Dracula, Bram Stoker

 .............................................

4-7

 

         Înainte să-l ajung,  bolnavul se cățără pe camion și-l apucă pe unul dintre vizitii, trăgându-l jos și izbindu-l cu capul de caldarâm. Dacă nu l-aș fi înșfăcat numaidecât, cred că-l omora pe loc, acolo.

   Celălalt camionagiu sări și el jos de pe capră și-l plezni peste cap pe Reinfeld cu coada biciului. A fost o lovitură năprasnică, însă cred că bolnavul nu simțea nimic, căci înhățându-l și pe cel de-al doilea camionagiu se lupta cu noi 3, scuturându-ne în toate părțile, ca pe niște pisoi. Știți că eu nu sunt tocmai slăbuț; ceilalți 2, barem, arătau ca niște mastodonți.

   Mai întâi s-a bătut în tăcere, încă cum tocmai începusem să-l stăpânim, iar supraveghetorii îi treceau după cap cămașa de forță, se porni să zbiere: „Nu! N-o să le meargă! N-am să-i las să mă jefuiască! N-am să-i las să mă omoare bucățică cu bucățică! Voi lupta pentru Domnul și Stăpânul meu!” și alte asemenea aiureli fără noimă. Ne-a fost însă, deosebit de greu să-l băgăm îndărăt în casă și să-l târâm în camera capitonată. Unul dintre supraveghetori, Hardy, și-a scrântit un deget. I l-am pus la loc și acum nu-l mai doare.

   Cât despre camionagii, la început ne-au amenințat cu intentarea unui proces de daune. În amenințarea lor se ascundea, totuși, necazul de a fi fost amândoi smintiți în bătaia de un om slab la minte. Ziceau că dacă nu i-ar fi spetit căratul lăzilor acelea grele, ar fi terminat repede cu el. Mai explicau înfrângerea și prin uscăciunea extremă la care îi condamnă natura prăfoasă a meseriei. Am înțeles numaidecât unde băteau; după un pahar țeapăn de tăie, poate chiar două, și după ce le-am strecurat câte un sovereign în palmă, atacul lor încetă brusc.

   Le-am luat numele și adresele, pentru cazul în care ar fi necesar, și anume: Jack Smollet, din Dudding`s Rents, King George`s Road, Great Waltworth și Thomas Snelling, Peter Parley`s Row, Guide Court, Bathnal Green. Amândoi lucrează la Harris și fiii, Companie de transporturi și expediție maritimă, Orange Master`s Yard, Soho.

   Vă voi ține la curent cu orice eveniment interesant și vă voi telegrafia urgent, dacă se va întâmpla ceva important.

Al dvs. devotat,

Patrick Hennessey

 

Scrisoarea de la Mina Karker către Lucy Westenra

(nedeschisă de destinatară)

 

   18 septembrie

   Prea scumpă Lucy

   Ne-a lovit o mare nenorocire. Dl. Hawkins s-a prăpădit pe neașteptate. Unii ar putea să nu înțeleagă pentru ce suntem atât de îndurerați, însă amândoi îl iubeam așa de mult, încât ni se pare cu adevărat că am pierdut un părinte. Jonathan este foarte mâhnit. Nu numai că l-a rănit moartea bietului om, cu care era prieten de o viață, care-l trata ca pe fiul său și i-a lăsat o avere pentru oameni modești ca noi, dar se mai întâmplă încă ceva. Jonathan spune că marele număr de responsabilități care-i incumbă acuma îl fac nervos. Începe să se îndoiască de sine. Încerc să-l încurajez și încrederea mea în el îl ajută să-și recapete credința în sine însuși. Dar acesta sunt și urmările încercărilor prin care a trecut. Este atât de trist ca un om cu o fire ca a lui, blândă, puternică, simplă și nobilă, pe care o punea în valoare ajutorul scumpului nostru prieten, ce-l ridicase în puținii ani de la rangul de secretar la acela de maestru, să fie atât de strivită, încât să nu-l mai recunoști!

   Iartă-mă, draga mea, dacă te amărăsc cu supărările mele, în mijlocul fericirii tale, dar, dragă Lucy, trebuie să mărturisesc cuiva în ce hal de încordare trăiesc - făcând pe curajoasa față de Jonathan și îndemnându-l să aibă curaj - și fără să am cui mă destăinui. Mă apucă groaza când mă gândesc că va trebui să plecăm peste 2 zile la Londra, căci sărmanul bătrân a lăsat cu limbă de moarte să fie înmormântat lângă tatăl său. Cum nu are pe nimeni, Jonathan se va ocupa de îndeplinirea ultimelor sale dorinți.

   Voi încerca să trec să te văd, scumpa mea, fie și numai pentru câteva minute. Iartă-mă că te-am tulburat.

A ta, cu drag,

Mina Harker

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   20 septembrie. Numai hotărârea și obișnuința mă determină să notez aici, noaptea asta. Sunt atât de nefericit, de abătut și de sătul de lume și de toate, chiar și de propria-mi viață, încât puțin mi-ar păsa dacă aș auzi în clipa asta fâlfâitul de aripi al îngerului morții. Au tot fâlfâit aripile acestea, cu moartea mamei lui Lucy și a tatălui lui Arthur, și acum... dar să continui.

   L-am înlocuit la timp pe Van Helsing, la căpătâiul lui Lucy. L-am sfătuit pe Arthur să se ducă să se odihnească și, la început, n-a vrut. A plecat numai când i-am explicat că vom avea poate nevoie de el în cursul zilei și că nu trebuie să fim cu toții frânți de oboseală tocmai când s-ar putea să fim folositori lui Lucy. Van Helsing s-a arătat foarte îndatoritor față de el.

   - Hai, fiule, i-a spus, vino cu mine. Ești abătut și obosit, ai avut multe supărări și chinuri sufletești care ți-au pus la încercare tăria, asta o știm. Să nu rămâi singur, căci a sta singur înseamnă a-ți spori temerile și presimțirile. Să trecem amândoi în salon, unde arde un foc bun și sunt 2 canapele. Eu am să mă culc pe una din ele, tu pe cealaltă, și așa, o să ne consolăm unul pe altul, chiar dacă n-o să ne spunem nimic și chiar dacă ne va cuprinde somnul.

   Arthur coborî împreună cu el, după ce privi cu înflăcărare chipul lui Lucy, aproape tot atât de alb ca fața pernei pe care stătea culcată. Zăcea pe deplin nemișcată, iar eu mi-am rotit privirile prin încăpere ca să văd dacă totul era cum trebuie. Am văzut că Profesorul folosise mai departe în odaie, ca și în cealaltă, usturoiul. Frecase pretutindeni canaturile ferestrelor iar în jurul gâtului fetei, peste baticul de mătase pe care i-l legase Van Helsing, atârna o cunună puternic mirositoare, împletită cu aceleași flori. Lucy respira șuierător, fața îi arăta groaznic, cu gura deschisă și gingiile livide.

   În lumina puțină și tremurătoare, dinții-i păreau încă mai lungi și mai ascuțiți decât în cursul dimineții. Mai cu seamă prin nu știu ce efect de lumină, caninii îi păreau și mai lungi și mai ascuțiți decât ceilalți dinți. M-am așezat lângă pat, iar ea s-a mișcat, ca și când ar fi suferit. În același moment s-a auzit un fâlfâit surd de aripi și o izbitură în geam. M-am îndreptat în vârful picioarelor într-acolo și am ridicat încet un colț al transperantului.

   Era lună plină și am putut vedea că zgomotul îl făcea un liliac mare care dădea târcoale, atras desigur de lumina totuși atât de slabă din odaie, și care se tot izbea cu aripile de geamuri. Când m-am întors la locul meu, Lucy se mișcase în somn și-și dăduse la o parte ghirlanda de flori de usturoi de la gât. I-am pus-o la loc cât mai bine și am continuat s-o veghez.

   Curând apoi se deșteptă și am încercat să-i dau să mănânce ceva așa cum indicase Van Helsing. De-a s-a atins de mâncare, sfârșită. Nu părea să mai continue acea luptă pentru viață, cu care întâmpinase până atunci boala. M-am izbit faptul că de îndată ce și-a recăpătat cunoștința, a strâns mai aproape ghirlanda de flori de usturoi. Era într-adevăr straniu cum, de câte ori cădea în acea stare letargică, cu respirația șuierătoare, dădea la o parte ghirlanda de flori, și cum o punea de îndată la loc, când te trezea.

   La orele 6 dimineața, Van Helsing a venit să mă schimbe. Arthur adormise, iar el îi cruțase somnul. Când privi obrajii lui Lucy, i-am auzit fluieratul scurt, din adâncul rărunchilor. Îmi murmură:

   - Ridică transperantul, vreau lumină!

   Apoi se aplecă deasupra lui Lucy, aproape atingându-i obrazul și începu s-o examineze cu mare atenție. Dădu la o parte florile și desfăcu baticul de mătase care-i înconjura gâtul. Tresări, l-am auzit strigând „Mein Gott!” de parcă s-ar fi sufocat.

   M-am aplecat și am privit și eu, de m-au trecut fiori reci.

   Rănile de pe gât dispăruseră cu desăvârșise.

   Timp de minute întregi, Van Helsing rămase privind-o, împietrit. Apoi se întoarse spre mine și-mi spuse calm:

   - E pe moarte. Nu va mai dura mult. Bagă însă bine de seamă că va fi o mare deosebire dacă va muri trează sau în somn. Trezește-l pe bietul băiat, adu-l aici, ca s-o vadă pentru ultima oară; are încredere în noi și i-am promis.

   Am coborât în sufragerie și l-am sculat din somn. Era năucit, dar când a văzut razele de soare pătrunzând prin jaluzele a crezut că dormise prea mult și s-a speriat. I-am dat asigurări că Lucy dormea încă și i-am spus cât de blând am fost în stare că și Van Helsing și eu ne temeam că sfârșitul e aproape.

   Când am intrat în odaie am putut vedea că Van Helsing, cu chibzuința sa caracteristică, aranjase totul, pentru ca lucrurile să fie la locul lor și să arate bine. Pieptănase până și părul lui Lucy, care se răsfira acum pe pernă, cu frumoasele lui reflexe de totdeauna.

   Ea deschise ochii, când ne simți intrând și spuse, în șoaptă:

   - Arthur, o, iubitule! Sunt atât de fericită că ai venit!

   El se aplecă s-o sărute, dar Van Helsing îl împiedică:

   - Nu, îi murmură, nu încă! Ia-i mai bine mâna, are s-o reconforteze mai bine.

   Atunci Arthur îi luă mâna și îngenunche lângă ea, privindu-i trăsăturile blânde care se armonizau cu frumusețea angelică a ochilor. Ochii ei se închiseră încetul și o cuprinse somnul. Timp de o părere, pieptul i se ridică, într-o respirație scurtă și grea, ca a unui copil obosit.

   Apoi, pe neobservate, se produse acea schimbare ciudată. Respirația i se făcu șuierătoare, gura i se deschise, iar gingiile livide, retrase de pe dinți, dezvăluiră dinții mai lungi și mai ascuțiți decât oricând.

   În acea stare de somn, vagă, inconștientă, ea deschise ochii, ce rotiră o privire aspră și tristă totodată, și glăsui cu o voce voluptoasă și catifelată, pe care nu i-o mai auzisem niciodată:

   - Arthur, iubitule, sunt atât de fericită că ai venit! Sărută-mă!

   Arthur se aplecă numaidecât s-o îmbrățișeze, dar chiar în clipa aceea Van Helsing care, ca și mine, tresărise auzind-o cum vorbește, se năpusti asupra lui, apucându-l cu amândouă mâinile după gât și trăgându-l îndărăt cu o putere pe care nu i-o bănuisem, îi strigă de răsună toată încăperea:

   - Pentru viața ta, nu! Nu fă asta pentru sufletul tău și al ei! și i se înfipse în față, ca un leu gata de atac.

   Arthur rămase atât de uluit că nu mai știu o vreme nici ce să facă, nici ce să zică; înainte însă de a se lăsa pradă mâniei, își dădu seama unde se află și în ce împrejurare și se așeză în tăcere, așteptând.

   N-o pierdeam o clipă din ochi pe Lucy, ca și Van Helsing, și-i văzurăm fața schimonosită de un spasm de turbare; dinții ascuțiți îi scrâșnită. Apoi închise ochii și începu să respire cu greutate.

   Aproape de îndată îi deschise iar, plini de blândețe și ridicând mâna străvezie o apucă pe aceea mare și brună a lui Van Helsing; ducând-o la buze, o sărută.

   - Prietene credincios, spuse ea cu o voce pierită dar vibrând de patos, o, prietene incomparabil, al meu și al lui. Veghează asupra lui, redă-i pacea!

   - Îți jur! spuse el solemn, îngenunchind în fața ei și apucându-i mâna, ca unul care depune un jurământ.

   Apoi se întoarse către Arthur, spunându-i:

   - Vino, băiatul meu, i-ai mâna și sărut-o pe frunte, o singură dată.

   Ochii li se întâlniră, în locul buzelor; așa s-au despărțit.

   Ochii lui Lucy se închiseră, iar Van Helsing, care o supraveghease tot timpul, îl luă pe Arthur de braț și-l îndepărtă de pat. Se mai auziră câteva raluri, care încetară brusc.

   - Totul s-a terminat, spuse Van Helsing. A murit!

   L-am luat pe Arthur de braț și am coborât cu el în sufragerie, unde s-a prăbușit pe un scaun, acoperindu-și fața cu mâinile și hohotind într-un fel care-mi sfâșia inima.

   Când m-am întors în dormitor, l-am găsit pe Van Helsing privind-o pe Lucy mai sumbru ca oricând. O oarecare schimbare se petrecuse pe fața moartei. Moartea îi redase o parte din frumusețe, căci sprâncenele și obrajii își regăsiseră ceva din linia unduioasă; chiar buzele își pierduseră paloarea mortală. S-ar fi zis că sângele, nemaifolosit acum la muncile inimii, se îndeletnicea să îmblânzească, pe cât putea, trăsăturile aspre ale morții.

   Stăteam alături de Van Helsing și i-am spus:

   - În sfârșit, biata fată se odihnește! Suferințele ei au luat sfârșit!

   Se întoarse către mine și-mi răspunse cu gravitate:

   - Vai, nu! Dimpotrivă, de abia încep!

   Când l-am întrebat ce vrea să spună, dădu doar din cap și-mi zise:

   - Încă n-a venit clipa să acționăm. Să așteptăm și să vedem.

 

CAPITOLUL XIII

Jurnalul doctorului Seward

(continuare)

 

   S-a hotărât ca ceremonia funebră să aibă loc chiar a doua zi, pentru ca Lucy și mama ei să poată fi înmormântate în același timp.

   M-am ocupat de toate formalitățile și serviciul de pompe funebre a dovedit că personalul său era întristat cu același aer se suavă obsecviozitate ca și patronul său. Chiar și femeia însărcinată cu ultima toaletă a moartei îmi spuse pe un ton confidențial, pe jumătate familiar, pe jumătate profesional, pe când ieșea din camera mortuară:

   - Un cadavru într-adevăr splendid, domnule. Un adevărat privilegiu să-l prepari. Nu spun vorbă mare, dar va ridica creditul stabilimentului nostru.

   Am remarcat faptul că Van Helsing nu s-a dezlipit de casă, poate și ca să n-o lase pe mâna slugilor. De altfel nu aveam la cine recurge și cum Arthur urma să ia parte a doua zi la înmormântarea tatălui său, noi n-am putut anunța pe nimeni din cei care ar fi fost îndrituiți să participe la ceremonia funebră a lui Lucy.

   Ținând seama de împrejurări, Van Helsing și cu mine am procedat singuri la examinarea hârtiilor rămase. Mai cu seamă profesorul voia să cerceteze personal hârtiile lui Lucy. L-am întrebat de ce, fiindcă mă temeam că el, ca străin, ar putea să nu cunoască în amănunt limba engleză și, prin urmare, să aibă ulterior anumite încurcături. Mi-a răspuns:

   - Știu. Uiți că sunt și doctor în drept, nu numai în medicină? Dar aici nu este vorba propriu-zis de drept. Ți-ai dat seama de asta când l-ai evitat pe coroner. Nu numai pe el trebuie să-l ocolesc. Trebuie să mai fie și alte hârtii ca astea... și scoase din portofel memorandumul pe care-l ascunsese la sân Lucy și pe care mai apoi îl rupsese prin somn.

   - Dacă afli ceva despre avocatul răposatei doamne Westenra, sigilează toate actele găsite și scrie-i chiar noaptea asta. Eu am să veghez în odaia asta și în fosta cameră de culcare a domnișoarei Lucy, unde, poate, mai găsesc ceva. Nu e bine ca gândurile ei cele mai tainice să cadă în mâinile unor străini.

   M-am dus la lucrul meu și în mai puțin de jumătate de ceas am găsit numele și adresa avocatului doamnei Westenra, căruia i-am scris. Toate hârtiile sărmanei moarte erau în ordine; între ele se aflau și instrucțiuni precise privind locul înmormântării.

   De abia sigilasem scrisoarea când, spre surprinderea mea, Van Helsing intră în odaie, zicându-mi:

   - Pot să-ți fiu de vreun ajutor, prietene? Nu mai am nimic de făcut și, dacă vrei, îți stau la dispoziție.

   - Ai găsit ceea ce căutai? l-am întrebat.

   - N-am căutat ceva anume. Speram numai să găsesc - și am găsit - câteva scrisori, un scurt memorandum și un jurnal abia început. Le-am și luat și am să te rod să nu aduci deocamdată vorba despre ele. Mâine seară am să-l văd pe bietul băiat și, cu autorizația sa, vom face uz de aceste materiale.

   După ce am terminat tot ce mai era de făcut îmi spuse:

   - Și acum, la culcare. Avem amândoi nevoie de somn, de refacere. Mâine vom avea multe de făcut, însă noaptea asta nu mai e nevoie de noi, din păcate!

   Înainte de a ne retrage, am trecut s-o mai vedem pe biata Lucy. Antreprenorul de pompe funebre se străduise fără îndoială să facă tot ce putea, căci odaia se transformase într-o mică capelă. Erau minunate flori albe, pentru a face moartea pe cât mai puțin respingătoare cu putință. Lințoliul îi acoperea fața; când profesorul îl ridică cu un gest cucernic, am tresărit amândoi de frumusețea ce ni se înfățișă, luminată de flacăra marilor lumânări de ceară. În moarte, Lucy își redobândise întreaga frumusețe, iar ceasurile care trecuseră, în loc să lase urmele alterării, îi înapoiaseră frumusețea din timpul vieții, încât nu-mi puteam crede ochilor că mă aflu în fața unui mort.

   Profesorul o privea cu un aer grav. El nu o iubise așa cum o iubisem eu și nu avea lacrimi în ochi. Îmi spuse:

   - Rămâi aici până mă întorc, și ieși din încăpere.

   Se întoarse cu un braț de flori de usturoi sălbatic, scoase din coletul ce aștepta în hol, dar care rămăsese nedesfăcut, le presără printre celelalte și, de asemenea, în jurul patului. Apoi scoase din jurul gâtului, de sub guler, un mic crucifix de aur și-l puse pe buzele moartei. Întinse la loc lințoliul, după care ne-am retras.

   Mă pregăteam de culcare când îmi bătu la ușă și intră, spunându-mi de-a dreptul:

   - Mâine, să-mi aduci, înainte de căderea nopții, instrumentele de autopsie.

   - Trebuie să facem autopsie?

   - Da și nu. Vreau să fac o operație, nu însă cea la care te gândești. Lasă-mă să-ți explic, dar să nu sufli o vorbă nimănui. Vreau să-i despart capul de trunchi și să-i îndepărtez inima. Ce, tu, chirurg, să pari atât de șocat? Aș fi vrut să nu las să treacă noaptea asta, dar m-am gândit la Arthur. Va veni mâine, după înmormântarea tatălui său și când va vrea s-o vadă, s-o vadă așa. Atunci, după ce va fi închis sicriul, poate ziua următoare, noi ne vom întoarce, de îndată ce toată lumea va dormi. Vom deșuruba sicriul și vom face autopsia. Pe urmă vom pune totul la loc, așa încât afară de noi să nu știe nimeni nimic.

   - Dar la ce pot servi toate astea? Fata a murit. De ce să-i mutilezi sărmanul corp fără nicio necesitate? Și dacă această operație post-mortem nu are rost și nu folosește nimănui, nici moartei, nici nouă, nici științei, nici măcar cunoașterii omenești, atunci la ce bun? E ceva monstruos!

   - Prietene, știu ce rănită ți-e inima și te iubesc cu atât mai mult, cu cât știu că sângerează mai tare. Dacă aș putea, aș lua asupra mea povara care te apasă. Sunt însă lucruri pe care tu nu le știi, pe care le vei afla și-ai să fii mulțumit că nu ți le-am dezvăluit mai devreme, căci nu sunt lucruri plăcute. Nu te-a uluit, ba chiar îngrozit faptul că nu i-am îngăduit lui Arthur să-și îmbrățișeze logodnica, deși ea era pe moarte și l-am tras departe de pat, cu toată puterea? Ba da! Și ai văzut cum îmi mulțumea, cu acele priviri muribunde, din ochii ei atât de frumoși, cu vocea aceea atât de slăbită, cum mi-a sărutat mâna asta bătrână și m-a binecuvântat? Sigur ai văzut. Și nu m-am auzit când i-am jurat că voi face tot ce trebuie ca să închidă ochii liniștită? Ba da! Și dacă mă apuc de lucru fără tragere de inimă, pentru că prietenul meu nu mai crede în mine, voi lucra cu atât mai greu și mă voi simți cu atât mai singur, tocmai când am nevoie de ajutor și de curaj!

   Tăcu o clipă, apoi continuă, cu gravitate:

   - Prietene John, ne așteptă zile stranii și cumplite. Să fim uniți ca unul singur, ca să putem duce la bun sfârșit ceea ce am început. Vei avea încredere în mine?

   I-am strâns mâna și i-am făgăduit. Pe urmă i-am deschis ușa și l-am urmărit din ochi până a intrat în odaia lui și a închis ușa după el. Pe când stăteam nemișcat am văzut-o pe una din servitoare trecând în vârful picioarelor pe coridor, fără să mă simtă, căci era cu spatele, și intrând în odaia unde era expusă Lucy. Scena m-a mișcat. O biată fată învingându-și teama pe care în chip firesc i-o inspira moartea, spre a se duce singură la căpătâiul stăpânei dragi, și pentru ca astfel sărmanele rămășițe să nu rămână singure înainte de a se înfățișa eternității.

   Trebuie că am dormit îndelung și profund, căci era ziua-n amiaza mare când mă trezi Van Helsing, intrând în odaie. Se aplecă asupra mea și-mi zise:

   - Inutil să te mai deranjezi cu instrumentele; am renunțat la autopsie.

   - Pentru ce? l-am întrebat eu, căci cuvintele lui solemne din timpul nopții mă impresionaseră puternic.

   - Pentru că, îmi spuse el pe un ton grav, pentru că e prea târziu - sau prea devreme. Privește!

   Și-mi arătă micul crucifix de aur.

   - A fost furat în timpul nopții.

   - Cum furat? Doar îl ai în mână!

   - L-am luat înapoi de la nemernica aceea care l-a furat, de la o femeie care jefuiește morți și vii. Își va primi pedeapsa neapărat, însă nu prin mine. Nu știe ce-a făcut, și din cauza asta e vinovată doar de furt. Acum trebuie să așteptăm.

   Altceva nu mai spuse și ieși lăsându-mă cu un nou mister de dezlegat, cu o nouă încurcătură de rezolvat.

   Dimineața a fost mohorâtă, dar către prânz sosi avocatul, domnul Marquand, aparținând biroului Wholeman și fiii, Marquand și Lidderdale. A fost amabil și a arătat multă înțelegere pentru ceea ce făcusem, luând asupră-și toate formalitățile în detaliu.

   În timpu mesei ne-a spus că doamna Westerna se așteptase tot timpul la un atac de inimă și că-și pusese hârtiile în cea mai desăvârșită ordine. Ne-a mai informat că, lăsând deoparte o anumită proprietate inalienabilă a tatălui lui Lucy, care, acum, în lipsa unor moștenitori direcți, va reveni unei ramuri îndepărtate a familiei, întreaga moștenire, imobiliară și mobilă, va reveni în exclusivitate domnului Arthur Holmwood. Apoi, continuă:

   - Sincer vorbind, noi am făcut tot posibilul ca să împiedicăm asemenea dispoziții testamentare și i-am demonstrat că anumite împrejurări ar fi putut s-o lase pe fiica ei fără un sfanț și chiar s-o împiedice să acționeze în deplină libertate când ar fi vrut să se mărite. Într-adevăr, ne-am opus așa de tare, încât ne-am și certat, căci ne-a întrebat dacă suntem sau nu gata să-i îndeplinim dorințele. Bineînțeles că n-am avut altă alternativă decât să acceptăm. În principiu, noi avem dreptate și în 99 de cazuri dintr-o sută, și am fi dovedit, prin logica evenimentelor, precizia afirmațiilor noastre. Dar trebuie să admit cu sinceritate că în cazul de față orice alt gen de dispoziție ar fi făcut imposibilă îndeplinirea dorințelor ei. Întrucât a decedat înaintea fiicei ei, aceasta a intrat în posesia proprietății și chiar dacă nu i-ar fi supraviețuit decât 5 minute maică-sii, proprietatea ei - în cazul că n-ar fi lăsat testament, iar în cazul de față ar fi fost practic imposibil să lase - ar fi urmat regimul bunurilor fără testament. Într-un asemenea caz, lordul Godalming, cu toată calitatea sa de prieten iubit, n-ar fi avut niciun drept, iar moștenitorii, chiar îndepărtați, nu și-ar fi alienat bunurile ce le reveneau de drept, din rațiuni sentimentale, privind un străin. Vă asigur, scumpii mei domni, mă bucur de acest rezultat, mă bucur cu adevărat.

   Era un om cumsecade, dar satisfacție sa în acest domeniu limitat care îi privea profesia, față de tragedia care ne lovise, ilustra cât sunt în stare să înțeleagă alții.

   N-a mai rămas multă vreme, dar ne spuse că va reveni în târziul zilei, ca să se întâlnească cu lordul Godalming. Într-o măsură, totuși, vizita sa ne-a mai ușurat, căci ne-a asigurat că anumite acte pe care le comisesem nu vor fi întâmpinate cu ostilitate.

   Îl așteptam pe Arthur la orele 5 și cu puțină vreme înainte am mai intrat o dată în odaia mortuară. Un nume cât se poate de potrivit, căci acum mama și fiica zăceau împreună acolo. Antreprenorul de pompe funebre se întrecuse pe sine, făcuse un adevărat etalaj, iar aerul mortuar din încăpere ne posomorî pe loc. Van Helsing porunci la lucrurile să fie repuse în starea în care se aflau mai înainte, explicând că lordul Godalming trebuia să vină foarte curând și că va fi pentru el mai puțin dureros să-și vadă numai logodnica. Antreprenorul părea foarte amărât de prostia pe care o făcuse și începu să pună singur lucrurile la loc, așa cum le lăsase cu o noapte înainte, pentru ca atunci când va sosi Arthur, să fie ferit de o nouă amărăciune.

   Bietul prieten! Părea disperat și distrus, curajul îl părăsise sub loviturile atâtor emoții. Știam că fusese foarte legat de tatăl său; să-l piardă, și tocmai acum, ce lovitură amară.

   L-am consolat pe cât am fost în stare. În asemenea cazuri, gesturile mari sunt inutile. O strângere de mână, o îmbrățișare bărbătească merg la inimă. Am rămas tăcut și nemișcat până s-a potolit și numai atunci i-am spus, încet:

   - Du-te s-o vezi!

   Ne-am apropiat împreună de pat și i-am ridicat lințoliul de pe față. Doamne, ce frumoasă era! Părea că se face mai frumoasă cu fiecare ceas care trecea. Mă simțeam uluit și întrucâtva înfricoșat. Însuși Arthur fu scuturat de un fior. La urmă, după o tăcere grea, mă întrebă sugrumat:

   - Jack, e moartă de-adevărat?

   I-am confirmat cu tristețe că da, fiindcă știam că asemenea îndoială oribilă nu durează decât preț de o clipă - și i-am explicat că se întâmplă deseori după moarte ca trăsăturile feței să se întindă și chiar să-și recapete frumusețea tinerească, mai cu seamă când moartea a fost precedată de o lungă și grea suferință. A părut pe deplin convins de vorbele mele și după ce a îngenuncheat în fața catafalcului și a mai aruncat o privire moartei, a părăsit încăperea. I-am atras atenția că o vedea pentru ultima oară, înainte de închiderea sicriului. Atunci s-a mai întors o dată, i-a luat mâna și i-a sărutat-o, apoi s-a aplecat și a sărutat-o pe frunte. La ieșire a mai privit-o o dată, lung, peste umăr.

   L-am lăsat în salon și l-am înștiințat pe Van Helsing că Arthur își luase adio de la Lucy; atunci se duse să comunice antreprenorului de pompe funebre că poate țintui sicriul. Când s-a înapoiat, i-am reprodus întrebarea lui Arthur, iar el îmi răspunse:

   - Nu mă miră deloc. Eu însumi m-am îndoit o clipă!

   La masă mi-am dat seama că bietul Arthur făcea eforturi supraomenești să nu izbucnească. Tot timpul mesei, Van Helsing n-a scos o vorbă, doar când își aprinse țigara i se adresă:

   - Știu că ți-a venit greu să ai deplină încredere în mine, câtă vreme n-aveai cum înțelege violența acelui gest, ba presupun că nici acum nu ai, nu poți avea încredere, căci încă nu știi despre ce e vorba. Vor mai fi însă și alte împrejurări când va trebui să-mi arăți încredere fără să știi despre ce e vorba. Dar va veni și vremea când se va face lumină. Atunci ai să-mi mulțumești, întâi pentru binele tău, apoi pentru binele altora și pentru mântuirea celei căreia i-am jurat s-o apăr.

   - Da, sigur că da, domnule, strigă Arthur. Voi avea încredere în dumneata în toate privințele. Știu și înțeleg că ai o inimă nobilă și că ești prietenul lui Jack, că i-ai arătat prietenie ei. Veți proceda cum veți crede de cuviință.

   Profesorul își drese de două ori vocea înainte de a vorbi:

   - Pot să te întreb ceva?

   - Bineînțeles.

   - Știai că doamna Westenra ți-a lăsat toate bunurile ei?

   - Biata femeie! Nu, nu știam. Nu m-am gândit niciodată la așa ceva.

   - Și fiindcă totul îți aparține, ai dreptul să dispui după cum dorești. Aș dori să-ți cer permisiunea să citesc toate hârtiile și scrisorile domnișoarei Lucy. Crede-mă, nu dintr-o curiozitate deșartă. Am un motiv pe care cu siguranță ea l-ar fi aprobat. De altfel, le am aici. Le-am strâns, înainte de a afla că îți aparțineau, ca să nu le atingă nicio mână străină, pentru ca niciun ochi străin să le pătrundă taina. Dacă mi îngădui, le voi păstra, ar fi chiar mai bine să nu le cercetezi; iar eu le voi pune într-un loc sigur. Niciun cuvânt nu se va pierde, iar la vremea potrivită ți le voi înapoia. Îți cer un lucru greu, dar ai s-o faci, nu-i așa, de dragul lui Lucy?

   Arthur răspunse atât de deschis, încât parcă se regăsise:

   - Doctore Van Helsing, vei proceda după cum vei crede. Simt din aceste vorbe că dacă Lucy ar fi aici m-ar aproba. N-am să vă tulbur cu nicio întrebare, înainte de vreme.

   - Și bine faci, spuse bătrânul, ridicându-se în picioare. Vom avea cu toții necazuri. Și nu numai necazuri. Și noi și tu, mai cu seamă, tu, dragul meu băiat, vom mai petrece multe ceasuri amare până să ajungem la lumină. Dacă vom fi îndrăzneți și cu gândul doar la datoria noastră, atunci se vor termina cu bine!

   Noaptea am dormit pe o sofa în camera lui Arthur; Van Helsing nu s-a culcat deloc, într-un du-te-vino permanent prin casă, de parcă ar fi patrulat, dar fără să piardă din vedere odaia în care zăcea Lucy în sicriul încărcat de flori de usturoi sălbatic, al căror miros, amestecat cu parfumul mai greu de crini și de trandafiri, plutea copleșitor în noapte.

 

Jurnalul Minei Harker

 

   22 septembrie. În tren, către Exeter, Jonathan doarme.

   Parcă numai ieri aș fi scris ultimele rânduri în acest jurnal și totuși câte nu s-au mai întâmplat de când la Whitby, cu toată viața înainte, nu aveam vești de la Jonathan. Iar acum, măritată cu Jonathan, și Jonathan avocat, asociat, bogat, rămas apoi singur stăpân al firmei, dl. Hawkins mort și îngropat, iar Jonathan doborât de o nouă criză. Într-o bună zi va trebui să mă lămurească. Deprimată. Am cam început să uit stenografia - iată la ce duce o prosperitate neașteptată - va trebui să-mi împrospătez cunoștințele prin exercițiu.

   Ceremonia funebră a fost cât se poate de simplă și de solemnă. Am asistat numai noi și personalul casnic, unul sau doi prieteni mai vechi ai mortului, din Exeter, agentul său din Londra, și un domn care-l reprezenta pe sir John Paxton, președintele Asociației Juriștilor.

   Ne-am întors în oraș în liniște, luând un autobuz care ne-a lăsat la Hyde Park Corner. Jonathan s-a gândit să-mi facă o plăcere și să mă plimbe prin Row, așa că am intrat înăuntru. Era însă așa de puțină lume și priveliștea scaunelor goale atât de dezolantă, încât ne-am gândit la scaunul gol pe care îl vom găsi acasă, și am pornit spre Piccadilly.

   Jonathan mă luase de braț, cum făcea pe vremuri, când mă conducea la școală. Ceva nu se potrivea, căci nu predai timp de ani de zile lecții de etichetă și comportare celorlalte domnișoare, fără ca pedanteria lor să nu ți se transmită și ție un pic. Dar era la mijloc Jonathan, și el era acum bărbatul meu, nu cunoșteam pe nimeni din cei pe care-i întâlneam în cale, și de altfel să ne fi recunoscut nu ne mai păsa, deci am trecut mai departe.

   Îmi atrăsese atenția o tânără nemaipomenit de frumoasă, coafată, cu o pălărie imensă și care stătea într-o Victoria (gen de caleașcă) în fața casei Giuliano, când deodată l-am simțit pe Jonathan strângându-mi brațul atât de tare încât m-a durut și spunându-mi cu răsuflarea tăiată: „Dumnezeule!” Neliniștită cum sunt mereu despre partea lui Jonathan, căci mă tem mereu de un nou acces nervos, m-am întors numaidecât și l-am întrebat ce l-a tulburat.

   Era palid de moarte, cu ochii ieșiți din cap, pe jumătate de uimire, pe jumătate de groază, pironiți asupra unui ins înalt și slab, cu nasul coroiat, mustața neagră și barba ascuțită, care se uita și el la fata aceea frumoasă. O privea chiar atât de pătrunzător, încât nu-i ardea de noi, așa că l-am întipărit bine în privire. Pe obraz nu i se citea bunătate, avea un aer aspru și crud și senzual, iar dinții mari și ascuțiți, ce păreau și mai albi din cauza buzelor prea roșii, erau ca de fiară.

   Jonathan nu-și dezlipea privirile de pe el și mi-a fost frică să nu-l observe și să nu se formalizeze, căci nu-mi plăcea deloc, cu aerul său pătimaș și obscen. L-am întrebat pe Jonathan cine îl tulburase într-atât, iar el mi-a răspuns, crezând firește că știu ca și el despre cine e vorba!

   - L-ai recunoscut?

   - Nu, dragă, i-am spus, nu-l cunosc. Cine e?

   Răspunsul lui m-a zguduit, căci mi l-a dat ca și cum n-ar mai fi știut că vorbește cu mine:

   - Este chiar el!

   Ceva îl băgase desigur în sperieți, ceva cu totul deosebit. Cred că dacă n-aș fi fost acolo să-l sprijin, cădea jos. Se zgâia mereu la el; cineva ieși din magazin, cu un pachețel pe care-l întinse domnișoarei, iar aceasta făcu semn trăsurii se pornească. Omul negru n-o pierdu din ochi și când echipajul plecă în direcția Piccadilly, îl urmă, chemând o șaretă. Jonathan îl privi până nu se mai văzu, apoi începu să vorbească, parcă pentru sine.

   - Cred că este contele, dar a întinerit. Doamne! Dacă e el! Măcar dacă aș ști!

   Era atât de chinuit, încât m-am ferit să-l obosesc cu orice întrebare și am păstrat tăcerea. L-am tras binișor de braț și el m-a urmat. Ne-am mai plimbat puțin, pe urmă am intrat în Green Park și ne-am așezat. Ziua de toamnă era călduroasă și ne-am instalat confortabil într-un umbrar. După puține minute de privit în gol, Jonathan închise ochii și adormi liniștit cu capul pe umărul meu. M-am gândit că era cel mai bun lucru pe care-l putea face, așa că nu l-am deranjat.

   După vreo 20 de minute se trezi bine dispus și-mi spuse:

   - Ce, nu cumva am adormit? Oh, iartă-mă pentru nepolitețe. Ce-ar fi să mergem să bem undeva o ceașcă de ceai?

   Era limpede că uitase cu desăvârșire întâmplarea cu omul negru, întocmai cum în timpul bolii uitase tot ceea ce îi readusese în memorie acest episod. Perioadele acestea de uitare nu-mi plac, căci i-ar putea pricinui sau prelungi vreo vătămare a sănătății lui mintale. Dar nu pot aduce vorba despre asta de teamă să nu-i fac mai mult rău decât bine.

   Mi-e teamă că a venit vremea să deschid pachetul și să văd ce e scris înăuntru.

 

   Mai târziu. Tristă întoarcere acasă, în toate privințele - casa pustie, fără ființa care ne-a arătat atâta bunătate, Jonathan tot palid și năuc, de parcă i-ar fi revenit boala și acum o telegramă de la Van Helsing - oare cine o fi?

   „Am regretul să vă aduc la cunoștință că doamna Westerna s-a stins din viață acum 5 zile și că Lucy a murit alaltăieri. Vor fi înmormântate împreună astăzi.”

   Un ocean de dureri în câteva vorbe. Sărmana doamnă Westerna! Biata Lucy! Duse, duse pentru totdeauna. Și nefericitul de Arthur, care a pierdut toată lumina vieții.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   22 septembrie. Totul s-a terminat deci! Arthur s-a înapoiat la Ring, luându-l pe Quincey Morris cu el. Ce tovarăș de încredere, Quincey Morris! Cred în adâncul sufletului că a suferit la moartea lui Lucy tot atât de mult ca oricare dintre noi, dar a îndurat în sine cu un curaj de viking. Dacă America va continua să nască oameni ca el, va ajunge o adevărată putere în lume.

   Van Helsing se odihnește, înainte de plecare. Trebuie să ajungă în cursul nopții la Amsterdam, dar afirmă că se va înapoia mâine noapte, fiindcă n-are de făcut decât anumite treburi care-l reclamă personal. După câte știu, se va întoarce aici, fiindcă spune că mai are de lucru o vreme la Londra. Bietul bătrân! Mă tem că încercările de săptămâna trecută i-au răpit ceva din energia de fier.

   În clipa când am rămas singuri în trăsură, l-a apucat o adevărată criză de râs isteric. Mai târziu a negat cu tărie că ar fi fost victima unei crize isterice, insistând că aș fi asistat numai la o manifestare a simțului său umoristic, care se manifestă până și în împrejurări atât de cumplite. Râdea cu lacrimi, de-a trebuit să las jos transparentele de la geamurile trăsurii, ca să nu ne vadă nimeni și să ne judece greșit; apoi plânse până izbucni din nou în râs; râse și plânse la un loc; ca o femeie. Când își redobândi stăpânirea de sine, l-am întrebat de unde atâta veselie și mai ales într-un asemenea moment.

   Mi-a dat un răspuns foarte caracteristic, pe cât de logic, pe atât de sibilin:

   - Ah, amice John, nu mă înțelegi. Să nu crezi că dacă râd, sunt și vesel. Uite, plângeam pe când mă umfla râsul. Dar nici să nu-ți închipui că plângeam de durere, fiindcă, vezi, tot atunci hohoteam de râs. Bagă bine de seamă că râsul care-ți bate la ușă și-ți cere voie să intre, nu e râs adevărat. Nu! Adevăratul râs e ca un rege care bine când și cum vrea el. Nu stă de vorbă cu nimeni. Nu-i pasă de timp și nici de conveniențe. Te pomenești cu el nas în nas. Să luăm exemplu. Suferințele bietei fete mi-au sfâșiat inima; i-am dat din sângele meu, cu toate că sunt bătrân și hodorogit; i-am dăruit timpul, priceperea, somnul meu. Mi-am lăsat în plata Domnului ceilalți bolnavi, ca să mă pot consacra în întregime ei. Și poftim, mă pufnește râsul, cu toate că bolovanii de lut mai cad cu zgomot surd pe capacul sicriului ei, sângerându-mi inima. Ce lume ciudată și tristă, plină de suferințe și calamități, de necazuri - și de cum se ivește Măria sa Râsul, joci cum îți cântă. Inimi rănite, oseminte în cimitir, lacrimi care-ți ard obrajii, toate dansează pe muzica emisă de buzele lui fără zâmbet. Și crede-mă, dragul meu, e bine că este așa, și chibzuit. Bărbați și femei, suntem ca niște coarde pe care cântă.

    N-am vrut să-l supăr, făcându-l atent că nu-i sesizam ideea, totuși, cum, în ciuda explicațiilor lui, tot nu înțelesesem cauza care-i pricinuise criza de râs, i-am spus-o. De data asta mi s-a adresat pe un ton serios:

   - Ce ironie necruțătoare în toate întâmplările astea - tânăra fată atât de îndrăgită, înconjurată de flori, părând vie în curăția ei până acolo încât ne întrebam dacă este într-adevăr moartă, și care zace acum sub lespezi de marmură netedă în cimitirul singuratic, unde odihnesc atâția din stirpea ei, alături de o mamă iubită; clopotul acela care bătea atât de trist și surd, preoții în odăjdii albe, îngerești, prefăcându-se a citi în cărțile sfinte, fără a-și ridica ochii de pe paginile pe care nu le urmăreau; și noi toți cu capetele plecate. Și toate astea pentru ce? Doar a murit, nu-i așa?

   - Pe viața mea dacă văd ceva de râs în toate astea! Ba, dimpotrivă, lucrurile îmi par încă și mai încurcate. Dar chiar dacă serviciul funerar ar fi fost comic, totuși nefericitul de Arthur, în halul în care era...

   - Neapărat. Nu spunea el că transfuzia de sânge din venele sale a făcut din ea o adevărată mireasă?

   - Ba da, și ideea asta l-a consolat foarte mult.

   - Perfect adevărat, numai că atunci, amice John, ne lovim de o dificultate. Dacă așa stau lucrurile, atunci ce se întâmplă cu ceilalți? Atunci blonda fecioară a practicat poliandria, iar eu, cu biata mea soție - moartă pentru mine, dar vie potrivit legilor bisericii, până și eu, care sunt soț fidel al acestei acum - ne-soții, devin bigam.

   - Încă o dată nu văd ce e de glumit, i-am spus, tot mai sâcâit de felul în care vorbea.

   Simțind, îmi puse mâna pe umăr:

   - Amice John, iartă-mă dacă te calc pe nervi. Nu mi-am împărtășit simțămintele altora, pe care aș fi putut să-i rănesc, ci numai ție, prietenul vechi în care pot să mă încred. Dacă ai fi putut să privești ce se petrece în adâncurile inimii mele, în clipa când mă năpădise râsul, dacă ai putea-o face acum când Măria sa Râsul și-a luat coada-n spinare și a șters-o, departe de mine și pentru multă, multă vreme, poate că atunci ți-aș inspira mai multă milă decât oricine.

   - De ce? l-am întrebat, mișcat de tonul pe care-mi vorbea.

   - Pentru că eu știu!

   Acum ne-am despărțit și pentru mult timp singurătatea își va face cuib în inimile noastre. Lucy își doarme somnul de veci în cavoul seniorial al familiei sale, într-un cimitir singuratic, departe de zarva Londrei, într-un loc cu aer pur, unde soarele răsare peste Hampstead Hill și unde cred amestecate florile sălbatice.

   Pot astfel să închei jurnalul și numai Dumnezeu știe dacă voi mai începe vreodată altul. Dacă se va întâmpla așa sau chiar dacă-l voi relua tot pe acesta, voi vorbi de alți oameni și alte întâmplări.

   Acum la capătul poveștii dragostei mele și înainte de a mă întoarce la munca mea de fiecare zi, pronunț cu tristețe și fără nicio speranță cuvântul

FINIȘ

 

„Westminster Gazette”, 25 septembrie

Un mister la Hampstead

 

   Împrejurimile Hampsteadului sunt în prezent bântuite de îngrijorarea pe care le-o pricinuiește oamenilor o serie de evenimente amintindu-le pe carele despre care s-a scris sub titlurile „Oroare de la Kesington”, „Femeia care înjunghie” sau „Femeia în negru”.

   De 2-3 zile s-au semnalat mai multe cazuri de copii mici rătăciți de casă sau care nu s-au mai întors de la joacă. De fiecare dată a fost vorba de copii prea mici ca să poată da singuri indicații inteligibile, dar care, cu toții, aduceau ca scuză faptul că fuseseră cu „doamna însângerată”. De fiecare dată lipsa lor a fost remarcată în târziul serii, iar în două rânduri copiii n-au fost găsiți decât în primele ceasuri ale dimineții următoare. Se presupune că după ce primul copil rătăcit a povestit despre o „doamnă însângerată” care l-a invitat la o plimbare și ceilalți s-au luat după el, zicând la fel. Este foarte firesc să fie așa, căci jocul favorit al prichindeilor este să învețe păcăleli unii de la alții.

   Un corespondent scrie că modul în care o imită micuții pe „doamna însângerată” e de un comic neînchipuit. Anumiți caricaturiști de-ai noștri, ne scrie el, ar putea lua lecții de ironie și grotesc de la ei, comparând realitatea cu ficțiunea. E în concordanță cu legile firii omenești ca „doamna însângerată” să joace un rol de seamă în închipuire, acordându-i-se fel de fel de însușiri. Corespondentul nostru spune cu naivitate că nici Ellen Terry n-ar fi putut fi atât de atrăgătoare și cuceritoare ca acești bebeluși dolofani, jucând teatru.

   Problema poate să aibă, totuși, o latură serioasă, fiindcă unii dintre copii, tocmai dintre acei care au lipsit nopțile, poartă semnele unor mici mușcături la gât, asemenea celor făcute de șobolani sau de vreun câine mic și, deși acestea nu prezintă cine știe ce importanță, trădează că respectivul animal procedează întotdeauna la fel. Poliția locală a primit instrucțiuni să acorde o atenție mărită copiilor rătăciți, mai cu seamă celor de vârstă fragedă, de pe maidanul Hampsteadului, și să urmărească orice câine vagabond s-ar arăta prin preajmă.

 

„Westminster Gazette”, 25 septembrie

Ediție specială

Grozăvia de la Hampstead

Încă un copil rănit

„Doamna însângerată”

 

   Tocmai aflăm că un alt copil dispărut noaptea trecută a fost descoperit către amiază într-o tufă de răchite la Shooter`s Hill, lângă maidanul Hampstead, o paragină mai puțin frecventată decât altele.

   Copilul poartă aceeași rană mică la gât, despre care am vorbit și în alte cazuri. Era îngrozitor de slăbit și părea complet vlăguit. Și el a povestit, când și-a revenit într-o oarecare măsură, aceeași istorioară, cum că ar fi fost ademenit de către „doamna însângerată”.

 

CAPITOLUL XIV

Jurnalul Minei Harker

 

   23 septembrie. Jonathan ceva mai bine, după o noapte zbuciumată. Sunt mulțumită că are atât de mult de lucru, fiindcă în felul acesta nu se mai gândește la tot soiul de grozăvii; îmi pare bine, de asemenea, să-l văd împovărat cu responsabilitățile noii sale poziții. Știam că își va recăpăta încrederea în sine, și cât de mândră eram văzându-l înălțându-se pe culmile profesiei sale și făcând față celor mai variate obligații. Astăzi va lipsi toată ziua, căci mi-a spus să nu-l aștept cu masa.

   Mi-am terminat treburile prin casă, așa că voi lua jurnalul său din Transilvania și mă voi închide în camera mea să-l citesc.

 

   24 septembrie. N-a fost chip să scriu noaptea trecută; însemnările înfiorătoare ale lui Jonathan m-au răvășit. Cât trebuie să fi suferit, fie că a fost adevărat, fie numai cu închipuirea. Mă întreb dacă e vreo parte de adevăr în toate acestea.

   Le-a scris sub impresia febrei cerebrale sau s-a îmbolnăvit de pe urma lor? Dar omul pe care l-am văzut ieri? Jonathan părea pe deplin convins că el era. Probabil că sub impresia înmormântării s-a întors cu gândurile îndărăt. El le crede adevărate.

   Mi-aduc aminte ce mi-a spus în ziua căsătoriei: „Afară numai dacă vreo obligație solemnă nu mă va sili să revin asupra acestor ceasuri amare, treaz sau în vis, nebun sau teafăr”.

   În toate astea pare să fie un fir conducător... Contele înfricoșător se pregătea să călătorească la Londra... „Dacă se va întâmpla așa și va sosi la Londra, cu nenumăratele sale milioane” Atunci ne va reveni o sarcină gravă; și va trebui să nu dăm înapoi... voi fi pregătită. Voi începe de-îndată să dactilografiez jurnalul, ca să poată fi citit și de alții.

 

Scrisoare, de la Van Helsing,

către doamna Mina Harker

 

   24 septembrie (confidențială)

   Scumpă doamnă,

   Vă cer iertare de a-mi fi luat libertatea să vă scriu, cu toate că, într-o măsură, vă sunt prieten de departe, căci eu v-am anunțat vestea tristă a morții d-rei Lucy Westenra.

   Prin amabilitatea lordului Godalming, am primit împuternicirea de a citi scrisorile și hârtiile defunctei, care mă interesează în mod deosebit, într-o problemă de o importanță vitală. Printre ele am găsit mai multe scrisori de la d-voastră, vădind marea prietenie și dragoste pe care i le-ați purtat.

   Oh, d-nă Mina, în numele acestei iubiri vă implor, ajutați-mă. V-o cer spre binele celorlalți, spre a pune capăt unei primejdii atât de cumplite, cum nici nu vă puteți închipui. Mi-ați putea îngădui să vă văd? Puteți avea încredere în mine. Sunt prietenul doctorului Seward și al lordului Godalming (care a fost pentru Lucy, Arthur). Deocamdată însă nu trebuie puși la curent cu cererea mea. Aș veni să vă văd la Exeter, deîndată ce mi-ați îngădui, la locul și în momentul pe care le-ați stabili.

   Vă cer încă o dată scuze, doamnă, dar v-am citit scrisorile către sărmana Lucy și știu cât sunteți de bună și cât de mult a suferit soțul d-voastră; de aceea v-aș ruga, dacă se poate, să nu-l puneți în temă, căci s-ar putea să-i dăuneze.

   Cu scuze,

Van Helsing

 

Telegramă, de la doamna Harker,

către Van Helsing

 

   25 septembrie. Veniți astăzi cu trenul de 10 și un sfert, dacă-l puteți prinde. Vă stau la dispoziție oricând în timpul zilei.

Wilhelmine Harker

 

Jurnalul Minei Harker

 

   25 septembrie. Nu mă pot împiedica a mă simți foarte impresionată de apropiata vizită a doctorului Van Helsing, căci aștept de la el să arunce o lumină asupra tristei experiențe a lui Jonathan; pe de altă parte, cum el a îngrijit-o pe biata Lucy în ultimele ei zile de viață, va putea să-mi vorbească despre ea. Acesta este motivul vizitei sale, în legătură cu crizele de somnambulism de care suferea Lucy, și nu Jonathan. Deci nu voi ști niciodată adevărul cu privire la el.

   Nebună ce sunt! Blestematul de jurnal mi-a captivat imaginația și colorează cu fantasmele lui toate obiectele din jur. Desigur, el vine să-mi vorbească despre Lucy. Nefericita de ea, va mai fi avut și alte crize, iar noaptea de groază de pe faleză trebuie s-o fi îmbolnăvit. Prinsă de propriile-mi necazuri, uitasem în ce stare îngrijorătoare o lăsasem. Probabil i s-a confesat despre întâmplarea de pe faleză și despre faptul că eu o cunoșteam în amănunțime, iar acum doctorul dorește să o audă din gura mea, ca s-o poată interpreta just.

   Sper că am procedat just, nespunându-i nimic d-nei Westenra. Nu mi-aș ierta niciodată dacă vreun act al meu, fie chiar de a nu fi făcut ceva, i-ar fi provocat vreun rău lui Lucy. Sper, de asemenea, că doctorul Van Helsing n-o să mă condamne. Am trecut prin atâtea supărări și m-am zbuciumat atâta în ultima vreme, încât simt că am ajuns la capătul răbdărilor.

 

   Mai târziu. A venit și a plecat. Ce întâlnire stranie! Simt că mi se învârtește capul. Parcă visez. Să fie toate acestea posibile sau măcar o parte din ele? Dacă n-aș fi citit mai întâi jurnalul lui Jonathan, n-aș fi crezut o iotă, niciodată.

   Doctorul Van Helsing trebuie că e un om cumsecade și un practician priceput, dacă e prieten cu Arthur și cu doctorul Seward, care l-au chemat tocmai din Olanda ca s-o îngrijească pe Lucy. Am simțit numai văzându-l că este bun și amabil, că are o fire nobilă. Când va reveni mâine, îi voi vorbi despre Jonathan și atunci, cu voia Domnului, toate necazurile și neliniștile noastre vor putea lua sfârșit.

   Totdeauna m-am gândit că mi-ar fi plăcut să fac gazetărie; un prieten a lui Jonathan, care lucrează la „Exeter News”, îmi spune că în această profesie memoria este esențială, că trebuie să fii în stare să redai întocmai fiecare cuvânt spus, chiar dacă pe urmă, îl mai înflorești. Am avut parte de un interviu de soi; voi încerca să-l redau verbatim.

   Erau orele 2 și jumătate, când mi-a bătut la ușă. Mi-am luat curajul în mâini și am așteptat. Peste câteva minute, Mary a deschis ușa anunțând: „Doctorul Van Helsing”.

   M-am ridicat și m-am înclinat, în timp ce venea spre mine; un bărbat de înălțime mijlocie, zdravăn, cu umerii lați și pieptul bombat, cu capul sus. Chipul îi era hotărât, fruntea înaltă cu protuberanțe, părul dat pe spate, ochii mari, de un albastru puternic, depărtați de nas, privirea pătrunzătoare și energică, dar și cu luciri blânde.

   - Doamna Harker, cred?

   Am dat din cap afirmativ.

   - Și care se numea înainte Mina Murray?

   Am confirmat din nou.

   - Pe Mina Murray am venit s-o văd, care a fost prietena acelei sărmane copile, Lucy Westenra. Doamnă Mina, am venit să vă vorbesc în legătură cu moartea ei.

   - Domnule, i-am răspuns, nicio recomandare n-ar fi fost mai bună pentru mine, decât faptul că i-ați fost prieten și i-ați dat îngrijiri.

   Și i-am întins mâna, pe care mi-o strânse cu căldură.

   - Oh, doamnă Mina, știam că prietena aceste sărmane și suave fete trebuia să aibă un suflet mare, dar urma să și constat acest lucru, și-și termină fraza, înclinându-se ușor.

   L-am întrebat ce mai dorește să afle despre mine, așa că începu numaidecât:

   - V-am citit scrisorile către domnișoara Lucy. Iertați-mă, dar trebuia să încep cu cineva și nu cunoșteam pe nimeni! Știu că ați fost împreună la Whitby. Din când în când ținea un jurnal - să nu fiți surprinsă, doamnă, începuse să-l scrie după plecarea dumneavoastră și oarecum imitându-vă, iar în acest jurnal sunt schițate anumite aluzii la o criză de somnambulism, împrejurare în care ați fi salvat-o. Vin la dumneavoastră pradă celei mai mari perplexități, cu nădejdea că o să-mi povestiți tot ce vă veți aminti.

   - Cred că pot să vă povestesc, doctore Van Helsing, totul în amănunțime.

   - Aveți o atât de bună memorie a faptelor, a detaliilor? De obicei tinerele doamne sunt distrate.

   - Nu, doctore, nu am, însă am notat totul, la timp. Pot să vă arăt, dacă vă interesează.

   - Oh, doamnă Mina, vă sunt recunoscător, îmi faceți un serviciu imens.

   N-am putut rezista tentației de a-l mistifica puțin - presupun că e un rest din gustul mărului originar, care ne stăruie în gură - așa că i-am întins jurnal stenografiat. L-a apucat, înclinându-se plin de curtoazie, și-mi spuse:

   - Pot să-l citesc?

   - Dacă doriți, i-am răspuns, afectând cea mai mare modestie.

   L-a deschis și pentru o clipă s-a întunecat la față.

   - O, ce femeie ingenioasă! mi-a spus. Știam mai de multă vreme că domnul Harker vă arăta multă recunoștință și, iată, avea toate motivele. Îmi veți face onoarea să mă ajutați, citindu-mi-l? Căci, vai, nu cunosc stenografia.

   Gluma durase destul, începusem să mă simt nițel rușinată, așa că i-am oferit copia dactilografiată, din coșul meu de lucru.

   - Scuză-mă, i-am spus, că nu m-am putut abține, dar știam că veniți în legătură cu draga de Lucy șic ă nu veți avea mult timp la îndemână, căci timpul dumneavoastră e prețios, am transcris jurnalul la mașina de scris.

   Ochii îi sclipiră, când luă manuscrisul.

   - Sunteți atât de bună, îmi zise, și acum, îmi permiteți să citesc? Voi putea să vă pun câteva întrebări după ce am să termin lectura?

   - Bineînțeles, i-am răspuns, citiți-l, iar eu între timp voi supraveghea pregătirea prânzului. Îmi veți putea pune întrebările în timpul mesei.

   Îmi mulțumi și se așeză într-un fotoliu cu spatele la lumină, citind absorbit, pe când eu m-am dus să mă ocup de masă, mai mult ca să nu-l deranjez. Când m-am reîntors, l-am găsit străbătând camera în lung și în lat, cu obrajii roșii de emoție. Se repezi către mine, strângându-mi amândouă mâinile.

   - O, doamnă Mina, cum să vă spun cât vă datorez?! Jurnalul acesta e ca lumina soarelui. Îmi deschide porțile misterului. Sunt amețit, sunt uluit de atâta lumină, cu toate că nori grei stau tot timpul în spatele razelor. Dar dumneavoastră nu puteți înțelege ce vreau să zic. Cât vă sunt totuși de recunoscător, dumneavoastră, o femeie atât de ingenioasă. Doamnă, continuă el pe un ton grav, dacă vreodată Abraham Van Helsing va putea face ceva pentru dumneavoastră sau pentru ai dumneavoastră, sper că veți recurge la el. Aș fi fericit să vă pot sluji ca un prieten care ar pune tot ce a învățat vreodată, tot ce știe, în serviciul dumneavoastră sau al celor ce vă sunt dragi.

   - Dar, doctore, îmi aduci prea multe elogii și nici nu mă cunoști măcar.

   - Nu vă cunosc? Eu, care sunt bătrân și care mi-am petrecut toată viața studiind bărbații și femeile, eu, care m-am specializat în studiul creierului și al materiilor înrudite? Când v-am citit jurnalul, pe care l-ați scris parcă anume pentru mine, și unde fiecare rând respiră adevărul? Când v-am citit scrisoarea minunată pe care i-ați scris-o sărmanei Lucy, imediat după căsătoria dumneavoastră, eu să nu vă cunosc? Vorbiți-mi despre soțul dumneavoastră. S-a vindecat complet? A scăpat de febra aceea, s-a înzdrăvenit și și-a recăpătat buna dispoziție?

   Văzând că venise momentul să vorbesc despre Jonathan i-am spus:

   - Se refăcuse aproape complet, dar l-a durut foarte tare moartea domnului Hawkins.

   Mă întrerupse:

   - Da, știu, cunosc situația, v-am citit ultimele două scrisori.

   - Presupun, am continuat, că asta i-a făcut rău. Fapt este că joia trecută, pe când ne plimbam prin Londra, a avut un nou șoc.

   - Un nou șoc? Atât de curând după febra cerebrală? Asta nu-mi place. Și ce fel de șoc?

   - A crezut că a văzut pe cineva care i-a redeșteptat amintiri oribile, ceva în legătură cu febra cerebrală.

   Și dintr-o dată toate acestea au început să-mi joace înaintea ochilor. Mila de Jonathan, grozăviile prin care trecuse, întregul mister al jurnalului său, și chiar teama care m-a covârșit și pe mine, de la lectura lui. Cred că mi-am pierdut firea, căci am căzut în genunchi, apucându-i mâinile și implorându-i să-i redea soțului meu sănătatea.

   M-a ridicat de jos și m-a așezat pe canapea, așezându-se lângă mine. Pe urmă mi-a vorbit cu bunătate:

   - Sunt într-adevăr fericit să mă aflu aici și să vă pot fi de un oarecare folos. Căci dacă soțul dumneavoastră e suferind, suferința sa face parte din categoria celor pe care le pot eu vindeca. Vă făgăduiesc că am să mă simt fericit să fac totul ca să-l pun pe picioare și să-l înzdrăvenesc, spre a vă lumina viața. Acum să trecem la masă. Sunteți prea obosită și, poate, surescitată. Mi-ați spus tot ce știați despre Lucy, așa că acum nu vom mai vorbi despre ea, ca să nu vă deprim. Voi petrece noaptea aici, la Exeter, căci vreau să cuget mai adânc la cele pe care mi le-ați spus, iar după ce mă voi fi gândit, vreau să vă pun câteva întrebări, dacă-mi veți permite. Îmi veți vorbi de asemenea, de suferința soțului dumneavoastră și cât de amănunțit veți dori, însă nu chiar acum. Deocamdată trebuie să luați masa, iar pe urmă îmi veți vorbi despre toate.

   După ce-am mâncat am trecut din nou în salon, unde îmi zise:

   - Și acum, spuneți-mi ce-i cu el.

   În clipa însă în care să deschid gura, în fața acestui om de seamă, atât de învățat, m-am temut să nu mă creadă slabă de înger, iar pe Jonathan țicnit - căci jurnalul lui cuprindea atâtea ciudățenii - și am șovăit. Cum însă îmi promisese să-mi fie de ajutor, cum îmi inspira atâta încredere și mă mai și încuraja cu atâta bunăvoință, m-am încumetat:

   - Doctore Van Helsing, ceea ce urmează să aflați este atât de bizar, încât vă rog să nu râdeți de mine sau de soțul meu. Până ieri m-au ros îndoielile. Trebuie să vă arătați înțelegător și să nu mă credeți nebună, chiar dacă veți pricepe anumite lucruri prea ciudate numai pe jumătate.

   M-a liniștit cât a putut mai bine:

   - O, scumpă doamnă, dacă ați ști cel puțin ce straniu e obiectul vizitei mele aici, ați râde. M-am învățat să nu neglijez nimic din ce poate crede cineva, oricât de neobișnuit ar părea. M-am străduit să rămân cu mintea deschisă și nu întâmplările obișnuite ale vieții mi-o pot întuneca, ci faptele nemaipomenite, extraordinare, acele lucruri care izbutesc să te facă să te îndoiești dacă ești în toate mințile sau nebun.

   - Dacă-mi îngăduiți, am să vă mai dau ceva de citit. E un jurnal mai lung, dar tot dactilografiat. El vă va destăinui cauza tulburărilor mele și ale lui Jonathan. Este copia jurnalului său de călătorie în Transilvania, cu toate peripețiile ei. Nu îndrăznesc să vă spun nimic despre acest jurnal; îl veți citi și veți judeca singur. Iar când am să vă revăd, îmi veți spune, poate, ce impresie v-a făcut.

   Mi-a făgăduit și a luat hârtiile.

   - Voi reveni mâine dimineață, cât de devreme am să pot, ca să vă văd și, dacă va fi posibil, și pe soțul dumneavoastră.

   - Jonathan se va înapoia acasă pe la orele 11 și jumătate; veniți să luați masa cu noi și veți face cunoștință. Puteți lua expresul de la orele 3 și 34 de minute și veți ajunge astfel la Paddington înainte de 8 dimineața.

   A rămas surprins de cunoștințele mele în materie de orar al căilor ferate, fiindcă n-avea cum ști că studiasem mersul trenurilor de la și spre Exeter, ca să-i pot fi de folos lui Jonathan, în caz de mare grabă.

   A luat hârtiile și a plecat, iar eu am rămas gândindu-mă - nu știu la ce.

 

Scrisoare (de mână) de la Van Helsing

către doamna Harker

 

   26 septembrie, orele 6 d.a.

   Scumpă doamnă Mina,

   Am citit uluitorul jurnal al soțului dumneavoastră. Puteți dormi liniștită, la adăpost de orice îndoială. Pe cât de ciudat și de îngrozitor este, tot pe atât e și de adevărat. Mi-aș pune viața zălog că așa este. Altora le poate aduce pieirea, dar pentru dumneavoastră și soțul dumneavoastră nu mai e niciun pericol. Soțul dumneavoastră e un tovarăș de viață de nădejde - am experiență de viață, cunosc oamenii și vă pot spune că cineva care a îndrăznit să coboare de-a lungul zidului în odaia aceea, ba chiar s-o facă de două ori, nu va suferi urmările șocului multă vreme. Aș ține totuși mult să-l chestionez în legătură cu alte probleme. 
   Sunt încântat că am trecut să vă văd în cursul zilei, căci am aflat atâtea lucruri dintr-o dată încât sunt uluit, uluit cum n-am fost în viața mea, și adâncit în probleme asupra cărora trebuie să mă gândesc.

Al dv. foarte devotat,

Abraham Van Helsing

 

Scrisoare de la doamna Mina Harker, către Van Helsing

 

   23 septembrie, 6,30 d.a.

   Scumpe doctore Van Helsing,

   Vă mulțumesc de mii de ori pentru amabila dvs. scrisoare, care mi-a turnat balsam în inimă. Și totuși, dacă așa stau lucrurile, ce grozăvii se petrec pe lumea asta, iar dihania aceea îngrozitoare, monstrul acela, se află cu adevărat la Londra! Mi-e teamă să mă și gândesc. Chiar în acest moment, în timp ce vă scriu, am primit o telegramă de la Jonathan, prin care mă anunță că pleacă de la Launceston la orele 6,25 și că va fi aici la orele 10,18, ca să nu mă simt singură noaptea. Sunteți de acord, deci, ca în loc să prânziți cu noi mâine, să luați micul dejun la orele 8 dimineața, dacă ora nu vi se pare prea matinală?

   Puteți pleca de asemenea, dacă sunteți grăbit, cu trenul de 10,30, care oprește la Paddington la orele 2,30. Nu-mi trimiteți niciun răspuns! Dacă nu primesc niciun semn de la dvs., vă aștept la micul dejun.

Prietena dumneavoastră devotată,

Mina Harker

 

Jurnalul lui Jonathan Harker

 

   26 septembrie. Eram convins că nu voi mai scrie niciodată în acest jurnal și iată că a venit vremea să însemnez din nou.

   Când m-am întors acasă, noaptea trecută, Mina mă aștepta cu cina, iar după masă mi-a vorbit despre vizita lui Van Helsing și mi-a spus că-i dăduse câte o copie după jurnalele noastre, mărturisindu-mi totodată cât de neliniștită fusese din cauza mea. Mi-a arătat apoi ce scria în scrisoarea doctorului, și anume că tot ce povestisem în jurnalul meu era adevărat. Simt că a făcut din mine alt om. Faptul că mă îndoiam de realitatea întregii aventuri mă copleșea. Mă simțeam neputincios, bănuitor și orbecăind în întuneric. Dar acum, când știu, nu mai mi-e frică, nici chiar de conte. La urma urmelor, i-a reușit planul de a ajunge la Londra, și cel pe care l-am văzut era chiar el. Și dacă a întinerit, ce e cu asta? Van Helsing este omul care îl va demasca și îl va urmări, dacă e așa cum îl descrie Mina.

   În clipa asta ea se îmbracă, iar peste câteva minute mă voi duce să-l iau pe profesor de la hotel.

   Cred că apariția mea l-a surprins. Când am intrat în odaia sa și m-am prezentat, m-a apucat de umeri și m-a tras cu fața la lumină; scrutându-mă cu o privire pătrunzătoare!

   - Dar doamna Mina îmi spunea că ați fost bolnav, că ați făcut un șoc?

   Era așa de nostim să aud cum îi spune nevestei mele „doamna Mina”, după moda veche, încât am zâmbit:

   - Am fost bolnav, suferisem un șoc. Dar m-ați și vindecat.

   - Cum așa?

   - Trimițându-i Minei scrisoarea de ieri seară. Până atunci, mă sfâșiau îndoielile, fiecare lucru se învăluia într-o mantie de irealitate, nu mai știam ce să cred, mi se părea nesigur chiar și ceea ce-mi arătau limpede simțurile. Nemaiștiind ce să cred, nu mai știam nici ce să fac. Rămânea să-mi pun nădejdea în muncă, devenită rutină. Dar nici rutina nu se vădea de folos, încât ajunsesem să mă îndoiesc de mine însumi. Nu știi, doctore, ce înseamnă să te îndoiești de toate și, mai cu seamă de tine însuți. N-aveți cum ști: vi se citește în ochi și-n sprâncene.

   A părut amuzat, căci a râs și mi-a zis:

   - Va să zică ești un fizionomist! Cu fiecare ceas mai aflu câte ceva! Să știi că răspund invitației voastre cu cea mai mare plăcere, iar ca om bătrân ce sunt, să mă ierți dacă te fericesc pentru asemenea soție. Și acum, pot să-ți mai cer un ajutor? Am o mare misiune de îndeplinit și pentru început îmi completez cunoștințele. Îmi poți fi de folos, în direcția asta. Poți să-mi relatezi ce s-a întâmplat înaintea plecării în Transilvania? Mai târziu poate că am să-ți cer să mă ajuți mai mult și într-alt chip, însă pentru moment îmi ajunge.

   - Dar, domnule, i-am răspuns, este vreo legătură între problema de care vă ocupați și conte?

   - Este, mi-a răspuns solemn.

   - În acest caz sunt lângă dumneavoastră cu trup și suflet. Dacă plecați cu trenul de 10,30 nu veți avea timp să citiți maldărul de hârtii. Le puteți lua cu dumneavoastră, ca să le citiți în tren.

   După micul dejun l-am condus la gară. Înainte de a ne despărți, spuse:

   - Ai putea veni la Londra, dacă te-aș chema, împreună cu doamna Mina?

   - Vom veni amândoi când veți dori, i-am răspuns.

   Îi cumpărasem ziarele de dimineață, ca și ziarele din Londra, din seara precedentă și pe când mai schimbam o vorbă la fereastra vagonului, așteptând să plece trenul, începuse să le răsfoiască. Atenția îi păru deodată atrasă de unul dintre ele „Westminster Gazette” - cred că datorită culorii - dar cum se uită se făcu vânăt.

   Citi ceva, foarte absorbit, mormăind pentru sine: „Mein Gott! Atât de curând! Atât de curând!” Cred că nici nu-și mai amintea de mine în acel moment. Tocmai atunci trenul fluieră de plecare și porni. Își reveni și se aplecă peste fereastră, făcându-mi semn cu mâna:

   - Complimente doamnei Mina. Vă voi scrie cât de curând am să pot.

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   26 septembrie. La drept vorbind, nimic nu se termină. O săptămână numai de când am scris cuvântul „Finiș” și iată că mă reapuc de el cu forțe noi, și tot în legătură cu aceleași subiecte.

   Până astăzi după amiază, de altfel, n-am avut niciun motiv special să mă întorc cu gândul la cele petrecute. Renfield e mai rațional ca niciodată. Reîncepuse să se ocupe de muște, acum s-a reîntors la păianjeni, așa că deocamdată nu mă necăjește cu nimic.

   Am primit o scrisoare de la Arthur, scrisă duminică, și din ea deduc că se simte bine. Quincey Morris este împreună cu el, și cu firea lui clocotitoare îl va ajuta să se pună pe picioare. De altfel și Quincey mi-a scris câteva cuvinte, așa că de la el am aflat că Arthur a început să-și recapete câte ceva din obișnuita lui voioșie, încât și despre parte lui sunt liniștit. Cât mă privește, mă întorsesem la lucrul meu, cu entuziasmul de odinioară, și aș fi putut spune cu sinceritate că rana provocată de pierderea neuitatei Lucy dădea semne de cicatrizare. Și iat-o redeschisă. Iar cum se vor sfârși lucrurile acestea, numai Dumnezeu știe! Mă bate gândul că Van Helsing crede că știe și el, dar nu lasă să-i scape decât atât cât să-ți aprindă curiozitatea.

   Ieri a fost la Exeter și a rămas acolo peste noapte. Azi s-a întors și a dat buzna în biroul meu, cam pe la 5 și jumătate după masă, vârându-mi sub nas „Westminster Gazette” de seara trecută.

   - Ce crezi despre asta? mi-a spus încrucișându-și brațele.

   M-am uitat peste ziar, fiindcă nu știam despre ce era vorba. Atunci el îmi luă ziarul din mână și-mi arătă un reportaj despre niște copii rătăciți și regăsiți în vecinătățile Hampsteadului. Nu m-a interesat în mod deosebit, până am căzut pe pasajul unde se descriau micile răni, asemănătoare unor mușcături de pe gâturile lor. O idee îmi trecu prin cap și ridicai ochii spre el.

   - Ei? mă întrebă el.

   - La fel ca biata Lucy.

   - Și cum îți explici?

   - Pur și simplu, trebuie să fie la mijloc aceeași cauză, ceea ce i-a mușcat pe ei o mușcase și pe ea.

   Răspunsul lui nu mi se păru dintru început clar.

   - Indirect este adevărat, dar nu și direct.

   - Nu pricep, profesore!

   Eram înclinat să iau lucrurile mai ușor căci, la urma urmei, 4 zile de refacere după atâta chin înseamnă ceva, însă când l-am văzut cât de întunecat era la față mi-am mutat gândul. Niciodată, nici în cele mai rele momente ale bolii lui Lucy, nu-l văzusem atât de disperat.

   - Explică-mi, i-am spus, eu unul nu-mi pot face o părere. Nu știu ce să cred și nu am suficiente date ca să emit vreo ipoteză.

   - Vrei să spui, adică, dragă John, că nu ai nicio bănuială în privința morții sărmanei Lucy, după toate cele întâmplate și după toate aluziile pe care ți le-am făcut?

   - Sleire nervoasă, întovărășită de mari pierderi sau risipă de sânge.

   - Și unde s-a pierdut sau s-a risipit sângele acela?

   Am lăsat capul în jos. Profesorul se așeză lângă mine și continuă:

   - Dragă John, ești un om ager, raționezi just și ai cugetul îndrăzneț, însă și prejudecăți! Nu îngădui propriilor ochi să vadă și propriilor urechi să audă, iar tot ce depășește cotidianul nu te interesează. Nu te gândești că sunt și lucruri pe care nu le poți înțelege, dar care totuși există, că unii oameni văd lucruri pe care ceilalți nu pe percep? Că anumite lucruri mai noi sau mai vechi nu trebuie privite cu ochii de toate zilele, care s-au obișnuit cu ele sau care se iau după ceea ce știu? Ah, acesta este cusurul științei noastre, vrea să explice totul și unde nu-i izbutește afirmă că nu e nimic de explicat. Ia să ne aruncăm însă o privire în jur și să vedem cum se dezvoltă noi credințe, sau care se pretind singure noi, care își afișează tinerețea, în ciuda bătrâneții, asemenea distinselor doamne ce pot fi văzute la Operă. Presupun că nu crezi în transmutația corpurilor, nu? Nici în corpii astrali? Nici în citirea gândurilor? Dar în hipnotism?

   - În hipnotism, da. Charcot l-a demonstrat în mod convingător.

   Surâse:

   - Și te mulțumești cu atât, nu-i așa? Într-adevăr, marelui Charcot - ce păcat că nu mai e printre noi - îi poți urmări demonstrația și înțelege mecanismul prin care analizează sufletul pacientului. În cazul ăsta, amice John, să conchid că accepți pur și simplu faptele și te mulțumești ca premizele să nu te conducă nicăieri? Uite, amice John, s-au făcut în zilele noastre progrese în domeniul electricității pe care nici descoperitorii lor nu știu cum să le interpreteze, cei care în vremurile de demult ar fi fost arși pe rug, ca vrăjitori. Viața ne rezervă mistere. De ce a trăit Matusalem 900 de ani, iar „Old Parr” 169, bătuți pe muchie, pe când nefericita Lucy, în venele căreia curgea sângele a 4 bărbați, n-a putut trăi o zi mai mult? Căci, dacă ar mai fi trăit o singură zi, am fi putut-o salva. Cunoști în întregime misterul vieții și al morții? Ești atât de stăpân pe anatomia comparată ca să-mi poți spune de ce au unii oameni caracteristici de brută, iar alții nu? Poți să-mi spui pentru ce, față de restul păianjenilor care trăiesc puțin și sunt pricăjiți, păianjenul acela uriaș a trăit timp de secole sub bolta vechii biserici spaniole, crescând și tot crescând, până-ntr-atât, încât, într-o bună zi, coborând, a putut sorbi uleiul de la toate lămpile? Poți să-mi spui de ce, în Pampas ca și aiurea trăiesc lilieci, care noaptea sug sângele vitelor și cailor, și de ce în anumite insule din Mările Occidentului viețuiesc lilieci ce zac atârnați peste zi în arbori, iar noaptea, când marinarii istoviți de arșiță dorm pe punte, îi năpădesc și le sug sângele, de-i găsesc tovarășii lor morți, fără o picătură de sânge, livizi ca Lucy?

   - Încet, încet, profesore, i-am spus eu, ridicându-mă. Doar n-ai să-mi spui că Lucy a fost victima unui asemenea liliac și că asta s-a petrecut la Londra, în plin veac al XIX-lea?

   Îmi făcu semn cu mâna să mă opresc.

   - Poți să-mi explici de ce trăiesc țestoasele mai mult decât generații întregi de oameni? Sau cum de vede elefantul dispărând dinastii și cum de nu moare papagalul, dacă nu-l mănâncă pisica, dacă nu-l ucide câinele sau nu i se întâmplă altă pacoste? Poți să-mi spui pentru ce, dintotdeauna, oamenii de pretutindeni au avut credința că există un mic număr de oameni care trăiesc oricât de mult li se îngăduie, și că sunt bărbați și femei care nu mor niciodată? Poți să-mi spui cum procedează fachirul indian când intră în letargie și se lasă îngropat ca morții poruncind să i se semene grâu pe mormântul sigilat, iar mai apoi, după ce s-a cosit grâul și s-a mai strâns încă o recoltă, oamenii care dezgroapă sicriul cu sigiliul neatins și-i desfac capacul, îl găsesc înăuntru pe fachir tot atât de viu cum sunt și ei și putând să umble printre oameni ca și mai înainte?

   Aici l-am întrerupt. Eram dezorientat; îmi împuiase mintea cu atâta excentricități ale naturii, cu atâtea imposibilități posibile, încât mi se înfierbântase imaginația. Întrezăream că intenționa că-mi țină o lecție, ca altădată, pe când îi eram student, la Amsterdam, numai că atunci îmi numea obiectul, că să-l pot avea întotdeauna în față. Acum, însă, nu-mi dădea niciun ajutor, cu toate că nu doream decât să-l înțeleg.

   - Profesore, fă-mă din nou studentul domniei-sale răsfățat. Definește-mi teza, ca să-i pot aplica teoriile domniei-sale pe parcurs. În clipa de față, te urmăresc pas cu pas, de parcă aș fi slab la minte, și nu pot lega ideile. Sunt ca un copil pierdut în ceață, printre mlaștini, punând piciorul la întâmplare.

   - O imagine frumoasă, într-adevăr, zise el. Bine, am să te lămuresc. Teza mea e următoarea: vreau să crezi.

   - Să cred ce?

   - Să crezi în lucruri pe care nu le cunoști. Lasă-mă să-ți ilustrez. L-am auzit odată pe un american definind astfel credința: „aceea care ne face capabili să credem în lucruri despre care știm că nu sunt adevărate”. De data asta zic și eu la fel. Să ne păstrăm cugetul deschis și să împiedicăm ca adevărurile mici să le întunece pe cele mari, ca bucățile de stânci care astupă șoselele. Să începem cu acest mic adevăr: îl putem aprecia la justa lui valoare, dar, totodată, nu-l putem lăsa să se considere buricul pământului.

   - Doriți deci ca ideile preconcepute să nu mă împiedice să accept altele neobișnuite? Vă înțeleg corect lecția?

   - Rămâi mai departe studentul meu favorit. Merită să-mi pierd vremea cu tine. Acum, că te arăți dispus să înțelegi, ai și făcut primii pași. Ia spune, crezi că micile umflături de pe gâturile copiilor au aceeași origine ca și acelea de pe gâtul moartei?

   - Bănuiesc că da.

   Se ridică și-mi spuse cu patos:

   - Aici te înșeli! O, să fi fost așa! Vai, însă lucrurile stau altfel și mult, mult mai rău.

   - Pentru numele lui Dumnezeu, profesore, am strigat, ce tot spui?

   Cu un gest disperat se trânti într-un fotoliu și punându-și coatele pe masă, își acoperi fața cu palmele:

   - Copiii aceia au fost victimele lui miss Lucy!

 

CAPITOLUL XV

Jurnalul doctorului Seward

(continuare)

 

   Timp de câteva clipe am fost cuprins de o adevărată furie, de parcă, în viață, ar fi pălmuit-o pe Lucy. Am lovit cu putere în masă, m-am ridicat și i-am spus:

   - Ai înnebunit, profesore Van Helsing?

   El își înălță capul, mă privi și, ca prin minune, blândețea de pe chipul lui îmi mai potoli mânie.

   - Aș vrea să fi înnebunit, îmi răspunse. Nebunia mi se pare ușor de îndurat în comparație cu un asemenea adevăr. O, prietene, de ce crezi că am ocolit atâta, de ce crezi că mi-a trebuit atâta timp pentru a-ți spune un lucru atât de simplu? Oare pentru că te urăsc și te-am urât toată viața? Pentru că am vrut să te fac să suferi? O, nu!

   - Iartă-mă, i-am spus.

   - Pentru că am vrut să mă port cu blândețe anunțându-ți această veste, prietene, căci știu că ai iubit-o pe doamna aceea atât de gingașă. Și, totuși, nu-ți cer să mă crezi. Diseară îți voi dovedi acest lucru. Ai curajul să vii cu mine?

   Am șovăit. Văzându-mă că ezit, îmi spuse:

   - Logica e simplă, căci de data asta nu mai e vorba de logica unui nebun. Iată propunerea mea. Mai întâi mergem să-l vedem pe copil la spital. Doctorul Vincent de la North Hospital, unde, după cum spun ziarele, se află acel copil, îmi este prieten și cred că e și prietenul dumitale, de vreme ce ați făcut amândoi studiile la Amsterdam. În caz că nu va permite unor prieteni să vadă bolnavul, o va face pentru 2 oameni de știință. Nu-i vom spune altceva decât că dorim să studiem cazul. Și pe urmă...

   - Și pe urmă?

   El scoase o cheie din buzunar și mi-o întinse.

   - Și pe urmă dumneata și cu mine ne vom petrece noaptea în cimitirul unde se află Lucy. Asta e cheia de la cavou. Am luat-o de la paznic pentru a i-o da lui Arthur.

   Am simțit că mă părăsesc puterile, căci presimțeam că ne așteaptă un calvar înspăimântător. Nu puteam totuși face nimic, așa că mi-am luat inima în dinți și i-am spus că ar fi cazul să ne grăbim, deoarece după-amiaza se apropia de asfințit.

   L-am găsit pe copil treaz. Dormise și mâncase câte ceva, și în general, îi mergea bine. Doctorul Vincent i-a scos bandajul de la gât și ne-a arătat înțepăturile. Nu încăpea nicio îndoială, erau asemănătoare cu cele de pe gâtul lui Lucy. Erau mai mici și foarte proaspete. Nimic altceva.

   L-am întrebat pe Vincent care ar fi, după părerea lui, cauzele, și mi-a răspuns că trebuie să fie vorba de mușcătura vreunui animal, vreun șobolan, pesemne. Dar era înclinat să creadă că e vorba de unul din liliecii atât de numeroși pe colinele dinspre nord ale Londrei.

   - Printre atâția lilieci inofensivi, spuse el, poate există vreun specimen din sud, aparținând unei specii mai primejdioase. L-o fi adus vreun marinar și o fi reușit să scape. Sau o fi vreun pui scăpat de la Grădina Zoologică, sau vreunul din rasa vampirilor. Știți, se întâmplă și asemenea lucruri. Nu mai departe de acum 10 zile a scăpat un lup care a fost semnalat, pare-mi-se, pe aici. O săptămână mai târziu, copiii de pe maidan și de pe toate aleile nu se mai jucau de-a nimic altceva decât de-a Scufița Roșie, până când a venit grozăvia asta de „doamnă însângerată”, care pentru ei a constituit o adevărată sărbătoare. Chiar și prichindelul ăsta, când s-a trezit astăzi, a întrebat-o pe soră dacă poate să plece. Când sora l-a întrebat de ce vrea să plece, i-a spus că vrea să se joace cu „doamna însângerată”.

   - Sper, spuse Van Helsing, că atunci când veți trimite copilul acasă îi vei preveni pe părinți să-l supravegheze cu strășnicie. Această poftă de escapade este foarte periculoasă și încă o noapte petrecută afară îi va fi fatală. Dar, oricum, bănuiesc că nu-i vei da drumul decât peste câteva zile.

   - Bineînțeles, cel puțin o săptămână, chiar și mai mult, dacă nu i se vindecă rana.

   Vizita la spital ne-a luat mai mult timp decât crezusem, iar soarele asfințise. Când Van Helsing văzu că se făcuse întuneric, spuse:

   - Nu are rost să ne grăbim. E mai târziu decât bănuiam. Hai să mergem undeva să mâncăm ceva și apoi vom continua ce avem de făcut.

   Am luat masa la „Jack Straw`s Castle” în compania unui grup de cicliști și a altor persoane zgomotoase și bine dispuse. Pe la ceasurile 10 am plecat de la han. Se făcuse foarte întuneric și lămpile rare accentuau bezna de îndată ce ieșeam din raza lor.

   Profesorul studiase, fără îndoială, drumul pe care aveam să mergem, căci înainta fără nicio ezitare. Eu aveam mari îndoieli cu privire la locul în care ne aflam. Pe măsură ce înaintam întâlneam din ce în ce mai puțini oameni, până când, în cele din urmă, am fost destul de surprinși întâlnind patrula poliției călare care își făcea rondul obișnuit în suburbii. În curând ajunserăm la zidul cimitirului, pe care îl escaladarăm. Cu oarecare greutate - căci era întuneric și nu eram deloc familiarizați cu locul - am găsit cavoul familiei Westenra.

   Profesorul luă cheia, deschise ușa care scârțâia și se trase înapoi, politicos, deși fără să-și dea seama, făcându-mi semn să trec primul. Tovarășul meu mă urmă numaidecât și trase ușa după noi cu prudență. Apoi socoti în sac și scoase o cutie de chibrituri și o lumânare, pe care o aprinse. Și în timpul zilei, împodobit cu flori proaspete cavoul era destul de sinistru și lugubru, dar acum, la câteva zile după înmormântate, când florile atârnau lâncede și moarte, efectul era și mai jalnic și mai sumbru decât ne-am fi putut închipui.

   Van Helsing începu să lucreze sistematic. Ținând lumânarea pentru a putea citi plăcile de pe sicrie, el găsi sicriul lui Lucy. Umblând încă o dată la sac, scoase o șurubelniță.

   - Ce ai de gând să faci? l-am întrebat.

   - Să deschid sicriul. Atunci te vei convinge.

   Începu numaidecât să scoată șuruburile și apoi săltă capacul, sub care se vedea învelișul de plumb. Nu mă simțeam în stare să privesc. Mi se părea că i se face moartei un afront similar cu cel de a fi despuiat-o în viață, în timpul somnului. L-am apucat pe profesor de mână pentru a-l împiedica, dar el îmi spuse doar „vei vedea” și, cotrobăind din nou în sac, scoase un fierăstrău mic de traforaj. Înfigând șurubelnița în plumb cu o mișcare rapidă care mă făcu să tresar, făcu o gaură destul de mare, prin care să încapă vârful fierăstrăului.

   Mă așteptam ca gazele din cadavrul vechi de o săptămână să năvălească în încăpere. Noi, doctorii, care am avut de studiat pericolele în care ne aflăm, trebuie să ne obișnuim cu asemenea lucruri, așa că eu m-am retras spre ușă. Dar profesorul nu s-a oprit deloc.

   A tăiat cu fierăstrăul o porțiune de vreo două picioare pe o latură a sicriului, după care a trecut pe cealaltă latură. Apucând marginea părții tăiate, s-a aplecat spre un capăt al sicriului și, ținând lumânarea în dreptul deschizăturii, mi-a făcut semnă să mă uit.

   M-am apropiat și am privit. Sicriul era gol.

   Am fost, fără îndoială, surprins, ba chiar uluit, dar Van Helsing a rămas neclintit.

   - Acum te-ai convins, prietene John? m-a întrebat.

   M-am simțit tentat să-l contrazic și i-am răspuns:

   - M-am convins că trupul lui Lucy nu se află în sicriu. Dar asta nu dovedește decât un singur lucru.

   - Și ce anume, prietene John?

   - Că nu se află aici.

   - Bine, fie, spuse el, mai avem nevoie și de alte dovezi. Vino cu mine.

   Așeză la loc capacul sicriului, își adună toate lucrurile și le așeză în sac, stinse lumânarea, pe care o băgă tot în sac. A închis în urma noastră ușa și a încuiat-o. Mi-a dat cheia, spunând:

   - Vrei s-o ții dumneata? Astfel te poți convinge mai bine.

   - O cheie nu înseamnă nimic, i-am spus, pot exista duplicate și, oricum, nu e greu să forțezi o asemenea broască.

   Profesorul nu spuse nimic, dar puse cheia în buzunar. Apoi îmi spuse să stau de pază la un capăt la cimitirului, în timp ce el va sta la celălalt.

   Veghea a fost solitară. Eram înghețat, descurajat și furios pe profesor, care mă adusese într-o asemenea misiune și pe mine că venisem. Mi-era prea frig și prea somn pentru a putea observa bine și nu îndeajuns de somn pentru a trăda încrederea ce mi se acordase, așa că, una peste alta, timpul trecea greu și penibil.

   Dintr-o dată, întorcându-mă, mi s-a părut că văd un fel de dâră albă mișcându-se între 2 tise întunecoase în colțul mai îndepărtat al cimitirului. În același timp o siluetă întunecată se deplasă dinspre locul profesorului, grăbindu-se spre acea dâră. Atunci m-am deplasat și eu, dar având de ocolit pietrele funerare și grilajele cavourilor, m-am împiedicat de câteva ori.

   Cerul era acoperit și, undeva, în depărtare, după câțiva ienuperi răsfirași care marcau poteca spre capelă, o siluetă albă, destul de estompată, zbura în direcția cavoului. Acesta era ascuns de copaci așa că nu am putut vedea unde a dispărut. Am auzit un foșnet în locul unde văzusem prima dată silueta albă și ajungând acolo, l-am găsit pe profesor ținând în brațe un copilaș.

   Când mă văzu, îmi arătă copilul spunând:

   - Acum te-ai convins?

   - Nu, am răspuns pe un ton pe care l-am simțit agresiv.

   - Nu vezi copilul?

   - Ba da, dar cine l-a adus aici? E rănit? l-am întrebat.

   - Vom vedea, spuse profesorul și amândoi o apucarăm pe drumul care ieșea din cimitir, profesorul purtând în brațe copilul adormit.

   După ce ne-am mai îndepărtat puțin, ne-am dus sub un pâlc de copaci, am aprins un chibrit, și ne-am uitat la gâtul copilului. Nici urmă de zgârietură sau de cicatrice.

   - Am avut dreptate? l-am întrebat triumfător.

   - Am ajuns tocmai la timp, spuse profesorul satisfăcut.

   Trebuia acum să hotărâm ce avem de făcut cu copilul, așa că ne-am consultat. Dacă l-am fi dus la un post de poliție ar fi trebuit să dăm o explicație pentru escapada noastră din timpul nopții sau, cel puțin, să dăm o declarație despre felul cum am găsit copilul. Așa că, în cele din urmă, ne-am hotărât să ducem copilul pe maidan și când vom auzi vreun polițist apropiindu-se să-l lăsăm într-un loc unde va putea fi găsit. După aceea ne vom duce acasă cât de repede cu putință.

   Totul a decurs bine. În capătul maidanului Hampstead am auzit bocănitul greu al unui polițist și, așezând copilul pe potecă, am așteptat la pândă până când polițistul, plimbându-și lanterna dintr-un loc în altul, l-a văzut. I-am auzit exclamația de uimire după care a plecat în tăcere. Am avut noroc să găsim o birjă lângă „Spaniards” și ne-am dus în oraș.

 

   27 septembrie. Se făcuse ceasul 2 când s-a ivit prilejul potrivit pentru încercarea noastră. Înmormântarea care avusese loc la amiază se terminase, iar ultimii participanți plecau fără să se grăbească, când, privind plini de precauție din spatele unui pâlc de anini negri, l-am văzut pe gropar încuind poarta după el.

   Ne-am dat seama că până a doua zi dimineață ne aflam în siguranță, dar profesorul îmi spuse că, în cel mai rău caz, nu vom avea nevoie decât de 1 ceas. Deși e un sacrilegiu să deschizi un sicriu de plumb pentru a vedea dacă o femeie moartă în urmă cu aproape o săptămână este cu adevărat moartă, mi se părea acum o culme a neroziei să deschidem din nou cavoul, când văzusem cu proprii noștri ochi că sicriul e gol.

   Am dat din umeri și n-am spus niciun cuvânt, căci Van Helsing, când ține morțiș un lucru, nu i-l poate scoate nimeni din cap. Înăuntru nu mai era atât de lugubru ca aseară, dar, vai cât de sărăcăcios era luminat de raza de soare care pătrundea în cavou.

   Van Helsing se îndreptă spre sicriul lui Lucy, iar eu în urma lui. Se aplecă deasupra sicriului, trăgând din nou porțiunea mobilă. Mă străbătu un fior de uimire și groază.

   În sicriu se afla Lucy, care, după toate aparențele, era la fel ca în noaptea dinaintea înmormântării, ba, dacă acest lucru este posibil, mai strălucitoare de frumusețe ca oricând. Nu-mi venea să cred că e moartă. Avea buzele roșii, chiar mai roșii decât înainte, iar obrajii erau ușor îmbujorați.

   - Nu cumva e o scamatorie? l-am întrebat.

   - Te-ai convins acum? mă întrebă profesorul drept răspuns, și, întinzând mâna spre moartă, de mă trecură toți fiorii, îi dădu la o parte buzele, dezvelindu-i dinții albi. Uite, continuă el, sunt chiar mai ascuțiți decât înainte. Cu aceștia - și puse degetul pe unul dintre canini și pe dintele de dedesubt - îi mușcă pe copii. Te-ai convins acum, prietene John?

   În mine se trezi încă o dată o dorință ostilă de a-l contrazice.

   - O fi așezat-o cineva aici în cursul zilei.

   - Zău? Și cine, mă rog?

   - Nu știu. Cineva.

   - Totuși a murit acum o săptămână. Majoritatea morților nu arată așa după atâta timp.

   N-am găsit niciun răspuns, așa că am tăcut.

   Van Helsing pără că nu dă atenție tăcerii mele; în orice caz nu manifesta nici mâhnire, nici triumf. Privi cu atenție la chipul moartei, îi ridică pleoapele și se uită la ochii ei, pe urmă îi mai desfăcu o dată buzele examinându-i dinții. Apoi se întoarse spre mine și îmi spuse:

   - Există, totuși, o deosebire față de lucrurile cunoscute până acum: o viață dedublată neobișnuită. Lucy a fost mușcată de vampir în timp ce se afla în transă de somnambulism. Aha, tresari, nu știai acest lucru, prietene John, dar vei afla totul mai târziu. Tot în transă a venit vampirul să-i bea sângele, în transă a murit și tot în transă e ne-moartă. Prin acest lucru se deosebește de ceilalți. Pe chipul ei nu e niciun semn de ticăloșie și mi-e greu s-o ucid în timpul somnului.

   Am simțit că îmi îngheață sângele în vine și mi-am dat seama că încep să accept teoriile lui Van Helsing. Bine, dar dacă este moartă cu adevărat, de ce îl îngrozește ideea de a o ucide?

   Profesorul mă privi și, fără îndoială, văzu schimbarea de pe chipul meu, căci îmi spuse aproape cu bucurie:

   - Ei, acum te-ai convins?

   - Stați puțin, i-am răspuns. Sunt gata să accept. Cum ai să faci această faptă sângeroasă?

   - Îi voi reteza capul, îi voi umple gura cu usturoi și îi voi înfige o țepușă în trup.

   M-am cutremurat la gândul de a mutila trupul femeii pe care o iubisem. Și totuși, emoția nu era atât de puternică precum mă așteptasem. De fapt, începeau să mă treacă fiori, dându-mi seama de prezența acestei ființe, a acestei ne-moarte, cum o numea Van Helsing și simțeam că sunt cuprins de dezgust.

   Am așteptat o mulțime ca Van Helsing să înceapă, dar el stătea de parcă ar fi fost dus pe gânduri. Apoi, cu un zgomot sec, îmi închise sacul și spuse:

   - M-am gândit și iată cum am hotărât că e bine. Dacă mi-aș asculta îndemnul inimii, aș face acum, pe loc, ceea ce de făcut. Problema este simplă: până acum Lucy nu a omorât pe nimeni, deși, fără îndoială, a fost doar o chestiune de timp. Dacă am acționa acum, am îndepărta pentru totdeauna pericolul. Dar, pe de altă parte, s-ar putea să avem nevoie de Arthur, și cum îi vom putea explica aceste lucruri? Dacă dumneata, care ai văzut rănile de pe gâtul lui Lucy și ai copilului de la spital, dacă dumneata, care ai văzut sicriul gol noaptea trecută și ocupat astăzi de o femeie a cărei singură transformare la o săptămână după ce a murit este că a devenit doar mai îmbujorată și mai frumoasă, dacă dumneata, care cunoști aceste lucruri și care ai văzut silueta albă de astă noapte care a adus copilul la cimitir, și, totuși dumneata care ai văzut cu proprii dumitale ochi și nu ai crezut, la ce mă pot aștepta de la Arthur, care nu cunoaște nimic din toate astea? M-a bănuit atunci când l-am oprit s-o sărute pe muribundă. M-a iertat, închipuindu-și că am greșit când l-am împiedicat să-i spună adio, așa cum se cuvenea. Și greșit mai poate crede că această femeie a fost îngropată de vie și că am ucis-o. Va pretinde apoi, făcând cea mai gravă greșeală, că noi, cei care am greșit, am ucis-o cu ideile noastre. Se va gândi uneori că femeia pe care a iubit-o a fost îngropată de vie și va avea coșmare groaznice despre suferințele ei, și din nou va crede că am avut poate dreptate și că iubita lui a fost, la urma urmei, ne-moartă. M-am hotărât. Să mergem. În seara asta dumneata te întorci la azil, unde vei avea grijă ca totul să fie bine, iar eu voi petrece noaptea în cimitir, după cum voi crede de cuviință. Mâine seară vei veni la mine la Berkeley Hotel la ceasurile 10. Îi voi trimite vorbă lui Arthur să vină și el împreună cu acel tânăr american distins, care a donat și el sânge. După aceea vom acea cu toții de treabă. Te însoțesc până în Piccadilly, unde voi lua masa, căci trebuie să mă înapoiez la cimitir înainte de asfințit.

 

Însemnare lăsată de Van Helsing în valiza de la

Berkeley Hotel adresată lui John Seward, M.D.

(însemnarea nu i-a fost predată)

 

   27 septembrie

   Prietene John,

   Îți scriu aceste rânduri în eventualitatea că s-ar întâmpla ceva. Mă duc să fac de veghe singur în cimitir. Vreau ca ne-moarta, domnișoara Lucy, să nu iasă la noapte, astfel ca mâine noapte să fie mai însetată. De aceea voi astupa ușa cavoului cu lucruri care nu îi sunt pe plac: usturoi și un crucifix. Avem de-a face cu un ne-mort recent, care se va feri de lucrurile acestea. Ba mai mult, ele îi împiedică doar ieșirea, însă nu îi pot influența dorința și trebuie să găsească linia minimei rezistențe, oricare ar fi aceasta.

   Voi sta pe aproape toată noaptea, de la asfințitul până la răsăritul soarelui, și dacă e ceva de aflat voi afla. De domnișoara Lucy nu mi-e teamă, nici pentru ea, nici de ce îmi poate face, însă mi-e teamă de cel din cauza căruia a devenit ne-moartă și care are puterea să-i caute mormântul și să se adăpostească în el. E viclean, așa cum am aflat de la domnul Jonathan și din felul în care ne-a tras pe sfoară tot timpul când a jucat cu noi mizând pe viața domnișoarei Lucy, joc în care am pierdut. Iar ne-morții în multe privințe sunt puternici: au putere cât 20 de oameni. Chiar și noi 4 care i-am dat puterile noastre domnișoarei Lucy nu suntem nimic pentru el. Ba mai poate chema lupul și mai știu eu ce. Așa că dacă vine aici la noaptea, va da de mine. Dar s-ar putea nici să nu încerce să vină în acest loc, de fapt nu are niciun motiv. Terenul lui de pradă e mai plin de vânat decât cimitirul unde doarme o femeie ne-moartă și unde veghează un bătrân.

   De aceea scriu aceste rându, în caz că...

   Ia și documentele pe care le afli aici, jurnalul lui Harker și celelalte, citește-le și caută-l apoi pe acest mare ne-mort, retează-i capul și arde-i inima sau înfige-i o țepușă prin ea, așa ca lumea să poată scăpa de el.

   Adio, dacă așa va fi scris,

Van Helsing

 

Jurnalul doctorului Seward

 

   28 septembrie. Ce binefacere este o noapte de somn. Ieri eram gata să accept ideile monstruoase ale lui Van Helsing, dar acum mi se par nefirești, o insultă la adresa bunului simț. Fără îndoială el crede tot.

   Mă întreb dacă nu cumva i s-a strâmbat judecata. Fără doar și poate, trebuie să existe vreo explicație rațională a tuturor acestor lucruri misterioase. Să o fi făcut oare profesorul însuși? Inteligența lui este atât de extraordinară încât, dacă își pierde cumva mințile, își va duce de minune până la capăt ideea lui fixă.

 

   29 septembrie, dimineața. Aseară, la ceasurile 10 fără ceva, Arthur și Quincey au venit în odaia lui Van Helsing, care ne-a spus tuturor ce aveam de făcut, adresându-se în special lui Arthur, de parcă voința noastră ar fi fost în întregime dirijată de el. A început prin a ne spune că speră să-l însoțim cu toții, deoarece avem de îndeplinit o datorie sfântă.

   - Te-a surprins, fără îndoială, scrisoarea mea? îi adresă el întrebarea direct lordului Godalming.

   - Da, și chiar m-a tulburat. În ultima vreme am fost copleșit de atâtea necazuri încât ar fi putut să nu se mai ivească altele. Am fost curios să știu la ce te-ai referit. Am discutat cu Quincey, dar cu atât am discutat mai mult, cu atât am fost mai nedumeriți, iar acum pot spune că n-am înțeles nimic.

   - Nici eu, spuse Quincey Morris laconic.

   - O, spuse profesorul, atunci sunteți amândoi mai aproape de început decât prietenul meu John, care a trebuit să facă un lung drum îndărăt pentru a putea ajunge aici.

   Desigur, și-a dat seama că revenisem la vechea mea îndoială, deși nu îi spusesem niciun cuvânt. Apoi, întorcându-se spre ceilalți 2, spuse cu gravitate:

   - Vă cer permisiunea ca la noapte să fac ceea ce cred de cuviință. Știu, vă cer prea mult, dar vi se va părea și mai mult după ce veți afla propunerea mea. De aceea îmi îngădui să vă cer făgăduiala în necunoștință de cauză, astfel ca după aceea, deși s-ar putea să vă supărați un timp pe mine, să nu vă reproșați nimic vouă înșivă.

   - Oricum, procedezi cinstit, îl întrerupse Quincey. Răspund pentru profesor. Nu prea bănuiesc ce are de gând, dar pot să jur că e cinstit, și mie mi-e de ajuns.

   - Îți mulțumesc, spuse Van Helsing cu mândrie. Am avut cinstea să te socot un prieten de nădejde și această confirmare este prețioasă.

   Îi întinse mâna, iar Quincey i-o strânse. Apoi vorbi Arthur:

   - Doctore Van Helsing, nu prea îmi place să cumpăr mâța-n sac, cum se spune în Scoția, și dacă e vorba de vreun lucru care are vreo legătură cu onoarea mea și cu credința mea de creștin, atunci nu pot făgădui. Dacă poți să mă asiguri că intențiile dumitale nu încalcă niciunul din aceste 2 lucruri, atunci îmi dau pe loc consimțământul, deși, pe viața mea, nu înțeleg ce urmărești.

   - Accept condițiile, spuse Van Helsing.

   - De acord! spuse Arthur. Așa e bine. Și acum, că am pus lucrurile la punct, îmi dai voie să te întreb ce avem de făcut?

   - Vreau să veniți cu mine, în taină, în cimitirul din Kingstead.

   Chipul lui Arthur se întunecă și spuse uluit:

   - Unde e înmormântată sărmana Lucy?

   Profesorul încuviință. Arthur continuă:

   - Și acolo?

   - Să intrăm în cavou.

   Arthur se ridică în picioare.

   - Profesore, vorbești serios sau faci vreo glumă sinistră? Iartă-mă, văd că vorbești serios.

   Se așeză din nou, dar îl vedeam hotărât și mândru, ca un om care își păstrează demnitatea. Urmă o clipă de tăcere, după care Arthur întrebă din nou:

   - Și în cavou?

   - Să deschidem sicriul.

   - Asta-i prea de tot! spuse el, furios, ridicându-se. De acord să-mi păstrez răbdarea în lucruri rezonabile, dar în această profanare a mormântului unei persoane care...

   Aproape se sufoca de indignare.

   Profesorul îl privi compătimitor:

   - Dacă te-aș putea cruța de vreo suferință. sărmanul meu prieten, spuse el, Dumnezeu știe că aș face-o. Dar în noaptea asta trebuie să călcăm pe cărări cu spini, căci altfel, mai târziu, și-n vecii-vecilor, picioarele pe care le îndrăgești vor călca pe cărări de foc!

   Arthur îl privi cu chipul ferm și palid și spuse:

   - Ia seama, domnule, ia seama!

   - Oare n-ar fi mai bine să asculți întâi ce am de spus? întrebă Van Helsing. Atunci vei afla cel puțin limitele intenției mele. Să continui.

   - Cred că așa ar fi cel mai bine, interveni Morris.

   - Domnișoara Lucy a murit. Da! Atunci nimic nu îi poate face vreun rău. Dar dacă nu a murit...

   Arthur sări în picioare.

   - Doamne Dumnezeule! strigă el. Ce vrei să spui? S-a făcut o greșeală? A fost îngropată de vie?

   Gemu cuprins de o durere pe care nici măcar speranța nu o putea alina.

   - N-am spus că e vie, copilul meu. Nu cred acest lucru. N-am să spun decât că s-ar putea să fie ne-moartă.

   - Ne-moartă! Ne-vie! Ce vrei să spui? Ce înseamnă acest coșmar?

   - Sunt taine pe care oamenii abia le pot întrezări și pe care secole întregi nu le-au putut lămuri decât în parte. Credeți-mă, acum avem de-a face cu un asemenea caz. Dar asta nu-i tot. Îmi îngădui să-i tai capul domnișoarei Lucy?

   - O, ceruri, nu! strigă Arthur într-o izbucnire pătimașă. Pentru nimic în lume n-aș putea consimți la mutilarea trupului ei scump. Doctore Van Helsing, mergi prea departe. Nu cuteza să te mai gândești la o asemenea profanare. Nu-mi voi da consimțământul pentru nimic. Am datoria de a-i apăra mormântul de pângărire și jur pe Dumnezeu că-mi voi îndeplini datoria!

   Van Helsing se ridică din locul de unde șezuse până atunci și spuse grav și sever:

   - Și eu, lord Godalming, am de îndeplinit o datorie, o datorie față de ceilalți, o datorie față de dumneata, o datorie față de moartă. Și jur pe Dumnezeu că o voi îndeplini! Tot ce îți cer acum este să vii cu mine, să privești și să asculți. Și dacă mai târziu, când îți voi adresa aceeași rugăminte, nu vei fi mai grăbit decât mine s-o îndeplinești - atunci îmi voi face datoria, oricum voi crede eu de cuviință. Și pentru a mă conforma dorințelor înălțimii voastre, voi fi la dispoziția dumneavoastră pentru a vă da explicații, oricând și oriunde veți voi.

   Vocea îi slăbi puțin, dar continuă pe un ton plin de milă:

   - Dar, te implor, nu pleca mâniat pe mine. În răstimpul unei vieți îndelungate am avut parte de lucruri care nu mi-au fost întotdeauna plăcute și care uneori mi-au sfâșiat inima, dar niciodată n-am avut vreo datorie mai grea ca acum. Gândește-te. De ce m-aș osteni atâta și de ce m-aș mâhni peste măsură? Am venit din țara mea să fac un bine dacă pot. La început pentru a-i face pe plac prietenului meu John, și apoi pentru a ajuta o tânără blândă, pe care și eu am ajuns s-o îndrăgesc. I-am dat sânge, eu, care nu eram ca dumneata, iubitul ei, ci numai medic și prieten. I-am închinat zilele și nopțile mele - înainte și după moarte. Și dacă moartea mea îi poate face vreun bine, chiar și acum, când e ne-moartă, i-o voi da de bună voie.

   Aceste cuvinte, rostite cu o mândrie gravă și plină de delicatețe, l-au impresionat foarte mult pe Arthur. Luă mâna bătrânului și spuse cu vocea frântă:

   - O, e greu să te gândești la asemenea lucruri și nu înțeleg nimic, dar voi merge cu dumneata și voi aștepta.

 

CAPITOLUL XVI

Jurnalul doctorului Seward

(continuare)

 

   Era 12 fără un sfert când am pătruns în cimitir escaladând zidul cel scund. Noaptea era întunecoasă, doar pe alocuri, printre spărturile de nori grei care alunecau pe cer, străbătea câte o sclipire de lună. Mergeam destul de aproape unul de celălalt, doar Van Helsing se afla puțin mai în față, deoarece ne arăta drumul.

   Când ne-am apropiat de cavou, l-am privit cu atenție pe Arthur, căci mă temeam ca nu cumva să-l tulbure apropierea de un loc încărcat cu amintiri atât de dureroase; dar el se stăpânea destul de bine. Profesorul descuie ușa și văzând că noi șovăim, trecu peste acest moment dificil, intrând el însuși primul. L-am urmat cu toții și am închis ușa. Apoi el aprinse un felinar orb și arătă spre sicrie.

   Arthur făcu câțiva pași, șovăind. Van Helsing mi se adresă:

   - Ai fost cu mine ieri aici. Se afla trupul domnișoarei Lucy în sicriul acela?

   - Da.

   Profesorul se întoarse către ceilalți și spuse:

   - Ați auzit; și totuși există cineva care nu mă crede.

   Luă șurubelnița și ridică capacul sicriului. Arthur privea foarte palid, dar nu scotea un cuvânt; când capacul fu ridicat, Arthur făcu câțiva pași înainte. Van Helsing trase șina de plumb. Am privit toți, apoi ne-am retras înspăimântați.

   Sicriul era gol!

   Timp de câteva minute niciunul din noi nu rosti vreun cuvânt. Tăcerea fu întreruptă de Quincey Morris:

   - Profesore, am toată încrederea în dumneata. Tot ceea ce îți cer este cuvântul de onoare. Este cumva opera dumitale?

   - Vă jur pe tot ce am mai sfânt că nu am mișcat-o și nici măcar nu am atins-o. Iată ce s-a întâmplat: cu 2 nopți în urmă, prietenul meu, Seward, și cu mine am venit aici - cu intenții bune, credeți-mă. Am deschis acest sicriu, care pe atunci era sigilat, și l-am găsit gol, ca și acum. Apoi am așteptat și am văzut ceva alb umblând pe sub copaci. A doua zi am venit aici ziua. Ea se afla acolo. Așa este sau ba, prietene John?

   - Așa este.

   - În noaptea următoare am venit la timp. Lipsea încă un copilaș, dar l-am găsit nevătămat printre morminte, slavă Domnului. Ieri am venit aici înainte de apusul soarelui, căci la apus cei ne-morți se pot mișca. Am așteptat aici toată noaptea până la răsăritul soarelui, dar nu am văzut nimic. Asta, cu siguranță, din pricină că pusesem pe la încuietorilor ușilor usturoi și alte lucruri pe care ne-morții nu le suferă și de care se feresc. Azi-noapte nu a avut loc niciun exod, așa că în seara asta, înainte de apusul soarelui, am îndepărtat usturoiul și celelalte lucruri. Și așa se face că am găsit sicriul gol. Dar mai dați-mi o clipă de ascultare. Până acum s-au petrecut multe lucruri stranii, dar așteptați cu mine afară, fără să ne facem văzuți sau auziți și veți vedea și alte lucruri cu mult mai stranii. Așadar - și spunând asta trase geamul orb al felinarului - acum mergem afară.

   Profesorul deschise ușa, noi am ieșit unul câte unul, iar el la urmă, încuind după el.

   Ah! Ce curat și proaspăt părea aerul nopții după spaima pe care am tras-o în cavou!

   Fiecare în felul lui era solemn și copleșit. Arthur era tăcut și vedeam cum se străduia să dezlege rostul și miezul misterului. Și eu eram destul de liniștit și pe jumătate hotărât să las de o parte orice îndoială și să accept concluziile lui Van Helsing. Quincey Morris era flegmatic, ca omul care acceptă totul cu un curaj rece, mergând până la orice risc. Neputând fuma, își tăie o bucată mare de tutun presat și începu să-l mestece.

   Dar Van Helsing avea ceva anume de făcut. Mai întâi scoase din traistă ceva ce semăna cu un pesmete în formă de anafură, înfășurat cu grijă într-un șervet alb, apoi scoase vreo două mâini pline cu ceva albicios ca un fel de aluat sau de chit. Fărâmiță bine anafura și o amestecă în substanța aflată în mâini. Apoi luă acest material și răsucindu-l în fâșii subțiri, începu să așeze aceste fâșii în crăpăturile dintre ușă și cavou. Am fost întrucâtva mirat de toate acestea și, cum mă aflam lângă el, l-am întrebat ce face. Arthur și Quincey se apropiară de noi, fiind și ei curioși.

   Profesorul răspunse:

   - Astup cavoul pentru ca ne-morții să nu mai poată intra.

   - Și îi va împiedica oare substanța pe care ai pus-o acolo? întrebă Quincey. Doamne sfinte! Nu cumva-i vorba de vreun joc?

   - Ba da.

   - Și cum se numește substanța asta?

   - Azima împărtășaniei. Am adus-o de la Amsterdam. Am și o indulgență.

   Răspunsul îi impresionă profund până și pe cei mai sceptici dintre noi. Într-o tăcere plină de respect, ne-am dus la locurile care ne fuseseră indicate, în jurul cavoului, aproape de el, dar ascunși de vederea oricui s-ar fi apropiat.

   Cavourile nu păruseră niciodată atât de îngrozitor de albe. Chiparoșii, tisele sau jnepenii nu păruseră niciodată ca acum, întruchipare a tristeții funerare. Copacii sau iarba nu fremătaseră și nu foșniseră niciodată atât de amenințător. Ramurile nu trosniseră niciodată atât de misterios. Urletul îndepărtat al câinilor nu răsunase niciodată ca o prevestire atât de jalnică în noapte.

   Tăcerea dură mult timp, ca un gol mare, dureros, apoi îl auzirăm pe profesor șoptind prevenitor: Sss.... Ne făcu semn.

   Departe, pe aleea de tisă, am văzut înaintând o umbră albă - o umbră de un alb spălăcit, care ținea ceva negru la piept. Umbra se opri și în clipa aceea o rază de lună se strecură printre norii care goneau arătându-ne cu o claritate uimitoare o femeie cu părul negru îmbrăcată în lințoliu de mormânt. Nu-i puteam vedea chipul, căci capul îi era aplecat peste ceea ce constatarăm a fi un copil cu părul bălai. Urmă o pauză și apoi se auzi un strigăt scurt ascuțit, așa cum țipă copiii prin somn. Am pornit spre ea, dar mâna profesorului, pe care îl vedeam în spatele unei tise, ne preveni și ne opri pe loc.

   Când am privit, umbra albă înainta din nou. Era acum destul de aproape de noi ca să o putem vedea limpede, iar luna tot o mai lumina. Recunoscând-o pe Lucy Westenra, sângele îmi îngheță în vine și auzeam răsuflarea grea a lui Arthur. Lucy Westenra - și, totuși, atât de schimbată! Blândețea se transformase într-o cruzime neîndurătoare, împietrită, iar puritatea într-o nerușinare plină de voluptate.

   Van Helsing făcu câțiva pași și noi, ceilalți, urmându-l, înaintarăm cu toții. Patru dintre noi s-au aranjat în șir în fața intrării cavoului. Van Helsing ridică felinarul și trase geamul; la lumina care cădea pe chipul lui Lucy am văzut că buzele erau înroșite de sânge proaspăt și că sângele se scursese pe bărbie și-i pătase giulgiul imaculat de batist.

   Ne-am cutremurat de groază. După lumina care tremura am văzut că până și nervii de oțel ai lui Van Helsing slăbiseră. Arthur era lângă mine și, dacă nu l-aș fi apucat de braț ca să-l susțin, s-ar fi prăbușit.

   Când Lucy - dau acest nume umbrei din fața noastră, pentru că poartă înfățișarea ei - ne văzu, se trase înapoi cu un mârâit furios, ca o pisică luată prin surprinde. Apoi își plimbă privirea asupra noastră. Erau ochii ei după formă și culoare, dar niște ochi impuri și plini de foc diavolesc, în locul privirii pure și blânde pe care o cunoșteam. În acea clipă urmele dragostei mele se transformară în ură și dezgust. Dacă ar fi trebuit s-o ucidă cineva în clipa aceea, aș fi făcut-o cu o bucurie sălbatică. Privirile îi scăpărau cu o lumină păgână și fața i se schimonosise într-un zâmbet de voluptate. Ah, Doamne, cum m-am cutremurat văzând-o!

   Cu o mișcare nepăsătoare și cu o cruzime diabolică azvârli copilul pe care îl ținuse până atunci strâns la piept. Copilul dădu un țipăt ascuțit și rămase acolo, gemând. Era atâta sânge rece în gestul acesta, încât Arthur nu-și stăpâni un geamăt. Când ea se îndreptă spre el cu brațele deschise și cu un zâmbet nerușinat, Arthur se dădu înapoi, ascunzându-și fața în mâini.

   Totuși, ea continuă să se îndrepte spre el și, cu o grație languroasă și voluptoasă i se adresă:

   - Vino, Arthur. Lasă-i pe ceilalți și vino. Brațele mele tânjesc după tine. Vino și vom rămâne împreună. Vino, soțul meu, vino.

   Vocea ei suna diabolic de dulce - ca un clinchet de pahare vibrând până și în mintea noastră, a celor care auzeam cuvintele adresate altcuiva.

   Cât despre Arthur, el părea vrăjit. Luându-și mâinile de pe față, își deschise larg brațele. Ea se pregătea să-i sară în brațe, când Van Helsing se repezi ridicând crucifixul său mic de aur. La vederea crucifixului, fantoma se retrase și, cu chipul brusc răvășit de furie, se năpusti pe lângă el ca și cum ar fi vrut să intre în cavou.

   La o depărtare de vreo 2-3 picioare de ușă, ea se opri de parcă ar fi fost ținută pe loc de o forță de neînvins. Atunci se întoarse și îi văzurăm chipul în lumina clară a lunii și la lampa care nu mai tremura acum datorită nervilor de oțel ai lui Van Helsing.

   Niciodată nu văzusem pe vreun chip omenesc o asemenea expresie de răutate și ciudă, și nădăjduiesc că niciun muritor nu va mai vedea așa ceva vreodată. Culoarea frumoasă se făcuse lividă, sprâncenele erau încruntată de parcă cutele cărnii ar fi fost șerpii încolăciți ai Meduzei, iar gura frumoasă, pătată de sânge se mări până deveni pătrată ca în măștile furiei ale grecilor și japonezilor. Dacă pe vreun chip s-a putut citi vreodată moartea - dacă privirile au putut ucide, atunci acel chip se afla în fața noastră.

   Și timp de mai bine de jumătate de minut, dar care ne păru o veșnicie, ea rămase între crucifixul ridicat și intrarea astupată acum cu un lucru sfințit.

   Van Helsing întrerupse tăcerea, întrebându-l pe Arthur:

   - Răspunde-mi prietene! Să trec la fapte?

   Arthur se aruncă în genunchi, își ascunse fața în mâini și răspunse:

   - Fă cum vrei dumneata, prietene, fă cum vrei dumneata. Să nu mai existe niciodată o asemenea grozăvie! și gemu.

   Quincey și cu mine ne-am îndreptat spre el și l-am luat de braț. Am auzit țăcănitul cu care Van Helsing închise felinarul și îl puse jos; apropiindu-se de cavou, începu să scoată din crăpături semnul sfințit pe care îl așezase acolo.

   Toți priveam îngroziți și înmărmuriți și, atunci când el se dădu înapoi, văzurăm cum femeia cu trup material care în clipa aceea părea tot atât de adevărat ca și al nostru, trece prin spațiul prin care abia ar fi pătruns o lamă de cuțit. Am simțit cu toții o ușurare când îl văzurăm pe profesor așezând calm benzile de chit pe marginile ușii.

   După ce termină, luă copilul și spuse:

   - Veniți, prieteni, nu mai putem face nimic până mâine. La amiază are loc o înmormântare, așa încât ne vom întoarce aici la scurt timp după amiază. Prietenii mortului vor pleca toți până la ora 2, iar când paracliserul va încuia poarta noi vom rămâne aici. Mai sunt multe de făcut dar altceva decât în seara asta. Iar copilul n-a avut prea mult de suferit și până mâine seară își va reveni. Îl vom lăsa într-un loc unde va fi găsit de poliție și dus acasă, ca și în noaptea trecută.

   Arthur și Quincey veniră acasă la mine și pe drum încercarăm să ne îmbărbătăm unul pe celălalt. Lăsasem copilul în siguranță și eram obosiți, așa încât am dormit cu toții un somn mai mult sau mai puțin adânc.

 

   29 septembrie, noaptea. Puțin înainte de ora 12, noi 3 - Arthur, Quincey Morris și cu mine - am trecut să-l luăm pe profesor.

   Ciudat, dar printr-un acord comun, toți îmbrăcaserăm veșminte negre. Fără îndoială, Arthur purta haine negre, căci era în doliu, dar noi ceilalți le îmbrăcaserăm din instinct. Am ajuns la cimitir pe la 1 și jumătate și am hoinărit prin preajmă, ferindu-ne de priviri, așa încât după ce groparii își terminară treaba, iar paracliserul, convins că plecase toată lumea, încuie poarte, tot locul a devenit al nostru.

   Van Helsing, în locul traistei sale mici, negre, își luase un sac lung de piele, asemănător cu un sac de cricket; era, fără îndoială, destul de greu.

   Când am rămas singuri și am auzit ultimii pași îndepărtându-se pe drum, ca la o comandă l-am urmat în tăcere pe profesor spre cavou. El descuie ușa și intrarăm, închizând-o în urma noastră. Apoi scoase din sac felinarul, pe care îl aprinse, și 2 lumânări de ceară.

   Când profesorul săltă capacul sicriului lui Lucy, am privit cu toții - Arthur tremura ca frunzele unui plop în vânt - și am văzut că trupul zăcea acolo în întreaga lui frumusețe a morții. Dar în inima mea nu mai simțeam iubire, ci dezgust pentru strigoiul mârșav și josnic care luase numai înfățișarea lui Lucy, nu și sufletul ei.

   Am văzut și chipul lui Arthur înăsprindu-se în timp ce privea. I se adresă lui Van Hesling:

   - E într-adevăr trupul lui Lucy sau e numai un diavol cu înfățișarea ei?

   - E și nu e, totuși, trupul ei. Dar așteaptă o clipă și o vei vedea așa cum a fost și așa cum este.

   Moarta, așa cum zăcea acolo, părea o copie de coșmar a lui Lucy. Dinții ascuțiți, gura pătată de sânge, voluptoasă - la vederea căreia te cutremurai - o întruchipare senzuală și nespirituală, ca o batjocură diavolească a blândei purități a lui Lucy.

   Van Helsing, în felul lui metodic, începu să scoată diverse lucruri din sac și să le așeze la îndemână. Mai întâi scoase un fier de sudură și niște sudură de țevi, apoi o lămpiță de petrol, care, aprinsă într-un colț al cavoului, emitea un gaz ce ardea cu o flacără albastră și căldură puternică; apoi cuțitele de operație, pe care le așeză la îndemână și, în sfârșit, o țepușă rotundă de lemn, groasă de vreo 2-3 inci și lungă de aproape 3 picioare. Un capăt era întărit prin ardere în foc și cu vârful ascuțit și subțire. O dată cu această țepușă scoase și un ciocan greu, folosit de obicei în gospodărie pentru a sparge cărbunii în pivniță.

   Când totul a fost pregătit, Van Helsing spuse:

   - Înainte de a începe vreau să vă spun despre ce este vorba. Aceste lucruri se bazează pe înțelepciunea și experiența anticilor și a tuturor celor care au studiat puterile ne-morților. Ne-morții suferă de blestemul nemuririi: ei nu pot să moară, ci trebuie să treacă dintr-o epocă în alta, înmulțindu-și victimele și sporind relele lumii. Căci toți cei care mor ca victime ale ne-morților devin ei înșiși ne-morți și fac, la rândul lor, victime. Și astfel, cercul se tot lărgește, precum cercurile făcute de o piatră aruncată în apă. Prietene Arthur, dacă ai fi primit sărutul acela înainte de moartea bietei Lucy, sau dacă azi-noapte ți-ai fi deschis brațele în fața ei, ai fi devenit cu vremea, după ce ai fi murit, nosferatu, cum e numit în răsăritul Europei, și ai fi făcut alți ne-morți, copleșindu-ne cu grozăvii. Drumul acestei nefericite tinere doamne este abia la început. Copiii al căror sânge l-a supt nu se află până acum într-o situație disperată. Dar dacă ea va trăi, ne-moartă, din ce în ce mai mulți își vor pierde sângele, căci prin puterea pe care o are asupra lor vor veni la ea, și astfel le va suge sângele cu gura asta crudă. Dar când ea va muri cu adevărat, atunci totul va înceta. Rănile mici de la gâtul copiilor vor dispărea și ei se vor întoarce la joacă, neaflând niciodată despre cele întâmplate. Dar - și asta va fi binecuvântarea - când acest ne-mort va fi făcut să se odihnească ca un mort adevărat, atunci sufletul sărmanei doamne pe care o iubim va fi din nou liber. În loc de a face rău noaptea și de a deveni din ce în ce mai ticăloșită, asimilând răul în timpul zilei, ea își va lua locul alături de ceilalți îngeri. Astfel, prietene, binecuvântată va fi pentru ea mâna care îi va da lovitura de eliberare. Eu o fac cu dragă inimă, dar oare nu se află printre noi vreun altul cu mai multe drepturi? Spune-mi, se află printre noi vreun asemenea om?

 ..................................................