Amintiri, Alexandru Macedonski

În mintea omului rămâne
Tabloul fericirii stinse...
Astfel tresar şi-n al meu suflet
Reamintirile întinse;

Aci revad o albă casă...
O horă, fete, fluturi, salbe,
Frunzişuri vii şi flori pe câmpuri
Şi porumbei cu aripi albe!

Aci mă văd pe alte ţărmuri
Pribeag prin ţările străine,
Pe margine de-albastre lacuri
Cu negre stânci şi vechi ruine!

Aci revăd, revăd un tânăr...
La braţ el poartă o femeie...
Le bate inima-n unire
Şi află-a raiurilor cheie!

Pădurea-n umbră le-nfăşoară
Amorul lor ca un tezaur
Şi soarele prin frunze-apune
În fundul unui cer de aur!

Dar, Doamne, pentru ce pe lume
Când verşi atâta fericire
Ne-o iei îndată ce ne-ai dat-o
Şi-abia ne laşi o suvenire?

Te înţeleg, o! Ţepeş...., Alexandru Makedonski

Te înţeleg, o! Ţepeş-vodă,
Ţepeş-vodă mare domn,
Ş-aş voi să te văd astăzi
Deşteptându-te din somn!

Simt în mine câteodată
O mânie ca ş-a ta,
Şi de-ar fi ca să-ţi iau locul,
Ţepeş, eu te-aş imita!

Visurile tale sumbre
Pentru mine nu sunt noi....
Ţepeş, Ţepeş, lasă-ţi groapa,
Să mai vii şi printre noi!

Tinereţea, Alexandru Macedonski

    Iubesc frumoasa Tinereţe,
    Cu anii săi de flori,
    Cu zâmbete pe a sa faţă,
    Cu ochi scânteietori;
    Îmi place fruntea-i coronată
    De poezii ş-amor,
    De dulci iluzii care iute,
    Se nasc şi iute mor.

    Cortegiul său e din speranţe,
    Din vecinicie izbânzi,
    Şi pulbere de aur poartă
    Pe aripe plăpânzi.

    Adesea e cutezătoare
    Întocmai ca Icar,
    Şi pân` la soare se înalţă
    În zboru-i temerar!

    În totul e însufleţită
    De-al geniului foc,
   Şi egoismul nu găseşte
    În sufletul său loc!

    Pe-oriunde trece, răspândeşte,
    Ca foi de trandafiri,
    Cu mâinile-i îmbelşugate,
    Idei şi dulci simţiri!

    Să-i zică orişicum, bătrânii
    Pătrunşi de reci fiori,
    Ce dragă este tinereţea
    Cu anii săi de flori!

Noaptea de iulie, Alexandru Macedonki

A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...
Văd că-mi trece tinereţea, văd că anii mi se duc,
Şi mi-e sete de plăcere, şi mi-e sete de iubire,
Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

Numai aurul, el singur, îmi lipseşte-n astă lume,
Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...
Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu nume
S-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios ?

Pică plâns al tinereţei pe un sân ce nu palpită,
Ai avut să-l cumperi, e al tău până în zori...
Veştejeşte-te-a mea buză pe o buză veştejită,
Şi tu, suflete, visează că aduni cereşti comori.

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,
Îti acoperă vederea - fugi în colţu-ntunecos,
Prin fereastră mă fixează luna rece şi spectrală
Ca un doctor ce se uita la chip de ofticos.

A! desigur, masca blondă avea altfel de privire
Când pe ţărmurile de-aur ale lacului Leman
Surâdea printre frunzişuri la întâia mea iubire
Vis mai lung decât un secol în coprinsul unui an.

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieţei mele
E-nsemnată cu roşeaţa simţimintelor dintâi,
Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,
Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeauna
Dar fiindcă simt şi astăzi ca rămas-am tot al tău,
Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,
Roag-o calea să-şi urmeze, voi să scap de ochiul său.

Zi-i să meargă pe oriunde e suava fericire,
Să-şi încarce a ei rază cu al florilor arom,
Să zâmbească voluptatei ce se naşte din iubire,
Dar să uite pe oricine a uitat că este om.

Satira epocei, Alexandru Macedonski

   Ca să te-nsori,
   Te-nsori cu plată,
   Iar ca să mori,
   E şi mai lată;
   Ca să trăieşti,
   Ce cheltuieşti?.....
   Ca să boleşti,
   Cu ce plăteşti?
   Cum stăm acuma,
   E groasă gluma:
   Nu poţi să mori,
   Nici să te-nsori,
   Nici să boleşti,
   Nici să trăieşti!

Ură, Alexandru Macedonski

                        Dacă-aş fi trăsnet v-aş trăsni,
                        V-aş îneca dacă-aş fi apă,
                        Şi v-aş săpa mormântu-adânc
                        Dac-aş fi sapă.


                        Dacă-aş fi ştreang v-aş spânzura,
                        Dacă-aş fi spadă v-aş străpunge,
                        V-aş urmări dac-aş fi glonţ,
                        Şi v-aş ajunge.


                        Dar eu, deşi rămân ce sunt,
                        O voce-adâncă îmi murmură
                        Că sunt mai mult decât orice,
                        Căci eu, sunt ură.

Rondelul rozelor ce mor, Alxandru Macedonski

                       E vremea rozelor ce mor,
                        Mor în grădini, şi mor şi-n mine.
                        Ş-au fost atât de viaţă pline,
                        Şi azi se sting aşa uşor.


                        În tot, se simte un fior.
                        O jale e în orişicine.
                        E vremea rozelor ce mor.
                        Mor în grădini, şi mor şi-n mine.


                        Pe sub amurgu-ntristător,
                        Curg vălmăşaguri de suspine,
                        Şi-n marea noapte care vine
                        Duioase-şi pleacă fruntea lor…
                        E vremea rozelor ce mor.

Pădurea, Alexandru Macedonski

                        Nimica n-are ca pădurea mai multe farmece s-atragă
                        Un suflet ce iubeşte taina frunzişelor cu umbră dragă
                        Şi nicăieri nu poţi mai bine de lumea-ntreagă să te pierzi
                        Decât pe-ngustele potece sub bolţile cu frunze verzi.

                        Frumos e muntele ce-nalţă spre ceruri fruntea lui semeaţă,
                        Frumos e câmpul ce se-ntinde ca şi o mare de verdeaţă,
                        Frumoasă, marea liniştită sau cu talazul răzvrătit,
                        Însă nimica cu pădurea nu poate fi asemuit.

                        Ea n-are-n sânul ei castele, dar soarele când o izbeşte
                        O populează cu fantasme, şi cântu-o face de vorbeşte,
                        Ş-aci zăreşti palate-nalte, ş-aci, când ele se desfac,
                        Ridică vocea orice frunză şi-n om se schimbă-orice copac.

                        Şi câte gânduri nu deşteaptă câte-un stejar mai vechi, ce ştie
                        A veacurilor dispărute povestea cea de bărbăţie,
                        El, ce sub umbra lui bătrână s-adăpostească a putut
                        Câte-un Mihai al ţării noastre, trăit şi mort necunoscut.

                        Pădure, cine nu iubeşte suava ta melancolie,
                        Tu ce ridici spre ceruri braţe visându-ţi dulcea poezie,
                        Şi care om venind în tine nu se pricepe înălţat,
                        Cu rănile în piept închise, cu doru-n suflet alinat?

                        Poetul dacă se aşează la vreo răspânt'e cu fântână
                        Vorbeşte cu izvoru-albastru de-a codrului frumoasă zână,
                        Ce se tot face nevăzută de când nu sunt nici fraţi de cruci,
                        Nici verzişori frumoşi ca zmeii, nici poteră şi nici haiduci.

                        Şi cântecele ce deşiră îi sunt adesea însoţite
                        De milioanele de frunze în soare-apune poleite,
                        Iar apa alergând la vale, cu un murmur nedefinit
                        Le duce fără de-a şti unde şi nici de unde i-au venit.

                        Ciobanul dacă se zăreşte printre desişul tău cel verde,
                        De rând de-ar fi la-nfăţişare, înfăţişarea lui şi-o pierde,
                        Şi ca-ntr-o cadră ce-ar cuprinde pe un păstor al lui Virgil
                        Se-ntipăreşte o idilă pe chipu-i încă de copil.

                        Îl vezi alăturea cu mieii, pe care blând îi păstoreşte,
                        Cu pieptul gol, în vânt cu părul ce alba faţă i-o umbreşte,
                        Ca-n vremuri clasice de simplu, dar şi frumos şi fericit
                        Precum n-a fost până acuma de nimeni încă-nchipuit.

                        Voinicul dacă pe sub seară şi-adăposteşte-a lui comoară
                        De dragoste înflăcărată sub umbra ta ce-l înfăşoară,
                        Din om ce este-l faci să pară ca sântu Gheorghe de măreţ
                        Şi tremură sărmana fată sub buza lui de îndrăzneţ.

                        Pădure, cadrul tău convine la bucurie şi durere...
                        Dar cântecul ce pe-a mea buză începe azi a tresălta
                        Din nou ca să răsune liber şi să reia a lui putere,
                        Pădure, are trebuinţă de cadrul şi de umbra ta.

                        Cu gândurile mele singur aş vrea ca să mă pierd în tine,
                        Să simt o dulce voluptate sorbindu-ţi aerul cel viu,
                        Să nu mai s-afle om să ştie nici de-al meu nume, nici de mine,
                        Şi tot aşa să nu mai fie nici om de care eu să ştiu.

                        Tăcut, sub frunze ca nălucă să mă strecor fără-ncetare
                        Pe unde locul mai sălbatic s-ar întâmpla în drumul meu,
                        Iar dând uitării lumea-ntreagă şi eu s-am parte de uitare,
                        Rănit de lupta unei vieţe pe care n-am cerut-o eu.

                        Spre soarele ce se ridică să cânt cu frunzele ce cântă,
                        Cu paserile modulându-şi concertul lor neîntrecut,
                        Cu şoptitoarele izvoare ce-n armonie se frământă
                        Pe patul de-albe pietricele ce le e vecinic aşternut.

                        Şi cufundat prin al meu suflet în armonie şi verdeaţă,
                        Răpit din visele frumoase ce-n al meu cuget s-ar ivi,
                        Să simt şi lumea să-nţeleagă că de-are traiul vreo dulceaţă,
                        E de-a uita că-l porţi pe umeri ş-ameninţă a te strivi.