Liliacul, Jo Nesbo

 ....................................

4-5

 

             Andrew fusese clientul tipului cu vocea lui Rod Stewart de când îşi aducea Ginghis aminte. Îl socotea pe Andrew genul în stare să consume heroină şi să funcţioneze aproape normal atât social, cât şi profesional.

   - Nu-i o chestie aşa de neobişnuită cum se crede, zisese. Dar când Rapidu’, la un moment dat, a aflat că omul era poliţist, l-a apucat paranoia şi a vrut să-l împuşte. Credea că-i gabor sub acoperire. Numai că l-am convins noi să nu facă aşa ceva. A fost, ani buni, unul dintre clienţii de bază ai lui Rapidu’. Nu se târguia, mereu avea banii pregătiţi, se ţinea de cuvânt, nu trăncănea, nu făcea niciun fel de mizerii. N-am mai văzut un aborigen să se descurce aşa de bine cu davaua. N-am mai văzut pe nimeni să se descurce aşa de bine cu davaua.
   Nu auzise vreun zvon cum că Andrew ar fi stat la taclale cu Evans White.
   - White nu mai are nimic de-a face cu consumatorii. El vinde angro, atâta tot. Un timp a vândut la doză prin King’s Cross - habar n-am de ce, doar câştigă destul de bine. Se pare că a încetat totuşi - a avut ceva belele cu nişte prostituate, din ce-am auzit.
   Ginghis vorbise deschis. Mai deschis decât ar fi fost nevoie ca să-şi scape pielea. Ba chiar lăsase impresia că i se pare nostim totul. Îşi dăduse probabil seama că nu era niciun pericol ca Harry să se pună pe urmele lor, atâta vreme cât îl aveau printre clienţi pe unul dintre colegii lui.
   - Salută-l din partea mea şi zi-i că e bine-venit oricând. Nu purtăm pică nimănui, zisese cu un rânjet Ginghis. Oricine ar fi clientul, se întoarce întotdeauna, să ştii. Întotdeauna.

33

Un patolog

   Îngrijitorul de la teatrul St George era în sala de mese. Şi-l aminti pe Harry din seara dinainte. Păru uşurat.
   - În-în sfârşit cineva care n-o să-şi bage nasul şi n-o să întrebe cum arăta locul ăla. T-toată ziua am a-avut jurnalişti care s-au în-învârtit pe-aici. Plus amicii v-voştri criminalişti. Dar ei au avut treaba l-lor, nu ne-au d-deranjat.
   - Da, au ceva de lucru.
   - Mda. N-am dormit p-prea mult azi-noapte. S-soţia mi-a dat un somnifer de-al ei. Nu ar t-trebui să ţi se întâmple a-aşa ceva. Dar c-cred că sunteţi obişnuit.
   - Mda... parcă de data asta a fost un pic ieşit din comun...
   - Nu ştiu d-dacă o să mai p-pot intra în camera aia vreodată.
   - Ei, trece cu timpul.
   - Nu, ascultaţi-mă, nici măcar nu-i mai pot spune camera cu recuzită, zic doar camera aia, explică îngrijitorul şi clătină disperat din cap.
   - Timpul vindecă totul, zise Harry. Zic din proprie experienţă.
   - Sper să aveţi dreptate, agent Holy.
   - Spune-mi Harry.
   - Vrei o cafea, Harry?
   Harry mulţumi şi puse mănunchiul de chei pe masă, la mijloc.
   - A, aici erau, zise îngrijitorul. Cheile pe care le-a împrumutat Rechtnagel. Mă t-temeam că n-or să mai apară şi-o să trebuiască s-să schimbăm toate încuietorile. Unde le-ai găsit?
   - La Otto acasă.
   - Cum? Dar le-a folosit noaptea trecută, nu? Uşa de la cabina lui...
   - Nu-ţi face griji. Mă întreb dacă în afară de artişti a mai fost cineva ieri în spatele scenei.
   - Aşa... Să vedem. Tehnicianul de l-lumini, doi maşinişti şi sunetistul. Fără costumieri şi machieuri, nu-i o p-producţie mare. Cam atât. Pe parcursul s-spectacolului au fost doar maşiniştii şi ceilalţi actori. Şi eu.
   - N-ai văzut, deci, pe altcineva?
   - Nici ţipenie, răspunse fără ezitare îngrijitorul.
   - Putea cineva să intre în alt fel decât pe uşa din spate sau pe cea a scenei?
   - Păi... ar mai fi un coridor într-o parte a g-galeriei. G-galeria a fost închisă ieri, dar uşa era d-deschisă, fiindcă tehnicianul de l-lumini stătea acolo sus. V-vorbeşte cu el.

   Ochii bulbucaţi ai tehnicianului de lumini semănau cu cei ai unui peşte de apă adâncă abia adus la suprafaţă.
   - Da, îmi amintesc. Era un tip aşezat acolo, înainte de antract. Dacă ne dăm seama din timp că n-o să fie mare aglomeraţie, vindem numai bilete la parter, dar nu mi s-a părut ciudat să-l văd acolo. Galeria nu-i închisă, chiar dacă biletele sunt pentru stal. Era singur în ultimul rând. Ţin minte că m-a surprins că vrea să stea acolo, atât de departe de scenă. Hm... nu era prea multă lumină, dar da, l-am văzut. Când am revenit după pauză nu mai era acolo, am zis deja.
   - Putea să intre în spatele scenei pe aceeaşi uşă ca dumneavoastră?
   - Păi... făcu tehnicianul scărpinându-se în cap. Dacă se ducea în camera cu recuzită, ar fi putut evita să fie văzut. Dacă stau să mă gândesc acum, aş zice că omul ăla nu părea, de fapt, într-o formă prea bună. Mda. Ştiam eu că îmi stă pe creier ceva, o chestie sâcâitoare, care nu se potriveşte...
   - Ştiţi ce, zise Harry, o să vă arăt o fotografie...
   - Apropo, mai era o chestie cu omul ăsta...
   - Toate bune şi frumoase, îl întrerupse Harry, dar acum aş vrea să vă gândiţi la bărbatul pe care l-aţi văzut ieri şi, când o să vă arăt poza, să nu staţi pe gânduri, spuneţi primul lucru care vă vine. O să aveţi după aceea mai mult timp şi poate că o să vă răzgândiţi, dar deocamdată vreau să aveţi o reacţie instinctivă. OK?
   - OK, zise tehnicianul de lumini şi închise ochii bulbucaţi care-l făceau să arate ca un broscoi. Sunt gata.
   Harry îi arătă poza.
   - El este! zise omul într-o clipită.
   - Mai staţi un pic, să vedem dacă vă păstraţi impresia.
   - Nu-i niciun dubiu. Asta încercam să vă spun, că bărbatul era negru... aborigen. Ăsta e omul!

   Harry se simţea istovit. Ziua fusese şi aşa lungă; încerca să nu se gândească la restul.
   Când un asistent îl introduse în sala de autopsii, silueta mică şi durdulie a doctorului Engelsohn era aplecată peste cadavrul unei femei corpolente, pus pe un soi de masă de operaţii luminată de neoane puternice. Harry nu se simţea în stare să mai aibă de-a face, pe ziua aceea, cu încă o grăsană.
   Morocănosul Engelsohn arăta ca un profesor nebun. Puţinul păr pe care-l mai avea era răvăşit în toate direcţiile şi peri blonzi îi erau împrăştiaţi alandala pe faţă.
   - Da?
   Harry îşi dădu seama că omul uitase de discuţia telefonică pe care o avuseseră cu două ore în urmă.
   - Mă numesc Harry Holy. V-am sunat pentru rezultatele preliminare ale autopsiei lui Andrew Kensington.
   Cu toate că încăperea era plină de mirosuri şi chimicale ciudate, Harry izbuti să detecteze izul de gin din răsuflarea medicului.
   - A, da. Fireşte. Kensington. Un caz trist. Am vorbit de câteva ori cu el. Când era viu, adică. Acum tace ca peştele în sertarul ăla.
   Engelsohn arătă undeva în spatele lui cu degetul mare.
   - Auzi, domnule... cum era?... Holy, da! Am aici nişte cadavre care stau la coadă şi fiecare mă bate la cap că vrea să aibă întâietate. Bine, nu cadavrele, detectivii. Dar trebuie să stea cuminţi şi să-şi aştepte rândul. Astea-s regulile aici, nu se bagă nimeni în faţă, s-a înţeles? Când mă sună dis-de-dimineaţă însuşi Marele Şef McCormack şi zice că avem o sinucidere cu prioritate, atunci încep să-mi pun întrebări. Pe McCormack n-am reuşit să-l întreb, dar poate că dumneata, domnule Horgan, îmi poţi spune ce Dumnezeu îl face pe respectivul Kensington atât de special.
   Clătină din cap a lehamite şi suflă spre Harry încă un damf de gin.
   - Păi, speram că ne puteţi spune dumneavoastră, domnule doctor. E special?
   - Special? Cum adică special? Dacă are adică 3 picioare ori ţâţe pe spate, sau cum?
   Harry era frânt de oboseală. Nu-i mai trebuia un legist beat care se purta aiurea fiindcă simţise că cineva îl calcă pe bătături. Iar oamenii cu facultate aveau tendinţa de a poseda bătături mai sensibile decât alţii.
   - Ceva... neobişnuit? se aventură Harry, încercând să formuleze altfel.
   Engelsohn îl privi cu ochi înceţoşaţi.
   - Nu. Nimic ieşit din comun. Deloc ieşit din comun.
   Doctorul continuă să se uite la el, cu capul bălăbănindu-i-se dintr-o parte într-alta. Harry ştia că mai avea de tras cu el. Legistul nu făcuse decât să introducă o pauză dramatică, una care, pentru creierul lui îmbibat cu alcool, nici măcar nu părea atât de lungă ca pentru Harry.
   - Nu e ceva ieşit din comun, continuă tacticos doctorul, ca un corp să fie plin ochi cu droguri. Cu heroină, în cazul ăsta. Este neobişnuit că-i vorba de un poliţist, dar, de vreme ce pe masa mea ajung foarte puţini colegi, n-aş putea spune şi cât de neobişnuit e.
   - Cauza decesului?
   - Nu ziceai că l-ai găsit dumneata? Păi de ce se moare când atârni de tavan cu un cablu înfăşurat peste gât? De tuse măgărească?
   Harry începea să-şi piardă răbdarea, însă se strădui să n-o arate.
   - Deci a murit sufocat, nu de supradoză?
   - Bingo, Horgan.
   - OK. Următoarea întrebare e ora morţii.
   - Să spunem... între miezul nopţii şi două dimineaţa.
   - Mai precis nu se poate?
   - Te-ai bucura mai tare dacă aş zice 1 şi 5?
   Obrajii deja îmbujoraţi ai doctorului se făcuseră şi mai roşii acum.
   - Bine, atunci să zicem ora 1 şi 5 minute.
   Harry trase aer adânc în piept de mai multe ori.
   - Îmi pare rău dacă m-am exprimat... dacă am părut nepoliticos, domnule doctor. Engleza mea nu este întotdeauna...
   - ...cum ar trebui, completă Engelsohn.
   - Exact. Sunteţi fără îndoială ocupat, aşa că n-o să vă mai reţin. Sper, totuşi, că-mi puteţi confirma că aţi luat notă de ce a zis McCormack despre raportul de autopsie: că nu trebuie să treacă prin canalele oficiale, ci să ajungă direct la el.
   - Nu se poate. Instrucţiunile mele sunt clare, Horgan. Poţi să-i transmiţi salutările mele lui McCormack şi să-i spui asta din partea mea.
   Profesoraşul dement se proţăpi înaintea lui Harry cu picioarele depărtate şi braţele încrucişate pe piept, tare pe poziţie. În ochi îi licărea bucuria luptei.
   - Instrucţiuni? Nu ştiu cum e cu instrucţiunile în Sydney, dar de unde vin eu instrucţiunile sunt ca să li se spună oamenilor ce au de făcut, zise Harry.
   - Las-o baltă, Horgan. Etica profesională e clar un subiect cu care nu eşti familiarizat, aşa că mă îndoiesc că vom putea avea o discuţie fructuoasă pe tema asta. Mai bine punem capăt aici şi ne luăm la revedere, domnule Horgan, nu crezi?
   Harry nu schiţă niciun gest. Se uita la un om care credea că nu mai are nimic de pierdut. Un patolog alcoolic, de vârstă mijlocie şi de calibru mijlociu, fără speranţe de a fi promovat sau de a ajunge printre cei mai buni şi aşadar fără teamă de nimeni şi de nimic. Fiindcă, până la urmă, ce-i puteau face? Pentru Harry, ziua de azi fusese una dintre cele mai lungi şi mai rele din viaţa lui. Şi acum, paharul se umpluse. Îl apucă pe doctor de piepţii halatului alb şi-l săltă de la pământ.
   Cusăturile aproape că pocniră.
   - Ştii ce cred? Cred că ar trebui să faci un test de sânge şi apoi să vorbeşti de etica profesională, domnule doctor Engelsohn. Cred că ar trebui să discutăm despre câţi oameni pot să depună mărturie că erai beat rangă când ai făcut autopsia lui Inger Holter. Mai cred şi că ar trebui să vorbim despre cineva care ar putea să-ţi facă vânt – nu doar din slujba asta, ci din orice ocupaţie care are de-a face cu pregătirea medicală. Ce crezi, domnule doctor Engelsohn? Cum ţi se pare acum engleza mea?
   Doctorul Engelsohn socoti perfectă engleza lui Harry şi, după o matură chibzuinţă, se declară de părere că, de data asta, ar fi fost posibil ca raportul să treacă prin canale neoficiale.

34

Trambulina de la Frogner Lido

   McCormack stătea din nou cu spatele la Harry, uitându-se pe fereastră.
   Soarele cobora, însă tot mai puteai prinde cu privirea un crâmpei de mare albastră, îmbietoare, între zgârie-nori şi verdele închis al Grădinii Botanice Regale. Gura lui Harry era uscată şi simţea că-l paşte o migrenă.
   Interpretase un monolog argumentat şi aproape fără pauză timp de mai bine de trei sferturi de oră. Despre Otto Rechtnagel, Andrew Kensington, heroină, barul Cricket, tehnicianul de lumini, Engelsohn; pe scurt, tot ce se întâmplase.
   McCormack stătea aşezat, cu palmele împreunate. Nu mai zisese de mult ceva.
   - Ştiai că pe-acolo, prin Noua Zeelandă, trăiesc cei mai proşti oameni din lume? Stau singuri cuc pe-o insulă, n-au vecini care să-i supere, ci doar o grămadă de apă. Şi totuşi, naţiunea aia a participat la aproape toate războaiele importante din secolul XX. Nicio altă ţară, nici măcar Rusia în al Doilea Război Mondial, n-a pierdut atâţia tineri proporţional cu populaţia. Surplusul de femei e legendar. Şi de ce atâta luptă? Ca să ajute. Să îi apere pe alţii. Ţărănoii ăia nici măcar n-au luptat pentru ei înşişi - nicidecum. S-au suit în bărci şi-n avioane ca să se ducă la mama naibii şi să moară. I-au ajutat pe aliaţi contra Germaniei şi Italiei, pe sud-coreeni împotriva nord-coreenilor şi pe americani contra japonezilor şi nord-vietnamezilor. Tata a fost unul dintre ţărănoii ăia.
   Întoarse faţa de la geam şi se uită la Harry.
   - Tata mi-a spus o poveste despre un artilerist de pe vasul lui în timpul bătăliei pentru Okinawa, în 1945. Japonezii mobilizaseră piloţi kamikaze care atacau în formaţie potrivit unei tactici numite „căderea frunzelor de nuc peste apă”. Şi exact asta făceau. Venea mai întâi un avion, era doborât, apăreau după el alte două, apoi patru şi tot aşa, o piramidă de avioane ce părea să nu se mai termine, azvârlindu-se peste ei. Toată lumea de la bordul vasului pe care se afla tata era înnebunită de frică. Era o demenţă totală că piloţii îşi doreau moartea, ca să fie siguri că bombele lor nimereau unde trebuie. Puteau fi opriţi doar printr-un baraj serios de artilerie, un zid de proiectile antiaeriene. O fisură cât de mică în zid şi japonezii îi năpădeau.
   Se calculase că, dacă un avion nu era doborât în mai puţin de 20 de secunde de la apariţia în linia de tragere, era prea târziu - avea şanse mari să se izbească de navă. Trăgătorii ştiau că trebuiau să nimerească de fiecare dată, iar uneori asaltul aerian putea dura şi câte o zi întreagă. Tata mi-a descris bum-bum-ul regulat al tunurilor şi vuietele tot mai ascuţite ale avioanelor în picaj. Zicea că, de atunci, le aude în fiecare noapte. În ultima zi a luptei, se afla pe punte când au văzut un avion ieşind neatins din barajul de artilerie şi îndreptându-se direct spre vasul lor.
   Artileria a început să tragă, în timp ce avionul se apropia, mărindu-se din clipă în clipă. Au ajuns să vadă clar, până la urmă, carlinga şi silueta pilotului dinăuntru. Gloanţele trase de pilot au început să ciuruiască puntea. Apoi nişte proiectile antiaeriene şi-au atins ţinta, lovind aparatul în aripi şi fuzelaj. Coada i s-a rupt, după care treptat, cu încetinitorul, avionul s-a dezintegrat în părţile componente, iar la final n-a mai rămas decât un boţ de metal prins de motor care a lovit puntea, lăsând o dâră de flăcări şi fum. Trăgătorii ceilalţi se pregăteau deja pentru alte ţinte când un tip din turela aflată chiar în josul punţii, un tânăr caporal pe care tata îl ştia fiindcă erau amândoi din Wellington, a ieşit, i-a făcut tatei din mână zâmbind şi-a zis: „E arşiţă azi.” Apoi a sărit peste bord şi a dispărut.
   Poate că din cauza luminii, Harry avu brusc impresia că McCormack arăta bătrân.
   - E arşiţă azi, repetă McCormack.
   - Natura umană este o pădure întinsă şi întunecată, domnule.
   McCormack se ridică şi începu să se plimbe pe dinaintea ferestrei, un obicei cu care Harry se familiarizase deja.
   - Am fost poliţist toată viaţa, Holy, dar tot mă mai uit la colegii din jur şi mă întreb ce-i face să continue, ce-i mână în luptele altora? Cine vrea să suporte atâta suferinţă pentru ca alţii să aibă parte de ceea ce socotesc ei justiţie? Ei sunt proştii, Holy. Suntem noi. Suntem binecuvântaţi cu o prostie aşa de uriaşă, încât ni se pare că putem realiza ceva. Suntem împroşcaţi cu gloanţe, sărim în aer şi uneori mai sărim şi în mare, dar între timp, în nerozia noastră nesfârşită, credem că cineva are nevoie de noi. Şi dacă într-o zi iluzia asta devine evidentă, e deja prea târziu, fiindcă am devenit poliţişti, suntem în tranşee şi nu mai există cale de întoarcere. Ne putem întreba ce naiba s-a întâmplat, în ce moment am luat decizia greşită.
   Suntem condamnaţi să fim făcători de bine pentru tot restul vieţilor noastre şi condamnaţi la eşec. Dar, din fericire, adevărul e o chestiune relativă. Şi e flexibil, îl răsucim şi îl îndoim până ce găsim un loc pentru el în vieţile noastre. Măcar pentru o parte din el. Şi, când mai prindem câte un nelegiuit, asta e îndeajuns ca să ne aducă un pic de pace sufletească. Dar toată lumea ştie că nu-i tocmai sănătos să te ocupi cu deratizarea pentru prea mult timp. Ajungi să guşti din propria otravă.
   Deci care-i rostul, Harry? Omul a stat în turela lui toată viaţa şi-acum a murit. Ce mai e de spus? Adevărul e relativ. Nu-i uşor să înţelegi ce poate face cuiva încordarea extremă, dacă nu ţi s-a întâmplat chiar ţie. Avem psihologi criminalişti care încearcă să facă diferenţa între cei bolnavi şi criminali, care sucesc şi răsucesc adevărul ca să încapă în lumea lor de modele teoretice. Avem un sistem legal care, în cel mai bun caz, poate să mai culeagă de pe străzi vreun individ distructiv şi mai avem jurnalişti care ar vrea să fie socotiţi idealişti fiindcă şi-au făcut un nume dezvăluind faptele altora, cu credinţa că fac, într-un fel, dreptate. Dar adevărul?
   Adevărul e că nimeni nu poate trăi de pe urma adevărului şi de aceea nimănui nu-i pasă de adevăr. Adevărul ni-l fabricăm singuri şi e doar suma lucrurilor care interesează pe cineva înmulţită cu puterea pe care o deţinem.
   Îl privi în ochi pe Harry.
   - Cui îi pasă, deci, de adevărul despre Andrew Kensington? Cine ar avea de câştigat dacă am sculpta un adevăr urât, distorsionat, cu ţepi ascuţiţi, care n-ar conveni nimănui? Nu şefului poliţiei. Nici politicienilor din consiliul orăşenesc. Nici celor care luptă pentru cauza aborigenilor. Nici sindicatului poliţiştilor. Nici ambasadelor. Nimănui. Sau poate greşesc?
   Lui Harry îi veni să răspundă că părinţii lui Inger ar fi vrut să ştie acest adevăr, dar se abţinu. McCormack se opri lângă un portret înfăţişând-o pe regina Elisabeta a II-a în tinereţe.
   - Ţi-aş fi recunoscător dacă ce mi-ai spus ar rămâne între noi, Holy. Sper că-ţi dai seama de ce e mai bine să lăsăm lucrurile aşa.
   Harry culese un fir lung şi roşu de păr de pe cracul pantalonilor.
   - Am discutat despre asta cu primarul, continuă McCormack. Aşa că, pentru a nu da de bănuit, cazul Inger Holter o să rămână o prioritate pentru încă o vreme. Apoi, dacă nu mai scormonim, destul de curând lumea o să se mulţumească cu ideea că norvegianca a fost omorâtă de clovn. Cine l-a omorât pe clovn poate fi o chestiune mai problematică, dar balanţa înclină spre o crimă pasională şi gelozie – poate vreun iubit secret respins, cine ştie? În asemenea cazuri, lumea poate accepta că făptaşul scapă. Nimic nu ajunge vreodată să fie confirmat, fireşte, dar dovezile circumstanţiale sunt clare şi, după ceva ani, întreaga poveste e uitată. Un criminal în serie scăpat de sub control a fost doar una dintre teoriile cu care s-a jucat la un moment dat poliţia, pentru ca mai târziu s-o abandoneze.
   Harry dădu să plece. McCormack tuşi.
   - Scriu raportul despre tine, Holy. O să-l trimit la şeful tău, la poliţia din Oslo, după ce pleci. Parcă mâine ai avionul, nu?
   Harry încuviinţă scurt din cap şi ieşi.

   Adierea blândă a brizei de seară nu-i uşura durerea de cap. Şi dispoziţia lui morocănoasă nu făcea situaţia cu nimic mai plăcută.
   Harry porni fără ţintă pe străzi. Un animal mic îi tăie calea prin Hyde Park. I se păru mai întâi un şobolan mare, dar, uitându-se mai bine, văzu o lighioană mică şi păroasă privindu-l cu ochişori în care se reflecta lumina felinarelor din parc. Nu mai văzuse un asemenea animal, dar presupuse că era un oposum.
   Făptura nu părea să fie speriată de el, dimpotrivă, adulmeca iscoditor aerul şi scotea nişte chiţăituri bizare.
   Harry se aplecă spre oposum.
   - Te întrebi ce cauţi de fapt aici, în oraşul ăsta mare? zise.
   Animalul înclină capul, ca şi cum ar fi răspuns.
   - Ce crezi? Să plecăm mâine acasă ori nu? Tu în pădurea ta, eu într-a mea?
   Oposumul o şterse, nu voia să se lase convins să plece nicăieri. Avea casa lui aici, în parc, printre maşini, oameni şi coşuri de gunoi.
   Ajunse în Woolloomooloo şi trecu pe lângă un bar. Sunaseră de la ambasadă. Zisese că o să revină el cu un telefon. Ce credea Birgitta? Nu vorbise prea mult. Iar el n-o întrebase. Nu zisese nimic despre ziua ei de naştere, poate fiindcă îşi închipuise că lui avea să-i vină vreo idee tâmpită.
   Că avea să exagereze. Să-i facă un cadou mult prea scump ori să zică chestii fără rost doar fiindcă era ultima lor seară şi, în sinea lui, îi părea rău că pleacă. „Ce rost ar avea?”, probabil că se gândise ea.
   Cum făcuse şi Kristin când se întorsese din Anglia.
   Se întâlniseră pe o terasă, la Frogner Kafé, iar Kristin îi spusese că stă acasă două luni. Era bronzată, binevoitoare, cu acelaşi zâmbet de altădată, iar el ştiuse exact ce urma să spună şi să facă. Era ca şi cum ar fi cântat la pian un cântec de demult, unul pe care credeai că-l uitaseşi - nu-l mai aveai în cap, dar degetele încă îl ştiau. Se îmbătaseră amândoi, dar asta se întâmplase înainte ca băutura să devină raţiunea lui de a fi, aşa că Harry îşi amintea totul foarte bine. Luaseră tramvaiul către oraş şi Kristin reuşise cu un zâmbet să evite, pentru amândoi, coada de la intrarea clubului Sardines.
   Noaptea, asudaţi de atâta dans, luaseră un taxi înapoi la Frogner, săriseră gardul către piscină, se căţăraseră pe trambulina cea mai înaltă, la 10 metri deasupra parcului pustiu, şi împărţiseră o sticlă de vin adusă de Kristin în rucsac, privind panorama Oslo-ului şi spunându-şi unul altuia ce voiau să fie, întotdeauna altceva decât ziseseră înainte. Se ţinuseră de mână, alergaseră şi săriseră în apă. În timp ce cădeau, Harry îi auzise ţipătul ascuţit, ca o alarmă de incendiu minunată, scăpată de sub control. El se întinsese apoi râzând pe marginea bazinului, iar ea ieşise din apă şi se apropiase, cu rochia lipită de corp.
   În dimineaţa următoare, se treziseră îmbrăţişaţi în patul lui, transpiraţi, mahmuri şi aţâţaţi, iar el deschisese uşa de la balcon şi revenise în pat bălăngănindu-şi erecţia post-beţie, întâmpinată cu încântare de Kristin. I-o trăsese prosteşte, i-o trăsese isteţ şi cu pasiune, iar zgomotele făcute de copiii ce se jucau în curtea din spate fuseseră iarăşi acoperite de ţiuitul alarmei.
   Abia apoi pusese ea întrebarea aceea misterioasă.
   „Ce rost are?”
   Ce rost avea dacă nu putea fi nimic între ei? Dacă ea se întorcea în Anglia, dacă el era aşa de egoist, dacă erau atât de diferiţi şi niciodată n-aveau să se căsătorească, să aibă copii şi să-şi clădească un cămin împreună. Dacă toată povestea nu ducea nicăieri.
   „Dar ultimele 24 de ore nu ţi se par un motiv suficient?”, a zis atunci Harry. „Dacă mâine îţi găsesc o tumoare la sân, ce rost mai are? Dacă eşti în casa ta, cu copiii tăi şi un ochi vânăt, sperând ca soţul tău să adoarmă înainte să te bagi tu în pat, atunci care-i rostul? Eşti aşa de sigură că poţi prinde în plasă fericirea cu planul tău cel bine gândit?”
   Kristin îl făcuse imoral şi hedonist superficial îi zisese că viaţa înseamnă mai mult decât să ţi-o tragi.
   „Ştiu că vrei toate chestiile celelalte”, a zis Harry, „dar chiar trebuie s-o apuci pe calea nirvanei maritale? Când o să ajungi la azilul de bătrâni, n-o să-ţi mai aminteşti culoarea serviciului de porţelan pe care l-ai primit cadou la nuntă, dar jur că o să-ţi aminteşti trambulina şi cum am făcut dragoste după aceea, lângă piscină.”
   Ea ar fi trebuit să fie persoana boemă dintre ei doi, însă ultimele vorbe pe care i le aruncase, ieşind afară în trombă, fuseseră că nu pricepea o iotă şi că venise vremea să se maturizeze şi el un pic.
   - Ce rost are? strigă Harry, făcând o pereche de trecători să se uite după el.
   Nu ştia nici Birgitta ce rost are? Se temea ca lucrurile să n-o ia razna fiindcă el urma să plece a doua zi? De aceea preferase să-şi serbeze ziua de naştere vorbind la telefon în Suedia? Sigur că ar fi trebuit s-o întrebe de-a dreptul, dar, ca şi altădată, ce rost ar fi avut?
   Harry se simţea sleit de puteri şi ştia că îl aştepta o noapte nedormită. Se răsuci şi o porni înapoi spre bar. Pe tavan erau neoane fosforescente, cu insecte moarte înăuntru şi aparate de pocher pe lângă pereţi. Se aşeză la o masă de lângă geam, aşteptând să i se ia comanda şi hotărând să nu ceară nimic, dacă nu venea niciun chelner la masă. Nu voia decât să stea jos un pic.
   Chelnerul veni şi-l întrebă ce doreşte, iar Harry se uită cu luare-aminte pe meniul de băuturi înainte să ceară o Cola. Îşi văzu în geam reflexia dublă şi îşi dori ca Andrew să fi fost acolo, ca să aibă cu cine să discute cazul.
   Încercase Andrew să-i spună că Otto Rechtnagel o ucisese pe Inger Holter? Şi dacă da, de ce? Cum de izbutise Harry să nu priceapă ce voise Andrew să-l facă să priceapă? Felul în care se prezentase, rapoartele şirete, minciuna evidentă despre martorii oculari din Nimbin care-l văzuseră pe White - toate astea ca să-i abată atenţia de la White şi să-l facă să vadă?
   Andrew se asigurase că avea să facă parte din echipa desemnată pentru caz şi că avea să i se pună la dispoziţie şi un străin pe care socotise că-l va putea controla. Dar de ce nu-l oprise Andrew însuşi pe Rechtnagel? Fuseseră iubiţi, de aia? Andrew fusese cel care-i frânsese inima lui Otto?
   Dacă da, de ce să-l ucizi pe Otto exact înainte să fie arestat? Harry respinse o femeie beată care se apropiase clătinându-se de masa lui cu intenţia de a lua loc.
   Şi de ce să te sinucizi după crimă? Andrew ar fi putut scăpa basma curată. Sau nu? Îl văzuse tehnicianul de lumini, iar Harry ştia de prietenia sa cu Otto, plus că Andrew nu avea un alibi pentru perioada în care se făptuise crima.
   Mda, poate că până la urmă venise vremea pentru genericul de final.
   Rahat.
   Harry simţea că are o haită de câini sălbatici în maţe.
   Andrew îşi asumase nişte riscuri nebuneşti ca să ajungă la Otto înainte ca Harry şi ceilalţi să pună mâna pe el. Migrena lui Harry se înrăutăţise şi avea senzaţia că cineva îi foloseşte capul pe post de nicovală. Cu vederea parazitată de un şuvoi de puncte luminoase, încerca să se concentreze asupra unui singur gând, însă îl tot năpădeau gânduri noi, alungându-le pe cele dinainte. Poate că McCormack avusese dreptate - poate că fusese o zi grea pentru un suflet disfuncţional. Harry nu suporta să se gândească la alternativă - că mai era şi altceva la mijloc. Că Andrew Kensington avea de ascuns lucruri mai grave decât faptul că-i plăcea, când şi când, să-şi facă de cap cu bărbaţi.
   Îl acoperi o umbră, făcându-l să ridice capul. Creştetul chelnerului acoperea lumina şi, în bezna siluetei lui, Harry avu impresia că vede, ieşită în afară, limba negru-albăstruie a lui Andrew.
   - Mai doriţi ceva, domnule?
   - Văd că aveţi ceva numit Şarpe negru...
   - Da, Jim Beam şi Cola.
   În stomacul lui Harry câinii se luau la harţă acum.
   - Bine. Un Şarpe negru dublu, fără Cola.

35

Un vechi duşman se trezeşte

   Harry era pierdut. În faţa lui erau nişte trepte, în spate, apă şi alte trepte.
   Nivelul de haos creştea, catargele din radă se clătinau dintr-o parte într-alta, iar el habar n-avea cum de nimerise aici. Hotărâse să urce. „Sus şi tot înainte”, ca să-l citeze pe taică-său.
   Nu era uşor, dar izbuti, sprijinindu-se de peretele casei, să suie treptele.
   Challis Avenue, asta zicea pe un indicator, doar că pentru el nu însemna nimic, aşa că merse tot înainte. Încercă să se uite la ceas, dar nu reuşi să dea de el. Străzile erau întunecoase şi pustii, aşa că Harry presupuse că-i târziu. Mai urcă nişte trepte, trase concluzia că ajunsese în capăt şi făcu stânga pe Macleay Street. Probabil că mersese mult pe jos, fiindcă-şi simţea tălpile asudate. Sau poate alergase? O ruptură în pantaloni, în zona genunchiului, sugera o posibilă căzătură.
   Trecu pe lângă nişte baruri şi restaurante, însă erau toate închise. Chiar dacă era târziu, ar fi trebuit să se poată bea un pahar într-o metropolă precum Sydney. Coborî de pe trotuar şi făcu semn unui taxi liber. Maşina frână, apoi se răzgândi şi îşi văzu de drum.
   Căcat, aşa de rău arăt? se întrebă Harry pufnind în râs.
   Ceva mai încolo pe stradă apărură iarăşi oameni, auzi un vălmăşag de voci, maşini şi muzică, apoi, dând colţul, înţelese brusc unde era. Ce noroc, tocmai în King’s Cross! Darlinghurst Road i se întindea înainte, neobrăzată şi gălăgioasă. Acum, toate opţiunile erau disponibile. I se refuză intrarea în primul bar, dar fu lăsat apoi să intre într-o speluncă măruntă, chinezească, unde-i serviră whisky într-un pahar înalt de plastic. Localul era înghesuit şi întunecos, iar zornăitul de la aparatele de jocuri i se părea insuportabil, aşa că ieşi din nou pe stradă după ce dădu de duşcă paharul. Se ţinu de un stâlp, urmărind cum trece şirul de vehicule şi încercând să-şi reprime o amintire vagă cu el vomitând pe podeaua unui bar, ceva mai devreme în aceeaşi seară.
   Cum stătea acolo, simţi o atingere pe spinare. Se roti pe călcâie şi văzu o gură mare şi roşie, cu o gaură pricinuită de lipsa unui canin.
   - Am auzit de Andrew, îmi pare rău, articulă gura.
   Apoi se apucă de mestecat gumă. Era Sandra.
   Harry încercă să spună ceva, însă dicţia îi era probabil avariată, fiindcă Sandra îi răspunse cu o privire nedumerită.
   - Eşti liberă? întrebă articulând clar fiecare cuvânt.
   Sandra râse.
   - Da, dar nu cred că te ţine.
   - E nevoie? reuşi să spună, cu oarecare efort, Harry.
   Sandra aruncă o privire în jur. Harry întrevăzu un costum sclipicios în umbre. Teddy Mongabi nu era departe.
   - Uite ce, acum lucrez. Poate c-ar trebui să te duci acasă, să tragi un pui de somn. Şi vorbim mâine.
   - Pot să plătesc, zise Harry scoţându-şi portofelul.
   - Bagă-l la loc! zise Sandra, încercând să-l împiedice. Vin cu tine şi-o să-mi şi plăteşti ceva, dar nu aici, bine?
   - Să mergem la hotelul meu, e după colţ, hotelul Crescent, zise Harry.
   Sandra ridică din umeri.
   - Mda, în fine.
   Trecură, în drum, pe la un magazin de băuturi de unde Harry cumpără două sticle de Jim Beam.
   Când ajunseră la hotel, recepţionerul de noapte de la Crescent o cercetă pe Sandra din cap până-n picioare. Păru că vrea să zică ceva, însă Harry i-o luă înainte.
   - N-ai mai văzut o poliţistă sub acoperire până acum?
   Recepţionerul, un tânăr asiatic îmbrăcat la costum, schiţă un zâmbet.
   - Bine, spuse Harry, atunci uită c-ai văzut-o şi dă-mi, te rog, cheia de la cameră. Avem treabă.
   Harry se îndoia că recepţionerul îi crezuse pretextul rostit cu limba împleticită, însă acesta îi întinse cheia fără alte obiecţii.
   În cameră, Harry deschise minibarul şi scoase toată băutura din el.
   - O să beau asta, zise culegând sticluţa de Jim Beam. Tu poţi să iei restul.
   - Cred că-ţi place grozav whisky-ul, zise Sandra desfăcându-şi o bere.
   Harry o privi, părând confuz.
   - Aşa crezi?
   - Multora le place să-şi mai varieze otrăvurile. Să mai schimbe, nu?
   - Aşa? Tu bei?
   Sandra ezită.
   - Nu chiar. Încerc s-o las mai moale. Sunt la dietă.
   - Nu chiar, repetă Harry. Deci nu ştii despre ce vorbeşti. Ai văzut Părăsind Las Vegas-ul cu Nicholas Cage?
   - Ce?
   - A, nimic. Era un film despre un alcoolic hotărât să se omoare cu băutură. Şi-am crezut asta fără să clipesc. Problema era că tipul bea de toate. Gin, vodcă, whisky, bourbon, coniac... ce-i pica în mână. Pot să-nţeleg asta, dacă nu sunt alternative. Dar amicul nostru, în mijlocul celui mai bine aprovizionat magazin cu pileală din lume, în Las Vegas, avea o groază de parale şi nicio preferinţă. Niciun căcat de preferinţă! Niciodată n-am cunoscut un pilangiu căruia să nu-i pese ce bea. Odată ce ţi-ai găsit otrava, rămâi pe ea, nu? A luat până şi un Oscar.
   Harry dădu capul pe spate, goli sticluţa şi se duse să deschidă uşa de la balcon.
   - Ia o sticlă din plasă şi vino încoace. Vreau să stăm pe balcon şi să ne uităm la oraş. Tocmai am avut parte de un deja vu.
   Sandra luă două pahare şi sticla, apoi se aşeză lângă el, cu spatele la perete.
   - Să uităm un moment ce-a făcut ticălosul cât a fost viu. Să ridicăm paharul pentru Andrew Kensington.
   Harry umplu paharele.
   Băură în tăcere. Harry pufni în râs.
   - Richard Manuel, de pildă, solistul de la The Band. Avea probleme serioase, nu doar cu băutura, ci cu... ei bine, cu viaţa. Până la urmă, n-a mai putut îndura şi s-a spânzurat într-o cameră de hotel. Acasă la el au găsit 2 mii de sticle, toate aceeaşi marcă – Grand Marnier. Atâta tot. Îţi dai seama? Un nenorocit de lichior de portocale! Omul şi-a găsit otrava. Nicholas Cage... pfff! Ciudată lumea asta în care trăim...
   Ridică un braţ către cerul înstelat de deasupra oraşului, apoi mai băură.
   Ochii lui Harry începeau să se împăienjenească. Sandra îi puse o mână pe piept.
   - Auzi, Harry, trebuie să mă întorc la lucru. Cred că eşti gata de culcare.
   - Cât costă o noapte întreagă? zise Harry turnându-şi iar în pahar.
   - Nu cred că...
   - Stai aici. Bem, apoi ne-o tragem. Promit să termin repede, zise el cu un rânjet.
   - Nu, Harry, mă duc acum.
   Sandra se ridică şi rămase cu braţele încrucişate pe piept. Harry dădu să se pună pe picioare, îşi pierdu echilibrul şi făcu doi paşi în spate spre balustrada balconului. Sandra îl prinse, el o luă pe după umerii slabi, se lăsă greu pe ea şi şopti:
   - Poţi să ai grijă de mine, Sandra? Doar în seara asta. De dragul lui Andrew. Ce tot zic? De dragul meu.
   - Teddy o să-nceapă să se întrebe unde...
   - Teddy o să-şi ia banii şi-o să-şi ţină gura. Te rog?
   Sandra stătu pe gânduri un pic, apoi oftă şi zise:
   - Bine, dar mai întâi să scoatem zdrenţele astea de pe tine, domnule Holy.
   Izbuti să-l tragă către pat, să-i scoată pantofii şi să-i dea jos pantalonii.
   În mod miraculos, cămaşa reuşi să şi-o descheie singur. Cât ai clipi, Sandra îşi trase peste cap fusta mini. Fără haine era şi mai firavă - oasele umerilor şi şoldurile îi ieşeau în afară, iar coastele, sub sânii mici, îi erau ondulate ca ţiglele pe acoperiş. Când se duse să stingă lumina din cameră, Harry văzu că are vânătăi pe spate şi sub fese. Femeia se întinse lângă el şi-i trecu palma peste pieptul şi stomacul lipsite de păr.
   Sandra mirosea slab a sudoare şi usturoi. Harry se holbă în tavan. Era uluit că, în halul în care se afla, încă mai avea simţul mirosului.
   - Mirosul, întrebă. E de la tine sau de la bărbaţii din seara asta?
   - Aş zice că amândouă, răspunse ea. Te deranjează?
   - Nu, răspunse Harry, fără să ştie sigur dacă Sandra se referise la miros sau la ceilalţi bărbaţi.
   - Eşti cam moleşit, Harry. Nu-i nevoie să...
   - Pune mâna, zise Harry şi, luându-i palma umedă şi fierbinte, o aşeză între picioarele lui.
   Sandra chicoti.
   - Ia te uită. Şi mie mi-a spus mama că ăia care beau au mare doar gura.
   - Cu mine-i invers, zise Harry. Pileala îmi paralizează limba, în schimb îmi umflă puţa. E adevărat. Nu ştiu de ce, mereu a fost aşa.
   Sandra se aşeză peste el, îşi trase într-o parte chilotul tanga şi-l primi în ea fără să facă nazuri.
   Harry o privi cum se hâţână în sus şi-n jos. Femeia îi prinse privirea, zâmbi uşor, apoi îşi întoarse capul. Era genul de zâmbet de care ai parte în tramvai când te uiţi, fără să vrei, prea mult la cineva.
   Harry închise ochii, ascultând scârţâitul ritmic al patului, gândindu-se că nu era tocmai adevărat - băutura paralizează, de fapt, totul. Excitaţia care-l făcuse să creadă că avea să termine repede, cum promisese, se evaporase.

   Sandra îşi făcea treaba netulburată, în vreme ce gândurile lui Harry se strecurau de sub aşternuturi, se ridicau din pat şi ieşeau pe fereastră.
   Mintea îi călători, sub un cer întors cu susul în jos, peste apele mării, până ce ajunse la o fâşie îngustă de nisip pe coastă.
   Când începu să coboare, văzu valurile spărgându-se la ţărm, iar când se lăsă şi mai în jos zări un oraş pe care-l mai vizitase şi, pe nisipul plajei, apăru întinsă o fată pe care o ştia. Era adormită, aşa că ateriză uşor lângă ea, grijuliu să n-o trezească. Se lungi şi el pe nisip, închizând ochii. Când se trezi, soarele apunea şi lângă el nu mai era nimeni. Pe faleza din spate se plimbau oameni pe care i se părea că-i recunoaşte. Nu-i văzuse pe unii prin filme? Unii purtau ochelari de soare şi plimbau în lese căţei minusculi şi slăbănogi pe lângă faţada înaltă a hotelului care se ridica falnic pe cealaltă parte a străzii.
   Harry se apropie de mare, gata să intre în ea, când văzu că apa era plină de meduze. Pluteau la suprafaţă şi îşi întindeau tentaculele lungi şi roşii, iar în oglindirile lor molatice desluşi contururi de feţe. O barcă cu motor se apropia huruind şi, brusc, Harry se trezi. Sandra îl zgâlţâia.
   - E cineva la uşă! zise în şoaptă.
   Harry auzi nişte bubuituri.
   - Al naibii recepţioner! zise trăgându-şi o pernă peste mijloc şi deschizând uşa.
   Era Birgitta.
   - Bună! zise fata, însă zâmbetul îi îngheţă văzând expresia chinuită a lui Harry.
   - Ce s-a întâmplat? E ceva în neregulă, Harry?
   - Da, zise el. E ceva în neregulă.
   Capul îi zvâcnea şi simţea, la fiecare bătaie de inimă, că i se întunecă mintea.
   - Ce cauţi aici?
   - N-ai mai sunat. Am aşteptat o grămadă şi-apoi am sunat eu acasă, dar n-a răspuns nimeni. Probabil că n-au înţeles bine cum e cu fusul orar şi m-au sunat când eram la lucru. Ora de vară şi toate cele. S-au încurcat. Aşa face tata mereu.
   Vorbea repezit şi încerca, evident, să se comporte ca şi cum era cel mai firesc lucru din lume să se afle pe un hol de hotel, în miez de noapte, discutând fleacuri cu un bărbat care, evident, n-avea de gând s-o lase înăuntru.
   Rămaseră aşa, privindu-se.
   - Ai pe cineva înăuntru? întrebă ea.
   - Da, zise Harry.
   Palma sună pe obrazul lui ca şi cum s-ar fi rupt un vreasc.
   - Eşti beat! zise ea, cu lacrimi în ochi.
   - Uite, Birgitta...
   Fata îi dădu un brânci zdravăn care-l propulsă înapoi în cameră, după care intră şi ea. Sandra apucase să-şi tragă fusta pe ea şi stătea pe pat, încercând să se încalţe. Birgitta se îndoi de spate de parcă ar fi avut crampe la stomac.
   - Curvo! ţipă.
   - Ai nimerit-o, replică sec Sandra.
   Aborda situaţia cu mult mai mult calm decât ceilalţi doi, însă îşi pregătea o ieşire grabnică.
   - Ia-ţi lucrurile şi şterge-o! ţipă Birgitta cu voce înăbuşită, apucând poşeta de pe scaun şi aruncând-o în Sandra.
   Geanta se izbi de pat şi îşi vărsă conţinutul pe jos. Harry rămase în mijlocul camerei, gol şi nesigur pe picioare. Văzu, spre uimirea sa, un pechinez aşezat pe pat. Pe lângă obiectul pufos, mai erau o perie de păr, ţigări, chei, o bucată de kriptonită verde şi lucioasă, precum şi cea mai mare varietate de prezervative pe care o văzuse vreodată. Sandra îşi dădu ochii peste cap, apucă pechinezul de după ceafă şi-l îndesă în geantă.
   - Dar paralele mele, dragă? zise ea.
   Harry nu se mişcă, aşa că femeia îi luă pantalonii şi scoase portofelul.
   Birgitta se lăsase pe un scaun şi, pentru o clipă, nu se auziră decât murmurul concentrat al vocii Sandrei, care îşi număra banii, şi suspinele înfundate ale Birgittei.
   - Am luat-o din loc, rosti Sandra după ce îi ieşiră socotelile.
   - Stai! zise Harry, dar era prea târziu.
   Uşa se închise cu zgomot.
   - Stai? făcu Birgitta. I-ai zis să stea? ţipă ridicându-se de pe scaun. Curvarule! Beţivan jegos! N-ai niciun drept să...
   Harry încercă s-o ia în braţe, dar ea îl respinse. Se înfruntau ca doi luptători în ring. Birgitta părea să fi intrat într-un soi de transă, ochii îi erau înceţoşaţi de ură şi buzele îi tremurau de furie. Harry îşi dădu seama că, dacă ar fi vrut să-l omoare cumva, ar fi putut s-o facă acolo, pe loc, fără ezitare.
   - Birgitta, eu...
   - Bea până crăpi, n-ai decât, şi pleacă din viaţa mea! zise ea, răsucindu-se pe călcâie, şi ieşi în trombă din cameră.
   Odaia se cutremură când trânti uşa.
   Sună telefonul. Era de la recepţie.
   - Ce se întâmplă, domnule Holy? Doamna din camera de alături a sunat şi...
   Harry puse receptorul în furcă. Simţi cum urcă în el o furie bruscă, de nestăvilit, şi îşi aruncă împrejur privirea împăienjenită, căutând ceva de făcut zob. Înşfăcă sticla de whisky de pe masă şi era pe punctul să dea cu ea de perete, însă se răzgândi în ultima clipă.
   O viaţă dedicată autocontrolului, îşi zise deschizând sticla şi ducând-o la gură.

36

Serviciu în cameră

   Se auzi un zăngănit de chei şi Harry fu trezit de sunetul uşii deschizându-se.
   - Nu vreau serviciu în cameră acum. Întoarce-te mai târziu, te rog! răcni în pernă Harry.
   - Domnule Holy, reprezint conducerea acestui hotel.
   Harry se întoarse cu faţa către voce. Doi indivizi la sacou intraseră în odaie. Stăteau la o distanţă respectuoasă de pat, însă păreau teribil de hotărâţi. Harry îl recunoscu pe unul - recepţionerul de noaptea trecută.
   Celălalt continuă să vorbească.
   - Aţi încălcat regulile hotelului şi regret să vă informez că suntem nevoiţi să vă cerem să predaţi camera cât mai curând şi să părăsiţi acest imobil, domnule Holy.
   - Regulile hotelului? îngăimă Harry simţind că-i vine să verse.
   Omul cu sacou tuşi.
   - Aţi adus în cameră o femeie care, bănuim, era o... în fine, o prostituată. Nu doar atât, dar aţi trezit jumătate din oaspeţii de pe etaj cu gălăgia. Suntem un hotel respectabil şi nu putem îngădui acest gen de comportament. Sunt sigur că înţelegeţi, domnule Holy.
   Harry mârâi ceva drept răspuns şi le întoarse spatele.
   - Foarte bine, domnule Reprezentant al Conducerii. Oricum plec astăzi. Lasă-mă să dorm în pace până se face ora.
   - Deja ar fi trebuit să daţi camera în primire, domnule Holy, zise recepţionerul.
   Harry îşi privi ceasul cu ochi întredeschişi. Era două şi un sfert.
   - Am tot încercat să vă trezim.
   - Avionul... zise Harry dând să-şi urnească picioarele din pat.
   Izbuti să atingă podeaua după două încercări şi se ridică în picioare.
   Uitase că-i gol puşcă, iar recepţionerul şi celălalt se retraseră înfricoşaţi.
   Harry se simţea ameţit, tavanul începea să se rotească, aşa că trebui să se aşeze iarăşi pe marginea patului. Apoi începu să vomite.

37

Doi bodyguarzi

   Chelnerul de la Bourbon & Beef luă farfuria neatinsă cu ouă Benedict şi-i aruncă muşteriului o privire înţelegătoare.
   Venise aici în fiecare dimineaţă în ultima săptămână, citise ziarul şi luase micul dejun. În unele zile păruse obosit, era drept, dar chelnerul nu-l mai văzuse, până atunci, într-un asemenea hal. Plus că de data asta se făcuse aproape două şi jumătate până să apară.
   - Noapte grea, domnule?
   Clientul stătea la masă cu valiza alături, uitându-se în gol, nebărbierit şi cu ochii înroşiţi.
   - Mda. Aşa-i, a fost o noapte grea. Am făcut... tot felul de chestii.
   - Foarte bine. Pentru asta avem King’s Cross. Mai doriţi ceva?
   - Nu, mersi. Trebuie să prind un avion...
   Chelnerul primi vestea cu regret. Începuse să-l placă pe norvegianul cel calm care părea un pic cam singuratic, dar era totuşi prietenos şi lăsa bacşişuri frumuşele.
   - Da, am văzut valiza. Dacă asta înseamnă că-i ultima oară când o să mai treceţi pe-aici în viitorul apropiat, fac cinste. Sigur nu vă pot oferi ceva de băut, un whisky? Înainte de plecare.
   Norvegianul ridică ochii uimit, ca şi când chelnerul ar fi sugerat ceva ce clientul nu fusese în stare să gândească singur, dar care fusese evident de la bun început.
   - Unul dublu, te rog.

   Kristin se întorsese la Oslo după câţiva ani. Harry aflase de la prieteni că are o fetiţă de 2 ani, dar că englezul rămăsese la Londra. Apoi a văzut-o într-o seară la Sardines.
   Se apropiase de ea şi o găsise schimbată. Pielea îi era palidă şi părul îi atârna lipsit de vlagă. L-a văzut şi ea şi a schiţat un soi de surâs terorizat. Harry l-a salutat pe un tip numit Kjartan, aflat lângă ea, un „prieten muzician” pe care i se părea că-l ştia de undeva. Kristin a început să vorbească precipitat despre tot soiul de chestii fără legătură cu nimic, nelăsându-l pe Harry să pună întrebările pe care ştia că vrea să le pună. A continuat să vorbească despre planuri de viitor, însă n-avea sclipiri în ochi şi felul avântat în care gesticula altădată fusese înlocuit de mişcări lente, apatice.
   Lui Harry i s-a părut c-o vede plângând la un moment dat, dar era deja atât de beat, încât nu putea fi sigur.
   Kjartan, care plecase o vreme, s-a întors şi i-a şoptit ceva la ureche, eliberându-se din îmbrăţişarea ei cu un zâmbet condescendent adresat lui Harry. Apoi toată lumea plecase, lăsându-i pe Harry şi Kristin în încăperea pustie, printre pachete de ţigări goale şi cioburi de sticlă, până ce fuseseră daţi afară. Greu de spus cine sprijinise pe cine sau cine venise cu sugestia să se ducă la un hotel, dar izbutiseră să ajungă la Savoy, unde-şi mai făcură de lucru un pic pe la minibarul din cameră înainte să se bage în pat. Harry îşi făcuse datoria şi încercase, fără a reuşi, s-o penetreze, dar era prea târziu. Fireşte că era prea târziu. Kristin îşi cufundase faţa în pernă, plângând în hohote. La trezire, Harry se furişase afară şi luase un taxi până la Postcafe, un local care se deschidea cu o oră mai devreme decât alte spelunci. Şi se aşezase la o masă, întrebându-se cât de târziu era.

   Proprietarul de la Springfield Lodge se numea Joe, un tip relaxat şi supraponderal care, economicos şi cu prudenţă, îşi condusese vreme de 20 de ani stabilimentul mic şi un pic ponosit din King’s Cross.
   Nu era nici mai bun, nici mai rău decât oricare alt hotel cu preţ mic din zonă şi avusese puţine plângeri. Unul dintre motive fiind, cum s-a menţionat, că Joe era un tip relaxat. Un altul era că insista întotdeauna ca musafirii să vadă mai întâi camera şi că făcea o reducere de cinci dolari dacă plăteau pentru mai mult de o noapte. Al treilea şi poate cel mai important motiv era că, în general, izbutea să ţină departe de hotelul lui hipioţii nomazi, beţivii, drogaţii şi prostituatele...
   Chiar şi celor refuzaţi le venea greu să nu-l placă pe Joe. Fiindcă la Springfield Lodge nimeni nu era primit cu uitături duşmănoase ori cu cerinţe răstite de a elibera locul; aveau parte doar de un zâmbet plin de regret şi de scuza că hotelul era plin - poate că săptămâna viitoare apărea vreo anulare, erau bine-veniţi să încerce iarăşi atunci. Mulţumită considerabilei capacităţi a lui Joe de a citi feţe şi de a-şi cataloga scurt şi cuprinzător solicitanţii de cazare, omul executa această sarcină fără pic de ezitare, având aşadar rareori de furcă cu vreun recalcitrant. Doar de câteva ori greşise Joe în evaluarea clienţilor potenţiali şi regretase amarnic.
   Îi trecură prin minte câteva incidente de acest gen în vreme ce încerca să-şi ordoneze impresiile contradictorii prilejuite de bărbatul înalt şi blond din faţa lui. Calitatea hainelor sugera că nu duce lipsă de bani, dar că nu e nici mână spartă. Faptul că era străin cântărea ca un plus major; de obicei, australienii erau cei care făceau probleme. Hipioţii cu saci de dormit însemnau adesea petreceri dezlănţuite şi prosoape lipsă, însă omul ăsta avea o valiză ce părea în stare bună, lucru care sugera că nu se afla tot timpul pe drumuri.
   Nu se bărbierise, era drept, dar nici nu trecuse prea mult timp de când părul lui avusese parte de atenţia unui frizer. Pe lângă asta, unghiile îi erau curate şi tăiate, iar pupilele păreau de dimensiuni relativ normale.
   Rezultatul acestor impresii şi faptul că bărbatul tocmai pusese pe masă un card VISA, împreună cu o legitimaţie de poliţist norvegian, fu că obişnuitul său „îmi pare rău, dar...” i se opri în gât.
   Fiindcă, totuşi, tipul era fără îndoială beat. Ba chiar beat turtă.
   - Ştiu că ştii c-am tras la măsea, zise bărbatul într-o engleză surprinzător de bună, deşi cu voce împleticită, când observă şovăiala lui Joe. Să presupunem că o iau razna în cameră. Să presupunem. Sparg televizorul, oglinda din baie şi vomit pe mochetă. S-au mai întâmplat chestii din astea. Ar fi suficientă o garanţie de o mie de dolari? În orice caz, am de gând să rămân aşa de beat că nu prea o să fac gălăgie, n-o să deranjez alţi oaspeţi şi nici n-o să-mi arăt mutra pe culoare ori la recepţie.
   - Mă tem că toate camerele sunt ocupate în acest weekend. Poate...
   - Greg de la Bourbon & Beef mi-a recomandat locul ăsta şi mi-a spus să-i transmit salutări lui Joe. Tu eşti?
   Joe îl studie pe tip.
   - Nu mă face să-mi regret decizia, zise întinzându-i cheia de la camera 73.

   - Alo?
   - Bună, Birgitta, sunt Harry. Am...
   - E cineva în vizită la mine, Harry. Nu-i un moment potrivit.
   - Voiam doar să spun că n-am vrut să...
   - Uite ce, Harry. Nu-s furioasă şi nu s-a produs nicio pagubă. Din fericire, suferinţa e limitată când ai cunoscut un tip doar de o săptămână. Aş prefera să nu mă mai cauţi. OK?
   - Păi nu, de fapt nu...
   - Am un musafir, cum îţi spuneam, aşa că... baftă cât mai stai pe-aici şi sper să te întorci cu bine în Norvegia. Pa.
   - Pa.

   Lui Teddy Mongabi nu-i picase bine că Sandra îşi petrecuse noaptea cu poliţistul scandinav. Îi mirosea a pericol.
   Când îl văzuse umblând pe Darlinghurst Road, cu genunchii muiaţi şi braţele bălăngănindu-se, primul său impuls fusese să se piardă în mulţime. Însă curiozitatea sa câştigase, aşa că se puse în calea norvegianului cel nebun. Omul încercă să treacă de el, însă Teddy îl apucă de-un umăr şi-l răsucise spre el.
   - Nu-ţi saluţi prietenii, amice?
   Amicul îl privi cu ochi împăienjeniţi.
   - Proxenetul...
   - Sper că Sandra s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor, şefu’.
   - Sandra? Să vedem... Sandra a fost în regulă. Unde-i?
   - Are liber în seara asta. Dar aş putea să-l tentez pe domnul poliţist cu altceva?
   Harry se aplecă în faţă, încercând să-şi recapete echilibrul.
   - Bine. Bine. Haide, proxenetule. Tentează-mă.
   Teddy pufni în râs.
   - Pe aici, şefu’.
   Îl ajută să coboare scările spre club şi-l aşeză la o masă cu vedere spre scenă. Apoi Teddy pocni din degete şi o doamnă îmbrăcată sumar apăru imediat.
   - Două beri, Amy, te rog. Şi spune-i lui Peri să danseze pentru noi.
   - Următorul număr de dans e abia la 8, domnule Mongabi.
   - Spune-i că e o reprezentaţie extraordinară. Acum, Amy.
   - În regulă, domnule Mongabi.
   Poliţistul avea pe chip un rânjet prostesc.
   - Ştiu cine vine, zise. Criminalul. Vine criminalul.
   - Cine?
   - Nick Cave.
   - Nick cine?
   - Şi cântăreaţa blondă. Cred că poartă şi ea perucă. Ascultă...
   Muzica disco bubuitoare fusese oprită. Poliţistul ridică degetele arătătoare, gata să dirijeze o orchestră simfonică imaginară, însă nu urmă niciun sunet.
   - Am auzit despre Andrew, zise Teddy. Groaznic. N-am cuvinte. Pur şi simplu groaznic. Am înţeles că s-ar fi spânzurat. De ce-ar face asta, totuşi, un tip aşa de voios ca el...?
   - Sandra poartă perucă, zise poliţistul. I-a căzut din geantă. De aia n-am recunoscut-o când am întâlnit-o. Chiar acolo! Andrew şi cu mine stăteam acolo. Şi-am mai văzut-o înainte prin Darlinghurst, dar purta perucă. O perucă blondă. De ce n-o mai poartă?
   - Aha, deci domnu’ şef preferă blondele. Păi cred că aş avea ceva ce ţi-ar plăcea...
   - De ce?
   Teddy ridică din umeri.
   - Sandra? Păi... a cam băgat-o un gagiu în sperieţi, nu de mult. Sandra a zis că are de-a face cu peruca şi-a hotărât s-o lase deoparte un timp. În caz că individul apare iarăşi.
   - Cine?
   - Nu ştiu. Şi, chiar dacă aş şti, n-aş spune. În branşa noastră discreţia e o virtute. Una pe care, sunt sigur, o apreciezi şi dumneata. Uit mereu numele, nu te cheamă, parcă, Ronny?
   - Harry. Trebuie să stau de vorbă cu Sandra, zise el, ridicându-se cu greu în picioare, cât pe ce să răstoarne tava cu berile aduse de Amy, şi lăsându-se peste tăblia mesei.
   - Ai numărul ei de telefon, proxenetule?
   Teddy îi făcu semn lui Amy să plece.
   - Principiul nostru e să nu dăm clienţilor numerele de telefon sau adresele fetelor. Din motive de siguranţă, înţelegi, nu-i aşa?
   Teddy regreta acum că nu-şi urmase instinctul iniţial - ar fi trebuit să se ţină deoparte de norvegianul ăsta beat şi dificil.
   - Înţeleg. Acum dă-mi numărul.
   Teddy zâmbi.
   - Cum spuneam, nu dăm...
   - Acum! răcni Harry şi-l apucă de reverele sacoului cenuşiu şi lucios, trimiţând un damf de whisky şi vomă în faţa lui Teddy.
   O muzică liniştitoare, de instrumente cu coarde, începu să se prelingă din boxe.
   - Număr până la 3, domnule agent de poliţie. Dacă nu-mi dai drumul până atunci, o să-i chem pe Ivan şi Geoff. Asta o să însemne o ieşire aeriană pe uşa din dos. Şi după uşă sunt trepte. Un şir de 20 de trepte de beton.
   Harry rânji şi îşi spori strânsoarea.
   - Ar trebui să mă sperie chestia asta, codoş împuţit? Uită-te la mine. Sunt aşa de varză că nu mai simt nimic. Sunt indestructibil, ce pizda mă-sii. Geoff! Ivan!
   După bar se foiră nişte umbre. Harry întoarse capul să se uite, iar Teddy profită de ocazie ca să se smulgă din strânsoare şi să-i dea un brânci, făcându-l să se împiedice şi să cadă, dărâmând scaunul şi masa. În loc să se ridice, rămase unde era, hlizindu-se, până ce sosiră Geoff şi Ivan, aruncându-i priviri întrebătoare lui Teddy.
   - Daţi-l afară pe uşa din dos, zise Teddy şi urmări cum poliţistul era cules ca o păpuşă de cârpe şi aruncat peste umărul unui agent de pază îmbrăcat în smoching.
   - Nu ştiu ce naiba a păţit lumea în ziua de azi, zise Teddy, îndreptându-şi reverele sacoului.
   Ivan deschise drumul, apoi uşa.
   - Ce naiba a băgat în el gagiul? zise Geoff. Se zgâlţâie de râs.
   - Să vedem acuşi cum mai râde, zise Ivan. Lasă-l jos aici.
   Geoff îl lăsă pe Harry pe picioarele lui şi acesta rămase legănându-se în faţa celor doi.
   - Şefu’, poţi să ţii un secret? zise Ivan cu un zâmbet ruşinat. Ştiu că-i un clişeu din filmele cu gangsteri, dar urăsc violenţa.
   Geoff pufni batjocoritor.
   - Pe bune, Geoff. Chiar aşa e. Poţi să-ntrebi pe oricine mă ştie. Nu suportă violenţa, asta o să-ţi zică toţi. Ivan nu poate dormi, se deprimă. Lumea e şi aşa un loc dur pentru amărâţii ăştia, n-are sens să ne mai ţinem şi noi de rupt mâini şi picioare, nu? Du-te deci acasă, omule, şi lucrurile rămân aşa. OK?
   Harry încuviinţă şi se apucă să se caute prin buzunare.
   - Cu toate că, în seara asta, tu eşti gangsterul, zise Ivan. Tu!
   Îl împunse pe Harry cu un deget în piept.
   - Tu! repetă Ivan şi-l împunse ceva mai tare, făcându-l să se clatine primejdios.
   - Tu!
   Harry se legănă pe călcâie, cu mâinile fluturând. Nu se răsuci să vadă ce era în spatele lui, părea să ştie deja. Un zâmbet i se lăţi pe chip când ochii împăienjeniţi întâlniră privirea lui Ivan. Căzu pe spate şi gemu când se lovi de primele trepte. Apoi, până jos, nu mai scoase un sunet.

38

Un tip pe nume Rapidu’

   Joe auzi ceva zgrepţănând la intrare şi, când se uită prin gemuleţul de sticlă la noul client, îndoit de mijloc, ştiu că făcuse una dintre rarele sale greşeli.
   Deschise uşa şi clientul căzu peste el. Dacă Joe n-ar fi avut centrul de greutate atât de jos, s-ar fi prăbuşit amândoi. Joe reuşi să-şi treacă pe după umeri braţul lui Harry şi să-l târască pe un scaun la recepţie, unde să-l poată examina mai bine. Nici când îşi luase în primire camera blondul nu arătase prea bine, însă acum arăta groaznic. Avea o tăietură adâncă la un cot    - Joe văzu licărul roşu al cărnii despicate - şi un obraz umflat, iar din nas îi picura sânge pe pantalonii mânjiţi. Cămaşa îi era ruptă şi, ori de câte ori respira, din piept îi ieşea un şuier zgomotos. Însă măcar respira.
   - Ce s-a întâmplat? zise Joe.
   - Am căzut pe nişte scări. N-am păţit nimic, trebuie doar să mă odihnesc un pic.
   Joe nu era doctor, dar, judecând după şuierul acela, ar fi zis că i se paradiseră cel puţin vreo două coaste. Găsi nişte unguent antiseptic şi plasturi, îşi bandajă oaspetele cât de bine putu şi, la final, îi băgă un dop de vată într-o nară. Când Joe încercă să-i dea şi ceva împotriva durerii, Harry scutură din cap.
   - Am chestii pentru durere în cameră, zise cu un icnet.
   - Ai nevoie de un doctor, zise Joe. O să...
   - Fără doctori. Îmi revin în câteva ore.
   - Respiraţia ta nu sună deloc bine.
   - Aşa a fost mereu. Astm. Mă-ntind două ore în pat şi ai scăpat de mine.
   Joe oftă. Ştia că-i pe cale să facă greşeala cu numărul doi.
   - Las-o baltă, zise. Îţi trebuie mai mult de două ore. Şi nu-i vina ta că treptele sunt aşa de abrupte în oraşul ăsta, fir-ar a dracului. O să trec dimineaţă pe la tine.
   Îşi ajută clientul să ajungă în cameră, îl aşeză pe pat şi-i trase pantofii din picioare. Pe masă erau trei sticle goale şi două neîncepute de Jim Beam.
   Joe nu punea alcool în gură, însă trăise destul ca să ştie că nu se poate sta de vorbă cu un alcoolic. Desfăcu o sticlă şi-o aşeză la căpătâiul patului. Tipul avea să se simtă oribil când făcea ochi.

   - Castelul de Cristal. Vă rog.
   - Alo, aş putea vorbi cu Margaret Dawson?
   - La telefon.
   - Îl pot ajuta pe fiul dumitale, dacă-mi spui că a omorât-o pe Inger Holter.
   - Ce? Cine-i acolo?
   - Un prieten. Trebuie să ai încredere în mine, doamnă Dawson. Dacă nu, fiul dumitale e pierdut. Înţelegi? A ucis-o pe Inger Holter?
   - Cine-i acolo? E cumva o glumă? Cine e Inger Holter?
   - Eşti mama lui Evans White, doamnă Dawson. Inger Holter avea şi ea o mamă. Noi doi suntem singurii care-l putem ajuta pe fiul dumitale. Spune-mi că el a omorât-o pe Inger Holter! M-ai auzit?
   - Aud că ai băut. O să sun la poliţie.
   - Hai, spune!
   - O să închid telefonul acum.
   - Spune odată... vacă afurisită!

   La intrarea Birgittei în birou, Alex Tomaros îşi duse braţele la ceafă şi se lăsă pe speteaza scaunului.
   - Ia loc, Birgitta.
   Fata se aşeză pe scaunul de dinaintea birouaşului, iar Alex profită de ocazie ca să se uite la ea cu mai multă luare-aminte. I se păru obosită. Avea pungi negre sub ochi, părea iritată şi chiar mai albă la faţă decât de obicei.
   - Acum câteva zile, a venit un poliţist să mă ia la întrebări, Birgitta. Un anume domn Holy, un străin. Pe parcursul conversaţiei, a ieşit la iveală că vorbise cu nişte angajaţi de aici şi că avea informaţii... hm... din soiul celor indiscrete. Ne interesează pe toţi, fireşte, să fie găsit ucigaşul lui Inger. Dar aş vrea să îţi atrag atenţia asupra faptului că, pe viitor, alte declaraţii similare vor fi considerate... lipsite de loialitate. Şi nu mai e nevoie să-ţi spun că, la cât de greu merg afacerile acum, nu ne permitem să plătim oameni în care nu putem avea încredere.
   Birgitta nu scoase o vorbă.
   - Un bărbat a sunat azi, ceva mai devreme, şi întâmplător am răspuns eu. A încercat el să bâiguie ca să-şi ascundă vocea, dar i-am recunoscut accentul. Acelaşi domn Holy. Şi a cerut să vorbească cu tine, Birgitta.
   Birgitta săltă capul.
   - Harry? Azi?
   Alex îşi scoase ochelarii.
   - Ştii că am o slăbiciune pentru tine, Birgitta, şi recunosc că am luat toate astea... hm... un pic personal. Sperasem să ajungem, cu timpul, prieteni buni. Aşa că să nu fii proastă şi să distrugi totul.
   - A sunat din Norvegia?
   - Aş vrea să-ţi pot confirma asta, însă din păcate părea o legătură cât se poate de locală. Ştii prea bine că n-am nimic de ascuns, Birgitta - nimic, cel puţin, care să aibă vreo relevanţă pentru cazul ăsta. Şi ei asta urmăresc, nu? Pe Inger n-o s-o ajute dacă te apuci de trăncănit despre celelalte chestii. Aşadar, mă pot baza pe tine, draga mea Birgitta?
   - Despre ce alte chestii e vorba, Alex?
   Păru surprins.
   - Mă gândeam că Inger ţi-a spus. Despre condusul acasă cu maşina.
   - Ce condus?
   - După lucru. Aveam senzaţia că Inger, pe undeva, mă încurajează, aşa că lucrurile au scăpat oarecum de sub control. N-aveam de gând decât s-o conduc acasă cu maşina, nu s-o sperii, dar ea, mă tem, a luat mica mea glumă prea în serios.
   - Habar n-am despre ce vorbeşti, Alex, şi nici nu sunt sigură că vreau să am habar. A spus Harry pe unde e? Urma să revină cu alt telefon?
   - Hei, stai aşa. Te tutuieşti cu tipul ăsta şi obrajii ţi se îmbujorează ori de câte ori îi pronunţ numele. Care-i de fapt treaba aici? E ceva între voi sau ce?
   Birgitta începu să-şi frece agitată palmele.
   Bărbatul se aplecă peste birouaş şi întinse o mână ca s-o mângâie pe cap, însă ea i-o dădu deoparte cu un gest iritat.
   - Termină, Alex. Eşti un idiot şi ţi-am mai spus-o. Nu mai fi aşa de idiot data viitoare când sună, te rog. Şi întreabă cum pot să dau de el, bine?
   După care se ridică şi, cu paşi grei, ieşi din încăpere.

   Rapidu’ abia dacă-şi putu crede ochilor când intră în Cricket. Borroughs, de după bar, ridică din umeri.
   - De două ore stă acolo, zise. E machit zdravăn.
   Exact în colţ, la masa lor obişnuită, se afla bărbatul care era cauza indirectă pentru care doi dintre amicii lui ajunseseră la spital. Rapidu’ îşi pipăi noul pistol HK de calibrul 45, pus în tocul de pe gambă, şi se apropie de masă. Bărbatul stătea cu bărbia în piept şi părea să fi adormit. Pe masă, în faţa lui, era o sticlă de whisky pe jumătate goală.
   - Salutare, ţipă Rapidu’.
   Bărbatul ridică cu greu capul şi-i trimise un surâs de imbecil.
   - Te-am aşteptat, îngăimă.
   - Te-ai aşezat la masa greşită, zise cu fermitate Rapidu’.
   Îl aştepta o seară încărcată şi nu putea risca să fie întârziat de idiotul ăsta. În orice moment puteau apărea clienţii.
   - Mai întâi vreau să-mi spui ceva, zise bărbatul.
   - De ce-aş face asta? zise Rapidu’, simţind apăsarea pistolului prin pânza pantalonilor.
   - Fiindcă aici ai negoţul, fiindcă abia ai intrat pe uşă şi deci e perioada din zi în care eşti cel mai vulnerabil, fiindcă ai marfa la tine şi fiindcă n-ai vrea să te percheziţionez în faţa atâtor martori. Stai unde eşti.
   Abia atunci văzu Rapidu’ ţeava unui pistol High Power pe care bărbatul îl ţinea în poală, îndreptat cu nonşalanţă chiar în direcţia lui.
   - Ce vrei să ştii?
   - Vreau să ştiu cât de des cumpăra de la tine Andrew Kensington şi când a cumpărat ultima oară.
   - Mă înregistrezi cumva, gabore?
   Gaborul zâmbi.
   - Relaxează-te. Mărturiile făcute sub ameninţarea armei nu se pun la socoteală. Cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla ar fi să trag în tine.
   - OK, OK.
   Rapidu’ simţea că-l trec sudorile. Încercă să evalueze în minte distanţa până la tocul de pe picior.
   - Dacă nu cumva am auzit eu minciuni, a murit. Aşa că nu văd de ce nu ţi-aş spune. Era precaut, nu lua niciodată prea mult. Cumpăra de 2 ori pe săptămână, de fiecare dată câte o punguţă. Aceeaşi rutină.
   - Când a cumpărat ultima oară înainte să se apuce de jucat crichet pe-aici?
   - Cu 3 zile înainte. Urma să cumpere iar peste încă o zi.
   - Cumpăra vreodată de la ceilalţi?
   - Niciodată, ştiu asta sigur. Chestia asta e personală - o treabă confidenţială, ca să spun aşa. Plus că era poliţist şi nu putea risca să fie dat în vileag.
   - Deci când a fost aici, proviziile îi erau pe sfârşite? Şi totuşi, câteva zile după aceea, se pare că a avut destul pentru o supradoză care probabil l-ar fi omorât, dacă nu l-ar fi sugrumat mai înainte cablul. Cum îţi explici?
   - A ajuns la spital. A şters-o de-acolo fiindcă îi ardea buza după o doză. Cine ştie, poate a avut ceva şi în salon.
   Poliţistul oftă extenuat.
   - Ai dreptate, zise băgând pistolul în buzunarul interior al hainei şi apucând paharul de pe masă. Totul pe lumea asta e îmbibat cu poate. De ce nu vrea lumea să termine cu rahaturile şi să spună uite, aşa stau lucrurile, gata, 1 şi cu 1 fac 2, asta-i treaba. Ar face multora viaţa mai uşoară, crede-mă.
   Rapidu’ dădu să-şi ridice cracul pantalonului, dar se răzgândi.
   - Şi ce s-a întâmplat cu seringa? îngână poliţistul ca pentru el.
   - Ce?
   - N-am găsit nicio seringă la locul faptei. Poate a aruncat-o la toaletă. Cum spui - un tip precaut. Chiar şi când era pe moarte.
   - Îmi dai şi mie? întrebă Rapidu’ trăgându-şi un scaun.
   - E ficatul tău, zise poliţistul şi împinse sticla spre el.

39

Ţara norocului

   Harry pătrunse în fugă, prin fum, în pasajul îngust. Trupa cânta atât de tare, încât totul în jurul lui vibra. În aer pluteau un miros acru de sulf şi norişori de fum atât de joşi, încât îi putea atinge cu capul. Prin vacarm se distingea totuşi un sunet, un huruit intens care-şi găsise o frecvenţă neutilizată. Era alcătuit din clănţăneli de dinţi şi lanţuri târâte pe asfalt. În spatele lui, schelălăind prelung, gonea o haită de câini.
   Pasajul se făcu tot mai strâmt, aşa că până la urmă trebui să alerge cu braţele întinse în faţă, ca să nu se izbească de zidurile înalte şi roşii. Ridică privirea. De la ferestre, de sus, se iţeau capete mici. Lumea flutura drapele cu verde şi auriu şi fredona muzica asurzitoare.
   „Asta e tara norocului, e tara norocului, trăim în tara norocului.”
   Harry auzi, în spatele lui, dinţi scrâşnind. Ţipă şi se prăbuşi. Spre uimirea sa, totul în jur se întunecă şi, în loc să aterizeze dur pe asfalt, continuă să cadă. Probabil că nimerise într-o groapă. Şi ori se mişca Harry foarte încet, ori groapa era o adevărată prăpastie, deoarece căderea continua. Muzica de la suprafaţă se auzea la tot mai mare distanţă şi, pe măsură ce ochii i se adaptară la beznă, începu să-şi dea seama că laturile gropii aveau ferestre prin care se zăreau alţi oameni.
   Dumnezeule, o să cad până în mijlocul pământului? se întrebă Harry.
   - Eşti suedez, zise o voce de femeie.
   Harry se uită împrejur şi, când făcu asta, lumina şi muzica reveniră. Se afla în aer liber, într-un scuar, era noapte şi o trupă cânta pe scena din faţă.
   Se uita la o vitrină, mai precis una de la un magazin de televizoare, cu o duzină de aparate pornite pe diverse canale.
   - Deci sărbătoreşti şi dumneata Ziua Australiei? rosti o altă voce, de data asta bărbătească, într-o limbă familiară.
   Harry se întoarse înspre voce şi văzu un cuplu care zâmbea încurajator.
   Ordonă şi el gurii sale să surâdă, sperând că porunca avea să-i fie ascultată.
   O anume tensiune facială sugera că îşi poate controla, deocamdată, corpul. La alte funcţii trebuise să renunţe. Subconştientul i se răzvrătise şi, în chiar clipa aceea, în mintea lui se ducea o luptă pentru auz şi văz. Creierul îi lucra la capacitate maximă ca să descopere ce se petrecea, însă nu era uşor, fiindcă era mereu bombardat cu informaţii distorsionate şi uneori absurde.
   - Noi suntem danezi, apropo. Pe mine mă cheamă Poul şi ea e soţia mea, Gina.
   - De ce credeţi că-s suedez? se auzi Harry rostind.
   Danezii se uitară unul la altul.
   - Vorbeai singur. Nu ţi-ai dat seama? Te uitai la televizor şi te întrebai dacă Alice o să cadă până în mijlocul pământului. Şi chiar a căzut, nu? Ha, ha!
   - Da, a căzut, zise Harry, nedumerit de-a binelea.
   - Nu e ca un festival scandinav al verii, totuşi. Te umflă râsul, nu alta. Auzi focurile de artificii, dar nu se vede nimic din cauza pâclei. Ar putea, foarte bine, să dea foc cu ele la zgârie-nori! Ha, ha! Simţi mirosul de praf de puşcă? Din cauza umezelii se lasă în jos. Eşti şi tu turist?
   Harry stătu să se gândească. Şi probabil chibzui pe îndelete, fiindcă, atunci când fu gata să le răspundă danezilor, văzu că aceştia dispăruseră.
   Îşi îndreptă iarăşi atenţia către ecranele televizoarelor. Pe unul ardeau copaci, iar pe altul se desfăşura un meci de tenis. Era apoi o emisiune de ştiri unde apăreau imagini cu windsurferi, o femeie plângând şi bucăţi dintr-un costum galben de scufundări presărat cu urme de muşcături uriaşe.
   La televizorul de alături, banda de delimitare albastru cu alb a poliţiei flutura în vânt la marginea unei păduri, în vreme ce agenţi în uniforme umblau încoace şi încolo cu saci de plastic. Era şi o fotografie prost făcută care înfăţişa o fată blondă, urâţică. Avea o expresie tristă, de parcă ar fi fost supărată că nu-i mai atrăgătoare.
   - Atrăgătoare, zise Harry. Ciudată chestie. Ştiai că...?
   Îl văzu pe Lebie trecând prin spatele unui agent de poliţie care dădea o declaraţie la televizor.
   - Căcat! ţipă Harry. Pastele mă-sii!
   Şi începu să bată cu palmele în vitrină.
   - Dă mai tare! Daţi volumul mai tare! Cineva...
   Imaginea se schimbase într-o hartă meteo înfăţişând coasta estică a Australiei. Harry îşi turti nasul de geamul vitrinei şi văzu, în oglindirea unuia dintre ecranele stinse, chipul lui John Belushi.
   - Mi-am imaginat asta, John? Nu uita că sunt acum sub influenţa unui halucinogen foarte puternic.
   - Daţi-mi drumul! Trebuie să vorbesc cu ea.
   - Du-te acasă şi culcă-te. Nu lăsăm oameni beţi... hei!
   - Lăsaţi-mă înăuntru! Sunt prieten cu Birgitta, vă spun. Lucrează la bar.
   - Ştim, dar treaba noastră e să nu lăsăm să intre din ăştia ca tine, pricepi, blondule?
   - Au!
   - Pleacă de-aici fără gălăgie şi nu mă sili să-ţi rup braţul, că... au! Bob! Bob!
   - Pardon, dar m-am săturat să fiu luat pe sus. O seară frumoasă vă doresc.
   - Ce-i, Nicky? E ăla de colo?
   - Lasă-l să se ducă. Căcat! S-a smuncit şi mi-a ars una în stomac. Ajută-mă să mă ridic, te rog.
   - Oraşul ăsta cedează pe la cusături. Cred c-o să mă mut naibii înapoi în Melbourne. Ai văzut la ştiri? Încă o fată violată şi sugrumată. Au găsit-o în după-amiaza asta în Centennial Park.

40

Plutire

   Harry se trezi cu o durere de cap teribilă.
   Lumina îi rănea ochii şi, îndată ce băgă de seamă că stătea lungit sub o pătură, trebui să se lase rapid într-o parte. Voma veni în valuri iuţi şi conţinutul stomacului său plescăi pe dalele de piatră. Se lăsă iarăşi pe bancă, simţind în nări izul acru de acid gastric, în vreme ce-şi punea clasica întrebare: unde naiba sunt?
   Ultimul lucru pe care şi-l amintea era că se dusese în Green Park şi că o barză îl privise acuzator. Părea acum să fie într-o încăpere circulară cu bănci şi mese mari de lemn. Pe lângă pereţi erau sprijinite unelte, hârleţe, greble şi un furtun de grădină, iar în mijloc era o gură de canal.
   - Bună dimineaţa, frate alb, zise o voce groasă pe care o recunoscu.
   Era Joseph, aborigenul cărunt din tribul Ciorilor.
   Deschise un robinet din perete, luă furtunul şi mătură voma în canal cu jetul de apă.
   - Unde sunt? întrebă Harry ca să înceapă de undeva.
   - În Green Park.
   - Dar cum...
   - Stai cuminte, că am cheile de-aici. E a doua mea casă, zise Joseph şi aruncă o privire pe geam. E o zi frumoasă. Ce-a mai rămas din ea.
   Harry ridică ochii spre Joseph, care părea într-o dispoziţie senzaţional de bună pentru un vagabond.
   - Îngrijitorul parcului şi cu mine ne ştim de ceva timp şi avem un soi de aranjament special, explică Joseph. Uneori, se mai dă bolnav şi mă ocup eu de ce trebuie făcut - strâng gunoaiele, golesc coşurile, tai iarba, genul ăsta de chestii. Şi-n schimb pot să mă adăpostesc din când în când pe-aici. Uneori îmi lasă şi câte-o sticlă de pileală, dar mă tem că azi nu.
   Harry încercă să se gândească la altceva de spus decât „dar”, însă renunţă. Joseph, pe de altă parte, avea chef de vorbă.
   - Sincer să fiu, la aranjamentul ăsta cel mai mult îmi place că-mi dă chestii de făcut. Îmi umple ziua şi mă face să mă gândesc la alte lucruri, cumva. Uneori, mi se pare că-s chiar util.
   Joseph surâse şi scutură din cap. Harry nu reuşea să priceapă odată că era acelaşi om care cu puţin timp în urmă stătuse pe bancă înţepenit de băutură şi cu care încercase zadarnic să comunice.
   - Nu mi-a venit a crede când te-am văzut ieri, zise Joseph. Nu mi-a venit a crede că eşti acelaşi tip treaz şi alert de la care-am cerut ţigări deunăzi. Şi ieri nu puteam să vorbesc nimic cu tine. Ha, ha!
   - M-ai prins, replică Harry.
   Joseph plecă şi reveni cu o pungă de cartofi prăjiţi fierbinţi şi un pahar de Cola. Îl privi pe Harry cum înghite cu greutate mâncarea aceea simplă, însă uluitor de eficientă.
   - Precursorul de la Coca-Cola a fost descoperit de un chimist american care căuta o combinaţie bună contra mahmurelii, zise Joseph. Dar presupun că nu i-a ieşit şi a vândut reţeta pe 8 dolari. Dacă mă-ntrebi pe mine, n-a descoperit încă nimeni ceva mai bun.
   - Jim Beam, răspunse printre înghiţituri Harry.
   - Da, în afară de Jim. Şi Jack şi Johnnie şi alţi câţiva băieţi. Ha, ha. Cum te simţi?
   - Mai bine.
   Joseph puse două sticle pe masă.
   - Cel mai ieftin vin roşu de la Hunter’s Valley. Bei un pahar cu mine, albiciosule?
   - Mersi, Joseph, dar vinul nu este... Ai altceva? Ceva maro la culoare?
   - Crezi că am depozit aici?
   Joseph părea un pic insultat de refuzul ofertei sale generoase.
   Harry se ridică cu greu. Încercă să-şi umple golul din memorie dintre momentul când aţintise arma asupra lui Rod Stewart şi momentul când, literalmente, se aruncaseră unul în braţele celuilalt, prieteni la cataramă, şi luaseră nişte LSD. Ce provocase o asemenea fericire şi atracţie reciprocă n-ar fi putut spune, dacă nu punea la socoteală explicaţia cea mai la îndemână – sticla de Jim Beam. Îşi amintea, totuşi, că-l pocnise pe bodyguardul de la Albury.
   - Harry Hole, eşti un beţivan de doi bani, îngână.
   Ieşiră din magazie şi se întinseră pe iarbă. Soarele îi înţepa ochii, iar alcoolul de cu o zi înainte îi înţepa porii pielii, însă altminteri nu era deloc rău. Adia un vânt uşor, iar ei, întinşi pe spate, priveau la crâmpeiele de nori albi ce hoinăreau în înaltul cerului.
   - Azi e vreme de făcut sărituri, zise Joseph.
   - N-am nicio intenţie să mă pun pe ţopăit, zise Harry. O să stau absolut nemişcat, în cel mai rău caz o să dau o tură mică pe-aici.
   Joseph stătea cu ochii mijiţi.
   - Nu la genul ăla de sărituri mă gândeam, ci la săritul de sus, cu paraşuta.
   - Uau, eşti paraşutist cumva?
   Joseph dădu din cap că da.
   Harry îşi umbri ochii cu palma şi se uită către cer.
   - Şi norii? Nu sunt o problemă?
   - Deloc. Sunt nori cirus, cam la 5 mii de metri altitudine.
   - Mă surprinzi, Joseph. Nu ştiu cum ar trebui să arate un paraşutist, dar n-aş fi zis că e un...
   - Beţiv?
   - De pildă.
   - Ha, ha. Sunt două feţe ale aceleiaşi monede.
   - Cum adică?
   - Ai fost vreodată singur în aer, Harry? Ţi s-a întâmplat să zbori? Ţi-ai dat drumul de la mare înălţime, ai simţit cum aerul încearcă să te ţină, să te prindă şi să te mângâie?
   Joseph avansase deja cu prima sticlă şi vocea îi căpătase un ton mai cald. Ochii îi scânteiau în vreme ce-i descria lui Harry frumuseţea unei căderi în gol.
   - Îţi deschide toate simţurile. Tot trupul ţipă, îţi spune că poţi să zbori. „Dar n-am aripi”, strigă la tine, încercând să acopere vântul care-ţi şuieră pe la urechi. Corpul tău e convins că o să moară şi intră în modul de alarmă generală - îşi deschide la maximum simţurile, încearcă să descopere o scăpare. Creierul e cel mai mare computer din lume, înregistrează totul: pielea simte cum creşte temperatura pe măsură ce cazi, urechile simt cum sporeşte presiunea şi devii conştient de toate încreţiturile reliefului şi de nuanţele de dedesubt. Poţi chiar să miroşi planeta pe măsură ce se apropie. Şi, dacă-ţi poţi împinge frica de moarte în fundalul minţii, Harry, eşti înger timp de o clipă. Trăieşti o viaţă întreagă în patruzeci de secunde.
   - Şi dacă nu poţi?
   - N-o îndepărtezi cu totul, doar nu te mai gândeşti la ea. Fiindcă trebuie să fie acolo, pe fundal, o notă clară şi stridentă, ca apa rece pe piele. Nu căderea, ci frica de moarte îţi deschide simţurile. Începe ca un şoc, un val de adrenalină prin vene, când părăseşti avionul. Ca o injecţie. Îndată se amestecă în sânge şi te face să te simţi bucuros şi puternic. Dacă închizi ochii, poţi s-o vezi ca pe un minunat şarpe veninos, pândindu-te cu ochii lui şerpeşti.
   - Sună de parcă te-ai droga, Joseph.
   - Dar chiar este ca un drog! făcu Joseph, care începea acum să fluture din mâini în toate direcţiile. Vrei să dureze o veşnicie căderea şi, dacă ai sărit de destule ori cu paraşuta, observi că e din ce în ce mai greu să tragi mânerul de declanşare. Până la urmă, ajungi să te temi că într-o zi o să iei o supradoză, că n-o să mai declanşezi paraşuta, aşa că te opreşti din sărit. Şi atunci ştii că eşti prins fără scăpare. Abstinenţa te macină, viaţa ţi se pare fără rost, banală, şi una-două te trezeşti înghesuit lângă pilot într-o rablă de avion Cessna căruia îi ia o eternitate să ajungă la 3 mii de metri şi care-ţi mănâncă toate economiile.
   Joseph trase o gură mare de aer şi închise ochii.
   - Pe scurt, Harry, sunt două feţe ale aceleiaşi monede. Viaţa devine iadul pe pământ, dar alternativa e şi mai rea. Ha, ha.
   Joseph se săltă într-un cot şi luă un gât de vin.
   - Eu sunt o pasăre nezburătoare. Ştii ce-i ăla un emu, Harry?
   - Un struţ australian.
   - Deştept băiat.

   Când Harry închise ochii, avu impresia că aude vocea lui Andrew.
   Deoarece, fireşte, Andrew era cel care stătea întins lângă el, ţinându-i prelegeri despre ce era important şi ce era mai puţin important.
   - Ştii de ce pasărea emu nu poate zbura? Ai auzit povestea?
   Harry făcu semn că nu.
   - OK, fii atent la mine, Harry, băiatule. În Vremea Visului, Emu avea aripi şi putea să zboare. Locuia cu soaţa lui pe malul unui lac, iar fiica lor se măritase cu Jabiru, un cocor. Într-o zi, Jabiru şi soţia lui s-au întors de la pescuit cu o pradă frumoasă; au mâncat aproape totul şi-au uitat, în grabă, să păstreze bucăţile cele mai bune pentru părinţii ei, cum făceau de obicei. Când fiica i-a dus tatălui ei, Emu, ce mai rămăsese din peşte, acesta s-a înfuriat. „Nu-ţi dau mereu cele mai bune bucăţi de vânat?”, a zis. A pus mâna pe-o măciucă şi pe suliţă şi-a zburat la Jabiru să-i tragă o mamă de bătaie.
   Jabiru, însă, n-avea de gând să se lase bătut fără să opună vreo rezistenţă, aşa că a luat o creangă foarte mare şi i-a smuls cu ea măciuca. Şi-a lovit apoi socrul mai întâi peste aripa stângă, apoi peste cea dreaptă, rupându-i-le pe amândouă. Emu s-a ridicat cu greu în picioare şi a azvârlit suliţa spre ginerele său. I-a străpuns spinarea şi i-a ieşit prin gură. Înnebunit de durere, cocorul, a zburat către mlaştini, unde s-a dovedit că suliţa era folositoare la prins peşte. Emu s-a dus către câmpiile aride, unde şi-n ziua de azi îl poţi vedea alergând şi purtându-şi cioturile de aripi incapabile să zboare.
   Joseph duse sticla la gură, însă mai rămăseseră doar câteva picături. O cercetă cu o mutră tristă şi-i puse dopul la loc. Apoi deschise a doua sticlă.
   - Asta seamănă, mai mult sau mai puţin, cu povestea ta, Joseph?
   - Păi, ăă...
   Se auzi un gâlgâit, apoi Joseph fu gata să-şi depene povestea.
   - Am lucrat ca instructor de paraşutism în Cessnok timp de 8 ani. Eram o gaşcă pe cinste, o atmosferă de lucru minunată. Nu se îmbogăţea nimeni, nici noi şi nici patronii; clubul era mânat de entuziasm pur. Cea mai mare parte a banilor câştigaţi îi cheltuiam pe propriile noastre sărituri. Eram un instructor bun. Unii mă socoteau cel mai bun. Şi totuşi, mi-au retras licenţa din cauza unui incident nefericit. Cică eram beat când am făcut un salt cu un participant la curs. De parcă aş fi stricat eu bunătate de săritură cu pileală!
   - Ce s-a întâmplat?
   - Cum adică? Vrei amănunte?
   - De ce, ai vreo treabă urgentă?
   - Ha, ha. Bine, îţi spun.
   Sticla luci în soare.
   - Aşa... Uite cum s-a întâmplat. A fost de la o convergenţă improbabilă de circumstanţe nefavorabile, nu de la pileală. Era, mai întâi, chestia cu vremea. Când am decolat, era un strat de nori cam la 2.500 de metri. Nu-i o problemă dacă norii sunt aşa de sus, fiindcă oricum nu trebuie să deschizi paraşuta înainte de 1.200 de metri. Cel mai important e să vezi pământul înainte să deschizi paraşuta, ca să n-o iei razna şi s-o porneşti spre Newcastle. Cursanţii trebuie să vadă semnalele terestre ca să ştie încotro să cârmească paraşuta, potrivit cu vântul şi terenul, şi să aterizeze în siguranţă în zona desemnată, da? Când am început să urcăm, apăruseră nişte nori, e drept, dar încă păreau departe. Problema era că la clubul nostru se folosea un avion Cessna străvechi, ţinut laolaltă cu bandă adezivă, rugăciuni şi bunăvoinţă. I-a trebuit mai bine de 20 de minute să ajungă la 3.000 de metri, înălţimea de la care urma să facem saltul. După ce-am decolat, s-a înteţit vântul, apoi am trecut de norii de la 2.500 de metri şi, ce să vezi, a venit spre noi al doilea strat de nori, dedesubtul primului, unul pe care nu-l văzusem. Ai înţeles?
   - Dar nu ţineai legătura cu solul? Nu-ţi puteau spune ei că sunt nori la altitudine joasă?
   - Prin radio, da. Ha, ha. O altă chestie pe care-au ţinut-o la cutie după aia. Vezi tu, pilotul îşi punea întotdeauna muzică în carlingă, la volum maxim, când ajungeam la 3.000 de metri, ca să-i pună pe cursanţi în mişcare, să-i facă agresivi, nu căcaţi pe ei de frică. Dacă ne-or fi trimis vreun mesaj de jos, nu l-am recepţionat.
   - Şi n-ai vrut să-ţi confirme că-i în regulă înainte să faci saltul?
   - Harry, nu face povestea mai complicată decât e deja. Bine?
   - Bine.
   - A doua chestie care a mers prost a fost harababura cu altimetrul. Trebuie pus pe zero înainte de decolare, ca să arate apoi înălţimea relativă în raport cu solul. În momentul în care trebuia să executăm saltul, am descoperit că-mi uitasem altimetrul jos, însă pilotul avea mereu echipament complet de paraşutism cu el, aşa că l-am împrumutat pe al lui. Se temea şi el, ca şi noi ceilalţi, că avionul avea să se facă bucăţi într-o zi. Eram deja la 3.000 de metri, aşa că trebuia să ne mişcăm repede. A trebuit să mă grăbesc şi n-am avut timp să-mi compar altimetrul cu al cursantului - pe care-l verificasem înainte, la sol, asigurându-mă că e pus pe zero. Am presupus că cel al pilotului era cât de cât precis, chiar dacă nu-l punea pe zero de fiecare dată când decolam. Asta nu mă deranja prea tare - când ai făcut mai mult de 5.000 de salturi, ca mine, poţi evalua vizual altitudinea îndeajuns de precis doar uitându-te în jos.
   Stăteam pe aripă, cursantul mai sărise de 3 ori, aşa că nu-mi făceam griji. Ieşirea nu era o problemă, am sărit cu braţele şi picioarele desfăcute şi l-am văzut plutind, stabil, în vreme ce alunecam spre primul strat de nori. Am avut un moment de blocaj când am văzut şi al doilea strat dedesubt, dar mi-am zis că putem face ce activităţi aveam programate şi-apoi să vedem, când ne mai apropiem, la ce altitudine suntem. Cursantul a făcut nişte răsuciri la 90 de grade şi nişte deplasări orizontale ca la carte, revenind apoi la poziţia standard în formă de X. Altimetrul meu arăta 1.800 de metri când cursantul a dat să tragă de mânerul paraşutei, aşa că i-am făcut semn să aştepte. S-a uitat la mine, dar nu e uşor să citeşti expresiile faciale ale unui tip cu urechile şi buzele fâlfâind în vânt ca cearşafurile pe sârmă.
   Joseph se opri şi înclină mulţumit din cap.
   - În vânt ca cearşafurile pe sârmă, repetă. Nu sună deloc rău. Hai noroc.
   Sticla fu iarăşi înclinată spre gură.
   - Am văzut deci 1.500 de metri pe cadran când am ajuns la stratul al doilea de nori, continuă el după ce-şi recăpătă suflul. După alţi 300 de metri, ar fi trebuit să deschidem paraşutele. L-am apucat bine pe cursant, cu ochii pe altimetru, în caz că norii se îndeseau şi trebuia să deschidem paraşutele în pâclă, dar am ieşit iute de-acolo. Am simţit că-mi stă inima-n loc când am văzut pământul gonind spre noi; copaci, iarbă, asfalt, era ca şi cum ai fi focalizat cu un aparat de fotografiat. Am tras de corzi şi-am deschis paraşutele amândurora. Dacă vreuna dintre paraşutele principale ar fi cedat, n-am mai fi avut timp s-o activăm pe cea de rezervă. Norul cel jos părea mai degrabă undeva la 600 de metri înălţime. Cei de la sol cred că s-au făcut albi la faţă când ne-au văzut ieşind din nor fără paraşute. Pe lângă asta, idiotul de cursant s-a speriat după ce i s-a deschis paraşuta şi s-a dus direct într-un copac. Asta în sine nu era grav, dar s-a încurcat în crengi, la patru metri înălţime şi, în loc să aştepte să fie ajutat, s-a desfăcut din curele, a căzut şi s-a ales cu un picior rupt. A făcut o plângere oficială în care zicea că miroseam a alcool, iar comitetul clubului a luat decizia. Am fost suspendat pe viaţă.
   Joseph dădu pe gât ce mai rămăsese în sticla numărul doi.
   - Şi ce s-a mai întâmplat?
   - Asta, zise şi aruncă sticla deoparte. Asistenţă socială, tovărăşie proastă şi vin prost.
   Începea să vorbească neclar.
   - Mi-au rupt aripile, Harry. Sunt din tribul Ciorilor; nu-s făcut să trăiesc ca un emu.

   Umbrele din parc, care mai înainte fuseseră înghesuite unele într-altele, începeau să se lungească acum. Harry se trezi cu Joseph la căpătâi.
   - Mă duc acasă, Harry. S-ar putea să-ţi trebuiască nişte chestii din pavilion înainte să încui.
   - Rahat, da. Arma. Şi haina.
   Harry se ridică. Era vremea să bea ceva. După ce Joseph încuie, rămaseră o vreme pe loc, mutându-se de pe un picior pe altul şi sugându-şi dinţii.
   - Zici că o să te-ntorci curând în Norvegia? spuse Joseph.
   - Azi-mâine, da.
   - Sper să prinzi avionul de data asta.
   - Mă gândeam să sun la compania aviatică în după-amiaza asta. Şi la slujbă. Probabil că se-ntreabă ce s-a ales de mine.
   - Căcat, făcu Joseph plesnindu-se peste frunte şi scoţând iarăşi cheile. Am senzaţia că-i prea mult tanin în vinul ăsta roşu. Îţi mănâncă celulele din creier. Nu mai ţin minte dacă am stins ori nu lumina şi îngrijitorul se cam enervează dacă vine şi vede că am uitat-o aprinsă.
   Descuie uşa. Lumina era stinsă.
   - Ha, ha. Ştiu cum e când cunoşti un loc ca pe buzunarele tale, când stingi automat lumina şi nici nu te gândeşti la asta. Şi apoi nu-ţi mai aminteşti, al naibii, dacă ai stins-o ori nu... nebunie curată, Harry, nu crezi?
   Spinarea lui Harry înţepenise şi ochii îi erau fixaţi asupra lui Joseph.

41

O sofa barocă

   Omul de serviciu de la teatrul St George scutură neîncrezător din cap şi-i mai turnă lui Harry nişte cafea.
   - N-nu am mai văzut aşa ceva. E plin în f-fiecare seară. Când fac numărul cu g-ghilotina, lumea o ia razna, ţipă şi tropăie. Acum e şi pe afiş. „Ghilotina ucigaşă – aşa cum aţi văzut-o în presă şi la televizor. Nu e la prima sa victimă”... Ce mama naibii, devine vedeta spectacolului. Ciudată chestie.
   - Chiar că ciudată. Au găsit deci un înlocuitor pentru Otto Rechtnagel şi fac acelaşi spectacol?
   - Da, în mare. Înainte nu aveau un asemenea s-succes.
   - Şi numărul cu pisica împuşcată?
   - Au r-renunţat la ăla. Nu părea să placă.
   Harry se foi. Sudoarea îi curgea pe sub cămaşă.
   - Hm, de la bun început mi s-a părut o idee neinspirată...
   - A fost propunerea lui Rechtnagel. Am în-încercat şi eu să mă f-fac clovn în tinereţe, aşa că sunt atent la ce se petrece pe scenă când circul e-n oraş şi ţin minte că numărul ăsta nu făcea parte din spectacol până la repetiţia de cu o zi înainte.
   - Da, mi s-a părut mie că Otto şi-a băgat nasul.
   Harry îşi scărpină bărbia proaspăt rasă.
   - Am o problemă care nu-mi dă pace. Mă întreb dacă mă poţi ajuta. S-ar putea s-o fi luat razna, dar ascultă teoria mea şi zi-mi ce crezi. Otto ştie că sunt în public, ştie un lucru pe care eu nu-l ştiu şi încearcă să mi-l spună, doar că n-o poate face deschis. Din diverse motive. Poate fiindcă este el însuşi implicat. Deci numărul ăla este conceput pentru mine. Vrea să-mi spună că persoana pe care o urmăresc este ea însăşi un vânător, că e cineva ca mine, un coleg. Ştiu că sună cam ciudăţel, dar ştii cât de excentric putea fi Otto. Ce crezi? Ţi se pare genul de chestie pe care ar fi făcut-o?
   Îngrijitorul îl cercetă îndelung cu privirea.
   - Domnule detectiv, cred că ar trebui să mai bagi nişte c-cafea. Numărul ăla nu încerca să-ţi spună nimic. E un scheci clasic de-al lui Jandy Jandaschewsky. Toată l-lumea din circ îţi poate spune asta. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi pare rău dacă-ţi dă peste cap t-teoria, dar...
   - Dimpotrivă, zise cu uşurare Harry. Asta, de fapt, şi speram să aud. Acum pot exclude liniştit ipoteza. Ziceai că mai e cafea?
   Ceru apoi să vadă ghilotina şi omul de serviciu îl duse în camera cu recuzită.
   - Încă mă trec f-fiori când intru aici, dar acum cel puţin r-reuşesc să dorm n-noaptea, zise descuind uşa. S-a făcut curăţenie de-atunci.
   Un curent rece de aer se iscă la deschiderea uşii.
   - Sus izmana, zise îngrijitorul şi aprinse lumina.
   Acoperită cu o prelată, ghilotina domina încăperea cu masivitatea sa, ca o divă proptită într-o rână.
   - Sus izmana?
   - A, e o glumiţă de-a n-noastră. Zicem asta de obicei, la St George, când i-intrăm într-o încăpere întunecată.
   - De ce? zise Harry ridicând prelata şi pipăind lama ghilotinei.
   - E-o poantă veche, de prin anii 70. Pe a-atunci, şeful era un belgian, Albert Mosceau, un bărbat cu sânge f-fierbinte, dar subalternii îl plăceau în mare măsură, era un adevărat om de t-teatru, odihnească-se în pace. Lumea zice, ştii doar, că ăştia din teatru sunt nişte dezmăţaţi, nişte l-libertini şi se prea poate să f-fie adevărat. Oricum, la vremea aceea, aveam în trupă un actor f-faimos, arătos, nu dau n-nume, mascul feroce. Femeile îi picau la picioare şi b-bărbaţii erau geloşi. Când şi când, obişnuiam să plimbăm lumea prin teatru dacă ne solicita cineva şi, într-o zi, ghidul a venit cu o clasă de c-copii în camera cu recuzită. A aprins lumina şi... l-au văzut acolo, pe sofaua barocă pe care-o foloseam în Menajeria de sticlă a lui Tennessee Williams, trăgându-i-o uneia dintre f-femeile de la cantină.
   Ghidul, fireşte, ar fi putut să-l scape de ruşine, fiindcă faimosul actor, nu dau n-nume, era întins pe burtă. Însă ghidul, un băietan care s-spera să ajungă şi el actor, era, cum sunt de obicei oamenii din teatru, un nătărău vanitos. Şi nu purta ochelari, deşi era extrem de miop. În orice caz, s-o scurtez, nu a v-văzut nimic din ce se petrecea pe sofa şi trebuie să fi crezut că brusca îmbulzeală din uşă se datora faptului că era el aşa un b-bun vorbitor, sau ceva de genu’. Şi cum continua el cu t-trăncăneala despre Tennessee Williams, libidinosul de pe sofa a tras o s-sudalmă, având grijă totuşi să nu-şi expună faţa, ci doar bucile păroase. Însă ghidul i-a recunoscut glasul şi-a exclamat: „Doamne sfinte, ce faci acolo, Bruce Lieslington?”
   Omul de serviciu îşi muşcă buza de jos.
   - Fir-ar să fie...
   Harry râse, ridicând spre el palmele.
   - E OK, am şi uitat numele.
   - Oricum, în ziua u-următoare, Mosceau a chemat pe toată lumea la el. A explicat ce se întâmplase şi a z-zis că socoteşte întâmplarea o chestiune extrem de gravă. „Nu ne permitem genul ăsta de publicitate. Aşa că, vă informez cu regret, t-turul ăsta ghidat n-o să se mai ţină de-acum înainte.”
   Hohotele omului de serviciu răsunară între pereţii camerei cu recuzită.
   Harry trebui să zâmbească. Doar diva înclinată din oţel şi lemn rămânea la fel de tăcută şi intangibilă.
   - Acum înţeleg de unde vine „sus izmana”. Şi de nefericitul ghid ce s-a ales? A ajuns actor până la urmă?
   - Din nefericire p-pentru el şi din fericire pentru scenă, nu. Dar a rămas în b-branşă, iar astăzi e tehnician de lumini aici, la teatrul nostru. A, da, am uitat că aţi făcut cunoştinţă.
   Harry se strădui să tragă încetişor aer în piept. Stomacul îi mârâia şi se smucea ca o sălbăticiune în lanţ. Căcat, căcat, căcat, ce căldură!
   - Da, aşa-i. Probabil că poartă lentile de contact acum, nu?
   - Nu. Zice că l-lucrează mai bine dacă vede scena ca p-prin ceaţă. Zice că aşa se poate concentra asupra întregului, fără să fie r-reţinut de detalii. Un t-tip tare ciudat.
   - Chiar că ciudat, zise Harry.

   - Da?
   - Scuze că sun aşa de târziu, Lebie. Harry Holy sunt.
   - Holy? Dumnezeule mare, cât e ceasul în Norvegia acum?
   - Habar n-am. Nu-s în Norvegia. Au fost ceva probleme cu avionul.
   - Ce probleme?
   - A plecat mai devreme, ca să zic aşa, şi nu mi-a fost uşor să obţin alt loc. Am nevoie de un pic de ajutor.
   - Spune.
   - Trebuie să ne vedem în apartamentul lui Otto Rechtnagel. Ia şi un levier dacă nu te pricepi la descuiat cu şperaclul.
   - OK. Chiar acum?
   - Ar fi drăguţ. Mersi mult, omule.
   - Oricum n-aveam somn.

   - Alo?
   - Domnul doctor Engelsohn? Am o întrebare despre un cadavru. Mă numesc...
   - Mi se rupe cine eşti, e... ora 3 dimineaţa şi n-ai decât să-l întrebi pe doctorul Hansson, e tura lui. Noapte bună.

   - Eşti surd? Am spus noap...
   - Holy la telefon. Nu închideţi iar, vă rog.
   - Holy ăla?
   - Mă bucur că păreţi în sfârşit să vă amintiţi cum mă cheamă. Am descoperit ceva interesant în apartamentul unde a fost găsit Andrew Kensington. Trebuie să-l văd - să văd, adică, hainele pe care le purta când a murit. Le mai aveţi încă, nu?
   - Da, dar...
   - Ne întâlnim în faţă la morgă, în jumătate de oră.
   - Dragă domnule Holy, chiar nu văd cum...
   - Nu mă faceţi să mă repet, domnule doctor. Cum v-ar plăcea să fiţi zburat din Colegiul Medicilor, să fiţi dat în judecată de rudele victimelor, să apăreţi prin ziare... să continui?
   - Păi... n-am cum să ajung acolo în jumătate de oră.
   - La ora asta nu prea se circulă, domnule doctor. Am o bănuială c-o să reuşiţi.

42

Un vizitator

   McCormack intră în birou, închise uşa după el şi se apropie de fereastră.
   Vremea de vară din Sydney era cam schimbătoare; plouase întreaga noapte.
   McCormack avea peste 60 de ani, trecuse de vremea pensionării în poliţie şi începuse, cum fac adesea pensionarii, să vorbească de unul singur. În mare parte, era vorba despre observaţii minore, cotidiene, pe care se îndoia că alţii ştiau cu adevărat să le aprecieze. De pildă: „Se pare că azi o să se lumineze cerul, mda.” Privi oraşul, legănându-se pe călcâie. Sau: „Iar am ajuns primul astăzi, păi da.”
   Abia când îşi atârnă haina în cuierul din spatele mesei de lucru băgă de seamă sunetele ce veneau dinspre sofa. Un bărbat tocmai se ridica în capul oaselor.
   - Holy? făcu McCormack, privindu-l uluit.
   - Îmi pare rău, domnule. Sper că nu vă deranjează că v-am împrumutat canapeaua...
   - Dar cum ai intrat?
   - N-am mai apucat să înapoiez legitimaţia, aşa că portarul de noapte m-a lăsat înăuntru. Uşa de la biroul dumneavoastră era deschisă şi, de vreme ce cu dumneavoastră voiam să vorbesc, am aţipit aici.
   - Ar trebui să fii în Norvegia. A sunat şeful tău. Arăţi groaznic, Holy.
   - Ce i-aţi spus?
   - Că ai rămas la înmormântarea lui Kensington. Ca reprezentant al Norvegiei.
   - Dar cum...?
   - Cei de la compania aviatică aveau numărul tău, aşa că, atunci când au sunat cu jumătate de oră înainte de plecare, fiindcă nu apăruseşi să te îmbarci, am prins mişcarea. Restul l-am aflat dând un telefon la hotelul Crescent şi purtând o conversaţie confidenţială cu directorul. Am tot încercat să dăm de tine, dar n-am reuşit, înţeleg cum te simţi, Holy, şi îţi sugerez să-ţi revii şi să nu mai faci atâtea valuri. Ştim cu toţii că există reacţii după asemenea evenimente. Important e să-ţi vii în fire şi să te urcăm într-un avion.
   - Mulţumesc, domnule.
   - Nu-ţi face griji. O s-o rog pe secretara mea să vorbească la companie.
   - Încă două lucruri înainte de asta, domnule. Am lucrat un pic peste noapte, iar rezultatele nu vor fi cunoscute până nu apar criminaliştii să le verifice. Eu, totuşi, sunt destul de sigur de ce-o să iasă.

   Bătrânul ventilator, cu toţi lubrifianţii investiţi, îşi dăduse până la urmă duhul şi fusese înlocuit cu unul nou, mai mare şi mai puţin gălăgios. Harry avu confirmarea că lumea continuase să existe şi în absenţa lui.
   Dintre cei prezenţi, doar Watkins şi Yong nu ştiau acum amănuntele, dar Harry o luă oricum de la început.
   - Nu ne-am gândit nicio secundă la asta când l-am găsit pe Andrew, fiindcă era în miezul zilei. Nu m-am prins nici când am aflat ora decesului. Abia mai târziu mi-am dat seama că lumina fusese stinsă când am ajuns la Rechtnagel în apartament. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut cum am crezut noi, filmul evenimentelor ar fi fost aşa: Andrew a stins lumina de la întrerupătorul de lângă uşă, a reuşit să ajungă la scaun pe pipăite, sub influenţa heroinei - în cameră e beznă la 2 dimineaţa - s-a suit pe scaunul şubred şi şi-a pus laţul de gât.
   În tăcerea ce urmă deveni evident că, în pofida celor mai noi tehnologii existente, era complicată fabricarea unui ventilator care să nu scoată un zumzet iritant, chiar dacă nu foarte puternic.
   - Nu-mi sună bine, zise Watkins. Poate că nu era beznă, poate că becurile din stradă sau altceva lumina camera din afară?
   - Am fost acolo cu Lebie, la 2 dimineaţa, şi-am verificat. Salonul era întunecat ca un mormânt.
   - E posibil ca lumina să fi fost aprinsă când l-aţi găsit? întrebă Yong. Era, totuşi, miezul zilei. Poate că vreun poliţist a stins mai târziu lumina.
   - L-am dat jos de-acolo pe Andrew cu un cuţit, zise Lebie. M-aş fi ales cu un şoc electric, aşa că am verificat să fie stinsă lumina.
   - OK, zise Watkins. Să presupunem că a preferat să se spânzure pe întuneric şi că asta îl face pe Kensington un tip ceva mai neobişnuit. Dar ce-i nou aici?
   - Doar că nu s-a spânzurat pe întuneric, zise Harry.
   McCormack tuşi din fundul încăperii.
   - Iată ce am găsit în apartamentul lui Rechtnagel, zise Harry, arătându-le un bec pe care-l ţinea în mână. Vedeţi pata maro? Aia e viscoză arsă.
   Ridică apoi un obiect vestimentar de culoare albă.
   - Şi asta e cămaşa pe care o purta Andrew când l-am găsit. Material care nu trebuie călcat. Şaizeci la sută viscoză. Viscoza se topeşte la 260 de grade. Un bec cu incandescenţă are cam 450 de grade la suprafaţă. Vedeţi pata maro de deasupra buzunarului de la piept? Aici becul atingea cămaşa, când l-am găsit noi.
   - Impresionante detalii, Holy, făcu Watkins. Acum spune-mi ce crezi că s-a întâmplat.
   - Una din două, zise Harry. Cineva a ajuns acolo înaintea noastră, l-a văzut pe Andrew spânzurat, a stins lumina şi-a plecat. Dar faza e că singurele două chei au fost găsite la Otto şi la Andrew.
   - Uşa de la apartament se încuia când o trăgeai după tine, nu? Poate că persoana asta a descuiat uşa şi a pus cheia în buzunarul lui Andrew... Nu, atunci Andrew n-ar fi avut cum să intre de la bun început, zise înroşindu-se la faţă.
   - Totuşi e ceva în ce spui, zise Harry. Teoria mea este că Andrew n-avea cheia de la apartament. Altcineva, care era deja acolo, i-a dat drumul în casă, cineva care avea deja cealaltă cheie. Persoana asta a fost de faţă la moartea lui Andrew. A pus după aceea cheia în buzunarul lui Andrew, ca să pară că ar fi intrat singur în apartament. Apoi a stins lumina şi-a tras uşa după el, încuind-o, la plecare.
   Tăcere.
   - Spui că Andrew Kensington a fost omorât? întrebă Watkins. Dacă da, cum?
   - Cred că Andrew a fost silit să se injecteze cu heroină, o supradoză, probabil sub ameninţarea armei.
   - De ce n-ar fi putut să facă asta înainte să vină? întrebă Yong.
   - Mai întâi, nu cred că un dependent cu autocontrol bun şi cu experienţă ca Andrew şi-ar face, deodată, o supradoză accidentală. În al doilea rând, Andrew nu mai avea suficiente provizii pentru o supradoză.
   - Dar de ce să-l spânzure?
   - Supradoza nu-i tocmai o ştiinţă exactă. Nu-i întotdeauna uşor să-ţi dai seama cât de rezistent e organismul. Poate că ar fi putut supravieţui suficient cât să fie găsit în viaţă. Deşi probabil că injecţia a fost făcută mai mult ca să-l moleşească, să nu opună rezistenţă când e suit pe-un scaun şi i se înfăşoară cablul în jurul gâtului. A, apropo de cablu. Lebie?
   Lebie îşi mută, cu o strâmbătură, scobitoarea în colţul gurii.
   - I-am pus pe băieţii de la laborator să se uite la cablu. Cablurile electrice sunt arareori spălate, nu-i aşa, şi ne-am gândit că o să ne fie uşor să găsim amprente. Dar era curat ca o... ăă... făcu Lebie gesticulând cu braţul.
   - Ca o chestie foarte curată? sugeră îndatoritor Yong.
   - Exact. N-au găsit decât amprentele noastre.
   - Aşa că, dacă nu cumva Andrew a şters cablul înainte să se spânzure, concluzionă Watkins, şi şi-a băgat capul în laţ fără să-şi folosească degetele, altcineva a făcut asta în locul lui. Asta spui?
   - Aşa pare, şefu’.
   - Dar dacă tipul ăsta e aşa de deştept pe cât ziceţi, de ce a stins lumina la plecare?
   Watkins îşi desfăcu braţele, cu palmele-n sus, şi privirea lui trecu iscoditoare peste chipurile celor de la masă.
   - Fiindcă, zise Harry, e o reacţie automată. O face fără să se gândească. Cum fac oamenii de obicei când ies din case. Sau din case pentru care au o cheie, în care s-au obişnuit să intre şi să iasă când vor.
   Harry îşi lipi iarăşi spinarea de spătarul scaunului. Asuda din belşug, neştiind cât mai putea să aştepte până la următorul pahar de băutură.
   - Cred că omul pe care-l căutăm este iubitul secret al lui Otto Rechtnagel.

   Lebie intră lângă Harry în ascensor.
   - Ieşi să mănânci de prânz? întrebă.
   - Aşa mă gândeam, zise Harry.
   - Te deranjează dacă vin şi eu?
   - Deloc.
   Lebie era un tovarăş bun dacă n-aveai chef să te întinzi la vorbă.
   Găsiră o masă la Southern’s, pe Market Street. Harry ceru un Jim Beam. Lebie cercetă meniul.
   - Două salate cu barramundi, cafea şi pâine proaspătă, vă rog.
   Harry îi aruncă o privire surprinsă.
   - Mersi, dar cred că nu vreau să mănânc chiar acum.
   - Comanda rămâne, zâmbi Lebie. Prietenul meu o să se răzgândească după ce gustă peştele de-aici.
   Chelnerul plecă şi Harry îl privi pe Lebie. Îşi pusese amândouă palmele pe masă, cu degetele răsfirate, şi privirea i se plimba peste ele de parcă le-ar fi comparat.
   - Am fost, în tinereţe, într-o excursie pe coastă la Cairns, pe lângă Marea Barieră de Corali, zise către dosurile netede ale palmelor. Am cunoscut, la un hostel ieftin, două fete din Germania care făceau ocolul lumii. Închiriaseră o maşină şi conduseseră de la Sydney până acolo. Mi-au povestit cu amănunte despre toate locurile pe care le văzuseră, cât stătuseră pe-acolo şi din ce motive, plus ce plănuiau pentru restul călătoriei. Era limpede că nu lăsaseră prea multe la voia întâmplării. Poate că aşa gândesc nemţii. Şi, când am întrebat dacă văzuseră vreun cangur în excursie, s-au hlizit şi mi-au zis că da, fireşte. Era limpede că bifaseră asta pe lista lor cu „lucruri de făcut”. „V-aţi oprit să le daţi de mâncare?”, am întrebat, dar s-au uitat prostite una la alta, apoi iarăşi la mine. „Nu, nu le-am dat!” „De ce nu? Sunt chiar simpatici, să ştiţi.” „Aber... erau morţi!”
   Harry fu aşa uimit de monologul lui Lebie că uită să zâmbească.
   Chelnerul reveni şi puse băutura în faţa lui Harry. Lebie se uită la pahar.
   - Alaltăieri, am văzut o fată care era atât de drăguţă că-mi venea s-o ciupesc de obrăjori şi să-i zic o vorbă bună. Douăzeci şi ceva de ani, cu rochie albastră şi desculţă. Aber... era moartă. După cum ştii, era blondă, a fost violată şi avea vânătăi pe gât de la strangulare. Şi noaptea trecută am visat că fetele astea prea tinere şi fără noimă de frumoase se înşiruie pe toate marginile drumurilor, prin toată Australia - de la Sydney la Cairns, de la Adelaide la Perth, de la Darwin la Melbourne. Şi totul pentru un unic motiv. Ne-am ţinut ochii închişi fiindcă n-am putut suporta adevărul. Şi adevărul e că n-am făcut destul. Că ne-am îngăduit să fim slabi şi umani.
   Harry ştia unde voia Lebie să ajungă. Chelnerul veni cu peştele.
   - Tu, dintre noi toţi, eşti cel care s-a apropiat cel mai mult de el, Harry. Ai stat cu urechea lipită de pământ şi s-ar putea să-i recunoşti vibraţia paşilor dacă se apropie din nou. Mereu o să fie o puzderie de motive bune ca să te îmbeţi, dar dacă zaci fără vlagă prin vreo cameră de hotel n-o să fii de folos nimănui. Trebuie să fim dârji, să arătăm că putem rezista, zise Lebie desfăcându-şi şervetul. Dar mai întâi trebuie să mâncăm.
   Harry duse la gură paharul şi-l bău cu încetineală, privindu-l pe Lebie în tot acest timp. Aşeză apoi pe masă paharul gol, se strâmbă şi apucă furculiţa şi cuţitul. Mâncară, apoi, în linişte.

43

Un peşte mare

   O zări pe Sandra în locul ei obişnuit. Nu-l recunoscu până ce nu ajunse aproape.
   - Mă bucur să te văd iarăşi, zise către ochii ei goi, cu pupile micşorate.
   Intrară apoi la Bourbon & Beef, unde chelnerul dădu fuga şi-i ţinu Sandrei scaunul ca să se aşeze.
   Harry o întrebă pe Sandra ce vrea şi comandă o Cola şi un whisky dublu.
   - Doamne, am crezut că se aruncă aşa spre mine ca să-mi facă vânt afară, zise ea cu uşurare în glas.
   - Sunt un fel de obişnuit al locului, explică Harry.
   - Ce mai face iubita ta?
   - Birgitta? zise Harry şi tăcu preţ de câteva clipe. Nu ştiu. Nu vrea să stea de vorbă cu mine. Sper că se simte groaznic.
   - De ce să speri că se simte groaznic?
   - Fiindcă sper că mă iubeşte, normal.
   Sandra scoase un hohot aspru.
   - Şi tu ce mai faci, Harry Holy?
   - Groaznic, răspunse el zâmbind cu tristeţe. Dar m-aş simţi mult mai bine dacă aş prinde un criminal în capcană.
   - Şi crezi că te pot ajuta eu? zise ea aprinzându-şi o ţigară.
   Faţa femeii, dacă era cu putinţă, era şi mai palidă, şi mai trasă decât de obicei, iar ochii îi erau tiviţi cu roşu.
   - Ce bine semănăm, zise Harry arătând cu degetul spre oglindirile lor în fereastra întunecată de lângă masă.
   Sandra nu răspunse.
   - Ţin minte, chiar dacă un pic în ceaţă, că Birgitta ţi-a aruncat geanta pe pat şi că tot ce era în ea s-a răsturnat pe aşternuturi. La început, am crezut că ai un pechinez în geantă. Spune-mi, urmă el după un mic răgaz, la ce-ţi trebuie o perucă blondă?
   Sandra se uita pe geam, cu ochi goi. Adică se uita la geam, posibil la propria-i reflexie.
   - Mi-a cumpărat-o un client. Voia s-o port când venea la mine.
   - Cine...?
   Sandra clătină din cap.
   - Las-o baltă, Harry. Nu-ţi spun. Nu-s prea multe reguli în profesia mea, dar să-ţi ţii gura în privinţa muşteriilor e una dintre ele. Şi-i o regulă de aur.
   Harry oftă.
   - Te temi, zise.
   Ochii Sandrei scăpărară.
   - Nu încerca, Harry. N-o să scoţi nimic de la mine, da?
   - Nu e nevoie să-mi spui cine e, Sandra. Ştiu. Voiam să verific, mai întâi, dacă te temi să spui.
   - Ştiu, îl maimuţări Sandra, care, era limpede, se înfuriase. Şi de unde ştii, mă rog?
   - Am văzut piatra căzându-ţi din geantă, Sandra. Cristalul verde. Am recunoscut semnul. El ţi l-a dat. E de la magazinul maică-sii, Castelul de Cristal.
   Sandra îl fixă cu ochii ei mari, negri. Gura dată cu ruj îi înţepenise într-un rânjet urât. Harry îşi lăsă cu grijă palma pe braţul ei.
   - De ce te sperie aşa de tare Evans White, Sandra? De ce nu vrei să-l dai în vileag?
   Sandra îşi retrase brusc braţul, apoi se întoarse iarăşi cu faţa spre fereastră. Scoase un suspin, aşa că Harry îi întinse o batistă pe care, inexplicabil, o avea în buzunar.
   - Sunt o mulţime de oameni care se simt groaznic, să ştii, şopti în cele din urmă femeia, cu ochii încă şi mai roşii acum. Ştii ce-i asta?
   Îşi trase în sus mâneca rochiei şi-i arătă un antebraţ plin de semne inflamate, roşii, unele dintre ele cu crustă.
   - Heroină?
   - Morfină, zise ea. Nu foarte multă lume din Sydney îi face faţă, aşa că majoritatea ajung pe heroină oricum. Dar eu sunt alergică la heroină. Corpul meu n-o poate suporta. Am încercat şi-a fost cât pe ce să mor. Aşa că otrava mea e morfina. Şi anul trecut o singură persoană din King’s Cross a fost capabilă să furnizeze destulă. Iar omul ăsta vrea să fie plătit printr-un soi de joacă cu costume. Mă machiez şi-mi pun peruca cea albă. Nu-mi pasă, e treaba lui în ce fel îl aţâţă treaba asta, atâta vreme cât primesc ce-mi trebuie. Şi să ştii că sunt şi demenţi mai mari decât ăia care încearcă să te îmbrace ca pe mama lor.
   - Mama?
   - Cred c-o urăşte. Sau o iubeşte mai mult decât e normal. Una din două, nu ştiu sigur, nu vrea să vorbească despre asta şi Dumnezeu ştie că nici eu nu vreau!
   Râse prelung, găunos.
   - De ce crezi că o urăşte?
   - Ultimele dăţi a fost mai dur ca de obicei. Mi-a lăsat vânătăi.
   - Pe gât?
   Sandra clătină din cap.
   - A încercat. După ce-a apărut prin ziare cazul fetei norvegiene sugrumate. M-a apucat de gât şi mi-a zis să nu mă mişc şi să nu-mi fie frică. Nu m-am mai gândit la asta după.
   - De ce nu?
   Sandra ridică din umeri.
   - Oamenii sunt influenţaţi de ce citesc şi văd. De pildă, Nouă săptămâni şi jumătate, când a fost la cinema. Brusc, o mulţime de muşterii au început să ne vrea târându-ne goale pe podele şi ei să se uite.
   - Film de căcat, zise Harry. Ce s-a întâmplat după aceea?
   - M-a apucat de gât cu amândouă mâinile, a început să-şi mişte degetele mari peste laringele meu. Nimic violent. Dar mi-am dat jos peruca şi-am zis că n-am chef de jocul ăla. Şi-a venit în fire şi-a zis că-i în regulă. Că-i venise aşa, o toană. Că nu înseamnă nimic.
   - Şi l-ai crezut?
   Sandra strânse din umeri.
   - Nu ştii tu cum un pic de independenţă poate să-ţi afecteze viziunea asupra lucrurilor, spuse terminându-şi paharul de whisky.
   - Nu ştiu? răspunse Harry, aruncând o privire dezaprobatoare sticlei de Coca-Cola încă neatinse.

   McCormack bătea darabana nerăbdător pe tăblia mesei. Harry transpira, cu toate că ventilatorul funcţiona la capacitate maximă. Vecina lui Otto Rechtnagel avusese multe să-i spună lui Yong. Mult prea multe. Din păcate, nimic din ce spusese nu se dovedise relevant. Yong părea să fi avut greutăţi în a se comporta ca un bun ascultător în compania nu foarte plăcută a femeii.
   - Un cur umflat, răspunse zâmbind când Watkins îl întrebă ce impresie îi făcuse femeia.
   - Ceva nou despre fata din Centennial Park? zise McCormack.
   - Nu prea, răspunse Lebie. Doar că nu era tocmai o fetiţă cuminte - lua amfetamină şi tocmai începuse să lucreze la un club de striptease din King’s Cross. Se îndrepta spre casă când a fost omorâtă.
   - Altceva?
   - Deocamdată nu, domnule.
   - Harry, zise McCormack ştergându-şi fruntea de sudoare, care-i teoria ta?
   - Cea mai recentă, mormăi Watkins suficient de tare ca să fie auzit de toţi.
   - Aşadar, începu Harry, n-am reuşit până la urmă să găsim martorul care, din ce spunea Andrew, l-ar fi văzut pe Evans White în Nimbin în ziua în care a fost omorâtă Inger Holter. Ce ştim e că lui White îi lasă gura apă după blonde, că a avut o copilărie dezechilibrată şi că ar fi interesant să-i cercetăm relaţia cu maică-sa. N-a avut niciodată un serviciu stabil sau vreo locuinţă permanentă, aşa că e dificil să-i urmărim mişcările. Nu e imposibil să fi avut o relaţie clandestină cu Otto Rechtnagel şi nu-i cu neputinţă să-l fi însoţit pe Otto în călătoriile sale. Posibil să-şi fi închiriat o cameră de hotel şi să-şi fi găsit victimele printre femeile care-i ieşeau în cale. E doar o teorie, fireşte.
   - Poate că Otto e criminalul în serie, se lansă Watkins în speculaţii. Poate altcineva i-a lichidat pe el şi pe Kensington, fără să aibă nimic de-a face cu celelalte omoruri?
   - Centennial Park, zise Lebie. Ăla e criminalul nostru în serie. Aş paria tot ce am. Nu prea am eu mare lucru, e drept...
   - Lebie are dreptate, zise Harry. Făptaşul nostru e încă în libertate.
   - OK, zise McCormack. Îl aud pe amicul nostru Holy folosind acum expresii gen nu e imposibil şi nu-i cu neputinţă ca să-şi lanseze teoriile, ceea ce e, poate, un lucru înţelept. N-avem nimic de câştigat dacă ne ţinem cu nasul pe sus. Mai mult, ar trebui să ne fie tuturor clar că avem de-a face cu un tip foarte inteligent. Şi încrezător în forţele proprii. Ne-a oferit răspunsurile de-a gata pe care le căutam, ne-a dat un criminal pe tavă şi-acum presupune că răspunsurile astea ne-au răcorit şi că socotim cazul rezolvat, de vreme ce făptaşul a murit de propria-i mână. Arătându-l cu degetul pe Kensington, ştia desigur că vom decide să punem surdină la toată povestea - chestie care, trebuie să recunoaşteţi, e deşteaptă.
   Zicând ultimele cuvinte, McCormack îi aruncă o privire lui Harry.
   - Avantajul nostru constă în faptul că el se crede în siguranţă. Cei care se cred în siguranţă devin adesea neglijenţi. Acum, totuşi, a venit vremea să decidem cum abordăm chestiunea. Avem un nou suspect şi nu ne putem permite s-o dăm iarăşi în bară. Problema ar fi că, dacă facem prea multe valuri, riscăm să speriem peştele cel mare. Trebuie s-avem nervi de oţel şi să stăm neclintiţi până ce peştele cel mare a ajuns prin preajmă, până se vede atât de limpede că nu poate fi confundat şi e atât de aproape că nu-l putem rata. Atunci şi numai atunci putem arunca harponul.
   Îi privi pe rând pe cei din jur. Toţi dădură din cap ca să confirme indiscutabilul bun-simţ al şefului.
   - Şi ca s-o facem, trebuie să lucrăm precaut, în linişte şi sistematic.
   - Nu-s de acord, spuse Harry.
   Ceilalţi se întoarseră către el.
   - Mai există o cale de a prinde peşte fără să faci valuri, continuă el. Un fir şi un cârlig în care să punem o momeală care ştim că-l poate atrage.

44

O meduză-cutie

   Vântul ridica nori de praf care se învârtejeau pe drumul de pietriş, peste zidul scund de piatră ce înconjura cimitirul şi printre îndoliaţi. Harry trebui să strângă din pleoape ca să nu se aleagă cu praf în ochi.
   Aerul învolburat se opintea în fuste şi sacouri, făcându-i pe membrii adunării să pară, de la distanţă, că dansează pe mormântul lui Andrew Kensington.
   - Vântul iadului, şopti Watkins în timp ce preotul îşi recita versetele.
   Harry se gândi la cuvintele alese de Watkins, sperând că nu aşa stăteau lucrurile. Era dificil, fireşte, să spui din ce direcţie venea vântul, însă era cu siguranţă unul grăbit. Şi, dacă se înfiinţase ca să ia sufletul lui Andrew, nu se putea spune că îşi făcea superficial treaba. Paginile cărţii cu imnuri fâlfâiau, prelata verde şi plină de pământ de lângă groapă se zbătea cu zgomot, iar persoanele fără pălării aveau coafurile răvăşite.
   Harry nu-l asculta pe preot, ci se uita cu ochi mijiţi către cealaltă parte a gropii. Părul Birgittei era propulsat în spate ca o flacără roşie. Răspunse uităturii lui cu o expresie încremenită. O bătrână căruntă stătea tremurând pe un scaun, cu bastonul pe genunchi. Pielea îi era galbenă şi vârsta nu-i putea ascunde trăsăturile cabaline, tipic englezeşti. Vântul îi strâmbase pălăria. Harry aflase că femeia era mama adoptivă a lui Andrew, însă era atât de vârstnică şi de fragilă că abia dacă băgase de seamă condoleanţele lui Harry lângă biserică - nu făcuse decât să dea uşor din cap şi să bâiguie, iarăşi şi iarăşi, aceeaşi frază nedesluşită. În spatele ei, în picioare, abia vizibilă, era o femeie de culoare ţinând de mână două fetiţe.
   Preotul aruncă pământ în groapă, în stil luteran. Lui Harry i se spusese că Andrew ţinea de Biserica anglicană, care, împreună cu cea catolică, erau cele mai mari congregaţii din Australia, însă lui Harry, care nu fusese la prea multe înmormântări la viaţa lui, i se păru că slujba funerară nu era prea diferită de cele care se ţineau în Norvegia. Până şi vremea era la fel.
   Când o îngropaseră pe mama lui, cerul fusese plin de nori agitaţi, albăstrui, însă, din fericire, prea grăbiţi ca să sloboade ploaie. Când îl îngropaseră pe Ronny, fusese soare afară. Însă atunci Harry era internat, cu jaluzelele trase, fiindcă lumina îi provoca dureri de cap. Exact ca astăzi, poliţiştii fuseseră şi atunci majoritari la înmormântare. Poate că şi cântaseră, la final, acelaşi imn: „Mai aproape, Doamne, de Tine!”
   Grupul de oameni se împrăştie şi lumea porni spre maşini. Harry se ţinu după Birgitta, care se opri, lăsându-l s-o ajungă din urmă.
   - Arăţi de parcă ai fi bolnav, zise ea fără să ridice ochii.
   - Habar n-ai tu cum arăt când sunt bolnav.
   - Nu arăţi bolnav când eşti bolnav? Eu zic doar că arăţi bolnav. Dar eşti?
   Vântul suflă, ridicând cravata lui Harry şi lipindu-i-o de faţă.
   - Poate că-s bolnav un pic. Nu foarte. Tu arăţi ca o meduză cu părul ăsta al tău care... îmi vine în faţă, zise el scoţându-şi din gură o şuviţă de păr roşcat.
   Birgitta zâmbi.
   - Ar trebui să mulţumeşti cerului că nu-s o meduză-cutie, zise.
   - O... ce?
   - O meduză-cutie, repetă Birgitta, Sunt foarte des întâlnite în Australia. Sunt mai otrăvitoare decât meduzele obişnuite, s-ar putea spune...
   - Meduză-cutie? auzi Harry o voce familiară în spate.
   Era Toowoomba.
   - Cum îţi merge? zise Harry şi îl lămuri că părul Birgittei, suflat de vânt peste faţa lui, îi sugerase comparaţia.
   - Ehei, dacă era o meduză-cutie, ţi-ar fi lăsat dungi roşii pe faţă şi-ai fi ţipat acum ca unul care s-a ales cu 20 de bice la spinare, zise Toowoomba. Şi, în câteva secunde, ai fi căzut lat, veninul ţi-ar fi paralizat plămânii, ai fi început să te sufoci şi, dacă n-ai fi avut imediat parte de îngrijiri medicale, ai fi murit de-o moarte extrem de dureroasă.
   Harry ridică defensiv palmele.
   - Mersi, am avut parte de destulă moarte pe ziua de azi.
   Toowoomba încuviinţă. Purta un sacou negru de mătase, cu papion.
   Observă privirea lungă a lui Harry.
   - E singura chestie care seamănă cât de cât a costum. Plus că de la el l-am moştenit, zise arătând cu bărbia spre groapă. Nu recent, ci cu nişte ani în urmă. Andrew mi-a zis că i-a rămas mic. Dar nici vorbă de aşa ceva, normal. Nu voia el să recunoască, dar ştiu că l-a cumpărat atunci, pentru banchetul de după campionatul Australiei. Şi probabil spera să am parte de experienţa vestimentară de care nu se putuse bucura el.
   Porniră pe poteca de pietriş, cu maşini trecând încetişor pe lângă ei.
   - Pot să-ţi pun o întrebare personală, Toowoomba? zise Harry.
   - Unde zici că o să ajungă Andrew?
   - Cum adică?
   - Crezi că sufletul lui o s-o apuce în sus ori în jos?
   Toowoomba răspunse, arborând o expresie gravă:
   - Sunt un om simplu, Harry. Nu ştiu prea multe despre lucruri de felul ăsta şi nici la suflete nu mă pricep. Ştiu totuşi vreo două lucruri despre Andrew Kensington şi, dacă e ceva sus şi acel ceva caută suflete frumoase, atunci acolo îi e locul.
   Zâmbi şi continuă:
   - Dar dacă nici jos nu-i de lepădat, cred că acolo ar prefera. Nu-i plăceau deloc locurile plicticoase.
   Chicotiră încetişor.
   - Şi de vreme ce-i o întrebare personală, Harry, o să-ţi dau un răspuns personal. Cred că părinţii lui Andrew şi ai mei nu greşeau întru totul. Viziunea lor asupra morţii era una sobră. Deşi e adevărat că multe triburi credeau în viaţa de după moarte, unele credeau în reîncarnare, în sufletul ce migrează de la un om la altul, iar altele că sufletele se pot întoarce sub formă de spirite. Nişte triburi credeau că sufletele morţilor apăreau pe cer sub formă de stele. Şi aşa mai departe. Însă elementul comun era că toţi socoteau că oamenii, mai devreme sau mai târziu, după ce treceau prin stadiile astea, mureau de o moarte adevărată, definitivă. Şi, nu ştiu de ce, îmi place să văd aşa lucrurile. Ideea de eternitate e cam obositoare, nu crezi?
   - Cred că sună de parcă Andrew nu ţi-ar fi lăsat moştenire doar smochingul, zise Harry.
   Toowoomba râse:
   - Se aude aşa de clar?
   - Vocea lui hipnotică, zise Harry. Omul ăsta ar fi trebuit să se facă preot.
   Se opriră lângă o maşină mică şi prăfuită, care era evident a lui Toowoomba.
   - Ştii ce, s-ar putea să am nevoie de cineva care îl cunoştea pe Andrew, zise Harry reacţionând la o intuiţie de moment. Cum gândea. De ce-a făcut ce-a făcut.
   Îşi îndreptă umerii şi privirile li se întâlniră.
   - Cred că Andrew a fost omorât, zise Harry.
   - Pe naiba! izbucni Toowoomba. Nu crezi, ştii! Oricine l-a cunoscut pe Andrew ştie că n-ar fi plecat de la petrecere de bunăvoie. Pentru el viaţa era cea mai mare petrecere. Nu ştiu pe nimeni să fi iubit viaţa mai mult ca el. Cu bune şi cu rele. Dacă avea de gând să dea în primire, ar fi avut şi până atunci o mulţime de ocazii - şi motive.
   - Atunci suntem de acord, zise Harry.
   - De obicei, mă găseşti la numărul ăsta, zise Toowoomba, mâzgălind ceva pe o cutie de chibrituri. E un număr de mobil.
   Toowoomba, care avea drum către nord, o luă din loc în maşinuţa lui albă, hârbuită. Birgitta şi Harry rămaseră acolo, privindu-l cum se îndepărtează, apoi Harry avu ideea să găsească vreun coleg cu maşină care să-i ducă şi pe ei în oraş. Părea însă că majoritatea plecaseră deja. Apoi un Buick magnific, vechi, opri înaintea lor, şoferul coborî geamul şi scoase o faţă roşie şi un nas bătător la ochi - arăta ca un cartof cu mai mulţi tuberculi lipiţi unul de altul şi era, posibil, chiar mai roşu decât restul feţei străbătute de o reţea de vinişoare.
   - Mergeţi în oraş, oameni buni? întrebă nasul, apoi le spuse să urce.
   - Mă cheamă Jim Connolly. Ea e soţia mea, Claudia, zise după ce se aşezară pe bancheta lată din spate.
   O feţişoară negricioasă, cu un surâs luminos, se întoarse către ei de pe scaunul din faţă. Femeia părea de origine indiană şi era atât de măruntă, că abia dacă i se zărea creştetul pe deasupra tetierei.
   Jim îi studie pe Harry şi Birgitta în oglinda retrovizoare.
   - Prieteni de-ai lui Andrew? Colegi?
   Conducea grijuliu străvechea maşină pe drumul de pietriş în vreme ce Harry îi explică ce legătură avuseseră cu mortul.
   - Aşa, deci tu eşti din Norvegia şi tu din Suedia. Departe rău. Mda, păi cam toată lumea de pe-aici vine de undeva de departe. Claudia, de pildă, e din Venezuela, unde se ţin toate concursurile de Miss Univers. Câte titluri aţi luat, Claudia? Inclusiv al tău. Ha, ha.
   Râdea cu atâta poftă, că ochii îi dispărură sub pielea încreţită a arcadelor.
   Claudia îi ţinu hangul.
   - Eu sunt australian, continuă Jim. Stră-stră-străbunicul meu a venit aici din Irlanda. Era un criminal şi-un hoţ. Ha, ha, ha. Cândva, oamenilor nu le plăcea să admită că-s descendenţi de ocnaşi, chiar dacă asta a fost cu 200 de ani în urmă. Eu, unul, m-am mândrit mereu cu asta. Condamnaţii, plus o mână de marinari, au întemeiat ţara asta. Şi încă ce ţară minunată. Pe-aici îi spunem ţara norocoasă. Da, da, lucrurile se schimbă. Acum aud că-i „marfă” să-ţi urmăreşti descendenţa până la condamnaţi. Ha, ha, ha. Mare păcat de Andrew, nu?
   Jim era ca o mitralieră verbală, aşa că Harry şi Birgitta nu apucară să zică prea multe înainte ca omul să se pornească din nou. Şi, cu cât mai repede vorbea, cu atât mai lent conducea. Ca David Bowie pe casetofonul cel vechi al lui Harry, cu baterii. Îl primise de la tatăl lui, cu ani în urmă, şi, cu cât dădeai mai tare volumul, cu atât se învârtea mai greu caseta.
   - Andrew şi cu mine umblam împreună cu echipa de boxeri a lui Jim Chivers. Ştii, Andrew n-a avut niciodată nasul rupt. Nici vorbă să-i întineze cineva virtutea pugilistică. Tipii ăştia aborigeni au nasurile al naibii de aplatizate, poate de aia nici nu-şi bătea nimeni capul. Dar Andrew era sănătos şi în formă. Avea inima sănătoasă şi nasul sănătos. Bine, cât de sănătoasă poate fi o inimă după ce te-au răpit autorităţile la naştere. Şi inima nu i-a mai fost aşa de sănătoasă după scandalul de la campionatul Australiei de la Melbourne. Presupun c-ai auzit câte ceva despre asta, nu? A avut mult de pierdut atunci.
   Mergeau acum cu mai puţin de 40 la oră.
   - Campionul, Campbell... ei bine, gagica lui era în limbă după Andrew, în genunchi era, dar probabil că fusese toată viaţa ei de-o frumuseţe aşa de răpitoare că nu avusese niciodată parte de respingere. Fiindcă, dacă ar fi ştiut să reacţioneze la respingere, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Dar când a bătut la uşa lui Andrew în seara aia şi el a rugat-o frumos să plece, n-a putut îndura asta; s-a dus glonţ înapoi la iubitul ei şi i-a spus că Andrew a pipăit-o. Au sunat la el în cameră şi i-au zis să coboare în bucătărie. Încă umblă bârfe despre bătaia de-acolo. Viaţa lui Andrew a luat-o în jos dup-aia. Dar de nasul lui nu s-au putut atinge. Ha, ha, ha. Sunteţi împreună?
   - Nu chiar, izbuti să îngaime Harry.
   - Mie mi se pare că sunteţi, zise Jim privindu-i în oglindă. Poate nu ştiţi voi încă, dar, chiar dacă păreţi cam pleoştiţi de gravitatea circumstanţelor astăzi, e o scânteie acolo. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar arătaţi ca mine şi Claudia când eram tineri şi îndrăgostiţi, cum am fost în primii 20-30 de ani. Ha, ha, ha. Acum suntem doar îndrăgostiţi. Ha, ha, ha.
   Claudia îşi privi soţul cu ochi scăpărători.
   - Pe Claudia am cunoscut-o la unul dintre bâlciurile la care mergeam. Era contorsionistă. Chiar şi azi se poate plia ca o foaie de hârtie. Aşa că nu ştiu la ce-mi trebuie Buickul ăsta baban. Ha, ha, ha. M-am ţinut după ea mai bine de-un an până să mă lase s-o sărut măcar. Şi apoi mi-a zis că se îndrăgostise de mine la prima vedere. Asta în sine era o chestie senzaţională, dacă ţineţi seama că nasul ăsta al meu luase deja o groază de bătaie. Apoi a făcut-o pe mironosiţa un an lung şi greu. Uneori femeile mă sperie de moarte. Ce părere ai, Harry?
   - Păi, zise Harry, cam înţeleg ce vrei să spui.
   O privi pe Birgitta, care surâse.
   După ce petrecură trei sferturi de oră ca să parcurgă o distanţă ce le-ar fi luat în mod obişnuit doar 20 de minute, opriră la primărie, unde Harry şi Birgitta îi mulţumiră pentru transport şi se dădură jos. Vântul se înteţise şi aici. Se opriră, loviţi de rafale, neştiind ce să-şi spună, cuprinşi de o stânjeneală palpabilă.
   - Un cuplu nu tocmai obişnuit, zise Harry.
   - Da, spuse Birgitta. Sunt fericiţi împreună.
   Vântul bătea cu putere, zguduind un copac din parc. Harry îşi imagină că vede o siluetă păroasă dând fuga să se ascundă.
   - Ce facem acum? zise Harry.
   - Vii la mine acasă.
   - În regulă.

45

După faptă şi răsplată

   Birgitta îi vârî lui Harry o ţigară între buze şi i-o aprinse.
   - Ai meritat-o.
   Harry cugetă la asta. Nu se simţea tocmai rău. Trase cearşaful pe el.
   - Eşti jenat? râse Birgitta.
   - Nu-mi plac privirile tale pofticioase. Poate că n-o să crezi, dar de fapt nu sunt o maşină.
   - Chiar aşa? făcu Birgitta muşcându-i în joacă buza de jos. Pe mine m-ai păcălit. Pistonul ăla...
   - Bine, bine. Trebuie să fii aşa de vulgară acum, când viaţa a ajuns o binecuvântare, scumpo?
   Fata i se cuibări alături şi îşi lăsă capul pe pieptul lui.
   - Mi-ai promis altă poveste, şopti.
   - Aşa e, recunoscu Harry şi trase aer adânc în piept. Să vedem... Începe aşa. Eram într-a opta şi a venit o fată nouă într-o clasă paralelă. O chema Kristin şi a durat doar 3 săptămâni până să se combine oficial cu cel mai bun amic al meu, Terje, băiatul cu cei mai albi dinţi din şcoală, care cânta la chitară într-o trupă. Problema era că fata era totodată şi cea pe care o aşteptasem întreaga viaţă.
   Se opri din vorbit.
   - Şi ce-ai făcut?
   - Nimic. Am continuat să aştept. Între timp, m-am împrietenit cu Kristin - putea vorbi cu mine câte-n lună şi în stele, aşa simţea. Îmi făcea confesiuni despre lucrurile care nu mergeau între ea şi Terje, fără să-şi dea seama că amicul ei era, pe furiş, cât se poate de mulţumit şi că aştepta momentul în care să treacă la atac.
   Harry făcu o grimasă.
   - Doamne, ce mult mă uram.
   - Sunt bulversată, îngână Birgitta mângâind-i afectuos părul.
   - Un prieten ne-a invitat, în gaşcă, la ferma nelocuită a bunicilor săi în acelaşi weekend în care trupa lui Terje avea o cântare. Am băut vin de casă şi am stat pe sofa cu Kristin, vorbind până târziu în noapte. Am decis, după un timp, să explorăm casa şi am urcat în mansardă. Uşa era încuiată, însă Kristin a descoperit o cheie atârnată de un cârlig şi a descuiat-o. Ne-am întins unul lângă altul pe cuvertura de pe un pat cu baldachin, unul cam micuţ. În cutele lenjeriei, am văzut nişte dâre negre şi-am tresărit scârbit când mi-am dat seama că erau muşte moarte. Probabil cu miile. Am văzut cum faţa ei se apropie de a mea, tivită cu muşte negre pe perna albă, scăldată în lumina albăstruie a lunii, o lună rotundă, uriaşă care-i făcea pielea să pară transparentă.
   - Pf! făcu Birgitta şi se rostogoli peste el.
   Se priviră îndelung în ochi.
   - Am vorbit despre tot soiul de nimicuri. Am stat aşa, fără să ne mişcăm, ascultând liniştea. Am auzit o maşină trecând pe drum şi luminile farurilor au brăzdat tavanul, proiectând în odaie tot soiul de umbre stranii. Kristin a terminat-o cu Terje la două zile după aceea.
   Harry se întoarse pe-o parte, cu spatele la Birgitta, care se lipi îndată de el.
   - Şi ce s-a mai întâmplat după aceea, Valentino?
   - Am început să ne întâlnim în secret. Până ce n-a mai fost secret deloc.
   - Cum i-a picat lui Terje?
   - Păi... unii reacţionează ca la carte. Terje le-a cerut prietenilor să aleagă: el sau eu. Cred că a fost o victorie zdrobitoare. Obţinută de băiatul cu cei mai albi dinţi din şcoală.
   - Cred că a fost groaznic. Şi te-ai simţit singur?
   - Nu ştiu ce-a fost mai aiurea. Sau de cine-mi era mai milă, de mine sau de Terje.
   - Măcar tu şi Kristin vă aveaţi unul pe celălalt.
   - Aşa-i, dar se dusese vraja. Fata ideală, vezi tu, dispăruse.
   - Cum adică?
   - Aveam o fată care părăsise un băiat pentru cel mai bun prieten al lui.
   - Şi tu erai, pentru ea, băiatul care-şi folosise fără scrupule cel mai bun prieten ca să fie cu ea.
   - Exact. Şi chestia asta avea să rămână pentru totdeauna între noi. Nu la suprafaţă, poate, însă mocnea undeva în fundal, emanând dispreţ reciproc. De parcă eram complici la un omor scandalos.
   - Deci a trebuit să te descurci cu o relaţie care nu era perfectă. Bun venit în realitate!
   - Nu mă înţelege greşit. Cred că păcatele noastre comune au fost, în multe feluri, un liant. Cred că ne-am iubit cu adevărat o vreme. Unele zile erau... perfecte. Ca nişte picături de apă. Ca un tablou minunat.
   Birgitta râse.
   - Îmi place să te aud vorbind, Harry. Ţi se luminează ochii când vorbeşti aşa. De parcă ai retrăi momentele alea. Ţi-e dor să te întorci?
   - La Kristin? Poate că tânjesc după vremurile când eram împreună, dar să mă întorc la Kristin? Oamenii se schimbă. Persoana după care tânjeşti s-ar putea să nu mai existe. Ce naiba, doar ne schimbăm cu toţii. Odată ce-ai avut o experienţă, e prea târziu, nu mai poţi să ai vreodată senzaţia că încerci lucrul ăla pentru prima oară. E trist, dar aşa stau lucrurile.
   - Ca atunci când te îndrăgosteşti întâia oară? zise încetişor Birgitta.
   - Ca atunci... când te îndrăgosteşti întâia oară, zise Harry mângâind-o pe obraz.
   Apoi trase din nou adânc aer în piept.
   - Aş vrea să te rog ceva, Birgitta. Să-ţi cer o favoare.

 .................................