„Pesimistul vede dificultăți în fiecare oportunitate. Optimistul vede oportunități în fiecare dificultate.”

                                Winston Churchill 

Tortura îndoielii, Judith Smith

 .....................................................

3.

 

         El îi mângâie umerii dezgoliți în parte și își puse buzele acolo.

   Tamara își ținu respirația. O senzație de căldură iradia din toată ființa ei. Fermoarul rochiei se deschise încet și fără zgomot. Ea simți un șoc extrem de plăcut.

   Douglas îi eliberă umerii și brațele, și rochia căzu la picioarele Tamarei într-un foșnet de mătase.

   O întoarse cu fața spre el. Dorința pe care o simțea i se păru Tamarei indecentă. Pentru a încerca să i-o ascundă, își plimbă privirea peste cămașa lui Douglas, peste nodul cravatei, ajungând în fața lui. Conturul ferm al gurii lui o făcu să-i bată mai repede inima. Îi întâlni în cele din urmă ochii, în care ardea o flacără mistuitoare.

   Ochii aceștia se fixară cu ciudă pe furoul de dantelă care-i ascundea prea multe lucruri și urcară apoi spre părul auriu, strâns într-un coc la ceafă.

   - Vrei să-mi faci plăcerea să-ți desfaci părul?

   Îi făcu un semn de încuviințare, uluită el el mai poate să vorbească atât de liniștit în timp ce ea era târâtă de un adevărat torent.

   Douglas îi dădu drumul ca să-i lase libertate de mișcare. Spre mare ei surpriză, nu se prăbuși; se ținea încă pe picioare.

   Se duse în fața oglinzii de la măsuța de toaletă și își scoase agrafele care-i țineau păru strâns.

   Douglas îi urmărea fiecare mișcare cu o atenție care o făcea să se simtă stânjenită. Fără s-o slăbească din ochi, începu să-și desfacă nodul cravatei.

   Tamara îi vedea imaginea în oglindă. Inima îi tresări când își scoase haina și începu să-și descheie nasturii cămășii. În clipa când părul îi cădea pe umerii goi, bustul musculos și bronzat al lui Douglas apăru în oglindă. Fără să-și dea seama, Tamara începu să respire mai repede. Ca să-și acorde un răgaz, începu să-și perie încet părul bogat și auriu.

   Douglas se apropie de ea și își trecu degetele prin această splendidă masă mătăsoasă.

   - În felul acesta mi te imaginam cu părul desfăcut, spuse el adresându-se imaginii din oglindă. Poartă-l mereu așa. Nu-l mai strânge niciodată la spate.

   Exista în continuare această nepotrivire stranie între vocea lui calmă și expresia pasionată din ochii lui.

   În clipa aceea, dacă el i-ar fi dat ordin să se arunce în foc, Tamara ar fi făcut-o. Incapabilă să vorbească, ea clătină din cap în semn de încuviințare. Douglas se îndepărtă să se îndreptă spre pat. Tresări văzând că înlătură cuvertura.

   Cum era cu spatele la ea, profită de situație și își scoase o parte din lenjeria de corp. Nu voia ca el să vadă cât de nerăbdătoare era să fie a lui. Dar redresându-se, își dădu seama că el o urmărea. Asta n-a făcut decât să-i sporească nervozitatea și tulburarea.

   Douglas se apropie încet de ea.

   - Găsești că sunt prea nerăbdător? Asta te contrariază? o întrebă el.

   Ea ar fi vrut să aibă puterea să zâmbească pentru a potoli tensiunea insuportabilă pe care i-o provoca privirea lui fără echivoc. Erau soț și soție, și asta era noaptea nunții lor. Totul era foarte firesc. Dar așteptarea era încărcată de o asemenea tensiune încât devenea dureroasă.

   - Nu, murmură în cele din urmă Tamara, cu o voce abia auzită.

   Douglas îi ridică încet furoul și i-l scoase. Tamara tremură brusc, dar fu încălzită imediat de brațele care o cuprinseră. Încercă să-și întoarcă privirea de la pieptul gol. El îi prinse fața în mâini și ceea ce citi în ochii lui o făcu aproape să leșine.

   - Vreau să aflu totul despre tine.. să-ți descopăr corpul în cele mai mici amănunte... zise el cu o voce schimbată.

   Tamara lăsă să-i scape un geamăt de plăcere. A fost ca un semnal, ca scânteia care declanșează incendiul.

   Douglas își strivi buzele de cele ale Tamarei și o strânse la piept. Ea îl cuprinse cu brațele și-i mângâie spatele. Strânși unul în altul, erau uniți de aceeași pasiune.

   Douglas o ridică de la podea și fără să înceteze s-o sărute, o puse în pat. Răcoarea cearșafului de satin n-a fost suficientă să calmeze fierbințeala pielii ei goale.

   Douglas se întinse lângă ea, puse din nou stăpânire pe buzele ei și o antrenă într-un vârtej de senzații care o făcură să întrezărească paradisul. Mâinile lui, gura lui, mângâierile lui îi dezvăluiau încetul cu încetul misterele cărnii, o făcu să-și descopere propriul ei corp. Părea să-l implore cu toată ființa ei să-i satisfacă pe deplin dorința, să pună capăt acestei înfrigurări care o îndemna spre el.

   În cele din urmă, după o lungă așteptare, el îi acoperi feminitatea cu puterea virilității lui.

 

   Întins pe o parte, Douglas privea femeia adormită de lângă el.

   Lumina dimineții mângâia cu blândețe figura ei pe care era întipărită o mulțumire senină. Era frumoasă și strălucea de sănătate, ca o zeiță a Terrei. Părea atât de deschisă, atât de sinceră, vrăjitoarea aceasta care luase înfățișarea unei femei...

   Punând stăpânire pe trupul ei, Douglas sperase să pună capăt acestei nevoi de ea care îl obseda. Dar puterea ei asupra lui ieșise și mai întărită. Înfuriat, pusese a doua oară stăpânire pe ea.

   Își aminti că se trezise în mijlocul nopții, surprins și încântat să găsească o formă feminină cuibărită lângă el. Dar această plăcere nu-i fusese de ajuns. O sărutase ca să respingă dorința care știa bine că nu aștepta decât să ia foc.

   Și acum încă, era foarte dornic s-o ia de la capăt. Se aplecă asupra acestor buze ușor întredeschise care păreau că-i așteaptă sărutul. Douglas își amintea tot ce-i șoptise în timpul nopții. O tresărire de orgoliu îi dădu putere să reziste acestei guri atât de atrăgătoare.

   Tamara se răsuci în somn și se dezveli până la mijloc, oferindu-i lui Douglas spectacolul pieptului ei gol. El se ridică din pat repede, ca să scape de valul de dorință care amenința să-l cuprindă.

   Dezgustat de sine, intră în baie și ca să se pedepsească, hotărî să facă un duș rece. De ce crezuse că era necesar s-o ia în căsătorie? De ce nu făcuse foarte simplu din ea amanta lui? Ce fel de bărbat era ca să se îndrăgostească de o hoață, dublată de o mincinoasă?

   Își chinuia mintea să-i caute scuze. Existau cam tot atâtea motive s-o creadă vinovată sau s-o declare inocentă. Trebuia oare să dea crezare poveștii ei lamentabile, sau să se închine în fața faptelor? Douglas nu voia să se încreadă în sentimentele lui. Era prea mult influențat de atașamentul lui pentru ea.

   Când ieși din baie, Tamara continua să doarmă. Se opri lângă pat, atras de frumusețea acestui corp pe jumătate gol. Dar se smulse din admirația lui și se duse la șifonier ca să caute veșminte curate.

   Începuse să-și înnoade cravata, când ajunse la el miros de șuncă prăjită și de cafea proaspătă.

   „Freyda este punctuală”, își spuse el privindu-și ceasul.

   În oglindă, o zări pe Tamara care se mișca în pat. Îl căuta lângă ea. Se opri o secundă, împietrit. Dar imediat ce ochii ei se deschiseră asupra lui, se grăbi să-și încheie nodul cravatei.

   - De ce nu m-ai trezit? îi reproșă ea cu blândețe.

   Coborî din pat și îmbrăcă un capot.

   - Nu era nevoie.

   Douglas se încordă ca să se apere de elanul de tandrețe manifestat de ea.

   - Ce fel de soție aș fi dacă mi-aș lăsa soțul să plece la serviciu cu stomacul gol? remarcă ea râzând.

   - Am o bucătăreasă care se ocupă de asta. N-am nevoie de serviciile tale în acest domeniu, răspunse el cu brutalitate.

   O văzu pălind din cauza șocului.

   - Dar sunt soția ta... nu?

   - Porți numele meu și împarți patul cu mine.

   Termină cu îmbrăcatul și își încheie haina.

   - Și asta-i tot? N-am dreptul la nimic altceva? întrebă ea pe un ton de sfidare calmă.

   Dreptul la ce? La dragostea lui? La încrederea lui? La mândria lui? La demnitatea lui?

   Douglas se întoarse de la imaginea Tamarei pe care i-o trimitea oglinda.

   - Ai dreptul la ceea ce-ți dau, la ceea ce este stipulat în contractul nostru de căsătorie, și la nimic altceva.

   Tamara arăta ca un animal rănit... Nu trebuia să se lase înduioșat.

   - Scuză-mă. Micul meu dejun este gata.

   Douglas ieși în mare grabă ca să nu fie tentat să-și asculte inima.

 

CAPITOLUL VIII

 

   Un fulger despică cerul, urmat curând de un tunet teribil. Se dezlănțui vântul și începu să plouă.

   În câteva clipe, Tamara era udă. Ieșise fără umbrelă și furtuna o surprinsese la puțin timp după ce plecase de la mama ei. Datorită glugii de plastic pe care o purta întotdeauna în poșetă, ajunse acasă cel puțin cu părul uscat.

   Freyda, menajera, apăru imediat cu o cârpă în mână. Se lăsă în genunchi, în mijlocul holului, și începu să șteargă apa pe care Tamara o lăsa în urma ei. Bombănea furioasă, ca și cum Tamara se dusese intenționat în ploaie numai pentru plăcerea de a murdări pardoseala.

   După ce adresă o mică strâmbătură siluetei ghemuite la podea, Tamara se grăbi în camera ei ca să-și schimbe hainele.

   În timp ce se dezbrăca, deschise robinetele de apă de la cadă și adăugă o cantitate bună de săruri de baie. Își agățase hainele ude, din care picura apa, și abia intrase în apa caldă când îl auzi pe Douglas strigând-o:

   - Tamara?

   - Sunt aici! strigă ea destul de tare pentru ca vocea ei să străbată prin ușă.

   El intră cu privirea aceea aspră și rece cu care Tamara ajunsese să se obișnuiască după câteva săptămâni de la căsătorie. Promisiunea de fericire întrevăzută în timpul nopții ei de nuntă nu se concretizase niciodată. Și cu toate astea, Tamara o întrezărea din nou, de fiecare dată când Douglas o ținea în brațe.

   - Ce idee să faci baie tocmai acum! Nu știi că este periculos pe furtună?

   - Dar este unul din locurile cele mai sigure din casă, răspunse Tamara săpunindu-și piciorul. Pereții sunt groși și încăperea nu are fereastră. Și apoi, voiam să fac neapărat o baie caldă. M-am întors de la mama udă până la piele.

   Își petrecea toate zilele la mama ei. La început încercase să participe la treburile gospodărești ale casei, dar Freyda se supărase. Ea i se plânsese lui Douglas, care luase imediat partea menajerei.

   - Ieși imediat de acolo și îmbracă-te, îi porunci el luând un prosop mare de baie de pe o etajeră.

   Un fulger sfidător se aprinse iute în ochii albaștri ai Tamarei, dar renunță să se revolte și ieși din apă. Așezată pe marginea căzii, își lăsă picioarele acoperite cu spumă.

   - Grăbește-te! bombăni nemulțumit Douglas întinzându-i mai departe prosopul.

   - De ce nu mi-l aduci? Ți-e teamă să nu-ți uzi frumosul tău costum? îl întrebă ea stropindu-l cu vârful degetelor.

   Își dădea seama că îl provoca în mod deliberat. Se simțea atât de bine în brațele lui! Când făceau dragoste, el nu-i mai spunea cuvinte care s-o rănească... Vedea bine că nuditatea ei nu-l lăsa indiferent, dar se lupta să nu cedeze tentației.

   El îi aruncă prosopul mormăind:

   - Șterge-te și îmbracă-te!

   Apoi îi întoarse spatele.

   Resemnată, Tamara își plecă privirea. Strânse prosopul la piept și întârzie tristă câteva clipe înainte de a începe să se șteargă. Cum își lăsase capotul în dormitor, luă halatul de baie al lui Douglas. Era scurt, din mătase de culoare maro. Se înfășură în el și strânse cordonul.

   Intrând în dormitor, Tamara se feri să-l privească pe Douglas și se duse direct la măsuța de toaletă. În timp ce-și dădea cu cremă pe față, îl urmărea cu coada ochiului. Își schimbase costumul cu pantaloni de pânză și o bluză sport.

   - De ce ți-ai strâns părul? Ți-am ai spus că nu-mi place!

   Tamara îi întâlni în oglindă privirea mustrătoare și-i răspunse calm, dar cu răceală:

   - Nu voiam să-l ud în timpul băii.

   Scoase cele câteva agrafe care-i țineau părul strâns și închise flaconul cu cremă.

   - Mi s-a reproșat astăzi că am profitat prea mult de privilegiile mele de proaspăt căsătorit. Nu mai putem să refuzăm invitațiile. Vineri seara, Gill Shavert, unul dintre membrii consiliului de administrație, dă un dineu. Am accepta să mergem și noi.

   - N-am cu ce să mă îmbrac, răspunse imediat Tamara fără să stea pe gânduri.

   În acești ani din urmă, nu făcuse decât să muncească și să se ocupe de mama ei. Nu avusese niciodată ocazia să poarte o rochie de seară. Dar de data asta, era altceva. Îi trebuia neapărat una.

   - Mă întreb de ce oare mă miră răspunsul tău. Ar fi trebuit să mă aștept la asta, nu? Presupun că acum vrei să-ți deschid un cont la o casă de modă cu posibilități nelimitate la alegere, spuse el tăios.

   - Crezi fără îndoială că am născocit asta! rispostă ea strângându-și buzele ca să-și înăbușe furia.

   Fără să-i aștepte răspunsul se duse la șifonier, îl deschise cu un gest brusc și scoase toate rochiile ei. I se aduse lui Douglas și i le arătă, una câte una.

   - Poate ar trebui să mi-o pun pe asta, zise ea, sau pe asta...

   Le aruncă una după alta pe pat și o flutură în aer pe ultima din mătase de culoarea fildeșului.

   - Numai dacă nu-mi pun rochia de mireasă, zise ea ca pentru a-l sfida.

   - De ce nu?

   Tamara își înăbuși un oftat.

   - Ei bine, așa am să fac!

   Își luă rochiile și se duse să le aranjeze în șifonier. Își făcu de lucru acolo, cu ochii largi deschiși, într-un efort disperat de a-și stăpâni lacrimile.

   El continua să nu aibă încredere în ea, s-o suspecteze, urmărindu-i fiecare mișcare. Tamara știa prea bine că faimosul ei împrumut și polița de asigurare erau răspunzătoare pentru asta. El continua să nu creadă în buna ei credință. Nu pentru că avea încredere în ea o scosese din încurcătură. Atmosfera dintre ei era otrăvită de suspiciune, cu excepția momentelor când se iubeau. Numai atunci Douglas își dădea frâu liber, și-i mărturisea sentimentele pe care i le inspira.

   Trebuia să aștepte și să dea dovadă de răbdare. El va ajunge într-o bună zi să înțeleagă că îi spusese adevărul. Tamara știa că el ținea la ea și asta îi dădea curajul să suporte momentele acestea dificile.

 

   Vineri după-amiază când reveni de la mama ei, Tamara înțelese că Douglas ajunsese deja acasă. Se auzea zgomotul dușului în baie.

   Așezate cu grijă pe pat, zări o rochie de muselină de culoarea levănțicii, cu o eșarfă asortată, escarpeni argintii și o poșetă de seară.

   Atinse lucrurile cu precauție, cu vârful degetelor, și aruncă o privire șovăitoare spre ușa băii, cu o expresie impresionată pe față.

   Dar când Douglas intră în dormitor câteva minute mai târziu, nici ea, nici el nu făcură vreo aluzie la rochie.

   De ce o cumpărase oare? Ca să-l ierte pentru acuzațiile lui nedrepte sau ca să nu-i fie rușine cu ea și cu ținuta ei? Întrucât el nu găsise de cuviință să-i dea vreo explicație, nu-i va pune nicio întrebare. La urma urmei avea și ea mândria ei.

   Rochia era splendidă și i se potrivea de minune. Tamara simți că își recapătă încrederea în ea. Cu toate acestea, când Douglas opri mașina în fața unei case, în întregime albă, avea un nod în stomac. Toți asociații lui Douglas vor fi acolo și ea ținea cu disperare să facă impresie bună.

   - N-ai putea să zâmbești? mormăi nemulțumit Douglas ajutând-o să coboare din mașină.

   Tamara avea chipul crispat de teamă. Încercă să se destindă.

   Încercarea ei n-a fost de-ajuns ca să-l mulțumească pe Douglas. O prinse de braț și-i murmură printre dinți în timp ce intrau în casă:

   - Tu ești femeia cu care m-am căsătorit pentru că m-am îndrăgostit nebunește de tine. Încearcă să-ți amintești asta și să-ți joci rolul în consecință.

   După o clipă adăugă, pe un ton sarcastic:

   - Prefăcătoria este specialitatea ta, nu?

   - În orice caz, mi-o repeți fără încetare... murmură ea.

   Atitudinea aceasta nu prevestea nimic bun. Dar el se schimbă complet, imediat ce se găsiră în compania celorlalți. Amabil și atent, n-o părăsi practic toată seara. Părea că vrea să profite de cel mai mic pretext ca s-o atingă.

   Pe Tamara n-o interesa acum ce credeau ceilalți. În seara asta, avea revelația a ceea ce puteau fi raporturile lor...

 

   Chiar a doua zi, Tamara luă o hotărâre.

   În contul ei personal din bancă nu mai avea decât câțiva dolari, tot ce-i rămăsese din ultimul salariu. Cum Freyda era aceea care făcea cumpărăturile, Tamara nu avea nevoie de bani decât pentru a-și plăti drumurile cu autobuzul până la mama ei și înapoi acasă. Pentru nimic în lume nu i-ar fi cerut lui Douglas, ca să nu riște să-și atragă din nou una dintre insultele lui.

   Dacă voia să câștige bani, nu exista decât o singură soluție: să lucreze.

   A fost suficient să ia legătura cu vechii ei clienți. Mașina de scris rămăsese la mama ei și cum aceasta se odihnea în majoritatea timpului, Tamara putea să-și consacre cu ușurință câteva ore pe zi pentru lucrările ei de dactilografie. Va scoate din asta banii de buzunar de care avea nevoie și, în același timp, va căpăta un sentiment de independență.

 

   Cu un vraf de plicuri ținute strâns sub braț, Tamara aruncă pe furiș o privire circulară în holul hotelului înainte de a se îndrepta spre recepție. Un funcționar îi indică unde să găsească biroul Comitetului de organizare a Congresului.

   Secretara o primi cu o exclamație de plăcere:

   - Ah! Le-ați terminat! Ce noroc!

   - Am întârziat puțin, scuzați-mă, zise Tamara. Autobuzul a fost prins într-un blocaj de circulație.

   - Nu-i nimic. Vă mulțumesc că ați lucrat atât de repede și că le-ați adus personal.

   - Am făcut doar un mic ocol, răspunse Tamara. Chitanța este înăuntru.

   - Vă dau imediat banii.

   Secretara scoase chitanța și luă dintr-un sertar al biroului câteva bancnote pe care le întinse Tamarei.

   - Vă mulțumesc, spuse Tamara privindu-și ceasul. Aveți numărul meu de telefon, dacă mai aveți nevoie de mine. Acum trebuie să fug, dacă vreau să nu pierd autobuzul.

   - Mulțumesc încă o dată! strigă secretara în urma ei.

   Tamara traversă holul și ieși în mare grabă din hotel. Stația de autobuz era exact în colțul străzii.

 

   Douglas asculta cu atenție un om de afaceri german care-i prezenta problemele lui, privind în același timp distrat agitația din hol. Remarcă, fără să-i acorde prea multă atenție, o femeie blondă, frapat doar de părul ei, foarte asemănător cu al Tamarei.

   Dintr-o dată, într-o străfulgerare, înțelese că era chiar ea, Tamara! Era cât pe ce s-o strige, dar gelozia îi închise gura.

   În principiu, la ora asta, ar fi trebuit să fie la mama ei. Ce făcea oare într-un hotel? De unde venea? La capătul acelui culoar nu exista niciun bar, niciun restaurant, doar camere și săli de ședințe. Îl cuprinse o furie rece...

 

   Tamara nici măcar nu se uită la corespondența care aștepta în salonul cel mic. Oricum, nimic din ce se afla acolo nu-i era adresat ei,

   Se așeză pe canapea, luă o revistă și o răsfoi distrată. Se întorsese direct acasă, fără să treacă pe la mama ei. Iar acum nu știa ce să facă.

   Freyda n-o vedea cu ochi buni nici la bucătărie, nici în altă parte. Pe deasupra, femeia asta era ostilă oricărei companii, nu dorea niciodată să stea de vorbă, nici să discute despre cel mai mic lucru cu cineva.

   Tamara scoase un suspin atât de adânc încât răsună în toată încăperea.

   Auzi deodată ușa de la intrare deschizându-se. Chipul ei se lumină de un zâmbet spontan de bun-venit.

   - Bună seara! Astăzi te-ai întors devreme!

   Privindu-l cum se apropie, presimți furtuna. Trăsăturile lui erau parcă săpate în piatră.

   - Da, răspunse el, aruncându-i o privire cumplită.

   Dar își întoarse imediat privirea de la ea. Nu-l văzuse niciodată atât de încordat.

   - Corespondența este acolo, îi spuse ea arătându-i vraful de plicuri stivuite lângă poșeta ei. Se pare că ai avut o zi grea. Vrei să bei ceva?

   Douglas nu răspunse nici da, nici nu. Interpretându-i tăcerea drept afirmație, Tamara se duse să caute o sticlă.

   - Cum s-a simțit mama ta astăzi? o întrebă Douglas.

   Era gata să-i răspundă că se simțea foarte bine, dar ar fi fost un neadevăr. Astfel că se răzgândi și spuse, în timp ce turna whisky într-un pahar de cristal:

   - Mai slăbită. Procesul este atât de lent, încât nu se observă imediat. Nu-ți dai seama de asta decât văzând că nu mai poate face astăzi lucrurile pe care încă le mai făcea săptămâna trecută.

   - Ar fi fost și mai frapant dacă te-ai duce s-o vizitezi doar o dată pe săptămână, răspunse Douglas. Te duci des la ea?

   - În fiecare zi. Știi foarte bine! exclamă Tamara râzând la această întrebare ridicolă.

   - De unde ai banii aceștia? De la mama ta?

   Tamara tresări, speriată de vocea lui.

   În picioare lângă măsuță, ținea într-o mână poșeta ei deschisă, iar în cealaltă bancnotele.

   - Ce faci? Cu ce drept scotocești în poșeta mea?! izbucni ea.

   - Vreau să știu de unde ai banii aceștia? urlă el mototolind bancnotele în pumn. Te sfătuiesc să nu mă minți! Te-am văzut la hotel, în după-amiaza asta! Tocmai mă întrebam cum te descurci. Nu puteam să cred că-ți mai rămăsese ceva din ultimul salariu. Dar astăzi, mi-am făcut o idee despre sursele tale de venituri!

   La această insinuare infamă, Tamara se încordă copleșită de furie.

   - Banii aceștia i-am câștigat! strigă ea.

   El râse disprețuitor:

   - Asta am înțeles și eu!

   Ca și cum nu mai putea suporta s-o privească, Douglas îi întoarse brusc spatele, răsturând din nebăgare de seamă lampa aflată pe marginea măsuței. Globul de porțelan se sparte în mii de cioburi.

   Fără să-i acorde nicio atenție, el se duse să se sprijine de spătarul unui scaun și rămase acolo, cu capul plecat și privirea în podea.

   Modul în care-i interpretase răspunsul o lăsă pe Tamara fără grai. Îl privea, jignită profund, incapabilă să-i riposteze. Se îndreptă spre el ca un automat.

    - Nu mă întrebi cum am câștigat banii aceștia? îl întrebă ea cu vocea alterată de furie.

   Îi vedea din profil fălcile încleștate. El nu-i răspunse.

   - Întreabă-mă! îi strigă ea prinzându-l de braț și scuturându-l ca să-l oblige să se întoarcă spre ea.

   Douglas se desprinse și-i înșfăcă mâna.

   - Aș putea să te ucid pentru asta! mârâi el.

   Dar Tamara era prea furioasă ca să se lase impresionată de amenințările lui.

   - Am câștigat acești bani bătând la mașină! Am făcut lucrări de dactilografie pentru vechii mei clienți. Am câștigat astfel ceva bani de buzunar și asta m-a ajutat să-mi petrec timpul în vreme ce mama se odihnea! îi strigă ea.

   Își smulse mâna cu un gest brusc și continuă pe același ton:

   - Iată de ce mă aflam la hotel. Le-am dus plicurile adresate invitaților la congres! Dar nu mă aștept să mă crezi pe cuvânt!

   Se duse la telefon și-i întinse receptorul.

   - Sună-i chiar tu. Întreabă-i dacă mă cunosc. Întreabă-i dacă se întâmplă să lucrez pentru ei ca dactilografă, insistă ea, sfidându-l.

   Freyda intră chiar în clipa aceea și, văzând cioburile lămpii răspândite pe podea, pocni din limbă în semn de dezaprobare. Se pregăti să adune cioburile.

   Era mai mult decât putea suporta Tamara.

   - Douglas! Spune-i să iasă imediat!

   - Poți face asta mai târziu, Freyda, interveni Douglas.

   - Nu-mi ia decât o secundă, replică menajera fără să se întrerupă din treabă.

   - Lasă-le așa! insistă el ridicând vocea.

   - Bine! Bine!

   Își abandonă în silă lucrul și ieși din încăpere cu spatele țeapăn.

   - Ce faci, nu suni? întrebă Tamara care ținea în continuare receptorul în mână. Nu, bineînțeles. Aștepți să fii la birou, mâine, ca să-mi verifici „povestea”, nu-i așa?

   Douglas nu-i luă în seamă sarcasmul.

   - De ce nu mi-ai cerut bani?

   - Glumești? Nu vreau să depind de tine pentru fiecare bănuț. Și oricum, n-aș putea să mă aleg decât cu insulte din partea ta, ceea ce amorul meu propriu suportă cu greu, răspunse ea cu mai puțină violență, dar cu vocea încă marcată de furie.

   - Nu numai amorul tău propriu este neprețuit. Aruncă o privire pe taloanele mele de cecuri și vei vedea că nici tu nu coști ieftin.

   - Reduci mereu totul la chesiunea banilor, nu-i așa? murmură Tamara cu o voce scăzută și încordată.

   - De ce nu mi-ai spus că faci lucrări de dactilografie? De ce ai făcut din asta un mister? o întrebă Douglas.

   - Nu sunt obligată să te țin la curent cu fiecare dintre mișcările mele. Am impresia că sunt ținută ostatic pentru 20 de mii de dolari. Nu este drept!

   - Nu te afli aici împotriva voinței tale, declară el izbucnind într-un râs aspru. Nu există niciun pic de revoltă în toate fibrele corpului tău.

   Judecând după privirea pe care i-o aruncă în timp ce se îndrepta spre ea, avea de gând să-i furnizeze pe loc dovada.

   Tamara se dădu înapoi, dar se lovi de o mobilă. Nu mai avu timp să se îndepărteze, deoarece o prinsese de braț și o trăgea spre el.

   - Nu! protestă ea.

   Dar el era mult prea puternic pentru Tamara. Nici nu simțea măcar loviturile administrate de ea. Îi lipi brațele de-a lungul corpului, o ridică de pe podea și o transportă, în timp ce ea se răsucea și se zbătea, până în dormitor.

   O lăsă să cadă pe pat. Tamara se rostogoli în partea opusă și încercă să se ridice, dar Douglas o ajunsese deja. O țintui de pat, strivindu-i trupul. Cum ea întorcea capul ca să scape de gura lui, o prinse de păr ca s-o oblige să se supună. Dar Tamara continua să reziste împingându-l cu mâna în piept și încercând să-și elibereze picioarele prinse sub ale lui.

   - Lasă-mă, brută ce ești! strigă ea, disperată de zădărnicia eforturilor ei.

   - Nu mă dorești? îi murmură Douglas la ureche.

   - Nu!

   - Îndrăznește s-o mai spui o dată!

   Îi strivi buzele sub ale lui. Apoi își înălță capul și-i spuse pe un ton ușor sarcastic:

   - Tremuri...

   Era adevărat. Un fior irezistibil o cuprindea, în ciuda voinței de a-i rezista.

   - Douglas, mă doare, murmură ea.

   Nu mai putea nici măcar să respire sub acest bust de atlet. Deveni mai puțin violent și o sărută cu mai multă blândețe.

   - Meriți o pedeapsă pentru că m-ai făcut să trec printr-un infern de când te-am văzut la hotel.

   - Trebuia să-mi vorbești despre asta, înainte de a trage concluzii atât de oribile, replică ea. Ai fost foarte nedrept!

   Buzele îi tremurau sub mângâierile lui.

   - Nu scrie nicăieri în contractul nostru de căsătorie că trebuie să fiu drept, murmură el. Și ceea ce faci tu din mine, este drept? Îndată ce ești aici, în brațele mele, nu mai reușesc să deosebesc ce este negru de ce este alb.

   Începură o luptă minunată, fiecare dorind să-i dovedească celuilalt puterea. Tamara câștigase oare, sau pierduse? De fapt, prea puțin îi păsa. N-avea nicio importanță, se gândi ea ghemuindu-se puțin mai mult lângă Douglas.

   - Știu ce vom face în seara asta, îi murmură el pe neașteptate, mușcând-o de ureche.

   - De? Ce anume?

   O privea, cu ochii încețoșați de dorință, în timp ce-i mângâia pieptul.

   - Vom rămâne în pat... numai dacă n-ai cumva o idee mai bună.

   - Nici cea mai mică, afirmă Tamara.

   - Altceva... începu el atingându-i ușor buzele cu un sărut. Nu vreau să mai lucrezi pentru nimeni. Îți voi aloca o sumă ca bani de buzunar.

   - Nu. Nu vreau să primesc nimic de la tine!

   Era un strigăt de independență. Ochii ei începură să arunce fulgere.

   - Adevărat?

   Tamara se miră văzând că refuzul ei îl amuza în loc să-l înfurie.

   - Adevărat! repetă ea, în defensivă.

   - Nu vrei... nimic?

   Intonația vocii lui era atât de sugestivă și privirea atât de pătimașă încât ei i se tăie respirația. Nu era nevoie să-și rostească răspunsul cu voce tare. Douglas putea să-l citească în ochii ei.

   - Ai înțeles foarte bine ce voiam să spun, șopti ea.

   - În cazul acesta, arată-mi ce nu voiai să spui...

   Începeau să se lase cuceriți de sărutările lor când se auzi brusc o bătaie în ușă.

   Douglas încercă să-și recapete suflul.

   - Da, ce s-a întâmplat? întrebă el încruntându-și sprâncenele.

   Fără să primit permisiunea să intre, Freyda apăsă clanța și apăru în cadrul ușii. Înjurând printre dinți, Douglas trase un cearșaf peste Tamara și-i aruncă o privire furioasă menajerei. Aceasta nu părea deloc stânjenită. Părea mai curând să le reproșeze că îi găsea în pat la o asemenea oră.

   - Scuzați-mă, domnule. Sunteți chemat la telefon. Nu știu cine este. Are un asemenea accent încât nu am înțeles numele.

   - Hans! exclamă Douglas.

   Își consultă rapid ceasul și-i făcu semn menajerei să iasă.

   - Doamne, Dumnezeule! zise el aplecându-se peste Tamara ca să ajungă la telefon. Aveam întâlnire cu el pentru cină... acum 5 minute!

   Firul telefonului fiind prea scurt, Douglas trebui să se întindă de-a curmezișul Tamarei. Dar poziția aceasta nu părea să-i deranjeze nici pe unul nici pe celălalt.

   - Alo? Hans?.... Da, suntem puțin în întârziere. Cum?... Oh! O chestiune familială de rezolvat... zise el zâmbindu-i Tamarei. Sosim în 20 de minute.

   Douglas închise telefonul.

   - Uitasem complet de el!

   - Dacă înțeleg bine, trebuie să ne schimbăm planurile, suspină ea.

   - Nu este decât o partidă amânată pentru mâine seară.

   - Mâine seară s-ar putea să mă doară capul, glumi ea.

   - Cunosc remediul....

   Și, ca să-i dovedească faptul că era sigur pe ceea ce spunea, îi sărută îndelung buzele. Tamara îi răspunse cu mai multă ardoare decât prevăzuseră. De aceea, lui Douglas i-a fost greu să se smulgă de lângă ea.

   - Tamara... o să întârziem...

   Urmărindu-i cu degetul conturul buzelor, ea îi răspunse cu o logică ireproșabilă:

   - Dacă nu te miști, cum vrei să cobor din pat?

   Douglas puse stăpânire pe una din mâinile ei și i-o imobiliză lângă cap, apoi, procedă la fel și cu cealaltă. Stabilindu-și astfel poziția dominatoare, îi spuse cu ochi strălucitori:

   - La urma urmei, ce importanță are dacă vom ajunge cu o jumătate de oră mai târziu?

   Își apropie fața de cea a Tamarei pentru a-i demonstra pe loc cum vor folosi aceste 30 de minute suplimentare.

 

   În realitate, ajunseră la hotel cu o întârziere de trei sferturi de oră.

   Hans Zimmer a fost destul de politicos ca să nu ia în seamă întârzierea. Industriașul german vorbea cu un glas monoton, dar Tamarei îi plăcu mult umorul lui. Observațiile personale asupra Statelor Unite nu erau lipsite de interes și această masă de afaceri luă repede aspectul unei cine între prieteni.

   În timp ce își beau cafeaua, președintele comitetului de organizare a congresului trecu pe lângă masa lor și se opri s-o salute pe Tamara. El îi mulțumi pentru că își făcuse treaba atât de repede.

   Douglas îl invită să ia loc la masa lor.

   Fără s-o știe, timp de câteva minute cât dură conversația lor, el îi confirmă lui Douglas tot ce-i spusese Tamara.

   Dar asta nu era o consolare pentru ea. Își dădea seama că Douglas îl incitase pe omul acesta să vorbească. Așadar, nu dăduse crezare pe de-a-ntregul celor relatate de ea...

   Deodată, cafeaua i se păru foarte amară.

   După plecarea lui, Tamara se aplecă spre Douglas și-i șopti ca să nu fie auzită de Hans Zimmer.

   - În felul acesta, mâine dimineață nu va trebui să pierzi timp prețios ca să verifici ce făceam aici după-amiază...

   Douglas îi aruncă o privire care-i ordona să tacă. Dar ea știa că nu se înșela. Și asta o făcea să se simtă foarte rău.

 

CAPITOLUL IX

 

   Douglas deschise încet ochii.

   Negăsind-o pe Tamara în pat, privi în jurul lui. Așezată pe canapea, cu picioarele strânse sub ea, avea ochii îndreptați spre fereastră.

   - Ești foarte matinală astăzi, nu? întrebă Douglas dând plapuma la o parte.

   - M-am trezit devreme, într-adevăr, și n-am mai putut dorimi, răspunse ea cu un aer absent, fără să se întoarcă.

   Nu era prima oară când i se întâmpla așa ceva. Douglas ghicea care era cauza: în ultimele două săptămâni, sănătatea Lucreției se înrăutățise foarte mult. Douglas își dăduse el însuși seama de asta în timpul vizitei săptămânale pe care i-o făcea. Până acum, ezitase să discute cu Tamara despre asta, de teamă să n-o tublure și mai mult.

   Dar văzând-o atât de abătută, se neliniști. Se apropie de ea și-i puse o mână pe umăr. Ea nu se mișcă.

   - Te îngrijorează starea mamei tale? o întrebă el cu blândețe.

   Tamara își strânse buzele și-i răspunse cu un mic semn din cap.

   Douglas era impresionat de paloarea și de aerul ei istovit. Neștiind cum s-o încurajeze, se referi la altceva.

   - Nu arăți bine deloc. Sper că nu continui să mai bați la mașină, cu toate grijile pe care le ai?

   - Ba da, răspunse ea fără să ezite.

   Timpul trecuse, dar chestiunea rămăsese la fel de spinoasă.

   - Renunță, Tamara. Ești surmenată. Având în vedere tot ce am cheltuit deja pentru tine, ce mai contează dacă-ți dau o alocație în fiecare lună?

   Douglas își dădu seama imediat că spusese încă o dată ceea ce nu trebuia. Îi venea să-și dea palme.

   Tamara se ridică de pe canapea cu mare greutate.

   - Nu vreau să vorbesc despre asta. Ai face bine să te duci să-ți iei micul dejun. O să întârzii la birou.

   După care se îndepărtă, cu pumnii strânși.

   Douglas șovăi. Ar fi vrut să repare răul pe care-l făcuse, dar cum să procedeze? Iritat că nu găsește soluția, părăsi încăperea.

   Cum dracu putea conduce o companie multinațională și să se găsească atât de dezarmat în fața soției sale? Răspunsul era simplu: încerca pentru Tamara sentimente care-l făceau să nu poată reacționa firesc.

   Incidentul acesta îi întunecă toată dimineața. La ora prânzului, lui o hotărâre. Îi ceru doamnei Davies să-i anuleze toate întâlnirile din după-amiaza aceea.

   Se va duce s-o caute pe Tamara la mama ei ca s-o scape de drumul lung cu autobuzul. În drum, ar putea oare să-i cumpere un cadou? Sau s-o ducă să cineze împreună în oraș? A doua soluție părea mai înțeleaptă, deoarece nu putea fi interpretată greșit.

   Era pe punctul să plece, când secretara îl chemă prin interfon.

   - O oarecare doamnă Kent dorește să vă vorbească, domnule. Se pare că este ceva urgent.

   Douglas ridică imediat receptorul.

   - Alo, Sadie! Ce s-a întâmplat?

   - Este vorba de Lucreția... doamna James... răspunse Sadie Kent.

   - Nu-i este bine?

   - Nu, deloc...

   Vocea i se strânse de emoție.

   - Sosesc imediat, promise el.

   - Știți... știți unde este Tamara? întrebă infirmiera. Am sunat la dumneavoastră acasă, dar n-am găsit-o. Și eu...

   - Vreți să spuneți că nu este acolo? se miră Douglas.

   - Nu, a trecut de dimineață, dar a plecat după o oră. Nici dumneavoastră nu știți unde este? întrebă Sadie, cuprinsă brusc de panică.

   - Nu vă neliniștiți, am s-o găsesc, spuse el la întâmplare. Vom veni îndată ce vom putea.

   Închise receptorul și începu să blesteme. Trebuia să abandoneze blestemata asta de dactilografie. Nici măcar nu știe pentru cine lucrează, nici unde ar putea fi. Un singur lucru era sigur: se va întoarce acasă. Acolo trebuia s-o aștepte.

 

   Când ajunse acasă, ea nu se întorsese.

   Îi telefonă lui Sadie pentru cazul când Tamara ar trece mai întâi pe la mama ei; îi ceru să-i spună că el era acasă. Dădu apoi câteva telefoane inutile. După care începu să meargă încoace și-ncolo.

   În cele din urmă, după o nesfârșită jumătate de oră, auzi ușa de la intrare, deschizându-se. Se repezi în hol, la capătul răbdării.

   - Unde ai fost?! țipă el. Te caut de peste o oră. Când pleci de acasă, spune cel puțin unde te duci, pentru numele lui Dumnezeu! Și începând de azi, s-a terminat cu dactilografia! Definitiv!

   - Voi face cum îmi place, murmură ea pierzându-și zâmbetul și trecând țeapănă prin fața lui.

   Douglas se stăpâni, gândindu-se că trebuia să-i anunțe vestea proastă în legătură cu mama ei.

   - Tamara... stai puțin... zise el, aproape amabil.

   Tamara nu înțelegea nimic din această schimbare bruscă de atitudine. Îl privi ușor buimăcită.

   - A telefonat Sadie. Vrea să ne ducem acolo imediat.

   Tamara nu spuse nimic, dar deveni albă ca varul. Înspăimântat, Douglas avu impresia că ea își va pierde cunoștința.

   Se repezi să o susțină. Îi trecu un braț în jurul umerilor, șoptindu-i cuvinte de îmbărbătare. Tamara sfârși prin a-și reveni, dar acceptă să se lase sprijinită de el pentru a merge la mașină.

   Când ajunseră, bolnava mai era conștientă.

   Tamara alergă la patul ei, în timp ce Douglas era luat deoparte de doctor. Sadie se străduia să-și păstreze o atitudine profesională, dar avea ochii plini de lacrimi.

   - Nu mai este nimic de făcut? întrebă Douglas, care cunoștea din păcate răspunsul.

   El nu-și lua privirea de la Tamara.

   - Nimic care să poată schimba evoluția lucrurilor. De altfel, doamna James a lăsat instrucțiuni scrise: cere să nu fie menținută în viață în mod artificial.

   Doctorul ridică din umeri într-un gest semnificativ.

   - În bucătărie există cafea pregătită, adăugă el. Vreți să veniți să beți una cu mine?

   - Nu, mulțumesc, răspunse Douglas.

   Voia să rămână în preajma Tamarei. Era o scenă tristă. Timpul trecea foarte încet, fiecare secundă părând că durează ore.

   Tamara întoarse brusc capul spre el. Se apropie imediat de ea. Îi simțea durerea ca și cum era durerea lui.

   - Mama... vrea să-ți vorbească, îi spuse ea îndepărtându-se ca să-i lase lui locul.

   Douglas îi aruncă o privire îngrijorată și se aplecă spre soacra lui.

   - Sunt aici, doamnă James...

   Bolnava spuse ceva, dar vocea ei era atât de slabă încât abia se auzea. Douglas se aplecă și mai mult și reuși să prindă câteva frânturi de fraze.

   - ...nu mai există asigurarea... am încasat polița... atâtea griji... voiam ca ea... când a avut nevoie... de bani... eu... nu i-am spus... moștenire. Poate că... va avea mai multă... nevoie... când... nu voi mai fi. Am crezut... că fac bine... explicați-i...

   Asta i-a fost de ajuns lui Douglas. El reconstitui din frânturile acestea întregul și înțelese că Lucreția James confirma pur și simplu povestea fiicei sale. Își reproșă că n-o întrebase niciodată. Dar, în realitate, știa bine de ce n-o făcuse; ar fi putut să fie înțelese...

   - Tamara v-a cerut să-mi spuneți toate astea? A fost ideea ei? întrebă el cu voce scăzută.

   Ceea ce făcea era mărșav, dar voia să afle cu orice preț.

   Vocea doamnei James devenea din ce în ce mai slăbită; de ceea Douglas pierdu primele cuvinte ale răspunsului ei. Avea ochii închiși. Măcar îl înțelesese? El prinse cuvântul „copil”. Dar poate că spusese „copila mea”, referindu-se la Tamara?

   - A spus... că n-ai...

   Restul frazei îi scăpă lui Douglas. Presupunea că acesta putea fi „....vrut s-o crezi”.

   Sadie se apropie.

   - Este în comă, murmură ea.

   Tamara scoase un țipăt și alergă spre mama ei.

   - Mamă... mamă, mă auzi? rosti ea cu o voce tremurătoare. Mamă?

   Lucreția nu răspunse.

   - Mamă, voi avea un copil. Doctorul mi-a spus astăzi. Mamă?

   Stupefiat, Douglas nu înțelese imediat ce spunea. Nici măcar nu era sigură dacă auzise bine. Așadar, iată unde se afla în după-amiaza asta!

   - Cred că te-a auzit, murmură Sadie. A încercat să zâmbească...

   Doctorul revenise în încăpere și-i făcea semn lui Douglas s-o îndepărteze pe Tamara.

   Ea se împotrivi o clipă, apoi se lăsă în seama lui. În picioare, în spatele ei, Douglas o prinse de mijloc. O simțea țeapănă, încordată, ca să înfrunte momentul care se apropie. El încercă s-o liniștească și ea se calmă încetul cu încetul, sprijinindu-se de el.

   Un fel de teamă respectuoasă puse brusc stăpânire pe Douglas, la gândul acestei noi vieți care palpita acolo, sub mâna lui.

   - Este adevărat ce ai spus în legătură cu copilul? îi șopti el la ureche.

   Tamara își puse mâna peste cea a lui Douglas.

   - Da, răspunse ea cu o mică înclinare a capului.

   O simți destinzându-se ușor în brațele lui.

 

   Tamara nu reușea să-și încheie pantalonul; îi scoase și căută alții, cu un cordon elastic. Găsi unii albaștri pe care-i îmbrăcă. Erau puțin cam strâmți, dar cel puțin intra în ceea, ceea ce nu se mai putea spune despre celelalte veșminte.

   Se privi din profil în oglindă. Talia i se îngroșase și pântecele se rotunjise. De asemenea, pieptul i se umflase. Nu mai era posibil să ascundă faptul că era însărcinată.

   Între înmormântarea mamei sale, demersurile administrative, hotărârile de luat și supărarea firească, nu avusese până acum răgaz să se intereseze de schimbările care se petreceau în ființa ei. Nu știa prea bine nici măcar ce credea Douglas despre toate astea.

   Vorbeau despre situația ei, desigur. Tamara îi comunica ce spunea doctorul - că bebelușul era foarte sănătos, că nașterea era așteptată pentru luna februarie - și discutau alte chestiuni de genul acesta.

   Dar Douglas dorea oare acest copil tot atât de mult ca ea? Nu știa nimic în această privință. Părea mulțumit, se îngrijora de starea ei și uneori se întâmpla chiar s-o trateze ca și cum era un obiect de porțelan.

   Tamara prefera să creadă că din cauza doliului ei Douglas nu-și manifesta o bucurie mai mare. Îi fusese de un imens ajutor în necazul prin care trecuse. Găsise consolare și oarecare tihnă în brațele lui, iar sărutările lui îi redăduseră cheful de viață. Dacă nu plângea, el găsea asta firesc, și dacă plângea, o lăsa să plângă.

   Zâmbi gândindu-se la minunatul iubit care știa să fie...

   Întorcându-și privirea de la oglindă, Tamara îl zări pe Douglas nemișcat în cadrul ușii de la baie. Trebuie să fi fost de mult timp acolo, urmărind-o.

   - Mă rotunjesc, spuse ea, pentru a explica această lungă oprire în fața oglinzii.

   - Da, răspunse el, apropiindu-se.

   Ea începu să-și îmbrace bluza, dar Douglas o prinse de mijloc și puse o mână pe pieptul ei.

   - Și în toate locurile potrivite pentru o viitoare mamă... murmură el sărutând-o pe ceafă.

   - Sper! zise ea râzând.

   - Cum s-a întâmplat că ai rămas însărcinată? Nu te-am întrebat niciodată... spuse el pe neașteptate.

   - Poftim întrebare! replică ea râzând, continuând să-și încheie nasturii bluzei.

   Dar în ciuda zâmbetului lui, își dădu seama că Douglas vorbea serios. Încetă imediat să se amuze.

   - Ca și cum tu n-ai nicio vină în treaba asta, fără îndoială? Tu nu ai absolut niciun amestec...

   Începu să-și perie părul.

   - N-o să mă înveți tu pe mine... ripostă el tăios.

   - Ei bine, dacă nu te învăț eu, de ce n-ai făcut nimic ca să eviți această situație? De ce să fiu eu singura răspunzătoare?

   - N-am spus niciodată asta, o corectă Douglas apropiindu-se de ea. Mă întrebam numai ce te-a putut determina să-ți dorești un copil.

   Își trecu degetele prin părul ei de aur care strălucea atât de plăcut în lumină.

   - Sperai că un copil te-ar lega de mine pentru totdeauna? Sau poate că ar fi un mijloc să-ți asigur o pensie pentru tot restul vieții în caz de divorț?

   Contrariată, Tamara se întoarse brusc și-i aruncă o privire sumbră.

   - Te las pe tine să alegi! exclamă ea. Pentru tine, oricare dintre aceste motive este potrivit. Firește, nu ți-a trecut niciodată prin minte că aș putea pur și simplu să-mi doresc un copil, ca aproape toate femeile. Nu, ar fi fost prea simplu!

   Tamara se lupta să-și stăpânească lacrimile. Douglas o prinse de umeri.

   - N-ar fi trebuit să spun asta... Nu știu ce m-a apucat...

   O strânse în brațe și ea putea aproape să simtă lupta înverșunată care se ducea în el.

   - Într-adevăr, n-ar fi trebuit, spuse ea destinzându-se puțin, știind bine că acea parte din el care rostise acele cuvinte era sinceră.

   - Știi ce? Astăzi este sâmbătă. Hai să plecăm la cumpărături. Să mergem să cumpărăm hăinuțe și mobilă pentur copilaș. Ce părere ai?

   Tamara acceptă. Înțelegea că Douglas încerca să se facă iertat pentru răul pe care-l făcuse.

   Putea să-l ierte, dar nu-i va putea uita niciodată cuvintele. După tot acest timp, continua să nu aibă încredere în ea.

   Descurajată, se întrebă dacă va veni vreodată ziua când îi va acorda în sfârșit încrederea lui.

 

   Așezată într-o parte în fața biroului, singura poziție care-i mai era la îndemână, Tamara scria felicitări de Crăciun.

   Pe măsură ce scria un plic, bifa câte un nume de pe listă. Aruncă la un moment dat o privire pe fereastră; se lăsa noaptea.

   Deodată, o umbră se profilă în pragul ușii bibliotecii.

   - Ah! Aici te ascundeai, zise Douglas.

   - Tocmai îmi spuneam că te vei întoarce târziu acasă, răspunse Tamara.

   Aranjă teancul de felicitări și de plicuri pe un colț al biroului. Treaba asta putea să mai aștepte.

   - A trebuit să mă opresc pe drum. Vino, am o surpriză pentru tine.

   O luă de mână și o conduse în dormitor. O cutie mare, înfășurată în panglici, era pusă pe pat.

   - Ce-i acolo?

   - Deschide, vei vedea...

   Tamara desfăcu panglicile, săltă capacul cutiei luxoase, și descoperi o splendidă rochie largă de culoarea coacăzei, înfășurată în hârtie de mătase.

   - Ce frumoasă este! exclamă Tamara despachetând-o.

   - Cu sărbătorile care se apropie, m-am gândit că ai nevoie de așa ceva. Încearc-o!

   Nu așteptă să-i spună de două ori.

   Douglas o ajută să-și încheie rochia la spate. Tamara se duse apoi să se privească în oglindă. Era o rochie simplă, dar foarte elegantă. Avea talia ridicată, iar decolteul era împodobit cu mici perle asortate.

   - Îți vine bine? întrebă Douglas.

   - Parcă a fost făcută special pentru mine! Cum te-ai descurcat?

   - Ei bine, am intrat într-un magazin și i-am spus vânzătoarei: „vreau o rochie largă, cam atât... și mare cam atât...”

   Îi arătă cu brațele niște umeri foarte înguști și un pântec enorm.

   - Mulțumesc mult... nu sunt atât de umflată în talie! se apără Tamara.

   Apoi, ridicându-și părul, îi ceru:

   - Poți să-mi desfaci agrafa din spate? Prefer să-l țin ridicat ca să nu-l stric.

   - Nu, lasă-l așa, răspunse Douglas. În seara asta cinăm în oraș.

   O sărută pe ceafă.

   - Adevărat? întrebă Tamara uimită.

   - Da. M-am gândit că ne-am putea duce la Plaza, ca să vedem luminile de sărbători. După aceea, vom alege restaurantul care o să ne placă. Nu-i o idee bună?

   - Minunată! exclamă Tamara. Lasă-mă numai să-mi schimb pantofii.

 

   Plaza era un loc nemaipomenit. Era primul centru comercial care fusese construit în Statele Unite, la începutul acestui secol.

   În timpul sărbătorilor de sfârșit de an, turnurile, cupolele în stil hispano-maur sunt permanent luminate. Ghirlande luminoase se întind de-a lungul străzilor și se răsucesc în jurul fântânilor arteziene.

   Toate vitrinele sunt decorate și rivalizează în strălucire pentru Crăciun.

   Ansamblul era pus și simplu feeric.

   - Este frumos, nu-i așa? întrebă Douglas.

   - Foarte frumos!

   Erau instalați în apropierea ferestrei, în restaurantul situat la ultimul etaj al hotelului Plaza. Priveliștea le tăia respirația.

   Tamara își întoarse ochii de la acest spectacol ca să-l privească pe Douglas, așezat în fața ei, bărbatul acesta care de 8 luni de zile era soțul ei și care nu rostise încă acele cuvinte atât de simple: „te iubesc”.

   - Încă nu mi-ai spus cum se face că am dreptul la toate astea... o rochie nouă... o cină în oraș...

   - Trebuie să plec la Palm Spring lunea viitoare, mărturisi el.

   - Pentru mult timp?

   Tamara răsucea între degete paharul cu apă. Luă o înghițitură, prefăcându-se indiferentă.

   - În principiu, ar trebui să mă întorc joi, poate chiar miercuri. Este o călătorie de afaceri, răspunse Douglas.

   - Bineînțeles, zise Tamara, care nu se îndoia.

   - Călătoria fusese prevăzută pentru ianuarie, dar am aranjat schimbarea datei. Din cauza copilului.

   - Astăzi am fost la doctor. Totul merge bine, spuse Tamara.

   Ea prefera să vorbească despre altceva, ca să-și alunge din minte imaginea lui Douglas înconjurat de fete frumoase în costume de baie, defilând prin fața lui pe marginea unei piscine californiene. Propria ei siluetă deformată îi făcea gândul și mai greu de suportat.

   Conversația lor era puțin cam nefirească, de parcă stăteau amândoi în expectativă. Se străduiau să ocolească subiectele spinoase și să se oprească numai la chestiuni lipsite de importanță.

   Tamara își ridică brusc capul când îl auzi scoțând o ușoară exclamație. Cineva se apropia de ei.

   - Bună seara, Frank. Nu mă așteptam să te întâlnesc aici! zise Douglas.

   - Nici eu, răspunse tânărul bărbat, strângându-i mâna.

   Elegant, spilcuit, cu ochelari cu rame de aur și în costum cu vestă, părea ieșit direct dintr-o reclamă reprezentând funcționarul dinamic în plină ascensiune.

   - Dacă v-aș fi văzut când ați venit, continuă el, v-aș fi invitat la masa noastră. Soția mea și cu mine cinăm acolo cu o pereche de prieteni.

    - Este foarte amabil din partea ta, zise Douglas zâmbind, dar cu o licărire sceptică în privire. Oricum, am fi fost cu siguranță în plus. Și, de altfel, avem atât de rar ocazia să cinăm împreună, soția mea și cu mine, încât probabil ți-aș fi refuzat invitația. Apropo, cred că n-ai avut încă ocazia s-o cunoști pe soția mea.

   - Nu, n-am avut această plăcere, răspunse Frank adresându-se zâmbind Tamarei.

   Ea avu impresia că o cerceta la microscop.

   - Frank Shavert, de la serviciul juridic, zise Douglas, prezentându-l Tamarei. Îl cunoști pe Gill, unchiul lui, unul dintre directorii noștri.

   - Da, într-adevăr. Încântată, domnule Shavert.

   - Am auzit vorbindu-se mult despre dumneavoastră, doamnă Rutledge, dar nu mi s-a spus că sunteți atât de frumoasă, zise Frank Shavert înclinându-se ușor.

   Fără să știe de ce, Tamara nu se simți încântată de compliment.

   - Se pare că pleci la Palm Spring, reluă Shavert.

   - Da, iau avionul luni dimineață.

   - Te vei bucura de soarele Californiei, îmi închipui, după cețurile din Kansas City.

   - Da, bineînțeles.

   - Vă las să cinați. Dacă vreți să veniți să luați cafeaua cu noi, sunteți bineveniți.

   - Mulțumesc. Nu cred, răspunse Douglas.

   Frank Shavert nu insistă.

   - Atunci, drum bun! Am fost foarte fericit să vă cunosc, adăugă el adresându-se Tamarei.

   Douglas îl urmări cu privirea, cu un aer preocupat. Întâlni privirea Tamarei fixată asupra lui.

   - Tocmai ai avut ocazia să vezi mânzul care este antrenat pentru a fi pus în locul meu, spuse el pe un ton tăios. „Este antrenat” de unchiul lui.

   - Cum așa?

   - Am moștenit de la mama acțiuni ale companiei, dar nu sunt majoritare... Simt că se pregătește o luptă pentru putere... N-avea grijă, adăugă el, în fața aerului neliniștit al Tamarei. Nu vor încerca imediat. Frank nu este încă pregătit. Și apoi, n-am nicidecum intenția să pierd bătălia.

   - Îmi este greu să mi te imaginez învins, mărturisi Tamara.

   Douglas îi adresă o privire afectuoasă.

   - Și mie la fel.

   De data asta, zâmbetul lui era lipsit de orice gând ascuns.

   - Dacă Gill Shavert vrea să se descotorosească de tine, de ce te invită atât de des la el? Credeam că îți este prieten.

   - Nu, nu-mi este prieten. Dar ca să lovești pe cineva pe la spate, trebuie să fii lângă el. Amintește-ți... Brutus și Julius Cezar.

   - Douglas...

   - N-avea grijă, repetă el. Voi fi prevenit când vor face cea mai mică mișcare.

   Tamara înțelese brusc faptul că era obligat să se arate neîncrezător. Viața îl învățase să nu aibă încredere în nimeni. Dacă voia să se mențină în fruntea companiei, trebuia să fie deosebit de vigilent și să descopere adevăratele motive ale acțiunilor fiecăruia. Ce șansă îi mai rămânea ei?

   Chelnerul veni să le propună un desert. Un licăr malițios jucă în ochii lui Douglas.

   - Tamara? Nu ai oare o dorință nebună de fragi și de castraveciori? o întrebă el în glumă, făcând aluzie la starea ei.

   - Nu, mulțumesc, nu vreau nimic.

   - Și dumneavoastră, domnule? întrebă chelnerul. Un desert? O cafea?

   - Nimic. Nota de plată, te rog.

   Douglas își privi ceasul.

   - Propun să ne întoarcem acasă. Ești de acord?

   - Da, încuviință Tamara.

   Seara aceasta îi deschisese noi orizonturi și dorea să reflecteze.

   În timp ce Douglas se ocupa de achitarea notei și de hainele de la garderobă, ea se duse să-și aranjeze machiajul. El o aștepta lângă lift cu mantoul ei. O ajută să-l îmbrace, ridicându-i părul prins sub guler.

   - Este foarte frig, spuse el încheindu-i ultimul nasture. Nu vreau să răcești.

   Și fără să se sinchisească de oamenii din jur, îi atinse ușor gura cu un sărut, blând și ușor ca un fulg, plin de promisiuni.

   Tulburată, Tamara simți că i se accelerează pulsul.

   - Cred că vei face totul ca să mă încălzești, murmură ea, fascinată de bărbatul acesta care era capabil să trezească în ea asemenea emoții abia atingând-o.

   - Ai vreo obiecție?

   O urmărea printre pleoapele pe jumătate deschise.

   - Dimpotrivă...

   Se înclină spontan spre el. Douglas își puse o mână pe umerii ei ca s-o oprească și să-i reamintească faptul că se aflau într-un loc public.

   Auziră pe neașteptate o voce de femeie care întreba:

   - Donna, ai văzut-o pe doamna Rutledge? Este o adevărată frumusețe, nu?

   O enormă plantă decorativă îi ascundea pe Douglas și Tamara vederii necunoscutei. Complimentul acesta, adresat indirect soției lui, aduse un zâmbet pe figura lui Douglas.

   - Da, este foarte frumoasă, încuviință interlocutoarea necunoscutei.

   - Au dreptate, ești foarte frumoasă, șopti Douglas, având grijă să nu-și trădeze prezența.

   Tamara și-ar fi petrecut bucuroasă tot restul vieții sub lumina drăgăstoasă care strălucea în privirea lui Douglas. Se simțea fericită, frumoasă și pe deplin femeie. Iar Douglas, era la rândul lui, atât de seducător...

   Interveni o voce de bărbat.

   - Și frumoasa aceasta este și însărcinată.

   Era vocea afectată a lui Frank Shavert. Tamara o recunoscu imediat.

   - Femeia asta n-a apărut după ultima ploaie, adăugă el pe un ton atât de disprețuitor încât Tamara tresări.

   - Ce vrei să spui? întrebă o voce plină de curiozitate.

   - Nu era decât o simplă contabilă într-o biată companie absorbită de noi. Dar cum operațiunile de credit și situațiile bancare nu aveau niciun secret pentru ea, nu este nimic uimitor că a recunoscut imediat în Rutledge semnul dolarului.

   Tamara îl privi pe Douglas. O furie rece îi înăsprea trăsăturile.

   - Atunci? Ce s-a întâmplat?

   Cuprinsă de greață, Tamara rămăsese pironită locului. Douglas își încleștase mâinile pe umerii ei fără să-și dea seama. Era în prada unei furii care-i schimbase complet înfățișarea.

   - Mai întâi, l-a îmbrobodit pe Douglas ca să restituie o sumă pe care o împrumutase, chipurile, de la companie. După aceea, au făcut o căsătorie fulger, sub pretextul că mama ei e bolnavă. Trebuie să fi fost fără îndoială însărcinată și l-a obligat s-o ia în căsătorie. Și copilul care se va naște fiind moștenitorul averii Rutledge, asta înseamnă că va avea și ea partea ei.

   Douglas era pe punctul să izbucnească. O împinse pe Tamara ca să se repeadă la Frank. Ea se interpuse și se împotrivi.

   - Douglas! Nu!

   - Îl voi face să-și înghită insultele. Nu va scăpa așa, mai ales în prezența mea, mârâi el cu o voce scăzută și amenințătoare.

   Ironia situație aduse pe buzele Tamarei un mic zâmbet chinuit.

   - Nu fi ipocrit. Tot ceea ce spune despre mine ai spus sau ai gândit deja tu însuți. În realitate, ești furios pentru că te face să pari drept imbecil. Este în jocul amorul tău propriu.

   - Nu! replică Douglas.

   Tamara se simți brusc teribil de obosită.

   - Te rog, Douglas, du-mă acasă. Nu mai pot, zise ea trecându-și o mână peste frunte.

   Era adevărat. Nu mai putea înfrunta îndoielile și suspiciunile lui. Se istovise peste măsură luptând să-i smulgă fiecare fărâmă de respect și de afecțiune pe care i-o arăta. Și suferea de toate rănile adunate în cursul acestei lupte.

   Vocile se îndepărtaseră. După ce șovăi o clipă, Douglas o luă de braț și o conduse afară din restaurant. Făcură în tăcere tot drumul de întoarcere.

   Tamara nu-și pierdu timpul cu vorbe politicoase. Îl anunță simplu:

   - Mă duc la culcare.

   Vocea ei stinsă și abătută dovedea cât era de istovită.

   Douglas nu se împotrivi. Pentru prima oară, după câte își amintea, Tamara se simți mulțumită să rămână singură. Se dezbrăcă, fără să știe prea bine cum, și se culcă.

 

   - Prânzul dumneavoastră, doamnă, zise menajera intrând în salon cu un platou.

   Tamara își ridică ochii de pe cuvintele ei încrucișate și privi fără chef supa, sandvișul și paharul cu lapte pe care i le aducea.

   - Mulțumesc, Freyda, dar nu mi-e foame.

   Feryda nu luă în seamă refuzul și puse platoul pe măsuța joasă din fața Tamarei.

   Tamara, care era deja prost dispusă, își pierdu stăpânirea de sine; menajera nu ținea niciodată cont de dorințele ei.

   - Ți-am spus că nu mi-e foame! Poți să le duci înapoi! îi porunci ea cu asprime.

   - Domnul mi-a lăsat instrucțiuni, ripostă Freyda. Trebuie să mă asigur că mâncați cum trebuie în absența dânsului.

   - Domnul este la Palm Springs.

   Luă totuși paharul cu lapte și adăugă:

   - Și acum, poți să iei restul!

   Freyda se supuse strângându-și buzele.

   - Nu voi putea fi acuzată că n-am făcut tot ce am putut ca să vă hrănesc. Dacă nu vreți să mâncați, vă privește. Am altceva mai bun de făcut decât să mă cert cu dumneavoastră.

   - Sunt întru totul de aceeași părere, replică Tamara.

   Încercă să se întoarcă la cuvintele ei încrucișate, dar acestea n-o mai interesau. Lăsă iritată ziarul, bău o înghițitură de lapte și găsi că are un gust de cretă. Puse paharul pe măsuță și privi telefonul. Douglas o va suna oare astăzi, cum făcuse ieri?

   Nu amintise decât o singură dată incidentul de la Plaza, a doua zi după seara aceea faimoasă, ca s-o întrebe dacă mai era supărată că fusese cât pe ce să provoace scandal. Tamara, care bineînțeles, că nu-i purta nicidecum pică, îl liniștise. Dar nimic, nici măcar pasiunea pe care i-o arăta în timpul nopților lor de dragoste, nu putea s-o smulgă din descurajarea care o stăpânea.

   Să străduia să nu lase să se vadă nimic și, aparent, nu se schimbase nimic. Dar în adâncul inimii, nu mai era aceeași.

   Sună la ușă. Tamara se ridică pentru a se duse să deschidă, dar înainte de a ajunge la ușă, soneria răsună din nou.

   - Bună ziua, domnule Sutton, zise ea recunoscându-l pe avocat însărcinat de Douglas să rezolve succesiunea mamei ei. Intrați repede.

   Bărbatul acesta scund și plinuț, cu obraji roșii și părul alb ca zăpada, readuse zâmbetul pe buzele Tamarei. O făcea să se gândească la Moș Crăciun.

   Un vânt înghețat pătrunse în hol odată cu avocatul.

   - Mulțumesc, doamnă Rutledge, zise el scoțându-și pălăria. Cum vă simțiți astăzi?

   - Foarte bine, mulțumesc. Dați-mi paltonul.

   Sutton își scoase paltonul gros și fularul și le întinse Tamarei. Ea se duse să le agațe pe un umeraș.

   - Presupun că mai aveți hârtii pe care trebuie să le semnez.

   - Da, dar sunt ultimele, vă promit.

   Tamara îl invită s-o urmeze în salon și își reluă locul pe canapea.

   Sutton scoase câteva documente din servietă. Începu să-i explice, în termeni juridici, ce conțineau acestea și ce avea ea de făcut. Tamara dădea politicos din cap, cu un aer interesat dar, în realitate, gândurile ei erau în altă parte.

   - Poftim, asta este ceea ce am vândut....

   Îi arătă o dare de seamă detaliată referitoare la vânzarea mobilelor care aparținuseră mamei ei.

   - Și aici este lista cu ce a mai rămas de plătit... continuă domnul Sutton întinzându-i un alt document.

   Scoase în cele din urmă un cec pe care i-l dădu Tamarei.

   - Asta este ceea ce v-a rămas de încasat.

   Mai mult de 3 mii de dolari? Trebuie să-i fi scăpat ceva...

   - Cum este posibil așa ceva? se miră ea. Cu toate ipotecile care existau asupra casei...

   - V-am spus că am găsit câteva obiecte de valoare în podul casei. Și mama dumneavoastră avea de asemenea două sau trei mobile de valoare...

   Nu își amintea deloc să-l fi auzit vorbind despre asta.

   - Nu mă așteptam să facă o asemenea sumă, murmură ea.

   - Deoarece familia dumneavoastră se va mări, sunt sigură că veți ști cum să folosiți acești bani, zise avocatul, zâmbind cu bunăvoință.

   - Da... desigur... bâigui Tamara.

   - Și acum, trebuie să mă întorc la birou.

   Cum Tamara se pregătea să se ridice, el o opri cu un gest:

   - Vă rog, nu vă deranjați. Cunosc drumul.

   - Mulțumesc. Știți unde v-am pus paltonul.

   Nu reușea să se gândească la altceva decât la cecul pe care-l ținea în mână.

   - Nu vă faceți griji, îl voi găsi. Bună ziua, doamnă Rutledge.

   Ea îi răspunse cu un mic semn distrat din cap și nici măcar nu auzi ușa de la intrare închizându-se.

   Zgomotul aspiratorului care se auzea din sufragerie reuși totuși s-o scoată în cele din urmă din reveria ei. Îndoi cecul și-l strecură în buzunar. Când Freyda își vârî capul pe ușa salonului, Tamara era cufundată din nu în cuvintele ei încrucișate.

   Pe la mijlocul după-amiezii, Douglas telefonă din California.

   Acolo era amiază și avea câteva minute libere înainte de un prânz de afaceri. De aceea, convorbirea lor a fost foarte scurtă.

   - Pe joi, zise Douglas; apoi, după ce ezită puțin, adăugă: Ai grijă de tine....

   - Desigur. Călătorie plăcută...

   Toate frazele acestea goale! se gândi ea închizând telefonul. Și așa va fi mereu... Atâta timp cât Douglas nu va avea încredere în ea, nu va putea niciodată s-o iubească.

   Tamara scoase cecul din buzunar ca să-l cerceteze din nou. Se gândise mai întâi să i-l dea lui Douglas ca să-i restituie o parte din ceea ce cheltuise pentru ea. Dar la ce bun? Oricum nu va avea niciodată posibilitatea să-i plătească restul.

   În schimb, suma aceasta îi putea permite să înceapă o viață nouă... pentru ea și copilul ei. Nu va fi ușor, deoarece la urma urmei 3 mii de dolari nu erau mare lucru. Dar învățase să se descurce cu foarte puțini bani și să administreze un buget limitat.

   Dacă voia să-l părăsească pe Douglas, acum trebuia s-o facă, în timp ce el se găsea prea departe ca s-o ia în brațe și s-o facă să-și schimbe hotărârea.

   Aruncă o privire la ceas. Dacă se grăbea, avea timp să-și încaseze cecul înainte de închiderea băncilor.

 

CAPITOLUL X

 

   Tamara se opri, cu degetele pe claviatura mașinii de scris. Se lăsă pe spate și încercă să-și relaxeze mușchii încordați.

   Profită imediat de această întrerupere ca să arunce o privire spre leagăn și figura ei obosită se lumină la vederea copilașului adormit. Un pumnișor minuscul se agită deasupra păturii cu care era învelit.

   - Asta ce vrea oare să însemne? Vrei să-mi reiau lucrul, Lucy? glumi Tamara. Îți place zgomotul mașinii de scris.

   Pumnișorul se mișcă din nou, dar Tamara nu ținu seama de ordinele lui. Nu obosea să admire această păpușă vie înfășurată într-o pătură galbenă cu flori, trăsăturile ei perfecte și părul negru cu reflexe arămii. O cuprinse un val de dragoste maternă.

   Se auzi o bătaie în ușa micuței garsoniere. Copilașul se agită și Tamara alergă să deschidă.

   - Sper că este domnul Claxton cu manuscrisul, îi șopti ea fetiței.

   Tamara întredeschise ușa fără să desfacă lanțul de siguranță. Zări un bărbat corpolent a cărui expresie semăna cu cea a unui buldog, cu un pachet sub braț. La vederea ei, își scoase pălăria cu boruri largi, de cowboy.

   - Cred că am greșit. Eu v-am sunat în legătură cu anunțul din ziarul orașului Forth Worth.

   - Sunteți domnul Claxton?

   - Chiar el...

   Scoase lanțul de siguranță și îl lăsă pe vizitator să intre.

   - Aveți un manuscris de dactilografiat? întrebă ea fără să piardă timpul.

   Claxton aruncă o privire rapidă garsonierei cu chicineta ei, cu o canapea și un fotoliu.

   - Iată-l, domnișoară...

   Îi întinse plicul și așteptă ca ea să-i spună numele.

   - Doamna Rutledge.

   El păru ușor surprins.

   - Pentru când îl vreți? îl întrebă Tamara.

   - Nu este urgent, răspunse el. Când puteți.

   Tamara răsfoi manuscrisul pentru a estima cât avea de lucrat.

   - Îl voi termina cam într-o săptămână.

   - Foarte bine.

   El privi încă o dată în jurul lui.

   - Dacă aveți puțin timp, aș vrea să-mi arunc o privire peste el, în cazul că aș vrea să vă cer una sau două lămuriri...

   - Bineînțeles...

   Vizitatorul se apropie de leagăn.

   - Un băiețel? întrebă el.

   - Nu, fetiță, răspunse ea continuând să răsfoiască manuscrisul.

   - Soția mea și cu mine avem 3 băieți, zise el aplecându-se s-o cerceteze, apoi întrebă: De cât timp faceți lucrările de dactilografie? Este prima dată când v-am remarcat anunțul...

   - Fac de puțin timp meseria asta, răspunse ea fără să precizeze data.

   - Sunteți originară din regiunea Dallas-ului?

   - Nu am accentul, nu-i așa? remarcă ea, amuzată. Nu, sunt din Missouri. M-am mutat aici puțin înainte de Crăciun.

   Puse la loc foile în mapa lor.

   - Se pare că totul este limpede. Am de terminat doar câteva pagini ale unei lucrări de diplomă, după care voi lucra imediat la manuscrisul dumneavoastră.

   - Foarte bine, spuse el clătinând din cap. Am notat numărul meu de telefon pe prima pagină a manuscrisului. Sunați-mă după ce terminați.

   - Ne-am înțeles, domnule Claxton.

   Îl conduse până la ieșire și încuie ușa în urma lui.

 

   A doua zi dimineața, după ce bău un pahar cu suc de portocale, Tamara începu să lucreze foarte devreme.

   O șuviță blondă din coada ei de cal legată cu o panglică îi gâdilă obrazul. Enervată, o puse la locul ei și reîncepu să lucreze. Un mic sughiț de plâns se auzi din leagăn, urmat de altul, care se transformă curând în țipete.

   - Taci, inimioara mea, murmură Tamara. Mama știe foarte bine că ți-e foame... Lasă-mă să termin fraza asta.

   Dar bebelușul începu să scoată țipete din ce în ce mai ascuțite.

   Tamara își abandonă mașina de scris și alergă la leagăn.

   - Așadar, Lucy, nu poți să-ți mănânci pumnișorul? zise ea pe un ton vesel.

   Abia își luase fetița în brațe, când se auziră bătăi în ușă. Inutil să întrebe cine era, n-ar fi auzit nimic din cauza țipetelor lui Lucy.

   Se duse să deschidă, dar își dădu seama prea târziu că lanțul de siguranță nu era la locul lui. Și privirea ei întâlni doi ochi verzi plini de îngrijorare.

   - Ce s-a întâmplat? S-a lovit? întrebă Douglas.

   Tamara îl privi lung, incapabilă să vorbească sau să se miște. O barbă de două zile accentua expresia lui posacă și neliniștită. Și pentru a completa acest tablou neobișnuit, ținea în brațe un urș de pluș roz cu alb.

   Inima Tamarei bătea atât de tare, încât nu-și putea aduna gândurile. Dar țipetele lui Lucy o întoarseră la întrebarea lui Douglas.

   - Îi... este foame, asta-i tot, răspunse Tamara.

   Încerca dorința irezistibilă de a se arunca în brațele soțului ei, dar se întoarse ca să nu cedeze tentației.

   El o urmă. Tamara începu să tremure atât de puternic încât aproape îi era teamă să nu scape copilul din brațe.

   O puse pe Lucy în leagănul ei și se îndreptă spre chicinetă. Cu un gest furișat, își desfăcu panglica cu care era prins părul, amintindu-și că lui Douglas îi plăcea să-l vadă fluturându-i pe umeri. Pregăti un biberon cu apă îndulcită și, când se întoarse, văzu că Douglas ținea în brațe atât copilul cât și ursul de pluș.

   O cuprinse o spaimă teribilă. Venise oare să i-o ia pe Lucy?

   - Este a mea! spuse ea. Ai spus că pot păstra tot ce-mi vei da. Tu mi-ai dat-o, Douglas.

   Îi luă copilul din brațe. El nu se împotrivi, dar, rămase cu ochii fixați asupra feței mici ca pentru a-i învăța pe de rost toate trăsăturile.

   - Eu... am botezat-o Lucreția, ca pe mama, îi comunică Tamara. Dar îi spun Lucy.

   Îndată ce fetița avu tetina în gură, țipetele ei încetară. Dar după ce luă prima înghițitură, începu să țipe și mai tare: apa îndulcită nu-i spunea nimic.

   - Nu ai lapte? întrebă Douglas. Mă duc imediat să cumpăr.

   - Nu, zise Tamara, laptele din comerț nu-i place. Eu... eu o hrănesc, îi explică ea după o clipă de ezitare.

   - Îi este foame, zise Douglas foarte îngrijorat, cum țipetele deveneau tot mai stridente.

   - Da, știu. Eu... începu Tamara.

   Își dădu brusc seama că era stupid din partea ei să se arate atât de pudică. Se așeză pe un scaun.

   Punând biberonul lângă mașina de scris, își descheie bluza. Fetița începu imediat să sugă cu lăcomie, degetele ei frământând sânul mamei sale. Tamara mângâie părul mătăsos cu reflexe arămii al fiicei sale, zâmbindu-i cu dragoste.

   - Întoarce-te acasă, spuse Douglas cu o voce răgușită.

   Tamara își ridică privirea spre el. Așezat în fotoliu, aplecat în față, cu coatele pe genunchi, continua să țină strâns în brațe ursul de pluș. Avea lacrimi în colțul ochilor.

   - Ai milă de mine, Tamara, întoarce-te acasă!

   - Din cauza... copilului? întrebă ea.

   De când venise, Douglas nu vorbise despre altceva. Părea că îi este greu să vorbească.

   - Dacă este singurul lucru care te poate determina să te întorci în casa noastră, ei bine, da, din cauza copilului.

   - Cum ai aflat că sunt aici? Cum m-ai găsit? murmură ea.

   - Te caut de 4 luni, mărturisi el. Patru luni infernale! Am pus toată poliția și mai mulți detectivi pe urmele tale, pe mii de kilometri în jur pentru a încerca să te găsesc. Claxton a fost acela care a descoperit în cele din urmă că făceai lucrări de dactilografie. El a răspuns la toate anunțurile apărute recent.

   - Claxton! repetă ea. Dar a venit abia ieri!

   - Da. Mi-a telefonat ca să-mi spună că te-a găsit. Am luat primul avion. Am rămas în barul din colțul străzii toată noaptea trecută. Cu el... zise Douglas ridicându-se și aruncând ursulețul în fotoliul pe care-l părăsise. Încercam să-mi iau inima în dinți ca să vin aici. Am venit de câteva ori până la ușa ta... Dar când am auzit-o pe Lucy țipând.. Voiam cu orice preț să fiu sigur că te simți bine...

   Se întoarse ca să-și șteargă ochii.

   - Mă simt bine. Ne simțim bine amândouă, răspunse Tamara.

   După ce șovăi câteva secunde, Douglas îngenunche în fața Tamarei și o privi cu un aer atât de avid și de rugător încât ea crezu că nu va putea îndura.

   - În biletul pe care mi l-ai lăsat când ai plecat, afirmi că mariajul nostru nu poate să meargă. Să încercăm încă o dată, Tamara.

   - La ce bun? Nu ai încredere în mine, Douglas, te îndoiești fără încetare de mine... Nu-mi vei acorda niciodată încrederea ta...

   - Era adevărat... odinioară, recunoscu el cu un aer întunecat. Dar când am auzit pe altcineva spunând tot ceea ce spusesem eu înainte... Chiar în clipa aceea, a fost suficient să te privesc pentru a înțelege că nimic nu putea fi mai departe de adevăr. Nu m-ai mințit niciodată. Acum o știu, Tamara.

   - Dar atunci, de ce n-ai spus nimic în seara aceea? De ce nu mi-ai spus-o mie?

   - Pentru că... voiam să înțeleg de ce mă agățam cu încăpățânare de toate acele îndoieli, de ce refuzam să te cred. Totul s-a limpezit când eram în California. Mi-am dat seama că lucrurile stăteau așa deoarece te iubeam atât de mult încât eram înspăimântat. Nu puteam admite că cineva are puterea să mă facă atât de fericit... sau să mă tortureze la nesfârșit! Tamara, zise el cu o voce gâtuită, de ce m-ai părăsit?

   Cuvintele acestea făcură să-i sară inima din piept.

   - Pentru că... pentru că te iubeam atât de mult încât nu mai puteam îndura să nu fiu iubită de tine. Eu... am venit aici ca să încep o viață nouă.

   - Vrei să începi o viață nouă cu mine?

   Răvășit, o implora cu privirea.

   - Da. Oh, da!

   Brațele lui Douglas o cuprinseră pe Tamara și pe fetița lor.

   - O viață nouă pentru toți trei, promise el, punându-și buzele peste ale ei. 

 

SFÂRȘIT