„A trăi este cel mai rar lucru din lume. Majoritatea oamenilor există, atâta tot.”

                                           George Orwell 

Țintă sigură, Jack Higgins

 ...............................................

4-5

 

       Rich se răsuci să vadă despre ce este vorba și descoperi că Jade era lângă ei, cu telefonul încă la ureche.

   Cu gesturi încete, fata lăsă mâna de la ureche și apăsă tasta pentru a încheia convorbirea.

   - Nu mi-am dat seama de asta, zise ea.

   Glasul ei părea ciudat, ca și cum ar fi fost distorsionat, ceva îl descompunea în fragmente și apoi îl recompunea la loc, dar puțin altfel decât ar fi trebuit.

   - Nu ne-a zis niciodată...

   Ardman ridică telefonul de pe masă și i-l dădu lui Rich.

   - Adesea oamenii mari nu pot spune ceea ce vor să spună de fapt sau ceea ce simt, rosti el, căzut pe gânduri. O atitudine cam puerilă din partea noastră, nu credeți?

   - Îl vei găsi, nu-i așa? îl întrebă Rich. Îl scapi tu.

   Ardman oftă.

   - Din păcate, din toate motivele pe care le-am discutat mai devreme, sunt legat de mâini și de picioare. Da, voi face tot ce-mi stă în putință. Dar mi-e teamă că nu pot face prea multe.

   - Dar vorbim acum de tata, insistă Jade. Trebuie să ne ajuți.

   - Nu pot acționa pe față împotriva lui Vișinski. V-am mai spus asta. Și v-am mai spus și de ce. Dar voi face tot ce pot. Vă promit.

 

   - Așadar, lui Chance îi pasă, zise Magda.

   Îi zâmbi domnului Stabb.

   - Vișinski va fi foarte încântat să afle acest lucru. Așa putem să-l presăm pe Chance, amenințându-i copiii.

   - Numai că trebuie să-i avem ca să-l amenințăm. Să sperăm că norocul ține cu noi. Numai din noroc chior i-ai auzit pe agenții MI5 la internet-cafe menționând hotelul Clarendorf ca plan de rezervă.

   Vocea lui Ardman continua să se audă prin micuțul speaker de pe masă, dar acum nu prea îi mai dădeau atenție. Microfonul avea încorporat un aparat de înregistrare digital, care le putea oferi mai târziu orice informație doreau.

   - Ai zis că avem nevoie de amândoi, sublinie Magda, indicându-i pe cei 3 de la masa aflată mai jos - Ardman, Rich și Jade. Poftim, iată-i.

   - Având în vedere ce-am aflat acum, ce-am auzit, s-ar putea să nu avem nevoie decât de unul singur.

   Stabb scoase la iveală un pistol.

   - Dar calul nu se caută de dinți.

   Magda scoase și ea micul pistol din geantă - același pe care îl avusese cu ea când îl omorâse pe polițist. De data asta, nu avea nevoie de amortizor. Era greu de manevrat și încetinea glonțul, făcând ca arma să fie mai puțin eficace.

   - Haide, zise ea.

 

   - Cum ți-am zis, repetă Ardman, nu mă pot implica direct. Cel puțin până când nu am ceva dovezi privind activitățile lui Vișinski. Departamentul meu nu există oficial și ceea ce facem noi nu primește vreo recunoaștere, dar sunt o grămadă de oameni care știu de existența noastră și care abia așteaptă o scuză ca să ne închidă. O mișcare greșită și nu voi mai fi în poziția să ajut pe nimeni niciodată, inclusiv pe tatăl vostru.

   - Deci ce poți face? întrebă Jade.

   - Pot să vă pun în legătură cu cineva care să vă ajute.

   Ardman scoase o carte de vizită din haină și un stilou. Scrise ceva pe spatele cartonului.

   - Dex Halford este un coleg și prieten vechi de-al tatăl vostru. Au fost în SAS împreună.

   - În SAS?

   Rich fluieră, de-a dreptul impresionat.

   - Dar nu ne-a spus nimic despre asta.

   - Nici să nu te aștepți s-o facă vreodată.

   Ardman îi întinse cartea de vizită lui Jade.

   - Aceasta este adresa lui. Mergeți să-l vedeți. A lucrat cu tatăl vostru de curând, la o lucrare dată de mine, ceva legat de situația actuală. S-ar putea să știe lucruri care v-ar fi de ajutor. În cel mai rău caz, e genul de om pe care e bine să-l ai lângă tine într-o situație de criză, chiar dacă...

   Dar aici se opri.

   - Chiar dacă ce? întrebă Rich.

   Dar Ardman privea pe lângă ei, spre ușa principală dinspre hol.

   - Jos! strigă el și se aruncă înspre Jade și Rich.

   Ardman o luă în brațe pe Jade și o trase pe scaunul lui Rich - un scaun cu spetează înaltă, din piele solidă. Fata scoase un icnet de surpriză și de durere. Dar vocea ei nu se mai auzi în zgomotul făcut de gloanțele care mușcau covorul aproape de locul unde ea tocmai stătuse și loveau scaunului lui Ardman, dărâmându-l.

   Barmanul dispăru în spatele barului. Ardman se strădui să scoată ceva din buzunar. Un pistol. Se aplecă pe lângă spătarul scaunului suficient de mult cât să tragă 2 gloanțe, în succesiune rapidă.

   - Femeia cu părul lung și negru, zise el iute, retrăgându-se la adăpostul scaunului.

   - Ea e, Magda, zise Jade pe nerăsuflate.

   Fata era înghesuită între Rich și Ardman. Alte împușcături. Simțiră cum scaunul se mișcă, dar tapițeria grea părea să fie un scut bun împotriva gloanțelor. Cel puțin pentru moment.

   Ardman se mai aplecă o dată și trase de 2 ori.

   - E cu ea un bărbat. Vă acopăr eu - ieșiți repede.

   Jade riscă să arunce o privire de cealaltă parte a scaunului și o zări pe Magda țintind pistolul înspre ea. Bărbatul era în spatele ei, de cealaltă parte a ușii, cu chipul ascuns într-un con de umbră. Dar nu se putea trece pe lângă ei, iar barul nu mai avea alte ieșiri.

   - Să ieșim? zise Jade uluită. Cum? Pe unde? Suntem prinși aici.

   Scaunul se mișcă iarăși, lovit de altă rafală de gloanțe. Pentru moment, Ardman reușea să-i țină pe atacatori departe. Dar Rich bănuia, corect de altfel, că, în curând, Ardman va rămâne fără gloanțe.

   - Haide! îi strigă el lui Jade, trecând cu greu pe lângă ea și ieșind din zona de siguranță oferită de scaun.

   O apucă de mână.

   - Acoperă-ne, acum! îi strigă lui Ardman.

   Bărbatul încuviință printr-un gest al capului.

   - Fugiți!

   În timp ce îi îndemna astfel, Ardman se aruncă de după scaun și se rostogoli pe podea spre un alt scaun. Gloanțele sfâșiară covorul în jurul său, dar Ardman reuși să se adăpostească la timp.

   Și, în vreme ce Magda și complicele ei erau ocupați cu Ardman, Rich o ridică pe Jade în picioare și amândoi fugiră - nu în direcția ușii, ci în direcția opusă.

   Rich ajunsese la concluzia că trebuia să existe o ieșire în spatele barului, dar aceasta ar fi fost oricum prea departe și ar fi putut să ducă doar spre o altă încăpere fără ieșire. Așa că băiatul alerga cât îl țineau puterile, cu ochii în pământ, spre cea mai apropiată fereastră.

   - Ah, nu! suspină Jade.

   Rich simți cum fata se împotrivește, trăgându-l de mână, dar nu-i dădu drumul. Făcu un salt, cu Jade aproape, în urma lui. Împinse umărul în față și se lovi de geam, iar sticla se sparse. Săriră.

   Cu brațele peste față ca să se protejeze de cioburi, cei 2 copii țâșniră afară din hotel într-o explozie de sticlă spartă și bucăți de lemn. Căzură, se rostogoliră și se ridicară iute în picioare.

   - Mulțumesc, chiar aveam nevoie de asta, zise Jade, scuturându-și cioburile de sticlă din păr.

   - Nu sta acolo așa, îi zise Rich. Haide!

   Se auzeau deja sirenele, dar ei continuau să alerge către cea mai apropiată stradă. În urma lor se auziră împușcături: cineva trăgea după ei.

   Câteva momente mai târziu, o mașină fără număr se opri în fața hotelului cu srâșnet de frâne, împreună cu alte două mașini de poliție. Dar, în acea clipă, Rich și Jade erau de mult plecați.

 

   Magda urcă scările în fugă, luă aparatul de înregistrare digital din locul unde fusese montat la galerie și ascunse dispozitivul în geantă, înainte să dispară, împreună cu Stabb, pe ușa din dos.

   Goddard ieși din mașină și trecu în holul hotelului în goană. Cu arma în mână, alergă spre bar. Nu mai era nici picior de atacator, dar era evident că avusese loc o bătălie. Ridică privirea spre galerie și zări ușa care tocmai se închidea. Le ordonă oamenilor săi să se împrăștie și să cerceteze hotelul și împrejurimile.

   Alergă apoi la Ardman, care era căzut pe un fotoliu de piele. Fruntea lui era zgâriată dintr-o parte în alta, iar haina îi era îmbibată de sânge: Ardman era rănit la umăr. Goddard strigă după medicii de ambulanță.

   Dar Ardman tresări și deschise ochii, clipind.

   - Au... gemu el. Au reușit să scape?

   - Au scăpat cu bine, îl informă Goddard. Îmi pare rău.

   Ardman îl strânse de braț, scuturând din cap.

   - Nu, copiii - au...?

   - Nu sunt aici, îi zise Goddard. Poate au avut noroc. Ați făcut tot ce ați putut, domnule.

   - S-au dus la...

   Încercând să vorbească, Ardman era din ce în ce mai aproape să leșine.

   - S-au dus la... Le-am dat adresa... Dus la...

   Dar glasul lui pieri.

   - Unde? Unde s-au dus? Unde i-ați trimis? întrebă Goddard, conștient de prezența celor 2 medici de ambulanță, care așteptau nerăbdători lângă el.

   Dar era prea târziu, Ardman își pierduse cunoștința. Goddard se trase deoparte spre a-i lăsa pe medici să-și facă treaba. Unul din ei îi luă rapid pulsul lui Ardman.

   - A pierdut sânge, o lovitură urâtă la cap, raportă unul din medici, după un examen sumar. Va fi bine,d ar ar putea rămâne așa câteva ore bune.

   - Ore? întrebă Goddard.

   Cel de-al doilea medic ridică pleoapa lui Ardman și lumină ochiul cu o lanternă mică.

   - Cred că e o estimare cam optimistă, zise el. Cred că tipul ăsta va fi inconștient câteva zile.

 

CAPITOLUL 16

 

   Merseră cu metroul până la capăt de linie, apoi reușiră să găsească un taxi.

   Rich se opri să cumpere o hartă a Londrei, iar adresa lui Dex Halford se afla chiar la marginea zonei acoperite de aceasta. Taximetrul îi lăsă în fața porții unei ferme, iar Jade plăti, dând aproape toți banii care le mai rămăseseră.

   - Dacă el nu ne e de niciun ajutor, comentă ea, atunci vom fi nevoiți să mergem pe jos înapoi.

   - Dacă nici el nu ne poate ajuta, asta s-ar putea să fie cea mai mică problemă, zise Rich.

   După poartă, începea un drumeag îngust de țară, care ducea la ferma unde se părea că locuia Halford. Trecură pe lângă mai multe clădiri anexe - grajduri și șoproane. Însă, în afară de urmele lăsate de o căruță, nu era niciun alt semn de activitate specifică unei ferme. Unul din șoproane era înțesat de mașini de epocă, toate curate și sclipitoare.

   - Poate că le colecționează și le repară, le face ca noi, sugeră Rich.

   Cotiră după o clădire și dădură cu ochii de și mai multe mașini, lăsate la marginea drumului. Din unele nu mai rămăsese decât scheletul, nici măcar nu mai aveau roți. Altele păreau a fi de curând parcate acolo.

   Drumeagul se termină într-o curte largă. Și aici erau numeroase mașini. În mijlocul curții, trona un Range Rover, iar Rich observă că încă mai avea cheile în contact - poate că acesta era vehiculul pe care Halford îl folosea în drumurile sale zilnice.

   - În șopronul acela, alte mașini, indică Jade, arătând spre un hambar uriaș. Cred că le repară.

   Rich zări o rampă de service, cu un MG vechi urcat pe ea, ca să se poată lucra pe dedesubt. Alte mașini erau parcate în jur, un Mini era ridicat pe cric, iar un Triumph Herald era cocoțat pe niște cărămizi.

   Drumeagul traversa curtea și se oprea în fața unei case, ceva mai încolo. Contrastul era frapant. Spre deosebire de hambarele și anexele dărăpănate, ferma părea a fi proaspăt renovată și văruită. Lipită de clădirea de piatră, se găsea o seră uriașă.

   Apropiindu-se mai mult, Rich observă că, de fapt, era o piscină acoperită. Pe marginea piscinei erau aranjate câteva scaune de plastic și șezlonguri, iar într-o parte fusese amenajată o zonă cu aparate de forță și greutăți.

   - Se pare că-i merge bine afacerea asta cu mașini vechi, observă Jade.

   - Păi, poate ne duce și pe noi până acasă, dacă tot are atâtea, zise Rich.

   Se hotărâră să acționeze ca și cu Ardman, deși, de data aceasta, Jade insistă ca ea să meargă înăuntru.

   - Nu știm nimic despre omul acesta, zise Rich. Cum va reacționa, sau orice altceva. Nici măcar nu știm dacă putem avea încredere în Ardman.

   - Nici n-a încercat să ne omoare până acum, observă Jade. Eu îl consider un început promițător.

   - Mda, dar chiar și așa...

   - Tocmai de aceea numai unul din noi intră la Halford. Trebuie să fim prevăzători.

   Jade scoase mobilul la iveală.

   - La fel ca mai înainte, numai că voi ține telefonul în buzunar. Iar tu vei auzi totul.

   - S-ar putea să nu fie de ajuns.

   Lui Rich îi veni o idee.

   - Spune-i că vrei să stai la piscină. Măcar așa voi putea să te și văd.

   - A, bine. Să-i spun că vreau pizza și o înghețată?

   - Crezi că va fi de acord? întrebă Rich, plin de speranță.

   Jade îi aruncă o privire ironică.

 

   Dex Halford îi făcu o primire amabilă lui Jade, chiar dacă era ușor nedumerit, atunci când fata se prezentă și îl întrebă dacă poate intra.

   Halford nu păru dispus să o lase pe Jade în casă și, urmărindu-l din curte, Rich văzu că omul îi făcea fetei semn să plece. Era foarte ciudat - avea un ton calm și rațional, dar, în același timp, încerca să scape de fată. Aproape ca și cum ar fi știut că le asculta cineva conversația și nu ar fi vrut să-l supere.

   Dar, până la urmă, fu nevoit s-o poftească pe Jade în casă și Rich își găsi un loc bun, în capătul curții, de unde putea urmări ce se întâmplă în seră. O auzi pe Jade întrebând dacă ar putea să stea lângă piscină.

   - Îmi place atât de mult să stau pe marginea piscinei, zise fata.

   - Nu exagera, murmură Rich.

   O văzu pe Jade intrând în seră, urmată de un bărbat înalt care trebuia să fie Halford. Era cam de-o vârstă cu tatăl lor, dar pășea încet, ajutându-se de baston. Când se așeză pe unul din scaunele de plastic, omul întinse piciorul în față, ca și cum i-ar fi fost greu să-l îndoaie.

   - Nu știam că John Chance are copii, zise Halford.

   Vocea lui se auzea slab, dar deslușit, prin telefonul pe care Rich îl lipise de ureche.

  Halford ascultă, în vreme de Jade îi oferea o explicație concisă. Fata pomeni și numele lui Rich, dar nu-i dădu niciun indiciu dacă acesta era cu ea sau măcar prin apropiere.

   - Deci, credeți că mă puteți ajuta? întrebă ea, aplecându-se pentru a fi mai aproape de Halford.

   Rich văzu că bărbatul se aplecase și el ușor în față. Acum părea foarte aproape de Jade, atât de aproape, încât, deși părea să vorbească încet, vocea i se auzea clar prin telefon.

   - Nu știu de ce ai venit la mine. N-a fost o mișcare bună, ba dimpotrivă. N-a fost o mișcare deloc bună. Nici nu ai idee în ce pericol ești acum.

   Rich o văzu pe sora lui rezemându-se de scaun, surprinsă. Halford se ridică în picioare, privind-o de sus. Brusc, omul păru amenințător, iar Rich se strădui să deslușească ce spunea bărbatul.

   Dar nu auzea acum decât un piuit ascuțit. Verifică ecranul telefonului - apel terminat. Fie Jade nu mai avea credit, fie i se terminase bateria. Tipic.

   Halford se aplecase asupra lui Jade și Rich abia mai distingea trăsăturile surorii sale - fața ei exprima anxietate și frică, privind pe lângă Halford, spre locul unde se afla Rich.

   Dar el ce putea face? Cum putea s-o ajute? Disperat, se uită în jur, căutând ceva, orice, care i-ar fi fost de folos...

 

   Imaginea din luneta puștii era clară ca bună ziua. Magda privi cum Halford se aplecase spre Jade, vorbind însuflețit cu fata. Magda nu auzea ce spune Halford, însă nici nu avea nevoie să audă. Asta nu era treaba ei. Trebuia doar să urmărească și să aștepte semnalul - dacă acesta era dat.

   Odată ce obținuseră numele lui Halford - de pe înregistrarea digitală făcută la hotel - fusese destul de ușor să-l depisteze. Iar Magda se postase aici în așteptare, urmărind casa prin luneta puștii, până ce sosiseră cei 2 copii.

 

   - N-ar fi trebuit să vii aici, îi spuse Halford printre dinți.

   Stătea acum cu fața aproape de fața ei, aplecat amenințător spre Jade. Dar fata nu îl asculta, nici măcar nu se uita la el. Ea privea, nevenindu-i a crede, prin ferestrele de sticlă ale serei.

   Range Roverul prinsese viață și venea direct spre ei, săltând pe terenul accidentat. Mașina nu coti urmând drumeagul, ci continuă să înainteze spre ei în linie dreaptă - direct spre seră. Iar acum Jade îl zări pe Rich instalat la volan, cu fața încremenită într-o expresie hotărâtă, în vreme ce mașina prindea viteză.

   Zgomotul de motor turat ajunse și la Halford, iar bărbatul se răsuci să vadă ce se întâmplă.

   Făcu asta la timp pentru a zări mașina intrând în pavilionul din sticlă al serei. La timp ca să vadă mașina intrând, într-o explozie de cioburi, în piscină. La timp pentru a sări din calea mașinii.

   Jade se ridică și fugi, în timp ce Range Roverul aluneca într-o parte, într-o masă de sticlă spartă și metal, făcând o rotire de 90 de grade, până ce cauciurile își regăsiră aderența pe pardoseala de gresie ceramică. Apoi, mașina zbură drept înainte, căzând peste marginea piscinei.

   Un val de apă se ridică și inundă întreaga încăpere, iar Jade se pomeni udă leoarcă. În toată agitația, reuși să vadă mașina cufundându-se în piscină - și pe Rich care se ridicase din apă și urca pe marginea piscinei. Băiatul alerga spre ea, alunecând și împiedicându-se.

   - Ești bine? o întrebă când ajunse în dreptul ei.

   Jade făcu semn că da.

   - Prostule, zise ea. Puteai să te îneci.

   - Da, nu acesta era planul meu, recunoscu Rich.

   Fu întrerupt de un hohot de râs venit de undeva, din apropiere.

   Halford se opinti să se ridice în picioare, ajutându-se de baston. Se uită de la mașină, care era acum sub apă, la Rich și Jade, apoi la pereții distruși ai încăperii. Și continuă să râdă.

   - Cred că trebuie să plecăm de aici, zise Jade încet. E nebun de legat!

   - De ce ai făcut asta? îl întrebă Halford printre hohote de râs.

   - Am venit s-o iau pe Jade, îi zise, simplu, Rich.

   Halford se mai liniști.

   - Ne-ai urmărit, își dădu el seama. Ai crezut că o ameninț pe sora ta și i-ai venit în ajutor?

   Rich dădu din cap, pierdut.

   - Sărind cu mașina la mine în piscină - prin perete?

   - Păi da.

   Halford făcu un pas spre ei și ridică bastonul - arătând spre Rich.

   - Două chestiuni, anunță el. Mai întâi, nu o amenințam. Nu vreau să-i facă niciun rău. Și îmi pare rău dacă ție ți s-a părut așa.

   - Și a doua chestiune? zise Rich sfidător.

   - A doua chestiune este că...

   Halford se opri și aruncă o privire la dezastrul din jurul său.

   - Mda, ești fiul lui John Chance, nu încape îndoială. Ia stai jos și spune-mi ce naiba se petrece! Fac tot ce pot ca să vă ajut.

   În timp ce vorbea, un alt bărbat își făcu apariția lângă piscină. Omul păși cu grijă peste cioburile de sticlă și ramele de metal îndoite ale serei ca să li se alăture.

   - Nu mai sunt la fel de sprinten ca pe vremuri, zise Halford, lovindu-se cu mâna peste piciorul beteag. Nu, de când cu asta. De aceea m-am retras din armată.

   Privi spre nou-venit, înainte de a continua:

   - Dar am avut noroc că am rămas în viață. Și numai tatălui vostru trebuie să-i mulțumesc pentru asta. El m-a scos din mijlocul unui schimb de focuri din Afganistan, cu mult înainte ca noi să ajungem aici. M-a cărat 10 kilometri cu el prin teritoriul inamic și m-a dus la un punct sigur de evacuare. Am mare noroc că am fost rănit doar la picior.

   - Și cine este dumnealui? întrebă Jade, făcând semn spre bărbatul care tocmai sosise și se așezase acum într-unul din scaunele de plastic ascultând cu interes conversația.

   - Numele meu este Smith, se prezentă el.

   Glasul lui trăda o urmă de accent irlandez.

   - Sunt prieten cu domnul Halford și cred că vă pot veni în ajutor.

   - Da, zise Halford. Mare noroc că domnul Smith a sosit aici chiar înaintea voastră!

   Se uită la Jade cu o expresie solemnă.

   - Ține minte ce ți-am zis adineauri, zise el. Domnul Smith este cel de care îți vorbeam. Cel care te poate ajuta.

   Jade se încruntă, neștiind sigur ce vrea să spună Halford - nu-i spusese nimic de vreun prieten care i-ar fi putut ajuta. Nu-i spusese decât să plece de aici - până în clipa în care Rich spărsese gașca. Literalmente vorbind.

   Din scaunul său, domnul Smith îi zâmbi lui Jade. Era un tip scund, cu trăsături ascuțite.

   Poate că și el fusese cândva soldat, rănit în misiune, pentru că Jade văzu că are o cicatrice pe obraz - o formă circulară cu linii fine, ce se desprindeau ca niște raze, o cicatrice ca un păianjen.

 

CAPITOLUL 17

 

   - Lasă-mă să-ți fac cinste cu băutura aia pe care ți-am promis-o, spuse Halford.

   Jade nu-și amintea ca el să-i fi promis așa ceva, dar era destul de tulburată de sosirea lui Rich. Și acum, că tot venise vorba, îi era cam sete.

   - Pot să vă servesc cu ceva? îl întrebă Halford pe Rich. Sau pe tine, domnule Smith?

   În timp ce Halford dispărea în casă, domnul Smith îi întrebă pe Rich care este povestea lor. El ascultă atent cum aceștia descriau evenimentele din ultimele zile.

   Era ciudat să stea lângă o piscină în care se odihnea un Range Robver, privind ferma printr-o gaură din gard.

   Halford se întoarse repede. Smith refuză băutura, dar Rich și Jade luară limonada.

   - Beți-o repede, spuse el. Până nu se topește gheața.

   Imediat ce luă o gură, Jade observă că ceva nu era în regulă. Privi spre Halford. Părea că în paharul ei este o muscă sau o bucată de pământ. Dar observă că și Rich se uita curios în paharul lui. Privirea sa o întâlni pe a lui Jade, părea că dorește să-i spună ceva.

   Așa că Jade nu spuse nimic și își întoarse privirea spre paharul ei.

   Obiectul negru care părea că plutește în pahar era de fapt un scris - erau litere scrise cu negru pe unul din cuburile de gheață. Scrisul era un pic neclar, pentru că se topea gheața, și cubul era răsucit, așa că nu putea înțelege ce scrie. Întoarse cubul de gheață cu degetul. Apoi își linse degetul ca și cum s-ar fi jucat cu gheața.

   - Deci, cam asta este tot, spuse Rich.

   Brusc, devenise precaut.

   Privind spre cubul de gheață, Jade își dădu seama și de ce. Cubul era aproape topit, dar se putea vedea că Halford scrisese cu litere de tipar: PERICOL - PLECAȚI.

   - Și spui că nu știți nimic despre mostra de combustibil pe care se presupune că tatăl vostru a luat-o? întrebă Smith.

   - Absolut nimic, spuse Jade.

   Lăsă paharul pe podea, lângă scaun, și se ridică, luându-și rucsacul.

   - De fapt, am mare nevoie să merg la toaletă. Parcă nu am mai fost de zile întregi.

   - Și eu la fel, acum, că ai menționat, spuse Rich, ridicându-se și el. Ne poți arăta unde este? îl întrebă el pe Halford.

   Gura lui Halford schiță un zâmbet.

   - Bineînțeles. Pe aici. Vă arăt eu unde este.

   Dar domnul Smith se ridică în picioare.

   - Nu prea cred, spuse el. Nimeni nu pleacă.

   - De ce? replică Rich.

   În loc de răspuns, omul arătă paharul pe care Rich îl pusese pe o masă de plastic din apropiere. Un moment mai târziu paharul explodă.

   - Așa se va întâmpla și cu capetele voastre, spuse Smith.

   Jade se răsuci deodată, precum gheața din pahar. Rich păli. Halford părea mai mult furios decât speriat. Încheieturile degetelor sale se albiră, încordate pe mânerul bastonului.

   - Cine ești tu? îl întrebă Jade.

   - Numele lui este Stabb, zise Halford. Îmi pare rău, dar a sosit cu puțin timp înaintea voastră. Am încercat să vă avertizez. Mai e o femeie cu o pușcă cu lunetă afară, care ne urmărește.

   El arătă spre o zonă cu pomi din apropiere. Apoi privi spre ce mai rămăsese din paharul lui Rich.

   - Se pare că se pricepe.

   - Magda este foarte bună, spuse Stabb. Dar știți deja asta, nu-i așa? le spuse el lui Rich și Jade.

   - Și acum ce se întâmplă? întrebă Rich. Deja ți-am spus că nu știm nimic despre mostra de combustibil.

   - Așa este. Dar tatăl vostru - el știe. Și acum vă avem pe voi, deci îl putem convinge să ne spună.

   Zâmbi.

   - Vom pleca într-o scurtă călătorie. Cu avionul. Ne așteaptă pe un aeroport din apropiere. Ce minunat pentru voi!

   - Nu cred că îmi place cum sună asta, spuse Jade. Tu ce spui, Rich?

   Rich dădu din cap.

   - Nu am nevoie decât de unul din voi pentru a-l convinge pe Chance, spuse Stabb. Așa că aveți grijă.

   Dar Jade nu-l asculta. Privea spre Halford, iar acesta se mișca încet spre un scaun de pe marginea piscinei. Acum îl avea pe Stabb între el și direcția din care venise glonțul - unde s-ar fi aflat Magda. Jade nu era sigură - oricum - ce plănuia Halford să facă. Dar se concentră, fiind gata pentru orice.

   Nu avu mult de așteptat. Halford se arcui ca și cum ar fi vrut să ia greutatea de pe piciorul cel slab. Apoi, cu o mișcare rapidă, apucă un scaun de plastic și lovi spre Stabb.

   Bărbatul nu se aștepta la asta, iar scaunul îl lovi peste picioare, doborându-l. În același timp, Halford se aruncă într-o parte, strigând:

   - Ieșiți - plecați! Fugiți!

   Jade nu avea nevoie să i se spună de două ori. Rich era pregătit, de asemenea. O luară la fugă spre ușă, nu spre fereastra spartă care i-ar fi pus în direcția de tragere a Magdei.

   Privind înapoi, Jade îl văzu pe Stabb, ridicându-se în picioare, scoțând pistolul din haină și ochind spre ei.

   Trânti ușa după ea, dar nu avea nici zăvor, nici cheie. Rich era deja pe celălalt coridor. Ajunse în capăt și o luă la dreapta, în direcția opusă ușii de intrare. Jade fugi după el. Avea dreptate, intrarea principală dădea direct în unghiul de tragere al Magdei. Dar puteau găsi, oare, altă ieșire?

   Printr-o cameră de zi, o bucătărie - ușa din spate era chiar în fața lor. Jade era aproape de el. Un foc de armă - așchii din lemnul tocului ușii o loviră în față. Apoi, ea ieși afară fugind.

   Aproape se izbi de Rich, care fugea înaintea ei și care, brusc, se opri.

   În față dădură peste o pușcă ațintită asupra lor. Era Magda. Părul ei negru și lung îi era adus de vânt pe față.

   Prin el, Jade vedea zâmbetul crud al femeii.

 

   Amândoi fură înghesuiți pe bancheta unei mașini. Magda stătea pe locul din față. Ea schimbase pușca cu un pistol și îi ținea sub amenințarea acestuia, așteptându-l pe Stabb să se întoarcă din casa lui Halford.

   Păru că durează o veșnicie, dar, până la urmă, acesta se întoarse și se așeză pe locul șoferului. Porni motorul.

   - Ai avut grijă de tot? întrebă Magda.

   - Suficient pentru moment, spuse Stabb, deloc mulțumit.

   - L-ai ucis? îl acuză Jade.

   - Nu l-am găsit, spuse Stabb. Aș fi făcut-o dacă aș fi putut. Dar el știe prea bine casa și împrejurimile. Nu merită să ne pierdem timpul, nici măcar pentru satisfacția de a băga un glonț în fostul soldat englez beteag.

   Întoarse mașina într-un arc de cerc și se îndreptă spre drumul ce pleca de la fermă.

   - Dar voi sunteți ținte sigure, așa că să nu aud niciun zgomot. După cum v-am spus, nu am nevoie de amândoi. Oricare dintre voi este destul.

   - Și nici nu trebuie să fiți perfect sănătoși, adăugă Magda. Nu uitați asta.

   Jade căută mâna lui Rich. Stătură liniștiți tot restul drumului.

   Aeroportul era, într-adevăr, la numai câțiva kilometri distanță. Nu era nimic mai mult decât un câmp întins, cu hambar la un capăt și numai o singură pistă de beton. Se zăreau mai multe avioane mici, așezate la marginea câmpului. Un avion, mult mai nou și mai impresionant, aștepta pe pistă. Jade auzea motoarele deja pregătite.

   - Lăsați mașina aici? întrebă Rich.

   - De ce nu? spuse Magda. Oricum, nu este a noastră.

   - Va avea grijă cineva și de ea, spuse Stabb.

   El se întoarse pentru a discuta cu stewardul care coborâse pe scara avionului.

   - Ești gata de plecare - foarte impresionant.

   - Omul din turnul de control ne-a spus din timp că veniți, spuse acesta cu accent englezesc. Presupun că ai sunat înainte.

   Stabb scutură din cap.

   - Nu.

   - Probabil că au văzut mașina apropiindu-se, spuse Magda. Suntem gata de plecare?

   Acesta dădu aprobator din cap.

   - E gata totul.

   Jade și Rich fură trimiși pe scară, în sus, sub amenințarea armei. Odată ajunși înăuntru, stewardul scoase mai multe bucăți de frânghie.

   - Mâinile împreunate, vă rog, spuse el.

   Rich și Jade își puseră mâinile în față.

   - Ține încheieturile cât mai depărtate, îi șopti Rich în timp ce stewardul alegea una din sfori. Și încordează-ți cât mai mult mușchii.

   Jade încercă. Dar sfoara i se înfipse în încheieturi atunci când stewardul trase de ea.

   După ce le legă încheieturile, îi conduse pe locurile din față ale avionului. Aveau suficient loc pentru picioare - și, de asemenea, era destul loc pentru ca stewardul să se aplece și să le lege și gleznele. După ce termină operațiunea, aruncă rucsacul lui Jade pe scaunul din spatele acesteia. Aceasta bănuia că îi fusese deja controlat conținutul și că îi luaseră mobilul.

   - Nu am fost la toaletă, spuse Jade. Și nici măcar nu pot încrucișa picioarele.

   - Mă întreb unde mergem, spuse Rich.

   Dar amândoi bănuiau cam unde.

   Zgomotul motoarelor crescu pe măsură ce prindeau viteză pe pistă.

 

   Odată ajunși în aer, Stabb veni să-i vadă.

   - Știți că vă puteți scuti de multe neplăceri - și pe voi, și pe tatăl vostru, spuse el.

   - Pe bune? spuse Rich. Cum vine asta?

   Începuse să se simtă rău, nu că ar fi avut rău de avion, dar se gândise la ce ar putea păți, dar și la ce ar fi putut păți Jade.

   - Spune-ne numai unde este, zise Stabb.

   - Mostra asta de combustibil? spuse Jade. Nu știm. Ți-am spus, nu știm.

   - Dar de ce este așa de importantă? întrebă Rich. Ce este? Dacă ne spui, poate ne dăm seama unde ar fi putut tata să o ascundă.

   Stabb dădu din cap.

   - Este, probabil, ultima mostră rămasă dintr-un combustibil foarte special, preparat de laboratoarele din Londra ale lui Vișinski. Ei bine, spuse el, combustibilul, în sine, nu este important. Compoziția lui este ceea ce ne interesează.

   - Și de ce ai nevoie de el? întrebă din nou Jade.

   - Deoarece nu mai avem formula chimică. Avem nevoie de mostră pentru a recupera formula și a putea produce mai mult combustibil.

   Se aplecă spre ei și privi întâi spre Jade, apoi spre Rich.

   - Deci unde este?

   - Nu știu, spuse Jade.

   - Dar ne vom gândi la asta, spuse Rich. Să vedem dacă ne putem da seama unde a pus tata mostra.

   - Să o faceți, spuse Stabb. Mai aveți timp până când aterizăm. Mai sunt aproape 3 ore.

   - Trei ore, spuse și Jade, după ce Stabb plecase. Dar asta înseamnă foarte mult.

   - Foarte bine, răspunse Rich. Deoarece cam atâta timp avem să scăpăm de legăturile astea. Am încercat, dar pe mine m-a strâns foarte tare. Trebuie să-ți relaxezi mușchii și să încercă să îți eliberezi o mână. Presează-ți degetul mare în podul palmei, ca să micșorezi dimensiunea palmei.

   Jade încercă.

   - Dar unde ai învățat toate astea, Houdini?

   - Am citit într-o carte.

   - Foarte util.

   - Dacă vei reuși, va fi foarte util.

   - De ce începi cu mine? spuse Jade.

   - Pentru că pe tine nu te-a legat atât de strâns, spuse Rich.

   Zâmbi.

   - Pentru că ești fată și i-a fost milă.

   - Sau, mai bine spus, mușchii mei sunt mai bine antrenați decât ai tăi și încheieturile mele sunt mai fine, îi spuse ea.

   - Ai vrea tu.

   O oră mai târziu, Jade abia dacă-și mai simțea mâinile, iar încheieturile îi erau roșii. Nici Rich nu era într-o formă mai bună, dar se părea că Jade face ceva progrese - își trecuse o mână aproape pe jumătate prin legătură.

   - E bine, îi spuse el încet. Mai ai un pic.

   - Mulțumesc, îi zâmbi ea. Apropo, tare șmecheria cu Range Roverul.

   - Doar un mic artificiu de șofer. Atâta tot.

   - Nu aveam habar că știi să conduci, spuse Jade.

   - Nici eu, îi răspunse Rich.

   Lui Jade îi mai luă o oră pentru a se elibera.

   - Bună treabă, spuse Rich. Minunat. Dezleagă-ți și picioarele, apoi poți încerca să mă dezlegi și pe mine.

   - Te dezleg mai întâi pe tine, spuse Jade.

   Dar Rich scutură din cap.

   - Nu, suntem deja în coborâre, nu-ți dai seama?

   - Și?

   - Și nu ne va fi de niciun ajutor dacă tu vei avea numai mâinile libere. Dezleagă-ți și picioarele și o iei la fugă cu prima ocazie. Apoi dezleagă-mă pe mine.

   - Bine.

   Jade începu să lucreze la legătura de la picioare, aplecându-se în față, prefăcându-se că doarme în timp ce trăgea de legături. Rich privi pe fereastră, încercând să rețină cât mai multe detalii posibile.

   Apoi avionul ieși din norul în care intrase în coborâre. Dedesubt se putea vedea un aeroport. Părea o bază militară, cu bărăci joase și soldați mărșăluind pe marginea drumului. Perimetrul era înconjurat de sârmă ghimpată, având o singură poartă păzită de soldați.

   În timp ce pilotul dirija avionul spre pista de aterizare, Rich văzu o limuzină neagră așteptând la celălalt capăt, împreună cu câteva mașini de teren și camioane militare. Și un tanc mare, cu tunul îndreptat spre pistă.

   - Gata! șopti Jade, lăsându-se pe spătar.

   - Privește, spuse Rich, dând din cap spre fereastră.

   Jade se aplecă peste el pentru a vedea.

   - Asigurați-vă că aveți centurile puse, spuse Stabb, apărând în spatele lor.

   El se așeză în partea opusă.

   - Impresionant peisaj, nu-i așa? Primire cu fast.

   - Da, spuse Rich.

   Se simțea demoralizat. Poate că Jade se dezlegase, dar aveau să aterizeze în mijlocul unei baze militare.

   - Se vede că Vișinski este un om foarte influent.

   Stabb își puse centura de siguranță.

   - Banii pot cumpăra orice, spuse el. Chiar și ajutorul forțelor armate locale. Bine ați aveni în Krejikistan!

   Rich privi către Jade. El încercă să zâmbească, să o încurajeze. Dar nu reuși.

   - Îmi pare rău, șopti el.

   - E bine, șopti ea drept răspuns.

   Dar amândoi știau că nu este așa.

 

   Îi dăduseră lui Chance o saltea subțire, pentru a nu sta direct pe betonul gol. Camera era mică, simplă și pătrată, cu o găleată într-un colț. Nicio fereastră și o singură ușă.

   Se mai aflase în situații similare de-a lungul timpului. De fiecare dată, se întreba dacă va reuși să iasă din camera în care era închis. Chance știa că lucrul cel mai important pentru a supraviețui este să îți păstrezi optimismul - niciodată să nu abandonezi. Cu cât ești mai agil și mai concentrat, cu atât poți să profiți mai bine de orice șansă ți se oferă, câtuși de mică.

   Iar acum, un lucru și mai important îl ținea în priză.

   Singur într-o celulă din Krejikistan, Chance gădea puterea în copiii lui, care erau în siguranță la Londra, la mii de kilometri depărtare.

 

CAPITOLUL 18

 

   Avionul încetini când ajunse pe ultima sută de metri a drumului către convoiul de mașini care îi aștepta.

   Prin hublou, Jade putea vedea o pereche de cizme care stăteau pregătite într-o parte a drumului, chiar în fața unei limuzine.

   Sub pretextul că se apleacă să privească pe fereastră și, în timp ce Stabb, Magda și ceilalți așteptau să aterizeze avionul, Jade încerca să dezlege legăturile de la mâinile lui Rich. Dar nodurile erau prea bine strânse, iar degetele ei mici nu reușeau să-și facă loc.

   - Lasă-mă, șopti Rich.

   - Nicio șansă.

   - Fugi cât mai poți. Dacă măcar unul din noi este liber, atunci mai este o speranță.

   Încercă să nu pară speriat, dar Jade abia mai putu schița un zâmbet.

   - Nu pot să te las pur și simplu! insistă ea.

   Părul ei desfăcut îi căzu pe față, acoperindu-i chipul cuprins de teamă.

   - Poți. Trebuie. Te rog, este singura șansă pentru amândoi. Odată aterizat acest avion, nu mai avem nicio speranță.

   Jade rămase cu gura căscată.

   - Vrei să ies de aici înainte să se oprească?

   - Vei fi bine. Eu am....

   - Știu, îl întrerupse ea, ai citit tu undeva asta. Minunat. Mulțumesc. Ești nebun, știi asta, nu?

   - Nu eu sunt acela care trebuie să sară dintr-un avion în mișcare, sublinie Rich.

   Avionul încetinea. Acum ori niciodată. Jade trase puternic aer în piept. Apoi sări în picioare și o luă la fugă.

   Avionul încetinea din ce în ce mai mult. Stabb o văzu ce avea de gând și se chinuia să-și desfacă centura de siguranță. Mai în spate, pe coridor, Magda încerca și ea să se ridice. Dar Jade era deja la ușa din față a cabinei.

   Aici dădu peste o manivelă, iar pe ușă era pictată o imensă săgeată roșie care indica sensul în care trebuia rotită în caz de urgență.

   „Ei bine, dacă asta nu e o urgență, atunci nimic nu mai e”, gândi Jade, în timp ce răsucea manivela.

 

   Rich privi îngrozit cum Stabb scoase arma. Jade era încă la ușă. Stabb îndreptase arma spre ea și se pregătea să tragă.

   Cu mâinile și picioarele legate, Rich stătea în picioare, aproape în balans. Reuși să găsească un moment prielnic și se aruncă înainte, cu piciorele pe culoar.

   Se izbi de Stabb, proiectându-l înapoi peste scaune. Arma îi scăpase pe jos.

 

   Cu un zgomot puternic, ușa se deschise. Zgomotul se transformă într-un fel de explozie - aerul trecea pe lângă motoarele avionului, care rula încă cu o viteză de 30 de kilometri pe oră. Fără să se mai gândească dacă și ce șanse are, Jade sări.

   Se lovi de tobogan și ricoșă, apoi alunecă spre șoseaua care era în apropiere. Piciorul i se agăță în plastic, apoi se eliberă din nou - iar în secunda următoare se rostogolea.

   Din fericire, se rostogoli în timpul căderii. Se întinse spre pista de rulare din apropiere și se opri în iarbă de lângă aceasta. Încheieturile îi erau amorțite de la legăturile cu care fusese imobilizată. Piciorul o supăra unde se agățase. Își simțea membrele ca de gelatină. Dar acum se ridicase și alerga cât o țineau picioarele către cea mai apropiată clădire - un depozit lung și nu prea înalt.

   Imediat ce avionul se opri, Stabb îl împinse pe Rich pe ușă. Fără să aibă controlul total asupra mâinilor și picioarelor, Rich se rostogoli pe toboganul umflat și ateriză dureros pe asfaltul de dedesubt.

   Magda veni aproape de el, apoi și Stabb.

   Imediat, Stabb începu să țipe la soldații grupați în jurul vehiculelor care îi așteptau. Le făcu semn către depozitul din apropiere și Rich bănui că acolo trebuia să se fi ascuns Jade. Acum nu era nici urmă de ea. Spera că Jade reușise să scape.

   Un soldat îl ridică pe Rich în picioare și îl împinse spre limuzina neagră. Având gleznele legate, Rich se prăbuși din nou, dar reuși să ducă la timp mâinile în față pentru a nu se lovi.

   Magda se aplecă asupra lui, învârtind un cuțit. Era o armă care arăta periculos, cu o lamă mare, zimțată pe una din părți. Rich încercă să se dea în lături atunci când cuțitul se apropie prea mult de fața lui. Femeia zâmbi și se aplecă să-i taie legăturile de la picioare.

  - Credeai că o să te tai? spuse ea, amuzată. Ei bine, poate o voi face. Mai târziu.

   Îi despică legăturile de la glezne, apoi se ridică și plecă spre limuzină.

   - Aduceți-l, le spuse ea soldaților din imediata apropiere.

   Îl băgară în limuzină. Magda se așeză pe mijlocul banchetei. În fața ei era un bărbat. Rich îl recunoscu imediat din pozele pe care le văzuse cu Jade pe web-site-ul KOS - Viktor Vișinski.

 

   Era o iluzie optică. Jade nu intenționase să iasă așa, dar își dădu seama de ceea ce se întâmplase numai când soldații năvăliră înăuntru.

   Aproape că fugise în depozit. Dar realiză în ultimul moment că nu va mai putea ieși de acolo. Și, deci, că va fi prizonieră.

   Mai mult ca sigur că așa s-ar fi întâmplat, judecând după siguranța și amuzamentul pe care îl manifestau soldații care tocmai intraseră în depozit după ea, sau așa credeau ei. Jade fugise pe lângă ușă, pe după clădire. Dar, privind de la distanță, părea că ea intrase în hangar.

   Problema era ce va face acum - nu mai avea unde să se ascundă. Erau multe clădiri în acea bază, dar toate erau departe. Putea fi localizată înainte de a ajunge la una din ele. Și le va lua ceva vreme să scotocească depozitul și să tragă concluzia că fie intrase și reușise să scape, fie nici măcar nu intrase acolo.

   - Gândește, gândește... se autosugestionă Jade.

   Încercă să se gândească la ce ar fi făcut Rich. Probabil că i-ar fi spus să facă ceva stupid. Sau ar fi făcut un comentariu aparent folositor, dar totalmente inutile.

   De exemplu: „Ascunde-te în ultimul loc în care te-ar putea căuta!”

   Da, de mare ajutor. Dar care ar fi ultimul loc în care ei ar fi căutat-o?

   Jade cercetă marginea depozitului, căutând cu disperare un loc în care s-ar fi putut ascunde. Și îl găsi - la aproape 50 de metri depărtare. Cu noroc, putea trece neobservată. Și da, era probabil ultimul loc în care ar fi căutat-o.

   Era avionul din care tocmai evadase.

   Mai era încă pe pistă, toboganul gonflabil se afla și el la locul lui. Ușa mare de la cală era deschisă, formând o rampă de urcare. Numai dacă ar fi reușit să ajungă acolo înainte ca soldații să iasă din depozit...

   Limuzina și celelalte vehicule erau deja gata de plecare. Avionul era un pic mișcat față de poziția de aterizare, pentru a fi încărcat mai ușor. Dar sacii și containerele fuseseră mutate și erau poziționate între Jade și vehiculele soldaților, ferind-o de priviri. Dacă ar fi avut noroc...

   Nu avea de ales. Gata de acțiune, trase puternic aer în piept, verifică dacă drumul e liber și dacă nu era cineva pe acolo. Apoi o rupse la fugă.

   Nu mai avea aer. Gâfâind, urcă rampa de încărcare. Privi în jur, verificând dacă mai este cineva acolo. Dar locul părea părăsit. Era înghesuit și trebui să se aplece pentru a putea înainta printre plasele de prindere a încărcăturii.

   Din fericire, în spatele cutiilor și al sacilor rămași era suficient loc.

   Jade îngenunche la umbra unui container. De aici avea o perspectivă bună asupra părții din spate a avionului și a câmpului din apropiere. Putea să vadă și hangarul de lângă care fugise. Nu era niciun semn de activitate - nimeni nu fugea după ea, nimeni nu striga, nimeni nu arăta spre ea.

   Jade răsuflă ușurată. Apoi o palmă îi astupă gura, trăgând-o în întunericul zonei de încărcare.

 

   Privind soldații pe fereastra limuzinei, Rich spera din tot sufletul că Jade era bine. Stabb stătea în spate, cu un grup de oameni în uniformă, strigând la ei.

   - Sora ta îi face ceva probleme lui Stabb, îi spuse Vișinski lui Rich.

   Părea mai mult amuzat decât furios. Se aplecă în față și îi spuse ceva șoferului, Rich bănuia că în limba rusă.

   Limuzina porni ușor, descriind un cerc. Încetini în dreptul lui Stabb, iar Vișinski coborî fereastra.

   - Nu mai pierde timpul! Lasă-i pe ei să se ocupe, spuse. Știu ce au de făcut. Și apoi, unde ar putea să fugă?

   Stabb aprobă din cap și le dădu noi ordine soldaților.

   Geamul lui Vișinski se ridică la loc și limuzina prinse viteză, așa că Rich nu mai putea auzi ce spune acesta. Dar îl văzu pe Stabb cum fuge spre o mașină de teren și se așază lângă șofer. Acum erau 2 mașini de teren care însoțeau limuzina.

   - Știi ce este asta? îl întrebă Vișinski pe Rich când ajunseră la poarta de ieșire din bază.

   Se aplecă spre Magda și îi întinse lui Rich un plic maro, de mari dimensiuni.

   Rich îl deschise cu grijă și descoperi 3 poze mari. Erau alb-negru și neclare. La început, nici nu își dădu seama care parte e sus și care jos.

   - Da, nu sunt prea reușite, din păcate, spuse Vișinski. Sunt imagini mărite de pe camera de pază. Am fost asigurat că sunt mărite la maximum. Mai mult decât posibil, dacă e să-i crezi pe experții mei.

   El se întinse din nou și arătă un punct de pe poză.

   - Ce este asta?

   Rich abia reușise să-și dea seama că se uită la poza mărită a unei mâini. Mâna ținea ceva - acel ceva îl interesa pe Vișinski. Celelalte poze erau aproape identice - mâna se mișca foarte puțin.

   - Nu, spuse Rich. Nu, îmi pare rău, nu știu.

   Dădu din cap.

   - Este destul de mic, judecând după dimensiunea mâinii. Și mai există o imagine pe acel ceva, un model, o schiță, ceva. Nu foarte clar.

   Puse pozele înapoi în plic și i le înapoie lui Vișinski.

   Rich se întoarse pentru a privi pe geam. Peisajul de țară era destul de dezolant, cu petice de iarbă, ici și colo, pe pământul uscat. În depărtare se zăreau dealuri, care arătau la fel de uscate și prăfuite. Era destul de precaut să nu arate, dar acea imagine îi părea destul de cunoscută lui Rich. Dar nu-și putea da seama de unde. Poate că i se părea, se gândi el. Forma obiectului pe care acea mână îl ținea era destul de neobișnuită. Dar avea senzația că îl văzuse de curând - un simplu contur în formă de inimă.

 

   Jade încetase să se mai zbată în momentul în care văzu despre cine era vorba.

   Dex Halford luă mâna de la gura lui Jade și duse degetul la buze, făcându-i semn să nu facă niciun zgomot. Ghemuiți, se ascunseră după container.

   - Cum ai ajuns aici? șopti Jade.

   - Același lucru te-aș putea întreba și eu, spuse Halford încet. Nu a fost prea greu să-mi dau seama unde vă vor duce, atunci când Stabb a pomenit de un aeroport în apropiere. Nu sunt prea multe variante. Este mai aproape prin câmpul din spate decât pe drum, iar fratele tău mi-a lăsat măcar un tractor în funcțiune, chiar dacă va trebui să tractez Range Roverul din piscină când ajung acasă.

   - Ai fost aici tot timpul ăsta, își dădu Jade seama.

   Halford încuviință.

   - Am spus echipajului să fie pregătit pentru decolare, lucru pe care eram sigur că-l vor afla oricum. Și, atunci când nu erau atenți, m-am strecurat înăuntru. Dar tu?

   Jade ridică din umeri.

   - Am reușit să mă dezleg și să sar. Apoi m-am întors prin trapă.

   - De aceea a fost o aterizare cu zdruncinături? zâmbi Halford. Sunt plin de vânătăi.

   - Îl au în continuare pe Rich, spuse Jade. Nu am reușit să-l salvez și pe el.

   - E în regulă, spuse Halford, devenind brusc serios. Hai să mergem să-l luăm!

   - Și cum vom face asta?

   Halford privi în jur pe după container și apoi se ridică, clătinându-se pe picioare, sprijinit în baston.

   - Mai întâi, vom fura o mașină de teren, spuse el.

   Cu toate că unele vehicule militare îl însoțeau pe Vișinski, mai erau câteva mașini, un camion mare și un tanc, aproape de avion. Cei mai mulți soldați erau plecați în căutarea lui Jade - erau încă preocupați de depozitul acela. Părea un lucru foarte ușor să ia o mașină de teren, dar Jade nu era sigură ce vor face atunci - vor putea să iasă din bază?

   Halford nu putea fugi - cel mult putea sări șchiopătând, proptindu-se bine în baston. Lucrurile luară imediat o turnură proastă.

   Un soldat apăru din spatele avionului, îndreptându-se spre convoiul de autovehicule. Aproape că se împiedică de Jade și Halford, în timp ce coborau pe rampă.

   Viteza de reacția a lui Halford o luă prin surprindere pe Jade. Ea abia dacă reușise să vadă mâna acestuia în mișcare. Imediat soldatul era la pământ, inconștient, iar arma acestuia ajunsese la Halford.

   Dar unul dintre soldații de lângă mașinile de teren probabil că-i auzise sau îi văzuse, pentru că striga către ceilalți și toți arătau spre ei. Deodată, acesta se aruncă pe burtă, pentru că Halford trăsese un glonț în pământ, aproape de el.

   - Păcat, spuse el. Sau poate că totul pare prea ușor.

   Soldații deschiseră și ei focul, iar Halford și Jade se văzură siliți să se adăpostească în spatele tancului. Jade spera să nu fie nimeni înăuntru. Turela era deschisă, ceea ce păru un semn bun. Nu putea să-și imagineze ce s-ar fi întâmplat dacă tunul tancului s-ar fi răsucit spre ei să tragă sau dacă imensul vehicul blindat s-ar fi pus în mișcare. Se lipi de metalul rece al tancului, în timp ce Halford se aplecase pe o parte ca să tragă. Se retrase la timp înainte ca un alt val de gloanțe să izbească blindajul tancului.

   - Nu vom putea să-i ținem pe loc mult timp, avertiză Halford. Pot să te acopăr până când te duci la unul din vehiculele de teren.

   - Și după? strigă Jade pentru a acoperi zgomotul gloanțelor.

   - Vii aici să mă iei și pe mine.

   După spusele lui, părea foarte simplu.

   - Da, exact, murmură Jade, făcându-și curaj să treacă prin ploaia de gloanțe. Să sperăm că au lăsat și cheia în contact.

   Probabil că nu era o idee bună să mărturisească tocmai atunci că nu prea știa cum se conduce o mașină.

   Dar nu mai era nevoie să facă asta. Un soldat tocmai venea din acea direcție, din spatele lor. Halford nu-l văzuse și soldatul se pregătea să tragă.

   Jade strigă. Dar strigătul îi era acoperit de zgomotul armelor. Gloanțele mușcară din pământ, trasând o linie aproape de Halford. El se întoarse și ridică arma, dar prea târziu.

   Gloanțele îl loviră pe Halford, străpungându-i piciorul. Jade scoase un strigăt, piciorul lui Halford era complet ras de la genunchi. Acesta țipă furios și căzu la pământ.

 

CAPITOLUL 19

 

   Halford privea deznădăjduit marginea distrusă a pantalonilor, acolo unde trebuia să fie genunchiul.

   - Mi-ai nenorocit piciorul! strigă el disperat.

   Jade privea și ea îngrozită. Se aștepta să țâșnească sânge, iar Halford să fie inconștient - poate chiar mort. Dar nu era nicio urmă de sânge, iar omul părea mai mult furios decât suferind.

   Soldatul care îl împușcase pe Halford avea și el o privire confuză. Ezită o clipă, apoi înălță din nou arma.

   Dar Halford ridică înaintea lui și trase un singur foc de armă, de la nivelul solului. Îl nimeri pe soldat în umăr, făcându-l să se întoarcă și să cadă la pământ.

   - Este o simplă rană, îi spuse Halford lui Jade.

   - Ți-a retezat piciorul, spuse ea.

   - M-am referit la el - este doar rănit. Eu mă descurc și fără picior, o asigură el, ridicându-se în baston. Slavă Domnului, am reușit să mă descurc fără el destul de multă vreme.

   Abia atunci realiză Jade de ce Halford mergea cu ajutorul unui baston și șchiopăta.

   - Ai un picior artificial.

   - Acum nu mai am, spuse el, arătând piciorul lipsă. Și, odată cu el, s-a dus și șansa noastră de a mai ajunge la mașină. Acum sunt prea mulți soldați afară.

   Făcu o pauză, tabla tancului răsunând de izbiturile gloanțelor.

   - Cât de curând își vor da seama că suntem blocați aici și vor veni după noi. Mă îndoiesc că voi reuși să mai sar afară acum, dar sunt deschis la orice sugestii.

   Jade nu se putu gândi decât la o singură soluție. Disperată și, probabil, prostească și, cu siguranță, foarte periculoasă, dar era tot ce putea născoci.

   - Poți conduce un tanc? întrebă ea.

 

   Sergentul care răspundea de soldații din convoi îi considera răpuși. Stabb îi spusese că o poate omorî pe fată dacă este nevoie, dar probabil că nu va fi. Ea și individul care apăruse de după încărcătură erau blocați în spatele tancului. Iar soldații pe care sergentul îi rechemase după căutările în depozit reușiseră să vină prin spatele lor. Nu aveau nicio cale de scăpare.

   Zâmbi încrezător și dădu ordin prin stație ca trupele să înainteze.

   Abia terminase de dat ordinul, că un soldat din apropierea lui strigă și izbucni un schimb rapid de focuri.

   Sergentul se uită în sus, suficient de repede ca să vadă cum se închide turela. Înjură. Probabil că avea să mai dureze un pic până să iasă de acolo, dar erau încă prinși în tanc. Lucrurile puteau fi mai rele.

   Apoi, marele și puternicul motor al tancului prinse viață și lucrurile luară o turnură și mai proastă.

   Tancul se mișca. Încet, greoi la început, dar prinzând viteză, tancul se îndrepta către sergent și oamenii lui. Deschise focul asupra tancului, o ploaie inofensivă de gloanțe ricoșând din blindaj.

   Oamenii fugeau din calea tancului și săreau din mașini și din camion. Tancul spulberă o parte din camion, smulgându-i prelata și zdrobindu-i puntea din spate. Camionul se înclină pe marginea drumului, în timp ce tancul trecea peste el - apoi peste celelalte mașini.

   Una din mașinile de teren fusese atât de violent izbită, încât se răsuci în aer și ricoșă pe șosea. Tancul trecu direct prin cealaltă mașină, ridicându-se în aer în timp ce urca peste ea, ca mai apoi să aterizeze direct pe mașină, distrugând-o.

   Sergentul țipa în stație, avertizându-i pe soldații de la poarta principală și dându-le instrucțiuni, dar se îndoia că îl asculta cineva. Îi văzuse deja pe soldați părăsind postul de lângă poartă.

   Un moment mai târziu, tancul trecu direct - prin poartă, post și gard. Bucăți de lemn zburau în toate părțile. Sticla se făcu bucățele. Gardul de sârmă ghimpată se contorsionă. Bucăți de pământ zburau de sub șenilele tancului, care ajunsese pe pământul gol de dincolo de poartă.

 

   Drumul prin sălbăticie descria un arc lung, de la baza aeriană până la șosea, așa că Rich descoperi că poate vedea baza de la distanță prin geamul lateral al limuzinei când aceasta luă curba.

   O privi exact când poarta și postul din dreptul ei explodau în mici fragmente și un tanc își făcea loc prin ele spre drumul principal. Dar nu folosea drumul secundar pe care erau limuzina și mașinile de teren. Mergea drept, scurtând mult din distanță.

   Rich privea, cu răsuflarea tăiată, și încerca să-și dea seama dacă tancul va ajunge la drumul principal înaintea lor. Nu știa cine conduce tancul, dar putea ghici.

   - Întrece un Land Rover, murmură pentru sine. De ce trebuie ea întotdeauna să aibă mașina mai bună?

   Se întrebă cât mai putea să dureze până să se prindă cineva...

   Șoferul scoase mobilul din buzunar. Ascultă un moment, apoi privi uluit pe geamul lateral. Mașina se clătină în momentul în care observă tancul care se îndrepta cu viteză spre drumul principal, înaintea convoiului.

   Vișinski și Magda, alertați de zdruncinătură, priveau și ei înmărmuriți pe geam.

   Rich nu înțelegea nimic din ceea ce șoferul îi spunea lui Vișinski, dar era mulțumit că, din câte se pare, omul nu primea o veste bună. Limuzina prinse viteză, încercând să întreacă tancul.

   Urma să fie o cursă foarte strânsă. Una din cele două mașini de teren care însoțeau limuzina deviase de la traseu și se îndrepta direct spre tanc. Soldații se aruncau din mașină, în timp ce aceasta înainta cu viteză pe terenul accidentat. Șoferul ajunse în fața tancului și întoarse mașina înspre acesta, înaintând. Ceilalți soldați făceau semne cu mâna spre tanc să oprească. Apoi, cum nu dădea semne de a încetini, sodații începură să tragă înspre el.

   Tancul nici măcar nu încetini. Doi dintre soldații din spate săriră, rostogolindu-se la pământ. Ceva mai târziu, când șoferul încercă să vireze din calea tancului, era deja prea târziu. Șoferul sări și el din mașina de teren și, o secundă mai târziu, tancul spulberă mașina. Caroseria acesteia se mototoli sub șenilele tancului. Acesta făcu un mic salt și își continuă drumul.

   Motorul limuzinei se ambală puternic, când șoferul băgă într-o viteză inferioară pentru a încerca să prindă mai repede viteză. Dar manevra era tardivă. Tancul era aproape de intersecție, unde drumul auxiliar se unea cu drumul principal care ducea la autostradă. Una din șenile se opri brusc și tancul se răsuci pe loc, până ajunse cu fața spre limuzină, blocându-i drumul.

   Șoferul trase puternic de volan și părea capabil să întoarcă limuzina în jurul tancului și să își urmeze traseul.

   Rich ridică picioarele și lovi cât putu de tare. Talpa pantofului se propti cu putere în scaunului șoferului, mișcarea de recul lovindu-i picioarele. Simți cum îl presează centura de siguranță.

   Dar avu efectul scontat. Șoferul se izbi de volan, iar limuzina de tanc. Motorul acesteia se opri, lăsând numai motorul tancului să se audă. Șoferul stătea aplecat deasupra volanului.

   Magda era pe cale să-și scoată pistolul, când ușa din dreptul lui Rich se deschise, iar el aproape că se rostogoli afară.

   - Jade!

   - Nu sta acolo degeaba, haide! îl strigă ea, trăgându-l afară din mașină.

   Mâna Magdei se ridică și Rich trânti ușa în urma lui. Își simți tot corpul plin de vânătăi, dar nu avea de gând să se lase împușcat. Auzi glonțul lovind ușa și pe Vișinski zbierând ceva în rusă. Apoi fugi cu Jade spre tanc.

   Era mirat să-l vadă pe Halford cum stătea pe jumătate afară din turelă. De unde apăruse și el? Omul avea o mitralieră și trăgea spre soldați și Stabb, în ceea ce mai rămăsese din mașina de teren, ținându-i la distanță. Când îi văzu pe Rich și Jade împreună, schimbă un pic traiectoria de tragere.

   Din radiatorul mașinii ieșeau aburi și apoi îi explodară roțile din față. Nu vor mai putea fi urmăriți nici de limuzină, care era distrusă, se dumiri Rich.

   Jade și Rich fugiră în spatele tancului pentru a se putea urca în el, evitând să fie împușcați de soldații din mașina distrusă.

   Ajunseră la turela tancului exact în momentul în care Halford rămăsese fără muniție. Arma lui scoase un clinchet neputincios și Halford înjură.

   - Grăbiți-vă! urlă el spre Jade și Rich.

   Aceștia aproape ajunseră. Halford era deja înăuntru când îl lovi un glonț.

   Rich văzu surpriza și durerea de pe fața omului. Își duse mâna la umăr, printre degete șiroia sânge. Apoi alunecă pe o parte.

   - Înăuntru, intră mai repede! strigă Jade, împingându-l pe Rich după Halford.

   Și atunci intră și ea, închizând turela.

   - Trebuie să ne mișcăm, suspină Halford.

   Mâna îi era roșie de sânge.

   - Jade, știi ce ai de făcut?

   - Cred că da.

   Abia dacă era loc să te miști în cabina tancului. Rich nici măcar nu putea sta drept. Totul răsuna de zgomotul gloanțelor. Rich privi mirat cum Jade se duse la comanda tancului.

   - Știi să conduci un tanc?

   Ea îi zâmbi forțat.

   - Destul de ușor. Aceste două manete controlează șenilele - câte una pentru fiecare parte. Dacă le împingi înainte, atunci înaintezi, sau tragi de ele pentru a da înapoi. Dacă miști numai una din șenile, atunci virezi. Nu te teme - am luat lecții.

   Ea ezită, trosnindu-și degetele înainte de a începe să manevreze manetele.

   - Și cum ne oprim? întrebă Rich.

   Jade privi spre fratele ei.

   - Nu am ajuns la lecția asta încă, răspunse ea și zâmbi.

 .............................................

          „Încrederea vine din promisiunile ținute față de tine însuți.”

                     Ed Mylett 

Țintă sigură, Jack Higgins

 .........................................................

3-5

 

          Voia să termine odată cu toată afacerea asta. Să stea așa, neștiind ce se petrece, era cel mai rău lucru.

   În apartament, tabloul cu locomotiva era aruncat pe jos, cu sticla spartă și rama ruptă. Tapițeria fusese smulsă de pe canapea, perdelele trase jos de la fereastra spartă, iar podeaua acoperită de cioburi de sticlă, bucăți de lemn, dar și hârtii, cărți și reviste, împrăștiate peste tot. Televizorul era bucăți. Iar în mijlocul camerei se găsea întins un cadavru cu fața în jos.

   Rich se strădui să nu se uite la trupul neînsuflețit al lui Phillips și o urmă pe Jade în dormitor cât mai repede posibil.

   Aruncă o privire în bucătărie și băzu că și aici era harababură, toate sertarele și dulapurile fiind goale, iar lucrurile din ele erau împrăștiate pe jos și pe mese.

   Ușa de la birou era deschis și Rich constată că această cameră se afla într-o stare și mai deplorabilă. Numai dormitorul lor părea cât de cât în ordine, dar, chiar și așa, toate pernele și saltelele fuseseră tăiate, iar umplutura - scoasă din ele.

   - Destul de conștiincioși, observă Rich.

   - E... groaznic, zise Jade privind în jurul ei.

   - Crezi că au găsit mobilul tatei? întrebă Rich.

   Jade se apropie de noptiera ei. Sertarele erau întredeschise, lucruri fuseseră scoase afară. Deschise complet sertarul cel mai de sus.

   - Eu l-am ascuns aici, zise ea.

   Rich era amuzat, parcă pentru prima oară după atâta vreme.

   - În sertarul tău cu chiloți.

   - M-am gândit că n-o să-l caute aici. Nici tipii ăia n-au făcut-o - sau, cel puțin, nu așa cum trebuie.

   Scoase la iveală telefonul și pachetul de țigări.

   - Ia-le și pe astea? zise Rich.

   - De ce?

   - Pentru că o să vrea o țigară când îl găsim, îți garantez.

   Jade se uită la el, dar nu comentă. Luă de pe podea un rucsac mic și îl răsturnă cu gura în jos. Din el căzură niște cosmetice și o carte. Fata puse telefonul și țigările în rucsacul acum gol.

   - Oricum, nu i-au mai rămas decât câteva țigări, zise ea. Dar e și bricheta lui - pe asta s-ar putea s-o vrea înapoi.

   Îndesă și ceva haine în rucsac.

   Rich își găsi pașaportul și i-l aruncă.

   - Bagă-l și pe ăsta acolo! Mă uit să văd dacă găsesc niște bani. Poate un card de credit - nu știi niciodată.

   - Nu putem folosi cardul tatei.

   - Nu cred că-l va deranja. Intrăm și noi la cheltuieli. Mă întreb pe numele cui o fi - pe al lui sau al lui Lessiter?

   Zâmbetul îi îngheță pe buze când auzi un zgomot neașteptat.

   Îi auzise și Jade. Ceva se mișca. Pași. Rich duse un deget la buze și se îndreptă încet spre ușă.

   Era cineva în camera de zi. O siluetă întunecată îngenunche lângă cadavrul de pe podea. Rich se strecură spre ușă, încercând să nu scoată un sunet, în speranța că îl va vedea mai bine pe intrus, ca apoi să se ascundă din nou, înainte de a fi zărit de acesta.

   Dar bărbatul ridică privirea - și se uită direct la Rich.

   - Bună, tinere, îl întâmpină el. Aș propune o ceașcă de ceai, dar mi-e teamă că în bucătărie e un mic dezastru.

   Scoase din buzunar o batistă albă, imaculată.

   Jade i se alăturase lui Rich în cadrul ușii, având rucsacul pe umăr. Bărbatul se ridică în picioare și îi cercetă pe amândoi cu un vădit interes.

   Era un tip înalt, zvelt, cu păr negru scurt, cu un început de chelie. Purta un costum bleumarin. Avea sânge pe mâna cu care examinase cadavrul lui Phillips. Se șterse cu grijă cu batista albă, în timp ce discuta cu 2 frați.

   - Probabil pare puțin nelalocul lui, zise bărbatul, dar îmi cer scuze pentru deranj.

   - Deranj?

   Jade era uluită.

   - Omul e mort.

   Bărbatul încuviință.

   - Sincer, nu îmi ceream scuze în fața lui.

   Zâmbi, dar zâmbetul lui nu avea nimic vesel.

   - E cam târziu să mă scuz dinaintea lui Phillips.

   - Îl știai? întrebă Rich. Lucrezi și tu pentru vreo companie petrolieră?

   - Companie petrolieră? Dumnezeule mare, nu.

   Ideea părea să-l amuze pe necunoscut.

   - Crezi că Phillips lucra în industria petrolieră?

   - Și nu-i așa? întrebă Rich.

   - El lucra cu tata, îi spuse Jade necunoscutului.

   Omul încuviință.

   - Da, asta e adevărat, cu siguranță.

   - Așadar, știi cine suntem, zise Rich.

   - Desigur. Și sunt încântată să vă întâlnesc pe amândoi. Am mai spus asta? Îmi pare rău că nu am făcut-o. Și îmi pare rău și pentru mama voastră. Oh, și pentru tatăl vostru, desigur.

   - Nu-i de ajuns să-ți pară rău, sublinie Jade.

   - Nu, fu de acord Ardman. Regret.

   Dacă încerca să facă o glumă, nu era limpede. Privi spre bucătărie.

   - Mă întreb dacă fierbătorul mai funcționează încă. Chiar mi-ar prinde bine o ceașcă de ceai. Am avut o seară grea - și nu foarte productivă.

   - Cine ești? întrebă Rich, încercând să adopte un ton calm și controlat.

   - O, îmi pare rău.

   Bărbatul întinse mâna și se apropie de ei. Apoi își dădu seama că încă mai are în mână batista murdară de sânge și se opri în loc, lăsându-și mâna în jos.

   - Numele meu este Ardman. Prietenii îmi spun...

   Se încruntă.

   - De fapt, și prietenii îmi spun tot Ardman. Deși se pare că nu mai am atât de mulți prieteni în ultima vreme.

   - Au fost toți împușcați, nu? zise Jade.

   Ardman se întoarse, privind înapoi spre cadavrul de pe podea.

   - Da, sincer să fiu. Cel puțin o parte din ei.

   Când se întoarse cu fața, zâmbea din nou.

   - Atacatorii nu se vor întoarce, îi liniști el. Au terminat aici. Acum, ce-ai zice să ne faci niște ceai? o rugă el pe Jade.

   - Aș zice nu, că eu nu vreau ceai, îi răspunse fata.

   - O, ce păcat.

   - Și ce vrei? îl provocă Rich. În afară de ceai? Nu cumva vrei și o anume mostră de combustibil?

   Ardman miji ochii.

   - Ei bine, acum, că tot veni vorba... În absența tatălui vostru, am presupus că Phillips o are asupra lui. Dar, din păcate, nu o avea.

   - Uite ce e, zise Rich, nu vrem să părem neprietenoși, dar cine ești? Și ce cauți aici?

   - După cum am spus, numele meu este Ardman.

   Își frecă din nou mâna cu batista însângerată.

   - Lucrez pentru ceea ce voi cunoașteți, mai curând, sub numele de servicii secrete.

   - MI5? întrebă Jade, privind spre Rich.

   Băiatul își aminti de avertismentul Magdei.

   - Cam așa ceva. Dar nu tocmai. De fapt, eu conduc un departament mic și destul de secret, care raportează direct unui comitet numit COBRA. Poate ați auzit de el.

   - Nu, zise Rich.

   - Nu contează, nu contează. Este un comitet al cărui președinte este chiar prim-ministrul sau nu delegat numit chiar de el. Denumirea pare destul de incitantă, dar, în realitate, numele vine de la locul unde se reunește acest comitet - Cabinet Office Briefing Rooms Annexe.

   - Un comitet? întrebă Rich surprins.

   - ... care se întâlnește într-o anexă, zise Jade. Într-o debara.

   - Ei, e ceva mai important de atât, zise Ardman, pufnind. Și COBRA nu se reunește decât în situații de urgență. Orice, de la detunături la bombardamente sau secetă și o criză de apă, în sud-estul Asiei. Grupul de care răspund tinde să nu fie chemat în situații de genul secetei.

   - Și tu l-ai luat pe tata, zise Jade.

   - Doamne Dumnezeule, nu! Dar, vorbind despre apă, cred că am să mă spăl puțin.

   Ridică batista.

   - Nu vreau să-mi murdăresc hainele.

   - Nu vrei să ai sângele lui pe mâini, i-o reteză Rich.

   Ardman era deja în drum spre bucătărie.

   - Prea târziu pentru asta, mi-e teamă, zise el cu tristețe în glas.

   Rich o prinse pe Jade de mână și o conduse iute de cealaltă parte a camerei, în hol. Încercă să se deplaseze fără zgomot, dar sub tălpi le scrâșneau cioburile de la fereastra spartă.

   Ardman reveni și strigă după ei din ușa bucătăriei.

   - Aș vrea să vorbesc cu voi, dacă se poate.

   - Nu se poate, îi zise Jade. L-ai luat pe tata - n-o să pui mâna și pe noi.

   - Nu noi l-am răpit pe tatăl vostru, zise Ardman, pe un ton neașteptat de dur.

   Conversația amabilă se sfârși, iar acum bărbatul îi cerceta cu atenție.

   - De ce am face una ca asta? Ia gândiți-vă puțin!

   - Ne-am gândit, zise Rich.

   Auzise destul. Nimic din tot ce spusese Ardman nu-l putea face să aibă încredere în el - presupunând că era numele lui real.

   - Nu mai stăm să-ți ascultăm minciunile, adăugă Jade. Haide!

   - Sunteți în pericol, se auzi glasul lui Ardman în urma lor. Ar trebui să ascultați ce am de zis.

   - Trebuie să plecăm, strecură Jade printre dinți către Rich, care ezita în hol.

   Ardman era acum în ușa camerei de zi, dar nu făcu niciun efort să-i urmeze până la ușă.

   - Ne purtăm și singuri de grijă, zise Rich.

   - Poate că da, zise Ardman. Dar, orice ați face, strigă în urma lor în timp ce copiii părăseau apartamentul, nici măcar să nu vă treacă prin minte să-l abordați pe Viktor Vișinski pe cont propriu. Asta chiar ar fi periculos!

 

CAPITOLUL 11

 

   Internet-cafe-ul de pe stradă era deschis acum. Jade și Rich găsiră o masă mai în spate, unde nu puteau fi auziți de ceilalți clienți la fel de matinali.

   - Care era numele? întrebă Jade.

   - Viktor Vișinski, zise Rich.

   Băiatul avea memoria bună și reținea ușor tot felul de cifre și nume. Ceva ce poate moștenise de la tatăl său, își dădu seama acum, amintindu-și felul în care tatăl memorase imediat numerele lor de telefon.

   Jade se așeză la calculator și introduse în câmpul de căutare: Viktor Vișinski. Căutarea se opri câteva clipe mai târziu și rezultatul fu o listă de pagini web. Majoritatea erau despre persoane pe nume Victor, dar având alte nume de familie. Una din pagini era a unui comic numit The Victor. Altele tratau diverse victorii în evenimente sportive. Nimic promițător.

   Dar în partea de sus a paginii era afișat un text:

   „Ați vrut să scrieți viktor vișinski?”

   - Poate că da, zise Rich. Ia încearcă!

   De data asta, rezultatele erau diferite. Existau o grămadă de informații despre Viktor Vișinski.

   - Uite, arătă Rich spre unul dintre primele rezultate afișate în listă. Acesta este site-ul web al KOS, compania petrolieră despre care ne-a vorbit Magda.

   Dădu click și așteptară să se încarce pagina.

   - Poate ar fi fost mai bine să rămânem și să vorbim, zise Rich. Cu Ardman, adică.

   - Mințea, spuse Jade. Mint cu toții. Cu excepția Magdei, poate. De când a murit mama, nimeni nu ne-a spus adevărul. Nici măcar tata.

   Examinară pagina. Era un profil de companie. KOS, se pare, era abrevierea de la Krejikistan Oil Subsidiaries, iar Viktor Vișinski deținea și conducea compania. Era chiar și o fotografie cu el - un bărbat sigur pe sine, cu părul aproape alb. Putea să aibă undeva în jur de 60 sau chiar 50 de ani, greu de spus cu precizie.

   - Păi, și ce legătură are el cu toate astea? întrebă Jade.

   - Dacă Magda are dreptate, el este tipul pe care îl spiona tata. Ia uită-te aici...

   Băiatul derulase pagina și citea acum despre companie și despre țara unde își avea sediul central.

   - Ce?

   - E interesant, atâta tot. N-am auzit până acum de Krejikistan, dar se pare că a făcut parte din Uniunea Sovietică înainte de dezmembrarea acesteia. Acum are guvern propriu, dar economia este dominată de această companie petrolieră - KOS.

   - Au mult petrol acolo? întrebă Jade.

   - Chiar deloc, mi se pare, zise Rich derulând pagina și dezvăluind o hartă a țării respective.

   Harta înfățișa un teritoriu lunguieț, undeva în partea de vest a Rusiei.

   - Se pare că poziția lor este mai importantă decât resursele pe care le au de fapt.

   Parcurse textul în grabă.

   - Da, ia privește aici. KOS face profit de pe urma conductelor de petrol ce traversează țara.

   - Deci totul trebuie să treacă prin Krejikistan.

   Rich termină de citit textul.

   - Mda, zise el. Dacă Ucraina vrea petrol sau gaze naturale de la Rusia, trebuie să plătească pentru utilizarea conductei prin care vin acestea. La fel, pentru orice alți clienți ai Rusiei - în mare, tot vestul Europei. Ei plătesc pe baril. Trebuie să-i coste o avere.

   - Precis nu le convine, zise Jade.

   - Precis. Dar Krejikistanul - sau, mai degrabă, compania asta, KOS - controlează toată activitatea. Plătești de te usuci sau aduci marfa în alt mod, cheltuind pe transport cât nu face.

   - Corect, fu Jade de acord. Dar asta nu ne ajută să-l găsim pe tata. Nu ne ajută să înțelegem de ce acest Ardman ne-a avertizat să nu ne punem cu Viktor Vișinski.

   - Să-ți mai spun încă o chestie pe care eu unul nu o înțeleg, spuse Rich.

   - Care?

   - De ce Ministerul Apărării ar face afaceri cu o companie care este proprietatea și își are sediul în fosta Uniune Sovietică? Și ce poate avea această KOS, de-și doresc ai așa de tare? Bun, ia uite, arătă el spre o listă de site-uri web ale KOS din întreaga lume, dețin un fel de institut de cercetare și un depozit chiar lângă Londra. Dar chiar și așa...

   Jade se uită spre punctul indicat de Rich.

   - Nu aici a fost un incendiu teribil, parcă săptămâna trecută? Sunt convinsă că am văzut un titlu în ziar.

   Fata se lăsă pe speteaza tare a scaunului.

   - Și acum ce facem? Sunăm un prieten?

   Scoase mobilul tatălui lor din rucsac. Se aplecară cu interes asupra telefonului. Aparatul era pornit, dar avea tastatura blocată. Rich reuși să rezolve misterul și să deblocheze tastatura și, astfel, verificară împreună agenda telefonică. Nu era înregistrat niciun număr.

   - De mare folos ne-a fost, se resemnă Jade.

   Rich oftă.

   - Chiar e un lup singuratic. Stai puțin, ar trebui să fie o listă cu apelurile primite și cele efectuate.

   Se jucă puțin cu telefonul până găsi lista de apeluri.

   - Așa, gata. Uite - a dat ceva telefoane. A și primit o groază, dar toate de la „număr ascuns”. Mare ajutor!

   Telefonul porni să vibreze în mâna băiatului.

   - De ce ai făcut asta? îl dojeni Jade.

   - Dar n-am făcut nimic.

   - Sună cineva?

   Telefonul se oprise între timp. Rich îi arătă lui Jade afișajul: „Ați primit un mesaj”.

   - Hai să vedem despre ce e vorba, zise ea.

   Mesajul era:

   „Mostra este în siguranță? O aveți? Unde? Răspundeți-mi urgent. Tata.”

   - Măcar e în siguranță, zise Rich.

   - Crezi?

   - Ce vrei să spui? Doar ne-a trimis un mesaj.

   Jade luă telefonul din mâna lui Rich și citi textul încă o dată.

   - Dar noi avem telefonul lui. Și de ce și-ar fi trimis mesajul pe propriul telefon?

   Jade își scoase mobilul din buzunar.

   - Ai primit și tu mesajul acesta? Eu nu. E foarte ușor să trimiți același mesaj la mai multe numere.

   - Vrei să spui că mesajul nu este trimis de tata? Atunci cine l-a trimis?

   - Cineva care vrea această mostră de care vorbește toată lumea. Ce-o mai fi și asta. Dar cine?

   Rich luă telefonul în mână și apăsă câteva taste.

   - Probabil număr ascuns din nou, mormăi el. Ha! Ia uite. Au fost nevoiți să ne dea numărul ca să putem să dăm mesaj de răspuns.

   Numărul de telefon care apărea în detaliile mesajului era atât de lung încât se întindea pe două rânduri de ecran.

   - Crezi că ăsta este un număr de mobil? se întrebă el cu voce tare.

   - Ai de gând să-l suni? se interesă Jade.

   - Nu, până când nu aflu mai multe. Și nu de pe telefonul acesta.

   Reveni la tastatura calculatorului și introduse în câmpul de căutare al paginii web primele cifre ale numărului.

   - Aha, uite. Este un prefix internațional.

   - Nu-mi spune, zise Jade, în vreme ce Rich derula pagina.

   - Krejikistan, rostiră ei la unison.

   - Bun. Asta nu înseamnă că telefonul ca atare se află acolo, zise Rich. Ci înseamnă că de acolo au cumpărat telefonul și acolo plătesc facturile.

   - Ai de gând să-i suni?

   Rich se gândi o clipă.

   - Ai dreptate. Nu cred că era tata.

   - Nu strică să sunăm.

   - Doar că vor ști că noi avem mobilul tatei și că am primit mesajul. Jade, nu știu ce crezi tu, dar cred că e bine să nu ne deconspirăm - cu cât mai secretoși, cu atât mai bine. Doar nu ne-om duce acum și-n Krejikistan!

 

   Un grup de soldați înarmați îl preluă de la scara avionului pe John Chance, care era încă legat la mâini.

   Îi aștepta o mașină - o limuzină mare, neagră, cu geamuri fumurii. Dar pe Chance îl urcară într-un jeep, alături de un soldat. Alți 2 soldați se așezaseră pe banchetă. Unul dintre ei rânji și ținti arma către Chance. Soldatului îi lipsea un dinte, iar cei pe care îi avea încă în gură erau maronii.

   - Este de-a dreptul uluitor ce poți să cumperi cu bani, zise vesel Chance. Limuzine, avioane, serviciile armatei din propria țară. Un dentist priceput.

   Soldatul îl înghionti cu pușca și țipă la el în rusă, spunându-i să-și țină gura.

   Chance pretinse că nu înțelege și reuși să-l stârnească pe soldat, care țipă la el încă o dată, până ce șoferul zise sec:

   - Nu vorbi!

   - Păi, de ce n-ai zis? îi spuse Chance, apoi se așeză mai comod în scaun, pregătindu-se de drum lung.

   Se părea că se află pe un aeroport militar, înconjurat de un gard înalt și de patrule. Bariera de la poarta principală se ridică pentru limuzina ce deschidea convoiul - aceasta nici măcar nu încetini. Dar mașina lor fu nevoită să oprească pentru a-i permite șoferului să urle la paznicii de la poartă.

   - Unde mergem? întrebă Chance, când o luară pe un drum îngust, îndepărtându-se vertiginos de baza militară.

   - Nu vorbi, zise șoferul.

   - E atât de departe?

   Șoferul îl privi pieziș. Chance îi zâmbi drept răspuns. Își continuară drumul în tăcere. Odată ajunși pe drumurile principale, văzu că acestea erau marcate cu semne de circulație. Toate în rusă, dar Chance citea destul de bine și așa află încotro se îndreaptă. În mai puțin de o oră, ieșiră de pe drumul principal și intrară pe un drum în construcție, care ducea către un uriaș complex industrial.

   - Krejikistan Oil Subsidiaries, rosti Chance cu voce tare. Se ridică steagul când e Vișinski aici sau el locuiește în altă parte?

   - Nu vorbi, țipă șoferul, încercând să acopere zgomotul făcut de motor.

   Arătă prin parbriz spre complexul din fața lor, de parcă ar fi existat vreo îndoială încotro se îndreaptă.

   Odată ce avea să treacă de porțile complexului și să intre în bârlogul lui Vișinski, își zise Chance, erau slabe speranțe că va mai ieși vreodată de acolo. Cel puțin, nu în viață. Așa că îi zâmbi șoferului și dădu din cap, semn că înțelesese. Apoi se aruncă peste el.

   Îl lovi cu umărul, izbindu-l de portiera mașinii. Omul scăpă volanul din mâini și mașina ieși de pe drumul îngust în decor. Jeepul sări și se zdruncină, iar cei 2 soldați din spate se chinuiau de mama focului să țină puștile ațintite spre răzvrătit.

   Dar Chance se așteptase la asta. Se prinse bine de volan, astfel încât șoferul să nu mai preia controlul. Avea mâinile legate împreună, așa că își împleti degetele laolaltă și, folosind ambele mâini strânse ca un pumn, îl pocni pe șofer drept în față. Portiera mașinii se deschise și șoferul se rostogoli afară din vehicul.

   Unul dintre soldații din spatele lui Chance își revenise suficient ca să ridice arma spre el. Chance se ridică proptindu-se cu picioarele în podeaua mașinii. Se răsuci și împinse pușca cu umărul. Aceasta se declanșă. Apoi îi trase un cap în gură soldatului, care se lăsă moale pe banchetă. Mașina se zgudui, căci glonțul nimerise motorul. Se auzi un scrâșnet de metal zgâriat și vehiculul încetini, deplasându-se pe terenul accidentat, până se opri de tot.

   Cel de-al doilea soldat era un puști, probabil că nici nu împlinise 20 de ani. Rămase încremenit când îl văzu pe Chance întorcându-se spre el. Pușca îi atârna jalnic în mâinile tremurânde.

   Chance își împinse mâinile sub nasul băiatului.

   - Dezleagă-mă! ordonă el în rusă.

   Cuvintele avură darul să-l trezească la realitate pe puștan, care sări din jeep și o luă la sănătoasa. Pușca îi căzu pe pământ, abandonată cu totul.

   Chance văzu cum soldatul se face din ce în ce mai mic în depărtare, trecând prin dreptul șoferului, care zăcea intert la marginea drumului. Știa că nu are mult timp la dispoziție până când se va declanșa alarma. Și iată-l rămas în mijlocul câmpului, cu mâinile legate și un jeep stricat.

   Soldatul pe care Chance îl lovise în cap gemu, apoi bolborosi ceva nedeslușit. Chance își strânse din nou mâinile ca un pumn și lovi cu putere. Soldatul căzu la loc, pierzându-și cunoștința.

   - Nu vorbi, zise Chance.

 

CAPITOLUL 12

 

   Cafeneaua era mai aglomerată în a doua parte a dimineții.

   Rich și Jade vorbeau încet, pentru a nu fi auziți de persoanele de la mesele vecine. Se hotărâseră să nu apeleze numărul de telefon de Krejikistan, dar acum nu era foarte siguri care era următorul pas.

   - Să încercăm și noi numărul la care tot suna tata, sugeră Rich.

   - Dar nu tot suna, îl corectă Jade.

   - Dar a sunat acolo mai des decât la oricare alt număr, remarcă băiatul. De fapt, nici nu a mai sunat pe altcineva. Nici măcar o dată. Cel puțin, nu de pe acest telefon.

   Oftă.

   - Ai vreo idee mai bună?

   Jade se văzu nevoită să-și recunoască neputința.

   - Vezi doar cine răspunde. Dacă răspunde cineva. Probabil o să dai de robotul telefonic.

   Rich ținu telefonul la ureche astfel încât să poată asculta amândoi. Întâi se auzi cum se formează numărul. Apoi, țârâitul telefonului. Păru să sune vreme îndelungată, iar Rich tocmai se pregătea să închidă când, în final, răspunse cineva.

   - Alo! zise o voce.

   Părea un răspuns nesigur, ca și cum cel care vorbea părea surprins să primească acest apel.

   - Telefonul lui Andrew Phillips.

   Copiii își țineau capetele apropiate, ca să audă mai bine. Făcură ochii mari când auziră introducerea. Rich închise repede, mai să scape din mână telefonul, de parcă ar fi fost fierbinte.

   - Phillips, zise el. Cel care...

   Înghiți în sec, simțindu-și gâtul uscat.

   - Omul care a fost împușcat, îi completă Jade gândul, șoptind și privind în jur ca să se asigure că nu-i ascultă nimeni. Însă absolut nimeni nu părea interesat de cei 2 copii, care stăteau înghesuiți unul lângă altul, la masa din colț, undeva în spatele cafenelei, lângă ușa ce dădea spre toalete.

   - Cine a răspuns la telefon? nu se dumirea Rich.

   - Un amic, un coleg. Contează? Întrebarea e următoarea: avem încredere în acest amic sau coleg?

   Rich se gândi o clipă.

   - Nu cred că strică să discutăm cu persoana asta. Phillips a fost împușcat. El a încercat să ne protejeze. Era prieten cu tata. Probabil.

   - Probabil, repetă Jade. Mai încercăm?

   Dar, înainte să aibă ocazia s-o facă, telefonul sună, vibrând pe masă, în fața lor.

   - Telefoanele mobile pot fi urmărite? șopti Jade, de parcă telefonul ar fi putut să-i audă.

   - Mă îndoiesc, zise Rich. Nu există o conexiune fizică, nu? Ai nevoie de un satelit sau de ceva de genul ăsta. Probabil a sunat la 1471 pentru a afla numărul.

   Băiatul trase aer în piept și răspunse la telefon.

   De data asta era altcineva, o altă voce. Un glas familiar - al necunoscutului din apartament.

   - Presupun că la telefon este Jade sau Rich, zise vocea. Dacă vă mai amintiți, ne-am întâlnit în dimineața asta.

   - De fapt, suntem amândoi aici, îl lămuri Rich.

   - Vă rog, nu închideți! Cred că trebuie să stăm de vorbă, deși îmi dau seama că în clipa de față vă cam simțiți cam lipsiți de apărare.

   - Lipsiți de apărare?

   Jade făcea eforturi să nu ridice tonul.

   - Sunt împușcați oameni. Tata a fost răpit. Ucigașii sunt pe urmele noastre. Mda, aș zice că suntem ușor... lipsiți de apărare.

   - E de înțeles, veni replica. Și eu chiar vreau să vă ajut. De fapt, cred că sunt singurul care o poate face.

   - Am mai auzit noi placa asta, bombăni Rich. Dar cum știm noi că spui adevărul? De unde să știm dacă putem avea încredere în tine?

   - Sigur că puteți avea încredere în mine, zise Ardman. Cu certitudine.

   Vorbea cu glas controlat, pe un ton liniștitor, ce inspira încredere. Jade și Rich se priviră în ochi străduindu-se să ia o hotărâre, să-l creadă sau nu.

 

   Ardman se așezase la biroul gol al lui Phillips și vorbea la telefon. În cealaltă parte a încăperii, un bărbat îi făcea semne lui Ardman să continue conversația. Vocile lui Rich și Jade se auzeau în cameră, prin boxele conectate la telefon.

   Dar acestea nu erau singurele dispozitive conectare. Din aparat ieșea un fir care ducea la un computer performant, unde un al treilea bărbat - tehnicianul - lucra cu viteză.

   - E mobilul lui Chance, nu-ncape îndoială, zise el îndeajuns de tale ca să-l audă Ardman. E din dotarea noastră, așa că activez sistemul de poziționare globală chiar în acest moment. Va fi online cât există legătura dintre aparate. Se termină convorbirea și îi pierzi și pe ei.

   - Avem un satelit pe poziție? întrebă șoptit omul care gesticulase pentru Ardman.

   - Mă lipesc acum la o „zburătoare” de-a Departamentului de Apărare al SUA, îi înformă tehnicianul. O să le ia câteva ore să-și dea seama că au pierdut controlul. Apoi or să dea vina pe tehnic. Sau pe aparatură.

   - Cât timp? șopti Ardman către colegul său.

   Iar în telefon rosti cu voce tare:

   - Tot ce vă cer este să ascultați ce am de zis. Ce rău v-aș putea face, hm?

   - Suntem aproape, avertiză tehnicianul. Acum accesez. Ar trebui să am ceva pentru tine într-un minut.

   Răsuci monitorul spre Ardman ca acesta să poată vedea imaginea afișată.

   Era o hartă a Marii Britanii. În jumătatea de jos a imaginii apărea un dreptunghi, iar imaginea se schimbă pentru a arăta în detaliu zona cuprinsă în dreptunghi. Apoi, încă o dată, imaginea se focaliză din nou - asupra Londrei. Cu fiecare secundă, satelitul se apropia de identificarea locului în care se găsea mobilul lui Chance.

   - Am locația generală, anunță tehnicianul. Trimit o echipă în zonă, să fie gata. Cred că azi este de serviciu Goddard. Imediat ce avem strada exactă - bingo!

   Rânji satisfăcut.

   - Nu mai e mult.

 

   În Krejikistan, Comandantul era așezat într-un camion de tonaj mare, pe scaunul pasagerului, croindu-ți drum spre complexul central al KOS.

   Așteptase, probabil, ceva mai mult decât ar fi trebuit după jeep, și nu zgâlțâiala și trepidațiile camionului erau cele care îi provocau o stare de rău. Știa ce ar fi pățit dacă l-ar fi pierdut cumva pe „musafirul” lui Vișinski.

   Scena care-i apăru în fața ochilor nu îi spulberă temerile: la marginea drumului, se împleticea către ei unul dintre soldați.

   - Soldat Levin, domnule. Eu îl escortam pe prizonierul englez, spuse soldatul imediat ce camionul opri lângă el.

   Comandatul asculta relatarea lui Levin din ce în ce mai tulburat. Imediat ce înțelese ideea principală, îi ordonă soldatului să se înghesuie în cabina camionului, alături de el și de șofer. Greoiul camion militar își continuă călătoria cu viteză redusă, până ajunse la locul unde jeepul ieșise în decor.

   Urmele de cauciucuri erau ușor de indentificat în noroi, chiar și înainte de a fi auzite strigătele entuziaste ale lui Levin?

   - Aici - aici s-a întâmplat, domnule. Acum îl găsim repede.

   - Nu-mi place cum arată noroiul ăsta, zise șoferul, oprind camionul. Ne-am putea împotmoli aici. Jeepul e una, dar în asta...

   Ridică din umeri și așteptă decizia Comandantului.

   Comandantul însă îl împinse pe Levin jos din cabină. Apoi le ordonă trupelor din spate să coboare și să pornească în marș după urmele de anvelope.

   Soldatul Levin tot mai insista că prizonierul nu avea cum să ajungă departe și că îl vor găsi curând - până în clipa în care dădură peste un alt soldat zăcând fără cunoștință.

   - Vreau să-mi găsiți mașina aceea, le ordonă Comandantul, imediat ce soldatul leșinat fusese dus la camion. Soldat Levin spune că jeepul este defect, oprit pe aici, pe undeva. E pe aproape deci.

   Nu le luă mult timp să-l găsească - iar pe banchetă descoperiră un al treilea soldat, și acesta în stare de inconștiență. Nici urmă de prizonier. Funiile cu care era legat la mâini fuseseră tăiate de marginea ascuțită a capotei șifonate a jeepului și aruncat pe jos.

   Soldatul din mașină începea să-și revină. Părea amețit rău. Insistă însă că ce simțea destul de bine ca să ajute la căutări, dar Comandantul îl trimise înapoi la camionul militar.

   - Du-i cu camionul, pe el și pe celălalt, înapoi la complexul KOS, ordonă el. Trimite-i la un consult medical, la cabinetul de acolo.

   Unul dintre soldați îl ajută pe cel amețit să iasă din jeep și îl conduse până la camion. Omul părea încă suferind, mergea cu capul plecat, cu chipul în umbră.

   Comandantul reveni la locul unde era soldatul Levin, privind în pustiul din depărtare.

   - Tu rămâi să ne ajuți la recuperarea prizonierului pe care l-ai pierdut, îi zise Comandantul. Nu putea să ajungă departe. În grupuri - de câte 2 sau 3! ordonă el. Împrăștiați-vă de aici, pas alergător! Ce mai aștepți?

   În doar câteva minute, se auzi un strigăt dinspre unul din grupuri. Îl găsiseră pe omul îmbrăcat în civil mort, într-un șanț.

   - Se pare că a căzut și s-a lovit, zise unul dintre soldații care îl găsiseră.

   Trecură câteva minute până când îi trecu prin minte Comandantului să-l pună pe Levin să verifice. Soldatul îl privi înmărmurit.

   - Prizonierul? îl îndemnă Comandantul. Ei bine?

   Levin clătină din cap.

   - Nu.

   - Atunci cine e? se răsti Comandantul.

   - Dimitri. Era cu mine pe bancheta jeepului.

   - De ce nu avea uniformă?

   - Avea, protestă Levin. Astea sunt hainele cu care era îmbrăcat prizonierul.

   Comandatul se încruntă.

   - Și Dimitri era pe banchetă, zici? Dar tocmai l-am dus pe omul acesta la camion. Atunci unde e...

   Rămase cu gura căscată. Se grăbi să pună mâna pe stația radio.

 

   Camionul intră în complexul principal, înconjurat de unități industriale - clădiri placate cu metal, conducte, stații de pompare. Din diverse guri de aerisire și valve, fumul își croia drum spre cerul liber - astfel încât coborârea din camion părea, în sine, doar primul pas în iad.

   Chance își juca rolul cu convingere, cu gesturi exagerate chiar.

   - Dispensar, gemu el, sperând că pazinicii care îl cărau pe soldatul leșinat din camion nu-și vor da seama că mai trebuia lucrat la accentul său.

   Dar gardienii nu părură alarmați și Chance abia se abținu să nu surâdă. Sperase că va putea să se rupă de grup, sub pretextul că ajută la căutarea propriei persoane. Cu ceva noroc, se gândea că va reuși să ajungă la drumul principal și să facă autostopul - poate chiar să pună mâna pe o mașină și să o ia spre granița cu Ucraina.

   În schimb, se văzu escortat până în inima teritoriului inamic - chiar în locul în care oricum aveau de gând să-l ducă. Dar pentru Chance asta era doar un mic obstacol, nu o înfrângere. Aici, pe undeva, trebuia să existe un vehicul pe care să-l poată „împrumuta”.

   Se răsuci în loc, vrând să dispară după camion. Și se trezi în bătaia puștilor. În fața lui apărură 3 soldați, toți cu armele ațintite spre el. Un al patrulea asculta ceva la stația radio.

   - E în regulă, zise cel de-al patrulea în stație. Îl avem acum.

   Chance oftă.

   - Măcar a meritat încercarea, spuse el. Trebuie să recunoști.

   Ridică mâinile în aer.

   - Vin de bunăvoie, zise el în rusă.

   Apoi adăugă încet în engleză:

   - De data asta.

 

   - Trebuie să ne întâlnim, se auzi glasul lui Ardman în telefon. Nu putem face asta acum.

   - Vrei să spui, să ne arestezi sau să ne împuști? zise Jade.

   Aruncă o privire spre Rich și, după expresia de pe chipul acestuia, îi fu limpede că băiatul era întru totul de acord cu ea - era mult prea riscant.

   - Înțeleg că nu prea aveți încredere.

   - Mai degrabă suntem îngroziți, mormăi Rich.

   Jade zâmbi.

   - Așa că, urmă Ardman, fără să fi auzit comentariul băiatului, de ce nu alegeți voi locul și ziua când să ne întâlnim. Promit să nu vin însoțit. Voi fi doar eu. Alegeți un loc public, de unde să vă puteți da seama ușor dacă sunteți urmăriți, de unde puteți scăpa lesne dacă vi se pare că sunteți în pericol. Dar, vă promit, nu va fi cazul. Chiar nu va fi cazul.

   - Stai puțin, zise Jade, acoperind microfonul cu palma. Ce crezi? îl întrebă pe Rich în șoaptă.

   Rich ridică din umeri.

   - Ce altceva putem face? Și, după cum zice și el, putem alege un loc unde n-ar îndrăzni să facă nimic.

   - Sau așa sperăm noi, comentă Jade. Bine, atunci, dar unde?

   - Aici?

   - Prea aglomerat. Avem nevoie de un loc unde să putem discuta. În siguranță. Oricum, probabil vom dori să revenim aici până la urmă, să folosim calculatoarele. Așa că e mai bine să nu știe locul acesta. Dar cred că ar fi bine să mergem la o cafenea, la un restaurant sau bar, undeva.

   Rich rânji deodată.

   - Ce zici de barul unui mare hotel? Plătește el, nu?

   - Dar noi nu bem alcool, zise Jade. Vrem să fim cu mintea limpede - nu?

   - Ziceam și eu... acolo, un suc, o lămuri Rich. Sau poate luăm masa de prânz.

   Vocea lui Ardman se auzi imediat ce Jade desfăcu mâna de pe aparat.

   - Sunteți acolo?

   - Da, suntem, îl asigură ea. Numește 3 hoteluri mari din centrul Londrei. Oricare 3. Primele care îți vin în minte.

   Ardman se conformă, deși părea nedumerit:

   - Savoy, Ritz, Clarendorf?

   - Ultimul. Clarendorf.

   Jade ridică sprâncenele și se uită întrebător la Rich. Băiatul aprobă din cap. Era bine.

   - Ne vedem la bar. Într-o jumătate de oră. Dacă nu suntem acolo, așteaptă-ne. Pe curând, zice ea și se pregăti să închidă.

   - Stați așa, zise iute Ardman.

   Jade ezită.

   - Ce este?

   - Dacă nu mă recunoașteți?

   - Te vom recunoaște, zise Rich.

   - Pentru orice eventualitate, las numele meu la barman, el va ști unde să mă găsească. Voi doar spuneți că-l căutați pe Hilary Ardman.

   Rich începu să râdă în hohote.

   - Ce e așa de amuzant? întrebă Ardman, pe un ton ce părea mai degrabă ofensat.

   - Hilary e nume de fată, zise Jade.

   - Iar jadul este o piatră semiprețioasă lucioasă, răspunse bărbatul. Ne vedem în jumătate de oră.

 

   Tehnicianul îi făcea semn că totul este conform planului. Ardman încuviință și lăsă telefonul din mână.

   - I-am prins, zise tehnicianul.

   Ardman luă picioarele de pe birou și se ridică. Își luă haina de pe speteaza scaunului, apoi se îmbrăcă, gata de plecare.

   - Vii să asiști la distracție? întrebă cel de-al treilea bărbat din încăpere.

   Tocmai terminase de vorbit la telefonul mobil, și cu oarecare grabă, încă.

   - Nu, îi zise Ardman. Mă duc la Clarendorf să beau un pahar.

   Omul râse.

   - Da, sigur.

   Apoi își dădu seama că Ardman nu râde.

   - Vorbești serios? Nu vin acolo, nu?

   - Mai vedem noi, spuse Ardman. Dacă oamenii lui Goddard îi subestimează pe puștii ăștia, eu unul prefer să avem spatele asigurat. Nu-i putem permite lui Vișinski să pună mâna pe el.

   - Dar dacă echipa lui Goddard îi „pierde”, atunci nu e mai puțin probabil ca ei să vină după tine? îl mai întrebă bărbatul.

   Dar Ardman plecase deja.

 

   - Ne întâlnim cu el? întrebă Jade.

   - Tot nu-mi inspiră încredere, indiferent ce poveste ne vinde, îi zise Rich.

   - Nici mie, fu de acord fata. Atunci, ce facem? Mergem să vedem dacă apare și ne hotărâm apoi dacă vrem să ne întâlnim cu el?

   - Am o idee, zise Rich. Câtă baterie mai are mobilul?

   Jade scoase telefonul din rucsac și verifică.

   - Pare că....

   Pe neașteptate, chiar în fața cafenelei, se auzi scrâșnet de frâne. În același moment, porniră sute de alarme, parcă toate deodată.

   Pe fereastră, Jade și Rich văzură cum mai multe mașini de poliție se opriră în fața localului. Două frânară de-a curmezișul străzii, de o parte și de alta a cafenelei, blocând astfel calea.

   Se deschiseră portierele și dinăuntru săriră mai mulți polițiști în uniformă.

   Dar, chiar înainte de a ajunge în cafenea, ușa localului se deschise, trântindu-se violent. Indivizi în costume negre și cu ochelari de aceeași culoare năvăliră printre mese.

   - Ofițeri înarmați - nu mișcă nimeni!

 

CAPITOLUL 13

 

   Imediat ce auzi primul scrâșnet de cauciucuri în fața cafenelei, Rich sări în picioare. O luă de mână pe Jade și o împinse în față, ieșind pe ușa care dădea spre toaletele din spatele cafenelei.

   - Credeam că poliția nu e interesată de noi, zise Jade, răsuflând cu greu din pricina alergăturii.

   - Ei, asta era atunci, zise Rich. Acum se pare că și-au schimbat părerea.

   Lângă cele două uși care dădeau spre toalete, era o a treia. Avea o bară orizontală și deasupra semnul internațional pentru ieșirea în caz de incendiu. Ric împinse bara și simți că aceasta cedează. Ușa era nițel cam înțepenită, nefiind probabil des folosită, dar, cu ajutorul lui Jade, bărbatul reuși să o deschidă.

   - Cum ne-au găsit? întrebă fata. Ardman?

   - El nu știe unde ne aflăm.

   - Sigur?

   - Poate au urmărit convorbirea și așa ne-au depistat, conchise Rich.

   Băiatul privi în jur, încercând să se hotărască pe unde s-o ia mai departe. Ieșiseră într-o curte din spatele cafenelei. Aici descoperiră o altă ușă, spre bucătărie, și o poartă care dădea spre stradă, pentru livrări. Într-un colț, erau grupate containere mari din metal pentru gunoi, de formă circulară, pentru uz industrial. Lui Rich nu-i surâdea ideea de a se ascunde într-unul din acestea.

   Deschise cu greu poarta și aruncă o privire spre stradă.

   - Nu le ia prea mult timp să-și dea seama pe unde am fugit.

   - Presupunând că știu sigur că suntem aici, observă Jade.

   În încuietoarea porții era o cheie butucănoasă. Jade o scoase din broască și încuie pe partea cealaltă, după ce închise poarta în urma lor. În plus, poarta era din lemn masiv, ca o ușă de grajd, și nu se putea vedea prin ea.

   - Asta îi va ține ocupați o vreme, zise ea.

   Strada era, de fapt, înfundată, terminându-se abrupt, într-un zid. La celălalt capăt însă, se deschidea în strada principală, pe care se afla cafeneaua. Copiii se îndreptară cu grijă spre colțul clădirii.

   În spatele lor, Rich auzi cum cineva zgâlțâie poarta, încercând s-o deschidă. Cu ceva noroc, vor presupune că n-au avut cum să iasă pe acolo. Poate vor cere cheia de la proprietar, dar asta le va lua, oricum, ceva timp.

   Rich și Jade ieșiră pe strada principală, imediat lângă zona blocată de mașinile de poliție. Dar, ceva mai încolo, câțiva polițiști ridicau o barieră, blocând și acolo strada.

   - Suntem prinși aici, zise Jade. Precis e la fel și în celălalt capăt al străzii.

   - Doar nu au cum să închidă drumul pentru totdeauna.

   - N-o vor face. Pur și simplu închid strada și pornesc în căutarea noastră.

   - Hai să o luăm pe o stradă laterală, hotărî Rich. Dacă suntem îndeajuns de rapizi, scăpăm de aici înainte ca poliția să instaleze bariere peste tot.

   Între fundătura unde se aflau și polițiști exista o străduță lăturalnică. Cei doi încercară să nu iasă în evidență, sperând că poliția nu va privi și în direcția lor, în timp ce se grăbeau pe trotuar. Spre norocul lor, polițiștii de la barieră era mult prea ocupați, răspunzând întrebărilor puse de curioși și încasând comentariile sarcastice ale celor care doreau să treacă pe stradă și nu li se permitea.

   Rich și Jade trecură astfel neobservați, intrând pe străduța lăturalnică. Pe o parte erau case, iar pe cealaltă se ridica un zid de cărămidă - mult prea înalt pentru a fi sărit. Pe acea parte era un șir de copaci înalți.

   - Să trecem printr-o casă? sugeră Jade. Ieșim pe ușa din spate, prin grădină.

   - Dacă au așa ceva, observă Rich. Dacă nu, rămânem prinși înăuntru. Asta, dacă persoana care ne deschidă nu strigă imediat la poliție. Mda, ce mai plan!

   Grăbindu-se pe străduță, observară silueta în uniformă care se postase între timp în capătul străzii, îndrumând oamenii în altă direcție.

   - Ăsta este deocamdată singurul plan pe care îl avem, zise Jade. Ce altceva putem face? Să ne ascundem într-un copac?

   Rich nu se gândise la asta. Bine, sora lui glumea, totuși... Privi în sus, spre cel mai apropiat copac de pe marginea trotuarului. Sincer vorbind, se îndoia că s-ar fi ascuns destul de bine în coroana arborelui, asta dacă reușeau să urce pe crengi.

   - Jade, Rich, se auzi o voce în spatele lor. Ce bine că vă revăd atât de repede.

   Răsucindu-se pe călcâie, încordat și gata s-o rupă la fugă, Rich fu surprins să dea cu ochii de persoana care se oprise lângă ei. Era femeia de la cafenea. Probabil îi urmărise din strada principală.

   Purta un impermeabil lung, gri și ducea sub braț o geantă neagră, care părea foarte grea. Părul ei negru flutura ușor în vânt.

   - Tu ai chemat poliția! o acuză Jade.

   - Cu certitudine nu am făcut una ca asta, îi asigură femeia. Cred că trebuie să plecăm de aici cât mai repede.

   - Ne ajuți să scăpăm?

   - Stați aici, spuse ea, zâmbind. Îi voi spune polițistului din capătul străzii că am văzut 2 puști suspecți intrând într-o grădină. Când el se duce să cerceteze, puteți să vă strecurați. Eu îl țin pe polițist ocupat cât de mult pot. Apoi ne întâlnim pe strada următoare. Acolo se află un oficiu poștal și un chioșc de ziare. Așteptați-mă în acel loc.

   - Dar dacă ne vede cineva? insistă Rich.

   - N-o să vă vadă nimeni. Aveți încredere în mine.

   Magda le făcu un semn scurt din cap și le zâmbi.

   - Ați trecut prin atâtea, săracii de voi. Lăsați-mă să vă ajut! Lăsați-mă să vă ajut și totul va fi bine - o să vedeți.

   Rich se consultă din priviri cu sora lui. Jade era și ea de acord.

   - Bine, zise fata. Cred că avem nevoie de tot ajutorul care ni se oferă.

   Zâmbi și ea, dar chipul îi era încărcat de tristețe.

   - Mulțumim.

   Magda îi răspunse tot cu un zâmbet.

   - E plăcerea mea. Acum, fiți gata!

 

   În vreme ce Magda pleca să-l țină de vorbă pe polițist, Rich și Jade se țineau în umbră, lipiți de zidul de cărămidă, sub unul din copacii stufoși de pe marginea străzii.

   O urmăriră pe Magda cum discută cu polițistul, care părea foarte dornic s-o urmeze până la poarta ce dădea în grădina casei de la capătul străzii.

   - Bărbații ăștia, spuse Jade.

   - Ce vrei să spui? zise Rich. Dacă nu s-ar fi dus cu ea, am fi rămas aici.

   Alergară repede, fără zgomot, spre capătul străzii. Se opriră să-și tragă sufletul lângă gardul viu ce înconjura casa din capătul străzii. Polițistul se afla, probabil, chiar de cealaltă parte a gardului, dar tufișurile erau atât de înalte și dese, încât nu exista nici cea mai mică șansă ca el să-i vadă.

   - Oficiul poștal trebuie să fie undeva pe aici, zise Jade.

   - Da, îi răspunse Rich. Noroc că Magda ne-a găsit la timp.

   Se întreba dacă femeia îi căutase sau fusese doar o coincidență norocoasă. Tocmai se pregătea să pornească după Jade, spre punctul de întâlnire, când, de cealaltă parte a gardului, se auzi un pocnet ciudat.

   - Ce-a fost asta? zise el, cu glas scăzut, să nu fie auzit din partea cealaltă.

   Jade alergă înapoi spre el pentru a vedea ce se întâmplă.

   - Eu n-am auzit nimic, zise fata.

   Dar, chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, se auzi din nou sunetul cu pricina - de data asta, două pocnituri scurte, în succesiune rapidă.

   - Dau o petrecere cu șampanie? se întrebă Jade.

   Rich descoperi o bucată de gard unde tufișul nu era atât de des - mai mult crengi decât frunze. Întinse mâinile printre crengile desfrunzite și le dădu îndărăt, în speranța că va vedea ce se petrece în grădină. Jade se aplecă și ea lângă el, privind prin spărtura făcută de Rich în gardul viu.

   Vedeau astfel foarte bine peluza bine întreținută a casei, înconjurată de răsaduri de flori.

   Dar nu asta îi înfioră pe Rich și Jade.

   Polițistul stătea întins pe spate. Magda era în picioare lângă el. În mână ținea un pistol cu un amortizor lung, voluminos, pe care îl îndreptase spre trupul neînsuflețit al polițistului. Și, se gândea Rich, nu încăpea niciun fel de îndoială că polițistul era mort. Vedea deslușit ochii sticloși, expresia de frică ce-i încremenise pe chip și rana din fruntea omului, care încă mai fumega...

   Magda verifică arma și o puse în geantă. Apoi ridică privirea, de parcă ar fi simțit că este urmărită. Se uită drept spre spărtura din tufiș, prin care priveau Rich și Jade.

   Jade îl prinse de mână pe Rich.

   - Fugi! îi spuse ea printre dinți.

   Și împreună o rupseră la fugă.

 

CAPITOLUL 14

 

   Barul hotelului Clarendorf era iluminat discret, chiar și în plină zi. Era o sală lungă, situată în clădirea în stil Regency, cu canapele și fotolii de piele orânduite în jurul măsuțelor de lemn lăcuit.

   La un capăt se afla barul, cu tejgheaua de marmură sclipitoare, lambrisată în stejar, la fel ca pereții încăperii. În celălalt capăt al sălii se deschidea o mică galerie, la care se ajungea pe o scară îngustă, din holul ce ducea spre partea din spate a galeriei. La balcon erau mai multe mese, la acea oră nu era ocupată decât una. La puțină vreme după Ardman, mai sosiră un bărbat și o femeie, care se așezară undeva în spate, sorbindu-și băuturile în semiîntuneric.

   Ardman le aruncă doar o privire fugară, căutându-i, de fapt, pe Rich și Jade. Venise cu câteva minute mai devreme și, dacă Goddard era atât de bun pe cât îi plăcea să creadă, atunci gemenii erau deja pe bancheta din spate a unei mașini fără numere de înmatriculare.

   Își găsi un fotoliu din care putea urmări ambele intrări în bar și toți clienții - nu că ar fi fost mulți - și făcu semn spre barman că ar vrea o băutură.

   Barmanul veni la el și luă comanda - o ceașcă de ceai Earl Grey. Era cam devreme pentru orice altceva, se hotărî Ardman. Dar, dacă stătea aici mai multă vreme, urma un whisky mic pentru a-l ajuta să-și alunge plictiseala. Barmanul aduse ceaiul - un ceainic micuț, placat cu argint, o ceașcă în porțelan chinezesc pe farfurioară și un recipient din argint cu lapte.

   Zahărul era cristalizat, niște nestemate minuscule într-un mic bol de porțelan. Amuzat, Ardman alese 2 cristale de culoare verde pal, ca jadul neșlefuit, și le lăsă să cadă în ceașca de ceai.

   Când îi sună telefonul, Ardman verifică afișajul de pe ecran și răspunse:

   - Bună ziua, domnule Goddard. Sper că mă sunați cu vești bune.

   Goddard îi răspunse de-a dreptul stânjenit.

   - Nu știu cum de mi-au scăpat.

   - Se mai întâmplă. Nu-ți face griji. Îi știu pe puști ăștia, chiar dacă nu prea bine. Sunt buni. Se pare că sunt foarte buni.

   Aproape că-l auzea pe Goddard cum se fâstâcește.

   - Din nefericire, mai am o veste proastă, domnule.

   Ardman îl ascultă, cu o expresie serioasă pe chip.

   - Da, chiar e o întâmplare nefericită, îl aprobă el. Mă îndoiesc că poate fi pusă pe seama gemenilor Chance, dar voi avea grijă...

   - Cred că v-ar prinde bine o acoperire, domnule, zise Goddard.

   - Nu, cu siguranță nu vreau ca oamenii dumitale să dea năvală aici. I-ați mai speriat o dată, nu vreau să o faceți din nou.

   - Credeți că or să apară?

   - Nu știu, zise Ardman. Dar asta este singura noastră speranță - singura lor speranță, dacă stau să mă gândesc. Așa că voi aștepta întreaga zi, dacă e cazul.

 

   Rich îl urmări pe Ardman o vreme din ușă, înainte să prindă curaj să se apropie de masa lui. El și Jade îl urmăreau pe bărbat de când intrase în bar. Acum, Rich era sigur că și celălalt îl zărise, dar continua să își bea ceaiul ca și cum nu s-ar fi schimbat nimic.

   - Doar tu? îl întâmpină Ardman, când Rich se așeză de cealaltă parte a măsuței, pe un alt fotoliu din piele.

   Rich scoase mobilul și îl puse pe masă, între ei.

   - Jade ne ascultă. Nu e nevoie să știi unde se află. Ar putea fi la kilometri distanță. Orice semn că apare o problemă și ea dispare.

   Ardman încuviință.

   - Foarte bine. Presupui că vă vreau pe amândoi și, evident, ai dreptate. Dar vreau să fie sigur că ești în siguranță.

   - Tu ai trimis poliția?

   Ardman nu răspunse.

   - Tu l-ai omorât pe polițistul Skinner? îl întrebă el, în schimb.

   Rich își simți gâtul uscat.

   - Nu, răspunse el. Femeia aceea, Magda. Ea l-a omorât. E și ea de-a voastră?

   Ardman clătină din cap.

   - În mod sigur, nu. Deși, dacă doamna de care vorbim are părul lung și negru, atunci e cert că avem un dosar despre ea. Frumoasă, dar mortală. Ați face bine să vă țineți departe de ea.

   - Mulțam, dar cred că ne-am dat seama și singuri de chestia asta, zise Rich.

   Făcu semn spre mobilul așezat între ei.

   - Ai cam 10 minute până rămân fără credit. Apoi, am plecat.

   - Tatăl tău lucrează pentru mine, începu Ardman. Nu este spion industrial, este agent al guvernului, dacă pot să spun așa. După cum ți-am mai spus, conduc un departament special care dă raportul direct comitetului de urgențe COBRA al prim-ministrului. Sau anumitor oameni care lucrează în cadrul acestui comitet.

   - Și ce face tata pentru tine? dori să știe Rich. În afară de a fi răpit.

   - În cazul de față, urmărea o anumită companie petrolieră.

   - KOS.

   Ardman confirmă.

   - Corect. A luat locul unui expert în industrie, pe numele său Lessiter.

   - Știm asta. Ce s-a întâmplat cu Lessiter?

   - Înainte de a-și lua în primire postul, a avut marea plăcere de a descoperi că a câștigat o croazieră gratuită pe Mediterana, pentru el și familia sa, și toate astea, pe cheltuiala contribuabililor Maiestății Sale.

   Rich se încruntă.

   - Deci nu e mort?

   Ardman păru de-a dreptul scandalizat.

   - Te rog, ce fel de om mă crezi?

   - Nu cred că ai vrea să-ți răspund.

   Ardman zâmbi.

   - Touche. Apropo, vrei ceva de băut?

   - Nu, mulțumesc. Nu stau mult.

   - Tot nu ești convins?

   Ardman părea dezamăgit.

   - Ce altceva pot să-ți mai zic? Stai să văd... Am avut nevoie de un om din cadrul KOS ca să văd ce plănuiește Vișinski. El...

   - Știm cine este Viktor Vișinski.

   - Bun, nu mai pierdem timpul. Atunci știi că aveam nevoie de dovada absolută că există... cum să-i spunem? O problemă.

   Dădu din cap ca și cum ar fi fost de acord cu ceea ce spunea.

   - Că există o problemă înainte de a demara o acțiune oficială împotriva celor de la KOS.

   - De ce?

   Pentru prima oară, Ardman păru iritat.

   - Pentru că Vișinski este un tip bogat și puternic, cu prieteni printre persoane sus-puse. Am sperat că veți afla și asta când am lăsat să-mi scape numele lui.

   - A fost deliberat? întrebă Rich surprins.

   Ardman îl privi cu simpatie nedisimulată.

   - Tinere, zise el, trebuie să știi că în jocul acesta, jocul în care ești și tu implicat acum, totul este deliberat.

   Făcu o pauză să-și toarne ceai, înainte de a trece mai departe.

   - Vișinski știe asta. Și nu din întâmplare este el așa prietenos cu mulți oameni puternici din această țară, precum și cu alții din Europa și din Statele Unite. E deliberat și faptul că îl cunoaște atât de bine pe prim-ministrul nostru - și că l-a avut ca invitat la Villa Vișinski din Italia.

   - Așadar, l-ai trimis pe tata ca să afle ce învârte?

   - Eu unul n-aș pune chiar așa problema, zise Ardman. Dar da. În esență.

   - Și ceva a mers prost.

   - Da, zise din nou Ardman. Vișinski pune ceva la cale, dar numai tatăl tău știe despre ce este vorba. Tatăl tău și un... coleg au reușit să pătrundă în complexul de laboratoare al instalației KOS de lângă Londra. Au luat o mostră de lichid. Dar ce este acest lichid, de ce este important și unde se află acum, asta nu știm.

   - Magda spunea ceva despre o mostră de lichid.

   - Poate ea îi cunoaște valoarea. Dacă găsim mostra, putem să o analizăm și să descoperim ce este de fapt. De aici, putem face cercetări să vedem la ce este bună. Tatăl tău a ținut mostra bine, până ce ar fi putut să i-o transmită persoanei sale de legătură, altă persoană care lucrează pentru mine. Andrew Phillips.

   - Cel care a fost împușcat la noi în apartament.

   Ardman aprobă.

   - Poate a reușit să i-o transmită și Phillips a ascuns-o. Sau i-a fost luată. Dar, dacă Magda asta întreabă de ea, atunci presupun că mostra e în continuare ascunsă.

   Își aținti privirea asupra lui Rich.

   - Este extrem de important să recuperez mostra de lichid, zise el foarte serios. Tu știi unde se află?

   Rich se înfioră sub povara acelei priviri neîndurătoare.

   - Unde este tata? replică el.

   Nu voia să spună că știe ceva - sau că nu știe nimic. Nu încă.

   - Mi-e teamă că l-a luat Vișinski. Și el e disperat să pună mâna pe mostră, probabil ca să ne împiedice pe noi s-o luăm. Deși e foarte posibil să-i fie realmente necesară.

   - Păi de ce? Probabil are tone de lichid.

   Ardman zâmbi.

   - Posibil. Dar la această instalație londoneză a avut loc un mic incident. Imediat după ce a plecat tatăl tău. După cum probabil ai auzit, a explodat întregul complex. Bineînțeles, un accident.

   Rich se cutremură.

   - Și tata?

   - Tatăl tău, zise Ardman, aplecându-se peste masă pentru a fi auzit limpede și prin telefonul mobil ce era între ei, este un om curajos. Dar acum este pe cont propriu și se află în pericol. Vă rog să mă ajutați pe mine, ca să-l ajut, la rândul meu, pe el. Vă rog!

 

   Ușa către galeria de deasupra barului era închisă. Oricine ar fi urcat scările întortocheate spre galerie ar fi descoperit un anunț pe ușă: ÎNCHIS PENTRU RENOVARE. Revenind la bar și aruncând o privire în sus, probabil i s-ar fi părut ciudat că, în condițiile date, acolo ședeau 2 oameni.

   Bărbatul și femeia de la galerie nu erau de aceeași părere. Stabb fusese cel care lipise anunțul pe ușă. Acum, el și Magda stăteau aplecați deasupra măsuței care se aflau între ei.

   Ascultau vocile ce se auzeau deslușit dintr-o cască, conectată printr-un cablu subțire de un dispozitiv prin de unul din capetele ornate de lemn, din partea cealaltă a balconului. Un microfon direcționat spre Ardman și Rich, care se aflau de cealaltă parte a barului, cu un telefon mobil între ei.

   - ...să mă ajutați pe mine, ca eu să-l ajut, la rândul meu, pe el. Vă rog!

   Glasul lui Ardman căpătase inflexiuni metalice, dar se auzea deslușit.

   - O, ce drăguț din partea lui, zise Magda, dându-și o șuviță de păr negru după ureche. Vrea să-l ajute pe sărmanul băiat. Să ne oferim și noi ajutorul, ce zici?

   Domnul Stabb clătină din cap.

   - Avem nevoie de amândoi. Lui Chance nu pare să-i pese de ei, așa că nu putem să ne folosim de odrasle ca să-l presăm. Dar, dacă îi avem pe amândoi, îl putem amenința pe unul din ei, ca să-l facem pe celălalt să ne spună unde este ascunsă mostra. Se pare că serviciile secrete nu știu nimic, așa că domnul Vișinski poate merge mai departe. Nimic nu-l mai poate opri acum. Imediat ce punem mâna pe copiii ăștia.

 

CAPITOLUL 15

 

   Pe lângă faptul că era imens, holul hotelului era complet impersonal. Într-o parte era amenajată o zonă de așteptare, aproape de barul hotelului.

   Jade puse ochii pe un scaun cu spetează înaltă, unde putea sta fără a fi văzută de angajații de la recepție. Își întorsese scaunul în așa fel încât să stea cu fața la șemineul uriaș.

   Dar în șemineu nu ardea focul. În plus, fata nu era interesată de ornamentele complicate ale structurii, ci urmărea cu atenție ceea ce se întâmpla în hol privind în oglinda de deasupra șemineului - în care putea vedea imaginile reflectate ale lui Rich și Ardman. Nu putea vedea chipul lui Ardman, așa că era destul de convinsă că acesta nu o poate zări - chiar dacă o căuta din priviri printre oamenii din hotel.

   Ea și Rich stătuseră o vreme împreună, urmărindu-l pe Ardman, asigurându-se că acesta într-adevăr venise singur. Din câte își dădeau ei seama, nu adusese pe nimeni cu el.

   Când se simțiră cât de cât siguri de acest lucru, Rich apelă mobilul lui Jade de pe telefonul tatălui lor și se duse la bar să i se alăture lui Ardman.

   Acum Jade asculta cu atenție conversația dintre fratele ei și omul de la MI5, sau cine o fi fost acela. Cei doi vorbeau destul de încet și fata ciulea urechile să îi audă cât mai bine, chiar și cu volumul telefonului dat la maxim.

   - Cred că ar trebui să auzi asta, zicea Ardman.

   - Ar fi bine să nu dureze mult, îi răspunse Rich. Plec de aici în orice moment.

   - Nu va dura mult. Am înregistrarea în format mp3, am înțeles că așa se lucrează în ziua de azi.

   - Nemaipomenit, mă lași să o copiez pe iPod-ul meu, nu? zise Rich.

   - Păi m-am gândit să o redau pe acesta, zise Ardman. Dacă îl pun aici, lângă telefon, Jade va putea să audă și ea înregistrarea. Bănuiesc că sunteți de acord.

   - Da, sigur, cum vrei tu.

   Urmă o scurtă pauză și, în oglindă, Jade îl văzu pe Ardman întinzându-se peste masă ca să pună ceva lângă mobil. Se gândi că trebuie să fie vorba de un aparat de înregistrare digital, cu ajutorul căruia va reda bucata audio pentru ei.

   - Ceea ce vei auzi în continuare, adăugă Ardman, intră sub incidența Legii secretului de stat.

   Se opri, și Jade aproape că îl auzea cum zâmbește, dacă așa ceva era posibil.

   - Nu că ar conta, dar, legal vorbind, trebuie să te avertizez în acest sens.

   - Îți acoperi spatele?

   - Îmi place să fac lucrurile cum trebuie. Acum, aceasta este o înregistrare a unei convorbiri telefonice efectuate săptămâna trecută. Nu-mi este permis să-ți spun cine vorbește sau de ce a fost înregistrată conversația. Dar cred că vei recunoaște vocile și vei bănui de ce au fost înregistrate convorbirile domnului în cauză. Putem începe?

   - Dă-i drumul, îi spuse Rich.

   Jade lipi telefonul și mai tare de ureche, nedumerită în privința celor ce era pe cale să le audă. Când înregistrarea porni, conversația respectivă se auzi mai tare decât discuția dintre Rich și Ardman și fata se relaxă, căci putea să asculte în voie, era destul de clară.

   Prima voce rosti un singur cuvânt:

   - Da?

   Jade recunoscu imediat glasul tatălui ei.

   - Domnul Chance la telefon? întrebă o voce de femeie - ușor ezitantă și puțin cam agitată.

   - Cum ați obținut acest număr de telefon? o întrebă Chance.

   - Of, Doamne, zise femeia. Mi-au spus că va fi ceva mai dificil decât... am înțeles de la... ăăă.... angajatorul dumitale. Cred. La minister au fost cam vagi când...

   Chance îi tăie vorba.

   - Ce doriți?

   - Numele meu este...

   Numele femeii fusese cenzurat de un bip ascuțit. Jade făcu o grimasă și îndepărtă telefonul de ureche, dar reușise deja să identifice glasul doamnei Gilpin. Șovăind, ascultă din nou, la timp spre a-l auzi pe Ardman zicând pe un ton confidențial:

   - Îmi pare rău.

   Doamna Gilpin continuă:

   - Domnule Chance, am vești pentru dumneata. Mi-e teamă însă că nu am vești prea bune. Și... ei bine, s-ar putea să fie un șoc pentru dumneata. Pot să vă întreb, sunteți așezat pe un scaun? Cred că ar fi bine să luați loc.

   - Sunt obișnuit cu veștile proaste. Și cu șocurile. Așa că spuneți-mi pe șleau!

   - Dacă sunteți sigur... Este vorba despre Sandra, Sandra Chance.

   Urmă o pauză, apoi Chance rosti măsurat:

   - Vă rog. Stau pe scaun.

   - A avut loc un accident. Un accident de mașină. A fost - nimeni n-a putut face nimic. N-a simțit nimic, a fost instantaneu. Îmi... îmi pare rău, nu mă pricep prea bine la asta.

   - Ba vă pricepeți, stați liniștită. Mulțumesc că m-ați anunțat. Dar a trecut o vreme de când n-am mai văzut-o pe Sandra.

   - Dar, vedeți dumneavoastră...

   - Mulțumesc, insistă Chance.

   Jade desluși emoțiile abia stăpânite din glasul lui. Poate că trecuse multă vreme, dar bărbatul resimțea durerea din plin. Știa exact ce trebuie să fi simțit în acele momente. Părea că trecuse un secol de când oamenii aceia veniseră la ei la școală și îi scoseseră de la oră pe ea și pe Rich ca să le spună...

   Auzind acum din nou, Jade se șterse la ochi cu mâna liberă și se întrebă dacă lui Rich îi era bine. Imaginea lui din oglindă părea încețoșată, nedeslușită.

   - Sunt convins că aveți o listă lungă de oameni pe care trebuie să-i informați, zise Chance pe un ton rece. Prieteni, familie...

   - Ăăă, nu prea, zise femeia. Nu mai are pe nimeni. Pe nimeni, în afară de dumneata. Nu cred că a... Ei, dar asta nu mă privește. Dar m-am gândit că ar fi bine să aflați imediat. Despre Sandra, vreau să zic, dar și că sunt bine...

   - Cine anume?

   - Păi, copiii dumitale. Nu au fost implicați în accident.

   - Copiii.... mei?

   - Desigur, au primit o lovitură neașteptată, dar, altfel, sunt bine. Sunt niște copii buni. Căliți. O să le fie bine până la urmă. Numai că...

   - Copiii mei? zise Chance din nou.

   Jade și-l imagina întrebându-se ce naiba se petrece, nepricepând ce i se spune. După atâția ani.

   - Înmormântarea are loc mâine, îi spuse femeia. Îmi pare rău că nu v-am anunțat mai din timp, dar mi-a luat foarte mult să vă găsesc. Sandra a lăsat o scrisoare în care preciza că lucrați pentru administrația publică. Mi-a fost tare greu să dau de dumneavoastră... Dar, dacă puteți ajunge, sunt sigură că Rich și Jade vor aprecia acest gest.

   Urmă o pauză, după care femeia continuă:

   - Copiii dumitale au nevoie de tatăl lor, acum mai mult ca niciodată. Au nevoie de dumneata, domnule Chance.

   Jade simți cum ochii i se umplu de lacrimi. Privi cum se mișcă în oglindă imaginea incețoșată a lui Ardman. Apoi înregistrarea se opri cu un clic.

   Rich rămase înțepenit, uitând cu totul de gândurile sale de plecare. În fața lui, Ardman selecta acum un alt fișier cu ajutorul meniului micului MP3-player.

   - Aceasta este o înregistrare ceva mai recentă, zicea el. Iarăși nu pot să-ți spun cine sunt cei implicați, dar este de ajuns să zic că unul din ei este același domn de mai devreme, iar pe celălalt bărbat l-ai întâlnit și tu, chiar dacă pe fugă. Din păcate, el a decedat între timp.

   - Phillips, murmură Rich.

   Dar Ardman îl auzi, nu lăsă să se vadă acest lucru.

   - Îmi pare rău să-ți fac una ca asta, zise el. Să vă fac, de fapt.

   - Cred că sunt urmărit, se auzi vocea lui Chance.

   - Ești sigur? întrebă celălalt glas.

   Rich recunoscu imediat vocea lui Phillips - deși aici părea mai calm și mai puțin stresat decât atunci când îi întâlnise pe Rich și Jade.

   - Nu. Sunt buni, oricine ar fi. Dar a devenit și mai urgent să-ți dau mostra.

   - Da, păi ar fi trebuit să faci asta acum 2 zile, numai că nu ai apărut.

   - Am avut o înmormântare.

   Urmă o pauză, apoi Phillips zise:

   - Am auzit. Îmi pare rău. Am auzit și de copii - sunt bine?

   - Vrei să mă întrebi, mai bine zis, dacă se descurcă? Sau dacă eu mă descurc?

   Un hohot scurt de râs.

   - Bănuiesc că ambele variante.

   - Atunci, da, ei sunt bine. În dimineața asta au ieșit în oraș. Dumnezeu știe ce o să mă fac cu ei când se vor întoarce. Trebuie să rezolv problema cu școala. E o nebunie.

   - O adevărată belea, nu? Ți-ar fi mai bine fără.

   Răspunsul lui Chance fu surprinzător de tăios.

   - Nu voiam să spun că mă înnebunesc pe mine. Sunt îngrijorat pentru ei. Ce fel de tată sunt pentru ei? În ce încurcătură îi mai vâr și eu? Mama lor abia a murit și lumea lor s-a întors pe dos, iar eu cu ce îi ajut, mai exact? Nici măcar nu știu de unde să încep.

   - Mda... Ei, sunt sigur că te vei strădui să fie cât mai bine.

   - Și dacă asta nu e de ajuns? Vorbim de copiii mei. Și cel mai bun lucru pe care pot să-l fac este să încerc să-i scot din toată afacerea asta cât timp știu că pot să am grijă de ei în siguranță. Ai cea mai mică idee cum mă simt când spun asta? Ai vreo idee?

   Rich rămase cu gura căscată ascultând înregistrare. După voce, ai fi zis că e John Chance, însă ceea ce spunea contrazicea radical imaginea pe care și-o făcuseră el și Jade despre el, felul în care își închipuiau că gândește.

   - John, uite ce e, zise Phillips, trebuie să iau mostra asta de la tine. Trebuie analizată pentru a vedea ce naiba coace Vișinski. Trec pe la tine în seara asta. E mai bine pe întuneric. Când copiii dorm deja.

   - Nu, zise Chance. Nu veni aici.

   - Chiar crezi că apartamentul este pus sub observație?

   - Nu pot să-mi asum acest risc.

   - Cu toate acestea, e mai sigur în apartament decât oriunde altundeva.

   - Poate pentru mine sau pentru tine, spuse Chance. Dar nu și pentru copiii mei. Nu pot risca să-i bag în mijlocul afacerii. Nu vreau să-i expun nici celui mai mic pericol, deloc, nici de dragul meu sau al tău, nici pentru oricine altcineva. Ai priceput?

   Phillips părea să simtă hotărârea lui Chance.

   - Bine. Cum zici tu. Uite... Te sun mai târziu și putem discuta despre un loc de întâlnire. Tu... pune-ți treburile în ordine. Fă ceea ce trebuie să faci.

   - Mulțumesc. Nici nu prea știu de unde să încep. Dar asta e, nu? Un nou început. Când m-am dus la înmormântarea Sandrei, nici nu știam ce mă așteaptă. Adică - mi-au spus că sunt 2 copii, gemeni, că sunt ai mei și eu trebuie să am grijă de ei. Dar asta era o chestie destul de abstractă. Ce mi-am zis: îi trimit la școală și gata. Nu vor avea de-a face cu mine. Dar când îi întâlnești - sunt oameni în toată firea. Și mă văd pe mine în ei - în amândoi. Sunt încăpățânați și furioși, îți pun bețe în roate și se ceartă cu tine din te miri ce. Dar nu pot să-i învinovățesc că îmi seamănă, nu?

   - John, nu-ți face griji, zise Phillips încet. Este un șoc. Dar o să-ți revii.

   - Să-mi revin?

   Părea surprins.

   - Dar nu vreau să-mi revin. Nu vreau să schimb nimic. Vreau doar să le fiu tată, un tată bun - și nu știu cum.

   Ardman închise micul MP3-player. Ridică ochii spre Rich, dar părea că nici nu se uită la el, ci la o persoană care stătea lângă masa lor.

 ..........................................................