„Când deschidem cărțile descoperim că avem aripi.”
                   Helen Hayes

Chiriașa tăcută, Clemence Michallon

 ..................................................

2-5

 

                      Știi că bărbatul care are cheia magaziei - care are cheia dormitorului tău - nu-i doctor. E aici o poveste care îți scapă.

   Ambiții neîmplinite, schimbări de planuri, înainte să te gândești la un mod iscusit de a tatona, Benjamin din Buffalo alege categoria „Porecle” pentru două sute de dolari. Alex oferă indiciul: „I se spunea și «cel tăcut dintre Beatles»”.
   Ceva se stârnește în tine. Cunoștințe din trecut. Cântece pe care le cântai.
   CD-uri luate de pe raftul tatălui din biroul lui de acasă. Primele acorduri din „It’s All Too Much”, vaierul distorsionat al unei chitare electrice.
   Un tată și fiica lui se uită unul la altul neștiutori. Apoi vocea ta:
   - Cine a fost George Harrison?
   Benjamin din Buffalo zice John Lennon și ratează. Jasper din Park City îl alege pe Ringo. Holly din Silver Springs nu răspunde până se termină timpul. Alex își ia un aer întristat. „Nu John, nu Ringo”, zice el în subtitluri.
   „Răspunsul corect este... Cine a fost George Harrison?”
   Cecilia îți surâde, în chip de „Bravo”. Tatăl așteaptă până ce ochii ei sunt iar la ecran și atunci se uită la tine. Ridici un pic din umeri. „Ce-i? Ai zis să mă port firesc”. El se răsucește iar spre televizor, unde Benjamin a ales iar categoria „Porecle”, de data asta, pentru100 de dolari.
   „Acest britanic emblematic, născut în Brixton, Londra, era cunoscut, printre altele, ca «Thin White Duke». Numele lui adevărat este acesta”.
   Holly din Silver Springs apasă pe sonerie și își pungește buzele. Alte amintiri te găsesc: un fulger peste fața ta într-o noapte de Halloween. O pâlpâire în piept când te îndrăgostești de o siluetă costelivă, buze subțiri, ochi hipnotici. Înghiți lasagna din gură destul de repede ca să răspunzi:
   - Cine este David Bowie?
   Pe ecran, Holly șovăie până i se termină timpul. Îi zâmbește cu regret lui Alex, care așteaptă ca ceilalți doi să-și încerce norocul, apoi explică:
   „Răspunsul este David Jones... Care era cunoscut și ca David Bowie”.
   Cecilia se întoarce iar spre tine.
   - Cum de ai știut?
   Nu-ți vine în minte niciun motiv să nu-i spui adevărul.
   - Îmi place foarte mult muzica.
   Ea se foiește un pic.
   - A! Și mie.
   Tatăl ei nu mai mănâncă, ține furculița în echilibru pe marginea farfuriei. Ochii i se plimbă de la tine la Cecilia de parcă ar urmări o partidă de tenis.
   Încă un lucru pe care ți-l amintești. Cât de entuziasmată ai fost la vârsta ei când un profesor te-a lăsat să faci o prezentare a lui Cher. Când ochii cuiva se lărgeau de emoție dacă era pomenit Bob Dylan. Că muzica era o scurtătură spre înrudire, spre sfârșitul distrugătoarei singurătăți care venea odată cu vârsta de 13 ani.
   Îi zâmbești. Fetei care e jumătate din el, fetei care nu trebuie să știe ce face tatăl ei în umbre.
   - Tu ce asculți? întrebi.
   Ea se gândește. Tu iubeai și urai în aceeași măsură acea întrebare. O iubeai, pentru că nu te săturai niciodată să simți pe limbă gustul acelor nume - Pink Floyd, și Bowie, și Patti Smith, și Jimi Hendrix, și Rolling Stones, și Aerosmith, și Beatles, și Deep Purple, și Fleetwood Mac, și Dylan. O urai din pricină că erai îngrozită că pronunți numele greșit, ceea ce ar da la iveală faptul că nu ești expertă în rock, ci doar o adolescentă oarecare.
   Cecilia numește câțiva artiști, Taylor Swift, și Selena Gomez, și Harry Styles. Care abia debutau când tu ai dispărut. Talente care au înflorit în lipsa ta.
   - Frumos, îi spui.
   Cât de greu îți era, pe când erai încă în lume, întâlnind oameni, făcându-ți prieteni, încercând să pară că apreciezi, dar nu cu condescendență.
   Ea încuviințează din cap.
   - Și tu?
   Simți arsura privirii tatălui. „Asta fac oamenii”, o să-i spui mai târziu dacă întreabă. „Vorbesc. Își împărtășesc lucrurile pe care le îndrăgesc cel mai mult”. Îi spui niște nume.
   - Rolling Stones - de fapt, am fost la concertul lor în 2012. Beach Boys. Pointer Sisters. Elvis, dar presupun că toată lumea îl iubește pe Elvis. Și Dolly Parton. O iubeam enorm pe Dolly în copilărie. Îi imploram pe părinții mei să mă ducă la Dollywood în fiecare v...
   Ca o înjurătură în biserică. O bâlbâială într-o incantație. Te amuțește brusc. „Părinții mei”. Este prima dată când îi pomenești în prezența lui, oamenii de la care te-a răpit.
   Ai avut viața ta. Studentă, la câteva săptămâni de absolvire. Aveai lucrări de scris, lucruri de făcut, prieteni, o slujbă. Dar erai în continuare a lor. Că îți plăcea sau nu. Încă trebuia să cinați împreună săptămânal. Mesaje și telefoane. O viață de împărtășit.
   Cecilia își drege glasul. Întinde mâna spre lingura de servit, îți dă timp să-ți vii în fire. Încerci din nou.
   - ... în fiecare vară. Dar n-am reușit niciodată.
   Ea își pune pe farfurie o lingură de lasagna. Când ridică iar privirea spre tine, te nimicește. A trecut atât de mult timp de când s-a mai uitat cineva la tine așa! Cu bunătate. Cu gândul că tu și sentimentele tale aveți importanță.
   Nu știi ce gândește. Probabil că tu și ai tăi v-ați certat, sau că au murit înainte să aibă ocazia să te ducă la Dollywood. Orice poveste și-o spune, vrea să știi că te înțelege.
   - Ei bine, zice ea. Acum poți să te duci oriunde vrei.
   Te uiți țintă la ce ți-a mai rămas în farfurie.
   - Așa-i. Oriunde vreau.
   Mai târziu, când tăticul îi spune să se ducă să se spele pe dinți, fata îți aruncă pe furiș o privire. Are ochii unui nou stagiar care tocmai a găsit pe cineva lângă care să stea în prima zi la serviciu. A unui văr dezorientat la o înmormântare, ușurat să găsească pe cineva cu care să stea de vorbă la masa de după aceea.
   Cunoști acei ochi. I-ai mai văzut. Sunt ochii cuiva care a fost singur și rănit.

16. CECILIA

   Câteodată simt acea apăsare groaznică în gât. Îmi vine să țip sau să dau cu pumnul în ceva. Nu în cineva, niciodată în cineva. Doar în ceva.
   Dacă ar ști tata, ar clătina din cap în felul acela care mă face să-mi doresc un pic să mor. Mama îi spunea: „Nu poți să ceri de la toți standarde așa de înalte, las-o să fie copil. Are toată viața ca să fie ca tine”.
   Când nu mai pot suporta, mă duc în păduricea de lângă cimitirul de pe deal. Găsesc un copac și-l pocnesc de câteva ori cu pantoful. Ușor la început, apoi tot mai tare cu fiecare lovitură. Tata nu știe, evident. O fac între orele de la școală și cursul de pictură, așa că nu mă vede. Are destule pe cap în acest moment.
   Mai întâi a fost mama, apoi a fost Rachel.
   Mi-a spus de ea înainte să ne mutăm. O prietenă a unui prieten al unui prieten, asta a zis. Mă rog. Puțin îmi păsa cine este, doar că avea să locuiască împreună cu noi în casa asta nouă, care deja nu-mi prea plăcea.
   Rachel avea nevoie de ajutor, a zis el. I s-au întâmplat lucruri rele. Am întrebat ce lucruri rele. A zis că nu vrea să intre în amănunte, dar că ea a fost rănită și nu avea pe nimeni altcineva care s-o ajute. Așa că aveam să-i închiriem camera liberă din casa judecătorului și avea să mănânce cu noi și chestii de-astea.
   Ce nu i-am spus tatălui meu: și eu am o perioadă grea și nu mă încântă să mănânc împreună cu cineva străin, dar, sigur.
   - A trecut prin multe, mi-a zis el. Așa că nu te ține după ea. Nu-i pune întrebări. Fii doar drăguță și politicoasă și las-o în legea ei.
   Am vrut să-i spun că asta n-ar fi o problemă, că oricum nu mor de dorința să mă împrietenesc cu o femeie oarecare. Dar asta n-ar fi fost drăguț. Iar tata e un om drăguț. Ceea ce face acum, ajutând-o pe Rachel, e un lucru drăguț, mai ales chiar după ce mama - soția lui - a murit. Așa că i-am spus că-i în ordine. I-am spus că am să fac tot ce pot.
   Nu-s proastă. Știu că nu-i chiar normal să aduci o străină în casa ta imediat după ce ți-a murit nevasta. Așa că la început am fost sigură că Rachel trebuie să fie iubita lui sau așa ceva. Am văzut filme. Mă uit mult la televizor. Știu ce fac soții după ce le mor nevestele. Merg mai departe.
   Sigur, nu mă așteptam ca tata să meargă mai departe așa de repede, dar nu că aș avea vreun cuvânt de spus.
   Dar apoi am văzut cum se poartă unul cu altul și mi-am dat seama că m-am înșelat cu totul. Îmi amintesc că părinții mei se țineau de mână, că ea îi zicea „scumpule”, felul în care se uitau unul la altul chiar și după o ceartă.
   Nu există nimic din toate astea între tata și Rachel. Nicio scânteie. Nicio palpitație. Nimic.
   În primul rând, a fost nedrept să gândesc așa despre tata. Nici vorbă s-o uite așa de repede pe mama, să aducă în casă pe cineva care să-i ia ei locul. A iubit-o. Încă o iubim așa de mult amândoi!
   Cel mai surprinzător lucru despre Rachel până acum e că, într-un fel, îmi place de ea. E o ciudată, nu încape îndoială, dar asta nu-i ceva rău. Ca să fiu sinceră, și eu sunt cam ciudată. Însă Rachel nu vorbește cu mine așa cum fac alți oameni mari. Mă întreabă despre mine și despre lucrurile care îmi plac. N-o pomenește niciodată pe mama. E reconfortant să am pe cineva care nu mă tratează ca și cum aș fi un obiect spart.
   Înainte să vină, tata mi-a promis că sosirea ei nu va schimba nimic pentru noi. Evident, a schimbat. Nu într-un fel rău. Dar locuiește împreună cu noi. Mănâncă împreună cu noi. Sigur că lucrurile s-au schimbat. Nu știu cum a putut el să se aștepte să nu se întâmple asta. Îi place să creadă că poate să controleze acele lucruri, să oprească timpul în loc. Însă lucrurile se schimbă tot timpul.
   Uite asta, de exemplu: după ce a murit mama, o vreme am avut probleme cu mâncatul. Acum mi-a revenit pofta de mâncare. Mai rău: a început să-mi placă din nou masa de seară. Stăm toți 3 și urmărim Jeopardy! și pentru câteva momente lucrurile parcă ar fi în ordine.
   Și de când a venit ea nu mai simt la fel de des nevoia să-i trag șuturi bietului copac.
   Sunt sigură că pomul e încântat, dar eu? E groaznic să spun asta. Nu-s decât două luni de când a murit mama. Ce fel de fiică mă face asta să fiu?
   N-ar trebui să fi terminat cu tristețea. Ar trebui să mă doară încă.
   Îmi place de ea, femeia din casa noastră, dar o și urăsc un pic pentru că m-a scos din depresie.
   Totuși, în principal, sunt pur și simplu ușurată că ea și tata n-o fac.

17. FEMEIA DIN CASĂ

   Când casa e întunecată, el te găsește.
   Procesul de aici e aproape identic cu cel din magazie. Oftează. Te cercetează din cap până-n picioare. Acum n-are nevoie să aștepte până termini de mâncat sau până folosești găleata. Îți scoate cătușele, îți face semn să te întinzi pe pat. Apoi se răzgândește și îți spune să te întinzi la loc pe podea. Ești derutată, dar te supui.
   Un pic mai târziu îți pică fisa. Nu vrea ca fiica lui să audă arcurile scârțâind, bufnitura grăitoare a ramei patului în perete.

18. FEMEIA DIN CASĂ

   Zilele sunt ale tale.
   Îți citești cărțile. De-acum le știi pe de rost aproape de la cap la coadă. Te provoci singură să reciți primul capitol din În Brooklyn crește un copac. Încerci să-ți amintești secvențele de meditație din viața ta dinainte, cum mintea putea să comprime timpul sau să-l lase să se dilate.
   Casa e atât de tăcută fără ei, că uneori fredonezi doar ca să fii sigură că auzul încă îți funcționează.
   Viața de alergător te-a învățat niște tehnici. Cheia unui maraton: nu te gândești la sfârșit. Nu îți imaginezi linia de sosire. Te miști mai departe.
   Exiști în prezent. Singurul mod de a o face: câte un pas, pe rând. Nu trebuie să fie frumos. Cu siguranță nu trebuie să fie plăcut. Nu contează decât să fii vie când ajungi la capăt.

   Te uiți prin jur după camerele de supraveghere. Singură în dormitor și din bucătărie în timpul meselor. Nu știi sigur dacă el a spus adevărul sau e o născocire. Nu vezi nimic, dar cât de ușor ar fi să le ascundă între două cărți, în colțul unui tavan fals, în spatele unui dulap de bucătărie? Îl crezi că poate să vadă totul.
   În diminețile zilelor de lucru ei pleacă, cu prânzul împachetat vârât în rucsac. Până seara nu auzi decât cântecul păsărilor. Cecilia se întoarce obosită, însă dornică să povestească despre o după-amiază petrecută în drumeție, explorând, umblând printr-o bibliotecă, un muzeu. Extragi informații din fiecare propoziție a ei. Drumeții în frig: trebuie să fiți în apropierea munților, poate încă în nordul statului. N-ai cum să știi sigur, în unele zile pomenește numele orașelor din apropiere. Nimic nu sună cunoscut. Ați putea fi oriunde.
   Îți pune întrebări. Cecilia. Vrea să știe ce faci când nu e ea acolo. Reciți minciuna pe care a născocit-o tatăl ei: lucrezi de acasă, la serviciul de relații cu publicul al unei companii tehnologice. În jurul acestei teme creezi o viață pentru Rachel, pentru persoana care crede Cecilia că ești. După-amiezi petrecute citind - asta nu-i tocmai o minciună. Vagi drumuri la magazine, cele pe care le-ai auzit pomenite de tatăl ei. Nu-i dai lui Rachel amănunte despre prieteni sau familie. N-ai încredere în creierul tău că o să rețină o distribuție de personaje inventate, că o să țină pasul cu poveștile complete ale vieților lor. Fata e deșteaptă. Dacă faci o greșeală o să observe.

   N-ai voie să atingi nimic, dar ochii tăi au puteri. Pot să călătorească peste tot.
   Ca atunci când erai copil și mama te ducea la cumpărături: „Atinge numai cu ochii”. Îți lași privirea să salte prin bucătărie, te uiți în living. La corpul de bibliotecă. Un șir de thrillere medicale. Stai pe canapea cu capul înclinat, încercând să deslușești titlurile. Ce cauți? Un tipar? O temă? O explicație pentru cine este el și ce face, ascunsă între Postmortem și Germenul Andromeda?
   Este chiar aici, pulsând prin pereți, ca un răget neauzit sub scândurile podelei. Adevărul lui, închis în însăși inima acestei case.
   Fiecare obiect spune o poveste care ar putea să fie sau să nu fie adevărată. Thrillerele medicale: colecția de cărți broșate ale soției moarte, rămășițe dintr-un șir de vacanțe de vară sau un avertisment despre o obsesie întunecată față de trupul omenesc? Fotografii din copilăria Ceciliei, cum învață să înoate în piscina unui motel, de la „absolvirea” clasei a treia, pierdută sub o pălărie de vrăjitoare de Halloween: mărturiile obișnuite ale vieții de familie, sau recuzită în teatrul existenței lui, puse acolo ca să păstreze aparențele?
   Casa asta - îl cunoaște? Sau nu-i decât un platou de filmare, o lume alternativă, construită bucată cu bucată ca să-i ascundă adevăratul sine?
   Sunt lucrurile pe care le vezi și sunt lucrurile a căror lipsă o observi. Nu există telefon fix. Nu există computer. Presupui că există un laptop pe undeva, încuiat într-un sertar și parolat, scos pentru sarcini administrative și temele pentru acasă. Telefoanele lor mobile lor sunt ascunse în buzunare.
   Cecilia nici măcar nu și-l poate păstra pe al său: îl are la școală și la cursul de pictură, oricând este departe de el. De cum ajunge acasă, el întinde mâna și ea i-l dă. Are 13 ani. În rarele momente în care se plânge de regulile privind telefonul, el spune că nu vrea ca ea să-și piardă timpul pe rețelele sociale, jură că mai târziu o să-i mulțumească. Ea oftează, dar nu se împotrivește.
   Ochii ți se întorc la cărți, la fotografii, la revistele despre natură așezate ordonat pe măsuța de cafea. Căutând răspunsuri. Căutând un bărbat, un semn de viață. Căutând povestea lui.
   Noaptea visezi. Imagini care te-au urmat din magazie: tu, fugind cât te țin picioarele pe un drum de țară mărginit de copaci. În spatele tău, sunetul respirației lui, amenințarea pasului care te ajunge din urmă.
   Te trezești tresărind. El te urmărește până și în vise. Dar fugi, și câteva clipe ți se pare real. În întuneric reții cât de mult poți acele senzații, avântul trupului tău, biciuirea laterală a brațelor tale, arsura delicioasă a aerului în sus și în jos pe gâtlej.
   Faci cea mai surprinzătoare descoperire într-o seară, mâncând plăcintă cu legume. Ochii Ceciliei sunt ațintiți la televizor, Nick din Arkansas a ales „Mottouri” pentru 400 de dolari.
   „Aceste două cuvinte latine simbolizează crezul Infanteriei Marine a SUA”, zice Alex Trebek.
   - Semper fidelis.
   Vorbiți deodată. Tu și tatăl perfect. El întoarce capul încet. Pentru prima dată în prezența fiicei te privește drept în ochi.
   - Cum de ai știut?
   Tonul lui e hotărât, concentrat. Aici e ceva ce înseamnă foarte mult pentru el.
   Nu vrei să-i spui adevăratul motiv. Vrei să-ți păstrezi amintirile despre Maratonul Infanteriei Marine din 2012. Un tren de seară din Penn Station până la Union Station, o noapte la hotel și deșteptarea la patru dimineața.
   Un autobuz ticsit cu siluete îmbrăcate în nailon, un drum încețoșat până la Pentagon înainte să se crape de ziuă. Bărbați în uniformă controlându-ți centura de alergare, umblând printre punguțele cu gel de cafeină, pachete de Advil, batoane energetice. Imnul național, apoi startul dat cu pistolul.
   Treizeci de mii de alergători. Patru ore și 20 de minute. Pădurile din Virginia de ambele părți ale traseului, o porțiune nesfârșită de autostradă în căldura înăbușitoare și, în cele din urmă, linia de sosire. Alți oameni în uniformă. Mâinile lor oferind medalii. Picioarele tale obosite, trupul transpirat, șnurul de la gât. Alergătorul de lângă tine spunându-i două vorbe infanteristului marin din fața lui. Semper fi!
   Nu vrei ca el să aibă nimic din toate astea. Nu vrei să știe că într-o zi, dacă se va ivi ocazia, ai putea să alergi.
   Totuși, nu acum. Trupul tău n-ar putea s-o facă acum. Regula numărul 2 ca să rămâi în viață afară din magazie: o să te pregătești. Până atunci o să stai. O să mănânci. O să te uiți la Jeopardy! O să răspunzi la întrebări la cină.
   Cu un tată și o fiică așteptându-ți răspunsul, îți scormonești creierul după cea mai plauzibilă minciună.
   - Am avut un instructor de fitness care a fost în Infanteria Marină, zici. El ne-a spus.
   Un tată uimit ridică o sprânceană. Plimbă prin farfurie plăcinta. El nu-i un om care să șovăie. Mănâncă sau nu mănâncă.
   Cecilia se apleacă în față conspirativ.
   - Și el a fost în Infanteria Marină, zice, făcând semn cu bărbia spre tatăl ei.
   El încearcă să intervină:
   - Cecilia...
   Însă ea continuă:
   - A renunțat la facultate ca să-și slujească patria.
   Infanteria Marină.
   - Uau!
   Nu-ți vine în minte nimic altceva de spus.
   - Asistent de prim ajutor, mormăie el.
   Silit să dezvăluie o parte din el. Ceva ce spera să păstreze, ca tine cu maratonul.
   Nu știi ce este un asistent de prim ajutor. Nu știi ce face un asistent de prim ajutor. S-a lăsat de facultate ca să se facă asta, așa că, probabil, pentru a fi un asistent de prim ajutor n-ai nevoie de diplomă medicală.
   O poveste se schițează de la sine: un bărbat care voia să fie medic, dar n-a putut. Abătut de la învățătură de gândurile care i se învârtejeau prin creier, un cerc obsesiv, un laitmotiv tot mai adânc în el. N-a renunțat în scopul de a-și servi patria, cum a spus fiica lui. Mai degrabă a renunțat mai întâi și după aceea și-a servit patria. A devenit asistent de prim ajutor. A fost lăsat la vatră, în mod onorabil sau nu – n-ai cum să știi. Ceva l-a adus aici, oriunde v-ați afla. Și-a găsit o slujbă. Și-a găsit o soție. A devenit un bărbat cu familie și casă. A devenit bărbatul pe care îl știi.
   Lași jos furculița, îți pui mâna pe suportul farfuriei. „A renunțat la facultate ca să-și slujească patria”.
   Amintiri: bunicul unui prieten, o înmormântare în Cimitirul Arlington. Petreceri de 4 Iulie, tatăl tău în spatele grătarului, mama ta în rochie roșie. Un cântec country despre steag, despre libertate și răzbunare. În grupa ta de la NYU, un veteran cu un câine utilitar care a devenit mascota grupei.
   Cuvinte. Patru. Ce spun oamenii când vine vremea într-o conversație să fii recunoscător pentru anumite lucruri?
   Cinci cuvinte pe care Cecilia, care a crescut ascultând povestea că tatăl ei a renunțat la facultate ca să-și slujească patria, se așteaptă să le audă.
   Iei iar furculița. Nu te poți uita la el, așa că privești fix peste umărul lui în timp ce vorbești.
   - Mulțumesc pentru serviciul tău.
   El încuviințează din cap. Gura ți se umple de acreală.

19. FEMEIA DIN CASĂ

   Crampele încep într-o după-amiază de vineri. Tu n-ai crampe. N-ai avut de ani întregi.
   La început te-ai gândit că menstruația s-a oprit din cauza stresului. El nu e nesăbuit. Folosește prezervative. O vreme ți-ai făcut griji dacă ciclul o să-ți mai vină. Apoi ai slăbit atât de mult și ți-ai zis că s-a terminat. Poate că trupul tău știa că viața din magazie o să fie mai ușoară în felul acesta.
   Curând o să sângerezi. Ai nevoie de tampoane, trebuie să ți le cumpere el. Va trebui să-i ceri. La acest gând măruntaiele ți se crispează.
   Deja l-ai iritat de dimineață. În baie, pe când te îmbrăcai, ai arătat spre blugii strâmți în talie, cu nasturele gata să pocnească. Te-a hrănit și te-ai îngrășat.
   - Crezi că ar fi posibil, ai început, apoi ai luat-o de la capăt. Îmi pare tare rău. Dar ar fi posibil să primesc un număr mai mare? Oricând poți.
   El a oftat. S-a uitat la tine ca și cum ar fi fost dinadins, ca să-i faci în ciudă.
   Nu ești în poziția să mai ceri ceva. Nu, o vreme.
   Încerci să te culci ghemuită cu genunchii la piept și capul în scobitura brațului încătușat. Totul din chestia asta te deranjează. Durerea surdă din burtă, insistentă. Trupul care vrea să vadă cât de departe poate merge, provocându-te să te descurci cu și mai multă durere.

   La cină, el își scoate telefonul din buzunar. E ceva ce se întâmplă înăuntrul casei: telefoane apar din senin, televizorul prinde viață cu un piuit, o mașină trece prin apropiere în vreme ce stai în bucătărie. De fiecare dată simți furnicături în vârfurile degetelor.
   - În acest weekend mă duc la magazin.
   Un tată ridică privirea spre fiica sa.
   - Ai nevoie de ceva?
   Cecilia se gândește. Pomenește un pix cu 4 culori, poate șampon. El încuviințează din cap și își notează pe telefon.
   - Altceva?
   Se uită tot la ea. Ea face semn cu capul că nu.
   Partea de jos a burții îți arde. Pe toată durata mesei te-ai trudit să rămâi așezată. Crampele sunt mai rele decât îți amintești, durerea radiază din miezul tău. Strângi fălcile. Scrâșnești din dinți. Ceva vine, și nu poți face nimic ca s-o oprești. Ai nevoie de ajutor. Ai nevoie de niște blestemate de tampoane.
   El dă să-și pună telefonul în buzunar când o spui.
   - De fapt, dacă ai putea, niște tampoane ar fi... minunat.
   Chicotești ca cineva care încă mai are o viață personală și tocmai a dezvăluit o parte din ea.
   Fruntea i se încrețește. Timp de câteva clipe degetele îi zăbovesc deasupra telefonului. Încearcă să se poarte frumos cu tine în fața fiicei. Se presupune că trebuie s-o facă. Îți dă tacâmuri, uneori îți pune mâncarea în farfurie în loc să te lase să-ți iei singură. Însă ceea ce tocmai ai spus - asta nu-i place. Pune telefonul la loc în buzunar fără să tasteze, se ridică, începe să strângă masa. Cecilia se ridică să-l ajute.
   - Du-te sus, îi spune el. Mă ocup eu.
   Trage cu urechea la ușa dormitorului ei, așteaptă până se închide. Înainte să-ți dea prin cap să te ferești, degetele lui sunt pe tine - te trag de braț de la masă, te țintuiesc de peretele bucătăriei. Te apasă pe gât, destul ca să-ți fie greu să înghiți. Ești înapoi în magazie. Înapoi într-o lume care îi aparține în întregime lui, în care nu pătrunde lumina. Patru pereți, nicio fereastră. O masă pe zi. Singura lume pe care a cunoscut-o Rachel.
   - Ai crezut că e o idee bună? Să-mi ceri să-ți fac micile cumpărături? Să-ți fac servicii?
   Încerci să faci semn cu capul că nu. Nu te poți mișca. Nu poți vorbi. Nu poți să-i spui că îți pare rău, n-ai făcut-o intenționat.
   - Întotdeauna e ceva. Ba pantaloni noi, ba tampoane.
   Din gât îți iese un gâlgâit. El îți dă drumul cu un ghiont. Rămâi nemișcată. Oricât ți-ai dori să te prăbușești la loc pe scaun, să-ți vâri capul între genunchi, să-ți regăsești respirația, știi că nu e momentul. Bărbatul din bucătărie n-a terminat.
   - Încep să cred că a fost o greșeală să te aduc aici.
   Îți freci ceafa, încuviințezi din cap că da, datini din cap că nu, așa cum făceai după o zi de lucru la computer.
   - Îmi pare rău, zici. Nu încercam să... Dar ai dreptate. Ai absolută dreptate.
   Se întoarce spre fereastră – storurile sunt lăsate în jos, ca întotdeauna - așa că e cu spatele la tine. Nu se teme de lucrurile pe care ai putea să le faci.
   Să-i sari în cârcă, să-l prinzi de gât. Ăsta-i un bărbat care n-are niciun motiv să se teamă de tine.
   - Nu m-am gândit, îi spui. Îmi pare rău.
   Te întinzi spre brațul lui, apoi îți tragi mâna înapoi. Prea iute la mânie. O atingere nepotrivită în momentul nepotrivit și s-a zis cu tine.
   - Haide, îi oferi în schimb. Să mergem sus.
   El se răsucește fulgerător. Faci un pas înapoi. Asta îl irită și mai mult.
   - Sus? zice.
   Vocea îi este o șoaptă furioasă. Degetele i se închid iar în jurul brațului tău.
   - O idee minunată. Chiar minunată. Nu pricepi până ce el nu-și ridică privirea spre tavan. Ea tocmai s-a dus sus. Al dracului geniu mai ești!
   Cecilia. Încă trează în camera ei. Copilul ăsta. Poți să juri că de la ea o să ți se tragă moartea.
   El te îmbrâncește înapoi pe scaun.
   - Stai jos și ține-ți gura, îți spune. Poți să faci asta? Poți să-ți ții gura măcar o clipă?
   Te așezi cu buzele strânse, în vreme ce el rămâne câteva clipe aplecat deasupra ta. Își îndreaptă spatele și privește în depărtare în vreme ce o face - nu vezi, dar simți explozia bocancului lui pe pulpă sub masa din bucătărie, piciorul lui care se izbește de al tău. Te tragi înapoi. Îți muști buzele, îți înăbuși un geamăt. Nu-i un bărbat care trage șuturi prea des.
   Strânge, și răsucește, și trage, și face tot soiul de lucruri cu mult mai multă ușurință. Șutul e o carte pe care o joacă doar când nu-i vine în minte altceva. Ca atunci, la început, când te-a găsit în magazie și a știut - doar privindu-te, vinovăția din ochii tăi, poziția corpului lângă ușă - că ți-ai făcut de lucru cu lacătul. Au fost niște șuturi în seara aceea. Și încă de câteva ori.
   Când lovește e întotdeauna cu picioarele. Niciodată cu mâinile.
   Se întoarce la blat, cu ochii ferindu-se de ai tăi. Sunt momente în care nu se poate uita la tine. Momente care îți spun că rușinea mai trăiește undeva în acest bărbat. Îngropată, și înăbușită, și ignorată, dar rușine, totuși.
   Îți place să crezi că pune stăpânire pe el din când în când. Îți place să crezi că îl arde.

   Mai târziu, după ce fiica lui adoarme, pășește în dormitor.
   Crampele sunt tot acolo, dar încă nu sângerezi.
   După ce pleacă, un nou val de durere te zguduie din interior. Te ții de cadrul patului așa cum un om care se îneacă se agață de o bucată de lemn care plutește.
   Îți muști obrajii pe dinăuntru și simți gust metalic.
   Nu te împotrivi. Lasă durerea să se înstăpânească. Pierde-te în ea.
   Ești aici.
   Sângerezi.
   Ești vie.
   După ce valul se retrage, un impuls din altă viață, îți plimbi mâna peste pulpe, cea învinețită și cealaltă. Pipăi oasele, care nu sunt rupte. Începi să-ți încordezi degetele picioarelor.

20. EMILY

   În ziua cursei de cinci kilometri, mă scol la 6 și merg cu vechea Honda Civic a tatălui meu până la linia de sosire. Eric și Yuwanda dorm mai departe.
   „Sunt mult prea mahmur ca să mă uit la oameni care aleargă”, scrie Eric pe grup. „Dar distrează-te, fetițo. Salută-l pe văduv din partea mea”.
   Stau în piața orașului. Voluntarii au apărut în zori ca să pregătească și să curețe traseul. Mi se spune că după vreo 2 kilometri o să fie prima oprire pentru hidratare și feliile de portocale ale familiei García. În jurul meu, alergătorii în costume de nailon fac stretching, aleargă pe loc, vorbesc despre cursele la care au mai participat și cele la care vor să participe.
   Judecătorul Byrne umblă prin mulțime salutând pe toată lumea.
   Îmi frământ degetele în buzunare ca să le încălzesc. Planul inițial era să instalez standul cu cacao fierbinte înainte de începerea cursei, dar, la fel ca Eric, am băut câteva pahare aseară și a fost imposibil să mă urnesc din pat așa de devreme. Iar acum, că sunt aici și oamenii mișună în jur, aș putea la fel de bine să mai zăbovesc să văd dacă îl pot zări pe Aidan.
   El apare în camioneta lui albă. Nu-i corect să fie așa de frumos chiar și de departe. Chiar și cu căciula cenușie cu clape, veche, și mănuși de schi, și cizme impermeabile. Nu și-a tras fermoarul hainei până sus; lasă la vedere o cămașă de flanelă și gâtul gol. Tremur în locul lui. Puștoaica lui stă aproape, înfofolită într-o pufoaică pastelată, cu căciuliță albă, cu mâinile îndesate în buzunare. Are un fel de seriozitate, ceva un pic prea greoi. E greu de spus dacă e sfioasă, tristă sau amândouă. Poate că e doar felul în care arată adolescentele și observ abia acum. Din cât îmi amintesc, nu era deloc ușor să fii fată. Mai ales una care tocmai și-a pierdut mama.

   În fine, pe la 7, judecătorul Byrne ia un microfon. Se aude un țiuit care sperie păsările din copacii din jur. Oamenii râd, în vreme ce judecătorul se trudește să închidă drăcia și s-o deschisă iar.
   - Bună dimineața tuturor, zice după ce a reușit să învingă microfonul. Vreau să spun câteva cuvinte înainte să începem.
   Mulțimea amuțește.
   - Suntem aici azi ca să sprijinim o familie foarte, foarte specială. Sunt foarte mândru să mă știu parte a acestei comunități. Ai cărei membri își poartă de grijă unii altora.
   Izbucnesc aplauze. Judecătorul așteaptă câteva secunde, apoi continuă.
   - Vreau să le mulțumesc tuturor celor care sunt azi aici. Voluntarilor, spectatorilor și, desigur, alergătorilor.
   Alte aplauze. Altă pauză până se face tăcere.
   - După cum știți, această cursă este pentru strângere de fonduri. Sunt foarte mulțumit să anunț că, mulțumită donațiilor generoase, am strâns deja două mii de dolari pentru vecinii și prietenii noștri.
   Lumea ovaționează. Eu mă crispez. Nu știu cum reacționează Aidan, pentru că nu îndrăznesc să mă uit la el. Nu știu ce-o fi fost în capul meu, să sper că acest oraș o să-l ajute fără să-l facă să se simtă ca un sărăntoc. Că o să facem să fie vorba despre el, nu despre noi.
   Judecătorul Byrne privește în jur.
   - Acum, zice el, cu microfonul începând să țiuie iarăși. Unde-i oaspetele nostru de onoare?
   O, Dumnezeule mare!
   Nădăjduiesc o clipă că nimeni n-o să fie în stare să-l descopere și judecătorul o să treacă peste asta, dar doamna Cooper îl pârăște.
   - Uite-l acolo, domnule judecător!
   Aidan se duce la judecător și ia microfonul. Fără microfonie acum. E ca și cum omul știe să mânuiască echipamentele electronice.
   - Nu prea mă pricep să vorbesc în public, zice el într-un fel care mă face să-mi doresc să-l ascund sub haina mea și să-l scot pe furiș din mulțime. Dar vreau să vă mulțumesc. Și vreau să vă spun cât de recunoscători suntem amândoi, Cecilia și cu mine, pentru această comunitate. Simțim foarte tare lipsa mamei ei. Îi simțim tot mai mult lipsa pe zi ce trece. Ar fi fost foarte emoționată de asta.
   Mulțimea nu se mai poate controla. Altă serie de aplauze. Aidan mai spune de două ori „mulțumesc”, apoi îi înapoiază microfonul judecătorului Byrne.
   Judecătorul își drege glasul.
   - Acum veștile nu așa de bune: înscrierea la o cursă e una, dar mai trebuie să și alergați.
   Se aud câteva râsete slabe.
   - Vă urez o cursă în siguranță. Bucurați-vă de ziua asta frumoasă. Și dacă vi se face frig, nu uitați că la linia de sosire vă așteptă ciocolată fierbinte.
   Asta sunt eu.
   Nepotul judecătorului, care în vara trecută a absolvit Academia de Poliție, dă startul cu pistolul. Vocea răgușită a lui Jakob Dylan izbucnește dintr-un difuzor cântând „One Headlight”. Alergătorii pornesc.
   Mă duc la restaurant, descui ușa din față, aprind lumina și trezesc la viață sala de mese. Locul e liniștit, tăcut. Îmi aparține cu totul.
   În spate, scot din cămară masa pliantă pe care o avem pentru evenimente. Linia de sosire e la distanță de o stradă. Încui iar, apoi car masa și o așez un pic mai departe de sosire, ca să le dau alergătorilor timp să-și tragă sufletul înainte să ajungă la mine.
   Sunt pe vine, verificând mecanismul de siguranță, când aud:
   - Bună.
   Ridic brusc capul, surprinsă, și mă pocnesc zdravăn de latura mesei. O durere ascuțită radiază din creștet.
   „Fir-ar al dracului!”
   Degetele lui acoperă locul în care m-am lovit, de parcă ar putea să prevină retroactiv ciocnirea.
   - Îmi pare foarte rău, zice. N-am vrut să te sperii.
   Mă ridic, frecându-mi capul. Mă prinde de braț, mă ajută să-mi regăsesc echilibrul.
   - Ești bine?
   Scormonesc prin străfundurile creierului meu după ceva, orice, orice combinație de litere care să dea rezultat, chiar și vag.
   - Bună, izbutesc să zic. Sunt bine. Serios.
   Zâmbesc și nu-mi mai frec pielea capului, ca pentru a demonstra ceva.
   El privește în spate. Fiica lui stă lângă judecătorul Byrne, care încearcă s-o atragă în discuție, povestindu-i un capitol captivant din istoria orașului, aș zice.
   - Mulțumesc că faci asta, zice el, arătând spre ceea ce va fi curând un stand cu cacao fierbinte. Mai ales așa de devreme într-o dimineață de sâmbătă.
   Încuviințez din cap.
   - Nu-i nicio problemă. Restaurantul e chiar după colț.
   El pune mâna pe masa pliantă.
   - Lasă-mă să te ajut. Pot măcar atâta, după ce te-am făcut să-ți pocnești capul așa.
   - Nu-i nevoie, zău.
   - Te rog. 
   El aruncă o privire scurtă în spate, spre judecător.
   - Sunt bucuros să fiu aici. Chiar sunt. Dar... cum să zic?
   - Nu-ți plac mulțimile.
   Își mușcă buza.
   - Mă pricep așa de bine s-o ascund?
   Ceva îmi pâlpâie în coșul pieptului.
   - Dacă mă gândesc un pic, zic, ar fi drăguț să am un ajutor de bucătar. Mai ales, cum ai zis, cu noua mea accidentare.
   - S-a făcut.
   Mâna lui îmi poposește pe șale, conducându-mă spre restaurant.
   - Cece, zice el spre fiică. Mă duc să ajut. Poți să stai pe aici un pic?
   Întorc capul și o văd încuviințând neconvingător.
   În fața restaurantului îmi caut cheile în buzunar, extrem de stingherită de mișcările mele. Mă lupt cu lacătul.
   - Ai reușit? întreabă el.
   Îi spun că da, mai bâjbâi câteva secunde. În sfârșit, ușa se deschide, lăsând la vedere restaurantul pustiu. Mesele sunt pregătite pentru seară, furculițe, și cuțite, și pahare strălucind pentru o mulțime invizibilă. Sâmbăta servim doar cina; duminica servim masa dintre micul-dejun și prânz.
   - Bine ai venit la Amandine: versiunea inițiaților, îi spun.
   Se uită în jur.
   - Deci, așa arată după ce am plecat noi toți.
   Îmi întâlnește privirea. Ultima dată când am fost doar noi doi într-o încăpere, în această încăpere, de fapt, eram adolescentă și el era însurat.
   - Vino cu mine.
   Asta e lumea mea. El e al meu ca să-l îndrum, să-l folosesc. Ne dăm jos hainele groase și îl conduc în bucătărie, aprind lumina și se ivesc spațiile de lucru curate, fiecare suprafață curățată cu grijă, fiecare ustensilă la locul ei, fiecare cutie etichetată și pusă deoparte. Fiecare porțiune de crom strălucitoare, fiecare placă de faianță de albul cel mai pur. El scoate un mic fluierat.
   - O, așa-i, zic de parcă n-ar fi cine știe ce. A trecut o vreme de când n-ai mai fost aici, în spate.
   - De atunci nu m-a mai invitat nimeni.
   „Așadar, ai fost blocat”, îmi vine să zic, „ca un vampir în prag”.
   Țin pentru mine gândurile despre vampiri.
   - Este... incredibil de curat, continuă el.
   Zâmbesc de parcă mi-ar fi acordat un Oscar.
   - Bucătarul-șef și cu mine suntem de acord cu un singur lucru pe lume, poate, și acela este că nu te duci acasă la sfârșitul serviciului până ce bucătăria nu-i curată ca în ziua în care a fost instalată.
   El își trece un deget peste masa de pregătire a ingredientelor de lângă el și încuviințează din cap, apoi se uită iar în jur.
   - Așadar, ce pot să fac? întreabă.
   - Păi, în primul rând poți să te speli pe mâini.
   Îl conduc la chiuvetă. Ne săpunim mâinile în tăcere, le clătim pe rând sub șuvoiul de apă fierbinte. Îi dau un ștergar de vase curat. Își șterge degetele sârguincios, unul câte unul.
   - Și acum?
   - Pe aici.
   Mă urmează în cămară. Iau cacao pudră, vanilie, scorțișoară.
   - Vezi un borcan de plastic cu o etichetă pe care scrie „Zahăr tos”? întreb. Ar trebui să fie prin apropiere.
   Mijim ochii amândoi.
   - Uite-l aici, zice și se întinde după borcanul etanș de pe cel mai de sus raft.
   Cămașa de flanelă i se ridică pe burtă, o fulgerare de piele în întunericul din cămară. Mă silesc să mă uit în altă parte.
   - Perfect!
   O spun de parcă aș avea totul sub control, de parcă nu mi-aș da un rinichi ca să rămân închisă pe vecie în cămară cu acest bărbat.
   Pasul următor este camera frigorifică, de unde iau în fiecare mână câte un bidon de patru litri de lapte. El mă imită.
   - Uită-te la tine, zic. Ai un talent înnăscut.
   Chicotește. E ca prima mușcătură dintr-un fursec cu bucățele de ciocolată abia scos din cuptor, ca o baie caldă după o zi ploioasă, ca prima sorbitură dintr-un martini sec - faptul că știu că eu am făcut să se întâmple asta.
   Ne întoarcem în bucătărie și punem jos bidoanele cu lapte. Iau dozatorul de inox pe care îl ținem într-un colț. Aidan se apleacă să mă ajute, dar îi spun că e în ordine - vasul nu e greu când e gol.
   - Când o să fie plin cu 16 litri de cacao fierbinte, nu-ți face griji - o să am o slujbă pentru tine.
   El râde din nou. E aproape prea ușor să fii în preajma lui, prea comod, o acuzare pentru felul complicat în care se poartă lumea în restul timpului.
   Muncim alături, gesturile lui le oglindesc pe ale mele, împreună fierbem laptele la foc mic într-o oală mare. Punem cacao, zahăr, vanilie, scorțișoară.
   Dau fuga înapoi în cămară.
   - Miroase asta, îi spun când mă întorc.
   Se apleacă să adulmece.
   - Boia, zic, și el întreabă:
   - Zău?
   Iar eu îi spun că da, tata insista să punem - e rețeta lui și, după ce ai gustat-o, nu mai poți să bei ciocolată altfel.
   - Am încredere în tine, zice el.
   Mă emoționează mai mult decât ar trebui.
   Mă privește cum pun un praf de boia în oală și amestec. Tocmai când întind mâna să mai pun un pic de vanilie, ceva - o licărire de la el la mine, o mișcare la marginea câmpului vizual - mă oprește.
   - Ce-i asta?
   Brațul lui întins spre rădăcina gâtului meu, mica scobitură unde încep corzile vocale. Acolo degetele îi aterizează pe medalionul pe care mi l-am pus de dimineață. Un curent electric mă străbate de la gât până în stomac.
   - Ah. A fost al mamei, îi spun.
   Îl ridic, ca să poată vedea gravura. Trei femei - trei grații este ceea ce i-a spus bijutierul - cu rochii largi se țin de mâini, una dintre ele arată ceva în depărtare. Poate spre cer. În mintea creatorului cred că femeile mergeau doar la o plimbare, însă mie mi s-a părut întotdeauna că săvârșesc un soi de ritual. Fac o vrajă.
   - Nu-l port la lucru pentru că e un pic... prea mult, îi spun lui Aidan. Mamei îi plăcea pentru că era foarte diferit de tot ce mai avea. Și mie îmi place pentru că îmi amintește că ea putea să fie amuzantă.
   El atinge iar medalionul, îi prinde cu două degete ca și cum ar vrea să-i simtă greutatea.
   - Cred că e un omagiu minunat, zice.
   Dă drumul medalionului. Fantoma lui și a mea plutesc prin bucătărie. Le las un pic să ne bântuie, apoi sparg tăcerea:
   - Petreci mult timp în bucătărie? Acasă? Sau ești din cei care iau mâncare la pachet de la restaurante?
   Îmi spune că gătește. Nimic sofisticat, zice. Apoi, arătând în jur:
   - Nimic din ceea ce se întâmplă aici.
   E bucătar casnic, funcțional. Vrea ca fiica lui să mănânce bine. Nu că l-ar deranja să fie în bucătărie. Gătitul îl destinde.
   - Întotdeauna a fost pe lista mea de treburi gospodărești, zice, chiar și înainte...
   Se oprește. Ciocolata fierbe. Mă uit în oală, mă concentrez pe polonicul care intră și iese din lichid.
   - Păi, știi tu, adaugă.
   Ridic privirea spre el. Mă costă un pic să dau jos de pe mine un strat, să-i îngădui să vadă ce este dedesubt, însă merită efortul. Un curent de înțelegere curge între noi. Lumea mi-a dat acest cadou, acest bărbat în bucătărie, cu totul al meu pentru câteva minute. Sper că poate să audă lucrurile pe care nu pot să i le spun cu glas tare.
   Ceva îmi pișcă dosul mâinii. O picătură de cacao fierbinte, clocotită, împroșcată din oală.
   - Hopa!
   Micșorez flacăra, îmi șterg mâna cu șervetul pe care l-am folosit mai devreme.
   - Cred că e gata.
   Mă răsucesc spre el.
   - Vrei să guști?
   - Doar un smintit ar zice „nu”.
   O imagine îmi fulgeră prin creier - îi ridic polonicul la buze, cu o mână făcută căuș dedesubt ca să prind stropii, înclin polonicul, îl privesc cum bea.
   Prea mult. Prea la țintă, prea riscant. Las polonicul, iau o ceașcă albă din dulapul de deasupra blatului. Ciocolata este groasă, de culoarea perfectă pe care o recunosc de când o făcea tata. Noi am făcut asta. Am făcut asta împreună.
   - Poftim.
   Degetele lui le ating pe ale mele când ia ceașca. Stomacul îmi zvâcnește. Ia o înghițitură. Privesc, așteptând, în vreme ce ochii i se închid. Când îi deschide, are în ei o scânteie.
   - Fir-aș al naibii! zice. Scuze. Atâta doar că nu știam că poate să aibă un asemenea gust.
   Mai ia o înghițitură. Zâmbesc. Nu-i nimic de spus, nimic de adăugat. E un moment perfect, și până și eu știu că singurul lucru care se cuvine să fie făcut e să stai deoparte și să-l savurezi.

   Insistă să-și spele ceașca goală. Îi spun că pot s-o fac eu, că oricum trebuie să curăț ustensilele.
   - Lasă-mi-le mie, zice el, și le spală și pe ele.
   Eu pun la loc ingredientele, arunc bidoanele de lapte goale. Punem împreună ciocolata fierbinte în dozatorul de inox și îl ridicăm. El scoate un geamăt.
   - Vezi? zic. Ți-am spus că e greu.
   Ieșim cu atenție din bucătărie în sala de mese, trupurile ni se mișcă în armonie. Când ajungem la ușă, se reazemă de ea ca s-o deschidă. O pală de vânt îi ciufulește părul și lumina îi cade pe față perfect.
   - Iată-vă!
   Judecătorul Byrne se uită cum punem butoiașul pe masa pliantă. Dau fuga înapoi în bucătărie după pahare de carton și șervețele. Aidan mă urmează.
   - Nu era nevoie să faci asta, zic.
   - Știu. Dar acum fac parte din această misiune a distribuirii de ciocolată. N-o s-o las baltă în ultimul moment.
   Când ne întoarcem la linia de sosire, doamna Cooper se apropie, suplă și elegantă în colanți bleumarin și jachetă albă, cu coada de cal săltând la fiecare pas.
   Îmi fac mâinile pâlnie în jurul gurii.
   - Aproape ați ajuns, doamnă Cooper!
   Pare forțat, un spectacol pe care îl dau. Însă ceea ce s-a întâmplat în bucătărie cu Aidan m-a entuziasmat și sunt gata să intru-n joc. Doamna Cooper îmi face un mic semn cu mâna. După mai puțin de 1 minut e câștigătoarea oficială a primei „Curse de 5 kilometri a familiei Thomas”.
   Judecătorul Byrne aplaudă și felicită. Nu sunt medalii sau cadouri pentru concurenți. Doar promisiunea de ciocolată fierbinte, pe care mă duc să o torn într-un pahar de carton.
   Aidan se înființează lângă mine. Apasă pe manetă, iar eu pun paharul sub jet. Înainte să apuc să zic ceva apar alți doi alergători - Seth, unul dintre copiii de la școala la care am învățat eu, și tatăl lui, domnul Roberts, care lucrează în orașul mare. Împreună mai umplem două pahare.
   Curând alergătorii vin mereu. Ne găsim un ritm. Eu sunt responsabilă cu paharele de carton, el se ocupă de manetă. Înmânez fiecare pahar cu cuvinte de admirație - „Grozav, ai fost uimitor, eu n-aș fi fost în stare”. Aidan se concentrează pe sarcina sa. Aranjează vrafurile de pahare, verifică dacă dozatorul mai este fierbinte. Acesta este bărbatul care stă la barul meu: alergic la atenția acordată, cu umerii gheboșați, cu ochii la orice în afară de ochii tăi. Puștoaica lui șade de cealaltă parte a drumului, cu firele căștilor șerpuind din buzunar spre urechi. Fiica tatălui său.
   După vreo 40 de minute, alergătorii încep să se rărească. Doamna Cooper pălăvrăgește cu judecătorul Byrne, îl întreabă dacă poate oficia căsătoria vărului ei din Poughkeepsie, peste 3 săptămâni. Aidan și cu mine așteptăm în tăcere următorul alergător. Elanul creat în culmea cursei a murit. Nu mai găsim cu ce să ne ținem mâinile ocupate.
   - Deci, cum e cu munca? încerc eu.
   Zâmbește.
   - Cu munca e bine.
   - Pot să-ți spun un secret?
   Zice că da, sigur.
   - Nu cred că știu cu adevărat ce face un electrician depanator. Știu că are de-a face cu cablurile electrice, evident. Dar asta-i tot.
   Râde.
   - Nimeni nu știe ce fac electricienii depanatori.
   Își dă ochii peste cap.
   - Chiar și unii dintre ei par derutați în privința asta.
   În esență, îmi spune, misiunea lor este să păstreze fluxul de electricitate în casele oamenilor.
   - De aceea ne vedeți acolo, sus, umblând la cablurile electrice. Le reparăm pe cele stricate, le întreținem pe celelalte. Dacă e o furtună și cablurile sunt doborâte, ne ocupăm de asta. Uneori ne ducem în casele oamenilor și le modernizăm instalațiile.
   Încuviințez din cap.
   - Așadar, înțeleg că nu ți-e frică de înălțime.
   El face semn cu capul că nu.
   - Îmi place acolo sus. E așa de... liniștit, dacă asta are vreo logică.
   Îi spun că înțeleg. Să lucreze la ceva, cu capul literalmente în nori și nimeni care să-l deranjeze: chiar sună potrivit pentru el.
   - Și apoi, adaugă el, de acolo se vede așa de bine totul. Fluviul, munții... Păi, uite ce am văzut mai deunăzi.
   Își scoate telefonul din buzunar și se apleacă spre mine. Simt mirosul de ace de brad, și detergent de rufe, și păr proaspăt spălat. Aș vrea să închid ochii și să-mi întipăresc în minte combinația ca să mi-o pot aminti noaptea, să-l caut pe el de câte ori spăl rufele sau pornesc în drumeție. Degetul lui mare derulează o serie de imagini. Zăresc fulgerând dealuri și acoperișuri, captura de ecran a unei rețete de lasagna vegetariene, fiica lui pe o potecă.
   Degetul se oprește pe imaginea pe care o căuta: o pasăre de pradă mare, cu aripile desfăcute, planând peste fagii din spatele bisericii.
   - Uau!
   E rândul meu să mă trag mai aproape. Acum am o scuză. Trebuie să văd pasărea. Mă pot preface că asta n-are nimic de-a face cu apropierea de trupul lui, de brațele puternice și abdomenul plat și gâtul ca de lebădă, lung, și grațios, și mândru.
   - E așa de... maiestuos, zic.
   - Asta am gândit și eu.
   Contemplă pasărea, apoi își întoarce privirea spre mine. E ca și cum ar fi ținut fotografia asta săptămâni în șir până să găsească pe cineva care o poate aprecia la fel de mult ca el.
   - E un șoim cu coadă roșie, zice. Cel puțin, conform internetului.
   - E așa de mare! Pariez că poate ridica un câine mic.
   El încuviințează.
   Pun două degete pe ecran, măresc imaginea șoimului.
   - Uită-te la el, zic. Își supraveghează regatul. Caută pradă. E așa de frumos!
   Ceva atârnă între noi. Un adevăr mai profund, pe care niciunul n-am ști cum să-l punem în cuvinte.
   - Nu vă supărați?
   Bob, soțul doamnei Cooper, stă în fața mesei cu un pahar de carton în mână.
   - Scuze, zic și îi torn ciocolată.
   Aidan își pune la loc telefonul.
   Alergătorii se transformă în plimbăreți. Trei locatari ai casei de bătrâni trec linia de sosire împreună, ținându-se de mâini. Mai așteptăm câteva secunde, însă judecătorul Byrne confirmă că erau ultimii concurenți. O ultimă rundă de felicitări, apoi oamenii încep să se împrăștie.
   Adun paharele folosite, șterg stropii de ciocolată de pe masă. Aidan mă urmează până la restaurant, mă ajută să duc înapoi dozatorul și masa pliantă. Nu-i spun că nu-i nevoie s-o facă. M-am săturat să mă prefac că nu vreau să mă ajute.
   După ce dozatorul e spălat și masa e pusă la loc în cămară, Aidan își caută cuvintele.
   - Mulțumesc că m-ai lăsat să stau cu tine. A fost cu adevărat... bine. Mi-a plăcut.
   - Eu sunt cea care ar trebui să-ți mulțumesc.
   Clipa e plină de căldură, cu ușurarea unui secret tăinuit prea mult timp și dezvăluit, în sfârșit.
   - N-aș fi putut să cer un ajutor de bucătar mai bun.
   Zâmbește și zice că trebuie să se ducă la fiica sa. Îi spun du-te, du-te, du-te, îl expediez cu o fluturare de mână, ca și cum nu m-ar îngrozi iminenta lui absență.
   Încui și mă întorc la mașină, unde îmi pun haina pe bancheta din spate.
   Când ridic privirea, trupul mi se încordează. Cheia mașinii îmi sapă în palmă. Sudoarea îmi înțeapă subsuorile.
   Pe partea cealaltă a mașinii mele e o siluetă, se vede prin geamul din partea pasagerului. Cineva e rezemat de portieră. Cineva pe care nu l-am văzut sau auzit când am traversat parcarea acum câteva secunde.
   - Îmi pare rău. Iar te-am speriat?
   Toți mușchii mi se relaxează.
   - Nu, îi spun. Scuze. Eu sunt de vină. Nu te-am recunoscut.
   Aidan își scoate telefonul din buzunar și îl leagănă un pic.
   - Voiam să ai numărul meu. În caz că ai nevoie de ceva, știi? Trimite-mi un mesaj. Sună-mă.
   Cu concentrarea unui chirurg care despică pieptul unui pacient, scot telefonul din buzunarul de la spate al blugilor. El așteaptă până sunt gata, cu ecranul deblocat, cu lista contactelor la vedere, apoi dictează șirul de cifre.
   - Bine, zice când am terminat de tastat.
   Dă să se îndepărteze, apoi zăbovește și se uită la mașină.
   - Să nu mi-o iei în nume de rău, dar mașina ta nu-i mai bătrână decât tine?
   Ochii îi sclipesc, are un zâmbet în colțul gurii. Nu-și bate joc de mine. Doar mă tachinează.
   - Aproape, îi spun. A fost a tatălui meu. Stai să auzi cum scârțâie cureaua de alternator. Ca să nu mai vorbim de transmisie.
   - Proastă?
   - Groaznică. Și manuală.
   Strâmbă din nas compătimitor.
   - Nu-i chiar așa de rea, zic și bat ușurel cu palma în plafon. Doar că a trecut prin multe.
   Încuviințează din cap. Cobor privirea la telefon, unde numărul lui e încă afișat, și apăs pe „contact nou”. Până să-i scriu numele și să salvez, el a plecat.
   Strecor telefonul în buzunarul din față al blugilor. Pe tot drumul spre casă ecranul rămâne cald pe coapsa mea.

21. FEMEIA DIN CASĂ

   Dimineața de după ce începi să sângerezi e sâmbătă, împingi cu piciorul într-un colț al băii chiloții pătați. El îți dă alții. Îi căptușești cu hârtie igienică, cea mai bună variantă pe moment. Se uită la tine o clipă, apoi întoarce privirea.
   La micul-dejun, Cecilia, între înghițituri de omletă, își întreabă tatăl dacă chestia aia e azi. El întreabă dacă se referă la cursă, ea zice „da” și zice și el „da”. Ea scoate un geamăt.
   - O să fie bine, zice el. Nu durează prea mult.
   După micul-dejun te duce înapoi în camera ta. Nu-ți explică. Nu întrebi. Aștepți să plece și te ghemuiești strâns. Durerea a început să scadă pe la marginile burții, dar e încă acolo. Încă te încovoaie.
   După câteva ore, ușa casei se deschide și se trântește, apoi se deschide imediat.
   - Cecilia!
   Strigătul lui iritat te face să zâmbești. Ea trebuie să fi ajuns la ușă cu o secundă mai devreme și i-a trântit-o în nas. O fiică vădit, exploziv, supărată pe tatăl său.
   Pași furioși tropăie pe scară. Altă ușă se trântește, mai aproape de tine - camera Ceciliei. Urmează pașii lui - greoi, hotărâți, iuți, dar niciodată repeziți.
   - Cecilia!
   Bate la ușa ei. O voce înăbușită îi spune să plece. Tăcere, apoi un oftat.
   El traversează coridorul și coboară scara.
   Puștoaica aia. Puștoaica lui. În clipa asta o iubești nespus de mult.
   Mai târziu îl auzi trebăluind prin bucătărie. Vine și te descătușează pentru cină. El și Cecilia mănâncă în tăcere, cu ochii la macaroanele cu brânză. Pe la jumătatea mesei el mai face o încercare.
   - Ajutam o prietenă, asta-i tot.
   Ea mestecă mai departe.
   - Cecilia. Cu tine vorbesc.
   Ea ridică privirea, cu ochii mijiți.
   - Nu m-ai băgat în seamă, zice. N-am vrut să merg, dar m-ai târât la chestia asta, și apoi m-ai pus să stau acolo toată dimineața. Și ai uitat cu totul de mine.
   Presupui că chestia despre care vorbesc e cursa pe care a pomenit-o la micul-dejun, cea despre care promisese că nu le va ocupa mult din zi.
   Cecilia împunge cu furculița conținutul farfuriei. Cunoști combinația expresiilor - privirea în jos, fălcile încordate, încruntarea. Își stăpânește lacrimile. Simți nevoia intensă s-o tragi spre tine, s-o ții strâns. S-o legeni, așa cum speri că făcea mama ei.
   - Ai idee, îl întreabă ea, cât de al dracului de plictisitor e tipul ăla, judecătorul?
   El zice ceva despre limbaj. Ea nu-l ascultă, nu-și cere iertare. În schimb, împinge farfuria deoparte și se ridică. El dă s-o prindă de braț. Dar ea îi plesnește mâna și se năpustește pe scară. Privești atât de intens, că uiți să respiri. Îți spui că el o să explodeze. O să fugă după ea. O s-o târască înapoi în bucătărie de păr, dacă trebuie. O să-i amintească cine-i șeful.
   Dar nu se mișcă. Privirea îi urmărește fiica și aterizează pe scaunul ei gol. Se uită la el o vreme, apoi scoate telefonul din buzunar. Deblochează ecranul, îl cercetează, pune telefonul la loc. Un oftat. Piciorul îi tresaltă. E nerăbdător. Așteaptă, bănuiești, ceva ce încă n-a sosit.
   După cină te duce înapoi. O să se întoarcă peste câteva ore, după ce fiica lui a adormit și casa e tăcută. Deocamdată vrea să fii înapoi acolo unde nu-i poți face vreun rău, în cameră, încătușată de calorifer.
   Mergi în fața lui. Așa preferă. Întotdeauna te pune să mergi în fața lui, unde poate să te vadă. Deschide ușa camerei și îți dă un brânci ușor să intri.
   Piciorul calcă pe ceva moale. În întuneric nu-ți dai seama ce este, dar știi că nu vrei să vadă el.
   - Ce-a fost asta? întrebi, înclinând capul într-o parte, ca și când ai asculta cu atenție.
   Nu-i subtil, dar e singura strategie care ți-a venit în minte. El se oprește, ascultă. Împingi cu piciorul lucrul acela moale în direcția patului, te rogi să fi țintit bine.
   - N-aud nimic, zice el.
   - Trebuie să fi fost o pasăre sau așa ceva. Scuze.
   Oftează, îți face iar semn să intri, închide ușa. Când aprinde lumina, obiectul nu se vede.
   Aștepți să se termine partea de după cină a serii. Câteodată îi auzi pe el și Cecilia la parter, discutând, în seara asta nu-i decât tăcere.
   Mijești ochii, încerci să te uiți sub pat, dar nu vezi nimic. Nici măcar conturul a ceea ce tocmai ai ascuns acolo.
   Auzi apa curgând prin țevi, apa trasă la closet. Probabil Cecilia se spală pe dinți, se pregătește de culcare. Ușa camerei ei se închide pentru ultima oară în seara asta.
   Aștepți ca lumea să se oprească. Mânerul ușii zdrăngăne. Un tată intră, închide ușa după el. Îți face lucrurile care a hotărât că trebuie să fie făcute cuiva.
   După aceea vine manevra obișnuită: te întinzi lângă pat, te pregătești de culcare. El te prinde de braț și te încătușează de cadru. Trage de două ori de lanț și pleacă.
   Aștepți să se ducă și el la culcare. Aștepți pașii lui pe coridor, ușa dormitorului să se închidă. Apoi mai aștepți o vreme. În cele din urmă, când n-ai cum să fii mai în siguranță decât atât, îți strecori un picior sub pat.
   Nimic. Întorci capul, mijești ochii. Ai nevoie de o lanternă. Ai nevoie să nu fii încătușată de pat. Îți schimbi poziția, îți așezi șoldurile într-o parte, apoi în cealaltă, îți încordezi centura scapulară. Trupul te doare și se trage și se răsucește în unghiuri nefirești. În cele din urmă, îl simți.
   Îl tragi spre tine cu călcâiul. Îl miști cu degetele picioarelor. Trudești în tăcere, faci pauze ca să asculți dacă e vreo mișcare în dormitorul lui. Casa rămâne tăcută, în cele din urmă, degetele ți se strâng în jurul lui.
   Aștepți ca ochii să mai absoarbă întuneric. Îți concentrezi privirea, implori pătratele pale de lună din jurul storurilor să-și facă treaba. Între degetele tale: ambalaje de plastic, ceva ce pare verde aprins și albastru, un model geometric. Ceva care se poate îndoi, moale, aproape elastic. Conturul unui logo pe care obișnuia! să-l vezi în fiecare lună.
   Tampoane. Trei, patru, prinse laolaltă cu un elastic.
   La spatele teancului, o hârtie. Slavă Domnului, ea a scris cu litere mari, rotunde, cu un marker violet. Descifrezi cuvintele unul câte unul. „Sper să-ți fie de folos. Dă-mi de știre dacă mai vrei. Cecilia”.
   A auzit. A ascultat. După cină, în seara asta - după ce a plecat furioasă de la masă - s-a dus și a luat câteva din rezerva sa. A scris biletul, a strecurat pachetul pe sub ușa ta. Tatăl trebuie să-i fi spus să nu se apropie de camera ta, dar nu s-a sinchisit. Știe că el încă nu s-a dus la magazin. Știe că ai nevoie de ajutor. A hotărât să te sprijine. Între voi doi, te-a ales pe tine.
   Strângi la piept tampoanele. Nu le vei folosi. Nu poți. El ar observa, ar vrea să știe de unde au apărut. Vei continua să-ți căptușești chiloții cu hârtie igienică până se înduplecă - dacă se înduplecă - și se întoarce de la magazin cu cutia cea mai ieftină de tampoane.
   Deocamdată, simți cum tampoanele se ridică și coboară odată cu coșul pieptului. Cuiva îi pasă. Cineva a auzit că ai nevoie de ceva și a făcut un efort să îți dea. Te scalzi în această senzație, primul semn de bunătate primit după cinci ani.
   Și apoi - încremenești. Degetele se încleștează pe ambalajele de plastic.
   Camerele de supraveghere. Blestematele de camere de supraveghere. Cele despre care el a zis că sunt peste tot - „În camera asta, la ușa din față”. Trebuie să crezi ce a zis el. „Supraveghez. O să supraveghez tot timpul”.
   N-ai făcut nimic rău, îți spui. Dar n-o să conteze. Niciodată nu contează. Nu sunt decât alegeri proaste. Cea mai proastă e să lași tampoanele la vedere. Atunci o să dea sigur cu ochii de ele. Dacă le ascunzi intri în zona lui „poate că”. Poate că n-o să se uite la imaginile înregistrate. Poate că n-o să afle. Poate că tu și Cecilia o să scăpați cu fața curată.
   Teancul de cărți e așezat aproape de pat. Întinzi mâna spre volumul broșat gros al romanului Orașul bântuIT. Vâri tampoanele între două capitole. Vâri biletul în altă carte, exemplarul ferfenițit din În Brooklyn crește un copac. Cel mai bine e să împrăștii dovezile. Tampoanele l-ar înfuria, însă biletul... n-ar suporta asta. Fiica sa făcând ceva pe la spatele lui. Ar fi sfârșitul tău. Sfârșitul tuturor lucrurilor.
   Nu adormi. Nu, pentru o vreme.
   Vibrezi de speranță, copleșită de o conștientizare bruscă.
   „Ajutam o prietenă”.
   Asta i-a spus.
   O prietenă. Un bărbat în societate, creând legături cu ceilalți. Ținând inimile celorlalți aproape de a sa.
   Oamenii zic „prietenie”, dar vor să zică „dragoste”, în cele din urmă, totul e dragoste.
   Și acum, pentru prima dată după ani întregi, știi și tu cum este. Știi fără urmă de îndoială. Cineva e gata să te sprijine. Cineva te place.

22. NUMĂRUL TREI

   O să fie tată. Foarte curând.
   După ce a aflat, chiar la începutul sarcinii, n-a mai pus gura pe alcool.
   S-a lăsat brusc, a zis. Nu-și poate permite să fie neglijent. Nu poate risca să spună prea mult. Niciodată, dar mai ales cu un copil în viața lui.
   Băiat sau fată? am întrebat.
   Fată, a zis.
   M-am gândit: într-o zi o să fie de vârsta mea.
   Dacă n-am să fiu în stare s-o fac? a zis el.
   L-am întrebat ce vrea să spună.
   După ce se naște ea, a zis. Dacă n-am să fiu în stare s-o fac?
   Eram pe cale să întreb dacă se referă la a fi tată sau la ceea ce era pe cale să-mi facă mie.
   Apoi am primit răspunsul, presupun, când a „făcut-o”. Încercând să-și dovedească lui însuși ceva.
   Era marea enigmă a vieții lui ceea ce mi-a făcut mie, și încă n-o dezlegase.
   Dacă m-ar fi lăsat, i-aș fi spus să nu-și facă griji. I-aș fi spus că, dacă ar fi să ghicesc, avea să facă asta foarte mult timp.

23. EMILY

   N-aveam de gând să-i trimit un mesaj așa de curând. Voiam să aștept o zi sau două, poate trei.
   Întinsă în pat, abia întoarsă de la tura de cină, am deblocat telefonul și am căutat informații despre șoimii cu coadă roșie. După ce am găsit ce căutam am început să scriu. M-am oprit. Am șovăit. M-am apucat din nou de scris.
   „Bună! Sunt Emily (conspiratoarea cu ciocolata). Mulțumesc din nou pentru ajutorul tău de azi. Apropo, știai că un șoim cu coada roșie poate să ridice în aer un câine de până la 10 kilograme?
   Am adăugat un „:O”. Degetul mi-a stat deasupra tastei de ștergere. Era Aidan un tip căruia îi plac emoticoanele? N-aveam cum să ghicesc unde se situează în acest spectru și nu eram pregătită să greșesc. Șterge. Șterge.
   Am recitit mesajul, apoi încă o dată, apoi de încă două ori, până ce cuvintele și-au pierdut sensul. L-am înlocuit pe „Bună” cu „Hei” - mai degajat. Am eliminat „(conspiratoarea cu ciocolata)”. M-am mai frământat o vreme. Dacă îl deranjam? Dacă faptul că mi-a dat numărul său nu era decât un gest de afaceri? Dacă atunci când a zis „În caz că ai nevoie de ceva” voia să zică „Dacă ai nevoie de reparații electrice, o să mă ocup de asta contra cost, că asta mi-e meseria”?
   Am închis ochii. Când i-am redeschis îmi țineam respirația. Mi-am ținut-o în vreme ce apăsam pe „trimite”. Mesajul a scos un mic uuup pe când trecea din telefonul meu într-al lui.
   De atunci au trecut 15 minute. Niciun răspuns. Niciun semn că a fost citit. Doar informația că mesajul a fost expediat. Nici măcar nu știu dacă îmi pare rău că l-am trimis. Creierul mi-e epuizat de neliniște.
   În baie mă demachiez. Îmi scot uniforma, las să cadă pe podea cămașa cu nasturi scrobită și pantalonii negri. Aburul umple încăperea.
   „N-o să mă gândesc la el”. Asta îmi spun în vreme ce intru sub duș. În vreme ce mâinile îmi dau părul pe spate. În vreme ce degetele mi se plimbă peste sâni, în jos pe talie, între picioare, „N-o să mă gândesc la el”, dar asta fac, tot timpul. Am în mine o tânjire, și uneori e plăcut s-o las să mă înghită.
   Masez locurile care mă fac să uit totul. Sub duș, în acest moment, nu sunt îndrăgostită până peste urechi. Sunt o femeie care își cunoaște trupul, știe cum să-l facă să se simtă bine. Coastele mi se ridică și coboară. Palma mi-e apăsată pe perete. Lucruri pe care le văd, iuți și vagi, ca niște molii: cămașa lui ridicată când se întinde după borcanul cu zahăr; locul pe care voiam să-l sărut, unde gâtul se unește cu clavicula; mâinile lui pe masă, plutind aproape de ale mele; mâinile lui apucându-mă, atingându-mă, modelându-mă după imaginea lui. Întregul meu sine ghemuindu-se în al lui.
   Mă cutremur, îi șoptesc numele. Undeva, în creierul meu, este speranța slabă că izbitura apei pe plăcile de faianță o să mă înece de-a binelea.
   Deschid ochii. Sunt din nou singură. Mă săpunesc, mă spăl și îmi clătesc părul, privesc spuma care se scurge în canal. Când ies îmi spun că n-o să mă grăbesc să mă uit la telefon. Mă înfășor într-un prosop, încep să mă pieptăn, până ce nu mai pot răbda. Ce mama dracului fac, stând aici cu telefonul la un metru de mine? Încerc să mă arăt nepăsătoare pentru un public inexistent? Ies poticnit din baie și mă întorc în camera mea. Telefonul e pe pat, cu ecranul în jos. Îmi transpiră palmele când îl deschid, cu degetul pe butonul de pornire.
   „Zece kilograme? Uau! Și nu-i nevoie să-mi mulțumești. Toată plăcerea a fost de partea mea”.
   E acolo un „” urmat de semnătura lui, un simplu „A”.
   Mă duc la culcare cu inima bubuindu-mi în urechi.

24. FEMEIA DIN CASĂ

   Aștepți să te întrebe de tampoane. Mâna lui încleștată pe brațul tău, zgâlțâindu-te. Vocea lui insistentă cerând răspunsuri. Te duce la parter la micul-dejun, apoi la cină. Aștepți și tot aștepți și nu se întâmplă nimic.
   Nu știe? N-a văzut? Nu sunt camere de supraveghere, sau doar n-a verificat?
   Sau te pune la încercare? Știe și așteaptă să te demaște?
   Dar nu e atent la tine. Când Cecilia nu se uită, și chiar când se uită, își tot scoate telefonul și se uită la el pe sub masă. Din când în când tastează câteva cuvinte și îl lasă din mână la fel de repede.
   N-ați ajuns nici la jumătatea cinei și deja a făcut asta de 5 ori. Chiar după ce a pus în mijlocul mesei un pui fript și și-a strigat fiica. După ce a tăiat pasărea, meticulos, cu cuțit și furculiță gigantice. După ce te-a întrebat - de fapt, a făcut un spectacol din întrebare - dacă preferi piept sau copan. (Ai zis „Copan, te rog”. Ai nevoie de toate caloriile de care poți face rost. N-ai în stomac spațiu de irosit pe hrană săracă în proteine.) Iar acum, de câte ori Cecilia coboară privirea în farfurie, de câte ori întinde mâna spre carafa cu apă, ochii lui fulgeră spre ecran.
   După cină, Cecilia întreabă dacă poate să vadă un film. El îi spune că trebuie să se trezească mâine să meargă la școală. Ea se roagă un pic. Zice te rog, e încă weekend și și-a făcut toate temele. El oftează.
   Oare știe cât de norocos este? O fată de 13 ani, în acest secol, a cărei principală cerere este un film în seara de duminică? La vârsta ei petreceai mereu nopțile pe la prieteni, te târguiai să fii lăsată să umbli prin malluri pe celălalt mal al Hudsonului, extindeai mereu perimetrul pe care aveai voie să-l ocupi, fără părinți, în afara casei.
   - Bine, zice el. Dar la 10 să fii în pat.
   Ea se întoarce spre tine.
   - Vrei să te uiți și tu?
   Îți ții respirația. Îi lași lui câteva secunde ca să intervină. „Cecilia”, ar putea să zică, „sunt sigur că Rachel e ocupată în seara asta”. Se aude un zumzet în buzunarul lui. Își scoate telefonul, se uită la ecran, începe să tasteze.
   - Sigur, zici.
   Ea ajută la strângerea mesei. După asta nu știi ce să faci. De obicei, tatăl o trimite sus să se spele pe dinți, să caute prin dulap rezerve pentru dispenserul de prosoape de hârtie - orice lucru care îi vine în minte ca să-i abată atenția cât te duce înapoi în camera ta. Dar în seara asta rămâi aici.
   Seara asta e cea de filme. O mare necunoscută, un milion de ocazii să faci o boacănă.
   Îi urmezi în living. Îți maschezi zvâcnirea din picior, ignori arsura locului în care te-a pocnit acum două zile. El se așază în fotoliu. Pe când Cecilia se uită după telecomandă, el îți face semn să stai pe canapea. Fiica lui se cuibărește pe perna de lângă tine. Îndreaptă telecomanda spre ecran, ignoră opțiunea de programe TV live și alege un canal care difuzează continuu filme. Abia recunoști interfața, însă logoul e același. Când te-a răpit el, platforma se extindea, își îmbogățea catalogul și începea să producă propriile spectacole. Acum Cecilia caută printr-o puzderie de seriale de televiziune și filme - unele vechi, unele pe care nu le cunoști, unele cu eticheta „original”.
   - Ăsta e bun?
   Cursorul planează deasupra a ceea ce platforma numește comedie romantică pentru adolescenți, bazată pe o serie cu același nume de romane bestseller pentru tineri.
   - Pare grozav, zici.
   Ea se lasă pe spătar cu un zâmbet sfios. Îți amintești cum era la vârsta ei, să fii un pic rușinat de tot ce îți plăcea.
   Te străduiești din răsputeri să te concentrezi la ecran. Toate acele sunete, și culori, și oameni, și nume. Creierul se trudește să țină pasul. Sari de la o intrigă secundară la alta, uiți ce ți-au spus scenariștii acum cinci minute. Inima îți bate mai repede. Pumnii ți se încleștează de frustrare, poate de panică.
   La coada ochiului strălucește o lumină albastră. Telefonul lui. El nu se uită deloc la film, cu gâtul aplecat peste ecranul mic, cu degetele mari sărind dintr-un colț în altul ca un păianjen de apă pe suprafața unui lac.
   Pe ecranul mare, personajul romantic spune ceva amuzant. Cecilia chicotește. Se stăpânește, se întoarce spre tine ca și cum ar vrea să vadă dacă apreciezi și tu umorul scenei. O fată, dorind cu disperare aprobarea. Te gândești la tampoane, la biletul scris cu marker violet. „Sper să-ți fie de folos. Dă-mi de știre dacă mai vrei”. Faci singurul lucru generos. Râzi.
   Ea chicotește din nou și își întoarce privirea spre ecran. Poziția ei pe canapea e mai destinsă, aproape că se reazemă de tine cu partea dreaptă. E aici. O aliată, o prietenă. Te simți atât de singură lângă ea, mai mult decât te simțeai în magazie.
   Personajul romantic trântește altă vorbă de duh. Cecilia te împunge cu cotul. Râzi din nou. Te silești s-o faci. Pentru ea.
   Ți-a făcut asta. Fără intenție, lumea ei blândă alunecă într-a ta. Te jefuiește de părțile cele mai netede, cele mai dure din tine. Cele care te-au ajutat să supraviețuiești în magazie. Le jupoaie, înlocuindu-le cu nuanțe ale sinelui tău dinainte. Cel care a iubit. Cel care s-a deschis spre ceilalți.
   Cel vulnerabil. Cel care a fost rănit.

25. FEMEIA - ÎNAINTE DE CASĂ, ÎNAINTE DE MAGAZIE

   Scrii pe toată durata liceului. Redactezi ziarul elevilor. Ești admisă la facultăți. Alegi NYU, nu Columbia. Te-ai născut și ai crescut în orașul mare și nu te-ai plictisit de el. Prietenii tăi pleacă. Traversează țara pentru verile din California, pentru Silicon Valley, pentru marijuana bună din Colorado.
   Tu rămâi. Ești fericită acolo unde te afli. Destul de fericită.
   Începi să alergi, cu toate că știi că, în timp, îți distrugi corpul. Îți fisurezi oasele, îți înțepenești mușchii, îți macini tendoanele. Ajunge să-ți placă asta, focul din coșul pieptului, plămânii ca un horn pentru furtuna dezlănțuită în tine. Alergi pentru că nu știi cum să te distrugi decât în feluri sănătoase.
   În jurul tău, femeile scriu. E o perioadă de prăbușire economică, de joburi ciudate, de transformări. Tinerele scriu la cele mai bune site-uri și lucrează la bar ca să-și plătească chiria. Apar la cursuri obosite, cu dureri de șale, cu ochii plini de urdori.
   Se întâmplă lucruri. Sunt articole semnate, angajări pe timpul verii, stagiaturi. Trei dintre colegele tale devin stagiare la trustul de reviste, cel la care toată lumea vrea să lucreze. Cel din care s-au inspirat filme și seriale de televiziune.
   Unora li se publică povestiri în reviste literare. Câștigă premii și laude de la colegi. Încerci să ții pasul, dar toți sunt talentați. Toți sunt mai talentați decât tine. Nu ești decât un copil care a crescut în New York citind o grămadă de cărți. Notele tale sunt bune. Totul la tine e destul de bun.
   În prima zi din al doilea semestru din anul 4 vine vestea: colega ta are contract pentru o carte. Sunt șoapte. Se vehiculează cifre, cu 5 zerouri, poate cu 6. Unii reușesc să se bucure pentru colegă. Alții trag de poveste ca de un fir de ață până găsesc ceva de deșirat: subiectul cărții e slab, contractul e mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Un succes așa de mare, așa de vizibil, și așa de repede! De acolo drumul nu poate fi decât în jos. Îți poți închipui măcar?
   Nu poți. Din viața ta foarte bună, cu notele tale foarte bune, cu scrisul tău cum nu se poate mai bun. E tare greu să-ți închipui.
   Există un site. Ramura online a unei reviste pentru adolescente, acum defunctă. Revista a fost revoluționară la vremea ei, pentru că le vorbea fetelor ca și cum ar fi avut creier. Îți place site-ul. Îl citești zilnic. E în el o secțiune numită „Am trecut prin asta”. Este exact cum sună: străini care povestesc amănunțit lucrurile stranii pe care le-au trăit. „Am trecut prin asta: nu era pilot în avionul meu”. „Am trecut prin asta: m-am trezit dintr-o comă de 2 ani”. „Am trecut prin asta: am creat un cult”.
   Citești eseurile în pauzele de prânz. Apoi te întorci la oră, unde profesoara de scriere creativă te impulsionează. E de vârsta mamei tale, poate mai bătrână. Blândă ca om, necruțătoare pe text. Are cinci cărți și un șir nesfârșit de articole din reviste semnate de ea. O privești cu o admirație care seamănă cu iubirea.
   Scriitura ta e frumoasă, îți spune profesoara. Dar e liniștită. Ciudat de rigidă. Nu ești așa în viața reală, zice profesoara. Ești sensibilă și amuzantă. Ești nostimă. Îți zice nostimă și asta te îndestulează, dar numai pentru o clipă.
   O să lucrez la asta, îi spui. O să lucrez la vocea mea.
   Ea clatină din cap. Nu-i vocea, îți spune - sunt lucrurile despre care scrii.
   Nu scrii despre ceea ce are importanță. Te ascunzi. Câtă vreme vei continua să te ascunzi, cititorul n-o să știe ce să creadă despre tine.
   Citești iar eseurile femeilor. „Am trecut prin asta: cea mai bună prietenă s-a măritat pe furiș cu fratele meu”. „Am trecut prin asta: la naștere am fost schimbată cu alt copil”. „Am trecut prin asta: s-a dovedit că vecinul meu e spion”.
   Te gândești la lucrurile pe care le-ai trăit. Nu-ți poți imagina pe site decât unul. Zile în șir îl eviți, apoi, într-o noapte, te așezi și scrii totul. Cuvintele îți vin, oasele cer să fie dezgropate. „Am trecut prin asta: fratele meu mi-a scris numele în biletul de adio”.
   Nu pare să fie povestea pe care s-o spui tu. I s-a întâmplat fratelui tău înainte să ți se întâmple ție. El e cel care a luat pastilele, prima dată și a doua oară. El e cel care a supraviețuit. El e cel care a scris biletul.
   N-ar fi trebuit să-l vezi. Ai dat peste el în seara celei de-a doua încercări, când ai venit acasă și părinții erau încă la spital, completând formulare.
   „Cum se presupune că ar trebui să-mi găsesc locul în lume”, a scris fratele tău, „când totul mă aduce mereu înapoi la ea?”
   Se referea la tine. Fratele tău, care a dat de necaz. Care n-a știut cum să iubească fără să se piardă pe sine. A cărui adolescență turbulentă te-a făcut să n-ai altă alegere decât să devii cel mai bun copil care puteai să fii. Știai cum să exiști în feluri pe care societatea le răsplătea, iar el nu știa. Pentru tine, mintea lui era un lucru genial, un vulcan în care se făureau pietre prețioase. Te considerai copilul neinteresant. Nu ți-a dat niciodată prin cap că fratele tău ar fi putut să vadă lucrurile altfel.
   Eseul stă în computerul tău săptămâni în șir. Nu știi ce să faci cu el. Te gândești să i-l trimiți prin e-mail profesoarei tale, dar nu te poți hotărî să apeși pe „trimite”. Scriitura pare dezlânată, egocentrică, imatură. Pare că e ceva ce ai putea să regreți într-o bună zi.
   Colega cu contractul pentru carte pune pe Facebook o fotografie. E ea, cu stiloul în mână, cu încheietura sprijinită pe un teanc de hârtii. „Vești uimitoare”, scrie ea. „Contractul e semnat. E oficial: Căsuța albastră o să fie film. Mă rog, s-ar putea! Într-o bună zi! Dacă totul merge bine! Însă drepturile au fost vândute și e un prim pas uriaș. Mă simt atât de recunoscătoare!”
   Se întâmplă lucruri. Ai nevoie să înceapă să ți se întâmple ție. Găsești eseul pe laptop, scrii un e-mail de cinci fraze. Îl atașezi. Îl trimiți.
   Apare în săptămâna următoare.
   La început, fratele tău nu spune nimic. Apoi, într-o seară. O duminică.
   Familia s-a reunit acasă să mănânce pui fript și cartofi cu lămâie. Părinții sunt în living, voi doi în bucătărie, spălând vasele.
   - Știi, zice fratele tău, spălând o farfurie. L-am văzut. Articolul tău.
   Te ia prin surprindere. Te concentrezi pe lustruirea unui pahar de vin cu șervetul de bucătărie al mamei.
   - E în ordine, îți spune fratele tău.
   Te uiți la el: cu 2 ani mai mare decât tine, înalt, însă firav. Un copil delicat, hipersensibil - așa i l-a descris odată mama ta unui profesor de la școală. Maxilar bine desenat, zâmbet în colțul gurii. Alura tatălui tău. Ochii mamei tale.
   El ia altă farfurie, reîncepe spălatul.
   - Totuși, zice el cu o amărăciune pe care o recunoști din adolescența lui, ai dovedit că aveam dreptate.
  Mai târziu, când a venit vremea să vă puneți paltoanele și să luați metroul, fratele tău îți spune la revedere. De obicei te îmbrățișează. Fratele tău, care te-a învățat să te încaieri. Să fugi, să dai un pumn. Fratele tău, a cărui dragoste ieșea la iveală în încâlceala gâfâită a jocului. Pete de noroi pe haine, fire de iarbă în păr. În seara aceea fratele tău îți dă o pălmuță ușoară, cuminte, pe umăr.
   - Mergi cu bine, zice el.
   Echilibrat. Eliberat de tine.
   Fratele tău își flutură mâna spre tine din cealaltă parte a platformei și știi.
   Știi că l-ai pierdut pentru totdeauna.

26. FEMEIA DIN CASĂ

   Te pomenești că dorești să se repete experimentul cu filmul de duminică.
   Nu filmul îl vrei, ci totul din jurul lui. Cecilia lângă tine pe canapea. O schimbare a itinerarului, o oprire între bucătărie și dormitor. O acalmie între cină și tăcerea nopții, lucrurile pe care ți le face el.
   Așa că atunci când Cecilia pornește spre living și îți aruncă o privire întrebătoare, te uiți spre tatăl ei. El se uită la telefon. Îi faci fetei semn cu capul că da. Cu sprijinul tău tăcut asigurat, începe să se târguiască.
   - Nu trebuie să fie un film întreg, îi spune. Poate fi doar un serial. Un episod. Douăzeci de minute.
   Te străduiești să prinzi privirea tatălui. Arunci o privire spre telefon, la început discret, apoi fără șovăială. Un mesaj subliminal. Trebuie să-și dea seama singur că asta ar putea să fie bine pentru el. Că, dacă ochii fiicei sale sunt lipiți de ecran, va fi liber să trimită mai departe mesaje.
   El cedează. Un episod, zice. Și târgul e încheiat.
   Într-o seară, trecând de la televiziunea în direct pe platforma cu filme, Cecilia se oprește la un segment de știri despre un musical. Înțelegi că este despre Părinții Fondatori.
   - Îți place și ție? întreabă cu un zâmbet entuziasmat.
   La televizor, doi oameni vorbesc despre spectacol. Prinzi cuvintele „istorie”, „turneu național”, „capodoperă”. Deduci că spectacolul e important nu numai pentru Cecilia, ci pentru toată lumea.
   - Sigur, zici. Adică, bineînțeles.
   Îți plăcea teatrul. Ultima dată când ai văzut o piesă a fost cu puțin timp înainte ca el să te ia, când viața ta începea să se deșire, dar lucrurile păreau că mai pot fi salvate. Julie, colega ta de cameră, avea bilete la un spectacol la un teatru mai mic. A insistat să mergi cu ea.
   - N-ai ieșit din casă de 3 zile, a spus. O să-ți prindă bine.
   Ai cedat. A fost hotărârea corectă.
   Cecilia încă ridică în slăvi spectacolul. Ce crezi despre noua distribuție? vrea ea să știe. Care sunt cântecele tale preferate? La asta, tatăl ridică privirea și îi spune să dea odată play la emisiune.
   În fiecare seară stă pe fotoliu, cu telefonul lucind sub degete. Când terminați de privit orice o fi fost, îi spune Ceciliei să se pregătească de culcare. E semnalul tău să spui noapte bună, să te întorci în camera ta. El vine peste 2 minute cu cătușele. Mai târziu, revine. Întotdeauna revine.
   Lucrurile încep să se petreacă mai târziu decât de obicei. Vizitele lui nocturne, cătușele atârnate de cadrul patului. Poate că de aceea începi să observi. Înainte erai adormită când se întâmpla, însă acum nu mai poți să negi.
   În fiecare noapte, cam când crezi că sunt primele ore ale dimineții, pași se furișează pe coridor. La început ai crezut că se duce cineva la baie. Dar tiparul nu se potrivește. Asculți, noapte după noapte. O ușă se deschide și se închide. Cineva merge dintr-un loc în altul. E liniște. Apoi se întâmplă iar.
   Pași, o ușă se deschide și se închide.
   Îți răsar în minte teorii. Ea e speriată. Ea are coșmaruri, spaime de noapte. El se duce s-o liniștească. Dar nu auzi niciodată voci. Nimeni nu-l strigă pe tati, nimeni nu țipă în somn. Doar pași, uși și tăcere.
   Te împotrivești să te gândești la asta, apoi te gândești. E un bolovan în stomacul tău. Vrei să țipi, să arunci cu ceva în pereți, să dai foc casei. O să vomiți.
   Nu știi sigur, dar pentru tine toate astea au logică. Nu-ți poți imagina o lume în care el știe cum să iubească fără să distrugă.
   Vrei s-o iei în brațe și să-i spui că totul o să fie bine. Vrei să-i promiți un loc sigur, o lume nouă. O s-o construiești tu pentru ea, dacă va trebui, dar o s-o duci acolo.
   Poate că te înșeli. Poate că nu-i ce crezi tu. Stai trează, așteptând dovada că greșești. Încerci să crezi în alte scenarii - poate că ei îi este frică de întuneric și el știe, știe, pur și simplu, să se ducă fără ca ea să-l strige. Poate că e un tată, și tații știu când fiicele lor au nevoie de ei.
   Însă știi ce fel de om este el. Și îți amintești lucruri din lume, de dinainte. Știi cum se presupune că merg lucrurile. Oricât de mult cauți, oricât de departe privești în urmă, nu te poți gândi la un motiv bun pentru ca un bărbat ca el să dispară în camera fiicei sale în fiecare noapte.

27. CECILIA

   Dintr-odată, tata are toți prietenii ăștia.
   Întâi a fost Rachel. Și asta a fost în ordine. Pe Rachel pot s-o înțeleg. Avea nevoie de un loc în care să stea și de oameni care să se poarte frumos cu ea.
   Dar femeia asta nouă? Nici vorbă.
   Nici măcar nu-i știu numele și nu vreau să-l aflu. Am mai văzut-o prin oraș. Lucrează la restaurantul care îi place tatei. Presupun că de acolo o cunoaște. Dar asta tot nu explică ce l-a făcut să-și petreacă împreună cu ea toată dimineața cursei ăleia tâmpite.
   Nu mi-ar fi păsat așa de tare dacă nu mă silea să merg și eu. Însă dacă îmi spui că trebuie să particip la ceva, ai putea măcar să vorbești o dată sau de două ori cu mine când suntem acolo. Am impresia că poate ar trebui să existe o regulă.
   Tata înțelege regulile. Întotdeauna au fost importante pentru el. „Nu pune mâna pe lucrurile altuia, nu te băga în treaba altuia”. Nu vreau să pun mâna pe lucrurile tale, îi spuneam. Fără supărare, mă doare-n cot de lucrurile tale. Dar apoi, într-o zi, mama mi-a spus că el a rămas cu asta de când era în armată, pentru că acolo nimeni n-avea vreo limită și tot timpul i se furau lucruri, așa că acum își apără teritoriul. Ceea ce, știi tu. E în ordine. Ai fost în Infanteria Marină, ai dreptul la niște ciudățenii.
   Dar tot am fost furioasă din cauza cursei. Și am fost supărată și în numele lui Rachel. Ceea ce e un pic ciudat, știu, dar am fost. Dacă e ca tata să aibă o chestie cu o femeie ciudată, ei bine, locul e deja ocupat. De Rachel.
   Presupun că de aceea i-am dat tampoanele. Tata mi-a interzis categoric să mă apropii de dormitorul lui Rachel, însă după cursă nu m-am mai sinchisit de regulile lui. Am făcut, pur și simplu, ce aveam chef să fac. Nu că ea mi-ar fi mulțumit, fie vorba între noi. Un „mulțumesc” ar fi fost drăguț.
   Așadar, e Rachel și e Femeia-de-la-restaurant și apoi sunt mesajele.
   Oamenii cred că adolescentele trimit mesaje tot timpul. Ar trebui să-l vadă pe tata în ultimele zile. Scriind tot timpul, mai ales când crede că nu-l văd.
   Poate că e Femeia-de-la-restaurant. Poate e o a treia. Cine știe, în faza de acum? Timp de 15 ani, tata n-a avut ochi decât pentru mama.
   Dacă aș fi răutăcioasă, aș zice că își scoate pârleala. Dar nu sunt răutăcioasă. Și nu cred cu adevărat asta.
   Totuși, o să spun că nu asta fusese înțelegerea. Și nu cred că mama ar fi încântată de felul în care s-a purtat el. Mă întristează cu adevărat când mă gândesc la asta, dar ăsta e adevărul.
   Cu puțin timp înainte de a muri, mama mi-a ținut un discurs. A așteptat până ce tata s-a dus să discute cu un doctor. El a vorbit cu o mulțime de doctori în acea perioadă, nu că asta ar fi schimbat ceva. Nu le mai venea în minte nimic care s-o facă bine.
   Când am fost doar noi două, mama a bătut cu palma pe un loc de lângă ea, pe pat.
   - Vino încoace.
   Era ciudat să fiu așa de aproape de ea spre sfârșit. Nu mai era ea însăși. Slăbise îngrozitor. Părul i-a crescut la loc după ce n-a mai făcut chimioterapie, dar era mai subțire decât înainte, cu șuvițe cărunte. Când o îmbrățișam, sub degetele mele nu erau decât oase.
   Mi-a pus un braț pe după umeri și m-a tras mai aproape.
   - Nu mi-e frică, a zis.
   Privea în tavan, ca și cum s-ar fi temut să-mi întâlnească privirea.
   - Mă rog, uneori mi-e, dar nu pentru tine. Știu că te las cu cel mai bun bărbat.
   A înghițit cu greu.
   - Sunt atât de recunoscătoare pentru timpul petrecut împreună! Noi trei.
   Ăsta era un rămas-bun și nu voiam un rămas-bun. Ce voiam era ca mama să vină acasă. Știam că nu-i cu putință, dar asta nu mă împiedica să vreau.
   Adevărul e că nu voiam să fiu fiica unui bolnav de cancer. Nu voiam să mă trezesc în fiecare dimineață și să-mi amintesc că ea nu mai este. Fata asta de la școală, Cathy, a avut un frate care a murit de leucemie acum un an. A lipsit de la ore câteva săptămâni și când s-a întors, toată lumea se purta cu ea de parcă ar fi fost un lucrușor fragil.
   Însă, indiferent dacă eram sau nu pregătită, mama își lua rămas-bun de la mine. M-a strâns un pic mai tare și a continuat.
   - La un moment dat, o să fiți doar voi doi. E în ordine. Bine? Vreau să știi că e în ordine din partea mea. El o să aibă mare grijă de tine. Și tu o să ai mare grijă de el. Suntem așa de norocoase să-l avem!
   Și-a șters ochii cu mâna cu care nu mă ținea pe mine. Am simțit că ar fi trebuit să plâng și eu, dar într-un timp destul de scurt se petrecuseră o mulțime de lucruri triste, și când se întâmplă o mulțime de lucruri triste într-un timp destul de scurt ajungi la un punct în care nu mai poți să plângi.
   Mama încă se uita în tavan.
   - Voi doi o să trebuiască să vă apărați unul pe altul. I-am spus și lui. Bine?
   Am încuviințat din cap.
   - Bunica și bunicul vor fi și ei acolo, a zis. Știu că tati nu se înțelege bine cu ei întotdeauna, dar te poți baza pe ei. Sper să-ți amintești asta.
   M-a privit lung până ce am încuviințat din cap.
   - Însă tu și tati o să fiți o echipă. Și întotdeauna o să vă aveți unul pe altul.
   Nu știu cum e cu „întotdeauna”. Însă mama avea dreptate cu cealaltă parte. Peste 3 săptămâni nu mai eram decât eu și tata.
   Acasă lucrurile nu s-au schimbat cine știe cât. Sper să nu sune răutăcios. Numai că și atunci când mama era sănătoasă tot el făcea cele mai multe treburi gospodărești. Gătit, curățenie. Întotdeauna ne făcea mâncare, ne ducea în diferite locuri.
   Așa că el a continuat să gătească. L-am ajutat la curățenie. S-a întors la serviciu și eu m-am întors la scoală. E începutul anului, a zis el. Să intri într-o rutină ar putea fi de ajutor.
   Știu că încerca să-mi fie mie mai ușor, dar uram faptul că face față așa de bine. În casă nu era niciodată deranj. După înmormântare, oamenii ne-au adus mâncare de care n-aveam nevoie. Tata îmi păstra cât putea de bine modul de viață. Era ca și cum ar fi citit o carte de dezvoltare personală, ceva în genul Cum să te descurci cu un adolescent îndoliat, și ar fi învățat pe de rost fiecare capitol.
   Voiam să înceteze. Să lase lucrurile să devină dezordonate, să ne lase să fim distruși. Părea lipsit de respect să mergem mai departe, pur și simplu, ca și cum am fi făcut față prea bine absenței ei. Voiam ca locuința să reflecte felul în care mă simțeam. Voiam haos.
   Și apoi, la o lună după moartea ei, m-a luat de la școală - îi spun tot timpul că pot să iau autobuzul sau să mă aducă cineva, dar nu mă ascultă niciodată - și m-a anunțat că trebuie să ne mutăm. Părinții mamei mele ne dădeau afară. N-a spus-o așa, dar asta era ideea.
   Nu pricep de ce se face atâta caz de bunici. Părinții tatălui meu au murit înainte să mă nasc eu și el n-a avut niciodată de spus ceva grozav despre ei. Părinții mamei mele mă plac destul de mult, dar nu sunt încântați de tata.
   Nu prea știu de ce. Mama glumea că sunt doar furioși că le-a luat odorul de fată. Uneori tata zicea că-i vorba doar de bani, pentru că mama avea și el n-avea. Mama îi spunea întotdeauna să înceteze. Îl plesnea ușurel peste braț și zicea ceva în genul „Haide, ei te plac, nu știu cum s-o arate – asta-i tot”.
   Înainte ca mama să moară, dar după ce s-a îmbolnăvit iar, am auzit-o vorbind cu tata. Mă credeau adormită, însă mă dusesem să-mi iau un pahar cu apă. Vocile lor veneau din bucătărie.
   - Nu spun că ar trebui s-o facem, zicea mama. Voiam doar să știi că s-au oferit. Că dacă simți vreodată că nu poți... singur... o pot lua la ei.
   Tata s-a înfuriat rău.
   - Fir-ar a dracului de treabă, nu-mi vine să cred, a zis.
   L-am auzit dând cu pumnul în masă. A doua zi era o urmă mare pe lemn, lângă locul lui.
   - E fiica mea. Vin pe la noi... cât, o dată, de două ori pe an? Și cred că pot să se năpustească și s-o ia de la noi? De la mine?
   Se învârtea prin încăpere. M-am tras cu câțiva pași înapoi ca să fiu sigură că nu mă vede.
   - Știu că ei mă cred un neisprăvit care nu-i în stare să facă nimic ca lumea, dar e copilul meu. Am crescut-o.
   Un scaun a zgâriat podeaua bucătăriei. M-am gândit că mama se ridică, punând o mână pe brațul lui, încercând să-l potolească.
   - N-am vrut să te supăr, a zis ea. Îmi pare rău. Voiam doar să știi. E în ordine. Să nu mai vorbim despre asta.
   Nu știu ce s-a mai întâmplat după aceea. Ultima dată mi-am văzut bunicii la înmormântare. Au venit la noi după slujbă. Tata a fost politicos, cu spatele drept, cu umerii așa de țepeni, că am crezut că n-o să și-i mai miște niciodată. Nimeni n-a zis prea multe, doar lucrurile pe care oamenii se așteaptă să le spui în astfel de împrejurări, „Cum reziști?” și „A fost un om minunat” și „Sper că acum odihnește în pace”. Cu toții pierduserăm pe cineva pe care îl iubeam foarte mult, însă asta nu însemna că brusc ne plăceam unii pe alții.
   Așadar, bunicii ne-au alungat. Poate că în săptămânile de după înmormântare și-au dat seama că nu ne vom apropia niciodată așa de mult cum nădăjduiseră și era vremea să renunțe. Poate că tata le-a spus să-și vadă de treaba lor, iar pentru ei asta a însemnat să-și ia casa înapoi. Nu că ei ar fi vrut să locuiască în ea. Au altă casă departe de noi, sus, în nord. Voiau doar s-o vândă pe asta. Rezultatul a fost același. A trebuit să plecăm din casa în care trăisem toată viața mea. Casa în care erau toate amintirile despre mama.
   Acolo încă o puteam vedea. Așezată lângă mine pe canapea când eram mică, uitându-ne la desenele animate de sâmbătă dimineața. Învățându-mă cum să-mi prind părul în coadă de cal în fața oglinzii din baie. Citindu-mi primele 3 volume din Harry Potter și, mai târziu, culcată lângă mine pe când le citeam singură pe următoarele 4. Cântând în bucătărie muzica din Hamilton, cu o lingură de lemn în chip de microfon, încercând să vadă care dintre noi poate să cânte „My Shot” și „Non-Stop” fără să încurce versurile.
   În casa cea nouă mama e dusă. Nu-i aici. N-a fost niciodată aici.
   Acum suntem iar doar eu și tata.
   Mă rog, eu cu tata și cu Rachel, și oricine ar mai putea fi pus pe listă în continuare, de vreme ce se pare că tata primește cereri de înscriere.
   Uite ce cred eu.
   Cred că tata e o persoană complicată. N-a avut o viață ușoară. Nu vorbește niciodată despre copilăria lui, și trebuie să presupun că asta e din pricină că a fost destul de rea. Voia să ajungă doctor, dar a ajuns în Infanteria Marină, pentru că a simțit că are o datorie față de patrie, dar și pentru că... nu știu... să ajungi doctor e greu și oamenii care reușesc s-o facă sunt în general cu bani și dintr-o familie bună, iar tata n-a avut niciuna, nici alta?
   Cu toate astea, și-a făcut o viață bună. Și împreună cu mama mi-a făcut o viață bună și mie. Ori de câte ori eu și el ne certam, iar mama trebuia să facă pace, îmi spunea: „Tatăl tău adoră să fie tată”. Și așa este. Adoră să fie tatăl meu. Mă duce cu mașina peste tot. Îmi cumpără haine. Gătește pentru mine. Îi pasă de ce-i în capul meu. Mă învață lucruri. Vrea să știu ce știe el.
   Doar că, într-un fel, simt că nu sunt destul. Ca și cum se presupunea că trebuie să fim noi doi, dar eu am dat chix (La ce? Nu prea știu), iar acum el trebuie să recruteze toate aceste însoțitoare ca să umple golul.
   Poate că-i aiurea să gândesc așa. Îmi pare rău.
   Știu că și el a pierdut-o.
   Așa că suntem eu, și tata, și femeile lui, și cu cât bântuie mai mulți oameni în preajma noastră, cu atât mă simt mai singură.
   Poate că așa trebuia să fie. Poate că e ceea ce învăț din asta. Că, la urma urmei, singura persoană pe care te poți bizui cu adevărat ești tu însuți.

28. EMILY

   El face parte din viața mea. Nu prea știu cum s-a întâmplat, însă așa este, și e în largul lui în ea.
   Mesajul meu despre șoimii cu coadă roșie a stârnit o avalanșă în cel mai frumos fel. Nu ne-am mai oprit din scris. Acum vorbim cât e ziua de lungă.
   La lucru țin telefonul în buzunarul din față al șorțului. Mă uit la el între clienți, sub tejghea. Mă uit la el la baie. Mă uit la el pe bancheta din spate a mașinii lui Eric. Mă uit la el când mă spăl pe dinți, înainte de culcare, și e primul lucru pe care-l fac dimineața. Cel mai recent mesaj de la el se repetă în buclă pe fundalul creierului meu.
   La început am avansat de la șoimii cu coadă roșie la alte păsări de pradă și, în cele din urmă, la toată fauna din Valea Hudsonului. Ne-am lărgit orizontul cu lucruri despre serviciu, oraș, mâncare, vreme. Îmi trimite fotografii cu păsări interesante. Facem schimb de rețete. În fiecare dimineață mă întreabă cum mă simt și în fiecare seară îmi urează noapte bună. Vrea să știe cum e viața mea la restaurant. Vrea să știe cum rezist. A auzit că munca e foarte grea. Speră că sunt bine. Îi spun de un vis pe care l-am avut, niște uși pe un coridor întunecat, toate încuiate. El caută pe internet semnificația. „Ușile închise”, zice, „se pare că înseamnă cineva sau ceva care îți stă în cale. Pe de altă parte, o ușă deschisă înseamnă o nouă etapă în viața ta, o schimbare pozitivă. Ești sigură că toate ușile alea erau închise?”
   Scrie cuvintele complet. Nu „2” în loc de „doi”, nu „K” în loc de „OK”, nu „aprp” în loc de „apropo”. Propozițiile lui încep cu literă mare și se încheie cu punct. Folosește puține emoticoane, „:)” care apare rar e încărcat de sens.
   Sunt lucruri pe care nu le aduce în discuție și eu mă abțin să întreb. Soția. Fiica. Întrebările mele sunt vagi: „Ce mai faci? Cum a fost ziua ta?” Ușa e deschisă. Dacă vrea să vorbească, o s-o facă.
   Vine la bar marțea și joia, ca de obicei. Îi fac cocktailuri Old Fashioned fără alcool. De câte ori am un moment liber, vorbim. Suntem mai puțin vorbăreți față în față, trupurile noastre încă n-au ajuns la intimitatea pe care am creat-o prin mesaje.
   Nu întotdeauna răspunde repede. Pot să treacă o oră, două, trei fără răspuns. Între timp recitesc mesajele noastre, cercetez fiecare cuvințel dacă poate să ascundă o neînțelegere. Cam în vremea în care m-am convins că am stricat totul, el îmi scrie. Prietenește. Deschis.
   La restaurant dau fuga în bucătărie după măsline, o lingură curată, o gustare, și încetinesc pasul la întoarcere. Îl privesc, bărbatul frumos de pe scaunul de la bar.
   Prezența lui mă înalță. Merg cu capul sus, cu spatele mai drept. Vocea mi se ridică, sigură pe sine, și coboară ordonat la sfârșitul propozițiilor. Port ca pe un talisman siguranța acestui curent secret dintre noi. Cuibărită tot timpul lângă inima mea.

   Și am nevoie de el. De plusul de însuflețire din pasul meu, de acest mic miracol. Am atât de multă nevoie de el!
   Orașul e încă zdruncinat de dispariția acelei femei. Era din zonă. Toată lumea cunoaște pe cineva care o cunoștea. N-a fost găsită. Nimeni n-o spune, dar știm. Pur și simplu, știm. Știm că atunci când o să fie găsită - dacă o să fie găsită vreodată - n-o să fie în viață.
   Oamenii au fost un pic mai buni unii cu alții. Pe stradă, în magazine, chiar și la restaurant. E o blândețe în interacțiunile noastre, cu toate că, desigur, se termină unde începe bucătăria. Însă oamenii se străduiesc. Chiar și Nick, în felul său. E de folos faptul că nu suntem prea ocupați. Aproape a sosit Ziua Recunoștinței și orașul a început să se golească. Localnicii pleacă în weekenduri prelungite, călătoresc să-și vadă rudele, intră pe nesimțite în schemele de sărbători. Curând o să înceapă cea mai frenetică perioadă a anului, dar deocamdată e o liniște tulburătoare. Calmul dinaintea furtunii.
   În seara asta, tura de cină se termină devreme. Încui ușa după ultimii clienți ai serii, părinți care încearcă să-și ducă la culcare copiii înainte de ora zece. Eric strânge farfuriile rămase. Cora pune deja fețe de masă curate și tacâmuri strălucitoare pentru tura de mâine. Nick se agită prin bucătărie, strângând cratițe murdare, clești, spatule. Sophie curăță două tăvi pentru prăjituri cu restul de energie pe care îl mai are. Eu umblu prin sala de mese adunând paharele goale.
   Un zumzet în șorț. Las din mână un pahar borțos și mă uit la telefon.
   „Am ratat ultima comandă? Nicio grijă. Doar că nu voiam să las să-mi scape un cocktail Old Fashioned fără alcool”.
   E vineri. Nu marți, nu joi. A trecut pe aici ieri, ținându-se de programul lui obișnuit. Și acum vrea mai mult.
   Arunc o privire spre bucătărie. Eric și Sophie aproape au terminat cu farfuriile. Nick a luat un prosop și îi ajută să șteargă totul. Cora își numără bacșișurile.
   „Ai ratat-o”, îi răspund. „Dar te-aș putea aduce înăuntru pe șest. Dă-mi doar... 20 - 30 de minute? Poți să capeți o băutură după program”.
   El răspunde: „Onorat”, cu un „:)” la sfârșit.
   Intru în bucătărie cu 3 pahare de vin între degete.
   - Oameni buni!
   Eric și Nick ridică privirea.
   - Pot să închid eu, mai trebuie să lustruiesc niște pahare, dar nu mă deranjează. Valea, toți!
   Peste 15 minute locul e doar al meu. Camioneta lui oprește afară. Șorțul îmi zumzăie din nou.
   „Calea-i liberă?”
   Trag adânc aer în piept înainte să răspund: „Calea-i liberă”. Când mă duc să descui ușa îl găsesc așteptând, cu mâinile îndesate în buzunarele hainei, cu părul ieșind de sub căciula cu clape. Are bărbia înfundată într-un fular gros de lână, ieșind doar cât să dezvăluie un zâmbet.
   - Hai înăuntru.
   Are și geanta de sport, săltându-i pe șold la fiecare pas. Se cutremură pe când trage fermoarul hainei, își freacă mâinile una de alta, apoi se așază pe scaunul lui obișnuit. Geanta îi zace la picioare ca un câine ascultător. Încep să amestec băutura. E o tăcere. Una plăcută, din cele care înfloresc între oameni care n-au nevoie să vorbească între ei în orice clipă.
   Mai amestec o dată băutura, pun în ea o cireașă.
   - Deci, cum a fost în seara asta? întreabă el.
   - Oh, știi tu. Nu prea ocupați. Dar săptămâna viitoare... atunci o să înceapă nebunia. Și n-o să se oprească până la sfârșitul anului.
   Fac paharul să alunece spre el. Ia o înghițitură, înclină capul în semn de apreciere.
   - Mulțumesc că m-ai strecurat înăuntru.
   - Pentru cei mai fideli clienți o să găsim întotdeauna o cale.
   Pun la loc bitterul și portocala pe care am folosit-o pentru spirala din paharul lui. Face semn spre scaunul de alături.
   - Ce-ar fi să vii să stai aici?
   Mă uit prin sală. Agitată, ca o proastă. El își linge buzele.
   - Nu vreau să te fac să încalci codul barmanilor. Numai că... trebuie să fi stat în picioare toată seara. 
   Își consolidează argumentul.
   - Și nu mai e nimeni care să fie martor la această... abatere.
   Râd. Presupun că are dreptate, îi spun. Dau ocol tejghelei și mă cocoț pe scaunul de lângă el. Fără aranjamentul nostru obișnuit - el așezat, eu în picioare, cu tejgheaua barieră între lumile noastre - ne simțim mai apropiați ca oricând, intrăm forțat în rolurile pe care le jucăm virtual, dar nu fizic, de aproape o săptămână.
   El împinge paharul spre mine.
   - Ia o înghițitură dacă vrei. Mă simt nepoliticos să beau singur.
   Mă gândesc să zic „nu, mulțumesc”. Dar în felul în care mi-a oferit băutura e ceva vulnerabil, care mă face să nu-l pot refuza. Degetele mi se ating de ale lui când apuc paharul. Îmi dau capul pe spate, cubul de gheață mi se ciocnește de dinți.
   Stând la bar, împărțind băutura - am mai văzut asta, într-un film. Un spion soarbe dintr-un martini, o femeie în rochie de seară îi ia paharul din mână.
   - Știi, zic, am auzit că dacă bei din paharul cuiva poți să-i citești gândurile. Să-i afli toate secretele.
   El chicotește.
   - Nu, zău?
   Încuviințez din cap, pun jos paharul. El mă privește atent. Mă silesc să nu-mi feresc privirea.
   - Ei bine, zice. Asta chiar că ar fi ceva.
   În jurul nostru crește un câmp de forță. Ne împinge unul spre altul. Mă trag înapoi. Îmi îndrept spatele, îmi dreg glasul, îmi dau după urechi niște șuvițe răzlețite.
   - Faci ceva frumos de sărbători?
   Regret întrebarea de îndată ce îmi zboară de pe buze. Așa de banală. Așa de stupidă. Și așa de nepotrivit să o pui cuiva care tocmai a suferit o mare pierdere.
   El soarbe din pahar, apoi clatină din cap.
   - Nu anul acesta. O să fim doar eu și Cece. Avem niște rude în alt stat, dar lucrurile sunt... complicate.
   - Oh, poți să mă crezi, știu cum e.
   Face să se rotească gheața de pe fundul paharului.
   - Dar tu?
   - Muncesc. De Ziua Recunoștinței facem 3 ture.
   Se cutremură, compătimitor.
   - E în ordine, îi spun. Nu sunt înnebunită după sărbători.
   Apoi hotărăsc s-o spun, pentru că atunci când jelești pe cineva oamenii nu se așteaptă să vorbești despre mort, dar știu că el o să înțeleagă:
   - Nici părinții mei nu se dădeau în vânt după asta, întotdeauna erau ocupați, știi?
   Ce nu-i spun: părinții nu mă neglijau, însă am impresia că și-au petrecut primii 10 ani din viața mea așteptând să se prindă de chestia asta cu creșterea copiilor, până ce într-o bună zi au fost siliți să accepte faptul că asta este, n-o să fie niciodată mai bine decât era. Tata era un bărbat care iubea de la distanța bucătăriei, cu instinctul de îngrijire rezervat străinilor care ședeau în restaurantul său. Planul meu fusese dintotdeauna să lucrez la bar, pentru că credem că ar fi șansa mea să iubesc oamenii de aproape.
   Desigur, nu-mi dădeam seama că cei mai mulți oameni preferă ca barmanul să-i lase dracului în pace.
   Mă ridic de pe scaun și dau să iau paharul gol al lui Aidan. Mă oprește apucându-mă cu o mână de braț, îmi desprinde cu blândețe degetele de pe pahar și le împletește cu ale sale.
   - Atunci s-ar zice că suntem amândoi în aceeași situație.
   Tot ce pot să fac e să încuviințez. Palma lui lipită de a mea e fierbinte, pulsurile bat alăturate. Își descolăcește degetele. Pe loc mi-e dor de atingerea pielii lui. Mâna i se ridică spre fața mea. Cu trei degete dă deoparte o șuviță scăpată din coada de cal.
   Înalță sprâncenele ca și cum ar cere voie. Încuviințez din cap și, astfel, fac ca fețele să ni se apropie un pic mai mult. Așa o să-mi amintesc pe vecie momentul: eu sunt cea care face primul pas. Îl invit. Pentru o clipă cred că m-am înșelat de-a binelea. Că o să se tragă înapoi, o să lase pe tejghea o bancnotă de douăzeci și o să plece. În schimb, sunt răsplătită de blândețea mâinii lui care îmi cuprinde obrazul. Un tremur microscopic al degetului său mare când îmi atinge colțul gurii.
   Buzele ni se ciocnesc. Sub picioare mi se deschide o lume nouă. E o seară de vineri și îl sărut pe Aidan Thomas în restaurantul pustiu. Pare karma, de parcă viața compensează toate jignirile de până atunci - sunt toate uitate, sunt toate iertate, toate merită suferința acum, când știu că au dus la acest moment.
   El e încă așezat pe scaun. Mâinile mele îi cuprind ceafa. Degetele lui mi se încleștează în jurul mijlocului.
   Limba lui o găsește pe a mea. Îmi mușcă ușurel buza de sus, trimițându-mi fiori pe șira spinării până la glezne. Mă sărută așa cum n-am mai fost sărutată din liceu, când totul era nou și rostul trupurilor era să fie explorate, fiecare centimetru din ele, un mister care trebuia să fie dezlegat. Limbă, și buze, și dinți. Chestia e un pic confuză, un pic prea hămesită. Mă face să mă simt dorită. Admirată. Iubită.
   Se ridică de pe scaun, lăsând trupurile noastre să se apese unul de altul.
   Ne despărțim câteva secunde. Destul cât să savurăm momentul, să absorbim totul, își reazemă fruntea de a mea. Un oftat trece între noi. Nu-mi dau seama dacă vine de la el sau de la mine, doar că e cald, și tremurător, și plin de tânjire.
   Mâinile îi alunecă în jos, zăbovesc deasupra șalelor mele. Eu sunt cea care astupă golul; îl trag spre mine. Mai aproape. Mai adânc. Trupul meu îi spune ceea ce n-aș putea niciodată să rostesc cu voce tare: cât de mult îl doresc, cât de mult am așteptat asta, că am fost a lui tot timpul, încă dinainte să-mi știe numele sau culoarea ochilor.
   Îl sărut, cu buzele umflate, cu pielea străbătută de furnicături sub barba lui. Piepturile ni se ridică și coboară lipite între ele; mâinile noastre descheie nasturi, împing deoparte țesături, se furișează pe sub haine căutând cu disperare pielea.
   Mă silesc să mă trag deoparte. Îl prind de mână.
   - Pe aici, bolborosesc.
   Îl duc prin bucătărie până în cămară.
   El nu pune întrebări. Mă urmează. Asta-i tot ce contează. E tot ce a contat vreodată.
   Trupurile ni se strivesc de rafturi, căutând un punct de sprijin. Îl dirijez cu stângăcie spre o porțiune mică de perete gol. El ajută: folosind apăsarea trupului său, mă țintuiește acolo. Am un picior pe podea, iar pe celălalt îl încolăcesc pe mijlocul lui.
   - Ia te uită, șoptește. Atât de flexibilă!
   Râd. Îmi dezleagă șortul. Este cel mai excitant lucru pe care mi l-a făcut vreodată cineva. Mâna lui îmi umblă pe sub bluză, apasă ușor partea de jos a burții. Scot un geamăt și uit să mă rușinez.
   Degetele mele scotocesc de zor și nu găsesc ceea ce caută. El mă simte bâjbâind și îmi vine în ajutor. În sfârșit, o aud, o ușă care se deschide spre o lume nouă - clinchetul cu care i se deschide catarama, bufnitura blugilor lui pe podea.

29. FEMEIA DIN CASĂ

   E târziu. Prea târziu. N-a fost cină în seara asta, iar acum el nu se arată.
   Poate că te-a părăsit iar. Poate că a hotărât că e bine să te lase o vreme de capul tău. Să-ți amintească faptul că el e cel care te-a ținut în viață în toți acești ani. Că fără el ai pieri. Ai muri de foame.
   Apoi mânerul ușii se răsucește. Iată-l. Bărbatul care nu uită niciodată de tine.
   Te descătușează. Își scoate întâi pantofii, apoi pantalonii, puloverul, maioul. Îți lași mintea să fugă din trup. Creierul tău înfățișează amintiri dintr-o călătorie de demult cu trenul, șiruri după șiruri de copaci fulgerând pe cerul care se întunecă, lumina tot mai slabă a soarelui ițindu-se printre crengi...
   Realitatea revine brusc. Ești în cameră, pe podeaua tare, sub trupul lui.
   Umărul lui stâng se mișcă sub bărbia ta și vezi: 4 linii roșii săpate în piele. Semiluni cu dâră stacojie. Cunoști semnele astea. De la unghiile care îți sapă în palme, de la formele sculptate în pielea albă a picioarelor tale, durerea care te ușurează pe moment de ceva. Sunt semnele pe care le capeți când cineva sapă cu unghiile în părțile tale cele mai moi.
   E prima dată când le vezi la el. Chiar și după o călătorie, chiar și după „Știi tu”. Întotdeauna s-a întors nezgâriat.
   După aceea, când își trage la loc pantalonii, îl cercetezi. Nu se grăbește să plece. Are în el un soi de destindere, o vioiciune. E bine dispus.
   - Deci, șoptești. E mai târziu decât de obicei, nu?
   Colțul gurii i se înalță.
   - De ce? Ai de mers undeva?
   Te silești să chicotești.
   - Nu. Doar mă întrebam, știi. Unde ai fost?
   Înclină capul într-o parte.
   - Ți-a fost dor de mine?
   Nu-ți așteaptă răspunsul, își pune la loc maioul.
   - Doar niște treburi, zice și își freacă nasul. Dacă-i musai să știi.
   Minte, sigur că minte, dar îl poți citi. Nu e „Știi tu”. Nicio sclipire în ochi, nicio electricitate care să-i curgă prin trup.
   Oricine l-o fi zgâriat pe spate, trebuie să crezi că e bine. Trebuie să crezi că e încă vie.
   Pentru o clipă ești ușurată. Apoi gâtul ți se încleștează iar. Dacă o are pe ea, mai are nevoie de tine? Sau doar se joacă cu mâncarea din farfurie?
   Gândul rămâne după plecarea lui. Să-l zgârii pe spate pe un bărbat, să te agăți de carnea lui, să-ți sapi urma în el, ăsta e un lucru pe care îl faci doar în anumite împrejurări.
   Nu-ți place. Nu-ți place deloc. Nu-ți place pentru ea și nu-ți place pentru tine.
   Afară e o străină. O străină în primejdie.
   Iar ea ar putea să fie și sfârșitul tău.
   Regula numărul 3 ca să rămâi în viață afară din magazie: dacă trebuie să fii în lumea lui, atunci trebuie să fii specială. Nu mai trebuie să fie nimeni ca tine.

30. FEMEIA DIN CASĂ

   E dimineața de după zgârieturile roșii. Ai pleoapele grele, capul încețoșat. Pe de altă parte, el e sprinten. Are privirea mândră. Ai putea să juri că pielea îi strălucește. Poate că a omorât-o deja, la urma urmei?
   Întâi vine micul-dejun. Toți trei, în liniște. Ochii Ceciliei zburătăcesc.
   Mai mult împinge cerealele prin castron decât le mănâncă. El umblă la telefon pe sub masă. Curând ești înapoi în camera ta. Vine, te încătușează de calorifer și pleacă. Totul normal. Totul ca de obicei.
   Camioneta plecă de pe alee. Simți o durere surdă în șale. Îți schimbi poziția ca să ajungi cât mai aproape posibil de cea culcată. Atunci simți. Cătușele. Ca un cauciuc în jurul încheieturii tale. Inutile. Te ridici în capul oaselor. Atingi metalul cu mâna stângă. Bucla se deschide, se desprinde de pe braț.
   Uite-așa.
   Ești liberă.
   Ești liberă?
   E o chestie. Plutind în jurul tău, zgrepțănând în spatele creierului tău. E aici, dar n-o poți atinge. Încep să-ți tremure picioarele. Ar trebui să le întinzi. Să te ridici, în picioare, s-o iei la fugă.
   E acesta momentul în care o iei la fugă?
   Întotdeauna ai crezut că atunci când o să vină momentul o să știi sigur.
   Ți-e frică?
   Ești o lașă?
   Se presupune că femeile ca tine sunt curajoase. Asta auzeai mereu. La știri, în articolele din reviste. Fețele prelungi ale fetelor care au dispărut și au reușit să se întoarcă acasă. Ale femeilor care au fost sub tutela unor bărbați groaznici și au reușit să scape. „A fost atât de curajoasă”. Ca un premiu de consolare: „Scuze că nu te-am putut salva, dar acum o să ne prefacem că venerăm pământul pe care calci”.
   Vizualizezi.
   În minte, te ridici în picioare. Așa te simți când ești liber? Te duci la ușa camerei. E nevoie de curaj, dar ești o femeie curajoasă, îți amintești? Ești curajoasă și nu care cumva să uiți asta. În această viziune deschizi ușa și te uiți afară. El nu-i aici. Nu-i nimeni aici. Știi asta. Știi că el și fiica lui tocmai au plecat. Faci doi pași în jos pe scară. Apoi e un declic. Începi să fugi. Fugi în living, la ușa din față. Te mai uiți o dată în jur când faci asta. Deschizi ușa.
   Și apoi ce?
   Ce se întâmplă după ce deschizi ușa?
   Imaginează-ți. Ești afară. Singură. Nu știi unde te afli, pe ce stradă, în ce oraș, în ce stat. N-ai nicio idee. Nu știi unde locuiesc cei mai apropiați vecini sau dacă sunt acasă. Sunt străini. Nu ți-e ușor - nu ți se mai întâmplă deloc - să ai încredere în străini. Să le încredințezi viața ta. Să ai încredere că te vor salva.
  Atunci lasă vecinii. Poți să fugi mai departe singură. Încotro? În centrul unui oraș? La o secție de poliție? O băcănie? Acele locuri sunt și ele pline de străini, dar cel puțin nu sunt casa cuiva. Ar fi o mulțime de oameni în jurul tău. Martori.
   Și unde e el în tot acest timp?
   Unde e copilul lui?
   Camerele de supraveghere.
   Îți amintești de camerele de supraveghere.
   Dar el n-a văzut tampoanele. Nu s-a întâmplat nimic atunci.
   Există camere de supraveghere?
   Nu poți fi sigură.
   Cum rămâne cu munca lui în nori?
   Privind în jos spre tine. Gata să se lanseze spre tine.
   Poate că fugi. Cauți casa cuiva, un magazin. O ușă deschisă. Cineva care să te asculte.
   Și între timp? El primește o alertă pe telefon. Se uită la imaginea în direct de pe aplicație. Te vede, te aude. Dă fuga acasă. E furios. L-ai trădat, i-ai înșelat încrederea. Nu mai există cale de întoarcere după așa ceva.
   Te găsește înainte să ajungi într-un loc sigur. Te duce cu mașina în pădure și îți face ceea ce ar fi trebuit să-ți facă acum cinci ani. Totul se întunecă. Nu-ți vine să crezi că așa se termină. Nimeni n-o să știe că ai fost în viață în tot acest timp. Nimeni n-o să înțeleagă că ai fi putut să fii salvată.
   Sau nu se uită la telefon. Vine acasă și vede că ai plecat. Știe ce-l așteaptă. Sirenele poliției, arestarea, încheierea socotelilor. Nu vrea să fie acolo pentru nimic din toate astea. Își duce pistolul la cap și trage.
   Alt scenariu. Își urcă fiica în camionetă. Îi spune că trebuie să plece acum, nu-i timp de împachetat. Merge și tot merge și nu e găsit niciodată. El și Cecilia trăiesc mai departe ca portrete-robot îmbătrânite pe site-ul FBI.
   Sau ia pistolul, își urcă fiica în camionetă și se duce într-un loc izolat. Poate că o omoară pe ea înainte să se sinucidă. Ai văzut asta în prima seară în casă, groaza din ochii lui când ea l-a strigat, când aproape că l-a prins în flagrant delict. Ai auzit sunete noaptea. Pași pe coridor. Fata îl consideră un anumit fel de om. El ar face orice ca să păstreze vie acea versiune a sa.
   Nu vrei ca el să moară. Asta te derutează, însă știi că nu vrei. Și nu vrei să moară nici copilul lui.
   Întotdeauna ai crezut că atunci când o să vină momentul o să știi sigur.
   Dacă nu acum e momentul, când e?
   Dacă nu-i acesta, când pleci?
   Mama ta, și tatăl tău, și fratele tău.
   Julie, prietena pe care n-ai meritat-o niciodată. Matt.
   De 5 ani te așteaptă.
   Au nevoie de tine vie.
   Întotdeauna ai crezut că atunci când o să vină momentul o să știi sigur.
   Ăsta nu-i momentul.
   Ești în dormitor, stând cu picioarele încrucișate lângă calorifer.
   Asta înseamnă că crezi că va veni a doua șansă? Ai încredere că vei avea altă ocazie? Una mai bună, mai sigură?
   Asta-i viața ta. Te-ai salvat în prima zi și te-ai salvat în fiecare zi de atunci încoace. Nimeni nu ți-a venit în ajutor. Ai făcut asta singură și vei ieși din asta singură.
   Nu-i ăsta momentul.
   Așadar, cum rămâne cu tine?
   Nu-ți vine să crezi ce faci. Îți muști buzele, tragi de pielea delicată, muști mai tare, tot mai tare, până când ceva cedează. Simți gust de metal. Gust de căldură. Crește în tine o furie, amenință să te înghită. Îți vine să plângi, să țipi, să te văicărești. Invoci cu puterea minții o furtună cu trăsnete. Vrei amorțeală. Vrei să planezi peste toate. Vrei să nu mai simți numeroasele părți din tine care sunt sfâșiate.
   Încă ceva.
   Dacă vine acasă și vede cătușa desfăcută o să-și dea seama că devine neglijent. La suprafață o să dea vina pe tine, dar în adâncul său o să știe. N-o să mai aibă încredere în sine. Iar o să devină mai vigilent.
   Ai nevoie ca el să fie neglijent, neatent. Ai nevoie să nu-i fie știrbită încrederea în sine.
   Fă-o.
   E cea mai mare trădare. E un act de credință.
   Nu te ridici în picioare. În loc de asta, iei în mână cătușa și împreunezi capetele metalice.
   Mecanismul se închide cu un clinchet.

31. NUMĂRUL PATRU

   Fiica lui tocmai a făcut primii pași.
   Curând n-o să mai aibă nevoie de mine, a zis el.
   Ce voia să fac eu? Să-i jur că nu-i adevărat?
   Am trei copii.
   Aș fi putut să-l mint despre orice, în afară de copilașii mei.
   Așa că i-am spus.
   Poate că n-o să mai aibă, am zis. Poate că într-o zi n-o să mai aibă deloc nevoie.
   Asta l-a rănit.
   Evident, nu era ceea ce trebuia spus. Dar era tot ce aveam. Oricum avea s-o facă. De asta eram sigură. Avea nevoie s-o facă. Mai mult: avea nevoie să se privească făcând-o. L-am văzut când se întâmpla. Se verifica. Se privea din când în când în oglinda retrovizoare din mașina mea.
   Ca și cum voia să verifice dacă mai poate. Ca și cum avea nevoie să vadă ca să creadă.
   Nu-mi pare rău de ceea ce am zis despre fiica lui. Probabil că mi-a scurtat viața cu 1 minut sau așa ceva, dar nu-mi pare rău că i-am dat acea lovitură.
   Așa cum am spus, era tot ce aveam.

32. EMILY

   Au sistat căutarea femeii dispărute. Cazul e încă deschis, conform articolului de pe pagina a patra a ziarului local, dar știm cu toții ce înseamnă asta. Anchetatorii nu mai au locuri în care să caute, indicii pe care să le urmărească. Nu mai au nimic.
   Noi ne vedem mai departe de viață. În mod egoist. Prostește. Ce altceva putem face? Sărbătorile sunt la un pas. Se presupune că trebuie să fim toți fericiți.
   Ziua Recunoștinței e cumplită. Mă pregătesc pentru tura mea ca puștii ăia din Jocurile foamei, numai că armele mele sunt pantofii comozi, un elastic suplimentar pentru coada de cal, un strat generos de fixativ și rujul mat care nu se șterge decât frecat cu ulei de măsline.
   În ciuda acestor precauții, picioarele mele plâng după o pauză la sfârșitul turei de la ora șase. O privire aruncată în oglinda din spatele barului mă informează că am obrajii pătați, fruntea îmi lucește, părul meu perfect e doar o amintire. Mă dor brațele de la shaker pentru atâtea margarita cu cidru și echivalentul lor în espresso. Șalele îmi sunt îngreunate. De câte ori fac un pas, o durere ascuțită îmi fulgeră în sus pe picioare.
   Cu durerea e în ordine. Durerea face parte din plan. Am făcut primii pași pe podeaua restaurantului tatălui meu. Mi-am petrecut copilăria strângând bacșișurile, aducând note de plată, umplând la loc pahare de apă, arzându-mi mâinile pe plite. Durerea o pot suporta.
   Ceea ce mă rupe în prea multe bucăți e restul - momentele în care o dau în bară, nedreptățile care îngădui să fie făcute. Eric rasolește apetitivele la o masă de patru persoane și n-am inima să-i spun să fie naibii mai atent. Un sidecar îmi este returnat, „prea slab”. Apoi e dezastrul Shirley Temple.
   După-amiază, Nick îmi pasează rețeta - „sifon alcoolizat, lichior de coacăze, o spirală de lămâie, un soi de Shirley Temple pentru adulți, știi?”
   Fac o încercare înainte de prima tură. Merge. Intră în meniu. 

 ...................................................