8.
Scheletul se mişcă din nou şi bătrâna, cuprinsă de frisoane, reuşi să îngâne destul de limpede:- Bună ziua... Ce mai faceţi? Mă iertaţi, dar din pricina întunericului şi a ochilor mei slabi - trebuie să ştiţi că toată viaţa am suferit de miopie şi de gâlci - nu izbutesc să-mi dau seama dacă vorbesc cu un domn sau cu o doamnă.
- Nu ştiu nici eu...
- Ah! exclamă Melania. Ce original!
Scheletul avansă un pic:
- Demonii mă căznesc...
Glasul era cavernos, imposibil de identificat ca sex, dar Melania se hotărî să abordeze genul masculin.
- Demonii?! Credeam că locuiţi singur.
- Vor să mă jefuiască... Mi-au furat tot... Sângele... Întâi sângele, sângele şi răsuflarea, acum mi-au luat apa... Dar tezaurul nu-l vor găsi. Râse fioros: Nu! Niciodată!
Melania ciuli urechile:
- Care tezaur?
O mogâldeaţă ţâşni pe neaşteptate, oprindu-se la doi paşi de bătrână.
- Al Sarazinilor. Eu sunt depozitarul lor de cinci sute de ani.
Melania rămase cu gura căscată. Avea în faţa ochilor o făptură cu ţeastă gălbuie şi chipul boţit, de mumie. Scheletul rămăsese în colţul întunecat al încăperii, lepădat ca un strai de oase. Îşi trecu degetele peste fruntea asudată şi începu să râdă:
"Dumnezeule mare, cât poţi fi de toantă, fetiţa mea! Soarele strecurat printre jaluzele ţi-a jucat un renghi, pictând cu «oase» pieptul bietului bătrân....."
5.
- Nu mă crezi? Sunt aici.... Ne ascultă. S-au ascuns, dar eu îi simt... Privirea lor arde...
- Cine s-a ascuns? se interesă Melania politicoasă.
- Leviatan, Mamona şi Asmodeu. Ei sunt demonii cei mai temuţi care pun stăpânire pe suflete. Îi ştii... Îi ştii de bună seamă.
Melania reflectă câteva clipe, apoi clătină hotărâtă din cap:
- Nu cred să fi avut ocazia să fac cunoştinţă cu dumnealor, dar n-aş avea nimic împotrivă dacă dumneavoastră mi-aţi da această posibilitate.
- S-au ascuns!
Momâia îşi rotea privirea albă - un albastru atât de palid, încât ochiul părea lipsit de iris - cu o repeziciune mecanică, surprinzătoare. Cântărindu-i făptura firavă, înveşmântată într-o tunică lungă, neagră, amintind halatele chinezeşti, mâinile descărnate, figura spălată de trăsături, Melania se simţi incapabilă să-i aprecieze vârsta. Şaizeci, poate şaptezeci sau chiar optzeci de ani, dar ultima cifră ar fi fost dezminţită de vioiciunea neobişnuită.
- Ce-ar fi să-i căutăm? propuse Melania pe un ton normal: "Să vedem unde oi fi pus cheile..."
Omul se apropie cu paşi de maimuţă şi-i şopti:
- Sunt oştenii cei mai primejdioşi ai lui Lucifer. Demonii trufiei..., zgârceniei..., ai dragostei cu păcat! Pârjolesc şi nimicesc sufletele...
- Alături de dumneavoastră, nu mi-e frică, surâse Melania.
- Ai dreptate... O apucă de rever: Eu sunt Dreapta Mână! Cu socoteală şi cuget curat te apropii de mine?
- Da, da! îl asigură bătrâna.
- Vezi că nimenea nu te-a silit a veni la chipul meu.
Melania suflă:
- Nimenea.
- Curăţi-te-ai de toată întinăciunea sufletului şi a trupului, făcând sfinţenie întru frica mea?
- În fiece zi, Doamne! făcu Melania, gândind că-l flatează.
- Eu nu-s Dumnezeu, ci doar Dreapta Mână! De voieşti a veni după mine, leapădă-te de tine, ia-ţi crucea şi urmează-mi mie!
- Vă urmez.
Bătrânul păru mulţumit de răspuns şi o luă înainte, îndreptându-se spre scara interioară. După câţiva paşi se întoarse brusc:
- De-ar trimite Satana iscoadă vicleană să te ispitească, avea-vei tăria să-l înfrunţi ori te vei prăbuşi?... Se întrerupse. Privirea fixă, dilatată părea că arde, aprinsă de torţele revelaţiei. Uite-l! Uite demonul...! Au venit...!
Melania nu apucă să se răsucească. Primi o lovitură în ceafă şi se făcu întuneric.
6.
Chipul bătrânei dispăruse de pe ecran. Cristescu se uită la Minerva aiurit:
- Unde o fi nebuna asta?!
Încercă să desluşească obiectele rămase în imagine. Nu se vedea mare lucru. Un bufet, o dormeză cu aşternutul răvăşit, în prim plan o masă demodată, rotundă pe un singur picior, în fund un soi de dulăpior, ceva mai scund.
- De unde vin imaginile?
În mintea Minervei, gândurile se întretăiau învălmăşite.
- Din imobilul maur, natural. Se adresă arhitectului care asista interzis la tot ce se petrecea. Ne puteţi da o explicaţie în legătură cu această... instalaţie?
- Vă dau cuvântul meu de onoare că sunt la fel de perplex ca şi dumneavoastră. Poate mai perplex, dat fiind că este vorba de locuinţa fiicei mele.
Minerva îl privi scurt şi clipi de câteva ori:
- Vă cred. De altfel, nu mai are nicio importanţă. Băieţi, continuaţi percheziţia. Cristescule, telefonează-i colonelului Ionaş să trimită doi oameni de la tehnic. Trebuie să-mi descopere "studioul" TV. de la domiciliul lui Faţă Galbenă. Scotociţi pivniţa, podul, uzina muzicală care ocupă peretele din living. Îşi strâmbă buzele pufnind pe nări: Eu mă duc să văd ce mai face draga noastră Melania...
- Te însoţesc, spuse maiorul.
- Nu e cazul. Macri! Dobrescule! A trecut cam multişor de când n-am mai dat un singur 9. Străduiţi-vă şi demonstraţi-i colegului nostru de la miliţie că aţi învăţat ceva carte!
7.
Era conştient că greşeşte, dar nu putea proceda altfel. Toată viaţa fusese la fel: odată angajat pe un drum, era incapabil să-l abandoneze înainte de a fi ajuns la capăt, înainte de a epuiza întreg peisajul. Nu uitase niciodată cuvintele pe care Iris, englezoaica diafană cu păr şi ochi de foc, i le spusese în ziua despărţirii lor:
"Grig, în materie de greşeli fatale, e de ajuns una singură pentru fiecare individ. Nu mai există loc pentru altele... Tu vezi zidul şi totuşi intri cu capul în el... Nu-i o dovadă de inteligenţă..."
"Tu parcă eşti altfel?"
Iris zâmbise cu impertinenţa care o caracteriza: "Faptul că eu am acelaşi defect, nu-l scuză pe al tău..."
Când pătrunsese în imobilul maur, conştient de risc, Grig nu avea în minte decât un singur gând: "Nu pot pleca înainte de a dezlega misterul lui Schmidt. Iar misterul de află aici. M-ar obseda toată viaţa. M-aş simţi de parcă toate comorile aztecilor mi s-ar fi plimbat pe o tipsie pe sub nas, iar eu n-am întins nici măcar mâna..."
Faptul că găsise uşa deschisă (lăsată aşa de Melania, fără nicio intenţie; prea emoţionată uitase pur şi simplu s-o închidă) i se păruse de bun augur: O invitaţie, "poftiţi, vă rog...!", din partea destinului, să meargă până la capăt.
Ca toţi aventurierii, Grig era superstiţios şi îşi cultiva cu credinţă şi obstinaţie fixaţiile.
Aruncă o privire spre bătrâna prăbuşită. Nu avea să-şi revină înainte de o oră.
Hotărât, nu-i făcea plăcere să lovească o femeie, mai ales vârstnică, dar există situaţii când mănuşile glace stau mai bine în scrinul din dormitor. Alături de ea, zăcea o fiinţă ciudată, cu chipul galben. Trupul era scuturat de convulsii, o spumă albă îi înflorea pe buzele supte. Datorită şocului, probabil, îşi zise Grig, nefericitul ieşise singur din competiţie speriat de demoni. Fusese ultimul cuvânt articulat...
"O criză de epilepsie, după toate aparenţele. Deşi, ciudat, la vârsta asta..."
Grig ridică din umeri şi încercă să se orienteze.
"Holul, sufrageria, salonul... Dar, mai întâi, trebuie să văd etajul...."
8.
Locotenentul Moraru, în vesta portocalie a lucrătorilor de la I.C.A.B., împingea o tulumbă pe care nu se grăbea s-o umple. Îi şopti Minervei:
- Au intrat două persoane. O bătrână, acum un sfert de ceas, urmată de un tip care a găsit uşa deschisă. A rămas şi acum aşa. Am anunţat radio...
- Bine, bine, îl întrerupse Minerva. Dispoziţia rămâne în continuare valabilă: oricine poate să intre nestingherit în imobil. Dacă intervine ceva special, maiorul Cristescu cu echipa sunt peste drum, în vila Candian.
- Ştiu. Moraru şovăi. Arătă cu bărbia spre clădirea maură: V... vă duceţi singură?
Părea sincer neliniştit şi Minerva se simţi impresionată. Îşi închipuise totdeauna că subalternii ei nu-i nutresc cele mai duioase sentimente. Zâmbi şi-l trase uşor de lobul urechii, gestul de maximă tandreţe al lui Napoleon şi pe care şi-l însuşise pentru împrejurări când "simţea" asemănător.
9.
Minerva n-avu timp să se dezmeticească şi să "descifreze" interiorul după binecunoscutul ei obicei. Prima imagine pe care o înregistră fu a celor două trupuri prăbuşite în marele hol, apoi cea a unui bărbat văzut din spate, care urca treptele scării interioare.
"Ăsta-i pus pe greco-romane... Mă duc să-i chem pe ceilalţi..."
Dădu să se întoarcă, dar nu mai avu timp. Individul, ajuns la cotul scării, o opri:
- Un moment, stimată doamnă!
Coborî treptele, sărindu-le, şi se apropie ameninţător. Minerva îl catalogă reflex:
"Un dur de operetă pus în circulaţie de Hollywood..."
- Pe cine căutaţi?
Minerva îl cercetă lung. Răspunse fără să se grăbească:
- Vă pun aceeaşi întrebare. Chestiunea e cine răspunde primul.
- Cel în dezavantaj. În cazul de faţă, dumneavoastră.
În mână îi apăruse un revolver mic, cu amortizor. Minerva simţi că se enervează. Respiră adânc şi începu să râdă:
- Auzi, bătrâne?! Abandonează jucăria aia. Nu de alta, dar trucurile ieftine mă indispun. Şi pentru că ţii neapărat, am să-ţi spun pe cine caut. Pe dumneata. Şi ca să câştigăm timp şi să nu facem praf, îţi propun să mă urmezi fără gălăgie.
Grig, continuând să se apropie, ricană:
- Îmi plac situaţiile de humor, dar nu şi ordinele.
Minerva se dădu un pas înapoi:
- Un sfat amical! Chiar dacă mă imobilizezi pe mine, ceea ce mă îndoiesc, tot nu scapi. Eşti înconjurat din toate părţile.
- Cu atât mai mult, sunt obligat să-mi încerc ultima şansă.
Sări pe neaşteptate asupra Minervei, pregătindu-se s-o lovească cu crosa revolverului. Îşi simţi mâna prinsă în cleşte, apoi o lovitură puternică în bărbie. Căzu în genunchi, scăpând arma. Minerva o expedie cu un şut rapid şi o recuperă în următoarea secundă, de lângă perete.
Ciocolată, radios, gâfâia.
- Asta-i pentru upercutul de acum două ceasuri. Dacă nu te-a învăţat guvernanta cum să te porţi, te învăţ eu. Pezevenghi şi, pe deasupra, fără maniere!
Se întrerupse, amuţit de surpriză, şi rămase cu ochii căţăraţi pe scară. Ţinându-se de balustradă, în rochie albă, fluidă, cobora treptele calmă şi suplă Liana Candian.
10.
Maiorul Cristescu nu mai avea răbdare. Evenimentele se precipitau şi simţea că ar fi peste puterile lui să continue percheziţia pe coridoarele preconizate de Minerva. Era o locuinţă spaţioasă, cu opt încăperi locuibile şi atenanse numeroase: sasuri, holişoare, debarale, oficii, antreuri, pivniţă şi pod, toate bucşite de mobile şi lucruri. Iar după şase ceasuri, nu izbutiseră să parcurgă decât vestibulul, holul şi, în principiu, biroul. În consecinţă, luă legătura cu colonelul Ionaş şi-i solicită un supliment de oameni.
- Ai procedat excelent, aprobă colonelul. Şi eu simt nevoia de tempo! Apropo, ai primit o scrisoare de la Melania Lupu.
Maiorul încercă o senzaţie de ameţeală. "Ce trăsnaie a mai inventat?!" Se interesă cu inima purice:
- Ce vrea?
- Dragul meu, nu obişnuiesc să deschid corespondenţa nimănui, nici măcar afiului ăl mic.
După câteva clipe, auzi râsul lui Ionaş:
- Ascultă... E interesant...
În living, soţii Săvescu aşteptau crispaţi, ca într-o gară.
- Nu-mi pot imagina ce a făcut Dinu, spuse Mioara, dar ceva a făcut. Mă întreb, doar, în ce măsură este amestecată Liana.
Arhitectul respiră adânc:
- N-am idee, draga mea, dar o vom afla în curând. Dea Domnul să nu fie prea grav.
- Liana nu putea comite ceva cu adevărat rău.
Arhitectul îi zâmbi cu blândeţe:
- Eşti convinsă sau aşa vrei să crezi?
- Îmi cunosc copilul.
- Aşa ne închipuim toţi. Nu ne cunoaştem nici măcar pe noi înşine.
11.
Minerva îl expedie pe Grig la minister sub stare de arest, pe Ciocolată - cu
mulţumiri - acasă, apoi, solicită, dată fiind starea ciudatului bătrân claustrat în casa maură, consultul unui medic.
Melania Lupu îşi reveni singură. Clipi nedumerită şi surâse stângaci:
- Am impresia că am dormit puţin... Vă rog să mă scuzaţi. Ştiu cât este de nepoliticos, dar, de la o anumită vârstă, ţi se întâmplă tot felul de... accidente umilitoare. Ce ciudat! remarcă frecându-şi ceafa. Mă doare foarte rău capul şi vă asigur că de obicei nu sufăr de cefalee.
- Chiar că e ciudat! pufni Minerva.
După părerea ei, bătrâna căzuse cândva în cap de la etajul cinci şi supravieţuise.
- Nu-i aşa? se interesă Melania cu naturaleţe.
- Mulţumiţi proniei cereşti că aţi scăpat atât de ieftin. Ce naiba aţi căutat în văgăuna asta?
Melania îi îndreptă o privire încărcată de surpriză şi dulci reproşuri, indignarea legitimă a omului cumsecade, căruia i se reproşează un act de bună intenţie.
- Dar credeam că aţi înţeles... Domnul maior Cristescu este cel mai bun prieten al meu şi am considerat că, aflându-se într-o situaţie dificilă, trebuie ajutat. Poate că mă veţi considera îngâmfată, dar cât mă vedeţi de neputincioasă, mi s-a întâmplat nu o singură dată să fiu de folos semenilor mei.
- Nu mă îndoiesc. Vom discuta despre toate acestea mai târziu. Se uită la ceas: Aştept o maşină din clipă în clipă. Vă va conduce acasă. Vă rog să rămâneţi la dispoziţia noastră.
Melania surâse cu graţie:
- Nu-mi doresc nimic altceva în plus. De altfel, am fost totdeauna la dispoziţia dumneavoastră. Vreau să completez - şi să mă iertaţi dacă vorbesc prea mult - că, încercând să-i fiu de folos domnului maior Cristescu, m-am gândit şi la dumneavoastră, căci mi-am dat seama chiar de la început că sunteţi o persoană fermecătoare, o însuşire nepreţuită căreia eu nu i-am rezistat niciodată.
Minervei îi veni să râdă şi poate abia acum înţelegea slăbiciunea lui Cristescu pentru bătrână, acel "în faţa ei mă simt cu mâinile legate, căpiat şi lipsit total de posibilităţi".
"Am să mă ocup de ea mai târziu." Îşi îndreptă atenţia spre Liana Candian.
Aşezată pe un jilţ rigid, cu spătar sculptat, aducând cu stranele bisericeşti, asista la evenimente indiferentă şi rigidă. Pe chipul palid, complet nefardat, expresia era impenetrabilă.
"Parcă n-ar avea reacţii, îşi zise Minerva." Îi admiră sângele rece, moştenit, fără îndoială, de la arhitect. O privi lung câteva clipe:
- De ce v-aţi ascuns?
Sprâncenele fine ale Lianei se ridicară imperceptibil şi Melania Lupu îşi zise că n-a văzut în viaţa ei multe femei la fel de frumoase.
"Armonia trăsăturilor şi atmosfera pe care o emană sunt unice. Cu o tuşă de distincţie în plus, îmi aminteşte de aventuriera aceea celebră, Lili de Georgiade. Dacă nu mă înşel, draga mea, a fost amanta mai multor capete încoronate. Regele Suediei, cel puţin, înnebunise de tot, intenţiona s-o înscăuneze augustă mamă a vikingilor. Regret că nu o poate vedea şi Mirciulică..."
- Dar nu m-am ascuns deloc, declară Liana Candian liniştită. M-am refugiat doar ca să pot reflecta în linişte. Mă aflu în faţa unei hotărâri importante şi am considerat că aici este locul ideal unde nu voi fi stingherită de nimeni şi nimic. Persoană fizică, evenimente diurne, influenţe inoportune...
- Cum aţi pătruns în această locuinţă?
- Foarte simplu. Am cheia.
- Sunt amănunte asupra cărora vom reveni. Vreau o precizare: De ce v-aţi "refugiat" tocmai aici şi nu în altă parte? O cabană, un motel, o vilă la Snagov v-ar fi oferit aceeaşi oază de linişte, aceleaşi condiţii favorabile meditaţiei.
Liana răspunse fără umbră de şovăială:
- Aici aveam în plus posibilitatea să stau de vorbă, să scot ceea ce se poate scoate de la acest bătrân nefericit pe care am auzit că-l numiţi Faţă Galbenă.
- Cine e?
- Se numeşte Schmidt.
CAPITOLUL XVI
1.
Minerva se uită la bătrână. Urmărea atentă discuţia şi, din cauza concentrării, zâmbetul îi încremenise puţin strâmb pe buze. Evident, nu putea continua în prezenţa ei să asculte declaraţiile Lianei şi, pentru moment, îşi struni curiozitatea. De altfel, "tehnicul" trebuia să sosească din clipă în clipă.
Un scrâşnet puternic de frâne, venit de afară, îi curmă aşteptarea.
Maiorul se simţea fericit ca un copil. Îi fusese tot timpul teamă că, de data aceasta, Melania a izbutit să se vâre în cea mai splendidă încurcătură din care n-ar mai fi scos-o nici măcar Dumnezeu tatăl, indiferent de tirbuşon sau tehnica folosită.
În numele ei, cu jale în suflet, îşi luase adio de la partidele de conversaţie cu Mirciulică, de la inegalabilele ei budinci înotând în rom, de la serile cu belşug de ninsoare, croşetate în compania Fetiţei cu chibrituri şi a Scufiţei Roşii în locuinţa caldă cu aromă de vanilie şi "a fost odată", căsuţa de turtă dulce unde se consuma grog very strong, justificat de imaginare răceli, totul zvonind delicate arpegii de menuet. Îi vedea cutremurat sfârşitul, osândită şi bolnavă, pe un pat din infirmeria penitenciarului.
- Doamne! Ce nebună fermecătoare!
Locotenentul Dobrescu, întoarse capul:
- Aţi spus ceva?
- Auzi! Dă o fugă până vizavi, şi anunţă-ţi şefa că am primit un răvaş de la Melania Lupu. Explicaţii suplimentare îi dau eu, mai târziu. Deocamdată să caute un safe. Cifrul este 18201866.
Se gândi la faţa Minervei - în anumite momente aveai impresia că e trasă concomitent de bărbie şi creştet în direcţii opuse - şi începu din nou să râdă.
Într-adevăr, chipul Minervei se lungi. I se părea straniu că Melania, urmând raţionamente personale pe care deocamdată le ignora, ajunsese la aceeaşi concluzie cu ea: "comoara", indiferent că era vorba de documente preţioase, aur sau valută - ce altceva se străduiesc unii oameni să ascundă cu străşnicie, iar alţii se dau peste cap să descopere şi recupereze - se afla depozitată într-un safe.
- La început, comentase în biroul colonelului Ionaş, m-am lăsat şi eu copleşită de dispariţia statuii. Faptul în sine era atât de neobişnuit, de caraghios, de absurd, încât pur şi simplu buimăcea! Din cauza asta, strivită de aberant, nu m-am putut debarasa câteva zile de obsesia "bolovanilor" subtilizaţi.
- Şi-acum?
- Acum am certitudinea că statuia a constituit doar un, hai să-i zicem, reper: Ageamiul sau ageamii, nu ştiu încă, au crezut că bustul ori soclul depozitează materialul râvnit.
- Pe scurt, Minerva! Care-i rostul statuii în balamucul ăsta?
Răspunsul explodase:
- Purtătoare de cifru!
- N-am auzit în viaţa mea asemenea aiureală!
- Nici eu, dar m-am convins că, în materie de sminteală, fantezia se dovedeşte inepuizabilă, în materie de "originali", statisticile înregistrează legiuni. Sunt încă multe elemente care-mi scapă, nu dispun de toate verigile, dar am certitudinea că anul naşterii şi al decesului lui Conţescu, înscrise pe soclu, reprezintă numerele unui cifru secret.
Ionaş o cercetase ironic:
- Adică, le-a sculptat pe burta lui Conţescu, ca să nu le uite? Hai să fim serioşi!
- Nu cunosc condiţiile în care a fost concepută toată povestea asta. Gândiţi-vă, de exemplu, la cineva care urma să părăsească ţara şi nu putea să încredinţeze nimănui secretul, ori era silit să-şi abandoneze pentru un timp nedeterminat bunurile.
- Nu mă convingi... Unde-i safeul respectiv? La urma urmei, chem un lăcătuş, sau oricare profesionist şi-mi aruncă broasca în aer. Îmi pasă de cifru, ca de ziua de alaltăieri!
- V-am spus că încă nu dispun de toate datele. Aveţi, vă rog, răbdare şi acordaţi-mi un răgaz...
- Eu ţi-l acord, draga mea, dar am impresia că de data asta imaginaţia ta, oricum înaripată, începe să aducă a zbor de cocor...
- Nu-i ăsta defectul meu cel mai mare, surâse Minerva modestă.
- Bine, chestia urmează să fie lămurită. Dar cum ai ajuns la concluzia că datele lui Conţescu ar camufla un cifru?
- Studiind anumite documente de la Academie. Voiam să văd statuia aşa cum arătase în realitate şi nu decapitată. Din datele înscrise pe soclu, rezulta că doctorul Conţescu a trăit 46 de ani. A murit deci tânăr, chiar în concepţia sfârşitului de veac. Or, capul statuii - iconografia respectivului volum de istorie a Bucureştiului este excepţională - aparţinea unui om vârstnic, sărit degajat de şaptezeci de ani. Intrigată, am cercetat o istorie a medicinii şi m-am convins că am dreptate. Bătrânul vraci a
închis ochii octogenar.
2.
Pe buzele Minervei alunecă un zâmbet.
"Sunt realmente curioasă să aflu ce itinerar logic a străbătut drăgălaşa noastră prietenă Melania pentru a ne întâlni amândouă la aceeaşi încrucişare de uliţe. Hm! Rămâne să ne dăm doar mâna şi să ne îmbrăţişăm de bun găsit..."
Gândurile i se întoarseră la Liana Candian. La fel de stăpână pe sine, aprinsese o ţigară pe care o consuma fără nervozitate, lăsând să treacă mult timp între un fum şi altul. Părea cumva visătoare.
- Să revenim asupra unor elemente din relatarea dumneavoastră, neelucidate. Mi-aţi spus că urma să luaţi o hotărâre importantă. Are vreo legătură cu doctorul Candian?
- Da. Intenţionez să mă despart de el şi, înaintea pasului decisiv, doream să mai cântăresc încă o dată lucrurile.
- Sunteţi informată că a suferit un grav accident de maşină?
Liana tresări:
- Dinu?! Nu... N-am ştiut. Trăieşte?
- Da. Situaţia însă rămâne critică. Pentru moment, medicii nu avansează pronosticuri optimiste.
Liana îşi trecu palma peste obrajii palizi:
- Doamne, Dumnezeule! Cum s-a întâmplat?
- Exces de viteză, pe ploaie, la o curbă nefericită pe şoseaua Bucureşti-Snagov.
Femeia părea sincer consternată:
- Îngrozitor! Ce pot să fac?
- Deocamdată, nimic. E la Spitalul de urgenţă şi vă asigur că se bucură de cea mai competentă asistenţă. De ce voiaţi să divorţaţi?
Liana îşi muşcă buzele descumpănită, devenise dintr-o dată şovăielnică, şi Minerva o simţi năpădită de vagi scrupule, poate remuşcări.
- Am considerat fair-play, explică Minerva, ca, înainte de a-mi vorbi despre relaţiile dumneavoastră conjugale, să vă aduc la cunoştinţă accidentul doctorului Candian. Sper că sinceritatea mea n-o va afecta pe a dumneavoastră.
- Da..., sigur că da... O clipă, să mă adun... M-aţi întrebat de divorţ... Răsuflă adânc şi începu să vorbească pe o voce scăzută: Sunt câţiva ani de când mi-am dat seama că noi doi am comis o greşeală căsătorindu-ne. Cred că nici unul nu e vinovat. Eu eram prea tânără şi am confundat o stare de exaltare generată de orgoliu - un bărbat ca Dinu, matur şi seducător, profesionist de talie şi rafinat, îmi dă importanţă mie, o mucoasă - cu dragostea, iar el căzuse în eterna capcană care-i pândeşte pe oamenii de vârstă mijlocie: pasiunea pentru un partener cu decenii mai tânăr. Facem parte din două generaţii distincte. Unele cupluri n-o simt, ca de exemplu părinţii mei. La noi însă barierele spirituale, diferenţa de mentalitate, de gândire, de preocupări s-au dovedit vrăjmaşi de neînfrânt. În cinci ani, nu s-au creat lianţi, punţi de comunicare, nici un fel de afinităţi. Cu excepţia băieţelului. Dar nu-i de-ajuns. Pentru mine, în orice caz, nu. Mă veţi socoti poate superficială şi egoistă, dar nu cred că existenţa unui copil impune şi justifică nefericirea părinţilor. Ba, mai mult, un climat de neînţelegere este departe de a-i asigura o evoluţie satisfăcătoare.
- În principiu, fu de acord Minerva, aveţi dreptate. Şi acum, desluşiţi-mi vă rog misterul statuii, ce căutaţi dumneavoastră şi doctorul Candian în această poveste.
Liana îşi netezi părul întinzându-l peste creştet.
- Este o poveste mai lungă, destul de întortocheată şi care prezintă şi pentru mine încă multe lacune. De aceea, după cum v-am mai spus, am venit aici, sperând ca prin Schmidt să clarific unele probleme. Trebuie să precizez că, destul de curând după căsătorie, am constatat unele fenomene ciudate. În primul rând, starea de spirit a lui Dinu, inegală, cu indispoziţii nemotivate. Părea în permanenţă apăsat de o grijă. Îmi dădea impresia că trepidează ca în aşteptarea unui telefon urgent. Bref, că-mi ascunde ceva. Mai era un aspect: am fost un copil favorizat de soartă, în casa părinţilor mei s-a trăit totdeauna cu largheţe şi, totuşi, îmi dădeam seama că Dinu dispune şi cheltuieşte mult mai mult decât o justifica venitul oficial. În special în ultima vreme...
- Medicii..., începu Minerva.
- Bănuiam că vă veţi gândi la aspectul acesta, dar ştiam, ştiu categoric că Dinu nu solicita şi n-a acceptat niciodată bani sau cadouri de la pacienţi. Vă pot confirma oricare dintre bolnavii lui, colegii, întregul personal. În această privinţă era chiar absurd de pedant. Până şi florile primite le lăsa la spital. Nu vreau să fiu ingrată, însă cadourile princiare pe care mi le făcea, mă îngrijorau. Am început să devin mai atentă. Am avut astfel prilejul să constat că întreţine un soi de relaţii clandestine cu imobilul de vizavi, în aparenţă nelocuit. Uneori, pleca în plină noapte, pretextând migrene şi deci "mă duc să iau puţin aer în parc...", alteori, dar poate că mă înşel, mi s-a părut că înregistrez schimburi de semnale luminoase. Verificându-i porte-clefs-ul, am descoperit existenţa unei chei străine, fără adresă la noi în casă. N-a fost complicat să-mi fac o dublură...
- Un moment! o întrerupse Minerva. Până a ajunge la soluţii şi acte concrete, n-aţi încercat să discutaţi cu soţul dumneavoastră? Nu i-aţi cerut nici un fel de lămurire?
- Fără rezultat, cu răspunsuri leit-motiv: "Ţi se năzare, iubito... Ai o imaginaţie romantică". Mă sâcâia să fiu socotită la nesfârşit drept o păpuşică prostuţă şi am decis să fac investigaţii pe cont propriu. Aşa l-am cunoscut, mai bine zis descoperit, acum trei ani, pe Schmidt.
- Cine-i Schmidt şi, în general, ce se întâmplă cu această casă?
- Vă pot oferi doar date aproximative. Omul este categoric bolnav mintal, un maniac cu obsesii mistice, în sfârşit, nu pot pune eu diagnosticul. Păstrează însă unele coridoare de luciditate şi, chiar din divagaţiile lui cele mai aberante, se desprinde câte ceva. Poate că în urma unui tratament adecvat, s-ar putea obţine mai mult. Din câte am înţeles, înainte sau în timpul războiului, a avut legături cu Ambasada germană de la Bucureşti. După 23 August, în debandada retragerii, nemţii i-au dat în păstrare ceea ce el numeşte tezaurul Sarazinilor.
- Mda, făcu Minerva, aceasta ar putea constitui o denumire simbolică pentru un obiect sau mai multe, indiferent de natura lor, socotite foarte preţioase. În viziunea tulbure a unei minţi bolnave, asociaţia nu este surprinzătoare. Am auzit şi eu legenda tezaurului fantomă. S-ar găsi în Pirinei, unde a fost ascuns acum patru-cinci sute de ani, păzit cu străşnicie de duhuri ale naibii de viclene şi puse la punct cu tehnica cea mai modernă. Tezaurul, pretind "specialiştii", se referă însă la comori de ordin spiritual... În fine! Vă rog să continuaţi.
- Nu ştiu exact ce s-a întâmplat cu Schmidt după terminarea războiului. Am înţeles doar că valorosul depozit a rămas aici, iar el a părăsit Bucureştiul. Un timp a fost paracliser la o biserică din Alba Iulia, iar acum patru ani s-a întors pentru a-şi apăra comoara de lăcomia demonilor. Aşa presupun că a aflat Dinu de existenţa comorii căci Schmidt, debarcat în Capitală, a sunat la uşa noastră.
"Doamne sfinte! îşi zise Minerva Ce poveste abracadabrantă!"
- De ce la uşa dumneavoastră?
Liana zâmbi:
- Probabil că relatarea mea vi se pare de domeniul fanteziei, dar este pură realitate. Ni s-a adresat nouă, pentru că aici depozitase el cu patruzeci de ani în urmă tezaurul.
- Bine, fu de acord Minerva. Admitem că aşa stau lucrurile. Nu înţeleg altceva. Cum doctorul Candian, dându-şi seama - şi nu trebuie să fii medic pentru asta - că are de-a face cu un alienat mintal, i-a luat afirmaţiile în serios?
- În primul rând, acum patru ani, Schmidt, exceptând haosul de idei mistice care-l stăpâneau - o putere supranaturală l-a "uns" custode al tezaurului -, avea încă o gândire şi o logică relativ normale. Boala a evoluat vertiginos pe parcurs. În discuţia cu Dinu, am dedus-o ulterior, şi-a manifestat intenţia de a alerta autorităţile pentru a-i acorda sprijin în lupta cu demonii.
- Tot nu înţeleg! exclamă Minerva. Cât credit putea să acorde doctorul Candian unui asemenea nefericit şi în ce măsură îl afecta că tipul se va duce să bea bună-ziua la miliţie sau la hingheri: "Fraţilor! Am venit să păzesc comoara Sarazinilor sau a lui Ali-Baba!" Ar fi avut aceeaşi rezonanţă!
- Lucrurile nu stau chiar aşa, surâse Liana aprinzând o nouă ţigară. Am omis să vă spun că în vila noastră se afla, prin anii '40-42, sediul unei societăţi de import-export. Spre sfârşitul războiului, a devenit reşedinţa personală a unui ataşat militar străin, care locuia aici cu familia. Tatăl lui Dinu era valetul lor. Acesta a surprins unele mişcări şi chiar frânturi de discuţie privind o valiză, sau ceva pe gen, conţinând mari valori. Nu întâmplător a făcut eforturi considerabile pentru a păstra locuinţa. Iniţial, la comun cu două sau trei familii, izbutind, în final, să rămână singur cu nevasta şi copilul. Când Schmidt a venit să-şi reclame valorile, Dinu a dobândit convingerea că amintirile tatălui său nu erau basme şi că el va reuşi să dea de urma bunurilor respective.
- De unde ştiţi aceste amănunte?
- Nu o dată, înainte de apariţia lui Schmidt, Dinu mi-a povestit, râzând pe atunci ca de o naivitate a bătrânului Candian, că s-ar putea să dormim pe o comoară, fără să avem habar.
- Mda... Şi-acum dezvăluiţi-mi a doua enigmă. A cui este practic casa aceasta? Ca proprietar, în cartea funciară, figurează soţii Stanciu.
- Aşa şi este, surâse Liana. Există însă şi aici un istoric. Casa a aparţinut unui cuplu de bătrâni. Pot spune foarte bătrâni, căci trecuseră amândoi de nouăzeci de ani. La moartea lor, moştenitorii au scos imobilul în vânzare, înstrăinând totul, cum se spune, pe picior.
- Cum adică?
- Adică cu mobilă, lucruri, cu tot ce vedeţi.
- Aha! înţelese Minerva. Iată explicaţia "relicvelor" din casă.
- Cumpărătorii, o familie de artişti de circ, n-au apucat nici să dea cu mătura şi Dinu i-a convins să-i cedeze imobilul. Achiziţia s-a făcut printr-un simplu act sub semnătură privată, iar intabularea nu s-a efectuat. De aceea, oficial, proprietari rămân soţii Stanciu.
- În ce scop a cumpărat-o?
- Pentru a o putea scotoci în voie. Tot bătrânul Candian îşi mărturisea credinţa că, dacă valorile în cauză nu se află în vila noastră, atunci cu siguranţă ele sunt depozitate în clădirea de peste drum, adică această casă. În zilele zbuciumate ale sfârşitului de război, înregistrase un trafic susţinut, ce se voia secret, între cele două imobile. Pe Schmidt l-a cazat în hardughia asta în primul rând ca să-l aibă sub ochi. I-a băgat în cap că aici dispune de toate condiţiile în formulă optimă pentru a-şi păzi tezaurul de lăcomia demonilor.
- Aha! Probabil de aceea şi-a instalat şi monitorul din bibliotecă.
Liana râse:
- L-aţi găsit? Eu l-am descoperit destul de târziu şi cu totul întâmplător. Într-adevăr, "televizorul" îi dădea posibilitatea să-l supravegheze tot timpul pe Schmidt.
- De unde a făcut rost de camere?
Erau trei şi toate fuseseră instalate din motive cunoscute doar de Candian, în încăperile de la etaj. Ofiţerii de la "tehnic" le descoperiseră în câteva minute. După toate aparenţele, Candian nu făcuse eforturi deosebite ca să le camufleze.
- Le-a cumpărat acum trei ani la mare, de la nişte străini.
- O achiziţie mai puţin obişnuită. Nu v-a surprins?
Liana ridică din umeri:
- Mi-a motivat că cea mai bună investiţie o constituie obiectele tehnice de ultimă oră: videocasetofon, televizor în culori, aparate de filmat, sintetizator...
Minerva îşi prinse în palme tâmplele fierbinţi. Istoria i se părea halucinantă, depăşind cu mult până şi limitele neobişnuitului. Te azvârlea în pur, adânc fantastic.
- Aţi trăit cinci ani cu doctorul Candian. Sunteţi desigur foarte tânără, dar nu vă lipseşte discernământul şi nici capacitatea de analiză. Cum vă explicaţi toate exhibiţiile soţului dumneavoastră, riscurile asumate, toată această gimnastică şi consum de energie, adevărat slalom între pilonii unei existenţe corecte şi ilegal? Practic, îşi complicase îngrozitor viaţa. De ce? Intenţiona să părăsească ţara?
- Niciodată.
- Atunci ce urmărea? Să devină nababul României?
- N-aş putea să vă spun. Este un om de o generozitate fără egal şi a dovedit-o în toate împrejurările. Bineînţeles, eu sunt principala beneficiară, dar faţă de prieteni şi chiar de străini a fost de o culantă pe care unii o tratau drept inconştienţă sau poză. Cunosc situaţii când a dăruit sume considerabile pacienţilor pe care îi ştia în nevoie. Pachetele de sărbători costisitoare, cu daruri şi alimente socotite trufandale, expediate unor familii mai nevoiaşe, erau un fapt obişnuit, devenise sistem.
- Vanitate? Grandomanie? "Uite ce boier sunt eu?!"
- Nu, dădu din cap Liana, în niciun caz. De pildă, destinatarii coletelor n-au cunoscut niciodată identitatea reală a expeditorului. Dinu completa rubrica respectivă cu nume fictive şi dând o adresă la fel de fantezistă.
- Atunci?
- Presupun că exista în el în afară de o dorinţă de acumulare patologică - să aibă mult, imens, ca să poată cheltui la fel - o sete ieşită din comun de libertate, de independenţă.
- Nu cred că v-am înţeles.
- Cita mereu un scriitor străin, nu-mi amintesc numele: "Merită să ai bani, fie şi numai pentru plăcerea de a putea trimite la dracu pe cine ai chef şi când ai chef..."
"Colosală chestie! gândi Minerva uluită. Să fac tumbe şi astenie, să-mi bat capul cu un studio de televiziune personal şi să supraveghez itinerarul în zigzag al unui şoarece ţicnit, prizonier într-o cuşcă sepulcrală, numai ca să-l pot băga în paştele mă-sii pe Popescu de la financiar, sau pe Ioneasca de la contabilitate, că nu-mi place pălăria ei, mi se pare fenomenal! Hotărât, tumbele amintite, înregistrate de mintea omenească, rostogolirile în absurd oferite de natura umană sunt inepuizabile..."
- Da... E un punct de vedere. Spuneţi-mi, vă rog, ce ştiţi despre statuia din parc.
- Nimic. Atâta doar că Dinu, constatându-i dispariţia, a avut un şoc. În zilele ce au urmat, cu toate că încerca să se stăpânească, starea de nelinişte, nervozitatea, agitaţia deveniseră acute şi evidente pentru oricine. Există, fără îndoială, o legătură între comoară şi statuie, dar eu n-o cunosc.
Începuse să dea semne de nelinişte, respira precipitat şi Minerva îi zâmbi, scuzându-se:
- Îmi pare rău că v-am obosit...
- Nu... Nu-i vorba de asta. Aş vrea să mă duc la spital să-l văd pe Dinu.
- Mai am o singură întrebare. Doamna Săvescu mi-a relatat că, în două rânduri, dormind la dumneavoastră a sesizat existenţa unui străin în casă.
- Nu s-a înşelat. Era Schmidt.
- Cum putea să intre?
- Dinu lăsa uşa de serviciu deschisă. Schmidt rămăsese cu fixaţia acestei locuinţe - în capul lui tezaurul, "hipnotizat" de demoni, circula dintr-o clădire într-alta - iar Dinu îl menaja. Când era contrariat, Schmidt făcea crize periculoase. Odată a încercat să dea foc clădirii. Şansa a fost că Dinu se afla în faţa monitorului. În general, mai ales în nopţile când făcea de gardă, îl îndopa cu doze masive de barbiturice.
- În perioada în care aţi lipsit, inginerul Dumitriu, aflându-se singur în casă, a fost "anesteziat" cu un spray de o persoană necunoscută şi scos din circulaţie pentru câteva ore. Cine a fost agresorul?
- Cred că Schmidt, deoarece cunosc spray-ul. Se află sus, în dormitor. A rămas de la familia Stanciu, dresori de fiare sălbatice. Este un preparat foarte puternic, cu efect instantaneu, şi se foloseşte în cazuri extreme. Nu intrau în arenă fără el şi povesteau diverse cazuri când acest barbituric le-a salvat viaţa lor şi altor colegi de breaslă.
Auzind scârţâitul uşii Minerva întoarse capul:
- Ce-i, Cocriş?
Locotenentul zâmbi încântat:
- Am descoperit safeul, tovarăşe maior. E în pivniţă, camuflat într-o răsuflătoare.
Ochii Minervei străluciră:
- Serios? Bravo, băieţi. Vă mulţumesc, se adresă Lianei, sunteţi liberă. Bineînţeles, vom mai discuta.
În clipa următoare, zbura pe treptele care duceau la subsol.
CAPITOLUL XVII
1.
Grilajul metalic al răsuflătorii, dat la o parte, lăsa să se vadă safeul, un cub verde cu emblema aurie a firmei Wertheim. Discul se afla dedesubt, orientat cumva spre dreapta. Minerva, cu degetele fremătând de nerăbdare, formă "telefonul": 18 20 18 66.
Cocriş şi Moraru o urmăreau fascinaţi, cu sufletul la gură. În sfârşit, se auzi declicul şi Minerva trase de mâner.
- Gol! suflă Cocriş.
Minerva surâse:
- Puteam să jur.
2.
Telefonul sună lung. "Ce tril prelungit!", se miră căpitanul Macri. Cristescu scoase capul pe uşa sufrageriei şi se adresă arhitectului:
- Răspundeţi, vă rog.
Săvescu ridică receptorul şi, după câteva clipe, i-l întinse:
- E pentru dumneavoastră.
Vocea Minervei bubui ca totdeauna, făcându-l să-şi simtă timpanele. Vorbea foarte tare şi asta tot din dăscălie i se trăgea; avea impresia că, dacă ridică glasul, elevii înţeleg mai bine, după cum vienezii îşi închipuie că, dacă îţi repetă de cinci ori aceeaşi frază, începi să pricepi nemţeşte.
- Tu eşti, Cristescule?
- Eu. De unde vorbeşti?
- De la minister.
- Ce cauţi acolo? se interesă maiorul contrariat.
- Serviciu! Ştii că-mi placi? ! Ascultă! Cloşca cu puii de aur şi-a schimbat cartea de imobil.
Cristescu replică iritat:
- Slăbeşte-mă cu şaradele, nu mă cheamă Dobrescu! Ce vrei să spui?
- Vezi că Dobrescu ar fi înţeles? În loc să încurajezi elementele tinere...
- Minerva, am treabă!
- Eu pigulesc la macrameul naşei! Uite care-i chestia! Am găsit safeul, dar l-a dezvirginat altcineva înainte. Recte, Candian. "Marfa" se găseşte certamente în perimetrul unde joci tu şotron acuma. Continuaţi percheziţia conştiincios şi cu elan. Mergeţi la milimetru. Am auzit că ai solicitat forţe noi!
- Ai ceva împotrivă?
- Mă gândeam să mobilizez şi pompierii. Succes! Vezi că notele mele sunt de la 1 la 10.
- Eu, când am de-a face cu zeiţe suprainteligente şi mai ales spirituale, nu sar de 3.
Minerva chicoti:
- Ai o inimă să tai geamuri cu ea! Fii atent, în maximum, o oră sunt la voi.
- Te aşteptăm cu flori în gară!
3.
Grig era un bărbat lucid, care ştia să piardă: o femeie, trenul, sume cochete - 50000 de dolari într-o singură noapte la ruletă, la cazinoul din Frisco - sau, când îi permitea bugetul, timpul. Niciodată însă o şansă. Sentimentul pe care îl încerca acum, în biroul rece şi impersonal ca toate birourile poliţieneşti din lume - şi văzuse câte ceva - aflat în faţa unui anchetator femeie, era de o ciudată linişte sufletească.
"Am încercat, am ratat, dar cel puţin n-am să car până la sfârşitul zilelor mele o valiză de obsesii şi regrete: uite, azi m-ar fi putut chema Greg von Rotschild, sau Van der Gold sau, mă rog, sunt vreo sută de uriaşi din ăştia, dar am fost imbecil şi am rămas doar Leopold, liftier la Star Pallace..."
Până a fi chemat la interogatoriu, îşi făcuse un calcul sumar:
"În fond, n-am făcut mare lucru! Am subtilizat şi deteriorat o statuie care nu-i semnată Rodin şi nici Michelangelo, şi am scos temporar din circulaţie o bătrână şi un zăpăcit tuciuriu care seamănă cu un iepuraş de şocolată. Nimeni şi nicăieri nu ia loc în scaunul electric pentru aşa ceva!"
Se decise, în consecinţă, să joace cu cărţile pe faţă. Hotărâre care deveni fermă, din clipa în care dădu ochi cu Minerva. Îi fusese de-ajuns o singură privire ca să-şi dea seama cu ce fel de femeie are de-a face:
"Genul imposibil pe care prezenţa lui Alain Delon sau a unui urangutan saşiu o impresionează la fel de mult. N-o răpui cu un surâs şi, dacă te apleci să-ţi legi şireturile, nu ţipă graţios, ah!, închipuindu-şi că vrei să-i umbli sub fustă..."
Minerva, la rândul ei, îl catalogase exact:
"Un aventurier, dar nu caid, fost cândva «rupe inimi», păstrând azi doar resturi onorabile..."
Îl asculta cu răbdare, abţinându-se de la întreruperi şi făcându-şi, din când în când, scurte notaţii. În general, amănuntele relatării corespundeau cu datele pe care le deţinea.
...Vila din Aleea Conţescu locuită în timpul războiului de un ataşat militar... Vizitele lui Schmidt... Ciudatele legături cu imobilul maur... valiza cu valori... statuia.
- Ce v-a determinat să vă adresaţi, şantajându-l, doctorului Candian?
- A fost o chestiune de inspiraţie. Epuizasem pista-statuie - trebuia să-mi închipui că nu voi găsi nimic într-un bloc de piatră aşezat în mijlocul unui parc, dar de undeva eram obligat să încep - şi m-am gândit, simplă încercare, să mă adresez actualului locatar al vilei. Am făcut-o cu aplomb, ca plecând de la certitudinea că el este actualul deţinător al depozitului Schmidt.
- Şantaj, deci!
Grig surâse:
- Dacă vă plac termenii direcţi. Candian, fără stofă, s-a speriat şi a marşat ca un copil. Era de acord să plătească, din gros chiar, dar voia să fie asigurat că nu-l voi mai deranja niciodată. Că nu va mai auzi de mine în viaţa lui. Că şantajul nu face pui... Când a avut accidentul de maşină, urma să ne întâlnim la Snagov pentru a discuta condiţiile.
- Cunoaşteţi componenţa "materialului"?
- În principiu, da, de la Al. Documente - la astea aş fi renunţat deşi ştiu că, dacă sunt într-adevăr valoroase se plătesc foarte bine, dar nu mă interesează să am de-a face cu Intelligence-Service-ul, C.I.A. sau alte organisme omoloage - aur, valută.
- Complicii dumneavoastră... De ce râdeţi?
Grig îşi duse mâna la buzunar:
- Îmi permiteţi să fumez...? Vă mulţumesc. Complici! Emilia şi Bădescu... Mai cunosc suficient de bine româneşte pentru a-i califica exact. Doi mici găinari pe care merită, eventual, să-i trageţi de urechi. Bădescu m-a ajutat să ridic statuia, iar Emilia, practic, a dat câteva telefoane şi a îndeplinit oficii de poştaş, transmiţându-mi mesajele lui Candian şi viceversa. Tras linie şi adunat, doi inconştienţi!
"Sunt de acord cu tine, boy, gândi Minerva, dar, în funcţie de consecinţe şi când nu mai ai doişpe ani, asta se plăteşte..."
- Câte întrevederi aţi avut cu Candian?
- Una singură, la spital. Probabil aţi fost informată că l-am vizitat.
- Da. Ce nădăjduiaţi?
- Mersesem prea departe ca să nu fac o ultimă tentativă. Ştiam că e într-o stare gravă - şi eu, şi Emilia sunam regulat spitalul -, dar că înregistrează şi momente de luciditate. L-am găsit, într-adevăr, conştient. Eram singuri în camera de reanimare.
Când m-a văzut, a ghicit imediat cine sunt. Nici n-a mai trebuit să mă recomand. I-a fost teamă să nu-l ucid. Abia sufla: "Safe... Pivniţă... La nr. 9... Vizavi..."
Minerva surâse:
"Un generos, într-adevăr, Candian! Golise puşculiţa şi l-a trimis pe ăsta să admire cum îşi concepea firma Wertheim produsele acum cincizeci de ani..."
- Ştiam, continuă Grig, despre ce imobil este vorba, nu-mi trebuia mai mult. I-am urat din inimă sănătate şi m-am eclipsat rapid. Când am ieşit din spital, m-a acostat tuciuriul, vreau să zic tipul oacheş care m-a molestat, întrerupând interesanta discuţie antamată cu dumneavoastră.
- Cunosc incidentul de la spital.
Grig râse cuceritor:
- Sunt ferm hotărât să nu vă ascund nimic.
- Din ceea ce eu ştiu deja. Cum aţi pătruns în imobilul maur?
- Am găsit uşa deschisă. De fapt, aceasta a fost adevărata mea săritură în apă, legat la ochi. Dădusem mereu târcoale respectivei clădiri şi bănuiam că este supravegheată. Dar mă simţeam prea aproape de ţel, prea îmi zumzăia în urechi sunetul aurului şi foşnetul bancnotelor pentru a nu merge până la capăt.
- Şi aţi ajuns! Vă asigur.
Grig îi aţinti obrazul:
- Vreţi să spuneţi că biroul acesta... constituie din toate punctele de vedere o staţie terminus?
Minerva închise dosarul:
- Mi-e teamă că da. Preciză: Pentru oameni ca dumneavoastră.
4.
Minerva sosi valvârtej la vila Candian, şi arhitectul Săvescu avu ciudata senzaţie că în casă a pătruns dintr-o dată viforul.
- Fiţi liniştit, îi aruncă din mers Minerva, fiica dumneavoastră e bine, sănătoasă... În momentul de faţă, se află la spital... Nu, nu vă speriaţi! S-a dus să-l vadă pe doctorul Candian.
Mioara Săvescu scoase un ţipăt mic, apoi îşi acoperi obrazul cu palmele, izbucnind în plâns.
"Descărcare nervoasă! zâmbi Minerva. Oricum, până acum s-a stăpânit minunat. Bravo ei!"
Ar fi vrut să-i spună câteva cuvinte calde, dar îl văzu pe arhitect repezindu-se spre nevastă-sa şi îşi zise că, în orice caz, o s-o facă mai bine decât ea.
Dădu buzna prin toate încăperile, neeconomisindu-şi încurajările în stil personal:
- Ce faci, Dobrescule? N-ai de gând să-ţi îndrepţi nota...? Te uiţi la mine, Macri? Las' că ai timp la minister! Aici erai, Morarule? Şi tu, Vintilă? Tot batalionul vasăzică! Îi ajutaţi pe ăştia să ofteze! Ce mai faci, Cristescule! Unde ţi-e bicornul?
- Care bicorn?!
- Păi văd că te uiţi cu binoclul şi dai dispoziţii din vârful colinei, ca Napoleon.
Maiorul o măsură curios:
- Tu ai băut, Minerva?
- Fii atent, Cristescule, când vorbeşti cu superiorii!
Dezarmat, maiorul începu să râdă:
- Al dracului să fiu dacă tu eşti în toate minţile! Eu, în locul băieţilor ăstora...
- Repede! îl întrerupse Minerva. 6 x 9?
- Optzeci... de sticleţi, care-ţi zumzăie toţi sub breton.
- Puteam să pariez că nu ştii tabla înmulţirii. Ei, aţi găsit comoara?
- Ţţ! Te-am aşteptat pe tine.
Dintr-o dată, Minerva rămase cu gura căscată. Era ţeapănă, ochii străluceau focuri bengale, iar expresia, extrem de convingătoare, reprezenta o capodoperă a genului: "Mi-a căzut o cărămidă în cap!"
Cristescu o cercetă îngrijorat:
- Ţi-e rău? Am zis eu că nu-i a bună...
- Ba ai zis sticleţi..., sticleţi, nu?
Maiorul răspunse circumspect:
- Da, şi? Te-oi fi formalizând, poate!
În următoarea clipă, Minerva îi sări de gât:
- Eşti genial, Cristescule! Asta era! Sticleţii! Sticleţi, vrăbii, tot aia! Îl sărută zgomotos pe amândoi obrajii şi începu să-l tragă de mânecă: Ştiam eu că tot ai ceva trafic în tărtăcuţă! Am să mă ocup mai serios şi de tine! Vino odată! Vrei să te iau în braţe?
Maiorul o urmă năuc:
"Săraca-i surmenată... Normal! Trage ca o disperată, acasă în loc să se odihnească îşi sminteşte mintea - fakirism ce mai! - cu tot felul de bâzdâganii de trigonometrie sau algebră, doarme două ceasuri şi-o ia de la capăt..."
Se opri pe treptele casei. Soarele, spre asfinţit, părea că se sprânzurase în crengile castanilor din grădină. Trei trandafiri, de un roşu adânc, zvoneau aromă dulce şi privelişte de tablou.
- Stai aici! îl opri Minerva. Le sperii.
- Pe cine, soro?!
- Vrăbiile! Nu le vezi?
Erau vreo opt-nouă păsărele, adunate ciotcă la capătul aleii asfaltate. Păreau că se joacă, ciocăneau zidul casei, cu sărituri din ce în ce mai înalte.
- Da, făcu maiorul, şi ce-i cu asta?
- De la prima mea vizită aici, m-a izbit fenomenul. Ce naiba, îmi spuneam, ciugulesc proastele astea în zid chel?! Iederă ioc! Nu iarbă sau alte zarzavaturi! Nu degeaba se zice minte de vrăbiuţă... Tete de linotte... Deşteaptă şi eu, n-am dat importanţă!
- Şi acum îi dai?
Minerva nu-i răspunse. Se apropie de zid. Păsărelele se împrăştiară zburătăcind mult jos, deasupra solului. Nu erau speriate cu adevărat şi ciripitul lor vesel însufleţi grădina toropită de căldură. Minerva se aplecă şi zgârie cu unghia o porţiune a zidului.
- Asta era! exclamă triumfătoare arătându-i degetul lui Cristescu.
- Ce?
- Tencuială proaspătă!
5.
"Totui, se văzu silit să recunoască în sinea lui Cristescu, o fi ceva cu exerciţiile de perspicacitate ale Samuraiului! Găselniţa asta cu vrăbiile este din familia şaradelor. Admiţând că pe un perete complet gol..."
Într-adevăr, înlăturând tencuiala proaspătă şi câteva cărămizi, în interiorul unei nişte practicate în zid, găsiseră celebrul "tezaur al sarazinilor", introdus într-o veche cutie de maşină de scris din piele, tip Remington. Valută - lire sterline şi dolari, o pungă de piele cu pietre preţioase de o mărime care-ţi purtau gândul spre celebrele giuvaeruri ale incaşilor, spoliate de spanioli, lingouri de platină, un dosar voluminos cu documente purtând semnăturile simandicoase ale celui de al III-lea Reich şi un soi de scrisoare, într-un plic galben, iscălită Alain Amiran.
Bineînţeles "Conţinutul Remington", cum aveau să fie denumite valorile găsite în rapoartele ulterioare, urma să fie studiat de către experţii ministerului. Minerva şi Cristescu însă nu se putură stăpâni să nu arunce o privire fugară.
- E amuzant, râse maiorul, dar până acum n-am avut în mână lire sterline.
- Închipuieşte-ţi că şi eu îmi plătesc chiria în altă valută! Să sperăm, adaugă Minerva, că nu fac parte din fabrica lui Naujocks, escrocul number one al lui Hitler.
- Naujocks..., făcu maiorul, încruntându-şi sprâncenele. Parcă mi-aminteşte ceva!
- E tipul care a iniţiat şi condus operaţiile de falsificare a valutei aliate, la Spechthausen. Scoteau nemţişorii dolari şi lire pe bandă rulantă, de ziceai că-s etichete de coca-cola!
Căpitanul Macri răsfoia documentele vechi, descifrând curios semnăturile. Unele nume îi erau familiare din lecturile literaturii de război:
- ...Heydrich... Bormann... Keitel... Kaltenbrunner... Credeţi că acestea mai pot prezenta astăzi o importanţă reală? Nu mă refer la cea istorică, bineînţeles...
Minerva dădu din cap evaziv:
- Dragul meu, nu sunt expertă în materie, dar hârtiuţele s-ar putea să fie mai importante decât ne închipuim. De exemplu, după moartea lui Mussolini, în vara lui '45, Churchill, făcând pe pictorul amator şi păzit de o întreagă armată de militari, poliţişti şi agenţi, a petrecut două sejoururi pe malurile lacului Como, locul unde fusese împuşcat dictatorul. După cum se ştie, valiza cu documente a Ducelui arestat de partizani nu s-a găsit niciodată...
- Da, fu de acord Cristescu. E o chestiune! Nu vezi că până în ziua de azi unele documente, deţinute de diverse servicii de informaţii, încă n-au fost date publicităţii?
Minerva apucă plicul galben:
- Gata, Cristescule! Le-am demonstrat băieţilor ce culţi suntem noi în cap, acum să vedem ce vrea ăsta.
Foaia de hârtie "comercială", cum se spunea cândva, era datată 11 noiembrie 1946 şi conţine, scris în limba engleză, inventarul depozitului, precum şi unele desluşiri şi dispoziţii în legătură cu acesta. Formulările succinte şi prescurtările dovedeau presiunea şi graba în care fuseseră redactate.
- Alain Amiran... Ce nume o fi ăsta Cristescule?
- Alain e franţuzesc, dar amănuntul nu-i concludent. Cunosc o grămadă de români pe care-i cheamă Robert, sau Arthur, sau Oswald... Amiran, însă, nu-mi sună a nimic...
Minerva parcurgea rândurile aşternute cu peste patruzeci de ani în urmă, mişcând uşor buzele.
- Fiţi atenţi, că aici e interesant pentru noi... Engleza mea nu-i faimoasă, dar voi o să mă pricepeţi... Deci aflându-mă în imposibilitatea de a transporta... mă rog... de a lua cu mine, valorile arătate mai sus, le camuflez... ascund... Într-o casă de bani Wertheim care se află în a doua... nu cunosc termenul air fiole dar e probabil vorba despre răsuflătoarea dreaptă din pivniţa imobilului din str. Aleea Conţescu nr. 9. Precizez că cifrul este acelaşi cu numărul contului meu secret pe care-l deţin la Chemical Bank din New-York. 18 201 866, aceleaşi cifre există... Nu! Figurează, să zicem, pe statuia doctorului Conţescu din parcul de pe aceeaşi stradă. Am ales... ţţ! m-am fixat la această combinaţie de numere, pentru ca în viitor, tu, fiule, în caz că eu nu voi recupera valorile sau murind subit, să poţi recupera secretul cifrului dintr-un loc sigur. Today you are too young... În fine, azi eşti prea tânăr ca să ţi-l încredinţez, iar scumpa ta mamă a dat prea multe dovezi de prodigalitate pentru a nu fi prudent. Despre existenţa statuii vei fi informat... Şi etc.... Sfaturi părinteşti, indicaţii şi binecuvântari... O să ne mai ocupăm noi de chestia asta. Un lucru-i sigur. Tipul era ţicnit!
- Iar tu, surâse Cristescu, te-ai înşelat.
- Eu?!
- Cum rămâne cu inadvertenţa dintre vârsta înscrisă pe soclu şi capul matusalemic al statuii?
Ca totdeauna când nu-i convenea ceva, Minerva strâmbă:
- E aici o chestie pe care tot o lămuresc eu... Hai, Cristescule! La treabă!
- Ce treabă?!
- Şi raportul?
- Pardon! Raportul ţi-l redactezi matale singură, că tot te dai în vânt după compuneri. Dosarul îţi aparţine, eu am fost simplu consilier şi sunt în concediu. Aşa că te salut din mers, frumoasa mea, şi păstrează-mi o tandră amintire în inima ta!
- Tot în versuri va suna, compunerea mea, despre nesubordonarea ta.
- Facă-se voia ta! Toujours, eşti invitata mea!
6.
- Mara?
- Da....
Doctorul Manoliu şi simţea inima bătând de emoţie. Îi era teamă de vreo eventuală reacţie neplăcută şi debită dintr-o suflare:
- Draga mea, nu am de gând să te inoportunez... Îmi dau seama ce este în sufletul tău. Voiam doar să ştii că îţi sunt mereu alături. Te rog, taci! N-am să te mai sun. Aştept, mereu, totdeauna, cel mai mic semn din partea ta. Te iubesc.
Mara puse receptorul în furcă.
"Te iubesc... Cât de străine sună uneori cele mai frumoase cuvinte..."
În odaie şi în inima Marei stăruiau umbrele vineţii ale înserării.
7.
Când îl văzu pe Cristescu intrând în birou, Minerva ridică ochii mirată:
- Parcă ziceai că eşti în concediu.
- Chiar şi sunt! Am venit doar să te văd. N-ai idee cât de tonic, cât de înviorător este pentru mine să-i văd pe alţii muncind! Pot să iau loc?
- Cum te-o fi înghiţind nevastă-ta?
- Cu lămâie. Arătă spre harababura de hârtii de pe birou: Mai ai mult?
- Destul! Mă ocupam tocmai de Vlădulescu.
- A! făcu maiorul. Ăla din dosarul de la Păuniţa?
- Exact. Am ajuns la concluzia că a fost o pistă falsă. Trebuia însă verificată.
- Aveai impresia că totuşi există o legătură...
- Dragul meu, până şi bunul Dumnezeu a greşit când întâi a făcut lumină şi numai după aceea a inventat soarele. În ce-l priveşte pe Vlădulescu, m-au derutat iniţial unele coincidenţe şi, mai ales, atitudinea lui. Tipul e categoric pervers. A simulat unele reacţii ca să mă pună pe gânduri, să-mi sugereze conexiuni inexistente...
O întrerupse un ciocănit discret şi îşi făcu apariţia, radioasă şi înfloritoare, Melania Lupu.
- Am fost atât de emoţionată, când am primit invitaţia dumneavoastră personală... O! Iată-l şi pe domnul maior Cristescu. Nici nu mă simt în stare să fac faţă atâtor surprize plăcute.
Cristescu surâse larg şi îşi zise că bătrâna arată straşnic. Deux-pieces-ul de şantung gris-perle cu accesorii - pantofi, poşetă şi tocă - bleumanne cădea turnat pe silueta suplă şi îşi înviorase abia simţit obrajii şi buzele cu o nuanţă de roz.
Chiar şi Minerva, atât de indiferentă, în general, vizavi de performanţele vestimentare, îşi zise în sinea ei că-i o plăcere s-o priveşti.
- Ce mai face domnul acela dolofan, Azimioară? Aş fi fost încântată să-l văd, mai ales că nu l-am mai întâlnit de la începutul acestei... interesante întâmplări cu statuia.
- Apropo de început, interveni Minerva zâmbind, sunt grozav de curioasă să ştiu ce v-a determinat să luaţi startul într-o afacere de care eraţi, în fond, complet străină?
Melania clipi speriată:
- Sper că prezenţa mea nu v-a stingherit, căci eu detest să deranjez lumea.
Minerva râse:
- Prietenul dumneavoastră maiorul Cristescu v-ar putea oferi mai mult detalii în privinţa asta...
Bătrâna se uită la maior care dădu din cap: "E în regulă!".
- Şi-acum, respiră Minerva, desluşiţi-ne şi nouă scenariul, mai bine zis basmul cu... unchiul de piatră.
- O! N-a fost deloc un basm, căci, după cum cred că aţi observat, n-au intervenit niciun fel de personaje supranaturale.
- Atunci ce-a fost?
Melania zâmbi candid:
- O simplă poveste. Domnul maior ştie că mă dau în vânt după poveşti, este literatura mea preferată, şi m-am gândit, adică de ce n-ai născoci şi tu una, dragă Melania, de vreme ce nu faci nici un rău nimănui. Trebuie să vă mai spun că în ultima vreme începusem să ne plictisim. Eu şi Mirciulică...
Maiorul îi azvârli Minervei o privire plină de miez: "Ţi-am zis eu?"
- ...şi când am constatat că a dispărut capul statuii...
- Cu ce prilej? o întrerupse Minerva.
- Prietena mea, Florence Miga, locuieşte în apropiere, pe strada Crăiţei, aşa că pot afirma că eu îl cunosc pe doctorul Conţescu de o grămadă de vreme... Văzând că, peste noapte, nu mai are cap, mi-am zis, Melanie, aici e o problemă detectivă... De când l-am cunoscut pe domnul maior Cristescu, au început să mă pasioneze şi genul acesta de istorioare.
- Aşa, rosti cu tâlc Minerva. Şi?
- Am chibzuit că ar fi frumos din partea mea să-i dau o mână de ajutor, mai ales că dumnealui obişnuieşte mereu să susţină că eu am idei. Este o afirmaţie care m-a încurajat din toate punctele de vedere. Doar ştiţi ce înseamnă să fii stimulat!
Cristescu dădu din cap edificat:
"Bravo, Melania! Mă vâri acum în gura băieţilor că, din cauza mea, ai figurat ca star absolut în patru dosare...!"
- Bineînţeles! fu de acord Minerva. Maiorul Cristescu s-a dovedit totdeauna un spirit mobilizator. Aţi vrut deci să-l ajutaţi. Perfect! Nu văd însă de ce, dacă tot v-aţi hotărât să lucraţi pe cont propriu, v-aţi prezentat la noi, înşirându-ne... inspirata şi nu mai puţin derutanta dumneavoastră povestire.
- Derutantă?! Nu mi-am închipuit că fac ceva ce nu s-ar cuveni. Şi pe urmă, gândiţi-vă! Ca să-mi duc sarcina la bun sfârşit, trebuia să aflu unele amănunte. Din câte mi-am dat seama, aceasta este o instituţie... specialistă.
"Limpede! conchise Minerva. N-o scoţi cu Ţăcănel la capăt!..."
- În viitor, declară zâmbind, am prefera ca, mă rog, colaborarea dumneavoastră să fie mai puţin ăăă... machiată, să vă formulaţi bunele intenţii limpede şi răspicat.
- Vă mulţumesc că mi-aţi tras atenţia, pentru că mie una îmi place să-mi corijez greşelile. Domnul maior care mă cunoaşte mai bine, ştie că m-am îndreptat mult în ultima vreme.
- Ei bine, îndreptaţi-vă de tot! Spuneţi-mi vă rog cum aţi ajuns la concluzia că datele de pe soclu ar alcătui numerele unui cifru?
Melania râse:
- O să mă consideraţi frivolă, dar toată viaţa m-am dat în vânt după toalete. M-au interesat hainele, indiferent de sexul lor. La statuie, îmi atrăsese demult atenţia contradicţia dintre vestimentaţia, coafura şi mustăţile domnului Conţescu şi moda anilor în care trăise, înscrişi pe soclu. Ca şi cum l-ai fi îmbrăcat pe Vlad Ţepeş în blue-jeanşi şi adidaşi.
Minerva şi Cristescu începură să râdă în acelaşi timp:
- Înţeleg..., dar care e inadvertenţa?
Melania, încântată de ea însăşi, se avântă cu toate pânzele sus:
- Vedeţi, hainele doctorului Conţescu erau croite după moda anilor 1900, despre care aud că s-ar mai numi epoca Caragiale. Adică revere culcate, foarte apropiate de cele ce se poartă azi, gulerul cămăşii îngust şi înalt, iar în loc de cravată, "legătură". Cât priveşte mustăţile, acestea arătau bărbăteşte, nu o simplă aţă, şi doar la vârfuri se subţiau, capete de suliţă. Or, moda pe vremea lui Napoleon al III-lea şi a domnului Bismark, adică în jur de 1860-70, arăta cu totul altfel...
- O.K.! râse Minerva. O demonstraţie strălucită!
- Amănuntele acestea, urmă Melania, n-am mai avut timp să le trec în scrisoarea către domnul maior Cristescu, chiar atât de explicit, dar deşi îmi luam rămas bun pentru orice eventualitate, inima îmi spunea că voi avea ocazia să ne mai vedem.
Căpitanul Macri îşi vârî capul pe uşă:
- E voie?
- Intră! spuse Minerva. Ai găsit ceva?
- Deocamdată, e o simplă presupunere, dar arhivarul şef de la primăria sectorului II mi-a promis că va mai cerceta. Din documentele pe care le-a găsit pentru moment, rezultă că soclul statuii a avut de suferit în urma cutremurului din '40. Edilii au comandat alt piedestal şi aici e de presupus că s-a strecurat greşeala. La anul decesului, pietrarul, în loc să treacă 1896, a înscris 1866. A inversat a treia cifră. În zilele acelea tulburi, posibil să nu fi observat lumea, sau să se fi amânat îndreptarea ei.
- Precis aşa s-a întâmplat, interveni Melania. Cu aceeaşi ocazie, au şi răsucit din greşeală statuia, întorcând-o cu spatele spre stradă. A fost un amănunt care mi-a dat mult de gândit.
Minerva îi surise larg lui Cristescu.
- Mai ai ceva de zis?
Maiorul ridică o pălărie inexistentă:
- Dragă Minerva, ca totdeauna, tu ai ultimul cuvânt.
- Mersi... Alo, Macri! Unde pleci? Spune-mi, mai e valabilă invitaţia aia a ta la o partidă de trenuleţ electric?
Căpitanul dădu din cap încântat. Se simţea totdeauna fericit când punea în funcţiune "jucăria" - ocupa toată suprafaţa de parchet a camerei de zi - având o asistenţă cât mai numeroasă.
- Vă stau la dispoziţie!
- Atunci mobilizează-l şi pe Dobrescu...
Maiorul o întrerupse:
- Ai vreo şaradă cu C.F.R.-ul?
- Dacă insişti, găsesc! Trecem întâi pe la mine, să-l luăm şi pe Keops!
- Ce naiba ai nevoie de papagal, acum?
- Vreau să văd cum îi stă în marfar!
Melania interveni timidă:
- Totdeauna mi-a plăcut să merg cu trenul. Poate că este o întrebare îndrăzneaţă, dar trebuie să înţeleg că această invitaţie mi se adresează şi mie?
- Bineînţeles! exclamă Minerva. Dobrescule, ai adormit?!
Locotenentul se ivi speriat:
- Mă iertaţi...
- De când te cunosc, asta fac! Echiparea! Mergem la trenuleţ...
Melania se apropie de maior:
- Nu-l chemaţi şi pe domnul acela dolofan, Azimioară?
- O să-l anunţăm, surâse Cristescu.
Minerva o luă pe Melania de braţ, preluând conducerea grupului. Ultimul, încheind cortegiul la care se alăturaseră, din mers, Moraru şi Cocriş, maiorul Cristescu păşea gânditor:
"Dacă Samuraiul şi Melania fac cooperativă, eu unul îmi dau demisia.."
Dar la chestiunea asta avea să se gândească după întoarcerea din concediu. Afară, râdea soarele şi, pentru moment, i se păru că este lucrul cel mai important.
Sfârşit
