Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

............................................................
                                                      16.

                      Apoi plecă fruntea şi, în tăcerea amară ce se împânzi, întrebarea pluti câteva momente, ca o mustrare blândă. Şi  iarăşi  răsună glasul colonelului, tremurat, parcă o mână nevăzută i-ar fi strâns beregata:
    - Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa......
    Şi, după o tăcere mai grea şi ameninţătoare, glasul urmă, tot şovăitor:
    - Vine e covârşitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare-aminte apărarea dumitale..... Prin urmare, vorbeşte.....
    O mişcare grăbită umplu o pauză scurtă.  Pe urmă ţâşni, ca un glonţ, glasul pretorului, revoltat, rotunjind cuvinte care  se înălţau până-n tavan, se izbeau de pereţi şi plesneau capetele tuturor ca nişte palme  umede. Pe urmă  glasul   lui  Klapka, patetic, protestând stăruitor......  Şi   amândouă se învârteau ca două suliţe  în   inima  lui  Apostol   care,  nemaiputându-le răbda, murmură, fără să ridice capul:
    - Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu......
    Deşi îi era gâtul uscat şi în aer se încrucişau încă urmele glasurilor de adineori, şoapta lui zbârnâi prelung în toate urechile şi atrase asupra lui toate privirile, întrebătoare şi nedumerite.
    Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai aspre şi mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca nişte gheare ascuţite şi-lstrângeau de gât să-l sugrume. Când simţi că se înăbuşe, tresări, îngrozit, galben la faţă. Gulerul tunicii i se păru un laţ nesuferit. Cu o smucitură disperată  îşi rupse gulerul şi strigă răguşit:
    - Omorâţi-mă!..... Omorâţi-mă!.....
    Gestul şi strigătul lui stârniră uimire şi indignare. Colonelul se sculă în picioare, cu ochii fulgerători, şi bătu cu pumnul în masă, în vreme ce Apostol căzu grămadă pe scaun, respirând greu, cu obrajii ca varul stins, cu privirile roşii agăţate de crucea albă.
    În sală se restabili curând solemnitatea şi toată lumea îşi reluă înfăţişarea gravă dinainte. Incidentul fu dezbătut calm câteva minute, apoi   trecură   mai departe, conform   procedurii obişnuite, pe care au tulburat-o puţin zvârcolirile unei vieţi. Şi Apostol stătu pe scaun liniştit şi nemişcat. În urechi îi susurau cuvinte şi fraze care nu-l interesau deloc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mângâiere.
    Apoi preşedintele rosti deodată, sever:
    - Acuzatul mai are ceva de spus?
    Bologa auzi şi înţelese întrebarea; nu se clinti însă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el.
    - Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare! zise iar colonelul, supărat.
    Pretorul făcu un semn şi plutonierul se apropie de Apostol.
    - S-a sfârşit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?..... S-a sfârşit!.....
    Se închină foarte adânc în faţa juriului şi ieşi afară grăbit, sprinten.....

                                                    7.

                      - Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit şi asta!..... De-acum o să fiţi mai liniştit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiţă. Poftim prânzul...... vă aşteaptă..... s-o fi răcit......
    Apostol se uită lung la el şi vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-şi fi hotărât el întrebarea în minte.
    "Oare ce-a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.
    Poate că el ştie ceva..... E vechi în serviciu şi a văzut multe cazuri....."
    Când îşi dădu seama ce speranţe se împletesc în gândul acesta, îl părăsi mormăind:
    "Prostii..... Uite ce prostii mă apucă...."
    Îşi aruncă pe pat casca şi râse scurt, sec, fals, frecându-şi coşul pieptului cu palmele, ca şi când ar fi încercat să-şi mulcomească bătăile inimii. Simţi în buzunarul tunicii fâşâit de hârtie şi se opri voios:
    - Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o înţelegem.....
    Doamna Bologa îi scria numai mărunţişuri de prin Parva, despre cunoscuţi şi necunoscuţi. Că Pălăgieşu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta vine mereu pe la ea şi se consideră tot logodnica lui, că Domşa îi zice tot "cuscră", că a făcut multe bunătăţi de sărbătorile Paştilor şi că o să-i rămâie neatinse fiindcă e singură şi amărâtă, că l-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât şi a dato slujbă chiar în ziua întâia de Paşti ca să-l ferească bunul Dumnezeu de primejdii........
    "Biata mamă! îşi zise Apostol cu un zâmbet umed. De-ar şti ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!..... când va afla vestea..... Trebuie s-o afle de la mine..... să afle barem că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile din urmă, ca şi în cele dintâi ale vieţii mele pământeşti!"
    Trase scaunul lângă masă şi, gustând din mâncările răcite ce-l aşteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprindu-se de fiecare dată la visul urât şi căutând să ghicească ce anume o fi visat maică-sa.
    Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie şi cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranţă, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici-colo, cu mâinile la spate, cu gândurile vălmăşag...... De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simţea în suflet frica morţii, a scris mamei sale scrisori lungi, luându-şi rămas bun..... Le scria cu teamă şi îngrijorare, şi totuşi printre rândurile întristate, scriind, citea numai speranţe bune. Dragostea de viaţă era atuncea mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea "testamentul" şi zâmbea fericit şi rupea în bucăţi foarte mici foaia cu gândurile posomorâte. Câte "testamente" de acestea a rupt?..... Pe când acuma trebuie să scrie un testament definitiv. ...... Acuma, din moment în moment, poate să vie pretorul, să-i citească nişte paragrafe şi să-l anunţe că la ora cutare va muri negreşit, cu deplină siguranţă, fără pic de nădejde.
    Iar la ora hotarata, precis, niste oameni vor sili sufletul sau tanar sa se desparta de trup pentru totdeauna, la o ora precisa..... Acum cand va sfarsi scrisoarea, va sti ca mainile care au scris-o nu vor mai rupe-o si nici ochii lui nu vor mai vedea-o, pentru ca maine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi ingropat in pamant sau va atarna undeva, iar mintea lui, care isi da seama de toate acestea, maine nu va mai naste niciun gand, ci va fi o gramajioara de creieri morti, napaditi de sange inchegat.....
    Si totusi hartia radea pe masa, parca ar mai fi fost vreo speranta undeva..... Apostol Bologa depana amintiri de prin romane si cronici, unde in clipa suprema soseste in goana calului solul aducator de iertare si de viata. Descoperirea il bucura numai cateva clipe, pe urma de infurie si rosti raspicat:
    - Voi muri negresit peste..... Peste cate ore?
    Atunci il imbratisa groaza, din ce in ce mai strans si mai salbatec, inghetandu-i sangele. Si in vreme ce groaza il tulbura, mintea lui cauta sa o alunge cu "inexorabilitatea mortii", cu "dezgustul" de viata aceasta de dincolo, unde sufletul mantuit se va uni cu Dumnezeu..... Dar toate inchipuirile mintii se prabuseau pe rand, ca niste castele de carti de joc, numai groaza ramanea sfidatoare, soptindu-i in suflet un singur cuvant, in fata caruia se sfarma tot: moartea..... Ii venea sa planga mereu si nu putea. Se uita la ceas: patru dupa-amiazi.....
    "Si inca nu mi-au comunicat sentinta...... De ce nu vine pretorul?...... Cel putin sa stiu sigur..... Adica de ce sa stiu....."
    Siguranta ar spori doar chinurile groazei. Mai bine asa. Orice intarziere e un castig, chiar de suferinta. Apoi intarzierea poate avea si motive bune. Adica de ce n-ar fi inteles curtea ca e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine sa vorbeasca, sa dovedeasca..... Dar ce nevoie e de vorbe cand trecutul lui vorbeste singur, baremi prin cele patru medalii de vitejie? In asemenea cazuri curtea e datoare sa trimita la plimbare pe pretorul dobitoc si sa hotarasca achitarea in unanimitate..... Sau cel putin cu majoritate de voturi. Colonelul i-a luat apararea si in fata generalului, atunci...... Gross nu poate sa voteze pentru condamnare. Apoi de partea presedintelui trebuie sa mai fie cineva...... Si uite majoritatea!..... Uite si pricina intarzierii!
    Hartia, sub o calimara ruginita si murdara, radea intr-una. Apostol, inviorat, se duse la masa, se aseza pe scaun, lua tocul si incerca penita. Ii tremurau degetele cumplit si niciun gand nu i se arata limpede.
    "Mai tarziu..... mai e vreme!" isi zise dupa un rastimp, linistit, pornind iar sa umble de ici-colo.
    Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fara urme de sange in obraz, cu privirea spre usa in care cheia se invartea scartaind mai ascutit ca totdeauna.
    "Acuma vine siguranta!" ii tasni prin creieri ca un fior de foc, incat parca simtea cum ii sfaraie celulele cenusii.
    Era plutonierul cu un soldat care aducea cina.
    - Ati ispravit de scris? intreba vrand sa stranga masa, fara sa se uite la Bologa.
    - Nu..... nu..... nici n-am ince....... zise Apostol deodata foarte agitat, adaugand repede, cu niste ochi iesiti din orbite: Asa-i de mare graba?..... S-a hotarat sentinta, s-a.....
    - Sentinta desigur ca s-a hotarat de mult, raspunse plutonierul taraganat, si parca cu glas neobisnuit. Se asteapta numai aprobarea de sus...... de la Marele Cartier..... Asa-i regulamentul pentru domnii ofiteri..... Dar nu mai dureaza mult, nu, nu..... Trebuie sa pice raspunsul din minut in minut, caci in razboi si in cazuri de astea merge repede...... In razboi toate merg repede......
    Apostol Bologa vedea ca omul acesta ii cunoaste soarta, dorea sa-l intrebe si nu cuteza. Soldatul se strecura afara, in varful picioarelor, ca dintr-o casa de mort. Plutonierul zise mai incet:
    - Fetita plange si se zbate, vai de sufletul ei..... Dar nu mai pot, domnule locotenent, sa ma iertati si sa nu va suparati!..... Eu as fi lasat-o, ca si ieri...... dar domnul capitan tot prin ograda se invarteste si, daca ne-ar prinde, Doamne Fereste..... Am sa aprind lampa cand o veni baiatul sa ia farfuriile, ca inca nu s-a intunecat de tot.
    Glasul plutonierului ramase in sufletul lui Apotol si dupa ce se inchise usa, ca un izvor de sperante luminoase. Ii batea inima navalnic, voioasa. Ii parea rau ca n-a trimis o vorba buna pentru Ilona, dar se mangaia ca poate in curand ii va spune el insusi mai multe.
    "Cine stie? ingana cu bucurie. Numai Dumnezeu stie ce poate aduce ceasul......"
    Se uita increzator pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul tragea pe furis obloanele intunerecului.

                                                                        8.

                             Dupa miezul noptii, Apostol Bologa, istovit, se intinse pe pat. O tacere il impresura, parca toata lumea ar fi incremenit intr-un somn de mormant. Lumina galbena din tavan ii picura in ochi si il ustura. Atipi.
    Deodata se trezi. Afara rasunau pasi, pe trepte, in coridor. Sari in mijlocul odaitei si ramase pironit acolo, cu inima zgribulita, murmurand din buzele-i albe:
    - Doamne-Dumnezeule...... Dumnezeule......
    Usa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete. Din intuneric aparu pretorul cu o foaie de hartie in dreapta, in tinuta de campanie, cu ochii stinsi in obrajii bolbocati sub casca de fier.  In dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu casca, tinand ceva sub bratul stang si in mana, cu privire speriata, ca si cum ar fi fost sigur ca pretorul are sa-i faca vreo observatie aspra. In intunerecul usii, afara, se zvarcoleau capete multe, sclipeau ochi infrigurati, ca o vedenie dintr-o balada sangeroasa.
    In mijloc, neclintit, cu parul lung, putin valvoiat, Apostol cerceta din ochi, fara a-i invarti in orbite, cu luciri repezi, fata pretorului, hartia din mana lui, casca plutonierului. Si, in fiece clipa, milioane de ganduri ii rasareau si mureau in creieri, parca toti atomii materiei cenusii s-ar fi aprins si ar arde cu flacari clocotitoare.
    Pretorul se apropie de masa pe care hartia alba radea neatinsa, ridica sentinta sub lumina lampii si, fara introducere, incepu sa citeasca rar, cu voce clara, intorcand ochii spre Bologa dupa unele cuvinte pe care le apasa ca si cand ar fi fost subliniate. Apostol asculta si se uita numai la buzele pretorului, rosii, late, uscate, netezite uneori cu varful limbii trandafirii. Intelese deslusit "in numele imparatului", "crimele savarsite, dar neizbutite, de tradare si dezertare la inamic", "degradare si eliminare din gradele armatei", "moarte prin streang".....
    - Sentinta va fi executata imediat! sfarsi pretorul indoind hartia si aruncand o privire furisa in fata lui Bologa.
    - Imediat..... imediat, repeta Apostol foarte domol, adaugand in gand: "Dar ora?...... De ce nu spune ora?"
    Atunci surprinse un gest al pretorului si vazu ca plutonierul se apropie atat de umilit, ca parea un necunoscut ratacit aici cine stie cum.
    - Conform sentintei..... degradare..... tunica militara...... trebuie haina civila, zise iar pretorul, incepand cu glas sever, zapacindu-se de ochii lui Bologa si ispravind rugator.
    Apostol  nu pricepu, dar, fara sa priceapa, isi descheie incet tunica, isi scoase gulerul si-l puse pe masa, peste calimara ruginita, apoi lepada haina, o impaturi cu mare bagare de seama, o aseza pe pat si o netezi de doua ori cu dosul palmei. Camasa ii era umeda de sudori calde, ridicata si cocolosita la spate, intre bretele vargate. Isi potrivi camasa in spate si-si indrepta bretelele, care-i alunecasera putin de pe umeri. Atunci, uitandu-se intrebator in fata pretorului, vazu ca ochii lui ii examineaza cu spaima gatul alb, subtire, cu arterele umflate. Se intoarse spre plutonierul care-i intindea ceva si observa ca si plutonierul se uita la gatul lui. Se tulbura si se intreba in gand de ce se uita amandoi la gatul lui?
   - Şi haina..... şi pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi plutonierul înfricoşat, întinzându-i-le deodată, ca şi cum n-ar mai îndrăznit să le ţie.
    Apostol Bologa luă haina pământie şi o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârşească, o aşeză binişor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare.
    Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârşit, pretorul îşi drese puţin glasul şi vorbi, încurcându-se îndată:
    - Dacă ai vreo dorinţă...... eu...... noi...... conform legilor...... orice dorinţă în clipa......
    Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinat şi apoi, brusc, se întoarse cu spatele, parcă şi-ar fi adus aminte că pe pat e ceva..... Pretorul avu o mişcare de curiozitate, să vază ce va face, dar îşi reveni în fire şi ieşi cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet uşa, fără să mai învârtească cheia în broască.
    Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, şoptind:
    - Oare de ce n-au încuiat şi n-au pus lacătul?..... Oare......
    Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decât să pună mâna pe clanţă şi să plece... departe..... să trăiască..... Poate că nici santinela nu mai e pe coridor...... Poate că afară îl aşteaptă Ilona şi Klapka şi preotul Boteanu.
    Dar, în vreme ce-şi depăna nădejdile strălucitoare, uşa se deschise iar, şi în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuţ, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se uită blând, nedumerit, apoi intră, închise uşa şi merse drept  la  Apostol, murmurând cu glas cântat, pătrunzător:
    - În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor.....
    Apostol crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferinţelor, se prăbuşi în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plâns înăbuşit. Pieptul i se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se  zvârcolea ca într-o temniţă de plumb. Şiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale şi mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeşteşugite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o linişte ca pânza de zăbranic,străvezie şi totuşi destul de deasă spre a cerne şi a arunca la o parte toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti.
    Când îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol avea faţa albă ca hârtia, şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite. Văzu o borboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se aşeză pe scăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori şi, de frică să nu se ivească iarăşi stafiile cu care s-a luptat atâtea ceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotului.
    - Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ştergându-şi fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se ştia ce s-a întâmplat cu tine..... M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă cheamă degrabă să te binecuvântez..... Of, inima omului!...... Dar Ilona venise din capul ei la mine..... Domnii de aici hotărâseră să-ţi trimită un preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului...... Ne-am rugat cu toţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv.....
    - Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să scriu mamei şi uite, colo, hârtia neîncepută..... n-am fost în stare..... din pricina...... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi......  după ce...... Spune-i tu cum am....... Să aibă grijă de logodnica mea...... să aibă mare grijă...... Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea..... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa..... şi credinţa călăuzitoare...... şi....... şi........
    Îşi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămâie, murmurând cuvinte fără şir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:
    - În mjilocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte..... Ţi-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi: "Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!"......? Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!.......  Plăcut  este Domnului-Dumnezeului  nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!
    - Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adâncindu-şi obrajii în mirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca şi cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze niciun înţeles......
    Într-un târziu uşa se deschise singură, se învârti   molcom  în ţâţâni şi se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit:
    - Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos......
    Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind  în  uşă figura  pretorului,  îşi  aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără panglică şi  roasă pe margini. Atunci  îşi  văzu ceasornicul,  retrase brusc mâna, desfăcu binişor  cureluşa şi-l dădu  preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, zicând încet:
    - Constantine, să nu mă uiţi......
    Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.
    Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor.
    - Bologa...... a sosit ora....... Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.
    Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul şi, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldaţi cu făcliile aprinse, cu căşti lucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători  mari. Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei îşi  însemna conturile în coasta dealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălţau ca nişte mâini  negre  imploratoare spre cerul  vânat, ciuruit   de stele.
    Priveliştea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simţi privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări şi, cu amândouă mâinile, îşi îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic.Apoi, foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gâtul gol.
    - Înainte! răsună deodată peste sfârâitul torţelor glasul pretorului, undeva, departe.
    Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotul era lângă el.Se agăţă de braţul lui, mulţumit c-a găsit sprijinul, şi coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit de făclii şi zgomot de bocanci târâţi anevoie. Apoi, din stânga, izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol  îşi  zise că e Ilona, strânse mai tare braţul preotului, dar nu  întoarse capul, nici  nu  ridică ochii.
    Iesira in sosea..... Facliile nu mai falfaiau asa de sfaraitor, parca li s-ar fi risipit lumina si le-ar fi ramas numai fumul. In spate insa gemea mreu plansul, tot mai stins si mai departat. Apostol vazu ca au apucat-o in dreapta, se minuna si sopti preotului limpede si cu parere de rau:
    - Unde mergem, parinte?
    In suflet ii incolti, langa parerea de rau, un firicel de nadejde, care-i spunea in taina: "Poate ca totusi!....." Curand insa parasira soseaua, trecura pe sub un viaduct caramiziu, apoi peste un podet de scanduri noi.
    "Doamne, unde mergem?" se intreba Apostol acuma cu durere, mai ales ca pe aici nu umblase niciodata.
    Nu-si simtea deloc picioarele, se mira cum poate merge fara picioare si i se parea ca pluteste in aer, ca in vis. In aceeasi vreme zise iarasi preotului, care-i tinea crucea in fata:
    - Iarta-ma, Constantine, ca din pricina mea trebuie sa te oboseesti atata...... atata.....
    Drept raspuns, Boteanu murmura un crampei de rugaciune. Apostol nu intelegea nimic, voia sa-l intrebe ce zice, dar tinutul necunoscut il necajea atat de rau, ca uita ce-a vrut si iar se gandi, amarat: "Unde mergem?"
    O bucata de vreme urcara pe un drum taiat intr-o coasta de deal. Paraul de sub podetul de scanduri noi acum galgaia galagios, in drepata, la picioarele coastei..... Auzind cum gafaie oamenii imprejurul lui, Apostol sopti in urechea preotului:
    - Nici nu-mi simt picioarele..... parc-as pluti.....
    Boteanu rosti mai tare rugaciunea, infricosat de cuvintele lui Apostol care atarna tot mai greu pe bratul lui amortit.....
    Urcusul se ispravi. Paraul iar murmura alaturi, somnoros. Lui Apostol i se parea ca merge de o vesnicie pe o carare fara sfarsit si din nou ii rasari in creieri intrebarea: "Unde mergem?" Atunci preotul parca se poticni si indata prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grabite.
    - Am sosit? intreba Bologa, neindraznind sa ridice ochii.
    - Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plangator.
    Apoi Apostol simti iarba sub talpi. Si deodata picioarele incepura sa-l doara, ca si cand ar fi dus o povara peste puterile lui.
    - Faceti loc!..... Pe dincolo, parinte! se auzi, foarte ragusit, glasul pretorului.
    Atunci Bologa, nerecunoscand glasul si vrand sa vaza cine a strigat, ridica fruntea si dadu cu ochii, de-abia la vreo zece pasi, de un stalp alb si lucios, cu un brat carligat in batf. Streangul se lagana putin si leganarea aceasta ii aduse aminte cum a incercat el odinioara, cu mainile, rezistenta funiei. In lucirea alba a lemnului se deslusea ceva straniu, incat Apostol lasa repede capul in jos.
    Cand deschise iar ochii, se pomeni langa stalp. Mana dreapta atinse intamplator lemnul rece si umed ca pielea de sarpe. Se scarbi si incepu sa-si stearga umezeala pe dunga pantalonului. In timpul acesta insa isi plimba linistit privirea peste multimea de fete ciudate si necunoscute, parca nici n-ar fi fost omenesti, care se ascundeau sub casti latarete, in lumina facliilor fumuroase. Mirosul de rasina arsa ii gadila narile si fumul il supara fiindca-i intuneca vederea. Pleca putin capul si, aproape de picioare, vazu pamantul deschis ca o rana urata, galbuie. Groapa nu parea adanca si lutul era azvarlit numai in dreapta, alcatuind o movila, pe care statea pretorul, inaltandu-se deasupra tuturor, ca si cum el ar fi trebuit sa..... In stanga, la marginea gropii, un cosciug de brad, gol, descoperit..... Capacul, cu o cruce neagra la mijloc, zacea alaturi de o cruce mare de lemn, pe care scria cu slove strambe: Apostol Bologa..... Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat: "Oare cine sa fie Apostol Bologa?"
    - Gata?..... Gata! striga pretorul, pe movila de pamant, fluturand o foaie de hartie.
    Apostol ascuta numai inceputul sentintei, pe urma se uita la oamenii din preajma lui, gandindu-se ca generalul n-a venit si probabil ca doarme..... Langa movila pretorului zari un doctor cu ceasul in mana: "Nu-i doctorul Meyer..... nu, nu....." La picioarele groapei recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plansi, ingroziti, care-l obosira, incat intoarse capul. La doi pasi, in stanga, statea un taran sprijinit in harlet, cu capul gol, cu parul asudat si lipit de frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. "Uite groparul..... Vidor....." se gandi dansul cu bucurie si vru sa-i faca un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfarsi citirea cu glas ascutit si strdent ca un scartait de usa cu tatani ruginite, si Apostol isi lua seama, intrebandu-se speriat ce-o sa fie acuma..... Peste o clipa auzi, din spate, limpede, o voce sovaitoare:
    - Trebuie..... pe scaun......
    Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă genunchii lui şi nu-l observase până acum. Îi era teamă ca iar nu va putea mişca picioarele..... "Trebuie...... trebuie să încerc", îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mutăţile ude.
    - La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând braţele.
    Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă în groapă. În aceeaşi clipă izbucni un plâns gros, disperat, nestăpânit. "Cine plânge?" se gândi Bologa.  Klapka se bătea cu pumnii în piept.
    Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind  răsăritul soarelui. Apostol  îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească,  în vreme ce  în  urechi  i se stingea glasul preotului:
    - Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol..... Apostol...... Apostol......

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

...........................................................
                                                            15.

                         Apostol pali. Intr-o secunda ii trecu prin creier cum a mintit aseara ca a uitat ceva si cum a luat harta numai ca sa-si acopere minciuna fata de Ilona..... Si totusi, cand a pus-o in buzunar, a simtit ca trebuie s-o ia, negresit ii trebuia.
    - Asta e schita oficiala, de la serviciul meu, ingana dansul, uitandu-se pe harta si cautand, instinctiv, drumul pe unde a vrut sa treaca dincolo si locul unde s-a intalnit cu Varga.
    - Stiu..... sunt si eu militar, zise pretorul cu dispret. Dar cum a ajuns in buzunarul d-tale? Si tocmai cand incercai sa dezertezi la inamic?
    - Fiindca..... findca..... bolborosi Apostol, incurcat, rosind brusc si apoi oprindu-se rusinat ca iar era sa minta.
    - Sa-ti spun eu cum, relua pretorul, privindu-l lung, cercetator. Fiindca n-ai vrut sa mergi cu mana goala! Nu-i asa?
    Bologa nu raspunse si nici nu se uita in ochii pretorului care, dupa o mica pauza, continua, indoind harta, si aruncand-o pe birou.
    - Si acuma sa-ti explic tot eu si motivele cele adevarate pe care dumneata cauti sa le acoperi cu basmele echilibrelor sufletesti!
    Mai inainte de a sosi Apostol, pretorul descoperise "motivele cele adevarate" si interogatoriul urmarea numai confirmarea descoperirii sale. Cei sapte spanzurati impreuna cu cei doisprezece din hambar erau membrii unei vaste organizatii de spioni si tradatori, cuibariti in inima diviziei din pricina indolentei generalului, care nu l-a ascultat pe dansul. Fireste ca asemenea grupare criminala nu putea lucra atat de tainic fara o conducere deosebit de iscusita. Cei prinsi nu-si marturiseau nici in fata streangului vinovatia, o dovada minunata de solidaritatea organizatiei, Ambitia lui secreta a fost, de la inceput, sa puna gheara pe seful bandei. Aceasta poate i-ar dobandi si o decoratie, in afara de cresterea prestigiului inaintea tuturor. In sfarsit, Bologa! Pretorul se mira numai cum de nu s-a gandit la el mai de mult si nu l-a supravegheat. Bologa, roman pe frontul romanesc..... era la mintea omului!...... Daca n-ar fi venit intamplarea in ajutorul justitiei, criminalul si-ar fi putut continua opera nesuparat de nimeni: ofiter cu decoratii, erou..... cine sa-l banuiasca? Numirea in juriul Curtii i-a incurcat toate itele. Cum sa condamne el, seful bandei, tocmai pe complicii sai? Ar fi riscat ca vreounul dintre acuzati, vazandu-l in juriu, sa se revolte si sa-i rupa masca!..... Decat sa se expuna unei eventualitati atat de primejdioase, Bologa a ales calea cea mai buna, fuga la dusmanul pe care l-a slujit cu credinta si unde il asteptau, desigur, recompense si mai grase. De aceea a luat si harta, in care a insemnat cu precizie nu numai pozitiile trupelor, ci si locurile diverselor servicii ale diviziei, pana si casa aceasta, unde se afla cancelaria pretorului, ca sa-l bombardeze si sa-l omoare si pe el intr-o zi aviatorii dusmani.....
    Apostol Bologa ascultă întâi uluit construcţia pretorului, pe urmă zâmbi nepăsător, ca şi cum ar fi auzit o aventură străină. Când înţelese însă că e serios şi că de "construcţia" aceasta depinde poate viaţa lui, i se păru că de un ceas îşi terfeleşte sufletul şi-l cuprinse o silă nespusă de toată lumea. De aici încolo nu-l mai interesa ce spune pretorul. Întoarse ochii spre fereastră şi văzu tocmai chioşcul pe care i-l arătase ieri primarul şi unde voia să-i dea locuinţă. "Acum nu va mai sta pustie casa de păpuşi", se gândi el zărind în coridorul chioşcului un soldat înarmat, ajungând cu capul până la streaşină.
    Pretorul încercă să-l mai descoase, dar Bologa nu mai răspunse nimic.
    - Bine, nu eşti obligat să răspunzi, zise pretorul, netulburat, clipind repede. Avem dovezi destul şi vom mai avea..... Aşa!...... Atunci, citeşte procesul-verbal şi iscăleşte, te rog!
    Apostol nu se mişcă. Pretorul îl măsură un răstimp, puţin nervos, stăpânindu-se, şi pe urmă vorbi făcând ochii mici:
    - Fireşte, nu te pot sili să iscăleşti..... Trebuie să ştii însă că aceasta nu va împiedica mersul justiţiei!..... Aşa!..... Să nu crezi cumva că...... Se întrerupse şi adăugă către plutonier: Vei duce pe acuzat  la închisoare, fiindcă deocamdată am terminat... Sper că ai luat măsurile?... Apoi vei pleca   îndată la  Lunca, vei face o percheziţie foarte  minuţioasă la locuinţa acuzatului şi-mi vei aduce toate bagajele şi mai ales hârtiile!
    Afară, în prag, soldaţii se dădură la o parte. Soarele de mai sărută obrajii prizonierului. În mijlocul ogrăzii generalul Karg discuta gesticulând cu un colonel. Plutonierul salută foarte ţeapăn. Apostol simţi bine privirea generalului, furioasă şi indignată, dar nici nu se sinchisi. Trecând pe lângă casa primarului, întâlni în uşă pe groparul Vidor şi pe primăreasă, amândoi cu ochii spre el, îngroziţi şi cu lacrimi de milă. Le răspunse cu un zâmbet plin de credinţă, parcă le-ar fi spus că toate acestea n-au nicio importanţă.
    Urcă treptele căsuţei şi văzu de-aproape soldatul încremenit în coridor: înalt, foarte slab şi deşirat, cu faţa suptă şi galbenă, cu hainele largi şi soioase, dându-şi mare silinţă să pară marţial. Plutonierul deschise larg uşa, lăsând pe Apostol să treacă înainte.
    - Dacă doriţi ceva, vă rog să mă chemaţi pe mine...... Am să vă trimit îndată cafeaua sau, dacă doriţi, ceai.....
    Aşteptă două clipe şi, neprimind răspuns, ieşi trăgând uşa. Învârti cheia de două ori în broască, apoi puse şi un lacăt mare, petrecând prin belciug. Urmară instrucţiile santinelei, cu glas tare, înadins, să audă şi prizonierul: să nu se mişte din coridor, să privească din când în când pe fereastră, să-l strige dacă s-ar întâmpla ceva....... Soldatul trebui să repete de trei ori instrucţiile. Pe urmă plutonier coborî treptele de scânduri......

                                                            4.

                             Apostol Bologa rămase în mijlocul odăiţei cu ochii la ferestruica de lângă uşă. Tresări auzind cheia în broască şi ascultă instrucţiile santinelei, neclintit, parcă ar fi fost ţintuit locului. Mai auzi paşii plutonierului, pe trepte, trei, apoi alţii, de bocanci, în coridor şi în sfârşit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica verzuie, încreţită, cu cartuşierele negre şi cureaua armei strânsă de o mână  noduroasă, cu  pielea  crăpată  şi  foarte murdară.
    Se uită împrejur, cum face omul când intră întâia oară într-o casă nouă. Îşi plimbă ochii pe masa lipită de perete, pe patul aşternut, în colţ,  pe scaunul de la picioare, fără spetează, pe lavoarul din celălalt colţ..... Îşi scoase casca încet, fără zgomot, şi o aşeză cu băgare de seamă pe scaun. Îşi netezi părul pe tâmple, fără zgomot, şi o aşeză cu băgare de seamă pe scaun. Îşi netezi părul pe tâmple, cu amândouă palmele, de multe ori, parc-ar fi vrut să-şi potolească o durere. Apoi merse până la uşă, patru paşi, se întoarse lângă masă. Peretele era văruit cam de mult şi varul plesnise. Se rezemă cu mâinile de dunga mesei. Scândurile nu se împreunau bine şi crăpătura dintre ele era astupată, neagră, deşi tabla trebuie să fi fost frecată de curând cu leşie şi nisip. Pe marginea dinspre perete, în literele săpate cu un briceag, scria: "Aici am suferit......zile."
    "Stegarul bosniac, se gândi Apostol, amintindu-şi vorbele primarului. Oare de ce nu spune câte zile?"
    Simţi atâta lene în creieri, că nu-şi mai urmări gândul. Îşi dădu seama de aceasta şi făcu câţiva paşi, să-şi vie în fire. Îi apăru în minte figura pretorului şi se aşeză pe pat, legănându-şi picioarele din genunchi în jos. Acuma fereastra era o cruce de lemn într-un pătrat alb.
    "Trebuie să fie peretele cancelariei pretorului, îşi zise dânsul şi, închipuindu-şi iar înfăţişarea pretorului, continuă ritmic: Dobitoc..... dobitoc...... dobitoc....."
    Apoi veniră amintiri rânduite frumos, una după alta, toate numai din clipa întâlnirii cu Varga încoace. Îi defilau prin suflet secundele, fiecare plină cu viaţă, cu niţte băşici de stilcă, văzându-le conţinutul. Treceau însă cu o iuţeală vertiginoasă, ca un film învârtit nebuneşte, şi totuşi se deosebeau precis, ameţitor de precis..... Erau mii, poate milioane, şi se scurgeau într-o  singură clipire, şi reveneau  în momentul imediat următor, neîncetat, neobosite... Şi el răscolea prin ele ca  într-un joc bizar şi, privindu-le, murmura:
     "O secundă mai puternică decât o viaţă de om....."
    Peste câteva clipe i se păru că a greşit şi adăugă, clătinând din cap:
    "Viaţa omului nu e afară, ci înlăuntru, în suflet..... Ce-i afară e indiferent...... nu există...... numai sufletul există..... Când nu va fi sufletul meu, va înceta de a mai fi tot restul...... restul......"
    Prin geam văzu,  în ogradă, doi soldaţi care treceau ţinându-se de mână. Atunci   îşi  schimbă  firul  gândului, urmând:
    "Şi totuşi restul hotărăşte soarta sufletului meu..... Şi restul depinde de alt rest..... Pretutindeni dependenţă..... Un cerc de dependenţe în care fiecare verigă se mândreşte cu independenţa cea mai perfectă!..... Numai Dumnezeu......"
    Cheia se învârti de două ori în broască, uşa se deschise şi un soldat puse pe masă o tavă  încărcată. Plutonierul, înainte de-a  zăvorî, zise respectuos:
    - Aveţi şi cafea, şi ceai, la alegere......
    Cu mâinile sprijinite pe marginea patului, cu picioarele atârnând nemişcate, Apostol se uită lung la tava de pe masă. Îşi aduse aminte că n-a mâncat de ieri de la prânz. Se sculă şi sorbi cu poftă ceaiul. Apoi se simţi copleşit de o apatie grea. Nu-i mai păsa că-i închis într-o odăiţă, cu santinela la uşă..... Se întinse pe pat cu faţa-n sus şi închise ochii. Stătu aşa, fără gânduri, un răstimp care i se păru o veşnicie. Apoi  aruncă  o privire  pe cadranul  ceasului-brăţară.
    "Unsprezece! se gândi cu decepţie. De-abia o oră a trecut de când sunt aici..... Dacă va trece vremea tot aşa de încet, am să-mi pierd minţile!"
    Sări jos şi începu să umble de ici-colo, încercând să-şi lămurească deplin situaţia. În creieri i se frămânatu numai crâmpeie de gânduri, dar inima îi tremura de frică şi tulburare. Avea acuma intuiţia că îl aşteaptă ceva îngrozitor, ceva ce îi ameninţă  însăşi temelia fiinţei...... Se opri în dosul uşii, cu ochii în gol, şi deodată îi răsări creanga  groasă din copacul spânzuratului  singuratic, ca un braţ care arată înainte, în viitor, o ţintă hotărâtă..... Îi veni să ţipe, să se apere şi anevoie izbuti să pornească de colo până colo, din ce în ce mai grăbit, frământându-şi mâinile încrucişate la spate... Se silea să găsească o apărare împotriva pretorului şi o găsi în faptele din trecut
    "O rătăcire întâmplătoare nu cumpăneşte cât o faptă vitejească, murmură cu nouă încredere. Cine a fost în luptă ştie că orice viteaz are şi momente de şovăire. Dar o singură rătăcire nu poate şterge o viaţă întreagă de fapte, oricât ar umbla pretorul să mă ponegrească......."
    Încetul cu încetul se potoli. Dragostea de viaţă îi născocea mereu argumente şi dovezi salvatoare. Pe urmă va începe o viaţă nouă din temelie, clădită pe realităţi, nu pe himere. Toată viaţa lui trecută a crescut dintr-o rădăcină bolnavă pe care trebuie să şi-o smulgă din suflet chiar de-acuma. Alt suflet îi trebuie, ferit de veşni cele ezitări şi chibzuiri, capabil de-a înfrunta lumea aşa cum este, iar nu cum o  zugrăveşte o închipuire şubredă. Meditaţiile stârnesc numai conflicte cu lumea.
    "Atârnă mult de cine va fi în juriu, îşi zise deodată, curmându-şi gândurile. Precum şi de apărător!..... Cine-o să mă apere?..... A, da..... Klapka..... I-am spus pretorului..... A fost prima întrebare şi primul răspuns....."
    Klapka?..... Poate ar fi fost mai folositor un militar viteaz, ale cărui cuvinte să zguduie şi să convingă sufletele militarilor din juriu..... Klapka?..... Cine ştie dacă nu Klapka e  pricina prăbuşirii?! El a venit cu pădurea spânzuraţilor şi  i-a picurat  în inimă îndoielile.....Viaţa e un povârniş cu un capăt în cer şi cu celălalt în neant. Omul  trebuie să facă imense sforţări să stea în picioare, iar când a început prăvălirea, nimeni nu-i mai poate reda echilibrul.
    "M-am amăgit cu vorbe, parcă viaţa s-ar călăuzi cu vorbe....."
    Atunci ii aparu in suflet Ilona si indata simti o caldura binefacatoare, ca si cum chipul ei i-ar fi umplut inima de o iubire vie, ca o lumina uriasa, in care se cuprindeau toti oamenii si toata lumea. Fericit, cu potrivirile stralucitoare, sopti in nestire:
    "Iubirea traieste vesnic, fara inceput si fara sfarsit..... Prin iubire cunosti pe Dumnezeu si te inalti pana la ceruri....."
    Se scufunda cateva clipe intr-o liniste adanca, peste care sufletul lui plutea lin si se legana ca o frunza pe oglinda unei ape fara unde.
    Apoi se scutura si porni iar, prin odaita, ascultandu-si pasii, care bateau pe podele cu lovituri regulate, ca limba unui ceasornic..... Ganduri subtiri ca niste ace lungi ii intepau creierii si-l usturau. Se opri. Intepaturile se risipira brusc, lasand in urma un zumzet apasator.
    "Mi-am pierdut cumpatul, isi zise dansul cu amaraciune. Mintea, impreuna cu legile si disciplina ei, se zdruncina ca o masina intre ale carei roti ai zvarlit un bolovan, de indata ce e pusa in fata zidului ce desparte fiinta de nefiinta..... Mai bine dorm si sa treaca peste mine intamplarile in voia lor!"
    Se tranti iar pe pat cautand sa alunge gandurile, care totusi veneau sa-l chinuiasca, intocmai ca niste vrajmasi fara indurare. In rastimpuri ii soseau in ajutor zgomote de afara, schimbarea santinelei, cate un huruit de motor, cate un strigat manios..... Apoi pranzul..... Si iar gandurile, mereu gandurile.....
    Spre seara auzi pasii plutonierului: poate ca-l cheama pretorul..... Se bucura. Baremi va mai scapa de tirania gandurilor. Plutonierul impinse usa de perete si ramase in coridor. In prag insa, cu o tava de lemn pe care aducea cina, se ivi Ilona..... Apostol sari in picioare, fermecat, ca in fata unei naluciri ispititoare. Ilona se duse la masa, aseza vasele si tacamurile, cu ochii numai la el. Pe obraji avea urme proaspete de lacrimi, iar in ochi si pe buze un zambet de imbarbatare, umil sfios, sub care incerca sa-si ascunda o groaza cumplita..... Goli tava si mai statu o clipa, neclintita, murmurand de cateva ori, domol, ca un susur:
    - Dumnezeu..... n-ai grija. Dumnezeu......
    Apoi iesi cu privirea in pamant. Apostol o vazu bocorand cele trei trepte. Se freca la ochi, buimacit. Plutonierul intra si, aprinzand lampa atarnata de o grinda, zise brusc, sa nu-l auda santinela:
    - Atata m-a bautut la cap primarul, si fetita atata a plans, ca mi-am calcat pe inima si i-am dat voie sa va serveasca..... Fata s-a jurat ca se omoara daca n-o las..... Oameni suntem, domnule locotenent..... Numai sa luati seama, va rog mult..... De-ar afla domnul capitan, pe cat e de inversunat, ar fi vai si amar de mine.....
    Bologa statea in acelasi lor, inlemnit, cu fata aprinsa de o bucurie coplesitoare. Nu se mai simtea singur, si sufletul ii era inflacarat de speranta. Sopti intr-un extaz de rugaciune:
    - Dumnezeu......

                                                                            5.

                                 A doua zi, dis-de-dimineata, veni Klapka, nervos, agitat. Plutonierul statu afara, cu santinela, langa usa inchisa, cu ceasornicul in mana.
    - N-am decat cel mult o ora, incepu Klapka repede, strangandu-i mana puternic. Atata mi-a ingaduit pretorul, si inca exceptional..... Dar nici n-am nevoie de mai mult, fiindca stiu tot, tot..... Sunt de-aseara si cunosc toate amanuntele, nu numai din dosarul alcatuit de bunul nostru magistrat..... Cand s-a aflat ca eu sunt aparatorul, m-au inconjurat si groparul, si primarul, si fetita...... logodnica ta..... Biata fata!..... Ce suflet!..... Acuma nu ma mir cum ai putut sa..... Acuma inteleg perfect..... S-au sfatuit cu mine, ce-ar putea face ei, pentru salvarea ta. Groparul, inimos om, s-a oferit sa sparga binisor peretele casutei, in fund, sa scapi prin fuga..... Copilarii de om batran! Nevasta primarului s-a aruncat aseara la picioarele generalului, a plans, s-a rugat de iertare..... Generalul zice ca o respecta mult, pentru ca femeia ii gateste niste mese imparatesti..... A obtinut atata, ca generalul sa nu intervie impotriva ta, sa lase Curtea sa judece in deplina independenta. Vasazica soarta si viata ta se afla in mainile juriului! Cu o aparare viguroasa si isteata sper sa evitam..... Dar depozitia ta e ingrozitoare si revoltatoare! Iti bagi gatul in streang, Bologa, de vuna voie!..... Noroc ca ai avut prezenta de spirit sa nu iscalesti..... De aceea am cerut un supliment de intructie si, dupa staruinte colosale, am izbutit. Acuma sa ma ajuti si tu, intelegi? Intai vei renega prima depozitie, dar, stii, foarte energic, pe urma vei tagadui categoric ca ai vrut sa dezertezi la inamic..... Restul ramane in sarcina mea..... Am sa gasesc eu explicatii plauzibile in privinta ratacirii tale, noaptea, prin liniile de transee pe care nu le cunosteai.....
    Chiar harta, asupra careia pretorul se straduieste sa-si intemeieze acuzatia de spionaj si tradare, cred ca am s-o spulber cumva din dezbateri..... In sfarsit, trebuie sa avem speranta, Bologa! Trebuie!
    Klapka, vorbind, îşi trăsese scaunul lângă masă şi se aşezase. Apostol, calm, în picioare, cu spatele spre fereastră, privea inscripţia zgâriată la marginea scândurii: "Aici am suferit..... " Când căpitanul tăcu întrebător, Apostol zise rar, uitându-se drept în ochii lui:
    - Când voi fi judecat?
    - Peste trei ore...... da...... la zece...... negreşit, bâlbâi Klapka, surprins.
    Bologa întoarse ochii iarăşi la inscripţie, o silabisi şi urmă domol:
    - Atunci, ce nevoie de.....?
    Nu sfârşi, dar Klapka înţelese şi sări de pe scaun, înţepat, aproape furios, îl apucă de umăr şi-l scutură, sâsâind:
    - Trezeşte-te, omule!...... Eşti nebun? Nu-ţi dai seama ce te aşteaptă?
    - Moartea, zise Apostol, privind iar în faţă, cu o umbră de surâs pe buze.
    - Ştreangul, Bologa! Auzi?..... Ştreangul! şopti căpitanul, roşind şi uitându-se, fără să vrea, la gâtul lui strâns în gulerul înalt al tunicii. Numai un om nebun îşi vâră gâtul în laţ, când viaţa îi surâde şi-i făgăduieşte..... Eşti dator să trăieşti! continuă apoi, după o pauză, mai potolit, bătându-l pe umăr. Când ţi se îmbie o portiţă de scăpare aproape sigură, n-ai dreptul să te codeşti, nu ţi-e permis!...... Am fost şi eu în situaţia ta, poate puţin mai uşoară....... puţin....... Vedeam spânzurătoarea  în temniţă, da....... şi ştiu că moartea, când o priveşti prea adânc şi îndelung, începe să te ademenească. Dar trebuie să te smulgi din ademenirea ei, Bologa, căci orice viaţă e mai bună ca moartea!....... Ţi-am spus şi altă dată........ Viaţa e reală, pe când dincolode moarte........
    - Cine ştie dacă dincolo de moarte nu e adevărata viaţă? răspunse Apostol cu glas tărăgănat, leneş. Dacă ai fi venit ieri cu portiţa aceasta, poate că te-aş fi sărutat şi mi-ai fi luat o piatră de pe inimă..... Căci ieri  viaţa m-a torturat  îngrozitor cu nişte cleşte de foc îngrozitoare! Aseară însă am  văzut pe Ilona  şi....... m-am   regăsit, mi-am regăsit iubirea... Altfel cum aş fi îndurat o noapte întreagă aici, singur?.......  Acuma mi-e sufletul liniştit....... De ce să reîncep chinurile?....... Nu mai vreau nimic. Iubirea îmi ajunge, căci iubirea  îmbărbătează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea. Iubirea cea mare e aici,  în odăiţa aceasta...... O respir în fiecare clipă...... E în mine şi în afară de mine, în tot cuprinsul infinitului....... Cine n-o simte nu trăieşte aievea; cine o simte trăieşte în eternitate....... Cu iubirea în suflet poţi trece pragul morţii, căci ea stăpâneşte şi dincolo, pretutindeni, în toate lumile existente şi inexistente....... Poate să mă mai ispitească viaţa, poate să mai sufăr, dar.....
    Klapka îl asculta nerăbdător, îngrijorat. Cuvintele lui i se păreau rodul fricii de moarte. În cele din îl întrerupse:
    - Dragul meu, nu-ţi dai seama oare că aiurezi?...... Asemenea fantasmagorii  poate să-şi îngăduie omul când e acasă, la birou, odihnit, sau în momente de entuziasm, într-o discuţie, nu însă în faţa morţii!.....
    - O închipuire care împacă sufletul e tot ce poate dobândi omul în viaţă! murmură Apostol,  cu o strălucire mare în ochi.
    - Dar bine, omule, tu vei muri ca dezertor şi spion, şi trădător, în sfârşit ca un criminal, iar nu ca apostol al iubirii! se înfurie iarăşicăpitanul, adăugând: Să ştii că, de vei continua tot aşa, o să te declar nebun în faţa Curţii şi tot am să te scap!
    - Criminal? zise blând Bologa. Orice mormânt e lăcaş de iubire, fiindcă......
    - Destul, încetează, Bologa! făcu Klapka, indignat. Nu mai vreau să-ţi ascult balivernele! Am venit să te salvez, nu să ascult nerozii..... Astea să le spui pe urmă, după ce va fi trecut primejdia!
    - Crezi că o viaţă smulsă prin minciună ar mai avea vreun farmec sau vreun preţ? întrebă Apostol, cu altă voce.
    - Minciuna care poate salva o viaţă de om e mai preţioasă decât toate adevărurile! răspunse căpitanul cu hotărâre. Eu  îmi voi face datoria până la capăt! Am să te scap chiar împotriva voinţei tale şi sunt sigur că mai târziu o să-mi mulţumeşti!....... Pentru tine am trecutpeste suspiciunile care mă  înconjoară....... Nu-mi pasă!....... Numai să nu-mi pui beţe-n roate! Atâta te rog....... Va veni pretorul....... ajută-mă! Te implor!....... Rămâi cu bine şi  Dumnezeu să-ţi lumineze gândurile!.......
    Îi strânse amândouă mâinile, privindu-l lung în ochi, cu îndemn şi căldură, ca un părinte pe un copil nesocotit. De la uşă îi mai şopti:
     - Voinţă, Bologa!
    Plutonierul salută şi, îndată ce coborî Klapka, se repezi în odăiţă, se uită împrejur, cercetător, înfricoşat. Pretorul   îi   poruncise, de repetate ori, să fie cu ochii  în patru ca nu cumva prizonierul să se sinucidă. Acuma tremura să nu fi  lăsat căpitanul vreo armă. Deşi nu mirosi nimic suspect, zise rugător şi moale:
    - Să nu mă nenorociţi, domnule locotenent, din suflet vă rog!..... Eu fac tot ce pot şi chiar mai mult, dar nu mă nenorociţi.....
    Apostol pricepu şi zâmbi. Răspunse prin o ridicare de umeri şi   selungi pe pat, obosit. Se odihni  vreo zece minute, apoi începu să măsoare cu paşii odăiţa în lung şi-n lat....... Aşa îl găsi pretorul, care veni, cu o servietă umflată la subsuoară, ordonând plutonierului să închidă uşa şi să rămâie înlăuntru.
    - Apărătorul dumitale, zise pretorul rece, grav, punând servieta pe masă ne-a comunicat că mai ai de făcut nişte declaraţii de mare importanţă, care ar putea să modifice radical convingerea mea chiar în privinţa calificării faptei d-tale. Deşi nu-ţi ascund că mă îndoiesc,totuşi, cu permisiunea şi din ordinul excelenţei-sale, sunt   gata să  înregistrez  orice ai  mai  avea de spus asupra........
    - M-am răzgândit..... N-am de adăugat nimic! răspunse Apostol repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu întârzie.
    Pretorul, care tocmai facuse semn plutonierului sa treaca la masa si sa scrie, se intoarse brusc spre Bologa, intai mirat, pe urma cu o satisfactie triumfatoare:
    - Eram sigur! izbucni falnic. I-am si spus capitanului Klapka..... Parca nu cunosc eu psihologia..... vinovatilor?.....
    De altfel, nici n-ar fi demn pentru un ofiter, chiar si in cazul dumitale, sa recurga la minciuni..... Omul, cand a savarsit ceva, sa aiba curajul raspunderii!
    Apostol nu-si putu stapani un zambet auzind sfaturile pretorului si mai ales tonul martial cu care i le spunea. Pretorul insa, multumit cum era, nici nu se mai uita la el si dadu sa plece. Isi aduse aminte c-a lasat servieta pe masa.
    - A, da, sa nu uitam, zise atunci, cautand in servieta si scotand o scrisoare: Poftim! S-a gasit ieri in locuinta dumitale..... probabil ca ieri a sosit..... Nu ti-am putut-o da pana ce n-am gasit cine sa mi-o traduca, fiindca e in romaneste.....
    Dupa ce ramase singur, Apostol desfacu scrisoarea de la maica-sa si o citi, incet, rar, sa o priceapa mai bine sau sa-si incerce inima. O citi a doua oara, si tot nu intelese nimic. Cuvintele ii  patrundeau in creieri, fara sens, ca niste semne moarte. In vreme ce-i alunecau ochii peste randurile negre, prin minte i se plimba un singur gand, stapanitor si tulburator:
    "Acuma plutesc intre viata si moarte, intre cer si pamant, ca omul care si-a taiat craca de sub picioare si asteapta sa cada fara sa stie baremi unde va cadea....."

                                                                   6.

                        - Bologa, te implor, ajuta-ma! sopti Klapka, in cancelaria pretorului, transformata in sala de sedinte, inainte de-a incepe dezbaterile.
    Apostol avea ochii mai adanciti in cap si rosii, incercuiti de dungi vinete, si obrajii de o paloare stravezie, in care se desemnau vinele albastre sterse. Pe varful limbii ii staruia un gust sarat de lacrimi, iar in cerul gurii, o uscaciune necacioasa, ca dupa un somn cu cosmare. In suflet insa ii salasuia linistea, ca o domnita cu mainile moi si calde.
    Se simtea foarte bine si se uita cu mare curiozitate imprejur, ca si cum niciodata n-ar fi umblat pe aici, desi odaia era ca si ieri, doar ca birourile fusesera adunate in fund spre a face loc mai larg inaintea unei singure mese lungi, invelita cu postav verde si impartita in doua, la mijloc, de o cruce alba de metal..... Apostol examina pe toti ofiterii care sedeau la masa lunga, tepeni, drepti, solemni si aproape speriati. Se bucura vazand ca presedintele juriului e colonelul de odinioara, cu fata colturoasa, din tren, pe care-l intalnise in compartimentul generalului si care ii luase apararea..... Pe ceilalti nu-i cunostea nici baremi din vedere, afara de locotenentul Gross, care tinea capul in jos, ca si cand i-ar fi fost rusine. Apostol se uita indelung spre dansul, vrand sa-i intalneasca negresit privirea, sa-l intrebe cum se face ca a primit sa judece un camarad si sa-i arate ca, iata, el nu-i nici sarlatan, nici smintit, fiindca mai bucuros a fugit decat sa mai osandeasca.....
    Cand isi auzi numele, rostit cu glas tare, tresari, mirat: de ce striga tocmai numele lui? Raspunse "prezent" si nu se dumiri nici cand colonelul ii puse niste intrebari neobisnuite, ca unui strain. Totusi, fara a se gandi la ce spune, raspundea corect, se uita in ochii colonelului, isi dadea seama ca in clipele acestea se cantareste viata lui si auzea parca un falfait straniu de aripi care starnea un vant rece in sala. Dar in inima ii picurau de undeva, neincetat, stropi de amaraciune, din care i se raspandea in tot corpul o frica lenta, ca o caracatita dezgustatoare. Incerca sa se apere si nu putea si, din pricina aceasta, simtea ca va trebui sa izbucneasca intr-un hohot de plans. I se parea ca presedintele vorbeste atat de taraganat, ca trece un secol pana ce sfarseste o intrebare la care el raspunde in trei cuvinte vertiginoase.
    Apoi, langa mescioara pretorului, cineva incepu sa citeasca ceva, cateva minute, cu glas ciudat, pronuntand vorbe ciudate.
    - Acum spune motivele si imprejurarile dezertarii! zise deodata colonelul, teapan, miscand buzele ca un automat.
    Bologa auzi întrebarea, strident, ca un cuţit ce cade pe o sticlă şi o sparge. Şi zgomotul acesta îi trezi toate gândurile şi simţirile, ascuţindu-i-le ca nişte brice gata să-i ciopârţească trupul şi sufletul. Se uită spre fereastră şi întâlni capul pretorului, mândru şi încrezut, parcă el ar fi dezlegat de mult toate tainele lumii. Îl supără atâta suficienţă şi  întoarse ochii în cealaltă parte, unde era Klapka, apărătorul, care, vrând să-l îmbărbăteze, îi  făcu un semn atât deciudat, că i se strâmbă faţa, iar Apostol se cutremură şi se simţi  îndată părăsit şi singur ca într-o câmpie nemărginită, plină de mărăcini şi buruieni otrăvitoare. Şi totuşi atunci  i se stinseră toate  îngrijorările  şi sufletul   i   se  pătrunse de  încredere  mare.
    - Dezertare? şopti privind cu ochii strălucitori crucea albă dinaintea preşedintelui.
..........................................................

Pădurea Spânzuraţilor, Liviu Rebreanu

..................................................
                                                               14.

                       Pleca inainte pe carare, cu inima ostenita de bucurie. Peste cativa pasi se impiedica intr-un trunchi putred, rasturnat parca dinadins de-a curmezisul. Il ocoli. La zece metri insa alt copac pravalit inchidea drumul. Apoi putin incolo se izbi de niste sarma ghimpata, intinsa si impletita intre tulpinile brazilor. Incerca sa se strecoare prin gardul de sarma. Nu izbuti. Vrand sa ocoleasca, o lua la stanga. Facu vreo treizeci de pasi si gasi loc de trecere. Dincolo de sarma porni la dreapta si inainte, sa se intoarca la carare. Nu mai dadu de ea. Merse totusi inainte si nimeri iar intr-un gard de sarma.
    "Se vede ca-i un unghi mort si l-au inchis cu mai multe randuri de obstacole impotriva surprizelor!" isi zise Apostol cu rabdare si incredere neclintita.
    O apuca din nou spre stanga, pe coasta, de-a lungul gardului, socotind ca trebuie sa fie undeva un locsor de trecere. Dupa vreo zece minute de suis, se gandi ca prea se departeaza de fundul vaii si se intoarse inapoi, sa mai caute si in cealalta parte. Cobori pana la vale si urca pe alta coasta, mai piezisa. Padurea parea mai deasa si mai tanara. Din cand in cand crengile joase se agatau de hainele lui Apostol ca niste maini care ar vrea sa-l opreasca. Urcusul il ostenea. Isi stergea mereu gatul cu batista uda si sudorile ii picurau neincetat din par pe gat, fierbinti, si se prelingeau pe sub guler, pe spate......
    In sfarsit padurea se rari si gardul de sarma disparu tocmai la marginea unei rape care se ridica spre cer ca un zid. Bologa statu acolo sa rasufle o clipa si sa se racoreasca. La poalele rapei gasi alta carare. Usurat si orihnit porni in vale si cobori peste cinci minute. Apoi cararea ocoli o stanca si se ingusta ca un coridor intre perete rapei si tulpinile brazilor. De-abia acuma incepea Bologa sa simta aievea oboseala. Il dureau picioarele si genunchii parca-i erau straini. Se dezvatase de marsuri si azi a umblat atat de mult. Parul ii era ud si de sub casca infierbantata i se scurgeau pe tample siroaie. Scoase casca din capa fiindca il strangea de n-o mai putea rabda. O lua de curelusa, cu mana stanga, leganand-o in ritmul pasilor. Deodata casca se lovi de ceva, cu zgomot metalic. Apostol se opri mirat. Pipai. Un trunchi de brad, rasinos, incat isi murdari degetele..... Si iar sarma ghimpata..... Trei randuri cu impletituri dese...... Bologa se tulbura. A nimerit tocmai cararea pe care umbla patrulele care cerceteaza valea dintre liniile vrajmase. Daca s-ar intalni pe aici cu vreo patrula de recunoastere...... O clipa se gandi sa se intoarca inapoi pana unde se ispraveste gardul de sarma si acolo sa coboare in vale, sa-si piarza urmele. In padure ar putea chiar astepta sa se faca ziua...... ferit si adapostit....... Totusi, isi continua drumul ca si cand gandul de intoarcere ar fi privit pe altcineva, nu pe el.
    Cararea ocoli iar un picior de stanca si Apostol Bologa se ciocni, piept in piept, cu un om care, sarind brusc inapoi, striga infundat:
    - Halt! Wer da?
    Lui Apostol i se paru cunoscut glasul si raspunse:
    - Offizier.....
    Urma o tacere scurta, gatuita. Ochii lui Bologa sfredeleau intunericul cu priviri curioase. Apoi deodata, dintr-o lampa electrica de buzunar, tasni o sulita de lumina alba si glasul de adineaori rasuna iar, mai limpede, cu mirare si satisfactie:
    - A, Bologa!......
    Acuma Apostol recunoscu glasul lui Varga si, sub casca ce licarea in reflexele razelor, ii zari si ochii rotunzi ca doua margele de sticla neagra. Si, in aceeasi clipa, se cutremura ca un lunatec care s-ar fi desteptat din somn pe marginea unei prapastii.
    Locotentul Varga sovai cateva secunde, mormaind. In dreapta lui, teava revolverului tremura cu gura spre Bologa. Pe urma striga cu o voce ca o lama de cutit ce patrunde in carne vie:
    - I-ai armele, caporal!
    Din spatele lui Varga iesi un soldat pirpiriu. Apostol murmura lenes:
    - N-am arme.....
    Omul se opri la doi pasi. Varga sasai nerabdator, furios:
    - Caporal, perchezitie corporala!
    Apostol nu mai zise nimic. Mainile soldatului pipaira buzunarele repede, speriate.
    - Traiti, don locotenent, n-are.....
    - Patru oameni la escorta! striga iar Varga, sec, rece. Caporalul ramane la urma!
    Apostol Bologa se lipi cu spatele de stanca, sa faca drum locotenentului. In trecere, Varga se intoarse cu fata spre Apostol, care-i simti respiratia aspra, taioasa, intepatoare.
    Apoi fasia de lumina muri in potopul de intuneric......

                                                   CARTEA A PATRA
                                                               1.

                            Apostol Bologa mergea linistit, parc-ar fi scapat de toate grijile. Sudorile i se uscasera pe fata si pe gat. Ii trecu prin minte c-ar putea raci si isi puse casca pe cap, potrivindu-si bine curelusa sub barbie. Se gandea la gardul de sarma ghimpata, ii era frica sa nu se zgaraie si nu misca deloc bratul drept. Privea numai inainte, cu capul sus, cu ochii mari rosbind numai intuneric. In spate azea gafairi obosite si uneori cate-un clinchet de arma. In fata lui pasea un soldat marunt, iar peste casca soldatului zarea silueta lui Varga, mai neagra decat bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor calcaiul soldatului si mereu voia sa-i ceara iertare, dar nu-si putea desclesta falcile sa vorbeasca. De altfel nicio soapta nu mai soptea nimeni ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si nici nu se va intampla. Numai cand deslusea silueta locotenentului, in sufletul lui Apostol scotea vesnic capul acelasi cuvant, ca un cadavru la marginea apei:
    "In sfarsit...... In sfarsit......"
    Simtea o usurare ciudata, intocmai ca dupa o primejdie mare trecuta cu bine. Drumul i se parea mai usor inapoi, la deal, de cum fusese inainte, la vale. Numai vremea nu se clintea din loc, parca o mana grea ar fi oprit minutarele ceasului ceresc.
    Intr-un tarziu trosnira cateva impuscaturi, aproape, in fata. Zgomotul se prelungi cu ecouri din ce in ce mai moi.
    "Am ajuns!...... Slava Domnului!" isi zise Bologa, ca sic and pocnetele de arme i-ar fi vestit o bucurie mare.
    Dar bucuria i se ineca pe data intr-un noian de ganduri dezmortite de ecourile impuscaturilor. Isi dadu seama ca a fost prins pe cand voia sa treaca dincolo si se spaimanta. In aceeasi vreme isi imputa ca a plecat fara macar sa chibzuiasca ce face si chiar fara arma, incat acuma...... Se simti deodata atat de ostenit, ca gandurile i se ostoira intr-o nesfarsit de chinuitoare dorinta de odihna. Ii ardea cerul gurii de sete si iar asuda cumplit. Ii statea pe limba sa intrebe daca mai este mult. Il rodea teama ca nu va sosi niciodata si, chiar in aceeasi clipa, ca va sosi prea curand.
    "In sfarsit!..... In sfarsit!" ii bazai iar prin creieri drept raspuns la toate gandurile si simtamintele valmasite.
    Apoi convoiul se opri intr-o poiana. Varga pastra doi soldati pentru escorta prizonierului, iar restul patrulei, cu caporalul, porunci sa se inapoieze la sectorul escadronului.
    Apostol, intre cei doi soldati, porni dupa Varga, care acuma pasea mai repede si cu mai multa sarguinta. In padure dumul era larg, bun si cobora bland. Peste cateva minute cotira dupa o coasta. Printre tulpinile rarire licareau puncte sfioase de lumina galbejita. Ici-colo, ca niste bivoli culcati, innegrau colibe pe jumatate scufundate in pamant si mascate cu gateje si crengi. O santinela cu arma intinsa ceru parola si Varga ii zvarli din mers un cuvant. Dintr-un adapost, asezat chiar la marginea drumului, se auzea un adevarat concert de sforaituri. Pe urma se abatura la dreapta si, in fata unei colibe, Varga mormai: "Halt". Bologa se opri cu soldatii, iar locotenentul intra in postul de comanda al divizionului. Dupa cateva clipe insa se reintoarse, iar un glas dinlauntru il insoti limpede:
    - Aşa, Varga...... Îl predai regimentului, fireşte cu formele reglementare.....
    Mai merseră două minute şi sosiră la postul de comandă al regimentului, un bordei mare, de bârne  groase, înconjurat de colibioare mai  modeste. Varga coborî   în coliba cea mare, unde zăbovi mai mult. Ieşi  întovărăşit de un ofiţer, zgribulit şi somnoros, care bufnea supărat:
    - Cel mai cuminte ar fi fost să-l ţii la tine, la sector, până dimineaţa...... Dacă o să mă sculaţi din somn pentru toate mărunţişurile......
    - Dacă-ţi iei tu răspunderea, eu n-am decât să-i dau drumul! zise Varga nervos, mai ales pentru că aghiotantul vorbea de faţă cu Bologa. Eu mi-am făcut datoria......
    - Datoria, datoria, murmură ursuz ofiţerul. Ziua, noaptea, datoria......
    La vreo treizeci de paşi intrară cu toţii într-un adăpost larg, luminat cu o lampă mare de petrol. În faţa unui multiplu telefonic moţăia un sergent cu receptorul  în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scânduri horcăiau alţi trei subofiţeri, toţi cu burta în sus,cu gura căscată şi lucitori de sudoare. În colţ, pe o masă cu multe hârţoage, domina un registru deschis. Telefonistul se trezi  şi întoarse capul uimit spre intrare.
    - Ia cheamă, băiete, pe ofiţerul de serviciu al cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitându-se numai la Bologa care, între cei doi soldaţi, stătea aiurit, cu obrajii albi şi brăzdaţi de năduşeală, parc-ar fi plâns.
    Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul îşi curmă deodată imputările şi, punând mâna pe braţul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat:
    - Se vede c-a umblat prin sârme....... Şi-a sfâşiat hainele...... Poate să fie zdrelit?
    Varga se uită repede la Bologa, încruntând sprâncenele, şi şopti cu o strângere de umeri:
    - Poate......
    Atunci Apostol, ca şi cum ar fi simţit privirile, ridică ochii spre dânşii. Varga întoarse capul şi trecu lângă telefonist.
    - Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întâlnind privirea aghiotantului. Nu mă mai ţin picioarele...... Să stau jos colea, puţin?
    - Da, da, de ce nu...... poftim! tresări aghiotantul, speriat parcă de glasul lui şi adăugând, mai sigur, către soldaţii de pază: Ia daţi la o parte picioarele celea!
    - Domnule locotenent..... poftiţi divizia..... a sosit divizia! strigă telefonistul, sculându-se şi scoţând receptorul din cap.
    Apostol Bloga, istovit, se lăsă pe colţul patului. Sufletul îi era plin de recunoştinţă, în vreme ce buzele-i fripte bâlbâiau în neştire:
    - Mulţumesc..... foarte bine.....
    După ce se odihni o clipă, se simţi mulţumit şi se uită împrejur, întrebându-se nedumerit: "Ce caut eu aici?" Văzu pe aghiotant în faţa multiplului telefonic, şi pe Varga, alături, îndoit de şale, plecat puţin înainte, trăgând cu urechea. Apoi auzi strigătele aghiotantului şi ascultă cu luare-aminte.
    - O patrulă de ofiţeri....... comandată de ofiţer, fireşte..... a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic...... Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea..... A, pe prizonier?..... Cum îl cheamă pe prizonier, Varga?
    - Bologa Apostol, şopti Varga.
    - Locotenent Bologa Apostol!...... Bo-lo-ga.....din artilerie...... Nu ştiu...... Da, da, fireşte...... Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, fireşte..... Ce întrebare!...... Bine, sigur că trebuie să vi-l trimitem, dar vreau să ştiu acuma, ce facem acuma?..... Noaptea?...... A, da...... aşa, da....... Bine, bine, am înţeles...... Vasăzică, Varga să facă un raport despre împrejurările în care l-aprins şi o schiţă a locului... aşa-i?... Fireşte, adresat  nouă, pe cale ierarhică, iar noi vă  transmitem  raportul  cu  adresa cuvenită... Foarte bine! Cum? Percheziţie?... Documente?... Nu ştiu... Face Varga tot ce trebuie... Bine, bine... Noapte bună!.......
    Trecând telefonistului receptorul, aghiotantul explică lui Varga:
    - Ai auzit?...... Înadins am repetat, ca să auzi..... Trebuie să-i faci percheziţie corporală, dacă n-are cumva documente sau arme sau cine ştie ce..... Aşează-te deci colo, la masă, şi fă-ţi raportul!...... Dar scurt, fără vorbărie!..... Eu nu te mai aştept, fiindcă sunt mort....... Telefonistul are să-mi dea raportul mâine dimineaţă, să-l ataşez la adresă...... Prizonierul rămâne aici sub paza oamenilor tăi şi pe răspunderea ta......
    - Eu, din moment ce am terminat raportul, nu-mi iau nicio răspundere, zise Varga dârz. Cel mult pot să-ţi las aici oamenii mei, dar numai până dimineaţă şi cu condiţia să nu mi-i trimiţi cine ştie pe unde......
    - Bine, fie a mea raspunderea..... Toti fugiti de raspundere, mormai aghiotantul; apoi, uitandu-se la prizonier, urma: Parca-i mai arde lui acuma de fuga..... Unde sa mai fuga?
    Apostol zambi recunoscator si se gandi sa-i spuie sa fie linistit si fara grija, ca de-acuma s-a sfarsit..... dar aghiotantul isi stranse gulerul mantalei la gat, zicand iar plictisit:
    - M-ai sculat din somn pentru...... Om fara suflet!..... Ei, noapte buna la toti!
    Locotenentul Varga ramase incurcat un rastimp. Se gandea c-ar trebui sa puna cateva intrebari prizonierului, sa-i afle intentiile..... Ii fulgera chiar prin creieri ca poate n-a vrut omul sa dezerteze, ci s-a ratacit, necunoscand terenul. Altfel, cum ar fi nimerit tocmai in escadronul lui, mai ales dupa ce l-a amenintat deunazi? Se duse la masa, isi facu loc, isi pregati cele de scris, mereu nehotarat. Apoi deodata se intoarse si zise catre Bologa, nervos, aspru:
    - Scoate absolut tot ce ai in buzunare!
    Apostol, cu ramasitele surasului de adineori pe fata, se scula si-si goli buzunarele. Un soldat ii lua maruntisurile din maini si le puse pe masa. Varga se uita pe sub sprancene. Linistea prizonierului il supara. Vru sa ordone soldatului sa controleze daca..... Pe urma isi mulcomi mania printr-o injuratura strivita in dinti, se aseza si cerceta pe rand toate lucrusoarele. Cand dadu peste harta cu pozitiile nu se mai putu stapani. Sari in picioare si, aratand-o lui Bologa, striga:
    - Dar asta?
    In ochi ii fulgera dispret si ura si triumf..... Apoi scrise raportul si facu schita, linistit, cu constiinta impacata, in vreme ce Apostol, pe coltul patului, isi trudea zadarnic mintea sa ghiceasca ce-o fi hartia pe care i-a aratat-o locotenentul.....
    Dupa ce impacheta toate lucrurile prizonierului si le dete in grija telefonistului, Varga porunci soldatilor sa ia bine seama, sa faca paza cu randul si sa nu piarza vremea degeaba pe aici..... Vorbind cu soldatii, isi incheie cu bagare de seama nasturii hainei, isi potrivi casca, isi puse manusile captusite si, fara sa vrea, se uita numai la Bologa. Se gandea ca trebuie sa-i faca o imputare macar sau sa-i arunce un cuvant de dispret, care sa-l umileasca. Si-i zise deodata cu glas moale:
    - Vezi, Bologa?..... Iti aduci aminte cand te-am prevenit in tren si pe urma si..... Rau imi pare ca..... Eu mi-am facut datoria..... numai datoria..... precum trebuie sa si-o faca orice om pe lume, oriunde si in orice imprejurare.....
    Intalnindu-i privirea obosita si buimacita, ultimele cuvinte i se incurcara intr-un simtamant de neliniste. Facu un pas spre el, sa-i intinda mana. Isi lua seama brusc si trecu fara sa-l mai priveasca. Si, iesind, tusi ca si cum ar fi vrut sa-si curete din inima urmele induiosarii.....
    Apostol sedea pe coltul patului de scanduri ca o stana de piatra. La spatele lui, horcaiturile reincepura ca niste fierastraie ruginite. Un soldat se lasa pe vine, in ungherul de langa usa, cu arma in brate, si adormi numaidecat, pe cand celalalt carliga cand pe un genunche, cand pe celalalt, uitandu-se numai in tavan la pironul de care atarna lampa. Telefonistul intorcea capul deseori, curios, dorind amanunte si neindraznind sa intrebe nimic.
     Linistea si lumina patrundeau in sufletul lui Apostol ca intr-o casa pustie. Osteneala ii omorase toate gandurile. Ridica mana stanga sa-si scoata casca si auzi un tic-tac. Isi vazu ceasornicul la brat si murmura cu bucurie:
    - Uite ca ceasornicul..... Isi arunca ochii pe cadranul alb si continua: E de-abia unu..... De-abia..... Vasazica au trecut sapte ore de cand..... Sapte...... Sapte.....
    Uita cu totul ce-a vrut sa zica. Bratul ii cazu pe genunchi, amortit. Apoi pleoapele i se impreunara, si capul, cumplit de greu, i se prabusi pe piept......

                                                                            2.

                              La ora sase si jumatate, Apostol Bologa, escortat de patru soldati, sub conducerea unui sublocotenent, fu pornit la drum, spre cartierul diviziei.
    - Daca am gasi vreo caruta undeva, poate la artilerie, bine-ar fi, zise sublocotenentul, uitandu-se inapoi, dupa ce iesira din zona regimentului. Baremi am merge mai repede si nici nu ne-am osteni!
    Chiar in dreptul adapostului lui Klapka intalnira cateva carute gata de plecare si sublocotenentul incepu indata sa se tocmeasca cu un sergent si sa-i arate pentru ce trebuie sa-i cedeze o caruta pana la Faget..... Sergentul fusese odinioara in bateria lui Bologa si, vazandu-l pe fostul sau comandant intre baionete, se zapaci, nu intelese deloc lamuririle sublocotenentului si bolborosi:
    - Noi, ma rog, cu supunere..... ordinul, ma rog cu supunere......
    Sublocotenentul se infurie si il lua la injuraturi pentru ca "nu se poate sa fie un sergent asa de prost si sa nu priceapa ca....." Atunci se apropie capitanul Klapka, in mana cu o foaie de hartie. Cand recunoscu pe Bologa, incremeni. Sublocotenentul se grabi sa-i spuie intai cat de idiot e sergentul, iar apoi ceru o caruta, apucandu-se sa-i povesteasca pe larg tot ce stia despre cazul prizonierului. Klapka statu cateva clipe, ca si cum ar fi ascultat sporovaiala sublocotenentului, fara sa inteleaga o vorba. Se uita insa la Aposol cu atata groaza, incat ii dardaiau si bratele si picioarele. Apoi, curmand cu un gest istorisirea tanarului ofiter, se repezi la Bologa si-i zise schimonosit de frica:
    - Vasazica totusi ai incercat?..... O, o, presimtirea mea!..... Si azi-noapte te-am visat.....
    Apostol pleca ochii in pamant si stranse din umeri. Capitanul isi frangea mainile, balbaind foarte repede cuvinte fara sir, pline de mila si de spaima, asteptand parca mereu un raspuns. Deodata isi aduse aminte ca Bologa e arestat sub o invinuire crancena si ca, stand de vorba, risca sa fie si el amestecat, ca odinioara. Vru sa se retraga, dar nu putea.
    - Am sa te apar eu, Bologa! murmura cu o multumire adanca, in care i se topira toate temerile. Vreau sa te scap!..... Auzi?...... Trebuie sa scapi!
    Bologa se cutremura si se uita la Klapka neincrezator, cu o mirare ca si cand l-ar fi vazut intaia oara in viata.
    - Bine...... bine..... fireste, sopti dansul, cu o voce ca un suspin prelungit.
    - Nenorocitule..... zise iar capitanul, clatinand din cap; adauga apoi indata, mai apasat: Curaj! Curaj, Bologa!
    Se departa brusc spre postul de comanda fara a mai intoarce capul.....
    Caruta se urni curand si merse deocamdata la pas, caci drumul avea coborasuri grele si multe cotituri. Sublocotenentul, foarte guraliv, cauta sa stea de vorba cu Bologa, "sa ne mai treaca de urat si de necazuri". Ii spuse ca el e sas, fecior de taran, dintr-un sat de langa Brasov, jumatate romani si jumatate sasi. Ar avea ceva avere, dar tatal sau s-a insurat de trei ori, si cu fiecare nevasta a facut cate un copil, asa ca averea se va imparti in trei la moartea batranului. Cei doi frati vitregi, mai mari, au ramas la plug. Acuma, fireste, sunt si ei in razboi si traiesc amandoi. Lui i-a placut cartea si e absolvent al Academiei Comerciale din Viena. Avusese asigurat un loc de contabil la o banca din Sibiu. Nici n-a apucat sa intre in slujba, a venit razboiul si i-a zdrobit cariera..... Si baremi de s-ar putea "activa" in armata! Nici cariera militara n-ar fi rea..... Ispravindu-si biografia, cauta sa afle cum si unde a fost prins Bologa si de ce a vrut sa dezerteze. Fiindca Bologa era scump la vorba, sublocotenentul incepu sa-i insire diferite "cazuri de dezertare"
    - Am avut chiar in regimentul nostru unul, nu de mult..... acum vreo patru luni..... Un stegar, polonez de origine..... baiat bun...... Cine stie ce i-a venit, destul ca l-au prins, iar el a marturisit cavalereste "da, am vrut sa dezertez....." Si totusi a fost numai impuscat!..... Vezi?...... Caci dezertarea simpla se pedepseste cu moartea prin glont, adica o moarte oarecum onorabila..... militara..... In fond, intre gloantele plutonului de executie si gloantele dusmanului nu-i deosebire decat de calibru si de calitate, nu-i asa?..... A, fireste, cand dezertarea se complica cu tradarea sau cu cine stie ce crima capitala, atunci intra in functiune streangul, fara doar si poate..... In privinta asta nicio Curte Martiala nu discuta, nici nu poate discuta, pentru ca si codul e categoric: strenagul! Cunosc de altfel un caz precis, de pe cand eram la Divizia a unsprezecea, in Rusia, un caz tipic, as putea zice.....
    Drumul se îndreptase şi vizitiul dădu bice cailor. Căruţa prinse să huruie şi să hurduce atât de tare, că sublocotenentul, în focul povestirii, îşi muşcă limba. Se roşi de durere şi înjură în gând. Vru să continue, dar hurducăturile îi schilodiră cuvintele, silindu-l să tacă. În cele din urmă, temându-se să nu-şi fi sângerat  limba, începu să scuipe ascuţit spre gârla din dreapta drumului, întocmai cum  fac soldaţii când au răgaz să  fumeze în tihnă.
    Zgomotul roţilor şi hurducăturile desţeleniră gândurile lui Apostol.
    "Azi  la nouă era să osândesc iarăşi..... Acum alţii mă vor osândi pe mine! îşi zise dânsul, fără frică, ba chiar cu un fior de plăcere, urmând numaidecât: Oare cine mă va înlocui azi?"
    Căută răspunsuri câtva timp. În gând îi bâjbâiau nume de ofiţeri, fiecare cu grade şi cu crâmpeie de amintiri, care de care mai neînsemnate. Apoi uită ce vrea cu ofiţerii şi-şi aduse aminte de Ilona şi de spânzuraţii de pe marginea şoselei, însă numai sub chipul unei păreri de  rău  ciudate:
     "Acuma nici nu vom trece pe dinaintea casei lor si pe Ilona nu voi mai vedea-o niciodata, dar ttrebuie sa trcemnegresit printre spanzuratii de care nu voi scapa pana-i lumea lume!"
    Soarele frigea din spate. Muntii isi tremurau padurile in mangaierile razelor. Langa soseaua pietroasa, paraul alerga in vale, cu clipiri argintii, ca un copil zburdalnic. Din caruta hodorogita baionetele pe arme se inaltau spre cer, amenintatoare.
    Langa podul de peste garla, cotind in soseaua cea mare, Apostol intoarse ochii in dreapta, cautand baremi casa Ilonei. Dar lunca era ascunsa dupa coasta.
    Apoi se apropiara de branistea cu spanzuratii. Apostol nu voia s-o mai vaza, si totusi o vazu de indata ce trecura de cotitura a doua.....
    Pleca fruntea in fundul carutei, doua scanduri printre care fugea soseaua inapoi..... Caii, obositi, cum dadura de umbra, isi incetinira trapul, pana ce cazura la pas. Cand zari sublocotenentul spanzuratii, nu-si mai putu stapani uimirea si chiar o bucurie, parc-ar fi descoperit o mare noutate.
    - Uite, uite ce interesant! striga privind cu atentie cand in dreapta, cand in stanga. Lasa la pas, baiete, asa, sa vedem mai bine, ca-i foarte interesant!..... Noi, pe front, traim ca sub pamant..... habar n-avem ce-i in lume..... Toti trebuie sa fie spioni, desigur..... A, fireste, spioni si tradatori!..... Uite..... da...... Cati sunt?..... Stai..... trei..... sapte....... Bravo!...... Generalul nostru arde, ehei, nu glumeste!
    Rase zgomotos, larg, si se intoarse spre Bologa, vrand sa-i spuie ceva, ca si cand ar fi uitat ca-i arestat. Vazandu-i insa capul plecat si  gatul alb, lung si subtire, isi aduse aminte si curma brusc veselia si, cuprins de rusine, se rasti la vizitiu:
    - Da-i drumul, dobitocule! Ce, vrei sa ne apuce pranzul aici?..... Sau n-ai mai vazut oameni spanzurati?..... Dobitocule, dobitocule!.....
    Apostol, cu ochii in fundul carutei, zari printre scanduri, pe soseaua care fugea inapoi, un gatej stramb, intocmai forma crengii de pe copacul cu spanzuratul singuratec, in stanga. Il cutremura o spaima ciudata si, ca o rugaciune, incepu sa murmure din buze:
    - Dumnezeu..... Dumnezeu......
    Repetand acelasi cuvant cu nadejde fierbinte, i se cobori in suflet increderea si-si zise, ridicand capul spre albastrul insorit al vazduhului:
    "De ce sa mor?..... Nu vreau sa mor! Viata e doar..... Viata!....."
    Si indata simti nevoia poruncitoare sa vorbeasca, sa se dezmorteasca si sa arate ca traieste. Se uita inviorat la sublocotenentul amutit si zise cu glas umed si cu ochii zambitori, parca ar fi spus o veste de necrezut:
    - Frumoasa vreme, asa-i?...... Lumea-i totdeauna frumoasa..... toata lumea.....
    Sublocotenentul tacea, zapacit. Apostol il apuca de brat si urma, grabit, ingrijorat sa nu uite ce vrea sa zica:
    - Vorbeai adineaori despre animite cazuri de dezertare..... Ei, camarade, esti inca tanar si..... Stii ca eu azi la noua trebuia sa fiu la Curtea Martiala..... ca judecator, fireste..... nu-i ridicol acuma?..... Am mai fost odata la Curtea Martiala..... cu un caz foarte interesant..... Un sublocotenent ceh, unul Svoboda..... N-ai priceput?...... Svoboda, ceh, spanzurat......
    Caruta hurduca atat de rau, ca gandurile lui Apostol se incurcara. Isi dadea seama si totusi continua cu incapatanare sa povesteasca sublocotenentului "cazul" si sa-i explice intentia lui..... Hurducaturile se inteteau si Apostol era nenorocit ca va sosi in Faget inainte de a fi avut vreme sa se lamureasca deplin, sa inteleaga si sublocotenentul cum stau lucrurile, ca si cum ar fi fost in fata unui judecator de care atarna soarta lui.

                                                                    3.

                                 Cam in acelasi loc unde aseara statuse de vorba cu pretorul si cu primarul, Apostol Bologa, intre patru soldati cu baioneta la arma, astepta acuma intoarcerea sublocotenentului care intrase sa anunte sosirea prizonierului. In fundul ograzii aceleasi doua automobile si parcul de motociclete, langa hambarul cu arestatii, parca aceeasi santinela, in coridor si inainte usii din stanga, aceeasi ingramadire de soldati..... Si pomii infloriti in spatele acareturilor si fantana cu cumpana in mijlocul curtii..... Numai soarele lumina vesel, si oamenii din ograda, din ferestre si chiar din ulita, se oprisera in loc, uitandu-se la ofiterul intre baionete, cu hainele murdare si rupte, cu fata tabacita de oboseala si de emotii.....
    Apostol simtea toate privirile ca niste sageti drept in inima si iar incepu sa bolboroseasca: "Dumnezeu..... Dumnezeu....." ca o aparare impotriva rusinii grele ce-i molesea intreaga fiinta. Avea privirile tintite spre varfurile prunilor infloriti ce se inaltau deasupra coperisurilor din fundul ograzii si astfel nu vazu pe groparul Vidor care, iesind din casa primarului, se apropie cu capul gol, necrezand ochilor, ingrozit.
    - Ce s-a intamplat, domnule locotenent? balbai groparul, la cativa pasi, cu glas plangator. Noi am crezut aseara ca te-ai dus acasa, pentru Ilona...... si iata ca...... Vai de mine, vai ce nenorocire!
    - Da, pentru Ilona, rosti Bologa tresarind, intorcand privirea spre Vidor cu o palpaire de bucurie.
    In aceeasi clipa insa isi aminti ca hartia pe care i-o aratase Varga, azi-noapte, era hartia cu pozitiile si se intreba, in gand, ce-a vrut sa zica Varga cand i-a aratat-o si de ce i-a aratat tocmai hartia cu pozitiile?
    - Inapoi! Nu-i voie! bufni un soldat, morocanos, catre groparul care incerca sa se mai apropie si care se retrase indata ca muscat de sarpe.
    Printre soldatii gramaditi la usa, aparu sublocotenentul, facand semn escortei sa inainteze cu prizonierul.....
    Intr-o odaie plina cu mese de scris de toate felurile, pretorul astepta nerabdator. Fusese instiintat chiar in cursul noptii si pregatise tot pentru accelerarea lucrurilor. In sfarsit avea un "caz exceptional"! Isi freca mainile si umbla de ici-colo, lovindu-se de colturile meselor. La o parte, langa un birou, sedea plutonierul cu fata cenusie, framantand intre degete un toc cu penita noua.
    Cand intra Bologa, pretorul se opri in dosul unei mese, asculta grav raportul sublocotenentului, lua pachetul cu "obiectele" prizonierului si iscali ceremonios o dovada de primire. De indata ce pleca insa sublocotenentul, fata pretorului isi recapata expresia de satisfactie, incat Apostol zambi insenintat si cu o incredere frateasca.
    - Ei, domnule, zise preotul cu un glas blajun, intocmai ca ieri cand a sosit Bologa cu automobilul, sa procedam repede si sistematic, sa nu pierdem vremea! Nu-i asa?..... Scrie, plutonier!..... Dumneata, poftim, ia loc...... colea, mai aproape!
    In vreme ce pretorul dicta plutonierului introducerea obisnuita, Apostol Bologa se aseza pe un scaun, intre cele doua mese de scris, linistit si stapanit numai de un simtamant suparator de rusine. Apoi pretorul citi raportul lui Varga de doua ori, dand din cap foarte multumit, desfacu pachetelul si examina cu foarte mare atentie fiecare lucrusor, zambind uneori ca omul care vede confirmate presupunerile, crescand astfel in propria-i pretuire.
    - Iar acuma te rog sa raspunzi, scurt, militareste, la intrebarile ce ti se vor pune! murmura pretorul, fara sa-l priveasca si continuand cercetarea "pieselor de convingere".
    Apostol, cuprins deodata de o dorinta violenta de a-si descarca inima, raspundea grabit, de-abia stapanindu-si limba, incercand la fiecare intrebare sa explice pretorului indemnurile tainice, adanc sufletesti. Pretorul insa il intrerupea mereu, cu noi intrebari, uimitoare, adaugand ca pe el il intereseaza numai faptele precise, clare, nu explicatiile. Vorbind, Apostol se incalzi si i se aprinse fata, iar in ochi i se ivi o stralucire stranie. In cele din urma intreruperile il enervara, incat se scula si zise cu glas ascutit:
    - Domnule capitan, eu nu vreau sa ascund nimic, nicio umbra, niciun amanunt care ar putea contribui la limpezirea..... situatiei! Dompotriva, vreau sa-mi deschid inima ca in fata unui duhovnic, domnule capitan, sa se inteleaga cum mi s-a zdruncinat echilibrul sufletesc.....
    - Nu uita ca eu sunt numai judecatorul care doreste sa afle adevarul si nicidecum duhovnic! raspunse pretorul cu un suras rece si putin batjocoritor. Deocamdata avem un punct castigat: incercarea de dezertare, marturisita, nu-i asa?
    Bologa, mirat de surasul lui, tacu.
    - Vasazica, marturisita si recunoscuta, urma pretorul. Motivele?..... Hm..... Sper ca vom descoperi si motivele, incetul cu incetul...... Dumneata te rog sa-mi dai lucruri concrete, nu..... echilibre sufletesti! In orice caz, numirea in juriul unei Curti Martiale, recunoaste si dumneata, nu poate fi un motiv de dezertare la inamic, nu-i asa? Daca constiinta d-tale nu gasea nicio vina acuzatilor, ramanea libera sa faca opinie separata..... A imparti dreptate sau a pedepsi pe cei vinovati nu-i o crima, ci o datorie pentru orice om! In privinta aceasta dumneata, om cu studii inalte, care maine-poimaine aveai sa joci un rol de seama in societate, tocmai dumneata trebuia sa......
    - Uneori e mai ingrozitor sa judecati pe altii decat sa fii judecat! zise Apostol, parca i s-ar fi aprins lumina mare in suflet.
    - Da, fireste, cand cineva..... Despre aceasta mai tarziu! facu pretorul, fracandu-si iar mainile. Apoi, luand hartia desfasurata si punand-i-o sub ochi, adauga triumfator si mandru: Dar aceasta cum se potriveste cu povestea echilibrului sufletesc?..... Esti bun sa-mi explici?
..................................................