Liliacul, Jo Nesbo

 ......................................

3-5

 

             Celulele fotoelectrice din parc socotiră că era suficient de întuneric şi felinarele se aprinseră chiar în timp ce Harry înainta spre bancă. Îl recunoscuse îndată pe bărbatul cărunt care stătea aşezat acolo.

   - Bună seara.
   Capul lăsat pe piept se ridică încetişor şi doi ochi căprui se îndreptară spre Harry - sau, mai exact, priviră prin el - şi se fixară asupra unui punct îndepărtat.
   - Tabacioc? întrebă cu voce spartă.
   - Poftim?
   - Tabacioc, repetă, fluturând două degete prin aer.
   - A, tutun. Vrei o ţigară?
   Harry trase două ţigări din pachet şi îşi opri una. Rămaseră tăcuţi câteva clipe, savurând fumul. Stăteau într-o parcelă înverzită din mijlocul unui oraş mare, şi totuşi Harry avea senzaţia că se găseşte într-un loc izolat şi pustiu. Poate din pricină că se lăsase noaptea, însoţită de sunetul electric scos de picioarele greierilor frecate unele de altele. Sau poate senzaţia că avea loc un ritual dincolo de timp, fumatul ăsta împreună, poliţistul alb şi bărbatul de culoare cu chip lat şi straniu ce descindea din populaţia indigenă a acestui continent vast.
   - Vrei să-mi cumperi geaca?
   Harry cercetă geaca omului, un soi de parpalac făcut din material subţire, în nuanţe aprinse de roşu şi negru.
   - Steagul aborigen, îi explică lui Harry, arătându-i dosul gecii. Le face văru-meu.
   Harry refuză politicos oferta.
   - Cum te cheamă? întrebă aborigenul.
   - Harry.
   - Un nume englezesc. Am şi eu unul din ăsta. E Joseph. Cu „p” şi „h”. E de fapt un nume evreiesc. Tăticu’ lui Iisus, te-ai prins? Joseph Walter Roderigue. Numele meu tribal e Ngardagha. N-gar-dag-ha.
   - Stai mult timp prin parcul ăsta, aşa-i, Joseph?
   - Da, o grămadă, zise Joseph, începând iarăşi să se uite în gol.
   Scoase din buzunarul gecii o sticlă mare de suc, i-o întinse mai întâi lui Harry, apoi bău şi înşurubă la loc dopul. Geaca i se desfăcu şi Harry îi văzu tatuajele de pe piept. Se vedea scris „Jerry” deasupra unei cruci mari.
   - Frumos tatuaj, Joseph. Pot să te-ntreb cine e Jerry?
   - Băiatul meu. Fiul meu. Are 4 ani, zise Joseph şi răsfiră 4 degete, numărând până la 4.
   - Patru, am înţeles. Şi unde-i Jerry acum?
   - Acasă, răspunse Joseph şi arătă cu mâna ca să indice pe unde era casa. Acasă cu mama lui.
   - Uite ce e, Joseph. Caut pe cineva. Îl cheamă Hunter Robertson. E alb, mic de statură şi n-are prea mult păr. Vine câteodată aici în parc. Uneori se... expune. Ştii la cine mă refer? L-ai văzut, Joseph?
   - Da, da. Vine el, zise celălalt frecându-şi nasul de parcă ar fi crezut că Harry vorbeşte de un eveniment zilnic. Aşteaptă numai. Vine el.

22

Doi exhibiţionişti

   Un clopot răsună în depărtare, în vreme ce Harry îşi aprindea a opta ţigară şi trăgea fumul cu poftă în piept. Surioara lui îl sfătuise să se lase de fumat ultima oară când o dusese la cinema. Văzuseră Robin Hood, prinţul hoţilor, cu cea mai proastă distribuţie întâlnită vreodată de Harry de la Plan from Outer Space încoace. Dar pe surioară n-o deranjase că Robin Hood-ul întruchipat de Kevin Costner îi răspundea şerifului din Nottingham în cea mai neaoşă americănească. Prea puţine lucruri o deranjau, în general, pe surioara lui; chiţăise încântată când Costner făcuse ordine în codrul Sherwood şi lăcrimase când Marian şi Robin se regăsiseră până la urmă.
   După film, intraseră într-o cafenea şi el îi cumpărase o ciocolată caldă.
   Surioara îi spusese cât de bine se simţea în noul apartament din Centrul Rezidenţial Sogn, deşi unii dintre vecinii de palier erau „proşti la cap”. Şi îi spusese lui Harry că vrea să-l vadă că se lasă de fumat. „Ernst zice că-i periculos. Poţi muri de la asta.” „Cine-i Ernst?”, întrebase Harry, dar i se răspunsese cu chicoteli. Apoi redevenise serioasă. „Nu trebuie să fumezi, Harald. Să nu mori, mă auzi?” „Harald” şi „mă auzi?” le luase de la maică-sa.
   Numele său de botez, Harry, îi fusese pus ca să i se facă pe plac lui taică-său. Olav Hole, un bărbat care se lăsa de obicei călăuzit de nevastă în toate cele, ridicase vocea şi insistase ca băiatul să fie numit după bunicul lui, navigator şi, se părea, bărbat de ispravă. Maică-sa cedase într-un moment de slăbiciune, cum spusese ea însăşi, un moment pe care după aceea avea să-l regrete amarnic.
   „S-a mai auzit vreodată de vreunul pe nume Harry care să reuşească în viaţă?”, zisese. (Tatăl lui Harry ajunsese apoi, când avea chef s-o tachineze, să-i imite felul în care vorbise, accentuând pe vreodată şi vreunul.)
   În orice caz, maică-sa îi spunea Harald, după unchiul ei, însă toţi ceilalţi îi ziceau Harry. Şi, după ce murise ea, surioara începuse să-i spună şi ea Harald. Poate că aşa încerca ea să acopere golul lăsat de dispariţia ei. Harry nu ştia; prin capul fetei treceau tot soiul de chestii ciudate. Zâmbise, de pildă, cu ochii în lacrimi şi cu frişcă pe nas, când Harry îi promisese c-o să se lase de fumat, poate nu imediat, dar cu timpul.
   Stătea acum şi îşi imagina cum fumul i se cuibăreşte unduitor în trup.
   Şarpele cel mare, Bubbur.
   Joseph tresări. Adormise.
   - Strămoşii mei erau din clanul Ciorilor, zise fără vreun preambul, întinzându-şi încheieturile amorţite. Puteau să zboare.
   Somnul părea să fi scos alcoolul din el. Îşi frecă faţa cu amândouă palmele.
   - Minunat lucru să poţi zbura. Ai şi tu 10 biştari?
   Harry n-avea decât o bancnotă de 20.
   - Merge şi asta, zise Joseph înhăţând-o.
   Ca şi cum pe cerul minţii sale n-ar fi fost decât o înseninare temporară, Joseph se întunecă iarăşi şi începu să mormăie într-o limbă de neînţeles, ce-i amintea lui Harry de idiomul în care îi vorbise Andrew lui Toowoomba. Nu zisese Andrew că-i creolă? Bărbia beţivului căzu apoi la loc pe piept.
   Harry tocmai hotărâse să-şi termine ţigara şi să plece, când apăru Robertson. Harry aproape că se aşteptase să-şi facă apariţia într-un balonzaid, chestie pe care şi-o imagina ca pe un soi de uniformă pentru exhibiţionişti, însă Roberston nu purta decât blugi şi tricou. Se uita în stânga şi-n dreapta, mergând cu un pas ciudat, săltat, de parcă ar fi fredonat o melodie în minte şi s-ar fi mişcat pe ritmul interior. Nu-l recunoscu pe Harry până ce nu ajunse în zona băncilor şi, din ce se putea citi pe chipul lui, nu părea tocmai mulţumit de întâlnire.
   - Bună seara, Robertson. Am încercat să dăm de dumneata. Ia loc aici.
   Robertson aruncă o privire în jur, mutându-şi greutatea de pe un picior pe altul. Părea c-ar vrea s-o ia din loc, dar până la urmă se aşeză pe bancă, suspinând deznădăjduit.
   - V-am spus tot ce ştiu. De ce mă hărţuiţi?
   - Fiindcă i-ai hărţuit şi tu pe alţii la vremea ta.
   - Pe alţii? N-am hărţuit pe nimeni, ce naiba!
   Harry îl cercetă. Era greu să-l placi pe Robertson, dar, cu toată strădania, Harry nu reuşea să creadă că s-ar găsi în prezenţa unui criminal în serie. Şi intuiţia asta nu-i pica bine defel, de vreme ce însemna că-şi pierde timpul de pomană.
   - Ştii câte fete nu pot dormi din cauza ta? zise Harry încercând să vorbească pe un ton cât mai dispreţuitor. Câte nu pot să uite şi trebuie să trăiască cu imaginea unui labagiu depravat care le violează în gând? Ai intrat în mintea lor, le-ai făcut să se simtă vulnerabile şi temătoare să iasă pe întuneric; le-ai umilit şi le-ai făcut să se simtă folosite.
   Pe Robertson îl umflă râsul.
   - Altă placă mai bună n-ai găsit, domnu’ poliţist? Ce zici de vieţile sexuale pe care le-am distrus? Şi cum, de frică, fetele alea au ajuns dependente de tranchilizante? Apropo, l-aş sfătui pe colegul dumitale să aibă grijă. Cel care a zis că pot fi condamnat la 6 ani pentru complicitate dacă nu vă declar pe loc tot ce ştiu, golanilor. Am vorbit cu avocatul meu şi-o să ducă chestiunea mai departe la şeful vostru. Îţi spun aşa, ca să ştii. Deci nu mai încerca iarăşi să mă iei de fraier.
   - Bun, putem face asta în două feluri, Robertson, zise Harry, observând că n-avea la fel de multă autoritate în rolul de poliţist ameninţător pe cât ar fi avut Andrew. Îmi poţi spune în clipa asta ce vreau să ştiu ori...
   - ...putem merge la secţie. Mersi, am mai auzit-o pe asta. Dar te rog, saltă-mă, fiindcă după aia avocatul meu o să mă scoată într-o oră, iar tu şi colegul o să fiţi arestaţi pentru că vă ameninţaţi aiurea cetăţenii. N-ai decât!
   - Nu la asta mă gândeam, răspunse cu voce joasă Harry. Mi-am imaginat mai degrabă că ar putea ajunge ceva, o chestie imposibil de descoperit cu mijloace normale, la urechea vreunui tabloid hămesit după senzaţional. Îl şi vezi înaintea ochilor, nu? Proprietarul locuinţei lui Inger Holder, vezi foto, fost condamnat pentru expunere indecentă, se află în atenţia poliţiei...
   - Ce condamnare! Am luat o amendă. Patruzeci de dolari!
   Glasul lui Hunter Robertson devenise piţigăiat.
   - Da, ştiu, Robertson, a fost o contravenţie, zise Harry simulând înţelegerea. Un fleac, uşor de ascuns de comunitatea locală. Ce păcat că se citesc tabloide în cartier, nu? Şi la lucru... Dar părinţii tăi? Ştiu să citească?
   Robertson se gheboşă. Aerul ieşi din el ca dintr-o minge înţepată, amintindu-i lui Harry de fotoliile acelea cu puf. Harry ştiu că atinsese un punct sensibil aducând vorba despre părinţi.
   - Ticălos fără inimă, şopti Robertson cu voce răguşită, îndurerată. De unde apar oameni ca tine?
   Apoi, după un timp:
   - Ce vrei să ştii?
   - Mai întâi... unde ai fost în seara de dinainte să fie găsită Inger.
   - Am spus deja la poliţie că eram singur acasă şi...
   - Conversaţia asta s-a încheiat. Sper că editorii o să găsească o poză drăguţă cu dumneata.
   Se ridică de pe bancă.
   - OK, OK, nu eram acasă! ţipă ascuţit Robertson, apoi se lăsă pe spătarul băncii şi închise ochii.
   Harry luă iarăşi loc.
   - Când eram student şi stăteam la o pensiune, într-una dintre zonele bune ale oraşului, era o văduvă care locuia peste drum, zise el. La ora 7, exact la 7, în fiecare vineri seară, trăgea draperiile de la geam. Stăteam la acelaşi etaj şi din camera mea se vedea direct în sufrageria ei. Mai ales în zilele de vineri, când îşi aprindea candelabrul enorm. Dacă o vedeai în orice altă zi a săptămânii, îţi părea o doamnă căruntă cu ochelari şi cardigan, genul de bătrână pe care-o vezi mereu prin tramvai şi la coadă la farmacie. Dar vinerea, la ora 7, continuă Harry, când începea spectacolul, îţi ieşea complet din minte imaginea bătrânei tuşind, sprijinită în baston. Îşi punea o rochie de seară de mătase cu model japonez şi pantofi negri cu tocuri înalte. La 7 şi jumătate, primea un vizitator de sex masculin. La 8 fără un sfert, îşi scotea rochia, expunându-şi corsetul negru. La 8, era pe cale să se dezbare de corset şi să înceapă hâţânatul pe divan. La 8 şi jumătate, vizitatorul pleca, draperiile acopereau iarăşi ferestrele şi spectacolul se încheia.
   - Interesant, rosti fără chef Robertson.
   - Interesant era că niciodată nu se isca vreo problemă. Dacă stăteai pe partea mea de stradă, nu puteai evita să vezi ce se petrecea. Probabil că mulţi dintre vecini urmăreau spectacolul. Însă niciodată nu se vorbea despre asta, din câte ştiu, şi nici nu făcuse nimeni vreo plângere sau reclamaţie. Celălalt lucru interesant era regularitatea fenomenului. Crezusem, mai întâi, că avea ceva de-a face cu partenerul, cu disponibilitatea lui: poate că avea serviciu sau era însurat, ceva de genul. Însă mi-am dat seama repede că îşi schimba partenerii fără să schimbe şi orarul. Şi am înţeles într-un târziu: ştia, fireşte, ce ştie orice prezentator TV, că odată ce îţi fidelizezi publicul pentru o anumită oră, este foarte periculos să schimbi programul transmisiei. Iar publicul era sarea şi piperul vieţii ei sexuale. Înţelegi?
   - Înţeleg, răspunse Robertson.
   - O întrebare care nu-i necesară, fireşte. Acum... de ce ţi-am spus povestea asta? M-a izbit siguranţa cu care amicul nostru inconştient de lângă noi, Joseph, a afirmat c-o să vii în seara asta, aşa că m-am uitat în calendar şi majoritatea datelor se potrivesc. Azi e miercuri, miercuri era şi când a dispărut Inger şi la fel în cele două dăţi când ai fost prins expunându-ţi bijuteriile. Ai program fix, aşa-i?
   Robertson nu răspunse.
   - Aşadar, următoarea mea întrebare este: de ce n-a mai fost nicio plângere la adresa ta în ultima vreme? Au trecut, totuşi, 4 ani de la ultimul incident. Şi, de obicei, bărbaţii care-şi arată organul fetiţelor prin parc nu-s foarte apreciaţi.
   - Cine-a zis că ar fi vorba de fetiţe? izbucni Robertson. Şi cine-a zis că n-aş fi apreciat?
   Dacă ar fi fost în stare să fluiere în surdină, Harry ar fi făcut-o. Îşi amintise, subit, cuplul care se certa prin apropiere ceva mai devreme.
   - Deci o faci pentru bărbaţi, zise mai mult pentru el. Pentru gay-i din zonă. De aceea trebuie să fii discret. Ai şi un public fidel?
   Robertson ridică din umeri.
   - Unii, alţii. Dar ştiu cu siguranţă unde şi când mă pot vedea.
   - Şi cu plângerile cum a fost?
   - Persoane care treceau întâmplător pe-acolo. Acum suntem mai atenţi.
   - Aş putea deci găsi un martor dispus să declare că erai acolo în noaptea când a dispărut Inger?
   Robertson dădu din cap că da.
   Rămaseră tăcuţi un timp, ascultând sforăitul uşor al lui Joseph.
   - Mai e ceva ce nu prea se potriveşte, zise până la urmă Harry. Mi-a tot stat pe creier, dar nu reuşeam să-mi dau seama exact ce e până n-am auzit că vecinul tău îţi hrăneşte câinele şi-l scoate la plimbare în fiecare miercuri.
   Doi bărbaţi trecură încet pe lângă ei şi se opriră în marginea cercului gălbui proiectat de stâlpul de iluminat.
   - Aşa că m-am întrebat: de ce să-i dea de mâncare când Inger e pe cale să se întoarcă de la Albury cu ceva resturi de carne? La început, am dat deoparte gândul, zicându-mi că vorbiserăţi despre asta probabil. Poate carnea era pentru ziua următoare. Dar apoi mi-am amintit ceva ce-ar fi trebuit de la bun început să mă frapeze: câinele dumitale nu mănâncă... sau cel puţin, nu e lăsat să mănânce carne. Caz în care... ce făcea cu carnea Inger? La bar le spusese colegilor că era pentru câine. De ce să fi minţit?
   - Nu ştiu.
   Harry observă că Robertson se uită la ceas. Probabil că se făcea vremea pentru reprezentaţie.
   - Încă ceva. Ce ştii despre Evans White?
   Robertson se răsuci spre el şi-l privi cu ochii săi albăstrui, apoşi. Se zărea în ei o licărire de frică?
   - Foarte puţine, zise.
   Harry renunţă. Nu progresase prea mult. Simţea că fierbe pe dinăuntru, simţea impulsul să vâneze, să prindă şi să aresteze, însă scenariul acesta părea să se îndepărteze necontenit. În câteva afurisite de zile avea să se întoarcă în Norvegia. Ciudat lucru, însă gândul nu-l făcea să se simtă deloc mai bine.
   - În privinţa martorilor, zise Robertson, aş aprecia dacă...
   - Nu vreau să-ţi stric show-ul, Robertson. Ştiu că cei care vin să te vadă te apreciază în felul lor.
   Se uită în pachetul de ţigări, scoase una şi puse restul în buzunarul gecii lui Joseph, apoi se ridică să plece.
   - Eu, cu siguranţă, apreciam spectacolul săptămânal al văduvei.

23

Şarpele negru

   Albury, ca de obicei, gemea de lume pusă pe distracţie. Răcneau cât îi ţineau plămânii pe piesa „It’s Raining Men”. Pe scenă, trei dintre băieţi purtau cizme până la genunchi şi cam atât, iar publicul ovaţiona şi cânta alături de ei.
   Harry rămase un pic să se uite înainte de a se apropia de barul unde servea Birgitta.
   - Tu de ce nu cânţi, frumuşelule? auzi o voce familiară.
   Întoarse capul într-acolo. Otto nu se travestise de data asta; însă o cămaşă roz de mătase cu gulerul desfăcut, un pic de rimel şi de ruj arătau că se preocupase totuşi de felul în care arăta.
   - N-am voce, Otto. Scuze!
   - Eh, voi, scandinavii, sunteţi toţi la fel. Nu vă prindeţi în joc decât după ce-aţi turnat în voi atâta băutură că ajungeţi nefolositori la... da, ştii la ce mă refer.
   Harry zâmbi către pleoapele mijite ale lui Otto.
   - Nu flirta cu mine, Otto. Sunt o cauză pierdută.
   - Hetero fără şanse de scăpare, aşa-i?
   Harry dădu din cap că da.
   - Oricum, permite-mi să-ţi iau ceva de băut, frumuşelule. Ce ţi-ar plăcea?
   Comandă un suc de grepfrut pentru Harry şi un Bloody Mary pentru el.
   Ciocniră, apoi Otto îşi bău jumătate din cocteil dintr-o înghiţitură.
   - Singurul lucru care ajută la suferinţele din dragoste, zise dând pe gât şi restul.
   Se strâmbă energic, mai comandă un rând şi-l măsură din priviri pe Harry.
   - Deci n-ai făcut niciodată sex cu un bărbat? Poate că va trebui să faci ceva în privinţa asta, într-o bună zi.
   Harry simţi că urechile îi iau foc. Cum de putea clovnul ăsta gay să-l facă pe el, bărbat în toată firea, să se simtă atât de stânjenit încât să ajungă să arate ca un englez după 6 ore pe-o plajă din Spania?
   - Să punem un pariu lipsit de bun-gust şi minunat de vulgar, zise Otto cu o licărire amuzată în privire. Fac rămăşag pe o sută de dolari că mâna asta subţire şi moale a ta o să-mi cuprindă organele înainte să te-ntorci în Norvegia. Ai curaj să accepţi pariul?
   Otto bătu din palme văzând faţa stacojie a lui Harry.
   - Dacă n-ai ce face cu banii, mie îmi convine, zise Harry. Dar parcă ştiam, Otto, că suferi din dragoste. N-ar trebui să fii acasă, gândindu-te la altele, în loc să ispiteşti bărbaţi hetero?
   Regretă îndată ce spusese. Nu-i plăcuse niciodată să fie tachinat.
   Otto îşi retrase mâna şi-i aruncă o uitătură jignită.
   - Scuze, vorbeam în dodii, n-am vrut să zic asta, spuse Harry.
   Otto dădu din umeri.
   - Ceva nou cu cazul vostru?
   - Nu, zise Harry, uşurat că schimbaseră subiectul. Se pare c-o să avem de căutat dincolo de cercul ei de cunoştinţe. Ai cunoscut-o cumva, apropo?
   - Pe Inger o ştiau toţi clienţii de pe-aici.
   - Ai vorbit cu ea vreodată?
   - Se poate să fi schimbat câteva vorbe. Era niţel cam complicată pentru gustul meu.
   - Complicată?
   - Destui clienţi hetero o sorbeau din ochi. Purta haine provocatoare, arunca priviri intense şi zâmbea mai mult decât era nevoie, dacă asta-i aducea bacşişuri în plus. Genul ăsta de comportament poate fi periculos.
   - Crezi că poate unul dintre clienţi...?
   - Cred doar că nu-i nevoie să te uiţi prea departe, domnule agent de poliţie.
   - Ce vrei să spui?
   Otto privi în jur şi îşi termină băutura.
   - Numai gura-i de mine, frumuşelule, zise dând să plece. O să fac cum ai sugerat. O să mă duc acasă şi-o să mă gândesc la alte chestii. Nu asta recomandă doctorul?
   Îşi flutură mâna spre unul dintre băieţii de după tejghea, care-i aduse o pungă maro de hârtie.
   - Nu uita de spectacol! îi strigă peste umăr, depărtându-se.

   Harry se aşeză pe un scaun la barul unde servea Birgitta, privind-o pe furiş cum lucrează.
   Îi urmări mâinile pricepute umplând halbe cu bere, dând restul şi amestecând băuturi, precizia cu care se mişca după bar, fiindcă toate distanţele îi erau familiare: de la dozatorul de bere la tejghea, de la tejghea la casa de marcat. O văzu îndepărtându-şi cu o mişcare iute o şuviţă rebelă de păr ce-i căzuse pe faţă şi observă cum se uita când şi când către clienţi, căutând comenzi noi. Privirea îi căzu, până la urmă, şi asupra lui Harry.
   Chipul pistruiat se lumină, iar el simţi că inima îi bate cu putere în piept - era un sentiment minunat.
   - A trecut un prieten de-al lui Andrew mai devreme, zise fata îndreptându-se spre Harry. L-a vizitat la spital. A întrebat de tine, voia să te salute. Cred că mai e pe-acolo, undeva. Da, uite-l.
   Arătă către o masă şi Harry îl recunoscu imediat pe bărbatul de culoare.
   Era Toowoomba, boxerul. Se apropie de masa lui.
   - Deranjez? zise şi i se răspunse cu un zâmbet larg.
   - Nicidecum. Ia loc. Aşteptam să apară un vechi amic.
   Harry se aşeză.
   Robin „Murri” Toowoomba continua să zâmbească. Se lăsase unul dintre acele momente de tăcere stânjenitoare despre care nu admite nimeni că ar fi stânjenitoare, deşi exact aşa stau lucrurile.
   Harry se grăbi să umple pauza:
   - Am vorbit azi cu cineva din tribul Ciorilor. Tu de ce trib ţii?
   Toowoomba îl privi cu uimire.
   - Cum adică, Harry? Sunt din Queensland.
   Harry îşi dădu seama cât de aiurea sunase întrebarea lui.
   - Scuză-mă, a fost o întrebare prostească. Azi, limba mea are tendinţa să se mişte mai repede decât creierul. N-am vrut să... nu ştiu prea multe despre cultura ta. Mă întrebam dacă ai origini în vreun trib anume... sau ceva de genu’.
   Toowoomba îl bătu pe umăr.
   - Te tachinam doar, Harry. Relaxează-te, zise chicotind uşor şi făcându-l pe Harry să se simtă şi mai neghiob. Reacţionezi ca mai toţi albii. La ce să te aştepţi? Se înţelege de la sine că eşti plin de prejudecăţi.
   - Prejudecăţi? zise Harry simţindu-se agasat. Am zis eu ceva...
   - Nu-i vorba despre ce zici, îl lămuri Toowoomba. E vorba despre ce aştepţi, inconştient, de la mine. Îţi imaginezi că ai zis ceva greşit şi nu-ţi trece prin cap că sunt destul de inteligent ca să ţin seama că eşti străin de locurile astea. Nu cred că te-ai simţi jignit dacă un turist japonez venit în Norvegia n-ar şti totul despre ţara ta. De pildă, că pe regele vostru îl cheamă Harald.
   Toowoomba îi făcu din ochi.
   - Nu-i vorba doar de tine, Harry. Toţi australienii albi sunt obsedaţi să nu spună ceva greşit. De aia e aşa de paradoxal. Mai întâi, răpesc mândria oamenilor şi, după ce s-a dus, se poartă de parcă n-ar vrea s-o atingă nici cu o floare.
   Oftă şi desfăcu braţele, arătându-şi palmele late, albe, ca şi cum ar fi întors cu burta în sus nişte calcani.
   Vocea caldă şi joasă a lui Toowoomba părea să vibreze cu o frecvenţă proprie, reuşind să se facă auzită, fără efort, prin hărmălaia din jur.
   - Dar spune-mi tu ceva despre Norvegia, Harry. Am citit că ar fi foarte frumos acolo. Şi rece.
   Harry începu să vorbească. Despre fiorduri, munţi şi oamenii care locuiau între ele. Despre sindicate, libertatea de expresie, Ibsen, Nansen şi Grieg. Despre ţara din nord ce se vedea pe ea însăşi drept o naţiune energică şi progresistă, dar aducea mai degrabă cu o republică bananieră. Care avusese păduri şi porturi când olandezilor şi englezilor le trebuise cherestea, care avusese cascade când începuse să se producă energie electrică şi care, pe lângă toate astea, mai descoperise şi petrol în curtea din faţă.
   - N-am produs niciodată maşini Volvo sau bere Tuborg, zise Harry. N-am făcut decât să ne exportăm natura şi să evităm gânditul. Suntem o naţiune cu păr auriu pe cur, zise Harry fără să încerce să găsească un echivalent englezesc al expresiei.
   Îi povesti apoi despre Andalsnes, un cătun în valea Romsdalen înconjurat de munţi semeţi, atât de frumoşi încât maică-sa spunea mereu că acolo îşi începuse Dumnezeu creaţia şi că îşi petrecuse atâta timp meşterind la Romsdalen, că restul lumii trebuise lucrat în grabă ca să fie gata până duminică.
   Şi despre pescuitul cu taică-său în fiord, dis-de-dimineaţă în iulie, apoi despre cum se lungea pe plajă şi adulmeca mirosul mării - în vreme ce pescăruşii ţipau şi munţii tăceau maiestuoşi, gărzi nemişcate înconjurând micul lor regat.
   - Tata e din Lesjaskog, o aşezare de pe vale. S-a cunoscut cu mama la o petrecere sătească în Andalsnes. Şi mereu vorbeau despre cum o să se mute înapoi în Romsdalen după ce-or să iasă la pensie.
   Toowoomba încuviinţă şi bău din bere, în vreme ce Harry îşi sorbi sucul de grepfrut. Îi simţea aciditatea în stomac.
   - Aş vrea să-ţi pot spune şi eu de unde vin, Harry. Doar că cei ca mine nu au o legătură reală cu vreun loc sau trib. Am crescut într-o colibă sub o autostradă de lângă Brisbane. Nu ştie nimeni din ce trib era tata. A venit şi s-a dus aşa de repede, că nimeni n-a avut timp să întrebe. Şi mamei nu-i pasă nici cât negru sub unghie de unde e de fel, atâta vreme cât poate strânge destule parale pentru o sticlă de vin. Aşa că mă descurc fiind un murri.
   - Şi cu Andrew cum e?
   - Nu ţi-a spus?
   - Ce să-mi spună?
   Toowoomba îşi retrase braţele de pe masă şi o încruntătură adâncă i se formă între ochi.
   - Andrew Kensington e şi mai dezrădăcinat decât mine.
   Harry nu mai insistă cu întrebări, însă după încă o bere Toowoomba reveni la subiect.
   - Cred că ar trebui să-l las pe el să-ţi spună, fiindcă Andrew are o poveste foarte specială. El, vezi tu, aparţine generaţiei de aborigeni fără familie, Generaţia Furată.
   - Cum adică?
   - E o poveste lungă. Totul se învârte în jurul remuşcărilor. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, politicile având de-a face cu populaţiile indigene au fost guvernate de remuşcările autorităţilor în privinţa felului oribil în care am fost trataţi. Păcat că bunele intenţii nu duc mereu la rezultate bune. Dacă vrei să conduci o naţiune trebuie s-o înţelegi.
   - Şi aborigenii n-au fost înţeleşi?
   - Au existat mai multe etape, mai multe rânduri de măsuri. Eu aparţin generaţiei urbanizate cu de-a sila. După al Doilea Război Mondial, autorităţile au considerat că era nevoie de-o schimbare în strategiile mai vechi şi că, în loc să fie izolaţi, indigenii ar fi trebuit mai degrabă asimilaţi. Au încercat să facă asta controlând unde locuiam, ba chiar şi cu cine ne căsătoream. Mulţi au fost trimişi în oraşe ca să se adapteze culturii urbane europene. Rezultatele au fost catastrofale. Cât ai bate din palme, am început să ieşim rău la toţi indicatorii: alcoolism, şomaj, divorţuri, prostituţie, infracţionalitate, violenţă, droguri - ce vrei şi ce nu vrei. Aborigenii erau, cum au fost întotdeauna, clasa cea mai de jos a Australiei.
   - Şi Andrew?
   - Andrew s-a născut înainte de război. Pe atunci, atitudinea autorităţilor era să ne „protejeze”, de parcă am fi fost vreo specie pe cale de dispariţie. Aşadar, ocaziile pentru a deveni proprietar de terenuri sau a-ţi căuta de muncă erau limitate. Cea mai bizară legislaţie era însă cea care permitea autorităţilor să ia copilul unei mame aborigene, dacă exista o bănuială că tatăl n-ar fi fost aborigen. Poate că n-am o poveste foarte plăcută despre originile mele, dar am, cel puţin, o poveste. Andrew n-are nimic. Nu şi-a văzut niciodată părinţii. Când s-a născut, autorităţile l-au luat şi l-au băgat într-o casă de copii. Ştie doar că, după ce au lăsat-o pe maică-sa fără copil, femeia a fost găsită moartă într-un refugiu de autobuz din Bankstown, la 50 de kilometri la nord de casa de copii. Nimeni nu ştie cum a ajuns acolo sau din ce cauză a murit. Numele tatălui alb i-a tot fost ascuns lui Andrew, până ce nici nu i-a mai păsat să-l afle.
   Harry se strădui să absoarbă toate informaţiile.
   - Dar era legal cu adevărat? Ce făcea ONU, cum rămânea cu Declaraţia Drepturilor Omului?
   - Astea n-au început să fie luate în seamă decât după război. Şi nu uita că politicile aborigene au avut cele mai bune intenţii. Scopul era să conserve cultura, nu s-o distrugă.
   - Ce s-a mai întâmplat cu Andrew?
   - Şi-au dat seama că era studios de fel şi l-au trimis la o şcoală particulară, în Anglia.
   - Credeam că Australia e prea egalitaristă ca să-şi trimită copiii la şcoli private.
   - Costurile au fost acoperite de autorităţi. Intenţia, presupun, era ca Andrew să apară ca un exemplu strălucit al unui experiment politic ce provocase, altminteri, multă suferinţă şi tragedii umane. Când s-a întors în ţară, şi-a continuat studiile la Universitatea din Sydney. Cam pe-atunci au început să-l scape de sub control. A intrat în încurcături, şi-a făcut reputaţia că ar fi violent şi notele lui au avut de suferit. Eu cred că a fost pe undeva şi-o iubire nefericită, o femeie albă care l-a părăsit fiindcă familia ei nu era foarte entuziasmată de el, însă Andrew n-a vorbit niciodată despre asta. Oricum, perioada aia a fost grea pentru el şi-ar fi putut fi încă şi mai grea. În Anglia învăţase să boxeze - aşa rezistase la internat, din ce spunea. S-a apucat iarăşi de box în Sydney şi, când i s-a oferit ocazia să călătorească cu echipa lui Jim Chivers, a renunţat la universitate şi-a plecat o vreme.
   - L-am văzut cum boxează, zise Harry. Nu şi-a ieşit din mână.
   - De fapt, el se gândise doar să ia o pauză de la studii. Dar a avut succes cu Chivers, presa a început să se arate interesată, aşa că a continuat. Când a ajuns până în finala campionatului australian, au apărut, ca să-l evalueze, chiar şi nişte agenţi profesionişti din SUA. Însă ceva s-a întâmplat în Melbourne în noaptea de dinainte de finală. Erau la un restaurant şi, din ce se spune, Andrew i-ar fi făcut avansuri iubitei celuilalt finalist. Îl chema Campbell şi era combinat cu o tipă arătoasă care mai târziu avea să ajungă Miss New South Wales. Andrew, antrenorul lui Campbell, agentul şi încă un tip s-au luat la harţă în bucătărie şi au făcut zob tot ce le-a ieşit în cale. Pe Andrew l-au găsit aplecat peste chiuvetă cu buza despicată, tăieturi pe frunte şi o încheietură luxată. Nu s-a făcut nimic public - de aceea probabil a şi ieşit zvonul că se dăduse la iubita lui Campbell. Andrew a trebuit totuşi să se retragă din finală şi după aceea cariera lui de boxer a început să stagneze. E drept că a mai pus la podea nişte boxeri buni în câteva turnee, dar presa îşi pierduse interesul şi agenţii profesionişti n-au mai apărut. Treptat-treptat, a încetat să mai boxeze prin turnee - un alt zvon susţinea că se apucase de băut şi că după un turneu i se ceruse să părăsească echipa Chivers, se pare fiindcă îi boţise bine pe nişte pugilişti amatori. După aceea, a dispărut. Mi-a fost greu să scot de la el ce-a făcut exact în perioada aia, dar, în orice caz, a hoinărit fără ţintă vreo 2 ani prin Australia, după care s-a întors la universitate.
   - Şi s-a terminat cu boxul? zise Harry.
   - Da.
   - Ce-a mai fost după aceea?
   - Păi... zise Toowoomba cerând cu un semn nota de plată. Andrew era probabil mai motivat când s-a întors la studii şi un timp lucrurile au mers bine. Dar era la începutul anilor şaptezeci, hipioţi, petreceri şi dragoste la liber. Nu-i exclus să fi luat şi diverse substanţe care nu l-au prea ajutat să studieze, aşa că nici la examene n-a avut rezultate tocmai strălucite. Aşa că, într-o zi, Andrew s-a trezit, s-a dat jos din pat, s-a uitat la el însuşi în oglindă şi şi-a evaluat situaţia. Era groaznic de mahmur, avea un ochi învineţit - Dumnezeu ştie cum se alesese cu el - probabil o dependenţă tot mai mare de anumiţi compuşi chimici şi trecuse de treizeci de ani fără să aibă vreo calificare în muncă. În spate avea o carieră de sportiv distrusă şi înainte i se aşternea, ca să mă exprim diplomat, un viitor incert. Şi-atunci, ce faci? Ei bine, te înscrii la Şcoala de Poliţie.
   Harry izbucni în râs.
   - Nu fac decât să-l citez pe Andrew, zise Toowoomba. De necrezut, dar a reuşit să fie admis în ciuda istoriei personale şi a vârstei destul de înaintate – poate fiindcă autorităţile voiau mai mulţi poliţişti aborigeni. Aşa că Andrew al nostru s-a tuns, şi-a scos cercelul din ureche, a lăsat-o baltă cu substanţele, iar restul îl ştii. Fireşte, n-are nicio speranţă să avanseze în carieră, dar e socotit totuşi unul dintre cei mai buni detectivi din Sydney.
   - Tot pe Andrew îl citezi?
   Toowoomba râse.
   - Normal.
   Dinspre barul cu scena se putea auzi finalul spectacolului de, travestiţi şi „YMCA”, versiunea Village People, o piesă cu succes întotdeauna garantat.
   - Ştii multe despre Andrew, zise Harry.
   - Mi-e, cumva, ca un tată. Când m-am mutat în Sydney, n-aveam niciun plan în afară de impulsul de a mă depărta cât mai tare de casă. Andrew m-a cules literalmente de pe stradă şi-a început să mă antreneze, cu încă vreo câţiva băieţi care-şi pierduseră direcţia. Tot Andrew m-a făcut să dau şi la facultate.
   - Uau, încă un boxer cu diplomă universitară.
   - Engleză şi istorie. Visez şi eu ca într-o zi să am învăţăceii mei, zise boxerul cu mândrie şi convingere în glas.
   - Şi între timp dai de pământ cu marinari beţi şi tăntălăi de la ţară?
   Toowoomba zâmbi.
   - Îţi trebuie capital ca să-ţi croieşti drum în lumea asta şi nu-mi fac iluzii că l-aş putea câştiga fiind profesor. Dar nu boxez doar cu amatori; m-am înscris, anul ăsta, în campionatul Australiei.
   - Ca să ajungi unde n-a reuşit Andrew să ajungă?
   Toowoomba ridică paharul.
   - Poate.

   După reprezentaţie, lumea de la bar începu să se împuţineze. Birgitta îi zisese lui Harry că are o surpriză pentru el, iar acum acesta aştepta, cu nerăbdare, să se închidă localul.
   Toowoomba stătea încă la masa lui. Achitase nota şi se juca acum cu paharul de bere, răsucindu-l pe tăblia mesei. Harry simţea, fără să ştie de ce, că Toowoomba voia ceva - altceva decât să spună poveşti de altădată.
   - Aţi mai avansat cu cazul vostru, Harry?
   - Nu ştiu. Uneori ai impresia că te uiţi cu telescopul şi că soluţia e aşa de aproape de tine, că n-o vezi decât ca pe o pată pe lentilă.
   - Sau eşti cu susul în jos.
   Harry îl privi cum îşi goleşte paharul.
   - Trebuie să plec, dar lasă-mă să-ţi spun, mai întâi, o poveste care te-ar putea ajuta să-ţi repari întru câtva ignoranţa în privinţa culturii noastre. Ai auzit de şarpele negru?
   Harry dădu aprobator din cap. Înainte să plece în Australia, citise ceva despre reptilele de care era recomandat să te fereşti.
   - Din ce-mi amintesc, şarpele negru nu e foarte impresionant ca mărime, însă compensează cu veninul.
   - Aşa-i, dar fabula zice că nu a fost întotdeauna aşa. Odată, demult, în Vremea Visului, şarpele negru era inofensiv. Iguana, însă, era otrăvitoare şi mult mai mare decât e azi. Mânca oameni şi animale, aşa că într-o zi cangurul a chemat toate animalele la o adunare ca să descopere o cale de izbândă împotriva ucigaşului feroce Mungoongali, stăpânul tuturor iguanelor. Ouyouboolooey - şarpele negru - un şarpe micuţ, dar neînfricat, a acceptat de îndată provocarea.
   Toowoomba continuă să vorbească cu voce joasă şi calmă, cu ochii aţintiţi asupra lui Harry.
   - Celelalte animale au râs de micuţul şarpe, zicând că era nevoie de cineva mai mare şi mai puternic pentru a-i ţine piept lui Mungoongali. „O să vedeţi voi”, a zis Ouyouboolooey şi a pornit-o, şerpuind, către tabăra şefului iguanelor. Când a ajuns, a salutat fiara cea uriaşă şi i-a spus că era doar un şarpe mărunt, nu neapărat bun de mâncat, care-şi căuta şi el un locşor unde să fie lăsat în pace, departe de celelalte animale care-l necăjeau şi-l chinuiau. „Numai să nu-mi stai în cale, altfel fărâme te fac”, a zis Mungoongali, fără să dea prea multă atenţie şarpelui negru.
   În dimineaţa următoare, iguana a pornit la vânătoare, iar şarpele s-a luat după ea. Au ajuns la un om care stătea la foc. Cât ai clipi, Mungoongali s-a năpustit şi i-a făcut capul terci cu o lovitură puternică şi bine ţintită. Apoi iguana a luat omul în spinare şi l-a adus în adăpostul său, unde şi-a desprins săculeţul în care îşi ţinea veninul, l-a pus deoparte şi s-a apucat să se îndoape cu carnea proaspătă de om. Iute ca fulgerul, Ouyouboolooey a ţâşnit, a apucat sacul cu otravă şi-a dispărut în tufişuri. Iguana s-a luat după el, dar nu l-a mai putut găsi. Celelalte animale erau încă la adunare când s-a întors Ouyouboolooey. „Uitaţi colea”, a ţipat şarpele şi a deschis fălcile ca să vadă cu toţii săculeţul cu otravă. Toate animalele s-au înghesuit să-l felicite şi să-i mulţumească pentru că le salvase de Mungoongali. După ce toţi ceilalţi s-au dus pe la casele lor, cangurul s-a apropiat de Ouyouboolooey, sfătuindu-l să scuipe otrava în râu pentru ca, de atunci încolo, să nu mai aibă niciunul a se teme de nimic. Însă şarpele a răspuns muşcându-l pe cangur, care a căzut la pământ, paralizat.
   „Mereu m-aţi dispreţuit, dar acum a venit şi rândul meu”, i-a zis şarpele cangurului ce se stingea. „Câtă vreme am veninul ăsta, n-o să vă mai puteţi apropia de mine. Celelalte animale nu trebuie să ştie că am păstrat otrava pentru mine. Vor crede că eu, Ouyouboolooey, sunt salvatorul şi protectorul lor, însă eu mă voi răzbuna pe fiecare în parte, fără să mă grăbesc.” Şi, terminând de vorbit, a împins cangurul în râu şi leşul s-a scufundat. Şarpele s-a furişat apoi în tufişuri, unde a rămas ascuns. Acolo e şi-n ziua de azi. În tufişuri.
   Toowoomba vru să mai ia o gură de bere, însă dădu peste paharul gol. Se ridică să plece.
   - E târziu.
   Se ridică şi Harry.
   - Mersi pentru poveste, Toowoomba. O să mă-ntorc curând la mine în ţară, aşa că, dacă nu ne mai vedem, îţi urez succes cu meciurile. Şi cu planurile de viitor.
   - Sper c-o să afli ce-i cu pata aia de pe lentilă, zise Toowoomba şi ieşi până să-şi dea Harry seama la ce se referise.

24

Marele Alb

   Paznicul îi dădu Birgittei o lanternă.
   - Ştii unde mă găseşti, Birgitta. Ai grijă să nu te mănânce ceva, zise şi şchiopătă înapoi în ghereta lui, zâmbind.
   Birgitta şi Harry porniră pe coridoarele întunecate şi labirintice ale clădirii Acvariului din Sydney. Era aproape două dimineaţa şi Ben, paznicul de noapte, îi lăsase înăuntru.
   O întrebare oarecare a lui Harry - de ce erau stinse toate luminile - dusese la o explicaţie detaliată oferită de bătrânul agent de pază.
   - Sigur că se economiseşte curent, dar nu ăsta-i motivul de bază - motivul de bază e că vrem să le spunem peştilor că e noapte. Eu aşa cred.
   Înainte, luminile se stingeau cu un întrerupător standard şi simţeai cum se înfioară tot Acvariul când, brusc, se făcea beznă totală. Se auzea un fâşâit puternic, fiindcă sute de peşti dădeau să se ascundă ori începeau să se agite în disperare.
   Ben îşi coborâse vocea până la o şoaptă dramatică şi imitase forfota peştilor cu mişcări în zig-zag ale mâinilor.
   - Multă foiala şi stropeală, iar unii peşti, macroul de pildă, o luau razna şi începeau să se izbească în sticlă până se omorau. Aşa că am început să folosim atenuatori, care reduc treptat lumina în funcţie de durata zilei, imitând natura. După asta, s-au îmbolnăvit mult mai puţini peşti. Lumina spune corpului tău când e zi şi când e noapte şi, părerea mea, peştilor le trebuie un ritm zilnic natural ca să evite stresul. Au şi ei, ca şi noi, un ceas biologic cu care n-ar trebui să te joci. Ştiu, de pildă, că nişte crescători de bibani din Tasmania le dau peştilor mai multă lumină pe timp de toamnă. Aşa îi păcăleşti să creadă că-i încă vară şi le sporeşti rata de înmulţire.
   - Lui Ben îi place să vorbească mult când îl încântă subiectul, îi explică Birgitta lui Harry. E aproape la fel de bucuros să stea de vorbă cu oamenii pe cât e să converseze cu peştii.
   Lucrase în ultimele două veri ca îngrijitoare la acvariu şi se împrietenise cu paznicul, care susţinea că lucrează acolo încă de când se deschisese.
   - E aşa de calm aici noaptea! zise Birgitta. Aşa de linişte. Uite! zise, luminând cu lanterna peretele de sticlă şi scoţând la iveală o murenă negru cu galben care tocmai aluneca afară din grota ei, dezvăluind un şir de dinţi mici şi ascuţiţi.
   Mai încolo, pe coridor, fata lumină două pisici-de-mare pătate care se perindau prin apa de dincolo de sticla verzuie cu mişcări lente, parcă bătând din aripi.
   - Nu că-i frumos? şopti ea cu ochi lucitori. E ca un balet fără muzică.
   Harry avea senzaţia că merge în vârful picioarelor printr-un dormitor. Nu se auzeau decât paşii lor şi un gâlgâit slab, dar continuu de la acvarii.
   Birgitta se opri lângă un perete înalt de sticlă.
   - Aici e „sărăţica” acvariului, Matilda din Queensland, zise îndreptând conul de lumină spre geam.
   Se vedea un buştean uscat, pe un mal de râu reconstruit în interior. Iar în apă era o bucată plutitoare de lemn.
   - Ce-i aia sărăţică? întrebă Harry, încercând să zărească ceva viu.
   La un moment dat, bucata de lemn deschise doi ochi verzi, strălucitori.
   Luminau în beznă ca reflectoarele.
   - Un crocodil care trăieşte în apă sărată, spre deosebire de o „dulcică”. O dulcică se hrăneşte cu peşte şi n-ai de ce să te temi din partea ei.
   - Iar sărăţicile?
   - De astea ar trebui să te temi, clar. Mulţi prădători aşa-zis periculoşi atacă oamenii doar când se simt ameninţaţi, se tem sau te-ai aventurat pe teritoriul lor. O sărăţică, însă, e un suflet simplu, necomplicat. Îţi vrea carcasa şi-atât. Anual, sunt omorâţi câţiva australieni prin mlaştinile din nord.
   Harry se sprijini în geam.
   - Păi asta nu duce la... la o anume antipatie? În unele părţi din India au masacrat toţi tigrii sub pretextul că le-ar mânca bebeluşii. De ce mâncătorii ăştia de oameni n-au fost totuşi exterminaţi?
   - Majoritatea oamenilor de pe-aici au în privinţa crocodililor aceeaşi atitudine relaxată pe care-o au şi faţă de accidentele auto. Sau pe-aproape. Dacă vrei şosele, trebuie să accepţi şi că se moare pe ele, corect? Ei bine, dacă vrei crocodili, e acelaşi lucru. Animalele astea se hrănesc cu oameni. Asta-i viaţa.
   Harry se simţi cuprins de un fior. Matilda închisese ochii într-un fel care aducea cu farurile escamotabile de pe unele modele de Porsche. Nicio undă, în apă, nu trăda faptul că bucata de lemn aflată la jumătate de metru de el, dincolo de peretele de sticlă, era în realitate mai bine de o tonă de muşchi, dinţi şi proastă dispoziţie.
   - Să mai mergem, sugeră.
   - Aici îl avem pe Mr. Bean, zise Birgitta luminând un peşte mic, cafeniu, asemănător cu un calcan. E o pisică-de-mare-agitată - aşa îi spunem şi lui Alex de la bar, tipul pe care Inger îl poreclise Mr. Bean.
   - De ce îi spuneţi Pisica-Agitată?
   - Nu ştiu. Aşa îi ziceau de dinainte să încep eu lucrul acolo.
   - Caraghios nume. Mai ales că peştelui se vede bine că-i place să stea liniştit pe fundul apei.
   - Da, şi de aceea trebuie să ai grijă când intri în apă. E veninos şi, dacă se-ntâmplă să calci pe el, te înţeapă.
   Coborâră nişte trepte care dădeau spre unul dintre bazinele mari.
   - Bazinele astea nu-s de fapt acvarii în sensul propriu al cuvântului. N-au făcut decât să împrejmuiască o parte din golfuleţ, zise Birgitta când intrară.
   Din tavan se lăsă către ei o lumină verzuie, unduitoare, făcându-l pe Harry să simtă că stă sub un glob de discotecă. Abia după ce Birgitta îndreptă lanterna în sus, îşi dădu seama că erau înconjuraţi, din toate părţile, de apă. Se aflau într-un tunel submarin şi lumina venea de afară, filtrată prin apă. O umbră uriaşă alunecă pe lângă ei, făcându-l, instinctiv, să tresară.
   - Mobulidae, zise ea. Diavol de mare.
   - Dumnezeule, e enorm! exclamă Harry, cu respiraţia tăiată.
   Semăna cu o vălurire imensă, ca un talaz - privindu-l, Harry simţi că-l ia somnul. Apoi peştele se întoarse într-o rână, îşi undui corpul şi plonjă ca o nălucă neagră în lumea întunecată a apelor.
   Se aşezară pe jos şi Birgitta scoase din rucsac un covoraş, două pahare, o lumânare şi o sticlă de vin fără etichetă. Cadou de la un prieten care lucra la o cramă din Hunter Valley, îl lămuri ea deschizând-o. Se întinseră apoi unul lângă altul pe covoraş şi priviră spre apă.
   Era ca şi cum ar fi stat la orizontală într-o lume întoarsă cu susul în jos, ca şi cum ar fi privit spre un cer de-a-ndoaselea, cu stele în formă de peşti de toate culorile curcubeului şi cu făpturi stranii inventate de cineva cu imaginaţia hiperactivă. Un peşte albastru cu piele lucioasă, faţă rotunjită, întrebătoare şi aripioare ventrale subţiri trecu pe deasupra lor.
   - Nu-i minunat să te uiţi cât de lent înoată, cât de fără noimă, aparent, le sunt mişcările? şopti Birgitta. Îi simţi cum fac timpul să încetinească?
   Îşi lăsă palma rece pe gâtul lui Harry şi strânse uşor.
   - Şi că aproape ţi se opreşte pulsul?
   Harry înghiţi în sec.
   - Nu mă deranjează că timpul se scurge încet. În clipa asta, nu mă deranjează. Şi nici în următoarele câteva zile.
   Birgitta îşi spori strânsoarea.
   - Să nu mai vorbim despre asta, zise.
   - Uneori, îmi zic: „Harry, nu eşti chiar aşa de tăntălău.” Am observat, de exemplu, că Andrew le zice mereu „ei” aborigenilor. De aceea am intuit mare parte din povestea lui, înainte să capăt detalii de la Toowoomba. Înţelesesem şi eu, mai mult sau mai puţin, că Andrew n-a crescut cu familia lui, că nu are un loc căruia să-i aparţină, că alunecă pe suprafaţă şi vede lucrurile din exterior. Cum suntem şi noi aici, observând o lume din care nu putem face parte. După ce-am vorbit cu Toowoomba, mi-am dat seama şi de altceva: la naştere, Andrew n-a primit acel dar de mândrie naturală pe care-l capeţi când ţii de un popor anume. De aceea, a trebuit să-şi găsească singur rostul. Mai întâi, am crezut că se simţea ruşinat de fraţii lui, acum însă ştiu că se ia la trântă cu propria-i ruşine.
   Birgitta mormăi ceva. Harry continuă.
   - Uneori cred că am dat de ceva, pentru ca apoi, în următorul minut, să recad în confuzie. Nu-mi place să fiu confuz; n-am toleranţă pentru asta. De aceea, îmi doresc fie să nu fi avut capacitatea asta de a surprinde detalii, fie să am o abilitate mai mare de-a le potrivi într-o imagine de ansamblu cu mai mult sens.
   Se întoarse către Birgitta şi îşi îngropă faţa în părul ei.
   - Nu-i frumos din partea lui Dumnezeu să-i dea cuiva atât de puţină inteligenţă şi totodată atâta atenţie la amănunte, zise încercând să-şi amintească ce anume avusese cândva acelaşi parfum ca părul Birgittei.
   Însă trecuse atâta vreme, că uitase despre ce era vorba.
   - Păi şi ce vezi? întrebă ea.
   - Că toată lumea încearcă să-mi îndrepte atenţia spre ceva ce nu înţeleg.
   - Cum ar fi?
   - Nu ştiu. Sunt ca femeile. Îmi spun istorioare care au înţelesuri ascunse. Ce e printre rânduri ar putea să sară în ochi, dar, cum ziceam, nu am capacitatea de a vedea. De ce nu puteţi voi, femeile, să spuneţi lucrurilor pe nume? Supraestimaţi capacitatea bărbaţilor de a vă desluşi intenţiile.
   - Acum e vina mea? exclamă ea cu un zâmbet şi-i arse o pălmuţă al cărei răsunet fu propagat de tunelul submarin.
   - Sst, să nu-l trezeşti pe Marele Alb.
   Birgittei îi luă ceva vreme să-şi dea seama că el nu se atinsese de paharul de vin.
   - Un păhărel de vin nu poate face rău, aşa-i? zise.
   - Ba poate, răspunse Harry. Poate face rău, spuse şi-o trase zâmbind către el. Dar hai să nu vorbim despre asta.
   Apoi o sărută, iar ea trase aer în piept prelung, cu un fior, de parcă ar fi aşteptat o eternitate acel sărut.

   Tresărind, Harry deschise ochii. Nu ştia de unde se ivise lumina verde din apă - dacă fusese luna aruncându-şi razele peste Sydney sau luminile unor proiectoare - dar dispăruse de-acum. Lumânarea se consumase de tot şi în jur era beznă. Însă i se părea, cumva, că e urmărit.
   Găsi lanterna lângă Birgitta şi-o aprinse - fata se învelise cu jumătatea ei de covoraş, goală şi cu o expresie mulţumită pe chip. Îndreptă lumina spre sticlă.
   Crezu, la început, că îşi vedea propria oglindire, apoi ochii i se obişnuiră cu lumina şi simţi cum inima îi bate încă o dată înainte să-i îngheţe în piept. Marele Alb era lângă el, privindu-l cu ochi reci, lipsiţi de viaţă.
   Harry suflă pe sticlă şi condensul formă o pată peste chipul palid şi difuz - năluca unui înecat atât de mare, că părea să umple întregul bazin. Dinţii ieşeau în evidenţă din maxilar, arătând de parcă fi fost desenaţi de un copil, un zig-zag de triunghiuri, pumnale albe iţindu-se haotic în două şiruri lipsite de gingii.
   Rechinul se ridică apoi deasupra lui, fără să-l slăbească din ochi, privindu-l sumbru, cu ură, un trup albicios ca un hoit alunecând pe lângă fasciculul de lumină al lanternei, cu mişcări unduitoare, părând să nu se mai termine.

25

Mr. Bean

   - Aşadar, o să pleci curând?
   - Mda.
   Harry stătea cu o ceaşcă de cafea sprijinită pe genunchi, neştiind unde s-o aşeze. McCormack se ridică de la birou şi începu să se plimbe încoace şi-ncolo pe lângă fereastră.
   - Crezi deci că mai avem mult până să rezolvăm cazul, aşa-i? Crezi că-i vorba de un psihopat care umblă nestingherit, un criminal fără chip care ucide din impuls şi nu lasă nicio urmă? Şi că ar trebui să ne rugăm să facă o greşeală data viitoare când loveşte?
   - N-am zis asta, domnule. Doar că nu cred că mai am ceva de oferit aici. Pe lângă asta, am fost anunţat telefonic că au nevoie de mine la Oslo.
   - Bine. O să informez că te-ai achitat bine de sarcini aici, Holy. Din ce-am înţeles, se gândesc să te promoveze odată ce te întorci.
   - Mie nu mi-a spus nimeni nimic, domnule.
   - Ia-ţi liber restul zilei şi dă o raită pe la frumuseţile din Sydney înainte să pleci, Holy.
   - Aş vrea mai întâi să-l scot din investigaţia noastră pe acest Alex Tomaros, domnule.
   McCormack se opri şi îşi aruncă privirea pe fereastră către oraşul posomorât, toropit de arşiţă.
   - Şi mie mi-e dor de casă, Holy. Peste marea cea frumoasă.
   - Poftim?
   - Sunt neozeelandez, Holy. Părinţii mei au venit din Noua Zeelandă când aveam 10 ani. Pe-acolo, oamenii se poartă mai bine unii cu alţii. Asta, cel puţin, îmi amintesc eu.

   - Nu deschidem decât peste câteva ore, spuse femeia ursuză de la uşă, cu o mătură în mână.
   - E-n regulă. Am o întâlnire cu domnul Tomaros, zise Harry, întrebându-se dacă o legitimaţie de poliţist norvegian ar fi convins-o.
   Dar se dovedi a nu fi necesară. Femeia deschise uşa suficient cât să-i îngăduie să intre. Înăuntru mirosea a bere trezită şi a săpun. Ciudat lucru, dar Albury părea mai mic acum, pustiu, la lumina zilei.
   Îl găsi pe Alex Tomaros, zis Mr. Bean, zis Pisica-Agitată, la biroul său de după bar. Harry se prezentă.
   - Cum vă pot ajuta, domnule Holy?
   Vorbea iute şi cu accent inconfundabil, în felul în care vorbesc adesea străinii chiar şi după ce au locuit ani buni într-o altă ţară.
   - Vă mulţumesc că aţi fost de acord să ne întâlnim aşa, din scurt, domnule Tomaros. Ştiu că au mai trecut poliţişti pe-aici şi că v-au pus tot soiul de întrebări, prin urmare n-o să vă reţin mai mult decât e necesar. Aş vrea să...
   - E-n regulă. Cum vedeţi, am destulă treabă. Contabilitatea, ştiţi...
   - Înţeleg. Am văzut, din declaraţia dumneavoastră, că făceaţi contabilitatea în seara dispariţiei lui Inger Holter. Mai era cineva aici cu dumneavoastră?
   - Dacă aţi fi citit cu atenţie declaraţia, sunt sigur că aţi fi văzut că am fost singur. Sunt mereu singur...
   Harry studie chipul arogant al lui Tomaros şi gura cu salivă pe la colţuri.
   Te cred, îşi zise.
   - ...când fac socotelile. Absolut singur. Dacă aş vrea, aş putea sifona sute de mii de dolari fără să-şi dea nimeni seama.
   - Atunci, practic, nu aveţi un alibi.
   Tomaros îşi scoase ochelarii.
   - Practic, am sunat-o pe mama la ora 2 să-i spun că am terminat treaba şi că vin spre casă.
   - Practic, aţi fi putut face multe între ora 1, când s-a închis barul, şi ora 2, domnule Tomaros. Dar asta nu înseamnă că aţi fi bănuit de ceva.
   Tomaros îl privi fără să clipească.
   Harry se apucă de frunzărit agenda goală, prefăcându-se că vrea să caute ceva.
   - De ce v-aţi sunat mama, apropo? Nu-i cam neobişnuit să suni pe cineva la 2 dimineaţa cu genul ăsta de mesaj?
   - Mama vrea să ştie unde sunt. Poliţia a vorbit şi cu ea, aşa că nu ştiu de ce trebuie să trecem iarăşi prin asta.
   - Sunteţi grec de origine, aşa este?
   - Sunt australian şi locuiesc aici de 20 de ani. Mama are şi ea cetăţenie australiană. Altceva?
   Izbutea să-şi ţină bine în frâu iritarea.
   - V-aţi arătat interesat personal de Inger Holter. Cum aţi reacţionat când v-a respins?
   Tomaros îşi trecu limba peste buze, dădu să spună ceva, dar se opri.
   Limba apăru iarăşi. E ca de şarpe, îşi zise Harry. Un biet şarpe negru pe care toţi îl dispreţuiesc şi-l socotesc inofensiv.
   - Domnişoara Holter şi cu mine am vorbit despre luatul cinei împreună, dacă la asta faceţi aluzie. E singura persoană de aici pe care am invitat-o în oraş. Puteţi verifica, le puteţi întreba pe Cathrine şi pe Birgitta, de pildă. Pun un accent deosebit pe bunele relaţii cu angajaţii mei.
   - Angajaţii dumneavoastră?
   - Păi, practic, sunt...
   - Managerul localului. Foarte bine, domnule manager, cum vi s-a părut să-l vedeţi apărând aici pe iubitul ei?
   Paharul lui Tomaros începea să se aburească.
   - Inger se înţelegea bine cu mulţi dintre clienţi, aşa că îmi era imposibil să-mi dau seama dacă vreunul îi era iubit. Avea, deci, un prieten? Foarte frumos...
   Harry îşi dădea seama, şi fără să fie specialist în psihologie, că Tomaros se străduia să pară indiferent.
   - Nu aveţi nicio idee, deci, cu cine era în relaţii de o natură mai personală?
   Tomaros ridică din umeri.
   - Era clovnul ăla, fireşte, dar înclinaţiile lui merg în altă direcţie...
   - Clovnul?
   - Otto Rechtnagel, un obişnuit al localului. Inger avea obiceiul să-i dea resturi de mâncare pentru...
   - Pentru câine! strigă Harry, făcându-l pe Tomaros să tresară.
   Harry se ridică, lovindu-şi palma cu pumnul celeilalte mâini.
   - Asta-i! Otto a primit o pungă ieri. Era cu resturi pentru câine! Îmi amintesc acum că a zis ceva de un câine. Inger i-a spus Birgittei că are de gând să-i ducă de mâncare câinelui în seara când a dispărut, iar noi am crezut, în tot timpul ăsta, că despre câinele proprietarului era vorba. Doar că diavolul tasmanian e vegetarian. Ştiţi ce fel de resturi îi ducea? Şi unde locuieşte Rechtnagel?
   - Dumnezeul mare, de unde să ştiu? zise oripilat Tomaros, care-şi sprijinise spătarul scaunului de raftul cu dosare.
   - Bine, ascultaţi-mă. Nu povestiţi nimănui despre discuţia noastră, nici măcar mamei dumneavoastră preaiubite, altfel mă întorc şi vă tai capul. Aţi priceput, Mr. Bea... domnule Tomaros?
   Alex Tomaros dădu din cap că da, pricepuse.
   - Şi acum trebuie să dau un telefon.

   Ventilatorul scrâşnea groaznic, însă nimeni din încăpere nu părea să bage de seamă. Atenţia tuturor era concentrată asupra lui Yong, care pusese pe proiector o folie transparentă cu harta Australiei. Pe hartă desenase puncte mici, roşii, cu date alături.
   - Aici avem locurile şi datele la care s-au comis violuri şi omoruri de care ni se pare că ar putea fi răspunzător omul nostru. Am încercat şi până acum să găsim un tipar geografic sau temporal, dar fără succes. Se pare însă că acum Harry a găsit ceva.
   Yong puse o altă folie transparentă peste prima, cu aceeaşi hartă. De data asta, cu puncte albastre care aproape că le acopereau pe cele roşii de dedesubt.
   - Ce-i asta? întrebă arţăgos Watkins.
   - E făcută după lista cu reprezentaţiile date de Caravana Spectacolului Australian, un circ, şi arată locurile prin care au fost la datele care ne interesează.
   Ventilatorul îşi continua văicărelile, dar în rest tăcerea era deplină în sala de şedinţe.
   - Măiculiţă, l-am găbjit! chiui Lebie.
   - Şansele ca asta să fie o coincidenţă sunt, statistic vorbind, cam una la 4 milioane, zâmbi Yong.
   - Stai, stai, pe cine căutăm acum? se băgă Watkins.
   - Pe bărbatul ăsta, zise Yong punând o a treia folie transparentă pe sticla proiectorului.
   Doi ochi trişti pe un chip palid, un pic umflat, schiţând un zâmbet.
   - Vă poate spune Harry cine e.
   Harry se ridică.
   - Este Otto Rechtnagel, clovn profesionist, 42 de ani. În ultimii 10 ani, a umblat prin turnee cu Caravana Spectacolului. Când circul ia vacanţă, locuieşte singur în Sydney şi mai face spectacole independente. Este, momentan, într-o trupă mică ce dă reprezentaţii prin oraş. Cazierul lui, din ce ştim, e curat, n-a avut niciodată nimic de-a face cu vreo infracţiune sexuală şi este considerat un tip plăcut, liniştit, chiar dacă întrucâtva excentric. Chestia e că o cunoştea pe decedată, că e un obişnuit al barului unde lucra Inger Holter şi că deveniseră, cu timpul, prieteni buni. În noaptea când a fost omorâtă fata, se îndrepta probabil spre casa lui Rechtnagel, cu mâncare pentru câinele lui.
   - Mâncare pentru câine? se hlizi Lebie. La 4 şi jumătate dimineaţa? Clovnul nostru sigur avea altceva în minte.
   - Tocmai ai scos în evidenţă latura bizară a cazului, zise Harry. Otto Rechtnagel îşi menţine, de la vârsta de 10 ani, o faţadă de homosexual sută la sută.
   Informaţia stârni murmure printre cei prezenţi.
   Watkins mârâi:
   - Credeţi că un homosexual ar fi putut ucide 7 femei şi viola de 6 ori mai multe?
   McCormack intrase între timp în sală şi fusese pus rapid la curent.
   - Dacă ai fost un homo fericit cu prieteni exclusiv homo toată viaţa ta, poate că nu-i aşa de surprinzător că te apucă bâţul în ziua când descoperi că vederea unor ţâţe rotunjoare îţi... ridică nivelul. Doamne sfinte, trăim în Sydney, singurul loc din lume unde oamenii sunt hetero pe furiş.
   Râsul bubuitor al lui McCormack acoperi hohotul subţirel al lui Yong, care se amuză într-atât, încât ochii i se făcură două fante înguste pe chip.
   Însă Watkins nu se lăsă purtat de veselia generală. Se scărpină în cap, nedumerit.
   - În orice caz, sunt aici nişte chestii care nu stau în picioare. De ce s-ar expune în felul ăsta cineva care până acum a fost atât de rece şi calculat? De ce să-şi invite victima acasă, aşa? N-ar fi avut de unde şti dacă nu cumva Inger le spusese şi altora unde se duce. Dacă da, ne-ar fi condus direct la el. Pe lângă asta, pare că celelalte victime au fost alese la întâmplare. De ce şi-ar schimba deodată tiparul şi ar alege o fată pe care o ştia dinainte?
   - Singurul lucru pe care-l ştim despre nemernicul ăsta e că nu are un model clar de acţiune, zise Lebie suflându-şi peste unul dintre inele. Pare să-i placă, totuşi, varietatea. În plus, victimele trebuie să fie blonde - zicând asta îşi lustrui inelul de mânecă - şi sunt adeseori strangulate după aceea.
   - Una la 4 milioane, repetă Yong.
   Watkins oftă.
   - Bine, mă dau bătut. Poate că s-a răspuns din ceruri rugăciunilor noastre. Poate că omul nostru a comis, în sfârşit, o greşeală majoră.
   - Ce-o să faceţi acum? întrebă McCormack.
   Răspunse Harry:
   - Slabe şanse ca Otto Rechtnagel să fie acasă, are un spectacol cu trupa lui pe plaja Bondi, în seara asta. Aş propune să ne ducem acolo, să urmărim spectacolul şi să-l arestăm imediat după aceea.
   - Din câte văd, colegul nostru norvegian are o înclinaţie spre dramatism.
   - Dacă am opri spectacolul ne-am trezi imediat cu toată presa pe noi, domnule.
   McCormack încuviinţă cu o mişcare lentă a capului.
   - Watkins?
   - Mie îmi convine, domnule.
   - OK, atunci săltaţi-l, băieţi.

26

Încă un pacient

    Andrew îşi trăsese pătura până sub bărbie şi arăta de parcă ar fi fost lungit pe un catafalc. Umflăturile de pe faţă căpătaseră fel de fel de culori vii. Încercă să-i zâmbească lui Harry, dar se schimonosi de durere.
   - Aoleu, te doare aşa de tare când zâmbeşti? zise Harry.
   - Totul doare. Şi gânditul doare.
   Pe noptieră avea un buchet de flori.
   - Vreun admirator secret?
   - Dacă vrei să-i spui aşa. Îl cheamă Otto. Vine şi Toowoomba mâine, iar azi ai apărut tu. E plăcut să te simţi iubit.
   - Ţi-am adus şi eu ceva. Dar să-l fumezi când nu e nimeni atent, zise Harry şi scoase la iveală un trabuc lung, de culoare închisă.
   - A, un Maduro. Fireşte. De la dragul meu rubio norvegian, zise Andrew, luminându-se la faţă şi îngăduindu-şi un chicotit grijuliu.
   - De când ne cunoaştem, Andrew?
   Andrew mângâia trabucul de parcă ar fi fost o pisică.
   - Cred că de vreo săptămână, puştiule. În curând o să fim ca fraţii.
   - Şi cât durează, de fapt, până să cunoşti pe cineva?
   - Păi... Harry, nu-i neapărat nevoie de mult timp ca să înveţi cărările bătătorite prin pădurea cea mare şi întunecoasă. Unii au alei largi şi drepte, iluminate şi cu semne de circulaţie. Par că-ţi spun totul. Dar tocmai în cazurile astea ar trebui să nu te laşi dus de nas. Fiindcă animalele pădurii nu le găseşti pe aleile iluminate, ci prin tufe şi desişuri.
   - Şi cât durează să le cunoşti?
   - Depinde de cine-i vorba. Şi ce fel de pădure. Unele sunt mai întunecate ca altele.
   - Şi a ta cum este?
   Andrew băgă trabucul în sertarul noptierei.
   - E neagră ca un trabuc Maduro, zise uitându-se la Harry. Dar fireşte, tu ai aflat asta...
   - Am vorbit cu un prieten de-al tău care a făcut ceva lumină în privinţa persoanei lui Andrew Kensington, da.
   - Bun, păi atunci ştii despre ce vorbesc. Despre cum nu trebuie să te laşi păcălit de aleea iluminată. Dar ai nişte zone întunecate şi tu, nu-i nevoie să-ţi mai explic.
   - Adică?
   - Să spunem că recunosc un om care a renunţat la chestii. La băutură, de pildă.
   - Cred că toată lumea recunoaşte aşa ceva, îngână Harry.
   - Ce faci lasă urme, fireşte. Viaţa pe care ai trăit-o e întipărită în tine, pentru cei care ştiu să citească.
   - Şi tu poţi?
   Andrew îşi puse pumnul mare pe umărul lui Harry. Se săltase din pat cu o repeziciune remarcabilă.
   - Îmi placi, Harry. Eşti tovarăşul meu. Cred că ştii despre ce-i vorba aici, aşa că nu-ţi face impresii greşite. Sunt şi eu unul dintre milioanele de suflete singuratice care încearcă să trăiască pe faţa pământului. Încerc să-mi duc existenţa fără prea multe greşeli. Ici şi colo, dacă situaţia îmi îngăduie, încerc poate să fac şi-un pic de bine. Asta-i tot. Nu eu sunt important aici, Harry. Ce afli despre mine n-o să te ducă nicăieri. Rahat, nici eu nu-s neapărat dornic să aflu prea multe despre mine.
   - De ce nu?
   - Când pădurea ta e aşa de întunecoasă că n-o cunoşti nici tu, e mai bine să nu faci călătorii de explorare, fiindcă s-ar putea să simţi curând că-ţi fuge pământul de sub picioare.
   Harry încuviinţă şi se aşeză pe marginea patului, cercetând florile din vază.
   - Crezi în noroc? întrebă.
   - Păi, zise Andrew, viaţa constă într-o serie de evenimente cu probabilităţi extrem de reduse. Când cumperi un bilet de loterie cu, de pildă, numărul 822531, şansele să-ţi iasă tocmai numărul ăla sunt de una la un milion.
   Harry încuviinţă iarăşi.
   - Pe mine mă supără, zise el, că am avut numărul ăla de mai multe ori la rând.
   - Chiar aşa? zise Andrew şi se ridică, gemând, în capul oaselor. Povesteşte-i unchiului Andrew.
   - Când am sosit în Sydney, primul lucru pe care l-am auzit a fost că nu trebuia să fii repartizat la cazul ăsta, că tu ai insistat să te ocupi de uciderea lui Inger Holter, ba, mai mult, ai solicitat expres să lucrezi cu mine, străinul. Ar fi trebuit să-mi pun nişte întrebări încă de pe-atunci. Ce faci apoi e să mă prezinţi unui prieten de-al tău sub pretextul că urmărim un număr de circ semi-distractiv ca să mai treacă timpul. Din 4 milioane de locuitori din Sydney, îl cunosc pe tipul ăsta în prima seară. Unul din 4 milioane. Acelaşi individ apare iarăşi - apropo, chiar mi-a propus un rămăşag de natură intimă pe 100 de dolari - dar chestia e că apare în barul unde a lucrat Inger şi iese la iveală că o cunoştea! Iarăşi, o şansă din 4 milioane! Apoi, cât încercăm să ne ţinem pe urmele unui probabil criminal, Evans White mai precis, scoţi brusc la iveală un contact care l-a văzut pe White, unul dintre cei optsprezece milioane de oameni de pe continent, un contact care s-a întâmplat să fie la Nimbin, dintre toate locurile de pe pământ, chiar în noaptea crimei!
   Andrew părea să fi căzut într-o reverie profundă. Harry continuă.
   - Aşa încât, fireşte, e natural să-mi dai adresa barului unde, întâmplător, îşi face veacul gaşca lui Evans, pentru ca aceştia, presaţi, să confirme povestea pe care toţi vor să mi-o servească, cea a nevinovăţiei lui White.
   Două infirmiere intrară pe uşă. Una puse mâna pe căpătâiul metalic al patului. Cealaltă, pe un ton prietenos, dar ferm zise:
   - Regret să vă informez că programul de vizită s-a terminat. Domnul Kensington trebuie să facă o electroencefalogramă şi doctorii aşteaptă.
   Harry se aplecă spre urechea lui Andrew.
   - Sunt, în cel mai bun caz, un om cu inteligenţă medie, Andrew. Dar ştiu că încerci să-mi transmiţi ceva. Doar că nu-mi dau seama de ce nu mi-o spui pe de-a dreptul. Sau ce vrei de la mine. Te are cineva cu ceva la mână, Andrew?
   Porni cu paşi repezi pe lângă patul pe rotile, care era tras de infirmiere pe coridor. Andrew se lăsase iarăşi pe pernă şi închisese ochii.
   - Harry, ai zis că albii şi aborigenii au, mai mult sau mai puţin, aceleaşi poveşti despre primii oameni care au trăit pe pământ, fiindcă au tras aceleaşi concluzii despre lucrurile în privinţa cărora nu ştim nimic, că avem aceleaşi procese cognitive înnăscute. Pe de o parte, chestia asta-i probabil cea mai mare prostie pe care-am auzit-o, dar pe de altă parte sper să ai dreptate. Caz în care nu trebuie decât să închizi ochii şi să priveşti...
   - Andrew! îi şuieră Harry în ureche când se opriră în faţa unui ascensor şi una dintre infirmiere deschise uşa. Nu te ţine de şarade cu mine, auzi? E Otto? Otto e Bubbur?
   Andrew deschise ochii.
   - Cum...?
   - O să-l arestăm în seara asta. După spectacol.
   - Nu! făcu Andrew şi aproape că se ridică în capul oaselor, însă una dintre infirmiere îl trase grijuliu, dar ferm înapoi.
   - Doctorii v-au spus să nu vă mişcaţi, domnule Kensington. Nu uitaţi că aveţi un traumatism grav.
   Se întoarse către Harry.
   - Până aici puteţi merge.
   Andrew se strădui din nou să se ridice.
   - Încă nu, Harry! Dă-mi două zile. Încă nu. Promite-mi că aştepţi două zile! Soră, n-ai decât să te duci naibii! zise el, chinuindu-se să îndepărteze braţele care încercau să-l tină locului.
   Harry se opri lângă căpătâiul patului. Se aplecă şi şopti foarte apăsat, aproape scuipând cuvintele:
   - Deocamdată, niciunul dintre ceilalţi nu e conştient că Otto te cunoaşte, dar e o chestiune de timp, fireşte, până ce o să afle. Şi-o să se întrebe ce rol ai tu în toate astea, Andrew. Nu pot întârzia arestarea fără un motiv al naibii de bun.
   Andrew îl apucă de gulerul cămăşii.
   - Uită-te mai bine, Harry. Foloseşte-ţi ochii! Vezi... dădu să mai spună, dar renunţă şi lăsă capul pe pernă.
   - Ce să văd? insistă Harry, însă Andrew închisese ochii şi-i făcea semn să înceteze.
   Ce bătrân şi mic arată deodată, îşi zise Harry. Bătrân, mic şi negru, într-un pat mare şi alb.
   Una dintre infirmiere îl dădu pe Harry din drum. Văzu, înainte ca uşile liftului să se închidă, palma lată şi neagră a lui Andrew ce continua să fluture.

27

O execuţie

   Un văl subţire de nori se întinsese peste soarele de după-amiază şi peste colina ce se ridica în spatele plajei Bondi.
   Nisipurile şi marea începeau să se golească şi dinspre ele venea acum un puhoi alcătuit din toate tipologiile ce populează celebrele şi fascinantele plaje australiene: surferi cu buzele şi nasurile date cu loţiune de protecţie solară, culturişti cu mers legănat, fete cu blugi tăiaţi şi cu role în picioare, vedete de mâna a doua arse de soare şi nimfe siliconate în costume de baie: pe scurt, oameni frumoşi, tineri şi - cel puţin aparent - de succes. Campbell Parade, bulevardul unde stau unele lângă altele buticurile „la modă” şi restaurantele cu aspect simplu, însă cu preţuri mari, era la această oră în plină forfotă. Maşini sport decapotabile se mişcau încet, ambalându-şi motoarele cu ţipete nerăbdătoare ca de animale în călduri, în vreme ce şoferii cercetau activitatea de pe trotuare prin lentilele reflectorizante ale ochelarilor de soare.
   Harry se gândi la Kristin. La acea zi când se suise în tren cu ea şi se dăduseră jos la Cannes. Era în toiul sezonului estival şi nu găsiseră o singură cameră la preţ decent în întregul oraş. Plecaseră de atâta vreme de acasă, încât dăduseră de fundul sacului şi bugetul lor de călătorie nu îngăduia o noapte petrecută la unul dintre numeroasele hoteluri de lux.
   Întrebaseră deci când pleca următorul tren spre Paris, îşi lăsaseră rucsacurile la bagaje de mână şi porniseră să hălăduiască pe La Croisette.
   S-au plimbat încoace şi-ncolo privind oamenii şi animalele, fără excepţie făpturi frumoase şi bogate, şi iahturile acelea incredibile, fiecare cu echipajul lui, barca lui cu motor destinată aducerii la bord a pasagerilor şi heliport deasupra. Lucruri care-i făcuseră să jure pe loc că vor vota cu socialiştii pentru tot restul vieţii.
   Plimbatul ăsta îi făcuse, până la urmă, să transpire teribil. Simţeau nevoia să se bage în apă. Prosoapele şi costumele de baie rămăseseră în bagaje, aşa că fuseseră nevoiţi să înoate în lenjerie de corp. Kristin rămăsese fără chiloţi curaţi şi purta o pereche de-ai lui Harry. Se aruncaseră în Mediterană, printre bikini scumpi şi bijuterii bătătoare la ochi, chicotind veseli în chiloţii lor albi, bărbăteşti.
   Harry îşi aminti cum după aceea se întinsese pe nisip, privind-o pe Kristin, care, într-un tricou lăbărţat, îşi dădea jos lenjeria îmbibată cu apă.
   Se bucurase de priveliştea pielii ei lucitoare, cu picături de apă licărind în razele soarelui, de tricoul ridicat, dezvăluindu-i coapsa bronzată, de rotunjimea domoală a şoldurilor ei, de privirile insistente ale francezilor. Îi plăcuse cum îl privise Kristin, prins în flagrant, cum zâmbise uitându-i-se în ochi şi trăgându-şi fără grabă blugii pe ea, cum băgase o mână sub tricou ca să tragă fermoarul, dar îşi lăsase acolo mâna, aplecându-se în spate şi închizând ochii... Apoi îşi trecuse provocator limba peste buze, se clătinase şi alunecase peste el, pufnind în râs.
   Mâncaseră, după aceea, la un restaurant cu preţuri exorbitante, dar cu vedere la mare. Apusul îi prinsese îmbrăţişaţi pe nisip, Kristin vărsase lacrimi de la atâta frumuseţe şi conveniseră să-şi ia o cameră la hotelul Carlton şi-apoi să se furişeze fără să plătească, ba poate chiar să renunţe la cele două zile pe care plănuiseră să le petreacă la Paris.
   La vara aceea îl purta întâiul gând când îşi amintea de Kristin. O vară teribil de intensă. După aceea, fusese uşor de zis că despărţirea ar fi fost inevitabilă oricum, însă Harry nu-şi amintea ca pe atunci să se fi gândit la aşa ceva.
   În toamna aceea, Harry îşi satisfăcuse stagiul militar. Până la Crăciun, Kristin cunoscuse un muzician şi se mutase la Londra.
   Harry, Lebie şi Watkins stăteau la terasa unei cafenele, la intersecţia dintre Campbell Parade şi Lamrock Avenue. Masa era la umbră, după-amiaza era târzie, dar nu atât de târzie încât ochelarii lor de soare să pară deplasaţi. Sacourile, pe zăpuşeala aceea, erau mai puţin satisfăcătoare, însă alternativa ar fi fost mânecă scurtă şi tocuri de pistoale la vedere. Nu vorbeau prea mult, mulţumindu-se să aştepte.
   În mijlocul promenadei, între plajă şi Campbell Parade, era teatrul St. George, o clădire galbenă şi arătoasă unde urma să înceapă în curând reprezentaţia lui Otto Rechtnagel.
   - Ai folosit vreodată un Browning Hi-Power? întrebă Watkins.
   Harry clătină din cap. Îi arătaseră cum se încarcă şi se pune piedica atunci când îşi primise echipamentul pentru misiune şi cu asta, basta. Nu era o problemă, fiindcă Harry nu se aştepta ca Otto să scoată la iveală o mitralieră şi să-nceapă să împroaşte cu gloanţe în toate direcţiile.
   Lebie se uită la ceas.
   - E vremea s-o luăm din loc, zise, cu fruntea îmbrobonată de sudoare.
   - OK, să recapitulăm planul: când toată lumea e pe scenă şi salută publicul, la final, eu şi cu Harry intrăm pe uşa din dos. Am aranjat cu un îngrijitor s-o lase deschisă. A pus şi o plăcuţă cu nume pe uşa cabinei lui Rechtnagel. Stăm pe hol până ce apare Rechtnagel şi-l arestăm acolo. Îi punem repejor cătuşele, armele nu le folosim decât în caz de urgenţă. Avem, în spate, o maşină de poliţie care aşteaptă. Lebie o să fie în public cu o staţie de emisie-recepţie şi-o să ne anunţe când Rechtnagel porneşte înspre noi. La fel, dacă amicul nostru miroase că nu-i a bună şi încearcă s-o şteargă prin mulţime către intrarea principală. Să ne ocupăm poziţiile şi să mulţumim cerului că avem aer condiţionat.
   Sala mică, intimă, a teatrului St George era plină. Atmosfera se electriză la ridicarea cortinei. Cu toate că, de fapt, cortina, în loc să se ridice, căzu.
   Clovnii se uitară prostiţi spre tavan, de unde se desprinsese cortina, şi discutară chestiunea gesticulând agitaţi, învârtindu-se brambura, împingând cortina de pe scenă, împiedicând-se unii de alţii şi săltându-şi, pe post de scuze, pălăriile din cap. Toate acestea fură întâmpinate cu hohote de râs şi cu chiote vesele. În public păreau să fie numeroase cunoştinţe şi prieteni de-ai artiştilor. Scena fu debarasată şi convertită într-un eşafod, iar Otto îşi făcu apariţia în bătaia solemnă a unei tobe ce marca ritmul unui marş funebru.
   Harry văzu ghilotina şi îşi dădu de îndată seama că era vorba despre o variaţiune a aceluiaşi număr pe care-l văzuse la Powerhouse. Vezi bine, în această seară execuţia o păştea pe Regină, de vreme ce Otto purta o rochie roşie de bal asortată cu o perucă albă imensă şi avea faţa albită cu pudră.
   Călăul avea şi el un costum nou: un veşmânt mulat, negru, cu urechi mari şi falduri sub braţe, care-l făceau să arate ca un diavol.
   Sau ca un liliac, îşi zise Harry.
   Cuţitul ghilotinei fu ridicat, dedesubt fu aşezat un bostan şi lama căzu.
   Izbi cu un bufnet butucul, ca şi cum dovleacul nici n-ar fi fost în cale.
   Mândru, călăul prezentă jumătăţile de dovleac publicului, care se puse pe ovaţionat. După nişte scene sfâşietoare în care Regina boci şi se rugă să fie cruţată, încercând în zadar să intre în graţiile omului în negru, fu târâtă la ghilotină fluturând din picioare pe sub rochie, spre deliciul celor prezenţi.
   Cuţitul ghilotinei fu ridicat din nou şi răpăitul tobei începu să se audă din ce în ce mai tare, în vreme ce luminile scăpătau.
   Watkins se aplecă în faţă.
   - Deci blondele sunt ucise şi pe scenă?
   Bătăile de tobă continuau. Harry se uită împrejur: oamenii stăteau pe marginile scaunelor; unii se aplecaseră în faţă, cu gurile căscate, alţii îşi puseseră palmele peste urechi. Generaţii întregi de oameni stătuseră aşa vreme de mai bine de o sută de ani, îngăduindu-şi să se lase delectaţi şi îngroziţi de acelaşi spectacol. Parcă răspunzând gândurilor sale, Watkins se lăsă iarăşi pe spătar.
   - Violenţa e precum Coca-Cola şi Biblia. O chestie clasică.
   Răpăitul nu se oprea. Dura cam mult, îşi zise Harry. Data trecută nu durase atâta până să cadă lama, nu? Călăul părea îngrijorat: veni în partea din faţă a scenei şi se uită în sus la cuţitul ghilotinei de parcă ceva n-ar fi fost în regulă. Apoi deodată, fără ca cineva să pară că face ceva, lama căzu cu un vâjâit scurt. Harry înţepeni fără să vrea. O tresărire colectivă scutură publicul atunci când cuţitul se abătu peste grumaz. Bătaia tobei se opri şi, cu un bufnet înfundat, capul se prăvăli pe scândurile scenei. Urmă o tăcere asurzitoare, întreruptă apoi de un ţipăt sfâşietor de undeva din primele rânduri.
   Lumea începu să se foiască şi Harry încercă în semiîntuneric să-şi dea seama ce se petrece. Nu-l văzu însă decât pe călău, retrăgându-se de pe scenă.
   - Dumnezeule! şopti Watkins.
   Dinspre scenă venea un sunet de parcă cineva ar fi aplaudat. Apoi Harry văzu. Din ceafa reginei decapitate se iţea, ca un vierme alb, coloana vertebrală. Din despicătură ţâşnea, în jeturi, sânge care băltea pe scenă.
   - A ştiut că venim! şopti Watkins. A ştiut că suntem pe urmele lui! Chiar s-a îmbrăcat ca una dintre nenorocitele alea de victime violate.
   Se aplecă spre Harry.
   - Căcat, căcat şi iar căcat, Holy!
   Harry nu reuşea să-şi dea seama ce-l face să se simtă atât de îngreţoşat: sângele, alăturarea lipsită de gust dintre „nenorocitele” şi „victime violate” sau simplul fapt că omului îi puţea gura.
   Pe scenă se formase o băltoacă roşie. Călăul alunecă în ea când, părând încă şocat, veni în fugă să culeagă de pe jos căpăţâna. Căzu cu zgomot la pământ, în vreme ce doi dintre clovni se năpustiră pe scenă ţipând unul la celălalt.
   - Aprinde luminile!
   - Ridicaţi cortina!
   Alţi doi clovni se înfăţişară cu cortina în mâini şi se opriră tuspatru uitându-se unii la alţii şi la tavanul cel înalt. Din culise se auzi un strigăt, luminile de scenă clipiră scurt, apoi se auzi un pocnet puternic şi sala se scufundă în întuneric deplin.
   - Ce nasol, Holy. Hai să ieşim de-aici! făcu Watkins, apucând braţul lui Harry şi dând să se ridice.
   - Stai jos, şopti Harry, împingând-l la loc în scaun.
   - Ce?
   Luminile se aprinseră şi scena, care cu câteva clipe în urmă fusese un talmeş-balmeş de sânge, capete, ghilotine, clovni şi cortine, era goală acum, cu excepţia călăului şi a lui Otto Rechtnagel, care stătea la marginea scenei cu capul blond al Reginei sub braţ. Fură întâmpinaţi cu ovaţii furtunoase din public, la care răspunseră cu plecăciuni adânci.
   - Să mă ia naiba, bombăni Watkins.

28

Vânătorul

   Watkins îşi îngădui, în antract, o bere.
   - Numărul ăla m-a terminat, zise. Încă tremur, dracului. Poate ar trebui să punem acum mâna pe ticălos. Aşteptatul ăsta mă agită rău.
   Harry strânse din umeri.
   - De ce? Nu se duce nicăieri şi nu bănuieşte nimic. Să ne ţinem de plan.
   Watkins apăsă discret pe butonul staţiei ca să verifice legătura cu Lebie care, pentru siguranţă, rămăsese în sală. La uşa din dos aştepta deja maşina de poliţie.
   Harry trebuia să recunoască fineţea şi eficienţa numărului cu ghilotina, însă continua să se întrebe de ce îl schimbase Otto pe Ludovic al XVI-lea cu o femeie blondă pe care nu ştia nimeni de unde s-o ia. Poate se bazase pe faptul că Harry avea să-şi folosească biletele gratuite ca să asiste la spectacol. Era felul său de-a da cu tifla poliţiei? Harry ştia că nu-i neobişnuit ca unii criminali în serie să se simtă din ce în ce mai încrezători pe măsura trecerii timpului. Sau poate implora să fie oprit? Mai era, fireşte, şi o a treia posibilitate - că, pur şi simplu, schimbase felul în care realiza numărul.
   Se auzi o sonerie, anunţând actul al doilea.
   - Hai c-o luăm de la capăt, zise Watkins. Sper să nu mai fie nimeni omorât în seara asta.

   Otto îşi făcu apariţia cândva pe parcursul actului al doilea, costumat în vânător, şi străbătu scena pe furiş, cu un pistol în mână, ascunzându-se pe după nişte copaci ce fuseseră aduşi în ghivece pe roţi. Din frunziş se auzi un ciripit de pasăre pe care Otto încercă să-l imite, ţintind totodată cu arma.
   Se auzi un pocnet, se ridică un norişor de fum şi ceva negru căzu şi se izbi cu un bufnet de scenă. Vânătorul dădu fuga la pradă şi ridică, spre surpriza lui, o pisică neagră! Apoi Otto făcu o plecăciune adâncă şi părăsi scena, în aplauzele răzleţe ale spectatorilor.
   - Pe asta n-am priceput-o, şopti Watkins.
   Poate că Harry ar fi apreciat mai mult reprezentaţia dacă n-ar fi fost încordat. Dar fiindcă era, îşi arunca privirea la ceas mai mult decât pe scenă. Pe lângă asta, câteva dintre numere se bazau pe un soi mai local de satiră şi nu înţelegea aluziile, însă publicul le aprecia călduros. Muzica porni să susure la final, luminile se aprinseră şi toţi artiştii apărură pe scenă.
   Harry şi cu Watkins se scuzară rândului de persoane care trebui să se ridice pentru a le permite să iasă, apoi se grăbiră spre uşa din laterala scenei. Era deschisă, aşa cum fusese înţelegerea, şi pătrunseră pe un coridor care alcătuia, prin spate, un semicerc. Ajunseră la capătul cel mai depărtat, la uşa pe care scria Otto Rechtnagel, Clovn, şi se opriră acolo, aşteptând.
   Muzica şi tropăielile entuziaste ale publicului făceau pereţii să se zguduie.
   Se auzi un uşor pârâit în staţia lui Watkins, care răspunse.
   - Deja? spuse. Încă se aude muzica. Încheiat.
   Făcu ochii mari.
   - Cum? Repetă! Încheiat.
   Harry ştiu atunci că ceva mersese prost.
   - Stai unde eşti şi nu scăpa din ochi uşa de la scenă. Încheiat şi terminat.
   Watkins strecură staţia de emisie-recepţie în buzunarul interior şi scoase arma din tocul prins pe umăr.
   - Lebie nu-l vede pe Otto sus, pe scenă.
   - Poate nu-l recunoaşte. De obicei folosesc machiaj serios când...
   - Ticălosul nu-i pe scenă, repetă el zgâlţâind de mânerul uşii, însă camera era încuiată. Căcat, Holy. Simt că nu-i a bună. Futu-i!
   Coridorul era îngust, aşa că Watkins se puse cu spatele la perete şi izbi cu piciorul în încuietoarea uşii. După 3 lovituri, uşa cedă, cu o jerbă de aşchii. Intrară precauţi într-o cabină goală, plină cu abur alb. Podeaua era udă. Apa şi aburul veneau dinspre o uşă pe jumătate deschisă care se vedea că dă într-o baie. Se opriră de ambele părţi ale uşii; Harry, care îşi scosese arma şi el, bâjbâia acum, încercând să-i găsească piedica.
   - Rechtnagel! strigă Watkins. Rechtnagel!
   Niciun răspuns.
   - Nu-mi place treaba asta, şopti apăsat.
   Harry văzuse, la rându-i, prea multe seriale cu poliţişti ca să-i placă situaţia. Apa care curgea şi strigătele la care nu răspundea nimeni aveau tendinţa să prevestească privelişti nu tocmai magnifice.
   Watkins făcu semn către Harry cu arătătorul şi spre duş cu degetul mare.
   Lui Harry îi veni să-i răspundă înălţând un deget mijlociu, însă îşi dădu seama că-i venise rândul. Aşa că izbi cu piciorul în uşă şi făcu doi paşi prin aburul fierbinte, care-l cuprinseră într-o clipă. Zări înaintea lui o perdea de duş şi o dădu deoparte cu ţeava armei.
   Nimic.
   Îşi arse mâna închizând robinetul de apă caldă şi înjură tare în norvegiană. Pantofii îi plescăiră când se aşeză într-o poziţie mai bună, încercând să desluşească ceva prin aburii care acum se împrăştiau.
   - Nu-i nimic aici! strigă.
   - Atunci de ce naiba e atâta apă?
   - Ceva blochează scurgerea. Stai aşa.
   Harry îşi vârî braţele în apă în locul unde credea că-i astupată scurgerea.
   Pipăi împrejur, dar apoi degetele sale dădură peste ceva moale şi neted care împiedica apa să iasă. Apucă obiectul şi trase de el. Simţea că i se face greaţă; înghiţi în sec, încercând să respire, însă i se părea că vaporii de apă inhalaţi îl sufocă.
   - Care-i faza? întrebă Watkins, oprit în pragul uşii şi privindu-l pe Harry cum se ghemuieşte deasupra căzii.
   - Cred că am pierdut un pariu şi-i datorez lui Otto Rechtnagel 100 de dolari, zise cu voce pierită Harry. Sau sunt dator rămăşiţelor lui.

   Mai târziu, Harry avea să-şi amintească cele petrecute la teatrul St George ca prin ceaţă, de parcă aburii din duşul lui Otto s-ar fi răspândit şi ar fi invadat totul, ieşind pe coridor şi mascând silueta omului de serviciu care încerca să deschidă camera cu recuzită, pătrunzând pe găurile cheilor şi acoperind cu o pâclă roşiatică priveliştea care-i întâmpină când sparseră uşa şi văzură sângele picurând de pe ghilotină, strecurându-se în canalele auditive şi făcând ca ţipetele să se audă ciudat de atenuate şi difuze, fiindcă nu reuşiseră să-i împiedice pe ceilalţi actori să intre şi să-l vadă pe Otto Rechtnagel împrăştiat prin cameră.
   Extremităţile fuseseră împrăştiate prin unghere precum braţele şi picioarele unei păpuşi. Pereţii şi podeaua erau stropite cu sânge adevărat, vâscos, care avea să se coaguleze îndată şi să devină negru. Un trup fără membre zăcea pe butucul ghilotinei, o grămadă de carne şi sânge cu ochii larg deschişi, nas de clovn şi obraji daţi cu ruj.
   Aburii se lipiseră de pielea lui Harry, i se prinseseră de cerul gurii. Îl văzu pe Lebie, parcă filmat cu încetinitorul, cum iese din pâclă, cum se apropie şi-i şopteşte ceva la ureche.
   - Andrew a şters-o de la spital.

29

Birgitta se dezbracă

   Cineva unsese ventilatorul. Se învârtea vijelios, fără să scoată un sunet.
   - Singura persoană pe care au văzut-o ieşind colegii din maşină a fost călăul îmbrăcat în negru, aşa-i?
   McCormack îi chemase pe toţi la el în birou.
   Watkins dădu din cap a încuviinţare.
   - Da, şefu’. Va trebui să aşteptăm, să auzim ce au de spus actorii şi tehnicienii - li se iau declaraţii chiar acum. Fie criminalul a fost în sală şi-a intrat pe uşa deschisă de la scenă, fie a intrat pe uşa din spate înainte ca oamenii noştri să se posteze acolo cu maşina.
   Oftă.
   - Omul de serviciu spune că uşa din spate stă încuiată cât se interpretează pe scenă, aşa că, în cazul ăsta, ucigaşul trebuie să fi avut o cheie, să fi fost lăsat înăuntru de altcineva ori să se fi strecurat nebăgat în seamă, odată cu actorii, pentru ca apoi să se ascundă pe undeva. A bătut la uşa cabinei după numărul cu pisica, în vreme ce Otto se pregătea pentru partea finală a show-ului. Probabil că l-a drogat - băieţii de la criminalistică au găsit urme de eter - sau cel puţin să sperăm că aşa a fost, ori în cabină, ori după aceea, în camera cu recuzită. În orice caz, făptaşul e o jigodie cum scrie la carte. După ce îl taie bucăţi, îi ia organele sexuale retezate, se întoarce în cabină şi dă drumul la apă, aşa încât oricine ar încerca să dea de el să creadă că Otto face un duş.
   McCormack îşi drese vocea.
   - Şi ghilotina? Sunt feluri mai simple de a omorî pe cineva...
   - Păi, şefu’, aş spune că ghilotina a fost o idee spontană. N-avea cum să ştie că urma să fie mutată în camera cu recuzită pe timpul antractului.
   - Un tip foarte, foarte bolnav la cap, zise Lebie cercetându-şi unghiile.
   - Şi uşile? Erau toate încuiate, nu? Cum a ajuns făptaşul în camera cu recuzită?
   - Am vorbit cu omul de serviciu, zise Harry. În calitate de şef al trupei, Otto avea un maldăr de chei în cabină. Au dispărut.
   - Şi ce-i cu... acest costum de diavol?
   - Era într-o cutie lângă ghilotină, împreună cu capul retezat de la numărul anterior şi peruca, domnule. Criminalul s-a îmbrăcat cu el după omor şi l-a folosit ca deghizare. Foarte şiret. Şi nu prea cred să fi plănuit asta.
   McCormack îşi lăsă capul în palme.
   - Ce crezi că s-a-ntâmplat, Yong?
   Yong stătuse în faţa calculatorului cât vorbiseră ceilalţi.
   - Să-l lăsăm deocamdată deoparte pe diavolul în haine negre, zise. Logica ne spune că ucigaşul este cineva din trupă.
   Watkins pufni tare, neîncrezător.
   - Dacă-mi daţi voie să termin... zise Yong. Suntem în căutarea cuiva care ştia spectacolul, care ştia deci că Otto nu mai avea nimic de făcut după numărul cu pisica, aşadar nu mai era nevoie de el pe scenă până la partea finală, cam la 20 de minute după aceea. Un membru al trupei n-ar fi avut vreo dificultate să intre, însă cuiva din afară i-ar fi fost greu s-o facă. Măcar unul dintre voi ar fi observat dacă ar fi fost folosită uşa din latura scenei.
   Ceilalţi se mulţumiră să încuviinţeze din cap.
   - Am verificat, oricum, şi am descoperit că mai există şi alţi 3 membri ai trupei care au fost în turneu cu Caravana Spectacolului Australian şi care ar fi putut fi prezenţi la locurile crimelor, la datele relevante. Poate Otto nu era decât un nevinovat care aflase prea multe? Să pornim căutările în locuri unde avem o şansă să descoperim ceva. Aş propune să începem cu trupa şi nu cu vreo fantomă de la operă care probabil că a tulit-o deja şi e departe acum.
   Watkins clătină din cap.
   - Nu putem ignora evidenţa - o persoană necunoscută care părăseşte locul faptei purtând îmbrăcăminte depozitată lângă arma crimei. E imposibil ca persoana asta să nu aibă nimic de-a face cu omorul.
   Harry încuviinţă.
   - Cred că putem să-i lăsăm deoparte pe ceilalţi actori din trupă. În primul rând, nu s-a schimbat nimic în faptul că Otto s-ar putea să le fi violat şi ucis pe fetele acelea. Pot fi multe motive pentru care cineva să ucidă un criminal în serie. De exemplu, respectivul poate fi şi el implicat cumva. Poate ştia că Otto urma să fie arestat şi nu voia să rişte ca acesta să mărturisească şi să-l tragă după el. În al doilea rând, nu-i sigur că ucigaşul a ştiut dinainte cât timp urma să aibă la dispoziţie - poate că l-a forţat pe Otto să-i spună când urma să urce iarăşi pe scenă. Şi, în al treilea rând, ce vă spune intuiţia? zise închizând ochii. Simţiţi, nu? Tipul în costum de liliac e omul nostru. Narahdarn!
   - Ce? făcu Watkins.
   McCormack chicoti.
   - Se pare că amicul nostru norvegian a ocupat locul lăsat liber de dragul nostru detectiv Kensington, zise.
   - Narahdarn, repetă Yong. Simbolul aborigen al morţii, liliacul.
   - Altceva mă îngrijorează pe mine, continuă McCormack. Individul poate să se furişeze nebăgat în seamă pe uşa dosnică şi să fie la 10 paşi de străzile cele mai aglomerate din Sydney, unde poate dispărea cu uşurinţă în câteva secunde. Şi totuşi, îşi bate capul să-şi pună un costum care atrage negreşit atenţia. Însă asta înseamnă şi că nu avem o descriere a lui. Aproape că-ţi vine să crezi că ştia de echipajul de poliţie venit să ţină uşa sub supraveghere. Şi, dacă aşa stau lucrurile, cum a fost cu putinţă?
   Tăcere.
   - Ce mai face Kensington în spital, apropo? întrebă McCormack, luând un drops de pe masă şi începând să-l sugă.
   Încăperea era cufundată în linişte. Ventilatorul se învârtea fără zgomot.
   - Nu mai e acolo, îşi făcu în cele din urmă Lebie curaj să spună.
   - Oho, ce convalescenţă scurtă! zise McCormack. Bine, n-are a face, ne trebuie toţi oamenii disponibili, în cât mai scurt timp, fiindcă vă pot spune asta: clovnii hăcuiţi fac să apară în ziare titluri mai mari decât fetele violate. Şi cum v-am mai spus şi înainte, băieţi, cei care au impresia că ne permitem să ne doară-n cot de ziare greşesc. Ziarele au făcut să fie demişi şi numiţi o groază de şefi în poliţie. Deci, dacă nu mă vreţi aruncat pe scări afară, ştiţi ce trebuie făcut. Dar mai întâi duceţi-vă acasă şi trageţi un pui de somn. Vrei să mai zici ceva, Harry?
   - Nu, domnule.
   - OK, noapte bună.

   Lucrurile erau diferite. Perdelele de la hotel nu erau trase şi, în licărul neoanelor din King’s Cross, Birgitta se dezbrăcă în faţa lui.
   Harry stătea întins în pat, în vreme ce ea, în mijlocul camerei, îşi scotea pe rând hainele şi în tot acest timp i se uita în ochi cu o expresie serioasă, aproape tristă, pe chip. Birgitta avea picioare lungi, era zveltă şi albă ca zăpada în lumina difuză. Pe fereastra deschisă pe jumătate intrau sunetele unei vieţi de noapte intense - maşini, motociclete, păcănele cu sunete de orgă şi pulsaţii de muzică disco. Şi pe fundal - ca nişte greieri umani - zarvă de conversaţii, strigăte insultătoare şi râsete zgomotoase.
   Birgitta îşi desfăcu bluza, fără să se joace prea mult de-a seducţia, însă şi fără să se grăbească. Nu făcea decât să se dezbrace.
   Pentru mine, îşi zise Harry.
   O mai văzuse goală, însă în seara aceea era altfel. Era atât de frumoasă, încât simţea că i se usucă gâtlejul privind-o. Nu-i înţelesese un timp sfiala, motivul pentru care nu-şi scotea tricoul şi chiloţii decât după ce ajungea sub aşternuturi şi nici motivul pentru care se acoperea cu prosopul când se ducea din cameră la duş. Îşi dăduse seama însă, treptat, că purtarea ei n-avea de-a face nimic cu stânjeneala sau ruşinea de propriul corp, ci cu actul de a se dezvălui. Mai întâi, avusese nevoie de timp şi de sentimente, de un pic de căldură şi siguranţă. Doar aşa îşi putuse câştiga Harry dreptul. De aceea erau diferite lucrurile în seara asta. Dezbrăcatul avea ceva ceremonios, ritualic, de parcă ar fi vrut, cu goliciunea ei, să-i arate cât era de vulnerabilă. Să-i arate că îndrăznise doar fiindcă avea încredere în el.
   Harry simţea că-i bubuie inima în piept, în parte fiindcă era mândru şi bucuros că femeia asta puternică şi frumoasă îi dădea dovada încrederii ei, şi în parte fiindcă era îngrozit că n-o să se ridice la înălţimea acestei încrederi. Dar mai ales fiindcă avea senzaţia că tot ce gândea şi simţea se zărea cu ochiul liber, că se putea vedea totul în lumina pâlpâitoare a reclamei cu becuri fluorescente - roşie, albastră şi-apoi verde.
   Dezbrăcându-se, Birgitta îl dezbrăca totodată şi pe el.
   Când rămase fără haine, fata se opri şi pielea ei albă păru să lumineze odaia.
   - Vino, zise el cu o voce mai îngroşată decât intenţionase şi dădu deoparte aşternutul, însă ea nu se mişcă.
   - Priveşte, şopti, priveşte.

30

Ginghis Han

   Era 8 dimineaţa şi Ginghis Han încă dormea atunci când asistenta îl lăsă pe Harry să intre în rezerva spitalului. Deschise ochii când Harry făcu să scârţâie scaunul mişcându-l mai aproape de pat.
   - Bună, zise Harry. Sper că ai dormit bine. Mă mai ţii minte? Eram ăla de pe masă, cu probleme respiratorii.
   Ginghis Han gemu. Avea capul înfăşurat într-un bandaj lat şi părea mult mai puţin periculos acum decât atunci când se aruncase asupra lui Harry la Cricket.
   Harry scoase din buzunar o bilă de crichet.
   - Tocmai am vorbit cu avocatul tău. A zis că n-o să depui plângere împotriva colegului meu.
   Harry îşi aruncă bila din palma dreaptă în cea stângă.
   - Dat fiind faptul că era cât pe ce să mă omori, ţi-aş fi luat-o în nume de rău dacă l-ai fi dat în judecată pe tipul care mi-a salvat pielea. Doar că avocatul ăsta al tău crede, e clar, că aveţi un caz. Zice, mai întâi, că tu nu m-ai atacat, ci doar m-ai îndepărtat din apropierea prietenului tău, căruia eram pe cale să-i produc grave leziuni. În al doilea rând, pretinde că doar norocul a făcut să scapi doar cu o fractură craniană, în loc să mori de la lovitura cu bila asta.
   O aruncă în aer şi-o prinse iarăşi, înaintea palidului războinic.
   - Şi ştii ce? De acord. O bilă azvârlită drept în faţă de la nici 4 metri - a fost uluitor, un miracol chiar, că ai supravieţuit. Avocatul tău m-a sunat astăzi la serviciu, voia să ştie cursul precis al evenimentelor. Crede că există temeiuri să ceară despăgubiri, cel puţin dacă rămâi cu sechele. Avocatul tău e din specia aia de hiene care-şi trag o treime din bani pentru ei, dar probabil că ţi-a spus asta, nu? L-am întrebat de ce n-a reuşit să te convingă să porneşti un proces. Mă întreb, acum: e doar o chestiune de timp, Ginghis?
   Ginghis clătină precaut din cap.
   - Nu. Pleacă, te rog, se auzi dinspre el un horcăit slab.
   - Dar de ce nu? Ce ai de pierdut? Dacă ai rămâne cu ceva traume, banii ăştia ar fi mană cerească. Ţine minte că nu dai un individ în judecată, dai în judecată statul. Am verificat şi-am văzut că ai reuşit, în mare parte, să nu te bagi în chestii prea dubioase. Aşa că cine ştie, poate că juriul o să-ţi ţină partea şi-o să te trezeşti milionar. Şi totuşi, ce se întâmplă de nu vrei nici măcar să încerci?
   Ginghis nu răspunse, mulţumindu-se să se uite la Harry cu ochii săi trişti şi oblici, pe jumătate ascunşi de bandajul alb.
   - M-am săturat să-mi pierd vremea prin spitalul ăsta, Ginghis, aşa că o să fiu scurt. Atacul tău m-a lăsat cu două coaste rupte şi un plămân perforat. De vreme ce nu eram în uniformă, nu ţi-am arătat legitimaţia, nu eram în timpul serviciului şi Australia nu ţine de jurisdicţia mea, autorităţile au declarat că, din punct de vedere legal, am acţionat ca persoană particulară şi nu ca funcţionar public. Pot decide, cu alte cuvinte, dacă să depun plângere pentru lovire şi alte violenţe ori nu. Ceea ce ne aduce înapoi la cazierul tău relativ curat. Fiindcă ai, atârnând deasupra capului tău, o pedeapsă pentru vătămare corporală gravă de care ai scăpat cu eliberare condiţionată. Adaugă 6 luni la asta şi ajungem la 1 an. Un an sau îmi poţi spune... - şi aici se apropie de urechea ce se iţea din capul bandajat al lui Ginghis ca o ciupercă roz şi răcni: CE MAMA DRACULUI SE ÎNTÂMPLĂ!
   Apoi se lăsă la loc pe scaun.
   - Deci... ce alegi?

31

O grăsană

   McCormack stătea cu spatele la Harry, cu braţele încrucişate şi bărbia sprijinită în palmă, şi se uita pierdut pe fereastră.
   Ceaţa groasă ştersese culorile şi îngheţase mişcarea, aşa că priveliştea aducea mai degrabă cu o poză alb-negru neclară a oraşului. Tăcerea fu întreruptă de un şir de pocnete uşoare. Harry îşi dădu seama, în cele din urmă, că erau degetele lui McCormack - îşi bătea darabana pe dinţii de sus.
   - Deci Kensington îl cunoştea pe Otto Rechtnagel. Iar tu ai ştiut asta de la bun început.
   Harry strânse din umeri.
   - Ştiu că trebuia să spun asta mai demult, domnule. Dar nu mi s-a părut că...
   - ...e treaba ta să raportezi pe cine ştia ori nu ştia Kensington. Destul de corect. Însă acum Kensington a şters-o, nimeni nu ştie pe unde e şi bănuieşti că-i rost de necazuri, nu?
   Harry confirmă cu o înclinare a capului.
   McCormack îi privi reflexia în geamul ferestrei. Se roti apoi într-o semipiruetă, ca să ajungă faţă în faţă cu el.
   - Pari un pic... spuse completându-şi pirueta şi întorcându-se iarăşi cu spatele... Neliniştit, Holy. Te supără ceva? Mai e ceva ce ai vrea să-mi spui?
   Harry clătină din cap.

   Apartamentul lui Otto Rechtnagel era în Surry Hills, mai exact pe drumul dintre Albury şi camera lui Inger Holter din Glebe. Când sosiră acolo, le ieşi în cale pe scară o femeie cât un munte.
   - Am văzut maşina. Sunteţi de la poliţie? întrebă cu o voce ascuţită, sfredelitoare, şi continuă fără să aştepte răspunsul. Auziţi şi voi câinele. A ţinut-o întruna aşa, de dimineaţă.
   Auziră lătratul răguşit din spatele uşii pe care scria Otto Rechtnagel.
   - E trist ce-a păţit domnul Rechtnagel, chiar e, dar trebuie să-i luaţi câinele de-aici. Latră încontinuu şi ne-a scos pe toţi din minţi. N-ar trebui să ai voie cu câini aici. Dacă nu faceţi ceva o să fim siliţi să... mda, ştiţi la ce mă refer.
   Femeia îşi dădu ochii peste cap şi îşi azvârli în sus braţele cărnoase. Se iscă îndată un damf de sudoare amestecată cu parfum. Harry simţi instantaneu că o antipatizează.
   - Câinele ştie, zise Lebie, trecându-şi două degete peste balustradă şi examinându-şi dezaprobator arătătorul.
   - Cum adică, tinere? întrebă femeia, coborându-şi braţele pe lângă corp şi lăsând în continuare impresia că nu avea de gând să se dea din cale.
   - Ştie că stăpânul lui e mort, doamnă, zise Harry. Câinii au un al şaselea simţ la chestii din astea. Îl plânge.
   - Să-l plângă? spuse femeia, măsurându-i suspicioasă. Un câine? Astea-s prostii.
   - Ce-aţi face dacă cineva i-ar tăia braţele şi picioarele stăpânului dumneavoastră, doamnă? zise Lebie, privind-o.
   Femeia, redusă la tăcere, rămase cu gura căscată.
   După ce li se eliberă calea de acces, scoaseră feluritele chei pe care le găsiseră în buzunarele de la pantalonii lui Otto din cabină. Lătratul devenise acum un mârâit; câinele auzise probabil că se apropiau străini.
   Când deschiseră uşa, bull-terierul stătea pe hol, pregătit să se năpustească. Lebie şi Harry rămaseră nemişcaţi, indicându-i câinelui alb şi amuzant de bătăios că următoarea mişcare îi aparţinea. Mârâitul se transformă într-un lătrat şovăielnic, apoi câinele renunţă să mai ia poziţie şi-o tuli în camera de zi. Harry se luă după el.
   Trecând prin ferestrele mari, lumina zilei scălda încăperea parcă prea somptuos mobilată: o sofa roşie, solidă, acoperită cu perne uriaşe, colorate, ditai tablourile pe pereţi şi o masă mică, dar elegantă de sticlă verde. Într-un colţ se vedeau doi leoparzi de porţelan.
   Pe masă era o veioză care nu se potrivea în peisaj.
   Câinele îşi băgă nasul într-o pată umedă din mijlocul podelei. Deasupra ei atârna o pereche de pantofi bărbăteşti. Duhnea a urină şi excremente.
   Harry ridică privirea şi văzu piele neagră în porţiunea neacoperită dintre şosetă şi pantalon. Îşi lăsă privirea să urce şi mai sus, văzu mâinile enorme ce atârnau moi şi trebui să se silească să se uite şi mai sus, la cămaşa albă.
   Nu fiindcă nu mai văzuse până atunci un spânzurat, ci fiindcă recunoscuse pantofii.
   Capul i se sprijinea pe umăr şi de pe piept îi atârna o bucată de cablu cu un bec cenuşiu în capăt. Cablul fusese legat de un cârlig solid din tavan - poate locul unde fusese cândva agăţat un candelabru - şi era petrecut de 3 ori pe după gâtul lui Andrew. Creştetul aproape că-i atingea tavanul. Ochii înceţoşaţi, visători, se uitau în gol şi limba negru-albăstruie îi ieşea din gură, de parcă ar fi făcut un gest sfidător la adresa morţii. Sau a vieţii. Pe jos zăcea un scaun răsturnat.
   - Futu-i, îngână Harry. Futu-i, futu-i, futu-i.
   Se prăbuşi pe un scaun, deodată sleit de puteri. Lebie intră şi un ţipăt scurt i se desprinse de pe buze.
   - Caută un cuţit, şopti Harry. Şi sună la Salvare. Sau la ce se sună de obicei.
   Din poziţia lui, Harry îl vedea pe Andrew scăldat în lumină. Trupul ce se legăna uşor i se părea doar o siluetă neagră, necunoscută, proţăpită în cadrul ferestrei. Harry se rugă Creatorului să pună pe altcineva la capătul cablului până să se ridice iarăşi în picioare. Promise că n-o să scoată o vorbă despre miracol. Ba chiar făgădui să se roage, dacă ajuta cu ceva.
   Auzi paşi pe coridor şi pe Lebie răcnind din bucătărie:
   - Ieşi afară, scroafo!

   După ce-o îngropaseră pe mama lui, Harry stătuse 5 zile fără să simtă nimic altceva decât că ar fi trebuit să simtă ceva. Aşa că îl surprinse felul în care se trânti pe pernele canapelei, cu ochii înlăcrimaţi, simţind că-l podideşte plânsul.
   I se mai întâmplase şi alteori să plângă. Simţise un nod în gât stând singur, în dormitorul din cazarma Bardufoss, şi citind scrisoarea de la Kristin în care îi povestea „cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viaţa asta”. Din context era neclar dacă se referea la faptul c-o rupsese cu el sau la faptul că-l cunoscuse pe muzicianul englez cu care avea să plece în călătorie. Atunci simţise doar că i se întâmpla cel mai rău lucru din viaţa lui. Şi totuşi, suspinele i se opriseră undeva în gâtlej. Ca atunci când ţi-e greaţă şi aproape vomiţi.
   Se ridică în picioare şi privi. Andrew nu fusese înlocuit. Harry dădu să facă vreo câţiva paşi, să aducă un scaun necesar pentru când aveau să-l coboare, dar nu izbuti să se mişte. Rămase nemişcat până ce veni Lebie cu un cuţit de bucătărie. Când acesta începu să-i arunce priviri ciudate, Harry îşi dădu seama că pe obraji îi curgeau lacrimi fierbinţi.
   Asta-i tot, deci? îşi zise perplex Harry.
   Fără o vorbă, tăiară cablul, îl întinseră pe podea pe Andrew şi-l căutară prin buzunare. Găsiră două mănunchiuri de chei, unul mic şi altul mai mare, ca şi o cheie de sine stătătoare. Când Lebie o încercă, se dovedi a fi cea de la uşa apartamentului.
   - Nu sunt semne vizibile de violenţă, zise Lebie după o scurtă inspecţie.
   Harry descheie cămaşa lui Andrew. Avea un crocodil tatuat pe piept.
   Ridică şi cracii pantalonilor şi verifică.
   - Nimic, zise. Absolut nimic.
   - Să aşteptăm, să vedem ce zice legistul.
   Harry simţi iarăşi lacrimi pe obraz şi abia reuşi să ridice din umeri.

32

Chatwick

   După cum bănuise Harry, la secţie era forfotă mare.
   - E pe Reuters, zise Yong. Associated Press o să trimită un fotograf; au sunat de la primărie şi-au zis că NBC o să trimită o echipă ca să facă un reportaj.
   Watkins scutură din cap.
   - Şase sute de persoane mor într-un taifun în India şi abia dacă se dă o ştire mică. Un clovn homosexual e tăiat în bucăţi şi chestia devine eveniment de importanţă mondială.
   Harry îi chemă în sala de şedinţe şi închise uşa după ei.
   - Andrew Kensington a murit, zise.
   Watkins şi Yong îl fixară cu priviri neîncrezătoare. Fără fasoane, scurt şi la obiect, Harry le povesti cum îl găsiseră pe Andrew spânzurat de tavan în apartamentul lui Otto Rechtnagel. Îi privi în ochi şi vorbi cu un glas lipsit de tremur.
   - N-am sunat fiindcă voiam să fim siguri că nu apare vreo scurgere de informaţii. Poate că ar fi bine să nu facem caz de asta deocamdată.
   Îşi dădea seama că îi venea mai uşor să vorbească în calitate de poliţist despre cele petrecute. Putea fi obiectiv şi ştia cum să gestioneze situaţia.
   Un cadavru, o cauză a morţii şi un şir de evenimente pe care aveau să încerce să nu le facă publice. Asta ţinea Moartea - străina pe care nu ştia cum s-o înfrunte - la distanţă pentru moment.
   - OK, zise Watkins, stânjenit. Ai grijă. Să nu tragem vreo concluzie prematură.
   Îşi şterse sudoarea de deasupra buzei de sus.
   - O să-l chem încoace pe McCormack. Căcat, căcat, căcat. Ce-ai făcut, Kensington? Dacă presa adulmecă asta...
   După care Watkins dispăru.
   Ceilalţi 3 rămaseră acolo tăcuţi, ascultând văicăreala ventilatorului.
   - Lucra din când în când aici, la Omucideri, colabora cu noi. Nu era chiar unul dintre ai noştri, dar presupun că totuşi era...
   - Un om de treabă, zise Yong cu ochii pironiţi în podea. Un om bun. M-a ajutat când eram proaspăt sosit aici. Era... un om bun.

   McCormack era de acord că trebuia să ţină totul sub obroc. Nu se simţea deloc în apele lui şi se plimba de colo colo cu pas mai greu decât de obicei şi cu sprâncenele stufoase strânse, compacte ca un norişor plumburiu de furtună deasupra nasului.
   După şedinţă, Harry se aşeză pe scaunul lui Andrew şi-i frunzări prin notiţe. Nu dădu peste mare lucru, doar câteva adrese, nişte numere de telefon care se dovediră a fi de la ateliere auto şi nişte mâzgăleli de neînţeles pe o foaie. Sertarele erau aproape goale, conţinând doar rechizite.
   Apoi examină cele două legături de chei pe care le găsiseră asupra lui. Una avea iniţialele lui Andrew pe un breloc de piele, aşa că îşi închipui că erau cheile de acasă.
   Ridică telefonul şi o sună pe Birgitta. Fata se arătă şocată, puse câteva întrebări, dar îl lăsă pe Harry să se desfăşoare.
   - Nu pricep, zise el. Un tip pe care l-am cunoscut de mai puţin de o săptămână moare şi plâng ca un bebeluş, când eu n-am putut vărsa o lacrimă, cinci zile întregi, pentru mama mea. Mama, femeia cea mai minunată de pe pământ! Unde-i logica în asta?
   - Logică? replică Birgitta. Mă cam îndoiesc să aibă prea mult de-a face cu logica.
   - Bun, am vrut doar să te anunţ. Nu spune nimănui. O să am parte de o vizită după ce termini lucrul?
   Ea ezită. Aştepta un apel telefonic din Suedia în seara asta. De la părinţi.
   - E ziua mea, zise Birgitta.
   - La mulţi ani şi toate cele bune.
   Harry închise. Simţea un vechi duşman bolborosindu-i în stomac.

   Lebie şi Harry porniră spre casa lui Andrew Kensington din Chatwick.
   - Numărul în care bărbatul vânează pasărea... începu Harry.
   Propoziţia stărui în aer cât trecură de două semafoare.
   - Ce ziceai...? făcu Lebie.
   - Nimic. Mă gândeam la spectacol. Nu-mi dau seama ce-i cu numărul ăla cu pasărea. Nu părea să aibă nicio noimă. Un vânător care crede că vânează o pasăre şi descoperă deodată că prada e o pisică, deci un vânător a fost vânat. În regulă, dar ce-i cu asta?
   După jumătate de oră de mers cu maşina, ajunseră pe Sydney Road, o stradă simpatică dintr-un cartier drăguţ.
   - Doamne, am nimerit bine? zise când văzură numărul casei pe care li-l dăduseră de la departamentul de resurse umane al poliţiei.
   Era un imobil impozant de cărămidă, cu garaj dublu, peluză bine îngrijită şi un havuz în faţă. O alee de pietriş ducea spre o uşă impresionantă de mahon. Un băiat le deschise şi, înclinând grav din bărbie când auzi numele lui Andrew, arătă spre el însuşi şi îşi acoperi gura cu palma ca să arate că era mut. Apoi îi duse roată prin spate şi arătă către o clădire mică de cărămidă, de cealaltă parte a grădinii enorme. Dacă ar fi fost vorba de un domeniu englezesc, ai fi putut-o socoti locuinţa paznicului.
   - O să intrăm, zise Harry şi observă că articula excesiv cuvintele, de parcă ar fi fost ceva în neregulă şi cu auzul băiatului. Suntem... am fost colegi cu Andrew. Andrew a murit.
   Scoase la iveală mănunchiul de chei cu breloc de piele. Băiatul se uită o clipă la chei buimac, cu răsuflarea tăiată.
   - A murit aseară, pe neaşteptate, zise Harry.
   Băiatul se oprise înaintea lui, cu braţele moi pe lângă corp. Ochii începeau să i se umezească. Harry îşi dădu seama că cei doi se cunoscuseră bine. I se spusese că Andrew locuia aici de aproape douăzeci de ani, iar băiatul crescuse, probabil, în casa cea mare. O imagine involuntară se ivi în mintea lui Harry: băieţelul şi bărbatul de culoare jucându-se cu o minge în grădină, copilul primind bănuţi ca să-şi cumpere îngheţată. Poate că fusese crescut cu poveţe bine intenţionate şi cu poveşti semiadevărate despre poliţistul din cabană, apoi, când se făcuse suficient de mare, aflase de la el cum stă treaba cu fetele şi cum să dai o directă de stânga fără să laşi garda jos.
   - Nu-i aşa, de fapt. Eram mai mult decât colegi. Am fost prieteni, am fost şi prieteni, zise Harry. E-n regulă dacă intrăm?
   Băiatul clipi, strânse din buze şi dădu din cap a încuviinţare.

   Primul lucru care-l izbi după ce intră în mica locuinţă de burlac fu ordinea şi curăţenia ce domneau peste tot. În salonaşul mobilat sobru nu erau ziare pe măsuţa din faţa televizorului portabil, iar în bucătărie nu găsi un maldăr de vase aşteptând să fie spălate. Pe hol încălţămintea era aranjată, cu şireturile băgate înăuntru. Ordinea asta strictă îi amintea de ceva.
   În dormitor, patul era imaculat, cu aşternuturile albe atât de bine trase pe sub margini încât ţi-ar fi trebuit o manevră acrobatică să te bagi sub ele. Harry blestemase deja felul ăsta de-a face patul, în propria-i cameră de hotel. Aruncă o privire în baie. Aparatul de ras şi săpunul erau aranjate milităreşte lângă aftershave, pasta de dinţi şi şamponul de pe policioara cu oglindă aflată deasupra chiuvetei. Atâta tot. Fără cosmeticale extravagante, observă Harry - şi deodată îşi dădu seama de ce-i aducea aminte meticulozitatea asta: de propriul său apartament după ce se lăsase de băut.
   Viaţa cea nouă a lui Harry aşa şi începuse de fapt, cu un simplu exerciţiu de disciplină bazat pe ordonarea tuturor lucrurilor şi pe înapoierea lor, după folosire, în sertarul sau raftul unde îşi aveau locul. Nu lăsa la vedere nici măcar un pix, nu lăsa nici măcar o siguranţă arsă în cutia panoului electric.
   Pe lângă partea practică, această conduită avea, fireşte, şi o semnificaţie simbolică: cu sau fără temei, ajunsese să folosească nivelul de haos din apartamentul său ca pe un termometru menit să măsoare care era starea vieţii lui.
   Harry îl rugă pe Lebie să se uite prin şifonierul şi comoda din dormitor şi aşteptă până ce ieşi, apoi căută în dulăpiorul de lângă oglindă. Pe raftul de sus, aşezate frumos în şiruri şi îndreptate spre el precum ţevile unor arme în miniatură, erau vreo 20 de seringi de unică folosinţă, ambalate în vid.
   Ginghis Han nu minţise spunând că Andrew se droga. În orice caz, Harry ştiuse asta de când îl găsiseră pe Andrew în apartamentul lui Otto. Ştia că, într-un climat pentru care îţi trebuia cel mai adesea cămaşă cu mânecă scurtă şi tricouri, un poliţai nu putea să apară cu antebraţul plin de înţepături. 
   Trebuia deci să se înţepe undeva unde să nu se vadă semnele, ca de pildă în partea din spate a gambelor. Într-adevăr, picioarele lui Andrew şi părţile din spate a genunchilor săi erau pline de înţepături. 

 ......................................