Vieți paralele, Ellen Meister

 ......................................

2-4

 

               Quinn învârti robinetele, gândindu-se că merita să încerce.

   „Mai repede”, șopti ea, în timp ce privea cum se umple cada. În cele din urmă îşi scoase halatul şi îl agăţă din nou în cuierul de alamă, apoi intră în apa caldă. Se întinse, închise ochii şi se scufundă complet. Încercă să se relaxeze în apă, să nu se mai gândească la nimic. După câteva clipe simţi că o împinge ceva uşor în beznă.
   Luptă cu groaza ce o făcea să simtă că se îneacă şi lăsă forţa să o ducă între cele două lumi, plutind precum o masă care nu era nici solidă, nici lichidă. De data aceea nu simţea linişte, ci teamă că nu va ajunge pe partea cealaltă. Se simţea vulnerabilă şi conştientă de goliciunea ei. Quinn îşi încrucişă braţele ca un fel de protecţie în timp ce înainta. Mediul se schimba de la cald la călâi, apoi rece şi simţi într-un final un miros de pământ. Apoi capul ei se lovi de ceva solid, iar Quinn ştiu că era zidul de beton din subsolul ei.
   Deschise ochii şi văzu scândura de călcat în lumină, în faţa ei. Slavă Cerului, se gândi ea. Se târî spre ea, zgâriindu-se pe partea dreaptă de cimentul aspru, căci fisura era acum un lucru solid şi fizic, suficient de largă doar cât să poată trece prin ea. Şi iat-o acolo, udă, goală şi sângerând un pic, însă înapoi în casa ei. Hainele ei erau aşezate grămadă pe podea sub scândura de călcat, ca şi când ea însăşi le-ar fi lăsat acolo înainte de călătorie.
   Se ridică şi îşi privi trupul, observând umflătura din abdomen. Îşi atinse sânii, ca să le verifice sensibilitatea. Da, era însărcinată.
   Quinn se îmbrăcă şi ieşi să-şi aştepte fiul la staţia de autobuz.

Capitolul 9

   În timp ce petrecea acea zi încă sub şocul pe care i-l provocase faptul că auzise vocea mamei ei la telefon, Quinn ştia că exista o singură persoană care ar putea să creadă ce se întâmplase şi care ştia cum se simţea ea - fratele ei, Hayden.
   Aşa că, sâmbătă după-amiaza devreme, după ce Lewis îl duse pe Isaac la meciul de fotbal, Quinn se urcă în Volvo şi se îndreptă spre un restaurant din zona Park Slope din Brooklyn, unde stabilise o întâlnire cu Hayden.
   Maplewood Cafe avea şi mese pe trotuar, care se umpleau rapid de oameni care doreau să profite de acea toamnă neobişnuit de caldă. Quinn se aşeză la o masă cu vedere la stradă şi aşteptă să apară fratele ei, despre care ştia că va întârzia. Chiar dacă ea fusese nevoită să conducă o oră ca să ajungă în acel loc, în timp ce el trebuia doar să iasă din bloc şi să mai meargă doi paşi, tot nu se putea supăra pe el. Nimeni n-ar fi putut. Blândeţea lui Hayden scotea ce era mai bun din aproape oricine. Putea să întârzie sau pur şi simplu să uite să vină. Sau uita de zile de naştere, să sune înapoi, sau de date importante - şi nimic nu conta prea mult. Sufletul lui era prea mare, iar el era mult prea iubit. An după an, elevii de la liceul din New York City unde preda el ştiinţe sociale îl votau profesorul lor preferat.
   Quinn stătea şi sorbea din apa minerală cu lămâie, privind strada în aşteptarea fratelui ei, gândindu-se cum să-i spună acea poveste uluitoare. În sfârşit, îi văzu trupul masiv apropiindu-se, cu un zâmbet larg strălucind în ochii săi albaştri şi limpezi.
   - Îmi pare rău, spuse el. Mi-a sunat telefonul chiar când ieşeam.
   - Sigur, râse ea. Altfel ai fi venit la timp.
   El o sărută pe obraz.
   - Dumnezeule, e minunat afară. 
   Se aşeză şi o privi atent. 
   - Tu sigur eşti bine?
   Ea ridică din umeri. La telefon îi spusese despre ecografie şi despre cât de puţine informaţii puteau da doctorii despre evoluţia copilului.
   - Spune-mi despre tine. Ce face Cordell?
   De ani de zile, Cordell fusese centrul vieţii lui Hayden. Era un actor aspirant, un adevărat zeu cu piele ciocolatie. Quinn îl iubea şi îl ura în acelaşi timp.
   Uneori aprecia simţul său stupid al umorului şi farmecul lui ciudat. Alteori îl considera insuportabil. Însă ceea ce o tulbura cel mai tare era faptul că nu-i oferea suficient de mult lui Hayden şi că îşi folosea ambiţiile în carieră drept scuză pentru egoismul său. Din ce-şi dădea seama Quinn, Cordell nu prea se gândea la Hayden în timp ce se tot plimba între Coasta de Est şi cea de Vest, în funcţie de locul în care trebuia să lucreze. Când era aici, locuia cu fratele ei. Se părea că şi Cordell avea propriul apartament în Los Angeles, însă Hayden nu-l văzuse niciodată, iar Quinn se întrebă dacă chiar exista sau dacă avea alt iubit la Hollywood.
   Bănuia că, în adâncul sufletului, Hayden ştia că era folosit. Însă avea devotamentul unui dependent. Quinn şi-ar fi dorit să treacă peste asta, căci, la urma urmei, merita mult mai mult, însă era fără scăpare.
   - Ar fi trebuit să vină cu un zbor de noapte şi să ajungă în dimineaţa asta, însă a intervenit ceva. Azi se întâlneşte cu un agent de casting.
   Quinn întinse mâna şi îi îndreptă gulerul.
   - Sâmbăta?
   - Nu există weekend în L.A. Sau, cel puţin, asta spune el.
   Hayden îi zâmbi lui Quinn ca să îi demonstreze că nimic din toate astea nu îl rănea, însă privirea lui îi frânse inima.
   - Oh, Hayd.
   - Mai am atât să mă despart de el, spuse el, desfăcându-şi degetele un milimetru.
   Era o glumă veche între ei, iar Quinn râse.
   - Nu cred.
   - Serios, Quinn. Ţine-ne pumnii. Săptămâna trecută a avut audiţie pentru un rol important într-un serial, iar dacă îl acceptă va avea o carieră chiar aici.
   Quinn zâmbi şi strânse cu afecţiune încheietura mâinii fratelui său. Mai auzise chestia asta şi înainte. Însă aceste mari roluri nu păreau să se materializeze. Mai mult, nu îl considera pe Cordell genul care să se aşeze la casa lui, chiar şi dacă avea o slujbă stabilă.
   - Îţi ţin pumnii să obţină slujba, spuse Quinn, şi ca asta să vă facă pe amândoi fericiţi.
   - Eşti foarte diplomată, spuse Hayden. 
   Sentimentele surorii lui faţă de Cordell nu erau chiar un secret.
   - Ştii cum sunt, spuse ea. Te iubesc. Vreau să ai ceea ce avem eu şi Lewis.
   - Fără supărare, spuse Hayden. Voi doi sunteţi cuplul meu preferat. Însă nu vreau să am ce aveţi voi.
   Mai avuseseră şi înainte astfel de conversaţii, iar Quinn pur şi simplu nu putea să accepte. Hayden insista că siguranţa excesivă de care avea nevoie Quinn într-o relaţie l-ar sufoca. Se gândea atunci că doar încerca să-şi justifice nesiguranţa vieţii lui alături de Cordell. Răspunsul lui Hayden era că ea îşi proiecta nevoia de siguranţă asupra lui. Era o discuţie care nu ajungea niciodată nicăieri.
   Chelneriţa le dădu meniurile şi le spuse că se întorcea curând să ia comanda.
   Hayden se aplecă şi o întrebă pe Quinn care era marea veste. Ea închise ochii o clipă şi îşi imagină telefonul mare şi negru din dormitorul din apartamentul din Manhattan pe care îl împărţea cu Eugene. Amintirea vocii mamei ei era atât de vie, încât o făcu să tremure.
   - Poate ai vrea să bei ceva înainte, spuse ea.
   - Haide, spune.
   Pe drum, Quinn se hotărâse că cel mai bine era să-i spună lui Hayden direct.
   Acum că era faţă în faţă cu el, îi era greu să-şi găsească vorbele. Trase adânc aer în piept şi îşi linse buzele. Hayden o privea lung, aşteptând.
   - Am vorbit cu mama.
   Rosti acele cuvinte tare şi răspicat, arătându-i că vorbea serios.
   - Nu cred că ţi-a răspuns, spuse el.
   El credea că era o glumă. Quinn nu zâmbea. Îşi apropie faţa de a fratelui său şi îi puse mâna pe braţ.
   - Am vorbit cu mama, repetă ea, accentuând fiecare cuvânt ca şi când ar fi fost o propoziţie de sine stătătoare. Am avut o discuţie cu ea.
   Hayden clipi.
   - O discuţie adevărată, adăugă ea.
   - Despre ce vorbeşti? Mama a murit cu peste...
   Se opri şi o privi pe Quinn drept în ochi, dându-şi seama. Iar când îi văzu privirea încuviinţă din cap, dându-i de înţeles că nu se înşela. El avu nevoie de câteva clipe ca să-şi regăsească vocea.
   - Un portal?
   Ea dădu din nou afirmativ din cap. Hayden îşi duse mâna la gură, înţelegând ce se întâmplase. Ochii lui se umplură de lacrimi, iar faţa lui se înroşi de la presiunea ridicată a sângelui.
   - Eşti bine? întrebă ea.
   El ridică mâna, semn că avea nevoie de puţin timp ca să-şi revină. Quinn se lăsă pe spate şi îl lăsă să proceseze informaţia.
   Hayden fusese cu ea prima şi singura dată când Quinn se apropiase suficient de mult cât să poată atinge cealaltă parte, cât să simtă realitatea fizică a celeilalte vieţi a ei. De fapt, dacă n-ar fi fost el, ea s-ar fi îndoit că întreaga poveste chiar se întâmplase. Erau copii şi se jucau într-un loc în care n-aveau voie. Era în perioada în care se construia casa lor, când atelierul de artă era adăugat în spate.
   Constructorii firmei săpaseră fundaţia şi turnaseră betonul. Alături era o movilă mare din pământul pe care-l excavaseră, însă nu fusese încă dus de acolo. Quinn şi Hayden nu aveau voie să meargă în curtea din spate în timpul acelor lucrări, aşa că, desigur, acela fu primul lucru pe care îl făcură atunci când mama lor, care era în mijlocul unei depresii, se dusese în dormitor şi se încuiase acolo.
   Quinn şi fratele ei mai mic urcaseră alergând pe movila de pământ, apoi coborâseră sărind şi râzând. Erau atenţi să nu se apropie prea mult de latura care dădea în gaură, însă la un moment dat Quinn urcase până în vârf şi privise fundaţia de beton. Hayden venise lângă ea.
   - Cred că pot sări, spusese ea.
   - O să te răneşti.
   Privind în urmă, Quinn nu-şi mai amintea ce fusese în capul ei. Poate chiar dorea să se rănească. Poate era singura metodă ca să-i atragă atenţia mamei ei.
   Sau poate simţise ceva extraordinar în fundul acelei gropi, care o chema. Îşi aminti doar căderea, că timpul părea să se fi oprit o clipă şi că avea senzaţia că nu era prea târziu să se răzgândească şi că s-ar putea da înapoi doar cu o milisecundă ca să ia altă decizie. Apoi se lovi puternic de pământ şi auzi cum îi trosneşte piciorul, înainte să se izbească puternic cu capul.
   În timp ce stătea întinsă acolo, rănită şi sângerând, Quinn simţi sub degete ceva ciudat, care îi distrăgea atenţia de la durere. Era o gaură mică, exact de aceeaşi dimensiune ca mâna ei. Îşi ridică braţul, iar deschizătura se transformă într-o simplă fisură în beton. Îşi aminti că, atunci când era mică, simţise că mai exista şi altă Quinn undeva foarte aproape, însă ascunsă. Acolo jos era ceva, un fel de deschizătură spre cealaltă Quinn. Oare asta o atrăsese acolo? Întinse mâna din nou spre crăpătură, iar materia solidă cedă sub atingerea ei. Îşi băgă braţul adânc şi ştiu că atingea de fapt altă versiune a propriei vieţi, versiunea în care se hotărâse să nu sară.
   Quinn ştia că Hayden se afla în vârful movilei, urlând, apoi alergând spre casă, însă nu-i dădu atenţie. Se gândea ce-ar fi să se lase dusă prin acea crăpătură. Oare va ajunge din nou în vârful movilei lângă Hayden, iar durerea de nesuportat din picior va dispărea?
   Probabil acela fusese momentul în care leşinase, căci următorul lucru pe care şi-l aminti era că stătea întinsă cu grijă pe bancheta din spate a maşinii, alături de mama ei.
   - Am atins cealaltă parte, mamă, spuse Quinn.
   - Taci, spuse Nan. Eşti bine, sunt aici cu tine.
   - N-am intrat, continuă ea, gândindu-se că mama ei se va înfuria. Doar am atins-o.
   Expresia lui Nan se schimbă într-un fel care lui Quinn îi era necunoscut. Nu era tristeţe sau furie. Mama ei părea... speriată. Însă apoi trase aer în piept şi îşi ţuguie buzele, o expresie pe care Quinn o recunoscu drept un semn că-şi aduna toată puterea.
   - Te-ai lovit la cap, draga mea, spuse mama ei, apoi tonul ei se schimbă, adresându-se lui Hayden: Nu v-am spus să nu vă jucaţi acolo? Ar fi putut să-şi rupă gâtul.
   Tatăl lui Quinn veni după ei la spital, însă ea reuşi să vorbească cu el abia după ce se întorseseră acasă şi se odihnea în pat cu glezna fracturată ridicată pe o pernă. O latură a capului ei era bandajată, ascunzând locul unde îi răseseră un smoc de păr ca să-i pună peste douăzeci de copci.
   - Cum te simţi? întrebă tatăl ei, aşezându-se cu grijă pe marginea patului ei.
   - Am găsit ceva acolo jos, spuse ea.
   - Acolo jos?
   - În subsolul nou. Era o gaură care ducea la cealaltă Quinn, cea care nu a sărit. Mi-am băgat braţul acolo.
   El îi atinse faţa. Mâna lui mirosea a săpun.
   - A fost un vis, răspunse el. Nu există altă Quinn. Eşti doar tu, draga mea.
   Hayden apăru la uşă cu un mănunchi de carioci, întrebând-o dacă îi dădea voie să îi deseneze pe ghips. Tatăl lui Quinn o sărută uşor pe obraz şi plecă.
   Hayden se aşeză în locul lui pe patul lui Quinn.
   - N-a fost vis, spuse fratele ei, scoţând capacul unei carioci.
   Quinn se sprijini în coate şi îl urmări în timp ce desena un fluture.
   - De unde ştii?
   - Am văzut, răspunse el. Am văzut cum ţi-a dispărut braţul. Am crezut... am crezut că poate ţi-a căzut cumva. Eram atât de speriat, că am alergat în jurul movilei ca să îl caut.
   Se opri ca să-i deseneze cu atenţie fluturelui două antene de exact aceeaşi lungime. Puse din nou capacul pe cariocă şi o privi pe sora lui.
   - Apoi m-am uitat din nou şi am văzut cum îl scoteai din ciment. Urlam ca un disperat, însă nu ai ridicat privirea. Cum ai făcut asta? Cum ai făcut să-ţi dispară braţul?
   - Nu ştiu, răspunse Quinn, simţindu-se aproape vinovată, ca şi când lipsa unui răspuns din partea ei i-ar trăda încrederea.
   Hayden deschise o cariocă galbenă şi începu să coloreze aripile insectei.
   - Chiar era o altă viaţă acolo jos? întrebă el, în timp ce desena. Altă Quinn?
   Ea luă carioca neagră, pe care tocmai o folosise el, apoi îi scoase capacul şi îl mirosi. Avea miros de acadea. Îl puse la loc.
   - Da, răspunse ea.
   - Şi eu de ce nu am altă viaţă? De ce doar tu?
   Ea îşi umflă perna şi îşi lăsă capul pe ea, privind drept în tavan. Acelaşi lucru se întreba şi ea.
   După câteva luni, Hayden descoperi cuvântul portal într-o carte şi i-l arătă lui Quinn. Era o poveste SF prostească, însă faptul că exista un asemenea cuvânt îi oferea lui Quinn un mod de a se gândi la cele întâmplate. Ea descoperise un portal.
   Chelneriţa veni să ia comanda la masa lui Quinn şi Hayden, iar ei priviră rapid meniul şi aleseră cât putură de repede, ca să-şi reia conversaţia.
   Quinn îi povesti fratelui ei tot ce se întâmplase, de la călătorie până la sentimentul pe care i-l dăduse că se trezise brusc cu o viaţă complet diferită şi că îi fusese mult mai greu să se întoarcă decât să ajungă acolo. Povesti aproape pe nerăsuflate, însă când în sfârşit termină şi aşteptă o reacţie din partea lui Hayden, acesta era ocupat să studieze împrejurimile.
   Vântul aduse o frunză uscată la masa lor şi o opri în faţa lui Hayden. El o întoarse şi examină dosul venos al acesteia, iar Quinn îşi dădu seama că încerca să se adune ca să poată vorbi fără să plângă.
   - Şi mama? spuse el într-un târziu, privind-o drept în ochi. Spune-mi despre mama.
   Quinn scoase un şerveţel din geantă şi îşi suflă nasul. Asta era greu. Era ca şi când i s-ar fi dat posibilitatea de a o aduce pe mama lor din nou la viaţă pentru amândoi.
   - Asta e partea cea mai ciudată a întregii poveşti, spuse ea. Mama părea atât de... normală.
   Quinn închise ochii şi îşi aminti înmormântarea mamei ei. Îşi aminti cum pusese mâna pe umărul tatălui ei când îl văzuse plângând şi cum asta îl făcuse să plângă şi mai tare. Îşi aminti rezistenţa pe care o opusese el când ea încercase să-i ia mâna după slujbă. Nu era ca şi când n-ar fi vrut să plece. Pur şi simplu nu putea. Locul lui era lângă ea.
   Ambele amintiri erau reale - vocea mamei lui Quinn de ieri de la telefon şi amintirea înmormântării ei cu şapte ani în urmă. Privi spre stradă, întrebându-se cum ar fi fost dacă n-ar fi primit niciodată acel telefon teribil în care fusese anunţată că mama ei era moartă. Încercă să şi-o imagineze pe Nan întâlnindu-se cu ei azi la prânz. Poate că mama ei chiar se plimba atunci pe stradă, fără să-şi dea seama de mersul ei dezlânat, în timp ce ochii ei de artistă scrutau împrejurimile, analizând formele şi culorile.  Apoi îşi va vedea cei doi copii adulţi stând unul lângă altul şi expresia ei se schimba.
   - Mă simt ca şi când n-ar fi murit, spuse Quinn. Când mă gândesc la telefonul acela de la tata... la pământul aruncat peste sicriul ei... mi se pare aproape un vis.
   Ridică frunza uscată şi o strânse în pumn până se fărâmiţă.
   - Hayden, ieri am vorbit cu ea la telefon. Cum să trec peste asta?
   El întinse mâna şi îi atinse pumnul încleştat.
   - Biata Quinn. O să începi să o jeleşti din nou.
   - Vreau să mă gândesc la ea ca şi când ar fi vie, răspunse ea, scuturând din cap.
   - Însă e moartă.
   - I-am auzit vocea.
   - I-ai văzut piatra de mormânt.
   - O am din nou, Hayd. Cum aş putea să renunţ la asta?
   - Nu e deloc sănătos, se încruntă el.
   - Ştii ce m-a întrebat? M-a întrebat dacă vreau să iau cina cu ei de ziua mea.
   Quinn se simţi uşurată şi zâmbi. Voia ca fratele ei să înţeleagă cât de minunat era asta. Pot să-mi serbez încă o zi de naştere cu ea!
   - Sper că nu te gândeşti să te întorci.
   - Trebuie.
   - N-o face, Quinn, spuse el.
   - De ce?
   - Crezi că o să te alegi cu ceva din asta, însă te înşeli. Ai jelit-o o dată şi a fost aproape de nesuportat. Vrei să mai treci o dată prin asta? Vrei să o pierzi de două ori?
   - Mi-e foarte dor de ea.
   - Şi mie, răspunse el.
   - Pentru mine e altfel.
   - Quinn...
   Ea deschise pumnul. Frunza se transformase în mâna ei într-o grămăjoară de fulgi maronii. Ea îi suflă.
   - Trebuie să înţeleg de ce a făcut-o, spuse Quinn, ştergându-şi mâinile.
   - Ştii de ce a făcut-o, răspunse Hayden. A făcut-o pentru că era bolnavă. Crede-mă.
   Hayden vorbea autoritar. Quinn era cea care moştenise părul negru şi ochii verzi ai mamei, însă fratele ei moştenise tulburarea bipolară a lui Nan - fapt descoperit în facultate, când un episod maniacal în care obţinuse realizări uimitoare fusese urmat de o perioadă de confuzie chinuitoare, în timpul căreia nu putuse nici să citească, nici să înveţe.
   Din câte ştia Quinn, Hayden nici nu-şi blestema, nici nu-şi dispreţuia boala. Mai degrabă se considera printre cei câţiva norocoşi care crescuseră având o imagine atât de detaliată asupra bolii, încât nu uita niciodată importanţa medicamentelor.
   Chelneriţa aduse mâncarea. După ce aceasta plecă, Quinn luă furculiţa şi amestecă salata.
   - E mai mult de-atât.
   - Nu, nu e.
   - Cum de poţi fi atât de sigur?
   - Tu n-ai făcut nimic greşit, insistă fratele ei. Mama nu s-a sinucis pentru că aţi avut o ceartă stupidă de Ziua Recunoştinţei.
   „Nu“, îşi spuse ea. „S-a omorât pentru că m-am căsătorit cu Lewis.“

   Analiza lui Quinn – nr. 3

   Nan lucră la poziţia piciorului lui Quinn. Făcea schiţa pe pânză, încercând să ajungă la compoziţia potrivită înainte să folosească vopsea. Quinn va apărea pe acelaşi scaun verde ca în celelalte tablouri, însă avea un picior îndoit sub ea şi o carte în poală.
   Nan lucra după o schiţă pe care o realizase mai înainte, pe care o transfera pe suprafaţa mai întinsă a pânzei. Stupid, se gândi Nan, apoi începu să plângă. Pur şi simplu nu exista nici un motiv pentru care piciorul fiicei ei să deschidă porţile dragostei, şi totuşi iată-l. Ceva din inocenţa acelei poziţii, deschiderea inconştientă a acelui moment intim, o atinse în colţul cel mai sensibil al sufletului.
   Asta avea să fie dificil. Însă Nan era hotărâtă să termine. Trebuia să o surprindă pe Quinn la acea răscruce particulară a dezvoltării ei, înainte ca Eugene să intre în viaţa ei, când ideea maturităţii încă era în dimensiunea romantică a posibilităţilor nesfârşite. Quinn nu fusese niciodată excesiv de naivă.
   Însă exista un moment în viaţa unui tânăr când speranţa definea toate oportunităţile. Paginile cărţii vor fi roz, se hotărî Nan.

Capitolul 10

   - Pari obosit, îi spuse Quinn lui Isaac.
   Stătea pe capacul închis al toaletei, urmărindu-l în timp ce încerca să-şi clătească şamponul din păr în cadă. Însă, chiar în timp ce rostea acele cuvinte, se întrebă dacă chiar crezuse ce spusese sau pur şi simplu încerca să-l grăbească să se culce ca să poată coborî în subsol şi să se strecoare prin portal.
   - Încă mai ai spumă, continuă ea, arătând zona de lângă fruntea ei, ca să-i indice locul. Pot să te ajut?
   Isaac îşi şterse fruntea cu palmele mici.
   - Mă descurc, răspunse el.
   Lui Quinn îi era greu să stea şi să se uite fără să facă ea asta în locul lui, însă ştia cât de important era să-şi lase fiul să fie independent. Isaac îşi scufundă şi mai adânc capul în apă, apoi se ridică în capul oaselor.
   - Am terminat, anunţă el, iar porţiunea minusculă de clăbuc rămasă pe tâmpla lui îi umplu lui Quinn sufletul de tandreţe.
   Isaac ieşi din cadă, iar ea îi înfăşură trupul tremurător în prosop, ştergându-i ultimele urme de clăbuc. Îl îmbrăţişă, iar el îşi lăsă capul ud pe umărul ei, umezindu-i bluza. Ea îl strânse şi mai tare.
   - Ce vrei să-ţi citesc? întrebă ea, privindu-şi ceasul.
   Quinn îşi dădu seama că are timp de o carte înainte să coboare şi să se strecoare dincolo.
   - Noapte bună, ursuleţule Bertram, răspunse el.
   Era una dintre cărţile care îl linişteau cel mai mult şi de obicei o cerea doar când se simţea rău.
   - Te simţi bine? întrebă ea.
   Isaac ridică din umeri. Ea îşi apăsă buzele pe fruntea lui ca să vadă dacă avea febră, însă încă era rece de la apă.
   Merseră în camera lui, unde îi citi povestea, distrată şi neliniştită la gândul excursiei la subsol. În doar câteva minute o va privi din nou pe mama ei în ochi, îi va auzi vocea, îi va mirosi parfumul.
   Într-un târziu îl sărută de noapte bună şi se duse în camera cu computerul, unde Lewis era online, verificând prognoza meteo.
   - Eu cobor puţin, anunţă ea. Am o mulţime de rufe de călcat. Poţi să stai tu cu ochii pe Isaac? E posibil ca răceala lui să se înrăutăţească.
   - Are febră?
   - Nu cred, răspunse ea şi făcu o pauză.
   Ce se auzea din camera lui Isaac?
   Alergă acolo şi îşi zări fiul vomând pe aşternut. Lewis veni în grabă în urma ei.
   - O să aduc o cârpă, spuse el.
   Îl curăţară împreună pe Isaac şi schimbară aşternuturile. Quinn se mişcă foarte rapid, ca să nu rateze şansa întâlnirii cu mama ei. Când, în sfârşit, terminară, iar Isaac era din nou într-un pat curat, luă toate rufele murdare şi îi spuse lui Lewis că va avea de lucru o vreme ca să le spele.
   - Poţi să-mi citeşti din nou? întrebă Isaac.
   Quinn oftă şi îl privi pe Lewis.
   - Îi citeşti tu?
   - Desigur.
   - Vreau cu mama, spuse Isaac.
   Lewis îşi lăsă mâna pe umărul ei.
   - Pot să spăl eu dacă vrei, spuse el.
   - Nu! răspunse ea rapid, apoi se stăpâni.
   Îşi privi din nou fiul şi îşi domoli tonul.
   - Lasă-l pe tatăl tău să-ţi citească. Tati nu ţi-a mai citit de mult.
   Isaac se bosumflă, iar Quinn aproape cedă. Însă Lewis interveni, spunând că-i va citi orice carte dorea Isaac, poate chiar două sau trei. Aşa că ea îi ură noapte bună şi alergă la subsol.
   Aruncă rapid lenjeria murdară în cuvă, turnă detergent şi porni maşina de spălat. Apoi deschise scândura de călcat şi se holbă la fisura care avea să o ducă la mama ei. Se gândi la Isaac care era sus în pat, ghemuit lângă Lewis, apoi îşi dădu seama că nu-i dăduseră nici măcar o gură de apă ca să-şi spele voma.
   Oare soţul ei se va gândi la asta? Şi dacă băiatul făcea febră curând? Oare Lewis o să-i dea Nurofen, de care avea nevoie ca să se simtă mai bine?
   Lewis poate să se descurce, încercă ea să-şi spună în timp ce se urcă pe scândura de călcat. Însă apoi îşi aminti de bosumflarea lui Isaac şi de vocea lui firavă.
   Vreau cu mama.
   „Şi eu“, îşi spuse ea şi se întrebă oare de câte ori îi spusese şi ea asta tatălui ei în timp ce mama ei zăcea la pat, doborâtă de neputinţa depresiei.
   - Mami e bolnavă, răspundea el. Trebuie să facem linişte şi să o lăsăm să se facă bine.
   Şi aşa făcea. Tăcea şi era cuminte. Grijulie şi atentă. Orice ca să o vadă pe mama ei ridicându-se din pat. Când nu funcţiona, se gândea că nu încearcă suficient de mult. Aşa că era şi mai tăcută, şi mai bună, şi mai blândă. Însă nu mergea niciodată. Era ca şi când încerca să hrănească un stomac gol cu aer, iar foamea adâncă şi disperată nu dispărea niciodată.
   Vreau cu mama, spusese Isaac.
   Quinn închise ochii o clipă. Apoi coborî de pe scândura de călcat, o lipi din nou de zid şi se întoarse la fiul ei.

   A doua zi, după ce doctorul o asigură că Isaac nu avea ceva mai grav decât o simplă răceală şi că probabil vomitase din cauza unor mucozităţi, Quinn îl duse acasă încercând să se simtă mai mult recunoscătoare că fiul ei nu era bolnav decât nefericită că nu se întâlnise cu mama ei.
   „Băieţelul meu e sănătos“, îşi spuse Quinn, cu mâna liberă pe burtă. „E lucrul cel mai important.“
   - E mai albastru decât albastrul cerului, spuse Isaac de pe bancheta din spate.
   Îl privi prin oglinda retrovizoare şi văzu că în mână avea o jucărie nouă. Era un arici de cauciuc de dimensiunea unei mingi de golf, pe care îl alesese din cutia cu mici comori pe care pediatrul o oferea copiilor să aleagă după fiecare vizită.
   Quinn ştia că multe mame obişnuiau să le promită o surpriză ca să îi convingă pe copiii lor înspăimântaţi să meargă de bunăvoie la doctor şi nu era deloc o idee rea ca şi doctorii să facă acelaşi lucru. Se întrebă ce fel de promisiune l-ar fi făcut pe Eugene să meargă la doctor. El trebuia să creadă că viaţa lui era într-un pericol iminent ca să ceară ajutorul medicului. Nici măcar sexul nu era un stimulent suficient de puternic cât să-l trimită la doctor.
   Încă de la începutul relaţiei lor, erecţiile lui Eugene erau inconstante, iar cu timpul deveniseră mai puţin frecvente. În acea perioadă apăruse Viagra şi nici nu puteai deschide ziarul fără să vezi un articol despre acel medicament. Quinn repetase cel puţin douăzeci de conversaţii imaginare în minte, însă tot nu găsise o metodă potrivită prin care să deschidă subiectul cu Eugene, mai ales după ce irosise destulă energie încercând să-l convingă că nu avea importanţă.
   Din fericire, el fusese cel care deschisese subiectul. Erau în pat şi rămăsese fără erecţie înainte să facă dragoste.
   - E în regulă, spuse ea.
   El îşi duse mâinile la ceafă.
   - Aş vrea să iau o reţetă pentru Viagra. Asta ar rezolva totul.
   - Şi de ce nu o faci?
   - Glumeşti? Crezi că aş putea vorbi cu vreun doctor despre impotenţă? Ce-aş putea spune?
   - Ce zici de „Aţi putea să-mi prescrieţi Viagra?“
   - Apoi o să mă întrebe dacă am probleme şi nu mi se scoală.
   - Şi?
   - Cum şi? Şi e umilitor.
   - Eugene, te vei simţi stânjenit preţ de treizeci de secunde. Apoi o să ai reţetă pentru Viagra.
   - Ziarele o să vorbească o zi întreagă despre asta.
   - Ziarele nu vor afla sau nu le va păsa.
   - Crezi că nu salivează să afle cine ia Viagra? spuse el.
   - Te rog. Sunt sigură că jumătate dintre bărbaţii de la Hollywood iau.
   Eugene ridică cearşaful şi îşi privi vintrele, ca şi când s-ar fi aşteptat să vadă ceva acolo.
   - Da, oftă el, însă în L.A. au doctori speciali care îţi scriu reţetele sub nume false.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, n-o să ajungă subiect la Variety.
   - Parcă văd titlul, continuă Eugene. DJ ŞOC NU SE MAI DESCURCĂ-N PAT DELOC.
   - Asta nu se va întâmpla! râse Quinn.
   - Şi apoi articolul: FANII SPERĂ CA DJ-UL LOR SĂ NU FIE HOMO.
   - Ar trebui să păstrezi asta pentru emisiune.
   - Da, sigur.
   Rămaseră amândoi tăcuţi o clipă, în timp ce Quinn încerca să găsească o metodă să-l convingă să vorbească despre asta cu doctorul său. La urma urmei, i-ar face pe amândoi mai fericiţi. Îi plăcea să facă dragoste cu el şi îi era dor de acele momente în care pasiunea lui era atât de intensă încât murea de nerăbdare să intre în ea. Doar gândul la dorinţa lui disperată o făcea să tremure. El îşi lăsă mâna pe umărul ei.
   - Tu va trebui să mă ajuţi.
   - Pot să încerc, răspunse ea, ridicându-se în capul oaselor şi trăgând cearşaful de pe Eugene.
   - Nu asta. Vreau să spun că trebuie să-mi faci rost de reţetă.
   - Şi cum aş putea să fac eu asta?
   - Să vorbeşti cu altcineva să ia reţeta, apoi să-mi dai pastilele.
   - Cu cine? Cu agentul tău? S-ar putea să nu fie în fişa postului său.
   Eugene o privi, încercând să-i transmită fără cuvinte ideea lui. Quinn înţelese.
   - Hayden? spuse ea. Vrei să-mi rog fratele să ceară Viagra pentru tine?
   - De ce nu? Homosexualii nu au vreo ruşine în privinţa sexului.
   - Nu cred că e chiar aşa.
   - Ştii ce vreau să spun. Probabil vorbeşte cu doctorul tot timpul despre scula lui. De fapt, sunt sigur că scula lui are nume şi poliţă de asigurare.
   - Nu vreau să mi-l închipui pe Hayden botezându-şi scula, râse ea.
   - Îmi pare rău. Am fost nepoliticos? Îmi retrag cuvintele. Sunt sigur că nu-şi botează scula.
   - Mulţumesc.
   - Însă fundul lui are probabil cărţi de credit proprii.
   - Eugene!
   - Visa. „Oriunde cu tine.“
   Ea râse din nou, de data asta cu lacrimi.
   - Putem să schimbăm subiectul?
   El îi luă mâna şi i-o sărută.
   - Sigur. Nu vreau să te scârbesc. În plus...
   Tăcu o clipă şi îi duse mâna la vintre, unde începuse să aibă erecţie.
   - Râsul tău, spuse el, cu buzele pe gâtul ei. Mă înnebuneşte.
   Îşi trecu limba peste pielea de sub urechea ei, unde ştia că se gâdila, iar ea chicoti.
   - Trişezi, spuse ea.
   - Şi Viagra la fel.
   Şi făcuseră dragoste în acea noapte. Însă data următoare când încercaseră, Eugene nu avu erecţie oricât se străduise ea. Iar Quinn vorbise cu Hayden, care îi abordă cererea cu o îngrijorare sinceră, iar o săptămână mai târziu îi întinse o reţetă cu care putea cumpăra pastiluţele albastre.

Capitolul 11

   Quinn parcă în faţa casei părinţilor ei, opri motorul şi rămase cu mâna pe volan ca şi când, dacă îl strângea bine, şi-ar fi putut încetini bătăile inimii.
   Ultima dată când vizitase casa era goală şi sperase să comunice cu spiritul mamei ei prin tablourile acesteia. Acum maşina mamei ei era pe alee, iar sufletul ei era în casă... îi bătea în piept.
   Era o dimineaţă de miercuri, iar Isaac se simţise suficient de bine cât să meargă la şcoală. Aşa că, după ce îl urcase în autobuz şi, ca întotdeauna, rămăsese în colţ, pentru ca Isaac să o poată vedea prin geamul din spate până când şoferul coti la următoarea stradă, Quinn coborâse în subsol şi se strecurase prin portal către viaţa ei din oraş. De acolo urcase în maşină şi traversase tunelul către autostrada Long Island, urmând străzile familiare până la casa copilăriei ei.
   Acum, în timp ce stătea singură în maşină, nu era prea sigură că putea s-o facă. Cum ar fi putut s-o facă? Cum ar fi putut să dea cu ochii de mama pe care o înmormântase cu şapte ani în urmă? Poate că Hayden avea dreptate. Era o idee îngrozitoare.
   Privi casa şi se întrebă ce anume făcea mama ei în acea secundă. Bea o ceaşcă de cafea şi citea ziarul? Vorbea la telefon cu vreo prietenă? Era în atelierul ei şi amesteca vopselele? Făcea yoga în dormitor?
   „Ar trebui să pornesc maşina şi să plec“, îşi spuse Quinn. Privi din nou casa.
   „Nu. Am ajuns până aici. Trebuie s-o fac.“
   Quinn se apropie de uşa principală şi căută nervoasă prin geantă după cheie.
   O găsi, însă, înainte să intre, privi gura de alamă strălucitoare a cutiei poştale, montată la câţiva centimetri de pământ, la nivelul ochiului unui copil mic. Odată, când îl vizitaseră pe tatăl ei, Isaac îşi înţepenise mânuţa plinuţă de bebeluş în deschizătură. Quinn acţionase imediat şi rupsese balamaua să-i elibereze mâna.
   Nu se mai deranjaseră s-o repare, însă acum o găsi neatinsă.
   Quinn trase adânc aer în piept, băgă cheia în broască şi deschise uşa.
   - Mamă? strigă ea nesigură.
   Niciun răspuns.
   Îşi lăsă geanta lângă intrare şi se duse din hol în bucătărie. Pustiu. Pe masă era un exemplar din New York Times, deschis la cuvintele încrucişate, cu un stilou aşezat în diagonală pe el. Quinn aruncă o privire la pagină. Jumătatea de sus era completată cu literele familiare ale scrisului de mână al lui Nan.
   Intră în camera de familie întunecată, care dădea spre atelierul luminat de soare din spatele ei şi îngheţă.
   Acolo, cu silueta conturată în soare, se afla mama ei.
   Nan lucra la un tablou şi era foarte prinsă în ce făcea, aplicând tuşe lungi şi arcuite în partea dreaptă a pânzei. Părul ei negru şi ciufulit, strâns la spate cu o clamă, era mai lung decât ultima dată când o văzuse Quinn. Se auzea o muzică lină, iar Quinn zări ceva nou - un iPod conectat la un difuzor. În rest, totul era atât de familiar, era ca şi când... Quinn se opri să termine acea frază în minte.
   Era ca o întoarcere acasă.
   Fără să poată să se mişte sau să vorbească, o urmări pe mama ei la lucru. Cum de nu-i observase graţia până atunci? Mereu fusese atât de frumoasă? Sau pur şi simplu dragostea aceea izvora dintr-un loc atât de adânc, încât părea să o copleşească pe Quinn din fiecare unghi?
   Nan lăsă jos pensula şi făcu un pas înapoi ca să privească tabloul.
   - Mamă? spuse Quinn. 
   Vocea i se părea foarte tânără. Ca a unui copil.
   Nan se întoarse. Zîmbi şi îşi îndepărtă o buclă de păr de pe frunte cu încheietura mâinii.
   - Nu te-am auzit venind.
   Quinn făcu un pas înainte şi intră în atelier. Foarte calmă, Nan luă un tub de vopsea şi stoarse un strop pe paletă.
   - Lasă-mă o clipă, spuse mama ei, apoi înmuie pensula în picătura de galben-deschis.
   Nan nu obiecta de obicei când era deranjată de la lucru atâta timp cât era lăsată să termine gândul artistic pe care încerca să-l exprime. Amestecă galbenul cu un strop de maro până obţinu o nuanţă muştar, apoi privi din nou tabloul şi adăugă culoarea cea nouă în tuşe mici şi fine. Se opri să-şi evalueze opera, mai adăugă o pată mică, apoi lăsă pensula jos. Quinn rămase tăcută lângă ea. Nan luă o cârpă şi-şi şterse mâinile, apoi se aplecă să-şi sărute fiica pe obraz. Mirosea a vopsea acrilică şi a parfumul ei preferat, Shalimar.
   - Eram în drum spre mall, spuse Quinn.
   Brusc era neliniştită că mama ei ar putea intui cumva adevărul acelei vizite, iar asta era ceva ce Quinn n-ar fi putut dezvălui. Să-i spună mamei ei că exista o altă relitate în care se sinucisese pur şi simplu nu era o idee bună.
   - Cafea? întrebă Nan.
   Quinn răsuflă uşurată. Mama ei nu-i simţea agitaţia, iar Quinn îşi dădu seama că era un lucru bun că o prinsese pe Nan în mijlocul unui episod creativ, când puterea ei de intuiţie maternă nu funcţiona.
   - Nu vreau să te deranjez, spuse Quinn.
   - Îmi prinde bine o pauză.
   Privi lung chipul mamei ei. Fărâmele de chihlimbar din ochii ei verzi o făcură pe Quinn să ardă de dor.
   „Am nevoie de ea“, îşi spuse ea, abia stăpânindu-se să nu plângă.
   - Fac eu cafeaua, spuse Quinn. Termină ce ai de făcut.
   Nan acceptă, iar Quinn se duse în grabă în bucătărie ca să-şi revină. Îşi spălă faţa cu apă rece, încercând să se stăpânească, apoi puse apa la fiert şi numără linguriţele de cafea măcinată în cafetiera mamei ei.
   În timp ce aştepta să se facă cafeaua, se aşeză la masă şi privi jocul de cuvinte încrucişate. Era un semn atât de familiar în peisajul zilnic al vieţii ei - pătratele acelea negru cu alb cu scrisul elegant al lui Nan în sus şi în jos, mereu cu cerneală albastră - încât în trecut devenise aproape invizibil. Acum chiar şi acel lucru atât de obişnuit i se părea extraordinar şi o făcu pe Quinn să-şi înghită un nod din gât.
   Aduse două ceşti de cafea în atelier - cu zahăr şi lapte pentru ea, neagră cu zahăr pentru mama ei - şi se aşeză pe canapeaua albă în timp ce mama ei lucra.
   Quinn se gândise că abia aştepta să vorbească cu mama ei despre copil, să plângă pe umărul ei şi să-i spună că era prea mult pentru ea să treacă singură prin asta. Însă tot ce dorea era să fie lângă ea, să bea împreună o ceaşcă de cafea, să respire acelaşi aer cu ea.
   Quinn o urmări pe Nan lucrând la fundalul unui tablou, creând atmosfera.
   Încercă să-şi dea seama care era subiectul din prim-plan, cu toate că deocamdată era doar o schiţă. Lui Quinn i se păru că vede o femeie pe un scaun citind, cu capul lăsat în jos şi părul venindu-i în faţă. Quinn se întrebă dacă era autoportretul artistei în tinereţe. Arăta ca şi când ar fi fost Nan, însă personajul părea să aibă părul drept, nu o claie ciufulită, ca mama ei. Lui Quinn îi trecu prin cap că poate fi un portret al ei, însă nu dorea să întrebe. Dacă mama ei va dori, îi va spune.
   - De ce anume aveai nevoie la mall? întrebă Nan, continuând să lucreze la linia orizontului.
   - Hm... de lenjerie intimă pentru Eugene.
   Nan făcu o pauză şi o privi pe Quinn peste umăr. Nu o credea.
   - Nu găseşti chiloţi în Manhattan?
   Quinn ridică din umeri.
   - N-ai nevoie de scuză ca să vii în vizită la mine.
   - Ştiu. 
   Cuvântul ieşi ca o şoaptă.
   Nan îşi şterse pensula cu cârpa şi o lăsă într-o cutie cu apă. Se apropie de fiica ei.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic. Doar că... mi-era dor de tine.
   - Ne-am văzut cu două seri în urmă.
   Quinn închise ochii. Îşi amintea - cina pe care o ratase din cauză că nu putuse pleca de lângă Isaac. Amintirea îi reveni acum foarte clar. Restaurantul era întunecat. Comandase peşte tilapia. Mama ei fusese îmbrăcată cu o bluză ţărănească albastră şi purtase un colier lucrat manual din alamă bătută. Hayden apăruse târziu, fără Cordell, şi îi spusese lui Quinn că era „la atât“ să se despartă de el.
   - Cred că pur şi simplu aveam nevoie să ies, spuse Quinn.
   - Ştii de ce ai nevoie? întrebă Nan.
   - De ce? zise Quinn, fericită să-i dea apă la moară mamei ei. Era sigură ca urma o aluzie sexuală.
   - De cizme, răspunse Nan.
   - De cizme?
   - De cizme noi. Sunt reduceri la Nordstrom.
   Quinn zâmbi. Exact de asta avea nevoie - de o zi cât se poate de obişnuită în oraş cu mama ei. O adevărată fericire. Se ridică.
   - Ştii ceva, probabil mi-ar prinde bine nişte cizme noi.
   - Atunci hai la mall. Şi dacă tot suntem acolo, poate ne oprim şi la Frederick’s să cumpărăm nişte chiloţi sexy pentru tine. Ai nevoie de sex, copilă.
   Quinn râse şi ştiu că vitalitatea lui Nan o va ţine în priză şi că-i va plăcea acea ieşire. Atracţia exercitată de mama ei era prea puternică, iar Quinn nu putea să se detaşeze şi să privească acea ieşire la cumpărături cu ochii unui străin imparţial.

   La mall cumpărară cizme noi de la Nordstrom şi cercei de la un stand. Când căutară prin lăzi la librăria din mall, un copil începu să plângă, iar Quinn se întoarse din instinct să se uite. Tânăra mamă încerca să-l liniştească legănându-l în căruţ, însă Quinn îşi dădu seama din acel plâns că de fapt îi era foame, iar asta îi provocă un nod de îngrijorare în stomac.
   Nan îşi privi fiica.
   - Eşti bine?
   Quinn dădu din cap.
   - Azi e ceva schimbat la tine.
   - Cum adică?
   Bebeluşul continua să plângă, iar Nan urmări privirea fiicei sale la bebeluş şi înapoi.
   - Eşti însărcinată? întrebă ea.
   - Nu!
   - Nu minţi. Poţi să-mi spui să-mi văd de treaba mea, însă nu mă prosti.
   - În regulă, răspunse Quinn. Vezi-ţi de treaba ta. Însă nu sunt însărcinată.
   - Încerci, nu-i aşa?
   - Vezi-ţi de treaba ta.
   - Ştiam eu! Tu şi Eugene încercaţi să faceţi un copil. Ar trebui să v-o trageţi în fiecare zi toată luna. Am citit într-o revistă.
   - Vezi-ţi de treaba ta, spuse iar Quinn, râzând.
   Nan o prinse pe fiica ei şi o îmbrăţişă.
   - Nu ţi-am zis niciodată asta, însă dacă mă faci bunică o să mor fericită. Oh, Quinn, draga mea, fă un copil. Fă-mă bunică!
   „Bunică“, îşi spuse Quinn, apoi îşi aminti acele momente sfâşietoare - de obicei în preajma comemorării morţii mamei ei - când era copleşită de dor. Ar fi dorit atât de mult ca mama ei să-l cunoască pe băieţelul ei, încât plângea şi-i spunea lui Lewis: „L-ar fi iubit atât de mult“. Iar el o mângâia blând şi îi şoptea: „Ştiu“.
   Mai târziu, când rămaseră să ia prânzul în zona de restaurante, femeia cu copilul înfometat trecu pe lângă masa lor. Quinn vedea acum că era un băieţel, îmbrăcat într-un costum crem cu un trenuleţ albastru pe piept. Acum era fericit şi îşi scosese o şosetă, arătându-şi picioruşul grăsuţ şi degetele ca nişte sâmburi.
   Quinn simţi că i se contractă stomacul.
   Se trezi din reverie şi se uită la ceas, dându-şi seama că aproape uitase că avea altă viaţă la care să se întoarcă.
   - Trebuie să plec, îi spuse mamei ei.
   Nan încă mânca din salată.
   - Chiar acum?
   - Da.
   - Mă gândeam să trecem şi pe la Betsey Johnson. Ai văzut chestia aia roz ciudată din vitrină?
   - Nu am timp, răspunse Quinn. Nu mi-am dat seama cât de târziu e.
   Se ridică.
   - Unde te grăbeşti aşa? întrebă Nan.
   - Mamă, te rog. Hai să mergem.
   - Nu poţi să-mi spui unde te grăbeşti aşa?
   - Nu.
   - Acesta e alt moment de „vezi-ţi de treaba ta“? întrebă Nan.
   Quinn încuviinţă din cap. Nan privi câteva secunde chipul fiicei ei, apoi luă şerveţelul şi se şterse la gură.
   - Dacă nu te-aş cunoaşte, spuse ea, aş crede că eşti gata să te transformi într-un dovleac.

   Înapoi în oraş, Quinn umplu cada şi intră în ea, pregătindu-se să se întoarcă la cealaltă viaţă a ei.
   Inspiră adânc, închise ochii şi se scufundă, numărând în sens invers de la 10. Aşteptă să simtă înţepătura familiară, însă nu se întâmplă nimic. Scoase capul să ia aer, înghiţi, apoi se scufundă din nou. Nimic. Simţi în stomac o spaimă din ce în ce mai mare. De ce nu mergea? Intră din nou sub apă, ţinându-şi respiraţia cât de mult putu. De data aceea simţi o împunsătură, însă nu suficient de puternică încât să o tragă dincolo.
   Se ridică în capul oaselor. „Gândeşte.“ Simţi că trebuia să schimbe ceva - ceva din starea apei nu era în regulă. Era prea rece? Sau prea caldă?
   Deja începea să-i fie frig, dar se întrebă dacă împunsătura pe care o simţise fusese rezultatul temperaturii care scădea. Poate că apa nu era suficient de rece.
   Dădu drumul la robinetul de apă rece, tremurând în timp ce în cadă era din ce în ce mai frig. Opri apa, mai luă o gură de aer, îşi încrucişă braţele pe piept şi se scufundă. Aproape imediat simţi din nou împunsătura, iar în clipa următoare fu absorbită de călătoria prin beznă spre casă.
   La fel ca data trecută, simţi un miros de pământ chiar înainte să vadă lumina din camera de spălat prin fisura din faţa ei. Era doar imaginaţia ei sau deschizătura se micşorase? Quinn se strecură prin ea, încercând din greu să nu se zgârie din nou, însă era imposibil. Pur şi simplu nu avea cum să treacă prin ea fără să se rănească. Dar nu avea importanţă. Reuşise. Se întorsese.

Capitolul 12

   Obstetriciana lui Quinn lucra într-o secţie foarte mare, aşa că sala de aşteptare era întotdeauna plină de femei. Cele mai multe erau însărcinate, iar asta o făcea pe Quinn să-şi simtă sufletul mai greu decât pântecul.
   Contrastul dintre disperarea ei şi fericirea celorlalte era copleşitor. Femeile îşi zâmbeau una alteia, iar altele vorbeau în şoaptă. Era o frăţie veselă căreia îi aparţinuse şi Quinn până în urmă cu câteva săptămâni. Însă acum se simţea izolată. Trăia coşmarul cel mai negru al oricui.
   O femeie care ducea o pungă cu scutece şi un copil mic într-un coşuleţ intră şi se înregistră la birou, apoi se aşeză lângă Quinn. Bebeluşul cuibărit în coşul modern era învelit într-o pătură de flanel cu dungi roz. Părea să aibă vreo 4 săptămâni, ceea ce însemna că aceea era consultaţia postnatală a mamei. La finalul vizitei, doctoriţa va examina epiziotomia femeii, asta dacă făcuse aşa ceva, apoi îi va spune că era pregătită să facă iarăşi sex. Quinn îşi aminti de examinarea de după naşterea lui Isaac şi de teama că sexul i s-ar putea părea dureros. Acum asta i se părea cea mai mică dintre probleme.
   Copilul se foi, iar femeia lăsă revista jos, desprinse catarama de la centura copilului şi îl scoase din coş. Cu o mână descheie bluza şi îşi duse copilul la sân.
   Quinn era suficient de aproape cât să audă copilul sugând, înghiţind, sugând, înghiţind, într-un ritm atât de susţinut încât părea că toarce.
   Quinn se luptă cu şuvoiul de autocompătimire, care se ridica în ea precum un val care se izbea de stânci ascuţite. Însă către cine îşi putea îndrepta furia? Nu era ca şi când ar fi putut să facă scandal ca să-şi convingă doctorul să-i schimbe diagnosticul.
   După ce îşi hrăni copilul, femeia o aşeză pe fetiţa micuţă pe umăr şi o bătu uşor pe spate, încercând să o facă să râgâie. Era exact ce făceau toate mamele. Aveau grijă de copiii lor. Dacă le era foame, îi hrăneau. Dacă aveau gaze, îi făceau să râgâie. Dacă se murdăreau, îi schimbau. Dacă erau bolnavi, îi însănătoşeau.
   Însă Quinn nu avea puterea să-şi vindece copilul. Cum ar putea să treacă prin asta? O mamă trebuia să repare lucrurile, să facă în aşa fel încât totul să fie bine.
   Era o senzaţie pe care Quinn o avusese chiar dinainte să devină mamă. Acum era o forţă atât de puternică, încât nu-şi putea imagina cum era fie neajutorată în faţa suferinţei copilului ei. De ce nu avea resursele necesare ca să repare ceea ce era în neregulă cu fiica ei?

   Când dăduse interviu pentru slujba ei la Baston’s Books, angajatul de la resurse umane îi pusese lui Quinn mai multe întrebări standard menite să dezvăluie anumite trăsături ale personalităţii ei. Când întrebase „Care e cel mai mare regret al tău?“ Quinn răspunsese că nu credea în regrete, explicând că mereu avea ceva de învăţat din greşelile ei. Era răspunsul corect, cel subliniat în toate cărţile care te învăţau tehnici de răspuns la interviuri, iar Quinn chiar credea asta.
   Însă acum se simţi nevoită să se întrebe dacă nu cumva regreta că îl părăsise pe Eugene. Oare făcuse o greşeală? Oare aceea era viaţa pe care ar fi trebuit să o aibă? Oare faptul că-l alesese pe Lewis fusese o decizie greşită pe care o luase doar ca să-i dovedească mamei sale că nu avea dreptate? Poate că malformaţia bebeluşului era pedeapsa dată de univers pentru că-şi refuzase adevăratul destin.
   Quinn se opri. „Nu“, îşi spuse ea. „Nu se poate. Destinul e o poveste. Lumea e condusă de liber-arbitru.“ Oricum, chiar dacă era tentată să creadă în soartă, putea la fel de uşor să creadă că îi era sortit să-l întâlnească pe Lewis în acea zi şi să-l lase să o sărute în seara în care apăruse la librăria la care lucra ea.
   El zăbovise prin spatele librăriei când lectura se termină, iar coada de oameni care aşteptau un autograf de la Tom Perrotta se subţiase. Lewis o întrebase pe Quinn dacă dorea să iasă la o plimbare, iar ea acceptase. Era o noapte frumoasă.
   Se plimbară spre Central Park şi vorbiră despre familiile lor, despre copilăria lor şi despre gusturile în materie de cărţi. Ea îi povesti despre casa de lângă lac a mătuşii sale din Berkshires şi despre cât de puţin fusese lăsată să se uite la televizor când era mică. El îi spuse despre tabăra în care fusese şi despre torturile îngrozitoare pe care fusese nevoit să le mănânce de fiecare dată de ziua lui de naştere pentru că mama lui avea mai multă dragoste decât talent culinar.
   În tot acest timp Quinn ştiuse că o va săruta, iar ea avea de gând să-l lase. Gândul acela îi făcea inima să-i bată cu putere şi nu-şi dădea seama dacă era vorba de nervozitate la gândul că-l trăda pe Eugene sau pur şi simplu de nerăbdarea stârnită de dorinţă. Şi-ar fi dorit ca el să o ia de mână.
   Încă mai aveau două străzi până la parc, când o aromă plăcută îi opri. Erau în faţa unui restaurant chinezesc.
   - Ţi-e foame? întrebă el.
   - Sunt lihnită.
   Continuară să vorbească în timp ce mâncară găluşte, pacheţele de primăvară şi tăieţei reci cu susan, împărţind politicos totul. Pe masă mai rămăsese o jumătate de pacheţel de primăvară când ea băgă mâna în geantă şi scoase un vechi talisman chinezesc pe care îl păstrase pentru că era foarte amuzant. Când ridică privirea descoperi că Lewis aşezase acel aperitiv pe farfuria ei fără să spună un cuvânt.
   El îi ceru talismanul să-l vadă, iar Quinn i-l dădu, privind mâncarea din faţa ei, aproape înecată de recunoştinţă. Pentru alţii n-ar fi însemnat nimic, dar să pui ultima jumătate dintr-un pacheţel de primăvară pe farfuria celuilalt era genul de lucru pe care ea îl făcuse toată viaţa ei. Pentru ea nimeni nu făcuse aşa ceva. Nici măcar o dată.
   - Întinde-ţi aripile şi prăjeşte ca o pasăre, citi Lewis.
   Râse.
   După cină o conduse până acasă, iar ea ştiu că el o va săruta chiar acolo, în stradă, în văzul tuturor. Însă în clipa aceea nu-i păsa. Avea nevoie de acel sărut.
   El se aplecă şi îşi apăsă uşor buzele pe ale ei, apoi se retrase. Un sărut de test.
   Ea dorea mai mult. El o sărută din nou, de data aceasta mai profund, cu trupurile mişcându-se la unison. Simţea pulsaţia ca pe un curent care începuse dintre picioare şi se întinsese în toată fiinţa ei. El o trase şi mai aproape cu o mână, iar cu cealaltă îi pipăi toracele. Simţea că el ar fi vrut să urce un centimetru mai sus, iar ea şi-ar fi dorit să o facă. „Atinge-mă“, îşi spuse ea. „Te rog. Dumnezeule.“
   Însă el nu o făcu. Sărutul se sfârşi, iar ei rămaseră îmbrăţişaţi, fără să scoată o vorbă. Se simţea pierdută. El îi mângâie părul şi o eliberă.
   - Mingea e acum pe terenul tău, spuse el privind-o în ochi, iar ea dădu din cap. Dacă voia să-l vadă, va trebui să-l sune.
   Pentru ea urmă o săptămână de tortură, în care se hotăra, apoi se răzgândea.
   Trebuia să-l sune. Nu putea să-l sune. Era îndrăgostită de Eugene. Iar el avea nevoie disperată de ea. Însă auzea permanent vorbele mamei ei, care îi spusese că destinul ei era să fie alături de bărbatul care era un adevărat sifon emoţional, iar asta o înfuria. La naiba, merita pe cineva care dorea să o facă fericită!
   Aşa că, în sfârşit, dădu acel telefon. Iar povestea lor de dragoste avansă rapid.
   Două săptămâni mai târziu ea plăti avansul pentru un apartament micuţ din Gramercy Park şi începu să-şi mute lucrurile. La început, ideea de a-l părăsi pe Eugene era la fel de înăbuşitoare precum căldurile din august. „Cum ai putut să-mi faci asta?“ o întreba el neîncetat, în timp ce ea plângea sub greutatea vinei.
   „Quinn, ştii că nu pot să accept slujba de la televiziune dacă tu nu mai eşti în viaţa mea. Nu pot s-o fac fără tine. Nu pleca!“
   Însă ea plecă. Iar după ce scăpă de acea perioadă, momentele în care se simţea liberă şi uşoară erau din ce în ce mai multe.
   Dar perioadele de îndoială nu dispărură. Oare Eugene se va descurca fără ea? Ce se va întâmpla cu stilul ei de viaţă? Îşi spunea că n-o interesau vedetele, însă în ocaziile rare în care Eugene accepta invitaţii, Quinn se trezea cot la cot cu mari celebrităţi, iar asta o emoţiona. Oare nu-i va fi dor?
   Cel mai rău lucru pentru Quinn era că se întreba tot timpul dacă nu cumva mama ei avusese dreptate. Poate că pur şi simplu nu avea temperamentul potrivit pentru a fi cu un bărbat bun şi care putea să ofere. Era emoţionată de momentele tandre ca acela cu pacheţelul de primăvară, însă mai erau multe alte evenimente asemănătoare când inima ei nu putea să accepte generozitatea lui.
   Într-o noapte, ea şi Lewis ieşiră să ia cina la Pete’s Tavern, un loc pe care Quinn îl iubea pentru savoarea lui istorică. Era un reper important în Manhattan, cunoscut ca fiind preferatul celui mai mare autor de nuvele al Americii, O. Henry.
   Cei doi se aşezară în separeul lor confortabil, zugrăvit în negru, iar când chelnerul veni să le ia comanda, Quinn ceru file de calcan umplut. Era peştele ei preferat şi ştia că acolo îl gătesc foarte bine. Lewis comandă acelaşi lucru.
   După câteva minute, chelnerul veni şi le spuse că mai rămăsese doar un calcan şi le sugeră ca unul dintre ei să comande somon.
   - Comand eu, spuse Quinn. E în regulă.
   - Nu, insistă Lewis. Oricum nu aveam chef de calcan.
   - Eu chiar prefer somonul, minţi ea.
   - Atunci două porţii de somon? întrebă chelnerul.
   Locul era zgomotos şi engleza lui era limitată, aşa că se chinuia să comunice cu ei.
   Lewis şi Quinn se priviră. Nici unul nu-şi găsea cuvintele ca să renunţe la generozitate, iar chelnerul le spuse că le va aduce îndată somonul.
   Quinn îşi blestemă firea în timp ce mesteca peştele prea aromat, care nu prea-i plăcea. De ce nu putuse accepta oferta lui Lewis? Ar fi fost chiar atât de îngrozitor să cedeze în faţa generozităţii lui? Oare nu tocmai de asta îl părăsise pe Eugene? Ca să fie cu un om care putea să dăruiască?
   - Cum e somonul? întrebă Lewis.
   - E decent.
   - De ce nu ai acceptat ultima porţie de calcan?
   - Tu de ce n-ai făcut-o?
   - Am vrut să fii mulţumită.
   Ea se opri, rumegând cuvintele lui în timp ce privea pereţii vechi din jur.
   Clădirea avea o istorie atât de bogată, încât părea să aibă propriul spirit. Îşi trecu degetele peste cărămizile aspre de lângă ei, ca şi când trecutul ar fi fost un lucru fizic pe care-l putea atinge.
   - Ştii care e ironia? spuse ea. O. Henry a scris Darul magilor chiar în această tavernă, iar noi suntem exact precum cuplul din acea poveste. Ea şi-a vândut părul ca să-i cumpere lui un lanţ pentru ceas. Iar el şi-a vândut ceasul ca să-i cumpere ei un pieptene. Nici unul nu s-a ales cu nimic.
   Lewis scutură din cap.
   - Nu aşa se termină, spuse el.
   - Nu?
   - Nu poţi să spui că nu s-au ales cu nimic. O. Henry vrea să arate cât de bogaţi sunt pentru că ceea ce au ei e mai valoros decât obiectele.
   Quinn dădu din cap, încercând să-şi amintească povestea. La naiba, avea dreptate. „Da“, se gândi ea, „indiferent cât de greu e, o să încerc. O să încerc să apreciez generozitatea care însoţeşte dragostea lui.“
   - Sigur, adăugă el, asta doar pentru că nu erau obligaţi să mănânce somon uscat şi cartofi zbârciţi.
   Ea râse şi îi făcu semn ospătarului.
   - Ce faci? întrebă ea.
   - Verific să văd dacă mai au calcanul.
   În ciuda promisiunii pe care şi-o făcuse, natura generoasă a lui Lewis continuă să fie o problemă pentru Quinn, mai puţin într-o zonă crucială a vieţii lor: dormitorul.
   Foarte repede, Quinn descoperi că Lewis avea abilitatea de a-i stârni latura animalică într-un fel care nu o lăsa să-i respingă bunăvoinţa. Prima dată făcuseră dragoste în apartamentul lui din Forest Hills. El îi pregătise cina şi amândoi ştiau foarte clar că aceea era noaptea în care aveau să-şi consume relaţia. Ea trepidă de nerăbdare pe tot parcursul cinei, abia aştepta să termine de mâncat ca să se mute în dormitor, unde avea să-i arate aprecierea ei.
   Însă când începură, gesturile lui îi anihilară hotărârea de a-i arăta dragostea ei. Era lent şi chibzuit, şi fiecare atingere o făcea să-şi dorească şi mai mult. Când ajunse deasupra ei, în mintea ei nu avea loc alt gând decât acela de a-l simţi, de a o poseda.
   - Te rog, strigă ea. Acum.
   - Aşteaptă, spuse el, apoi continuă până când ea lovi cu picioarele, căutând stâlpii inexistenţi ai patului.
   El se întoarse la faţa ei şi o sărută pe gură, ţintuindu-i braţele în timp ce o pătrunse. Ea îşi încolăci picioarele în jurul mijlocului lui ca să-l împingă şi mai adânc în ea, iar când ajunse, tremurând, la orgasm, fu o eliberare care îi dărâmă şi ultimul parapet, lăsând-o vulnerabilă în faţa celor mai mici particule ale dragostei lui.
   Quinn se relaxă lipită de el, epuizată. El îşi trecu degetul pe obrazul ei, iar ea îi sărută mâna.

   Analiza lui Quinn – nr. 4

   Nan nu era prea sigură că seria se transforma în ceva demn de luat în seamă, însă Ellis Everett, prietenul şi dealerul ei, o considera cea mai bună lucrare a ei de până atunci. Chiar catalogase acele tablouri drept „sublime“.
   Poate că Nan va simţi acelaşi lucru când va picta ultima pânză. Poate atunci va avea răspunsul pe care îl căuta cu acea serie.
   Să o înfăţişeze pe Quinn în anii de facultate era destul de greu, căci Nan o văzuse rar în acea perioadă. Fiica ei fusese plecată, locuise la cămin şi abia dacă vorbea cu părinţii ei în timpul vacanţelor. Nan se gândea să picteze un scaun verde gol pentru acel portret - şi poate să-l aşeze în dormitorul lui Quinn. Însă ar fi părut o păcăleală. Şi un fel de eschivare.
   Oare Quinn fusese fericită la facultate? Da. Aproape sigur da, ca şi când ar fi nevoie să le dovedească părinţilor ei că putea înflori când nu era sub acoperişul lor. Aşa o va surprinde pe Quinn în acest stadiu, se hotărî Nan - cu furia mocnindu-i dincolo de masca ei fericită.
   Începu să schiţeze chipul tânăr al lui Quinn, încercând diverse expresii. Era ceva atât de tulburător în furie. Nan simţi că era îndreptată direct spre ea. Ar fi dorit să întrebe: „Ce am făcut? De ce eşti atât de furioasă pe mine?“
   „Dacă ai înţelege puterea dragostei pe care ţi-o port, m-ai ierta“, îşi spuse Nan.

Capitolul 13

   Quinn nu află nimic nou la vizita la obstetrician. Tensiunea ei era normală. Se îngrăşase cu un kilogram şi ceva. Bătăile inimii fetusului erau puternice. Cu excepţia faptului că ţesutul din creier putea ieşi printr-o fisură din craniul copilului, era o vizită ca oricare alta.
   Se aşeză în faţa computerului, hotărâtă să nu mai evite adevărul şi să se confrunte cu boala fiicei ei. Tastă cuvântul „encefalocel“ în motorul de căutare. Informaţiile care apărură fură exact aceleaşi pe care i le spuseseră şi doctorii.
   Encefalocelul, sau cranium bifidum, era o afecţiune a canalului neural caracterizată printr-o protuberanţă a creierului şi/sau a membranelor care îl acoperă, printr-o deschizătură în craniu. Era o listă lungă de simptome care puteau însoţi boala, inclusiv hidrocefalia (lichid cefalorahidian în creier), întârzieri în dezvoltare, orbire, paralizie, retard mintal şi fizic, convulsii şi multe altele. Tot ce citea era înfiorător. Apoi găsi pagina Institutului Naţional pentru Boli şi Atacuri Neurologice, unde era scrisă o propoziţie care îi atrase atenţia: „Unii copii pot avea inteligenţă normală“.
   Unii. Ce însemna asta? Quinn analiză informaţiile, încercând să găsească un procentaj care să definească acea propoziţie. Dorea ceva de care să se agaţe, o fărâmă de speranţă.
   Găsi alt articol, plin cu date statistice. Acolo scria că encefalocelul reducea şansa ca un făt să se nască viu la doar 21%. Oare era adevărat? Chiar era o posibilitate de 80% să-şi piardă copilul? De ce doctorii nu-i spuseseră asta?
   Quinn citi mai departe. Din cei 21% care se năşteau vii, 50% nu supravieţuiau.
   Cum adică? Nu supravieţuiau mai mult de 1 an? O zi? O oră? Oare Naomi era ca şi moartă? Quinn luă un şerveţel şi-şi şterse nasul.
   Apoi îşi aminti şi altceva ce-i spusese doctorul - de cele mai multe ori, encefalocelul apare în spatele craniului, o regiune mult mai periculoasă. Quinn începu să spere că asta însemna că acele procente nu se aplicau neapărat copilului ei, a cărui fisură era într-o zonă mai puţin periculoasă.
   Quinn citi în continuare, găsind mai multe întrebări decât răspunsuri. O numită propoziţie o făcu să se oprească: „Un prognostic bun este indicat pentru pacientul care are ecefalocel anterior ce nu conţine ţesut din creier şi care nu prezintă anomalii asociate“.
   Anterior. Asta însemna în faţă, cum avea şi copilul ei. Nu are anomalii asociate. Exact asta i se spusese după ecografia locală. Marea întrebare era legată de ţesutul din creier. Dacă sacul care ieşea prin fisura din craniul lui Naomi era format din membrană şi nu din ţesut din creier, s-ar putea însănătoşi. Şi mai exista un lucru pe care doctorii nu putuseră să i-l spună. RMN-ul ei, pe care nu îl puteau face decât peste şase săptămâni, va dezvălui cu siguranţă tot ce trebuia să ştie. Trebuia să găsească un mod de a rezista până atunci, de a trăi în nesiguranţă.
   Quinn îşi dădu seama că problemele legate de aspectul fizic al bolii copilului - care o înspăimântaseră atât de rău când văzuse prima dată pozele pe internet - nici măcar nu fuseseră pe listă până în acel moment. Nu că nu i-ar fi păsat dacă chipul fiicei ei era malformat sau necesita operaţii estetice extinse. Pur şi simplu grija pentru sănătatea creierului ei îi ocupa toate gândurile acum. Exista suficient timp să se îngrijoreze şi pentru restul.
   Quinn se aşeză, epuizată. Privi ceasul. Isaac se întorcea într-o oră. Oare avea timp de o excursie scurtă în partea cealaltă? Oare putea scăpa de presiunea acestei vieţi doar pentru câteva minute?
   Încercă să se convingă că o pauză i-ar prinde bine, ar face-o să se simtă o mamă mai bună pentru Isaac. Însă dacă nu apărea la colţ atunci când autobuzul lui Isaac oprea, băiatul va fi distrus. Iar ultima dată se întorsese cu greu - poate de data asta o să-i fie şi mai greu. Nu, nu putea să rişte când avea atât de puţin timp la dispoziţie.
   Şi totuşi, Quinn nu se putea stăpâni să nu se întrebe ce făcea Eugene atunci, în partea cealaltă. Apoi îi veni alt gând: oare ce făcea Eugene acum în viaţa asta?
   Ştia că refuzase slujba la televiziune şi că după 1 an îşi pierduse şi emisiunea la radio, când ratingul său începuse să scadă. Ce se alesese de el? Presupunea că avea o emisiune la alt post, însă nu-i urmărise cariera. Era prea deprimant.
   Acum trebuia să ştie. Quinn tastă numele lui într-un motor de căutare şi află că Eugene încă era o personalitate a undelor şi avea o emisiune matinală la aceeaşi oră în nordul New Yorkului. Era vorba de un post mic, şi îşi imagina că el considera că era un ratat. Vina pe care o simţea Quinn se amesteca cu furia. Ar fi putut foarte bine să accepte slujba la televiziune după ce îl părăsise ea. Era ca şi când ar fi vrut intenţionat să aibă acel eşec ca să-i dovedească ei cât de devastat era că-l părăsise.
   Quinn găsi o imagine recentă cu Eugene în studio, cu căştile pe urechi, în timp ce îi lua interviu unei personalităţi locale. „Nu e vina mea“, ar fi dorit să-i spună acelei imagini. „Nu pot să am grijă chiar de tot. Nu pot!“
   Sună telefonul, iar Quinn se bucură să audă vocea fratelui său. Părea exuberant.
   - Cordell a obţinut slujba! spuse el.
   - Slujba? 
   Quinn era cufundată atât de adânc în propriile necazuri, încât era enervant să realizeze că bucuria putea fi atât de aproape.
   - Serialul acela, explică el. Care se filmează chiar aici, în New York. O să aibă rolul jucătorului de tenis căruia toate casnicele vor vrea să i-o tragă. Sau ceva de genul. E marea lui şansă.
   Fratele ei era fericit. Inima lui Quinn se înmuie.
   - Ce veşti bune!
   - Acum chiar putem avea o viaţă împreună, Quinn. Poate chiar o să ne căsătorim. Eu şi Cordell am vorbit despre asta când am fost ultima dată la Berkshires. Putem avea o nuntă adevărată în Massachusetts. Ştiai? Căsătoriile între persoane de acelaşi sex sunt legale, nici măcar nu trebuie să avem dovada rezidenţei.
   Ea ascultă atent. Uneori era greu să facă diferenţa între o criză maniacală şi bucurie intensă. Însă aceea părea fericire autentică, iar Hayden merita să fie fericit. Poate acest avans în carieră chiar va fi lucrul care-l va stabiliza pe Cordell. Poate aceasta era fericirea ca-n poveşti a fratelui ei.
   - O nuntă în Berkshires ar fi minunată, Hayden.
   - E o staţiune de cinci stele chiar la câţiva kilometri de casa mătuşii Bunny şi am auzit că primesc şi homosexuali. O să sun să văd dacă pot să fac o rezervare pentru vară, când totul e înflorit. N-ar fi minunat?
   Vara. Pentru Hayden, era doar un punct luminos din viitor. Pentru Quinn, era opacă şi rău-prevestitoare. Oare cum va fi viaţa ei atunci? O să fie fericită printre scutece, sutiene de lăuză şi haine murdare? Sau rutina ei zilnică va însemna drumuri la spital, rugându-se ca bebeluşul să supravieţuiască operaţiei? Sau mai rău, Naomi va fi doar o durere ascuţită a amintirii... copilaşul care n-a trăit.
   - Da, îi răspunse fratelui ei, ar fi minunat.

   În noaptea aceea, Quinn nu putu să doarmă.
  Ideea posibilei nunţi a lui Hayden făcea ca viitorul să fie prea real ca să-l evite. Quinn îşi repetă în minte toate scenariile posibile pentru Naomi, ca şi când şi-ar putea da seama ce se poate întâmpla doar dacă se gândeşte suficient de mult. De dimineaţă opri alarma, apăsă butonul de snooze şi încercă să se mai odihnească puţin.
   - Ai avut o noapte grea? întrebă Lewis.
   - Teribilă.
   - Vino aici.
   Quinn se rostogoli în braţele soţului ei, iar el o mângâie pe spate. Se relaxă lângă el şi îi mirosi parfumul.
   - Ce-ar fi să rămâi în pat, spuse el. O să pregătesc eu micul dejun pentru Isaac.
   - Oricum n-o să pot dormi.
   El o trase şi mai aproape, iar ea îşi îngropă capul în gâtul lui. Erecţia lui matinală apăsa pe pelvisul ei, iar trupul ei răspunse cu o îmbrăţişare inconştientă.
   El întinse mâna şi luă ceasul să vadă cât timp aveau.
   - Dacă suntem rapizi... spuse ea.
   El zâmbi şi o sărută pe gură.
   Quinn avea nevoie să facă dragoste cu Lewis. Avea nevoie să se piardă în căldura atingerii lui, să-şi vadă propriul trup prin dorinţa din ochii lui. El îi scoase cămaşa de noapte şi se rostogoli deasupra ei. Degetul lui mare îi găsi sfârcul, în timp ce cealaltă mână ajunse între picioarele ei. Ea îşi săltă coapsele sub degetele lui, care îi atingeau uşor clitorisul. Trupul ei era lacom de dorinţă.
   „Nu te opri“, îşi spuse ea. „Te rog, Dumnezeule.“
   Pumnul mic al lui Isaac bătu la uşa lor.
   - Mami?
   - La naiba, îi şopti ea lui Lewis.
   - Mami? repetă Isaac.
   - Vin imediat!
   - Mă duc să verific dacă plouă, spuse Lewis, sărutând-o pe creştet.
   - La naiba, repetă ea.
   Mai târziu, în timp ce Quinn stătea la colţ aşteptând să dispară autobuzul lui Isaac, Georgette apăru lângă ea şi o întrebă dacă putea intra la o cafea. Trecuseră câteva zile bune de când nu mai vorbiseră.
   - Desigur, spuse Quinn. Tocmai am făcut un ibric proaspăt.
   - Excelent. Trebuie să fac ceva să nu mă mai gândesc la Esteban în dimineaţa asta. Camera lui web e stricată.
   Esteban, din câte ştia Quinn, era arhitectul peisagist din Miami cu care Georgette avea o relaţie virtuală.
   - Cameră web? întrebă Quinn, în timp ce o conduse pe Georgette în casă. Am crezut că pur şi simplu vă scrieţi mesaje porcoase.
   - Te rog. Astea sunt chestii de grădiniţă.
   - Dumnezeule, sper că nu.
   Cafeaua încă era fierbinte, iar ea turnă o cană pentru prietena ei şi alta pentru ea. Doctorul Bernard îi spusese că putea să bea cafea, însă nu mai mult de două pe zi. Se limita la acea cantitate, fericită că încă putea să-şi ia doza. Quinn observă că Georgette ţinea în mână telefonul mobil.
   - Aştepţi telefon de la el?
   - Nu-ţi face griji, nu plănuiesc să fac sex prin telefon în bucătăria ta. Poate să reziste 24 de ore fără mine.
   - Nu ştiam că e o activitate zilnică.
   - Face parte din rutina mea, spuse Georgette. Roger pleacă la birou, iar eu mă ţin de obscenităţi online cu Esteban. Apoi scriu scene de sex fierbinţi pentru cititorii mei.
   - Ce viaţă structurată, spuse Quinn.
   - Îmi place mult când eşti ironică. Georgette sorbi din cafea. Spune-mi ce se mai întâmplă cu tine. Am sunat zilele trecute, dar n-ai răspuns.
   - Ieri? întrebă Quinn. Am fost la doctor.
   - Alaltăieri. Maşina ta era aici.
   Miercuri. Era ziua în care trecuse în partea cealaltă să-şi viziteze mama.
   Quinn îşi frecă ochii, văzând-o în gând pe vecina ei sunând la uşă şi neprimind vreun răspuns. Era aşa cum bănuise Quinn. Exista în acelaşi timp în ambele vieţi doar dacă nu trecea prin portal. Când trecea în partea cealaltă, dispărea din această viaţă.
   - Probabil făceam duş, îi spuse ea Georgette.
   - M-am gândit că poate ai şi tu o relaţie virtuală cu cineva, spuse Georgette.
   Quinn râse.
   - Fără supărare, Georgette, însă nu mi-aş înşela vreodată soţul.
   - Înşelat? Cine a spus ceva de înşelat?
   - Nu crezi că sexul virtual înseamnă înşelat?
   - Atâta timp cât nu există atingere, e nevinovat.
   - Nu există atingere?
   - Lasă-mă să clarific un lucru, spuse Georgette. Nu ne atingem unul pe altul. Însă, pe de altă parte, asta înseamnă să te atingi singur. Şi nu mă face să vorbesc despre jucării sexuale.
   Quinn aproape că vărsă cafeaua.
   - Prea multe informaţii! exclamă ea.
   - Tu ce credeai? râse Georgette. Că doar scriem cuvinte obscene? Când am spus că ne ţinem de obscenităţi am crezut că ai înţeles.
   - Cred că pur şi simplu nu am vrut să mă gândesc la asta.
   - Asta e diferenţa între noi două, spuse Georgette. Eu mă gândesc tot timpul.
   - Tu şi Roger încă...
   - Sigur. Poate chiar mai mult decât tu şi Lewis.
   - De unde ştii cât de des o fac cu Lewis? întrebă Quinn.
   Nu voia să-i dea detalii, însă nici nu dorea ca Georgette să înţeleagă greşit. Spre deosebire de multe alte cupluri căsătorite, ea şi Lewis încă aveau dorinţă. Şi simţea o oarecare mândrie în asta.
   - Bănuiam doar. De obicei, părinţii au mai puţină energie.
   - Nu energia e problema.
   - Atunci ocaziile?
   Quinn dădu afirmativ din cap.
   - Nu e uşor când locuieşti cu un băieţel de 6 ani.
   - Voi doi aveţi nevoie să fiţi singuri o perioadă. Ăsta e avantajul când nu ai copii. Eu şi Roger nu avem niciun deranj.
   - Şi nu te simţi vinovată pentru prietenul tău virtual?
   - De ce să mă simt? Şedinţele mele porno cu Esteban mă încing pentru chestia adevărată. Fac ca sexul cu Roger să fie şi mai bun.
   - Însă în viaţa ta există alt bărbat, continuă Quinn, ridicându-se în picioare.
   Deschise cămara şi privi înăuntru.
   - E un secret uriaş.
   - Toţi avem secrete, spuse Georgette, ridicând din umeri. Pariez că chiar şi tu ai.
   Quinn se întoarse spre prietena ei, care o privea fără să clipească. Chipul ei era atât de deschis, atât de nonconformist, încât Quinn aproape că fu tentată să o invite în subsol şi să-i arate portalul către cealaltă viaţă a ei. Ar fi eliberat-o. Însă n-o făcu. Pur şi simplu, nu putea spune nimănui că avea două vieţi pe care le putea schimba. Chiar şi Hayden cel blând era îngrozit de idee. Dacă mai afla cineva, era posibil să încerce să o oprească.
   - Eu sunt ca o carte deschisă, răspunse Quinn, răsturnând biscuiţi de grâu pe o farfurie.

   Mai târziu, când Quinn coborî la subsol ca să spele rufe, îşi promise să nu treacă în partea cealaltă. Era tentată să o facă, însă conversaţia cu Georgette o făcuse să se gândească la duplicitatea acţiunii ei.
   Într-adevăr, era ca o înşelăciune. Era o femeie măritată, şi totuşi mai era un bărbat în viaţa ei. La naiba, mai era o viaţă în viaţa ei. Nu îl înşela doar pe Lewis. Îl înşela şi pe Isaac. O înşela şi pe Naomi. Îşi înşela cartierul, maşina Volvo, apartenenţa ei în Asociaţia Părinţilor.
   Quinn deschise cuva, setă temperatura apei la fierbinte şi porni maşina de spălat. În timp ce aceasta se umplea cu apă, turnă detergent şi Clorox. Apoi privi cum nivelul apei creştea şi detergentul se dilua.
   Lui Quinn i se păru că aude şi altceva în afară de zgomotul apei şi închise capacul ca să asculte mai bine. Nimic.
   Deschise din nou cuva şi începu să arunce în ea şosete, maiouri şi alte albituri.
   În cele din urmă, opri maşina şi rămase să asculte din nou. Era ceva, nu-i aşa?
   Simţea că sunetul se auzea din fisură.
   Quinn coborî vechea scândură de călcat şi se holbă la crăpătură. Atunci îşi dădu seama că ceea ce auzise nu era de fapt un sunet, ci simţise că se întâmpla ceva foarte puternic cu Eugene pe partea cealaltă. Era nervos. Nu, era isteric.
   Ceva îl înspăimânta şi îi implora ajutorul.
   Quinn aşteptă ca acel sentiment să treacă. Cealaltă Quinn era sigur acolo cu el şi îl ajuta. Eugene o să se liniştească dintr-o clipă în alta.
   Dar se înşela. Şi, cu toate că încerca să ignore rugăminţile din cealaltă parte şi să urce, şi să cureţe casa, şi să dea telefoanele zilnice, Quinn se simţea ţintuită în loc. Eugene avea nevoie de ea. Nu doar asta; se întâmpla ceva foarte tulburător.
   O chema.

Capitolul 14

   - Ai de gând să ieşi odată de acolo?
   Quinn se ridică în capul oaselor în baia din apartamentul ei din Manhattan şi îl auzi pe Eugene bătând cu putere în uşă. Îşi spusese că nu era nimic rău dacă vedea ce se întâmpla în viaţa ei cu Eugene. La urma urmei, nu avea o relaţie extraconjugală. Doar să vadă care era problema şi dacă putea ajuta. Apoi putea să se întoarcă imediat.
   - Fac baie, spuse ea. Ies imediat.
   - Te rog, nu te grăbi pentru mine. Eu doar trec prin cea mai mare criză din carieră.
   Quinn ieşi din cadă înfăşurată în halatul ei de pluş şi deschise uşa.
   - Ce e? întrebă ea. Ce s-a întâmplat?
   Eugene era în mijlocul dormitorului, pe care îl străbătea cu paşi mari. Părul îi era ciufulit şi ochii îi scânteiau.
   - Era Andrew la telefon, spuse el, referindu-se la agentul său. Se pare că se gândesc serios să-mi dea intervalul orar de noaptea târziu la o televiziune centrală. Centrală, Quinn!
   Emisiunea de televiziune a lui Eugene era la un post de televiziune local.
   Televiziunea centrală i se păruse un vis pe care nu-l putea atinge.
   - E minunat, spuse ea.
   - Centrală! Să mă ia naiba!
   - Eugene, astea sunt veşti bune. Ar trebui să fii foarte încântat.
   El se răsuci spre ea, ca şi când Quinn nu ar fi putut să-i înţeleagă punctul de vedere decât dacă îl privea fix în ochi.
   - E pe muchie de cuţit. Dacă n-o să obţin slujba, o să fiu de râsul industriei. Toţi vor şti că sunt tembelul care a fost trecut cu vederea. Iar dacă primesc slujba şi nu am rating o să fie o umilire publică totală.
   Aşa era Eugene. Mereu analiza veştile bune ca şi când ar fi fost apocaliptice. Pur şi simplu, nu putea accepta că i se putea întâmpla ceva frumos.
   - Trage adânc aer în piept şi mai gândeşte-te la o variantă, continuă ea. Ai putea să obţii slujba şi să te descurci foarte bine.
   - Asta nu mă face să mă simt mai bine.
   - De ce nu?
   - Nu am ceea ce e necesar ca să ai succes în televiziunea centrală. Nu sunt suficient de faimos.
   - De asta te vrea toată lumea. Noaptea târziu e greu. Iar tu o să te descurci perfect.
   El nu răspunse. Quinn îşi încrucişă braţele şi îl privi pe Eugene care continua să se plimbe de colo-colo. Era frenetic şi refuza să vadă vreo geană de lumină.
   - Când vei afla sigur? întrebă ea.
   - Abia după câteva săptămâni, după ce ne întoarcem din Fiji. Cum o să mă bucur acum de vacanţă? O să fiu îngrijorat tot timpul.
   - O să fii îngrijorat doar în prima zi. Apoi o să te relaxezi. Plaja are efectul acesta asupra ta, ai uitat? Odată ce plecăm din oraş, tot stresul o să dispară. O să ne bucurăm de soare şi de ocean. O să mâncăm în linişte şi o să facem plimbări lungi. O să fie minunat. Stai jos.
   El făcu ce-i spuse, iar Quinn începu să-i maseze gâtul şi umerii. În timp ce îi detensiona nodurile din muşchi, îşi aminti cât de familiar era să-l maseze aşa. În acelaşi timp era bucuroasă că era un gen de atingere din care lipsea intimitatea. Nu dorea să rişte să îşi stârnească dorinţa. Străinii îţi puteau face masaj la gât fără conexiunea sexuală a iubiţilor. Era aproape clinic.
   În timp ce îl masa, Quinn văzu cu ochii minţii ceea ce ştia despre frumuseţea exotică a Insulelor Fiji. Îşi imagină soarele cald şi albastrul Pacificului, palmierii şi dealurile pline de vegetaţie, cascadele şi pădurile tropicale. Începu să se întrebe dacă ritmul relaxat şi peisajul de vis erau exact ceea ce îi lipsea şi ei.
   Gândul la acel paradis era aproape insuportabil de tentant.
   Quinn îşi frecă degetul mare de gâtul lui şi privi pe fereastră spre Central Park. Eugene realizase atât de multe, şi totuşi nu se simţea mândru decât foarte rar. În adâncul sufletului său trebuia să ştie că avea talent şi că puţini oameni obţinuseră realizările lui. Toată acea nelinişte, îşi spuse ea, era rezultatul ideii prosteşti că, dacă îşi recunoştea capacitatea, o să piardă totul. Cinismul era talismanul lui, talismanul care îndepărta răul.
   - Ai voie să fii fericit de veste, spuse ea. Nu se va întâmpla nimic rău.
   El se desprinse de ea şi se ridică în picioare.
   - Mai lasă-mă naibii.
   - Eugene...
   - Nu mă psihanaliza, da? Chiar şi terapeutul meu recunoaşte că sunt prea dus pentru asta.
   - Doar încercam să te liniştesc.
   - Atunci nu-mi spune că astea sunt veşti bune! ţipă el, tot mai nervos. Asta poate fi un potenţial dezastru. Quinn, ar fi trebuit să ştii deja asta!
   - Nu ţipa la mine!
   Nu era prima dată când îi spunea asta lui Eugene. Însă acum se simţea diferit. Acum simţea... că avea dreptate. Nu merita să ţipe la ea.
   Se întrebă dacă faptul că era căsătorită de atâţia ani cu Lewis dărâmase zidurile şi o convinsese că merita să fie tratată cu blândeţe.
   Eugene se opri în loc şi o privi. Trăsăturile lui se îmblânziră.
   - Îmi pare rău, spuse el. Nu voiam să mă descarc pe tine.
   - Ştiu.
   - Nu ştiu ce m-aş face fără tine, şopti el, apoi o îmbrăţişă cu tandreţe.
   Ea se relaxă simţind familiaritatea trupului lui. Era mai înalt ca Lewis, însă mai slab, în ciuda faptului că avea antrenor personal. Iar îmbrăţişarea era complet diferită. Era mai strânsă, mai disperată. Îşi aminti cât de pasional era să facă dragoste cu el, cum obişnuia s-o excite nevoia lacomă din ochii lui. Îl împinse.
   - Aş vrea să te pot ajuta, spuse ea, însă nu pot. Nu pot să te fac fericit. Eşti prea încăpăţânat în suferinţa ta.
   - Tu mă ţii întreg.
   - E suficient?
   - E aproape suficient. 
   O sărută pe obraz, îi dezlegă halatul şi i-l desfăcu.
   O clipă, ea şovăi. Era atât de familiar, de tentant. Iar trupul ei încă era excitat, căci nu trecuseră decât câteva ore de când ea şi Lewis se pipăiseră cu pasiune, cu răsuflarea întretăiată, însă fuseseră întrerupţi de Isaac. Terminaţiile ei nervoase erau treze şi înfometate. Dorea să fie atinsă. Eugene îşi trecu mâna peste spatele ei neted şi îi prinse fundul.
   Era cât pe ce să se împingă în el când îşi aminti conversaţia cu Georgette. „Nu mi-aş înşela niciodată soţul“, spusese ea. Quinn se desprinse de el.
   - La naiba, Eugene! 
   Îşi închise halatul şi îl încheie.
   - Ce? Ce s-a întâmplat?
   - Eu... nimic.
   El făcu un pas spre ea.
   - Vino aici, spuse el, chiar dacă îi despărţeau doar câţiva centimetri.
   - Nu mi-am terminat baia.
   El o trase din nou de halat, zâmbind.
   - Te vreau şi aşa murdară.
   - Opreşte-te!
   - Mă exciţi când nu te laşi uşor, spuse el, cu ochii îngustaţi, apoi îşi băgă din nou mâna în halatul ei, cuprinzându-i sânul gol.
   Ea se desprinse din nou.
   - Vorbesc serios, Eugene.
   - Uite ce greu îmi e şi n-am făcut nimic încă.
   Quinn alergă în baie, trânti uşa şi o încuie. Eugene încercă mânerul.
   - Lasă-mă să intru, spuse el.
   - Pleacă.
   - Te frec pe spate.
   Cada încă era plină, iar Quinn încercă temperatura cu degetele. Se răcise, fapt care ştia că era critic pentru călătoria ei. Ea se lăsă în apă şi închise ochii, rugându-se să fie trasă rapid înapoi. Era rece. Atât de rece. Şi încă îl auzea pe Eugene bătând la uşă. În sfârşit, simţi cum e împinsă dincolo şi ultimul lucru pe care îl auzi înainte să se lase liniştea în călătoria ei fu vocea lui înăbuşită:
   - Quinn, am nevoie de tine!
   Când apăru din nou în subsolul ei, goală, tremurând şi zgâriată pe ambele părţi ale bustului, auzi telefonul sunând şi, în acelaşi timp, bătând cineva la uşă.
   O clipă îngheţă, nu ştiu ce să facă mai întâi. Îşi luă hainele şi se îmbrăcă rapid, apoi răspunse la telefon.
   - Quinn Braverman? spuse apelantul.
   - Da.
   - Sun de la Cowitt Alarms. Sunteţi trecută ca persoană de contact în caz de urgenţă pentru reşedinţa Gilbert pe Sixteen Laurel Drive.
   Oh, Dumnezeule. Adresa părinţilor ei. La uşă suna în continuare. Băgă telefonul sub bărbie şi alergă pe scări în timp ce continua conversaţia.
   - E vreo problemă? întrebă ea.
   - A avut loc o spargere la casa respectivă. Uşa din spate. Am înştiinţat secţia de poliţie şi au venit deja.
   - Casa e în regulă? A fost furat ceva? 
   Se uită pe vizor. Era Georgette.
   - Nu deţin asemenea informaţii, doamnă. Poliţia o să vă cheme să verificaţi locul şi să completaţi un raport.
   Inima lui Quinn bătea să-i spargă pieptul. Îşi imagină cum doi bărbaţi forţau intrarea şi luau ceva ce aparţinea tatălui ei. Sau chiar mamei ei. Ştia că erau hoţi profesionişti şi că probabil vor scăpa, iar asta o înfuria.
   Georgette bătu din nou. Quinn deschise larg uşa şi ridică un deget ca să-i dea de înţeles prietenei ei să aştepte un minut.
   - Spune-le poliţiştilor că vin acum, zise ea, apoi închise telefonul.
   - Poliţie? repetă Georgette.
   Quinn îi explică rapid lui Georgette ce se întâmplase, sperând că prietena ei va înţelege că nu-i ardea de vizite.
   - Trebuie să merg acolo acum, spuse Quinn.
   - Ştii că nu prea ai ce face, nu?
   Bineînţeles, Georgette avea dreptate, însă acel gând o făcea să urle. Trebuia să poată face ceva.
   - Trebuie să completez un raport, continuă Quinn.
   - În rest totul e în regulă? Am venit pentru că mi-am uitat mobilul aici şi am bătut o mulţime.
   Ah, îşi spuse Quinn. Cum putea să-i explice dispariţia ei?
   - Oh, am înţeles, spuse Georgette, arătând spre părul ud al lui Quinn. Făceai duş. Îmi pare rău.
   Quinn se simţi ca şi când tocmai ar fi evitat un glonţ. Încă un motiv pentru care trebuia să înceteze cu călătoriile.
   - Pot să te ajut cu ceva? întrebă Georgette în timp ce intra în bucătărie să-şi ia mobilul. Vrei să-l aştept eu la autobuz pe micuţul tău?
   - Nu, mulţumesc, o să mă întorc la timp. În plus, s-ar speria dacă nu m-ar vedea aşteptându-l acolo.
   - Dar mă iubeşte ca pe o bunică.
   Cele două ieşiră pe veranda din faţă. Quinn închise uşa în urma ei şi o încuie.
   - Ştiu, răspunse ea, iar asta era adevărat.
   Isaac se simţea foarte bine cu Georgette, care stătea de multe ori cu el.
   - Însă are problema asta, trebuie să mă vadă în staţia de autobuz când ajunge acasă. Trebuie să fiu acolo să-l aştept. Întotdeauna.

   Un poliţist aflat în faţa casei părinteşti a lui Quinn îi explică pe îndelete că încuietoarea de la uşa din spate fusese spartă, însă nu-şi dădeau seama dacă se furase ceva.
   - Am avut de-a face cu multe spargeri în zona asta, spuse el. De obicei doar fură bijuteriile şi fug rapid.
   - Deci nu aţi prins pe nimeni?
   - Din păcate, nu.
   Quinn şi poliţistul intrară pentru ca ea să încerce să afle ce lipsea. Când ajunseră în dormitorul principal se vedea clar că hoţii devastaseră camera, căci sertarele erau trase şi golite. Quinn tremură la gândul că nişte străini cotrobăiseră prin lucrurile acelea personale, alegând ce merita să fie furat.
   Trase adânc aer în piept.
   - Va trebui să-l sun pe tatăl meu, spuse Quinn. Nu ştiu dacă avea ceva de valoare aici.
   Quinn căută în celelalte camere de la etaj, în care se zăreau semne că ar fi fost cercetate. Jos, totul părea în ordine. Toate aparatele electronice - combina, computerul, televizorul, care era atât de rar utilizat - erau încă acolo. Quinn ajunse în atelier şi se opri. Peisajul la care lucra mama ei când murise era încă pe şevalet, acoperit. Teancurile de tablouri înrămate erau rezemate de pereţi, iar pensulele mamei ei erau pe masă, acolo unde le lăsase. Şi totuşi ceva din acea încăpere era altfel. Atunci Quinn îşi dădu seama ce era şi simţi un fior rece. Seria de portrete de familie – ultima colecţie terminată de Nan, în care se afla şi singurul tablou care le înfăţişa pe ele două împreună – lipsea. Probabil hoţii le luaseră pentru că erau mai uşor de cărat, fiind singurele pânze fără ramă.
   Quinn privi în jur în atelier. Acele tablouri nu puteau să lipsească. Pur şi simplu nu puteau.
   Închise ochii şi încercă să-şi imagineze tabloul cu ea şi Nan, împreună, dar separate. Nu se deranjase să-l privească ultima dată când fusese acolo.
   - Ce e? întrebă poliţistul. Ce lipseşte?
   - Mama mea, spuse Quinn. Am pierdut-o din nou.
   În seara aceea, Quinn îi lăsă pe Isaac şi Georgette aşezaţi confortabil, urmărind canalul Nickelodeon şi bând ciocolată caldă, în timp ce ea şi Lewis se întoarseră la casa părinţilor ei să facă ordine. Hayden şi Cordell veniră şi ei să-i ajute.
   Cei patru adulţi se adunară în dormitorul principal. Lewis era ocupat să monteze din nou sertarele pe şine, în timp ce restul sortau şi împachetau teancurile de haine care fuseseră aruncate pe podea.
   - Ar trebui să-i facem tatei o favoare şi să aruncăm din ele, spuse Hayden, ridicând un pulover colorat din bumbac care arăta de prin anii ’80.
   Cordell ridică încă unul, aproape identic.
   - Câte de-astea are?
   - Aceea era perioada lui Cosby, spuse Quinn râzând.
   - Am crezut că televizorul era interzis în casa asta, spuse Cordell privind-o.
   - Nu era interzis, explică Hayden, ci descurajat. Tata iubea sportul... şi pe Cosby.
   - Serios? spuse Cordell, ridicând încă un pulover. Probabil are zeci. Ce-o fi fost în capul lui?
   - Pariez că mama trecea printr-o fază maniacală, replică Hayden. Cheltuia o groază de bani. Probabil aducea zeci şi zeci de astfel de pungi.
   - Ştii ce e interesant? spuse Quinn. Că el le-a păstrat.
   Quinn iubea sentimentalismul tatălui ei, mai ales că aceea era o calitate care îi lipsise mamei ei. Dacă cineva ascundea desenele, carnetele de note sau alte amintiri ale copilăriei lui Hayden şi Quinn, acela era întotdeauna tatăl lor.
   - Şi tatăl tău este hârciog strângător ca tine? întrebă Cordell.
   Quinn se zbârli. Nu-i plăcea când Cordell îi punea porecle lui Hayden.
   - Nu cred că vreunul dintre ei e strângător.
   Cordell îşi dădu ochii peste cap.
   - Glumeşti? Slavă Cerului că Hayden are picioare frumoase, pentru că are un sertar plin cu pantaloni scurţi pe care nu i-a mai purtat din timpul administraţiei Clinton.
   - Cred că totul e relativ, spuse Hayden. Comparativ cu tine, sunt strângător. Tu nu-ţi păstrezi nici măcar un lucru, exact ca mama noastră. Şi-a aruncat totul.
   - Nu chiar totul, interveni Lewis, iar ceilalţi se întoarseră spre el. Mă întrebam de ce acest sertar este singurul care nu se închide şi mi-am dat seama că îl împiedică ceva.
   Ridică un pachet învelit în hârtie creponată albă şi legat cu aţă groasă şi galbenă. Numele lui Quinn era scris artistic pe el, cu caligrafia lui Nan.
   - Probabil a căzut în spatele sertarului, spuse el.
   - Ce e asta? întrebă Quinn, luând pachetul ponosit.
   Lewis ridică din umeri.
   - Deschide-l, o îndemnă Hayden.
   Ceilalţi o urmăriră pe Quinn care dezlegă sfoara şi deschise pacheţelul.
   Înăuntru erau nişte hăinuţe roz de bebeluş, cu căciuliţă şi ghetuţe asortate.
   Ursuleţul desenat pe emblema de pe pieptul hăinuţei îi dădea un aspect învechit.
   Quinn era încurcată.
   - Am mai văzut asta, spuse ea.
   Hayden dădu din cap.
   - Şi cred că ştiu şi unde. 
   Ieşi în grabă din cameră şi se întoarse în câteva minute cu un album foto deschis la o pagină în care apăreau părinţii lor, Nan şi Phil, aducând-o pe Quinn nou-născută de la spital. Făcuseră poza în faţa uşii, ţinând în braţe bebeluşul adormit, îmbrăcat în aceleaşi hăinuţe roz cu ursuleţul desenat pe piept.
   - Nu înţeleg, spuse Quinn.
   - Le păstra pentru tine, spuse Lewis.
   - Dar de ce? Nu punea niciodată deoparte nimic.
   - Te-a adus acasă de la spital în hainele astea, spuse Lewis. Sunt speciale.
   Quinn se întoarse către fratele ei.
   - Pare acesta un lucru pe care să-l fi făcut mama?
   - Nu, dar e scrisul ei. Iar felul în care e împachetat sigur e al mamei.
   Quinn îşi duse mâna la burtă.
   - Poate că dau prea multă importanţă, însă...
   Făcu o pauză, gândindu-se ce putea spune ca să nu pară prostesc. Cum putea explica faptul că în acel cadou se ascundea un fel de mesaj, aproape ca şi când mama ei ar fi ştiut că într-o zi va avea nevoie de asemenea conexiune?
   - Nu ştiu, continuă ea, însă poate asta înseamnă că, într-un fel, ea încă e aici.
   Asta i se părea normal lui Quinn. Îi plăcea să creadă că nu era nevoie să treacă dincolo ca să fie aproape de mama ei. Poate că spiritul ei rămăsese acolo.
   Cordell îşi băgă braţul sub un teanc de haine, apoi scoase mâna ca şi cum s-ar fi trezit din morţi.
   - Ooh! Un mesaj de dincolo!
   Hayden îl ignoră şi i se adresă surorii lui.
   - Cred că poţi să îi dai ce semnificaţie vrei tu.
   Quinn duse hăinuţele la nas şi le mirosi. Îşi imagină un trup micuţ şi cald înăuntrul lor.
   - O să o aduc acasă de la spital în astea.
   Îi aruncă o privire lui Lewis ca să-i verifice reacţia, iar el îi întâlni ochii. Mesajul care trecu între ei era unul de speranţă şi de teamă. Speranţa că, într-adevăr, o vor putea aduce pe Naomi acasă de la spital. Teamă că mama ei le lăsase de fapt hăinuţele de înmormântare ale copilului.
   - Cred că va fi cea mai tânără participantă la Ce nu trebuie să porţi, spuse Cordell, râzând.
   - Total nepotrivit, spuse Hayden, întorcându-se spre el.
   Apoi îşi privi din nou sora.
   - Îmi pare rău, când lucrurile devin prea sentimentale începe să facă glume proaste.
   Cordell îşi încrucişă braţele.
   - Nu te scuza în locul meu, îi spuse el lui Hayden. Nu sunt vreunul dintre elevii tăi. Sunt adult.
   - Ai dreptate, răspunse Hayden. Îmi pare rău.
   - Ţie îţi pare rău? spuse Quinn, foarte conştientă că nu trebuia să se bage.
   Însă pur şi simplu nu se putea stăpâni să nu-i ia apărarea fratelui ei mai mic.
   - Cordell nu ar fi trebuit să se poarte aşa cu el. Ar trebui să fie blând şi recunoscător. Nu-l lăsa să întoarcă asta în favoarea lui, Hayden. Nu tu eşti cel care se poartă ca un ticălos.
   - Quinn, fără supărare, spuse Cordell, însă asta nu este treaba ta.
   - Ba este treaba mea, pentru că e fratele meu şi nu îmi place felul în care te porţi cu el
   - Nu crezi că ceea ce simte el e mai important decât ce simţi tu în legătură cu asta?
   - Spun doar că merită ceva mai bun.
   - Adică ceva mai bun ca mine?
   Gândul că tânărul considera acea idee de neconceput o scoase din sărite pe Quinn.
   - Nici măcar nu poţi să-ţi imaginezi, nu? Cine ar putea fi mai bun ca tine? Darul lui Dumnezeu în comunitatea de homosexuali!
   - Scuteşte-mă cu homofobia ta, spuse Cordell.
   - Dacă am impresia că egoul tău este cât Prospect Park, pufni Quinn dezgustată, asta nu înseamnă că sunt homofobă.
   - Gata, gata, spuse Hayden. Cred că se merge prea departe.
   Lewis aprobă.
   - Cred că suntem cu toţii obosiţi, interveni el.
   - Eu nu sunt obosită, insistă Quinn. Sunt nervoasă.
   - Ştiu că treci prin greutăţi mari, spuse Cordell, cu mâna pe piept, ca şi când ar fi putut să-i simtă durerea în propria lui inimă, însă asta nu-ţi dă dreptul să te porţi urât cu ceilalţi.
   Quinn rămase înmărmurită. Ce tupeu pe el să fie atât de condescendent! Îi venea să explodeze, să-i spună să iasă naibii din casă şi să nu se mai întoarcă vreodată. Însă bietul Hayden! Ar fi distrus dacă ea şi Cordell s-ar certa.
   Lewis, care îi simţea agitaţia, o cuprinse cu braţul.
   - Cred că e vremea să încheiem.
   - Încă mai avem multe de făcut, spuse Quinn.
   Hayden se apropie şi o îmbrăţişă.
   - Eşti bine? întrebă el.
   - Sunt bine. 
   Îşi frecă fruntea, simţind cum o ia durerea de cap.
   - Sau poate că nu. Nu ştiu, cred că cel mai bine ar fi să vă duceţi acasă.
   - Ne dă afară, spuse Cordell.
   Hayden o sărută pe frunte.
   - Te sun mâine.
   Quinn încuviinţă din cap, apoi Hayden plecă cu prietenul lui, care nu se putu abţine să nu facă o glumă în timp ce coborau scările spre uşa de la intrare.
   - Măcar nu va trebui să împachetăm puloverele alea urâte.
   - Taci din gură, Cordell, spuse Hayden după o clipă de tăcere.

Capitolul 15

   Neglijeul subţire şi alb în care se îmbrăcase Quinn o făcuse întotdeauna să se simtă sexy. Însă acum, cu sânii umflaţi şi sfârcurile înnegrite ieşite prin materialul diafan se simţea aproape stânjenită de senzualitatea ei.
   Se gândi să se schimbe într-una dintre cămăşile ei de bumbac obişnuite, însă se stăpâni. Era foarte firesc să fie foarte sexy. Lewis o să se excite şi ea ardea de nerăbdare să se culce cu el. Era mai mult decât hormonii dezlănţuiţi ai sarcinii. După acel Isaac interruptus de dimineaţă, după cum îl numise Lewis, era gata de acţiune.
   Ieşi din baie şi intră în dormitor, unde soţul ei citea o carte despre încălzirea globală.
   - Ceva nou în ştiinţa schimbării climatice? întrebă ea.
   El ridică privirea şi o măsură din cap până-n picioare.
   - Temperatura e clar în creştere. Hai aici.
   Lăsă cartea jos, iar Quinn se urcă în pat lângă el. Se sărutară, iar el îi îndepărtă o şuviţă de pe faţă.
   - Eşti bine? întrebă el.
   - Da, răspunse ea.
   Într-adevăr, temperatura era în creştere. Simţea un mare val de căldură, ca şi când ar fi înghiţit foc.
   - Îmi pare rău pentru tablouri, spuse el.
   - Şi mie, răspunse ea, însă nu prea se gândea la altceva decât la pulsaţia dintre picioare.
   El o sărută într-un colţ al gurii, apoi în celălalt.
   - N-aveai nevoie să te stresezi în plus acum.
   - Iar Cordell... adăugă ea.
   El nu răspunse.
   - A fost un ticălos, continuă ea. Nu-i aşa?
   Lewis ridică din umeri.
   - Pur şi simplu era Cordell.
   Quinn se retrase şi privi chipul soţului ei.
   - Crezi că am exagerat?
   - E de înţeles.
    - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că e de înţeles că acum eşti puţin mai... emotivă.
   - Nu crezi că Cordell s-a purtat ca un ticălos cu fratele meu?
   - Cred că pur şi simplu era el însuşi, şi la fel era şi Hayden. Se descurcă şi singuri, Quinn. Chiar nu este treaba noastră.
   Quinn se gândi o clipă la asta.
   - Hayden crede că îmi proiectez propriile nevoi emoţionale asupra lui.
   Lewis nu răspunse.
   - Şi tu crezi acelaşi lucru? insistă ea.
   - Cred că toţi facem asta, mai ales când suntem supuşi stresului. Draga mea, nu eşti făcută din piatră. Vine o clipă când rămâi fără resurse.
   Quinn se ridică în capul oaselor şi îşi potrivi perna la spate.
   - Vorbeşti ca şi când eu aş fi singura supusă stresului. Dar tu?
   - Nu am spus niciodată că nu sunt supus stresului.
   - Dar nu vorbeşti niciodată despre asta. Sau, cel puţin, nu cu mine.
   - Ai destule pe cap.
   - Dar am nevoie să ştiu ce simţi. Nu poţi să mă laşi deoparte. Nu ne face bine.
   El oftă şi se ridică şi el, rezemându-se de capul patului lângă ea.
   - Ce vrei să ştii?
   - Vreau să ştiu... 
   Quinn se aplecă şi aprinse o lumină.
   - Vreau să ştiu ce simţi faţă de acest copil.
   El privi în gol, cu ochi pierduţi, şi avu nevoie de câteva minute ca să răspundă.
   - Mi-e frică, răspunse el într-un final.
   Quinn aşteptă ca el să continue, însă nu o făcu.
   - Mai mult, îl îndemnă ea.
   - Nu ştiu ce altceva vrei să spun.
   - Vreau să-mi spui tot ceea ce ai putut să le spui mamei şi surorii tale sau lui Georgette. Te abţii. Simt asta. Crede-mă, nimic din ce-ai putea spune nu e la fel de rău decât să mă laşi pe dinafară.
   El îi luă mâna şi o privi lung. Lui Quinn i se păru că avea o privire de om rănit.
   - Cea mai grea parte din toată povestea asta, spuse el, e că nu te pot proteja. Nu pot să îndrept lucrurile.
   - Eşti mai îngrijorat pentru mine decât pentru copil.
   - Bineînţeles că sunt. Te iubesc. Pentru mine copilul e doar ceva abstract, mai ales că...
   - Mai ales că ce?
   El scutură din cap.
   - Că poate nici nu se va naşte? încercă ea.
   - Da.
   - Şi presupun că te-ai gândit la avort.
   - Da, desigur, răspunse el.
   - Şi de ce nu mi-ai spus?
   El trase cuvertura peste ei.
   - Îţi aminteşti de soţii Ackley? întrebă el.
   Robert şi Faye Ackley erau un cuplu care locuiseră pe acelaşi palier cu ei în blocul din Queens. Cele două familii se împrieteniseră, iar într-o sâmbătă noapte, când plănuiseră să iasă la cină împreună, Faye bătuse la uşă şi le spusese că nu mai putea veni, căci ea şi Robert se despărţiseră. Quinn şi Lewis o invitaseră înăuntru şi îi ascultaseră povestea tristă.
   După cum spunea Faye, problemele lor începuseră cu mai mulţi ani în urmă, când rămăsese însărcinată cu al treilea copil. Robert spusese că nu-şi permiteau încă unul, apoi insistase să facă un avort pe care ea nu şi-l dorea. Ea crezuse atunci că putea să treacă peste asta, dar se înşelase. Nu ştia dacă putea să-l ierte vreodată, iar criza din căsătoria lor se adâncise prea mult.
   - Noi nu suntem familia Ackley, răspunse Quinn.
   - Ştiu, însă nu vreau să te pun vreodată în asemenea situaţie.
   - Deci crezi că trebuie să fie în întregime decizia mea?
   - Poate nu în întregime, dar aproape. Aproape în întregime decizia ta, da. Trebuie.
   - Însă dacă ai avea un vot, ai vota pentru avort?
   El întinse mâinile, iar ea se aplecă spre îmbrăţişarea lui. El o sărută pe creştet.
   - Chiar vrei să-ţi răspund la asta?
   - Da, însă nu vreau să îmi spui ce simţi faţă de mine. Vreau să-mi spui cum te-ai simţi să fii tatăl unui copil care ar putea avea un handicap.
   - Îţi mai aminteşti zborul acela la Daytona Beach de care ţi-am povestit?
   Îşi amintea. Când era la facultate, Lewis şi câţiva prieteni zburaseră în Florida în vacanţa de primăvară. Erau la 9 000 de metri în aer când unul dintre motoare luase foc, iar stewardesa îi spusese lui Lewis să facă schimb de locuri cu bătrânul care era în faţa ieşirii de urgenţă, pentru orice eventualitate. Dorea să se asigure că pasagerul de lângă trapă era suficient de puternic cât să o deschidă.
   - Bineînţeles că îmi amintesc. Ai spus că e cel mai înfricoşător lucru care ţi s-a întâmplat vreodată.
   Lewis dădu din cap.
   - Asta e şi mai înfricoşător.

   Luni, Quinn şi fratele ei îi duseră pe Isaac şi pe un prieten de-al lui la Muzeul Copiilor din Long Island. Era Ziua lui Columb şi, chiar dacă Lewis trebuise să meargă la serviciu, şcolile erau închise, iar locul se aglomerase.
   Isaac şi prietenul său nu aveau nimic împotriva mulţimii. Ba chiar zgomotul şi energia îi stârneau şi mai mult. Quinn şi Hayden mergeau în urma lor vorbind, în timp ce băieţii treceau de la o expoziţie la alta.
   - Cordell s-a întors în L.A., îi spuse Hayden lui Quinn.
   - Serios? Am crezut că a acceptat deja rolul în serial.
   Hayden ridică din umeri.
   - A apărut altă audiţie şi mi-a spus că vrea să încerce totul. Un rol într-un film pentru marele ecran e obiectivul lui adevărat. Mereu a fost.
   - Şi asta ce înseamnă pentru voi doi?
   - Asta depinde dacă primeşte sau nu rolul.
   „Uită-l“, ar fi vrut ea să spună. „Nu te merită.“ Însă nu voia să se bage iarăşi.
   Îi strânse mâna.
   - Mamă, uite! strigă Isaac.
   Quinn îl privi pe fiul ei care stătea pe o platformă mică şi rotundă, înconjurat de un şanţ plin cu săpun lichid spumos. Prietenul lui, Ethan, trăgea de un scripete, iar un inel uriaş se înălţă deasupra lui Isaac, trăgând în sus pelicula de săpun, până când Isaac fu închis într-o bulă cilindrică uriaşă de săpun. Râdea şi ţipa încântat.
   După ce încercă şi Ethan, amândoi insistară că era rândul unchiului Hayden. Se urcă pe platformă, iar băieţii traseră până când inelul ajunse deasupra lui.
   Quinn nu se putu abţine. Îşi băgă degetul prin pelicula de săpun şi o sparse.
   - Încerci să-mi spargi bula? întrebă Hayden, coborând de pe platformă. Îi făcu cu ochiul surorii lui, care începu să râdă.
   - Dacă aş putea...
   Băieţii îşi continuară drumul şi urcară scările, urmaţi de Hayden şi de Quinn.
   - Ştiu că tu crezi că mi-ar fi mai bine fără el, spuse Hayden. Însă el e tot ce mi-am dorit. Şi înţeleg că poate să fie nerespectuos, şi imatur, şi cu alte o mie de defecte. Însă mai poate fi şi inteligent, şi spontan, şi poate să-mi facă viaţa o plăcere. E potrivit pentru mine. Şi cred că şi eu sunt potrivit pentru el.
   - Nu trebuie să mă convingi pe mine, Hayden.
   - Doar încerc să pregătesc terenul ca să îţi pot cere o favoare, spuse el.
   Isaac şi Ethan alergară spre o încăpere plină cu instrumente de percuţie din toată lumea. Treceau de la unul la altul, atingându-le şi făcând cât de mult zgomot puteau.
   - Ce e? îi spuse Quinn fratelui ei, chinuindu-se să îl audă prin acea debandadă.
   - Când se întoarce, ai putea să vorbeşti cu el şi să rezolvaţi lucrurile?
   - Mi-era teamă să nu îmi ceri asta, spuse ea chiar când Isaac găsi tobele bongo.
   Hayden n-o auzi, iar Quinn îl trase pe fratele ei afară din cameră, unde era mai linişte.
   - Te rog, Quinn, continuă Hayden.
   Îşi aminti de conversaţia pe care o avusese cu Lewis cu o noapte în urmă şi şi-i imagină pe Hayden şi pe Cordell având propria conversaţie. Probabil că fratele ei îi ceruse lui Cordell să fie cel care îndreaptă lucrurile, iar el refuzase.
   Uşa sălii de percuţie se deschise, iar Isaac şi Ethan ieşiră, alergând către următoarea expoziţie.
   - N-ar trebui să îl laşi să îşi bată joc de tine, spuse Quinn, în timp ce-i urmau pe băieţi.
   - E mai sensibil decât îţi închipui. Felul în care se poartă când e în preajma ta şi a lui Lewis e doar modul în care Cordell vrea să atragă atenţia. În preajma mea e mai deschis şi mai sensibil.
   - Mi-e greu să-mi imaginez asta.
   - Ştiu că îl urăşti, se încruntă Hayden.
   - Nu îl urăsc. Pur şi simplu... te iubesc. Te iubesc şi îmi pasă de tine, şi vreau să te văd fericit.
   - El mă face fericit, Quinn. Îl iubesc.
   Hayden arăta ca şi când îi venea să plângă.
   - Şi sunt îngrijorat că el o să folosească orice scuză ca să mă părăsească.
   - Atunci...
   - Nu, o întrerupse el. Te rog. Nu-mi spune că atunci relaţia asta nici nu ar trebui să mai existe. Nu sunt ca tine, Quinn.
   - Ce vrei să spui?
   - Vreau să spun că nu trăiesc cu spaima că persoana pe care o iubesc cel mai mult o să dispară.
   - Aşa mă vezi tu? întrebă Quinn.
   Auzi vocea unui copil care striga „Mamă! Mamă!“ şi îşi dădu seama că era Isaac.
   - Vin imediat! strigă ea şi se gândi la teama lui iraţională de a nu o pierde.
   Poate că nu avea nicio legătură cu faptul că simţise că ea putea dispărea printr-un portal. Poate pur şi simplu o învăţase de la ea.

   În ziua următoare, obstetriciana lui Quinn o sună să-i spună că veniseră rezultatele de la amniocenteză şi că acestea nu erau „deloc ieşite din comun“. O clipă, lui Quinn i se tăie răsuflarea, gândindu-se că astea puteau fi veşti bune.
   Oare era posibil ca rezultatele să fie în conflict cu raportul ecografiei? Oare era vorba de un miracol? Poate imaginile minţiseră şi totul era o greşeală. Dar nu, prietena ei medic continuă să-i explice că nivelul de proteine alfa era clar ridicat, aşa cum se aşteptaseră şi ei, aşa cum era firesc când era vorba de un defect al tubului neural.
   Quinn lua notiţe în timp ce vorbea doctorul, însă după aceea abia mai putea să fie atentă. Ce diferenţă era că nu se găsiseră anomalii cromozomiale şi că nu exista pericolul unor boli precum sindromul Down, spina bifida şi fibroză chistică? Copilul ei rămânea desfigurat, încă în pericol să moară sau să rămână cu afecţiuni teribile ale creierului.
   Quinn avu foarte puţin timp să proceseze informaţia. Primise telefonul chiar când îl pregătea pe Isaac pentru antrenamentul de fotbal, aşa că plecă în grabă. Îi promise lui Sally că o să sune dacă mai avea întrebări şi închise telefonul. Îl ajută rapid pe fiul ei să îşi încheie pantofii de sport cu crampoane şi să-şi pună apărătorile, apoi îl urcă în maşină. Pentru că în acea zi Quinn era mama responsabilă cu gustările, opri întâi la Dunkin’ Donuts să cumpere o cutie cu gogoşi Munchkins pentru copii şi un recipient cu zece ceşti cu cafea caldă pentru ca mamele să se încălzească în timp ce copiii alergau pe teren.
   Când ajunse acasă avu timp să bage un pui la cuptor, să îl ajute pe Isaac cu temele, să-i facă baie, să împacheteze rufele şi să golească maşina de spălat vase înainte să se întoarcă Lewis.
   - Cum ţi-a fost ziua? întrebă el.
   Se auzi ceasul cuptorului. Quinn luă mănuşa şi scoase puiul.
   - Am primit rezultatele de la amnio, răspunse ea.
   - Şi?
   - Am scris. 
   Făcu un semn cu bărbia.
   Lewis luă pagina şi o citi în timp ce Quinn aşeză cu grijă tava şi mută puiul pe un tocător de lemn. Îndepărtă aburul şi, cu toate că încă era prea fierbinte ca să fie tăiat, scoase foarfeca pentru pui, înfipse colţul de jos în burta puiului şi strânse mânerul, tăind spre pieptul păsării.
   Lewis lăsă jos hârtia.
   - Miroase bine, spuse el.
   - Doar atât ai de spus? întrebă ea, privindu-l.
   - Nu sunt veşti, Quinn. Este exact ceea ce aşteptam să auzim.
   Ea continua să taie pasărea.
   - Totuşi...
   - Totuşi ce?
   - Nu ştiu, Lewis. După conversaţia noastră de noaptea trecută am crezut că o să fii mai deschis cu mine.
   - Şi ce vrei să-ţi spun? Că sufăr din cauza asta? Bine, sunt nefericit. Te ajută cu ceva?
   - Mă ajută pentru că am nevoie să ştiu ce simţi, spuse ea, lăsând foarfeca din mână.
   El îşi încrucişă braţele.
   - Nu ştiu cât de deschis o să pot fi.
   - Nu fi aşa, spuse ea.
   - Aşa cum?
   - Ca şi când ai crede că e stupid să spui ce simţi.
   El desfăcu braţele şi expiră.
   - O să răspund la toate întrebările pe care le ai.
   Isaac strigă de la etaj, iar Quinn oftă, resemnată cu faptul că discuţia nu ducea nicăieri.
   - E în baie? întrebă Lewis.
   Quinn încuviinţă din cap şi îşi şterse mâinile pe prosopul de bucătărie.
   - Mă duc eu, spuse Lewis strângându-i umărul.
   - Vezi să fie clătit bine de şampon.

   Mai târziu, când vasele fură spălate, iar din pui mai rămăsese doar o grămadă de oase pe care o aruncă la gunoi, Quinn privi pe fereastră în timp ce Lewis ducea punga la tomberon.
   Îl văzu aruncând o privire spre casa lui Georgette, apoi alergând acolo când vecina lor ieşi pe uşa din faţă. Se părea că avea multe să-i spună, căci începu imediat să vorbească şi nu se opri o vreme destul de lungă. Georgette mai scotea din când în când câte o exclamaţie, însă de cele mai multe ori dădea din cap. Totul continuă aşa aproape 15 minute. În sfârşit, ea îl îmbrăţişă pe Lewis cu căldură, iar el se întoarse alergând acasă.

   În ziua următoare, Quinn nu-şi putu stăpâni un sentiment de nelinişte care părea să-i cuprindă toate gândurile ce-i treceau prin minte.
   Chiar când crezuse că-l convinsese pe Lewis că era bine să se deschidă în faţa ei, se părea că acesta se îndepărta şi mai mult. Asta nu făcea decât să-i sporească panica faţă de posibilitatea să piardă copilul, dar şi spaima de a creşte un copil cu dizabilităţi.
   În plus, încă îi era teamă că viaţa amoroasă a fratelui ei avea să-l împingă la depresie.
   Şi totuşi, Quinn refuză să treacă prin portal ca să fugă de probleme.
   Apropierea aceea de Eugene o învăţase că trebuia să rămână în viaţa asta şi să-şi înfrunte problemele. Fuga în cealaltă viaţă nu era doar un refugiu. Era înşelăciune.
   Quinn se hotărî să-şi pună capăt neliniştilor făcând ceva. Ştia că toate acţiunile care ar face-o să se simtă că deţine controlul o vor ajuta. Aşa că se duse la casa părinţilor ei să verifice noua încuietoare de la uşa din spate şi să se asigure că totul era în regulă. Poate că asta va fi suficient cât s-o liniştească.
   Când ajunse acolo, locul era exact aşa cum îl lăsase. Noua încuietoare de la uşa din spate era sigură, iar sistemul de alarmă funcţiona. Desigur, tablourile încă lipseau, iar Quinn se simţea ca şi când o parte din sufletul ei ar fi dispărut odată cu ele.
   Se plimbă la primul etaj al casei şi se întoarse de fiecare dată în acelaşi loc din camera de zi, în faţa unui dulap mare şi vechi, de anticariat. Era o zonă care-i dădea un sentiment teribil. Ceva de aici o îngrozea.
   Oare era doar faptul că mama ei o avertizase întotdeauna să nu se apropie de acest obiect de mobilier? Poate că asta era. Când era copil, fusese instruită să îl ocolească cu grijă. De fapt, era singurul lucru din casă în privinţa căruia mama ei fusese atât de categorică. Acum, că se gândea la asta, i se părea ciudat că mama ei mutase acest obiect interzis din sufragerie în această zonă care era în drumul tuturor.
   Se întrebă dacă obiectul de mobilier fusese doar o scuză ca să o ţină departe de acel loc. Însă dacă era aşa, care era adevăratul motiv? De ce anume o protejase mama ei?
   Quinn încercă să se concentreze asupra unei amintiri vagi, de dinainte ca acel dulap vechi să fi fost adus în cameră. Nu avea mai mult de 4 ani. Oare nu cumva simţise ceva şi încercase să vorbească despre asta cu mama ei? Acela fusese momentul în care acel dulap greu fusese adus din sufragerie, unde se potrivea cu decorul, în acest colţ al camerei de zi.
   Quinn îşi puse mâinile pe dulap şi închise ochii. Şi simţi în câteva clipe. Sub el era un portal. Însă nu era acel tip de pasaj cu care era obişnuită. Acesta era rece. Quinn nu simţea altă viaţă pulsând de cealaltă parte. Simţea moarte.
   Se trase înapoi, înspăimântată. Ce naiba era asta? Şi de ce simţea că avea legătură cu costumul de bebeluş pe care i-l lăsase mama ei?
   Aşa speriată cum era, Quinn trebuia să afle mai multe, să se apropie şi mai mult de portal. Mobila era prea grea ca să o poată împinge fără să se rănească, aşa că se întinse pe podea şi îşi băgă degetele printre picioarele scurte ale dulapului masiv. Când se apropie şi mai mult, simţi un fior rece care îi trimise un curent electric de spaimă pe şira spinării. Se trase înapoi şi se ridică în picioare.
   Înspăimântată şi confuză, Quinn începu să se plimbe prin cameră. De ce simţea că mama ei murise în acest loc? Nu avea logică, pentru că ştia că Nan luase supradoza în baia de la etaj.
   „Curaj!“ îşi spuse ea, apoi începu să golească dulapul. Trebuia să termine înainte să-şi piardă minţile. 
   Scoase toate farfuriile pictate manual, fragmentele de ceramică, sticlă suflată, artă africană şi sculpturile de porţelan pe care le colecţionase mama ei de-a lungul anilor. Scoase cu grijă rafturile de sticlă de sus şi sertarele de lemn de jos. Acum că era mult mai uşor, dulapul putea fi împins.
   Quinn îşi propti tălpile pe podea, îşi rezemă spatele de el şi împinse. Dulapul se mişcă imediat.
   Quinn se aplecă şi se aşeză cu picioarele încrucişate şi cu faţa la o crăpătură dintre plăcile parchetului de lemn masiv. Amintirea vagă a momentului în care descoperise acel loc când era copil devenea mai clară. Însă acum se simţea diferit şi o cuprinse o greaţă din ce în ce mai mare. Sentimentul se înrăutăţi tot mai mult, până când Quinn nu se mai putu mişca. Îi era rău şi era foarte slăbită.
   Ştia că putea să lupte cu asta, dar somnul îi mângâia marginile conştienţei şi o ademenea. Capul i se îngreuna tot mai mult, aşa că se lăsă pe podeaua rece şi simţi cum alunecă.
   Pe măsură ce pierdea lupta cu propria conştienţă, degetele de la mâini şi de la picioare îi amorţeau, ia ea simţea că moare. Sau poate copilul ei era cel care murea.
   Copilul ei? Dumnezeule, nu! Se chinui să se trezească şi îşi adună toată forţa ca să se târască din acel loc. Cu cât se îndepărta mai mult, cu atât devenea mai puternică. Iar când se simţi suficient de bine cât să se ridice, ieşi împleticindu-se din casă şi se îndepărtă cu maşina.

Capitolul 16

   Drumul spre casă îi era suficient de cunoscut lui Quinn ca să-şi permită să-şi pună creierul pe pilot automat. Fu scoasă din transă de sunetul telefonului.
   - Ştii pantalonii aceia crem pe care i-am purtat la aniversarea a 40 de ani a lui Allen?
   Era Lewis. Îl puse pe difuzor.
   - Poftim? întrebă ea.
   - Mă întrebam dacă încă sunt la spălătorie sau în şifonierul meu.
   - Pantaloni crem?
   - Eşti bine? întrebă el. Pari terminată.
   Ea încercă să vorbească, să-i spună despre teroarea prin care tocmai trecuse, însă nu reuşi să scoată decât un suspin care imediat se transformă într-un plâns atât de puternic, încât fu nevoită să oprească maşina.
   - Draga mea, ce s-a întâmplat?
   Ea nu putea vorbi.
   - Quinn? Vrei să vin acasă?
   - Nu. Sunt bine... tocmai am fost la casa părinţilor mei. Acolo am avut o senzaţie înfiorătoare. Despre mama, despre...
   Îşi înghiţi nodul din gât, amintindu-şi de ce nu-i spusese niciodată lui Lewis despre portaluri. Şi poate că el nu avea nevoie să fie protejat de adevăr, însă ea păstrase secretul atâta timp, încât pentru a-l spune acum avea nevoie de mai multă energie decât dispunea în acel moment.
   - Am simţit că mor, spuse ea.
   - Oh, draga mea. Ai trecut prin atâta stres.
   - Cred că s-a petrecut ceva ciudat cu mama, ceva ce nu am ştiut niciodată. Şi cred că are legătură cu mine.
   - Ştii, după-amiază am o singură întâlnire. Pot să o anulez şi să vin imediat acasă.
   - Nu e nevoie, spuse ea.
   - Eşti sigură?
   Oare era? Poate ar trebui să accepte ajutorul lui acum. Însă oare ce ar putea el să facă pentru ea? Nu, nu dorea decât un pic de timp ca să se liniştească.
   - Mă descurc, spuse ea. Şi ai dreptate - sunt foarte stresată. O să ajung acasă şi mă odihnesc. 

 .....................................