....................................................
3.
- Nu trebuia să-l lovești, spuse Marianne când se întoarseră alături de ceilalți în restaurant.
- Are dreptate, Doug, adăugă Billy. Dacă depune plângere?
- Nu-mi pasă. Data viitoare o să se gândească înainte de a-l insulta pe Joe. Și, cel puțin, în seara asta am scăpat de el.!
Marianne așteptă ca lucrurile să se calmeze și apoi scoase fotografia din mânecă.
Ea reprezenta un bărbat brunet, de vreo 30 de ani, american fără îndoială, prin în momentul în care înmâna un sul de carton - ca acelea pentru postere - tipului solid cu care tocmai se bătuse Douglas. Trăsăturile nu i se distingeau prea clar fiindcă purta ochelari de soare și o cască de baseball.
Marianne privea cu atenție fotografia. Chipul îi părea vag cunoscut. Dar unde îl mai văzuse?
- De unde ai asta?
- A căzut din buzunarul tipului.
Reveni și Bryant, dar nu se simțea prea bine. Maxilarul i se umfla văzând cu ochii.
- Și tu l-ai pierdut? întrebă Douglas.
- Da. Dar nu arată mai bine ca mine. E o consolare. Ce-i asta? întrebă el aplecându-se asupra fotografiei ca un filatelist în fața unui timbru rar.
Marianne îi explică pe scurt. Bryant clătină din cap și își puse pe obraz punga cu gheață care tocmai îi fusese adusă.
- Tipii pe care i-am urmărit sunt căutați de Interpol pentru spionaj. Nu mai trebuie să precizez că pot fi periculoși. Dacă-i mai vedeți, nu interveniți. Anunțați poliția. Și acum, Marianne, încearcă să-ți amintești. Este important. Crezi că l-ai întâlnit pe vreunul din cei doi?
- Pe cel solid, poate.. Seamănă cu omul care făcea curățenie în biroul meu, ieri seară.
- Și celălalt? Înalt, slab, blond? E cel care te-a agresat în apartament?
Ea ezita.
- Greu de spus. Era întuneric și...
Se întrerupse.
Pamela tocmai pleca de la masă.
CAPITOLUL 9
Pamela reveni câteva minute mai târziu. Tenul palid îi accentua cearcănele.
Douglas o privi o clipă, îngrijorat. Plecarea și revenirea ei bruscă aduseseră parcă o adiere rece asupra tuturor.
- Nu te simți bine, Pamela?
- Ba da, ba da...
- Vrei să plecăm?
- Nu. Mă simt bine, crede-mă. Doar o mică indispoziție. Din cauza emoțiilor, fără îndoială...
Douglas nu era convins. Nici Billy.
- Pamela, nu se ascunzi nimic? Dacă ești bolnavă...
Tânăra se agita nervoasă, stânjenită fiindcă se afla în centrul atenției.
- Terminați amândoi! V-am spus doar...
- De ce să nu le explicăm, Pamela? interveni Seth, luându-i blând mâna.
Obrajii tinerei deveniră brusc roșii ca focul.
- Poate că ai dreptate. Oricum, mai devreme sau mai târziu tot vor afla...
Ridică privirea spre frații ei și trase aer adânc în piept.
- Sunt însărcinată.
Vocea îi tremura ușor. Seth îi cuprinse umerii cu un braț protector.
- Nu era prevăzut, evident... continuă ea. Dar, asta-i.
Lăsă capul în jos, ca un acuzat care așteaptă verdictul judecătorului. Douglas reacționă cel dintâi.
- Dacă înțeleg bine, vom avea un nepot? Grozav!
Pamela zâmbi ușor, liniștită.
- Nu știu ce va spune Joe... Vor exista bârfe înaintea căsătoriei...
- Dar ce contează? explodă Billy. Care-i diferența că ați făcut copilul înainte sau după semnarea unui petic de hârtie?
Se grăbi apoi să-și îmbrățișeze sora și să strângă mâna viitorului cumnat.
- Nu știți câtă plăcere îmi face! Un bebeluș! Sunt sigur că Joe va fi încântat!
Efuziunile lui Billy reușiră să destindă atmosfera. Pentru prima dată de la începutul serii, găsiră în râs un remediu împotriva grijilor.
Bryant își reluă locul la masă, după ce fusese să dea un telefon din biroul restaurantului.
- Marianne... Fotografia pe care ai luat-o de pe jos... Aș vrea să mi-o dai.
- O să-ți fac o copie.
Bryant nu se aștepta deloc la acest refuz.
- Dar... de ce dorești să o păstrezi?
Ea întâlni privirea lui Douglas. Tânăra intuia că această fotografie reprezenta o piesă importantă din acest puzzle.
- Poate că Joe va avea nevoie de ea, răspunse Marianne. Dacă ia legătura cu noi o să i-o dăm.
- Marianne, știi bine că este periculos și...
- O să o pun într-un loc sigur.
- Sunt de acord cu ea, zise Douglas. O păstrăm noi, Bryant.
- Există un fotocopiator în birou, spuse Marianne ridicându-se în picioare.
Cinci minute mai târziu, Bryant, nemulțumit, pleca cu copia.
Trecuse de ora 11 și Billy se decise să plece. Seth și Pamela hotărâră să facă o plimbare prin bazarul internațional. Douglas și Marianne rămaseră singuri la masă.
- Ai procedat bine cu fotografia.
- Mă gândesc într-adevăr că tatăl tău ar fi bucuros să o aibă.
- Înnebunesc la gândul că este în pericol... E o prostie, dar parcă speram că în seara asta va veni aici.
- Și eu m-am gândit la asta. Și sunt sigură că toți aveau aceeași idee.
Au fost ultimii care au părăsit restaurantul în afară de director și maitre d`hotel.
Hotărâră să lase fotografia în seiful restaurantului până a doua zi, când Marianne urma să o transfere în seiful ei de la bancă.
În timp ce o conducea spre casă, amândoi priveau tot timpul neliniștiți în urmă. Dar nu îi urmărea nimeni. Când ajunseră în cele din urmă, Douglas se gândi că echilibrul lor psihic începea să dea semne de alarmă.
Se opriră stânjeniți în prag. Douglas nu părea deloc dornic să plece. Ea știa că nu trebuia să-i spună decât un cuvânt și el ar fi rămas. Dar se temea de consecințe.
Nu a fost nevoie de explicații. Douglas înțelese.
- Lasă-mă doar să fac o verificare în apartament. Vreau să fiu sigur că nu te așteaptă nicio surpriză neplăcută.
El nu lăsă să-i scape nimic, cercetă fiecare cameră, deschise dulapurile din perete, căută în spatele ușilor și chiar sub pat, ceea ce o făcu pe Marianne să râdă.
- Parcă am fi într-o scenă de vodevil! Soțul gelos care caută amantul sub patul soției...
Se trezi brusc în brațele lui. Se îmbrățișară cu o pasiune cu atât mai violentă cu cât o ținuseră întreaga zi încătușată, cu mari eforturi. Când se îndepărtară, amândoi tremurau.
- Știu că trebuie să plec, șopti el. Deși nu am niciun chef...
- Totuși, vei pleca...
- Marianne...
Ea îi puse un deget pe buze. Știa ce dorește să-i spună. O iubea. Cu o iubire imensă, la fel de puternică și sinceră ca cea pe care o simțea și ea pentru el. O iubea... Ea știuse din prima clipă. Și totul i se confirmase apoi din intensitatea clipelor trăite, din gesturi și priviri.
Dar nu dorea să audă aceste cuvinte. Nu încă. Existența sa era în joc. Și totul era cumplit, fiindcă ce avea el să-i ofere în afară de nesiguranța vieții de artist?
- Trebuie să pleci, Douglas, îi spuse, desprinzându-se din brațele lui.
Luându-l de mână, îl conduse până la ușă.
O îmbrățișă încă o dată. Ea trebui să-și adune tot curajul și puterea voinței pentru a reuși să închidă ușa în urma lui.
Nina se culcase deja de o oră când auzi un zgomot în camera alăturată.
Apucă instinctiv pistolul din sertarul de la capătul patului, își trase pe ea rapid un halat și, cu inima bătând puternic înaintă pe culoar. Nu făcu nici 3 pași când o mână o lovi peste degete, forțând-o să lase arma. Îndată după aceea un braț puternic o imobiliză lângă perete.
- Ei bine, Nina... E multă vreme de când nu ne-am văzut.
Ea ridică o privire înfricoșată spre chipul rece al lui Joe Maitland - la fel de rece ca țeava pistolului lipită de gâtul ei.
- Joe...! Ce dorești?
Vocea îi tremura. Picioarele, de asemenea.
Apucând-o de păr, o trase spre salon.
- O să stăm puțin de vorbă amândoi.
O împinse spre un fotoliu. Încercă să se opună, dar pumnul lui Joe o făcu să-și schimbe părerea.
- Perfect... Acum o să-mi spui tot ce știe Keel. Nu încerca să scapi. Fiii mei desfășoară o anchetă, mai ales Douglas, sunt la curent. Este motivul pentru care Keel s-a grăbit să apară.
- De unde știi?
- Se întâmplă că mai am câțiva prieteni... Chiar dacă alții îmi întorc spatele. Hai, Nina... Să nu pierdem timpul. Te-ai văzut cu Keel. L-am urmărit cu o seară în urmă.
Nina închise ochii.
- Nu mă băga în asta, te rog...
- Aș face-o cu plăcere dacă aș putea. Spune-mi ce știi.
Ea încă ezita.
- Stan este mort, spuse ea în cele din urmă.
Simți cum degetele lui Joe slăbesc ușor strânsoarea brațului. Deveni palid. Avu impresia că într-o clipă îmbătrânise cu 10 ani.
- Cum a murit?
- L-au găsit înecat în lacul din Satul Vrăjit. Îmi pare rău...
El nu mișca, nu scotea niciun cuvânt. Tăcerea era mai înspăimântătoare decât brutalitatea lui.
- Craig te poate ajuta, Joe, adăugă ea, nervoasă.
El înjură în șoaptă.
- Cum aș putea să am încredere în el... De ani de zile încearcă să scape de mine. Nu... nu conta pe mine să merg să-l caut. Prefer să mă feresc și de umbra mea.
Cum plecă Joe - luând pistolul cu el - Nina apucă telefonul și formă numărul lui Craig Keel.
Zgomote neclare... Un miros de ars...
Marianne se ridică din pat, speriată. Fără ezitare, se sculă și își trase pe ea halatul. Un fum greu învăluise deja holul. Se îndreptă grăbită spre salon, dar renunță să meargă mai departe. Apartamentul era în flăcări.
Îngrozită, se năpusti spre ușa de la intrare. Nu avu timp s-o deschidă. O mână o propti brutal de perete.
- Unde este fotografia? întrebă o voce înfundată din spatele măștii de gaze.
Fumul îi ardea ochii, se sufoca. Începu să tușească, lacrimile îi curgeau pe obraz. Scutură din cap, refuzând să răspundă.
Bărbatul o împinse violent spre bucătărie. Îngrozită, văzu flăcările cuprinzând pereții, devorând panoul de plută pe care ea prindea cu ace cărțile poștale. Vru să țipe dar nu avu putere. Gâtul și plămânii n-o ajutau.
- Fotografia, insistă bărbatul împingând-o spre flăcări.
Nu află niciodată de unde găsise putere să nu cedeze.
- Acolo, minți ea pentru a câștiga timp. În sertar...
Orbită de lacrimi, înaintă să-l deschidă, apoi răvăși hârtiile din el. Inima îi tresări în piept când simți metalul rece al foarfecii. Atunci, cu disperare, se întoarse și lovi.
Lama sfâșie țesătura densă a salopetei rezistente la foc și se înfipse în coapsă.
Bărbatul urlă - un strigăt furios, sălbatic. Înainte ca el să reacționeze, Marianne lovi din nou. El se îndreptă atunci împleticit spre ușă.
În acel moment, sirena detectorului de incendiu se declanșă, tulburând tăcerea nopții.
- Dacă ai fi fost mai înțelegătoare, domnișoară Spencer, nu te-ai fi implicat în această problemă. Este treaba noastră, nu a ta.
Bryant, anunțat de cunoștințele din comisariat, fu primul care sosi la infirmieria unde se afla Marianne.
- Dacă mi-ai fi dat fotografia, nu ți s-ar fi întâmplat nimic. Sper că te-ai hotărât să mi-o dai acum...
Bryant era sincer îngrijorat pentru ea. Cravata desfăcută atârna pe cămașa albastră și-și trecea tot timpul mâna prin părul scurt și des.
Douglas o ținea posesiv pe tânără cu brațele peste umeri. Ea îi ceruse polițistului care o salvase să-l anunțe. O găsise pe acest pat, suportând ascultătoare consultul medicului.
- Nu pot să ți-o dau, răspunse ea.
- Dar de ce, la naiba?
Enervată, îi trânti prima minciună care-i veni în minte.
- Fiindcă a ars.
- A ars?
- Da. Pentru a da foc bucătăriei, tipul a folosit un ziar care se afla pe masă. Chiar acolo ascunsesem fotografia.
- Asta numești tu loc sigur?
- Nu aveam niciun motiv să cred că un nebun o să dea foc bucătăriei! Încetează să mă mai privești astfel, Bryant! Evident că n-aș fi lăsat-o acolo! Mergeam în dimineața asta să o depun în seif.
Bryant ridică ochii spre cer. Renunță totuși să spună ce gândea. Și bine făcea.
- Pe viitor, n-o scăpa din ochi, Douglas. E mai prudent, spuse el înainte de a pleca.
Douglas aranja cuvertura.
- Ți-e mai bine?
- Vreau să mă întorc acasă și să dorm.
- La tine? Cam greu...
- Oh... nu mai am apartament?
- Bucătărie, în orice caz, nu. Te duc la hotel. Sunt două paturi în camera mea.
Făcu un duș pentru a scăpa de mirosul greu de fum care-i pătrunsese în piele și în păr, îmbrăcă o cămașă pe care i-o dăduse Douglas și se culcă.
Douglas se dovedi atent și discret. Așteptă pe balcon până ce ea se băgă în pat și abia după aceea intră și el în cameră să se culce.
Dar ea nu putea dormi. Teama i se cuibărise în suflet. De cum închidea ochii îi apăreau imagini de coșmar. Lacrimile îi curgeau pe obraji.
- Marianne...?
Fiindcă ea nu răspunse, Douglas veni lângă ea și o luă în brațe.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el blând.
- Îl văd tot timpul... Îl aud cum strigă, cum...
- Ssst... Nu trebuie să te mai gândești la asta.
Ei îi era frig. Fără să-și dea seama, se ghemui lângă el. Era atât de cald, de liniștitor.
- Dormi... Eu rămân aici, nu ai de ce te teme...
Ea încercă. Fără succes. Revedea flăcările, foarfeca, sângele...
Atunci el o îmbrățișă. Ea se simți purtată de un val puternic și minunat de tandrețe. Ar fi putut să-l oprească, știa că el nu ar fi insistat. Dar tot ceea ce i se întâmplase de curând ștersese pentru moment din ea orice noțiune de viitor. Nu mai putea decât să se lase îmbătată de prezent, de clipa prețioasă pe care o trăia, așa cum închizi repede pumnul pentru a păstra în palmă nisipul prea fin care ți se strecoară printre degete.
Descoperi că-i aștepta și-i cerea mângâierile, îi impunea sărutările.
El îi remodela corpul cu mâini blânde ca briza verii; ea i le conducea pe trupul care fremăta sub degetele lui. Gemetele lui Douglas o încurajau, îi trezeau senzualitatea provocatoare. Pasiunea lor avea uneori momente de sălbăticie care se continuau cu îmbrățișări lungi, de o tandrețe fără seamăn.
O făcu să trăiască abandonul, plăcerea, dăruirea totală de sine. Fiindcă nu numai trupurile lor se ofereau unul celuilalt. Era ceva mai mult.
Se contopiră într-o singură ființă și, împreună, se lăsară duși de extaz.
CAPITOLUL 10
Fumul țigărilor dansa leneș în fasciculele de lumină. Publicul tăcuse, fermecat. Captivat, hipnotizat de melodie, de vibrațiile ei senzuale.
Marianne nu avusese intenția să vină. Și totuși, era aici, incapabilă să facă vreo mișcare.
El cânta privind la ea și cântecul pe care i-l oferea o învăluia ca o îmbrățișare, o emoționa ca o mângâiere. O iubea prin muzica lui, cu aceeași tandrețe și pasiune.
În seara aceea, cu toată dragostea oferită de Douglas, nu putu împiedica revenirea temerilor sale.
- Ce s-a întâmplat? întrebă el îngrijorat.
- Mă întreb unde ne vor duce toate astea.
El zâmbi.
- Nu trebuie să încerci să rezolvi totul într-o noapte. Pentru moment, îți cer pur și simplu să fii cu mine. Nu mâine, nici poimâine - acum. În această clipă.
Brusc, toată teama ei se risipi. Simți că trebuia să trăiască această iubire, să nu o gonească pentru ca apoi să o regrete toată viața.
- Sunteți pe o pistă falsă!
Douglas, furios, măsura cu pași mari sala de conferințe sub privirea impasibilă a comandantului Keel și a agentului C.I.A. care îl însoțea.
Marianne, la invitația lui Douglas, asista la întâlnire.
- Tatăl meu nu poate trata cu rușii, este imposibil, adăugă Billy.
- Aveți o altă explicație?
Prin această acuzație, Keel spera să determine familia să coopereze, mai ales Billy, căruia spera să-i atingă coarda patriotică.
- Joe se ascunde și Stan e mort. În apartamentul lui din Washington am găsit o serie de note codificate, care nu au nicio legătură cu munca lor în serviciile speciale. Aparent, este vorba despre o listă de întâlniri în locuri suspecte, la diferite ore din zi și din noapte. Între timp, se produce o scurgere de informații, ca urmare a căreia un avion de recunoaștere este doborât de ruși. Evident, nimic nu dovedește că faptele au legătură între ele. Joe și Stan nu se ocupau de aceste avioane și de misiunea lor. În schimb, aveau acces la calculatoarele serviciilor speciale, adică la toate informațiile.
Billy refuza să asculte.
- Este calomnie curată!
- Așa credeți? Atunci de ce Joe și Stan s-au întâlnit în Florida, exact la Kidsland, în același timp cu 2 spioni notorii ai K.G.B.? Un loc ideal pentru a transmite documente în anonimat!
- Ce documente? interveni Paula.
Keel ridică din umeri.
- Singura scurgere de informații de care suntem siguri este cea privitoare la avioane, dar, din punct de vedere tehnic, puteau vinde orice date provenind de la serviciile speciale. Repet... Joe și Stan aveau toată libertatea să ajungă la bazele de date secrete. Dacă doreau să-și asigure o retragere confortabilă, puteau alege. Există o mulțime de informații pe care rușii sunt dispuși să plătească bani grei...
Douglas scutură din cap, nervos.
- Nu... Joe nu s-ar înjosi niciodată să facă un asemenea lucru!
- Asta era poate valabil cu câțiva ani în urmă. Dar știm bine că nu era mulțumit de felul în care îi stagna cariera în ultimii 10 ani. Dacă ar fi acceptat detașarea în Orientul Mijlociu, desigur...
- O detașare? îl întrerupse Douglas.
- Tatăl tău a avut numeroase ocazii să plece în misiuni în străinătate. Dar le-a refuzat întotdeauna. Dorea să rămână aproape de familie și să fie disponibil dacă vreunul dintre voi ar fi avut nevoie de el. Mai ales dumneata, Douglas, și Pamela. Avea sentimentul că Billy știa mai bine să se descurce singur.
Douglas era nedumerit. Keel pretinsese că Joe nu vorbea niciodată despre copiii săi. De ce mințise?
- Anunțați-ne dacă apare, spuse bărbatul de la C.I.A. înainte de a părăsi sala împreună cu Keel.
Revenind în biroul Mariannei, Douglas își vărsă tot amarul.
- Nu se mai poate! Trebuie să vorbesc cu tata! Nu mai suport o asemenea acuzație jignitoare. Măcar dacă aș ști unde se ascunde...
- Dar plicul pe care ți l-a trimis... Nu s-ar putea descoperi vreun indiciu, vreo pistă?
Se repeziră la bancă. Copia melodiei Sweet Caroline era acolo. Examinară fiecare detaliu cu atenție. Găsiră în cele din urmă un semn chiar pe partituri. Pe ultima pagină, scris foarte mic, se afla numele furnizorului: un magazin din Cypress.
- Sweet Caroline...? Așteptați... Da, într-adevăr s-a vândut una săptămâna trecută.
Vânzătorul se aplecă peste fotografia pe care i-o arăta Douglas. Era sceptic.
- Nu. Nu-mi amintesc...
În acel moment, un alt angajat ieși din depozit. Întrebat la rândul lui, acesta le răspunse fără ezitare:
- Ah, da, îmi amintesc perfect. Nu un bărbat a cumpărat-o. O femeie, foarte cochetă, cu ochelari de formă ovală, de culoare vernil.
- Douglas, nu striga, te implor! Am crezut că procedez bine!
Seth veni în ajutorul Pamelei, pe care Douglas părea gata s-o strângă de gât.
- A fost ideea mea, Douglas. Pamela era îngrozită când vedea cum îți riști viața făcând pe detectivul. Și, în starea ei, nervii sunt total contraindicați. Atunci m-am gândit că dacă ai primi un mesaj de la Joe, te-ai calma, și Pamela de asemenea.
- Îmi pare rău, Doug...
- Ați mai avut și alte idei la fel de bune ca asta?
În fața ezitării Pamelei, Doug bănui că îi ascundea încă ceva. Era, oare, posibil, ca Joe să i se fi destăinuit Pamelei?
- Pamela, te rog, insistă el.
Seth interveni din nou:
- Nu te ambala, Douglas. Vezi bine că are nevoie de odihnă. În situația ei este sensibilă.
Pamela se agăță de această portiță de scăpare.
- Într-adevăr. Sunt extenuată.
Douglas dădu din cap. Păreau atât de nevinovați amândoi... Ce să creadă? Nu mai știa la ce mijloace să recurgă.
Billy așteptă ca Seth și Pamela să plece pentru a vorbi:
- Nu sunt singurii cărora le este frică, spuse el. Și eu încep să-mi pun o serie de întrebări. Ca și tine, nici eu nu cred că Joe este vinovat, dar dacă privești lucrurile în față...
- Joe nu și-ar vinde țara pentru bani, Billy!
Aerul stânjenit al lui Billy îl puse pe gânduri.
- Dacă mai știi și altceva, ai face bine să-mi spui!
Billy își lăsă jos cana de bere.
- Ultima dată când l-am văzut pe Joe, mi-a vorbit despre coduri și misiuni puse la punct de curând de serviciile speciale. Pe moment, nu i-am dat atenție. Noi doi discutăm adesea despre probleme de genul acesta.
- Și care-i legătura cu ceea ce a spus Keel?
- Ei bine... îți amintești de avionul care s-a prăbușit ieri? Nu este primul. Au mai fost și altele în ultimele 6 luni. Și nimeni nu a putut afla dacă este vorba despre o lovitură reușită a rușilor sau altceva, mai grav...
- Spionaj?
- Posibil.
Douglas încercă să judece situația cu obiectivitate.
- Tu crezi într-adevăr că Joe ar fi putut să vândă informațiile K.G.B.-ului?
Billy înfruntă calm privirea fratelui său.
- Nu, nu cred așa ceva.
Era totuși evident că îndoielile sale persistau. Numai Douglas se încăpățâna să susțină nevinovăția lui Joe.
Marți seara, aplecat deasupra lui Billy, Douglas cerceta atent ecranul calculatorului.
- Ce ți-am spus? Am reușit, Doug!
Marianne citi cu voce tare mesajele scrise cu galben pe fond negru:
- „Complicații grave. Întâlnirea din parc anulată. Așteaptă următoarea comunicare...” Deci, n-ar fi trebuit să meargă în parc în duminica aceea.
- Dar cum nu a primit mesajul la timp, s-a dus. Și așa lucrurile se complică.
- Și dacă cineva le-a întins o cursă?
- Cine? K.G.B.-ul?
- De ce nu? Așa se explică de ce Joe este obligat să se ascundă, spuse Pamela. Este gata să facă orice ca să nu se expună unui pericol.
Billy se depărtă de ecran.
- Atunci... ce facem?
Instinctiv, toate privirile se întoarseră spre Douglas, fiul cel mai mare.
- Pentru moment, nu spunem nimănui nimic. Înainte de a vorbi cu Bryant sau Keel, trebuie să știm cu cine discutăm: sunt prieteni sau dușmani...
Billy aprobă cu o mișcare a capului. Pamela și Seth se consultară în șoaptă.
- Ai dreptate, declară ea în cele din urmă. Trebuie să avem încredere în Joe. Sigur are el un plan în minte.
CAPITOLUL 11
Craig Keel oftă crispat.
- Să reluăm...
Interogatoriul nu se mai sfârșea.
Joe, cu o ostilitate evidentă, refuza să coopereze. Fusese prins în plină noapte, nu departe de bazarul internațional, unde un paznic, după ce îl recunoscuse, dăduse alarma.
Keel, avertizat de Nina, se dusese imediat la comisariatul din Cypress, unde, de câteva ore deja, încerca în zadar să-l facă să vorbească pe subordonatul său.
- Cu ce motiv ai venit în Florida?
- Să-mi văd copiii.
- Ai dispărut din prima zi.
Joe ridică din umeri. Atitudinea lui provocatoare îl făcea pe Keel să turbeze de furie.
- Ceasul rău... Dar sper să recuperez timpul pierdut.
- Ce căuta Stan la Kidsland?
- Habar nu am... Presupun că avea nevoie și el de o vacanță.
- Joe, te asigur că ai tot interesul să fii rezonabil și...
Lăsând la o parte ierarhia, Joe se ridică brusc și își înfipse degetul arătător în pieptul superiorului său.
- Nu primesc sfaturi de la tine, Keel! De 5 ani ai făcut totul ca să te debarasezi de Stan și de mine. Intenționat ne-ai trecut pe o linie moartă. Și acum vrei să am încredere în tine? Să-ți destăinuiesc toate secretele mele?
Făcu un gest disprețuitor și se așeză înainte ca polițiștii să intervină.
Bryant, cu tact, încerca să calmeze spiritele înfierbântate.
- Joe... Comandantul încearcă doar să te ajute. Trebuie să știm ce s-a întâmplat.
- Nu vă pot spune nimic.
Keel și Bryant, puși în fața acestui refuz, schimbară o privire frustrată.
- În acest caz, ai face bine să iei legătura cu un avocat, Joe. Vei avea nevoie.
- Nu a putut să scoată nimic de la el, îi explică Bryant lui Douglas când acesta din urmă ajunse la închisoarea din Cypress. Dacă tu reușești să afli ceva...
Lui Douglas i se strânse inima. Joe, așezat pe patul din celulă, ridică spre el un chip cenușiu. Avea cearcăne. Slăbise. Se ridică în tăcere și își îmbrățișă fiul.
- Ce mai faci? întrebă cu o voce emoționată. Fratele tău? Sora ta?
- Totul e bine, Joe...
Erau atâtea de spus, dar exista prea puțină intimitate în locul acela rece și deprimant. La câțiva metri distanță, un ofițer de poliție și un angajat al Marinei ascultat atent conversație lor, fără nicio jenă.
- Ce s-a întâmplat, Joe? întrebă în șoaptă Douglas. De ce te ascundeai?
- E complicat... Eram în pericol și nu voiam să vă expun și pe voi.
- De ce... în pericol?
- N-are importanță.
- Pentru mine are.
- Renunță, Douglas.
- Nu. Nu pot. Știi de... Stan, nu-i așa?
Joe lăsă capul în jos.
- Am aflat, da.
- Știi cine a făcut-o?
Joe aruncă o privire furișă spre cei 2 bărbați.
- S-a înecat, nu-i așa?
- Da. L-au... drogat.
- Asta mi-a spus Keel...
- I-au injectat serul adevărului. Nimeni nu înțelege ce putea el să știe atât de important...
Brusc, Joe lăsă capul în jos și începu să plângă în hohote. Douglas își privi tatăl, neștiind ce să facă. Nu-l văzuse niciodată plângând, nici măcar la moartea mamei lui. Stânjenit, se aplecă spre el.
- Joe...
Cei 2 bărbați, puțin jenați, se întoarseră cu spatele.
Joe se asigură cu o privire rapidă și spuse încet:
- Stan avea ceva asupra lui când a murit?
Douglas, ușurat, înțelese jocul tatălui său.
- Nu... Joe, zise el mai tare, nu ai ce să-ți reproșezi. Nu-i din vina ta.
Alte hohote de plâns. Douglas se aplecă asupra lui, mascându-l de privirea celor 2 supraveghetori.
- Atunci înseamnă că a reușit să-l arunce înainte, șopti Joe. Desigur că aproape de locul unde a căzut. Este într-o păpușă. Trebuie să-l găsești, Douglas. Și să-l distrugi.
Marianne îl invită pe șeful pazei să se așeze și, în fața chipului lui îngrijorat, închise cu grijă ușa biroului.
- Ce se întâmplă, domnule Morton?
- Ei bine... Știți... tipul pe care ne-ați pus să-l urmărim ieri... Căruia i s-a furat un Nikkon?
- Domnul Merchant, da.
- L-am văzut discutând cu 2 străini, pe insula Aventurierilor.
- Străini?
- Da. Nu prea mă pricep la limbi, dar cred că aveau un accent slav...
- Cum arătau?
- Era unul înalt și slab, blond. Celălalt era mai scund, cu umeri largi, brunet.
Descrierea lor nu o surprinse. Începuse să-i cunoască.
- Îl amenințau pe domnul Merchant?
- Deloc. Păreau din contră, că puneau ceva la cale...
Marianne nu mai înțelegea nimic. Mai întâi, aceștia îi fură aparatul de fotografiat, pentru ca apoi să comploteze ceva împreună.
- I-ați urmărit?
Morton se foi pe scaun, încurcat.
- Da, însă... Nu vă bucurați. Oamenii mei i-au pierdut când au părăsit insula. Cred că au simțit că erau urmăriți.
- Desigur.
Dădu din cap gânditoare. Întâmplarea asta nu prevestea nimic bun.
- În concluzie, nu mai știm unde este domnul Merchant.
- Nu. Dar în orice caz, nu era în pericol.
- Ați văzut dacă i-au dat înapoi aparatul?
- Nu. De altfel, în legătură cu asta, mă gândeam... Nu credeți că ar putea fi vorba de un fel de trafic pentru a pune mâna pe asigurare?
Un trafic... sigur că exista unul. Rămânea doar de văzut ce fel.
- Unde pleci?
Marianne, care își închidea ușa biroului, oftă înainte de a se întoarce.
Ar fi ocolit cu plăcere întrebările Ninei, mai ales în acel moment, când deținea, probabil, una din cheile enigmei. Douglas era, fără îndoială, tot în Satul Vrăjit, unde îl lăsase cu o oră în urmă. I-ar fi plăcut să știe dacă avusese succes în căutările lui, dar nu putea să-l întâlnească.
Rapid, improviză o scuză.
- Am fost anunțată că tocmai a sosit un senator din Ohio, împreună cu familia. Dar o fugă la florărie să comand un buchet care să-i fie trimis în cameră.
- Aha... Bună idee. Nimic nou în ceea ce privește familia Maitland?
- Ba da, dar cred că ești deja la curent. Joe Maitland a fost arestat aseară. Este la închisoarea din Cypress.
- Da? Nu știam. Abia am sosit. Dimineața am lucrat de acasă. Știi ceva mai mult despre asta?
- Nu prea. Se pare că refuză să vorbească. Pentru moment, nu au niciun cap de acuzare împotriva lui.
- Să sperăm că se vor sfârși toate necazurile noastre.
- Să sperăm, aprobă Marianne.
Când reuși să scape de compania Ninei, Marianne se opri la prima cabină telefonică pe care o întâlni în drum și sună la camera lui Tom Merchant. Nu răspunse nimeni. Mulțumită, se îndreptă spre hotel și își folosi șperaclul pentru a intra.
Perdelele erau trase și camera era cufundată în întuneric. Cu inima bătându-i puternic, trecu la treabă.
Valiza nu conținea nimic suspect. În dulap găsi două costume - unul gri și altul maro și cămăși. În baie, prosoapele erau încă umede erau aruncate pe jos, o sticlă de șampon era răsturnată pe marginea căzii, mașina de ras electrică, băgată în priză, zăcea pe chiuvetă...
Tocmai se pregătea să închidă ușa, când se opri. O mașină de ras? Tom Merchant purta barbă. Sau cel puțin avea atunci când o căutase pe ea la birou.
Intrigată, deschise trusa de toaletă. Găsi un tub de lipici, pastă de dinți, deodorant, un after-shave căruia îi lipsea dopul. Mirosul îi trezi brusc amintiri cumplite...
Era cel al bărbatului care o agresase în apartament.
Puse repede la loc toate lucrurile și ieși din cameră.
Intrând în biroul hotelului pentru moment gol, puse în funcțiune calculatorul. Descoperi astfel că Tom Merchant poseda o carte de credit de la First Credit Bank din Chicago, iar contul lui era cam sărac. Un telefon dat la bancă îi confirmă ceea ce bănuia deja: Tom Merchant era un client a cărui solvabilitate lăsa de dorit.
Funcționarul băncii, dorind să respecte secretul profesional, evită un răspuns direct, dar o făcu să înțeleagă adevărul.
- Fii atentă, ce naiba! strigă Seth prinzând-o pe Pamela, al cărei picior alunecase pe o piatră.
- Insula asta îmi dă fiori.
- Și mie...
Pamelei îi era greață. Pentru a suta oară se asigură că nu o vede nimeni și, scoțând păpușa de cârpă din geantă, o puse lângă trunchiul unui copac, așa cum i se ceruse.
- Acoper-o cu iarbă, șopti Seth, care avea fruntea plină de sudoare. Nu cumva să o ia altcineva înaintea lor.
Pamela, albă ca varul, privi mâna bandajată a logodnicului său. Îl revăzu prins de brutele care nu pregetaseră să-i prindă mâna în portieră... Un avertisment la ceea ce-i aștepta dacă refuzau să coopereze.
Nu. Cu niciun preț nu dorea să retrăiască acel coșmar.
Bărbatul solid înjură violent printre dinți.
- Căutăm de 2 ore! Am răscolit toată insula. Păpușa asta blestemată nu e nicăieri!
Pete mari de sudoare apăruseră pe cămașa cu sigla Coca-Cola, a bărbatului înalt și slab.
- Iar ne-a mințit.
- De data asta, Merchant va plăti!
- Unde este acum?
- Aș vrea și eu să știu.
- Poate asociatul lui...
Un zâmbet schimonosi obrazul colțuros al lunganului.
- Da.... Ar putea să ne ducă la el.
Marianne bătu la ușa lui Billy. Nimeni.
Dezamăgită, se îndreptă spre camera lui Seth și a Pamelei. Douglas promisese că se vor întâlni mai târziu, dar ea simțea nevoia să discute cu cineva ultimele descoperiri. Din nefericire, nici aici nu primi vreun răspuns. Descuie ușa și intră. Poate lăsaseră vreun mesaj pentru Douglas?
Nu era niciun mesaj. În schimb, pe pat, descoperi o perucă blondă, niște ochelari negri, o pălărie de damă cu boruri largi. Rămase câteva clipe blocată, neîndrăznind să creadă. Femeia cu care Joe se certase, în seara dispariției sale, nu purta chiar o pălărie și ochelari?
Părăsi imediat camera. Întrebările i se învârteau în cap.
Pamela era oare implicată în povestea asta? În acest caz, era complice cu tatăl ei, sau juca împotriva lui? Și Seth? Avea și el vreun rol? Mâna lui bandajată era rezultatul unei metode mai puțin ortodoxe de convingere?
Când ajunse în biroul ei tocmai suna telefonul. Cu gândul departe, ridică receptorul.
- Marianne Spencer?
- Da.
- Carl Ondretti, de la Casa Bântuită. V-am sunat deoarece cred că am găsit aparatul foto care a fost furat, despre care mi-ați vorbit. Am avut niște probleme cu curentul electric în această seară și unul dintre băieții din echipă l-a descoperit în spatele unui panou.
- Ați anunțat serviciul de obiecte pierdute?
- Nu încă. M-am gândit că vreți să-l vedeți înainte.
- Ați procedat foarte bine. Puteți să mi-l aduceți?
- Nu pot pleca de aici. Dacă ați reuși să veniți dumneavoastră... După miezul nopții, ar fi cel mai bine.
- Bine, Carl. Pe curând.
CAPITOLUL 12
- Mai lucrezi la ora asta?
Nina, pregătită de plecare, se oprise în fața biroului Mariannei.
- Am multă corespondență nerezolvată...
- Noutăți de la Joe Maitland?
- Am vorbit nu de mult cu Billy la telefon. Rămâne peste noapte cu tatăl său în celulă. Dacă cineva îl poate convinge să vorbească, el este acela.
- Și cei doi tipi... spionii... Au mai apărut?
Marianne dădu din cap oftând.
- Nu, nu cred.
Nina o privi cu atenție.
- Marianne... Ești sigură că totul este în regulă? Pari... nu știu cum... ciudată.
- De ce? Nu. Doar că am avut o zi lungă. Sunt obosită.
Se simțea însă plină de nerăbdare să-i povestească lui Douglas ultimele descoperiri. Ca să nu-i trezească însă Ninei suspiciunile, își înăbuși un fals căscat.
- Nu mai stau nici eu mult.
Nina nu insistă. O lăsă pe Marianne cu treburile ei. În fond, în ce era implicată? Și ea, într-o zi, se crezuse cea mai puternică...
Pe atunci, Nina conducea o importantă companie petrolieră, mai exact direcția de Est a acesteia.
Totul mergea bine, până într-o zi când, din întâmplare, descoperise niște tranzacții dubioase între ingineri din Virginia și niște oameni de afaceri din Orientul Mijlociu. I se destăinuise lui Craig Keel, uniforma Marinei inspirându-i încredere. Conjugându-și eforturile, reușiseră să demaște o acțiune care viza distrugerea unor platforme petroliere din Golful Persic. Craig nu-și făcuse probleme. Poziția lui în cadrul armatei îl apăra de represaliile celor implicați în complot.
Nina devenise astfel singura țintă a teroriștilor arabi, pregătiți să o facă să plătească scump intervenția ei. În urma unei dramatice erori, prietena ei fusese cea care a plătit cu prețul vieții.
De atunci, Nina fugea.
Datorită unei noi identități acordate de guvernul american, putuse să-și refacă existența, fără să reușească însă să uite trecutul. Un trecut care amenința să reînvie dacă evenimentele din Kidsland ar fi fost făcute publice. Dacă fotografia ei ar fi fost publicată în ziare, dușmanii ar fi recunoscut-o.
Nu, nu trebuia să se implice în povestea asta. Deloc.
Marianne anunță paznicul de noapte că Douglas, căruia îi lăsase un mesaj, trebuia să se întâlnească cu ea. Apoi, intră în Satul Vrăjit, pustiu la acea oră târzie din noapte.
După ce va rezolva problema aparatului foto, va merge cu Douglas în parc, lângă lac, să mai cerceteze împrejurimile. Cu puțin noroc, vor găsi în curând nu numai răspunsurile la întrebări, dar și probe tangibile pentru a demonstra adevărul.
Casa Bântuită, învăluită în întuneric, nu era prea primitoare. Și, bineînțeles, Nikkon-ul nu putuse să fie găsit decât aici... Degeaba își tot repeta că această casă nu era decât o atracție ca oricare alta. Picioarele îi tremurau și părul i se făcuse măciucă doar la gândul fantomelor, chiar false, care bântuiau prin jur.
Făcându-și curaj, înaintă până la prag.
- Carl? Ești aici? Sunt Marianne.
Ușa scârțâi în urma ei și se închise încet. Un zgomot de pași în întuneric...
Deodată, înțelese. Fusese atrasă într-o cursă! Și ea fusese atât de naivă, încât căzuse în ea.
- Bună seara, domnișoară Spencer.
Cu un sentiment oribil că i se mai întâmplase așa ceva, simți țeava revolverului lângă obraz.
- Nu! Nu vă întoarceți. Înaintați pe aici... Așa, drept înainte... încet...
Vocea... O recunoștea. A cui era? Parfumul o lămuri. Un after-shave de mosc.
- Domnul Merchant, bănuiesc? spuse ea.
Își auzea propria voce sunând ciudat. Sângele îi pulsa în tâmple.
- Bravo, domnișoară Spencer. Excelent spirit de observație.
- Unde mă duceți?
- În birou. Acolo vom putea sta mai bine de vorbă.
Traversară o încăpere spațioasă decorată ca marile săli de bal din secolul al XVIII-lea, apoi urcară pe un culoar lung, unde umbrele armurierilor prindeau viață în lumina tremurătoare a torțelor.
- Îmi închipui că... povestea cu aparatul foto furat a fost un pretext, spuse ea.
Simțise nevoia să vorbească, să uite că viața îi era în pericol.
- Exact. Trebuia să vă văd. Avem de încheiat o socoteală.
Ea își aminti momentul când îl lăsase singur în birou pentru a se ocupa de fetiță.
- Mi s-au furat niște dosare în seara aceea. Dumneata ai...
- Am aruncat o privire, spuse el.
Brusc, se întoarse. La urma urmei, ce avea de pierdut? Dacă voia s-o omoare...
- Atunci, suntem chit, domnule Merchant. Fiindcă și eu v-am umblat prin lucruri.
Apucând-o brutal de braț, o împinse lângă perete și o pălmui.
- Ce ai... făcut?
Ea își îndepărtă părul care-i căzuse peste ochi. Începuse să tremure cumplit. De frică și de mânie.
- Știu că ai barbă falsă și contul din bancă foarte mic...
- A, da? Și încă ce?
Căutând să câștige timp, se hotărî să riște totul.
- Lucrezi pentru K.G.B.! Și încerci să-l faci pe Joe Maitland și familia lui să pară spioni. Tu l-ai omorât pe Stan Howell.
Merchant primi din plin lovitura. Privirea i se întunecă.
- Nu am nicio vină în moartea acelui om...
- Atunci, cum îți explici banii pe care i-am găsit la mine și microfilmele ascunse în camera lui Douglas?
- Din vina voastră. Dacă nu v-ați fi implicat în toate astea!
- Dă-i drumul!
Vocea stridentă îi făcu pe amândoi să tresară. Peste umărul lui Merchant, Marianne îl văzu pe Bryant, c arma în mână. Printr-o mișcare bruscă, încercă să scape, dar Merchant o prinse de păr, înfigându-i țeava revolverului în gât.
Încet, ea se întoarse spre Bryant, care încerca să-l calmeze.
- Nu rezolvi nimic dacă o omori...
- Nu-i sigur. În orice caz, știe prea multe. Nu vreau să intru în închisoare din cauza ei.
Accentul lui... Îl mai auzise. Până atunci și-l controlase.
- Las-o să plece, insistă Bryant. Și pleacă din țară. Nu ai nevoie de o crimă pe conștiință...
Marianne îi privea pe cei doi bărbați. Același accent din Sud... aceeași corpolență... Brusc, profitând de o clipă de neatenție din partea lui Merchant, îi smulse barba falsă.
- Holden! Atenție! strigă Bryant.
Holden? Inima tinerei parcă se opri. Bărbatul din fața ei, cu toate că era mai tânăr, semăna perfect cu agentul F.B.I.
- Ești fratele lui, șopti ea. Bryant? Ești de partea lor?!
Bryant trase o înjurătură.
- Imbecilo! Ți-am semnat condamnarea la moarte!
De data asta, Marianne pierdu orice speranță. Nu mai avea nici cea mai mică șansă.
Holden o împinse violent spre Bryant. Abia atunci observă că acesta din urmă șchiopăta. Își trăgea piciorul...
Fusese rănit? Poate cu foarfeca?
O luară pe o scară foarte abruptă. Marianne își dădu seama că o duceau în sala de control de la etajul 2. Fără îndoială că acolo îl va găsi pe Carl Ondretti....
- De ce, Bryant? întrebă ea. De ce faci asta? N-aș fi crezut niciodată că ești un escroc....
- Fii atentă la nuanță, Marianne. Nu sunt un escroc, ci un oportunist.
- Crezi că, în cazul tău, este vreo diferență?
El ridică din umeri, încetinindu-și automat pașii.
- Pentru mine, da. Sunt ani întregi de când rușii ne fură tehnologia. Sunt gata să cumpere orice poartă eticheta „secret”. Atunci am hotărât să le vând secrete.
- Ale F.B.I.-ului?
- Nu. Mai bune.
- Ale Marinei.
- Am găsit colaboratori încântați să mă ajute. Desigur, am fost prudent și le-am spus că F.B.I. și C.I.A. duc o mare campanie de contraspionaj și că aveau nevoie de documente false pentru a le vinde K.G.B.-ului. F.B.I.-ul îi va plăti gras, dar trebuia ca totul să rămână secret.
- Și i-ai recrutat pe Seth și pe Pamela...
Marianne urca scările cât putea de încet, dar aproape ajunseseră la etaj.
- Exact.
- Și pe mine, spuse Holden cu ranchiună.
- Nu mi-a fost greu să te conving, având în vedere dificultățile tale financiare. Necazul a început când K.G.B.-ul și-a dat seama de escrocherie.
Marianne se opri în capul scărilor și se întoarse.
- Și i-au prins pe intermediari - adică Pamela, Seth și Tom - cerându-le documente reale.
Bryant dădu din cap.
- Mâna lui Seth...? începu ea.
- Este opera lor. O metodă foarte convingătoare. Mai ales că Pamela asista la spectacol.
- El le-au adus deci alte documente... Dar, de data asta, era implicat și Joe Maitland.
- Da. El și Stan au interceptat pachetul în acea seară de duminică, la Bazarul internațional.
Marianne încruntă din sprâncene.
- Și fotografia, Bryant? Pe cine reprezenta?
- Nu l-ai recunoscut?
Ea se întoarse spre Holden.
- Da, el era, zise Bryant. Este opera rușilor, care l-au fotografiat pentru a face presiuni asupra lui în cazul în care s-ar împotrivi. Cu toate că au și alte metode, cu mult mai convingătoare...
- De aceea țineai atât de mult să o recuperezi.
- Exact. Nu puteam risca să...
- Marianne? Ești aici?
Douglas! Speriată, privi spre Bryant.
- Lasă-l, șopti ea.
- Nici vorbă.
Răsucindu-i brațul, o trase spre el.
- Răspunde-i, Marianne. Fără șmecherii. Fiindcă, altfel...
Și nu glumea. Revolverul lipit de obrazul ei era cea mai bună dovadă. Nu avea de ales.
- Aici, Douglas! La etajul 2!
Câteva secunde mai târziu, Douglas ajungea acolo. Spectacolul care-l aștepta îl făcu să rămână pe loc.
- Bine ați venit printre noi, domnule Maitland, spuse Holden.
Ea îl văzu strângând din pumni; privirea îi deveni amenințătoare.
- Dacă îi atingi un singur fir de păr...
- Ajunge, Douglas. Fără amenințări. Vezi bine că noi hotărâm aici.
- Nu sunt de acord, domnilor...
Se întoarseră cu toții.
Țeava unui pistol mitralieră îi fixa. La capătul armei, zâmbetul sadic al bărbatului altetic. Nedespărțitul său însoțitor apărea din întuneric, de cealaltă parte, gata de acțiune.
CAPITOLUL 13
Degetele Mariannei se înfipseră în brațul lui Douglas. Greața... Inima gata să-i sară din piept... Venea moartea licărind la capătul armei.
- Aruncați armele, spuse blondul.
Bryant se execută. Nu aveau nicio șansă. Dar Holden refuză să se supună ordinului. Turbat de furie, plonjă în spatele Mariannei și deschise focul. Douglas se aruncă asupra tinerei și o trase după el la pământ.
Gloanțele ricoșau în jurul lor într-un vacarm asurzitor. Holden urla și se rostogolea pe jos. O pată roșie creștea pe umărul lui.
Cei 2 ruși, amenințători, îi țineau din nou la respect.
- Tu l-ai ucis pe Stan! spuse Marianne acuzator.
- Tot așa cum te voi omorî și pe tine, răspunse solidul. Ridică-te!
Cu capătul armei, îi indică ușa sălii de control.
Marianne tremura și se sprijini de brațul lui Douglas. Intrară pe rând în sală.
Carl Ondretti, ghemuit într-un colț, cu mâinile legate la spate, abia ridică privirea la intrarea lor.
Bărbatul cel solid se depărtă de grup și își sprijini arma de perete. Scoase din buzunar o seringă și o cutie metalică.
- Serul adevărului? întrebă Bryant.
- Vrem să cunoaștem toate detaliile înainte de a pleca.
Marianne privea în jurul ei. Intră ultima în sală, rămăsese lângă ușă. În spatele ei se afla uriașul panou de control de la Casa Bântuită. În mintea ei începu să se contureze o idee. Era ceva nebunesc, periculos. Dar nu exista niciun risc care să depășească pericolul de moarte care se afla lângă ea.
Încet, se trase înapoi. Cei 2 ruși nu se ocupau de ea. Dintr-o privire, Douglas îi înțelese intenția și hotărî să distragă atenția atacatorilor.
- Tot așa ați procedat și cu Stan... După aceea o să facem o plimbare pe malul lacului, nu-i așa?
- Veți vedea? domnule Maitland.
Atletul se apropie de Bryant, făcându-i semn să-și dezvelească brațul. Încet, Bryant își descheie nasturele de la manșetă și-și suflecă mâneca.
Atenția tuturor era îndreptată spre acul seringii pe care rusul se pregătea să i-l introducă în braț.
Marianne sări și stinse lumina, cufundând încăperea în întuneric. Și, simultan, trase de maneta de comandă care punea în mișcare mecanismul de la Casa Bântuită. Avu timp să vadă arma blondului zburând sub lovitura de picior dată de Douglas.
Urmă fuga. O fugă disperată, nebună. Trebuia să găsească un ajutor...
În spatele ei se auzi o rafală. Nu se opri însă. Nu se gândea decât la faptul că trebuia să fugă, să iasă de acolo...
Pe culoar, ușile se deschideau singure și se închideau scârțâind. Armurile se animau. Un cap făcând grimase apăru de sub o cască. Acest traseu, pe care-l străbătuse adesea, amuzându-se, i se părea astăzi înspăimântător... O vrăjitoare trecu peste ea călare pe mătură, scoțând un urlet lugubru care răsună între pereți.
Trecu pe scară. Păianjeni falși îi atingeau obrazul. În spatele ei, o cavalcadă, strigăte... Nu trebuia să se uite înapoi, nu trebuia să dea atenție inimii gata să-i explodeze în piept...
Apărută de nu știu unde, o fantomă se materializă deodată în fața ei, cu brațele întinse. Ezită puțin, apoi își continuă cursa și mai înverșunată, traversând holograma pentru a se năpusti în sala de bal. Acolo, ocoli siluetele fantomatice înlănțuite într-o îmbrățișase macabră, care valsau în sunetele pianului acționat de o mână invizibilă.
Nu avu timp să ajungă la ușă. Rusul se aruncă asupra ei. Nu credea că este atât de aproape de ea...
Îi apucă sălbatic umărul, obligând-o să se întoarcă spre el. Marianne văzu seringa. Cu forța disperării, trase un pumn în obrazul bărbatului, care se clătină, dar nu o lăsă din mână.
Credea că este pierdută, când agresorul fu brusc tras în spate. Douglas îl proiectă cu capul într-un perete. Blondul încercă să-și revină, apoi, ca un boxer făcut K.O., căzu moale la pământ.
Marianne se aruncă în brațele lui Douglas, îmbrățișându-l disperată.
- Ești rănită? întrebă el.
Cu vocea pierită, făcu un semn cu capul.
- Nu... Și ceilalți?
- Rusul e prins. Bryant a fost rănit, dar nu cred că e ceva grav...
Închise ochii, nevenindu-i să creadă că tot coșmarul luase sfârșit. Era prea frumos...
Fără a încerca să se abțină, dădu frâu liber lacrimilor și se abandonă îmbrățișării lui Douglas.
Douglas și Marianne veniră să-l caute pe Joe când acesta fu eliberat, dimineața.
Noaptea fusese lungă. Însă zorile anunțau rezolvarea fericită a problemei.
Joe îl trase pe Douglas lângă el.
- Sunt mândru de tine, Douglas. Foarte mândru.
Îi dădu drumul din îmbrățișare, își privi o clipă fiul, apoi dădu din cap.
- Mi s-a povestit ce s-a întâmplat. Dacă ți s-ar fi întâmplat ceva, nu mi-aș fi iertat-o niciodată.
Douglas era foarte emoționat. Aceste sentimente din partea tatălui său, de care nu se crezuse niciodată demn, îi era în sfârșit acordate... Într-o clipă, toate neînțelegerile fură șterse, toate discuțiile uitate.
Joe se întoarse spre Marianne și-i puse o mână pe umăr.
- Cred că și tu ai jucat un rol important în privința asta...
- Am încercat...
Îi privi pe amândoi, insistent. Apoi surâse fără alt comentariu când văzu cum se uită unul la celălalt.
Dopul de la sticla de șampanie explodă, lichidul spumos revărsându-se în pahare. Soarele, aflat la zenit, intra pe ușile mari, larg deschise, ale balconului.
- Stan va fi decorat cu Navy Cross, declară Keel.
- Da... postum.
Șampania avea un gust amar pentru Joe, care nu dorea totuși ca tristețea lui să umbrească momentul.
- Și dumneata, de asemenea, Joe, adăugă Keel. Chiar dacă ți-ai depășit atribuțiile și ai uitat puțin de calea ierarhică.
Cei 2 bărbați se măsurară câteva secunde din priviri. Keel zâmbi primul și-i întinse mâna.
- Sunt fericit că totul se termină astfel, Joe.
Joe întinse și el mâna. Și le strânseră puternic, emoționați.
- Ai crezut într-adevăr că am trecut în tabăra cealaltă?
- Nu am pretins niciodată că te cunosc prea bine. Și, de altfel, recunoaște că am avut motive...
- Este adevărat. Dar când Stan și cu mine am descoperit din întâmplare furtul documentelor, am preferat să ținem secretul pentru noi. Ne gândeam că putem opri singuri traficul. Un act de eroism, înainte de pensionare... Nu știam că, la început, erau falsuri.
- Cred că este timpul să începem să lucrăm împreună.
Pamela află cu bucurie că cei 2 spioni erau reținuți sub pază la Cypress, înainte de a fi transferați într-o închisoare federală.
- Nu am avut niciodată intenția să facem ceva ilegal, explică ea. După felul în care Bryant ne-a prezentat problema, noi credeam, din contră, că ajutăm la prinderea unei rețele de spioni. Și apoi, nu a apelat la noi întâmplător...
Schimbă o privire cu Seth, apoi ridică din umeri.
- Am trecut prin niște perioade dificile în ultimul timp. Banii pe care ni-i propunea Bryant veneau la țanc pentru a acoperi câteva datorii. Data viitoare, ne gândim de două ori...
Seth o luă de mână.
- După ce intrasem în povestea asta, nu mai puteam da înapoi. Din fericire, Douglas a putut intercepta păpușa.
- Am găsit-o foarte greu, acoperită de iarbă. Autoritățile au fost încântate că au recuperat-o.
Douglas își lăsă jos paharul și se întoarse spre Keel.
- Ce se va întâmpla cu Bryant și Holden Rockwell? Vor fi eliberați?
- Bineînțeles că nu. Dar vor beneficia de circumstanțe atenuante. La urma urmei, Bryant nu încerca să trădeze. Chiar el spunea că nu este decât un oportunist. A crezut că a găsit un filon bun... Cât despre Holden, el nu este decât o victimă, chiar dacă s-a lăsat dus de rolul său de bărbat dur, spuse el adresându-se Mariannei.
Aceasta aprobă oftând.
- Sincer, nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu intervenea Bryant.
Nina o luă de mână.
- Înțeleg... Eu știu ce înseamnă trădarea.
După confruntările de la comisariat, Nina îi explicase motivele atitudinii ei indiscrete. Și cum, cuprinsă de remușcări în ultimul moment, nu mai putuse să rămână neutră și o urmărise discret pe Marianne. Presimțind pericolul, anunțase comisariatul care trimisese urgent o echipă la Casa Bântuită.
Polițiștii ajunseseră la momentul potrivit pentru a-i prinde pe ruși și pe frații Rockwell.
- Mai este ceva care nu-mi dă pace, continuă Marianne. Dacă Bryant și Holden încercau să ne compromită cu bani și cu un microfilm, de ce nu au încercat să ne denunțe, mai apoi?
- Bryant a făcut multe aluzii, spuse Keel. Pe moment, nu le-am dat atenție... Era prea subtil din partea lui. Era suficient doar să insiste puțin mai mult...
- În sfârșit, oftă Pamela. Totul s-a terminat. Putem să ne reluăm viața normală.
- Și să profităm de vacanță! adăugă Marianne.
- Vacanța noastră? Cred că s-a terminat de mult. Seth și cu mine o să avem de dat niște explicații la birou.
Billy își luă încă o cupă cu șampanie.
- Nici eu nu mai pot să rămân. Trebuie să ajung la vaporul meu mâine. Iau avionul astăzi după-amiază.
- Și tu, Joe?
- Regret, Marianne. Și eu trebuie să plec. Trebuie să rezolv niște probleme la Washington.
Keel aprobă cu o mișcare a capului.
- Poate călătorim împreună? Eu plec în seara asta.
Marianne se întoarse spre Douglas.
- Am un aranjament pentru mâine seară la Los Angeles. Nu pot să-l anulez...
- Înțeleg...
În ciuda eforturilor făcuse, nu putu să-și ascundă profunda decepție. Nu-i venea să creadă... Se vor despărți așa, fără ca iubirea lor să aibă vreo șansă.
Douglas o luă de mână.
- Vino... Să ne plimbăm puțin...
Merseră mult timp în tăcere. Parcul încă nu-și deschisese porțile.
Se așezară pe o bancă, aproape de canalul venețian. Gondolele se balansau ușor pe apă.
- Îți place munca ta, nu-i așa? spuse el.
- Da.
El dădu gânditor din cap.
- Presupun că nu ți se oferă prea des un angajament în zonă? întrebă și ea.
- Nu prea, într-adevăr.
- Și să găsești ceva stabil într-un cabaret...
- Ar deveni repede plictisitor. Atât pentru clienți cât și pentru mine.
Tăcură din nou.
- Îți iei liber din când în când?
- Trei săptămâni pe an.
- Asta e... O să ne mai putem vedea?
Ea zâmbi ușor. Să trăiască lângă omul iubit, 20 de amărâte de zile pe an...
El oftă.
- Nu vreau să te părăsesc, știi bine.
Brusc, o luă în brațe.
- E o prostie! Trebuie să găsim o soluție! Nu ne putem mulțumi cu un telefon sau o carte poștală pe săptămână. Marianne! Spune ceva...
Ea ridică din umeri.
- Fiindcă tu nu poți...
Nu o lăsă să termine. Îmbrățișând-o, o privi adânc în ochi.
- Mă iubești?
- Te mai îndoiești?
- Atunci, există o soluție.
Speranța renăștea din propria-i cenușă.
- Care? Eu nu pot să mă mișc de aici.
- Ei bine, am să vin eu. De fapt, la ce servesc avioanele? Nu aș fi primul soț care călătorește!
- Ai spus... soț?
- Da, soț. De ce? Te miră?
Ea îi sări în gât, râzând.
- Douglas, ești sigur că nu vei regreta?
- Să regret?
O îmbrățișă tandru.
- Draga mea... Vei vedea. Am toată viața la dispoziție ca să te conving că nu-i așa.
SFÂRȘIT
