiozei şi nici nu simţi lumina în ochii de sub pleoape, ci dormi în continuare ca şi până atunci, cu gura deschisă şi visând la cine ştie ce. Dormea pe o parte, cu faţa spre veioză şi părul revărsat peste ochi, ghemuit, cu un pumn relaxat deasupra tivului păturii trase până sub bărbie. Ar fi continuat să doarmă dacă în cameră nu s-ar fi iscat un zgomot, unul real, perceptibil, ca o lovitură în tăblia patului, care îl făcu să se smucească şi să clipească în lumină - „Ce-i?“ - ridicând capul şi mijind ochii spre veioză, spre cameră.
   În lumina slabă se vedea o siluetă care trăsese micul scaun lângă pat, ca să stea pe el drept şi formal, ca un doctor sau un preot.
   - Ce naiba faci, tată? spuse băiatul cu o voce groasă.
   Silueta se aplecă în faţă, cu coatele pe genunchi şi mâinile strânse. Faţa bărbatului deveni mai clară, şi Billy îl contemplă ameţit. În spatele lui, uşa era deschisă.
   Ceasul deşteptător arăta ora 3.35.
   Billy se întinse căscând. Plescăi din buze şi spuse:
   - De cât timp eşti aici?
   Grant se uită la el cu atenţie, la părul slinos şi lăţos, la ochii umflaţi, la gura aceea.
   - Nu de mult.
   - Mă bucur să aud asta.
   Billy se trase în sus şi îşi sprijini capul de tăblia patului, şi bărbia de perna de sub gât. Această nouă poziţie şi unghiul gâtului îi dădeau aspectul unui om care nu reuşeşte să se simtă confortabil.
   - Ce te frământă, Grant? spuse el privindu-şi vizitatorul.
   - Nu puteam să dorm.
   - Nu puteai să dormi.
   - Stăteam aşa întins şi încercam să adorm, dar nu puteam. Aşa că m-am sculat şi am venit aici. Mă gândeam că poate, dacă discut puţin, îmi trece.
   Billy se uită la el. Adulmecă aerul să vadă dacă simte miros de alcool, dar nimic.
   Grant îşi studia degetele.
   - Şi n-ai găsit pe nimeni altcineva cu care să discuţi? spuse Billy. Bătrânul din camera de vizavi nici măcar nu doarme. Poţi să discuţi cu el până la Paştele cailor.
   - Nu-l priveşte pe el.
   - Nu?
   - Nu.
   - Mă priveşte pe mine?
   - Da.
   Billy zâmbi, mişcă un deget într-o parte şi-ntra-alta şi spuse:
   - Pun pariu că-l priveşte şi pe fiul ăla al tău. N-am dreptate?
   - Ba da.
   - Şi-atunci de ce nu discuţi cu el?
   - Am discutat cu el mai devreme. Dar cei de la spital i-au dat sedative şi doarme.
   - I-au dat sedative cei de la spital?
   - Da.
   - De ce?
   - Aşa se face dacă ai încheietura mâinii ruptă.
   - Şi-a rupt încheietura?
   Grant îl privi fix. Billy îl privi şi el, din poziţia lui stranie.
   - Şi tu crezi că eu am de-a face cu asta, spuse el.
   - Da.
   - Pentru că aşa ţi-a spus el.
   - Nu. El mi-a spus că l-a aruncat calul.
   - Da, aşa fac caii.
   - Dar fata mi-a spus o altă poveste.
   - Despre ce fată-i vorba?
   Grant ridică mâna şi se scărpină la falcă. Billy îi urmări mâna până când aceasta coborî iar.
   - Ştii ce fată, spuse Grant.
   Grant auzea respiraţia lui Billy, şi Billy i-o auzea pe-a lui.
   - Şi iată-ne aici, spuse Billy. Intri în camera omului, în timp ce el doarme. Ei, fă ce crezi tu de cuviinţă, Grant. Dar înainte să începi, cred c-ar fi bine să ştii ceva ce poate că nu ţi-au spus ceilalţi.
   - Ce anume?
   - A fost o luptă corectă. O luptă corectă. Şi dacă băiatul tău s-a ales cu încheietura ruptă, asta a fost din cauză că nu ştie să se bată. Nu e un luptător, îmi pare rău să ţi-o spun, dar pe de altă parte nu e vreun fricos.
   - O luptă corectă, spuse Grant. Ce ştie un mucos ca tine ce-i aia o luptă corectă?
   Ochii lui Billy, sticloşi la început, se luminară uşor pe măsură ce devenea interesat de conversaţie. Acum deveniră duri, strălucitori.
   - Îmi pare rău că juniorul nu ştie să se descurce mai bine într-o bătaie, spuse el. Dar nu mai am chef să vorbesc cu tine. Închide uşa după ce pleci.
   Billy întinse mâna şi stinse lumina, apoi se rostogoli într-o parte, lovind perna cu pumnul. Grant rămase acolo, ca un om care face de veghe, în timp ce ochii i se adaptau la întuneric. La fereastra dinspre vest apăruse o lună albă precum ochiul unui orb. Se auzea ticăitul ceasului cu pendulă de la baza scărilor.
   - Cum te înţelegi cu Dumnezeu, Billy? spuse el.
   Dar Billy nu se clinti - până când, în cele din urmă, oftă pe un ton de epuizare şi spuse: „Mai rău ca o femeie“, apoi se rostogoli iar cu faţa spre Grant. În ochii lui se răsfrângea palid lumina lunii.
   - Ce vrei de la mine? întrebă el. Scuze?
   - Vreau să-mi răspunzi la întrebare.
   Billy îl privi fix. Scutură din cap, se propti iar de tăblia patului şi îşi luă ţigările şi bricheta de lângă veioză. Învârti rotiţa cu cremene şi faţa i se aprinse la lumina flăcării, apoi se întunecă iar.
   - Cum mă înţeleg cu Dumnezeu? Asta era întrebarea?
   Ochiul ţigării sclipi, apoi păli. Fumul expirat se învârtea deasupra lui ca un nor de furtună.
   - Nu mă înţeleg cu el în niciun fel, Grant. În general, ne lăsăm în pace unul pe celălalt. Eşti mulţumit de răspuns?
   Grant încuviinţă din cap, încruntându-se.
   - Şi eu eram la fel, spuse el. Era greu pentru soţia mea, care primise o educaţie catolică.
   Grant întoarse mâinile în sus şi observă cele 2 pete albe din palmele lui. Apoi îi relată lui Billy povestea pe care i-o relatase şi băiatului: despre cele 2 fete de 16 ani, Angela şi Faith, şi despre sora lor cea mică, la debarcader. Îi povesti despre căderea în apă, scufundare şi respiraţie gură la gură, în timp ce Faith nu mai apărea la suprafaţă.
   Billy scutură scrumul într-o scrumieră de sticlă.
   - Soţia ta şi-a pierdut sora, spuse el.
   - Da, dar asta a adus-o mai aproape de Dumnezeu. Acum îl înţelegea mai bine. Înţelegea că El se ocupă de toate lucrurile din lume, şi de cele frumoase, şi de cele urâte. De cele vesele şi de cele crunte. Că nu există nimic neatins de El. Nici o zi minunată de vară la lac fără El, nici o soră geamănă moartă în acea zi. Că e capricios, violent şi dur, dar asta e mai bine, mult mai bine decât o lume fără Dumnezeu, capricioasă, violentă şi dură. Pentru că nu ai putea vorbi cu acea lume. Nu ai putea să i te rogi, să o iubeşti sau să o dai dracului. Cu lumea nu ai putea să ai nicio discuţie, şi în lipsa discuţiei, nu ar putea exista niciun fel de repere, şi în lipsa reperelor, nu ar putea exista iertare.
   - Sau condamnare, spuse Billy.
   - Nu, condamnarea era asta, spuse Grant. Pot să-ţi iau o ţigară?
   Billy îi spuse să se servească, şi Grant făcu întocmai. Tăcură amândoi, fumând.
   Luna era exact în colţul geamului, ca agăţată acolo.
   - N-am înţeles nimic din toate astea decât atunci când fiica mea a fost răpită, spuse Grant. N-am vorbit niciodată cu Dumnezeu, nici măcar ca să-l rog să aibă grijă de copiii mei. Credeam că lucrurile groaznice care se întâmplă pe lumea asta în fiecare zi nu mi se pot întâmpla mie, familiei mele. Bănuiesc că toţi oamenii cred asta. Până când nu i se demonstrează contrariul, omul crede că niciun rău nu poate să-i atingă pe oamenii pe care el îi protejează cu iubirea lui. Apoi, într-o zi, un alt om îi răpeşte fiica. Pur şi simplu, o înşfacă şi o duce cu el. Omul acesta nu are nici nume, nici faţă, dispare înapoi în întuneric şi o duce cu el acolo pe fiica acelui tată. Ce poate să facă acest tată în faţa unei astfel de cruzimi, dacă nu să-l roage pe Dumnezeul, în care n-a crezut niciodată, să i-o aducă înapoi? Şi dacă el nu i-o aduce înapoi sau nu-i arată cum s-o găsească, atunci trebuie făcută o altă înţelegere. În alţi termeni. Eu n-am crezut niciodată în Dumnezeu, aşa cum n-am crezut niciodată în omul cu adevărat rău. În puterea lui de a mă atinge. 

 ............................................