.............................................
2-3
Motorul păru să se sufoce în timpul urcușului unei coaste, apoi intră printr-o poartă dintr-un zid gros pe care urcase viță sălbatică. Camionul se opri în mijlocul curții însorite și pline de flori multicolore.
În timp ce atingea, în sfârșit, podeaua casei, adusă fiind în brațe de Pierre, ea se întreba dacă nu cumva avea un vis fantastic.
Ușa se deschise și pătrunseră într-un salon mobilat foarte simplu dar cu mult gust.
Ușile din panouri de sticlă ale salonului dădeau pe o terasă splendidă. Tapetul ușor învechit înveselea camera. O masă masivă, un dulap de stejar, o canapea și câteva fotolii erau tot mobilierul.
Pierre o așeză cu delicatețe pe canapea și o salută timid, înainte de a se retrage. Angele stătea ghemuită lângă canapea și-i examina glezna umflată.
- Piciorul dumneavoastră este umflat frumos, doamnă. Va trebui să-l țineți în apă. Mă duc să vă aduc apă caldă.
- Vă rog, ați putea... începu Maryane, dar Angele părăsise deja camera și ea nu mai continuă.
Se dusese probabil să-l anunțe pe Bertrand, își zise ea.
Oftând ușurată, își întinse piciorul pe un taburet tapițat. Penumbra salonului era răcoroasă și liniștea era odihnitoare. Aerul era parfumat de buchetele frumos aranjate în vazele de pe bufet și de lângă șemineu.
- Iată remediul pentru durere și care va face să dispară această umflătură, zise Angele intrând grăbită.
Ea lăsă în fața Maryanei un lighean mare cu apă fierbinte. Aburul care se ridica din apă era parfumat. De la ce putea proveni acest parfum straniu și necunoscut?
Maryane își lăsă piciorul în apă și o privi întrebător pe Angele. Aceasta din urmă zâmbi și-i mărturisi, pe un ton puțin răutăcios, că bunica ei îi încredințase secretul unei rețete foarte eficace împotriva durerilor provocate de căzături, entorse și alte suferințe: un amestec savant de ierburi și plante, de cereale și flori sălbatice, oferite cu generozitate de natura zonei.
- L-ați anunțat pe soțul meu că am sosit? întrebă Maryane cu glas nesigur.
- Se ocupă Pierre, doamnă, nu vă neliniștiți. Astăzi, însă, domnul este în viile de dincolo de coastă. Veniți de departe?
- De la Paris, zise Maryane cu prudență, amintindu-și de sentimentele pe care le avea față de această femeie.
- Trebuie să fiți obosită! Vreți să beți o limonadă rece sau un ceai?
- Limonadă, mulțumesc, spuse ea recunoscătoare.
Privind în urma Angelei, care ieșea din cameră, ea regretă că era pusă în situația de a face apel la serviciile acesteia. Îi venea greu să creadă că această femeie îi scrisese lui Bertrand pe un ton de o familiaritate inacceptabilă, iar acum îi spunea „patronul” pe un ton plin de respect.
Surprinzător era și faptul că mercenarul zilelor de altădată ajunsese stăpânul unui castel minunat și al unui imens domeniu.
Admirând peisajul ce se vedea din salon, ea înțelegea acum dragostea lui Bertrand pentru Montenay. Era foarte atașat de aceste locuri, leagănul familiei sale. Aici se născuseră multe generații ale străbunilor lui, iar dorința lui de a stăpâni aceste locuri era firească.
Angele se întoarse cu o tavă mare, aducând un pahar mare de limonadă și o farfurie cu fursecuri. Ea puse totul pe o măsuță lângă Maryane și se așeză pe taburet, acoperindu-și genunchii cu un prosop.
- Acum, doamnă, lăsați-mă să vă șterg piciorul. Gata... cred că ar trebui să-l țineți ridicat pe o pernă. Dacă-mi dați voie să-mi spun părerea, cred că n-ar trebui să încercați să mergeți.
- Va trebui totuși, pentru că în seara asta trebuie să mă întorc la Paris. Știți de unde aș putea să-mi procur o pereche de cârje?
- Cârje?
- Da, câteodată se găsesc la farmacii.
- Dar nu este nicio farmacie în zonă, doamnă. Cea mai apropiată se află la Tournus! țipă Angele, uimită de atâta ignoranță. Am să vă aduc ceva de citit, ca să nu vă plictisiți așteptându-l pe domnul.
Zâmbind, Angele luă ligheanul și dispăru.
Această femeie era prea devotată, după părerea lui Maryane. De fapt, dădea dovadă de prea multă bunătate. Era foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, pentru un bărbat care locuia sub același acoperiș cu ea, să nu bage de seamă demonstrațiile ei de afecțiune.
Maryane încercă să nu se mai gândească la aceste lucruri care o tulburau foarte tare. De fapt, ce conta dacă Angele îi făcea favoruri lui Bertrand, sau dacă era amanta lui? Toate acestea n-aveau nicio importanță, pentru că ea nu-l mai iubea deloc.
Își ascunse fața în palme și gemu abia auzit. Nu trebuia să fi venit! Dacă n-ar fi suferit astfel, ar fi fugit și n-ar fi încercat să-l vadă pe cel care-o făcuse să plângă atât de mult!
Încercă să se ridice, dar când puse piciorul în pământ, durerea cumplită o determină să se așeze din nou pe canapea. Nu era nicio speranță, era țintuită aici și trebuia să-l aștepte pe Bertrand să se întoarcă. Ea îi va cere atunci s-o ducă la Dijon.
Angele îi aduse un teanc de reviste vechi și dispăru. Maryane le răsfoi distrată, iar timpul zbura. Văzu cu îngrijorare umbra care se întindea peste terasă, pe măsură ce soarele înainta pe cer.
Pendula bătu ora 5. Bertrand nu apăruse, iar Angele nu se mai întorsese.
Îngrijorată, ea se așeză pe marginea canapelei, apoi se ridică într-un picior și țopăi până la ușile cu panouri de sticlă ale salonului.
De-acolo se vedeau întinderile de pământ brun și auriu, ce coborau în pantă lină până la marginea râului strălucitor. De cealaltă parte a văii se întindeau viile în rânduri drepte, până la liziera pădurii întunecate ce se zărea pe vârful colinei.
Pe cerul limpede, soarele se îndrepta spre asfințit. Unde putea fi Bertrand? Angele spusese că era în viile de dincolo de vale. Aflând de sosirea ei, ar fi trebuit să lase alte ocupații și să vină s-o întâmpine.
Maryane zâmbi cu tristețe. La ce se putea aștepta din partea unui om atât de ciudat?
Maryane zâmbi cu tristețe. La ce se putea aștepta din partea unui om atât de ciudat?
Dintr-o dată, auzi zgomot la intrare și pași grăbiți, apoi se auzi glasul ascuțit al Angelei, surprinzător pentru o femeie cu statură impozantă. O voce masculină, mult mai gravă, puțin răgușită, îi răspunse autoritar.
Era el!
Ea tremură nervos, dar se strădui să alunge neliniștea care-o stăpânea.
Rămasă în picioare, se sprijini cu mâna de spătarul unui scaun. Astfel, nu pierdea nimic din demnitate, iar când Bertrand avea să-și facă apariția, ea va părea stăpână pe sine.
El pătrunse brusc în cameră și, pentru o clipă, rămase locului apoi se îndreptă repede spre ea, cu pasul lui suplu și degajat.
- Maryane, scumpa mea, ce fericit sunt să te văd!
El ocoli canapeaua cu mâinile întinse. Maryane simți cum își pierde rezistența, iar în clipa următoare era în brațele lui, strânsă la pieptul lui puternic.
Ea se simți stânjenită de apariția Angelei; dar Bertrand o ținu strâns și o sărută.
Neputându-și stăpâni bătăile nebunești ale inimii, Maryane închise ochii, lăsându-se în voia acestei plăcute îmbrățișări, și mângâie cu o mână tremurătoare cămașa lui. Hainele lui era impregnate de mirosul pământului și al viei.
Când se despărțiră, ea-i văzu părul rebel ce-i cădea pe frunte și privirea răutăcioasă de sub genele negre și dese.
- Uitasem ce plăcut e să te sărut, murmură el, apoi o sărută din nou.
Furioasă că răspunsese sărutărilor lui, ea încercă să se desprindă din brațele lui, iar când observă că Angele dispăruse, îl împinse cu violență.
- Jocul tău a fost perfect, dar nu trebuie să te străduiești prea tare. Angele a plecat.
Uluit, el îi dădu drumul, iar ea își pierdu echilibrul. Atinse din nou pământul cu piciorul, iar durerea vie, ca o lovitură de pumnal, o făcu să geamă.
El o privi mirat, încruntând din sprâncene.
- Ce s-a întâmplat?
- Nu pot să merg. Cred că mi-am scrântit glezna.
- În cazul acesta, n-ar fi de preferat să te așezi? o întrebă el atent.
Fără să mai aștepte, o ridică în brațe, cum făcuse mai devreme și Pierre, ajutând-o să se întindă pe canapea. Pradă unei emoții puternice, ea-și simți inima bătând să-i spargă pieptul.
Bertrand se așezase lângă ea pe canapea și-i ținea glezna în palmele sale fierbinți. Cu vârfurile degetelor, îi mângâia pielea fină. Ea simți presiunea insistentă a mâinii lui ce urca de-a lungul piciorului. Nevrând cu niciun preț să încurajeze mângâierile provocatoare, ea-și schimbă poziția.
- Mă tem să nu fie vorba de un traumatism, spuse el cu îngrijorare în glas. Ce s-a întâmplat?
- Am căzut în timp ce mergeam spre castel. Din fericire, paznica și fratele ei mi-au venit în ajutor. Nu ți-au povestit nimic?
- Nu. Pierre mi-a spus doar că am o vizită neașteptată.
- Ți-a luat ceva timp să ajungi aici, îi reproșă ea cu acreală.
- Eram ocupat în cealaltă parte a domeniului... Pierre m-a căutat mult, răspunse el, ridicând din umeri. Ai venit neanunțată. Dacă m-ai fi prevenit, te-aș fi așteptat la Dijon.
- Această călătorie n-a fost prevăzută, murmură ea, ferindu-și ochii de privirea lui pătrunzătoare.
Și-ar fi dorit să păstreze distanță față de el, dar Bertrand se așezase prea aproape și era din cale-afară de atrăgător.
Pielea lui bronzată de soare, mușchii puternici i se ghiceau pe sub cămașă și pe chipul lui se citea liniștea oamenilor care trăiesc la țară. Părul îi mirosea a fân și a pădure, trezind în ea emoții irezistibile. Era foarte deosebit de bărbații pe care-i întâlnea în mod obișnuit... dansatori, instructori de balet, personaje din lumea financiară, ca Alex.
- Credeam că voi ajunge mai devreme, dar soarta a decis altfel.
Ea tăcu, puțin dezorientată de tăcerea lui și de emoția provocată de prezența lui.
- Trebuie să mă întorc la Paris chiar în seara asta, continuă ea, trebuie să plec cu primul tren.
Acum că el știa adevărul, ea se destinse și găsi forța necesară să-i susțină privirea ironică.
- Am venit să-ți vorbesc de situația noastră conjugală, Bertrand, reluă ea calm. Nu crezi că ar fi cazul să-i punem capăt?
- Da, aprobă el, ridicând privirea. Și eu vreau să discutăm, mai ales că în ultima vreme m-a preocupat mult acest subiect.
El o privi cu atenție și curiozitate. Privirea lui puțin amenințătoare o făcu să-i înțeleagă intențiile.
- Maryane, nu putem rezolva această problemă într-o oră sau două. Ar fi de preferat să rămâi aici câteva zile.
El se aplecă și-i examină din nou glezna accidentată.
- Aceasta îți va permite să-ți odihnești piciorul, continuă el. Gândește-te la viitorul tău, îți asumi un risc mare, tratând cu ușurință o lovitură care poate fi serioasă!
Maryane își retrase piciorul, departe de mâna lui prea mângâietoare.
- Știu, răspunse ea sec. Din nefericire, îmi este imposibil să rămân. Am promis că mă voi întoarce în seara asta la Paris!
- Ce imprudență! Pot să aflu cui ai făcut această promisiune nebunească?
- U.... nei prietene!
- Adevărat? Avem telefon. Va trebui să-ți suni... prietena și să-i spui că te afli în imposibilitatea de a părăsi Montenay. În felul acesta nu-și va face griji, spuse el amuzat. De altfel, acum că te afli aici, n-am intenția să te las să pleci atât de curând, glumi el.
El îi privi admirativ rochia de mătase cu imprimeu mărunt.
- Îmi este imposibil să rămân aici și nu mă poți reține împotriva voinței mele!
- Ești sigură? Ce puțin mă cunoști, draga mea, răspunse el. Cum ai să ajungi la tren, dacă nu te conduc eu?
- Foarte simplu, iau autobuzul!
- Haide, Maryane, fii realistă. Ultimul autobuz spre Dijon va trece peste exact 5 minute! Cum ai putea ajunge să-l iei? Ești în stare să alergi până la stație?
Maryane îl privi mută.
- În cazul acesta, am să-l rog pe Pierre să mă conducă la gară.
- Pierre a plecat deja la familia sa. Angele a plecat cu el. Acum locuiește la ei și vine la castel doar pentru a face menajul.
Zâmbetul lui deveni răutăcios.
- Nu-ți mai bate capul să invoci tot felul de motive, Maryane, zise el pe un ton dulceag, ai să petreci noaptea aici... și poate încă multe altele, până când vei fi complet restabilită.
- Dar nu mi-am adus nimic de schimb și nici obiecte de toaletă!
- Nici eu n-am avut mare lucru când am venit la Londra, îți amintești? Totuși, am rămas. Rochia ta este încântătoare, deși trebuie să recunosc, la țară este foarte puțin practică. Iar sandalele....
El ridică una din sandalele elegante de pe covor.
- Fiind astfel încălțată, nici nu mă mir că ți-ai scrântit glezna! Dar în privința vestimentației, nu e cazul să-ți faci griji, te poți plimba prin casă îmbrăcată lejer, fără să șochezi pe nimeni! Totul fiind aranjat, iată-te prizoniera mea!
Ridicându-se, el îi zâmbi poznaș.
- Acest eveniment trebuie sărbătorit.
În timp ce el se îndrepta spre bucătărie, ea încercă să-și pună gândurile în ordine. Pentru nimic în lume nu va rămâne noaptea singură cu el! Trebuie neapărat să se întoarcă la Paris, dar cum s-o facă?
Nu era nimeni aici care să-i dea o mână de ajutor, în afară de Angele, dar aceasta era plecată, se gândi ea necăjită. Ce ironie! O bănuia pe această femeie că era amanta lui Bertrand, dar avea nevoie de complicitatea ei pentru a fugi.
Bertrand revenise, aducând o tavă pe care erau o sticlă de vin roșu și două pahare elegante cu picior. Maryane își aminti acea după-amiază melancolică din noiembrie, cu 2 ani în urmă, la Londra.
- Este vin de pe proprietate? întrebă ea, luând paharul pe care i-l oferea Bertrand.
- Da.
El se așeză foarte aproape de ea.
- Această sticlă datează din anul când am plecat la Londra să te văd. De atunci, toate recoltele au fost mediocre. Vremea n-a fost destul de caldă și n-a fost soare. Poate că anul acesta vom avea mai mult noroc.
El o privi lung și ridică paharul într-un toast.
- Pentru fericirea noastră! zise el.
Maryane își lăsă privirea în rubiniul vinului din pahar.
- Bertrand, începu ea, neștiind ce să spună, eu... Știi că nu e posibil!
- De ce? întrebă el, cuprins de o emoție stranie.
Ea ridică ochii la el, simțindu-i apăsarea coapsei. Știa bine că nu va putea scăpa prea multă vreme privirii lui arzătoare, nici atracției irezistibile a gurii lui senzuale. Doamne, cum putea s-o tulbure în asemenea măsură? O dată în plus, ardea de dorința de a-l săruta și de a-l strânge în brațe, până când trupurile lor aveau să se topească într-o îmbrățișare pasionată. Când dădea cu ochii de el, era în stare să facă toate nebuniile!
Totuși, mintea ei se opunea. Strânse nervoasă piciorul paharului care se sparse cu un zgomot sec, iar vinul se scurse și făcu o pată roșie pe rochia ei.
- Se pare că nu-ți cunoști forța! comentă el cu blândețe.
Își lăsă paharul din mână și scoase din buzunar o batistă roșie cu ajutorul căreia încercă să șteargă urmele dezastrului.
- Mă tem că rochia ta este iremediabil stricată! Mă duc să-ți aduc un pahar.
- Nu, Bertrand, te rog, ascultă-mă. te rog, nici vin, nici toast! Trebuie să vorbim.
Ea tăcu, ascultând atentă. Din bucătărie se auzi un zgomot.
Angele intră în salon, ținând în mână o pereche de cârje și zâmbind triumfător.
- Scuzați-mă, spuse ea. Sunt pentru dumneavoastră, doamnă. Sunt cârjele lui Gilles Dumay. Le-a folosit anul trecut când și-a rupt piciorul! Îmi aminteam că le-am văzut undeva. Pierre s-a dus să le împrumute.
Angele rezemă cârjele de canapea.
- Mulțumesc mult, nu trebuia să vă dați atâta osteneală.
- Mi-a făcut plăcere, doamnă. Știu că țineți să vă întoarceți la Paris în seara asta și m-am gândit...
- Doamna nu pleacă la Paris în seara asta, interveni Bertrand sec. Trebuie să rămână mai multe zile la Montenay, poate toată vara.
Rezemat cu spatele de bufet, el i se adresase lui Angele pe un ton care nu admitea replică.
- În cazul acesta, doriți să rămân, ca să pregătesc cina? propuse ea, adresându-i un zâmbet larg. Dumneavoastră, doamnă, n-ați putea sta la bucătărie, nici în cârje!
- Am să mă ocup eu de bucătărie, îi replică Bertrand tăios. Mulțumesc pentru tot, Angele, bună seara!
- Chiar nu vreți să rămân, doamnă, sunteți sigură că nu aveți nevoie de mine?
- Totul este în ordine, Angele, întoarce-te acasă, pe mâine!
- Bine. Bună seara, domnule! Sper, doamnă, să nu vă doară glezna la noapte, adăugă ea cu perfidie.
Angele dispăru, în sfârșit. Totul era calm, acum. Liniștea era tulburată doar de ciripitul păsărelelor. Bertrand îi turnă din nou vin în pahar și Maryane se grăbi să bea înainte ca el să propună un nou toast.
- Angele de ce nu locuiește la castel? întrebă ea după câteva clipe.
- Cine știe? spuse el ridicând din umeri cu indiferență. S-a mutat la fratele ei la puțin timp după întoarcerea mea de la Londra. Biata de ea, fără îndoială, ținea mult la mine! N-a acceptat să trăiască sub acoperișul meu fără să și doarmă în patul meu! glumi el. Știi, a avut totdeauna ambiția de a deveni castelana de la Montenay. De fapt, ea l-a sedus pe Paul Arcenaut, în speranța că acesta se va căsători cu ea, când va afla că rămăsese însărcinată cu el. Nefericitul, s-a îmbolnăvit grav și a murit înainte de nașterea lui Roger.
Bertrand zâmbi amuzat.
- Apoi, am cumpărat eu domeniul. Ea și-a îndreptat toată atenția spre mine și a început să mă urmărească îndeaproape.
- Vrei să spui că voia să aibă un copil cu tine?! țipă Maryane.
- Cred că încă se mai gândește la acest lucru. Precis s-a gândit că are toate șansele de reușită, când m-a văzut întorcându-mă din Anglia fără tine, mărturisi el cu voce scăzută. Din clipa aceea, am ținut-o la distanță, crezând că mă voi putea lipsi de serviciile sale! Ar fi fost păcat, pentru că întreține casa cu mare grijă. Până la urmă, indiferența mea a convins-o că nu-și atinge scopul, iar acum, a renunțat. A acceptat să se mute, dar vine în fiecare zi să facă menajul. Speră probabil să devină indispensabilă...
El tăcu brusc, bombănind iritat la adresa încăpățânării femeilor.
- Cred că i se pare uluitor că noi nu trăim împreună, comentă Maryane.
- Nici nu mă interesează ce gândește ea!
- Se întreabă probabil și de ce nu divorțăm... continuă Maryane, tatonând terenul.
- Mi-a sugerat să divorțez, de mai multe ori, imaginează-ți, pretextând că nu te porți ca o soție iubitoare și supusă. Tu nu stai în bucătărie, nu întreții casa și mai ales nu-mi încălzești patul, după cum ardea ea de dorință s-o facă!
- De ce nu mi-ai spus astea mai înainte, Bertrand... de exemplu, înainte de a pleca de la Londra?
- N-aș fi reușit să schimb nimic! Am încercat din răsputeri să te conving... Angele n-a avut în ochii mei nici cea mai mică importanță. Tu însă, nici n-ai vrut să auzi, spuse el cu regret. Recunoaște că în dimineața aceea, erai total dezlănțuită!
El bău o gură de vin, în timp ce se priveau.
- Pentru început, ai avut îndrăzneala să citești o scrisoare care nu-ți era adresată, îi reproșă el. Și-apoi, cu ce drept îți permiteai să judeci relațiile mele cu ea?
O privi și începu să râdă zgomotos.
- De ce să reînviem acea ceartă veche, problemele noastre nu s-au schimbat: tu erai nebună de gelozie, iar eu nu înțeleg nici în ziua de astăzi, de ce!
- Eram teribil de decepționată, Bertrand, din multe motive, și continuu să cred că tu ești responsabil în mare măsură pentru acea scenă de despărțire.
- De ce? Ce aveai să-mi reproșezi? Nu m-am purtat ca un soț perfect? Am rămas lângă tine, am împărțit viața cu tine și am dormit în brațele tale... și tu erai decepționată? Totuși, m-am străduit să vin în întâmpinarea tuturor dorințelor tale! De fapt, ce aștepți de la mine? Comportamentul tău n-a fost întotdeauna exemplar, să știi: crezi că n-ai avut nicio vină? o acuză el pe un ton amar.
Își goli paharul dintr-o înghițitură și se apropie de ea.
Era exasperat și plin de ranchiună. Maryane se gândi să profite. Acum sau niciodată, era momentul să-și expună motivele vizitei la Montenay.
Îi înfruntă privirea furioasă și-i spuse:
- Ai, deci, toate motivele să te bucuri de intenția mea de a mă despărți definitiv de tine, spuse ea. Am venit să te anunț că voi începe procedura de divorț, imediat ce mă voi întoarce la Paris.
- Ți-ai pierdut mințile?
Bertrand se rezemă cu spatele de spătarul canapelei, apoi se aplecă spre ea, atât de aproape, încât ea-i simțea respirația pe obraz. Pe fruntea lui apăruseră picături mici de transpirație. Pantalonii strâmți lăsau să se vadă coapsele puternice, iar prin cămașa descheiată i se vedea părul de pe piept.
Maryane simți o dorință puternică de a se arunca în brațele lui. Pe Alex nu-l dorise niciodată astfel, nici pe alt bărbat. Doar Bertrand exercita pentru ea o astfel de atracție. Din nefericire, asta n-avea nicio legătură cu dragostea.
- Am primit o cerere în căsătorie, mărturisi ea abia șoptit.
- Doar una? glumi el.
- Ce vrei să spui? întrebă ea, îndepărtându-se puțin de el.
Buzele lui erau foarte aproape, iar Maryane nu-și putea lua ochii de pe curba lor senzuală.
- Tu ești liberă și îmbătător de frumoasă, Maryane! În acești 2 ani ai primit cu siguranță nenumărate cereri în căsătorie, nu?
El o privi cu îndrăzneală, analizându-i linia pură și armonioasă a gâtului.
- Totdeauna am adorat curba sânilor tăi...
Cu vârful degetului arătător, el îi mângâie pielea albă ce se vedea prin decolteu, în timp ce-și apropia chipul de ea. Maryane inspiră adânc parfumul părului ei. Cu buzele calde și dulci, el îi devoră gura, în timp ce mâna-i fierbinte aluneca pe sânul ei prin corsajul desfăcut al rochiei.
- Nu, Bertrand, te rog, gemu ea împingându-l cu toată puterea.
Râzând amuzat, el se îndreptă și-i apucă mâinile.
- Lasă-mă, Bertrand. N-am venit aici să fac dragoste cu tine!
- Adevărat? întrebă el, făcând pe miratul. Atunci, de ce ai venit? Doar nu ca să-mi spui că vrei să divorțezi. Ai fi putut-o face prin intermediul unui avocat.
- Știu, recunoscu ea, dar m-am gândit că e mai politicos să vin întâi să-ți spun și să discutăm calm.
Bertrand zâmbi răutăcios.
- Câtă inconștiență, micuțo! replică el cu blândețe.
Îi sărută palmele cu tandrețe.
- Acum că te afli aici, nu-mi cere să fiu înțelegător, spuse el cu sinceritate. Știi bine că sunt nebun după tine.
- Doamne, Bertrand, ți s-a urcat vinul la cap?
Ea încercă să se întoarcă, dar Bertrand o prinsese deja în brațe și începuse s-o sărute pe obraji.
- Suntem despărțiți de-atât de multă vreme, dragostea mea, de ce-ai întârziat atât de mult să te întorci? Nu fi crudă, lasă-mă să te iubesc!
- Nici gând!
De data asta, ea se zbătu din răsputeri, dar el o strânse la piept din ce în ce mai tare, râzând de figura ei indignată.
- Trebuia să mă fi gândit că n-ai să te porți cinstit cu mine!
Schimbând tactica, Maryane deveni rugătoare.
- Acum, Bertrand, te rog, lasă-mă să plec!
- Niciodată! E prea târziu, exclamă el ridicând-o în brațe.
O ducea spre cealaltă latură a casei.
- Lasă-mă! urlă ea, lovindu-i pieptul cu pumnii. Unde mă duci?
- Ghicește! spuse el ironic, în timp ce traversa holul luminat de razele asfințitului.
- N-am să petrec noaptea în patul tău! urlă ea, în timp ce el urca deja primele trepte ale scării. Nu-ți face iluzii!
Maryane se lupta din toate puterile, dar strânsoarea brațelor lui era de oțel.
- De altfel, ești caraghios, nu e ora de culcare, spuse ea obosită de atâta luptă.
- Pot să mă duc la culcare la orice oră, în compania unei femei pe care o doresc cum te doresc pe tine, răspunse el netulburat.
Ajungând la palierul etajului, el porni pe culoarul ce ducea spre dormitoare.
- Cum poți să te porți ca un sălbatic?
Bertrand nu răspunse, împinse cu piciorul o ușă și se opri în mijlocul camerei mari, învăluite deja în obscuritate. Un pat imens cu baldachin trona într-o parte. Când el o lăsă pe pat, ea încercă din nou să scape, dar durerea ascuțită din gleznă o făcu să geamă și se lăsă pe pernă.
Părul bogat i se răspândi pe pernă, iar ea începu să plângă cu disperare. Printre lacrimi, îl văzu pe Bertrand dezbrăcându-se. Grația și frumusețea tinerească a acestui trup ce se oferea privirii ei în toată nuditatea, stârni în ea o emoție atât de puternică, încât ea-și întoarse pudică privirea.
Acum Bertrand era foarte aproape de ea și, cu mâini îndrăznețe, îi descheia rochia, cu gesturi grăbite.
- Nu te mai iubesc deloc! îi declară ea sfidându-l cu privirea. Îți pierzi timpul, pentru că eu nu te mai doresc, va trebui să faci uz de forță!
- Atunci, m-ai mințiti, zise el pe un ton plin de reproș.
- În clipa asta nu mint, Bertrand! Nu te mai iubesc!
- Dar ce este dragostea, până la urmă? întrebă el cu amărăciune. În majoritatea timpului, este o simplă atracție fizică! Știu bine că ești nebunește atrasă de mine, Maryane. Nu încerca să mă faci să cred contrariul.
El îi desfăcu corsajul și-și plimba încântat buzele pe pielea albă a sânilor ei.
- Nu-i adevărat!
Inima ei începu să bată nebunește și un fior de plăcere o străbătu din cap până-n picioare. Dar închise ochii, își ținu respirația și rămase nepăsătoare. Avea de gând să rămână ca marmura. Bertrand n-o va face să se înfioare. Apoi, decepționat de răceala ei, o va lăsa în pace.
Acum, gura lui o căuta pe a ei. Și cedă insistenței acestor sărutări înflăcărate, în timp ce inima-i bătea repede.
Ea gemu slab, apoi își trecu brațele pe după gâtul lui, își strecură degetele în părul lui mătăsos și-i mângâie umerii cu voluptate.
Trupul lui Bertrand se întinse peste trupul ei și ea crezu că se va topi de fericire sub asaltul tandru al dorinței lui.
În culmea pasiunii, ea se abandonă cu bucurie extrazului care se dezlănțuia asupra ei, ca valurile furioase ale mării.
Maryane uită toate neînțelegerile dintre ei și resentimentele personale. Ce bine era să-l iubească pe Bertrand! Căci îl iubea, bineînțeles.... dintotdeauna!
Puțin timp după aceea, ea era ghemuită în brațele lui și lacrimi de fericire îi inundau obrajii. Fără să spună nimic, îl strângea în brațe acoperindu-i părul de sărutări, apoi chipul, gâtul, și se scufundă într-un somn fără vise.
CAPITOLUL 4
- Maryane!
Din adâncul somnului, ea auzi o voce familiară strigând-o. După câteva clipe deveni conștientă.
Îl visase de atâtea ori pe Bertrand chemând-o cu tandrețe, încât se trezi de-a binelea, plină de speranță. Dar el nu era acolo și, duoă toate aparențele, nu dormise lângă ea...
Maryane închise din nou ochii, lăsându-se dusă de toropeală. În această stare, era convinsă că nu va fi cuprinsă nici de amărăciune, nici de regret.
- Maryane!
De data asta vocea era mai energică, aproape autoritară. Ea zâmbi și întoarse capul pe pernă.
- Da.... murmură ea leneșă.
- E ora 7! Ai dormit ca un bebeluș, 12 ore! Ce-ai zice de un mic dejun strașnic? Trebuie să-ți fie foame!
Maryane deschise ochii.
Nu, nu visase. Bertrand era acolo, așezat pe marginea patului, îmbrăcat deja. Era bărbierit, făcuse duș, iar părul său decolorat de soare era încă umed. Chipul bronzat avea un aer misterios și totodat fascinant.
Prin fereastra deschisă pătrundeau razele soarelui, făcând mobilierul vechi să strălucească în toată splendoarea.
- Oh! Ce s-a întâmplat? suspină ea.
Își scoase mâinile de sub așternut ca să-și aranjeze părul ale cărui bucle îi cădeau pe față.
Realiză imediat că era goală și atunci își aminti... În noaptea trecută se lăsase dusă de beția pasiunii sale pentru Bertrand. Se înroși de rușine și-și reproșă slăbiciunea.
- Doamne, n-am să te pot ierta niciodată, Bertrand! spuse ea cu reproș.
Își ascunse chipul în pernă.
- Să mă ierți... pentru ce? întrebă el uluit.
- Pentru tot ce s-a întâmplat noaptea trecută! răspunse ea supărată.
- Nu e nimic de iertat, Maryane, zise el calm. Mi se pare că tot ce ni s-a întâmplat aseară e normal. Tu ești soția mea și mai ales, am fost prea mult timp despărțiți. Nu văd nimic rău în faptul că amândoi am fost fericiți că ne-am regăsit! De ce nu vrei să recunoști că ne iubim, scumpa mea? Cât timp vrei să te mai joci cu mine?
În dimineața asta ea nu prea era dispusă să asculte ce voia el să-i spună...
- Nu se pune problema sentimentelor între noi! Tu n-ai dat dovadă decât de... dorință! protestă ea.
În ochii lui se aprinse o lumină, iar privirea îi întârzie pe albeața pielii umerilor ei, înainte de a coborî pe sânii ei goi. Cu un gest ostentativ, ea își acoperi sânii cu cearșaful și-l privi pe Bertrand cu dispreț. El ridică din umeri, resemnat.
- Bine, poate că ai dreptate; dar te-ai făcut atât de frumoasă, încât nu văd cum nu mi-aș pierde capul.
O privi pe sub gene și pe chip îi apăru din nou zâmbetul șiret care-o tulbura întotdeauna.
- Dar... în ceea ce te privește, dragostea mea, ai putea să-mi explici ce-ai simțit azi-noapte, când erai în brațele mele?
- N... n-am simțit nimic!
- Nu pot să cred! protestă el, apoi izbucni într-un râs răutăcios. Să știi că ai un talent nemaipomenit de actriță! continuă el, amuzat. Sărutările tale erau atât de pasionate și mângâierile atât de arzătoare... încât aș fi putut jura că simțeai o plăcere egală cu a mea! Ce noroc pe mine că am o soție atât de înfocată. Mulți bărbați m-ar invidia!
- N-am vrut să spun că... mă rog, îți reproșez mai ales că m-ai constrâns să-ți cedez.
Îi tremurau buzele, cu toate că încerca să-și păstreze calmul. Era necăjită și-l sfidă cu privirea.
- Te detest, Bertrand, spuse ea cu voce sugrumată, nu numai că te detest, dar mă blestem că am venit să te văd!
- Nu te va ține mult, ai să revii la sentimente mai bune peste câteva zile!
- Nici nu se pune problema să mai rămân măcar o zi în această casă! spuse ea tăios. Am să mă întorc la Paris chiar astăzi, ca să-mi vadă un specialist glezna.
- Ai putea foarte bine să mergi la Lyon.
- Prefer să merg la un specialist pe care-l cunosc și în care am încredere!
- Ți s-a recomandat unul la Paris?
- Da, cel care o tratează pe Anne Marechal.
Ea îi povesti cum a ajuns să joace în rolul lui Giselle, când Anne fusese accidentată și n-a mai putut urca pe scenă.
Bertrand o asculta cu interes și, contrar obiceiului său, o privirea cu seriozitate.
- Iată-te, deci, destul de adultă pentru a interpreta acest rol de mare îndrăgostită! Ai visat atât de de mult să dansezi acest rol! murmură el emoționat, când ea termină de povestit. Poate că te-ai maturizat în sfârșit, Maryane, adăugă el gânditor.
Ea și-l aminti brusc cu 5 ani în urmă... În camera mică din apartamentul bunicii sale, când îi spusese arzând de febră:
- Maryane, când ai să te hotărăști în sfârșit să te maturizezi?
- Da, m-am copt, fără îndoială, recunoscu ea cu voce slabă. Acum, după ce am demonstrat că sunt capabilă să dansez acest rol principal, voi primi cu siguranță și altele. De aceea nu pot să-mi permit să nu fiu foarte atentă cu glezna mea. Te rog, du-mă la Dijon. Am să încerc să iau primul tren spre Paris.
El o privi netulburat, apoi ridică ușor cearșaful și-i examină glezna.
- Starea gleznei tale nu pare să se fi agravat...
- Nu mă atinge, țipă ea, nu pot suporta să mă atingi!
- Ba da, îți place, numai că nu vrei să recunoști, răspunse el.
El se ridică și se îndreptă spre ușă.
- Trebuie să plec. Am mult de lucru!
Ea se ridică, ținându-și strâns cearșaful peste piept.
- Și chiar nu mă poți conduce la gară în această dimineață? întrebă ea, decepționată.
- Nu în această dimineață, puiule, am prea multe de făcut. Dar mai rămâi puțin, crede-mă, odihnește-te câteva zile, vom mai vorbi despre plecarea ta după ce te vei fi restabilit. L-am anunțat pe prietenul tău, să știi, acela căruia trebuia să-i telefonezi aseară... După părerea mea, nu se așteaptă să te vadă întorcându-te, încă o săptămână.
- Prietenul meu? întrebă ea uluită.
Ce dezastru! Cu siguranță își pierduse capul seara trecută și căzuse într-un somn foarte greu dacă uitase de Alex!
- Bineînțeles! A sunat seara târziu, mi s-a părut foarte îngrijorat și voia neapărat să știe ce s-a întâmplat cu tine.
- El? întrebă ea cu voce nesigură.
Pradă nervozității, ea nu-i putu susține privirea ironică și-și plecă ochii, roșind.
- Se numește Alex Corwell, dacă am înțeles bine.
- Exact... De ce nu m-ai chemat la telefon? Aș fi putut să-i explic chiar eu, spuse ea pe nerăsuflate, încercând să-și ascundă neliniștea.
- Am încercat să te trezesc, dar dormeai adânc! N-ai fost capabilă să te trezești nici ca să luăm cina împreună... și-atunci am preferat să te las în pace!
El oftă.
- Prietenul tău a fost foarte înțelegător... i-am explicat doar că nu erai în stare să cobori scara pentru a veni la telefon. Cum eu ezitam să te deranjez, el a fost de acord cu mine și te sfătuiește să rămâi să te odihnești la Montenay cât timp va fi necesar.
Bertrand o privi cu insistență.
- E dansator în aceeași trupă cu tine?
- Nu, dar îl interesează foarte mult dansul.
Simțindu-se stânjenită de sclipirea ironică din ochii lui, ea-și continuă în grabă explicația.
- Este mare amator de balet și asistă la numeroase reprezentații. Cred că sponsorizează multe companii.
- Un om de afaceri foarte special. E și foarte bogat?
- Da, are o avere imensă!
- Ceea ce-i lasă probabil destul timp ca să aprecieze farmecele tinerelor dansatoare! ripostă el cu răutate.
De ce devenise brusc atât de îngrijorat? El se apropie de pat și o privi rece.
- Este amantul tău? întrebă el brutal.
- Bineînțeles că nu! Cred că ți-am mai spus deja că acest gen de aventură nu mă interesează! Alex n-a lăsat niciun mesaj?
- A spus doar că va pleca pe Coasta de Azur marți, și va trece pe la Montenay să te vadă. Dar va da telefon înainte.
Maryane era consternată. Alex va sosi deci la castel a doua zi... Era ușor de prevăzut că Bertrand îl va aștepta pe picior de război. Ce era de făcut pentru a împiedica această întâlnire? Nu era decât o soluție: să-i telefoneze lui Alex înainte ca acesta să părăsească Parisul.
Va merge să-l aștepte la Dijon sau Macon, n-avea importanță unde, numai să nu fie Montenay.
- Bertrand, trebuie neapărat să vorbim, înainte de sosirea lui Alex, spuse ea cu voce tremurată.
- Să vorbim despre ce? întrebă el, din nou foarte sigur pe sine.
Ea își încrucișase brațele pe piept, iar atitudinea lui o intimidă pe Maryane, care simți cum o părăsește curajul.
- Să nu-mi spui că iar vrei să vorbești despre divorț, zise el batjocoritor.
- Ba da, Bertrand, pentru că Alex vrea să se însoare cu mine, spuse ea dintr-o răsuflare.
- Deci el este! strigă Bertrand furios. A uitat, se pare, că tu ești soția mea! Află că nu mă voi da înapoi de la nimic pentru a împiedica acest proiect! Pretendentul tău știe că ești măritată?
- Bineînțeles, dar pentru el, asta nu schimbă nimic; spune că nu se va răzgândi.
Stânjenită de privirea insistentă a lui Bertrand, ea-și întoarse ochii spre peisajul ce se vedea din fereastră.
- Vreau să-mi recapăt libertatea, Bertrand... murmură ea. Ai intenția de a accepta cererea mea de divorț?
I se puse un nod în gât și simți că i se rupe inima în clipa în care pronunță aceste cuvinte.
Bertrand rămase tăcut. Cu sprâncenele încruntate, părea foarte preocupat.
- Care sunt intențiile tale? o întrebă el într-un târziu.
Fusese atât de convinsă că el o va refuza categoric încât întrebarea lui o derută.
- Nu... știu încă, dar am putea discuta și găsi o soluție satisfăcătoare. De-aceea am venit.
- Serios? Și crezi că e atât de simplu?
- Fără îndoială! Ar trebui să fie ușor, pentru niște oameni ca noi, să se despartă fără probleme, Bertrand! Situația noastră nu este dintre cele mai complicate, n-am trăit niciodată ca soț și soție!
- E adevărat, recunoscu el foarte calm, dar este numai vina ta. Era prea preocupată de reușita carierei tale pentru a-mi putea acorda puțin din timpul tău! Și totdeauna ai refuzat să te stabilești aici, cu mine. Sigur, eu n-am încercat niciodată să te constrâng, gândind că e de preferat să te las liberă. Totuși, continuu să cred că ți-ai neglijat îndatoririle de soție.
- Dacă asta e tot ce aștepți tu din partea unei femei, poți să-mi explici de ce am rămas atât de mult căsătoriți? În realitate, tu nu mă iubești! De altfel, nu m-ai iubit niciodată! Recunoaște că te-ai căsătorit cu mine pentru a obține banii de la Olga! Eu trebuie să recunosc, erai foarte bolnav atunci, dar nu delirai când ai pronunțat acel „da”.
- M-am căsătorit cu tine pentru că fusese hotărârea bunicii mele, răspunse el cu răceală, în timp ce o privea cu furie. Dar ai dreptate, dragostea nu conta, iar eu n-am încercat niciodată să te conving de contrariu!
- E foarte posibil... Totuși, nu știam că eram îndrăgostită de tine? Aș fi acceptat eu să mă mărit cu tine în alte condiții? Ți-aș fi permis eu să-mi tulburi viața când ai venit la Londra? De ce m-ai părăsit în clipa aceea? Ai fi putut aștepta până terminam contractul!
- Nu te-ai schimbat, Maryane, protestă el. Ar fi trebuit să mă târăsc la picioarele tale, ca toți cei care te curtau, să te aștept acasă ca un câine credincios... zise el cu dezgust.
El ridicase tonul și o privea disprețuitor.
- Ei bine, după două luni, eram obosit de această existență, imaginează-ți! Eu nu sunt un cățel, Maryane, și ai face bine să-ți amintești că am și eu o viață personală! În plus, nu te împiedica nimic să vii aici oricând doreai! Evident însă, obligațiile tale profesionale nu-ți permiteau deși, nu o dată, ți-am spus că această casă este a ta și că ești oricând binevenită.
- Atâta timp cât nu stăteam în calea ambițiilor personale, bănuiesc! urlă ea.
O deranja teribil felul cum gândea el despre perioada petrecută împreună la Londra. Distrusese amintirea plăcută pe care o păstrase ea despre acea perioadă. Cum se putea purta cu atâta sălbăticie?
- Atâta timp cât aș fi acceptat să trăiesc în umbra ta, continuă ea înfuriată, să mă supun tuturor capriciilor tale, și să tolerez prezența amantei tale în casa mea!
- Angele nu este amanta mea, n-a fost niciodată. De altfel, cred că nici nu te privește. Cred că ți-am mai spus-o. De câte ori va trebui să ți-o repet? Ieri, ți-am explicat clar și păreai să fi înțeles!
Maryane se încăpățână:
- Ai putea nega că odinioară ați avut relații foarte prietenești? Și cum m-ai putea face să cred că nu-mi ești necredincios?
- Cum?! izbucni el exasperat. Interesează-te în zonă, înainte de a pleca, poate în felul acesta vei înceta cu acuzațiile! Nu ești decât o scorpie, Maryane!
- Nu-ți permit să mă insulți! vociferă ea.
- Nu fac decât să mă apăr, ripostă el. Mă acuzi fără să ai motive! Noaptea trecută eram sălbatic, pentru că te doream... pe tine, soția mea. În această dimineață mă bănuiești că te înșel! S-a umplut paharul!
Bertrand era de nerecunoscut, cu figura crispată de furie, maxilarele contractate și dinții strânși. Și ce paloare! Privirea lui era crudă și în ochi îi juca o flacără amenințătoare. În culmea furiei, era îngrozitor. Maryane crezu că vede pereții tremurând!
El se îndreptă cu pași mari spre ușă.
- Ce discuție pasionantă! izbucni el, punând mâna pe clanța ușii. Cred că nu mai avem ce să ne spunem! În ceea ce mă privește, consider că am pierdut prea mult timp în această dimineață!
- Bertrand, vreau doar să știu dacă ești sau nu de acord cu divorțul și să mă lași să mă întorc la Paris în seara asta, îi ceru ea obosită. Nu putem continua să ne hărțuim în felul acesta, este nedemn! Îți amintești că altădată ai spus că nu aveam nimic în comun? Ei bine, aveai dreptate, spuse ea necăjită.
- Este foarte posibil... Dar vei putea în sfârșit, înțelege de ce nu pot accepta, imediat, să divorțez!
- De ce?
- Pentru că-mi lipsesc mijloacele!
- Nu fi caraghios, spuse ea sfidător.
Privind admirativ în jur, la luxoasa decorație a camerei cu tapiserii vechi, piese de mobilă foarte scumpe și porțelanuri prețioase, Maryane se enervă.
- Vânzarea vinului și a animalelor n-a fost mulțumitoare?
- Te înșeli, spuse el stânjenit. Ultimele două recolte au fost proaste și a trebuit să fac o investiție costisitoare pentru restaurarea clădirii. Ceea ce a rămas disponibil nu mi-ar permite să-ți rambursez ceea ce-ți datorez. Știi bine că bunica mi-a împrumutat o sumă importantă. Aceasta constituia partea ta de moștenire.
- Dar nu-mi datorezi nimic, Bertrand, spuse ea uluită.
- Crezi? Ai citit cu atenție contractul de căsătorie înainte de a-l semna? Actul prevede că eu voi fi obligat să-ți plătesc integral această sumă în caz de divorț. Știai, bănuiesc, că astfel de înțelegeri sunt foarte frecvente. Pe atunci, căsătoriile erau adesea aranjate de familii în înlesneau unele compromisuri financiare între părinții viitorilor soți. Am consultat un avocat care mi-a confirmat că aceste dispoziții contractuale sunt legale și nu mă pot sustrage, din moment ce am semnat!
Maryane rămase tăcută. Acum totul era clar. Dacă Bertrand făcuse apel la serviciile unui avocat, însemna că dorea să divorțeze, probabil pentru a se căsători cu Angele... doar dacă nu era vorba despre o altă femeie.
- Liniștește-te, nu am intenția să-ți cer să-mi înapoiezi acei bani, murmură ea.
- Câtă generozitate! zise el sec. Din păcat, sunt sigur că nici avocatul tău și nici... Alex Corwell, nu se vor arăta atât de mărinimoși ca tine. Apropo, sunt foarte fericit că-l voi întâlni mâine pe aspirantul la mâna ta. Ard de dorință să-l cunosc și să-ți spun dacă va fi un soț mai bune ca mine...
- N-ai dreptul, Bertrand! țipă ea.
- Cred că e datoria mea! răspunse el cu aroganță. Nu știi că bunica m-a însărcinat să am grijă de tine? Eu îmi iau în serios toate responsabilitățile!
- Nu-i adevărat! Nu ți-ai făcut griji niciodată din cauza mea! îl acuză ea furioasă. Recunoaște că mereu ai vrut să profiți de situație!
- N-am avut încotro! recunoscu el, cinic.
- Și astăzi îți propui să faci același lucru!
- Crezi că mă poți împiedica? întrebă el furios.
- Nimeni nu-ți dă dreptul să-l judeci pe Alex! Cu ce drept să-i judeci calitățile de viitor soț? E o problemă care mă privește doar pe mine, nu? Atunci, lasă-mă să decid ce-mi va plăcea!
- În cazul acesta, de ce te grăbești să pleci? Rămâi aici până la sosirea lui Alex, iar în timpul acesta eu mă voi gândi la cererea ta de divorț.
O privi din nou cu impertinență, iar ea simți că-și pierde cumpătul. Dacă mai petrecea încă o noapte la castel, avea să împartă din nou patul cu Bertrand, ceea ce era inevitabil. Această idee o făcu să se revolte.
- N-am să mai rămân! urlă ea.
Rămase uluită când văzu camera goală. El dispăruse discret, lăsând-o singură.
În recăpătă cu greu calmul. Rămase nemișcată câteva clipe, ascultând ecoul pașilor lui pe parchetul holului. Plină de dezamăgire, își înfundă fața în pernă și izbucni în plâns.
Cearta o răvășise. Încă o dată, Bertrand își arătase cruzimea, făcând-o să sufere. De ce refuza cu atâta încăpățânare să pronunțe cele două cuvinte pe care ea le aștepta de-atâta vreme?
Se întinse în pat, cu lacrimile pe obraji, privind prin cameră.
Restaurarea era o adevărată reușită. Parchetul vechi de stejar avea patina veche pusă în valoarea de covorul gros din mijlocul camerei. Pereții erau acoperiți cu tapiserii în roșu și auriu. Ea se duse cu gândul la vremurile de prosperitate, când vinurile domeniului fuseseră excelent cotate, făcând ca toate camerele castelului să poată oferi același lux.
Ce plăcută trebuia să fie viața acolo! Glezna îi oferea motivul de a se mai odihni puțin și se hotărî să rămână în pat.
Fără să se îngrijoreze de scurgerea timpului, ea își lăsă imaginația să zboare.
Faptul că Bertrand era fericit de prezența ei la Montenay o umplea de bucurie. Era soția lui Bertrand, iar în inima ei nu era loc decât pentru el. Ce putea fi mai plăcut decât să aștepte, ca o soție fidelă, întoarcerea prea-iubitului ei soț? Ieșise din realitate și simțea o bucurie în care începuse deja să creadă.
Devenită castelană, avea să redea vechii clădiri strălucirea de demult. Va continua acțiunea lui Bertrand și va restaura cu grijă sălile de recepție pe care părăsirea îndelungată le făcuse să devină sinistre. Va studia cu grijă toate posibilitățile de a reda viață acestor saloane imense. Strălucitor luminate, discret mobilate cu piese rare, vor deveni primitoare.
Sărbătorile și balurile vor aduna numeroși invitați, ale căror glasuri vesele se vor amesteca pe fondul unei muzici de calitate. Montenay va ajunge să strălucească dincolo de limitele ținutului lui Bourgogne! Aici, va aduce pe lume copiii pe care și-i dorea atât de mult. Fetițele vor avea tenul de porțelan și ochii negri, iar băieții vor fi viguroși și vor avea părul blond. Toți, fericiți, vor face să răsune grădinile de râsete.
Visul ei frumos dispăru... Descurajată, ea reveni la trista realitate.
De ce se amăgea singură? Bertrand n-o iubea! Cum își putuse lăsa imaginația să întrevadă un viitor fără nori? În noaptea trecută, dragostea nu contase în dezlănțuirea pasiunii lor. Se lăsaseră conduși de gustul plăcerii și de senzualitate. Bertrand o dorise cu atâta intensitate, încât ea sfârșise prin a ceda atracției irezistibile și farmecului lui.
Legăturile stabile și fericite puteau fi construite doar pe atracție fizică? În schimb, dragostea era un sentiment minunat, puțin straniu, în care, în mod misterios trupul și sufletul atingeau fericirea. Asta simțea Bertrand pentru ea? După toate aparențele, nu, iar el nici măcar n-o ascundea.
Își aminti de Alex. El o iubea sincer. O urmase prin toată Europa, iar Bertrand îl comparase, ironic, cu un câine credincios. De ce-i venea să râdă? Își alungă din minte această glumă plină de răutate. Nu, Alex nu era un câine. Ea păstra amintirea tandreții și a seninătății lui. Câteodată îl surprinsese privind-o adorator, făcând-o să simtă cât era de prețioasă pentru el...
Va reuși el s-o facă să nu se mai gândească la Bertrand?
Cu vădită neplăcere, ea recunoscu în sinea ei că Alex nu era deloc seducător. Ah, ce păcat! Dacă ar fi putut fi tânăr și diabolic de încântător, ca Bertrand! Dacă ar fi putut să nu se simtă în preajma lui ca sub tutela unui unchi bătrân, indulgent și protector...
Se agită cu nervozitate. Ce-avea să facă acum? Va putea vreodată să șteargă amintirea acestei nopți, a brațelor puternice care-o înlănțuiseră cu tandrețe, a mângâierilor îndrăznețe și îmbătătoare? Cum putea uita vocea răgușită și totuși dulce care-i murmura la ureche cuvinte nebune... și gustul sărutărilor lui sălbatice și înflăcărate?
- Bună dimineața, doamnă!
Vocea feminină, clară și prietenoasă, o smulse din visase. Maryane tresări. Era Angele.
Ignorând privirea ostilă pe care i-o aruncă Maryane, ea puse pe noptieră o tavă cu micul dejun.
- Ați dormit bine, doamnă? întrebă ea zâmbind.
Maryane se simți stânjenită, știind că este goală, în mijlocul unui pat în dezordine. Își dădu părul pe spate, încercând să facă lenjeria să dispară, dar gestul ei și hainele împrăștiate, nu-i scăpară Angelei.
Fără să-și ascundă curiozitatea, aceasta privea spectacolul oferit privirii sale.
- Am adus ciocolată, chifle calde și dulceață, zise ea. Dacă ați vrea să vă ridicați, doamnă, v-aș pune tava pe genunchi!
- Nu, mulțumesc, Angele! Lasă tava, am să mă descurc singură.
Maryane nu reuși să-și ascundă nerăbdarea, dar Angele se făcu a nu băga de seamă.
- Ce dimineață minunată, spuse ea cu veselie.
Îmbrăcată cu o bluză imprimată și o fustă asortată de bumbac, Angele arăta ca o țărăncuță cu forme generoase, plesnind de sănătate și mulțumită de viață. Maryane nu se putu împiedica să-i admire claia de păr blond cu reflexe aurii și obrajii roșii.
- Ce ce vă pot ajuta, doamnă?
- Adu-mi, te rog, poșeta, dacă nu te superi! Trebuie să fie în salon. Și cârjele! Voi avea nevoie de ele ca să cobor scara, trebuie să dau un telefon!
- Cu plăcere, doamnă, zise Angele amabilă, apoi ieși din cameră.
Maryane se ridică imediat și țopăi până la comodă. Examină în grabă conținutul sertarelor și descoperi cămășile lui Bertrand, proaspăt spălate și călcate... prin grija Angelei, se gândi ea, cu necaz. Luă una din cămăși, o desfăcu repede și o trase pe cap. De minune! Reușise să se adăpostească de privirile indiscrete și se întoarce în mijlocul patului. Își puse pe genunchi tava pe care era micul dejun.
Auzi scârțâitul treptelor scării, apoi pasul apăsat al Angelei.
- Poftiți, spuse ea răsuflând greu.
Puse poșeta pe pat și rezemă cârjele de spătarul unui scaun.
- Mulțumesc, poți să pleci...
- Aștept să terminați micul dejun, doamnă, apoi am să iau tava, spuse ea foarte liniștită.
Privirea ei iscoditoare se mută de pe cămașa îmbrăcată de Maryane pe sertarul uitat deschis de aceasta, apoi începu să facă puțin ordine în cameră.
- Rochia dumneavoastră, doamnă, e păcat că ați lăsat-o pe jos. Acum este șifonată... și pătată îngrozitor!
- Știu, Angele, am vărsat aseară paharul cu vin, spuse Maryane, simțindu-se ca un copil prins asupra faptei. Vrei s-o pui pe scaun, te rog?
- Nu vreți s-o spăl? Va dura doar câteva minute și se va usca foarte repede, e cald afară!
- Nu, mulțumesc, Angele! Vezi bine că nu am haine de schimb! Acum poți să iei tava, am terminat.
- Sigur, doamnă, zise ea grăbită. Vreți cârjele? Cred că domnul le-a ajustat pe măsura dumneavoastră, înainte de a pleca.
Angele puse cârjele lângă pat, fără să manifeste intenția de a pleca.
- Vreți să vă pregătesc baia? Domnul Chauvigny a ținut neapărat să amenajeze o baie când s-au început lucrările la această cameră, toamna trecută. S-a străduit mult s-o decoreze. Vă place?
- Da, e foarte frumoasă, spuse Maryane disperată. Mă ocup singură de baie, Angele, ești foarte amabilă că ai așteptat, dar sunt sigură că ai multă treabă...
Să fi fost surdă? Zâmbind încântată, Angele se plantase în mijlocul camerei, cu mâinile în șolduri și fără nicio intenție de a pleca.
Ajunsă la limita răbdării, Maryane simți că explodează.
- Și... ce-ți face băiețelul? Nu duci grijă că va face prostii, când ești prea mult plecată? întrebă Maryane în speranța că-i va da acestei femei un motiv de a dispărea din cameră.
- O, ba da, doamnă, dar în dimineața asta nu e aici. Nu-l pot lua cu mine când vin la castel! E prea năzdrăvan. Nici nu vă imaginați câte lucruri e capabil să inventeze, în clipa în care mă întorc cu spatele!
- Câți ani are?
- Cinci!
- Și-acum unde este?
- La cumnata mea, soția lui Pierre. Se joacă împreună cu verii lui, în zilele când eu sunt aici, spuse Angele oftând. Copilul acesta are mare nevoie de un tată! Ar cam fi timpul să mă mărit, doamnă, iar micuțul să simtă autoritatea unui bărbat!
- Ești... logodită? întrebă Maryane, devenind bruscă bănuitoare.
Angele scutură din cap în semn de negație și o privi pe Maryane cu tristețe și reproș.
- Aveam pe cineva în vedere, doamnă, dar din nefericire s-a dovedit că era deja însurat! Cum puteam să-mi dau seama, când le nu trăia împreună cu soția sa?
- Înțeleg, spuse repede Maryane, înroșindu-se.
Nu era greu de înțeles că Angele făcea aluzie directă la Bertrand.
- Mare păcat, într-adevăr, spuse ea, venindu-i o idee. Angele... Eu trebuie să ajung azi la Paris. Soțul meu n-are timp să mă ducă la gara din Dijon, pentru că are mult de lucru la vie.
- Firește, în această perioadă a anului e mult de lucru, zise Angele pe tonul sever al unui profesor care se adresează unui elev neștiutor. Este cel mai important anotimp pentru recoltă și patronul supraveghează lucrările îndeaproape. Când se vor coace strugurii, la sfârșitul lui septembrie, vom merge cu toții la cules, cu coșurile mari! Ah, doamnă, ce sărbătoare! Munca este grea când arde soarele, dar ne și distrăm! Ar trebui să veniți într-o zi la cules!
- Da, Angele, mi-ar plăcea să vin... într-o zi! Dar până atunci, îmi fac griji din pricina gleznei. Trebuie să ajung la Paris ca să mă vadă un specialist. Pentru mine este foarte important, mă înțelegi? Dacă nu mă îngrijesc bine, risc să nu mai pot urca niciodată pe scenă.
- Într-un fel, semănați cu patronul, doamnă. Pentru el, munca este înainte de toate. Dar de ce v-ați căsătorit dacă preferați dansul? E greu să ai o viață de familie în aceste condiții.
Reproșul din glasul acesteia o enervă pe Maryane, dar în fața figurii ei naive și a privirii limpezi, se calmă. Ar fi putut să-i explice Angelei că lumea s-a schimbat și că femeile reușeau să împace viața de familie cu vocația profesională, dar ar fi fost o stângăcie din partea ei, acum, când își propusese să-i solicite ajutorul.
Alegând calea diplomației, Maryane i se adresă blând.
- Îl admiri mult pe soțul meu, nu-i așa?
- O, da, doamnă, e un om foarte ambițios! Cum să nu-l admiri? E atât de autoritar și... frumos... ca un tigru!
Chipul Angelei era plin de adorație. Ce nerușinare! se gândi Maryane, uluită de tandrețea afișată fără sfială.
Trebuia totuși să recunoască faptul că Angele nu greșise! Putea fi Bertrand zugrăvit mai fidel? Frumos ca un tigru! Într-adevăr, el era! Dominator, suplu și musculos ca o fiară, cu privirea întunecată a unei feline, avea indiferența de nepătruns al acestui rege al junglei.
Ca o pradă ușoară, biata Angele n-a putut scăpa de fascinația, de irezistibila forță de dominare. Era de mirare?
Totuși, Maryane simți mușcătura geloziei. De când devenise stăpânul de la Montenay, această femeie trăia în apropierea lui, îl vedea în fiecare zi și-l servea ca o soție iubitoare. Cu ce drept își permitea să râvnească fățiș la soțul alteia? Dacă n-ar fi avut nevoie de ea, Maryane și-ar fi scos ghearele cu mare plăcere și s-ar fi lăsat în voia dorinței de răzbunare, dar își ascunse sentimentele, vorbindu-i cu o amabilitate dulceagă.
- Dacă-ți iubești stăpânul atât de mult, sunt sigură că i-ai face un serviciu!
- Bineînțeles, aș face orice pentru el, doamnă! răspunse Angele, cu înflăcărare.
Ea tăcu o clipă, realizând în sfârșit cât putea părea de deplasată în ochii Maryanei, cu venerația ei excesivă față de Bertrand.
- Dacă ați ști cât de bun a fost cu mine când a venit aici, continuă ea cu glas mai potolit, n-ați fi surprinsă că am atâta admirație pentru el. Eu nășteam copilul când domnul Arcenaut murea. A fost o mare nenorocire, vă rog să mă credeți. Eram disperată și nu știam încotro să apuc. Mă temeam că-mi voi pierde serviciul... Dar domnul Chauvigny m-a ținut în continuare!
Maryane încercă să-și uite resentimentele față de această femeie.
- Știu, Angele, soțul meu mi-a povestit deja ce ți s-a întâmplat... Ai trecut prin clipe grele.
- Da, foarte grele!
Angele își șterse o lacrimă cu colțul șorțului.
- Totuși, nu mi-ați spus cu ce-l pot ajuta pe patron, doamnă! spuse ea suflându-și nasul.
- L-ai putea ruga pe fratele tău să mă ducă până la Saint-Martin-des-Bois, la sfârșitul dimineții? Aș putea pleca de-acolo la Dijon cu un autobuz.
- La această oră, mașina a plecat deja, doamnă! Cred că ați putea prinde alta la Tournus, spuse ea repede, dar domnul nu spunea aseară că trebuie să mai stați câteva zile?
- A, nu-ți face griji, Angele, soțul meu este foarte drăguț ca întotdeauna, dar nu-și dă seama de starea în care se află glezna mea. Și trebuie neapărat să merg la un specialist. E o problemă urgentă! L-ai putea ruga pe Pierre să mă ducă până la Tournus?
Angele o privi sincer uluită.
- Din păcate, nu e posibil! Pierre e bolnav și n-a venit la lucru azi-dimineață. Are o criză reumatică și soția lui a chemat doctorul.
Dezamăgirea Maryanei nu avea margini. Trebuia să renunțe la ideea de a părăsi castelul sau să-i ceară ajutorul lui Bertrand? Ce deziluzie!
- Văd că sunteți în încurcătură, biata mea doamnă! Eu am împrumutat camioneta de la Pierre ca să vin aici de dimineață și...
- Știi să conduci?! exclamă Maryane, cu inima plină de speranță.
- Bineînțeles, afirmă Angele. M-a învățat Pierre și pot să vă asigur că sunt la fel de bună ca oricare alta! Doriți să vă duc eu până la Tournus, doamnă? Nu vă fie teamă! Merg adesea la volanul camionului.
Maryane o privi cu indulgență. Angele devenise dintr-o dată foarte grăbită s-o vadă plecând! O dată scăpată de prezența ei supărătoare, Angele ar fi putut începe din nou să-i tragă clopotele lui Bertrand.
- Vreau să-i fac pe plac patronului, doamnă, și să nu-l deranjez de la treabă în mijlocul dimineții, spuse aceasta cu voce umilă.
- Mulțumesc, n-am să uit niciodată ce-ai făcut pentru mine, Angele, iar soțul meu îți va fi cu siguranță recunoscător pentru acest serviciu!
- În cazul acesta, mă duc să trag camioneta în fața intrării de la bucătărie, apoi mă voi întoarce să vă ajut la coborâtul treptelor, zise Angele, luând în sfârșit tava pentru micul dejun.
După nici o jumătate de oră, Maryane se urca în cabina camionului. Rochia ei fusese spălată și călcată de Angele.
Vehiculul începu să salte pe pietrele drumului mărginit de plopi, apoi porni pe drumul de țară ce șerpuia prin văile plantate cu viță de vie, ducând spre Tournus. Pe marginile drumule pășteau liniștite turmele de oi. Camioneta mergea cu viteză, lăsând în urmă viile cu rândurile lor drepte. Colinele erau acum acoperite cu păduri.
Ajunseră în satul Montenay, iar camionul își încetini viteza în timpul traversării localității ale cărei căsuțe, în culori vesele, erau acoperite cu țiglă portocalie. Găini speriate fugeau cu aripile desfăcute.
Prin geamul lăsat, Angele saluta femeile care discutau pe marginea drumului, sau priveau din pragul porților. Acestea îi răspundeau cu vorbe amicale și vorbe neînțelese de Maryane.
Angele conducea cu destul siguranță, dar părea mereu atrasă de mijlocul drumului. Crispată de frică, Maryane închise ochii de mai multe ori, speriată de posibilitatea apariției din curbă a unor mașini ce le-ar fi lovit inevitabil. Din fericire, camionul mergea pe un drum de țară puțin circulat, ajungând la destinație mai repede decât ar fi crezut.
Pe străzile orașului era înghesuială, din cauza târgului ce se ținea în ziua aceea, dar Angele reuși cu măiestrie să conducă pe străzile strâmte ce duceau la gară.
În timp ce Maryane țopăia în cârje, Angele îi ducea poșeta. O ajută pe Maryane să se urce în autobuz și să se așeze lângă fereastră.
- Când vă întoarceți la Montenay, doamnă? întrebă Angele cu amabilitate.
- Ai fi foarte mulțumită să nu mă mai întorc niciodată, nu-i așa? glumi Maryane.
Angele o privi cu ochii măriți.
- Nu... înțeleg, doamnă! răspunse ea indignată.
- Haide, Angele, nu soțul meu este bărbatul pe care-l voiai de soț și tată pentru copilul tău?
- O, Doamne! exclamă aceasta. A fost doar un vis!
Angele se întunecă și deveni circumspectă.
- N-aș vrea să fiu eu motivul vreunui divorț, doamnă. Sunt o femeie cinstită și țin mult la reputația mea. La întoarcerea sa de la Londra, patronul mi-a spus că s-a hotărât să nu ceară divorțul de dumneavoastră. Atunci, au început limbile otrăvite ale satului să latre pe seama mea. A trebui să plec de la castel și să mă mut la Pierre!
Ea scutură energic mâna Maryanei.
- Viața e destul de crudă, nu-i așa? zise ea cu tristețe.
- Ce vrei să spui, Angele?
- Lumea e prost croită, doamnă! Mă întreb de ce oamenii căsătoriți se ceartă și se urăsc, nu reușesc să trăiască împreună, în schimb, nu vor să-i vadă căsătoriți pe cei care se iubesc!
Privirea ei, până atunci resemnată, deveni brusc răzbunătoare.
- Bărbatul pe care-l iubeam s-a căsătorit cu dumneavoastră. Este umilitor și nu e bine. L-ați luat, l-ați făcut să sufere... și într-o bună zi, nu-l mai vreți! Dar, dacă va interveni un divorț, eu am să-l iau, am să-l consolez și am să-l fac fericit! Sunteți balerină, aveți talent și sunteți frumoasă. Ar fi trebuit să vă gândiți că un castelan, înrădăcinat adânc în pământurile străbunilor săi, n-ar putea renunța definitiv la locurile natale. Călătorii, vizite dese la Paris și relațiile mondene, dar, sigur; dar să-și schimbe total obiceiurile de viață, nu! Eu îl iubesc! Și aș fi încântată dacă nu vă veți întoarce niciodată!
Ea se îndepărtă și glumi în trecere cu șoferul. Acesta izbucni într-o cascadă de hohote și porni motorul. Angele sări sprintenă pe trotuar, rămânând repede în urmă.
Pe drumul de întoarcere totul se petrecu bine.
Mașina ajunse la timp, ceea ce-i permise Maryanei să prindă la Dijon trenul spre Paris. Legănată de mișcarea ritmică a vagonului, Maryane analiză în liniște situația.
În mod ciudat, replicile acre date de Angele treziră în ea regrete puternice. Amintirea lui Bertrand o obseda. Chipul lui, prezența lui, deveniseră aproape palpabile, iar ea se întreba ce-avea să-i spună lui Alex când îl va revedea. Cum îl putea face să înțeleagă refuzul lui Bertrand de a divorța?
Presimțind decepția lui Alex, începu să se simtă vinovată. Spera, deși nu voia să recunoască, că Alex va renunța la ideea de căsătorie. Realizase, în puținul timp petrecut la Montenay, că pentru nimic în lume nu va deveni soția lui Alex.
Ajunsă la Paris, ea luă un taxi și se duse la spitalul unde fusese îngrijită Anne Marechal.
După ce făcu o radiografie, se programă pentru a doua zi la specialistul în traumatologie. Acesta avea grijă în mod special de balerinii accidentați.
Maryane se întoarse apoi acasă. Cecile, fata cu care împărțea apartamentul, era acasă și nu-și ascunse mirarea când o văzu apărând.
- Maryane! Ce surpriză! Te credeam în Bourgogne. Prietenul tău mi-a zis...
- Alex? întrebă Maryane uluit.
Obosită, ea se lăsă într-un fotoliu.
- L-ai văzut pe Alex? Ce voia?
- A venit azi-dimineață foarte devreme, ca să ia câteva lucruri pentru tine, rochii de vară, articole de toaletă, și a pus totul într-o valiză. Mi-a spus că pleacă după tine la Montenay, dacă țin bine minte.
- Nu înțeleg de ce atâta grabă? Îmi spusese că are program toată săptămâna, și nu poate părăsi Parisul până mâine!
- Așa e, dar și-a anulat toate întâlnirile. Părea foarte grăbit și era într-o stare de nervi de nedescris. Spunea mereu că nu poate pierde nicio clipă. Ținea neapărat să ajungă după-amiază la Montenay și să plece cu tine pe Coasta de Azur. Mi-a povestit că ai avut un accident și nu poți veni să-ți faci bagajele. Totuși, iată-te! Își imaginezi furia care-l va cuprinde ajungând acolo și aflând că tu ai plecat la Paris.
- Ai dreptate, mă tem că va fi cuprins de furie.
Maryane izbucni și ea în râs. Nu râdea însă de Alex ci de ea însăși. Își dăduse atâta osteneală să evite întâlnirea dintre Alex și Bertrand, dar planul ei construit în amănunțime și cu mare șiretenie, se dovedise a fi un dezastru.
CAPITOLUL 5
Maryane mâncă ceva ușor și se culcă devreme. Întârziase mult în baie, ca să șteargă urmele oboselii drumului și să-și odihnească glezna.
La Paris era o căldură sufocantă, iar în micul lor apartament nu intra aer proaspăt prin ferestrele larg deschise.
Târziu în noapte, aerul era încă încins, iar zgomotele circulației îi ajungeau la urechi.
Încălzită și în tensiunea evenimentelor din ultimele două zile, Maryane încercă în zadar să adoarmă. Gândul îi zbură la primirea cel puțin rece pe care Bertrand, cu siguranță, i-o rezervase lui Alex. Își imagină cu ușurință furtuna la care trebuie să fi fost martore zidurile castelului. Bertrand nu era o fire prea îngăduitoare. Temperamentul lui nu-i permitea să menajeze rivalul care se aventurase sub acoperișul său. Ea-i cunoștea bine mândria și aroganța, ca să știe că acesta n-avea să se încline în fața lui Alex.
Ar fi vrut să știe mai multe și începu să aștepte un telefon de la acesta din urmă. El trebuie să fi fost pe drumul de întoarcere la Paris. Nu era greu de ghicit cât era deja de tulburat.
Maryane continuă să se răsucească în pat, luptând să alunge gândurile care nu-i dădeau pace. Închizând ochii, reuși să adoarmă, visând că era încă la Montenay.
În camera mare cu pereți sidefii, lumina lunii își trimitea razele peste patul îmbrăcat în liliachiu. Aerul era delicat parfumat de mirosurile verii. O briză răcoroasă umfla perdelele fine din dantelă, aducând un val proaspăt de parfum de trandafiri. Stelele cerului catifelat al nopții scânteiau tainic din înaltul boltei.
În lumina difuză a lunii, două brațe puternice o înlănțuiau pe Maryane. O voce tulburătoare îi șoptea la ureche vorbe îmbătătoare, în timp ce o gură fierbinte îi acoperea cu sărutări buzele, umerii, gâtul...
Zgomotul unei sonerii o smulse brusc din somn. Încântarea visului dispăru.
Ea deschise mirată ochii, privind obiectele familiare ale camerei, scăldate în lumina orbitoare a soarelui. Temperatura din apartament scăzuse foarte puțin în timpul nopții.
Ușa se deschise încet și intră Cecile. Chipul ei mic și vesel era înconjurat de o claie de păr negru. Trupul ei ce atingea perfecțiunea se ghicea prin transparența cămășii de noapte.
- Maryane, ești căutată la telefon!
- Alex? întrebă ea cu îngrijorare în glas.
- Nu. Este Rene, răspunse liniștită Cecile.
O ajută să se ridice și îi dădu cârjele.
Glezna îi era tot umflată, dar Maryane reuși să pună piciorul în pământ, fără să mai simtă acea durere înfiorătoare.
- I-am explicat lui Rene că ai o entorsă serioasă. S-a înfuriat, bineînțeles. Pregătește-te să-i auzi urletele.
Rene Godin, directorul trupei de balet, o certă pe Maryane pentru neatenție. Cum putuse pleca la un drum lung, încălțată cu sandale cu toc înalt?
- Ai fost la doctorul Messange, cel puțin? întrebă el mai calm.
- Am programare pentru mâine la ora 11.
- Bine, voi veni să te văd la spital. Trebuie neapărat să-ți vorbesc!
- Despre ce?
- Ești prea curioasă. Fii doar pregătită să-ți petreci ziua cu mine. Suntem invitați la prânz de un prieten!
Maryane protestă slab.
- Dar nu se poate, Rene! Aștept...
Rene Godin era un bărbat ale cărui ordine nu se discutau.
- Anulează tot! spuse el pe un ton care nu admitea replică. Nu mai discuta, e posibil ca succesul să-ți bată la ușă!
- Bine, răspunse Maryane, ascultătoare.
El închise telefonul.
............................................
