„Încrederea vine din promisiunile ținute față de tine însuți.”

                     Ed Mylett 

Țintă sigură, Jack Higgins

 .........................................................

3-5

 

          Voia să termine odată cu toată afacerea asta. Să stea așa, neștiind ce se petrece, era cel mai rău lucru.

   În apartament, tabloul cu locomotiva era aruncat pe jos, cu sticla spartă și rama ruptă. Tapițeria fusese smulsă de pe canapea, perdelele trase jos de la fereastra spartă, iar podeaua acoperită de cioburi de sticlă, bucăți de lemn, dar și hârtii, cărți și reviste, împrăștiate peste tot. Televizorul era bucăți. Iar în mijlocul camerei se găsea întins un cadavru cu fața în jos.

   Rich se strădui să nu se uite la trupul neînsuflețit al lui Phillips și o urmă pe Jade în dormitor cât mai repede posibil.

   Aruncă o privire în bucătărie și băzu că și aici era harababură, toate sertarele și dulapurile fiind goale, iar lucrurile din ele erau împrăștiate pe jos și pe mese.

   Ușa de la birou era deschis și Rich constată că această cameră se afla într-o stare și mai deplorabilă. Numai dormitorul lor părea cât de cât în ordine, dar, chiar și așa, toate pernele și saltelele fuseseră tăiate, iar umplutura - scoasă din ele.

   - Destul de conștiincioși, observă Rich.

   - E... groaznic, zise Jade privind în jurul ei.

   - Crezi că au găsit mobilul tatei? întrebă Rich.

   Jade se apropie de noptiera ei. Sertarele erau întredeschise, lucruri fuseseră scoase afară. Deschise complet sertarul cel mai de sus.

   - Eu l-am ascuns aici, zise ea.

   Rich era amuzat, parcă pentru prima oară după atâta vreme.

   - În sertarul tău cu chiloți.

   - M-am gândit că n-o să-l caute aici. Nici tipii ăia n-au făcut-o - sau, cel puțin, nu așa cum trebuie.

   Scoase la iveală telefonul și pachetul de țigări.

   - Ia-le și pe astea? zise Rich.

   - De ce?

   - Pentru că o să vrea o țigară când îl găsim, îți garantez.

   Jade se uită la el, dar nu comentă. Luă de pe podea un rucsac mic și îl răsturnă cu gura în jos. Din el căzură niște cosmetice și o carte. Fata puse telefonul și țigările în rucsacul acum gol.

   - Oricum, nu i-au mai rămas decât câteva țigări, zise ea. Dar e și bricheta lui - pe asta s-ar putea s-o vrea înapoi.

   Îndesă și ceva haine în rucsac.

   Rich își găsi pașaportul și i-l aruncă.

   - Bagă-l și pe ăsta acolo! Mă uit să văd dacă găsesc niște bani. Poate un card de credit - nu știi niciodată.

   - Nu putem folosi cardul tatei.

   - Nu cred că-l va deranja. Intrăm și noi la cheltuieli. Mă întreb pe numele cui o fi - pe al lui sau al lui Lessiter?

   Zâmbetul îi îngheță pe buze când auzi un zgomot neașteptat.

   Îi auzise și Jade. Ceva se mișca. Pași. Rich duse un deget la buze și se îndreptă încet spre ușă.

   Era cineva în camera de zi. O siluetă întunecată îngenunche lângă cadavrul de pe podea. Rich se strecură spre ușă, încercând să nu scoată un sunet, în speranța că îl va vedea mai bine pe intrus, ca apoi să se ascundă din nou, înainte de a fi zărit de acesta.

   Dar bărbatul ridică privirea - și se uită direct la Rich.

   - Bună, tinere, îl întâmpină el. Aș propune o ceașcă de ceai, dar mi-e teamă că în bucătărie e un mic dezastru.

   Scoase din buzunar o batistă albă, imaculată.

   Jade i se alăturase lui Rich în cadrul ușii, având rucsacul pe umăr. Bărbatul se ridică în picioare și îi cercetă pe amândoi cu un vădit interes.

   Era un tip înalt, zvelt, cu păr negru scurt, cu un început de chelie. Purta un costum bleumarin. Avea sânge pe mâna cu care examinase cadavrul lui Phillips. Se șterse cu grijă cu batista albă, în timp ce discuta cu 2 frați.

   - Probabil pare puțin nelalocul lui, zise bărbatul, dar îmi cer scuze pentru deranj.

   - Deranj?

   Jade era uluită.

   - Omul e mort.

   Bărbatul încuviință.

   - Sincer, nu îmi ceream scuze în fața lui.

   Zâmbi, dar zâmbetul lui nu avea nimic vesel.

   - E cam târziu să mă scuz dinaintea lui Phillips.

   - Îl știai? întrebă Rich. Lucrezi și tu pentru vreo companie petrolieră?

   - Companie petrolieră? Dumnezeule mare, nu.

   Ideea părea să-l amuze pe necunoscut.

   - Crezi că Phillips lucra în industria petrolieră?

   - Și nu-i așa? întrebă Rich.

   - El lucra cu tata, îi spuse Jade necunoscutului.

   Omul încuviință.

   - Da, asta e adevărat, cu siguranță.

   - Așadar, știi cine suntem, zise Rich.

   - Desigur. Și sunt încântată să vă întâlnesc pe amândoi. Am mai spus asta? Îmi pare rău că nu am făcut-o. Și îmi pare rău și pentru mama voastră. Oh, și pentru tatăl vostru, desigur.

   - Nu-i de ajuns să-ți pară rău, sublinie Jade.

   - Nu, fu de acord Ardman. Regret.

   Dacă încerca să facă o glumă, nu era limpede. Privi spre bucătărie.

   - Mă întreb dacă fierbătorul mai funcționează încă. Chiar mi-ar prinde bine o ceașcă de ceai. Am avut o seară grea - și nu foarte productivă.

   - Cine ești? întrebă Rich, încercând să adopte un ton calm și controlat.

   - O, îmi pare rău.

   Bărbatul întinse mâna și se apropie de ei. Apoi își dădu seama că încă mai are în mână batista murdară de sânge și se opri în loc, lăsându-și mâna în jos.

   - Numele meu este Ardman. Prietenii îmi spun...

   Se încruntă.

   - De fapt, și prietenii îmi spun tot Ardman. Deși se pare că nu mai am atât de mulți prieteni în ultima vreme.

   - Au fost toți împușcați, nu? zise Jade.

   Ardman se întoarse, privind înapoi spre cadavrul de pe podea.

   - Da, sincer să fiu. Cel puțin o parte din ei.

   Când se întoarse cu fața, zâmbea din nou.

   - Atacatorii nu se vor întoarce, îi liniști el. Au terminat aici. Acum, ce-ai zice să ne faci niște ceai? o rugă el pe Jade.

   - Aș zice nu, că eu nu vreau ceai, îi răspunse fata.

   - O, ce păcat.

   - Și ce vrei? îl provocă Rich. În afară de ceai? Nu cumva vrei și o anume mostră de combustibil?

   Ardman miji ochii.

   - Ei bine, acum, că tot veni vorba... În absența tatălui vostru, am presupus că Phillips o are asupra lui. Dar, din păcate, nu o avea.

   - Uite ce e, zise Rich, nu vrem să părem neprietenoși, dar cine ești? Și ce cauți aici?

   - După cum am spus, numele meu este Ardman.

   Își frecă din nou mâna cu batista însângerată.

   - Lucrez pentru ceea ce voi cunoașteți, mai curând, sub numele de servicii secrete.

   - MI5? întrebă Jade, privind spre Rich.

   Băiatul își aminti de avertismentul Magdei.

   - Cam așa ceva. Dar nu tocmai. De fapt, eu conduc un departament mic și destul de secret, care raportează direct unui comitet numit COBRA. Poate ați auzit de el.

   - Nu, zise Rich.

   - Nu contează, nu contează. Este un comitet al cărui președinte este chiar prim-ministrul sau nu delegat numit chiar de el. Denumirea pare destul de incitantă, dar, în realitate, numele vine de la locul unde se reunește acest comitet - Cabinet Office Briefing Rooms Annexe.

   - Un comitet? întrebă Rich surprins.

   - ... care se întâlnește într-o anexă, zise Jade. Într-o debara.

   - Ei, e ceva mai important de atât, zise Ardman, pufnind. Și COBRA nu se reunește decât în situații de urgență. Orice, de la detunături la bombardamente sau secetă și o criză de apă, în sud-estul Asiei. Grupul de care răspund tinde să nu fie chemat în situații de genul secetei.

   - Și tu l-ai luat pe tata, zise Jade.

   - Doamne Dumnezeule, nu! Dar, vorbind despre apă, cred că am să mă spăl puțin.

   Ridică batista.

   - Nu vreau să-mi murdăresc hainele.

   - Nu vrei să ai sângele lui pe mâini, i-o reteză Rich.

   Ardman era deja în drum spre bucătărie.

   - Prea târziu pentru asta, mi-e teamă, zise el cu tristețe în glas.

   Rich o prinse pe Jade de mână și o conduse iute de cealaltă parte a camerei, în hol. Încercă să se deplaseze fără zgomot, dar sub tălpi le scrâșneau cioburile de la fereastra spartă.

   Ardman reveni și strigă după ei din ușa bucătăriei.

   - Aș vrea să vorbesc cu voi, dacă se poate.

   - Nu se poate, îi zise Jade. L-ai luat pe tata - n-o să pui mâna și pe noi.

   - Nu noi l-am răpit pe tatăl vostru, zise Ardman, pe un ton neașteptat de dur.

   Conversația amabilă se sfârși, iar acum bărbatul îi cerceta cu atenție.

   - De ce am face una ca asta? Ia gândiți-vă puțin!

   - Ne-am gândit, zise Rich.

   Auzise destul. Nimic din tot ce spusese Ardman nu-l putea face să aibă încredere în el - presupunând că era numele lui real.

   - Nu mai stăm să-ți ascultăm minciunile, adăugă Jade. Haide!

   - Sunteți în pericol, se auzi glasul lui Ardman în urma lor. Ar trebui să ascultați ce am de zis.

   - Trebuie să plecăm, strecură Jade printre dinți către Rich, care ezita în hol.

   Ardman era acum în ușa camerei de zi, dar nu făcu niciun efort să-i urmeze până la ușă.

   - Ne purtăm și singuri de grijă, zise Rich.

   - Poate că da, zise Ardman. Dar, orice ați face, strigă în urma lor în timp ce copiii părăseau apartamentul, nici măcar să nu vă treacă prin minte să-l abordați pe Viktor Vișinski pe cont propriu. Asta chiar ar fi periculos!

 

CAPITOLUL 11

 

   Internet-cafe-ul de pe stradă era deschis acum. Jade și Rich găsiră o masă mai în spate, unde nu puteau fi auziți de ceilalți clienți la fel de matinali.

   - Care era numele? întrebă Jade.

   - Viktor Vișinski, zise Rich.

   Băiatul avea memoria bună și reținea ușor tot felul de cifre și nume. Ceva ce poate moștenise de la tatăl său, își dădu seama acum, amintindu-și felul în care tatăl memorase imediat numerele lor de telefon.

   Jade se așeză la calculator și introduse în câmpul de căutare: Viktor Vișinski. Căutarea se opri câteva clipe mai târziu și rezultatul fu o listă de pagini web. Majoritatea erau despre persoane pe nume Victor, dar având alte nume de familie. Una din pagini era a unui comic numit The Victor. Altele tratau diverse victorii în evenimente sportive. Nimic promițător.

   Dar în partea de sus a paginii era afișat un text:

   „Ați vrut să scrieți viktor vișinski?”

   - Poate că da, zise Rich. Ia încearcă!

   De data asta, rezultatele erau diferite. Existau o grămadă de informații despre Viktor Vișinski.

   - Uite, arătă Rich spre unul dintre primele rezultate afișate în listă. Acesta este site-ul web al KOS, compania petrolieră despre care ne-a vorbit Magda.

   Dădu click și așteptară să se încarce pagina.

   - Poate ar fi fost mai bine să rămânem și să vorbim, zise Rich. Cu Ardman, adică.

   - Mințea, spuse Jade. Mint cu toții. Cu excepția Magdei, poate. De când a murit mama, nimeni nu ne-a spus adevărul. Nici măcar tata.

   Examinară pagina. Era un profil de companie. KOS, se pare, era abrevierea de la Krejikistan Oil Subsidiaries, iar Viktor Vișinski deținea și conducea compania. Era chiar și o fotografie cu el - un bărbat sigur pe sine, cu părul aproape alb. Putea să aibă undeva în jur de 60 sau chiar 50 de ani, greu de spus cu precizie.

   - Păi, și ce legătură are el cu toate astea? întrebă Jade.

   - Dacă Magda are dreptate, el este tipul pe care îl spiona tata. Ia uită-te aici...

   Băiatul derulase pagina și citea acum despre companie și despre țara unde își avea sediul central.

   - Ce?

   - E interesant, atâta tot. N-am auzit până acum de Krejikistan, dar se pare că a făcut parte din Uniunea Sovietică înainte de dezmembrarea acesteia. Acum are guvern propriu, dar economia este dominată de această companie petrolieră - KOS.

   - Au mult petrol acolo? întrebă Jade.

   - Chiar deloc, mi se pare, zise Rich derulând pagina și dezvăluind o hartă a țării respective.

   Harta înfățișa un teritoriu lunguieț, undeva în partea de vest a Rusiei.

   - Se pare că poziția lor este mai importantă decât resursele pe care le au de fapt.

   Parcurse textul în grabă.

   - Da, ia privește aici. KOS face profit de pe urma conductelor de petrol ce traversează țara.

   - Deci totul trebuie să treacă prin Krejikistan.

   Rich termină de citit textul.

   - Mda, zise el. Dacă Ucraina vrea petrol sau gaze naturale de la Rusia, trebuie să plătească pentru utilizarea conductei prin care vin acestea. La fel, pentru orice alți clienți ai Rusiei - în mare, tot vestul Europei. Ei plătesc pe baril. Trebuie să-i coste o avere.

   - Precis nu le convine, zise Jade.

   - Precis. Dar Krejikistanul - sau, mai degrabă, compania asta, KOS - controlează toată activitatea. Plătești de te usuci sau aduci marfa în alt mod, cheltuind pe transport cât nu face.

   - Corect, fu Jade de acord. Dar asta nu ne ajută să-l găsim pe tata. Nu ne ajută să înțelegem de ce acest Ardman ne-a avertizat să nu ne punem cu Viktor Vișinski.

   - Să-ți mai spun încă o chestie pe care eu unul nu o înțeleg, spuse Rich.

   - Care?

   - De ce Ministerul Apărării ar face afaceri cu o companie care este proprietatea și își are sediul în fosta Uniune Sovietică? Și ce poate avea această KOS, de-și doresc ai așa de tare? Bun, ia uite, arătă el spre o listă de site-uri web ale KOS din întreaga lume, dețin un fel de institut de cercetare și un depozit chiar lângă Londra. Dar chiar și așa...

   Jade se uită spre punctul indicat de Rich.

   - Nu aici a fost un incendiu teribil, parcă săptămâna trecută? Sunt convinsă că am văzut un titlu în ziar.

   Fata se lăsă pe speteaza tare a scaunului.

   - Și acum ce facem? Sunăm un prieten?

   Scoase mobilul tatălui lor din rucsac. Se aplecară cu interes asupra telefonului. Aparatul era pornit, dar avea tastatura blocată. Rich reuși să rezolve misterul și să deblocheze tastatura și, astfel, verificară împreună agenda telefonică. Nu era înregistrat niciun număr.

   - De mare folos ne-a fost, se resemnă Jade.

   Rich oftă.

   - Chiar e un lup singuratic. Stai puțin, ar trebui să fie o listă cu apelurile primite și cele efectuate.

   Se jucă puțin cu telefonul până găsi lista de apeluri.

   - Așa, gata. Uite - a dat ceva telefoane. A și primit o groază, dar toate de la „număr ascuns”. Mare ajutor!

   Telefonul porni să vibreze în mâna băiatului.

   - De ce ai făcut asta? îl dojeni Jade.

   - Dar n-am făcut nimic.

   - Sună cineva?

   Telefonul se oprise între timp. Rich îi arătă lui Jade afișajul: „Ați primit un mesaj”.

   - Hai să vedem despre ce e vorba, zise ea.

   Mesajul era:

   „Mostra este în siguranță? O aveți? Unde? Răspundeți-mi urgent. Tata.”

   - Măcar e în siguranță, zise Rich.

   - Crezi?

   - Ce vrei să spui? Doar ne-a trimis un mesaj.

   Jade luă telefonul din mâna lui Rich și citi textul încă o dată.

   - Dar noi avem telefonul lui. Și de ce și-ar fi trimis mesajul pe propriul telefon?

   Jade își scoase mobilul din buzunar.

   - Ai primit și tu mesajul acesta? Eu nu. E foarte ușor să trimiți același mesaj la mai multe numere.

   - Vrei să spui că mesajul nu este trimis de tata? Atunci cine l-a trimis?

   - Cineva care vrea această mostră de care vorbește toată lumea. Ce-o mai fi și asta. Dar cine?

   Rich luă telefonul în mână și apăsă câteva taste.

   - Probabil număr ascuns din nou, mormăi el. Ha! Ia uite. Au fost nevoiți să ne dea numărul ca să putem să dăm mesaj de răspuns.

   Numărul de telefon care apărea în detaliile mesajului era atât de lung încât se întindea pe două rânduri de ecran.

   - Crezi că ăsta este un număr de mobil? se întrebă el cu voce tare.

   - Ai de gând să-l suni? se interesă Jade.

   - Nu, până când nu aflu mai multe. Și nu de pe telefonul acesta.

   Reveni la tastatura calculatorului și introduse în câmpul de căutare al paginii web primele cifre ale numărului.

   - Aha, uite. Este un prefix internațional.

   - Nu-mi spune, zise Jade, în vreme ce Rich derula pagina.

   - Krejikistan, rostiră ei la unison.

   - Bun. Asta nu înseamnă că telefonul ca atare se află acolo, zise Rich. Ci înseamnă că de acolo au cumpărat telefonul și acolo plătesc facturile.

   - Ai de gând să-i suni?

   Rich se gândi o clipă.

   - Ai dreptate. Nu cred că era tata.

   - Nu strică să sunăm.

   - Doar că vor ști că noi avem mobilul tatei și că am primit mesajul. Jade, nu știu ce crezi tu, dar cred că e bine să nu ne deconspirăm - cu cât mai secretoși, cu atât mai bine. Doar nu ne-om duce acum și-n Krejikistan!

 

   Un grup de soldați înarmați îl preluă de la scara avionului pe John Chance, care era încă legat la mâini.

   Îi aștepta o mașină - o limuzină mare, neagră, cu geamuri fumurii. Dar pe Chance îl urcară într-un jeep, alături de un soldat. Alți 2 soldați se așezaseră pe banchetă. Unul dintre ei rânji și ținti arma către Chance. Soldatului îi lipsea un dinte, iar cei pe care îi avea încă în gură erau maronii.

   - Este de-a dreptul uluitor ce poți să cumperi cu bani, zise vesel Chance. Limuzine, avioane, serviciile armatei din propria țară. Un dentist priceput.

   Soldatul îl înghionti cu pușca și țipă la el în rusă, spunându-i să-și țină gura.

   Chance pretinse că nu înțelege și reuși să-l stârnească pe soldat, care țipă la el încă o dată, până ce șoferul zise sec:

   - Nu vorbi!

   - Păi, de ce n-ai zis? îi spuse Chance, apoi se așeză mai comod în scaun, pregătindu-se de drum lung.

   Se părea că se află pe un aeroport militar, înconjurat de un gard înalt și de patrule. Bariera de la poarta principală se ridică pentru limuzina ce deschidea convoiul - aceasta nici măcar nu încetini. Dar mașina lor fu nevoită să oprească pentru a-i permite șoferului să urle la paznicii de la poartă.

   - Unde mergem? întrebă Chance, când o luară pe un drum îngust, îndepărtându-se vertiginos de baza militară.

   - Nu vorbi, zise șoferul.

   - E atât de departe?

   Șoferul îl privi pieziș. Chance îi zâmbi drept răspuns. Își continuară drumul în tăcere. Odată ajunși pe drumurile principale, văzu că acestea erau marcate cu semne de circulație. Toate în rusă, dar Chance citea destul de bine și așa află încotro se îndreaptă. În mai puțin de o oră, ieșiră de pe drumul principal și intrară pe un drum în construcție, care ducea către un uriaș complex industrial.

   - Krejikistan Oil Subsidiaries, rosti Chance cu voce tare. Se ridică steagul când e Vișinski aici sau el locuiește în altă parte?

   - Nu vorbi, țipă șoferul, încercând să acopere zgomotul făcut de motor.

   Arătă prin parbriz spre complexul din fața lor, de parcă ar fi existat vreo îndoială încotro se îndreaptă.

   Odată ce avea să treacă de porțile complexului și să intre în bârlogul lui Vișinski, își zise Chance, erau slabe speranțe că va mai ieși vreodată de acolo. Cel puțin, nu în viață. Așa că îi zâmbi șoferului și dădu din cap, semn că înțelesese. Apoi se aruncă peste el.

   Îl lovi cu umărul, izbindu-l de portiera mașinii. Omul scăpă volanul din mâini și mașina ieși de pe drumul îngust în decor. Jeepul sări și se zdruncină, iar cei 2 soldați din spate se chinuiau de mama focului să țină puștile ațintite spre răzvrătit.

   Dar Chance se așteptase la asta. Se prinse bine de volan, astfel încât șoferul să nu mai preia controlul. Avea mâinile legate împreună, așa că își împleti degetele laolaltă și, folosind ambele mâini strânse ca un pumn, îl pocni pe șofer drept în față. Portiera mașinii se deschise și șoferul se rostogoli afară din vehicul.

   Unul dintre soldații din spatele lui Chance își revenise suficient ca să ridice arma spre el. Chance se ridică proptindu-se cu picioarele în podeaua mașinii. Se răsuci și împinse pușca cu umărul. Aceasta se declanșă. Apoi îi trase un cap în gură soldatului, care se lăsă moale pe banchetă. Mașina se zgudui, căci glonțul nimerise motorul. Se auzi un scrâșnet de metal zgâriat și vehiculul încetini, deplasându-se pe terenul accidentat, până se opri de tot.

   Cel de-al doilea soldat era un puști, probabil că nici nu împlinise 20 de ani. Rămase încremenit când îl văzu pe Chance întorcându-se spre el. Pușca îi atârna jalnic în mâinile tremurânde.

   Chance își împinse mâinile sub nasul băiatului.

   - Dezleagă-mă! ordonă el în rusă.

   Cuvintele avură darul să-l trezească la realitate pe puștan, care sări din jeep și o luă la sănătoasa. Pușca îi căzu pe pământ, abandonată cu totul.

   Chance văzu cum soldatul se face din ce în ce mai mic în depărtare, trecând prin dreptul șoferului, care zăcea intert la marginea drumului. Știa că nu are mult timp la dispoziție până când se va declanșa alarma. Și iată-l rămas în mijlocul câmpului, cu mâinile legate și un jeep stricat.

   Soldatul pe care Chance îl lovise în cap gemu, apoi bolborosi ceva nedeslușit. Chance își strânse din nou mâinile ca un pumn și lovi cu putere. Soldatul căzu la loc, pierzându-și cunoștința.

   - Nu vorbi, zise Chance.

 

CAPITOLUL 12

 

   Cafeneaua era mai aglomerată în a doua parte a dimineții.

   Rich și Jade vorbeau încet, pentru a nu fi auziți de persoanele de la mesele vecine. Se hotărâseră să nu apeleze numărul de telefon de Krejikistan, dar acum nu era foarte siguri care era următorul pas.

   - Să încercăm și noi numărul la care tot suna tata, sugeră Rich.

   - Dar nu tot suna, îl corectă Jade.

   - Dar a sunat acolo mai des decât la oricare alt număr, remarcă băiatul. De fapt, nici nu a mai sunat pe altcineva. Nici măcar o dată. Cel puțin, nu de pe acest telefon.

   Oftă.

   - Ai vreo idee mai bună?

   Jade se văzu nevoită să-și recunoască neputința.

   - Vezi doar cine răspunde. Dacă răspunde cineva. Probabil o să dai de robotul telefonic.

   Rich ținu telefonul la ureche astfel încât să poată asculta amândoi. Întâi se auzi cum se formează numărul. Apoi, țârâitul telefonului. Păru să sune vreme îndelungată, iar Rich tocmai se pregătea să închidă când, în final, răspunse cineva.

   - Alo! zise o voce.

   Părea un răspuns nesigur, ca și cum cel care vorbea părea surprins să primească acest apel.

   - Telefonul lui Andrew Phillips.

   Copiii își țineau capetele apropiate, ca să audă mai bine. Făcură ochii mari când auziră introducerea. Rich închise repede, mai să scape din mână telefonul, de parcă ar fi fost fierbinte.

   - Phillips, zise el. Cel care...

   Înghiți în sec, simțindu-și gâtul uscat.

   - Omul care a fost împușcat, îi completă Jade gândul, șoptind și privind în jur ca să se asigure că nu-i ascultă nimeni. Însă absolut nimeni nu părea interesat de cei 2 copii, care stăteau înghesuiți unul lângă altul, la masa din colț, undeva în spatele cafenelei, lângă ușa ce dădea spre toalete.

   - Cine a răspuns la telefon? nu se dumirea Rich.

   - Un amic, un coleg. Contează? Întrebarea e următoarea: avem încredere în acest amic sau coleg?

   Rich se gândi o clipă.

   - Nu cred că strică să discutăm cu persoana asta. Phillips a fost împușcat. El a încercat să ne protejeze. Era prieten cu tata. Probabil.

   - Probabil, repetă Jade. Mai încercăm?

   Dar, înainte să aibă ocazia s-o facă, telefonul sună, vibrând pe masă, în fața lor.

   - Telefoanele mobile pot fi urmărite? șopti Jade, de parcă telefonul ar fi putut să-i audă.

   - Mă îndoiesc, zise Rich. Nu există o conexiune fizică, nu? Ai nevoie de un satelit sau de ceva de genul ăsta. Probabil a sunat la 1471 pentru a afla numărul.

   Băiatul trase aer în piept și răspunse la telefon.

   De data asta era altcineva, o altă voce. Un glas familiar - al necunoscutului din apartament.

   - Presupun că la telefon este Jade sau Rich, zise vocea. Dacă vă mai amintiți, ne-am întâlnit în dimineața asta.

   - De fapt, suntem amândoi aici, îl lămuri Rich.

   - Vă rog, nu închideți! Cred că trebuie să stăm de vorbă, deși îmi dau seama că în clipa de față vă cam simțiți cam lipsiți de apărare.

   - Lipsiți de apărare?

   Jade făcea eforturi să nu ridice tonul.

   - Sunt împușcați oameni. Tata a fost răpit. Ucigașii sunt pe urmele noastre. Mda, aș zice că suntem ușor... lipsiți de apărare.

   - E de înțeles, veni replica. Și eu chiar vreau să vă ajut. De fapt, cred că sunt singurul care o poate face.

   - Am mai auzit noi placa asta, bombăni Rich. Dar cum știm noi că spui adevărul? De unde să știm dacă putem avea încredere în tine?

   - Sigur că puteți avea încredere în mine, zise Ardman. Cu certitudine.

   Vorbea cu glas controlat, pe un ton liniștitor, ce inspira încredere. Jade și Rich se priviră în ochi străduindu-se să ia o hotărâre, să-l creadă sau nu.

 

   Ardman se așezase la biroul gol al lui Phillips și vorbea la telefon. În cealaltă parte a încăperii, un bărbat îi făcea semne lui Ardman să continue conversația. Vocile lui Rich și Jade se auzeau în cameră, prin boxele conectate la telefon.

   Dar acestea nu erau singurele dispozitive conectare. Din aparat ieșea un fir care ducea la un computer performant, unde un al treilea bărbat - tehnicianul - lucra cu viteză.

   - E mobilul lui Chance, nu-ncape îndoială, zise el îndeajuns de tale ca să-l audă Ardman. E din dotarea noastră, așa că activez sistemul de poziționare globală chiar în acest moment. Va fi online cât există legătura dintre aparate. Se termină convorbirea și îi pierzi și pe ei.

   - Avem un satelit pe poziție? întrebă șoptit omul care gesticulase pentru Ardman.

   - Mă lipesc acum la o „zburătoare” de-a Departamentului de Apărare al SUA, îi înformă tehnicianul. O să le ia câteva ore să-și dea seama că au pierdut controlul. Apoi or să dea vina pe tehnic. Sau pe aparatură.

   - Cât timp? șopti Ardman către colegul său.

   Iar în telefon rosti cu voce tare:

   - Tot ce vă cer este să ascultați ce am de zis. Ce rău v-aș putea face, hm?

   - Suntem aproape, avertiză tehnicianul. Acum accesez. Ar trebui să am ceva pentru tine într-un minut.

   Răsuci monitorul spre Ardman ca acesta să poată vedea imaginea afișată.

   Era o hartă a Marii Britanii. În jumătatea de jos a imaginii apărea un dreptunghi, iar imaginea se schimbă pentru a arăta în detaliu zona cuprinsă în dreptunghi. Apoi, încă o dată, imaginea se focaliză din nou - asupra Londrei. Cu fiecare secundă, satelitul se apropia de identificarea locului în care se găsea mobilul lui Chance.

   - Am locația generală, anunță tehnicianul. Trimit o echipă în zonă, să fie gata. Cred că azi este de serviciu Goddard. Imediat ce avem strada exactă - bingo!

   Rânji satisfăcut.

   - Nu mai e mult.

 

   În Krejikistan, Comandantul era așezat într-un camion de tonaj mare, pe scaunul pasagerului, croindu-ți drum spre complexul central al KOS.

   Așteptase, probabil, ceva mai mult decât ar fi trebuit după jeep, și nu zgâlțâiala și trepidațiile camionului erau cele care îi provocau o stare de rău. Știa ce ar fi pățit dacă l-ar fi pierdut cumva pe „musafirul” lui Vișinski.

   Scena care-i apăru în fața ochilor nu îi spulberă temerile: la marginea drumului, se împleticea către ei unul dintre soldați.

   - Soldat Levin, domnule. Eu îl escortam pe prizonierul englez, spuse soldatul imediat ce camionul opri lângă el.

   Comandatul asculta relatarea lui Levin din ce în ce mai tulburat. Imediat ce înțelese ideea principală, îi ordonă soldatului să se înghesuie în cabina camionului, alături de el și de șofer. Greoiul camion militar își continuă călătoria cu viteză redusă, până ajunse la locul unde jeepul ieșise în decor.

   Urmele de cauciucuri erau ușor de indentificat în noroi, chiar și înainte de a fi auzite strigătele entuziaste ale lui Levin?

   - Aici - aici s-a întâmplat, domnule. Acum îl găsim repede.

   - Nu-mi place cum arată noroiul ăsta, zise șoferul, oprind camionul. Ne-am putea împotmoli aici. Jeepul e una, dar în asta...

   Ridică din umeri și așteptă decizia Comandantului.

   Comandantul însă îl împinse pe Levin jos din cabină. Apoi le ordonă trupelor din spate să coboare și să pornească în marș după urmele de anvelope.

   Soldatul Levin tot mai insista că prizonierul nu avea cum să ajungă departe și că îl vor găsi curând - până în clipa în care dădură peste un alt soldat zăcând fără cunoștință.

   - Vreau să-mi găsiți mașina aceea, le ordonă Comandantul, imediat ce soldatul leșinat fusese dus la camion. Soldat Levin spune că jeepul este defect, oprit pe aici, pe undeva. E pe aproape deci.

   Nu le luă mult timp să-l găsească - iar pe banchetă descoperiră un al treilea soldat, și acesta în stare de inconștiență. Nici urmă de prizonier. Funiile cu care era legat la mâini fuseseră tăiate de marginea ascuțită a capotei șifonate a jeepului și aruncat pe jos.

   Soldatul din mașină începea să-și revină. Părea amețit rău. Insistă însă că ce simțea destul de bine ca să ajute la căutări, dar Comandantul îl trimise înapoi la camionul militar.

   - Du-i cu camionul, pe el și pe celălalt, înapoi la complexul KOS, ordonă el. Trimite-i la un consult medical, la cabinetul de acolo.

   Unul dintre soldați îl ajută pe cel amețit să iasă din jeep și îl conduse până la camion. Omul părea încă suferind, mergea cu capul plecat, cu chipul în umbră.

   Comandantul reveni la locul unde era soldatul Levin, privind în pustiul din depărtare.

   - Tu rămâi să ne ajuți la recuperarea prizonierului pe care l-ai pierdut, îi zise Comandantul. Nu putea să ajungă departe. În grupuri - de câte 2 sau 3! ordonă el. Împrăștiați-vă de aici, pas alergător! Ce mai aștepți?

   În doar câteva minute, se auzi un strigăt dinspre unul din grupuri. Îl găsiseră pe omul îmbrăcat în civil mort, într-un șanț.

   - Se pare că a căzut și s-a lovit, zise unul dintre soldații care îl găsiseră.

   Trecură câteva minute până când îi trecu prin minte Comandantului să-l pună pe Levin să verifice. Soldatul îl privi înmărmurit.

   - Prizonierul? îl îndemnă Comandantul. Ei bine?

   Levin clătină din cap.

   - Nu.

   - Atunci cine e? se răsti Comandantul.

   - Dimitri. Era cu mine pe bancheta jeepului.

   - De ce nu avea uniformă?

   - Avea, protestă Levin. Astea sunt hainele cu care era îmbrăcat prizonierul.

   Comandatul se încruntă.

   - Și Dimitri era pe banchetă, zici? Dar tocmai l-am dus pe omul acesta la camion. Atunci unde e...

   Rămase cu gura căscată. Se grăbi să pună mâna pe stația radio.

 

   Camionul intră în complexul principal, înconjurat de unități industriale - clădiri placate cu metal, conducte, stații de pompare. Din diverse guri de aerisire și valve, fumul își croia drum spre cerul liber - astfel încât coborârea din camion părea, în sine, doar primul pas în iad.

   Chance își juca rolul cu convingere, cu gesturi exagerate chiar.

   - Dispensar, gemu el, sperând că pazinicii care îl cărau pe soldatul leșinat din camion nu-și vor da seama că mai trebuia lucrat la accentul său.

   Dar gardienii nu părură alarmați și Chance abia se abținu să nu surâdă. Sperase că va putea să se rupă de grup, sub pretextul că ajută la căutarea propriei persoane. Cu ceva noroc, se gândea că va reuși să ajungă la drumul principal și să facă autostopul - poate chiar să pună mâna pe o mașină și să o ia spre granița cu Ucraina.

   În schimb, se văzu escortat până în inima teritoriului inamic - chiar în locul în care oricum aveau de gând să-l ducă. Dar pentru Chance asta era doar un mic obstacol, nu o înfrângere. Aici, pe undeva, trebuia să existe un vehicul pe care să-l poată „împrumuta”.

   Se răsuci în loc, vrând să dispară după camion. Și se trezi în bătaia puștilor. În fața lui apărură 3 soldați, toți cu armele ațintite spre el. Un al patrulea asculta ceva la stația radio.

   - E în regulă, zise cel de-al patrulea în stație. Îl avem acum.

   Chance oftă.

   - Măcar a meritat încercarea, spuse el. Trebuie să recunoști.

   Ridică mâinile în aer.

   - Vin de bunăvoie, zise el în rusă.

   Apoi adăugă încet în engleză:

   - De data asta.

 

   - Trebuie să ne întâlnim, se auzi glasul lui Ardman în telefon. Nu putem face asta acum.

   - Vrei să spui, să ne arestezi sau să ne împuști? zise Jade.

   Aruncă o privire spre Rich și, după expresia de pe chipul acestuia, îi fu limpede că băiatul era întru totul de acord cu ea - era mult prea riscant.

   - Înțeleg că nu prea aveți încredere.

   - Mai degrabă suntem îngroziți, mormăi Rich.

   Jade zâmbi.

   - Așa că, urmă Ardman, fără să fi auzit comentariul băiatului, de ce nu alegeți voi locul și ziua când să ne întâlnim. Promit să nu vin însoțit. Voi fi doar eu. Alegeți un loc public, de unde să vă puteți da seama ușor dacă sunteți urmăriți, de unde puteți scăpa lesne dacă vi se pare că sunteți în pericol. Dar, vă promit, nu va fi cazul. Chiar nu va fi cazul.

   - Stai puțin, zise Jade, acoperind microfonul cu palma. Ce crezi? îl întrebă pe Rich în șoaptă.

   Rich ridică din umeri.

   - Ce altceva putem face? Și, după cum zice și el, putem alege un loc unde n-ar îndrăzni să facă nimic.

   - Sau așa sperăm noi, comentă Jade. Bine, atunci, dar unde?

   - Aici?

   - Prea aglomerat. Avem nevoie de un loc unde să putem discuta. În siguranță. Oricum, probabil vom dori să revenim aici până la urmă, să folosim calculatoarele. Așa că e mai bine să nu știe locul acesta. Dar cred că ar fi bine să mergem la o cafenea, la un restaurant sau bar, undeva.

   Rich rânji deodată.

   - Ce zici de barul unui mare hotel? Plătește el, nu?

   - Dar noi nu bem alcool, zise Jade. Vrem să fim cu mintea limpede - nu?

   - Ziceam și eu... acolo, un suc, o lămuri Rich. Sau poate luăm masa de prânz.

   Vocea lui Ardman se auzi imediat ce Jade desfăcu mâna de pe aparat.

   - Sunteți acolo?

   - Da, suntem, îl asigură ea. Numește 3 hoteluri mari din centrul Londrei. Oricare 3. Primele care îți vin în minte.

   Ardman se conformă, deși părea nedumerit:

   - Savoy, Ritz, Clarendorf?

   - Ultimul. Clarendorf.

   Jade ridică sprâncenele și se uită întrebător la Rich. Băiatul aprobă din cap. Era bine.

   - Ne vedem la bar. Într-o jumătate de oră. Dacă nu suntem acolo, așteaptă-ne. Pe curând, zice ea și se pregăti să închidă.

   - Stați așa, zise iute Ardman.

   Jade ezită.

   - Ce este?

   - Dacă nu mă recunoașteți?

   - Te vom recunoaște, zise Rich.

   - Pentru orice eventualitate, las numele meu la barman, el va ști unde să mă găsească. Voi doar spuneți că-l căutați pe Hilary Ardman.

   Rich începu să râdă în hohote.

   - Ce e așa de amuzant? întrebă Ardman, pe un ton ce părea mai degrabă ofensat.

   - Hilary e nume de fată, zise Jade.

   - Iar jadul este o piatră semiprețioasă lucioasă, răspunse bărbatul. Ne vedem în jumătate de oră.

 

   Tehnicianul îi făcea semn că totul este conform planului. Ardman încuviință și lăsă telefonul din mână.

   - I-am prins, zise tehnicianul.

   Ardman luă picioarele de pe birou și se ridică. Își luă haina de pe speteaza scaunului, apoi se îmbrăcă, gata de plecare.

   - Vii să asiști la distracție? întrebă cel de-al treilea bărbat din încăpere.

   Tocmai terminase de vorbit la telefonul mobil, și cu oarecare grabă, încă.

   - Nu, îi zise Ardman. Mă duc la Clarendorf să beau un pahar.

   Omul râse.

   - Da, sigur.

   Apoi își dădu seama că Ardman nu râde.

   - Vorbești serios? Nu vin acolo, nu?

   - Mai vedem noi, spuse Ardman. Dacă oamenii lui Goddard îi subestimează pe puștii ăștia, eu unul prefer să avem spatele asigurat. Nu-i putem permite lui Vișinski să pună mâna pe el.

   - Dar dacă echipa lui Goddard îi „pierde”, atunci nu e mai puțin probabil ca ei să vină după tine? îl mai întrebă bărbatul.

   Dar Ardman plecase deja.

 

   - Ne întâlnim cu el? întrebă Jade.

   - Tot nu-mi inspiră încredere, indiferent ce poveste ne vinde, îi zise Rich.

   - Nici mie, fu de acord fata. Atunci, ce facem? Mergem să vedem dacă apare și ne hotărâm apoi dacă vrem să ne întâlnim cu el?

   - Am o idee, zise Rich. Câtă baterie mai are mobilul?

   Jade scoase telefonul din rucsac și verifică.

   - Pare că....

   Pe neașteptate, chiar în fața cafenelei, se auzi scrâșnet de frâne. În același moment, porniră sute de alarme, parcă toate deodată.

   Pe fereastră, Jade și Rich văzură cum mai multe mașini de poliție se opriră în fața localului. Două frânară de-a curmezișul străzii, de o parte și de alta a cafenelei, blocând astfel calea.

   Se deschiseră portierele și dinăuntru săriră mai mulți polițiști în uniformă.

   Dar, chiar înainte de a ajunge în cafenea, ușa localului se deschise, trântindu-se violent. Indivizi în costume negre și cu ochelari de aceeași culoare năvăliră printre mese.

   - Ofițeri înarmați - nu mișcă nimeni!

 

CAPITOLUL 13

 

   Imediat ce auzi primul scrâșnet de cauciucuri în fața cafenelei, Rich sări în picioare. O luă de mână pe Jade și o împinse în față, ieșind pe ușa care dădea spre toaletele din spatele cafenelei.

   - Credeam că poliția nu e interesată de noi, zise Jade, răsuflând cu greu din pricina alergăturii.

   - Ei, asta era atunci, zise Rich. Acum se pare că și-au schimbat părerea.

   Lângă cele două uși care dădeau spre toalete, era o a treia. Avea o bară orizontală și deasupra semnul internațional pentru ieșirea în caz de incendiu. Ric împinse bara și simți că aceasta cedează. Ușa era nițel cam înțepenită, nefiind probabil des folosită, dar, cu ajutorul lui Jade, bărbatul reuși să o deschidă.

   - Cum ne-au găsit? întrebă fata. Ardman?

   - El nu știe unde ne aflăm.

   - Sigur?

   - Poate au urmărit convorbirea și așa ne-au depistat, conchise Rich.

   Băiatul privi în jur, încercând să se hotărască pe unde s-o ia mai departe. Ieșiseră într-o curte din spatele cafenelei. Aici descoperiră o altă ușă, spre bucătărie, și o poartă care dădea spre stradă, pentru livrări. Într-un colț, erau grupate containere mari din metal pentru gunoi, de formă circulară, pentru uz industrial. Lui Rich nu-i surâdea ideea de a se ascunde într-unul din acestea.

   Deschise cu greu poarta și aruncă o privire spre stradă.

   - Nu le ia prea mult timp să-și dea seama pe unde am fugit.

   - Presupunând că știu sigur că suntem aici, observă Jade.

   În încuietoarea porții era o cheie butucănoasă. Jade o scoase din broască și încuie pe partea cealaltă, după ce închise poarta în urma lor. În plus, poarta era din lemn masiv, ca o ușă de grajd, și nu se putea vedea prin ea.

   - Asta îi va ține ocupați o vreme, zise ea.

   Strada era, de fapt, înfundată, terminându-se abrupt, într-un zid. La celălalt capăt însă, se deschidea în strada principală, pe care se afla cafeneaua. Copiii se îndreptară cu grijă spre colțul clădirii.

   În spatele lor, Rich auzi cum cineva zgâlțâie poarta, încercând s-o deschidă. Cu ceva noroc, vor presupune că n-au avut cum să iasă pe acolo. Poate vor cere cheia de la proprietar, dar asta le va lua, oricum, ceva timp.

   Rich și Jade ieșiră pe strada principală, imediat lângă zona blocată de mașinile de poliție. Dar, ceva mai încolo, câțiva polițiști ridicau o barieră, blocând și acolo strada.

   - Suntem prinși aici, zise Jade. Precis e la fel și în celălalt capăt al străzii.

   - Doar nu au cum să închidă drumul pentru totdeauna.

   - N-o vor face. Pur și simplu închid strada și pornesc în căutarea noastră.

   - Hai să o luăm pe o stradă laterală, hotărî Rich. Dacă suntem îndeajuns de rapizi, scăpăm de aici înainte ca poliția să instaleze bariere peste tot.

   Între fundătura unde se aflau și polițiști exista o străduță lăturalnică. Cei doi încercară să nu iasă în evidență, sperând că poliția nu va privi și în direcția lor, în timp ce se grăbeau pe trotuar. Spre norocul lor, polițiștii de la barieră era mult prea ocupați, răspunzând întrebărilor puse de curioși și încasând comentariile sarcastice ale celor care doreau să treacă pe stradă și nu li se permitea.

   Rich și Jade trecură astfel neobservați, intrând pe străduța lăturalnică. Pe o parte erau case, iar pe cealaltă se ridica un zid de cărămidă - mult prea înalt pentru a fi sărit. Pe acea parte era un șir de copaci înalți.

   - Să trecem printr-o casă? sugeră Jade. Ieșim pe ușa din spate, prin grădină.

   - Dacă au așa ceva, observă Rich. Dacă nu, rămânem prinși înăuntru. Asta, dacă persoana care ne deschidă nu strigă imediat la poliție. Mda, ce mai plan!

   Grăbindu-se pe străduță, observară silueta în uniformă care se postase între timp în capătul străzii, îndrumând oamenii în altă direcție.

   - Ăsta este deocamdată singurul plan pe care îl avem, zise Jade. Ce altceva putem face? Să ne ascundem într-un copac?

   Rich nu se gândise la asta. Bine, sora lui glumea, totuși... Privi în sus, spre cel mai apropiat copac de pe marginea trotuarului. Sincer vorbind, se îndoia că s-ar fi ascuns destul de bine în coroana arborelui, asta dacă reușeau să urce pe crengi.

   - Jade, Rich, se auzi o voce în spatele lor. Ce bine că vă revăd atât de repede.

   Răsucindu-se pe călcâie, încordat și gata s-o rupă la fugă, Rich fu surprins să dea cu ochii de persoana care se oprise lângă ei. Era femeia de la cafenea. Probabil îi urmărise din strada principală.

   Purta un impermeabil lung, gri și ducea sub braț o geantă neagră, care părea foarte grea. Părul ei negru flutura ușor în vânt.

   - Tu ai chemat poliția! o acuză Jade.

   - Cu certitudine nu am făcut una ca asta, îi asigură femeia. Cred că trebuie să plecăm de aici cât mai repede.

   - Ne ajuți să scăpăm?

   - Stați aici, spuse ea, zâmbind. Îi voi spune polițistului din capătul străzii că am văzut 2 puști suspecți intrând într-o grădină. Când el se duce să cerceteze, puteți să vă strecurați. Eu îl țin pe polițist ocupat cât de mult pot. Apoi ne întâlnim pe strada următoare. Acolo se află un oficiu poștal și un chioșc de ziare. Așteptați-mă în acel loc.

   - Dar dacă ne vede cineva? insistă Rich.

   - N-o să vă vadă nimeni. Aveți încredere în mine.

   Magda le făcu un semn scurt din cap și le zâmbi.

   - Ați trecut prin atâtea, săracii de voi. Lăsați-mă să vă ajut! Lăsați-mă să vă ajut și totul va fi bine - o să vedeți.

   Rich se consultă din priviri cu sora lui. Jade era și ea de acord.

   - Bine, zise fata. Cred că avem nevoie de tot ajutorul care ni se oferă.

   Zâmbi și ea, dar chipul îi era încărcat de tristețe.

   - Mulțumim.

   Magda îi răspunse tot cu un zâmbet.

   - E plăcerea mea. Acum, fiți gata!

 

   În vreme ce Magda pleca să-l țină de vorbă pe polițist, Rich și Jade se țineau în umbră, lipiți de zidul de cărămidă, sub unul din copacii stufoși de pe marginea străzii.

   O urmăriră pe Magda cum discută cu polițistul, care părea foarte dornic s-o urmeze până la poarta ce dădea în grădina casei de la capătul străzii.

   - Bărbații ăștia, spuse Jade.

   - Ce vrei să spui? zise Rich. Dacă nu s-ar fi dus cu ea, am fi rămas aici.

   Alergară repede, fără zgomot, spre capătul străzii. Se opriră să-și tragă sufletul lângă gardul viu ce înconjura casa din capătul străzii. Polițistul se afla, probabil, chiar de cealaltă parte a gardului, dar tufișurile erau atât de înalte și dese, încât nu exista nici cea mai mică șansă ca el să-i vadă.

   - Oficiul poștal trebuie să fie undeva pe aici, zise Jade.

   - Da, îi răspunse Rich. Noroc că Magda ne-a găsit la timp.

   Se întreba dacă femeia îi căutase sau fusese doar o coincidență norocoasă. Tocmai se pregătea să pornească după Jade, spre punctul de întâlnire, când, de cealaltă parte a gardului, se auzi un pocnet ciudat.

   - Ce-a fost asta? zise el, cu glas scăzut, să nu fie auzit din partea cealaltă.

   Jade alergă înapoi spre el pentru a vedea ce se întâmplă.

   - Eu n-am auzit nimic, zise fata.

   Dar, chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, se auzi din nou sunetul cu pricina - de data asta, două pocnituri scurte, în succesiune rapidă.

   - Dau o petrecere cu șampanie? se întrebă Jade.

   Rich descoperi o bucată de gard unde tufișul nu era atât de des - mai mult crengi decât frunze. Întinse mâinile printre crengile desfrunzite și le dădu îndărăt, în speranța că va vedea ce se petrece în grădină. Jade se aplecă și ea lângă el, privind prin spărtura făcută de Rich în gardul viu.

   Vedeau astfel foarte bine peluza bine întreținută a casei, înconjurată de răsaduri de flori.

   Dar nu asta îi înfioră pe Rich și Jade.

   Polițistul stătea întins pe spate. Magda era în picioare lângă el. În mână ținea un pistol cu un amortizor lung, voluminos, pe care îl îndreptase spre trupul neînsuflețit al polițistului. Și, se gândea Rich, nu încăpea niciun fel de îndoială că polițistul era mort. Vedea deslușit ochii sticloși, expresia de frică ce-i încremenise pe chip și rana din fruntea omului, care încă mai fumega...

   Magda verifică arma și o puse în geantă. Apoi ridică privirea, de parcă ar fi simțit că este urmărită. Se uită drept spre spărtura din tufiș, prin care priveau Rich și Jade.

   Jade îl prinse de mână pe Rich.

   - Fugi! îi spuse ea printre dinți.

   Și împreună o rupseră la fugă.

 

CAPITOLUL 14

 

   Barul hotelului Clarendorf era iluminat discret, chiar și în plină zi. Era o sală lungă, situată în clădirea în stil Regency, cu canapele și fotolii de piele orânduite în jurul măsuțelor de lemn lăcuit.

   La un capăt se afla barul, cu tejgheaua de marmură sclipitoare, lambrisată în stejar, la fel ca pereții încăperii. În celălalt capăt al sălii se deschidea o mică galerie, la care se ajungea pe o scară îngustă, din holul ce ducea spre partea din spate a galeriei. La balcon erau mai multe mese, la acea oră nu era ocupată decât una. La puțină vreme după Ardman, mai sosiră un bărbat și o femeie, care se așezară undeva în spate, sorbindu-și băuturile în semiîntuneric.

   Ardman le aruncă doar o privire fugară, căutându-i, de fapt, pe Rich și Jade. Venise cu câteva minute mai devreme și, dacă Goddard era atât de bun pe cât îi plăcea să creadă, atunci gemenii erau deja pe bancheta din spate a unei mașini fără numere de înmatriculare.

   Își găsi un fotoliu din care putea urmări ambele intrări în bar și toți clienții - nu că ar fi fost mulți - și făcu semn spre barman că ar vrea o băutură.

   Barmanul veni la el și luă comanda - o ceașcă de ceai Earl Grey. Era cam devreme pentru orice altceva, se hotărî Ardman. Dar, dacă stătea aici mai multă vreme, urma un whisky mic pentru a-l ajuta să-și alunge plictiseala. Barmanul aduse ceaiul - un ceainic micuț, placat cu argint, o ceașcă în porțelan chinezesc pe farfurioară și un recipient din argint cu lapte.

   Zahărul era cristalizat, niște nestemate minuscule într-un mic bol de porțelan. Amuzat, Ardman alese 2 cristale de culoare verde pal, ca jadul neșlefuit, și le lăsă să cadă în ceașca de ceai.

   Când îi sună telefonul, Ardman verifică afișajul de pe ecran și răspunse:

   - Bună ziua, domnule Goddard. Sper că mă sunați cu vești bune.

   Goddard îi răspunse de-a dreptul stânjenit.

   - Nu știu cum de mi-au scăpat.

   - Se mai întâmplă. Nu-ți face griji. Îi știu pe puști ăștia, chiar dacă nu prea bine. Sunt buni. Se pare că sunt foarte buni.

   Aproape că-l auzea pe Goddard cum se fâstâcește.

   - Din nefericire, mai am o veste proastă, domnule.

   Ardman îl ascultă, cu o expresie serioasă pe chip.

   - Da, chiar e o întâmplare nefericită, îl aprobă el. Mă îndoiesc că poate fi pusă pe seama gemenilor Chance, dar voi avea grijă...

   - Cred că v-ar prinde bine o acoperire, domnule, zise Goddard.

   - Nu, cu siguranță nu vreau ca oamenii dumitale să dea năvală aici. I-ați mai speriat o dată, nu vreau să o faceți din nou.

   - Credeți că or să apară?

   - Nu știu, zise Ardman. Dar asta este singura noastră speranță - singura lor speranță, dacă stau să mă gândesc. Așa că voi aștepta întreaga zi, dacă e cazul.

 

   Rich îl urmări pe Ardman o vreme din ușă, înainte să prindă curaj să se apropie de masa lui. El și Jade îl urmăreau pe bărbat de când intrase în bar. Acum, Rich era sigur că și celălalt îl zărise, dar continua să își bea ceaiul ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic.

   - Doar tu? îl întâmpină Ardman, când Rich se așeză de cealaltă parte a măsuței, pe un alt fotoliu din piele.

   Rich scoase mobilul și îl puse pe masă, între ei.

   - Jade ne ascultă. Nu e nevoie să știi unde se află. Ar putea fi la kilometri distanță. Orice semn că apare o problemă și ea dispare.

   Ardman încuviință.

   - Foarte bine. Presupui că vă vreau pe amândoi și, evident, ai dreptate. Dar vreau să fie sigur că ești în siguranță.

   - Tu ai trimis poliția?

   Ardman nu răspunse.

   - Tu l-ai omorât pe polițistul Skinner? îl întrebă el, în schimb.

   Rich își simți gâtul uscat.

   - Nu, răspunse el. Femeia aceea, Magda. Ea l-a omorât. E și ea de-a voastră?

   Ardman clătină din cap.

   - În mod sigur, nu. Deși, dacă doamna de care vorbim are părul lung și negru, atunci e cert că avem un dosar despre ea. Frumoasă, dar mortală. Ați face bine să vă țineți departe de ea.

   - Mulțam, dar cred că ne-am dat seama și singuri de chestia asta, zise Rich.

   Făcu semn spre mobilul așezat între ei.

   - Ai cam 10 minute până rămân fără credit. Apoi, am plecat.

   - Tatăl tău lucrează pentru mine, începu Ardman. Nu este spion industrial, este agent al guvernului, dacă pot să spun așa. După cum ți-am mai spus, conduc un departament special care dă raportul direct comitetului de urgențe COBRA al prim-ministrului. Sau anumitor oameni care lucrează în cadrul acestui comitet.

   - Și ce face tata pentru tine? dori să știe Rich. În afară de a fi răpit.

   - În cazul de față, urmărea o anumită companie petrolieră.

   - KOS.

   Ardman confirmă.

   - Corect. A luat locul unui expert în industrie, pe numele său Lessiter.

   - Știm asta. Ce s-a întâmplat cu Lessiter?

   - Înainte de a-și lua în primire postul, a avut marea plăcere de a descoperi că a câștigat o croazieră gratuită pe Mediterana, pentru el și familia sa, și toate astea, pe cheltuiala contribuabililor Maiestății Sale.

   Rich se încruntă.

   - Deci nu e mort?

   Ardman păru de-a dreptul scandalizat.

   - Te rog, ce fel de om mă crezi?

   - Nu cred că ai vrea să-ți răspund.

   Ardman zâmbi.

   - Touche. Apropo, vrei ceva de băut?

   - Nu, mulțumesc. Nu stau mult.

   - Tot nu ești convins?

   Ardman părea dezamăgit.

   - Ce altceva pot să-ți mai zic? Stai să văd... Am avut nevoie de un om din cadrul KOS ca să văd ce plănuiește Vișinski. El...

   - Știm cine este Viktor Vișinski.

   - Bun, nu mai pierdem timpul. Atunci știi că aveam nevoie de dovada absolută că există... cum să-i spunem? O problemă.

   Dădu din cap ca și cum ar fi fost de acord cu ceea ce spunea.

   - Că există o problemă înainte de a demara o acțiune oficială împotriva celor de la KOS.

   - De ce?

   Pentru prima oară, Ardman păru iritat.

   - Pentru că Vișinski este un tip bogat și puternic, cu prieteni printre persoane sus-puse. Am sperat că veți afla și asta când am lăsat să-mi scape numele lui.

   - A fost deliberat? întrebă Rich surprins.

   Ardman îl privi cu simpatie nedisimulată.

   - Tinere, zise el, trebuie să știi că în jocul acesta, jocul în care ești și tu implicat acum, totul este deliberat.

   Făcu o pauză să-și toarne ceai, înainte de a trece mai departe.

   - Vișinski știe asta. Și nu din întâmplare este el așa prietenos cu mulți oameni puternici din această țară, precum și cu alții din Europa și din Statele Unite. E deliberat și faptul că îl cunoaște atât de bine pe prim-ministrul nostru - și că l-a avut ca invitat la Villa Vișinski din Italia.

   - Așadar, l-ai trimis pe tata ca să afle ce învârte?

   - Eu unul n-aș pune chiar așa problema, zise Ardman. Dar da. În esență.

   - Și ceva a mers prost.

   - Da, zise din nou Ardman. Vișinski pune ceva la cale, dar numai tatăl tău știe despre ce este vorba. Tatăl tău și un... coleg au reușit să pătrundă în complexul de laboratoare al instalației KOS de lângă Londra. Au luat o mostră de lichid. Dar ce este acest lichid, de ce este important și unde se află acum, asta nu știm.

   - Magda spunea ceva despre o mostră de lichid.

   - Poate ea îi cunoaște valoarea. Dacă găsim mostra, putem să o analizăm și să descoperim ce este de fapt. De aici, putem face cercetări să vedem la ce este bună. Tatăl tău a ținut mostra bine, până ce ar fi putut să i-o transmită persoanei sale de legătură, altă persoană care lucrează pentru mine. Andrew Phillips.

   - Cel care a fost împușcat la noi în apartament.

   Ardman aprobă.

   - Poate a reușit să i-o transmită și Phillips a ascuns-o. Sau i-a fost luată. Dar, dacă Magda asta întreabă de ea, atunci presupun că mostra e în continuare ascunsă.

   Își aținti privirea asupra lui Rich.

   - Este extrem de important să recuperez mostra de lichid, zise el foarte serios. Tu știi unde se află?

   Rich se înfioră sub povara acelei priviri neîndurătoare.

   - Unde este tata? replică el.

   Nu voia să spună că știe ceva - sau că nu știe nimic. Nu încă.

   - Mi-e teamă că l-a luat Vișinski. Și el e disperat să pună mâna pe mostră, probabil ca să ne împiedice pe noi s-o luăm. Deși e foarte posibil să-i fie realmente necesară.

   - Păi de ce? Probabil are tone de lichid.

   Ardman zâmbi.

   - Posibil. Dar la această instalație londoneză a avut loc un mic incident. Imediat după ce a plecat tatăl tău. După cum probabil ai auzit, a explodat întregul complex. Bineînțeles, un accident.

   Rich se cutremură.

   - Și tata?

   - Tatăl tău, zise Ardman, aplecându-se peste masă pentru a fi auzit limpede și prin telefonul mobil ce era între ei, este un om curajos. Dar acum este pe cont propriu și se află în pericol. Vă rog să mă ajutați pe mine, ca să-l ajut, la rândul meu, pe el. Vă rog!

 

   Ușa către galeria de deasupra barului era închisă. Oricine ar fi urcat scările întortocheate spre galerie ar fi descoperit un anunț pe ușă: ÎNCHIS PENTRU RENOVARE. Revenind la bar și aruncând o privire în sus, probabil i s-ar fi părut ciudat că, în condițiile date, acolo ședeau 2 oameni.

   Bărbatul și femeia de la galerie nu erau de aceeași părere. Stabb fusese cel care lipise anunțul pe ușă. Acum, el și Magda stăteau aplecați deasupra măsuței care se aflau între ei.

   Ascultau vocile ce se auzeau deslușit dintr-o cască, conectată printr-un cablu subțire de un dispozitiv prin de unul din capetele ornate de lemn, din partea cealaltă a balconului. Un microfon direcționat spre Ardman și Rich, care se aflau de cealaltă parte a barului, cu un telefon mobil între ei.

   - ...să mă ajutați pe mine, ca eu să-l ajut, la rândul meu, pe el. Vă rog!

   Glasul lui Ardman căpătase inflexiuni metalice, dar se auzea deslușit.

   - O, ce drăguț din partea lui, zise Magda, dându-și o șuviță de păr negru după ureche. Vrea să-l ajute pe sărmanul băiat. Să ne oferim și noi ajutorul, ce zici?

   Domnul Stabb clătină din cap.

   - Avem nevoie de amândoi. Lui Chance nu pare să-i pese de ei, așa că nu putem să ne folosim de odrasle ca să-l presăm. Dar, dacă îi avem pe amândoi, îl putem amenința pe unul din ei, ca să-l facem pe celălalt să ne spună unde este ascunsă mostra. Se pare că serviciile secrete nu știu nimic, așa că domnul Vișinski poate merge mai departe. Nimic nu-l mai poate opri acum. Imediat ce punem mâna pe copiii ăștia.

 

CAPITOLUL 15

 

   Pe lângă faptul că era imens, holul hotelului era complet impersonal. Într-o parte era amenajată o zonă de așteptare, aproape de barul hotelului.

   Jade puse ochii pe un scaun cu spetează înaltă, unde putea sta fără a fi văzută de angajații de la recepție. Își întorsese scaunul în așa fel încât să stea cu fața la șemineul uriaș.

   Dar în șemineu nu ardea focul. În plus, fata nu era interesată de ornamentele complicate ale structurii, ci urmărea cu atenție ceea ce se întâmpla în hol privind în oglinda de deasupra șemineului - în care putea vedea imaginile reflectate ale lui Rich și Ardman. Nu putea vedea chipul lui Ardman, așa că era destul de convinsă că acesta nu o poate zări - chiar dacă o căuta din priviri printre oamenii din hotel.

   Ea și Rich stătuseră o vreme împreună, urmărindu-l pe Ardman, asigurându-se că acesta într-adevăr venise singur. Din câte își dădeau ei seama, nu adusese pe nimeni cu el.

   Când se simțiră cât de cât siguri de acest lucru, Rich apelă mobilul lui Jade de pe telefonul tatălui lor și se duse la bar să i se alăture lui Ardman.

   Acum Jade asculta cu atenție conversația dintre fratele ei și omul de la MI5, sau cine o fi fost acela. Cei doi vorbeau destul de încet și fata ciulea urechile să îi audă cât mai bine, chiar și cu volumul telefonului dat la maxim.

   - Cred că ar trebui să auzi asta, zicea Ardman.

   - Ar fi bine să nu dureze mult, îi răspunse Rich. Plec de aici în orice moment.

   - Nu va dura mult. Am înregistrarea în format mp3, am înțeles că așa se lucrează în ziua de azi.

   - Nemaipomenit, mă lași să o copiez pe iPod-ul meu, nu? zise Rich.

   - Păi m-am gândit să o redau pe acesta, zise Ardman. Dacă îl pun aici, lângă telefon, Jade va putea să audă și ea înregistrarea. Bănuiesc că sunteți de acord.

   - Da, sigur, cum vrei tu.

   Urmă o scurtă pauză și, în oglindă, Jade îl văzu pe Ardman întinzându-se peste masă ca să pună ceva lângă mobil. Se gândi că trebuie să fie vorba de un aparat de înregistrare digital, cu ajutorul căruia va reda bucata audio pentru ei.

   - Ceea ce vei auzi în continuare, adăugă Ardman, intră sub incidența Legii secretului de stat.

   Se opri, și Jade aproape că îl auzea cum zâmbește, dacă așa ceva era posibil.

   - Nu că ar conta, dar, legal vorbind, trebuie să te avertizez în acest sens.

   - Îți acoperi spatele?

   - Îmi place să fac lucrurile cum trebuie. Acum, aceasta este o înregistrare a unei convorbiri telefonice efectuate săptămâna trecută. Nu-mi este permis să-ți spun cine vorbește sau de ce a fost înregistrată conversația. Dar cred că vei recunoaște vocile și vei bănui de ce au fost înregistrate convorbirile domnului în cauză. Putem începe?

   - Dă-i drumul, îi spuse Rich.

   Jade lipi telefonul și mai tare de ureche, nedumerită în privința celor ce era pe cale să le audă. Când înregistrarea porni, conversația respectivă se auzi mai tare decât discuția dintre Rich și Ardman și fata se relaxă, căci putea să asculte în voie, era destul de clară.

   Prima voce rosti un singur cuvânt:

   - Da?

   Jade recunoscu imediat glasul tatălui ei.

   - Domnul Chance la telefon? întrebă o voce de femeie - ușor ezitantă și puțin cam agitată.

   - Cum ați obținut acest număr de telefon? o întrebă Chance.

   - Of, Doamne, zise femeia. Mi-au spus că va fi ceva mai dificil decât... am înțeles de la... ăăă.... angajatorul dumitale. Cred. La minister au fost cam vagi când...

   Chance îi tăie vorba.

   - Ce doriți?

   - Numele meu este...

   Numele femeii fusese cenzurat de un bip ascuțit. Jade făcu o grimasă și îndepărtă telefonul de ureche, dar reușise deja să identifice glasul doamnei Gilpin. Șovăind, ascultă din nou, la timp spre a-l auzi pe Ardman zicând pe un ton confidențial:

   - Îmi pare rău.

   Doamna Gilpin continuă:

   - Domnule Chance, am vești pentru dumneata. Mi-e teamă însă că nu am vești prea bune. Și... ei bine, s-ar putea să fie un șoc pentru dumneata. Pot să vă întreb, sunteți așezat pe un scaun? Cred că ar fi bine să luați loc.

   - Sunt obișnuit cu veștile proaste. Și cu șocurile. Așa că spuneți-mi pe șleau!

   - Dacă sunteți sigur... Este vorba despre Sandra, Sandra Chance.

   Urmă o pauză, apoi Chance rosti măsurat:

   - Vă rog. Stau pe scaun.

   - A avut loc un accident. Un accident de mașină. A fost - nimeni n-a putut face nimic. N-a simțit nimic, a fost instantaneu. Îmi... îmi pare rău, nu mă pricep prea bine la asta.

   - Ba vă pricepeți, stați liniștită. Mulțumesc că m-ați anunțat. Dar a trecut o vreme de când n-am mai văzut-o pe Sandra.

   - Dar, vedeți dumneavoastră...

   - Mulțumesc, insistă Chance.

   Jade desluși emoțiile abia stăpânite din glasul lui. Poate că trecuse multă vreme, dar bărbatul resimțea durerea din plin. Știa exact ce trebuie să fi simțit în acele momente. Părea că trecuse un secol de când oamenii aceia veniseră la ei la școală și îi scoseseră de la oră pe ea și pe Rich ca să le spună...

   Auzind acum din nou, Jade se șterse la ochi cu mâna liberă și se întrebă dacă lui Rich îi era bine. Imaginea lui din oglindă părea încețoșată, nedeslușită.

   - Sunt convins că aveți o listă lungă de oameni pe care trebuie să-i informați, zise Chance pe un ton rece. Prieteni, familie...

   - Ăăă, nu prea, zise femeia. Nu mai are pe nimeni. Pe nimeni, în afară de dumneata. Nu cred că a... Ei, dar asta nu mă privește. Dar m-am gândit că ar fi bine să aflați imediat. Despre Sandra, vreau să zic, dar și că sunt bine...

   - Cine anume?

   - Păi, copiii dumitale. Nu au fost implicați în accident.

   - Copiii.... mei?

   - Desigur, au primit o lovitură neașteptată, dar, altfel, sunt bine. Sunt niște copii buni. Căliți. O să le fie bine până la urmă. Numai că...

   - Copiii mei? zise Chance din nou.

   Jade și-l imagina întrebându-se ce naiba se petrece, nepricepând ce i se spune. După atâția ani.

   - Înmormântarea are loc mâine, îi spuse femeia. Îmi pare rău că nu v-am anunțat mai din timp, dar mi-a luat foarte mult să vă găsesc. Sandra a lăsat o scrisoare în care preciza că lucrați pentru administrația publică. Mi-a fost tare greu să dau de dumneavoastră... Dar, dacă puteți ajunge, sunt sigură că Rich și Jade vor aprecia acest gest.

   Urmă o pauză, după care femeia continuă:

   - Copiii dumitale au nevoie de tatăl lor, acum mai mult ca niciodată. Au nevoie de dumneata, domnule Chance.

   Jade simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Privi cum se mișcă în oglindă imaginea incețoșată a lui Ardman. Apoi înregistrarea se opri cu un clic.

   Rich rămase înțepenit, uitând cu totul de gândurile sale de plecare. În fața lui, Ardman selecta acum un alt fișier cu ajutorul meniului micului MP3-player.

   - Aceasta este o înregistrare ceva mai recentă, zicea el. Iarăși nu pot să-ți spun cine sunt cei implicați, dar este de ajuns să zic că unul din ei este același domn de mai devreme, iar pe celălalt bărbat l-ai întâlnit și tu, chiar dacă pe fugă. Din păcate, el a decedat între timp.

   - Phillips, murmură Rich.

   Dar Ardman îl auzi, nu lăsă să se vadă acest lucru.

   - Îmi pare rău să-ți fac una ca asta, zise el. Să vă fac, de fapt.

   - Cred că sunt urmărit, se auzi vocea lui Chance.

   - Ești sigur? întrebă celălalt glas.

   Rich recunoscu imediat vocea lui Phillips - deși aici părea mai calm și mai puțin stresat decât atunci când îi întâlnise pe Rich și Jade.

   - Nu. Sunt buni, oricine ar fi. Dar a devenit și mai urgent să-ți dau mostra.

   - Da, păi ar fi trebuit să faci asta acum 2 zile, numai că nu ai apărut.

   - Am avut o înmormântare.

   Urmă o pauză, apoi Phillips zise:

   - Am auzit. Îmi pare rău. Am auzit și de copii - sunt bine?

   - Vrei să mă întrebi, mai bine zis, dacă se descurcă? Sau dacă eu mă descurc?

   Un hohot scurt de râs.

   - Bănuiesc că ambele variante.

   - Atunci, da, ei sunt bine. În dimineața asta au ieșit în oraș. Dumnezeu știe ce o să mă fac cu ei când se vor întoarce. Trebuie să rezolv problema cu școala. E o nebunie.

   - O adevărată belea, nu? Ți-ar fi mai bine fără.

   Răspunsul lui Chance fu surprinzător de tăios.

   - Nu voiam să spun că mă înnebunesc pe mine. Sunt îngrijorat pentru ei. Ce fel de tată sunt pentru ei? În ce încurcătură îi mai vâr și eu? Mama lor abia a murit și lumea lor s-a întors pe dos, iar eu cu ce îi ajut, mai exact? Nici măcar nu știu de unde să încep.

   - Mda... Ei, sunt sigur că te vei strădui să fie cât mai bine.

   - Și dacă asta nu e de ajuns? Vorbim de copiii mei. Și cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să încerc să-i scot din toată afacerea asta cât timp știu că pot să am grijă de ei în siguranță. Ai cea mai mică idee cum mă simt când spun asta? Ai vreo idee?

   Rich rămase cu gura căscată ascultând înregistrare. După voce, ai fi zis că e John Chance, însă ceea ce spunea contrazicea radical imaginea pe care și-o făcuseră el și Jade despre el, felul în care își închipuiau că gândește.

   - John, uite ce e, zise Phillips, trebuie să iau mostra asta de la tine. Trebuie analizată pentru a vedea ce naiba coace Vișinski. Trec pe la tine în seara asta. E mai bine pe întuneric. Când copiii dorm deja.

   - Nu, zise Chance. Nu veni aici.

   - Chiar crezi că apartamentul este pus sub observație?

   - Nu pot să-mi asum acest risc.

   - Cu toate acestea, e mai sigur în apartament decât oriunde altundeva.

   - Poate pentru mine sau pentru tine, spuse Chance. Dar nu și pentru copiii mei. Nu pot risca să-i bag în mijlocul afacerii. Nu vreau să-i expun nici celui mai mic pericol, deloc, nici de dragul meu sau al tău, nici pentru oricine altcineva. Ai priceput?

   Phillips părea să simtă hotărârea lui Chance.

   - Bine. Cum zici tu. Uite... Te sun mai târziu și putem discuta despre un loc de întâlnire. Tu... pune-ți treburile în ordine. Fă ceea ce trebuie să faci.

   - Mulțumesc. Nici nu prea știu de unde să încep. Dar asta e, nu? Un nou început. Când m-am dus la înmormântarea Sandrei, nici nu știam ce mă așteaptă. Adică - mi-au spus că sunt 2 copii, gemeni, că sunt ai mei și eu trebuie să am grijă de ei. Dar asta era o chestie destul de abstractă. Ce mi-am zis: îi trimit la școală și gata. Nu vor avea de-a face cu mine. Dar când îi întâlnești - sunt oameni în toată firea. Și mă văd pe mine în ei - în amândoi. Sunt încăpățânați și furioși, îți pun bețe în roate și se ceartă cu tine din te miri ce. Dar nu pot să-i învinovățesc că îmi seamănă, nu?

   - John, nu-ți face griji, zise Phillips încet. Este un șoc. Dar o să-ți revii.

   - Să-mi revin?

   Părea surprins.

   - Dar nu vreau să-mi revin. Nu vreau să schimb nimic. Vreau doar să le fiu tată, un tată bun - și nu știu cum.

   Ardman închise micul MP3-player. Ridică ochii spre Rich, dar părea că nici nu se uită la el, ci la o persoană care stătea lângă masa lor.

 ..........................................................

Țintă sigură, Jack Higgins

 ................................................

2-5

 

           Chance zâmbi.

   - Cu toată bunăvoința din lume, tu ce crezi? Mi-ar plăcea tare mult să fie posibil să vă mutați și să vă instalați aici, să ne vedem toți 3 de ale noastre, ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic. Dar asta nu e posibil. Pentru că lucrurile s-au schimbat - s-au schimbat dramatic pentru voi. Și pentru mine. Avem nevoie de timp ca să înțelegem și să acceptăm asta, ca relația noastră să funcționeze.

   Se aplecă înainte și îi privi atent pe amândoi.

   - Și eu vreau să fie totul bine. Chiar vreau asta. Vreau să fie bine, de dragul nostru, al tuturor.

   - Ca la medicamente: puțin rău acum, ca să ne fie bine mai încolo? întrebă Jade.

   - Nici chiar așa de calculat, îi spuse Chance. Am nevoie doar de puțin timp ca să-mi lămuresc situația.

   - Dar de ce? insistă Rich.

   - Vă voi spune imediat ce pot să vă spun, pe promise el. Pe bune! Nu mă cunoașteți, dar vă cer să aveți încredere în mine. Așa e cel mai bine. Până la sfârșitul școlii - câteva săptămâni. Și atunci discutăm ca lumea.

   Dădu din cap în direcția lui Rich.

   - Da, chiar vom discuta. Și vom hotărî împreună ce facem mai departe, cum este cel mai bine. Ca o adevărată familie, bine?

   Nici Jade, nici Rich nu spuseră nimic.

   - Cum ziceam, continuă Chance, nu mă aștept să vă și placă. Dar sper că veți avea destulă încredere în mine pentru a mă crede pe cuvânt.

   - Dar nu e corect, zise Jade.

   - Îți spun eu ce nu e corect, zise Chance cu glas domol. Aș fi putut ignora apelul primit de la doamna Gilpin. I-aș fi putut spune că nu mi-am văzut niciodată copiii sau că nici nu cred că sunt ai mei, ori că pur și simplu, nu mă interesează. Ei nu voi să știe de mine, așa că de ce aș vrea eu să știu de ei - să am grijă de ei? Să mă sacrific pentru ei? Doar pentru că și-au pierdut mama și nu mai au pe nimeni altcineva? Dar nu am făcut asta. Pentru că asta nu ar fi fost corect. Chiar n-ar fi fost.

   Rich și Jade lăsară amândoi privirile în podea. Când își ridicară capetele, Chance dispăruse.

   - Poate ar fi cazul să o lăsăm mai moale, îi zise Rich lui Jade. Dă-i înapoi țigările și telefonul!

   Rich o simți cum se enervează.

   - Nu poți continua să-l învinovățești pentru ce s-a întâmplat cu mama.

   - Doar pentru că, subit, e sentimental și ne spune că-i pasă de noi? Asta nu înseamnă că e și adevărat.

   - A zis că o să vorbim, sublinie Rich.

   - Mda, după ce ne trimite pachet la școală. Și atunci? O să ne ia o bonă în vacanță, ca el să-și poată vedea de preaimportantul serviciu? Ca el să-și poată construi cariera fără să fie distras? Ei, numai de Mary Poppins nu aveam noi nevoie.

   - Să știi că îi spun că i-ai luat mobilul și țigările, se hotărî Rich. Și bricheta.

   - Ticălosule!

   Jade încercă să-l prindă pe Rich, dar puștiul era deja în drum spre birou.

   Auziră telefonul țârâind și se opriră amândoi, în fața ușii biroului.

   Ușa era întredeschisă și dinăuntru se auzea vocea lui Chance.

   - Nu, nu la apartament, spunea el. Prea multe... lucruri care distrag atenția în acest moment.

   - Adică noi, îi șopti Jade lui Rich.

   - Știu, răspunse el. N-ar trebui să tragem cu urechea, murmură băiatul.

   Dar niciunul din ei nu se îndură să se miște din dreptul ușii.

   - E în siguranță, spunea Chance. O aduc cu mine. Fii mulțumit că i-o duci cuiva care știe ce-i de făcut cu chestia asta. Nu pot să risc ca ei s-o găsească.

   - Crezi că se referă la noi? murmură Rich.

   Jade ridică din umeri nedumerită.

   - Bine, într-o jumătate de oră, zise Chance. Într-un loc sigur, unde să putem vorbi și să ți-o pot transmite. Nu veni aici însă, orice ar fi... Pentru că așa îți spun eu!

   Acum părea destul de mânios.

   - Dacă îi pun într-o situație periculoasă, va fi ultima oară când lucrez pentru tine. Ultima.

   Urmă o scurtă pauză.

   - Cimitirul de mașini, ăla vechi? Da, îl știu. Pe Totters Lane, nu-i așa? Da. Într-o jumătate de oră.

   Jade îl prinse de braț pe Rich și îl trase în dormitor. 

   - Ce e? o întrebă Rich.

   - Cum adică „ce e”? Dacă serviciul lui e așa de important și dacă e pe bine, și dacă el chiar lucrează în industria petrolieră...

   - Dacă? replică Rich.

   - Da, dacă. Dacă toate astea sunt adevărate, atunci de ce se duce într-un cimitir de mașini să transmită ceva ce nici nu ar trebui să aibă la el?

   Rich oftă.

   - Bine. Uite, a zis că sunt niște lucruri despre care nu poate să vorbească acum. Dar poate ar trebui să aflăm noi, direct.

   - Mda? Cum zici să facem?

   - Să-l urmărim și să vedem cu cine se întâlnește.

   - Nu putem face una ca asta, protestă Jade. Sau putem?

   Rich ridică din umeri.

   - Tu îi șutești mobilul - nu văd de ce nu l-am putea urmări la o întâlnire.

   Ușa dormitorului se deschise și Chance apăru în prag.

   - Uite ce e, îmi pare rău, zise el. Trebuie să ies. Vorbim din nou când mă întorc, bine?

   - Perfect, zise Jade.

   Îl priviră amândoi cum traversează camera de zi. Se opri să-și ia țigările de pe televizor. Părea gata să desfacă pachetul, dar îi zări pe Jade și Rich cu ochii pe el, așa că vârî pachetul în buzunarul de la haină.

   - Ne vedem cam într-o oră, zise Chance.

   Nu mai așteptă răspunsul lor.

   Auziră ușa de la intrare trântindu-se în urma sa.

   - Las` că ne vedem noi mai curând, zise Rich.

 

CAPITOLUL 5

 

   Se însera. Burnița ușor, însă destul ca apa să treacă prin haina lui Jade și să pară mai rece decât era în realitate.

   - Uite-l, e acolo, zise Rich, arătând spre silueta întunecată care tocmai trecea pe sub un felinar, ceva mai departe, pe stradă.

   Mergeau grăbiți pe urmele lui Chance, mereu în umbră, în care că acesta ar fi aruncat o privire îndărăt.

   Dar bărbatul nu privi înapoi, iar Jade nu își dădu seama dacă omul simțise că este urmărit. Dar, chiar și așa, Chance dispăru brusc într-un gang. Dacă ar fi clipit în acea fracțiune de secundă, Jade l-ar fi pierdut din vizor - și ar fi rămas cu impresia că bărbatul se topise în neant.

   Se apropiară cu băgare de seamă de intrarea în gang, în eventualitatea că Chance ar fi zăbovit acolo să-i aștepte. Lui Jade nu-i era frică de el, dar nu avea chef de încă o repriză de ceartă. Cu toată bravada, nu-i plăcea să se confrunte cu nimeni - nici chiar atunci când persoana în cauză era cea care greșea. Așa cum greșise el.

   Rich îi aruncă o privire, iar Jade încuviință.

   - Hai, îl îndemnă ea în șoaptă.

   Și, împreună, intrară în gang, cu ochii după urmărit.

   Nimic.

   Gangul era pustiu.

   Chance dispăruse.

   Porniră în fugă spre celălalt capăt al gangului și descoperiră că pasajul cotea brusc și dădea, mai apoi, într-o arteră foarte circulată. Un autobuz care tocmai trecea pe acolo îi stropi cu apă. Trecătorii se mișcau în grabă pe lângă ei, încovoiați sub povara hainelor, în vreme ce ploaia cădea în rafale din ce în ce mai puternice. În urma autobuzului, un șir de mașini și taximetre treceau în goană, aruncând apă spre trotuar.

   Nici urmă de John Chance.

   - Parcă ar fi știut că îl urmărim, se plânse Rich.

   - Dar cum ar fi putut să știe? se minună Jade.

   - Poate că s-a gândit că oricum îl urmărește cineva, zise Rich. Nu neapărat noi, ci altcineva. Nu știu ce să zic. Trebuie să găsim o librărie.

   Jade îl privi uluită.

   - Nu, trebuie să-l găsim pe tata.

   - Aha, deci acum e „tata”, nu?

   Rich era de-a dreptul amuzat.

   - Păi, cum altfel să îi zic? Și la ce bun o librărie? Sau ai chef să citești ceva?

   Cum mergeau ei pe stradă, din umbră ieși la iveală o femeie, care avu grijă să păstreze distanța față de ei, deși niciunul dintre copii nu observase că îi urmărea de când ieșiseră din apartament.

   Ceva mai încolo, pe stradă, se afla o librărie. Era o librărie mică, parte a unui lanț mai mare, dar avea ceea ce căuta Rich - o hartă detaliată a Londrei.

   - Ce-o să faci, o să-l cauți cu indexul străzilor? sugeră Jade. Probabil îți închipui că o să-l localizezi imediat, o fi vreo săgeată roșie care să ne indice în permanență locul unde se află John Chance?

   În chip de răspuns, Rich indică spre o zonă a hărții.

   - Aici ne aflăm acum, corect? Uite, chiar aici.

   - Așa, și?

   Rich trasă cu degetul un drum imaginar.

   - Asta este Totters Lane.

   - Aaa, desigur. Unde se află cimitirul de mașini. Cât costă harta?

   Rich împături harta și o puse înapoi pe raft.

   - Habar n-am, spuse băiatul. Dar mă orientez bine, țin minte drumul. Haide, mai sunt doar 15 minute până la întâlnire.

   În clipa în care cei 2 adolescenți părăsiră librăria, femeia, care în tot acest timp stătuse ascunsă după un raft înalt, ascultându-le cu atenție discuția, scoase din poșetă un telefon mobil. Cu un gest din cap, își dădu părul lung și negru pe spate și formă un număr.

   - Totters Lane, zise ea imediat ce îi răspunse persoana apelată. Cimitirul e mașini. O să fie acolo cam în 10 minute.

 

   Chance se opri din mers ca să-și aprindă o țigară. Se miră că pachetul era plin.

   Privi gânditor la filtrele țigărilor strâns împachetate în cartonul alb și se încruntă. Știa că nu terminase pachetul, ba, în plus, își pusese bricheta tot în cutia de carton. Prin minte i se perindară sute de posibilități.

   Își consultă ceasul de la mână și hotărî că era prea târziu să se întoarcă în apartament ca să discute problema cu Rich și Jade. Trebuia să ajungă la cimitirul de mașini în mai puțin de 10 minute. Se va decide atunci ce va face mai departe.

   Oricum, avea în buzunar o cutie de chibrituri. Măcar putea să fumeze liniștit.

 

   Cu sufletul la gură, Rich și Jade ajunseră la cimitirul de mașini în 10 minute. În capătul drumului, cimitirul îi aștepta cu porțile lui uriașe de fier ușor întredeschise.

   Dincolo de porți, nu se zărea nicio lumină. Porțile și zidurile înalte nu lăsau să pătrundă lumina felinarelor de pe stradă.

   Se pomeniră așa, deodată, într-o lume a umbrelor și a siluetelor întunecate. Imediat după porți era o zonă deschisă, unde puteau fi parcate mașini și camioane. După această parcare improvizată se ridica o junglă de epave aruncate la întâmplare. Mașini vechi erau azvârlite unele peste altele, turtite de greutatea celor din vârf. Stăteau grămadă landouri și cărucioare de metal pentru cumpărături, cadre de fier pentru pat și biciclete vechi.

   Prin tot acest pustiu sinistru, pagini ude de ziar erau purtate de vânt, precum rotocoalele de fân prin deșerturile din filmele americane.

   - Locul ăsta e imens, observă Jade.

   Fata vorbea în șoaptă, de parcă mașinile casate ar fi putut-o auzi.

   - Ar putea fi oriunde, fu de acord Rich.

   Chiar în clipa în care termină de rostit aceste vorbe, se auzi un zgomot venind de undeva din spatele lor - un hârșâit metalic: cineva deschidea porțile grele de la intrare. Rich o prinse pe Jade de mână și fugiră să se ascundă în umbra unei carcase de Rover.

   O formă întunecată pătrunse în cimitir și se opri în conul de umbră, imediat lângă porți. O sclipire de lumină se ivi când silueta aprinse un chibrit și la lumina flăcării, gemenii reușiră să distingă chipul tatălui.

   - Dar știu că nu s-a grăbit, șopti Jade.

   - A ales un drum mai lung, îi șopti Rich. S-a asigurat că nu este urmărit, pricepi?

   - Dar cu cine se întâlnește aici?

   Auziră zgomotul de motor al unei mașini care se apropia în viteză. Probabil și Chance auzise, căci omul se trase repede din dreptul porților, așteptându-se, evident, ca ele să se deschidă.

   Dar porțile explodară și se deschiseră cu un pocnet infernal, lăsând să treacă, în viteză, o dubă albastră. Vehiculul se opri cu scrâșnet de frâne, derapând în noroi. Din mașină țâșniră 2 zdrahoni care se aruncară direct asupra lui Chance. În lumina slabă ce venea dinspre stradă, copii zăriră ranga de fier ridicată în aer de unul din bărbați.

   Jade țipă, dar n-o auzi nimeni în afară de Rich.

   Ranga grea coborî iute prin aer. Chance făcu un pas lateral și îi trase atacatorului un cot în stomac. Bărbatul se îndoi, lăsând să-i cadă ranga din mână. Chance îl prinse imediat de gât și îl învârti, lovindu-l de celălalt atacator. Vlăjganii se rostogoliră pe jos, țipând de durere.

   Chance se trase un pas îndărăt, gata de o nouă ripostă.

   Unul din bărbați scoase la iveală un pistol. Se auzi pocnetul scurt al împușcăturii, urmat de sunetul glonțului ricoșat în pământ, în apropierea lui Chance. Apoi o mișcare bruscă: Chance alerga - direct spre cel care ținea pistolul. Îl lovi peste mână și arma zbură prin aer.

   - Ar trebui să-l ajutăm, zise Jade.

   Dar fata încremenise pe loc, cu ochii la cele ce se petreceau.

   - Nu sunt așa de sigur că are nevoie de ajutor, comentă Rich privindu-și tatăl cum îi arde un pumn celui care trăsese cu arma.

   Amândoi copiii făcură o grimasă la auzul trosnetului: pumnul se lipise în plin de falca atacatorului.

   Însă din dubă își făcură apariția încă 2 bărbați, care porniră în fugă spre Chance. Cel care pierduse pistolul gemea, întinse pe jos de durere. Cel care mânuise ranga își revenise suficient ca să se alăture tovarășilor săi, care se aruncau acum asupra lui Chance.

   Jade se ridică pentru a porni spre ei, dar Rich o prinse de mână.

   - Nu putem interveni, zise el. Sunt înarmați - uite!

   Cei 2 nou-veniți își îndreptaseră pistoalele spre Chance, care de data asta ridică brațele, predându-se. Imediat ce deveni limpede că nu mai constituia o amenințare, unul din atacatori se apropie de el și îl lovi peste cap cu patul armei. Chance căzu în genunchi. Ridică privirea spre cel care îl lovise, iar Jade citi furie pe chipul tatălui ei, și nu frică sau durere, cum ar fi fost de așteptat.

   Apoi, Chance își îndreptă privirea în altă parte - uitându-se, pe lângă atacatorii săi, direct la Jade, care ieșise din ascunzătoare la vedere, în afara umbrei protectoare. Clătină din cap aproape imperceptibil, îi aruncă un surâs abia perceptibil. Rich încă o ținea pe Jade de mână și o trase încet înapoi, în conul de întuneric.

   Bărbații îl conduseră pe Chance la dubiță și îl înghesuiră în spate. Portierele se trântiră cu zgomot, apoi șoferul întoarse duba și acceleră, trecând de porțile rupte.

   Jade și Rich așteptară o clipă, apoi porniră încet pe urmele mașinii, ieșind afară, în stradă. Niciunul nu spuse nimic.

 

   Niciunul din ei nu o observase pe femeia cu părul lung și negru, care îi urmărea din ușa unei case, ceva mai încolo. Nu-l văzură nici pe bărbatul cu impermeabil cenușiu, în umbra de la intrarea în cimitirul de mașini. Dar femeia îl reperase deja.

   Îl privi cum își scoase ochelarii cu rame negre, ștergând picături de ploaie cu o batistă albă, scrobită. Problema lentilelor fiind rezolvată, omul așteptă ca puștii să se îndepărteze suficient, înainte de a folosi telefonul mobil.

   - Phillips la telefon, domnule, zise el imediat ce i se răspunse la telefon. Am venit să mă întâlnesc cu Chance, așa cum aranjasem, dar mi-e teamă că a intervenit o mică problemă.

   Privi spre cei 2 copii, care o cotiră la capătul drumului, ieșind în strada principală.

   - De fapt, două probleme, zise el pe un ton cât se poate de serios.

 

CAPITOLUL 6

 

   Rich și Jade se opriră în capătul drumului și priviră de-a lungul străzii principale.

   - Ai văzut în ce direcție a luat-o dubița? întrebă Jade.

   Rich dădu din umeri.

   - Aoleu, Doamne, dar nu ești bun de nimic, îi reproșă fata.

   - Mda, o aprobă el. Bănuiesc că tu ai văzut pe unde au luat-o - ai reținut numărul de la mașină, tot.

   - Doamne, eu nu sunt bună de nimic, zise Jade. Așadar, ce facem acum? Crezi că or să-i dea drumul?

   - Nu știu.

   - Cine erau?

   - Nu știu.

   - Unde l-or duce?

   - Nu știu.

   - Ce vor de la el?

   - Ascultă, nu sunt bun de nimic, da? îi zise Rich. Nu știu.

   Jade era agitată, se plimba dintr-o parte în alta a trotuarului, cercetând nedumerită strada.

   - Ce naiba facem? Și nu-mi spune „nu știu”, că... Zi și tu ceva! Orice.

   - Păi... zise Rich. Am putea să ne întoarcem la apartament, poate o să vină acolo. O fi fost o glumă, cine știe ce prieteni de la serviciu...

   - Aveau arme, sublinie Jade. L-au bătut. Nu păreau să se distreze.

   - Nu, zise Rich încet. Chiar nu poți sta locului o clipă?

   Băiatul se așeză pe caldarâmul ud, iar Jade se prăbuși lângă el.

   - Poate aflăm mai multe în apartament, spuse el. Dacă avem noroc, găsim vreun indiciu despre cine sunt oamenii ăștia, de ce îl vor tocmai pe el și unde l-au dus. Pe de altă parte, dacă îl lasă să plece, el se va întoarce în apartament. Sau ne va suna. Ori una, ori alta.

   - Poate că vor suna chiar cei care l-au răpit, zise Jade, să ne ceară o răscumpărare.

   - Dar noi nu avem niciun ban, îi aminti Rich. Și, oricum, tu una nici nu cred că ai plăti ca să-i dea drumul.

   Jade nu se obosi să-i răspundă.

   - Am putea merge la poliție.

   - Probabil asta ar trebui să facem, fu și Rich de acord.

   - Dacă o să ne creadă...

   - Dar am fost acolo, am văzut. Chiar s-a întâmplat. A fost răpit. Poliția trebuie să ne creadă.

   Jade își scoase telefonul mobil.

   - Atunci sunăm la poliție.

   Dar Rich scutură din cap.

   - Mai degrabă vreau să vorbesc cu un om în carne și oase. Să mă asigur, cumva, că se face ceva în sensul acesta.

   O privi pe Jade drept în ochi.

   - E tatăl nostru. El e tot ce avem pe lumea asta.

   Fata oftă. Apoi dădu din cap.

   - Lasă că îl recuperăm noi, spuse ea. În orice s-ar fi băgat, orice ar trebui să facem - îl aducem noi înapoi.

 

   Incinta secției de poliție era mai mică decât se așteptase Jade. Într-o parte, se afla o mică sală de așteptare, unde câțiva indivizi plictisiți stăteau pe scaune, iar în cealaltă, un birou de recepție înalt, cu calculator. În spatele biroului, Jade zări o altă încăpere, unde mai mulți polițiști și polițiste lucrau de zor la calculatoare.

   La recepție îi întâmpină un polițist - judecând după emblemă și cele 3 trese de pe mâneca uniformei. Când Jade și Rich intrară în secție, își ridică privirea spre ei, dar apoi își continuă lucrul, transcriind ceva într-un registru.

   - L-au răpit pe tata, începu Jade.

   Sergentul își ridică din nou privirea.

   - L-au răpit? zise el.

   Jade îi făcu semn că da.

   - Ei, sigur că l-au răpit, comentă sergentul. Iar eu sunt papa de la Roma, nu?

   - Nu, chiar a fost răpit, interveni Rich. Iar dumneavoastră nu sunteți papă, observă el. Sunteți polițist și trebuie să ne ajutați.

   Sergentul oftă.

   - Atunci, hai, spuneți-mi tot ce știți despre asta.

   Îi ascultă cu atenție în timp ce Jade și Rich îi relatară evenimentele serii. Apoi le spuse:

   - Nu pare că v-ați cunoaște tatăl prea bine.

   - Abia l-am cunoscut, mărturisi Jade.

   - Cum, abia l-ați cunoscut pe tatăl vostru?

   - Noi am stat cu mama, explică Rich. Numai că a murit. Acum stăm cu tata.

   - Și tata a fost răpit de niște tipi înarmați, cu o dubiță.

   Sergentul se întoarse cu spatele o clipă, de parcă ar fi verificat ceva cu un coleg din cealaltă cameră.

   - Dintr-un cimitir de mașini, repetă el, când se întoarse iarăși cu fața spre ei.

   - Da, insistă Jade.

   - Ați auzit de irosirea timpului angajaților din poliție? îi întrebă sergentul.

   - Da, răspunse iute Rich, înainte ca Jade să apuce să deschidă gura. Dar nu asta facem noi aici.

   - Credeți că noi vrem să fim aici? întrebă Jade.

   Sergentul se gândi o clipă și la acest aspect.

   - Bine, dați-mi o descriere și să vedem ce putem facem.

   - Grozav. În sfârșit, zise Jade.

   - Numele mai întâi, le ceru sergentul. Al vostru și al tatălui vostru.

   Îi dădură numele complete, iar sergentul tastă ceva în calculator.

   - John cu „h”, da? întrebă sergentul. Și cum se scrie Chance, spuneți-mi pe litere, să nu fac vreo greșeală.

   Rich îi spuse numele pe litere. Sergentul tastă ceva o vreme, apoi clătină descurajator din cap.

   - Nimic, zise el.

   - Cum adică „nimic”? întrebă Jade.

   - De aici pot verifica registrele publice - liste electorale, cartea de telefon, registrul de taxe și impozite. Pot verifica inclusiv informații ale poliției, pot verifica bazele de date ale companiilor de gaze și electricitate.

   - Deci? întrebă Rich.

   - Deci nu există nimeni cu numele de John Chance.

   - Poate e înregistrat la altă adresă, sugeră Rich. Nu stă aici de prea mult timp.

   - Așa e, confirmă Jade, aducându-și aminte de scrisorile adresate fostului chiriaș.

   Dar sergentul clătina din cap.

   - Nu mă refer doar la această adresă. Am verificat baza de date pentru întreaga Londră. Nu îmi apare niciun John Chance. Cel mai aproape e unul prin Bedfordshire.

   Se aplecă spre ei, peste birou, și, cu o mină serioasă și păstrând un ton confidențial, le zise:

   - Poate că e mai bine să dispăreți de aici și să vă gândiți puțin la chestia asta.

   Jade era cât pe ce să-i dea un răspuns pe măsură - să-i spună exact ce crede ea despre el și calculatorului lui și grozava bază de date. Dar Rich o prinse de mână.

   - Are dreptate. Cred că e mai bine să plecăm, zise el.

   Lui Jade nu-i scăpă tonul lui. Fratele ei avea dreptate - nu avea sens să se certe cu polițistul și să intre în alte belele. Așa că se răsuci pe călcâie și ieși în trombă din secția de poliție.

   Rich și Jade erau din nou pe stradă, mergând către apartament.

   Rich se opri și privi în urmă, spre secția de poliție din care tocmai ieșiseră.

   - Adică nu e un nume chiar atât de neobișnuit, nu? Chiar să nu fie nimeni cu numele de John Chance? În toată Londra?

   - Ce vrei să spui? întrebă Jade.

   - Polițistul minte. Jade, habar n-am ce se petrece aici. Habar n-am în ce ne-am băgat. Dar nu-mi place deloc.

 

   În secția de poliția, omul care rămăsese ascuns în umbra făcută de ușa din dreptul biroului de recepție făcu un pas înainte, ieșind la lumină, și îi făcu un semn sergentului de serviciu.

   - A fost foarte bine, mulțumesc.

   Sergentul nu zise nimic. Nu-i plăcea să-i înșele pe alții - mai ales când era vorba de copii.

   - O să fie bine, ăștia mici, îl asigură omul.

   Preț de o clipă, îl privi pe sergent prin ochelarii cu rame groase, negre, apoi își încheie nasturii impermeabilului și ieși pe ușă afară.

   Andrew Phillips merse cu pași înceți pe stradă; înaintea sa îi vedea pe gemenii Chance, cu capetele plecate, îndreptându-se - bănuia el - spre apartamentul tatălui lor. Nu că ar fi fost într-adevăr apartamentul tatălui lor, bineînțeles. Aveau să afle și asta. Erau niște copii isteți. Dar asta nu-i ușura sarcina cu nimic.

   Phillips oftă și apelă din nou la mobil.

   Micul telefon era ceva mai butucănos și mai greu decât ar fi trebuit să fie un asemenea model. Dispozitivele de bruiat încorporate deveniseră din ce în ce mai mici, dar încă nu îndeajuns. Phillips tastă combinația care activa dispozitivul ce avea să-i codifice semnalul și să descifreze datele criptate care intrau în telefon. Apoi apelă un număr.

   Persoana vizată răspunse imediat.

   - Domnule Ardman, zise Phillips. Doar să vă raportez stadiul în care ne aflăm.

   Făcu un mic rezumat al evenimentelor din secția de poliție.

   - Și nu ești prea încântat de asta, nu-i așa, Andrew? zise Ardman când acesta încheie. Îmi dau seama. Nici eu nu sunt încântat.

   - Sunt doar niște copii. Și-au pierdut deja mama.

   - Și acum se pare că Vișinski îl are pe tatăl lor. Sunt de acord, nu se prezintă prea bine situația.

   - Dacă vreți să spuneți așa, mormăi Phillips.

   Softul de bruiat din telefon îi amplifica vorbele rostite înainte de a le codifica, pentru ca Ardman să-l poată auzi bine.

   Oftatul de frustrare al lui Ardman fu și el amplificat și retransmis clar către Phillips.

   - Dacă Vișinski îl are pe Chance, zise el, și, cum nu știu cine altcineva ar putea fi în spatele acestei acțiuni, atunci Chance e mort deja. Dacă nu, atunci o să fie în curând. Așa că ne rămâne o singură întrebare.

   - Ce a făcut Chance cu mostra? Nu a avut ocazia să mi-a dea cu toată problema asta cu copiii lui și cu faptul că era urmărit, probabil, de oamenii lui Vișinski. Trebuie s-o fi ascuns.

   - Iar noi trebuie s-o găsim. Înaintea lui Vișinski. Andrew, mă văd nevoit să recunosc, situația nu arată prea bine. Dar există totuși posibilitatea ca Chance să mai fie în viață, să reziste o vreme. mai există și posibilitatea ca puștii lui să știe unde se află ascunsă mostra. Dacă nu, ei ar putea să-i atragă pe oamenii lui Vișinski, să-i facă să supraliciteze și să se deconspire. Oricum ar fi, merită să-i ținem în joc. Ba, poate, ar putea să ne ajute să-l recuperăm pe tată.

   Phillips nu era convins.

   - Cum ați spus, probabil Chance e deja mort. Dar dacă nu este...

   Gândul rămase nerostit.

   - Da? îl îndemnă Ardman.

   - Dacă nu este, continuă Phillips, și află că noi i-am pus copiii în pericol, în mod deliberat, atunci eu unul nici nu mi-aș mai face griji în ce-l privește pe Vișinski. Dar dumneata?

   Urmă o pauză, în care Ardman cântări scenariul.

   - Probabil că nu, se pronunță el într-un final. În cazul acesta, bănuiesc că am fi morți cu toții.

 

   John Chance deschise ochii, însă știa deja că nu va vedea nimic - simțea gluga ce-i fusese trasă pe cap.

   După zgomotul monoton de fond și senzația de ușoară mișcare, John Chance își dădu seama că se află într-un avion - un avion mic, probabil unul particular. Ba chiar bănuia cui i-ar fi putut aparține acest aparat. Își schimbă poziția foarte puțin, atât cât să-și dea seama că este legat la mâini și la picioare. Suficient cât să-și dea seama că nu are nicio cale de scăpare.

   Nu, de data asta avea nevoie de răbdare. Pentru moment, Vișinski va dori să afle unde este ascunsă mostra. Chance știa că, atâta vreme cât nu le dezvăluia unde se află mostra, avea o șansă destul de bună de a scăpa cu viață. Ironia era, își zise el, că nu știa, într-adevăr, unde se află mostra.

   Închise ochii, nu că ar fi contat, și se pregăti pentru o călătorie lungă și plicticoasă. Era mai bine să-și păstreze forțele, pentru orice posibilitate oricât de neînsemnată de a scăpa. Nu simțea niciun fel de amărăciune. Nu învinovățea pe nimeni pentru situația în care se afla - era o chestiune care ținea de munca sa. Dar era iritat că nu reușise să-i trimită pe Rich și Jade la internat.

   Era nervos și îngrijorat că văzuseră ce se petrecuse în cimitirul de mașini. Și era hotărât ca, oricare ar fi fost soarta care-l aștepta, nimeni și nimic să nu facă rău copiilor lui...

 

CAPITOLUL 7

 

   Când îi traseră gluga de pe cap, reacția lui John Chance fu să clipească buimac, orbit de lumina prea puternică.

   Primul lucru pe care îl zări fu plafonul curbat al avionului. Era așezat într-un fotoliu mare, confortabil. În fața lui nu se afla un alt rând de scaune, ci doar un spațiu deschis până spre partea din față a avionului - „o îmbinare de confort și stil”, își zise Chance. Bineînțeles, cu excepția faptului că era legat fedeleș.

   - Boris Elțîn însuși a stat pe scaunul acesta, se auzi un glas.

   O voce de bariton, plină, vorbind engleza cu un puternic accent rusesc.

   - De mai multe ori.

   - Ei, na.

   Răspunsul lui Chance nu era mai mult decât un sunet articulat gutural.

   - Nu pare să fie destul de încăpător.

   - Oaspetelui nostru îi este sete, zise glasul. Probabil e și puțin obosit. E așa de greu să călătorești.

   Omul cu accent rusesc apăru deodată în fața lui Chance. Era un tip înalt, ușor adus de spate, cu părul atât de cărunt, că era aproape alb. Era îmbrăcat imaculat, într-un costum scump, făcut pe comandă.

   - Viktor Vișinski, se prezentă. Sunt încântat că ai putut să mi te alături, aici.

   - Cum aș fi putut oare să refuz?

   Prinsese ceva puteri și vocea sa nu mai suna atât de slab. Întinse mâinile, care îi erau legate la încheieturi. Avea și gleznele legate, simțea cum funia îi mușcă din carne. În plus, era bine țintuit în scaun, cu ajutorul centurilor.

   - Mă ierți că nu-ți pot strânge mâna, dar...

   Lăsă restul pe seama imaginației interlocutorului.

   - Dar ești puțin prins în clipa de față, continuă Vișinski.

   Își arătă dinții, dar fără să lase să se observe nici cel mai mic indiciu că ar fi amuzat. Privirea rămase la fel de crudă și de cenușie.

   - ... nu dau mâna cu coropișnițe ca tine - Chance își termină ideea, de parcă celălalt nici n-ar fi vorbit.

   Urmă un moment de tăcere. Apoi, ceea ce păru a fi un zâmbet se spulberă de-a binelea. În acea clipă, Chance se simți lovit cu pumnul în stomac. Ar fi vrut să se strângă covrig de durere, dar nu se putea mișca din pricina centurilor care îl țintuiau în scaun.

   Un vlăjgan îmbrăcat în uniformă albă de steward surâse văzând durerea lui Chance și își îndoi mâna.

   - Te rog, te rog, îl admonestă Vișinski.

   Părea un tip cu totul rezonabil, calm și prietenos. Dar Chance știa că omul l-ar fi omorât fără ezitare dacă ar fi avut chef.

   Vișinski vorbi din nou.

   - Știu cine ești, domnule Lessiter, zise el.

   Chance zâmbi auzind că îi folosește numele conspirativ. Dar zâmbetul îi pieri rapid în momentul în care Vișinski continuă:

   - Sau, mai degrabă, domnule Chance.

   - M-ai adus până aici ca să-mi verifici CV-ul, sau cum? zise Chance.

   - Nu. Dar mă văd nevoit să-mi cer iertare, continuă Vișinski, pentru că nu mi-am dat mai repede seama că am un gentleman atât de talentat printre angajații mei. Mă voi asigura personal că, de acum încolo, KOS îi verifică mai cu sârg pe așa-numiții experți pe care îi folosește.

   - Întotdeauna e bine să verifici recomandările, zise încet Chance.

   Vișinski îl ignoră.

   - Dar, între timp, ce să ne facem cu tine? întrebă el, aplecându-se asupra lui Chance pentru a-l privi drept în ochi. Să te omorâm?

   - Oamenii tăi ar fi putut face asta la Londra, observă Chance. Nu era nevoie să mă cărați și la bordul unui avion.

   - Și unde crezi că mergem acum? îl întrebă Vișinski.

   Nu așteptă răspunsul lui Chance, ci se îndreptă cu pași înceți spre o masă fixată de podea, de cealaltă parte a cabinei spațioase. Își turnă un pahar dintr-o carafă - plină cu un lichid incolor, despre care Chance presupuse că este vodcă.

   - Îmi închipui că ne îndreptăm spre Krejikistan, zise Chance. Fie mergem la sediul central al Krejikistan Oil Subsidiaries, fie în modestul dumitale cămin.

   - O, eu am mai multe cămine modeste.

   Vișinski sorbi din paharul de vodcă.

   - Dar continuă, e o discuție foarte edificatoare pentru mine!

   - Prea bine. Presupun că te-ai străduit să mă răpești pentru că vrei ceva de la mine. Ceva mai mult decât o conversație spumoasă.

   - Știu foarte bine ce vreau, zise Vișinski.

   - Oare?

   - O, cred că știi.

   Vișinski părea mai degrabă amuzat decât enervat.

   - Și, probabil, îți pui întrebarea ce este și de ce avem nevoie de acest „ceva”. Acea mică mostră de lichid pe care ai luat-o din instalația mea de la Londra.

   Chance nu se putu împiedica să nu zâmbească.

   - Mă gândesc că o vrei pentru că am aruncat tot restul în aer, astfel că acea mostră - presupunând că am luat măcar o mostră - ar fi tot ce a mai rămas.

   - Știm că ai luat o mostră, interveni Stabb. Avem înregistrarea video. Te-am văzut umblând la canistră.

   - Așa ziceți voi, nu se lăsă Chance. Dar, fie că eu am luat o mostră sau nu, de ce nu produceți mai mult lichid din cel de care vorbiți?

   Vișinski aruncă o privire către steward, care părea gata să-i mai ardă una lui Chance, dar, după un moment de gândire, Vișinski ridică mâna pentru a-l opri.

   - Este o formulă extrem de complicată care, din păcate, nu este cunoscută decât de cercetătorul care a creat-o. Desigur, ar fi relativ ușor să inversăm procesul pornind de la mostră și să ajungem la formulă. Iar dumneata ai mostra.

   - Iar dumneata, zise Chance, ai omul de știință și rezultatele cercetărilor sale...

   Apoi râse, dându-și seama care era adevărul.

   - Ba nu, nu-l ai, nu-i așa? Ce s-a întâmplat? L-ai eliminat prea repede? Ai presupus că și-a documentat cercetările când, de fapt, el nici nu s-a deranjat s-o facă. Sau poate a ascuns documentele prea bine?

   - A avut loc un accident.

   Vișinski părea enervat. Goli paharul și îl umplu la loc.

   - Mașina omului... o, a fost un incident groaznic.

   - Nu mă îndoiesc.

   - Dar, pentru curiozitatea dumitale, să știi că și-a prezentat în detaliu procesul de cercetare. Ne-am asigurat, în primul rând, de asta. Chiar ne crezi proști? Dar notițele sale, documentele sale...

   Se opri mijind ochii.

   - Nu-mi spune că nu le puteți găsi, zise Chance. Nu-ți spune că amărâtul le-a ascuns ca să fie acoperit! Cu speranța deșartă că nu-l veți omorî, ca nu cumva să vândă rezultatele și altora.

   - Nu a ascuns documentele, zise Vișinski. După cum am spus, a fost un incident nefericit. Dar își păstra notițele și documentele la el în permanență.

   - Le-a luat cu el în groapă, nu-i așa?

   - Trebuia să fie doar un accident, explică Vișinski. Dar motorul a luat foc.

   - Ooo!

   Chance nu precupeți niciun efort pentru a lăsa impresia că este profund mișcat.

   - O, ce trist!

   - Da, e trist, încuviință Vișinski. Pentru că asta înseamnă că avem nevoie de dumneata. Ori, mai bine zis, de mostra pe care ai luat-o. Și este foarte trist faptul că amicul meu, domnul Stabb, este în stare să meargă până în pânzele albe, să îți provoace orice durere, imaginabilă sau nu, ca să ne spui unde ai ascuns mostra.

   - Dar, chiar și așa, de ce aș face-o? Eu cu ce mă aleg?

   - Dumneata?

   Vișinski zâmbea din nou.

   - Te alegi cu o moarte ușoară, rapidă, fără dureri.

   - Iar dumneata cu ce te alegi?

   Vișinski zâmbi.

   - Hai să zicem că îmi va consolida semnificativ poziția socială.

   - Și asta datorită acestei formule, acestei mostre de lichid pe care dumneata ești convins că o am? întrebă Chance.

   - Precis, zise Vișisnki, ridicând paharul ca pentru un toast.

   Chance izbucni în râs.

   - Spune-mi unde este! ceru Vișinski.

   - Poate îți vine greu a crede, dar chiar nu știu.

   Stewardul se mișcă iute. Altă lovitură. Mai grea decât prima. Însă Chance se aștepta la așa ceva și își încordase mușchii stomacului, ca să nu ia chiar așa, în plin.

   - Cunoști un domn pe nume Andrew Phillips? îl întrebă Vișinski.

   - N-am auzit de el niciodată, minți Chance.

   - Avem fotografii cu dumneata și acest domn, v-ați întâlnit de mai multe ori în timp ce lucrai la KOS. În niște locuri care mai de care mai ciudate. Chiar și în cimitirul de mașini, de unde te-am săltat aseară. Și, să vezi și să nu crezi, aseară era și el acolo. S-a întâmplat ca unul din partenerii mei să îl vadă plecând și a luat-o pe urmele sale. Sunt convins că domnul Stabb știe exact unde se află el acum.

   - Nu mai spune...

   Chance încerca să lase impresia că este plictisit.

   Vișinski confirmă dând din cap.

   - Serios. Și cred că ar fi mai bine să-l întrebăm chiar pe domnul Phillips unde ar putea fi acea mostră de lichid. Dacă el știe, atunci mi-e teamă că nu vom mai avea nevoie de serviciile dumitale!

   - Tragic.

   - Pentru dumneata, da. Dar, dacă el nu știe, noi 2 va trebui să mai stăm de vorbă.

   - Abia aștept, zise Chance.

   - L-am lăsat pe domnul Stabb la Londra, ca să supervizeze treburile de acolo, lămuri Vișinski. Oamenii mei din Londra pot să ia legătura cu prietenul dumitale Phillips, cu prima ocazie. Dar, dacă nu obținem rezultatul scontat, atunci cred că vom sta de vorbă cu 2 tineri deosebit de interesanți.

   Îl privi cu atenție pe Chance, studiindu-l și urmărind parcă o schimbare de expresie, o urmă de emoție.

   - Dar să sperăm că nu vom ajunge până acolo. Nu îmi place deloc să văd copiii cum suferă. Nu ești de acord.

   Drept răspuns, Chance îl privi fără să clipească. Chipul său nu afișa niciun fel de expresie.

   - Suferința lor nu va fi nimic în comparație cu a ta.

 

CAPITOLUL 8

 

   - Am putea s-o sunăm pe doamna Gilpin, sugeră Jade.

   - Și ce să-i spunem? Că tata a fost răpit? Sună aiurea.

   Rich se cufundase în canapea, în vreme ce Jade se plimba de colo până colo, prin fața lui. Băiatul nu avea nici cea mai vagă idee ce era de făcut în această situație, iar fâțâiala continuă a fetei îl irita peste poate. Dar nu avea sens să se certe cu ea.

   - Nu-mi pasă cum sună, îi spuse Jade. Asta s-a întâmplat.

   Rich se mulțumi să mormăie.

   - Știu. Doar și eu am fost acolo, nu? Mai bine o sunăm pe Charmaine. Ne-ar fi la fel de utilă.

   - Măcar ea ne-ar da crezare, oftă Jade.

   Se trânti pe canapea, lângă fratele ei.

   - Ce ne facem?

   - Îl găsim noi, zise Rich. Nu știu cum vom face asta, dar nu putem sta așa, cu mâinile în sân, acum că tata nu este cu noi.

   - Crezi...

   Jade întoarse capul și privi în altă parte.

   - Crezi că îl vor...

   Își mușcă buzele și renunță să rostească gândul până la capăt.

   - Să-l omoare? Nu știu. Chiar nu știu.

   Rich o bătu ușor cu mâna pe umăr.

   „Trebuie să facem ceva, își zise el. Orice, numai să ne facem de lucru și să nu cădem în deprimare. Dacă Jade cade într-una din stările ei ciudate, se va ascunde la ea în cameră și nu va fi bună de nimic, ceea ce nu ne-ar fi de niciun ajutor.”

   Cu voce tare rosti:

   - Hai să ne uităm prin lucrurile tatei, poate așa găsim vreun indiciu.

   - Ce indiciu? întrebă Jade, urmărindu-l pe Rich în micul birou.

   - Habar n-am, până nu îl găsim, recunoscu el. Dar a fost răpit dintr-un motiv clar. Dacă putem afla de ce a fost răpit, atunci suntem pe calea cea bună și aflăm și cine anume a făcut-o. Apoi ne gândim unde a fost dus. Corect?

   - Corect.

   Jade își șterse ochii cu dosul palmei și se îndreptă spre masa de lucru. Începu să umble prin hârtiile îngrămădite pe birou.

   - Ne trebuie adrese, numere de telefon, orice lucru de genul ăsta.

   - Crezi că se aștepta să-i întâlnească pe cei care l-au răpit? întrebă Rich. Cu siguranță se întâlnea cu cineva.

   - Și dacă nu cu ei, atunci cu cine? îi continuă Jade ideea.

   În acea clipă, se auzi un țârâit. Le luă o clipă să-și dea seama că era soneria de la ușă - nu o mai auziseră până în acel moment. Copiii alergară să vadă cine este.

   Când ajunseră la ușă, auziră zgomot de cheie în broască.

   - Tata?! exclamă Rich și deschise imediat ușa.

   Bărbatul care stătea rezemat de ușă, cu cheia în mână, le era total necunoscut. Purta ochelari cu ramă neagră, groasă și un impermeabil lung. Ținea mâna liberă la piept, sub impermeabil. Abia se mai ținea pe picioare.

   - Tu cine naiba mai ești? țipă Jade.

   Drept răspuns, omul se prăvăli în față, încât Rich abia reuși să-l prindă și să-l țină în picioare.

   - Ajută-mă să-l duc înăuntru! o rugă el pe fată.

   - De ce? se revoltă Jade. Cine naiba e?

   - Habar n-am.

   Rich abia mai răsufla sub greutatea necunoscutului.

   - Vrei să mă ajuți acum?

   Omul păru să-și fi revenit suficient ca să mai preia din efort. Cu ajutorul lui Rich și al lui Jade, se împletici până în camera de zi, unde căzu pe canapea.

   - Chance, zise el cu glas stins.

   - Nu e aici, spuse Rich.

   - Știi unde este? întrebă Jade.

   Omul clătină din cap.

   - E în siguranță? Mostra e în siguranță?

   - Ce mostră? Ce tot zice acolo?

   Jade se aplecă spre necunoscut, privindu-l drept în față.

   - De fapt, cine ești dumneata? Știi ce a pățit tatăl nostru?

   Chiar și de unde se afla, Rich observa că ochii omului erau sticloși, necunoscutul nu mai putea să se concentreze. Își pipăi degetele, simțind ceva ciudat, și ridică mâna. Era plină de sânge. Nu doar o pată sau o urmă. Parcă purta o mănușă purpurie. Iar pe podea Rich zări acum urmele însângerate care se întindeau dinspre hol până la canapea.

   Se pare că și Jade realizase, în același timp, că ceva nu e tocmai în regulă. Fata își îndreptă încet spatele, de parcă i-ar fi fost teamă să facă mișcări bruște. Rich văzu că haina omului se desfăcuse. Necunoscutul însă mai ținea mâna la piept, iar printre degete curgea sânge, o pată mare, roși se întindea pe cămașă.

   - O, Doamne, șopti Jade. Ce-ai pățit?

   - A fost împușcat, își dădu seama Rich cu groază.

   Omul se străduia să vorbească.

   - Nu vă faceți griji din pricina mea! Doar... mostra.

   Jade se uită la Rich, apoi, din nou, la necunoscut.

   - Nu știm nimic de nicio mostră. Habar n-avem despre ce vorbești. Cine ești? îl întrebă ea încă o dată.

   - Phillips, șopti bărbatul.

   Îi era din ce în ce mai greu să vorbească.

   - Andrew Phillips. Prieten cu Chance, tatăl vostru.

   Rich privea toată scena ca prin vis. Dar, încetul cu încetul, realitatea prindea contur.

   - Chem ambulanța, zise el. Poliția.

   Phillips clătină din cap.

   - Prea târziu, zise el cu greutate. Mult prea târziu. Ieșiți cât mai repede. Asigurați-vă că mostra e în siguranță și ieșiți înainte să...

   Cuvintele se pierdură într-un acces de tuse. Un firicel de sânge porni din colțul gurii spre bărbie.

   - Nu vorbi prostii, îi zise Jade. Nu putem să te lăsăm aici.

   - Ieșiți! zise din nou omul, pe un ton mai poruncitor.

   Încercă să se ridice, dar efortul era prea mare și căzu la loc pe canapea. Cu mâna liberă, căută ceva în haină și scoase la iveală un pistol - un pistol negru, mic.

   - Fac tot ce pot pentru voi, mai zise el.

   Rich rămase cu ochii la pistol.

   - Poate ar fi mai bine să facem așa cum spune.

   Dar nu zise asta pentru că ar fi fost de părere că omul îi amenință; era limpede că îi avertiza în privința a ceva anume - a cuiva.

   - Ai pierdut mult sânge, zise el.

   Bărbatul tuși, iar Rich își dădu seama că, de fapt, ar fi vrut să râdă.

   - Doar puțin. Hai, plecați de aici! Cât se mai poate.

   În acel moment, explodă fereastra. Pe covor, se împrăștiară mii de cioburi de sticlă, urmate de fragmente din tocul de lemn - o siluetă întunecată se rostogoli în încăpere. Rich avu suficient timp să observe că intrusul ținea în mână o armă. Țintea direct spre Rich și Jade. Copiii se strânseră în brațe de frică.

   Se auzi zgomotul unei împușcături. Rich tresări. Dar omul de pe canapea - Phillips - fusese cel care trăsese. Două focuri, unul după altul.

   Bărbatul de la fereastră se clătină. Se declanșă arma acestuia, dar glonțul de înfipse în tavan. Apoi veni al treilea glonț tras de Phillips, care nimeri direct în pieptul intrusului. Atacatorul fu aruncat pe spate, înapoi pe fereastra de unde apăruse.

   Dacă omul strigase în cădere, țipătul său se pierdu în zgomotul făcut de ușa de la intrarea în clădire, care se sfărâmă în bucăți. Rich alergă la fereastră, fragmente de sticlă și de lemn scrâșnind sub tălpile pantofilor.

   - Nu putem sări! țipă Jade în urma lui, iar băiatul își dădu seama că avea dreptate.

   Afară era atârnată o frânghie - așa reușise să intre atacatorul. Dar capătul ei era în dreptul ferestrei: omul coborâse de pe acoperiș.

   Jade îl prinse de mână pe Rich și îl trase după ea înapoi spre ușa din hol.

   - Nu avem cum să ieșim pe aici, îi șopti Rich printre dinți.

   Se auzeau deja pași grei afară.

   Dar Jade îl trase lângă ea, ascunzându-se amândoi după ușa apartamentului. Exact la timp, căci în prag își făcură apariția 2 personaje îmbrăcate în negru din cap până-n picioare.

   Phillips izbuti să se răsucească pe canapea. Rich îl zări cum ridică pistolul peste speteaza canapelei, încleștându-și fălcile de durere, și cum trage spre cei 2.

   Unul din aceștia se dezechilibră. Celălalt avea în mână o armă mare - semăna cu o pușcă, dar cu țeava mai groasă. Un pistol automat. Făcea un zgomot infernal, asurzitor, reverberând parcă în apartament.

   Forța focului automat împinse canapeaua cât colo. Phillips dispăru din câmpul lor vizual. De cealaltă parte a canapelei, gloanțele mușcară din perete, lăsând găuri neregulate, iar Rich se cutremură gândindu-se ce însemna asta pentru Phillips. Apoi, linia de foc traversă peretele, nimerind televizorul, care explodă la impact.

   Omul cu automatul alerga prin cameră în timp ce trăgea. Celălalt se împletici în urma lui și căzu, până la urmă, pe podea, ridicând totuși mâna în care ținea pistolul pentru a ținti. Rich observă că puloverul negru părea umed într-o parte și bănui că era sânge, de la rana făcută de Phillips.

   Dar nu mai stătu pe gânduri. O trase pe Jade după el și ieșiră împreună pe ușă nepăzită, hotărâți să ajungă afară înainte ca vreunul din cei 2 să se întoarcă și să-i observe.

   Mișcarea aproape îi reuși, dar nu în totalitate.

   Omul căzut la podea se îndoise ca să își examineze rana și, probabil, așa îi văzu pe copii. Imediat dădu alarma și ridică arma.

   Un glonț se înfipse în peretele holului în timp ce Rich și Jade dispăreau pe ușă. O clipă mai târziu, rafalele asurzitoare ale focului automat desenară o linie de găuri acolo unde fuseseră copiii.

   Din ușa de la intrarea în clădire nu mai rămăsese decât o grămadă de surcele. Balamalele erau îndoite, rupte. Rich și Jade își făcură loc printre lemne. Rich se zgârie la picior într-o țepușă de lemn, dar asta nu-l făcu să încetinească pasul.

   - Liftul! strigă el spre Jade, deși fata era chiar lângă el.

   - E prea încet, îi răspunse ea, țipând la fel de tare. Mai bine pe scări.

   Fata avea dreptate - liftul nici nu se afla la acel etaj, iar eu nu aveau timp să-l aștepte. La picioarele lui Rich se ridicau norișori de praf și săreau așchii de lemn - băiatul își dădu seama îngrozit că era vorba de gloanțe ce nimereau în dușumea. Coborî în goană treptele, ținând-o strâns de mână pe Jade.

   Zgomotul împușcăturilor păru să înceteze, dar frații continuau să alerge. Poate atacatorii nu îndrăzneau să-i urmărească în stradă, nu doreau să atragă atenția asupra lor. Dar Rich nu avea se gând să aștepte ca să afle dacă era așa sau nu.

   Nu se opriră din alergat decât 3 străzi mai departe. Aici își acordară o pauză, gâfâind din greu, aproape fără suflare, cu mâinile sprijinite de genunchi, străduindu-se să-și revină.

 

   Carl, cel care fusese împușcat de Phillips, își bandajase rana cu un prosop de bumbac luat din bucătăria lui Chance. Împăturise materialul și îl presa pe rană ca să oprească sângerarea. Avusese noroc că glonțul nu trecuse decât razant, afectând doar straturile superficiale ale pielii din zona abdomenului. Totuși, rana sângera abundent. Cu cealaltă mână, deschidea de zor sertarele din bucătărie, scoțând la iveală diverse obiecte și ustensile.

   Celălalt, Ivan, se afla în birou. Laptopul era trântit pe podea, cu ecranul spart. Peste tot erau împrăștiate hârtii și cărți. Conținutul sertarelor din birou fusese aruncat pe podea, iar cutia prinsă de firul de telefon fusese ruptă de la locul său și aruncată cât colo.

   Bărbatul trecu în camera vecină - un dormitor cu 2 paturi. Deschise un sertar și descoperi doar șosete și lenjerie. Printre chiloți era ascuns un pachet de țigări, laolaltă cu un telefon mobil. Bărbatul rânji și fu cuprins de un râs animalic.
   - Fetiță neastâmpărată.

   - Nu cred că e aici, țipă Carl în limba rusă.

   Făcu o grimasă din pricina durerii.

   Ivan reveni din dormitor.

   - Trebuie să verificăm, răspunse el. Dar iute.

   - Nici măcar nu au ulei de gătit. Nimic din tot ce e aici nu ar putea fi ceea ce căutăm noi.

   Ivan verifică și în frigider.

   - Lapte?

   Luă sticla în mână. Era din plastic translucid, dar omul deșurubă capacul, ca să fie sigur.

   - E doar lapte.

   - Ce e cu Alexei?

   Ivan pufni.

   - E mort, probabil. Ar fi cazul să scăpăm de cadavru. Nu trebuie să lăsăm nicio urmă. Sper că nu ai lăsat sânge pe covor.

   Carl păli la auzul unei asemenea posibilități.

   - Or să-mi depisteze ADN-ul. Or să mă găsească.

   - Numai dacă te au deja în baza de date, îl liniști Ivan. Iar noi nu existăm. Oricum, mâine la ora asta ești deja acasă. N-au cum să te găsească acolo.

   - Iar noi se pare că nu vom găsi mostra aici.

   Ivan oftă.

   - Înclin să cred că ai dreptate. Dacă e cineva care știe unde este, precis ăștia mici știu.

   - Mergem după ei?

   Carl dădu din cap.

   - Nu noi. Cel puțin, nu acum. Dar, dacă dăm peste ei...

   Nu-și termină fraza. Zâmbi doar.

 

   Când Rich și Jade țâșniră afară din casă, pe trotuarul de vizavi stătea o femeie. Părul ei lung și negru flutura ușor în vânt, în timp ce femeia pășea repede, dar fără vreun motiv aparent de grabă, după cei 2 copii.

  Se opri, la adăpostul umbrei, la 100 de metri de locul unde zăboviseră gemenii, iscodindu-i cu atenție și întrebându-se care ar fi cel mai bun mod de a se apropia de ei și de a le câștiga încrederea. Era extrem de important să capete încredere în ea și să ia de bun ce avea să le spună. Cumva, trebuia să-i convingă că era singura persoană din lume care putea să-i ajute.

 

CAPITOLUL 9

 

   Stabb îi aștepta pe Carl și pe Ivan la hotel. Stătea la Gloucester, unul dintre hotelurile mari, printre cele mai bune din Londra.

   După ce supervizase capturarea lui Chance și se asigurase că acesta ajunsese cu bine la bordul avionului, Stabb petrecuse câteva minute punându-l la curent pe Vișinski. Fusese de-a dreptul surprins că angajatorul său venise personal să-l ridice pe Chance. Surprins și puțin tulburat. Din conversațiile prin videofon ce au urmat era de presupus că Chance nu se dovedise cooperant.

   Așa că poate ar fi fost mai bine să meargă cu Ivan, Alexei și Carl ca să-l găsească pe Phillips, își zise.

   Neliniștea îi fu confirmată de apelul preluat pe mobil în holul de la intrare al hotelului. Era aproape 5 dimineața și  holul era practic pustiu. Cu certitudine, nu era nimeni prin preajmă care să-i asculte convorbirea.

   - Uciderea lui Phillips nu făcea parte din plan, zise Stabb păstrând un ton egal. E imperativ să găsim mostra. Mort, Phillips nu ne mai poate spune nimic. Credeam că v-am explicat destul de bine toate astea.

   - Ne-ați spus unde este, încă nu ne-ați spus că este înarmat, protestă Ivan în telefon. S-a dus la apartamentul lui Chance, așa că am presupus că merge să ia mostra.

   - Ați presupus! Ar fi trebuit să verificați, să fiți siguri.

   - Am intrat într-un schimb de focuri. Nu am avut de ales.

   Urmă o scurtă pauză, după care Ivan adăugă:

   - Alexei e mort. Și Carl a încasat un glonț. Nu e grav, dar e destul de slăbit. Sângerarea nu mai contenește. Nu pot să-l duc la spital.

   - Nu, nu poți, zise repede Stabb.

   Situația se transforma într-un adevărat coșmar.

   - Deci, unde era Phillips când l-ați ucis? Unde este acum?

   - În apartamentul lui Chance.

   - Care probabil că mișună de polițiști în acest moment.

   - Mă îndoiesc. Împușcăturile au fost cu amortizor, iar clădirea este destul de solidă. Etajele de sub și de deasupra apartamentului lui Chance sunt nelocuite. La parter e doar o bătrână surdă. Nu sunt foarte sigur cine stă sus de tot. Cred că niște studenți. Probabil au dormit buștean tot timpul.

   - Dar nu ați așteptat să vedeți, ghici Stabb.

   Ivan părea de-a dreptul jignit.

   - Am scotocit locul de sus până jos.

   - Și ce-ați găsit?

   - Nimic. Absolut nimic. Mostra nu este acolo.

   Stabb oftă.

   - A mare porcărie. Acum nu mai avem nicio pistă.

   - Ce excepția copiilor.

   - Ce? Copiii erau acolo? Ivan, spune-mi că puștii nu erau acolo.

   - Au scăpat, dar...

   - Niciun dar. Mai bine ne întâlnim. Dar nu aici. Nu vreau să-l văd pe Carl umplând de sânge mocheta hotelului. Ne vedem la intrarea de vest a parcării subterane, acolo unde ne-am mai întâlnit. În 10 minute.

   Încheie convorbirea și cântări ce avea de făcut, lovind ușor mobilul de podul palmei.

 

   Exact 10 minute mai târziu, Ivan îi explica de-a fir-a-păr ce se întâmplase. Stabb îl asculta fără a face niciun comentariu.

   Se aflau în parcarea subterană a hotelului - o adevărată pădure de stâlpi de beton ce susțineau clădirea somptuoasă de deasupra. Carl se sprijinea de aripa unui microbuz, respirând anevoie. Avea chipul asudat; se ținea cu mâna într-o parte. Stabb observă că plaga îi sângera, pătându-i hainele.

    - Bine, zise Stabb când terminară povestea. Pentru moment, nu mai avem ce face. Nu mai ține de noi. Dar, Ivan, fii pregătit - s-ar putea să mai am nevoie de tine în curând.

   Ivan zise:

   - Cum rămâne cu Carl?

   - Ivan mi-a spus că mă poți scoate afară din țară, interveni Carl.

   Vorbea răgușit.

   - Să mă faci să dispar.

   Stabb încuviință.

   - Nu ne putem permite să lăsăm urme - asta e sigur.

   Întinse o mână înmănușată în direcția lui Carl.

   - Dă-mi pistolul tău.

   Carl se chinui să scoată pistolul din haină și apoi i-l înmână lui Stabb.

   - Așa e, zise Stabb, răsucind pistolul în mână, studiindu-l cu atenție.

   Trase piedica.

   - Te pot face să dispari.

   Apoi întinse brațul și îl împușcă pe Carl drept în frunte.

   - Scapă de el, îi ordonă Stabb lui Ivan, dându-i pistolul. E mult mai ușor să scapi de un cadavru decât de un om rănit.

   Ivan privi în jos spre trupul inert, sprijinit de roata microbuzului.

   - Am să țin minte asta, zise el.

 

   Internet-cafe-ul își începea activitatea abia la 9, iar în acel moment nu era nici 6 dimineața.

   Rich și Jade găsiră un local care se deschidea devreme, pentru micul dejun. Era plin de fum, mizerabil, iar pe mese erau puse sticluțe de ketchup în formă de roșie, cu capacul murdar de sos uscat.

   Dar bărbatul care servea primii clienți ai zilei era destul de prietenos. După gabarit, Jade se gândi că omul mănâncă ceea ce servește - numai mâncăruri prăjite, după cum se vedea și cu ochiul liber.

   - Bănuiesc că nu aveți și feluri vegetariene? întrebă ea.

   Bărbatul o privi fără a rosti o vorbă.

   - Niște fructe sau cereale, niște suc de fructe? încercă totuși Jade.

   Bărbatul continuă să o privească. Apoi clătină lent din cap.

   - Bine, zise fata. Aș vrea pâine prăjită. Cu siguranță, aveți pâine prăjită.

   - Eu vreau un sendviș cu șuncă, zise Rich. Și cafea.

   - Ceai pentru mine, completă Jade.

   - Un sendviș cu șuncă, ceai și cafea, repetă omul. Și pâine prăjită.

   Se așezară la o masă de unde puteau vedea bine toată strada. Nu că Jade s-ar fi așteptat ca bărbații care-i atacaseră în apartament să-i găsească aici, dar considera că e mai bine să fie prudenți.

   Pe măsură ce zorii se transformau în zi, strada devenea din ce în ce mai aglomerată - Londra se trezea la viață. Era uluitor ce devreme se trezea lumea și pleca spre serviciu.

   Mâncară în tăcere. După ce terminară, Rich zise:

   - Crezi că ar trebui să ne întoarcem în apartament?

   - Sau că chemăm poliția.

   - Nu ne-au fost de niciun ajutor.

   - Acum există un cadavru, șopti Jade.

   - Dacă mai este acolo.

   Pe masă se vedea conturul unei umbre. Jade ridică privirea, crezând că este bărbatul de la tejghea. În locul acestuia, descoperi o femeie care ținea în mână o cană de ceai.

   - Vă supărați dacă iau loc la masa voastră, întrebă femeia.

   - Dar sunt alte mese libere, observă Jade. Iar noi tocmai aveam o discuție în particular, adăugă ea repede.

   Știa că Rich n-ar fi obiectat. El era mult prea politicos.

   Femeia se așeză la masa lor chiar și așa, în ciuda celor spuse de Jade și a privirii urâte pe care i-o aruncase.

   - Știu, zise aceasta, iar vocea îi trăda un anume accent. Probabil despre tatăl vostru. Și despre ce s-a petrecut în apartament.

   Jade și Rich o priviră muți de uimire.

   Femeia era deosebit de atrăgătoare, cu trăsături ascuțite și părul negru, lung până aproape la talie. Jacheta pe care o purta părea scoasă din cel mai exclusivist magazin de modă. Le zâmbi.

   - Uite ce e, cine ești dumneata? o întrebă Jade.

   - Numele meu este Magda Kornilov. Sunt colegă cu tatăl vostru, zise femeia. Vreau să-l ajut. Să vă ajut pe voi. Asta, dacă îmi permiteți.

   Jade îi aruncă o privire lui Rich. Băiatul ridică din umeri.

   - Cum ai putea să ne ajuți? întrebă Jade.

   - Vă pot spune ce făcea și de ce a fost răpit.

   - Atunci știi... începu Rich.

   Dar se opri, neștiind cât de multe putea să spună. Magda încuviință dând din cap.

   - Știu totul. Știu că tatăl vostru a lucrat pentru o companie petrolieră numită KOS. Știu că în clipa de față nu voia să fiți în preajma sa, întrucât îi era teamă că veți descoperi cu ce se ocupă el de fapt.

   - Și cu ce se ocupă? întrebă Jade.

   - Este spion, zise Magda.

   Sorbi din cana cu ceai.

   - E foarte bune.

   - Spion? întrebă Jade.

   - Spion industrial, nu ca James Bond, evident.

   Magda lăsă cana pe masă și mimă gestul că ar împușca-o pe Jade. Poc, poc! Zâmbetul îi pieri de pe buze.

   - Deși ai parte și de multe din acestea, mai ales când joci pentru o miză atât de mare.

   - Spune-ne mai multe, o îndemnă atunci Rich. Te ascultăm.

   - Foarte bine. La compania petrolieră, la KOS, îl cunosc pe tatăl vostru sub numele de Lessiter, expert în rafinarea petrolului și în chimia polimerilor. Bineînțeles, există și un adevărat domn Lessiter, cei de la KOS cred că pe el l-au angajat.

   - Scrisorile - cele pe care tata le-a arunca, zise Rich. Mai ții minte? Erau adresate unuia pe nume Lessiter.

   - Tatăl vostru locuiește în apartamentul lui, spuse Magda. Acesta e plecat - probabil plătit sau ascuns, poate chiar ținut ostatic.

   Ridică din umeri.

   - Nu știu nici eu.

   - De ce te-am crede? se interesă Jade.

   - E la latitudinea voastră. Eu nu vă cer nimic. Eu mă ofer să vă ajut. Fie că mă credeți pe cuvânt sau nu, eu vă lămuresc de ce tatăl vostru nu locuia în propriul apartament, de ce nu primea scrisori adresate lui personal, de ce nu v-ar fu vrut cu el, de ce își codifica conversațiile telefonice. Motivul pentru care a fost răpit.

   - Pentru că este spion industrial, conchise Rich.

   Magda aprobă.

   - KOS a descoperit o nouă formulă - care, adăugată la benzină sau la alți combustibili, asigură o eficiență sporită. Mașina poate rula mai mult timp cu 1 litru din această benzină tratată. Avioanele comerciale pot zbura mai mult, fără opriri pentru alimentare. Vă imaginați ce neprețuită este o astfel de formulă. Iar tatăl vostru a furat-o.

   - Nu se poate! exclamă Jade.

   Zgomotul de fond din cafenea, vocile oamenilor tăcură pentru o clipă, timp în care clienții întoarseră capetele spre masa lor.

   - Nu te cred, zise Jade mai încet.

   Rich se foi pe scaun, stânjenit.

   Magda zâmbi și sorbi din ceai.

   - Dar explică multe lucruri la care nu aveți răspuns. De ce nu m-ai crede?

   - Vrei să spui că tipii ăștia de la KOS - compania petrolieră - au aflat? întrebă Rich. Au aflat și l-au răpit? De ce ar face una ca asta?

   - Ei, nu, zise Magda. Eu lucrez pentru KOS. Știu. Nu ei au fost, deși tatăl vostru a furat o mostră de combustibil tratat pe care o vrem neapărat înapoi.

   - Atunci cine l-a răpit? întrebă Jade.

   Se lăsase pe speteaza scaunului, cu brațele încrucișate la piept.

   - KOS are multe contracte cu Ministerul Apărării. Treburi delicate. Oricine i-ar spiona pe KOS ar putea avea acces la materiale secrete care pot dăuna politicii britanice de apărare. Sunt probleme ce țin de siguranța națională care trebuie luate în seamă.

   Magda se aplecă peste masă spre ei.

   - V-ați întrebat de ce poliția a fost atât de reticentă când a fost vorba să vă ajute? De ce nu au făcut nimic - chiar și dacă se petrece un schimb de focuri în mijlocul Londrei, ei tot nu fac nimic.

   Rich și Jade se uitară unul la altul.

   - Continuă, o îndemnă Rich.

   - Pentru că tatăl vostru nu a fost răpit. A fost arestat, deși nu se va ajunge niciodată la proces. Îmi închipui că, oficial, el nici nu mai există.

   Jade se cutremură când își aminti de vizita lor la secția de poliție, faptul că, aparent, nu exista nicio mențiune oficială legată de tatăl lor.

   - Dar cine l-a luat?

   - Serviciile secrete. MI5 sau MI6, nu prea contează care din ele.

   Jade se încruntă.

   - Și de ce ne spui nouă toate acestea?

   - Am lucrat la KOS cu tatăl vostru. Bun, e spion, dar l-am plăcut. Cred că serviciile secrete au exagerat.

   Coborî glasul, apoi spuse:

   - Pe Phillips l-au ucis. El era persoana de legătură pentru tatăl vostru. Alt spion. Iar ei l-au împușcat.

   - Era înarmat, preciză Jade.

   Rich se încruntă la ea.

   - Au tras spre el, o contrazise Rich. Era rănit, mai ții minte? Jade, au tras și asupra noastră.

   Se întoarse spre Magda.

   - Mulțumim că ne-ai spus toate acestea.

   - Și tu cu ce te alegi din toate acestea? întrebă Jade.

   - Eu vreau doar să vă ajut. E un domeniu dur, iar copiii n-au ce căuta aici.

   - Și asta-i tot?

   Jade nu era convinsă.

   - Asta-i tot. Cu toate că ar fi nemaipomenit de util dacă aș găsi mostra de combustibil pe care a luat-o tatăl vostru. Înapoierea acestei mostre ne-ar da un mic avantaj. Aș avea cu ce să mă întorc la KOS și să-i conving să-i roage pe cei de la MI5 să vă elibereze tatăl.

   Sorbi din ceai.

   - Voi știți unde a ascuns-o?

   - Tu vrei doar să pui mâna pe mostră, zise Rich.

   Magda aprobă.

   - Și, dacă putem da înapoi ceea ce a fost furat, atunci totul va fi bine.

   - Oare? se întrebă Jade.

   - N-ar avea ce să strice, zise Rich. Numai că noi habar nu avem unde este mostra.

   Expresia de pe chipul Magdei nu se schimbă deloc.

   - Nu v-a spus despre asta niciodată? Nu l-ați văzut ascunzând nimic?

   Copiii dădură din cap că nu.

   - Poate v-a dat ceva de care să aveți grijă cât el lipsește, sugeră Magda. V-a zis că este extrem de important și că nu trebuie să suflați o vorbă nimănui.

   - Nimic de genul acesta, îi spuse Rich. Noi l-am întâlnit abia acum 2 zile.

   - Ah, da, zise Magda. Moartea mamei voastre. Îmi pare rău.

   Jade se uită în altă parte. Rich o luă de mână pe sub masă, astfel că femeia nu avea cum să-i vadă. Jade inspiră adânc și întoarse capul spre ei.

   - Cred că ar fi mai bine să pleci, îi spuse ea femeii.

   - Îmi pare rău, se scuză Magda din nou. Dar, dacă vă aduceți aminte de ceva, de orice, vă rog, sunați-mă!

   Îi întinse lui Rich o bucată de hârtie cu un număr de telefon.

   - Acesta este numărul meu de mobil. Vreau să vă ajut, dar... ridică din umeri neajutorată. Fără niciun fel de presiune, bine?

   Jade dădu din cap.

   - Bine.

   Rich întoarse capul spre Magda.

   - Îți mulțumim, mai zise el.

   Magda îl privi drept în ochi.

   - Și eu mi-am pierdut mama când eram mică. Nu eram mai mare decât voi. Știu cum este - știu ce simțiți în astfel de clipe. Regret nespus. Chiar vreau să vă ajut.

   - Mulțumim, zise Rich cu glas stins.

   Jade nu spuse nimic, dar simți cum ochii i se umplu de lacrimi.

   Magda le făcu un semn de rămas-bun, surâse și ieși din cafenea. Nu privi în urma ei.

   - Crezi ceea ce spune? îl întrebă Jade imediat ce femeia dispăru.

   Se șterse la ochi cu mâneca bluzei.

   - Cred că da, zise Rich. De ce ne-ar minți?

   - Pentru că vrea mostra aia.

   - Măcar ea nu trage în noi. Și cum a zis - fără presiuni.

   - Mda, așa o fi, cedă Jade.

   - Și, dacă o găsim sau ne dăm seama unde ar putea fi, atunci cu mostra asta - poate așa îi dau drumul tatei.

   - Dacă îl mai vrem înapoi, zise Jade încet. Spion industrial - ce fel de tată mai e și ăsta?

   - N-o să aflăm dacă nu îl găsim, observă Rich. Păstrează numărul ei de mobil, pentru orice eventualitate.

   Jade se încruntă, trecându-i prin minte o idee.

   - Ia stai puțin...

   - Ce?

   - Mobilul tatei.

   - Crezi că e bine să-l sunăm și să-l întrebăm unde se află?

   - Nu face pe prostul. Nu-l are la el. L-am ascuns eu. Cu țigările, ții minte.

   - Ah, da. Și?

   - Păi, și are toate numerele de telefon în agendă. Oameni cu care putem vorbi - care să ne ajute.

   - Poate, zise Rich. Hai să ne uităm!

   Jade oftă.

   - Nu-l am la mine.

   - E în apartament?

   Fata făcu semn că da.

   - Dacă au plecat tipii ăia...

   - Merită să aruncăm o privire, zise Rich. Dacă e liber, sunt și alte lucruri de care avem nevoie.

   - Te referi la haine curate, nu?

   - Mai degrabă la bani. Și la pașapoarte.

 

CAPITOLUL 10

 

   Broasca de la ușa clădirii fusese spartă. În graba lor, Rich nu observase acest lucru când fugiseră din apartament.

   Cum pe stradă părea să fie liniște, era posibil ca nimeni altcineva să nu fi observat acest lucru. Rich nici nu-și amintea să fi văzut vreun vecin în clădire. Poate tatăl lor era singurul chiriaș.

   Ajunși în capătul scărilor, găurile lăsate de gloanțe în perete îi făcură să șovăie puțin.

   - Ești sigură de asta? o întrebă Rich cu teamă pe sora sa.

   - Nu, răspunse Jade. Dar ce altceva putem face?

   - Putem merge la poliție. Nu pot nega existența găurilor lăsate de gloanțe.

   - Și dacă Magda are dreptate și eu sunt mână în mână cu poliția? Poate dispărem și noi.

   Lui Rich nu-i veni în minte niciun răspuns la această ipoteză. Așa că o urmă pe Jade în vârful picioarelor, printre resturile ușii apartamentului, și rămase în așteptare în prag.

   Ascultară împreună și cel mai mic zgomot. Dar nimic nu părea nelalocul său. Se auzeau doar mașinile ce treceau afară, pe stradă. Undeva, departe, lătra un câine. 

 ...............................................