................................................
3.
M-am întâlnit, așadar, cu omul de la institut.
M-am întâlnit, așadar, cu omul de la institut.
M-am întâlnit de mai multe ori cu el. Mai întâi la o cafenea pe bulevard, apoi în camera din dos a unei librării. La sfârșitul acestor discuții obținusem aprobarea călătoriei, pașaportul.
Nu existau condiții. Probabil voiau să scape de mine. Scenele mele îi deranjau.
Singura observație pe care omul de la institut mi-a făcut-o a fost:
- Sperăm să vă comportați bine față de țara noastră. Drum bun! Nu uitați, avem brațul lung!
Asta era într-adevăr o amenințare, dar aveam pașaportul și doar el conta.
Am plecat la Frankfurt și am rămas. Și am lăsat-o pe Erika la București, am lăsat-o cu proiectul ei numit Dieter.
8
Și acum din nou manuscrisul de care nu mă pot dezlipi.
Dinu se întâlnește cu Schelski la cafeneaua șahiștilor. La sorirea lui Dinu, Schelski este deja acolo. Tabla de șah,în fața lui. Schelski cere încă o bere. Flensburger. Nostalgia primei beri din adolescență. În vacanță, la Glucksberg. La începutul anilor `60. Twist și Flens.
Ei joacă Karpov - Hubner, Bad Kissingen, 1980. Alegerea din două rele cam la fel de mari.
- Știi cu se s-a ocupat omul tău de afaceri din România? întreabă deodată Schelski.
- Nu.
- A făcut afaceri de embargou cu românii. Le-a vândut marfă fragilă. E doar o părticică a listei. Software.
Dinu îl privește întrebător pe Schelski.
- Te miră, nu? Și azi se mai consideră fapt penal.
- Și de unde știi tu asta? Mă refer la comerțul de embargou.
- De la BKA*! S-au cam codit ei, ce-i drept. Dar și eu aveam ceva pentru ei, și astfel am putut face trocul. Mi-au povestit tot.
*Serviciul federal de criminalistică
- Bine, ți-or fi povestit. Dar nu sună cam aventuros, mai mult a zvon BKA?
- Dino, nu fi arogant, în fața ta stă poliția germană și ea nu mai este atât de naivă cum v-ați închipui probabil în Est. Tovarășe Karpov, e timpul pentru următoarea mutare. Am văzut actele, spune Schelski. Cele întocmite de Stasi. Fuseseră rupte, dar în Bavaria, de la revoluție încoace, unii nu fac altceva decât să lipească sârguincios coală după coală. Unele dosare se întregesc, altele nu. Se pare că pe Osthoff l-au putut lipi la loc. De fapt, el s-a întâlnit cu românii din Berlinul de Est, explică el. Iar oamenii lui Mielke i-au ținut pe români sub observație. Cum știi, nu se mai aveau deloc bine din anii `70. Cum vine asta?
- Asta are de a face cu tendința de independență a lui Ceaușescu, spune Dinu.
- Tendință spre independență?
Schelski râde răsunător.
- Știi tu ce reiese din actele Stasi?
Schelski face o pauză de efect.
- Din acte reiese că toți cei de la Stasi au raportat sovieticilor toate contactele românești, și știi care a fost răspunsul șefilor de la Kremlin?
Schelski desfășoară o adevărată prestație de orator.
- Răspunsul a fost să-i lase pe români în voie. Să nu-i mai împiedice. Știi de ce? Ai 3 încercări.
- Pentru că românii au vândut marfa de embargo mai departe la ruși, zice Dinu.
- Corect! exclamă Schelski.
Tace. Se întoarce la tabla de șah.
- Deci cum stă treaba cu așa-zisa independență? întreabă el.
Dinu nu zice nimic. Dar se gândește: De ce mi-o fi spunând Schelski această poveste? Și se mai gândește că trebuie să aibă un motiv pentru asta.
- De ce nu-l arestează BKA-ul pe Osthoff? întreabă Dinu.
- Nu mi-au povestit ei chiar totul, spune Schelski. Dar presupun că încă nu au dovezi suficiente. De altfel, au fost de părere că Osthoff încă se mai întâlnește cu românii, și anume în Berlin.
- Da, zice Dinu. De ce?
- Presupun că e vorba de bani. Comerțul în sine nu pare să fie toată povestea. Mai e ceva.
- Și ce crezi, ce-ar mai putea fi?
- Erika, zice Schelski. Ce rol a avut Erika cu adevărat? Să ne ținem de Erika. Poate ea e cheia. La urma urmei, Erika este cazul nostru. Al meu și al tău de asemenea.
- Dar Erika e moartă, zice Dinu.
- Tocmai. Și de ce este moartă? Hai să aflăm odată! zice Schelski.
9
O veritabilă poveste cu mafioți. Cine ar fi crezut?
Iată-mă aici la biroul meu în Frankfurt, citind. Este anul 1996, comunismul este mor și totuși cadavrul lui mă bântuie. Nu avem de-a face cu o fantomă, ci cu un cadavru.
De abia acum încep să bănuiesc de ce atât de mulți vor să îngroape acest cadavru. Cât se poate de adânc. Dacă s-ar putea chiar mai adânc decât reziduurile radioactive.
Citesc povestea asta cu gangsteri și ea are legătură cu propria viață.
Pentru asta am scris eseuri. Analize ale situației. Ca să fie citite de un securist. Cel mai atent cititor al meu, un fost securist. Învingător și învins în același timp. Și-a salvat propria piele. El detectiv, eu scriitor. Doi supraviețuitori.
De parcă lucrurile n-ar fi stat dintotdeauna așa. Chiar și atunci în București securiștii fuseseră cei mai atenți cititori ai mei. Conaționalii mei preferau să țopăie în ritm de polcă, ceea ce partidul le-a permis cu mărinimie. Comuniștii naționaliști știau ce le datorează minorităților etnice. Conaționalii mei însă citeau revistele și romanele de două parale aduse de rudele din Vest. Citeau toate astea pentru a se pregăti pentru viitoarea lor viață în RFG.
Dinu m-a citit atunci, Dinu mă citește și azi. De parcă nu am fi părăsit spațiul puterii, de parcă puterea ar fi dispărut, iar distribuția ar fi rămas aceeași. De parcă am fi prinși într-o bandă a lui Mobius.
Și acum tipul scrie. Ce nu am scris eu scrie securistul. Și eu sunt cititorul.
Martin și cu mine am redactat eseuri, dar nimic despre noi. Tot ce am scris este adevărat, doar că nu este adevărul nostru personal, deci nu este adevărul complet. Iar acum scrie Dinu. Și povestea lui este povestea eseurilor noastre.
Securistul scrie despre viețile noastre. Pe care le-a condamnat ca securist. La fel condamnă și acum povestea vieților noastre.
Kerstin sună ca de obicei de la agenția de turism, și eu habar n-am ce zice.
- Alo, zice ea, mare absent, ce ar fi dacă m-ai asculta? Azi e 19 iunie, 1996. Numele tău este Klaus Richartz. Ești scriitor și cetățean german.
- Știu, spun.
- Și totuși, te-ai întors la vechile povești.
În cele din urmă i-am povestit lui Kerstin de manuscris.
- Ce gunoi! mi-a zis. Bucură-te că s-a terminat totul.
Am fost de acord imediat. Dar manuscrisul nu îmi dădea drumul.
Nu știu ce o fi crezut Erika cu adevărat. Să fi așteptat doar un cuvânt de la mine, un semn de viață? Nu știu.
- Ai iubit-o? întreabă Kerstin.
- Cred că da.
- Poți s-o spui liniștit.
Dar nu din cauza lui Kerstin nu recunoșteam de bunăvoie că am iubit-o pe Erika. Ci din cauza mea. Dacă recunoșteam ar fi fost o confirmare a propriei vini. Ar fi trebuit să fac ceva pentru iubirea asta. Ar fi trebuit să lupt. Asta mi-ar fi complicat drumul spre Vest. Securitatea ar fi avut cu ce să facă presiuni împotriva mea. Erika. Ar fi putut încerca să mă oblige la colaborare.
Numai scuze, mă gândesc. Sau poate vorbește din mine numai catolicismul copilăriei, care-mi dă remușcări. Acest simplu catolicism bănățean de țară. Baza decenței oamenilor obișnuiți.
Ce atâtea sofisme? Am ales drumul mai ușor, mai comod. Mi-am ignorat sentimentele.
Puteam privi lucrurile așa.
Dar a fost oare chiar așa? Am avut chiar încredere totală în Erika? Sau aveam dubii față de ea? Nu mă gândeam câteodată că era posibil să fi fost o informatoare? Așa de scurtă fusese iubirea noastră.
Iubirea poate fi fondată mereu și oriunde pe încredere. Într-o dictatură, această încredere periclitată din pricina circumstanțelor este în cele din urmă singurul criteriu valabil pentru sentimente. Ea micșorează iubirea căci nu mai poate fi oarbă.
Dictatura privează sentimentele de seninătate, o împovărează cu o importanță, pe care oamenii rar o suportă fără să devină isterici.
10
Dinu se gândește să călătorească la Hamburg. Să-și ia câteva zile libere și să meargă în concediu la Hamburg. Din cauza lui Dieter.
Concediu. La Hamburg. Dar BKA? Încă în mai urmăresc pe Osthoff. Și dacă Schelski zice adevărul? Dar de ce să fie adevărat? Coneciu. Asta bate la ochi. Nu că n-ar găsi el un pretext. Dar mai bine nu ar ieși în evidență cu dorința de a pleca în concediu. Nici la birou. Nici din cauza BKA. Sau a lui Schelski. Cine știe ce gândeau între timp despre Dino Schullerus.
O sună pe secretara lui Dieter și reușește să afle prin întrebări ingenioase când mai vine omul de afaceri la Berlin. Cică i-ar fi dat întâlnire data trecută, bla-bla, fapt de care ea își amintește și cică îi pregătește partenerului de afaceri o surpriză la gara Berlin-Zoo, surpriză despre care nu trebuie să afle și cică el, Dinu, contează pe discreția ei, și, cu siguranță, celălalt se va bucura. Așa.
Dinu este punctual la gară, fără să atragă atenția. Îl zărește pe Dieter părăsind peronul. Îl urmărește.
Dieter pare să meargă fără o destinație anume. Se plimbă lejer prin magazinele de pe Kurfurstendamm. De parcă ar fi un simplu trecător. Nu este ușor de urmărit în mulțimea de oameni.
Doar când Dieter recurge la șiretlicul cu ieșirea pe ușa din dos și dispare în pas alergător la metrou, Dinu își dă seama că nu are de-a face cu un simplu trecător, ci cu cineva implicat în pregătirea meticuloasă a unei întâlniri secrete.
Îl urmărește pe Dieter în metrou. Destinația este Berlin-Mitte. Pe Alexanderplatz omul de afaceri ia un taxi și parcurge traseul derizoriu de scurt până la curțile Hacke. Le traversează, intră pe Sophienstrasse și o ia în direcția Oranienburg. Pe strada Krausnick intră într-o cârciumă. Era localul cel mai discret din zonă. Înconjurat de o schelă.
Dinu se postează în așa fel încât să aibă vizibilitate. Trece o jumătate de oră. După aceea un bărbat părăsește cafeneaua. E Onescu. Dinu îl ia în urmărire. Dieter nu-l mai interesează. Dinu vrea să afle unde stă Onescu. Unde se ascunde.
De ce oare mai era în oraș? Pe moment, asta nu era întrebarea cea mai importantă. De ce se mai afla în oraș după moartea Erikăi? Doar era periculos pentru el!
Trebuie să fi avut un motiv serios. Bani, presupunea Schelski. Dar care bani?
11
Acum totul reînvie. Toată nebunia tinereții se instalează comod pe canapeaua minții mele.
Am încercat să ne trăim tinerețea și ne-am prăbușit în neîncredere și disperare pentru că sistemul a otrăvit relațiile interumane. Această otravă, marea neîncredere, era răul care le întrecea pe toate. Am rămas stigmatizați până azi.
Mi se face rău deja când aud sloganurile nostalgice ale Estului. Această tâmpenie a intelectualilor din Est.
Cică oamenii din socialism ar fi fost mai apropiați unii de alții. Condițiile vitrege i-ar fi unit. Nișele în care s-ar fi instalat. Societatea nișelor. Toată chestia asta lacrimogenă. Ca și cum comunismul ar fi fost un fel de șuetă. Cu nechezol și zahăr din Cuba. Dar cum rămâne cu colegul poet, care, lector fiind la editura de stat, a șutit din invidie din tipografie povestea reușită a unui concurent, dând apoi vina pe cenzură?
Nimeni nu avea încredere în nimeni. Era o otravă lentă și sigură. Frica permanentă de a fi denunțat și dilema permanentă: ce spun în prezența lui X și ce nu spun în prezența lui X. Și asta pentru a supraviețui, la naiba!
Suntem niște eșuați! Când ne-am dat seama de mizeria în care trăiam, am fugit. Am șters-o. În Vest. La viață adevărată. În lumea propriu-zică, credeam noi. Acum suntem emigranți, oameni fără teritoriu.
Am renunțat. Ne-am dus care-ncotro. Ca un stol de păsări. Ne-am împrăștiat definitiv. Și nimic nu ne mai poate uni. Nicio înfruntare a trecutului. Nimic.
Această înfruntare amplifică doar neîncrederea. Ne distruge viața retroactiv. Îi răpește ultima fărâmă de sens.
Așa mă gândesc câteodată și gândurile nu mă bucură. Și știu că nu este o rezolvare. Trebuie să ne confruntăm cu trecutul. Este inevitabil. Dar trebuie să fim capabili de asta. Trebuie să fii tare pentru a face față trecutului. Întregul trecut adevărat, odios și peticit.
Practic, comunismul urmărea distrugerea totală a vieții adevărate. Am trăit într-o grandioasă irealitatea, irealitatea fricii.
Nu, nu vreau să recapitulez toate astea. Sunt în Vest și gata. Vreau să trăiesc cu Kerstin neîmpovărat de aceste experiențe. Ea are acest drept. Nu vreau să afle care a fost adevăratul rol al Erikăi. Vreau să-mi păstrez sentimentele pentru Erika.
Nu citesc mai departe. Nu. Și totuși. Totuși, citesc. Citesc totul.
În zilele acelea l-am cunoscut pe acel tânăr, Christian. Vine la seminarul meu de proză. Vrea să învețe să scrie. Spune că ar fi originar din București, dar că ar fi trecut mult timp de atunci, că avea 10 ani când a venit în Germania și acum are 20, asta-i jumătatea vieții sale, mă gândesc. Îmi cunoaște cartea despre România, iar părinții săi au vorbit mereu despre mine. Curând reiese că părinții lui sunt Lotte și Dinu. Nu spun nimic, gândindu-mă că băiatul nu are nicio vină. La seminar este destul de bun, capul lui e plin de american, dar asta o să-i treacă.
Seminarul s-a terminat și ne întâlnim la jazz, fiindcă Frankfurtul este mic, iar lumea jazz-ului - minusculă.
Christian se apropie de noi, vine cu prietena lui, care pleacă spre bar cu Kerstin, iar eu și Christian vorbim despre scris, despre România și iar despre scris. Iar eu mă gândesc la manuscrisul lui Dinu, dar nu spun nimic. Nu spun nimic despre manuscris, iar conversația noastră mi se pare un fals.
Mai sunt 5 zile până duminica în care plecăm în sudul Franței. Eu și Kerstin mergem pentru 3 săptămâni în sudul Franței. În paradis. Kerstin a găsit ceva ieftin. În Sete. Avantajul oferit de agenția de voiaj. Ne vom plimba pe malul golfului cu stridii. Vom vedea marea dinspre cimitir. Asemenea piraților. Stridiile împotriva securității. Este concediul lui Kerstin.
Trebuie să scap de manuscris.
Ce-o fi fost în capul lui Dinu când mi l-a trimis? Cred că el a fost acela. Și de unde avea el adresa mea? O nimica toată pentru un detectiv particular care voia să se dezvinovățească. Unul care, probabil, nu știa ce să facă. Dar de ce voia el neapărat să-și împartă dilema cu mine?
Îmi spun că am dreptul să fiu fericit cu Kerstin. După toate prin câte mai trecut și mai ales în urma traumelor suferite în acel trecut oribil am acest drept. Și nu las pe nimeni să-mi ia acest drept. Nici măcar pe un securist.
Nu mă mai las urmărit. Manuscrisul trebuie să dispară. Mai rămâne Erika. Va dispărea și ea împreună cu manuscrisul? Și nu-mi fac oare viața prea ușoară?
Viața pe care am ratat-o nu trebuie s-o distrugă pe cea reală. Nu.
III
Cine va prelua universul?
Allen Ginsberg
1
Mă numesc Christian Schullerus. Sunt în Frankfurt de 1 an.
Am reușit încă o dată să amân serviciul meu în folosul comunității. Aranjamentul lui Lotte, mama mea. Pe ea te poți baza.
Din cauza Juliei sunt aici. Julia s-a înscris la Universitatea din Frankfurt. O iubesc pe Julia. De 2 ani o ținem tot așa, de-o veșnicie, să mor eu! Și totul e ca în prima zi. Ne-am certat deja din prima zi. Astfel știi de la început cum stau lucrurile și atunci funcționează.
Julia este motivul pentru care am plecat benevol de acasă. Altfel n-aș fi plecat nici în ruptul capului de acolo. Nu-mi arde de independență în vremurile astea.
M-am luat după Julia și m-am pomenit la Frankfurt. Îmi pierd vremea pe aici, în loc să-mi pierd vremea la Berlin. Undeva trebuie să-ți pierzi vremea. Și de-ar fi numai pentru celebra identitate, fără de care se spune că n-am fi nimic.
De altfel, chiar fac ceva. Căci am început să scriu. Scriu povestiri. Îmi notez visele. Le prelucrez. Povestiri despre vise. Am câștigat chiar și un concurs și am putut participa la un seminar, acum câteva săptămâni. Cu Richartz. Disidentul de care-mi tot vorbeau părinții. Ei s-ar fi mirat. Ei afirmă mereu că nu m-aș interesa de acele vremuri.
Mai ales babacul spune asta. El trăiește în vremurile de atunci de parcă ar fi un stat în sine, statul timpului trecut, ce altceva poate să facă...
Deci Richartz... dar nu le-am povestit nimic despre asta, nicio vorbă, nu voiam să le fac bucuria. Nu ar fi decât o altă neînțelegere. Cu părinții apar întotdeauna neînțelegeri. Ei cred în zeii vremurilor trecute.
Am intrat în vorbă cu Richartz. I-am spus că-i cunosc eseurile, că i-am citit cartea despre România, pentru că eu însumi provin de acolo și pentru că părinții mei au cartea în bibliotecă. Cred că s-a bucurat, deși nu a lăsat să se observe. În orice caz i-am povestit asta, iar el mi-a dat numărul său de telefon. Am putea să ne întâlnim cândva.
Și ne-am întâlnit, dar mai mult întâmplător, la jazz: Wynton Marsalis. Wheel Within a Wheel. A fost o seară ca lumea.
La Frankfurt, dacă îți place jazzul, nu e greu să te întâlnești cu cineva. Și asta nu se întâmplă așa numai cu jazzul. În Frankfurt, există de toate într-un spațiu restrâns. Poți să faci orice vrei, dar, într-un spațiu foarte mic. Frankfurt este un sat cu oameni cu aceleași preferințe. Toți aceștia își găsesc satul în Frankfurt. Astfel, Frankfurtul se compune din sate, toate imaginare, și dintr-odată ai impresia că este un oraș. Dar nu este. Este doar o bancă cu multe sate în ea. Peste tot vezi bani, pe care tu nu-i ai.
La Frankfurt, dacă îți place jazzul, nu e greu să te întâlnești cu cineva. Și asta nu se întâmplă așa numai cu jazzul. În Frankfurt, există de toate într-un spațiu restrâns. Poți să faci orice vrei, dar, într-un spațiu foarte mic. Frankfurt este un sat cu oameni cu aceleași preferințe. Toți aceștia își găsesc satul în Frankfurt. Astfel, Frankfurtul se compune din sate, toate imaginare, și dintr-odată ai impresia că este un oraș. Dar nu este. Este doar o bancă cu multe sate în ea. Peste tot vezi bani, pe care tu nu-i ai.
De nu ar fi problema banilor. Lotte îmi strecoară câte ceva, dar asta nu va merge la nesfârșit și nici pușculița mea nu face față. Am nevoie de un loc de muncă sau de o bursă, sau de altceva, să am pe ce pune mâna.
Acum o săptămână am găsit un plic gros, de format mare, în cutia mea poștală. Pe când eu aștept doar scrisori cu cecuri de la Lotte.
Dar de astă dată este un fel de manuscris, fără expeditor. Să fi ajuns eu editor? Măi să fie!
Julia moare de râs:
- Încă nu ai editură nici pentru lucrările tale și deja primești scrisori de la colegi. Asta da meserie, spune ea.
Arunci manuscrisul într-un colț, dar apoi încep totuși să-l citesc. Am aruncat o privire și am dat peste o grămadă de nume cunoscute. Chiar și numele meu apărea acolo. N-o să crezi, dar chiar vei pierde pariul.
Îmi spuneam că nu putea fi adevărat.
Îmi fac o țigară cu multă iarbă și mă pun pe citit. Încep lectura.
Este vorba de tatăl meu, Românul. Mai mult de atât, el însuși, maestrul, povestește.
Nu povesti niciodată la persoana întâi, îmi amintesc de sfatul unui autor de bestselleruri. Interviul l-am discutat în cursul de scriere. Baliverne! Americanii scriu toți la persoana întâi. În orice caz, toți cei care îmi plac.
Bukowski și Brautigan.
Răsfoiesc manuscrisul. Acum nu vreau să-i vin Juliei cu povești despre Român.
- Julia, spun totuși, imaginează-ți că apar și eu aici.
- Unde? spune ea și cască ostentativ.
- În manuscrisul pe care l-am primit.
Mă privește mută, apoi izbucnește în râs.
- Ai înnebunit într-adevăr, strigă ea.
Își lovește fruntea cu palma.
- De ce te iubesc, oftează. De ce trebuie să iubesc un nebun ca tine? N-aș putea da de un tip normal, care doar se culcă cu mine, în loc să-mi fluture manuscrisele altora sub nas? Chirs, tu suferi de grandomanie. Asta este sugoratul genialității în secolul nostru.
Sare hotărâtă din pat.
- Vreau să dansez, spune ea ultimativ.
Apoi se așază totuși pe marginea patului.
- Dă-mi măcar ceva de fumat, spune ea.
I-am întins cornetul, apoi i-am lins încet coapsa. O Julia îmbufnatăă îmi dă jointul înapoi.
- Citesc ceva despre Schelski.
- Da, Schelski, îl cunosc. L-am văzut deseori.
Cică e comisar, dar nu arată deloc a comisar. Arată mai mult a polițist din Berlin. E și prieten de-al Românului. A fost pe la noi e mai multe ori. Lotte, buna ardeleancă, a gătit, copoiul și Românul au discutat despre jocul de șah, despre partidele simulate pe care le jucaseră ei mai demult prin niște cârciumi. Partidele est-vestice, cum le ziceau ei.
Las manuscrisul din mână. Julia chicotește prostește. Îi bag mâna în slip.
- Ești distrat, protestează ea.
- Da de unde, îi răspund și mă deconectez total.
După aceea Julia dispare în baie, iar eu frunzăresc mai departe, citesc ceva despre o femeie Erika. Este vorba despre un cadavru.
Să se fi apucat Românul de scris romane polițiste? Ar fi în stare. Dar de ce îmi trimite mie manuscrisul? Și de ce folosește numai nume reale? Persoane reale mai merge, dar nume reale? Niciodată. Măcar atât am învățat și eu.
Dar cine e Erika?
N-o cunosc. N-am mai auzit de ea.
După ce scrie în manuscris, se pare că ar fi vorba de o veche cunoștință a părinților mei. Însă nu-mi amintesc să fi aduc vorba vreodată despre ea. Au și ei aparent secretele lor. N-am avut niciodată chef să elucidez eventualele lor secrete. E mai bine să nu știi chiar totul despre proprii părinți.
Citesc mai departe.
O, Doamne, iar începe cu România! Ce plicticos. Iată-mă plecat de acasă, din Berlin, și cu tot rahatul ăsta despre România pe cap. De parcă n-ar fi fost de ajuns că m-am născut acolo.
Mai scurteaz-o, domnule, că știu toate astea.
Aștept în stație, îmbrăcat în uniforma mea de școală. E dimineață, dar e deja cald. În București, se face foarte cald în iunie. Aștept autobuzul care nu vine și stația se aglomerează din ce în ce mai mult. Apoi vine autobuzul și din ușile deschise atârnă ciorchini întregi de oameni. Nu se mai poate urca, nicio șansă. Merg pe jos. Așa am ratat prima oră, de n-a trebuit să cânt imnul.
Încă un cornet. Julia.
Acum îi citează pe disindenți. Richartz. Doar i-am citit cartea. Și apoi trebuie să aud de o sută de ori că Dinu și Lotte l-au cunoscut. În timpul studenției lor și așa mai departe. Au participat la cercul său de discuții. Mi s-a părut un pic exagerat. Dar îmi cunoșteam îndatoririle de fiu.
Toate bune și frumoase, dar fără România. Am citit cartea, m-am informat. Totul în regulă, dar ce înseamnă mormanul ăsta de hârtii în căsuțea mea poștală?
În timpul vacanței de vară, toți cei care își puteau permite evadau din Bucureștiul clocotitor. La țară, la munte sau la mare. Unii chiar numai până la lac, la Snagov. Cine avea acces acolo. Aproape totul era rezervat ștabilor. Aveai nevoie de permis.
Dinul avea un asemenea permis. El avea permis aproape peste tot. Și astfel ne mergea bine. O duceam tot atât de bine ca unii dintre copii și o duceam mai bine decât majoritatea copiilor. Cunoșteam copii ai căror tați nu aveau permis, dar nu mă gândeam prea mult la asta. Poate că tații lor nu erau așa de șireți ca Dinu.
Privind în urmă totul pare altfel, devine îndoielnic. După ani întregi, se ivește deodată un mare semn de întrebare.
Trecutul nu te părăsește niciodată. Cine o fi zis asta oare? Românul, atunci când voia să vorbească cu mine pe românește? N-am să-i fac pe plac. Nici Lenei nu i-am făcut pe plac. Totuși, am făcut un test odată, dacă mai puteam vorbi românește, Lena și cu mine.
Stăteam în poziția lotus și deodată Lena mi-a zis ceva pe românește, și eu i-am răspuns tot așa.
Am râs zgomotos și am vorbit mai departe în germană.
- Te rog să nu-i povestești lui Lote, și nu ne trăda Românului, altfel se schimbă limba oficială în familia Schullerus, a spus Lena la plecare.
Am dat din cap.
Deodată eram frați adevărați, aveam un secret veritabil, care pentru un moment ne-a redat copilăria.
În vacanțe ne aflam de obicei la bunicii din Ardeal, la părinții lui Lotte. Eram mai tot timpul acolo, singuri cu Lotte. Dinu trebuia să lucreze la București. Trebuia să lucreze și în vacanțe.
Însă noi ne aflam în satul ardelenesc al bunicilor mei, unde toți vorbeau germana și mereu se discuta despre Germania, și despre cei de curând plecați în Germania, și despre cei care erau deja în Germania de multă vreme, și despre ce făceau ei acolo. Și despre cine urma să plece în Germania și ce urmau să facă în Germania.
Propoziția despre trecut e în manuscris. Trecut! Ce mă privește pe mine? Este oare trecutul meu? N-am eu chiar niciun drept asupra propriului trecut? Asupra vaporașelor mele de hârtie de pe Spree și Main? Cele care plutesc acolo singure și se udă, și se scufundă?
N-am nimic de-a face cu România. M-am informat, OK. Ca să știu de unde provin. Cum spune Românul. Cum spune și Lotte. Aici se aseamănă. Insistența asupra originii. De parcă n-ar fi emigrat.
Am plecat de 10 ani. Și nu ne-am mai întors niciodată. Chipurile, pentru că era imposibil. Pentru că era prea periculos.
Bunicii din Ardeal au murit și nu am fost la înmormântare. Bunica noastră din Brăila a murit, mama lui Dinu, și nu ne-am dus acolo. Oricum nu mergeam niciodată la Brăila. Dar bunica venea des la noi în București. Și acum e moartă de mult.
Nu mai cunosc pe nimeni în București. Nu știu ce au făcut prietenii mei din școală, n-am avut voie să le scriu. Era prea periculos și, în afară de asta, le-aș fi făcut rău copiilor din București cu scrisorile mele. Tonul inconfundabil al lui Dinu, datul din cap al lui Lotte.
Lotte cu Ardealul ei și Românul cu destinul său național. Lotte are gravuri cu Sibiul medieval atârnate în camera ei de lucru. Foarte realiste, din timpurile întunecate ale Evului Mediu nu s-a mai petrecut nimic nou în ținut. Există acolo și peisaje frumoase. Să nu uităm Carpații. Asociația alpină din Ardeal.
Românul îl are pe unul dintre domnitorii săi într-un tablou pe perete, unul din acei hoți la drumul mare din Balcani, cum spunea Richartz după câteva beri în seara concertului lui Marsalis. Cică Mihai Viteazul ar fi fost și eroul preferat al lui Ceaușescu.
La școală ne tot veneau cu istoria, ca să ne facă să ne simțim vinovați, ca și catolicii înverșunați. Din cauza Auschwitz-ului și alte asemenea.
Julia a luat cuvântul într-o asemenea ocazie și a spus:
- Cum pot să fiu vinovată, dacă eu pe atunci nici nu mă născusem încă?
Și moralista din față, această supermoderatoare de învățătoare, care făcuse chiar două fetițe să plângă, a aruncat imediat un cuvânt nou în ring: responsabilitate!
- Și cei născuți mai târziu trăiesc cu această responsabilitate, a spus ea.
La fel stau lucrurile și cu Românul meu. Îmi arunca în față sfințenia lui națională ca pe un reproș și pretindea responsabilitate față de națiune. El își făcuse un altar național al lui, dar în Germania.
- De ce ați emigrat atunci dacă vă e atât de drag trecutul? i-am întrebat pe Lotte și pe Dinu.
Mi-au rămas datori cu răspunsul până azi.
Da, citesc. Nu știu de ce citesc chestia asta. Oricum citesc și aflu că tatăl meu a lucrat pentru temuta Securitate și că a fost descris de Richartz ca un criminal.
Citesc pasajul de două ori. Apoi mă opresc. Două zile nu mai citesc nimic. Mergem la cinema, dar eu nu văd filmul. Nu văd filmul și habar nu am despre ce vorbește Julia.
- Ai devenit eroul povestirilor tale? o aud întrebându-mă.
- De ce? spun eu.
- Nu mai vorbești.
- Și eroii mei nu vorbesc?
- Nu, visează, spune Julia.
- Ce chestie! Ideea asta nu mi-a venit nicicând.
Dinu a lucrat la Securitate. Rahat! Ar trebui să vorbesc cu Lena, dar e în Berlin. Aș putea s-o sun. Dar nu-i o temă care să poată fi discutată la telefon. Bună, Lena, știai că Românul a fost la Securitate?
Securitatea. Asta era marea sperietoare. Până și bunicul ardelean, care pălăvrăgea vrute și nevrute, ne-a spus odată, mie și Lenei, că nu trebuie să povestim la București ce se discută la el în casă, altfel vin necunoscuții și îl ridică. Și atunci nu îl vom mai putea vizita.
Și pe urmă, când mai aveam puțin și emigram, pe când așteptam actele, ne-a spus și Lotte că trebuie să ne ținem gura și să vorbim cât mai puțin posibil despre pregătirile noastre de emigrare.
„Dar primim aprobare”, spunea Lena. „Totuși, era de părere Lotte, e mai bine așa”.
Și apoi ne-am dus și dusă a fost și Securitatea. În orice caz, nu mai trebuia să ne ferim de Securitate în casa noastră. Securitatea era la fel de departe ca și România.
Am citit despre asta în cartea lui Richartz și în articolele de ziar, pe care le aduceau părinții mei acasă. Când Lotte, când Dinu. Stăteau serile și discutau aceste articole despre România, pe care în cele din urmă ni le dădeau mie și Lenei să le citim.
Erau articole bune și rele despre România sau în orice caz așa le descriau Lotte și Dinu. Chiar și se dădeau note, în funcție de felul în care corespundea sau nu conținutul lor cu părerile lui Lotte și ale lui Dinu.
Apoi s-au putut urmări evenimentele din 1989. La noi mergea televizorul tot timpul.
Văd din nou totul în fața ochilor. Dictatorul la ultimul său discurs. Primele strigăte de protest. Gesturile lui neajutorate. Masele de oameni pe străzi. Fuga cu elicopterul de pe acoperișul clădirii Comitetului Central. Procesul ridicol. Ultra scurt. Execuția. Nicolae și Elena își lăsaseră moștenire cadavrele televiziunii.
În timpul știrilor, Lotte avea lacrimi în ochi. Nu erau lacrimi de fericire, ci de ușurare. De parcă i s-ar fi luat o piatră imensă de pe inimă. De parcă ar fi devenit deodată liberă. Dar noi emigraserăm. Se gândea să sune la București, dar Dinu a spus: lasă.
- Mai bine lasă asta.
A dat din cap. El i-a luat mâna.
Nu am înțeles nimic din toată agitația.
Și apoi Dinu a ascultat acel post de emisie american din Munchen care transmitea în limba română. Deodată avea un radio cu unde scurte. Nu-l văzusem la el până atunci. Unde scurte, cu vâjâituri din alea. Auzi, un radio. Nimeni nu mai are așa ceva.
În București cică ascultaseră mereu postul seara pe ascuns. Într-un mod așa-zis conspirativ. Nu pot să-mi amintesc. Se pare că s-au ascuns și de noi, copiii. Bine lucrat, domnule locotenent.
Eu - civil, tata - securist. Fost securist. Până acum nu a avut nevoie de mine, să se descurce singur și de acu` înainte.
Degeaba îmi trimite manuscrisul. Nu-l scutesc de nimic. Dragă tată, păstrează-ți organizația criminală, n-am ce face cu ea.
Arunc totul într-un colț. Ce să fac eu cu noutățile astea?
- Tatăl meu a fost la Securitate, spun cu voce tare, dar propoziția mi se pare caraghioasă.
Mi se pare pur și simplu caraghioasă.
- E timpul să mâncăm îi strig Juliei.
Ne scormonim de ultimii bănuți. Pentru italianul cel ieftin ajung. Pizza în doi. Trece și ziua asta.
2
Acum cică sunt fiu. Nu vreau să fiu fiu. Vreau să fiu eu.
Totuși, citesc mai departe. Iau manuscrisul cu mine la cafenea și citesc. Și deodată se schimbă situația. Aici nu mai vorbește numai tatăl meu. Nu numai Românul. Aici vorbește și Richartz. Acum auzi tonul veritabil al lui Richartz. Îl cunosc din cartea lui despre România.
Securistul își trimite, așadar, textul disidentului, iar acesta îl comentează. O adevărată coproducție.
Un băiat face roata în fața cafenelei. Strada urcă spre orizont. Am sudoare pe frunte. Visez un vis greu. Un vis cu mers pe rotile.
Cine mi-o fi trimis textul? Să fi fost Românul? Nu e oare vorba aici despre tată și fiu, despre străvechea poveste, despre învățăminte și înțelepciune scolastică? Trebuie să citesc până la capăt. Nu-mi rămâne altceva de făcut.
Dar oare cui să-i povestesc? Nu m-ar crede nimeni!
Să vorbesc cu Lotte despre asta. Ea știe toate astea și nu a suflat niciun cuvânt. Nimic. Cu toate că știe totul despre mine. Totul.
Las-o mai moale, îmi șoptesc. E o zi frumoasă în Frankfurt și asta este ceva deosebit, bună dimineața, vouă, cunoscătorilor Germaniei! Stau aici în cafenea și o aștept pe Julia, care s-a scuzat că s-a refugiat în bibliotecă.
Lâncezesc aici și mormăi: gânduri întunecate, lăsați-mă în pace. Sunt un străin și mă simt bine. Dacă aș fi ceva mai în vârstă, aș putea apărea într-un clip publicitar pentru un hotel balnear.
Ce mare lucru pot să le reproșez dragilor mei părinți? Ar spune, am făcut-o pentru voi, pentru copii. A trebuit să emigrăm în Vest pentru voi. Ce ați fi ajuns azi, dacă nu am fi luptat noi atunci să ajungem în Vest? Veșnicele mijloace care justifică scopurile efemerului.
Nu s-a putut altfel, ar fi spus Dinu. Și Lotte, de asemenea. Ar fi trebuit să păstreze toate astea pentru ei, în interesul nostru, al tuturora. Erai copil, îi aud zicându-mi. Cred că ne-a fost ușor? De ce să mai întreb? Ca să-i întreb, trebuie să mă întorc la Berlin. Dar nu vreau. Nu vreau să fiu fiul lui, nu acum.
El vrea doar să mă aducă la Berlin. Pentru o discuție în familie. Vrea să facă din necaz o virtute. Să aducă familia împreună. Șmecherie veche din Balcani.
A scris adresa mea pe manuscris și i l-a trimis lui Richartz. Așa a fost. A lăsat o urmă pentru Richartz. Bine a gândit bătrânul securist. Dar nu cu mine. Cu mine nu ține. Și fiul de securist este la fel de viclean.
M-am înfuriat de-a binelea. Chestiunea mă roade mai mult decât aș fi crezut. Dar trebuie să-i pun capăt. Oameni buni, vreau să fiu liber.
Nu poți să-ți alegi locul de naștere și părinții. De aceea, doar fuga este soluția. Trebuie pur și simplu să pleci. Trebuie să uiți totul. Să-ți anunți telefonic plecare. Schimbare de domiciliu. Să fii de negăsit. Pentru părinți ar trebui să fii de negăsit. Definitiv.
Dar după câte văd, Frankfurtul nu e destul de departe. Poate că trebuie să merg până la Thule. Cu formația Rammstein la Thule. Sau ceva de genul acesta. Nu-mi place rock-ul.
Nu, nicăieri nu e îndeajuns de departe.
Străbunicii lui Lotte au mers până în America și totuși s-au întors în Ardeal. Ardealul. Când am sosit la Berlin, mă întrebau copiii din Neukolln dacă l-am cunoscut pe Dracula, dacă i-am văzut castelul.
Le spuneam că sunt din București și ei spuneau, ce accent ciudat ai. „Emine vorbește germana mai bine decât tine”, spuneau fără rea intenție, iar eu nu eram decât român. Mă luau cu ei la toate năzbâtiile. Și când era de făcut ceva nasol spuneau: „Asta face Chris că el îl cunoaște pe Dracula”.
Străbunicii lui Lotte au făcut bani frumoși în Ohio. Asta era prin 1900. S-au întors la Sibiu înainte de Primul Război Mondial, a venit războiul și le-a luat totul. De parcă n-ar fi fost nicicând în America.
Acești dragi părinți. Dinu cu neputința lui de a înțelege vreodată ceva și Lotte cu impulsul ei de neînvins de a găsi o soluție la toate.
Nu, cu astfel de părinți nu ajută decât depărtarea. Distanța. Trebuie s-o păstrezi. Să iei o distanță etnică față de Dinu. Să nu lași nimic românesc să pătrundă sub nicio formă.
O admir pe Lena. Ea a reușit. A ajuns doar la câțiva kilometri mai încolo de Tempelhof în Kreuzberg, dar a reușit. În viața ei nu se mai amestecă nimeni. Sunt fericiți când vine fiica pe la ei și când anume vine hotărăște Lena însăși.
Dar eu nu reușesc asta. Se pare că pot să merg până în America și tot rămân în vecinătatea lor. Mă holbez absent la lumina serii. Caut prezența puternică a orașului. Dar apoi citesc din nou din manuscris.
3
Dinu mizează pe o singură carte.
Dinu în acțiune. Îl urmărește pe Onescu până în Hellersdorf. Până la sfârșitul sfârșitului. Până în Hellersdorf.
Onescu iese din stația de metrou, se îndreaptă spre complexul comercial Helle Mitte. A fost construit după unificare. Ca să pună în valoare suburbia. S-o readucă la viață. O parte a fațadelor, zugrăvită în culori vii.
Onescu dă o raită prin magazine. Pipăie sacourile, puloverele. Interes stimulat. Se vede camuflajul. Nu primește notă bună, își spune Dinu.
Părăsește pasajul comercial printr-o ieșire laterală. Traversează strada, trece printre blocuri, ajunge într-o curte interioară cu iarbă și pomi, dă buzna în holul unei case.
Dinu aleargă după el, îl prinde în fața ușii descuiate, îl împinge înăuntru. Ajunge într-o clipită cu el în antreu.
Onescu scoate un pistol, Dinu îl lovește peste mână. Se bat pentru a pune mâna pe armă. Dinu este mai iute. Beton, bătrânul meu.
Dinu îl dirijează pe Onescu la ușa de intrare, îi poruncește s-o încuie și să-i arate locuința. Două camere. Mobilate.
Cei doi bărbați iau loc în sufragerie. Dinu ține pistolul în mână.
Onescu îl privește. Își freacă brațul pe care i-l sucise Dinu mai devreme.
- Dinule, nu este o idee prea bună, spună Onescu.
- Nu-mi pasă.
- Partenerul meu poate sosi în orice moment.
- Nu-mi pasă.
- Ție nu-ți pasă de nimic. Îți merge atât de rău? Poate ajungem la o învoială.
Onescu încearcă să zâmbească.
- De mult nu mă mai interesează învoielile voastre.
Onescu râde.
- Și ce vrei atunci?
- Vreau să știu de ce a murit Erika. Vreau să știu de ce a trebuit să moară. Asta-i tot ce vreau să aflu.
Onescu îl privește lung.
- De ce dracu` ții neapărat să știi de ce a murit curva aia?
- Spune-o încă o dată și ești un om mort. Mai spune încă o dată!
- Liniștește-te, Dinule. Chiar vrei să știi ce s-a întâmplat? Îmi dai pace după aceea?
Dinu aprobă dând din cap.
Onescu se gândește o clipă, apoi spune:
- Bine. Îți voi spune.
4
Dimineață. Din nou lumină deasupra orașului. O lumină rară, deloc neobișnuită la Frankfurt. Lumina și vântul.
Multe întrebări îmi trec prin minte. Mă preocupă Balcanii. Balcanii fac subiectul multor întrebări din capul meu. Mi-ar fi plăcut să fiu trișor. Propriul trișor.
Dar nu sunt politician, nu am răspunsuri pregătite dinainte. Nu am niciun fel de răspunsuri.
Manuscrisul ăsta mă face să mă simt singur. Ar fi trebuit să-l arunc de mult și să mă gândesc la treburile mele. Ar fi trebuit să mă întorc la ale mele, la povestirile mele. Eu, negustor de idei, vagabond și remorcher. Car nații întregi încoace. Prin această lectură.
De o săptămână nu mi-am mai pus visele pe hârtie. Altădată o făceam. Am încercat să fac povestiri scurte din ele. Un leu pentru un vis. Râd. Ideea cu leul, dragă cititorule, este o glumă pe care o înțeleg numai eu.
Am citit și am recitit. Manuscrisul nu mi l-a trimis deci Românul, nu tatăl meu mi l-a băgat pe gât, ci Richartz. Ce-o fi fost în capul lui?
Se pare că e subtila lui răzbunare pe nedumeritul fost securist. De fapt, tot Românul a pus totul la cale trimițându-i lui Richatz memoriile lui.
Poate a fost o tentativă de a lămuri trecutul, se pare că este foarte important, ne-au tot băgat asta în cap și la școală.
Nazismul și comunismul, bla-bla. Răspunsul ar fi dus la un dialog între tatăl meu și Richartz. Dialog pe care Richartz evident nu l-a vrut.
Ce i-ar fi putut face securistul? Acum că totul s-a terminat. Nimic..
Să-l denunțe? Pentru ce? În Germania nu erau considerate delicte. Și oricum, erau prea vechi. Totul era învechit. Chiar și amintirile. Mai ales acelea.
Richartz avea amintirile lui, iar Dinu pe ale sale. Totul ar fi fost dintr-odată dublu, dublu și ambivalent.
Ce ar fi putut face? Ar fi putut să-mi paseze mie manuscrisul.
Românul i-a ușurat viața disidentului. Poate intenționat. Poate s-a gândit că Richartz ar putea să-mi explice totul, să facă infracțiunea să pară plauzibilă.
Dar la mine, la mine cine s-a gândit? De ce să-mi bat eu capul cu trecutul? Pentru că întâmplător are de-a face cu locul meu de origine? Cu așa-zisa mea familie? De ce nu i l-a trimis Lenei? Am și eu dreptul să fiu menajat.
Nu mă interesează moștenirea voastră. Nu, nu. Nu poate merge totul după capul vostru! Eu, fiu, prizonier al deciziilor voastre de viață.
5
- Presupun că știi cu cine m-am întâlnit în stația Oranienburg, spune Onescu.
- Cu Dieter Osthoff.
- Exact.
- Osthoff era partenerul nostru de afaceri. Era bine camuflat. Odată prin serviciul de curierat pentru disidenți. Apoi prin fuga Erikăi, pe care el a organizat-o. Nu numai că am tolerat totul, dar am și inițiat parțial lucrurile.
Mândria lui Onescu nu poate trece neobservată.
- După acțiunea de evadare, Osthoff nu a mai venit în România. De atunci îl întâlneam în Berlinul de Est.
- BKA-ul îl ține sub observație, spune Dinu.
- Asta ți-a povestit probabil comisarul tău.
- Într-adevăr. Și chiar mai mult decât atât.
- Adică ce?
- Că Osthoff are dosar la Securitate, de unde rezultă că voi ați vândut mai departe materialul rușilor. Rușilor! De asta vă urăsc.
- Care e problema? întreabă Onescu.
- Am fost la Securitate din răspundere națională. Am venit la Poliția Secretă după `68 datorită șansei pentru independența noastră. Pentru a păzi poporul nostru de ruși.
Dinu tăcu observând rânjetul strâmb de pe fața lui Onescu.
- Ia uite, spuse acesta, și tu ești unul dintre visători. Nu aș fi crezut. Cu toate astea nu ai putut face din proprii copii niște buni români.
- Zi mai departe și te împușc.
Onescu tăcu.
Deodată sare în sus. Îl lovește pe Dinu peste mână. Dar acesta este mai rapid.
6
Mă tot surprind gândindu-mă la manuscris. Nu-mi dă pace.
Lasă-mă în pace, spun, dă-mi drumul. E aproape o rugăciune care mă obsedează. Dar rugămințile mele rămân neascultate. Sunt atât de dezorientat, încât îi arăt palma unei ghicitoare pe stradă.
- O călătorie lungă te așteaptă, conașule, zise ea în mod firesc.
Nu o aud. Țigăncile copilăriei mele îmi bântuie minte. „Nu”, spun eu. „Nu.” Tipa e din Bosnia, din Kosovo.
Stau în cafenea. Încerc să scriu. Nimic ce ar putea avea legătură cu manuscrisul. Ferească-mă, Zorr! Nu mai vreau să adaug nimic. Niciun cuvânt în plus. M-am gândit deja destul. Ajunge. Asta am hotărât. Am promis solemn. Mie însumi. Ieri. Vreau să continui să scriu povestirile mele. America, ascultă-mă!
Stau aici și nu-mi vine nicio idee. Activitate cerebrală întreruptă. Protagoniștii de la masa alăturată rânjesc. Cel puțin am impresia că rânjesc.
De ce nu s-au întâlnit Dinu și Richartz, pur și simplu, să discute problema?
7
- Despre dosarul lui Osthoff la Stasi am aflat prea târziu, spune Onescu. Asta a fost greșeala noastră. În ianuarie 1990, când s-a declanșat haosul acela enorm și plebea dorea să-i vadă pe securiști spânzurați și când strigătul anticomunist nu mai lua sfârșit, ne-am luat măsuri de precauție, am transferat chiar și banii. I-am predat lui Osthoff. O sumă frumușică, zic eu. Dar când acesta a întâmpinat probleme cu BKA-ul nu s-a mai gândit să returneze banii. La început ne-am gândit că a intrat în afaceri cu rușii. Dar nu era așa. Oricum n-am descoperit nimic. Cred că voia s-o șteargă cu banii. Să scape de posibile acuzați și de procedurile penale amenințătoare. Afaceri-embargo, spionaj, mai știu eu ce. Chiar și Vestul cunoaște răzbunarea. O numește dreptate, justiție.
Nouă nu ne-a convenit deloc. La București, după cum știi, lucrurile s-au liniștit încet, și pentru noi treaba a mers foarte bine. La urma urmei, deținem destule acte împotriva tuturor acestor faraoni din conducere și parlament. Trebuie doar din când în când să dăm niște hârtii presei și deja tipii devin docili, râde Onescu.
Problema propriu-zisă abia acum începe. Osthoff, prin Erika, a administrat banii, i-a spălat și i-a făcut dispăruți, cum vrei să-i spui tu. BKA-ul nu trebuia să găsească nimic la el. Nici măcar un număr de cont care putea fi asociat cu mutra lui, nici vreo călătorie rău prevestitoare în Elveția, nimic.
Erika s-a ocupat de toate. Acolo a greșit BKA. Colegii l-au supravegheat pe omul de afaceri. Nu și pe soția care locuia separat. Poate nici n-au primit vreo aprobare pentru asta. După cum se știe, aici domnește democrația.
Onescu râde în hohote.
8
Azi, când mă trezesc, mă gândesc pentru prima oară că sunt pe fugă. De ce eu? Vorbești prin somn, spune Julia. Nu o întreb ce am spus. Nu vreau să știu. Presimt că ar duce doar la o ceartă cu ea.
Stau întins în pat, privirea în tavan. Fixez atât de intens un punct de pe plafon, de parcă aș putea să-l deschid și să dispar prin tunelul din tavan. De ce sunt eu fugarul? Se aude muzică. Vine de pe coridor, formația Guano Apes, care dintr-odată sună de parcă ar cânta muzică pentru bunici. Bunicilor le plac grozav rock-ul, și baladele, și tot căcatul.
- Oprește muzica, strig eu, dar nu este clar cui mă adresez.
Ești pe fugă, îmi zis. Cu toții sunt pe fugă. Tatăl meu, mama mea. Richartz. Cu toții. Uneia soarta i-a venit de hac tot fugind: Erikăi.
Fără să-mi dau seama, am ajuns din nou la manuscris. Tocmai azi, când, în lumina dimineții, vreau să mă apuc de o nouă povestire. O furtună sălbatică de propoziții să-mi lumineze camera, să se repeadă asupra orașului, peste tot landul Hessen. Protestul meu puternic împotriva marelui Oarece. A fi sau a nu fi. Shakespeare în varianta teatrului școlar. Ce rahat!
Așa mi-am închipuit lucrurile. Cu vocea mea l-am chemat. Însă între mine și prăpastia cea mare, între frumoasele oribilități și mine se află manuscrisul, torsul românesc.
Poate avem o viață incompletă. Am renunțat, am tulit-o. În Vest. Mama. Tata. Richartz. Lena. Eu.
Mama, tata. Ei au luat o hotărâre. Mama a decis, dacă e să credem ce spune manuscrisul. Din cauza femeilor și a Securității. Din cauza concurenței. Din cauza Erikăi. Dar și din cauza porcăriilor în care Dinu s-ar fi afundat tot mai mult.
- Nu poți să faci parte dintr-o organizație criminală fără să nu fii și tu criminal.
Asta am citit desigur la Richartz. Filozofie de cafenea. Dar alineatul continuă.
- Nu poți să trăiești într-un sistem criminal fără să nu fii și tu vinovat, scrie Richartz.
El consideră această convingere cauza principală pentru decizia sa de a rămâne în Vest. L-am întrebat și dintr-odată a devenit foarte serios. Nici urmă de sarcasmul său obișnuit cu care ne deruta de atâtea ori în timpul seminariilor.
Pare o justificare. Tot ceea ce spune cel emigrat sună a justificare. Occidentului i-ar fi plăcut mai mult dacă el, didisentul, rămânea în Est. Vocea onestă a opoziției împotriva regimului inuman. Întotdeauna bună de citat. Hrană pentru ziare și loc de muncă pentru nenumăratele comitete pentru drepturile omului. Ce caută ăsta în Vest?
Problema lui. Poți să sari peste paginile respective.
Dar eu? Eu am tulit-o fără să fiu întrebat. Pe mine m-au luat dragii de părinți cu ei când au fugit. M-au salvat din iad. Să le fiu recunoscător. Eu, fiu recunoscător, trebuie să-mi înțeleg părinții, trebuie să-mi înțeleg tatăl, pe Dinu, cel căruia i-a reușit evadarea. Și-a întrerupt la timp cariera de criminal.
Da, am tulit-o; dar am avut oare vreun motiv propriu, personal pentru asta? De ce am plecat? Fiindcă trebuiau să plece părinții mei. De aceea. Eram copil.
De fapt, pentru toate astea trebuie să-i mulțumesc Erikăi. Soldatului anonim, frumoasei misterioase. Ei îi datorez salvarea mea. Viața mea din Vest.
Dacă enigmatica Erika nu s-ar fi culcat cu tatăl meu în repetate rânduri, până ce și-a dat seama și proasta de maică-mea, dacă Erika nu ar fi ajuns recidivistă în domeniul adulterului, n-aș fi avut nicio viață occidentală, nici n-aș fi acum în Frankfurt sărutând picioarele Juliei, ca un adevărat scriitor, știi tu ce vreau să spun.
Poate mi-aș fi pierdut vremea în București cu vărul meu Horia și aș fi povestit la un joc de table despre Transilvania, despre ghinionul românilor în istorie, despre arta bizantină și eterna înțelepciune populară. Cine știe.
M-aș fi numit Christian Matache. Sau cu cel de-al doilea prenume: Adrian Matache.
Miss București, îți mulțumesc!
Îți mulțumesc pentru viața mea din Vest și citesc mai departe.
9
- Cea mai mare greșeală a lui Osthoff a fost să-i dea Erikăi bani, zice Onescu. Fiecare își vedea de ale lui, era mai degrabă o comunitate de interese. În cele din urmă au ajuns de unde au pornit. La căsătoria din interes. În ceea ce privește banii, Erika începuse să pună întrebări, întrebări incisive.
S-au certat, iar Osthoff, băut fiind, i-a devzăluit câte ceva despre problemele lui și despre posesorii banilor. Ca urmare, ea a refuzat să restituie banii. Vorbea despre criminali, despre mafie și despre faptul că banii ar trebui dați unei organizații de ajutorare care sprijinea casele de copii din România. Așa s-ar fi putut repara ceva.
Numeroasele reportaje despre situația din casele de copii din România care se difuzau la televiziunea din Germania de la revoluție încoace, trebuie să fi stârnit impresii puternice în Erika.
Devenise o idee fixă, spune Onescu. Nici chiar indiciul că era vorba despre bani ilegali, care ar fi fost imediat confiscați de către autoritățile germane, astfel beneficiind de ei doar fiscul hărpăreț, și nu bieții copii, nu i-a schimbat cu nimic atitudinea. Era parcă posedată de ideea despăgubirii. Gest nemțesc. Probabil că voia să se răscumpere în fața Bunului Dumnezeu.
10
Părinții mei aveau o sumedenie de secrete. Captivant, dar nu demn de imitat.
Trebuie să născocesc altceva. În vremurile aceste plicticoase în care până și serviciile secrete sunt doar penibile. Și totul e mult prea anemic ca să punem o importantă întrebare morală. Pare că Nimeni ar vrea să preia Universul. Mr. Nimeni.
Și atunci apare Julia cu individul ăsta. Jorg. Îl pomenise de câteva ori. Învățau împreună. La bibliotecă.
Și mai nou îl aduce la noi.
Ce să caute aici?
Mi-e mintea tulbure, de parcă aș fi drogat. Dar nu snt. Și nici vis nu este. Doar multe de povestit. Dar nu e vis.
Se retrag în camera din spate și timp de două ore nu aud decât vocea lui monotonă și râsul Juliei.
De ce să mă apuc? De scris, eventual?
Alerg de colo-colo prin cameră, pun discul cu Coleman Hawkins. Și imediat după aceea Chico Freeman. Dar nu aud nimic. Și ici ei.
Aș putea să mă duc să beau ceva. Dar cu cine? Nu cunosc pe nimeni aici. O cunosc doar pe Julia. Da, aș putea să plec. Aș putea să plec pentru totdeauna, îmi fulgeră prin cam. Rămân, și cândva pleacă el. Jorg.
Ea intră la mine în cameră și îi zic:
- Ce înseamnă asta?
- Ce? întreabă ea.
- Cu tipul.
- Ți-am zis, învățăm împreună.
- Învățați?
- Crezi ce vrei.
O șterge în bucătărie.
O aud cum își face de lucru cu vesela, dar nu mă duc după ea.
- Bei și tu un cea? întreabă ea din ușă.
- Cum adică ceai? întreb eu.
- Aiurezi, zice ea, tot din ușă.
Apoi apare din nou în cameră.
- Așadar, învățați.
- Da, nu-ți convine?
- Nu, nu-mi convine.
- Nu vrei să termini odată?
- Nu.
11
- Atunci am intrat eu în scenă, zice Onescu. Ajunsesem la Berlin, pentru a vorbi cu Dieter despre bani. S-a plâns de nenorocirea lui și mi-a mărturisit neînțelegerea cu Erika. M-am decis să fac afaceri cu el. Am contactat-o pe Erika, am deveni cunoștințe întâmplătoare.
Nu era greu s-o găsești pe Erika. Colinda seara prin localurile Berlinului. M-am dat drept turist din București, care a venit la Berlin la rude pentru o lună.
Am vorbit despre Bucureștiul sălbatic, despre România, despre vremurile trecute. A deveni melancolică, și un cuvânt a dus la altul. Ne-ai fotografiat, știi ce s-a întâmplat.
Despre bani firește că nu am aflat nimic. Și într-o seară ne-am întâlnit cu Dieter. Erika ne-a făcut cunoștință. Niciunul din noi nu a schițat vreun gest. Dar Dieter a început să bea și așa a început totul.
A zis că Erika ar face bine să scoată banii, să lase mofturile, și de altfel în fața ei, și a arătat spre mine, stătea posesorul îndreptățit al banilor. Nu el, Dieter, era marele bandit pe care ea l-ar preda cu cea mai mare plăcere poliției federale, ci eu, Onescu, colonel la Securitate, însărcinat cu încasarea banilor.
Nu m-am așteptat la o astfel de întorsătură. Erika s-a uitat la mine. La început nu a spus nimic.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Ați profitat de mine. Criminalilor! zise apoi. Ticăloșilor.
- S-a ridicat. A fugit. Și eu am fugit după ea.
Am stat toată noaptea împreună. Am luat taurul de coarne. Am încercat să-i explic precaut cum s-au petrecut lucrurile. A pus foarte multe întrebări, însă a rămas uimitor de calmă. Nu mi-a făcut niciun fel de reproșuri, doar dădea din cap la răspunsurile mele.
Când ne-am despărțit dimineața, mi-a zis:
- Lasă-mă să mă gândesc câteva zile.
- Atunci trebuie să te fi întâlnit pe tine. Cred că a pomenit ceva de asta. Am sunat-o, continuă Onescu, și ea mi-a zis: „Treci pe la mine”.
În apartamentul ei se afla Dieter. Cei doi erau în toiul unei dispute. Prezența mea nu i-a făcut să se oprească. Părea mai degrabă că i-ar fi incitat mai mult. Ca și cum aș fi fost martorul mult așteptat la duel.
- Cel mai mare porc ești tu, a spus Erika, întorcându-se spre Dieter. Ți-ai oferit serviciile Securității fără să fii constrâns. Erai în Vestul liber, dar pe tine te-au interesat doar banii. Ai încheiat toate afacerile de bunăvoie cu acești ticăloși, doar ca să faci avere. Nu o să mai vezi niciun bani din ei, și nici tu.
- A arătat spre mine.
- Jur. N-o să-i mai vedeți. Îi vor primi copiii. Pentru ca măcar o fărâmă din această nedreptate să fie îndreptată. Din moment ce nu poate fi ștearsă, măcar banii aceștia să servească unui scop nobil. Realizarea vieții lui Dieter, o casă de copii.
În acel moment, Dieter s-a năpustit asupra Erikăi. Nu l-am putut împiedica. A împins-o cu furie de perete. Ea s-a izbit cu ceafa de o vază din piatră. A murit pe loc. Ce era să fac?
Dă din umeri.
- Amândoi, Dieter și cu mine, am aruncat-o în Spree, iar amicul tău Schelski a scos-o de acolo.
Asta este toată povestea. Banii s-au dus.
12
- Putem învăța și la Jorg, zice Julia.
Dau din cap și mă duc în camera mea.
Runda asta am pierdut-o.
Avem prea puține în comun, Julia și cu mine. Ea are nevoie de cineva care înțelege despre ce vorbește. Și ea vorbește despre studiu.
Mie însă trebuie să-mi explice totul. Fiecare cuvânt. Și tot nu înțeleg nimic. În niciun caz problema. Nu am ce zice.
Și cu ceea ce fac eu este la fel. Povestirile mele nu o interesează pe ea. Și acum mai este și manuscrisul ăsta. Manuscrisul ăsta blestemat. Lărgește și mai mult prăpastia dintre noi.
Ce să fac? S-o caut pe Lotte? Julia nu e Lotte, dar nu este nici Erika. Julia este prea practică, prea pragmatică pentru mine. Ea știe ce vrea, iar eu visez.
Sună la ușă. Voci pe coridor. E Jorg.
Citesc mai departe.
13
Onescu stă neajutorat pe canapea.
- Și de ce ești încă în Berlin? întreabă Dinu.
- Dinu, te rog frumos, cum aș puteas ă mă întorc la București? Cum să le explic șefilor mei că m-am întors fără bani? Nu ar crede niciodată povestea. Ei cred că i-am ascuns. Acesta îmi va fi sfârșitul.
Dinu râde.
- Atunci, toate bune, zice el, scoate încărcătorul din pistol, îl bagă în buzunar.
Aruncă arma în colț și părăsește locuința. Iese din casă gânditor, fără să se întoarcă măcar o dată, se îndreaptă cu pași domoli spre stația de metrou, se întoarce în centru.
Niciunul dintre noi nu i-a putut face față Erikăi, niciunul nu s-a dovedit demn de ea, se gândește el deodată, în timp ce trenul lasă în urmă stație după stație. Toți am fost prea mici pentru ea. Richartz. Osthoff. Eu. Toți eram absorbiți de măruntele noastre țeluri în viață. Ea însă ar fi meritat o altă viață. Ar fi trebuit să riscăm totul să-i fi înlesnit acest lucru.
De acest lucru însă nu eram în stare niciunul dintre noi trei. Eram bărbați fricoși, prizonieri ai avantajelor vremurilor noastre. Ea, ingura cu adevărat umană, a devenit jertfa noastră, a murit. Iar noi trăim, și trecutul acesta plutește în fața ochilor noștri, puternic și groaznic, pentru că trebuie să existe o pedeapsă, își zice Dinu.
Cu toții am ucis.
Mâine îl sun pe Schelski.
14
Pe la 11 o prind pe Lena. 11 este încă devreme pentru Berlin.
- A, tu, zice Lena, și nu e deloc mirată.
„A tu”, ton între frate și soră.
- Nu prea am timp, spune ea.
Cred că aș putea să sun după 100 de ani și mi-ar spune tot „a tu”, de parcă mai ieri am fi vorbit la telefon.
- Ai nevoie de bani sau e ceva cu Julia?
Are o voce adormită și probabil că e deja la întâlnirea de la 12 sau la seminar. Cu un picior în pat și cu celălalt deja în metroul nr. 1.
Așa sunt toți în Berlin. Prezintă-ți tema. Prezintă-ți tema unui om care e cu un picior în pat și cu celălalt în M1.
Tema mea? Românul? Julia? Securitatea? Jorg?
- S-ar putea să mă întorc la Berlin, spun eu.
- Bine, frate rătăcitor, spune Lena, asta-i bine. Și Julia? întreabă ea.
- Nu știu, îi zic eu.
- Aha, spune Lena.
- L-ai văzut pe Român?
- Am văzut-o pe Lotte, zice Lena, își face griji pentru tine. Uită de Frankfurt, îmi spune ea, apoi: trebuie să plec.
15
- Nu te mai afli printre suspecții mei, zice Schelski după ce a ascultar toată povestea. În ceea ce mă privește nu ești suspect, restul însă nu e treaba mea. Nu intră în jurisdicția poliției. Ține de domeniul literaturii. Poți să scrii un roman desre asta.
Schelski își golește paharul de bere dintr-o înghițitură.
- Deci asta a fost, spune el.
Dinu încuviințează din cap.
- Ai grijă de tine, îi spune Schelski.
Nu pomenește nimic de șahul de săptămâna viitoare.
Nici Dinu nu zice nimic.
Nu va mai exista șah.
Dinu aruncă o privire peste piață și deodată are impresia că dincolo, de partea cealaltă trece cineva grăbit, trece ca o umbră, de parcă ar fi Onescu. Probabil că îmi închipui doar, își spune el.
- Este doar o închipuire, mormăie el și mai comandă o bere.
16
Stau în cafeneau asta blestemată și nu-mi vine nicio idee. Capul îmi este gol ca o tobă.
Întind mâna după un ziar, fără să vreau să citesc ceva. Arunc o privire asupra titlurilor, de abia citesc știrile pe scurt, când una îmi reține privirea: „Om de afaceri din Hamburg accident mortal”.
Citesc: „Omul de afaceri din Hamburg Dieter Osthoff a murit ieri într-un accident pe autostrada Berlin-Hamburg. Cu doar 3 luni în urmă, pe prima pagină a ziarelor, citeam despre moartea soției sale, Erika Osthoff. Cadavrul ei fusese găsit la Berlin în Spree. Între timp, cazul pare să se fi rezolvat. Poliția presupune că și moartea Erikăi Osthoff, care suferea de depresii, a survenit în urma unui accident”.
Parcurg anunțul de două ori. Cu asta cazul ar fi deci închis, mă gândesc. Cazul lui Schelski. Rezolvat, ca să zic așa. Restul trebuie să-l rezolve Dinu cu sine. Și cu foștii lui amici.
În orice caz, eu nu o să mai povestesc nimănui În afară de Julia, ei i-am povestit.
A ascultat toul, povestea lui Dinu, povestea familiei mele și a României. Și va uita toată treaba. Povestea României, povestea familiei mele și povestea lui Dinu. De fapt, pe ea o interesa numai Erika.
Nici Richartz nu va răspândi povestea. Nu cred. Altfel nu mi-ar fi trimis mie manuscrisul. L-ar fi păstrat. Sau l-ar fi publicat. Material foarte bun pentru un fost disident. Dar și mult prea complicat.
Așa că treaba rămâne între noi, dragă tată.
Ce prostii vorbesc. Nimic nu va rămâne între noi. Absolut nimic.
Intru pentru ultima oară în locuință. Julia nu este acolo. Iau un plic mare din sertar. Introduc manuscrisul în plic. Chiar și paginile scrise de mine, reflecțiile mele. Lipesc plicul, pun deasupra bandă adezivă.
Plicul zace în fața mea. Nu are nici expeditor, nici destinar. De expeditor nu are nevoie, dar de destinatar da.
Am ambele adrese.
Scriu adresa lui Richartz pe plic. Să vedem dacă analiza Balcanului mai stă în picioare când este vorba de propria lui viață. Când este vorba de propriile resurse. Când pedeapsa amenință în propria minte.
So long, disidentule!
Duc plicul imediat la poștă, ca să nu mă răzgândesc.
SFÂRȘIT
