Misery, Stephen King

................................................................................
                                                  13.

                            Când termină, puse stiloul deoparte. Îsi contemplă pentru o clipă, rodul muncii. Avea acelaşi sentiment ca la sfârşitul fiecărei cărţi - o goliciune stranie, abandon, perceperea faptului că pentru fiecare mic succes plătise o taxă de absurditate.
    Întotdeauna se întâmpla aşa, întotdeauna la fel - ca şi cum ţi-ai croi o potecă pe panta unei jungle, iar când ajungeai în luminişul din vârf, după luni de zile de infern, nu descopereai ca răsplată decât priveliştea unei autostrăzi - cu câteva benzinării de-a lungul ei şi, în plus, ca un fel de răsplată pentru bună purtare, câteva piste de bawling sau altceva de soiul ăsta.
    Totuşi, era bine când terminai - întotdeauna te simţeai bine când terminai. Te simţeai bine pentru că ai produs, ai făcut un lucru să existe. Ca într-un fel de transă, înţelegea şi aprecia bravura actului, a naşterii unor vieţi mici care nu existaseră, a creării impresiei de mişcare şi a iluziei de căldură.
    Înţelese - acum, în sfârşit - că era un mic leneş în ceea ce priveşte acest truc, dar că era singurul pe care-l ştia cu adevărat şi dacă întotdeauna sfârşea prin a-l realiza în mod stupid, oricum, nu se întâmplase niciodată să nu-l facă cu dragoste.
    Atinse vraful de foi şi zâmbi vag.
    Mâna lui părăsi manuscrisul şi se îndreptă spre unicul Marlboro pe care ea i-l pusese pe pervazul ferestrei.
    Lângă el, se afla o scrumieră de ceramică pe care era pictat un vapor cu zbaturi, iar pe fund erau scrise cuvintele:
    SUVENIR DIN HANNIBAL, MISSOURI - CASA CELUI MAI BUN POVESTITOR  AMERICAN.
    În scrumieră se găsea o cutie de chibrituri, dar în ea exista un singur băţ - doar atât îi lăsase ea. Unul ar trebui totuşi să fie de ajuns.
    O auzi umblând pe sus, la etaj. Asta era bine. Îi lăsa destul timp ca să-şi facă micile pregătiri şi îi va da multe avertismente dacă ea se hotăra să coboare înainte ca el să fie gata.
    Acum urmează ADEVĂRATUL truc, Annie. Hai să vedem dacă-l pot face. Hai să vedem - pot?
    Se aplecă, ignorând durerea din picioare, şi începu să umble la şipca dezlipită din parchet.

                                                                  41.

                                     După cinci minute o chemă la el, ascultând apoi zgomotul greu al paşilor ei pe trepte. Se aşteptase să fie îngrozit atunci când va ajunge în acest punct, dar se destinse când îşi dădu seama că este foarte calm.
    În cameră plutea izul lichidului inflamabil. Se răspândea de pe una dintre marginile plăcii de lemn care era pusă peste braţele scaunului pe rotile.
    - Paul, chiar ai terminat? strigă ea de pe hol.
    Paul privi teancul de hârtii aşezat pe placă lângă odiosul Royal. Teancul era îmbibat cu lichid inflamabil.
    - Ei bine - strigă el - am făcut tot ce am putut, Annie.
    - Oau! Oh, superb! Iupiii, mai că nu-mi vine că cred! După atâta timp! Doar o clipă! Aduc şampanie!
    - Minunat!
    O auzi în timp ce traversa bucătăria, ştiind, chiar înainte de-a o auzi, când va urma o scârţâitură.
    Aud pentru ultima oară toate aceste sunete, gândi el, iar aceasta îi provocă o anumită mirare, iar mirarea sparse calmul ca pe un ou. Înăuntru se afla frica... dar mai era şi altceva acolo. Presupunea că era coasta îndepărtată a Africii.
    Uşa de la frigider se deschise, apoi se închise trântindu-se. Ea traversă iarăşi bucătăria. Venea.
    Bineînţeles, el nu fumase ţigara; acasta încă se mai afla pe pervazul ferestrei. De fapt el îşi dorise doar chibritul. Acel unic băţ de chibrit.
    Ce se va întâmpla dacă nu se va aprinde?
    Dar era prea târziu pentru a mai lua în calcul asemenea ipoteze.
    Se întinse până la scrumieră şi luă cutia de chibrituri. Scoase afară unicul băţ. Ea se afla acum pe hol. Paul lovi chibritul de scăpărici şi, inevitabil, acesta nu se aprinse.
    Uşurel! Nu te grăbi!
    Îl frecă iarăşi de scăpărici. Nimic.
    Uşurel... uşurel...
    Îl frecă pentru a treia oară de-a lungul suprafeţei rugoase, maro-închis. Şi acum izbucni o flacără gălbuie, în capătul băţului.

                                                             42.

                                - Eu doar sper că.....
    Ea se opri, înghiţindu-şi următorul cuvânt în timp ce trăgea aer în piept.
    Paul şedea în scaunul pe rotile în spatele unei baricade construite din hârtii puse de-a valma una peste alta şi al unui Royal vechi. Întorsese intenţionat foaia de hârtie din vârf, astfel încât ea să poată citi cuvintele:

                                                       ÎNTOARCEREA LUI MISERY
                                                                   de Paul Sheldon

              Mâna dreaptă a lui Paul, cea umflată, tremura dreasupra acestui teanc de hârtii îmbibate cu lichid inflamabil, iar între degetul mare şi arătător se găsea chibritul aprins.
    Ea stătea în cadrul uşii, ţinând o sticlă de şampanie învelită într-un prosop. Rămăsese cu gura căscată. Acum şi-o închise cu zgomot.
    - Paul? Ce faci?
    - Am terminat-o, spuse el. Şi este foarte bună, Annie. Ai avut dreptate. Cea mai bună din seria Misery, şi probabil cel mai bun roman pe care lI-am scris eu, chiar dacă-i o corcitură. Acum am de gând să fac cu el o mică scamatorie. E o scamatorie frumoasă. Am învăţat-o de la tine.
    - Paul, nu! strigă ea.
    Vocea ei era plină de durere şi de înţelegere. Braţele ei se ridicară brusc, lăsând sticla de şampanie să cadă. Aceasta lovi parchetul şi explodă ca o torpilă. Stropii de spumă se împrăştiară peste tot.
    - Nu! Nu! TE ROG, NU....
    - Mare păcat că tu nu-l vei citi niciodată, spuse Paul şi îi zâmbi.
    Era primul zâmbet adevărat de luni de zile încoace, radios şi sincer.
    - Lăsând la o parte falsa modestie, trebuie să spun că a fost mai mult decât bună. A fost superbă, Annie.
    Chibritul arsese până aproape de capăt, încălzindu-i vârfurile degetelor. Îl scăpă din mână. Pentru o clipă îngrozitoare, el se gândi că s-a stins, apoi, de-a lungul paginii de titlu se răspândi o flacără albăstruie, scoţând un sunet destul de strident - fluf!
    Înaintă în jos pe margini, pipăi parcă lichidul inflamabil care cursese şi în jurul teancului de hârtie, apoi izbucni puternică, galbenâ.
    - OH DUMNEZEULE, NU! zbieră Annie NU MISERY! NU MISERY! NU EA! NU! NU!
    Acum faţa ei începu să tremure, în lumina îndepărtată a flăcărilor.
    - Vrei să-ţi pui o dorinţă, Annie? strigă el. Vrei să-ţi pui o dorinţă, spiriduş afurisit?
    - OH DUMNEZEULE, OH PAUL, CE FAAACCIII?
    Înaintă clătinându-se, cu braţele întinse în faţă. Acum nu numai că vraful de hârtii ardea; era un adevărat incendiu.
    Marginile de plastic ale Royalului începuseră să se înnegrească. Lichidul inflamabil ajunsese şi sub el, iar acum limbile albăstrui de foc se ridicau printre taste. Paul îşi simţea faţa încinsă şi pielea începând să se strângă pe ea.
    - NU MISERY! se tângui ea. NU POŢI S-O ARZI PE MISERY! TU; COKADOODIE ÎMPIELIŢAT; NU POŢI S-O ARZI PE MISERY!
    Apoi făcu exact ceea ce el sperase că se va întâmpla. Apucă grămada de hârtii şi se răsuci, intenţionând probabil, să alerge cu ea la baie şi s-o cufunde în cadă.
    Când ea se întoarse, Paul apucă Royalul, nepăsându-i de arsurile pe care i le produceau marginile fierbinţi pe mâna dreaptă deja umflată. Îl ridică deasupra capului. Din maşina de scris căzură picături de foc. Le dădu la fel de puţină atenţie ca şi durerii care-l săgeta pe spate - probabil că-şi făcuse acolo o întindere de muşchi.
    Chipul lui era o grimasă demenţială de efort şi concentrare. Se arcui puţin în spate şi apoi reveni cu toată forţa, aruncând maşina de scris. Aceasta o lovi pe Annie Wilkes, din plin în spinarea masivă.
    - AAA-AUU!
    Nu era un ţipăt, ci un mârâit prelung, mirat. Annie căzu în faţă pe podea, strivind sub ea grămada de foi în flăcări.
    Mici focuri albastre, ca nişte spiriduşi, împestriţau suprafaţa plăcii care-i servise drept masă de lucru. Paul le stinse, gâfâind, fiecare respiraţie sacadată intrându-i ca un fier încins în gât. Apoi se ridică şi ţopăi stângaci pe piciorul drept.
    Annie se zvârcolea şi gemea. O flacără izbucni la subsuoara ei stângă. Urlă. Paul simţi miros de piele prăjită şi de grăsime arsă.
    Ea se rostogoli, luptându-se să se ridice în genunchi. Aproape toate foile de hârtie erau pe podea, arzând sau sfârâind în bălţile de şampanie, dar Annie încă strângea în braţe câteva care ardeau. Ardea şi puloverul ei tricotat. Paul văzu cioburi de sticlă verde înfipte în braţele ei. În obraz avea împlântată o aşchie mai mare de sticlă hawk.
    - Am de gând să te ucid, dobitoc mincinos ce eşti, spuse ea şi se împletici spre el.
    Înaintă pe genunchi trei "paşi" spre el, apoi căzu peste maşina de scris. Se crispă şi se rostogoli pe o parte.
    Atunci Paul se aruncă peste ea. Simţi colţurile ascuţite ale maşinii de scris de sub ea, chiar şi prin corpul ei. Ea ţipă ca o pisică, se zvârpoli ca o pisică şi încercă să-l zgârie tot ca o pisică.
    Flăcările începuseră să se stingă în jurul lor, dar, de sub masa vie, contorsionată, agitată, pe care stătea, simţea o căldură cumplită şi realiză că cel puţin câteva porţiuni din pulovăr, maiou şi sutien se lipiseră de pielea ei. Nu simţea niciun fel de milă.
    Annie încercă să-l dea jos de pe ea. El îşi menţinea poziţia, stând acum întins peste ea, ca un bărbat care are de gând să comită un viol, ţinându-şi faţa aproape deasupra chipului ei. Mâna lui dreaptă bâjbâia, ştiind foarte bine ce caută.
    - Dă-te jos de pe mine!
    El dădu peste cocoloaşele de hârtie fierbinte, arsă.
    - Dă-te jos de pe mine!
    Strânse hârtia în mână, înăbuşind flăcările cu degetele. Îi simţea acum mirosul - carne arsă, transpiraţie, ură, nebunie.
    - DĂ-TE JOS DE PE MINE! urlă ea cu gura larg deschisă, iar el privi deodată în puţul umed, roşu, al zeiţei.
    - DĂ-TE JOS DE PE MINE! TU COKADOODIE ÎMPIE...
    El îndesă hârtia, fâşii albe şi foiţe sfarogite, carbonizate în gura aceea larg deschisa. Văzu ochii furioşi holbându-se brusc, de surpriză, groază şi o nouă durere.
    - Ţine-ţi cartea, Annie, gâfâi el şi apucă cu mâna alte hârtii.
    Acestea erau stinse, ude, mirosind acru a vin spumos. Ea se încordă şi se zvârcoli sub el. Drobul de sare care era genunchiul lui stâng se izbi de podea, iar durerea izbucni cumplită în el, dar Paul rămase deasupra femeii.
    Am de gând să te violez, Annie. O să te violez pentru că tot ce pot face este cel mai rău lucru pe care-l pot face eu. Deci suge-mi cartea. Suge-mi cartea. Suge-o până când te ÎNECI.
    Mototoli hârtiile ude cu un spasm convulsiv al mâinii şi i le îndesă în gură, împingându-le mai adânc pe cele pe jumătate arse.
    - Uite-o, Annie, cum îţi place? Este un adevărat unicat, este Ediţia Annie Wilkes, cum îţi place? Mănânc-o, Annie, suge-o, hai, dă-i înainte, mănânc-o, fii o Albină-Lucrătoare şi mănâncă-ţi toată cartea.
    Îndesă o a treia porţie, o a patra. A cincea încă ardea; o stinse cu podul palmei, deja plin de băşici, şi o îndesă.
    Dinăuntrul ei se auzeau nişte sunete înfundate. Ea se zvârcoli nebuneşte, şi de data aceasta, Paul căzu de pe ea. Annie reuşi cu greu sa se ridice în genunchi. Se ţinea cu mâinile de gâtul negru, care arăta hidos de umflat. Din pulover nu mai rămăsese decât gulerul înnegrit de foc. Pielea de pe burtă şi de pe diafragmă era umflată şi plină de băşici. Din hârtiile care-i ieşeau din gură, picura şampanie.
    Scoţând nişte sunete oribile, groteşti reuşi cumva să se ridice în picioare, ţinându-se în continuare cu mâinile de gât. Paul se târî din faţa ei, cu picioarele întinse anapoda, privind-o temător.
    Alte sunete animalice, groteşti.
    Ea făcu un pas spre el. Doi. Apoi se împiedică din nou de maşina de scris. De data aceasta, în cădere, îşi întoarse capul spre el, iar Paul îi văzu ochii care-l priveau cu o expresie întrebătoare şi, într-un fel, cumplită:
    Ce s-a întâmplat, Paul? Eu îţi aduceam şampanie, nu-i aşa?
    Se izbi cu tâmpla stângă de muchia căminului şi căzu ca un sac cu cărămizi, lovind podeaua cu un bubuit cumplit care zgâlţâi casa.

                                                               43.

                                       Annie căzuse pe grosul teancului de hârtie în flăcări. Corpul ei le stinsese. Acum era o moviliţă neagră, fumegândă, în mijlocul camerei. Bălţile de şampanie stinseseră foile răzleţe. Dar două sau trei din ele migraseră spre peretele din stânga uşii, arzând încă intens, iar pe alocuri tapetul luase foc, fără să ardă însă cu prea mare entuziasm.
    Paul se târî până la pat, se ridică pe coate şi apucă cuvertura. Apoi se îndreptă spre perete, înlăturând din cale cioburile de sticlă cu dosul palmelor. Făcuse o întindere la un muşchi al spatelui. Îşi arsese foarte rău mâna dreaptă. Îl durea capul. Stomacul i se convulsiona din cauza mirosului dulce de carne arsă. Dar era liber. Zeiţa era moartă şi el era liber.
    Îşi trase sub el genunchiul drept, ridică cuvertura (umedă de şampanie şi presărată cu pete negre de scrum) şi începu să bată flăcările cu ea. Când lăsă cuvertura să cadă peste un morman care ardea mocnit, pe mijlocul peretelui rămăsese o porţiune goală care mai fumega, dar tapetul se stinsese. Ultima pagină a calendarului se încreţise, dar asta era tot.
    Începu să se târască înapoi spre scaunul rulant. Ajunsese la jumătatea drumului când Annie îşi deschise ochii.

                                                          44.

                                      Paul privi ţintă, nevenindu-i să creadă, în timp ce ea se ridica încet în genunchi. Paul însuşi era sprijinit în braţe,  trăgându-şi picioarele lipsite de vlagă. Arăta ca o versiune stranie, adultă, a nepotului lui Popeye Marinarul, Swee' Pea.
    Nu... nu, eşti moartă.
    Te înşeli, Paul. Nu poţi să ucizi zeiţa. Zeiţa este nemuritoare. Acum trebuie să limpezesc.
    Ochii ei erau holbaţi, oribili. O rană imensă, roşie, sclipea prin părul ei în partea stângă a capului. Pe faţă îi şiroia sângele.
    - Marşv! strigă Annie prin gâtul înfundat cu hârtii.
    Începu să se târască spre el, agitându-şi mâinile întinse înainte.
    - Ooo, marşv!
    Paul se întoarse şi începu să se târască spre uşă. O auzea în spatele lui. Şi apoi, când intră în zona plină de cioburi de sticlă, îi simţi mâna înfăşcându-i piciorul stâng şi începu să tragă cu înverşunare de ciot. El urlă.
    - MÂRŞAV! ţipă Annie triumfătoare.
    Paul privi peste umăr. Faţa ei se înroşea din ce în ce mai tare şi părea că se umflă. Realiză că ea cu adevărat se transforma în idolul Bourkaşilor.
    Se trase cu toată puterea, reuşind să-şi elibereze piciorul din strânsoarea ei, lăsându-i în mână doar apărătoarea de piele cu care fusese acoperit ciotul.
    Se târî mai departe, începând să plângă, cu transpiraţia curgându-i pe faţă. Se împingea în coate ca un soldat care avansează sub foc încrucişat de mitraliere. Auzi bufniturile succesive ale genunchilor ei. Încă-l mai urmărea. Era într-adevăr atât de robustă pe cât se temuse el întotdeauna că avea să fie. O arsese, îi rupsese spatele, îi înfundase gâtul cu hâtie şi ea încă venea, încă venea.
    - PASRE! strigă Annie acum. PASRE... MARŞAVĂ!
    Unul dintre coatele lui se lăsă peste un ciob de sticlă care-i intră în braţ. Continuă totuşi să se târască, cu ciobul înfipt în carne ca un spin.
    Mâna ei reuşi să-l apuce de gamba stângă.
    - EU! DUM...NEE EU...EU!
    El îşi întoarse iarăşi capul şi, da, faţa ei se înnegrise, era acum o prună putredă, scofâlcită, în care ochii însângeraţi erau foarte bulbucaţi. Gâtul care-i zvîcnea, se umflase enorm, iar gura i se schimonosise. Încerca să rânjească, îşi dădu el seama.
    Uşa era foarte aproape. Paul se opinti şi se prinse în culmea disperării de rama uşii.
    - DUM...NEEEJ. EU!
    Mâna ei era acum pe pulpa piciorului său drept. Buff.
    Un genunchi.
    Buff.
    Celălalt.
    Mai aproape. Umbra ei. Umbra ei întinzându-se asupra lui.
    - Nu, scânci el.
    O simţi apucând, trăgând. Se ţinea de rama uşii cu disperare, cu ochii închişi.
    - DUM...NEEE...EU!
    Peste el. Tunet. Tunetul-Zeiţei.
    Acum mâinile ei urcau pe spatele lui ca nişte păianjeni şi apoi se opriră la gât.
    - DUM...NEE...PASRE...MÂRŞAV!
    I se oprise respiraţia. Se ţinea de rama uşii. Se ţinea de rama uşii şi o simţi pe ea deasupra, îi simţi mâinile afundându-se în gâtuf lui şi urlă:
    - Mori, nu poţi să mori? Nu poţi să mori odată? Nu poţi...
    - DUM...D
    Strânsoarea slăbi. Timp de o clipă reuşi să respire. Apoi Annie se prăbuşi peste el, un munte de carne inertă şi el nu mai putu să respire deloc.

                                                                  45.

                                    Se luptă să iasă de sub ea ca un om care-şi sapă un tunel ca să iasă dintr-un troian de zăpadă. Reuşi, epuizându-şi ultimele puteri.
    Se târî prin spaţiul uşii, aşteptându-se ca mâna ei să se încleşteze dintr-o clipă într-alta pe piciorul lui, dar nu se mai întâmplă aşa ceva. Alinie zăcea nemişcată, cu faţa în jos într-o baltă de sânge şi şampanie şi printre cioburi de sticlă. Era ea moartă?
    Trebuia să fie moartă. Paul nu credea că este moartă.
    Închise uşa trântind-o. Zăvorul pe care-l montase ea părea că se află la jumătatea unei stânci înalte, dar el  reuşi să se agaţe şi să se tragă în sus, îl închise, şi apoi căzu istovit lângă uşă.
    Stătu acolo pentru mult timp, lovit de stupoare. Cea ce-l trezi din această stare, fură nişte râcâituri slabe, scurte.
    Şobolanii, gândi el. Sunt şob...
    Atunci degetele mânjite de sânge ale Anniei se strecurară pe sub uşă şi se agăţară orbeşte de cămaşa lui.
    El ţipă strident şi se zvârcoli, eliberându-se de strânsoarea lor, cu piciorul stâng sfâşiat de durere. Lovi cu pumnul degetele acelea. În loc să se retragă, degetele tresăriră şi apoi rămaseră nemişcate.
    Fă să fie sfârşitul ei. Te rog, Doamne, fă să fie ăsta sfârşitul ei!
    Torturat cumplit de durere, Paul, se târî încet spre baie. Când ajunse la jumătatea distanţei, se întoarse şi privi înapoi.
    Degetele ei încă se agitau sub uşă. Oricât de mare îi era durerea, nu putea să stea să le privească, sau măcar să se gândească la ele, deci îşi schimbă direcţia, se întoarse înapoi, şi le împinse în cameră. Trebui să-şi adune tot curajul ca să facă asta; era convins că în momentul în care le va atinge, îl vor înşfăca.
    Până la urmă ajunse la baie, cu fiecare părticică din el pulsând. Se trase înăuntru şi închise uşa.
    Dumnezeule, dacă a luat medicamentele de aici?
    Dar nu le mutase. Talmeş-balmeşul de cutii de carton era încă acolo, inclusiv cele care conţineau cutiuţele cu mostre de Novril. Înghiţi trei pe sec, apoi se târî înapoi la uşă şi se sprijini de ea, blocând-o cu greutatea corpului său.
    Paul adormi.

                                                                    46.

                                        Când se trezi, era întuneric şi la început nu se dumiri unde se afla - oare cum devenise dormitorul lui atât de mic? Apoi îşi reaminti totul şi o dată cu rememorarea, în mintea lui se instala o certitudine ciudată: ea nu era moartă, nici măcar acum nu era moartă. Ea stătea chiar în faţa acestei uşi, cu toporul în mână. Iar când el se va târî afară, ea îi va tăia capul - care se va rostogoli ca o minge de bawling de-a lungul holului, în timp ce ea va râde.
    Asta-i o nebunie, îşi spuse el, iar atunci auzi - sau crezu că aude - un fâşâit slab, zgomotul făcut de fusta unei femei când se atinge uşor de perete.
    Doar ţi-ai închipuit aşa ceva. Imaginaţia ta... este atât de activă.
    Nu-i aşa. L-am AUZIT.
    Nu era adevărat.
    Ştia asta. Mâna lui se îndreptă spre clanţă, apoi se retrase nesigură. Da, ştia că nu a auzit nimic...
    DAR DACĂ nu era aşa?
    Ea ar fi putut să iasă pe fereastră.
    Paul, este MOARTĂ!
    Răspunsul, implacabil în logica lui: Zeiţa nu moare niciodată.
    Deveni conştient că-şi muşca neîncetat buzele şi făcu un efort să se oprească. Oare aşa era când înnebuneai? Da. Era foarte aproape de aşa ceva, şi oare n-avea tot dreptul? Dar dacă se lăsa dus de val, dacă poliţiştii se vor întoarce mâine sau poimâine şi o s-o găsească pe Annie moartă în camera de oaspeţi, şi în baie un ghem amărât de protoplasmă care a fost cândva un scriitor pe nume Paul Sheldon, n-ar însemna atunci că Annie a fost victorioasă?
    Bineînţeles! Iar acum, Paulie, o să faci bine să fii o harnică Albină-Lucrăloare şi să te conformezi scenariului. Corect?
    Bine.
    Îşi întinse iarăşi mâna spre clanţă... şi iarăşi şovăi. Nu se putea conforma scenariul original. Conform planului, el se vedea aprinzând hârtiile, iar ea luându-le. Şi asta se întâmplase. Doar că ar fi trebuit să-i strivească creierul cu nenorocita de maşină de scris în loc s-o lovească cu ea în spate. Apoi intenţiona să se ducă în sufragerie şi să dea foc la casă. În scenariu se prevedea că el va scăpa ieşind pe una dintre ferestrele de acolo.
    Va suporta o căzătură a dracului de rea, dar văzuse deja cât de grijulie fusese Annie în ceea ce priveşte încuiatul uşilor. Mai bine lovit decât prăjit, după cum credea el că a spus cândva Ioan Botezătorul.
    Într-un roman, totul ar fi decurs conform planului... dar viaţa era atât de murdară - ce poţi să spui despre existenţă când majoritatea conversaţiilor foarte importante din viaţa ta au loc când trebuie să te căci, sau ceva de felul ăsta? O existentă în care nu existau nici măcar capitole?
    - Foarte murdară, croncăni Paul. Ce bine că există indivizi ca mine, făcuţi doar pentru a curăţa mizeria.
    Râse pe înfundate.
    Sticla de şampanie nu fusese prevăzută în scenariu, dar aceasta era un amănunt minor în comparaţie cu odioasa vitalitate a femeii şi această dureroasă incertitudine pe care o avea el acum.
    Iar până când nu ştia dacă ea este moartă sau nu, ei bine, putea dă foc la casă, aprinzând rugul care i-ar aduce repede ajutorul. Nu din cauză că Annie ar mai putea încă trăi; ar prăji-o de vie fără nici cea mai mică remuşcare.
    Nu Annie îl ţinea pe el în loc, ci manuscrisul.
    Adevăratul manuscris. Ceea ce arsese el nu fusese mai mult decât o iluzie cu o pagină de titlu deasupra - pagini albe amestecate cu unele scrise, dar greşite. Adevăratul manuscris al Întoarcerii lui Misery fusese ascuns sub pat şi încă mai era acolo.
    În afară de cazul când ea încă mai trăieşte. Dacă încă trăieşte, poate că-i acolo, înăuntru, şi-l citeşte. Deci ce ai de gând să faci?
    Aşteaptă aici, îl sfătui o parte a fiinţei lui. Chiar aici, unde e bine şi eşti la adăpost.
    Dar alta, mai bravă, îl sfătui să meargă înainte cu scenariul - cel puţin atât cât îl mai putea pune în practică. Du-te în sufragerie, sparge geamul, ieşi afară din casa asta înfiorătoare. Să ajungă cumva la şosea şi să oprească o maşină. În situaţia de acum o săptămână, asta ar fi însemnat chiar să aştepte câteva zile, dar nu şi acum. Casa lui Annie devenise un loc de atracţie.
    Adunându-şi tot curajul, se întinse, apucă clanţa şi o roti. Uşa se deschise în întuneric, şi da, acolo era Annie, acolo era zeiţa, stând în umbră, o formă albă în uniformă de asistentă...
    Clipi din pleoape, le strânse cu putere şi apoi deschise ochii. Umbre, da. Annie, nu. El o văzuse în uniformă de asistentă medicală doar în fotografiile din ziare. Doar umbra. Umbre şi (atât de activă!) imaginaţie.
    Se târî încet pe hol şi aruncă o privire spre camera de oaspeţi. Uşa era închisă, albă, iar el începu să se îndrepte spre sufragerie.
    Sufrageria era o peşteră de umbre. Annie putea să stea ascunsă oriunde; Annie putea fi oricare dintre ele.
    Şi ar putea avea la ea toporul.
    Se târî.
    Acolo era sofaua ticsită cu perniţe şi în spatele ei se afla Annie. Acolo era uşa de la bucătărie, deschisă, iar Annie era în spatele ei.
    Şipcile parchetului scârţâiră în spatele lui... bineînţeles! Annie era în spatele lui!
    Se întoarse, cu inima bătându-i nebuneşte, cu creionul apăsându-i tâmplele, iar Annie într-adevăr era acolo, cu toporul ridicat, dar doar pentru o clipă. Apoi se pierdu în umbre. Se târî în sufragerie şi când ajunse acolo auzi duduitul unei maşini care se apropia. Lumină vagă a unor faruri se reflectă pe geamuri, devenind mai intensă.
    Auzi cauciucurile uruind pe praful aleii când automobilul frână - şi înţelese că ei au văzut lanţul pe care ea-l pusese acolo.
    Se auzi o uşă deschizându-se şi închizându-se.
    - Drace! Uită-te la chestia asta!
    El se târî mai repede, se uită afară şi văzu o siluetă apropiindu-se de casă. Forma pe care o avea pălăria siluetei era inconfundabilă. Era un poliţist de la poliţia statală.
    Paul căuta înfrigurat pe măsuţa joasă, plină de bibelouri, răsturnându-le. Unele căzură pe podea şi se sparseră. Mâna lui apucă unul, iar acesta semăna, cel puţin, cu o carte; avea acea simetrie pe care ţi-o dau cu mare precizie romanele, tocmai pentru că viaţa rareori ţi-o oferă.
    Era pinguinul care stătea pe blocul de gheaţă.
    ACUM POVESTEA MEA ESTE SPUSĂ! scria pe blocul de gheaţă iar Paul gândi: Da! Mulţumesc lui Dumnezeu!
    Sprijinindu-se în mâna stângă, îşi obligă dreapta să apuce pinguinul. Băşicile i se sparseră, împrăştiind puroi. Îşi dădu mâna pe spate şi aruncă pinguinul prin fereastra salonului, tot aşa cum aruncase, nu cu mult timp în urmă, scrumiera prin geamul de la camera de oaspeţi.
    - Aici!
    Paul Sheldon urlă delirant.
    - Aici, aici, vă rog, sunt aici!

                                                                    47.

                                    În acest deznodământ mai exista încă o simetrie de roman: erau aceiaşi doi poliţişti care veniseră şi prima dată s-o întrebe pe Annie despre Kusnner; David şi Goliat. Doar că, în această seară, jacheta sport a lui David nu numai că era deschisă, dar şi arma lui era scoasă. David se dovedi a fi Wicks. Goliat era McKnight.
    Aduseseră cu ei un mandat de percheziţie. Când au reuşit să intre în casă, răspunzând strigătelor disperate care veneau din sufragerie, au găsit acolo un om care arăta ca un coşmar trezit la viaţă.
    - A fost o carte pe care am citit-o când eram în liceu, i-a spus Wicks a doua zi dis-de-dimineaţă soţiei sale. Contele de Monte-Cristo, parcă, sau poate era Prizonierul din Zenda. Oricum, era vorba acolo despre un om care a petrecut patruzeci de ani, singur, într-o celulă. Nu a văzut pe nimeni timp de patruzeci de ani. Tot aşa arăta şi tipul acesta.
    Wicks se opri pentru o clipă, dorind să exprime mai bine cum a fost, emoţiile contradictorii pe care le simţise - oroare şi milă, compătimire şi dezgust - mai mult decât orice, uimirea că un om care arată atât de rău mai putea încă să fie viu. Nu-şi putea găsi cuvintele.
    - Când ne-a văzut, a început să plângă, spuse el şi până la urmă adăugă: îmi tot spunea David. Nu ştiu de ce.
    - Poate că semeni cu vreun cunoscut de-al lui, spuse ea.
    - Poate.

                                                                        48.

                                       Pielea lui Paul era pământie, corpul scheletic. Se ghemui lângă măsuţa din apropiere, tremurând din tot corpul, uitându-se la ei cu ochii foarte agitaţi.
    - Cine - începu McKnight.
    - Zeiţa, îl întrerupse umbra de om de pe podea.
    Îşi umezi buzele.
    - Trebuie să vă feriţi de ea. Dormitor. Acolo m-a ţinut ea. Dormitor. Ea este acolo.
    - Annie Wilkes? În dormitorul acela?
    Arătă spre hol.
    - Da. Da. Închisă înăuntru. Dar, bineînţeles. Există o fereastră.
    - Cine - începu a doua oară McKnight.
    - Hristoase, nu vezi? întrebă Wicks. E tipul pe care-l căuta Kushner. Scriitorul. Nu pot să-mi amintesc cum îl cheamă, dar este el.
    - Mulţumesc lui Dumnezeu, spuse omul scheletic.
    - Ce?
    Wicks se aplecă spre el încruntându-se.
    - Mulţumesc lui Dumnezeu că nu-ţi poţi aminti numele meu.
    - Nu prea te înţeleg, amice.
    - E în ordine. Nu contează. Doar... trebuie să fiţi precauţi. Eu cred că-i moartă. Dar, fiţi precauţi. Dacă mai trăieşte... periculoasă... ca un şarpe cu clopoţei.
    Cu un efort supraomenesc îşi aduse piciorul stâng direct în lumina lanternei lui McKnight.
    - Mi-a tăiat piciorul. Topor.
    Cei doi priviră pentru mult timp spre locul unde piciorul lui nu mai exista, apoi McKnight şopti:
    - Doamne sfinte!
    - Haide, spuse Wicks.
    Îşi scoase arma şi porniră încet pe hol, spre uşa închisă a dormitorului lui Paul.
    - Feriţi-vă de ea! zbieră Paul cu vocea răguşită şi spartă. Fiţi atenţi.
    Descuiară uşa şi pătrunseră. Paul se trase lângă zid şi îşi lăsă capul pe spate cu ochii închişi. Îi era frig. Nu se putea opri din tremurat. Cei doi or să urle sau va urla ea. Ar putea urma o luptă. Ar putea urma împuşcături.
    Încercă să-şi pregătească mintea pentru oricare dintre situaţii. Timpul trecu, şi păru să fie foarte, foarte lung.
    În sfârşit, auzi paşi îndreptându-se spre sufragerie. Îşi deschise ochii. Era Wicks.
    - Era moartă, spuse Paul. Ştiam - partea conştientă a minţii mele ştia asta - dar nu puteam să fiu...
    Wicks spuse:
    - Este sânge acolo, sticlă spartă şi hârtie carbonizată... dar în cameră nu-i nimeni.
    Paul Sheldon îl privi pe Wicks, apoi începu să urle. Încă urla când a leşinat.

                                                           IV
                                                         Zeiţa

                                 - Vei primi vizita unui stăpân înalt, smead, îi spuse lui Misery ţiganca, iar Misery, mirată, realiză dintr-o dată două lucruri: aceasta nu era ţigancă, iar ele două nu mai erau singure în cort. Simţi parfumul lui Gwendolyn Chastain cu o clipă înainte ca mâinile femeii nebune să se strângă în jurul gâtului sau.
    - De fapt - observă ţiganca care nu era ţigancă - cred că a şi venit.
    Misery încercă să ţipe, dar nu mai putea nici măcar să respire.

                                               Copilul lui Misery

                                 - Întotdeauna arată aşa, Boss, Ian, spuse Hezekiah. Nu contează de unde o priveşti, ea pare că se uită la tine. Nu ştiu dacă-i adevărart, dar Bowkaşii, ei spun că chiar dacă te duci în spatele ei, ea pare că se uită la tine.
    - Dar ea este, la urma urmelor, doar o stâncă, replică lan.
    - Da, Boss Ian, aproba Hezekiah. Asta-i dă ei puterea.

                                                Întoarcerea lui Misery
                                                             1.

                          pămââânnnttt
    înnn pămââânnnttt
    zeiiiţţţăăă
    Aceste sunete: chiar şi în ceaţă.

                                                         2.

                             Acum trebuie să mă limpezesc, spuse ea şi iată cum se limpezeşte tot.

                                                          3.

                             Trecuseră nouă luni de când Wicks şi McKnight îl scoseseră pe o targă improvizată din casa Anniei. Paul Sheldon îşi împărţea timpul între Spitalul Doctors din Queens şi noul apartament din Est Side, Manhattan.
    Picioarele sale fuseseră refracturate. Stângul era încă în ghips de la genunchi în jos.
    Doctorii îi spuseseră că va şchiopăta toată viaţa, dar va umbla, iar cu timpul va dispărea şi durerea.
    Şchiopătatul ar fi fost mult mai pronunţat dacă ar fi călcat pe propria talpă în loc de proteza făcută la comandă.
    Într-un fel ironic, până la urmă Annei îi făcuse un serviciu.
    Începuse să bea prea mult şi nu mai scria deloc. Avea visuri foarte rele.
    Într-o după-amiază de mai, când cobora din lift la etajul nouă, nu se mai gândea la Annie, ci la pachetul voluminos pe care-l ţinea sub braţ - conţinea două şpalturi legate ale romanului Întoarcerea lui Misery.
    Editura lui urgentase la maximum publicarea cărţii, ceea ce, având în vedere circumstanţele bizare în care fusese scrisă şi faptul că toate ziarele din lume le relatase foarte pe larg, nu era deloc surprinzător. Editura Hasting House comandase o primă ediţie, într-un tiraj fără precedent, de un milion de exemplare, "Iar acesta-i doar începutul", spusese Charlie Merrill, editorul său, în timp ce luau prânzul - de unde se întorcea acum Paul cu cele două şpalturi legate. "Această carte va stabili un record mondial al vânzărilor, prietene. Noi toţi ar trebui să fim acum în genunchi mulţumindu-i lui Dumnezeu că intriga romanului este aproape tot atât de bună ca şi povestea din spatele cărţii".
    Paul nu ştia dacă acest lucru era adevărat şi deja nici nu-i mai păsa. Dorea ca acest tămbălău să se termine odată şi să-şi găsească subiectul pentru următoarea carte... dar în timp ce zilele fără inspiraţie deveniseră săptămâni fără inspiraţie, luni fără idei, începuseră să se întrebe dacă va mai exista vreodată un nou roman.
    Charlie îl tot ruga să scrie o carte - document despre calvarul prin care trecuse. Acea carte, spunea el, ar realiza vânzări mai mari decât Întoarcerea lui Misery.
    S-ar vinde, de fapt, mai bine decât Iacocca.
    Când Paul îl întrebase, din pură curiozitate, cam la cât s-ar ridica drepturile de autor pentru o asemenea carte, Charlie îşi îndepărtase părul de pe frunte, îşi aprinsese un Camel şi spuse:
    - Cred că preţul de pornire l-am putea fixa la zece milioane de dolari şi apoi am putea porni o licitaţie fantastică. Când spusese asta nici măcar nu clipise din ochi, iar Paul realizase că vorbise serios, ori cel puţin aşa crezuse.
    Dar sub nicio formă nu putea să scrie o asemenea carte. Nu încă. Şi probabil niciodată. Meseria lui era să scrie romane. Putea să scrie această descriere pentru Charlie, dar dacă o făcea, asta echivala cu acceptarea faptului că nu va mai scrie niciodată alt roman.
    Iar partea nostimă este că va fi un roman, era el cât pe ce să-i răspundă lui Charlie Merrill... apoi se abţinuse în ultimul moment. Şi partea nostimă era că lui Charlie nu i-ar fi păsat.
    Aş începe ca o relatare a faptelor, după care aş începe să exagerez... la început doar un pic... apoi ceva mai mult.... Nu ca să mă pun pe mine într-o lumină bună (deşi probabil că da) şi nu ca s-o fac pe Annie să pară mai odioasă (nu s-ar putea). Pur şi simplu ca să creez simetria. Nu doresc să mă ficţionalizez pe mine. Scrisul s-ar putea să fie o activitate masturbatorie, dar Doamne fereşte să devin un act de autocanibalism.
    Apartamentul său avea numărul 9-E, era cel mai îndepărtat de lift, iar astăzi coridorul părea că are două mile lungime. Porni nesigur de-a lungul lui, având în fiecare mână câte un baston în formă de t. Clac... clac...clac... clac. Dumnezeule, cât de mult ura acest sunet!
    Picioarele îl dureau cumplit şi tânjea după un Novril.
    Câteodată se gândea că ar merita să fie înapoi împreună cu Annie doar ca să aibă calmantele. Doctorul îl dezvăţase de ele.
    Alcoolul constituia înlocuitorul drogurilor, iar când va ajunge în apartament avea de gând să bea un whisky.
    Apoi va porni un timp ecranul gol al procesorului de cuvinte. Ce amuzant! Prespapierul de cinsprezece mii de dolari a lui Paul Sheldon!
    Clac... clac... clac... clac.
    Acum trebuie să scoată cheile din buzunar fără să scape nici pachetul care conţinea cele două şpalturi şi nici bastoanele. Sprijini bastoanele de perete. În timp ce făcea aceasta, şpalturile îi căzură de la subsuoară şi aterizară pe covor. Ambalajul se rupse.
    - Rahat! bombăni el.
    Apoi bastoanele căzură zdrăngănind, pentru ca bâlciul să fie total.
    Paul închise ochii, se clătină pe picioarele răsucite şi dureroase, aşteptând să vadă dacă va înnebuni sau va plânge. Spera că va înnebuni. Nu dorea să plângă acolo pe hol, dar existau şanse. Se mai întâmplase.
    Picioarele îl dureau tot timpul şi el tânjea după calmantele sale, nu după aspirinele pe care i le dădeau de la dispensarul spitalului. Îşi dorea drogul bun, drogul-Annie. Şi, ah, era tot timpul atât de obosit. Avea nevoie să se sprijine, dar nu pe aceste beţe căcăcioase, ci pe poveştile şi jocurile de imaginaţie. Acelea erau drogul cel bun, doza care nu dădea greş niciodată, dar amândouă dispăruseră. Pare-se că perioada de joacă se terminase în cele din urmă.
    Aşa este după sfârşit, gândi el deschizând uşa şi ţopăind în apartament.
    Din această cauză nimeni nu scrie despre această perioadă. Este a naibii de jalnică. Ea ar fi trebuit să moară după ce i-am umplut gâtlejul cu hârtii goale şi pagini abandonate şi ar fi trebuit să mor şi eu atunci. În acel moment, dacă nu şi altă dată, noi eram exact ca nişte personaje din serialele cu suspans ale Anniei - fără griuri, doar negru şi alb, bine şi rău.
    Eu eram Geoffrey, iar ea era, Zeiţa-Albină Bourka. Aceasta... ei bine, am auzit de ceea ce se cheamă deznodământ, dar este ridicol. Nu contează mizeria care era acolo pe podea. La început să fii un Trântor, apoi o...
    Se opri. Realiză ca apartamentul era prea întunecat. Apoi mirosul acela. Îl cunoştea, un amestec morbid de murdărie şi pudră de faţă.
    Annie se ridică din spatele canapelei, ca o fantomă albă, îmbrăcată în uniformă de asistentă medicală cu bonetă albă. Ţinea toporul în mână şi striga:
    - Este timpul să limpezesc, Paul! Este timpul să limpezesc!
    El scoase un ţipăt ascuţit şi încercă să se întoarcă. Ea sări peste canapea cu deosebită uşurinţă, că o broască albinoasă. Uniforma ei apretată fâşâi strident.
    Prima lovitură de topor reuşi doar să-l facă să-şi piardă respiraţia - cel puţin aşa crezu până când căzu pe covor şi simţi miros de sânge. Se uită spre picioare şi văzu că a fost tăiat în două.
    - Limpezeşte! zbieră ea şi îi tăie mâna dreaptă.
    - Limpezeşte! zbieră ea din nou, iar acum dispăru stânga. El se târî spre uşă ajutându-se de cioturile pline de sânge ale încheieturilor mâinilor şi, incredibil, şpalturile erau încă acolo, şpalturile legate pe care Charlie i le dăduse la prânz în restaurantul domnului Lee, împingând pachetul pe faţa de masă strălucitor de albă.
   - Annie, poţi să-l citeşti acum! încercă el să strige, dar reuşi să spună doar Annie poţi, înainte ca să-i zboare capul şi să se rostogolească spre perete. Ultima privire înceţoşată pe care o aruncă lumii, înregistră corpul lui lângă pantofii albi ai Anniei.
    Zeiţă, gândi el şi muri

                                                             4.

                             Scenariu: O prezentare în linii generale sau un tabel sinoptic. O intrigă prezentată în rezumat.
    - Webster's New Collegiate.
    Scriitor: Cineva care scrie, în special ca ocupaţie profesională.
    - Wester's New Collegiate.
    - Iluzionare fictivă: Amăgire sau simulare.
    - Webster' New Collegiate.

                                                           5.

                             Paulie, Poţi Tu?

                                                            6.

                           Da; bineînţeles că putea.
    "Scenariul scriitorului spunea că Annie încă trăieşte, deşi înţelegea că aceasta era doar o iluzionare fictivă."
    MISERY

                                                          7.

                             Într-adevăr luase prânzul împreună cu Charlie Merrill. Conversaţia fusese aceeaşi. Doar că atunci când intrase în apartament ştiuse că menajera fusese aceea care trăsese draperiile şi, deşi căzuse şi trebuise să-şi înăbuşe strigătul de groază când Annie se ridicase din spatele canapelei precum Cain, se speriase de pisică, o siameză care avea strabism şi o chema Dumpster şi pe cate o avea de o lună.
    Nu era Annie, fiindcă Annie nu fusese nicidecum o zeiţă, ci doar o femeie nebună care-l maltratase pe Paul din motive numai de ea ştiute. Annie reuşise să-şi scoată din gât majoritatea hârtiilor şi ieşise pe fereastră, în timp ce Paul dormea în baie ameţit de droguri. Se dusese în grajd şi se prăbuşise acolo. Era moartă atunci când Wicks şi McKnight o găsiseră, dar nu din cauza sufocării. De fapt murise ca urmare a fracturii craniene pe care o suferise când se lovise de muchia şemineului, şi căzuse pentru că se împiedicase. Deci, într-un fel, ea fusese ucisă de maşina aceea de scris pe care Paul o urâse atât de mult.
    Dar ea făcuse totuşi planuri în ceea ce-l privea. De data aceea n-ar fi fost de ajuns nici măcar toporul.
    Poliţiştii o găsiseră lângă coteţul scroafei Misery, ţinându-şi mâna încleştată pe mânerul ferestrăului cu lanţ.
    Dar acum totul aparţinea trecutului. Annie Wilkes se afla în mormânt. Dar, ca şi Misery Chastain, nu se odihnea în pace. În visele lui şi în fanteziile pe care le avea când era treaz, el o dezgropa neîncetat.
    Nu puteai să ucizi zeiţa. O puteai amorţi temporar cu whisky, poate, dar asta era tot.
    Se duse la bar, privi sticla, apoi se uită înapoi în locul unde erau bastoanele şi şpalturile, îi adresă sticlei un "la revedere" din priviri şi se întoarse la materialele sale.

                                                           8.

                                 Limpezeşte.

                                                          9.

                                Jumătate de oră mai târziu stătea în faţa ecranului gol stătea în faţa ecranului gol, gândindu-se că el trebuie să fie un mare amator de pedepse. Luase aspirina în locul băuturii, dar asta nu schimbase cu nimic ce urma să se întâmple acum; el va sta aici timp de cincisprezece minute sau poate jumătate de oră, privind cursorul care clipea în întuneric; apoi va opri procesorul şi o să bea paharul cu whisky.
    Numai că...
    Numai că văzuse ceva amuzant în drum spre casă şi acest ceva îi dăduse o idee. Nu una mare. Doar una mică. La urma urmelor, fusese doar un mic incident. Un ţânc care împingea un cărucior pentru cumpărături pe Strada 48, asta era tot, dar în cărucior se afla o cuşcă, iar în cuşcă era un animal blănos şi destul de mare, despre care Paul gândise la început că este o pisică. La o privire mai atentă văzuse pe spatele pisicii o bandă lată albă.
    - Puştiule, întrebase el, este cumva un sconcs?
    - Mda, spuse ţâncul şi împinsese mai repede căruciorul, îndepărtându-se. În oraş nu te opreşti ca să conversezi mult cu oamenii de pe stradă, mai ales cu un tip care arată ciudat, cu cearcăne imense sub ochi şi care şchiopătează ajutându-se cu două cârje de metal. Puştiul dăduse colţul şi dispăruse.
    Paul mersese mai departe, dorind să ia un taxi, dar doctorii îi prescriseseră să umble măcar o milă în fiecare zi, şi în momentul acela tocmai împlinea această corvoadă şi suferea ca dracu'. Şi ca să-şi mai mute gândul de la acest exerciţiu chinuitor, începuse să se întrebe de unde venea puştiul, de unde avea căruciorul de cumpărături şi, în primul rând, de unde avea sconcsul?
    Auzi un zgomot în spatele lui şi se întoarse de la ecranul gol ca s-o vadă pe Annie ieşind din bucătărie, îmbrăcată în jeanşi pulover roşu, lung, ţinând în mâini ferestrăul cu lanţ.
    Îsi închise ochii, îi deschise, văzu acelaşi vechi nimic, şi se înfurie brusc. Reveni la procesorul de cuvinte şi începu să scrie repede, aproape ciomăgind tastele.

1.

                      Ţâncul auzi un sunet în spatele clădiri şi, cu toate că se gândi imediat la şobolani, se duse oricum după colţ - era prea devreme ca să meargă acasă deoarece şcoala ar mai fi trebuit să dureze încă o oră şi jumătate, iar el chiulise încă de la pauza de prânz.
    Ceea ce văzu ghemuit acolo, lângă zid, într-o rază de lumină prăfoasă, nu era un şobolan, ci o pisică mare, neagră cu cea mai stufoasă coadă pe care o văzuse el vreodată.

                                                                     10.

                        Se opri şi, brusc, inima începu să-i bată foarte repede.
    Paulie? Poţi Tu?
    Aceasta era întrebarea la care nu avea curajul să răspundă. Se aplecă iarăşi asupra tastaturii şi după o clipă începu să lovească tastele... dar acum cu mult mai multă blândeţe.

                                                                     11.

                     Nu era o pisică.
    Eddie Desmond trăise toată viaţa în New York City, dar vizitase Grădina Zoologică Bronx, şi Cristoase, mai existau şi cărţi cu poze, nu-i aşa? Ştia ce era creatura aceea, cu toate că nu avea nici cea mai vagă idee cum ajunsese un asemenea animal lângă blocul cu apartamentele ieftine, părăsit, din East 10th Street, dar dunga lungă şi albă de pe spatele lui îl trăda imediat. Era un sconcs.
    Eddie înaintă încet spre el, târşâindu-şi picioarele prin praf.

                                                                  12.

                          Putea. Putea.
    Deci, recunoscător şi îngrozit, începu să scrie. Gaura se deschisese, iar Paul privi prin ea la perspectiva care se desfăcea acolo, inconştient de faptul că degetele lui prinseseră viteză şi că picioarele lui se aflau în acelaşi oraş dar la cinci kilometri distanţă, inconştient că plângea în timp ce scria.

                                                                   SFÂRŞIT.

Misery, Stephen King

............................................................................................
                                                        12.

                                    Asta-i doar mintea ta care încearcă să se vindece, şopti o parte din el. Dacă scapi vreodată din situaţia asta, o să te convingi până la urmă, în acelaşi mod, că nu ai avut niciodată nevoie de laba piciorului stâng - ce dracu', cinci unghii mai puţin de tăiat. Şi în zilele astea se fac minuni în ce priveşte protezele. Nu Paul, prima a fost o carte a dracului de bună şi cealaltă a fost o labă a piciorului a dracului de bună. Hai să nu ne mai păcălim singuri.
    Totuşi, o parte mai adâncă din el, bănuia că, gândind aşa, însemna ca se păcăleşte pe sine.
    Nu te mai păcăli pe tine însuţi, Paul. Spune dracului adevărul. Te MINŢI pe tine. Un tip care inventează povestiri, un tip ca acela minte pe oricine, deci acel tip nu poate niciodată să se mintă pe sine. E amuzant, dar ăsta-i adevărul. Odată ce începi acest rahat, ai putea foarte bine să-ţi acoperi maşina de scris şi să începi să studiezi pentru un atestat de agent bursier sau pentru altceva, fiindcă ai încurcat-o.
    Deci care este adevărul?
    Adevărul, dacă insişti, era următorul: clasificarea din ce în ce mai evidentă a operei sale, în articolele recenzenţilor, ca fiind a unui "scriitor popular" (care era, aşa cum o considera el, la un pas - unul mic - deasupra celei de "scriitor la comandă") îl duruse foarte rău. Nu se potrivea cu imaginea care o avea despre sine, aceea de Scriitor Serios care producea aceste romane căcăcioase doar ca să-şi finanţeze (Să sune trompetele, vă rog!) CREAŢIA ADEVĂRATĂ! O urâse el pe Misery? Chiar aşa? Dacă da, de ce îi fusese atât de uşor să pătrundă iarăşi în lumea ei? Nu, mai mult decât uşor; o binecuvântare, ca şi când ai intra într-o baie caldă cu o carte bună într-o mână şi cu o bere rece în cealaltă. Probabil că tot ce detesta el fusese faptul că figura ei de pe copertele cărţilor o eclipsase pe a sa din fotografiile de autor, nelăsându-i pe critici să realizeze că aveau de a face cu un tânăr Mailer sau Cheever - că aveau de a face aici cu un luptător de categoria grea.
    Prin urmare, nu devenise oare "ficţiunea lui serioasă" din ce în ce mai conştientă de sine, un fel de strigăt?
    Priveşte-mă! Uită-te cât de bună-i cartea! Hei, băieţi! Materialul acesta are mii de posibilităţi! Acest material conţine interludii de flux al conştiinţei! Asta-i MUNCA MEA SERIOASĂ, netrebnicilor! Să nu ÎNDRĂZNIŢI să-mi întoarceţi spatele! Să nu ÎNDRĂZNIŢI să întoarceţi spatele OPEREI MELE ADEVĂRATE! Să nu ÎNDRĂZNIŢI, că o să...
    Ce? Ce o să faci? O să le tai picioarele? O să le retezi degetele mari?
    Paul fu scuturat pe neaşteptate de un acces de tremurături. Trebuia să urineze. Apucă plosca şi reuşi să-şi facă nevoia, deşi îl duru mai tare decât înainte. Gemu în timp ce urina şi continuă să geamă pentru mult timp după aceea.
    Până la urmă, cu milă, Novrilul începu să-şi facă efectul - foarte puţin - şi el aţipi.
    Se uită la grătarul de picnic cu pleoapele grele de somn.
    Cum te-ai simţi dacă ea te-ar obliga să arzi, ÎNTOARCEREA LUI MISERY? şopti vocea din interior, iar el tresări puţin. Reîncepând să adoarmă, realiză că l-ar durea; da, l-ar durea cumplit, ar face ca durerea pe care o simţise când şi-a ars Maşini de Lux să pară doar o dâră de fum, aşa cum părea şi durerea de rinichi faţă de cea simţită când ea îi retezase piciorul cu toporul, excitându-şi autoritatea editorială asupra trupului său.
    Şi mai realiză că nu aceasta era întrebarea importantă.
    Întrebarea importantă era: ce sentimente i-ar provoca Anniei acest gest?
    Lângă grătarul de picnic era o masă. Pe ea erau câteva cutii de conserve şi recipiente.
    Unul dintre recipiente conţinea lichid pentru aprins cărbunii marca Ronson Fast-Lite.
    Ce s-ar întâmpla dacă ANNIE ar fi cea care ar urla de durere? Eşti curios cum ar suna asta? Eşti cât de puţin curios? Proverbul spune că răzbunarea este o mâncare care trebuie consumată rece, dar marca Ronson Fast-Lite încă nu se inventase când a apărut proverbul.
    Paul gândi: Arde-o de vie pe mama.
    Şi adormi. Pe faţa lui palidă şi ofilită se aşternuse un zâmbet mulţumit.

                                                                25.

                                 Când Annie se întoarse, la ora trei fără un sfert în acea după-amiază, părul ei, care era de obicei ciufulit, stătea acum pleoştit, în forma căştii pe care o purtase pe cap.
    Era tăcută, dar asta mai mult din cauza oboselii şi a gândurilor decât din vina unei depresiuni nervoase. Când Paul o întrebă dacă totul a decurs conform planului, ea aprobă.
    - Da, cred că da. Am avut ceva necazuri când am vrut să pornesc motocicleta, altfel m-aş fi întors mai repede cu o oră. Bujiile erau înfundate. Cum îţi sunt picioarele, Paul? Mai vrei o injecţie înainte să te duc sus?
    După aproape douăzeci de ore petrecute în umezeală, picioarele lui parcă erau străpunse de cuie ruginite. Avea mare nevoie de o injecţie, dar nu aici, jos. Asta nu trebuia să se întâmple.
    - Cred că mi-e bine.
    Ea se întoarse cu spatele şi se lăsă pe vine.
    - În ordine, prinde-te. Dar adu-ţi aminte ce ţi-am spus despre strângeri de gât şi alte chestii de genul ăsta. Sunt foarte obosită şi nu cred că aş reacţiona foarte bine la nişte glume proaste.
    - Se pare că mi-am epuizat rezerva de glume.
    - Bine.
    Îl ridică cu un oftat scurt, iar Paul trebui să-şi muşte buzele ca să nu urle de durere. Annie se îndreptă spre scări, cu capul uşor întors, iar el îşi dădu seama că ea se uita - probabil - la masa cu recipiente. Privirea ei fu scurtă, părând a fi întâmplătoare, dar lui Paul i se păru că a durat foarte mult şi a fost sigur că ea o să-şi dea seama că recipientul cu lichid pentru aprins cărbunii nu mai era acolo. Acum era ascuns în chiloţii lui.
    După lungi luni de zile, de când furase prima dată ceva, reuşise să-şi adune curajul ca s-o mai facă încă o dată... iar dacă mâinile ei s-ar fi mişcat în sus pe picioarele lui în timp ce urca scările, ar fi dat de ceva mai mult decât un fund fleşcăit.
    Apoi ea îşi întoarse privirea de la masă fără să-şi schimbe expresia, iar uşurarea lui fu atât de mare încât zguduiturile şi schimbările de poziţie provocate de urcarea scărilor fură aproape suportabile. Ea reuşea să-şi stăpânească foarte bine expresiile feţei atunci când dorea, dar el crezu - speră - că o păcălise.
    De data aceasta chiar o păcălise, într-adevăr.

                                                           26.

                                 - Cred că, totuşi, mi-ar face bine injecţia aia, Annie, spuse el atunci când ea îl depuse înapoi în pat.
    Annie îi studie pentru un moment faţa albă, asudată şi nebărbierită, apoi aprobă şi părăsi camera.
    El scoase numaidecât recipientul plat din chiloţi şi-l îndesă sub saltea. Nu mai pusese acolo nimic de când se petrecuse episodul cu cuţitul şi nu intenţiona să lase lichidul inflamabil mult timp acolo, dar trebuia să stea în acel loc tot restul zilei. În acea seară voia să-l pună într-o ascunzătoare mult mai sigură.
    Ea se întoarse şi îi făcu o injecţie. Apoi puse un carnet de notiţe şi câteva creioane ascuţite pe pervazul ferestrei şi împinse scaunul rulant până la pat.
    - Uite, spuse ea. Eu am de gând să dorm puţin. Dacă o să vină vreo maşină, o s-o aud. Dacă suntem lăsaţi în pace, probabil că o să dorm până mâine dimineaţă. Dacă o să vrei să te scoli şi să lucrezi, ai aici scaunul. Manuscrisul este acolo, pe podea. Sinceră să fiu, eu nu te sfătuiesc să faci asta până când nu ţi se încălzesc puţin picioarele.
    - Acum n-aş putea, dar bănuiesc că mai spre seară mă pun pe muncă. Am înţeles la ce te refereai când ai spus că suntem presaţi de timp.
    - Mă bucur, Paul. Cam de cât timp crezi că mai ai nevoie?
    - În mod normal, aş spune o lună. În ritmul în care am lucrat în ultimul timp, două săptămâni. Dacă merg cu viteză maximă, cinci zile. Sau poate o săptămână. Materialul va fi necizelat, dar va exista.
    Ea oftă şi-şi studie cu nepăsare palmele.
    - Ştiu ca va dura mai puţin de două săptămâni.
    - Aş dori să-mi promiţi ceva.
    Nu îl privea cu furie, nici eu suspiciune, doar cu puţină curiozitate.
    - Ce?
    - Să nu mai citeşti nimic până când termin.., sau până când trebuie să... ştii tu...
    - Să te opreşti?
    - Da. Până când trebuie să mă opresc. În acest fel vei citi finalul fără să fie prea fragmentat. Va avea un efect mult mai puternic.
    - Va fi unul bun, nu-i asa?
    - Da.
    Paul zâmbi.
    - Va fi ceva foarte fierbinte.

                                                                27.

                                În acea seară, pe la ora opt, se ridică grijuliu şi se aşeză în scaunul rulant. Ascultă cu atenţie dar nu auzi niciun zgomot de la etajul de sus. Nu se mai auzise nimic de când scârţâitul arcurilor îl anunţase, pe la ora patru, că Annie se băgase în pat. Ea probabil că era într-adevăr obosită.
    Paul luă lichidul inflamabil şi se deplasă în zona de lângă fereastră unde îşi amenajase tabăra intimă, scriitoricească: aici era maşina de scris cu rânjetul ei neplăcut, căruia îi lipseau trei dinţi, aici era coşul de hârtii; aici erau creioanele şi carnetele de notiţe, hârtia de scris şi grămezile de foi rescrise dintre care va folosi unele, iar celelalte vor intra în coşul de gunoi.
    Sau aşa s-ar fi întâmplat înainte.
    Aici, total invizibilă, se afla uşa spre o altă lume. Şi tot aici, gândi el, se afla propria lui fantomă, acoperită cu o serie de învelişuri, precum pozele nemişcate pe care, dacă le agiţi, îţi dau iluzia de mişcare.
    Îşi potrivi scaunul între teancurile de hârtie şi cele de notiţe cu uşurinţa unei practici îndelungate, mai ascultă o dată cu atenţie, apoi se aplecă şi ridică o şipcă de parchet, lungă de cinci degete. Acum două luni descoperise că era dezlipită şi văzuse, după praful care era depus pe ea
    (În curând o să pui şi tu de-a curmezişul ei fire de păr ca să fii sigur, gândi el), că Annie nu ştia nimic de această şipcă desprinsă. Dedesubtul ei se afla un spaţiu liber, dacă făceai abstracţie de praf şi excrementele de şoareci.
    Îndesă recipientul cu Ronson Fast în gură şi puse scândurica la loc. Avu un moment de groază când se gândi că s-ar putea să nu se mai potrivească perfect în locaş (şi Dumnezeule! ochii ei erau ai naibii de ageri!).
    Dar se potrivesc perfect.
    Paul o privi o clipă, apoi îşi deschise carnetul de notiţe, luă un creion şi găsi gaura din hârtie.
    În următoarele patru ore scrise netulburat - până când vârfurile celor trei creioane pe care ea i le ascuţise se tociră de tot - apoi se deplasă până lângă pat, se băgă în aşternut şi adormi cu mare uşurinţă.

                                                                 28.
                                                         Capitolul 37

                         Geoffrey începuse să-şi simtă braţele ca şi cum ar fi fost de tablă. Stătea de cinci minute în umbra de lângă coliba care aparţinea "Frumoasei" lui M'Chibi. Arătând mai degrabă ca o copie palidă a uriaşului circului, aşa cum stătea acolo ţinând, cufărul Baroanei în echilibru pe cap.
    Tocmai când începuse să creadă că nimic din ce ar spune Hezekiah nu l-ar putea convinge pe M'Chibi să părăsească coliba, auzi zgomotul unor mişcări.
    Geoffrey se îndepărtă şi mai mult, cu muşchii braţelor tremurându-i spasmodic. "Frumoasa" Şefului  M'Chibi era "Păstrătoarea Focului", iar înăuntru, în colibă erau mai bine de o sută de torţe, cu capetele, înmuiate într-o răşină groasă şi cleioasă. Această răşină provenea de la nişte copaci pitici care creşteau în zonă, iar Bourkaşii o numeau Uleiul-Foc sau Uleiul-Sânge-Foc. Ca toate limbile, în esenţă simple, cea a Bourkaşilor devenea câteodată ciudat de evazivă.
    Totuşi, oricum ai fi denumit substanţa, acolo erau destule torţe ca să dea foc la tot satul. Ar arde precum paiaţa lui Guy Farokes, gândi Geoffrey... dacă - asta era! - M'Chibi putea fi înlăturată din cale.
    - Nu-ţi fie frică să loveşti, Boss Ge'ff'y, spuse Hezekiah. M'Chibi, el iese afară primul, 'oare ce el omul-foc. Hezekiah, el o să ies' afară al doilea. Deci, tu nu aştepta să vezi strălucirea dintelui meu de aur! Tu sparge capul la diavolul ăla, şi a dracului de repede!
    Dar când îi auzi într-adevăr venind, Geoffrey avu un moment de îndoială, în ciuda durerii cumplite din braţe.
    Să presupunem că, doar de data asta.

                                                          29.

                               Îşi opri creionul în mijlocul cuvântului când auzi motorul unei maşini care se apropia. Era surprins cât de calm se simţea - cea mai puternică emoţie pe care o avea acum era o uşoară enervare că a fost întrerupt când începuse să plutească ca un fluture şi să înţepe ca o albină. Auzi tocurile cizmelor Anniei răpăind sacadat pe hol.
    - Pleacă de la geam.
    Faţa ei era încordată şi încruntată. Sacoşa kaki, deschisă, îi atârna pe umăr.
    - Pleacă de la geam.
    Se opri şi văzu că el deja se mutase din faţa ferestrei. Se asigură că nici unul din lucrurile lui nu rămăsese pe pervaz, apoi dădu din cap.
    - Este Poliţia Districtuală, spuse ea.
    Arăta încordată dar stăpânită. Sacoşa era astfel aşezată încât să ajungă foarte uşor la ea cu mâna dreaptă.
    - O să fii cuminte, Paul?
    - Da.
    Ochii ei îi cercetară atent faţa.
    - O să am încredere în tine, spuse ea la sfârşit şi apoi se întoarse, închise uşa, dar nu se osteni s-o încuie.
    Maşina pătrunse pe alee; duduitul uşor, parcă somnoros al imensului Playmouth 442 fiind aproape ca o emblemă sonoră. Auzi uşa de la bucătărie trântindu-se, şi îşi poziţionă scaunul destul de aproape de fereastră, astfel încât să rămână într-un unghi de umbră şi totuşi să poată observa ceea ce se întâmplă.
    Maşina de patrulare se opri lângă Annie şi motorul se stinse. Şoferul se dădu jos, şi stătea acum exact pe locul unde stătuse şi tânărul poliţist atunci când îşi rostise ultimile patru cuvinte... dar aici se sfârşea orice asemănare între cei doi.
    Primul fusese un tânăr abia ieşit din adolescenţă, un poliţai novice care încerca să pară dur şi care căuta urmele de mult şterse ale unui scriitor nebun, care-şi avariase maşina şi apoi sau se afundase în păduri ca să moară, sau fugise de toată porcăria, făcând autostopul.
    Poliţaiul care se profila acum din spatele roţii automobilului de patrulare avea în jur de patruzeci de ani, un individ cu nişte umeri cam cât o bârnă de hambar. Chipul lui era un pătrat de granit, cu câteva linii înguste gravate pe lângă ochi şi la colţurile gurii. Annie era o zdrahoană, dar pe lângă omul ăsta părea aproape mititică.
    Mai exista încă o diferenţă. Poliţistul pe care-l omorâse Annie fusese singur. Pe cealaltă usă a automobilului cobora acum un om îmbrăcat în haine obişnuite, mic de statură, cu umerii căzuţi şi cu păr blond, lins.
    David Şi Goliat, gândi Paul. Mutt şi Jeff. Isuse!
    Poliţistul în haine de stradă înconjură maşina cu paşi mărunţi. Chipul lui arăta bătrân şi obosit, faţa unui om pe jumătate adormit... cu excepţia ochilor de un albastru şters. Ochii îi erau foarte vioi, iscoditori. Paul se gândi că acesta s-ar mişca foarte repede.
    Se legitimară în faţa lui Annie, după care ea le spuse ceva, întâi privind în sus ca să vorbească cu Goliat, apoi întorcându-se pe jumătate ca să-i răspundă lui David. Paul se întreba ce s-ar întâmpla dacă ar sparge iar fereastra şi ar striga după ajutor. Se gândea că şansele erau probabil opt la zece ca ei s-o poată învinge pe Annie.
    O, ea era iute, dar poliţistul înalt părea a fi şi mai iute, în ciuda dimensiunilor sale, şi destul de puternic ca să poată smulge din rădăcini nişte copaci de înălţime mijlocie cu mâinile goale. Umbletul stângaci al celui în haine de stradă ar fi putut să fie tot atât de trucat ca expresia lui somnolentă. Se gândi că ar putea s-o învingă... cu excepţia faptului că ce-i va surprinde pe ei nu va fi o surpriză pentru ea, iar asta-i dădea ei o şansă în plus.
    Haina celui în haine de stradă era închisă la toţi nasturii, în ciuda căldurii. Dacă ea-l dovedea mai întâi pe Goliat, atunci ar putea să-i tragă lui David un glonţ în faţă, înainte ca acesta să-şi poată deschide haina aia afurisită şi să-şi scoată pistolul. Mai mult decât orice, haina aceea închisă la nasturi sugera că Annie avusese dreptate: până acum era doar o verificare de rutină.
    Până acum.
    Ştii, nu l-am ucis eu. TU l-ai omorât. Dacă ţi-ai fi ţinut gura, l-aş fi expediat de aici. Ar fi viu şi acum...
    Şi oare el a crezut? Nu, bineînţeles că nu. Dar încă mai stăruia acel moment puternic, dureros al vinovăţiei - ca o înjunghietură scurtă. Avea el de gând să-şi ţină gura închisă pentru că existau două şanse din zece ca ea să-i lichideze şi pe aceştia doi dacă el o va deschide?
    Vinovăţia îl înjunghie din nou fulgerător, apoi dispăru. Răspunsul la această întrebare era tot nu.
    Ar fi fost frumos să se poată mândri cu asemenea motivaţii generoase, dar nu era adevărul. Realitatea era simplă: el voia să se ocupe singur de Annie Wilkes.
    Ei pot doar să te bage în închisoare, căţea ce eşti, gândi el.
    Eu ştiu cum să te lovesc.

                                                             30.

                                   Bineînţeles, exista posibilitatea ca ei să miroasă ceva suspect. Munca lor, la urma urmelor, era să prindă şobolani, şi ei cunoşteau cu siguranţă trecutul Anniei Wilkes. Dacă asa se vor desfăşura lucrurile, asta va fi... dar el se gândea că Annie va reuşi şi de această dată să se strecoare pe lângă oamenii legii.
    Paul bănuia că deja ştia atât cât avea nevoie să cunoască din ce se întâmplase. Annie ascultase cu asiduitate radioul de când se trezise din somnul lung, iar dispariţia poliţistului, al cărui nume fusese Duane Kushner, fusese foarte pe larg comentată de mass-media. Faptul că el se aflase în căutarea urmelor unui scriitor de succes, pe nume Paul Sheldon, fusese amintit. Dar dispariţia lui nu fusese pusă în legătură, nici măcar sub formă speculativă, cu dispariţia lui Paul. Nu încă, cel puţin.
    Torentele de primăvară împinseseră Camaro-ul lui cam cinci mile la vale. Ar fi putut să stea nedescoperit acolo în pădure încă o lună sau încă un an, dacă n-ar fi fost o mică coincidenţă. Câteva elicoptere de patrulare ale Gărzii Naţionale, trimise să facă o cercetare de rutină împotriva cultivatorilor de droguri (căutând lanuri ale cultivatorilor de marihuana din munţi, cu alte cuvinte), observaseră o rază de soare care se reflectase pe rămăşiţele parbrizului Camaro-ului şi aterizaseră într-un luminiş din apropiere, ca să cerceteze mai îndeaproape.
    Efectivele grave ale accidentului fuseseră estompate de izbiturile violente pe care le primise Camaro-ul în peregrinarea spre punctul final. Dacă maşina mai avea cumva urme de sânge care fuseseră dezvăluite de analiza criminalistică (dacă se făcuse vreo analiză criminalistică), la radio oricum nu se spusese aşa ceva. Paul ştia că şi cea mai amănunţită cercetare va da la iveală prea puţine urme de sânge - maşina lui fusese aproape toată primăvara spălată de torentele de zăpadă topită.
    Iar în Colorado atenţia şi preocuparea fuseseră concentrate cu precădere asupra poliţistului Duane Kushner - după cum, bănuia el, confirma şi prezenţa acestor doi vizitatori. Până acum toate speculaţiile fuseseră centrate în jurul a trei activităţi ilicite: fabricarea ilegală de alcool, marihuana şi cocaina. Părea probabil că Kushner a dat din întâmplare peste o distilerie sau peste un depozit de droguri, în timp ce căuta urmele lăsate de scriitorul ageamiu. Şi, în timp ce speranţa de a-l găsi în viaţă pe poliţist începea să se spulbere, începuseră să apară întrebări. De ce, în primul rând, fusese trimis singur acolo? Iar acestea deveneau din ce în ce mai vehemente - şi cu toate că Paul se îndoia că Statul Colorado are atâţia bani încât să-şi permită să finanţeze un sistem de patrulare în doi. Acum, în mod evident, periau zona în pereche ca să-l găsească pe Kushner. Nu-şi mai asumau riscuri.
    Acum Goliat arătă spre casă. Annie ridică din umeri şi clătină din cap. David spuse ceva. După o clipă ea aprobă şi îi conduse de-a lungul potecii spre usa de la bucătărie. Paul auzi balamalele scârţâind, apoi intrară.
    Zgomotul făcut de atâţia paşi acolo era înfricoşător, aproape ca o profanare.
    - Cam pe la ce oră a venit el aici? întrebă Goliat.
    Trebuia să fie Goliat. Avea o voce tunătoare cu accent de Midwest, îngroşată de ţigări.
    - Pe la patru, spuse Annie. Cam aşa.
    Ea tocmai terminase de tuns iarba şi nu purtase ceasul la mână. Fusese infernal de cald; asta-şi aducea foarte bine aminte.
    - Cât de mult a stat, doamnă Wilkes?, întrebă David.
    - Domnişoara Wilkes, dacă nu vă supăraţi.
    - Scuzaţi-mă.
    Annie spuse că nu poate să-şi dea seama cu precizie cât de mult a stat, doar că nu a fost foarte mult. Poate cinci minute.
    - V-a arătat o fotografie?
    - Da, spuse Annie, de asta a venit.
    Paul se minună cât de stăpână pe sine părea, cât de binevoitoare.
    - Şi l-aţi văzut pe omul din fotografie?
    Annie zise că bineînţeles, era Paul Sheldon, îl recunoscuse imediat.
    - Am toate cărţile lui. Îmi plac foarte mult. Asta l-a dezamăgit pe ofiţerul Kushner. Mi-a spus că dacă aşa stau lucrurile probabil că ştiu ce spun. Arăta foarte descurajat. Şi foarte încins.
    - Mda, a fost într-adevăr o zi foarte călduroasă, spuse Goliat.
    Iar Paul se alarmă de cât de aproape părea să fie vocea lui. În salon? Da, cu certitudine în salon.
    Mare sau nu, tipul se mişca aidoma unui afurisit de linx. Când Annie răspunse, şi vocea ei era mai aproape. Poliţiştii se mutaseră în salon. Ea îi urma. Nu îi invitase acolo, dar ei intraseră oricum. Aruncau o privire.
    Cu toate că sciitorul ei domestic se afla acum la mai puţin de treizeci şi cinci de picioare depărtare, vocea lui Annie rămânea controlată.
    Îl întrebase aşadar dacă dorea să intre şi să bea cafea de la gheaţă, dar el spusese că nu poate. Deci îl întrebase dacă nu doreşte să ia cu el o sticlă rece de...
    - Vă rog să nu spargeţi asta, se întrerupse Annie, vocea ei ascuţindu-se. Ţin la lucrurile mele, iar unele dintre ele sunt foarte fragile.
    - Scuzaţi-mă, doamnă.
    Acela trebuia să fi fost David, vocea lui joasă şi şoptită, umilă şi puţin uimită. Acel ton în glasul unui poliţist ar fi fost amuzant în alte circumstanţe, dar acestea nu erau "alte circumstanţe" şi Paul nu era amuzat.
    Şedea încordat cu mâinile încleştate pe braţele scaunului rulant auzind sunetul scurt când micul obiect a fost pus jos cu grijă (poate pinguinul pe blocul lui de gheaţă). Şi-o imagină pe ea agitând sacoşa kaki. Aşteaptă ca unul dintre poliţişti - probabil Goliat - s-o întrebe ce dracu este acolo înăuntru.
    Atunci ar începe împuşcăturile.
    - Ce spuneaţi? întrebă David.
    - Că l-am întrebat dacă nu doreşte să ia cu el un Pepsei rece de la frigider, fiindcă era o zi atât de călduroasă. Le ţin chiar lângă cutia congelatorului, şi asta le răceşte cel mai tare, fără să le îngheţe. Mi-a spus că ar fi foarte amabil din partea mea. Era un băiat foarte politicos. De ce l-au lăsat pe un băiat atât de tânăr să patruleze singur?
    - A băut Pepsi-ul aici? întrebă David, ignorând întrebarea ei.
    Vocea lui se auzea şi mai aproape. Traversase salonul. Paul nu trebui să-şi închidă ochii ca să şi-l imagineze stând acolo, uitându-se de-a lungul holului scurt care trecea pe lângă baie şi se termina în camera de oaspeţi.
    Paul stătea încordat şi ţeapăn, pulsul bătându-i rapid în artera de la gât.
    - Nu, spuse Annie, mai stăpânită ca niciodată. A luat-o cu el. A spus că trebuie să meargă mai departe.
    - Ce este acolo? întrebă Goliat. Se auziră două bocănituri de tocuri, sunetul fiind puţin spart atunci când el păşi de pe covorul din salon pe parchetul neacoperit din hol.
    - O baie şi un dormitor de rezervă. Dorm câteodată acolo când este foarte cald. Aruncaţi o privire, dacă doriţi, dar vă asigur că nu l-am legat acolo de pat pe poliţistul vostru.
    - Nu, doamnă, sunt sigur că nu, spuse David, şi lucru uimitor, paşii şi vocile lor începură să se îndepărteze iarăşi spre bucătărie.
    - Părea agitat în timp ce a fost aici?
    - Chiar deloc, spuse Annie. Doar încălzit şi descurajat.
    Paul începuse să respire iar.
    - Preocupat de ceva?
    - Nu.
    - A spus unde pleacă mai departe?
    Cu toate că în mod sigur poliţiştii nu au perceput ezitarea scurtă, urechea versată a lui Paul o sesiză - în acea întrebare se putea ascunde o capcană, o cursă care s-ar putea închide brusc, după o scurtă întârziere.
    - Nu, spuse ea până la urmă, cu toate că s-a dus spre vest, deci ea a tras concluzia că el trebuie să se fi îndreptat spre Drumul Springer şi cele câteva ferme care erau acolo.
    - Mulţumim, doamnă pentru cooperarea dumneavoastră, spuse David. S-ar putea să fie nevoie să mai trecem pe la dumneavoastră.
    - În ordine, spuse Annie. Oricând doriţi. Îmi pare bine să mai văd oameni.
    - Vă supăraţi dacă aruncăm o privire în grajdul dumneavoastră? întrebă abrupt Goliat.
    - Deloc. Doar să-i spuneţi "bună ziua" când intraţi.
    - Cui, doamnă? întrebă David.
    - Lui Misery! răspunse Annie. Scroafa mea!

                                                                31.

                                  Ea stătea în cadrul uşii, privindu-l fix, atât de fix, încât începu să-şi simtă faţa cum se încălzeşte şi presupuse că s-a îmbujorat. Poliţiştii plecaseră în urmă cu cincisprezece minute.
    - Vezi vreo stafie? o întrebă el până la urmă.
    - De ce n-ai tras un chiot?
    Amândoi poliţiştii o salutaseră la plecare, scoţându-şi pălăria, dar nici unul dintre ei nu zâmbise. Şi în ochii lor existase o expresie pe care Paul putuse s-o observa chiar şi din unghiul îngust oferit de colţul ferestrei.
    Ei ştiau cine era ea, chiar foarte bine.
    - Mă tot aşteptam să zbieri. S-ar fi năpustit asupra mea năprasnic.
    - Poate. Sau poate că nu.
    - Dar de ce n-ai făcut-o?
    - Annie, dacă-ţi petreci toată viaţa gândindu-te la cele mai rele locuri pe care ţi le poţi imagina că se vor întâmpla, cu siguranţă că de câteva ori o să te înşeli.
    - Nu face pe deşteptul cu mine!
    El văzu că în spatele pretinsei impasivităţi, ea era foarte dezorientată. Tăcerea lui nu se potrivise în imaginea pe care şi-o formase ea despre viaţă ca fiind un fel de Mare Meci de Box: Cinstita Annie contra acelei eterne, de două ori odioase tagme a împieliţaţilor Cockadoodie.
    - Cine face pe deşteptul? Ţi-am spus că am de gând să-mi ţin gura închisă şi aşa am făcut. Vreau să-mi termin cartea în pace. Şi doresc s-o termin pentru tine.
    Ea îl privi cu incertitudine, dorind să-l creadă, fiindu-i frică să-l creadă... şi până la urmă crezându-l. Şi chiar avea dreptate să-l creadă, fiindcă el spunea adevărul.
    - Atunci, apucă-te de treabă, spuse ea blând. Apucă-te chiar acum. Ai văzut cum s-au uitat la mine.

                                                             32.

                                În următoarele două zile viaţa se desfăşură ca şi înainte de venirea lui Duane Kushner; aproape că puteai să crezi că poliţistul Duane Kushner nu existase niciodată. Paul scrise aproape constant. Deocamdată renunţase la maşina de scris. Annie o pusese pe şemineul de sub poza Arcului de Triumf, fără să facă niciun comentariu.
    În acele două zile el umplu trei carnete de notiţe. Îi mai rămăsese unul singur. Când îl termină şi pe acela, continuă pe carneţele. Ea ascuţea duzina de creioane Berol Black Warrior, el le tocea, iar Annie le ascuţea din nou. Creioanele se scurtau fără încetare, în timp ce el stătea lângă fereastră, în bătaia soarelui, aplecat, câteodată scărpinând absent cu degetul mare de la piciorul drept, locul unde ar fi trebuit să-i fie talpa stângă, privind între timp prin gura de hârtie. Se deschisese iarăşi larg, iar cartea se precipita spre deznodământ, aşa cum se întâmplă doar la cele mai bune, de parcă era purtata pe o sanie cu reacţie. El vedea totul cu mare claritate - trei grupuri care o căutau cu înverşunare pe Misery prin pasajele crenelate din spatele frunţii idolului, două dorind s-o ucidă, al treilea - constituit din Ian, Geoffrey şi Hezekiah - încercând s-o salveze... În timp ce jos, satul Bourkaşilor ardea, iar sătenii se strânseseră la punctul de ieşire - urechea stângă a idolului - ca să masacreze pe oricine ar fi ieşit de acolo viu.
    Această stare de captare hipnotică fu brutal întreruptă, dar nu destrămată, când, în a treia zi de la vizita lui David şi Goliat, un furgonet crem, marca Ford, pe care era scris KTKA/Grand Junction intră pe alee. Era plină de echipament video.
    - O, Dumnezeule! spuse Paul consternat, undeva între amuzament, uimire şi teroare. Ce dracu-i prostia asta?
    Duba abia se oprise când uşa din spate se deschise brusc şi un tip îmbrăcat în pantaloni de camuflaj şi un tricou "cap-de-mort" sări din ea. Într-o mână ţinea ceva ca un pistol mare şi negru iar, pentru o clipă de groază, Paul crezu că era o armă pentru gaze lacrimogene. Apoi tipul o ridică la umăr şi o roti spre casă, iar Paul văzu că era o minicameră. Din faţă cobora o femeie tânără, drăguţă, aranjându-şi părul blond şi oprindu-se pentru o privire asupra machiajului ei în oglinda retrovizoare, înainte de a se apropia de camera-man.
    Ochiul lumii exterioare, care o slăbise din vedere în ultimii ani pe Lady Dragon, se reîntorsese răzbunător.
    Paul se trase repede înapoi, sperând că a făcut asta la timp.
    Ei bine, dacă vrei să ştii asta. cu siguranţă, trebuie doar să urmăreşti ştirile de la ora şase, gândi el şi fu nevoit să-şi ducă ambele mâini la gură ca să-şi înfrâneze chicotelile.
    Uşa de la bucătărie se deschise brusc şi se trânti.
    - Plecaţi dracului de aici! strigă Annie. Căraţi-vă de pe proprietatea mea!
    Vag:
    - Domnişoară Wilkes, dacă ne-aţi putea acorda doar câteva...
    - Puteţi primi câteva încărcături duble din puşca de vânătoare, direct pe gaura curului, dacă nu vă căraţi de aici!
    - Domişoară Wilkes, sunt Glenna Roberts de la KTKA...
    - Nu-mi pasă nici dacă eşti John Q. Jesus Johnnycake Christ de pe planeta Marte! Căraţi-vă de pe pământul meu sau sunteţi MORŢI!
    - Dar...
    - BUMM!
    Oh, Annie, o Isuse, Annie a ucis-o pe reportera aia stupi...
    Se duse înapoi la fereastră şi aruncă o privire afară. Nu avea încotro - trebuia să vadă. Imediat îl cuprinse un val de uşurare. Annie trăsese în aer. Acest avertisment se părea că-şi făcuse foarte bine efectul.
    Glenna Roberts se repezi să urce în dubă, alergând aplecat şi cu capul în jos. Cameraman-ul îndreptase aparatul de filmat spre Annie; Annie îndreptă puşca spre el; camera-man-ul, ajungând la concluzia că ţine mai mult să rămână în viaţă decât s-o filmeze pe Lady Dragon, se retrase imediat spre uşa din spate a dubei. Înainte de a reuşi el să închidă uşa, maşina deja pornise, retrăgându-se cu spatele pe alee.
    Annie îi privi plecând, ţinând puşca într-o mână, apoi se întoarse lent în casă. El auzi zgomotul atunci când ea aşeză puşca pe masă. Ea veni în camera lui Paul. Arăta mai rău decât oricând; trasă la faţă şi palidă, cu ochii foarte agitaţi.
    - S-au întors, şopti ea.
    - Linişteşte-te.
    - Ştiam că împeliţaţii aia vor reveni. Şi acum s-a întâmplat.
    - Au plecat Annie. Tu i-ai obligat să plece.
    - Niciodată nu renunţă. Cineva le-a spus că poliţistul ăla a fost la Lady Dragon acasă înainte să dispară. Deci au venit.
    - Annie...
    - Ştii ce vor ei? întrebă ea.
    - Bineînţeles. Am avut de a face cu presa. Vor ce au dorit întotdeauna - ca tu să faci vreo greşeală în timp ce merge aparatul şi cineva să le dea mulţi bani pe film. Dar, Annie, trebuie să te li..
    - Asta doresc ei, spuse ea şi îşi ridică mâna la frunte. Apoi o trase brusc în jos, lăsând în urmă patru zgârieturi însângerate.
    Sângele îi curgea pe sprâncene, în ochi, pe obraz.
    - Annie! încetează!
    - Şi asta!
    Se pălmui pe obrazul stâng, cu palma stângă, destul de tare ca să lase urme.
    - Şi asta!
    Urmă obrazul drept, chiar mai tare, până la sânge.
    - ÎNCETEAZĂ! strigă el.
    - Asta doresc ei! ţipă ea.
    Îşi ridică mâinile şi le puse pe răni, acoperindu-le. Apoi îşi îndreptă spre el pentru o clipă, palmele mânjite de sânge. După care se repezi afară din cameră.
    După mult, mult timp, Paul se reapucă de scris. La început a mers încet - imaginea Anniei maltratându-se îi revenea mereu în minte - şi se gândi că era inutil, că ar fi mai bine să pună punct lucrului în ziua aceea. Dar mai apoi intriga îl prinse şi el căzu iarăşi prin gaura din hârtie.
    Asa cum se întâmpla mereu în aceste zile, el se lăsă atras acolo cu un sentiment de binecuvântată uşurare.

                                                                           33.

                                          A doua zi veniră alţi poliţişti: de această dată mocofani de la secţia locală. Aduseseră cu ei şi un ins slăbuţ cu servietă, care pesemne conţinea o maşină de stenodactilografiat.
    Annie stătu de vorbă cu ei pe alee, cu o faţă inexpresivă. Apoi îi conduse în bucătărie.
    Paul şedea liniştit, cu un carneţel în poală (îşi consumase seară trecută ultimul carnet de notiţe) şi asculta vocea Anniei, când aceasta îşi dicta declaraţia care conţinea tot ce le spusese lui David şi Goliat cu patru zile în urmă. Nu era nimic altceva, bănuia Paul, decât o pură hărţuială.
    Fu amuzat şi îngrozit când realiză că îi era puţin milă de Annie.
    Poliţistul din Sidewinder care conducea interogatoriul începuse prin a-i spune Anniei că, dacă dorea, putea să-şi cheme un avocat. Annie refuză şi îşi înşiră simplu povestea. Paul nu reuşi să descopere nicio neconcordanţă.
    Au stat în bucătărie o jumătate de oră. Spre sfârşit unul dintre ei a întrebat-o pe Annie cum căpătase zgârieturile acelea urâte de pe frunte.
    - Le-am făcut noaptea, spuse ea. Am avut un coşmar.
    - Despre ce era vorba?
    - Am visat că oamenii şi-au adus aminte de mine după toţi aceşti ani şi au început să vâneze aici, spuse Annie.
    Când au plecat, Annie veni în camera lui. Faţa ei era pământie, răvăşită şi arăta bolnavă.
    - Locul ăsta parcă a devenit Gara Grand Central, spuse Paul.
    Ea nu zâmbi.
    - Cât mai ai?
    El ezită, se uită la teancul de foi dactilografiate peste care erau aşezate carnetele de notiţe şi apoi din nou la Annie.
    - Două zile, zise el, poate trei.
    - Data viitoare, când vor veni, or să aibă cu ei mandatul de perchiziţie, spuse ea şi plecă înainte ca el să-i poată răspunde.

                                                                     34.

                                       În seara aceea  ea intră în cameră pe la ora doisprezece fără un sfert şi spuse:
    - Ar fi trebuit să fii de o oră în pat, Paul.
    El îşi ridică privirea, trezit din visul adânc al povestirii.
    Geoffrey - care se dovedise a fi eroul principal al romanului - tocmai ajunsese în faţă în faţă cu hidoasa regină a albinelor, cu care va trebui să se bată până la moarte pentru viaţa lui Misery.
    - Nu contează, spuse el. O să mă culc în curând. Câteodată, trebuie să aşterni ideile pe hârtie pentru că altfel le pierzi.
    Îşi scutură mâna, care i se umflase şi zvâcnea. O excrescenţă tare, jumătate bătătură, jumătate băşică, îi apăruse pe degetul mijlociu, acolo unde creionul crea o presiune constantă. Avea la dispoziţie pilulele care-i astâmpărau durerea, dar care, i-ar fi înceţoşat mintea.
    - Tu crezi că-i bună, nu-i aşa? întrebă ea încet. Cu adevărat bună. N-o mai scrii doar pentru mine, nu-i aşa?
    - O, nu, spuse el. Pentru o clipă fusese tentat să mai adauge ceva - să-i spună: N-a fost nicodată pentru tine, Annie, sau pentru toţi ceilalţi care-şi semnează scrisorile "Cel mai înfocat admirator al tău". În secunda în care începi să scrii, toţi ceilalţi oameni se află la celălalt capăt al galaxiei sau în altă parte.
    N-am scris niciodată pentru fostele mele neveste sau pentru mama mea, sau pentru tatăl meu. Motivul pentru care aproape întotdeauna autorii scriu o dedicaţie pe carte, Annie, este acela că egoismul lor îi înspăimântă chiar şi pe ei până la urmă.
    Dar n-ar fi fost înţelept să-i spună ei aşa ceva.
    Scrise până când spre răsărit, începură să mijească zorile, apoi căzu în pat şi dormi patru ore. Visele au fost confuze şi neplăcute. Într-unul dintre ele, tatăl Anniei urca nişte scări lungi. În braţe ducea un coş plin cu tăieturi din ziare. Paul încerca să-l strige, să-l avertizeze, dar, de fiecare dată când deschidea gura, reuşea doar să scoată un enunţ foarte logic - deşi acest paragraf era de fiecare dată altul, totdeauna începea cu: "Într-o zi, cam la o săptămână după...".
    Apoi Annie Wilkes, ţipând, alergând pe hol, cu mâinile întinse ca să-i aplice tatălui ei impulsul fatal... dar ţipetele ei se transformau într-un zumzet straniu, iar corpul ei se zvârcolea şi se agita, transformându-se sub fusta şi puloverul împletit. Fiindcă Annie devenea albină.

                                                                      35.

                                      În decursul zilei următoare nu veni nimeni din partea autorităţilor, dar o sumedenie de oameni trecură pe acolo. Amatori de senzaţii tari. Una dintre maşini era plină cu adolescenţi. Când cotiră pe alee ca să întoarcă maşina, Annie ieşi grăbită afară şi urlă la ei să plece de pe proprietatea ei înainte să-i împuşte ca pe nişte câini vagabonzi ce erau.
    - Du-te dracului, Lady Dragon! strigase unul dintre ei.
    - Unde l-ai îngropat? zbieră altul în timp ce maşina se îndrepta într-un nor de praf.
    Un ai treilea aruncă o sticlă de bere. În timp ce maşina se îndepărtă, Paul reuşi să vadă abţibildul de pe parbrizul din spate. Pe el scria SPRIJINIŢI DRACII ALBAŞTRI DIN SIDEWINDER.
    O oră mai târziu o văzu pe Annie trecând furioasă prin faţa ferestrei, punându-şi nişte mănuşi de lucru în timp ce se îndrepta spre garaj. Puţin mai târziu ieşi de acolo ţinând în mâjni lanţul. Între zalele lui mari intercalase sârmă ghimpată. Când această împletitură ţeapănă fu fixată de-a curmezişul aleii, se căută în buzunare şi scoase câteva cârpe roşii. Le ataşă de lanţ ca să-l facă mai vizibil.
    - N-o să-i împiedice pe poliţişti să vină - spuse ea când intră în casă - dar o să-i ţină la distanţă pe ceilalţi împieliţaţi.
    - Da.
    - Mâna ta... pare umflată.
    - Da.
    - Nu-mi face plăcere să devin o pacoste, Paul, dar...
    - Mâine, spuse e.
    - Mâine? Adevărat?
    Se însenină dintr-o dată.
    - Da, aşa cred. Probabil în jur de ora şase.
    - Paul, este minunat! Să încep să citesc de acum, sau...
    - Aş prefera să aştepţi.
    - Atunci aşa o să fac.
    Acea expresie blândă, duioasă i se ivise iarăşi în ochi. El începuse s-o urască şi mai profund, când arăta aşa.
    - Te iubesc, Paul. Ştii asta, nu-i aşa?
    - Da, spuse el, ştiu!
    Şi se aplecă iarăşi asupra carneţelului.

                                                                 36.

                                        În seara aceea ea îi aduse pilula de  Keflex - infecţia urinară pe care o făcuse  începuse să se vindece, dar foarte greu - şi un vas cu gheaţă. Aşeză un prosop frumos împăturit lângă el şi plecă fără să spună un cuvânt.
    Paul puse creionul jos - trebui să-şi folosească mâna stângă ca să-şi îndrepte degetele de la dreapta - şi îşi afundă mâna în gheaţă. O ţinu acolo până nu mai simţi aproape nimic. Când o scoase, umflătura parcă se mai retrăsese puţin. Înfăşură prosopul în jurul mâinii şi rămase aşa, uitându-se la întunericul de afară, până când pielea începu să-l furnice. Puse prosopul la o parte, îşi flexionă un timp degetele (primele mişcări îl făcură să se strâmbe de durere, dar mâna începu apoi să se dezmorţească), şi apoi reîncepu să scrie.
    În zori se deplasă încetişor până la pat, se strecură în el şi adormi imediat. Visă că s-a rătăcit într-o furtună de zăpada; doar că nu era zăpadă. Erau foi de hârtie care zburătăceau peste tot, distorsionând totul, şi fiecare pagina era scrisă la maşină, iar toate t-urile n-urile şi e-urile lipseau. Şi înţelese că dacă el va mai trăi când urgia va înceta, va trebui să le completeze pe toate de unul singur, descifrând cuvintele care abia se distingeau.

                                                                    37.

                                        Se trezi în jurul orei unsprezece, iar Annie, imediat când îi auzi primele mişcări, veni să-i aducă un suc de portocale, pilulele şi o farfurie cu supă de pui. Clocotea de emoţie:
    - Astăzi este o zi foarte importantă, Paul, nu-i aşa?
    - Da.
    Încercă să ridice lingura cu mâna dreaptă şi nu reuşi. Era greoaie şi roşie, atât de umflată încât pielea devenise lucioasă. Când încercă să-şi îndoaie degetele, o simţi de parcă ar fi avut în ea sârme de metal. Ultimele zile, gândi el, fuseseră ca o sesiune de autografe, de coşmar, interminabilă.
    - O, biata ta mână! strigă ea. O să-ţi mai aducă o pilulă! Acum, imediat.
    - Nu. Aceasta-i sprintul final! Vreau să am mintea limpede pentru el.
    - Dar nu poţi să scrii cu mâna, în halul ăsta.
    - Nu, aprobă el. Mâna este ca şi moartă. O să-l termin pe copilaşul ăsta aşa cum l-am început - cu Royalul. Opt sau zece pagini vor fi de ajuns. Cred că o să mă pot descurca cu toate t-urile, n-urile şi e-urile.
    - Ar fi trebuit să-ţi iau altă maşină, spuse ea.
    Părea că-i pare într-adevăr rău; avea lacrimi în ochii. Paul se gândi că asemenea momente, erau cele mai îngrozitoare, deoarece el o vedea atunci pe femeia care ar fi fost Annie Wilkes dacă ar fi primit o educaţie bună, sau dacă substanţele produse de micile glande din ea ar fi fost mai puţin otrăvitoare. Sau şi una şi alta.
    - Am făcut o boacănă. Îmi este greu să recunosc, dar este adevărat. S-a întâmplat aşa, pentru că n-am vrut să recunosc că femeia aia, madam Dartmonger, m-a păcălit. Îmi pare rău, Paul. Biata ta mână.
    O ridică, blândă precum Niobe lângă havuz, şi o sărută.
    - Lasă, e-n ordine, spuse el. O să ne descurcăm, Ducky Daddles şi cu mine. Îl urăsc. Dar ceva mă face să cred că şi el mă urmăreşte pe mine, deci bănuiesc că suntem chit.
    - Despre cine vorbeşti?
    - Royalul. L-am poreclit după un personaj din desenele animate.
    - Oh...
    Ea începu să se îndepărteze. Să se stingă. Să iasă din priză. El o aşteptă răbdător să se întoarcă la realitate, mâncându-şi supa între timp, ţinând neîndemânatic lingura între degetele mâinii stângi.
    Până la urmă ea îşi reveni şi îl privi, zâmbind radioasă ca o femeie care se trezeşte şi realizează că ziua va fi frumoasă.
    - Ai terminat supa? Dacă da, am pregătit ceva special.
    El îi arătă farfuria pe fundul căreia mai rămăseseră doar câteva pete de grăsime.
    - Vezi ce Albină-Lucrătoare harnică sunt eu, Annie? spuse el fără nicio urmă de zâmbet.
    - Eşti cea mai bună Albină-Lucrătoare care-a existat vreodată, Paul, şi o să primeşti un şir întreg de stele de aur! De fapt... aşteaptă! Aşteaptă şi o să vezi!
    Pleacă, lăsându-l pe Paul să privească mai întâi la calendar şi apoi la Arcul de Triumf. Se uită la tavan şi văzu C-urile înseriate valsând ameţitor de-a lungul tencuielii. La urmă se uită la maşina de scris şi la masivul şi dezordonatul teanc de file al manuscrisului.
    La revedere la toate, gândi el la întâmplare, chiar în clipa în care Annie intră ca o furtună în cameră aducând o altă tavă. Pe ea erau patru farfurii: pe una felii de lămâie, ouă fierte pe alta, şi pe a treia pâine prăjită. În mijloc era o farfurie mare, iar pe ea se afla un imens morman de icre negre.
    - Nu ştiu dacă îţi place chestia asta sau nu, spuse ea timid. Nici măcar nu ştiu dacă-mi place mie. N-am mâncat niciodată.
    Paul începu să râdă. Râsul îi provoca dureri de şale, la picioare şi chiar la mână; în curând îl vor durea probabil şi mai tare, fiindcă Annie era îndeajuns de paranoică încât să creadă că dacă cineva râdea, atunci înseamnă că râde de ea.
    Dar nu se putea opri totuşi. Râse până când se înecă şi începu să tuşească, cu obrajii roşii şi cu lacrimile curgându-i pe la colturile ochilor. Femeia îi tăiase piciorul cu un topor şi degetul cu un cuţit electric, iar acum era aici, cu un morman de caviar atât de mare, încât s-ar putea îneca cu el şi un mistreţ african.
    Şi, ca un miracol, nu se aşternu pe faţa ei acea expresie întunecată de crevasă.
    În schimb, începu să râdă odată cu el.

                                                                     38.

                                        Caviarul, se presupune, face parte dintre acele articole gastronomice pe care ori le iubeşti, ori le deteşti, dar Paul nu simţise niciodată nici una, nici alta. Dacă zbura cu avionul la clasa I şi stewardesa îi punea în faţă o farfurioară cu caviar, o mânca şi apoi uita că există pe lumea asta ceva cu numele ăsta, până data următoare, când o altă stewardesă îi punea în faţă acelaşi lucru. Dar acum mânca înfometat, cu tot ce mai era pe lângă, de parcă ar fi descoperit pentru prima dată în viaţa marele deliciu al acestui produs culinar.
    Anniei nu-i plăcu deloc. Ciuguli din felia de pâine prăjită, pe care pusese o linguriţă de caviar, se strâmbă dezgustată şi o lăsă jos. Dar Paul înfulecă cu un entuziasm neabătut. Într-un sfert de oră, mâncase jumătate din Muntele Beluga. Râgâi, îşi duse mâna la gură şi privi vinovat spre Annie, care izbucni iarăşi în hohote de râs.
    Cred că o să te ucid, Annie, gândi el şi îi aruncă un zâmbet afectos. Chiar aşa o să fac. S-ar putea să mor şi eu, odată cu tine - probabil că, de fapt, aşa se va întâmpla - dar o să plec pe lumea cealaltă cu burta plină de caviar. Nu e chiar cel mai rău.
    - A fost excelent, dar nu mai pot să iau nici măcar o înghiţitură, spuse el.
    - Probabil că ţi s-ar face rău, zise ea. Chestia asta e foarte săţioasă.
    Zâmbi.
    - Mai am încă o surpriză. Am o sticlă de şampanie. Pentru mai târziu... când termini cartea. Se numeşte Dom Perignon. Costă şaptezeci şi cinci dolari! pentru o singură sticlă! Dar Chuckie Yoder, vânzătorul de la raionul de băuturi, spune că-i cea mai bună care există.
    - Chuckie Yoder are dreptate, spuse Paul, gândindu-se că, în parte, din vina Dom-ului el intrase în acest infern.
    Tăcu un moment şi apoi adăugă:
    - Mai este ceva ce mi-aş mai dori. Pentru când termin.
    - Oh? Ce este?
    - Mi-ai spus cândva că ai păstrat toate lucrurile mele.
    - Chiar aşa.
    - Ei bine... În sacoşa mea era un pachet de ţigări. Mi-ar plăcea să fumez o ţigară după ce termin.
    Zâmbetul ei se stinse încet.
    - Ştii că aceste lucruri nu sunt bune pentru tine, Paul. Provoacă cancer.
    - Annei, crezi oare că acum cancerul este o chestie care să mă îngrijoreze?
    Ea nu răspunse.
    - Doresc doar o singură ţigară. De fiecare dată când am terminat o carte, m-am relaxat fumând o ţigară. Crede-mă, este cea care are întotdeauna cel mai bun gust - chiar mai bun decât îl are după o masă copioasă. Cel a puţin aşa era înainte. Presupun că de data aceasta mă va ajuta să mă simt ameţit şi o să-mi facă greaţă, dar doresc o mică legătură cu trecutul. Ce spui, Annie? Fii fair-play. Eu am fost.
    - Bine... dar înainte de şampanie. Eu n-am chef să beau o sticlă de şaptezeci şi cinci de dolari de bere spumoasă în aceeaşi cameră unde tu ai împrăştia otrava aia.
    - Foarte bine. Dacă mi-o aduci pe la prânz, o s-o pun pe pervaz ca să mă pot uita din când în când la ea. O să termin, apoi o să completez literele, apoi o s-o fumez până când o să simt că o să cad pe jos, inconştient, apoi am s-o sting. Atunci o să te chem.
    - În ordine, spuse ea. Dar tot nu sunt prea încântată de chestia cu ţigara. Chiar dacă n-o să faci cancer de la ea, tot nu-mi prea convine. Şi ştii de ce, Paul?
    - Nu.
    - Pentru ca doar Trântorii fumează, spuse ea şi începu să strângă farfuriile.

                                                                     39.

                               - Conaşule Boss Ian, e ea.....
    - Ssssst! şopti Ian feroce, iar Hezekiah tăcu.
    Geoffrey îşi simţi la gât pulsul bătându-i foarte rapid. De afară se auzeau scârţâiturile şi gemetele uşoare ale parâmelor şi ale greemenţilor, fluturăturile uşoare ale pânzelor în briza uşoară a alizeului, strigătul sporadic al unei păsări. Vag, de pe puntea-pupa, Geoffrey auzea câţiva bărbaţi intonând un cântec marinăresc, cu nişte voci sparte, false.
    Dar aici era linişte, în timp ce trei bărbaţi, doi albi şi unul negru, aşteptau să vadă dacă Misery va muri...  sau...
    Ian gemu răguşit, iar Hezekiah îl strânse de braţ - Geoffrey pur şi simplu îşi înteţi strânsoarea braţelor unul de altul. După toate acestea, putea să fie Dumnezeu atât de crud încât s-o lase să moară? Cândva ar fi negat foarte sigur de sine o asemenea posibilitate, mai degrabă cu umor decât cu indignare. În acele zile, ideea că Dumnezeu poate fi crud i s-ar fi părut absurdă.
    Dar ideile sale despre Dumnezeu - ca şi convingerile sale despre multe lucruri - se schimbaseră. Se schimbaseră în Africa. În Africa descoperise că nu există doar un singur Dumnezeu, ci mai mulţi, iar unii dintre ei erau mai mult decât cruzi - erau nebuni iar asta schimbase totul. La urma urmei, cruzimea, o puteai înţelege. Pe de altă parte, cu nebunia nu puteai să discuţi logic.
    Dacă Misery a sa era cu adevărat moartă, aşa cum începuse el să se teamă, avea de gând să se urce pe puntea-prora şi să se arunce peste copastie. Întotdeauna înţelesese şi acceptase faptul că zeii erau neîndurători; dar nu mai ţinea totuşi deloc să trăiască într-o lume unde zeii erau nebuni.
    Aceste gânduri negre întrerupte de gâfâitul aspru, aproape supranatural, al lui Hezekiah.
    - Conaşu' Boss Ian! Conaşu' Boss Geoffrey! Ochii ea! Uite ochii ea!
    Ochii lui Misery acea superbă şi delicată nuanţă de albastru de nu-mă-uita, se deschiseseră şovăitori. Trecuseră de la Ian la Geoffrey şi înapoi la Ian. Pentru un moment Geoffrey văzu în ei doar nedumerire... apoi recunoaştere, iar sufletul lui urlă de fericire.
    - Unde sunt? întrebă ea, căscând şi întinzându-se. Ian - Geoffrey - suntem pe mare? De ce îmi este atât de foame?
    Râzând, plângând, Ian se aplecă şi o strânse în braţe, rostindu-i lan esfârşit numele.
    Uimită, dar mulţumită, ea îl strânse în braţe - şi pentru că ea este în afară de pericol, Geoffrey realiză că poate să accepte dragostea lor, acum şi pentru totdeauna. El va trăi singur, va putea trăi singur, în deplină pace.
    Poate că zeii, la urma urmelor, nu erau nebuni... cel puţin nu toţi.
    Îl atinse pe umăr pe Hezekiah.
    - Bătrâne, cred că ar trebui să-i lăsăm singuri, nu eşti de părere?
    - Ghicesc că asta drept este, Conaşu' Boss Geoffrey, spuse Hezekiah. Zâmbi larg, arătându-şi toţi cei şapte dinţi de aur.
    Geoffrey îi aruncă ei o ultimă privire şi, doar pentru o clipă, acei ochi albaştri îi întâlniră pe ai lui, încălzindu-l, umplându-l. Împlinindu-l.
    Te iubesc, draga mea, gândi el. Mă auzi oare?
    Poate că răspunsul pe care-l primi era doar ecoul unei dorinţe din închipuirea sa, dar el gândi că nu era aşa - fusese prea limpede, semănase prea mult cu vocea ei.
    Te aud... şi te iubesc şi eu.
    Geoffrey închise uşa şi urcă pe puntea-pupa. În loc să se arunce peste copastie, cum ar fi putut să facă, îşi aprinse pipa şi începu să fumeze încet, privind soarele apunând în spatele acelui nor de la orizont, îndepărtat, din ce în ce mai vag - acel nor care era coasta Africii.

    Iar apoi, pentru că nu putea suportea să facă altfel, Paul Sheldon scoase utltima pagină din maşina de scris şi mâzgăli cu un stilou, cel mai iubit şi mai detestat cuvânt din vocabularul unui scriitor:
                                                        SFÂRŞIT

                                                                  40.

                                     Mâna lui dreaptă umflată nu dorise să completeze literele lipsă, dar el o sili totuşi să facă această corvoadă.
...........................................................................................