Coborârea, Tim Johnston

 ...............................................

5-6

 

                Scrumul țigări lui Grant se aprinse, apoi păli.

   - Acum, mă rog la acest Dumnezeu ca, dacă nu mi-o dă înapoi pe fiica mea, măcar să mi-l dea pe omul cel rău. Cel puţin să-mi dea asta. Doar asta visez noaptea. Că pun mâna pe acest bărbat. Mă trezesc cu gustul sângelui lui în gură, doar ca să descopăr că am scrâşnit din dinţi până mi-au sângerat gingiile sau mi- am muşcat buza.
   Grant tăcu şi trase din ţigară. Părea aproape că zâmbeşte.
   - O vreme, continuă el, vedeam un bărbat şi îl urmăream. Putea fi oricare bărbat, care îşi vedea de treburile lui. Îl priveam şi îl urmăream, uneori mergeam cu maşina până acasă la el. Nu mă puteam abţine. Ca şi bărbatul pe care îl căutam. Bolnav până-n măduva oaselor. Cred că fratele tău, Joe, mi-a oferit posibilitatea să stau aici ca să mă ţină la distanţă de oamenii ăia de sus, de pe munte.
   Fumau, iar norii ieşiţi din plămânii lor se contopeau şi fremătau în spaţiul dintre ei. Undeva, în încăpere, se auzea bâzâitul slab şi constant al vreunei insecte agitate.
   - Deci, spuse Grant, aşa mă înţeleg eu cu Dumnezeu. Dacă n-o să mi-o dea înapoi pe fiica mea, atunci mi-e dator cu un om rău. Şi vrei să ştii care-i nebunia? Nebunia, Billy, e că nici nu-mi mai pasă dacă acela e omul rău. Am ajuns în punctul în care merge orice om rău.
   Billy părea că studiază vârful ţigării lui, apoi trase de părul de sub buză.
   - Şi tu poţi să decizi asta, nu-i aşa? Poţi să decizi dacă un om e suficient de rău ca să-l ucizi sau nu? Asta înseamnă că ai o părere destul de bună despre tine, nu-i aşa?
   - Decizia nu are nicio legătură cu asta, Billy.
   - Nu?
   - Nu.
   - Dar ce atunci?
   - Dumnezeu, spuse Grant uitându-se la mâinile lui, la degetele albicioase.
   - Dumnezeu, spuse Billy.
   Grant dădu aprobator din cap.
   - Dacă Dumnezeu l-a dus pe omul acela pe drumul de unde a răpit-o pe fetiţa mea, atunci mă aştept să aducă un om şi în calea mea. Cer asta.
   - Şi cum o să-ţi dai seama, Grant? Cum o să-l recunoşti pe acest om rău pe care ţi-l trimite Dumnezeu?
   - Asta-i partea uşoară, spuse Grant.
   Ridică privirea de la mâinile lui, şi Billy îi văzu ochii în orbite, ca nişte fante mici din faţa flăcării albastre a craniului.
   - O să-l recunosc pe omul ăsta, pentru că va fi următorul care încearcă să-i facă rău unei persoane pe care o iubesc.
   Billy îl privi fix, şi Grant îl privi la fel, de pe scaunul lui. Rămaseră amândoi tăcuţi îndelung, până când, în cele din urmă, Grant întinse mâna şi strivi ţigara în scrumiera de sticlă, puse mâinile pe genunchi şi se ridică. Părea copleşit de o oboseală imensă în timp ce se apleca să ridice puşca sprijinită de spătarul scaunului.
   - La asta trebuie să mă gândesc în casa de dincolo, spuse el. De asta nu pot să dorm.
   Billy se uită la puşcă, la unduirile albastre ale lunii de pe ţevile ei. Grant se întoarse spre uşă şi se opri. Niciunul dintre ei nu ştia de când stă acolo bătrânul, dar când îl văzură, îşi dădură seama că stă de ceva vreme.
   - Îmi pare rău că te-am trezit, Em, spuse Grant.
   Trecu pe lângă el şi coborî scările, iar Emmet îl privi cum pleacă pe palier şi dispare după colţ. Apoi se întoarse spre fiul lui din pat.
   - Ce naiba ai făcut?
   - Eu? Acum eşti şi chior? Nu l-ai văzut pe amicul tău cu puşca aici, în camera mea, în toiul nopţii?
   Emmet nu îşi pusese halatul pe el şi părea că tremură sub pijamaua subţire.
   - Vreau să pleci din casa asta.
   - Ce? Ce-ai spus?
   - Am spus că vreau să pleci din casa asta. Nu mai pot, Billy.
   Billy îl privi fix, apoi se lăsă să cadă pe spate râzând, în lumina lunii.
   - Bătrân nebun ce eşti! spuse el. Nu poţi să mă dai afară din casa mea, ce dracu’.
   - Nu te dau afară din casa ta. Te dau afară din casa mea.
   Billy rămase aşa, cu ochii în tavan. Apoi se mişcă, şi Emmet văzu ceva sclipind în mijlocul camerei, precum clipitul unui ochi fantomatic sau o lună ce se roteşte, şi, după o clipă, un alt obiect se făcu fărâme de tocul uşii, în stânga capului său. Emmet rămase o secundă, privind la rămăşiţele cioburilor şi mucurilor de pe podea, apoi ieşi cu spatele şi închise uşa în urma lui.

47

   Grant ajunsese la treapta de jos a verandei când uşa de plasă se deschise, şi Emmet apăru cu spatele, cu o cană de aluminiu strânsă în mâna înmănuşată. Îl văzu pe Grant şi se opri.
   - Te-ai trezit devreme, spuse el.
   - Şi tu la fel.
   - Asta nu-i devreme.
   Emmet se prinse de balustradă şi coborî treptele cu grijă. Era îmbrăcat cu halatul lui negru, pantaloni negri de casă, pantofi negri şi o căciulă de un roşu-aprins trasă peste urechi. După ce ajunse pe pământ, ridică privirea spre ochii lui Grant.
   - Cum se simte băiatul?
   - Doarme.
   - E grav?
   - Nu aşa de grav pe cât pare. Are două vânătăi şi nasul oarecum lărgit.
   - E rupt?
   - Ce?
   - Nasul.
   - Nu. Doar încheietura mâinii. I-au pus ghips.
   - Să-mi dai mie factura de la spital, Grant.
   - A fost doar o încăierare, Em, spuse Grant dând din mână.
   - Ce-ai zis? întrebă Emmet, îndreptând urechea spre el.
   - A fost doar o încăierare.
   - Dacă scapă câinele meu şi omoară găinile unui om, omul ăla o să vină la mine şi o să spună: Nu-ţi face probleme, Emmet, a fost doar o încăierare?
   - Nu e cea mai măgulitoare analogie, Emmet.
   Bătrânul îşi îndreptă iar urechea spre el, şi Grant scutură din cap. Se uită spre colţul casei, de după care ieşea partea din spate a El Caminoului. Emmet pufni şi privi spre cer.
   - Nu vrei să te duc eu, Em?
   - Încă nu mi-au luat permisul.
   - Ştiu. Dar am chef să conduc.
   - Şi băiatul?
   - E bine, spuse Grant. Doarme.
   În faţa bordurii de pini galbeni erau câţiva mesteceni decorativi, albi şi goi printre pietre. Grant se dădu jos ca să se plimbe, dar în cimitir nu exista vreun loc din care să nu-l vadă bine pe bătrân. Se uită cum acesta merge prin zăpadă până la o piatră roz de dimensiuni modeste şi începe să cureţe zăpada de pe ea, măturând-o în stânga şi în dreapta, aşa cum probabil că îşi măturase cândva zăpada sau mătreaţa de pe umeri. După ce curăţă zăpada, îşi scoase căciula de pe cap şi se sprijini de piatră, cu spatele către cimitir şi părul alb umflat de vânt. Grant mătură zăpada de pe o bancă şi se aşeză pe stinghiile reci. Banca era orientată spre nord, unde în zilele senine trebuiau să se vadă munţii, înălţându-se deasupra dealurilor, dar în dimineaţa aceasta nu se vedeau decât norii joşi şi deşi, ca un baldachin cenuşiu deasupra lumii.
   Îl văzu cu coada ochiului pe bătrân lângă piatră. Capul alb, legănat în sus şi în jos, aţintit ca pentru a asculta, legănat iar. Sorbind din cafea. După o vreme, bătrânul se ridică în picioare, se întoarse, atinse piatra încă o dată şi începu să se îndrepte spre Grant. Grant mai mătură nişte zăpadă de pe bancă, şi Emmet se aşeză lângă el.
   - Ai ei sunt îngropaţi acolo, în colţul ăla, unde-i un mesteacăn. Ea voia să fie mai aproape de ei, dar loturile alea au fost luate de mult.
   - E un loc frumos ăla unde e ea, spuse Grant.
   - Am cumpărat cele două loturi pentru noi, şi încă două pentru băieţi, dacă o să le vrea. Dacă nu, pot să le vândă pe bani frumoşi. Bătrânul făcu o pauză. Asta a fost acum 25 de ani, şi încă n-am apucat să stau aici.
   În ciuda frigului şi a zăpezii, se simţea mirosul umed şi mucegăit al mormintelor, sau Grant îşi imagina că se simte. Scoase ţigările fără să se gândească, apoi le puse la loc.
   - Fumează.
   - Pot să aştept.
   - N-o să mor din asta.
   - Eu ştiam altceva.
   - Nu ţigările au fost de vină, ci chimioterapia aia nenorocită.
   Grant scoase iar ţigările, aprinse una şi suflă fumul foarte departe, în timp ce Emmet îl urmărea atent. Bătrânul mirosi aerul şi sorbi din cafea. Apoi întinse nonşalant două degete înmănuşate spre Grant.
   - Ce e? întrebă acesta.
   - Dă-mi şi mie un fum.
   - Nici să nu te gândeşti.
   - Haide.
   - Nu.
   - Un fum afurisit, ce naiba. La ce noapte-am avut...
   Grant îl privi în ochi şi îi întinse ţigara.
   Emmet trase din filtru, ţinu fumul puţin în plămâni şi apoi îl suflă încet printre buzele ţuguiate. Înapoie ţigara, zâmbind larg, se aplecă în faţă şi tuşi atât de violent, că Grant îl prinse de braţ.
   - Em, spuse el.
   Grant aruncă ţigara şi începu să-l bată pe bătrân pe spate, surprins de cât de slab era pe sub haină, de coşul subţire, zguduit de tuse, al coastelor şi coloanei.
   - Îţi trebuie nişte apă, spuse el.
   Emmet scutură din cap şi înălţă cana de voiaj, sau încercă s-o facă; prin gaura pentru sorbit începură să sară picături negre de cafea, după care Grant o stabiliză şi o ghidă spre faţa cenuşie şi schimonosită. Emmet sorbi, înghiţi, sorbi iar.
   Grant dădu drumul cănii şi se aşeză la loc.
   - Dumnezeule! icni Emmet ştergându-şi bărbia. Maică sfântă!
   După ce bătrânul se linişti, şi după ce mai aşteptă un lung moment, Grant se aplecă în faţă şi spuse:
   - Voiam să-ţi spun că-mi pare rău, Em. Pentru noaptea trecută. Nu ştiu ce-o fi fost în capul meu.
   Emmet ridică mâna şi îşi puse căciula roşie pe cap, trăgând de ea în jos în faţă şi în spate, ca un om care are de înfruntat o vijelie.
   - I-am spus că e timpul să plece, zise el.
   - Când?
   - Noaptea trecută, după ce-ai plecat.
   - Şi el ce-a spus?
   - Nu contează ce-a spus el.
   - Îmi pare rău pentru asta, Em.
   - Nu trebuie.
   Emmet privi spre piatra roz.
   - Alice, începu el, dar se opri. 
   Îşi schimbă poziţia pe bancă.
   - Şi ea ţi-ar spune acelaşi lucru.
   Grant îşi frecă degetele, cele două noduri care acum erau vârfuri, fără unghii şi fără amprente, doar os tare sub piele; şi totuşi, uneori, când întindea mâna după o ceaşcă de cafea sau ca să-şi scarpine bărbia, resimţea iar, ca şi cum ar fi fost prima oară, momentul tulburător în care degetele, care fuseseră cu certitudine acolo, dintr-odată nu mai erau. Acea pierdere care nu era doar una fizică.
   - Ştiu că n-am spus asta niciodată, continuă Emmet, şi probabil ar fi trebuit. Dar atât timp cât vrei să stai acolo, e casa ta, Grant. Şi tu, şi Sean, amândoi.
   - Îţi sunt recunoscător, Emmet. Nici n-ai idee cât de mult.
   - Dar totuşi o să pleci. Nu-i aşa.
   Grant nu spuse nimic.
   - Şi unde o să te duci? îl întrebă Emmet imperativ.
   - Nu ştiu.
   - Înapoi în Wisconsin?
   - Nu ştiu, spuse Grant privindu-şi fix mâinile. Nu prea am avut grijă de băiatul ăsta. Dacă îi intră iar în cap să plece...
   Se auzi o mişcare şi se întoarseră amândoi ca să vadă o pereche de păsări cardinal de un roşu-aprins, ambele masculi, stând pe coastele unui mesteacăn.
   Dincolo de mesteacăn era lespedea roz, singura fără cunună de zăpadă. Grant văzuse cuvintele cioplite, dar nu le citise. Acestea o nominalizau pe femeia ale cărei rămăşiţe zăceau acolo, ALICE MARGARET KINNEY, datele ei de naştere şi deces, şi pe bărbatul care stătea lângă el pe bancă, EMMET THOMAS KINNEY, pentru care nu existau date, pentru care pietrarul aştepta, iar dedesubt scria SOŢ ŞI SOŢIE, atât. Atunci îşi aminti faţa soţiei lui, Angela Mary Courtland, şi o vreme a mormintelor pe care el nu şi-o putea imagina.
   Se întoarse din nou spre Emmet, care îl privea.
   - Ce e? întrebă Grant.
   Bătrânul întoarse privirea şi scutură din cap.
   - Să pleci e greu, spuse el. Dar nu cel mai greu lucru. Nu-i aşa.

48

   Băiatul duse iepele pe păşunea din faţă, le dădu drumul şi se întoarse la grajd, trecând pe lângă El Camino, venind şi plecând; sângele lui de pe parbriz dispăruse de mult şi nu se vedea niciun alt semn al acelei zile, în afară de portiera înfundată, acolo unde Billy o lovise cu piciorul.
   Ce mai cowboy, Dudley! Ce mai om Marlboro!
   Băiatul luă grebla şi începu să cureţe boxele din stal. O pisică neagră se ridică, zbură spre o şa şi rămase acolo, urmărind rândunelele care zburau la joasă înălţime, stârnind praful.
   Trecuseră deja două sâmbete, şi el ştia că ea n-o să vină, ştia că va trebui să se ducă el la ea, dar ce putea să-i spună dacă se ducea? Şi, oricum, ce importanţă avea?
   Atunci de ce nu încetezi să te mai gândeşti la asta?
   La ce?
   La ea.
   Băiatul era incomodat de ghips, dar nu la fel de mult ca înainte. Nu după mult timp, îşi dădu jos geaca şi continuă să muncească în tricou; aşa îl găsi tatăl lui, într-un vălătuc uscat de praf şi paie, aplecându-se, luând cu furca şi aruncând paiele murdare în roabă.
   - Sean, spuse el.
   - Ce e, răspunse băiatul fără să se oprească.
   Apoi se opri, se întoarse şi îl văzu pe tatăl său în poarta grajdului.
   Era prima zi din aprilie, o zi strălucitoare, cu miresme primăvăratice. Ea dispăruse de 2 ani şi 8 luni.
   Adjunctul de şerif se întâlni cu ei pe autostradă. Merseră în urma SUV-ului argintiu al acestuia spre Denver, ieşiră de pe autostradă odată cu el şi îl urmară iar, urcând trecătoarea spre Estes Park şi Boulder. Primăvara sosise cu certitudine în acest ţinut, şi cauciucurile şuierau la contactul cu dârele negre de zloată de pe şosea. Curbele înalte pe care le luau se aprindeau în valuri de lumină grunţuroasă, câmpuri înstelate de cuarţ şi mică. Le reveni în minte imaginea negrului orbitor al pistei de zgură primăvara - strălucirea liniilor albe pe negrul uleios, picioarele ei cu paşi mari care forfecau între aceste linii în timp ce ea se strecura elegant pe lângă o fată, apoi pe lângă una, şi încă una. Sclipirea, fierbinţeala şi mirosul ei de soare de după. Celelalte fete, părinţii lor care păşeau în cercul lor de fericire, de mândrie, ca s-o felicite, apoi plecau.
   În cabină nu se auzea vreun alt sunet în afară de vântul care gonea pe la geamuri.
   La vederea acestor copaci noi din acest ţinut nou, a defileelor adânci şi a versanţilor îndepărtaţi împăduriţi cu pini, îşi amintiră când urcaseră prima oară pe un astfel de drum. Ar fi putut să fie acelaşi drum, acelaşi munte, o familie de la câmpie care nu mai văzuse până atunci un asemenea ţinut. Deşi ţinutul nu li se mai părea straniu, era totuşi astfel prin faptul că nu-i mai mirase niciodată, nici nu-i mai umpluse de admiraţie sau însufleţire, ci doar le amintea în fiecare zi, aproape în fiecare oră, ce le răpise şi ce făcuse din ei. Semnalizarea de la maşina adjunctului clipi, şi stopurile se aprinseră. Acesta ieşi de pe şosea pe un drum dintr-odată neasfaltat, un făgaş îngust pe care lumina, atâta câtă ajungea pe parbrizele şi feţele lor, era verde, tremurătoare şi rece.
   SUV-ul adjunctului şi Chevy-ul din urma lui virară şi se legănară prin băltoacele cu pietriş până când drumul ajunse pe o coamă şi le vărsă într-un ţinut despădurit ca o căldare, în care alte 4 maşini aşteptau. Două dintre ele erau SUV-uri oficiale, precum cel pe care îl urmaseră, iar două erau maşini ale excursioniştilor fără vreo semnificaţie aparte.
   Şeriful Kinney şi celălalt tânăr adjunct coborâră din maşina argintie de poliţie şi se îndreptară spre Grant şi spre băiat, care veneau să se întâlnească cu poliţiştii la mijlocul drumului. Sub ghetele lor scrâşneau pietrişul, acele şi frunzele căzute.
   Şeriful se opri, şi adjuncţii lui se opriră şi ei în spatele lui, cu o expresie gravă pe feţele lor tinere. Şeriful întinse mâna spre Grant, cu acelaşi gest dintotdeauna, apoi îşi agăţă mâinile de curea şi se uită la băiat.
   - Ce-ai păţit?
   Băiatul îşi privi ghipsul de la încheietură, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama că e acolo. Îl purta deja de trei săptămâni, şi murdăria acestei perioade se vedea, nu putea fi curăţată. Spuse că îşi rupsese încheietura căzând de pe cal.
   - Nu pot să cred. De-al nostru?
   - Da, domnule.
   - Mie de ce nu mi-a spus nimeni?
   - N-a fost vina calului, spuse băiatul.
   - N-are nicio importanţă.
   Şeriful îl studie pe băiat, îşi potrivi pălăria, se uită la Grant şi îşi aminti de ce era acolo.
   - Sunteţi siguri că vreţi să faceţi asta? întrebă el.
   - Ce altceva putem face? răspunse Grant ridicând privirea din pământ.
   - Puteţi să aşteptaţi jos.
   - Aici sus sau jos acolo, tot trebuie să ne uităm. Nu-i aşa, Joe?
   - De asta v-am chemat, spuse şeriful. Deşi n-ar fi trebuit. Ar fi trebuit să fac totul ca la carte şi să vă chem mai târziu. Dar s-ar putea să treacă ore întregi până când...
   Şeriful ezită.
   - ... începem operaţiunea de recuperare.
   - Îţi mulţumesc că m-ai sunat, Joe.
   Şeriful îşi exprimă părerea că făptaşul venise cu maşina până aici, sus, la capătul potecii, şi parcase. Apoi fie îi luase viaţa aici şi o cărase în sus pe potecă, fie o forţase să meargă acolo cu el şi făcuse asta după aceea.
   Îi luase viaţa.
   Băiatul îşi aminti alt luminiş umbrit din pădure. O bancă rece şi pietre de mormânt albe, strâmbe. O plăcuţă de metal pătată, care promitea 40 de zile, totul asistat de statuia albă cu binecuvântarea ei mutilată, şi totul cu atât de mult timp în urmă.
   Ce crezi că o să se întâmple de data asta?
   Nimic. Hai să mergem.
   Poteca urma buza muntelui. Doar o fâşie îngustă de pini îi despărţea pe căţărători de canion şi de cerul liber. Urcuşul era abrupt, însă pentru fiecare pas părea să existe o piatră sau un genunchi gros al unei rădăcini, netezite de fenomene atmosferice, vicisitudini şi urmele excursioniştilor ca nişte oase. Bărbaţii urcau pe aceste trepte primitive în şir indian, şeriful în faţă, şi adjuncţii închizând coloana, ceea ce îi făcea pe Grant şi pe băiat să arate şi să se simtă ca 2 oameni în drum către un proces ţinut la mare înălţime. Printre copaci, la nici 15 metri în sus, pe cerul albastru, doi vulturi maro pluteau pe curenţii ascendenţi, aripă lângă aripă, fără nici un efort sau zor, perfect silenţioşi, cu ochii lor vigilenţi de vânători.
   Deasupra căţărătorilor, pe o porţiune orizontală de potecă, alţi 2 bărbaţi în uniformă aşteptau, iţindu-se printre copaci spre cer. Văzură cum cei 2 vulturi se înclină brusc, unduindu-şi vârfurile aripilor şi plonjând în canion ca nişte aparate de zbor Messerschmitt.
   - Ah, au văzut ceva, spuse unul dintre cei doi bărbaţi.
   - Şi-au văzut cina, fu de părere celălalt.
   Dar când îi auziră pe cei care urcau, nu mai spuseră nimic şi aşteptară ca aceştia să ajungă pe coama potecii: şeriful, tatăl, fiul şi adjuncţii, toţi gâfâind şi tânjind după porţiunea orizontală a potecii, chiar şi aşa aglomerată, cu ei 7 îngrămădiţi acolo. Cei 2 bărbaţi care aşteptau erau şeriful din Boulder County şi unul dintre adjuncţii lui. După prezentări, şeriful din Boulder, pe nume Price, îşi dădu pălăria pe spate şi spuse că aici o văzuse excursionistul pe fată. Era greu s-o vezi, spuse Price; trebuia să treci printre crengi, până lângă margine, şi să priveşti direct în jos.
   - Ce l-a împins pe el să facă asta? întrebă Kinney.
   - Asta l-am întrebat şi eu.
   - Şi ce-a spus.
   Price se uită la Grant, la băiat şi apoi în pământ.
   - A spus că îşi făcea nevoile.
   Printre copaci, era un singur loc în care un om putea să stea în modul acesta, şi Kinney se duse acolo şi privi în jos. După o clipă, se trase în spate şi se opri cu mâinile agăţate de curea, fără a-i ceda cu adevărat locul lui Grant. Părea tulburat de o dispută interioară. Apoi se întoarse pe potecă şi îl lăsă pe Grant să treacă.
   Grant păşi printre crengi, şi vederea şi sufletul lui se revărsară cu totul peste margine, căzând pe aflorimentul stâncos aflat la aproximativ 12 metri mai jos, un prag cenuşiu plin de grohotiş şi lemne decolorate de soare, mărginit de pini pitici, agăţaţi de stâncă. Fiind spre sud, pe prag nu era zăpadă şi nici măcar urmă de zloată. La început, Grant nu văzu nimic, cu excepţia unui copac căzut, răsucit, cenuşiu şi uscat, în care cineva, sau vântul, agăţase nişte haine zdrenţuite, decolorate. Apoi văzu şuviţa de păr negru şi ceafa fetei. Mintea lui corectă imaginea, şi el începu să se clatine. Un picior al lui făcu un pas în spate, mânat din propria voinţă, şi cineva îl prinse cu putere de braţ. Grant se întoarse să vadă cine îl ţine: era fiul lui.
   Se uită în ochii lui Sean. Băiatul îl privi şi el, cu ochii lui de aceeaşi culoare.
   - Nu ştiu, spuse Grant. Nu-mi dau seama.
   Se trase în spate, şi băiatul îi luă locul la marginea prăpastiei, aplecându-se şi privind în jos.
   - Îmi pare rău, Grant, spuse Kinney, aruncând o privire spre Price şi spre adjunctul lui. N-ar fi trebuit să vă aduc aici. Am crezut că o să se vadă. Cred c-ar fi mai bine ca voi să coborâţi şi...
   Kinney se opri. Celălalt şerif şi adjuncţii se holbau la ceva.
   - Să fiu al naibii! spuse Price.
   Ceilalţi se întoarseră şi văzură că băiatul se duce acolo. Se prinsese de o creangă de la marginea povârnişului, îşi trecuse piciorul peste margine şi începuse să coboare.
   - Sean, spuse Kinney, nu face asta.
   - Domnule şerif, nu poate să facă asta, spuse unul dintre adjuncţi. E locul crimei.
   - Băiete, am spus să nu faci asta.
   Kinney avansă ca să îl prindă pe băiat, iar Grant întinse mâna.
   - E-n regulă, Joe.
   - E-n regulă pe naiba. Are o mână ruptă şi un picior beteag. N-aş lăsa niciun om sănătos să coboare acolo.
   - E-n regulă, repetă Grant.
   - Nu e-n regulă, Grant.
   Şeriful se întoarse spre creştetul băiatului.
   - Băiete, îi spuse el, vino înapoi aici. E un ordin.
   Băiatul îşi văzu de drum. Cobora încet povârnişul cu ajutorul rădăcinilor de copaci, al pietrelor şi al crăpăturilor. Ştia că oasele de sub ghips vor rezista şi că ghipsul însuşi era cel care îi opunea rezistenţă. Avansa lent, dibuia cu piciorul bun un loc de sprijin, întindea mâna bună şi găsea o priză, se lăsa în jos spre următorul loc în care să pună piciorul, deci ăsta-i planul tău, să-l faci să se uite cum cazi şi mori? Cu fiecare mişcare, declanşa mici avalanşe de pietre care coborau murmurând spre pragul de dedesubt. Când ajunse la vreo 6 metri de locul în care zăcea ea, privi peste umăr, văzu doar vidul verde, se întoarse şi spuse cu voce tare: „Nu face asta. Nu face asta“. După încă vreun metru, piciorul lui şubred alunecă şi, pentru o clipă, băiatul căută un loc pe prag pe care să aterizeze, dar gheata care râcâia în peretele de piatră găsi o priză şi el merse mai departe.
   La vreo 2 metri deasupra pragului îl lăsară puterile, sau el le îngădui să-l lase, şi băiatul se împinse de perete, căzu fără să-l mai atingă şi ateriză mai întâi cu piciorul bun, care alunecă de sub el pe pietriş, şi el căzu brutal pe spate, într-un nor de praf, lângă fată.
   Mult deasupra lui, prin ceaţa de praf, era faţa tatălui său.
   - Te-ai lovit? strigă el.
   - N-am nimic, răspunse băiatul.
   Sus, unul dintre bărbaţi spuse ceva despre probe, şi celălalt şerif, Price, spuse „Ştiu asta“.
   Băiatul tuşi, se ridică în genunchi şi se întoarse spre fată. Sub voalul a ceea ce fusese cândva o cămaşă cadrilată de flanel, spatele ei era învelit în piele incoloră, o piele atât de întinsă încât lăsa la vedere fiecare coastă şi fiecare vertebră. Acolo unde fusese talia ei era un material grunjos şi tensionat, ca laba de raţă. Un braţ era prins sub ea şi celălalt era încâlcit în rădăcinile micilor pini agăţători, acum mai mult rădăcină decât braţ. Nu se simţea nici un miros, în afara celui de pin şi a celui prăfos, ca de cretă, al grohotişului.
   Băiatul întinse mâna şi adună în palmă o parte a părului negru, care era ca părul oricărei persoane vii, numai că atunci când îl mişca, din el cădeau crenguţe, ace de pin şi mici pene, ca şi cum ar fi fost un cuib abandonat, şi băiatul se gândi că poate chiar asta era. Dădu părul la o parte şi se aplecă să-i vadă faţa. Ceea ce fusese faţa ei. Masca ei suptă şi cenuşie, din profil. Cu fanta goală a pleoapei adâncită în orbită. Pometul ca un cot. Nasul căzut. Dinţii proeminenţi, jumătatea macabră a unui zâmbet.
   - Sean? strigă tatăl ei.
   Băiatul se uită la această faţă, la această soră posibilă. Fiică posibilă. Se uită la trupul ei împuţinat şi nu văzu nimic de recunoscut. Hainele nu semănau cu nimic din ce mai văzuse la ea. Rămăşiţele pantofilor nu erau rămăşiţele pantofilor ei de alergare, ci ale unor ghete de căţărare. Se uită din nou la hainele ei. Un buzunar din spate ros şi desprins flutura în vânt. În pietrişul care se strânsese lângă ea era ceva ce licărea slab. Băiatul scurmă acolo cu degetul arătător şi scoase o cheie, trase de ea şi, odată cu ea, ieşi un lanţ scurt, la capătul căruia se desprinse uşor dintre pietricele un cocoloş mic, gri. Opri cocoloşul care se legăna, îl apropie de faţă şi suflă în el. O blăniţă albă se agita în respiraţia lui.
   Mai era ceva printre resturile de sub buzunar. Băiatul săpă iar şi dezgropă un portofel subţire din plastic. Băgă un deget în portofel, şi acesta se rupse, lăsând să cadă cardurile. Două carduri bancare şi un act de identitate. Într-unul din colţurile actului de identitate, laminarea se desprinsese, şi hârtia dinăuntru se înmuiase şi se uscase de nenumărate ori, însă poza şi mare parte a scrisului supravieţuiseră. O chema Kelly Ann Baird. Fusese studentă a Universităţii din Colorado. Nu reuşi să citească data naşterii.
   Se ridică în capul oaselor pe pietriş, cu piciorul şubred întins în faţă, şi studie actul de identitate. O fată frumoasă. Un zâmbet frumos. În trecerea anotimpurilor, imaginea ei nu se alterase, în timp ce sursa acelei imagini, aflată la câţiva centimetri, îmbătrânea şi devenea de nerecunoscut, un suvenir solitar şi deshidratat al ei, al familiei, iubirii şi mândriei, al încântării şi al speranţei.
   Băiatul privi în vale. O pasăre bătu din aripi la nivelul privirii, ţipă la el şi se îndepărtă dând din aripi. Poate că pasărea trăia pe acest prag, într-un cuib înalt, sepulcral, veghind asupra fetei. Ţinându-i companie până când ai ei o găseau şi o recuperau, purtând-o pe munte în jos ca într-un triumf.
   - Sean, strigă tatăl lui. Sean.
   Băiatul se întoarse şi flutură actul de identitate. Strigă către ei ce descoperise şi simţi, de pe pragul pe care stătea, cum tatălui său îi vine inima la loc, ca un pendul de piatră reîncarnat, umplându-se iar cu sânge şi reluându-şi truda.
   Unul dintre adjuncţi coborâse poteca după frânghie şi, în timp ce aştepta, băiatul stătu aşezat lângă fată, cu faţa în aceeaşi direcţie ca a ei. Încercând să vadă ce văzuse ea în tot acest timp.

49

   Băiatul se duse la culcare, iar Grant se întinse pe canapea şi rămase acolo, în lumina intermitentă a televizorului, privind culorile care pulsau în reţeaua grinzilor de pe tavan şi în perdelele prăfoase. Vocile de la televizor ajungeau la el ca o incantaţie stranie, voci trase în vis, iar visele lui se derulau în faţa ochilor lui deschişi, pline de însufleţire şi repetându-se până când, în sfârşit, trecerea orelor aduse noua zi, cu lumina ei cenuşie la ferestre; Grant, aflat încă în această stare febrilă, se ridică în capul oaselor, aplecat de spate şi epuizat. Pe ecran, o femeie stătea în mantie mov la un pupitru, cu gura lângă un microfon rotund şi negru ca o minge. Femeia desfăcu larg braţele, şi Grant ridică telecomanda, şi ecranul se făcu negru.
   Aerul de afară îi răci transpiraţia şi cămaşa umedă, lipicioasă. Scândurile verandei trosneau sub greutatea lui, şi Grant simţi prin ciorapi răceala lor arzătoare. Inhală prea adânc şi tuşi aerul la loc. Se opri şi se prinse de stâlp, cutremurat mai puţin de tusea violentă şi mai mult de efortul de-a o opri - până când aprinse ţigara şi trase în plămâni fumul liniştitor.
   În faţa lui, de cealaltă parte a poienii, casa prindea contur în lumina zorilor. Nicio mişcare şi niciun sunet nicăieri, în afară de primele note ezitante ale păsărilor.
   Grant strivi ţigara în scrumiera de pe balustradă, intră înapoi în casă şi îşi luă o cămaşă uscată, apoi se întoarse în bucătărie, puse de cafea şi se uită pe fereastră la casa bătrânului, în lumina deja schimbată. Turnă cafea într-o cană şi lăsă cana acolo. Vizavi, ferestrele erau întunecate, şi la etaj, şi jos. Balansoarele de pe verandă erau nemişcate şi goale.
   Se uită la ceas, apoi îşi trecu încet vârfurile degetelor peste falcă, ca şi cum ar fi încercat să decidă dacă să se bărbierească sau nu. Rămase aşa un lung răstimp. Apoi îşi trase ghetele, îşi luă geaca şi ieşi iar în dimineaţa rece. Coborî treptele care pocneau; acele pocnituri se întorceau la el după ce ricoşau din casa bătrânului.
   Bătrânul nu era în bucătărie, şi în sufragerie nu se auzea televizorul, dar Grant se uită oricum şi acolo. Nici un sunet în toată casa, cu excepţia ticăitului ceasului cu pendulă. După ce verifică toate locurile în care putea sta cineva la parter, Grant urcă greoi scările, bătu la uşă, aşteptă o clipă cu mâna pe clanţă, apoi deschise uşa bătrânului şi privi înăuntru. Nu era nevoie să-i rostească numele, dar Grant îl rosti.
   - Em, spuse el.
   Tăcut şi nemişcat în patul cel mare în care dormise atâţia ani cu soţia lui. Tăcut, nemişcat, cenuşiu şi atât de mic în patul cel mare, toată căldura scursă din pat şi din trupul lui, tot trecutul şi toată iubirea scurse din el.

Partea a PATRa

50

   Billy Kinney stătea sprijinit de tăblia patului, cu perna mototolită sub gât, privind fumul din centrul spaţiului de deasupra lui. Era atâta linişte că auzea cum arde tutunul, de fiecare dată când inhala. Stătea complet nemişcat, ascultând, şi după o vreme îşi dădu seama că era vorba de ceasul cu pendulă din capul scărilor: uneori, noaptea, arcul se descărca şi ticăitul străvechi înceta. Văzuse faţa machiată, ca de ceară, auzise rugăminţile bătrânului pastor către Dumnezeu, platitudinile condoleanţelor - dar, în cele din urmă, această întrerupere a obişnuinţei, a sunetului, a timpului însuşi era cea care făcea ca totul să pară adevărat şi real.
   La parter, lângă un vas cu cafea pe jumătate plin, erau o bancnotă de 100 de dolari şi un mesaj. Banii ăştia sunt de la mine, nu din arendă. Mă întorc peste câteva zile cu cei de la casa de licitaţii.
   - Bună dimineaţa şi ţie, frate! spuse Billy cu o voce care şi lui îi era străină.
   Acum şeriful plecase, aşa că nu mai veneau vecini cu mâncare şi plăcinte. Nu se mai auzeau în zori rafale de tocuri dure pe verandă, şeriful mulţumindu-le pentru mâncare şi pentru consolări, nu-i mai conducea ca să curme stânjeneala, căci vecinii veneau devreme şi voiau să plece devreme, înainte să vină alţii; nu era remarcabil, se întrebau unii pe alţii în timp ce se îndepărtau cu maşina, că doi fii ai unor suflete atât de frumoase puteau să devină doi băieţi complet diferiţi?
   Unul dintre misterele Domnului, recunoşteau ei, şi aşa va fi întotdeauna, dar astăzi noi ne rugăm pentru amândoi.
   Billy deschise capacul brichetei şi o ţinu sub un colţ al biletului, privind cum flăcările urcă şi hârtia se răsuceşte şi se înnegreşte, până când cerneala deveni mov şi se înălţă din nou ca un scris fantomatic, iar flăcările se repeziră la degetele lui şi el aruncă hârtia în chiuvetă. Îşi aprinse o ţigară şi se gândi la Denise Gatskill în rochia ei neagră de înmormântare. Cu părul prins în coc, lăsând să se vadă gâtul. Trecuse pe acolo, dar el o expediase. Acum avea bani şi ar fi trebuit s-o scoată în oraş, într-un bar în care se servea vinul roşu care îi plăcea ei.
   Se opri în faţa ferestrei. Nimic nu se mişca în lumea cenuşie la amiază. Nicio pasăre pe cer, nimic nu se clintea nici la vechea casă de vizavi. Chevy-ul albastru dispăruse, şi ăia doi probabil se duseseră cu şeriful să mănânce, sau de unii singuri, la restaurant. Luni, prima zi a săptămânii. Billy începu să fluiere, dar se opri brusc şi privi rapid peste umăr. La ce? Nimic. Bucătăria goală. Uşa ce dădea spre sufrageria goală. Faţa neagră şi inertă a televizorului. Nimic.
   Îşi luă geaca de pe spătarul scaunului, pipăi după telefon, portofel şi chei, smulse bancnota de 100 de dolari şi apoi ieşi pe verandă, trecu pe lângă balansoarele de lemn, coborî treptele şi traversă pajiştea galbenă, uscată la suprafaţă şi moale.
   În aer plutea un miros greu de pământ, mirosul înţepător de rădăcini şi râme care sapă. Iarbă, fân şi balegă.
   Trecu cu maşina pe lângă cafenea, văzu acolo Chevy-ul albastru şi îşi văzu de drum mai departe. Trecu pe lângă casa familiei Gatskill şi pe lângă fostul lui liceu, de pe dealul galben cu cicatrici de zăpadă; tot ce vedea era vechi, obosit, deplorabil. Era ca şi cum ar fi fost plecat mulţi ani şi nu asistase la procesul care schimbase lucrurile, ci doar schimbarea însăşi, toată deodată, ceea ce era totuna cu a-ţi vedea viaţa cum trece. Apoi ajunse la autostradă şi, în timp ce boxele vibrau în el, începu să gonească cu El Caminoul în jos, spre Denver.
   Billy lăsă în urmă norii şi peticele de zăpadă şi coborî spre verdele deplin şi omniprezent al primăverii. În partea estică a oraşului existau baruri bune şi ieftine, dar lui îi plăcea un bar cu mese de biliard din vest, unde încă mai puteai să fumezi şi unde, dacă te ameţeai prea rău, nu trebuia să străbaţi la întoarcere tot oraşul, tot acel trafic vegheat de poliţia rutieră. De asemenea, Billy spera să-l găsească acolo pe un tip pe care îl cunoştea, chiar dacă acest tip, dacă avea să apară, avea să apară mult mai târziu.
   Era abia ora 1 după-amiaza când intră pe uşa din spate în barul aproape pustiu: barul însuşi era aproape doar un culoar, dominat de vechea masă de biliard Brunswick cu cele trei picioare de leu straşnice şi un al patrulea ciot butucănos din stejar înnegrit, stofă pătată şi arsă cu ţigara.
   În spatele tejghelei era Louis, bătrânul cu mâini tremurătoare. Lui Louis nu-i plăcea muzica în timpul zilei şi, dacă cineva punea o melodie, se ducea şchiopătând la tonomat şi îl scotea din priză, iar după asta, bilele de biliard pocneau mai prompt, vocile pluteau, şi râsul unei fete întorcea capetele beţivilor diurni.
   Billy se aşeză la bar, lăsând un scaun gol între el şi cei doi bărbaţi care discutau încet atunci când el intrase şi care acum se opriră ca să urmărească în oglinda din spatele barului cum se aşază el, ca şi cum acesta ar fi fost un eveniment nou şi straniu ce putea fi tolerat sau nu.
   Louis potrivi whisky-ul cu gheaţă şi 7 Up pe un suport de pahar. Billy îi întinse bancnota de o sută de dolari, şi bătrânul o ridică spre lumină, luă restul şi puse bancnotele mai mici exact acolo unde stătuse hârtia de o sută. Billy împinse înapoi două de un dolar, băgă restul banilor în buzunarul de la cămaşă, ridică băutura către Louis, care dădu din cap, şi bău.
   - Mai poate omul să fumeze aici, şefule? întrebă el.
   - Poate, dacă pe băieţii ăştia nu-i deranjează, răspunse Louis.
   Cei doi bărbaţi se întoarseră ca să se uite la Billy - cel mai depărtat era mai în vârstă decât cel mai apropiat, care putea fi ceva mai mare decât Billy.
   - Fumează liniştit, spuse cel mai în vârstă.
   Billy se uită la bărbatul mai tânăr, aşezat mai aproape de el, care îl privi fix pentru o clipă, pe sub cozorocul şepcii, apoi ridică din umeri şi privi iar în faţă.
   Billy mulţumi şi aprinse o ţigară. Louise puse o scrumieră pe bar.
   Bău şi fumă. Cei doi bărbaţi şi reluară conversaţia, cel mai în vârstă monologând pe un ton scăzut şi constant, vorbind despre soţia lui, sau fosta lui soţie, povestindu-i celui mai tânăr, cu şapcă, tot ceea ce el şi fosta lui soţie făcuseră în căsnicia lor, şi bune, şi rele. Billy mai comandă un whisky, şi bărbatul vorbi despre lucrurile pe care ar fi vrut să i le facă acum fostei lui soţii, acum când nu mai era orbit de dragoste, şi spuse multe lucruri pentru care avea să-i pară rău, se gândi Billy, dacă femeia ar fi fost găsită moartă cândva. Dacă nu cumva era moartă deja. Îşi amestecă băutura, prinse paiul între buze şi sorbi din stratul efervescent de deasupra.
   - E ca şi cum un om o duce aşa ani de zile, spuse bărbatul, şi crede că are o viaţă a lui, crede că e un om normal care îşi trăieşte viaţa cu o femeie normală, dar nu e aşa, nu e; şi într-o bună zi se ridică din pat şi îşi vede viaţa aşa cum e ea în realitate. Şi o vede pe nevastă-sa aşa cum e ea în realitate. Înţelegi ce vreau să spun, Steve?
   Bărbatul mai tânăr încuviinţă din cap.
   - Nu-i aşa, Steve?
   - Ba da, spuse interlocutorul mai tânăr, Steve.
   Bărbatul îşi ridică berea, bău şi o puse la loc.
   - La fel şi cât am fost în armată, Steve, despre care, cum ziceam, n-am voie să vorbesc. Cinci ani de porcărie la nivel înalt şi apoi, într-o bună zi, trosc, iată-mă cum mă holbez la mine în oglindă, plin de sânge şi fără să ştiu de ce sau cum. Aceeaşi zi nenorocită, dar altă poveste.
   Billy îşi surprinse propria privire în oglinda din spatele barului. Tipul ăsta n-o să se mai oprească.
   Ei, nu te ţine nimeni legat aici.
   Dar whisky-ul cu 7 Up era plăcut, şi în buzunar avea hârtiile de 20 de dolari. Se uită la Louis cum spală paharele, le usucă şi le pune la locul lor, paharele mari de bere care în mâinile bătrânului deveneau dintr-odată incredibil de mici. Când Louis se apropie să vadă dacă Billy mai vrea ceva, acesta din urmă comandă o bere doar ca să urmărească efectul. Bău jumătate din halba rece, apoi se ridică şi se duse la toaletă, iar când se întoarse, vorbăreţul plecase.
   Celălalt bărbat, pe nume Steve, privea fix în oglindă, cu o mână pe ce mai rămăsese din halba lui. Billy îi făcu semn din cap în oglindă, Steve făcu semn şi el, şi băură amândoi din berile lor.
   Louis şterse barul şi umplu frigiderul. În spatele lor, la fereastră, bărbatul ţinea gâtul femeii cu mâna, şi ea încheietura lui cu amândouă mâinile.
   - E linişte aici, spuse Billy.
   - Linişte şi plăcut, spuse bărbatul pe nume Steve.
   Sorbi din bere şi surprinse privirea lui Billy în oglindă.
   - Trebuie să fie o povară cumplită, spuse el, să trebuiască să taci atât.
   - Cum aşa? întrebă Billy.
   - Soldaţii, spuse Steve arătând cu capul spre dreapta lui. Să ţii totul în tine, aşa. Cumplită povară.
   - Cumplită, spuse Billy. E clar că avea nişte poveşti pe care nu le putea spune.
   Steve luă de pe bar o pereche de ochelari de soare şi se încruntă la lentilele lor.
   - Să nu mă înţelegi greşit, mie îmi place o poveste bună, spuse el. Dar un bărbat nu trebuie să fie niciodată eroul poveştilor lui. Nimănui nu-i plac poveştile astea.
   Se jucă cu ochelarii, ca şi cum s-ar fi gândit să şi-i pună şi să plece.
   - Îţi place să tragi? spuse Billy.
   Ochelarii rămaseră nemişcaţi.
   - Poftim?
   - Am întrebat dacă-ţi place să tragi.
   - Cum adică să trag, prietene? spuse Steve privindu-l cu colţul ochilor.
   - Să tragi cu puşca. Cu arme de foc.
   - Ce fel de întrebare-i asta?
   - Una simplă. Ţi-am văzut ochelarii. De obicei, văd ochelari de-ăştia la băieţii de la poligon. Sau la poliţişti. Sau la poliţiştii de la poligon.
   - Pe mine m-ai văzut vreodată la poligon, prietene?
   - Nu. Nici eu nu merg prea des.
   Billy îi zâmbi amabil bărbatului şi continuă:
   - Prea mulţi poliţai.
   - Crezi că eu sunt poliţai?
   - Nu, pun pariu că nu eşti.
   - De ce-ai paria pe asta?
   - Ce să caute un copoi într-un bar ca ăsta?
   - Să umble după răufăcători.
   - Aici ar fi locul potrivit. Dar un copoi n-ar avea noroi pe ghete. Un poliţist nu suportă noroi pe ghetele lui. Toată lumea ştie asta.
   Steve nu se uită spre ghetele lui.
   - Te interesează în mod deosebit ghetele mele, prietene?
   Billy zâmbi. Steve nu zâmbi, dar expresia lui de sub cozorocul şepcii nu părea nici ostilă. Nu părea nicicum. Şapca nu avea nicio emblemă şi era de o culoare incertă, între verde şi maro, în ton cu geaca de postav cu fermoarul închis până la gât, o uniformă ştearsă şi modestă a unor protocoale imposibil de  ghicit. Aşezat, lăsa cumva impresia de bărbat nu prea mare de stat, dar pe care nu l-ai răpune cu uşurinţă într-o încleştare. Era devreme pentru o bătaie, dar bărbaţii care beau în timpul zilei se şi băteau în timpul zilei, şi Billy era unul dintre ei.
   Billy nu voia să se bată. Îşi savura băutura, în buzunar avea hârtiile de 20 de dolari şi nu voia să fie aruncat afară de bătrânul Louis, cu mâinile lui mari.
   - Nicidecum, Steve. Vrei să-ţi fac cinste cu un rând?
   - Mi-ai spus cumva Steve?
   - Da. L-am auzit pe soldat că ţi-a spus aşa. Care-i băutura ta preferată?
   - Pe mine nu mă cheamă Steve.
   - Scuze, spuse Billy. Probabil am auzit eu greşit. Nici pe mine nu mă cheamă prietene, mă cheamă Billy.
   Billy scoase o bancnotă de 20 din buzunar, o lăsă să cadă pe tejghea şi se uită la Louis cum se apropie.
   - Un whisky cu 7 Up pentru mine şi ce bea el.
   - La fel? întrebă Louis.
   După o clipă, bărbatul dădu aprobator din cap. Rămaseră tăcuţi până ce Louis aduse băuturile şi Billy plăti, lăsându-i un bacşiş.
   - Mulţumesc pentru băutură şi scuze pentru grosolănie, spuse bărbatul. Probabil că m-a zăpăcit de cap domnul Operaţiuni Speciale.
   - Nu m-am simţit jignit, spuse Billy. Noroc!
   - Pe mine mă cheamă Joe, spuse bărbatul.
   Întinse mâna, şi Billy i-o strânse râzând.
   - E ceva amuzant? spuse Joe.
   - Am un frate, Joe.
   - Zău?
   - Şi ghici ce e?
   - Ce?
   - Poliţai.
   Băură o vreme, apoi bărbatul pe nume Joe spuse „Joe, poliţaiul“ şi, pentru prima oară, zâmbi.
   - Joe, şeriful. Sus, în munţi.
   - Despre ce munţi e vorba?
   - Mai sunt şi alţi munţi pe-aici?
   - În munţi sunt tot felul de munţi, Billy.
   Billy se uită spre el. Bărbatul se uită şi el pe sub cozoroc, continuând să zâmbească.
   - Fratele Joe e şerif în munţii Grand County, spuse el.
   Bărbatul îşi luă berea şi sorbi din ea.
   - Grant County, spuse el gânditor. Grant County. Parcă a fost ceva la ştiri cu un şerif din Grand County, acum ceva vreme.
   - Probabil vreun beţiv pe schiuri care a scos un pistol cu capse.
   - Nu, spuse bărbatul. Nu, era vorba de o fată. O adolescentă care a dispărut de acolo. Sau mi-amintesc eu greşit?
   - Bună memorie, Joe, spuse Billy încruntându-se admirativ. Asta a fost acum mai bine de 2 ani.
   - Lucrurile de felul ăsta ţi le aminteşti. Nu le uiţi.
   Băură. Un bărbat înalt din capătul tejghelei se ridică, privi în jur, nu văzu nimic care să-i facă plăcere, apoi păru că îşi urmează propriile catalige spre uşa din spate.
   - Îmi amintesc un băiat din şcoala primară, spuse Joe.
   Joe ridică privirea din bere, pe sub cozoroc, şi, când Billy îi surprinse ochii în oglindă, o coborî iar, aţintind-o asupra paharului. Ca şi cum ar fi meditat la ceea ce spusese sau la ceea ce urma să spună apoi. Dacă să mai spună ceva sau nu.
   - Ce băiat? întrebă Billy.
   Joe îşi înclină paharul ca să bea.
   - Un băiat pe nume Delmar Steadman, răspunse el. Un băiat simplu, obişnuit, căruia noi, din cine ştie ce motiv, îi spuneam Smellmar . Nu era gras, hidos, urât mirositor sau ceva, dar noi hotărâserăm să facem din el ţinta batjocurii, nici nu mai ştiu de ce. Poate pentru că taică-su era instalator. Poate pentru că avea o soră mai mare pe nume Bonnie, care ne excita pe toţi, nu ştiu. Mă rog. Curtea lui, curtea lui Delmar, era gard în gard cu curtea lui Becky Clark, şi ăştia doi crescuseră făcându-şi ochi dulci prin gardul ăla de plasă. Se sărutau pe furiş, se lipeau unul de celălalt încă dinainte să ştie de ce. Asta se întâmplă. Se întâmplă tot timpul. Unii oameni îşi găsesc iubirea vieţii la vârsta aia. Şi povestesc asta când ajung la şaizeci, şaptezeci de ani.
   Joe îi aruncă o privire lui Billy în oglindă, ridică paharul să ia o gură şi îl puse la loc.
   - Problema a fost că, pe la vreo 10 ani, Becky şi-a pierdut interesul. L-a lăsat baltă pe sărmanul Delmar. Am aflat asta aşa cum aflai totul despre oricine pe vremea aia, nu prin calculatoare sau telefoane mobile. Îţi mai aminteşti cum era, Billy?
   Billy spuse că îşi aminteşte, şi bărbatul continuă.
   - Mă rog. A venit vara dintre şcoala primară şi gimnaziu. O vară magică. Toţi creşteam ca din apă, miros de clor şi de iarbă cosită. Era în jur de 4 iulie - o zi înainte sau după, nu mai ţin minte - şi micuţa Becky era afară, făcea plajă în curte. Trecuseră deja 2 ani de când nu mai vorbise deloc cu Delmar, prin gardul ăla, la şcoală sau oriunde altundeva. De fapt, în tot timpul ăla, abia dacă îl văzuse pe Delmar. Băiatul nu mai ieşea deloc în curte, nici măcar ca să se joace cu prăpăditul ăla de câine al lui. Uşa din spate se deschide, câinele iese afară, se pişă, se cacă, uşa din spate se deschide iar, şi câinele intră. Era ca şi cum ar fi stat lângă Boo Radley. Ştii cine e ăsta?
   Billy nu ştia. Nu conta.
   - Deci, Becky e în curtea interioară, care era doar o lespede de ciment cu iarbă prin crăpăturile ei, şi stă la soare în bikiniul ăla roşu pe care l-a purtat vara aia; o, Doamne! Îşi bronzează braţele alea, abdomenul ăla. Miroase a ulei de cocos. Becky are ochelari de soare şi ascultă la căşti, aşa că nu-l aude. Nici măcar nu întoarce capul.
   Bărbatul tăcu, privind fix în paharul lui. Învârti paharul, ca pentru a-i pune în mişcare conţinutul şi, în felul acesta, şi povestea.
   - Taică-su a găsit-o zăcând acolo, Billy. Zăcând acolo în soarele de iulie, cu căştile pornite şi fruntea ei mică adâncită, ca un pepene stricat. Un pahar cu ceai cu gheaţă aburit pe ciment şi o cheie Stillson lângă el. Ştii ce-i aia cheie Stillson, Billy?
   - Cleşte pentru ţevi.
   - Unul mare. A lui taică-su, cam atât de mare.
   Joe scutură din cap, ca un om consternat, şi bău. După o clipă, Billy vorbi:
   - Şi ei s-au gândit că el e făptaşul?
   - Cine să se gândească?
   - Taică-su lu’ Delmar. Instalatorul.
   - Poate că s-au gândit, la început. Dar dup-aia chiar Delmar s-a apucat să spună întreaga poveste.
   - Şi care era întreaga poveste?
   - Ce vrei să spui?
   - De ce-a făcut asta?
   - A zis că pur şi simplu aşa i-a venit. N-a ştiut să zică de ce.
   Billy îşi luă ţigările, puse una în gură, o aprinse cu bricheta Zippo şi puse bricheta la loc cu grijă. Trase din ţigară şi suflă fumul într-o parte, în partea opusă bărbatului.
   - Şi ce s-a întâmplat cu el? întrebă el. Cu Delmar.
   - L-a luat poliţia. Ai lui Becky au divorţat şi s-au mutat. Steadman bătrânul s-a mutat şi n-a mai auzit nimeni niciodată de ei. Lumea a mers pur şi simplu mai departe. Ridică berea şi luă o gură, apoi îşi potrivi şapca. Nu ştiu, spuse el. Uneori mă gândesc că sărmanul Delmar era prea tânăr pentru toate astea.
   Ridică iar paharul, dar nu bău.
   - Mă gândesc că dacă ar fi aşteptat, dacă şi-ar fi dat voie să crească, să se maturizeze, ar fi fost în regulă.
   Billy trase din ţigară şi suflă un nor de fum în spaţiul dintre el şi imaginea lui.
   - N-am mai spus niciodată povestea asta, continuă bărbatul. Mă întreb ce m-a făcut s-o spun acum. Să-l ameţesc de cap pe omul ăsta.
   Rămaseră aşa, bând. După o vreme, bărbatul îşi trecu marginea degetului mare peste colţul buzelor şi spuse:
   - Au mai găsit-o pe fata aia?
   - Care fată?
   - Aia de sus, de pe munte.
   - Nu, n-au mai găsit-o.
   - Dar pe băiatul ăla? spuse bărbatul, scuturând din cap.
   Billy îşi golise paharul, lăsând pe fund doar gheaţa, şi se pregătea să se ridice.
   - Despre ce băiat vorbeşti?
   - Era şi un băiat, nu-i aşa? Un frate mai mic, sau aşa ceva? Care era cu bicicleta şi a fost rănit?
   Billy se uită la el.
   - Şi ea l-a lăsat acolo, continuă Joe. Fata aia. A aruncat o pătură peste el şi l-a lăsat pur şi simplu acolo, din câte-mi amintesc.
   - Aşa e, spuse Billy. Un băiat cu bicicleta.
   - Unde-i acum băiatul ăla?
   - Habar n-am. Erau doar nişte turişti.
   Billy ridică paharul, lăsă un cub de gheaţă să i se rostogolească printre buze şi îl sparse între măsele, iar sunetul de sfărâmare îi explodă în craniu. Apoi spuse:
   - Băiatu’ ăla nu făcea cât o ceapă degerată pentru probe.
   - Nu?
   - Tot ce-a văzut a uitat din cauza şocului.
   - Ce păcat! spuse bărbatul scuturând din cap. Mare păcat.
   Rămase aşa, privind fix în pahar.
   - Lumea asta-i ciudată, nu-i aşa, Billy? continuă el.
   - E un fel de-a spune.
   - Care-ar fi altul?
   - Nu ştiu.
   Billy mai rămase 1 minut, apoi încă unul, după care scoase o bancnotă de 5 dolari şi se ridică în picioare.
   - Trebuie s-o-ntind, Joe. Dar aş vrea să-ţi mai fac cinste cu o bere. Doar pentru că te-am botezat Steve.
   - Pleci, Billy?
   - Se pare că se strică vremea, şi trebuie să trec drept pe-acolo.
   Se întoarseră amândoi ca să se uite la fereastra din spatele lor. Bărbatul şi femeia dispăruseră, iar cenuşiul pe care Billy îl lăsase pe dealuri se rostogolise deasupra oraşului, ca şi cum l-ar fi căutat.
   - Mă bucur c-am stat de vorbă, Billy. Data viitoare fac eu cinste.
   - S-a făcut, Joe. Ai grijă.
   - Condu cu grijă.
   Frigul coborâse odată cu cenuşiul şi avea un gust arămiu şi pătrunzător, ca de sânge. În parcare erau trei maşini: El Caminoul lui, un Oldsmobile alb cu vişiniu şi un Bronco negru vechi, înălţat, cu noroi proaspăt pe cauciucuri şi împroşcat masiv pe caroseria model tracţiune integrală.
   Billy se apropie de partea dreaptă a Broncoului şi privi spre locurile din faţă. Nu era nimic în afară de maşina în sine, scaune, bord, podea. Ca şi cum ar fi fost abia cumpărată sau pusă în vânzare. Se uită mai atent la vopsea şi văzu că nu era cea originală, dar nici opera cuiva de meserie. Trecu în spate, unde se aplecă spre geamul fumuriu al caroseriei detaşabile şi văzu în spaţiul de cărat marfă o serie de articole ordonate: canistră de benzină de douăzeci de litri, un sul gros de frânghie de remorcat, o cutie mare pentru scule sau pescuit şi două pungi de hârtie cu cumpărături, toate prinse cu o plasă elastică neagră.
   Billy se opri şi se uită la uşa din spate a barului. Scutură din cap, murmurând „Căcat“, şi plecă. Apoi se opri şi se întoarse. Puse mâinile streaşină la ochi şi se uită înăuntru. Una dintre pungile cu cumpărături nu era foarte plină şi nu avea cum să-şi dea seama ce e înăuntru. În cealaltă se vedeau capacele a două cutii: una neinscripţionată, albă, dreptunghiulară, iar cealaltă pătrată, albastră-deschis, pe care scria Tampax cu galben-aprins.
   Billy se îndreptă de spate şi privi în jur, cu mâinile în buzunarele gecii. Mâna lui dreaptă se juca întruna cu bricheta grea. Simţea cum băutura îi circulă prin creier.
   - Căcat, spuse el iar.
   Apoi se întoarse şi se duse la maşina lui. Stătu înăuntru fără să pornească motorul, privind cum prima rafală de lapoviţă se sparge pe parbriz. După o vreme, porni maşina, traversă drumul spre magazinul de acolo, parcă cu spatele şi opri iar motorul. Scoase telefonul din buzunar şi se uită la oră. Două după-amiază.
   Trase din ţigară şi ţinu fumul, privind fix telefonul. Apoi suflă şi apelă numărul.
   Un adjunct preluă apelul redirecţionat, iar Billy ceru să vorbească cu şeriful.
   - E destul de prins acum, Billy. O să-i zic să te sune înapoi.
   - Trebuie să vorbesc cu el acum, Denny. E urgent.
   - Urgent?
   - E important, Denny.
   - Donny. O să-i spun să te sune, Billy.
   Billy suflă fumul pe nări şi zâmbi larg.
   - Ţi-aş fi recunoscător, Donny.
   Şeriful îl sună înapoi peste o oră, când Billy deja urca pe autostradă, într-o lapoviţă deasă care se transforma în zăpadă.
   - Mersi că m-ai sunat înapoi, spuse el.
   - Ce e, Billy?
   - Vreau să te întreb ceva.
   Şeriful era la birou şi se uita prin nişte hârtii vechi ale tatălui său - ale tatălui lor. Unele atât de vechi, că cerneala începuse să se şteargă.
   - Zi, spuse el.
   - Ştii când a dispărut fata aia, cu cei doi copii Courtland de pe munte.
   În telefon nu se mai auzi nimic, în timp ce şeriful încerca să se dezmeticească.
   - Ce-i cu ei?
   - Există ceva ce n-aţi spus nimănui. Nu-i aşa?
   - Nu înţeleg, Billy.
   - Există întotdeauna ceva ce nu spuneţi. Şi doar poliţiştii ştiu ce e. Aşa se face, nu? Din punct de vedere procedural.
   - Billy, eşti beat?
   - N-am pus picătură în gură.
   - Se pare că şi conduci.
   - Ascultă-mă, fir-ar al naibii. Vreau doar să ştiu ce n-aţi spus nimănui altcuiva, asta-i tot. E o întrebare simplă.
   Şeriful tăcu. Billy se uita cum cad fulgii mari şi uzi. Făgaşele negre lăsate de cauciucuri în zloata cenuşie de pe drum. Stopurile Broncoului care mocneau mult în faţă, mici şi fierbinţi.
   - Dacă n-am spus nimănui, vorbi în cele din urmă fratele lui, am făcut-o dintr-un anumit motiv, aşa că de ce ţi-aş spune ţie acum?
   - Pentru că îţi cer eu. Şi pentru că, oricum, ce importanţă mai are acum.
   Şeriful tăcu, apoi răspunse:
   - Ar fi bine să opreşti maşina, Billy. Aici e viscol şi se lasă într-acolo.
   Telefonul sâsâi şi pârâi. Billy ajunsese mai sus şi pierdea semnalul. Se gândi că-l pierduse şi era pe punctul de a închide, când şeriful spuse:
   - Du-te acasă, Billy. Vorbesc serios. Oamenii ăia nu mai sunt problema ta acum.
   - Acum? râse Billy. N-au fost niciodată, la dracu’.

51

   Broncoul se deplasa într-un ritm alert pe autostradă, cu viteza legală, dar îndrăzneţ în acele condiţii atmosferice; lapoviţa se transformase în ninsoare abundentă în interval de câţiva kilometri, în timp ce ei avansau în sus şi spre vest, lăsând în urmă dealurile submontane verzi şi revenind în bătrâna iarnă din creierii munţilor.
   El Caminoul nu era o maşină de munte, dar, iarna, Billy punea deasupra roţilor din spate nişte saci tubulari cu 100 de kilograme de nisip, şi în această zi de început de aprilie zăpada nu era prea mare, astfel că urmele maşinii dinaintea lui, urmele Broncoului, făceau ca suprafaţa de rulare a cauciucurilor să rămână aproape de asfalt, iar el să urce cu uşurinţă şoseaua montană.
   Lumina era slabă şi cenuşie, mai erau două ore bune de lumină. Billy nu aprinsese farurile, rămânând mult în spatele Broncoului. Trecuse de ieşirea spre casă cu doisprezece kilometri în urmă, şi acum se apropia de ieşirea spre defileu care l-ar fi dus sus, spre cumpăna apelor, apoi iar în jos, spre staţiunea din care dispăruse fata Courtland, în ţinutul unde fratele lui era şerif. Billy încetini, anticipând ieşirea Broncoului pe acolo - dar stopurile acestuia înaintară mai departe, şi urmele lui la fel, iar Billy scutură din cap şi zâmbi. Bătrânul Steve era deştept: nu vânezi în curte la tine. Nici nu bei, nici nu faci cumpărături. Îţi procuri bunuri din curtea altuia de departe, iar aici nu trebuie să te îndepărtezi prea mult ca să fii departe.
   - Dar cât de departe, Steve?
   Billy se uită să vadă câtă benzină mai are şi constată că rezervorul e pe jumătate plin. Şi pe jumătate gol.
   - Unde mergem, Steve?
   La 25 de kilometri după ieşirea de pe autostradă, imediat înainte de imensul tunel care îi transporta imediat pe călători în celălalt capăt al Stâncoşilor - spre sisteme climatice complet noi, spre panta lungă, lină către deşerturile vestice şi ţărmul oceanului - luminile de semnalizare ale Broncoului începură să clipească, stopurile se aprinseră, şi maşina ieşi spre intersecţia Autostrada 6 cu Trecătoarea Loveland. Trecu pe sub drumul pe care venise, acceleră iar pe autostrada şerpuită cu două benzi, şi Billy rămase şi mai în spate, pentru că de acum Broncoul nu avea unde altundeva să meargă decât spre vârful trecătorii şi apoi iar în jos, pe celălalt versant.
   Luă o curbă în ac de păr cu viteza recomandată de indicator, în timp ce maşina se răsucea uşor, iar când drumul redeveni drept, se uită la telefon să vadă dacă are semnal şi, descoperind unul foarte slab, tastă un scurt SMS şi îl trimise.
   Drumul urca şerpuind pe munte, spre o ninsoare mai puternică şi, în cele din urmă, spre rafale haotice de zăpadă, asemenea nucleului sălbatic, alb al viscolului însuşi, după care ajungea în vârf şi începea să coboare abrupt valea de pe partea cealaltă. Jos, tot mai jos, după care ninsoarea mai conteni iar la altitudinea mai mică, şi serpentinele de pe munte traversară o dată, de două ori şi a treia oară râul Snake, îngemănându-se apoi cu râul pe fundul văii, unde atât drumul, cât şi râul coteau conform aceleiaşi geografii şi logici.
   Billy nu dădu drumul la radio, vrând să audă doar motorul şi mişcarea regulată a ştergătoarelor. Băutura dispăruse dintr-odată, lăsându-l pradă agitaţiei şi tânjind după o ceaşcă de cafea. Se întrebă în sinea lui dacă îşi dă seama ce face şi îşi răspunse că ştia exact ce face: se plimba cu maşina, atâta tot.
   Cale de kilometri întregi nu apărură ieşiri sau drumuri locale de nici un fel. Apoi limita de viteză recomandată scăzu, şi un alt indicator anunţă că urmează o staţiune. Viteza maximă scăzu iar, şi Billy se simţi încurajat la vederea altor semne ale aşezărilor umane: acoperişurile înalte, cu o singură pantă, ale cabanelor, luminile ca de Crăciun din restaurante şi magazine, roşul şi verdele voioase ale semafoarelor. Dar era sfârşit de sezon şi erau puţine maşini, iar când Broncoul prinse roşu la ultimul semafor din oraş, Billy îşi dădu seama că trebuia să oprească în spatele lui sau să atragă şi mai multă atenţie asupra lui. 
   Era la 15, poate 10 metri distanţă - forma capului şoferului se vedea prin luneta din spate - atunci când roşul se transformă în verde şi Broncoul viră la stânga, semnalizând.
   - Mergi înainte şi întoarce-te, îşi spuse el.
   Dar se temea să nu-l piardă în reţeaua de străzi, aşa că în ultima clipă semnaliză, trecu pe galben şi se luă după el.
   Imediat, Broncoul coti din nou la stânga, luând-o spre est pe lângă o parcare mare, aproape goală. Apoi făcu la dreapta pe un drum secundar, care îi scoase imediat din staţiune, spre lunga vale muntoasă dinspre est. Cum nu era deloc trafic nici într-un sens, nici în celălalt, Billy lăsă iar ca distanţa dintre maşini să crească. Luă telefonul cu mâna liberă şi tastă şi trimise încă un SMS.
   Drumul o luă spre sud şi limita de viteză scăzu, iar Billy depăşi o curbă ca să vadă că Boncoul se oprise la o intersecţie în formă de T de pe drum. Intersecţia apăruse brusc, şi Billy nu avea unde să se ascundă, iar dacă bărbatul se uita în oglinzi, nu avea cum să rateze El Caminoul din spatele lui. De asemenea, când bărbatul o lua într-o parte sau în alta, nu avea cum să nu remarce faptul că El Caminoul făcea aceleaşi manevre, aşa că spera ca Broncoul s-o ia la dreapta, unde un semn rutier indica oraşul Montezuma, şi nu la stânga, unde părea puţin probabil să meargă fie şi o singură maşină, cu atât mai puţin două.
   Broncoul staţiona la ralanti în intersecţie, ca şi cum ar fi aşteptat o întrerupere a traficului, deşi nu exista trafic. El Caminoul aştepta în spatele lui. Zăpada cădea peste ei.
   - Ia-o la stânga, nenorocitule, numai îndrăzneşte.
   Broncoul semnaliză la stânga şi viră, iar Billy îi luă locul la intersecţie, semnaliză şi îl urmă.
   După câţiva kilometri, ajunse la o altă intersecţie, dar Broncoul nu viră, iar Billy merse mai departe pe urmele acestuia spre munte. Broncoul mai ignoră două drumuri laterale, şi şoseaua începu să urce în serpentine tot mai abrupte, ca şi cum urma o nouă trecătoare care să-i poarte inevitabil spre un alt vârf şi alt vârtej de zăpadă. Dar ninsoarea continua să cadă uşor, şi El Caminoul avea încă tracţiune bună. Norocul lui Billy mai dură o vreme, şi astfel urcă încă vreo câţiva kilometri spre vârfurile albe, fantomatice, până când norocul îl părăsi.
   Îl părăsi dintr-odată, fără niciun avertisment, atunci când stopurile Broncoului dispărură, ca şi cum maşina ar fi ieşit de pe drum. Însă când ajunse în locul din care stopurile dispăruseră, Billy nu găsi urme care să se abată de la drum - nu mai găsi nici drumul, cu excepţia scrâşnetelor şi a pocnetelor subite ale pietrişului mişcător de sub el, iar drumul, atât cât era, se afunda în pădurea de conifere din faţa lui.
   Billy călcă frâna, opri El Caminoul şi privi printre copaci. Munţii de deasupra copacilor şi de dincolo de ei erau ascunşi de copacii înşişi şi de ceaţa ninsorii.
   Billy coborî geamul şi privi în pustiul alb al trecătorii, în aerul rarefiat, rece şi înţepător cu miros de zăpadă şi pin. Îşi luă telefonul şi trimise un ultim mesaj, apoi rămase aşa, privind drumul din faţa lui. Sau ceea ce fusese un drum şi ceea ce, în lipsa urmelor, putea să pară o mică poiană de la capătul drumului unde constructorii acestuia reveniseră la căruţe şi se opriseră, în mod abrupt şi inexplicabil.
   Billy se trase de smocul de păr de sub buză. Se gândi la lanţurile de iarnă, atârnate în hambar de un cui, lângă harnaşamente. Mai rămase vreo câteva clipe, urmărind cum în interiorul trecătorii, în umbra pădurii de pin se pogoară înserarea.
   Apoi îşi spuse „Bine, băiete, hai să vedem ce e“; ridică piciorul de pe frână şi conduse mai departe.

52

   Drumul ca un tunel şerpuia cu cotituri largi prin pădure şi nu era foarte abrupt, nici zăpada foarte mare. Avansa bine pe urmele Broncoului în faţa lui. Drumul cotea la o sută optzeci de grade, şi după fiecare curbă Billy se aştepta să vadă că drumul se sfârşeşte şi Broncoul parcat în faţa unei gospodării obişnuite de munte, bărbatul coborând din maşină spre bucuria firească a câinelui, soţiei şi a copiilor lui, iar lui nemairămânându-i altceva de făcut decât să râdă şi să plece de acolo. Dar după fiecare curbă, drumul continua, la fel şi copacii; încă o curbă, şi nici un Bronco, nicio casă şi nicio soţie.
   Pe măsură ce urca, drumul se îngusta. Copacii şi tufişurile se îndeseau, crengile joase se îndoiau de geamurile maşinii. Dacă cineva ar fi oprit n-ar fi putut să întoarcă, ci ar fi trebuit să dea cu spatele până jos: n-ai decât să încerci, prietene.
   Billy merse mai departe, şi drumul deveni mai abrupt, ceea ce el nu putea să vadă sau să simtă, ci înţelegea doar din alunecarea mai accentuată a cauciucurilor. Schimbă rapid în viteza întâi şi continuă mai încet, cu toate simţurile conectate la mesajele urcării. Spatele maşinii se legăna ca un om beat spre trunchiurile copacilor, se îndrepta şi devia iar în partea opusă, şi Billy înţelese, cu o furie crescândă, că maşina nu avea să reuşească şi că el ştiuse asta.
   Mai luă o curbă, în timp ce cauciucurile împroşcau şasiul cu o zgură lichidă, şi manevră maşina cu toată îndemânarea lui, ţinând volanul uşor cu degetele, însă cauciucurile patinară, motorul se ambală şi nu avu încotro decât să oprească şi să spere că maşina rămase pe loc, dar aceasta nu rămase. Cu sau fără frână, avea să coboare pe unde venise. Billy aruncă un cot peste scaun şi încercă să ia curba cu o singură mână, dar rată, şi platforma El Caminoului se izbi în trunchiul necruţător, apărut subit, al unui pin, rămânând acolo.
   Opri motorul, îşi aprinse o ţigară şi rămase aşa, privind ninsoarea care cădea silenţios pe parbriz; acum se îndesise. Urmele Broncoului începeau să se acopere.
   Scoase cheile din contact şi le băgă în buzunar, încheie nasturii gecii de piele, luă din torpedou mănuşile de piele netăbăcită şi apoi băgă mâna sub scaun, căută sticla şi luă o duşcă. Băgă iar mâna sub scaun, cotrobăind mai în spate, „Unde eşti, nenorocitule“. Izbitura de copac îl trimisese până în fundul cabinei. Îl simţi în sfârşit şi îl trase spre el, despături căciula neagră croşetată, şi-o puse pe cap şi se uită să vadă dacă pistolul de calibru 9 mm, pe care îl cumpărase de la un bărbat din Nevada, era încărcat şi cu siguranţa pusă, apoi îl băgă în buzunarul din dreapta. Luă telefonul de pe scaun şi îl băgă în buzunar, dar apoi îl scoase şi îl lăsă pe scaunul din dreapta, în centrul copertei unei reviste. În sfârşit, îşi trase mănuşile şi coborî.
   Făcu câţiva paşi pe drum în sus şi se întoarse ca să se uite. Maşina stătea aproape de-a curmezişul drumului, astfel că nici un alt vehicul, care ar fi vrut să urce sau să coboare, nu putea trece. Se gândi la asta, apoi îşi aruncă ţigara în dâra lăsată de Bronco şi merse mai departe.
   Cizmele de cowboy fără striaţii pe talpă, pe care le câştigase la biliard, îl trimiseră în 4 labe, şi încă o dată, înainte ca el să adopte o postură mai largă, cu picioarele depărtate, înfigând marginile interioare ale tălpilor în zăpadă. Când ajunse la următoarea curbă, la mai puţin de 30 de metri de maşină, picioarele îl ardeau şi avea senzaţia că aerul rarefiat îi străpunge plămânii. Se opri, cu mâinile pe genunchi, incapabil să înjure din cauza gâfâitului, acesta fiind singurul sunet scos de vreo fiinţă vie pe munte.
   Drumul din faţa lui părea mai degrabă un jgheab cioplit de pietrele care cădeau, de apă, sau de ambele, şi totuşi urmele Broncoului mergeau mai departe, şi în cele din urmă aşa făcu şi el, clătinându-se, până când ajunse la următoarea curbă şi se odihni iar. La următoarea, fără să vadă vreo altă urmă de Bronco, doar făgaşele estompate, adoptă încă o dată poziţia de odihnă, gâfâind, dorindu-şi din tot sufletul să se lase în genunchi, pe spate, în zăpadă.
   Acum lumina zilei dispăruse aproape de tot; soarele coborâse în spatele vreunui pisc îndepărtat. Billy estimă că peste câteva minute nu avea să mai fie lumină deloc, în afară de lumina zăpezii de pe drum.
   Privi înapoi, spre poala muntelui, la urmele Broncoului şi la cele în zigzag ale paşilor lui. Îşi scoase o mănuşă cu dinţii şi căută ţigările şi bricheta Zippo.
   - Mai ai timp să te hotărăşti până la capătul drumului, spuse el.
   După ce termină ţigara, o aruncă în zăpadă şi merse mai departe. Nu ajunsese prea departe, când urmele Broncoului se abătură brusc de la drum, afundându-se într-o pădure şi mai adâncă şi mai înfricoşătoare.
   Se opri în vârful şanţului şi privi în jos, cu inima bubuindu-i în gât. Studie copacii, căutând prize posibile, îşi pipăi pistolul din buzunar, să se asigure că siguranţa e pusă, apoi întinse mâna spre primul copac şi se opri. Pe zăpadă se vedea o urmă de gheată. Aproape la fel de proaspătă ca a lui; doar că nu era a lui, suprafaţa acesteia avea striaţii solide. Urma ducea la perechea ei stângă, şi Billy constată că urmele ieşiseră din şanţ şi duceau mai departe pe o potecă. Privi în faţă şi nu văzu în zăpadă nimic în afară de poteca albă şi şerpuită şi de amprenta neagră a urmelor de pe ea.
   Se mai uită încă o dată în jos, spre şanţ, acolo unde era ascuns Broncoul, şi apoi în sus, spre munte.
   - Bun, nenorocitule, spuse el către sine însuşi. Acum e o luptă dreaptă.
   Îşi dădea seama, după claritatea suprafeţei urmelor, că avansul bărbatului nu era prea mare, şi încercă să privească nu în zăpadă, ci spre pădurea întunecoasă din faţă, astfel ca ochii lui să fie bine adaptaţi pentru a-l putea zări pe bărbat înainte să îl vadă acesta pe el. Dar nu-l văzu deloc. Mai urcă încă 50 de metri abrupţi de pantă şi atunci văzu în dreapta lui, sau i se păru că vede, un licăr de lumină, departe, în pădure, atât de slab că, dacă ar fi ajuns în acel loc cu câteva minute mai devreme, până să se întunericească de tot, tot nu l-ar fi văzut.
   Bărbatul pe care îl urmărea fie văzuse lumina, fie nu o văzuse, sau nu îi păsa.
   Urmele lui mergeau mai departe, lăsându-şi amprenta obişnuită pe potecă până când atât poteca, cât şi urmele ocoleau o întăritură joasă de bolovani şi se pierdeau.
   Billy privi în pădure, acolo unde i se păruse că vede lumina. Începu să creadă că nici n-o văzuse, că fusese o festă jucată de altitudine, de amestecul de substanţe chimice secretate de epuizare şi adrenalină. Apoi o văzu iar, departe, printre copaci, slabă şi portocalie, neclară ca o lumânare uitată în pădure. Mânat doar de propria tresărire a inimii la vederea ei, Billy abandonă poteca şi începu să-şi croiască drum printre pini şi prin zăpadă înspre această lumină.

53

   Şeriful Kinney se uită la hârtiile din faţa lui, sortate pe diferite teancuri. O luă pe una dintre ele şi citi câteva rânduri. Era o scrisoare de la sora tatălui său, mătuşa lui, dintr-o vreme când oamenii încă mai scriau scrisori.
   Se roti în scaun şi privi pe fereastră la câmpul pe care se aşternea zăpada şi la lumea albă de dincolo de el.
   - Pe vremea asta afară, în maşina aia a ta, spuse el.
   - M-ai întrebat ceva? spuse adjunctul din încăperea din faţă.
   - Ce? Nu. Vorbeam de unul singur.
   Adjunctul apăru în uşă, cu un vas cu cafea în mână.
   - Mai vrei din asta sau o arunc?
   - Mai bine arunc-o şi du-te acasă, înainte să se pună mai rău viscolul.
   - Ce-mi pasă mie de puţină zăpadă? spuse adjunctul uitându-se pe fereastră.
   - Păi, atunci du-te afară şi fă un om de zăpadă.
   Adjunctul rămase aşa, cu vasul de cafea în mână.
   - Scuză-mă, Donny, spuse Kinney, ridicând privirea spre el şi apoi făcând un gest vag spre hârtiile din faţa lui.
   - Nu face nimic. Tatăl dumitale ţinea lucrurile în frâu, nu-i aşa.
   - Da, într-adevăr.
   - Cum stai aşa, parc-ai fi contabil sau avocat.
   - Mă simt de parc-aş fi amândouă.
   Şeriful luă la întâmplare o hârtie, care era un act de proprietate al unui loc de veci pentru el.
   - Omul nu ştie niciodată câte hârtii adună într-o viaţă, pentru că n-are niciodată de ce să se uite la ele, adunate laolaltă, până moare. Şi atunci, sarcina de a se uita în ele îi revine altcuiva, nu lui, şi e o sarcină tare ingrată. Toţi oamenii ştiu asta, şi totuşi păstrează toate hârtiile astea nenorocite. Oare de ce?
   - Probabil că oamenii nu se pot abţine. Probabil că e în firea lor.
   - Bănuiesc că da, spuse şeriful privind spre adjunctul lui. Acum du-te acasă, Donny.
   - Vrei să spăl cana asta?
   - Mersi, Donny.
   Şeriful se lăsă pe spătarul scaunului rotitor, puse tocurile cizmelor pe marginea biroului şi se uită la fotografia fiicei lui de pe birou. Josephine pe acel ponei cuminte, alb cu roşu şi negru, Laddy, ţinând frâul atât de uşor. În ziua aceea împlinise 16 ani şi câştigase panglica albastră cu peste 5 secunde avans.
   Acum era în anul întâi la universitatea din Boulder, la jurnalism. Un mod bun de a vedea lumea, spunea ea. Ca şi cum lumea era ceva ce părinţii ei nu-şi puteau imagina. Nu o cunoscuse pe fata pe care o găsiseră ei pe acea potecă de munte, Kelly Ann Baird. Dar cei de la universitate îşi aminteau când dispăruse ea. O studentă albă drăguţă care se evaporase pur şi simplu. Asta e remarcat întotdeauna.
   Ar fi vrut s-o sune pe Josephine în fiecare zi, dar n-o făcea. Ea n-ar fi acceptat asta. Cu cât el voia mai mult s-o păstreze, cu atât ea voia mai mult să se îndepărteze. Asta înseamnă să fii tată.
   Şeriful se uită absent la hârtii şi se gândi la fermă şi la copilăria lui de acolo, singurul copil timp de mulţi ani, până când apăruse Billy. Făcuse calculele, şi era imposibil să păstreze ferma fără să vândă casa lui de aici şi să se mute acolo, şi nimeni nu voia să se mute înapoi acolo, soţia lui mai puţin decât oricine. Avea să vândă ferma, Billy avea să primească nişte bani şi să se mute altundeva, poate pentru totdeauna. Grant şi fiul lui aveau să se mute şi ei, nu puteai să-ţi faci griji din cauza asta. Grant era un bărbat deştept, care avusese cândva o firmă de construcţii, un om bun, dar un om care suferise un lucru inimaginabil. Puteai să-l ajuţi întru câtva, dar nu puteai să-l ajuţi cu adevărat, nu aveai cum.
   Telefonul emise sunetul care anunţa primirea unui SMS. Şeriful luă telefonul şi văzu că era tot de la Billy. Acum erau trei în total. Citi SMS-ul şi puse telefonul la loc, privindu-l insistent. În timp ce se uita la el, telefonul scoase iar acel sunet, iar şeriful îl luă şi citi mesajul. Dar dacă celelalte fuseseră denumiri de autostrăzi, trecători şi drumuri secundare, acum era un singur cuvânt care, singur, nu avea nici un sens: pătură. Derulă mesajele să vadă dacă îi scăpase ceva. Aşteptă restul mesajului, dar nu mai veni nimic. Se uită iar pe fereastră la zăpadă. Se uită la fiica lui călare.
   Când cizmele lui se izbiră de podea, adjunctul strigă să vadă dacă s-a întâmplat ceva.
   Kinney luă aparatul de emisie-recepţie de pe birou, pălăria şi geaca de şerif din cuier şi se duse în încăperea din faţă. Donny era lângă uşa de la intrare, îmbrăcat cu geacă şi cu mănuşi în mâini.
   - Ce s-a întâmplat? spuse el.
   - Văd că ţi-ai luat bocancii.
   - Am văzut că ninge.
   - Ai anunţat-o deja pe Linda că te duci acasă?
   - Tocmai i-am trimis un SMS.
   - Bine. Poţi s-o suni de pe drum.
   - Unde mergem?
   - În trecătoarea Loveland.
   - În trecătoarea Loveland?
   Adjunctul aruncă o privire pe fereastră spre viforul învârtejit.
   - Parcă nu-ţi păsa de zăpadă, spuse şeriful.
   - Nu-mi pasă. Dar acolo e în Districtul Summit.
   - Serios?
   Adjunctul îşi scoase mănuşile şi îşi potrivi pălăria. Şeriful se uită spre el.
   - Trebui să verific ceva, Donny, şi am nevoie de ajutorul tău.
   - Hei, nu trebuie decât să-mi spui.

54

   Sub pini, era noapte deplină, iar asta, deşi îl ajuta să depisteze lumina portocalie, îi şi scotea în cale capcane pe care el nu le văzu decât atunci când îşi prinse cizma în ceva şi se prăvăli cu capul înainte printre crengile care îi zgâriară faţa ca nişte mâini de vampiri.
   Cu una din glezne, scrântită, zvâcnind în cizmă, Billy se strădui să nu se abată de la traiectorie. Era silit să facă ocolişuri printre crengile pinilor, şi de fiecare dată pierdea lumina, se oprea şi se deplasa iar pe lateral printre pini până ajungea într-un loc în care spaţiul dintre acea lumină şi ochii lui era o linie dreaptă, şi atunci putea să avanseze iar. Apoi, dintr-odată, simţi miros de fum şi spuse, în tăcerea copacilor, Dumnezeule, Dumnezeule.
   Avansa, dar lumina nu părea să crească sau să se apropie, ca şi cum ar fi fost purtată prin pădurea din faţa lui aşa cum o momeală e trasă prin apă. Merse după ea, înaintând prin pădure copac după copac, până când trecu de pulpana groasă a unui molid albastru şi se opri.
   În faţa lui, într-o poiană foarte mică, se afla o construcţie neverosimilă, atât de scundă şi sărăcăcioasă, atât de lipsită de culoare, nelăcuită şi primitivă încât nici n-ar fi văzut-o, dacă n-ar fi fost pâlpâitul slab de lumină din îmbinările uşii. Şi dacă n-ar fi existat acea luminiţă, n-ar fi crezut niciodată că e altceva decât un adăpost grosier, temporar, care în mod normal ar fi trebuit să putrezească şi să se topească în munte cu un secol în urmă.
   Nu se vedea nicio fereastră, şi până şi fuiorul albicios de fum ce se înălţa din hornul de tablă, greu de distins în ninsoarea prin care urcase Billy, părea un semn al abandonului şi al dezafectării.
   Billy se opri lângă trunchiul molidului, trăgând aer în plămâni cât mai silenţios posibil. Se uită după urme ale bărbatului pe care îl urmărise şi nu găsi niciuna.
   Niciun fel de urme de paşi în faţa uşii colibei şi niciun şir de paşi nu se vedea în nicio direcţie. Era doar construcţia mică şi ghemuită între copaci, în imensitatea acoperită de zăpadă a muntelui. Se uită la îmbinarea uşii, să vadă dacă trece cineva printre ea şi sursa luminii, dar nu trecu nimeni. Se uită în jur, printre copaci, atent la orice sunet. Băgă mâna în buzunar, scoase pistolul, băgă un glonţ şi trase siguranţa, înăbuşind sunetele cu mâinile înmănuşate. Îşi scoase mănuşa dreaptă şi o băgă în buzunarul opus, lângă sticla de whisky, băgă pistolul la loc cu atenţie şi se îndepărtă de molid.
   Deasupra zăpezii îngheţate era cea proaspăt aşternută, şi paşii cizmelor dădeau de veste pădurii prezenţa lui, dar nu avea ce să facă în privinţa asta, aşa că avansă fără grabă, menajând glezna rănită, până când ajunse la cabană. Ridică mâna să bată la uşă, şi atunci văzu lacătul, un Master masiv de exterior. Inelul gros al acestuia trecea prin belciugul la fel de gros al unei încuietori de calibru mare, la rândul ei prinsă de uşă şi toc nu cu şuruburi, ci în cuie, sau poate nituri.
   În clipa în care începu să reflecteze la un astfel de dispozitiv, sclipirea şi mirosul de ulei al acestuia îl făcură să-şi dea seama că fusese folosit recent şi avea să fie folosit iar în curând. Atunci, ciocăni la uşă de câteva ori, cu degetele dezgolite, şi strigă un salut cât mai nonşalant şi mai încet posibil.
   Lăsă mâna jos şi dibui patul pistolului din buzunar. Îşi ţinu respiraţia, ascultând.
   Zăpada care îi cădea pe umeri foşnea uşor; de cealaltă parte a uşii lemnele din foc trosneau încet. Privi în jurul lui în luminiş, care acum, că era în mijlocul lui, părea încă şi mai mic, şi la pădurea în care era decupat acesta, şi mai vastă şi mai întunecoasă. Dădu drumul pistolului şi ridică mâna iar, dar apoi o opri. De cealaltă parte a uşii se auzea un zgomot, ca de lanţ, ca de zale de lanţ, care s-ar desfăşura pe o podea de lemn, ca un câine care s-ar ridica în picioare, vreo rasă veche de munte, un câine legat cu lanţul ca să nu facă stricăciuni sau să scape în absenţa stăpânului. Apoi câinele vorbi. Vorbi cu vocea unei fete şi spuse, subţire:
   - Alo? E cineva acolo?
   Billy înghiţi în gol.
   - Cine-i înăuntru? întrebă el.
   Lanţul se târî iar şi se opri.
   - Cine-i acolo? întrebă fata.
   Mai aproape de uşă, dar totuşi la oarecare distanţă de ea.
   - Cum te cheamă? întrebă Billy.
   Apoi aşteptă, cu inima bătând tare. Întrebă iar, şi fata spuse:
   - Un bărbat mă ţine aici. Te rog ajută-mă.
   Billy apucă iar pistolul.
   - Bărbatul ăla-i aici?
   - Nu. E plecat. Te rog ajută-mă.
   - Asta încerc, scumpo. Dar spune-mi cum te cheamă. Te rog.
   Fata tăcu. Lanţul nu se mai mişcă.
   Apoi spuse cum o cheamă. Atât de încet, încât Billy se întrebă dacă nu cumva mintea lui rostise asta.

55

   După cină, băiatul îşi luă geaca, coborî treptele verandei şi ieşi în ninsoarea de aprilie. O luă spre hambar, păşind iar şi iar peste umbra lui albastră, până când se opri brusc, ridică privirea şi văzu luna plină care strălucea pe cer. Cu toată răceala ei iernatică, noaptea mirosea a pământ dezgheţat, eliberat acum de zăpadă, a lut, a iarbă şi a răşină. În timp ce se apropia de hambar, simţi mirosul balotului de fân pe care îl desfăcuse mai devreme, al cailor şi al şeilor, mirosuri la fel de pătrunzătoare pe cât ar fi fost într-o zi caldă de vară. Iepele întinseră gâtul şi fornăiră în timp ce el scotea din buzunar un măr şi i-l întindea uneia, care îl prinse cu botul; apoi făcu la fel şi cu cealaltă. Iepele amuşinară mirosul de măr din palma lui şi, negăsind altceva decât mirosul, îi îngăduiră băiatului să le mângâie puntea osoasă de la frunte la bot. Pe bara din faţa peretelui cu harnaşamente se aflau cele două şei. Băiatul puse mâna pe una din ele, pipăind curba ei netedă şi rece.
   O mai văzuse o singură dată de atunci: brunetă şi frumoasă, în rochia ei neagră, la înmormântarea bătrânului... ridicase privirea şi sesizase că şi ea îl privea. Dar nu era momentul potrivit să vorbească cu ea, nu era momentul, şi oricum, ce importanţă avea?
   Când se întoarse la casă, tatăl lui măturase treptele verandei şi stătea pe treapta cea mai de sus, fumând o ţigară. Băiatul se aşeză lângă el, îi luă o ţigară şi se aplecă spre focul oferit.
   - Te-ai uitat la gâtul bătrânului? îl întrebă tatăl lui.
   - Da, m-am uitat.
   - Dar nu te-a impresionat.
   - Ba m-a impresionat, spuse băiatul trăgând din ţigară. Mă las când te laşi şi tu.
   Grant se uită la el, apoi întoarse privirea.
   - Bine, spuse el.
   Una din iepe necheză şi bătu din copite în boxa ei.
   - O să le fie dor de tine, spuse Grant.
   - Cui? spuse băiatul scuturând scrumul.
   - Cailor. Cui credeai?
   - M-am gândit că vorbeşti de cai, spuse băiatul ridicând din umeri.
   - Atunci, de ce-ai întrebat cui?
   Băiatul nu spuse nimic şi continuară amândoi să fumeze.
   - Poate ar trebui să le facem o ofertă, spuse Grant. Să le luăm cu noi. Iepele, vreau să spun.
   - Să le luăm unde?
   Grant ridică ţigara şi trase din ea. De cealaltă parte a poienii albastre se afla casa bătrânului, întunecată şi tăcută. Nu era nici pic de vânt, vreo mişcare sau vreun zgomot pe undeva. El Caminoul lipsise toată ziua.
   - Crezi că o să se-ntoarcă? întrebă Sean.
   - Acum nu mai are prea mare importanţă, nu-i aşa? spuse Grant, îndreptând braţul ca să scuture scrumul.
   - Nici n-a contat vreodată, zise băiatul. Cel puţin pentru mine.
   Grant se uită la el şi la ghipsul de la încheietura mâinii lui, apoi ridică privirea spre luna aflată exact în mijlocul cerului, în bolul negru înstelat dintre crestele înzăpezite din jur, creste pe care lumina lunii le făcea să pară strălucitoare, proeminente şi apropiate.
   - O să ningă iar, remarcă Grant.
   - Nu e niciun nor pe o rază de două sute de kilometri, spuse băiatul, examinând cerul.
   - Luna are halou.
   - Şi?
   - Şi asta înseamnă că o să ningă.
   - Cine zice asta?
   - Toată lumea.
   - Te-ai uitat la ştiri, spuse băiatul cu ochii la el.
   Grant dădu aprobator din cap.
   - Ninge la munte şi se lasă încoace, spuse el, arătând cu ţigara spre lună. Dar asta vede oricine.
   Băiatul scutură din cap.
   La nord, dincolo de creastă, o stea căzătoare se aprinse şi se stinse, lăsând o uşoară scrijelitură pe lentila neagră a cerului.
   Ţi-ai pus o dorinţă, tati?
   Da, tu?
   Da.
   Umăr la umăr, în iarba verii, cu un concert de insecte ale verii în urechi. Cerul ameţitor şi fierbinte.
   Câte stele există, tati?
   Prea multe ca să le numeri, Caitydid.
   Şi o să cadă toate?
   Nu, doar câteva.
   Unde se duc când cad?
   Nu ştiu. Tu ce crezi?
   - Ai văzut? îl întrebă Grant pe fiul lui.
   - Ce?
   - Steaua căzătoare.
   - Nu era stea căzătoare.
   - Cum să nu.
   - Stelele nu cad. Era un deşeu spaţial. O bucată de piatră.
   Grant se uită la el.
   - Ce e? întrebă băiatul.
   Grant privi iar spre nord. Ca şi cum acolo unde căzuse o stea avea să mai cadă încă una.
   Băiatul trase din ţigară şi examină întreg cerul dimprejur.
   - Vezi pâlcul ăla de stele de acolo, puţin deasupra crestei? întrebă el arătând spre sud-vest.
   Grant scutură din cap.
   - Chiar sub Rac.
   - Pâlcul ăla mic, repetă băiatul, chiar acolo, peste vârful ăla înalt al copacilor.
   - Bun, spuse Grant. Îl văd.
   - Aia e Hidra, şarpele de apă. Mă rog, capul ei. E cea mai lungă constelaţie de pe cer. A fost cartografiată de greci acum peste două mii de ani, şi ştii ceva?
   - Ce?
   - Nici măcar o stea n-a căzut din ea.
   - Şi mai ce? spuse Grant încuviinţând din cap.
   Băiatul îi povesti cum Hercule se luptase cu şarpele de apă, înfăptuind una dintre cele 12 munci ale lui, că şarpele avea multe capete şi, de fiecare dată când Hercule tăia unul, alte două creşteau în locul lui. Grant întrebă cum a rezolvat Hercule problema, şi băiatul îi spuse că, de fiecare dată când Hercule tăia câte un cap, nepotul lui venea cu o sabie înroşită în foc şi ardea ciotul.
   Tăcură amândoi, privind unul la celălalt, ca şi cum ar fi urmărit astfel de întâmplări. Băiatul se întoarse spre nord şi arătă iar cu degetul.
   - Vezi alea 5 stele de-acolo? Care arată ca o casă răsturnată?
   - Sigur, spuse Grant.
   - Ăla-i Cefeu, regele.
   - El ce-a făcut?
   - A avut o soţie care se lăuda cu frumuseţea ei, atât de mult, că Neptun a trimis un monstru marin să-i distrugă regatul.
   - Şi a făcut-o?
   - Ce?
   - I-a distrus regatul?
   - Nu. Regele şi-a înlănţuit singura fiică de o stâncă de lângă mare, drept sacrificiu pentru monstrul marin.
   Băiatul scutură scrumul, în timp ce Grant studia luminile îndepărtate. Un câmp îndepărtat de obiecte căzătoare reci şi mâna ei atât de caldă, atât de mică în a lui, strânsoarea ei atât de puternică.
   Cred că s-au transformat în copii mici, spuse ea.
   Ca tine?
   Nu. Copii mici care nu locuiesc în casă. Şi care ştiu magie. Şi pe care nu-i vede nimeni în afară de Dumnezeu.
   Sunt îngeri?
   Nu, tati, ţi-am spus. Sunt doar nişte copii mici.

56

   Billy îşi lipi mâna goală de uşa rugoasă.
   - Caitlin? spuse el.
   - Da?
   - Caitlin, pe mine mă cheamă Billy.
   - Eşti poliţist?
   - Fratele meu e şerif, Caitlin. Şeriful Kinney.
   - E aici cu tine?
   Rostise cuvintele cu atâta disperare, cu atâta speranţă.
   - O să te scot de aici, Caitlin.
   Billy prinse lacătul mare în pumn şi îi simţi greutatea. Se îndoia de capacitatea pistolului de a-l deteriora; auzi în mintea lui cum focul de armă răsună pe întreg muntele.
   - Ţine o cheie ascunsă pe-aici?
   - Nu cred.
   - E o altă cale de intrare?
   Ea îi spuse că exista fereastra, dar că era bătută în scânduri şi încuiată pe dinăuntru. Billy ocoli baraca şchiopătând, găsi fereastra mică de la nivelul capului şi gaura mică, strălucitoare din scândura groasă şi se gândi să se uite înăuntru, dar nu o făcu. Merse mai departe şi, pe ultima latură, cea nevăzută, dădu de un rest de prelată albastră, sub care găsi un topor înfipt în suprafaţa unui butuc. Lama se desprinse cu o smucitură, şi toporul îi rămase în mâini, cu mânerul neted de atâta folosit şi metalul atârnând greu. Apoi văzu sania - o sanie de lemn de modă veche, sprijinită de perete, suficient de lungă pentru 3, poate chiar 4 copii. O frânghie groasă şi tălpi de un roşu-aprins. Billy nu-i înţelese rostul.
   Se întoarse cu toporul la uşă şi privi încet prin pădure.
   - Caitlin? spuse el.
   - Da?
   - Am găsit toporul. O să încerc să sparg lacătul.
   Caitlin nu răspunse. Apoi spuse:
   - Billy?
   - Da?
   - A mai venit un bărbat, primăvara trecută. Un excursionist.
   - Da?
   - L-a împuşcat, Billy. L-a omorât.
   - Mulţumesc, scumpo, spuse Billy, zâmbind larg către uşă şi lacăt. Acum, te rog, dă-te înapoi.
   Billy lovi lacătul drept în inel, cu o lovitură răsunătoare. Lama scoase scântei, trimiţând un şoc puternic în mâinile lui şi apoi în sus, spre umeri. Billy se poziţionă în faţa uşii şi lovi iar, declanşând alte scântei şi un şoc dureros în mâini. Mai lovi de două ori şi prinse lacătul în pumn. Aşchii invizibile îi înţepau mâna, dar lacătul şi încuietoarea erau solide. Îşi trecu degetul mare pe lama toporului, dar nu îl verificase înainte şi n-ar fi putut să spună cât se tocise din cauza întrebuinţării.
   Privi în jur şi se repoziţionă. De data asta, începu să lovească direct în uşă, lângă locul de care era prinsă încuietoarea. Dar fie lama era foarte tocită, fie lemnul era mai îmbătrânit, tare şi gros decât orice alt lemn mai întâlnise el vreodată, căci toporul abia îl crestă şi scobi, dar nu îl înfundă şi nu lăsă nici un semn de despicătură.
   Billy încercă să-şi tragă răsuflarea. Fata nu scotea niciun sunet. El o întrebă dacă e bine, şi ea spuse că da.
   Ridică toporul şi îşi reluă munca, încercând de fiecare dată să lovească în acelaşi loc, chiar în dreapta încuietorii, unde începea să se formeze un fel de fantă strivită. Găsi cea mai bună postură, poziţie şi unghi al toporului, şi după vreo duzină de lovituri în această falie care se adâncea, se auzi ţipătul unei rupturi, şi lama toporului se înfipse în uşă şi rămase acolo. Imediat după asta, în copacii din spatele lui foşni ceva, şi Billy se întoarse, ducând mâna după pistol, dar nu văzu decât conturul unei păsări mari de noapte, care dădea din aripi printre crengi. Se uită spre locul dintre copaci, de unde i se părea că ţâşnise pasărea, dar nimic altceva nu mişca, în afară de fulgii de nea. Niciun sunet cu excepţia vâjâitului înfundat din urechi, provocat de propriul lui sânge.
   Dacă eşti acolo, ce mai aştepţi?
   Se întoarse iar spre mânerul toporului şi, în timp ce făcea asta, ceva i se înfipse cu putere în spate, aruncându-l în uşă, iar după ce ricoşă din ea, auzi focul de armă încet şi sec. Glonţul pătrunsese în el prin coaste, în dreapta coloanei vertebrale, făcându-i o gaură în plămân la intrare, şi una la ieşire. Plămânul cedă, dar Billy nu ştia altceva decât că fusese împuşcat şi că nu putea respira.
   Căzut lângă uşă, cu fruntea lipită de lemn, Billy auzi cum, de cealaltă parte a ei, lanţul se târăşte pe podea. Caitlin îi rosti numele, dar el nu răspunse. Îşi dădu seama de apropierea unor paşi şi începu să bâjbâie în buzunar după pistol, dar înainte să-l poată prinde în mână, simţi la baza craniului apăsarea metalului rece, tare şi neted.
   - Ştiu ce cauţi, şi, dac-aş fi în locul tău, l-aş lăsa acolo.
   Billy îşi retrase mâna şi o lipi de uşă. Aşteptă zgomotul care avea să fie ultimul, dar acesta nu veni. Nimic nu veni. Apoi ţeava pistolului se dezlipi de craniul lui, şi Billy primi o lovitură care îi înfipse în creier o ţepuşe încinsă. După valuri de durere greu de imaginat, Billy se prăbuşi pe jos, grămadă lângă uşă. Duse mâna la cap şi se rostogoli pe uşă, întorcând orbeşte faţa spre celălalt bărbat. Copleşit de greaţă, se prăbuşi iar, cu stomacul cuprins de convulsii. Vomismentul îi cauză noi valuri de durere, şi o altă senzaţie de greaţă. Billy rămase întins o vreme, vomând până la capăt, apoi pieptul perforat începu să îi şuiere, iar trupul să îi fie zguduit de spasme.
   În timpul acesta, bărbatul îi luă pistolul şi îl băgă în buzunar, găsi sticla de whisky şi o luă şi pe aceasta. Apoi îl prinse pe Billy de umăr şi îl rostogoli înapoi lângă uşă, privindu-l drept în faţă. Se lăsă pe vine şi se uită bine la el, ţinând pistolul relaxat între coapse.
   - Mă gândeam eu că tu trebuie să fii.
   - Zău, spuse Billy.
   - Ai pus o grămadă de întrebări, prietene.
   - Şi tu la fel, Steve.
   - Ţi-am spus că nu mă cheamă Steve. Uite ce mi-ai făcut la uşă. Am aşteptat prea mult ca să te împuşc.
   - Păi ce...
   Billy trase în piept aerul rece. Gaura din spatele lui vibra, ca o branhie nouă şi stranie, ceea ce şi era.
   - ... ce-ai aşteptat.
   - Voiam să văd dacă uşa asta rezistă.
   - A rezistat destul de bine.
   - Mai bine decât tine. Nu arăţi prea bine, Billy.
   - Nici nu mă simt prea bine. Cu ce m-ai împuşcat.
   - Doar cu pistolul ăsta cu capse.
   - Ştii ceva, Steve?
   - Ce?
   - Dacă fugi acum, poate scapi.
   - Să scap de ce.
   - De şerif, spuse Billy scuipând iar.
   - Şerif, spuse bărbatul. De fratele tău şerif? Şeriful Joe?
   Bărbatul studie faţa lui Billy. Privi spre uşă, ca şi cum ar fi putut să vadă tot ce era în spatele ei.
   - Dacă eu aş crede că şeriful Joe e pe drum încoace, ce şanse de supravieţuire crezi c-ar avea fata asta? spuse el.
   - Aceleaşi şanse, spuse Billy.
   - Te-ai gândit la toate, nu-i aşa?
   - N-a fost prea greu.
   - Nu, cred că nu, spuse bărbatul zâmbind.
   Billy ştia că, în momentul în care bărbatul îl văzuse pe munte, soarta fetei fusese decisă: cu sau fără şerif, bărbatul n-avea de gând să rămână acolo şi nici s-o lase pe fată în viaţă. Singura speranţă a lui Billy era ca bărbatul să se panicheze şi să fugă. Nu era nici măcar o speranţă.
   Pe dinţii bărbatului trecu un licăr slab.
   - Ai idee de unde ştiu că vorbeşti numai aiureli, Billy? Din faptul că toporul ăsta e înfipt în uşa mea. De ce-ar face un om aşa ceva, dacă şeriful Joe ar fi pe drum? De ce nu s-ar mulţumi să stea liniştit şi să aştepte?
   - Pentru că e prost şi nesăbuit.
   Tăcură amândoi. De cealaltă parte a uşii nu se auzea nimic, în afară de trosnetele slabe ale focului. Ninsoarea se oprise, şi norii de deasupra poienii erau plini de lumină, ca şi cum dincolo de ei s-ar fi aflat un oraş strălucitor. Billy tuşi şi scuipă, iar efortul îl făcu să vadă mici pete roşii. Pământul de sub el unduia, ca un strat de buşteni rostogoliţi.
   Bărbatul ridică iar privirea spre topor.
   - Înainte să se termine totul, Billy, spune-mi şi mie ceva.
   Billy tăcu.
   - Spune-mi şi mie de ce-ai venit aici, sus? Ce înseamnă fata asta pentru tine?
   - Nimic. Îi ştiu pe ai ei.
   - Eu sunt ai ei, Billy.
   - Tatăl ei ar putea fi de altă părere.
   - Acelaşi tată care a lăsat-o să urce singură pe munţii ăştia?
   - Nu era singură.
   - Era ca şi cum ar fi fost, pufni bărbatul.
   Billy tuşi. Simţi cămaşa udă şi lipicioasă pe spate, acolo unde se îmbibase cu sânge.
   Bărbatul se uită la el, apoi privi în jos şi începu să scrie ceva cu degetul în zăpadă. Părea să facă nişte calcule, dar simbolurile pe care le făcea îi erau complet necunoscute lui Billy. În timp ce lucra la aceste ecuaţii, bărbatul spuse:
   - Probabil tu crezi că eu pusesem ochii pe fata asta. Pe fata asta anume. Că am construit un plan întreg în jurul ei.
   Îi aruncă lui Billy o privire, ca un profesor care ridică ochii din hârtiile lui, văzu că acesta îl ascultă şi continuă.
   - Oamenii nu vor să accepte că norocul chior are vreun merit pentru schimbările din viaţa lor, bune sau rele. Oamenii vor să creadă într-un plan sau proiect, când sunt înconjuraţi de dovezi că toată lumea nu e nimic altceva decât noroc chior.
   Bărbatul ridică iar privirea de la cifrurile lui.
   - Tu crezi că am văzut-o pe fata asta şi am urmărit-o pe munte? Ce dracu’! E adevărat că m-am dus acolo să caut o fată, nu neg asta. Dar era cu totul altă fată. Era o fată diferită; îi plăcea să vină aici cu bicicleta, cu iubitul ei cu un picior - avea un fel de dispozitiv pentru mersul pe bicicletă, amărâtul. Eu pusesem ochii pe fata aia. Ăsta era planul meu. Dar apoi s-a ivit întâmplarea, Billy, nimic altceva, doar norocul chior mi-a scos-o pe fata asta în cale.
   Billy se aplecă şi scuipă.
   - Bănuiesc că norocul chior te-a făcut să-l loveşti pe băiat cu maşina.
   - Tu asculţi ce spun eu? Dacă aş fi urcat pe munţii ăia doar cu câteva minute mai târziu, nu i-aş fi văzut niciodată pe nici unul din ăştia doi. Acum ar fi înapoi în Wisconsin, s-ar uita la porumb cum creşte. Ce-i aşa de greu de înţeles? Tu ar trebui să înţelegi mai bine ca oricine, acum că ai încasat glonţul ăla.
   - Am fost împuşcat din noroc chior? încercă Billy să zâmbească.
   - Hai să te întreb ceva, spuse bărbatul studiindu-l. Ştii când am discutat mai devreme, în barul ăla. Cât de des mergi acolo?
   - Ce?
   - Cât de des mergi în barul în care am fost azi?
   - Nu ştiu.
   - O dată pe săptămână?
   Billy scutură din cap.
   - O dată pe lună?
   - De câteva ori pe an, spuse Billy, doar ca să-l oprească.
   - Bun, de câteva ori pe an, reluă bărbatul. Acum, întreabă-mă pe mine cât de des merg acolo.
   Billy îl privi fix.
   - Hai, întreabă-mă, îl îndemnă bărbatul.
   - Cât de des mergi acolo? şopti el.
   - Niciodată, Billy. Niciodată. Nici măcar nu ştiu cum se numeşte. N-am pus piciorul acolo în viaţa mea, până azi. Azi, în plină amiază, fără niciun motiv, am hotărât să trag pe dreapta, să intru în barul ăla şi să mă aşez pe scaunul ăla; şi cine crezi că se aşază lângă mine?
   Billy nu spuse nimic.
   - Şi acum, uită-te la tine, cum stai acolo cu un glonţ înfipt în tine. Când te-ai trezit azi-dimineaţă, te-ai gândit cumva: Ce naiba, parcă m-aş duce în oraş să mă întâlnesc cu omul care ştie unde-i fata aia pe care frate-miu, şeriful, n-a reuşit s-o găsească, şi sper să mă şi împuşte cineva?
   Bărbatul se uită la Billy, ca şi cum ar fi aşteptat un răspuns. Văzând că nu primeşte niciunul, scutură din cap.
   - Eşti la fel ca fata aia dinăuntru, Billy, spuse el. Amândoi sunteţi doar nişte dovezi ale modului în care funcţionează de fapt lumea.
   - Dementul dracului, spuse Billy, şuierând. Eu am ales să vin aici. Ea nu a avut de ales. Ai răpit-o. Ceea ce tu numeşti noroc chior oamenii numesc perversiune nenorocită.
   - Ba a avut de ales, Billy, spuse bărbatul îngustând ochii. Putea să stea cu fratele ei. S-a urcat în maşina mea din proprie voinţă. Poţi s-o întrebi. Hai, întreab-o. Ascultă tot ce spunem noi aici.
   Apoi bărbatul strigă:
   - Nu-i aşa că asculţi?
   Billy întoarse privirea. Îşi simţea capul foarte greu.
   Bărbatul îl studie îndelung.
   - Perversiune spuneai? Să crezi că oamenilor le pasă ce faci sau nu faci tu, dacă trăieşti sau nu - asta-i cea mai mare perversiune posibilă, Billy.
   Billy scuipă iar sânge. Se gândi că o să leşine sau o să moară imediat. Probabil ambele. Aşa. Aşa, pur şi simplu. Fără altcineva care să-l conducă pe lumea cealaltă în afară de un violator.
   - Ai terminat? întrebă el.
   - De ce?
   - Pentru că dacă vrei s-o ţii tot aşa... aş bea puţin din whisky-ul ăla.
   Bărbatul scoase sticla de whisky, deşurubă dopul şi i-o oferi lui Billy, care o duse la gură şi vărsă băutura fierbinte pe gât. Bărbatul luă sticla înapoi, înşurubă dopul şi o înfipse în zăpadă.
   Billy îşi linse sângele de pe buza de jos, de pe smocul de păr de sub ea.
   - Hai să-ţi spun care-i diferenţa, Steve, zise el. Dintre tine şi mine.
   - Care.
   - Nu eu sunt ăla care ţine o gagică legată cu lanţul.
   Bărbatul îl privi fix, uşor amuzat.
   - Nu?
   - Nu.
   - Poate nu-ţi plac fetele.
   - Ba-mi plac.
   - Ştiu că-ţi plac, Billy. Pun pariu că o fată se întreabă chiar în clipa asta unde eşti. De ce nu eşti lângă ea. De ce n-ai sunat. Se întreabă cu care altă fată ai putea fi.
   Bărbatul privi spre uşă şi scutură din cap.
   - Lanţul ăla e lung, Billy. Şi merge în amândouă direcţiile.
   Billy rămase aşa, şuierând, şi bărbatul se uită la el cu o expresie de falsă concentrare. Ca un jucător de şah care a văzut finalul cu mult înainte.
   Billy îşi trase răsuflarea şi spuse:
   - Hai să te întreb ceva.
   Bărbatul aşteptă întrebarea.
   - Despre taică-tu, spuse Billy.
   - Ce-i cu el?
   - Ce era.
   - Ce era?
   - Da.
   - În afară de beţiv şi nemernic, vrei să spui?
   - Da.
   - Nimic. Lucra în construcţii. Nu era nimic.
   - Nu era el, spuse Billy, instalatorul?
   Bărbatul se uită la el, nedumerit, apoi începu să zâmbească.
   - Să fiu al naibii, spuse el. Asta crezi?
   Billy se uită la el.
   - Nu mi-ar fi trecut prin cap că o să crezi asta. Dar înţeleg de ce. Să fiu al naibii.
   Bărbatul râse încet. Privi în jos, spre amprentele lui din zăpadă, calculele lui, ca şi cum ar fi văzut ceva nou în ele.
   - Bănuiesc c-aş fi putut fi, spuse el. Bănuiesc c-aş fi putut fi. Şi n-o să pretind că ce-a făcut sărmanul Delmar cu cheia aia Stillson nu m-a influenţat. N-o să pretind asta. Dar eu nu eram aşa, Billy. Cel puţin nu la vârsta aia.
   Un val negru se înălţă în faţa ochilor lui Billy şi trecu mai departe.
   Bărbatul întoarse privirea spre pădure.
   - Charlotte Sweet, spuse el. Ea a fost prima pentru mine.
   Îi aruncă o privire lui Billy, cu un surâs straniu.
   - Îţi vine să crezi? Am văzut-o într-o zi la terenurile de tenis din parc. Ea, nimeni alta. Fugea după mingile alea împreună cu prietenele ei. Charlotte Sweet, avea 40 de kile şi şaişpe ani. Îţi poţi imagina?
   Bărbatul se uită la faţa lui Billy.
   - Îţi poţi imagina. Ţi-ai imaginat. Toţi bărbaţii şi-au imaginat. Pentru regi şi împăraţi erau un fel de bomboane - aşa sunt şi acum - în timp ce omul obişnuit - Billy!
   Bărbatul îi strigase numele, şi ochii lui Billy se deschiseră încet.
   - Nu-mi vorbi mie de lanţuri, Billy. Bărbaţii sunt legaţi în lanţuri toată viaţa lor. Asta-i diferenţa dintre tine şi mine. De-asta zaci tu acolo acum, cu un glonţ în tine, nu înţelegi?
   Billy se întoarse să scuipe, fără a privi iar spre el.
   - Dar o să spun ceva în favoarea ta, Billy: ai ceva curaj. Recunosc asta. Dar ştii ce ţi-am zis la bar: un om nu trebuie niciodată să fie eroul poveştii lui. Aşa că uite cum facem. Mă asculţi? O să mergem într-un loc pe care vreau să ţi-l arăt, o mică fisură în care era să cad o dată. Are cam 1 metru lăţime şi nu se ştie cât e de adâncă. De fapt, e o singură modalitate de a afla. Uneori, când viscoleşte ca lumea, troianul de zăpadă o acoperă - aşa era să mă răpună, în ziua în care am descoperit-o - dar nu se umple niciodată cu zăpadă sau altceva; cred că o să-ţi placă acolo jos, Billy. O să ai şi companie. Mai e încă un erou acolo, puteţi să vă spuneţi unul altuia poveştile eroice. Şi câteva fătuce tinerele. Şi o să primeşti şi ăsta cât de curând.
   Apoi se ridică în picioare şi dădu la o parte marginea gecii, ca să bage pistolul în toc, şi Billy văzu teaca de piele de pe celălalt şold. Fu ultimul lucru pe care îl văzu, înainte ca buştenii care se rostogoleau să se despartă, şi apa să se înalţe printre ei, pentru a-l trage în întuneric.

57

   Când se trezi iar, pe aceeaşi lume sau nu, Billy era întins pe spate, cu ochii spre faldurile pinilor. Faldurile crengilor se legănau deasupra lui. Sau el se legăna sub ele - simţea fiecare movilă şi smoc de iarbă prin stinghiile tari pe care era întins şi prin călcâiele cizmelor care se târau pe jos.
   La capul lui, cel care îl trăgea după el de unul singur făcea asta cu uşurinţa unui cal sau catâr. Respiraţiile lui se vedeau în lumina norilor strălucitori de dincolo de vârfurile copacilor, şi Billy se uita la aceste respiraţii în timp ce se legăna şi se smucea pe stinghii, fără să ştie cât merseseră sau cât mai era de mers. Când gura i se umplea de sânge, îşi rostogolea capul într-o parte şi lăsa sângele să curgă.
   Bărbatul mai trase povara încă 30 de metri şi se opri în sfârşit, dând drumul frânghiei. Avu nevoie de câteva clipe ca să-şi tragă răsuflarea, apoi îl luă pe Billy de subsuori şi îi mută greutatea inertă de pe sanie. Îl ridică aproape pe verticală şi începu să-l tragă cu spatele peste o serie de mici protuberanţe ale pământului, pietre negre ca nişte trepte străvechi, fiecare dintre ele stârnind o notă de durere acută în glezna scrântită a lui Billy. Bărbatul îl cără pe pietre în sus, iar când ajunseră în vârf îl întoarse, îşi împreună braţele ca o centură, îl ţinu pe călcâiele cizmelor în faţa gropii pe care o descrisese şi îl scutură ca pe o păpuşă.
   - Trezeşte-te, Billy! spuse el. Ştiu că nu eşti mort.
   Capul lui Billy se legăna de pe un umăr pe altul, cu braţele fără vlagă pe lângă trup.
   - Stai aşa, spuse el.
   Sângele fierbinte i se revărsa peste buză, se prelingea pe jgheabul părţii de jos a coloanei vertebrale.
   - Gata. Bun. Vreau să-ţi arăt ceva.
   Un braţ al bărbatului se desprinse şi celălalt se încordă, iar când braţul liber reapăru, Billy văzu pistolul lui, cu gaura întunecată din mâner de unde fusese scos încărcătorul.
   - Acum, spuse bărbatul cântărind pistolul în mână, ascultă...
   Apoi aruncă pistolul în groapă. La început, pistolul căzu silenţios în beznă, ca într-un gâtlej imens, moale. Apoi se lovi de piatră, scoase iar un clinchet şi după aceea ricoşă dintr-un perete în altul, îndelung şi răsunător, până când în sfârşit fie atinse fundul, fie continuă să cadă fără zgomot prin spaţiu. Se auzi o uşoară rostogolire de pietricele, apoi tăcere.
   Bărbatul respira ritmic şi fierbinte pe gâtul lui Billy. Îl înconjura cu ambele braţe în acea îmbrăţişare ciudată, grotescă, pe jumătate delicată, pe jumătate brutală şi stângace. Aşa cum probabil că o ţinuse în braţe pe ea, în acea baracă, la lumina sobei. Noapte de noapte, şi ea nu se opusese, nu se luptase cu el, ci îşi desfăcuse braţele, picioarele, făcuse ce voise el, ce-i plăcuse lui, aşa, fetiţo, în toate modurile, iar şi iar; îl şi sărutase, pentru că de fiecare dată era o nouă oră, o nouă zi, şi ea era acum încă în viaţă din cauza asta.
   - Eşti gata? îl întrebă bărbatul încet la ureche.
   Billy scutură din cap. Mâinile lui atârnau de o parte şi de alta a şoldurilor bărbatului, vârfurile degetelor aterizau iar şi iar acolo, uşoare ca nişte molii.
   Apoi simţi obiectul.
   - Mult curaj, Billy. Oricum, n-o să simţi nimic, în halul în care eşti.
   Îl cără ca pe o păpuşă spre buza gropii, din care se înălţa o duhoare pătrunzătoare de pământ şi descompunere, ca şi cum aceea ar fi fost într-adevăr gura de ventilaţie a unei magazii adânci şi foarte sinistre.
   - Stai aşa, spuse Billy în timp ce bărbatul îl potrivea.
   - De ce?
   - Nu sunt gata.
   Ridică pumnul drept ca să lovească în spatele capului său şi simţi cum acesta se izbeşte de carnea tare a bărbatului. Braţele acestuia căzură, şi Billy se aruncă în faţă, peste groapă. Dar groapa nu era largă, şi el avea încă suficientă putere în picioare. Îşi făcu vânt şi pluti pentru scurt timp, după care se izbi cu pieptul şi burta de pragul din piatră de pe partea cealaltă, în timp ce picioarele i se bălăbăneau deasupra gropii. Începu să alunece - dar apoi, degetele lui găsiră prize în piatră, şi el se târî deasupra, se rostogoli pe o parte şi încă o dată pe spate. Inima îi bătea ca un ciocan. În copaci explodau lumini roşii. Se ridică pe coate şi privi spre celălalt bărbat.
   Acesta era tot acolo, de partea cealaltă a gropii. Îşi dusese mâna stângă înmănuşată la partea stângă a gâtului, cercetând cu degetele mânerul cuţitului lung de vânătoare înfipt acolo, ca şi cum ar fi fost o rană sau o ulceraţie a pielii care tocmai îi apăruse sub guler. Nu se vedea niciun pic din lamă. Fără să ia mâna stângă de la gât, bărbatul bâjbâi cu dreapta după tocul pistolului. Capsa tocului pocni, şi Billy se uită cum bărbatul scoate pistolul, ţinteşte, armează şi declanşează cocoşul asupra camerei goale a cartuşului.
   Bărbatul deschise gura, cu un rânjet groaznic. Sângele dintre dinţii lui semăna cu cerneala. Încercă să se îndepărteze de groapă, dar genunchii lui cedară, şi el căzu, izbindu-se cu ei de pământ. Mişcă maxilarul ca pentru a vorbi, dar nu ieşi nici un sunet pe care Billy să-l poată percepe. Se priveau unul pe celălalt pe deasupra gropii. Apoi bărbatul, a cărui mână strângea acum cu putere mânerul cuţitului, se înclină spre stânga şi căzu pe pietre, ca şi cum ar fi fost deja mort, şi rămase acolo, nemişcat.
   Billy îşi lăsă şi el capul care îi zvâcnea să cadă pe piatră, respirând cu plămânul sănătos. Pe cer, un noian strălucitor de nori diafani se revărsa pe deasupra pinilor, cu despicături negre şi înstelate pe suprafaţa lor, ca nişte vapoare cu aburi înaintând în noapte împotriva curentului. Billy îşi rostogoli capul şi se uită la bărbatul de pe cealaltă parte a gropii, apoi închise ochii, doar pentru o clipă -lasă-mă doar o clipă, băiete, apoi luăm cheile de la omul ăsta şi ne întoarcem la ea.
   Închise ochii şi visă groapa, cum fiinţele de acolo de jos, adânc îngropate, se suie una deasupra celeilalte ca nişte crabi, spre lumina lunii, ies pe gura gropii ca să se uite la cei doi bărbaţi zăcând acolo, îi ating şi îi miros şi în cele din urmă decid Ăsta, apoi îl trag în jos cu mâinile ca nişte gheare. Se trezi tresărind şi înnecându-se, lipit de piatra plată ca un om care se caţără pe un zid, cu inima bătând tare. Se ridică în fund şi scuipă sânge. Se gândi că nu trecuse mult de când îşi pierduse cunoştinţa, dar trecuse suficient ca luna să strălucească printre nori, centrată perfect deasupra lui, un soare rotund şi intens care arde în noapte.
   Îşi rostogoli capul ca să se uite la celălalt bărbat, dar acesta dispăruse. Acolo unde căzuse el nu mai era decât un prag de piatră goală. Ca şi cum visul nu fusese vis, înşelându-se doar asupra unui singur detaliu.
   - Ridică-te, naiba să te ia, spuse el. Ştiu eu. Că nu eşti mort.
   Se ridică în genunchi şi în picioare, clătinându-se îndelung în mijlocul pinilor ca un carusel ameţitor - apoi încet, încet, băiete, coboară vechile trepte de piatră.

58

   Studiau pădurea din faţa lor din maşina încălzită, în timp ce farurile croiau un drum vag pe sub crengi.
   - Crezi că urmele alea sunt ale lui Billy? îl întrebă adjunctul.
   - Nu ştiu. S-ar putea.
   Se uitară din nou la ecranul GPS-ului, care părea să-i plaseze într-un vid întunecos de la marginea lumii. Aparatul îi anunţa că e ora 9.32 seara. Viteza lor era zero.
   - Până unde crezi că a putut să ajungă cu maşina aia? îl întrebă adjunctul.
   - Nu ştiu. Presupun că o să aflăm.
   - Vrei să-i apelez prin staţie pe cei din Districtul Summit, să-i anunţăm c-am venit?
   - Nu, hai să vedem mai întâi ce-i acolo.
   Adjunctul băgă în viteza întâi maşina cu tracţiune integrală. Intrară în pădure şi avansară pe drumul rudimentar ce şerpuia printre copaci, înclinându-se tot mai abrupt, cu serpentine tot mai strâmte, în timp ce farurile luminau povârnişul dintre ele, până când, după o curbă, văzură în sfârşit El Caminoul. Maşina de poliţie avu suficient timp, şi pantă, ca să oprească înaintea lui, iar adjunctul controlă cu abilitate acceleraţia astfel încât să nu derapeze mai mult de vreun metru, până când ajunseră la un fel de echilibru pe pantă.
   El Caminoul era de-a curmezişul drumului, ancorat de un copac cu partea din spate.
   Rămaseră aşa o clipă, uitându-se la el.
   - A mers ceva cu maşina aia, nu-i aşa? spuse adjunctul.
   - Da, a mers ceva.
   - Vrei să aprind proiectoarele?
   - Nu, nu-i nimeni în ea.
   - După ce-ţi dai seama?
   - Păi, văd zăpada aia strânsă pe o capotă rece şi văd o maşină care nici măcar n-a încercat să se redreseze şi, în sfârşit, văd urmele alea care pleacă de la maşină şi urcă pe drum.
   Adjunctul se trase mai aproape de volan, ca şi cum nu ar fi avut perspectiva necesară pentru a observa asemenea detalii. Se lăsă iar pe spate şi scutură din cap.
   - Nu ştiu ce să zic, spuse el. Am o senzaţie ciudată.
   - Bine, spuse Kinney după o clipă. Fii pe fază cu puşca, dacă aşa o să te simţi mai puţin ciudat.
   Adjunctul trase frâna de mână, ridică piciorul de pe pedala de frână şi maşina rămase acolo. Coborâră, şi adjunctul se postă în spatele portierei, în timp ce şeriful se apropia de El Camino. Kinney lumină interiorul maşinii şi strigă că nu e nimeni acasă, iar adjunctul ridică puşca cu ţeava în sus. Kinney încercă portiera, apoi ocoli maşina şi încercă portiera şoferului. Luă telefonul lui Billy şi căută mesajele trimise de el însuşi, dar niciunul nu ajunsese. Cele două telefoane erau acum unul lângă altul, dar niciun cuvânt nu putea circula între ele.
   - E telefonul lui? întrebă adjunctul.
   - Da.
   - De ce crezi că l-a lăsat aici?
   - Tu de ce crezi?
   Kinney citea mesajele trimise.
   Expresia adjunctului deveni meditativă.
   - În primul rând, pe el nu l-ar ajuta cu nimic aici sus, spuse el. Şi în al doilea rând, bănuiesc c-a vrut să-l găsim noi.
   - Aşa mi se pare şi mie, spuse Kinney băgând telefonul în buzunar.
   Închise portiera, se întoarse la maşina de poliţie, îi întinse adjunctului o revistă şi îi spuse să verifice prin staţie. Dădu să se întoarcă la El Camino, apoi se opri şi se răsuci. Adjunctul se holba la revistă.
   - Vrei să verific revista?
   - Mai uită-te o dată.
   Adjunctul se uită.
   - Acolo, pe păsărică, spuse Kinney.
   - Aha, spuse adjunctul. Am înţeles.
   După câteva minute, adjunctul îi spuse că numărul, expirat de mult, se dovedise a fi al unei maşini înregistrate pe numele unui individ Reginald Smites, care murise şi el de mult.
   Kinney plimba lumina lanternei peste suprafaţa zăpezii, ca să vadă ce mai rămăsese din celelalte urme de cauciucuri care continuau să urce pe drum.
   - Se pare că a coborât şi a mers mai departe pe jos, spuse adjunctul.
   - Aşa mi se pare şi mie.
   - Crezi c-am putea muta maşina?
   - N-a lăsat cheile.
   - Am putea s-o remorcăm.
   - Am putea încerca, dar n-aş vrea să pierdem timpul. Du-te şi ia o lanternă, Donny, şi încuie maşina ca să plecăm.
   - Vrei să iau şi puştile?
   - Cred că una-i suficientă.
   În clipa în care adjunctul stinse farurile, pădurea se adânci în toate direcţiile.
   Copacii se desprindeau unul din altul, şi suprafaţa abruptă a muntelui se dezvăluia în lumina albastră a lunii. Văzură locul în care Billy căzuse de două ori şi schimbarea adoptată de el şi merseră după acele urme stranii pe drum în sus, cu lanternele stinse şi nici un sunet nicăieri, în afara propriilor paşi şi a şuieratului uşor al vântului printre crengi. Când staţia începu să cârâie, şeriful o înşfăcă şi îi închise sonorul, iar adjunctul făcu la fel cu a lui.

59

   Lemnul se despică, şi lama argintie apăru brusc pe suprafaţa neagră a uşii, sclipind încet. Lui Caitlin nu-i venea să creadă. Un lucru din lumea exterioară pătrunsese în lumea ei. O privi fix, cu inima încremenită, aşteptând să vadă ce va face apoi. Vederea lamei stârni în picioarele ei subţiri amintirea unei zile de demult, petrecută pe rachete de zăpadă - plutind pe zăpada adâncă, cu coapsele însângerate, plămânii umflaţi şi fierbinţi, coborând tot mai mult cu fiecare pas, departe de baracă, de pat, de baie, de lanţ. Se uită la lama din uşă, care nu mişca, apoi auzi pocnetul armei şi căzu în genunchi, iar vocea pe care o auzi apoi era a Maimuţei.
   Se trase în spate, târând lanţul spre locul ei de pe pat şi spre sacul de dormit vechi şi urât mirositor, care, îşi îngăduise pentru o clipă să creadă, nu avea să-i mai atingă niciodată pielea. Îşi urcă picioarele pe pat, înfăşură sacul în jurul ei şi se uită la lama argintie din uşă, luminată slab de strălucirea sobei în care penultimul buştean licărea pe patul lui de cărbuni.
   După o vreme, el şi Billy tăcură. Apoi Maimuţa îi spuse prin uşă că el avea să fie în regulă, se mai auziră câteva sunete, şi apoi Caitlin auzi cum tălpile saniei taie zăpada şi se pierd printre copaci, apoi nu se mai auzi nici un sunet de afară, şi ea nu mai mişcă. Privea lama din uşă, holbându-se la ea atât de intens încât i se imprimă pe retină - şi în acest mod nefiresc, marginea lamei deveni altceva, marginea unui topor, deveni marginea lumii exterioare înseşi, şi Caitlin îşi aminti o carte care îi plăcuse foarte mult cândva, despre o fiinţă circulară căreia îi lipsea o parte, ca o felie dintr-o plăcintă, şi care umbla prin lume rostogolindu-se şi cântând Ah, îmi caut partea lipsă, îmi caut partea lipsă.
   Mirosul hârtiei cărţii şi al rumeguşului de pe cămaşa tatălui ei, în braţele căruia stătea ea, tot ca o  fiinţă circulară. Vibraţia profundă, masculină a vocii lui, care trecea din pieptul lui în spatele şi în pieptul ei, şi pulsul lui de asemenea, ca o voce distinctă care vorbea într-un registru atât de grav încât doar inima ei putea s-o audă, şi Caitlin îşi dădu seama, după această amintire, după dorinţa ei de-a o lăsa să crească în ea, că nu avea să-l mai vadă niciodată. Nici pe mama ei, nici pe fratele ei.
   Aşa că se gândi la fiecare dintre ei, la tot ce-şi putea aminti despre ei, în timp ce o altă parte a ei încerca să audă întoarcerea paşilor lui, sania trasă fără pasager, sunetul cheii introduse în lacăt. Chiar dacă îi spusese lui Billy că nu crede că vine şeriful, Maimuţa nu avea să rişte. Era timpul. Maimuţa avea să facă ceea ce ar fi trebuit să facă de mult, apoi avea să coboare de pe munte, nu avea să se mai întoarcă niciodată în locul acesta şi nu avea să fie găsit niciodată, şi nici ea nu avea să fie găsită niciodată, şi nici surorile ei de dinainte sau cei doi bărbaţi care încercaseră să o ajute. Familia ei nu avea să afle niciodată, şi Caitlin îşi dădea seama acum că asta era mai rău decât orice, să nu afli niciodată, şi spera că, dacă nu există Dumnezeu sau cer, atunci cel puţin să i se îngăduie să îi mai vorbească familiei sale o ultimă oară, şi începu să le spună acum, în grabă, într-o şoaptă febrilă, căci auzise din nou paşi de partea cealaltă a uşii, paşi depărtaţi, apoi din ce în ce mai puternici, bufnind greoi în zăpada îngheţată. 
   Nu auzea tălpile saniei, nici clinchetul cheilor atunci când el ajunse la uşă. În schimb, uşa se cutremură, şi ea văzu cum lama toporului e scoasă din locul ei, din lemnul despicat, apoi nu se mai auzi nimic în afară de şoaptele prin care ea încerca să vorbească, cu ochii închişi, cu părinţii ei şi cu Dudley. Acestea trebuiau să fie feţele pe care le vedea, nu a lui, ci faţa tatălui, a mamei şi a lui Sean. Încercă să-şi dea seama cum trebuie să arate acum el, fratele ei mai mic. Ar trebui să aibă vârsta pe care o avea ea atunci. Mai înalt, mai zvelt, semănând mai mult cu tatăl lor. Nu băiat, ci tânăr deja. În sfârşit, Caitlin se imagină pe ea însăşi, nu cum era acum, ci cum fusese. Aşeză în acest portret faţa ei, aşa cum şi-o amintea, şi în felul acesta erau din nou împreună, din nou compleţi, un lucru perfect rotund. 

 ...............................................