„Omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet. A fi patriot nu e un merit : e o datorie .”

George Topârceanu

  „Omul care nu-și iubește țara, pământul pe care s-a născut și a crescut mare, este un om fără suflet. A fi patriot nu e un merit : e o datorie .”

George Topârceanu

       „Omul care nu-și iubește țara , pământul pe care s-a născut și a crescut mare , este un om fără suflet . A fi patriot nu e un merit : e o datorie .” George Topârceanu

Lacul, George Topârceanu

În grămezi greoaie, norii
Dintr-o parte străbătură
Și de chipul lor pătrunsă,
Faţa lacului e sură.

Lângă apă, singuratic,
Plopul trist, fără veşmânt,
Jeluindu-şi frunza moartă Se îndoaie după vânt.

Pleacă unde după unde
Şi mişcarea lor domoală
Colo-n trestie pătrunde,
Legănând o luntre goală…

Mult aş vrea în feeria
Unei nopţi de mai, senine,
Să plutesc pe apa-ţi clară,
Cu iubita lângă mine,

Şi a undelor poveste
Nesfârşită, s-o ascult…
Dar aşa, cum eşti acuma,
Lacule, îmi placi mai mult!

Octombrie, George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Și cântă-a dragoste cocoșii.

Mă uit mereu la barometru,
Și mă-n fior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile...

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urmă-i, cu surpriză.

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție a-nflorit
A doua oară....

Balada unui greier mic, George Topârceanu

Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă şi zăludă,
Botezând natura udă
Cu-n mănunchi de ciumăfai,-
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai…

Si cum vine de la munte
Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină-n cale
Cu grăbite plecăciuni…

Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă,
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri, cri, cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică.

Fiindcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată,
Că m-am dus şi i-am cerut…

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!

       „Mulțimirile mici sunt fericiri adevărate. Numai când eşti însetat, fiecare picătură de apă face mai mult decât un diamant.”
                             George Topârceanu

Octombrie, George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene și roșii.
Trec nouri de argint în valuri
Si cântă-a dragoste cocoșii.

Mă uit mereu la barometru
Și mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice și mai
Subtile...

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Și cum abia plutește-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Privește-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnișoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Și de emoție-a-nflorit
A doua oară...

Rapsodii de vară, George Topârceanu

I

Cine-ar putea să spună
Câţi secoli au trecut
De-o lună,
De când nu te-am văzut?...

Salcâmii plini de floare
Se uită lung spre sat,
Şi-n soare
Frunzişul legănat

Le-atârnă ca o barbă...
Acolo mi-am găsit
În iarbă
Refugiul favorit.

Acolo, ca-ntr-un templu,
De-atâtea dimineţi
Contemplu
O tufă de scaieţi.

Pe când departe-n zare,
Mirat ca un copil,
Răsare
Un astru inutil...

II

Iubito, fără tine
Începe-o nouă zi...
Dar cine
Le poate socoti?

Că zilele-n restrişte
Se-nalţă şi apun
Ca nişte
Baloane de săpun...

Cu mâinile sub tâmplă
Cum stau aşa culcat,
Se-ntâmplă
Un fenomen ciudat:

Privirea mea distrată
Prin negre rămurişti
Mi-arată
Doi ochi adânci şi trişti

Şi-n orice strop de rouă
Văd două braţe, mici
Ca două
Picioare de furnici.

Dar dacă o lăcustă,
Din verdele talaz,
Robustă
Îmi sare pe obraz, -

Din ochii mei dispare
Mirajul interpus,
Pe care
L-am zugrăvit mai sus,

Şi-n ochii mei deodată,
Ca-n alte dimineţi,
S-arată
O tufă de scaieţi...

III

Acum natura-ncepe
Cu tainicul ei glas
Din stepe
Să cânte-ncet pe nas.

Prin ierburile crude,
Sub cerul fără fund,
S-aude
Un bâzâit profund

Şi până la amiază
Pământul încropit
Vibrează
Adânc şi liniştit.

Sunt gâze şi gângănii
Ce sar şi fac mereu
Mătănii
Când trec prin dreptul meu,

Şi-mpreunându-şi zborul,
În ierburi îşi ascund
Amorul
Multiplu şi fecund.

IV

Şi-n vremea asta, oare,
Când eu visez mereu
La soare -
Ce face dorul meu?

Iubirea mea nebună,
De-abia trezită-n zori,
Adună
Mănunchiuri mari de flori.

Se-ntreabă - ce să facă?
Şi făr-a pregeta,
Ea pleacă
Întins, la casa ta.

Şi nici nu bagi de seamă
Cum pasu-i furişat
Cu teamă
S-apropie de pat,

Ci doar treasari deodată
Şi parcă-ţi pare rău.
Mirată,
Te uiţi în jurul tău...

Iar ea-ntr-un suflet vine
Cu părul desfăcut
La mine,
Să-mi spuie ce-a făcut...

Aşa, spre zarea largă,
Pe zi de-atâtea ori
Aleargă
Pe drumuri lungi de flori.

V

Târziu, când peste lanuri
Coboară spre câmpii
Noianuri
De umbre argintii;

Când luminosul crainic,
Luceafărul stingher
Şi tainic
S-aprinde iar pe cer

Şi cu lumina nouă
Sclipeşte ca un strop
De rouă
Pe vârful unui plop,

Iubirea mea fugară
De-abia s-a liniştit,
Şi-afară,
Ca un copul trudit,

Pe-un maldăr de sulfine,
Cu cel din urmă gând
La tine,
Adoarme suspinând.

În drum, George Topârceanu

  "Peste firea mută doarme
    Cerul plin de stele.
    Patru plopi ascund în umbră
    Casa mândrei mele.

    Dar mi-a fost pesemne calea
    De-un duşman ursită:
    Am găsit lumina stinsă,
    Uşa zăvorâtă....

    De trei nopţi aceeaşi cale
    Bate călătorul.
    Cine n-are dor de vale
    Nu-mi cunoaşte dorul.

    Gânduri triste, mâne sară
    Viu în ciuda voastră, -
    Şi de-o fi zăvor la uşă
    Intru pe fereastră!

Balada chiriaşului grăbit, George Topârceanu

                        Trec anii, trec lunile-n goană
                        Şi-n zbor săptămânile trec.
                        Rămâi sănătoasă, cucoană,
                        Că-mi iau geamantanul şi plec!

                         Eu nu ştiu limanul spre care
                        Pornesc cu bagajul acum,
                        Ce demon mă pune-n mişcare,
                        Ce taină mă-ndeamnă la drum.

                         Dar simt că m-apasă pereţii, -
                        Eu sunt chiriaş trecător:
                        În scurtul popas al vieţii
                        Vreau multe schimbări de decor.

                         Am stat la mansardă o lună.
                        De-acolo, de sus, de la geam,
                       Şi ziua şi noaptea pe lună
                        Priveam ca la teatru, madam!

                        Când luna-mi venea la fereastră,
                        Oraşul părea că mă cheamă
                        Să-i văd în lumină albastră
                        Fantastica lui panoramă…

                        Mai sus, într-o cameră mică,
                        Făceau împreună menaj
                        Un moş, un actor şi-o pisică.
                        Iar dincolo, jos, la etaj -

                        O damă cu vizite multe
                        Şi-alături de ea un burlac,
                        Un domn serios de la Culte
                        Cu cioc şi cu ghete de lac.

                        De-acolo, pe-o vreme ploioasă,
                        Mi-am pus geamantanu-n tramvai
                        Şi-abia am ajuns pân-acasă:
                        Pe Berzei, la conu Mihai.

                        Ţin minte şi-acuma grădina,
                        Ferestrele unse cu var…
                        În faţă sta coana Irina
                        Şi-n curte, un fost arhivar.

                        Vedeai răsărind laolaltă,
                        Un colţ luminos de ietac,
                        Pridvorul cu iederă naltă
                        Şi flori zâmbitoare-n cerdac…

                        Pe-atunci înflorea liliacul
                        Şi noaptea cădea parfumată
                        Umplând de miresme cerdacul, -
                        Şi-avea arhivarul o fată…

                        Stam ceasuri întregi sub umbrarul
                        De flori, aşteptând neclintit
                        (C-avea obicei arhivarul
                        Să sforăie noaptea cumplit).

                        Târziu, când se da la o parte
                        Perdeaua, părea că visez…
                        Şi iar am plecat mai departe,
                        De teamă să nu mă fixez.

                        Străine privelişti fugare!
                        Voi nu ştiţi că-n inimă port
                        O dulce mireasmă de floare,
                        Parfumul trecutului mort…

                        Şi-am stat la un unchi, pe Romană,
                        Ţiu minte… dar unde n-am stat?
                        La domnul Manuc, o persoană
                        Cu nasul puţin coroiat;

                        La doamna Mary, pe Regală
                        (O, cum mă ruga să nu plec!
                        Mi-a scris chiar o carte poştală);
                        Pe strada Unirii la Şbeck;

                        Pe Grant, lângă birtul lui Sbierea;
                        Pe Witing, pe Tei la Confort, -
                        M-a dus pretutindeni puterea
                        Aceluiaşi tainic resort.

                        C-aşa mi-e viaţa – o goană,
                        Şi astfel durerile trec…
                        Rămâi sănătoasă, cucoană,
                        Că-mi iau geamantanul şi plec!

La Paşti, George Topârceanu

Astăzi în sufragerie
Dormitau pe-o farfurie,
Necăjite şi mânjite,
Zece ouă înroşite.

Un ou alb, abia ouat,
Cu mirare le-a-ntrebat:
- Ce vă este, frăţioare
Ce vă doare?
Nu vă ninge, nu vă plouă,
Staţi gătite-n haină nouă,
Parcă, Dumnezeu mă ierte,
N-aţi ouă
…
- Suntem fierte!
Zice-un ou rotund şi fraise
Lângă pasca cu orez.
Şi schimbându-şi brusc alura,
Toate-au început cu gura:
- Pân' ’la urmă tot nu scap!
- Ne găteşte de paradă.
- Ne ciocneşte cap în cap
Şi ne zvârle coaja-n stradă!
…
- Ce ruşine !
- Ce dezastru !
- Preferam să fiu omletă !
- Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,
Aş fi scos un pui albastru….
- Şi eu unul violet….

- Eu, mai bine-ar fi să tac:
Aşa galben sunt, că-mi vine
Să-mi închipui că pe mine
M-a ouat un cozonac !...

Rapsodii de toamnă, George Topârceanu

                        I


                        A trecut întâi o boare
                        Pe deasupra viilor,
                        Şi-a furat de prin ponoare
                        Puful păpădiilor.


                        Cu acorduri lungi de liră
                        I-au răspuns fâneţele.
                        Toate florile şoptiră,
                        Întorcându-şi feţele.


                        Un salcâm privi spre munte
                        Mândru ca o flamură.
                        Solzii frunzelor mărunte
                        S-au zburlit pe-o ramură.


                        Mai târziu, o coţofană
                        Fără ocupaţie
                        A adus o veste-n goană
                        Şi-a făcut senzaţie:


                        Cică-n munte, la povarnă,
                        Plopii şi răsurile
                        Spun că vine-un vânt de iarnă
                        Răscolind pădurile.


                        Şi-auzind din depărtare
                        Vocea lui tiranică,
                        Toţi ciulinii pe cărare
                        Fug cuprinşi de panică…


                        Zvonul prin livezi coboară.
                        Colo jos, pe mlaştină.
                        S-a-ntâlnit un pui de cioară
                        C-un bâtlan de baştină


                        Şi din treacăt îi aruncă
                        Altă veste stranie,
                        C-au pornit-o peste luncă
                        Frunzele-n bejanie!


                        II


                        Într-o clipă, alarmate,
                        Ies din şanţuri vrăbiile.
                        Papura pe lac se zbate
                        Legănându-şi săbiile.


                        Un lăstun, în frac, apare
                        Sus pe-un vârf de trestie
                        Ca să ţie-o cuvântare
                        În această chestie.


                        Dar broscoii din răstoacă
                        Îl insultă-n pauze
                        Şi din papură-l provoacă
                        Cu prelungi aplauze.


                        Lişiţele-ncep să strige
                        Ca de mama focului.
                        Cocostârci, pe catalige,
                        Vin la faţa locului.


                        Un ţânţar, nervos şi foarte
                        Slab de constituţie,
                        În zadar vrea să ia parte
                        Şi el la discuţie.


                        Când deodată un erete,
                        Poliţai din naştere,
                        Peste baltă şi boschete
                        Vine-n recunoaştere


                        Cu poruncă de la centru
                        Contra vinovatului,
                        Ca să-l aresteze pentru
                        Siguranţa statului…


                        De emoţie, în surdină,
                        Sub un snop de bozie,
                        O păstaie de sulcină
                        A făcut explozie.


                        III


                        Florile-n grădini s-agită.
                        Peste straturi, dalia,
                        Ca o doamnă din elită
                        Îşi îndreaptă talia.


                        Trei petunii subţirele,
                        Farmec dând regretelor,
                        Stau de vorbă între ele:
                        “Ce ne facem, fetelor?…”


                        Floarea-soarelui, bătrână,
                        De pe-acum se sperie
                        C-au să-i cadă în ţărână
                        Dinţii, de mizerie.


                        Şi cu galbena ei zdreanţă
                        Stă-n lumina matură,
                        Ca un talger de balanţă
                        Aplecat pe-o latură…


                        Între gâze, fără frică
                        Se re-ncep idilele.
                        Doar o gărgăriţă mică,
                        Blestemându-şi zilele,


                        Necăjită cere sfatul
                        Unei molii tinere,
                        Că i-a dispărut bărbatul
                        În costum de ginere.


                        Împrejur îi cântă-n şagă
                        Greierii din flaute.
                        “Uf, ce lume, soro dragă!”
                        Unde să-l mai caute?


                        L-a găsit sub trei grăunţe
                        Mort de inaniţie.
                        Şi-acum pleacă să anunţe
                        Cazul la poliţie.


                        IV


                        Buruienile-ngrozite
                        De-aşa vremi protivnice
                        Se vorbiră pe şoptite
                        Să se facă schivnice.

                        Şi cum ştie-o rugăciune
                        Doamna măsălariţă,
                        Tot soborul îi propune
                        S-o aleagă stariţă.


                        Numai colo sus, prin vie,
                        Rumenele lobode
                        Vor de-acuma-n văduvie
                        Să trăiască slobode.


                        Vezi! de-aceea mătrăguna
                        A-nvăţat un brusture
                        Să le spuie-n faţă una
                        Care să le usture!…


                        Jos, pe-un vârf de campanulă
                        Pururea-n vibraţie,
                        Şi-a oprit o libelulă
                        Zborul plin de graţie.


                        Mic, cu solzi ca de balaur,
                        Trupu-i fin se clatină,
                        Giuvaer de smalţ şi aur
                        Cu sclipiri de platină.


                        V


                        Dar deodată, pe coline
                        Scade animaţia…
                        De mirare parcă-şi ţine
                        Vântul respiraţia.


                        Zboară veşti contradictorii,
                        Se-ntretaie ştirile…
                        Ce e?… Ce e?… Spre podgorii
                        Toţi întorc privirile.


                        Iat-o!… Sus în deal, la strungă,
                        Aşternând pământului
                       Haina ei cu trenă lungă
                        De culoarea vântului,


                        S-a ivit pe culme Toamna,
                        Zâna melopeelor,
                        Spaima florilor şi Doamna
                        Cucurbitaceelor…


                        Lung îşi flutură spre vale,
                       Ca-ntr-un nimb de glorie,
                        Peste şolduri triumfale
                        Haina iluzorie.


                        Apoi pleacă mai departe
                        Pustiind cărările,
                        Cu alai de frunze moarte
                        Să colinde zările.


                        Gâze, flori întârziate!
                        Muza mea satirică
                        V-a-nchinat de drag la toate
                        Câte-o strofă lirică.


                        Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
                        Iarna mizerabilă,
                        Mă cuprinde o tristeţe
                        Iremediabilă…

Balada unui greier mic, George Topârceanu

                        Peste dealuri zgribulite,
                        Peste ţarini zdrenţuite,
                        A venit aşa, deodată,
                       Toamna cea întunecată.


                        Lungă, slabă şi zăludă,
                        Botezând natura udă
                        C-un mănunchi de ciumafai, -
                        Când se scutură de ciudă,
                        Împrejurul ei departe
                        Risipeşte-n evantai
                        Ploi mărunte,
                        Frunze moarte,
                        Stropi de tină,
                        Guturai…


                        Şi cum vine de la munte,
                        Blestemând
                        Şi lăcrimând,
                        Toţi ciulinii de pe vale
                       Se pitesc prin văgăuni,
                        Iar măceşii de pe câmpuri
                        O întâmpină în cale
                        Cu grăbite plecăciuni…

                        Doar pe coastă, la urcuş,
                        Din căsuţa lui de humă
                        A ieşit un greieruş,
                       Negru, mic, muiat în tuş
                       Şi pe-aripi pudrat cu brumă:


                        – Cri-cri-cri,
                        Toamnă gri,
                        Nu credeam c-o să mai vii
                        Înainte de Crăciun,
                        Că puteam şi eu s-adun
                        O grăunţă cât de mică,
                        Ca să nu cer împrumut
                        La vecina mea furnică,
                        Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
                        Şi-apoi umple lumea toată
                        Că m-am dus şi i-am cerut…


                        Dar de-acuş,
                        Zise el cu glas sfârşit
                        Ridicând un picioruş,
                        Dar de-acuş s-a isprăvit…
                        Cri-cri-cri,
                        Toamnă gri,
                        Tare-s mic şi necăjit!

Noapte de mai, George Topârceanu

                        Sărman cizmar!
                        Ce demon te-a ursit să stai
                        Pe trepiedul tău barbar,
                        În noaptea limpede de mai?...


                        O şoaptă prinde să-nfioare
                        Umila ta singurătate.
                        Prelung şi rar, în depărtare
                        Un clopot miezul nopţii bate.


                        Coboară vremea ca o apă
                        Nestăvilită-n lunga-i cale,
                        Şi fiecare ceas îngroapă
                        Comoara tinereţii tale.


                        Ca nişte ritmice ciocane
                        Răsună paşii pe asfalt:
                        Sunt ghete mari "americane"
                        Şi ghete mici cu tocul nalt...


                        Acum odaia-ţi pare mică.
                        Te uiţi cu silă împrejur...
                        Un fum subţire se ridică
                        Din lampa ta cu abajur...

                        Şi iată, ca-n atâtea rânduri,
                        Ai devenit sentimental,
                        Privind cu ochii duşi pe gânduri
                        Pantoful delicat de bal.


                        În căptuşala-i de mătasă
                        Te-ndeamnă visul tău curat
                        Să pui o formă graţioasă
                        De picioruş aristocrat...


                        O vezi la bal... aşa, înaltă
                        Şi elegantă ca o floare...
                        În ploaie de confetti saltă
                        Perechile dănţuitoare...


                        Şi visul tău acum te-arată
                        Frumos ca un locotenent,
                        Când vii în faţa ei deodată
                        Şi-i faci uşor un compliment:


                        - Dansaţi cu mine, domnişoară?
                        - Mersi! răspunde ea încet...
                        Şi-n luxul care vă-nconjoară,
                        O strângi la pieptul tău, discret.


                        Te prinde redingota bine.
                        Sunt mândre ghetele de lac:
                        Zâmbeşti, încrezător în tine...
                        Apoi, când muzicile tac,


                        La braţ vă strecuraţi afară,
                        Prin parcul liniştit să stai
                        Cu ea, pe-o bancă solitară,
                        În noaptea tainică de mai...


                        Şi-ţi tremură deodată mâna
                        Când te gândeşti c-ai săruta,
                        În raza lunii, pe stăpâna
                        Pantofului din mâna ta.


                        O, mâna ta rudimentară,
                        Cu piele aspră, de toval!...
                        Acum în pieptul tău coboară
                        Revolta caldă, ca un val.


                        Alungi vedeniile triste
                        Din lumea celor fericiţi,
                        Şi mii de gânduri anarhiste
                        S-aprind în ochii tăi trudiţi.


                        O, cum ai răscula norodul,
                        "Sărmana plebe care-asudă", -
                        Ai da nebun cu calapodul
                        În rânduiala asta crudă!


                        Va trebui să vie-odată
                        Acel feeric viitor...
                        Şi-n mintea ta înfierbântată,
                        Te vezi deodată orator:


                        Înflăcărat rosteşti tirade,
                        Porneşti mulţimea după tine.
                        Se-nalţă mii de baricade
                        Şi cad palatele-n ruine.


                        Tu vezi în noapte mii de torţii,
                        "Femei cu părul despletit",
                        Prin aer trece duhul morţii
                        Şi-al răzbunării vânt cumplit!...


                        Dar până-atunci, la judecată,
                        Pe trepiedul tău barbar,
                        Cu fruntea-n mână rezemată
                        Ai adormit... Sărman cizmar!

Rapsodii de primăvara, George Topârceanu

                        I



                        Sus prin crângul adormit,

                        A trecut în taină mare,

                        De cu noapte, risipind

                        Şiruri de mărgăritare

                        Din panere de argint,

                        Stol bălai

                        De îngeraşi,

                        Cu alai

                        De toporaşi.

                        Primăvară, cui le dai?

                        Primăvară, cui le laşi?



                        II



                        Se-nalţă abur moale din grădină.

                        Pe jos, pornesc furnicile la drum.

                        Acoperişuri veştede-n lumină

                        Întind spre cer ogeacuri fără fum.



                        Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

                       Şi ies gândacii-Domnului pe zid.

                        Ferestre amorţite se deschid,

                        Să intre-n casă soarele şi vântul.



                        De prin balcoane

                        Şi coridoare

                        Albe tulpane

                        Fâlfâie-n soare.

                        Ies gospodinele

                        Iuţi ca albinele,

                        Părul le flutură,

                        Toate dau zor.

                        Unele mătură,

                        Altele scutură

                        Colbul din pătură

                        Şi din covor.



                        Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

                        Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

                        De frică să nu-i cadă la picioare,

                        Din creştet, vălul subţirel de floare.



                        Că s-a trezit aşa de dimineaţă

                        Cu ramuri albe - şi se poate spune

                        Că-i pentru-ntâia oară în viaţă

                        Când i se-ntâmplă-asemenea minune.



                        Un nor sihastru

                        Şi-adună-n poală

                        Argintul tot.

                        Cerul e-albastru

                        Ca o petală

                        De miozot.



                        III



                        Soare crud în liliac,

                        Zbor subţire de gândac,

                        Glasuri mici

                        De rândunici,

                        Viorele şi urzici...



                        Primăvară, din ce rai

                        Nevisat de pământeni

                        Vii cu mândrul tău alai

                        Peste crânguri şi poieni?

                        Pogorâtă pe pământ

                        În mătăsuri lungi de vânt,

                        Laşi în urmă, pe câmpii,

                        Galbeni vii

                        De păpădii,

                        Bălţi albastre şi-nsorite

                        De omăt topit abia,

                        Şi pe dealuri mucezite

                        Arături de catifea.



                        Şi porneşti departe-n sus

                        După iarna ce s-a dus,

                        După trena-i de ninsori

                        Aşternută pe colini...

                        Drumuri nalte de cocori,

                        Călăuzii cei străini,

                        Îţi îndreaptă an cu an

                        Pasul tainic şi te mint

                        Spre ţinutul diafan

                        Al câmpiilor de-argint.

                        Iar acolo te opreşti

                        Şi doar pasul tău uşor,

                        În omăt strălucitor,

                        Lasă urme viorii

                        De conduri împărăteşti

                        Peste albele stihii...


                        Primăvară, unde eşti?

Octombrie, George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.

Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe sub cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai
Subtile......

Întârziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parca-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză, -

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoara
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară.....

Noapte de toamnă, de George Topârceanu

                        Murmur lung de streşini, risipite şoapte

                        Cresc de pretutindeni şi se pierd în noapte.

                        Rareori prin storuri o lumină scapă

                        De-mi aprinde-n cale reci oglinzi de apă



                        Şi-mi trimite-n faţă raza ei răsfrântă...

                        Ploaia bate-n geamuri, streşinile cântă.

                        Dar treptat, cu larmă potolită scade

                        Cântecul acestui tremur de cascade.



                        Tot mai des în preajmă umbre vii răsar,

                        Ploaia peste case pică tot mai rar

                        Şi-n grămezi de neguri apele se strâng...

                        Lumea-ntreagă doarme, streşinile plâng.



                        Până când o rază de argint în zare,

                        Lămurind pe boltă straturi de ninsoare,

                        Lin desface umbra şi de crengi anină

                        Scânteieri albastre, boabe de lumină.



                        Iar acum din taina cerului deschis,

                        Peste firea mută cad lumini de vis

                        Şi-n troiene albe norii se desfac...

                        Dar când iese luna, streşinile tac.



                        Dormi, iubire dulce!...

                        Numai eu întârziu, singur pe cărare,

                        Farmecul acestei clipe călătoare...

                        Gândurile mele vin să te deştepte,

                        Din pridvorul tainic să cobori pe trepte.



                        Să cobori în toamna limpede şi rece

                        Şi, visând cu mine clipa care trece,

                        Să-mi sporeşti tristeţea ceasului târziu

                        Când, străin de tine, sufletu-mi pustiu



                        Va porni zadarnic, rătăcind pe drum,

                        Să sărute urma paşilor de-acum.