„Limba este tezaurul cel mai prețios pe care îl moștenesc copiii de la părinți, depozitul cel mai sacru lăsat de generațiile trecute și care merită să fie păstrat cu sfințenie de generațiile care-l primesc.”
                                      Vasile Alecsandri

Lăcrămioare, Vasile Alecsandri

Multe flori lucesc în lume
Multe flori mirositoare!
Dar ca voi, mici lăcărmioare,
N-are-n lume nicio floare
Miros dulce, dulce nume!

Voi sunteți lacrimi de îngeri
Pe pământ din cer picate,
Când prin stele legănate
A lor suflete curate
Zbor vărsând duioase plângeri.

Sunteți fragede și albe
Ca iubita vieții mele!
Cu voi, scumpe strugurele,
Albe mărgăritărele,
Primăvara-și face salbe.

Dar deodată vântul rece
Fără vreme vă cosește!
Astfel soarta crunt răpește
Tot ce-n lume ne zâmbește...
Floarea piere, viața trece!

Hora Unirii, Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Hora Unirii, Vasile Alecsandri

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire,
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere.
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură şi de-o seamă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-1 secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

Fluierul, Vasile Alecsandri

În poiana verde am găsit un fluier
Şi i-am zis în treacăt: "O! Fluier perdut,
Ai avut odată mult maestru şuier
Care uimea lumea, ş-acuma eşti tăcut.

Astfel şi poetul viu în tinereţa
Gingaş, cu iubire, dulce a cântat,
Dar i-a plecat fruntea tristă bătrâneţa
Şi i s-a stins glasul ş-a rămas uitat."

Fluierul răspunde: "Frate, frăţioare,
A sosit amurgul, jalea ne-a cuprins,
Dar a noastră soartă e mulţumitoare;
Am cântat o doină, şi e de ajuns."

Dimineaţa, Vasile Alecsandri

Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură,
Prevestind un soare dulce cu lumină şi căldură,
În curând şi el apare pe-orizontul aurit,
Sorbind roua dimineţii de pe câmpul înverzit.

El se-nalţă de trei suliţi pe cereasca mândră scară
Şi cu raze vii sărută june flori de primăvară,
Dediţei şi viorele, brebenei şi toporaşi
Ce răzbat prin frunze- uscate şi s-arată drăgălaşi.

Muncitorii pe-a lor prispe dreg uneltele de muncă.
Păsărelele-şi dreg glasul prin huceagul de sub luncă.
În grădini, în câmpi, pe dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scotând fumuri cenuşii.

Caii zburdă prin ceairuri; turma zbiară la păşune;
Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n repejune,
Şi o blândă copiliţă, torcând lâna din fuior,
Paşte bobocei de aur lâng-un limpede izvor.

Mărioara, Florioara, Vasile Alecsandri

              I

                         La Moldova cea frumoasă
                        Viaţa-i dulce şi voioasă!
                        L-a Moldovei dulce soare
                        Creşte floare lângă floare!
                        Multe păsărele-n zbor
                        Fură minţi cu glasul lor!
                        Multe fete şi neveste
                        Fură inimi făr’ de veste!
                        Dar umblare-ai, frăţioare,
                        Nouă ani întregi cu soare
                        Sus în munte, la munteni,
                        Jos în vale, la văleni,
                        Şi de-ai călca nouă ţări
                        Şi de-ai trece nouă mări,
                        Floricică n-ai găsi,
                        Păsărică n-ai zări.
                        Nici nevastă mândruliţă,
                        Nici copilă drăguliţă
                        Ca Mărioara
                        Florioara,
                        Zânişoara munţilor,
                        Surioara florilor!

                         Albă ca o lăcrimioară,
                        Dulce ca o primăvară,
                        Era sprintenă, uşoară
                        Ca un pui de căprioară.
                       Trupuşoru-i gingăşel
                        Părea tras printr-un inel!
                        Nici micuţă, nici năltuţă,
                        Numai bună de drăguţă,
                        S-o tot strângi la piept cu foc.
                        Şi să-ţi fie de noroc!
                        Ochişorii săi căprii
                        Trezea lumea-n veselii.
                        Perişoru-i aurel,
                        Ca mătasea subţirel,
                        Trăgea ochii tot la el
                        Şi pe frunte-i strălucea,
                        Şi-n mici valuri se-ncreţea
                        Ca valuri de-a grâului
                        La suflarea vântului!
                        Ş-apoi, frate, mai avea
                        Pe guriţă-o floricea,
                        Şi-n guriţă mărgărele,
                        Şi pe faţă-i drăgănele,
                        Şi la sân doi crinişori,
                        Şi pe crini doi frăguşori…
                        Să-i dezmierzi ş-apoi să mori!

                        Ea pe câmp de se ivea,
                        Florile se-nveselea,
                        Inimile-şi deschidea,
                        Sufletele-şi răspândea
                        Şi voios i le-nchina,
                        Şi voios se legăna,
                        Şi din cale-o întorcea,
                        Şi cu toate aşa-i zicea:

                        “Buna ziua, surioară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Spune nouă ce voieşti?
                        De la noi ce mai doreşti?
                        Vrei tu miros de sulcină
                        Care patimile alină?
                        Vrei miros de busuioc
                        Ce opreşte mândru-n loc?
                        Vrei miros de lăcrimioare
                        Ce dă visuri iubitoare?
                        Vină, dragă-n veselie
                        Să ne-aduni de pe câmpie
                        Şi ne-ascunde în sânul tău,
                        Să-l ferim de deochi rău.
                        Sânul tău să-l răcorim,
                        Şi de este să murim,
                        Lângă tine să pierim!”

                        Mărioara le-asculta,
                        Şi pe rând le săruta.
                        Şi cu ele se-ngâna,
                        Şi in plete le-anină,
                        Şi pe sân le legănă,
                        încât ori cine-o vedea
                        De dor mare s-aprindea
                        Şi din cale-i se-ntorcea
                        Şi cu glas uimit zicea:

                        “Iată zâna florilor,
                        Florilor, surorilor!”

                        Iar la munţi când răsărea,
                        Munţii vechi întinerea
                        Şi cu muşchi s-acoperea,
                        Şi copacii-şi înverzea,
                        Şi apele-şi limpezea,
                        Şi păsările-şi trezea,
                        Ş-apoi astfel îi grăia:

                        “Bună ziua, zânişoară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Spune nouă ce voieşti
                        De la noi ce mai doreşti?
                        Vrei tu apă ne-ncepută
                        Pentru faţa ta plăcută?
                        Vrei tu pui de căprioare,
                        Păsărele cântătoare,
                        Fag de miere-ndulcitoare
                        Şi vr-o doină jelitoare?”

                        Mărioara-i asculta,
                        La izvoare se culca.
                        Faţa albă îşi spăla.
                        Fag de miere ea gusta.
                        Căprioare dezmierda
                        Şi cu drag ea asculta
                        Cânticul păsărilor
                        De pe vârful crengilor,
                        Şi sunetul doinelor
                        De prin fundul codrilor;
                        Încât ori cine-o vedea
                        De dor mare s-aprindea,
                        Şi din cale-i se-ntorcea
                        Şi cu glas uimit zicea:

                        “Iată zâna munţilor,
                        Munţilor, cărunţilor!”



                        II



                        Iată frate, frăţioare,
                        Că-ntr-o zi cu dulce soare,
                        Mărioara se-ntâlnea
                        C-un străin care venea
                        Pe-un fugar sirep de munte
                        Cu steluţă albă-n frunte,
                        Şi pe loc, cât îl zărea,
                        Fără de voie se oprea.
                        Ochii la pământ ţintea,
                        Inimioara-i se bătea.
                        Cel străin în cale-i sta
                        Şi din gură cuvânta:


                        III


                        A doua zi se scula,
                        Faţa palidă-şi spăla,
                        Păr de aur pieptăna.
                        Şi frumos se oglindea,
                        Şi la soare-apoi ieşea
                        Spre răsărit se-ntorcea,
                        Un semn tainic de făcea,
                        Şi de-ndată s-arăta
                        Şi spre ei înainta
                        O teleagă sprinteioară,
                        Aurită, dălbioară,
                        Ca un cuib de zânişoară.
                        Iar cât zâna o zărea
                        în cuib repede sărea
                        Cu străinu-alăturea,
                        Ş-apoi murgului zicea:

                        “Murguleţ cu părul creţ,
                        De-a Mărioarei drăguleţ!
                        Lasă-ţi coama vântului
                        Şi umbra pământului,
                        Şi pe faţa câmpului
                        Să zbori zborul gândului!”

                        Murguşorul necheza,
                        La fugă se repezea
                        Şi fugea, mări, fugea…
                        Nici umbra nu-1 ajungea!
                        Şi trecea, mări, trecea
                        De-a lungişul munţilor,
                        Curmezişul câmpilor,
                        Prin mijlocul florilor.
                        Iar cât munţii o zărea
                        Cu străinu-alăturea,
                        De verziş se despoiau,
                        Cu nori negii se-nveleau,
                        Frunzele-şi îngălbeneau,
                        Şi apele-şi tulburau
                        Şi de frunze se scuturau!
                        Florile înc-o vedea
                        Cu străinu-alăturea,
                        Şi capetele-şi plecau
                        Şi de jale se uscau!

                        Iar cea mândră zânişoară
                        Mărioară, Florioară,
                        Nici la munţi se mai uita,
                        Nici la flori nu mai căta!
                        Căci de-avea ochi de privit,
                        De-avea suflet de iubit,
                        Sufletu-i şi ochii săi
                        Erau pentru dragul ei!
                        Fugea murgul sprinteior,
                        Cu aripi de dulce dor,
                        Şi-i ducea numai într-un zbor
                        Pe malul unui izvor.

                        Mărioara mi-l oprea,
                        Şi pe mal uşor sărea,
                        Şi-n izvor se cufunda
                        Şi voios mi se scălda.

                        Apa lin o dezmierda,
                        Ca pe-o floare-o legăna,
                        Şi pe plete-i se juca,
                        Şi cu drag îi anina
                        De tot firul câte-o rouă,
                        Şi pe sânu-i câte două.

                        Iar din apă când sălta
                        Şi la soare s-arăta,
                        Soarele în cale-i sta,
                        Trupuşoru-i săruta,
                        Şi cea rouă de pe ea
                        Cu-a lui raze o sorbea,
                        Nouraş o prefăcea
                        Şi la ceruri o trăgea.
                        Apoi el o încununa,
                        Ş-astfel dulce-i cuvânta:

                        “Alei! dragă zânişoară,
                        Mărioară, Florioară!
                        Mult eşti mândră, iubitoare,
                        Şi de lume uitătoare!
                        Dar gândit-ai, n-ai gândit
                        Că norocu-i mărginit,
                        Şi că visul fericit
                        Are-ades amar sfârşit?
                        Şi ştii, dragă, ori nu ştii
                        Că la munţi şi la câmpii
                        Florile s-au veştezit,
                        De când tu le-ai părăsit?
                        Ştii că toate, într-un gând,
                        S-au întors în cer pe rând,
                        Şi la Domn s-au jeluit
                        Că tu viaţa le-ai răpit?
                        Mărioară, draga mea,
                        Facă Domnul ori ce-a vrea!
                        Deie-ţi bine, deie-ţi rău…
                        Tu ascultă dorul teu,
                        Căci în viaţa trecătoare
                        Şi în lumea pieritoare
                        O zi dulce de iubire
                        E un veac de fericire!”


                        IV


                        Când norocu-şi schimbă pasul
                        N-aduc ani ce-aduce ceasul!
                        A treia zi Mărioara
                        Îşi tulbura inimioara
                        Şi pe gânduri se punea
                        Şi-n tăcere lin plângea.
                        Ce plângea şi ce jelea
                        Cu iubitu-alăturea?
                        Plângea cum plâng florile,
                        Plângea cum plâng zorile!

                        Era ziua mult senină,
                        Munţii, pluteau în lumină,
                        Văile-n tăcere lină.
                        Paserile-n umbră sta,
                        Nici zbura, nici nu cânta,
                        Numai umbra se mişca,
                        Cu lumina se lupta
                        Şi-n păduri se cufunda.

                        Iar Mărioara-ncet ofta,
                        Ş-astfel blând ea cuvânta:
                        “Cântă-ţi frate, cântecul,
                        Să-mi mai dreagă sufletul.”

                        El de sânu-i o lipea
                        Ş-apoi astfel începea:

                        “Frunză verde viorele!
                        Scumpe-mi sânt zilele mele
                        De când mândra ca o stea,
                        S-a ivit în calea mea!
                        Dalb luceafăr aurit,
                        Crin ceresc şi mult iubit!
                        Uită cerul pentru mine,
                        Să uit lumea pentru tine!”

                       Iată, mări, cum cânta,
                        Mândra cum îl asculta,
                        Că din sat se rădica
                        Glas de mumă plângător,
                        Bocet lung pătrunzător
                        Ce prin văi amar suna
                        Şi-n văzduh se-mpreuna
                        Cu alt glas răsunător
                        Glas de clopot jelitor…


                        Lumea se înfiora!
                        Mărioara tremura,
                        Împrejuru-i se uita
                        Şi spre munţi în vârf căta.
                        Când deodată, vai de ea!
                        Sus la munte ce vedea?
                        Un nor negru ca un zmeu
                        Ce venea, venea mereu,
                        Aripi negre întinzând
                        Şi tot cerul cuprinzând.
                        Mărioara-ngălbinea.
                        De ursitu-i se lipea,
                        Braţele-şi încolăcea
                        Şi cu groază-ncet zicea:

                        “Dragul meu, ursitul meu!
                        Iată vine, vine-un zmeu
                        De la sfântul Dumnezeu.
                        Frăţioare, iată-l vine
                        De la munte drept la mine
                        Să mă ia de lângă tine,
                        Căci de când noi ne-am iubit,
                        Florile s-au vestejit
                        Şi la Domn s-au jeluit
                        Că de tot le-am părăsit!”

Dulce înger, Vasile Alecsandri

                       Dulce înger de blândeţe.,
                        Tu ce-n cale-mi vesel zbori,
                        Pe-ale mele tinereţe
                        Aruncând frumoase flori!
                        Mergi, sub alba-ţi aripioară
                        Să fereşti de soartă rea
                        Pe-a ta dulce surioară,
                        Pe Niniţa, draga mea!

                        Mergi să furi de printre stele
                        Un luceafăr luminos,
                        Şi pe fruntea scumpei mele
                        Să-l anini, cântând voios.
                        Mergi de-ntinde verzi covoare
                        Sub piciorul ei de crin.
                        Schimbă dorul meu în floare
                        Şi-l depune pe-al ei sân!

                        Mergi, pe aripi-ţi să se culce
                        Adormind încetişor,
                        Şi îngână-a ei somn dulce
                        Cu dulci visuri de amor!
                        Iar cu dânsa când prin lume
                        Vei zbura, înger iubit,
                        Ah! şopteşte-i al meu nume,
                        Spune-i dorul meu cumplit!

Sora şi hoţul, Vasile Alecsandri

                       Sus în deal la mănăstire,
                       Plânge sora-ntr-o grădină,
                       Plânge noaptea şi suspină
                       Dup-a lumii fericire:

                       De când eu eram copilă
                       Sunt de toţi ai mei uitată
                       Şi de rude fără milă
                       În pustiuri lepădată!

                       Fără vină, din născare
                       Mă văzui eu pedepsită,
                       Şi de-a lumii dezmierdare
                       Mă simţii în veci lipsită!

                       În amar trăind de mică,
                       Ochii-mi plâng, sufletu-mi geme,
                       Şi, ca pomul ce jos pică,
                       Viaţa-mi cade fără vreme!

                       Ah! sfârşească-se îndată
                       Astă viaţă de durere!
                       Vie moartea aşteptată
                       Ca o dulce mângâiere!

                       Ce spui, dragă surioară?
                       (Zise hoţul din pădure)
                       Cu-ai tăi ochi ca două mure,
                       Tu, frumoasă lăcrimioară,

                       Tu să mori, dulce minune!
                       Şi de Domnul nu-ţi e frică?
                       Dragă soră tinerică,
                       Fă trei cruci ş-o rugăciune.

                        De vrei ochii să-ţi lucească
                        Într-un rai de veselie,
                        Şi ca floarea din câmpie
                        În piept inima să-ţi crească,

                        Hai cu mine-n codrul verde
                        S-auzi Doina cea de jale,
                        Când plăieşii trec în vale
                        Pe cărarea ce se pierde.

                        Să vezi şoimul de pe stâncă
                        Cum se-nalţă, se izbeşte
                        Peste corbul ce zăreşte
                        În prăpastia adâncă.

                        Iar ciocoiul cum se pleacă
                        De mă vede la potică!
                        Cum, smerit, în genunchi pică
                        Şi de fală se dezbracă!

                        Am doi zmei de bună cale,
                        Doi! nici vântul nu-i întrece!
                        Am tovarăşi doisprezece,
                        Şi la brâu patru pistoale.

                        Am la piept o cruciuliţă
                        Cu lemn sfânt, cu moaşte sfinte,
                        Şi-n piept inimă fierbinte,
                        Ca fierbintea ta guriţă.

                        Am o piatră nestemată
                        Care noaptea viu luceşte,
                        Precum ochiu-ţi ce pândeşte
                        Fericirea depărtată.

                        Lasă tot, neagră chilie,
                       Comănac, mătănii, rasă,
                       Şi de vrei a fi voioasă
                       Ca o zi de voinicie,

                       Vin în lumea fericită
                       Cu voinicul ce te cheamă,
                       Căci cu dânsul nu e teamă
                       De-a mai fi călugărită!

                       De-a mers sora, nu e ştire;
                       Iar de-atunce prin grădină
                       Nici nu plânge, nici suspină
                       Nimeni-n deal la mănăstire.

Concert în luncă, Vasile Alecsandri

                       În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
                       Floarea oaspeţilor luncii cu grăbire se adună,
                       Ca s-asculte-o cântăreaţă revenită-n primăvară
                       Din străinătatea neagră, unde-i viaţa mult amară.

                       Roi de flăcări uşurele, lucioli scânteitoare
                       Trec în aer, stau lipite, de luminărele-n floare
                       Răspândind prin crengi, prin tufe o văpaie albăstrie
                       Ce măreşte-n mezul nopţii dalba luncii feerie.

                       Iată, vin pe rând, păreche, şi pătrund cole-n poiană
                       Bujorelul vioi, rumen, cu năltuţa odoleană,
                       Frăţiori şi romăniţe care se aţin la drumuri,
                       Clopoţei şi măzărele, îmbătate de parfumuri.

                       Iată frageda sulcină, stelişoare, blânde nalbe,
                       Urmărind pe busuiocul iubitor de sânuri albe.
                       Dediţei şi garofiţe, pârguite-n foc de soare,
                       Toporaşi ce se închină gingaşelor lăcrimioare.

                       Vine cimbrul de la câmpuri cu fetica de la vie,
                       Nufărul din baltă vine întristat, fără soţie,
                       Şi cât el apare galben, oacheşele viorele
                       Se retrag de el departe, râzând vesel între ele.

                       În poiană mai vin încă elegante floricele,
                       Unele-n condurii doamnei şi-n rochiţi de rândunele,
                       Altele purtând în frunte, înşirate pe o rază,
                       Picături de rouă dulce care-n umbră scânteiază.

                       Ele merg, s-adună-n grupe, se feresc de buruiene
                       Şi privesc sosind prin aer zburători cu mândre pene,
                       Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de matasă,
                       Ciocârlii, oaspeţi de soare, rândunele,-oaspeţi de casă.

                       Mierle vii şuierătoare, cucul plin de îngâmfare,
                       Gaiţa ce imitează orice sunete bizare,
                       Stigleţi, presuri, macalendri ce prin tufe se alungă
                       Şi duioase turturele cu dor lung, cu jale lungă.

                       Iată, vin şi gândăceii în hlamide smălţuite;
                       Iată grieri, iată fluturi cu-aripioare pudruite,
                       Şi culbeci care fac coarne purtându-şi casa-n-spinare…
                       La ivirea lor poiana clocoteşte-n hohot mare.

                       Iată-n urmă şi albine aducând în gură miere…
                       Zburătorii gustă-n grabă dulcele rod cu plăcere,
                       Apoi sorb limpidea rouă din a florilor potire,
                       Şoptind florilor în taină blânde şoapte de iubire.

                       Dar, tăcere!… Sus pe-un frasin un lin freamăt se aude!…
                       Toţi rămân în aşteptare. Cântăreaţa-ncet prelude.
                       Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită…
                       Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

                        În a nopţii liniştire o divină melodie
                       Ca suflarea unui geniu pintre frunze-alin adie,
                       Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă,
                       Pân’ ce umple-ntreaga luncă de-o vibrare-armonioasă.

                       Gânditoare şi tăcută luna-n cale-i se opreşte,
                       Sufletul cu voluptate în estaz adânc pluteşte,
                       Şi se pare că s-aude prin a raiului cântare
                       Pe-ale îngerilor harpe lunecând mărgăritare.

                       E privighetoarea dulce care spune cu uimire
                       Tainele inimii sale, visul ei de fericire…
                       Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cântic fără nume…
                       Macul singur, roş la faţă, doarme, dus pe ceea lume!

Miezul iernii, Vasile Alecsandri

                        În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
                        Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
                        Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
                        Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.


                        Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
                        Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
                        Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
                        Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.


                        O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
                        În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
                        Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
                        Unde crivătul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.


                        Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
                        Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
                        Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
                        E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Noaptea albă, Vasile Alecsandri

                      Noaptea-i albă, luminoasă,
                        Ceru-i boltă de opal.
                        Toată zarea-i scânteioasă,
                        Tot izvoru-i de cristal,
                        Căci pe lume-acum domină
                        Spaima vechilor stejari,
                        Sora morţii cea mezină,
                        Iarna cu-orizonuri mari.


                        Astfel gerul e de tare
                        Cât îngheaţă-n orice loc
                        Şi a gurii răsuflare,
                        Şi cenuşa de sub foc.
                        El lipeşte ochi cu gene,
                        Pe drumeţ îl face orb,
                        Şi în cuiburi, chiar sub pene,
                        Crapă ouăle de corb.


                        Câmpul lung şi lat albeşte
                        Ca un strat de mărgărint.
                        Alba lună sus luceşte
                        Ca icoană de argint
                        Şi apare nemişcată
                        În abis nemărginit
                        Ca pe marea îngheţată
                        Un vas mare troienit.


                        Miezul nopţii! totul tace!
                        Lumea pare un mormânt,
                        Unde mort şi rece zace
                        Leşul marelui pământ,
                        Şi sub bolta cea senină
                        Mii de stele cu foc viu
                        Varsă-o jalnică lumină
                        Pe gigantul său secriu!


                        Ies pe câmp… Sub paşi răsună
                        Câmpul sec şi îngheţat.
                        Un păr mare stă drept lună,
                        Cu corbi negri încărcat.
                        Totu-i mort! Sunat-au oare
                        Pe al cerului cadran
                        Ora stingerii de soare
                        În al morţii ocean?


                        Numai eu să fiu pe lume
                        Rămas singur trăitor,
                        Ca-n pustiuri fără nume
                        Un nemernic călător?
                        Dar ce văd? ce se strecoară
                        Colo-n zare când şi când?
                        E o sanie uşoară
                        Prin lumină lunecând.


                        Săniuţa e durată
                        Dintr-un lemn uşor de plop
                        Şi se duce înhămată
                        Cu un iepure ce-i şchiop.
                        Iar într-însa cine este?
                        Om să fie, sau un ciot?
                        E vestitul din poveste
                        Statu-Palmă-Barba-Cot!


                        Iepuraşu-n trei picioare
                        Saltă, fuge uşurel,
                        Pe zăpada lucitoare
                        Săpând urme după el,
                        Pe când barba argintie
                        Al uncheşului străbun
                        Se târâie pe câmpie
                        Ca o coadă de păun.


                        Unde pleacă, unde zboară?
                        Iată-l vine spre Siret
                        Şi pe deal mi se coboară
                        Ca un bulgăr de omăt.
                        El în lunc-acum pătrunde
                        Să descopere cu drag
                        Primăvara ce s-ascunde
                        Înlăuntrul unui fag.


                        Iepuraşul se repede
                        Înaintând din salt în salt
                        Pân’ ce-ajunge, pân’ ce vede
                        În desime fagul nalt;
                        Iar uncheşul cu-o bărdiţă
                        Bate-n trunchiul sunător:
                        “Unde eşti tu, copiliţă?”
                        El întreabă, plin de dor.


                        Lunca-ntreagă se răsună!
                        Din copaci, din văgăuni,
                        Mii de veveriţe de lună
                        Ies, aleargă pe aluni,
                        Şi din fagul nalt şi falnic,
                        Vechi al luncii împărat,
                        Iese-un glas plăpând şi jalnic,
                        Care blând a cuvântat:


                        “Cine vine? Cine bate
                        La locaşu-mi friguros?
                        Eşti tu, Prier, al meu frate?
                        Eşti iubitul Făt-Frumos?”
                        “Eu sunt, dulce primăvară,
                        Statu-Palmă-Barba-Cot.
                        Din locaşul tău afară
                        Am venit ca să te scot.”


                        “Şi ce vrei să faci cu mine?
                        Ce gând ai? Ce dor lumesc?”
                        “Vreau în dragoste cu tine
                        Să mă dau, să-ntineresc!”
                        Abia zice şi deodată
                        Glasul fetei a muţit,
                        Iar în lunca deşteptată
                        Hohot lung au clocotit.


                       Şi vrăjitul fag întinde
                       Un braţ lung, cuprins de ger,
                        Pe uncheş de barbă-l prinde
                        Şi-l ridică pe sub cer.
                        Statu-Palmă ţipă, zbiară,
                        El se zbuciumă turbat,
                        Dar din iarnă până-n vară
                        Sus rămâne spânzurat.


                        Vântul bate! colo-n aer
                        Statu-Palmă clătinat
                        Umple lunca de-un lung vaier,
                        De-un lung vaier necurmat,
                        Şi drumeţu-şi face cruce,
                        Căci se crede urmărit
                        De-ale codrilor năluci
                        Prin văzduhul oţelit.