Înșelătoria, Christina Dodd

 1-5

Capitolul 1

 

   Suffolk, 1806

 

   - Madeline... îmi dau seama că abia ai ajuns acasă după călătoria ta îndelungată prin străinătate şi că meriţi să te odihneşti, dar mă tem că nu este posibil.

   Madeline de Lacy, marchiza de Sheridan, viitoarea ducesă de Magnus, muşcă din prima friptură de vită englezească bună de care avea parte după aproape 4 ani, mestecă, înghiţi şi zâmbi încântată, pe deasupra însoritei mese de mic dejun, către englezul cu chip onest, obraji roşii şi aspect de buldog.
   - Ce este, tată?
   - Te-am jucat la o partidă de pichet şi am pierdut.
   Ea îl privi fix. Punându-şi cu grijă cuţitul şi furculiţa de o parte şi de cealaltă a farfuriei, se uită la lacheul năucit, încremenit în timp ce se aplecase pentru a-i turna lui Magnus cafeaua de dimineaţă.
   - E suficient, Heaton. Pune carafa pe bufet. O să te chemăm dacă avem nevoie de tine.
   După plecarea lui Heaton, ea îşi privi tatăl şi repetă - deoarece nu dorea să se strecoare vreo neînţelegere.
   - M-ai jucat la o partidă de pichet şi ai pierdut?
   El continuă să mănânce, tacâmurile de argint licărind în aer şi scoţând clinchetul obişnuit.
   - Aş zice că n-are rost să îndulcesc lovitura. Nu cu tine, draga mea. Eşti o fată rezistentă. O fată inteligentă. întotdeauna am spus asta. Mă bucur că e aşa.
   Bazându-se pe acea faimoasă inteligenţă, ea zise:
   - Ce-ar fi să-mi dai detaliile acestei mize extraordinare.
   - Am avut ghinionul să joc fără a şti că el avea deja un pichet, ceea ce m-a făcut să...
   Madeline trase aer în piept pentru a se întări.
   - Nu, tată. Vreau să spun... de ce m-ai pus drept miză la un joc?
   - Ei bine, el a sugerat asta.
   - El fiind...?
   Domnul Knight.
   - Iar tu ai fost de acord pentru că...?
   - Tocmai pierdusem toată averea noastră şi toate domeniile. Numai tu mai rămăseseşi.
   Era uimitor cât de raţionale îşi făcea să pară propriile acţiuni.
   - Deci, din cauza unui şir de ghinioane, ai mizat tot ce aveam... inclusiv pe unicul tău copil?
   - Da. La vremea aceea, mi s-a părut o mişcare deşteaptă.
   Sprâncenele ei se ridicară. După moartea mamei, cu 17 ani în urmă, când Madeline avea 5 ani, viaţa ei se schimbase, devenind dintr-o fiică protejată o fată care trebuia să facă faţă frecventelor dezastre pricinuite de iubitul ei tată. La 12 ani, ştia deja cum să conducă o gospodărie, cum să plănuiască o petrecere, cum să se descurce cu tot felul de dezastre sociale.
   Dar pentru asta nu era pregătită. Totuşi, bătăile inimii îi rămaseră regulate, fruntea, netedă, iar mâinile, relaxate în poală.
   Se mai confruntase cu catastrofe de proporţii olimpiene - aproape toate fiind rezultatul inconştienţei tatălui ei. Atitudinea ei nu avea să fie afectată acum.
   - Cum aşa?
   - Dacă te câştiga, cel puţin aveai bunurile noastre sub control, sau măcar sub controlul soţului tău. 
   Magnus mestecă gânditor.
   - E aproape ca şi când ţi-aş fi dat domeniile ca zestre.
   - Doar că, dacă domeniile ar fi fost oferite ca zestre, aş fi avut avantajul de a-mi cunoaşte soţul şi de a fi de acord cu acea căsătorie.
   Era un aspect pe care tatăl ei trebuia să-1 accepte, deşi nu-şi punea mari speranţe în asta.
   - Aşa este, dar, serios, ce diferenţă ar fi fost dacă îl cunoşteai pe tip. Ai fost logodită o dată. L-ai iubit. Şi s-a dovedit a fi un dezastru! Cum îl chema? Flăcăul ăla cu păr castaniu şi ochi al naibii de tulburători. 
   Ridicându-şi privirea spre tavanul aurit şi decorat cu heruvimi, Magnus îşi mângâie bărbia.
   - Era de o sută de ori mai potrivit decât acest domn Knight, dar l-ai părăsit. Ai lăsat Londra fără cuvinte pentru cel puţin - chicoti - opt secunde. Până atunci,
n-am ştiut că îţi poate sări ţandăra. Cum îl chema?
O fisură apăru în calmul ei, iar pumnii i se încleştară.
- Gabriel Ansell, conte de Campion.
- Aşa-i. Dumnezeule, n-o să uit niciodată. Ai fost magnifică în mânia ta! Mi-ai amintit de mama ta când se înfuria.
   Madeline nu dorea să audă asta. Nu-i plăcea să i se amintească de furia ei sau de pierderea controlului, sau de acea noapte şi de ceea ce urmase. După aceea, pentru prima dată în viaţa ei, lăsase buna-cuviinţă deoparte. Se dusese în străinătate pentru a uita şi nu se întorsese până nu izbutise asta. Nu se mai gândea la Gabriel. Abia dacă îşi amintea numele lui.
   - Mama ta era aidoma ţie. Mereu calmă, doar că, atunci când o lua razna, oceanele se cutremurau. 
   Răsucindu-se spre uşa închisă, Magnus strigă:
   - Mai vreau peşte afumat!
   Luând clopoţelul, care se afla lângă cotul ei, Madeline sună.
   Majordomul răspunse chemării. Fără îndoială, Heaton dăduse fuga la bucătărie pentru a împărtăşi extraordinarele veşti personalului casei. I se adresă cu voce calmă lui Uppington:
   - Excelenţa Sa ar mai dori nişte peşte afumat.
   Orice era bun ca să-i umple gura şi să-1 împiedice să mai vorbească despre Gabriel. Despre Lord Campion.
   Uppington făcu o plecăciune. în graba lui de a face faţă unei alte „situaţii" create de Magnus îşi încheiase greşit haina.
   - Da, doamnă.
   Le umplu din nou farfuriile.
   Madeline îşi îndreptă atenţia spre mâncare. Pofta de mâncare a unei femei mai puţin formidabile ar fi fost distrusă de Magnus, dar, dacă Madeline i-ar fi permis tatălui ei să-i strice pofta de mâncare ori de câte ori le punea în primejdie averea, ar fi ajuns să arate ca o fantomă. Iar acesta nu i se părea un lucru înţelept.
   - Mai doriţi ceva, doamnă? întrebă Uppington.
   - Nu... deocamdată, nu.
   Se gândi însă că poate ar trebui să-i ceară o crosă de crichet sau orice obiect contondent cu care să-i bage minţile în cap părintelui ei. De fapt, era mult prea târziu. Ştia asta... altminteri poate că ar fi încercat. Era renumită pentru loviturile ei eficiente.
   - Papa, ai pierdut cumva şi diadema reginei?
   - Nu! Nu e a mea, ca s-o pierd.
   Magnus păru cu adevărat alarmat.
   - Este a ta, o vei purta când vei fi ducesă. Mama ta a purtat-o când a fost făcut portretul de la nuntă. Însăşi Elisabeta s-ar întoarce să mă bântuie dacă aş pierde diadema la cărţi.
   Diadema reginei îi fusese dăruită uneia dintre strămoaşele lui Madeline, una dintre doamnele de onoare ale reginei Elisabeta I, pentru că îi salvase viaţa acesteia. Din aur solid şi incrustată cu pietre preţioase, diadema valora o avere în bani şi sentimente, iar regina decretase că, indiferent de sexul său, cel mai mare copil al familiei avea să moştenească titlul. Astfel, în ultimii 222 de ani existaseră duci de Magnus, desigur. Dar existaseră şi trei ducese de Magnus - fete născute primele în familie şi devenite ducese prin propriul drept.
   Nu se putea abţine. Trebuia să întrebe.
   - Juri că se află în seif?
   El se supără.
   - Jur că este în seif, iar ducii - şi ducesele - de Magnus îşi respectă întotdeauna cuvântul dat.
   Ea nu şi-1 respectase.
   - Nu ştiu cum m-am descurcat fără tine cât timp ai fost plecată, draga mea.
   Magnus o bătu uşurel pe braţ.
   - Ce să facem astăzi? Este o zi bună pentru vânătoare. Sau poate că ai dori să te duci călare în sat şi să o vizitezi pe bătrâna ta guvernantă, doamna Watting.
   - Watling, îl corectă Madeline. Aş vrea să aflu mai multe despre această miză.
   Sincer uimit, el întrebă:
   - Ce altceva ar mai fi de ştiut?
   - Poate numele noului meu... soţ? Sau voi fi amantă?
   - Amantă ? protestă Magnus indignat. Dumnezeule, fetiţo, crezi că îmi lipsesc total înţelepciunea şi prudenţa?
   Madeline se abţinu să-i dea un răspuns.
   - Fireşte că nu-i vei fi amantă! Individul ori se va însura cu tine, ori nu-i vei fi nimic!
   - Ce uşurare!
   Se minună de nepăsarea tatălui ei faţă de ceea ce era un dezastru economic şi social.
   - Îl cunosc?
   - Nu. Este american, sau cel puţin a venit din Colonii.
   - Cred că şi-au dobândit independenţa, rosti Madeline pe un ton sec.
   Magnus flutură din mână, indiferent.
   -N-o să dureze. Nu, familia lui Knight este originară de-acolo, iar el a venit la Londra anul trecut. Şi-a făcut un renume în cluburi. Nu e popular, dar a trebuit să joc cu el. N-am putut rezista.
   Exact asta era problema. Magnus nu putea rezista provocării niciunui joc. Bărbatul se încruntă.
   - Are un noroc drăcesc la cărţi.
   Nu mai spuse nimic altceva, de parcă asta ar fi trebuit să satisfacă orice fel de curiozitate ar fi avut ea.
   Cineva care nu-1 cunoştea pe Magnus ar fi putut crede că era un monstru de dezinteres părintesc. Dar Madeline ştia care era realitatea. El o iubea atât cât îi îngăduia firea sa superficială, dar îi lipseau atât capacitatea de concentrare, cât şi simţul responsabilităţii. Din fericire, Madeline fusese întotdeauna o femeie cu o voinţă puternică şi de o prudenţă neobişnuită.
   - Este bătrân, tânăr, jucător profesionist, negustor?
   - Bine, nu e demn de fiica unui duce sau de o ducesă de drept, dar este al naibii de greu să găseşti pe cineva demn de noi, nu-i aşa? Chiar şi mama ta, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, era doar fiică de marchiz.
   - Atunci, este... gentleman? Sau atât de gentleman cât poate să fie un american?
   - Nu este ieşit din comun. Se îmbracă bine, îşi comandă hainele la Worth, are o tabacheră decorată cu email, o casă în Berkeley Square, e frumos şi apreciat de doamne.
   Magnus îşi şterse puţin gălbenuş de pe mustaţă.
   - Are accentul ăla blestemat, dar bărbaţii îl respectă.
   Madeline interpretă corect ultima remarcă.
   - Ştie să-şi folosească pumnii.
   - Boxează. Are un croşeu de stânga foarte puternic. L-a bătut măr pe Oldfield, iar Oldfield ştie să se bată.
   Madeline îşi termină mâncarea în tăcere, gândindu-se din răsputeri în tot acest timp. Nu avea nicio intenţie să se mărite... cu nimeni. Singura ei aventură pe tărâmul dragostei se sfârşise dezastruos. Ridicându-şi privirea, văzu că Magnus se uita la ea încruntându-se îngrijorat.
   - Uite ce e, Mad, dacă tu chiar nu vrei să te măriţi cu individul ăsta, nu trebuie s-o faci. Am un plan...
   Familiarizată cu planurile tatălui ei, care de obicei presupuneau să joace cărţi şi să creeze alte dezastre, Madeline exclamă:
   - Dumnezeule, nu!
   Dându-şi seama că fusese complet lipsită de tact şi că probabil îl pusese în gardă pe aiuritul ei tată, adăugă:
   - Şi eu am un plan. O să mă duc la Londra şi o să-i explic domnului Knight că ar fi ridicol să ne căsătorim.

Capitolul 2

   - Arată de parcă Red Robin s-ar fi dezintegrat de când am stat ultima dată aici, spuse cu voce tremurătoare Eleanor de Lacy, însoţitoarea şi verişoara lui Madeline în timp ce privea din trăsura luxoasă, cu arcuri solide.
   Promisiunea lunii martie de a avea zile mai lungi se pierduse într-un ocean de ceaţă, iar lumina care strălucea la geamurile hanului era estompată de pâclă. Voci de bărbaţi se revărsară puternic pe uşa deschisă. Din câte văzu Madeline, curtea era plină de mizerie. Totuşi, vizitiul ei nu începuse să-i blesteme pe rândaşi, aşa că probabil aceştia făceau treabă bună.
   Asta era tot ce conta cu adevărat. Ca bidiviii lor să fie bine îngrijiţi pentru a putea pleca mai departe spre Londra în dimineaţa următoare.
   - Dacă n-am fi plecat atât de târziu, am fi putut face drumul într-o singură zi.
   - A trebuit să împachetăm haine potrivite, răspunse Eleanor senină în convingerea ei. Domnul Knight va asculta cu mai multă bunăvoinţă o lady elegantă decât o fetişcană emancipată, iar tu aşa ai arăta dacă nu facem ce e de făcut.
   - Presupun că da, admise Madeline necăjită.
   Eleanor era expertă în toate chestiunile feminine. La 24 de ani, Eleanor era drăguţă, mult mai drăguţă decât Madeline. Cu un păr negru strălucitor, un ten ca de porţelan şi ochi albaştri languroşi, Eleanor arăta ca o prinţesă dintr-un basm. Madeline avea şi ea părul negru, dar chipul îi era bronzat fiindcă nu se ostenise să poarte o bonetă care s-o ferească de soare, iar ochii ei albaştri nu erau languroşi, ci plini de neastâmpăr. Totuşi, cele două verişoare aveau reputaţia de a semăna foarte mult, mai ales când erau îmbrăcate în costume de călătorie negre, precum în seara aceasta.
   Din păcate, copilăria petrecută într-o sărăcie lucie, plus pierderea mamei şi căsătoria nereuşită a tatălui ei o făcuseră pe Eleanor să fie timidă şi nesigură pe sine.
   Totuşi, Madeline ţinea mult la ea. Mângâindu-i repede umărul lui Eleanor, Madeline spuse:
   - Fruntea sus, draga mea! Gândeşte-te la hanul contrabandiştilor din Portugalia.
   Madeline întinse mâna spre lacheul ei şi, ajutată de acesta, coborî din trăsură.
   - O, Doamne!
   Eleanor o urmă.
   - Dar noi nu am avut niciun fel de aşteptări de la acel han.
   - Şi s-a confirmat că n-am avut de ce să ne aşteptăm la ceva bun.
   Vreme de o clipă, în faţa uşii de la intrarea în hanul dărăpănat, cele două verişoare schimbară un zâmbet. Ce altceva puteai face amintindu-ţi de o noapte groaznică petrecută într-un pat plin cu ploşniţe, ştiind că trupele franceze de la parter se puteau decide oricând să ia prizonieri englezi? Deşi cele două verişoare aveau personalităţi complet diferite, se înţelegeau una pe cealaltă.
   După ce petrecuseră împreună patru ani în cele mai primejdioase condiţii întâlnite vreodată de vreun englez, indiferent de sex, descoperiseră că legăturile puternice dintre ele deveniseră şi mai trainice.
   Dickie Driscoll, îngrijitorul cailor lui Madeline şi omul care le însoţise prin Europa, veni repede lângă ea.
   - Condiţiile par foarte proaste, domnişoară Madeline.
   - Da, dar ne aflăm prea departe de Londra pentru a ne continua drumul pe întuneric.
   Madeline îşi întoarse privirea spre trăsură. Venise în toată splendoarea ducală, cu o trăsură elegantă, cu însoţitori călare, cu doi lachei, cu cel mai bun vizitiu al tatălui ei... şi cu Dickie.
   Tot acest echipaj avea să o ţină în siguranţă. Asta şi pistolul încărcat ascuns în punguţa ei de catifea neagră. Îl bătu pe Dickie pe umăr.
   - Ia-i pe oameni, duceţi-vă la bucătărie şi luaţi-vă ceva cald de mâncare. Mai sunt patru ore până la Londra. O să pornim devreme.
   Femeile intrară în sala principală. O explozie de cântec şi o duhoare de trupuri nespălate o făcură pe Eleanor să şe sperie, însă Madeline o apucă de braţ şi o trase mai departe prin încăpere.
   Domnul Forsyth, hangiul, se grăbi spre ele printr-un nor de fum de ţigară albastru.
   - Mylady!
   Făcu o plecăciune grăbită şi vorbi repede, postându-se între ele şi restul sălii, pentru a le feri de privirile celorlalţi.
   - Ce plăcere să vă revăd după atât de mulţi ani! Pot insista să trecem în salonul privat?
   - Da, te rog.
   Madeline îşi lungi gâtul şi cercetă mesele aglomerate cu bărbaţi de genul celor întâlniţi în călătoriile ei. Bărbaţi grosolani, mercenari cărora le plăcea să se bată, să bea, să se culce cu prostituate.
   - Pe aici.
   Aproape fără nicio pauză, domnul Forsyth înşfacă o lumânare şi le conduse printr-un coridor îngust. Nu dorea ca ele să zăbovească în sala principală, iar după părerea lui Madeline, asta era o dovadă de bun-simţ din partea lui.
   - Să te ocupi, te rog, de oamenii mei.
   - Sigur că da, mylady. Puteţi conta pe mine şi pe nevastă-mea, ca întotdeauna.
   Aruncă o privire chinuită peste umăr.
   - Au promis că vor pleca dimineaţă, şi abia aştept să se întâmple asta. Am ascuns-o pe fiică-mea în dormitorul nostru şi am încuiat uşa, şi vă rog să mă scuzaţi, mylady, nu că aş vrea să îi zic unei doamne de calitatea dumneavoastră ce să facă, dar v-aş ruga să rămâneţi în salonaş, iar după ce vă terminaţi cina, să vă duceţi direct în cameră, pe scara din spate, şi să încuiaţi bine uşa.
   - Aceştia nu sunt oaspeţi bine-veniţi? îndrăzni Eleanor.
   - Nu aş fi putut să-i trimit la plimbare, plus că plătesc foarte bine, dar sunt aici de 4 zile şi au făcut o cocină din tot locul.
   Deschizând uşa, se dădu îndărăt pentru a le permite femeilor să intre înaintea lui. Un foc vesel ardea în cămin, iar în faţa lui se afla un scaun confortabil şi o banchetă. Dacă doamna Forsyth punea o cină gustoasă pe masă, totul avea să fie perfect.
   - Cum adică n-ai fi putut să-i trimiţi la plimbare?
   Madeline se îndreptă spre foc, trăgând-o pe Eleanor după ea.
   - Au venit să lucreze pentru domnul Thurston Rumbelow, gentlemanul care a închiriat Chalice Hali anul acesta. Treaba lor este să se asigure că nu se va întâmpla nimic neplăcut la Jocul Secolului.
   Madeline se răsuci repede spre Forsyth.
   - Jocul Secolului? Ce vrei să spui?
   - N-aţi auzit, mylady?
   Încântat de şansa de a împărtăşi o bârfă atât de suculentă, domnul Forsyth rosti:
   - Numai despre asta se vorbeşte, aşa mi s-a zis.
   Madeline spuse cu asprime:
   - Am fost plecată din ţară.
   - Un joc de cărţi! Magnifice partide de pichet. E ceva exclusivist. Jucătorii sunt admişi doar pe bază de invitaţii, şi trebuie să plătească în avans 10 000 de lire. Vine toată lumea bună care joacă. Ambasadori, comercianţi, nobili exilaţi din Franţa - sunt zvonuri că vor veni şi cei mai de seamă nobili englezi! Bănuiesc că va veni şi prinţul însuşi, deşi unii zic că nu.
   Cei mai de seamă nobili englezi? Prinţul făcea parte din familia regală, nu din nobilime. Cel mai înalt titlu al unui nobil englez era cel de duce, iar ducii erau cu adevărat rari. Aceştia erau fraţii lui Prinny, după cum era poreclit prinţul, câteva persoane răspândite prin toată ţara care moşteniseră nişte titluri din vechime... şi tatăl lui Madeline, ducele de Magnus. Inima i se strânse. Cel mai grav era că tatăl ei îi spusese că avea un plan pentru a o salva de domnul Knight...
   Remarcând consternarea lui Madeline, Eleanor o ajută să-şi scoată pelerina, pălăria şi mănuşile, apoi rosti:
   - Domnule Forsyth, eu nu ştiu cine e acest domn Rumbelow.
   Domnul Forsyth aprinse lumânările dintr-un sfeşnic şi răspunse vesel:
   - Domnul Rumbelow este un gentleman bogat... E nevoie de o avere ca să închiriezi Chalice Hali. E cea mai mare casă din comitat!
   - Dar cine este familia lui? 
   Madeline se aşeză.
   - De unde vine?
   - Domnul Rumbelow e un adevărat mister.
   Domnul Forsyth aţâţă focul.
   - Un gentleman generos cu oamenii simpli. Nu s-a zgârcit la nicio cheltuială pentru această petrecere - a luat butoaie întregi cu bere şi vin şi le-a cumpărat de la negustorii locali, nu a trimis după ele la Londra. A angajat fete din sat pentru a ajuta personalul casei să se ocupe de curăţenie - au trecut vreo 2 ani de când n-a mai fost închiriată - şi, cu toate că nu sunt încântat de oamenii pe care i-a cazat aici, se revanşează chiar mai mult decât e cazul pentru pagubele pe care le pricinuiesc.
   - Un gentleman enigmatic, care cere 10 000 de lire pentru participarea la jocul din casa lui, iar jucătorii, fără să-1 cunoască, sunt dispuşi să plătească şi chiar au încredere să o facă în avans.
   Madeline zâmbi cu o superioritate de sfinx. N-o să înţeleg niciodată încrederea unui jucător în onoare.
   Domnul Forsyth păru deconcertat. Ca oricare alt bărbat de pe lumea asta, dorea ca mitul banilor câştigați uşor să fie adevărat.
   - Bine... dar... a invitat şi familii.
   Luată prin surprindere, Madeline rosti:
   - Serios?
   - Da, neveste şi fiice, şi fii. Le-a promis că se vor distra, că vor vâna şi vor dansa. Orchestra soseşte cu poştalionul de mâine. Va fi o adevărată petrecere care va dura câteva zile, una cum nu s-a mai văzut aici de mulţi ani.
   Domnul Forsyth le adresă o tentativă de zâmbet. Madeline îl făcuse să se îngrijoreze, dar nu putea fi învinovăţit pentru dificultăţile ei.
   - Deci, este un lucru foarte bun. Ce a pregătit doamna Forsyth pentru cină?
   În mod evident uşurat, domnul Forsyth rosti:
   - Nu e ceva deosebit, pentru că trebuie să hrănim o grămadă de oameni, dar avem o tocană de miel bună, cu pâine albă şi o roată de brânză Stilton. Doriţi şi vin fiert?
   - Da, mulţumesc.
   Madeline aşteptă până când domnul Forsyth făcu o plecăciune şi ieşi din cameră, după care sări în picioare şi începu să se plimbe prin cameră.
   - Nobilul e tata!
   În stilul ei liniştitor, Eleanor spuse:
   - Haide, Maddie, n-ai de unde să ştii asta.
   - Cine altcineva ar putea fi?
   - E altcineva. De unde să ia Magnus 10 000 de lire?
   - Tata mi-a zis că are un plan pentru a rezolva lucrurile. Tot ce ştie să facă e să joace.
   - Şi să-ţi frângă inima, rosti Eleanor cu voce joasă.
   Madeline ridică din sprâncene. Eleanor rar spunea ce gândea şi niciodată nu arătase altceva decât un mare respect faţă de Magnus. Pe un ton amuzat, Madeline spuse:
   - Cred că e puţin cam melodramatic.
   - Poate, dar asta numai pentru că te-a rănit atât de mult în trecut cu indiferenţa lui. Eşti ca o broască ţestoasă care îşi iţeşte capul numai când este în siguranţă.
   Împărţită între amuzament şi surprindere, Madeline întrebă:
   - Vrei să zici că sunt laşă?
   - Doar când vine vorba de iubire, dragă verişoară.
   Eleanor îşi muşcă buza.
   - N-am avut niciun drept să vorbesc astfel despre tatăl tău. A fost extrem de cumsecade îngăduindu-ţi să mă ţii alături atâţia ani.
   Însă indignarea i se manifestă din nou.
   - Dar... să te joace la cărţi? E o mare ruşine!
   - Nu i-ai spus asta în faţă, nu?
   Văzând expresia de vinovăţie de pe chipul lui Eleanor, Madeline rosti:
   - O, nu! Va considera că şi asta este o provocare. Fireşte că va participa la Jocul Secolului.
   Nici nu ştia ce să creadă în legătură cu acuzaţia de laşitate a lui Eleanor. Nu se gândise că se ferea de iubire. În fond, cu doar 4 ani în urmă, se dăruise cu toată inima unui bărbat renumit pentru faptul că era un vânător de zestre. Cu siguranţă, aceasta era o dovadă de curaj.
   Totuşi, Madeline simţi o uşoară jenă, şi de ce ar fi simţit-o dacă acuzaţia lui Eleanor nu ar fi fost adevărată?
   - Uită ce-am spus, o rugă Eleanor. N-am avut niciun drept să vorbesc astfel despre tine.
   - Am uitat deja.
   Sau ar fi uitat dacă n-ar fi ştiut că Eleanor vorbise dintr-o grijă profundă, care depăşea o simplă relaţie de rudenie. Pentru că nu puteau conta decât una pe cealaltă, erau mai apropiate decât două surori. Acum, Madeline îşi dădea seama că nu înţelesese profunzimile minţii lui Eleanor.
   Hărmălaia din sala principală se auzea vag.
   - Cine este acest domn Rumbelow, şi de ce a trebuit să angajeze oameni atât de grosolani pentru a face de gardă la petrecerea lui? întrebă Madeline.
   - Nu ştiu, dar poate că este un om respectabil.
   Eleanor întinse amândouă pelerinele în faţa focului.
   - Aşa cum sunt mulţi jucători - până când pierd totul şi trebuie să fugă de cei cărora le datorează bani. 
   Madeline îşi trecu o mână nervoasă peste păr.
   - Mă întreb dacă nu mă voi număra şi eu printre ei.
   Punându-şi mâinile în şolduri, Eleanor spuse:
   - Lord Campion ne-ar putea ajuta.
   Madeline îşi ţinu respiraţia când îi auzi numele rostit cu voce tare.
   - Nu .
   Cu o insistenţă rară pentru ea, Eleanor zise:
   - Am crezut mereu că o să vină după tine.
   - N-a venit.
   - N-a putut. Blocada lui Napoleon ne-a izolat...
   - Ţie ţi-a plăcut întotdeauna de el.
   Cuvintele ei sunaseră ca o acuzaţie.
   - Da, mi-a plăcut de el. Era cumsecade.
   În ochii lui Eleanoir licări o furie rară.
   - Dar tu l-ai iubit!
   - Nu-1 mai iubesc. De ce vorbim despre Gabriel?
   Cu o undă forţată de veselie, Madeline rosti:
   - E foarte posibil să se fi însurat şi să aibă deja 3 copii, plus unul pe drum.
   - Nu, replică Eleanor pe un ton foarte sigur.
   Nu. Nici Madeline nu credea asta. Poate pentru că nu suporta să-şi imagineze aşa ceva.
   Cu o francheţe care nu-i era caracteristică, Eleanor adăugă :
   - Ori de câte ori dădeam peste voi, vă sărutaţi şi... Maddie, m-am temut pentru virtutea ta!
   Madeline se crispa.
   - Ori de câte ori eraţi împreună, îl doreai atât de mult, încât aproape că puteam mirosi - Eleanor îşi flutură o mână, descriind cercuri vagi - pasiunea din aer.
   Madeline încercă să facă o glumă slăbuţă.
   - Ce ştii tu despre pasiune?
   - Ştiu că sunt o proastă şi o mironosiţă, dar am detestat să-ţi fiu însoţitoare atunci. Ti-am fost însoţitoare, iar tu mă trimitea i mereu să mă ocup de treburi ridicole, astfel încât să te poţi furişa în grădină, ca să... te săruţi.
   Eleanor îşi ridică sfidătoare bărbia.
   - Şi să te ocupi şi de multe alte activităţi, mă tem.
   Plină de remuşcări pentru că Eleanor nu îşi exprimase niciodată aceste nemulţumiri, Madeline spuse:
   - Îmi cer scuze, a fost foarte urât din partea mea să mă port cu atâta nepăsare faţă de tine.
   - Nu am nevoie de scuze, îţi spun doar de ce cred că ar trebui să-1 cauţi pe Lord Campion şi să-1 rogi să te ajute.
   - Nu. 
   Eleanor nu cunoştea întreg adevărul, altminteri nu ar fi îndemnat-o să facă aşa ceva.
   - Nu-i pot cere nimic. Nu putem decât să-i dorim tot binele.
   - Eu i-1 doresc.
   - Şi să rezolvăm singure situaţia.
   Să se gândească la Gabriel nu avea să-i folosească la nimic. Sprijinindu-şi mâinile pe masă, Madeline privi flăcările.
   - Tata trebuie să depună 10 000 de lire sau echivalentul acestei sume, dar nu mai are decât un singur lucru.
   Calmul lui Eleanor dispăru.
   - Diadema reginei.
   - Mama 1-a pus să jure că nu o va înstrăina.
   Madeline duse o mână la inima care o durea.
   - Nu-1 pot lăsa s-o pună drept miză. Nu pot.
   - Nu. Fireşte că nu.
   Susţinerea lui Eleanor fu rapidă şi categorică. Se aşeză pe banchetă şi declară:
   - O să facem ceva ca să-1 împiedicăm.
   - Da.
   Mintea lui Madeline trecu în revistă diverse planuri.
   - Dar domnul Remington Knight aşteaptă şi va stârni un scandal dacă nu apar în curând.
   - Ve  reuşi să-1 convingi că această căsătorie e o prostie?
   - Pot fi foarte persuasivă, şi ar fi o laşitate să nu încerc.
   - Eu... aş putea să plec mai departe fără tine şi să-i cer scuze în numele tău.
   Madeline ştia cât de mult detesta Eleanor să călătorească singură. Eleanor ura să întâlnească oameni noi. Şi cel mai mult ura situaţiile tensionate, iar ea înţelegea cât de probabil era ca domnul Knight să creeze una. Cu admiraţie sinceră, rosti:
   - Este foarte curajos din partea ta, dar s-ar putea să fie necesar ca eu să...
   Inspiraţia îi veni brusc. Îşi îndreptă trupul atât de repede, încât şnururile corsetului aproape că se rupseră.
   - Nu! Nu, nu asta vei face!
   - Cred că trebuie. 
   Eleanor îşi îndreptă umerii.
   - Îţi promit că voi face tot ce pot pentru tine în această misiune. Tu ai făcut atât de multe pentru mine, de-a lungul anilor.
   - Sunt pe cale să fac şi mai multe. 
   Madeline abia putea respira de entuziasm.
   - Sunt pe cale să te fac ducesă.
   Eleanor se ridică încet.
   - Po-poftim?
   - Te vei duce la Londra în locul meu... te vei da drept ducesă.
   Eleanor se împletici îndărăt şi aproape că se prăbuşi peste banchetă.
   - Voi pretinde că sunt tu - Madeline de Lacy - în faţa omului care se va însura cu tine? E imposibil! Ce-ai obţine cu asta? Nu pot!
   - Ba da, poţi.
   Madeline o îmbrăţişa entuziasmată pe Eleanor.
   - Semănăm foarte mult, iar eu n-am mai frecventat înalta societate de aproape 4 ani.
   - Iar eu n-am frecventat-o niciodată şi n-am cutezanţa necesară pentru o astfel de mascaradă.
   Madeline replică:
   - Nu trebuie decât să-1 duci cu vorba pe domnul Knight câteva zile, până voi reuşi să-1 determin pe tata să renunţe la acest plan nebunesc.
   Madeline vedea că nu izbutea s-o convingă pe Eleanor, dar trebuia s-o facă.
   - Vei fi o ducesă minunată. Manierele tale sunt impecabile, mult mai rafinate decât ale mele.
   - Sunt o laşă îngrozitoare, ripostă Eleanor. Nu sunt în stare să vorbesc cu bărbaţi.
   - Aiurea. Tot ce-ţi lipseşte este puţin exerciţiu.
   - Exerciţiu? Când trebuie să vorbesc cu un bărbat, mă bâlbâi. Iar fiindcă domnul Knight crede că vă veţi căsători, s-ar putea să... flirteze.
   - S-ar putea să facă mult mai multe decât atât.
   Madeline o prinse de încheietură pe Eleanor, iar aceasta încercă să scape.
   - Te tachinez! Tot ce trebuie să faci e să-ţi fluturi genele peste ochii tăi mari şi albaştri şi o să-1 ai la degetul mic.

Capitolul 3

   - Acum, cine e ridicolă?
   Eleanor suspină.
   - Când o să vii la Londra, o să anunţi că a fost o glumă? Domnul Knight se va simţi insultat şi se va înfuria.
   - Nu la fel de insultat şi de înfuriat ca în cazul în care n-aş apărea, îţi va prinde bine să ai parte de o aventură.
   Eleanor îşi frământă degetele lungi.
   - N-aş şti ce să fac.
   Madeline o sfătui:
   - Ori de câte ori vei avea îndoieli, întreabă-te ce-aş face eu în situaţia respectivă. Şi fă aşa.
   - Nu pot... şi dacă te vede cineva de la petrecere, iar apoi pleacă şi vine la Londra, şi mă dă în vileag că sunt o impostoare?
   - Adică mă dă pe mine în vileag că sunt o impostoare. O să te trimit în trăsură cu Dickie Driscoll şi cu servitorii. Vei fi minunată!
   - Dickie Driscoll n-o să facă una ca asta.
   - Dickie Driscoll o să facă tot ce i se spune.
   - Hainele mele nu sunt potrivite.
   Cel puţin în privinţa asta, Eleanor avea dreptate. Purta rochii cu croieli şi din materiale modeste, în culori întunecate, ca de matroană. Nu pentru că Madeline cerea o astfel de modestie de la însoţitoarea ei, o, nu! Ci pentru că Eleanor insista că astfel de veşminte erau „potrivite".
   Văzând ezitarea lui Madeline, Eleanor insistă:
   - Trebuie să recunoşti că aşa ceva e imposibil. Cel mai bine ar fi să te strecori discret la Chalice Hali şi să-1 convingi să renunţe la miza nebunească, în timp ce eu mă duc la Londra ca să-i explic domnului Knight de ce întârzii.
   - Ai dreptate. Este imprudent să risc să spună cineva că m-a văzut în două locuri. E mai probabil ca domnul Knight să ne ierte dezamăgirea provocată dacă nu este făcut de râs în faţa tuturor. Avem aceeaşi conformaţie. Amândouă aveau 1,70 metri, amândouă erau zvelte şi bine făcute. Tu o să iei hainele mele, iar eu, pe ale tale. Şi mă voi duce la Chalice Hali. O să mă angajez ca servitoare. Este o deghizare perfectă pentru că nimeni nu se uită niciodată la servitori.
   Pe un ton răbdător, dar în care se desluşea exasperarea, Eleanor spuse:
   - Ţi-am fost însoţitoare vreme de 5 ani, iar în aceşti 5 ani, m-ai implicat în multe planuri nebuneşti, dar acesta este cel mai cumplit. Eu nu pot fi ducesă, iar tu categoric nu poţi fi servitoare.
   - Poftim? 
   Plină de ardoare, Madeline întrebă:
   - Cât de greu poate fi să fii însoţitoare?
   - Nu e deloc greu dacă eşti modestă şi discretă.
   Eleanor se aşeză pe banchetă.
   - Dacă nu eşti genul dornic să-şi dea cu părerea indiferent de subiect. Dacă nu eşti genul care vrea să aranjeze lucrurile şi oamenii după bunul plac, dacă nu ai obiceiul să comanzi!
   Madeline veni lângă ea.
   - Vrei să spui că sunt băgăreaţă?
   - Dragă verişoară, în sfârşit m-ai înţeles!
   Partea cea mai proastă era că... Eleanor nu era rea. Făcuse o descriere onestă a caracterului lui Madeline şi se aştepta ca Madeline s-o accepte. Dar Madeline nu dorea s-o facă.
   - Pot fi servitoare.
   Eleanor îşi dădu imediat seama de greşeală.
   - Nu încercam să te provoc.
   - Dar asta ai făcut. Ştiu că uneori sunt poruncitoare...
   Eleanor îşi înclină capul pentru a ascunde - fără succes - un zâmbet plin de amuzament pur.
   - Dar nu sunt nesuferită.
   - Nici n-am spus că ai fi! Doar că... din cele mai cumsecade motive, uneori... vrei să controlezi totul.
   Madeline încremeni. Şi Gabriel zisese asta. O spusese cu o voce joasă, îngrozitoare. Îi zisese că trebuia să respecte opiniile altora, calităţile altora. Spusese că ea nu făcea decât să calce în picioare sentimentele oamenilor, fără niciun pic de consideraţie. Dar asta nu era adevărat. Nu era!
   - Dacă ai avea personalul potrivit, bănuiesc că ai putea organiza întreaga lume.
   Zărind chipul lui Madeline, Eleanor întrebă:
   - Ce s-a-ntâmplat?
   - Nimic. Nu s-a întâmplat nimic.
   Numai că Madeline crezuse că inima i se vindecase, iar acum descoperise că o durea să ştie că, fiind în Anglia, Gabriel se afla pe aceeaşi insulă şi că era la distanţă de doar o zi de ea. Îşi aducea aminte de el.
   - Eşti palidă şi... Eleanor îşi puse palma pe fruntea lui Madeline. Nu ai febră. Eşti obosită. Ar fi trebuit să te odihneşti mai mult de o zi.
   - Nu te agita, Ellie. Mă simt bine.
   În ultimii 3 ani, ele călătoriseră mai mult şi în condiţii mai grele, dar cumva faptul că stătuseră atât de puţin acasă le stricase echilibrul. Da, probabil că asta era. Din ce alt motiv să-1 fi visat Madeline pe Gabriel în prima noapte petrecută acasă?
   - Deci, am stabilit. Eu voi fi însoţitoare, iar tu, ducesă.
   - Nu, rosti Eleanor într-o negare aproape agonizantă. Nu, te rog, Madeline!
   Auziră zgomot de voci de pe coridor. O femeie şi domnul Forsyth vorbeau amândoi odată.
   Încântată să încheie discuţia, Madeline se ridică.
   - Se pare că şi alţi oaspeţi sunt prea delicaţi pentru sala principală. Ni se va cere să împărţim salonul. 
   O tachină:
   - Mă laşi pe mine să rezolv asta, verişoară?
   - Te rog.
   Eleanor se ridică.
   Domnul Forsyth deschise larg uşa, iar o femeie de vârstă mijlocie elegantă îl împinse la o parte şi se năpusti pe lângă el. Cu o voce şi stridentă, şi poruncitoare, rosti:
   - Sunt Lady Tabard, soţia contelui de Tabard. Îmi cer scuze că vă invadez intimitatea, dar sala comună este prea comună. Vă supăraţi dacă eu şi fiica mea vom împărţi salonul cu dumneavoastră?
   Fără să ezite, Madeline făcu o reverenţă.
   - Aceasta este marchiza de Sheridan şi viitoarea ducesă de Magnus.
   - O... vai!
   Lady Tabard făcu ochii mari, iar ea îşi duse mâna la piept.
   Satisfăcută, Madeline observă că Lady Tabard era impresionată şi că avea s-o trateze pe Eleanor cu respectul cuvenit.
   - Excelenţa Sa va fi încântată de compania dumneavoastră, îndreptă o privire excesiv de inocentă spre Eleanor. Nu-i aşa, Lady Eleanor?
   Eleanor se uită cu reproş la Madeline. Lady Tabard făcu un semn spre coridor şi porunci cu o voce ascuţită:
   - Haide, fetiţo, vino, lasă-ne să ne uităm la tine!
   Fiica păşi înăuntru. Lord Magnus ar fi numit-o un diamant de cea mai mare puritate, şi ar fi avut dreptate. Nu avea mai mult de 18 ani, era minionă, blondă şi binecuvântată cu o frumuseţe extraordinară, care le punea în umbră pe Eleanor şi pe Madeline.
   Totuşi, umerii îi erau căzuţi, iar chipul, cenuşiu de oboseală.
   Eleanor se uită din nou la Madeline, care rosti fără glas: „Ce aş face eu?" în vreme ce Madeline privea cu interes, Eleanor făcu un efort vizibil înainte ca, în cele din urmă, după cum făcea întotdeauna, să cedeze în faţa voinţei mai puternice a lui Madeline.
   - Domnul Forsyth ne aduce cina.
   Eleanor arătă spre masă.
   - Staţi cu noi!
   - Domnule Forsyth! îl chemă Madeline.
   Păşind înăuntru, domnul Forsyth se înclină ţeapăn spre Madeline.
   - Îmi cer scuze, doamnă.
   - Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, spuse Madeline pe un ton vesel. Te rog, mai pune două tacâmuri.
   - După cum porunciţi.
   Aruncând o privire iritată spre spinarea lui Lady Tabard, se grăbi să se întoarcă pentru a termina pregătirea cinei lor.
   - Ce om vulgar! Nici n-a aşteptat să mă ajute să-mi dau jos pelerina.
   Azvârlind-o pe un scaun, Lady Tabard dezvălui o siluetă durdulie, înveşmântată într-o rochie de muselină brodată cu auriu, cu pieptul acoperit. Părul îi era coafat într-o manieră elegantă, în jurul feţei, iar culoarea neagră într-o nuanţă foarte închisă i se păru suspectă lui Madeline. Era dată cu cremă de pantofi, sau cu funingine? Sau cu nişte chimicale îngrozitoare, care miroseau îngrozitor şi afectau pielea.
   Nasul drept şi îngust al lui Lady Tabard se strâmbă în timp ce femeia cercetă încăperea, cu nările fremătându-i a dispreţ. Buzele îi erau atât de subţiri, încât parcă nici nu existau, iar tăietura gurii era îngustă şi mică, făcând-o să pară îngâmfată. Lady Tabard arătă spre tânăra doamnă care îşi scotea încet boneta.
   - Lady Eleanor... sau să vă spun Excelenţă?
   Madeline interveni repede.
   - Ducesei i se zice în ambele feluri.
   Era adevărat. Ca urmare a situaţiei unice în care se afla Madeline, de a fi ducesă prin naştere, membrii înaltei societăţi i se adresau frecvent cu apelativul „Excelenţă". Uneori, făceau asta ca s-o flateze, alteori, din respect, iar câteodată, din sarcasm - deşi ea jurase că nu avea să se mai gândească la Gabriel în ziua aceea.
   - Ei bine... atunci, Excelenţă... - Lady Tabard era clar una dintre persoanele care doreau să flateze - daţi-mi voie să v-o prezint pe fiica mea vitregă, Lady Thomasin Charlford.
   Eleanor tresări, apoi făcu onorurile.
   - Încântată să vă cunosc, Lady Thomasin, şi daţi-mi voie să v-o prezint pe însoţitoarea şi verişoara mea...
   - Madeline de Lacy.
   Madeline nu văzu niciun motiv pentru care să-şi abandoneze numele mic. Abia intrase în primul ei sezon când se făcuse de râs, iar lumea bună, desigur, i se adresase întotdeauna folosindu-i titlul, în plus, putea paria că nimeni n-ar fi rccunoscut-o acum, cu coafura ei la modă şi bronzul căpătat în timpul călătoriei.
   Lady Tabard dădu scurt din cap, atât în semn de salut, cât şi de nepăsare.
   - E atât de greu să găseşti ajutoare bune în zilele noastre.
   Madeline avu nevoie de un moment pentru a pricepe că Lady Tabard vorbea despre ea în faţa ei. Oare ce dorise să spună femeia? Cum îndrăznea să discute astfel despre Madeline?
   Adevărat, Madeline era de vină, dar Lady Tabard nu înţelegea circumstanţele.
   Imitând ostentativ vocea lui Madeline, Eleanor fu de acord:
   - Este imposibil, dar Madeline e verişoara mea, aşa că, desigur, o ţin lângă mine. Consider că a avea pe cineva din familie care să mă servească îmi conferă distincţie.
   Madeline îşi muşcă zdravăn buza pentru a nu râde. De parcă ea avusese vreodată nevoie de ceva care să-i confere distincţie.
   Da, Eleanor o pedepsea pentru că o pusese într-o situaţie atât de neplăcută.
   Eleanor adăugă:
   - Vedeţi dumneavoastră, familia de Lacy este cu adevărat nobilă...
   - Serios?
   Lady Tabard străbătu încăperea şi puse stăpânire pe cel mai confortabil scaun aflat aproape de foc. 
   - Nu-mi aduc aminte de această familie.
   Dacă nu cunoştea familia de Lacy, era clar că femeia obţinuse titlul prin căsătorie. Toată lumea cunoştea familia de Lacy - după cum toată lumea ştia că nu ai voie să te aşezi în faţa unei marchize şi viitoare ducese.
   Cu siguranţă, Lady Thomasin Charlford ştia, căci tresări văzând gafa mamei sale vitrege.
   Apropiindu-se de foc, Madeline şterse canapeaua cu batista.
   Pe un ton supus, care nu-i era deloc caracteristic, întrebă:
   - Lady Eleanor, nu doriţi să luaţi loc?
   Cu o atitudine semeaţă, Eleanor se aşeză cu un gest măreţ, asemănător cu al lui Lady Tabard.
   - Familia de Lacy a venit aici odată cu William Cuceritorul.
   Plină de sine, Lady Tabard replică:
   - Cei din familia soţului meu au fost cancelari pentru diverşi regi.
   - Se ocupau de cai, explică Lady Thomasin. Pentru regele Charles al II-lea.
   Umflându-se ca o broască, Lady Tabard se răsuci spre fiica sa vitregă, care încă stătea în picioare lângă uşă.
   - Te-am întrebat eu, fetiţo? Lui Lady Eleanor nu-i pasă cu ce se ocupa familia noastră.
   Tânăra nu se clinti. Nu-şi ridică privirea. Nu-şi ceru scuze.
   Madeline se gândi că se lămurise ce hram purta Lady Tabard - şi poate şi fiica ei. Şi mai ştia şi cât de tare detesta Eleanor grosolănia, aşa că nu fu surprinsă când aceasta rosti repede:
   - Madeline este o adevărată minune când vine vorba de coafat părul.
   - Serios?
   Lady Tabard aruncă o privire spre coafura îngrijită, cu bucle discrete în jurul chipului şi la eleganta prindere a părului lung la spate.
   - Da, văd.
   - Madeline ştie întotdeauna, cu 3 luni înainte, care va fi moda anului viitor.
   Lady Tabard pufni în timp ce examina făţiş rochia lui Eleanor.
   - Culorile întunecate sunt potrivite pentru tinerele doamne nemăritate?
   - Când călătoresc.
   Lăsând reţinerile deoparte, Eleanor broda povestea în continuare:
   - Mă tem că sunt o grea încercare pentru Madeline. Ea vrea mereu să mă îmbrace după ultima modă, dar eu prefer hainele confortabile.
   Faptul că Madeline prefera confortul în defavoarea stilului era o sursă de disensiune între cele două verişoare, iar Eleanor îi aruncă o privire plină de reproş.
   - Lady Tabard nu poate fi de acord cu tine, pentru că se îmbracă după ultima modă, interveni Madeline.
   Lady Tabard îşi netezi fusta, în vreme ce buzele subţiri i se arcuiră într-un zâmbet condescendent.
   - Da, aşa este.
   O examina pe Madeline aşa cum ar fi făcut-o cu un cal pe care intenţiona să-1 cumpere.
   - Eu aleg şi toate rochiile lui Thomasin, dar le aleg să fie simple. Sărmana copilă n-are stilul potrivit pentru a fi cu adevărat elegantă.
   Declaraţia fusese atât de flagrant neadevărată, încât şi Madeline, şi Eleanor se întoarseră spre tânără. Avea pielea ca alabastrul şi obrajii delicat rotunjiţi ca ai unui bebeluş. Gura îi era un delicat arc rozaliu, iar ochii, mari şi căprui ca ai unei creaturi a pădurii.
   Părul blond îi era coafat ca al mamei sale vitrege, dar în cazul ei avea un aspect diafan. Madeline nu putu citi nimic în privirea ei goală - fata îşi păzea bine gândurile.
   Cu mâna grea pe braţul scaunului, Lady Tabard se aşeză mai confortabil.
   - Ei bine, fetiţo, nu mai sta acolo cu gura căscată. Stai jos!
   - Da, mamă.
   Thomasin se apropie sfioasă şi se aşeză pe banchetă.
   Lady Tabard se confesa suficient de tare pentru ca toată lumea să audă.
   - M-am măritat cu tatăl ei, contele de Tabard, cu doar 3 ani în urmă, iar ea tot impertinentă este. încuviinţă, în mod evident încântată că pomenise titlul soţului ei în conversaţie. Ne-a trimis înainte, ca să ne odihnim înainte de începerea petrecerii.
   Madeline se aplecă în faţă.
   - Petrecerea?
   Se duceau la petrecere?
   Lady Tabard îi aruncă o privire încruntată, dar i se adresă lui Eleanor:
   - Sunteţi tânără, Excelenţă, aşa că poate îmi veţi îngădui să vă dau un sfat. însoţitoarele, indiferent cât de strâns înrudite ne sunt, ar trebui doar să se vadă, nu să se şi audă.
   Nu coborâse vocea, iar Madeline se înroşi. începu să priceapă de ce Eleanor spusese că nu se va descurca în postura de servitoare, deoarece acum tânjea să-i dea câţiva pumni în urechi lui Lady Tabard. Eleanor se uită la ea.
   - Despre ce petrecere e vorba, Lady Tabard?
   - Vai, de petrecerea domnului Rumbelow!
   Lady Tabard pocni uşor din buzele subţiri.
   - Este un gentleman foarte bogat.
   - Am fost plecată din ţară, rosti Eleanor.
   - Este cel mai generos, cel mai frumos şi celibatarul cel mai dorit.
   Lady Tabard îşi miji ochii înguşti spre fiica ei.
   - Dă cele mai reuşite petreceri din Londra, iar acum, a închiriat Chalice Hali pentru a face senzaţie.
   Madeline tânjea să conducă ea interogatoriul, iar când auzi întrebarea indiferentă a lui Eleanor, aproape că tresări de nerăbdare.
   - De unde este? Nu făcea parte din înalta societate când am plecat.
   - A sosit la începutul acestui an, din Africa de Sud, cred. Sau din India. Nu reuşesc niciodată să fac diferenţa între ele. Dar nu asta contează. De când a venit, am avut parte de nişte petreceri colosale. Serate, baluri!
   Lady Tabard îşi duse mâinile la pieptul generos.
   - A ales-o pe micuţa mea Thomasin drept ţintă pentru atenţiile lui, iar acum, ne ducem la petrecere pentru a consolida relaţia.
   Thomasin se uită la uşă de parcă spera că vreun miracol o va scăpa de purgatoriul reprezentat de vocea mamei vitrege.
   Şi, într-adevăr, se auziră nişte bubuituri puternice. Fata sări în picioare. Uşa se deschise larg, dându-le la iveală pe doamna Forsyth şi pe servitoarea de la bucătărie, amândouă încărcate cu mâncare, veselă şi tacâmuri. în câteva momente, aranjară masa şi puseră vasul cu tocană, pâinea mare, roata de Stilton şi vinul fiert în mijloc.
   Lady Tabard inspecta masa de pe scaunul pe care stătea.
   - Trebuie să protestez, este o mâncare nepotrivită pentru nobilime, cu adevărat nepotrivită.
   - Dar e un adevărat ospăţ în asemenea circumstanţe, interveni Eleanor. Vă mulţumim, doamnă Forsyth. O să vă chemăm dacă mai avem nevoie de ceva.
   Doamna Forsyth îi făcu o plecăciune recunoscătoare lui Madeline, o jumătate de plecăciune lui Lady Tabard, iar în timp ce se retrase rapid, îi aruncă o privire compătimitoare lui Thomasin.
   Lady Tabard se ridică de pe scaun. Cele două verişoare schimbară o privire amuzată în vreme ce Lady Tabard încerca să decidă unde era capul unei mese rotunde. În cele din urmă, se instală cel mai aproape de vasul cu mâncare.
   Thomasin se aşeză la stânga lui Lady Tabard, ceea ce o surprinse pe Madeline. Crezuse că fata va prefera să stea cât mai departe posibil de mama ei vitregă. Dar poate că era mai bine dacă nu se vedeau una pe cealaltă. Madeline îşi aminti să-i ţină scaunul lui Eleanor, apoi se aşeză cât mai departe de foc.
   - Domnul Forsyth ne-a dat de înţeles că distracţia principală la petrecere va fi un mare joc de pichet.
   - Aşa e, Lady Eleanor. Se poate participa doar cu invitaţie şi depunând în avans 10 000 de lire. Doar câteva persoane selecte vor juca. O, este o onoare că noi am fost aleşi. O adevărată onoare. Una de care vom profita, nu-i aşa, Thomasin?
   Lady Tabard o bătu uşurel pe Thomasin pe mână, dar păru mai degrabă un reproş decât un gest afectuos.
   - Nu am avut noroc să avem însoţitoare, dar în fond nu provenim dintr-o familie la fel de bună ca a dumneavoastră, Lady Eleanor.
   - Am avut noroc.
   Eleanor îi aruncă o privire cu subînţeles lui Madeline.
   - Puţine însoţitoare ar fi rămas alături de mine cât timp am colindat Europa, fiind urmărite de armata lui Napoleon, dormind în hanuri pline de ploşniţe, bând apă sălcie şi aproape murind de febră în Italia.
   Madeline urmări surprinsă cum Eleanor se deschidea ca o floare în vreme ce se supunea cerinţelor conversaţiei.
   - Da, continuă Eleanor, ducesa de Magnus se poate considera norocoasă să aibă o însoţitoare cu adevărat minunată.

   Mai târziu în acea seară, Madeline descoperi cât de convingătoare fusese Eleanor.
   - Cum adică Lady Tabard te-a angajat să-i fii însoţitoare lui Thomasin?
   Tonul lui Eleanor exprimase o panică pură, serioasă - şi fusese puternic.
   - Şşşt! 
   Madeline privi prin coridorul îngust de la etaj şi zise cu voce joasă:
   - Tu i-ai dat ideea. Tu i-ai spus ce coafuri minunate fac.
   Eleanor şopti înnebunită:
   - Singura dată când ai pus mâna pe un drot, ţi-ai ars fruntea.
   - Tu ai zis că ştiu totul despre modă.
   - Tu nu dai doi bani pe stil. Depinzi total de sfaturile mele.
   - Eu ştiu asta. Dar ea nu ştie!
   - Dar au o cameristă cu ele!
   - Dar Lady Tabard nu vrea să-şi împartă camerista, nu dacă poate să angajeze o însoţitoare dintr-o familie importantă şi s-o aibă pe verişoara ducesei de Magnus la dispoziţia fiică-sii.
   Madeline rânji văzând disperarea lui Eleanor.
   - Imaginează-ţi cât de impresionaţi vor fi prietenii ei!
   - Eşti sortită eşecului! prezise Eleanor.
   - Trebuie să mă descurc doar o zi sau două, până apare tata. Vreau să-1 iau de-acolo înainte de a apuca să piardă... totul.
   Ştia că Eleanor avea să înţeleagă asta. Madeline o conduse spre scări.
   - Când eşti obligată să te descurci în societate, te comporţi admirabil. Aseară, urmărind cum te comporţi ca ducesă proclamată, mi-am dat seama că, poate, ţi-am făcut un deserviciu silindu-te să stai mereu în umbra mea.
   Eleanor îşi smuci braţul, eliberându-se.
   - Nu tu m-ai silit, eu am preferat asta.
   Madeline continuă:
   - Această turnură a evenimentelor nu e nimic altceva decât soarta. Trebuie să fiu însoţitoarea lui Thomasin. Citind printre rândurile îngâmfării şi incredibilei grosolănii manifestate de Lady Tabard, am înţeles povestea lui Thomasin.
   - Sărmana fată, murmură Eleanor.
   - Da. Thomasin e frumoasă, provine dintr-o familie bună - se pare că mama ei adevărată a fost fiica lui Grevilles de Yorkshire - are o zestre impresionantă şi este cea mai retrasă dintre debutantele acestui sezon. Nu face nimic pentru a stârni interesul unui bărbat.
   Era uşor să mişti inima duioasă a lui Eleanor.
   - Sigur că nu face, sărmana fată! Dacă stârneşte interesul cuiva, acesta va avea de-a face cu Lady Tabard.
   - Exact. Tatăl lui Lady Tabard a fost negustor.
   - Asta nu-i o scuză.
   Ieşiră din han, intrând în ceaţa dimineţii. Echipajul familiei Magnus aştepta, lacheii aflându-se la locurile lor, iar vizitiul stăpânind caii nărăvaşi. Dickie coborî de la locul său, cu gura pungită în semn de dezaprobare.
   - Mama vitregă a lui Thomasin este disperată, acesta fiind motivul real pentru care participă la acest joc. Au mari speranţe să câştige premiul cel mare, pe domnul Rumbelow.
   - Ajung să-i urăsc numele.
   - I-am explicat totul lui Dickie Driscoll.
   Eleanor apelă la Dickie:
   - Cu siguranţă, nu eşti de acord.
   - Nici vorbă, donşoară, dar stăpâna mea e la fel de încăpăţânată ca Joann, bătrâna măgăriţă.
   - Aşa este, li se adresă Madeline amândurora. Dickie ştie că, dacă apare vreo problemă cu domnul Knight, trebuie să te ia de-acolo.
   Madeline o împinse pe Eleanor pe scările trăsurii.
   - Eu o să particip la petrecere în calitate de însoţitoare a lui Lady Thomasin. Tu te vei duce la Londra pentru a te întâlni cu domnul Knight. Nu-ţi face griji, draga mea! Vei avea parte de o mare aventură! Ce-ar putea merge prost?
   - Domnişoară de Lacy!
   Madeline îşi dădu seama că ea era persoana în cauză, iar tonul era dezaprobator şi dojenitor.
   Lady Tabard se uită în interiorul trăsurii, cu nasul ei ca de iepure tremurând de indignare.
   - Domnişoară de Lacy, nu ştiu cum o păcăleai dumneata pe ducesă în numele familiei, dar vei descoperi că eu nu sunt la fel de naivă ca ea. Eu şi Thomasin vom merge cu faţa.
   Madeline privi în interiorul luxos al trăsurii, cu draperiile sale din catifea şi banchetele din piele, apoi spuse:
   - O! Desigur.
   Pentru prima dată în viaţa ei, ducesa de Magnus avea să meargă în trăsură cu spatele.
   - Scuzele mele, Lady Tabard.
   Îşi schimbă repede locul, ferindu-şi picioarele în timp ce Lady Tabard se înghesuia înăuntru. Thomasin o urmă, uşa fu închisă, iar Madeline fu smucită înainte când vizitiul dădu bice cailor.
   Lady Thomasin se uită urât la Madeline.
   - Pe viitor, te rog să ţii minte că eu intru prima în trăsură.
   - Desigur.
   Madeline se simţi prost, senzaţie aproape necunoscută ei.
   - Iar în privinţa acelei rochii...
   Madeline îşi coborî privirea spre fusta din muselină în culoarea cerului. Era a lui Eleanor, în stilul simplu şi modest care îi plăcea atât de mult, aşa că Madeline nu-şi i magină ce obiecţii ar fi putut avea Lady Tabard.

Capitolul 4

   - Da?
   - Îţi face ochii să pară exagerat de albaştri, e aproape vulgar. Când o vei însoţi pe Lady Thomasin, vei purta altceva.
   - Când voi fi cu Lady Thomasin, nimeni nu mă va observa. Este foarte frumoasă.
   Fără un dram de vanitate, Madeline îi zâmbi lui Thomasin.
   În lumina apoasă a dimineţii, chipul umbrit de o pălărie simplă din paie al lui Thomasin părea chiar şi mai drăguţ. Totuşi, ea nu-i zâmbi. Îşi întoarse capul şi se uită pe geam la pădurea pe lângă care treceau.
   Deci, Thomasin nu era vanitoasă. Dar era în mod clar nefericită şi nesociabilă. Madeline era hotărâtă să se împrietenească cu ea.
   Madeline îşi îndreptă atenţia spre Lady Tabard, întrebându-se dacă acesta era izvorul tuturor nemulţumirilor lui Thomasin, sau dacă fata purta povara unei tristeţi mai profunde.
   - O să încerc, doamnă, dar garderoba mea nu este prea bogată - trimisese majoritatea hainelor lui Eleanor cu Eleanor -, aşa că voi fi obligată să port uneori această rochie.
   - Când ne vom întoarce la Londra, o voi înlocui cu ceva mai potrivit pentru o însoţitoare. Lady Tabard o studie pe Madeline. Cred că o rochie maro sau ruginie.
   Ambele culori în mod garantat i-ar fi făcut lui Madeline chipul pământiu.
   - Uite! sări Lady Tabard. Iată lacul. Probabil că ne apropiem de Chalice Hali.
   Parcul era mare şi, deşi nu era bine îngrijit, avea acea sălbăticie caracteristică unei proprietăţi din apropierea Canalului, expusă vânturilor şi furtunilor care loveau coasta. Pentru a închiria un astfel de loc era într-adevăr nevoie de foarte mulţi bani, iar Madeline întrebă:
   - Cine este domnul Rumbelow?
   Când Lady Tabard îşi coborî spre ea privirea dezaprobatoare, Madeline îşi dădu seama că probabil o considera impertinentă, aşa că adăugă:
   - Excelenţa Sa nu i-a recunoscut numele.
   Din câte se părea, menţionarea numelui ducesei făcea ca întrebarea lui Madeline să fie acceptabilă.
   - Domnul Rumbelow... 
   Lady Tabard îşi duse mâinile la piept şi zâmbi.
   - Un bărbat foarte bogat, cu origini deloc excepţionale.
   - Serios? Ce origini?
   - Este din Ţara Lacurilor, iar familia lui locuieşte acolo de mulţi ani. Sunt de neam bun, descendenţii unuia dintre cavalerii regelui.
   Lady Tabard o atinse cu cotul pe Thomasin.
   - Care rege?
   Cu o voce lipsită de inflexiuni, Thomasin răspunse:
   - Henric al VH-lea.
   Madeline nu era convinsă. Ţara Lacurilor era - fusese - un ţinut sălbatic cu munţi şi râuri, iar familiile care locuiau acolo erau despărţite de bariere naturale care făceau să le fie greu să călătorească. Ar fi fost uşor pentru un om să pretindă că familia lui avea un trecut neadevărat, fiindcă, dacă era bogat sau lăsa să pară că era bogat, nimeni n-ar fi verificat vreodată.
   Lady Tabard continuă:
   - Din păcate, averea familiei s-a irosit, iar salvarea sa a depins de domnul Rumbelow. A făcut o treabă bună.
   În timp ce luau o curbă, Madeline întrezări un conac mare.
   - Aşa s-ar părea.
   Atât Madeline, cât şi Thomasin îşi lungiră gâturile pentru a-1 vedea - şi amândouă îşi îndepărtară imediat privirile.
   Chalice Hall arăta de parcă arhitectul fusese beat când întocmise planurile, iar apoi, trezindu-se, încercase înnebunit să repare greşelile. Clădirea cu 3 niveluri din piatră de un roz palid strălucea în lumina soarelui precum limba unui câine. Avea câte un turn rotund în fiecare colţ şi câteva balcoane risipite pe ici, pe colo pentru a compensa lipsa oricărei urme de rafinament.
   O combinaţie ameţitoare de minarete şi cupole încununa clădirea.
   Dintr-un anume motiv - legat de vreo impunere, poate - garguii rânjeau în batjocură din toate colţurile şi nişele.
   Madeline râse în gura mare de absurdul situaţiei, atrăgându-şi o privire urâtă din partea lui Lady Tabard.
   - Este atât de grotescă, încercă Madeline să explice. Un monument al prostului gust.
   Lady Tabard îşi îndreptă trupul.
   - Nu cred că eşti în măsură să i judeci pe cei care îţi sunt superiori.
   - Mamă, ea tocmai s-a întors după ce a petrecut 4 ani prin Europa, îndrăzni să spună Thomasin. Şi este o de Lacy.
   Deci, Thomasin putea vorbi fără a fi îndemnată. Şi încă pentru a o apăra pe Madeline. Ce minunat! Madeline îi zâmbi din nou.
   Din nou, Thomasin îşi întoarse capul pentru a se uita afară.
   - În mod evident, Excelenţa Sa a beneficiat de pe urma experienţei. Are acel aer regal care te asigură în privinţa bunului său gust.
   Lady Tabard se încruntă la Madeline.
   - Dar mă îndoiesc că membrii mai puţin importanţi ai familiei de Lacy au capacitatea ei de a asimila cultura.
   - Excelenţa Sa este extrem de cultă, fu de acord Madeline pe un ton plăcut şi cu o doză serioasă de ironie.
   - Vrei să zici că eu nu sunt?
   Lady Tabard îşi îndreptă umerii. Madeline clipi din pricina atacului neaşteptat.
   - Nici prin cap nu mi-a trecut să spun aşa ceva.
   Lady Tabard o acuză în continuare.
   - Fiindcă de mult timp sunt de părere că, la o femeie, cultura este indecentă. înainte să-ţi dai seama, o femeie începe să citească, să gândească, să-şi imagineze că este egala bărbatului, şi nimic nu e mai neatrăgător decât o femeie cu pretenţiide inteligenţă.
   Madeline făcu ochii mari, încercând cu disperare să-şi păstreze cumpătul.
   - Nu cred că aveţi de ce vă teme în privinţa asta, doamnă.
   - Sper că nu!
   Lady Tabard se răsuci spre Thomasin, pe care o apucase brusc o criză de pufnete şi tuse.
   - Să nu te îmbolnăveşti dragă, pentru că ai o petrecere la care trebuie să participi.
   Cu gura acoperită de mâna înmănuşată, Thomasin dădu viguros din cap şi, pentru prima dată, ochii ei plini de amuzament îi întâlniră pe ai lui Madeline.
   Deci lui Thomasin îi mergea mintea, cel puţin atunci când ironia o viza pe mama ei vitregă.
   După ce tuşea încetă, Lady Tabard întoarse chipul lui Thomasin spre ea şi, în vreme ce tânăra şedea docilă, o ciupi de obraji până se îmbujorară.
   - Se pare că am sosit primele, Thomasin, aşa că alungă-ţi eterna melancolie şi farmecă-1 imediat pe domnul Rumbelow!
   În timp ce coborâră din trăsură, îi văzură pe bărbaţii grosolani de la han ţinând capetele cailor, scoţând bagajele din spatele trăsurii şi părând mult mai ameninţători decât majoritatea servitorilor pe care Madeline îi văzuse vreodată. îl privi fix pe bărbatul care conducea operaţiunile, memorându-i trăsăturile. Smead, cu păr unsuros atârnând drept în jurul chipului îngust şi nas turtit şi roşu de parcă se izbise de prea mulţi pereţi şi îi zdrobise vârful.
   Acesta o privi la rându-i, examinând-o cu o libertate care friza insolenţa. Dar, în fond, credea că era o servitoare.
   În timp ce se uita la el, bărbatul scuipă pe jos o şuviţă lungă de tutun maroniu, stropindu-i pe alţi doi bărbaţi. Cei doi indivizi cu chipuri dure înjurară, iar unul îşi ridică ameninţător pumnul.
   Şeful lor se uită la el. Doar se uită. Pumnul coborî, iar omul reveni la treaba lui.
   Lady Tabard pufni şi spuse:
   - O să stau de vorbă cu domnul Rumbelow despre rândaşii lui. Un astfel de limbaj este nepotrivit pentru urechile unei doamne!
   În vreme ce trăsura în care se aflau camerista lui Lady Tabard şi restul bagajelor se apropie huruind, uşa grea, vopsită în roşu se deschise larg, iar un bărbat bine construit, de o frumuseţe neobişnuită şi cu chip onest ieşi din casă.
   - Lady Tabard! Sunt atât de încântat că aţi venit.
   Părul lui blond străluci în lumina soarelui, făcându-1 să pară că are în jurul capului un halo auriu. Gene întunecate îi înconjurau ochii albaştri, făcându-i să arate ca safirele pe o catifea neagră.
   Dinţii îi erau albi, iar o îngrijită mustaţă blondă îi decora buza de sus.
   Luând mâna înmănuşată a lui Lady Tabard, făcu o plecăciune şi îi sărută degetele, privind-o cu toată atenţia. Abia când se înroşi, îi dădu drumul şi se întoarse spre Thomasin.
   - Dragă Lady Thomasin, sperasem că veţi sosi mai devreme. Contez pe bunăvoinţa dumneavoast ră pentru a le face pe celelalte fete să se simtă în largul lor.
   Şi Thomasin se îmbujoră, apoi îi zâmbi.
   - Desigur, voi fi încântată să vă ajut cum pot, murmură ea.
   De îndată ce el se întoarse spre Madeline, culoarea lui Thomasin păli, iar ea îl privi cu ceea ce Madeline aprecie că era resentiment sau poate dispreţ.
   Dar nu avu vreme să evalueze reacţia lui Thomasin, pentru că domnul Rumbelow îi luă mâna. Nu era atât de înalt cum crezuse ea iniţial. Nu era mai înalt decât ea, dar era solid, cu umeri largi şi braţe groase.
   - Vă rog, Lady Tabard, prezentaţi-mă pentru a o putea saluta pe musafira mea neaşteptată.
   Îi zâmbi lui Madeline cu un asemenea farmec, încât ea simţi un fior neaşteptat pe şira spinării.
   - Tânăra este Madeline de Lacy din familia de Lacy din Suffolk. E însoţitoarea şi camerista lui Thomasin.
   Lady Tabard îi aruncă lui Madeline o privire menită să descurajeze orice pretenţii ar fi putut avea. Însă ea nu remarcă atenţionarea femeii. Era prea captivată de zâmbetul fascinant al domnului Rumbelow.
   - Bun venit, domnişoară de Lacy. Sunt sigur că prezenţa dumneavoastră va spori plăcerea de a o avea pe Lady Thomasin printre noi.
   Nu-i sărută mâna, dar nici nu fu nevoie. Ea se desfată cu interesul pe care el îl manifesta faţă de ea, la fel de puternic precum cel pe care li-1 arătase lui Lady Tabard şi fiicei sale vitrege. Atenţia unui bărbat era un lucru seducător. Majoritatea femeilor nu aveau parte vreodată nici măcar de o mică părticică, dar domnul Rumbelow o împărţea cu dărnicie, ca un gigolo italian.
   Ochii lui se lărgiră de parcă ar fi zărit pe chipul ei ceva care îl surprinsese, iar apoi zâmbi ca un om amuzat de evoluţia lucrurilor.
   Însă ea nu dorea să-1 amuze, fiindcă ce motiv de amuzament ar fi putut avea? întorcându-se din nou spre Lady Tabard, el îi oferi braţul.
   - Poftiţi în reşedinţa mea temporară. Nu este atât de frumoasă cum sunteţi obişnuită.
   Madeline aruncă o privire hidoasei case. în orice caz, ea nu era obişnuită cu aşa ceva. Conacul nu arăta mai bine nici privit de-aproape.
   - Dar sper că vă va face plăcere şederea aici.
   Domnul Rumbelow o conduse pe Lady Tabard spre casă.
   - Soţul dumneavoastră vă va urma curând?
   Thomasin rămase în urma femeii. Iar Madeline era în spatele ei, privindu-1 cu atenţie pe domnul Rumbelow.
   Dincolo de forţa emanată de înfăţişarea lui, ea trebui să facă eforturi pentru a-şi aminti că un bărbat curat şi frumos nu era neapărat şi bun. Nu că, în urmă cu 4 ani, ar fi fost păcălită de faţada unui astfel de gentleman. Nu, fusese prostită de ceva mult mai primitiv.
   Gabriel nu fusese nici frumos, nici fermecător, ci mai degrabă un om-fiară întunecat, zburlit, care nu dădea doi bani pe aparenţe şi politeţuri.
   Cu toate astea, îi captase interesul din primul moment în care dăduse cu ochii de el. Ha! El capta interesul oricărei femei. Avea ceva care atrăgea atenţia oricărei femei, un miros care te făcea să te apropii, ochi verzi care îţi înlănţuiau privirea şi care o ţineau captivă până când el decidea să o elibereze. Când mergea... o, vai!
   Mergea agale, cu şoldurile legănându-i-se şi elegant, şi cu graţia unui prădător. Mâinile aveau palme mari, cu degete lungi şi agile care indicau abilitatea de a mânui cărţile de joc, de a lupta... de a iubi. Umerii îi erau largi şi îţi dădeau iluzia că te pot adăposti.
   Nu, nu avusese de ce să se ostenească să fie fermecător. Fusese suficient să-şi încline bărbia spre ea, iar ea îl urmase ca un căţeluş.
   Cât de mult o umilea această amintire!
   Noaptea trecută, îl visase din nou. În vis, nu-şi amintise umilinţa, în vis, îl recunoscuse, iar trupul ei devenise moale şi se umezise de dorinţă. în vis, el îi făcuse toate acele lucruri pe care i le făcuse cândva, tachinând-o, ducând-o până aproape de limită...şi dincolo. Se trezi doar când trupul i se cutremură de spasmele eliberării.
   Privise cu amărăciune în întuneric şi se întrebase dacă îl va uita vreodată cu adevărat. De la întoarcerea în Anglia, spiritul lui planase în preajma ei, aşteptând să pună stăpânire pe ea, s-o poarte în acel loc al şoaptelor uşoare şi al pasiunii puternice.
   Dar nu al iubirii. El n-o iubise niciodată, altminteri n-ar fi trădat-o atât de grav.
   - Domnişoară de Lacy, fii atentă!
   Vocea stridentă a lui Lady Tabard o aduse pe Madeline din nou în prezent.
   - Doamnă?
   -Du-te sus împreună cu cei care cară bagajele şi ai grijă ca lucrurile noastre să fie mânuite cu grijă.
   - Da, doamnă.
   Madeline îşi aminti să facă o plecăciune, dar se întrebă de ce nu se ocupa camerista lui Lady Tabard de treburile ei.
   Domnul Rumbelow interveni:
   - Vă rog! Lady Tabard! Oamenii mei vă vor duce cu grijă bagajele în camere. Domnişoarei de Lacy ar trebui să i se îngăduie să ia o gustare după această călătorie dificilă.
   Lui Lady Tabard nu-i plăcu deloc asta, însă Thomasin o luă pe Madeline de braţ, în primul său gest de prietenie, cu toate că Madeline nu era sigură dacă era vorba de prietenie, sau fata doar o sfida pe Lady Tabard.
   - Ar fi minunat, domnule Rumbelow, spuse Thomasin, şi este atât de amabil din partea dumneavoastră să vă gândiţi la binele însoţitoarei mele.
   -Absolut minunat!
   Lui Lady Tabard nu-i plăcea să fie contrazisă.
   - Desigur că poţi rămâne, domnişoară de Lacy.
   În timp ce străbăteau marele hol de la intrare decorat cu armuri şi arme atârnate pe pereţi, Lady Tabard zise:
   - Presupun că noi am sosit primele.
   - Nu. 
   Domnul Rumbelow păru oarecum surprins.
   - Nu, de fapt au sosit 3 grupuri deja. Lord şi Lady Achard împreună cu cele două încântătoare fiice ale lor au sosit la 10 dimineaţa.
   - Serios? Atât de devreme?
   Lady Tabard îşi manifestă clar nemulţumirea.
   Cu un mic zâmbet, Thomasin îşi coborî privirea spre picioare.
   - Domnul şi doamna Greene au sosit la vreme pentru prânz, împreună cu trei dintre încântătoarele lor fiice.
   - Dumnezeule! Nu m-aş fi gândit niciodată! exclamă Lady Tabard. Atât de multe tinere!
   - Da, sunt cel mai norocos gentleman. Monsieur şi madame Vavasseur împreună cu cele patru fete ale lor au sosit cu o jumătate de oră înaintea dumneavoastră.
   Ultimul nume atrase atenţia lui Madeline. Cu 2 ani în urmă, îl întâlnise pe fostul ambasador francez la Viena. Era un bărbat scund, cu mustaţă, elegant şi, cum avea privirea pătrunzătoare şi memoria impecabilă a unui diplomat cu experienţă, era nevoită să-1 evite.
   - Vor lua gustarea cu noi?
   Lady Tabard îşi întoarse brusc capul şi se uită urât la ea. Domnul Rumbelow răspunse pe un ton calm:
   - Sunt sus, se odihnesc după obositoarea lor călătorie. Au întâmpinat mari dificultăţi pe drum din cauza armatei lui Napoleon.
   - Îmi imaginez.
   Madeline se întrebă cât de mare era pasiunea lui monsieur Vavasseur pentru jocurile de noroc, pentru că el era omul lui Napoleon, iar dacă guvernul francez descoperea că venise pe pământ englezesc, el şi familia lui aveau să fie aruncaţi în temniţă.
   Domnul Rumbelow vorbi peste umăr, aparent adresându-i-se ei:
   - Spre încântarea şi plăcerea mea, invitaţia la un joc de cărţi prietenesc mi-a adus un oaspete la care abia dacă îndrăzneam să sper.
   „Ducele de Magnus?" Avea domnul Rumbelow să se laude cu participarea tatălui ei la joc, deşi tatăl ei nu încercase niciodată în viaţa lui să reziste tentaţiei?
   Domnul Rumbelow continuă:
   - Deşi a fost destul de retras în ultima vreme, sunt sigur că îl cunoaşteţi. În cercurile jucătorilor de cărţi, e renumit pentru faptul că este cel mai imperturbabil om care a câştigat vreodată o avere.
   Madeline îşi ţinu respiraţia. Deci, nu era tatăl ei. Un alt jucător, unul recunoscut pentru norocul său. Cu siguranţă, domnul Rumbelow nu se referea la... Nu! Soarta nu putea fi atât de crudă.
   În timp ce intrară în salon, un gentleman înalt şi oacheş puse pe masă ceaşca şi farfurioara, apoi se ridică de pe scaun. Cu o fluturare triumfătoare a mâinii, domnul Rumbelow anunţă:
   - Daţi-mi voie să vi-1 prezint pe Gabriel Ansell, contele de Campion.

Capitolul 5

   Privirea lui Gabriel trecu de la Lady Tabard la Thomasin, apoi la Madeline...
   Fără suflare şi îngrozită, ea aşteptă ca el să-i spună pe nume.
   Explicaţiile aveau să fie imposibile şi, în tot acest timp, Gabriel va privi, va zâmbi şi va aştepta ocazia să o prindă din nou în gheare.
   În schimb, fără nicio expresie pe chip, el se uită iarăşi la domnul Rumbelow. Făcu o plecăciune bruscă, lipsită de graţie.
   - Rumbelow, prezintă-mi-le pe doamne.
   Nu o recunoscuse. Nu o recunoscuse. Acest bărbat care îi bântuise visele, care o alungase din Anglia, care îi răpise mândria şi virginitatea... nu-şi amintea de ea. Madeline încercă să se decidă dacă se simţea insultată sau uşurată.
   - Încântat, spuse Rumbelow. Campion, ţi-o prezint pe Lady Tabard. Aceasta este fiica dumisale, Thomasin... iar însoţitoarea sa este domnişoara de Lacy.
   Asta îi atrase atenţia lui Gabriel. Apropiindu-se de Madeline, îşi coborî privirea spre ea.
   - Domnişoar ă de Lacy, cred că am fost logodit cu verişoara dumneavoastră cândva.
   Lady Tabard icni.
   - Cred că aţi fost, răspunse Madeline, mândră de nonşalanţa ei.
   - Încă se mai ascunde prin Europa pentru a evita o confruntare cu mine?
   - Nu s-a ascuns niciodată. A călătorit. 
   Madeline zâmbi fără amuzament.
   - Şi s-a întors.
   Fără urmă de curiozitate, el zise din nou:
   - A fugit ca un copil. Dacă o vedeţi, spuneţi-i că nu are de ce să se teamă. Nu mai sunt interesat de ea.
   Temperamentul lui Madeline, de obicei calm, fu stârnit de insultă.
   - Nu i-a păsat niciodată, mai ales acum, când este logodită.
   - Am auzit.
   Privirea lui se încleşta de a ei.
   - Tatăl ei a pierdut-o la un joc de cărţi.
   În clipa aceea, Madeline îşi dădu seama că el ştia. O recunoscuse şi o insulta pe faţă, fiind sigur că ea nu-i putea răspunde.
   Gabriel se schimbase. Înainte, era plăcut, suav, un diavol care râdea, o tachina şi o făcea fericită. Acum, era incredibil de grosolan, furios şi dominator - şi copleşitor în masculinitatea lui. Purta o haină de tweed maro-închis şi o cămaşă albă, o ţinută conservatoare pentru o petrecere la ţară. Aflându-se atât de aproape de el, îi simţi mirosul: de vânt şi ploaie, de sălbăticie fără inhibiţii. Avea înălţimea cu care domnul Rumbelow nu se putea lăuda, dominând o femeie într-un mod care o făcea să se simtă protejată sau ameninţată, în funcţie de starea lui de spirit. Părul drept şi castaniu îi era legat la ceafă, cu o panglică maro. Având şi pielea oacheşă, era un bărbat foarte „maroniu". Cu excepţia ochilor... erau verzi, erau cenuşii, se schimbau în funcţie de dispoziţia lui, de veşminte şi de lumină.
   În clipa aceea erau aproape negri din pricina dispreţului, iar buzele pe care îi plăcuse atât de mult să le sărute erau strânse într-o linie subţire.
   Nu-i venea să creadă că îşi imaginase vreodată să-l supună pe acest bărbat. Dacă era nevoie de o confirmare că fusese proastă, o avea acum.
   - Întotdeauna , cineva trebuie să câşt ige la un joc de cărţi, răspunse ea cu glas moale. Domnul Knight are reputaţia de a fi şi frumos, şi bogat, aşa încât se pare că ducesa a câştigat de fapt.
   Gabriel zâmbi, un zâmbet adevărat, iar o astfel de fisură în ostilitatea lui aprigă o lăsă fără suflare.
   - Atunci, îi doresc noroc, spuse el.
   Zâmbetul se schimbă... sau poate că acum îl interpretă corect, fiindcă păru mai mult că-şi arată dinţii decât că manifestă bună dispoziţie.
   Lady Tabard decisese probabil că însoţitoarea fusese suficient de mult timp în centrul atenţiei, deoarece întrebă cu viclenie:
- Dar dumneavoastră, Lord Campion, mai sunteţi disponibil?
   Gabriel se răsuci, într-o piruetă lentă, asemenea unui spadasin, şi se uită la Lady Tabard.
   - Nu sunt căsătorit, dacă la asta vă referiţi.
   - Serios? Domnule Rumbelow, aţi invitat atâţia bărbaţi neînsuraţi, încât jur că Thomasin este foarte încântată.
   Lady Tabard flutură din gene.
   - Oricare bărbat care o doreşte pe fiica mea va trebui să se grăbească.
   Thomasin se crispă din cauza modului grosolan în care Lady Tabard încerca să-i găsească un soţ.
   - Căsătorit! 
   Madeline pufni uşurel.
   - Căsătorit.
   Nu crezu că Gabriel o auzise, dar el îi răspunse încet:
   - Există bărbaţi care doresc să se căsătorească, domnişoară de Lacy. Şi există bărbaţi care se consideră norocoşi că au scăpat din capcană doar cu câteva urme de dinţi.
   - Şi te numeri printre ultimii, presupun, rosti Madeline la fel de încet.
   - Ţi-aş arăta cicatricile mele, dar acestea nu pot fi văzute în public.
   Îi adresă din nou acel rânjet sălbatic. Iar Madeline îşi aminti cum îl muşcase de umărul gol, când se aflase în culmea extazului.
   Chipul ei fu inundat de roşeaţă, iar ea se gândi - nu era sigură, dar se gândi - că domnul Rumbelow studia scena cu atenţia unui şoim în picaj. Naiba să-1 ia pe Gabriel! Cum îndrăznea s-o şicaneze aici, de faţă cu toată lumea?
   Lady Tabard solicită din nou atenţia lui Gabriel.
   - Lord Campion, soţul meu va fi încântat că vă aflaţi aici. V-a privit cum v-aţi câştigat averea şi vorbeşte cu veneraţie despre fapta dumneavoastră.
   Lady Tabard îşi încleşta mâinile de parcă era pe cale să leşine.
   - Despre cum aţi mizat totul pe o carte. Despre cum Lord Jourdain transpira, iar dumneavoastră eraţi calm. Când cărţile au fost etalate, aţi dat din cap de parcă n-aţi fi avut nicio îndoială, i-aţi zis lui Lord Jourdain că îl aşteptaţi dimineaţă ca să încheiaţi socotelile, apoi aţi dispărut în noapte.
   Gabriel ascultă recapitularea de parcă nu fusese cu nimic implicat. Deşi nu dorea, Madeline ascultă cu mare atenţie. Nu auzise niciodată detaliile, ci doar ţipase furioasă şi rănită, şi dăduse mânioasă fuga la clubul Almack. Acolo, pusese capăt logodnei cu o scenă atât de scandaloasă, încât îl umilise pe Gabriel - iar apoi avusese parte de toată greutatea pasiunii şi a furiei lui. Totuşi, nu fusese vorba de suferinţă. El îi arătase, infinit de detaliat, cât de mult avea nevoie trupul ei de el. Deşi încercase, ea nu reuşise niciodată să uite.
   - S-a întâmplat cu mult timp în urmă, îi spuse Gabriel lui Lady Tabard.
   - N-a încercat Lord Jourdain să fugă în Europa fără să plătească? întrebă Thomasin.
   - Dacă îmi amintesc bine, aşa a fost.
   Gabriel se aşeză şi îşi aranja dunga pantalonilor.
   - Ştii că aşa a fost, spuse domnul Rumbelow. Chiar tu l-ai oprit la docuri, i-ai luat toate bunurile şi l-ai trimis în plata Domnului.
   - Pentru a duce o viaţă plină de datorii şi de nefericire, rosti Madeline.
   Cu ochii strălucind, Gabriel îşi înclină capul.
   - Domnişoară de Lacy, nu ştii despre ce vorbeşti.
   Vocea penetrantă a lui Lady Tabard deveni şi mai stridentă.
   - Gentlemanul acela nici nu merita altceva. Ştiu sigur că era un om rău, un om care ar fi comis o crimă dacă i-ar fi fost de folos.
   Auzind tonul mamei sale vitrege, Thomasin o privi fix. Madeline nu ştia de ce era Lady Tabard atât de sigură de ticăloşia lui Jourdain, însă îi fu clar că nu era cazul s-o contrazică. Încercând să pară supusă, îşi coborî privirea spre degetele împreunate.
   - Da, milady.
   La vremea aceea, cu 4 ani în urmă, Gabriel încercase să-i spună că îşi alesese bine ţinta, că Lord Jourdain era un ticălos brutal. Ei nu-i pasase, nu văzuse decât trădarea crudă a lui Gabriel, dovada că era un jucător împătimit, asemenea tatălui ei, iar acum, nu dorea să-şi schimbe părerea. Nu îndrăznea să se gândească la faptul că făcuse o greşeală.
   Trăgând adânc aer în piept, ceea ce îi făcu sânii proeminenţi să se cutremure, Lady Tabard îndreptă din nou conversaţia spre subiecte frivole.
   - În orice caz, povestea câştigului lui Lord Campion a ajuns în analele jocurilor de noroc.
   - Am câştigat totul, recunoscu Gabriel, dar mi-am pierdut mireasa. M-a părăsit, iar înainte de a apuca să mă împac cu ea, a plecat din Anglia.
   - Sigur că am auzit asta, dar soţului meu, contele, doar jocul i s-a părut interesant.
   Lady Tabard se aplecă în faţă, cu un licăr de curiozitate în ochi.
   - De ce v-a părăsit?
   - Nu era de acord cu jocurile de noroc şi a considerat un afront personal faptul că am îndrăznit să câştig o avere fără aprobarea ei.
   - Prostuţă fată. A crezut că vă poate controla?
   - Oricât ar părea de ciudat, putea. La fel cum şi eu o controlam pe ea. A fost o legătură între două voinţe puternice, care se înfruntau. Probabil, e mai bine că am pus capăt logodnei înainte de a ne distruge unul pe celălalt.
   Madeline privi fix în podea. Şi ea se gândise la asta în rarele momente când îşi îngăduia să se gândească la el, iar luciditatea prevala. Însă dincolo de înţelepciune se afla conştientizarea dureroasă a faptului că niciodată nu avea să mai găsească un bărbat care să-i vadă pasiunea din spatele sensibilităţii, şi s-o hrănească... şi s-o satisfacă.
   - Totuşi, cred că domnişoara de Lacy are reputaţia de a semăna cu verişoara ei, spuse domnul Rumbelow.
   Şezând pe scaunul lui, Gabriel se aplecă în faţă şi, începând de la picioare, porni s-o studieze îndelung, încet, ceea ce aduse o roşeaţă furioasă în obrajii lui Madeline. Până când privirile lor ajunseră să se întâlnească, el îi examinase forma picioarelor prin materialul subţire al fustei, rotunjimile sânilor, textura pielii şi detaliile chipului.
   Astfel, trupul lui Madeline ajunse în atenţia tuturor. Fierbinţeala îi cuprinse pielea... pretutindeni. Adânc în pântec, o durere se iscă, se mări, se întinse. Privirea lui avea efect asupra ei, amintindu-i...

   „- Nimeni altcineva nu are ce avem noi, Madeline.
   Îi apăsă umerii şi o privi în ochi, în vreme ce o penetra. Durerea o făcu să se zvârcolească în încercarea de a scăpa, dar el o domină într-un mod pe care ea nu şi-1 putuse imagina... nu ştiuse că era posibil. Cu o voce joasă, sălbatică, el rosti:
   - Acest fel de pasiune apare o dată la o sută de ani, iar tu vrei să-i dai cu piciorul.
   Ea încercă din nou să scape, dar el o zgâlţâi.
   - Uită-te la mine! Uită-te la mine!
   Ochii lui erau cenuşii ca furtuna din cauza furiei sau... sau a unei pasiuni colosale. Ea îşi dorea mult ca asta să înceteze. Durerea, care scădea; plăcerea, care devenea tot mai intensă cu fiecare mişcare. Dacă nu înceta, dacă el nu se oprea, ea avea să-şi piardă controlul... din nou. Din pricina unei toane, se trădase pe sine o dată pe ziua aceea. Aceasta nu era o toană, era... nu ştia ce era, dar era a lui, el o controla, şi era neobosit."

   - Doamna care se va mărita cu domnul Knight este mult mai frumoasă decât această tânără.
   El se relaxă şi zâmbi văzând supărarea lui Madeline - şi îşi coborî din nou privirea spre pieptul ei.
   Fiindcă în timpul examinării lui, sfârcurile ei se întăriseră şi începuseră să împungă materialul corsajului, iar ea îşi strânsese coapsele pentru a opri topirea interioară a trupului ei.
   Iar el se sprijini de spătarul scaunului de parcă ar fi fost foarte satisfăcut de rezultatele respingătoarei evaluări.
   - Exact asta gândeam şi eu.
   Lady Tabard dădu din cap.
   - După înfăţişare, e clar care este mai nobilă dintre cele două fete. Domnişoara de Lacy are o îndrăzneală a comportamentului şi o asprime a înfăţişării care indică apartenenţa la nobilimea inferioară.
   Madeline se gândi în treacăt să-i tragă un pumn - asta după ce-1 pocnea pe Gabriel, desigur.
   - Eu cred că este fermecătoare.
   Domnul Rumbelow îi făcu lui Madeline o plecăciune care i-ar fi câştigat inima dacă el n-ar fi fost un pasionat al jocurilor de noroc, iar ea n-ar fi fost de fapt ducesă.
   - Mulţumesc, spuse ea cu o uşoară răceală în voce.
   Thomasin se ridică.
   - Aş vrea să mă duc în camera mea. Domnişoară de Lacy, te rog, însoţeşte-mă!
   Gabriel şi domnul Rumbelow se ridicară, iar domnul Rumbelow sună din clopoţelul aflat lângă mâna sa.
   - Menajera vă va conduce în camera dumneavoastră.
   Thomasin ieşi din salon fără să se uite în urmă. Grăbită, Madeline lăsă jos ceaşca de ceai, îi făcu o plecăciune domnului Rumbelow şi o urmă.
   Thomasin rămase nemişcată în mijlocul dormitorului, cu braţele înţepenite pe lângă corp, cu pumnii încleştaţi.
   - Îl urăsc pe omul ăla!
   „Şi eu." Dar Madeline ştia că nu se gândeau la acelaşi bărbat.
   - Pe domnul Rumbelow?
   - Femeia aia şi tata vor să mă mărit cu el, dar eu nu vreau. N-o voi face. Mă voi mărita cu Jeffy, iar ei nu mă pot opri.
   Jeffy? Atenţia lui Madeline se mută înapoi la Thomasin de la contemplarea disperată a rochiilor acesteia mototolite din pricina împachetării şi întinse pe pat.
   - Cine-i Jeffy?
   Thomasin suspină ca o regină dintr-o tragedie.
   - Jeffy este iubirea mea adevărată.
   Madeline avea de făcut mai multe decât îşi imaginase. Trebuia să calce hainele şi trebuia să înlăture dificultăţile din viaţa lui Thomasin. Iar când tatăl ei ajungea acolo, trebuia să se descurce cu el.
   - Povesteşte-mi despre el.
   - Ştiam eu că pot să vorbesc cu tine.
   Ochii mari ai lui Thomasin se agăţară de Madeline.
   - De îndată ce am văzut cum i-ai făcut faţă femeii ăleia, am ştiut că eşti o adevărată forţă cu care nu e bine să te pui.
   - Chiar că sunt.
   O forţă cu care nu e bine să te pui, şi o femeie care, niciodată în viaţa ei, nu trebuise să calce o rochie. Nu credea că Thomasin îi putea fi de vreun ajutor, dar camerista cea năsoasă lăsase planşa de călcat întinsă între două mese, iar două fiare de călcat erau puse la încins. Cât de greu putea fi să calci o rochie?
   - Jeffy este singurul bărbat pe care l-aş putea iubi vreodată.
   Privirea lui Thomasin se împăienjeni când îi veni în minte o amintire dragă. E înalt şi este atât de frumos! E cel mai apreciat gentleman din ţinut şi şi-a coborât privirea asupra mea.
   - Hm. Este plăcut? Cinstit? Cumsecade?
   - Mai bine. E superb!
   - Îi place să stea de vorbă cu tine?
   Madeline puse una dintre rochiile lui Thomasin pe planşeta de călcat.
   - Îi place să danseze cu mine.
   Madeline nu auzise nimic de substanţă despre Jeffy, iar adoraţia de pe chipul lui Thomasin nu putea fi descrisă decât drept dragoste oarbă. Ceea ce nu prevestea nimic bun pentru povestea ei de amor. Ochii lui Madeline se îngustară în timp ce priveau cele două fiare de călcat. Avea nevoie de o mănuşă groasă pentru a apuca mânerele... Iată! Luă cârpa groasă, cu urme de arsuri.
   - Din ce familie provine?
   Chipul strălucitor al lui Thomasin se întunecă.
   - Ei bine... 
   Culese de pe fustă o scamă imaginară.
   - Presupun că nu foarte strălucită.
   Dar, dacă Jeffy era un om bun, ce conta? Gabriel era conte de Campion, provenind dintr-o familie chiar mai veche decât a ei, dar, când o cunoscuse pe ea, fusese un vânător de zestre. Pe ea n-o deranjase - la urma urmelor, puţini bărbaţi aveau o avere mai mare decât a ei. Apoi devenise jucător de cărţi şi ticălos, iar acum, revenise pentru a-i distruge din nou viaţa.
   - Nu este sărac! o asigură Thomasin. Tatăl lui e moşier, iar mama este fiica unui baron.
   Madeline îşi aminti vag că o văzuse pe camerista ei testând fierul. Îşi linse degetul şi îi atinse suprafaţa.
   -Merde!
   - Este o familie respectabilă! protestă Thomasin.
   - Scuză-mă! Să nu repeţi asta.
   Din câte îşi dădu seama Madeline, Thomasin nu recunoscuse înjurătura pe care ea o învăţase de la un soldat francez. O înjurătură despre care Eleanor îi spusese că nu trebuia s-o folosească niciodată.
   Punând fierul jos, Madeline îşi ţinu degetul deasupra ligheanului şi vărsă apă din carafă peste băşica formată.
   - Nu vorbeam cu tine, dragă. Ci cu fierul. E prea fierbinte.
   În orice caz, prea fierbinte pentru a-ţi pune degetul pe el. Oare era prea fierbinte şi ca să calce o rochie? Madeline nu ştia. Reveni la îndatoririle ei cu mult mai multă precauţie. Ducând fierul la planşeta de călcat, îl apăsă pe bumbacul delicat şi-îl ridică. Părea în regulă, poate puţin mai neted, dar asta era şi ideea.
   - Povesteşte-mi despre situaţia lui, o invită Madeline şi netezi o cută a fustei.
   De fapt, nu era atât de dificil!
   - Este singurul lor fiu.
   Thomasin se cuprinse în braţe, iar pe buze îi apăru un zâmbet visător.
   - Au un domeniu minunat alături de al nostru şi o avere foarte respectabilă.
   - Ce vârstă are Jeffy al tău?
   - Are 19 ani.
   „Prea tânăr."
   - Se pricepe la cai. Îl ajută pe tatăl lui să-i crească şi este atât de frumos în cămaşa lui cu mânecile suflecate, când călăreşte acele animale frumoase şi nobile.
   Evitând vraful de rochii, Thomasin se trânti pe pat şi îşi lăsă privirea să rătăcească pe baldachin.
   - Sunt nişte crescători faimoşi de cai.
   - Serios? Oare nu-i cunosc?
   - Familia Radley.
   - Da, o cunosc. Eleanor spune că sunt unii dintre cei mai buni crescători de cai din ţară.
   Eleanor trebuia să ştie, fiindcă era o călăreaţă prin excelenţă.
   - Ducesa zice asta?
   Ridicându-se în şezut, Thomasin îşi lovi palma cu pumnul.
   - O să-i spun tatei. Până să se însoare cu femeia aia, îl plăcea pe Jeffy. Dar femeia aia are aspiraţii înalte.
   - Le faci să sune de parcă ar fi o boală.
   Madeline folosea fierul cu o încredere tot mai mare. Cutele se netezeau. Ca orice altceva, călcatul nu presupunea decât puţină bunăvoinţă.
   - Chiar aşa este. Din cauza ei, eu şi Jeffy am fost despărţiţi, iar eu am fost silită să suport un sezon.
   Tonul plin de tragism al lui Thomasin o exaspera pe Madeline.
   Thomasin dădea dovadă de lipsă de înţelepciune. Calitate pentru care Madeline era pe drept faimoasă. Sau fusese, până la cumplita scenă de la Almack.
   Of, de ce se gândea la asta?... Ştia de ce. Pentru că-1 văzuse pe Gabriel, şi toate vechile amintiri îi sabotau liniştea. Trăgând adânc aer în piept, se decise să abordeze situaţia cu maturitate şi graţie. La urma urmelor, ştiuse că avea să se vadă cu Gabriel mai devreme sau mai târziu. întâlnirea tocmai avusese loc... mai devreme. Pe un ton repezit, spuse:
   - Un sezon nu e un lucru atât de cumplit.
   - Este în condiţiile în care sunt împinsă spre cineva atât de dezgustător ca domnul Rumbelow.
   - Da, n-o să funcţioneze. Presupun că atracţia o reprezintă marea lui avere, nu?
   - Da, draga de mama are capacitatea de a depista rapid banii murdari.
   Thomasin se cuibări pe perne.
   - Dar înaltei societăţi îi place foarte mult şi povestea romantică a trecutului său. Eu cred că ar trebui s-o verifice cineva, dar nimeni nu mă ascultă pe mine.
   - Cred că ai dreptate.
   Thomasin se ridică din nou.
   - Chiar crezi?
   Precauţia o făcu pe Madeline să adauge:
   - Totuşi, aş aprecia dacă ai păstra pentru tine această părere.
   Puse primul fier la loc pe grătarul şemineului şi, cu mare mândrie, atârnă pe umeraş prima rochie călcată.
   - Chiar că nu e foarte dificil, murmură ea. 
   Luă o altă rochie de pe pat, una din mătase de un verde primăvăratic.
   - Ce spune tatăl tău despre legătura cu Jeffy?
   - Tatei nu-i pasă.
   Madeline ridică întrebătoare o sprânceană.
   - Of, bine! 
   Thomasin se trânti pe spate cu o nefericire excesivă.
   - Zice că pot să mă mărit cu Jeffy după ce se termină sezonul, dacă mai vreau şi dacă mai vrea şi el, dar mă tem că, până la urmă, îi va face pe plac acelei femei.
   Madeline aranja cu grijă rochia pe planşetă, luă celălalt fier, îl legănă pentru a se răci puţin, apoi, cu ceva mai multă precauţie, îşi umezi degetul şi îl verifică. De data asta, şi-1 retrase la vreme pentru a evita arsura şi rânji triumfătoare.
   - Deci, tot ce trebuie să faci este să dovedeşti că ai avut parte de toate plăcerile sezonului, iar apoi îl vei avea pe Jeffy al tău.
   Foarte inteligent.
   - Am crezut că vei înţelege!
   - Înţeleg foarte bine. Tatăl tău crede că, dacă eşti cu adevărat îndrăgostită de Jeffy, iubirea ta va supravieţui. Aşa că... tot ce ai de făcut este să fii senzaţia sezonului, să dansezi, să zâmbeşti şi să flirtezi, iar la sfârşit, să-i spui tatălui tău că îl iubeşti pe Jeffy şi că vrei să te măriţi cu el.
   Entuziasmată, Madeline apăsă fierul pe mătase. De data aceasta, nu alunecă la fel de uşor, iar când Madeline îl ridică, văzu că mătasea arăta ciudat. Se încreţise şi se întărise puţin.
   În vreme ce Madeline se încrunta la mătase, Thomasin rosti:
   - Dar eu nu vreau să fiu o frumuseţe.
   - Fireşte că nu, spuse Madeline absentă. Să fii mereu admirată şi curtată trebuie să fie dificil, dar, pentru a-i dovedi tatălui tău că ai luat în serios acest sezon, mă tem că va fi necesar să faci un efort. 
   Încercă din nou fierul, iar de data aceasta mătasea deveni uşor maronie.
   - Este un sacrificiu pe care îl faci pentru Jeffy.
   - Da. Presupun că da. Dar am deja reputaţia că sunt...
   - Dificilă? Nu-ţi face griji, dragă! 
   Madeline dădu liniştitor din cap.
   - Vei face ce îţi zic eu şi, foarte curând, vei fi senzaţia sezonului.
   - Serios? Thomasin o privi neîncrezătoare. Cum?
   - Nu e mare lucru. Va trebui să flirtezi cu domnul Rumbelow, dar vei flirta cu toţi gentlemenii, aşa că nu va conta.
   Madeline se încruntă la mătase şi se aventură s-o întrebe:
   - Ştii ceva despre călcat?
   -Ce-i în neregulă? 
   Thomasin sări din pat. 
   - De ce...? 
   Zărind mătasea, icni şi se dădu îndărăt.
   - Rochia mea cea nouă. Ai distrus-o!
   Thomasin exagera.
   - Doar bucăţica asta.
   - Face parte din fustă. Şi e în faţă! Ce contează că e doar o bucăţică?
   Thomasin îşi încleşta mâna pe gât.
   - Femeia aia vrea s-o port în seara asta.
   Madeline o privi în ochi.
   - Dacă tu ştii cum să calci restul rochiei fără s-o distrugi, eu ştiu cum să salvez veşmântul şi cum să te fac o deschizătoare de drumuri în materie de modă.
   Thomasin se holbă neîncrezătoare la ea, cu gura uşor întredeschisă.
   - Ai o panglică? 
   Madeline putea prelua ingeniozitatea dovedită de Eleanor într-o situaţie similară din trecut.
   - Foarte lungă?
   - Da. Da, fireşte că am.
   - Dă-mi-o. Nu-ţi face griji, dragă. Până diseară, îţi voi da prima lecţie despre cum să transformi lămâile în limonada.

Capitolul 6

   Madeline porni pe coridorul pustiu, căutând ceva care să poată fi pus în mijlocul trandafirului din panglici pe care îl crease pentru rochia distrusă a lui Thomasin. O floare adevărată sau... se întrebă dacă vreunul dintre lachei era dispus să renunţe la un nasture auriu al livrelei sale.
   Reparaţia durase întreaga după-amiază, iar ea nu era la fel de pricepută precum Eleanor la astfel de lucruri, însă considerase că făcuse o treabă minunată cu acea rochie - şi cu Thomasin, pe care o convinsese să-şi ocupe locul potrivit în societate. Nu că se aştepta ca Lady Tabard să remarce şi să-i mulţumească pentru asta, dar...
   O mână ţâşni pe una dintre uşile deschise, o înşfacă pe Madeline de braţ şi o trase în cameră.
   Ea îi permise numai fiindcă ştia că era el. Îl recunoscuse după atingere. După îndrăzneală.
   - Gabriel! îi zâmbi cu răceală. Ce surpriză neplăcută!
   - Pentru amândoi.
   Închise uşa foarte încet, rămânând amândoi izolaţi în... - se uită în jur, la lucrurile masculine din încăpere - ceea ce, fără îndoială, era dormitorul lui. În cameră se aflau un şifonier înalt, o masă de toaletă, o oglindă înaltă. Patul era mare, suficient de larg pentru două persoane, în caz că el se decidea să-şi facă rost de o amantă...
   Madeline îşi îndepărtă imediat privirea. O uşă era deschisă spre unul dintre balcoane, iar o alta dădea spre un garderob.
   Având în vedere mărimea încăperii şi confortul oferit, ea îşi dădu seama că era un oaspete important. El o zgâlţâi uşor.
   - Ce naiba cauţi aici?
   Ea se uită la mâna lui aflată pe braţul ei, iar fiindcă el nu şi-o îndepărtă, i-o luă şi o azvârli de parcă ar fi fost o insectă scârboasă.
   - Tu m-ai tras aici.
   Probabil că el se schimba pentru cină, deoarece purta pantaloni negri şi şosete, dar cămaşa îi era descheiată la gât, iar eşarfa mototolită atârna nelegată. O domina la fel ca Dickie Driscoll când era extrem de dojenitor.
   - Nu glumi cu mine, Madeline! Ce cauţi la Chalice Hali?
   - Te-aş putea întreba acelaşi lucru. La urma urmelor, ai distrus deja viaţa unui om luându-i averea. 
   Totuşi, după neaşteptata şi însufleţită apărare pe care i-o luase Lady Tabard în dimineaţa aceea, Madeline consideră că nu era bine să continue în acea direcţie, aşa că se grăbi să contraatace:
   - Ai cheltuit-o deja pe toată?
   El o studie la fel cum făcuse şi în salon, dar, de data aceasta, atenţia care se concentrase asupra trupului se îndreptă spre chip.
   - Nu mi-ai răspuns la întrebare, aşa că o să-ţi pun alta. De ce faci pe însoţitoarea prostuţei ăleia mici?
   Ea se uită în ochii lui, dar cu dificultate. Avusese dintotdeauna o privire extrem de limpede, dar, înainte, această claritate fusese amestecată cu afecţiune. Acum, lipsită de căldură, privirea lui vedea prea mult, inclusiv nefericita incertitudine pe care ea o simţea atât de des... care o chinuia acum. Neliniştită, se îndepărtă de el.
   - Nu ţi-am răspuns pentru că nu am de ce să-ţi răspund.
   - Deci, ai de gând să faci o prostie. 
   O studie cu ochii îngustaţi în timp ce ea se îndreptă spre balcon, de unde privi către aleea unde opriseră ultimele trăsuri.
   - Sperasem că, în timpul petrecut departe, te vei maturiza, dar văd că optimismul meu a fost irosit aiurea.
   Acuzaţia lui aproape că o lăsă fără grai.
   - Sunt foarte matură. M-am născut matură.
   - Ai fugit.
   Era o acuzaţie la care nu avea ce să răspundă. Chiar fugise, îi aruncă o replică înţepată:
   - Dar nu de responsabilităţile mele. Ci de tine.
   La naiba! Nu fusese deloc înţelept să recunoască.
   - De ce ar fugi o femeie matură de un bărbat?
   - Nu de bărbat.
   Trase aer în piept. Gabriel făcea mereu să dispară tot aerul dintr-o încăpere.
   - Ci de bârfe. Am vrut ca bârfele să piară.
   - Patru ani... Da, au murit de-a binelea. Sunt moarte şi cu oasele curăţate de corbi.
   Ea îl studie încercând să-şi dea seama ce gândea. Acest lucru era întotdeauna dificil cu Gabriel. Cuvintele lui nu aveau un singur înţeles. În cazul lui Gabriel existau straturi peste straturi, iar când arăta astfel - de parcă se afla cu doi paşi înaintea ei şi plănuia să rămână aşa -, reuşea cu mare greutate să-i priceapă subtilităţile. Voia oare să spună că puternicele sentimente dintre ei erau moarte?
   Foarte bine... Aşa şi trebuia să fie. Era conştientă că nu exista altceva decât uşurare. Nimic altceva decât uşurare.
   - Asta-i ideea! rosti ea pe un ton încurajator. Ştiam eu că putem ajunge la o înţelegere. Eu n-ar fi trebuit să fac scena aia. Am greşit.
   Era o recunoaştere fantastică, iar ea fu sigură că el avea să aprecieze. Doar că nu o făcu.
   - Ai greşit.
   Ea aşteptă ca şi el să-şi ceară scuze. însă el adăugă:
   - Ţi-ai încălcat promisiunea pe care mi-ai făcut-o.
   - Poftim?
   - Ai jurat că vei fi soţia mea. Data era stabilită. Anunţul era publicat în Times. Ţi-ai încălcat promisiunea.
   Ea se înfurie puţin. Mânie stârnită cu atât mai uşor din cauza propriei vinovăţii. O ducesă de Magnus nu-şi încălca niciodată cuvântul. Era un crez al familiei - dar ea o făcuse totuşi.
   - N-ar fi trebuit să joci în condiţiile în care ştiai ce părere am despre asta.
   - A fost vorba de putere, draga mea. Dacă n-aş fi câştigat averea aceea, ai fi condus fără milă căsnicia noastră, aşa cum faci cu vieţile tuturor.
   - Doar că acum nu mai există nicio căsătorie - nedreptatea acuzaţiei lui o jignise -, iar eu nu conduc viaţa nimănui! Pur şi simplu, fac lucruri pe care alţi oameni sunt prea leneşi să le înfăptuiască, pentru ca totul să fie aşa cum trebuie.
   - Serios? 
   Tonul lui era batjocoritor.
   - Unde-i Eleanor?
   Madeline dădu să-i explice, apoi închise gura.
   - Lasă-mă să ghicesc! 
   O privi în timp ce ea se îndreptă spre măsuţa de toaletă şi atinse periile cu mânere de argint şi paharul folosit la bărbierit.
   - Ai trimis-o pe verişoara ta Eleanor la domnul Knight pentru a-şi cere scuze în numele tău deoarece mereu, i-ai spus că este prea timidă, aşa că o arunci în apă adâncă şi n-are de ales, ori se îneacă, ori înoată.
   - N-o să păţească nimic.
   Eleanor nu avea să păţească nimic.
   - Dacă nu se îneacă. Domnul Knight nu este deloc un bărbat cumsecade.
   Vreme de o clipă, îndoiala o cuprinse pe Madeline. Apoi îşi aminti de vitejia lui Eleanor în faţa focului - a focului francezilor - şi se relaxă.
   - O să se descurce. E exact ca Jerry. Are profunzimi nebănuite. Trebuie doar să le descopere.
   Colţurile gurii lui Gabriel se arcuiră în jos.
   - Jerry.
   - Jerry. Fratele tău vitreg.
   Zâmbi amintindu-şi cu drag de timi ­ dul şi fermecătorul băiat care avea vârsta ei, dar care părea mult mai tânăr.
   - Ce mai face?
   - A murit.
   - A murit? 
   Se împletici un pas îndărăt, prea şocată de veste ca să răspundă cu platitudinile obişnuite.
   - Cum? De ce?
   - A fost ucis la Trafalgar.
   Buzele lui Gabriel abia se mişcară, iar ochii îi erau verzi şi reci ca Marea Nordului.
   - Atunci, a murit ca un erou.
   Un comentariu stupid, deloc o alinare pentru un frate îndu rerat, în ciuda aparentei lipse de emoţii a lui Gabriel, ea ştia că îl durea. Jerry fusese fiul celei de-a doua soţii a tatălui său şi îl adorase pe Gabriel, încercând să-1 imite. Gabriel îl protejase de elementele abjecte ale societăţii. Nu se avuseseră decât unul pe celălalt, fără alte rude.
   - O pierdere inutilă a unui om bun, rosti Gabriel.
   În cele din urmă, ea reuşi să articuleze cuvintele pe care ar fi trebuit să le spună de la bun început.
   - Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Şi pe mine mă doare moartea lui.
   Cu un prim gest spontan faţă de Gabriel, întinse mâna spre el.
   El o privi, dar nu se clinti.
   Lăsând mâna să-i cadă, ea se întrebă ce altceva ar putea zice, cum ar putea îndrepta lucrurile. Dar asta era dincolo de puterile ei - în faţa sa se afla un bărbat cinic, furios, iar ea avea să fie norocoasă dacă scăpa teafără în urma răzbunării lui.
   - Îmi pare rău, repetă ea.
   Retragerea era cea mai bună parte a curajului, aşa că se îndreptă spre uşa închisă, spre libertate.
   - Mica noastră reuniune s-a sfârşit.
   El se repezi, mişcându-se cu o graţie şi cu o viteză ciudate, care le făceau pe femei să-1 privească... iar pe bărbaţi să ezite în a-1 provoca. Postându-se între ea şi uşă, îi ordonă:
   - Spune-mi ce cauţi aici îmbrăcată atât de modest şi pretinzând că eşti însoţitoare.
   Avea s-o ţină captivă pentru totdeauna dacă nu se conforma.
   Şi, serios, ce conta? Gabriel nu-i putea face nimic.
   - Vreau să-1 opresc pe tata să joace.
   - Nu se află aici.
   - O să vină. Crezi că tata are voinţa să se ţină deoparte de un astfel de joc?
   - E posibil. N-a jucat mult cât ai fost plecată.
   Ea rosti cu amărăciune:
   - Doar că m-a pierdut jucând cu un străin.
   - A fost momit.
   Furia şi suspiciunile ei se stârniră.
   - Se pare că ştii multe despre asta. Ai fost acolo? Ai ajutat la momirea lui?
   Apropiindu-se, el o înghesui între scrin şi perete. Rosti cu pauze între cuvinte:
   - Eu... nu... joc.
   Asta era atât de palpabil neadevărat, încât ea abia reuşi să vorbească.
   - Ultima dată când te-am văzut, tocmai câştigaseşi. Acum, urmăreşti un alt succes.
   - Spre deosebire de restul servitorilor tăi, Excelenţă...
   - Nu-mi spune aşa.
   - Cum? 
   Se prefăcu surprins.
   - Excelenţă? Dar ceilalţi aşa îţi spun, iar tu le răspunzi politicoasă. Şi eşti ducesă de Magnus.
   Avea un mod deosebit de a o irita, iar acum, era în formă maximă.
   - Viitoare ducesă, şi nimeni nu-mi zice „Excelenţă" pe tonul ăsta.
   - Voi încerca s-o mulţumesc pe Excelenţa Ta cu tonul vocii mele.
   Ea scrâşni din dinţi. Nu avea să câştige. Nu în faţa lui Gabriel.
   - După cum ziceam, Excelenţă, spre deosebire de restul servitorilor tăi, rostul vieţii mele nu este să-ţi fac pe plac.
   Îşi trecu degetul peste obrazul ei.
   - Decât într-un singur şi foarte important mod.
   Ea îşi smuci capul spre spate.
   - Nu face asta!
   - Nu? De ce nu? Nimeni nu ştie ce-am făcut noi doi în noaptea aceea. Ţi-am spus că bârfele au pierit. îi mângâie din nou obrazul. Dar dreptul meu nu.
   De data aceasta, ea îi lovi mâna pentru a o îndepărta, cu putere.
   - Despre ce drept vorbeşti?
   De parcă n-ar fi ştiut.
   - Dreptul meu asupra ta. Nu-ţi aminteşti, iubito?
   Aplecându-se spre ea, trase aer în piept de parcă i-ar fi inspirat mirosul.
   - Te-am revendicat în noaptea aceea, după magnifica scenă pe care ai făcut-o la Almack.
   Fireşte că îşi amintea. Chiar şi acum, inima începu să-i bată mai repede.
   - Nu-ţi recunosc niciun drept.
   Apropiindu-se şi mai mult, el spuse:
   - Evident, altminteri n-ai fi îndrăznit să mă părăseşti după ce mi te-ai dăruit.
   - Tu m-ai luat!
   - Ne minţim singuri, nu? Eşti atât de laşă! Mereu, ai fost laşă, dar ai ascuns-o atât de bine.
   Vocea lui deveni o şoaptă.
   - Până şi pe mine... m-ai păcălit.
   - Nu sunt laşă.
   - O fricoasă disperată.
   - Cum poţi să spui asta?
   - Dar tu cum poţi să spui că te-am „luat"? La început, te-ai luptat să scapi de mine. în clipa următoare, te-ai agăţat de mine şi m-ai muşcat, chiar de buză. îşi atinse colţul gurii. M-ai muşcat suficient de tare, încât să-mi dea sângele.
   Pieptul ei se ridică şi coborî în timp ce ea privi orbeşte în trecut. 

 .....................................