Frumoasele dresoare de cai, Barbara Cartland

 ..............................................

2-3

 

              Se îndreptă spre Candida și însoțitorul său și-l ajunse din urmă pe maior chiar la jumătatea drumului spre Row.

   - Ai aici un cal deosebit, Hooper, spuse lordul.

   - M-am gândit c-ar fi pe placul dumneavoastră, răspunse maiorul Hooper ridicându-și pălăria în semn de salut.

   - Cât ceri pe el? întrebă lordul.

   - Nu este de vânzare, mylord.

   - Nu este de vânzare?

   Candida îl adusese pe Pegasus la pas. Cei doi bărbați se aflau puțin în spatele ei, dar ea auzea tot ce spuneau.

   - Acest lucru nu-ți stă în fire, continuă lordul Manville. Niciodată nu ai refuzat să vinzi un cal dacă ți s-a oferit un preț potrivit.

   - Acum este altă situație. Există o condiție care însoțește vânzarea calului.

   - Chiar așa? întrebă lordul Manville ridicând din sprâncene. Și care este condiția?

   - Nu cred că acesta este locul potrivit pentru a discuta despre asta.

   Lordul Manville nu părea mulțumit de răspuns.

   - Zău, Hooper, ești foarte evaziv, protestă el.

   În acel moment, Candida îi dădu un imbold lui Pegasus și acesta porni mai repede. Maiorul ridică pălăria pentru a-și lua rămas-bun de la lordul Manville.

   - Îmi pare rău, mylord, spuse el și plecă înainte ca lordul să mai poată spune ceva.

   Chiar atunci, lordul auzi o voce care-i displăcea profund.

   - Cine era acea frumoasă Traviata? Ai descoperit cum o cheamă, Manville?

   Lordul Manville întoarse capul și-l văzut pe Sir Tresham Foxleigh, un vecin de-al său pe care nu-l simpatiza deloc. Sir Tresham era foarte bogat, dar avea o reputație foarte proastă și nu mai era primit în niciun club de pe strada James.

   - Pe mine mă interesa calul, spuse lordul Manville pe un ton distant.

   - O combinație minunată! exclamă sir Tresham zâmbind dizgrațios. Manville, sper că nu vom fi rivali și în această privință.

   - Și eu sper, replică lordul și plecă spre statuia lui Ahile.

   Lais îl aștepta cu privirea plină de interes.

   - L-ai întrebat de Firefly? întrebă ea.

   - Voi face acest lucru mai târziu.

   - Dar ai vorbit cu el? insistă Lais.

   - N-am avut timp să discutăm despre afaceri, îi explică lordul Manville.

   Lais ridică nelămurită din umeri. „Frumoasele dresoare” începuseră să plece. Era evident că în această dimineață Skittles nu intenționa să-i încânte cu prezența sa pe admiratori.

   Mulțimea începuse să se împrăștie. Toți întrebau același lucru: „Cine este călăreața necunoscută?” Apariția ei îi impresionase pe toți și le stârnise imaginația.

   Lordul Manville auzi comentariile lor în timp ce pleca.

   „La naiba” își spuse el la fel de curios ca și ceilalți. „Unde o fi găsit Hooper un asemenea cal și mai ales asemenea călăreață?”

   Un singur lucru nu putea uita lordul. Atunci când îl întrebase pe maior despre prețul calului, fata îmbrăcată în alb întorsese capul spre ei. Pe chipul ei citise negreșit o expresie de neliniște profundă.

   Apoi, când maiorul Hooper îi spusese că armăsarul nu era de vânzare, expresia de pe chipul fetei se schimbase imediat într-una de ușurare.

   În acel scurt moment, fata i se păruse lordului încântătoare, fragilă și foarte tânără. Deși frumusețea pielii ei se putea datora unor eventuale artificii folosite, ochii ei mari și culoarea uimitoare a părului se datorau cu siguranță naturii.

   Dar de ce fusese ascunsă până acum? Dacă avea deja un protector, Hooper n-ar fi însoțit-o. Nu, cu siguranță că o expunea publicului și o făcuse într-un mod foarte inteligent. Maiorul regizase totul perfect, deși nu l-ar fi crezut capabil.

   Nu era genul de persoană care să se priceapă la astfel de lucruri. El se dedicase în întregime vânzărilor de cai și „frumoaselor dresoare” care îi făcuseră grajdurile extrem cu cunoscute.

   La un moment dat, Lais îi întrerupse gândurile.

   - Te vei duce să vorbești cu Hooper? întrebă ea. Știu că mi-ai oferit caii din grajdurile tale, dar eu îl vreau pe Firefly. L-am călărit o dată dau se două ori și mi-am dat seama că mi se potrivește.

   - Mă voi duce să vorbesc cu Hooper despre cal, îi promise lordul Manville.

   Simțea o satisfacție surprinzătoare că avea un pretext să se ducă la grajdurile maiorului.

   - În această după-amiază? întrebă plină de speranță Lais.

   - Poate, răspunse lordul și Lais se văzu nevoită să se mulțumească cu atât.

 

   În acea seară, lordul Manville se îndreptă spre grajdurile maiorului Hooper. Simțea o curiozitate puternică pe care nu și-o putea stăpâni. Așteptă special clipa când toți plecau și maiorul rămânea singur.

   Îl găsi inspectând caii și asigurându-se că erau hrăniți corespunzător. Nu era omul care să lase asemenea treburi în seama altcuiva.

   Maiorul nu se arătă surprins când îl văzu pe lordul Manville coborând îmbrăcat elegant din trăsura sa. Se aștepta să primească vizita acestuia.

   - Bună seara, Hooper. Am înțeles că ai de vânzare un cal pe nume Firefly.

   Ochii maiorului sclipiră un moment. Apoi, ridicându-și pălăria, spuse respectuos:

   - Bună seara, mylord. Da, într-adevăr, am acest cal. Veniți să-l vedeți.

   În timp ce se îndreptau spre grajdul lui Firefly, maiorul Hooper își aminti furia Candidei când văzuse calul în care fusese adus înapoi calul în urmă cu câteva săptămâni. Fata abia sosise pentru plimbarea de dimineață și îl saluta pe maior când șeful îngrijitorilor venise la ei.

   - Domnule, am uitat să vă spun că Firefly a fost adus înapoi aseară, spuse îngrijitorul.

   - Iarăși! zâmbise maiorul. Este a doua sau a treia oară?

   - Am impresia că este chiar a patra oară, domnule, răspunse îngrijitorul.

   - Calul este bine? întrebase maiorul.

   - Sângerează pe partea dreaptă. Cred că i s-au înfipt prea tare pintenii în burtă. Ar fi mai bine să vă uitați și dumneavoastră la el.

   Maiorul Hooper se îndreptase repede spre Firelfy, iar Candida îl urmase. Femeia aceea numită Lais era aceeași care îl călărise pe Firefly în seara sosirii ei la Londra. Îi urmărise din galerie și Lais păruse foarte dornică să-i fie cumpărat. Candida nu înțelesese de ce îl trimisese înapoi și nici ce însemna faptul că fusese returnat a treia sau a patra oară.

   Când ajunseră la grajd, Candida observase rănile lui Firefly. Acesta era foarte agitat și se plimba dintr-o parte în alta a boxei.

   - Trebuie îngrijit și pansat, spuse maiorul.

   - Și eu m-am gândit la același lucru, dar am vrut să-l vedeți și dumneavoastră.

   - Cum a putut femeia aceea să trateze astfel un cal? izbucnise Candida, incapabilă să-și mai poată stăpâni indignarea.

   Maiorul o privise surprins.

   - Femeia? întrebase el.

   - Am văzut o doamnă călărindu-l pe Firefly în seara în care am sosit aici, îi mărturisise Candida. Nu v-am pomenit despre asta pentru că știam că nu doreați să văd pe nimeni. Am stat în galerie și i-am urmărit când săreau peste obstacole. Domnul care o însoțea i-a promis că i-l va cumpăra. Ea părea foarte nerăbdătoare să-l aibă. Atunci de ce l-a rănit astfel cu pintenii?

   - Doar ți-am spus că există și astfel de femei, îi răspunse maiorul. Cu toate acestea, Firefly este un cal blând și bine dresat. Călărețul nu are nevoie de pinteni.

   - Data trecută n-a fost rănit atât de rău, intervenise unul dintre îngrijitori.

   - Nu, într-adevăr, îl aprobase maiorul Hooper. Asta va scădea puțin prețul lui. O voi pune pe Lais să pătească tratamentul și veterinarul. Astfel o să se învețe minte.

   - Aveți dreptate, domnule, zâmbise îngrijitorul. Dacă îi atingeți la buzunar, cu siguranță vor reacționa.

   - Ei bine, eu mă bucur că l-a trimis înapoi, spusese Candida. Data viitoare, vă rog să-i găsiți un proprietar care să nu-l trateze atât de brutal.

   Candida nu observase schimbul de priviri dintre maiorul Hooper și îngrijitor. Știa doar că o ura pe femeia aceea atrăgătoare dar crudă care se purtase atât de urât cu un animal blând și ascultător ca Firefly.

   Acum, când maiorul intră împreună cu lordul Manville în grajd, Firefly părea pe deplin refăcut.

   - Doriți să-l vedeți afară? întrebă maiorul.

   - Nu este nevoie, răspunse lordul Manville. Dacă mă asigur că este sănătos și bine dresat, te cred pe cuvânt.

   - Până acum nu v-am vândut niciun cal nepotrivit, nu-i așa?

   - Nici să nu încerci, zâmbi lordul. Care este prețul calului?

   - Două sute cincizeci de guinee.

   - Asta înseamnă cu 50 de guinee peste prețul lui real. Vom împărți această sumă pe din două.

   - Foarte bine. Mă bucur că am ajuns la o înțelegere. Sunteți unul dintre cei mai importanți clienți ai mei.

   Lordul se întoarse să iasă din grajd, dar apoi se opri brusc și spuse pe un alt ton:

   - Ce-i cu calul acela pe care l-am văzut de dimineață în parc?

   - După cum v-am spus, nu este de vânzare.

   - Deci care e afacerea, Hooper? întrebă lordul Manville.

   - Nu este vorba de nicio afacere. Singura problemă este că fata și calul sunt inseparabili. Acolo unde merge el, va merge și ea.

   - Dar în cazul acesta ar trebui să plătesc și un preț piperat pentru prezentare, nu-i așa? întrebă lordul. Ei bine, Hooper, deocamdată nu sunt interesat.

   - Oricum nu va trebui să aștept prea mult. Deja am primit un număr mare de oferte pentru ei.

   Lordul Manville îi privi scrutător.

   - Dar tu aștepți să apară cineva ca mine, nu-i așa? întrebă el încet.

   - Exact, mylord, confirmă maiorul.

   - La naiba, nu mă voi lăsa manipulat! exclamă lordul. Presupun că prețul este foarte mare.

   - Poate că dumneavoastră veți considera astfel, dar alții nu.

   - Îmi poți spune care este acesta?

   Maiorul se uită la ceas.

   - Este aproape 6 și jumătate. Școala de echitație s-a închis deja, dacă veți veni cu mine înăuntru, vă voi arăta ceva.

   Pentru o clipă, lordul părea că va refuza, dar apoi râse pe neașteptate.

   - Foarte bine, Hooper, spuse el. Voi face cum vrei tu. Observ că noua ta tactică este destul de amuzantă. Totuși, am o întâlnire la cină așa că te rog să nu mă ții mai mult de 10 minute.

   - Am înțeles, mylord.

   Dorind să pară indiferent și plictisit, lordul se lăsă condus în interiorul școlii. Urcă în galerie și se așeză pe un scaun.

   Soarele era deja spre apus și lumina sa galben-roșiatică pătrundea prin tavanul de sticlă al școlii, conferind încăperii un aer misterios.

   După câteva clipe, Candida apăru călare pe Pegasus.

   Purta costumul său negru de lucru și pe dedesubt o bluză albă. Pe cap nu avea pălărie și părul ei auriu flutura liber, încadrându-i chipul delicat.

   - Vreau să-l pus să sară obstacolele, i se adresă maiorul. Le-am mai înălțat puțin.

   - Da, bineînțeles, spuse Candida. Îi va face bine puțin exercițiu după plimbarea aceea domoală prin parc.

   Glasul ei i se păru neașteptat de melodios lordului Manville. Gândi că nu mai văzuse niciodată un chip atât de expresiv, cu ochi mari și buze zâmbitoare.

   O urmări cu interes cum trecea peste obstacole, mărind din ce în ce mai mult viteza, dar fără să-l forțeze pe Pegasus. Sincronizarea ei era perfectă și ar fi fost imposibil să rateze vreun obstacol.

   - Este suficient! spuse maiorul Hooper. Dacă mă aștepți la mine în birou, te voi conduce acasă.

   - Bine, voi aștepta, cu toate că m-aș duce singură, răspunse Candida.

   Îi zâmbi maiorului și apoi ieși afară cu Pegasus, îndreptându-se spre grajduri. Maiorul Hooper îl aștepta pe lord să coboare din galerie.

   Odată ajuns jos, lordul spuse:

   - Ei bine, Hooper, ai câștigat. Cât costă calul și... prezentarea fetei?

 

Capitolul 5

 

   Imediat ce intră în curtea de la grajduri, Candida realiză că ceva nu era în regulă. Maiorul Hooper abia o salutase în treacăt, fără s-o privească, iar îngrijitorii se împrăștiaseră când o văzuseră. Ceva rău se întâmpla, dar ce?

   Alergă spre maior și îl ajunse din urmă chiar când acesta se pregătea să încalece pe unul din caii aduși de îngrijitori.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă ea neliniștită.

   Maiorul se întoarse spre ea să-i răspundă, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt.

   - Știu despre ce este vorba, șopti dintr-o dată Candida, cu respirația tăiată. L-ați vândut pe Pegasus?

   Nu era nevoie de confirmarea maiorului pentru că expresia feței lui îi spunea că avea dreptate.

   - Cum ați putut? întrebă ea. Cum ați putut face așa ceva când mi-ați promis că nu-l vindeți?

   - Am promis că nu-l voi vinde imediat pe Pegasus, răspunse maiorul. Dar au trecut 3 săptămâni de atunci.

   - Trei săptămâni! Ce înseamnă 3 săptămâni când el este tot ce am pe lume, tot ce iubesc mai mult? strigă Candida.

   În glasul ei se simțea o mare suferință, iar ochii i se umpluseră de lacrimi.

   Maiorul întoarse privirea în altă parte.

   - Nu este atât de rău pe cât pare, spuse el. Vei merge și tu împreună cu el.

   - Voi merge cu el? întrebă nedumerită Candida. În ce calitate?

   - Doamna Clinton îți va explica totul, răspunse scurt maiorul și apoi încălecă grăbit.

   Era evident că dorea să pună capăt discuției și Candida știa că nu avea rost să-l mai întrebe nimic. Observase încă de la început că maiorul era un om rezervat și că nu reușea întotdeauna să obțină de la el răspunsurile dorite.

   Privi în jur după Pegasus, deși se aștepta ca acesta să fie deja plecat la noul proprietar. Șeful îngrijitorilor tocmai îl aducea însă. Se îndreptă spre el să-l încalece.

   - Îmi pare rău, domnișoară, spuse încet îngrijitorul pentru a nu fi auzit de către maior. Puteți fi totuși liniștită pentru a fost cumpărat de persoana cea mai potrivită.

   Candida ar fi dorit să-i răspundă, dar abia se străduia să-și stăpânească lacrimile.

   Maiorul Hooper împreună cu 3 îngrijitori tocmai ieșeau călare din curte și Candidei nu-i rămase decât să-i urmeze.

   Toți se îndreptară în tăcere spre Regent Park. Pe drum, Candida simțea aceeași suferință ca atunci când mersese cu Pegasus spre târgul de la Potters Bar. Încerca să se consoleze cu gândul că va merge și ea împreună cu Pegasus la noul proprietar, deși nu știa pentru cât timp.

   Brusc, i se făcu teamă de ceea ce urma să se întâmple cu ea și cu Pegasus în viitor. Dacă cumva noul proprietar va folosi pinteni și se va purta urât cu calul? Dacă îl va exploata pe Pegasus în scopuri nepotrivite pentru că era atât de blând și ascultător?

   „Mai bine l-aș vedea mort decât într-o asemenea situație”, își spuse Candida.

   După obișnuita plimbare prin parc, Candida și însoțitorii săi se îndreptară spre grajduri. Când tocmai treceau pe strada unde locuia doamna Clinton, maiorul Hooper îi trimise înainte pe îngrijitori.

   - Te voi conduce până la ușă, i se adresă maiorul Candidei.

   Candida știa că o ducea acasă la doamna Clinton pentru a evita eventualele ei întrebări.

   - Aș prefera să merg înapoi la grajduri ca de obicei, spuse ea. Vreau să-l antrenez puțin pe Pegasus să sară obstacolele.

   Maiorul nu răspunse, iar Candida izbucni:

   - Vă rog, lăsați-mă! Nu înțelegeți că s-ar putea să fie pentru ultima oară?

   Maiorul cedă, iar Candida, observând aprobarea de pe chipul lui, se întoarse și porni spre grajduri.

   Odată ajunși acolo, unul dintre îngrijitori îi deschise ușa școlii. Candida îl conduse pe Pegasus printre obstacole, sărindu-le unul câte unul de parcă ar fi avut aripi. După câteva ture, calul transpirase și părea obisit. Candida în conduse spre grajd. Știa că maiorul Hooper o urmărea. Descălecă și unul dintre îngrijitor îl luă pe Pegasus.

   - Mulțumesc, i se adresă Candida maiorului.

   - Ascultă-mă, Candida, spuse maiorul Hooper cu o voce profundă. Știu că tu crezi că te-am trădat, dar nu aveam altă soluție.

   - Dar de ce nu pot rămâne la dumneavoastră? întrebă Candida. Am fost atât de fericită în ultimele 3 săptămâni. Spuneați că mă descurc bine. De ce nu pot continua să lucrez aici?

   - Este imposibil, răspunse el. Asta nu poate dura la nesfârșit.

   Maiorul se îndepărtă puțin de ea, iar Candida înțelese că nu-i va răspunde. Totuși, acesta se întoarse din nou spre ea și îi spuse:

   - Dă-mi voie să-ți dau un sfat. Nu te împotrivi cursului vieții, încearcă să te adaptezi. Ești prea tânără și prea vulnerabilă ca să faci acest lucru, dar ce alternativă ai? După câte văd eu, niciuna. Învață să accepți lucrurile așa cum sunt. Dacă te vei împotrivi, vei avea numai de suferit.

   Neînțelegând nimic din cuvintele lui, Candida îl privea cu ochii plini de lacrimi.

   - Ați fost foarte bun cu mine, dar nu înțelegeți ce înseamnă că te simți singur, să știi că una ființă pe care o iubești îți este luată.

   Maiorul clătină din cap. Nemaiputând îndura întrebările ei, ieși din încăpere.

   - Mai bine te-ai întoarce acasă! îi strigă el peste umăr.

   Candida ar fi dorit să alerge după el, să-și ia rămas-bun și să-i mulțumească pentru tot, dar știa că era în zadar.

   Nu mai era supărată pe el. Își dădea seama că, în felul lui, maiorul fusese sincer cu ea. Îl crezuse că nu avusese altă soluție decât să-l vândă pe Pegasus. Deși nu înțelegea prea bine ce se întâmplase, nu putea să-l urască pentru asta.

   Părăsi apoi grajdurile, îndreptându-se încet spre casă. Ajunsese deja destul de departe și nu auzi când șeful îngrijitorilor îi spuse maiorului:

   - Știam că va reacționa astfel, domnule. Iubește cu adevărat calul acesta!

   - Va fi pe mâini bune, răspunse automat maiorul, după care adăugă: Nu mă privi așa, omule! Nu-ți dai seama că oricum mă simt ca și cum aș fi comis o crimă?

   Spunând acestea, se îndreptă spre unul dintre îngrijitori și îl certă furios pentru o nimica toată. Băiatul se albise la față și tremura tot. După ce termină cu el, maiorul intră în biroul său și trânti ușa.

   Între timp, Candida ajunsese acasă la doamna Clinton și urcase în camera ei. Își scoase costumul de călărie, se spălă și se îmbrăcă cu o rochie simplă, dar modernă, pe care i-o cumpărase doamna Clinton.

   În casă era foarte liniște. Nimeni nu avea voie să facă zgomot dimineața pentru că stăpâna dormea până târziu. Candida aflase de curând acest lucru. Observase că doamna Clinton avea cearcăne dimineața și era foarte nervoasă, din cauza cantității considerabile de șampanie pe care o consuma seara. De aceea, în cursul dimineții, Candida încerca pe cât posibil s-o evite.

   Își scoase papucii și coborî ușor treptele spre care de zi unde o aștepta micul dejun. Nu prea avea poftă de mâncare, dar bău o ceașcă cu ceai, încercând în același timp să-și imagineze ce se va întâmpla pe viitor cu ea și Pegasus.

   Rămase surprinsă când câteva clipe mai târziu, ușa se deschise și doamna Clinton își făcu apariția. Era evident că de data asta se afla într-o dispoziție foarte bună.

   - Bună dimineața, draga mea Candida. A fost plăcută plimbarea prin parc?

   - Maiorul Hooper mi-a spus că-mi veți explica totul în legătură cu vânzarea lui Pegasus, spuse Candida cu voce tremurândă.

   - Bineînțeles că îți voi explica, răspunse doamna Clinton. Ești o fată cu adevărat norocoasă.

   Candida nu spuse nimic. Observând paloarea de pe chipul ei, doamna Clinton zâmbi.

   - Nu mai face fața asta tragică, copilă. Vei fi foarte mulțumită atunci când îți voi spune la ce m-am gândit pentru tine.

   - Dar maiorul Hooper mi-a promis să nu-l vândă pe Pegasus.

   - Nu fi ridicolă! replică tăios doamna Clinton. Doar nu vei continua să lucrezi la o școală de echitație tot restul vieții. Nu te-am îmbrăcat atât de frumos și nu te-am învățat atâtea lucruri pentru asta.

   - Dacă nu l-ar fi văzut ieri lumea pe Pegasus, murmură Candida. Dacă nu ne-am fi dus în parc! Cu siguranță a trezit interesul cuiva, nu-i așa?

   - Bineînțeles că da. A atras atenția și faptul că tu erai călare pe el. Formați o pereche magnifică. Toată Londra vorbește despre voi.

   - Nu vreau să aud nimic despre asta, spuse Candida. Vreau să aflu doar ce se va întâmpla cu mine și cu Pegasus.

   - Îți voi spune imediat.

   În timp ce vorbea, doamna Clinton privea în altă parte, iar Candida observă că își alegea cuvintele cu mare grijă.

   Candida era foarte inocentă. Era aproape imposibil să te înțelegi cu o tânără care nu se gândea niciodată la ea, ci la calul său iubit.

   Nu era deloc surprinzător faptul că doamna Clinton se afla într-o dispoziție atât de bună. Fusese cel mai triumfător moment din viața ei când, cu o seară înainte, John o anunțase că lordul Manville dorea s-o vadă.

   Așteptase de mult această clipă și i se părea incredibil cât de bine funcționase planul pus la cale de ea și maiorul Hooper.

   - Poftește-l înăuntru, John, spuse ea, încercând să-și stăpânească nota de triumf din glas.

   Stătea în sufragerie, în fața șemineului, când lordul Manville își făcuse apariția. Îl văzuse de multe ori înainte, dar abia atunci realizase cât de înalt și chipeș era.

   „Nu e de mirare că i se spune Zdrobitorul de inimi, gândise ea. Ar fi foarte ciudat din partea unei femei să nu se îndrăgostească de el.”

   Când lordul intrase în cameră, doamna Clinton realizase că venise la ea numai pentru că era forțat de împrejurări. În trecut, evitase s-o cunoască personal, dar acum, odată prins în plasă, trebuia să se poarte cu grijă cu el.

   - Bună seara, mylord, i se adresase ea zâmbind și făcând o reverență. Este o mare onoare pentru mine. Speram de multă vreme să ne cunoaștem.

   - Am auzit de dumneavoastră, doamnă Clinton, spuse cu răceală lordul Manville. Până acum n-am avut nevoie de serviciile dumneavoastră. Maiorul Hooper m-a convins că sunteți persoana indicată pentru a face prezentările în situația dată.

   - Maiorul avea dreptate. Nu doriți să luați loc și să serviți un pahar cu șampanie?

   - Nu, mulțumesc, spuse hotărât lordul. Am venit pentru o chestiune de afaceri și vreau s-o rezolv cât mai repede.

   - Foarte bine, mylord. Ceea ce doriți de la mine este să vă fac cunoștință cu domnișoara Candida Walcott.

   - Așa este. I-am dat deja maiorului Hooper un cec pentru suma de 2000 de guinee. O sumă exorbitantă, dar calul este un exemplar excepțional.

   - Veți vedea că și tânăra este remarcabilă, îi asigurase doamna Clinton.

   - Sper că aveți dreptate. Am înțeles că vă datorez și dumneavoastră bani pentru hainele fetei.

   - Da, mylord. Fata a venit la mine fără...

   Lordul Manville ridicase mâna s-o oprească.

   - Scutiți-mă de detalii. Nu mă interesează povestea tinerei fete, spuse el tăios. Vreau doar să știu câți bani vă datorez și dacă persoana în cauză va fi pregătită să meargă poimâine la Manville Park.

   - Va fi pregătită, promisese doamna Clinton. Vreți să trimit pe cineva să o cheme acum?

   - Nu este nevoie, replicase scurt lordul Manville. La ora 9 va veni o trăsură să-i ia bagajele. La 10 și jumătate voi veni personal s-o iau pe fată.

   - Candida vă va aștepta, îl asigurase doamna Clinton. Cât despre suma pe care mi-o datorați, se ridică la aproximativ 200 de lire.

   - Vă voi trimite acești bani în cursul zilei de azi, răspunsese lordul Manville și se îndreptase spre ușă. La revedere, doamnă.

   - La revedere, mylord, și mulțumesc, răspunsese doamna Clinton pe un ton care se dorise la fel de rece ca al lui.

   Ușa se închisese în urma lui și apoi îl auzise coborând treptele. Doamna Clinton dusese mâna la buze, abia stăpânindu-și un hohot de râs.

   „Ce bărbat insolent și autoritar!” gândise ea.

   Cu toate acestea, era un bărbat de invidiat! Nu se putuse abține să nu-l privească încă o dată pe fereastră. Lordul apucase grăbit frâul, încălecase dintr-o mișcare și plecase grăbit.

   Doamna Clinton îl urmărise cu privirea până ce dispăruse în zare. Înfățișarea, trăsăturile aproape clasice, duritatea inspirată de linia dreaptă a bărbiei, umerii largi și puternici - toate făceau din lord un bărbat după care orice femeie ar fi tânjit, chiar și una de vârsta ei.

   Și acum, ea reușise să-l facă să o viziteze! De-a lungul atâtor ani o ignorase, chiar dacă toți prietenii lui apelau la ea.

   Ei bine, câștigase. Folosindu-și trucurile și inteligența reușise imposibilul. Atrăsese atenția „Zdrobitorului de inimi” și-l determinase să apeleze la serviciile ei.

   Toată lumea va afla mai devreme sau mai târziu despre asta. Bineînțeles că totul va fi în avantajul ei.

   Cum îi va explica însă Candidei? Aceasta era întrebarea ce o neliniștea, în ciuda victoriei obținute. Își spuse că era o prostie să se îngrijoreze. Niciodată până atunci nu-și făcuse probleme pentru sentimentele femeilor care lucrau pentru ea. Ele reprezentau doar sume pe care le trecea în carnețelul ei. Simplul fapt că existau îi aducea un venit considerabil.

   Cu toate acestea, Candida era foarte diferită. De aceea, acum când vorbea cu ea, doamna Clinton își alegea cuvintele cu mare atenție.

   - Lordul Manville este cel care l-a cumpărat pe Pegasus, îi spuse Candidei. Este un adevărat gentleman, iar maiorul Hooper îl consideră cel mai bun cunoscător de cai din regiune. Pegasus este un cal foarte norocos dacă va ocupa un loc în grajdurile lordului.

   - Maiorul Hooper mi-a spus că îl voi însoți pe Pegasus, spuse Candida. Ce va trebui să fac acolo?

   Doamna Clinton se gândi puțin înainte de a răspunde.

   - Cred că ar fi mai bine să afli direct de la lordul Manville. Va veni să te ia mâine dimineață. Am înțeles că Manville Park, proprietatea lui, este un loc încântător. Acum trebuie să plec la madame Elisa ca să-i plătesc datoriile. Îți sugerez să te duci sus și să te apuci de împachetat. Este cel mai bine să-ți faci singură bagajul pentru că Rose nu se pricepe să împacheteze rochiile. 

   - Dar nu am nicio valiză în care să pun lucrurile, spuse Candida.

   - O, dragă, am uitat să-ți spun, nu-i așa? Am cumpărat niște valize acum câteva zile. Îl voi ruga pe John să le aducă din pod.

   - Mi-ați cumpărat valize? întrebă surprinsă Candida. Atunci înseamnă că vă așteptați să plec. De ce? Ce-am făcut? Mie îmi place să stau aici cu dumneavoastră.

   Chipul doamnei Clinton se îmblânzi la auzul acestor cuvinte.

   - Știu, draga mea, și mie îmi face plăcere să stai cu mine, spuse ea. Dar nu poți rămâne aici la nesfârșit. Ar fi imposibil. Niciodată n-a locuit o fată la mine și în afară de asta...

   Doamna Clinton se opri la timp, înainte de a spune ceva compromițător.

   - În afară de asta, ce? întrebă Candida.

   - O, n-are importanță, răspunse tăios doamna Clinton. Nu pot sta de vorbă toată ziua. Trebuie să lași totul în seama mea, Candida, și să ai încredere că îți vreau binele.

   - Vă voi mai vedea? întrebă Candida.

   - Bineînțeles. Te vei întoarce aici - toate se întorc. Atunci lucrurile vor sta cu totul altfel.

   Vorbea foarte încet, mai mult pentru sine, iar Candida o privi surprinsă.

   - Nu înțeleg, spuse ea. Nu vreți să-mi explicați?

   - Nu am timp. Dacă nu mă duc acum la madame Elisa, va pleca să-și viziteze clienții. Candida, du-te sus ca o fată cuminte și apucă-te de împachetat. Îți va lua ceva timp. Te rog să schimbi și fața pernei de satin din camera de zi. Lordul Lindthorp a vărsat un pahar cu vin pe ea. Nu înțeleg de ce nu poate bea șampanie? Măcar aceea nu pătează. Găsești fețe curate în dulap.

   - O voi schimba, spuse Candida.

   Doamna Clinton nu mai așteptă însă răspunsul ei. Ieșise deja pe hol și John îi deschidea ușa de la intrare. Cu un mare efort, Candida urcă treptele spre camera ei.

   Ajunsă în micul său dormitor, se așeză pe pat, întrebându-se ce însemnau toate acestea. De ce nu voia nimeni să-i explice? Ce dorea lordul Manville să facă?

   Era evident că lordul deținea o avere considerabilă. Poate chiar avea propria școală de echitație. Candida știa că această idee era ridicolă, dar se amăgea cu acest gând, pentru că nu voia să se despartă de Pegasus. Și așa se simțea destul de rău că trebuia să plece de lângă maiorul Hooper și de lângă doamna Clinton. În ultimele săptămâni se atașase destul de mult de ei. Deși doamna Clinton se purta uneori imprevizibil, fusese în felul său foarte bună cu ea.

   Candida știa că doamna Clinton o învățase o mulțime de lucruri. Dacă lordul Manville ar fi pus-o să aranjeze masa pentru o cină deosebită, ar fi fost capabilă s-o facă. Știa să se ocupe de socotelile casei și de atribuțiile servitorilor într-o casă mare.

   De asemenea, tot datorită doamnei Clinton, știa să danseze și să se adreseze oamenilor de diferite ranguri, chiar și unui prinț. Oricum, Candida nu credea că va avea vreodată ocazia să se adreseze unei persoane de un asemenea rang.

   Într-adevăr, doamna Clinton se purtase frumos cu ea și maiorul Hooper de asemenea. Fusese o experiență minunată să dreseze caii, să-i învețe să meargă la pas, să fie ascultători și răbdători. Avusese și ocazia de a-l încăleca pe Pegasus în fiecare dimineață și de a sări obstacolele împreună cu el.

   Îi venea să plângă când se gândea că trebuia să lase toate acestea în urmă, dar lacrimile parcă îi secaseră. Chiar în acel moment, John intră în cameră cu 5 valize noi din piele neagră.

   - Acestea sunt, spuse el zâmbind. Îmi pare rău că plecați, domnișoară.

   - Nici eu nu doresc să plec, răspunse Candida cu tristețe în glas.

   - Mama mea obișnuia să spună că ceea ce nu poate fi vindecat, trebuie îndurat. Capul sus, domnișoară Candida!

   Puțin mai liniștită de încurajările lui John, Candida se apucă să-și facă bagajele. După aproape o oră de împachetat începuse să amorțească și s-o doară spatele. Se hotărî să facă o pauză și cu ocazia asta să schimbe fața pernei din camera de zi, așa cum o rugase doamna Clinton.

   Tocmai când ajunsese jos și se pregătea să schimbe fața pernei, auzi voce în hol.

   Una din voci era puternică și agresivă, dar Candida nu înțelegea ce spunea. În același timp, îl auzea pe John împotrivindu-se.

   „Probabil este unul din prietenii doamnei Clinton”, gândi Candida. „Totuși pare ciudat că a venit la ora aceasta. De obicei vizitatorii sosesc numai seara.”

   După câteva clipe, spre uimirea ei, vocile se apropiară din ce în ce mai mult, până ce ușa de la cameră se deschise brusc.

   - Domnule, v-am spus că doamna Clinton nu este acasă, aproape strigă John.

   - Nu-ți face probleme pentru asta, tinere, replică bărbatul care intrase în cameră. De fapt eu doresc s-o văd pe această tânără. Nu am nevoie de doamna Clinton.

   Spunând acestea, bărbatul îi trânti lui John ușa în nas.

   Candida se uită surprinsă la acest bărbat solid, între două vârste, a cărui figură o intimidă pe loc. Potrivit celor învățate de la doamna Clinton, făcu o reverență în semn de salut.

   - Mă tem că doamna Clinton este plecată, spuse ea încet. Poate doriți să o așteptați. Nu cred că va întârzia prea mult.

   - Nu mă interesează când se întoarce, răspunse nou-venitul. De ieri dimineață încerc să te văd, draga mea, dar am fost refuzat categoric. Acum, în sfârșit, am reușit. Hai să facem cunoștință.

   - Îmi pare rău, spuse repede Candida. Eu am puțină treabă sus, așa că vă rog să mă scuzați.

   - Nu te scuz, răspunse el zâmbind.

   - Dar nu cred că doamna Clinton...

   - Las-o pe doamna Clinton! o întrerupse el. Chiar trebuie să vorbim despre femeia aceea plictisitoare? Eu vreau să vorbesc cu tine. Ce-ar fi s-o luăm de la început? Eu sunt sir Tresham Fixleigh. Tu cum te numești?

   - Candida Walcott.

   - Un nume foarte frumos, asemeni persoanei care îl poartă. Și acum că ne-am prezentat, să trecem la lucruri mai serioase. Te-am văzut ieri în parc și mi-am dat seama că ești exact genul de femeie pe care o căutam. Am o vilă drăguță nu departe de aici, care ți s-ar potrivi de minune. În ceea ce privește caii, grajdurile mele îți stau la dispoziție. Dacă vei dori și altceva în mod special, îți voi cumpăra.

   - Este foarte drăguț din partea dumneavoastră, dar...

   - Drăguț? Bineînțeles că vreau să fiu drăguț. La rândul tău, vei fi și tu drăguță cu mine, nu-i așa? Te asigur că te-aș aprecia mult mai bine decât filfizonii aceia tineri. Mai mult decât atât, voi avea grijă să fii îmbrăcată și prezentată potrivit frumuseții tale. Orice femeie își dorește asta.

   - Mă tem că nu pot accepta cadouri din partea unui necunoscut, spuse repede Candida.

   Sir Tresham izbucni în râs.

   - Admirabil! Nimic nu poate fi mai atrăgător decât o tânără nesofisticată și modestă! Ești la fel de inteligentă pe cât erai de frumoasă ieri, călare pe monstrul acela negru. Dumnezeu știe de unde l-a luat Hooper!

   Candida observă că refuzul său părea să-l deranjeze pe domnul acesta, dar nu putea accepta să-l insulte pe Pegasus.

   - Domnule, vă rog să mă scuzați, dar am într-adevăr niște treburi importante de rezolvat, spuse ea îndreptându-se spre ușă.

   Înainte să poată ajunge, el se repezi în fața ei și îi blocă trecerea.

   - Nu, nu vei fugi de mine! Te înspăimânt, nu-i așa? Foarte bine, voi fi mai blând. Sunt un om direct, care știe ce vrea și nu se lasă așa ușor. Dacă vrei să jucăm altfel, îți voi face pe plac. Draga mea, onorabila mea domnișoară, pot îndrăzni să vă invit să luăm prânzul sau cine împreună?

   - Nu, mă tem că... nu se poate.

   - Ești deja ocupată? Mi-a luat-o altul înainte, nu-i așa? Ei bine, spune-i că nu te mai interesează. Draga mea, te asigur că voi avea grijă de tine mai bine decât oricare altul.

   Candida nu mai avea nicio îndoială asupra faptului că domnul acesta era de-a dreptul nebun. Cu toate acestea, nu putea scăpa de el. Brusc, îi veni o idee.

   - Dați-mi voie să vă aduc ceva de băut, domnule.

   Încercă să treacă pe lângă el, dar brațele lui o cuprinseră cu putere.

   - Nu, spuse el. Nu am nevoie de nimic, doar de tine. Haide, draga mea, pentru început dă-mi o sărutare ca să ne cunoaștem mai bine. Apoi, vom continua cu lucruri mai serioase.

   Candida țipă și se luptă să scape din strânsoare. Spre groaza ei, realiză că bărbatul era extrem de puternic și se amuza pe seama zbaterii ei. O trase din ce în ce mai aproape de el...

   În momentul în care era gata să o sărute, ușa se deschise brusc.

   - Ce se întâmplă aici? întrebă doamna Clinton care tocmai își făcuse apariția.

   Sir Tresham o slăbi pe Candida din strânsoare și aceasta fugi afară din cameră și urcă grăbită treptele spre dormitorul ei. Obrajii îi ardeau și abia mai putea respira când ajunse în cămăruța sa unde închise ușa și o încuie.

   - Cum poate un bărbat să se poarte atât de urât? se întrebă ea cu voce tare. Cum de a îndrăznit să-i vorbească atât de îndrăzneț și apoi să încerce s-o sărute?

   Era șocată și dezgustată în același timp. Pe de altă parte, avea convingerea că sir Tresham era de-a dreptul nebun. Numai un astfel de om ar fi oferit cadouri unei femei pe care nici n-o cunoștea. În afară de asta, o îngrozise felul în care o privise.

   Nu putea să descifreze prea bine semnificația privirii acelui bărbat, dar simțea o repulsie profundă pentru el. Începuse să i se facă rușine că zăbovise atâta timp în camera de zi.

   Între timp, la parter, doamna Clinton spunea:

   - Sir Tresham, nu aveți niciun drept să dați buzna în casa mea. Doar John v-a spus că nu sunt acasă, nu-i așa? Comportamentul dumneavoastră lasă mult de dorit.

   - Nu vă mai prefaceți atâta cu mine, zâmbi sir Tresham, instalându-se confortabil într-unul din fotolii. Știți pentru ce mă aflu aici, deci cu cât mai repede ajungem la o înțelegere, cu atât mai bine. După cum bine știți, sunt clientul dumneavoastră fidel.

   - Chiar așa? întrebă doamna Clinton. Asta e o noutate pentru mine! Vă amintiți de ultima fată pe care v-am prezentat-o? Se pare că n-a fost pe placul dumneavoastră.

   - Nu înțeleg la ce vă referiți, replică sir Tresham.

   - Ba cred că înțelegeți. Mi-ați promis nu numai 100 de guinee pentru prezentare, dar și 50 de lire pentru hainele fetei. Probabil vă amintiți că atunci când fata a ajuns la vila dumneavoastră, ați afirmat că hainele ei nu erau noi, că fuseseră folosite și cu alte ocazii. Prin urmare, nu mi le-ați mai plătit.

   Sir Tresham părea puțin stânjenit.

   - Sunt un om bogat, doamnă Clinton, dar nu-mi place să fiu considerat fraier. Fata despre care vorbiți fusese văzută la Cremone și la Kate Hamilton îmbrăcată cu aceleași rochii cu care ați trimis-o la mine. De fapt, până la urmă chiar intenționam să vi le plătesc. Am ținut-o la mine timp de 6 luni și s-a dovedit destul de amuzantă.

   - Oricum, eu încă mai aștept banii, spuse doamna Clinton.

   - Îi veți primi. Vă voi scrie chiar acum un cec, dacă nu cumva preferați bani gheață.

   Spunând acestea, sir Tresham scoase din buzunar un teanc de bancnote. Numără 5 și i le întinse. Doamna Clinton le luă și le puse într-un sertar al biroului său. După aceea, spuse:

   - Și acum, la revedere, sir Tresham. Nu obișnuiesc să fac afaceri la ora asta.

   - Stați puțin, protestă sir Tresham. V-am căutat și ieri la ora 3 după-amiază și mi s-a spus că nu erați acasă. Am venit din nou la 5 și la 7, dar am primit același răspuns. Sunt pregătit să plătesc pentru amândoi.

   Doamna Clinton zâmbi.

   - Îmi pare rău, sir Tresham, ați venit prea târziu.

   - Prea târziu, pe naiba! Cine putea să vină înaintea mea?

   - Asta mă privește, replică doamna Clinton.

   - Nu permit nimănui să mi-o ia înainte. Cine a cumpărat-o? Nu cumva e vorba de Manville?

   - Sir Tresham, mă cunoașteți destul de bine ca să știți că sunt foarte discretă în privința clienților mei. Și acum, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să plecați. Dacă doriți să mă căutați diseară la o oră mai potrivită, voi încerca să vă satisfac dorințele. Cunosc o văduvă tânără și drăguță care cred că v-ar fi pe plac.

   - Dar eu nu doresc nicio văduvă tânără și drăguță. O vreau pe Candida și până la urmă o voi avea.

   Doamna Clinton clătină din cap și sună din clopoțelul aflat deasupra șemineului.

   - Nu-mi veți face mie așa ceva, spuse furios sir Tresham văzându-l pe John care tocmai intrase.

   - Sir Tresham pleacă, John, spuse doamna Clinton cu răceală. Te rog să-l conduci la caleașcă.

   - La naiba, femeie, este ultima oară când îți bați joc de mine! strigă sir Tresahm și apoi ieși urmându-l pe John.

   Doamna Clinton oftă ușurată. Nu părea afectată de acest incident. Știa să se descurce cu bărbați ca sir Tresham. Întotdeauna făceau scene dacă nu obțineau ceea ce doreau. Chiar dacă după aceea, timp de câteva luni, nu mai treceau pe la ea, până la urmă reveneau.

   Nu mai exista nimeni în Londra care să-i facă concurență atunci când era vorba de a furniza marfă de cea mai bună calitate.

   Dacă pe ea n-o afectaseră manifestările lui sir Tresham, spera ca nici pe Candida să n-o fi supărat. Nu se știa niciodată cum putea reacționa o fată sensibilă și inocentă la un asemenea comportament. Putea să fugă sau să refuze a mai merge la lordul Manville.

   Cu o figură preocupată, doamna Clinton se duse sus și ciocăni la ușa Candidei.

   - Cine este? întrebă temătoare Candida.

   - Sunt eu, draga mea, răspunse doamna Clinton și apoi o auzi pe Candida alergând spre ușă să o descuie.

   - A plecat? întrebă ea cu răsuflarea tăiată.

   Doamna Clinton intră în cameră și aruncă o privire în jur.

   - Văd că ai început să împachetezi, spuse ea. E minunat. Îmi pare rău că te-a deranjat sir Tresham. Băuse câteva pahare și începuse să vorbească prostii. Sper că nu te-a supărat.

   - M-a speriat. A încercat să mă sărute.

   - Ce dezgustător. Se poartă astfel pentru că este un om foarte singur. Soția lui a rămas invalidă curând după ce s-au căsătorit și nu are copii. Tuturor le e milă de el. Când se îmbată nu mai știe ce face. Mâine nici nu-și va mai aminti de tine sau de ce ți-a spus.

   - Sunteți sigură? întrebă Candida.

   - Îl cunosc pe sir Tresham de mulți ani. Nu te mai gândi la el. L-am dojenit eu suficient că a venit la o asemenea oră nepotrivită. Presupun că te-a văzut în parc și i-ai plăcut foarte mult. Ți-a oferit ceva?

   - Mi-a oferit o casă și caii săi. N-am înțeles ce-a vrut să spună.

   - N-a vrut să spună nimic, o liniști doamna Clinton. Este un om foarte, foarte bogat și întotdeauna aruncă banii în stânga și-n dreapta. Chiar zilele trecute am auzit că a dat 10 lire unui necunoscut. Omul acela aproape a leșinat de uimire. Sir Tresham este imprevizibil, dar nu are suflet rău.

   Candida râse.

   - Înțeleg. A fost o prostie din partea mea să mă sperii, dar nu mă lăsa să ies din cameră. Când a vrut să mă sărute, mi s-a părut de-a dreptul respingător.

   - Ai dreptate, dar eu m-am obișnuit cu stilul său. Nu te mai gândi la el. Nu cred că îl vei mai întâlni. Data viitoare când îl vei vedea sunt sigură că nu-și va mai aminti de tine. După cum ți-am spus, așa i se întâmplă când bea câteva pahare.

   - Am înțeles, spuse Candida. Eu nu prea am experiență cu bărbații și nu știu cum să mă comport cu ei.

   - Vei învăța. Și acum draga mea încearcă să-ți termini de făcut bagajul. Mai ai încă multe lucruri de împachetat.

   - Știu, dar credeți că voi putea merge mai târziu pe la grajduri? Vreau să mă asigur că Pegasus este bine.

   - Nu cred că are rost să faci acest lucru, spuse doamna Clinton. Tocmai m-am întâlnit cu maiorul Hooper și mi-a spus că un slujitor al lordului Manville l-a luat deja pe Pegasus. Acesta este în drum spre Manville Park. Îl vei putea vedea mâine.

   Observând expresia de dezamăgire de pe chipul Candidei, doamna Clinton se grăbi să iasă din cameră.

   „Dumnezeu știe ce se va întâmpla cu copila asta”, își spuse ea în timp ce cobora treptele. „N-ar fi trebuit s-o iau la mine.”

 

Capitolul 6

 

   A doua zi, exact la ora 10 și jumătate, lordul Manville sosi în fața casei doamnei Clinton într-o trăsură elegantă, la care erau înhămați 2 armăsari castanii, superbi.

   Doamna Clinton, care tocmai dăduse puțin la o parte draperiile ca să urmărească sosirea lordului, spuse:

   - N-am mai văzut niciodată o apariție atât de elegantă. Orice fată ar fi încântată să călătorească într-o asemenea trăsură.

   - A sosit? întrebă încet Candida, simțind că mâinile îi tremurau de emoție.

   Doamna Clinton se întoarse și observă emoția de pe chipul tinerei.

   - Nu fi atât de nervoasă, copilă, spuse ea pe un ton liniștitor. Arăți încântător și sunt sigură că lordul va fi de aceeași părere. Amintește-ți sfaturile mele și vei vedea că vei fi fericită.

   - Voi încerca să-mi amintesc mereu ce mi-ați spus, răspunse Candida.

   Ușa camerei se deschise și doamna Clinton privi într-acolo așteptând. John își făcu apariția singur.

   - Lordul vă transmite salutările sale, doamnă. Caii săi sunt cam neliniștiți și i-ar fi recunoscător domnișoarei Candida dacă ar veni să-l întâmpine afară, la trăsură.

   Doamna Clinton era conștientă de adevăratul motiv pentru care lordul Manville invocase neliniștea cailor săi. Intrase o dată în casa ei și nu dorea s-o facă a doua oară. Oricum, ce importanță mai avea? Doar își atinsese scopul și obținuse ceea ce dorise.

   - Vino, Candida, spuse ea zâmbind forțat. Va trebui să-l saluți afară pe lord pentru că nu-și poate lăsa caii nesupravegheați.

   În timp ce cobora scările în spatele doamnei Clinton, Candida simțea că nu va fi capabilă să-l privească direct pe lordul Manville. Abia dacă-l zărise atunci în parc și nici măcar nu-și amintea cum arăta. Știa doar că, indiferent ce fel de persoană era, avea destinul ei în mâinile sale.

   - Bună dimineața, mylord, o auzi spunând pe doamna Candida.

   - Bună dimineața, doamnă, răspunse o voce profundă. Îmi cer scuze că n-am putut lăsa caii în grija altcuiva, dar sunt foarte agitați și trebuie să plec mai repede.

   - Înțeleg. În cazul acesta, dați-mi voie să v-o prezint pe domnișoara Candida Walcott. Candida, dânsul este lordul Manville.

   Candida făcu o reverență și apoi ridică privirea spre lord.

   Pe chipul lui observă un amestec de curiozitate și critică. În schimbul acela de priviri, Candida simți că ceva se întâmplase între ei. A fost o impresie de foarte scurtă durată și a dispărut înainte să-și dea seama. Se gândi că probabil i se păruse.

   Coborî din nou privirea, iar lordul, încercând să-și liniștească armăsarii, spuse:

   - Îmi face plăcere să vă cunosc, domnișoară Walcott. Sper că nu aveți nimic împotrivă să călătoriți într-o trăsură neacoperită.

   - Nu, nicidecum, spuse Candida cu timiditate.

   - La revedere, draga mea, spuse doamna Clinton și se grăbi apoi să intre în casă înainte ca tânăra să-și ia rămas-bun de la ea.

   Candida privi surprinsă în urma ei.

   - Dați-mi voie să vă ajut, domnișoară, se oferi John.

   O ajută să urce în trăsură, îi aranjă poalele rochiei și îi acoperi picioarele cu o păturică.

   - Mulțumesc, John, spuse Candida cu blândețe. Mulțumesc pentru tot. Îmi pare rău că n-am niciun ban să te răsplătesc.

   Vorbise foarte încet, dar lordul Manville auzise.

   - Nu aveți niciun ban? întrebă el. Trebuie să remediem acest lucru.

   Duse mâna la buzunarul vestei.

   - Vrei să vă dau o guinee sau două?

   Lordul întinse apoi mânca cu cele două guinee spre ea.

   Candida privi monedele strălucitoare și simți că nu trebuia să le ia. Tocmai se pregătea să refuze, dar realiză că nu erau pentru ea, ci pentru John.

   - Este foarte amabil din partea dumneavoastră, spuse ea încet. Poate ar fi mai bine să-i dați personal banii lui John.

   Lordul Manville ridică mirat din sprâncene și i se adresă lui John, aruncând în aer una din cele două guinee:

   - Uite, omule, asta este pentru străduința ta.

   - Mulțumesc, mylord.

   Lordul Manville strânse hățurile, atinse armăsarii cu cravașa și trăsura se puse în mișcare. Candida constată încântată ce lin și ritmic se deplasau datorită iscusinței lordului.

   - Mulțumesc pentru banii oferiți lui John, i se adresă lordului Manville.

   - Ar fi trebuit să mă gândesc și eu la asta, răspunse lordul. Pentru ce îi sunteți atât de recunoscătoare? Vă aducea bilețe de amor ale admiratorilor?

   - Nu am niciun admirator, spuse Candida clătinând din cap.

   Auzind răspunsul ei, lordul Manville zâmbi cinic.

   Deci asta e imaginea pe care dorește s-o afișeze, gândi el. Vrea să mențină aparența de fecioară inocentă.

   Lordul spera doar ca tânăra să-și joace în continuare rolul pentru că se potrivea de minune cu planurile lui.

   Cu toate acestea, o persoană experimentată ca el nu se putea lăsa înșelată de o simplă aparență. Cunoștea prea bine pretențiile și prefăcătoriile „frumoaselor dresoare de cai”. De obicei, principalele lor calități erau iscusința de a călări și ușurința cu care jucau diverse roluri, în funcție de situație. Un bărbat nici nu putea cere mai mult.

   Un singur lucru în satisfăcea pe lord - faptul că nu se înșelase asupra înfățișării Candidei. Era într-adevăr elegantă și atrăgătoare. Atunci când ieșise din casă cu doamna Clinton, i se păruse asemeni unui boboc de trandafir.

   Doamna Clinton alesese cu grijă rochia în care se îmbrăcase Candida. Era de un roz deschis, iar crinolina fusese croită dintr-un material adus de la Paris. Deasupra, Candida purta o jachetă cambrată pe talie, încheiată cu nasturi până la baza gâtului.

   Boneta era tot roz, brodată simplu. Singurul contrast îl ofereau panglicile acesteia care se legau sub bărbie. Erau de un albastru deschis și păreau să accentueze albeața pielii și culoarea părului.

   Multă vreme, merseră în tăcere. La un moment dat, lordul Manville observă că tânăra se aplecase să privească mai bine caii.

   - Ce părere aveți despre ei? întrebă lordul.

   - Sunt magnifici. N-am mai văzut niciodată 2 cai atât de asemănători. Sunt gemeni.

   - Nu. Este o diferență de 1 an între ei. Amândoi provin însă de la aceeași iapă, împerecheată cu același armăsar.

   - Foarte rar se întâlnește o asemănare ca aceasta, spuse Candida. După câte știu, mama lui Pegasus n-a mai avut niciodată un al mânz complet negru.

   - Pegasus este într-adevăr un exemplar splendid. Îl călăriți de mult?

   - Îl am de când era doar un mânz, răspunse Candida.

   Lordul Manville rămase puțin surprins. Crezuse că Pegasus era o achiziție a maiorului Hooper. Își imaginase că acesta o descoperise apoi pe Candida și o considerase demnă să-l încalece și să-i pună în evidență calitățile.

   Ieșiseră deja din Londra, dar drumurile erau încă destul de aglomerate. Lordul Manville era foarte ocupat să-și conducă armăsarii și trăsura printre celelalte vehicule.

   La un moment dat, pe lângă ei trecu repede o diligență trasă de 4 cai. Era plină de pasageri și bagaje.

   - Era supraîncărcată! exclamă Candida mai mult pentru sine. N-ar trebui să chinuiască bieții cai.

   Lordul Manville o privi mirat.

   - Majoritatea oamenilor se plâng că diligența nu circulă destul de repede.

   - Da, dar nu este nevoie să gonească astfel. Știați că acești cai nu au o viață mai lungă de 3 ani? După aceea renunță la ei sau ajung la abator.

   Vorbise cu atâta emoție încât lordul spuse:

   - Văd că iubiți cu adevărat caii. Sunt de acord că diligențele pe distanțe lungi sunt deseori îngrozitor de aglomerate.

   - Mai există și vehiculele acelea care circulă cu câte 10 pasageri deodată! exclamă Candida. De ce nu faceți ceva în legătură cu asta? Cineva ca dumneavoastră, care sunteți membru în Camera Lorzilor, poate ridica această problemă. Trebuie să existe o lege de protecție a animalelor. Ele nu se pot apăra singure.

   - Observ că sunteți o reformatoare, constată vesel lordul.

   Candida roși, aducându-și aminte de sfaturile doamnei Clinton.

   - Rolul femeii este să încânte privirile bărbaților și să le fie acestora companie plăcută și distractivă, îi spusese aceasta. Indiferent ce te întreabă lordul Manville, trebuie să fii de acord cu el dacă vrei să rămâi alături de calul tău. Dacă ești capricioasă și faci scene, te va trimite înapoi. Bărbaților nu le plac femeile care refuză să facă ceea ce li se cere. Încearcă să te adaptezi, draga mea. Viața ta va deveni astfel mai ușoară.

   - Voi încerca, îi promisese Candida, întrebându-se ce aștepta lordul Manville de la ea.

   - Lucrurile nu sunt întotdeauna cum te aștepți, continuase doamna Clinton.

   - Dar eu nici măcar nu știu la ce să mă aștept, se plânsese Candida.

   - În cazul acesta, vor exista multe lucruri care te vor surprinde. De aceea, pentru binele tău, te rog să faci ce ți se cere, cu minimum de comentarii.

   - De ce aș face comentarii? întrebase Candida.

   - Unele femei doresc să arate cât de importante sunt, spusese doamna Clinton. Altele au idei preconcepute despre viață și sfârșesc prin a deveni îngrozitor de plictisitoare.

   - Voi încerca să fiți mândră de mine, îi răspunse Candida zâmbind. Vă sunt profund recunoscătoare. Ați făcut foarte multe pentru mine și m-ați învățat o mulțime de lucruri. Pe deasupra, mi-ați cumpărat și hainele acestea minunate. Nimeni nu ar fi fost atât de bun cu mine.

   Candidei i să păruse că doamna Clinton se simțise stânjenită și nu înțelesese de ce. Apoi, se gândise că era probabil o persoană căreia nu-i plăcea să i se mulțumească pentru generozitate.

   - Ai fost o elevă foarte bună, Candida. Cu toate acestea, nu-ți va fi ușor să te adaptezi societății în care vei fi introdusă. Nu uita un singur lucru - bărbații vor să se destindă, să se relaxeze în compania unei femei.

   Acum, în timp ce călătoreau, Candida se mustră în sinea ei că se purtase atât de prostește cu puțin timp în urmă.

   „Trebuie să fiu amuzantă” își spuse ea, întrebându-se despre ce ar putea vorbi cu o persoană pe care abia o cunoscuse. Singurul lucru pe care-l știa despre lord era că se pricepea de minune la cai. „O să vorbim despre cai. Cel puțin la asta ne pricepem amândoi. Totuși, nu trebuie să-i impun părerile mele.”

   Abia după ce parcurseră o distanță apreciabilă, lordul Manville rupse din nou tăcerea.

   - Aveți un nume neobișnuit pentru o fată, spuse el.

   - Voltaire a fost unul dintre scriitorii preferați ai tatălui meu. De aceea mi-a pus acest nume, răspunse Candida.

   - Și dumneavoastră ce părere aveți despre el? întrebă lordul referindu-se la nume.

   - Îl consider foarte stimulator, spuse Candida referindu-se la scriitor. A fost extraordinar! În Franța a provocat mare vâlvă. În zilele noastre, a devenit ceva obișnuit ca diferite persoane să spună lucrurilor pe nume, fără să se mai teamă de consecințe.

   - Nu știam că există o traducere a „Candidei” lui Voltaire.

   - Nici nu cred că există. Cel puțin eu n-am auzit de ea.

   Lordul ridică mirat din sprâncene. Deci Candida citise cartea lui Voltaire în original, în limba franceză. Auzise că multe dintre „frumoasele dresoare de cai” erau educate și culte, dar el nu avusese norocul să le întâlnească pe acelea. Majoritatea celor pentru care manifestase interes dovediseră numeroase calități, dar educația și cultura nu se numărau printre ele.

   Toate fuseseră mai degrabă ca Skittles - extraordinar de frumoase și elegante, dar cu un stil de exprimare rebelaisian. Jurămintele false și purtarea oarecum indecentă a lui Skittles erau cunoscute, iar multe dintre „frumoasele dresoare” o imitau.

   Lais reprezenta una din puținele excepții. Avea o minte ascuțită, iar lordul considera acest lucru foarte antrenant. Pe deasupra, Lais nu era gata oricând să-și ofere favorurile unui bărbat cu o poziție superioară lordului, indiferent cine era acesta.

   Lais reprezenta o destindere după emoțiile puternice experimentate alături de lady Brompton.

   „Niciodată! își spuse el. Niciodată nu mă voi mai duce la întâlniri clandestine, nu voi mai călări prin pasaje întunecate la miezul nopții și nu voi mai satisface fanteziile nebunești ale unei astfel de femei.”

   Acum era liber - liber să se distreze dacă voia. Singurele lucruri pe care le dorea de la „frumoasele dresoare de cai” erau să-i încânte ochii cu talentele lor ecvestre și să-i binecuvânteze patul cu experiența lor sofisticată.

   Unul dintre lucrurile care-i plăceau la Candida era faptul că nu trăncănea inutil. Detesta femeile care vorbeau mult și zgomotos deși nu aveau nimic important de spus.

   - Vom mânca de prânz la Beaconsfield, spuse la un moment dat lordul Manville.
   De acolo mai avea cam o oră până la Manville Park.

   - Vom schimba caii la han? întrebă Candida.

   - Nu. Îngrijitorul îi va duce că se odihnească puțin și vom merge tot cu ei, deși am schimburi de cai pe majoritatea drumurilor principale care pleacă din Londra.

   - Nu este cam costisitor?

   - Eu pun confortul mai presus de cheltuială, răspunse lordul pe un ton formal. Nu vreau să călătoresc cu cai obosiți, asemeni celor de la diligențe.

   - Nu, aveți dreptate, îl aprobă Candida. Dar ce se întâmplă cu caii dumneavoastră dacă nu călătoriți într-o anumită direcție timp de o lună sau chiar două?

   - Sunt însoțiți de îngrijitori care, vă asigur, se ocupă de ei, răspunse lordul amuzat de întrebarea ei.

   - Îmi pare rău dacă am părut impertinentă. Nu asta mi-a fost intenția.

   - Nu vă scuzați. Este foarte interesant că o tânără ca dumneavoastră este atât de preocupată de soarta cailor. Majoritatea femeilor sunt foarte severe cu animalele lor.

   - Chiar inutil de severe! exclamă Candida, amintindu-și de Lais.

   Se întrebă dacă ar trebui să spună cât de mult îi displăcea să folosească pinteni, dar se hotărî să păstreze tăcerea.

   Când ceasul din turnul bisericii bătu ora 12, ei tocmai intrau în Beaconsfield. Aici, toate casele erau vopsite în alb și negru, iar printre ele se aflau o mulțime de castani înfloriți.

   Lordul se opri în fața hanului. Oamenii de acolo se grăbiră să țină caii, iar valetul lordului o ajută pe Candida să coboare din trăsură.

   Înăuntru, hangița își făcu apariția și o conduse pe Candida într-o încăpere unde putea să se spele pe mâini și să se aranjeze puțin.

   Ajunsă în fața oglinzii, tânăra își scoase boneta, iar hangița exclamă admirativ:

   - Ce păr frumos aveți, doamnă!

   - Mulțumesc, zâmbi Candida, aranjându-și câteva șuvițe rebele. Credeți că ar avea importanță dacă aș coborî la masă fără bonetă?

   - Nu, doamnă, răspunse hangița. Nu vă va vedea nimeni în afară de lord. Ca de obicei când vine dânsul, masa este pusă într-o încăpere separată.

   - Vine des aici?

   - Din câte știu eu, drumul acesta duce la proprietatea Manville. Noi întotdeauna suntem onorați de prezența dânsului. Este un om deosebit, nu ca alții care au pretenții exagerate și cei mai mult decât le putem oferi.

   - Probabil este foarte greu să te ocupi de un han, spuse înțelegătoare Candida.

   - Într-adevăr, doamnă. Niciodată nu știi cine îți intră pe ușă. Unii oameni provoacă scandal și pagube. Pentru mine și soțul meu este destul de greu, dar suntem fericiți. Am moștenit hanul de la tatăl lui, și până acum cred că i-am adus îmbunătățiri serioase.

   - Sunt sigură de asta. Eu am terminat. Puteți să mă conduceți?

   - Desigur. Sunteți foarte drăguță. Lordul Manville a adus multe doamne aici, dar niciuna nu era ca dumneavoastră.

   - Mulțumesc, spuse Candida puțin intimidată și apoi o urmă pe hangiță.

   Aceasta o invită într-o cameră retrasă și apoi anunță:

   - Prânzul va fi servit imediat, mylord.

   Încăperea era un salon micuț, cu tavanul scund și grinzi de stejar. Lângă fereastră se afla o măsuță rotundă pe care erau așezate tacâmurile.

   Candida se apropie și privi pe fereastră.

   - Ce loc drăguț! exclamă ea entuziasmată.

   Lordul Manville, aflat lângă șemineu, se îndreptă și el spre fereastră.

   - Nu vreți să vă așezați? întrebă el. Hangiul m-a asigurat că ne-a pregătit un prânz pe cinste. Sper că vă este foame.

   - Da, îmi este, răspunse ea simplu. La micul dejun n-am putut mânca nimic din cauza emoției.

   - De ce erați emoționată? întrebă el așezându-se la masă.

   - Din cauza întâlnirii cu dumneavoastră.

   - Chiar vă inspir teamă?

   - Toți sunt impresionați de dumneavoastră. Nu puteam să fac tocmai eu excepție.

   Lordul zâmbi, amuzat de tonul ei serios. Constata cât de bine își juca rolul de timidă, de tânără emoționată la prima ieșire în lume.

   Se întreba cât din rolul acesta se datora propriei inspirații a tinerei și cât se datora sfaturilor doamnei Clinton. Știa că aceasta din urmă era o femeie foarte vicleană și că mulți apelau la serviciile ei. Femeile pe care le prezenta se comportau bine și nu se punea problema șantajului sau scenelor neplăcute în cazul în care bărbații rupeau relațiile cu ele.

   Cu toate acestea, lordului Manville nu-i venea să creadă că, deși era una dintre „frumoasele dresoare de cai”, Candida putuse să-și joace rolul atât de bine. Probabil că doamna Clinton schimbase tactica și constatase că avea succes.

   Hangiul își făcu apariția cu mâncarea, întrerupând gândurile lordului. După ce toate felurile fuseseră puse pe masă, Candidei i se părea că ar fi putut hrăni un regiment cu ele.

   Luă puțină plăcintă cu șuncă și observă că lordul era pregătit să dea gata nu unul, ci mai multe feluri de mâncare.

   - Soția ta este o bucătăreasă excelentă, i se adresă el hangiului. Transmite-i complimentele mele și spune-i că, de când vin aici, nu m-a dezamăgit niciodată.

   - De fapt, mama mea este cea care gătește, mylord. Înainte de a se căsători cu tatăl meu a fost în serviciul unui nobil asemeni dumneavoastră. De acolo a deprins această artă.

   - Într-adevăr, artă. Și acum, să vedem, ce vin mi-ai adus?

   - V-am adus vinul dumneavoastră preferat.

   - Vă place? o întrebă pe Candida. Poate doriți un vin alb sau șampanie.

   - Voi bea doar apă, răspunse Candida.

   Lordul părea amuzat de răspuns.

   - Nu cred că este necesar. Puțin vin vă va face bine.

   - Uneori obișnuiam să beau seara un pahar de vin, spuse Candida, amintindu-și de vremurile când sărbătoreau succesele tatălui său. Totuși, acum cred că nu ar fi bine să beau.

   - Cum doriți, spuse lordul cu indiferență.

   Refuzul ei ducea rolul la extrem, gândi el, dar nu dorea s-o contrazică. Era sigur că în curând se va sătura să se prefacă.

   Hangiul se retrase din încăpere, iar ei continuară să mănânce fără să vorbească prea mult.

   După ce terminară de mâncat, lordul rupse tăcerea:

   - Vreau să vă spun ceva, domnișoară Walcott. Sper să nu mă înțelegeți greșit sau să vă supărați din cauza propunerii mele.

   Rămase surprins observând îngrijorarea zugrăvită pe chipul Candidei și teama din ochii ei. El nu știa că, pentru o clipă, tânăra crezuse că a dat greș. În consecință, se aștepta să fie trimisă înapoi.

   - Uitați despre ce e vorba, continuă lordul, alegându-și cu greutate cuvintele. Nu v-am propus să veniți la Manville Park pentru... a-mi ține mie companie. Este vorba despre altcineva și sper că mă veți ajuta în privința lui.

   Lordul Manville nu era o persoană încrezută, dar era obișnuit să vadă o expresie de admirație în ochii femeilor care-l priveau. Era de asemenea conștient că, dacă lua cu el la Manville Park una din „frumoasele dresoare de cai”, aceasta și-ar imagina că îi trezise interesul lui personal.

   Prin urmare, îl surprinse destul de mult când observă că, imediat ce terminase de vorbit, expresia de neliniște zugrăvită pe chipul Candidei se transformase într-una de ușurare. Pentru o clipă, crezu că se înșală, dar apoi realiză că într-adevăr, Candida nu mai părea atât de neliniștită. Nu găsea nicio explicație a reacțiilor ei, dar continuă:

   - Am nevoie de ajutorul dumneavoastră, domnișoară Walcott. Acum că ne cunoaștem cât de cât, pot să vă spun Candida?

   - Da, bineînțeles, consimți Candida.

   - Tânărul despre care vorbesc este protejatul meu. Îi sunt tutore și în ultimul timp mi-a dat multe ocazii de îngrijorare.

   - Este vorba de un copil? întrebă Candida, crezând că acesta era motivul pentru care lordul o lua la Manville Park. Nu fusese niciodată guvernantă, dar simțea că nu i-ar fi fost deloc greu.

   - Nu chiar, răspunse lordul, spulberându-i orice speranță în această privință. Adrian are 20 de ani și este o persoană încântătoare atunci când este în apele lui.

   Observând că tânăra făcuse ochii mari de mirare, adăugă repede:

   - N-am vrut să spun că e nebun. De fapt, el crede că s-a îndrăgostit.

   Candida zâmbi.

   - Și nu este ceva romantic? întrebă ea.

   - Nu, deloc, spuse tăios lordul Manville. Nu numai că s-a îndrăgostit, dar vrea să se și însoare cu fata respectivă. Cum poate un tânăr de 20 de ani să fie sigur că a făcut alegerea potrivită sau că este cu adevărat îndrăgostit?

   - Observ că nu sunteți de acord cu alegerea lui.

   - Eu n-am văzut-o pe tânăra în cauză. Am înțeles că este o persoană respectabilă. Tatăl ei este preot la Oxford, acolo unde Adrian ar trebui să învețe. Săptămâna trecută am primit o informare că a fost exmatriculat până la sfârșitul semestrului.

   - Presupun că a fost prins când se strecura înăuntru, noaptea târziu, spuse Candida. De obicei, pentru asta sunt exmatriculați băieții, nu-i așa?

   - Se pare că știi destul de multe despre asta. Eu când am fost la Oxford, veneam târziu în fiecare seară, dar niciodată n-am fost atât de prost încât să mă las prins.

   - Poate că ați fost norocos, observă Candida.

   - Poate, dar să revenim la Adrian. Sunt foarte hotărât să nu-l las să se căsătorească. Am considerat că ar fi de mare ajutor dacă ai încerca și tu să-l convingi că mai există și alte lucruri atrăgătoare în viață în afară de farmecele acelei fete.

   - Mai exact, ce doriți să fac eu?

   - Ei bine, cred că intuiția îți va spune cum să procedezi. Încearcă să-l faci pe Adrian să vadă că în acest moment nu știe mai nimic despre viață. Arată-i că există tot felul de distracții care-l așteaptă până când va sosi momentul să se căsătorească. Vorbește-i despre Londra, povestește-i despre cazinouri, Argyll Rooms, Mott`s, despre localul lui Kate Hamilton sau despre alte locuri unde te poți distra seara. Roagă-l să te invite la cină la Cremone Gardens și dansați polca afară, în lumina lunii.

   Candida oftă, iar lordul Manville se opri și o întrebă:

   - Ai spus ceva?

   - N... nu, răspunse ea.

   - De asemenea, spune-i lui Adrian cât de distractive sunt spectacolele, piesele de teatru și chiar baletul. După ce va cunoaște câteva dintre drăguțele dansatoare, totul i se va părea irezistibil.

   Lordul se opri, gândindu-se puțin ce instrucțiuni să-i mai dea Candidei, apoi continuă:

   - Adrian n-a cunoscut niciodată viața sub aspectul ei vesel. Fă-l să înțeleagă că pentru a se maturiza trebuie să treacă și prin această etapă. Abia după aceea va fi apt să-și asume responsabilitatea unei familii.

   Candida se simțea foarte încurcată. Cum putea să-i explice că nu auzise niciodată de locurile despre care vorbise el? Cum l-ar putea convinge că nu cunoaște Londra?

   Realiză că se făcuse o mare greșeală. Lordul crezuse probabil că ea cunoștea toate acele locuri, că le frecventa. Își aminti sfatul doamnei Clinton. Dacă ar spune adevărul, fără îndoială că, exasperat de ignoranța ei, lordul Manville ar trimite-o imediat la Londra. Prin urmare, nu-i rămânea decât o variantă - să pretindă că va face tot ce i se cerea și să spere că minciuna sa nu va fi descoperită.

   - Ei bine, mă vei ajuta? întrebă lordul.

   - Mă voi strădui.

   - Exact asta doream să aud, replică satisfăcut lordul. Adrian este un tânăr foarte ciudat. Eu nu-l înțeleg, dar cred că împreună îi vom scoate din cap ideea asta cu căsătoria. Sunt sigur că ar fi un dezastru.

   - Și dacă el o iubește cu adevărat pe tânăra aceea? întrebă Candida.

   - Iubire! Ce știe un băiat de vârsta lui despre iubire? De altfel, iubirea poate fi o minciună sau o iluzie la orice vârstă.

   Candida ar fi vrut să-l contrazică. Ar fi vrut să-i spună că iubirea era ceva care ți se întâmplă pur și simplu, că nu o poți preveni. Se stăpâni însă la timp.

   Lordul Manville părea mulțumit și gata să pornească din nou la drum. Aruncă niște bancnote pe masă, iar Candida își puse repede boneta pe cap, privindu-se într-o oglindă atârnată pe perete.

   Câteva momente mai târziu, se aflau din nou în drum spre Manville Park, iar lordul era într-o dispoziție foarte bună.

   „Ea va fi ca o momeală, își spuse el. Voi avea grijă să nu sufere din cauza asta. Adrian n-o va putea întreține, dar mă voi ocupa eu de toate. Cu puțin noroc, nu se va mai gândi la căsătorie. Candida este suficient de drăguță ca să-i scoată din cap orice altă femeie.”

   Până la urmă lordul Manville decise că a meritat efortul de a veni de la Londra în plin sezon pentru a se ocupa de problemele lui Adrian. Cu o seară înainte, când Lais îl rugase să nu plece, se cam înfuriase pe tânărul său protejat.

   Luna mai era cea mai interesantă la Londra. În fiecare seară aveau loc petreceri, baluri, spectacole de teatru și balet. Pe lângă acestea, exista și prestația „frumoaselor dresoare de cai”, pe care toți o urmăreau cu interes.

   Lais îi spusese cu o seară înainte că dimineața. Skittles urma să îmblânzească un alt cal. Toți prietenii lordului trebuiau să fie prezenți, dar el fusese nevoit să plece la țară doar pentru că Adrian se purtase prostește. În afară de celelalte probleme, Adrian fusese exmatriculat o lună de la Oxford. Asta l-ar fi înfuriat pe orice tutore.

   Acum totul părea să se rezolve. Adrian va câștiga experiență cu Candida, iar când va termina școala, se va purta ca orice tânăr modern.

   „Nimeni nu poate spune că nu sunt un tutore potrivit, își spuse lordul. Dumnezeu știe că n-am vrut să-i fiu tutore, dar acum este responsabilitatea mea și mă voi strădui să am grijă de el.”

   Aruncă o privire satisfăcută spre Candida.

   „A fost ideea bunicii, gândi el. Va fi foarte amuzată când va auzi ce bine funcționează planul ei.”

   Acum i se părea aproape inutil faptul că îi ceruse lui Lais un răgaz de 3 zile pentru a rezolva problema cu Adrian. Până duminică, dar tânăra Candida își va juca rolul cum trebuie, lordul preconiza că se va putea întoarce liniștit la Londra.

   Se întrebă dacă ar fi bine să-i vorbească Candidei despre o recompensă materială în schimbul serviciilor sale, dar se hotărî să păstreze tăcerea în această privință. Candida nu părea genul de persoană lacomă, dar el consideră că, pentru moment, era mai bine să nu deschidă subiectul.

   Un singur lucru îl contraria pe lord. Își amintea expresia de ușurare a Candidei atunci când îi spusese că trebuia să-i acorde atenție lui Adrian, nu lui personal.

   „Se poate să mă considere antipatic?” se întrebă el aproape consternat.

   Nu părea posibil pentru că abia se cunoscuseră. Cu toate acestea, femeile se dovedeau uneori atât de imprevizibile încât niciodată nu puteai ști ce se petrece în mintea lor. Oricum, indiferent de argumente, gândul acesta îl indispunea.

   Lordului îi rămăsese o singură consolare - gândul că peste 3 zile va sosi Lais. Până atunci, oricât de plictisitoare urma să fie compania Candidei și a lui Adrian, avea multe lucruri de făcut la Manville cu care să-și ocupe timpul. În ultima vreme își cam neglijase proprietatea, mai ales din cauza relației furtunoase cu lady Brompton.

   Era conștient de faptul că agentul său abia aștepta să-l întâlnească. La fel se întâmpla și cu doi dintre fermieri care-i solicitaseră o întrevedere.

   Datorită acestor activități, timpul urma să treacă repede. Pe deasupra, ce putea fi mai frumos decât primăvara la Manville?

   La un moment dat, în fața lor apăru un zid înalt cu o poartă mare cu stâlpi de piatră, străjuită de lei heraldici. Dincolo de poartă se afla o alee lungă, cu stejari de o parte și de alta. După puțin timp, Candida observă în față castelul familiei Manville. Nu se așteptase să fie atât de mare și impresionant. Fațada era susținută de coloane înalte de piatră, aripile laterale aveau formă de pătrat și păreau foarte solide, iar acoperișul era decorat cu statui și diverse ornamentații din piatră.

   Castelul părea la fel de impresionant ca și proprietarul său, dar în același timp era totuși încântător.

   Observând privirea uimită a Candei, lordul Manville o întrebă:

   - Îți place casa mea?

   - Este atât de mare! răspunse Candida. Da, îmi place foarte mult.

   Deși construit din piatră gri, castelul avea o luminozitate aparte. Era construit într-o vale pe fundul căreia se afla un lac. De jur-împrejur se întindeau cât vedeai cu ochii imense pajiști verzi.

   - Toate acestea vă aparțin? întrebă Candida.

   - Aproape cât cuprinzi cu privirea, răspunse lordul Manville. În partea dreaptă se află proprietatea vecinului meu, lordul Storr, iar în stânga - deși mă bucur că nu i se vede hotarul - locuiește sir Tresham Foxleigh.

   Lordul nu observă reacția de dezgust a Candidei când auzi numele lui sir Tresham. Oricum, pe măsură ce se apropiau de casă și trecură pe lângă grădini, Candida uită complet incidentul.

   Abia mai târziu avea să afle că aceste grădini se aflau acolo de veacuri, iar castelul fusese construit de bunicul lordului Manville, în 1760.

   Liliacul plin cu flori albe, roz și mov, copacii cu muguri rozalii și pajiștile cu iarbă verde și netede ca o catifea se datorau muncii și grijii generațiilor întregi care locuiseră aici.

   Vegetația ce acoperea parcul, coloritul florilor, și mirosul lor îmbătător alcătuiau un peisaj încântător ce cu greu putea fi descris în cuvinte.

   - Cum puteți pleca din acest loc minunat? întrebă Candida.

   - Mă faci să cred că ar trebui să vin mai des pe aici, răspunse lordul, iar Candida realiză că era la fel de impresionat ca și ea de frumusețea primăverii la Manville.

   Lordul opri în fața intrării principale. Valeți în uniforme purpurii veniră în grabă s-o ajute pe Candida să coboare din trăsură, și să-și salute stăpânul.

   - Îmi pare bine să te văd, Bateman, spuse lordul adresându-se unui majordom foarte impresionant. Totul este în regulă?

   - Da, mylord. Domnul Adrian este în bibliotecă. Doriți să-l chem? Nu cred că v-a auzit venind.

   - Nu, mă voi duce eu să-l caut, răspunse lordul Manville. Vino, Candida.

   O conduse printr-un hol impunător pardosit cu marmură, cu pereții zugrăviți într-un verde pal. Pe margini se aflau statui în mărime naturală ale unor zei greci. Trecură apoi printr-un pasaj larg pe pereții căruia erau agățate mai multe portrete frumos pictate.

   La capătul pasajului se afla o ușă dublă de mahon. Lordul o deschise și amândoi intrară într-o încăpere care o lăsă pe Candida cu gura căscată.

   De la podea până la tavan se ridicau rafturi pline cu cărți îmbrăcate în coperte viu colorate, la fel de frumoase ca și tavanul pictat sau mobila foarte valoroasă. În mijloc se afla un birou mare la care acum stătea și scria un tânăr blond.

   - Bună ziua, Adrian, spuse lordul Manville. Vreau să ți-o prezint pe domnișoara...

   Înainte să poată termina propoziția, protejatul său se ridicase de pe scaun și îl privea furios.

   - Nu voi înghiți așa ceva! spuse el. Știu ce ai pus la cale, dar nu voi face cunoștință cu ea. Ia-o de aici, ia-o imediat!

   În timp ce vorbea, își aruncă tocul pe birou, se întoarse cu spatele și se duse la fereastră. Candida îl privi uimită. Lordul Manville se îndreptă spre birou.

   - Adrian! strigă el pe un ton usturător. Te vei întoarce imediat și-mi vei permite să ți-o prezint pe domnișoara Candida Walcott. Aceasta este casa mea și cât timp te afli aici, te vei purta politicos cu o doamnă.

   Vocea lordului Manville răsună în întreaga cameră. Impresionat probabil de tonul său, Adrian se întoarse încet, cu o repulsie evidentă, s-o vadă pe Candida.

 

Capitolul 7

 

   Adrian rămase câteva clipe cu ochii pironiți asupra Candidei. Apoi, expresia chipului său se schimbă, se întoarse zâmbind de la fereastră și spuse:

   - Îmi cer scuze... nu mi-am dat seama... am crezut că ești...

   - Adrian! îl întrerupse supărat lordul Manville și apoi adăugă pe un ton mai liniștit: Candida, dă-mi voie să ți-l prezint pe oarecum excentricul meu protejat, domnul Adrian Rushton. Adrian, dânsa este domnișoara Candida Walcott.

   Adrian se înclină, iar Candida făcu o reverență. Urmă apoi un moment de tăcere stânjenitoare până ce lordul Manville, îndreptându-se spre șemineu, spuse:

   - Adrian, vrei să-mi explici și mie de ce ai fost exmatriculat temporar de la Oxford?

   - Am fost surprins când mă strecuram în cameră la ora două noaptea, răspunse Adrian.

   - Foarte neglijent din partea ta să te lași prins, spuse amuzat lordul. Sper că măcar petrecerea sau poate domnișoara respectivă a meritat riscul.

   - Nu a fost vorba de niciuna dintre situații, replică Adrian. Am fost singur.

   - Singur? izbucni lordul. Și ce Dumnezeu făceai la ora două noaptea?

   Adrian nu răspunse, iar lordul continuă:

   - Ei bine, unde ai fost?

   - Dacă vrei neapărat să știi, află că am fost în curtea bisericii.

   Tutorele său îl privi fără să-i vină a crede ce auzea.

   - Nu încetezi niciodată să mă surprinzi, Adrian, remarcă el. Oricum, putem discuta despre asta cu altă ocazie. Acum ți-aș fi recunoscător dacă i-ai ține de urât domnișoare Walcott. Știu că agentul meu dorește să mă vadă împreună cu alți oameni care-mi solicită atenția după lunga mea absență. Presupun că voi doi, fiind tineri, aveți numeroase subiecte despre care puteți discuta.

   Lordul Manville ieși apoi din încăpere.

   Candida stătea timidă în mijlocul camerei. Îmbrăcată cu o rochie roz deschis, părea chiar mai tânără. Adrian nu se uita spre ea. Rămăsese cu ochii pironiți asupra ușii pe care dispăruse tutorele său și spuse pe un ton exasperat:

   - Sigur! Nu-l caracterizează acest stil? Dacă i-aș fi spus că am fost beat la o petrecere sau că am spart jumătate din geamurile colegiului, ar fi fost încântată! Mai mult, dacă i-aș fi spus ceea ce voia să audă, că am fost împreună cu vreo...

   Dintr-o dată, păru să-și dea seama cu cine vorbea și ultimele cuvinte i se stinseră pe buze. Se întoarse stânjenit spre birou, acoperind hârtia pe care scrisese, de parcă Candida ar fi intenționat s-o citească.

   - Poate că pare o impertinență din partea mea, dar sunt curioasă să aflu de ce te aflai în curtea bisericii, spuse Candida cu vocea sa caldă.

   - Chiar vrei să știi? întrebă Adrian pe un ton oarecum agresiv. Foarte bine, îți voi spune. Scriam o poezie.

   Fără să aștepte răspunsul Candidei, continuă pe același ton:

   - Nu râde! Probabil ai fi considerat că am făcut un lucru prostesc și demn de dispreț dacă aș fi fost cu cine știe ce femeie ușoară sau dacă m-aș fi îmbătat. Totuși, nu asta s-a întâmplat, acesta este adevărul.

   În timp ce rostea ultimele cuvinte, o privi fix pe Candida, ca și cum ar fi fost pregătit să audă de la ea un comentariu ironic sau un hohot de râs.

   - Sigur că înțeleg, spuse Candida cu blândețe. Când cineva scrie o poezie, pierde noțiunea timpului și contactul cu lumea reală. Nu-i mai este nici foame, nici sete, nu mai vede nimic în jurul său.

   - De unde știi? întrebă Adrian pe un alt ton.

   Candida zâmbi.

   - Tatăl meu a fost poet, spuse ea simplu.

   - Tatăl tău?

   - Da. Se numea Alexander Walcott. Nu cred că ai auzit de el.

   - Acel Alexander Walcott care a tradus Iliada? întrebă foarte surprins Adrian.

   - Da, despre el e vorba, zâmbi Candida.

   - A fost la Christ Church, acolo unde sunt eu acum! exclamă Adrian. Tutorele meu mi-a recomandat chiar semestrul trecut să citesc Iliada tradusă de Walcott. S-a gândit că mi-ar putea folosi.

   - Mă bucur foarte mult că tata n-a fost uitat aici, spuse Candida.

   - Uitat? Bineînțeles că n-a fost uitat! Noi, la Oxford, suntem foarte mândri de el.

   Candida bătu entuziasmată din palme.

   - O, cât aș fi vrut să te audă acum.

   Adrian se îndreptă spre ea.

   - Vrei să spui că tatăl tău a murit? întrebă el.

   - Da, a murit luna trecută, răspunse Candida cu tristețe în glas.

   - Îmi pare rău. De fapt nici nu știam până acum că trăia. Adică... vreau să spun că... nu știam câți ani avea. Știu doar că mi-a făcut plăcere să citesc Iliada tradusă de el.

   - Chiar a tradus-o frumos, nu-i așa? întrebă Candida. Ai mai citit și alte cărți ale sale?

   - Nu, dar trebuie să-mi povestești despre ele, răspunse Adrian.

   - Iar tu trebuie să-mi vorbești despre poeziile tale, spuse Candida cu timiditate.

   - Bineînțeles că îți voi spune, consimți Adrian cu o strălucire nouă în ochi.

   Apoi, aruncă o privire spre ușă.

   - Trebuie să-mi promiți că nu-i vei spune nimic tutorelui meu.

   - De ce?

   - Pentru că n-ar înțelege, îi explică Adrian. Vezi tu, el dorește să fiu un tânăr modern. Vrea să am preocupări pe care el le consideră potrivite vârstei și statului meu.

   - Și s-ar supăra dacă ar ști că scrii poezii?

   - S-ar înfuria și m-ar disprețui mai mult decât acum, declară Adrian.

   Candida tocmai voia să-l contrazică, dar își aminti ce-i spusese lordul Manville la hanul unde mâncaseră de prânz. Poezia nu se afla printre subiectele pe care o rugase să i le prezinte protejatului său - cazinourile din Londra, grădinile Cremone și alte puncte de atracție de care Candida nici nu auzise.

   Adrian avea fără îndoială dreptate. Lordul Manville nu i-ar aproba preocuparea pentru poezie.

   - Nu-i vei spune, nu-i așa? o imploră Adrian.

   - Nu, bineînțeles că nu, promise Candida.

   - Îmi vei permite să-ți citesc poeziile scrise de mine?

   - Poate chiar te voi ajuta, spuse Candida. Și te tatăl meu obișnuiam să-l ajut.

   - În ce fel?

   - Ei bine, știu puțină greacă.

   - Poți citi în limba greacă? întrebă surprins Adrian.

   - Nu atât de bine ca tatăl meu. Oricum, el spunea că două capete gândesc mai bine decât unul singur, atunci când era vorba de o rimă mai complicată sau chiar de un vers întreg. Am citit și eu destul de multă poezi.

   - Acesta este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată! declară Adrian. Niciodată n-am crezut că voi găsi pe cineva care să fie interesat de ceea ce fac, sau care să mă ajute.

   - Ei bine, cred că există în bibliotecă o mulțime de cărți care te pot ajuta, spuse Candida privind în jur.

   - Da, sunt destule, dar eu vreau să-mi exprim propriile idei. Știu că este un exercițiu bun să traduci din clasici, dar eu doresc să transpun în versuri ceea ce simt.

   - Ai dreptate! spuse Candida bătând entuziasmată din palme. Tata obișnuia mereu să spună: „Un poet trebuie să scoată la iveală ceea ce zace adormit în el!”

   - Chiar așa spunea tatăl tău? Credeam să cunt singura persoană care a descoperit adevăratul sens al poeziei.

   - Cred că mulți oameni au descoperit acest lucru.

   - Am sus în camera mea o mulțime de poezii scrise de mine, spuse Adrian. Nu le voi aduce aici pentru că nu vreau să ne surprindă tutorele meu. Dacă vom avea ocazia să fim singuri în altă parte, ți le voi citi.

   - Mi-ar face plăcere. Aș avea sentimentul că sunt din nou acasă împreună cu tata.

   - Pare destul de neobișnuit că ție, fiind fată, îți place poezia. Pe Lucy nu o interesează deloc deși se străduiește s-o înțeleagă pentru a-mi face mie pe plac.

   - Cine este Lucy? întrebă Candida ezitând puțin.

   - Este fata cu care vreau să mă căsătoresc, îl explică Adrian, revenind la tonul său ostil. Presupun că tutorele meu ți-a povestit deja despre asta.

   - Și te vei căsători cu ea? întrebă Candida, ignorând referirea la lordul Manville.

   - Nu mă lasă el. Pretinde că sunt prea tânăr, dar mai ales că ea nu este suficient de potrivită poziției mele sociale. De altfel, pe „Zdrobitorul de inimi” nu-l interesează căsătoria.

   - Cum l-ai numit?

   Adrian părea puțin rușinat.

   - N-ar fi trebuit să spun asta, răspunse el scuzându-se. Pur și simplu mi-a scăpat. Este vorba de o poreclă. Toată lumea îi spune „Zdrobitorul de inimi”.

   - Chiar zdrobește atâtea inimi? întrebă Candida pe un ton nevinovat.

   - Foarte multe. Observi și tu cât de atrăgător este. Pe lângă asta, mai este și foarte bogat, iar femeile roiesc în jurul lui ca muștele. După o vreme, văzând că el nu are de gând să se căsătorească cu niciuna, ele pleacă plângând, cu inimile zdrobite.

   - Ce patetic! exclamă Candida. Nu mi l-am imaginat astfel. Pare atât de autoritar și aproape îți inspiră teamă.

   - Și eu mă tem de el, îi mărturisi Adrian. De aceea nu vreau să-l supăr mai mult decât este deja. Te rog, promite-mi că nu-i vei spune despre poezii.

   - Nu, bineînțeles că nu-i voi spune. Mi-am dat cuvântul și nu-l voi încălca. Dar de ce respecți dorințele lordului Manville?

   - Pentru că vreau să mă căsătoresc cu Lucy. Nu vreau să mă duc la Londra și să-mi pierd timpul cu cine știe ce tineri filfizoni care nu știu decât să meargă la vânătoare, să facă pariuri, și să facă întreceri călare la miezul nopții. Toate astea mi se par fără sens.

   - Nu-ți place să călărești? întrebă Candida.

   - Ba da, dar nu în miez de noaptea și nu ca să câștig un pariu. Nu-mi place să rănesc un cal punându-l să sară obstacole prea înalte pentru el, doar pentru a fi admirați de ceilalți.

 

Capitolul 8

 

   Călărind alături de lordul Manville și Adrian, Candida simțea că nu fusese niciodată atât de fericită. Soarele îi încălzea chipul, iar frumusețea domeniului Manville nu înceta s-o încânte.

   Acum, după 3 zile petrecute aici, realiza că începuse să se atașeze profund de aceste locuri.

   Chiar din prima seară când sosise, descoperise o libertate și o veselie care o încântau. Nici măcar lordul Manville nu i se mai părea atât de înfricoșători și încetase să mai fie cinic.

   În afară de lordul Manville, n-o mai speria nici armata de servitori care forfoteau prin imensa casă. Descoperise că putea vorbi cu ei la fel cum vorbea cu bătrânul Ned.

   Doamna Hewson, menajera, renunță curând la aerul său dezaprobator și îi povesti Candidei o mulțime de lucruri despre sora sa care era servitoare în casa ducesei de Northaw.

   Candida aflase o mulțime de lucruri despre servitori. Printre altele, află că Bateman, majordomul, suferea de reumatism la piciorul drept, iar Tom, cel mai tânăr dintre servitori, suferise de dureri de dinți.

   În dimineața aceea, în timp ce se îmbrăca, se simți norocoasă că găsise atâția oameni prietenoși la Manville Park. Avea impresia că ea însăși aparținea acestor locuri.

   Împreună cu Adrian și lordul Manville petrecuse ziua anterioară vizitând câteva ferme de pe proprietate.

   Fusese impresionată în mod deosebit de bucătăriile mari, cu numeroase rafturi din lemn de stejar unde erau atârnate bucăți de șuncă și hălci întregi de carne.

   Observase cu câtă naturalețe se așezase la masă lordul, atunci când soțiile fermierilor le ofereau un ceai cu pâine abia scoasă din cuptor, cu ouă proaspete și șuncă preparată în casă.

   Candida îl ascultase vorbind cu arendații săi și realizase că aceștia nu numai că îl respectau ca pe un stăpân, dar aveau pentru el un sentiment de admirație și chiar afecțiune.

   Unul dintre fermieri îi spusese la plecare:

   - Lordul Manville nu este numai un stăpân nobil și înțelegător, dar și o persoană demnă de admirație.

   Acum, Candida simțea și ea o admirație crescândă pentru lord când îl urmărea călărindu-l pe Thunder, unul dintre cei mai dificili și năbădăioși armăsari ai săi. Era nevoie de o persoană puternică și foarte experimentată pentru a-l stăpâni.

   Candida nu mai văzuse niciodată pe cineva care să stea în șa cu atâta siguranță. Lordul și calul său păreau o singură ființă.

   Adrian era destul de tăcut și ea bănui că îi venise o idee pentru o nouă poezie. Cu ajutorul ei, stilul lui se îmbunătățise. Poezia pe care i-o citise cu o seară înainte i se păruse foarte reușită.

   - Este nemaipomenită! exclamase ea. O consider cea mai bună dintre poeziile tale.

   Adrian roșise auzind aprecierile Candidei, dar își schimbase brusc expresia când aceasta îi sugerase:

   - De ce nu i-o împărtășești tutorelui tău?

   - Nu, nu, răspunsese el repede. Lordul n-ar fi de acord cu așa ceva, iar eu nu doresc să-i stric neașteptata bună dispoziție.

   Strecurase poezia în buzunarul hainei chiar când lordul Manville intrase în cameră. Îi aruncase o privire prevenitoare Candidei pentru a se asigura că nu-l va trăda, iar acesta îl liniștise cu un zâmbet.

   Lordul Manville observase schimbul de priviri dintre ei și se întrebase iritat ce îi ascundeau.

   În această dimineață, cerul era senin, fără niciun nor. Se îndreptau spre casă, iar lordul râdea amuzat de o remarcă a Candidei.

   - Școala de echitație va fi gata astăzi după-amiază, spuse el. Îl vom pune pe Pegasus la treabă?

   - O, se poate? întrebă Candida nerăbdătoare. Ar fi minunat!

   Descoperise deja că Manville Park cuprindea nu numai o școală de echitație acoperită, dar și una în aer liber, care semăna cu un hipodrom în miniatură.

   Când tatăl lordului Manville ajunsese la bătrânețe, suferise de un reumatism grav și nu mai putuse să călărească. Acest lucru nu-l împiedicase să supravegheze personal dresajul cailor. Cele două școli fuseseră bucuria ultimilor săi ani de viață.

   Iarna își desfășura activitatea înăuntru, iar vara ieșea afară unde petrecea ore întregi instruind caii, dar și pe cei care-i încălecau.

   - Obstacolele au fost refăcute, o anunță lordul. Garton m-a informat că groapa cu apă a fost săpată din nou și umplută special pentru noi.

   - Va fi o experiență nouă pentru Pegasus. Nu a mai sărit niciodată peste apă. Voi fi foarte supărată dacă va da greș.

   - Sunt sigur că nu va da greș, declară lordul Manville.

   Candida întoarse capul spre el, cu ochii strălucind de entuziasm și cu buzele întredeschise. Lordul gândi, așa cum făcuse deseori în ultimele zile, că era una dintre cele mai frumoase și încântătoare femei pe care le văzuse vreodată.

   O urmărise și aproape fără intenție îi întinsese capcane pentru a se convinge dacă se prefăcea sau nu. Totuși, asemeni lui Pegasus, Candida nu făcea nicio greșeală.

   „Probabil are sânge nobil”, gândi el.

   Era imposibil să nu observe diferența dintre ea și celelalte „frumoase dresoare de cai”. Acelea, oricât de experimentate erau, nu aveau grația și siguranța ei atunci când se aflau în șa.

   Mai exista un lucru care îl surprinsese pe lord. În ciuda faptului că tânăra se purta foarte blând cu caii pe care-i încăleca, aceștia nu profitau niciodată de îngăduința ei.

   Lordul urmărise multe femei călărind și începuse să creadă că „frumoasele dresoare”, cu atitudinea lor severă, foloseau metoda corectă de dresaj. Acum, însă, nu mai era atât de sigur.

   „Oare nu este o contradicție? se întrebase el. În pat sunt atât de senzuale și binevoitoare, iar când încalecă un cal sunt severe până la cruzime.”

   Candida era diferită, atât de diferită încât lordul nici nu știa ce simțea față de ea. Tânăra făcuse tot ce-i ceruse: se purtase fermecător cu Adrian și mare mirare dacă acesta nu se îndrăgostise de ea. Deși scopul său fusese atins, nu înțelegea de ce nu se simțea satisfăcut.

   Uneori, fără să-și dea seama, se trezea privind-o, ascultând-o, gândindu-se la ea. Deși părea atât de deschisă, de sinceră și copilăroasă, lordul era convins că se prefăcea.

   Gândi că trebuie să fie precaut, să nu-i cadă în plasă, dar apoi râse de ridicolul ideii sale.

   Candida era doar o copilă, potrivită mai degrabă pentru Adrian. Se felicita deseori pentru că găsise o asemenea tânără pentru protejatul său, dar în același timp, nu se putea bucura de această reușită.

   La un moment dat, ajunseră în fața casei. Candida descălecă, intră în casă și se duse sus să se schimbe. Mai era o oră și jumătate până se servea prânzul. După aceea urma să călărească din nou abia după ora două.

   Camerista îi pregătise baia, ca de obicei după ce călărea. Apa și prosoapele miroseau plăcut a lavandă, iar Candida gândi că niciodată nu trăise un asemenea lux.

   Luxul nu era singurul lucru care o impresiona aici, la Manville Park. Frumusețea castelului și a peisajului unde se întindea proprietatea lordului o făcuse să se atașeze de acest loc.

   - Sunt fericită! Sunt fericită! spuse Candida cu glas tare, simțind brusc nevoia să-l caute pe lordul Manville, să fie lângă el.

   Nu încerca să-și explice acest sentiment. Știa doar că trebuie să se grăbească. Timpul trecea, iar ea nu dorea să piardă nicio secundă din această stare neobișnuită de încântare pe care abia o descoperise.

   Camerista o ajută să se îmbrace cu o rochie de mătase verde, cu broderii de dantelă pe fustă, mâneci și decolteu.

   Când Candida se plânsese de decolteurile prea adânci ale rochiilor cumpărate de doamna Clinton, aceasta zâmbise, amuzată de protestele tinerei. Acum, deși ar fi dorit să aibă un decolteu mai puțin pronunțat, nu-i mai acorda atâta importanță.

   Voia să coboare cât mai repede să-l vadă pe lordul Manville. Imediat ce camerista termină de aranjat rochia, Candida ieși din cameră și coborî grăbită treptele spre bibliotecă.

   Deschise ușa, dar spre dezamăgirea ei camera era goală. Se gândi că poate lordul ieșise afară. Își aminti apoi că îi promisese lui Adrian să-i caute în bibliotecă o carte cu poeme grecești. Niciunul dintre ei nu-și amintea numele cărții, dar Candida știa că o va recunoaște după copertă.

   Aruncă o privire pe rafturile pline. Foarte sus, pe unul din ele, i se păru că vede cartea pe care o căuta. Trase cu mare greutate scara de lemn de mahon aflată tocmai în partea cealaltă a camerei. Se urcă și luă cartea de pe raft, dar descoperi că nu era cea pe care o dorea. Totuși, i se păru interesantă.

   Tocmai răsfoia cartea când auzi ușa deschizându-se și-l văzu intrând pe lordul Manville. Acesta se schimbase și era foarte elegant. Candida simți că inima îi tresare de emoție.

   Cu cartea în mână, începu să coboare scara.

   - Ce doreai să găsești acolo sus? întrebă lordul amuzat. Nu-i așa că la fructele mai dulci ajungi întotdeauna cel mai greu?

   Candida se afla la jumătatea scării. Întoarse capul și-i zâmbi lordului, dar își pierdu echilibrul. Pentru o clipă rămase suspendată, dar apoi alunecă chiar în brațele lui.

   - Trebuie să fii mai atentă, o dojeni el. Te poți răni.

   Lordul o privi. Candida realiză cât de aproape se aflau unul de altul și că el o ținea destul de strâns în brațe. Capul ei era sprijinit de umărul lui. Când ridică privirea, ochii lor se întâlniră.

   În acel moment, totul părea că dispăruse în jurul lor. Ceva magic și foarte ciudat se întâmpla cu ei. Candida simțea că nu mai poate respira de emoție.

   Brațele lordului se strânseră în jurul ei, iar ea fremăta, conștientă de apropierea buzelor lui.

   Apoi, ea auzi un sunet și făcu o mișcare care rupse vraja ce-i lega. Era dantela rochiei care rămăsese agățată de scară și se rupsese. Temându-se de propriile sentimente, Candida se desprinse repede din brațele lui.

   - O, mi-am... rupt... rochia! exclamă ea cu o voce pe care nu și-o recunoștea.

   - Îți voi da alta.

   Lordul o privea intens și rostise aceste cuvinte aproape automat, fără să se gândească. Candida își desfăcu rochia de pe scară.

   - Nu pot... să primesc, răspunse ea. Nu ar fi... corect.

   - De ce nu? întrebă lordul zâmbind. Doar nu mi-a fost greu să plătesc rochia pe care o porți acum.

   Candida se întoarse spre el, iar expresia de pe chipul ei îl surprinse profund.

   - Dumneavoastră... ați plătit pentru această.... rochie? întrebă ea încet.

   Lordul Manville tocmai voia să-i răspundă, dar amândoi auziră mirați zgomot de voci ce păreau să vorbească în același timp. O clipă mai târziu, ușa bibliotecii se deschise brusc și pe ea intră un grup de femei cu fețe vesele, îmbrăcate în rochii elegante de mătase și catifea.

   Una dintre ele se desprinse de grup și se îndreptă spre lordul Manville.

   - Lais! izbucni lordul și aproape imediat, aceasta îi încolăci gâtul cu brațele și strigă veselă:

   - Nu este o surpriză? Nu te bucuri că ne vezi? Nu puteam să te mai lăsăm aici izolat.

   Lordul Manville privi femeile care se înghesuiseră în spatele lui Lais. Le cunoștea pe toate. Se afla acolo Fanny, din Liverpool, al cărei talent de călăreață o făcuse una dintre cele mai faimoase și mai scumpe dintre „frumoasele dresoare”.

   Era prezentă și Phyllis, fiica unui preot de țară. Aceasta se îndrăgostise de un bărbat însurat care o luase sub protecția lui timp de câțiva ani. După aceea, el se întorsese la soția sa, iar Phyllis devenise una dintre cunoscutele „frumoase dresoare”. În prezent, era considerat la modă să fii văzut în compania ei.

   O observă apoi și pe Dora, cu chipul ei de copil și cu zulufii blonzi. Ea era cunoscută pentru severitatea cu care îmblânzea caii. De fiecare dată, după ce călărea, costumul ei era pătat de sânge.

   Se mai aflau acolo Nelly, Laurette și Mary Anne, toate drăguțe și vesele. De-a lungul timpului, toate îl amuzaseră și îl măguliseră, iar lordul se bucurase de compania lor. Acum însă, în mod ciudat, nu se bucura deloc de prezența lor la Manville Park.

   În spatele fetelor își făcură apariția și însoțitorii lor, 3 ofițeri de cavalerie; ducele de Dorset - un bărbat cu fața roșie, care obișnuia să bea mai mult decât trebuie; căpitanul Willoughby, care pierduse o avere până la vârsta de 25 de ani și câștigase alta la jocurile de noroc; contele de Feston, care dădea cele mai costisitoare petreceri la Argyll Rooms. După ei, apăru zâmbind dizgrațios sir Tresham Foxleigh.

   - Toți stăm la Foxy, explică Lais, încercând să acopere zgomotul făcut de „frumoasele dresoare”, care se adunaseră în jurul lordului să-l salute. Ne-a invitat la el și am adus cu noi câțiva cai. A avut ideea splendidă de a face o întrecere aici în după-amiaza asta. Sper că înainte ne ve invita să prânzim, pentru că ne este foarte foame.

   Lordului Manville îi era foarte greu să răspundă. Nu observase chipul Candidei când îl văzuse pe sir Tresham. Aceasta privise speriată în jur, căutând o cale de ieșire în afară de ușa pe care sosiseră toți.

   Nu exista altă ieșire, iar Candidei nu-i rămăsese decât să stea acolo, conștientă că privirile lui sir Tresham era ațintite asupra ei.

   La un moment dat, în ciuda zgomotului din cameră, Manville îl auzi pe sir Tresham adresându-se Candidei.

   - Domnișoară Candida, vreau să-mi cer scuze pentru incidentul petrecut și vă rog să mă iertați.

   Lordul Manville se simți cuprins de o furie neașteptată și se întrebă ce legătură avea Candida cu sir Tresham, sau ce motiv avea acesta să-i ceară scuze. Așteptă să audă răspunsul ei, dar vocea lui Lais îl împiedică.

   Candida îl auzi însă pe sir Tresham.

   - Nu am nimic de spus, domnule.

   - Dar trebuie să mă credeți că regret profund faptul că v-am supărat.

   Candida nu răspunse, iar el insistă.

   - Uitați, vă rog în genunchi să mă iertați. Nu puteți fi atât de nemiloasă cu un biet păcătos care se căiește.

   - În cazul acesta, vă accept scuzele, spuse Candida încet. Și acum, vă rog să mă scuzați, dar trebuie să plec.

   - Nu, așteptați o rugă el.

   Candida deja trecuse însă pe lângă el și fugise din bibliotecă. Pe scări se întâlni cu Adrian.

   - Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Ce-i cu zgomotul acesta?

   - A sosit o mulțime de oameni, răspunse ea. Printre ei este și bărbatul acela oribil! Speram să nu-l mai văd niciodată.

   - Despre cine vorbești? Și cu ce te-a supărat?

   Candida nu răspunse, iar Adrian continuă:

   - Spune-mi, cu ce te-a supărat? De ce tremuri? Cine este acest om?

   - Numele lui este... sir Tresham, murmură ea.

   - Am auzit despre el! spuse Adrian pe un ton disprețuitor. Este un nemernic. Să nu stai niciodată de vorbă cu el!

   - Voi încerca pe cât posibil, răspunse tristă Candida. Dar de ce se află aici? Lordul Manville mi-a spus că locuiește în apropiere, dar că nu-l simpatizează deloc.

   - Nu cred că va rămâne prea mult aici, o liniști Adrian. Ce ți-a făcut de ești atât de speriată?

   - A intrat cu forța în casa doamnei Clinton, la Londra. Eu eram acolo... singură. A încercat să... mă... sărute. A fost îngrozitor.

   - Ți-am spus că este un nemernic! exclamă Adrian. Oricum, stai liniștită pentru că aici nu-ți poate face niciun rău.

   - Nu vreau să-i mai vorbesc, să-l văd, sau să se apropie de mine, spuse disperată Candida.

   - Nici nu se va mai întâmpla așa ceva. Voi sta lângă tine tot timpul.

   - Promiți?

   - Promit, răspunse el zâmbind. Nu-ți face griji, Candida.

   Ea încercă să zâmbească la rândul ei, dar era mult prea tulburată.

   - Prânzul va fi servit dintr-o clipă în alta, spuse Adrian uitându-se la ceas. Presupun că vor rămâne cu toții la masă, dar sper că apoi vor pleca.

   - Și eu sper, răspunse Candida, gândindu-se la planurile pe care le făcuseră oaspeții.

   Oricum, speranțele ei au fost curând spulberate. La prânz, Lais, care se așezase în dreapta lordului, anunță ce aveau de gând să facă după-amiază.

   - A fost ideea lui Foxy să facem un concurs și să vedem cine este cea mai bună călăreață, spuse ea. Și ce credeți? El a oferit ca premiu 100 de guinee.

   - Așa este, se auzi vocea puternică a lui sir Tresham. O sută de guinee, Manville! Ești pregătit să le pui la bătaie?

   Lordul îl privi cu răceală.

   - De vreme ce competiția va avea lor pe proprietatea mea, cred că nu ar fi potrivit, replică el. Premiul meu va fi de 200 de guinee.

   În cameră se auziră mai multe exclamații de mirare, iar „frumoasele dresoare” începură să bată încântate din palme. Pentru o clipă, ochii lui sir Tresham se îngustară. Părea furios și Candida realiză că era genul de om căruia nu-i plăcea să piardă un pariu. Apoi, după un moment de gândire, el zâmbi.

   - Pun pariu că aleasa mea va câștiga în defavoarea alesei tale, oricare ar fi ea.

   - Și ce miză sugerezi? întrebă lordul Manville pe un ton de evident dezgust.

   - Hai să stabilim o miză care să merite efortul, sugeră sir Tresham. De ce nu 500 de guinee? Sau este prea mult pentru tine?

   - Din contră, răspunse cu răceală lordul Manville. Mă mir că ești atât de moderat. Pot să te întreb pe cine alegi?

   - Bineînțeles. Pe cine altcineva decât Lais?

   Toată lumea rămase surprinsă. Era evident să sir Tresham dorea să fie provocator. Ochii celor doi se întâlniră. Pe fața lui sir Tresham se citea sfidarea, dar lordul nu-și trădă sentimentele legate de insulta acestuia.

   - În cazul acesta, eu o aleg pe Candida.

   La masă se auziră din nou exclamații de mirare, iar Candida realiză că toți întoarseră privirile spre ea. Pe moment se simți cuprinsă de panică, dar apoi se gândi la Pegasus. Acum avea ocazia să le arate tuturor ce fel de cal era!

   - Eu cred că Foxy nu trebuia să mă aleagă pe mine, strigă Lais. Voiam să călăresc pentru tine, Silvanus! L-am adus chiar și pe Firefly.

   - Mă întreb cine a pus totul la cale, spuse lordul Manville cu un zâmbet cât se poate de cinic.

   „Se ascunde ceva în spatele acestui plan”, gândi Candida.

   Simțea că totul fusese prestabilit. Cine era Lais, care părea atât de familiară cu lordul Manville? De ce se purta sir Tresham Foxleigh atât de agresiv și nepoliticos?

   Lordul Manville spusese că îl antipatiza pe sir Tresham, dar se părea că acesta îl dușmănea și mai mult. Totul era foarte ciudat pentru Candida, dar la un moment dat simți pe sub masă atingerea liniștitoare a mâinii lui Adrian.

   - Nu-ți face griji, spuse el în șoaptă. Sunt vechi dușmani.

   Avea în minte atâtea întrebări pe care ar fi dorit să le pună, dar era imposibil. Doamnele se ridicaseră de la masă sporovăind și râzând, după care Candida o auzi pe Lais spunând:

   - Ne ducem să ne schimbăm. Foxy a avut grijă de toate și sunt convinsă că tu dorești să rămânem la cină. Putem dansa și juca cărți. Ar fi distractiv, nu-i așa?

   - Am și eu un cuvânt de spus? întrebă ironic lordul Manville.

   Lais se aplecă să-i șoptească ceva la ureche. Observând acest gest, Candida simți că toată camera se învârtea cu ea.

   Ieși din cameră după „frumoasele dresoare” care sporovăiau întruna și se îndreptă spre scară. Se grăbi să urce, neștiind de cine sau de ce fugea de fapt. Știa doar că totul se schimbase. Fericirea se spulberase, iar sentimentul că la Manville Park era aproape acasă dispăruse. Era singură într-un loc ciudat, cu oameni ciudați pe care nu-i înțelegea? Ce se întâmplase? Nu găsea nicio explicație, dar se simțea îngrozitor de nefericită.

   Cineva ciocăni la ușa camerei ei și panica o cuprinse din nou.

   - Cine e?

   - Sunt eu, domnișoară, răspunse camerista.

   - Intră.

   Fata intră închizând ușa în urma ei.

   - Domnișoară, am înțeles că trebuie să vă schimbați în costumul de călărie.

   - Nu voi călări, răspunse Candida, dar apoi își aminti de pariu.

   Cum putea să-l dezamăgească pe lordul Manville? Cum putea refuza să-l încalece pe Pegasus? Dacă nu va participa la concurs, lordul va pierde 500 de guinee în favoarea nesuferitului de sir Tresham.

   - Nu, nu, spuse ea repede. Dă-mi totuși costumul.

   Nu avea de ales. Trebuia să ducă totul până la capăt. Cel puțin, așa le va arăta că Pegasus era superior celorlalți cai.

   Hotărî să nu se mai gândească la Lais, la relația dintre aceasta și lordul Manville și nici la sir Tresham Foxleigh cu zâmbetul lui insinuant. Se va gândi numai la Pegasus, pe care-l considera mai presus de orice cal.

 

   Abia când încălecase pe Pegasus și se îndrepta cu ceilalți spre micul hipodrom, Candida realiză că se îmbrăcase cu un costum pe care nu-l mai purtase până atunci.

   Culoarea lui albastră îi accentua albeața pielii, iar părul ei era ca o flacără. Pe cap purta o pălărie micuță de catifea, ce se lega sub bărbie cu două panglici de aceeași culoare.

   Candida știa că era elegantă și că nu avea motiv să se simtă umilită de costumele scumpe ale celorlalte femei. Când o văzu pe Lais, însă, toată satisfacția îi dispăru.

   Acesta purta un costum roșu aprins, tivit cu negru, și un joben cu o eșarfă roșie. Arăta nu numai foarte elegantă, dar și extrem de seducătoare.

   Călărea pe Firefly alături de lordul Manville, și Candida observă mișcările picioarelor sale, realizând că folosea pintenii chiar și atunci când calul mergea la pas.

   „O urăsc! își zise Candida. O urăsc pentru că se poartă atât de crud cu bietul cal!”

   În sinea ei, știa încă că acesta nu era singurul motiv pentru care o ura pe Lais.

..............................................