„Toate lucrurile lumii sunt lucruri fără de preț omului dacă își pierde sufletul.”
                             George Călinescu

        „Nu sunt decât două căi în lume: omenia și neomenia.”
                  George Călinescu

   „Nu cunoaștem niciodată bine pe oameni, ei au încăperi închise pentru ochiul superficial.”
                               George Călinescu

Enigma Otiliei, George Calinescu

..................................
                 XLIII.

            La masă, fata îl rugă să-i vorbească despre el, despre impresiile lui de la cursuri, ceea ce Felix făcea, cu oarecare prudenţă, nevoind să fie pedant. Dar era grav în pasiune şi nu putea să-şi ascundă tulburarea frivolităţii. Otilia îi spuse:
     - Tu ai profunditate care sperie o fată. Dacă ai şti ce proaste suntem noi, fetele!
     - Te sperii pe tine?
     - Nu pe mine! Sperii orice fată, în genere, fiindcă fetele nu văd departe şi n-au cultul măreţiei, cum scrie în cărţi.
     - Mă ironizezi!
     - Ah, nu, vorbesc de fetele comune, dacă ai urmări să ai satisfacţii mărunte. Sunt şi fete sublime. Dar fetele admiră pe oamenii ca tine şi merg după oamenii ca Stănică.
    - Mi-e indiferent. Nu voi iubi niciodată o fată seacă. Te iubesc pe tine, care eşti frivolă numai în aparenţă, dar în fond eşti inteligentă şi profundă.
     - Sunt şi eu ca toate fetele!
     Altă dată, Otilia chemă pe Felix lângă ea şi-l supuse unui interogatoriu îmblânzit cu îmbrăţişări:
     - Felix, stai aici, gândeşte-te bine, şi numai după ce te-ai gândit bine, atunci să-mi răspunzi. Să presupunem că noi doi ne-am căsători.
     - De ce "să presupunem"?
     - Fii serios şi ascultă. Când un lucru nu e înca, se presupune. Ei bine, să presupunem că ne-am căsători, crezi tu că am putea face asta aşa de curând?
     - Pentru ce nu?
     - Pentru că eşti legat de studiile tale, fiindcă nu eşti încă liber să faci ce vrei! Un tânăr ca tine are nevie de oarecare libertate, câtăva vreme, ca să cunoască viaţa. E firesc. Dacă ne-am căsători acum, peste câţiva ani, când ţi-ai face carieră te-ai şi plictisi de viaţa de familie.
     - Niciodată nu mă voi plictisi de tine!
     - N-am zis de mine, am zis de viaţa de familie. Când vei fi liber şi vei începe să arunci ochii în jurul tău, atunci ai să te simţi legat. O soţie, aşa îmi închipui, fiindcă n-am nicio competenţă, trebuie să fie totdeauna o ultimă alegere.
     - Cauţi fel de fel de pricini, fiindcă nu mă iubeşti. În loc să-mi spui neted.
     - Ba te iubesc. Nu mă-ntrerupe. Şi eu, şi tu avem nevoie de puţină zburdălnicie, şi-ţi spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant, paralizant, ceva gen Aurica. Putem să lungim logodna câţiva ani, şi cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu pentru medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studenţeşte, până ce ni se va naşte instinctul casnic. Felix dragă, te iubesc, dar vreau să mi se mai zică domnişoară, e aşa de chic, să mi se dea ciocolată etc. Ia închipuie-ţi - "Doamnă! stimată doamnă!" (Otilia îngroşă vocea, imitativ) - e oribil.
      - Otilia, dar n-avem nevoie să spunem la toată lumea că suntem căsătoriţi, mai ales în străinătate, putem trăi ca nişte adevăraţi boemi, să ne facem de cap. Însă căsătoria e un legământ tainic, care ne dă încredere la amândoi.
     - Când nu este încredere firească, n-o poate da căsătoria. Ai avut cazul celebrului Stănică.
     - Dacă nu suntem căsătoriţi, continuă Felix, nu putem sta alături unul de altul.
     - De ce?
     - Fiindcă.... fiindcă eu te iubesc..... fiindcă eu te iubesc cum trebuie să iubească orice om normal, se încurcă Felix. Şi nu voi consimţi niciodată să nu mă port leal cu viitoarea mea soţie. Tu nu eşti Georgeta!
     - Nu sunt Georgeta, e sigur, dar iert pe Georgeta!
     Intr-o alta zi, Otilia imbratisa iarasi pe Felix, in chipul ei copilaresc, si-l intreba:
     - Felix, gandeste-te bine si apoi raspunde-mi. Daca o fata ti-ar spune: am gust sa cutreier lumea cu tine, sa fac cele mai fantastice meserii, sa ajungem dansatori in Mexic, ti-ai lasa, iubind-o, rosturile tale, ai renunta la cariera ta, la studiile tale?
     Tanarul o privi mirat:
     - E cineva, zise el, care sa-mi ceara, cu tot dinadinsul, asa ceva?
     - Nu, Felix. Am pus si eu o intrebare nebuna.
     Otilia risipise intr-atat lucrurile ei, incat odaia ramasese aproape goala si nu se putea inchipui ca va mai sta mult, in astfel de conditii. Isi stransese lucrurile in doua geamantane si alerga toata ziua prin oras. Lui Felix ii lamurea ca nu mai voia sa stea multa vreme acolo, sub ochii Algaei, care avea aerul ca o tine de mila. Il intreba si pe el ce are de gand sa faca.
     - Dar asta, Otilia, depinde de tine. Daca zici ca ma iubesti, atunci tu imi vei spune ce sa fac. Daca nu......
     - Ai dreptate! Te iubesc, nu te indoi. Voi decide eu ce e de facut.
     Afara era primavara timpurie, si zapezile se topisera inundand totul. Vrabiile se lasau in banda sa culeaga ceea ce gaseau dupa moina. Un fior de energie trecea prin trupul lui Felix. Intr-o seara de la inceputul lui martie, Felix statu pana tarziu, citind. Auzea alaturi pasi in odaie, zgomot de lucruri miscate. Apoi totul se potoli si i se paru chiar ca ghiceste stingerea lampii. Traziu de tot, spre miezul noptii, auzi o scartaitura a usii de alaturi, pasi usori de picioare goale care mersera pana in dreptul usii lui.
     - Felix, se auzi glasul soptit al Otiliei, tu dormi?
     - Nu!
     - Stinge lampa.
     Cu senimentul unui lucru neasteptat, Felix sufla pe deasupra sticlei. Usa se deschise si se-nchise la loc, si in slaba lumina aruncata de flacara din soba tanarul zari pe Otilia, cu picioarele goale, in camasa ei lunga de noapte. Parea o papusa marita. Toata convorbirea se urma mai in soapta.
     - Draga Felix, m-am gandit foarte bine, bine de tot. In interesul meu si al tau, acum nu ne putem casatori.
     Dezolarea lui Felix se simti in intuneric, in destinderea muschilor. Otilia il stranse tare de gat, apropiindu-se de el.
     - Nu ne putem casatori acum, am zis, dar mai pe urma, da. Ca sa-ti dau o dovada ca te iubesc, am venit la tine. Putem fi barbat si sotie si fara binecuvantarea lui popa Tuica.
     Felix o lua in brate (era foarte usoara), o inabusi in sarutari, primite fara impotrivire, apoi se aseza pe fotoliu, cu fata la pieptul ei:
     - Otilia, sopti el solemn, m-am incredintat. Ceea ce faci tu acum, numai o fata cu suflet fin putea sa faca. Iarta-ma ca am pus la indoiala dragostea ta si bunele tale intentii. Nu, nu trebuie sa ma lasi tu sa fiu nedelicat. De acum incolo cred ca vei fi odata sotia mea si te voi astepta oricand.
     Otilia il saruta o data, apasat, apoi sari in picioare.
     - Stii ce? Vreau cel putin, daca tu esti atat de leal, sa dorm noaptea asta la tine. Sa vad cum e in patul unul baiat.
     Se arunca in patul lui Felix, ghemuindu-si picioarele subtiri in poalele camasii, si tanarul o inveli bine si apoi merse el insusi si se-ntinse pe o canapea mica, langa soba.
     - Otilia, sopti el, in chip de "noapte buna", sunt foarte fericit. Noaptea asta e solemna in existenta mea.
     Dimineata Felix se scula sprinten si privi spre pat. Plapuma forma un cuib gol. Tanarul isi inchipui ca Otilia a trecut in camera ei, se spala repede pe fata, cantand, se pieptana si iesi in geamlac sa bata sa usa fetei.
     - Otilio, Otilio?
     Nu raspunse nimeni. Trase clanta si vazu ca usa se deschide. Inauntru nu era nimeni, odaia era aproape goala, geamantanele lipseau. Felix alerga ca un nebun pe scari, cautand prin toate odaile, si o descoperi pe Marina in bucatarie:
     - Unde e domnisoara Otilia?
     - Pai, nu stii? A plecat in zori, cu trasura, cu geamantane cu tot. S-a dus unde-o fi urma ei.
     Multa vreme Felix statu intr-o prostatie totala, apoi, venindu-si putin in fire, simti nevoia sa alerge, colinda strazile si Soseaua si, in sfarsit, se hotari sa mearga ca Pascalopol. Acolo afla ca mosierul este plecat la Paris cu "domnisoara". Peste doua saptamani primi o carte postala ilustrata cu aceste randuri:
     "Cine a fost in stare de atata stapanire, e capabil sa invinga si o dragoste nepotrivita pentru mare lui viitor.
                              Otilia"
     De atunci Felix n-o mai vazu niciodata pe Otilia. Afla numai ca se casatorise cu Pascalopol, pe care-l uri din nou. Razboiul dadu lui Felix, peste cativa ani, prilejul de a se afirma inca de tanar. Dupa incepierea pacii fu aproape numaidecat profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi. Se casatori intr-un chip care se chema stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente. Stanica se insura cu Georgeta, cu care nu avu "fii", dar avu protectori asidui, facu politica, declara ca "simte un ritm nou", fu chiar perfect intr-o scurta guvernare, si acum este proprietarul unui blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de santaj il acuza ca patroneaza tripouri si cercuri de morfinari. Felix l-a intalnit odata, si Stanica, batandu-l pe umeri familiar, il felicita:
     - Bravo, stiu ca te-ai ajuns. Era si de prevazut, Stii ca Otilia nu mai e cu Pascalopol?
     Felix nu indrazni sa intrebe ce s-a facut, dar astepta totul de la limbutia lui Stanica:
     - A divortat de Pascalopol, dupa ce l-a tocat, si acum e prin Spania, prin America, nu stiu pe unde, nevasta unui conte, asa ceva. Si aia s-a ajuns.
    Pe Pascalopol, Felix il intalni odata, in tren, in drum spre Constanta. Era batran de tot, uscat la fata, dar tot elegant, si aproape nu mai semana cu cel de altadata. Falcile ii tremurau cand vorbea. Fu Pascalopol acela care recunoscu pe Felix.
     - Ma mai cunosti? Eu sunt Pascalopol!
     Dupa cateva vorbe banale, mosierul scoase din buzunar o fotografie care infatisa o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta, si un barbat exotic, cu floare la butoniera. Fotografia era facuta la Buenos Aires.
     - Nu stii cine e? intreba Pascalopol pe nedumeritul Felix. Otilia!
     Speriat, Felix se mai uita odata. Femeia era frumoasa, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica. Un aer de platitudine feminina stingea totul. Avusese dreptate fata: "noi nu traim decat cinci-sase ani!"
     - Si.... si de ce v-ati despartit?
     - O! pentru nimic. Eram prea batran, vedeam ca se plictiseste, era o chestiune de umanitate s-o las sa-si petreaca libera anii cei mai frumosi. S-a casatorit bine si-mi scrie, uneori. Pe dumneata te-a iubit foarte mult si mi-a spus chiar ca,  daca ar sti ca suferi, nu s-ar da inapoi de a ma insela cu dumneata. Mi-a spus aceasta.... dar n-a facut-o. A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o engima.
     Felix se inchise in biroul lui si scoase vechea fotografie pe care i-o daruise Otilia. Ce deosebire! Unde era Otilia de altadata? Nu numai Otilia era o enigma, ci si destinul insusi. Dinadins, intr-o duminica, o lua pe strada Antim. Prefacerile nu schimbasera cu totul caracterul strazii. Casa lui mos Costache era leproasa, innegrita. Poarta era tinuta cu un lant, si curtea era napadita de scaieti. Nu mai parea sa fie locuita. Cele patru ferestre din fata, de o inaltime absurda, inaltau rozetele lor gotice prafuite, iar marea usa gotica avea geamurile plesnite. Felix isi aduse aminte de seara cand venise cu valiza in mana si trasese de schelalaitorul clopotel. I se paru ca teasta lucioasa a lui mos Costache apare la usa si vechile vorbe ii rasunara limpede in ureche:

          "Aici nu sta nimeni!"

                                               SFARSIT

..................................

Enigma Otiliei, George Calinescu

........................................
                     XLII.

                - Dinspre mama, spuse repede Aglae si, ca sa schimbe vorba, propuse preotului curios sa vina intr-o zi sa faca sfestanie  si in casa ei, deoarece pretindea ca de la o vreme nu prea-i merge bine. Banuia ca sunt de vina gurile rele.
     - Nu, taiculita, fu de parere popa Tuica, toate relele omului vin numai de la diavol.  El e pricina a toata neputinta si vrasmasia. Sa ma chemi pe mine sa-ti citesc blestemele Marelui Vasile, sa vezi cum foloseste. Maica, maica, fuge dracul sfaraind, si lasand fum si miros de pucioasa indarat, cum zici ca e doftoria aia. De apa sfintita plesneste impielitatul. Iau colea busuiocul si-l var in agheasma si-l ard cu ea de-i iese sufletul, maica ploii lui.
     - Cuvioase, se ruga iar parintele, privegheaza la cele ce spui.
     - Lasa, taica, sa invat pe aceste fiice cum se izgoneste raul din casa; si zic asa: "Blestemu-te pre tine, incepatorul rautatii si al hulei, incepatorul impotrivirii, si izvoditorul vicleniei; blestemu-te pre tine, cel lepadat din puterea luminii cei de sus si surpat jos intru intunericul adancului pentru inaltare; blestemu-te pre tine si pre toata puterea cea cazuta urmatoare voii tale; blestemu-te pre tine, duh necurat cu Dumnezeu Savaot, si cu toata oastea ingerilor lui Dumnezeu, cu Adonai, cu Eloi, Dumnezeu cel atotputernic; iesi si te departeaza de la robul lui Dumnezeu, carele prin cuvant toate le-a zidit."
     Vazand ca batranul e cam ametit, parintele se ridica de pe scaun:
    - Hai sa mergem, cuvioase, ca e tarziu si lumea e mahnita, ca dupa intamplari de astea.
    Popa Tuica bau restul de vin din pahar si se porni cu regret spre usa. Apoi se opri si spuse din nou Aurichii:
     - Cand vei aduce la dreapta cale a credintei pe ovrei, vino, fiica, cu el sa te sfintesc cu sfanta taina a cununiei.
     - Ce tot spune? intreba Aglae, intrigata de misterioasele lui vorbe.
     - Nimic, mama, asa vorbeste el, nu stii ca e batran si glumeste?
     Cateva zile Aglae nu mai calca prin casa lui mos Costache, iar Felix si Otilia isi continuara existenta ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Apoi Aglae puse o femeie sa curete casa, spala pe jos, dadu afara toate lucrurile. O parte le lua la ea, altele le vari inapoi, ingramadindu-le intr-o odaie.
     -  Cu pianul asta ce faci? intreba ea pe Otilia. Otilia ridica din umeri. Aglae se purta deferent, dar rece, ca fata de un chirias care e pe cale sa se mute. Intr-o zi intreba iarasi pe Otilia:
     - Tu ce faci? Ca sa stiu! Poti sa stai acum cat vrei, dar sa stii ca eu la primavara repar putin si inchiriez casa. Nici nu e de tine odaia de sus. Ma mir de ce nu-ti iei in oras o odaie mobilata!
    Din toate cuvintele Aglaei rezulta ca Otilia era socotita ca o straina tolerata. Otilia nu se astepta la alte purtari din partea Aglaei si stia ca nu trebuia sa fie ingrijorata de viitor. Ar fi putut pleca oricand, insa ascultase sfatul lui Pascalopol si un instinct de inertie. Ii era greu sa-l paraseasca pe Felix, cu el impreuna avea sentimentul ca nimic nu s-a schimbat. Felix, de asemeni, nu se hotara sa plece, de teama sa nu se desparta de Otilia si nu indraznea nici s-o mai intrebe asupra intentiilor ei. Astepta miracolul ca ea sa deschida gura. Lui Felix, Aglae ii facu, ispititoare, o propunere:
     - Dumneata, cum esti singur, ai nevoie de-o familie, altfel e greu. Ce plateai lui Costache, poti sa-mi dai mie si stai la noi sau, daca vrei, ramai acolo, unde nu te supara nimeni si poti sa faci ce poftesti.
     - Am sa ma gandesc, zise Felix prudent, e posibil sa fac serivicul militar.
    Otilia se hotari sa duca provizoriu pianul la o prietena; nu din simt de proprietate, ci fiindca fusese al mamei sale. O ruga pe Marina sa-i gaseasca un camion. Marina, care era un fel de post telegrafic de interceptare, comunica intentia in casa Aglaei. Aglae nu proteste:
     - Sa si-l ia, e al ei!
     Aurica incepu sa planga. Declara ca pe ea a neglijat-o toata viata, ca n-a avut o fericire in viata, ca o fata fara pian, in ziua de azi, nu se poate marita. Mai curios era ca nici nu stia sa cante.
     - Draga, zise agasata Aglae, pianul nu pot s-o impiedic sa-l ia. E prea de tot. Trebuie sa-si castige si ea o paine cu el.
     Marina destainui Otiliei cele petrecute dincolo, si Otilia renunta sa mai mute pianul.
     - Uite, arata ea instrumentul Aurichii, ti-l dau tie, daca vrei.
     Aurica holba ochii de surpiza, o saruta zgomotos pe Otilia pe amandoi obrajii si-i marturisi patetic:
     - Totdeauna te-am iubit pe tine, ca ai fost sincera, si n-am aprobat-o pe mama. Sper ca n-ai sa ne parasesti, cel putin asa curand. Te fericesc, in fond, ca esti libera si poti sa faci ce vrei. Daca n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericita.
    Stanica nu spuse nimic Olimpiei de banii smulsi de la batran. Toate temerile lui mos Costache trecusera asupra lui. Tinea banii sub camasa, pe piele, nu fara primejdie, fiindca Olimpia se uita foarte scrutator:
     - Dar ce-ai tu acolo Stanica, de-ti sta camasa asa umflata?
     - Nimic, ce sa am, a iesit ea asa! si Stanica isi incheia strans scurtucul.
     De cand avea bani, din care nu cheltuia deocamdata, Olimpia il plictisea, iar cand Olimpia incepu sa-i tot puna intrebari, care i se pareau, pe drept sau pe nedrept indiscrete, o uri de-a binelea. Cauta un pretext sa se scape de ea. Incepu s-o certe:
     - Madam, te rog sa nu ma spionezi. Eu sunt avocat, sunt mai mult un duhovnic. Cine-mi incredinteaza un secret il inmormanteaza in mine. Pricepi? Mie mi se incredinteaza acte, acte, madam, de care depinde onoarea indivizilor, averea lor. Daca dumneata umbli prin hartiile mele si arunci, Doamne fereste, una pe foc, ai nenorocit un client si m-ai nenorocit si pe mine. In lucrurile mele sa nu umbli absolut deloc. Iti interzic formal. De altfel trebuie sa fac imposibilul sa-mi gasesc un birou, ca sa lucrez in liniste.
     Ca sa simuleze lipsa de bani, Stanica se facu ca cere imprumut Aglaei o suta de lei, se multumi cu jumatate, minti ca a mai capatat din alta parte si-si lua cu chirie doua odai, prin jurul Cismigiului, mobilandu-le, si punand afara o firma aurita: "Stanica Ratiu, avocat". Absenta tot mai des de acasa si, foarte adesea, lipsea chiar noaptea. Felix il zari odata la brat cu Georgeta, foarte radios.
     Într-o noapte, Stănică veni acasă târziu de tot şi, cam aţâţat de băutură, intră în dormitor cu o idee fixă, de mult nutrită, şi cu dorinţe conjugale. Olimpia dormea, horcăind uşor, cu plapuma pe jumătate căzută. Stănică se aşeză pe marginea patului şi o bătu posesiv cu palma pe umărul gras. Olimpia sări în sus.
     - Ce-nseamnă asta, de mă sperii în toiul nopţii?
     - Femeie scumpă! declamă Stănică. Olimpia se întoarse pe partea cealaltă şi căută să adoarmă din nou.
     - În definitiv, zise Stănică, încercând s-o ia în braţe, tu eşti tovarăşa mea, tu eşti prima mea dragoste.
     - Dar ce ai, mă rog, în noaptea asta? Ai chef de vorbă?
     - Sunt un soţ iubitor, sentimental, îndulci Stănică glasul, încercând să sărute pe Olimpia.
     - Fugi, de-aici, eşti nebun? Lasă-mă să dorm!
     Stănică se-nfurie:
     - Ascultă madam, scopul căsătoriei este procreaţia, şi când o femeie nu procrează, decade din drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă laşi să mă pierd în negura uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt, soţia mea. Eu sunt un sentimental, un om bun; mi-am zis că poate eşti în neputinţă fiziologică de a-mi da un fiu, şi cum ai făcut tot ce-ai fost în stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul steril. Dar văd că nu e aşa. Dumneata eşti încă capabilă de a da fii şi te sustragi îndatoririlor morale faţă de societate. Sunt sigur că ai recurs şi la droguri, ca să distrugi sforţările mele pentru crearea unei familii. Din momentul acesta, mi s-a luat de pe ochi o perdea, văd limpede şi înfrâng sentimentalismul. Nemaifiind soţia mea "de facto", voi face ca, în curând, să nu mai fii nici "de jure".
     Zicând acestea, Stănică ieşi pe uşă, trântind-o. Olimpia, încă somnoroasă, şi neînţelegând bine ce urmăreşte Stănică, îşi închipui că bate câmpii, ca de obicei, căscă leneşă şi adormi adânc. A doua zi nu-l văzu pe Stănică şi se miră. Acesta nu veni nici la masa de prânz, nici seara, nici noaptea, nici două zile consecutive. Olimpia îngrijorată, alergă la Aglae şi se întrebă dacă nu i s-a întâmplat ceva lui Stănică, plecând cu chef de acasă. Dar Aurica, în turneul ei zilnic, îl văzuse chiar cu o oră mai înainte. Niciodată Stănică nu se supărase cu atâta obstinaţie. Olimpia îşi zise însă că o să-i treacă şi aşteptă iarăşi, câteva zile, fără ca Stănică să apară. Atunci, îngrijorată de atâta nebunie, cum o socotea ea, descoperi cealaltă locuinţă a lui Stănică şi-l prinse acolo:
     - Ce e asta, Stănică? Glumă e asta, să lipseşti atâta vreme de acasă?
     Stănică luă un aer solemn:
     - Doamnă, v-am spus că în urma încetării de fapt a convieţuirii noastre, prin însăşi voinţa dumitale, al luat măsuri să ne despărţim legal.
     - Se vede că te-a ameţit cineva. Haide acasă şi nu te mai maimuţări aşa.
     Stănică nu se îmbânzi în ruptul capului, şi Olimpia se întoarse plângând la Aglae:
     - E nebun? zise Aglae supărată. N-are ce mânca şi face pe independentul? Ori a dat de bani?
     De la Stănică veni un fel de scrisoare-notificare, în tonul acesta:

              "Stimată doamnă,
              Vă comunic şi în scris ceea ce v-am notificat prin viu grai, că orice legături între noi au încetat, urmând ca să recurgem la despărţirea legală. Motivul este imposibilitatea în care mă aflu de a avea copii, care să-mi păstreze numele, imposibilitatea, probabil fiziologică, întrucât un copil s-a născut neviabil, agravată şi de rea-voinţă şi dovezi jignitoare de repulsie faţă de mine. De altfel, vă aflaţi şi în culpa de neurmare a soţului în domiciliul conjugal, întrucât acest domiciliu se află de mult în strada..... etc. Este în interesul dumitale să tranşăm această chestiune, fără zgomot, prin consimţământul ambelor părţi.
                                                                           Vă salut cu mult respect,
                                                                                      Stănică Raţiu"

      - N-am avut noroc cu copiii şi pace! se căină Aglae. Am să mă duc să-i dau una, să mă ţină minte. Supărarea are şi ea marginile ei. Să zic că i-ai făcut ceva. Bine! Oamenii se ceartă şi se-mpacă. De ce nu l-ai luat şi tu mai cu binişorul?
     - Dar, mamă, zise Olimpia, plângând cu multă abundenţă de secreţii nazale, dar nu i-am zis nici pâs, pentru numele lui Dumnezeu, asta pică aşa, din senin. Nu m-am certat cu el aproape niciodată. Să ştii că are pe cineva şi caută pricină de despărţire. Sunt rudele lui care-l tot îndeamnă să facă o căsătorie mai bogată. Doar i-ai văzut! Toţi cu trăsuri, cu diamante.
     Aglae se duse la Stănică:
     - I-ascultă omule! Ce te-a apucat? Ne râde lumea! N-au eu destulă supărare, de la o vreme încoace, cu Simion, cu Titi, cu Costache, mi-a mai venit şi asta pe cap? Ce-ai cu fata? Spune-mi!
     - Am explicat tot ce era de explicat!
     - Fleacuri! Dacă Olimpia ţi-a spus ceva, ori ţi-a făcut vreo supărare, spune-mi să ştiu şi eu, să ştie şi ea. Oamenii uită, nu se duşmănesc aşa, fără sfârşit. Ce fel de recunoştinţă e asta? Te-am ţinut aproape numai eu, atâta vreme, ţi-am dat de mâncare şi bani de buzunar, ţi-am dat casă, ţi-am dat tot ce-ai vrut, mai mult decât copilului meu, fiindcă n-ai avut nicio meserie. Acum, fiindcă ai dat poate de bani, îmi plăteşti cu mofturi?
     Stănică luă o atitudine demnă:
     - Doamnă, nimeni mai mult ca mine nu cultivă recunoştinţa. Ştiu tot ce-aţi făcut pentru mine şi nu tăgăduiesc nimic, în mine se dă o luptă dureroasă între sentiment şi datorie. Sentimentul îmi dă brânci către aceea care a fost soţia mea şi către dumneata care mi-ai fost ca şi o mamă, iar datoria către societate mă îndeamă să caut fericirea paternităţii, de care sunt privat de la moartea lui Relu. Îţi voi păstra recunoştinţă eternă, iar Olimpiei respectul ce datoresc unei femei care mi-a fost scumpă. Dar nu insista, nu căuta să te foloseşti de slăbiciunea mea. Dumneata însăţi ar trebui să mă încurajezi să fac ceea ce fac.
     Aglae se exasperă:
     - Eu să te îndemn să laşi pe Olimpia, după ce te-am luat zdrenţăros?!
     - Doamnă! protestă cu dignitate Stănică.
     - Banditule!
     Aglae şi Olimpia consultară un avocat. Acesta le vorbi aşa:
     - Fără îndoială că doamna e aceea care are dreptate şi soţul caută numai pricini de divorţ. Motivele invocate sunt neserioase, în speţă, fiindcă nu se pot controla. Dar ce puteţi obţine? Cel mult divorţul să se pronunţe în favoarea dumneavoastră, căci altă cale nu e. Nu puteţi trăi cu un om hotărât să divorţeze, care va căuta mereu pricini de ceartă. Aşa că în loc de a vă expune unor confruntări penibile, e mai bine să consimţi. Altă cale, omeneşte, nu văd.
     Bunul-simţ al avocatului era evident, şi Olimpia se decise să divorţeze. Bucuria lui Stănică fu aşa de mare, încât, înduioşat, ceru învoirea să-şi ia o ultimă oară adio de la acelea care-i fuseseră mamă şi scumpă soţie. I se răspunse că va fi aruncat pe uşă afară, cu sergentul, ceea ce îi dădu sentimentul că e o victimă.
     Stănică se îmbrăcă din ce în ce mai luxos şi, cerând deocamdată o trăsură de la rudele sale, trecu mândru de câteva ori de strada Antim.
     Felix aşteptă ca Otilia să spună ceva, dar fata tăcea ca şi mai înainte. I se păru nedelicat să mai deschidă vorba, acum când doliul era încă proaspăt. Fata şedea încuiată în odaie şi părea că se plictiseşte. Îi era silă să iasă în oraş îmbrăcată în negru, iar să iasă altfel o împiedica superstiţia că făcea un rău. Se dăduse odată jos, să încerce pianul, dar la prima notă se înspăimântă de ecoul gol, închise capacul şi renunţă. Acum îşi cercetă, stând în mijlocul canapelei, toate nimicurile din odaie şi făcea mormane, pe categorii. Intră odată la Felix, cu o fotografie a ei, făcută la Paris:
     - Asta ai văzut-o?
     - Nu! E foarte reuşită.
     - Ţi-o dau ţie!
     Felix stătu o clipă nedumerit, înfricoşat să mulţumească.
     - Pentru ce mi-o dai? stărui el.
     - Aşa.... credeam că ţii să ai fotografia mea.
     - O fotografie se dă cuiva de care te desparţi ca amintire!
     Otilia îşi lăsă mâinile subţiri peste umerii lui Felix:
     - Nu, nu ţi-am dat-o pentru despărţire. Mi-a venit aşa să ţi-o dau.
     Felix ii saruta mana ajunsa in dreptul gurii si Otilia il atinse usor cu buzele pe obraz. Tanarul se intoarse si apuca de maini pe fata, intr-un gest mai viu. Aceasta se apara bland:
     - Felix, e pacat acum, sa fim cuminti. Mai bine spune-mi ce faceai aici?
     Felix ii arata groasele tratate. Otilia se uita in unul, rasfoindu-l cu degetele ei subtiri, si zise:
     - Trebuie sa muncesti foarte mult!
     - Da, vreau cu orice chip sa ies bine la examene!
     - Si ai sa fii multi ani ocupat asa?
     - Cativa ani si din ce in ce mai mult. Cu toate astea, adevarata munca productiva, stiintifica, nu va incepe decat dupa ce voi termina studiile. Am de gand sa ma specializez, sa devin un nume.
     Felix privi cu hotarare calma, neorgolioasa, pe Otilia. Aceasta isi trecu degetele prin parul lui:
     - E foarte frumos ceea ce faci tu, te admir. Cand ma gandesc ca altii la varsta ta, chiar si fara sa aiba viitorul asigurat, se tin de petreceri.
     - Daca ai sti, Otilia, de ce energie sunt in stare, de ce abnegatie, daca as avea cui sa inchin aceasta forta! Numai munca goala nu-mi ajunge, imi trebuie dragostea.
     - Dar daca eu iti spun, nu te iubesc decat pe tine si, orice s-ar intampla, tu ai sa ramai prietenul meu adevarat, ai putea sa-ti realizezi idealurile?
     - Ce sa se intample?
     - Stiu eu? Parca putem sa facem tot ce ne trece prin cap?
     - Putem! afirma darz Felix.
     Otilia ii incurca parul:
     - Poti tu, acolo, in studiul tau, in cariera ta barbateasca, dar sunt si alte lucruri care nu se pot, in viata.
     - Ce anume?
     Otilia schimba vorba:
     - Cati ani ai tu, Felix, acum? Douazeci si unu si ceva! Nu?
     Felix consimti cu capul. Fata il stranse usor de gat:
     - Tu stii ca eu sunt mai batrana decat tine? Da, asta e tristul adevar!
     - Si ce are a face? Crezi ca.... asta e o piedica..... in......
     - As! N-am vrut sa spun asta! Cat esti de banuitor! Am spus doar ca sunt batrana.
     - La varsta asta? Dar ai fizionomia unui copil.
     Otilia trecu in fata oglinzii si se contempla. Observatia lui Felix era intemeiata. Otilia avea fata neschimbata, de totdeauna, si nu parea mai mult de optsprezece ani.
     - Tu nu cunosti viata, Felix, relua Otilia ideea, pentru o fata, reusita in viata nu e chestuine de studiu si de energie. Admir inteligenta si vointa ta de barbat, dar astea nu sunt bune si pentru o femeie. Rostul femeii este sa placa, in afara de asta nu poate fi fericire!
     - Ai dreptate, asa e, confirma Felix, ea trebuie sa placa barbatului energic, ca sa-i dea gustul de a lupta.
     - Nu stiu cui trebuie sa placa, stiu insa ca o femeie ignorata de un barbat e un monstru. Priveste pe biata Aurica. Singura noastra forma de inteligenta, mai mult de instinct, e sa nu pierdem cei cativa ani de existenta, vreo zece ani cel mult. Cat crezi tu ca mai am de trait, in sensul adevarat al cuvantului? Cinci, sase ani! Pe urma, am sa capat cearcane la ochi, zbarcituri pe obraz, o sa devin agitata ca Aurica, imposibila. Cand ai venit tu eram o fetita, si acum, dupa atat de scut timp, sunt batrana. Tu nu te pricepi la lucrurile astea, Felix. Voi la douazeci si unu de ani sunteti copii, si la treizeci de ani abia va insurati. Cand voi avea treizeci de ani insa, pentru mine a inceput declinul. Pascalopol (nu te supara ca pronunt numele) e cam de varsta tantei Aglae, si el este elegant si cu suflet tanar, si te asigur ca place la multe femei, iar Aglae e o baba. Succesul nostru in viata e o chestiune de viteza, iubite Felix. Ah, ce rau imi sta negrul, ma invineteste la fata.
     Otilia dadu sa plece. Dar mai intai intreba:
     - Tu esti ocupat, nu?
     - Ai nevoie de mine? Sunt la dispozitia ta!
     - Nu vreau nimic! Te-am intrebat daca tu esti intr-o epoca de studiu, cand trebuie sa citesti mult, sa lucrezi.
     - Asta, da! marturisi Felix.
     - Ei, bine, lucreaza, e singurul mod de a-mi face placere! Nu uita ca mi-ai fagaduit ca vei face cariera!
     Otilia incepu sa imparta in dreapta si in stanga lucruri pe care nu le mai gasea utile (si aproape totul nu-i mai trebuia), si Aurica avu lotul cel mai mare din aceasta distributie.
     - De ce-ti imparti lucrurile? intreba Felix.
     - Ce mai lucruri! Rochii vechi, sticle goale de parfum, ilustrate, manusi, fleacuri de astea.... O femeie nu are, propriu-zis, nimic, decat rochiile de pe ea. Si astea inca trebuie sa fie de ultima moda.
     Din prada lua si Aglae. Purtand manusile si ciorapii Otiliei, manda de acest mic desfrau senil, nu inceta de a ocari pe fata, din doua puncte de vedere: intai ca cumpara numai lucruri scumpe, ca si cand ar fi milionara, al doilea ca nu e strangatoare si arunca obiecte in buna stare.  Plictisita de doliu, Otilia, ingenunchind intr-o seara inainte de culcare in pat, se ruga in gand astfel: "Papa, tu stii bine ca te iubesc, dar negrul nu-mi sta bine. Tu m-ai lasat totdeauna sa ma-mbrac cum vreau si m-ai aparat de altii, de ce vrei ca acum sa-mi fie sila de mine? Pentru tine n-are nicio inseamnatate daca eu ma-mbrac in alb sau negru. Si intr-un fel, si-ntr-altul tot trista sunt fara tine."
     Otilia îşi făcu cruce şi se culcă, iar a doua zi aruncă doliul şi umblă după jurnalele de mode.
     - Na, zise Aglae, zărind-o pe fereastră, ţi-am spus eu că nu ţine doliul! "Papa în sus, papa în jos." Toate numai maimuţăreli. Se vede că i-a dat Costache bani pe furiş, că altfel de unde-ar avea?
     În fond, Otilia se plictisea şi ar fi voit să iasă în oraş însoţită de cineva. Se temea să nu-l tulbure pe Felix şi-l întrebă într-un chip cu totul vag:
     - Ce mai citeşti! Ai să te-mbolnăveşti.
     Se aşteptă ca Felix să răspundă: "Dacă vrei, pot întrerupe puţin lectura." Însă Felix confirmă:
     - Într-adevăr, am mult de lucru!
     - Atunci, zise Otilia, te las să-ţi vezi de treabă.
.......................................

Enigma Otiliei, George Calinescu

.........................................
                        XLI.

                Stanica, netulburat, pipai mai de aproape salteaua, apoi vari brusc mana sub ea si trase pachetul cu bani. Batranul holba ochii, scapa gura mare spre a spune ceva, se dadu jos printr-o sfortare supraomeneasca, pe marginea patului, si urla gutural, plangator:
     - Banii, ba-banii mei pu-pungasule!
     Apoi deodata se prabusi la pamant. Stanica vari bine pachetul sub camasa, spre pantece, privi pe fereastra si iesi prin salon si prin usa gotica. In curte nu era nimeni si nici pe strada. Intra calm in curtea vecina si, gasind pe Aglae si pe Aurica, le zise:
     - M-am intalnit cu Otilia, care roaga pe Aurica sa se duca putin la batran, sa vada ce face.
     - Du-te Aurico, consilie Aglae.
     - Hai ca merg si eu, se oferi Stanica, ca vad cum ii mai merge.
     Gasind pe batran mort, Aurica tipa, Stanica se mira, alerga sa vesteasca pe Aglae, care veni cu toata banda, tocmai pe cand sosea si Otilia, care se opri, galbena, in prag. Stanica sari la ea s-o imbratiseze si s-o mangaie:
     - Otilia, Otilia, verisoara mea scumpa, fii tare, fii la inaltime, era doar de asteptat un astfel de deznodamant. Apoi explica tuturor intamplarea:
     - Otilia tocmai mi-a spus: stai aici si pazeste si cheam-o si pe Aurica! Eu m-am dus s-o chem pe cumnata-mea si am venit cu ea. Cand colo batranul era pe jos, ici. Se vede ca a avut nevoie de ceva si s-a ridicat sa ia, si pe urma i-a venit rau.
     - Da, mama, confirma Aurica, eu am intrat intai in odaie, si cand am vazut, m-am speriat si am tipat, am tipat! Vai, cum m-am speriat!
     - Dar eu, se lauda Stanica, crezi ca prin putine emotii am trecut? Sunt zguduit. Chiar sa-mi dati voie sa ma duc putin acasa sa-mi vin in fire. Am si de luat niste acte, ca am maine un proces. Sa-mi dai cheia de la casa, Olimpio.
     Si astfel Stanica pleca, spre multumirea Aglaei, careia i se parea ca prea scotoceste multe pe cont propriu. Otilia se ascunse in odaia ei, ghemuindu-se pe sofa, cu pupilele pironite, cu o usoara umiditate in ochii care nu puteau plange, si Felix n-o putea scoate din mutenia ei. Aglae ocupa casa, militareste. In loc sa ingrijeasca de mort, ordona tuturor inca sa nu spuie nimanui de cele intamplate si puse pe Marina sa pazeasca la poarta ca sa nu vina nimeni.
     - Sa vedem unde ii sunt banii, actele, daca a lasat vreun testament, zise Aglae, trebuie parale pentru inmormantare. In vreme ce cadavrul statea inert peste plapuma si incepuse sa ia tonuri ceroase, Aglae, Olimpia, Aurica si Titi scotoceau in toate partile, trageau sertarele, desfaceau garderobul, cautau prin soba. Nu gasira decat acte, contracte de inchiriere, socoteli felurite, din care se putea deduce averea lui mos Costache, si pe care Aglae le facu pachet si le lua. Niciun ban, afara de o bancuta, ramasa uitata sub hartii. Intr-o cutie, Olimpia descoperi un inel cu multe pietre, il trase repede pe deget, dar, fiindca Aglae o vazuse, justifica gestul:
      - Mama, inelul asta il iau eu, stii ca n-am nicio bijuterie ca lumea si mi-ai promis.
      - Asta-i, protesta Aurica, tu toate si eu nimic. Tu ce nevoie ai, ca esti maritata!
     Olimpia suporta observatia si pastra inelul.
     - Unde sunt banii, intreba agitata Aglae, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fara un ban in casa! Avea o punga cu el, aia care i-a cazut jos deunazi. Dar trebuie sa fi avut bani.
     Furioasa, Aglae tranti usile dulapurilor, trase covoarele, fara sa le mai aseze la loc, desfacu cutiile mari de la masa de joc si de la cea din sufragerie. Peste tot cutii de chibrituri, neincepute, pachete de tutun, creioane, meticulos stranse, nimicuri.
     - El tinea banii cu el, isi aduse aminte deodata Aglae, cum nu m-am gandit?
     Si se repezi in sufragerie. Cum batranul era in camasa, era vadit ca nu avea nimic cu el. Pantalonii indoiti pe un scaun, alaturi, aveau in buzunare tinte, capete de creioane, chibrituri si un degetar.
     - Uite, degetarul pe care-l cautam de-am innebunit. Se vede ca mi-a cazut pe aici.
     Aglae il lua si-l puse intr-un mic buzunaras, pe care-l avea la bluza. Negasind nimic in haine, trase perna de sub capul lui mos Costache, privi pe sub cearsaf, apoi ridica cu putere salteaua, rasturnand cadavrul spre perete.
     - Iaca saculetul, striga ea triumfator si dadu drumul saltelei. Mos Costache se clatina putin, apoi isi relua pozitia nemiscata. In saculet erau monede de argint, cativa napoleoni si chiar cateva hartii mototolite, vreo cateva mii de lei in total.
     - El avea bani mai multi, zise cu necaz Aglae.
     Dupa cercetari infructuoase, incredintandu-se ca in casa nu se mai afla niciun ban, Aglae suspenda perchezitia.
     - Daca o fi luat Otilia banii! Sunt sigura ca i-a luat ea.
     Aurica, nemultumita de concurenta Olimpiei, lua apararea fetei:
     - Nu, mama, nu face pacat, Otilia nici n-a fost acasa cand a murit batranul.
     - Asta asa e, recunoscu Aglae, doar sa-i fi dat chiar batranul baniica de luat cu sila nu era chip. S-o bata Dumnezeu, daca i-a luat.
     Aglae declara ca a obosit si se hotari sa se duca cu totii acasa pentru a medita asupra evenimentului. Batranul fu parasit pe canapeaua lui, cu cearsaful ghemuit, cu plapuma cazuta pe jumatate jos. Felix, observand asta si stiind ca mortilor le trebuiesc date unele ingrijiri pentru a putea fi pusi in cosciug, spuse, cu toata gingasia de care fu in stare, Otiliei, cum sta cazul. Aceasta se ridica de pe sofaua ei, calma, chema pe Marina si, cu ajutorul ei, gatira pe mos Costache si-l asezara cu solemnitate pe pat.
     Aglae se tranti intai pe canapea si ruga lumea sa faca liniste, fiindca vrea sa inchida putin ochii. Dormi un ceas, sforaind bine, apoi se scula si se planse ca i-e foame:
     - M-am zapacit de tot cu boala asta a lui Costache, nici masa regulata n-am avut.
     Cand se asezau la masa, pica si Stanica, in redignota, cu un guler tipator de inalt, cu mustatile foarte unse.
     - Bine c-ai venit, zise Aglae, ca e incurcata rau. N-am gasit niciun ban, numai maruntis.
     - Ce vorbesti?! se prefacu Stanica uimit. Ti-am spus eu ca lucra el la ceva.
     - Altii sa traga foloasele si eu sa cheltuiesc? Cine-l inmormanteaza, ma rog?
     - Dumneata, fireste!
     - Eu?! se scandaliza Aglae. Cu ce? Cu cateva mii de franci, cat mi-a lasat el? Sa-l ingroape Otilia, tot spunea ca e papa al ei.
     - Sa fim calmi, mama-soacra, recomanda Stanica. E obligata moralmente si e chiar interesata sa faca onorurile inmormantarii ruda cea mai apropiata care mosteneste, in speta, dumneata.
     - De ce eu? zise nedumerita Aglae.
     - Fiindca dumneata iei tot, casa de alaturi, casa din Stirbey-voda, pe care n-a vandut-o si tot ce n-a mai vandut. Asta putin lucru este? Bani, daca au fost, i-o fi impartit el din viata, nu poti sa faci nimic, dar ti-a ramas fondul.
     Aglae se imblanzi:
     - Dar daca a lasat vreun testament pentru Otilia? banui ea.
     - Aici e aici, dar nu cred. In casa ai gasit ceva? Nu. Mos Costache nu era un om sa mearga pe la tribunale, avocati si alte de-astea. Daca ar fi facut testament, ar sti ori Otilia, ori Pascalopol.
     - Du-te si intreab-o tu, recomanda Aglae.
     Stanica merse imediat si o gasi pe Otilia organizandu-si propria imbracaminte de circumstanta.
     - Otilio, zise solemn Stanica, incercand s-o sarute pe amandoi obrajii, iau parte la nenorocirea care te-a lovit si te rog sa vezi in mine un tata, un frate scump, un prieten, ce vrei. Interesele tale sunt si ale mele. Stiu ca tu esti prea adancita in durerea ta ca sa te gandesti si la lucruri mai pozitive, dar lasa-ma pe mine, ca avocat, sa te pilotez. Te tulbur numai cu o intrebare: Ti-a lasat mos Costache vreun act, vreun, ca sa zic asa, testament?
     - Nu mi-a lasat nimic, zise plictisita Otilia, lasa-ma acuma. Nu mi-a lasat, si nici nu stiu c-ar fi facut vreun testament. Mie nu-mi trebuie absolut nimic.
     - Pianul e al tau, in orice caz, isi dadu in petic Stanica, trebuie sa-l revendici.
     - Lasa-ma, te rog.
     - Te las, te las, respect marile dureri!
     Intors, Stanica gasi pe Aglae distribuind banii din saculet in grupuri.
     - Mama-soacra, te conjur, sunt lefter, avanseaza-mi si mie cativa sutari, sunt lefter! si puse mana pe un morman de piese.
     - Ai rabdare Stanica, ce Dumnezeu sariti toti asa? Toti banii astia se duc pe inmormantare. Doar n-o sa-l ingrop ca pe un cersetor. Ne rade lumea.
     - Te-aprob, mama, o lauda Stanica, fara sa mai inapoieze banii, iti organizez eu ceva feeric.
     - Ce-a spus Otilia? se informa Aglae.
     - N-are niciun testament, si eu o cred, fiindca batranului ii ea frica sa lase banul din mana. Eu ma mir ca nu s-au gasit bani in casa.
     - Si mie mi se pare curios!
     - Foarte curios! se prefacu Stanica a medita. Aici e un mister mare. Odata si odata am sa-i dau eu de rost. Sa vedeti ca Stanica e si detectiv.
     - Mai bine ai vedea ce e cu testamentul, daca e sau nu. Daca a lasat averea la altii, aia sa-l ingroape.
     - Numai Pascalopol stie precis. Ma duc dupa-masa numadecat sa-l intreb.
     Stanica se duse intr-adevar la Pascalopol, care afla cu surprindere moartea lui mos Costache si nu indrazni sa intrebe daca s-au gasit ori nu bani sub saltea de teama sa nu se divulge. Confirma inexistenta testamentului:
     - Costache n-a lasat niciun testament, e lucru sigur. A tot amanat de azi pe maine, asa ca, din nefericire, Otilia ramane fara nimic.
     - Pacat, regreta Stanica, fata asta merita mai mult. L-a iubit pe mos Costache cum nu se poate mai mult. Dar o sa avem noi grija de ea, ce Dumnezeu, o iau sub protectia mea.
     - Nu cred c-are sa aiba nevoie, observa ironic Pascalopol.
     "Cred si eu ca n-are nevoie, isi zise Stanica coborand scarile, acum e libera sa-si faca de cap. Traieste cu Felix."
     Cand Pascalopol veni sa vada pe Otilia si pe ceilalti, Aglae se planse ca nu e inlesnita si n-are bani suficienti pentru inmormantare. Mosierul scoase numaidecat o hartie pe care Aglae o lua fara nicio jena, dar intreba:
     - N-ai gasit nimic in casa?
     - Nimic, afara de niste maruntis.
     Pascalopol, dupa o scurta meditatie, explica faptul:
     - Probabil ca n-avea bani in casa.
     Facuse asa dinadins, fiindca se temea ca, sporind banuielile, ar fu putut sa le indrepte toate asupra lui Felix sau a Otiliei. In sinea lui era foarte nedumerit de disparitia pachetului de hartii. Otilia povesti fata de toti ca batranul ii vorbise de niste ochi. Pascalopol si-aduse aminte si el acelasi lucru, dar tacu.
     - V-am spus eu ca e mister mare, repeta Stanica, dar nu ma las pana nu-l descopar.
     Agale voia sa cheltuiasca putin, dar sa satisfaca onoarea familiei, care sedea toata in numarul de preoti si de trasuri. Se multumira, in materie de cler, cu parintele stavrofor si cu popa Tuica. In privinta trasurilor, inchiriara zece, si obtinura zece imprumut prin Stanica, de la numeroasa familie a acestuia. Pascalopol nsusi trimise pe a lui si veni si el cu alta. Cele peste douazeci de vehicule, printre care si cupeuri, insirate pe strada de obicei pustie, fura de un admirabil efect. Doua scuturi negre asezate in poarta purtau initialele lui mos Costache.
     - Dar ce e aici maica? intreba o batrana pe Marina.
     - Ia, mort! crezu Marina că explică.
     - Tânăr sau bătrân?
     - D-apoi cine mai ştie? Peste şaizeci de ani.
     Bătrâna dădu din cap:
     - Tânăr, vai de mine, ce-a avut?
     - Boala morţii, răspunse plictisită Marina şi se duse după preoţii care tocmai veneau.
     Popa Ţuică era mai supărat ca oricând de uneltirile necuratului, asupra căruia ţuica nu avusese un efect satisfăcător. 
     - Toţi suntem muritori, tăiculiţă, fu consolaţia lui.
     Văzând-o pe Aurica şi uitând unde se află, îi strigă tare:
     - Ce-ai făcut găinuşo cu ovreiul, îl botezăm?
     Aurica se făcu roşie:
     - Nu ştiu ce vrei părinte, poate greşeşti.
     - Se poate, porumbiţa taichii, spuse din fericire popa Ţuică, că sunt bătrân şi mă omoară junghiurile. Că mâine o să mă duceţi şi pe mine.
     Cum Aglae comandă şi muzică militară, plecarea definitivă de la domiciliul său a lui moş Costache fu impunătoare. Vecinii arătară gelozie:
     - Frumoasă înmormântare. Ştiu c-a avut trăsuri şi vreme frumoasă. Bogaţii şi când mor au noroc.
     Aglae fu încântată de lumea numeroasă care asistă, fiindcă toate rubedeniile lui Stănică, chiar cele mai bogate, care nici nu-l cunoşteau pe bătrân, veniră măcar pentru câteva minute, din disciplină familială. Asta îi dădu consolaţiunea şi sentimentul intim că şi-a făcut datoria. Dete şi o masă comemorativă, la care fu rugat să rămână şi Pascalopol. Părintele făcu elogiul bătrânului, declarând că e liniştit în privinţa destinului său duhovnicesc, de vreme ce l-a văzut aşa de bine dispus, înainte de a muri, spre cele bisericeşti. Cât despre moarte, ea e în voinţa nepătrunsă a Celui-de-sus şi nu se cade să-l supărăm, arătând o durere afară din cale, dovedind nepătrunderea rosturilor lumii. Căci Dumnezeu a dat ca trupul să se risipească întru cele dintru care s-a alcătuit, iar sufletul să se mute acolo de unde va fi luat la învierea cea de obşte. Cel mai pătruns de evlavie se arătă Stănică. Atunci când părintele, înainte de a se atinge de paharul de vin, se închină, îşi făcu şi el cruce. Mâncară ca şi altă dată, cu aceeaşi lăcomie, dar cu demnitate. Numai popa Ţuică îşi dădu în petic:
     - Trupul îl ia pământul şi sufletul îl ia tartorul!
     - Cuvioase! îi reproşă părintele.
     - Domnul! închină paharul popa Ţuică, neînţelegând.
     După oarecare codire, popa Ţuică întrebă pe Pascalopol, pe care-l contemplase îndelung:
     - Tăiculiţă, dumneata eşti doftor?
     - Nu, părinte. De ce?
     - Credeam că eşti doftor, fiule, să te-ntreb ce să fac eu cu reumatismele astea care nu mă mai lasă.
     - Salicilat, fu de părere moşierul, şi băi de pucioasă.
     - Oare? se miră bătrânul.
     - Dă cu gaz, opină Aglae.
     - D-apăi, c-am dat. arză-l-ar focul şi de gaz, şi tot mă-mpunge încornonatul!
     - Am auzit că e bun camforul cu alcool, zise Olimpia.
     - Ce e aia, bogheano? întrebă popa Ţuică, ale cărui cunoştinţe farmaceutice erau foarte reduse.
     - Îţi dă de la farmacie; e ca o bucată de zahăr, care se evaporează dacă n-o ţii într-o pungă cu boabe de piper.
     - Ptiu, bată-l-ar gheena! se cruci popa Ţuică.
     Părintele arătă o supărare cu totul formală, după obicei.
     - Doamne, cuvioase, nu mai pomeni de cele rele,  tocmai acum la praznicul unui răposat.
     Apoi părintele crezu de datoria lui să se ocupe şi de Otilia, adresându-se însă din respect, pentru presupusa durere, celorlalţi:
     - Dar domnişoara, fiica răposatului, c-am uitat cum îi zice.....
     - Otilia.
     - Asa. Dar domnişoara Otilia ce-o să facă acum? O să-i fie urât fără părintele dumisale. Să fii tare cu sufletul, fiică, cum am văzut pe multe cu sexul dumitale. Cel puţin dumneata rămâi cu rosturi, fiindcă ştiu că răposatul avea stare şi nu te avea decât pe dumneata.
     Toţi lăsară capul în jos, din felurite motive, şi Aglae nu mai îndrăzni să afirme că Otilia nu era fata lui Costache. Preotul, luând tăcerea drept întristare, zise:
     - Tinereţea învinge toate. Nu mă îndoiesc că vei găsi la mătuşa dumitale şi la toate rudele mângâierea de care are trebuinţă cel orfan.
     La aceste vorbe impresionante nu plânse Otilia, care privea mereu în farfuria din care nu lua nimic, ci Aurica, spre surprinderea tuturor. Otilia putu crede că, înduioşată de soarta ei, pe care o socotea dureroasă, o compătimea. În realitate, Aurica plângea pentru propria ei condiţie, deoarece vorbele părintelui îi trezise ideea că e ca şi orfană pe lume, "fără niciun sprijin".
      Stănică îşi făcu violenţă, stăpânind o durere pe care n-o avusese o clipă.
     - Ce-a fost a fost, declară el, morţii din groapă nu se mai scoală. Să-i venerăm şi să avem ochii aţintiţi spre noua generaţie care se ridică.
     - Cuvinte înţelepte! Drept ai grăit! aprobă părintele.
     Apoi părintele văzu pe Felix şi întrebă:
     - Dar tânărul cine este, vreo rudă? Ce studiază?
     - E student la medicină, răspunse Aglae, ne vine cam rudă. I-a fost Costache tutor cât a fost minor.
     - Bravo, bravo, zise preotul, şi eu am un băiat, pe care, de nu l-oi da la şcoala militară, îl dau la medicină.
     Stănică nu se putut stăpâni de a nu face mizerii morale părintelui, deşi îşi păstra aerul smerit.
     - De ce, sfiinţia-ta, ca preot, să-l dai la armată, la medicină, în loc să-l faci tot preot?
     Parintele raspunse cu foarte mult simt pozitiv:
     - Si pentru preotie ca si pentru orice meserie trebuie chemare. Iar fiu-meu nu mi se pare ca e bun de preot. Atunci eu sunt dator sa-l pun acolo unde poate fi folositor tarii. Insa cu ce traieste tanarul, daca e orfan, are functie?
     - Nu. Are ceva avere de la parinti!
     - Frumos, frumos. E foarte cuminte cand parintii se ingrijesc de copiii lor, ca sa nu ramana pe drumuri sa cerseasca pe la usile altora. Iata, raposatul s-a ingrijit si a lasat domnisoarei avere frumoasa, case bune.
     Toti lasara din nou capul in jos. Otilia se scuza ca nu se simte bine si se ridica sa plece. Pascalopol ii ceru invoirea sa-i spuna ceva si o urma afara.
     - Cine e domnul? intreba iarasi preotul, nedandu-si seama de repetatele lui gafe. Un unchu, desigur!
     - E unchi! Unchi bun! declara Stanica cu sclipiri ironice in ochi.
     Pascalopol comunicase Otiliei ca poate dispune de banii de la banca si o sfatuia sa uzeze cu prudenta si sa nu plece numaidecat din casa lui mos Costache, spre a nu trezi banuieli.
     - Asta am vrut sa-ti spun deocamdata, incheie el. Stii sentimentele mele fata de dumneata. Daca nu altceva, poate sa-ti fiu oricand prieten mai in varsta, un parinte lipsit de pedanterie. Cand traia Costache, te-am invitat la mine, fara nicio jena. Acum n-as mai putea face asta, fara voia dumitale. Prejudecati eu n-am, si nici dumneata n-ar trebui sa ai, ca fata moderna. Sunt lipsit de orice ocupatie si as fi vesel sa-ti tiu de urat, sa te ocrotesc. Esti libera, ai bani, nu-mi datorezi nimic. Vei face dar cum vei gasi de cuviinta. Dar sa stii ca vechiul dumitale prieten tine la dumneata ca intotdeauna si te va primi cu bratele deschise oricand si in orice conditii. Fericirea va fi numai a mea.
     Pascalopol saruta mana Otiliei si-i facu un mic salut prietenesc cu mana.
     - E simpatica nepoata dumitale, zise parintele lui Pascalopol, de treaba fata. Imi pare rau pentru intamplare.
     - Ce nepoata? intreba mosierul, neintelegand.
     - Domnisoara Otilia!
     - Da, da! se-ncurca Pascalopol.
     - Dar, urma parintele, nu-nteleg ce fel de unchi esti. Fratele dumneaei parca nu esti, atunci din ce parte?
........................................

Enigma Otiliei, George Calinescu

.......................................
                              XL.

                - Felix, nu cunosti bine sufletul feminin. O fata admira un tanar cu ganduri serioase, dar se oboseste si adesea prefera oamenii mediocri. Are si ea idealul ei, acela de a placea cat e tanara, de a strange barbati in jurul ei. Un ambitios e putin egoist, orice ai zice, si vrea sa faca din femeie o icoana pentru uzul sau personal.
      - Asadar, tu gasesti ca eu sunt un ambitios, care..... te-as face nefericita?
      - N-am vrut sa spun asta Felix. Constat insa, ca sunt mediocra, neinsemnata pe langa tine. Vointa ta imi inspira respect. Pana acum radeam de oamenii prea seriosi, imi placeau barbatii chic. Nici nu stiu cine e prim-ministru, atat de putin ma intereseaza lumea izbutita. Noi fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, si singurul meu merit este acela ca-mi dau seama de asta.
     Felix se ridica in picioare amarat:
     - Otilia, tu-mi scapi totdeauna printre degete, nu mai iubesti. Vrei sa ma schimb, sa devin chic? Voi incerca!
     - Ba nu incerca, fiindca mediocritatea nu-ti sta bine. Te asigur ca te iubesc prea mult. Nu-ti interzic sa-ti faci din mine un scop in viata, fa asa ca si cand as merita acest lucru. Dar eu nu-l merit, asta e adevarul.
     - Te incredintez ca-l meriti.
     - Nu-l merit Felix, ai sa vezi. Cand tu vorbeai de ideal, eu ma gandeam ca n-am sters praful de pe pian. Ce vrei? Sunt o proasta. Ce-ai zice daca as concerta putin?
     Otilia nu mai astepta raspunsul, duse pe Felix de mana in odaia cu pianul, dechise capacul, sufla o data claviatura, apoi incepu sa cante "Chant sans paroles" de Ceaikovski, fluierandu-l totodata. Dupa aceea sari la fereastra si privi in curte. Ningea cu smocuri mari de lana, a caror cadere dadea o senzatie de incetineala si de pieire a oricarui son. Pomii erau grei de zapada, si materialele lui moc Costache, captusite cu blanuri albe, aveau aerul unor arhitecturi polare. Marina trecu prin curte, cu fizionomie de eschimos vatuita cu zapada pana in gat. Se auzira zurgalaii unei sanii.
     - Stii ce? zise repede Otilia. Am gust sa ma plimb cu sania. Vrei sa ma iei?
     Felix consimti bucuros, se imbraca si in curand se aflau intr-o sanie ingusta, in spatele unui birjar matahalos, care ocupa cu dosul lui tot vehiculul. Un copil indraznet alerga strigand dupa ei, agatandu-se din cand in cand de platforma dindarat. Muscalul il plesni cu biciul pe de laturi, injurandu-l cu sete. Inveseliti de clopotei, imbracati intr-o retea alba si satisfacuti de usurarea saniei, caii vineti alergau, jucand din picioare si luand pozitiile academice ale cailor in spume din compozitiile lui Gericault. Un caine mare, mops, alerga inaintea lor, latrand indaratnic si apucand cu necaz, cand putea, un ciucure al valtrapului. Infasurati pana aproape de gat in paturi, Felix si Otilia primisera pe cap si pe umeri glugi de zapada. Fulgii cadeau atat de desi si de mari, incat Otilia scoase limba afara, ca sa culeaga cativa si sa-i guste.
     - Iti place? intreba ea pe Felix.
     - Da! raspunse tanarul.
     Buna lui dispozitie era evidenta, dar se ghicea ca multumirea lui vine, mai cu seama,  din faptul ca se afla alturi de Otilia. In schimb, fata se bucura de zapada, de frig, de plimbare in sine si facea semne amicale si conspirative unor copii care urmareau sa-si atarne saniuta lor de coada saniei. Ajunsesera la Sosea. Zapada era atat de mare, incat curatatorii abia izbutisera s-o ingramadeasca in diguri mari, naftalinoase, de o parte si de alta a drumului, in jurul teilor. Otilia facu semn, cu degetul impuns in spatele dur de cojoace al birjarului, sa opreasca, se dadu jos si se arunca pe spate, cu voluptate, intr-un morman de zapada. Pielea fetei ii era rosie si moale, ca a marului cretesc, si pe gura ii ieseau colaci mari de aburi, din cauza gerului. Distrata de acest fenomen, il chema pe Felix si umflandu-si obrajii ii facu o demonstratie de productie de aburi. Felix ii simti mirosul delicat, amestecat cu acela astringent al zapezii. Otilia merse apoi, trasindu-si sosonii prin nameti, striga uhu unei bande care trecea  intr-un tren de saniute, trase de doi cai inhamati unul dupa altul si se rasturna in lesinuri simulate, cand pe un troian, cand pe altul. Era plina de zapada, din cap pana-n picioare, prin par, in urechi, in ochi. Cativa copii se stransera in jurul ei, apoi fugeau, si unul furios o bombarda cu un bulgare. Otilia se apleca si ea si arunca un bulgare de zapada, strigand:
     - Pungasule!
     - Nu asa, corecta Felix, ci pu-pungasule!
     Rasera amandoi. Cand fura din nou in sanie, Otilia zise:
     - Acum trebuie sa fie admirabil la mosia lui Pascalopol, pe campul plin de zapada. Sa alergi la nebunie, ca un allegro de piano, trasa de cai de curse.
     Felix nu raspunse nimic, ci numai zambi intr-un fel care i se paru Otiliei silit. Pe Calea Victoriei, in apropierea case mosierului, Otilia, dupa o tacere lunga, varandu-si mana sub bratul lui Felix, propuse cu timiditate:
     - Ce-ai zice daca am merge sa-i facem o vizita lui Pascalopol? I-ar face foarte multa placere, fiindca sunt sigura ca se plictiseste.
     Felix nu-si putu masca suficient contrarierea:
     - Du-te tu singura si eu te-astept. Daca i-ar face placere prezenta ta, nu sunt sigur in ce ma priveste pe mine.
     Otilia facu o mica strambatura si nu mai spuse nimic si, cu toate rugamintile lui Felix, nu mai consimti sa se opreasca. Se intoarsera, deci, acasa. Desi se intunecase, nu se vedea nicio lampa aprinsa. Otilia, cam mirata, intra inauntru. Deodata se auzi un tipat, si fata iesi palida si imbratisa tremurand pe Felix.
     - Ce s-a intamplat?
     - Papa! planse Otilia.
     Felix se repezi inauntru si i se paru ca vede ceva negru intins pe masa. Cauta chibriturile, aprinse lampa si descoperi pe mos Cosatche, cazut jos pe podea, dar gemand incet, il ridica cu greutate si-l puse pe sofa, privit de Otilia, care sedea langa usa, inspaimantata.
    - Trebuie s-o trimit pe Marina dupa doctor.
    Otilia alerga afara si o gasi pe batrana dormind imbracata, in odaia ei. Cand auzi ca i-a venit rau lui mos Costache, Marina, fara sa mai spuna nimic, somnoroasa, fugi repede in curtea Aglaei, in loc sa cheme doctorul si astfel, intr-o clipa, toata banda venea in mars spre locul intamplarii. Batranul nu era mort si nici macar inconstient. Cu o singura mana, greoi, isi pipai mijlocul, apoi sopti:
    - Pascalopol!
    Felix abia avu timp sa-i explice Otiliei ca batranul voia sa aiba alaturi pe mosier, ca odaia se si umplu de Aglae, Stanica, Olimpia, Aurica, Titi si Marina.
    Marina notifica, cam cu bataie de joc:
    - Otilia a zis sa ma duc sa chem doctorul!
    - Fugi de-acolo cu doctorul, tipa Aglae, ce-i mai trebuie doctor, acum?
    - Sa fii sanatoasa, completa Stanica, dupa al doilea atac e bun de ingropat. Nu vedeti c-a murit? Dumnezeu sa-l ierte!
    Si se inchina, foarte evlavios.
     - Aduceti o lumanare frate, sa fie crestineste. Mos Costache dezminti, prin gemete, decesul, spre vadita dezamagire a celor de fata. Stanica, mai in soapta, se simti indatorat sa dea sperante:
    - Orice-ar fi, nu scapa, mi-a spus mie doctorul.
    - Mai bine sa-l ia Dumnezeu, fu Aglae de parere, decat sa-l chinuiasca si pe el cu vreo paralizie si sa ne chinuiasca si pe noi.
    In vremea aceasta, Otilia alergase pe poarta afara si avusese norocul sa gaseasca inca sania cu care venise, fiidca birjarul se daduse jos sa curete reteaua de zapada cu o maturica.
    - Alearga repede, striga Otilia.
    Birjarul dadu un plesnet biciului si sania aluneca nebuneste, umpland toata strada de veselia zurgalailor. Otilia, insa, era nemiscata, cu ochii pierduti in gol.
    Felix aduse putina zapada si o puse pe capul batranului desi stia ca e inutil. Mai degraba, ar fi trebuit sa-l dezbrace, dar stia ca batranul avea bani cu el si nu voia sa-l tradeze. Stanica propuse totusi dezbracarea:
     - Trebuie sa-i scoatem hainele, sa rasufle, oricat, suntem datori sa facem ce putem.
     Si se repezi singur la mos Costache sa-i traga haina. Acesta scoase un mormait grozav, semanand a racnet, care ii inspaimanta pe toti, si stranse mainile si mai solid peste abdomen.
     - Parca l-ar durea pantecele! observa Stanica, privind cu atentie. ("E ceva la mijloc!" isi zise el)
     - Sa fiti cu ochii in patru, comanda Aglae, sa nu piara un ac din casa. Noaptea asta stam aici, ca n-o fi foc.
     Foarte repede sosi Pascalopol cu doctorul si cu Otilia.
     - Ce mai cauta si astia?! sopti Aglae catre fetele ei, inciudata.
     Doctorul se apropie de pacient, puse capul provizoriu pe pieptul lui, apoi se dezbraca, ceru lighean si ordona dezbracarea bolnavului. Batranul protesta cu gemete violente si facu semn ca voia intai sa iasa afara toti ceilalti. Pascalopol explica frantuzeste dorinta lui mos Costache, ascultat foarte atent de Stanica, si doctorul ruga asistenta, in interesul reusitei operatiei, sa iasa putin afara. Stanica fu cel mai impaciuitor.
     - Iesim, domnule profesor, cum nu, e in interesul pacientului.
     Aglae se retrase, aruncand o aluzie indeajuns de bine pronuntata, ca sa se auda:
     - Ce mai e si asta? N-are voie "familia" sa stea in odaia bolnavului?
     Doctorul lasa sange bolnavului, chiar in regiunea capului, legandu-l apoi cu un bandaj. In urma acestei operatii, batranul se inviora simtitor si se vazu ca acum aceeasi mana si acelasi picior erau prinse mai tare de paralizie si ca vorba era mai incurcata. Totusi, mos Costache se putea exprima satisfacator si se misca.
     - E tare, remarca doctorul, scapa si acum. Batranul cerceta cu ochii odaia si cand se incredinta ca nu mai erau alte persoane, afara de cei doi, zise:
     - Pa-pascalopol, vreau sa-ti dau banii pentru fe-fetita.
     - Daca crezi, zise acesta, cu oarecare indiferenta, ca sa nu-l sperie, da-mi-l.
     - A-ajuta-mi!
     Batranul incerca sa-si traga cureaua cu mana, dar, neputand, ruga din ochi pe mosier. Acesta, ajutat de doctor, il dezbraca cu bagare de seama, pandit cu incordare de bolnav, si gasi sacul si buzunarul, din care scoase pachetul de hartii infasurat cu sfori. La cererea batranului, desfacu pachetul si gasi alte trei mai mici. Batranul i le smulse din mana.
     - Domnule doctor, mai ma fac bine? intreba el.
     - Cu ingrijire, te faci.
     Batranul atunci, nu fara mari codiri, lua numai un pachetel de o suta de mii din cele trei si-l dadu lui Pascalopol pentru "fe-fetita". Celelate isi rezerva sa i le dea mai tarziu. Fiindca nu se putea scula usor din pat, ruga pe mosier sa-i vare saculetul cu monede si celelalte doua pachete sub salteaua care era aruncata, pentru uzul lui, peste canapea. Cand Pascalopol ispravi treaba, batranul, care pandea ingrijorat, sopti cu spaima:
     - Ochii, ochii! si arata cu mana sprea geam.
     Cei doi barbati privira  si nu vazura nimic, dar li se paru a auzi pasi scartaind pe zapada.
     - Nu e nimeni, linisti Pascalopol pe mos Costache, umbla lume prin curte.
     In sfarsit, li se dadu voie celorlalti sa intre si navalira in odaie ca o clasa de copii dupa recreatie. Felix si Otilia ramasera in pragul usii. Apoi, mosierul si doctorul luara pe Otilia la o parte, inchizandu-se cateva minute in odaia ei, si vorbira acolo, ceva ce Felix nu putu si nici nu cuteza sa afle. La plecare, doctorul dadu iar pe la bolnav si recomanda celor de fata atentie pentru pacient.
     - Cum este, domnule doctor? Spuneti-ne sincer!
     - Esti iarasi in afara de pericol si, cu liniste, poate sa-si revina, desi cu mai multa greutate, fiindca are membrele prinse putin.
     Stanica simula entuziasmul, neurmat deloc de ceilalti:
     - Domnule doctor, sunteti providenta noastra, inca o data ati savarsit o minune, redandu-ne pe bunul nostru unchi. Va vom fi in veci recunoscatori. ("Mama ta de pezevenghi, gandi Stanica in sinea lui, te-a adus grecoteiul sa strici viitorul meu!")
     - Batranul, explica Pascalopol doctorului in trasura, are o familie lacoma, care-l pandeste pas cu pas, ca nu cumva sa lase averea domnisoarei pe care ai vazut-o si care e fata lui vitrega, din a doua casatorie.
     - Delicioasa fata, caracteriza doctorul pe Otilia, pacat!
     - Ma silesc, zise Pascalopol, ca pentru el, sa-i fac binele, fara s-o jignesc.
     Ceata veghetorilor nu mai avu veselia de data trecuta si pazira pe batran in tacere si fara sa doarma. A doua zi dimineata, vazand ca batranul traieste destul de linistit, in patul lui, Aglae gasi ca era obositor sa strajuiasca toata casa. Lasand pe Aurica in odaie, lua pe Titi, Olimpia si pe Stanica si cerceta cu de-amanuntul toate odaile.
     - Decat sa vina cineva sa fure, mai bine sa ducem dincolo lucrurile mai de pret.
     Si incepu scotocirea. Carara scaunele, tablourile, oglinzile - prin fata, ca sa nu simta batranul! Olimpia si Stanica luau lucruri marunte si le ascundeau pe cont propriu, inghintinadu-se unul pe altul. Otilia vazu cum Marina, Stanica, Titi, Olimpia, Aglae treceau in sir, prin zapada, spre fundul curtii, de dimineata, si sufletul i se umplu de revolta. Avu impulsiunea de a deschide o fereastra a geamlacului si de a tipa, apoi se ingrozi ca batranul a murit si alerga in camasa si-n picioarele goale pana in sufragerie, unde batranul dormea linistit, sforaind. Atunci se intoarse in odaia ei, se imbraca si scula dupa aceea si pe Felix, pe care-l duse la geam.
     - Vezi ce se intampla aici? Ce zici?
     Felix se umplu de indignare, la randul lui, insa Otilia il sfatui sa taca.
     - Este inutil, daca nu e papa, n-au decat sa-si ia toate fleacurile. Nu trebuie sa simta bietul papa, fiindca, daca afla, se supara si moare pe loc.
     Observatia i se paru lui Felix foarte cuminte. Banda opera deci in liniste, papa ce obosi, amanand pe alta data noul transport. Aurica poftise si la pianul Otiliei, dar mai mult din gelozie Olimpia declarase ca nu se cade, ca este o margine in toate. Pianul era al Otiliei, de la mama-sa.
     - Unde sta scris asta? Are act? se ratoi Aurica.
     Stanica interveni, tactic:
     - Lasa, frate, mai tarziu o sa discutati asta. Pianul e alaturi de sufragerie si se aude cand il scoateti. ("Perversa familie!" o califica el in gand)
     Batranul sedea pe spate, nemiscat, dar tragea cu urechea. I se paru ca aude zgomote suspecte, soapte, si cand Otilia fu langa el, intreba:
     - Cine vorbeste asa? Ce tot scartaie acolo, prin odai?
     - E vantul, papa.
     - Nu intra vantul in casa mea. Ma duc sa vad.
     Si facu sfortarea de a se da jos din pat. Otilia il opri cu blandete si se jura ca nu e nimic. Deschise usa de la odaia cu pianul, deschise aceea de la salon, acum aproape gol, si afirma ca nu vedea nicio schimbare. Batranul se declara multumit, provizoriu. Dupa catava vreme, banuiala ii reveni si intreba:
     - Pia-pianul este in odaie?
     - Papa, stii ca pianul nu zboara!
     - Sunt pungasi, las' ca stiu eu!
     - Nu, papa, pianul e in odaie, cum l-ai lasat.
     - Du-te si canta ceva.
     Otilia se duse si canta aceeasi bucata de Ceaikovski, care i se paru, de data asta, lugubra. Batranul fu incredintat definitiv.
     - Ei, papa, ai vazut ca este pianul? Unde credeai ca o sa plece?
     - Dar ochii? intreba mos Costache.
     - Care ochi?
     - Ochii care ma priveau aseara, pe fereastra!
     Otilia crezu ca batranul a avut un mic delir si nu raspunse nimic. Dupa o zi intreaga de neschimbare, dupa ce Vasiliad insusi vazu pe mos Costache, trebuira toti sa recunoasca viabilitatea bolnavului. A-l  mai pazi era plictisitor. Batranul se misca pe canapeaua lui, pe care nu voia s-o paraseasca decat pentru unele trebuinte, cand se lasa ajutat de Marina, si parea foarte multumit. Starea de euforie ii revenise, Aglae tinu un scurt consiliu de familie si hotari, sustinuta cu aprindere de Stanica, sa supravegheze toti pe batran cu randul. Stanica fu de parere sa nu mai intre nimeni in odaie la bolnav, ca sa nu-l faca sa banuiasca ceva si apoi sa se supere si sa faca testament, urmand ca Marina sa dea stiri despre el si sa vesteasca atunci cand ar fi de trebuinta. Asta nu-l impiedica pe Stanica sa vina mereu la batran, sa-l intrebe de sanatate, sa-i povesteasca intamplari de la bolnavi sculati de pe patul de moarte si alte baliverne de astea. Il supara insa prezenta Otiliei, care ingrijea pe mos Costache cu o lipsa de repulsie care starni admiratia lui Felix. Otilia era socotita usuratica si se dovedea devotata. Mos Costache privea pe Stanica cu multa dusmanie si se intepenea si mai bine in pat, cand il vedea, urmarindu-l strans cu privirile.
     Pascalopol mai facu in curand o vizita batranului, il asigura, cand putura fi singuri o clipa, fiindca Stanica nu-i slabea, ca depusese banii la banca pe numele Otiliei. Arata batranului scrisoarea. Pascalopol spera ca mos Costache ii va vorbi si de ceilalti bani, ca va consimti sa-i dea. Totusi, din delicatete, nu pomeni nimic batranului si gasi chiar de cuviinta sa plece mai curand, ca sa nu dea de banuit Aglaei. Stanica intreba afara pe Pascalopol:
      - Ce-ti spunea batranul? Face testament? Are vreun gand?
      - Nici n-am vorbit de asemenea lucruri, il asigura mosierul. Se poate? Ce amestec am eu?
      "E siret grecoteiul. Cu asta, cu Otilia si cu Felix si poate cu Georgeta, am cuceri lumea."
      - Ce ti-a spus Pascalopol? il intreba Stanica pe mos Costache.
      - Ce sa-mi spuna? zise acesta suparat ca Stanica se apropie prea mult de pat si impingandu-l cu mana. Ce sa-mi spuna?
     - Pai eu stiu? Dar el e siret. Te invata cine stie ce prostii, asa, ca sa te induca in eroare. Nu-mi inspira incredere. Pentru orice ar trebui sa ma consulti pe mine, ca sunt avocat, ce Dumnezeu! si-ti fac toate gratis.
     - N-am nevoie de avocat, i-o taie batranul.
     Stanica spiona pe Felix si pe Otilia asupra plecarii lor in oras.
     - Azi ai cursuri, nu? ii zicea el lui Felix.
     - Am! raspundea Felix, fara sa banuiasca nimic.
     Otilia, dimpotriva, nu pleca de acasa, preocupata numai de batran. Stanica o indemna mereu:
     - Ai sa te surmenezi, sa te imbolnavesti, si asta nu e bine chiar in interesul batranului. Mai du-te si te plimba, ca vad eu de mos Costache.
     Intr-o zi Stanica, din bucataria Marinei, unde se ascunsese venind din fund, vazu pe Felix plecand in oras. Prin urmare nu mai era acasa decat Otilia. Trecu din bucatarie tiptil prin fata, intra pe usa gotica si trecu prin toate odaile pana ajunse in dreptul sufrageriei. Privi pe gaura cheii si constata ca nu era nimeni afara de batranul intins pe canapea. Iesi din nou afara si intra pe din dos in odaia cu pianul. Otilia era acolo rezemata cu coatele de capac, ganditoare.
     - Cum ii este lui mos Costache? intreba Stanica.
     - Tot asa! zise sumbra Otilia.
     - Sa stii ca azi vine Pascalopol, dupa-masa, parca asa mi-a spus, minti Stanica.
     - Da? se sperie Otilia. Apoi, dupa o scurta deliberatie: N-ai vrea sa te duci in oras sa-mi cumperi o cutie de pudra?
     - Draga, se apara Stanica, am toata bunavointa, dar nu ma pricep in lucruri femeiesti. Si apoi stii cum e Olimpia, cand o afla ca m-am dus pentru tine, imi aprind paie-n cap. Du-te tu, repede, ca eu pazesc. Nu-l crezi pe Stanica capabil de devotament? Imi pare rau.
     Dupa oarecare gandire, Otilia se hotari.
     - Ma reped pentru o jumatate de ceas, te rog sa stai aici sau sa rogi pe Aurica sa vina.
     Stanica puse mainile la piept, turceste, in semn ca merita credinta nestramutata.
     - Du-te fara nicio grija.'
     Otilia isi lua mantila pe ea si pleca, urmarita din ochi de Stanica. Acesta privi, crapand putin usa, in curte, se incredinta ca nu misca nimeni, si apoi intra in odaia lui mos Costache. Batranul il supraveghea dusmaneste cu privirea. Stanica merse la usa dinspre salon, o crapa putin si o inchise la loc. Mai merse la geam, privi in curte, se-ntoarse spre masa, lua un scaun si-l aseza langa canapeaua batranului si se aseza pe el. Batranul il contempla ingrijorat.
     - Ce mai faci mosule, intreba Stanica, mai bine, hai?
     Mos Costache intreba si el:
     - Si ce poftesti?
     - Vai de mine, se apara Stanica, pai eu ma interesez de sanatatea dumitale si imi spui ca ce poftesc? Se poate?
     Stanica trase scaunul si mai aproape de pat.
     - Ce cauti aici? se agita batranul.
     Facandu-se ca nu intelege vorbele bolnavului, Stanica puse mana pe marginea cearsafului, ridicandu-l in sus, ca spre a controla salteaua.
     - E bun patul asta, se informa el, e destul de moale? De ce nu stai in dormitor?
     - La-lasa-ma-n pace! Ce vrei?
.......................................

Enigma Otiliei, George Calinescu

...........................................
                       XXXIX. 

               - Inteleg ca asa se petrece in lumea obisnuita. Sunt insa oameni care muncesc cu creierul, care creeaza, si pe care ii putem scuti de greutatile familiei.
     - Este si nu este cazul, noi vorbim de familia normala, pe care se bizuie patria.
     - Atunci, consimti Pascalopol, sunt de acord.
     - Vazusi, doamna? se intoarse Stanica spre Olimpia. Trage consecintele!
     - Dar ce conflict aveti intre dumneavoastra asa de grav? intreba zambind mosierul.
     - Un conflict fundamental, care sapa temelia insasi a matrimoniului. Olimpia nu mai vrea sa procreeze!
     - Se poate, doamna? vorbi Pascalopol Olimpiei, cu repros glumet.
     - Boicot in regula! Sabotarea operei de inmultire a natiei. Inteleg, foarte bine, l-am facut pe Relu, am zis bravo, m-am bucurat. Daca a murit, a murit, nu pot sa-l mai inviez. Sa faca altul, sa faca doi, sa faca zece, sa faca domnule, in fiecare an unul, ca asta e datoria femeii. Eu datoria mea mi-o fac.
     - Ia mai taci din gura Stanica, cu prostiile astea, il mustra Aglae, ca sunt si fete tinere aici, ce te-a mai apucat si cu copiii acum?! Se vede ca ai prea multe parale.
     Stanica se infurie:
     - M-a apucat, fiindca eu sunt un sentimental, un individ cu patima familiei, cum am apucat de la parinti. Vreau eu sa am casa plina, sa aud galagia copiilor, sa-mi asigur nemurirea prin urmasi, sa-mi poarte si mie cineva numele Ratiu mai departe.
     - Ei, si ce vrei tu sa faca Olimpia? Ce, este vina ei? Doar a facut odata un copil. Ti-as spune ceva, dar ma sfiesc de tinerii astia. 
     - Astea sunt insinuatii care nu prind la mine, protesta Stanica. Familia mea e cea mai prolifica. Nu e altceva decat rea-vointa la mijloc.
     Olimpia casca, agasata, fara sa priveasca la barbata-sau, pe ale carui vorbe nu punea niciun temei niciodata. Spuse doar:
     - Nu mai tipa asa tare, ca ma doare capul!
     In sfarsit, Stanica se potoli si incepura sa joace. Aurica, cu o tigara in gura, isi privea emancipata cartile din mana. Batranul nu voia sa scoata bani, fagaduind ca ii va depune oricand va fi nevoie. Cautandu-se prin buzunar, Pascalopol trase batista afara. Atunci se auzi pe jos rostogolirea unei monede. Mos Costache sari cel dintai, ca ars, si incepu s-o caute sub masa. O gasi insa Aurica (era o moneda de doi lei) si facu gestul de a o inapoia lui Pascalopol de la care isi inchipuia ca picase. Mos Costache facu insa niste ochi speriati si intinse mainile:
     - E-e-e-e e a mea, a cazut de la mine. Da-o-ncoace!
     Aurica statu nedumerita, si toti urmarira scena curiosi. In sfarsit, Pascalopol, spuse linistit:
     - Nu e a mea. N-am avut in buzunar nicio moneda. Eu le tin in portmoneu. Probabil ca a cazut de la Costache.
     Razand din toti muschii fetei, batranul intinse mana si apuca moneda pe care o ascunse in buzunar, nevrand s-o puna macar ca miza.
     Vorbira in timpul jocului de toate, ca de obicei, Aglae, vazandu-l pe Titi ca sta deoparte, nemiscat, il intreba cu intentie:
     - De ce nu mai duci tu sa canti la vioara, stai asa ca o statuie?
     Titi ii marturisi ca se simte bine asa, altfel s-ar plictisi. Sedea in picioare langa dulap si, la observatia de imobilitate, incepu sa se legene.
     - Nu stiu cui o semnana copilul asta, zise Aglae. Dumnezeu i-a dat talente, picteaza, canta, dar e molatic, n-are curaj, barem sa am ceva mai multa avere, nu mi-ar parea rau. Aurica, la fel!
     Veni vorba de muzica, fiindca Pascalopol intrebase pe Titi ce canta. Aglae tuna si fulgera impotriva muzicii clasice, din care nu se intelege nimic, si le impartasi ca-i place ca omul sa cante "cu inima, national". Ghicind punctul sensibil, mosierul schimba vorba, fara sa scape, caci Aurica il intreba de ce nu se-nsurase nici pana acum.
     - De aceea stau bietele femei nemaritate, zise ea cu necaz, din cauza egoismului dumneavoastra, care preferati sa petreceti cu femei de teapa Georgetei, ca sa nu aveti nicio grija pe cap. Am sa fac si eu ca Georgeta.
     - E greu, observa ironica Stanica, ca Georgeta n-ai sa fii niciodata.
     - Si de ce, ma rog? intreba atinsa Aurica.
     Stanica rectifica observatia, facand cu ochiul lui Pascalopol:
     - Pentru ca trebuie sa fii si pentru asta nascuta, sa ai natural. Tu esti din familie onesta, cinstea e zugravita pe fata ta. Tu nu poti sa fii decat o buna sotie.
     - Asa e! recunoscu Aurica, aruncand o carte si incapand in acelasi timp sa planga, tremurand din toti muschii fetei.
     - Pentru numele lui Dumnezeu, o sfatui Pascalopol, nu-ti mai face sange rau. Asculta un sfat de la mine, care sunt destul de in varsta fata de dumneata ca sa-mi pot permite sa-ti dau un consiliu. In genere, omul preocupat prea mult de problema succesului nu reuseste. Barbatilor le plac femeile care nu umbla dupa ei, nepasatoare. Cand o mama face prea mare valva cu intentia de a marita o fata, rateaza chestia, fiindca pretendentii se sperie. Mi s-a intamplat foarte adesea sa vad barbati, invitati intr-o casa pentru una din fete care voia cu orice chip sa se marite, cerand pe alta si luand-o numai fiindca li se parea mai inocenta. Imi vorbiti de Georgeta, o cunosc, cum sa nu, e o fata foarte inteligenta, pe care foarte multi vor s-o ia de nevasta.
      - Exact! zise Stanica, uitand cu cine se afla si gandindu-se ca Georgeta ar fi buna pentru el.
      - Ce vrei sa spui, il intreba mirata Olimpia, nu cumva vrei s-o iei tu, ca sa-ti faci copii?
      Stanica ii facu semn sa taca, pentru a nu intrerupe pe Pascalopol.
      - Foarte multi vor s-o ia de nevasta, continua mosierul, fiindca nu cere nimanui nimic si e mandra.
      In momentul acesta Titi, care se laganase langa dulapul lui, din ce in ce mai nervos, deschise usa si pleca din odaie, vadit imbufnat.
      - Dar ce are junele? se mira Pascalopol. Nu l-a suparat nimeni cu nimic.
      Stanica se batu pe frunte:
      - Nu stii ca era mai-mai sa ia de nevasta pe Georgeta!
      In acelasi timp Felix cobora de sus si intra in sufragerie. Fu foarte uimit cand auzi numele Georgetei.
     - Georgeta voia sa se marite cu Titi? Vezi, asta n-am stiut! exclama Pascalopol.
     Felix se inrosi, crezand ca fusese vorba si de dansul si, prefacandu-se ca are treaba, pleca de asemeni.
     - Il vezi? zise Stanica, cu aere confidentiale, si Felix a avut o combinatie cu Georgeta, fata faina, mie-mi spui?!
     Pascalopol batu palmele a mirare, rase, apoi se prefacu adancit in examinarea cartilor de joc, ca sa nu mai starneasca o discutie, pe care o ghici primejdioasa.
     - Domnule Pascalopol, dumneata de ce nu te-nsori?
     - Nu mi-a venit ceasul! glumi mosierul, ca sa scape de interogatoriu.
     - Dumneata, un barbat asa elegant! N-ai avut niciodata o pasiune mare, nu te-a iubit nicio femeie? Dumneata trebuie sa fii idolul sexului frumos.
     Pascalopol zambi, ofta catre tavan, in chip de comentariu la opiniile Aurichii, apoi arunca o carte.
     - Sex frumos, minciuni conventionale, zise Stanica, numai barbatul e frumos, cu figura nobila. De ce ma doare pe mine inima, c-am pierdut ingerasul? Cand se naste un baiat e bucurie, cand se naste o fata, e pacoste. Asta in credinta poporului e sfant.
     - Tu esti frumos! zise ironic Olimpia.
     - Chiar si sunt, afirma indraznet Stanica.
     - Nu mi-ai raspuns la intrebare, domnule Pascalopol! se tangui Aurica mosierului, care profitase de interventia lui Stanica pentru a se preface s-a uitat de chestiune.
     - Ce sa-ti raspund, domnisoara, la varsta mea nu mai am astfel de preocupari.
     - Asta spui dumneata, dar eu stiu bine ca vii aici mai ales pentru cineva, stii dumneata pentru cine, doar pentru mine nu.
     Pascalopol se afunda si mai tare in evantaiul de carti.
     - Daca iubesti pe Otilia, continua implacabila Aurica, de ce n-o iei de nevasta? Ar fi o ingrata sa nu primeasca, dupa cate ai facut pentru ea.
     Mosierul se incrunta, apoi zise serios:
     - De ce nu esti dumneata cuminte, domnisoara Aurica, si nu lasi in pace pe Otilia? Stii bine ca nu sunt decat un prieten batran, care n-are familie, si vine din cand in cand sa va vada pe toti, cu egala dragoste. Uite, nici n-ai pus cartea jos. Nu e asa, cocoana Aglae?
     - Vorbeste si Aurica din capul ei, observa Aglae.
     - Ei, mama, vorbesc si eu ce vad, spuse Aurica plina de parapon, dar simuland gingasia. Pe mine nu m-ai luat nici la mosie, nici la Paris. N-am nicio pretentie, eu nu mai cer nimic de la viata, atata zic, ca numai din prietenie nu face un barbat atatea sacrificii. Din partea dumitale e frumos!
     Pascalopol apuca de brat pe Aurica si-o mustra incet, parinteste:
     - Taci din gura, nu spune comedii. Pe Otilia n-am luat-o eu la Paris, am intalnit-o intamplator acolo, unde avea bursa.
     - Ei, bursa, la naiba, ia taci Pascalopol, sari Aglae, ca ma faci sa rad.
     Moşierul juca comedia spaimei de a fi încolţit de toţi, de fapt foarte iritat. Stănică, pricepând situaţia, făcu pe generosul şi aruncă în convorbire altă idee, care era şi ea o indiscreţie:
     - Nu ştii că moş Costache al nostru a fost la doctor, pe furiş, pe onoarea mea. Ţine dietă, se îndoapă cu doctorii, e lucru mare. Şi a căzut şi la eresuri. Au fost aci doi preoţi, de-au făcut slujbă.
     - Arată mult mai bine la faţă, constată Pascalopol.
     - Şi nici nu mai fumează! completă Stănică.
     Moş Costache părea foarte mulţumit de aprecieri şi râdea ca la fotograf, simţindu-se mai sănătos când i se spunea că e sănătos.
     - Hei, zise Stănică, nu-l plâng eu pe moş Costache, mă plâng pe mine şi pe cei tineri. Dumnealui e de rasă bună, om vechi, călit, cine a trăit până la vârsta asta înseamnă că a învins toate bolile, s-a  ales dintre ceilalţi. Dumnealui o să trăiască o sută de ani, o să ne-ngroape pe toţi. Nu vedeţi dumneavoastră ce om e dumnealui? Uite, colo, faţă ca de prunc (Stănică apucă de bărbie pe bătrân, care se lăsă docil la demonstraţie), uite, colo fălci (Stănică arătă fălcile), uitaţi-vă colea dinţi (Costache deschise gura), să spargi pietre-n ei, nu altceva (propriu-zis, bătrânul era cam ştirb), ia priviţi, muşchi (Stănică îl apucă de bicepşii slăbănogi), poftim, piept sănătos (îl lovi cu palma în piept) picioare puternice, care n-au ştiut ce e trăsura, tramvaiul (moş Costache exulta de plăcere) dar mai ales ascultaţi ce aparat digestiv are (Stănică îl lovi peste pântece).
      Atunci se auzi un zornăit grozav de monede rostogolite pe podea. Moş Costache îngălbeni, se ridică repede de pe scaun şi se pipăi, în culmea agitaţiei, în jurul curelei. I se rupsese fundul săculeţului, în care ţinea banii de metal.
     - Banii ba-ba-banii!! se bâlbâi el şi se repezi sub masă. Stănică, Aglae Aurica se aplecară şi ei, cu capul pe jos, începând să caute cu febrilitate. Numai Pascalopol rămase nemişcat la locul lui şi-şi aprinse o ţigară, fericit c-a scăpat de interogator.

                                           XX.

             Lili fusese aşa de tulburată de întâlnirea cu Felix, încât întreba mereu de el. Dintr-o familie în care instinctul matrimonial lucra prin crize, fără amestecul culturii sentimentale, ea nu-şi putea acoperi deloc dorinţa şi întreba des pe tată-său de rosturile tânărului. Tatăl întreba pe Stănică. Acesta, foarte mândru de calitatea lui de mijlocitor, din care nădăjduia să tragă un profit, născoci un truc romantic. Luă pe Otilia la o parte şi-i ţinu această cuvântare:
     - Am să-ţi comunic ceva foarte important, în interesul lui Felix, la care nu mă-ndoiesc că ţii, cum ţinem cu toţii. Contez pe discreţia ta, fiindcă, dacă află cineva, sunt descalificat. Iată despre ce e vorba. Felix s-a întâlnit cu Lili, nepoată-mea, şi a făcut asupra ei o impresie extraordinară. Din partea mea, cred că şi lui Felix fata i-a plăcut, dar nu îndrăzneşte să mărturisească din respect pentru tine. Ştii, el ţine la tine. Însă, ce vrei, dragostea e ceva iraţional, un "ce" care pică aşa, din senin, fără nicio logică. Fata, cel puţin, este moartă, bolnavă, la propriu, nu la figurat. A cheltuit ta'su o grămadă de parale pe doctori. Leacul ei nu poate să-i dea doctorul, ci Felix. Dacă nu-l ia pe Felix, se prăpădeşte Lili.  Să zic că Lili ar fi o fată urâtă, săracă, aş spune: să moară sănătoasă. Dar e delicioasă, în felul ei, bineînţeles, cum tu eşti în felul tău. Şi e o alianţă minunată pentru un viitor doctor. Tata-său le dă tot ce trebuie, casă, întreţinere, avere şi aşteaptă pe ginere să-şi facă în linişte cariera. Pentru Felix e minunat. Ce crezi, că numai mâncare trebuie unui viitor doctor? Trebuie relaţii dragă, trăsură la scară, ca să epateze clienţii. Viitorul lui Felix e în mâinile tale, fiindcă numai tu ai autoritate asupra lui. Dacă îl îndemni tu, şi-l dezlegi de orice obligaţie, s-a făcut treaba.
     - Felix n-are nicio obligaţie faţă de mine, spuse rece Otilia, astea sunt invenţii de-ale voastre. Am să-i vorbesc.
     - Ura! strigă Stănică, tu eşti geniul bun al familiei.
     Otilia chemă într-adevăr, pe Felix la ea, îl puse să stea pe sofa şi, ghemuită după obiceiul ei, îl întrebă:
     - Îţi place Lili, nepoata lui Stănică? Ce zici de ea?
     Felix răspunse cu o indiferenţă naturală:
     - Abia am văzut-o o dată, cum ştii, şi mi s-a părut drăguţă.
     - Stănică pretinde că fata s-a imbolnăvit, fiindcă te iubeşte şi i-ai dat a înţelege că te-ai căsători cu ea.
     - Stănică minte totdeauna. Habar n-am.
     - E adevărat că Stănică bate câmpii, asta e convingerea mea nestrămutată, însă nu-i cu neputinţă ca fata, naivă, să-şi fi făcut unele iluzii. Ar fi nedrept s-o faci să sufere.
     Felix prinse o mână a Otiliei:
     - Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am văzut-o câteva clipe şi nu sunt vinovat cu nimic.
     - Nu vreau sa te-nsor cu Lili, ţi-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să spună că eu sunt piedica între tine şi eventuala Lili. Totuşi, judecând rece, fata e foarte drăguţă şi n-ar fi pentru tine o partidă rea. Peţitoare eu nu sunt, aşa că socotesc închisă toată chestiunea.
     - Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îţi spun că te iubesc?
     - Te cred.
     - Te întreb foarte serios, profund: mă iubeşti?
     - Da!
     - Atunci pentru ce te porti in chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul ca vrei sa scapi de mine? Ti-as fi mult mai recunoscator daca mi-ai spune sincer ca nu ma iubesti.
    - Nu pot sa-ti spun, fiindca, intr-adevar, te iubesc.
    - Atunci..... atunci, vrei sa ne casatorim?
    - Mai tarziu..... da.
    Felix lua pe Otilia in brate si o napadi cu sarutari, o invarti prin odaie, o puse la loc, o bombarda din nou cu sarutari, in vreme ce fata isi apara obrajii cu amandoua palmele.
    - Pentru numele lui Dumnezeu Felix, imi strici tenul. Trebuie sa stabilim o intelegere in privinta asta.
    Dupa ce Felix se mai linisti, Otilia zise, ganditoare:
    - Singurul lucru de care ma tem este ca eu nu sunt la inaltimea ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu esti asa de furtunos, asa de inspaimantator de grav. Sunt usuratica, mi-e frica, ai sa-mi spui mereu ca n-am afectiune.
    Singura, Otilia medita mult la Felix si-si repeta pentru ea argumentul. Il iubea intr-adevar pe tanar. Totusi, simtea ca Felix nu e pentru ea. Il admira, ii purta de grija ca o sora, dar tinuta indarjita a acestuia in viata o infricosa. Desi tanar, Felix avea priviri prea barbatesti. Otilia era o razgaiata, constienta de vitiul ei, care se simtea bine cand o protejau oameni delicati ca Pascalopol, care ii dadeau imposibilul, fara sa-i ceara nimic. Misiunea de tovarasa eroica, egala nu era pentru Otilia, care voia sa fie socotita copil si sa nu intampine nicio rezistenta. Otiliei ii placea sa ingrijeasca pe mos Costache si pe Felix ca pe niste copii si era credincioasa, atata vreme cat nimeni n-o constrangea. Ideea, insa, ca atunci cand s-ar fi plictisit n-ar fi fost libera sa faca ce voia, o inspaimanta. Era sigura ca Felix va fi totdeauna un om delicat, gata sa-i faca orice capriciu, dar stia, vazandu-i temperamentul aprins, ca el ar fi suferit daca ea nu i-ar fi aratat incordare afectiva, statornica.
     In alta zi, Otilia, primind capul lui Felix in poalele sale si rasfirandu-i incet parul, intreba:
     - Felix la ce tii tu cel mai mult in viata, in afara de dragoste? de asta nu vorbim! Spune-mi cum vezi existenta.
     Felix se marturisi:
     - M-am analizat si eu adesea si pot sa-ti spun ca n-as putea suferi sa fiu al doilea, intr-o categorie de oameni. Nu trebuie sa crezi ca sunt ambitios sau mandru. Poate ca asta vine mai degraba din cauza ca am copilarit singur, dat la o parte de altii. Nu pot suferi ideea de a nu insemna nimic in viata, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi lega numele de ceva.
     - Daca tii atat la renume, de ce n-ai incercat sa faci altceva, sa scrii, de pilda! Sau, in sfarsit, sa te pregatesti pentru politica?
     - Din acelasi sentiment de nesuportare a infrangerii. In arta, vointa e un element secundar, totul depinde de talent. Cel mai lenes dintre poeti poate face poezie mare, aproape fara sa vrea si sa stie. In politica, joaca mare rol norocul. Daca as sti ca va fi razboi peste douazeci de ani, as imbratisa cariera armelor, fiindca as avea prilejul sa ma ilustrez pe campul de lupta. Dar cine stie asta? Cati Napoleoni nu putrezesc in provincie, din lipsa de prilej, si cati oameni neucnoscuti nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu, daca intamplarea i-ar pune in fruntea tarii? De dusmania sortii mi-e frica. Mi-e frica sa raman egal cu Titi, cu Stanica, cu ceilalti, sa ma confund cu ei, sa fiu, prin forta imprejurarilor, silit sa ma aplec in fata lor. Trebuie sa ma deosebesc, neaparat, prin ceva. Singura cariera in care, pentru un om normal, cum ma socotesc, pot ajunge in frunte, numai prin vointa, este aceea stiintifica. Daca as voi sa fiu poet, poate n-as putea, dar mare medic stiu sigur ca pot deveni, vreau neaparat sa devin.
     Felix stranse pumnul, zicand acestea, si privi fix inaintea lui.
     - Atunci tu, Felix, tii mai mult la cariera ta decat la dragoste. Ce rol ar juca femeia in existenta ta?
     - Femeia o inteleg ca tovarasa aspiratiilor mele, ca un scop in acelasi timp al tuturor sfortarilor. Unei femei i-as inchina totul.
     - Idealul tau, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i parul, dupa ce i-l incurcase, e un ideal de tanar care va razbi in viata. Pot sa zic ca-l inteleg. Insa, daca femeia nu e la inaltimea ta?
     - Nu pricep, nu-i cer nimic.
...........................................