Amintire, Virgil Carianopol

Învățătoarea mea din clasa-ntâia
De mult de-aici din lume a plecat
S-a dus să-nvețe-n lumea cealaltă
Copii ajunși la vârsta de-nvățat.

Era o fetișcană numai soare
Venea la școală tot în pas zorit,
Iar în recreații sta întotdeauna
Cu fel de fel de cărți la tăinuit.

S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Și-ntregul an s-a chinuit la pat.
Într-un târziu ne-a spus domnul director
Să n-o mai așteptăm, că s-a mutat.

Tu, timp, n-o mai lăsa acum furtunii,
N-o mai lăsa prin vânturi și prin ploi.
Destul s-a chinuit săraca
Până s-ajungă de la ea la noi.

Ai grijă, pune-un înger să păzească
Dacă mănâncă seara sau de nu.
Și n-o lăsa să-și cheltuiască banii
Numai pe cărți, mai cumpără-i și tu.

Fii bun și blând, oh, cât de mult n-ar vrea.
N-o mai lăsa pe margine să stea!
Era neînvinsă, iubitoare, bună.
Găsește-i loc pe undeva prin lună.

Când, Virgil Carianopol

Când vrei să vezi prin timpul ce desparte
Și nu mai poți răzbate prin desiș,
Închide ochii și-ai să vezi departe
Ce nu mai poți vedea cu ei deschiși.

Când vrei să fii de depărtări aproape
Și nu mai poți, oricât ți-ar fi de greu,
Te deprtează și mai mult de toate,
Că depărtarea-aproprie mereu.

Despre ea, Virgil Carianopol

Mama scutură prin casă,
Mătură, aşază, pune,
Pentru mama toate-acestea
Sunt o mare slăbiciune.

Seara, cade ca o piatră,
Nici mâncare nu mai vrea,
Somnul vine ca un fluviu
Şi pe apa lui o ia.

- Mamă-i, spun, nu te mai zbate,
Ai şi-aşa de dus poveri.
Nu-mi mai scutura din perne
Visele avute ieri.

Lasă-le să stea acolo
Poate că-mi mai trebuiesc.
Nu se ştie la ce cânturi
Am să le mai folosesc.

Însă ea nu vrea s-asculte,
Ştie din a-l vieţii rost
Cum că visele de mâine
Nu-mi vor fi cum au mai fost.

Contraste, Virgil Carianopol

Sunt bucurii care-ntristează
Sunt întristări ce fericesc,
Sunt zile fără de lumină
Și nopți adânci ce strălucesc.

Sunt adevăruri ce doboară
Și sunt minciuni care ridică,
Sunt împărați atotputernici
Ce însă tremură de frică.

Sunt vieți ce-au strălucit în viață,
Dar când s-au stins parcă n-au fost,
Palate care nu pot ține
Cât o cocioabă adăpost.

Sunt oameni albi pe dinafară,
Dar negri în adâncul lor.
Și negri în aafară, negri,
Da-n ei de-un alb strălucitor.

Sunt dulciuri ce-amărăsc ca fierea,
Dar și amaruri ce-ndulcesc,
Sunt nedreptăți care îndreaptă,
Dreptăți care nedreptățesc.

Sunt multe contradicții, multe:
Sunt uri adânci ce nasc iubiri,
Sunt suferinți ce-aduc lumină
Și fericiri, nefericiri!....

Sfaturi de la mama, Virgil Carianopol

Mâna celei care ţi-a dat viaţă,
Te-a crescut frumos, te-a făcut trunchi,
Mâna ce te-a legănat, copile,
N-o uita, sărut-o în genunchi.

Mâna bună care-ţi pune masa,
Ce te spală,  aşteaptă s-o cinsteşti,
Să-ţi ajuţi măicuţa la nevoie,
Este mâna sfântă, s-o iubeşti.

Mâinii care ţi se-ntinde caldă,
Mâinii de prieten sau de frate,
Să-i răspunzi la fel cum ţi se-ntinde,
Merită această bunătate.

Mâna care ţi-a făcut un bine
S-o păstrezi în minte-n orice zi,
Este mâna dragostei de oameni
Ţi s-a-ntins de rău a te feri.

Mâinii însă care se fereşte
Firul tău de gând să nu-l ascunzi,
Eşti destul de mare, ştii din viaţă
Cum este mai bine să-i răspunzi…

Sfaturi de la mama, Virgil Carianopol

Mâna celei care ţi-a dat viaţă,
Te-a crescut frumos, te-a făcut trunchi,
Mâna ce te-a legănat, copile,
N-o uita, sărut-o în genunchi.

Mâna bună care-ţi pune masa,
Ce te spală,  aşteaptă s-o cinsteşti,
Să-ţi ajuţi măicuţa la nevoie,
Este mâna sfântă, s-o iubeşti.

Mâinii care ţi se-ntinde caldă,
Mâinii de prieten sau de frate,
Să-i răspunzi la fel cum ţi se-ntinde,
Merită această bunătate.

Mâna care ţi-a făcut un bine
S-o păstrezi în minte-n orice zi,
Este mâna dragostei de oameni
Ţi s-a-ntins de rău a te feri.

Mâinii însă care se fereşte
Firul tău de gând să nu-l ascunzi,
Eşti destul de mare, ştii din viaţă
Cum este mai bine să-i răspunzi…

Din viaţă, Virgil Carianopol

    Mi-a bătut în poartă Fericirea
    Şi intrând în curte m-a strigat.
    Eram dus alături cu Iubirea.
    A-nchis poarta iute şi-a plecat.

    Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
    A intrat, a stat sub pomii goi.
    N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
    Şi-a plecat grăbită înapoi.

    Într-o seară, luminând pe stradă,
    Mi-a bătut şi Steaua mea - de sus
    Tot aşa, eram plecat aproape,
    Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

    Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
    Eram dus departe. Liniştit,
    S-a întins pe ţolul de la uşă
    Şi m-a aşteptat până-am venit.