Vieți paralele, Ellen Meister

 ......................................................

3-4

 

              Exact asta și făcu,  însă tocmai când se aşeză auzi soneria de la uşă.

   Era Georgette, cu altă bucată de prăjitură cu banane. Quinn făcu ceai de plante pentru amândouă şi se aşezară la masa din bucătărie.
   - Nu arăţi prea bine, spuse Georgette.
   - Sunt obosită.
   - Doar atât?
   - Stresată, spuse Quinn, amestecând în ceai. Foarte stresată.
   - Poate ar trebui să stai o vreme departe de casa părinţilor tăi.
   Quinn ridică privirea, surprinsă.
   - De unde ştii că am fost acolo?
   - Hm?
   Quinn se ridică în picioare.
   - Te-a sunat Lewis?
   - Nu te supăra.
   - Cum să nu mă supăr? Mie nu îmi spune absolut nimic, în schimb aleargă la tine să-şi verse oful.
   - Nu e chiar aşa, Quinn.
   - Atunci cum e?
   - E îngrijorat în privinţa ta.
   - Atunci ar trebui să vorbească cu mine!
   - Când ajunge acasă diseară...
   - Te rog, nu-mi da mie sfaturi despre cum să-mi fac căsnicia să meargă! Tu n-ar trebui să vorbeşti.
   Quinn îşi duse mâna la gură.
   - Oh, Dumnezeule. Îmi pare rău. N-am vrut să spun asta.
   Georgette făcu un semn cu mâna, apoi îşi îmbrăţişă prietena.
   - E în regulă, spuse ea. Ai dreptate, nu mă pricep absolut deloc la căsnicii. Dar ştiu un lucru. Tu şi Lewis aveţi nevoie să fiţi un timp singuri.
   Quinn nu-şi putea imagina cum ar fi ajutat „timpul singuri“ dacă Lewis nu vorbea cu ea, iar până să ajungă el acasă neliniştea ei fusese înlocuită de furie. Rămase bosumflată tot timpul cinei, răspunzându-i la întrebările despre starea ei doar cu propoziţii scurte precum „Sunt bine“ sau „Nu-ţi face griji“.
   - Sigur eşti bine? întrebă el.
   Ea îşi dădu ochii peste cap. De ce n-o lăsa pur şi simplu în pace? Nu vedea că n-avea chef de vorbă?
   - Nu contează, spuse ea.
   - Pari furioasă.
   - Las-o baltă, Lewis.
   - Draga mea, cum să te ajut dacă nu-mi spui ce este cu tine? întrebă el.
   Asta puse capac la toate.
   - Deci nu-ţi place când nu vorbesc cu tine, nu? replică ea, scrâşnind din dinţi.
   - Poftim?
   - Cum naiba crezi că mă simt eu când tu eşti ca o piatră în preajma mea şi apoi alergi la Georgette să-ţi verşi amarul?
   - Poftim?
   - Te-am văzut aseară alergând să vorbeşti cu ea. Iar azi, primul lucru pe care l-ai făcut după ce ai vorbit cu mine a fost să o suni pe Georgette să discuţi cu ea despre asta!
   - Draga mea...
   - Aseară, continuă ea, ai făcut mare tam-tam că eşti alături de mine. Şi eu sunt alături de tine, Lewis, numai că se pare că tu poţi vorbi cu toată lumea, mai puţin cu mine!
   - Linişteşte-te.
   - Nu mă liniştesc! 
   Deja plângea.
   - Eşti cel mai important om din viaţa mea şi mă laşi deoparte.
   El o prinse de umeri.
   - Quinn, ascultă-mă. Motivul pentru care m-am dus aseară să vorbesc cu Georgette a fost pentru că plănuiam o surpriză pentru tine.
   - Poftim? spuse ea. 
   Era ca şi când vântul şi-ar fi schimbat brusc direcţia. Sau încetase pur şi simplu să mai bată.
   - De ziua ta, spuse el. Mă gândeam că avem nevoie de un timp împreună. Timp să ne distrăm şi să uităm de orice altceva. Aşa că am sunat-o pe mătuşa ta şi am întrebat-o dacă e liberă casa ei de la lac. Apoi am rugat-o pe Georgette să stea cu Isaac. Vreau să te duc undeva în weekend, draga mea. Am aranjat totul. Urma să-ţi spun mâine.
   - Ai făcut asta pentru mine?
   - Da!
   Quinn se prăbuşi la pieptul lui.
   - Oh, Lewis.
   - Chiar avem nevoie de asta, rosti el blând.
   - Da, avem.
   - Deci eşti de acord? întrebă el. Vrei să facem această excursie?
   Da, voia. De fapt, părea ca o reţetă de salvare a vieţii. Excursia aceea era exact refugiul de care avea nevoie. În loc să alunece prin portal către altă viaţă, putea să se refugieze chiar în braţele soţului ei. Însă nu va fi ceva cu adevărat romantic decât dacă erau de acord să fie o evadare lipsită de stres. Acea excursie era o şansă să se întoarcă în timp înaintea sarcinii, înainte chiar să devină părinţi.
   Şi, după cât îl bătuse la cap să se deschidă în faţa ei, aproape că nu-i veni să creadă ceea ce spuse în continuare.
   - Cu o singură condiţie, răspunse ea.
   - Şi anume?
   - Să nu vorbim despre copil. Vreau să fie o excursie doar pentru noi.

   Analiza lui Quinn - nr. 5

   Quinn ca elevă de liceu. La început, Nan se gândise să îi înfăţişeze corpul într-o poziţie de adolescentă, de exemplu aşezată într-o parte, cu picioarele peste unul dintre braţele scaunului. Sau pe podea, cu picioarele ridicate pe scaun, pentru ca privitorul să o vadă cu susul în jos. Însă ambele i se părură banale. Nu dorea ca tabloul să pară o scenă din Bye Bye Birdie.
   Adolescenţa însemna îndepărtarea de familie şi apropierea de prieteni. Însă nu era un tablou despre pubertate. Era un tablou despre Quinn. Iar Nan considera că aceea era vârsta la care fiica ei începuse să-şi dea seama că se despărţea cu adevărat de mama ei şi că se transforma într-o persoană complet diferită. Aşa că Nan o înfăţişă pe scaun, cu genunchii la piept, pe care îi ţinea cu braţele. Se îmbrăţişa singură.
   Nan se simţea mulţumită de acel tablou. Avea o direcţie foarte clară şi considera că se potrivea perfect cu celelalte tablouri. Însă după ce lucră la el câteva zile, privi pânza şi văzu ceva ce nu-şi dăduse seama că era acolo. Quinn nu-şi îmbrăţişa doar neînţelegerile. Se alina singură, era propria ei mamă.
   „Oare te-am dezamăgit?“ se întrebă Nan. Toţi aceşti ani îşi spusese că nici unul dintre copiii ei nu suferiseră din cauza bolii ei. Da, erau perioade în care depresia o răpea de lângă ei, însă tatăl lor le fusese alături. Şi, cu siguranţă, faptul că fuseseră nevoiţi să se adapteze cu o mamă care suferea de tulburare bipolară îi făcuse mai puternici şi îi învăţase ce e mila.
   Însă acum, când o privi pe fiica pe care o crease pe pânză, Nan simţi că aceasta îi aducea un reproş. Felul în care o privea Quinn avea ceva acuzator.
   - Ce am făcut? întrebă Nan cu voce tare.

Capitolul 17

   Cu bicicletele legate în spatele maşinii, Quinn şi Lewis se îndreptară spre nord, traversară podul Throgs Neck şi o luară spre Taconic Parkway. Era o autostradă mai veche, cu benzi înguste şi curbe abrupte, însă era drumul preferat al lui Quinn spre casa de vacanţă a mătuşii ei, Bunny, din Massachusetts, mai ales toamna.
   Alegerea ei fu răsplătită de un spectacol de culoare care o încuraja din toate părţile. Cu o săptămână în urmă, jumătate dintre frunze erau încă verzi. După încă o săptămână, peste jumătate vor dispărea, lăsând în urmă crengile cenuşii şi golaşe. Însă în acea dimineaţă senină de vineri copacii ofereau cea mai bogată paletă în nuanţe de toamnă a naturii - un fundal de ruginiu cald şi nuanţe de maro cu urme de roşu aprins, auriu puternic şi portocaliu care părea o flacără.
   Pe măsură ce înaintau spre nord, orizontul se înălţa tot mai mult în faţa lor, în munţii cu piscuri rotunjite. Aprecierea lui Quinn faţă de splendoarea peisajului era atât de strâns legată de relaţia cu mama ei, încât nu ştia cum să le despartă.
   De când se ştia, mama ei avusese grijă ca ea şi Hayden să fie receptivi la frumuseţea din jurul lor. Într-o zi ca asta ar fi spus: „Priviţi, copii! Credeţi că un artist ar putea surprinde aşa ceva? Vă imaginaţi creând aşa ceva din nimic? Doar Dumnezeu poate. Şi a făcut-o pentru noi. E un dar.“
   Da, era un dar. Iar darul mamei ei era să-i înveţe să îl aprecieze. Quinn şi-ar fi dorit să-şi poată exprima acele sentimente şi în faţa lui Lewis fără să pară banală.
   El îşi îndepărtă o clipă privirea de la drum, ca să-i zâmbească. Ştia şi el. Ştia că nu trebuia să spună nimic.
   Merseră în linişte încă vreo câţiva kilometri până când ajunseră la o privelişte pitorească, iar Lewis o întrebă dacă voia să oprească puţin. Ea acceptă.
   Era jumătatea dimineţii, iar soarele începea să înmoaie răcoarea aerului.
   Semăna cu o zi de vară târzie. Stăteau în picioare, admirând priveliştea - pânza naturii cu nuanţele toamnei pictate pe pantele munţilor până la linia orizontului.
   Lewis îşi trecu braţul pe după mijlocul ei.
   - Mă bucur că am venit, spuse el.
   - Şi eu.
   Se aşeză pe banca de lemn, mână în mână, bucurându-se de peisaj şi de vântul domol. Se sprijini de umărul lui. Pielea lui absorbea parfumurile naturii, iar mai târziu, când vor face dragoste, o să respire această clipă.
   Ajunseră de pe Taconic pe Route 7, care şerpuia la nord din Connecticut spre Massachusetts, plin de farmec şi de mai multe magazine de antichităţi decât poate vizita într-o zi chiar şi cel mai dedicat colecţionar. Quinn avea câteva preferate la care se oprea, însă cel mai mult îi plăcea când descoperea o adevărată comoară de magazin despre care nu ştiuse nimic. Ieşiră de pe drumul principal ca să caute o asemenea comoară.
   - Acolo, spuse ea, arătând cu degetul.
   Nu era chiar un magazin de antichităţi, ci o mică galerie, pe care era o firmă cu OBIECTE DE ARTĂ ŞI DE COLECŢIE. Lewis parcă pe mica alee de pietriş.
   Magazinul era plin de tablouri, care acopereau fiecare centimetru de perete sau zăceau în teancuri pe podea. Quinn îşi dădu seama că oamenilor le plăcea să scotocească prin teancurile acelea, sperând să găsească vreun Winslow Homer sau John Singleton Copley nerecunoscute, ascunse printre celelalte pânze. Însă nu aceea era misiunea lui Quinn. Comoara pe care o căuta ea era o artistă americană mai puţin faimoasă, însă care o interesa personal mai mult.
   Mama ei petrecuse mulţi ani locuind şi pictând în această zonă, iar lucrările ei încă erau răspândite prin galerii mici din New England, mai ales în Berkshires. Aşa că n-ar fi fost deloc neobişnuit să găsească unul dintre tablourile ei într-un loc ca acela.
   Proprietarul galeriei era o femeie la vreo 70 de ani, care se prezentă drept Eliza Macie. Era dreaptă şi slabă, cu ochi albaştri şi pomeţi frumoşi. „Are gene bune“, îşi spuse Quinn.
   - Aveţi aici mai mult artişti locali? întrebă Quinn, sperând să-şi reducă activitatea de căutare într-o anumită secţiune din magazin.
   - Tot ce e pe dreapta e local, mai mult sau mai puţin, spuse Eliza Macie. Căutaţi ceva anume?
   - Nan Mazursky, răspunse Quinn, dându-i femeii numele de fată al mamei ei. Sau Nan Mazursky Gilbert.
   - Am avut un Nan Mazursky, răspunse proprietara. L-am vândut cu ani în urmă. Însă aici sunt artişti din comunitate care au pictat în anii şaizeci şi şaptezeci, dacă vreţi să vă uitaţi.
   Femeia părea să-şi cunoască bine inventarul, iar Quinn se îndoia că va găsi creaţiile mamei ei printre acele tablouri. Şi totuşi, se uită prin teancurile indicate, ca să se asigure. Între timp, Lewis găsise un colaj cu fotografii meteo care îi atrase atenţia.
   Quinn căută printre tablourile înrămate cu peisaje, natură moartă, portrete şi picturi abstracte. Din când în când se oprea asupra unei creaţii care semăna cu stilul mamei ei, însă nu era ce căuta.
   Unul dintre portretele pe care le văzuse în grabă îi reveni în minte după câteva momente. Oare ce îi spunea creierul că văzuse acolo? Reveni la acel tablou şi îl scoase. Era o tânără cu părul negru, cu ochi verzi cu sclipiri de chihlimbar, pictată pe un fundal violet.
   - Lewis? strigă ea. Uită-te puţin la asta.
   El se apropie şi studie tabloul.
   - Cu cine seamănă? întrebă Quinn.
   - Cu tine?
   - Nu, nu cu mine. Uită-te mai atent.
   El încrucişă braţele şi privi.
   - Cu mama ta?
   Ea dădu afirmativ din cap.
   - Aha, spuse el. Arată ca Nan mai tânără.
   - Şi totuşi... 
   Se opri, încercând să găsească o metodă ca să redea în cuvinte ce anume la femeia din tablou îi dădea sentimentul că nu era mama ei.
   - A nimerit trăsăturile, dar nu şi personalitatea? încercă Lewis.
   - Exact, spuse ea. Are o anumită cochetărie. Ca şi când ar şti că e frumoasă sau speră ca privitorul să creadă asta. Nu o spun în sensul rău, e vorba de o mândrie nevinovată în expresia ei. Însă nu mi-o pot imagina pe mama cu felul acela de vanitate de fetiţă. Şi totuşi, arată ca ea.
   Quinn o chemă pe proprietara galeriei şi o întrebă dacă ştia acel tablou.
   Femeia spuse că artistul era un bărbat din partea locului care studiase şi trăise în zonă toată viaţa.
   - Nan Mazursky era mama mea, spuse Quinn, şi cred că în portretul acesta e ea.
   - E posibil, zise Eliza Macie. Cred că au studiat amândoi cu acelaşi profesor local. Dacă vrei, încerc să aflu câteva informaţii şi te sun într-o zi sau două.
   - Stăm aici doar în weekend, interveni Lewis, notându-şi numărul de mobil. Dar ar fi minunat.
   - Unde staţi?
   Quinn îi spuse unde era casa mătuşii ei, iar proprietara galeriei o anunţă că locuia la câteva străzi distanţă.
   - Uite cum facem, zise ea. Iau tabloul cu mine acasă ca să nu fiţi nevoiţi să mergeţi prea departe dacă vă hotărâţi să-l cumpăraţi.
   Quinn şi Lewis îi mulţumiră, luară o carte de vizită şi îşi văzură de drum. Se opriră să ia prânzul la Great Barrington, apoi se îndreptară direct spre casa mătuşii Bunny, căci Quinn era nerăbdătoare să meargă cu barca pe lac cât încă mai era lumină afară.
   Era suficient de cald cât să-şi lase puloverele acasă, aşa că, îmbrăcaţi în tricouri şi blugi, Quinn şi Lewis se urcară în barcă pe ţărmul lacului Garfield.
   Lewis luă vâslele, iar Quinn se relaxă în timp ce el se îndreptă spre un golfuleţ izolat, înconjurat din trei părţi de copaci înalţi din care cădeau frunze în apă. În depărtare, munţii sărutau linia orizontului. Un stol de gâşte gălăgioase zburară pe lângă ei, apoi nu se mai auzi decât foşnetul frunzelor şi apa prin care înainta bărcuţa lor.
   Quinn îşi lăsă capul pe spate şi privi soarele, dându-şi seama că era ultima vitamină D pe care putea s-o mai absoarbă acum, înainte de multe luni de pauză.
   Singurul defect al acelui moment perfect era că era trecător. Foarte curând avea să se întoarcă la teamă şi nelinişte. Îşi puse mâna pe burtă şi îşi spuse că, indiferent ce s-ar întâmpla, în viaţa ei vor mai exista asemenea momente. Sigur vor exista.
   - Te simţi bine? întrebă Lewis.
   - Da. 
   Îşi puse palma la ochi şi îl privi. Era cel mai frumos cadou de ziua ei pe care îl primise vreodată. Nici măcar excursia în Fiji n-ar fi putut întrece asta. Da, poate că era mai exotică - şi cu siguranţă mult mai costisitoare - însă nu ar fi putut să existe mai multă dragoste în spatele ei.
   - Mulţumesc.
   - Eu am comandat vremea asta.
   - Sunt sigură, zâmbi ea.
   Quinn îl urmări pe Lewis care privi copacii din jur, apoi cerul, cercetând orizontul să vadă dacă erau nori. Se gândea la vreme.
   - Ştii ce-ar trebui să facem? spuse ea. Să ne dezbrăcăm în pielea goală şi să sărim în lac.
   - Ştiu că temperatura aerului e ca vara, râse el, dar ia bagă-ţi mâna în apă.
   Asta şi făcu, crezând că răspunsul ei va fi că apa răcoroasă o să-i învioreze. Însă răceala îi aminti de scufundarea în apa din cada apartamentului din Manhattan, aşa că se răzgândi. Nu, nu vor înota în lac în excursia aceea.
   Când soarele începu să apună, Lewis vâsli înapoi spre casa mătuşii Bunny.
   Intrară, iar Quinn făcu patul cu aşternuturi curate, ca să se poată odihni un pic înainte de cină. Când se întinseră unul lângă altul, se îmbrăţişară aproape automat. Quinn îşi lăsă capul pe pieptul soţului său şi îi simţi parfumul. Avusese dreptate - mirosea a pământ şi a frunze. Îşi ridică fruntea şi îl sărută. În câteva clipe îşi scoteau hainele şi se bucurau de senzaţia de trup lipit de alt trup. Nu se grăbeau, lăsând tensiunea să crească până când trupurile lor nu mai rezistară nici măcar o secundă.
   La sfârşit, rămaseră unul în braţele altuia până când aţipiră. Însă ea dormi doar câteva minute, apoi intră în baie şi făcu un duş lung şi fierbinte. După aceea îşi uscă părul şi se pregăti să iasă în oraş la cină.
   Când ieşi din baie, patul era gol, iar Lewis îi lăsase un bilet în care o anunţa că ieşise la o plimbare şi se întorcea într-o oră. Quinn se simţea înviorată şi plină de energie şi se gândi ce să facă în timp ce era el plecat. Apoi îşi aminti că îşi promisese să cerceteze hotelul de cinci stele. După ce Lewis îi spusese despre aranjamentele pe care le făcuse pentru acea excursie, Quinn îşi dăduse seama că era o ocazie foarte bună să facă pace cu Hayden şi cu Cordell strângând pentru ei informaţii despre ce anume presupunea o nuntă acolo. Nu avea de gând să meargă atât de departe cât să-şi ceară scuze, dar se simţea bine făcând acel gest.
   Cordell era bărbatul cu care Hayden se hotărâse să se căsătorească, iar Quinn încerca să îi ajute cum putea.
   Îi scrise şi ea un bilet lui Lewis şi îl anunţă unde mergea, luă cheile de la maşină şi plecă.
   Intrarea spre hotel era o alee superbă, mărginită de stejari înalţi. Clădirea arăta ca un conac romantic din cărămidă, cu munţii pe o parte şi un teren de golf bine îngrijit pe cealaltă parte.
   Quinn parcă şi se duse la intrarea principală, luminată elegant şi vopsită în nuanţe subtile de verde şi cafeniu. O întrebă pe recepţioneră - o femeie într-un costum închis la culoare - dacă putea vorbi cu cineva despre o nuntă la hotel.
   Femeia îi telefonă bărbatului responsabil cu evenimentele, apoi îi spuse lui Quinn că era ocupat câteva minute, însă între timp ar putea să se uite în jur, iar el se va întâlni cu ea în sala de banchete pe care o numeau Sala Grădinii.
   Recepţionera îi arătă lui Quinn o hartă a locului, indicându-i zonele cu vârful pixului. În ziua următoare, explică ea, va avea loc o nuntă acolo, aşa că Sala Stejarului, care funcţiona şi pe post de capelă, era pregătită pentru ceremonie.
   - Ar trebui să mergeţi să aruncaţi o privire, spuse ea. Făcea parte din domeniul original care se afla aici cu peste 300 de ani în urmă şi are mult farmec.
   Femeia avea dreptate. Sala Stejarului era rustică şi romantică, cu tavan casetat ornamentat şi podeaua din scânduri late, vopsite într-o culoare închisă şi lustruite. Pereţii erau placaţi cu lambriuri vechi, iar deasupra altarului se afla un luminator modern, pentru ca mirele şi mireasa (sau, după caz, mirele şi mirele) să fie scăldaţi în lumina cerească.
   De o parte şi de alta a naosului erau aşezate scaune acoperite cu un material alb legat la spate cu o panglică aurie. Quinn rămase încântată de efect şi se gândi că Hayden şi Cordell vor iubi acel loc.
   Un covor alb fusese întins de la uşă până la altarul din faţă. Quinn îşi scoase pantofii şi traversă naosul, cu mâinile prinse în faţă, ca şi când ar fi ţinut un buchet. Făcea paşi mici şi îşi imagina un organist în colţ cântând Marşul nupţial.
   Îşi aminti bucuria pe care o simţise când făcuse acel drum în ziua nunţii sale, însoţită de tatăl ei. Cei doi se opriseră la câţiva paşi de altar, aşa cum fuseseră instruiţi, iar Lewis venise să o întâmpine. Ştia că era un obicei sexist ca tatăl să încredinţeze mireasa, însă îi plăcea ideea de tradiţie şi se simţea mişcată mai ales de cât de mult însemna asta pentru tatăl ei, care plângea în tăcere.
   Pe lângă frac, Lewis mai afişa şi cel mai bleg zâmbet, iar asta o făcuse să râdă când îi luase braţul. La altar, Quinn îi aruncase o privire mamei sale, care deja traversase naosul şi stătea sub cortul de flori, într-o rochie albastră-deschis. Se aşteptase să vadă un zâmbet sau un semn cu ochiul din partea lui Nan, însă zărise doar o expresie împietrită, care nu trăda nici bucurie, nici emoţie.
   Avusese impresia că mama ei era furioasă şi abia aştepta să se termine ceremonia. Asta o înfuriase şi pe Quinn, şi ştiuse că o parte din ea nu îşi va ierta niciodată mama pentru atitudinea din acea zi. Poate că Nan nu-şi putea controla sentimentele, însă cu siguranţă s-ar fi putut preface măcar un pic de dragul fiicei ei. La urma urmei, era cea mai importantă zi a vieţii ei.
   Quinn merse încet pe covorul alb şi îşi jură să nu-i facă acelaşi lucru lui Hayden. Dacă nu putea fi fericită pentru el în ziua nunţii lui cu Cordell, o să zâmbească oricum şi o să le dorească viaţă lungă, sănătate şi fericire. Se îndreptă către cele două trepte mici ale platformei care servea drept altar în această sală veche şi avu o senzaţie ciudată. Oare era un portal în acel loc?
   Închise ochii o clipă. Da, îl simţea. Însă de cealaltă parte nu pulsa viaţa ei din New York cu Eugene. Şi nu încercă nici fiorul întunecat şi rece pe care îl simţise în spatele dulapului vechi. Acea energie avea legătură mai mult cu locul. Privi în jur. Unde era? Quinn ar fi vrut să se apropie să-şi dea seama ce era de cealaltă parte. Părea important.
   În spatele altarului era un grilaj alb de lemn. Se apropie şi îl atinse. În spatele lui era ceva.
   Quinn coborî de pe platformă şi o înconjură. Acolo, ascuns în spate, se afla un şemineu vechi din piatră, înnegrit de la flăcările secolelor trecute. Văzu o crăpătură în el şi ştiu că era portalul. Nu dorea să se apropie prea mult ca să nu se murdărească de funingine, aşa că se mulţumi să-şi întindă mâinile să vadă dacă putea să simtă ce anume era atât de important în viaţa ei din cealaltă parte.
   Închise ochii şi simţi aproape imediat ceva legat de o nuntă. Însă nu era fericire. Cineva dorea să se căsătorească şi celălalt nu. Erau oare Hayden şi Cordell? Sigur ei erau. Cordell era cât pe ce să-i frângă inima lui Hayden, iar ea aproape îi simţea durerea. Era îngrozitor.
   Quinn auzi uşa capelei deschizându-se.
   - Doamna Braverman? întrebă o voce de bărbat.
   Era responsabilul de evenimente. Ieşi de după grilaj şi încercă să zâmbească.
   - Îmi cer scuze, spuse ea. Eram curioasă în privinţa sălii acesteia vechi.
   - Nicio problemă, răspunse el. V-am căutat în Sala Grădinii, am crezut că vă găsesc acolo. Eu sunt John McCormack, director de evenimente aici, la Stonewell. Pot să vă ofer un tur?
   Quinn era acum mai interesată de ceea ce se întâmpla dincolo de portal decât să vadă locul. La urma urmei, în cazul în care Cordell îi frângea inima lui Hayden în viaţa ei paralelă, probabil la fel va face şi aici. Simţea că îi e datoare fratelui ei să afle ce se întâmpla.
   Însă nu prea putea să-i spună acelui om să o lase în pace ca să comunice cu vechiul şemineu. Aşa că îi dădu toate informaţiile, spunându-i că fratele ei homosexual se gândea să se căsătorească acolo şi că aflase că o putea face la acel hotel. John McCormack nici măcar nu clipi. Îi răspunse că Stonewell era recunoscut pentru că găzduise câteva dintre cele mai frumoase nunţi de lesbiene şi homosexuali din New England şi că era încântat să discute cu ea un asemenea eveniment.
   Quinn făcu turul şi puse toate întrebările necesare. Fu cât de politicoasă posibil, fără să prelungească întâlnirea mai mult decât era cazul. Voia să termine odată, ca să se poată strecura înapoi la şemineu.
   - Am un album foto special pe care aş vrea să vi-l arăt, spuse John McCormack şi o conduse în biroul său ca să îi arate nişte fotografii foarte frumoase de la câteva nunţi recente între persoane de acelaşi sex, care avuseseră loc în hotel.
   Ea îi mulţumi şi îi spuse că e nevoită să plece, însă trebui să aştepte să primească de la el broşuri, meniuri şi liste de preţuri ca să i le ducă fratelui său.
   - O să mă mai plimb puţin singură pe-aici dacă îmi permiteţi, spuse ea în timp ce îi strângea mâna.
   John McCormack spuse că era în regulă, iar Quinn se întoarse imediat la capelă.

   Pur şi simplu, nu exista nicio metodă prin care să se apropie suficient de mult de portal încât să-şi dea seama ce se întâmpla, fără să se târască în şemineu şi să se murdărească de funingine. Îşi suflecă blugii şi se târî în genunchi până când putu să-şi pună mâinile direct pe fisură.
   Sentimentul de acolo era complet nou. Da, era un portal ca şi celelalte, însă viaţa din cealaltă parte era mai departe. Era ca şi când exista o barieră fizică pe care trebuia să o treacă pentru a înţelege exact ce anume era cu acea căsătorie.
   Se întrebă dacă ar trebui să treacă dincolo. Oare încerca să-şi caute scuze dovedind că neînţelegerile ei cu Cordell se baza pe mai mult decât pe problemele ei emoţionale? Poate ar trebui să-şi respecte promisiunea de a nu mai traversa în partea cealaltă. În plus, Lewis se întorcea curând şi trebuia să se ducă la el.
   Totuşi părea important să afle ce anume îi dădea acel sentiment acut. Era chiar atât de grav dacă trecea pentru o ultimă oară, mai ales dacă îşi putea salva fratele de la o durere mare?
   „Da“, îşi spuse ea, „o fac. Însă doar câteva clipe, apoi fac tot ce-mi stă în putere să mă întorc.“
   Îşi apăsă palmele pe crăpătura din fundul şemineului, iar acesta se deschise, trăgând-o în interiorul căldurii sale învechite. Quinn simţi cum se răsuceşte ca un tirbuşon, iar neliniştea ei în privinţa hotărârii de a face călătoria lăsă loc unei senzaţii de calm care o purtă în spaţiul meditativ dintre conştient şi somn. Ca întotdeauna, când îşi dădu seama că se află într-un loc nou cu dimensiuni reale, fu ca şi când se trezea dintr-un vis ciudat. Era în apă, dar nu în cada ei din apartamentul din Manhattan. Quinn deschise ochii şi văzu sute de degete.
   Degete? Nu, era viaţă marină, un fel de coral. Şi ce se mişca în spatele ei? Se întoarse şi se trezi în mijlocul unui banc de peşti albaştri strălucitori. Şocată şi dezorientată, Quinn deschise gura şi înghiţi apă. Chiar atunci, o mână de sus îi înşfăcă braţul, trăgând-o din apă în soarele puternic.
   - La naiba. Ai stat o groază de timp. Ce naiba făceai?
   Era Eugene, care o trăgea într-o barcă. Quinn tuşi ca să scuipe apa. El o bătu pe spate.
   - Eşti bine? întrebă el. Ce s-a întâmplat cu tubul tău de oxigen?
   Aerul era uscat şi cald. Quinn privi în jur. Barca în care era se afla în mijlocul unei întinderi imense de apă foarte albastră. Lumina era ciudată, dezorientantă.
   Era dimineaţă aici? Privi soarele, care încă nu era deasupra capului ei. În depărtare vedea ceva ce semăna cu o insulă luxuriantă, cu munţi. În cealaltă direcţie văzu o linie nisipoasă de coastă, cu palmieri.
   Dumnezeule mare! Era în Fiji.

Capitolul 18

   - E bine? întrebă o femeie. E palidă.
   Quinn privi în ambarcaţiunea ce părea plină cu turişti americani aşezaţi pe o bancă în formă de scoică ce se întindea de la babord la tribord pe ambele părţi.
   Un bărbat slab, cu piele închisă la culoare, stătea în spate lângă motor.
   - Da, e bine, îi răspunse Eugene femeii.
   Apoi se întoarse către bărbatul din spate.
   - Suntem gata.
   - Gata pentru ce? întrebă Quinn.
   Bărbatul porni motorul.
   - Te aşteptam să urci înapoi la bord, spuse Eugene, în timp ce barca pornea.
   Quinn se sperie.
   - Unde mergem?
   - La ţărm, răspunse Eugene. Unde altundeva?
   Quinn se ridică imediat în picioare şi privi lângă barcă. Portalul era chiar sub ei, însă dacă ajungeau la ţărm era posibil să nu-l mai găsească niciodată.
   - Relaxează-te, continuă Eugene, iar ea se lăsă din nou pe bancheta tare.
   Însă imediat ce el îşi îndepărtă privirea de la ea, se ridică din nou. Singura ei speranţă de întoarcere era să sară chiar atunci din barcă.
   Trase adânc aer în piept, gata să plonjeze. „Acum“, îşi spuse ea, însă, înainte să poată sări în apă, un bărbat solid care stătea de partea cealaltă o prinse de talie şi o trase înapoi.
   - Eşti nebună? strigă el, acoperind zgomotul motorului. O să te ciopârţească elicea.
   Quinn îşi înghiţi nodul din gât şi se aşeză din nou. Avea dreptate. Dar dacă nu putea sări, atunci cum se va întoarce? Trebuia să gândească rapid. Era vreun semn în acel loc ca să o ajute să-l găsească din nou? Privi insula muntoasă din depărtare, apoi cel mai înalt palmier de pe ţărm, trăgând o linie imaginară între ei.
   Îşi încrucişă degetele şi speră să fie suficient cât să o ajute să găsească drumul înapoi.
   Când se apropiară de uscat, căpitanul opri motorul şi sări, trăgând ambarcaţiunea în apele puţin adânci. Turiştii coborâră şi merseră către nisipul uscat, îndreptându-se spre hotel. Eugene îşi trecu braţul pe după umărul lui Quinn şi zâmbi.
   Degetele ei de la picioare se înfigeau în nisipul fin. În altă situaţie ar fi fost fascinată de frumuseţea acelui loc. Apa avea cel mai clar albastru pe care-l văzuse ea vreodată.
   - Nu-i aşa că e minunat? întrebă Eugene.
   - Da, răspunse Quinn.
   Trebuia să se lupte cu impulsul de a se bucura de ceva din ce vedea. Trebuia să fugă cât mai repede de lângă Eugene ca să poată ajunge înapoi în apă şi să încerce să găsească portalul.
   - Ai avut dreptate, spuse el. Exact de asta aveam nevoie; o fugă romantică.
   - Aha.
   - Te distrezi?
   - Sigur.
   - Mergem să bem ceva rece?
   - Du-te tu şi te prind din urmă, spuse ea. Aş vrea să înot.
   - Să înoţi? Nu fi ridicolă. Ai stat aproape două ore în apă.
   - Totuşi...
   - Haide, Quinn. Fă-mi pe plac. Vreau să stau şi să mă bucur o vreme de compania ta.
   Eugene era îmbrăcat în boxeri kaki de înot, iar ea îl urmări în timp ce o conducea către o terasă de bambus cu vedere la ocean. Toate acele ore la sala de sport îl transformaseră. Trupul lui zvelt avea acum muşchi bine definiţi, iar pectoralii şi braţele îi erau mai proeminente.
   - Aici, spuse el, când ajunseră la două şezlonguri goale cu vedere spre apă.
   Ochii lui erau atât de limpezi şi de relaxaţi, încât Quinn simţi un fior pe care nu dorea să-l recunoască. „Nu“, se avertiză ea. „Nici să nu te gândeşti.“ Când se aşeză pe scaun, Quinn simţi adierea încântătoare dinspre ocean. Era ca şi când acel mediu conspira să o seducă. Însă era hotărâtă să fie puternică.
   O tânără frumoasă, cu un zâmbet larg, veni să-i întrebe ce vor de băut, iar Quinn comandă o cafea cu gheaţă. La urma urmei, în sudul Pacificului era dimineaţă şi alcoolul nu ar fi ajutat-o deloc în lupta pe care urma să o ducă.
   - Haide, spuse Eugene, doar o viaţă ai.
   Apoi se întoarse către chelneriţă şi comandă două cocktailuri.
   Priveliştea era spectaculoasă - exact genul pe care încearcă fotografii să-l surprindă pe cărţile poştale, dar nu reuşesc niciodată, pentru că însăşi întinderea şi măreţia acelei frumuseţi sunt cele care tulbură cu adevărat sufletul. Quinn îşi mişcă degetele de la picioare sub adierea aceea caldă. Trase adânc aer în piept şi îşi spuse că nu făcea vreun rău dacă se bucura câteva minute de acel paradis.
   - E atât de frumos aici, spuse ea.
   Eugene o măsură din priviri.
   - Într-adevăr, răspunse el.
   Quinn îşi privi trupul. Purta un costum de baie din două piese, iar burta ei era bronzată, plată şi tonifiată. Nu era burta unei femei însărcinate, cu atât mai puţin a unei femei însărcinate cu al doilea copil. Îşi duse mâna la abdomen.
   Sorbi din cocktail, gândindu-se să inventeze o scuză pentru Eugene - să-i spună că avea nevoie la toaletă - şi să se întoarcă în locul din care venise. Însă ideea de a mai rămâne o vreme acolo o atrăgea atât de mult, încât nu prea îşi găsea cuvintele. Se hotărî să îşi termine băutura, apoi să se gândească la un plan.
   - Te iubesc, spuse Eugene.
   Quinn îl privi. Nu era stilul lui Eugene să fie demonstrativ. Acea vacanţă romantică avea cu siguranţă efect asupra lui.
   - Şi eu te iubesc, spuse ea, înghiţindu-şi nodul din gât.
   De unde stăteau, Quinn vedea barca în care veniseră. Desenă din nou în minte linia pe care o trasase mai devreme de la palmierul înalt până la insula de la orizont. Oare o va ajuta? Va reuşi să simtă locul în care se afla portalul? Dacă nu reuşea? Dacă era imposibil să-şi găsească drumul înapoi?
   În mod ciudat, acel gând îi stârni doar o panică uşoară, înăbuşită de un strat gros de linişte. Insula aceea avea un efect hipnotizant asupra ei, la care se adăuga şi şampania din băutură.
   Sorbi ultimul strop prin pai şi lăsă paharul jos.
   - Să mergem în cameră, spuse Eugene, întinzându-se să-i ia mâna.
   - Imediat, răspunse ea, ferindu-se.
   El se ridică şi îşi lăsă picioarele jos.
   - Nu mă simt prea bine, spuse el.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Cred că am rău de mare de la călătoria cu barca.
   - Şi abia acum îţi dai seama?
   - Poate băutura e de vină. Cred că am nevoie să mă întind puţin în cameră.
   - E o idee foarte bună, spuse ea.
   El se ridică şi o privi.
   - Nu vii şi tu?
   - Credeam că ai nevoie de linişte şi pace.
   - Am nevoie de tine.
   „Sigur că ai“, îşi spuse ea, ridicându-se în picioare. În regulă. Dacă îl convingea să se întindă şi să adoarmă, avea ocazia perfectă să se furişeze.
   Însă, când ajunseră în cameră, văzu clar că Eugene avea alte planuri. Îndată ce închiseră uşa, o înşfăcă şi o sărută pe gură. Iar ea nu prea mai putea să-l refuze.
   Îşi apăsă trupul de al ei, făcând-o să simtă o căldură mai mare decât ar fi dorit să recunoască.
   - Am crezut că nu te simţi bine, spuse ea, când se opriră să respire.
   - A fost o păcăleală ca să vii.
   „Oh, nu“, îşi spuse ea. „Nu pot. Indiferent ce s-ar întâmpla, nu pot să mă culc cu el.“ Făcu un pas înapoi.
   - Nu cred că sunt în...
   - Te rog, o întrerupse el. Nu spune nimic. Doar închide ochii un minut.
   Dăduse de necaz, îşi zise Quinn. Însă făcu ce i se spusese şi îl auzi deschizând un sertar, apoi închizându-l. Îi luă mâna într-a lui.
   - Deschide ochii, spuse el.
   Asta făcu şi îl văzu în faţa ei, aşezat într-un genunchi. În spatele lui era o fereastră mare cu vedere la Pacific. În palma întinsă spre ea se afla o cutie de bijuterii învelită în catifea albastră, care conţinea cel mai spectaculos inel cu diamant pe care îl văzuse ea vreodată în afara unei vitrine.
   - Quinn Gilbert, vrei să te căsătoreşti cu mine? întrebă Eugene.
   Să se căsătorească cu el?
   „Nu“, îşi spuse ea. „Dumnezeule, nu.“ Îi privi chipul. Părea atât de îndrăgostit, încât Quinn îşi dădu seama că asta era de fapt ceea ce simţise în cealaltă parte. Nu viaţa amoroasă a lui Hayden şi Cordell era un adevărat dezastru. Ci a ei şi a lui Eugene. Dar de ce? De ce Quinn din viaţa asta avea îndoieli atât de mari în privinţa căsătoriei cu Eugene? Oare nu acela era momentul pe care îl aşteptase? Nu îi mai plăcea adoraţia lui?
   Poate că nu. Poate că, în sfârşit, acea nevoie începuse să se tocească. De aceea îi pusese, în sfârşit, marea întrebare. Probabil simţise că relaţia lor o luase la vale şi nu suporta gândul că ar putea să o piardă.
   El o privi lung, cu un zâmbet încordat pe chip, aşteptând un răspuns.
   Ambele părţi din sufletul lui Quinn doreau să spună nu. Partea din ea care rămăsese cu Eugene nu putea să se dedice unei vieţi alături de el. Partea distractivă a relaţiei lor şi stilul de viaţă nu cântăreau suficient ca să contrabalanseze sacrificiile pe care ar fi trebuit să le facă ea, având grijă de nevoile lui pentru tot restul vieţii. Iar partea din ea care îl părăsise cu atâţia ani în urmă trebuia să se întoarcă... şi să o facă repede.
   Spaima pe care încercase să şi-o stăpânească ameninţa acum să o copleşească. De cât timp era acolo? De câteva minute sau de mai mult? Nu-şi dădea seama. Oare Lewis se întorsese în cameră? Se speriase?
   Dar ce să facă în clipa aceea? Să-i spună nu lui Eugene? Cum ar fi ajutat-o asta? Pe de altă parte, cât de bine era să mintă? Ar trebui să-i spună da ca să scape de el?
   - Mi se rup genunchii, spuse el.
   - Poftim?
   - Aştept răspunsul tău, Quinn. Ai face bine să te grăbeşti sau o să am nevoie de ortoped înainte să plec de pe insulă.
   Ea trase adânc aer în piept şi privi pe fereastră, studiind întinderea vastă a oceanului, pe care trebuia să o treacă. Închise ochii o clipă şi şi-l imagină pe Lewis citindu-i biletul. Se va uita la ceas, întrebându-se când se va întoarce.
   Poate o suna pe mobil chiar în secunda aceea.
   - E vorba de diamant? spuse Eugene. E prea ţipător? Ştiam eu. Întâi remarcasem unul care avea jumătate din dimensiunea acestuia, însă Andrew m-a convins să îl iau pe ăsta. Mi-a spus că, după ce m-am eschivat 10 ani, trebuia să te impresionez. Să ştii că pot să-l returnez. Poţi să-ţi alegi ce diamant vrei. Nici măcar nu trebuie să fie diamant. Mai era un inel cu un rubin frumos. Poate o să-ţi placă mai mult acela.
   - Nu, spuse ea.
   - Nu? repetă el, devenind palid.
   - Vreau să spun că nu, nu e prea ţipător. E frumos.
   Apoi făcu o pauză şi trase adânc aer în piept.
   - Şi da.
   - Da?
   „Doamne, ajută-mă“, îşi spuse ea. „Însă nu am o metodă mai rapidă să scap de aici.“
   - Da, răspunse ea. Mă căsătoresc cu tine.
   - Da? repetă el, cu chipul strălucitor.
   Luă inelul din cutie şi i-l strecură pe deget. Apoi se ridică şi o îmbrăţişă.
   Ea îl îmbrăţişă la rândul ei, încercând să găsească o metodă ca să iasă din cameră şi să se întoarcă în ocean.
   - Te-am surprins? întrebă el, fără să-i dea drumul.
   - Destul de mult.
   - Sper că eşti fericită.
   - Sunt.
   - Aşteptam întâi să văd dacă primesc slujba la televiziunea aceea, însă mi-am dat seama că nu contează. Vreau doar ca asta să fie o aniversare de care să-ţi aminteşti pentru totdeauna.
   - Să n-ai nicio îndoială în privinţa asta.
   El o sărută pasional. Ea îi răspunse, încercând să nu se lase trasă în febra dorinţei.
   - Ar trebui să sărbătorim, spuse el. 
   Vocea lui era moale. Lascivă.
   „Nu, nu, nu“, îşi spuse ea. „Te rog, să nu vorbească despre sex.“
   - Hai să comandăm şampanie, spuse ea, sperând să-i distragă atenţia.
   - Am o idee mai bună, răspunse el, trăgând-o spre pat.
   - Poate ar trebui să aşteptăm, spuse ea.
   - Ce anume?
   - Noaptea nunţii.
   Era disperată, se agăţa de un pai.
   El râse.
   - Vorbesc serios, spuse ea. Cred că o să fie mai special.
   - Quinn, ne culcăm împreună de peste 10 ani. Acum ar fi destul de prostesc să te prefaci că eşti virgină în noaptea nunţii. În plus, acesta e cel mai romantic loc în care am fost vreodată.
   O sărută pe gât.
   - Şi chiar vreau să ţi-o trag în clipa asta.
   Căzură pe patul masiv, încă sărutându-se. Quinn se gândi că opţiunile ei erau limitate. Putea să se prefacă bolnavă? Să-i spună că vrea la baie? Şi apoi?
   El îşi apăsă pelvisul de ea, iar ea îi simţi erecţia. Şoldurile ei se mişcară automat, iar respiraţia i se acceleră. Ar fi vrut să aibă posibilitatea să se domolească şi să se gândească fără să simtă cum i se înfierbântă sângele în părţile cele mai private.
   El îi mângâie sfârcul cu degetul mare, iar ea scoase un geamăt. Poate nu era o idee chiar atât de rea. La urma urmei, era cea mai rapidă metodă să scape de acolo, nu-i aşa? Se putea termina în câteva minute. În plus, din moment ce era altă viaţă, nu era chiar înşelăciune... nu? Era mai mult o amintire în plus la trecutul ei de dinainte de Lewis.
   Eugene îi puse mâna între picioare, iar Quinn simţi cum se excită. Era periculos de aproape de punctul fără întoarcere.
   El se strădui să-i descheie sutienul costumului de baie, care avea un sistem de prindere mai neobişnuit şi îi făcea necazuri.
   - Îl scot eu, spuse ea.
   Asta era, decizia ei era luată. O va face. Va face sex cu Eugene. De fapt, chiar o să dea totul ca să-l facă să termine mai repede. Apoi el o să adoarmă, iar ea o să fugă. Quinn gemu şi îşi arcui spatele, prefăcându-se mai extaziată decât era de fapt. Ştia că avântul ei o să-l grăbească.
   - Îmi place când eşti aşa, zise el, prinzându-i sânii.
   - Te vreau! strigă ea.
   - Dacă ştiam că un inel te excită atât de tare, te-aş fi cerut cu mulţi ani în urmă.
   - Hai s-o facem, şopti ea.
   - Cred că o să te fac să mă implori.
   N-avea de gând să-i facă viaţa uşoară. Însă dacă el voia să o vadă implorând, atunci va implora.
   - Oh, Eugene, spuse ea. Am nevoie de tine. Te rog!
   - Şt. Aşteaptă.
   Aşteaptă? De când ştia Eugene ce era răbdarea? Ea făcea tot ce-i stătea în putere ca să grăbească lucrurile, însă el voia să o ia încet. Când, în sfârşit, se împreunară, Quinn îşi spuse că problemele ei erau ca şi rezolvate, că era doar o chestiune de minute. Însă apoi îşi aminti că îi făcuse rost de reţetă pentru Viagra cu ani în urmă şi că încă o mai lua. Rezultatul era că putea să-l ţină la nesfârşit.
   În cele din urmă, după o vreme în care lui Quinn i se păru că cei mai frumoşi ani ai vieţii trecuseră pe lângă ea, el termină şi se rostogoli extenuat într-o parte.
   Cinci minute mai târziu începu să sforăie uşor. Quinn se desprinse de sub braţul său greu, îşi luă din nou costumul de baie şi se strecură afară pe uşă.
   - Aş vrea să închiriez o barcă cu vâsle, îi spuse ea bărbatului care stătea pe un scaun pliant în faţa barăcii de închiriat bărci, aflat la câţiva metri distanţă de locul în care ancoraseră mai devreme.
   Era mai în vârstă decât localnicul care condusese barca, avea o barbă cenuşie şi scalpul ras.
   - Nu pot să vă închiriez o barcă, spuse el.
   - De ce nu?
   - Pentru că sunteţi singură, domnişoară.
   - Aşa, şi?
   - E prea periculos. Chemaţi-l pe domnul şi puteţi lua barca.
   - Vă rog, spuse ea. O aduc imediat.
   - Dacă vreţi să-l angajaţi pe unul dintre oamenii mei...
   - Vreau să mă duc singură.
   - Nu se poate, continuă el, făcând cu mâna spre un semn care atârna de coliba din spatele lui.
   Pe el erau scrise regulile pentru închirierea de bărci, printre care şi „Toate bărcile trebuie să fie manevrate de cel puţin doi oameni“.
   Ea privi spre plajă şi zări o barcă cu vâsle care stătea pe nisip la vreo 20 de metri distanţă. Trebuia să găsească portalul acela orice-ar fi.
   - Bine, spuse ea. Revin mai târziu cu... logodnicul meu.
   Se îndreptă spre apă, prefăcându-se că vrea să meargă să înoate. Când bărbatul se întoarse la cartea lui, Quinn merse direct spre barca nesupravegheată.
   O împinse în apă, urcă în ea şi vâsli cât de repede putu. Se auzi o voce de pe ţărm:
   - Domnişoară! Domnişoară! Veniţi înapoi!
   Quinn îl ignoră şi continuă să vâslească.
   Privi în stânga şi în dreapta în căutarea liniei imaginare pe care o desenase, însă îi era imposibil să-şi dea seama unde trebuia să ajungă. Singura ei speranţă era să încerce să se apropie de loc suficient de mult cât să-l simtă. Vâsli.
   - Domnişoară!
   Vocea bărbatului devenea din ce în ce mai ştearsă, pe măsură ce se îndepărta.
   Quinn privi înapoi şi îl văzu vorbind cu alţi bărbaţi. Ea înaintă fără să se oprească şi simţi că se apropie, însă era greu de spus dacă într-adevăr simţea ceva sau era atât de neliniştită, încât începuse să-şi imagineze lucruri.
   Privi la orizont. Ar trebui să o ia la stânga sau la dreapta? Apa era o întindere limpede şi uniformă. Stătea cu privirea aţintită asupra insulei luxuriante pe care o văzuse atunci când ieşise din apă şi consideră cel mai înalt munte de pe ea drept un fel de stea a nordului după care să-şi croiască drum.
   Auzi un motor şi privi în urmă. Doi bărbaţi veneau în grabă spre ea într-o barcă. Nu era bine. Trebuia să găsească rapid locul. Închise ochii o clipă, sperând să blocheze confuzia suficient de mult cât să poată simţi unde anume trebuia să ajungă. Nu era acolo. Vâsli şi mai repede. În sfârşit, Quinn simţi ceva.
   Se apropia! Dar la fel se apropia şi barca cu motor. O ajungea din urmă. Dacă putea să mai înainteze câţiva metri înainte să o ajungă, reuşea.
   Barca se apropia tot mai mult. Când îi mai despărţeau doar câţiva metri, motorul se opri. Unul dintre bărbaţi se ridică şi strigă:
   - Opriţi-vă, domnişoară!
   Quinn continuă să vâslească.
   Bărbatul sări în apă şi înotă spre barcă. Quinn vâsli în continuare, însă încet, pentru că simţi că se afla la locul potrivit. Se opri şi privi într-o parte apa limpede. Vedea fundul oceanului, însă nimic care să arate a pasaj. Simţi că ceva se loveşte de barca ei. Quinn se întoarse şi îl văzu pe bărbatul care înotase după ea. Îşi prinsese braţele de barcă. Acum ori niciodată. Sări în apă.
   Îşi lăsă sentimentele să o conducă în timp ce înotă. Ceva argintiu străluci pe fundul oceanului, iar Quinn se întrebă dacă nu cumva era portalul ei. Se mişca, iar ea îşi dădu seama că era un peşte. Însă dincolo de el se afla o grădină de corali cu protuberanţe ca nişte degete. Pe acolo venise oare? Apoi văzu ceva galben prins în coral. Era tubul ei cu oxigen!
   Quinn privi în urmă şi văzu un bărbat care se apropia înot de ea pe sub apă.
   Ea era o înotătoare foarte bună şi încercă să o ia înainte, însă el avea labe de scafandru şi se mişca mai repede. Înainte ca ea să se apropie de coral, o prinse de gleznă. Ea se chinui să se elibereze, însă o ţinea prea strâns. Quinn încetă să se mai zbată şi se întoarse spre el. Îşi umflă obrajii să-i arate că avea nevoie de aer şi făcu un semn spre suprafaţă. Bărbatul îi dădu drumul. Însă, în loc să se îndrepte spre suprafaţă, se duse direct la locul care o chema.
   Quinn îşi aminti că, din ce învăţase ea, existau două tipuri de corali, duri şi moi, iar cel în care urma să plonjeze nu era deloc unul moale. Însă nu avea importanţă. Trebuia să rişte. Intră cu capul înainte în vietatea acvatică aspră, fără să dea atenţie zgârieturilor, nici măcar atunci când îşi văzu sângele înălţându-se spre suprafaţă.
   Apoi se întâmplă. Quinn simţi acea împunsătură familiară care o atrase în beznă, lăsând în urmă Fiji. Călătoria era rece şi dură şi îi provoca greaţă. Însă nu conta. Era în drum spre casă.

   Goală, udă şi sângerând, Quinn ieşi prin crăpătura şemineului de piatră.
   Capela era acum întunecată şi rece, căci se lăsase noaptea.
   Pipăi în jur să-şi găsească hainele, care erau adunate într-o grămadă lângă crăpătură, aşa cum se întâmpla şi în subsolul casei. Tremurând, se îmbrăcă rapid şi se îndreptă spre maşină.
   - Am fost atât de îngrijorat, spuse Lewis când în sfârşit se întoarse la casa mătuşii Bunny.
   O îmbrăţişă.
   - Eşti bine?
   - Da, sunt bine.
   - Ce ai făcut atât?
   - Am... am fost să văd acel hotel şi m-am rătăcit în drum spre casă. Iar mobilul mi s-a descărcat.
   - Părul tău e ud şi faţa îţi sângerează. Ce s-a întâmplat?
   Quinn privi în ochii soţului ei care o iubea şi avea încredere în ea şi simţi cum i se frânge inima.
   „Nu l-am înşelat“, îşi spuse ea. „Nu. Era altă viaţă. Alt trup. Cel mai important lucru e că m-am întors.“
   Îşi acoperi faţa cu mâinile şi începu să plângă.
   - Oh, Dumnezeule, spuse Lewis. Te-a rănit cineva? Să sun la poliţie?
   - Nu! Serios, chiar nu am nimic. Am fost doar... proastă. M-am supărat că m-am rătăcit şi m-am gândit că dacă înot o să mă mai liniştesc.
   Era o poveste pe care o inventase în drumul de la hotel.
   - Ai înotat în lacul acela rece?
   Ea dădu din cap, urându-se pentru minciunile pe care le spunea.
   - Şi cum te-ai tăiat la faţă?
   - Era întuneric şi nu am văzut pietrele. A fost o prostie.
   - Sigur eşti bine?
   - Sigur.
   El o trase spre el şi o îmbrăţişă strâns.
   - M-am speriat de moarte. Quinn, te iubesc atât de mult. Promite-mi că nu vei mai face niciodată asta... promite-mi că nu vei mai dispărea vreodată.
   „Ar trebui să-i promit, îşi spuse Quinn. „Ar trebui să-i promit că nu voi mai trece niciodată prin portal.“
   Însă când închise ochii, văzu chipul mamei ei atunci când o vizitase cu câteva zile în urmă. O văzu concentrată în timp ce îşi trecea pensula pe pânză. Văzu lumina din ochii ei când se întorsese şi o văzuse pe fiica ei în spate. Îşi amintea mirosul parfumului ei, atingerea mâinii ei.
   - Bine, îi spuse ea lui Lewis, dar se întrebă dacă-şi putea ţine promisiunea.

Capitolul 19

   După ce se întoarseră de la o cină târzie dintr-un han plăcut din New England, cei doi se aşezară pe podea în faţa focului, încălzindu-şi picioarele.
   Quinn se sprijini de Lewis, care se rezemă de canapea. El o cuprinse în braţe, iar ea urmări dansul graţios al flăcărilor care se învârteau şi săltau, întrerupte din când în când de trosnetul unui buştean care se transforma în cenuşă. Quinn se relaxă, liniştită de gândul că acel şemineu nu avea un portal.
   Se rezemă şi mai mult de soţul ei şi îşi duse mâinile la burtă, acum şi mai umflată după masă. Trupul acesta, îşi spuse ea, nu e acelaşi care a făcut sex cu Eugene. Ideea că l-ar fi înşelat pe Lewis începea deja să dispară. Pentru că nu se întâmplase în acea realitate fizică, nu era ca şi când ar fi visat că a făcut sex? Se gândi la definiţia dată de vecina ei infidelităţii, care excludea tot ce nu implica un contact fizic adevărat.
   - Ţi-a spus Georgette vreodată de activităţile ei... hm... extracurriculare? îl întrebă ea pe Lewis.
   - Te referi la partidele de sex cibernetic? întrebă el. A menţionat în trecere asta.
   - Vorbeşte despre sex aşa cum vorbesc ceilalţi oameni despre vreme, spuse Quinn zâmbind.
   - Două subiecte care mie îmi sunt dragi.
   Quinn se opri, gândindu-se dacă era înţelept să ducă discuţia mai departe.
   Oare avea nevoie să îl audă pe Lewis spunând că escapadele lui Georgette erau de iertat? Oare situaţiile se puteau compara?
   - Îţi aduc ceva? întrebă el. Un ceai?
   - Sunt plină. Dar dacă tu vrei...
   - Nu, e în regulă.
   - Sigur? continuă ea. Nu m-ar deranja să bei un pahar cu vin.
   - Ştiu, spuse el şi o sărută pe creştet. Ţi-e poftă?
   - Un pic, răspunse ea, ridicând din umeri. Acum m-ar fi relaxat foarte mult.
   El îi dădu părul la o parte şi începu să-i maseze gâtul.
   - E mai bine?
   Quinn închise ochii.
   - Aha. 
   Apoi îşi lăsă capul în faţă.
   - Cred că Georgette spune oricui vrea să o asculte, reluă el discuţia, în timp ce îi masa muşchii.
   - Mă întreb dacă îi spune şi lui Roger, adăugă Quinn.
   - Mă îndoiesc.
   - E posibil să o facă. Mi-a spus clar că nu consideră că îl înşală din moment ce nu se ating.
   Lewis îi masă zona încordată dintre gât şi umeri, în timp ce se gândea la vorbele ei.
   - Nu sunt sigur că aş defini aşa înşelăciunea.
   - Nu? Crezi că sexul cibernetic e un fel de înşelare?
   - Nu e la fel de rău ca atunci când chiar ai o relaţie extraconjugală, continuă el, însă nici nu e la fel de nevinovat ca atunci când te uiţi la un film porno.
   Quinn îşi lăsă capul în jos, în timp ce Lewis îi masa un nod din muşchiul trapez. Ştia că ar trebui probabil să schimbe subiectul. La urma urmei, să-l audă pe Lewis că iartă aventura cibernetică a lui Georgette nu avea vreo relevanţă pentru relaţia lor. Şi totuşi, nu se putu stăpâni.
   - După cum se întâmplă în general cu păcatele, reluă Quinn, cred că şi al ei se poate ierta, nu?
   - Mă întrebi dacă primeşte puncte în plus pentru că nu a avut contact fizic? întrebă el.
   - Ceva de genul.
   - Poate, spuse Lewis. 
   Îşi duse mâinile în cealaltă parte a gâtului ei.
   - Însă depinde.
   - De ce?
   - Să spunem că m-ai prinde pe mine făcând sex cibernetic, spuse el, apoi ţi-aş cere iertare. Ce-ai spune?
   Quinn se gândi o clipă.
   - Ţi-aş spune că te iert dacă îmi promiţi că n-o s-o mai faci.
   - Exact.
   Quinn îi luă mâinile soţului ei de pe umeri şi i le puse în jurul ei.
   „Promit să nu o mai fac niciodată“, îşi spuse ea, apoi încercă să-şi imagineze vina ei ca pe nişte vapori care se risipeau în atmosferă.
   Poate o să fie prinsă de curent şi o să iasă prin coşul casei. Rămaseră tăcuţi câteva minute, urmărind flăcările tremurând şi mişcându-se într-un haos blând.
   - Ai o aniversare fericită? întrebă el.
   - Acum da.
   - Am o surpriză pentru tine. Aşteaptă aici.
   Lewis se duse în bucătărie, iar Quinn îl auzi închizând şi deschizând dulapuri şi mutând lucruri. În sfârşit, îl auzi strigând:
   - Închide ochii!
   Ea îl ascultă, sigură că surpriza lui era mai puţin spectaculoasă ca aceea a lui Eugene. Când, în sfârşit, o anunţă că putea să-i deschidă, văzu o felie de tort de ciocolată în faţa ei, cu o lumânare aprinsă în mijloc. Se aşeză şi zâmbi, în timp ce Lewis îi cântă „La mulţi ani“.
   - Pune-ţi o dorinţă.
   Starea lui Quinn se schimbă de la veselie la seriozitate. Încă de când era copil, îşi luase dorinţele foarte în serios. Nu însemna neapărat că şi credea în ele, însă de câte ori apărea ocazia să-şi pună o dorinţă, cinismul ei rămânea undeva în planul doi, chiar dacă doar pentru o clipă. De fapt, în acea măsură unică şi cristalizată de timp, Quinn simţea că era monumental de important nu doar să-şi pună dorinţa potrivită, ci şi să o formuleze corect.
   Ar fi vrut să-şi pună dorinţa ca diagnosticul de encefalocel să fi fost o greşeală, însă asta ar fi fost ca şi cum ar fi cerut ca broccoli să aibă gust de tort de ciocolată - de dorit, dar nerealist. O dorinţă irosită. Era mai bine să-şi dorească să nu fie vorba de ţesut din creier, iar fiica ei să se dezvolte normal. Sau să vrea ca boala lui Naomi să fie vindecabilă în proporţie de 100%. Oare şi asta era nerealist? Quinn se gândi şi la alte posibilităţi. Putea să-şi pună dorinţa ca fiica ei să fie sănătoasă şi puternică înainte să împlinească doi, chiar trei ani. Sau poate că ar fi fost mai potrivit să vrea ca fiica ei să aibă ocazia să sufle şi ea într-o lumânare când va împlini treizeci şi şase de ani, în timp ce persoana iubită aştepta răbdătoare să îşi pună dorinţa. Închise ochii.
   „Îmi doresc ca Naomi să aibă o viaţă minunată.“
   Quinn deschise ochii şi suflă în lumânare. Lewis întinse mâna şi îi şterse o lacrimă cu degetul mare.
   - Copilul? întrebă el.
   - Parcă am hotărât să nu vorbim despre asta în acest weekend, se smiorcăi ea.
   - Nu te răzgândeşti?
   Ea scutură din cap.
   - Bine atunci, continuă el. Mai am o surpriză pentru tine. Însă, înainte, mănâncă-ţi prăjitura.
   - Cu plăcere!
   Quinn adora spuma de ciocolată. Îşi înfipse furculiţa în desertul consistent şi o duse apoi la gură. Savură senzualitatea aromei amărui de ciocolată, care dansa în piruete cremoase în jurul tonurilor de cafea. Era suficient de delicioasă cât să o facă să creadă că dorinţele ei vor deveni realitate. Îi dădu şi lui Lewis o bucată.
    El o sărută.
   După ce terminară bucata de tort, el întinse braţul pe după canapea şi scoase un tablou mare înrămat.
   - Mai devreme nu am fost chiar la plimbare, spuse el. Eliza Macie a sunat cât erai la duş şi mi-a spus că a aflat informaţii despre tablou. De fapt, a auzit întreaga poveste chiar de la artist. Acesta este un portret al mamei tale, Quinn.
   Întoarse pânza spre ea.
   - La mulţi ani!
   Quinn scoase un ţipăt de surpriză. Câtă blândeţe şi bunătate din partea lui Lewis să facă asemenea gest pentru ea! Oare va exista un moment în care să nu se minuneze de dragostea lui şi de cât de diferită era de a lui Eugene?
   În timp ce fostul ei o iubea cu patimă şi cu disperare şi credea că ar face orice pentru ea, adevărul era că era prea egoist ca să se gândească la sentimentele ei. Da, le lua în considerare atunci când ea le explica foarte clar, însă nu îi stătea în fire să facă asta. Aşa că relaţia lor fusese întotdeauna despre el şi nevoile lui. Pe de altă parte, Lewis se gândea mereu la ea, căutând mereu metode noi şi creative ca să o facă fericită.
   „Sigur ai ştiut asta“, ar fi vrut ea să-i spună tabloului. Însă, desigur, tânăra fericită din imagine nu era acea Nan pe care o cunoscuse ea. Era greu să-şi imagineze cum acea fată se transformase în femeia care fusese atât de posacă la nunta fiicei ei. Această fată ar fi fost fericită pentru ea.
   Quinn atinse uşor pânza, ca şi când ar fi vrut să ajungă la mama ei. „Ce ţi s-a întâmplat?“ ar fi vrut ea să întrebe. „Unde ai dispărut?“
   Quinn îşi aminti ceva ce o învăţase mama ei despre aprecierea artei. Îi spusese că, atunci când cineva priveşte un tablou, întrebarea cea mai importantă este „Ce sentiment îţi dă?“
   Ea privi acel portret şi se gândi la întrebare. Era ciudat, însă în acel moment nu se simţea furioasă şi plină de ranchiună faţă de mama ei. Se simţea recunoscătoare. Recunoscătoare să ştie că Nan ştiuse cândva să se bucure de viaţă.
   Însă recunoştinţa ei nu se oprea acolo. Toţi cei care îşi pierduseră mama ar fi dorit cu ardoare să aibă o parte din ea înapoi. Însă pentru Quinn, care chiar putea să se strecoare printr-o crăpătură în universul cuantic şi să-l transforme într-o realitate, dorul era de nesuportat. Chiar şi fără s-o ştie - însă probabil simţise - Lewis încercase să îi panseze acea rană din suflet oferindu-i acest cadou. Ce făcuse ea să merite asemenea suflet?
   Îl privi, înecată de recunoştinţă, încercând să găsească vorbele cele mai potrivite ca să-şi arate aprecierea.
   - Îţi place? întrebă el.
   - Îmi place, răspunse ea râzând.
   În dimineaţa următoare, în timp ce luau micul dejun la o cafenea din partea locului, Quinn se uita prin broşurile cu magazinele de antichităţi din zonă, cu un pix roşu în mână. Unul îi atrase atenţia. Îl încercui şi întoarse pagina spre Lewis.
   - Amelia’s Vintage Baby, citi el. „Obiecte de epocă şi de colecţie pentru tine şi copilul tău.“
   O privi în ochi.
   - Asta nu încalcă acordul nostru pentru acest weekend?
   - Nu-mi pasă, spuse ea.
   El o privi îngrijorat.
   - Nu mă va supăra, spuse ea. Şi, în plus, când vom mai avea ocazia să vedem aşa ceva?
   - Nu ştiu, Quinn. Ar putea fi un adevărat câmp minat emoţional.

   Magazinul nu era deloc în drumul lor - se afla la o oră de mers cu maşina de casa mătuşii Bunny. Era doar o cameră înghesuită ataşată unui magazin mai mare unde se vindeau o varietate mult mai diversificată de antichităţi. Era supraîncălzit şi curând după ce intrară, Quinn îşi scoase puloverul.
   Începu să se uite la obiectele mai mari. Erau câteva scrinuri şi scaune înalte.
   Leagănele îi atraseră atenţia timp de mai multe minute. Unele erau foarte frumoase, însă nu la fel de sigure precum cele moderne. Majoritatea erau din lemn, cu tălpi curbate pentru legănat. Două erau leagăne suspendate din fier forjat.
   Quinn trecu mai departe. Mângâie cu degetul o baveţică cu ornamente de mână de la jumătatea anilor 1800 şi o boneţică croşetată din anii 1920. Văzu o vitrină întreagă cu linguriţe de argint şi farfurii pentru bebeluşi. Veşminte de botez albe acoperite în plastic transparent atârnau de umeraşe mici învelite în mătase. Un raft cu păpuşi şi animale de pluş avea în faţă un semn care îi invita pe cumpărători să viziteze magazinul principal pentru o selecţie mai mare.
   Quinn se uită la nişte rochiţe, apoi se întoarse la boneţică. Era albă şi delicată, cu o panglică trecută prin ea. I-o arătă lui Lewis.
   - Nu-i aşa că e frumoasă? spuse ea.
   - Aha.
   Întoarse eticheta: 250 de dolari.
   - Prea scumpă, spuse ea şi o lăsă la locul ei.
   Ea trecu de la un raft la celălalt, examinând toate micile comori. De fiecare dată când dădea peste o căciuliţă sau boneţică, se uita la preţ. Toate o atrăgeau într-un fel, deşi niciuna nu i se părea cea potrivită. Şi, bineînţeles, preţurile erau mult prea mari.
   Vânzătoarea stătea într-un balansoar de epocă într-un colţ, croşetând ceva într-o culoare care lui Quinn i se păru roşu de Crăciun.
   - Căutaţi ceva să-i acopere capul? întrebă ea, fără să ridice privirea.
   „Oare asta caut?“ se întrebă Quinn.
   Nu-i trecuse prin minte până atunci că era atât de concentrată să găsească ceva de pus pe cap copilului. Oare căutase inconştient ceva care să-i protejeze craniul lui Naomi?
   - Nu chiar, spuse Quinn.
   Ca să-şi dovedească asta, se apropie de o vitrină cu pantofi pentru bebeluşi şi începu să-i analizeze. Unii încă aveau urme de degeţele în interior, iar asta o emoţionă pe Quinn. Luă o pereche foarte micuţă de pantofiori de pânză care aveau o etichetă pe care scria că sunt din anii 1900. În interior, căptuşeala de mătase arăta neatinsă, aproape nouă.
   Îşi aminti de faimosul citat din Hemingway, despre care se spunea că e cea mai scurtă nuvelă scrisă vreodată:
   De vânzare: pantofiori de copil, nefolosiţi.
   Privi lung pantofiorul micuţ care se potrivea atât de bine în mâinile ei, apoi şi-o imagină pe femeia din povestea lui Hemingway făcând curat într-o cameră de copil care nu va fi folosită niciodată. Atunci, trupul ei - cu toate că rămăsese sterp pentru totdeauna – îşi va fi revenit după naştere. Dar inima ei? Şi inima ei era stearpă? Oare devenise la fel de rece şi de dură precum pământul care acoperea mormântul bebeluşului ei?
   Se întoarse spre Lewis.
   - Să mergem acasă.

   Analiza lui Quinn – nr. 6

   Când fiica ei avea 10 ani, oamenii încă nu erau obişnuiţi cu termenul de prepuber. Însă acum, când Nan lucra la un tablou al lui Quinn la vârsta aceea, se gândi că era descrierea perfectă. Când vârsta lor începe să aibă două cifre, fetele plutesc într-un loc magic, pe un pisc al înţelegerii. Quinn, deşteaptă şi cultivată, era extrem de isteaţă, gata să absoarbă multe despre lumea din jur. În acea frântură de timp, între inocenţa poveştilor şi anii de autoconştientizare acută ai adolescenţei, o fată putea deveni un războinic fioros al adevărului, dedicată exclusiv înţelegerii lumii întortocheate a adulţilor.
   Nan o aşezase pe Quinn pe acelaşi scaun verde, însă de data asta stătea pe un teanc de cărţi, intenţionat, ca să pară mai înaltă. Însă Nan spera că privitorul va simţi şi cât de importante erau cititul şi cunoştinţele pentru acest copil.
   Quinn stătea dreaptă, ţinând strâns braţele scaunului, ca şi când se pregătea să sară de pe el. Îl privea direct pe spectator, fără teamă, căutând informaţii.
   Nan făcu un pas în spate ca să-şi evalueze opera în lucru. Culorile pe care le alesese erau subtile. Când pictase scaunul şi fundalul păstrase o picătură de negru pe paletă, adăugând foarte puţin din ea la fiecare culoare - suficient cât să o stingă fără să o facă cenuşie. Când o pictase pe Quinn, păstrase picături de galben şi alb pe paletă, ca să dea lumină subiectului. Efectul fu exact cel pe care şi-l dorise.
   În timp ce privea tabloul, Nan simţi că o înţelegea pe fiica ei la vârsta aceea, însă se apropia de obiectivul mult mai măreţ al acelei serii? Care era esenţa acelei fete şi ce anume devenise?
   Nan îşi şterse pensula şi o lăsă într-o cană cu apă. Sperase că acele tablouri o vor ajuta să găsească răspunsul la ceva absolut vital despre fiica ei, însă acum nu mai era sigură nici măcar de întrebare.

Capitolul 20

   Cu cât se apropiau mai mult de casă, cu atât mai nerăbdătoare era Quinn să intre pe uşă şi să-l revadă pe Isaac.
   Vorbise cu el şi cu Georgette de mai multe ori în acel weekend şi ştia că totul era în regulă, însă trebuia să-l vadă, avea nevoie să-l strângă în braţe şi să-i simtă parfumul. De asemenea, sperase că acea perioadă în care fuseseră departe unul de celălalt o să-i mai risipească din neliniştea de a nu o pierde. Avea nevoie ca el să ştie, în adâncul sufletului, că ea se întorcea întotdeauna la el.
   - Hei, spuse ea, lăsându-şi geanta pe podea în hol.
   Isaac, care stătea la masa din bucătărie cu Georgette, desenând cu cariocile, sări de pe scaun şi alergă în braţele ei. Lewis veni şi el pentru o îmbrăţişare de grup.
   - Mi-a fost dor de tine, spuse Quinn.
   Isaac o strânse cu putere, apoi se retrase din braţele ei.
   - Am desenat familia noastră, spuse el.
   - Arată-mi.
   Quinn o îmbrăţişă pe Georgette şi îi mulţumi că avusese grijă de Isaac, apoi privi desenul pe care îl ţinea fiul ei.
   Era o scenă în aer liber, cu soarele în stânga sus şi un copac cu frunze portocalii în dreapta. Isaac se desenase în mijlocul compoziţiei, între mama şi tatăl lui. Toţi zâmbeau.
   - Ce e asta? spuse Quinn, arătând spre o formă ciudată în cealaltă parte a ei.
   - Acela e bebeluşul.
   Quinn se albi. Încă nu-i spusese lui Isaac că era însărcinată. Plănuise să-i dea vestea după amnio, însă după ce aflase ce boală gravă avea copilul se hotărâse să se abţină. Privi urât spre Georgette.
   - Îmi pare rău, spuse vecina. Mi-a scăpat.
   I-a scăpat? Cum poate să-ţi scape aşa ceva? Quinn îşi privi fiul, încercând să vadă în inima lui. Cum primise acea veste atât de mare? Şi cât de traumatizat era că aflase de la vecina lor? Nu părea prea afectat.
   - Nu ştiam dacă e băiat sau fată, continuă Isaac, aşa că am făcut doar o mâzgăleală.
   Lewis îi aruncă lui Quinn o privire care spunea „O să fie bine“. Apoi îi spuse lui Isaac:
   - E frumos. Ai făcut treabă bună.
   - Dacă este băiat, spuse Isaac, putem să-i dăm un nume tare?
   - Cum ar fi? întrebă Lewis.
   Isaac îşi îndreptă spatele şi zâmbi, gata să-i spună tatălui său cel mai tare nume de băieţel din lume. Era clar că se gândise mult la asta.
   - Gary, anunţă Isaac.
   - Gary, repetă Lewis, amuzamentul din ochii lui contrazicând expresia serioasă pe care încercase să o adopte.
   Isaac dădu din cap.
   - Nu-i aşa că e perfect?
   - Nu crezi că poate e prea tare pentru un bebeluş?
   - O să crească, răspunse băiatul.
   Adulţii râseră, inclusiv Quinn, care îşi dădu seama că nu era o problemă atât de mare pentru Isaac să ştie că era însărcinată. La urma urmei, tot ar fi trebuit să-i spună. Între timp, se gândi că poate ar trebui să şi profite de ocazie. Îngenunche în faţa fiului ei şi îi luă mâinile într-ale sale.
   - Isaac, nu e băieţel. E fetiţă.
   Isaac o privi gânditor, încercând să se obişnuiască acum cu ideea.
   - O să se priceapă la căţărat?
   La două case distanţă locuia o fetiţă de 8 ani pe nume Audrey, care venea uneori în vizită şi se urca în copacul mare din curte.
   - Nu ştiu, răspunse Quinn. Doctorii ne-au spus că ar putea fi bolnavă.
   - Atunci hai să luăm medicamente.
   - Uneori oamenii se îmbolnăvesc şi - Quinn aşteptă o clipă, înăbuşindu-şi dorinţa de a plânge - şi niciun medicament nu-i poate însănătoşi.
   - De ce nu?
   Pierdu bătălia cu lacrimile. Ochii o ardeau şi erau plini de lacrimi.
   - Pentru că doctorii nu au inventat încă un astfel de medicament. Dar vor încerca. Vom încerca toţi.
   Isaac îşi puse mâna mică şi caldă pe obrazul ei.
   - Dacă nu se poate căţăra, atunci o învăţ să deseneze.

   Câteva seri mai târziu, Lewis îl duse pe Isaac la o partidă a celor de la Islanders, iar Quinn se duse să se întâlnească cu Hayden, care o invitase la cină.
   Stătea la masa de la bucătărie în timp ce el gătea, urmărindu-l cum pune o oală mare cu apă pe aragaz şi presară sare în ea, apoi se întoarce la fileurile de pui şi sosul de usturoi dintr-o tigaie. Aroma era pătrunzătoare. Hayden luă o gură de vin roşu. Quinn avea în faţă un pahar de apă minerală cu lămâie.
   - Sigur nu ai nevoie de ajutor? întrebă ea.
   El îi făcu semn cu mâna liberă că nu.
   - Relaxează-te.
   Quinn auzi zgomot în dormitor, care avea un perete comun cu bucătăria.
   Părea sunetul unui scaun tras pe parchet, iar ea rămase surprinsă, căci crezuse că erau singuri.
   - Cordell e acasă? întrebă ea.
   - A sosit de dimineaţă cu un avion de noapte. Mi-a făcut o surpriză.
   - Nu-i de mirare că pari atât de fericit. Stă şi el cu noi?
   - Imediat. I-am spus că am nevoie un pic de timp ca să vorbesc cu tine. În plus, când intră pe internet nu îl văd cu orele.
   Quinn se gândi la aventurile cibernetice ale lui Georgette şi se încruntă.
   - Nu e la ce te gândeşti tu, spuse Hayden. Face cumpărături. Poate petrece o zi întreagă căutând comori pe eBay. E dependent.
   Quinn privi în jur, căutând ceva de făcut. Nu-i plăcea să stea degeaba şi i se părea frustrant să fie tratată ca un pacient. Nu era bolnavă, era însărcinată. Văzu o căpăţână de salată pe blat.
   - O să spăl salata, spuse ea.
   Găsi strecurătoarea, o puse în chiuvetă şi începu să rupă frunzele şi să le aşeze înăuntru.
   - Dacă vrea comori, spuse ea în timp ce lucra, ar trebui să meargă în magazinele de antichităţi din Berkshires. Nu ştii niciodată ce găseşti.
   - Se pare că tu şi Lewis aţi făcut ceva cumpărături.
   - Ne-am oprit la o galerie de artă să caut un Nan Mazursky original şi am găsit ceva şi mai bun.
   Hayden întoarse bucăţile de pui.
   - Mai bun?
   - Un portret de-al ei pictat de un coleg de-al ei de la arte în 1966. Lewis mi l-a cumpărat drept cadou de ziua mea. Deja l-am atârnat în sufragerie. Mă uit tot timpul la el.
   Quinn termină de rupt salata, apoi o clăti sub apa de la robinet. Opri apa şi scutură strecurătoarea de fundul chiuvetei.
   - Cum e? întrebă Hayden. Nu e artă pop, nu?
   Scoase un castron mare de salată din dulap şi i-l dădu. Ea puse frunzele de salată în el.
   - Erau studenţi, şi cred că încă îi studiau pe impresionişti, deci seamănă mai mult la stil cu Mary Cassatt decât cu Andy Warhol. E minunat. Mama arată frumoasă şi tânără. Însă tânără într-un fel în care nici nu-ţi imaginezi.
   - Cum adică?
   - Trebuie să-l vezi, spuse ea. Are ceva foarte relaxat. Ca şi când artistul a surprins-o înainte ca ea să decidă că totul trebuia să fie complicat. Pare fericită, fără straturi de analiză în spate. E pur şi simplu... o fată. E dulce.
   - Eşti sigură că e mama?
   - Greu de crezut, nu-i aşa? râse ea.
   El adăugă ulei de măsline în tigaie şi o întrebă ce se mai întâmplase. La telefon, făcuse aluzie la un mare chin prin care trecuse în acel weekend.
   Quinn luă o gură de apă şi încercă să se liniştească. Era greu să treacă din nou prin asta, însă nu putea să nu-i povestească. Trebuia să spună cuiva înainte să dea pe dinafară, iar Hayden era singurul om în care putea avea încredere.
   Quinn luă tocătorul şi începu să caute printre legumele pe care le lăsase Hayden pe blat. În sfârşit, îşi drese glasul şi începu să taie frunzele de la morcovi.
   - Am fost la hotelul Stonewell, spuse ea. Am vrut să văd cum e, pentru tine şi Cordell.
   El se întoarse spre ea.
   - Serios?
   - Este foarte frumos. Am adus un teanc de broşuri pentru tine.
   - Chiar m-ai impresionat.
   Hayden lăsă furculiţa jos şi îşi îmbrăţişă sora.
   - O să însemne mult şi pentru Cordell.
   - Speram să ne împăcăm.
   - Mulţumesc.
   - E totul în regulă cu voi doi? întrebă ea.
   - Slavă Cerului, răspunse el zâmbind.
   Tigaia sfârâi, iar el se întoarse la aragaz. Verifică dacă s-a făcut, apoi mută bucăţile de pui pe un platou.
   - Are un rol secundar într-un film la HBO, iar săptămâna viitoare se întoarce la Los Angeles să filmeze. Dar apoi vine definitiv aici.
   - Sunt fericită pentru tine, Hayd.
   - Mulţumesc. Am vorbit mai mult despre nuntă, aşa că momentul în care ai adus chestiile astea - făcu o pauză să arate spre broşuri - e perfect.
   - Mă bucur, spuse ea, apoi sorbi din apă. Mai e ceva.
   - Mă gândeam eu.
   - Eram în capela lor, începu ea, gândindu-mă cât de mult o să vă placă acolo, când am simţit ceva... 
   Vocea i se pierdu, încercând să găsească un mod prin care să explice. Termină de tăiat morcovii şi îi aruncă în salată. Apoi spuse repede:
   - Era un portal acolo, Hayden.
   Aşteptă reacţia lui. Acesta se opri din gătit ca să o privească.
   - N-ai... spuse el.
   - Trebuia s-o fac. Simţeam că se întâmplă ceva critic. Am crezut că e despre tine şi Cordell.
   - Şi?
   Scutură din cap.
   - Mama? întrebă el.
   Quinn începu să cureţe o ceapă.
   - Nu.
   - Atunci ce?
   - Eugene.
   Tăie o felie de ceapă. Ochii îi ardeau.
   - Şi cu mine. 
   Mai tăie o felie.
   - În Fiji.
   Hayden scoase un ţipăt.
   - Fugi de-aici!
   - E mai mult de-atât.
   - Mai mult?
   - M-a cerut de nevastă.
   Lui Hayden îi căzu faţa. Brusc, Quinn se gândi că povestea ei părea mai mult distractivă decât traumatizantă. Reacţiile fratelui ei o flatau.
   - Cum a făcut-o? întrebă Hayden. Într-un genunchi? Cu diamant?
   Quinn zâmbi.
   - Avea mărimea unui sâmbure de piersică.
   Hayden făcu ochii mari.
   - Ce ai răspuns?
   Quinn începu să râdă.
   - Am spus... da!
   - Nu se poate! Mă omori. E cea mai bună poveste pe care am auzit-o vreodată, şi totuşi nu o pot spune nimănui.
   - N-am terminat.
   - Ce altceva mai e?
   - Ghici.
   Hayden îşi spălă mâinile în chiuvetă în timp ce se gândea. În timp ce se ştergea pe prosopul de bucătărie, chipul i se lumină.
   - Sex? întrebă el.
   Ea dădu afirmativ din cap.
   - Ce târfă! râse el.
   - Trebuia să fac asta, Hayd, răspunse ea, râzând la rândul ei. Am crezut că era cea mai rapidă metodă să fug de acolo. Una mică şi gata. Dar m-am înşelat. Era ca iepurele Duracell - nu se mai oprea.
   - Viagra! strigă Hayden, râzând şi mai tare. Ştiam eu că nu trebuia să-i fac rost de reţeta aia!
   Hayden şi Quinn se prăpădeau de râs, când Cordell intră în cameră. Amândoi se întoarseră spre el, cu faţa udă de lacrimi.
   - Oh, Dumnezeule, spuse Cordell, ducând mâna la inimă. Ce e? A leşinat cineva?
   Asta li se păru foarte amuzant lui Hayden şi lui Quinn şi începură să râdă în hohote, cum n-o mai făcuseră de ani de zile.

   În ziua următoare, Quinn se trezi în faţa unei misiuni foarte grele, iar râsul i se păru la fel de îndepărtat precum peisajul selenar.
   Venise timpul să sune la spital şi să-şi facă programare pentru RMN. Se întrebă dacă va mai râde vreodată atât de tare încât aproape să nu ajungă la timp la baie. Ştia că acel test era momentul adevărului. Poate că nu va afla toate răspunsurile, însă cu siguranţă va afla cât de gravă era de fapt boala lui Naomi.
   Cu data pentru RMN încercuită în calendar, lui Quinn i se părea imposibil să-şi păstreze limpezimea emoţională, indiferent cât de mult încerca. Săptămânile fuseseră ca o călătorie tumultuoasă, în timp ce Quinn oscila între linişte completă şi accese de furie. Se simţea vinovată că se descărca pe soţul şi pe fiul ei, însă nu se putea controla. Pur şi simplu, nu putea să îndure să stea să aştepte fără să spună nimic.
   În sfârşit sosi şi ziua cea mare, iar lui Quinn i se spuse să se „relaxeze“ în timp ce era împinsă în cilindrul zumzăitor. Tremura de nervi, şi cuvintele i se păreau la fel de goale precum tubul gigantic.
   Quinn nu se considera neapărat claustrofobă, însă când se întinse în maşinăria aceea monstruoasă, ascultând vâjâitul unui ventilator, şi îşi imagină cum soarta copilului ei era hotărâtă de imaginile generate şi analizate, Quinn simţi că era în stare să-şi jupoaie propria piele ca să iasă de acolo.
   - Cum te simţi? se auzi o voce bărbătească.
   - Nu prea bine. De când sunt aici?
   I se spusese că poate dura aproape o oră şi credea că era acolo de cel puţin atât.
   - De aproape 12 minute.
   Douăsprezece minute? Lacrimile începură să-i curgă pe obraji. Cum o să îndure asta? Închise ochii şi încercă să facă o călătorie imaginară. Era din nou în Fiji, însă cu Lewis. Dar nu, imaginea nu rămânea, nu-şi putea imagina vreo perioadă din viaţa ei când o astfel de călătorie ar putea fi posibilă. Dacă Naomi trăia, familia lor va purta pentru totdeauna povara unui copil cu dizabilităţi. O astfel de excursie era posibilă doar dacă bebeluşul nu supravieţuia, iar ea nu dorea un asemenea rezultat.
   - Mai rezişti? se auzi din nou vocea, mai târziu.
   - Cu greu.
   - Aproape am terminat.
   „Slavă Domnului, slavă Domnului, slavă Domnului“, îşi spuse ea.
   Numără invers de la 100. Numără crescător până la 100. Numără din 10 în 10 până la 5000. Cântă în gând. Recită poezii. Când naiba aveau de gând să o scoată de acolo?
   - Aveţi o definiţie ciudată pentru „aproape gata“, spuse ea într-un final.
   - Îmi pare rău, spuse vocea. Bebeluşul se mişcă şi trebuie să facem din nou unele poze.
   Ea închise ochii. „Bine, fetiţa mea“, îşi spuse ea. „Trecem împreună prin asta. La propriu. Dacă rezişti, rezist şi eu. În regulă?“
   Îşi imagină bebeluşul ca pe o fiinţă conştientă, care îi înţelegea mesajul şi, brusc, o simţi pe Naomi la fel de reală ca şi pe Isaac. Îşi imagină pielea netedă a obrazului ei, degeţelele ei îndoite, pielea subţire a pleoapelor delicate. Şi, îşi dădu seama Quinn, va avea un miros al ei, propriu.
   - Eşti bine? se auzi din nou vocea, iar Quinn realiză că din gâtul ei se auzeau sughiţuri de plâns.

   Mai târziu, în timp ce stătea cu faţa la tabloul cu tânăra Nan agăţat în sufrageria ei, Quinn în sfârşit înţelese.
   Uneori nu doar creştem şi ne schimbăm pur şi simplu. Uneori viaţa e atât de întunecată şi de dură, încât o parte din noi este extirpată complet, lăsându-ne mutilaţi pe viaţă.
   Era ziua de după RMN. Lewis era la serviciu, iar Isaac la şcoală. Quinn avea nevoie de mama ei şi încerca din greu să reziste tentaţiei de a se strecura în partea cealaltă. Aşa că urcă în maşină şi se duse la casa părinţilor ei. Se întrebă dacă va putea vreodată să o considere doar casa tatălui ei.
   Ca de obicei, îşi lăsă geanta pe masa din hol şi dădu o tură la etaj. Totul părea în ordine, însă ceva din camera de zi i se părea ciudat. Ce anume era diferit?
   Privi canapeaua, covorul, fotoliile, apoi îl văzu - dulapul cu antichităţi. Asta era!
   Ultima oară când fusese acolo plecase atât de devastată, încât nu pusese mobila la locul ei. Acum obiectul era la locul lui şi toate mărunţişurile erau din nou în interior. Cât de straniu. Cine fusese acolo să aranjeze lucrurile? Oare Hayden sau Lewis nu i-ar fi spus dacă mergeau la casă? O să-i întrebe mai târziu. Sigur explicaţia era simplă.
   Quinn intră în atelier şi se îndreptă spre peisajul neterminat de pe şevalet. Îl dezveli şi studie desenul.
   - Mamă, trebuie să-ţi spun ceva, îi zise ea siluetei întunecate din depărtare. Aş vrea să pot vorbi cu tine în persoană, pentru că... nu ştiu. Chiar am nevoie de tine.
   Se opri şi se gândi la mama ei din cealaltă viaţă. Era atât de simplu să meargă acasă şi să treacă dincolo. Să stea chiar în această cameră şi să o privească în ochi.
   „Ai fi încă aici“, îşi spuse Quinn. „Trebuie să fii vie ca să îţi spun despre nepoata ta.“
   - Să te ia naiba, îi zise ea tabloului.
   Ştia că nu era vina mamei ei că doctorii descoperiseră materie din creier în sacul care ieşea din craniul lui Naomi. Ştia că Nan n-ar fi putut să facă absolut nimic în privinţa faptului că singura speranţă a bebeluşului ei era operaţia, care oricum nu oferea vreo garanţie. Însă era furioasă.
   - Dacă ai fi fost aici! strigă ea, ridicând tabloul.
   Muşchii îi erau întinşi de furie şi căuta ceva de care să lovească pictura. Dorea să crape suportul de lemn, să facă găuri în pânză. Însă, în timp ce privea în jur în atelier, ceva îi atrase atenţia şi scăpă pânza din mână.
   Dulapul de antichităţi nu era singurul lucru schimbat faţă de ultima ei vizită în casă. Acolo, rezemate de perete, în acelaşi loc în care erau înainte de spargere, se afla un teanc de desene neînrămate. Portretele de familie furate! Cineva le adusese înapoi.
   Quinn se apropie şi se uită la toate tablourile ca să se asigure că nu era imaginaţia ei, apoi se grăbi să ia telefonul mobil. Îl sună întâi pe Lewis şi nu rămase deloc surprinsă să afle că nu ştia nimic despre asta. Hayden sigur lucra, însă îi lăsă mesaje la şcoală, acasă şi pe mobil. Trebuia să-i dea de cap.
   În noaptea aceea, pentru că încă nu primise vreo veste de la fratele ei, Quinn îl căută din nou, însă fără rezultat. În dimineaţa următoare era deja neliniştită. Sună la liceul unde preda el şi i se spuse că era bolnav şi rămăsese acasă. Quinn nu mai pierdu vremea. Se urcă în maşină şi merse la apartamentul lui din Brooklyn.
   - Hayden, sunt eu, Quinn, spuse ea în interfon.
   Nimic.
   - Am cheie, continuă ea. Dacă nu îmi deschizi, intru singură. Te rog, Hayd.
   Se auzi sunetul uşii deschise.
   Quinn urcă cele două etaje până la apartamentul lui Hayden, iar el apăru în uşă în picioarele goale, într-un tricou murdar şi pantaloni de pijama.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea. Ce e? De ce nu mi-ai răspuns la telefon?
   Hayden închise uşa în urma ei şi trase lanţul. Se îndreptă spre canapea şi se aruncă pe ea.
   - Miroase urât aici, spuse ea, ridicând şerveţele de pe podea.
   El nu răspunse.
   - Eşti bolnav sau deprimat? întrebă ea.
   Fratele ei se întoarse cu spatele.
   - Răspunde-mi, Hayden!
   - E vreo diferenţă?
   Era deprimat. I se strânse stomacul.
   - Îţi iei medicamentele? întrebă ea.
   - N-au niciun efect.
   - L-ai sunat pe doctorul Price?
   Cu toate că îl întâlnise o singură dată pe psihiatrul lui, îi tot auzise numele ani de zile.
   El scutură din cap.
   - Ce s-a întâmplat? Are legătură cu Cordell?
   Quinn simţi cum începe să se înfurie. Dacă era vina lui Cordell pentru ce se întâmplase cu Hayden, o să-l sfâşie. El nu răspunse.
   - Hayden, răspunde-mi. Te rog.
   El privi în altă direcţie.
   - Bine, nu trebuie să-mi spui. Însă trebuie să ştiu dacă eşti bine.
   Evident că nu era bine, însă amândoi ştiau că trebuia să pună întrebarea aceea.
   De fapt, întrebase dacă avea gânduri sinucigaşe. Ea înghiţi nodul din gât, aşteptând un răspuns. Avu nevoie de câteva clipe ca să poată vorbi.
   - Nu, şopti el.
   Quinn îi strânse umărul şi se duse în bucătărie. Deschise sertarul în care Hayden îşi ţinea agenda telefonică personală şi căută numărul doctorului Price. Îi răspunse cineva de la cabinetul său şi ea spuse că era o urgenţă. Doctorul sună înapoi în câteva minute. Quinn îi explică situaţia, iar el ceru să vorbească cu Hayden, care intră în dormitor cu telefonul.
   Quinn făcu ordine în sufragerie în timp ce aştepta, ascultând murmurele lui Hayden de după uşă. Când în sfârşit ieşi, îi dădu telefonul lui Quinn.
   - Vrea să discute cu tine, spuse fratele ei.
   Doctorul Price îi explică lui Quinn că Hayden acceptase să se interneze la Secţia de psihiatrie de la Spitalul Universitar. O rugă să rămână cu fratele ei în timp ce acesta îşi făcea bagajul, apoi să îl ducă direct la clinică.
   Quinn făcu tot ceea ce îi ceruse doctorul Price. Îşi pierduse mama, care se omorâse. Nu avea de gând să-şi piardă şi fratele.

Capitolul 21

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Georgette după câteva zile.
   Apăruse neanunţată, iar Quinn stătea în pragul uşii principale, blocând intrarea.
   - Nu e momentul potrivit, spuse Quinn.
   - Vrei să vorbeşti despre asta?
   Nu voia. Cu ce ar fi ajutat-o vorbitul? L-ar fi însănătoşit pe fratele ei? Ar fi ajutat-o să-şi controleze toate acele lucruri din viaţă care ameninţau să o distrugă? Quinn scutură din cap.
   - Sunt îngrijorată pentru tine, continuă Georgette.
   - Vorbim mai târziu, spuse Quinn, apoi închise foarte încet uşa.
   Luă coşul cu rufe, spunându-şi că nu va trece prin portal, în ciuda stării în care se afla. Însă ştia că hotărârea ei de a rezista tentaţiei era tot mai mică. Între povestea cu fratele ei şi adevărul despre copil, toată viaţa ei părea doar o circumstanţă atenuantă.
   Jos, Quinn aşeză coşul cu rufe murdare pe uscător şi deschise maşina de spălat. După ce băgă înăuntru hainele una câte una, simţi fisura din spatele ei ca pe o forţă umană care o chema.
   „Nu“, îşi spuse ea, aruncând o pereche de blugi de-ai lui Isaac.
   „Nu“, îşi spuse ea, aruncând tricoul gri al lui Lewis.
   „Nu“, repetă ea, aruncând şi bluza ei violet.
   Se întoarse spre fisură. „Vezi ce fac?“ ar fi vrut să-i spună mamei ei. „Rămân cu familia mea! Au nevoie de mine. Aşa cum şi eu am nevoie de tine.“
   Aruncă pe podea coşul de rufe şi îi dădu un picior. Se simţea bine să-şi dezlănţuie furia, însă avea nevoie de mai mult. Dacă puterea ar fi fost pe măsura furiei ei, ar fi smuls maşina de spălat din ţevi şi ar fi aruncat-o. Ar fi scos dulapurile de pe pereţi şi le-ar fi făcut ţăndări. Ar fi dat găuri în pereţi şi ar fi zdrobit becurile. Era furioasă în egală măsură pe propria neputinţă şi pe mama ei. Ştia că nu era vina lui Nan că fratele ei era în spital şi că bebeluşul ei era bolnav. Însă, la naiba, ar fi trebuit să fie aici şi să o ajute să treacă prin asta!
   Quinn rămase în picioare în mijlocul încăperii, gâfâind transpirată. Oare nu era niciun mijloc prin care să-şi exteriorizeze furia? Niciun mijloc pentru o femeie a cărei mamă luase cea mai egoistă decizie dintre toate?
   Bineînţeles că era. Avea mijlocul perfect, iar Quinn ştia asta.
   Într-un final, coborî vechea scândură de călcat şi trecu în cealaltă viaţă.
   - Aceea... sunt eu?

   Quinn ieşise din apartamentul din Manhattan şi mersese cu maşina la casa părinţilor ei din Long Island, cu furia concentrată în pumnii strânşi în jurul volanului.
   Acum se afla în atelierul mamei ei. Intrase în casă şi se dusese direct în camera din spate, unde mama ei se afla în faţa şevaletului, făcând ultimele retuşuri unui tablou ce înfăţişa o fetiţă aşezată pe un teanc de cărţi.
   - Nu te-am auzit intrând, spuse Nan.
   - Câţi ani am acolo? Nouă? Zece?
   - Pe-acolo, răspunse Nan. Face parte dintr-o serie.
   - Ce serie?
   - Am numit-o Analiza lui Quinn.
   Quinn se încordă.
   - Are vreun scop? Încerci să arăţi lumii ce mamă dedicată eşti?
   Nan lăsă paleta.
   - Văd că te-ai trezit cu faţa la cearşaf.
   Quinn îşi încrucişă braţele şi făcu un semn spre tablou.
   - E bun.
   Era mai mult o acuzaţie decât un compliment.
   - Mulţumesc.
   - M-ai surprins chiar pe mine.
   - Asta era şi ideea.
   - Mă întreb cum de mă cunoşti atât de bine, şi totuşi să nu ştii de ce anume am nevoie? întrebă Quinn. Sau pur şi simplu nu îţi pasă?
   - Unde vrei să ajungi, copilă?
   Quinn începu să se plimbe prin cameră. Cum putea să îşi acuze mama de suicid când era chiar în faţa ei? Arătă cu degetul spre camera de zi.
   - Ce e în spatele dulapului cu antichităţi, mamă?
   Chipul lui Nan deveni palid.
   - Ah! spuse Quinn. Am atins un punct sensibil?
   - Spune-mi la ce te referi.
   - Cred că ştii.
   - Te rog, Quinn. Trebuie să-mi spui.
   - Nu!
   Nan trase adânc aer în piept şi îşi şterse mâinile cu o cârpă.
   - Am crezut că ai uitat de asta.
   Quinn îşi frecă fruntea.
   - Cum adică?
   - Nu-ţi aminteşti? Ai simţit ceva acolo când erai mică. M-am speriat. Am crezut că dacă îl blochez...
   - Şi mă ţii departe...
   - Exact.
   - Dar n-am făcut-o. M-am apropiat, mamă. M-am apropiat foarte mult.
   Nan închise ochii şi duse mâna la inimă, ca şi când şi-ar fi amintit ceva ce îi tăia picioarele. Deschise ochii şi îşi îndreptă spatele, prinzând din nou putere.
   - Cum a fost? îşi întrebă fiica. Ce ai simţit în acel loc?
   - Tu să-mi spui.
   Nan îşi ţuguie buzele, gânditoare. Apoi se duse la chiuvetă şi îşi spălă pensulele. Îşi dădu cu apă pe faţă şi se şterse cu un prosop de hârtie, apoi se întoarse din nou spre fiica ei.
   - Era o perioadă foarte neagră din viaţa mea, spuse ea. Nu vedeam vreo cale de scăpare.
   - Dar eu? spuse Quinn. La mine te-ai gândit vreo clipă?
   - Tu nu erai născută.
   - Nu eram?
   Nan scutură din cap.
   Quinn ieşi din atelier şi se duse în camera de zi, unde îşi lipi mâinile de dulapul cu antichităţi, încercând să înţeleagă. Ce anume simţea acolo?
   Dumnezeule, era atât de rece. De cealaltă parte nu pulsa viaţa. Mama ei era moartă. La fel şi ea. Moartă fără să fi avut vreodată şansa să trăiască. În sfârşit, înţelese. Se întoarse spre Nan, care o urmase în cameră.
   - Erai însărcinată cu mine, spuse Quinn.
   Ochii lui Nan se întristară.
   - Da.
   Quinn începu să plângă.
   - Erai însărcinată cu mine şi ai încercat să te sinucizi?
   - Îmi pare rău.
   - Cum ai putut?
   „Nu mă iubeai?“ îşi spuse ea. „Nu mă iubeai la fel de mult cum o iubesc eu pe Naomi?“
   - Nu am cum să explic depresia cuiva care nu a trecut prin aşa ceva.
   - Crezi că eu nu am fost deprimată?
   - E diferit, Quinn. Nu seamănă cu tristeţea. E... întuneric. Pur şi simplu amorţeşti şi nu mai contează nimic.
   Quinn simţi că îi vine rău de la stomac şi se îndepărtă de dulapul de antichităţi. Nan încercă să se apropie de ea.
   - Eşti bine? întrebă mama ei.
   Quinn scutură din cap, însă ridică mâinile să o oprească pe mama ei să se apropie. Se aşeză pe canapea.
   - Îţi aduc nişte apă, spuse Nan şi ieşi din cameră.
   Când se întoarse, Quinn dădu pe gât întregul pahar.
   - Aceea a fost ultima dată când ai fost deprimată? întrebă Quinn.
   - Nu, eu.. Sigur că nu, răspunse Nan. Ştii asta. M-ai văzut deprimată de multe ori.
   - Însă nu ai mai încercat să te sinucizi.
   - Nu.
   - De ce?
   - Pentru că eram mamă. Aşa că, chiar şi atunci când cădeam în abis, găseam ceva de care să mă agăţ.
   - Exact!
   Nan îşi ridică sprânceana.
   - Quinn, nu înţeleg.
   - Eşti mama mea! Ar fi trebuit să fii lângă mine!
   - Am făcut ce-am putut.
   - Ha!
   - Spune-mi cu ce ţi-am greşit, o rugă Nan.
   Quinn se ridică.
   - Nu mai contează. Trebuie să plec.
   - Draga mea, te rog, nu pleca. Spune-mi ce s-a întâmplat.
   - Nu pot.
   - De ce nu?
   Quinn aruncă o privire spre dulapul de antichităţi.
   - Mamă, nu contează, spuse ea. Uită că am venit astăzi aici.
   Nan privi piesa grea de mobilier, apoi pe fiica ei. Chipul ei era concentrat, ca şi când ar fi încercat să rezolve cuvinte încrucişate. Quinn evită privirea mamei ei. Nan completa spaţiile libere, iar Quinn nu avea de gând să-i dea mai multe indicii.
   - Trebuie să plec, spuse ea.
   Se îndreptă spre uşa de la intrare, însă mama ei o întrecu şi îi tăie calea.
   - Nu te las să pleci până nu îmi explici, spuse Nan.
   - Mamă, nu face asta.
   - De ce nu?
   Quinn se uită la ceas. Era aproape două. Calculă rapid în minte şi îşi dădu seama că trebuia să plece imediat ca să aibă vreo şansă să îl aştepte pe Isaac la autobuz.
   - Mamă, e târziu, spuse Quinn. Dacă nu plec acum...
   - Termină-ţi propoziţia.
   - Nu pot.
   - Erai grăbită şi când ne-am dus la mall, spuse Nan.
   Quinn o privi pe mama ei în ochi - atât de diferiţi de ochii din portretul acela fericit care atârna pe peretele sufrageriei ei. Aceşti ochi erau foc şi se apropiau foarte mult de adevăr.
   - Mamă, dă-te din calea mea, spuse Quinn.
   - Nu înainte să-mi explici.
   - Te împing dacă e nevoie.
   - E chiar atât de important să pleci în secunda asta?
   - Da, este. 
   Quinn o privi stăruitor pe mama ei, transmiţându-i importanţa plecării ei. După o clipă de ezitare, Nan dădu cu tristeţe din cap şi făcu un pas în lateral.
   Quinn alergă la maşină şi plecă în viteză spre autostrada Long Island. Dacă se grăbea ajungea acasă la timp pentru autobuzul lui Isaac. Abia ţinea direcţia în timp ce trecu maşina pe curbe spre rampa de intrare pe autostradă.
   Traficul pe autostradă era intens, dar se mişca bine. Quinn se uită la ceas.
   Putea să o facă. Putea să ajungă la timp.
   Trecu pe banda stângă şi încercă să câştige timp, accelerând până se apropie de o altă maşină, pe care apoi o depăşi. Timp de 10 minute părea că se descurcă bine, însă apoi Quinn văzu în faţă ceva care o alarmă. Lumini roşii. Îşi încrucişă degetele şi rosti o rugăciune în gând.
   „Să fie doar o încetinire temporară. Te rog.“
   Însă nu. Era vorba de Autostrada Long Island, unde, dacă aruncai o scobitoare pe jos, traficul era încetinit pe o distanţă de kilometri întregi.
   Făcu tot felul de calcule în minte în timp ce înainta câte un centimetru.
   „Dacă traficul îşi revine acum, iar în Manhattan nu sunt blocaje, am timp.“
   Însă ştia că ceasul nu o aştepta.
   Când în sfârşit trecu prin tunel şi intră în Manhattan, Quinn prinse viteză să găsească o stradă liberă ca să ajungă în Cartierul de Vest, unde locuia cu Eugene.
   Însă traversarea oraşului era cea mai mare provocare în Manhattan, iar Quinn fu nevoită să-şi abandoneze maşina la două străzi distanţă de blocul ei. Alergă pe străzi, printre trecătorii indiferenţi, cărora nu le păsa de o femeie care gonea ca o disperată prin mulţime.
   Când în sfârşit ajunse în apartament, trecu în grabă pe lângă Eugene, care stătea în sufragerie cu Walt St. Pierre - un vechi prieten şi fost editor la Saturday Night Live care locuia în acelaşi bloc - fără să salute.
   - I-am spus să stea departe de Taco Bell, îl auzi pe Eugene spunându-i prietenului său, în timp ce ea trânti uşa băii.
   Quinn simţea cum transpiră în timp ce privea cada care se umplea cu apă rece.
   Se dezbrăcă şi se lăsă în ea, îngrijorată să nu facă hipotermie înainte să fie trasă de acolo. Însă rămase în apă, tremurând şi ţinându-şi răsuflarea, până când simţi împunsătura.
   Călătoria fu ca într-un autobuz pe o stradă noroioasă, în care se lovea şi sălta în drumul către cealaltă viaţă a ei. Când în sfârşit zări raza subţire şi argintie din subsolul ei prin fisura din beton, îi era deja greaţă. Şi mai rău era că deschizătura se micşorase şi mai mult, iar Quinn trebui să se chinuiască să-şi treacă trupul umflat şi gol prin cimentul dur. În sfârşit reuşi, tocmai la timp cât să vomite pe podeaua spălătoriei, murdărindu-şi hainele pe care le purtase înainte să facă acea călătorie.
   Căută rapid printre hainele pe care le aruncase din coş mai devreme şi îmbrăcă o cămaşă şi pantaloni neasortaţi, apoi ieşi în goană pe uşă în picioarele goale.
   Quinn ştia că ratase autobuzul lui Isaac, totuşi spera că doar cu câteva minute şi că băiatul nu devenise isteric. Însă când ajunse la colţ, nu era acolo. Privi în sus şi în jos pe stradă. Nici urmă de autobuz. Nici urmă de Isaac.
   Rămase speriată acolo. Ce să facă? Să alerge pe străzi în căutarea lui? Să se ducă acasă şi să telefoneze la şcoală ca să vadă dacă nu cumva rămăsese în autobuz? Să sune la urgenţă?
   - Quinn! o auzi pe Georgette strigând.
   „La naiba“, îşi spuse ea. „Chiar nu am timp acum de femeia aia.“ O ignoră şi începu să strige.
   - Isaac! ISAAC!
   - Quinn! strigă din nou vecina.
   - Nu acum, Georgette! răspunse ea.
   Inima îi bătea de spaimă.
   - Întoarce-te! ţipă vecina.
   Quinn se conformă, gata să urle cât o ţineau rărunchii la prietena ei cea enervantă. Dar se opri. Georgette stătea în faţa casei ei cu băieţelul lângă ea.
   - Isaac! strigă Quinn, alergând către fiul ei. Iartă-mă, spuse ea, apoi îl îmbrăţişă. Îmi pare atât de rău. Nu te mai părăsesc niciodată. Promit.

Capitolul 22

   În ziua următoare, Quinn se duse în staţie cu 10 minute mai devreme, ca şi când s-ar fi putut revanşa pentru ce se întâmplase petrecând mai mult timp în frig la colţul străzii.
   Vina se strecurase în conştiinţa ei ca un gaz otrăvitor, iar ea încerca să scape de ea cum putea. Isaac o să fie bine. Sau, cel puţin, aşa spera ea.
   Suferea şi era vina ei.
   Fusese aproape cataleptic după ce îl luase de la casa lui Georgette cu o zi în urmă şi încă rămăsese tăcut şi în acea dimineaţă, când îl trimisese la şcoală.
   Poate că dacă făceau ceva amuzant împreună în acea după-amiază îşi va reveni.
   Autobuzul opri, iar ea îl privi coborând, cu inima strânsă la vederea siluetei lui mici acoperite cu o geacă prea mare şi un rucsac voluminos de copii. Încă era la o vârstă foarte neajutorată. Îi zâmbi când îl văzu. Uşurarea lui era evidentă, însă expresia lui rămăsese îndurerată.
   - Ghici ce, spuse ea, când ajunse lângă el. La bibliotecă în după-amiaza asta e un program special pentru arte şi meşteşuguri. Fac ornamente de toamnă pentru ferestre. Vrei să mergem?
   El ridică din umeri.
   - Te simţi bine? întrebă ea.
   Din nou ridică din umeri. Îi puse mâna pe frunte. Era rece, aşa cum se aşteptase ea. Nu era boală, era retragere defensivă. Îl îmbrăţişă. Braţele lui atârnau moi.
   - Cred că o să fie distractiv, spuse ea.
   - Probabil.
   Ea luă răspunsul lui drept unul pozitiv.
   - Vrei să mâncăm ceva înainte să mergem?
   - Nu ştiu.
   - Am cumpărat gogoşi de care îţi plac ţie, spuse ea, conducându-l în casă. Cele cu zahăr, care îl fac pe tati să strănute.
   Se gândi că va obţine un râs, însă Isaac rămase serios. Intrară, iar ea îi oferi gustarea promisă, privindu-l cum mănâncă jumătate de gogoaşă, apoi dând la o parte restul.
   - Doar atât vrei?
   - Da.
   - Termină-ţi laptele.
   El ridică paharul, bău ultimul strop de lichid şi îl trânti pe masă. Ea îi atinse ceafa şi îi mângâie părul.
   - Ştiu că încă eşti supărat pe mine că n-am fost ieri în staţie. Vrei să vorbim despre asta?
   El scutură din cap.
   - Putem să mergem acum?
   - Sigur.
   La bibliotecă, ea îl duse direct la secţia pentru copii şi i se spuse că trebuia să traverseze holul până la sala mare de recepţii. Acolo se aflau cel puţin 20 de copii la mesele lungi, cu grămezi de materiale cu care să se joace. Quinn văzu că fiul ei se uită la acele materiale. Simţi că se schimbă ceva în el în timp ce se concentra asupra culorilor şi texturilor. Rotiţele lui creative deja se puseseră în mişcare.
   - Isaac! strigă cineva.
   Quinn ridică privirea şi îl văzu pe un băieţel din clasa fiului ei.
   - Uite, dragul meu, spuse ea. E Rasheed.
   Isaac zâmbi, iar Quinn îşi dădu seama că aceea era prima dată când îl vedea zâmbind de ieri de dimineaţă. Se aşeză lângă prietenul lui, care luă două cercuri de spumă mov şi le duse la ochi ca pe ochelari. Isaac râse, iar Quinn se simţi uşurată. O să fie bine, avea doar nevoie de timp.
   O femeie scundă cu păr negru şi lucios bătu din palme ca să atragă atenţia tuturor şi anunţă că adulţii trebuie să plece şi să se întoarcă în 45 de minute.
   „Ah“, îşi spuse Quinn. „Asta nu e bine.“
   Îl privi pe Isaac, aşteptând să vadă o spaimă sălbatică în ochii lui, aşa cum se întâmpla de obicei în astfel de situaţii, însă faţa lui era placidă. Îşi puse mâna pe umărul lui şi îi vorbi cu blândeţe.
   - Vor ca mămicile şi tăticii să aştepte afară, spuse ea.
   Niciun răspuns.
   - O să fii bine, da?
   El ridică din umeri.
   - Nu plec din bibliotecă, spuse ea. O să fiu vizavi, în sala copiilor, să caut nişte cărţi pe care să le citim împreună.
   El ridică inelele mov şi le ridică la ochi, apoi o privi.
   - Eşti invizibilă, spuse el.
   Realiză că Isaac încerca să facă faţă traumei prin care trecuse cu o zi în urmă când o crezuse pierdută, căutând un mijloc prin care să „controleze“ situaţia. Dacă avea puterea de a o face să dispară, atunci avea puterea de a o face să şi reapară.
   - Acelea sunt inele magice probabil, spuse ea.
   - Da, sunt.
   Îl sărută pe creştet.
   - Sunt în cealaltă parte a holului.

   Quinn petrecu restul zilei lângă Isaac şi, încet-încet, acesta începu să-şi revină.
   În acea noapte deja erau îmbrăţişaţi în patul lui, în timp ce ea îi citea exemplarul de la bibliotecă din Pânza lui Charlotte. Fusese una dintre cărţile ei preferate în copilărie şi nu o mai citise de ani de zile.
   Desigur, să o citească acum, ca adult, era o experienţă complet diferită, iar Quinn simţi că se îneacă de emoţie încă de la prima pagină, străduindu-se să citească tare, să treacă peste nodul din gât. La jumătatea cărţii deja plângea.
   - De ce plângi? întrebă Isaac.
   De ce? Pentru că fiul ei cel dulce îşi revenise. Pentru că încă era suficient de mic cât să se cuibărească pe braţul ei, iar ea să-i citească o carte, însă suficient de mare cât să aprecieze acea poveste minunată care începuse ca povestea simplă a unei fete care salvase un porc micuţ şi se transformase într-o fabulă despre încredere şi trădare, dragoste şi miracole şi, în cele din urmă, despre durerile şi minunile vieţii. Plângea pentru că un scriitor adult credea că acele fraze frumoase nu erau irosite pe copii. Şi pentru că, chiar şi ca adult, încă se chinuia să creadă că merita bunătate.

   În ziua următoare, Quinn şi Hayden stăteau faţă în faţă pe scaune capitonate, în salonul de vizite de la Secţia de psihiatrie a Spitalului Universitar New York.
   Spre deosebire de ultima lor întâlnire, acum el avea părul curat şi ochii limpezi.
   Hayden era îmbrăcat în haine de zi - în blugi şi cu un hanorac tocit - căci pacienţii de la acel etaj nu erau lăsaţi să zacă în pijamale, ca bolnavii. Singura diferenţă era încălţămintea. Era în papuci pentru că şireturile (şi toate obiectele din care se putea face un laţ) erau interzise.
   - Mulţumesc că ai venit să mă vezi, spuse el.
   - Bineînţeles că am venit.
   Încercă să zâmbească.
   - Eşti bine? întrebă el.
   Nu era, însă nu i se părea firesc să-şi descarce problemele emoţionale asupra fratelui său internat la psihiatrie.
   - N-ar trebui să fiu eu cea care întreabă asta? răspunse ea.
   El zâmbi la gluma ei, însă îi vorbi serios.
   - Şi tu ai voie să ai probleme.
   „Nu chiar“, îşi spuse ea. „Nu aici, nu acum.“
   Quinn privi în jur, la grupurile mici, adâncite în conversaţie. Toţi păreau implicaţi într-o conspiraţie tacită, prefăcându-se că acela era un mediu normal în care să porţi o discuţie.
   - Parcă arăţi mai bine, continuă Quinn.
   - Am trecut prin două ture de electroşocuri.
   Ea încercă să nu pară îngrozită.
   - Şi cum e?
   El ridică din umeri.
   - Te amorţesc. Nu înseamnă nimic.
   - Dar chiar ajută?
   - Foarte mult.
   - Dar pierderile de memorie? spuse ea, dând din cap, ştiind că acela era unul dintre efectele secundare.
   - Până acum sunt bine, spuse el. Dar cine ştie? Aş putea să uit că am avut această discuţie.
   Ea aproape izbucni în râs, însă se stăpâni, căci el nu glumea.
   - Eşti îngrijorat? întrebă ea.
   - Dacă se întâmplă, asta este, răspunse el, ridicând din umeri. E doar temporar.
   Un bărbat ştirb întrebă dacă putea lua scaunul pe care nu-l foloseau ei, iar Hayden i-l dădu. Quinn îşi studie fratele să vadă dacă îl deranja să fie în acel loc ciudat, printre oameni bolnavi mintal, dintre care unii delirau şi puteau fi periculoşi. Însă părea calm.
   - Am vrut să-ţi mărturisesc ceva, îi spuse Hayden lui Quinn, după ce bărbatul se îndepărtă cu scaunul. Cred că ţi-ai dat seama deja, însă eu am fost. Eu am fost cel care a pus la loc dulapul de antichităţi. 
   Tăcu o clipă.
   - Şi am returnat tablourile.
   Da, sigur, cine altcineva ar fi putut să fie? Dar de ce? Era ceva atât de încurcat, încât Quinn nu-şi  imagina care putea fi explicaţia.
   - Nu înţeleg, spuse ea încet.
   - Nici eu nu înţeleg, însă... tăcu un moment şi îşi trecu degetele prin păr. Am găsit tablourile în dulapul lui Cordell.
   - Poftim?
   Hayden părea agitat.
   - Te rog, nu te speria, spuse el.
   Şi mai zicea de terapie de şoc. Quinn ameţea, însă îşi reveni.
   - Nu mă sperii, spuse ea calm. Povesteşte-mi ce s-a întâmplat.
   Hayden trase adânc aer în piept.
   - A plecat la Los Angeles să filmeze, iar eu am deschis dulapul lui ca să caut un tricou pe care credeam că mi l-a împrumutat el. Atunci am văzut tablourile. Era să leşin.
   - De ce ar fi făcut aşa ceva? De ce să fure tablourile?
   - Nu ştiu. Şi nu vreau să ştiu. Imediat ce le-am găsit, am schimbat yala de la apartament... apoi am adus din nou tablourile în atelierul mamei.
   - De ce ai păstrat secretul, Hayden? De ce nu m-ai sunat?
   Scoase un şerveţel din cutia de lângă el şi îşi suflă nasul. Apoi mai scoase una şi îşi şterse ochii. Avu nevoie de câteva minute ca să poată răspunde.
   - Mi-era teamă că vei suna la poliţie. Nu voiam să fie arestat.
   - Dar dacă a furat tablourile...
   - Te rog, o întrerupse el.
   Tonul vocii sale părea disperat.
   - Bine, spuse ea, cedând, însă ştiind că va redeschide subiectul după ce-l vedea mai stabil.
   Dacă într-adevăr Cordell furase tablourile, merita să fie arestat.
   - Oricum, nu am mai vorbit cu el de atunci, continuă Hayden. Mă sună încontinuu, însă nu-i răspund. Ar trebui să-mi vezi mobilul. Am 66 de mesaje.
   Ochii i se umeziră şi se opri, aşteptând să treacă.
   - Quinn, cum a putut să facă aşa ceva? şopti el, ca şi când ar fi fost ceva ce nu trebuia să audă nimeni altcineva.
   - Nu-mi dau seama, răspunse ea.
   - L-am iubit.
   - Ştiu.
   - Acum s-a întors în New York, am auzit bârfe. Stă la nişte prieteni în West Fourth.
   - Ştie că eşti aici?
   - Probabil. Însă chiar dacă vine să mă viziteze, nu o să-i dea voie să intre.
   - Asta e bine, răspunse ea.
   - Oare? Mă gândesc tot timpul la el. Mi-l tot imaginez intrând pe uşă, cu flori. Încerc să-mi imaginez o explicaţie plauzibilă ca să îl pot ierta, însă nu pot.
   Făcu o pauză şi oftă.
   - Oricum, acum ştii. Acum ştii ce m-a dat peste cap.
   - O să fie bine, spuse ea, luându-i mâna.
   - Probabil.
   Quinn schimbă subiectul.
   - Ai aflat când pleci de aici?
   - Cred că în câteva zile. Abia aştept să mă întorc la elevii mei. Unii mi-au trimis bilete cu urări de însănătoşire.
   - Sunt copii buni, spuse ea zâmbind.
   - Cei mai buni.
   - O să fii bine, îi spuse ea fratelui ei.
   - Şi tu.
   Ea dădu din cap şi îşi dori să creadă acelaşi lucru.

   Când Quinn ieşi din lift în hol, un cuplu de vârstnici îmbrăcaţi în trening se apropie de ea şi o întrebă unde era maternitatea.
   - Maternitatea? repetă ea.
   Ochii umezi ai femeii se umplură de lacrimi.
   - Fiica noastră a născut, spuse ea. Părea că stă să explodeze de fericire dacă nu rostea acele cuvinte.
   Soţul ridică florile pe care le adusese, ca şi când ele ar fi fost singura dovadă de care avea nevoie Quinn.
   Quinn nu-şi putu stăpâni un zâmbet.
   - Felicitări, spuse ea. E primul nepot?
   Dădură din cap în acelaşi timp, ceea ce lui Quinn i se păru atât de adorabil, încât aproape izbucni în râs. Şi-ar fi dorit să-i adopte pe amândoi.
   - Hai să vedem unde trebuie să ajungeţi, spuse ea, apoi îi conduse către un gardian.
   În timp ce le dădea indicaţii, făcându-le semn spre liftul pe care trebuiau să îl ia, acesta îşi lăsă mâna pe spatele lui Quinn. Ea îşi dădu seama că gardianul presupusese că era cu cei doi, poate cealaltă fiică a lor - noua mătuşă. Îi plăcu acel scenariu şi se hotărî să îl ducă mai departe. La urma urmei, avea destul timp de pierdut.
   Quinn se întâlnea cu o prietenă veche de la Baston’s Books în centru ca să ia prânzul şi până atunci îi mai rămânea o oră şi ceva în care nu avea nimic de făcut.
   Intră în lift cu aşa-zişii ei părinţi, iar când uşile se deschiseră din nou, ei îi mulţumiră şi îşi luară la revedere de la ea. Quinn ieşi pe holul mare şi îi privi îndepărtându-se, simţindu-se părăsită. Nu era pregătită să revină la stadiul de femeie însărcinată tristă şi speriată, a cărei mamă era moartă.
   Văzu uşile duble ale salonului maternităţii şi se simţi atrasă. Mame noi. Copilaşi noi. Multă bucurie. Voia să se apropie, să respire totul ca pe oxigen.
   „De ce nu“, îşi spuse ea, apoi intră pe uşi ca şi când ar fi fost de acolo.
   Nu dorea să se oprească şi să pună întrebări care ar putea trezi bănuieli în privinţa prezenţei ei, aşa că rămase cu un pas în urma unei asistente care împingea un nou-născut într-un cărucior. După cum se aştepta, femeia o duse direct la salonul de bebeluşi.
   Quinn se apropie de geamul de sticlă şi privi înăuntru. Camera puternic luminată era asemănătoare cu cea de la spitalul North Shore din Manhasset, unde îl născuse pe Isaac. Bebeluşii minusculi înfăşaţi în păturile de spital erau la vedere în coşuleţe. Fiecare avea un semn micuţ cu numele şi sexul. Proaspetele mămici şi celelalte rude mândre stăteau în faţa ferestrei zâmbind, râzând, gângurind, chiar plângând. Emoţiile erau foarte puternice, iar Quinn simţi că i se strânge inima.
   „Aici“, îşi spuse ea. „Aici se află bucuria.“
   Quinn se întoarse şi văzu o femeie în halat care mergea agale spre cabinetul asistentelor târând după ea o perfuzie, cu ochii umflaţi şi roşii. Ceru să fie îndrumată spre UIIN. „Unitatea de îngrijire intensivă neonatală“, îşi spuse Quinn, celălalt loc. Cel în care speranţa şi durerea duceau o luptă zilnică. Atunci când speranţa era înfrântă, pierderile erau de neimaginat. „Cei mai micuţi soldaţi doborâţi“, îşi spuse Quinn, „puteau lăsa cele mai uriaşe inimi frânte şi zdrobite“.
   „Nu ar trebui să fac asta“, se gândi Quinn, în timp ce o urma pe femeie spre UIIN.
   Însă nu avea de ales. Trebuia să vadă ce o aştepta şi pe ea.
   Quinn rămase deoparte în timp ce femeia arătă brăţara şi i se permise să intre în salon. Cu toate că aici fereastra era mai mică, Quinn o văzu pe femeie aşezându-se pe un scaun din spate şi urmări cum o asistentă ridică cu grijă un copil foarte mic şi îl lasă în braţele femeii. Tot ce putea spune despre acel bebeluş era că era mult prea micuţ. Quinn simţi că mama îşi lua rămas-bun.
   Era un moment privat, iar Quinn îşi feri privirea, concentrându-se asupra unui bebeluş din faţa ferestrei. El sau ea - era imposibil să-ţi dai seama - purta o căciuliţă albă şi avea pielea rumenă. Quinn intui că era băieţel. În nas avea un tub de oxigen, iar o bucată de bandă adezivă lipită într-o parte îl ţinea în loc. Alt tub ieşea din ceea ce arăta ca un fel de cătuşă prinsă de braţul lui subţire.
   Bebeluşul deschise ochii, clipi, apoi îi închise din nou. Continuă aşa timp de câteva minute, iar Quinn simţi că acel copilaş se lupta. Nici măcar nu-şi dădu seama că plângea până când o asistentă se opri şi o întrebă cum se simţea.
   Quinn scutură din cap, iar asistenta aşteptă detalii.
   - Sunt însărcinată, începu ea, fără să intenţioneze să spună tot, însă o făcu.
   Imediat ce porni, nu se mai putu opri. Îi spuse despre encefalocel şi RMN. Îi spuse femeii că mama ei se sinucisese şi că fratele ei era sus, la psihiatrie. Îi spuse că nu avea ce căuta acolo, dar se ţinuse după un cuplu.
   - Îmi pare rău, încheie Quinn. Nu m-am putut stăpâni.
   Asistenta, care era cu un cap mai scundă decât Quinn, o ascultase atent. Iar acum, după ce terminase, Quinn se aştepta ca femeia să o înţeleagă şi să nu o dea afară. Poate chiar îi va oferi lui Quinn câteva sfaturi medicale sau să-i spună că avea nevoie de consiliere. Dar se înşela.
   - Vino aici, spuse asistenta, apoi o conduse pe Quinn în UIIN, unde îi spuse să se spele pe mâini şi să îmbrace un halat de hârtie peste haine.
   Apoi împinse un scaun lângă micuţul luptător de lângă fereastră şi îi făcu semn lui Quinn să se aşeze. Asistenta ridică bebeluşul şi îl lăsă uşor în braţele lui Quinn.
   - Ţi-o prezint pe Carly, spuse ea.
   Quinn privi lung faţa aceea micuţă.
   - E fetiţă?
   - Da.
   - O să fie bine?
   - Cu două zile în urmă am crezut că o pierdem. Însă a surprins pe toată lumea.
   Carly era uşoară ca fulgul. Quinn îi apropie trupul micuţ de al ei şi simţi o împunsătură în sâni, ca şi când o reacţie primară în lanţ a hormonilor îi îndemnau canalele galactofore încă nepregătite să cedeze. Se simţi învăluită de un sentiment de fericire protectoare - „Dumnezeule, nu lăsa să i se întâmple ceva acestui copil“ - pe care nu-l putea descrie decât ca dragoste. Quinn atinse mânuţa aceea şi patru degeţele foarte mici îi prinseră degetul.
   - Carly, şopti ea. Arată-le tu, fetiţo. Arată-le ce poţi.
   Ochii lui Carly clipiră şi se deschiseră, şi părea că priveşte lung chipul lui Quinn. Era magic. Brusc, nu mai conta altceva decât acea legătură puternică.
   - Mă simt ca şi când aş fi sub o vrajă, spuse Quinn.
   - Se întâmplă de multe ori aici, răspunse asistenta.

Capitolul 23

   Quinn urcă de la metrou în cartierul de vest din Manhattan şi îşi încheie haina să nu mai simtă frigul. 
   Acasă, în suburbii, purta o haină groasă pe o asemenea vreme - ceva umflat şi deloc atrăgător. Însă pentru oraş îşi îmbrăcase haina roşie de lână cu nasturi aurii, la care adăugase o eşarfă cochetă. Se simţea bine să se întoarcă în oraş, îmbrăcată adecvat.
   Se îndreptă spre Baston’s Books, unde se întâlnea cu prietena şi fosta ei colegă, Meredith Huff, o blondă deşirată care îi preluase postul de coordonator de evenimente şi acum conducea librăria.
   Meredith, îşi spuse Quinn, îşi găsise cea mai bună slujbă posibilă. Femeia îi adora pe scriitori. Mai ales pe scriitorii bărbaţi. Şi mai ales pe scriitorii bărbaţi dispuşi să ajungă în patul ei. Când se întâlniseră prima dată, Meredith îi mărturisise lui Quinn că era un fel de fană obsedată a autorilor. După ce ajunseseră să se cunoască mai bine, iar Quinn îndurase zeci de conversaţii despre isprăvile prietenei ei, îi spuse lui Meredith că analogia cu fanele obsedate nu era prea corectă. Acelea erau de obicei adolescente care în cele din urmă treceau peste pasiunile de moment.
   - Tu, îi spusese Quinn prietenei ei, eşti mai mult o fetişistă.
   Meredith râsese.
   - Dumnezeule, aşa e. Doar gândul la scula unui autor mă face să mă înfior. Cred că în spate se ascunde egoul lor total dereglat - felul în care îşi imaginează propria lor viaţă. Serios. N-ai trăit dacă n-ai fost cu cineva care deja s-a hotărât cum să-ţi descrie culoarea sfârcurilor. E atât de excitant!
   Quinn se gândea la toate astea în timp ce se îndrepta spre librărie. Zâmbi, anticipând poveştile pe care urma să i le spună Meredith şi jocul de-a ghicitoarea pe care îl vor juca. Se întrebă oare ce spunea despre ea faptul că avea prietene precum Georgette şi Meredith, când viaţa ei era atât de liniştită. Oare în subconştient încerca să-şi recreeze relaţia cu mama ei?
   Mintea lui Quinn era atât de plină, încât mergea automat spre Baston’s, neatentă la sunetele oraşului. Apoi un camion opri din scurt, iar un şofer de taxi din spate apăsă atât de prelung pe claxon, încât o smulse din reverie. Privi în jur şi îşi dădu seama că tocmai urma să treacă pe lângă blocul în care locuia cu Eugene în cealaltă viaţă. Se opri şi aproape îi făcu pe alţi pietoni să se împiedice de ea. Aceştia o depăşiră, în timp ce ea se gândea pe unde să o ia ca să nu treacă pe lângă acel loc. Privi la stânga şi la dreapta ca să cântărească posibilităţile, apoi îşi dădu seama că era prostesc.
   În această viaţă, clădirea aceea nu avea niciun înţeles. Eugene nici măcar nu locuia acolo.
   Merse drept înainte, aruncând o privire rapidă spre intrare. Jean-Claude, portarul elegant cu mustaţă de Salvador DalÍ, ajuta o femeie să care nişte cumpărături. Quinn îşi dădu seama că, dacă s-ar fi dus să-l salute, pentru el ar fi fost o străină.
   Gândul îi dădu forţă. Era ca şi când avea o putere specială.

 .......................................................