.....................................................
3.
Un zâmbet flegmatic apăru pe buzele lui Quinn. Era înzestrat cu prea multă finețe și intuiție ca să nu-i ghicească tulburarea.
O privi drept în ochi și șopti:
- Vino. Știu că mă dorești la fel de mult cum te doresc eu.
Fără să ezite, ea i se aruncă în brațe. Atunci, el o sărută cu sălbăticie. Și ea ghici că el așa se va purta în continuare cu ea, ca un cuceritor mândru, ca un războinic superb, dominator.
Se întoarseră în cameră și se rostogoliră pe pat, unde făcură dragoste până la epuizare.
Așa începuse legătura lor.
Julia nu iubise niciodată un bărbat, până când îl întâlnise pe fiul Isabellei Marriott. Își dăduse seama de asta încă de la începutul relației lor.
Câteodată, intensitatea sentimentelor față de tânărul ei amant o speria. Bineînțeles că pasiunea care-i lega avea în ea ceva atât de exaltant încât atingea sublimul. Dar ea va lua sfârșit, inutil să se amăgească. Mai devreme sau mai târziu, Quinn se va sătura de o femeie mai mare decât el cu 9 ani; și o să se îndrăgostească de o fată de vârsta lui, o fată pe care o va putea prezenta părinților.
Când Julia dădea glas temerilor ei, Quinn protesta, se jura că nicio femeie n-o va înlocui în inima lui, în viața lui.
De fapt, în cursul următoarelor săptămâni, păru din ce în ce mai îndrăgostit, din ce în ce mai pasionat. De altfel, îi și declarase că ar vrea să le spună părinților lui. Și Julia trebuise să-l amenințe că-l părăsește dacă divulgă cuiva secretul lor și numai așa îl convinsese să renunțe la idee.
O altă grijă o mai frământa pe tânăra femeie.
Bineînțeles că prietenia ei cu Isabelle Marriott nu luase sfârșit în ziua când ea devenise amanta lui Quinn. Ca și înainte, primea în mod regulat invitații la Courtlands. Desigur că, în cea mai mare parte a timpului, găsea câte un pretext ca să scape de la o obligație pe care o găsea inoportună, ținând seama de împrejurări, dar nu putea să tragă chiulul de fiecare dată. De exemplu, în acea zi de Crăciun.
Isabelle insistase atât de mult ca ea să-și petreacă sărbătorile la domeniu, încât Julia sfârșise prin a accepta. Și totuși îi venise destul de greu să se ducă la Courtlands în aceea săptămână. Fiindcă, doar cu câteva zile în urmă, doctorul îi confirmase că așteaptă un bebeluș. Copilul lui Quinn, conceput probabil prima oară când făcuseră dragoste.
De la începutul legăturii lor, Julia nu se mai dusese la Courtlands decât o singură dată. Și asta după ce se asigurase că amantul ei nu se găsea acolo.
Totuși, acceptând să-și petreacă sărbătorile de Crăciun la familia Marriott, Julia bănuia că îl va întâlni pe Quinn. Spera totuși că sub acoperișul părinților lui, el va avea înțelepciunea și decența să păstreze distanțele. Din păcate, se înșelase însă.
Din prima seară el se strecurase în camera ei și insistase să-și petreacă noaptea împreună, pretextând că nimeni nu se „va prinde”. Și Julia nu avusese tăria să-l expedieze...
A doua zi de dimineață, hotărârea ei era luată.
Nu-i va mărturisi niciodată lui Quinn că-i poartă copilul și, în restul timpul pe care-l petrecu la Courtlands, încercă să-l convingă că trebuiau să pună capăt legăturii lor. Bineînțeles că el nu voise să audă nimic despre așa ceva; în fiecare seară venea să-i bată la ușă, dar tânăra femeie rămăsese fermă în hotărârea ei. Oricât ar fi costat-o, ea nu cedase rugăminților amantului ei.
Când părăsise Courtlands, cu moartea în inimă, Julia nu avea încă un plan precis. Știa doar că trebuie să rupă imediat cu Quinn, atâta timp cât se mai simțea încă în stare să o facă. Altă certitudine: va păstra copilul.
Întoarsă la Londra, aranjă în așa fel încât să-l evite. Ceea ce nu fu deloc greu, fiindcă în acea perioadă Quinn era ocupat cu examenele, iar ea termina un serial de televiziune la Bringhton.
Apoi evenimentele se precipitară.
Arnold Newman îi propusese Juliei un rol într-un film sience-fiction. Dar ea se hotărâse deja. O hotărâre pe care nu îndrăzni totuși să i-o anunțe la telefon. Se duse deci la Hollywood și-i explică lui Arnold că abandonează platourile de filmare, fără să-i dea însă amănunte. Întrevederea se termină printr-o ceartă strașnică.
Directorul studiourilor Intercontinental îi reproșă Juliei nerecunoștința ei față de o profesie care o adusese pe culmile gloriei. Din vorbă în vorbă, discuția se învenină și cei doi protagoniști se despărțiră supărați.
Presa înhăță imediat știrea, o aranjă pe gustul ei și se publică versiunea că Arnold Newman o dăduse afară din biroul lui pe celebra artistă Julia Harvey, până atunci favorita lui.
Începând din acea zi, viața tinerei femei se transformă într-un coșmar. Noapte și zi o droaie de ziariști și de producători ai studiourilor concurente asaltau hotelul ei din Los Angeles.
Din fericire mai exista și Barney Goldsmith, impresarul și prietenul ei de mai bine de 10 ani. Singura persoană capabilă s-o înțeleagă. El, cel puțin, nu-i va trăda secretul...
Niciodată n-a regretat faptul că s-a încrezut în acest bărbat încântător, generos, și mai ales dotat cu un simț practic fără pereche.
El preluase imediat toate problemele financiare, materiale, îi îndepărtase pe inoportuni, o însoțise pe Julia până la San Jacinto și rămăsese cu ea la hotel, până se obișnuise cu noile locuri și noua existență.
Câteva luni mai târziu, Jake văzu lumina zilei în vilă, unde o moașă de la spital o ajutase la naștere. O naștere ușoară, fără complicații.
Julia hrăni bebelușul la sân și fu foarte bucuroasă. Devenise o mămică. O mămică singură însă...
Viața și-ar fi urmat cursul ei liniștit, departe de curiozitatea bolnăvicioasă a ziariștilor, dacă un producător de televiziune din cale afară de ambițios nu și-ar fi pus în minte să dea de urma ei, gândi Julia suspinând tracasată.
Și Benny nu mai era acolo ca s-o consoleze. Dispariția prietenului ei o întristase nespus și lăsase un mare gol în inima ei. Dar niciodată nu-i lipsise ca acum.
Săracul Benny! El care avusese atâta grijă să-i păstreze secretul, nu se gândise că memoria calculatorului îi va supraviețui și-l va trăda...
În orice caz, Julia nu regreta nimic. În ciuda reproșurilor cu care o copleșise Quinn, ea era sigură că alesese singura cale rezonabilă în momentul în care îl părăsise fără nicio explicație. Fiindcă Isabelle n-ar fi acceptat niciodată ca fiul ei cel mare, moștenitorul familiei Marriott, viitorul stăpân al domeniilor Courtlands, să se însoare cu Julia Harvey, o actriță.
CAPITOLUL X
Auzi soneria deșteptătorului, dar Quinn nu mai dormea de câteva clipe. Cu privirea fixată în plafon, rumega o mulțime de gânduri obsedante, fără să găsească deloc curajul să se scoale din pat.
De când revenise din San Jacinto - trecuseră 3 săptămâni de atunci - trebuia să se lupte în fiecare dimineață cu acel val de depresie care îl cuprindea de cum deschidea ochii.
De fapt, regreta că se întorsese la Londra fără să încerce s-o revadă pe Julia. Sigur, când o părăsise furios, se jurase că nu mai vrea s-o întâlnească niciodată. De aceea luase primul vapor spre George Town, având o singură idee în cap: să ajungă în Anglia cât mai repede posibil și s-o dea uitării pe această femeie. Dar o lăsase repede mai moale. Nu alungai așa ușor din memorie amintirea Juliei Harvey!
Fusese un idiot să-și imagineze contrariul! Plătise totuși scump ca să afle asta acum 10 ani, când ea dispăruse fără un cuvânt din viața lui! Timp de 6 luni, rătăcise ca un suflet fără odihnă, redus la starea de zombi, incapabil să se concentreze asupra studiilor sau asupra indiferent cărui lucru, de altfel.
Tatăl lui, supărat că-l vede compromițându-și astfel viitorul, îl amenințase că nu-i mai dă un ban. În schimb, mama lui se arătase atât de tandră, de înțelegătoare față de el, că fusese la un pas să-i spună totul. Dar se răzgândise imediat. Să dezvăluie un secret pe care Julia avusese atâta grijă să-l ascundă? Nu, nu va comite niciodată o asemenea josnicie.
Nici astăzi Quinn nu știa ce gândiseră atunci părinții lui. Puseseră atitudinea lui pe seama unei revolte de adolescent? În orice caz se comportaseră cu o discreție remarcabilă, gândindu-se probabil la înțeleapta zicală: „ale tinereții valuri”.
În decursul anilor, durerea lui Quinn se potolise. O crezuse chiar dispărută. Dar în realitate, ea ardea mocnit undeva în fundul sufletului său și reîntâlnirea cu Julia o aprinsese din nou - la fel de vie, la fel de nesuportat ca odinioară.
Ce să facă acum? se întreba el, cu gâtul uscat de o violentă emoție.
Se ridică și se duse la fereastră.
Apartamentului lui, situat la ultimul etaj al unui bloc turn ridicat lângă Kinghtsbridge, oferea o vedere superbă asupra orașului. Dar lui Quinn puțin îi păsa de panoramă. Constată totuși că ploua. Departe de a-l supăra, își spuse că cerul cenușiu corespundea perfect stării lui sufletești.
Se mai întrebă o dată: ce hotărâre să ia? Trebuia să continue s-o protejeze pe Julia, sau s-o trădeze? Înnebunise tot punându-și aceeași întrebare...
De ce nu-i spusese adevărul lui Hector? Fiindcă reușise să-și îndeplinească misiunea.. ce mobil îl împinsese să pretindă contrariul? Ce-l determinase să mintă.
Încolțit de întrebările patronului său, susținuse că Julia Harvey locuise într-adevăr la San Jacinto un timp, dar părăsise insula de mult, fără să lase vreo adresă. Femeia pe care o întâlnise Neville nu avea nimic în comun cu fosta actriță. Quinn se jurase sus și tare. Nu ezitase să repete toate astea și în fața lui Susan. În schimb, îi fusese destul de greu să-i povestească aceeași istorie și mamei sale, fiindcă Isabelle Marriott suferise mult din cauza conduitei inexplicabile a Juliei.
Oftă. Păcat că nu moștenise temperamentul calm al lui Matthew... gândi el cu un profund sentiment de regret. În timp ce-și spărgea capul încercând să găsească o soluție la această problemă imposibil de rezolvat, fratele lui bătea în lung și în lat domeniul Courtlands, cu vreo 6 ogari pe urmele lui. Da, dar Quinn nu era Matthew... El se îndrăgostise de Julia Harvey, o nebunie pe care fratele lui mai mic n-ar fi comis-o niciodată.
Imaginea tinerei femei i se ivi în minte, așa cum îi apăruse ea în ziua primei lui vizite la vilă. În același timp revăzu mutrișoara șmecheroasă a lui Jake și o altă întrebare îi veni în gând: admițând că se răzgândea și că, din loialitate profesională, ar trăda-o pe Julia Harvey, cum va reacționa copilul în fața publicității făcuse mamei lui?
Quinn ridică din umeri. La urma urmei, Julia nu putea să-l țină la infinit pe băiețel în necunoștință asupra trecutului ei. Pentru 1 an sau 2, el va insista să afle identitatea tatălui său și motivele pentru care acesta nu se arăta deloc la față. Deci, faptul că ar afla ceva mai devreme adevărul, n-ar avea mare importanță...
Un adevăr asemănător unui aisberg a cărui parte cufundată în apă ascundea un secret pe care Quinn murea de curiozitate să-l afle.
Chiar în acest moment, aceleași două veșnice întrebări jucau o sarabandă îndrăcită în mintea lui. De ce dispăruse Julia fără un cuvânt? Și ce bărbat avusese privilegiul de a deveni tatăl copilului ei? Această a doua întrebare îl agasa la culme pe Quinn, dintr-un anume motiv: de câte ori se gândea la băiețel, trăsăturile acestuia îi reaminteau vag de cineva. Dar de cine? Imposibil de spus!
Dintr-odată, Quinn dădu furios cu pumnul în geam. Doar n-o să-și petreacă toată ziua în pijama, jonglând cu idei la fel de sumbre ca și timpul!
Întoarse spatele ferestrei și se îndreptă spre bucătărie. Doar o cafea bună putea să pună pe picioare un bărbat.
În timp ce punea în priză filtrul de cafea, se auzi soneria de la intrare. „Susan” se gândi el imediat, și-i trecu prin minte să nu răspundă. Totuși, știind din experiență că ea o să insiste, se hotărî să deschidă.
Într-adevăr, logodnica lui se afla în pragul ușii.
- Încă nu te-ai îmbrăcat?! exclamă ea, glumeață. Te pomenești că mă așteptai să petrecem împreună o dimineață plăcută? În acest caz, accept cu plăcere să te însoțesc în pat.
Probabil că el făcuse cine știe ce mutră, fiindcă Susan continuă:
- Hmm.... se pare că sugestia mea nu te prea entuziasmează. Nimic de mirare, de altfel: nu prea pari în formă. Spune-mi atunci, de ce n-ai venit aseară la Karen?
- Oh, am uitat complet! exclamă Quinn, prefăcându-se dezolat.
Și o invită în casă. Ea îl urmă în bucătărie și îl privi turnând cafeaua.
- Oricum eram foarte obosit, spuse el întinzându-i o ceașcă.
După ce bău o înghițitură din lichidul fierbinte, ea îi spuse pe un ton pe care și-l dorea nepăsător:
- Cu atât mai rău pentru tine! Ne-am distrat ca nebunii.
Ca apoi să continue, alintându-se ca o fetiță:
- Mama ta ți-a povestit incidentul petrecut la Courtlands în timpul absenței tale, nu-i așa? De aici probabil și atitudinea ta rezervată în privința mea... De când te-ai întors de la San Jacinto, n-am petrecut nicio noapte împreună, în caz că nu-ți amintești!
Quinn făcu ochii mari. Sigur, în ceea ce privea schimbarea de atitudine față de ea, Susan avusese dreptate. Dar nu pricepea nimic din restul spuselor ei. Ce eveniment extraordinar avusese loc la domeniu?
- Mă crezi sau nu, dar eu tot pe tine pe iubesc, continuă tânăra femeie cu un aer convins. Mi-ai lipsit mult. De altfel, poate asta și explică totul. Când Matthew m-a sărutat... ei bine, l-am lăsat s-o facă.
- Matt?
- Da, fratele tău s-a purtat extrem de drăguț cu mine. Ne petrecuserăm toată seara cuminți în bibliotecă, Și pe urmă, ce vrei... o clipă de slăbiciune... în sfârșit, înțelegi...
Susan se întrerupse, încurcată.
- Continuă, îi porunci Quinn.
Și ciudat, în loc să se simtă rănit, ofensat, fu cuprins de un sentiment de ușurare. De parcă mărturisirea logodnicei sale îi luase o piatră de pe inimă.
- Oh... nu mai e mare lucru de adăugat. Mama ta ne-a surprins îmbrățișându-ne pe sofa. Asta-i tot... floare la ureche. Și dacă ai lipsi mai puțin des, asemenea lucruri nu s-ar întâmpla.
Ignorând remarca plină de subînțelesuri a lui Susan, Quinn întrebă:
- Și fără sosirea inopinată a mamei mele, ce s-ar fi întâmplat?
- Dar... nimic, ce naiba?
- Îți place Matt?
- Hmm... da. Dar... Te asigur că...
- Admițând că el ar moșteni Courtlands, ți-ar plăcea și mai mult, nu-i așa?
- Deloc! Ce idee! Cu tine vreau să-mi împart viața!
- Ah, atunci m-ai liniștit. În cazul ăsta, înseamnă că nu te-ar deranja dacă i-aș ceda toate drepturile fratelui meu.
- Quinn! Doar n-ai intenția să...
Susan era atât de indignată, că nici nu putu să-și termine fraza.
- Ba da! replică el sec. De fapt, mi-a trecut adineauri prin minte. Matthew mi s-a părut întotdeauna mai capabil decât mine în administrarea domeniului.
- Și tu ce-o să faci?
- Oh, nu de planuri duc lipsă!
- Aș putea să le aflu și eu?
- Ei bine, mi-ar plăcea să fac documentare pentru televiziune cu condiția să găsesc un suport financiar, bineînțeles. Și pe urmă, mi-a plăcut întotdeauna să scriu. Și dacă aș reuși să-mi câștig existența consacrându-mă acestor două pasiuni, m-aș socoti nespus de fericit. Dar în orice caz n-o să mă îngrop la Courtlands.
Susan îl fixa pe Quinn, cu un aer stupefiat.
- Nu cred un cuvânt din tot ce mi-ai spus, declară ea. Tu ești moștenitorul familiei Marriott. Și doar n-o să refuzi onoarea de a fi succesorul tatălui tău.
Cu un gest nespus de calm, el își duse ceașca la buze și bău încet câteva înghițituri de cafea, înainte de a-i da răspunsul:
- Va trebui totuși să te înveți cu ideea, Susan. N-o să mă vezi niciodată în haine de tweed, la volanul unui Range Rover sau în mijlocul unui haite de ogari.
- Hai, spui asta de ciudă! Și să știi că-ți înțeleg reacția. Dar când o să-ți dai cu adevărat seama că ce s-a petrecut între mine și Matthew n-are nicio importanță, o să privești lucrurile dintr-un alt unghi.
- Nu! Nu conta pe asta.
El pronunțase aceste cuvinte cu un ton atât de hotărât, încât Susan îl privi cu un aer descumpănit și cu ochii plini de lacrimi.
- Cât de mult te-ai schimbat! șopti ea. De când te-ai dus s-o cauți pe femeia aia, nu te mai recunosc. Răspunde-mi cinstit: de ce n-ai mai făcut dragoste cu mine de când te-ai întors de la San Jacinto?
Un suspin ieși de pe buzele lui Quinn.
- Nu știu, răspunse el. Poate că simțeam în mod confuz că între tine și Matt...
În realitate, haosul care domnea în propriile lui sentimente îl preocupa atât de mult încât nu-i acordase niciun singur gând logodnicei lui.
Iar aceasta îl cunoștea mult prea bine ca să nu-și dea seama că minte. Și de altfel, ca mai toate femeile, Susan nu era lipsită de intuiție.
- Ai găsit-o, nu-i așa? șopti ea cu voce slabă. Doamne, ai găsit-o pe Julia Harvey și n-ai vrut să-mi spui.
El încercă să protesteze.
- Susan...
Dar ea îl întrerupse:
- Te rog, nu-mi mai turna gogoși! Încep să înțeleg: o iubești. Oh, n-are rost să negi. Privirea te trădează.
- Te înșeli! Ascultă-mă...
Quinn nu avu timp să inventeze un argument cât de cât plauzibil, fiindcă, exact în acea clipă, se auzi soneria telefonului. Teribil de fericit de această diversiune, ridică receptorul.
- Quinn?
Era mama lui. Cu o voce care-i trăda surescitarea, ea îi spuse repede:
- Deschide repede televizorul, dragul meu.
- Dar... mămico! protestă el uluit. Nu știi cât e ceasul?
Însă doamna Marriott insistă cu un ton autoritar, neobișnuit la ea:
- Fă ce-ți spun, fără să mai pierzi o clipă. Privește pe canalul Westwind, cel pentru care lucrezi. Imediat!
O înjurătură scăpă de pe buzele lui Quinn. N-avea niciun chef să se uite la televizor. Dar cum Susan îl privea plină de curiozitate, preferă să încheie conversația telefonică.
Fără să mai scoată un cuvânt, închise. Mai ales că vorbele mamei lui îl intrigaseră. Luă telecomanda și...
Rămase în picioare, mut de uimire, cu ochii fixați pe ecranul televizorului câteva minute - minute care i se părură că durează o veșnicie. De fapt, nu pierduse numai noțiunea timpului ci și a spațiului.
Exclamația de surpriză a lui Susan îl aduse la realitate.
- Doamne, Julia Harvey! strigă tânăra femeie. Dar ce face în Anglia?
Întorcându-se spre Quinn, adăugă:
- Știai că e la Londra?
CAPITOLUL XI
- Când te întorci, mămico?
Vocea lui Jake părea atât de slabă, de plângăreață la celălalt capăt al telefonului, că inima Juliei se strânse.
- În curând, scumpule, răspunse ea pe un ton convingător. Te duci luni dimineață la școală ca un băiat mare și ascultător ce ești și vin eu să te iau la sfârșitul săptămânii.
- Îmi juri?
- Îți promit. Maria o să te conducă la vapor și o să vezi că zilele o să treacă foarte repede.
- Hmm.... Îmi place mai mult să fiu cu tine. Maria mi-a zis că o să treci și pe la televiziune. Înseamnă că o să-l întâlnești și pe domnul Marriott?
Tânăra suspină. N-avea niciun chef să vorbească despre Quinn. Un bărbat care nu avusese nici măcar curajul să-și termine misiunea și lăsase unui alt coleg să ducă la bun sfârșit o treabă murdară.
- M-ar mira, răspunse ea vag.
- Păcat! Ar trebui să-i vizitezi studiourile. Spune-mi, mămico, de ce m-ai lăsat la Maria în loc să mă iei cu tine la Londra?
- Fiindcă știu că-ți merge bine acolo, cu colegii tăi. De altfel, aici plouă tot timpul. Și stau la un hotel unde te-ai plictisi de moarte.
- Și te-au recunoscut oamenii pe stradă?
- Nuuu! Ce idee!
- Oamenii celebri dau autografe. Sammy mi-a explicat cum vine asta. Mi-a mai zis că i-a auzit pe mama și pe tatăl lui vorbind despre tine. După câte mi-a spus el, înainte să mă nasc erai cea mai mare artistă din lume.
În fața entuziasmului lui Jake, Julia nu se putu împiedica să surâdă.
- Oh, Doamne! exclamă ea. Părinții lui Sammy au exagerat. Și acum, fii te rog drăguț și dă-mi-o pe Maria.
- Spune-mi, mămico, dacă-l vezi pe domnul Marriott...
- Jake, dă-mi-o pe Maria, că mă supăr pe tine!
De data asta, băiețelul o ascultă.
După ce dădu câteva instrucțiuni servitoarei, Julia închise. Apoi rămase un timp gânditoare. Remarcile fiului ei privind fosta ei faimă o contrariau. Poate fusese imprudentă dezvăluindu-i Mariei adevăratele motive ale voiajului ei! Aceasta va da dovadă de discreția dorită? Nu mai era sigură de asta. La San Jacinto, limbile erau lungi și zvonurile circulau repede...
Oricum, nu mai putea da acum înapoi!
Privi suspinând în jurul ei. Cum să-și ocupe seara? Hector Pickard o invitase la el acasă la cină, dar ea refuzase. De altfel, observase și ziariștii din jurul hotelului. Era deci mai cuminte să nu iasă.
Din fericire, luxosul apartament pe care i-l pusese la dispoziție canalul de televiziune Westwind îi oferea tot ce-și dorea.
Soneria telefonului o făcu să tresară. Tânăra ridică receptorul, puțin neliniștită, dar vocea familiară a recepționerei o liniști imediat.
- Doamna Stewart?
- Da?
Julia insistase să fie înregistrată sub numele actual, în speranța de a-i păcăli pe eventualii curioși.
- Aveți un musafir, doamnă Stewart, îi spuse funcționara. Un oarecare domn Pickard, de la canalul de televiziune Westwind. Pot să-l las să urce?
Julia rămase tăcută câteva clipe. De ce naiba voia s-o vadă Pickard? Nu acceptase invitația lui la cină, dar nu se aștepta ca el să se deplaseze personal ca s-o întrebe care sunt motivele acestui refuz! Indiferent ce-ar fi fost, politețea o obliga să-l primească.
- Doar două minute, vă rog, îi spuse ea în cele din urmă, cât să mă pregătesc ca să-i pot deschide ușa acestui domn.
După ce puse jos receptorul aruncă o privire critică ținutei sale: un pantalon din pânză bleumarin, o cămașă din batist cam lălâie... nu prea avea imaginea sofisticată a unei vedete de cinema. Nu avea nimic de-a face cu Julia Harvey pe care Pickard ținuse s-o arate în emisiunea lui de azi-dimineață, la ora micului dejun!
La amintirea ei, tânăra schiță o mutră de dezgust.
Doamne, cât de mult o enervase chipul pe care oglinda din cabină i-l înfățișase după o extenuantă, interminabilă ședință de machiaj. Pentru prima dată după mulți ani se simțise redevenind obiectul de lux, păpușa destinată să alimenteze visurile publicului. Să se prezinte sub aceeași imagine și în această seară lui Hector Pickard? Nu! Văzând-o așa cum era ea cu adevărat, directorul de la Westwind își va da mai ușor seama cât se schimbase.
Se hotărî deci să rămână în această ținut confortabilă și se mulțumi să-și perie părul înainte să-l strângă la spate cu o fundă de mătase.
Abia terminase, când cineva bătu la ușă. Nu putea fi decât Pickard, gândi ea ducându-se să deschidă.
Rămase cu gura căscată când îl văzu pe Quinn în prag.
Acesta nu găsise un alt mijloc pentru a ajunge la Julia. Imediat ce o văzuse la televizor, înțelesese că ea nu va accepta cu niciun preț să-l revadă. Nu reprezenta el în ochii ei dușmanul? Cel căruia îi datora întoarcerea ei în fața proiectoarelor? O întoarcere de care se temuse întotdeauna.
Dar trebuia s-o reîntâlnească, indiferent cât l-ar costa asta, ca să-i smulgă adevărul. De când începuseră să-l roadă bănuielile, Quinn își pierduse somnul, liniștea sufletească. Nesiguranța îl înnebunea. La naiba, trebuia să găsească un mijloc ca să-i vorbească Juliei!
De ce nu se gândise mai devreme la posibilitatea asta? De exemplu, de la prima lui vizită? Doar Jake era acolo. Dar Quinn nu avusese ochi decât pentru mama lui și nu-i acordase micuțului interesul pe care-l merita.
De fapt Hector semănase primii sâmburi ai îndoielii în mintea asistentului său. Cum? Pur și simplu subliniind că fiul Juliei avea 10 ani. Dovadă că tânăra femeie era deja însărcinată înainte să abandoneze totul...
Gândul că Jake putea fi fiul lui nu-l mai părăsise pe Quinn din momentul când Pickard se referise la vârsta copilului. Și tot la asta se gândea și acum când Julia se uita speriată la el, din ușa apartamentului de la hotel.
- Pleacă imediat sau strig, îi declară ea cu o voce lipsită de intonație.
- Nu te jena, i-o întoarse el. Dacă portarul mă obligă să plec, mă opresc direct la redactorul șef al celui mai mare jurnal de scandal din oraș. Nu ți-ar plăcea, cred, ca acești domni să facă o mică anchetă asupra identității lui Jake, nu-i așa?
Trăsăturile tinerei femei se crispară.
- N-ai face asta, spuse ea.
Și fiindcă ea se dăduse înapoi cu un pas, el profită să intre și să închidă ușa în urma lui.
- Și cine m-ar împiedica? întrebă el cântărind-o printre gene.
- Șeful tău. O să urce dintr-o clipă în alta. Mi s-a anunțat vizita lui. Așteaptă la recepție ca să-l primesc.
- Zău?
Tonul sarcastic al lui Quinn trezi bănuielile Juliei.
- Doar nu insinuezi că...? șopti ea, neterminându-și gândul.
- Că m-am servit de numele lui Hector ca să mă lase să trec? Îmi pare rău, dar chiar așa am făcut.
Ea îl fixă, paralizată de surpriză și de teamă, înainte de a încerca să se retragă spre baie. Dar Quinn o prinse de braț înainte ca ea să se poată pune la adăpost.
- Fără panică! exclamă el. Hai să ne așezăm în salon și să discutăm!
- Miroși a băutură, spuse ea strâmbând din nas. Dacă n-ai fi băut, n-ai fi avut niciodată curajul să vii aici.
- Drept cine mă iei? replică el cu violență. Drept un gură-spartă?
Dar Julia continua să braveze:
- Da, înțeleg de ce ai avut nevoie de un coniac ca să ai curajul să te prezinți în fața mea. Fiindcă te-ai purtat mizerabil.
Nu era lipsită de îndrăzneală, gândi Quinn din ce în ce mai furios.
- Ce-mi mai reproșezi acum? întrebă el.
- Ai tupeul să-mi pui întrebarea asta?
Indignarea ei îl puse pe gânduri. Julia insinua că el pusese totul la cale ca să facă posibil acel interviu televizat de azi-dimineață?
- Ascultă... începu el, gata să se justifice.
Și dintr-o dată, absurdul situației îi sări în ochi. De ce trebuia să se apere de acuzațiile acestei femei? Ea era cea care îl făcuse să sufere și nu invers! Inutil deci de a încerca să se disculpe în ochii ei. Julia Harvey nu merita decât dispreț.
- Nu vreau să aud nimic, declară ea cu o voce seacă. Și acum, accept să uit de vizita ta, dacă pleci imediat. Numai așa n-o să-i spun nimic domnului Pickard.
- Chiar crezi că o să abandonez când nici măcar n-am început discuția? Hai, Julia, ce naiba! Dar întâi trebuie să beau ceva tare.
Și se îndreptă spre bar cu un pas nesigur. După ce-și turnă o porție zdravănă de whisky într-un pahar, se întoarse din nou spre Julia. Ea se trântise pe sofa și nu părea deloc în largul ei.
- N-am nimic să-ți spun, declară ea. Nu eu am vrut să vin aici. Și n-am acceptat acest interviu decât în urma promisiunii că Jake va fi ținut departe de ziariști, dacă apar în emisiunea asta. Și n-aș fi fost nevoită să fac asta, dacă tu nu mi-ai fi dat de urmă. Așa, a trebuit să cedez șantajului lui Pickard.
Quinn mai bău o înghițitură de alcool, apoi o a doua înainte să se așeze lângă ea.
- Ascultă, nu numai că nu am nicio vină în toată povestea asta, declară el, dar în plus mi-am pierdut și slujba. Și asta din cauza ta.
Ochii Juliei se măriră de surpriză.
- Nu înțeleg, șopti ea. Ce tot spui? Domnul Pickard te-a trimis la San Jacinto ca să mă convingi să...
Quinn o întrerupse cu un râs sarcastic.
- Așa e, el mi-a dat misiunea respectivă. Însă contrar celor susținute de tine, eu nu te-am trădat. Am pretins că Julia Stewart n-are nimic în comun cu Julia Harvey.
Femeia rămase mută de uimire timp de câteva clipe.
- Dar... atunci cine a făcut toată chestia asta? întrebă ea în cele din urmă.
Quinn își goli paharul și îl puse pe o măsuță de lângă sofa.
- Amândoi l-am subestimat pe Hector Pickard, spuse el. S-a gândit foarte bine la datele problemei și a pus la punct toate amănuntele. Spionii lui și-au început treaba cu mult înainte să pun piciorul pe insulă.
- Spionii?! exclamă Julia.
Era evident că nu credea o iotă.
- O pereche, la hotel... îi explică Quinn. Erau deja acolo când am ajuns eu. Și tâmpitul de mine, care i-an crezut doi îndrăgostiți în luna de miere.
- Deci femeia - Lisa Allott - cea care a venit să mă caute după ce-ai plecat, nu făcea parte din echipa ta?
- Ea lucra pentru Hector, nu pentru mine. Și când mă gândesc că te-am acuzat că mi-ai scotocit prin bagaje! Acum sunt sigur că ea fusese.
- Dacă de ce naiba făcuse asta?
- Căuta indicii care să dovedească dacă te-am găsit sau nu. Îți dai seama că șeful meu nu prea avea încredere în mine? Probabil că mă bănuia - pe drept, de altfel - că am o conștiință. De altfel, cum Hager nu se remarcase prin prea multă competență, fusese nevoit să apeleze la altcineva, și sorții au căzut pe mine.
- Hmm.... argumentul tău mi se pare plauzibil. Totuși, dacă Pickard nu-ți acorda toată încrederea lui, de ce te-a trimis totuși la San Jacinto?
- Fiindcă nimeni în afară de mine nu te cunoscuse înainte. Eram singurul care te putea identifica precis. O dată asigurat că e pe drumul cel bun, lui Hector nu i-a mai rămas decât să introducă alți pioni în joc.
- Oh, Quinn! exclamă Julia cu un aer necăjit.
Privind-o cu atenția, Quinn descoperi o schimbare în atitudinea ei, o oarecare blândețe în privirea de smarald.
- Ți-ai pierdut slujba din cauza mea! reluă ea. Acum îți înțeleg starea. Îmi pare rău că te-am primit așa. Nu-mi închipuiam că...
Cu vocea sugrumată de emoție, se întrerupse și, cu un gest spontan puse mâna pe genunchiul lui Quinn.
Timp de o clipă, acesta rămase tăcut, nemișcat, cu ochii fixați pe degetele lungi și fine, bronzate de soarele tropical. Sigur, ar fi trebuit să se smulgă de sub puterea acestei atingeri care-i trezea în tot trupul o delicioasă și periculoasă moleșeală. Nu-și plătise destul de scump slăbiciunea acum 10 ani când se lăsase vrăjit de splendida Julia Harvey? Dacă nu se îndepărta imediat, n-o să mai reușească să se controleze și o să cedeze în fața dorinței lui. Dar probabil că era deja prea târziu, fiindcă nu se mișcă.
- Quinn... șopti Julia.
Nemairezistând, el îi luă mâna și duse la buze. Ignorându-i protestele, el îi sărută degetele, aproape cu religiozitate, unul câte unul.
- Te rog, murmură ea. Asta nu ne duce la nimic bun. Lasă-mă în pace!
- Mă ierți că te-am părăsit atât de brutal în ultima seară la San Jacinto?
- Să nu mai vorbim despre asta. I se poate întâmpla oricui să se înfurie.
- Aveam circumstanțe atenuante. Te doream atât de mult!
- Quinn! Lasă-mă!
Tânăra femeie respira cu greutate. Sub bluza ușoară, sânii i se ridicau și coborau într-un ritm din ce în ce mai rapid.
- Hai, destinde-te, Julia! În 10 ani am mai crescut și eu. Am învățat să înțeleg și să cunosc femeile. Aș paria chiar că ai fi surprinsă văzându-mă cât sunt de priceput în dragoste.
- Gata, acum!
În loc să-i dea drumul, Quinn o strânse și mai tare și, cu mâna liberă, începu să-i mângâie cu duioșie obrazul.
- Nu ești curioasă să-mi constați progresele? întrebă el cu un surâs dezarmant.
- Nu!
- Eu însă aș paria contrariul. Așa că n-o să te las să aștepți prea mult. Vezi vreun inconvenient dacă încep prin a te dezbrăca?
Și fără să piardă o secundă, el uni gestul cu fapta, descheindu-i primul nasture al decolteului.
- Te rog, ai milă de mine! îl imploră Julia.
- De ce? Acum 10 ani, ți-a păsat vreun pic dacă plecarea ta m-a rănit sau nu?
- Mi se pare că te-ai răzbunat destul tulburându-mi liniștea. Te rog, nu mă obliga să te urăsc.
- Departe de mine această intenție! Din contră, urmăresc un cu totul alt obiectiv.
Un al doilea nasture cedă sub degetele lui nerăbdătoare. Apoi un al treilea. Și tot așa, până la ultimul. Atunci Quinn trase bluza de pe a.
- Doar n-o să mă posezi cu forța, protestă Julia zbătându-se.
- De ce-aș utiliza forța, când simt că și tu vrei asta?
- O să mi-o plătești...
Lacrimi de furie țâșniră din ochii Juliei. Ea continuă să se zbată cu o forță sălbatică, apoi, în fața inutilității eforturilor ei, îl imploră din nou:
- Lasă-mă, Quinn, te rog!
- Prea târziu, replică el cu o voce răgușită, senzuală.
Aruncă bluza jos și începu să-i descheie sutienul de dantelă. Când îi atinse pielea goală, Julia încercă să-i scape din mâini. Atunci el o trase la pieptul lui și se făcu stăpânul buzelor ei.
Buzele Juliei...
Degeaba își spunea că numai alcoolul îl făcuse să-și piardă capul, știa că, sărutând-o, asculta numai de demonii care-l torturau de mult timp.
Quinn își interzisese s-o iubească pe Julia. Din cauza răului pe care i-l făcuse. Dar o dorea cu o asemenea putere încât știa că ar muri dacă nu și-ar potoli această dorință.
- Te rog, șopti Julia cu un ton plângător.
Totuși, nu se mai lupta cu el. Abandonându-se în întregime, se supunea mângâierilor lui fără să-i mai opună rezistență. Și ea fu cea care, cu gesturi febrile, nerăbdătoare, îl dezbrăcă.
Când trupurile lor goale, înlănțuite, se rostogoliră pe sofa, lui Quinn i se păru că un magician îl proiectase în afara timpului, în afara spațiului. Bineînțeles că știa... această fericire de nedescris nu va dura. Nu putea să dureze... Așa că trebuia să prelungească aceste clipe și să savureze fiecare secundă ca un dar prețios, de care nu va mai avea parte...
- Quinn... șopti Julia.
Căldura, tremurul corpului ei îi trădau nerăbdarea de a ajunge la extaz. Dar Quinn îi impuse ritmul său. Și apoi, purtat de un ultim și nestăpânit val de voluptate, cedă propriei sale dorințe...
CAPITOLUL XII
Valizele ei erau gata.
Încă 12 ore și Julia va lua loc în avionul care o va duce înapoi în George Town. Acum câteva zile perspectiva asta ar fi umplut-o de bucurie. Dar acum, în ciuda nerăbdării sale de a-l revedea pe Jake, tânăra femeie simțea că i se strânge inima la gândul că părăsește Anglia.
De ce să cedeze în fața tristeții, a amărăciunii? Ar fi trebuit, dimpotrivă, să se simtă ușurată fiindcă emisiunea canalului Westwind, care îi fusese consacrată aseară, se desfășurase bine.
Timp de o oră ea răspunsese întrebărilor destul de indiscrete ale ziariștilor și telespectatorilor curioși să afle care e noua viață a fostului lor idol. Și reuși să-și convingă publicul că scriitoarea Julia Stewart o înlocuise în mod definitiv pe vedeta ecranului Julia Harvey. Și se felicita pentru asta.
Sigur că nu scăpase de câteva întrebări stânjenitoare în privința tatălui lui Jake. Dar socotea că se descurcase destul de bine și în privința asta.
De fapt, șederea ei la Londra ar fi fost fără cusur dacă n-ar fi fost Quinn.
Fusese de ajuns ca el să-și facă apariția și totul se dăduse peste cap. Bineînțeles că el nu-i forțase ușa decât cu intenția de a o răni. Julia era sigură de asta. Ceea ce nu-l împiedicase să trezească în ea un val de emoții pe care le credea de mult timp moarte. Imposibil să nege asta.
Dar reușise vreodată să omoare cu adevărat sentimentele pe care le avusese pentru tânărul ei amant acum 10 ani? Sau ele mocneau undeva în fundul sufletului, într-un colț al conștiinței sale?
Cât timp Jake fusese mic, se abținuse să-și pună aceste întrebări. Fără îndoială din grijă pentru propriul ei confort moral, abia acum își dădea seama de asta. Dar copilul crescuse. Julia nu mai avea astăzi scuze pentru o nouă amânare. Totuși, putea ea să-i spună adevărul fiului ei și să continue să-l țină pe Quinn în ignoranță asupra paternității lui? Atunci de ce nu făcuse pasul în acea seară când venise la ea la hotel?
Fiindcă îi fusese frică, pur și simplu. Frică de a-l iubi pe bărbatul care-i mai schimbase o dată cursul vieții. Acum 3 zile nici nu se gândise la asta. Dar Quinn năvălise din nou în viața ei, își impusese prezența, o sărutase și ea răspunsese sărutărilor lui. Apoi făcuseră dragoste cu aceeași pasiune ca altădată.
Când se trezise, amantul ei dispăruse...
Și iată că Julia va părăsi Londra fără să-l revadă.
Ah, dacă ar avea câțiva ani mai mult... gândi ea cu un oftat de disperare. Dacă n-ar aparține unei familii unde valorile burgheze țineau loc de reguli morale, ea ar fi fugit într-un suflet la el. Lăsând la o parte orgoliul și pudoarea, i-ar fi vorbit, spunându-i că el e tatăl lui Jake și că ea îl iubea la nebunie.
La ce bun să se mai gândească la asta? Nu-și alesese ea destinul acum 10 ani?
Cu un suspin exasperat, își mai verifică o dată bagajele înainte să închidă valizele.
Brusc, o bătaie discretă în ușă îi atrase atenția. O idee nebunească îi trecu prin minte: Quinn nu voia s-o lase să plece fără s-o mai sărute o dată. Se repezi să deschidă ușa.
Isabelle!
Șocul și decepția îi distruseseră speranța nesăbuită. Cu ochii măriți de uimire, o fixa pe mama lui Quinn de parcă s-ar fi uitat la o străină. Totuși, doamna Marriott nu se schimbase deloc. Părul ei își păstrase strălucirea și silueta ei era la fel de rasată, de elegantă.
Cele două femei se priviră în tăcere câteva lungi clipe, sub imperiul aceleiași emoții. Apoi Isabelle își întinse mâinile spre vechea ei prietenă și, luând-o în brațe, o sărută să dragoste.
- Oh, Julia, șopti ea cu o voce sugrumată. A trecut atâta timp...
Când îi dădu drumul din îmbrățișare, în ochii îi străluceau lacrimi.
Julia o invită înăuntru, și câteva momente îi fură de ajuns ca să-și recapete sângele rece.
- Oh, ce frumos e aici! exclamă Isabelle privind în jurul ei.
- Da, frumos și foarte scump. Din fericire, n-am plătit eu apartamentul. Dar nu sta în picioare!
Când musafira ei fu instalată într-un fotoliu, Julia continuă:
- Ce-aș putea să-ți ofer? Puțin whisky?
- Îți mulțumesc, dar n-o să beau nimic, răspunse Isabelle.
Așteptă ca gazda să se așeze la rândul ei, ca să-i declare:
- Te-am văzut aseară la televizor. Ai fost formidabilă.
Unde voia să ajungă? se întrebă Julia, puțin neliniștită. Mama lui Quinn se folosea de pretextul acestei emisiuni ca să reînnoade legăturile rupte cu 10 ani în urmă? Sau avea o altă idee în cap?
- Și de altfel, chiar fără lumina reflectoarelor, ți-ai păstrat întreaga strălucire, aura ta e intactă, continuă Isabelle. Da, da, te asigur.
- Nu! protestă Julia. Știu că m-am schimbat.
- Hai, nu face pe modesta! Știi foarte bine că frumusețea ta a rămas intactă. Dar nu e de mirare! Ți-ai dus întotdeauna viața după bunul tău plac, fără să-ți pese de ceilalți...
Aha, iată că începeau să curgă reproșurile, gândi Julia, ai cărei obraji se înroșiră.
- Îmi pare rău... șopti ea.
Privirea Isabellei se îmblânzi imediat.
- Ascultă, Julia, îi spuse ea, n-am venit aici cu intenția de a-ți ține o lecție de morală. Dar m-am gândit că... în fine, ar trebui ca cineva să aibă curajul să-ți vorbească înainte să părăsești Anglia. Și cum se pare că fiul meu nu e pregătit s-o facă, o s-o fac eu.
Un val de neliniște o cuprinse pe Julia.
- I s-a întâmplat ceva grav lui Quinn, nu-i așa? o întrebă ea, simțind că o trece un fior.
- Totul depinde de modul cum privești lucrurile... Dar înainte să intru în amănunte, trebuie să-ți arăt ceva.
Isabelle scoase din poșetă o fotografie pe care o întinse Juliei. Un portret în alb și negru, reprezentând un băiețel pe care ar fi putut să-l ia drept Jake, dacă n-ar fi purtat uniforma rigidă, austeră, tipică școlilor englezești.
- Îl recunoști? întrebă Isabelle.
Julia dădu încet din cap.
- E Quinn, răspunse ea fără să ezite.
- Așa e.
Isabelle luă înapoi fotografia cu un gest posesiv.
- Poza a fost făcută când avea în jur de 10 ani. Am găsit-o pe parchet, lângă patul lui Quinn, la Courtlands. Probabil că scotocise în pod după ea și abia apucase să ajungă în camera lui când a leșinat.
La aceste cuvinte, Julia sări din fotoliu și se apropie înspăimântată de musafira ei.
- Oh, Doamne! exclamă ea. Și... acum e bine?
- Fii liniștită, cred că băuse cam mult. Dar am profitat de incident ca să-i cerem câteva explicații. Ți-o servesc pe cea pe care ne-a dat-o în cele din urmă: pretinde că este tatăl copilului tău. Și atunci eu îți cer să-mi răspunzi cinstit: se înșală sau nu?
Julia crezu că-i fuge pământul de sub picioare. Paralizată, incapabilă să pronunțe vreun cuvânt sau măcar să formuleze un gând rațional, abia mai reușea să respire.
- Răspunde, insistă Isabelle. Quinn a ghicit adevărul?
Nici mânie, nici resentiment în ochii ei. Nu! Figura ei nu trăda decât curiozitate și uimire.
- Eu... începu Julia. Ascultă, eu...
Cum cuvintele refuzau să-i iasă de pe buze, se întrerupse.
- Quinn a ghicit adevărul? repetă Isabelle.
- Da.
Uite că reușise să se elibereze în sfârșit de secretul ei. Acum Isabelle o s-o urască. Iar Quinn...
- Doamne! șopti Isabelle cu o voce pierită.
Își încrucișă picioarele lungi și își sprijini coatele de genunchi. De parcă mărturisirea Juliei o golise de toată energia. Cu umerii încovoiați, cu privirea rătăcită, doamna Marriott părea că îmbătrânise cu 10 ani.
Julia ar fi vrut să spună ceva, indiferent ce, pentru a o îmbărbăta pe această femeie care fusese întotdeauna atât de drăguță cu ea. Dar gândul că Quinn descoperise ceea ce ea ascunsese cu atâta grijă, o lăsase fără voce.
De când știa el? se întrebă Julia. De ce nu-i spusese? Și mai ales ce hotărâse el în privința lui Jake?
Isabelle își îndreptă spatele și o privi drept în ochi pe Julia.
- Aveam dreptul să știm adevărul, declară ea cu o voce obosită. Copilul ăsta e nepotul meu și al lui Ian. Dacă legătura ta cu Quinn te apăsa, trebuia să pui lucrurile la punct în loc să fugi.
- Trebuia să plec, răspunse Julia susținând privirea fostei sale prietene. N-ai fi fost de acord cu legătura pe care o întrețineam cu fiul tău.
- Ai dreptate, nu eram de acord.
La aceste cuvinte, Julia o privi pe Isabelle cu un aer neîncrezător.
- Nu... nu erai de acord?! exclamă ea. Insinuezi că...
Dădu din cap cu putere și continuă:
- Nu! Imposibil! Nu puteai să ghicești că între mine și Quinn....
- Ei bine, ba da! Ai un fiu, scumpa mea Julia. Crezi că în ziua când o să-și piardă capul după vreo femeie, tu n-o să-ți dai seama? De la început am înțeles că el îți purta un altfel de interes decât cel dictat de o simplă prietenie. Modul cum se uita la tine... Vizitele mai dese pe care le făcea la Courtlands...
- Un lucru mi se pare ciudat, Isabelle. Erai la curent cu relația noastră, o priveai cu ochi răi - lucru pe care îl înțeleg foarte bine. Și totuși nu ai intervenit în niciun fel ca să-i pui capăt.
- Ce-aș fi putut face? Să nu te mai invit la Courtlands? Aveai un apartament la Londra. Și cred că vă întâlneați acolo, nu-i așa? Așa că vezi... Oricum n-aș fi putut schimba nimic.
Julia își mușcă nervoasă buza de jos.
- Și Ian? întrebă ea.
- Soțul meu nu știa nimic pe atunci, răspunse Isabelle ridicând din umeri. După plecarea ta, când Quinn a avut acea stare depresivă, l-am lăsat să creadă că era vorba de o criză banală de adolescență. Bineînțeles însă că astăzi Ian e la curent...
După o tăcere grea, Julia șopti:
- Cât trebuie să mă urăști!
Isabelle schiță un gest de neputință.
- Nu! replică ea. Te-ai comportat într-un mod crud, desigur. Dar presupun că aveai motivele tale să procedezi așa. Motive asupra cărora nu vreau să revin. În schimb, aș vrea să aflu ce intenționezi să faci acum.
- Oh, Isabelle, eu... mă simt atât de... dezorientată. Spune-mi ce aștepți de la mine și o să te ascult.
Lacrimile începură să se rostogolească pe obrajii Juliei.
- Presupun că vrei să-l vezi pe Jake, continuă ea. Nimic mai firesc. Fixează o dată și ți-l aduc.
Un oftat adânc scăpă de pe buzele Isabellei.
- Hmm... pare simplu, declară ea, dar din nefericire există o piedică. Quinn n-o să accepte să vadă copilul. A hotărât să vă șteargă pe amândoi din viața lui. Presupun că asta nu te surprinde. Nu asta și doreai de fapt? Să-ți păstrezi fiul doar pentru tine. Dacă nu, i-ai fi vorbit de mult timp lui Quinn despre el.
Aceste cuvinte pline de bun-simț, dar reci, o răniră atât de mult pe Julia, încât simți că i se face rău. Închise ochii, încercând să-și revină în fire, apoi îi explică pe un ton tremurător:
- Când a venit să mă vadă la hotel, eu... voiam să-i spun adevărul. Dar... el m-a sărutat, am făcut dragoste... și mi-am dat seama cât sunt de vulnerabilă. Mi-a fost teamă de suferință... Îl iubesc. Îl iubesc pe Quinn, l-am iubit întotdeauna. Dar el mă urăște acum...
Isabelle o privi în tăcere pe Julia câtva timp și, sub privirea aspră care îi scotocea parcă sufletul, femeia nu se simțea deloc în largul ei. Probabil că nu mai era în toate mințile de putuse să-i destăinuiască asemenea lucruri mamei lui Quinn!
- Deci fiul meu s-a îmbătat criță din cauza asta, spuse în cele din urmă doamna Marriott. Eu personal dădeam o altă semnificație gestului său. Gândește-te puțin: Quinn a preferat să-și piardă slujba decât să recunoască faptul că a dat de urma ta la San Jacinto. De ce te-ai fi protejat dacă nu simțea pentru tine...
Se întrerupse și, privind-o drept în ochi pe Julia, continuă:
- Mai dă-i o șansă lui Quinn. Pretinzi că-l iubești, atunci dovedește asta: spune-i că-l iubești, Julia. Așa își va alege drumul în cunoștință de cauză.
CAPITOLUL XIII
- Pot să vă ajut?
Julia tresări. La 1 metru de ea, un bărbat îmbrăcat într-o salopetă de lucru o privea plin de curiozitate. De când intrase pe poarta proprietății, era atât de adâncită în gândurile ei încât nu-l văzuse apropiindu-se. Poate o lua drept o plimbăreață rătăcită?
- Hmm... am venit să-l văd pe domnul Marriottt, răspunse ea cu o oarecare jenă. Pe domnul Quinn Marriott. Eu... Mă așteaptă.
Omul se încruntă, continuând s-o fixeze.
- Vă cunosc cumva? întrebă el, înfundându-și mâinile în buzunare. Așteptați... Ah, am greșit! Semănați puțin cu Julia Harvey, fosta actriță! De aceea am avut impresia că v-am mai văzut undeva!
După o scurtă ezitare, Julia replică:
- Da, știu, mi s-a mai spus că îi semăn. Acum, dacă vreți să mă scuzați...
- Oh, dar sunteți Julia Harvey!
Bărbatul își scoase cascheta și începu s-o învârtă stângaci între degete.
- V-am recunoscut la televizor, alaltăieri, continuă el. Dacă nu mă înșel, veneați deseori pe vremuri la domeniu, în vizită la doamna Marriott. Jucați tenis cu Quinn, dacă-mi amintesc bine!
Julia înțelese că nu mai putea minți.
- Poate... șopti ea cu un suspin de exasperare.
Omul își înfipse un deget în piept și se prezentă:
- Charlie Hensby, grădinar la Courtlands de peste 20 de ani.
Tânăra femeie făcu un efort ca să răspundă politicos:
- Adevărat?
- Așa cum vă spun!
Și își bombă pieptul cu mândrie. Se părea că nu e dispus să înceteze cu flecăreala.
- N-o să aveți ocazia astăzi să vorbiți cu doamna Marriott, continuă el. E plecată la o prietenă în oraș.
Asta o știa Julia chiar din gura Isabellei. Mai știa și că Matthew asista la o licitație de cai în Germania. Iar Ian Marriott, conform obiceiului său, lucra în birou unde nimeni nu avea voie să îl deranjeze. Va putea deci discuta în liniște cu Quinn. Cu condiția, bineînțeles, ca el să accepte s-o primească...
Charlie Hensby avea oare darul să-i ghicească gândurile? Cert e că îi declară:
- Dacă doriți să-l vedeți pe Quinn, n-are rost să vă duceți în casă.
O îndoială îngrozitoare se strecură în inima Juliei: omul ăsta cumsecade o s-o anunțe că fiul cel mare al familiei Marriott nu se găsea la Courtlands, că plecase la Londra? Înseamnă că n-o să-l poată vedea.
- Ce vreți să spuneți? întrebă ea cu o voce dezamăgită.
- Îl găsiți la grajduri.
Dumnezeu fie lăudat! Totuși, sentimentul de ușurare fu însoțit de un val de panică. Acum că întâlnirea ei cu Quinn era inevitabilă, se întreba dacă această confruntare avea rost. Poate n-ar fi trebuit niciodată să vină. Poate făcuse o greșeală îngrozitoare anulându-și rezervarea spre George Town.
- Vă conduc eu, îi propuse grădinarul.
- Nu, mulțumesc, domnule Hensby, răspunse Julia cu un zâmbet forțat. Cunosc drumul.
De teamă că omul va insista s-o însoțească, se îndepărtă repede.
Cum fusta lungă, strâmtă, o încurca la mers, își spuse că ar fi trebuit să-și pună pantaloni. Imediat se miră încă că acordă atâta importanță unor lucruri atât de prozaice în momentul când era în joc viitorul ei și al lui Jake. Dar era probabil o reacție de autoapărare: îndreptându-și atenția spre fleacuri, își interzicea să se gândească la esențial.
Din păcate, esențialul nu întârzie să-și ocupe locul cuvenit în preocupările tinerei femei. Sub forma unei prime întrebări: prin ce miracol moștenitorul domeniului Courtlands își pierdea timpul țesălând caii fratelui său? Nu pretinsese întotdeauna că detestă acest gen de activitate? De altfel, după spusele Isabellei, Julia ar fi crezut că el își petrecea timpul plictisindu-se în camera lui sau chiar în pat.
Atunci... ce însemna asta?
Ajungând în apropierea grajdurilor, Julia încetini pasul. Iminența întâlnirii o îngrozea. Dar trebuia totuși să meargă până la capăt cu demersul ei.
Când se pregătea să treacă pragul porții de la clădirea mare în formă de L, liniștea de acolo o surprinse. Se părea că nu e nimeni înăuntru.
O a doua intrare, situată ceva mai încolo, dădea spre rezerva de fân și spre locul unde stăteau mânjii. Poate Quinn făcea ceva acolo? gândi tânăra femeie. Ținu să-și verifice ipoteza.
Imediat ce ajunse în pragul hambarului, îl zări. Neras, cu părul ciufulit, îmbrăcat în niște blugi vechi și o cămașă de bumbac, își făcea ceva de lucru într-un colț.
Fără îndoială că își dădu seama se prezența Juliei, fiindcă se întoarse.
- Ce vrei? întrebă el, fără să pară surprins.
- Doamne, ce primire amabilă! exclamă Julia.
Ironia i se părea o armă eficace pentru a-și domina tulburarea - sau cel puțin pentru a o masca.
- Ce-ți închipuiai? îi replică el pe un ton cinic. Că o să te primesc cu strigăte de bucurie?
Ea se apropie de Quinn și își dădu seama că respirația lui miroase a alcool. Paloarea feței, cearcănele negre care-i subliniau ochii, o frapară. Iată ce devenise studentul strălucit, plin de energie, pe care-l cunoscuse: un bărbat prematur obosit de viață, deziluzionat, căutând să-și înece problemele în băutură. Și cinic pe deasupra!
Tânăra femeie se întrebă consternată: cui i se datora o asemenea transformare, dacă nu ei? Sau poate se măgulea atribuindu-și responsabilitatea acestei jalnice metamorfoze?
- Mă așteptai? îl întrebă ea. Mama ta te-a avertizat că o să-ți fac o vizită?
- Nu, răspunse Quinn sec. Se pare că ai manipulat-o în așa fel, încât acum e de partea ta. Dar l-am auzit pe majordomul nostru răspunzându-i la interfon. După ce spunea, am înțeles că mama îl prevenea de venirea ta.
- Dacă nu doreai să mă întâlnești, trebuia să găsești un pretext ca să pleci de la Courtlands.
Quinn puse furca într-un colț al hambarului și apoi, încrucișându-și brațele pe piept, îi susținu privirea.
- Ți-ar fi convenit să nu mă găsești, nu-i așa? o întrebă el. Absența mea ți-ar fi oferit astfel o scuză ca să dispari și de data asta fără un cuvânt de adio. Amintește-ți felul cum m-ai măturat din drumul tău acum 10 ani.
Descumpănită de duritatea atacului, Julia vru să protesteze:
- Eu nu te-am...
- Ai memorie scurtă! îi tăie vorba Quinn, implacabil. Purtai în pântece copilul meu și m-ai lăsat în totală ignoranță asupra paternității mele. Fugind, mi-ai refuzat posibilitatea de a-mi exprima propriile sentimente, să-mi aleg singur calea. Cum de ai putut acționa cu atâta egoism? Dacă ai venit să-mi explici astăzi motivul acestui comportament atât de straniu, sunt gata să te ascult.
- Nu... credeam că e mai bine așa!
- Pentru tine, bineînțeles!
- Nu, pentru noi toți! În sfârșit, Quinn, gândește-te și tu: diferența de vârstă dintre noi...
- Oh, te rog scutește-mă de refrenul tău preferat... spune mai degrabă că te săturaseși de mine. Nu-ți mai plăcea să inventezi scuze ca să nu participi la recepții, știind mai ales că pierzi ocazia să întâlnești bărbați mai interesanți decât un student prostuț și lipsit de experiență în dragoste. Hai, mărturisește!
Quinn se apropie de ea, cu brațele întinse de parcă ar fi avut intenția s-o ia de umeri și s-o scuture ca s-o readucă la realitate. Dar se răzgândi și-și băgă mâinile în buzunare.
- Te înșeli, Quinn, ripostă ea cu ochii plini de lacrimi.
Apoi îi întoarse spatele și începu să pășească prin paie, cu umerii încovoiați, cu un aer extrem de obosit.
- Hmm... de altfel, asta nu mai are nicio importanță astăzi, declară el cu o voce dezamăgită. Presupun că mama a fost la tine la hotel. Habar n-am ce gândește ea despre această situație și puțin îmi pasă de altfel. În ceea ce mă privește, trebuie să știi un lucru: n-o să încerc să-ți retrag custodia lui Jake fiindcă refuz să tulbur astfel viața copilului. O să mă țin deci la distanță până când va ajunge la vârsta să ia singur o hotărâre.
În acea clipă, Julia avu impresia că i se frânge inima.
- Într-adevăr asta dorești? îl întrebă ea cu sufletul la gură.
Quinn o privi cu răceală.
- În locul tău m-aș mulțumi cu asta, răspunse el cu un ton plin de amărăciune. Dacă insiști prea mult să-mi cunoști adevăratele dorințe, s-ar putea să ți le dezvălui până la urmă...
- Nu înțeleg...
- Da? Adevărat? Ce naiba, Julia, de când ai pus piciorul aici te-ai întrebat vreo clipă care sunt sentimentele mele față de tine?
- Ce vrei să spui, Quinn? șopti ea, cuprinsă brusc de o speranță nebună. S-ar putea... să contez încă pentru tine?
Răspunsul lui o plesni, tăios, sălbatic:
- Nu! În orice caz nu în felul în care crezi. Fiindcă vrei adevărul, iată-l: nu contezi în ochii mei decât în măsura în care îmi inspiri ură, dispreț. Acest răspuns îți ajunge sau îți mai trebuie și niște justificări?
Și fără să-i dea timp să scoată vreun cuvânt, Quinn continuă:
- M-ai trădat, Julia. Mi-ai furat 10 ani din viața fiului meu. Nici astăzi bietul copil nu cunoaște identitatea tatălui său. Și îndrăznești să mă întrebi dacă mai contezi încă pentru mine? Ar trebui să-ți rup gâtul..
Glasul i se frânse brusc.
Niciodată Julia nu și l-ar fi imaginat pe Quinn capabil de o asemenea violență. Chiar în acea seară de la hotel, nu o rănise cu atâta cruzime ca acum. N-ar fi trebuit să vină. Isabelle greșise incitând-o să facă acest demers... Și cea, ca o proastă, se agățase de speranța nesăbuită că el făcuse dragoste cu ea fiindcă o mai dorea și acum. Cum de-i putuse trece prin cap o idee atât de stupidă? Quinn dorise doar să se răzbune...
Acum cel puțin, Julia știa cu certitudine că tatăl lui Jake nu-i va ierta niciodată felul cum se purtase în trecut. Și acest gând îi aduse lacrimile în ochi. Dacă nu pleca imediat, va izbucni în hohote de plâns.
- Trebuie să plec, spuse ea brusc.
- Pleci?
Quinn o privea, în mod vizibil descumpănit.
- E de preferat, nu? Fiindcă tot nu mai avem nimic să ne spunem. În cazul că.. o să-ți schimbi părerea în privința lui Jake, n-o să-ți reproșez nimic. Poate... hmm... o să mă contactezi prin intermediul avocaților tăi...
- Lasă-mă în pace cu avocații! exclamă Quinn, cu trăsăturile crispate.
Cum Julia făcuse un pas către poartă, el continuă pe un ton poruncitor:
- Vreau să mai stai.
- Îmi pare rău, Quinn, replică ea înghițindu-și lacrimile. Eu... trebuie...
- Doamne, Julia, nu! Te rog...
Și iată că se întâmplase exact lucrul de care se temuse. Lacrimile i se rostogoleau pe obraji, îi curgeau pe bărbie, îi alunecau pe gât. Întoarse repede capul, rușinată că-i oferă astfel lui Quinn spectacolul disperării ei.
El se apropie de ea. Și simțea prezența în spatele ei, îi simțea răsuflarea în ceafă. Dar n-o atinse.
- De ce? întrebă el pe neașteptate.
Și Julia, înțelegând imediat sensul întrebării lui, răspunse:
- Știi de ce. Sunt... prea bătrână pentru tine.
- Nu, nu spune asta...
- Așa credea mama ta pe vremuri. Și o crede și acum.
Respirația lui Quinn se îngreună.
- Puțin îmi pasă, replică el cu o voce răgușită. Nu mi-a păsat niciodată de părerea părinților mei. Amintește-ți: voiam să mă căsătoresc cu tine. M-ai refuzat. Din ce cauză?
- Îmi închipuiam că nu va dura. Eram convinsă că o să te plictisești de mine...
- Ei bine, te înșeli.
- Oh, nu... șopti Julia.
Quinn o apucă de umeri și o obligă să-l privească.
- Deci nu înțelegi nimic? exclamă el, uitându-se în ochii ei. Nu te-am lăsat să vii aici fără un motiv, Julia. Dar tu, tu de ce voiai să mă vezi?
Julia începu să tremure.
- Nu cunoști răspunsul la această întrebare? se mulțumi ea să spună.
- Credeam că-l cunosc. Totuși, acum mă îndoiesc de asta.
- Oh, Quinn, te iubesc. Te iubesc de 10 ani și nu ți-am mărturisit-o niciodată. Îți purtam copilul și ți-am ascuns asta. O să mă poți ierta vreodată?
El îi cuprinse chipul în palme și, cu vârful degetelor, îi șterse ultimele lacrimi.
- Îți promit că o să încerc, îi șopti el surâzând. Acum e rândul meu să trec la mărturisiri.
Cu o voce slabă care abia se auzi, Julia întrebă:
- Tu.... o să te însori cu tânăra de care mi-ai vorbit?
- Nu! De fapt Susan a dat dovadă de multă luciditate. M-a acuzat că sunt îndrăgostit de o anume Julia Harvey mult înainte ca eu însumi să fi acceptat această idee.
Quinn se întrerupse, puțin încurcat. Apoi, după ce atinse buzele Juliei cu un sărut fugar, continuă:
- Cum să-ți explic? Nu-l cunosc prea bine pe fiul nostru. Știu doar că-mi seamănă teribil și că într-o zi o să-i dăruiesc afecțiunea pe care o merită. Poate aș fi putut trăi fără Jake, dar ideea de a o pierde pe mama lui m-a îndurerat întotdeauna. Te iubesc, Julia, te iubesc ca un nebun.
- Oh, Quinn...
Ochii tinerei femei prinseră privirea amantului ei în flacăra lor de culoarea smaraldului.
Mult timp rămaseră așa, unul prizonierul celuilalt, izolați de restul lumii, plutind în universul amețitor al dragostei lor.
CAPITOLUL XIV
- Cine o fi? întrebă Julia.
Zgomotul unei mașini care se oprise în fața casei, exact în dreptul ferestrelor apartamentului lui Quinn, o smulse din moleșeală. Privirea ei neliniștită o întâlni pe cea calmă a amantului ei.
Quinn se întinse leneș în patul mare cu baldachin, nepărând câtuși de puțin preocupat de identitatea noului sosit.
- Mama ta? întrebă Julia speriată.
- Posibil, răspunse Quinn pe un ton nepăsător. Poate dorește să verifice dacă ultimul ei șiretlic i-a reușit.
- Quinn! protestă Julia încercând să pară scandalizată.
- Dar mai degrabă cred că e Matt. În principiu, trebuia să se întoarcă azi din Germania.
- Oh, Doamne, să nu rămânem aici!
Tânăra se ridică și vru să-și tragă cearșaful peste pieptul gol, dar Quinn o împiedică.
- Să ne îmbrăcăm! îi propuse ea.
- Nimic nu ne grăbește. Ne mai rămân două ore până la masă.
- Dar nu vreau să cinez aici...
- Crezi că o să te las să pleci? De voie sau de nevoie, o să-ți petreci noaptea la Courtlands. Dacă nu cumva altcineva te așteaptă în altă parte.
- Nu mai spune prostii! Știi foarte bine că nu-mi doresc decât un lucru: să rămân cu tine. Numai că nu mi-am adus nimic de schimb. Nici măcar trusa de farduri!
- Ce importanță are? Îmi placi așa cum ești, replică imediat Quinn, cu ochii strălucitori.
Cu vârful degetului începu să-i mângâie unul din sâni. Apoi, după ce o obligă să se întindă din nou, o acoperi cu trupul lui.
- Quinn, te rog, nu acum! protestă ea.
- Îndrăznește să pretinzi că nu-ți place să faci dragoste cu mine!
- Tocmai că-mi place prea mult. Dar Quinn... nu. Dacă e mama ta...
- O să aștepte!
Când mâna lui Quinn îi alunecă între coapse, Julia nu reuși să mai reziste senzațiilor voluptoase pe care mângâierile lui Quinn le trezeau în carnea ei și se abandonă total plăcerii.
- Și o să locuim în continuare aici, mămico? se interesă Jake.
Era clar că preocupările lui erau total diferite de ale Juliei.
Până acum nu acordase o importanță deosebită faptului că mama lui revenise la San Jacinto însoțită de Quinn. Bineînțeles că se arătase bucuros revăzându-l, dar când înțelese că ziaristul nu făcuse călătoria doar în intenția de a-l lua cu el la Londra, entuziasmul copilului nu durase prea mult.
- Numai la mutat nu-mi stă mintea acum, îi răspunse Julia.
- Și domnul Marriott va rămâne la noi?
Tânăra femeie ezită, încurcată. De comun acord cu Quinn, hotărâse să nu precipite lucrurile, să-l lase pe Jake să se obișnuiască întâi cu prezența tatălui său înainte să-i spună adevărul. Și acum Julia dădea din colț în colț.
Din fericire, Quinn îi sări în ajutor.
- Dacă mama ta și cu tine mă acceptați în casa voastră, mi-ar plăcea să locuiesc aici, declară el. Dar pun două condiții: prima, să-mi spui Quinn, a doua să mă tutuiești. Ei, ce părere ai?
- Bine, da... Nu mă deranjează. Dar aveți... ai un apartament la Londra?
- Da. Într-o bună zi vom merge acolo în vacanță.
Ochii lui Jake străluciră de plăcere.
- Super! strigă el.
Dar imediat, se încruntă și întorcându-se spre mama sa, spuse cu un ton lugubru:
- Dar până atunci trebuie să mă duc la școală.
- Bineînțeles! îi confirmă Julia.
- Și n-o să profiți de asta ca să pleci fără mine?
- Nu, scumpule! Îți promit.
Și tânăra, extrem de mișcată, căută privirea lui Quinn.
Acesta interveni din nou:
- O să veghez personal ca mama ta să nu părăsească San Jacinto, afirmă el pe un ton convins. Poți deci să te duci liniștit la școală. Și când o să vii acasă în weekenduri, o să ne distrăm împreună. O să-mi arăți cum se manevrează velierul și eu o să te învăț să joci rugbi.
Această ultimă promisiune îl încântă la culme pe Jake. Cu obrajii îmbujorați de surescitare, se întoarse spre mama lui, exclamând:
- Genial! Mămico, pot să-i arăt chiar acum lui Quinn velierul?
- Ei, ce părere ai despre această primă zi?
Quinn mușcă umărul Juliei, care scoase un mic geamăt de plăcere.
Întinși într-un hamac, ei respirau în același ritm, savurând senzațiile delicioase pe care le trezea în trupurile lor contactul acesta prelungit. Jake dormea în camera lui. Ce putea fi mai natural pentru părinții lui decât să guste pe terasă plăcerea unei seri de vis?
- Cred că ai câștigat, îi răspunse tânăra femeie surâzând. Jake te adoră. Dar tu ții puțin la el?
- Ce întrebare! Îl iubesc. Și mi se pare normal, nu? Nu e și fiul meu la fel cum e și al tău? Numai că aș vrea...
Quinn își lipi fruntea de umărul ei.
- Știu, șopti ea mângâindu-i părul. Și mie mi-ar plăcea să mai avem un copil.
- Având în vedere că nu mi-am luat nicio precauție când am făcut dragoste, avem toate șansele să ne vedem realizat visul. Pariez că părinții mei vor fi încântați să se trezească pentru a doua oară bunici. Apropo, amândoi mor de nerăbdare să-l cunoască pe Jake. Am putea să-i invităm să petreacă aici câteva zile?
- Fără probleme. Sper numai că nu se vor simți șocați dacă o să bage de seamă că ne petrecem nopțile împreună.
- Oh... dar onoarea familiei Marriott va rămâne neștirbită, având în vedere că peste câteva luni vei deveni în mod oficial nevasta mea. Și să știi că mama ține neapărat ca nunta să aibă loc la Courtlands.
- Da, mi-a spus și mie. Ah, să nu uit, ai intenția să-l inviți și pe Hector Pickard la petrecere?
- De ce nu? Când o să i-l prezint pe Jake, va înțelege imediat totul și, după cum îl știu, nu va păstra doar pentru el această descoperire. Și cum sunt hotărât să-mi asum paternitatea cu fruntea sus, această perspectivă îmi surâde.
Quinn o sărută pe Julia pe vârful nasului apoi, cu o umbră de regret în voce, continuă:
- Crezi că Jake o să ne ierte că nu i-am spus atâta timp adevărul?
- Copiii sunt niște adevărate comori de indulgență, răspunse tânăra femeie. Nu-ți face griji în privința asta. Gândește-te mai degrabă la bucuria fiului nostru când va descoperi că aparține unei familii cu un nume atât de răsunător!
- Poate ar trebui să mă gândesc la perspectiva de a mă instala la Courtlands. Ei, dar nu-i nimic, în fond există și lucruri mai îngrozitoare pe lume decât ăsta. Ce părere ai?
- Puțin îmi pasă dacă locuiesc aici sau în altă parte, odată ce devin doamna Marriott.
- Oricum, noul meu statut de tată mă obligă să privesc lucrurile cu un alt ochi. De exemplu, nu pot să pierd din vedere faptul că Jake va moșteni într-o zi domeniul. Cu ce drept l-aș lipsi eu de bunurile ce-i revin?
- Lasă-l să crească departe de aceste preocupări. Fiul nostru își va hotărî viitorul la momentul potrivit. Până atunci, dacă lui Matthew îi place să administreze domeniul, unde e problema?
- Doamne, ce noroc pe capul meu că am găsit o femeie atât de conciliantă! o tachină Quinn.
Își ascunse fața în părul Juliei și continuă:
- Din spirit de cooperare, nu vrei să-mi faci plăcere imediat, într-un mod mai intim?
Julia începu să râdă.
- Cu o condiție, replică ea. Îți pretind să mă treci pragul în brațe. Fiindcă, de fapt, viața noastră în doi începe în noaptea asta....
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu