7.
Revenirăm apoi în birou şi Petrini începu să-mi povestească într-adevăr cu toate puterile speranţei reînviate istoria dragostei lui pentru doamna Culala, fără detaliile din acest manuscris, esenţa ei, dar şi surpriza pe care o avusese când aflase pe munte că ea îi ascunsese faptul acesta brutal că era căsătorită şi nici măcar nu se afla în proces de divorţ cu bărbatul...Şi cu lux de amănunte scena din teleferic şi apoi criza ei după ce reveniseră la hotel, care nu s-a mai repetat, a avut chiar puterea să zâmbească la masă şi să asculte anecdote. Au dormit bine şi a doua zi au plecat. Ea era liniştită, au călătorit o vreme în tăcere, până ce la amândoi s-a cristalizat întrebarea: şi acum ce era de făcut?
- Nimic, a spus el. Nu ne-a văzut nimeni. Pe munte a fost o furtună, s-o fi rătăcit şi a murit îngheţat - dacă rudele lui se vor alarma şi vor încerca să învinuie cine ştie pe cine.
- Victoraş, nu rudele vor încerca să învinuiască pe cineva, ci miliţia judiciară.
- Numai dacă au vreun motiv, i-a răspuns el. Stăteau la geam şi şuşoteau.
Pe acest răspuns ea a tăcut multă vreme preocupată...Apoi i-a răspuns:
- E meseria lor să elucideze dispariţia unui om. Crezi că o să le fie greu să afle că a plecat la Sinaia? Am citit destulă literatură poliţistă bună ca să aflu că prima lor mişcare va fi s-o ancheteze pe soţia lui. Oficial, eu sunt soţia lui, nu? Ştii cum procedează: unde aţi fost în ziua de duminică, data cutare şi cum v-aţi petrecut această zi şi noapte care a urmat? Ce pot eu să răspund? Că n-am fost la Sinaia, că n-am fost cu tine... Atunci unde am fost? Am stat acasă şi n-am ieşit nicăieri? Şi un simplu anchetator mărunt îmi poate foarte repede dovedi că mint. O să depună părinţii mei mărturie că am stat la ei? Ar depune dacă nu şi-ar da şi ei seama că e zadarnic. Dar să zicem că ar depune, sunt fata lor, ce li se poate reproşa? Dar ştim noi dacă portăreasa blocului unde stă el n-a aflat că "domnul inginer" pleacă la Sinaia? Sau oricare din anturajul lui? Eu îl cunosc, nu putea trăi singur fără să-i facă pe toţi să afle tot ceea ce i se întâmplă. Ai uitat de individul din grupul nostru, invitat de mine? Sunt absolut convinsă că de la el a aflat fostul meu bărbat că plec la Sinaia. Ţinea la noi amândoi, ne-a ajutat şi o inspiraţie nefastă m-a împins să-l invit... Un blestem... Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă o stupidă dorinţă să-i arăt că sunt fericită nu m-ar fi determinat să-i telefonez să vie cu noi... Şi cretinul l-a anunţat pe el. Sperând să mă găsească singură, el s-a decis să vie după mine, fie şi pentru motivul că am fost odinioară de nenumărate ori la cota 2.000 şi asta i-a stârnit amintiri, sentimente, speranţe smintite...
Petrini a înţeles din aceste zise că iubita lui avea în orice caz capul limpede şi că trebuie să se predea. Nu numai el, amândoi. Şi că dacă n-o fac, tot vor fi prinşi, şi faptul că au ascuns crima ar fi o dovadă că sunt vinovaţi.
- Nu e cine ştie ce, îl întrerupsei eu pe Petrini. E cunoscută frica oamenilor de mărturisiri, chiar dacă sunt absolut nevinovaţi. Toate instanţele din lume cunosc această reacţie şi nu prea ţin seama de ea. Dar continuă!
- Eu acum trebuie să plec de la tine, i-a spus la un moment dat doamna Culala în tren. Înţelegi de ce! Şi după ce totul va trece, fiindcă nu concep să fim condamnaţi că mi-am apărat viaţa, atunci mă întorc şi după un timp ne căsătorim.
- Şi cine poate să ne acuze dacă noi declarăm un singur lucru, că nu l-am văzut pe munte pe fostul tău soţ? Nu l-am văzut şi nu l-am văzut, a zis el îndârjit. Să se ducă să-l caute cine poate la cota 2.000 sau pe traseul telefericului printre prăpăstiile stâncoase, pline de nămeţi.
Atunci ea i-a dat un răspuns neliniştitor:
- Şi dacă n-a murit? Dacă se întoarce şi, chiar grav rănit, declară că l-am aruncat din teleferic ca să scăpăm de el?
- Da, îi spusei lui Petrini, tentativă de ucidere a soţului de către amant, cu complicitatea soţiei. Grav! Şi mai ales foarte clar, dacă nu i-o luaţi înainte.
XVI
Aş fi vrut să reflectez cel puţin până a doua zi ce sfat să dau acestei perechi lovită de nenorocire. Începui să mă plimb prin birou, în timp ce Petrini stătea tăcut în fotoliu cu capul în mâini.
Într-adevăr. Învinuirea de tentativă de ucidere pentru a elimina un rival ar fi fost imposibil de răsturnat dacă nu mărturiseau de îndată ce se întâmplase. Acest risc nu trebuia înfruntat. Şi apoi, dacă individul era mort, cum se putea dovedi legitima apărare? Fiindcă Petrini era naiv, mult mai realistă era prietena lui: avea dreptate, aveau să fie prinşi!
Mă reaşezai la birou şi deschisei un nou dosar: Petrini. Şi îl chinuii pe prietenul meu câteva ore ca la o anchetă, ca şi când m-aş fi aflat în instanţă, în roba neagră, dar nu ca avocat, ci ca judecător şi în acelaşi timp ca procuror. Totul vroiam să ştiu!
Şi astfel aflai, cu detalii, despre moartea Căprioarei, istorie pe care o ştiam, dar nu şi făptul că individul care o însoţise la medicul asasin era chiar el, prietenul meu de azi! Atenţie! Pericol! Trebuia să fiu pregătit să răspund în cazul în care procurorului fi dezgropat, ca antecedent agravant pentru clientul meu, această istorie a lui de studenţie.
Şi tot astfel aflai că Matilda se despărţise de bărbatul ei, acel Mircea, dar în termeni buni, că adică îi spusese acel şef:
- Oricând, dacă tu sau ai tăi aveţi nevoie de un sprijin, nu ezita să recurgi... suntem oameni, nu?
Perfect! Acest lider va avea ocazia să arate că n-a exprimat o simplă gândire circumstanţială şi generoasă, menită doar să lase în urmă un bun sentiment uman, ci o gândire conştientă şi profundă că pe deasupra legilor, care pot strivi, un om plasat sus poate sfărâma cătuşe implacabile printr-un singur cuvânt rostit cu fermitate.
Totul mi-era necesar, simpatia vecinilor, a colegilor de birou, a prietenului său acum bucureştean, Ion Micu, a bizarei prietene din copilărie care născuse un monstru, pe care Petrini îl visase astfel înainte ca acest monstru să se nască, a Ninetei Romulus, a grasului Vintilă (nu şi a abjectului Bacaloglu), şi nu trebuia ignorată nici mărturia chelnerului de la Braserie, om ireproşabil şi membru de partid...
Eliminai, bineînţeles, ca martori ai apărării pe fatala Tamara, imprevizibilă, pe universitarul Vaintrub, care mai depusese o dată mărturie în favoarea lui Petrini, fiindcă, fără să-l ignor în strategia şi tactica mea, episodul condamnării clientului este elucidat, el şi-a executat pedeapsa şi rog instanţa să nu admită revenirea lui cu circumstanţe agravante în speţa pe care o judecă, de natură pasională etern umană şi nu politică. Ce vroiam să demonstrez cu această armată de martori? Că omul judecat acum nu putea săvârşi actul de care e acuzat.
Era un om normal, care a acţionat ca atare. Căci, onorată instanţă, cine n-ar sări să-şi apere femeia iubită ameninţată cu moartea? Şi cine s-ar lăsa el însuşi omorât de teamă că un paragraf din codul penal l-ar acuza de omor cu premeditare?
Spun asta nu pentru a apăra pe adevăraţii criminali care se ascund în spatele legii invocând aceeaşi justificare a legitimei apărări, ci pentru a se evita o eroare judiciară, în cazul unui om în a cărui viaţă nu se poate descoperi nimic care să ateste îndoiala, dubiul, incertitudinea...
Terminându-mi însemnările, rosteam toate acestea cu glas tare, să audă şi Petrini şi să capete ccrtitudinea că nu va fi condamnat, dar în acelaşi timp să-şi dea seama că nu putea evita un proces. Abia după ce terminai observai că se făcuse foarte palid.
Cunoşteam şi această reacţie: mai mult câştigă teren în conştiinţa unui om care se ştie nevinovat certitudinea că va fi condamnat decât în aceea a unui om culpabil, care consideră lumea coruptibilă în eternitate, cu justiţia, procurorii şi judecătorii ei (aceştia se apără mai bine). Petrini credea în reaua soartă, atotputernică chiar şi peste un avocat lucid şi bine înarmat şi o instanţa clementă, dar nepăsătoare ca şi destinul. O clipă de neatenţie, ca o fulguraţie misterioasă a forţelor malefice, şi un detaliu neînsemnat apasă inexorabil balanţa...
- Ascultă, Ciceo, murmură cu un glas foarte turbure. Nu mă predau! Nu-l cunosc pe acest individ, nu l-am văzut niciodată în viaţa mea, şi nu înţeleg ceea ce mi se spune.
- Ascultă, Petrini, ridicai eu glasul, poţi trăi cu gândul că l-ai aruncat pe acela în prăpastie?
- Pot trăi până la adânci bătrâneţe. Am mai aruncat o dată unul şi în afară de pure idei de vinovăţie, născute dintr-un exces de culpabilitate a conştiinţei că am omorât un om, niciodată n-am simţit remuşcări adevărate. Mi-a rămas în conştiinţă, mai puternic decât vinovăţia, sentimentul că individul vroia el să mă omoare pe mine şi nu aveam nicio îndoială în acest sens...
O noutate! Îi cerui să mi-o povestească.
- Da, îi spusei apoi, în ocnă, da, ar fi fost tragic să te autodenunţi, afară ar fi tragic să n-o faci.
- De ce?!
- Pentru că acolo deţinuţii n-au colaborat cu cei care vă păzeau. Sunt convins (şi ar fi neverosimil să nu cred acest lucru) că a avut loc fi acolo o anchetă şi că mulţi au ştiut ce-ai făcut, dar nu le-a fost greu să dea din umeri. Ce li se putea face mai mult decât ceea ce li se făcea? Afară, într-o lume normală, reacţiile nu vor fi aceleaşi.
- Nimeni nu ştie nimic! mi-a repezit el încăpăţânat.
- Ştie prietena ta, care trebuie întrebată brutal dacă poate trăi cu tine fără să fiţi absolviţi de vinovăţie.
- S-o întrebăm!
- Bine, dă-i un telefon şi invit-o aici. Semeni cu un italian dintr-un film, un cioban care se ascunde cu oile în cotloanele munţilor de teamă să nu fie prins şi acuzat de un omor pe care nu el îl săvârşise. Era cu un băiat, un frate mai mic, care nu înţelegea de ce fugeau din moment ce nu erau vinovaţi. Şi ciobanul îi dă, dus pe gânduri, următorul răspuns.: "dacă te prinde, îţi face proces!"
- Da, strigă Petrini, aşa este, semăn cu acest cioban. Proces înseamnă condamnare...
O gândire disperată! Bineînţeles că nu-i spusei acest lucru şi nici că nu pierdusem până atunci nici un proces şi că, dimpotrivă, pentru mine proces înseamnă judecare şi eliberare de sub acuzaţie, şi numai dacă...
Aici până şi gândul meu se frânse, fiindcă foarte adesea oamenii spun despre cineva: a pierdut procesul! Se referă nu la cei vinovaţi! Despre aceştia se spune altfel: a fost înfundat! Sau: nu i-a mers, a mierlit-o!
XVII
Când doamna Culala intră, nu avui timp s-o văd bine cum arată, asistai la o scenă bizară.
- Unde e? spuse ea din uşă.
O luai înainte şi o condusei.
Când se întâlniră, iar eu mă aşezai la birou, el se ridică în picioare şi un abur misterios îi învălui de îndată... Sau poate vederea mea se subţiase de tensiunea orelor de interogatoriu? Sau culpabilitatea le înscria pe chipuri această aură de iubire tragică şi din altă lume?
Doamna Culala nu era frumoasă decât pe clipe de revelaţie, intermitente şi inexplicabile (fiindcă atunci când eu o priveam stătea nemişcată), într-o secundă vedeam un chip puţin masculinizat, pentru ca imediat să se suprapună pe el un altul, cu tâmple dulci de fetiţă de o nobleţe izbitoare şi o gură de o puritate de madonă, apoi această viziune să dispară şi ea, şi să contemplu un obraz şters cu tenul pătat, arătând o vârstă incertă şi o frunte prea bombată.
Acest joc de expresie era atât de atractiv, încât te făcea de îndată să doreşti să-i fii prieten, să-i fii util, fără niciun gând de reciprocitate. Când o privii pentru ultima oară, abia atunci îi văzui ochii, privirea mare care nu se mai putea desprinde de a lui, fascinantă şi fascinată, cerând protecţie şi în acelaşi timp dominând...
Iar Petrini, în faţa ei, posomorât dar parcă renăscând, oferindu-i fără şovăială acea protecţie şi în acelaşi timp plecându-se în faţa ei umil, nu umilit de ea, ci parcă de conştiinţa că, aşa cum îmi spusese mie mai înainte, puterile acestei lumi îl pot pedepsi dacă, asemeni îndepărtatei Niobea, regina Frigiei, ar jubila că nimeni printre pământeni n-a mai fost atât de iubit ca el.
Ah, Petrini, gândii în clipa aceea, este sigur că ai jubilat totuşi şi ai sfidat, poate nu în dragoste, ci în trufia gândirii, şi anume că poţi smulge fericirea chiar dacă nu ţi-e dată. Fiindcă, iată, nu pierderea libertăţii ar fi chinul tău, ci pierderea acestei fiinţe de care nu te poţi rupe fără să sângerezi apoi necontenit... Fiinţă cu care n-am nevoie să stau de vorbă ca să aflu că hotărârea ei e luată, nu poate trăi cu tine dacă vrei să te ascunzi: trebuie să te predai!
Îi lăsai singuri o vreme şi mă întorsei cu o sticlă de vin, gustări şi cafele. Nu ştiu dacă lor le era foame, dar mie îmi tremurau mâinile.
Îi invitai insistent să bea, să-i readuc pe pământ, să fac să dispară aburul misterios care îi învăluia încă în privirile mele. Nu puteam sta de vorbă cu doi inşi paralizaţi parcă de dragostea lor neţărmurită unul pentru altul.
- Doamnă Culala, îi spusei foarte ferm şi cu solemnitate, un mort trebuie dus la groapă creştineşte, înconjurat de fiinţele care i-au fost apropiate şi dragi şi ca să-l plângă şi să-i păstreze în amintire regrete eterne şi mai ales să nu urască şi să nu învinuiască pe nimeni de moartea lui. Pentru asta e nevoie ca medicul legist să elibereze certificatul că a murit de moarte naturală, în cazul de faţă un accident de excursie. Acest certificat, în cazul dumneavoastră, este premers de un verdict pe care îl dă o instanţă de judecată. Vă întreb: aţi putea fi fericită (ştiţi, fericirea aceea zilnică şi calmă) cu soţul dumneavoastră, şi prietenul meu de azi, cu care ştiu că o să vă căsătoriţi? Bineînţeles asta în ipoteza că nu se întâmplă nimic, că, adică, miliţia judiciară nu găseşte pe cel dispărut şi ajunge la concluzia că a pierit pe munte în timpul furtunii, rătăcindu-se. Şi închide dosarul pentru totdeauna.
- Nu, n-aş putea! zise doamna Culala.
- Şi de ce nu?, reluai. Sunteţi nevinovaţi!
- Nu ştiu de ce, sunt slabă! Şi mă simt vinovată.
- Asta să n-o mai spuneţi niciodată, nici mie şi chiar nici să n-o mai gândiţi. E pericol, doamnă. Dacă vreţi cumva să ispăşiţi o vină secretă, mergeţi la o mânăstire şi faceţi acolo penitenţă, dar să nu mai declaraţi niciodată vreunui anchetator că vă simţiţi nu ştiu cum, fiindcă el n-o să vadă în asta expresia unei nevoi de destăinuire şi a unei remuşcări, ci o probă care vă poate vârî într-un paragraf al codului penal. Şi acum să vă mai pun o întrebare: în ipoteza că Petrini refuză să se predea, ce faceţi, îl veţi denunţa şi vă veţi autodenunţa? Sau veţi tăcea?
- Voi tăcea, răspunse ea de îndată, semn că îşi pusese şi singură această întrebare, dar atunci va trebui să ne despărţim şi nu vom putea să ne mai revedem vreodată!
- Nu înţeleg, zisei, puteţi face asta? Petrini îşi poate trăi nevinovăţia fără cea mai mică remuşcare.
- El poate, e mai tare, v-am spus, nu ştiu de ce n-aş mai fi fericită cu el, dar simt că n-aş mai fi! Sunt slabă.
- Şi întrucât un proces care v-ar achita pe amândoi v-ar elibera? îmi continuai cu interogatoriul. Doar ştiţi şi fără asta că sunteţi nevinovată.
- Pot să vă răspund, procesul nu ar fi al meu şi al lui Victor, ci al lui, al fostului meu bărbat, care zace acum în nămeţi, pe o stâncă, mort sau în agonie, stâncă pe care ar fi vrut să ne arunce el pe noi doi. Mort sau viu, are dreptul la un proces. Să nu creadă că l-am condamnat noi, să scăpăm de el, ci s-a condamnat singur, iar pe noi oamenii nu ne vor învinui... Ar fi trist ca vinovat să fie mortul, adăugă ea cu un neaşteptat humor tragic, dar asta e! Asta i-a fost soarta. N-o să intru eu la mânăstire că aşa a vrut el. În acest sens vreau să spun că m-aş simţi eu vinovată şi n-aş mai putea fi fericită cu Victor.
- E şi convingerea mea, doamnă, îi răspunsei. Petrini însă e croit din alt aluat.
- Nu atât că e croit din alt aluat, zise ea, dar el are socoteli de încheiat cu oamenii, care l-au mai condamnat o dată fără să fie vinovat. Îl înţeleg, a trăit în fundul pământului şi a învăţat acolo lucruri care nu se pot învăţa în altă parte. El e puţin înstrăinat de codul nostru moral, sau în orice caz pe-al lui, care a semănat iniţial cu al nostru, au apărut grave modificări.
- Sunteţi extraordinar de elocventă, doamnă, dar vă contraziceţi, nu sunteţi slabă, sunteţi doar profund morală, în sensul cel mai înalt al acestui cuvânt, îi spusei.
- Nu chiar, domnule avocat, ci doar foarte scrupuloasă, îmi cunosc limitele. Nu pot să mă adaptez cu ceea ce e nefiresc, deşi am încercat, nu mi-am părăsit soţul decât după ce am ajuns la capătul răbdării. Extraordinar de moral ar fi fost să nu-l părăsesc niciodată, orice s-ar fi întâmplat. Doar îl iubeam şi eram iubită de el, nu? Am preferat să fug, ca să-l arunc pe urmă într-o prăpastie. O fericire cu acest preţ ar fi otrăvită, dacă nu chiar infernală, în timp ce un proces m-ar despovăra. Vedeţi cât sunt de scrupuloasă!
Nu e de mirare, gândii, că voinţa acestei femei l-a putut subjuga atât de tare pe Petrini, care numai de lipsă de voinţă nu poate fi învinuit. Extraordinară coliziune de sentimente, el va ceda, dacă n-a şi cedat.
Mă prefăcui că el s-a şi exprimat în acest sens şi îl ignorai, continuând cu întrebările, părăsind scest teritoriu al determinărilor psihologice şi trecând la practică:
- Doamnă puteţi, aduce martori ai vieţii dumneavoastră conjugale cu fostul soţ?
- În ce sens?
- Era dipsoman!
- Da, era!
- Puteţi aduce martori în acest sens?
- Da!
- Şi acum, doamnă: puteţi aduce martori că aţi fugit fiindcă v-aţi simţit viaţa în pericol? Era doar un dipsoman violent, nu?
- Da, era!
- Fiţi atentă, procesul se judecă acum, în acest birou, la această oră târzie din noapte. Eu am fost judecător şi voi juca şi rolul procurorului. Puteţi deci aduce martori?
- Ce fel de martori?
- Că de nenumărate ori viaţa dumneavoastră a fost în pericol!
- Nu, nu am asemenea martori, zise, dar tresări cu putere simţind primejdia şi repetă: ce fel de martori?
- Că nişte vecini, dacă nu interveneau, alarmaţi de ţipetele dumneavoastră, v-ar fi tăiat cu cuţitul, sau v-ar fi sugrumat...
Chipul i se decoloră. Începu să se uite într-o parte fără să-şi dea seama că aşteptam un răspuns.
- Treziţi-vă, doamnă, îi strigai. Să vă mai aduc o cafea?
- Da, vă rog frumos, spuse ea umilă şi asta mă impresionă, simţii în clipa aceea că va trebui să recurg la orice mijloace, chiar repudiabile, numai să salvez acest cuplu.
N-avea martori că fostul ei soţ a vrut s-o strângă de gât sau să-i crape capul cu satârul. Or, mie tocmai astfel de martori îmi trebuiau, să depună mărturii grosolane şi să forţez astfel achitarea.
Dar ea nu putea să înjosească în sinea ei memoria fostului ei bărbat cu martori mincinoşi. Ar fi însemnat să nege că fusese cu el şi fericită şi că acum, ca să scape şi să fie fericită cu un altul (după ce, cu chibzuială şi scrupulozitate, îl părăsise şi fără să vrea îl omorâse), trecea cu cinism peste cadavrul lui, fiindcă eu, ca s-o salvez, şi care cunoşteam bine justiţia, i-o ceream implacabil.
- Da, doamnă, îi confirmai, revenind cu cafelele, aceste gânduri pe care i le presupuneam, să nu vă închipuiţi că judecata Inchiziţiei se mulţumea cu probe mai subtile. Vinovata, când nu era făcută vrăjitoare şi arsă pe rug, era închisă într-o celulă fără lumină, uşa era smulsă şi apăreau zidarii cu cărămizi şi mortar şi ştergeau de pe zid orice urme că acolo a fost închisă vreodată o fiinţă vie...
- Nu, repetă sec, n-am astfel de martori.
- Şi nici nu vreţi să ştiţi, parafrazai eu aiurea pe fabulist, să diminuez iarăşi tensiunea clipei. Nu consideraţi, reluai, că ăsta e adevărul, cu martori sau fără, că l-aţi părăsit fiindcă viaţa vă era ameninţată? Tu ce zici, Petrini? Martor mincinos e doar cel care e pus să debiteze neadevăruri. Nu? Faptul că unul spune adevărul, chiar dacă n-a fost de faţă, e suficient să-i anuleze, în conştiinţa noastră scrupuloasă, că e un martor mincinos. Pentru instanţă depoziţia lui e decisivă. Trebuie să mă ajutaţi, doamnă, să colaboraţi cu mine, dacă vreţi să nu riscaţi amândoi o condamnare!
- Bine, parcă se rugă, strivită de aceste durităţi fatale care nu îngăduie o apărare pură, colaborez, ce trebuie să fac?
- Să găsiţi doi martori care să depună că v-au scăpat de la moarte din mâinile lui.
- Doi?
- Da, doi, nu trei, ajung doi!
- Bine, profesorul... şi rosti numele unui vestit diagnostician din oraşul nostru...
- Şi al doilea?
Al doilea era al unui bătrân avocat al familiei Culala, acum pensionar uitat de noile cadre ale justiţiei. Foarte bine! Tipul ăsta o să ştie să vorbească în faţa instanţei, cu obiectivitatea perfect detaşată a unui martor imparţial.
- Şi circumstanţele, doamnă? reluai. Aveţi puţină imaginaţie să le inventaţi?
- Cum să nu? zise ea deodată şi se răsuci spre Petrini. Victoraş, îi zise, nu e cazul să auzi ce-o să spun!
- Bine! zise el şi se ridică şi ieşi în hol.
- Doctorul, continuă ea, a fost chemat de mine acasă să-mi dea îngrijiri după ce fusesem schilodită... În faţa lui fostul meu soţ a încercat să mă omoare, urlând că l-am chemat pe fostul meu amant să mă apere şi să-l internez pe el la spitalul de nebuni...
- Ah, exclamai, extrem de verosimil, chiar halucinant de verosimil!
În clipa aceea, foarte calm, Petrini reveni, dar ca şi când ar fi ascultat la uşă şi ar fi auzit totul, şi începu să se plimbe simulând nepăsarea şi întârziind mult la fereastra întunecată a biroului meu.
- Victoraş, dacă crezi că am ceva de ascuns, stai, zise ea. Dar n-am vrut să auzi ceea ce a fost foarte urât în viaţa mea înainte să te cunosc.
Şi îi relată ceea ce îmi spusese mie mai înainte. Sumbru şi cu o mişcare de o lentoare care concura aparatele cinematografice de încetinire se reaşeză în fotoliu şi îşi reluă capul în mâini.
- Şi cu avocatul, doamnă, ce putem inventa? zisei accentuând ultimul cuvânt, ca să-i sugerez prietenului meu că şi ceea ce se spusese înainte fusese tot invenţie.
- Avocatul, zise doamna Culala, a fost chemat de mine acasă să-mi facă actul de divorţ, în timp ce stăteam în pat cu ochiul umflat şi cu obrazul sfâşiat de o rană adîncă. Poate să depună mărturie că a fost el însuşi bătut măr şi aruncat pe fereastră, la propriu, nu la figurat, iar portăreasa poate să declare ceea ce a văzut, geamurile sparte şi sosirea sectoristului şi scandalul care a avut loc... Sectoristul a fost chemat do vecini, dar i-a dat dreptate lui, care urla că şi ăsta ar fi fost amantul meu... pe vremuri... adică avocatul... Judecaţi singur dacă această stupiditate va fi considerată ca atare, adică pură stupiditate a unui dipsoman care nu mai ştia ce face...
- Extrem de verosimil, stimată doamnă, îi răspunsei, totul concură să justifice fuga dumneavoastră de acasă, totul arată că scena din teleferic v-a pus pe amândoi în legitimă apărare. De urgenţă veţi lua mâine dis-de-dimineaţă contact cu aceşti doi martori ai dumneavoastră. De urgenţă, apoi aşteptaţi liniştită, şi când or să vă cheme la miliţie veţi da următoarea declaraţie... Stimată doamnă, strigai, veţi fi interogată, nu vă abateţi de la ceea ce mi-aţi declarat acum, fiindcă atunci totul se încurcă! Nu ascultaţi întrebările, nu daţi răspunsurile care vi se insinuează, chiar cele mai simple. Nu intraţi în detalii. Reveniţi neîncetat la ceea ce este înscris în declaraţia pe care o să vi-o dictez. Nu vă dezvăluiţi sufletul. V-am atras atenţia, asta nu se poate face decât la o mănăstire, şi în zilele noastre nici acolo, vă avertizez...
- Ciceo, zise atunci Petrini, nu crezi că eşti şi tu obosit şi nu mai vezi clar lucrurile? Şi se ridică şi începu iarăşi să se plimbe cu paşi foarte rari şi foarte lenţi prin birou. Răspunde-mi încă o dată la întrebarea mea: ce se întâmplă dacă noi nu mărturisim nimic? Nu ne-a văzut nimeni, iar cel dispărut nu poate fi găsit. N-o să mă convingi că o să se deplaseze la cota 2.000 o divizie de miliţieni ca să caute un om care a pierit în cine ştie ce văgăună inaccesibilă.
- Acuma nu, îi răspunsei, dar când se va topi zăpada da, şi fără să fie nevoie de o divizie de miliţieni, ci de un simplu cioban, sau tăietor de lemne, sau unul din acei excursionişti cărora tocmai asta le place, să cotrobăiască prin toate cotloanele munţilor. Şi pe urmă, te întreb şi eu: accepţi să...
- Da, ştiu ce vrei să întrebi. Doamna Culala are remuşcări şi, zice ca, n-ar mai putea fi fericită cu mine. Probabil că tot îl mai iubea pe fostul ei bărbat şi are nevoie de un proces ca să-i dovedească post-mortem că e nevinovată, chiar şi cu riscul de a mă trimite pe mine la închisoare pe viaţă. Nu se întreabă că în caz de achitare acest proces mi-ar otrăvi de astă dată mie fericirea şi că despărţirea ar avea loc tot atât de neînlăturat cum o să aibă loc dacă eu refuz să mărturisesc. Deci, oricum ar fi, despărţirea se va produce. Nu văd atunci de ce m-aş duce să mă predau!
- Pentru că, îi răspunsei, în cazul în care cel dispărut va fi găsit (şi îţi repet, rar se întâmplă ca o fiinţă umană care a pierit să nu dea peste ea altă fiinţă umană, chiar şi după ce trec ani)... doamna va fi învinuită de complicitate, în timp ce altfel nu va fi. Şi mai e ceva, trebuie să ţi-o spun cu toată brutalitatea. Nu tu vei fi primul anchetat, ci ea, şi deşi doamna declară că nu va mărturisi dacă tu nu vrei, am mari îndoieli că va rezista presiunilor psihologice şi metodelor, care nu dau greş, ale anchetatorilor. Există trucuri incredibil de simple cu care se smulg mărturisirile, fiindcă mai e nevoie să-ţi spun? Bănuitul e singur, iar în faţa lui se află o întreagă ştiinţă acumulată de secole la îndemâna unui profesionist în materie de descoperirea delictelor, mari sau mici. Nu risca să fii prins! Şansele că dispărutul nu va fi găsit sunt atât de mici încât... Doar dacă fugiţi din ţară! Dar cum să fugi? Merită să-ţi spun o întâmplare a unui paznic de cimitir.
Dar renunţai s-o mai spun, ar fi fost convingătoare, dar îmi dădui seama că era lugubră şi numai de astfel de întâmplări nu aveau ei nevoie... acest paznic suferea, cum să-i spun acestei manii? îi plăceau craniile! avea la el în casă pe poliţe, de toate soiurile, mai mari, mai mici, le aduna când, după ani, se dezgropau vechi morminte, să facă loc altora... şi într-o zi individul se bărbierea în oglindă şi prin oglindă văzu deodată cum un craniu începe să se mişte pe poliţa din perete, aşa, de la dreapta la stânga... paznicul crezu în prima clipă că avusese o halucinaţie, dar craniul iar se mişcă, aşa ca şi când şi-ar fi bătut joc de el, cum rânjea în spatele lui... atunci individul s-a întors brusc!... s-a apropiat şi l-a luat în mină. De sub el ţâşni un şoricel... Omul reveni să-şi vadă de ras, dar se întrebă: pe unde a intrat şoricelul? Se întoarce să vadă dacă scândura n-avea vreun nod scos. Nu, n-avea. Atunci craniul avea vreo găurică? da, o găsi, era chiar în moalele a ceea ce fusese odată un cap, dar nu mare, însă se ştie că şoriceii au trupul moale şi pătrund cu uşurinţă prin orificii foarte mici; paznicul se întoarse să-şi reia bărbieritul, dar se întrebă iar: de ce are craniul ăsta o găurică?
El ştia: nu era naturală, în pământ nu există vietate care să atace astfel un craniu; şi-a terminat bărbieritul, s-a îmbrăcat şi s-a dus cu el la poliţie; cum el ştia cine şi în ce an fusese îngropat acolo, nici trei zile nu i-au trebuit judiciarului să descopere o crimă sătească: un, ţăran văduv, foarte bogat şi destul de bătrân, se recăsătorise cu o muiere, care, să pună mâna pe averea lui, îl omorâse într-o noapte în somn cu o andrea pe care i-o înfipse într-un loc bine studiat, unde osul e mai moale, nu curge sânge şi semnul se acoperă de la sine; şi trecuseră de la isprava ei zece ani...
Asta aş fi vrut să-i spun lui Petrini, că trecerea anilor nu acoperă o crimă, ba chiar se zice că sufletul celui mort nu-şi găseşte pace pe lumea ailaltă până nu e răzbunat, şi apare în visurile celor care l-au cunoscut şi le spune cine i-a luat lui viata.
Oamenii se trezesc, nu-şi mai aduc aminte ce-au visat, dar secretul s-a înscris în conştiinţa lor şi acţionează după el, se duc, adică, acolo unde s-a comis fapta şi descoperă lucruri ciudate care stârnesc bănuiala... Or, bănuiala se transmite şi făptuitorul află de ea. Numai viaţă nu se mai poate numi ceea ce are el pe urmă de îndurat. De ce să ajungă să trăiască astfel de zile prietenul meu, chiar dacă el se credea un dur, afirmând că nu i-ar păsa?
Dar se pare că nu aceste argumente pe care le reluai cu glas tare, vorbindu-i de bănuiala oamenilor, care nu i-ar fi dat pace, îl convinseră să cedeze, ci faptul că îşi dădea şi el seama că prietena lui nu va putea să reziste la anchetă.
- Da, zise, ai dreptate, Ciceo. E greu să rezişti, sau numai atunci poţi să rezişti când nu ai nimic de ascuns. Însă eu ţi-o spun dinainte, Ciceo, şi ţi-o spun şi ţie, i se adresă el doamnei Culala, că ne vor condamna. Avocaţii sunt foarte naivi, sau mai bine zis le place să creadă, îi incintă să creadă în puterea ştiinţei lor de a convinge o instanţă. Eu văd foarte clar: noi n-avem dovezi că am fost în legitimă apărare, instanţa are dovada că un om a dispărut şi noi declarăm că ne asumăm faptul. Armata ta de martori nu poate decât să facă instanţa să şovăie în pronunţarea verdictului: pe viaţă sau pe zece, cincisprezece ani? Asta în ceea ce mă priveşte. Pe ea ar trebui s-o cheme la proces doar ea martoră, dar crezi că aşa vor face?
- Trebuie, Petrini, mai spusei eu cu toată convingerea, şi nu cum spusese el, cu o convingere naivă care îmi plăcea mie, să mă încânte, ci una simplă şi gravă. Sunteţi nevinovaţi, trebuie să vă scoată de sub orice culpă....
XVIII
A avut însă dreptate el, armata mea de martori n-a făcut într-adevăr decât să sugereze instanţei că legitima apărare nu trebuia exclusă. Dar n-a reuşit să înlăture acuzarea, care susţinea că aruncarea în prăpastie nu era singura alternativă a inculpatului.
Din moment ce a reuşit s-o facă, înseamnă că era mai puternic decât aşa-zisul agresor. Putea să-l ţină la respect într-o încăierare care n-ar fi durat mult, deoarece telefericul nu face decât cinci, şase minute până ajunge jos.
Fără succes a fost obiecţia mea bazată pe depoziţia martorilor, că acuzatul nu era mai puternic decât victima, care era un zdrahon în stare să doboare şapte inşi, cum a făcut-o odată... Da, dar atunci, mi s-a răspuns, dacă era aşa de puternic, cum a reuşit acuzatul să-l învingă, şi nu într-un simplu schimb de lovituri, ci într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte?
Ce puteam să mai adaug? Că Petrini nu a folosit numai forţa, care era mai mică decât a zdrahonului, ci şi viclenia, în disperare, simţind că nu era de glumit, viaţa sa şi a prietenei lui erau în primejdie? Cum să dovedeşti asta?
Un proces în care m-am zbătut, cheltuind o energie considerabilă, să obţin amânări lungi, să aduc noi martori (fiindcă nu i-am adus pe toţi deodată), sugerând instanţei că graba în justiţie duce la erori judiciare. În acelaşi timp scontam pe presiunea de imponderabile. Timpul poate înmuia şi şterge convingerea pe care procurorul o inculcase instanţei, că cei doi s-au înţeles între ei să scape de un ins care îi împiedica să trăiască împreună. Şi s-o accepte, încetul cu încetul, pe a mea.
Reuşisem, instanţa era binevoitoare cu Petrini, lungile amânări îmi erau acordate chiar şi când motivele invocate de mine nu erau prea convingătoare (de pildă starea sănătăţii acuzatului, când reuşii să-l ţin pe Petrini trei luni în spital). Dar nu ştiam că reuşisem doar parţial, în sensul că verdictul fusese considerat de judecător drept moderat, după cum îmi declară ulterior, clientul meu riscând, zise el, să ia douăzeci de ani.
- Şi nu uitaţi, îmi mai spuse, că antecedentele acestui Petrini sunt departe de a înclina balanţa justiţiei în favoarea lui, fără ele ar fi putut fi achitat sau să scape cu doi, trei ani...
- N-au fost invocate, i-am răspuns.
- N-au fost, dar i se cunoşteau! Cum vă explicaţi înverşunarea procurorului? Iar noi a trebuit să ţinem seama de asta.
Aşa deci! Reaua soartă îl urmărea pe prietenul meu, de aceea fusese el atât de sigur că n-o să scape. Cu un total eşec s-a soldat ideea mea că Matilda, fosta soţie a lui Petrini, va reuşi să-l convingă pe Mircea, acel mare şef care la despărţire o încurajase să nu ezite să-i ceară, la nevoie, sprijinul.
- Doamnă, îi spusei când o vizitai, e vorba de tatăl fiicei dumneavoastră.
- Nu e nevoie să mi-o spuneţi, zise ea. Sper să-l salvez, deşi am mari îndoieli, Mircea l-a mai salvat o dată.
Îmi ascunsei uimirea contemplând această femeie pe care o iubise foarte tare Petrini. Ştiam că e mai în vârstă decât el, dar nu într-atât: părea să aibă cincizeci de ani...
Se îngrăşase (prietenul meu nu-mi spusese niciodată că ea avea această predispoziţie) şi îi îmbătrâniseră mai ales ochii, care aveau imense cearcăne împrejur. Era însă plină de viaţă, ceea ce, trebuie s-o spun, nu-i stătea bine deloc... Probabil această poftă de viaţă îi rămăsese intactă ca odinioară, când o cunoscuse Petrini, dar corpul i-o luase înainte şi se ruinase. De aceea, poate, îl părăsise pe Petrini pentru un bărbat mai în vârstă, presimţind că o bătrâneţe pretimpurie o va face demnă de milă lângă un soţ în plină putere şi care în mod sigur o va trăda?
Înţelesei apoi, văzând-o pe Silvia, de ce Petrini suferise atât de mult când această femeie îl părăsise: într-adevăr fetiţa îmi apărea ca o mică divinitate, faţă de care nu puteai avea decât un cult, cu totul altfel decât cel pe care îl are orice om pentru copiii lui. Semăna cu Petrini, dar puţin şi cu maică-sa, cu deosebirea că ea avea în plus, peste chipul ei expresiv, inocenţa, însă, aş zice, o inocenţă care ştia, lucru rar, căci îţi sugera că micile suferinţi mărunte care rod de obicei marile elanuri şi idealuri pe ea n-o vor atinge, orice i s-ar întâmpla în viaţă. N-aş putea să aduc acest elogiu şi copiilor mei, deşi sunt şi ei foarte reuşiţi.
- Mi-a promis, îmi spuse Matilda după ce se întoarse de la Bucureşti. "Îl voi feri şi de astă dată, a zis, să nu cadă victima unei justiţii excesive. Petrini e un tip tare şi orgolios. Foarte adesea cei tari sunt mai puţini fericiţi în viaţă decât cei slabi şi mai umili", a mai zis el.
L-a ferit? mă întreb eu acum. Eu zic că nu! Sau poate că totuşi l-a ferit?!... Şase ani cât i se dădu lui Petrini, iar doamnei Culala un an, nu erau o condamnare excesivă....
XIX
Dacă m-a ferit Mircea de o justiţie excesivă?... Da, m-a ferit, dar nu direct, ci prin legea de atunci care reglementa nu în ani, ci în norme de muncă, durata unei condamnări, lege la care poate că o fi contribuit şi el...
Dacă făceai două norme pe zi, asta însemna o reducere la jumătate a pedepsei. Eu am făcut trei, fiindcă aceste norme nu erau mai mari decât ale unui muncitor liber, iar eu aveam experienţa de la Baia Sprie şi experienţa din uzină şi nu spun că mi-a fost uşor, dar nici imposibil să fac un efort suprem şi să-mi recâştig libertatea.
Mi s-a dat un strung într-un atelier mecanic la care lucram de dimineaţă până seara târziu. Chestiune de adaptare, un om poate face multe dacă reuşeşte să nu uite nici o clipă pentru ce o face, dacă merită. Dar eu am pornit-o de la început cu un gând foarte clar că merita, două fiinţe pe care le iubeam mă aşteptau afară: fetiţa mea şi Suzy... Încât după doi ani condamnarea mea lua sfârşit...
....A gândi puţin nu înseamnă totdeauna o deficienţă. Alte forţe ale sufletului, ţinute până atunci sub obroc de trufia gândirii, ies la iveală şi îţi orientează fiinţa spre descoperirea adevărului, chiar dacă nu-l doreşti. În cazul meu nu vroiam să ştiu de ce Suzy îmi ascunsese că era căsătorită şi fugită de la bărbat. Mi se fixase în minte ca în bronz răspunsul pe care ea mi-l dăduse la Sinaia când o întrebasem...
- Mi-a fost frică! Ai fi vrut amănunte, să mă ajuţi, şi el ar fi aflat că suntem împreună şi scena care a avut loc aici în cabină s-ar fi produs atunci, când eu mă îndrăgostisem de tine şi nu vroiam să te pierd.
...Dar şi bronzul poate fi atacat de acizi puternici. Nu gândirea a început deci să topească treptat litera care părea neclintită pe această placă. Dimpotrivă, gândirea rezista. Da, îmi spuneam, Suzy a greşit, ei şi? Nu asta e important, ci ceea ce îmi spusese tot ea, în acele grele clipe:
- Suntem legaţi pe viaţă, orice s-ar întâmpla.
Da, gândeam, iubire vinovată, dar iubire! Nu ura ne-a despărţit pe mine şi Matilda, ci faptul că iubirea ei de la început dispăruse total. Da, îmi şoptea gândul, iubirea poate să fie oricum, numai să fie! Poţi să arăţi ca un chimval răsunător, dar dacă dragoste nu e... spune evanghelistul.
E vorba, desigur, de dragostea divină, dar a noastră, cea profană, are oare vreo limită care s-o împiedice să atingă graniţa divinului? Lăcaşul ei nu e tot inima umană? Şi îmi apăreau în minte altfel cuvintele Matildei, despre iubirea pricăjitului Artimon pentru fatala Tamara, cuvinte care îmi păruseră atunci ridicole şi râsese de ele toată lumea, că o iubeşte pentru că n-o iubeşte. Pentru ce, pentru nece, fapt e că o iubea, restul nu mai avea nicio importanţă.
Şi nici Acojocăriţei şi muierea lui nu-mi mai păreau abjecţi. Ar fi fost dacă n-ar fi ţinut unul la altul, dar eu ştiam că ţineau, aveau clipele lor de pace simplă, aşa cum îmi aminteam că îi surprinsesem când mă trimisese tata să-i cer vecinului nostru o tezlă. Era adevărat că spectacolele pe care le dădeau ei în curte, fără să le pese de lume, erau abjecte, dar apoi ei se întâlneau pe un teren mai curat: Tot ei erau, şi totuşi...
...Aceste gânduri mă ţinură în putere timp de un an de zile, care valora, cum am spus, cât trei. Ele nu explorau adâncimea fiinţei mele, când însă, intrând în al doilea an, adică ultimul, descoperii că într-un fel subteran viaţa mea lăuntrică nu stătuse pe loc la punctul pe care eu i-l fixasem. Se deplasase spre o direcţie a necunoscutului şi mă apucă neliniştea când observai că nu mai ţinea seama (dacă ţinuse vreodată) de aforismele mele confortabile.
În loc să mă bucur că în curând aveam să fiu liber, perspectiva aceasta fu primită în fiinţa mea intimă cu o depresiune inexplicabilă şi persistentă, care nu avea în gândirea mea nici un sprijin. La început îmi spusei că trebuie sa fie din pricina încordării; oboseala fizică dincolo de o anumită limită atinge sufletul, care se apără astfel, printr-o depresiune, de primejdia unei istoviri.
Câteva săptămâni mă odihnii realizând doar norma obligatorie, dar această stare de spirit pe care o numim depresie, adică un amestec de regret dureros, de milă faţă de noi înşine şi de reproş nedefinit, adresat întregii lumi, nu numai că nu mă părăsi, ci se accentuă, atingând vag fibrele tristeţii active şi fără remedii!. Şi atunci gândirea mea protectoare slăbi, şi placa de bronz începu să fie atacată de acizii îndoielii.
Cine îţi spune ţie, mă pomenii gândind, că la ieşire o să te aştepte Suzy cu flori? Ea acum trebuie să fie liberă, de ce nu ţi-a făcut o vizită? În general eşti oare sigur că tot ceea ce ai gândit şi simţit tu până acum, a gândit şi simţit şi ea la fel? Scrisorile ei nu răspund la această întrebare; are o scuză, o scrisoare de-acolo de unde e ea nu poate să exprime sentimente înalte, care ar fi citite, înainte să ajungă la mine, şi de alţii...
Şi totuşi, cei ce se iubesc seamănă cu acei şamani care pot vorbi fără să fie înţeleşi, fără ca secretul fiinţei lor să poată fi surprins şi de cei neiniţiaţi. Eu îi scrisesem la început astfel de scrisori, dar îmi răspunsese la ele ca şi când nu le-ar fi descifrat codul. Nicio aluzie măcar!
Îmi spusesem pe atunci că nu le-o fi primit, dar acum le recitii şi descoperii că îmi scria limpede: am primit scrisoarea ta. Atât. Şi vorbea apoi despre altceva...
Şi apoi pentru întâia oară şi cu o mare virulenţă ţâşni spre gândirea mea întrebarea: de ce o fi fost nesinceră femeia asta cu mine? I-a fost frică? suna prima inscripţie de pe bronz. Da, dar asta când s-a îndrăgostit, adică foarte târziu! De ce nu mi-a spus de la început că era căsătorită, sau ceva mai târziu, dar cu mult înainte să înceapă să se teamă că, dacă şi-ar destăinui secretul, s-ar putea să mă piardă...?
Era clar, nu-mi spusese fiindcă nu-i păsase de mine, nu credea că legătura noastră va dura prea mult - şi atunci ce rost mai aveau complicaţiile? Şi cu toate acestea nu mă descurajase când văzuse că încep s-o iubesc. Dimpotrivă, îmi reproşa că sunt prea independent! Nu înţelegeam şi mâhnirea mă purta ca pe-un automat în faţa surghiunului asupra căruia mă aplecam acum nu cu lumina în suflet, ci cu o adâncă nelinişte că mă grăbeam prea mult să ies afară într-o lume cu perspective turburi pentru mine şi în care locul meu începea să fie din ce în ce mai, puţin precizat. Ce voi face? mă întrebam cu o spaimă pe care n-o simţisem niciodată în cursul vieţii mele.
Voi redeveni iarăşi contabil? Întrebarea asta îmi alungă somnul, fiindcă nu perspectiva de a redeveni contabil mă înspăimânta, ci singurătatea mea în lume...
Îmi dădeam seama că n-o să mai pot să comunic cu nimeni, nici prin scris, fiindcă aveam sentimentul că, dacă nu mă puteam adresa contemporanilor mei, cu speranţa să fiu citit de ei cândva (şi această speranţă mă trezeam că n-o mai aveam), gândul la o posteritate abstractă la care de fapt nu mă gândisem niciodată nu-mi dădea puterea să alung din mine izolarea în care mă aflam în mijlocul lumii mele, lume în care mă născusem, descoperisem miracolul existenţei, suferisem şi fusesem fericit... Numai prin această lume prezentă mă puteam adresa posterităţii... Şi nici nu mai vedeam cum o să pot ajunge, după această a doua condamnare, spre inima fetiţei mele.
Această a doua condamnare avea să turbure în mod fatal în conştiinţa ei sensurile clare de nevinovăţie ale cele dintâi; iar despre Suzy descopeream cu un gol imens în întreaga mea fiinţă că mi-e de fapt străină. Într-adevăr, mă întrebam, cine era de fapt? Şi îmi dădeam seama că nu ştiu nimic despre ea. Era o invenţie de-a mea, o inventasem tot timpul din chiar clipa când o cunoscusem, iar ea nu numai că nu se dezvăluise, dar se lăsase inventată, o invenţie paradisiacă... Eterna poveste!
Iar când împrejurarea o silise să se arate aşa cum era, apăruse deodată alături de mine o femeie total neinspirată.
Neinspirată măritându-se cu un dipsoman la care încă mai ţinea (scena din biroul lui Ciceo era în acest sens revelatoare), neinspirată ascunzându-mi acest măritiş, neinspirată când mă dusese la Sinaia pe pârtia unde fusese şi cu dipsomanul ei (ca să nu mai vorbim de cât fusese de neinspirată invitând şi un prieten al soţului, care de îndată bătuse toba!). Apărea acum mai clar că dipsomanul vrusese s-o omoare tocmai pentru că se dusese la Sinaia cu un altul, şi anume tocmai prin locurile unde fusese şi cu el. O întâlnire în locuri neutre e mai mult ca sigur că nu l-ar fi incitat decât cel mult la o încăierare cu mine, pe stradă sau la un restaurant oarecare.
Dovadă era faptul că de când fugise de-acasă el n-o căutase, oricum nu se interesase de existenţa ei şi nici n-o urmărise; dacă ar fi făcut-o i-ar fi fost uşor să afle că un alt bărbat intrase în viaţa ei. Era suficient s-o pândească la Oraca şi să vadă cu cine iese.
Mai mult: niciodată nu-i surprinsesem, când ne plimbam pe străzi, vreo tresărire, vreo temere că ar putea fi urmărită. Deci aserţiunea ei că îi fusese frică era şi asta o minciună. Da, şi atunci ea îl incitase.
Atâta linişte din partea lui, după ce o chinuise atâta vreme? Cum, chiar aşa? S-a resemnat atât de uşor? Atât de puţin a iubit-o?!... Şi a lansat mesajul: Plec la Sinaia!
Astfel se confirma vechea mea teorie despre Căprioara că numai sufletele terne sunt atrase de o viaţă violentă, desigur o atracţie instinctivă, viscerală, nu s-o provoace direct, ca Matilda, ci s-o îndure de la altul, cu groază reală, sinceră, cu oroare. Da, dar groaza aceea reală şi sinceră, oroarea aceea, colorează violent şi fascinant o lume prea cenuşie şi monotonă.
Suzy semăna cu Căprioara, cu deosebirea că ea avea darul să te incite s-o inventezi pe gustul tău; în acest sens nu era ternă, dimpotrivă, era înzestrată eu o imaginaţie inepuizabilă în a descoperi noi mijloace de seducţie....Şi nici măcar nu ceruse divorţul! Ar fi putut s-o facă îndată ce descoperise că mă iubea! De ce n-o făcuse? Dar mă iubea oare? Nu cumva vroia de fapt să se împace cu bărbatul ei, să se întoarcă la el? Ipoteza asta căzu asupra mea ca un trăznet de lumină.
Adică nu resimţii nicio durere, ci doar o intensă lumină care mă invadă şi şterse, aruncând în neant total acest episod fulgurant al existenţei mele. Şi atunci mă bucurai că am fost condamnat. Liber, cu ea, n-aş fi avut, poate, niciodată această revelaţie şi n-aş fi putut ieşi niciodată din paradisul meu, din care însă aş fi fost gonit neîncetat prin mici revelaţii, iar eu m-aş fi opus neîntrerupt şi până la sfârşitul zilelor mele, în lipsa unei revelaţii unice şi totale.
Da, îmi spuneam şi simţeam cum treptat sentimentul meu de singurătate şi de necomunicare cu lumea îşi diminuează prezenţa şi sensul vieţii mele îşi recapătă încetul cu încetul echilibrul anterior întâlnirii cu Suzy. Într-adevăr, gândeam, să presupunem că dipsomanul n-ar fi venit acolo, pe creasta muntelui. Ce s-ar fi întâmplat cu noi doi?
Până la urmă tot ar fi trebuit să-mi spună că e măritată şi atunci aş fi descoperit de ce refuzase ea să poarte sarcina, adică aş fi înţeles exact cuvintele ei care vroiau să-mi sugereze că nu poate concepe să trăiască împreună cu un om "toată viaţa" (când o cerusem în căsătorie).
Pe atunci gândisem că există şi fiinţe umane care se sperie la gândul că îşi leagă viaţa pentru totdeauna de un singur om. Ulterior aş fi aflat că ea era legată chiar pe toată viaţa şi că ar fi vrut să se întoarcă acolo de unde încercase să evadeze. Lovitura pe care aş fi primit-o ar fi fost mai greu de suportat decât doi ani de puşcărie...
...Dar să presupunem, îmi spuneam iarăşi şi iarăşi, că ipoteza aceasta a damnării ei (neputinţa de a-l părăsi pe dipsoman), cu tot corolarul ispititor al oricărei ipoteze de a închide o existenţă într-o idee, este falsă în întregime. Şi că doar a greşit, iubirea există, restul, dezamăgirea mea că n-a fost sinceră, chiar dezvăluirea ulterioară şi directă că încă îl mai iubeşte, îndoiala ei dacă mă iubeşte pe mine mai mult sau nu, aşteptările chinuitoare ale unui divorţ, stările ei rele de catalepsie psihică (aşa cum avusese una în camera de hotel de la Sinaia, premoniţie a nenorocirii care avea să ne lovească a doua zi, sau poate şi mai verosimil expresie a unei vinovăţii paroxistice, tocmai pentru că se gândea la el şi descoperea că îl iubeşte) toate acestea n-aveau să aibă, să zicem, o importanţă decisivă, le-aş fi îndurat şi aş fi ieşit învingător.
Bun, dar dacă ea n-ar fi fost decât atât? Adică numai toate acestea la un loc şi dincolo de ele un vid? Adică odată cu dispariţia lor să dispară şi dragostea ei pentru mine, care era născută şi legată de totalitatea acestor fenomene tensionate?
M-aş fi trezit (mă şi trezeam în clipele când gândeam toate acestea) în faţa unei femei necunoscute despre care abia urma să aflu cine e, oricum alta decât cea pe care o inventasem, şi aş mai fi putut cu oare s-o iubesc pe această alta? Nu trăisem această experienţă cu Matilda? Trebuia s-o repet?!
XX
.... E foarte plăcut acum în biroul meu, fostul dormitor al părinţilor... Tata, cu care m-am împăcat, s-a aranjat în aşa-zisul salon. Când am ieşit şi s-a trezit cu mine acasă, a făcut ochii sferici.
- Te-au amnistiat? m-a întrebat. Parcă luaseşi şase ani!
I-am povestit cum am reuşit să-i reduc la doi, nu s-a mirat, dar continua să fie totuşi mirat.
- Şi ai muncit tu în halul ăsta?
Avea aerul că îl minţeam.
- Da, ce te miri?
- Nu se vede, zice, parcă ai mai întinerit, în loc să...
Acest compliment a fost, ca să zic aşa, baza împăcării noastre. Am izbucnit în râs şi l-am bătut pe spinare protector.
- Şi tu arăţi bine, i-am întors complimentul, te-ai recăsătorit cumva?
Nu mi-a răspuns, era o întrebare (genul meu de întrebări) nelalocul ei...
Nu se recăsătorise, dar trăia mai departe (şi nu la noi în casă) cu muierea aceea a lui pe care nimeni n-o ştia cum arată. Menajul, cum se zice, i-l făceau pe rând nişte nepoate.
Dar adevărata împăcare se stabili între noi abia după câteva luni când îi spusei că am fost numit profesor de franceză într-o comună apropiată, nu prea departe, zece sau cincisprezece kilometri, o navetă suportabilă. Chipul i se spălă de obscurele lui temeri. Uite, parcă îmi spunea, că totul se aranjează până la urmă. Dar nu-mi sugerase această idee, că, adică, totul o să se aranjeze într-o zi, când fusesem angajat în uzina unde lucra el. Atunci totul părea pierdut pentru mediocra şi comuna lui mândrie.
Valurile existenţei mele s-au potolit şi zeitatea care domneşte acum în viaţa mea este Silvia, care mă vizitează aproape în fiecare zi. Spaima care mă chinuise în marea mea criză de singurătate din închisoare, când gândisem că în conştiinţa fetiţei sensul de nevinovăţie al condamnărilor mele avea să se turbure, se dovedi neîntemeiată: nici măcar o clipă nu-i descoperii pe chip sau în cuvinte că afecţiunea ei pentru mine se alterase cu ceva.
Desigur, inspirată, Matilda o ferise, sau mai bine zis avusese grijă să nu i se strecoare în micul ei suflet îndoiala că tata n-ar fi nevinovat. Acum încerc să descifrez mai departe şi fără grabă înţelesul revelaţiilor mele despre Suzy, pe care n-am încetat să le am chiar şi după ce crezusem că şirul lor se sfârşise...
Parcă ar fi ghicit, acolo unde se afla, că sufletul meu se înstrăina de ea (totdeauna cât trăisem împreună ghicea asta cu o precizie extraordinară şi lua imediat măsuri energice), că mă şi pomenii cu ea la vorbitor, chiar în acea perioadă de criză când gândeam că n-o cunosc şi că nu mai pot repeta experienţa cu Malilda; că iubesc adică o femeie care nu mai există. Cum să nu mai existe?
Văzând-o, şocul pe care îl resimţii coborî foarte adânc în fiinţa mea şi aproape că mă paraliză, ca odinioară când Matilda îmi făcuse prima ei vizită. Era veselă, fericită şi avea aerul să spună că nu păţiserăm amândoi nimic.
Parcă înflorise între timp, chipul îi iradia intens de bucuria de a trăi şi mai ales de a iubi şi de a se şti iubită. Mă îmbrăţişă ca în prima noastră noapte de dragoste cu braţele ei puternice de zidăriţă şi nu-mi dădu drumul atât de mult timp până nu-i ghicii şi primii mesajul:
- Ai văzut? îmi şoptea. Nu a fost mai bine că am făcut cum am spus eu? Eu sunt acum liberă, şi sunt aceeaşi, şi te iubesc atât de tare încât pot să te aştept nu câteva luni câte mai ai de făcut, ci, ăhă, ani întregi... Nu ţi-am spus, iubitul meu?! Sântem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla! Vezi? Vezi?!
Dar ea nu putea să-mi vadă faţa mohorâtâ! N-avea de unde să ştie că gândeam: vremea acestor sugestii tulburătoare.
Suzy, a trecut; trăind numai prin ele am ajuns să omorâm un om şi apoi să ispăşim. Trebuie să-ţi dezvălui sufletul şi să vedem dacă într-adevăr suntem legaţi pe viaţă, orice ni s-ar întâmpla! Ei, asta e, nu mai pot accepta pe acest "orice s-ar întâmpla".
Cine ştie ce dracu ni se mai poate întâmpla dacă în loc de comunicare vom trăi pe sugestie, şi în loc să trăim bucuria sincerităţii să trăim pe infinite temeri, cu minciuna drept numitor comun...
- Ce e cu tine? zise ea apoi. Înţeleg, ţi-e greu, dar mi-a spus avocatul că în curând o să fii liber. Mai rabdă şi tu, că nu mai e mult...
Ne aşezarăm pe banca de lemn. Totuşi, Mircea o fi făcut el ceva pentru mine, fiindcă directorul penitenciarului mă ferise de aproape tot ceea ce e dur într-o detenţie, şi tocmai el fusese acela care mă susţinuse în acele comisii care decid dacă trebuie să se reducă pedeapsa unui condamnat.
Nu e suficientă norma de muncă, contează tot atât de mult buna comportare, garanţia că, odată liber, fostul deţinut va deveni un cetăţean complet reeducat. Acuma, de pildă, dăduse ordin să-mi primesc musafira într-o odăiţă goală şi să stau cu ea oricât.
- Ce uitucă mai sunt şi eu, zise Suzy, ţi-am adus o mulţime de bunătăţi!
Şi îmi întinse o plasă în care se vedea ghemuit un pachet uriaş.
- Nu mi-e foame acum, zisei, doar dacă ai adus o sticlă de vin!
- Bineînţeles, cum puteam să uit o sticlă de vin?
- Ei, atunci scoate-o şi hai s-o bem.
- M-am gândit la asta, răspunse, am adus şi-un pahar, dar...
Şi se uită cu teamă la uşă.
Îi explicai că puteam sta liniştiţi multe ore, n-o să ne deranjeze nimeni.
- De cât timp eşti tu liberă? o întrebai apoi cu o bănuială disimulată, în timp ce desfăcusem totuşi pachetul şi începusem să înghit cu un apetit de lup din puiul rumen.
- De vreo cinci-şase luni.
Timpul de când ai ieşit dintr-un penitenciar nu e aproximativ, gândii visător. De ce o fi minţind? E clar, a ieşit mult mai devreme şi vrea să diminueze, printr-o minciună sau prin sugestia unei date aproximative a ieşirii, gravitatea faptului că a lăsat să treacă atâta timp să se decidă să mă vadă.
Să vină să mă vadă atât de târziu, asta constituie un non-sens: de ce dracu a mai venit?
- Ai fost iar zidăriţă trei luni? o întrebai cu o plată bucurie că experienţa ei de şantier îi prinsese bine.
- Da, zise, şi toată lumea mă simpatiza acolo, vreau să spun cei liberi. Datorită mie au câştigat şi ei de trei ori mai mult!
- Şi tu te-ai întors acasă!
- Nu-ţi pare bine!? încercă ea, ca altă dată, să mă culpabilizeze.
- Cum să nu!
- Vai de mine, exclamă, am uitat totuşi să aduc un tirbuşon.
- Lasă, zisei, că o desfac eu!
- Cu ce?
Şi atunci îi spusei cu ce, pronunţând absent şi leneş numele popular al organului nostru procreativ.
- Sper, zise, atunci, foarte decisă să nu se abată de la prerogativele pe care armele ei de seducţie le cuceriseră pentru ea, că nu ţi-ai însuşit şi nu te complaci într-o psihologie şi un vocabular de puşcăriaş ordinar.
- Speră, zisei. Ştii care e salvarea celor învinşi?
Parcă Vintilă, sau Bacaloglu, sau grasul Calistrat lansaseră aforismul pe care îl aveam în cap!
- Nu ştiu, zise Suzy, dar bănuiesc că îmi pregăteşti o nouă grosolănie. Nu sunt o învinsă, să-ţi fie clar...
Apucai sticla, o înfăşurai în fularul meu şi o izbii de câteva ori de perete. Dopul ţâşni.
- Chiar, zisei, turnând în pahar, nu eşti curioasă să afli care e salvarea celor învinşi?
- Ţi-am spus, nu sunt curioasă fiindcă nu sunt învinsă.
- O să mori, zisei eu atunci, fără să afli vreodată cate e salvarea celor învinşi.
- Bine, zise, nu vreau să mor până nu aflu care ar fi rodul reflexiilor tare adânci din închisoare.
Se posomorâse. Se uita într-o parte, prinsă parcă brusc de acea catalepsie psihică a ei din care nu ştiam niciodată cum s-o scot altfel, decât prin mijloace violente şi sincere.
- Salvarea celor învinşi, zisei: nicio speranţă! Şi continuai violent, în timp ce umpleam iarăşi paharul. Şi acolo pe şantier ai găsit un nou dipsoman care s-a îndrăgostit de tine? Daaa! Şi imitai glasul ei când încerca să vorbească în numele plopilor şi al cârciumioarei care populaseră la început lumea edenică a iubirii noastre, daaa, frumoasa zidăriţă, biata de ea, nu e liberă, au condamnat-o pe nedrept, dar iat-o cum munceşte cât trei ca să scape... Şi atunci ne vom căsători şi o s-o fac fericită, eu nu sunt dipsoman, sunt capsoman, dar asta n-o ştie nimeni. De-aia, după ce ai redevenit liberă, continuai cu modulaţiile naturale ale vocii mele, au trebuit să treacă cinci-şase luni (de fapt nouă!) ca să-ţi aminteşti de mine.
- Dacă nu încetezi, ieşi ea brusc din catalepsie, plec imediat!
E neschimbată, gândii şi în mod sigur intuiţia mea e exactă: a găsit pe altcineva, sau, şi mai bine spus, se gândeşte la altcineva, chiar dacă acest altcineva nu există. Nu există încă!
Dacă continui, va pleca, şi desigur definitiv.
Continuai, fiindcă, îmi spuneam, dacă nici după ce prin nesinceritatea ei şi-a trimis iubitul la puşcărie, nu înţelege că numai sinceritatea mai poate salva ceea ce a fost frumos între noi şi să putem astfel să ne construim un viitor, înseamnă că ea va continua să-şi ascundă sufletul în care nu vrea să intru şi să dorească să-i inventez eu altul mai departe, iar dinspre al ei să-mi vină mereu noi surprize, desigur nu atât de catastrofice ca pierderea civică a libertăţii, dar pierderea afectivă a libertăţii mele ca bărbat, născut nu doar pentru a o inventa pe ea la nesfârşit.
Continuai deci, şi exprimai şi cu glas tare aceste gânduri, într-o formă însă, cum am spus, violentă, adică strigând.
- Bineînţeles că ai să-mi explici de ce ai venit să mă vezi atât de târziu şi o să-mi spui ceva tot atât de verosimil cât a fost de verosimilă explicaţia pe care mi-ai dat-o a doua zi la Oraca după ce descoperisem cu o seară înainte în albumul acela chipul tău înconjurat de şapte hăndrălăi. Te-am crezut fiindcă te iubeam foarte tare. Te iubesc şi acum la fel de tare, ba chiar mai mult, fiindcă mi-ai dăruit zile de fericire, dar nu te mai cred. Şi nu înţelegi cât de grav e acest lucru şi că după cele întâmplate trebuie să ne apropiem atât de tare unul de altul încât să devenim transparenţi şi tu să vezi prin mine şi eu să văd prin tine. Or, în loc de asta, când cu încerc să mă apropii de tine, în chiar clipa aceea tu te retragi. Aşa ai făcut tot timpul de când te-am cunoscut şi aşa vrei să faci şi de-aici înainte.
Atunci ea rosti ca o sentinţă:
- Aşa sunt.
Dar nu se ridică să plece, cum spusese.
XXI
Rămăsei mut în faţa acestei declaraţii oarbe în care erau concentrate ca într-un nucleu indestructibil acceptarea fără cenzură a ceea ce suntem, trufia liniştită a unei vechi descoperiri că nu putem să fim cum nu suntem şi că nici o aventură n-a putut şi nu va putea ispiti acest eu, bun sau rău, care constituie singura realitate a celui căruia îi e dat să parcurgă o viaţă, să accepte să lupte cu sine. La ce bun? Nu de-aia ne-am născut, ca să luptăm cu noi înşine, ci să trăim conform propriei noastre firi, bună sau rea. Nu pot să scot din mine ceva şi să pun altceva.
Transplantul se respinge de către imunitatea eului, chiar dacă acea parte din el care e bolnavă ar trebui înlăturată. Toţi suntem, prin ceva din noi înşine, bolnavi, şi acest ceva nu e un organ care poate fi extirpat fără riscuri, ca un apendice. Aşa era!
- Da, zic, aşa eşti! Nu vrei să bei un pahar ca să nu te rătăceşti şi alături de mine în speranţe care nu se pot împlini. Atunci de ce dracului ai mai venit? exprimai rânjind această gândire anterioară. Omul e o speranţă care nu se poate împlini! Aşa gândeşti. Crezi că te pot urma în această gândire de care nici măcar nu eşti conştientă, dar te călăuzeşte?
- Faci ce vrei, zise foarte umilă, nu te înţeleg şi cred că n-ai dreptate în nimic din ceea ce îmi spui. Eşti surescitat şi înţeleg că îmi porţi pică de ceva (nu, gândii, simţi, că te-am judecat în lipsă şi te retragi fără curiozitate şi dorinţă să afli de ce te-am judecat şi să te aperi...), în timp ce eu m-am pregătit zăpăcită pentru clipa asta când aveam şă te revăd...
- O, da, exclamai, ce lungi sunt pregătirile tale!
- Sunt, îmi răspunse. Ce îţi puteam oferi dacă veneam mai devreme?
- Nimic, zisei, chipul tău, fiinţa ta, privirea ta, surâsul, glasul tău minunat de altădată, toate acestea n-au însemnat niciodată nimic!
Se posomorî iarăşi, se uită într-o parte.
- Da, îmi spuse, n-au însemnat nimic! Au însemnat pentru tine! Dar eu, cu cu ce m-am ales din partea ta?! Ai contemplat vreodată această întrebare?
- E adevărat, nu! strigai. Aiurea, am fost obsedat să descifrez enigma ta. Nu mi-ai dat răgaz să-ţi ofer comori ale fiinţei mele fabuloase. Comori fabuloase aveai numai tu, ce să zic, o căsătorie ascunsă, o dragoste indecisă, pe cine să iubeşti mai mult, pe un dipsoman foarte apropat de sufletul tău, dar foarte dezagreabil prin violenţele lui, sau pe un individ scos din circulaţie, fost universitar şi eşuat la o oarecare Oraca, în funcţia de contabil... N-am dreptate în nimic din ceea ce îţi spun? continuai să strig. Ce bine ar fi! De ce n-ai cerut divorţul după ce ţi-ai dat seama, cum mi-ai spus atunci, că te-ai procopsit?
Nu-mi răspunse. Se uita iarăşi într-o parte, de astă dată senină, însă cu o expresie care sugera că nu mai era acolo, adică chiar plecase, aşa cum spusese, şi numai pentru că era uitucă nu plecase şi fizic. Avui şi eu net senzaţia că vorbisem singur, iar întrebarea mea finală mi se păru de o naivitate lamentabilă. Doar stabilisem în mine însumi care era adevărul. Aş fi vrut să nu fie aşa?
Desigur, aşteptam de la ea o dezvăluire, uitând că ea dezvăluiri nu făcea decât ca să spună o minciună (una singură fusese adevărată, cea din studenţia ei, în prima noastră noapte de dragoste, dar asta pentru că îi eram străin; generaţie bizară de fete care s-au golit de viaţă interioară, n-au secrete faţă de necunoscuţi), când i-am devenit apropiat a apucat-o regretul că s-a "procopsit", că, adică s-a pomenit că iubeşte. Dar nu atât de tare încât să se dezvăluie şi să-mi spună în sfârşit că nu e liberă şi să ceară chiar a doua zi divorţul. Dimpotrivă, i-a trimis dipsomanului un mesaj, să vină adică s-o ia, de ce altceva?
Deodată întoarse capul şi mă fixă îndelung şi avui net senzaţia că îmi ghicise gândurile.
- O să-ţi pară rău de tot ce mi-ai spus şi gândeşti, îmi şopti cu vechea ei umilinţă şi în aceeaşi clipă un potop de lacrimi îi inundă obrajii, pe care şi-i şterse imediat cu o stranie disperare, ai fi zis furioasă că prin aceste lacrimi eu aş fi putut ghici o dezvăluire. Chiar şi ghicii: nu mă mai iubea, dar nu se aşteptase ca nici eu să n-o mai iubesc.
Îi apăruse poate în suflet vechea şi secreta ei panică de fată că nu va fi iubită, la care se adăugaseră eşecul în căsătorie şi apoi o noua iubire care eşuase în puşcărie? Acum era liberă şi venise să-şi vadă iubitul şi iată cum o primise el!
- Bineînţeles, zisei, de astă dată aproape în şoaptă şi avui o bruscă tandreţe care mă copleşi, o să-mi pară rău. Bineînţeles, repetai, te iubesc şi sunt şi eu disperat că...
Nu-i spusei de ce sunt disperat, dar gândul mi se formulă totuşi în minte... că am devenit străini. Într-o iubire, gândii eu mai departe, sufletul se predă. Cine n-are curaj, poate înşela o vreme, ba chiar multă vreme, simulând abandonul, dar într-o zi se întâmplă ceva, nu chiar ceva catastrofic, cum ni s-a întâmplat nouă, ci ceva cu totul obişnuit, cum ar fi de pildă ca simulantul să se îndrăgostească deodată sincer şi total de cineva, şi atunci devine de o necruţare bestială, nu mai concepe nici măcar să i se ceară să renunţe, să zicem, la maniera în care o face, îşi distruge cu brutalitate familia, îşi părăseşte copiii...
- Te iubesc, Suzy, dar mă tem că mă vei părăsi fără şovăire când din întâmplare te vei îndrăgosti simplu, fără efort, spontan şi tumultuos de un ins faţă de care nu mai trebuie să joci nici o comedie. Asta e consecinţa nesincerităţii: neîncrederea! Şi din neîncredere se naşte temerea că nu fericirea te aşteaptă în viitor, ci lovitura: o vei primi în mod sigur. Or, eu m-am săturat să primesc lovituri.
- Îţi repet, zise ea, faci cum vrei. Dar eu nu cred că e bine să iei hotărâri de unul singur.
- Ai dreptate, murmurai surprins, şi valul de tandreţe pentru ea reveni. Da, repetai, ai dreptate. Nu voi lua hotărîri de unul singur.
Se ridică şi se pregăti de plecare. Îi ţinui mantoul şi ea se răsuci apoi şi mă îmbrăţişă şi clipe lungi ne chinuirăm chipurile, lipite strâns, ca şi când am fi vrut amândoi să devenim o singură entitate şi sufletele să ni se contopească, cum se întâmplase cu adevărat în acea seară da revelion. Dar nu ne sărutarăm.
Nu de sărutări duseserăm lipsă cât timp trăiserăm împreună.
XXII
Da, avusese dreptate, fusesem necruţător: nu trebuia să iau hotărâri de unul singur. Încât, după ce redevenii liber, continuarăm să trăim împreună, ca înainte, dar asta nu dură mult şi curând ne despărţirăm definitiv.
Am spus ca înainte, dar nu se mai putu ca înainte, fiindcă nu mai eram aceiaşi. Vraja, cum se zice, se spulberase, deşi noi încercarăm la început s-o reînviem.
Ea însă, dorind să fie sinceră, cum înţelesese din învinuirile mele că nu fusese, zădărnici acea reînviere şi mă făcu să descopăr că eu iubisem pe nesincera aceea, care mă fermeca, şi nu pe sincera asta fără vocaţie: nu mai ştia să fie fascinantă. Sursa misterului unui suflet e insondabilă.
Sinceritatea poate ameţi mult mai tare decât falsul mister al minciunii, dar exerciţiul seducţiei ei nu se făcuse pe sinceritate şi era prea târziu, adică era prea bătrână acum ca să se schimbe. Iar să continui eu ca mai înainte nu se mai putea, nu mai aveam în faţa mea o ingenuă ca atunci când o cunoscusem, ea nu mai putea simula perplexitatea, uimirea... Pe scurt, nu mai avea putere asupra mea...
Întâlnirile noastre erau tot mai scurte, tot mai terne, tot mai rare.
Într-o zi îmi spuse cu un aer preocupat că a reuşit să obţină un paşaport, să plece în Italia, unde au chemat-o nişte rude. Rudele, adică, au reuşit să obţină acel paşaport.
- Te mai întorci? o întrebai.
- Bineînţeles că mă întorc, protestă ea.
Bineînţeles că minţea. Nu se mai întoarse...
Mi-am recitit acest lung manuscris şi, dincolo de ceea ce el conţine, m-a uimit barbaria concretului, pe larg etalat, şi cu plăcere vizibilă, şi pe care nu l-am putut ocoli fiind încredinţat că astfel m-aş fi chinuit îndelung, fără să obţin, spiritualmente, eliberarea totală a conştiinţei mele de ceea ce am trăit. Am fost ispitit, o clipă, să-l arunc pe foc.
Şi totuşi, mi-am spus, trebuie să-i dau drumul să meargă. Mulţi dintre semenii mei au gândit poate la fel, au jubilat ca şi mine, au suferit şi au fost fericiţi în acelaşi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, ai acestei iubiri descrise aici şi nu al iubirii aproapelui, n-a încetat şi nu va înceta să existe pe pământul nostru, să moară adică şi să renască perpetuu.
Şi atâta timp cât aceste trepte urcate şi coborâte de mine vor mai fi urcate şi coborâte de nenumăraţi alţii, această carte va mărturisi oricând: ...dacă dragoste nu e, nimic nu e!...
FINE
