Vieți paralele, Ellen Meister

 .........................................

4.

 

                 Când era copil, Hayden o întreba uneori pe Quinn ce putere magică şi-ar dori cel mai mult dacă ar avea posibilitatea să-şi aleagă una.

   Fratele ei alegea întotdeauna invizibilitatea, ceea ce lui Quinn i se părea dezgustătoare. Nu avea nicio dorinţă să afle ce făceau ceilalţi oameni sau ce se spunea în spatele uşilor închise. La fel, nu-i păsa nici de vederea cu raze X. Nici măcar puterea supranaturală nu o atrăgea prea mult. Însă zborul, da. Zborul era perfect. Lui Quinn îi plăcea să închidă ochii şi să-şi imagineze libertatea pe care i-ar fi dat-o posibilitatea să se înalţe în aer. Acolo sus nu ar mai fi tulburată de probleme şi totul ar arăta condensat şi fără cusur.
   Lui Quinn i se păru că cineva o strigă pe nume. Oare era doar imaginaţia ei?
   Se întoarse spre clădire. Jean-Claude nu se mai vedea din pricina unui bărbat scund şi îndesat, care stătea în faţa lui şi-i făcea ei cu mâna. Ea se opri.
   - Walt?
   El alergă spre ea. Era prietenul lui Eugene, Walt St. Pierre, fostul editor la Saturday Night Live, care stătuse pe canapea cu câteva zile în urmă când alergase pe lângă ei să se întoarcă acasă la Isaac. Bineînţeles, pentru el asta nu se întâmplase niciodată, iar el nu o mai văzuse de 10 ani. Se minună ce coincidenţă era să dea peste el, însă atunci îşi dădu seama că, din moment ce în cealaltă viaţă locuia în acea clădire, atunci probabil şi în aceasta locuia tot acolo.
   - Mă gândeam eu că eşti tu, spuse el. Arăţi fantastic.
   Quinn se întrebă cum de-şi dăduse seama cum arăta, din moment ce privirea lui era concentrată undeva în apropierea umărului ei drept. Walt nu putuse niciodată să o privească direct în ochi şi, din câte ştia ea, nu făcea asta cu nici o femeie. Bărbatul era amuzant, inteligent şi foarte talentat, însă avea mari nesiguranţe când venea vorba de sexul opus.
   - Mulţumesc, răspunse ea, apoi dădu să-l sărute pe obraz, însă el întoarse capul în momentul nepotrivit şi ea îi atinse uşor colţul gurii, lucru care-i stânjeni pe amândoi. Îmi pare bine să te văd, Walt.
   - Cât a trecut? întrebă el.
   - Cel puţin 10 ani.
   - Arăţi fantastic, repetă el.
   - Şi tu, minţi ea.
   - Ai slăbit, nu? Arăţi fantastic.
   Quinn se gândi să-i spună că, dacă nu era atent, ar putea să-i lase impresia greşită că doar i se părea că arăta fantastic. Însă nu era prea sigură dacă gluma ei va prinde, aşa că se mulţumi să răspundă:
   - De fapt, sunt însărcinată. Cu al doilea copil.
   - Oh! Felicitări. Tot cu şoferul acela de taxi eşti?
   Aceea era povestea pe care le-o spusese Eugene tuturor prietenilor săi, presupuse Quinn. Şi-l putea imagina scornind o poveste în care ea fugea cu un şofer de taxi.
   „Nu a avut bani să plătească cursa, aşa că el a invitat-o la el, iar ea n-a mai plecat niciodată.“ Sau ceva de genul ăsta.
   - Nu e chiar şofer de taxi, răspunse Quinn.
   - Am mai auzit şi că te-ai mutat în suburbie, continuă el, ca şi când acea întâlnire întâmplătoare făcea ca şi acel zvon să fie o minciună.
   - Da. Am venit aici ca să iau prânzul cu o prietenă de la Baston’s.
   O rafală de vânt îi suflă şuviţa de păr cu care îşi acoperise chelia, iar el se chinui să-şi păstreze freza intactă.
   - Nu te-am considerat niciodată o fată din suburbii.
   - Ba chiar sunt! răspunse ea zâmbind. Am o casă în suburbie, soţ, copil şi un Volvo.
   - O mamă cu normă întreagă care-şi duce copilul la fotbal.
   - Exact.
   - Ar trebui să candidezi pentru vicepreşedinte.
   - Cred că pentru asta ar trebui să fiu o mamă care-şi duce copilul la hochei, râse ea.
   - La fotbal, la hochei, tot aia e; mă excită. Casnicele sunt excitante.
   Quinn se albi la faţă, iar el îşi duse mâna la gură.
   - Asta a fost nepoliticos, nu?
   - Puţin.
   - Vestea bună e că reputaţia mea de rege al momentelor stânjenitoare rămâne neatinsă.
   - Face parte din farmecul tău, răspunse ea, apoi schimbă subiectul. Locuieşti aici?
   El privi în spate spre clădire.
   - Da, de câţiva ani. Iubesc locul ăsta. Are cea mai bună amplasare.
   - Şi privelişte, adăugă ea, apoi îşi dădu imediat seama ce gafă făcuse.
   - Ai fost înăuntru?
   - Nu, doar... hm, m-am gândit că apartamentele care dau spre parc au privelişti frumoase.
   El încuviinţă din cap.
   - Ştii, am încercat să-l conving pe Eugene să-şi ia şi el un apartament aici cu câţiva ani în urmă, dar nu l-a interesat.
   Bineînţeles că nu. Amintirea era acolo, imprimată în timpul vizitelor în cealaltă viaţă. Ea fusese cea care îl convinsese pe Eugene să ia apartamentul cel frumos dinspre parc. La început el insistase că era prea luxos.
   - Încă ţii legătura cu el? întrebă ea.
   - Sigur, răspunse el, apoi scoase telefonul mobil. Vrei să vorbeşti cu el? Îl am pe apelare rapidă.
   Evident că nu dorea aşa ceva. Ce naiba să-i spună? Cu siguranţă, Eugene încă era plin de ranchiună după despărţirea lor.
   - Mulţumesc oricum, spuse ea.
   - Eşti sigură?
   El părea pregătit să apese un buton, aşa că ea ridică vocea.
   - Nu, n-o face! Te rog.
   - Oh, scuză-mă, spuse el. Ar fi destul de incomod, nu?
   Scutură din cap, ca şi când ar fi încercat să-şi bage minţile în el.
   Ea zâmbi şi încercă să-l privească în ochi, însă el se concentră atunci undeva în zona urechii ei stângi. Părea stânjenit, aşa că ea schimbă subiectul, încercând să-l liniştească.
   - Ţi-am citit cărţile, spuse ea. Walt, sunt impresionată.
   După ce plecase de la Saturday Night Live, Walt scrisese o carte de non-ficţiune despre perioada petrecută acolo. Era o relatare amuzantă, sinceră şi modestă. Criticii rămăseseră încântaţi de ea, iar cartea se vânduse destul de bine.
   Mai scrisese după aceea şi câteva romane şi căpăta din ce în ce mai mulţi cititori fideli.
   - Venind din partea ta, spuse el, însă nu termină propoziţia.
   Fusese în stare să-i spună că-l excita, însă îi era aproape imposibil să-i mulţumească pentru compliment. Acum, privirea lui era fixată pe trotuar.
   - Hei, îţi aminteşti evenimentul acela de strângere de fonduri la care au venit părinţii tăi? Mama ta a fost foarte tare.
   În perioada în care fusese singură, Quinn lucrase pentru organizaţia Planned Parenthood şi mersese la multe evenimente de strângere de fonduri pentru ei.
   Într-una dintre aceste ocazii îşi adusese şi părinţii, iar mama ei ajunsese să se certe cu cineva din rândul protestatarelor aflate în faţa clădirii. Cineva de la Daily News profitase de ocazie şi făcuse o fotografie cu Nan şi femeia care milita pentru dreptul la viaţă, urlând una la cealaltă, faţă în faţă, cu expresii furioase, cu gurile deschise, aproape o imagine în oglindă. Fotografia fusese excepţională.
   Bineînţeles, ceea ce fotografia nu putea să redea era dialogul dintre cele două.
   În timp ce Quinn, Eugene, Nan şi Phil încercaseră să treacă pe lângă protestatari, femeia strigase la ei:
   - Cum v-aţi simţi dacă mama voastră ar fi făcut avort?
   Momentul surprins în fotografie fusese cel în care Nan se întorsese şi răspunsese:
   - Mi-aş fi dorit să o fi făcut. Altfel n-ar mai fi trebuit să suport proaste ca tine.
   - Ah, spiritul ager, spusese Eugene. E ca şi cum văd pe viu o piesă de-a lui Noel Coward.
   Imediat, furia lui Nan se risipise şi începuse să râdă.
   Lui Quinn i se părea ironic că în trecut fusese o susţinătoare activă a controlului natalităţii, iar acum se confrunta cu opţiunea de a face avort sau de a alege viaţa. Însă, desigur, acest lucru dovedea ceea ce Quinn crezuse tot timpul - că nu era o dovadă de inconsecvenţă dacă erai adepta dreptului la opţiune şi, totodată, împotriva avortului. De fapt, atunci mai mult ca niciodată, era recunoscătoare că decizia de a naşte acel copil era a ei, nu a guvernului.
   - Da, a fost, aprobă Quinn. A fost foarte tare.
   - Ce face? întrebă Walt.
   - A murit în urmă cu mai mulţi ani.
   Era răspunsul ei standard. Nu era nevoie să detalieze decât dacă era forţată.
   - Înseamnă că nu prea bine.
   Ea făcu o grimasă.
   - Îmi pare rău, spuse el. Glumă proastă. Cum a murit?
   Quinn oftă. Era întrebarea de care se temea cel mai tare.
   - Supradoză cu medicamentele prescrise.
   Încercă să o spună pe un ton firesc, însă gâtul i se strânse şi sunetele ieşiră prea înalte.
   - Oh, Dumnezeule. Asta chiar e dur.
   - Da.
   - Ştii că a murit Jackie? întrebă el.
   - Jackie? 
   Numele i se părea cunoscut, însă nu îşi amintea cui îi aparţinea.
   - Câinele meu.
   Câinele lui? Ce comparaţie era asta?
   - Îmi pare rău, spuse ea.
   - Ştiu că este... ştii, nu este acelaşi lucru. Hei, vrei să vii la o petrecere săptămâna viitoare?
   - Poftim? Să mai spună cineva ceva de schimbări ciudate de subiect.
   - Tot pentru strângere de fonduri, explică el.
   - Hm...
   - E pentru o cauză nobilă. Donez o parte din profiturile strânse în urma vânzării noii mele cărţi pentru Spitalul de Cercetări în Pediatrie St. Jude şi joia viitoare organizăm o petrecere de lansare cu strângere de fonduri. Ar trebui să vii. Am câteva nume mari. O să fie paparazzi şi tot tacâmul.
   - Pare interesant, însă...
   - De data asta nu vor mai fi protestatare furioase. Mă rog, poate doar câţiva critici literari morocănoşi.
   - Nu ştiu, Walt.
   - Eugene nu o să fie, îţi promit.
   - Nu e vorba de asta, spuse ea, deşi era clar vorba şi de asta. Doar că...
   - O să vină şi Tina, o întrerupse el.
   - Tina?
   - Fey.
   - Ah.
   - Şi poate şi Adam, adăugă el.
   - Adam?
   - Sandler.
   - Nu am avut niciodată o pasiune pentru staruri, spuse ea.
   - Oh, şi Janeane.
   Făcu ochii mari.
   - Garofalo?
   Da, poate că avea totuşi o urmă de pasiune pentru vedete.
   - O ştii? întrebă el.
   - Nu, însă mereu am vrut să o cunosc.
   El scoase o carte poştală lucioasă din buzunar şi i-o întinse.
   - Aici sunt toate detaliile. Poţi să vii cu cine vrei. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine.
   Quinn băgă cartea poştală în geantă şi îi spuse că se va gândi la invitaţie. Îl sărută pe obraz, de data asta cu succes, apoi îşi luă rămas-bun şi se duse să se întâlnească cu prietena ei Meredith.

   La o salată impresionantă în restaurantul în stil pub din apropierea librăriei de cărţi, Meredith o puse pe Quinn la curent cu ultimele bârfe de la Baston’s, apoi îi povesti despre cea mai recentă cucerire a ei, un autor consacrat de cărţi cu crime misterioase.
   În loc să-i dezvăluie direct identitatea îi dădu indicii - nume de personaje de-ale lui, locul în care se desfăşoară acţiunea, reputaţia lui - până când Quinn îşi dădu seama despre cine era vorba. Asta o făcea pe Meredith să se simtă ca şi când ar avea dreptul să îi dea toate detaliile relaţiei ei. La urma urmei, Quinn îi ghicise numele. Ce putea să facă Meredith?
   Quinn dorea să ştie dacă în dormitor era la fel de tulburător ca în cărţile sale.
   - E tot numai verbe, fără niciun adjectiv, răspunse Meredith.
   - Pare foarte inteligent, spuse Quinn. Ce anume înseamnă asta?
   - Înseamnă că atinge, mângâie, sărută, muşcă, împinge. Însă nu îl interesează dacă e dulce sau pasional, tandru sau sălbatic.
   - Deci nu e o relaţie de durată?
   - Să spunem că n-o să cumpăr şi continuarea la romanul ăsta.
   Quinn amestecă salata şi înţepă cu furculiţa o felie de dovlecel.
   - Am crezut că stai departe de scriitorii de gen, spuse ea.
   - Doar de cei de science-fiction, o corectă Meredith.
   - Şi ce anume au scriitorii de science-fiction? râse Quinn. Mi se pare că au o imaginaţie foarte bogată.
   - Ascultă, nu spun că toţi locuiesc în subsolurile mamelor lor, însă poate ar trebui s-o facă. Spune-mi ce anume e nou şi excitant în lumea ta.
   Quinn ar fi preferat să se concentreze asupra aventurilor carnale ale lui Meredith, însă îi datora prietenei sale câteva informaţii despre ea, aşa că începu cu sarcina şi cu rezultatele de la RMN.
   - Şi... păstrezi copilul? întrebă Meredith.
   - Da.
   - E foarte nobil.
   - Nu, răspunse Quinn. Nu este nobil deloc. De fapt, este posibil să fie cea mai egoistă decizie pe care am luat-o vreodată.
   - Egoistă?
   Quinn o privi în ochi pe prietena ei.
   - De unde o să ştiu că acest copil n-o să-şi petreacă întreaga viaţă suferind?
   - Da, nu ai de unde să ştii, răspunse Meredith după ce se gândi o clipă.
   - Şi totuşi, o aduc pe lume.
   Meredith se întinse şi îi strânse mâna lui Quinn.
   - Crezi că fac o greşeală? întrebă Quinn.
   - Cred că singura greşeală ar fi să ignori ceea ce îţi spune inima.
   Quinn dădu din cap şi se întoarse la salata ei. Schimbă subiectul şi îi spuse lui Meredith întreaga poveste despre Hayden şi cum găsise tablourile mamei lor în dulapul lui Cordell.
   - De ce le-a furat? întrebă Meredith. Avea nevoie de bani?
   - Cred că da.
   - Însă ce avea de gând să facă cu ele? Cum ar fi putut să vândă tablouri furate?
   - Habar n-am, răspunse Quinn. Poate că are contactele lui.
   Trecură la alte subiecte şi, când se apropiau de sfârşitul mesei, Quinn îi povesti ce i se întâmplase pe drum.
   - L-ai întâlnit vreodată pe Walt St. Pierre? întrebă Quinn, îngrijorată că ar putea să fie deja una dintre cuceririle lui Meredith.
   - Nu, însă încercăm să dăm de el pentru un eveniment la librărie. Nu era prieten cu Eugene?
   Quinn dădu afirmativ din cap.
   - Şi am dat nas în nas cu el.
   Chipul lui Meredith se lumină.
   - Şi cum e?
   Quinn râse, căci ştia deja încotro se îndrepta conversaţia.
   - Las-o baltă, spuse ea. Nu e genul tău.
   - E homosexual?
   - Nu, însă se simte foarte stânjenit printre femei.
   - Ca personajele din cărţile lui, spuse Meredith.
   - Exact.
   - Mi-ar plăcea mult să am un iubit ca ăsta.
   - De ce?
   - Glumeşti? O să tremure tot şi o să fie recunoscător. M-aş simţi ca o zeiţă.
   Quinn scoase invitaţia primită de la Walt şi i-o întinse lui Meredith.
   - Asta e şansa ta, spuse ea.
   - Ce e asta?
   - M-a invitat la o petrecere. Poţi să mergi în locul meu.
   Meredith citi invitaţia.
   - Pare ceva tare. Am putea merge împreună.
   - N-am chef de o asemenea petrecere acum, Mer.
   - Ai voie să te distrezi, Quinn.
   Oare? De cele mai multe ori, Quinn se simţea ca şi când o jelea deja pe Naomi... sau pe fetiţa sănătoasă în care probabil nu se va transforma niciodată.
   - O să mă gândesc, răspunse ea, sorbind din pai.

   Analiza lui Quinn – nr. 7

   Nan reuşise să găsească singura fotografie a lui Quinn cu piciorul în ghips.
   Stătea pe pat, citind o carte, fără să se uite la aparat. Nan trebuia să-şi imagineze - sau să inventeze - expresia feţei ei.
   Acela fusese un moment critic din viaţa de copil a lui Quinn, căci atinsese cealaltă parte pentru prima dată. Da, ştiuse totul încă de când fusese mică, însă Nan reuşise să îndepărteze asta din conştiinţa fiicei ei. Acum adevărul era de neevitat.
   Nan ştia că ea fusese cea care-i făcuse asta fetiţei ei, crease acea deschizătură în lumea ei în momentul în care fusese între viaţă şi moarte la naşterea ei. Însă oare era un blestem sau un dar?
   Pentru Nan, fuga era un vizitator seducător care îi şoptea blând la ureche ori de câte ori lucrurile deveneau prea întunecate ca să le îndure. Atât de simplu.
   Foarte uşor. Pur şi simplu să plece. Să-şi deschidă o venă, să ia nişte medicamente, să adoarmă în maşină cu uşa de la garaj închisă şi motorul pornit. Soluţia era mereu acolo.
   Pentru fiica ei se întrevedea un alt gen de fugă, iar Nan se întreba dacă era mai dulce sau mai crudă decât tentaţia morţii. Oare Quinn se va descurca mai bine cu greutăţile vieţii dacă ştia că mai exista o variantă pe care o putea alege? Sau se chinuia cu o hotărâre pe care nimeni nu trebuia să o ia vreodată?
   Pentru acel portret, Nan alesese să o reprezinte pe Quinn gândindu-se la posibilităţile pe care le avea. Însă ce expresie ar trebui să aibă? Nan luă caietul de schiţe ca să încerce diverse chipuri. Încercă teamă, dragoste, confuzie, bucurie, suferinţă, furie.
   Nan privi din nou fotografia fiicei ei. Dacă ar fi putut vorbi cu acea fată atunci, ar fi întrebat-o: „Ce simţi pentru ceea ce ţi-am făcut?“

Capitolul 24

   Quinn se ridică de la masa din bucătărie unde mânca Isaac şi privi pe uşa din faţă.
   Nimic. Fratele ei întârziase aproape o oră deja. Hayden ieşise din spital în urmă cu câteva zile şi încerca să-şi pună ordine în viaţă fără Cordell. Încă nu era în stare să dea ochii cu el, aşa că o rugase pe Quinn să scoată lucrurile lui Cordell din apartamentul lui şi să le bage la ea în garaj. Ea îi spuse că nu era nici o problemă şi că îl va suna pe Cordell să stabilească o zi în care să ia totul.
   Luă telefonul şi îl sună pe mobil pe fratele ei, însă îi răspunse căsuţa vocală.
   - Hei, spuse ea. Mă întrebam pe unde eşti. Sper că totul e în regulă.
   - Vine? întrebă Isaac.
   Îşi iubea unchiul şi abia aştepta să îl vadă.
   - Doar întârzie puţin, răspunse ea, sperând că avea dreptate.
   Teama ei era că se răzgândise în ultimul minut, ceea ce ar fi fost un dezastru pentru el. Hayden trebuia să meargă mai departe. Sănătatea lui mintală depindea de asta. Quinn era şi foarte neliniştită în privinţa conversaţiei pe care urma să o aibă cu fratele ei. Era hotărâtă să-l convingă să-l predea pe Cordell poliţiei. Să-l lase nepedepsit pentru ceea ce făcuse nu era normal, indiferent de cât de mult îl iubea Hayden. Isaac termină de mâncat şi alergă la uşă.
   - De ce n-a venit încă?
   - Hai să ne jucăm ceva, sugeră Quinn, sperând că asta îi va distrage pe amândoi.
   Isaac alese un joc de masă numit „Ghici cine?“ în care un jucător lua o carte pe care era imprimat chipul unei persoane şi celălalt punea întrebări cu răspuns de „da“ sau „nu“ ca să-şi dea seama cine era. Isaac devenise atât de bun, încât Quinn nu mai avea nevoie să-l lase să câştige.
   După câteva runde se plictisi şi dori să deseneze propriile sale personaje, iar Quinn se întoarse în bucătărie şi formă din nou numărul fratelui ei. De data aceea închise fără să lase vreun mesaj.
   Cartea de vizită primită de la poliţist stătea pe blatul de bucătărie, lângă telefon. Plănuise să i-o dea lui Hayden ca să sune chiar el. Însă acum se îngrijora că nu va reuşi să-l convingă. Întârziase atât de mult, încât era sigură că se răzgândise. Poate chiar se dusese să-l vadă pe Cordell.
   Îşi trecu degetul peste cartea de vizită, gândindu-se la opţiunile pe care le avea. Oare ar trebui să sune chiar ea? Înainte, se hotărâse ca Hayden să fie cel care o face. Se gândise că acel gest îi va da putere. Şi nici nu voia să fie acuzată din nou că se băga. Totuşi, faptul că se băga era atât de îngrozitor dacă însemna să facă ceea ce trebuia? Cordell trebuia să fie pedepsit, iar Hayden avea nevoie să se salveze de el însuşi. Cordell era ca o dependenţă, iar acel telefon era metoda ei de a începe vindecarea.
   Se duse la uşa din faţă şi privi încă o dată afară, apoi se întoarse în bucătărie şi dădu telefonul.
   - A venit! strigă Isaac chiar când Quinn lăsă telefonul jos.
   Se îndreptă spre uşă şi îl văzu pe Hayden care intra cu maşina cu spatele pe alee. Uşa şoferului se deschise, iar Isaac ieşi în grabă din casă.
   - E Vincent van Gogh? întrebă Hayden când îşi văzu nepotul.
   - Nu! râse Isaac.
   - Atunci Rene Magritte?
   - Nu!
   - Nu-mi spune, continuă Hayden. Este Norman Rockwell?
   - Sunt eu, Isaac!
   Hayden îngenunche şi îşi îmbrăţişă nepotul.
   - Ai desenat ceva pentru mine?
   Isaac zâmbi şi făcu un semn afirmativ din cap.
   - Dar n-am terminat.
   Hayden ridică privirea spre sora lui.
   - Totul e în portbagaj. Ar trebui să le duc în garaj? 
   Se ridică şi o îmbrăţişă.
   - Ai întârziat, spuse ea.
   - Mi-a luat o groază de timp ca să încarc totul în maşină.
   - Am încercat să te sun.
   - Cred că mi-am uitat mobilul, spuse el, după ce se bătu peste buzunare. E totul în regulă?
   Ea îi evită întrebarea.
   - Mă bucur să te văd. Te ajut să descarci.
   - Pe naiba.
   - Hayden...
   - Tu poţi să dai indicaţii şi ordine. Dacă te văd ridicând ceva, sun la autorităţi.
   Remarca lui o alarmă. Trebuia să găsească o metodă să-i spună că tocmai dăduse numele lui Cordell la poliţie.
   Isaac se agăţă de mâneca unchiului său.
   - Te ajut eu.
   - În regulă, Leonardo.
   Quinn îl lăsă pe Isaac să apese butonul care deschidea uşa automată a garajului. Aceasta se ridică încet, cu un scârţâit îngrozitor de metal frecat de metal. Hayden se strâmbă, iar Isaac izbucni în râs. Quinn strigă ca să acopere zgomotul, spunându-i lui Hayden unde să pună lucrurile lui Cordell. Deschise portbagajul maşinii şi începu să scoată cutii de carton şi alte obiecte, lăsându-l pe Isaac să ia lucrurile mai uşoare, cum ar fi pungile pline cu haine.
   În timp ce îşi vedea de treabă, Quinn îl întrebă pe Hayden dacă se simţea bine.
   - Am şi momente bune, şi momente rele, răspunse el, în timp ce scotea din maşină ceea ce semăna cu nişte rafturi de lemn, dar sunt gata să încep un capitol nou în viaţă.
   Lui Quinn i se păru că era un răspuns pregătit din timp, însă îl consideră primul pas din lungul drum al vindecării lui.
   După ce scoaseră toate pungile, Isaac încercă să ajungă la un geamantan mic şi negru.
   - Mai bine lasă-mă pe mine să iau asta, amice, spuse Hayden. E un laptop. Şi e fragil.
   Când portbagajul fu, în sfârşit, gol, Hayden îl trânti şi se şterse pe mâini de praf. Asta a fost, spuse el. Încerca să rămână serios, însă lui Quinn i se părea că arăta ca o oală al cărei capac fusese pus forţat. O presiune mai mare şi putea sări în sus.
   - Sigur eşti bine? întrebă ea.
   - Mi-ar prinde bine o băutură rece.
   Intrară în bucătărie, unde Quinn îi aduse fratelui ei o Cola dietetică. Isaac se duse în birou ca să lucreze la desenul pentru unchiul său.
   - Încă încearcă să ia legătura cu tine?
   Hayden ridică din umeri.
   - În după-amiaza asta nu mi-am verificat telefonul.
   - Chiar sunt mândră de tine, Hayd. Îmi imaginez cât de greu trebuie să fie.
   Îşi turnă un pahar cu apă rece şi se aşeză lângă fratele ei.
   - Le-am spus prietenilor noştri comuni să îl anunţe pe Cordell că vei suna pentru lucrurile lui.
   În ciuda frigului de noiembrie, Hayden transpirase de la efort, iar Quinn îi întinse un şerveţel cu care el îşi şterse fruntea.
   - Ştiu că tu crezi că sunt foarte puternic, continuă el, însă nu sunt. Sunt chiar opusul. Sunt slab, prea slab ca să dau ochii cu el. Încă îl iubesc, încă mai cred că poate într-o zi vom fi din nou împreună.
   - Însă a făcut un lucru atât de groaznic.
   - Poate, răspunse el.
   - Nu poate. Sigur.
   Hayden scutură din cap.
   - O parte din mine încă mai crede că trebuie să existe o explicaţie.
   - Însă ascunsese tablourile în dulap, Hayd.
   - Ştiu, răspunse el, coborând privirea.
   - Şi nu uita că a fost cu noi după spargere, continuă ea, când a împachetat puloverele tatei şi a făcut curăţenie, fără să se dea de gol că el fusese cel care crease toată dezordinea aceea. Reprezentaţia lui merită un Oscar.
   Hayden îşi şterse ceafa şi dădu din cap. Dar Quinn continuă:
   - A avut multe ocazii să-ţi spună adevărul în acea zi, însă n-a scos o vorbă. S-a prefăcut că venise acolo să ajute. Şi ca şi când asta n-ar fi fost de ajuns...
   - Ştiu. A fost un ticălos atunci.
   Auziră uşa din faţă şi vocea lui Lewis:
   - Am sosit.
   Isaac alergă să fie primul care îl întâmpină, iar Quinn se ridică să-l sărute pe Lewis. Îl salută pe Hayden şi îl îmbrăţişă scurt.
   - Gata, am terminat, spuse Hayden. Totul e în garaj. Mulţumesc că m-aţi lăsat să aduc lucrurile aici.
   - Am crezut că mă aştepţi să te ajut, spuse Lewis.
   - Nu a fost mare lucru.
   - Am ajutat eu! exclamă Isaac.
   - Nu m-aş fi descurcat fără el, completă Hayden.
   Lewis îşi întrebă cumnatul dacă rămâne la cină, iar Quinn spuse că nu accepta un refuz. Începu pregătirile, în timp ce Isaac se întoarse în birou, iar Lewis îl întrebă pe Hayden cum se descurca.
   - Aşa şi aşa.
   - Trebuie să-ţi fie greu, spuse Lewis.
   - Chiar îmi este greu, recunoscu Hayden. Mă gândeam că urmează să ne căsătorim. O parte din mine... o parte din mine încă mai crede asta.
   - Atunci de ce ai făcut pasul ăsta?
   - Aveam nevoie de spaţiu, de un timp în care să-mi revin. După ce o să mă simt mai bine o să vorbesc cu el să aflu ce s-a întâmplat de fapt.
   Quinn îşi drese glasul.
   - O să ai şansa asta la tribunal.
   - Ce vrei să spui? întrebă Hayden.
   Quinn îşi trase un scaun şi se aşeză.
   - Ascultă, înainte să ajungi tu aici, am sunat... la poliţistul acela. I-am spus. I-am spus că ai găsit tablourile în dulapul lui Cordell.
   - Poftim?!
   - Trebuia să o fac, Hayden. Şi a fost lucrul cel mai corect.
   - Îl vor aresta?
   - Cred că da. Poliţistul m-a întrebat unde îl găsesc, iar eu le-am spuse unde stă Cordell.
   - Nu se poate!
   - A spart casa şi a furat tablourile. Trebuie să dea socoteală pentru asta.
   - Ar putea intra la puşcărie!
   Quinn dădu din cap. Hayden se ridică şi începu să se plimbe cu paşi mari prin cameră.
   - Eu nu cred că aş fi făcut asta, Quinn, zise Lewis.
   - De ce nu?
   - Ştii ce părere am despre Cordell. Poate să fie foarte insuportabil. Însă m-am gândit toată săptămâna, şi rolul de hoţ nu i se potriveşte. Nu cred că a făcut-o el.
   - Vorbeşti serios? întrebă Quinn.
   - Draga mea, ştii că mă pricep. Afacerea mea se bazează pe abilitatea de a desluşi caracterul unui om. Cordell este enervant, însă nu e un răufăcător.
   - Pari foarte sigur, spuse Hayden.
   - Nu sunt sută la sută sigur... dar pe-aproape.
   - Şi mie mi s-a părut absurd, spuse Hayden. Nu ştiu dacă v-am povestit vreodată asta, însă cu vreo doi ani în urmă o femeie care stătea lângă el în metrou şi-a uitat acolo punga de cumpărături. În ea erau două perechi de pantofi noi, iar Cordell i-a găsit numele pe chitanţa de la cardul de credit, i-a căutat numărul de telefon, a sunat-o, apoi s-a întâlnit cu ea la un colţ de stradă ca să-i returneze pachetul. Asta nu prea pare fapta unui om care ar putea să fure, nu? Totuşi, nu am găsit nicio explicaţie plauzibilă pentru tablourile din dulapul său. M-am gândit că se pregătea să le vândă pe eBay.
   - Asta chiar are logică, spuse Quinn. Chiar mă întrebam cum anume se descotorosea de lucrări de artă furate.
   - Însă tot mi se pare ciudat, spuse Lewis.
   - Stă tot timpul pe acele site-uri, replică Quinn. Chiar şi când eram eu în vizită făcea tranzacţii online.
   Lewis îşi frecă obrazul, pe care îi crescuseră ţepii bărbii după o asemenea zi lungă.
   - Mă întreb... începu el.
   - Ce anume? întrebă Hayden.
   Lewis îşi muşcă buza.
   - Poate chiar acolo a găsit tablourile. Poate că hoţii au fost suficient de proşti cât să le vândă online. Adică să spunem că eşti un răufăcător care fură şi se ocupă cu bijuterii furate. Brusc te trezeşti cu un teanc de tablouri de care trebuie să scapi şi nu ştii nimic despre artă. Cea mai simplă metodă e să le listezi online.
   Chipul lui Hayden se lumină. Era clar entuziasmat de ideea de a-l ierta pe Cordell. Quinn simţi cum i se strânge inima. Nu dorea să îşi facă iluzii şi apoi să fie dezamăgit.
   - Totul pare foarte improbabil, spuse ea. Chiar dacă petrece ore întregi pe acele site-uri, care sunt şansele să dea peste o listă de tablouri furate?
   - Poate că, de fapt, le-a căutat, sugeră Lewis.
   - Am putea să-i verificăm computerul, îi spuse Hayden lui Lewis. E în garaj.
   - Asta nu ar însemna încălcarea confidenţialităţii? întrebă Quinn.
   - Nu cred că se va supăra, spuse Lewis, din moment ce încercăm să-l dezvinovăţim.
   La scurt timp după aceea, laptopul lui Cordell stătea pe masa din bucătărie, iar Lewis se aşeză în faţa lui. Hayden şi Quinn priveau peste umărul lui, iar el încerca să acceseze contul de eBay al lui Cordell, care era protejat printr-o parolă.
   - Vreo idee? îl întrebă Lewis pe Hayden.
   - Încearcă julios. E numele restaurantului unde am ieşit prima dată împreună şi ştiu că era parola lui de e-mail.
   Lewis încercă, însă fără succes. Hayden îi sugeră propriul lui nume, numele surorii şi nepoatei lui Cordell, însă degeaba. Încercară să potrivească vârste şi date de naştere cu nume, însă nu reuşiră să intre. Hayden propuse numele bichonului iubit al lui Cordell, care murise cu ani în urmă, mai mulţi dintre foştii lui prieteni şi chiar numele serialului de televiziune în care tocmai obţinuse un rol. Nimic. Trecură la alt site de tranzacţii online, şi încercară din nou toate acele parole, însă tot nu reuşiră să acceseze contul.
   - Poate găsim indicii în e-mailul său, sugeră Hayden.
   - Ai spus că parola e julios? întrebă Lewis.
   - Asta era, răspunse Hayden. Însă cred că este posibil să o fi schimbat.
   Tensiunea se simţea în aer când Lewis accesă contul de e-mail al lui Cordell şi tastă julios în caseta parolei. Simţeau cu toţii că era ultima lor şansă. Îşi ţinură respiraţia când Lewis apăsă tasta Enter.
   Parolă incorectă.
   Quinn privi chipul fratelui său. Speranţa fu înlocuită de nefericire.
   - Îmi pare rău, spuse ea.
   Lewis continuă să tasteze, hotărât să treacă prin toată lista de parole posibile pe care le încercaseră pentru celelalte conturi. Quinn ştia că era inutil şi îl îmbrăţişă strâns pe fratele ei ca să-l aline.
   - Stai! strigă Lewis. Am reuşit!
   Quinn se întoarse spre computer. Pe monitor apăruse o listă cu nume şi subiecte. Lewis căută atent până găsi corespondenţa dintre Cordell şi un anume bellofek1978@aol.com, care avea subiectul „tablouri“. Citiră de jos în sus.
   Primul e-mail era de la Cordell şi era datat cu câteva zile după furt.
   „Am văzut anunţul pe craigslist pentru un portret de Nan Mazursky. Ai şi alte tablouri de la aceeaşi artistă?“
   Răspunsul de la bellofek1978 venise după o oră:
   „Da, avem 4. Eşti din New York? Dacă da, sună-mă pe mobil să discutăm.“ Mesajul era semnat „Bello“ şi includea un număr cu prefix 917.
   - Oh, Dumnezeule! strigă Hayden. Este nevinovat! Ştiam eu.
   - Nu înţeleg, spuse Quinn. De ce n-a spus nimic? De ce a ţinut totul secret?
   - Poate aştepta să se întoarcă din Los Angeles, spuse Lewis.
   - Exact! spuse Hayden. Mi-am amintit. Înainte să plece m-a întrebat dacă putem să organizăm o întâlnire cu voi doi după ce se întoarce. Zicea că vrea să se revanşeze pentru neînţelegere. Am crezut că vrea să te întrebe dacă vrei să te implici în petrecerea noastră de nuntă, însă pariez că de fapt voia să facă mare caz din readucerea tablourilor şi să ne surprindă pe toţi.
   - Dorea să facă pe eroul, spuse Lewis.
   - Erou! repetă Hayden, înroşindu-se.
   Quinn se aşeză pe scaun.
   - Mă simt ca o ticăloasă. Din cauza mea o să fie arestat.
   - O să duc laptopul la secţie chiar acum, spuse Lewis. Pariez că o să-l elibereze imediat.
   - Vin şi eu, spuse Hayden.
   Roşeaţa de pe chipul lui se transformase în strălucire. Hayden radia. Quinn îi strânse mâna.
   - Mă bucur că s-a întâmplat aşa. Şi îmi pare rău că am sunat la poliţie. Chiar credeam că...
   - Nu mai contează, o întrerupse el. E cu final fericit.
   - Pot să-l fac să fie şi mai fericit, spuse Lewis. Parola lui era Hayden.

Capitolul 25

   Quinn se simţea mizerabil din cauză că-l făcuse pe Cordell să treacă prin aşa ceva.
   Poliţiştii apăruseră la apartamentul prietenilor la care stătea şi îl luaseră în cătuşe. Era la secţie, în mijlocul interogatoriului, când Lewis şi Hayden sosiseră cu laptopul, insistând să discute cu detectivul. După o oră ieşiseră pe uşă împreună cu suspectul eliberat şi se duseseră la bere. A doua zi, Cordell şi Hayden veniseră şi luaseră toate lucrurile din garaj în maşina lui Hayden.
   Quinn îşi ceru iertare de două-trei sute de ori, iar Cordell glumi că data viitoare când era tentat să o numească homofobă o să se abţină.
   Quinn stătea lângă bordură în timp ce fratele ei închise portbagajul maşinii.
   Ea îl îmbrăţişă de rămas-bun, apoi se întoarse spre Cordell.
   - Mi-am cerut iertare de atât de multe ori, încât am uitat să-ţi mulţumesc că ai găsit tablourile.
   - Cu plăcere.
   Quinn şi-ar fi dorit să-i invite la cină, însă trebuia să fie la un restaurant foarte special, ca să-i mulţumească pentru gestul lui şi să se scuze că din cauza ei fusese arestat. Se gândi la programul ei din acea săptămână şi îşi dădu seama că ea şi Lewis aveau deja planuri să iasă în oraş - se duceau la petrecerea lui Walt St. Pierre cu Meredith. Şi îi veni o idee minunată.
   - Băieţi, ce faceţi joia viitoare? întrebă ea.

   În următoarele câteva zile Quinn ardea de nerăbdare la gândul petrecerii. Era bine să se concentreze pe ceva mai distractiv decât să se gândească obsesiv la problemele ei. Şi credea că o să fie amuzant să intre cu propriul anturaj - Lewis, Hayden, Cordell şi Meredith.
   Se lăsă în voia fanteziei de a sta cot la cot cu cei bogaţi şi faimoşi... şi impresionându-i. Poate că ea şi Janeane Garofolo vor face schimb de adrese de e-mail şi vor deveni prietene în spaţiul virtual.
   Pentru că nimic din şifonierul ei nu se potrivea, se dusese la cumpărături şi achiziţionă un pulover nou, negru, cu decolteu în formă de V, frumos şi suficient de larg cât să-i ascundă burta în creştere. Îl îmbrăcă peste un sutien cu push-up, care îi ridică sânii umflaţi mai sus decât ar fi crezut că e posibil.
   Rezultatul fu că se vedea destul de mult cât să se simtă stânjenită.
   - Arăţi bestial! spuse Lewis, strecurându-se din spate şi trecându-şi braţele pe după talia ei.
   - Mă simt ca şi când aş fi împrumutat sânii altcuiva.
   - Arăţi minunat, continuă el râzând, însă dacă eşti prea stânjenită...
   În timp ce se privea dintr-o parte, nesigură dacă să îşi schimbe sau nu sutienul, sună telefonul, iar Lewis răspunse. Quinn îşi dădu seama că vorbea cu Georgette, care răcise. I se strânse inima. Lewis acoperi telefonul cu mâna şi vorbi cu soţia lui.
   - Are puţină febră, însă a spus că ar fi bucuroasă să stea oricum cu Isaac, dacă suntem de acord să îl expunem.
   „Trebuie“, îşi spuse Quinn. „Nu pot să îndur încă o dezamăgire.“
   Sigur, era doar o distracţie frivolă, însă când va mai avea asemenea ocazie? După tot ceea ce i se întâmplase în ultimele săptămâni, simţea că merită asta.
   Pe de altă parte, era vorba de Isaac. Tocmai îşi revenise dintr-o răceală gravă şi ar fi fost extrem de iresponsabil din partea lui Quinn să îl expună din nou.
   Oftă şi îşi scoase cerceii.
   - Spune-i că îi mulţumim oricum şi că îi urăm sănătate.
   Se aşeză dezamăgită pe pat. Lewis transmise mesajul şi închise telefonul. Se aşeză apoi lângă soţia lui.
   - Du-te tu, spuse el.
   - Poftim?
   - Du-te fără mine. Rămân eu acasă cu Isaac.
   Acea idee nici măcar nu-i trecuse prin cap, iar Quinn simţi cum îi revine buna dispoziţie.
   - Eşti sigur?
   - Absolut. Nu e niciun motiv pentru care să ratăm amândoi petrecerea. O să te distrezi cu micul tău grup. Să-mi spui la sfârşit cu cine pleacă Meredith.
   Ea îl strânse în braţe.
   - Promit!
   - Şi promite-mi că nu fugi cu Adam Sandler.
   - Nu-ţi face griji, râse ea. Însă roagă-te să nu fie şi Jon Stewart acolo.

   Cei patru stabiliseră să se întâlnească la Penn Station. Trenul lui Quinn ajunse cu câteva minute întârziere, aşa că Hayden, Cordell şi Meredith erau deja la ghişeul de informaţii când sosi ea.
   Ieşiră din Penn Station odată cu mulţimea şi fură întâmpinaţi de un val de umbrele care se deschideau în ploaia rece. Quinn se cuibări lângă Meredith în timp ce se îndreptau încet şi cu grijă spre staţia de taxiuri, încurcate de tocurile înalte şi de pavajul alunecos.
   Intrară toţi patru într-un taxi SUV şi îi dădură şoferului adresa. Pentru că era căsătorită cu un proprietar de companie de taxi, Quinn ştia că se aflau într-un model preferat al şoferilor de taxi din New York City, care le aducea mai multe curse noaptea, când pasagerii alegeau aceste taxiuri încăpătoare în locul celor mai mici.
   Taxiul se îndreptă spre nord-est pe străduţele alunecoase, iar Quinn se bucură că-şi lăsase acasă maşina şi că venise cu trenul. Ura să conducă pe un drum alunecos.
   Când se apropiară, Quinn o întrebă pe Meredith dacă ştia ceva despre acel loc, numit simplu Ohm.
   - Am mai fost aici la o petrecere, răspunse Meredith. E un fel de restaurant-lounge-club cu influenţe asiatice şi sală de proiecţii la etaj.
   - Înţeleg, spuse Quinn. Un fel de Chuck E. Cheese pentru oameni mari.
   - Ia uite, spuse Hayden, arătând spre un şir de limuzine parcate în faţă, cred că e un loc de fiţe.
   Locul era închis pentru public din pricina evenimentului, iar intrarea costa 150 de dolari de persoană sub formă de donaţie caritabilă, şi cel puţin un membru al grupului trebuia să aibă invitaţie.
   „Cam scump pentru o noapte de distracţie“, îşi spuse Quinn, întinzându-şi cardul de credit, „însă e pentru o cauză nobilă“.
   Cei patru intrară în sala principală a restaurantului, care era slab luminată şi aranjată elegant într-un stil asiatic minimalist. Un bar îngust traversa întreaga lungime a încăperii, iar un cvartet de jazz aşezat în colţ cânta o muzică plăcută.
   Quinn fu surprinsă de cât de puţini oameni erau şi de atmosfera reţinută, însă animatoarea care se oferi să le ia hainele şi umbrelele le explică rapid că majoritatea oaspeţilor erau la etaj, unde se dansa după muzica unui DJ.
   Quinn, Meredith, Hayden şi Cordell îi urmară indicaţiile şi urcară scara din spate, încercând să fie cât mai subtili în timp ce căutau din priviri oameni faimoşi în grupuleţele pe lângă care treceau.
   Auziră muzica bubuitoare care ieşea din difuzoare chiar înainte să intre în sală. Era un spaţiu cavernos, cu tavan nu prea înalt şi lumini chiar şi mai slabe decât la parter. Quinn privi în mulţime, căutând cunoscuţi. Avea sentimentul ciudat că e urmărită şi se întoarse. Însă, nevăzând pe nimeni cunoscut, Quinn se gândi că era probabil o reacţie la stânjeneala pe care o resimţea. Nu mai fusese de mult la o asemenea petrecere.
   - Uite! îi spuse Cordell lui Hayden. Uite-o pe Jennifer!
   - Aniston? spuse Quinn, străduindu-se să vadă.
   - Martinez, o corectă el. Instructoarea noastră de pilates.
   Cordell şi Hayden dispărură în direcţia ei, iar Meredith îi spuse lui Quinn că dorea neapărat să-l cunoască pe Walt St. Pierre. Îi sugeră să-şi facă loc spre barul din spate ca să ia ceva de băut, apoi să încerce să-l caute. Quinn nu reuşea să scape de sentimentul straniu că cineva le urmărea. Privea tot timpul în urmă.
   - Ce s-a întâmplat? strigă Meredith ca să acopere muzica.
   - Simt că ne urmăreşte cineva.
   - Cea mai bună veste pe care am primit-o azi.
   - Şi dacă e un criminal? întrebă Quinn.
   - E burlac? întrebă Meredith, ridicând din umeri.
   - Cred că ai nevoie de standarde mai înalte, râse Quinn.
   - Iar tu ai nevoie de ceva de băut.
   - Ai uitat că sunt însărcinată?
   Un băiat drăguţ cu bucle negre îşi făcu drum prin mulţime şi o îmbrăţişă pe Meredith. Ea i-l prezentă lui Quinn ca Steven Marsh. El zâmbi, aruncă o privire la sânii lui Quinn, apoi se uită din nou lasciv spre Meredith.
   - E scriitor, adăugă Meredith ca parte din prezentare, aruncându-i lui Quinn o privire uşor de înţeles.
   După o discuţie de câteva minute, Meredith îl îndepărtă cu o strângere ştrengărească de braţ.
   - Ne vedem mai târziu, spuse ea.
   - Cred că te place, spuse Quinn, continuându-şi drumul spre destinaţie.
   - Nu la fel de mult ca pe sine însuşi.
   Înainte să ajungă la bar, se mai întâlniră cu trei cunoştinţe de-ale lui Meredith, dintre care două erau cuceriri.
   - Mă întreb ce-o să faci după ce-i termini pe toţi scriitorii din oraş, spuse Quinn.
   Melodia pop puternic ritmată se terminase şi începuse o baladă care făcea conversaţia mai simplă.
   - Te rog. Cea mai simplă metodă să înţelegi conceptul de infinit este să începi să te culci cu scriitorii din New York.
   La bar, Meredith comandă ceva numit „martini electric“, o băutură ciudată şi albastră servită într-un pahar retro cu stil. Quinn comandă apă minerală cu lime verde, servită într-un pahar prea mare şi lipsit de eleganţă. Cele două femei rămaseră la bar câteva minute, privind în jur, încercând să-l zărească pe Walt St. Pierre. Când ochii lui Quinn ajunseră în partea dreaptă a încăperii, văzu capul unui bărbat întorcându-se rapid, ca şi când n-ar fi vrut ca ea să vadă că o privea.
   Oare era doar imaginaţia ei? Încercă să îl vadă mai bine, însă dispăruse în mulţime. Şi doar dintr-o privire îşi dădu seama că era chel. Trase adânc aer în piept şi încercă să se relaxeze. Chiar dacă cineva îi urmărise, se uita probabil după Meredith, nu după ea. Ţinând cont de istoricul prietenei ei, cu siguranţă avea admiratori.
   - Îl văd pe Walt, spuse Meredith, arătând în partea stângă a camerei. E acolo, lângă cabina DJ-ului.
   Cele două femei îşi luară băuturile şi îşi făcură drum prin mulţime spre Walt St. Pierre, care stătea de vorbă cu alt bărbat. Quinn îl sărută pe obraz - de data aceea cu succes - şi strigă să i-o prezinte pe Meredith.
   - Administrează Baston’s Books, spuse Quinn.
   - Iubesc librăria aceea, spuse celălalt bărbat.
   Se prezentă ca J.D., iar Quinn se întrebă dacă Meredith îl va prefera pe el în locul lui Walt. Era tânăr şi frumos, cu părul blond şi scurt, zâmbet frumos şi bronz artificial.
   Pălăvrăgiră pe fundalul muzical, vorbiră despre vreme şi despre petrecere.
   J.D. zâmbi de câteva ori spre Quinn, care rămase surprinsă să constate că el părea mai interesat de ea decât de prietena ei cu picioare lungi. Sau poate de vină era decolteul ei. Îi surprinse de mai multe ori privirea oprindu-se pe pieptul ei.
   Quinn se mustră în gând că păstrase acel sutien cu puteri magice.
   J.D. întrebă ce preferau să bea, apoi se duse la bar.
   - Aş vrea să vii să faci un eveniment în librăria noastră, îi spuse Meredith lui Walt, punându-şi mâna pe braţul lui. Am auzit că ţii nişte... discursuri minunate despre cărţi.
   Quinn se crispă. Prietena ei era atât de transparentă.
   - Asta pentru că chiar îmi place să ţin... discursuri despre cărţi, răspunse Walt, măsurând din cap până-n picioare trupul suplu al lui Meredith.
   - Mulţi autori pur şi simplu vorbesc mecanic, zise ea, apropiindu-se şi mai mult.
   - Asta nu dă niciodată roade, spuse el.
   - Un discurs bun chiar îi poate emoţiona pe oameni, spuse Meredith.
   Quinn i-ar fi spus prietenei sale că acea pălăvrăgeală părea mai degrabă scenariul unui film porno prost, însă nu dorea să o facă să se simtă jenată şi se bucură când J.D. apăru după câteva minute cu băuturile. Ea îi mulţumi şi îl întrebă cu ce se ocupa, dornică să iasă din tangoul verbal al lui Walt şi Meredith.
   - Sunt şef al lumii interlope, spuse rapid J.D.
   Fără îndoială, o glumă pe care o spunea des.
   - Aş fi putut să jur că eşti sicilian, glumi Quinn la rândul ei. Avea ochi albaştri strălucitori şi gene blonde.
   - De fapt, sunt fizician nuclear, continuă el.
   - Aş crede mai degrabă povestea cu şeful din lumea interlopă.
   - Sunt procuror în Manhattan, încercă el din nou.
   - Ba nu. Nu credea nici asta.
   - General ieşit la pensie?
   Ea râse. Nu împlinise nici treizeci de ani.
   - Sunt un milionar din lumea internetului, spuse el.
   - Presupun că o să-mi spui că ai inventat Yahoo! sau ceva.
   - Nu fi prostuţă. Nu ţi-aş insulta niciodată inteligenţa cu o minciună atât de ridicolă.
   - Slavă Cerului.
   - Am inventat Windows.
   - Şi eu care credeam că Bill Gates a făcut-o, răspunse ea, încrucişându-şi braţele.
   - Am nevoie de ajutor, spuse el. Încerc să-mi dau seama cum te-aş putea impresiona.
   - Spunându-mi adevărul, spuse ea.
   - N-am încercat niciodată asta.
   - Pentru toate există un început.
   - Adevărul, spuse el după ce-şi drese glasul, e că sunt actor. Un actor aspirant.
   - Acum te cred, spuse ea.
   Îl întrebă despre carieră, iar el îi spuse că găsise un agent şi că dădea audiţii.
   Ea îi povesti despre cariera viitorului ei cumnat şi descoperi că J.D. fusese la audiţie pentru acelaşi serial. Continuară să vorbească şi când începu un dans ritmat, iar J.D. o invită pe Quinn la dans.
   - De ce nu? spuse ea, apoi îl urmă pe ring, unde dansară până transpirară, timp de 3 melodii, iar Quinn spuse că avea nevoie să se aşeze.
   J.D. găsi o masă liberă şi o lăsă pe Quinn acolo, apoi se duse să mai ia de băut. Când se întoarse, Quinn era atât de însetată, încât dădu pe gât jumătate de pahar dintr-o înghiţitură.
   - E doar apă minerală, da?
   - Cu puţin Rose’s Lime Juice pentru energie, răspunse el.
   - Are alcool? întrebă ea.
   - Ce, Rose’s? Nu. E doar un amestec înţepător.
   - Atât?
   - Promit.
   Termină toată băutura, în timp ce J.D. vorbi despre suişurile şi coborâşurile carierei sale. Când ajunse la povestea unui rol mare din Lege şi ordine, Quinn îşi dădu seama că nu îl mai putea urmări.
   - Eşti bine? întrebă el.
   - Doar puţin ameţită, răspunse ea. Probabil hormonii sarcinii îmi spun s-o las mai moale.
   - Eşti însărcinată? întrebă el, cu o expresie şocată.
   - În 5 luni.
   - Oh, la dracu’, spuse el, privind spre băutura ei.
   - Doar n-ai... zise ea, mirosind paharul.
   - Votcă, spuse el. Sucul de lime e atât de concentrat, că nu se simte.
   - Oh, Dumnezeule!
   - N-am... N-am ştiut. Walt chiar nu mi-a spus că eşti însărcinată.
   - Dar te-am întrebat ce anume e în pahar!
   - Am crezut că ai glumit.
   Fără să se mai gândească, Quinn îi aruncă în faţă ultimii stropi rămaşi şi o luă la fugă. Se clătină pe scări în drum spre parter, unde începu să facă paşi repezi, încercând să scape de efectele alcoolului şi să redevină lucidă. Ce putea să facă? Oare consumase suficient de mult alcool cât să-i facă rău copilului? Privi în jur.
   În umbră, lângă scară, zări silueta unui bărbat. Era bărbatul cel chel care o urmărise sus?
   „Să-l ia naiba“, îşi spuse ea, aşezându-se la bar. „Dacă vine aici, îl trimit la plimbare.“
   Îi ceru barmanului un pahar cu apă, gândindu-se că era o idee bună să încerce să-şi scoată alcoolul din sânge. Auzise asta de undeva? Nu-şi aducea aminte, însă rău nu avea cum să-i facă.
   Îl bău rapid, apoi mai ceru unul. În timp ce îl dădea pe gât simţi ceva ciudat, ca şi când în apropiere era un portal. Oare alcoolul îi întuneca minţile? Privi şi în stânga şi în dreapta, însă nu-şi dădu seama unde ar fi putut fi.
   Închise ochii o clipă, încercând să se concentreze asupra a ceea ce percepea din partea cealaltă. Nu se auzea nimic, iar Quinn consideră că era doar imaginaţia ei. Probabil se gândise la zilele cu Eugene, căci acea petrecere îi amintea de fostul ei stil de viaţă.
   Brusc, Quinn simţi că vezica ei era atât de plină, încât trebuia să se ducă urgent la baie. Când se ridică, i se învârtea capul şi se ţinu o clipă de bar să-şi revină. Privi în direcţia toaletei şi îl văzu din nou pe bărbatul cel chel. Privi mai atent, însă nu mai văzu nimic, aşa că îşi spuse că era doar paranoia provocată de beţie.
   Quinn se duse la baie, intră într-o cabină şi se uşură, gândindu-se că ar fi putut să doarmă chiar acolo, pe toaletă. Dar se strădui să se ridice şi să se spele pe mâini, apoi ieşi.
   Pe coridorul îngust simţi un miros atrăgător, un aftershave cunoscut. Era doar imaginaţia ei sau era parfumul lui Eugene? Poate că îl simţise mai devreme şi de aceea crezuse că e un portal în apropiere. Poate că era un bărbat care se dădea cu aceeaşi apă de colonie a lui Eugene.
   Se rezemă de perete şi închise ochii. Încă era foarte ameţită.
   - Salut.
   Părea să fie vocea lui Eugene, ceea ce o făcu să închidă ochii şi mai strâns.
   Cum putea să-l audă pe Eugene? Chiar era un portal în apropiere? Era prea mult.
   După încurcătura cu acceptarea cererii lui în căsătorie şi după ce se culcase cu el, ar fi vrut să uite totul. Dorea să fie o persoană normală cu o singură viaţă, cu un singur soţ şi cu hotărâri asupra cărora nu mai putea reveni.
   Trebuia să fugă din locul acela, să lase distanţă între ea şi portalul pe care îl simţise.
   Quinn deschise ochii şi făcu un pas în faţă, aproape să se izbească de bărbatul care stătea în faţa ei.
   - Iertaţi-mă, spuse ea, privindu-i chipul.
   - Quinn, spuse bărbatul, prinzând-o de umeri.
   Ridică privirea şi îl văzu pe bărbatul cel chel. Îl recunoscu imediat, însă avu nevoie de câteva clipe ca să-şi regăsească glasul.
   - Eugene? spuse ea.
   - Pari şocată, ca şi când ai fi văzut o fantomă. Sper că nu am îmbătrânit chiar atât de mult. Mai puţin scalpul chel.
   - Nu... nu mă aşteptam să te văd aici. Walt mi-a spus că nu poţi ajunge.
   Eugene se strâmbă.
   - Uneori poate să fie un mare ticălos.
   Quinn încercă să împace cele două realităţi, între acel Eugene cu care făcuse dragoste în Fiji cu câteva zile în urmă şi bărbatul care stătea în faţa ei atunci.
   Trase adânc aer în piept, lăsându-şi pulsul să revină la normal.
   - Cred... cred că a presupus că n-o să vin dacă eşti şi tu.
   - Aşa e? Ai fi stat departe din cauza mea?
   Îşi aminti scena din apartamentul lor din urmă cu 10 ani, când îi spusese că se mută. La început nu o crezuse - pur şi simplu nu putea să accepte. Apoi încercase să o facă să se răzgândească făcând o scenă plină de vinovăţie. Când îşi dăduse seama că nu are nicio şansă, se înfuriase şi îi spusese că, dacă îl părăseşte, nu va mai vorbi vreodată cu ea.
   - Nu ştiu, spuse ea. Poate.
   - De ce?
   - Mă gândeam că mă urăşti, spuse ea. Erai destul de furios când am plecat.
   În vestibulul în care stăteau era o singură lumină mică, deasupra, care strălucea direct pe faţa lui Eugene. Părea că îşi aminteşte.
   - Nu te mai urăsc, spuse el.
   - Nu?
   - Doar mi-eşti foarte antipatică.
   Se simţi zdrobită. De ce acceptase să vină la petrecerea aceea?
   - Glumesc, spuse el.
   - Da?
   - Asta a fost cu secole în urmă. Recunosc că am fost furios mult timp. Însă ce bărbat ar putea să-şi ierte prietena care îl părăseşte pentru taximetristul Louie?
   - Lewis, îl corectă ea. Nu Louie. Şi nu seamănă absolut deloc cu personajul lui Danny DeVito din Taxi.
   - Te superi dacă voi continua să mi-l imaginez aşa?
   - Cum vrei, spuse ea, râzând.
   - De fapt, mi-era teamă că tu nu vei vrea să vorbeşti cu mine, mai ales dacă veneai cu... în fine, cum îl cheamă. Am încercat să stau departe de tine până când mi-am dat seama că ai venit singură.
   Deci de asta se ţinuse după ea toată noaptea.
   - Voiai să-mi spui ceva? întrebă ea.
   - Doar că totul e în regulă acum. Atât.
   - Mă bucur, spuse ea, apoi se opri.
   Nu dorea să-l întrebe despre carieră, care bănuia că era un subiect neplăcut. Era fericită să ştie că nu-i mai purta ranchiună şi că era bine.
   - Am o emisiune chiar bună. Niciodată nu m-am gândit că o să-mi placă un post mai mic, însă nu e rău deloc.
   - Mai puţin stres?
   - Exact, răspunse el. Nu simt că trebuie să dovedesc ceva. Că trebuie să fiu cel mai tare din parcare.
   - Sună foarte bine.
   - Şi mai e şi Linda.
   - Prietena ta?
   - Suntem împreună de aproape 5 ani. Dar tu? Cum e viaţa de femeie măritată? Parcă am auzit că ai un copil.
   - Pe Isaac. Are 6 ani. Un băieţel frumos şi minunat. Iar talentul mamei a sărit o generaţie şi s-a dus direct la el.
   Eugene rămase tăcut o clipă, apoi îi strânse umărul.
   - Am citit în ziar despre mama ta, spuse el. Îmi pare atât de rău. A fost minunată.
   Quinn dădu din cap. Avea gâtul prea încordat ca să poată vorbi. Era obişnuită ca oamenii să o întrebe despre mama ei, însă de foarte puţine ori i se întâmpla să dea peste cineva care o cunoscuse şi o iubise. Făcea ca tragedia morţii ei să pară recentă.
   - Eşti bine? întrebă el.
   Nu era. Nu era deloc bine. Iar întrebarea fu picătura care umplu paharul. Pur şi simplu, nu-şi mai putea stăpâni lacrimile. Eugene o luă în braţe şi o ţinu strâns.
   Blândeţea lui era permisiunea de care avea nevoie ca să cedeze complet, aşa că începu să plângă în hohote. Îşi aminti cât de mult îl iubise mama ei pe Eugene, cum glumele lui o făceau să zâmbească. În acel moment se gândi că făcuse o greşeală teribilă. Dacă ar fi rămas cu Eugene, mama ei ar fi trăit. Asta nu însemna că nu-i iubea pe Lewis şi Isaac din tot sufletul, însă nedreptatea acelui schimb era prea greu de îndurat.
   - Ştii, eu încă te iubesc, şopti el.
   Ea nu răspunse nimic. Se mulţumi să-l ţină strâns, ca şi când altfel s-ar fi înecat.
   - Tu mă mai iubeşti pe mine? întrebă el.
   - Nu contează, răspunse ea.
   - Atunci înseamnă că da. Ştiu că da.
   Ea nu se putea gândi la un răspuns, însă îl strânse şi mai tare. Nu ştia de ce o făcea şi nu ştiu nici ce era în mintea ei când Eugene îşi apăsă buzele pe ale ei.
   Poate că nu se gândea la nimic. Doar simţea. Şi să-l lase să o sărute era ca o eliberare de forţa întunecată care o absorbea. Se pierdu în acel sărut. Era ca şi când trecutul, prezentul şi viitorul ei se uneau într-un moment fizic unic. Uită chiar şi unde se afla. Asta până auzi o voce în spatele ei.
   - Quinn!
   Eugene se desprinse de ea şi se întoarse; îl văzu pe Cordell care stătea la câţiva metri distanţă, cu gura căscată de mirare.
   Pentru ea, timpul se dilată odată cu fracţiunea de secundă în care îl privi în ochi pe Cordell şi îşi dădu seama ce gândea el. Quinn încercă să spună ceva, să găsească nişte cuvinte drept explicaţie, însă nu era nimic de spus. Ce văzuse Cordell fusese foarte, foarte real.
   Poate că în acea clipă creierul ei animalic pusese stăpânire pe ea, căci Quinn făcu singurul lucru care-i trecu prin cap. Fugi.
   - Quinn! strigă Eugene. Unde te duci?
   Fără ca măcar să se oprească să-şi ia haina, deschise uşa din faţă şi alergă afară în noaptea rece, sub ploaia îngheţată. Nu trebuia să se oprească, trebuia să pună distanţă între ea şi ceea ce tocmai se întâmplase.

   Când ajunse pe bordură, Quinn privi în spate şi îi văzu pe Eugene şi Cordell la uşă.
   - Opreşte-te! strigă Cordell, însă ea nu o făcu.
   Alergă în stradă şi reuşi să vadă la timp ce anume venea spre ea. Auzi scârţâit de frâne şi se întoarse imediat ca să se dea din drum. Putea să evite. Era sigură că putea! Însă nu se gândise că maşina ar putea pierde direcţia pe strada alunecoasă.
   Ultimul lucru pe care-l auzi înainte de impact fu sunetul propriului ei strigăt.

Capitolul 26

   Quinn visă că Naomi era înfăşată şi aşezată în braţele ei. Toate asistentele spuneau că era cea mai frumoasă fetiţă care se născuse vreodată în acel spital, iar Quinn nu le putea contrazice. Era cuprinsă de bucurie. Toate mamele credeau că bebeluşul lor era cel mai frumos, însă al ei chiar era.
   Quinn se întrebă dacă ea se născuse cu păr, apoi dădu să-i scoată bebeluşului boneţica, însă asistenta o prinse de încheietura mâinii.
   Nu face asta.
   De ce? Capul ei e deschis?
   Da.
   Quinn privi din nou bebeluşul adormit.
   Trăieşte?
   Nu ştim.
   Atunci visul se schimbă, şi nu mai privea bebeluşul, ci un tablou care o înfăţişa pe ea. Quinn era încurcată. Oare mama ei îl pictase? Unde era? Unde era Naomi? Ajunse pe un coridor lung şi privi îngrozită în jur ca să întrebe pe cineva, însă era singură. Alergă până la capătul coridorului şi deschise o uşă.
   Doctorul Bernard era dincolo de ea.
   Pe cine cauţi? întrebă doctoriţa.
   Quinn nu era prea sigură. O căuta pe mama sau pe bebeluşul ei? Simţea că era crucial să spună adevărul. Se auzea o muzică asurzitoare. Era ceasul deşteptător al lui Quinn. Se ridică în capul oaselor şi îl opri.
   - Cum te simţi? întrebă Lewis.
   Quinn şovăi, încă încercând să separe visele de realitate. Da, avusese un accident de maşină cu o noapte în urmă. Nu, nu pierduse copilul. Îşi mângâie pântecul rotund.
   „Eşti bine, Naomi“, îşi spuse ea. „Amândouă suntem bine.“
   Cu toate că impactul o doborâse, Quinn reuşise să se ridice singură. Ambii ei genunchi erau plini de sânge de la pavajul străzii, însă nu părea să-şi fi rupt ceva.
   Cel mai important lucru era că mijlocul ei nu primise nicio lovitură.
   „Slavă Cerului“, îşi spusese ea, în timp ce mulţimea se aduna în jurul ei. „Slavă Cerului că bebeluşul e bine. Nimic altceva nu contează.“
   Cordell şi Eugene încercaseră să o convingă să meargă la spital, însă refuzase. Ştia că era bine şi se temea că vor insista să facă radiografii doar ca să se asigure.
   Gândul că o va expune pe Naomi la radiaţii era prea greu de îndurat. Nu voia s-o facă. Era destul de rău că băuse alcool. Un singur asalt asupra copilului ei în acea noapte era de ajuns.
   Proprietarii de la Ohm insistaseră să plătească o limuzină care să o ducă până acasă în Long Island, iar ea acceptase. Hayden şi Cordell o însoţiseră, să se asigure că era bine.
   Cordell nu scoase o vorbă despre ceea ce văzuse. Ba chiar încercase să destindă atmosfera şi vorbise despre celebrităţile pe care le văzuse la petrecere.
   Ea nu văzuse niciuna.
   Quinn privise pe fereastră în timp ce conversaţia se transformase într-un dialog între Hayden şi Cordell. Bârfeau şi discutau despre cine părea injectat cu Botox şi cine nu, şi despre cât de minunate, hidoase, strălucitoare, urâte ca naiba, ţipătoare sau fabuloase erau ţinutele fiecăruia.
   - Ştii cine mai era acolo? întrebase Cordell.
   Quinn nu mai putea evita subiectul. Era ca şi când ar fi încercat să ignore un elefant.
   - Eugene, răspunse ea. Eugene era şi el acolo.
   - Quinn, spuse Cordell, nu îmi datorezi explicaţii.
   - Însă nu vreau să crezi că nu-mi iubesc soţul.
   Hayden coborî privirea şi începu să îşi privească unghiile. Cordell îi spusese deja ce văzuse.
   - Cu toţii greşim, spuse Cordell.
   - Eu niciodată... începu ea, dar se opri.
   Avusese de gând să spună că ea niciodată nu îl înşelase pe Lewis, însă ştia că, la un anumit nivel, ceea ce se întâmplase în Fiji exact asta însemna. Îşi sprijini capul în mâini.
   - Nu-ţi face griji, spuse Cordell. N-o să-i spun. Uită că s-a întâmplat.
   - Mulţumesc, zise ea, fără să ridice fruntea.
   Cu siguranţă, Lewis nu avea de ce să ştie asta. Dacă Hayden şi Cordell vor păstra secretul, la fel va face şi ea. Însă nodul din piept nu-i dispărea. Hayden o mângâie pe spate.
   - Eşti mai bine? întrebă el.
   - Am făcut alegerea cea mai bună, spuse ea, ridicând, în sfârşit, privirea. Adică să mă mărit cu Lewis.
   - Bineînţeles, zise fratele ei. Nimeni nu ţi-a dat de înţeles altceva.
   - Mama a făcut-o, continuă ea.
   El o cuprinse cu braţul, iar Quinn îşi lăsă capul pe umărul fratelui ei. Nimeni nu mai scoase vreun cuvânt.
   Când ajunse acasă, Quinn sună de urgenţă la doctorul Sally Bernard să o întrebe despre posibilele efecte ale alcoolului asupra fetusului.
   Obstetriciana o asigură că bebeluşul nu va suferi de sindromul alcoolismului fetal după doar o băutură. Şi, cu toate că Quinn jurase că bara maşinii o lovise în picioare şi că torsul ei nu suferise nici un impact, doctorul spuse că era îngrijorată mai degrabă de accident decât de alcool.
   - A fost mai mult o căzătură decât o lovitură de maşină, insistă Quinn.
   Totuşi, Sally o făcu pe Quinn să promită că se va odihni bine ziua următoare şi că o va suna imediat dacă apar probleme.

   Quinn se ridică în capul oaselor şi îşi lăsă picioarele pe podea. Încă se simţea obosită şi uşor înţepenită, dar în rest era bine.
   - Sunt bine, îi spuse ea lui Lewis.
   Îşi luă halatul şi coborî să-i facă lui Isaac clătite. De obicei nu pregătea un mic dejun atât de elaborat într-o zi a săptămânii, însă dorea să se revanşeze pentru absenţa ei din urmă cu o noapte, mai ales că el încă nu îşi revenise total după trauma suferită când se trezise singur la coborârea din autobuz. Quinn vorbise serios când îl asigurase că nu va mai dispărea vreodată.
   Lewis coborî chiar când ea amesteca un pumn de fulgi de ciocolată în aluat.
   El o sărută pe ceafă.
   - Cum îţi sunt genunchii? întrebă el.
   - Nu foarte rău. Imediat îmi schimb bandajele.
   - De ce te deranjezi atâta cu micul dejun? Nu ţi-a zis doctorul Bernard că azi trebuie să te odihneşti?
   - Aşa voi face, spuse ea. Promit. O să mă întorc în pat după ce plecaţi voi.
   - Vrei să mă duc eu să îl trezesc pe Isaac?
   - E în regulă, spuse ea, lăsând lingura. Oricum trebuie să las aluatul la dospit.
   - Măcar lasă-mă pe mine să termin clătitele, spuse el.
   În mod normal, l-ar fi refuzat fără să stea pe gânduri. Însă vizitele în cealaltă lume avuseseră un mare impact asupra ei. Conştiinţa lui Quinn începea să creadă ceea ce intelectul îi spusese întotdeauna: e firesc să accepţi ajutor.
   - S-a făcut, spuse ea, apoi urcă scările.
   Rămase în picioare lângă fiul ei timp de câteva minute, privindu-l cum doarme. Era nemişcat, întins, cu gura deschisă şi capul aşezat într-o parte, pe pernă. Trebuia să se uite foarte atent ca să distingă mişcările uşoare ale pieptului său sub pătură.
   Quinn se aplecă gata să-i sărute fruntea netedă, dar se opri ca să-i respire parfumul. Simţea că îi umple plămânii.
   - Isaac? şopti ea, după ce îşi atinse buzele de fruntea lui.
   El se răsuci, însă nu deschise ochii. Quinn îşi scoase halatul larg pe care îl purta peste pijamaua verde-deschis pe care o primise cadou de la soacra ei, apoi se urcă lângă el în patul cald.
   - Gata cu somnul, spuse ea.
   El se cuibări la pieptul ei.
   - Vrei clătite? întrebă ea.
   - Cu fulgi de ciocolată? spuse el, făcând ochii mari.
   - Exact.
   El zâmbi şi închise din nou ochii.
   - Cum a fost la petrecere?
   Ce copil. Îl îmbrăţişă strâns.
   - A fost frumos. Ar trebui să stăm în pat aşa toată ziua?
   - Da.
   - Sau toată săptămâna?
   - Tot anul, răspunse el.
   - O să ratezi petrecerea de ziua ta, râse ea.
   - O să facem petrecerea aici.
   Quinn se simţea bine şi confortabil lângă fiul ei şi era cât pe ce să adoarmă din nou. Nu-i stătea în fire să fie atât de obosită dimineaţa. Însă nu-i stătea în fire nici să iasă la băut şi să fie lovită de o maşină. Chiar avea nevoie de odihnă.
   Făcu un efort să se ridice în capul oaselor şi să îi pregătească hainele lui Isaac.
   Îşi luă din nou halatul şi coborâră. Toţi trei mâncară clătite, apoi Lewis îl duse pe Isaac la staţia de autobuz şi se îndreptă spre serviciu.
   Quinn se aşeză la masa din bucătărie şi rămase acolo aproape o oră, citind ziarul. Era prea obosită ca să se mişte. Singurul lucru pe care dorea să-l facă în acea dimineaţă era să schimbe aşternuturile, însă chiar şi asta i se părea ceva foarte dificil.
   Într-un târziu, se ridică de la masă şi se duse în dormitor, luă cearşafurile şi le lăsă într-un coş de rufe. Aşeză aşternuturi curate pe pat şi duse coşul în camera lui Isaac ca să facă acelaşi lucru.
   Când trase cearşaful de pe patul lui observă o pată ciudată în mijloc. Părea să fie sânge. Era al ei? Oare rana de la genunchi se deschisese şi sângerase prin bandaj în timp ce stătuse întinsă acolo?
   Îşi desfăcu halatul şi se aşeză pe marginea patului. Din genunchii pantalonilor ei noi de pijama nu se scurgea nicio picătură de sânge. De unde provenea pata aceea misterioasă? Se ridică brusc şi o luă cu ameţeală. Noaptea care trecuse o afectase mai mult decât crezuse. Se hotărî să schimbe cearşaful de pe patul lui Isaac şi să lase spălatul pe seama lui Lewis. Chiar trebuia să se întindă.
   Trase cearşaful însângerat, încă nedumerită în privinţa acelei pete. Îi cursese sânge din nas lui Isaac şi nu spusese? Luă un cearşaf curat din dulapul cu lenjerie şi îl întinse pe pat. În timp ce îl potrivea simţi din nou că ameţeşte, însă de data asta şi mai rău. Lăsă patul nefăcut şi se îndreptă spre camera ei să se întindă. Însă ameţise atât de rău, încât fu nevoită să se oprească pe hol şi să se sprijine de perete.
   Quinn era sigură că nu va reuşi să se întoarcă în camera ei fără să leşine. Îşi încrucişă picioarele pe podea şi îşi lăsă capul între genunchi.
   Atunci o văzu: o pată roşu-închis care se răspândea prin materialul deschis al pijamalei, chiar între picioare.

Capitolul 27

   După aceea, totul se întâmplă extrem de repede.
   Quinn îl sună pe Lewis, care ajunsese deja la serviciu. El îi spuse să rămână pe fir, în timp ce sună la ambulanţă, apoi la Georgette, care sosi în câteva minute. Quinn deja îşi schimbase pantalonii de pijama însângeraţi şi purta pantaloni de trening curaţi, cu două tampoane îndesate în chiloţi. Georgette - şi ea încă în pijama - îi ţinu mâna lui Quinn în timp ce aşteptau să sosească ambulanţa.
   - O să fie bine, spuse Georgette.
   - Mi-e atât de frică, răspunse Quinn plângând.
   - Ştiu, draga mea. Ştiu.
   Sosiră doi paramedici de la urgenţă, în uniformă - un bărbat solid cu faţă rotundă şi o femeie cu părul legat la spate într-o coadă. Quinn le explică despre pata de sânge pe care o găsise pe pijama, în timp ce femeia înfăşură banda unui tensiometru în jurul braţului ei. Bărbatul îi punea o mulţime de întrebări. 
   Era alergică la ceva? Urma vreun tratament medicamentos? Avea probleme cu respiraţia? În câte săptămâni era însărcinată? Mai sângerase vreodată? Era primul copil? Ştia ce grupă sanguină are? Şi aşa mai departe.
   - Mergeţi la doctor? întrebă femeia.
   Quinn dădu afirmativ din cap.
   - Copilul are encefalocel, spuse ea. Mi s-a spus că s-ar putea să nu ajungă la termen.
   - Facem tot ce putem, spuse femeia.
   Strânse pompa ca să afle tensiunea arterială a lui Quinn, apoi îi desfăcu bandajul de pe braţ.
   - O să vă pun o perfuzie salină, spuse ea, ca să menţinem hidratarea.
   Ambii paramedici începură să lucreze. Femeia legă un garou pe braţul lui Quinn şi găsi imediat vena. Bărbatul îi spuse să deschidă gura şi îi introduse sub limbă un termometru electronic. După ce instală perfuzia, femeia deschise o cutie şi începu să lipească mici discuri pe torsul şi pe mâinile lui Quinn. În timp ce lucra, o şuviţă de păr blond i se desprinse din coadă şi îi căzu pe faţă. O suflă la o parte şi îi explică lui Quinn că îi monitorizau ritmul cardiac.
   - E o procedură obişnuită, o asigură ea. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji.
   În timp ce femeia vorbea, bărbatul îi puse lui Georgette o întrebare pe care Quinn nu o auzi.
   - Nu ştiu, răspunse Georgette, apoi se întoarse spre Quinn. Ai fost la baie? întrebă ea.
   Bineînţeles. Se dusese la baie să-şi scoată pantalonii murdari de sânge, pe care îi lăsase în chiuvetă. Însă îşi dădu seama ce anume voiau să afle, iar asta îi provocă greaţă. Voiau să ştie dacă expulzase un fetus în toaletă, apoi trăsese apa.
   - Sunt atât de ameţită, spuse Quinn.
   - Tensiunea arterială e scăzută, spuse femeia.
   Se întoarse către bărbat.
   - O punem pe targă şi pregătim 2 litri de oxigen.
   Apoi o privi din nou pe Quinn şi repetă întrebarea despre baie.
   - Nu am fost la toaletă, spuse Quinn. Doar mi-am schimbat hainele murdare de sânge.
   - Şi unde sunt? întrebă bărbatul.
   - În chiuvetă.
   - Unde e chiuveta?
   - Chiar lângă dormitorul principal, răspunse Quinn.
   Georgette se oferi să-l conducă, iar el luă o pungă roşie de plastic din trusă şi o urmă pe scări. Când se întoarseră, punga era plină, iar Quinn reuşi să citească literele de pe ea: PERICOL BIOLOGIC.
   Când o urcară pe Quinn în ambulanţă, Georgette spuse că se îmbracă şi vine după ea la spital.
   „Mai încet“, îşi spuse Quinn în timp ce ambulanţa gonea pe străzi. „Te rog.“
   Nu voia să ajungă la spital înaintea lui Lewis sau a doctorului Bernard. Nu putea să treacă prin asta fără ei. Sally ar trebui să fie cea care îi spune că bebeluşul ei murise. Lewis trebuie să fie şi el acolo, să o ia de mână şi să o îmbrăţişeze.
   Quinn îşi imagină cum un doctor ciudat îşi scoate mănuşile după ce o consultă.
   Trebuie să te programăm pentru dilataţie şi chiuretaj.
   Poftim? Şi fetiţa mea?
   Doamnă, copilul e mort.
   Mort?
   Aşa e cel mai bine.
   Ea ştia că asta îi vor spune toţi. Aşa e cel mai bine. N-a fost să fie. Mersul lucrurilor. Voia lui Dumnezeu.

   Ambulanţa se opri la spital.
   Quinn ar fi dorit să le spună să întoarcă şi să o ducă acasă, că se răzgândise. Nu voia să treacă prin aşa ceva. Însă era prea târziu. Era doar o rotiţă dintr-un mecanism uriaş care se învârtea încontinuu şi pe care nu îl putea controla. Fu scoasă din ambulanţă pe targă şi împinsă prin uşile duble care se deschiseseră automat. Quinn îşi aminti de drumul prin casa bântuită din parcul de distracţii, în care zidul se despărţea chiar în momentul în care ciocnirea cu el părea inevitabilă.
   O doctoriţă o preluă şi discută cu paramedicii. Quinn fu transportată apoi în zona împrejmuită de perdele din sala de urgenţe şi urcată într-un pat.
   O asistentă cu piele măslinie şi tunsoare sobră trase perdeaua şi îi puse alt tensiometru pe braţ. Doctorul rămase de cealaltă parte a perdelei, ca să-şi termine conversaţia cu paramedicii.
   - Eu sunt Milena, spuse asistenta.
   Quinn tăcu, fără nici o idee. Cum ar fi trebuit să răspundă? „Îmi pare bine să te cunosc“ părea complet nepotrivit.
   - Eu sunt Quinn, răspunse ea într-un final.
   - Doctoriţa Kanterman e foarte drăguţă.
   - Mă bucur, răspunse Quinn, însă nu reuşi să-şi schimbe expresia.
   - Trebuie să te dezbraci de la brâu în jos. Crezi că te descurci?
   Quinn îşi ridică fundul şi îşi scoase pantalonii şi chiloţii, însă lăsă între picioare bandajele sanitare ca să nu murdărească patul. Îi dădu asistentei hainele.
   Perdeaua se dădu la o parte şi apăru o doctoriţă. Avea vreo 60 de ani şi era palidă, cu părul aspru şi cearcăne întunecate sub ochi. Şi era înaltă, foarte, foarte înaltă. „Doctorii ar trebui să treacă şi un soi de test antiintimidare“, îşi spuse Quinn.
   - Sunt doctorul Kanterman, spuse ea. O să avem grijă de tine.
   - Unde e doctorul Bernard? întrebă Quinn.
   Avea nevoie de doctoriţa ei micuţă şi blândă. De prietena ei.
   - E pe drum.
   - Şi soţul meu? Ar trebui să ajungă.
   - Cum îl cheamă? întrebă Milena.
   - Lewis. Lewis Braverman.
   Milena spuse că merge să verifice, apoi ieşi.
   - Trebuie să îţi fac o examinare internă, spuse doctoriţa, punându-şi mănuşile. Încearcă să te relaxezi.
   Quinn scoase bandajele sanitare lipicioase dintre picioare şi le privi. Sângele era negru, însă nu era mult.
   - Cred că se opreşte, spuse Quinn. Am sângerat mult mai mult înainte.
   - Păi acum stai întinsă.
   Gravitaţia. Desigur. Quinn simţi cum i se strânge inima. Doctorul îi luă bandajele, le privi o clipă, apoi le lăsă deoparte. Quinn îşi ridică picioarele în suporturi.
   - Încearcă să te relaxezi, repetă doctoriţa, băgând mâna înmănuşată în trupul lui Quinn.
   „Să mă relaxez. Sigur.“ 
   Făcu grimasă în timp ce doctoriţa o pipăia.
   - Nu eşti dilatată, spuse ea. Şi nici nu pare nimic distrus.
   - Asta pare... de bine, zise Quinn.
   Nu voia să-şi facă speranţe şi ştia că acea doctoriţă nu îi va da speranţe degeaba.
   - Să vedem, spuse doctoriţa Kanterman, scoţându-şi mănuşile. Mă întorc imediat.
   Quinn aşteptă singură, tremurând, neavând altceva la care să se uite decât tavanul rece şi perdelele colorate în dungi ţipătoare. Îşi ţinea ambele mâini pe burtă, încercând să-şi dea seama dacă bebeluşul trăia încă. Ea era mama. Ea ar fi trebuit să ştie. De ce îi era atât de greu?
   Asistenta Milena se întoarse, împingând un cărucior plin cu echipament electronic.
   - Soţul tău completează fişa de asigurare, spuse ea.
   - Ce e acolo? întrebă Quinn, arătând spre cărucior.
   - O să verificăm bătăile inimii şi monitorizăm eventualele contracţii.
   - Bătăile inimii? spuse Quinn. Nu! Vă rog, nu.
   - Nu?
   - Eu... vreau să vină soţul meu aici.
   Lewis fusese lângă ea la naşterea lui Isaac şi avea nevoie de el şi atunci. Pur şi simplu, nu putea trece singură prin asta.
   Quinn îşi aminti de clipa aceea confuză de după naşterea lui Isaac, când doctorul anunţase „E băieţel!“ În loc să fie extaziată, Quinn fusese uimită. Toţi preziseseră că va avea fetiţă, iar Quinn nu-şi imaginase altceva. În sufletul ei deja îşi iubea fiica. De fapt, toate încercările de a-i găsi un nume fuseseră pentru ea un joc. Făcuse două liste doar ca să se conformeze. Ştia că avea o fetiţă. Nu avea nicio îndoială.
   Apoi i-l aduseseră pe acel străin - un băieţel. Cum putea să-l iubească pe acel copil? Nu era pregătită.
   Începuse să fie cuprinsă de panică, însă privise chipul lui Lewis, care strălucea de fericire. Se vedea clar că era plin de dragoste. Asta îi înmuiase inima lui Quinn, iar când îi aşezaseră bebeluşul nou-născut la piept, se topise complet.
   „Da“, îşi spusese ea, privindu-i chipul micuţ care îi căuta sfârcul, „sunt mama ta“.
   Îl dusese la sân şi i se păruse că totul avea un sens. Era bebeluşul pe care trebuia să îl iubească.
   Se întorsese către Lewis plângând.
   „Avem un fiu“, spusese ea, însă ceea ce dorise să spună era „Nu voi mai fi niciodată aceeaşi“.
   - Procesarea formularelor de asigurare poate dura foarte mult, spuse Milena, şi nu e o idee prea bună să amânaţi.
   - Te rog, spuse Quinn.
   Era disperată. Dacă acel dispozitiv nu detecta o bătaie a inimii, iar Lewis nu era alături de ea, nu avea nici un sprijin. Se gândi la paharul de votcă pe care îl băuse cu o noapte în urmă şi la faptul că alergase în stradă fără să se uite. Quinn îşi dădu seama că dacă bebeluşul era mort, atunci era cu siguranţă vina ei.
   - Îmi pare rău, spuse asistenta, însă trebuie să urmăm protocolul.
   - Sunt sigură că o să ajungă aici într-o clipă, continuă Quinn, plângând.
   Asistenta îi văzu chipul şi se mai înmuie.
   - Nu ar trebui să fac asta, spuse ea, lăsând echipamentul.
   Nodul din pieptul lui Quinn începu să dispară.
   - Fii binecuvântată, şopti ea.
   Milena făcu un semn.
   - Nu am avut niciodată discuţia asta, apoi ieşi.
   Rămasă din nou singură, Quinn îşi duse din nou mâinile la burtă. Însă era prea încordată ca să simtă altceva decât propria ei spaimă. Încercă să numere plăcile de pe tavanul fals ca să-şi liniştească nervii, însă fără rezultat. De cealaltă parte a perdelei era examinată altă pacientă. Încercau să vorbească încet, însă Quinn îşi dădu seama că era o bătrână care se plângea de dureri în piept.
   Într-un final, perdeaua de lângă patul lui Quinn se dădu la o parte şi intrară patru oameni - doctoriţa Kanterman, asistenta Milena, doctoriţa Sally Bernard şi Lewis - care transformară spaţiul acela îngust într-o parodie tristă a unei petreceri aglomerate.
   - Eşti mai bine? întrebă Lewis, iar Quinn îşi dădu seama că zăgazul care îi ţinea în frâu spaima era creat doar din dorinţe.
   Cedă imediat, iar ea începu să plângă în hohote. Lewis o îmbrăţişă.
   - Sunt aici, şopti el. O să fie bine.
   Quinn nu voia să îi dea drumul. Însă era foarte conştientă că ceilalţi o aşteptau să termine, aşa că îl bătu uşor pe spate pe soţul ei ca să îi dea de înţeles că era pregătită. Însă nu era. Era înspăimântată.
   Lewis se ridică şi se dădu câţiva paşi în spate. Sally Bernard îi strânse mâna lui Quinn, apoi o lăsă. Asistenta îi ceru să se ridice în capul oaselor ca să-i poată înfăşura mijlocul cu bandă, apoi o potrivi astfel încât monitorul ataşat de ea să fie aproape de centrul abdomenului ei. Doctoriţa Kanterman porni dispozitivul, iar sunetul acestuia umplu încăperea. Sub el, Quinn simţi un zgomot slab, dar stabil.
   - Aceea e inima ta, spuse doctoriţa.
   Milena schimbă poziţia monitorului şi iată că îl auzi din nou: acel foşnet rapid şi familiar al bătăilor inimii fetusului.
   „Este, poate, oare posibil?“ 
   Quinn înghiţi nodul din gât.
   - Acela e copilul, nu?
   - Exact, răspunse doctoriţa Kanterman.
   Naomi trăia încă. Lacrimi de uşurare îi umplură chipul lui Quinn, scurgându-se spre tâmple. Lewis îi luă mâna şi zâmbi, însă părea că mai degrabă încerca să o înveselească pe ea decât că era cu adevărat fericit.
   - Slavă Cerului, spuse Quinn.
   - Asta înseamnă că suntem în afara pericolului? îi întrebă Lewis pe doctori.
   - Probabil, răspunse doctorul Kanterman. Mai trebuie să îi facem o ecografie ca să aflăm ce anume a provocat sângerarea.
   - O să aduc aparatura, spuse Milena, apoi ieşi.
   Când se întoarse, împingea un cărucior pe care se afla un monitor de ecograf.
   Doctoriţa Kanterman repoziţionă banda de pe burta lui Quinn ca să nu o încurce, apoi întinse gelul rece ca gheaţa pe pielea ei. Quinn se înfioră.
   - Îmi pare rău, spuse doctoriţa. Aici la Urgenţă nu avem încălzitoare pentru gel aşa cum au la Radiologie.
   Porni ecranul, apoi luă transductorul şi îl trecu peste mijlocul lui Quinn. Ea îşi ţinea ochii alipiţi de monitor în timp ce bagheta se plimba în sus şi în jos.
   Doctoriţa Bernard veni să vadă mai de aproape.
   Camera era tăcută, căci doctorii se concentrau să găsească ceva ce era pentru Quinn la fel de misterios precum o gaură de vierme în spaţiu. Ce anume căutau?
   La un moment dat, ambele doctoriţe îşi apropiară capul de aparat în acelaşi timp.
   Doctoriţa Kanterman făcu un instantaneu cu un clic de mouse.
   - Vedeţi asta? îi spuse doctoriţei Bernard.
   - Da, văd.
   - Ce e? întrebă Lewis.
   - O clipă, răspunse doctoriţa Kanterman.
   Continuă că mişte instrumentul în jurul mijlocului lui Quinn. După mai multe minute o întrebă pe doctoriţa Bernard dacă dorea să vadă mai de aproape, iar cele două făcură schimb de locuri. Quinn nu înţelegea nimic din imaginile de pe ecran, aşa că se concentră asupra chipului doctoriţei Bernard, care era foarte serios. Într-un final, lăsă instrumentul jos. Asistenta îi şterse burta lui Quinn şi aşeză monitorul fetal la locul lui. Camera se umplu din nou de sunetul bătăilor inimii lui Naomi.
   Doctoriţa Sally Bernard îşi drese glasul şi vorbi.
   - Credem că ai ruptură parţială, ceea ce înseamnă că o bucată de placentă s-a desprins din peretele uterin. Asta a provocat sângerarea. Pare că se coagulează. Şi din ce ne dăm seama, bebeluşul primeşte acum suficient sânge şi suficient oxigen.
   - Cum s-a întâmplat asta? întrebă Quinn.
   - De obicei, este rezultatul unei traume sau al unei căderi.
   - Deci e de la accidentul de maşină?
   - Cel mai probabil.
   Quinn se albi. La urma urmei, era vina ei.
   - O s-o pierd?
   - Sincer, Quinn, nu ştim. Am vrea să te monitorizăm câteva ore, apoi să evaluăm din nou situaţia.
   - Care este cel mai optimist scenariu posibil? întrebă Lewis.
   - Ei bine, răspunse doctoriţa Bernard, dacă bătăile inimii copilului sunt puternice, iar sângerarea încetează, putem presupune că placenta s-a coagulat fără probleme. În acest caz, dacă doreşti să păstrezi sarcina, recomandăm odihnă la pat ca să nu apară riscul altei rupturi.
   Dacă doreşti să păstrezi sarcina. Cuvintele acelea o scoaseră pe Quinn din colţul sigur în care se retrăsese după ce auzise bătăile inimii copilului.
   - E vreun pericol pentru Quinn? întrebă Lewis.
   - Nu îi ameninţă viaţa, însă...
   - Însă? reluă Lewis.
   - Cu cât înaintează sarcina, cu atât mai greu e să facă avort. Iar dacă fetusul moare în uter după 24 de săptămâni, cea mai sigură metodă este să îi inducem contracţii sau să aşteptăm să intre natural în travaliu.
   - Care sunt riscurile? întrebă Lewis. Care sunt riscurile să se întâmple aşa ceva?
   Cele două doctoriţe schimbară o privire.
   - Foarte mari, răspunse doctoriţa Bernard.
   Quinn simţi mâncărimi pe scalp. Nu-şi putea imagina ceva mai teribil decât să nască un copil mort. Îşi duse mâna la gură să-şi oprească geamătul de durere, însă prea târziu.

Capitolul 28

   Quinn îşi ţinu braţul peste ochi, ca să se ferească de lumină.
   Ea şi Lewis erau singuri, ascultând sunetul clar al inimii bebeluşului Naomi.
   - Nu pot să fac asta, spuse Quinn. Nu pot să nasc un copil mort.
   El se aşeză pe marginea patului.
   - Vrei să faci avort? întrebă el blând.
   Ea ar fi trebuit să ştie că urma să o întrebe asta şi să fie pregătită. Însă nu era.
   - Nu pot face nici asta, răspunse ea, apoi se mişcă, făcându-i şi lui loc să se întindă.
   Se întoarse spre el, ţinându-şi monitorul ca să nu alunece. Îşi puse capul pe pieptul lui şi rămaseră tăcuţi, întinşi acolo, ascultând inima lui Naomi.
   - Draga mea, ştiu că ţi-e greu, spuse el într-un final. Însă cred că astăzi ar trebui să te hotărăşti.
   Quinn se întoarse iar pe spate şi privi din nou plăcile din tavan. Îşi aminti scena de la naşterea lui Isaac, când adrenalina o ajuta să treacă peste durerea contracţiilor.
   „Împinge!“ spusese doctoriţa Bernard când ajunsese la 10 centimetri. „Nu pot“, îşi răspunsese ea în gând. „Sunt prea obosită.“ Însă cumva îşi găsise puterea. Când doctoriţa spusese „Mai tare!“, Quinn se simţise furioasă şi frustrată. Chiar nu vedeau cât de obosită era? Deja dăduse tot ce avea, ba chiar mai mult. Cu toate astea, se gândise că noua viaţă îşi face loc să iasă din ea şi îşi adunase energia dintr-un loc despre care nici măcar nu ştiuse că exista. „Din nou!“ spusese doctorul. „E imposibil“, ar fi vrut ea să strige. „Nu mai pot.“ Însă o făcuse. Apoi din nou. Şi din nou. Până când, în sfârşit, apăruse bebeluşul, o viaţă nouă şi alunecoasă. Fiul ei.
   Cum o să fie să treacă prin tot acel chin ca să dea naştere unui copil mort?
   Fiica ei, lipsită de viaţă şi vineţie. Quinn îşi imagina cum se întorcea acasă de la spital cu Lewis, cu bancheta din spate goală. Vor parca în faţa casei şi vor trânti portierele, iar zgomotul singurătăţii va fi înăbuşit de aerul încremenit al străzii lor din suburbie. Apoi urma înmormântarea. Un coşciug minuscul.
   Bătaia inimii fetusului era la fel de puternică. Quinn se întoarse spre Lewis.
   - Nu ştiu ce să fac. Spune-mi tu. Spune-mi ce să fac!
   - Vrei să hotărăsc eu?
   - Da. Te rog.
   El se ridică din pat şi se aşeză pe un scaun mic şi înalt de metal din colţ, ca şi când ar fi avut nevoie de spaţiu fizic pentru gândurile lui. Începu să se legene uşor, iar Quinn îşi dădu seama că era foarte concentrat. Într-un final, se ridică din nou şi se apropie de patul ei.
   - Tu eşti lumea mea, Quinn, spuse el, cu ochii roşii şi umezi. Pentru mine eşti cel mai important lucru. Urăsc să văd că treci prin aşa ceva şi mi-aş dori să pot să îndrept eu lucrurile. Să-l pot însănătoşi pe copil. Să-ţi fac sarcina uşoară şi fără probleme. Dar nu pot.
   Îşi şterse nasul.
   - Cred... cred că cel mai bine e să faci avort acum cât se mai poate. Şi cred că în adâncul sufletului tău asta vrei de fapt şi tu... nu-i aşa?
   - În adâncul sufletului vreau ca acest copil să trăiască şi să fie sănătos. Asta vreau.
   - Ştiu.
   Quinn îşi duse mâinile la ceafă, cu degetele împreunate. Îşi aminti că stătea exact în aceeaşi poziţie pe un şezlong în Fiji, privind apele albastre şi limpezi precum cristalul ale Oceanului Pacific. Ce viaţă uşoară. Ce viaţă uşoară şi stupidă. Şi ce blestem era să ştie că putea să fugă atât de uşor. Nu dorea să întrerupă sarcina. Dorea să nască acel copil. Însă posibilitatea foarte reală de a o pierde după aceea sau de a naşte o fetiţă fără viaţă era de neîndurat.
   Se ridică în capul oaselor şi desfăcu centura, ţinând cu mâna monitorul pentru inima fetusului. O scoase de tot şi o aşeză lângă ea.
   - Bine, răspunse ea. Fac avort.

Capitolul 29

   Quinn nu era prea sigură de ce anume coborâse la subsol când nu avea vreo intenţie să plece. Ştia doar că la ora trei dimineaţa, când stătea întinsă în pat, încă trează, simţea nevoia să se confrunte cu bestia din viaţa ei şi să-şi urle nedreptatea.
   De ce? De ce simţea că era vina portalului?
   Nu, nu era. Era furioasă că o parte din ea încă era tentată. Ar fi atât de simplu.
   Putea să se strecoare şi scăpa de tot. De dimineaţă n-ar mai fi existat programarea pentru avort. Şi nici sarcina. Însă nu ar mai fi existat nici Lewis şi nici Isaac în viaţa ei.
   Până atunci fusese ceva la care evitase să se gândească, pentru că să-şi părăsească soţul şi fiul era de neconceput. Oare? Însă dacă o făcea? Cum ar fi fost să-şi lase toate problemele în urmă? Oare ea şi Eugene se vor bucura de o viaţă perfectă cu prieteni şi bani, şi călătorii, şi petreceri, şi faimă?
   Quinn îşi aminti o glumă dintr-unul din filmele ei preferate, Annie Hall.
   Personajul interpretat de Diane Keaton încerca să-l convingă pe cel interpretat de Woody Allen să abandoneze Coasta de Est şi să meargă pe Coasta de Vest, unde nu aveau altceva de făcut decât să stea degeaba toată ziua şi să se uite la filme.
   „Şi, treptat, îmbătrâneşti şi mori“, răspundea Woody. Şi toţi înţeleseseră gluma.
   Viaţa nu avea sens dacă nu te zbaţi. Însă nu simţise niciodată că viaţa alături de Eugene era una lipsită de griji. El avea nevoie de atenţie constantă. Şi nu era niciodată mulţumit.
   - Mă mint singură, spuse ea cu glas tare.
   Îşi iubea soţul. Îşi iubea fiul. Dacă pur şi simplu avea de ales între viaţa de aici şi cea cu Eugene, nici n-ar fi stat pe gânduri.
   Elementul-surpriză era Nan.
   Quinn coborî scândura de călcat, îşi puse mâinile pe fisură şi începu să plângă. Îi era atât de dor de mama ei. Dacă ar fi fost acolo, îşi spuse Quinn.
   Dacă...
   - Mami?
   Era Isaac. Quinn nici măcar nu-l auzise intrând.
   - Ce faci acolo sus?
   Era furioasă. Isaac era ultimul om din lume căruia putea să-i facă faţă atunci.
   Copilul îşi trecu limba pese buzele uscate, un obicei care se înrăutăţea când vremea era rece. De obicei, în perioada aceea a anului Quinn îi dădea cu balsam de buze înainte să se culce, însă în acea seară uitase.
   - Am visat urât, spuse el.
   Cum să-l liniştească şi să fie mama dulce şi blândă pe care o merita el, când copilului din pântecul ei nu-i putea oferi nici măcar o şansă la viaţă? Şi, mai rău, cum putea fi mamă când se gândea să părăsească de tot acea viaţă?
   - Du-te înapoi în pat, îi spuse ea.
   El nu se mişcă deloc. Rămase acolo, în pijamaua lui cu Sponge Bob, holbându-se la fisură.
   - Ce e aia? întrebă el, arătând cu degetul.
   - Nimic. Du-te înapoi la culcare.
   - S-a spart zidul?
   - Da, puţin.
   - Vreau să pun şi eu mâna pe el.
   Quinn se gândi la ziua în care descoperise primul portal din viaţa ei şi îndrăznise să atingă cealaltă parte. Nu era mai mare decât era el acum. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi trecut şi şi-ar fi retrăit viaţa fără să îşi rupă piciorul în ziua aceea? Oare ar fi fost totul diferit? Oare acea mică schimbare din viaţa ei determinase ceea ce a urmase? Dacă n-ar fi petrecut acele săptămâni în pat citind şi iubind din ce în ce mai mult cărţile, s-ar mai fi dus să lucreze la Baston’s ca adult şi apoi i-ar mai fi întâlnit pe Eugene şi pe Lewis? Sau ar fi avut o cu totul altă viaţă, cu alt copil, alt soţ, altă existenţă? Oare în acest moment ar mai fi stat într-un subsol rece în ultima zi din viaţa fiicei ei nenăscute? Oare mama ei ar mai fi fost în viaţă?
   Niciuna dintre alegerile pe care trebuise să le facă în viaţă nu fusese dreaptă.
   Şi-ar fi dorit ca Isaac să nu fi stat atunci în faţa ei, trăgând de acea parte a sufletului ei care se cutremura de durere. Avea nevoie să fie lăsată în pace.
   - Vreau să pun mâna pe asta, repetă el, făcând un pas în faţă.
   - Nu!
   El întinse mâna.
   - Pare argintie.
   Quinn îi prinse mâna înainte să atingă fisura.
   - Ai auzit ce-am spus? strigă ea. Du-te sus în clipa asta!
   - De ce ţipi?
   - Pentru că nu mă asculţi. Acum du-te! Nu vreau să-ţi văd faţa, nu vreau să-ţi aud vocea! Şi nu vreau să pui vreodată mâna pe zidul ăsta. Ai înţeles?
   Isaac făcu ochii mari. Mama lui nu-i mai vorbise niciodată aşa. Niciodată. Chipul său se înroşi şi o grimasă teribilă îi transformă trăsăturile drăgălaşe într-o mască urâtă.
   - Mami! strigă el, apoi începu să plângă.
   Iar furia lui Quinn se transformă într-o ură de sine acidă; se prăbuşi la podea, se ghemui şi începu să suspine. Isaac îşi puse mânuţa pe spatele ei.
   - Îmi pare rău, spuse el. Îmi pare rău!
   Însă Quinn nu se putea opri din plâns.
   - Du-te înapoi la culcare, spuse ea. Du-te.
   Isaac se întoarse şi plecă trăgându-şi nasul. Quinn plânse în timp ce asculta sunetul paşilor lui pe scări.
   Greutatea suferinţei lui Quinn era mai apăsătoare decât toate greutăţile pe care le ridicase în viaţa ei. O simţea ca pe o forţă fizică ce ameninţa să o zdrobească, iar ea nu avea puterea - sau dorinţa - să se ferească.
   Îşi ţinu ochii strâns închişi, dorindu-şi ca atunci când îi deschidea totul să fie altfel. Însă nu era. Încă era jos pe podea, în spălătoria din subsolul ei.
   Dar în acel moment Quinn zări ceva ce nu mai văzuse până atunci. Era altă fisură - o crăpătură nouă în peretele fundaţiei, care începea de jos şi avea o înălţime de şaptezeci de centimetri. Înţelese imediat ce era - un portal către viaţa în care se hotărâse să nu facă avort.
   Greutatea de pe umerii lui Quinn se dublă. Cum o să poată să continue cu viaţa aceasta ştiind că luase şi cealaltă hotărâre? Nu avea nicio şansă la linişte.
   O să-şi petreacă restul vieţii gândindu-se la acea decizie.
   Se întinse către fisură şi încercă să-şi simtă viaţa din cealaltă parte. Era la fel de chinuită. Acolo se întreba dacă luase decizia corectă să ducă mai departe acea sarcină. Cealaltă Quinn era consumată de spaima de a da naştere unui copil mort, însă era la fel de speriată şi la gândul vieţii tragice pe care ar fi putut-o avea fiica ei.
   Atunci lui Quinn îi trecu prin minte un gând şi mai înfiorător. Dacă în cealaltă viaţă fiica ei se năştea vie, oare se va mulţumi să rămână aici? Sau tentaţia de a trece dincolo va fi chiar şi mai mare? Oare îşi va petrece restul vieţii plimbându-se între cele două vieţi, cea în care avea o fiică cu dizabilităţi şi asta? Cum ar putea - cum ar putea orice mamă - să facă faţă unui asemenea chin?
   Cu cât stătea mai mult pe podeaua rece, cu atât se simţea mai cuprinsă de o nebunie împotriva căreia nu putea lupta. Era mult prea mult.
   Atunci îşi aminti ceea ce îi spusese mama ei despre depresia care o îndemnase să încerce să se sinucidă. Nu era tristeţe, era întuneric. Exact aşa se simţea Quinn. Iar întunericul era atât de cuprinzător, încât nu putea zări nici măcar o rază de lumină.
   Quinn nu ştia de când zăcea pe podeaua rece. Nici nu-şi dădu seama când se ridică. Însă următorul lucru pe care îl făcu fu să urce pe vechea scândură de călcat şi să se târască prin fisură.

Capitolul 30

   Călătoria fu îngrozitoare, rece şi o îngreţoşă, însă era oricum ultima.
   De câte ori trecuse dincolo, trecerea înapoi devenise din ce în ce mai dificilă, iar acum ştia că va fi imposibilă. Pentru că nu doar crăpătura din subsol devenise mai mică, ci şi trupul ei se mărise. Aşa că, chiar dacă reuşea să ajungă până la zid - lucru care era destul de improbabil, având în vedere că temperatura apei din cadă ar fi trebuit să fie acum atât de rece, încât Quinn se îndoia că ar fi supravieţuit în ea - tot nu ar reuşi să treacă prin el.
   Quinn ieşi în baia apartamentului ei din Manhattan, tremurând. Se înfăşură într-un prosop mare şi intră în vârful picioarelor în dormitorul întunecat, unde
   Eugene dormea. Pe fereastră intra suficient de multă lumină cât să-i vadă silueta.
   Stătea într-o parte, cu faţa la perete. Deschise încet un sertar să caute haine, apoi auzi foşnet de cearşafuri. Quinn rămase nemişcată şi îl privi cum se întoarce pe partea cealaltă şi îşi întinde braţul peste pat. Oare se va trezi? Ascultă până când îi auzi respiraţia, adâncă şi regulată. Se îmbrăcă şi se strecură afară din dormitor, cu pantofii în mână.
   Bucătăria era luminată slab de licărirea ceasului de la cuptorul cu microunde.
   Aprinse o veioză mică, luă telefonul şi formă numărul părinţilor ei din Long Island.
   - Alo? 
   Vocea lui Nan era aspră de la somn.
   - Eu sunt, şopti ea.
   - Quinn? Ce s-a întâmplat?
   - Ne putem întâlni la Blue Bird?
   Era un restaurant din Queens, cam la jumătatea distanţei între apartamentul lui Quinn din Manhattan şi casa părinţilor ei din Long Island. Şi partea bună era că rămânea deschis toată noaptea.
   - Când? Acum? întrebă mama ei.
   - În jumătate de oră. Vin direct acolo.
   - Cât e ceasul?
   Quinn se uită la ceasul digital.
   - Aproape 4.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Trebuie să vorbesc cu tine.
   Se lăsă o tăcere scurtă, în care Nan se gândi la rugămintea ei.
   - Bine, răspunse ea. Ne vedem în jumătate de oră.
   Quinn puse uşor telefonul în furcă şi se duse la uşa din faţă cu pantofii în mână. Îi lăsă jos şi deschise dulapul. Scârţâi. Îşi ţinu respiraţia. Tăcere. Quinn răsuflă uşurată. Îşi luă haina şi o îmbrăcă, apoi se aplecă să se încalţe. Când se ridică, Eugene stătea în spatele ei.
   - Unde te duci? întrebă el.
   - M-ai speriat, spuse ea, ducând mâna la inimă.
   - E 4 dimineaţa.
   Ea îşi băgă mâinile în buzunarele hainei ca să nu o vadă tremurând.
   - Trebuie să mă întâlnesc cu mama, spuse ea.
   Eugene îşi încrucişă braţele. Avea pantaloni de pijama cu imprimeu şi nu purta bluză.
   - Ai pe altcineva?
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Eugene.
   - Ai. Ai pe altcineva. Ştiam eu.
   - Nu am pe altcineva.
   - De ce te-ai duce să îţi vezi mama la 4 dimineaţa?
   - Şi de ce m-aş duce să-mi văd amantul la 4 dimineaţa?
   - Ca să ţi-o tragi.
   - Trebuie să ai încredere în mine, spuse ea, dând ochii peste cap.
   - O să se întâmple ceva foarte rău, spuse el. Simt asta.
   Ea se întoarse şi deschise uşa.
   - Ia un Xanax şi du-te să te culci.
   - Te rog, nu pleca. 
   Părea înspăimântat şi disperat, ca şi când ar fi bănuit că nu o va mai vedea niciodată.
   - Trebuie, spuse ea şi închise uşa în urma ei.
   - Nici măcar nu-ţi iei la revedere? strigă el prin uşă.

   În timp ce se îndrepta spre restaurant, Quinn încercă să împace 7 ani de dor cu realitatea faptului că mama ei va rămâne de acum în viaţa ei. Problema era că momentele cele mai agonizante în care îi lipsise aveau legătură directă cu lucrurile la care tocmai renunţase.
   Îşi aminti de noaptea în care îl născuse pe Isaac. Era sfârşită. Nu dormise de aproape două zile. Lewis se dusese acasă, iar Quinn era singură în salonul de spital. Era slăbită, sub influenţa hormonilor şi a emoţiilor. Trecuse efectul anesteziei locale şi o durea cumplit locul unde fusese cusută. Şi totuşi, era sigură că va adormi rapid. Cum să n-o ia somnul? Era mai obosită ca niciodată.
   Şi totuşi, somnul nu venea. Se simţea ca şi când trupul ei uitase cum să se oprească. Quinn se legăna pe muchia îngustă dintre agitaţie şi nelinişte.
   Celălalt pat din cameră ea liber, aşa că putea să dea drumul la televizor, ceea ce de obicei avea asupra ei efectul unui somnifer. Însă în noaptea aceea, nu. Îl închise şi, o oră mai târziu, era încă trează. Aprinse lumina şi luă cartea pe care o adusese cu ea. După vreo câteva capitole, paragrafele începură să-şi piardă sensul, aşa că lăsă cartea jos şi, într-un final, adormi. Însă, după câteva minute, o trezi un zgomot. Aduceau încă o proaspătă mămică în salon. Femeia şi asistenta încercau să păstreze liniştea, însă era prea târziu. Quinn se trezise.
   După ce plecă asistenta, colega ei de salon luă telefonul să sune pe cineva, iar Quinn îşi puse perna pe cap, încercând să adoarmă din nou. Fără rezultat.
   Cealaltă femeie vorbea cât de încet putea, dar se afla la doar câţiva metri distanţă de Quinn, de care o despărţea doar o perdea.
   - E băieţel, şopti femeia. Are 3 kilograme şi jumătate. Ştiu. Da, Benjamin Jacob. E atât de frumos. Cred că seamănă cu tine. Bine. Nu prea pot să vorbesc, te sun de dimineaţă. Da, foarte mult! Şi eu te iubesc, mamă.
   Din gâtul lui Quinn se auzi un sunet.
   - Îmi pare rău că te-am trezit, spuse femeia. Însă mama m-ar fi omorât dacă n-aş fi sunat-o.
   - E în regulă, răspunse Quinn, ca şi când ar fi încercat să se convingă că nu avea motiv să fie deprimată.
   Şi ce dacă primul lucru pe care-l făcuse femeia aceea după ce născuse fusese să-şi sune mama? Nu însemna că existenţa lui Quinn nu mai avea sens. Nu avea nevoie de aprobarea mamei ei ca să valideze naşterea fiului ei. Reacţia lui Nan nu era punctul după fiecare propoziţie din viaţa ei. Putea să aibă o viaţă fericită şi fără mamă. În mod normal, ar fi putut să se convingă de adevărul acelui gând.
   Însă, în noaptea aceea, când rămăsese fără absolut nicio resursă, se simţea pustie.
   - Felicitări, spuse Quinn pe un ton înecat.
   - Mulţumesc, îi răspunse colega de salon. Şi ţie. Al tău ce e?
   - Băieţel. Isaac Nathan.
   - Ce drăguţ. Cred că eşti foarte fericită.
   Quinn avea chipul ud. Îşi şterse lacrimile cu mâna.
   - Da.
   A doua zi, asistentele închiseră ochii, deşi lângă patul lui Quinn erau mai mulţi vizitatori decât avea voie să aibă o dată. Lewis era acolo, bineînţeles, împreună cu tatăl şi cu fratele ei, şi Cordell, părinţii şi sora lui Lewis şi două prietene de-ale lui Quinn. Abia era loc pentru toate florile; cu toată acea pălăvrăgeală veselă, era o sărbătoare în toată puterea cuvântului.
   - Pariez că n-ai da clipa asta pentru nimic în lume, spusese Cordell.
   Quinn privi spre colega ei, care vorbea cu singura persoană care era lângă ea în clipa aceea, mama ei, apoi din nou spre Cordell.
   - Aşa e, minţise ea.

   Nan stătea într-un separeu cu o cană aburindă în faţă când sosi Quinn. Arăta ca o persoană trezită din somn, cu ochii umflaţi şi părul pieptănat în grabă.
   Quinn se aşeză în faţa ei şi comandă o ceaşcă de cafea.
   - Mă gândesc că ai ceva foarte important să-mi spui, începu Nan.
   - Aşa e. 
   Quinn fusese hotărâtă să nu o ia pe ocolite, însă acum că se găsea faţă în faţă cu mama ei, cuvintele se învârteau în jurul ei luate de vânt.
   Nan îşi încrucişă braţele în aşteptare. În restaurant era cald, însă Quinn încă simţea frigul de afară. Tremură şi se strânse cu braţele, apoi închise ochii. Îi redeschise şi se hotărî să înceapă cu începutul.
   - Îţi mai aminteşti de tipul acela, Lewis, pe care l-am cunoscut cu 10 ani în urmă? întrebă ea.
   - Desigur, răspunse Nan. Erai gata să-l părăseşti pe Eugene pentru el.
   Chelneriţa îi aduse cafeaua lui Quinn. O picătură căzu pe masă, iar Quinn îşi puse degetul pe ea, gândindu-se la Isaac care desena pui din laptele vărsat.
   Începu să plângă.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Nan.
   Quinn scutură din cap. Nu putea vorbi.
   - Spune-mi, insistă Nan.
   - Chiar l-am părăsit pe Eugene pentru el, mamă.
   - Poftim?
   - M-am căsătorit cu Lewis. Avem o casă în suburbie. Şi un băieţel. Îl cheamă Isaac şi are şase ani. Privi chipul mamei ei.
   - Nu... începu Nan, apoi se opri. Dumnezeule, spuse ea.
   - Ţi-a moştenit talentul. Şi ochii.
   - Dumnezeule, repetă Nan.
   - În toţi aceşti ani, continuă Quinn, am rezistat tentaţiei de a trece prin portal ca să văd... viaţa asta alternativă.
   Nan îşi duse mâna la gură, ca şi când ar fi vrut să se sigileze ca să poată absorbi totul.
   - Apoi, spuse Quinn, dar se opri.
   Nu putea vorbi despre asta. Nu-i putea explica despre copil. Sau cel puţin, nu încă.
   - De ce mi se întâmplă asta? întrebă ea. De ce am vieţile astea separate? Portalurile astea? Ştiu că are legătură cu ziua în care ţi-ai tăiat venele, însă tot nu înţeleg.
   Nan îşi lăsă ochii în ceaşca de cafea, însă privirea ei era distantă.
   - Te rog, zise Quinn. Spune-mi.
   Nan ridică privirea.
   - În acea zi am murit, răspunse ea. Amândouă am murit. Ştiu că am murit pentru că am văzut lumina aceea perfectă. Ştii la care mă refer. Oamenii spun că e frumoasă, însă niciodată nu spun că e un gen de frumuseţe pe care nu l-ai văzut niciodată. Nu are cum să nu te atragă. Bineînţeles, tu erai cu mine - în pântecul meu. Călătoream împreună, însă tu nu voiai să vii. Tu voiai să te naşti, te împingeai spre viaţă, în vreme ce eu te trăgeam spre moarte. Apoi, într-o clipă insesizabilă, ai intrat în ambele lumi. Am simţit asta. Am simţit despărţirea. Erai în acelaşi timp vie şi moartă. Iar în clipa aceea a trebuit să fac o alegere, să vin cu tine ori într-un loc, ori în celălalt. Însă tu... tu nu ai mai avut de ales. Tu deja dispăruseşi în două direcţii diferite.
   Nan făcu o pauză şi privi pe fereastră. Încă era întuneric şi singurele lucruri vizibile erau farurile maşinilor şi ale camioanelor care treceau pe şosea. O privi din nou pe Quinn şi continuă:
   - Pentru mine a fost o decizie teribilă. Trebuia să te abandonez ori în viaţă, ori în moarte. M-am gândit până în ultima secundă să aleg moartea. Era ceea ce îmi doream eu. Şi era mult mai simplu. Totuşi instinctul meu matern m-a învins. Aveai nevoie de mamă, aşa că m-am întors.
   Îşi şterse cu un şerveţel lacrimile care îi curgeau pe obraji.
   - Speram să nu afli niciodată, însă ai ştiut. O parte din tine a ştiut mereu.
   - Da, cred că da.
   - Îmi pare rău că nu ţi-am vorbit niciodată despre asta.
   - Şi ce anume mi-ai fi putut spune? răspunse Quinn ridicând din umeri.
   - Nu ştiu.
   - Ţi-a părut vreodată rău că ai ales să te întorci?
   Nan scutură din cap.
   - Singurul lucru pe care îl regret e că în acea zi am pierdut o parte din mine. Am încercat să o recapăt prin tine şi Hayden, însă nu am reuşit niciodată.
   - Ce anume ai pierdut?
   - E greu de explicat. O consideram partea fericită din mine, însă nu e vorba chiar de asta. Încă mai pot să simt fericire... bucurie... extaz, spune-i cum vrei. E mai degrabă ca şi când aş fi pierdut o paletă de culori. Am pierdut culorile vii, vesele. Toate acele nuanţe încântătoare care dansează în lumină.
   Quinn înţelese acum portretul mamei ei pe care i-l cumpărase Lewis în Berkshires. Motivul pentru care nu semăna perfect cu ea era pentru că artistul surprinsese acea parte din Nan care murise.
   - Poate că ai lăsat veselia împreună cu acea versiune a mea care a murit, spuse Quinn. Poate că, la urma urmei, nu ai abandonat copilul.
   Nan se întinse şi îi strânse mâna.
   - Sper să fie aşa.
   Quinn privi lung la cana de cafea, încercând să înţeleagă realitatea noii ei existenţe. De acum nu va mai avea altă viaţă în afară de asta. Sorbi din cană şi urmă în minte drumul parcurs de lichidul fierbinte prin gât până în stomac. Avea nevoie să accepte acea realitate fizică.
   - Ai bănuit asta? o întrebă pe mama ei. Ai bănuit că aveam o viaţă alternativă?
   - Ştiam că se întâmpla ceva, însă nu eram foarte sigură. Poate am ştiut la nivel subconştient. Poate asta am încercat să aflu cu acele tablouri. Poate am simţit că mai exista o Quinn şi acela era modul meu de a încerca să ajung la tine.
   - Nu cred că asta e, spuse Quinn, clătinând din cap. Ceea ce ai încercat să surprinzi, acea esenţă care continua să ţi se refuze, nu eram eu. Erai tu.
   Nan tăcu şi se gândi la cuvintele fiicei ei.
   - Poate că ai dreptate, spuse ea. Poate că, de fapt, căutam propria mea lumină.
   Făcu o pauză şi oftă.
   - Eram atât de diferită atunci.
   - Ştiu, spuse Quinn. Te-am văzut.
   - Cum adică?
   - Nu chiar pe tine, ci un portret de-al tău. A fost pictat cu mult timp în urmă, de un coleg.
   Nan îşi încreţi fruntea.
   - Îmi aduc aminte de acel tablou, spuse ea. Unde l-ai găsit?
   - La o galerie din Berkshires... cu Lewis.
   Simţea un dor teribil. O să-i fie atât de dor de el.
   - Quinn, spuse mama ei, de ce eşti aici?
   Închise ochii, încercând să blocheze imaginile cu Lewis şi cu Isaac.
   - Am fost nevoită să părăsesc cealaltă viaţă.
   - De ce?
   Quinn îşi frecă fruntea, încercând să găsească o cale să explice totul.
   - N-ai vrut să mă căsătoresc cu Lewis, spuse ea.
   - Asta nu e adevărat.
   - Ba da, insistă Quinn.
   - Mi-a plăcut Lewis. Am crezut că o să-ţi fie bine cu el.
   - Atunci de ce mi-ai spus să nu mărit cu el?
   - Am spus că nu cred că o vei face. Făceam pe avocatul diavolului. Doream să te căsătoreşti cu el. Ştiam că ai duce o viaţă mai bună cu el. Însă mai ştiam şi că nevoia ta ca alţii să aibă nevoie de tine era atât de puternică, încât poate nu vei lua decizia corectă. Aşa că te-am împins în direcţia cealaltă, sperând ca tu să faci invers.
   - Dar chiar m-am măritat cu Lewis! Iar tu ai fost atât de deprimată pentru asta, că pur şi simplu te-ai îmbrăcat în negru la nunta mea.
   Nan se lăsă pe spate.
   - Am fost deprimată la nunta ta?
   - Ca şi cum ai fi fost în doliu.
   - Îmi luam medicamentele?
   - Nu ştiu, recunoscu Quinn.
   - Poate pur şi simplu aveam o zi proastă.
   Quinn scutură din cap, evitând privirea mamei ei.
   - Atunci? întrebă Nan.
   - Nu pot să spun.
   - Uită-te la mine, continuă Nan.
   Quinn ridică fruntea şi privi ochii verzi cu sclipiri de chihlimbar ai mamei ei.
   - Te-ai sinucis, spuse ea.
   Nu voia să pară furioasă, însă cuvintele sunau ca o acuzaţie.
   - Poftim?
   - Te-ai sinucis pentru că m-am căsătorit cu Lewis.
   - Nu!
   - Ba da! Ai luat o supradoză de medicamente şi te-ai omorât. Te-a găsit tata în baie. A încercat să te resusciteze, dar deja erai moartă.
   - Oh, nu.
   - L-ai părăsit. M-ai părăsit. Ne-ai părăsit pe toţi.
   - Poate a fost un accident.
   - M-ai dat la o parte.
   - N-aş fi putut.
   - Chiar înainte să mori ai pictat un tablou. Trebuia să fie un portret de-al meu, însă eram amândouă, de o parte şi de alta a unei uşi. Tu stăteai pe un scaun înalt şi priveai în faţă. Eu eram de cealaltă parte şi încercam să intru.
   Nan îşi muşcă buza, iar Quinn îşi dădu seama că mama ei îşi imagina tabloul.
   Probabil îşi putea imagina şi culorile, şi umbrele, şi putea vedea expresiile. Nan privi pe fereastră în beznă, apoi din nou spre Quinn.
   - Dacă eram deprimată când l-am pictat, spuse Nan, probabil mă gândeam la sinucidere. Probabil mă gândeam că, dacă mă sinucid, nu îţi va fi dor de mine, cea adevărată, ci de mama care ţi-ai fi dorit să pot fi. Draga mea, probabil l-am pictat pentru că mă gândeam că îţi va fi mai bine fără mine.
   Se lăsă obosită pe spate.
   Quinn cuprinse ceaşca de cafea cu mâinile tremurânde.
   - De asta am plecat şi eu. Pentru că le va fi mai bine fără mine.
   - Te referi la soţul şi la fiul tău?
   Quinn oftă greu şi încuviinţă din cap.
   - Şi fiica mea, spuse ea încet.
   - Nu ai pomenit nimic de vreo fiică.
   - Pentru că nu se va naşte niciodată. Voiam să-i pun numele Naomi, dar...
   - Dar?
   - E bolnavă. Are o fisură în craniu. Şi mi s-a spus că, cel mai probabil, o să moară.
   - Îmi pare atât de rău, Quinn.
   - Aveam atâta nevoie de tine.
   - Aşa cum poate avea şi ea de tine?
   - Nu. N-am putut să merg până la capăt. Am făcut programare la avort, apoi am plecat. I-am părăsit şi pe Naomi şi pe Isaac, şi pe Lewis. E mai bine aşa.
   - Chiar crezi asta?
   - Ar fi trebuit să auzi cum i-am vorbit lui Isaac.
   - Dumnezeu ştie că n-am fost niciodată o mamă exemplară, Quinn. Însă te-ai gândit vreo clipă că ţi-e mai bine fără mine?
   - Niciodată!
   - Nu pot să-ţi spun eu ce să faci cu copilul, Quinn, însă soţul şi fiul tău au nevoie de tine. De asta sunt sigură.
   Quinn privi pe fereastră. La orizont apăruse o lucire roşiatică de la soarele care începuse să răsară. Se gândi la Isaac care privea pe fereastră, apoi alerga în dormitorul ei să o trezească. Ce făcuse?!
   - Oh, Dumnezeule! E prea târziu. Nu pot să o fac. Nu pot să mă întorc!
   - De ce nu?
   - Pentru că de câte ori trec aici, întoarcerea devine tot mai dificilă. Iar acum... nu cred că se mai poate.
   - Trebuie să încerci.
   - Dar, mamă, mai e ceva. Ceva prea oribil.
   Nan deveni lividă. Oare simţea ce anume urma să-i spună Quinn? Quinn luă mâinile calde ale mamei ei între degetele sale îngheţate.
   - Portalul dintre cele două vieţi se închide, spuse ea. Iar dacă mă întorc acolo - dacă reuşesc cumva să trec - deschizătura va dispărea în urma mea şi va rămâne doar un perete solid de beton. Şi viaţa asta... cred că şi viaţa asta va dispărea.
   Nan începu să respire cu greutate pe nas. Chipul i se aspri, iar privirea îi deveni metalică.
   - Trebuie să te întorci oricum.
   - Cum aş putea?
   - Trebuie. Trebuie să încerci. O să te ajut eu.
   - Dar, mamă...
   - Câţi ani ziceai că are Isaac?
   - Şase, răspunse Quinn, cu ochii plini de lacrimi.
   - Are nevoie de tine.
   Tremuratul mâinilor pusese deja stăpânire pe tot corpul lui Quinn.
   - Da, are!
   Nan se ridică.
   - Să mergem.
   - Eşti sigură?
   Mama ei dădu afirmativ din cap.
   - Însă asta înseamnă să sacrifici totul.
   - Nu e adevărat, spuse ea, îmbrăţişându-şi fiica.

Capitolul 31

   În timpul drumului cu maşina înapoi spre oraş, Quinn îi spuse lui Nan despre celelalte călătorii şi cum apa trebuia să fie din ce în ce mai rece de câte ori se întorcea. Îi mai spuse despre fisura din subsol, din spatele vechii scânduri de călcat, şi despre cum îi simţise prezenţa încă din primul moment în care se apropiase de ea.
   Nan dorea să ştie mai multe despre viaţa ei. Lewis se purta frumos cu ea? Cum era căsnicia lor? Hayden era bine? Tot cu Cordell era? Vorbea des cu tatăl ei? Îşi vedea de viaţa lui? Nan punea întrebare după întrebare, iar Quinn trebuia să se străduiască să îi facă faţă.
   În timp ce traversau podul Fifty-ninth Street, cu magnifica linie a orizontului din Manhattan profilându-se în depărtare, tăcură amândouă. Cerul senin de la prima oră a dimineţii era fundalul perfect, iar atenţia lui Quinn, ca de obicei, trecu de la Empire State Building - simplu de reperat după turnul care depăşea linia aceea neregulată - la clădirea Chrysler, ce îşi afişa cu mândrie coroana ei în stil Art Deco. Însă astăzi priveliştea se simţea altfel şi ea ştia de ce. Mama ei nu o va mai vedea niciodată.
   Quinn privi în dreapta. Nan privea lung, cu ochii plini de lacrimi.
   - Nu trebuie neapărat să fac asta, spuse Quinn. Pot să rămân aici cu tine.
   Nan scutură hotărâtă din cap.
   - Nu.
   Quinn strânse mâna pe volan, încercând să şi tragă puterea de unde putea.
   - Spune-mi despre Isaac, spuse Nan. Începe, te rog, cu începutul.
   Iar ea se conformă. Îi povesti lui Nan că îşi făcuse testul de sarcină acasă într-o dimineaţă, când Lewis dormea încă. După ce văzuse că era pozitiv, scosese periuţa de dinţi a lui Lewis din suportul de deasupra chiuvetei şi o înlocuise cu bagheta testului. Apoi îl trezise să meargă la serviciu. Ea se aşezase pe pat, aşteptând o reacţie şi începuse să râdă când auzise un chiuit puternic din baie.
   Ştia că mai târziu o să primească plângeri de la cuplul morocănos care locuia în apartamentul vecin, însă nu-i păsa. Îi spuse lui Nan despre travaliu şi naştere şi îi povesti că Isaac fusese uşor palid când îl aduseseră acasă şi trebuiseră să-l ţină lângă geam într-un coş, pe care îl mutau din oră în oră după soare.
   Îi mai spuse mamei ei cât de repede luase copilul în greutate, că mânuţele lui se făcuseră precum chiflele. Apoi că începuse să slăbească după ce învăţase să meargă, iar acum era atât de slăbănog că foarte greu găsea blugi care să nu cadă de pe el. Îi mai povesti şi cum trebuise să-i coasă fruntea la doar doi ani, după o căzătură la locul de joacă. Şi că era un mic artist talentat, care desena încă de când învăţase să ţină creionul în mână. Îi mai spuse că Isaac avea un râs molipsitor şi că îi plăcea să se joace cu figurine şi cu seturi de construcţie mai mult decât cu maşini şi trenuleţe.
   - Şi îi place să creadă în Zâna Măseluţă, continuă Quinn, însă e sceptic. Ar trebui să vezi lupta care se dă între sufletul şi mintea lui.
   - Te-a şi întrebat?
   - Da. Iar formularea a fost foarte amuzantă. Nu a venit să mă întrebe direct dacă există. A zis: „Dacă Zâna Măseluţă n-ar exista, mi-ai spune?“ Era ca şi când nu ştia sigur dacă vrea să afle adevărul. Dorea doar să ştie dacă putea avea încredere în mine.
   - Şi ce i-ai răspuns?
   - Cred că i-am dat răspunsul potrivit. I-am spus: „Dacă m-ai întreba, ţi-aş spune adevărul“. Apoi am aşteptat să mai spună ceva, dar nu a făcut-o, aşa că am adăugat: „Vrei să mă întrebi?“ I-a luat cam un minut să răspundă.
   - Ce-a spus?
   Quinn zâmbi la acea amintire.
   - A spus nu, apoi şi-a luat creioanele şi a început să coloreze.
   - Ce băieţel fermecător, râse Nan. Şi mă bucur că-şi găseşte liniştea în artă.
   - I-am dat un caiet de schiţe din atelierul tău, spuse Quinn. Cel mai mult, îi place să deseneze pe el.
   - Dă-i tot, spuse Nan. Culorile şi pensulele mele, paletele, pânzele, cărbunii. Tot ce am lăsat în urmă.
   - Aşa voi face.
   - Şi nu-l duce la lecţii de desen prea curând. Lasă-l să creeze.
   Quinn simţea cum i se taie respiraţia.
   - În regulă.
   - Asigură-te că se inspiră din natură. Trebuie să vadă munţi şi lacuri.
   - Exact.
   - Du-l să vadă Jones Beach iarna, continuă Nan. O să adore lumina de acolo.
   - Da.
   - Îl duci la muzee de artă?
   - Bineînţeles.
   - Şi ce anume îi place?
   - Artiştii moderni. Adică îi place totul. Însă arta secolului XX îl extaziază.
   - Perfect. Reacţionează visceral. Este deştept ca mama lui?
   - E mai deştept.
   - Îl strigă pe Phil „bunicule“? întrebă Nan.
   - Îl strigă „tata Phil“, iar el îl iubeşte la nebunie.
   - Pariez că Arlene îl mănâncă de viu, spuse Nan, referindu-se la mama lui Lewis.
   Quinn îşi dădea seama că mama ei încerca să fie puternică, însă vocea i se pierduse. Quinn o privi în ochi. Trebuia să-i fie foarte greu. 
   - Sunt foarte apropiaţi, spuse ea.
   - Mă bucur că are o bunică, spuse mama ei, dând din cap.
   - Îmi pare rău... începu Quinn, însă trebui să se oprească.
   Plângea prea tare ca să poată articula vreun cuvânt. Trase adânc aer în piept.
   - Îmi pare rău că nu îl vei cunoaşte niciodată.
   - Şi mie.
   Era o dimineaţă de sâmbătă, iar traficul era destul de lejer, aşa că ajunseră repede în Manhattan. Quinn parcă maşina în garajul de sub bloc, însă nu era pregătită să coboare. Încă mai erau atât de multe de spus. Opri motorul şi se întoarse spre mama ei.
   - Am găsit ceva în camera ta. Un pachet cu un costumaş de nou-născut. Ai scris numele meu pe el.
   - Îmi aduc aminte, răspunse Nan. Strângeam hainele tale de bebeluş, le împachetam ca să le dau la săraci. Tatăl tău îmi tot spunea să le păstrez în caz că mai aveam o fetiţă vreodată. Însă hainele îţi rămâneau mici prea repede, iar eu nu mai aveam unde să le pun. Mă cunoşti doar, dacă nu folosesc ceva, arunc. Oricum, am avut un moment rar de sentimentalism când am împachetat acel costum micuţ. Te adusesem acasă de la spital în el şi mi se părea foarte preţios, ca şi când încă ai fi fost în el. Pur şi simplu, nu am putut să-l arunc. Aşa că l-am împachetat şi l-am pus undeva, însă nu mi-am adus niciodată aminte unde anume.
   - L-ai pus într-un sertar din şifonier şi a căzut în spate. Probabil a stat acolo toţi aceşti ani. Acum e la mine acasă. Mă gândeam... mă gândeam că poate îi va purta noroc lui Naomi.
   Nan îi prinse mâna lui Quinn.
   - Sper că îi va purta.
   - Mamă, sunt speriată. Mi-e teamă că va muri.
   Se opri să-şi înghită nodul.
   - Şi mi-e teamă şi că va trăi.
   - Eşti mai puternică decât crezi.
   - Oare?
   - Nu spun că va fi uşor, continuă Nan, însă acolo ai un partener pe cinste.
   - Ştiu.
   - O să treceţi împreună prin asta.
   Oare? Quinn încă nu-şi putea imagina cum va fi să-şi petreacă restul vieţii ca părinţi ai unei fetiţe bolnave.
   - Crezi că pot s-o fac? Crezi că pot fi mama unui copil cu dizabilităţi?
   Mama ei îi atinse uşor faţa, iar Quinn închise ochii. Nu voia să se oprească. Voia să rămână în maşină acolo, cu mâna mamei ei pe obraz, pentru tot restul vieţii.
   - Când ai început să-l iubeşti pe Isaac? întrebă Nan.
   Isaac. Doar gândul la el o făcu pe Quinn să se simtă sfâşiată. Cât de mult îşi dorea să-l poată ţine în braţe din nou! Şi totuşi... Luă mâna mamei ei şi o sărută.
   - Imediat după ce s-a născut, răspunse Quinn. L-au curăţat şi l-au aşezat la pieptul meu. Şi-a întors spre mine chipul micuţ, iar eu... am fost copleşită.
   - L-ai iubit pentru că era perfect?
   Quinn scutură din cap.
   - La fel o să simţi şi pentru Naomi.
   - Da! răspunse Quinn plângând.
   Nan se aplecă spre ea şi o îmbrăţişă.
   - Să mergem, spuse ea.
   Quinn inspiră adânc, apoi făcu la fel şi mama ei, încercând să prindă putere una de la cealaltă.
   - Bine, şopti ea.
   Găsiră apartamentul gol, după cum se aşteptase Quinn. Eugene era obsedat să meargă în fiecare sâmbătă dimineaţă la fitness cu antrenorul personal.
   Quinn o conduse pe mama ei direct la baie, unde răsuci robinetul de apă rece al căzii.
   - O să trebuiască să adaug gheaţă.
   Nan se duse după ea în bucătărie, unde Quinn ţinea un pahar sub aparatul de gheaţă de pe uşa frigiderului ca să îl umple.
   - Ajunge? întrebă Nan.
   - Din păcate, nici pe departe.
   - Atunci hai să nu ne prostim, spuse Nan. Deschise congelatorul şi scoase tot recipientul cu gheaţă.
   Se întoarseră în baie şi turnară toată gheaţa în cadă. Chiar dacă păruse o cantitate mare, în apa adâncă abia se vedea.
   - Nu ştiu dacă va fi de ajuns, spuse Quinn, încercând apa cu mâna. Ce-o să facem?
   Ştia că la 3 străzi distanţă era un magazin unde se vindea gheaţă la pungă, însă îi era teamă că, chiar dacă ar fi alergat până acolo şi înapoi, Eugene ar fi ajuns acasă înaintea ei. Nu voia să fie nevoită să dea explicaţii pentru toate astea.
   - Nu trebuie să fie neapărat gheaţă, spuse Nan, apoi se duse din nou în bucătărie. Deschise congelatorul şi începu să caute. Găsi trei pachete de gheaţă pe care Quinn şi Eugene le folosiseră pentru geanta frigorifică de plajă. Mai scoase alte câteva pachete de carne în pungi de plastic neidentificate, o sticlă de votcă Grey Goose şi patru pungi de legume îngheţate.
   - Cred că ajung astea, spuse ea.
   - E ca o ciorbă îngheţată, răspunse Quinn, aplecată peste cada plină cu acele combinaţii ciudate care pluteau în ea.
   Îşi scoase pantofii şi şosetele şi îşi băgă piciorul drept în apă ca s-o încerce.
   Răceala era atât de dureroasă, încât o simţea ca pe o arsură, însă Quinn îşi ţinu piciorul acolo până îi amorţi. Îl scoase, iar în timp ce pielea ei se dezgheţa în aerul cald al băii, se simţea ca şi când ar fi luat foc.
   - Nu cred că pot să fac asta! spuse ea plângând, îmbrăţişându-şi mama.
   Mama ei o ţinu strâns o bucată bună de vreme. Quinn simţi cum hotărârea ei slăbeşte. Poate ar trebui să rămână acolo totuşi. Nan se desprinse de ea şi o privi în ochi.
   - O să faci asta, spuse ea.
   - Mamă... începu Quinn.
   Lacrimile i se scurgeau de pe buze în gură.
   - Ştiu, răspunse Nan. Şi eu te iubesc.
   - Nu pot să-mi iau rămas-bun de la tine.
   - Atunci nu o face. Intră în apă.
   Quinn făcu ce-i spusese mama ei şi intră în apa rece din cadă, în acel amestec ciudat de obiecte. Rămase îmbrăcată, cu toate că ştia că hainele nu-i vor ţine prea mult de cald. Se aşeză.
   - Oh, Dumnezeule. Este atât de rece.
   Îi clănţăneau dinţii.
   Mama ei se aplecă şi o sărută pe frunte.
   - Deci cam asta e, spuse Quinn. 
   Îşi sărută mama.
   - Mulţumesc, şopti ea.
   Trase adânc aer în piept, apoi se scufundă în baia de gheaţă.
   Îşi ţinu ochii închişi, luptându-se cu instinctul de a se ridica în capul oaselor ca să scape de durerea teribilă a frigului. Simţea că îi ard membrele. Cât mai avea până simţea împunsătura? Şi dacă nu o simţea? Putea să moară de atac de cord sau hipotermie în doar câteva minute.
   „Ar trebui să mă ridic“, îşi spuse ea. „La naiba cu asta!“
   - Sărută-l pe Isaac din partea mea, spuse mama ei.
   Isaac! Desigur. Dacă nu murea înainte, putea să-l revadă curând, foarte, foarte curând.
   Senzaţia de arsură fu înlocuită de amorţeală. Dacă ar mai rezista un pic! Începu să-şi simtă pieptul greu şi se întrebă dacă nu cumva făcea atac de cord.
   Dorea să se ridice şi să respire, însă îi era teamă că nu va mai reuşi să coboare din nou.
   Apoi îl simţi. Era doar un impuls uşor, însă Quinn recunoscu senzaţia. Pleca. Deschise ochii. Încă nu era prea târziu să se răzgândească. Mama ei încă era acolo, aplecată deasupra ei.
   „Nu pot să fac asta!“ îşi spuse Quinn. „Nu pot să-mi părăsesc mama!“ Încercă să se ridice, însă nu reuşi. Atunci îşi dădu seama că mama ei avea braţele înţepenite de fundul căzii. Nan o ţinea jos.
   - La revedere, Quinn, spuse Nan.
   Quinn se simţi absorbită în beznă cu o smucitură puternică şi violentă.
   Deschise gura şi respiră adânc. Era vie.
   Însă mama ei era acum moartă. Quinn simţi imediat asta. Nici urmă de Nan.
   Punct.

   Quinn se îndrepta goală, tremurând, înapoi către cealaltă viaţă a ei. Curând va ajunge la zidul din subsol şi se întrebă dacă va reuşi să se strecoare şi să se întoarcă la familia ei sau va fi prinsă pentru totdeauna în acel loc de trecere umed şi mucegăit.
   Lumină. Era prima rază de speranţă a lui Quinn. Fisura nu se închisese complet. Însă, când ajunse la ea, nu-şi dădea seama cum să se strecoare dincolo.
   Era atât de mică.
   Totuşi trebuia să încerce. Îşi băgă capul, însă umerii ei erau prea mari. Nu mergea. Însă dacă îşi ridica braţele deasupra capului ca un înotător, reuşea. Se dădu înapoi şi încercă din nou, cu mâinile în faţă şi capul prins strâns între braţe.
   Îşi zgârie braţele şi spatele de cimentul dur, însă reuşi să-şi treacă umerii. Se înfioră de durere când îşi trecu sânii moi prin suprafaţa aspră. Abdomenul ei umflat era cea mai grea parte. Era prea mare şi prea rotund pentru despicătura îngustă.
   Quinn se prinse de scândura de călcat şi se împinse cât de tare putu, ignorând faptul că-şi sfâşia carnea. Într-un final îşi trecu şi burta, apoi coapsele şi picioarele. Se terminase.
   Quinn reuşise. Era acasă.

Capitolul 32

   Quinn rămase în spălătorie, goală, udă şi înfrigurată. Închise ochii şi îşi puse ambele mâini pe stomac. Rănile ei erau doar superficiale. Naomi era încă vie. Simţea asta.
   Îşi luă pijamaua şi se duse în baie, unde făcu un duş lung şi fierbinte. Îşi îngriji rănile, se îmbrăcă din nou în pijama, apoi se urcă în pat lângă Lewis. Se aşteptase să fie fericită că era vie şi recunoscătoare că era în siguranţă, la căldură. Însă, în timp ce se holba în tavan, suferinţa o izbi ca un val uriaş. Mama ei era moartă. Dispăruse pentru totdeauna. Iar Quinn simţea cum se îneacă în propria durere. Încercă să-şi stăpânească lacrimile, dar nu reuşi.
   Lewis se trezi şi se întoarse spre ea. O luă în braţe şi o mângâie pe spate.
   - Te simţi bine? întrebă el.
   Ea scutură din cap.
   - Pot să te ajut cu ceva?
   Quinn încercă să vorbească, dar nu reuşi. Scutură din nou din cap. Isaac apăru în uşa dormitorului lor.
   - Mami?
   - Mami nu se simte prea bine, amice, spuse Lewis, ridicându-se. Hai să mergem jos şi să o lăsăm să se odihnească. Îţi pregătesc eu micul dejun.
   - Stai, spuse Quinn. Întinse braţele, iar Isaac veni spre ea. Te iubesc, spuse ea în părul lui moale.
   - Aseară ai fost atât de ciudată, spuse el.
   - Da, spuse ea, râzând şi plângând în acelaşi timp. Chiar am fost ciudată aseară.
   Lewis îl duse jos ca să o lase pe Quinn să se odihnească. Singură în dormitor, ea îşi aminti de ziua în care sunase tatăl ei ca să-i spună că mama ei era moartă.
   La început nu înţelegea ce spunea şi trebuise să repete de 3 sau 4 ori ca să priceapă. O mare parte din ceea ce se întâmplase după aceea rămânea în ceaţă, căci creierul ei se închisese total. Însă ceea ce îşi aminti era că suferinţa era o boală fizică, la fel ca gripa. Simţea că tot trupul ei era lent, sensibil şi dureros.
   Nu doar sufletul ei, ci şi sângele, oasele, carnea ei.
   Aşa se simţea şi acum, şi asta o obosea atât de rău. În doar câteva minute căzu într-un somn adânc, ca şi când gravitaţia însăşi o trăgea în subconştient. Când se trezi, simţi miros de pâine prăjită şi ouă din bucătărie. Era destul de ameţită cât să adoarmă din nou, însă foamea o făcu să se dea jos din pat, căci cu o zi în urmă nu mâncase aproape nimic. În plus, trebuia să-i spună ceva urgent lui Lewis.
   - Te simţi mai bine? întrebă el când o văzu intrând în bucătărie.
   - Cafea, spuse ea.
   Trebuia să cureţe pânzele de păianjen de pe ochi şi să-şi recapete puterea de a vorbi.
   El îi aşeză o ceaşcă în faţă, apoi o farfurie cu ouă - omletă nu prea rumenită, aşa cum îi plăcea ei - şi pâine prăjită din făină integrală. Oare Lewis uitase că în acea dimineaţă nu avea voie să mănânce ca să se pregătească de operaţie? Nu conta. Era înfometată şi încă prea adormită ca să facă conversaţie, aşa că mâncă plină de lăcomie, căpătând energie şi putere.
   În sfârşit dădu pe gât ultima gură de cafea şi îşi drese glasul. Lewis ridică privirea din ziar.
   - N-o fac, spuse ea, vorbind repede.
   Avea multe de spus şi dorea să termine înainte să fie întreruptă.
   - Nu fac avort. Vreau să-i dau o şansă acestui copil. Ştiu că dacă reuşeşte să se nască la termen o s-o iubim la nebunie şi o să ne întrebăm cum de-am fi putut trăi fără ea. Iar dacă nu trăieşte, ei bine... e imposibil să ne dăm seama cât de mult vom suferi. Însă o să trecem prin asta. Eşti alături de mine? Simt că da. Sper că da. Şi mai sper că nu crezi că asta e o încercare greşită ca să mă revanşez pentru problemele pe care le-am avut cu mama şi cu moartea ei. Nu e. Chiar nu e. Pur şi simplu simt... simt că deja sunt mama lui Naomi şi trebuie să fac asta. Aşa că trebuie să anulăm, Lewis. Trebuie să sunăm şi să anulăm programarea. Nu vreau să trec prin asta.
   - Linişteşte-te, răspunse el. Deja am făcut-o.
   - Poftim?
   - Ştiu că nu ai fost în pat azi-noapte, spuse el. Te-am auzit când te-ai ridicat şi ai coborât la subsol. Nu ştiu ce faci acolo, însă îţi respect intimitatea. Ai nevoie de timpul tău privat. Cred că şi eu fac acelaşi lucru cu echipamentul meteo. În orice caz, după ce ai plecat am observat că scoseseşi costumul de copil pe care l-am găsit în şifonierul mamei tale. Însă nu doar te-ai uitat la el şi l-ai împachetat la loc. L-ai întins pe o pernă, ca şi când ţi-ai fi imaginat că în el se afla un bebeluş. A fost un gest atât de dulce. Atunci am ştiut că doreşti copilul. Şi îndată ce mi-am dat seama de asta am ştiut că şi eu îl vreau.
   Quinn aproape uitase de asta, însă avea dreptate. După ce zăcuse în pat multe ore, fără să poată să adoarmă, despachetase costumul mic şi roz, cu boneţica şi ghetuţele asortate. Le întinsese şi încercase să şi-l imagineze pe bebeluşul ei îmbrăcat cu ele. Era ca şi când i-ar fi datorat lui Naomi să încerce să se gândească la ea ca la un copilaş viu. Însă, desigur, erau doar haine, bucăţi goale de material. Iar ea era prea îndurerată ca să-şi găsească alinare.
   „Acolo e alinarea ta“, îşi spusese ea, privindu-l pe Lewis. „Chiar acolo.“
   Cât de recunoscătoare era că mama ei jucase rolul de avocat al diavolului cu ani în urmă şi o împinsese să facă alegerea corectă.
   Atunci Quinn văzu ceva ce nu mai văzuse de când se născuse Isaac. Lewis plângea.
   - Aşa că, în urmă cu puţin timp, continuă el, când au sunat de la biroul doctoriţei Bernard ca să confirmăm programarea, le-am spuse că ne-am răzgândit. De fapt, le-am spus că mai avem nevoie de câteva zile ca să ne mai gândim, însă ştiam că n-o vom face.
   - Oh, Lewis. 
   Se duse şi se aşeză pe genunchii lui.
   - Îţi mulţumesc.
   El o cuprinse cu braţele şi îşi aşeză mâinile pe burta ei. Era prea devreme ca să simtă mişcările copilului, însă gestul era liniştitor.
   - Am un sentiment foarte puternic că vom ajunge să o ţinem în braţe şi o vom iubi, spuse Quinn. Mai mult nu ştiu.

   În acea după-amiază, Isaac avea ultimul lui meci de fotbal din acel sezon.
   Quinn şi-ar fi dorit să meargă, însă trebuia să respecte instrucţiunile stricte de a se odihni.
   Isaac stătea în echipament în faţa ei, bosumflat, cu tricoul lui ridicol atârnându-i până la apărători.
   - Îmi pare rău, spuse ea. Nu-mi doresc să fiu altundeva decât la meciul tău azi, însă trebuie să fac ce-mi spune doctorul.
   Isaac îşi încrucişă braţele. Dorea ca mama lui să fie acolo şi cu asta, basta.
   - Am o idee, spuse Lewis. O să filmez tot meciul, iar mama o să-l poată vedea când ne întoarcem. Ce zici?
   Quinn îşi dădu seama că lui Isaac îi surâdea ideea, însă nu era pregătit să renunţe la supărare.
   - Să-ţi mai spun ceva, spuse ea, luându-l pe genunchi. Îndată ce doctorul spune că am voie să fac mişcare, te duc la atelierul bunicii să luăm vopsele.
   - Pentru mine?
   - Pentru tine. Cred că i-ar fi plăcut să le ai tu.
   Quinn tăcu o clipă şi înghiţi nodul din gât, forţându-se să nu plângă.
   - Ştiu că i-ar fi plăcut.
   El îşi lăsă capul pe umărul ei.
   - Îmi pare rău că te-am supărat aseară, zise el.
   - Oh, dragul meu. Nu a fost vina ta. Eram foarte tristă şi am greşit să-mi vărs supărarea pe tine. Îmi pare rău.
   El ridică din umeri.
   - Mă ierţi? întrebă ea.
   El dădu afirmativ din cap, iar ea îl sărută.
   - Pot să iau şi pensulele? întrebă el
   - Poftim?
   - Pot să iau şi pensulele bunicii?
   Şi atunci ştiu că Isaac o iertase. Scena din urmă cu o seară era istorie şi i se va şterge din minte.
   - Bineînţeles, răspunse ea.

   Mai târziu, după ce Lewis şi Isaac plecaseră, Georgette veni în vizită cu o farfurie de brioşe şi un teanc de cărţi.
   Quinn era fericită să aibă companie. Era ca şi când doliul din urmă cu şapte ani reîncepea atunci, însă de data asta nu era o perioadă formală de doliu, când oaspeţii treceau ca să-i mai distragă atenţia. Şi nimeni nu ştia cât de recentă era suferinţa pe care o simţea. Acea vizită era o diversiune bine-venită.
   - L-am văzut pe Lewis când a plecat, explică Georgette, şi mi-a spus că trebuie să stai o vreme la pat. Mă gândeam că ai nevoie de ceva de citit.
   Quinn aruncă o privire spre titluri. Toate erau romane erotice, scrise sub diverse pseudonime ale lui Georgette.
   - Printre astea e ceva ce nu trebuie să ascund de Isaac?
   - Nu.
   Quinn îi zâmbi recunoscătoare lui Georgette.
   - Mulţumesc, draga mea prietenă. Vrei o ceaşcă de cafea? Sau un ceai?
   - Tu stai jos şi fac eu.
   Georgette se duse în bucătărie. Când se întoarse cu băuturile, o întrebă pe Quinn cum se simţea.
   - Obosită, însă bine.
   - Lewis nu mi-a spus prea multe. E totul în regulă?
   - Încă nu ştim. Acum suntem fericiţi că n-am pierdut-o.
   Georgette îi strânse mâna.
   - Îmi pare rău că nu am ajuns la spital. Nu mi-a pornit maşina şi a trebuit să fie remorcată până la atelierul auto. Ieri se pare că a fost începutul problemelor mele.
   - Ce s-a mai întâmplat?
   - Esteban s-a despărţit de mine.
   Quinn rămase o clipă pe gânduri. Nu ştia că te puteai despărţi şi de un iubit virtual.
   - Îmi... pare rău, spuse ea.
   - Se pare că s-a săturat să aştepte după mine toată dimineaţa şi s-a cuplat cu o iubită mai veche. Iar acum au o relaţie fierbinte.
   - Eşti supărată?
   - Am fost.
   - Cum de-ai trecut atât de repede peste asta? întrebă Quinn în timp ce scotea hârtia de pe o brioşă.
   - L-am ucis.
   - Poftim?
   - În romanul la care lucrez acum este un personaj inspirat de el. Însă în loc de arhitect peisagist l-am făcut plimbător de câini profesionist. Iar ieri l-au mâncat rechinii.
   - Şi cum anume ajunge un plimbător de câini să fie mâncat de rechini?
   - O corcitură înnebunită îl face să cadă de pe un debarcader.
   Quinn râse.
   - A fost foarte satisfăcător, spuse Georgette, zâmbind.
   - Ţi-e dor de el? întrebă Quinn.
   - Deja l-am înlocuit.
   Asta o surprinse pe Quinn.
   - Deja ai alt iubit cibernetic?
   - Da! răspunse Georgette, cu mâna la inimă. Se vede? Simt că strălucesc.
   - Eşti incorigibilă. Cum îl cheamă?
   - Pamela.
   - Pamela? repetă Quinn, aproape înecându-se cu brioşa.
   - Arată foarte bine.
   - Dar, Georgette, eşti cea mai heterosexuală persoană pe care o cunosc.
   - Nu trec de partea cealaltă, spuse prietena ei, ridicând din umeri. E doar un experiment.
   - Dar de ce?
   - M-am gândit că am încercat aproape tot în rest.
   - Sunt sigură, spuse Quinn râzând. Sincer, nu ştiu ce m-aş face fără tine.
   - Probabil ţi-ai găsi o prietenă mai puţin nebună.
   - N-ar fi acelaşi lucru, spuse Quinn, scuturând din cap.
   - De ce?
   - Pentru că am nevoie de... 
   Se opri o clipă să se gândească. 
   - De veselia ta.
   - Îmi place asta, spuse Georgette.
   - Şi mie, răspunse Quinn, apoi încercă să zâmbească, însă era atât de multă durere amestecată cu acea recunoştinţă, încât ochii i se umplură de lacrimi.
   - Sigur eşti bine? întrebă Georgette.
   Quinn ridică din umeri.
   - Nu ştiu. Mă gândeam la mama. 
   Tăcu o clipă. 
   - În fine. Am doar o zi grea.
   - E în regulă, spuse Georgette. Nu scrie nicăieri că nu ai voie să-ţi fie dor de cineva. Sunt sigură că sunt momente în care te simţi ca şi când s-ar fi întâmplat ieri.
   „Chiar s-a întâmplat ieri“, îşi spuse Quinn.
   - Mulţumesc pentru înţelegere, adăugă ea.
   - Vrei să mergi acolo? întrebă Georgette. Aş fi fericită să te duc dacă crezi că mersul la atelierul ei te ajută.
   Quinn scutură din cap.
   - Mulţumesc oricum, spuse ea.
   Ideea de a merge atunci la atelier era mai mult decât putea să îndure. Însă curând va trebui să se ducă să elibereze locul.
   - M-am hotărât să vând cea mai mare parte din tablourile ei.
   - Probabil a fost o decizie dureroasă.
   - Mă gândeam că va fi. Adică mult timp nici n-am vrut să aud.
   - Ce te-a făcut să te răzgândeşti?
   Quinn îşi ţuguie buzele, gândindu-se cum să răspundă.
   - Nu am înţeles niciodată ce lucru rămăsese neterminat. Mă gândeam că încerc să înţeleg de ce s-a sinucis. Însă tot ce trebuia să fac era să o iert.
   - Şi ai iertat-o?
   Quinn se gândi la greutatea sacrificiului pe care îl făcuse când se hotărâse să-şi lase mama în urmă şi cât de aproape fusese să se răzgândească. Dar sacrificiul mamei ei fusese mult mai mare.
   - Da, răspunse Quinn. Am iertat-o.

Capitolul 33

   Quinn petrecu următoarele 2 săptămâni odihnindu-se, lăsându-l pe Lewis să facă toate treburile în casă.
   Celelalte mămici o înlocuiră când îi venea rândul să ducă la şcoală copiii cu maşina, iar Georgette fu fericită să fie cea care se ducea zilnic la staţia de autobuz să-l ia pe Isaac, care părea, în sfârşit, să înţeleagă că mama lui nu dispărea nicăieri.
   Lui Quinn îi plăcea să creadă că începuse să se maturizeze, însă ştia că era posibil să fi simţit că ea nu mai putea accesa portalul care o îndepărta de el. Într-adevăr, crăpătura din zidul de la subsol din spatele vechii scânduri de călcat se închisese, lăsând în urmă doar o urmă abia vizibilă. Iar noua fisură pe care o văzuse în noaptea aceea dispăruse complet, ca şi când n-ar fi existat vreodată.
   Pentru Quinn, faptul că accepta acum ajutorul de care avea nevoie era la fel de dificil ca întotdeauna. Însă măcar reuşise să-şi înfrângă instinctul de a-l refuza.
   „Pentru tine“, şoptea ea pântecului său de câte ori simţea nevoia să se ridice de pe canapea şi să facă ordine prin casă sau să arunce un teanc de rufe în maşina de spălat.
   Două săptămâni mai târziu, când se duse să o vadă pe doctoriţa Sally Bernard şi i se spuse că nu mai era nevoie să stea la pat fără să facă nimic, Quinn rămase încântată.
   - Asta nu înseamnă că poţi să te duci să alergi la maraton, o avertiză doctoriţa ei. Nu vreau să fii neatentă. Iar dacă simţi crampe trebuie să te aşezi imediat şi să te odihneşti. Şi, bineînţeles, dacă începi să sângerezi...
   - Te sun imediat, promise ea.
   - Ştiu că oamenii consideră că să fii mamă este cea mai grea treabă din lume, spuse Sally zâmbind, însă asta nu se compară nici pe departe cu statul degeaba, privind cum îţi fac alţii treburile.
   - Aşa e, aprobă Quinn.
   - Într-o zi o să aprecieze sacrificiile pe care le facem pentru ei, spuse Sally.
   Auzind cuvântul sacrificii, Quinn simţi un fior brusc, ca şi când s-ar fi întors în cada cu apă rece ca gheaţa. Se cutremură, realizând că spiritul mamei ei va fi întotdeauna cu ea.

   - Mamă? spuse Isaac după câteva zile, în timp ce îşi lua gustarea după şcoală. Când putem merge în atelierul bunicii să luăm vopsele?
   O firimitură de ciocolată neagră din prăjitura pe care o mânca îi rămăsese liptă pe faţă ca o aluniţă - versiunea băieţel a lui Marilyn Monroe - şi asta o făcu pe Quinn să zâmbească. Îl şterse cu degetul mare.
   - Ce-ar fi să mergem astăzi? spuse ea.
   - Daaa? răspunse el, făcând ochii mari.
   - Da.
   În acea dimineaţă, Quinn îl sunase, în sfârşit, pe Ellis Everett, dealerul de artă, şi îi spusese că putea să vândă mai multe tablouri ale mamei ei. Ea urma să păstreze peisajul la care lucra Nan înainte să moară şi să-l aşeze deasupra canapelei din sufragerie. Hayden îşi va lua portretul, pe care dorea să-l pună în camera de oaspeţi din apartamentul său, însă Cordell insistase să-l aşeze pe un perete din dormitorul lor, chiar deasupra computerului său. Tatăl lor va atârna portretul lui în casa din Florida.
   Quinn încă nu se hotărâse ce se facă cu Zidul, tabloul cu mama şi fiica despărţite şi totuşi împreună. Nu voia să i-l dea lui Ellis, însă nu putea să-l aducă acasă, căci îi amintea constant de sinuciderea mamei ei.
   Poate că îl va înrăma şi îl va lăsa în atelier, acolo unde credea că îi era locul.
   - Pot să iau şi şevaletul? întrebă Isaac după ce intră în goană în camera inundată de soare.
   - Nu văd de ce nu, spuse Quinn.
   Ea şi Lewis plănuiau să termine construcţia subsolului din casă şi să-l transforme într-o cameră de joacă, şi îşi dădu seama că putea amenaja într-un colţ un atelier pentru Isaac. Nu va avea lumina naturală minunată a spaţiului mamei sale, dar se va descurca.
   - Luăm şi tablourile bunicii? întrebă el.
   Ea privi în jur la teancurile de pânze înrămate din cameră.
   - Mă tem că nu, spuse ea. Cele mai multe vor fi vândute.
   El păru surprins, aproape revoltat.
   - Unor străini?
   - Unor iubitori de artă.
   El rămase o clipă pe gânduri şi păru mulţumit de răspuns.
   - Pot să mă uit la ele?
   - Desigur.
   Quinn îşi ajută fiul să se uite prin teancul de tablouri de pe podea, din care cea mai mare parte erau peisaje. Când dădură peste un tablou ce înfăţişa Jones Beach în lumina iernii, ea îl scoase. În prim-plan era o colibă cenuşie pe a cărei uşă scria DOAR PENTRU SALVAMARI. Umbrele primelor ore ale dimineţii se alungeau peste nisip, iar cerul părea nesfârşit.
   - Ce părerea ai de ăsta? întrebă ea.
   - Simt mirosul plajei, spuse el.
   - Cred că şi eu, râse Quinn.
   - Îmi place, continuă el, înclinându-şi capul într-un fel care o făcu pe Quinn să-şi dorească să-l strângă în braţe.
   - Vrei să-l păstrezi? Am putea să-l punem în camera ta.
   Isaac bătu din palme, iar Quinn întoarse pânza să citească pe spate. Avea o etichetă pe care scria Lumina dimineţii pe o plajă pustie.
   Se uită la restul tablourilor împreună cu el, înveselindu-se la reacţiile lui.
   Quinn îi spuse că vor avea fotografii ale tuturor tablourilor, aşa că vor putea să le vadă oricând doreau.
   - Unchiul Hayden! exclamă el când ajunseră la un teanc de pânze neînrămate.
   - Îţi place?
   - E drăguţ.
   - Drăguţ? râse ea. Da, cred că e drăguţ.
   Îi arătă şi un portret de-al tatălui ei şi încercă să treacă rapid peste tabloul cu ea şi Nan împreună şi totuşi despărţite, însă Isaac o opri.
   - Stai, spuse el. Aici eşti tu.
   - Exact, spuse ea. Iar bunica e pe scaun.
   - Cred că te aşteaptă, spuse el.
   Quinn nu răspunse. Nu putea. În ultima vreme încercase să se aline cu gândul că spiritul mamei ei va fi întotdeauna cu ea. Însă amintirea faptului că nu o va mai vedea niciodată în carne şi oase îi stârni un val nou de durere.
   - Mami, plângi?
   - Un pic.
   - De ce?
   Ea îşi înghiţi nodul din gât.
   - Pentru că... mi-e dor de ea.
   - Cred că ar trebui să luăm tabloul acesta, nu pe cel cu plaja, spuse el.
   Asta era prea greu. Isaac dorea tabloul. Mama ei probabil dorise ca acel tablou să fie al ei. Şi totuşi...
   - Nu ştiu, copile, spuse ea.
   - Dar e preferatul meu, insistă el.
   - De ce e preferatul tău?
   El îşi încruntă fruntea mică şi îşi linse buzele uscate.
   - Când mă uit la el nu ştiu ce se va întâmpla. Poate că o să deschizi uşa să treci dincolo, poate că nu. E ca începutul unei poveşti.
   - Nu m-am gândit niciodată aşa la el, spuse ea şi asta era adevărat - nu o făcuse.
   Quinn privi lung tabloul şi se gândi să îl ia acasă. Ar putea oare să vadă acel tablou şi altfel decât ca pe un bilet de adio? Oare ar putea deveni o alinare care să-i amintească de hotărârile pe care le luaseră atât ea, cât şi mama ei?
   Quinn scoase pânza din teanc şi o aşeză pe şevalet ca să fie la nivelul ochiului. Făcu câţiva paşi în spate să vadă mai bine.
   - Mamă, putem să-l luăm? Putem să-l luăm în loc de cel cu plaja? Te rog?
   Quinn continuă să privească tabloul, chipul mamei ei care se uita direct la ea.
   Chiar părea că Nan aştepta ceva.
   - Nu, îi spuse ea lui Isaac, în timp ce se apropie şi scoase tabloul.
   Îi puse o mână pe umăr.
   - Le luăm pe amândouă.

   Fără vreun portal care să-i distragă atenţia şi fără să mai fie nevoită să stea la pat ca să se odihnească, zilele lui Quinn reveniră la normal, umplute cu activităţile fireşti, chiar dacă la dimensiuni reduse, ale unei femei care era soţie şi mamă.
   Totuşi se desfăta cu drumuri ocazionale la magazin, pregătindu-se pentru venirea pe lume a lui Naomi cu un optimism secret. Nu îndrăznea să spună nimănui şi să rişte să primească priviri pline de grijă şi de compasiune. Nu dorea aşa ceva. Quinn credea din toată inima că o va aduce acasă pe Naomi de la spital. Nu ştia cât de bolnavă va fi, însă ştia că o vor iubi.
   Alese o culoare deschisă şi caldă pentru pereţii camerei copilului şi cumpără vopsea roz pentru ferestre ca să se potrivească cu nuanţele amestecate pe care le alesese pentru pătuţ. Costumaşul de copil pe care îl purtase ea în ziua în care părinţii ei o aduseseră acasă fusese spălat, împachetat în hârtie şi aşezat într-un sertar.
   În tot acest timp, Quinn şi-o imagină pe mama ei alături de ea, dar şi reacţiile şi încurajările ei. Se întrebă dacă nu cumva exagera un pic. La urma urmei, n-ar trebui să simtă un sfârşit? Poate ar trebui să meargă la cimitir şi să-şi ia rămas-bun din nou... de data asta pentru totdeauna.

   Într-o dimineaţă luminoasă şi friguroasă de decembrie, Quinn se duse la Cimitirul New Montefiore din estul Long Island, la mormântul mamei ei. Piatra de mormânt era o placă simplă şi cenuşie de granit pe care scria:
   NANETTE GILBERT SOŢIE • MAMĂ • ARTISTĂ 1946–2002
   Quinn luă o piatră netedă şi o aşeză deasupra. Îşi trecu degetele înmănuşate peste anul morţii ei şi privi în jur. În acea zi nu prea se vedea nicio mişcare. În faţa ei, în depărtare, un cuplu stătea în faţa unui mormânt. Dincolo de ei, cineva care părea să fie îngrijitor îngenunchease, probabil ca să adune gunoiul. Quinn îşi trase eşarfa peste nas şi gură şi se cuprinse cu braţele împotriva vântului.
   Auzi uşi de maşină închizându-se şi privi la dreapta. Cu câteva şiruri în jos se vedeau un dric şi mai multe maşini, iar oamenii coborau, închideau portierele şi se îndreptau încet către mormântul persoanei iubite care urma să fie coborâtă în pământ.
   Quinn îşi scoase mănuşa şi atinse numele mamei ei, ca şi când literele gravate ar fi fost fermecate. Însă era doar piatră.
   O femeie de la acea înmormântare urlă de durere, iar vântul îi purtă glasul peste terenul plat. Quinn recunoscu acea durere. Venea dintr-un loc unde pierderea se întâlnea cu furia. „E atât de nedrept“, părea să spună acel strigăt. „Îl iubesc prea mult pe acest om ca să dispară.“
   Exact aşa se simţise Quinn când fusese îngropată mama ei. Însă acum furia dispăruse. Suferinţa ei era împletită cu recunoştinţa. Quinn îşi sărută degetele şi atinse numele mamei ei.
   - Te iubesc mamă, spuse ea. Mulţumesc.

   Duminica următoare, la micul dejun, Lewis anunţă că urma să fie o zi neobişnuit de caldă pentru decembrie, un dar rar chiar înainte ca vremea să fie cea mai rece din an.
   - Ar trebui să profităm, spuse el. Să facem ceva în aer liber.
   - Să mergem la grădina zoologică? sugeră Quinn.
   - Pe plajă! spuse Isaac.
   Părinţii lui îl priviră.
   - Nu e chiar atât de cald, amice, zise Lewis.
   - Cred că ar trebui să mergem, răspunse Quinn zâmbind.
   - Vorbeşti serios? întrebă Lewis.
   - Ca să vadă lumina, spuse ea. Ca în tabloul pictat de mama, Lumina dimineţii pe o plajă pustie.
   - Să fii sigură că o să fie pustie, spuse Lewis.
   La scurt timp, cu haine groase în plus ca să facă faţă vântului care bătea dinspre ocean, urcară în maşină şi se îndreptară spre Jones Beach, trecând pe lângă cabinele închise în extrasezon. Se opriră în parcarea care vara ar fi fost plină. Însă astăzi pe terenul întins şi singuratic nu erau decât două maşini.
   Nu aduseseră prea multe cu ei. Lewis avea un singur scaun pliant prins la spate. Era pentru Quinn, care nu avea voie să facă plimbări lungi fără pauze. Ea ducea o geantă mică şi pătrată în care ţinea un termos plin cu ciocolată caldă în caz că le era prea frig, un aparat foto digital şi o carte. Isaac avea o minge de fotbal.
   - E înnorat, spuse Quinn, dezamăgită că umbrele spectaculoase şi lungi din tabloul mamei ei nu se zăreau.
   - O să se însenineze, răspunse Lewis, ridicând privirea.
   - Eşti sigur?
   - Sunt sigur.
   Se îndreptară spre apă şi priviră oceanul, care oferea un spectacol magnific.
   Valurile se ridicau şi se spărgeau, se ridicau şi se spărgeau, ca şi când ar fi vrut să demonstreze puterea şi haosul naturii. Era măreţ şi frumos. Lewis stătea la mijloc, cu un braţ petrecut după soţia lui şi cu celălalt în jurul fiului său. Quinn avea mâna pe burtă, şi simţea că Naomi reacţionează la sunetele acelea ciudate şi ritmice.
   Isaac privi de-a lungul ţărmului, apoi arătă ceva în depărtare.
   - Aceea e? întrebă el.
   Quinn privi în direcţia indicată de degetul lui, însă nu îşi dădea seama ce anume arăta.
   - Ce vezi? întrebă ea.
   - Acolo, insistă el. Clădirea aceea mică.
   - Coliba salvamarilor? Din tabloul bunicii?
   El făcu un semn afirmativ din cap.
   - Aceea este, nu-i aşa?
   - Nu ştiu, răspunse ea. Hai să facem o plimbare să aflăm.
   - Sigur eşti în stare? întrebă Lewis.
   - Nu e atât de departe. Şi oricum ai scaunul. Pot să mă opresc dacă vreau să fac pauze.
   Se plimbară de-a lungul plajei, ascultând oceanul, oprindu-se din când în când să vadă o scoică sau o piatră interesantă, dintre care câteva ajunseră în buzunarele lui Isaac. Când ajunseră la clădirea mică făcură un ocol în jurul ei şi găsiră semnul vopsit de lângă uşă pe care scria DOAR PENTRU SALVAMARI.
   Sub ea era un graffiti din care nu se înţelegea nimic, însă în rest casa arăta exact ca în tabloul lui Nan.
   - Asta e! exclamă Isaac.
   Alergă câţiva metri în spate şi o privi de la distanţă.
   - Veniţi aici! Uitaţi!
   Quinn şi Lewis veniră în spatele lui să vadă coliba din acea perspectivă. Da, găsise locul potrivit. Quinn făcu nişte poze ca să le compare cu tabloul, după ce se întorceau acasă.
   - Crezi că sunt rechini în apă? întrebă Isaac, iar Quinn înţelese că terminase cu coliba, gata să îşi îndrepte atenţia în altă parte.
   Lewis desfăcu scaunul pliant pentru Quinn, iar ea se aşeză, în timp ce Isaac se jucă cu mingea de fotbal. Scoase cartea şi începu să citească, absorbită de poveste. După câteva minute, o picătură căzu pe pagina ei. Venea dinspre ocean, îşi spuse Quinn şi continuă să citească. Apoi văzu încă o picătură, apoi alta, apărând ca de nicăieri.
   Quinn îşi privi soţul şi fiul, care se opriseră din jocul cu mingea şi priveau pe cer. Îşi dădu apoi seama de ce se udau paginile.
   Ningea. Punctele mici şi albe le făcură imediat loc fulgilor mari, care cădeau peste tot - peste apă, peste nisip, peste colibă. Zăpadă pe plajă! Mica familie era încercuită. Fulgii cădeau de sus ca un pumn de confetti fermecate, topindu-se la contactul cu solul. Era atât de neaşteptat, încât Quinn începu să râdă. Soţul ei râse şi el, apoi li se alătură şi Isaac. Lewis nu prevăzuse zăpada. Nimeni nu prevăzuse. Era acel element-surpriză care făcea ca totul să fie minunat.
   Quinn închise cartea şi ridică privirea spre cer. Zăpada într-o zi caldă de decembrie era departe de a fi un miracol, însă Quinn, Lewis şi Isaac simţeau că era un dar trimis doar pentru ei, un strănut al naturii care aducea atâta bucurie pe cât alegea acea familie să primească.

Epilog

   - Nu începeţi fără mine! strigă Quinn din bucătărie.
   Toţi ceilalţi stăteau la masă în sufragerie: Hayden şi Cordell (oaspeţii de onoare); Edward şi Brett (cei mai buni prieteni ai lor); tatăl ei şi Jillian; Georgette şi Roger; Meredith şi Michael (iubitul ei de atunci); sora lui Cordell, Tamara, cu băieţelul ei de 7 ani, Devin; şi, desigur, Lewis şi Isaac.
   Tatăl lui Quinn sugerase să se adune toţi la masă şi să ciocnească în cinstea mirilor, iar ei i se păruse o idee minunată. Însă înainte voia să le spună celor de la bucătărie să nu servească masa până nu se ţinea şi ultimul discurs.
   Petrecerea fusese ideea lui Quinn. Dorise să facă şi ea ceva să celebreze nunta lui Hayden şi Cordell dacă tot nu reuşise să ajungă la ceremonie. Se hotărâseră să nu mai aştepte până la vară totuşi, insistând că pur şi simplu se răzgândiseră şi nu mai doreau un eveniment mare şi sofisticat. Însă Quinn bănuia că motivul era legat mai mult de nesiguranţa în privinţa copilului. Şi nu îi putea învinui.
   Posibilitatea naşterii unui bebeluş cu o boală gravă - sau mai rău - le-ar fi distrus cu siguranţă planurile.
   Astfel că, în aprilie, cei doi bărbaţi se duseseră cu maşina în Connecticut, unde de asemenea erau legalizate căsătoriile între persoane de acelaşi sex, şi avuseseră o ceremonie privată. Quinn era în luna a noua şi nu avea voie să călătorească, aşa că nu putuse să vină. Când sugerase o cină în cinstea lor la ea acasă, Lewis acceptase, cu singura condiţie să comande mâncarea, căci ştia că ar fi obosit-o prea mult să gătească ea pentru asemenea masă.
   - Aşa, spuse Quinn când se întoarse în sufragerie. Să începem.
   Când îşi lăsă trupul deja masiv pe scaun, îşi simţi chiloţii umezi, lucru deloc surprinzător. Copilul crescuse şi îi apăsa pe vezică, făcând-o să meargă foarte des la baie. Însă nu dorea să întârzie iar petrecerea, aşa că îşi strânse picioarele şi îşi spuse că se putea abţine până terminau. Deja pregătise micul ei discurs şi dorea să fie ultima care îl spune, încheindu-l cu o urare în cinstea mirilor, a oaspeţilor şi a persoanei despre care ştia că priveşte întreaga adunare.
   Tatăl ei fu primul. Se ridică şi i se adresă fiului său:
   - Hayden, nu ştiu dacă ţii minte asta, însă când ne-ai spus prima oară mie şi mamei tale, primul lucru pe care l-a făcut ea a fost să se întoarcă spre mine şi să spună: „Să nu reacţionezi ca un mascul ticălos, Phil“.
   - Îmi amintesc, îl întrerupse Hayden. Însă nu a folosit cuvântul „ticălos“.
   Toţi râseră, inclusiv Phil.
   - Cenzurez, spuse el, arătând spre cei doi copii, Isaac şi Devin.
   Nici n-ar fi trebuit să se deranjeze, căci băieţii erau băgaţi unul în celălalt, şoptind şi scriind bileţele secrete pe un carnet.
   - Oricum, continuă Phil, ce vreau să spun este că nu m-am considerat vreodată un ticălos. Dar, oricât de deschis la minte îmi place să mă cred, a fost o veste destul de grea pentru mine. Însă, curând, datorită mamei tale, am reuşit să scap de prejudecăţile pe care le acumulasem de-a lungul anilor şi să accept adevărul. Totuşi... eram speriat. Mă îngrijoram în privinţa viitorului tău, Hayden. Nu ştiam dacă vei reuşi să-ţi găseşti pe cineva cu care să-ţi împarţi viaţa, un partener care să te iubească şi să te aprecieze aşa cum meriţi. Astăzi mi-am liniştit definitiv acea teamă, pentru că acum sărbătorim nunta ta şi îi urăm bun venit lui Cordell în familia noastră de nebuni... Dumnezeu să-l aibă în pază!
   Ridică paharul cu vin, iar ceilalţi făcură acelaşi lucru, inclusiv Quinn şi băieţii, ale căror pahare erau pline cu suc de struguri albi. Pentru Hayden şi Cordell!
   Toţi băură şi, ca şi când ar fi vrut să accentueze momentul, Naomi lovi cu călcâiul în burta lui Quinn şi rămase în acea poziţie. Disconfortul era greu de îndurat, iar Quinn încercă să îl domolească apăsându-şi coastele. Degeaba. Ştia de la sarcina anterioară că aceste ultime zile puteau deveni insuportabile. Îşi spunea că aceea era metoda prin care natura o făcea pe mamă să împingă mai repede noua viaţă în lume.
   Jillian, prietena tatălui ei, se ridică şi închină şi ea, spunându-i lui Cordell ce alegere minunată făcuse să se căsătorească în acea familie. Urmară Edward şi Brett, al căror discurs fu atât de plin de glume private, încât nimeni în afară de Cordell şi Hayden nu înţelese la ce se refereau. Şi totuşi, râseră cu toţii, apreciind sentimentele lor.
   Meredith le spuse celor doi că reprezentau o sursă de inspiraţie, iar prietenul ei adăugă că, în ciuda faptului că nu îi cunoştea, dragostea dintre ei era evidentă şi era onorat să ia parte la petrecere. Georgette vorbi despre dragoste şi cită dintr-o poezie de George Eliot despre două suflete care se alătură pentru a se susţine unul pe celălalt. Soţul ei ridică paharul şi le ură celor doi o căsnicie la fel de strânsă ca a lui, ceea ce o făcu pe Quinn să-i arunce o privire lui Georgette.
   Încă simţind disconfortul, Quinn îşi arcui spatele, încercând să-şi întindă trupul şi să mai reducă din presiunea care îi apăsa pe cutia toracică. Însă schimbarea poziţiei îi apăsă din nou pe vezică, făcând să se scurgă şi mai multă urină. Îşi blestemă incontinenţa - încă un lucru nedemn al sarcinii despre care nu vorbea nimeni - şi speră că restul discursurilor vor fi scurte.
   Urmă sora lui Cordell. Plângea de fericire, spunându-le tuturor cât de mult îl iubea pe Hayden şi cât de bucuroasă era să-i vadă căsătorindu-se chiar când fratele ei era cât pe ce să devină un actor faimos. Veni şi rândul lui Lewis.
   - Înainte de toate, începu el, ridicându-se în picioare, vreau să îi mulţumesc lui Quinn pentru că a organizat această petrecere într-un moment în care ar fi putut fi complet distrusă fără să o poată învinovăţi cineva. Însă asta e Quinn a mea. Mulţumesc, draga mea!
   Toţi oaspeţii ridicară paharul şi băură în cinstea ei. Lewis se întoarse spre Cordell.
   - Ştiu că uneori crezi că eu şi Quinn suntem ca un ghimpe-n coaste.
   - Nu fi prostuţ, spuse Cordell. Cred că tu şi Quinn sunteţi ca un morcov în fund.
   Toţi râseră, însă Hayden îi făcu un semn, arătând spre copii. Realizând gafa pe care o făcuse, Cordell îşi duse mâna la gură şi privi spre Quinn, care nu se putea supăra pe el. De fapt, dacă nu i-ar fi fost teamă că vezica îi va ceda complet, ar fi izbucnit în râs alături de toţi ceilalţi.
   Din fericire, Lewis termină repede discursul, închinând în cinstea mirilor, despre care spuse că sunt cei mai buni cumnaţi pe care şi i-ar fi putut dori vreodată. Toţi băură, apoi el îi spuse lui Quinn că era rândul ei.
   - Staţi puţin, spuse Isaac, pe noi ne-aţi uitat?
   - Aveţi şi voi urări? întrebă Hayden.
   - Am scris, răspunse Devin, fluturând o foaie de hârtie.
   - Ia să auzim, spuse Cordell.
   Băieţii citiră într-un glas:,
   - Peste dinţi şi peste mingii, ai grijă, burtico, acum că prinzi!
   - Mingi? spuse Phil râzând. Cred că vreţi să spuneţi „gingii“.
   Quinn zâmbi.
   - Nu ştiu dacă o să fiu în stare să mă ridic la înălţimea lor, spuse ea, însă voi încerca.
   Privi scaunul liber de la masă şi şi-o imagină pe mama ei stând acolo.
   Petrecerea aceea ar fi însemnat atât de mult pentru ea. „N-o să plâng“, îşi spuse ea. „Nu.“
   Quinn îşi luă paharul plin cu suc şi se ridică. Însă, înainte să apuce să scoată un cuvânt, vezica îi cedă complet, udându-i pantalonii, scaunul şi podeaua. În timp ce privea în jos îngrozită simţi o crampă dureroasă şi îşi dădu seama că nu fusese vezica. I se rupsese apa. Quinn era în travaliu.
   „Gata“, îşi spuse ea, simţind un val de dragoste pentru copilul pe care ştia că îl va ţine în braţe în câteva ore. Privi spre fiul ei şi simţi aceeaşi durere minunată.
   Nu era doar un sentiment. Era o restructurare a ADN-ului ei, o schimbare permanentă cu care va rămâne pentru totdeauna. Copiii ei erau bătăile inimii ei, curgerea sângelui ei, duritatea oaselor ei şi netezimea pielii ei. Ei o făcuseră să ducă la capăt lucrul cel mai greu pe care îl făcuse vreodată: să treacă prin portal ca să se întoarcă.
   Multă vreme, Quinn se întrebase dacă şi mama ei simţise acelaşi lucru. I se părea imposibil ca o persoană care într-adevăr îşi iubea copiii să ia hotărârea de a se sinucide. Însă Quinn ajunsese şi ea în locul în care vălul negru coboară şi lasă o beznă atât de profundă, încât nicio rază de lumină nu poate să pătrundă. Aşa că ştia.
   Şi mai ştia că, după ce se ridicase vălul, mama ei simţise pentru ea aceeaşi dragoste pe care o simţea Quinn pentru copiii ei. Poate chiar mai mare. Pentru că, în final, Nan privise spre lumină aşa cum o făcuse în clipa naşterii lui Quinn.
   Iar alegerea pe care o făcuse fusese exclusiv din dragoste. Doar că de data aceea fusese mult mai grea. Sacrificiul suprem - fusese nevoită să-i dea drumul fiicei ei.
   - Eşti bine, draga mea? întrebă Lewis.
   Quinn dădu din cap şi îşi puse o mână pe burtă.
   - A venit vremea. 

 

SFÂRȘIT