„Un copil poate oricând să-l învețe pe un adult trei lucruri: cum să fie mulțumit fără motiv, cum să nu stea locului niciodată și cum să ceară cu insistență ceea ce își dorește.”
                Paulo Coelho

Parfum de trandafiri, Barbara Cartland

 .............................................................

4.

 

           Dacă Sarah îl vizitase, așa cum era de așteptat în circumstanțele acelea, marchizul nu avea s-o știe cu certitudine niciodată. Plecase dis de dimineață a doua zi, fără a mai apuca să vadă ochii ei plini de reproș.

   Acum se gândea cu ușurare că scăpase cel puțin pentru o perioadă de oricare din femeile acelea cicălitoare.

   Nikola era tânără și inocentă. Nu era nici pe departe atât de sofisticată încât să știe cum să vâneze un bărbat. De aceea, își zise el, era exact genul de însoțitoare de care avea nevoie. Pe nesimțite avea să-l ajute să-și ducă la îndeplinire misiunea încredințată de Primul Ministru.

 

CAPITOLUL 6

 

   - Șah mat! Am câștigat! strigă Nikola. Am câștigat! Am câștigat!

   Marchizul se uită cu regret la masa de șah.

   - Probabil c-am adormit, zise el.

   - Oh, acum sunteți nedrept, răspunse ea. Mi-a luat mult timp, e drept, dar până la urmă v-am bătut.

   Era atât de bucuroasă, încât marchizul se pomeni iar râzând.

   I se păruse ciudat prima oară, în tren, când râsese datorită ei. Pe urmă însă, de când părăsiseră Atena, o ținuseră într-un râs tot drumul, până la Marea Egee. Nu neapărat fiindcă Nikola ar fi spus cine știe ce lucruri spirituale. Vorbele sale nu aduceau nicidecum cu frazele sofisticate pe care marchizul știa că le-ar fi auzit de la lady Sarah sau de la oricare altă doamnă din anturajul său. Pur și simplu Nikola era atât de tânără și de entuziasmată de tot ce vorbea!

   Marchizul își dădea seama care era sursa acestei originalități. Petrecându-și majoritatea timpului singură, Nikola învățase să caute și să afle singură răspunsurile la întrebările care o frământau.

   Ca urmare, era nespus de încântată să trăiască experiențe pe care până atunci doar și le imaginase.

   Deși ea nu spunea nimic în acest sens, spiritul fin al marchizului percepea fiecare din stările ei. Tatăl ei îi vorbise în exclusivitate numai despre picturi. Și, desigur, despre aceia care aveau colecții mai bune decât a lui. Mama ei o iubise. Încercase s-o modeleze pe Nikola după propria sa fire: blândă, suavă, milostivă. Cu Jimmy nu avusese nicio șansă. Jimmy trăia numai pentru King`s Keep.

   Acum, spre încântarea sa, Nikola descoperise un bărbat extrem de inteligent și care avea avantajul de a fi călătorit mult. Întrucât n-avea pe altcineva în preajmă, marchizul trebuia să-i vorbească ei.

   Nikola însă se temea grozav să nu-l plictisească. De aceea, îi sugerase lui Dawkins că stăpânul lui ar juca șah.

   Descoperise cu satisfacție că marchizul era unul din cei mai de seamă jucători de la Club.

   Nikola învățase să joace șah de la tatăl său. Își petreceau astfel o mare parte din după amiezele lungi de iarnă de la King`s Keep. Jucau atunci când nu mai aveau nimic de spus despre tablouri și vântul șuiera pe la ferestre.

   Sir Arthur p mai învățase de asemenea pe fiica lui să joace Backgammon.

   Prudent ca întotdeauna, Dawkins strecurase în bagajul marchizului atât o tablă de șah, cât și una de Backgammon.

   - Ce înțelept din partea dumitale să te gândești la așa ceva! exclamase ea.

   Dawkins zâmbi mulțumit.

   - Știu cum e excelența sa când se plictisește, răspuns el, și vă pot asigura, miss, că se plictisește ușor!

   Nikola se temea că dacă marchizul se plictisea de ea, avea s-o trimită acasă.

   Nici nu-i trecea prin minte că marchizul era preocupat și surprins de personalitatea ei. Pentru el, Nikola era atât de deosebită de toate celelalte femei!

   Pe de altă parte, marchizul era nerăbdător să se întoarcă în Europa. De aceea, nu poposi în Atena și nu luă legătura cu niciunul din prietenii săi greci.

   De cum coborâră din tren se îndreptară în grabă spre port. Iahtul său, „Calul de mare”, era ancorat acolo.

   Marchizul își mai folosise iahtul și cu alte ocazii când avusese de îndeplinit diverse misiuni încredințate de Cabinetul Afacerilor Externe. De aceea, motoarele de pe vasul său erau mai mari și mai puternice decât ale oricărei alte ambarcațiuni private.

   Nikola nu era conștientă de acest amănunt. În schimb, găsi că iahtul marchizului era mult mai splendid chiar decât și-l imaginase ea. Era înzestrat cu cele mai luxoase mijloace de confort iar echipajul era perfect.

   Maestrul bucătar era francez.

   Ceea ce însemna, îi spusese Nikola, cu scopul de a-i face un compliment, că mâncarea provenea direct de pe Muntele Olimp.

   - De fapt, adăugase ea, având în vedere că ne-am aprovizionat în Atena, probabil chiar de acolo provine!

   Era puțin dezamăgită că nu avusese timp să vadă Acropole.

   Nu înțelegea graba marchizului. Acesta nu încercase să-i dea vreo explicație, de teamă să nu-i stârnească și mai mult curiozitatea. Pe de altă parte, îi ceruse căpitanului să pornească cu toată viteza spre Constantinopol.

   Nu acceptă decât o singură consecie, la Atena.

   De îndată ce trenul se oprise îl trimisese pe Dawkins să cumpere orice ziare ar fi găsit, indiferent de limba în care erau tipărite.

   Dawkins ajunsese pe iaht cu 5 sau 10 minute în urma marchizului. Cumpărase cea mai extraordinară colecție de ziare. Acelea tipărite în diverse limbi balcanice erau vechi de câteva zile. Dar marchizul află o mulțime de informații legate de desfășurarea războiului dintre Rusia și Turcia.

   Aflase că rușii înaintaseră spre Constantinopol. Asta însemna că orice protest venit din partea Angliei era deja tardiv.

   O problemă extrem de importantă care îi revenea lui în acest caz era să afle ce anume intenționau rușii.

   Fusese foarte grijuliu cu propriile sale cuvinte în discuțiile purtate cu Nikola. Nu dorise să iște prea multe întrebări din partea fetei. Se temea că aceasta l-ar putea întreba la un moment dat despre motivul plecării lor urgente din Anglia.

   Nu era prea sigur de răspunsul său în ipoteza că Nikola ar fi dorit să cunoască scopul vizitei lor la Constantinopol în acele circumstanțe dificile. Apoi își aminti că Nikola era englezoaică. Mai mult ca sigur că evenimentele din est îi erau necunoscute sau absolut indiferente.

   De aceea marchizul fu uluit s-o audă remarcând ca din întâmplare:

   - Contele Ignatiu, emisarul țarului a propus Turciei în noul lor tratat o extindere a granițelor Bulgariei de la Marea Neagră până la Marea Egee.

   Timp de o clipă, marchizul crezu că-l înșală auzul.

   Apoi zise tăios:

   - Cine ți-a spus asta?

   - Am citit într-unul din ziare, răspunse Nikola. În articol se menționa că întreaga zonă balcanică se află acum sub controlul Rusiei.

   - Arată-mi ziarul, ordonă marchizul.

   Ziarele fuseseră depozitate pe masa din salon. Nikola le răsfoi până ce descoperi articolul căutat. Îi întinse marchizului ziarul.

   - Dar acesta e grecesc! strigă el. Vrei să spui că vorbești limba greacă?

   - Nu foarte bine, recunoscu Nikola, iar tata spunea că accentul meu e lamentabil! Dar îmi vine ușor să citesc.

   - Mă uimești! zise sec marchizul.

   Apoi se apucă să citească articolul despre care îi vorbise Nikola.

   Era conștient că grecii deveniseră extrem de neliniștiți față de invazia rușilor în țările învecinate. Se gândi că, totuși ar fi fost o greșeală din partea sa să discute un asemenea subiect cu Nikola. Aruncă ziarul și o invită la o partidă de Backgammon.

   Acum venea vremea călduroasă. Nikola purta o rochie subțire trimisă se Bessie.

   Fără a spune un cuvânt, marchizul observă cât de veche și uzată era rochia fetei.

   Chiar și Dawkins remarcase asta, în cabina lui, cu câteva zile în urmă.

   - O duduiță mai drăguță n-a pășit nicicând pe vasul nostru, my lord!

   Marchizul se abținuse de la comentarii și atunci Dawkins continuase:

   - Dacă mă întrebați pe mine, aflați că-i o rușine că îmbrăcămintea ei e așa de jerpelită. Nicio cerșetoare n-ar zice „mulțumesc” pentru rochiile alea!

   - Sunt conștient de asta, răspunse scurt marchizul.

   Știa din felul în care îl privea Dawkins că valetul îi sugera să amelioreze situația.

   Dar intuiția îi spunea că, dacă s-ar fi oferit să-i cumpere câteva rochii noi, Nikola l-ar fi refuzat. Starea garderobei ei nu părea s-o tulbure prea mult.

   Marchizul era convins că mama ei îi insuflase un simț al proprietății foarte strict.

   Exprimându-se cu nonșalanță despre lady Lessington, a cărei fotografie Nikola o zărise într-una din revistele pe care le citea în tren, marchizul zisese cinic:

   - Strălucește ca un diamant, piatră la care, de altfel, râvnește ce potolită patimă.

   - Atunci lordul Lessington trebuie să fie foarte bogat, remarcase inocentă Nikola.

   Marchizul se gândi la colierul extrem de scump pe care îl dăruise lui lady Lassington înainte de despărțire.

   Se întrebă cum ar fi reacționat Nikola dacă i-ar fi oferit bijuterii. Apoi știu că fata ar fi fost șocat și uluită de o asemenea sugestie.

   Nikola habar nu avea că în lumea mondenă, doamnele acceptau orice dar mai scump decât o sticluță de parfum sau un evantai.

   Noaptea anterioară, când cinaseră împreună, stelele străluceau nespus de frumos pe boltă.

   Marchizul se pomenise întrebându-se ce altă culoare în afară de bleu turcoaz, ar mai fi avantajat-o pe Nikola.

   Se gândise că ar fi fost amuzant să aleagă haine pentru ea.

   În trecut făcuse acest lucru pentru câteva balerine drăgălașe. Și pentru câteva din iubitele lui mondene, pe care le ajutase să-și descopere un stil potrivit cu genul lor de frumusețe.

   Nikola era încântătoare într-un fel neobișnuit, se gândi el. De asemenea, ea însăși părea a nu-și da seama de aceste calități ale sale.

   Marchizul era convins că în ochii multora, frumusețea ei ar fi trecut neobservată. Este, se gândi el, ca atunci când vezi un copac fără frunze și ți se pare lipsit de perfecțiune.

   Continuase s-o îmbrace în gând pe Nikola și după ce rămăsese singur în întunericul din cabina sa.

   Era o cabină spațioasă și foarte elegantă.

   Marchizul se gândi că pricepută cum era, Nikola mai mult ca sigur că și-ar fi putut confecționa o rochie din cuvertura de satin a patului sau din draperiile care acopereau hubloul. Ideea îl amuză.

   Își spuse că i-ar fi plăcut s-o ia pe fată cu el la Paris. Ar fi îmbrăcat-o în rochii pariziene tot atât de strălucitoare precum ochii ei atunci când se aprindeau de zâmbet.

   Pe urmă, își zise că avea lucruri mai importante la care să se gândească. Nikola era doar o fată pe care o luase cu el ca însoțitoare.

   Totuși, înainte de a se duce la culcare, se trezi iar imaginându-și-o într-o grădină de trandafiri. Îngeri înaripați o priveau pe furiș, ascunși după corole.

 

   Pentru Nikola, zilele se scurgeau una mai spectaculoasă decât alta.

   Înțelesese că marchizul plecase în călătorie mânat de un scop precis și foarte important.

   Dar, întrucât el nu părea dornic să se destăinuie, Nikola își păstră supozițiile pentru sine.

   Totuși, Nikola devenise extrem de curioasă.

   Jimmy i-l descrisese pe marchiz ca pe un bărbat sportiv și un capabil colecționar de tablouri. Nu-i pomenise însă nimic despre activitatea politică a acestuia.

   Nikola ghicea însă motivul care stătuse la baza plecării grăbite a marchizului. Era în legătură cu războiul dintre Rusia și Turcia.

   Anglia nu era implicată.

   Dar oameni precum Primul Ministru și, probabil Regina, erau cu siguranță îngrijorați de invazia Rusiei în Europa. Rușii păreau deciși și capabili să anexeze Balcanii. Acum își orientaseră atenția spre Turcia.

   Își aminti cuvintele tatălui Natașei care povestea cum rușii priveau orașul Constantinopol ca pe capitala de drept a imperiului lor.

   De aceea luptau acum.

   Dacă rușii reușeau ceea ce-și propuseseră, atunci victoria lor urma să dezechilibreze întreaga balanță a puterii din Europa.

   Ajunseră la Marea Marmara pe înserate.

   Ancorară într-un port pe malul nordic.

   - Cred că ar trebui să ne culcăm devreme astăzi, zise marchizul după cină.

   Nikola îi aruncă o privire rapidă.

   Își dădu seama că, deși el încerca să se ascundă avea anumite motive care-l sileau să lanseze acea sugestie.

   Ieșiră din salon pe punte.

   La lumina lunii, Nikola cercetă cu privirea împrejurimile golfului.

   Dincolo de plajă se aflau câteva coline scunde și aparent ușor de urcat.

   Marchizul se uita în aceeași direcție ca și ea.

   O potecă abruptă pornea de pe malul golfului și se ridica printre coline.

   Atmosfera era foarte liniștită.

   Nikola se așteptase să audă împușcături îndepărtate sau un cât de mic indiciu de război.

   Când marchizul arăta de parcă ar fi așteptat un răspuns la remarca sa, Nikola zise:

   - Da, desigur că ar trebui să mergem la culcare. Credeți că vom ajunge mâine la Constantinopol?

   - Nu m-am hotărât încă dacă ne vom opri acolo, răspunse marchizul pe un ton enigmatic.

   Nikola era perfect conștientă de semnificația cuvintelor lui. Înțelegea că marchizul n-avea nicio intenție să-i vorbească despre planurile sale. De aceea, îi făcu o plecăciune grațioasă, așa cum obișnuia în fiecare seară când mergea la culcare, și îi zise:

   - Noapte bună, my lord. Sper că veți dormi bine și vă doresc vise plăcute. E extraordinar că am ajuns atât de departe într-un timp așa scurt.

   - Noapte bună, Nikola, răspunse marchizul.

   Așteptă câteva minute până ce fu sigur că fata ajunsese în cabina ei.

   Apoi se îndreptă spre cabina sa.

   Dawkins îl aștepta acolo.

   Își schimbă repede fracul, îmbrăcând în schimb un costum simplu, nesofisticat, asemeni celor purtate de aristocrații ruși. Dawkins îi dădu un pistol încărcat și un pumnal. Marchizul ascunse ambele arme sub haine.

   - Să nu vă periclitați viața, my lord. Știți bine că nu ne putem încrede în rusnacii ăștia! zise Dawkins.

   - Dacă informațiile mele sunt corecte, nu mă supun nici unui risc, ci doar voi face o vizită unui prieten.

   - Nu m-aș încrede în niciun așa-zis prieten din partea asta a lumii, remarcă Dawkins.

   - Nu-ți face griji în privința mea, răspunse marchizul. Și dacă intervine ceva, du-o pe miss Tancombe la Ambasada Britanică din Atena.

   - Nu vorbiți așa, my lord! zise Dawkins. Și nu uitați, țara are nevoie de dumneavoastră viu, nu mort!

   Marchizul râse.

   Era genul de remarcă pe care Dawkins i-o adresa mereu în asemenea ocazii.

   Se grăbi să iasă pe punte.

   O barcă și doi marinari îl așteptau să-l ducă pe plaja nisipoasă a golfului.

 

   Nikola îl auzi plecând și știu că marchizul mergea la mal. Se gândi că era un bărbat foarte curajos.

   Totodată, însă ceea ce făcea el era o nebunie. Fără îndoială că rușii supravegheau coasta pentru a preveni orice atac din partea turcilor. Potrivit informațiilor din ziare, se spunea chiar că ajunseseră la San Stefano.

   Deodată, Nikola începu să se teamă pentru marchiz.

   Se rugă ca acesta să-și desfășoare în siguranță planul și să se întoarcă nevătămat. O îngrozea să și-l imagineze prizonier în mâinile unor oameni care nu și-ar fi dat seama de importanța lui. Care l-ar fi putut trata cu duritate... L-ar fi putut ucide sau întemnița...

   Era atât de viteaz! se gândi ea. E precum minunatul său armăsar și n-aș suporta să-l știu pe unul din ei doi suferind.

   Se ruga cu fervoare.

   Apoi tabloul „Fecioarei din grădina de trandafiri” îi apăru în gând.

   Nikola își zise că impresia se datora miresmei de trandafiri din cabină.

   Știu că Fecioara îi ascultase rugăciunea.

   Amintindu-și de ambianța plăcută din seara aceea, când stătuse pe punte împreună cu marchizul, trase perdelele care acopereau hubloul. Razele lunii se revărsară înăuntru, poleind totul în jur. Era atât de frumos...

   Părea aproape imposibil ca un fenomen atât de crud și de bestial precum războiul se desfășura la scurtă distanță de locul unde era ancorat iahtul lor.

   Oamenii se ucideau între ei.

   Doar din lăcomia de a poseda mai mult pământ și a domni peste mulțimea celor umili și neputincioși.

   Poate că în felul lui deosebit, se gândi Nikola visătoare, marchizul avea să contribuie la restabilirea păcii. Rușii vor trebui să se mulțumească cu cât aveau. Turcii vor înceta să-i mai chinuiască pe bulgari.

   În timp ce se ruga, Nikola se gândi cât de neputincioase erau femeile atunci când bărbaților le venea cheful să se bată între ei.

   Tot ce le rămânea femeilor de făcut era să se roage.

   Știa că pentru ea moartea marchizului ar fi însemnat o pierdere nespus de tristă.

   Marchizul apăruse pe neașteptate în viața ei. I se părea aproape de necrezut că, doar cu o săptămână și ceva în urmă, se afla încă împreună cu fratele ei în atmosfera tihnită de la King`s Keep.

   Acum, Nikola se pomenise transplantată ca prin farmec în Marea Marmara.

   Între o Rusie beligerantă și o Turcie decisă să reziste.

   - Oprește-i... te rog... oprește-i, se ruga ea Fecioarei. Fă-i să încheie pace și, mai presus de orice, ferește-l pe marchiz de... pericole.

   Deodată auzi pași pe unte, apoi de-a lungul coridorului care ducea spre camera lui aflată vizavi de ea.

   Pe neașteptate, însă, ușa cabinei ei se deschise și marchizul intră înăuntru.

   Se apropie în grabă de pat.

   Nikola fu uluită să-l vadă scoțându-și haina, apoi cămașa.

   Cu câteva clipe în urmă fusese pe punctul să adoarmă, deși în gând se ruga pentru el.

   Apoi rămase cu ochii ațintiți asupra lui; i se părea că visează.

   Marchizul își azvârli pantofii din picioare și îngrămădi hainele sub pat, apoi se strecură sub pătură lângă ea.

   Observând privirea ei uluită, se destăinui pentru prima oară.

   - Sunt urmărit! șopti el.

   Apoi își puse brațele în jurul trupului ei și o trase spre el.

   Nikola se simțea copleșită de surpriză.

   Înainte de a avea timp să rostească vreun cuvânt sau să perceapă altceva în afară de apropierea marchizului, ușa se deschise.

   Marchizul o ținea atât de aproape, încât nu putea vedea nimic. Era totuși conștientă că doi oameni intraseră în cabină. Unul din ei avea un felinar.

   Cabina deja luminată de razele lunii, se umplu de umbre palide.

    Marchizul o strângea cu ambele brațe pe Nikola, iar capul fetei era sprijinit de umărul lui. Fața ei era lipită de gâtul lui. Câteva secunde, el stătu nemișcat. Apoi se ridică în capul oaselor și întrebă pe un ton supărat:

   - Ce dracu de întâmplă aici?

   Brațele lui o slăbiră puțin fără a-i da totuși drumul.

   Nikola știa că marchizul se oferea pe jumătate dezbrăcat privirii intrușilor.

   - Pardon, excelență! răspunse unul din bărbați într-o engleză șovăielnică și cu un accent rusesc foarte pronunțat. Crezut - văzut om la bord - acest vas și...

   - Un om? îl întrerupse marchizul. Și ce vă privește pe domniile voastre dacă unul din marinarii mei a mers pe țărm? Vă asigur că n-a pricinuit niciun rău nimănui.

   - Acela - nu marinar - excelență, răspunse rusul.

   - Atunci caută-l în altă parte, răspunse tăios marchizul, și ieși din cabina mea.

   Rusul care vorbise veni mai aproape.

   Nikola întoarse ușor capul spre el și-l văzu printre buclele părului ei despletit.

   Era un bărbat vânjos, cu trăsături dure. Se vedea clar că el era șeful. Celălalt, omul cu lampa, era un soldat.

   Ofițerul care se apropiase de pat avea în mână un revolver. 

   Nikola observă mânerul unui pumnal ascuns în teaca de la brâu. Omul nu purta uniformă, dar avea pe cap o căciulă rusească de blană. Hainele închise la culoare dădeau de știre că personajul ocupa o funcție importantă.

   - Ți-am spus să ieși afară! zise marchizul. Dacă dorești vreo informație despre marinarii mei, întreabă-l pe căpitan.

   - Excelența voastră... vine... cu noi, spuse rusul. Multe întrebări de răspuns... la Comandament.

   În timp ce rusul vorbea, Nikola băgă de seamă neliniștea marchizului. Cu capul odihnindu-se pe pieptul lui, Nikola îi auzea bătăile puternice ale inimii. Frământarea lui se datora cu siguranță nu doar efortului pe care îl făcuse la venire, ci și unui început de spaimă. Nikola era convinsă că marchizul avea toate motivele să se teamă.

   Deodată, se simți că se cerea se acționeze.

   Spre uimirea marchizului, se detașă din adăpostul brațelor lui. Se ridică într-un cot, trăgându-și cearceaful până deasupra sânilor.

   Acum putea vedea cu claritate fața rusului. Era sigură că în actualele circumstanțe, marchizul trecea printr-un mare pericol.

   Îl privi lung pe ofițer câteva secunde, timp în care încercă să-și adune gândurile.

   Apoi zise supărată în rusește:

   - Cum îndrăznești să te amesteci în cazul meu! Am fost trimisă aici de Secția a Treia și primesc ordine de la comandatul meu și atât!

   Făcu un gest în direcția marchizului și continuă:

   - Din fericire, domnul ăsta nu înțelege limba rusă, dar eu mă văd nevoită să raportez despre impertinența ta! Pleacă imediat și cere-ți scuze pe motiv că a fost o eroare.

   În vreme ce ea continua să vorbească, rușii o priveau din ce în ce mai mirați.

   Deodată, ofițerul păru să se cutremure și umerii i se pleoștiră.

   - N-am știut, grațioasă doamnă, că vă aflați aici, zise el. De fapt, n-am știut nimic.

   - Vrei să spui că Secția a Treia ar trebui să dea explicații inferiorilor despre operațiunile ei? întrebă furioasă Nikola. V-ați băgat într-o problemă care nu vă privește câtuși de puțin.

   Făcu o pauză, fulgerându-i pe cei doi ruși cu privirea, apoi continuă:

   - Planul nostru este mult prea important pentru a cădea din pricina erorii grosolane a unor nepricepuți care nu știu să-și vadă lungul nasului!

   Folosea cuvinte rusești extrem de grosolane.

   Natașa le pomenise în glumă pe vremea când învățau împreună.

   Rusul căruia i se adresa Nikola începu să se bâlbâie.

   - Iertați-mă... eu... n-am știut că sunteți aici.

   - Bineînțeles că n-ai știut! răspunse cu brutalitate Nikola. Acum ține-ți gura și încearcă să nu strici și mai mult situația. După cum am spus-o deja, acest caz este al meu și numai al meu - așa că ieși afară!

   Rusul plecă fruntea și salută grav.

   - Cere-ți iertare! ordonă Nikola.

   - Scuzați, excelența voastră, îi zise el marchizului. A fost... greșeală... părăsim iaht imediat.

   Fără să mai aștepte răspunsul marchizului, se răsuci pe călcâie și ieși din cabină.

   În acest timp, Nikola, care tremura de emoție, se întoarse spre marchiz.

   I se făcuse deodată o frică teribilă. Știa că deși rușii părăsiseră cabina, nu închiseseră ușa. Era cel mai vechi truc din lume - să dea impresia că au plecat și în schimb să stea să tragă cu urechea. În caz că se rostea vreun cuvânt important, ei s-ar fi aflat în preajmă pregătiți să-l audă.

   Marchizul se temu că Nikola ar fi putut să vorbească. Ca s-o facă să păstreze tăcerea, își uni buzele cu ale ei.

   O clipă lui Nikola nu-i veni să creadă ce se întâmplă.

   Când vorbise, o făcuse instinctiv, apoi se lăsase purtată de propriile cuvinte.

   Abia când rușii părăsiseră cabina, realizase că avusese succes și lucrul acesta i se păruse de-a dreptul incredibil.

   Știu că practic îl scăpase pe marchiz de un interogatoriu. Iar Nikola cunoștea problema interogatoriilor din închisorile rusești. Spaima pe care i-o stârnea acest gând, aproape c-o făcea să cedeze nervos.

   Apoi, când marchizul o sărută, Nikola nu știu ce să creadă.

   Buzele lui le luară în stăpânire pe ale ei.

   Pentru ea, acesta era cel mai frumos și mai desăvârșit lucru care i s-ar fi putut întâmpla.

   Nu-și închipuise niciodată că un bărbat atât de puternic și fermecător cum era marchizul s-ar fi putut interesa de o femeie atât de modestă ca ea. Dar acum, brațele lui o înconjurau și buzele lui îi țineau captivă gura.

   Inima lui bătea aproape de pieptul ei și Nikola experimentă o senzație pe care n-o mai trăise niciodată până atunci. Era ca și cum luna s-ar fi mutat în trupul ei, i-ar fi încălzit sânii și i-ar fi atins buzele. Era atât de minunat, de perfect, încât Nikola se întrebă dacă nu cumva murise. Avea senzația că îngerii o purtau pe aripile lor spre cer.

   Fără să vrea, se lăsă în voia marchizului, oferindu-i nu numai buzele, ci întreaga ei ființă. Un extaz de nedescris o învăluise.

   Era acea frumusețe pe care o văzuse, o simțise și o auzise în flori, în copaci, în înălțimile cerului.

   Dar, sentimentul ei era chiar mai minunat, mai perfect decât natura. Aducea întrucâtva cu tot ceea ce experimentase Nikola în rugăciunile ei.

   Nu-și dădea seama că marchizul o sărutase pentru a o împiedica să vorbească în vreme ce rușii se aflau încă în apropiere.

   Apoi, acesta simțise moliciunea și inocența buzelor ei. Deveni un sărut foarte diferit de toate săruturile pe care marchizul le dăruise sau le primise vreodată.

   Vag conștient, îi auzi pe ruși mergând de-a lungul coridorului. Dar continua s-o sărute pe Nikola.

   Marchizul își simți sângele pulsându-i în tâmple. Tot trupul lui deveni conștient de prezența ei. Senzațiile pe care i le stârnea ea luară forma unui extaz ce depășea tot ceea ce simțise el în trecut.

   O dorea cu fiecare nerv al trupului său, și cu mintea.

   Îi trebui un efort supraomenesc să-și dezlipească fața de a ei. Apoi ca și cum cabina goală l-ar fi adus la realitate, marchizul spuse:

   - Au plecat!

   Nikola nu răspunse.

   Îl privea cu ochi care la lumina lunii păreau plini de stele.

   Marchizul coborî din pat. Se aplecă și își luă cămașa, haina și pantofii de dedesubt.

   Cu o voce ciudată care nu semăna cu a lui îi spuse:

   - Nu pot decât să-ți mulțumesc, Nikola pentru că m-ai salvat de o experiență care ar fi putut fi destul de neplăcută, în cele din urmă.

   - Ești... chiar... sigur... că au plecat?

   Nikola vorbea întretăiat, abia șoptind cuvintele printre buzele întredeschise.

   - Au plecat! afirmă marchizul. Acum trebuie să te culci. De ajuns cu scenele dramatice pentru seara asta, cel puțin!

   Marchizul ieși din cabină și închise ușa în urma lui.

   - M-a sărutat, șopti Nikola către luna din ovalul hubloului. M-a sărutat și... îl iubesc!

 

CAPITOLUL 7

 

   Nikola nu-și găsi liniștea până în zori.

   Până atunci stătu să asculte.

   Îi era nespus de teamă că în final avea să se întâmple o nenorocire și rușii aveau să revină, să-l aresteze pe marchiz. Știa că, de îndată ce se sculase de lângă ea, marchizul îl chemase pe Dawkins.

   La puțin timp după aceea, motoarele iahtului se puseseră în mișcare.

   Nikola răsuflase ușurată.

   Totuși, rămase cu urechile ciulite toată noaptea, înspăimântată la gândul că rușii se ascunseseră la bord.

   L-ar fi putut ucide pe marchiz când acesta nici nu s-ar fi așteptat.

   Nikola îi ura pe ruși pentru ceea ce îi făcuseră Natașei.

   Acum, știind că marchizul îi înfrunta, era nespus de înspăimântată. Îl salvase o dată, dar putea să continue în felul acesta? Ar fi dorit să meargă în cabina lui să se asigure că marchizul se afla acolo. Să-l roage în genunchi să se întoarcă în Anglia. De ce să-și riște el viața?

   Anglia nu era în război cu nimeni și deci ceea ce se întâmpla nu era treaba marchizului.

   Într-un târziu, reuși să adoarmă.

 

   Când Nikola se trezi, soarele curgea strălucitor în încăpere prin ovalul hublourilor.

   Motoarele se opriseră și liniștea care domnea în aer o făcu să sară din așternut pentru a vedea unde se aflau. Dintr-o privire, își dădu seama că se aflau în portul Constantinopol.

   Se îmbrăcă iute și se duse în salon. Acolo îl găsi doar pe Dawkins care îi spuse vesel:

   - Bună dimineața, miss! Ce mai vizită grozavă am avut azi-noapte!

   Nikola înțelese că valetul era avizat în privința întâmplării și îl întrebă:

   - Cum au ajuns pe vas... oamenii aceia?

   - Erau șase, răspunse Dawkins, și cei doi oameni de gardă ai noștri nu se puteau pune cu ei.

   - Și... au plecat... toți?

   Întrebarea îi scăpă incoerent printre buze.

   - I-am lăsat în urmă, iar excelența sa spune că salvarea vi se datorează dumneavoastră! răspunse zâmbind Dawkins.

   Nikola își ținu respirația.

   - Marchizul... e în siguranță? Dacă turcii...?

   - Excelența sa e în siguranță, o întrerupse Dawkins. A plecat, cu o trăsură și un soldat înarmat, așa că nu vă faceți griji pentru el.

   Îi servi micul dejun în timp ce vorbea și îi turnă cafea într-o ceașcă.

   Nikola ar fi dorit să-i pună o mie de întrebări. Dar știa că nu se cuvenea să-i chestioneze pe servitorii marchizului.

   Totuși, fiind atât de neliniștită, îi fu aproape imposibil să mănânce.

   După un timp, se ridică de la masă și ieși pe punte. Se uită la minarete și la cupola unei moschei care se înălța la mică distanță, pe mal.

   Se rugă ca marchizul să scape cu bine.

   Apoi, dragostea ei pentru el păru să-i inunde inima ca o maree.

 

   Marchizul dormi, la rândul său, destul de puțin, obsedat de oribilul pericol prin care trecuse.

   Era preocupat de ceea ce aflase când mersese pe țărm.

   Ajungând la Ambasada Britanică, fu imediat primit de ambasador. Marchizul îi expuse pe scurt informațiile aflate, iar ambasadorul i le confirmă.

   După aceea marchizul fu condus într-o încăpere specială de unde putea comunica prin cablu direct cu Primul Ministru. Ambasadorul îl asigurase că după toate cunoștințele sale mesajele nu erau interceptate de ruși.

   Marchizul i se adresă într-un limbaj codificat Primului Ministru: „Situația periculoasă. Dacă Marea Britanie nu ia măsuri urgente de protest, rușii vor cuceri Constantinopolul. Se impune acțiune imediată.”

   Marchizul știa că Primul Ministru avea să înțeleagă. Spera doar că, împreună cu Regina, va reuși să forțeze Cabinetul să ia măsuri decisive.

   Apoi îi mulțumi ambasadorului și se întoarse pe iaht. Observă că Nikola îl așteptase și fu conștient de bucuria cu care îl întâmpina fata.

   El se comportă cu o naturalețe forțată. Îi ură bună dimineața, apoi merse să-l vadă pe căpitan.

   Motoarele se porniră.

   „Calul de Mare” se îndrepta cu o viteză incredibilă spre Marea Marmara.

   Marchizul rămase pe punte până la ora prânzului. Apoi i se alătură fetei care tânjea să afle veștile.

   Deși își dădea seama de sentimentele ei, marchizul se abținu de la orice comentariu.

   Nikola se gândi că nu se cădea să se arate interesată atâta timp cât el nu părea dispus să facă mărturisiri.

   Totuși, după ce servitorii ieșiră din salon, marchizul zise:

   - Aș dori să știu cum se face că vorbești limba rusă și de ce nu mi-ai spus c-o știi până acum.

   Nikola zâmbi.

   - Nu m-ați întrebat și, deoarece îi urăsc pe ruși, nu sunt deloc mândră că le cunosc limba.

   - De ce îi urăști?

   Ea îi povesti atunci despre Natașa și modul meschin în care fusese pedepsită familia acesteia.

   - Deci prietena ta ți-a povestit despre Secția a Treia? întrebă marchizul.

   Fusese absolut uluit de ceea ce le spusese Nikola rușilor.

   Nici în cele mai sălbatice vise nu și-ar fi putut imagina asemenea cuvinte rostite de o micuță englezoaică liniștită și modestă. Secția a Treia reprezenta o poliție secretă ce acționa doar la ordinele țarului.

   Natașa îi povestise lui Nikola că membrii acestui detașament erau recrutați de însuși tarul Nicolae I care îl numise comandat pe bunul său prieten, contele Benkendorff.

   Marchizul cunoștea toate aceste amănunte.

   - Eu ai fost aceia, continuă Nikola, care l-au îndemnat pe țar să exileze familia Natașei în Siberia.

   - Povestea aceasta trebuie să te fi întristat mult, zise marchizul pe un ton compătimitor. Nu-mi venea să cred când te-am auzit certându-i cu atâta aplomb pe ofițerii aceia.

   - Sunt sigură că... spiritul tatei... mi-a insuflat cuvintele, răspunse Nikola. Mi-a fost... foarte... foarte... teamă... că dacă... v-ar fi luat cu ei... nu v-aș mai fi văzut niciodată.

   - Și asta te-ar fi supărat? întrebă marchizul.

   Nikola voi să-i spună că, deoarece îl iubea, dacă el ar fi murit, și-ar fi dorit și ea moartea. Dar știu că un asemenea răspuns l-ar fi stânjenit pe marchiz.

   Nu trebuie să știe niciodată că îl iubesc! își zise Nikola în sinea ei.

   Marchizul nu insistă cu întrebarea și schimbă subiectul.

   Curând, o lăsă singură și se întoarse pe punte. După cină, marchizul o anunță scurt că nu avea chef de vorbit. Se apucă în schimb să citească una din cărțile pe care le adusese cu el la bordul vasului.

   Abia atunci, Nikola se gândi cu amărăciune că marchizul era plictisit de ea. Faptul că naufragiau cu atâta repeziciune nu dovedea decât că el era nerăbdător să se reîntoarcă în Anglia.

   Întrucât i se părea o agonie să stea în tăcere lângă el, Nikola merse la culcare devreme. Era foarte obosită, dar când adormi avea lacrimi pe obraji.

 

   În zilele care urmară, Nikola devenea din ce în ce mai nefericită.

   Era aproape de marchiz, îl vedea tot timpul. Era conștientă că de fiecare dată când el îi vorbea, întreaga ei ființă sărea să-i întâmpine cuvintele.

   Dar îl simțea închis în sine.

   Nikola încercă să-și închipuie motivul. În cele din urmă, ajunse la concluzia că marchizul regreta faptul c-o sărutase și se temea că ea ar fi putut profita de acel moment de slăbiciune.

   Se plimba pierdută încoace și încolo pe punte. În tot acest timp, se gândea numai la marchiz. Ar fi dorit să-l aibă alături.

   Veselia care îi însoțea altădată la masă, acum pierise complet.

   Nikola avea sentimentul că el refuza chiar și s-o privească.

   Ce s-a întâmplat? Ce am putut să fac? se întreba ea.

   Rațiunea îi spunea că marchizul pornise în această călătorie cu un unic scop extrem de important și care anula orice alte motivații. Voise să afle la fața locului care era situația dintre ruși și turci. Mersese pe țărm, apoi vizitase Ambasada Britanică din Constantinopol. Misiunea lui fusese îndeplinită.

   Acum se întorcea acasă.

   Nikola era convinsă că marchizul număra orele care îl despărțeau de lady Sarah sau de vreo altă frumusețe asemeni acesteia.

   Nu mai... are nevoie de mine, își spunea nefericită Nikola. Ca însoțitoare... am fost doar un instrument... și acum nu dorește decât să scape mai repede de mine.

   Gândind astfel, Nikola plângea cu fața îngropată în pernă. Dar era hotărâtă să nu se agațe de el, așa cum îi spusese Dawkins că multe femei încercaseră s-o facă.

   - Sunt ca iedera, așa sunt! îi povesti valetul într-o zi când deretica prin cabina ei. Și, dacă mă credeți, se folosesc de mine ca să se pună bine cu excelența sa!

   - Cum așa? întrebase Nikola.

   Știa că face o greșeală discutând cu Dawkins despre marchiz. Dar era absolut evident că valetul nutrea o profundă admirație pentru stăpânul său. De aceea, avea un fel protector de a povesti anumite întâmplări legate de viața marchizului, parcă ar fi fost o dădacă, sau un bunic bătrân încântat de isprăvile nepotului.

   Dawkins rânjise auzind întrebarea ei:

   - Uneori îmi strecoară câțiva arginți în palmă și-mi zic: „Dacă ai să sufli o vorbă drăguță despre mine la urechea marchizului, ai să primești mai mult!”

   Dawkins râsese cu poftă.

   - Știu că asta se cheamă mită și corupție, dar aș fi un caraghios dacă aș zice „nu”.

   - Și îi sufli excelenței sale la ureche? întrebase Nikola.

   - Eu îi spun doar ceea ce consider că-i adevărat, iar excelența sa mă aprobă întotdeauna!

   Nikola se gândise că ea însăși n-ar fi făcut niciodată așa ceva.

   Nu m-aș coborî până într-acolo încât să mituiesc un servitor ca să-i vorbească lui despre mine, se gândise ea mândră.

   Un lucru era cert: marchizul nu primea sfaturi de la nimeni. Nimeni și nimic nu i-ar fi putut clinti părerile.

   Oh, e plictisit și sătul de mine, își spuse ea pentru a suta oară. Își simți ochii împăienjeniți de lacrimi.

   „Calul de mare” oprise la Atena în ceea ce se putea numi un timp record.

   Ancorară la ora 2 dimineața.

   De cum se trezi, Nikola observă că goana luase sfârșit. Zgomotul și vibrația motoarelor încetase. Acum totul era liniștit și tăcut. Știu, fără să-i fi spus cineva că ajunseseră la Atena.

   În sinea ei se rugă „Fecioarei din grădina de trandafiri” ca marchizul să nu se arate și de astă dată la fel de grăbit ca la venire.

   Fă-l să mai stea... să stăm aici câteva zile, se ruga ea. Ar fi atât de minunat... cu el în Grecia. Se gândi că simțea așa deoarece în imaginația ei, marchizul se asemuia cu un zeu grec.

   Ar fi dorit, mai presus de orice, ca el să-i arate Acropole. Și-l imagina luând-o de braț, explicându-i cum se pierduse măreția vechii Grecii odată cu alterarea viziunii despre viață a poporului grec.

   Apoi Nikola înțelese că, de fapt, ceea ce o interesa nu era atât Grecia, cât compania lui. Până și prezența lui în tren, alături de ea, avea să reprezinte o bucurie inexprimabilă.

   Totodată, însă, simțea o durere chinuitoare deoarece cu fiecare oră și fiecare minut care treceau, se apropia mai mult de momentul când avea să-și ia rămas bun de la marchiz. După aceea, n-avea să-l mai vadă niciodată.

   În clepsidra timpului, nisipul se scurgea cu iuțeală. Nikola se bucura că, deși indiferent și plictisit, marchizul era încă în preajmă și îl putea vedea.

   Sări din pat.

   Abia terminase de spălat și începuse să se îmbrace, când auzi un ciocănit la ușă. Ghici că era Dawkins.

   Se grăbi să îmbrace halatul de casă, apoi strigă:

   - Poftim înăuntru.

   Dawkins intră.

   - Salutări din partea excelenței sale, miss. Excelența sa zice să vă puneți boneta că mergeți pe țărm imediat după micul dejun.

   - Excelența sa mă ia cu el? întrebă entuziasmată Nikola.

   - Așa a spus, Miss, răspunse Dawkins. O trăsură vine să vă poate pe amândoi la Ambasada Britanică.

   Dawkins ieși închizând ușa în urma lui.

   Nikola se privi îndelung în oglindă, fără să-și vadă propria reflecție. Noua idee o îngrozea.

   Probabil că marchizul avea s-o predea celor de la Ambasada Britanică. Excelența sa avea s-o trimită acasă separat, în vreme ce el va călători singur, în cușetele regale.

   Nikola își simțea sufletul împovărat ca atunci când se temuse pentru soarta lui Jimmy. O piatră i se lăsase pe inimă, iar soarele dispăruse din cer. Îmbrăcă rochia pe care o purtase pentru prima oară, cu ocazia călătoriei la Tilbury.

   Nikola era conștientă de înfățișarea sa sărăcăcioasă. Dar nu avea nimic altceva de îmbrăcat și, oricum, marchizul nu avea să observe.

   S-a sfârșit totul între... noi, își zise ea cu durere.

   Avea senzația că Fecioara o părăsise definitiv.

   În salon nu găsi pe nimeni cu excepția unui valet care o aștepta pentru a-i servi micul dejun.

   - Unde e excelența sa? nu se putu ea abține să întrebe.

   - A servit micul dejun, miss, și acum e pe chei, împarte ordine.

   Iute, deoarece se temea să-l lase s-o aștepte prea mult, Nikola luă câteva îmbucături și sorbi de două ori din ceașca de cafea. Apoi își luă mănușile și ieși pe punte.

   Pe chei era o trăsură impozantă cu însemnele regale pe portiere. Marchizul nu se vedea nicăieri. Apoi Nikola îl obsevă la mică distanță. Era preocupat să dea instrucțiuni secundului și lui Dawkins. Aceștia stăteau în picioare lângă o trăsură Nacknuy.

   Nikola coborî pe puntea îngustă de lemn la capătul căreia marchizul o aștepta ca s-o conducă spre trăsura Ambasadei Britanice.

   De îndată ce se instalară, trăsura porni. După ce călătoriră o vreme în tăcere, marchizul îi spuse deodată:

   - Aș dori să te întreb ceva, Nikola.

   Ea întoarce capul brusc să-l privească și el observă că era foarte emoționată. Din cauza neliniștii, buzele ei tremurau ușor.

   El o privi îndelung înainte de a i se adresa:

   - Mă iubești, Nikola?

   Era o întrebare atât de neașteptată, încât, pentru o clipă, ea nu putu spune nimic, se uită numai la el, cu ochii măriți de uimire.

   Fiind foarte timidă, obrajii i se îmbujorară numaidecât. Clipi de câteva ori din gene, apoi plecă privirea.

   Marchizul aștepta.

   În cele din urmă, Nikola murmură cu o voce atât de slabă, încât părea venită de la mare distanță:

   - D... da.

   - Mi-am închipuit eu că nu mă înșel, zise el.

   Apoi își luă privirea de la ea.

   Amărâtă, Nikola se gândi că acum își pierduse și mândria. Poate că el o compătimea. Ceea ce era chiar mai rău decât dacă l-ar fi iubit fără ca el s-o știe.

   Ajunseră la porțile Ambasadei Britanice.

   Nikola văzu steagul britanic fluturând pe acoperiș; apoi îl auzi pe marchiz zicând:

   - Să nu te arăți surprinsă de nimic din cele ce-i voi spune ambasadorului. Trebuie să fii doar de acord.

   Ea nu înțelese, dar nu-i rămăsese timp pentru întrebări.

   Trăsura se opri.

   Soldații de gardă prezentară armele, iar marchizul îi salută respectuos. Apoi fură conduși în încăperea unde îi aștepta ambasadorul. Acesta era un bărbat chipeș, cu părul grizonat, care îi aminti vag lui Nikola de tatăl ei.

   - Ce plăcere să vă revăd my lord, îi zise el marchizului. Dar habar n-am avut că vă aflați prin apropiere. Ultima oară, când mi s-a comunicat că vagoanele regale au poposit în gară, am ajuns prea târziu.

   - Am avut motive să merg la Constantinopol, răspunse marchizul. Dă-mi voie să ți-o prezint pe miss Tancombe pe care am descoperit-o sechestrată în orașul acela asediat.

   Ambasadorul dădu mâna cu Nikola și spuse:

   - Trebuie să fi fost o experiență foarte șocantă, miss Tancombe.

   Nikola zâmbi și marchizul îi zise ambasadorului:

   - Acum că am adus-o în siguranță până aici, aș dori să mă însor cu ea imediat!

   Ambasadorul păru surprins, iar Nikola înlemni. I se păru că nu înțelesese bine ultimele cuvinte ale marchizului.

   Îl privi cu ochi mari gândindu-se că probabil își imagina toată acea situație. El însă îi luă mâna într-a lui. Nikola simți degetele lui strângându-le ușor pe ale ei și inima i se transformă într-un vârtej. Se gândi că întreaga încăpere devenise atât de luminoasă, încât o dureau ochii.

   - Desigur, my lord, căsătoria dumneavoastră se poate aranja, zise ambasadorul. Am să trimit după capelanul meu.

   - Mulțumesc, răspunse marchizul. Și acum, fiindcă am câteva probleme de discutat cu dumneata, poate că logodnica mea s-ar putea odihni în altă încăpere.

   - Sunt convins că soția mea va fi încântată s-o cunoască pe miss Tancombe, răspunse ambasadorul.

   Zâmbi spre Nikola și îi spuse:

   - Dați-mi voie să vă conduc.

   Nikola se uită la marchiz.

   Acesta surâdea cu o expresie în privire pe care Nikola nu o putu interpreta.

   - Lasă totul în seama mea, rosti el încet, numai pentru urechile ei.

   Ambasadorul ajunsese la ușă și o deschisese.

   Nikola nu avea altă alternativă decât să-l urmeze. Îi aruncă o ultimă privire marchizului și ieși.

   Împreună cu ambasadorul, străbătu mai multe încăperi până ce pătrunseră în ceea ce Nikola considera drept o aripă privată a ambasadei.

   Ambasadoarea se afla într-o sufragerie luminoasă și foarte confortabilă. Ambasadorul i-o prezentă pe Nikola zicând:

   - Această încântătoare domnișoară care până nu demult a stat încarcerată la Constantinopol a fost salvată de marchizul de Ridgmont.

   Zâmbi, apoi continuă:

   - Excelența sa dorește să o ia în căsătorie pe miss Tancombe imediat ce-l găsim pe capelanul  meu. Sunt sigur că între timp, draga mea, te vei ocupa de tânăra noastră musafiră.

   - Bineînțeles! răspunse ambasadoarea. Ce emoționant să vă căsătoriți tocmai aici! Trebuie să fi fost groaznic să vă aflați în Constantinopol, cu rușii aceia înfiorători la porțile orașului!

   - A fost... minunat să fiu împreună cu marchizul, răspunse Nikola.

   - Și acum vă veți căsători! Ce romantic! exclamă ambasadoarea.

   Apoi, deodată, privirea ei scrută îmbrăcămintea fetei.

   - Îmi închipui, draga mea, că ai luat cu dumneata foarte puțin bagaj.

   - Foarte puțin, recunoscu sincer Nikola.

   - Sunt sigură că ne putem ocupa de acest aspect, remarcă ambasadoarea. Dă-mi voie să mă gândesc, am două fiice și sunt sigură că una din ele are chiar statura dumitale...

   Înțelegând intenția ambasadoarei, Nikola își împreună palmele cu entuziasm. Dorea mai presus de orice să apară frumoasă în ochii marchizului. Și cum ar fi putut reuși așa ceva, îmbrăcată într-o rochie pe care o purta de 4 ani și care se demodase în mod lamentabil între timp?

   - Vino sus cu mine, îi zise ambasadoarea.

   Nikola era de acum aproape convinsă că visează.

 

   Revenind în camera unde aștepta marchizul, ambasadorul spuse:

   - Soția mea va avea grijă de miss Tancombe și dați-mi voie, excelență, să vă felicit! Tânăra dumneavoastră logodnică este una din cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată!

   - Așa consider și eu, răspunse marchizul.

   - Și acum, spuneți-mi: ce se întâmplă la Constantinopol?

   - Am sperat că aveți vești mai proaspete decât cele pe care vi le-aș putea furniza eu, zise marchizul. Am venit încoace în cea mai mare viteză. Când am plecat de acolo, soarta Constantinopolului atârna de un fir de păr!

   Ambasadorul zâmbi.

   - Atunci înseamnă că am vești bune pentru excelența voastră, zise el. În dimineața aceasta am aflat că amiralul Thornby a primit instrucțiuni să-și mobilizeze flota din Golful Besika și să pornească spre Darsanele.

   Marchizul se sprijini de speteaza scaunului.

   - Este exact ceea ce speram că se va întâmpla! exclamă el.

   - Lucrul acesta va da de înțeles rușilor că Marea Britanie trebuie avută în vedere de acum înainte în legătură cu orice altă acțiune întreprinsă de țar și că ne așteptăm să fim consultați în problema unui armistițiu.

   - Sper să ai dreptate! zise marchizul.

   - Părerea mea, continuă ambasadorul este că Marele Duce Nicolae știe foarte bine în ce situație se află armata rusă și nu va risca un război cu Marea Britanie. În această privință mă bazez pe informații sigure.

   Marchizul se gândi satisfăcut că mesajul său reușise să trezească Cabinetul.

   - Mi s-a spus de către persoane aflate în cunoștință de cauză, că trezoreria Rusiei e goală și armata rusă e absolut epuizată.

   Marchizul nu răspunse și, după o clipă, ambasadorul zise încet:

   - Nu intenționam să vă întreb, my lord, ce rol ați jucat în piesa aceasta fiindcă sunt convins că mi-ați cere să-mi văd de treaba mea. Dar cred că avem toate motivele să celebrăm faptul că Rusia nu va cuceri Constantinopolul și că excelența voastră se însoară.

 

   O oră mai târziu, Nikola cobora treptele împreună cu ambasadoarea, după ce fuseseră anunțate de două ori că erau așteptate de capelan.

   - Lasă-l să aștepte, răspunsese ambasadoarea a doua oară când o înștiințase valetul.

   - Poate... marchizul... se va supăra, zise Nikola cu voce ușor tremurată.

   - Să aștepte și el, răspunsese ambasadoarea. Știu, draga mea, că va uita de supărare când te va vedea atât de frumoasă.

   Imaginea din oglindă îi arăta lui Nikola cât de mult se transformase în doar o jumătate de oră. Devenise cu totul altă persoană.

   Ambasadoarea o îmbrăcase într-una din rochiile de seară aparținând fiicei ei mai mici. I se potrivea atât de bine, încât nu fu necesar să i-o ajusteze decât puțin pe talie, cu un ac de siguranță.

   Rochia era încântătoare, dintr-un material moale și vaporos, cu o fustă numai volane, prelungită cu o trenă scurtă dar foarte elegantă. Pelerina care acoperea umerii fetei era brodată cu diamante. Nikola semăna astfel cu o floare presărată cu boabe de rouă.

   Camerista ambasadoarei îi coafă părul într-un stil modern. Deoarece nu aveau niciun voal de mireasă, îi fabricară unul din câțiva metri de tul alb pe care ambasadoarea îl păstrase să garnisească o rochie.

   Transparența voalului îi dădea fetei o alură diafană.

   Îi fixară voalul cu o mică diademă de diamante care aparținea ambasadoarei.

   - Acum arăți ca o mireasă adevărată! îi zise bucuroasă ambasadoarea.

   Camerista deschise ușa și Nikola porni să coboare scările împreună cu ambasadoarea. Lacheii se grăbiră să deschidă ușile sufrageriei.

   Marchizul și ambasadorul se ridicară în picioare salutând venirea celor două femei.

   Nikola se apropie timidă. Când ajunse lângă marchiz, acesta o privi îndelung, apoi rosti:

   - Exact așa am vrut să arăți!

   - Exact asta am vrut să spui! strigă ambasadoarea.

   - Capelanul așteaptă, le aminti ambasadorul.

   Marchizul se îndreptă spre un scaun așezat într-un colț al camerei. Nikola văzu un buchet de flori care sosise probabil când ea se afla la etaj.

   Marchizul i-l oferi, iar Nikola observă că buchetul conținea numai trandafiri.

   Știa că el îl alesese anume așa, din cauza tabloului „Fecioara din grădina de trandafiri”.

   Îl privi recunoscătoare pe marchiz, incapabilă să rostească vreun cuvânt.

   În ochii lui zări o expresie pe care nu i-o cunoscuse până atunci.

   Nikola avea senzația că plutește printre nori.

   Marchizul îi oferi brațul.

   Apoi ambasadorul și soția lui îi urmară spre Capelă.

   Era o clădire micuță, situată în spatele Ambasadei.

   Când ajunseră acolo, capelanul îi aștepta pregătit să oficieze căsătoria.

   Nevăzut, cineva cânta la orgă.

   În vreme ce marchizul o conducea spre altar, Nikola avea senzația că tatăl și mama ei se aflau undeva în preajmă, bucurându-se de fericirea ei.

   Capelanul citea frumoasele versete referitoare la căsătorie.

   Marchizul îi puse pe deget inelul său cu blazon.

   Pentru Nikola, acesta era cel mai frumos dar pe care îl primise vreodată. Era simbolul unei fericiri pe care nu crezuse s-o trăiască vreodată.

   Îngenuncheară pentru a primi binecuvântarea.

   Nikola se gândi că numai rugăciunile sale adresate „Fecioarei din grădina de trandafiri” i-l dăduseră pe marchiz.

   Incredibil, nemaipomenit, marchizul o iubea!

   Când părăsiră capela, Nikola se gândi că era aproape un păcat să servească prânzul la ambasadă după un moment atât de sfânt și de frumos ca acela al celebrării căsătoriei lor.

   Spre bucuria ei, marchizul o conduse spre ușa principală.

   Afară aștepta trăsura.

   - Cele mai bune urări din partea noastră, și multă fericire! zise ambasadorul.

   - Mulțumesc excelențelor voastre pentru tot, răspunse marchizul.

   Ambasadoarea o sărută pe Nikola.

   - Ești o fată foarte norocoasă, iar marchizul e un bărbat foarte norocos, spuse ea. Vei fi una din cele mai frumoase doamnei ale Angliei!

   - Sper că... aveți dreptate, zise Nikola.

   - Trimite-mi diadema înapoi cu trăsura când ajungeți pe iaht, mai spuse ambasadoarea, dar te rog, păstrează rochia ca pe un dar de nuntă.

   - Sunteți sigură? întrebă Nikola.

   - Ar fi trebuit să-ți dăruiesc un vas de argint pentru trandafiri, râse ambasadoarea, dar m-am gândit că darul acesta e mai practic, și i-am cerut cameristei să-ți împacheteze câteva rochii de zi, halate și papuci.

   - Cum să vă mulțumesc? strigă Nikola. Sunt atât de recunoscătoare!

   O sărută din nou pe ambasadoare înainte de a intra în trăsură.

   Marchizul i se alătură și porniră la drum.

   El îi luă mâna în mâinile lui și o duse la buze.

   - Nu-mi... vine să cred... că e adevărat, murmură Nikola.

   - E adevărat, răspunse marchizul, și am să-ți povestesc despre asta când ajungem pe iaht.

   Marinarii fuseseră ocupați în lipsa lor.

   Vasul era acum decorat cu stegulețe și panglici. Buchete de flori împodobeau puntea și scara.

   Când apăru trăsura lor, echipajul, încurajat de căpitan, izbucni în urale.

   Marchizul le mulțumi, apoi o luă de braț pe Nikola și merseră în salon.

   Abia atunci fata își aminti de diadema ambasadoarei. Marchizul i-o luă cu grijă de pe cap și i-o înmână lui Dawkins.

   Acesta se grăbi să alerge spre trăsură și dădu diadema valetului ambasadoarei.

   Nikola își scoase voalul de tul în clipa când iahtul se punea în mișcare.

   Stewardul le aduse masa. Era un prânz ușor, dar compus din delicatesele preferate ale fetei.

   Nikola însă nu se putea gândi la mâncare. Era conștientă doar de prezența marchizului și de propria ei fericire.

   El îi povesti despre corăbiile britanice care navigau spre Dardanele. Deși marchizul nu îi destăinui mai mult de atât, Nikola știu instinctiv că acea operațiune hotărâtoare se datora lui.

   E atât de deștept și de minunat, își spuse ea. Cum poate... să mă iubească?

   După ce sfârșiră de mâncat și rămaseră singuri, marchizul îi spuse:

   - Aș avea multe de discutat cu tine, draga mea și, cum nu doresc să fim deranjați, cred că ar trebui să coborâm în cabină.

   Nikola ar fi încuviințat și dacă el i-ar fi cerut să se cațere pe curcubeu până la cer. Încă nu-i venea să creadă că tot ce se întâmpla era adevărat.

   În timp ce coborau scara, se gândi că dintr-o clipă în alta visul putea lua sfârșit, iar ea avea să se trezească singură în patul de acasă.

   Marchizul însă nu o conduse spre cabina ei. Deschise în schimb ușa cabinei lui.

   Nikola păși înăuntru și se opri cutremurată de ceea ce vedea. Tot locul era împodobit cu flori.

   Se simți învăluită de o mireasmă dulce și înțelese că încăperea era plină de trandafiri. Trandafiri de toate culorile. Doar cei care înconjurau tăblia patului erau albi.

   - Cum de... te-ai gândit... la ceva atât de... încântător? exclamă ea.

   - Cum m-al putea gândi la o altă floare atunci când e vorba de tine? răspunse el. Știu, scumpa mea, că te-ai ruga întruna „Fecioarei din grădina de trandafiri” de când te cunosc și mai ales în momentele când viața îmi era amenințată.

   - E... adevărat, recunoscu Nikola, dar... am crezut că...

   Își feri privirea.

   - Ce ai crezut? voi să știe marchizul.

   - ....că te plictiseam, șopti ea.

   - Că mă plictiseai?! exclamă el. A fost cea mai cumplită tortură să nu te pot ține în brațe, să nu te pot săruta, după ce am părăsit Constantinopolul.

   - Atunci... de ce? De ce erai.. atât de distant? N-nu înțeleg...

   Marchizul o cuprinse cu brațele pe după umeri și se așeză pe marginea patului.

   - Scumpa mea, zise el, când te-am sărutat fiindcă știam că rușii ascultă la ușă, am înțeles că te iubeam mai mult decât iubisem orice altă femeie.

   O atrase spre el.

   Buzele lui îi atinseră ușor obrazul înainte de a continua:

   - Am mai înțeles că și tu ai simțit același extaz ca și mine. Că eram meniți să rămânem împreună.

   - De ce... de ce nu... mi-ai spus? șopti Nikola.

   - Deoarece, scumpa mea, te-am luat cu mine în această excursie pentru propriul meu interes, ca însoțitoare.

   Făcu o pauză, apoi adăugă:

   - Nu mi-am imaginat nicio secundă că am să mă îndrăgostesc de tine. Când lucrul acesta s-a întâmplat, am înțeles că tu aveau toate calitățile pe care mi le-aș fi dorit la viitoarea mea soție.

   Nikola scoase un murmur slab și-și ascunse fața la pieptul lui.

   - Soția mea trebuie să fie exact ca tine, continuă marchizul, pură, sfântă și inocentă până în clipa când i-aș fi pus inelul pe deget și ar fi devenit cu totul a mea.

   - Cum aș fi putut să-ți ghicesc sentimentele? murmură Nikola.

   - Sentimentele mele erau dominate de dorința sălbatică de a te strânge în brațe și de a-ți dezvălui miracolul iubirii. Dar am știut că tu nu ai fi acceptat atâta timp cât nu eram căsătoriți cum se cuvinte.

   Acum Nikola înțelegea.

   Se gândi că niciun alt bărbat n-ar fi fost mai sensibil și mai intuitiv față de adevăratele ei sentimente.

   - Acum ești a mea, spuse marchizul cu voce profundă, și lucrul acesta, scumpa mea, e tot ce mi-am dorit. Acum nu va mai trebui să zac treaz noapte de noapte tânjind după apropierea ta.

   Tăcu o clipă, apoi continuă:

   - Nu îndrăzneam să te privesc fiindcă mă temeam că la un moment dat n-aș mai fi putut rezista impulsului de a te săruta.

   - Te... iubesc! Te... iubesc! șopti Nikola.

   Erau cuvintele care o făcuseră să plângă în fiecare noapte. Crezuse că nu le va putea șopti niciodată cu voce tare.

   - Și eu te iubesc! zise marchizul.

   Buzele lui îi atinseră buzele.

   O sărută mai întâi gingaș, ca pe un obiect fragil și prețios. Apoi scânteile dorinței începură să pâlpâie încet în pieptul lui.

   Știa că Nikola simțea la fel și sărutul lui deveni mai posesiv.

   Nikola avea senzația că se topește în ființa lui. Era atât de năucită de sentimentele pe care i le stârnea el încât nici nu-și dădu seama când brațele lui o făcură să se ridice în picioare.

   Marchizul îi descheie cu delicatețe rochia de mireasă. Apoi o așeză în patul cu trandafiri. Abia atunci, Nikola realiză că era goală. Își trase timidă cearceaful deasupra sânilor.

   Apoi trandafirii părură a fi mai aproape. Mireasma lor se intensificase iar marchizul se afla lângă ea. O luă în brațe.

   Ea își simți inima bătând violent, ca atunci când trebuise să înfrunte amenințarea rușilor. Dar emoția izvora acum din iubire, nu din spaimă.

   Deschise ochii să-l privească, iar el se gândi că nicio femeie nu putea fi mai frumoasă.

   - Sunt într-adevăr... soția ta?

   - Lucrul acesta am să ți-l dovedesc imediat, iubita mea, răspunse el, dar mă tem să nu te sperii ca atunci când te-am văzut prima oară.

   - Eram... speriată fiindcă Jimmy și cu mine... făcusem un lucru rău, zise Nikola. Dar acum... nu greșim nimic. Am fost uniți de Dumnezeu și... desigur „Fecioara din grădina de trandafiri” care te-a protejat de pericole.

   - Ea mi te-a adus, zise marchizul, și când vom atârna tabloul în dormitorul nostru la Ridge, îl vom putea privi împreună și vom ști cât suntem de binecuvântați.

   Nikola scoase un țipăt scurt și își încolăci brațele de gâtul lui.

   - Înțelegi? Oh, minunatul... mărețul meu soț... înțelegi!

   - Ceea ce înțeleg este că, fără să-mi dau seama, am fost toată viața în căutarea ta, răspunse el. Acum, că te-am găsit în sfârșit, n-am să te mai las să pleci. Ești a mea, Nikola, numai și numai a mea și te voi iubi o eternitate.

   Apoi se aplecă s-o sărute.

   O sărută sălbatic și pasionat.

   Ea simți cum dragostea ei se transforma într-o flacără care se îmbina tot mai mult cu focul iubirii lor.

   Vârtejul înflăcărat îi purta pe amândoi până la cer. Deveniseră una cu soarele, cu luna, cu stelele și cu trandafirii dăruiți de Dumnezeu.

 

   Era mult mai târziu.

   Soarele își pierduse tăria și în curând întunericul avea să învăluie pământul.

   - Te... iubesc! murmură Nikola.

   O spusese de o sută de ori înainte, totuși cuvintele păreau noi.

   - Ești perfectă! zise marchizul.

   Știa că întâlnise acea perfecțiune pe care nu sperase s-o afle vreodată într-o femeie.

   Adăugă zâmbind:

   - Am acum un cadou pentru tine, dar pentru restul va trebui să aștepți până ajungem la Paris.

   - Mergem... la Paris? întrebă Nikola.

   - Am să-ți cumpăr un trusou, scumpa mea, și îmi va face mare plăcere să te îmbrac într-un fel care să te arate chiar mai frumoasă de cum ești acum!

   Apoi marchizul râse și continuă:

   - De fapt, te prefer dezbrăcată.

   Nikola se îmbujoră.

   - Mă faci... să roșesc, îl certă ea.

   - Ești adorabilă când roșești, zise marchizul.

   O strânse în brațe.

   După o scurtă pauză veni cu o nouă veste:

   - Acum, că ai câteva rochii drăguțe pe care să le porți, ne vom opri la Veneția.

   - Oh, ce minunat! exclamă Nikola.

   - Vagoanele Regale ne așteaptă și de data aceasta nu va exista niciun coridor între noi.

   - Vom fi împreună... în patul Reginei, murmură Nikola.

   - Atâta timp cât pot face dragoste cu tine, nu contează unde ne aflăm, răspunse marchizul.

   Mâna lui îi atinse sânul. Amintindu-și însă de promisiunea pe care i-o făcuse mai devreme, zise:

   - Dă-mi voie acum să-ți prezint primul cadou.

   Se aplecă și culese ceva de pe podea. Era un ziar pe care îl adusese mai devreme din salon.

   Nikola văzu că era un exemplar din „The Morning Post”, vechi de o săptămână.

   Marchizul desfăcu paginile. Apoi i-l întinse lui Nikola și îi arătă o coloană din cadrul știrilor de pe a doua pagină.

   Curioasă, Nikola se întrebă ce putea fi atât de important încât s-o intereseze pe ea.

   Apoi citi:

   „TRAGEDIA UNEI DISTINSE DOAMNE

   Lady Harley, văduva lordului Hartley de Melcombe, a murit într-un tragic accident care a avut loc lângă locuința sa din Essex.

   În vreme ce călătorea în trăsura sa trasă de doi cai, oiștea s-a rupt rănindu-l pe unul din cai. Animalele s-au speriat și au luat-o la goană de-a lungul unei pante abrupte, fără ca vizitiul să poată face ceva pentru a-i opri. La un moment dat trăsura s-a răsturnat. Vizitiul s-a ales cu câteva răni ușoare și contuzii.

   Lady Hartley însă a fost strivită de vehicul și a decedat câteva ore mai târziu după ce în prealabil fusese transportată într-o locuință din apropiere.

   Înainte de a muri, lady Hartley a întocmit un nou testament.

   Potrivit ultimei sale dorințe, pisoiul alb Bulgăre de nea, casa și toate posesiunile ce au aparținut soților Hartley revin nepotului lor, James Tancombe, al X-lea baronet de la King`s Keep, Herdfordshire. Sir James se află actualmente în străinătate, iar avocații depun eforturi pentru a lua legătura cu domnia sa.”

   Nikola citi articolul până la capăt și își înăbuși o exclamație.

   Marchizul o privea.

   Apoi, deodată, Nikola izbucni în râs.

   - Jimmy i l-a dăruit pe Bulgăre de nea mătușii Alice și drept mulțumire, ea i-a lăsat toată moștenirea!

   Râse din nou.

   - Vezi, iubitul meu soț, în cele din urmă Jimmy nu a furat tabloul „Fecioarei din grădina de trandafiri” fiindcă acum îi aparține lui.

   - Varianta asta am s-o contest cu toată tăria! răspunse marchizul. Tabloul este al nostru și nu vom permite nimănui să ni-l ia vreodată.

   - Da... este al nostru, încuviință Nikola.

   Apoi lăsă ziarul să alunece pe podea și își înălță privirea spre soțul ei. 

 

SFÂRȘIT

Parfum de trandafiri, Barbara Cartland

 ...................................

3-4

 

          Nikola privea tablourile de pe pereți în timp ce traversa coridorul împreună cu celelalte musafire. Știa că acele pânze expuse în salon l-ar fi pus pe jar pe tatăl ei.

   De ce își dorește marchizul mai mult de atât? se întrebă ea furioasă.

   - Vino să-mi povestești câte ceva despre tine, miss Tancombe, i se adresă blând lady Cleveland.

   Era o persoană foarte amabilă.

   Se gândea probabil că o fată atât de tânără ca Nikola se simțea stingherită printre ceilalți invitați, toți mai în vârstă ca ea și familiarizați cu anturajul marchizului.

   Nikola se așeză pe sofa alături de lady Cleveland.

   - Sunt copleșită de frumusețea acestei case! zise ea.

   - Așa simțim toți când veni la Ridge! râse lady Cleveland.

   - Îmi închipui că proprietarul este de-a dreptul plictisit de câte complimente îi e dat să audă, răspunse Nikola.

   Lady Cleveland zâmbi.

   - Din contră, cred că așteaptă complimentele și ar fi surprins și poate chiar iritat să nu le audă.

   - Și fratele meu e la fel, zise Nikola. Crede că reședința noastră King`s Keep e întruchiparea perfecțiunii și e uluit atunci când lumea nu se arată entuziasmată de ea conform așteptărilor lui.

   - Presupun că așa sunt toți bărbații, răspunse lady Cleveland. În viziunea soțului meu, pe primul plan se situează caii, așa că oricine vine în vizită la noi, trebuie să inspecteze mai întâi grajdurile!

   Nikola surâdea cu voioșie. Se simțea mai în largul său de când lady Cleveland îi arăta atâta prietenie.

   Domnii veniră să li se alăture.

   Intrând în cameră, marchizul observă că la un capăt al mesei apăruse obișnuitul pachet de cărți.

   Se apropie de lady Cleveland.

   - Știu, Iris, îi zise, că tânjești după o partidă de bridge, iar Willie și Sarah vor același lucru.

   Lady Sarah se ridică și veni să-l apuce de braț.

   - Vreau să joc cu tine, zise ea încet.

   - Poate mai târziu, răspunse marchizul. Acum intenționez să-l conduc pe sir James și pe sora domniei sale în camera mea de lucru. N-o să întârziem mult, apoi poate vom face câteva partide de baccara.

   Lady Sarah păru dezamăgită.

   Nikola simți cum apăsarea din inima sa devenea tot mai grea. Observă sclipirea jucăușă din ochii lui Jimmy.

   În timp ce-l urma pe marchiz spre ieșire, îl întrebă:

   - Să merg să aduc tablourile? Sunt sus în dormitorul meu.

   - Un lacheu ar putea face asta în locul dumitale, răspunse marchizul. Deși, cred, că ar fi mai bine să le aduci personal.

   Jimmy porni spre scară, iar marchizul îi spuse lui Nikola:

   - Să mergem pe aici.

   Traversară coridorul în direcția opusă traseului pe care-l parcurseseră pentru a ajunge în sufragerie.

   Marchizul o conduse pe Nikola într-o încăpere pe care tânăra o etichetă de la început drept o cameră de lucru ideală pentru un bărbat.

   Pereții erau acoperiți cu tablouri înfățișând teme sportive, iar deasupra șemineului se afla un peisaj cu cai de Stubbs.

   Sofaua și fotoliile erau tapisate cu piele roșcată.

   La sosirea lor, doi prepelicari se ridicară de pe carpeta din fața șemineului și veniră să se gudure pe lângă marchiz. În mijloc, se afla o masă de scris cu picioare aurite. Aparținea perioadei lui George III. Rafturile unui dulap Chippendale cu uși de cristal erau ticsite de cărți frumos legate.

   Draperiile de catifea roșie se asortau cu mobilierul.

   Nikola se gândi încă o dată că marchizul atinsese perfecțiunea.

   - Te rog, ia loc, miss Tancombe, îi zise le, și sper că masa a fost pe placul dumitale.

   - Pot să vă răspund cu toată onestitatea că a fost cel mai deosebit dineu la care am participat vreodată, răspunse Nikola, dar locuința dumneavoastră e atât de minunată încât cu greu mă pot gândi la orice altceva.

   - Sunt cuvintele pe care îmi place să le aud întotdeauna, zise marchizul. Totodată însă, mă îngrijorează spaima ce pare să te stăpânească.

   Nikola întoarse privirea spre focul care ardea în șemineu. Nu se așteptase la o asemenea remarcă din partea lui și, ca urmare, nu știa ce să-i răspundă.

   - Ești foarte frumoasă, constată marchizul, și ți s-ar potrivi un aer fericit pe chip.

   Nikola fu atât de uluită de compliment încât îndrăzni să întoarcă din nou capul către marchiz.

   Apoi când ochi lui îi întâlniră pe ai săi, tânăra își simți obrajii golindu-se de culoare.

   Își feri din nou privirea.

   - E posibil, întrebă marchizul, să te jeneze complimentele mele?

   - Cred că... nu prea... sunt obișnuită cu așa ceva, răspunse Nikola.

   - Să înțeleg că domeniul King`s Keep se află undeva în mijlocul deșertului, sau că toți bărbații din vecinătate sunt orbi? întrebă marchizul.

   Nikola râse.

   - Nici chiar așa, dar nu am prea des ocazia să discut cu persoane tinere. Prietenii lui James sunt atât de preocupați să admire casa și tablourile, încât rareori îmi observă prezența!

   Marchizul râse:

   - Aceasta e desigur o poveste foarte tristă!

   Făcu o pauză, înainte de a adăuga:

   - Când ai intrat în salon în după-amiaza aceasta îmbrăcată într-o rochie ce părea creată odată cu camera însăși, am crezut că visez.

   - Da... acum că vă aud pe dumneavoastră spunând-o, îmi dau seama că rochia mea are aceeași culoare cu porțelanurile... și cu minunatele fotolii franțuzești.

   - Exact! zise marchizul. Și probabil că atunci când ai cumpărat-o, ai avut un presentiment că o vei purta în această seară.

   Nikola se gândi ce surprins ar fi fost marchizul dacă ar fi aflat că ea își croise singură rochia și o termina doar într-o zi și jumătate.

   Rămase tăcută, preferând să evite un răspuns direct.

   În clipa aceea, ușa se deschise și Jimmy intră aducând cu el tablourile.

   Ca de obicei atunci când acționa în scopul de a salva King`s Keep, Jimmy era nespus de agitat. Ochii îi luceau de nerăbdare.

   Vorbea nu doar din minte ci și din inimă și din suflet. Discuta despre lucrul pe care îl iubea cel mai mult pe lume.

   Marchizul luase loc pe un fotoliu.

   Arăta, se gândi Nikola, precum Jupiter, regele tuturor zeilor, plecând capul spre muritorii de la picioarele lui.

   Jimmy îi arătă mai întâi tabloul de Van Leyden. Era îndeajuns de șiret pentru a-l lăsa pe marchiz să remarce singur culorile atrăgătoare în care era pictată ciudata pălărie a bărbatului și să admire expresia profundă a ochilor fetei din tablou.

   Marchizul nu spuse nimic și atunci Jimmy îi arătă pânza de Mabuse.

   - Acesta e cu siguranță un Mabuse, zise el.

   Acum marchizul se aplecă în scaunul său și exclamă:

   - E un portret al Jaquelinei de Bourgogne. De unde naiba îl ai?

   - Nu știu de unde l-a obținut tatăl meu, răspunse vag Jimmy, dar cred că e cel mai strălucit exemplar al măiestriei acestui pictor.

   - Sunt de acord cu tine! răspunse marchizul.

   Apoi cu aerul unui magician pregătit să arate o piesă de rezistență, Jimmy scoase din geantă „Fecioara din grădina de trandafiri”.

   Rezemă tabloul de un scaun.

   Marchizul făcu ochii mari.

   - Un Lochner! exclamă el.

   - Una din capodoperele lui, zise Jimmy, și sora mea abia se îndură să se despartă de ea.

   Marchizul o privi pe Nikola.

   Ochii acesteia erau îndreptați spre tablou. Încă o dată Nikola implora ajutorul Fecioarei.

   După o scurtă tăcere, marchizul spuse:

   - Cred, Tancombe, că e cazul să-ți mulțumesc pentru aceste 3 tablouri remarcabile pe care le voi include cu mândrie în colecția mea.

   - Eram sigur că așa veți spune, se bucură Jimmy. În special, cu privire la tabloul de Lochner.

   - E desăvârșit! încuviință marchizul. Știi că, de îndată ce va intra în posesia mea, n-am să renunț la el niciodată.

   - Tot așa simt și eu, zise Jimmy. Pe de altă parte, însă, există atâtea lucruri de făcut la King`s Keep, atâtea reparații și știți că toate acestea costă bani.

   Deodată, Nikola simți că nu mai putea suporta să-l audă pe fratele ei vorbind astfel.

   Știa, de asemenea, că în curând bărbații aveau să înceapă să negocieze prețul.

   Să se gândească la „Fecioara din grădina de trandafiri” în termeni bănești i se părea o insultă. Un lucru atât de frumos și de sfânt nu putea fi evaluat în lire, șilingi și pence.

   Nikola se ridică în picioare:

   - Dacă îmi permiteți... My lord, zise ea cu voce slabă... aș dori să mă retrag... în camera mea. Mă... doare puțin capul.. din cauza călătoriei.

   - Dar bineînțeles, răspunse marchizul. Vă înțeleg întru totul. Și apoi este vineri seara, niciunul dintre noi nu va întârzia prea mult la culcare.

   - Mulțumesc.

   Se îndreptă spre ușă.

   Marchizul ajunse acolo înainte ei. Îi ținu ușa deschisă.

   - Vă urez un somn plăcut, îi spuse el cu voce adâncă.

   Nikola făcu un efort pentru a-i surâde apoi, fără să răspundă, porni mai departe pe coridor.

   Auzi ușa închizându-se în urma sa.

   Marchizul revenise la locul lui și acum urma să înceapă negocierea.

   Nikola era convinsă că Jimmy avea să pretindă inițial o sumă uriașă.

   Numai de-am fi putut păstra „Fecioara din grădina de trandafiri”, își spunea ea, atunci cu siguranță că toate necazurile noastre ar fi fost anulate!

   Își dăduse seama, după expresia marchizului, că acesta fusese uluit că Jimmy intenționa să vândă o pictură atât de magnifică. Orice colecționar sau cunoscător de artă ar fi dorit s-o păstreze pentru sine.

   Ar fi fost mai bine, se gândi Nikola, dacă Jimmy ar fi ales spre vânzare ceva mai puțin important. Dar era prea târziu pentru regrete.

   Intră în dormitorul ei.

   Nefiind obișnuită cu protocolul caselor mari, Nikola omise s-o cheme pe camerista care avea obligația să-i pregătească patul pentru culcare și s-o ajute să-și dezbrace hainele. Își atârnă rochia în dulap.

   În timp ce o aranja pe un umeraș își aminti cum o lăudase marchizul pentru culoarea aleasă. Era ciudat că draperiile din Camera Albastră de la King`s Keep aveau exact aceeași culoare cu sufrageria de la Ridge.

   E un lucru pe care mama mai mult ca sigur nu l-ar fi putut anticipa, atunci când le-a cumpărat, se gândi Nikola.

   Se sui în pat, dar îi fu imposibil să adoarmă. Rămase trează, frământându-se în legătură cu cele ce se întâmplau la parter. Se întreba ce preț obținuse Jimmy din partea marchizului.

   Două ore mai târziu, fratele ei deschise ușa de la budoar și se furișă înăuntru.

   - Ești trează? șopti el la ușa dormitorului ei.

   Nikola se ridică în capul oaselor. O lumânare rămăsese aprinsă, fiindcă Nikola se așteptase ca Jimmy să vină să-i povestească totul.

   El veni spre ea și se așeză pe marginea patului.

   - Cât crezi că am luat? întrebă el.

   - N-am idee, răspunse Nikola.

   - Zece mii de lire!

   Nikola scoase un țipăt înăbușit și își acoperi obrajii cu palmele.

   - Nu... te cred!

   - Abia îmi vine să cred și mie, zise Jimmy.

   - Acesta... trebuie să fi fost... prețul pe care l-ai cerut de la început.

   - Așa e, și excelența sa nu s-a târguit.

   - Nu poate... fi adevărat! zise iar Nikola.

   - Este! o asigură Jimmy. Și acum îmi permit să fac tot ce doresc în casa noastră, iar tu vei avea în bucătărie soba cea nouă pentru care m-ai bătut atâta la cap.

   - Ar fi minunat! strigă Nikola. Ești... absolut sigur... că nu bănuiește nimic?

   - De ce ar bănui?

   - Mi se pare ciudat că a acceptat prețul cerut de tine, așa, fără să negocieze.

   - Am negociat destul în privința tabloului de Dughet, și acum mai că-mi pare rău că i l-am lăsat atât de ieftin.

   - Cred că ar trebui să te așezi în genunchi și să-i mulțumești lui Dumnezeu pentru ceea ce ai primit deja, răspunse Nikola, și Jimmy... am o rugăminte.

   - Ce e? întrebă Jimmy pe un ton dur.

   - Sigur că... acum... când ai obținut banii necesari... nu va mai trebui să repeți... lucrul acela...?

   Jimmy se ridică de pe pat.

   - Să spunem nu, pentru moment, răspunse el.

   - Aș fi fost mai fericită dacă spuneai niciodată!

   - Cum aș putea să prevăd ce ne va aduce viitorul? întrebă el.

   Porni spre ușă.

   Nikola știa că reușise să-l enerveze cu insistențele ei.

   Ajungând în prag, Jimmy se întoarse spre ea.

   - Dacă vrei să afli adevărul, atunci să știi că sunt cât se poate de mulțumit de mine însumi! Cred că, deși tu s-ar putea să mă contrazici, m-am dovedit absolut genial!

   Nu stătu să aștepte răspunsul surorii sale. Intră în budoar și închise ușa după sine.

   Nikola se răsuci încet și suflă în lumânarea de lângă pat. Apoi se întinse iar sub așternut și începu să se roage Fecioarei.

   Îi mulțumi acesteia pentru că îi ferise de pericole pe Jimmy și pe ea. În piept însă, continua să simtă o apăsare nemiloasă.

   A doua zi de dimineață, soarele strălucea în fereastră. Nikola își spuse că spaimele nopții se evaporaseră.

   Camerista care veni s-o invite la micul dejun o anunța că excelența sa ieșea la plimbare călare îndată după servirea mesei. Oricare dintre invitați care dorea să i se alăture era binevenit.

   Întrucât Jimmy lăudase caii marchizului, Nikola sperase că i se va oferi șansa să călărească. De aceea își luase cu ea costumul. Era un costum vechi, dar bine croit, deoarece îi aparținuse mamei ei.

   Nikola începuse să-l poarte după ce propriul său costum îi rămăsese mic. Jacheta mamei ei era croită simplu, ca pentru vânătoare, și îi venea ca turnată lui Nikola. Țesătura jaboului era puțin rărită. Dar Nikola îl spălase și-l apretase bine în vederea acestei ocazii.

   Își adusese o pălărie care nu făcea parte din gama pălăriilor de vânătoare. Nu era nici gambeta introdusă cu câțiva ani în urmă. Era o pălărioară atrăgătoare, cu boruri mici și cu o voaletă transparentă. Era modelul purtat de „Simpaticele dresoare de cai” din Londra. Nikola însă nu avea cunoștință de acest lucru.

   Dresoarele erau acele femei care îmblânzeau caii din grajdurile regale. Călărețe neîntrecute și extrem de frumoase, erau curtate de cei mai bogați bărbați ai orașului.

   Nikola însă nu-și făcea griji în privința înfățișării sale în vreme ce cobora grăbită scările.

   Intră în Sala Micului Dejun unde trei bărbați printre care și fratele ei sosiseră deja.

   Lady Cleveland și lady Sarah nu se zăreau nicăieri. Apoi, în clipa când luă loc lângă Jimmy, intră marchizul.

   - Bună dimineața! spuse le musafirilor.

   Întorcându-se spre Nikola, o întrebă.

   - Te simți mai bine?

   - Da... mulțumesc, răspunse Nikola.

   - Ți-am simțit lipsa aseară, zise Willie, dar fratele dumitale a reușit să-mi golească buzunarele.

   Nikola oftă în sinea ei, ușurată la gândul că Jimmy se pricepuse să nu piardă. Apoi își aminti cât de mult câștigase de la marchiz.

   - Trebuie să fi fost seara lui norocoasă! zise ea încet.

   - Iar noi suntem norocoși să te avem aici în dimineața aceasta, spuse galant Willie. Sper numai că ne vei însoți călare și că nu te sperie caii lui Blake!

   - M-aș simți umilită dacă ar fi așa, răspunse Nikola.

   I se încredință un cal pe care Nikola îl considera magnific și, de altfel, foarte ușor de mânat.

   Jimmy primi un cal mult mai ager, pe care îl acceptă încântat.

   Marchizul apăru călare pe un armăsar ce părea dispus cu tot dinadinsul să-l răstoarne pe călăreț.

   Nikola se gândi că nu-i mai fusese dat să vadă un bărbați ținându-se în șa mai mândru și cu mai multă eleganță.

   Marchizul îi conduse pe pista de curse.

   Cei 4 bărbați se luară la întrecere.

   Marchizul fu învingătorul incontestabil, iar Jimmy ieși pe locul doi.

   În timp ce călăreau înapoi spre casă, marchizul îl întrebă:

   - Te pricepi la cai tot atât de bine ca la tablouri?

   - Așa aș crede, răspunse Jimmy, dar nu prea mi se oferă ocazia de a călări un animal atât de grozav precum acesta.

   Mângâia coama calului în timp ce vorbea.

   Nikola se întrebă dacă o parte din banii câștigați puteau fi cheltuiți pentru a cumpăra o pereche de cai. Cei doi cai ai lor erau folosiți atât la trăsură, cât și pentru călărie. Nici nu se comparau cu armăsarii marchizului.

   Dacă aș putea avea un singur armăsar bun pe care să-l călăresc atunci când e Jimmy plecat, se gândi ea. Apoi tresări când marchizul, care părea a-i fi citit gândurile, îi spuse:

   - Am sentimentul, miss Tancombe, că te încearcă puțină invidie.

   - Bineînțeles! răspunse Nikola. Dumneavoastră aveți atât de mult, iar noi atât de puțin.

    - Dar aveți King`s Keep! răspunse el simțindu-se nevoit s-o contrazică din politețe.

   - O posesiune plină de pretenții, răspunse Nikola.

   Vorbise fără să-și socotească spusele. Ceva din tonul ei îi dădu se știre marchizului despre suferința ei. Poate că făcuse prea multe sacrificii pentru casa aceea de care fratele ei era atât de îndrăgostit.

   Fire clarvăzătoare, marchizul se pricepea să cerceteze în sufletele oamenilor, în special atunci când se afla „în misiune”. Dar percepția lui nu fusese niciodată atât de acută ca acum, în prezența tinerei Nikola.

   Privind-o, marchizul se gândi că era foarte diferită de majoritatea femeilor. Părea atât de indiferentă față de propria ei frumusețe. Lăsa impresia a nu ști măcar cât era de încântătoare cu părul ei blond scos în evidență de culoarea întunecată a costumului. Și de pielea lucioasă și neagră a calului pe care îl călărea.

   Oricare dintre femeile pe care le cunoștea el, după un asemenea galop, ar fi fost preocupate să-și aranjeze părul și costumul. De asemenea, acestea ar fi încercat să flirteze cu el din vorbe și din priviri. Dar Nikola se uita la castelul aflat dinaintea lor. Se uita la heleșteul din spatele castelului și la florile care creșteau împrejurul aleilor.

   Îl izbi deodată gândul că expresia ei era foarte asemănătoare cu aceea a „Fecioarei din grădina de trandafiri”.

   Dacă ar vedea-o un artist, ar dori s-o picteze și pe ea într-o grădină, se gândi el. Și, desigur că e fecioară. Era un gând cu totul nou și ciudat.

   Apoi, în timp ce călăreau mai departe, marchizul se întrebă de ce Nikola fusese atât de speriată în seara anterioară. De ce părăsise cabinetul de lucru zicând că merge la culcare? De ce se rugase „Fecioarei din grădina de trandafiri”?

   Abia acum marchizului îi veni în minte această ultimă întrebare și se decise să afle cât de curând răspunsul.

 

CAPITOLUL 5

 

   De îndată ce ajunseră la castel, marchizul se duse în cabinetul lui. Știa că secretarul îl aștepta cu o grămadă de scrisori care trebuiau semnate.

   Terminase vreo duzină din acestea, când intră Gordon. Marchizul i se adresă repede:

   - Tocmai mă întrebam, Gordon, unde am mai auzit numele Jaquelinei de Bourgogne?

   Domnul Gordon rămase pe gânduri.

   Marchizul era uimit că, atunci când sir James Tancombe îi prezentase tabloul de Mabuse, găsise imediat ceva familiar la acel personaj. Urmară câteva secunde de tăcere. Apoi marchizul spuse:

   - Tabloul care o înfățișează a fost pictat de Mabuse.

   - Ah! Acum cred că îmi amintesc, my lord, răspunse Gordon. Era menționat în corespondența eminentului dumneavoastră tată.

   - Adu-o încoace, ordonă marchizul.

   După moartea tatălui său, avusese grijă să îndosarieze toată voluminoasa corespondență pe care acesta o purtase cu colecționarii. Dorise să aibă în permanență la dispozițiile necesare în cazul efectuării de noi cumpărări. Își amintise denumirea tabloului în raport cu numele pictorului. Bănuia că tatăl său primise anumite informații legate de acest subiect în scrisorile lui.

   Continuă să-și aștearnă semnătura.

   După câteva minute, domnul Gordon reveni cu un dosar mare sub braț. Îl așeză pe masă dinaintea marchizului și-i spuse:

   - Dosarul acesta, my lord, conține toată corespondența privind artiștii cu nume de la L la M.

   - Mulțumesc.

   Marchizul deschise dosarul MABUSE și găsi o scrisoare din partea lordului Hartley către tatăl său. Suna astfel:

   „Mi-ai spus când ne-am întâlnit la White`s Club, că ești dornic să achiziționezi un Mabuse pentru colecția ta. Ți-am povestit că, în ceea ce mă privește dețin portretul Jaquelinei de Bourgogne. L-am cumpărat de la un negustor din Amsterdam al cărui nume însoțit de adresă ți-l trimit alăturat. Cred că te poți bizui pe el, e un om onest și de nădejde. Este de fapt același ins care mi-a înlesnit cumpărarea unul alt tablou, „Fecioara din grădina de trandafiri”, de Lochner, o capodoperă cum arareori mi-a fost dat să văd. Mi-ar face plăcere să ți le arăt dacă vei dori vreodată să mă vizitezi.”

   Marchizul privea fix peticul de hârtie. Apoi zări în colțul paginii câteva cuvinte în caligrafia puțin cam lăbărțată a tatălui său. Erau scrise atât de mâzgălit, încât trebui să meargă la fereastră ca să citească.

   Scria așa:

   „După moartea lui Hartley, am luat legătura cu văduva sa. A refuzat să vândă ceva!”

   Marchizul așeză dosarul pe masa de scris și-i spuse secretarului:

   - Cheamă-i pe sir James Tancombe și pe sora lui.

   Domnul Gordon se grăbi să dea curs ordinului.

   Marchizul reciti scrisoarea și nota tatălui său.

   La scurtă vreme, apăru Jimmy însoțit de sora lui.

   Marchizul observă că, la intrarea în cabinet, Nikola începu să tremure iar.

   Afișând un aer superficial se ridică și zise:

   - Vreți să luați loc? Aș dori să discutăm ceva.

   Jimmy se așeză pe cel mai apropiat fotoliu.

   Nikola luă loc pe un alt fotoliu aflat vizavi de sofaua pe care marchizul expusese cele 3 tablouri. „Fecioara din grădina de trandafiri” era în centru. În timp ce privea pânza, Nikola avea impresia că Fecioara încerca să-i trimită un avertisment.

   - Când m-am trezit în dimineața asta, începu marchizul, am constatat că mă chinuia o întrebare. Anume, cum se face că atunci când mi-ai arătat tabloul de Mabuse, am știut imediat că o reprezenta pe Jaqueline de Bourgogne.

   Jimmy asculta numai ochi și urechi, dar Nikola continua s-o privească pe Fecioară.

   Marchizul avu senzația că fata se ruga din nou.

   - În consecință, urmă el, am răsfoit dosarele tatălui meu și am aflat că el corespondase cu lordul Hartley chiar despre această pictură.

   Jimmy încremeni.

   Nikola tresări ca lovită. Pentru o clipă, i se tăie răsuflarea. Cu un gest pierdut, întoarse capul spre marchiz.

   - Am aici o scrisoare pe care lordul Hartley i-a scris-o tatălui meu, continuă marchizul, și am să v-o citesc.

   Deschise dosarul și citi cu vocea sa gravă și clară scrisoarea. Când ajunse la paragraful despre „Fecioara din grădina de trandafiri”, Nikola scoase un suspin slab. Împreunându-și mâinile, se răsuci din nou spre tablou.

   Ajută-ne, ajută-ne! se ruga ea în inima sa.

   Marchizul sfârși de citit scrisoarea lordului Hartley. Apoi menționă nota adăugată de tatăl său în colțul paginii. Terminând și cu aceasta puse dosarul pe masă și, privindu-l fix pe Jimmy zise cu răceală:

   - Probabil că explicația dumitale, sir James, va fi aceea că lady Hartley s-a răzgândit și ți-a vândut cele două tablouri împreună cu pânza de Van Leuden pe care n-am avut încă timp s-o cercetez.

   Se așternu tăcerea.

   Apoi Nikola, care știu de îndată că fratele său avea să încerce să continue minciuna, se ridică în picioare și zise:

   - Vă rog... să înțelegeți că... tablourile erau... închise într-o cameră plină de praf... și mătușa noastră... n-avea habar... de ele.

   Vorbea cu voce abia auzită.

   În timp ce-l ruga pe marchiz, ochii i se lărgiseră într-atât încât păreau să-i umple întregul chip.

   - Deci le-ați furat! spuse marchizul.

   - Lady Hartley este o Tancombe, răspunse Nikola, și Jimmy... avea nevoie de ele... ca să renoveze casa în care... membrii familiei Tancombe au locuit neîncetat... de patru secole.

   - Totuși, zise aspru marchizul, tablourile nu aparțineau fratelui dumitale ca să aibă dreptul să le vândă, și îmi imaginez că lady Hartley nu vi le-ar fi dat de bunăvoie, în caz că i le-ați fi cerut.

   - N-ar fi acceptat să... ne ajute, deși... este foarte bogată, răspunse Nikola. Vă rog... încercați să înțelegeți.

   - Cred că fratele dumitale ar trebui să vorbească în numele său, zise marchizul.

   Ca și cum ar fi primit o palmă, Nikola se dădu un pas înapoi.

   Se întoarse spre tabloul ce o reprezenta pe Fecioară. Acum se ruga din toată inima ca marchizul să nu-l denunțe public pe Jimmy.

   - Ei? întrebă marchizul, privindu-l pe Jimmy. N-am nimic de spus în apărarea ta?

   - Sora mea a rostit adevărul, răspunse acesta. Doream cu disperare să readuc King`s Keep la înfățișarea glorioasă de altădată; am fost nevoit să obțin bani de undeva, altminteri casa ar fi decăzut complet.

   Jimmy vorbea cu curaj și Nikola știa că fratele ei lupta pentru o problemă de viață și de moarte.

   Tăcerea se înfiripă în încăpere.

   Apoi marchizul spuse:

   - În situația de față sunt doar câteva lucruri pe care le pot face.

   Cum Jimmy nu veni cu întrebarea firească, marchizul continuă:

   - Aș putea, desigur, să te trimit la lady Hartley pentru a returna picturile care își au pe bună dreptate locul în colecția răposatului soț al domniei sale.

   - În acest caz, tablourile vor rămâne să putrezească în praf, după cum se întâmpla înainte ca eu să le descopăr și să le curăț, răspunse Jimmy, și nu le va vedea nimeni, cu excepția șobolanilor.

   Buzele marchizului se arcuiră într-un zâmbet cinic ce părea să-și bată joc de explicațiile lui Jimmy, considerându-le părtinitoare. Apoi marchizul continuă:

   - O a doua posibilitate ar fi să accept picturile ca o persoană de bună credință. Într-o atare situație, mă aștept din partea dumitale la reparații morale capabile să răscumpere tentativa de înșelătorie.

   Fără să întoarcă privirea, Nikola știu că fratele ei își îndreptase umerii cu mândrie la auzul acestor cuvinte.

   - Ce doriți să fac? întrebă el.

   - Îmi dau seama că posezi multe cunoștințe și o deosebită capacitate de apreciere în domeniul artei.

   Făcu o pauză, apoi adăugă:

   - Deci în schimbul tăcerii mele față de această abominabilă ofensă îți cer să-mi faci un serviciu!

   - În ce sens? întrebă Jimmy.

   Lui Nikola îi fulgeră deodată prin minte că marchizul intenționa să-l umilească pe Jimmy. Știa că, în aceste condiții fratele ei ar fi refuzat.

   Dacă Jimmy respingea propunerea marchizului, acesta avea să o anunțe pe lady Hartley despre fapta nepotului ei. Și atunci, povestea ar fi ajuns la urechile tuturor rudelor lor. Ceea ce însemna că Jimmy avea să fie ostracizat și renegat de fiecare din membrii familiei. Întâmplarea avea să fie povestită și repovestită, avea să constituie o anecdotă pentru generațiile următoare. Mai devreme sau mai târziu, avea să ajungă și la urechile altora, avea să facă înconjurul saloanelor. Întrucât numele lor ar deveni atunci de râsul tuturor, dezonoarea s-ar extinde și asupra castelului King`s Keep.

   - Așa ceva... nu trebuie... să se întâmple! țipă în sinea ei.

   - Mă gândesc de mai mult timp, zise marchizul, să vizitez Lima, care se află, după cum știi, în Peru.

   Făcu o pauză, conștient de efectul stârnit de vorbele sale.

   Jimmy și Nikola se întrebau în ce măsură îi interesa pe ei respectiva intenție a marchizului.

   - Și apoi, din Lima, continuă marchizul, să călătoresc spre Cuzzo, un loc plasat undeva în munți, la mii de metri altitudine.

   Tăcu câteva secunde, apoi continuă:

   - Este vorba de așezarea unde - dacă vă amintiți din istorie - spaniolii au distrus 363 de temple construite de incași, înălțând în locul lor 365 de biserici.

   Spusele marchizului erau atât de surprinzătoare, încât Nikola se întoarse să-l privească, tot atât de atentă ca și fratele ei.

   - Iezuiții, urmă marchizul, au înființat acolo, în secolul al XVII-lea o școală de pictură, iar picturile lor mai atârnă și acum pe pereții bisericilor construite de ei.

   Marchizul se opri din nou, apoi, fiindcă ei doi nu spuneau nimic, continuă:

   - Unele din acestea, am înțeles, sunt de vânzare, iar anumite pânze, în special cele de Basilio Santacruz, se spune că ar fi foarte frumoase.

   Aproape fără să-și dea seama, Nikola se apropie încet de masa de scris. Povestea marchizului i se părea extrem de interesantă.

   - Intenționam, după cum v-am spus, să vizitez eu însumi Cuzco, dar acum mă gândesc că dumneata, Tancombe, ai putea merge acolo împreună cu un prieten al meu, o persoană foarte pricepută la negustorie și în materie de picturi.

   Jimmy își ținu respirația.

   - Vreți să spuneți, că ați dori să cumpăr eu aceste picturi pentru dumneavoastră?

   - Dacă vei găsi că merită, răspunse marchizul. Deși îți vei părăsi pentru o vreme mult îndrăgitul tău castel, în schimb călătoria îți va îmbogăți cunoștințele despre lume și despre pictura secolului al XVII-lea.

   Pentru o clipă, Jimmy rămase fără grai. Apoi zise:

   - Dacă într-adevăr vorbiți serios, atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-i mulțumesc excelenței voastre pentru mărinimia și înțelepciunea cu care ați ales să tratați această problemă delicată.

   - Când te întorci, zise marchizul ignorând mulțumirile, vom putea rediscuta prețul acestor 3 picturi care, până atunci, rămân în cabinetul meu.

   Nikola simți că i se ia o piatră de pe inimă și deoarece înțelegerea că rugăciunile ei fusese ascultate, ochii i se umplură de lacrimi.

   Apoi, ca și cum abia atunci ar fi realizat prezența ei, marchizul zise tăios:

   - Încă nu am terminat. Sora dumitale, care a servit fără îndoială drept accesoriu în această crimă, trebuie să plătească un preț pentru tăcerea mea.

   Ochii fetei se lărgiră și mai mult.

   Întrebă în șoaptă:

   - Ce ați dori... să fac... eu?

   - Plec în Grecia mâine dimineață, zise marchizul. Vreau ca dumneata să mă însoțești într-un voiaj care va include vizite în Marea Egee, pe iahtul meu.

   Nikola crezu că nu auzise bine.

   Jimmy interveni imediat pe un ton tăios:

   - Aș dori să știu, my lord, ce înțelegeți mai precis prin asta!

   Privirile celor doi bărbați se întâlniră și marchizul răspunse:

   - Exact ceea ce am spus. Va fi o călătorie lungă și mi-am plăcea să am pe cineva cu care să vorbesc pe drum.

   - Și sugerați că sora mea ar trebui să vă însoțească nesupravegheată?

   - Nu-mi pot permite să iau mai multe persoane cu mine, zise marchizul, și situația e de așa natură că nimeni din Anglia nu va ști unde merg și cine mă însoțește.

   - Dar totuși....! începu Jimmy aprins.

   Marchizul ridică mâna.

   - Sora dumitale va fi tratată cu tot...

   Se pregătea să spună „respectul”. Apoi, privirea lui alunecă spre tabloul aflat în spatele lui Nikola.

   - ... ca și cum ar fi „Fecioara din grădina de trandafiri”, încheie el.

   Jimmy dori să protesteze pe motiv că Nikola nu putea face un lucru care i-ar fi periclitat situația. Se stăpâni totuși, și rosti anevoie:

   - Foarte bine, my lord, am încredere în excelența dumneavoastră.

   - Te asigur că încrederea dumitale e cât se poate de fundamentată.

   Nikola habar n-avea despre semnificația discuției dintre cei doi. Se uita năucită când la unul, când la celălalt.

   - Dar, desigur că dacă excelența voastră... dorește să-l însoțesc... așa voi face și, cum Jimmy oricum va fi plecat... voi fi încântată să-mi petrec timpul într-un mod atât de deosebit.

   Jimmy strânse din buze ca și cum și-ar fi înăbușit multe comentarii. Expresia rece de pe chipul marchizului îi impuse tăcerea. Din nefericire date fiind circumstanțele, n-avea alte cale decât să se supună.

   - Foarte bine, my lord, zise el, și când să plec?

   - Eu voi pleca mâine dimineață, răspunse marchizul, iar dumneata ne vei însoți, pe sora dumitale și pe mine până la Londra.

   Făcu o pauză, apoi continuă:

   - În ceea ce-i privește pe restul musafirilor, e de înțeles că fiecare din noi avem probleme ce nu suportă amânare.

   - Sunt întru totul de acord, zise Jimmy.

   - Așa sper, și dă-mi voie să repet o condiție foarte importantă: nici dumneata, sir James, și nici sora dumitale nu trebuie să spuneți nimănui unde mergeți și cu - sau pentru - cine. Înțelegi? Nimănui!

   Adăugă cu voce aspră:

   - Dacă nu veți păstra tăcerea după cum v-am spus, atunci nici eu nu voi păstra tăcerea despre un subiect care vă privește!

   Era o amenințare care îl făcu se Jimmy să se îmbujoreze de mânie.

   - Vă promit, my lord, zise repede Nikola, că vom avea mare grijă să nu vă contrazicem în vreun fel.

   Adăugă cu voce tremurătoare:

   - Vă mulțumesc... vă mulțumesc pentru că nu... l-ați denunțat pe Jimmy!

   Se gândi în timp ce vorbea că Jimmy nu părea deloc recunoscător. Nu înțelegea de ce acesta făcea atâtea nazuri cu referire la plecarea ei în Grecia.

   Sigur, nu era un lucru obișnuit ca o fată tânără să călătorească neînsoțită de o doamnă de companie sau măcar de o cameristă în vârstă.

   Dar Nikola era convinsă că în actuala situație marchizul nu avea s-o trateze ca pe o musafiră ci, mai degrabă ca pe o servitoare. Spre deosebire de felul în care se purta îndeobște cu doamnele, ei avea să-i dea ordine. Iar ea va fi nevoită să le îndeplinească.

   - Acum că ne-am înțeles, vă puteți întoarce printre ceilalți musafiri, zise marchizul. Dar nu uitați, niciun cuvânt despre cele discutate aici, iar mâine dimineață când vom pleca va fi pentru că dumneata sir James, ai o întâlnire la Londra.

   Jimmy dădu afirmativ din cap.

   - Iar eu am un angajament pe care trebuie neapărat să-l onorez.

   - Nu vom face greșeli, my lord, îl asigură Jimmy. Iar eu îmi voi da toată silința să găsesc în Cuzco niște picturi care să merite a fi expuse în noua dumneavoastră galerie.

   Nikola remarcă din tonul lui că pe Jimmy îl încânta peste poate ideea de a călători într-un loc de care ea nu auzise niciodată. Un loc aflat la celălalt capăt al lumii.

   Abia îi venea a crede că ea însăși avea să călătorească. Prefera orice altceva în locul perspectivei de a rămâne singură la King`s Keep, frământată de griji pentru soarta fratelui ei.

   Urcă în dormitor ca să-și schimbe costumul de călărie.

   Abia ajunsă acolo, realiză ce puține haine adusese cu sine la Ridge. Se vedea nevoită să trimită să i se aducă mai multă îmbrăcăminte de acasă.

   Traversă coridorul și intră în dormitorul lui James. Se gândi că îl va găsi pe acesta preocupat să se schimbe. Jimmy se schimbase însă, reușind ca de obicei, s-o facă fără ajutorul unui valet.

   Nikola bătu la ușă, apoi o deschise.

   Jimmy așteptă să intre, apoi îi spuse:

   - Chiar mă gândeam, Nikola, ce minunată va fi această călătorie la Cuzco. L-am auzit pe tata vorbind despre picturile de acolo.

   Se întrerupse o clipă, apoi continuă:

   - Un prieten de al lui le văzuse și îi povestise că, de când iezuiții au plecat cu toții, picturile au fost lăsate în paragină și nimeni nu se mai interesează de ele.

   - Va fi o experiență grozavă pentru tine, răspunse Nikola, și sunt convinsă că numai datorită rugăciunilor mele, marchizul s-a decis să nu-i spună nimic mătușii Alice.

   - Atunci ai face bine să te rogi în continuare ca marchizul să-mi dea cele zece mii de lire pe care mi le-a promis! zise Jimmy.

   Făcu o pauză, apoi adăugă:

   - Sper că Bessie și cu Butters vor avea grijă de casă.

   - Bineînțeles, răspunse Nikola, și, în orice caz, în ceea ce mă privește, nu cred că voi lipsi mult. Dacă nu din alt motiv măcar pentru Royal Ascot marchizul va trebui să se întoarcă.

   Îngrijorarea dispăru din ochii lui Jimmy.

  - Ai dreptate! Sunt convins că intenționează să câștige cupa de aur cu calul său.

   - Mai bine i-ai trimite lui Butters un bilet și niște bani, îi aminti Nikola. Unul din valeți ar putea merge la King`s Keep. Iar, la întoarcere, ar trebui să-mi aducă niște haine.

   Jimmy râse.

   - Excelența sa, cu toată meticulozitatea care-l caracterizează, a uitat de aspectul ăsta! Sigur, ai nevoie de haine, oricum ar arăta ele.

   - Îmi închipui că atât timp cât voi fi singură cu marchizul pe iaht, lucrul acesta nu va avea nicio importanță, zise Nikola. Dar prietenii lui, care probabil voi veni să-l viziteze la bord, vor fi uimiți să mă vadă în zdrențe!

   Jimmy păru jenat.

   - Hainele tale sunt chiar atât de ponosite?

   - Mai rău.

   - Păi, îl privește pe marchiz! conchise Jimmy. Acum mă duc să-l întreb dacă e de acord să trimită de urgență un valet la King`s Keep. Scrie-i o listă lui Bessie cu obiectele de care ai nevoie.

   - Dacă am nevoie de mai multe haine, atunci excelența sa va trebui să trimită un vehicol.

   - De ce nu? zise Jimmy de parcă totul ar depinde de el. Dumnezeu știe că grajdurile marchizului sunt ticsite cu toate mijloacele de transport posibile.

   Își înnodă cravata, apoi porni spre ușă.

   - Las pe mine, Nikola, zise el, și promit să-i trimit bani lui Butters pentru cel puțin o lună.

   Nikola se întoarse în camera ei.

   Se întreba ce se va face dacă la întoarcere nu va mai găsi niciun ban în bancă. Își zise că poate mai rămăsese ceva din banii obținuți de Jimmy în urma vânzării celorlalte tablouri. Spera din toată inima ca marchizul să nu afle niciodată despre această a doua latură a rușinii lor.

 

   În vreme ce fratele și sora se preocupau de problemele lor personale, marchizul se gândea la interesele sale.

   Își amintise de acel neplăcut detaliu în decursul conversației cu Jimmy despre plecarea tânărului la Cuzco. Marchizul se îndoise încă de la început dacă s-o ia sau nu pe lady Sarah cu el, convins fiind că femeia sporovăia prea mult. Incidentul din seara anterioară anulase însă definitiv această alternativă.

   Musafirii se retrăseseră în dormitoare.

   Lady Cleveland spusese că e obosită și plecase împreună cu soțul ei.

   Marchizul, în schimb, în loc să meargă la culcare, se dusese în cabinetul de lucru. Cele 3 tablouri se aflau în continuare pe sofa precum le lăsase mai devreme. Se gândise în timp ce privea iar la „Fecioara din grădina de trandafiri”, că era una din cele mai frumoase picturi pe care le văzuse vreodată.

   Nu exista nicio asemănare evidentă între modelul din pânză și Nikola. Totuși, marchizul se pomenise gândindu-se la aceasta. Avu impresia că o vede așezată pe tron cu un halou strălucitor în jurul capului și înconjurată de îngeri micuți cu aripi străvezii.

   Când în cele din urmă se decisă să plece în dormitorul său, știa că în acea noapte nu avea niciun chef să facă dragoste cu lady Sarah care cu siguranță că îl aștepta nerăbdătoare. Erau mult prea evidente intențiile femeii. Știuse din felul în care aceasta îi strânsese mâna atunci când își uraseră noapte bună că avea să-l aștepte trează în camera ei. Toată după-amiaza nu făcuse altceva decât să-l invite cu ochii, cu buzele, cu fiecare mișcare a trupului ei.

   Marchizul cunoștea în amănunt aceste cochetării care nu reprezentau altceva decât preludiul unei noi relații amoroase.

   Am să mă mai gândesc mâine, își zise el în timp ce se dezbrăca.

   Valetul îi luase hainele, iar marchizul se băgă în pat. Lumânările continuau să ardă. De obicei marchizul citea puțin înainte de a se culca. În seara aceea însă, cartea așezată pe policioara de la capătul patului, un volum gros despre antichitățile orientale, rămase nerăsfoită.

   Marchizul preferă în schimb să se gândească la cele 3 tablouri achiziționate. Își făcea planuri asupra locurilor unde urma să le expună în galeria sa. Avea sentimentul că „Fecioara din grădina de trandafiri” trebuia plasată într-un spațiu special amenajat care să pună în valoarea toate calitățile pânzei. Tocmai se întreba dacă n-ar fi fost potrivit s-o atârne chiar în dormitorul său, când spre surprinderea lui, ușa se deschise.

   Era Sarah.

   Arăta nespus de încântătoare, într-un neglije tot atât de transparent ca și cămașa de noapte pe care o purta pe dedesubt.

   Neglije-ul, de un roz aprins se potrivea foarte bine cu părul ei negru, lung care îi curgea în bucle.

   Era frumoasă. Orice bărbat ar fi găsit-o irezistibilă.

   Dar pentru o clipă, fiindcă vizitatoarea contrasta atât de mult cu „Fecioara din grădina de trandafiri”, marchizul rămase rece. De fapt nu simțea altceva decât un sentiment de iritare. Femeia încălcase toate regulile venind în dormitorul lui în loc să-l aștepte pe el să răspundă chemării ei.

   - Nu mi-ai spus noapte bună, zise lady Sarah cu voce catifelată și seducătoare.

   - Credeam că ești obosită, se scuză marchizul.

   Sarah stătu nemișcată în prag câteva clipe. Apoi se apropie de pat și îi înconjură încet gâtul cu brațele.

   - De ce să pierdem timpul așteptându-ne unul pe celălalt? șopti ea lipindu-și buzele de ale lui.

 

   Lady Sarah plecase mult mai târziu.

   Înainte să iasă din cameră, îl sărutase cu pasiune pe marchiz. Marchizul știuse atunci că nu s-ar fi învoit s-o ia pe lady Sarah cu el în Grecia nici dacă i-ar fi ordonat Primul Ministru.

   În acesta caz, însă, avea să fie nevoit să caute pe cineva în Atena. De fapt avea mulți prieteni în Grecia. Era convins că printre aceștia avea să se găsească o femeie frumoasă care să accepte să-l urmeze în croazieră. Dar atunci ar fi trebuit să-l ia la bord și pe soțul ei și poate chiar alți câțiva musafiri.

   Îl enerva faptul că nu i se îngăduise să-și întocmească din timp un plan. Totuși, știa că atunci când lordul Beaconsfield cerea un lucru, ordinul trebuia îndeplinit fără amânare.

   Sigur am să găsesc pe cineva, își spuse el plin de îndoială.

   Era absolut decis să nu recurgă la lady Sarah.

   Acum însă, când o alesese pe Nikola, marchizul se felicita în sinea lui, convins că rezolvase problema cu multă istețime.

   Fata era tânără și inocentă. De aceea, n-avea să-l tracaseze cu pretențiile ei. Era absolut ignorantă în materie de societate. Nu exista niciun motiv pentru care numele lor să fie asociate vreodată.

   Totul se îmbină atât de perfect, se gândi el, încât parcă ar fi mâna destinului.

   De 1 an tot încerca să-și facă timp pentru a vizita Cuzco. Aflase despre picturile care de vechi ce erau începuseră să se desprindă din rame și în privința cărora nimeni nu-și făcea griji.

   Apoi, cu o lună în urmă, se hotărâse să trimită acolo pe un om al său care îi mai cumpărase câteva tablouri din Viena. Acesta se arătase încântat să călătorească la Lima.

   Totodată, însă, marchizul știa că omului său îi lipsea acel „fler” care constituia cea mai de seamă calitate a lui James Tancombe. Cei doi ar fi făcut o echipă perfectă. Tablourile cumpărate de ei ar fi îmbogățit cu siguranță galeria sa.

   Marchizul era foarte bine dispus când James intră în cabinet.

   - Ce pot face pentru dumneata, Tancombe? întrebă marchizul.

   Jimmy îi spuse că dorea să trimită un valet la King`s Keep pentru a aduce haine surorii lui.

   - Și aș vrea să-mi instruiesc servitorii cu privire la perioada în care voi lipsi, adăugă el.

   Marchizul se arătă întru totul de acord.

   - Dacă se vor ivi dificultăți între timp, am să-i cer surorii tale să mă înștiințeze și am să trimit pe cineva din personalul meu să rezolve problema.

   - Sunteți nespus de amabil, zise Jimmy, și presupun că Nikola va reveni curând din Grecia.

   - Sper cu toată sinceritatea, zise marchizul. Este extrem de neplăcut pentru mine să fiu plecat vreme îndelungată.

   Făcu o pauză apoi adăugă:

   - Pe de altă parte doi dintre caii mei participă la Newmarket sâmbăta viitoare și mi-ar fi plăcut să asist la competiție.

   - Călătoriile ne dau întotdeauna multă bătaie de cap, remarcă Jimmy.

   - Adevărat, încuviință marchizul.

   Porniră împreună spre camera în care musafirii se strânseseră pentru prânz.

   Nikola se afla deja acolo.

   Jimmy luă loc lângă ea, iar Nikola îi înmână fratelui ei un bilet adresat servitoarei lor, Bessie.

   Jimmy plecă să-l predea secretarului.

   Știa că, înainte să înceapă servirea prânzul, unul din vehiculele rapide ale marchizului avea să pornească spre King`s Keep. Urma să fie înapoi spre seară, la puțin timp după ce ei își vor fi savurat cina.

 

   Pentru Nikola, perspectiva de a călători alături de marchiz avea izul unei aventuri în lumea basmelor.

   Părăsiră Ridge a doua zi dimineață la 8 fix.

   Lady Cleveland și lady Sarah nu apucaseră să se trezească. În schimb, lordul Cleveland și cu Willie coborâră să-și ia rămas bun.

   Marchizul îi invită să rămână până luni.

   Regreta că, în ceea ce îl privea era nevoit să plece atât de grăbit.

   - Sir James se află în aceeași situație, zise el. Trebuie să se întâlnească cu o persoană care mâine părăsește Londra așa încât întâlnirea trebuie să aibă neapărat loc astăzi.

   - Pariez că vor discuta despre tablouri! remarcă Willie.

   - Despre ce altceva? întrebă lordul Cleveland.

   Marchizul apucă hățurile.

   Nikola flutură mâna spre cei doi bărbați până ieșiră din raza castelului.

   Când părăsiră halta instalați în trenul personal al marchizului, Nikola era convinsă că visează. Erau asistați de câțiva valeți îmbrăcați în livrea și purtând blazonul marchizului.

   Nikola refuză orice tratație fiindu-i de ajuns micul dejun de dinainte de plecare, iar Jimmy ceru un pahar de șampanie.

   Mai târziu serviră caviar și sendvișuri cu pateu.

   Nikola știa că fratele ei accepta tot ce i se oferea pe seama principiului că poate aceasta era unica ocazie a vieții lui.

   Dacă ar fi fost să plătească produsele, desigur nu și-ar fi putut permite.

   Când ajunseră la Ridge House din Park Lane, omul care avea să-l însoțească pe Jimmy la Lima era acolo.

   Spre liniștea sa, Nikola observă că cei doi aveau multe lucruri în comun.

   Apoi marchizul îi lăsă și se duse să discute cu domnul Grey.

   O oră mai târziu, Nikola își lua rămas bun de la Jimmy. Călătorea împreună cu marchizul spre Tilbury.

   Una din cabinele vasului cu aburi ce traversa Canalul Mânecii cu destinația Ostend era la dispoziția marchizului. Dar, fiind o zi însorită și frumoasă, acesta preferă să rămână pe punte.

   Nikola, așezată confortabil pe un fotoliu, citi ziarele și răsfoi câteva reviste.

   Apoi, când pășiră pe țărm la Ostend, Nikola dădu cu ochii de vagoanele regale, care îi așteptau pe cei doi. În acel moment, Nikola nu mai fu în stare să-și stăpânească emoția.

   - Aceste... cușete... aparțin într-adevăr... Majestății Sale? întrebă ea.

   - Majestatea Sa Regina a avut bunăvoința să mi le pună la dispoziție, răspunse marchizul.

   Nikola se uită în jurul ei uluită și aproape neîncrezătoare.

   Pereții sufrageriei erau capitonați cu mătase. Tavanul în gri perle și bleu ciel, era pavoazat cu galben auriu, cu motive florale închipuind trandafiri, trifoi și ciulini. Draperiile erau în nuanțe de bleu și alb; 4 candelabre fixate în cele 4 colțuri ale tavanului luminau spațioasa cușetă. Podeaua era acoperită de un covor indian. Mobilierul se constituia dintr-o sofa și două fotolii albastre stil Louis XVI precum și un taburet cu franjuri galbene și broderii.

   Vagonul de dormit conținea două dormitoare.

   Cel rezervat lui Nikola era ornamentat în stil japonez, cu apărătoare de bambus de jur împrejurul pereților.

   Ciuveta era îmbrăcată în piele grena de Cordoba. Într-un colț se afla un dulap elegant pentru haine.

   În clipa când trenul se puse în mișcare, Nikola reveni în salon.

   - E atât de încântător... de emoționant, îi zise ea marchizului. De fapt, sunt aproape sigură că visez!

   - Întrucât vom avea de parcurs o distanță destul de lungă, ai să te plictisești eventual chiar înainte de a ajunge în Grecia, răspunse marchizul.

   Nikola zâmbi.

   - Am observat când veneam încoace că pe ușa unei cușete scria „Bibliotecă”.

   - Să înțeleg că ești o cititoare avidă? remarcă marchizul.

   - Până acum nu am călătorit decât cu ocazia lecturilor, dar în felul acesta am vizitat multe țări.

   - Consideră că ai anumite cunoștințe despre Grecia?

   - Vom avea ocazia să vizităm Atena?

   - Nu promit nimic, răspunse marchizul. Iahtul meu ne așteaptă și cred că am face o greșeală să nu ne îmbarcăm imediat.

   Constată imediat dezamăgirea din ochii fetei.

   Dar Nikola nu încercă să-l roage să-și schimbe decizia, așa cum ar fi făcut oricare din femeile pe care le cunoștea marchizul.

   Acesta hotărâse încă de la început că, dacă intenționa să citească ziarele, nu voia să fie întrerupt. Așa că înălță ziarul ascunzându-și cu totul fața în dosul lui. După un timp, deoarece curiozitatea nu-i dădea pace, se uită cu coada ochiului să vadă ce face Nikola.

   Aceasta se mutase de pe fotoliul alăturat lui pe care stătuse anterior într-un șezlong aflat la fereastră. Privea afară. Era în mod evident absorbită de priveliștea pajiștii însorite pe care o traversau. Își scosese pălăria și o lăsase în dormitor.

   Marchizul se gândi că silueta fetei profilată în dreptul ferestrei era deosebit de încântătoare. La fel și părul ei care, la lumina soarelui, se aprindea în irizări strălucitoare.

   Apoi se felicită singur pentru tăcerea ei. Era exact ceea ce dorea în acel voiaj. Se gândi că avea s-o avertizeze despre rolul ei când vor ajunge la Atena. Asta pentru cazul în care ar fi primit vizita vreunei persoane curioase la bordul iahtului.

   Marchizul se îndoia că Nikola era conștientă de faptul că, într-un asemenea caz, musafirii ar fi considerat-o amanta lui.

   Lucrul acesta e foarte important, se gândi el. Oamenii trebuie să vadă că mă aflu într-o vacanță liniștită și atât.

   Apoi își spuse că era prea devreme pentru a-și face griji despre cele ce aveau să se întâmple. Trebuia să aștepte până ajungeau pe mare.

   Își reluă ziarul și începu să citească mai departe.

 

   Când sosi ora cinei, Nikola se întrebă ce rochie ar fi putut purta.

   Îi ceruse lui Bessie să-i trimită toate lucrurile considerate necesare. Avea totuși o rochie decentă de seară. Era absolut convinsă că marchizul avea să se îmbrace în frac.

   Cum ar putea purta altceva, se gândi ea zâmbind, ținând cont că ne aflăm în cușetele Majestății Sale?

   Simțea cum o cuprind fiori la gândul că dormea în patul Reginei. Nicio clipă nu stătu să se întrebe cum se făcea că marchizul beneficia de această incredibilă favoare.

   Dawkins se instalase în vagonul de zi.

   Era un comportament folosit de valetul scoțian al Reginei, acela care o însoțea oriunde călătorea.

   În vagonul de dormit se aflau alte două dormitoare și un separeu pentru bagajele ușoare.

   Dawkins îi aduse la cunoștință lui Nikola că servitoarele dormeau pe canapele.

   - Ce noroc că nu trebuie să avem nicio servitoare cu noi, râse Nikola. Bietele de ele, nu s-ar fi simțit prea confortabil.

   - Nu uitați să mă anunțați oricând aveți nevoie de ceva, miss, îi zise Dawkins cu accentul său scoțian.

   - Mulțumesc, răspunse Nikola gândindu-se ce amabil era acest omuleț.

   El îi despachetase bagajele.

   Acum se uita în dulapul care îi adăpostea toate hainele. Se întristă văzând cât de jalnic arătau acestea. Cu excepția, bineînțeles, a rochiei sale noi de mătase turcoaz.

   Nu pot s-o port în fiecare seară, se gândi ea. Deși, oricum, nu cred că marchizul o să-mi observe prezența.

   Își puse o rochie de muselină albă pe care și-o făcuse de asemenea singură.

   Nu avusese destul material ca să-și confecționeze și o pelerină. În schimb, avea șalul ei vechi de pe vremea când era doar o copilă. Pentru a-l adapta modei ultimilor ani îi adăugase câțiva ciucuri lungi de muselină la ambele capete.

   Se privi în oglindă. Îmbrăcămintea ei nu suporta nicio comparație cu rochiile elegante pe care Nikola le admirase la lady Sarah.

   Se întreba încontinuu de ce marchizul nu îi ceruse lui lady Sarah să-l însoțească în această excursie. Toaletele ei luxoase și chipul ei atrăgător s-ar fi potrivit de minune cu decorul din Salonul Regal.

   Nikola își dădu toată silința în privința coafurii. Încercă să-și aranjeze părul într-un coc la modă. Dar buclele mici scăpau întruna din agrafe. În cele din urmă renunță să le mai netezească.

   Fără să mai insiste asupra înfățișării ei, merse direct în sufragerie. I se păru că marchizul o analiza foarte critic atunci când se așeză la masă vizavi de el.

   Un stewart îi oferi o cupă de șampanie.

   Amintindu-și de principiile lui Jimmy, Nikola acceptă. Marchizul, gândi ea, arăta magnific. Arăta de parcă s-ar fi pregătit să cineze cu Majestatea Sa în persoană. Cămașa lui era uluitor de albă, cu o singură podoabă în centru. Era vorba de o agrafă de aur cu o perlă neagră în capăt.

   Privirea eu curioasă aluneca involuntar spre bijuteria marchizului.

   - Ce s-a întâmplat cu frumoasa ta rochie turcoaz a cărei nuanță se potrivește atât de bine cu fondul sufrageriei de la Ridge? o întrebă el.

   După o scurtă tăcere, Nikola răspunse:

   - Deoarece... este unica mea rochie frumoasă... m-am gândit să o păstrez... pentru o ocazie... deosebită.

   - Și nu consideri că a servi cina cu mine este o ocazie deosebită?

   - Da... desigur! răspunse Nikola îmbujorându-se. Dar, pentru că... ați văzut-o seara trecută... și seara anterioară... m-am gândit că înfățișarea mea ar putea deveni... oarecum monotonă.

   - Este desigur o rochie foarte frumoasă! remarcă marchizul.

   Nikola râse.

   - De ce râzi? întrebă el.

   - Pentru că provine dintr-o pereche de draperii de pat!

   Marchizul o privi mirat.

   - Nu înțeleg ce spui.

   - Când l-ați invitat pe fratele meu la dumneavoastră... nu aveam decât o zi și jumătate.. în care să-mi... fac o rochie... deosebită pe care s-o port cu această ocazie.

   - Ai făcut-o chiar dumneata singură? întrebă uluit marchizul.

   - Am folosit draperiile cumpărate de mama.

   - Constat că ești foarte talentată! remarcă marchizul.

   Tonul său însă nu sugera un compliment.

   Nikola spuse stânjenită:

   - Mă tem că... veți primi vizita... vreunuia din prietenii dumneavoastră. Dar, dacă va veni după amiaza, atunci voi putea purta... rochia turcoaz.

   - Și dacă va veni în timpul zilei? întrebă marchizul.

   Nikola ridică palmele într-un gest neajutorat.

   - Atunci veți fi nevoit să le explicați că m-ați salva de pe o insulă pustie pe care am zăcut luni de zile și că mi-am pierdut toate bagajele în timpul naufragiului.

   Marchizul râse.

   - Observ că ai o imaginație foarte activă, miss Tancombe.

   Făcu o pauză, apoi adăugă:

   - Nu, greșesc. Dacă vom călători împreună în această excursie îndelungată atunci trebuie neapărat să te numesc Nikola, care este, de altfel, un nume foarte atrăgător.

   - Mama l-a ales. Multe membre ale familiei Tancombe care au locuit la King`s Keep s-au numit Nikola, deși cred că la urma urmelor ar fi putut să mă boteze altfel.

   - Întreaga ta viață se rezumă la acea casă? întrebă marchizul.

   - Desigur! răspunse Nikola. Nu avem altceva mai important și de aceea fiecare lucru e judecat prin prisma importanței lui în raport cu King`s Keep.

   Vorbele sale îl făcură să râdă pe marchiz.

   Acesta zise:

   - Ești cu totul altfel de cum m-am așteptat!

   - Cum... v-ați așteptat să fiu?

   - Dacă aș răspunde la această întrebare, aș putea părea nepoliticos, zise el. În schimb mi se pare foarte interesant să descopăr cât ești de diferită.

   - Atunci nu trebuie să observați prea repede, se rugă Nikola. Fiindcă altfel, mă tem că veți fi atât de plictisit când vom ajunge la Atena, încât mă veți trimite acasă... într-un tren obișnuit.

   Marchizul râse din nou.

   Când plecă la culcare, marchizul se gândi că masa se desfășurare cu multă voie bună. Nikola avea un fel amuzant de a rosti adevărul. Marchizul nu putea caracteriza printr-un cuvânt anume stilul ei, știa doar că era „diferit”. El era obișnuit cu femei dispuse să flirteze de la aperitiv până la desert. Conversația acestora conținea în permanență un dublu sens.

   Nikola nu încerca să pară spirituală. Dar, rămas singur, marchizul realiză că tânăra dovedise inteligență în tot ceea ce spusese. Avea un mod original de a descrie lucrurile, fapt care îi stârnea multă curiozitate marchizului.

   Când o întrebase dacă într-adevăr lady Hartley era zgârcită cu ei precum afirmase la Ridge, Nikola răspunsese:

   - Când va muri, Alice are să fie cea mai bogată persoană din cimitir.

   Mai târziu, întins în patul său confortabil, marchizul se gândi ce noroc era că nu călătorea cu lady Sarah. Într-un asemenea caz, toată conversația lor s-ar fi rezumat la subiectul iubirii. Ar fi durat, într-o formă sau alta, de la Ostend și până la momentul înapoierii. După ce făcuse dragoste cu ea în noaptea de vineri, știuse că femeia nici măcar nu-l mai atrăgea. Incontestabila ei frumusețe brună îl lăsa acum indiferent.

   A doua zi dimineață, Sarah se comportase într-o manieră foarte posesivă și cât se poate de stânjenitoare pentru el. Era furios pe expresia cu care îl priveau atât Cleveland cât și Willie. Știa că aceștia înțeleseseră cele petrecute noaptea anterioară.

   Când se dusese la culcare sâmbătă seara, marchizul era hotărât. Strângând buzele cu mânie, își zise în sinea lui că nicio femeie nu avea să-l seducă fără voia lui, oricine ar fi fost ea. Ca urmare, făcuse un lucru pe care nu-și închipuise vreodată că va fi silit să-l facă.

   Își părăsise propriul dormitor și își petrecuse noaptea în camera de oaspeți de alături. 

 ................................