Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 ...................................................

4-5

 

                   Stomacul ți se strânge. Nu știi ce vrea să zică. El răsucește cheia în contact, se concentrează pe ieșirea de pe alee. Are fața inexpresivă, indescifrabilă.

   La dracu’!
   Nu-ți spune să închizi ochii. Aștepți până ce mașina e pe drum - un drum de țară, cu copaci pe amândouă părțile și case, case reale, dar nici picior de om - ca să întrebi.
   - Pot... pot să mă uit?
   - Poți să faci tot ce poftești, zice el, de parcă n-ar fi cea mai mare minciună nenorocită care i-a ieșit vreodată din gură.
   Ai ochii lipiți de geam. Concentrează-te. Totul - fiecare frunză, fiecare fereastră - e un indiciu vital. Din acea seară în living, prelucrarea de informații a fost ca și cum ai pedala prin orez uscat, nu se lipește nimic, totul alunecă, însă trebuie să încerci.
   Trebuie să încerci.
   El conduce încet, trecând de o casă după alta. Cartierul e o zonă rezidențială, opusul casei lui dinainte - acea proprietate mare ascunsă în pădure, fără nimeni în jur, hectare de pământ care îl fereau de priviri.
   Acesta nu este un mediu natural pentru el. Atât de expus, atât de indiscret. Dacă pui un astfel de om într-un astfel de loc, o să se prefacă într-un butoi cu pulbere.
   Sunt copaci și linii de tensiune și cam atât. Nimeni în curțile din față.
   Adulții sunt la lucru; copiii, la școală. Pe dreapta e o turmă de vaci. După câțiva metri e panoul publicitar al unei fabrici de prelucrarea cărnii, Butcher Bros. Lângă panou e un puț vechi, ruginit, sinistru. Genul de puț despre care citești în basmele din alt veac.
   Concentrează-te.
   Până acum a făcut stânga, stânga și dreapta. Te ții de asta ca de un cod important. Stânga, stânga, dreapta și drept înainte, pe lângă turma celor de la Butcher Bros.
   O pensiune pe stânga. Pe dreapta, o bibliotecă. Și, dintr-odată - deschis, disponibil, ușor de atins, chiar în fața ta - centrul unui oraș.
   Trebuie să fie o halucinație.
   El merge pe ceea ce presupui că e strada principală. E prea mult, mult prea mult ca să absorbi deodată - un magazin cu sandvișuri, și o librărie, și o cafenea, și o brutărie, și un magazin cu băuturi, și un coafor, și o sală de yoga, și o farmacie. După un colț, un restaurant numit Amandine. E închis.
   Restaurantele, îți amintești tu, sunt adesea închise lunea.
   Pare așa de normal. Ca și cum ai putea să cobori din mașină și să faci din nou lucruri - să iei un latte, să mergi la o oră de vinyasa, să-ți cumperi un ruj nou.
   Te răsucești spre el. Ochii îi lucesc, transparent în soarele de iarnă. Palmele îi fâșâie pe volan. Așa de simplu. Librăria pe fundal. Mâinile la orele zece și două. Un tip care se ocupă de treburi. Un tată prin oraș. Un om respectat, care duce o viață respectabilă într-un oraș respectabil.
   Oprește în dreptul brutăriei. Parchează în spatele unui BMW argintiu, lasă motorul în ralanti.
   - Deci, ce crezi? întreabă.
   N-ai habar ce așteaptă de la tine. Riști să arunci o privire într-o parte. N-ar trebui să fie îngrijorat? Ar putea să te vadă cineva. În orice moment, de-acum. Și-a petrecut cinci ani ascunzându-te, coborând storurile, încuind ușile în spatele tău. Ce face acum?
   - E... drăguț, încerci tu.
   Un mic hohot de râs.
   - E un cuvânt potrivit, zice. Și oamenii sunt „drăguți”.
   Aruncă o privire afară.
   - Că veni vorba...
   Îi urmezi privirea. Un bărbat iese din brutărie. E aplecat în față, îmbrăcat cu un palton cenușiu, cu o pungă de hârtie sub braț. Vede camioneta și schimbă direcția de mers.
   Se îndreaptă spre voi.
   Pe când se apropie, poți vedea amănunte: părul care se rărește, pete cafenii la baza scalpului, verighetă de argint pe inelarul stâng. Te agăți de fiecare element, captivată de înfățișarea lui cu totul obișnuită. Cinci ani fără să vezi chipuri noi ți-au făcut asta.
   Bărbatul își flutură mâna spre camionetă.
   - Aidan!
   Asta e. El o să scoată pistolul și o să fie sfârșitul bărbatului cu palton cenușiu. Te prinzi strâns de scaun. Maxilarele ți se încleștează. Dinții îți scrâșnesc, un disc zgâriat care îți răsună în creier.
   Un sunet în dreapta ta. Arunci o privire.
   Geamul de pe partea pasagerului coboară.
   Ce mama dracului se întâmplă?
   - Bună ziua, domnule judecător.
   Vocea lui e caldă, și politicoasă, și mieroasă. Pe fața lui e plăcerea simplă, credibilă, de a întâlni pe stradă un vechi prieten.
   Acum geamul din partea ta e coborât complet. Bărbatul cu palton cenușiu se reazemă de mașină și salută iar.
   - Ce mai faci? întreabă. Nu ești la lucru azi?
   - Doar o pauză, domnule judecător. Știți cum merg lucrurile astea. Șeful nu mă scapă niciodată din ochi prea mult timp.
   Bărbatul chicotește și el, în chip de „Sigur, de parcă n-aș ști”.
   - Spune-mi Francis, zice, ți-am zis de o sută de ori. Nu-i nevoie să fii așa de oficial.
   - Dacă ții neapărat.
   Apoi, glumeț:
   - Domnule judecător...
   Ridici privirea spre bărbatul cu palton cenușiu, te uiți la el cât de intens poți fără să-i stârnești bănuieli celui de la volan. Ochii ți se umezesc. Fața îți arde. „Uită-te la mine. Auzi-mi gândurile. Uită-te la mine, tolomacul dracului! Știi cine sunt?”
   Trebuie să fi fost afișe. După ce te-a răpit. S-a întâmplat altundeva, dar nu se poate să fi fost chiar așa de departe. Dacă ai fi judecător într-un oraș apropiat n-ai fi auzit? Nu ți-ai aminti? Fețele dispăruților nu ți-ar fi săpate în creier pe vecie?
   Privirea bărbatului poposește pe tine. În sfârșit. Câteva clipe crezi că s-a întâmplat. Bărbatul te-a recunoscut. Bărbatul ăsta o să te salveze. Apoi se uită spre cel de la volan, își saltă sprâncenele într-o întrebare tăcută: „Și ea este...?”
   Creierul tău încearcă să-l strige. Răspunsul, cel corect. Creierul tău încearcă să-ți zbiere numele, dar nu iese nimic. Ca un corp de care au fost legate greutăți. Nimic nu mișcă.
   Din stânga, o mână pe umărul tău.
   - E verișoara mea, zice el. A venit în vizită de sărbători.
   Ceea ce știi: în prima zi a ta în casă ai văzut în oglinda din baie o femeie. Nu arăta deloc ca tine. Șuvițe albe în păr, obrajii supți. Mai bătrână cu 5 ani. Fără machiaj. Obișnuiai să folosești atât de mult machiaj! Dermatograf, fond de ten, toate nuanțele de ruj. Și acum uită-te la tine. Cum ar putea să te recunoască cineva, în afară de părinții tăi, care îți caută fața la orice străină de pe stradă?
   Nu poți dracului nici măcar să-ți spui numele. Nici măcar în capul ăla nenorocit.
   Judecătorul încuviințează din cap. Se răsucește spre tine.
   - Și de unde vii?
   Limba ți se lipește de cerul gurii. Se presupune că o să minți? Să zici un loc la nimereală? Și dacă judecătorul are întrebări suplimentare? Sau ai putea să spui adevărul? Ai putea să pui o sămânță, să spui numele orașului din care ai fost răpită?
   Înainte să te poți hotărî, bărbatul de la volan răspunde în locul tău.
   - Raiford, Florida. Un pic mai la nord de Gainesville. Toată familia se trage de acolo.
   Judecătorul glumește, ceva în genul că ai venit aici pentru vremea cea bună, te-ai săturat de soarele din Florida?
   Te gândești: Raiford, Florida? Cum i s-a rostogolit de pe limbă. Ce ai auzit despre mincinoșii iscusiți? Că înfășoară fiecare falsitate într-un strat subțire de adevăr?
   De acolo trebuie să fie el, hotărăști. Raiford, Florida, îți imaginezi un băiat care se coace în arșiță, umiditatea îi încrețește părul, cămașa i se lipește de umeri. Țânțari, și pui de aligator, și stejari noduroși. În capul lui clocește o furtună.
   Judecătorul bate în portiera ta.
   - Ei bine, nu vă mai rețin, încuviințează din cap spre tine.
   - Mă bucur că te-am cunoscut. Sper să-ți placă șederea la noi. Scuze pentru frigul amarnic. E o specialitate locală.
   O tăcere atârnă în aer, până ce îți amintești cum se presupune că decurg aceste conversații. Îi zâmbești bărbatului. Rostești un „mulțumesc”. Îți dă foc limbii.
   „Nu mă recunoști? Chiar poate cineva să alunece din lume, așa cum ar cădea prin gheața de pe un lac, și nimeni nu-și amintește să-l caute?”
   Geamul din partea pasagerului se ridică la loc. El așteaptă ca judecătorul să se ducă la mașina lui, apoi iese iar pe drum. Cu o ultimă fluturare a mâinii spre vechiul lui prieten, pornește spre ieșirea din oraș.
   Ești tăcută în vreme ce peisajul se schimbă înapoi în copaci, tufe și linii de tensiune. Te năpădește jalea pentru o ocazie pierdută. Pentru un bărbat care ar fi putut să te salveze. Pentru persoana cu care semănai, cea pe care nimeni n-o mai caută.
   - Cumsecade om judecătorul.
   Are cotul rezemat de portieră, mâna stângă îi atârnă în aer, cealaltă e pe volan.
   - Așa sunt oamenii de pe aici. Foarte cumsecade. Foarte încrezători.
   Aruncă o privire la ceasul de pe bord. În creierul tău piesele se așază la loc. El a vrut asta. A vrut să dea de judecător. A știut când și unde să-l aștepte. A avut grijă să ajungă acolo la timp.
   Zâmbește fără vreun motiv anume, trage aer în piept adânc, senin. Un bărbat al cărui plan a funcționat de minune. A vrut ca tu să vezi. Această închisoare pe care a construit-o pentru tine - nu-i vorba doar de ziduri, sau acoperișuri, sau camere de supraveghere. E vorba de lumea pe care a creat-o și faptul că tu te-ai topit din ea.

46. EMILY

   N-o să stau mult. Asta îmi spun. Arunc doar o privire.
   Mă duc cu mașina acolo după tură. Le dau lui Eric și Yuwandei aceeași scuză ca data trecută. Ei știu că mint. Sunt prieteni buni, îmi lasă libertatea de care am nevoie.
   Nu pot suferi să-i mint. Nu mă pricep deloc la asta. Dar n-am de ales. Când ajung acolo, mașina lui e parcată pe alee. El e aici. E chiar aici.
   Privesc de pe drum, de la vreo 30 de metri, unde copacii sunt deși și ierburile înalte. Ce mă fac dacă mă vede? Poate o să-i spun că mi s-a blocat motorul și eram pe cale să cer ajutor. O să-mi spună să stau acolo. O să dea fuga în casă, apoi o să se întoarcă la mine cu două cabluri.
   N-o să se dărâme lumea dacă mă vede.
   Totuși, opresc motorul. Sting farurile. Storurile casei sunt trase, dar îmi dau seama că e aprinsă lumina la parter și în două camere de la etaj. Mi-l imaginez că stă în living, citind sau uitându-se la televizor. Poate e culcat și se uită pe telefon la fotografii vechi cu soția lui, spunându-și că o să se ducă la culcare după una, încă una.
   Mușchii mi se destind. Mă reazem de spătar. Chiar și de departe, gândul la el mă alină. Nu-i destul, dar e ceva.
   E aici. E real. Asta mă face și pe mine să mă simt reală.
   Se aude un pocnet din cealaltă parte a străzii. Tresar, apoi mă uit printre copaci, Domnul Gonzalez iese din casă cu un sac de gunoi. Când se întoarce de la tomberon se oprește să așeze mai bine șiragul de luminițe de pe latura casei, becuri roșii și galbene desenând conturul casei. Familia Gonzalez și-a dat toată osteneala anul ăsta. Un ren cu nasul roșu paște în curtea din față. Un Moș Crăciun gonflabil dă spargere la o fereastră de la etaj. O coroană mare atârnă pe ușă. Casa însăși a fost transformată într-un cadou uriaș ambalat, cu o fundă mare, roșie, care pâlpâie deasupra garajului.
   Nu-i doar familia Gonzalez. Toate casele din apropiere sunt împodobite, licărind în auriu, și roșu, și verde. Casa lui Aidan e singura de pe stradă fără podoabe.
   În fiecare decembrie, el și soția lui dădeau o petrecere de sărbători.
   Părinții m-au lăsat de vreo două ori să merg cu niște prieteni și n-o să uit niciodată luminile - atârnând de pe acoperiș până pe pământ, revărsându-se din burlane, aliniate în șiruri ordonate, răsucite în jurul copacilor, coroanelor, fiecărui tufiș pe o rază de aproape 1 kilometru. Oamenii nu mai încetau cu complimentele. El le înlătura laudele cu un gest al mâinii.
   „Lucrez cu electricitatea”, l-am auzit zicând. „Ar fi jenant, zău, dacă n-aș ști ce să fac cu câteva șiraguri de beculețe”.
   Anul ăsta nu-l trage inima. „Desigur”. Trag de o fâșie de piele uscată de pe buza de jos. Sigur că nu-l trage inima anul ăsta. „Nevasta omului a murit, Emily”. Evident, n-are chef să-și piardă timpul cu niște luminițe. Evident, nu simte spiritul Crăciunului.
   În tot acest timp am crezut că ceva nu-i în ordine cu noi, cu mine. Nu m-am oprit un pic să mă gândesc că poate el e doar trist. Jelește. Mă uit iar la ferestre.
   Poate că nu știe cum să ceară ajutor. Poate așteaptă pe cineva. O persoană perspicace și încăpățânată, care o să-i bată la ușă iar, și iar, și iar, până ce el n-o să aibă încotro și o să-i deschidă.

47. FEMEIA DIN CASĂ

   E mult după cină, după ce în casă s-a făcut liniște. Tăcere, apoi el e aici. Oftat, fermoare. Întotdeauna vă găsiți în același loc, voi doi, ca magneții aflați cu fața în sensuri opuse.
   După aceea zăbovește, se așază lângă tine.
   - Ascultă, zice.
   Asculți.
   - Trebuie să faci ceva.
   Îți oferi un răgaz de câteva secunde.
   - Spune-mi.
   El își mușcă obrazul pe dinăuntru.
   - E vorba de Cecilia.
   Stomacul ți se strânge.
   - Ce-i cu ea?
   - Curând începe vacanța de Crăciun.
   Așteaptă să reacționezi, dar n-ai nimic de spus, și continuă.
   - Trebuie s-o supraveghezi.
   Te încrunți.
   - S-o supraveghez?
   El explică subliniind, de parcă totul ar fi la mintea cocoșului și tu îngreunezi lucrurile fără motiv.
   - N-o să fie la școală. O să fie acasă toată ziua. Acum e mare, n-are nevoie de cineva care s-o îngrijească sau așa ceva. Doar... să fie în preajmă. Să știe ce face ea.
   Ridică privirea spre tavan.
   - De obicei stătea cu mama ei în această perioadă a anului, dar, știi tu. Iar eu trebuie să muncesc.
   Cecilia. Fata lui care n-are niciodată un minut al ei. Care nu petrece niciodată noaptea la vreo prietenă, nu petrece niciodată timp în casa unei prietene. Care e dusă și adusă acasă din momentul în care încep și se termină cursurile. Care își petrece weekendurile cu tatăl ei și serile la televizor.
   Dacă ar avea un minut al ei, poate că ar începe să se gândească. La tatăl ei și la lucrurile pe care le face el.
   - Sigur, zici. O s-o fac.
   El zâmbește din colțul buzelor.
   - Păi, mulțumesc, zice cu ironie mușcătoare.
   De fapt, nu te rugase. N-ai avut vreo alegere.
   - Încă două lucruri, zice.
   Încuviințezi din cap.
   - Câinele. I-am spus să-l lase afară în fiecare zi la prânz. O s-o facă ea.
   Nu te gândi la asta.
   Cum sună: „Nu-ți face griji, se ocupă ea de asta”? Ce vrea să spună: „Să nu te atingi de ușă nici măcar pentru câine. Să nu-l folosești ca scuză. Să nu încerci nimic”?
   Bagă mâna în buzunar.
   - Și ăsta e ultimul lucru.
   Desface degetele, lăsând la vedere o brățară de plastic cu un dispozitiv de metal.
   - Știi ce-i ăsta?
   Aveai și tu unul. Îl foloseai când alergai ca să numeri kilometrii prin Washington Square Park.
   - GPS?
   O spui ca întrebare, să-i dai lui satisfacția să-ți explice.
   - Corect.
   Răsucește brățara ca să vezi o fâșie neagră, lucioasă, sub plasticul alb. Nu face parte din modelul original, îți dai seama de asta. E adaosul lui personal.
   - Și știi ce-i asta?
   Faci semn cu capul că nu.
   - Bandă de oțel. Foarte rezistentă. N-o poți tăia cu foarfecă. Așa că nu încerca, bine? N-o forța. Dacă i se întâmplă ceva o să observ.
   Încuviințezi din cap. El lasă brățara din mână, își scoate telefonul și atinge o pictogramă care deschide o hartă cu un punct albastru pulsând în centru. Ochii ți se năpustesc peste ecran - totul e cunoaștere, totul e un indiciu - dar, înainte să vezi ceva remarcabil, el apasă pe un buton și ecranul se întunecă iar.
   - Dispozitivul e conectat la o aplicație, zice. Pot să văd unde ești. Întotdeauna.
   Și tehnologia a mers mai departe fără tine. El a învățat s-o aplice, s-o folosească în avantajul său.
   - Dacă încerci ceva, o să aflu, zice. N-o să fiu departe.
   O pauză.
   - Îți amintești cum îmi câștig pâinea?
   Îi spui că da.
   Îți face semn să-i întinzi încheietura mâinii.
   Brățara e rece pe piele. El nu folosește catarama, ci trage marginile una peste alta așa de strâns, că pielea începe să ți se încrețească.
   - Nu te mișca, zice.
   Bagă iar mâna în buzunar, scoate o unealtă pe care n-o cunoști.
   Dispozitivul scoate două clicuri, apoi apare o flacără. E o lampă de sudură, dar micuță, cuibărită în palma lui ca patul unui pistol. Încă ținându-te de încheietură, îndreaptă flacăra spre pielea ta. Te tragi înapoi. Își mușcă buza.
   - Am zis să nu te miști.
   Flacăra linge brățara. Priviți împreună cum plasticul se topește, sudând capetele.
   - Gata.
   Lampa se stinge. O clipă, nu-l mai vezi, ochii nu-ți mai sunt adaptați la întuneric.
   El te găsește, te încătușează de pat. Acum dormi pe saltea. Faci asta de când te-ai vindecat, după pădure. Plasticul pulsează pe încheietura ta, fierbinte, o fantomă care se agață de tine în vreme ce pașii lui se pierd în depărtare.

   Ceva aici n-are sens. De ce să te lase să umbli prin casă? Sigur, are asigurarea dispozitivului GPS de la încheietura mâinii, amenințarea constantă a privirii lui chiar și de departe. Dar de ce să se împovăreze cu prezența ta mișcătoare?
   După ce a plecat zaci în întuneric cu ochii deschiși. Ai devenit tavanul, o întindere albă anostă, plată și uitată. Nu ți-ar atrage în niciun fel atenția, însă dacă îl înlături casa se prăbușește. Totul o ia razna.
   Cecilia.
   Ce a făcut fata care citește, fata care spune „te rog” și „mulțumesc”, fata care se uită la el cu atâta iubire? Fata căreia nu i-ar trece prin minte să facă vreun necaz, sârguincioasă, și disciplinată, și blândă, și loială? Ce ai făcut, dulce copil al verii, ca el să fie îngrozit să te lase nesupravegheată chiar și câteva ore?

48. CECILIA

   A pus-o să nu mă scape din ochi. E evident. N-o învinuiesc că face asta, și nu-l învinuiesc cu adevărat pe el că i-a cerut-o. Tatăl meu e dintre cei care își fac griji. Chiar a început să poarte pistolul în casă. „Să nu văd vreo armă în casă”, îi spunea mama. Dar ea nu mai e aici ca să-i îmblânzească paranoia, așa că asta e.
   Poate că aș face la fel dacă aș fi în locul lui. Vreau să zic, i-aș cere cuiva să-mi supravegheze unicul copil. Mama îmi spunea tot timpul: „Când o să ai copii o să înțelegi”.
   Aș vrea ca el să mă creadă că n-a fost decât de data aceea. A fost după ce a murit mama. M-am întors la școală după vreo 3 zile.
   Toți se uitau la mine. Credeau că sunt discreți. Însă era imposibil să nu observ că șușotesc, că se feresc din calea mea de parcă dacă s-ar ciocni de mine ar stârni cine știe ce catastrofă.
   Urăsc școala asta. M-am mutat aici acum 2 ani și niciodată nu m-am simțit bine. Singurul lucru bun este că are vacanțe mai lungi decât cea dinainte. Totul mergea bine la școala dinainte, până ce tata s-a întors într-o seară furios de la o convorbire părinți-profesori. Mi-a pus tot soiul de întrebări despre profesoara mea de matematică, doamna Rollins. A reieșit că ea i-a pus lui tot soiul de întrebări despre noi, despre ceea ce tata numea „viața de acasă” și câte altele. Asta era înainte ca mama să moară, însă după ce s-a îmbolnăvit iar. „Poate că la asta se referea”, a zis mama. „Poate că își făcea griji”. Însă tata a zis că există o linie subțire între grijuliu și băgăcios, iar doamna Rollins a trecut-o. Era hotărât: trebuia să mă mut. Într-o săptămână mi-a găsit un loc altundeva - la o școală publică din orașul vecin, unde noi nu cunoșteam pe nimeni.
   Mă rog, m-am întors la școală după ce a murit mama și a fost o perioadă ciudată. Voiam să merg acasă. Însă „acasă” însemna tata, și nu voiam să fiu cu el. Pentru doar câteva ore voiam să fiu singură.
   Îl iubesc. Sigur că da. Numai că simțeam că în fața lui nu trebuie să-mi pierd cumpătul. Și nu mai aveam puterea să fac asta.
   Am așteptat până după a treia oră. Apoi, în loc să mă duc la ora de algebră, am plecat din școală. Nu m-a văzut nimeni. Am tot mers până am ajuns la gară. Nu m-a oprit nimeni, așa că mi-am cumpărat bilet de la automat și m-am urcat în tren.
   Mi-am rezemat fruntea de fereastră. Capul mi se lovea de geam la fiecare smucitură, vibrația trenului îmi răsuna prin trup. După câteva minute am simțit că respir din nou.
   Nu-s tâmpită. Am știut că el o să intre în panică. De aceea am coborât la Poughkeepsie. Aveam de gând să cumpăr alt bilet și să mă întorc înainte să observe cineva. Însă când stăteam la coadă la automat cineva a venit în goana mare. Și-a pus mâinile pe umerii mei și m-a răsucit. Bărbia mi s-a ciocnit de pieptul lui; mi-am mușcat buza, dar el nu și-a dat seama. Mă ținea strâns, mă îndepărta ca să se uite la fața mea, apoi mă îmbrățișa iar.
   „Ce s-a întâmplat”, a zis. Nu era întrebare. Mai degrabă jelanie. „Ce-ai făcut. De ce. De ce să faci așa ceva”.
   Am fost surprinsă să-l văd, dar în același timp avea logică faptul că mă găsise. Întotdeauna a fost așa. „Are ochi la ceafă”, zicea mama, mai ales pentru tot ce era legat de mine.
   Am mers împreună spre mașină, își ținea mâna pe spatele meu. Ca și cum s-ar fi temut că o s-o iau la fugă dacă-mi dă drumul.
   Nu era furios. Probabil era prea ușurat ca să încapă mânia. A făcut pentru cină musaca. Am mâncat în tăcere. De-abia mai târziu și-a găsit cuvintele.
   Eram în living, ne uitam la un film. A oprit filmul și s-a sucit în fotoliu ca să se uite la mine.
   - Nu poți să mai faci asta, a zis.
   Avea coatele proptite pe genunchi, palmele lipite ca la rugăciune sub bărbie.
   - Niciodată. Mă auzi?
   Am încuviințat din cap, sperând că o să se oprească acolo, dar el a continuat.
   - N-ai idee cum m-am simțit când mi-au spus. M-au sunat de la școală. Erau pe punctul să sune la poliție.
   Era un lucru pe care nu-l înțelegeam.
   - Cum ai știut unde sunt?
   - Telefonul, a zis el. Poate fi urmărit.
   Asta avea logică. Cei de la școală își trimiteau tot timpul hărți cu locul în care se aflau, în loc să explice, chiar dacă nu-s cu totul decât vreo 3 locuri de întâlnire în oraș.
   Tata nu isprăvise.
   - N-ai idee ce s-ar fi putut întâmpla, a zis. 
   Avea vocea joasă, răsufla repede.
   - Ai fi putut să dispari pentru totdeauna. Cineva ar fi putut să... și atunci ce s-ar fi întâmplat?
   Am încercat să intervin.
   - Tată...
   Dar era ca și cum nu m-ar fi auzit.
   - Te-ar fi căutat. Ar fi scotocit prin casă. Prin lucrurile mele. Prin lucrurile tale. Te-ar fi căutat peste tot.
   Și-a masat tâmplele și a zis iar:
   - N-ai idee ce s-ar fi putut întâmpla.
   A fost singura dată când am văzut-o. Aceea a fost ziua în care am adus frica în ochii tatălui meu.

49. FEMEIA DIN CASĂ, ATÂT DE APROPIATĂ DE O FATĂ

   Crezi că n-o s-o facă până la urmă. Prea riscant. Dar acesta este bărbatul care a lăsat cătușa desfăcută. Acesta este bărbatul care te-a dus cu mașina în oraș. Acesta este bărbatul care are încredere în zidurile pe care le-a înălțat în jurul tău.
   Intră în cameră, te descătușează de pat, îți face semn să-l urmezi la parter. Micul-dejun cu el și Cecilia - azi nu pălăvrăgesc despre școală, nu se interesează de teste sau note sau bilete către cutare profesor.
   A început vacanța de Crăciun.
   Îți termini pâinea prăjită. El se ridică, la fel face și fiica lui. Astăzi ea are vreme să ajute la strânsul mesei. Nu trebuie să fugă sus să se spele pe dinți, să fugă înapoi la parter, cu rucsacul săltându-i pe șolduri.
   Ajuți și tu în tăcere. După ce ultima ceașcă de cafea e pusă în mașina de spălat vase, el o închide și se răsucește spre fiica lui.
   - Să nu uiți să lași câinele afară la prânz, îi spune. Să nu mergi departe.
   Se uită peste umăr la tine.
   - O să trec pe aici dacă pot.
   Ea își stăpânește un oftat.
   - Tată, îi amintește, am 13 ani, nu 3. N-o să dau foc casei, promit.
   În cele din urmă, el pleacă. Auzi cum mașina pornește și se îndepărtează.
   Pentru prima dată sunteți doar tu și Cecilia.
   În universul paralel pe care l-a creat pentru urechile ei, tu ți-ai luat liber de la serviciu, ești în concediu de stat acasă. S-a stabilit deja că Rachel, alter egoul tău, nu este apropiată de familia sa. Nu pleacă nicăieri. Face o pauză.
   Cecilia se răsucește spre tine. Prea politicoasă ca să te ignore, prea timidă ca să nu se simtă stângace în preajma ta.
   - Așadar... ce ai de gând să faci? întreabă.
   Te gândești o clipă. Ce are de gând Rachel să facă?
   - Nu mare lucru, zici. Să tândălesc pe aici.
   Tăcere, apoi ea începe iar.
   - Nu prea ești sociabilă, nu?
   Se încruntă, ca și cum tocmai ar fi zis cu glas tare ceva ce nu se spune, ca și cum ar fi îngrijorată că te-a jignit. O amintire plutește în aer, expresia ei disprețuitoare din seara în care ai încercat s-o tragi afară din casă. „Nu înțelegi. Nu înțelegi nimic”.
   - N-am spus asta într-un sens rău, zice, prea iute. Doar... nu știu. E în ordine. Totul e în ordine.
   O jumătate din tine ar vrea s-o scuture de umeri și să-i spună totul. „Nu vezi că trebuie să mă ajuți, asta-i o mascaradă, tatăl tău mi-a făcut asta, trebuie să suni pe cineva, trebuie să mă scoți de aici”. Și apoi e cealaltă jumătate. Cea care își amintește ultima dată când ai încercat s-o faci să te urmeze. Cea care a învățat, a creat un tipar în traseele tale neurale, că Cecilia e un copil și sunt lucruri pe care nu-i pregătită să le audă, părți ale lumii ei pe care nu-i pregătită să le lase să se dezvăluie. Dacă încerci s-o forțezi o să intre în defensivă. O să te bage în bucluc.
   Regula numărul 7 ca să rămâi în viață afară din magazie: nu-i ceri fetei să te salveze.
   Așa că zici cu blândețe, tachinând-o:
   - Aș putea să-ți spun același lucru, știi? Nu ești cine știe ce sociabilă.
   Ceva din ea se întunecă.
   - Da. Presupun că eu și tata... am rămas uniți.
   Ți-o imaginezi copil, cu ani în urmă. Când familia era încă întreagă. Începutul unui șirag de perle: ea, mama, tatăl. Fiecare dintre ei, legat de ceilalți doi. Cât de derutant trebuie să fi fost, să i se tragă de sub picioare jumătate de covor, să rămână doar o persoană care să aibă grijă de ea.
   - Înțeleg, zici. Oamenii sunt complicați. Crede-mă, știu. Uneori e mai simplu să nu te amesteci cu ei.
   Ea încuviințează din cap grav, ca și cum ai fi atins un adevăr profund.
   - Deci... televizor?
   O urmezi în living. Aduce cățelușa între voi, pe canapea. Rosa. I-a dat numele după 3 zile de la salvare, când tatăl a cedat și a fost de acord să rămână la ei. I-au luat zgardă și medalion. Rosa, a explicat Cecilia, ca Rosa Bonheur, franțuzoaica pictoriță de animale. A învățat despre ea la cursul de pictură. Tatăl a încuviințat din cap. „E un nume drăguț”, a zis el. „Foarte matur”.
   Iar acum simți prezența lui în jur. Ochi care privesc prin rafturile cu cărți, un vultur care își supraveghează teritoriul de sus de tot.
   Din câte știi, ar putea să fie chiar afară, gata să te prindă.
   Acum câțiva ani ai citit povestea unei fete de pe undeva de prin Europa. Opt ani într-o pivniță, și într-o zi a prins ocazia. A fugit. A fugit și a tot fugit până a dat de oameni. Nu mai mulți - doar unul. A cerut ajutor. În cele din urmă, a fost auzită de un vecin bătrân care a chemat poliția.
   Altă poveste despre evadare: 3 femei închise în casa unui bărbat din Ohio. Ai citit titlurile de pe prima pagină, pe când încă mai erai afară. El a lăsat o ușă descuiată; una dintre femei s-a gândit că o pune la încercare, dar tot a ieșit. Altă ușă, de data asta, încuiată. Femeia a atras atenția unui vecin.
   A ieșit, a folosit telefonul cuiva ca să sune la 911. Polițiștii au ajuns acolo la timp. Le-au găsit pe celelalte două în viață.
   De fiecare dată, o situație confuză. Nesiguranță. Nevoia să vadă cineva, să audă.
   Și dacă n-o să te audă niciodată cineva?
   În living, Cecilia se cuibărește lângă tine cu cățelușa în poală. O prietenie liniștită, reparată în mod solemn.
   O să fugi într-o bună zi. Când o să fii sigură.

50. NUMĂRUL CINCI

   N-a mers cum voia el.
   Oricum avea de gând, dar nu așa de repede.
   S-a întâmplat ceva. Eram prea iute pentru el, prea alunecoasă. Asta l-a speriat.
   N-a vrut decât să mă potolească, însă a mers prea departe.
   O mai făcuse până atunci. Cu siguranță.
   Singurul motiv pentru care aproape că am scăpat a fost că mi-era mai cunoscută pădurea decât lui. Teoria mea: trebuia să-și schimbe din când în când terenul de vânătoare. Dacă n-o făcea, ar fi putut să fie văzut. Oamenii ar fi putut începe să-l recunoască.
   Cunoștea zona. Asta mi-o spusese. Dar nu cunoștea acea pădure anume și acea cotitură anume de la capătul drumului și adâncitura din pământ care părea un șanț, dar nu era decât o mică denivelare.
   O denivelare care putea sluji de scurtătură dacă încercai să fugi.
   Așa că am fugit. Un minut, cam așa ceva. Am văzut lumina. Am văzut viața, sau posibilitatea ei.
   Apoi m-a prins.
   I se tăiase răsuflarea, ochii păreau că nu se vor mai putea concentra niciodată. Privea aiurea. De la începutul până la sfârșitul meu. Era furios. Și era îngrozit.
   Presupun că mersese mai bine cu celelalte.
   Înainte s-o facă, îmi spusese că soția lui e bolnavă.
   I-am spus că-mi pare rău.
   Să nu-ți pară, mi-a zis. Doctorii spun că o să se facă bine.

51. EMILY

   Stau întinsă pe pat și pun un album Belle & Sebastian, caut fetița din mine. Cea care credea în iubire și în prietenie. Care aștepta fidelă ca cineva să-i descuie ungherele ascunse ale inimii.
   Stuart Murdoch abia apucă să cânte primul vers din refren când îl opresc.
   Mâinile îmi cad înapoi pe pilotă. Aș vrea să pot adormi. Însă prin mine pulsează un curent. Impulsul, fără țintă, însă presant, să fac ceva.
   Orice.
   Mă ridic. Am ochii uscați, cleioși. Pielea de pe mâini mi-e aspră. Azi e luni, una dintre rarele zile de pauză. Mă uit la ceasul de pe telefon. E 1 după-amiaza.
   Îmi doresc să-l văd.
   Nu. Asta nu-i dorință. Asta e nevoie.
   Am nevoie să-l văd.
   Am încercat, bine? Am încercat să-i las libertate de mișcare. Am încercat să uit. Am încercat să am încredere că o să se întoarcă la mine. Am încercat să mă conving singură că poate, când a terminat cu hibernarea, aș putea să-i fiu prietenă.
   N-a mers.
   Îl visez în fiecare noapte. Simt din nou în fiecare dimineață golul absenței lui. Mă gândesc la el. Mă gândesc la casa lui întunecată și la lipsa luminițelor de Crăciun. Mă gândesc că așa se simte uneori creierul meu - întunecat, închis în sine, nu răzbate afară nicio licărire.
   În acele momente aș da orice să năvălească cineva înăuntru.
   Mă apuc de lucru. Trebuia de mult să spăl haine, din coș se revarsă cămăși adunate în două săptămâni. În fundul unui sertar e un pulover de lână corai care mă salvează. Lănțișorul de argint se așază în decolteul anchior, între clavicule. Scot din mormanul de haine de la picioarele patului o pereche de blugi cât de cât curați. Pornesc fohnul, îmi trec peria prin păr.
   Fond de ten, fard de obraji, pudră, rimel. Luciu de buze. Luciu de buze?
   Mă opresc, cu bețișorul strălucitor la câțiva centimetri de față.
   Nu.
   Fără luciu de buze. Prea de fetișcană. Bărbatul pe care îl caut e un bărbat adevărat. Un tată. Nu vreun tip dubios cu complexul Lolita.
   Ruj, hotărăsc. Întins pe buze cu vârful degetului. O nuanță discretă, ca și cum aș fi mușcat dintr-o cireașă sau aș fi sorbit din vin roșu-închis.
   O să aștept cât de mult e nevoie. O să se întoarcă acasă și eu o să fiu acolo - mă rog, nu acolo-acolo, nu-s chiar nebună. O să fiu prin apropiere, cu treburi. O să ne întâlnim întâmplător. O să ofere o explicație pentru tăcerea sa și o să zic: „Țțț, nu-i nevoie să spui nimic. Așa-i viața. Am fost cu toții ocupați”.
   Trebuie să faci tu însuți lucrurile să se întâmple. Asta spune toată lumea - revistele, consilierii de dezvoltare personală din interviurile difuzate dimineața, oricine. „Cutare ți-a furat ideea? Te-a ciupit de fund în drum spre camera frigorifică? Întărește-te. Nu te duce la serviciul personal. Asta nu aduce decât necazuri. Ignoră-l. Ignoră valul de neliniște care îți contorsionează intestinele în fiecare zi când te duci la muncă. Muncește mai departe. Fii mai bună ca ei. Ăsta-i cel mai bun fel de răzbunare. Fii îndrăzneață. Fii curajoasă. Fă-i să te vadă. Fă-i să te asculte”.
   Trag fermoarul de la geacă, iau cheile mașinii și cobor scara, iar ecoul pașilor mei e ca o declarație de credință.

52. FEMEIA DIN CASĂ, MEREU ÎN CASĂ

   Casa te imploră s-o faci. Vrea să-ți spună totul, doar s-o lași.
   Trebuie să fii în siguranță. Ceva ce poate fi explicat dacă te vede pe ecranul telefonului.
   Regula numărul 8 ca să rămâi în viață afară din magazie: să știi cu ce anume poți scăpa nepedepsită.
   Fără să aibă intenția, el te-a învățat cum să le recunoști. Forma lor. Senzația lor. Sunt lucruri superficiale, înșelătoare. Lucruri care nu arată a nimic. Lucruri care își ascund importanța.
   Trebuie să fie, hotărăști tu, biblioteca.
   După ce s-a dus Cecilia la etaj, te apropii. Ridici mâna spre șirurile de cărți. Cărțile broșate, thrillerele medicale. Ale lui sau ale soției moarte. Oricum ar fi, n-ai voie să le atingi.
   Te gândești la un trandafir sub un clopot de sticlă, la o săteancă închisă într-un castel de o bestie. Te gândești la un bărbat pe nume Barbă Albastră și la nevestele pe care le omora una după alta pentru că își băgau nasul în încăperea lui secretă. Te gândești la ultima femeie. Barbă Albastră a prins-o și pe ea. Sora ei, Anne, a fost cea care a salvat-o, îți amintești dintr-o carte de basme.
   N-ai o soră Anne.
   Ridici brațul și, cu vârful unui deget, înclini spre tine cotorul celei mai apropiate cărți.
   Ce vezi: un titlu, Coma, și un corp plutind în aer, ținut de frânghii. Ce vezi: lucrurile lui, deranjate de tine.
   Și apoi un răpăit.
   Trupul îți înțepenește. Împingi cartea la loc, sari pe canapea. El trebuie să fie. Cine altcineva? Fiica lui e la etaj. Nu vine nimeni pe la ei.
   Îți pregătești scuzele. „Căutam doar ceva de citit. Jur. Ce fel de necaz puteam să provoc cu o carte? Îmi pare rău. E o carte broșată. Îmi pare rău. Nu poți vătăma pe nimeni cu o carte broșată. Îmi pare rău. Îmi pare rău. Îmi pare rău”.
   Dar... soneria. O dată, de două ori.
   Nu-i el.
   Așa-i? Ori e un soi de joc? Vrea să vadă ce o să faci?
   Trei ciocănituri în ușa din față. Tresari la fiecare, cioc, cioc, cioc. Te gândești: „E cineva aici”. Te gândești: „El vede totul”.
   Dintr-un colț al livingului cățelușa latră, avertizându-te de prezența unui străin afară. Îi spui să tacă, o implori în șoaptă să înceteze. Și Cecilia?
   Pândești pașii ei pe trepte, însă nu vin. Probabil are căștile în urechi. Așadar, nu sunteți decât voi 3 - tu, oricine o fi la ușă și bărbatul care are ochi peste tot.
   Auzi un hârșâit. O cheie care alunecă în broască, o ușă care se deschide.
   Cineva e aici.

53. EMILY

   Pieptul mi se umflă de nădejde reînnoită pe când merg cu mașina de la casa mea la a lui. Nici măcar nu sunt tentată să pun muzică. Momentul e plin de speranță, destul de plăcut ca să-l petrec în tăcere.
   Parchez pe o stradă din apropiere și merg pe jos pe ultima porțiune. Camioneta lui nu-i pe alee. E jumătatea după-amiezii într-o zi de lucru.
   Probabil e la lucru. Dar s-ar putea întoarce să verifice ceva. Ce face fiica-– nu sunt copiii în vacanță în această perioadă a anului? Sau ar putea să treacă pe alături în drum de la o treabă la alta.
   N-are importanță. O să apară la un moment dat. Am timp. Am tot timpul din lume.
   Mă învârt un pic pe acolo. Fac câțiva pași pe stradă, mă întorc, traversez și merg până în celălalt capăt. Sunt vecini, oameni care vor vorbi dacă mă văd zăbovind pe acolo. Înainte să mă pot stăpâni mă îndepărtez de copac, înaintez spre casa lui.
   N-am fost niciodată mai aproape. Inventarul: șipci de lemn albe, țigle cenușii și o curticică bine îngrijită, cu mobilier de grădină din fier forjat.
   Ușa din față, ușa din spate. Amândouă încuiate.
   Soneria.
   O apăs o dată, de două ori. Nu se întâmplă nimic. Ascult un minut, cam așa ceva, dar n-aud decât tăcere.
   Nu-i de mirare. E clar că el nu-i acasă. Însă nu-mi displace ideea să fiu aici fără el. Să exersez, să-i explorez teritoriul. Încerc să bat la ușă, trei ciocănituri scurte în cadrul de lemn. Tot tăcere, apoi... a fost un lătrat?
   N-a pomenit niciodată de un câine.
   Bun, poate că tocmai și-a luat un câine. Sau poate că a avut tot timpul un câine secret. Poate că nu-l cunosc așa de bine cum cred.
   Nu se arată nimeni. Mă gândesc să încerc iar, dar nu vreau s-o ia razna câinele.
   Ciulesc urechile. Să fie...?
   Am impresia că aud ceva. Un sâsâit. E slab, dar e acolo. Cineva care zice: „Ssst, ssst”. Încercând să nu fie auzit.
   Mâinile mi se pun pe treabă înainte să mă pot gândi ce să fac mai departe. Caut. Ce? O imagine, o cheie, o deschidere a ușii care să dezvăluie lumea lui.
   Răspunsuri. Caut răspunsuri.
   Ridic preșul de la intrare. Nimic. Pipăi deasupra tocului ușii. Nici acolo nimic.
   Plante în ghivece - mai multe, împrăștiate pe verandă. Niciuna nu înflorește în acest moment, nu în miezul iernii. Nu există pete roșii, roz sau albe. Doar tulpini verzui care se înalță leneș din patul de pământ. Plantele astea n-ar trebui să fie afară. Nu dacă scopul lor real este să înflorească. Nu, în afară de cazul în care ascund ceva.
   Ridic un ghiveci, două, trei. Bingo!
   Cheia e sub cea mai vătămată dintre plante, degerată, cafenie, moartă. N-o să mai înflorească niciodată.
   Cheia îmi lasă urme pe piele, acolo unde metalul e apăsat în palmă. Chiar fac asta?
   E cineva înăuntru. Cineva care nu-i el. Cineva care n-a venit la ușă.
   Îmi țin răsuflarea pe când vâr cheia în broască. O ultimă clipă de șovăială – o poveste, am nevoie de o poveste. Care să fie? „Mi s-a părut că simt miros de fum și voiam să mă asigur că totul e în ordine?”
   Sigur, de ce nu? Merge.
   Lumea încetează să se învârtă. Deschid ușa.

54. FEMEIA DIN CASĂ

   În ușă stă o femeie.
   E tânără. De vârsta ta, poate, sau de vârsta pe care o aveai când ai dispărut. E greu de spus cât de bătrână arăți acum, cât de bătrână ai arăta dacă nu ți s-ar fi întâmplat asta.
   E frumoasă. Asta știi sigur. Păr lucios, obraji radioși, sprâncene pensate și... acela e ruj?
   Cățelușa dă s-o întâmpine, dar o ții de zgardă.
   - O să fugă afară, zici, aplecată. Încă nu-și cunoaște numele.
   Femeia intră și închide ușa după ea. De cum îi dai drumul, cățelușa țâșnește. Adulmecă haina străinei, cu limba scoasă, dând din coadă.
   „S-a zis cu mine”, gândești. Telefonul lui trebuie să zumzăie nebunește. Fir-ar să fie, îi spui femeii în capul tău. „Ai idee ce am făcut ca să rămân în viață în tot acest timp? Sigur că n-ai. Nu contează acum, că ai zădărnicit totul. Acum el o să ne omoare pe amândouă”.
   Străina mângâie cățelușa pe cap, cu gândul în altă parte, apoi se concentrează asupra ta.
   - Sunt o prietenă, zice.
   Ar trebui s-o avertizezi? S-o împingi afară, să-i spui să fugă, să fugă și să nu se mai întoarcă niciodată?
   Ea continuă, răspunzând la întrebări pe care nu i le-ai pus.
   - Am crezut că am auzit... Am crezut că am simțit miros de fum. Azi sunt liberă, așa că doar... îmi treceam timpul plimbându-mă. Am mirosit fum și am vrut să mă asigur că nu arde casa. Întinde mâna. Oricum, sunt Emily.
   Palma ei e catifelată. E o vizitatoare din altă lume, una cu noptiere și tuburi de cremă, ritualuri de noapte. Și tu îți dădeai cu cremă pe mâini și pe picioare în fiecare seară, înainte de culcare.
   Ea - Emily, acum e Emily - îți ține mâna un pic mai mult decât e nevoie.
   Îți dai seama că așteaptă să-ți spui și tu numele.
   Poate că acesta este testul. Poate că a trimis-o el ca să vadă cum reacționezi.
   Ai încredere în această femeie despre care nu știi nimic, în afară de faptul că tocmai a mințit - și încă foarte evident - că ar fi simțit miros de fum?
   Te gândești la camere de supraveghere, la microfoane. Te gândești la casă și la toate felurile în care îi șoptește lui secretele tale.
   „Numele tău e Rachel. O să te porți firesc”.
   Dacă el te poate auzi și respecți planul, poate că e o șansă. O șansă pentru tine și o șansă pentru străină.
   - Sunt Rachel, îi spui. Sunt o... prietenă.
   Îți amintești povestea pe care i-a spus-o el judecătorului când erați în mașină. O minciună pentru străini, alta decât minciuna pe care a născocit-o pentru fiica sa.
   - Mă rog, o rudă. O rudă care este prietenoasă, chicotești, sau încerci s-o faci. Verișoară. Am venit în vizită din Florida. Tocmai am ajuns pentru sărbători.
   Dacă își dă seama că minți, nu lasă să se vadă. Zâmbește și își strânge într-o parte a gâtului părul șaten lucios, și atunci îl vezi.
   Lănțișorul.
   Arată exact ca... nu.
   Dar ar putea să fie?
   Ea îți urmărește privirea tulburată.
   - Scuze, zici. E doar... lănțișorul tău. E... e atât de frumos!
   Ea zâmbește.
   - Mulțumesc frumos, zice și îl ridică, să poți vedea mai bine.
   E un simbol de argint al infinitului atârnat pe un lănțișor.
   Cunoști lănțișorul.
   E aceiași lănțișor delicat pe care îl purtai în ziua în care te-a răpit.
   „Portofel? Telefon?” a zis el. Apoi: „Pistol? Spray cu piper? Cuțit? O să caut și, dacă descopăr că m-ai mințit, n-o să-ți fie bine”.
   I-ai spus adevărul. Nimic în buzunare, nimic în mânecă.
   „Bijuterii?”
   „Doar ce port”, i-ai spus.
   Julie ți-a cumpărat lănțișorul când ai împlinit 19 ani. Râdea de tine că ești fascinată de cutiuțele albastre, de panglicile albe. Atât de feminin, atât de simplu. Nu se potrivea cu restul personalității tale. „Doar o chestie”, a zis ea pe când îl despachetai. „Nu puteam să te las să umbli prin lume arătând ca o figurantă din The Hills. Așa că am adăugat ceva micuț”.
   A umblat la lănțișor și a scos la iveală un breloc suplimentar - un cuarț roz în ramă de argint, pe care îl prinsese cumva de simbolul infinitului.
   „E grozav”, i-ai spus. „Mor după el. Ești o prietenă atât de bună!”
   „Știu”, a zis ea.
   Ai purtat lănțișorul în fiecare zi până ți l-a luat el.
   Și acum iată-l aici.
   Lănțișorul tău - unic, singura bijuterie personalizată pe care ai avut-o vreodată - te-a găsit din nou.
   Emily lasă din mână pandantivul. Poposește cu o mică plesnitură la baza gâtului ei.
   Te silești să înghiți.
   - E tare frumos, îi spui cu ceea ce nădăjduiești că e un ton lejer. De unde-l ai, dacă pot să întreb?
   Ea zâmbește. Se îmbujorează?
   - Oh, zice. A fost un cadou. De la un... prieten.
   Obrajii îi sunt roșii, lucind. Își descheie haina groasă.
   - Scuze, zice, făcându-și vânt cu mâna. Știi cum e. Te înfofolești și afară tot ți-e frig, dar în clipa în care intri în casă te încingi.
   „De fapt, nu știu”, ai vrea să spui. „Sunt 5 ani de când n-am avut o haină groasă. Întreabă-ți prietenul - o să-ți spună totul despre asta”.
   Te privește lung. Vrea de la tine lucruri pe care nu i le poți da.
   Conversație, flecăreală. Răspunsuri.
   - Așadar, spune. Când ziceai că ai ajuns aici?
   „N-am zis”, îți spui în gând. Încerci să-ți dai seama - ce i-ar plăcea lui să spui? Ce răspuns te-ar feri de necazuri?
   - Oh, zilele astea, îi spui ei.
   Zâmbetul i se crispează. O frustrezi. Ești în casa bărbatului acestuia. Nepotrivită, proastă. Și nu poate să scoată nimic de la tine.
   Îți pare rău. Îți pare așa de rău! Ai vrea să-i cazi în brațe și să-i spui totul. Ai vrea să-i spui că asta nu este - chiar, chiar nu este - ce crede ea.
   - Ei bine, zice ea, și nu se mai ostenește să-și înăbușe un oftat. Ar trebui să plec.
   Un impuls se înalță în tine. S-o reții. Să te agăți cu degetele de haina ei și să nu-i mai dai drumul. Să începi să vorbești și să nu mai taci niciodată.
   Ea se întoarce cu spatele, pornește spre ușă.
   - La revedere, zice, și se răsucește doar ca să se mai uite o dată la tine.
   O s-o faci. O să-i spui toate lucrurile și o să ai încredere în ea pentru că e singura ta șansă și...
   Ușa se închide în urma ei, drept în fața ta.

   Ca și cum n-ar fi fost niciodată o opțiune. Ca și cum ea ar fi știut de la bun început că n-o s-o faci.

55. EMILY

   Pun cheia înapoi unde am găsit-o. Respirația îmi bubuie în sus și-n jos pe trahee pe când mă întorc la mașină. Mă așez la volan, îmi îngrop fața în mâini.
   Ei bine.
   Acum știu.
   E frumoasă în felul acela nerafinat, pământesc, care este opusul lui „drăgălașă”. Fără machiaj. Părul nevopsit. E clar că nu se sinchisește cum e îmbrăcată. De ce ar face-o?
   Dacă aș avea osatura ei, nici eu nu m-aș sinchisi.
   Din mine iese un chicotit ca un sughiț. Coastele îmi tremură. Ceva ca suspinele, dar nu tocmai.
   A zis că e o prietenă, apoi că e verișoara lui. Era o minciună. Una evidentă.
   Tot ce știu e că în casa lui se află o femeie și cu siguranță nu-i verișoara lui.

56. FEMEIA DIN CASĂ

   Te întorci în camera ta, ca și cum ar putea să te țină în siguranță. În orice clipă de-acum vor scrâșni afară cauciucurile camionetei lui. O să urce scara, acel trop, trop, trop furios al bocancilor lui, un preludiu al mâniei.
   O să se înființeze în cadrul ușii și o să se ocupe de tine.
   Și ea?
   Ce o să-i facă ei?
   Trebuie să fie ea. Străina care i-a lăsat acele urme pe spate. Care și-a înfipt unghiile în carnea lui - un semn de plăcere, știi asta acum.
   „Cine mama dracului ești, Emily, și ce ai vrut?
   Și tu - tu, tu. Cum ai putut s-o lași să plece?
   Cum ai putut să nu-i spui nimic?
   Cum ai putut să n-o avertizezi dracului?”
   Îți cuprinzi picioarele cu brațele. Cecilia e încă în camera ei, tăcută.
   0Bine. „Stai departe de asta, puștoaico. Nu te amesteca în beleaua asta și poate că o să crești ca să apuci o lume mai bună”.
   Camioneta. Huruitul motorului, apoi tăcere. Clanc, clanc - portiera șoferului se deschide și se închide. Ușa din față. O scurtă tăcere. Bocănitul pașilor lui. Departe, apoi aproape, apoi și mai aproape.
   Ușa se deschide.
   - Ce faci aici?
   Se uită la tine, care te-ai făcut ghem lângă calorifer, unde nu ești obligată să fii.
   - Doar mă... odihneam, îi spui.
   Ar trebui să începi să explici imediat sau să-l aștepți să întrebe?
   El hotărăște să nu-i pese.
   - E în camera ei?
   Vrea să zică fiica sa. Îi spui că da. Vrea să știe dacă drumul e liber? Dacă te poate târî sub scară fără să fie descoperit?
   - Bine, zice. Păi, o să fiu în bucătărie. Ce-ar fi să stai aici până la cină, de vreme ce îți place așa de mult?
   Închide ușa încet.
   Gâtul ți se încleștează. N-ai habar ce are de gând. Nu-l poți citi.
   Capacitatea ta de a rămâne în viață a depins de asta, mai presus de toate, de faptul că gândurile lui sunt un ghem la care lucrai până se desfășura.
   Mirosul de mâncare se înalță prin casă. Vă strigă din bucătărie. Tu și Cecilia vă ciocniți în capul scării. Ea îți face semn să cobori prima.
   Tatăl ei pune în mijlocul mesei o cratiță aburindă cu macaroane cu brânză și îți dă o lingură pentru servit, în acest moment e tortură. Purtarea lui calmă, ceva ce un străin ar lua drept politețe.
   „Dă-i drumul odată”, îți zici. „Spune ceva. Orice”. Însă el se așază, o întreabă pe fiica sa cum a fost ziua, în vreme ce vorbesc te uiți mai bine la el. Cauți semne - însuflețire, o sclipire în ochi, adrenalina vâjâindu-i prin trup, ca întotdeauna după ce a omorât pe cineva.
   Nimic.
   Plimbi prin farfurie macaroanele cu brânză până ce el și Cecilia termină de mâncat. Le urmezi mișcările, curățenia, canapeaua, televizorul. Aștepți în continuare o problemă care nu apare.
   În vreme ce casa se liniștește pentru noapte, te încătușează de calorifer. Partea asta nu s-a schimbat în vacanța de Crăciun.
   Stai trează până se înapoiază. „Asta e”, îți zici. Aștepți instrucțiuni. „Ridică-te”, o să zică, apoi o să te ducă la mașină și o să plecați.
   Un oftat. Un mic zâmbet. Începe să-și descheie cureaua, iese din blugi. Se întâmplă ca de obicei.
   După aceea se îmbracă la loc, își trece o mână peste față, își înăbușă un căscat.
   Cu o siguranță calmă îți ridică brațul peste cap, îți pune o cătușă pe încheietură, pe cealaltă pe cadrul patului. Gesturi de rutină. Totul normal. Ușa se închide în urma lui. Zaci acolo cu ochii deschiși. Cu urechile tiuindu-ți.
   Nu știe.
   O femeie a venit în casa lui, a stat în livingul lui. I-a furat cheia. I-a invadat teritoriul. Și el n-are habar.
   Ea a făcut toate astea sub ochii camerelor lui de supraveghere. Cele cărora nu le scapă nimic. Cele care îl informează prin telefon de cele mai mici mișcări ale tale.
   Pretinsele lui camere de supraveghere. Cele pe care le-a născocit. Cele care n-au existat decât în capul tău.

57. NUMĂRUL ȘAPTE

   A fost așa de grijuliu!
   A făcut greșeli, a zis. De două ori.
   O dată a făcut-o prea repede, iar cealaltă dată a fost prea drăguț. A lăsat fata să trăiască.
   Cu mine avea nevoie să fie totul perfect.
   Avea o fată, mi-a spus, și o soție bolnavă.
   Se presupunea că o să se facă bine, apoi nu s-a mai făcut.
   Iar acum era pe moarte.
   Curând, el avea să fie singurul care să se îngrijească de copilul său.
   Nu-și putea permite să facă greșeli.
   Trebuia să fie acolo pentru ea, mi-a spus. Era o fată așa de deșteaptă! Era incredibil ce copil minunat era.
   Merita să aibă un părinte care să o îngrijească.
   Așa că trebuia ca lucrurile cu mine să meargă bine. N-avea să rasolească treaba cu mine.
   Cred că o să vă spună că totul a mers conform planului.

58. FEMEIA DIN CASĂ

   Creierul tău trebuie să accepte această nouă realitate. Nu există camere de supraveghere. Nimeni nu te urmărește.
   Încerci lucrul cel mai evident. În bucătărie, întâi cu foarfecă, apoi cu un cuțit. Te străduiești să vâri tăișul între pielea ta și brățara de plastic, cu grijă să nu te tai. Îl sucești și freci și apeși, însă el n-a mințit: fâșia de oțel nu poate fi tăiată. Nu cu foarfecă și nu cu cuțitele de bucătărie.
   Cauți unelte, dar sigur că nu-i nicăieri mica lampă de sudură. Niciun fierăstrău circular, nicio lamă specială. Ce-ți închipui că-i el? Un idiot?
   Așa că GPS-ul rămâne acolo. Punctul tău clipește pe telefonul lui. Te ține în palmă, prinsă în capcana unei hărți virtuale. Nu poți să pleci. Încă nu. Dar te poți mișca pe acolo. Sunt locuri de explorat, uși de deschis. Regula numărul nouă ca să rămâi în viață afară din magazie: găsește tot ce poți. Poartă secretele lui ca pe niște diamante în jurul gâtului.
   Începi în locul cel mai sigur. Dormitorul. Dormitorul tău. Acolo exersezi scotocirea. Îți treci palmele peste suprafețele pe care nu le-ai putut atinge.
   Biroul, care e doar amăgire; comoda, fiecare colț al patului. Nu se întâmplă nimic. Asta e o lume nouă, în care nu trebuie să-ți cântărești fiecare acțiune pe baza reacției așteptate de la el.
   Ieși pe coridor. Dormitorul Ceciliei - ea e acolo însă, și dacă n-ar fi l-ai ocoli. Aceea e lumea ei, și nu o încâlci. Baia? Nu te-a lăsat niciodată înăuntru nesupravegheată. Ți-a spus să nu te duci acolo în timpul zilei. Ți-a spus să stai în camera ta, în bucătărie, în living. Știi ce înseamnă asta: acolo sunt lucruri la care nu vrea să ai acces când nu-i el de față. Unghiere, lame de ras, flacoane cu pilule?
   E vremea să afli.
   Înspăimântată, intri în baie. Ești aici fără el. Fără ochii lui care te privesc când te dezbraci, fără privirea lui lipită de tine când stai sub duș.
   Deschizi dulăpiorul cu medicamente. Aftershave, apă de gură, deodorant, periuță de dinți, pieptăn, gel de păr, ață dentară. Bucăți din el, ca într-o cabină de la teatru.
   În dulapul de sub chiuvetă găsești soluție de desfundat chiuveta și soluție cu clor pentru closet. Câteva bucăți de săpun, soluție pentru curățat geamurile, un mic teanc de cârpe curate. Cealaltă viață a lui - cea curată, organizată. Baia unui tată, părinte unic, care își stăpânește gospodăria cu mână de fier.
   Nu-i timp de pierdut. Ieși înapoi pe coridor. Dormitorul lui - șovăi.
   Apuci mânerul și îl răsucești. Deschizi ușa - nu. Da. Nu. Da. Da.
   Zăbovești în prag. Dormitorul lui. Unde e culcat noaptea, fără apărare, ignorând lumea din jurul său. Pe podea e un covor gros, verde. Un pat mare, făcut impecabil, fără nicio încrețitură a cearșafurilor de flanelă.
   Intri în vârful picioarelor. Are o noptieră cu veioză; lângă ea, o carte broșată. Nu vezi bine de acolo, dar ți se pare că recunoști unul dintre thrillerele de la parter. Noptiera are un sertar. Închis, desigur. Plin de posibilități. Ce ține acolo? Ochelari de citit? Somnifere? Un pistol?
   Podeaua învie sub tine. Pielea te arde ca și cum ai sta pe un morman de deșeuri toxice. Și dacă picioarele te trădează? Lasă urme pe covor? Și dacă el își poate da seama, cumva - dacă te poate mirosi, dacă îți simte prezența adăstând în colțul lui de lume?
   Nu merită efortul. Ieși cu un pas lung, verifici dacă e pe covor vreun semn al prezenței tale nepoftite.
   Trebuie să continui.
   Tocmai când te îndrepți spre parter, Cecilia apare în spatele tău. Se așază pe canapea și se afundă într-o carte. Livingul va trebui să aștepte. Te uiți în fugă prin baia de la parter - alte prosoape, hârtie igienică, alte săpunuri, altă soluție de curățare.
   Rămâne bucătăria. Cu Cecilia la câțiva metri în spate, faci tot ce-ți stă în puteri ca să fii discretă. Deschizi dulapurile, te uiți prin sertare. N-ai putut niciodată să memorezi conținutul lor, nu în prezența lui. Acum poți face inventarul. Pe blat e suportul cu cuțite, în ultimul sertar înainte de chiuvetă: o foarfecă lungă, o rolă de bandă adezivă, pixuri, două meniuri de la localuri cu mâncare pentru acasă. Sub chiuvetă, produse de curățenie, șervete dezinfectante, clor, clor, clor.
   În dulapuri, nicio surpriză: farfurii, căni. Un prăjitor vechi, poate stricat. Pahare desperecheate.
   Ea a fost chiar aici. În această casă. Femeia care purta lănțișorul tău.
   Acel lănțișor. Te gândești tot timpul la el.
   El păstrează amintiri. Comori. Pe unele dintre ele ți le-a dat ție. Dar lănțișorul tău? L-a păstrat, până ce a hotărât că vrea să-l vadă la altcineva.
   Trebuie să fi păstrat și alte lucruri. Unde le ascunde? În dormitor? Ceva îți spune că nu. E așa de curat, așa de regizat. Nu acolo este liber. Acolo încă se preface. Și atunci unde?
   Te așezi pe canapea. Cecilia îți aruncă o privire scurtă, apoi se întoarce la carte.
   Ușa de sub scară.
   Care duce undeva. La subsol.
   Ce știi despre subsol: un banc de lucru, podeaua sub trupul tău. Teancuri de cutii.
   La subsol te-a dus în cea mai întunecată perioadă a ta. Subsolul e un loc despre care îți amintești că e în întregime al lui.
   Trebuie să cercetezi.
   Însă nu poți merge acolo când te vede Cecilia. Trebuie ca ea să plece.
   Te uiți peste umărul ei.
   - Ce citești?
   Ea închide cartea ca să poți vedea coperta, o lamelă de microscop presărată cu stropi de sânge.
   - E una dintre cărțile tatălui meu, zice. E ca lumea. Am ghicit deja finalul. Aștept doar să se prindă și detectivul.
   Cu vârful degetului ridici cartea, ca și cum ai vrea să te uiți la coperta din spate. Dacă o sâcâi în continuare, poate că o să se ducă în camera ei.
   - Despre ce e vorba?
   Ea îți aruncă o privire amuzată, cu sprânceana arcuită bănuitor.
   - Te plictisești?
   A moștenit asta de la el. Să pună sub semnul întrebării motivele oamenilor, să încerce să le citească gândurile. Și tu ai fi așa dacă te-ar fi crescut el.
   - Sunt doar curioasă, îi spui.
   - E despre un medic, zice. Un chirurg care își tot omoară pacienții. Nimeni nu-l oprește din cauză că oamenii nu-și dau seama dacă el e rău sau doar foarte prost chirurg.
   Îi spui că sună interesant. Ea încuviințează din cap și se apucă iar de citit.
   „Ridică-te”, ai vrea să-i spui. „Du-te în camera ta. Du-te odată în camera aia a ta”.
   Te duci la etaj și te întorci cu cartea ta. Nu ești pregătită să împrumuți una dintr-ale lui, să-i îndoi colțurile, să-i strâmbi cotorul. Te întorci la Îi place muzica, îi place dansul și te uiți cu coada ochiului la Cecilia.
   Mai trece un pic și se ridică. Oare se duce? Nu. Doar până la baie. Alarmă falsă. De-abia după-amiaza târziu, când dreptunghiurile de lumină din jurul storurilor încep să se estompeze, închide cartea de-a binelea și se duce sus.
   Aștepți vreo două minute. Asculți cum se deschide și închide ușa ei, lipăitul picioarelor ei pe podea.
   Tăcere.
   Drumul e mai liber decât va fi vreodată.
   Apuci mânerul.
   Nu se răsucește.
   La dracu’!
   E încuiată.
   Cauți cu ochii și cu mâinile. Vezi peste tot chei posibile.
   E același tip de mâner ca de la ușa camerei tale, rotund, cu broasca în mijloc. Încerci cu o furculiță. Încerci cu un cuțit. Încerci cu un pix. Încerci cu afurisitul de colț al unui tablou, de parcă ar fi bun la ceva.
   Nimic nu merge.
   Îți tremură degetele. Ai muncit așa de mult. Ai făcut așa de mult. Nu poți să ai și tu un pic de noroc, și asta te înfurie.
   Era lănțișorul tău. Lănțișorul tău, fir-ar să fie! Cel pe care prietena ta l-a modificat pentru tine, pentru că te iubea.
   Trebuie să încerci în continuare.
   Ai nevoie de o încăpere care n-a fost înscenată, de un loc pe care nu l-a putut curăța.
   Ai nevoie de dormitorul fiicei lui.

59. FEMEIA DIN CASĂ

   Bați la ușa Ceciliei. Deschide cu un „Zău?” scris pe toată fața.
   - Ce mai faci? întrebi.
   Se încruntă, apoi se stăpânește. Un copil drăguț. Nu știi ce i-a spus tatăl ei despre tine, dar a convins-o să fie îngăduitoare.
   - Îți trebuie ceva?
   Da, însă nu știi ce anume. O să știi când vezi.
   Dacă te-ar lăsa să intri.
   - Ai un...
   Te uiți peste umărul ei. Culorile din camera ei sunt violet și albastru și ceva ce crezi că se numește turcoaz. E un pat dublu. E un birou mic din magazinul de mobilă suedez. Degete ți se strâng în jurul gâtului: aveai și tu acel birou. Aveai computer și acces la hârtie și...
   - Pixuri.
   - Vrei un pix?
   Nu vrei un pix. Ai încercat deja cu un pix și n-a mers. Însă dacă un pix te face să intri în camera ei, atunci așa să fie.
   - Dacă ai unul în plus? Te rog?
   Ea îți spune, desigur, și te poftește înăuntru. Camera ei, lumea modelată de ochii ei: tablouri pe pereți, care i-au plăcut și trebuie să le fi printat la școală. Conservele de supă ale lui Andy Warhol, șobolanii lui Bansky, alte lucrări de Keith Haring. Se duce la birou să ia un pix.
   „Gândește-te. Acum. Trebuie să te grăbești naibii și să te gândești la ceva”.
   La picioarele biroului, abandonat în vacanța de Crăciun, e rucsacul ei. Modelul e simplu, bumbac violet, două fermoare, un logo pe care nu-l recunoști. Dar Cecilia, copilul creativ, l-a personalizat. A desenat pe el cu markere, o creangă pe lateral, un trandafir mare în partea de sus. Iar în față sunt două litere, CC, formate - îți mijești ochii - din ace de siguranță. A lucrat bine, s-a asigurat că literele sunt simetrice, a dublat conturul ca să se vadă de departe.
   - E drăguț, zici și arăți spre rucsac.
   Te gândești la Matt, aproape-iubitul tău, care știa cum să spargă încuietori. O mulțime de scule înșirate pe măsuța de cafea, degetele lui îndoindu-se pe când vâra în găuri tije de metal, o ținea pe una neclintită și o mișca pe cealaltă până ce se auzea un clic.
   Un ac de siguranță ar putea funcționa, hotărăști tu. Ar merita să încerci cu un ac de siguranță.
   - Mulțumesc.
   Cecilia aruncă spre rucsac o privire neinteresată, se întoarce la pixuri.
   - Cu pastă albastră e bine?
   Îi spui că da.
   - Ai făcut singură asta?
   Îngenunchezi lângă rucsac, îți plimbi degetele peste desen.
   - Da, ridică ea din umeri. Nu-i mare lucru. Nu-s decât niște ace de siguranță.
   Îți dă un pix. Îl vâri în buzunar aproape fără să te uiți la el.
   - Ce idee grozavă! îi spui. Așa de drăguț!
   Ea se mută de pe un picior pe altul. Îi pui la grea încercare răbdarea.
   „Bine”.
   Ăsta e timpul ei de singurătate și tu i-l furi. Va face orice ca să și-l ia înapoi.
   - Vrei unul?
   „Da”.
   - Oh, n-aș îndrăzni, îi spui. Nu vreau să se strice literele.
   Ea îngenunchează lângă tine.
   - O să mai iau și îl înlocuiesc. Durează 10 secunde.
   Înainte să mai poți spune ceva, scoate un ac de siguranță din primul C și ți-l dă.
   - Mulțumesc, îi spui. Mulțumesc tare mult.
   Te ridici în picioare, arăți cu mâna prin cameră.
   - Acum te las.
   Încuviințează din cap. Apoi, pentru că nu se poate stăpâni, pentru că e blândă și politicoasă și, dacă e să te ucidă, o va face cu bunătate:
   - Să-mi spui dacă pixul nu-i bun. O să-ți dau altul.
   Îi spui că așa o să faci. Ușa Ceciliei se închide în spatele tău.
   Ajunsă la parter îți scormonești hotarele uitate ale creierului.
   Matt a comandat online trusa de spargere a încuietorilor după ce a fost concediat de la o firmă tehnologică nouă. „Nu-i așa de greu când știi ce faci”, a zis el. După cum zicea el, nu trebuie decât să pui chestia în altă chestie și să sucești un pic, și bang!, lumea se deschide ca o stridie, netedă și sărată în palma ta.
   Ți-a arătat un video pe YouTube, pe un canal numit - a trebuit să citești numele de 3 ori ca să fii sigură - Competențe esențiale pentru bărbați. Un tip demonstra cum să vâri întâi o unealtă vertical, cum să apeși atât cât trebuie, cum să vâri altă unealtă perpendicular pe prima și cum să le miști pe amândouă până ce încuietoarea cedează.
   „E vorba de presiune și contrapresiune”, a zis bărbatul.
   Ce ai priceput tu din asta: până la urmă, magia a doua forțe opuse este ceea ce te eliberează.
   În fața ușii de sub scară îndoi acul de siguranță până se rupe în două: partea ascuțită și partea încovoiată. Vâri partea încovoiată, apoi pe cea ascuțită. Lucrezi încet. Delicat. Totul depinde de asta, de apăsarea degetelor tale pe metal. Atât cât trebuie.
   Destul, dar nu prea mult.
   Durează. Trebuie să exersezi. Ca vorbirea unei limbi străine, ca învățarea unui dans: cu fiecare încercare ești un pic mai aproape. Ai un ochi la încuietoare, celălalt la dreptunghiurile de lumină din jurul storurilor, care dispar. N-ai la dispoziție toată ziua.
   Gândește-te. Amintește-ți. Nu-i este ușor creierului tău să-și amintească. Ai lăsat părți din tine să se estompeze. A trebuit s-o faci.
   Iar acum ai nevoie de ele.
   Acele încuietori rotunde, îți spunea Matt. Acele încuietori rotunde sunt printre cele care pot fi sparte cel mai ușor. Totul era așa de simplu în teorie: aplici presiune, miști, deslușești mecanismul. Aștepți clicul. Cea mai importantă parte, zicea Matt, este să faci rost de unealta potrivită. Trebuie să fie mică, dar puternică. Discretă, dar mortală. Dacă știi unde vrei să ajungi, degetele își vor da seama cum să te ducă acolo.
   Unde vrei să ajungi: în creierul lui, în mintea lui. Forța lui torențială, încuiată și ascunsă.
   Se aud o serie de clicuri și încuietoarea se deschide.
   Pui acul de siguranță, amândouă părțile lui, în buzunarul hanoracului, alături de pixul Ceciliei.
   Încerci din nou mânerul.
   Se răsucește.
   „Fă-o”.
   Deschizi ușa de sub scară. Scârțâie, lăsând la vedere un șir de trepte.
   Cobori.

60. FEMEIA, COBORÂND

   Te învăluie întunericul. Sângele îți zvâcnește în urechi, pipăi după comutator. Nu-ți poți permite să te împiedici, să-ți julești genunchiul. Nu-ți poți permite nici măcar o vânătaie neașteptată.
   La baza scării, degetul ți se lovește de ceea ce căutai. Un clic, și lumina galbenă a unui bec fără abajur îți dezvăluie ceea ce este în jur.
   E pivnița. El o folosește ca pe un soi de încrucișare între sanctuarul unui bărbat și depozit. Un scaun de grădină lângă o masă pliantă mică. O sticlă de apă refolosibilă, o lanternă. Teancuri de cutii de carton lipite de peretele din spate. Într-o parte, un banc de lucru. Uneltele lui: patent, ciocan, bride de plastic.
   Aerul de aici miroase ca el. A pădure, a portocale, ceva care evocă munca în aer liber, și e înțepător. Un miros de care nu te-ai teme decât în cazul în care l-ai cunoaște cu adevărat pe el. Aici vine el ca să fie singur. Să se audă gândind. E o încăpere de meditație, un loc în care poate să fie el însuși.
   Mâna îți zăbovește deasupra uneltelor lui. Patentul: îl iei, încerci să-l strecori între piele și brățara de plastic?
   Nu e un patent obișnuit. E patentul lui. A călătorit împreună cu el, a făcut ce i-a cerut el.
   Îți tragi mâna înapoi.
   Concentrează-te. N-ai venit aici după patent. Ai venit după secrete și bunuri furate. Ai venit după ungherele ascunse ale inimii lui.
   Te apropii de cutii. Pe ele sunt scrise cuvinte: BUCĂTĂRIE, HAINE, CĂRȚI și așa mai departe. Rămășițe care nu și-au găsit locul în noua casă, dar el a hotărât să le păstreze.
   Pe câteva dintre cutii scrie CAROLINE.
   Aidan, Cecilia, Caroline. Mama care i-a dat fiicei inițială sa. Întinzi mâna spre cea mai apropiată cutie a lui Caroline. E închisă cu bandă adezivă. N-o poți deschide - nu poți să riști să rupi cartonul, să strici banda. Ce ai spera măcar să găsești acolo? O voce? O stafie?
   Caroline. Probabil că n-a știut. L-ai văzut în exterior. Ai văzut cum era în lume, efectul lui asupra judecătorului, în ziua aceea. L-ai văzut fermecător, și politicos, și prietenos. Ea trebuie să fi murit împăcată, știind că, dacă fiica ei ar cădea, el ar fi cel care ar prinde-o.
   Deschiderea cutiilor e interzisă, însă le poți mișca. Le dai jos una câte una, memorând ordinea în care erau așezate, ca să le poți pune la loc corect după ce ai terminat. Vrei să citești ce e scris pe fiecare dintre ele, să le cântărești în mâini. Să-ți lipești urechea de carton și să speri că orice o fi înăuntru o să-ți vorbească.
   Fața îți este acoperită de transpirație. Brațele te dor, ca și picioarele. Continui, cu forța încețoșată a adrenaline! curgând prin tine. Trebuie să vezi. Trebuie să știi. Au trecut cinci ani. Trebuie să-l vezi pe el, în întregime.
   CAROLINE, CAROLINE, CAMPING. Apoi, în spate de tot, un șir de DIVERSE.
   Te proptești de cel mai apropiat teanc de cutii. Pieptul ți se umflă și se strânge.
   DIVERSE. Cutii banale, același carton de un bej murdar ca restul, scrisul lui cu marker negru pe partea din față.
   Numai că - o privire rapidă în jur ca să confirmi - cutiile cu „diverse” au pete de umezeală. Toate au, și numai ele au. Forme abstracte ca niște hărți ale unor țări străine, întinse peste colțul din stânga sus al uneia, jumătatea de jos a alteia.
   „Diverse”.
   Încă o privire în jur - aici nu sunt conducte. Nu în locul acela, nu unde ar fi trebuit să fie ca să producă acel fel de deteriorare. Petele sunt vechi, vizibile. Nu niște stropi de ploaie în ziua mutării.
   Aceste pete sunt acolo de multă vreme.
   Înainte, cutiile au fost depozitate altundeva. În altă încăpere - o pivniță, poate, dintr-o casă veche, cu țevi fisurate. Nu era cel mai bun loc în care să stea, însă erau ascunse vederii. Nimeni n-are chef să umble pe sub țevi fisurate. Iar acum sunt din nou ascunse. Nu la fel de iscusit - e mai puțin spațiu în casa cea nouă, sunt mai puține unghere - dar, totuși... Sunt surghiunite în spatele tuturor celorlalte cutii, aproape îngropate sub ele. Nu le-ai găsi decât dacă le-ai căuta.
   Mâna ta, tremurând când se apropie de cutie. Prima dintre cele trei puse una peste alta. Cartonul trebuie să fie fragil, gata să se rupă la prima smucitură. Trebuie să umbli cu grijă.
   Cutia alunecă în brațele tale, apoi pe podea. Partea de sus e pliată, nu închisă cu bandă adezivă.
   Bine.
   Aproape că-l poți auzi zornăind înăuntru. Sufletul lui, abisul care este el. Un portal în care să cazi tu.
   Teama ți se înnoadă în jurul coastelor. Nu-s decât lucruri, îți spui. Lucruri care ți-au aparținut și le-au aparținut celor ca tine.
   Ce altceva a mai păstrat? Puloverul pe care l-ai purtat în ziua aceea? Lenjerie de corp? Portofelul, permisul de conducere, cardul bancar?
   Trofee. Probe. Dovezi despre cine ești tu.
   Ești pregătită s-o vezi iar - tu, mai tânără, cea care ți-a alunecat printre degete, cea pe care n-ai putut s-o salvezi, nu cu adevărat, nu în întregime? Și celelalte? Ești pregătită să le vezi? Să faci cunoștință cu ele?
   Prinzi cu două degete una dintre clapele de sus. O tragi deoparte încet, mereu încet. Altă clapă. Fâșâitul de carton pe carton. Ceva care cedează, un sipet cu comori care se deschide scârțâind.

   Cutia se deschide cu un damf de mucegai. Conținutul - nimeni nu vrea cu adevărat să știe ce-i înăuntru. Nimeni nu vrea cu adevărat să țină în el acea informație, s-o poarte cu el mereu. Însă cineva trebuie s-o facă.
   Porți tu povara, ca să nu trebuiască s-o poarte alții.
   Mai întâi vezi fotografiile. Polaroid. Are logică: fără carduri de memorie, fără film de developat. Cele mai multe, făcute de departe. Siluete. Haine din diferite perioade, începând, ai zice, cu anii ’90.
   Fotografiile sunt împărțite în nouă teancuri mici prinse cu benzi de cauciuc. Fierea te arde în gâtlej. Să te uiți?
   Sigur că te uiți. Cineva trebuie să le vadă. Să absoarbă fețele lor, zâmbetele lor, atitudinea lor, culoarea părului lor. Femei dispărute, oameni dispăruți. Povești care s-au terminat și nu știe nimeni cum. În afară de el, și acum, de tine.
   Tu o să-ți amintești.
   O vezi pe prima și o vezi pe a doua, și pe a treia, și pe a patra, și pe a cincea - și apoi tu. O tu care pare mai degrabă o ea, atât de diferită de persoana care ești acum.
   Genunchii îți tremură. Înghiți în sec, sau încerci s-o faci. Limba ți se freacă, uscată, de cerul gurii. Aluneci pe podeaua de ciment, rece și tare sub carnea ta, toate părțile moi care ți-au mai rămas.
   Trebuie să ajungi iarăși s-o cunoști în întregime. Pe tine mai tânără.
   Păr negru, proaspăt tuns, atingându-i umerii. Ochi mari, rotunzi. Buze pline. Hainele pe care le-ai împachetat pentru călătoria în nordul statului - colanți și pulovere lejere și ghete impermeabile. Machiaj. Îți puneai mult, tot timpul, chiar și când erai singură, îți plăcea. Ruj roșu și dermatograf negru prelungind coada ochiului și fond de ten pal, pudră trandafirie pe pomeți.
   Așa de tânără. O femeie care încă mai avea în ea urmele fetiței. Mai mult viitor decât trecut.
   Nu voia decât să facă o pauză. Tânăra din fotografii. Avea nevoie doar să-și tragă un pic sufletul. Să doarmă nopțile. Să încetinească ritmul. Ești în mișcare în toate fotografiile. Urcând și coborând din mașina închiriată, mergând în oraș, ieșind din farmacie.
   Te scutură un val de greață din adâncuri. Buzele îți zvâcnesc.
   Te-a urmărit.
   Te-ai întrebat întotdeauna cum te-a găsit. Dacă a știut că o să fii acolo sau a dat peste tine din întâmplare și a văzut o ocazie. Acum știi. Fotografiile o confirmă. Te-a urmărit cu câteva zile înainte. Te-a studiat. Te-a ales. S-a pregătit pentru tine.
   Stomacul îți fierbe. Respiră. Nu poți să vomiți. Nu acum și cu siguranță nu aici. Nu-s decât fotografii. Nu-s decât fețe.
   Te uiți la numerele șapte, opt, nouă. Cele care au venit după tine. Cele pe care n-ai putut să le salvezi.
   „Îmi pare rău. Îmi pare tare rău, fir-ar să fie!”
   Nu sunt doar fotografii și nu sunt doar fețe. Mai adânc în cutie dai de un pulover bleumarin moale. O sticluță de ojă, roșie și uscată. O pălărie de paie. Un inel de argint. Un pantof de sport cu talpa plină de noroi uscat.
   Ochelari de soare pe care îi recunoști din magazie, aceiași pe care ți i-a dat și imediat i-a luat înapoi. Comori. Amintiri. Lucruri. Lucrurile lor.
   Ții câteva secunde în mână fiecare obiect. „E tot ce pot să fac”, le spui lor. „Să mă uit la fotografii și să țin în mână lucrurile voastre și să încerc să le potrivesc cu siluetele din fotografii. Nu vă știu poveștile. Nu vă știu nici măcar numele”.
   Le împachetezi pe toate la loc - asta e cel mai important - așa cum le-ai găsit. Verifici, mai verifici o dată și apoi verifici din nou. Scoți cutia numărul 2. Nu mai sunt fotografii, slavă Domnului. Doar alte lucruri.
   Blugi cu pete de iarbă. Pantofi galbeni cu tocul cui, cu talpă roșie. Un pulover de cașmir cenușiu - puloverul tău de cașmir cenușiu. Cel pe care l-ai îmbrăcat în ultima dimineață, înainte să pleci la plimbarea obișnuită prin pădure. Nu ți-ai luat o haină groasă. N-aveai de gând să stai prea mult pe afară.
   Ridici țesătura până la față. Cauți mirosul celeilalte femei, a celei care ai fost tu. Nu găsești decât mirosul de mucegai.
   Alte lucruri. Un sutien, cercei cu perle, o eșarfă de mătase. Niciunul dintre ele nu-i al tău. N-a păstrat nimic altceva de la tine, doar puloverul și lănțișorul pe care până la urmă i l-a dat lui Emily. Pe celelalte - portofelul, cardurile - trebuie să le fi aruncat.
   Rămâne cutia numărul 3.
   O pui pe teanc, o deschizi.
   Nu sunt amintiri. Nu sunt pulovere sau farduri. Sunt unelte.
   Unelte de alt fel. Cătușe, asemănătoare cu cele pe care le folosește cu tine. Binoclu. Aparatul de fotografiat Polaroid.
   Duritate învăluită în moliciune. Metal care se rostogolește dintr-o cârpă murdară. Un pistol. Nu cel pe care îl știi. Acesta e gri-deschis, cu pat negru. Fără amortizor.
   Îl ridici cu degete tremurătoare, îl culci pe palmă.
   Un sunet te scoate cu un ghiont din zăpăceală. Ajunge la tine chiar și în pivniță. Întâi ca un tors, apoi un mârâit, apoi un huruit.
   Huruitul puternic, deplin, al camionetei lui pe alee.

61. EMILY

   Îmi datorează o explicație. Măcar o minciună. Vreau să-l văd cum se foiește, se împotmolește în cuvinte, își privește picioarele. Vreau să fie stingherit și vreau să-i pară rău.
   Privesc cu mare atenție. La băcănie, la cafenea. Aici nu-i o metropolă cu îmbulzeală, unde oamenii trec neobservați. Tot o să apară el pe undeva.
   Pe la prânz merg cu mașina prin oraș. Verific localul cu sandvișuri, farmacia. Nimic. Mă uit după camioneta lui pe strada principală, dar tot nimic.
   Norocul se arată la asfințit. Nici măcar nu-l caut în acel moment, dar nu mai avem Angostura și trebuie să mă duc să împrumut de la concurență. El iese din umbre.
   Îmi trebuie o secundă ca să-l observ venind din spatele aleii, de după restaurant.
   - Hei!
   Încerc să-mi păstrez tonul nonșalant, ca și cum mă bucur doar că îl văd.
   El întoarce capul. Mi se pare că-l văd cum se încruntă - e surprins să mă vadă aici, chiar lângă restaurantul meu? - însă fața i se destinde pe când pornește spre mine. Înalt, și frumos, și tăcut, cu degetul mare vârât sub cureaua genții de sport.
   - Hei, îmi răspunde. Scuze, încercam doar s-o iau pe scurtătură spre...
   Arată spre strada principală.
   - Nu-ți face griji, îi spun. Singurul lucru pe care nu-l accept este ca puștimea să se drogheze în spatele tomberonului. Deci, câtă vreme nu asta făceai, ei bine, n-avem nicio problemă.
   Râde. Asta-s eu: o pată de culoare în viața lui, un strop de absurditate care să învioreze lucrurile. Un lucrușor drăguț pe care poate să-l ia când are chef și să-l lase din mână când a terminat cu el. Nu-i destul și nu-i în ordine, însă – și mă omoară, mă omoară să gândesc așa, dar chiar așa gândesc - aș prefera oricând asta în loc de nimic.
   Aidan ridică geanta de pe umăr și o lasă la picioare. Cu amândouă mâinile rămase libere, își încrucișează brațele pe piept și mă măsoară din cap până-n picioare.
   - N-ai haină groasă?
   Mă uit la cămașa mea cu nasturi, pantalonii negri, șorțul stacojiu.
   - Nu mă duc departe.
   Nu mi-era frig până nu a zis el, dar acum nu mă mai pot gândi decât la vântul de decembrie pe pielea mea, așa de rece că aproape mă arde.
   - Stai așa.
   Își deznoadă fularul gros de lână și se uită la mine, cerând fără vorbe permisiunea să se apropie. Cum nu spun nimic, vine la mine și mi-l înfășoară pe gât.
   - Poftim, zice.
   Simt miros de ace de brad. Simt miros de foi de dafin.
   - E mai bine?
   Clipesc ca să revin pe pământ.
   - Da, îi spun. Mulțumesc. Eu...
   Oare despre ce voiam să vorbim? A. Da. Femeia din casă.
   Înainte să-mi pot găsi vorbele potrivite, intervine.
   - Și ce-ai mai făcut?
   E ca și cum ai dansa cu cineva care e tot timpul cu o jumătate de pas înaintea ta. Îi spun că a fost bine.
   - Doar muncă. Așa, ca de obicei, încuviințează din cap.
   - Și tu? îl întreb.
   - La fel, zice. A fost mult de lucru. Multe de făcut și acasă.
   Tăcere.
   - Îmi pare rău că nu ți-am mai scris.
   Mă privește în ochi, cu fruntea încrețită, cu gâtul dezgolit în frigul mușcător, o sinceritate care îmi străpunge inima. Ceva mi se dezumflă în piept. Am venit pregătită de luptă și el tocmai mi-a smuls cuțitul din mână.
   - E în ordine, îi spun, însă el clatină din cap.
   - Nu. Nu e. Ai fost - ești - perfectă. Atâta doar că... Se întâmplă multe acum, știi? Acasă, și...
   O, Dumnezeule mare!
   Îmi doresc să-l iau în brațe. Îmi doresc să-i spun că el e perfect și eu sunt o tâmpită. Îmi doresc să-i spun că n-am habar cum e să pierzi omul tău, să vezi cum trupul îi dispare în pământ. Îmi doresc să-i spun că e în ordine. Asta îmi doresc mai mult decât orice: să știe că totul o să fie în ordine.
   - Înțeleg, zic. Adică, nu înțeleg. Dar e în ordine. Zău.
   Îmi zâmbește sfios.
   - Sper că mai putem... Sper că pot mai bine. Pe viitor.
   Încuviințez din cap. Ce înseamnă „mai bine”? Înseamnă prietenie? Mesaje? Sărutat? Sex?
   Fularul lui îmi zgârie bărbia. Îl așez mai bine și făcând asta dau la iveală o porțiune de piele dezgolită între două cute de lână. El se întinde spre gâtul meu.
   - Îl porți.
   Degetele lui îmi ating gâtul, coboară spre lănțișorul pe care mi l-a dat.
   - Sigur că-l port, îi spun. Îl...
   Nu pot s-o spun, nu pot să spun „îl iubesc”, din cauză că e prea aproape, mult prea primejdios de aproape de „Te iubesc”, și n-am de gând să mă apropii de nebunia aceea.
   - E așa de frumos, spun în loc de asta.
   El încuviințează din cap, vag. Ochii îi sunt pe gâtul meu, pe pandantiv. Celelalte degete îi alunecă sub fular și se așază în jurul arcuirii umărului meu.
   Nu știu ce se petrece. Ce știu este că degetele lui sunt pe mine și sunt calde și mi-e frig și e plăcut, cred, plăcut și un pic ciudată să fiu atinsă așa după săptămâni în care am tânjit după el. E ca și cum ne-am regăsi unul pe altul. O amintire a faptului că ne cunoaștem. Că putem vorbi.
   - Trebuie să-ți fac o mărturisire, îi spun.
   Mâna îi cade. Privirea îi saltă de la claviculă la fața mea.
   - Mi s-a părut... Mi s-a părut că simt miros de fum zilele trecute. În casa ta.
   Își lasă capul într-o parte.
   - Am intrat, doar ca să văd dacă totul e în ordine, și...
   - Ai fost înăuntru?
   Simt furnicături pe față.
   - N-am... n-am vrut să vin nepoftită. Voiam doar să mă asigur că nu arde nimic.
   O amintire, o frază rostită într-o seară la bar de un agent imobiliar din orașul mare:
   - Asta-i chestia cu casele alea frumoase de lemn. Arată minunat, însă dispar uite-așa.
   Pocnesc din degete la așa. El își face de lucru cu fermoarul buzunarului de la hanorac, mici zip-zip-zip-uri bruște, ca și cum ar fi stresat, sau - mai rău - enervat.
   - Totul era în ordine, zic.
   Râd, o ironie la paranoia mea din trecut.
   - Pe frontul de vest, nimic nou.
   Bine, acum taci odată.
   - Păi, e bine de știut, zice el și împinge cu bocancul sacul de sport.
   O întrebare, în treacăt:
   - Cine ți-a deschis? Fiică-mea?
   Un nou val de rușine se sparge în capul meu.
   - Nu venea nimeni la ușă. Și mirosul era cu adevărat puternic.
   Aud deraierea din vocea mea, minciuna gogonată pe care nu izbutesc s-o duc la bun sfârșit.
   - A trebuit să folosesc cheia ta de rezervă.
   Asta e. O să cheme poliția, o să ceară un ordin de restricție. Însă, dimpotrivă, pare amuzat.
   - Ai găsit-o, da? Presupun că trebuia să mă gândesc la o ascunzătoare mai bună.
   Mă aud chicotind.
   - Sub plantă. Foarte isteț. Trebuie să-mi fi luat cel puțin... 20 de secunde ca s-o găsesc.
   Râde împreună cu mine. Timp de o clipă suntem iarăși noi - 2 oameni, 2 prieteni. Două suflete care s-au împletit.
   Fața i s-a lungit. E din nou serios.
   - Ai văzut pe cineva înăuntru?
   - Da, îi spun. Am întâlnit-o pe... verișoara ta. Pare de treabă.
   În jurul nostru, străzile sunt pustii. E prea frig ca lumea să zăbovească pe afară.
   - Ai întâlnit-o, da? zice.
   Se gândește.
   - Bine.
   Pocnește din limbă, apoi iar:
   - Bine.
   Mai e o urmă de îngrijorare pe fața lui, o încordare în partea de sus a trupului.
   - Pot să te rog, începe. E vorba de camioneta mea. E ceva... Nu reușesc s-o pornesc. De aceea scurtam drumul pe aici. Încercam să găsesc ajutor.
   Cât de multe crede el că știu despre camionete?
   Probabil vede nedumerirea de pe fața mea, pentru că adaugă:
   - Cred că e bateria. Ai cabluri?
   Am. Le-am împrumutat de la Eric și nu i le-am mai înapoiat.
   - Sigur, îi spun.
   El zice că e grozav. Zice că mi-a văzut mașina parcată pe stradă și camioneta lui nu-i departe.
   Zic și eu că e grozav. El ridică geanta de sport, îl saltă la loc pe umăr și pornește spre trotuar. Îl urmez.
   Suntem pe cale să ieșim de pe alee când ușa din spate a restaurantului se deschide.
   Yuwanda se apleacă afară.
   - Totul e în ordine acolo?
   Îl vede pe Aidan lângă mine, își reține un zâmbet.
   - Bună. Scuze. 
   Apoi spre mine:
   - Nu mi-am dat seama că ai companie.
   La asta zâmbește de-a binelea. O mâță care a ajuns la smântână, un somelier care tocmai a dat de ceva de bârfit.
   - Aveai nevoie de ceva? întreb.
   Ea clatină din cap, se reazemă de cadrul ușii.
   - Nu. Doar că te-am zărit acolo și voiam să mă asigur că ești bine.
   Privirea i se oprește asupra lui Aidan. Însă văd că ești pe mâini bune.
   Înainte să mă pot uita urât la ea, a dispărut. Un hohot de râs ajunge la noi, în vreme ce ușa se trântește în urma ei.
   N-o să mă mai pot uita niciodată în ochii lui.
   - Scuze pentru asta, zic către pământ.
   - E în ordine.
   Dar nu pare să fie în ordine când o zice. Vocea îi este slabă, distantă. Ochii îi sunt ascunși.
   Mai fac doi pași în direcția străzii, însă el nu se clintește.
   - Știi ce? zice. Las-o baltă. Ești ocupată.
   Ei, zău așa.
   - Chiar nu mă deranjează, îi spun. O să...
   - E în ordine.
   - Dar mașina ta?
   Așa de jenant. Mai degrabă rugăminte decât întrebare.
   - Găsesc eu ceva.
   O scurtă tăcere. Nimic de adăugat.
   Încep să-mi desfac fularul, dar el mă oprește ridicând o mână.
   - O să-l iau altă dată.
   Nu-i timp să-l întreb dacă e sigur, să-i spun că n-o să stau afară mult timp. Își flutură mâna și dispare de pe alee, cu geanta de sport scoțând clinchete la șoldul lui.
   Înapoi în restaurant, Yuwanda mă prinde în drum spre bar.
   - Sper că n-am întrerupt ceva.
   Mă înghiontește. Jucăușă, fericită, într-un fel pe care eu nu-l înțeleg.
   Ar trebui s-o imit, să fiu mai mult ca ea. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le învăț.
   O înghiontesc și eu. Reușește să mă facă să zâmbesc, cu toate că-i spun să înceteze.

62. FEMEIA DIN CASĂ

   Afară se deschide și se închide o portieră. El a coborât din mașină.
   Nu te-ai mai mișcat așa de repede de 5 ani. O ultimă privire ca să te asiguri că toate sunt la loc așa cum le-ai găsit. Stingi lumina, apoi gonești pe trepte neglijent, imprudent. Răsucești butonul din spatele mânerului. Închizi ușa în spatele tău, te asiguri că e încuiată. Te ghemuiești pe canapea chiar în clipa în care cheia începe să se miște în broască. Deschizi Îi place muzica, îi place dansul la nimereală.
   El intră. „Citeam, doar citeam. Cu siguranță nu-mi băgam nasul prin lucruri. Cu siguranță nu eram pe cale să-mi bag mâinile în coșul pieptului tău ca să-ți smulg inima care bate”.
   El atârnă lângă ușă cheia mașinii, se uită prin cameră. Îți ții respirația, ca să nu observe cum ți se umflă și dezumflă coastele, cum trupul tău își revine după sprintul în sus pe scară.
   O încruntare. „Ce? Ce e?” Te măsoară de sus până jos. „Rahat”. Ai uitat să te privești când te întorceai. Erai așa de concentrată să lași pivnița în stare impecabilă, că ai neglijat să vezi dacă nu ai pete roșii pe piele, o dâră de praf pe frunte care să te dea de gol.
   „Rahatrahatrahatrahatrahat”.
   - Ea e sus? întreabă el.
   Îi spui că da. Cu voce joasă, ca și cum ați fi în aceeași echipă și fiica lui ar fi din afară, adaugi:
   - Și-a petrecut cea mai mare parte a după-amiezii aici, dar puțin mai devreme s-a dus în camera ei.
   Ochii lui fulgeră prin cameră. Are în el o greutate, ca și cum forța de gravitație l-ar ține ancorat de pământ mai puternic decât de obicei.
   Face un pas spre ușa de sub scară.
   S-a întâmplat ceva. Are nevoie să se ducă la subsol. Are nevoie de liniște, de un loc care să fie doar al său. Are nevoie de spațiul pe care i l-ai invadat acum câteva minute.
   Nu poate să meargă. Nu încă. E prea curând. Dacă merge, o să știe. O să-ți vadă fantoma în încăpere, umbra ta pe pereți.
   - Pot să te ajut cu cina, zici.
   Se uită la tine ca și cum ar fi uitat ce înseamnă „cină”, apoi revine în realitate.
   În seara asta munca de preparare constă doar în încălzirea a doua conserve de chili. Fără turtă de mălai, fără unt. O strigă pe Cecilia. Ea renunță la televizor și se așază să mănânce în liniște, repede, ca și cum ar ști că asta e una dintre serile în care trebuie să se ferească din calea lui.
   Bărbatul ăsta, zguduit, tulburat. S-a întâmplat ceva ce n-a plănuit. Lumea i-a alunecat din mâini și acum se trudește s-o stăpânească iar, potrivindu-și strânsoarea. 

 .................................................... 

Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 .................................................

3-5

 

               De-abia după a doua tură Cora deschide gura despre băuturi, după ce a văzut trei aliniate pe tejgheaua mea.

   - A fost ideea mea, zice.
   - Poftim?
   - Rețeta. Mie mi-a venit ideea. I-am spus de ea lui Nick la prânz.
   Nici măcar nu-i supărată, doar blocată undeva între șoc și acceptare. El i-a furat ideea. Ca un personaj negativ din desenele animate, ca un huligan dintr-un serial de comedie. Pur și simplu, a furat-o. Iar eu n-am avut habar.
   - Îmi pare rău, îi spun.
   - E în ordine.
   Nu-i în ordine, dar sunt șefa ei, așa că se preface că este. Pleacă înainte să-i pot cere din nou iertare.
   Oamenilor le place să creadă că afacerile sunt opusul vieții personale.
   Oricine căruia i-a păsat vreodată de munca lui, fie și doar un pic, o să-ți spună că asta-i o tâmpenie. E cel mai personal lucru ceea ce facem aici. Și când eu fac greșeli, sunt oameni care suferă. Nu contează că e vorba de muncă. În cele din urmă, totul este metabolizat ca tristețe.

   Ziua Recunoștinței ne înghite ca o ciupercă atomică, apoi se termină devreme. E o sărbătoare de familie. Nimeni nu vrea să fie plecat de acasă după 11 noaptea. Restaurantul se liniștește. Timp de câteva minute plutim, nu prea știm cum să existăm după haos. Oftăm. Ne masăm gâtul, ne suflăm nasul, golim sticle de apă. Ca după un uragan, începe curățenia.
   - Vrea cineva să ia astea acasă?
   Sophie ridică o cutie de carton plină cu pungi de fursecuri - jumătate trufe de ciocolată, jumătate biscuiți cu lavandă. Toată seara le-am dăruit când aduceam nota de plată. Au mai rămas vreo 10.
   Nimeni nu spune nimic. Nu ne sfiim să luăm ceva gratuit, dar deocamdată ne-am săturat cu toții de restaurant. Nimeni nu vrea să ducă acasă amintiri ale serii.
   Sophie se uită prin încăpere.
   - Haideți, oameni buni. N-o să las astea să se strice și nici nu le mănânc eu.
   Privirea îi poposește pe mine.
   - Șefa?
   Nu-i poți spune „nu” lui Sophie.
   - Da, bine.
   Iau cutia și îi mulțumesc. După ce terminăm curățenia le spun lui Eric și Yuwandei să meargă înainte.
   - Unde naiba te duci? vrea să știe Yuwanda. E aproape miezul nopții.
   Născocesc o poveste despre ceva ce trebuie să iau de la farmacie.
   Yuwanda mă fulgeră cu o privire sceptică. Aștept să insiste - să sublinieze că farmacia închide la 10 și în niciun caz n-o să fie deschisă la ora asta de Ziua Recunoștinței - dar e prea obosită pentru asta. Știe din perioada de după moartea părinților mei că uneori am nevoie să fiu singură și că nu ajută la nimic să pui întrebări.
   - Ai grijă doar cum conduci.
   Ajunsă în mașină, îmi scot telefonul. După seara din cămară, Aidan și cu mine nu ne-am trimis mesaje timp de 24 de ore, de parcă am fi fost prea uluiți ca să vorbim. Apoi, chiar când mă pregăteam de culcare, mi-a scris: „Mă gândesc la tine :)”.
   „A, da?”, i-am răspuns. „Da”, a zis el. Am răspuns: „La fel :)” și de atunci am revenit la programul obișnuit de mesaje. De asemenea, a revenit la restaurant marți. Mi-am petrecut ziua într-o ceață plină de electricitate, privind spre ușă, chiar dacă știam că încă nu e timpul. Când a intrat, în cele din urmă, am simțit un gol în stomac. S-a uitat în ochii mei. A zâmbit. I-am zâmbit și eu. Timp de câteva clipe am fost doar noi doi. Doi idioți fericiți, împărtășind cel mai dulce secret din lume.
   N-am repetat isprava din cămară. Dar erau priviri știutoare, o mângâiere rapidă pe încheietura mea când a luat nota de plată, o cuprindere a taliei când nu se uita nimeni. Și chiar înainte de închidere, o minune: a așteptat până ce s-a golit sala, apoi mi-a spus să închid ochii și să întind mâna. Când am făcut-o, mi-a pus în palmă un obiect rece și mi-a închis degetele peste el.
   - Haide, a zis. Deschide ochii. Uită-te.
   Mi-am desfăcut degetele și am văzut un lănțișor de argint. Semnul infinitului atârnând pe lanțul subțire, cu un cuarț roz în partea din spate.
   - O, Doamne! am șoptit. De unde-l ai?
   N-a răspuns. Mi-a spus să mă întorc cu spatele.
   - Sper că ăsta nu e prea mult ca să-l porți la serviciu.
   I-am spus că e perfect. Mi-a strâns părul și l-a dat blând deoparte. Am stat nemișcată cât a prins închizătoarea, m-a trecut un fior când încheieturile degetelor lui mi-au atins ceafa.
   Iar acum e rândul meu. Nu-i o bijuterie, însă fursecurile lui Sophie sunt cel mai bun lucru pe care îl am de oferit pe moment.
   Deschid telefonul și tastez: „Hei. Am o surpriză pentru tine”.
   Apăs pe „trimite” și pornesc mașina. Casa judecătorului nu-i departe de centru, vreo 10 minute cu mașina de la restaurant, pe drumul principal. Aș putea să pornesc într-acolo. Peste vreo 5 minute buzunarul îmi vibrează.
   Încetinesc și mă uit la telefon.
   „Ce este?” îmi răspunde el.
   Tastez cu o mână: „O să afli curând. Fac o livrare la domiciliu :)”.
   Sunt pe cale să accelerez când telefonul vibrează iar.
   „Când?”
   „În vreo... două minute? Sunt aproape de capătul străzii tale lol.”
   Mă uit la mesaj, apoi șterg lol și îl trimit. Imediat apar cele trei puncte care înseamnă că el scrie.
   „Bine. Stai acolo. Vin eu la tine. Cece a adormit și nu vreau s-o trezesc. Prima Zi a Recunoștinței fără mami, știi?”
   Capul mi se lasă pe spate, lovesc tetiera. Cum de nu m-am gândit la asta?
   Ne-am trimis mesaje de dimineață, obișnuitele „Bună” și „Îți doresc o zi frumoasă”. După asta, nebunia de Ziua Recunoștinței m-a ținut prea ocupată ca să mă uit la telefon așa de des cum aș fi vrut. N-am reușit decât un „O Zi a Recunoștinței fericită!” scurt - și, îmi dau seama acum, prostesc - cât am luat o pauză ca să merg la baie, în vreme ce Eric bubuia în ușă zbierând ceva despre votcă Grey Goose.
   „Desigur”, îi răspund. „Îmi pare tare rău că pic așa, pe nepusă masă. Te aștept la distanță de o stradă”.
   Nu răspunde. La naiba! Ce-o fi fost în capul meu, să mă înființez acolo fără să-l anunț?
   E prea târziu să fac cale-ntoarsă. Trebuie să fie deja pe drum. Conduc mai departe pe stradă, virez la stânga și opresc motorul.
   Peste câteva secunde apare alergând ușor. Ies din mașină. N-are canadiană, doar un pulover bej gros. N-are nici fular sau mănuși. Când ajunge la mine, chicotesc și arăt spre gâtul lui dezgolit, spre mâinile goale.
   - Cât de repede ai țâșnit din casă?
   Înainte să răspundă se uită în jur, ca și cum ar verifica dacă suntem singuri. Apoi își lipește buzele de ale mele, un pupic ușor la început, apoi un sărut mai lung.
   - Cred că mă grăbeam să te văd.
   Mâinile i se strecoară sub paltonul meu și îmi găsesc șoldurile. Mă apasă cu blândețe pe mașină. Îi cuprind umerii cu brațele, îmi îngădui să mă topesc în el.
   Pentru o clipă uit de Ziua Recunoștinței. Uit de restaurant. Uit de marje, de sidecar-uri, de idei furate - de nodul din gât când mă gândesc la viitor, de apa înghețată din plămânii mei când încerc să mă imaginez peste 5 ani, 10 ani, 20 de ani.
   Oricât de greu mi-ar fi, mă trag deoparte destul de mult timp ca să-i dau cutia cu fursecuri.
   - Din partea lui Sophie pentru clientul nostru preferat.
   El ridică în lumina unui felinar una dintre pungi.
   - Fursecuri. Ce drăguț! Mulțumesc. Și te rog să-i spui lui Sophie că-i mulțumesc și ei.
   Îi spun „Cu plăcere” și din nou că îmi pare rău, foarte rău că m-am înființat așa. Că ar fi trebuit să știu, dar nu m-am gândit, că sper din toată inima că nu l-am deranjat.
   - Nu-ți face probleme.
   Pune cutia pe plafonul mașinii.
   - Ar trebui să mă duc înapoi, zice, însă nu o face.
   Ceva îl ține acolo. O ispită. Un moment mai bun decât își imaginase, care imploră să fie prelungit.
   Mă atinge iar. Îmi cuprinde ceafa în căușul palmelor, mă trage ușurel de păr. Îmi mușcă ușor, iute, buza de jos. Am pântecul în flăcări.
   Respirația mi se îngreunează. Îl lipesc de mine cât de tare îmi îngăduie brațele îndurerate. Îl vreau, pe el tot, și vreau să mă aibă toată. Bâjbâie pe la puloverul meu, pe la bluză. Degete nesățioase pe pielea mea. Răceala lui lipită de căldura mea. Închid ochii.
   Poate că simte înainte de a se auzi. Buzele i se desprind. Mâinile i se trag de pe mine. Înainte ca vreunul dintre noi să înregistreze - înainte să pot începe să-mi fie dor de el - ajunge la noi.
   Un țipăt, atât de pătrunzător, încât sfâșie în două noaptea.

33. FEMEIA DIN CASĂ

   Îți spune cum s-o minți pe Cecilia despre Ziua Recunoștinței. „Spune-i că nu mergi să-i vezi pe ai tăi”, te instruiește într-o noapte. „Spune-i că sunt plecați. Că au muncit din greu toată viața și acum își petrec toate sărbătorile pe un vas de croazieră”.
   Ceciliei nu-i pasă prea mult de planurile tale pentru Ziua Recunoștinței.
   Îți povestește ce obișnuia să facă împreună cu mama sa în acest moment al anului. În cele mai multe seri gătea tatăl, dar Ziua Recunoștinței - asta era treaba mamei, zice. Era o anumită rețetă cu saramură, piure de cartofi cu un pic de coajă lăsată acolo, fursecuri cu bucățele de ciocolată pe care le coceau împreună și le ofereau vecinilor.
   Tatăl scrâșnește din dinți pe când ea înșiră amintirile. E în el o înțepeneală, o încordare a umerilor. E un tată. E un părinte singur. În seara sărbătorii se străduiește. Într-un fel. Așterne masa cu șervete de pânză în locul celor de hârtie, vârâte în inele cu curcani pe care le-a făcut demult Cecilia. Lumânări portocalii, farfurii de carton auriu cu margine roșie.
   În loc de curcan a fript o gâscă. Zice că un tip de la serviciu a prins-o el însuși. A congelat-o și i-a vândut-o acum două zile. Simți cum îți urcă în gât fiere. Plimbi prin farfurie carnea, albă și pătată. Te silești să mesteci și să înghiți, să mesteci și să înghiți. Nu-i ceva firesc pentru tine să te hrănești cu o făptură prinsă în pădure și ucisă.
   Morcovi cu rozmarin. Cartofi mici și alungiți. Sos de merișoare din conservă, exact așa cum îi place Ceciliei. El își dă silința. Asta e fetița lui și are nevoie să-l iubească. Are nevoie să fie ascultătoare, oarbă și plină de adorație. Are nevoie să vadă tot ce a făcut el ca să fie fericită.
   După cină e un film. Cecilia nu vrea filmele clasice de sărbători. Nici tu nu vrei. Nimeni n-are chef de familii mari și fericite.
   Cecilia caută printre propuneri. Se oprește la o comedie romantică de Crăciun. O tânără actriță englezoaică joacă rolul unei femei care și-a pierdut controlul asupra vieții sale, înnămolită într-o muncă fără viitor, înstrăinată de propria soră. Apare un tip nou, e clar că e un înger sculat din morți ca s-o salveze. O duce în aventuri prin Londra, îi arată toate lucrurile neobișnuite, fermecătoare, pe care ea le-a ratat.
   „Ți-a spus vreodată cineva”, întreabă tânăra actriță englezoaică în vreme ce îl urmează pe înger pe o alee întunecată, „că ai în tine ceva în genul unui ucigaș în serie?” Chipeșul înger zice că nu, „Oricum, nu mai mult de o dată”. Replica o face pe Cecilia să chicotească. Tatăl ei nu reacționează. Poate că nici nu aude. Poate că scrie mesaje. Nu știi. Te concentrezi pe ecran.
   Mintea îți zboară la prima Zi a Recunoștinței după ce te-a răpit. Cam pe atunci ți-ai dat seama că ești în asta pe termen lung. Că timpul tău în magazie va fi măsurat în ani, nu în luni. Ai încercat să nu-ți imaginezi familia ta - părinții la masa de cină, păstrând aparențele. A venit fratele tău în vizită din Maine sau a lipsit cu totul de sărbători?
   Obișnuiai să fii o parte a unui întreg mare. Atât de des i-ai ținut laolaltă pe tată, mamă, frate. Înseninând atmosfera după o ceartă, aducând acasă note mari, vești bune, materiale pentru felicitarea de Crăciun a familiei. Au continuat fără tine? Sau familia s-a împrăștiat, cu legăturile distruse, așa cum se întâmplă adesea după o pierdere cumplită?
   - Fir-ar să fie!
   El ridică privirea de la telefon. Mijește ochii.
   - Trebuie să ies un moment, zice peste film. Stai aici.
   Aparent i se adresează Ceciliei, însă știi că se referă la tine. Telefonul îi zumzăie. Coboară privirea, apoi o ridică iar.
   - Mă întorc imediat. Doar iau ceva.
   Scrie rapid ceva, apoi pune telefonul pe brațul fotoliului și își vâră picioarele în bocanci. Cecilia oprește filmul.
   - Ce se întâmplă?
   El ridică privirea, încălțat cu un bocanc și cu celălalt în mână.
   - Nimic. Doar o prietenă care vrea să-mi dea ceva.
   Expresia lui e ca în noaptea în care te-a adus în casă, când vocea fiicei sale a răsunat din celălalt capăt al coridorului. Se întâmplă atât de rar să-l vezi așa! Luat prin surprindere, trudindu-se să împiedice cele două vieți ale sale să se ciocnească.
   - Mă întorc imediat, zice înșfăcând cheile casei. Nu mă duc departe.
   Încet, dinadins, adaugă pentru tine:
   - O să fiu în apropiere.
   Arată spre un loc necunoscut la vest de casă.
   - Nu lipsesc decât câteva minute.
   Cecilia își flutură scurt mâna spre el, nerăbdătoare să pornească iar filmul. Tu îi faci tatălui ei un mic semn cu capul.
   El sare mai degrabă decât merge spre ușă și, după o ultimă privire spre tine, iese. Ușa se încuie pe dinafară, o precauțiune inutilă, care împiedică nepoftiții să intre, dar nu - ești conștientă în mod acut de asta - împiedică pe cineva să iasă din casă.
   Creierul îți fierbe. Gânduri zburătăcesc în jurul tău ca niște țânțari, țiuind, prea iuți pentru tine. Vrei să le prinzi, încerci să le clarifici unul câte unul.
   El a plecat. Nu pentru mult timp, a zis, dar a plecat. Nu sunteți decât voi două. Tu și Cecilia. Îți schimbi poziția pe canapea, ceva îți apasă stomacul, și atunci îl vezi.
   Telefonul lui.
   Era așa de zorit să plece, că și-a lăsat telefonul pe brațul fotoliului.
   Te uiți în jur. Cheia camionetei atârnă lângă ușă. Dar cum rămâne cu el?
   Unde este?
   Dacă ieși din casă - dacă fugi - o să te vadă?
   Cecilia se cuibărește lângă tine. Te trudești să rămâi concentrată.
   Creierul tău pășește prin terci de porumb, înoată prin melasă. Poți s-o părăsești?
   Un pumn ți se încleștează în coșul pieptului.
   Ai rămas pentru ea. În ziua în care nu ți-a prins bine cătușa. Ți-ai spus că rămâi din pricina camerelor de supraveghere. Pentru că nu ești sigură. Pentru că ești speriată. Însă ai fi putut să te convingi singură. Ai fi putut găsi curajul.
   A fost fata. Ai stat pentru fată. Știi asta acum.
   În orice fel o să ieși din asta, trebuie s-o implice pe ea. Vrei să fie în siguranță. Vrei să n-o scapi niciodată din ochi.
   Chiar înainte să plece, tatăl ei a arătat spre vest, în prima noapte, când te-a adus în casă, ați venit din direcția opusă. Chibzuiești. Ai nevoie să te încrezi în amintirile tale despre drum, despre urmele de cauciucuri, despre partea din care ai presupus că veneați. Ai putea să pornești cu mașina spre est și să urmezi aceleași drumuri. Te-a pus să închizi ochii, dar ai simțit sub tine mișcările line ale camionetei, ceea ce însemna asfalt.
   L-ai așteptat să dea greș. Ai avut grijă. Ai așteptat să fii sigură. Trebuie să fie de data asta.
   Dacă nu fugi acum - cu el plecat, cu telefonul și cheile mașinii la îndemână și contururile unui plan de evadare - atunci când?
   Urechile încep să-ți zumzăie. Cât timp ai irosit deja gândindu-te la toate astea - 2 minute, 3?
   Trebuie să fie acum.
   „Ai putea să fii acasă până la Crăciun”. Asta pune capac. E ultimul gând de care aveai nevoie ca să te împingă peste prag. Iei telecomanda și oprești filmul. Cecilia își înalță sprâncenele spre tine în chip de „E vreo problemă?”
   Nu știi cum să-i prezinți situația. Cum să-i spui că trebuie să plecați amândouă. Că sunt lucruri pe care tu le știi și ea nu, și că trebuie să aibă încredere în tine.
   Și tu trebuie să ai încredere în tine.
   - O să plec, îi spui. Am un drum de făcut.
   Ea se încruntă.
   - Acum?
   - Da.
   Înghiți în sec. Încerci să vorbești pe tonul clar, calm, al cuiva care are tot timpul drumuri de făcut, care își ține mașina parcată în apropiere.
   - Tocmai mi-am amintit... ceva. Trebuie să plec.
   Sună așa de real în gura ta, „trebuie să plec, trebuie să plec, trebuie să plec”.
   - Nu durează mult.
   Ea ridică din umeri. Îți dai seama că e deprinsă cu asta, adulți care pleacă la orice oră din noapte, dispar din motive necunoscute, se întorc de parcă ar fi lucrul cel mai firesc din lume.
   Apoi îi spui.
   - Trebuie să vii cu mine.
   Fruntea i se încrețește. Arată ca el când e iritat. Când îi vorbești, îi ceri lucruri. Ea e Cecilia. E fiica tatălui său.
   - Vino cu mine și gata, zici.
   Ea se răsucește înapoi spre ecran.
   - Nu pot, zău. Ar trebui să-i spun tatei. Și, ăăă, e filmul.
   E așa de drăguță, așa de politicoasă. O ia pe ocolite, ca să nu te necăjească. Găsește scuze, în loc să spună ceea ce este evident: „Nu pot să dispar în noapte cu o străină”.
   - E în ordine, zici. Tatăl tău n-o să se supere.
   Se încruntă. Minți, și o știe.
   Insiști.
   - O să fie în ordine.
   N-ai niciun argument ca s-o convingi și nici timp să te gândești la vreunul. El s-ar putea întoarce în orice clipă.
   Trebuie să plecați.
   - Haide!
   Te ridici. Ea nu se clintește. Are 13 ani. Nu 10, nu 6. N-o să te urmeze pentru că ai zis tu așa.
   Insiști.
   - Să mergem!
   Se trage un pic înapoi. O bați la cap, o sperii. Vrea s-o lași în pace. Nu-i momentul să dai înapoi. O să-i explici mai târziu. Pe moment nu-i nevoie decât să știe că ești de partea ei și că viața va fi mai bună dacă vine cu tine.
   - N-ai de ce să-ți faci griji. Nu-i decât un drum cu mașina. Bine? Facem doar un drum.
   Vrei să sune liniștitor, dar în vocea ta e o undă tăioasă care te tulbură. Îți pierzi răbdarea.
   O să fugi singură? Dacă nu te lasă s-o salvezi, te salvezi pe tine fără să privești îndărăt?
   O ultimă încercare.
   Te așezi la loc lângă ea. Privești în ochii care sunt pe jumătate ai lui.
   - Ascultă.
   Vorbești pe un ton scăzut, ai răsuflarea fierbinte și umedă, ceață pe o fereastră invizibilă.
   - Nu-i mare lucru. Doar o mică excursie. E în ordine, știi. Să petreci timp fără el. E în ordine să vrei asta.
   Ea se face ghem, își încrucișează brațele peste fluierele picioarelor.
   - Nu știi despre ce vorbești.
   Nu vrei să-i spui teoriile tale despre ceea ce se petrece noaptea. Știi că s-ar putea să greșești. Știi că nu știi nimic.
   Îți îmblânzești vocea cât poți de mult.
   - Și mie îmi plăcea să-mi petrec timpul cu părinții, zici. Când eram de vârsta ta.
   Simți furnicături în gât. E aici, ancorându-te ca o scoică pe o piatră. Trebuie să te desprinzi de casa asta. S-o desprinzi de el. S-o scoți ca pe o stridie, un trosnet și o cochilie care se deschide, ligamente care se desfac.
   - Și eu mi-am iubit părinții, îi spui. Încă îi iubesc. Zău că îi iubesc. Dar e în ordine să fii independent. E în ordine să-l părăsești. Doar pentru o vreme.
   Ea ridică privirea. Are obrajii aprinși, ochii negri de furie. Fata lu’ tata.
   - Nu înțelegi. Nu înțelegi nimic.
   Se chinuie să fie rea cu tine. Își răsucește degetele în noduri neliniștite, cu încheieturile albe și pielea stacojie.
   - N-ai habar cum e.
   Ridică privirea în tavan și inima ți se face țăndări. Fata își stăpânește lacrimile.
   - Nimeni nu știe, zice.
   Vocea i se zguduie ca un avion care cade de pe cer.
   - Nimeni nu pricepe.
    Ascultă.
   Trebuie s-o spui. Trebuie să te încumeți.
   - Știu, bine? Știu ce-ți face.
   Ea se uită la tine fără să înțeleagă.
   - Ce?
   Nu mai poți face nimic ca s-o păcălești. Fata asta deșteaptă, de o loialitate feroce. Nu vrea decât să iubească și să fie iubită. Și tu ai încolțit-o. O faci să aleagă, și te urăște pentru asta. N-o învinuiești.
   Fiecare fibră din tine te trage spre lumea de afară și fiecare fibră din tine te trage înapoi spre ea.
   Nu poți s-o faci. Oricât de mult ți-ai dori, nu poți să pleci fără ea.
   Trebuie să alegi în locul ei.
   - Bine.
   Te ridici în picioare. O prinzi de braț și începi să tragi.
   - Hai să mergem.
   Încerci să-i dai vocii tale greutatea autorității. Încerci să n-o strângi prea tare de braț, să o tragi într-un fel în care să nu-i smucești umărul. Nu vrei să-i faci rău. Nu acum și nici vreodată.
   Reușești parțial. E silită să se ridice de pe canapea. Dar ți se împotrivește, se trage în direcția opusă.
   - Ce faci?
   Are un ton mai mult indignat decât panicat. O prinzi de celălalt braț cu mâna stângă și îți dublezi eforturile.
   Ești mai puternică decât credeai. Poate că e toată mâncarea de care ai avut parte. Poate că ți s-au dezvoltat mușchii. Poate că te-ai săturat să fii fragilă. Cel mai probabil e adrenalina care se năpustește prin venele tale, precum și atracția aerului nopții de afară, chemarea asfaltului pe care vei merge în curând cu mașina.
   Îți aduni puterile și mai tragi o dată de brațele ei. Ceva dă greș, o socoteală proastă - glezna i se prinde cu o bufnitură de măsuța de cafea. Îți aruncă o privire care arată că ai trădat-o atât de tare, încât îți ferești ochii.
   Ai rănit-o pe fată. Ultimul lucru, absolut ultimul pe care voiai să-l faci în viața asta și în toate cele următoare.
   Înainte să-i poți cere iertare, un sunet se înalță prin casă, rănit, primitiv. E ca și cum furia și durerea din tine adunate în toți cei cinci ani trec din pielea ta într-a ei ca un curent electric. Țipă, și țipă, și țipă. Are gura căscată larg și ochii închiși strâns și țipă tot mai tare, mai lung și cu mai multă furie decât ai auzit vreodată. Vrei să înceteze, și totuși ești cu ea, așa de aproape de ea prin tot acest moment. Când crezi că e pe cale să rămână fără suflu se deschide în ea ceva, o nouă rezervă de aer, și o ia de la capăt. Țipă într-un fel care te sperie, însă de asemenea, pe ascuns, efemer, te eliberează. Țipă destul pentru voi amândouă.

34. EMILY

   Stăm alături. Timp de câteva clipe nu observ decât absența mâinilor lui din părul meu, a pieptului lui de lângă al meu, care încă palpită după ce am fost despărțiți brutal. Răsuflarea lui se înalță, stropi calzi în aerul înghețat.
   Realitatea mă izbește ca un duș rece. Țipătul acela. Direct dintr-un film de groază, când perdeaua se dă deoparte dezvăluind o siluetă întunecată, lucirea unui cuțit de măcelar.
   Stăm în mijlocul unei străzi pustii. Orice o fi provocat acel țipăt nu poate să fie mai departe de două sute de metri. Îngheț.
   - Ce-a fost asta?
   Vocea îmi tremură. Trupul lui s-a răsucit spre țipătul care, îmi dau seama acum, venea din casa lui. Fața i se încordează. Apoi pare să se gândească la ceva și trăsăturile i se destind.
   - Asta e fiica mea.
   Mă încrunt. Cum poate să fie o veste bună?
   - Are coșmaruri. Spaime de noapte. Dormea când mi-ai trimis mesajul. Îți amintești?
   Sigur. Mă reazem de Honda, cu picioarele tremurând de ușurare. Fiica lui de 13 ani, trezită de un vis urât.
   - Mă duc să văd ce face, zice el.
   Sunt așa de ușurată, că îmi stăpânesc un chicotit, îmi simt în piept inima ușoară ca un balon de heliu.
   - Sigur, zic pe un ton din nou serios. Du-te.
   Descui mașina și mă așez la volan. El așteaptă până se închide portiera, apoi îmi face un semn rapid cu mâna și pornește spre casă în alergare ușoară. Mă uit după el în oglinda retrovizoare, pasul lui devine un sprint în toată legea. Un tată cu o misiune.
   Dau repede în marșarier. Se aude o bufnitură. Apăs pedala de frână, cu inima sărită iar în gât. Tocmai am dat peste ceva? N-am văzut nimic, dar e o veveriță, poate?
   Sau un om?
   Tocmai am dat peste un om? Drumurile sunt așa de întunecoase pe aici!
   Până și judecătorul se tot plânge de asta, rugând consiliul municipal să facă cheltuiala extravagantă a unor felinare în plus.
   Mă opresc, gata să vomit, și mă uit la cauciucurile din față. Simt alt val de ușurare. E cutia cu fursecuri, pe care el a pus-o pe plafonul mașinii și de care a uitat în graba lui.
   Merg mai departe. Cu toate că știu că țipătul n-a însemnat nimic rău, n-am chef să mă opresc pe o porțiune întunecată a drumului când sunt singură. Mă duc direct acasă.

35. FEMEIA DIN CASĂ

   În clipa în care Cecilia începe să țipe îi dai drumul, îți desfaci degetele.
   O eliberezi. O implori să înceteze, „șșșt șșșt șșșt”, dar e prea târziu. Ea țipă până ce intră el, o ceață furioasă care se îndreaptă direct spre voi două. E cea mai mare greșeală pe care ai făcut-o în 5 ani. Știi asta imediat, cu o limpezime orbitoare.
   Ce vede el: copilul său care se vaită, odorul său, singura sa fiică, încetând brusc să țipe, și pe tine, gheboșată lângă ea, cu brațele care imploră ridicate zadarnic.
   Ușa se trântește în urma lui. Un pas, doi, trei sunt destul. Se așază între tine și copilul său, prinde una dintre încheieturile tale și una dintre ale ei.
   Cecilia încearcă să explice, cuvintele i se ciocnesc între ele. E în ordine, zice, nu-i nimic, am crezut doar că am văzut ceva, m-am speriat și am țipat, dar nu era nimic. Nu sunt rănită, nimeni nu-i rănit, tati, Rachel încerca doar, încerca doar să fie de ajutor.
   Intuitiv știe s-o facă. Minte sperând să te salveze.
   El expiră lung. Dă drumul brațului Ceciliei și brațului tău. Pieptul i se ridică și coboară, se ridică și coboară, și încearcă să-și încetinească răsuflarea.
   Zâmbește. Asta doar de spectacol. Încă o simți, furia care pulsează dedesubt. Are nările umflate, privirea vagă.
   - Ești bine? întreabă cu vocea liniștită.
   Vocea unui tată.
   Ea încuviințează din cap.
   El se răsucește spre tine, ca și cum ar aștepta să răspunzi la aceeași întrebare. Totul e spectacol. Totul pentru ochii ei.
   Încuviințezi și tu din cap.
   El își întoarce atenția spre fiica sa.
   - Ce-ar fi să te duci un pic în camera ta?
   Ea zice „Bine” și o șterge fără să se uite înapoi. A făcut tot ce putea.
   La etaj, ușa camerei Ceciliei se închide.
   - Îmi pare rău, șoptești. E cum a zis ea, a crezut că a văzut ceva și s-a speriat și...
   - Ține-ți gura.
   - Îmi pare rău, îi spui iar, și din nou: Îmi pare foarte rău.
   Nu te aude.
   - Ce mama dracului ai făcut?
   Mâinile lui sunt pe tine. Înșfăcându-te, zgâlțâindu-te. Înainte de el n-ai știut... n-ai înțeles niciodată deplin conceptul, simplitatea devastatoare a cuiva care are mai multă forță fizică decât tine. N-ai fost niciodată redusă la nimic de pumnii încleștați ai cuiva. Nu ți-au fost scuturați niciodată umerii așa de tare, că simți pe viu cum e traumatismul cervical.
   - A fost o neînțelegere, zici. Încercam doar să...
   - Am zis să-ți ții gura.
   Te îmbrâncește în perete, tăcut, mortal.
   Dacă ai putea, ai fugi în dormitorul tău, așa cum a făcut Cecilia. Ai dispărea din viața lui, l-ai lăsa să uite un moment de tine. Însă nu poți, pentru că încăperea îi aparține lui și lumea îi aparține lui și el vrea să dispari, dar te vrea și aici, chiar aici, unde te poate vedea.
   Brațul lui ți se înfige în gât. Apasă și tot apasă, până ce încep să-ți joace puncte negre în fața ochilor. A mai făcut asta, dar întotdeauna ți-a dat drumul în ultima clipă. De data asta n-o face.
   Nu poți să respiri. E ca și cum n-ai fi știut niciodată cum s-o faci. Tot încerci, însă pereții traheii s-au prăbușit și nu trece nimic pe acolo.
   Ies din tine sunete alarmante. Gâlgâieli. Încercări de tânguială. Sunete din ultimele clipe. Sunete de moarte.
   Zece secunde. Ai auzit asta cândva într-un podcast. Ai 10 secunde până să-ți pierzi cunoștința. Până ce trupul alunecă pe veci din tine și pierzi orice șansă să-l salvezi.
   Nu le ceri brațelor tale să se miște, nici picioarelor. Pur și simplu, o fac. Nu înțelegi până nu simți că încleștarea lui slăbește, pentru foarte scurt timp.
   Te auzi icnind înainte să simți cum aerul îți eliberează, în sfârșit, traheea. Tușești. Te îneci. Mai răsufli o dată.
   Ești atât de concentrată să revii la viață, că uiți pentru o clipă că el e acolo.
   Îți aduce el aminte.
   L-ai împins, chiar acum. Te-ai împotrivit, doar un pic. Și nu i-a plăcut asta. Nu i-a plăcut defel.
   Te găsește iar. Un braț în jurul mijlocului, o mână pe gură și nas. Îți amuțește tușea. Îți fură iarăși aerul.
   - Taci dracului, îți șoptește la ureche.
   E în spatele tău, cu toată greutatea pe spatele tău.
   - Doar ține-ți. Dracului. Gura.
   Tot ce vrea bărbatul ăsta, tot ce a vrut vreodată, e să nu mai vorbești. Să nu te mai miști. Nu vrea decât să încetezi.
   Regula numărul 4 ca să rămâi în viață afară din magazie: N-o știi.
   Oricare o fi fost, ai încălcat-o.
   Cu mare efort, îți smucești capul cu câțiva centimetri spre stânga.
   Privirea ta o întâlnește pe a lui o clipă. Bărbatul ăsta. Ar fi trebuit să te omoare acum mult timp. Vede asta acum și o vezi și tu. Atât de evident, atât de incontestabil. Nu i-ai făcut decât necazuri.
Brațul lui stâng ți se înfășoară pe după gât. E o apăsare pe ceafa ta - mâna lui dreaptă, presupui. Strangulare de la spate. Te ține într-o strangulare de la spate.
   Nu poți să te miști. Aproape că nu poți să gândești. Nu știi dacă respiri. Acea cunoaștere nu-ți aparține. Nu-ți aparțin decât vederea care se încețoșează, mădularele care slăbesc și zvâcnetul din urechi - sângele, fiecare zvâcnire a inimii ca vibrația corzilor de chitară.
   Sunetul te umple.
   Încetinește.
   O bătaie după alta, tot mai rare.
   Mai e o ultimă încercare, o explozie de lumină care îți zguduie coloana vertebrală lipită de pieptul lui.
   Și apoi nimic.
   Totul se întunecă.

36. CECILIA

   Când eram mică, tata m-a învățat să citesc. În fiecare seară mă verifica: Cum sună „i” și „n” aflate alături? Dar doi de „o”? Și un „e” dublu? Mai târziu m-a învățat cuvinte. Cuvinte despre mâncare, despre natură. Despre construcții, despre medicină, despre electricitate. La un moment dat, am trecut pe lângă niște curci și curcani de pe marginea drumului - eu trebuie să fi avut 6 sau 7 ani - și mi-a spus că se zice „cârd”, cârd de curcani.
   A devenit o obsesie. Am trecut printr-o fază în care voiam să știu cum le zice diferitelor grupuri de animale. Un „roi” de albine, o „cuib” de șerpi. A printat de pe internet o listă și în fiecare zi mă învăța un cuvânt nou. O „colonie”, sau o „tabără”, sau un „nor” de lilieci. O „lene” de urși. O „caravană” de cămile. O „umbră” de jaguari. Am făcut din asta un joc ori de câte ori mă ducea cu mașina undeva. Zicea șoimi și eu ziceam „aruncare”. Crocodili? O „însorire” de crocodili. Rinoceri? O „izbitură” de rinoceri. Lemuri? „Conspirație”. Ciori? „Crimă”. Asta era preferata mea. O „crimă” de ciori. Ciorile sunt așa de gotice! Trebuia să fie o crimă.
   Ne certăm tata și cu mine.
   Sigur că ne certăm. E tatăl meu. Dar știu că mă iubește.
   Unele fiice nu vor ști niciodată cum e să fii iubit așa. Îi aud pe cei de la școală. În poveștile vieților lor, tații sunt întotdeauna pe fundal, muncind până târziu, venind la meciuri și în vacanțe ca niște musafiri în loc de părinți adevărați.
   Eu o să știu întotdeauna. Uneori mă gândesc că e singurul lucru pe care o să-l știu sigur în toată viața mea. Oricum ar fi, dacă mor bătrână sau tânără, bolnavă sau sănătoasă, fericită sau chinuită, măritată sau nu. Dacă întreabă cineva - cum ar fi, dacă ajung celebră și brusc toată lumea vrea să știe cum eram eu înainte să-mi știe ei numele - e un lucru pe care o să-l pot spune cu convingere.
   O să spun lumii că tata m-a iubit.

37. FEMEIA ÎN PRIMEJDIE

   Te duce în pădure.
   Iată cum se întâmplă: îți lasă trupul să alunece, moale ca o păpușă de cârpe, pe podeaua din living. Rănită, dar respirând. Asta-i chestia cu tine: niciodată nu încetezi să respiri.
   Îți trece un braț pe după spinare: pe celălalt, pe sub genunchi. Poate că așa te cară până la camionetă. Sau poate că te azvârle pe umăr ca pe un sac de cartofi. Nu ești un lucrușor delicat. Știi ce ești: o corvoadă care trebuie să fie bifată pe listă. O problemă de rezolvat.
   Sau poate te înghiontește și deschizi ochii, nu conștientă de-a binelea, însă destul de trează ca să fii ridicată. Poate vă împleticiți împreună până la mașină, cu brațul tău petrecut pe după umărul lui, cu degetele lui strânse pe încheietura mâinii tale, cu o mână în jurul taliei tale. Poate că arătați ca doi prieteni după o noapte în oraș - beți de nu mai știți de voi, și el te duce acasă în siguranță.
   Se deschide o portieră. Aer rece pe fața ta. Auzi foșnetul vântului în crengile copacilor, dar nu vezi nimic. Nici măcar o frunză. Cineva ți-a stins lumina în cap, creierul ți-e o învălmășeală de becuri sparte. Scoți suspine tăcute. Dacă ești pe cale să pieri, ai nevoie să vezi pentru ultima oară copacii. Ai nevoie ca rădăcinile lor să te echilibreze, dulcea legănare a frunzelor lor să te adoarmă.
   El te așază pe locul pasagerului. Capul ți se rostogolește spre geam, cu sticla ca un țurțure pe pielea ta. Te îndreaptă ca să-ți pună centura de siguranță. Ce contează? ai vrea să întrebi. Cui îi pasă dacă mașina patinează și iese de pe drum, iar tu zbori prin parbriz? O să pieri și el nu va trebui să miște un deget.
   Însă el nu-i omul care să lase lucrurile în voia sorții. Trântește portiera din partea ta și se duce în partea cealaltă.
   Dacă ăsta-i sfârșitul, atunci el o să fie ultima persoană care te-a văzut vie. Ultima persoană care te-a văzut cum clipești, cum înghiți. Ultima care ți-a văzut pieptul ridicându-se și lăsându-se în jos ca un metronom. Dacă alegi să vorbești, el va fi ultima persoană care va auzi sunetul glasului tău.
   Simți nevoia să-ți descarci sufletul? E ceva ce ai nevoie să audă cineva înainte să fie prea târziu?
   El pornește mașina.
   „Am avut o mamă”, ai putea să-i spui lui. „Am avut un tată. La fel ca fiica ta. Am avut un tată. Am avut un frate. M-am născut într-o seară de vară, pe furtună. Mama se săturase până peste cap să fie gravidă. A fost ușurată când am venit pe lume, în sfârșit. Și fericită, dar în primul rând, ușurată. Nașterea mea a marcat sfârșitul unei perioade foarte neplăcute.
   N-ai văzut niciodată asta, dar îmi iubeam viața. Nu era perfectă. Era confortabilă, dar nu era întotdeauna ușoară. Primul meu iubit m-a rănit și l-am rănit, la rândul meu, un mesaj vocal pe robotul lui, un semn de exclamare furios care punea capăt tinerei iubiri. Fratele meu și-a făcut rău lui însuși, de două ori, și apoi l-am rănit și eu.
   Mi-am căutat locul în lume. Uneori am simțit că l-am găsit, apoi mi-am făcut griji că o să-mi fie luat. Un străin mi-a făcut rău - nu tu, altul, înainte.
   N-ai fost singurul. Nu știi asta. Nu m-ai întrebat niciodată și nu ți-am spus, dar știam cum este asta dinainte să mă găsești tu. Am știut cum este atunci când cineva pe care nu-l cunoști, cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată, hotărăște că o parte din tine o să-i aparțină lui pe veci.
   Asta a fost singura ta greșeală în ziua în care te-am cunoscut. Ai crezut că o să mă iei prin surprindere. Ai crezut că o să fii primul lucru rău care mi s-a întâmplat vreodată. Însă cu știam cum merge treaba. M-am născut în orașul care a ucis-o pe Kitty Genovese; unii oameni i-au auzit țipetele, dar le-a fost frică să le spună polițiștilor, sau au fost derutați, sau nu s-au gândit că ar ajuta la ceva să telefoneze. Ce m-a învățat Kitty Genovese: când lumea nu te protejează, nu poți să-i protejezi tu pe alții.
   Am făcut primii pași într-un parc în care, într-o dimineață din luna august a anului 1986, a fost găsit trupul unei fete de 18 ani, la câteva ore după ce a plecat dintr-un bar cu un băiat pe care îl cunoștea. Vizavi de acel parc era locul în care cântărețul a fost împușcat mortal în 1980 de un bărbat care avea în buzunar un exemplar broșat din romanul meu preferat când eram adolescentă.
   Așa că nu, când m-ai găsit n-am fost surprinsă. Sigur că m-ai găsit. Trebuia să apari în viața cuiva, și ai apărut într-a mea”.
   Camioneta încetinește. Motorul se oprește.
   „Anul nașterii mele este 1991. Într-o zi m-am uitat pe Wikipedia la lucrurile care s-au întâmplat în acel an. Ca la un horoscop. Voiam să știu sub ce auspicii am venit pe lume.
   Poate că îți amintești. Giants au câștigat Super Bowlul. Dick Cheney a reziliat un contract de 57 de miliarde de dolari pentru un tip de avion militar. Un avion cu reacție ucigaș, un bombardier invizibil, o mașinărie proiectată să ucidă. Vezi unde bat cu asta? În anul acela, femeia - o știi: Charlize Theron a jucat rolul ei într-un film - a mărturisit că a omorât 7 bărbați. Au bătut-o, a zis ea. Au încercat s-o violeze. N-a avut încotro.
   A fost o perioadă agitată. Operațiunea «Furtună în deșert» pe fundal. Marele juriu l-a condamnat pe Mike Tyson. Polițiștii l-au arestat pe Jeffrey Dahmer, în Europa s-a destrămat Uniunea Sovietică.
   Lumea era așa de jalnică! Așa de haotică! Am iubit-o atunci și o iubesc acum. Ăsta-i singurul lucru pe care nu mi l-ai luat niciodată. Am încetat să-i iubesc pe alții. Am încetat să mă iubesc pe mine. Am încetat să-mi iubesc familia atunci când a devenit copleșitor să-i iubesc. Însă n-am încetat niciodată să iubesc ansamblul ăsta mare, absurd, frumos, pe care îl alcătuim cu toții.
   Nu știu de ce ai fost așa de afectat de asta, de parcă ar fi fost o jignire pentru tine și credințele tale - improbabilitatea statistică a vieții omenești pe pământ”.
   Se aude un oftat și clinchetul centurii lui de siguranță. Pași afară, înconjurând camioneta. Se deschide portiera pasagerului. Te eliberează din mașină. Nu poți să vezi, dar îți amintești pădurea - locul tău preferat înainte să te răpească el, copacii cei mai înalți, iarba cea mai moale.
   Pământul acesta nu-i moale. Aterizezi pe el cu o bufnitură. Capul îți explodează pe ceva - rădăcini, o buturugă, poate un bolovan. Nu știi decât că îți arde capul și pielea sângerează și totul doare așa de tare. Pare inutil să-ți provoace atâta durere.
   Însă nu tu faci regulile. Niciodată nu le-ai făcut.
   Aici sfârșești, o formă care tremură pe pământ. Curând o să se termine totul. El o să facă ce are de făcut și apoi tu o să pieri. În sfârșit.
   Până acum nu ți-ai dat seama de câtă energie e nevoie ca să rămâi în viață. Cât de tare ai obosit să te agăți de inima ta care bate, de plămânii care respiră, când intemperiile conspiră împotriva ta.
   E vremea să pleci.
   Auzi țăcănitul unui pistol. Iarba se vălurește lângă tine. Mâna lui îți cuprinde ceafa. Simți căldura trupului său lângă al tău, un inel de metal rece pe tâmplă.
   Așa se întâmplă? Întotdeauna ai crezut că pistolul e doar pentru spectacol. Ți-ai închipuit că o s-o facă cu mâinile lui, apăsând, așteptând, privind, ciulind urechile după icnete, șuieratul aerului care iese dintr-un trup și nu se mai întoarce niciodată.
   Poate că l-ai înfuriat așa de tare, că nu mai are răbdare pentru asta. Poate că și el vrea ca totul să se termine cât mai repede cu putință.
   Își schimbă poziția. Răsuflarea lui îți ajunge în ureche, fierbinte și obosită. Șoptește ceva ce nu poți să auzi. Aștepți să se întâmple. Îți imaginezi un pocnet, un foc de artificii în spatele pleoapelor tale, o fulgerare de durere care îți sparge craniul în două. Aștepți și tot aștepți și nu mai vine.
   Se aude o bufnitură. Amândouă mâinile lui sunt pe tine.
   Un gând își croiește drum prin tine.
   Tocmai a lăsat din mână pistolul?
   Degetele i se plimbă peste pielea de la ceafa ta, unde craniul s-a despicat.
   O explozie de durere îți izbucnește în creier. Radiază prin corp, aduce frisoane, și greață, și un geamăt, și nu-ți simți degetele de la picioare, și nu-ți simți mâinile, și nu-ți simți brațele, și apoi nimic.
   Te-ai pierdut în întuneric.

38. FEMEIA, ACUM MULTĂ VREME

   După ce fratele tău te evită, faci un curs de psihologie. Profesorul tău a tratat veterani cu sindrom posttraumatic. Într-o zi spune că trauma este ceea ce se întâmplă după ce te vezi murind. Ești martor la povestea propriei morți și pare atât de adevărată, încât nu mai ești niciodată același om.
   Nu înțelegi, până ce înțelegi.
   Într-o sâmbătă seara, Julie te convinge să ieșiți în oraș. Are o nouă iubită. Pe ringul de dans o sărută în fața ta. Pentru prima dată, prietena ta - cea mai bună prietenă a ta, singura persoană cu care îți poți imagina că locuiești - e îndrăgostită. Primești acea informație ca pe un dar prețios.
   Degetele îți amorțesc. Nu-ți dai seama pe loc ce se întâmplă. Așa se petrece: te pierzi, dar nu-ți dai seama de asta și, când îți dai, e prea târziu. Un calm ciudat te învăluie. Plutești deasupra ringului de dans, despărțită de mulțime de un văl nevăzut. În jurul fiecărei lămpi ondulează un halo albastru. Timp de câteva minute te simți împăcată, apoi te simți ciudat.
   Aluneci afară de pe ringul de dans. Pui paharul pe masa cea mai apropiată. Paharul tău - nu l-ai lăsat nicio clipă nesupravegheat. Dar nu ți-ai ținut tot timpul palma peste el. N-are capac. Dansai. Ai lăsat ușa crăpată, cea mai mică crăpătură prin care se putea strecura un străin ca să-ți facă rău.
   Ieși din local. Ceea ce îți trebuie este o pală de vânt rece, o rafală de vânt arctic ca să te smulgă din asta. Vântul de nord-est care să-ți ciugulească obrajii, amintindu-ți că ești vie. Însă aerul nopții e cald și lipicios, și capul ți se umple de sirop. Strigi după un taxi. Te șochează și, în același timp, te ușurează faptul că ești în stare să faci asta.
   În taxi îți tot pierzi și recapeți cunoștința. Nu te doare nimic, dar nimic nu-i în ordine. „Domnule”, îi spui șoferului. „Vă rog, domnule”. El te privește în oglinda retrovizoare. Nu-ți amintești fața lui. N-o să-ți amintești niciodată fața lui.
   Îi spui: „Vă rog, domnule, puteți s-o sunați pe prietena mea - cred că cineva mi-a pus ceva în băutură”. Nu-ți vine să crezi ce spui. Șoferul trage pe dreapta - crezi că o face. Îți întinde telefonul lui.
   Tastezi numărul lui Julie cât de repede poți, înainte să-ți dispară pe vecie din creier. „Repede”, îți spune trupul tău, „trebuie să scoți toate cifrele înainte să mă închid”. Gândești: „Să te închizi” și trupul tău zice: „Da, să mă în...” și totul se întunecă.
   Te trezești în stilul dramelor medicale, pe un pat la urgență. Fața îngrijorată a lui Julie plutește deasupra feței tale. „Mă auzi?”, întreabă, și reiese că ai fost cât de cât trează o vreme, doar că nu-ți poți aminti. E o gaură neagră acolo unde ar trebui să fie amintirile. Nu se va umple niciodată. În marele film al vieții tale, ecranul rămâne negru timp de câteva minute. Te simți jefuită, ca și cum ți-a fost luat ceva de mare valoare.
   Mâini înmănușate trag de umerii tăi. Trebuie să te ridici în capul oaselor. Trebuie să-ți tragi în sus bluza, ca să ți se poată pune pe piept electrozi.
   Trebuie să întinzi mâna ca să ți se ia sânge pentru analize. „Nu vreau să mi se ia sânge”, le spui. „Chiar și într-o zi bună leșin când mi se ia sânge”. Ei insistă, și cu cât le spui mai mult „nu”, cu atât mai puțin te ascultă. Ai fost adusă pe o targă, inconștientă, cu răsuflarea mirosind a alcool. Nimic din ce spui nu contează. „Nu-mi dau acordul”, zici. „Nu-mi dau acordul pentru analizele astea”. Un bărbat în halat steril își dă ochii peste cap.
   Îi spui lui Julie că o să vomiți. Apare o pungă de plastic. E deja pe jumătate plină; trebuie să fi vomitat și mai devreme. Țâșnește din tine un șuvoi de fiere. Stomacul ți-e gol, însă mușchii burții continuă să se încordeze. Ies din tine sunete groaznice, doar din gât, fără voce. Vomiți așa de tare, că a doua zi te vor durea mușchii abdominali.
   Printre spasme explici ce s-a întâmplat. Formulezi în diferite feluri. „Am fost drogată. Băutura mi-a fost aranjată. Cineva mi-a pus ceva în băutură”.
   Peste câteva ore, când ești gata de externare, ți se dă o fișă cu diagnosticul. Spune acolo, va spune întotdeauna, „intoxicație alcoolică”.
   Nimeni nu te crede.
   Julie cheamă un Uber. Când ajungeți acasă zice că o să te simți mai bine după un duș.
   - Să scoți din tine camera de urgență, zice.
   Te speli pe corp, dar ești prea obosită ca să te mai ocupi și de păr.
   - Mâine, îi spui lui Julie. O s-o fac mâine.
   Capul îți atinge perna. Aici e o disonanță - totul e obișnuit, totul e neobișnuit. Ești atât de norocoasă că trăiești! Atât de norocoasă că dormi în patul tău!
   A doua zi e în ceață. Te trezești cu durere de cap. Morfolești un covrig. Ieși la plimbare. E o prăpastie între tine și lume. E aici, dar n-o poți atinge.
   Nu știi cum să mai exiști în ea.
   Încă nu știi, dar niște părți din tine sunt sparte și nu vor mai fi niciodată întregi. Încă nu știi, dar asta nu-i cea mai mare tragedie a vieții tale.
   Asta-i partea la care el nu s-a așteptat. În ziua aceea, lângă pădure, avea nevoie să fii surprinsă, șocată de însăși posibilitatea ca cineva să vrea să-ți facă vreun rău.
   Ceea ce ți s-a întâmplat la club te-a schimbat. Când te-a găsit el, singura parte rămasă din tine era cea care știa cum să supraviețuiască.

39. FEMEIA DIN CASĂ

   O suprafață rece, tare, sub spatele tău. Un zăngănit slab de metal deasupra capului tău. Ceafa te ustură. Ai pleoapele grele. Trupul ți-e o rană mare.
   Totul e în ceață. Pereți întunecați și forme și mai întunecate - mobilă?
   Cutii.
   Teancuri de cutii. Conturul unui scaun. Ceva care ți se pare un banc de lucru, un panou pe care atârnă scule.
   De sus vin sunete - o voce, apoi alta.
   Ești în casă. În măruntaiele ei.
   Pivnița. Asta trebuie să fie.
   Îți schimbi un pic poziția și te crispezi. Te dor toate.
   Însă ești vie.

40. FEMEIA DIN CASĂ

   Nu știi câte zile trec. Nu știi ce îi spune fiicei sale. Nu-i treaba ta să știi.
   Ești așa de obosită să te porți cum trebuie prin toate astea. Să-i confirmi minciunile, să te prinzi în joc. Acum vă purtați mai cinstit ca oricând unul cu celălalt.
   El vine și nu scoate nicio vorbă. Îți aduce apă, câteodată supă. Îți duce la buze căni cu apă și linguri cu supă de găină. Te sprijină în îndoitura cotului său. Când te îneci te bate ușurel pe spate, între omoplați.
   Uneori te gândești că asta-i tot ce vrea. Să stăpânească pe cineva deplin, absolut. Să aibă cineva nevoie de el, numai de el.
   Ăsta trebuie să fie motivul pentru care n-a făcut-o. În pădure. A văzut în tine ceva mai interesant decât moartea. Durerea și nesfârșita ta capacitate de a o simți, de a o demonstra. Va cocheta cu ideea ca tu să fii iar întreagă, câtă vreme el e cel care te adună la loc.
   Regula numărul 5 ca să rămâi în viață afară din magazie: el trebuie să aibă nevoie de tine cel puțin la fel de mult cât ai tu nevoie de el.
   Într-o dimineață, după ce pleacă Cecilia la școală, te duce în baie și te apleacă peste cadă. E o cascadă de apă pe capul tău, în urechi și în gură.
   Simți gust de sânge. Îți spală părul cu șampon, cu mișcări blânde pe pielea capului. Totuși ustură. Te crispezi și el zice: Nu te mișca, nu te mișca - merge mai repede dacă nu te clintești.
   După aceea vomiți. Te prinde de umeri, te duce la closet. Îți prinde părul cu o mână și îl ține în spate, ca și cum ai fi mahmură și el ți-ar fi prieten, ca și cum ai fi bolnavă și el ar fi mama ta. Mușchii stomacului se încleștează așa de tare, că rămâi fără răsuflare. Continui să te opintești și după ce n-a mai rămas nimic, icnete zgomotoase, dureroase, peste vas. Îl prinzi de mână. E un reflex. Nu știi că o faci până ce el îți răspunde cu o strângere ușoară.
   Treceți prin asta împreună.
   Te duce înapoi în camera ta, te culcă pe pat. Gata cu podeaua tare. Îți îngădui să te scufunzi în saltea, cearșafurile sunt moi pe obraz. Dacă trebuie, pilota o să te înghită. Camera o să se prăbușească peste tine. O să lași totul să ți se întâmple.
   Te-ai săturat de luptă.
   Își lasă palma pe fruntea ta. Ai făcut febră. Vederea ți se împăienjenește.
   De câte ori încerci să te ridici în capul oaselor, pământul se cască sub tine. Îi spui că trebuie să te vadă cineva, un doctor, oricine. Îți spune să nu-ți faci griji. O să fie în ordine, zice, trebuie doar să te liniștești.
   Creierul ți-a luat foc. Ești rănită și el e aici și ți-e frig, așa de frig, cu toate că el mai pune o pătură peste tine. Tristețea te îngheață pe dinăuntru. Izbucnești în plâns. Plângi pentru tine, pentru Cecilia, pentru mama ei, pentru femeile pe care le vânează el acum. Totul se izbește de tine, o tristețe după alta, până ce te întreabă ce e cu tine.
   - Soția ta, zici printre sughițuri. Sărmana ta soție.
   E tot ce poți încropi. El tace și te privește cu atenție.
   - Ce-i cu soția mea?
   Încerci să-i explici, să-l tragi sub talazul tău de durere.
   - Era așa de tânără! îi spui. Amândouă erau. Soția și fiica ta. Îmi pare așa de rău pentru fiica ta!
   Și chiar gândești asta. Simți pierderea ei la fel de intens cum simți lipsa mamei tale. Oare ai încă o mamă? Și, dacă e în viață, oare mai păstrează speranța că și tu ești?
   - Cancer, zice el. Urâtă chestie.
   „Cancer”, vrei să zici. „Chiar?”
   Prin negura febrei îți mijești ochii spre el. Ai crezut că poate el a făcut-o. Poate că el a fost cel care a omorât-o. Dar spune adevărul. Voi doi n-ați fost niciodată așa de apropiați, așa de sinceri unul cu celălalt.
   Netezește pătura peste picioarele tale.
   - Uneori nu-i decât ghinion, zice. L-a învins o dată, dar a revenit acum 5 ani.

   Nu-ți mai este frică. Te-ai săturat să uneltești, să-ți plănuiești drumul prin încă o zi.
   Așa că îi spui. Mai târziu în seara aceea, când se întoarce, îi spui.
   - Ai greșit. Acum câteva zile. N-ai verificat cătușele.
   Stă pe pat lângă tine. Flaconul de Tylenol îi zuruie în mâini.
   - Erau desfăcute, continui. Desfăcute larg. Aș fi putut să plec, știi. Dar n-am făcut-o.
   El lasă din mână flaconul. Oftează - răsuflarea lui pe fața ta, pe gât, pe piept. Se apleacă peste tine și îți șoptește la ureche.
   - Știu.
   O frântură de secundă vezi lumina. Un gând tragic te străpunge, rană de intrare, rană de ieșire. Te trezește cu o zgâlțâire. Te desface, toată geometria ta, liniile drepte, și curbele, și unghiurile se prăbușesc la pământ zăngănind.
   N-a greșit.

   „L-a învins o dată, dar a revenit acum 5 ani”.
   Informația călătorește prin tine în noapte.
   Nu se grăbește să te ajungă, însă după ce te-a găsit se răspândește prin tot sinele tău ca o infecție.
   Cinci ani.
   Te gândești.
   Atunci te-a găsit.
   Urma să te ucidă, însă n-a făcut-o.
   I se întâmpla ceva. Ceva ce nu putea să oprească.
   Moartea i se întâmpla, lui și familiei pe care și-o clădise. Și nu putea să facă absolut nimic.
   Asta trebuie să-l fi dezlegat de la ponton.
   Avea nevoie să dețină controlul. Despre asta-i vorba la el. Să hotărască unde începe o femeie și unde se sfârșește. Să hotărască totul și să iasă basma curată.
   Te răpise. Erai în camioneta lui.
   Urma să te ucidă, însă n-a făcut-o.

41. FEMEIA FĂRĂ NUMĂR

   Îl cauți. Pe cel care ți-a pus drogul în băutură. Presupui că e bărbat. Care sunt șansele? Încerci să afli. Iei laptopul și cauți „statistici despre drogarea băuturii”, „răufăcători care droghează băutura”, „oameni care droghează băutura altora”. Nu găsești ceea ce cauți. Cei ca tine nu raportează ce au pățit.
   Oricine de pe stradă e suspect. Tipul din fața ta de la cafenea.
   Instructorul de yoga, șoferul autobuzului, profesorii tăi. Nimeni mai presus de bănuială.
   Nu mai dormi noaptea. În fiecare seară, în jurul orei 7, asupra ta se lasă o umbră. Înainte de culcare verifici dacă ușa e încuiată. Verifici și mai verifici o dată. Te uiți în dulapuri. Te uiți în baie. Te uiți sub pat. Cauți, și cauți, și cauți amenințarea care te urmează ca o umbră.
   Asculți povești. Le citești. Sunt podcasturi, discuții pe internet care îți dezvăluie misterele. Afli de studenta care a ieșit în oraș cu prietenii și nu s-a mai întors acasă. Soția care a dispărut și cu siguranță soțul e făptașul, dar nu l-au prins. Fata care s-a dus în vacanța de primăvară. Femeia care și-a bușit mașina și a dispărut înainte să poată ajunge acolo ajutoarele.
   Poate că ai absorbit atâtea povești, că până la urmă te-au absorbit ele pe tine.
   Nu te mai poți concentra. Prelegerile profesorilor se estompează pe fundal. Adormi la cursuri și noaptea stai cu ochii în tavan. Notele îți scad cu repeziciune. Nu mai bei, dintr-odată. Nu te mai vezi cu prietenii. Încetezi să-i trimiți mesaje lui Matt, cel care aproape că e iubitul tău. Pur și simplu, încetezi.
   După o vreme nu mai sunteți decât tu, Julie și fantomele. Julie nu se dă bătută.
   - Îmi fac griji din pricina ta, zice după ce ai fost exmatriculată de la cursul de Legislația mass-media pentru că dormeai.
   - Sunt bine, îi spui.
   - Nu, nu ești, zice ea. E în ordine.
   - Cred că am nevoie doar de o pauză, zici.
   Julie îți spune că și asta e în ordine. Așa că faci o pauză. Vorbești cu consilierul de studii și cauți online copaci, aer și tăcere. Cauți opusul orașului.

   Cabana e mică. E ca o casă țărănească, două camere. Lucrul esențial, proprietăreasa este din Europa și a pus obloane la toate ferestrele. Femeia crede în încuietori, într-un sistem de alarmă solid. Acolo o să fii în siguranță.
   Casa cu obloane e la două ore de Manhattan. Golești ce mai rămânea din economiile tale sărace - 4 ani de muncă pe timpul verii, stagiatură în care aduci cafea și mâncare unor redactori care nu se ostenesc să-ți afle numele - ca să închiriezi o mașină. Într-o duminică seara, umpli o valiză cu pantaloni colanți, pulovere moi și cărțulii ciudate. Mergi spre nordul statului, îți pui hainele în sertarele doamnei din Europa. În sfârșit, răsufli adânc.
   Plecarea din oraș e ca un masaj al creierului. În acea săptămână, te duci la culcare devreme și te scoli când încep să cânte păsările. Rămâi la zi cu studiile într-o anumită măsură, dar mai ales bei ceai și îți citești cărțuliile ciudate și dormi mult. Găsești o carte despre natură și studiezi cântecele păsărilor. Începi să crezi într-o lume nouă.

   E un loc anume care-ți place. În pădure. Nu prea departe de drumul principal. Te duci acolo dimineața, după ce răsare soarele, dar înainte să înceapă să se încălzească.
   Locul tău e un fel de luminiș. Iarbă înconjurată de copaci. Copaci în cerc. Locul tău e verde, apoi cafeniu, apoi iar verde și apoi albastru. Acolo e întotdeauna tăcere, în afară de cele mai slabe sunete. Vântul care susură prin frunzele copacilor, se răsucește printre fire de iarbă. Ciocănitori și veverițe.
   Păsări pe care nu le poți identifica, oricât te-ai strădui.
   Îți place să te așezi și să închizi ochii. Să simți umezeala pătrunzând prin pantaloni și să lași pământul să te susțină. Să te deconectezi de la lume ca să te simți existând în ea.
   Într-o dimineață pleci din luminiș spre casă. Nu ești tocmai în pădure, dar nici în centrul orașului. E un drum de țară. Nu destulă circulație ca să justifice un trotuar. E un loc în care nu te vede nimeni. Dacă ai țipa - ți-a dat prin cap de câteva ori - nu te-ar auzi nimeni.
   În ziua aceea e o mașină. Pornește sirena. Se declanșează în tine o reacție pavloviană - auzi o sirenă, crezi că persoana de la volan e cineva oficial. Arunci o privire în spate. Nu-i o mașină de poliție. E o camionetă albă.
   Polițiștii fac asta, îți zici. Conduc tot timpul mașini fără însemne.
   Prin parbriz, bărbatul de la volan îți face semn să te oprești pe marginea drumului. Te oprești. O regulă de siguranță cu care ai fost bătută la cap încă din copilărie iese la suprafață: rămâi la distanță de camionetă.
   Bărbatul coboară. Îl privești. Creierul tău îl evaluează. Prieten sau dușman, aliat sau agresor? Să dai mâna cu el sau să fugi? Bărbatul arată curat. Zâmbește. Are riduri la colțurile ochilor. Dinți albi, hanorac, blugi. Părul, proaspăt tuns. Mâinile, curate.
   În acest moment, ești gata să ai încredere în el. În acest moment, nu ți-e frică.
   Bărbatul se apropie. Miroase frumos. Nu te aștepți ca răul să miroase frumos. Ce fel de diavol se dă cu apă de colonie?
   Mai târziu te gândești la plantele carnivore. Cum strălucesc ca să atragă insectele. Cum le amăgesc cu nectarul ispititor înainte să se ospăteze cu ele.
   Îți trebuie o secundă ca să vezi arma, pistol negru, amortizor negru. Îl vezi, apoi îl simți. Pentru prima dată în viață, o armă care sapă în omoplatul tău.
   - Nu te mișca, îți spune el. Dacă încerci să fugi o să te rănesc. Înțelegi?
   Faci semn cu capul că da.
   - Portofel? Telefon?
   Îi dai bunurile tale. Te-ai gândit la ce ai face dacă ai fi jefuită sub amenințarea cu arma și ți-ai jurat că o să dai totul în schimbul vieții.
   - Pistol? Spray cu piper? Cuțit?
   Faci semn cu capul că nu.
   - O să caut și, dacă descopăr că m-ai mințit, n-o să-ți fie bine.
   Te pipăie. Stai nemișcată. E primul test și îl treci. Nu l-ai mințit.
   - Bijuterii?
   - Doar ce port.
   Așteaptă să-ți scoți lănțișorul, îl strecoară în buzunar. În alt șir de evenimente, e momentul în care se termină. Momentul în care el se întoarce la mașină, iar tu te îndepărtezi încet, apoi alergi înapoi în casă și înapoi în oraș. Momentul în care găsești oameni și le povestești ce s-a întâmplat.
   În șirul evenimentelor tale, bărbatul cu pistol îți aruncă telefonul pe jos și îl strivește cu bocancul. Flutură pistolul în direcția mașinii.
   - Urcă, zice.
   Iată cum arată momentul în care viața ta devine tragedie. Momentul pe care l-ai prevăzut. Când viața ta încetează să fie a ta și devine poveste polițistă.
   Simți că picioarele ți se prefac în plumb, coșul pieptului îți îngheață, creierul parcurge o listă a posibilităților - să fugi, să țipi, să te supui. Dar, mai ales, nu simți nimic. Pământul nu se crapă. Tu ești tot tu. Lumea din jurul tău e cea care se schimbă. Totul se schimbă, în afară de tine.
   Să fugi, să țipi, să te supui. Fuga iese din discuție. L-ai putea întrece, dar nu fugi de bărbatul cu pistol. Nu, dacă e vreo șansă să te prindă. Să țipi? Țipă doar dacă știi că o să fii auzită. Ești pe un drum retras pe care nu se vede nimeni. Nu țipi.
   Să te supui. În acest moment nu știi ce vrea bărbatul. Dacă te supui, e o șansă să te lase să pleci.
   Urci în mașină.
   El se duce la portiera șoferului. Calm și plăcut. Concentrarea domoală a unui bărbat obișnuit ca lumea să-l asculte.
   Vâră pistolul în ceea ce bănuiești că e un toc prins la șold. Nu te uiți direct la el; contactul vizual pare o idee mortală. Privești drept înainte prin parbriz. În vreme ce încerci să te concentrezi pe ceea ce te înconjoară, ceva se trezește undeva adânc în creierul tău. Ai văzut ceva. Acum câteva secunde, pe când te aplecai ca să urci în mașină. Privirea ți-a căzut pe bancheta din spate și ai văzut. O lopată, funie, cătușe. O rolă de saci de gunoi.
   Bărbatul apasă pe un buton. Portierele din ambele părți se încuie. Toate părțile din tine care sperau mor laolaltă.
   El tace, cu ochii la drum. Concentrat. Un bărbat care are o rutină. Cineva care a mai făcut asta.
   „Vorbește!” Singurul lucru pe care poți să-l faci. Nu poți să fugi, nu poți să țipi. Însă poți să vorbești.
   Înghiți în sec. Cauți cuvinte care nu irită, însă personale. Un pod de la tine la el. O cale de evadare sub un strat de frunze.
   - Ești de pe aici?
   E cel mai bun lucru pe care l-ai găsit și nu-i stârnește nicio reacție.
   Îți desprinzi privirea de drum și te uiți la el. „Tânăr”, îți zici. „N-arată rău”. Un bărbat pe care l-ai fi putut întâlni la băcănie, la coadă la cafenea.
   - Știi, zici, nu-i nevoie să faci asta.
   Tot nu te bagă în seamă.
   - Uită-te la tine, insiști.
   Apoi, cu sfială, cu voce care se pierde:
   - Uită-te la mine.
   Nu se uită.
   Te gândești la povești. Podcasturi. Articolele de la știri. Titlurile ziarelor de scandal, lungi și întortocheate, cu cele mai scandaloase CUVINTE cu majuscule. Unele dintre articole dau ponturi. „Fă-l pe răpitor să te vadă ca pe o ființă omenească”. „Ține-ți cheile între degete și folosește-le ca pe o armă”. „Înfige-i-le în ochi”. „Pocnește-l în nas”. „Trage-i un șut în boașe”. „Țipă”. „Nu țipa”. „Ia-l prin surprindere”. „Nu-l lua prin surprindere”.
   Ceea ce articolele n-au spus niciodată: până la urmă, dacă un bărbat vrea să te omoare, te omoară. Nu ține de tine să-l convingi să n-o facă.
   Privești pe geam. Gândești: „Aproape. Mi s-a întâmplat ceva rău și am crezut că o să mor, dar n-am murit, și aproape am reușit. Doar că nu era scris să fie”.
   Nu vrei să mori, dar ți se pare că moartea are logică.
   Ceva se dezlănțuie în tine. Poate că nu-ți mai este frică. Poate că ești mai speriată ca oricând, și asta lasă libere părțile nechibzuite din tine. Vorbești mai departe. Spui o grămadă de aiureli, ca și cum nu ți-ar mai păsa. Vorbitul e singurul lucru care îți aparține și ai de gând să-l folosești, fie ce-o fi.
   - Vremea e așa de frumoasă pe-aici! zici. M-am uitat la un film serile trecute și mă așteptam să se termine bine, însă n-a fost așa. Nu urăști să se întâmple asta?
   El ridică o sprânceană spre tine, abia schițat.
   - Nu mă uit la prea multe filme, zici tu mai departe, tocmai din pricina asta. Nu-mi place să investesc două, 3 ore din timpul meu doar ca să mă pomenesc dezamăgită. Sau tristă.
   Degetele lui alungă de pe volan un fir de praf invizibil. Degetele lungi, mâini puternice. Vești proaste de peste tot.
   - Ține-ți gura, zice.
   „Că, dacă nu? Îmi faci de petrecanie?”
   Te uiți iar afară. El conduce pe o porțiune de drum pe care n-o recunoști, doar copaci și noroi cât vezi cu ochii.
   Apoi o căprioară. El o vede de departe și încetinește, așteaptă ca ea să treacă drumul. Un șofer responsabil. Acum nu-i momentul să se ciocnească sau să i se blocheze motorul. Ce ar face, ar suna la depanare? Cum ar explica fata care tremură pe locul pasagerului și toate chestiile alea din spate?
   Te uiți după căprioara care se îndepărtează. Nu vine să te salveze. Dar în spatele ei le vezi: păsări negre, cel puțin zece, care ciugulesc un trunchi de copac.
   - I se zice crimă, spui.
   Mașina trece pe lângă păsări. Ele își ridică ochii răutăcioși spre tine, ca și cum prezența ta le impune să creadă în ceva. Ia piciorul de pe accelerație. Mașina se oprește. Se întoarce să se uite la tine. Să se uite cu adevărat la tine, pentru prima dată.
   „Ochi albaștri”, îți zici. „Cum îndrăznești să ai ochi albaștri? Cum îndrăznești să strici asta pentru toată lumea?”
   - Ce-ai zis? întreabă.
   Înclini capul spre păsări.
   - Așa îi zice unui grup de ciori. Nu stol sau cârd sau altceva. O „crimă” de ciori.
   Mărul lui Adam îi tresaltă. Ceea ce tocmai ai spus trebuie să însemne ceva pentru el. Nu știi dacă e bine sau rău. Nu știi dacă are vreo valoare.
   Încă n-o știi, însă bărbatul acesta are o familie.
   O fiică și o soție, al cărei cancer tocmai a revenit.
   Încă n-o știi, însă acestui bărbat îi este greu să creadă în ceva. Pentru prima dată de când a început să omoare, îi este greu să creadă în el însuși.
   Se întoarce cu fața spre drum. Degetele i se agață de volan, încheieturile albe pe poliuretanul negru. Afară, o cioară își ia zborul.
   Mașina pornește iar. El accelerează un pic, apoi virează brusc la dreapta. Mașina se oprește. El trece în partea opusă, peste drum, și apasă pe accelerație. Trupul ți se mișcă pe scaun, legănat de manevra lui.
   O întoarcere la 180 de grade.
   O nenorocită de întoarcere la 180 de grade.
   N-ai habar ce înseamnă asta.
   Ia o mână de pe volan și scormonește prin torpedou până ce găsește o basma.
   - Pune-ți-o, zice.
   Nu te clintești.
   - Peste ochi, zice, nerăbdător, în chip de „Nu mă face să mă răzgândesc”.
   Te legi singură la ochi.
   El conduce și tot conduce. Ar putea să fie 40 de minute, sau 60, sau 200.
   Îi auzi respirația, înceată, din când în când un oftat. Bătaia degetelor pe volan. Pedalele gemând sub tălpile lui.
   Câteva hurducături, urmate de o linie dreaptă nesfârșită. Camioneta încetinește. Auzi frânele, schimbătorul de viteze scârțâind într-o parte și în alta. Motorul amuțește.
   O smucitură la ceafă. Basmaua îți alunecă de pe față. Încerci să privești în jur, însă el te prinde de bărbie, așa că ești silită să te uiți la el.
   - O să facem asta repede, îți spune.
   Are din nou în mână pistolul, ți-l flutură prin față.
   - Ieșim de aici și mergem împreună. Apoi regulile. Dacă încerci ceva - orice - ne întoarcem în mașină.
   Așteaptă, în chip de „Ai auzit ce-am zis?”
   Încuviințezi din cap. El coboară din mașină, ia două lucruri de pe bancheta din spate - cătușele și funia, din cât vezi - și te înșfacă pe tine din partea cealaltă.
   - Nu te uita în jur, zice, ține ochii în pământ.
   Mâna i se încleștează pe brațul tău stâng așa de strâns, că simți cum se formează vânătăile.
   Te duce de la mașină pe o cărare de pământ lungă, șerpuită. Arunci priviri furișe. Deja înveți să iei tot ce poți. Vezi într-o fulgerare casa și acareturile din jurul ei. Nu există vecini. Grădina lui, frumoasă și bine îngrijită. Vrei să te agăți de toate astea, dar el e un bărbat care are un scop, urcând pe un deal. E un bărbat care te duce la o magazie.
   Ușa se închide în urma ta. Încă n-o știi, dar asta este clipa în care se întâmplă. Asta este clipa în care lumea ta încremenește într-o nouă formă.
   În acest moment, magazia este o lucrare neterminată. Unelte împrăștiate pe podea, un sac de îngrășăminte într-un colț. Scaun și masă pliante, un vraf de reviste - pornografie sau arme, nu-ți dai seama. Probabil un amestec din amândouă.
   Acesta este spațiul lui. Vei afla mai târziu că începuse să-l pregătească pentru posibilitatea vagă, îndepărtată, complet teoretică, a cuiva ca tine. A cuiva pe care poate i-ar plăcea s-o păstreze. Îl izolase fonic. Acoperise podeaua cu un covor de cauciuc, își plimbase mâinile pe pereți și astupase cu chit fiecare crăpătură. Însă nu e terminat. Nu ești cea pe care avea de gând s-o păstreze. Ești o hotărâre luată pe moment, o cumpărătură făcută dintr-un impuls.
   Se va întoarce a doua zi să termine treaba. Va fixa de perete un lanț. Își va duce de acolo lucrurile, va elibera spațiul. Îl va face să fie al tău.
   Deocamdată îți trage mâinile la spate și le încătușează. Îți leagă gleznele cu funia și o prinde de clanță.
   - Trebuie să mă duc un pic în casă, zice. Sunt singur acasă. Dacă țipi n-o să te aud decât eu, și o să fie rău. Crede-mă.
   Îl crezi.
   De cum se închide ușa în urma lui, încerci. Îți rotești încheieturile mâinilor, îți răsucești gleznele, te întinzi spre unelte. Însă el știe cum să încătușeze pe cineva. Știe cum să facă un nod. Și știe să-și mute uneltele ca să nu ajungă la ele femeia pe care tocmai a legat-o în magazia lui din grădină.
   Trebuie să ai încredere că oamenii te vor căuta. Fotografia ta va circula pe rețelele sociale. Părinții tăi și Julie - gâtul ți se strânge la acest gând - vor pune afișe. Vor da interviuri, vor face apeluri pline de emoție pentru întoarcerea ta vie și nevătămată.
   Trebuie să ai încredere că asta e ceva temporar și că într-o bună zi lumea te va găsi.
   Dar sunt lucruri pe care tu le știi și el nu. Lucruri care vor acționa în favoarea lui. Oricine te cunoaște va spune că n-ai fost tu însăți. Că înainte de dispariție te-ai închis în tine. Ai adormit la cursuri. Notele tale au avut de suferit. Ți-ai împachetat lucrurile, ai părăsit orașul pe care îl iubeai și oamenii pe care îi cunoșteai.
   O să apară o nouă poveste. Vor trece zile, săptămâni, luni. Oamenii vor spune întâi în sinea lor și apoi, când se vor deprinde, unul altuia: poate că ai dispărut dinadins. Poate că te-ai dus cu mașina undeva și te-ai lăsat să aluneci afară din existență. Ai sărit într-o râpă, ai căzut în apă. Poate ai luat-o de la capăt altundeva. Poate că te-ai eliberat, în sfârșit, de demonii tăi.
   Nimeni nu se așteaptă ca morții săi să se întoarcă la viață.
   În cele din urmă, nu te vor mai căuta. Nu vor mai arăta fotografia ta. Te vor lăsa să te estompezi. Nu vor mai spune povestea ta, până ce într-o zi vei rămâne singura care și-o mai amintește.

42. FEMEIA DIN CASĂ

   Febra scade. Nu mai vomiți. El continuă să-ți aducă mâncare, dar nu te veghează. Interesul îi scade.
   Lumea își recapătă limpezimea. Crestăturile de la ceafă se nivelează. Rănile încep să se vindece. Când te trezești, perna nu mai e mânjită de sânge.
   Într-o seară vine cu mâinile goale. E vremea să te întorci jos, îți spune. Cina e gata.
   Te tragi în sus. Podeaua e o apă. Podeaua e marea zbuciumată. Ești pe un vapor, legănându-te. El zice: „Haide, haide!” Te echilibrezi punând o mână pe perete. „Nu știu dacă sunt pregătită”, ai vrea să-i spui. „Am slăbit. Sunt încă foarte obosită”. Dar el știe ce vrea. Picioarele tale de pe mare trebuie să te ducă la parter.
   Ea e aici.
   Cecilia.
   Încearcă să-ți zâmbească, sfioasă. Probabil se întreabă cum stau lucrurile între voi două. Poate că a simțit că te-a vârât într-un soi de belea. Trebuie să-și amintească la fel de bine ca tine ultimele clipe petrecute împreună, înainte ca tatăl ei să dea buzna în încăpere.
   Ce i-a spus el? Tatonezi în jurul subiectului, o poveste confuză. A auzit-o țipând. A crezut că e speriată sau rănită. Voia să ajungă la ea cât mai repede posibil. Așa că s-a așezat între voi două. A înșfăcat-o pe ea și te-a înșfăcat pe tine. Ea n-a văzut partea care a urmat. Dar a văzut ceva, și trebuie să găsească o cale ca să înțeleagă.
   El și-a ascuns furia de ea. A încercat. Chiar dacă ea a simțit-o, îți dădeai seama că e obișnuită cu asta - accesele lui de mânie, izbucnirile imprevizibile. Și apoi totul potolindu-se la fel de repede cum începuse. Nu trebuie decât să aștepte să se termine, și el se întoarce. Tatăl pe care îl știe. Tatăl în care are încredere.
   Și ea era supărată pe tine. Înainte să năvălească el. Dar acum încearcă să îndrepte lucrurile, un zâmbet ca o mână întinsă din partea cealaltă a mesei.
   E prea singură ca să stea mult timp supărată pe tine.
   Însă tu nu-i zâmbești. Nu ești în stare s-o faci.
   Ai fi putut să pleci.
   Gândul se agață de tine în timp ce te miști fără convingere. Ai fi putut să pleci. Ai fi putut să fugi, ai fi putut să te salvezi. Trupul ți se întărea. Și acum, asta.
   Te-ai convins pe tine însăți că nu poți să pleci fără ea, dar ea nu s-a lăsat salvată. A stricat planul. A stricat totul pentru tine.
   Și acum o urăști.
   Te ia prin surprindere acest torent de ostilitate, dar e aici, un soi de ură care se dezlănțuie în tine ca un foc sălbatic. Simți cum crește, și crește, și te îngrijorezi că el o să observe. Stă chiar lângă tine. Cum poate să nu simtă această nouă forță, această dogoare care radiază din fiecare centimetru al tău?
   Îți trec prin minte cele mai rele gânduri. Pare nefiresc să urăști o fată. În viața ta dinainte întotdeauna le acordai fetelor și femeilor prezumția de nevinovăție. Îți făceai o regulă din asta. Nu puteai niciodată să spui „Ce cățea, ce târâtură, ce târfa dracului!” Era ceva păgân în aceste cuvinte. Nu voiai să răsune în gura ta.
   Dar acum o vezi pe ea, copilul lui. Ai fi plecat de aici dacă nu era ea. Ai fi ieșit. Ai fi pornit camioneta. El ar fi auzit motorul, dar ar fi fost prea târziu. Ai fi condus tot mai departe până ai fi găsit ceva - un magazin local, o benzinărie, un loc cu camere de supraveghere și martori.
   La masă, Cecilia întinde mâna după solniță. E la doar câțiva centimetri în stânga mâinii tale, dar nu te clintești. Ea nu îndrăznește să-ți ceară. Există cruzime spectaculoasă și există asta: gesturi mici, mustind de posibilitatea negării, așa de mărunte, că dacă ea ar spune ceva ar părea nebună.
   Paranoică. Egocentrică. Dar tu știi și ea știe și e plăcut, plăcut s-o faci să se simtă mică, plăcut să-i dai de știre cât de tare te-a dezamăgit, cât de puțin înseamnă ea pentru tine acum.
   Se ridică să ia sarea, cu ochii pironiți pe masă.
   Te uiți țintă la supa din farfuria ta. Ești conștientă că ai în comun cu tatăl ei unele energii. Că unei părți din tine îi place din când în când să-i rănească pe alții.
   N-ai zis niciodată că ești perfectă.
   Ea mai învârte o vreme supa prin farfurie și, în cele din urmă, lasă jos lingura, se răsucește spre tată și întreabă dacă poate să se întoarcă în camera ei. Nu-i e foame, zice. Nu se simte prea bine. El încuviințează din cap. O privești cum urcă scara cu pași greoi. Nu-i film în seara asta. Nu-i canapea.
   Nu ne prăpădim unii după alții.
   Casa. Se închide în jurul tău ca o capcană pentru lupi. În această poveste, din acest punct de vedere, lupul ești tu.

   În noaptea aceea nu dormi. Propria furie se întoarce împotriva ta.
   Ai hotărât că nu poți să pleci fără ea. Te-ai lăsat distrasă. I-ai trădat pe toți cei lăsați în urmă. Mama. Tatăl. Fratele. Julie. Matt. Ești un mare semn de întrebare în viețile lor și ai avut o șansă să pui capăt acestui lucru, îndoielii, faptului că nu știu. Locului gol de la masă, spațiului neocupat de sub pomul de Crăciun.
   Îți imaginezi că au găsit metode de a merge mai departe. Nimeni nu-și pune viața în suspensie pe vecie. Dar tot trebuie să-i mai tragă de mânecă.
   Gândurile pot să-i ia prin surprindere într-o dimineață caldă de luni, așteptând să treacă strada spre birou. Sâmbătă seara, la film, cu mâna în cutia cu floricele cu unt. Încercând să-și vadă de viață, încercând să se bucure de timpul lor pe pământ, și întotdeauna acea întrebare ronțăie un colț al creierului: „Ce s-a întâmplat cu ea?”
   Probabil cred că ești moartă. Probabil cred, inevitabil, că ți-ai făcut-o singură. De câte ori te gândești la asta te sfâșie un răcnet tăcut. Ei sunt, relativ vorbind, înnebunitor de aproape de tine - sunteți toți pe aceeași planetă, în aceeași țară, în același plan al existenței. Și totuși, tu ești pierdută. Ești Ulise. Rezolvi niște chestii. Ai plecat într-o călătorie și acum nu poți să ajungi acasă.
   Ai fi putut să le spui adevărul chiar acum. N-ar înțelege - nu totul, nu imediat. Știi cum se întâmplă. Ai citit articole și cărți. Ai văzut filme. Știi că nu-i ușor să te întorci în lume. Oamenii pun întrebările greșite. N-au habar. Dar încearcă.
   Ați fi putut să vă străduiți cu toții împreună, chiar în clipa asta, dacă n-ar fi fost fata. Dacă n-ați fi fost tu și copilul ăsta și inima ta. Inima ta duioasă, proastă, care după toate astea - după toți cei 5 ani în felul ăsta - a văzut o fată și ți-a spus: „Nu plecăm fără ea”.

   În seara următoare te duce iar la parter. Cuvintele te găsesc la masă.
   Două cuvinte pe care nu ți le-a spus niciodată.
   Dă să se așeze și se ridică imediat, scoate plicul din buzunarul de la spate al blugilor. Îl lasă să cadă pe masă și se așază.
   Imediat îl cercetezi. El n-are nevoie decât de o secundă ca să-și dea seama de greșeală - poate nu s-a gândit că o să îndrăznești, poate a uitat, poate s-a gândit că ești încă prea înceată, prea vătămată. Ia înapoi plicul și îl îndeasă în buzunarul din față.
   N-ai putut să deslușești adresa, numele orașului. Dar ai găsit altceva. Îți umple creierul ca apa țâșnind dintr-un hidrant. O informație nouă, strălucitoare. O lume de explorat. Numele unui tată.
   Aidan Thomas.
   Nu ți-a spus niciodată. N-ai întrebat niciodată. Era de la sine înțeles că nu vrea să-ți spună. La ce ar fi fost bun un nume în magazie? Însă acum ești în casă și bărbatul care te ține prizonieră are un nume.
   Aidan Thomas.
   Mai târziu, în întuneric, formezi silabele cu buzele, în tăcere. Ai-dan Tho-mas. A-i-d-a-n-T-h-o-m-a-s. Îl guști. Bați cu degetele în podea, o dată la fiecare literă. E un început și un sfârșit. O naștere și o moarte. Ultimul cuvânt dintr-un mit. Primul cuvânt dintr-o poveste adevărată.
   În viața ta dinainte, când ascultai podcasturi și căutai pe forumurile online, când erai prietena crimelor ciudate, ai aflat amănuntele, teoriile și poreclele. Știai de Golden State Killer. The Unabomber. Son of Sam. The Grim Sleeper, Green River Killer, Butcher Baker, întotdeauna, aceeași poveste: bărbați fără nume, fără chip. Până ce erau prinși. Până ce primeau nume, și joburi, și biografii. Până ce polițiștii le dădeau să țină o tăbliță cu data și locul și le făceau fotografia de la arestare.
   Numele era întotdeauna primul lucru care îi țintuia în realitate.
   Te ții de două cuvinte, de unsprezece litere, ca de un colac de salvare.
   Aidan Thomas.
   Bărbatul din magazie a început și a sfârșit cu tine. Însă ani în șir Aidan Thomas a existat fără tine. Pe cardurile bancare, formularele fiscale, cardul de identitate. Pe certificatul de căsătorie, pe certificatul de naștere al fiicei lui. Și-a văzut de drum în lume, și asta n-a avut nimic de-a face cu tine.
   Într-o zi, Aidan Thomas va exista din nou fără tine.

43. EMILY

   În ziua de după țipăt i-am trimis un mesaj. „Sper că totul e în ordine” - am șovăit, apoi am adăugat un „Asta facem noi”, mi-am zis. „Ne sărutăm. Punem mâinile unul pe altul. Facem schimb de cadouri secrete. Punem fețe zâmbitoare la sfârșitul mesajului”.
   Am vârât telefonul în șorț, lipit de coapsă. Pe tot parcursul turei am așteptat să vibreze. Nimic. Târguindu-mă: „După ce prepar o băutură o să-mi răspundă la mesaj. După ce prepar două băuturi. După ce prepar 5.
   Dacă fac o pauză de mers la baie, lucrurile vor reveni la normal și o să-mi scrie. Dacă nu mă mai uit la telefon 5 minute. Poate 10. Dacă închid telefonul și îl deschid iar”.
   Nu mi-a răspuns la mesaj.
   Întotdeauna răspunde.
   „Bărbații fac asta”, mi-am zis. „Oamenii fac asta. E ocupat. Muncește. Poate că a căzut o linie de tensiune. Sute de oameni dintr-un oraș din apropiere n-au electricitate și eu îmi fac griji pentru un mesaj. Poate că fiica lui are nevoie de el. Poate că e bolnavă. Poate că el e bolnav. Ideea de bază este că uneori oamenii nu răspund la mesaje și asta nu înseamnă că ceva nu-i în ordine. Pur și simplu, asta-i viața”.
   Însă nu și în cazul lui. Cu el era ceva special - este special.
   A trecut aproape o săptămână. Nu l-am văzut la restaurant sau în oraș. Știu ce s-a întâmplat. Mâinile lui pe pielea mea, răsuflarea lui în gura mea. Lanțul de argint, rece în jurul gâtului meu. Darul pe care mi l-a făcut.
   Asta a fost adevărat. Am dovada.

   Tura de cină. E o joi. Îl aștept să apară. În orice clipă o să se ivească. O să-mi zâmbească din celălalt capăt al sălii și îngrijorarea mea o să se topească. O să aibă o explicație perfect valabilă. Nici măcar nu va trebui să întreb. „N-o să-ți vină să crezi ce s-a întâmplat, o să zică. Mi s-a stricat mașina. Mi-a fost furat telefonul. S-a stricat. A căzut în closet. N-ai încercat să-mi trimiți vreun mesaj, nu?”
   Ușa se deschide și se închide. E judecătorul Byrne. E doamna Cooper. E fostul meu profesor. E oricine în afară de el și noaptea e amețitor de aglomerată și îmi spun că măcar dau mai puțină atenție telefonului și că asta o să-l facă să zumzăie.
   Nu zumzăie.
   Eric ne duce cu mașina acasă. Potrivește oglinda retrovizoare ca să mă vadă pe bancheta din spate.
   - Care-i necazul, fetițo? întreabă. Ai fost tăcută toată seara.
   - Doar obosită.
   Îi zâmbesc cu buzele strânse, îmi culc obrazul pe dosul mâinii, mimând că dorm. El încuviințează din cap și își îndreaptă iar ochii spre drum.
   Îmi reazem fruntea de geam. E așa de rece, că doare, și apăs mai tare, și mai tare, până ce pielea îmi amorțește. Întâmpin cu bucurie durerea și golul care urmează.
   Suntem la două străzi de casa lui Aidan. Cât îmi doresc să-i pot spune lui Eric să mă ducă și să mă lase acolo! Aș bate la ușă sau aș suna. El ar trage storul, s-ar uita afară. Fața i s-ar lumina. „Îmi pare așa de bine că ai trecut pe aici”, ar zice. M-ar lua în brațe și i-aș simți mirosul, tot trupul meu ar fi o sărbătoare.
   Acasă, le spun lui Eric și Yuwandei că mă duc la culcare. Sunt sărbătorile, zic. Întotdeauna sunt sleită de sărbători. Mai bine le-ar spune „zile de zăpăceală”, n-am dreptate?
   Sub pilotă scot telefonul. Tot nimic. Îl trântesc pe saltea. Oftez. Apoi îl iau iar și citesc ultimul lui mesaj. „Bine. Stai acolo. Vin eu la tine. Cece a adormit și nu vreau s-o trezesc. Prima Zi a Recunoștinței fără mami, știi?” Nici măcar n-a fost unul bun. Nu „:)”, nu „Noapte bună”, nu „Bună dimineața”, nu „O să mă gândesc la tine azi”. Nu „Sper că tura a mers bine, sper să visezi frumos, sper că ești bine”.
   Derulez schimbul nostru de mesaje până la primele, la „Bună! Sunt Emily. Mulțumesc din nou pentru ajutorul tău de azi”. La discuțiile noastre despre șoimi cu coada roșie și coșmaruri despre uși închise și coridoare întunecate.
   A fost adevărat. Am totul aici, toată istoria noastră. Mă place. A făcut loc pentru mine chiar și când viața îi era tulburată.
   Aș putea să-i scriu. Nu trebuie să aștept să mă caute el. Știu asta. Am încercat, dar fiecare încercare de a compune mesajul perfect s-a încheiat cu mine apăsând pe tasta delete. „Ce mai f...” - delete. „Voiam doar să mă asigur că totul e...” – delete. „Nu vreau să te deranjez, sper doar s...” - delete, delete, delete.
   Duc mâna la lănțișorul de argint, țin în pumn medalionul, stau așa până ce metalul ajunge la temperatura pielii mele.
   Am văzut asta. Am trăit asta. Mi-a dat toate aceste lucruri și nimeni nu l-a silit s-o facă. A făcut-o pentru că voia.
   A făcut-o pentru că mă place.

   Vineri, la Păianjenul păros. Mă silesc să merg. Pentru echipă, îmi spun.
   De parcă le-ar păsa.
   Tot niciun semn de la el.
   Dacă ar fi făcut-o dinadins - dacă ar fi vrut să mă scoată din minți, așa ar fi procedat.
   Doar un pahar în seara asta. Știam că Eric o să vrea să stea până târziu și știam că eu n-o să am chef, așa că am mers cu mașina mea.
   Când mă întorceam la mașină, o halucinație.
   Și totuși, pot să jur că am văzut-o. Camioneta lui albă parcată în spate, pe o stradă laterală, lucind un pic prin tufele de la Păianjenul păros.
   Mă uit în jur, arunc o privire spre intrarea barului.
   El nu-i aici.
   Încă o privire. Fără succes.
   Pornesc Honda. Reglez oglinda retrovizoare, dau să ies din parcare și...
   A dispărut.
   Camioneta lui a dispărut.
   Umerii mi se încordează. Mă uit pe geamuri. Mă răsucesc pe scaun, capul mi se rotește. Mă uit la tufe. Nimic.
   Ce mama...?
   Ca și cum ar fi așteptat să vadă ceva, a văzut și a plecat. Râd în sinea mea, râd de mine, pentru că ideea e așa de ridicolă, și totuși așa arată. Ca și cum ar fi așteptat să mă vadă și a plecat de îndată ce m-a văzut.

44. FEMEIA DIN CASĂ

   Te înveți cu cuptorul din piept, care îți aspiră tot oxigenul. Te macină. O să te înghită - pe tine, pe el, copilul lui - dacă nu-l stăpânești. O să faci greșeli. Dacă ai învățat ceva de la el, este că oamenii fac greșeli când lasă cuptorul să preia conducerea.
   Regula numărul 6 ca să rămâi în viață afară din magazie: nu poți să te arzi singură până nu mai rămâne nimic.
   La cină auzi un sunet. El e primul care îl observă. E un bărbat acordat la ceea ce este în jur, cu ochii și urechile peste tot, tot timpul. Observi și tu, apoi Cecilia. Toți trei stați cu capul înclinat spre ușa din spate, cu sprâncenele încruntate. Un zgrepțănat, ceva - cineva - se vaită.
   Cecilia arată în direcția sunetului.
   - Vine de afară.
   - Trebuie să fie vreun animal, zice el.
   Ea clatină din cap și se ridică. Cu două degete dă deoparte un stor.
   - Cecilia, nu...
   Înainte ca el să-i poată spune să se așeze la loc, ea e la ușă, răsucind clanța. O clipă sunteți tu, el și ușa deschisă, cu vântul rece care se învârtejește între trupurile voastre. Se uită la tine aspru. „Ia mai scutește-mă”, ai vrea să-i spui. „Chiar crezi că o s-o iau la fugă? Aici? Acum? Încă mai simt cicatricea, dureroasă și groasă, de la ceafă. Încă mai simt ce mi-ai făcut data trecută”.
   Cecilia se întoarce. Îți înghiți un icnet. Bluza ei e plină de sânge. Ține brațele întinse în față. Lipit de pieptul ei, e un ghem negru care tremură.
   Tatăl se trage înapoi.
   - Cecilia, ce dr...
   Acum își amintește că nu e un bărbat care înjură, cel puțin nu în fața altora în afară tine, și cu siguranță nu în fața copilului său.
   - Ce faci?
   Ea se lasă pe vine și pune cu gingășie ghemul de blană neagră pe podeaua bucătăriei. E un câine. Un câine rănit, cu o despicătură mare pe piciorul stâng, cu sângele curgând pe dale.
   Fața ți se înfierbântă. Nu-ți mai simți degetele. Iubeai câinii. Ai avut unul când erai mică - o corcitură de Terra Nova cu ciobănesc de Berna. Absolut enorm. Era doar iubire și bale tot timpul.
   Câinele ăsta e mic. Dacă ar putea sta în picioare, presupui că ar fi înalt de vreo treizeci de centimetri. Deslușești urechi ascuțite, un bot alungit. Un mic terier, gâfâind, cu ochii mari și căprui alergând frenetic dintr-un capăt în altul al bucătăriei.
   - Cecilia, ușa.
   El se repede s-o închidă. Primul lucru pe lista lui, întotdeauna - să te ascundă de lume. Apoi îngenunchează lângă fiica sa, se apleacă peste câine.
   Fata ridică privirea spre el. Privirea unui copilaș, ochi rotunzi și o încredere nețărmurită în capacitatea tatălui său de a îmbunătăți totul.
   - Trebuie să-l ajutăm, zice ea.
   Te ridici și tu și te duci de cealaltă parte a mesei de bucătărie. El înalță o sprânceană spre tine, în chip de „E destul - acum te poți opri”.
   Îți încrucișezi brațele pe piept. Cecilia insistă.
   - Trebuie să-l ajutăm. Poate că a fost lovit de o mașină. Cineva trebuie să-l fi lăsat pe marginea autostrăzii.
   Un curent electric îți străbate creierul. Autostradă? Vocea Ceciliei tremură.
   - Haide. Trebuie să fi mers kilometri întregi ca să ajungă aici. Trebuie să facem ceva.
   „Kilometri”. Câți? Opt? Șaisprezece? Douăzeci? E posibil să ajungi pe jos? Se poate alerga până acolo?
   La dreapta ta, un tată oftează, își ciupește tâmplele între degetul mare și cel mijlociu.
   - Nu cred că putem face ceva.
   Ea clatină din cap.
   - Putem să-l ajutăm. Să-l ducem la veterinar. N-are zgardă.
   Din nou tremurul din voce.
   - Nimeni nu-l vrea. Nu-l putem lăsa așa.
   El își freacă fața cu mâinile. Câinelui încă îi curge sânge. O parte din el ajunge pe tălpile bocancilor lui. O să-i spele mai târziu. Trebuie să fie iscusit la așa ceva, să înlăture chestia aia de pe haine, de pe piele, de pe orice părticică din el. Trebuie.
   - Cecilia.
   El coboară privirea spre câine. Așa încep, îți amintești. Oamenii ca el. Ai auzit la televizor când erai copil, în podcasturi ca adult. Începe în copilărie, uneori în adolescență. Uneori în jurul vârstei fiicei lui, între copilărie și maturitate. Un copil ține fluturi într-o cutie fără aer. Animale de companie dispar. Apar veverițe moarte sub un copac. Așa exersează. Așa încearcă apele, ating cu vârful piciorului întunecimea, de dedesubt.
   - E prea târziu, îi spune el.
   Ea zice că nu, nu-i prea târziu, uite, câinele încă respiră. Însă el nu ascultă. Se ridică, își duce o mână la curea. Nu l-ai observat acolo - pistolul în toc. De obicei nu-l poartă prin casă. Trebuie să fie o nouă măsură
preventivă, la care s-a hotărât după ce ai fost cât pe ce să reușești în living.
   Cecilia ridică privirea.
   - Ce faci?
   Aceeași întrebare e înțepenită în gâtul tău. Nu-i cu putință să se gândească la asta. În fața ta ar face-o. Dar în fața copilului său? Prinde în mână pistolul. Fiecare mușchi din trupul tău se încordează.
   - Uneori e singurul lucru uman de făcut, zice. Câinele suferă. Nu poate fi ajutat.
   Ea pune mâinile pe animal. Cu palmele goale apasă rana. Atâta sânge - pe mâinile ei, sub degete, până la coate.
   - Încă respiră, zice ea, și pieptul câinelui se ridică, de parcă ar confirma. Te rog, tati, te rog!
   O lacrimă i se rostogolește pe obraz. Și-o șterge imediat. Sânge la coada ochiului, sânge pe bărbie.
   El oftează din nou, cu mâna tot pe pistol.
   - Nici eu nu vreau mai mult decât tine să fac asta, zice. Dar uite. Asta se întâmplă când un animal e rănit. Știu că nu pare așa, dar e ceea ce trebuie făcut, îngenunchează lângă fiica sa. Lasă-mă să-l duc afară.
   Chiar o să se întâmple? O să îngădui asta? O să te uiți cum câinele ăsta - câinele ăsta frumos, cu burtică rotundă, dinți albi și lăbuțe minuscule - e împușcat?
   Cecilia ia din nou câinele în brațe. El scoate un schelălăit, ca și cum te-ar ruga să intervii.
   - Lasă-l jos, Cecilia!
   Vocea lui e joasă. E același mârâit, aproape ca și cum ar toarce, pe care l-a folosit în ziua în care te-a răpit.
   Poate că asta te îmboldește să acționezi. Poate că te ofensează ideea că asta - orice parte din asta - s-ar putea compara cu ce a simțit când se gândea că e pe cale să te omoare.
   - Încă mai respiră.
   Capul lui se smucește spre tine. Îți aruncă o privire foarte intensă, în chip de „Cum îndrăznești?”. Ridici din umeri. „Zic și eu”. El își face de lucru cu tocul pistolului.
   Insiști.
   - Nu-i mort.
   Cecilia ridică privirea spre tine. E prima dată când ochii vi se întâlnesc după seara din living. De când ai încercat s-o salvezi și tot ce ți-a dat în schimb a fost un țipăt. Ceva te înșfacă de beregată - o fată, aprigă și speriată și hotărâtă. Împotrivindu-se voinței tatălui.
   Rușinea ți se ridică în stomac, groasă și fierbinte. Ai uitat. Ai fost așa de ocupată s-o urăști, să disprețuiești fiecare părticică din ea, că ai uitat tot ce știi despre ea și tatăl ei. Pașii de pe coridor noaptea. Mâna de fier cu care îi stăpânește el viața. Tot ce face el, tot ce ascunde de ea.
   Și acum iat-o aici, ghemuită pe dalele din bucătărie cu un animal însângerat în brațe, și are 13 ani și e dulce și bună și vrea să salveze câinele ăsta. Nu-s decât câteva luni de când mama ei a murit, viața i-a fost întoarsă pe dos, și fata încă vrea să facă bine. Poate că vrea ceva ce să iubească. A fost singură. Știi că a fost. Poate că vrea un tovarăș, pe cineva pe care să-l țină în brațe. Pe cineva care s-o iubească, la rândul lui.
   Pe cineva care să n-o rănească.
   Faci un pas în față, te vâri între Cecilia și tatăl ei. Îți lași privirea s-o întâlnească pe a lui. „Liniștește-te”. Te apleci să te uiți mai bine la rană. E urâtă. Poate să supraviețuiască un câine dacă a pierdut atâta sânge? Nu știi. Dar merită să încerci.
   Ceva se aprinde în tine. Ai nevoie cu disperare de posibilitatea unei renașteri în casa asta. Dovada că cel rănit poate să revină la viață între aceste ziduri.
   Rotitele din creier ți se învârt frenetic, încercând să răsucească această situație astfel încât el să iasă în câștig.
   - Ai putea să-l ajuți, zici.
   El te fulgeră cu privirea. Crede că ești sfidătoare, nesăbuită. Dar tu știi unde bați.
   - N-ai învățat ce să faci în aceste situații? continui.
   El se încruntă. E aproape, aproape de un strop de distracție și tu i te tot pui în cale. Dar la stânga ta, Cecilia se înviorează. Ridică din nou privirea spre el, cu ochii lărgiți de hotărâre.
   - Da, tati, zice. Când erai în Infanteria Marină?
   El își dă ochii peste cap, încă nu e convins.
   Cât de discret poți, îi prinzi privirea, apoi înclini capul spre fiica lui. Ochii ți se duc la câine, apoi înapoi la el.
   „Asta-i șansa ta”, ai vrea să-i spui. „Îți amintești certurile voastre, acele cine furtunoase și pașii ei furioși în sus pe scări? Fetița ta crește, dar încă mai ai nevoie să se uite la tine ca la un erou. Salvează câinele. Fii un erou. N-o face pentru ea. N-o face pentru câine. Fă-o pentru tine”.
   El cedează. Nu-ți vine să crezi. Cu mâna liberă deschide un dulap de sub chiuvetă și scormonește prin el, scoate o trusă de prim ajutor. Apoi îi face semn Ceciliei să pună câinele înapoi pe podea. Își ia mâna de pe tocul pistolului. Cecilia lasă jos câinele. Cu gesturi precise, iuți, tatăl deschide trusa și scoate o sticlă cu dezinfectant.
   Un ghiont în piciorul tău.
   - Pune-i o mână sub falcă. Pe cealaltă pe șold. Ai grijă să stea nemișcat.
   Șovăi o clipă, apoi pui mâinile pe câine așa cum ți s-a spus. El agită sticla cu dezinfectant.
   - Mai ales ai grijă să nu mă muște.
   „Tentant”, îți zici, dar ții cu câinele, cu Cecilia, cu tine însăți, vrei ca niciunul dintre voi toți trei să nu aibă necazuri. Degetele îi tremură un pic când se apropie de câine și stropește rana. Se crispează, tamponează carnea sfâșiată cu o compresă.
   - Pune mâna aici, îți spune.
   Apeși rana. Toți trei așteptați să se oprească sângerarea. Cecilia face semn că vrea să ajute, însă el îi spune să stea deoparte.
   Încerci prin forța voinței să faci câinele să trăiască sub palmele tale, te convingi singură că poți să faci minuni. Fata se uită. N-o să lași câinele să moară în fața ei. N-o s-o mai dezamăgești niciodată.
   Sângerarea încetinește. Mai așteptați o vreme și, când a încetat aproape de tot, el începe să panseze rana, fixează bandajul. Câinele gâfâie. Are dureri, sigur, dar e în viață. E în viață.
   Cecilia se oferă să aducă de jos o pernă veche. Poate fi un pat pentru câine, zice ea. Tatăl îi spune să stea pe loc, că se duce el.
   Jos.
   Unde te-a dus după faza din pădure. Unde locuiesc uneltele lui. Unde, judecând după cât de repede sare în picioare, nu vrea deloc să se ducă fiica sa.
   Rămâi în bucătărie cu copilul lui, amândouă aplecate deasupra câinelui. Ea se uită la tine și își mușcă buza, ca și cum ar avea ceva de spus, dar nu știe cum s-o facă. Înainte să te poți gândi la un fel de a-ți formula propriile gânduri, tatăl se întoarce cu ceea ce arată ca o pernă de canapea veche. O pune jos într-un colț al bucătăriei. Cecilia ia din nou în brațe câinele și îl pune cu blândețe acolo. Câinele scoate un vaier, apoi lasă să iasă încet aerul din plămâni. În cele din urmă se liniștește, cu labele de o parte și de alta a botului.
   El oftează.
   - Să vedem dacă trăiește până mâine, zice.
   Cecilia dă să mângâie pe cap câinele, apoi se răzgândește.
   - Am putea... începe să zică.
   Restul frazei rămâne nerostit. Probabil voia să propună să-l ducă la veterinar acum, că sângerarea a fost oprită. Să vadă dacă un profesionist adevărat poate să facă ceva. Niște suturi ar fi un început. Dar își cunoaște tatăl. Știe să ia victoria și să lase restul.
   El se ridică, pune înapoi în trusă dezinfectantul și restul de tifon și se apucă de curățat.
   În spatele lui, o mână o cuprinde pe a ta. Îți ții respirația. Ea îți strânge ușor degetele. „Mulțumesc”. Un gest tăcut, zgomotos ca o tobă pentru tine. „Mulțumesc”.
   Aștepți ca tatăl ei să folosească un mop și o găleată. Un tată, concentrat și practic, spălând cu dezinvoltură sângele de pe podeaua bucătăriei sale.
   Pulsul Ceciliei bate abia simțit lângă încheietura mâinii tale. Stai nemișcată câteva secunde, apoi îi strângi și tu degetele.

45. FEMEIA ÎN MIȘCARE

   El intră în cameră, te descătușează și zice:
   - Să mergem.
   - Ce? întrebi.
   Te îndeamnă cu o fluturare a mâinii.
   - Haide, zice. N-am la dispoziție toată ziua.
   Te ridici - încet, în caz că n-ai înțeles bine. Dar el nu se înfurie. Cel mult, vrea să mergi mai repede. Te trage de încheietura mâinii, te zorește în jos pe scări.
   E miezul zilei. O zi de luni. Cecilia e la școală. El ar trebui să fie la lucru. Nu-l așteptai înapoi decât cel mai devreme la ora cinei. Câinele. A trebuit să vină să vadă cum se simte. Și, dacă tot era aici, a hotărât să mai facă și... orice o fi asta.
   Își ridică puloverul, îți arată pistolul în toc. Așteaptă să încuviințezi din cap, apoi deschide ușa.
   - Mergi la mașină, zice.
   Are ochii peste tot - la tine, la camionetă, la împrejurimi, la copaci, și case, și păsări. Brațul îi este așezat comod pe umărul tău. Te mână spre mașină, deschide și închide portiera pasagerului, aleargă ușor până pe partea cealaltă. Simți schimbarea din atmosferă, ușurarea lui după ce sunteți amândoi înăuntru.
   - Ce se întâmplă?
   El pocnește din limbă, ca și cum răspunsul ar fi evident.
   - Mergem la o plimbare. 

 .................................................