O aventură riscantă, Amanda Quick

 1-5

Prolog

 

   Cu 6 luni în urmă...

 

          O văzu venind spre el, o prinţesă războinică răzbunătoare, în costumul ei negru şi pantofii cu tocuri înalte. Părul negru îi era strâns într-un coc sobru la spate. Mica eşarfă de la gât se asorta cu inflexiunile de diamant ale ochilor ei albaştri-verzui.

   O singură privire aruncată spre ea îi făcea pe chelnerii cu jachete albe să se dea la o parte. Trecu triumfătoare prin labirintul de mese acoperite cu feţe de masă de olandă şi cu pahare de cristal, neabătându-şi o singură clipă privirea de la ţinta ei.
   Grangurii comunităţii de afaceri din Seattle simţiră pericolul - sau, cel puţin, mirosul de bârfă proaspătă. Liniştea se lăsă peste salonul clubului.
   Aşezat în separeul tapiţat cu piele, Jack o privi apropiindu-se.
   - La naiba! zise el foarte, foarte încet.
   Era, în mod evident, prea târziu pentru rugăciuni.
   O singură privire aruncată expresiei furioase ce se aşternuse pe chipul lui Elizabeth Cabot îi dădu de înţeles că pierduse pariul.
   Ea aflase totul în acea dimineaţă. Ceea ce se întâmplase între ei în noaptea precedentă era acum total lipsit de importanţă.
   Un nor greu de stoicism se lăsă deasupra lui. O aşteptă cu răbdarea unui om care se trezeşte faţă în faţă cu soarta inevitabilă.
   Aproape că ajunsese la el, şi el ştia că era sortit pieirii. Dar, în acele ultime momente, nu întreaga viaţă îi trecu prin faţa ochilor.
   Ci amintirea nopţii precedente. Îşi aminti sentimentul dulce, fierbinte, de anticipaţie şi de dorinţă mistuitoare care îi cuprinsese. Din păcate, doar atât împărtăşiseră. Excitarea extremă îl luase prin suprindere, probabil pentru că se străduise să o ascundă pe parcursul ultimei luni. Până la urmă, asta îi anulase stăpânirea de sine şi experienţa pe care era de aşteptat ca un bărbat de vârsta lui să o fi acumulat. Era perfect conştient de greşelile lui. Iar Elizabeth nu era o adeptă a mimării orgasmelor.
   Fusese foarte agreabilă în noaptea trecută. Al naibii de politicoasă. De parcă eşecul de a ajunge la orgasm fusese vina ei, doar a ei. De fapt, nu păruse deloc surprinsă, din câte putuse el să îşi dea seama. De parcă nu s-ar fi aşteptat la nimic mai mult deja întâlnirea lor şi, prin urmare, nu fusese dezamăgită. Îşi ceruse scuze şi jurase să se revanşeze de îndată ce era fizic posibil. Dar îi expli-case că trebuia să plece acasă. Ceva legat de o întâlnire matinală pentru care trebuia să se pregătească.
   Fără tragere de inimă, o condusese înapoi la monstruozitatea gotică pe care ea o numea casă, de pe dealul Queen Anne. Când o sărutase de noapte bună la uşa conacului, ea îl asigurase că urma să aibă parte de o a doua şansă. Cu următoarea ocazie, lucrurile aveau să iasă cum trebuie.
   Dar acum el ştia că această ocazie nu avea să mai vină. Elizabeth ajunse la separeu, vibrând cu o pasiune care îi lipsise în mod vizibil în timpul scenelor finale de noaptea trecută.
   - Şobolan ticălos, cu două feţe, ce eşti! şuieră ea. Cum de ai crezut că poţi să scapi basma curată cu aşa ceva, Jack Fairfax?
   - Nu te sfii, Elizabeth. Spune-mi ce crezi cu adevărat.
   - Chiar îţi imaginai că nu aveam să aflu cine eşti? Credeai că poţi să mă tratezi ca pe o ciupercă? Să mă ţii la umbră şi să mă hrăneşti cu bălegar?
   Nu avea speranţe să se poată apăra. Putea să vadă asta. Dar trebuia să încerce.
   - Nu te-am minţit niciodată.
   - Pe naiba, nu. Nu mi-ai spus niciodată adevărul. Nici măcar o singură dată în ultima lună nu mi-ai dat de înţeles că tu eşti nenorocitul aflat în spatele preluării Galloway.
   - Este o afacere veche de 2 ani. Nu avea nimic de-a face cu noi.
   - Avea totul de-a face cu noi, şi tu ştiai asta. De aceea m-ai minţit.
   În ciuda situaţiei fără scăpare, sau poate tocmai din cauza ei, el începu să se înfurie.
   - Nu este vina mea că subiectul Galloway nu a apărut în discuţie. Nu m-ai întrebat niciodată despre asta.
   - De ce să fi făcut aşa ceva? 
   Vocea ei se ridică ameninţător.
   - De unde să fi ştiut că ai fost implicat în afacere?
   - Nu ai lucrat la Galloway. De unde să ştiu eu că tu aveai vreo legătură cu compania? ripostă el.
   - Nu contează. Nu înţelegi? Preluarea a fost tranzacţia cea mai lipsită de scrupule şi cu sânge rece pe care am văzut-o de când lucrez în domeniu. Faptul că tu ai fost mercenarul care a destrămat compania bucată cu bucată îmi spune exact ce fel de ticălos eşti.
   - Elizabeth...
   - Oamenii au avut de suferit în urma preluării.
   Pumnul i se strânse în jurul curelei de la geantă.
   - Au suferit mult. Nu fac afaceri cu oameni ca tine.
   Jack îl văzu pe Hugo, şeful de sală, zăbovind stânjenit la o masă din apropiere, evident nehotărât dacă să intervină în vreun fel în scena în desfăşurare. Ospătarul care se îndreptase spre separeu cu gheaţă şi pâine se oprise, nemişcat, la mică distanţă. Toţi cei aflaţi în salon ascultau, dar lui Elizabeth nu îi păsa de auditoriu.
   Jack era el însuşi fascinat în mod morbid, de parcă s-ar fi aflat la scena unei crime. Nu ar fi crezut niciodată că Elizabeth era capabilă să se dea în spectacol într-un asemenea fel. În ultima lună, păruse atât de calmă, atât de stăpână pe sine, atât de controlată.
   - Cred că ar trebui să te calmezi, zise el încet.
   - Dă-mi un singur motiv să o fac.
   - Chiar două. În primul rând, avem spectatori. În al doilea rând, când o să te linişteşti, într-un final, o să regreţi scena mai mult decât o să o regret eu.
   Ea îi zâmbi cu un dispreţ atât de rece, încât el fu uimit că ei nu îi apărură ţurţuri de gheaţă în păr. Elizabeth făcu un gest prin care incluse întregul salon, Jack primi asta ca pe un semn de rău augur.
   - Nu îmi pasă câtuşi de puţin de spectatori, zise ea, pe un ton strident care răsună până la bucătărie. În ceea ce mă priveşte, le fac celor de aici un mare serviciu arătându-le ce ticălos mincinos eşti. Nu am să regret absolut nimic din această scenă.
   - Ba o să regreţi când o să-ţi aminteşti că avem un contract semnat pentru Excalibur. Îţi place sau nu, trebuie să lucrăm împreună.
   Ea clipi o dată. El văzu şocul apărut în ochii ei. În culmea furiei, părea să fi uitat de contractul pe care îl semnaseră amândoi în dimineaţa precedentă.
   Îşi reveni rapid.
   - Îi sun pe avocaţii fondului de îndată ce mă întorc la birou. Consideră contractul nostru anulat începând de astăzi.
   - Nu încerca să blufezi. Nu poţi să dai înapoi doar pentru că te-ai hotărât că eu sunt un ticălos. Ai semnat blestematul de contract, şi o să te oblig să îl respecţi.
   - Mai vedem noi.
   El ridică din umeri.
   - Dacă vrei să fii ocupată la tribunal în următoarele 10-12 luni, n-ai decât. Dar am să mă lupt până la capăt şi am să câştig. Amândoi ştim asta.
   Era prinsă în capcană, şi el ştia că era prea deşteaptă ca să nu îşi dea seama de asta.
   Urmă un moment tensionat în care el o privi conştient de propria victorie.
   O furie însoţită de frustrare îi cuprinse din nou faţa.
   - Vei plăti pentru asta, Jack Fairfax.
   Se întinse şi luă carafa cu apă cu gheaţă de pe tava ţinută de ospătarul nemişcat.
   - Mai devreme sau mai târziu, jur că vei plăti pentru ceea ce ai făcut.
   Azvârli conţinutul carafei spre el. Jack nici măcar nu încercă să se ferească. Singurul loc pe unde ar fi putut să evadeze era sub masă, şi cumva acea opţiune părea şi mai ruşinoasă decât să rămână pe loc.
   Apă îngheţată ce îi izbi faţa îi aprinse furia pe care încercase să o controleze până atunci. O privi pe Elizabeth. Şi ea se holba la el, şi în ochi i se vedeau primele semne ale şocului şi ale groazei. El înţelese că ea îşi dădea abia acum seama că se făcuse de râs.
   - Asta nu mai are legătură cu afacerea Galloway, nu-i aşa? spuse el încet. Ci cu noaptea trecută.
   Strângându-şi poşeta, făcu un pas în spate, de parcă el ar fi lovit-o cu această remarcă.
   - Să nu îndrăzneşti să vorbeşti despre noaptea trecută. Nu are nicio legătură cu asta, naiba să te ia!
   - Sigur că are legătură. 
   Îşi luă o bucăţică de gheaţă de pe jachetă.
   - Îmi asum responsabilitatea, desigur. Aşa ar face un gentleman, nu?
   Ea îşi ţinu răsuflarea şi icni îngrozită.
   - Nu încerca să reduci totul la sex. Ce s-a întâmplat noaptea trecută este cel mai lipsit de importanţă aspect al întregii afaceri. De fapt, ceea ce s-a întâmplat azi-noapte este atât de lipsit de importanţă şi atât de puţin relevant, că nici măcar nu intră în discuţie.
   „Noaptea trecută nu a însemnat nimic pentru ea.“ El îşi pierdu puţinele rămăşiţe de stăpânire de sine cu care îşi ţinuse în frâu furia.
   Mâinile i se strânseră pe marginea mesei. Se ridică intenţionat în picioare, netulburat de faptul că apa cu gheaţă se scurgea în continuare de pe el. Zâmbi leneş spre Elizabeth.
   - Din partea mea, spuse el cu o politeţe îngrijorătoare, aş dori să afirm că nu ştiam că am de a face cu Prinţesa Gheţii. Ar fi trebuit să mă avertizezi că există o problemă la acel departament. Cine ştie? Poate, dacă aş fi depus mai mult efort şi aş fi alocat mai mult timp, aş fi reuşit să te dezgheţ.
   De îndată ce îi ieşiră pe gură, regretă acele cuvinte. Dar ele rămaseră plutind deasupra mesei, împietrite, ca nişte pumnale strălucitoare de gheaţă. Înţelese că nu aveau să se topească niciodată.
   Elizabeth mai făcu un pas în spate. Faţa i se îmbujorase şi îşi mijise ochii.
   - Chiar eşti un nenorocit, nu-i aşa? 
   Vocea îi era joasă şi mult prea uniformă acum.
   - Nu îţi pasă câtuşi de puţin de urmările afacerii Galloway?
   El îşi trecu o mână prin păr pentru a mai îndepărta din apa îngheţată.
   - Nu, nu-mi pasă. Afacerile sunt afaceri, din punctul meu de vedere. Nu cred în implicarea emoţională.
   - Înţeleg, zise ea. Exact asta este părerea mea despre noaptea trecută.
   Se întoarse pe tocurile ascuţite ca nişte ace şi ieşi din restaurant fără să îi mai arunce vreo privire.
   Jack o privi îndepărtându-se. Nu îşi luă ochii de la ea până când nu dispăru pe uşă.
   Înţepăturile sorţii inevitabile pe care le simţise când ea intrase în salon deveniră şi mai puternice. Ştia că acum le simţea şi ea.
   Amândoi cunoşteau adevărul.
   Putea să fugă de ceea ce se întâmplase între ei în noaptea precedentă, dar nu şi de contractul semnat. La bine şi la rău, îi lega mai strâns ca orice contract prenupţial.

Capitolul 1

Seattle

   Între miezul nopţii şi răsărit
   Miercuri dimineaţă

   O aşteptă în partea dosită a parcării, lipit de un zid de cărămidă, tremurând în jacheta lui subţire. Felinarul stradal nu funcţiona corespunzător. Emitea o lumină slabă, bolnăvicioasă, care nu învingea umbrele. Mai rămăseseră doar câteva maşini în parcare. Piaţa Pioneer era liniştită la acea oră. Cluburile de noapte şi tavernele erau deja închise. În afara beţivului de care se împiedicase pe alee, nu mai văzuse pe altcineva. Asta era un lucru bun, pentru că genul de oameni care umblau în acea parte a oraşului la acea oră erau de obicei înfricoşători.
   Ploua, o bură constantă care îi vârâse frigul dimineţii şi mai adânc în oase. Dar înţelese că nu doar aerul nopţii îi dădea fiori. Ci faptul că, în acea seară, nu îşi respectase una dintre cele două întâlniri zilnice cu Madam Lola. Nu şi-o permisese, şi acum plătea el preţul.
   O întâlnise pe Madam L. Pe când era doctorand. Fusese un student bun pe atunci. Toată lumea îi prezisese un viitor luminos în chimia industrială. Probabil ar fi fost deja deţinătorul unor patente dacă nu ar fi întâlnit-o pe Madam Lola. O femeie, o studentă la unul dintre cursurile lui, fusese cea care i-o prezentase. Îl asigurase că sexul era grozav după o singură doză. Avusese dreptate. Dar Lola devenise rapid mai interesantă ca sexul. Mai interesantă ca un doctorat în chimie industrială. Mai interesantă ca viitorul plin de succes pe care şi-l plănuise.
   Lola îi acaparase viaţa - şi era o amantă pretenţioasă. Îi cerea prezenţa obedientă de două ori pe zi. Dacă rata o singură doză, se simţea ca lucrul de pe asfalt în care călcase cu câteva minute înainte. Şi i se făcea frig.
   Foarte, foarte frig.
   Dar ea avea să vină în curând cu banii pe care i-i promisese, cu care să mai poată cumpăra timp cu Madam L., şi totul avea să fie din nou în regulă. Păstra aparenţele destul de bine când reuşea să respecte cele două întâlniri zilnice. Suficient cât să îşi păstreze slujba. O vreme, cel puţin. Nu era uşor să facă echilibristică cu slujba şi cu Lola. Se descurca bine câteva luni, şi, apoi, invariabil, ceva mergea prost. Fie pica un test antidrog, fie începea să îşi ia prea multe zile libere. Sau altceva.
   Spera să poată rezista mai mult în slujba prezentă. Îi plăcea oarecum.
   Uneori, când lucra la Excalibur, se prefăcea că îşi terminase doctoratul; că era un membru respectat al echipei de cercetare, ca doctorul Page, poate, nu doar un tehnician lipsit de importanţă. Îi părea rău pentru ceea ce făcuse în acea seară. Dar nu avusese de ales. Salariul lui de la Excalibur era bun, dar nu suficient pentru cât timp trebuia să petreacă cu Lola. Celălalt angajator era generos însă.
   Şi ea avea să vină în curând. Cu mulţi bani pentru Lola.
   Îi auzi întâi paşii, tocurile înalte bătând uşor pe asfaltul ud. Se îndepărtă imediat de cărămizile umede, sentimentul de anticipaţie alungându-i parţial frigul din oase. Nu mai era mult şi urma să aibă ceea ce îi era necesar pentru a se încălzi.
   - Bună, Ryan.
   - Era şi cazul să ajungi, mormăi el.
   Ea păşi spre el prin umbrele adânci. Gluga unei haine de ploaie lungi, negre, îi ascundea faţa.
   - A mers totul bine, presupun?
   - Nicio problemă. Laboratorul este un dezastru. O să aibă nevoie de câteva zile să facă curat.
   - Excelent. Probabil nu era necesar. Doar o măsură de precauţie în caz că Fairfax sau departamentul de pază de la Excalibur anunţă poliţia. Îi va trimite oricum în direcţia greşită.
   - Companiile nu cheamă niciodată poliţia în astfel de situaţii, decât dacă este absolut necesar. Nu dă bine. Sperie investitorii şi clienţii.
   - Da. Şi tocmai asta nu îşi permite Excalibur acum.
   Făcu un semn din mână spre poşetă.
   - Ei bine, asta rezolvă totul. Ai fost un angajat bun, Ryan. Îmi pare rău că nu putem continua colaborarea.
   - Cum?
   - Mi-e teamă că nu mai am nevoie de tine. De fapt, ai devenit un risc.
   Îşi scoase mâna din poşetă. Era suficientă lumină de la felinar cât să se vadă strălucirea unui metal întunecat.
   Un pistol.
   El încercă să priceapă ce se întâmpla. Dar, până să înţeleagă, era prea târziu. Era ca una dintre acele femei din filmele alb-negru pe care le iubea doctorul Page, se gândi el. O femeie fatală.
   Ea apăsă de două ori pe trăgaci. Al doilea foc nu fusese necesar, dar voia să se asigure. Exista un rând în scenariu care îi rezuma perfect filosofia.
   „O doamnă cu un trecut nu are nimic de pierdut. Dar o femeie cu un viitor trebuie să fie foarte atentă. “

Capitolul 2

   Unii manageri aveau zile proaste.

   Alţii naufragiau după săptămâni întregi de navigare fără busolă pe Marea Roşie a Birocraţiei.
   Acum se afla, din păcate, în cel de-al doilea grup, cel al navigatorilor năpăstuiţi, conchise Jack. Putea citi chiar ce era scris cu litere mici la marginea hărţii. „Dincolo de aceste ţărmuri se află dragoni.“
   Era suficient să îl facă superstiţios. Părea că dezastrele vin, într-adevăr, în trei.
   - Va trebui să controlăm daunele, zise Jack. Multe daune.
   Cercetă rămăşiţele haotice ale Laboratorului Doi B. Sticlă spartă şi echipamente zdrobite umpleau mesele de lucru. Instrumente de mare fineţe zăceau pe podea, în bucăţi. Unul dintre vandali folosise un tub de vopsea pentru a picta pe zidul de est cuvintele „Avangarda Viitorului”.
   - Este prea mult, mormăi Milo. Prea multe s-au adunat. Excalibur va fi ruinat.
   Litania monotonă începea să îl enerveze pe Jack. Şi rezerva lui limitată de răbdare fusese deja grav afectată.
   Vandalizarea Laboratorului Doi B era doar ultima dintr-o serie nefastă de incidente care loviseră micuţa Excalibur Advanced Materials Research în ultimele ore. În ansamblu, nici măcar nu era cel mai rău lucru care se întâmplase. Pe primul loc era tehnicianul ucis.
   - O să rezolvăm totul, Milo, spuse Jack.
   Era plătit să spună astfel de lucruri, îşi aminti el. În acea zi avea să îşi merite pe deplin salariul.
   - O să rezolvăm? Milo se întoarse spre Jack, cu faţa schimonosită de furie.
   Ochii îi erau cuprinşi de o lumină febrilă.
   - Cum o să rezolvăm când ne-a fost distrusă toată munca din ultima vreme? Cum facem faţă acestui dezastru? Nu o să mai avem parte de încă o şansă. Prezentarea Veltran nu poate fi anulată. Ştii asta.
   - Am spus că o să rezolvăm.
   - Şi cum o să facem asta? îl contră Milo înnebunit. Am avut oricum un noroc fantastic că am reuşit să îi atragem atenţia lui Grady Veltran. Îi ştii reputaţia. Dacă începem să căutăm scuze şi să amânăm prezentarea chiar şi cu o zi, o să ne taie de pe listă.
   Jack îşi suprimă un mormăit. Nu avea nevoie de asta. Avea destule probleme pe cap. Dar Milo Ingersoll era clientul lui. Clienţii trebuiau manevraţi cu delicateţe în astfel de momente. Făcea parte din meseria lui.
   Milo avea doar 25 de ani, dar, fiind singurul membru al excentricei familii Ingersoll care dăduse dovada unor potenţiale calităţi de lider şi manager, îşi asumase dificila povară a conducerii. După moartea mătuşii sale din partea bunicii, Patricia Ingersoll, cea care fondase Excalibur, îşi abandonase doctoratul în inginerie şi venise la conducerea afacerii familiei, în doar câteva zile, îşi dăduse seama că era copleşit. Patricia fusese ţintuită la pat în ultimii ani ai vieţii ei. Fără sfaturile ei, compania o luase la vale.
   Când Milo preluase conducerea, îşi dăduse rapid seama că afacerea se afla în pragul falimentului. Înţelesese şi că îi lipseau aptitudinile de manager şi experienţa ca să redreseze corabia.
   Înţelesese că avea nevoie de ajutor - şi cât mai repede.
   Dând dovadă de viziunea, hotărârea şi pasiunea pură pe care Jack le considera capabile să facă din Milo un manager extraordinar la un moment dat, acesta căutase un specialist în reveniri, un consultant care să fie capabil să salveze micuţa companie high-tech aflată în derivă.
   Jack nu avea să uite niciodată ziua în care tânărul agitat năvălise la el în birou şi ba îi ceruse, ba îi implorase ajutorul. Milo se arătase pasional, nestăpânit, dispus să facă orice, să promită orice, să semneze orice ca să poată salva firma familiei.
   Situaţia de la Excalibur era exact genul de problemă care îl fascina pe Jack. Aceasta era specialitatea lui - să salveze firmele mici, de familie, aflate în situaţii dificile. Pregătirea înlocuitorului, în acest caz Milo, era inclusă în preţ. Înţelesese de multă vreme că predatul şi mentoratul următoarei generaţii de lideri era esenţială în succesul pe termen lung.
   Nu avea rost să salvezi o companie mică dacă aceasta dădea faliment de îndată ce specialistul ieşea pe uşă fără a lăsa pe cineva capabil în urma lui.
   Milo avea toate calităţile necesare pentru poziţia pe care urma să o ocupe. Era entuziast, inteligent, muncitor şi, cel mai important, în întregime devotat, în ultimele 6 luni începuse să îl imite pe Jack în mai multe moduri, inclusiv în ceea ce priveşte felul în care se îmbrăca.
   Renunţase rapid la genul de haine purtate în mod obişnuit în domeniu în favoarea unui costum clasic asortat la cravată. Din păcate, gustul lui tindea în continuare spre verde şi maro.
   Jack îşi notase mintal să îl ducă pe Milo la un croitor bun înainte de terminarea proiectului Excalibur.
   Dar, în acea dimineaţă, Milo nu era un model al stilului conservator în afaceri. Se afla în continuare în pat când Jack îl sunase să îl anunţe despre vandalism. Milo păruse atât de zdruncinat de veste, că nu se mai sinchisise să termine să se îmbrace înainte să iasă din casă. Reuşise să îşi tragă o pereche de blugi pe el, dar purta în continuare jumătatea de sus a ceea ce părea să fie o pijama în dungi veche şi foarte uzată. Picioarele goale îi erau înfipte într-o pereche de papuci de casă tociţi. Părul roşu îi era ciufulit. În spatele ramelor groase şi negre ale ochelarilor, ochii lui căprui inteligenţi sclipeau într-o combinaţie de revoltă şi disperare agitată.
   Lui Jack i se făcu milă de el.
   - Nu este un dezastru, Milo, spuse el încet. Este doar un obstacol, dar nu un dezastru.
   - Nu ştiu cum faci diferenţa între ele.
   - Ai încredere în mine, ştiu diferenţa.
   Jack privi spre bărbatul burtos ce stătea în dreptul uşii.
   - În regulă, Ron, hai să curăţăm laboratorul ăsta.
   - Da, domnule.
   Ron Attwell, şeful micului departament de pază de la Excalibur, era transpirat. La subraţul uniformei sale kaki apăruseră urme întunecate.
   Picături de transpiraţie îi scăldau fruntea.
   Jack nu îl putea acuza. Nici lui nu îi era prea bine, în ciuda faptului că, precum toate celelalte lucruri din Laboratorul Doi B, şi sistemul de ventilaţie era de ultimă generaţie. Şi singurul lucru care mai funcţiona în aripa de cercetare.
   Milo avea dreptate, laboratorul devastat era, cu siguranţă, un dezastru, dar Jack nu avea de gând să recunoască asta cu voce tare. El era şeful. Era slujba lui să dea impresia că nu există la Excalibur probleme pe care să nu fie în stare să le rezolve.
   - Vreau să menţineţi securitate maximă, continuă Jack încet. Folosiţi doar oameni de serviciu care au fost autorizaţi să lucreze în clădirea aceasta şi asiguraţi-vă că nu se aruncă nimic, nici măcar o singură sticlă spartă înainte să le verifice careva din echipa Soft Focus. Ai înţeles?
   - Da, domnule.
   Milo îşi răsuci mâinile cu degete lungi într-un gest ce s-ar fi potrivit foarte bine unui personaj din ultimul act al operei Carmen.
   - Ce rost are să luăm acum măsuri de securitate? Ca şi cum ai închide uşa grajdului după ce a plecat calul.
   - Milo, zise Jack foarte încet.
   Milo tresări când îi auzi şoapta. Clipi rapid şi se întrerupse.
   Jack îi susţinu privirea.
   - Strângeţi tot ce a rămas în cutii şi lăsaţi-le aici în laborator. Asiguraţi-vă să nu fie nimic aruncat.
   - Da, domnule. 
   Ron îşi şterse fruntea cu spatele mânecii.
   - Mă apuc de îndată, domnule Fairfax.
   - Şi asigură-te că toţi cei implicaţi în curăţenie au să-şi ţină gura. Ai înţeles?
   - Da, domnule.
   - Oricine discută situaţia cu persoane din afara companiei va fi concediat pe loc.
   - Da, domnule. 
   Ron scoase un caieţel din buzunarul stâng şi căută un stilou.
   - Mă voi strădui, domnule, dar ştiţi cum circulă zvonurile în domeniul nostru.
   - Ştiu, răspunse Jack. Dar poziţia noastră oficială este că nu au fost produse daune importante.
   Milo se uită urât.
   - De aceea nu chemăm poliţia?
   - Da.
   - Dar de ce să încercăm să păstrăm secretul? Nu suntem singurul loc atacat de nebunii aceia de la Avangarda Viitorului. Au distrus unul dintre laboratoarele de la UW luna trecută. A apărut în ziare.
   - Şi firma de software de acum câteva săptămâni, adăugă Ron. Au încercat să dea foc locului.
   Jack îi privi pe amândoi netulburat.
   - Nu avem nevoie de acest gen de publicitate. Ultimul lucru care ne trebuie este să atragem atenţia asupra problemelor de securitate de la Excalibur.
   Ron se albi la faţă.
   - Da, domnule.
   Milo se uită şi mai urât.
   - Nu e ca şi cum...
   Jack ridică o sprânceană în direcţia lui Ron. Preocupat cu notatul în caieţel, Attwell nu observă micul gest. Milo însă văzu în sfârşit rostul lui.
   Îşi închise gura, îşi strânse buzele într-o linie de nemulţumire şi acceptă într-un final.
   - Orice fel de publicitate care sugerează o breşă în măsurile noastre interne de securitate nu este benefică pentru companie, zise Jack cu răbdare, în dezacord cu ceea ce simţea de fapt. Genul acela de ştiri au tendinţa să îi deranjeze foarte, foarte tare pe clienţi. Mă îndoiesc că o să reuşim să ţinem incidentul ascuns în întregime, pentru că este posibil ca Avangarda Viitorului să se ducă direct la presă ca să îşi asume responsabilitatea. Dar vom încerca să minimalizăm povestea. Ai înţeles?
   - Da, domnule.
   Ron îşi închise carneţelul.
   - Este sarcina ta să limitezi scurgerile de informaţii din companie, Ron, zise Jack. Langley de la resurse umane se va ocupa de presă.
   - În regulă. 
   Attwell îşi trecu degetele prin părul cenuşiu şi rar. Se îndreptă de spate cu un efort vizibil.
   - Îmi pare rău, domnule. Nu ar fi trebuit să se întâmple asta. Acei golani nu ar fi trebuit să intre în laborator.
   Scoase un sunet dezgustat.
   - Nu am mai avut astfel de probleme până acum. Cine s-ar fi gândit?
   - Da, confirmă Jack. Cine s-ar fi gândit?
   „Evident, nimeni din extrem de demodatul şi şubredul departament de securitate de la Excalibur”, se gândi el. Dar se abţinu să o spună cu voce tare.
   Modernizarea pazei fusese pe lista de priorităţi pe care o făcuse cu 6 luni în urmă când fusese de acord să ocupe poziţia de director. Dar transformarea unui grup de paznici de noapte care aveau la dispoziţie echipament de joasă calitate şi care se apropiau în marea lor majoritate de pensie într-un grup modern de pază necesita timp şi bani. Fuseseră atât de multe alte priorităţi, şi niciuna dintre ele ieftină. Excalibur avea resursele financiare limitate. Fusese decizia lui să le îndrepte în întregime către proiectul Soft Focus.
   Dar, cândva în ultimele 24 de ore, Tyler Page, cercetătorul care făcuse Soft Focus să funcţioneze, dispăruse împreună cu singurul exemplar de cristal de nouă generaţie. Era de-ajuns pentru a face un director întreg la cap, care gândea logic, să dea într-o stare de paranoia.
   Se întoarse pe călcâie şi păşi spre uşile batante.
   - Mă duc în biroul meu. Nu lăsaţi pe nimeni neautorizat în zonă în timpul curăţeniei, Ron. Vino la mine când aţi terminat.
   - Da, domnule.
   Ron îşi drese vocea.
   - Domnule, aş vrea să vă spun din nou cât de rău îmi pare că s-a întâmplat asta.
   - Dacă îţi mai ceri scuze o singură dată, îl avertiză Jack, te dau afară.
   Ron tresări.
   - Da, domnule.
   Jack puse o mână pe una dintre uşile grele, o deschise şi ieşi pe hol.
   - Aşteaptă, strigă Milo. Stai un moment, Jack. Vreau să vorbesc cu tine.
   - Mai târziu, Milo. Acum trebuie să iau legătura cu Langley. Vreau să îl anunţ eu înainte să îl sune presa.
   - Ştiu, ştiu. Milo păşi pe hol în spatele lui Jack. Dar trebuie să discutăm despre cealaltă situaţie.
   - Mai târziu.
   Jack continuă să înainteze spre lifturi.
   - Nu. Acum. 
   Milo ajunse în dreptul lui.
   - Dacă povestea asta cu crima şi cu laboratorul distrus o aduce pe... acea femeie aici? Va începe să pună întrebări.
   - Nu îţi face griji, dacă apare Elizabeth Cabot, mă ocup eu de ea.
   Promisiuni fără acoperire. La cum merseseră lucrurile până atunci, avea noroc dacă nu ajungea să fie tras în ţeapă într-unul dintre tocurile ei scumpe, făcute în Italia.
   Milo pufni.
   - Dar ştii cum se comportă la întâlnirea lunară a membrilor. Vrea mereu detalii şi cere informaţii. Dacă află că Page şi cristalul au dispărut, nu avem de unde să ştim ce o să facă.
   - Greşeşti.
   Speranţa reapăru în ochii lui Milo.
   - Da?
   - Sigur. 
   Jack zâmbi sumbru.
   - Eu ştiu exact ce o să facă. O să ne taie fondurile înainte să apucăm să măturăm Laboratorul Doi B.
   Era sigur că Elizabeth căutase un motiv să rupă contractul în ultimele 6 luni. Distrugerea laboratorului şi dispariţia Soft Focus avea să dea avocaţilor Fondului Aurora motive să susţină că afacerea nu mai era viabilă financiar. Ca principal creditor, fondul putea forţa Excalibur să declare faliment.
   - Ştiam eu, şopti Milo. Nu avem nicio şansă.
   - Stăpâneşte-te! Dacă Elizabeth Cabot sună şi întreabă despre vandalizare, mă ocup eu de ea. Nu are niciun motiv să presupună că avem vreo problemă cu proiectul Soft Focus.
   - Dar dacă bănuieşte ceva?
   Milo trepida, agitat.
   - Dacă începe să îşi bage din nou nasul? Să pună întrebări? Ştii cât de insistentă poate să fie.
   - Dacă pune întrebări, îi răspund eu.
   - Dar cum?
   - Nu ştiu. Poate o să încerc să o mint în faţă.
   Milo se holbă la el.
   - Cum poţi să glumeşti într-un asemenea moment?
   - Nu glumeam. Cum am mai zis, mă ocup eu de Elizabeth Cabot. Tu concentrează-te pe membrii familiei tale. Nu vrem ca vreunul dintre ei să afle.
   Milo clipi de câteva ori şi apoi mormăi.
   - Mătuşa Dolores ar face o criză de isterie. Unchiul Ivo probabil s-ar prăbuşi. Numai Dumnezeu ştie ce ar face verii mei. Mai ales Angela.
   - Ştii foarte bine ce ar face Angela. Ar insista ca Excalibur să fie vândut sau preluat de altă companie. Asta îşi doreşte de la moartea mătuşii tale.
   Milo strânse din pumn. Capul i se ridică.
   - Niciodată. Aceasta este compania mea. Mătuşa Patricia mi-a lăsat-o mie pentru că ştia că o să am grijă de ea pentru familie.
   Jack zâmbi uşor, în ciuda dispoziţiei sumbre.
   - Aşa te vreau, Milo. Nu-ţi face griji, recuperez eu Soft Focus.
   - Dar cum vei proceda?
   - Lasă asta în seama mea. Jack păşi în faţa liftului şi apăsă pe buton. Î1 recuperez eu. Dar o să am nevoie de timp. Va trebui să las tot restul în seama ta în următoarele 10 zile.
   - Zece zile? Dar demonstraţia pentru Veltran este programată peste două săptămâni. Trebuie să avem din nou cristalul în laborator până atunci, altfel se duce totul dracului.
   - Aşa cum ai spus chiar tu, avem două săptămâni la dispoziţie, zise Jack încet. Nu ai încă destulă experienţă, dar nu avem de ales. Va trebui să te ocupi de familia ta, de presă şi de operaţiunile zilnice ale Excalibur cât sunt eu plecat. Crezi că te descurci?
   - Normal că mă descurc. Nu asta este problema. Problema este cristalul.
   - Sunt conştient de asta.
   Uşile liftului se deschiseră într-un final. Din fericire, mai erau şi lucruri care mergeau bine în acea zi. Jack intră în lift şi apăsă butonul ce avea să îl ducă la etajul al treilea. Privi faţa bântuită a lui Milo şi încercă din nou să îl liniştească.
   - ÎI găsesc eu, Milo.
   - Şi cum naiba o să faci asta? se văicări Milo.
   Jack zâmbi fără pic de umor.
   - M-am gândit să încep prin a-mi lua o vacanţă.
   Uşile liftului se închiseră în sfârşit, întrerupând la jumătate icnetul lui Milo.
   Singur în cabină, Jack îşi propti un umăr de uşă şi privi spre luminile panoului liftului fără a le vedea cu adevărat. Adevărul era că Milo avea dreptate. Faptul că pierduseră Soft Focus era o catastrofă majoră pentru Excalibur.
   Cu proprietăţile sale optice unice, cristalul coloidal hibrid avea potenţialul de a juca un rol important în valul următor de dezvoltare al calculatoarelor, o generaţie de sisteme bazate pe tehnologie luminoasă.
   Computerele optice funcţionau transformând informaţia în impulsuri luminoase. Soft Focus era proiectat să controleze şi să transmită lumina în moduri extrem de specifice, la nivel microscopic.
   Patricia Ingersoll, cercetătoare genială cu o serie de patente, dezvoltase conceptul, dar se îmbolnăvise şi murise înainte să îl poată transforma în realitate în laboratoarele ei. Tyler Page, un membru la fel de genial, dar extrem de excentric, al echipei de cercetare şi dezvoltare de la Excalibur, muncise împreună cu ea ani de zile. Page fusese convins că putea să finalizeze munca la cristal.
   Când Jack îşi asumase sarcina de a salva Excalibur, luase decizia de a baza întregul viitor al companiei pe dezvoltarea cristalului Soft Focus.
   Privind înapoi, era posibil să fi făcut o greşeală de proporţii, se gândi el coborând din lift. Dar nu avusese pe ce altceva să se bazeze. Fără cristal, nu avea cum să salveze Excalibur.
   Căutase finanţare în toate sursele obişnuite şi fusese refuzat de toate, în ciuda reputaţiei lui. Ideea era că nimeni nu era dispus să sprijine Excalibur după moartea Patriciei Ingersoll.
   Târziu, într-una dintre nopţi, răsfoind un teanc cu arhivele financiare ale firmei în compania unui pahar medicinal de whisky, Jack făcuse descoperirea că, odată, cu mai mulţi ani în urmă, Fondul Aurora susţinuse proiectul Excalibur. Din ce putuse el să desluşească, părea că înţelegerea fusese una personală între Patricia Ingersoll şi fostul manager al fondului, Sybil Cabot. Contractul în sine conţinea un singur paragraf.
   Nu ar fi însemnat prea multe într-un tribunal.
   Aflase rapid că Sybil murise cu doi ani în urmă. Şi că lăsase fondul pe mâinile nepoatei ei.
   Fără prea multe speranţe, dar cu şi mai puţine alternative, luase legătura cu noul manager al fondului, Elizabeth Cabot, şi îi propusese un nou acord financiar.
   Spre uimirea lui, ea fusese de acord să discute despre ofertă.
   În dimineaţa în care intrase în biroul ei, aflat la primul etaj al vechiului ei conac, ştiuse că avea să aibă probleme serioase. După o oră în compania lui Elizabeth, recunoscuse în sfârşit în sinea lui că avea să renunţe la toate regulile lui ferme legate de amestecul plăcerii cu afacerile.
   Ei îi plăcuse prezentarea lui. Îi acceptase şi invitaţia la cină.
   Două săptămâni mai târziu, el descoperise legătura ei cu afacerea Galloway şi înţelesese că păşea pe sârmă.
   Dădu la o parte aceste gânduri când uşa liftului se deschise. Înaintă rapid pe holul cu mochetă spre birourile directorului. Era devreme, nici măcar ora 8. Era în continuare linişte la acel etaj.
   În minte, făcu rapid o listă de priorităţi. Primul punct pe agendă era să îşi roage secretara să discute cu cei de la resurse umane şi să-i obţină un număr de telefon de la cea mai apropiată rudă a lui Ryan Kendle.
   Durand, detectivul responsabil de ancheta crimei, îi spusese că avea să se ocupe el de anunţarea rudelor. Dar, ca director al Excalibur şi ca fost şef al lui Ryan Kendle, Jack ştia că îi revenea şi lui o parte din responsabilitate. Nu aştepta cu încântare această sarcină.
   Fişa personală a lui Kendle le dezvălui că acesta nu avea familie în zona Seattle-ului. Fusese angajat cu câteva luni în urmă ca tehnician de laborator. Fusese un singuratic, fără prieteni apropiaţi la Excalibur. Şi acum era mort.
   Teoria lui Durand era că Kendle avea legături cu lumea drogurilor. Îi explicase că bărbatul fusese împuşcat când ceva mersese prost în timpul unei tranzacţii cu droguri cândva între miezul nopţii şi zorii zilei, într-o parcare din Piaţa Pioneer.
   Jack păşi în anticamera biroului. Un val de uşurare îl cuprinse când văzu că secretara lui sosise mai devreme. Marion era în picioare la biroul ei, făcând cafea.
   Femeia se întoarse rapid, cu o expresie tensionată întipărită pe faţa rotundă. În spatele lentilelor ochelarilor ei supradimensionaţi, ochii îi erau cuprinşi de nelinişte. Cafetiera trepida pe masă.
   - Domnule Fairfax.
   - Nu pot să îţi spun cât de mult mă bucur să te văd, Marion. Ne aşteaptă o zi de coşmar. Aminteşte-mi de asta când discutăm despre mărirea de salariu.
   - Domnule Fairfax, ar trebui să ştiţi ce...
   - Mai târziu. O să supravieţuim dimineţii ăsteia doar pas cu pas.
   Jack îşi agăţă paltonul negru pe un cârlig al cuierului antic de alamă din colţ. Când ocupase poziţia de director al Excalibur, cu şase luni în urmă, descoperise că firma dusese conceptul de ţinută lejeră la extreme de neimaginat. Majoritatea angajaţilor purtau cămăşi de flanel, blugi şi pantofi sport.
   De la început, el venise la serviciu în costum şi cu cravată, chiar şi vinerea. Din anumite puncte de vedere, era de modă veche. În acea dimineaţă însă, când telefonul de la ora trei care îl informase de cel mai nou dezastru de la Excalibur sunase, luase primele obiecte vestimentare pe care le găsise în dulap, un pulover negru cu mâneci lungi şi o pereche de blugi.
   Dar telefonul nu îl surprinsese dormind. La ora 3 stătea în întunericul sufrageriei lui privind luminile de pe dealul Queen Anne, cu un pahar de whisky în mână, gândindu-se la pierderea cristalului Soft Focus. Descoperise cu doar câteva ore mai devreme că acesta dispăruse din seiful laboratorului.
   O privi pe Marion când trecu pe lângă masa ei în drum spre uşa biroului lui.
   - Înţeleg că ai auzit ce s-a întâmplat în Laboratorul Doi B, Marion?
   - Da, domnule. Mi-a spus paznicul când am sosit.
   - În curând, presa va începe să sune. Avangarda Viitorului nu va pierde vremea să se laude cu noua lor victorie împotriva tehnologiei malefice.
   Jack se opri, cu mâna pe mânerul uşii.
   - Sună-l pe Langley. Vreau să îl văd de îndată.
   - Da, domnule.
   - Nimeni în afară de Langley şi de mine nu vorbeşte cu presa. Ai înţeles?
   - Înţeleg, domnule.
   Marion îl privi cu o expresie stranie. Îşi coborî vocea.
   - Dar nu asta voiam să vă spun, domnule. Când m-am întors acum câteva minute, am găsit pe cineva aşteptându-vă în birou.
   - Detectivul de la crime? Durand? S-a întors?
   Jack o privi pe Marion peste umăr în timp ce deschidea uşa.
   - Ce mai vrea acum? I-am instruit deja pe cei de la resurse umane să îi dea o copie a tot ce avem în dosarul lui Kendle.
   - Nu, domnule.
   Marion îşi drese vocea într-o manieră înţepată.
   - Nu este detectivul.
   - Cine naiba ar îndrăzni să intre în biroul meu fără să...
   Se opri când văzu femeia care stătea în faţa geamului ce acoperea întregul perete.
   „La naiba!“ Greşise mai devreme când spusese că dezastrele vin întotdeauna câte 3. Astăzi veniseră câte 4 o dată.

Capitolul 3

   Ea se gândise la această confruntare în cea mai mare parte a nopţii care trecuse. Acum, că inevitabilul era atât de aproape de ea, era surprinsă de propria reacţie. Era calmă.
   Adevărat, putea să simtă mâncărimea aia în ceafă, dar avea mereu acea senzaţie deranjantă atunci când Jack îi era în preajmă. Şi era în mod clar puţin tensionată. Nu, foarte tensionată. Dar se descurca cu tensiunea. Era obişnuită cu asta, după şase luni în care participase la întâlnirile consiliului de administraţie de la Excalibur.
   Important era că se simţea în totalitate stăpână pe sine. Mâinile nu îi fluturau în aer. Nu tremura de furie. Era întoarsă cu spatele la el, studiind parcarea Excalibur şi întinderea lacului Washington în depărtare.
Era, cu siguranţă, calmă.
   Se îmbrăcase de bătălie în acea dimineaţă. Părul îi era strâns într-un coc sever. Purta un costum argintiu dintr-un material scump, cu dungi fine. Jacheta strâmtă era căptuşită uşor, pentru a da umerilor ei o linie fermă. Manşeta pantalonilor depăşea marginea pantofilor cu tocuri înalte. Aurul îi strălucea discret în urechi.
   Nu îi lipsea decât un bici pentru a completa această imagine. Era un gând deprimant.
   - Bună dimineaţa, Elizabeth. Mă bucur de fiecare dată când vii în vizită.
   Orice s-ar întâmpla, nu avea să îşi piardă cumpătul şi să înceapă să ţipe la el.
   Era calmă.
   Era bine de ştiut, pentru că era furioasă pe el. Şi, de la dezastrul din salonul clubului Pacific Rim, purtase cu ea o teamă adâncă, copleşitoare că, într-o zi, avea să îşi piardă din nou stăpânirea de sine cu Jack şi avea să se facă de râs pentru a doua oară.
   Se întoarse încet dinspre priveliştea lacului ascuns de ceaţă şi de la monoliţii gotici ai turnurilor cu birouri din Seattle aflaţi dincolo de lac.
   Se asigură că zâmbetul ei cel mai distant, cel mai rece îi era bine întipărit pe chip. Nu era uşor. Se întrebă cât avea să dureze înainte să îl poată privi fără să simtă acel entuziasm care îi făcea interiorul să se strângă şi respiraţia să îi rămână înţepenită în gât. Trecuseră 6 luni.
   Situaţia nu devenea mai bună.
   Îşi căută refugiul în treburile care o aduseseră acolo.
   - Bună dimineaţa, zise ea cu energie. Înţeleg că aveţi o problemă aici, la Excalibur.
   - Nimic deosebit, de care să nu ne putem ocupa, închise uşa şi îi făcu semn să se aşeze. Ia loc. O rog pe Marion să aducă cafele.
   - Mulţumesc.
   Se îndreptă spre cel mai apropiat scaun tapiţat cu piele şi se aşeză.
   Apucă ţesătura fină de lână a noilor ei pantaloni şi trase uşor, apoi şi îşi încrucişă picioarele.
   Era calmă şi se controla, dar respira un pic prea rapid şi putea să îşi simtă propriul puls. Nu făcuse decât să traverseze biroul, dar corpul ei reacţiona de parcă toc- mai s-ar ti antrenat mai bine de jumătate de oră.
   Îl privi pe Jack mergând la biroul lui şi aşezându-se pe scaunul negru de piele. Se aplecă spre ea, apăsă un buton şi vorbi rapid cu secretara lui.
   Elizabeth observă cu uimire că părul lui întunecat şi des arăta uşor răvăşit, de parcă l-ar fi pieptănat cu degetele. Ori asta, ori degetele altcuiva trecuseră de curând prin el. Îşi suprimă cu fermitate junghiul de disperare ce îi provoca acest gând.
   Cu toate acestea, era ciudat să îl vadă arătând atât de informal. De fiecare dată când se aflaseră în prezenţa celuilalt în ultimele luni, Jack fusese mereu îmbrăcat în armură de director: costum scump, cămaşă curată şi o cravată conservatoare.
   În acea dimineaţă, puloverul negru şi blugii îl făceau să arate şi mai periculos decât de obicei, constată ea. Asta deoarece hainele strâmte reliefau puterea din umerii lui şi arătau că graţia corpului său era reală, nu rezultatul muncii unui croitor foarte bun.
   La un moment dat, în acele prime şi înflăcărate săptămâni împreună, ea descoperise că el făcea în mod regulat sport. Dar, în loc să urmeze un program standard la o sală de fitness, el studia mai multe arte marţiale obscure.
   La acel moment, luase interesul lui în aceste exerciţii exotice şi în filosofie drept un indiciu al unui caracter romantic adânc îngropat. Ceea ce demonstra cum dorinţa îi manipulase partea analitică a creierului, se hotărî ea. Acum îi era însă limpede faptul că Jack studia teoriile antice ale strategiei şi ale apărării pentru că avea Lin caracter lipsit de scrupule, nu unul romantic. Ticălosul era un animal de pradă înnăscut.
   Uşa se deschise. Marion apăru cu două ceşti de cafea. Privi neliniştită spre Jack, de parcă ar fi aşteptat o îndrumare. Apoi îşi forţă un zâmbet şi îi întinse una din ceşti lui Elizabeth.
   - Mulţumesc, zise Elizabeth.
   - Cu plăcere, doamnă Cabot.
   Marion puse a doua ceaşcă pe biroul lui Jack şi fugi.
   Elizabeth se prefăcu a nu băga de seamă. Era perfect conştientă că la Excalibur era privită cu mare rezervă. Toată lumea ştia că ea avea frâiele Fondului Aurora, care controla soarta Excalibur.
   Nu ar fi fost surprinsă dacă toţi angajaţii ar fi auzit despre scena dezastruoasă de la clubul Pacific Rim. Astfel de bârfe se răspândeau rapid.
   Jack înghiţi prelung din ceaşcă, se afundă în scaun şi o privi pe Elizabeth.
   - Deci ai auzit deja despre micile noastre probleme? Sunt surprins că veştile au ajuns la tine atât de rapid.
   Ea ridică din sprâncene.
   - Da, sunt convinsă că eşti. Cât timp aveai de gând să ţii secretul?
   El ridică din umeri.
   - Abia am aflat şi eu, acum câteva ore. Nici n-am fost contactat de presă încă.
   Ea se încruntă.
   - Ai de gând să vorbeşti cu presa despre asta?
   - Probabil nu voi reuşi să o evit.
   - Înţeleg. Şi ce anume ai de gând să le spui reporterilor când ajung aici?
   - Nu sunt prea multe de zis, nu-i aşa?
   Jack mai luă o înghiţitură de cafea şi aşeză ceaşca pe farfurioară.
   - Am fost atacaţi de aceiaşi indivizi care au vandalizat universitatea şi laboratoarele Ecto-Design. O să avem nevoie de câteva zile pentru a face curat, dar Laboratorul Doi B ar trebui să funcţioneze la capacitate deplină din nou la mijlocul săptămânii viitoare. Între timp, sporim măsurile de siguranţă.
   Ea se holbă la el, pe moment derutată.
   - Despre ce naiba vorbeşti?
   El o privi întrebător, dar politicos.
   - Îmi cer scuze, domnişoară Cabot. Presupuneam că vorbim despre incidentul pe care l-am avut la Excalibur de dimineaţă.
   - Ce incident?
   - Noaptea trecută, unul dintre laboratoare a fost atacat de grupul Avangarda Viitorului. Ai auzit de ei?
   - Da, desigur.
   Aerul lui de politeţe socială excesivă o făcea să îşi dorească să îi arunce ceaşca de cafea în cap. Îşi aminti ce se întâmplase ultima oară când cedase tentaţiei de a azvârli ceva spre Jack Fairfax.
   - O adunătură de nebuni antitehnologie. Ce daune au fost făcute?
   El ridică din umeri.
   - Laboratorul este un dezastru. Am pierdut echipament electronic scump. Dar cea mai mare parte va fi acoperită de asigurare. După cum am zis, lucrurile vor reveni la normal peste câteva zile.
   - Înţeleg.
   Bătu cu degetele pe braţul scaunului.
   - Se pare că Excalibur a cam avut ghinion în ultima vreme.
   Jack ridică dintr-o sprânceană.
   - Ştii şi despre Kendle?
   - Kendle?
   - Tehnicianul de laborator care a fost ucis în piaţa Pioneer de dimineaţă. Poliţiştii spun că avea de-a face cu lumea drogurilor. Cineva l-a împuşcat într-o parcare.
   - Nu, nu auzisem despre moartea domnului Kendle. Îmi pare rău.
   - Aşa cum ne pare tuturor, domnişoară Cabot. 
   Jack se aplecă în faţă şi se prinse cu mâinile de birou.
   - Dar poţi să fii liniştită că nici moartea lui Kendle şi nici atacul nu vor avea vreun impact asupra proiectului Soft Focus. Prezentarea Veltran se va desfăşura conform programului. Nu era nevoie să veniţi până aici de la Seattle pentru a verifica starea investiţiei.
   Avea tupeu, observă ea, să încerce să o facă să sune ca un Scrooge cu inima de piatră. De parcă ar fi fost răutăcioasă dacă se interesa de suma considerabilă de bani pe care el reuşise să păcălească Fondul Aurora să o îndrepte către Excalibur.
   Ea îi întâlni privirea.
   - Îţi apreciez asigurările, Jack. Şi te cred când spui că moartea angajatului şi devastarea laboratorului nu vor afecta proiectul Soft Focus.
   - Bun. Acum, dacă eşti mulţumită de situaţie, am o agendă plină astăzi. Va trebui să te rog să pleci, ca să îmi pot vedea de treabă.
   - Dar nu sunt mulţumită, zise ea neafectată. Am zis doar că înţeleg că omorul şi episodul de vandalism nu au impact asupra proiectului. Cum ar putea să aibă?
   Se opri o secundă.
   - Din informaţiile mele, Soft Focus a dispărut.
   Jack era de admirat, observă ea. Nici măcar nu clipise.
   - De unde naiba ţi-a venit o asemenea idee? întrebă el.
   Ea îşi încrucişă din nou picioarele, fără grabă.
   - Am luat cina cu Hayden Shaw aseară.
   - Drăguţ din partea ta. Jack o privi întrebător. Divorţul lui s-a finalizat, aşadar?
   Ea înţepeni.
   - Nu l-am întrebat. A fost o cină de afaceri.
   - Clar. O cină de afaceri. Deci Shaw curtează investitori care să îl ajute să lanseze noua generaţie de dispozitive de reţea cu fibre optice, nu? Mă întrebam când avea de gând să urnească proiectul. A fost amânat 1 an întreg.
   Flayden ar fi fost uimit să afle că planurile lui de dezvoltare ultrasecrete ajunseseră deja la urechile marelui său rival, se gândi Elizabeth. Îşi aminti să înainteze cu atenţie. Jack şi Hayden aveau un trecut comun. Nu ştia nimic despre începuturile vrajbei dintre cei doi bărbaţi, dar era perfect conştientă că mergea dincolo de o simplă rivalitate de afaceri.
   - Ştii de proiectul Frontrunner? întrebă ea.
   - Sigur. Shaw o să verse o grămadă de bani degeaba înainte de final, dar asta e problema lui, nu a mea.
   Ea ignoră dispreţul amuzat din vocea lui.
   - Hayden spune că a auzit zvonuri că singurul specimen existent al noului material dezvoltat a fost furat dintr-un laborator al Excalibur.
   Jack îşi împreună degetele.
   - Am câteva sfaturi gratuite pentru dumneavoastră, domnişoară Cabot.
   - O ofertă foarte cumsecade, mai ales având în vedere că nimic altceva din asocierea noastră nu a fost deloc ieftin, cu atât mai puţin gratuit, murmură ea. Totuşi, nu sunt în căutarea unor sfaturi.
   - Asta nu mă surprinde. Dar, din bunătatea sufletului meu, o să vi le ofer oricum.
   Jack îi înfruntă privirea.
   - Să nu ai încredere prea mare în Hayden Shaw.
   - Amuzant, el mi-a dat acelaşi sfat în privinţa ta.
   - Sunt convins că a făcut-o.
   Ea îşi ridică din nou cafeaua.
   - Sugerez să revenim la subiectul zvonurilor.
   - Ştii la fel de bine ca mine că zvonurile în afaceri sunt la fel de comune ca opţiunile de cumpărare la companiile recent înfiinţate şi cu perspective reduse de a da roade.
   - Vrei să îmi spui că zvonul auzit de Hayden nu se bazează pe fapte? Soft Focus nu are probleme?
   - Îţi spui că totul este sub control aici la Excalibur.
   În ciuda promisiunilor pe care şi le făcuse pe drum de dimineaţă, îşi pierdu cumpătul.
   - La naiba, Jack, nu mă minţi! Am băgat o sută de mii de dolari ai Fondului Aurora în afacerea asta. Am un loc în consiliul tău de administraţie.
   El se cutremură.
   - Nu trebuie să îmi aminteşti poziţia ta în consiliu.
   - Am dreptul să ştiu ce se întâmplă.
   Preţ de un moment, el nu spuse nimic, studiind-o cu atenţie, de parcă ar fi fost un specimen de laborator. Apoi ridică din umeri.
   - Ce anume ţi-a spus Shaw?
   Cu un efort de voinţă, ea îşi recăpătă stăpânirea de sine.
   - Tocmai ţi-am zis, mi-a spus că a auzit că un nou specimen în dezvoltare a fost furat din laboratoarele de aici. Amândoi ştim că singurul secret al Excalibur este Soft Focus. A dispărut cristalul, Jack? Vreau adevărul. Da sau nu?
   O privi îndelung, cu o expresie întunecată, gânditoare, în ochii lui ca mierea şi ca aurul. Rămase descumpănită. Avea totuşi de gând să o mintă, constată ea. Ce o făcuse să creadă că el avea să-i spună adevărul?
   Avea lista lui proprie de priorităţi. Dacă se afla totuşi pe listă, poziţia ei era, fără dubii, aproape de finalul acesteia, cu o mică menţiune lângă numele ei: „ignoraţi, dacă este posibil; obstrucţionaţi dacă sunteţi încolţiţi”.
   - Este adevărat, zise Jack. Nu mai avem cristalul, şi nici pe Tyler Page.
   Ea se holbă la el, mai uimită de sinceritatea neaşteptată decât de veştile că Soft Focus dispăruse într-adevăr. Îşi închise gura şi se redresă rapid.
   - Nu aveai de gând să îmi spui, aşa este? întrebă ea.
   - Nu atâta timp cât puteam să evit asta.
   Îşi desprinse mâinile şi le desfăcu uşor.
   - Aveam un plan, vezi tu.
   - Da, sunt sigură că aveai. Mereu pari să ai un plan, Jack. Dar este cam târziu să mai inventezi unul acum, nu? Vorbind în calitate de membru al consiliului de administraţie, cred că ar fi fost mai inteligent să sporeşti măsurile de siguranţă înainte ca Soft Focus să dispară.
   - Planul, domnişoară Cabot, era să îi găsesc pe Tyler Page şi cristalul înainte ca tu sau altcineva să fi aflat de lipsa lor.
   - Când, mai exact, au dispărut?
   - Nu sunt sigur. Am muncit până târziu noaptea trecută. Din întâmplare, am făcut un control de siguranţă la ora nouă. Atunci am descoperit lipsa cristalului. Un container duplicat, gol, fusese lăsat în locul lui. Dacă n-aş fi verificat conţinutul, nu aş fi ştiut că Soft Focus lipseşte.
   Ea se încruntă.
   - A fost lăsat un container duplicat?
   - Da. Se află în continuare în seif. I-am mai spus despre asta doar lui Milo. Din câte ştiu toţi ceilalţi, cristalul se află în siguranţă în laborator. Echipa de cercetare a fost instruită să nu îl atingă până la întoarcerea doctorului Page.
   - Trebuie să ai o idee când a dispărut, nu?
   Gura lui se schimonosi uşor.
   - Tyler a plecat acasă ieri după-amiază, fiindcă nu se simţea bine. Cred că a luat specimenul cu el.
   - Vrei să îmi spui că a ieşit pur şi simplu de aici cu Soft Focus?
   - Tyler Page este cel mai respectat membru al echipei de cercetare. Cei de la pază nu aveau niciun motiv să îl percheziţioneze.
   Un val nou de indignare o cuprinse.
   - De ce nu am fost anunţată de îndată?
   - În principal, pentru că ştiam că o să o iei razna şi o să începi să ameninţi că ne tai fondurile.
   Ea zâmbi glacial.
   - Greşeşti.
   - Da?
   - Dintr-un punct de vedere, cel puţin.
   Se ridică iute.
   - Nu am luat-o razna. Dar cu siguranţă am de gând să vorbesc cu avocaţii de îndată ce mă întorc la birou. Fără cristal, Excalibur nu are nicio speranţă, amândoi ştim asta. Fondul are dreptul să încheie contractul.
   - Nu ai o viziune de perspectivă, nu crezi? Tu şi preţiosul tău fond riscaţi să pierdeţi o avere din profituri viitoare. Soft Focus va valora milioane de dolari pe viitor.
   - Va trebui să îl găseşti întâi, nu?
   - ÎI voi găsi, domnişoară Cabot.
   Ochii îi străluceau, neînfricaţi.
   - Nu te îndoi de asta nici măcar o secundă.
   Siguranţa neînfrânată din vocea lui trimise un impuls electric de-a lungul terminaţiilor ei nervoase. El vorbise serios. Avea să facă tot ce îi stă în putere pentru a recupera cristalul.
   Încet, se aşeză la loc pe scaun.
   - Deci care îţi este planul?
   O studie gânditor vreme îndelungată. Apoi se ridică şi scoase un set de chei de maşină din buzunarul de la blugi.
   - Hai cu mine! Vreau să îţi arăt ceva.
   Ea ezită. O privi peste umăr înaintând spre uşă.
   - Nu-ţi face griji. Nu intenţionez să te invit iarăşi să îmi vezi schiţele. Mi-am învăţat lecţia acum 6 luni.

Capitolul 4

   Era în continuare plină de resentimente 15 minute mai târziu când Jack opri maşina în faţa unei case micuţe care nu se remarca prin nimic. Ura faptul că putea să o facă să devină defensivă atât de uşor.
   Un singur cuvânt despre aventura lor de o noapte, de atât era nevoie.
   Cum era posibil ca el să aibă în continuare acel efect asupra ei? El ar fi trebuit să fie cel jignit de amintirea scurtei lor escapade, nu ea.
   Studie geamurile murdare, curtea neîngrijită din faţă şi vopseaua scorojită de pe verandă.
   - Aici stă doctorul Page?
   - Da. După cum poţi vedea, nu este un mare fan al întreţinerii casei.
   Jack opri motorul, scoase cheile din contact şi coborî. Se aplecă să îi vorbească prin uşa întredeschisă.
   - Am venit aici să îl caut noaptea trecută, de îndată ce mi-am dat seama că Soft Focus lipseşte. Plecase de ceva vreme.
   Ea ieşi încet din maşină. Jack înconjură vehiculul pentru a i se alătura.
   Înaintară împreună pe asfaltul crăpat. Elizabeth îl privi scoţând o cheie din portofel.
   - De unde ai obţinut-o? îl întrebă ea.
   - Eşti o femeie suspicioasă, domnişoară Cabot.
   - Unele lucruri le învăţ pe pielea mea, dar o fac, până la urmă. Am ajuns să înţeleg, de exemplu, că, în relaţiile dintre noi doi, merită să pun eu prima întrebările.
   El primi acuzaţia lipsită de subtilitate cu o uşoară înclinare a capului.
   - Ştiu ce vrei să spui cu învăţatul pe propria piele. Ia exemplul meu. Nu am mai comandat apă cu gheaţă într-un restaurant de 6 luni.
   Se uită la el cu asprime. Era al doilea apropo deranjant pe care îl făcuse cu privire la lecţiile învăţate. Doar nu se considera el partea lezată în întâmplările din urmă cu 6 luni? Cât tupeu!
   - Sună de parcă ai fi căpătat un fel de fobie, zise ea cu o îngrijorare dulce ca zaharina. Poate ar trebui să te duci la un terapeut.
   - Nu am timp. 
   Vârî cheia în încuietoare şi răsuci de mâner.
   - Mai mult, apa la sticlă este mai ieftină ca terapia.
   - Ai de gând să îmi spui cum ai obţinut cheile de la casa lui Page?
   Se crispă în sinea lui când auzi aerul moralist din vocea ei. „E vina lui“, se gândi ea. Avea un fel de a-i scoate la iveală cele mai neatractive calităţi.
   El ridică din umeri şi deschise uşa.
   - Page ţine un al doilea set de chei la birou. Este prototipul omului de ştiinţă aiurit. Mereu se încuie în afara casei ori a maşinii.
   - Aşa că le-ai luat de acolo?
   - Da, doamnă. Tot la fel cum el mi-a luat specimenul Soft Focus.
   - Specimenul nostru Soft Focus, îl corectă ea automat. Mergi pe presupunerea că Page e cel care l-a furat?
   - Asta este ipoteza mea actuală, da.
   Jack se dădu la o parte pentru a-i da voie să intre în camera întunecată.
   - Având în vedere că a dispărut şi că este singurul care avea motivul, oportunitatea şi cunoştinţele tehnice - cum anume să îl scoată din laborator - deocamdată mă axez pe el. Asta dacă, desigur, nu ai tu o idee mai bună.
   - Nu, nu am.
   Se opri brusc, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu întunericul.
   - Dumnezeule! Ai dreptate. Page nu prea îşi îngrijea casa.
   Camera avea un aspect dărăpănat, neglijat. Perne roase împodobeau o canapea deşălată, acoperită cu un material portocaliu ieftin. Câte un strat de praf acoperea aproape fiecare suprafaţă. Covorul arăta de parcă nu ar fi fost aspirat de cel puţin un deceniu. Pe o farfurie ce se balansa precar pe unul din braţele canapelei rămăseseră câteva firimituri. O ceaşcă cu un reziduu maro uscat pe fund stătea pe măsuţa de cafea. Ceva verde creştea în ea.
   Camera nu părea doar aglomerată, constată Elizabeth, ci de-a dreptul învechită. De parcă ar fi rămas încremenită în timp. Avea un aer familiar, îşi dădu ea seama. Ceva în felul în care lumina intra printre jaluzele îi amintea de o scenă dintr-un vechi film. „Biroul detectivului libidinos”, se gândi. Chiar înainte ca doamna misterioasă, clienta, să intre pe uşa cu geam de sticlă.
   Şi apoi observă afişele de filme de pe pereţi. Bărbaţi cu ochi reci şi pistoale la fel de reci, femei fatale fierbinţi, periculoase, mult galben aprins şi cerneală roşie. Multe umbre.
   Privi câteva dintre titluri. Dalia Albastră. Mildred Pierce. Străinul de la etajul trei.
   - Lui Page îi plac filmele noir, zise ea.
   Jack închise uşa.
   - Şi nu ai văzut încă partea interesantă.
   Ea păşi încet prin cameră.
   - Din ce văd aici, arată de parcă tocmai ar fi ieşit pe uşă şi se poate întoarce din clipă-n clipă.
   - Nu cred să se întâmple asta, replică Jack. Dulapul îi este gol, şi lucrurile personale din baie au dispărut. A plecat, şi sunt al naibii de sigur că a luat şi cristalul cu el.
   - Dar de ce să îl fure? Ce speră să facă singur cu el?
   - Să îl vândă, răspunse Jack scurt.
   - Dar Excalibur deţine mai multe patente pe cristal. Niciun concurent nu l-ar atinge, pentru că ar stârni procese de ani de zile.
   Gura lui Jack se arcui într-un zâmbet lipsit de umor.
   - Asta ne lasă cu o mulţime de alţi posibili cumpărători, inclusiv câteva afaceri străine şi guvernele a jumătate de duzină de ţări, cărora nu le pasă câtuşi de puţin de patente.
   Ea oftă.
   - Da, aşa este.
   - Şi mai rămânem şi noi, spuse Jack încet.
   - Ce?
   Se întoarse să îl privească.
   - Crezi că Tyler Page ar putea încerca să ne vândă înapoi Soft Focus?
   - De ce nu? Page ştie cât de important este cristalul pentru companie. Ştie şi că suntem presaţi de timp. Dacă nu avem Soft Focus la dispoziţie până la prezentarea Veltran, suntem morţi. Vom avea nevoie de luni bune să producem altă mostră de cristal suficient de mare cât să o putem folosi într-o demonstraţie.
   - Dar este echivalentul unei luări de ostatici şi a răscumpărării acestora.
   - Mda.
   - Ticălo... 
   Se opri, lovită de un gând deprimant.
   - Nu cred că o să încerce să ni-l vândă nouă. Excalibur nu are alţi bani. Şi, chiar dacă aş băga mâna adânc în rezervele Fondului Aurora, nu am putea concura cu ofertele din partea companiilor străine importante sau ale guvernelor. Tyler Page trebuie să ştie asta.
   - Sigur. 
   Jack făcu o pauză.
   - Dar sunt două motive pentru care cred că vom fi luaţi în consideraţie.
   - Continuă!
   - În primul rând, Page este genial în domeniul lui, dar are orizonturi limitate din alte puncte de vedere. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în laborator. Mă îndoiesc că ştie cum să contacteze companiile străine importante, cu atât mai puţin guvernele străine. Genul acesta de lucru cere un oarecare rafinament şi un anumit tip de experienţă.
   - Poate a fost contactat de vreo firmă străină care s-a oferit să îl cumpere.
   - Este posibil, dar, dacă ne-a trădat deja, cred că ar fi fost suficient de deştept să părăsească ţara. Sigur ştie că am să îl caut şi că nu mă voi da bătut.
   Ea se încruntă auzind hotărârea glacială din vocea lui.
   - Ţi-ai folosi timpul şi proprii bani ca să îl cauţi pe Page, chiar dacă ar fi prea târziu să mai salvezi Excalibur?
   - Nici nu aş avea de ales, spuse el simplu.
   - Cum adică nu ai avea de ales? Normal că ai avea. Îţi poţi reduce pierderile la Excalibur şi să îţi cauţi un nou client.
   - Nu aşa lucrez.
   Privi în jurul camerei, ca şi cum conversaţia ar fi început să îl plictisească.
   - Stai puţin, zise ea. Vrei să zici că este vorba despre reputaţia ta?
   - Sunt consultant, Elizabeth. Reputaţia mea este singurul lucru pe care îl am de vânzare. Mereu îmi duc la bun sfârşit contractele. Niciun client de-al meu nu a mai suferit asemenea pagube sub supravegherea mea. Şi cu siguranţă nu am de gând să stabilesc un astfel de precedent cu Excalibur.
   - În numele cerului, vorbeşti ca un pistolar care îşi câştigă existenţa vânând inamicii clientului său.
   El ridică din umeri.
   - Mă rog.
   - Vorbeşti despre răzbunare aici, nu despre reputaţia ta profesională.
   El reuşi să pară şi mai puţin interesat de direcţia luată de conversaţie.
   - Numeşte-o cum vrei. Ideea este că voi face orice este necesar pentru a-l găsi pe Page, şi am o bănuială că el ştie asta.
   Ea îl privi cu precauţie.
   - În regulă, am înţeles. Ai spus că primul motiv pentru care Page este în continuare în ţară este că îi lipsesc cunoştinţele pentru a vinde Soft Focus afară. Care este al doilea motiv pentru care crezi că mai zăboveşte aici?
   El îşi întoarse capul spre cel mai apropiat afiş.
   - Acela este al doilea motiv.
   Ea îi urmări privirea.
   - Nu înţeleg.
   - Când ştii pasiunea secretă a unui om, îi cunoşti şi cea mai mare slăbiciune.
   Uimită, Elizabeth studie afişul mai cu atenţie. Un Humphrey Bogart enigmatic şi o Lauren Bacall senzuală pozau într-un scenă tensionată.
   Titlul, Pasajul întunecat, era scris cu litere roşii în partea de jos a afişului.
   Privi din nou spre Jack.
   - Deci lui Tyler Page îi plac filmele noir. Cum te ajută asta să îl găseşti?
   - Nu doar îi plac filmele vechi, zise Jack. Chiar a produs unul.
   - Nu înţeleg.
   Jack se duse la masă şi ridică dintr-un vraf neîngrijit o carte cu coperta în negru şi alb. Elizabeth observă cuvântul noir în titlu.
   Jack deschise cartea şi scoase o broşură lucioasă lăsată între pagini.
   - Am găsit asta noaptea trecută, când îl căutam pe Page.
   Îi dădu broşura.
   Poza din faţă înfăţişa un detectiv particular cu aspect dubios, îmbrăcat cu trenci şi cu un pistol în mână, stând pe o alee întunecată. Lumina rece a reclamei din neon de la o tavernă din apropiere făcea din profilul lui un clarobscur. Cuvintele „Festival Neo Noir Anual Mirror Springs“ erau scrise pe o margine a imaginii, cu cerneală galbenă.
   Elizabeth ridică privirea.
   - Despre ce este vorba?
   - Aşa cum am mai spus, Tyler Page a făcut un film.
   Jack arătă cu degetul spre unul dintre afişe.
   - Pe cel de acolo, ca să fiu mai exact.
   - Glumeşti.
   Elizabeth se apropie de afiş pentru a-l privi mai bine.
   Deşi ilustraţiile încercau să imite designul clasic al unui astfel de afiş, vedea acum că era vorba despre o imagine contemporană. Includea o actriţă blondă senzuală cu trăsături fine, ca sculptate, şi ochi care văzuseră prea mult din partea întunecată a lumii. Femeia purta o rochie strâmtă, cu decolteu adânc, şi avea un pistol în mână. Ţinea arma cu uşurinţă, obişnuită parcă cu greutatea ei.
   Fraza „Odată ce începi să fugi într-o Companie Rapidă, nu te mai poţi opri“ era scrisă cu litere roşii în partea de sus a afişului.
   Elizabeth citi rapid restul. Fast Company. În rolul principal, Victoria Bellamy. Produs de Tyler Page.
   Ridică privirea.
   - Şi?
   - Uită-te în broşură, o îndemnă Jack. Unul dintre filmele ce vor avea premiera la festivalul de la Mirror Springs este Fast Company.
   Ea deschise broşura şi trecu prin lista de filme până văzu titlul: „Fast Company. Produs de Tyler Page“.
   Îşi ridică ochii pentru a întâlni privirea lui Jack.
   - E nevoie de bani ca să produci un film, fie el şi mic, independent, ca acesta. Avea Page aceşti bani?
   - Bună întrebare.
   Îi oferi un zâmbet aprobator.
   - Se întâmplă să cunosc pe cineva extrem de priceput la calculatoare. L-am rugat să arunce o privire asupra tranzacţiilor financiare ale lui Page din ultimul an.
   - Asta nu sună prea legal.
   - Nici furtul rezultatelor cercetării angajatorului său nu a fost prea legal. În orice caz, se pare că Page a cheltuit sume mari în ultimele luni. Îndeosebi cheltuieli legate de film. Dar, judecând după total, mă îndoiesc că ar fi putut acoperi întregul cost presupus de Fast Company. Mă gândesc că au existat şi alţi investitori.
   Ea se încruntă.
   - Dar Page a fost trecut ca producător?
   - Da. Cine ştie? Poate el a fost cel mai mare investitor. Expertul meu în calculatoare a aflat şi că, pe lângă că a finanţat Fast Company în ultimul an, Page şi-a lichidat contul bancar în urmă cu două zile. Mai mult, oriunde s-ar afla în acest moment, nu s-a folosit de cărţile lui de credit pentru a ajunge acolo.
   - L-ai pus să îi verifice şi cărţile de credit?
   - M-am gândit că, dacă tot fac o treabă...
   Elizabeth se strâmbă.
   - Lăsând la o parte micile probleme legale, trebuie să recunosc că arată de parcă Page şi-ar fi plănuit dispariţia.
   - Fii sigură de asta. 
   Ochii lui Jack străluciră de anticipaţie.
   - Dar cred că ştiu unde o să apară.
   Ea îşi dădu seama că el se uita la broşura din mâna ei. Flutură din ea o dată.
   - La acest festival de film?
   - Da. Page a investit tot ce avea în Fast Company. Mă îndoiesc că filmul e vreo capodoperă. O producţie mică, independentă. Nu vorbim despre un blockbuster de la Hollywood, cu un buget impresionant. Probabil nici nu va fi proiectat undeva în lume, cu excepţia festivalului Mirror Springs. Dar am făcut destule cercetări despre Tyler Page în ultimele ore cât să pot afirma cu siguranţă un lucru.
   - Şi anume?
   - Orice altceva s-ar întâmpla în viaţa lui, Page va găsi un mod prin care să ajungă la premiera filmului Fast Company. Filmul acela este apoteoza fanteziilor lui. Se vede ca un jucător important pe scena cinematografică. Timp de o săptămână, la Festivalul de Film Neo Noir, îşi va trăi visul. Cine ar putea rezista unei asemenea ocazii?
   Elizabeth înţelese. Verifică rapid datele de pe broşură.
   - Aici scrie că festivalul începe sâmbătă. Azi este miercuri.
   - Plec la Mirror Springs vineri dimineaţă, zise Jack. Ticălosul acesta mic o să apară acolo. O simt. Şi, când o va face, voi fi acolo să îl aştept.
   Promisiunea sumbră din cuvintele lui îi transmise un fior de gheaţă pe spinare.
   - Jack, poate ar trebui să anunţăm poliţia.
   - Ştii la fel de bine ca mine că asta nu ne-ar ajuta deloc. Este o infracţiune corporatistă. Nimeni nu cheamă poliţia în astfel de cazuri. Scopul e să recuperăm Soft Focus, nu să îl trimitem pe Page la închisoare. Este de-ajuns să simtă că se apropie poliţia şi nu mai avem şanse să recuperăm cristalul pentru prezentarea Veltran.
   - Urăsc să recunosc asta, dar probabil ai dreptate.
   Era şi ea perfect conştientă că, în 9 cazuri din 10, firmele nu anunţau poliţia în astfel de situaţii. Teama de publicitate negativă, de clienţi alarmaţi şi de investitori panicaţi era de-ajuns pentru a face orice corporaţie să se gândească de două ori înainte să anunţe autorităţile.
   - Din câte îmi dau seama, avem două şanse să îl găsim pe Page, spuse Jack. Fie mă va contacta el pe mine cu o ofertă să răscumpăr Soft Focus, fie va apărea la festivalul de film. Eu pariez că le va face pe amândouă.
   - Nu sunt sigură, Jack. Pentru numele lui Dumnezeu, eşti director, nu detectiv particular. Ce te face să crezi că îl vei găsi pe Page?
   - Nu mă copleşi, te rog, cu admiraţia fără de margini şi cu susţinerea fără limite. Nu sunt sigur că pot suporta atâta flatare din partea celui mai mare creditor al clientului meu.
   Ea îşi impuse să nu răspundă la provocare. Ura când el o făcea să sune ca o walkirie cu sutien de oţel.
   Nu era niciodată mai dureros de conştientă de feminitatea ei decât când se afla în preajma lui Jack. El, pe de altă parte, aproape anunţase în gura mare că o considera în stare să scufunde Titanicul cu gheaţa care-i curgea prin vene.
   În mod voit, cu mare atenţie, ea împături din nou broşura şi o lăsă să cadă în poşetă. Îi oferi un zâmbet strălucitor.
   - Ai mare dreptate, Jack. Eu sunt cel mai important creditor al tău. Şi, prin urmare, am un interes direct în recuperarea specimenului. Vin la Mirror Springs cu tine.
   El îşi miji ochii.
   - Nu prea cred.
   - Dacă Page îţi oferă posibilitatea de-a răscumpăra cristalul, o să ai nevoie de bani. Mulţi bani. Nicio bancă nu o să te împrumute. Excalibur nu are rezerve, şi mă îndoiesc sincer că tu dispui de astfel de resurse financiare personale. Fii realist. O să ai nevoie de Fondul Aurora.
   - Mă descurc şi singur cu Page.
   - Poate. Dar nu intenţionez să te las să faci asta. Gândeşte-te la mine ca la cartea ta de credit. Nu poţi pleca de acasă fără mine.
   El o studie un moment.
   - Sunt câteva probleme logistice importante.
   Aerul lui de răbdare forţată o puse în gardă.
   - Cum ar fi...?
   - Mirror Springs este una dintre acele staţiuni exclusiviste din munţii Rocky din Colorado. Fiecare hotel sau motel din zonă a fost rezervat cu luni înainte de festival. Nu o să reuşeşti să faci rost de o cameră pe ultima sută de metri.
   - Serios?
   Ea zâmbi inofensiv.
   - Tu cum ai găsit una?
   El făcu mişcarea obişnuită din mână.
   - Am sunat un prieten care este vicepreşedintele unuia dintre hotelurile mari de aici. A apelat la câteva favoruri de la cea de-a doua fostă soţie a lui. Ea este la conducerea unui hotel din Denver. La rândul ei, a apelat şi ea la un favor din partea administratorului unui loc numit Mirror Springs Resort. Dar, chiar şi aşa, a trebuit să plătesc triplul costului normal.
   - Sunt sigură că pot găsi şi eu ceva.
   Îi oferi acel zâmbet de lup care îi făcea părul de pe ceafă să se zbârlească.
   - Dacă insişti să vii la Mirror Springs cu mine, s-ar putea să te las să mă convingi să împărţim camera, zise el mult prea politicos.
   Ochii lui străluciră de la această provocare.
   - Dar ar trebui să mă rogi frumos.
   - Mersi, însă preţul acesta este un pic prea mare pentru mine.
   Se strădui să afişeze şi ea un zâmbet - ce-i drept, cam fragil.
   - Sunt sigură că pot găsi ceva mai ieftin.
   Se răsuci pe călcâie şi ieşi.
   „Oh, asta chiar a fost o dovadă de maturitate, Elizabeth. Chiar te descurci în preajma bărbaţilor, nu-i aşa?“

Capitolul 5

   Jack auzi murmurul uşor al respiraţiei, simţi tulburarea aproape imperceptibilă din aer care anunţa lovitura de picior şi se dădu la o parte, alunecând din calea ei. Piciorul îi rată coapsa de puţin. Dacă l-ar fi nimerit, ar fi fost doborât de lovitură.
   Se roti, căutând o deschidere în secunda de care adversarul său avea nevoie pentru a-şi reveni din mişcare. Îi prinse braţul şi îl trase spre el, profitând de mişcarea în faţă a acestuia.
   Fratele lui vitreg îşi pierdu echilibrul, căzu uşor pe saltea şi se strâmbă. Se săltă cu graţie şi îi întoarse plecăciunea formală lui Jack.
   - Trei la rând, mormăi Larry când ieşiră de pe saltea. Te-ai antrenat prea mult în ultima vreme. Nu e cinstit.
   Era adevărat, îşi dădu Jack seama. Petrecuse mult din timpul său liber din ultimele zile la dojo. Exerciţiul fizic şi mental solicitant îi oferise un debuşeu necesar. Nu era ca şi cum ar fi avut vreun alt mod de a se elibera de stres. Sexul, de exemplu, cel puţin cu un alt adult care să consimtă, era exclus. Trăise ca un călugăr în ultimele 6 luni.
   - Aproape m-ai doborât cu ultima lovitură, zise el.
   - Nu, nu am făcut-o.
   Sprâncenele întunecate ale lui Larry se uniră.
   - Nu îmi face bine la încrederea de sine să pierd tot timpul în faţa fratelui meu mare, să ştii.
   - Aşa să fie?
   Jack privi o pereche de studenţi exersând în cealaltă parte a dojo-ului.
   - Cine ţi-a spus asta?
   - Am citit-o într-o revistă, cred.
   - Larry, te-am mai avertizat în privinţa acelor reviste pentru bărbaţi.
   - Citesc doar articolele, se apără Larry pios.
   - Tocmai asta mă îngrijorează.
   Larry rânji.
   - Crezi că ar trebui să mă concentrez mai mult pe poze?
   - Nu. Păstrează-ţi energia. Am încercat eu cu pozele. E greu să obţii ceva stimulant din ele.
   - Ei bine, cu siguranţă nu sunt un substitut pentru o viaţă socială, şi tu aşa le-ai folosit în ultimele 6 luni.
   - Am fost ocupat.
   Îşi dădu seama că era defensiv. Îl irita să constate că îşi căuta scuze.
   Ştia şi că scuzele nu aveau să funcţioneze. Nu cu Larry. În ciuda tuturor calităţilor sale tehnice, şi erau nenumărate, fratele lui vitreg avea o intuiţie şi un discernământ surprinzător când venea vorba despre oameni.
   Fuseseră crescuţi despărţiţi şi aveau puţine în comun în afara tatălui.
   Fizic, aveau puţine trăsături asemănătoare, cu excepţia culorii ochilor.
   Larry era cu câţiva centimetri mai înalt, cu un păr mai deschis la culoare şi o faţă parcă desprinsă de pe marele ecran. Nici măcar nu se întâlniseră până cu câţiva ani în urmă. Dar legătura dintre ei fusese una instantanee şi se dovedise de durată. Larry, Megan şi noua lor fiică îi oferiseră lui Larry varianta cea mai apropiată de o familie reală pe care o avusese.
   Larry îl privi cu un aer de cunoscător.
   - Ai avut... câte? Trei întâlniri? Şi una a fost cu verişoara lui Megan, Sandra, deci nu se pune.
   - De ce să nu se pună?
   Jack se încruntă, încercând să îşi amintească detalii despre întâlnirea la care ieşise cu verişoara cumnatei lui. Amintirile erau vagi. Parcă îşi amintea o faţă drăguţă şi un corp rotunjor şi minion. Era destul de sigur că o plictisise de moarte. Ştia că el fusese extrem de plictisit de seara respectivă. Mintea îi fusese la alte lucruri - mai precis, dacă Elizabeth avea sau nu o întâlnire în aceeaşi seară.
   - Nu se pune, repetă Larry răbdător, pentru că Megan mi-a spus mai târziu că la cină ai vorbit două ore întregi doar despre economia din nord-vest, şi, după acest subiect fascinant, ai condus-o pe verişoara ei acasă, ai lăsat-o la uşă şi nu ai mai sunat-o din nou.
   - Am fost ocupat, spuse Jack.
   - Prostii! Ţi-a căzut cu tronc femeia aceea care conduce Fondul Aurora, şi ştii bine asta.
   - Larry, bărbaţilor moderni nu le mai cad cu tronc femeile. Ţine minte asta. Este important. Troncul ăsta aparţine unei alte ere. O eră în care oamenii făceau tâmpenii şi scăpau basma curată pentru că ziceau că le-au făcut din dragoste. Acea scuză nu mai este valabilă.
   - Ştii, cât de curând va trebui să încetezi să mai îmi ţii discursuri. Îmi dau seama că simţi nevoia să recuperezi timpul pierdut, dar nu este necesar. Serios.
   Larry îl privi.
   - Despre ce ai vrut să vorbeşti cu mine?
   - Crezi că ai putea să joci din nou rolul de vrăjitor şi să îmi găseşti câteva detalii financiare despre un bărbat numit Dawson Holland?
   Strălucirea dată de curiozitatea fanatică apăru din nou în ochii lui Larry.
   - Probabil. De ce eşti atât de interesat de el?
   - Nu sunt convins că sunt. Dar este un bun punct de plecare. Ştii ce se spune despre urmărirea banilor. Holland a strâns banii cu care s-a finanţat un mic film independent numit Fast Company. Vreau să ştiu tot ce poţi să afli legat de film, ceea ce înseamnă că vreau informaţii şi despre Holland.
   - Pot să îţi spun ceva chiar şi fără să intru pe internet, zise Larry. Oricine ar fi Holland ăsta, dacă el este cel care a aranjat finanţarea, este probabil tipul care nu a băgat deloc bani proprii în film. Şi va fi singurul care va ieşi pe plus. Investitorii reali, cei care au pus banii, nu vor vedea niciodată un sfanţ. Singurii oameni care fac bani din filme, mulţi sau puţini, sunt cei care manipulează banii altora.
   - Tot aud asta de ani de zile.
   Jack se gândi la altarul închinat cinematografiei pe care îl găsise acasă la Tyler Page.
   - Dar, cu toate acestea, numărul de oameni dispuşi să finanţeze filme nu pare să scadă.
   Larry ridică din umeri.
   - Toţi sunt vrăjiţi de glorie. Vor să se dea drept jucători importanţi. Să se ducă la petreceri de lansare. Să petreacă timp cu vedete şi regizori. Să îşi vadă numele pe ecran. Cinematografia este unul dintre cele mai strălucitoare cluburi din lume. Mulţi oameni sunt dispuşi să scoată bani grei din buzunare pentru a intra în acest club.
   - Ştiu. Află tot ce poţi despre Holland şi despre film. Sună-mă pe mobil dacă trebuie să dai de mine. O să plec din oraş o vreme.
   Ochii lui Larry se aprinseră cu un interes amuzat.
   - Nu-mi spune că îţi iei o vacanţă?
   - Nu tocmai. Ştii ceva despre filmul noir?
   - Filmele alea alb-negru din anii patruzeci? Gangsteri şi detectivi particulari dubioşi şi femei fatale? Viaţa pe muchie de cuţit, chestii de genul acesta? Sigur. Am văzut câteva filme clasice noaptea târziu la televizor. Erau replici grozave în vechile scenarii.
   - Ştii mai multe decât mine, se pare. Dar o să învăţ multe în următoarele câteva zile, cât particip la un festival de film noir.
   Larry îl studie.
   - Vei savura de unul singur acest festival?
   - Nu, de fapt, un partener de afaceri va veni cu mine.
   - Ei, uite, asta este interesant. Şi cine este acest partener de afaceri?
   Jack îşi încleşta maxilarul.
   - Elizabeth Cabot.
   Larry hohoti de râs.
   Jack îşi miji ochii.
   - Ce este atât de amuzant?
   - Tu. 
   Râsul lui Larry deveni treptat un chicot malefic.
   - Să te duci la un festival de film noir cu propria femeie fatală.

Capitolul 6

   - De când ai devenit tu interesată de filmul noir?
   Louise se uită cu suspiciune peste ramele ochelarilor ei de citit.
   - La naiba, ţie nici nu-ţi place să te duci la film. Pur pariu că nu eşti în stare să îmi spui ce film a câştigat Oscarul anul trecut.
   Elizabeth se opri în faţa biroului asistentei ei.
   - Tu îmi tot spui că muncesc prea mult şi că am nevoie de o vacanţă. Acest festival mi-a atras atenţia. Părea ceva cu totul diferit, o schimbare de ritm.
   - Schimbare de ritm pe naiba. Doar vorbeşti cu mine. Oacă reuşesc să miros ceva de la distanţă, aceea este o minciună sfruntată.
   Elizabeth nu îşi putu reţine un rânjet.
   - Îmi cer scuze. Uneori uit câtă experienţă ai cu minciunile.
   Pe lângă Elizabeth, Louise Luttrell era singura angajată a Fondului Aurora. Elizabeth o moştenise şi pe ea când moştenise fondul de la mătuşa ei.
   Ştiri înrămate de pe prima pagină a mai multor tabloide din ce în ce mai galbene, aranjate în spatele biroului, stăteau mărturie pentru fosta carieră în jurnalism a lui Louise. „Femeie răpită de OZN se mărită cu răpitorii.“ „Broască uriaşă mâncătoare de oameni.“ „Străveche mumie extraterestră se trezeşte.“ Toate aceste poveşti purtau semnătura lui Louise.
   Trecută de 60 de ani, cu o coamă de păr, o siluetă generoasă şi deloc ezitantă în a-şi exprima părerea, Louise funcţiona ca secretară, recepţioneră, agent de turism, consilier şi confidentă. Sosea la conac în fiecare dimineaţă la ora nouă şi prelua controlul complet al biroului.
   Elizabeth bănuia uneori că Fondul Aurora s-ar fi prăbuşit fără ea.
   - Fii sigură. Detectoare profesionistă de minciuni, asta sunt.
   Louise îşi dădu ochii peste cap aruncând o privire înspre ştirile înrămate şi apoi se uită mai cu atenţie la Elizabeth.
   - Vorbeşte-mi! Spune-mi ce se întâmplă de fapt. Te ţii de prostii?
   Chiar nu avea rost să încerce să îi ascundă ceva lui Louise.
   - Probabil, răspunse Elizabeth. Dar nu am de ales.
   - Spune-mi. Pot îndura adevărul. La naiba, am ascultat poveşti despre mumii extraterestre. Mă descurc cu mica ta povestioară.
   Elizabeth se ridică din scaunul înalt de piele şi traversă covorul cu auriu, negru şi roşu-închis antic pentru a sta la fereastră. Era una dintre acele zile rare, spectaculos de clare, de toamnă timpurie în Seattle, când fotografii locali se grăbeau să iasă şi să pozeze muntele Rainier şi Acul Spaţial pentru a le pune pe vederi şi pe calendare.
   De la fereastră putea vedea zgârie-norii din centru, inclusiv cel în care locuia Jack. Îşi petrecuse o mulţime de nopţi privind acea clădire de beton şi oţel. O dată sau de două ori scosese binoclul de observat păsări al lui Sybil încercând să vadă mai de aproape etajul treizeci. Dar geamurile fumurii îi descurajaseră impulsurile spre voyeurism.
   Se concentră asupra panoramei oraşului în timp ce îşi aduna gândurile.
   - Tyler Page, cercetătorul care a dezvoltat Soft Focus pentru Excalibur, a dispărut, spuse ea. Din păcate, se pare că a luat şi mostra de cristal cu el.
   Preţ de câteva clipe, se făcu linişte.
   - Ei bine, rahat, spuse Louise într-un final.
   - Pe scurt, da.
   - Doar din curiozitate, despre ce fel de pierdere potenţială vorbim aici?
   - Dacă cristalul chiar funcţionează şi Grady Veltran este de acord cu un contract de licenţiere? 
   Elizabeth se întoarse cu faţa spre ea.
   - Nu aş putea estima. Potenţialul maxim merge spre milioane de dolari pentru Excalibur.
   - Şi noi primim bucăţele din profit.
   Louise avu un scurt moment de îngâmfare. Avea şi ea acţiuni la Fondul Aurora.
   - Şi dacă nu îl recuperăm sau nu funcţionează, fondul este lovit serios, adăugă Elizabeth.
   - Dar nu ar da faliment.
   - Nu, cu siguranţă putem supravieţui pierderii cristalului Soft Focus. Excalibur, pe de altă parte, nu ar reuşi. În momentul acesta, cel mai mare duşman al nostru sunt bârfele. Deja au apărut câteva zvonuri. Dacă sună cineva să întrebe despre poziţia Fondului Aurora legată de clientul nostru, Excalibur, oficial nu suntem îngrijoraţi. Totul este în regulă.
   - Am înţeles. Nu suntem îngrijoraţi. Totul este în regulă.
   Louise îşi miji ochii.
   - Cu alte cuvinte, suntem în stare de panică. Şi ce are de-a face festivalul de film noir de la Mirror Springs cu găsirea mostrei?
   - Jack Fairfax are motive să creadă că Page va apărea la festival.
   - Hopa. Stai puţin. 
   Scaunul lui Louise scârţâi când aceasta se lăsă pe spate. Îşi drese vocea.
   - Stai să văd dacă am înţeles. Acel şobolan, acel ticălos înşelător, cu două feţe, merge şi el la festival?
   Elizabeth zâmbi fără pic de umor.
   - Nu îmi pot închipui de ce ţi-ai format aşa o părere proastă despre Jack Fairfax.
   - Din cauza ta, şi ştii bine asta. 
   Louise îşi ţuguie buzele şi îşi luă un aer contemplativ.
   - Deşi, trebuie să recunosc, am o admiraţie ascunsă pentru netrebnic. Trebuie să aibă ceva ce niciunul dintre prietenii tăi nu a mai avut.
   Elizabeth se uită urât la ea.
   - Despre ce naiba vorbeşti?
   - Vorbesc despre orice o fi făcut de te-a împins să îl urmăreşti şi să arunci apă cu gheaţă spre el în faţa celei mai înţepate mulţimi de granguri ai afacerilor din oraş.
   Louise zâmbi.
   - Te ştiu de când erai mică, şi a fost prima oară când te-ai lăsat copleşită de sentimente şi ai făcut o astfel de criză în public. Păcat că nu a fost şi Sybil martoră. Nu i-ar fi plăcut nimic mai mult decât să vadă feminismul în acţiune.
   - Mă îndoiesc că ar fi aprobat gestul, spuse Elizabeth scurt. Nu dacă ar fi ştiut de ce am făcut acea scenă.
   Privi spre portretul de pe zidul cu panouri din partea opusă biroului şi simţi un junghi de durere. Sybil Cabot o privea cu acea inteligenţă severă, dar nu lipsită de bunătate, care îi fusese trăsătura caracteristică.
   Elizabeth îşi amintea foarte clar ziua în care mătuşa ei o chemase în biroul său şi îi spusese că intenţiona să lase Fondul Aurora pe mâinile ei.
   „Eşti singura din familie care posedă cele două lucruri necesare să facă fondul să îşi atingă întregul potenţial, Elizabeth. Ai cunoştinţele financiare şi instinctele unui cartofor. În adâncul tău, eşti dispusă să îţi asumi riscuri, şi de asta este nevoie pentru a face Fondul Aurora să funcţioneze. “
   Avusese ea însăşi o doză de noroc când venea vorba despre asumarea riscurilor financiare, se gândi Elizabeth. Dar în ceea ce privea viaţa personală, norocul fusese dezastruos. Din cine ştie ce motiv ciudat, îi era mult mai uşor să găsească o afacere bună decât să aleagă un bărbat bun.
   Louise îşi miji ochii.
   - Deci mergi la Mirror Springs cu Fairfax? Adică o să fiţi cât se poate de aproape unul de altul?
   Elizabeth se îmbăţoşă.
   - Nu, nu o să fim. Călătorim separat şi vorn sta în locuri diferite.
   - Aşa să fie?
   - Da, aşa este.
   Elizabeth se opri.
   - Asta îmi aminteşte ceva. O să am nevoie de rezervări, şi se pare că oraşul este plin din cauza festivalului de film. Crezi că îmi poţi găsi ceva?
   - Probabil.
   Louise se lăsă în faţă şi îşi verifică dosarul cu adrese.
   - Mirror Springs este o staţiune de schi populară, şi Dumnezeu ştie că avem o tonă de clienţi, foşti şi actuali, care schiază. Plus că am o grămadă de contacte de pe vremea când eram jurnalistă. O să dau câteva telefoane. Mi se pare că unul dintre editorii mei are o casă de vacanţă la Mirror Springs.
   Elizabeth privi spre titlurile stridente ale tabloidelor înrămate.
   - Nu este vreun extraterestru sau o mumie recent înviată, nu?
   - Ei bine, dacă ai de gând să faci mofturi...
   - Ai dreptate. Mă mulţumesc cu orice găseşti.
   - Deci tu şi Fairfax o să vă jucaţi de-a detectivii?
   Louise răsfoi cărţile ei de vizită.
   - Ar trebui să fie interesant.
   - I-am sugerat să sune la poliţie, dar ştii cum sunt directorii când vine vorba despre poliţie în astfel de situaţii.
   Louise pufni.
   - Nimeni nu cheamă poliţia pentru genul acesta de infracţiuni.
   - Din motive întemeiate. 
   Elizabeth porni spre biroul ei.
   - Anunţă-mă dacă îmi găseşti loc la Mirror Springs. O să am nevoie şi de bilete de avion spre Denver şi de o maşină închiriată când ajung acolo.
   - În regulă. 
   Louise făcu o pauză.
   - Era să uit, a sunat din nou cumnatul tău.
   - Merrick? 
   Elizabeth mormăi. 
   - Ce i-ai spus?
   - Acelaşi lucru pe care i l-am spus şi în celelalte 4 ocazii când a sunat. Că eşti ocupată.
   - Adevărul adevărat.
   - Nu o să reuşeşti să îl eviţi la nesfârşit, ştii asta.
   - Ştiu. Dar măcar îl pot evita câteva zile, cât sunt în Colorado.
   Un licăr speculativ apăru în ochii lui Louise.
   - Doar din curiozitate, a cui idee a fost să mergi la Mirror Springs cu Fairfax? A ta sau a lui?
   - Glumeşti? A mea, desigur. Mi-a spus că vrea să se ocupe singur de problemă, dar i-am zis să îşi ia gândul. Mă duc cu el, fie că îi place sau nu.
   Louise se concentră asupra dosarului cu adrese.
   - Mi-era teamă de asta.

   - Ai înnebunit? 
   Milo se foia agitat dintr-o parte în alta a camerei de zi a lui Jack.
   - Nu poţi pleca acum. Avem un dezastru pe cap.
   - Singura şansă pentru a evita dezastrul este să îi găsim pe Page şi cristalul acela blestemat.
   Jack ieşi din dormitor, punându-şi butonii.
   - Mirror Springs este cea mai bună şansă a noastră.
   - Nu-mi place asta, Jack. Nu-mi place deloc.
   - Nici mie, dar nu avem de ales. Ţine minte, cât sunt plecat, sarcina ta este să controlezi zvonurile şi bârfele. Oficial, totul este sub control la Excalibur. Ai înţeles?
   - Da, da, am înţeles. 
   Faţa lui Milo se crispă.
   - Verişoara Angela o să ne dea bătăi de cap. Cred că s-a dus să o vadă pe domnişoara Cabot din nou ieri.
   Jack îl privi tăios.
   - Vreun motiv anume?
   - De unde să ştiu? 
   Milo îşi întinse mâinile.
   - Probabil doar obişnuita ei încercare bilunară de a o convinge pe domnişoara Cabot să nu îţi mai susţină fiecare iniţiativă ca director. Angela crede că, dacă reuşeşte să o convingă pe Elizabeth Cabot să se întoarcă împotriva ta, va obţine suficiente voturi în consiliu pentru a scăpa de tine.
   Până acum, Elizabeth îl susţinuse de fiecare dată. Dar o alianţă între Angela şi Elizabeth era o perspectivă sumbră.
   Milo se holbă la el.
   - Porţi smoching.
   - Ce spirit de observaţie!
   Jack privi pe geam în timp ce îşi ridica şi-şi potrivea jacheta.
   De acolo vedea bine dealul Queen Anne. Dacă se uita cu atenţie, putea să distingă luminile castelului lui Elizabeth. Îşi petrecuse mai multe nopţi în ultimele 6 luni stând de unul singur în sufragerie, cu un pahar de whisky în mână, holbându-se la lumina îndepărtată. Se gândise că ar fi fost de prost gust să îşi cumpere un telescop.
   Şi inutil.
   Un experiment pur ştiinţific cu un binoclu îi confirmase că erau prea multe plante şi tufişuri pe balconul din faţa dormitorului lui Elizabeth pentru a putea vedea în interiorul acestuia.
   Se întrebă dacă ea se îmbrăca pentru recepţie chiar în acea clipă.
   În ultimele câteva zile, până când atenţia să-i fie distrasă de dispariţia cristalului, evenimentul caritabil fusese elementul cel mai important din agenda sa. În mod normal, evita astfel de evenimente de fiecare dată când era posibil, dar pe acesta îl aşteptase cu acelaşi amestec pervers de anticipaţie şi presimţiri negative pe care îl experimenta înaintea fiecărei şedinţe a consiliului de administraţie al Excalibur. O altă şansă să o vadă pe Elizabeth. O altă şansă să se frământe cu răspunsuri la întrebarea: „Ce ar fi fost dacă?“ O altă şansă să viseze la noi şanse.
   Şi acum soarta îi aruncase o bombă cu ceas în poală. Vestea bună era că avea să îşi petreacă următoarele zile lucrând cot la cot cu Elizabeth.
   Tot asta era şi vestea proastă, pentru că aveau să lucreze împreună sub cel mai rău tip de presiune. Se gândi că avea să se poată considera norocos să supravieţuiască cu sănătatea mintală intactă.
   - De ce naiba porţi smoching? întrebă Milo. Doar nu te duci la petrecere diseară? Trebuie să pleci la Mirror Springs de dimineaţă.
   - Ţi-am spus despre recepţia caritabilă.
   Lui Milo îi căzu faţa.
   - Şi totuşi te duci? După câte s-au întâmplat?
   - Nu cred că ar fi o idee bună să lipsesc.
   Jack se uită la ceas.
   - Dacă nu apar voi alimenta tot felul de zvonuri care circulă deja. Nu ne putem permite asta. În afaceri, totul ţine de percepţie. Nu uita niciodată asta, Milo.
   - Hmm.
   Faţa subţire a lui Milo deveni şi mai întunecată.
   - Chiar aş vrea să ştiu cum au început acele zvonuri.
   - Şi eu.
   Jack îşi ridică cheile.
   - Dar nu avem timp acum să investigăm scurgerile de informaţii. Ne ocupăm de ele după ce recuperăm Soft Focus.
   Milo îl urmări până la uşă.
   - Spune-mi adevărul, Jack. Chiar crezi că îl poţi găsi pe Page?
   Jack îl privi în timp ce deschise uşa. Un val de empatie îl străbătu.
   Milo căra multe pe umerii lui tineri, lipsiţi de experienţă.
   - O să îl găsesc, Milo.

Capitolul 7

   Hayden Shaw cercetă sala de bal strălucitoare.
   - Fairfax tocmai a intrat. Asta ridică două posibilităţi. Fie zvonurile despre problemele de la Excalibur sunt false, fie...
   Elizabeth ridică dintr-o sprânceană.
   - Fie?
   - Fie erau adevărate şi amândoi încercaţi să păreţi relaxaţi în seara asta pentru ca lumea să creadă că erau false.
   Elizabeth se surprinse scoţând un chicot jos despre care crezu că sunase suficient de autentic.
   - Pot să îţi spun atâta: Jack Fairfax o fi având destul sânge rece cât să apară aici în seara asta deşi sunt probleme la companie. Dar eu cu siguranţă nu aş fi stat să beau şampanie aici dacă ar fi fost un dezastru. Aş fi la birou, în faţa calculatorului, cu o ceaşcă mare de cafea, smulgându-mi părul.
   Îşi dorise foarte mult să nu participe la evenimentul caritabil din acea seară, dar ştia că ar fi trimis mesaje greşite celor care, precum Hayden, aflaseră indicii despre problemele de la Excalibur. Era evident că Jack urmase aceeaşi logică. Se îndoia că el se simţea mai bine decât ea.
   Se întreba dacă o observase stând de vorbă cu Hayden şi, dacă o văzuse, dacă îl deranjase faptul că discuta cu marele lui duşman. Dar, oricum, dacă îl deranja, ştia că nu avea să arate asta. Jack putea să joace pocher cu diavolul însuşi.
   Şi de ce i-ar păsa ei dacă el era deranjat sau nu? „Ce întrebare stupidă.” Era din nou în acea stare ciudată, în care se afunda mereu cu câteva zile înainte să fie nevoită să îl vadă pe Jack. Zilele dinaintea întâlnirilor de consiliu de la Excalibur erau mereu rele. Amestecul ciudat de emoţii era la fel de previzibil ca alte funcţii biologice recurente.
   Se întreba ce ar fi spus Jack dacă ar fi ştiut că gândul de a fi în compania lui îi declanşa o formă severă de sindrom premenstrual.
   O întreagă săptămână împreună. Cerule, cum aveau să reuşească? Era obişnuită să evalueze şansele, dar nu putea să înceapă să ghicească dacă aveau sau nu să se sugrume reciproc înainte să ajungă să îl găsească pe Tyler Page.
   Hayden îi cerceta cocul admirativ.
   - Arăţi superb în această seară.
   - Mulţumesc.
   Hayden îşi coborî vocea într-un mârâit răguşit.
   - Şi rochia este magnifică.
   Se prefăcu a nu observa cum privirea lui alunecă apreciativ de-a lungul liniei spatelui lăsat la vedere de rochie. Hayden era interesant, plin de succes şi, cu ochii lui căprui, plini de căldură, cu părul negru şi oasele faciale puternice, cam de zece ori mai arătos ca Jack Fairfax. Era şi cu câţiva ani mai tânăr. Dar ultimul lucru pe care şi-l dorea în acea seară era să flirteze cu el.
   Întrebarea aparent întâmplătoare a lui Jack din dimineaţa anterioară despre statutul marital al lui Hayden o neliniştise. Aşa cum el probabil şi intenţionase, se gândi ea. Era tipic pentru Fairfax să strecoare câte o remarcă ile-asta chiar când ea începea să se convingă că ar putea li interesată de Hayden.
   Îşi spusese că trebuia să ignore comentariul lui Jack despre divorţ, dar ştiuse că nu avea să fie posibil. La fel ca mulţi alţi oameni pe care îi cunoştea, trăise cu impresia că divorţul lui Hayden era, într-adevăr, finalizat. Dar, odată ce Fairfax pusese întrebarea, se vedea nevoită să verifice cum stăteau lucrurile.
   O cercetare discretă prin intermediul avocatului ei în acea dimineaţă îi revelase faptul că divorţul lui Hayden nu fusese pronunţat încă. Nu erau copii la mijloc, dar se pare că bătălia pentru împărţirea bunurilor devenise foarte aprigă. Elizabeth nu dorea să fie cumva implicată într-o asemenea situaţie.
   Ca să fie cinstită, nu putea să îl acuze pe Hayden că ar fi minţit-o. Pur şi simplu nu pusese întrebarea corespunzătoare. Dar apoi, era puţin ciudat să întrebi o persoană direct dacă divorţul fusese definitivat,  mai ales când nu fusese încă invitată la o întâlnire. Până atunci, întâlnirile ei cu Shaw fuseseră de cvasiafaceri.
   Dar, mai nou, atmosfera dintre ei începuse să se schimbe subtil. Nu putea spune cu siguranţă momentul în care îşi dăduse seama că Hayden îi transmitea semnale prin care îi spunea că era interesat de mai mult decât o simplă legătură de afaceri. Încă nu era sigură că îi ghicea intenţiile pe deplin.
   Motivul pentru care nu putea fi sigură de ceea ce se întâmpla era că nu era dispusă să reflecteze la subiectul deprimant al vieţii ei amoroase.
   Îşi lingea în continuare rănile rămase în urma luptei cu Jack.
   Lucrurile nu se îmbunătăţeau pe acel front, constată ea. Ba, dimpotrivă, deveneau mai rele. Felul în care ea îi conştientiza prezenţa era de sorginte supranaturală. Nu avusese nevoie ca Hayden să îi spună că Jack sosise în sala de bal cu câteva minute în urmă; freamătul din ceafă îi oferise aceeaşi informaţie. Îi era teamă că această senzaţie nefirească era doar preludiul primitiv al unui răspuns ură-dragoste.
   Nu putea să îşi desprindă ochii de la el, aşa că se strădui să îl observe fără să se dea de gol.
   Smochingul nu îi reducea cu nimic din tensiune. Ba chiar îi potenţa acel aer de sexualitate atent controlată pe care îl degaja. Căldura care o cuprinse la vederea lui era la fel de iritantă pe cât era de tulburătoare. Îl privi oprindu-se să stea de vorbă cu nişte bărbaţi adunaţi lângă bufet. Nu părea conştient de prezenţa ei.
   - Ştii, murmură Hayden, faptul că este un eveniment de afaceri nu înseamnă că trebuie să discutăm despre economie.
   Îl privi.
   - Nu observasem că discutăm despre economie.
   - Nu o făceam. Încercam doar să îţi atrag atenţia.
   O privi îndurerat.
   - Am observat că te concentrai asupra lui Fairfax.
   - De ce te surprinde asta? Am un interes direct în Excalibur. Mereu îmi supraveghez atent investiţiile.
   El râse scurt, surprinzător de aspru.
   - Dacă o femeie m-ar fi privit pe mine cum îl priveşti tu pe Fairfax, mi-ar plăcea să cred că se gândeşte şi la altceva în afară de cât de mulţi bani pot să fac pentru ea.
   Ea zâmbi politicos şi îşi puse paharul pe masă.
   - Acum ştii adevărul îngrozitor despre mine. Doar banii contează!
   - Poate. Poate nu. 
   O studie cu atenţie. 
   - Nu eşti o lemeie uşor de citit, Elizabeth. Dar, că tot veni vorba ilespre Excalibur, ai verificat acele zvonuri despre care ți-am spus?
   - Am verificat, şi totul este sub control la Excalibur.
   - Mă bucur să aud asta. Ei bine, atunci te pot convinge să dansăm?
   - Cu altă ocazie, poate. Am venit aici să lucrez.
   - Cine doar lucrează şi nu se joacă...
   - Mi-e teamă că acest avertisment vine cam târziu. Prea multă muncă m-a făcut deja o directoare plictisitoare.
   Ochii lui străluciră sugestiv.
   - Pun pariu că aş putea să rezolv această mică problemă cu un weekend frumos pe coastă. Ce-ai spune să plecăm vineri şi să ne întoarcem luni foarte, foarte târziu?
   Avusese dreptate în privinţa semnalelor lui. Oftă în inea ei, îşi smulse privirea de la Jack şi se întoarse pentru a-i oferi lui Hayden un zâmbet afabil.
   - E amuzant că aminteşti de acest weekend, zise ea. Plec din oraş. O minivacanţă. Secretara mea îmi spune că am nevoie disperată de asta.
   El rânji plin de speranţă.
   - Există vreo şansă să îţi doreşti companie măcar pentru câteva zile? Mi-ar prinde şi mie bine câteva zile libere.
   Avea să o încolţească, îşi dădu ea seama. Mai bine să rezolve lucrurile şi să treacă mai departe. Îi întâlni privirea.
   - Înţeleg că divorţul tău nu s-a finalizat încă, Hayden. Nu obişnuiesc să petrec weekenduri lungi cu bărbaţi căsătoriţi.
   El se strâmbă.
   - Au. Am înţeles. Face vreo diferenţă faptul că divorţul ar fi trebuit să fie finalizat de mai multe luni? Că singurul motiv pentru care nu s-a întâmplat asta este că Gillian este genul răzbunător?
   - Nu. Nicio diferenţă. 
   Îşi trecu micuţa poşetă aurie de seară pe cealaltă mână şi se ridică să plece.
   - Mă scuzi. Am văzut câţiva clienţi ai Fondului Aurora. Ar fi bine să îi salut.
   - Desigur.
   Ceva dur îi sclipi în ochi, alungat rapid de o expresie ambiguă.
   - Cât de curând o să scap de acest divorţ blestemat, să ştii. Nici măcar avocaţii lui Ringstead nu îl pot amâna la nesfârşit. Putem vorbi atunci despre un weekend prelungit.
   - O să vedem, zise ea, în mod intenţionat vag.
   Dar ceva îi spunea că aceste weekenduri prelungite petrecute cu Hayden nu aveau să vină niciodată.
   Înaintă prin mulţime respectuoasă, salutând clienţi şi potenţiali investitori ai fondului. Radarul ei invizibil o ţinea la distanţă de Jack. Îl privea pe furiş din când în când. La un moment dat, îl văzu stând sprijinit de bar, cu un pahar în mână, vorbind cu un avocat pe care îl recunoscu.
   El o privi chiar atunci, de parcă ar fi ştiut că ea se uita la el. Îşi ridică paharul câţiva centimetri într-un salut batjocoritor şi reveni la conversaţia pe care o purta, în următoarele patruzeci de minute însă, reuşi să nu îi iasă în cale. Ei îi trecu prin minte că şi el depunea mari eforturi ca să o evite.
   La scurt timp după ora 11, se uită la ceas şi îşi spuse că bifase deja minimul de socializare cerut de un asemenea eveniment. Avea neyoie de somn înainte de zborul spre Mirror Springs. Îi zâmbi unui bancher rubensian, ieşit la pensie, care se lăuda entuziast cu noua lui barcă. Bărbatul era evident îndrăgostit de cea mai nouă achiziţie a sa. Îi ură să se bucure de ea şi se strecură să îşi ia haina.
   Când ieşi din garderobă, se întoarse şi coborî pe un hol liniştit, evitând culoarul cel mai circulat spre sala de bal. Simţi o prezenţă în spatele ei chiar înainte ca femeia să vorbească.
   - Dacă eşti deşteaptă, o să stai departe de el.
   Elizabeth îngheţă auzind veninul din voce. Apoi se întoarse încet. O femeie micuţă, îmbrăcată elegant într-o rochie din mătase roşie foarte şic şi încălţată cu pantofi cu tocuri cui stătea pe hol. Părea să aibă cam 30 de ani. Părul ei blond palid era tuns astfel încât să îi scoată în evidenţă chipul în formă de inimă. În colţurile taurii avea linii fine, încordate.
   - Ne-am cunoscut cumva? întrebă Elizabeth cu precauţie.
   - Îmi cer scuze. Permite-mi să mă prezint. Sunt Gillian Javra.
   - Poftim?
   - Nu îmi recunoşti numele? Sunt surprinsă. Am auzit că Hayden îmi spune întotdeauna aşa.
   Zâmbetul lui Gillian era atât de fals, încât era o minune că nu se sfărâma.
   - Sunt soţia lui.
   - Înţeleg.
   Grozav. Modul perfect de a încheia seara.
   - În ciuda impresiei pe care ţi-a dat-o Hayden, nu sunt fosta lui soţie. Nu încă, cel puţin. Nu o să-i dau irisfacţia asta înainte ca avocaţii lui tati să recupereze lot ce a luat el de la mine.
   - Asta chiar nu mă priveşte. 
   Elizabeth se uită la ceas.
   -  Eu tocmai plecam acasă. Dacă mă scuzaţi...
   Gillian miji ochii.
   - Tatăl meu este Osmand Ringstead.
   Elizabeth nu mai avea nevoie de alte detalii. Ringstead era foarte puternicul, foarte izolatul, bogatul şi profund conectatul politic şef de la Ring, Inc. De la reşedinţa familiei Ringstead conducea un imperiu familial imens. Se zvonea că era interesat de un post în politică. Nu era de mirare că Hayden avea probleme cu rezolvarea divorţului după propriile cerinţe, se gândi ea. Puţini oameni puteau înfrunta puterea şi banii familiei Ringstead şi să spere să iasă învingători.
   - OK, m-ai impresionat, zise ea. Acum pot pleca?
   - L-am văzut pe Hayden vorbind cu tine, continuă Gillian, cu ochii goi. Ştiu cum lucrează el. Te-a invitat într-un weekend prelungit pe coastă?
   Elizabeth reuşi să îşi ascundă surpriza.
   - Nu ştiu despre ce este vorba, doamnă Shaw. Dar vă asigur că nu am un interes personal legat de soţul dumneavoastră.
   - Să sperăm, pentru binele tău, că spui adevărul.
   Gillian se apropie.
   - Pentru că am să îl ruinez înainte să termin cu el. Nu îi va mai rămâne un sfanţ. Voi lua totul. Totul. Tati mi-a promis.
   În vocea lui Gillian se ghicea mai mult decât furie, îşi dădu seama Elizabeth. Era durere. Deodată, îi păru rău de biata femeie.
   - Credeţi-mă, ultimul lucru pe care l-aş vrea ar fi să mă implic în problemele dumneavoastră personale, doamnă Shaw.
   - Divorţul o să fie un dezastru, asta ţi-o pot promite. Hayden nu va scăpa uşor cu faptul că a vrut să mă părăsească.
   - După cum am mai spus, asta nu mă priveşte. Dacă mă scuzaţi, eu am să plec.
   - M-a minţit. 
   Lacrimi fierbinţi apărură în ochii lui Gillian şi începură să i se scurgă pe obraji.
   - Ticălosul m-a minţit de la început. Am avut încredere în el. L-am iubit. Tati l-a plăcut. Dar Hayden nu dorea decât banii mei şi relaţiile lui tati. S-a folosit de mine. 

 ..............................