Salem's Lot, Stehpen King

...................................................................................
                                                              9.

                           Stătea întins, cu toate simțurile alertate, urmărind cum limbile luminoase ale ceasului deşteptător îşi croşetau drumul de la unsprezece şi jumătate la douăsprezece. Casa i se părea neobişnuit de tăcută - poate şi pentru că urechile îi erau ciulite încercând să detecteze şi cel mai mic sunet. Casa era veche, solidă iar gemetele lemnului care se aşează pe fundaţie încetaseră în mare parte cu mulţi ani în urmă. Nu se auzea nimic decât ticăitul ceasului şi foşnetul vântului afară. În zilele de lucru nu trecea nici o maşină noaptea târziu pe Taggart Stream Road.
    E nebunie ceea ce gândeşti.
    Însă încetul cu încetul, dovezile îl obligau să creadă. Desigur, pentru că era un ora cultivat, acesta a fost primul lucru care i-a venit în minte în clipa în care Jimmy Cody i-a expus teoria proprie  referitoare la cazul lui Danny Glick.
    Amândoi au râs de ideea lui trăsnită. Poate că aceasta era pedeapsa pentru că a râs.
    Zgârieturi? Semnele acelea nu erau zgârieturi. Erau înţepături.
    Din fragedă pruncie ţi se spunea că nu există asemenea lucruri; că opere ca „Christabel" a lui Coleridge sau basmul macabru al lui Bram Stoker nu sunt decât urzeala fanteziei. Sigur că există monştri; sunt oamenii cu degetele lipite de declanşatoarele armelor nucleare din şase ţări, sunt teroriştii, criminalii, sunt cei care molestează copiii. Însă aşa ceva nu există. E un lucru bine ştiut.
    Semnul diavolului de pe sânul unei femei nu este decît o aluniţă; bărbatul înviat din morţi, care stă în faţa uşii soţiei sale înfăşurat în giulgiul mormântului, nu este decît un biet om care a suferit de ataxie locomotorie; bau-baul care mormăie şi foşgăie în colţul camerei copilului nu este decât un maldăr de pături. Şi există prelaţi care afirmă că pînă şi Dumnezeu, magul alb şi venerabil, a murit.
    Parcă nu mai avea picătură de sânge în el.
    Nu se auzea niciun sunet dinspre camera de oaspeţi. Matt îşi spuse: Doarme buştean. Şi de ce să nu doarmă? De ce l-a invitat pe Mike la el acasă dacă nu pentru un somn bun, neîntrerupt de... de vise urâte?
    Se ridică din pat, aprinse lumina şi se duse la fereastră. De acolo putea zări doar acoperişul Casei lui Marsten, îngheţat în lumina lunii.
    Mi-e frică.
    Ba mai mult decât atât; era speriat de moarte. Mintea îi enumera cu iuţeală vechile metode de apărare împotriva acestei boli al cărei nume nu se putea convinge să îl rostească: usturoi, apă sfinţită, ostie, cruce, trandafir, apă de izvor. Nu avea nici unul din obiectele sfinte. Era metodist nepracticant şi în particular credea că nu există în toată lumea asta un dobitoc mai mare ca John Groggins.
    Singurul obiect religios din casă era...
    Atunci se auziră cuvintele, şoptite, însă clare în tăcerea din casă, rostite cu vocea lui Mike Reyrson, rostite cu accentele fără viaţă ale celui care vorbeşte în somn:
    Da. Intră.
    Matt îşi ţinu răsuflarea, apoi îşi goli plămânii într-un urlet mut. Îi venea să leşine de frică. Parcă întreg abdomenul i se umpluse cu plumb, iar testiculele i se zbârciseră. În numele lui Dumnezeu, cine fusese invitat să intre în casa lui?
    Apoi, în mare taină, zgomotul unui zăvor care se deschide, zăvorul ferestrei din camera de oaspeţi. Apoi scrâşnetul lemnului pe lemn când cineva deschise fereastra.
    Ar fi putut să coboare. Să alerge, să ia Biblia din scrinul din sufragerie. Să alerge înapoi în cameră, să dea ușa de perete, să ridice Biblia: în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, îți poruncesc să pleci....
    Dar cine era înăuntru?
    Cheamă-mă dacă ai nevoie de ceva.
    Dar nu pot, Mike.  Sunt bătrân. Mi-e frică.
    Noaptea îi invadă creierul și îl transformă într-un circ de imagini înspăimântătoare care dansau în penumbră. Chipuri albe, ca de clovni, ochi imenşi, dinţi ascuţiţi, siluete care alunecau din umbre cu mâini albe şi lungi întinse înspre... Înspre...
    Un geamăt îi răscoli sufletul şi îşi acoperi faţa cu mâinile.
    Nu pot. Mi-e frică.
    Nu ar fi fost în stare să se ridice nici dacă ar fi văzut cum se mişcă clanţa de alamă a propriei uşi. Era paralizat de teamă şi îsi dorea din răsputeri să poată da timpul înapoi şi să nu se fi dus la barul lui Dell în seara aceea.
    Mi-e frică.
    Şi în liniştea îngrozitor de grea care copleşise casa, în timp ce stătea neputincios pe pat, ţinându-şi faţa în palme, auzi râsul subţire, dulce şi înfiorător de rău al unui copil...
    ... apoi sunetele care întovărăşeau suptul.

                                                                PARTEA a II-a
                                                  ÎMPĂRATUL ÎNGHEȚATEI

                  Cheamă-l pe cel care răsucește trabucele cele mari,
    Tipul ăla musculos, și cere-i să bată
    Laptele lasciv în căni de bucătărie.
    Lasă târfele să hoinărească în rochiile lor obişnuite
    Şi lasă băieţii să aducă buchete de flori
    Înfăşurate în ziare de luna trecută.
    Fie acesta epilogul aparenţelor.
    Unicul împărat este împăratul îngheţatei.
    Ia din scrinul de brad,
    Cel căruia îi lipsesc trei mânere din sticlă, ia
    Cearşaful pe care ea a brodat odinioară trei porumbei
    Şi întinde-l peste ea, ca să-i acoperi chipul.
    Şi dacă îi ies în afară picioarele-i cu bătături
    Ele doar vor demonstra cât de rece este şi cât de ţeapănă.
    Fie ca lampa să-şi fixeze raza asupra ei.
    Unicul împărat este împăratul îngheţatei.
    WALLACE STEVENS

    Coloana aceasta are
    O spărtură. O vezi
    Pe Regina celor Morți?
    GIORGIOS SEFERIS

                                                                     CAPITOLUL OPT
                                                                            BEN (III)
                                                                                   1.

                                                Probabil că bătăile în uşă se auzeau mai demult, căci păreau a răsuna pe aleile somnului în timp ce se lupta să se trezească.
    Afară era întuneric, iar când se întoarse să ia ceasul şi să-l privească, îl răsturnă pe jos. Se simţea dezorientat şi speriat.
    - Cine e? strigă.
    - Eva, domnule Mears. Vă caută cineva la telefon.
    Se sculă, îşi trase pantalonii şi deschise uşa. Eva Miller era îmbrăcată într-un halat alb din prosop iar pe chipul ei se putea desluşi vulnerabilitatea greoaie a unei persoane care este încă două cincimi adormită.
    Se priviră în ochi şi el gândi: Cine e bolnav? Cine a murit?
    - Interurban?
    - Nu. Matthew Burke.
    Vestea aceasta nu a avut însă darul să-l liniştească.
    - Cât e ceasul?
    - Patru. Domnul Burke pare foarte tulburat.
    Ben coborî şi ridică receptorul.
    - Matt, Ben la telefon.
    Matt respira sacadat în receptor, gâfâielile sale se auzeau ca niște gemete aspre.
    - Poți să vii la mine, Ben? Chiar acum?
    - Da, sigur? Ce s-a întâmplat? Ți-e rău?
    - Nu pot vorbi la telefon. Vino.
    - În zece minute.
    - Ben?
    - Da.
    - Ai o cruciuliţă? Un medalion cu Sfântul Christopher? Ceva asemănător?
    - Drace, n-am nimic. Sunt... am fost... baptist.
    - Nu-i nimic. Vino repede.
    Ben închise şi se grăbi înapoi în cameră. Eva îl aştepta cu mâna pe balustrada scării, cu chipul plin de îngrijorare şi nehotărâre... pe de-o parte voia să ştie, pe de altă parte nu voia să se amestece în problemele chiriaşului său.
    - Domnul Burke este bolnav, domnule Mears?
    - Spune că nu e. Mi-a cerut doar... nu cumva sunteţi catolică?
    - Soţul meu era.
    - Aveţi vreo cruciuliţă sau un şirag de mătănii sau vreun medalion cu chipul Sfântului Christopher?
    - Păi... am în dormitor cruciuliţa soţului meu... aş putea...
    - Da, vreţi?
    Se îndepărtă pe hol, târşâindu-şi papucii din blană pe mocheta decolorată.
    Ben intră în cameră, îşi puse cămaşa purtată cu o zi înainte şi se încălţă cu o pereche de pantofi sport.
    Când ieşi, Eva îl aştepta la uşă, ţinând crucifixul în mână. Lumina se reflecta pe el în reflexe palide de argint.
    - Mulţumesc, spuse.
    - V-a cerut domnul Burke aşa ceva?
    - Da.
    Se încruntă, mai trează dintr-odată.
    - Dar nu este catolic. Nici nu cred că se duce la biserică.
    - Nu mi-a explicat.
    - Ah.
    Dădu din cap încercând să dezlege şarada şi îi întinse crucifixul.
    - Vă rog să aveţi grijă de el. Are o mare valoare pentru mine.
    - Înţeleg. Sigur că voi avea grijă.
    - Sper că domnul Burke este sănătos. Este un om minunat.
    Coborî şi ieşi pe terasă. Nu putea să ţină crucifixul în mână şi în acelaşi timp să-şi caute cheile de la maşină, aşa că, în loc şă îl treacă din mâna dreaptă în cea stângă, şi-l puse la gât.
    Când se urcă în maşină nici nu-şi dădu seama că se simte mai liniştit.

                                                                          2.

                                                  La parterul casei lui Matt erau luminate toate ferestrele şi când farurile maşinii lui Ben scăldară faţada casei, Matt deschise usa şi îl aşteptă.
    Urcă aleea pregătit să înfrunte aproape orice, dar cu toate acestea, chipul lui Matt îl şoca. Avea o paloare cadaverică, şi gura îi tremura. Ochii uriaşi păreau a fi uitat să clipească.
    - Să mergem în bucătărie, spuse.
    Ben intră iar lumina din hol străluci pe crucea pe care o purta pe piept.
    - Ai adus una.
    - Este a Evei Miller. Ce s-a întâmplat?
    Matt repetă:
    - În bucătărie.
    Când trecură pe lângă scara care ducea la etaj, îşi ridică privirea şi, în acelaşi timp, păru să se înfioare.
    Masa din bucătărie, la care mâncaseră spaghete era goală acum, cu excepţia a trei obiecte, dintre care două erau extrem de ciudate: o ceaşcă cu cafea, o Biblie legată într-o manieră demodată şi un revolver calibru 38.
    - Hei, ce se întâmplă, Matt? Arăţi groaznic.
    - Poate că am visat toată povestea, dar slavă Domnului că eşti aici.
    Luase revolverul în mână şi îl răsucea pe o parte şi pe alta cu mişcări neliniştite.
    - Povesteste-mi. Şi nu te mai juca cu chestia aia. E încărcat?
    Matt puse pistolul jos şi îşi trecu o mână prin păr.
    - Da, e încărcat. Deşi nu cred că mi-ar putea fi de vreun folos... decât dacă îl folosesc asupra mea.
    Râsul său era strident şi nesănătos, ca cioburile de sticlă.
    - Încetează.
    Duritatea tonului alungă privirea ciudată, fixă din ochii săi. Scutură capul, nu ca cineva care îşi exprimă dezacordul, ci ca un animal care iese din apă rece.
    - Sus este un om mort, spuse.
    - Cine?
    - Mike Ryerson. Lucrător la municipalitate. Îngrijitor de cimitire.
    - Ești convins că e mort?
    - Sunt sigur în sinea mea, deși nu m-am dus să-l văd. Nu am îndrăznit. Pentru că, pe de altă parte, s-ar putea să nu fie deloc mort.
    - Matt, ce spui nu are niciun sens.
    - Nu crezi că ştiu asta? Spun prostii şi gândurile mele sunt de-a dreptul nebuneşti. Dar nu aveam pe cine altcineva să chem în afară de tine. În tot oraşul tu eşti singura persoană care ar putea... ar putea...
    Clătină capul şi începu din nou.
    - Am vorbit despre Danny Glick.
    - Da.
    - Şi despre cum s-ar fi putut ca el să moară de anemie galopantă... şi cum bunicii noştri ar fi spus că „se stinge văzând cu ochii"...
    - Da.
    - Mike l-a îngropat. Şi Mike e cel care a găsit câinele lui Win Purinton tras în ţeapă în porţile cimitirului de pe Harmony Hill. L-am întâlnit pe Mike Ryerson aseară la barul lui Dell şi.....

                                                                           3.

                               - ...... și nu am putut să intru, termină el. Nu am putut. Am stat în pat aproape patru ore. Apoi m-am furișat ca un hoț la parter și ți-am dat telefon. Ce crezi?
    Ben își scoase crucifixul de la gât; împinse gânditor lanțul strălucitor, lucrat cu artă. Era aproape ora cinci acum, iar orizontul se îmbujorase înspre răsărit. Tubul de neon din bucătărie își pierduse puterea.
    - Cred că ar fi bine să urcăm în cameră și să vedem ce-i acolo. Cred că doar atât putem face pentru moment.
    - Totul mi se pare că seamănă cu coșmarul unui nebun, acum că lumina zilei îmi intră pe fereastră.
    Scoase un hohot tremurător de râs.
    - Sper că așa și este. Sper că Mike doarme ca un prunc.
    - Ei bine, haide să vedem.
    Cu un efort vizibil, Matt își forță buzele să se închidă.
    - Bine.
    Își coborî privirea pe masă, apoi se uită întrebător la Ben.
    - Sigur, spuse Ben și îi puse crucifixul la gât.
    - Chiar că mă face să mă simt mai bine, râse Matt stingherit. Crezi că o să mă lase să-l port şi când o să mă ducă la casa de nebuni din Augusta?
    Ben zise:
    - Ai nevoie şi de armă?
    - Nu, cred că nu. Mi-aş pune-o la cureaua pantalonilor şi m-aş împuşca în coaie.
    Urcară, Ben deschizând drumul. La etaj era un holişor mic, cu uşi pe ambele laturi. La un capăt, uşa spre dormitorul lui Matt era deschisă şi prin ea se revărsa pe covorul portocaliu un mănunchi palid de lumină.
    - La celălalt capăt, spuse Matt.
    Ben traversă holul şi se opri în faţa uşii camerei de oaspeţi. Nu credea monstruozitatea la care făceau aluzie spusele lui Matt, totuşi se pomeni înghiţit într-un val uriaş de groază neagră, cum nu mai simţise niciodată.
    Deschizi uşa şi el atârnă spânzurat de grindă, chipul îi este umflat şi înnegrit, şi atunci ochii i se deschid şi par a-i ieşi din orbite, însă te VĂD şi se bucură că ai venit...
    Amintirea se revărsa asupra lui prin toate simţurile şi în clipa aceea de teroare totală, fu aproape paralizat. Putea chiar simţi mirosul de moloz şi izul sălbatic al animalelor din spatele zidurilor.
    I se părea că uşa simplă, din lemn lăcuit din casa lui Matt Burke stătea între el şi secretele iadului.
    Apoi apăsă clanţa şi împinse uşa. Matt se afla lângă el, ţinînd strâns crucifixul Evei.
    Fereastra camerei de oaspeţi dădea spre răsărit, şi arcul soarelui începuse să se contureze deasupra orizontului. Primele sale raze străvezii intrau prin fereastră, îmbrăcând în aur câteva firişoare de praf, în timp ce săgeţile lor cădeau direct pe cearşaful alb din pânză cu care era acoperit Mike Ryerson.
    Ben îl privi pe Matt şi dădu din cap.
    - Nu are nimic, şopti. Doarme.
    Matt rosti fără nicio intonaţie:
    - Fereastra e deschisă. Era închisă şi încuiată. Eu însumi am verificat-o.
    Ochii lui Ben se opriră pe marginea de sus a cearşafului imaculat cu care era acoperit Mike. Acolo era o singură picătură mică de sânge, care, acum se uscase şi căpătase o tentă maronie.
    - Cred că nu respiră, spuse Matt.
    Ben înainta doi paşi şi apoi se opri.
    - Mike? Mike Ryerson. Trezeşte-te, Mike!
    Niciun răspuns. Genele lui Mike i se odihneau pe obraji. Părul îi era uşor răvăşit şi îi căzuse pe frunte şi Ben se gândi că, în prima lumină delicată a zilei, tânărul părea mai mult decât chipeş; era frumos ca o statuie grecească. Obrajii îi erau îmbujoraţi iar trupul nu avea deloc paloarea cadaverică de care amintise mai devreme Matt - pielea lut părea foarte sănătoasă.
    - Sigur că respiră, spuse pe un ton puţin nerăbdător. Doarme foarte adânc, atâta tot. Mike...
    Întinse o mînă şi îl scutură uşor pe Ryerson. Braţul stâng al lui Mike, aşezat pe piept, căzu moale peste marginea patului, iar degetele loviră podeaua cu un sunet ca o bătaie în ușă.
    Matt se apropie și ridică brațul fără vlagă.
    - Nu se simte pulsul.
    Vru să-i dea drumul, însă, amintindu-şi zgomotul înspăimântător pe care îl făcuseră mai devreme degetele, îl potrivi peste pieptul lui Ryerson. Alunecă din nou; îl puse mai bine la loc, strâmbându-se.
    Lui Ben nu-i venea să creadă. Dormea, asta trebuia să fie. Culoarea sănătoasă, supleţea evidentă a muşchilor, buzele întredeschise, de parcă ar fi respirat... irealitatea îl învălui. Îsi puse mâna pe umărul lui Ryerson şi îi simţi pielea rece.
    Își umezi degetul şi îl ţinu in faţa buzelor întredeschise. Nimic. Nici o adiere.
    El şi Mart se priviră lung.
    - Semnele de pe gât? întrebă Matt.
    Ben întoarse uşor falca lui Ryerson, până când obrazul îi atinse perna. Mişcarea aceasta făcu iarăşi ca braţul lui Mike să cadă şi degetele-i loviră din nou podeaua.
    Pe gâtul lui Mike Ryerson nu era niciun semn.

                                                                 4.

                                       Se aflau  din nou la masa  din bucătărie. Era 5,35 dimineaţa. Se auzeau mugetele vacilor lui Griffen, în timp ce erau duse la păşunea din est, la poalele dealului şi în spatele cortinei de arbuşti şi tufe care se ascundea privirii râul Taggart Stream.
    - Folclorul spune că semnele dispar, zise Matt pe neaşteptate. Când victima moare, semnele dispar.
    - Ştiu, răspunse Ben. Îşi amintea acest amănunt atât din Dracula lui Stoker, cât şi din filmele cu Christopher Lee.
    - Trebuie să-i înfigem un par din lemn de frasin în inimă.
    - Ar fi bine să te mai gândeşti, spuse Ben şi sorbi din cafea. Ar fi al naibii de greu să explici gestul ăsta procurorului. În cel mai fericit caz, te-ar băga la închisoare pentru că ai pângărit un cadavru. Mai probabil însă e că te-ar închide definitiv, la glumeţi.
    - Crezi că sunt nebun? şopti Matt.
    Fără umbră de ezitare, Ben răspunse:
    - Nu.
    - Crezi ce ţi-am spus despre semne?
    - Nu ştiu. Mi se pare că trebuie să te cred. De ce m-ai minţi? Nu văd ce ai câştiga dintr-o asemenea minciună. Cred că ai minţi numai dacă tu l-ai fi omorât.
    - Poate că asta am şi făcut, spuse Matt, observându-l atent.
    - Sunt trei lucruri care te contrazic. În primul rând ce mobil ai fi avut? Iartă-mă, Matt, dar eşti prea bătrân pentru mobilele clasice ca gelozia şi banii. În ai doilea rând, cum ai făcut-o? Dacă ai folosit otravă, s-a stins fără chinuri şi asta nu se poate. Pare destul de liniştit. Şi asta elimină posibilitatea folosirii otrăvurilor obişnuite.
    - Şi al treilea motiv?
    - Niciun criminal cu mintea întreagă nu ar născoci o poveste ca a ta ca să-şi acopere crima. E mult prea fantastică.
    - Revenim mereu la sănătatea mea mentală, spuse Matt. Oftă. Ştiam că aşa o să se întâmple.
    - Eu nu cred că eşti nebun, spuse Ben, accentuând uşor primul cuvânt. Îmi pari suficient de coerent şi raţional.
    - Dar tu nu eşti doctor, nu? întrebă Matt. Iar nebunii sunt uneori uimitor de capabili să se prefacă normali.
    Ben fu obligat să-i dea dreptate.
    - Şi atunci ce facem?
    - Urmăm tradiţia.
    - Nu. Nu ne putem permite aşa ceva, pentru că la etaj este un om mort şi în curând va trebui să dai explicaţii în legătură cu el. Şeriful va vrea să ştie ce s-a întâîmplat şi la fel va dori şi medicul egist şi şeful poliţiei din district. Matt, nu este posibil ca Mike Ryerson să fi fost infectat cu un virus, să fi fost bolnav toată săptămâna şi să se fi întâmplat doar să moară la tine în casă?
    Pentru prima oară de când coborâseră la parter, Matt dădu semne de nelinişte.
    - Ţi-am spus ce mi-a zis, Ben! I-am văzut semnele de pe gât! Şi l-am auzit invitând pe cineva să intre în casă! Apoi am auzit... o, Doamne, am auzit râsul acela!
    Privirea îi deveni din nou goală.
    - În regulă, spuse Ben.
    Se ridică şi se duse la fereastră, încercând să-şi ordoneze gândurile. Nu era bine. Aşa cum îi spusese lui Susan, lucrurile păreau a ieşi de sub control. Privea spre Casa lui Marsten.
    - Matt, ştii ce o să se întâmple dacă sufli o vorbă din ce mi-ai spus mie?
    Matt nu răspunse.
    - Oamenii vor începe să-şi facă semne în spatele tău când treci pe stradă. Copiii îşi vor pune dinţii de vampir pe care îi poartă de Halloween când te vor vedea şi-ţi vor sări înainte şi vor striga Bau când vei trece pe lângă casa lor. Cineva va inventa chiar şi o poezioară ca Unu, doi, trei, îţi sug sângele dacă vrei. Elevii de liceu vor învăţa poezioara şi o vei auzi pe holurile şcolii. Colegii tăi vor începe să-ţi arunce priviri ciudate. S-ar putea să primeşti şi telefoane anonime de la oameni care vor pretinde că sunt Danny Glick sau Mike Ryerson. Viaţa ta se va transforma într-un coșmar. Te vor alunga din oraș în mai puțin de șase luni.
    - Nu vor face așa ceva. Mă cunosc.
    Ben reveni de la fereastră.
    - Ce cunosc ei? Un rățoi bătrân și nostim care locuiește singur pe Taggart Stream Road. Chiar faptul că nu eşti căsătorit îi poate face să creadă că îţi lipseşte o doagă. Şi cum te pot eu susţine? Am văzut cadavrul, nimic mai mult. Şi chiar dacă altfel ar sta lucrurile, eu sunt un intrus aici, aşa vor spune. Vor ajunge chiar să răspândească zvonul că suntem o pereche de homosexuali şi că asta este distracţia noastră preferată.
    Matt îl privea concentrat, groaza punând încet stăpânire pe trăsăturile lui.
    - O singură vorbă, Matt. Atâta doar trebuie ca să isprăveşti cu Salem's Lot.
    - Deci nu putem face nimic.
    - Ba da, putem. Ai o teorie despre cine - sau ce - l-a ucis pe Mike Ryerson. Teoria aceasta este uşor de demonstrat sau de infirmat, aşa cred. Sunt într-o dilemă îngrozitoare. Nu pot crede că eşti nebun, însă nici nu pot crede că Danny Glick a înviat din morţi şi i-a supt sângele lui Mike Ryerson timp de o săptămână până când l-a omorât. Însă am de gând să-ţi încerc teoria. Şi tu trebuie să mă ajuţi.
    - Cum?
    - Cheamă-ţi doctorul, Cody ai zis că se numeşte? Apoi cheamă-l pe Parkins Gillespie. Lasă mecanismul să se pună în mişcare. Povesteşte totul de parcă nu ai fi auzit nimic în timpul nopţii. Ai fost la barul lui Dell şi ai vorbit cu Mike. Ţi-a spus că se simte rău de duminica trecută. L-ai invitat acasă la tine. Ai intrat în camera lui să vezi cum se simte pe la ora trei şi jumătate în dimineaţa asta, nu l-ai putut trezi şi m-ai chemat pe mine.
    - Asta-i tot?
    - Asta e. Când vorbeşti cu Cody, nici măcar să nu-i spui că e mort.
    - Nu e mort...
    - Isuse, dar ştim oare noi că este? explodă Ben. I-ai luat pulsul dar nu l-ai putut găsi; am încercat să văd dacă respiră şi nu am reuşit să aflu. Dacă ar fi să mă bage în mormânt numai pe motivele astea, ar trebui să-mi iau mâncare de acasă. Mai ales dacă par atât de viu ca el.
    - Chestia asta te nelinişteşte la fel de mult ca şi pe mine, nu-i aşa?
    - Da, mă nelinişteşte, recunoscu Ben. Arată ca o figură din muzeul statuilor de ceară, fir-ar să fie.
    - Bine, spuse Matt. Ai dreptate... atâta câtă dreptate poate avea cineva într-o poveste ca asta. Cred că ţi-am părut puţin cam exagerat.
    Ben începu să nege, însă Matt îl făcu să tacă cu un gest al mâinii.
    - Dar dacă... să presupunem doar... că prima mea suspiciune este corectă? Ai dori să existe în străfundurile minţii tale cea mai îndepărtată posibilitate? Posibilitatea ca Mike să... să se întoarcă?
    - Cum ţi-am spus, teoria aceasta este uşor de demonstrat sau de infirmat. Însă nu asta mă frămîntă acum.
    - Dar ce?
    - O clipă. Să le luăm pe rând. Demonstrarea sau infirmarea ei nu trebuie să fie nimic mai mult decât un exerciţiu de logică - eliminăm ipotezele una câte una. Prima ipoteză: Mike a murit din cauza unei boli - un virus sau altceva. Cum confirmi asta, sau cum o elimini? Matt ridică din umeri:
    - Prin examen medical, cred.
    - Exact. Şi aceeaşi metodă se aplică şi dacă vrem să confirmăm sau să infirmăm implicarea unei mâini criminale. Dacă cineva l-a otrăvit sau l-a împuşcat sau i-a dat să mănânce o fondantă cu sârme în ea...
    - Au existat cazuri când crima nu a fost descoperită.
    - Sigur că au existat. Însă eu pariez pe medicul legist.
    - Şi dacă verdictul medicului va fi „cauză necunoscută"?
    - Atunci, spuse Ben cu hotărâre, vom merge la cimitir după ce va fi înmormântat să vedem dacă iese din mormânt. Dacă iese - ceea ce eu nu pot concepe - vom şti. Dacă nu, ne vom confrunta cu problema care mă frământă acum.
    - Problema sănătăţii mele mentale, şopti Matt. Ben, jur pe numele mamei mele că semnele erau acolo, că am auzit cum se deschide fereastra, că...
    - Te cred, spuse Ben încet.
    Matt se opri. Expresia lui era cea a unui om care şi-a adunat tot curajul în faţa unui cataclism care nu s-a mai petrecut.
    - Mă crezi? spuse nesigur.
    - Să reformulez: refuz să cred că eşti nebun sau că ai avut o halucinaţie. Am avut şi eu o experienţă odinioară... o experienţă care are legătură cu casa aia blestemată de pe deal... şi asta mă face să fiu extrem de înţelegător cu oamenii ale căror poveşti par teribil de nebuneşti în lumina gândului raţional. O să-ţi spun într-o zi ce s-a întâmplat.
    - De ce nu-mi spui acum?
    - Nu avem timp. Trebuie să dai telefoanele. Şi eu mai am o întrebare. Gândește-te bine. Ai vreun duşman?
    - Nimeni care să mă urască într-atât.
    - Un fost elev, poate? Unul care îţi poartă pică?
    Matt, care ştia exact în ce măsură reuşea să influenţeze vieţile elevilor săi, râse politicos.
    - Bine, spuse Ben. Te cred pe cuvânt.
    Clătină din cap.
    - Nu-mi place. Mai întâi câinele ăla înfipt în poarta cimitirului. Apoi dispare Ralphie Glick, moare fratele lui, şi Mike Ryerson. Poate că există o legătură între toate astea. Însă ce spui tu... nu pot să cred.
    - Să-l sun pe Cody acasă, zise Matt şi se ridică. Şi Parkins trebuie să fie tot acasă.
    - Sună și la școală și spune că ești bolnav.
    - Bine.
    Râsul lui Matt era lipsit de vigoare.
    - Asta este prima zi când lipsesc în trei ani. O sărbătoare pentru elevi.
    Se duse în salonaș ți începu să dea  telefoane, aşteptând ca sunetul telefonului să-i smulgă pe ceilalţi din somn. Pare-se că soţia lui Cody îl puse să sune la spitalul din Cumberland, căci formă un alt număr, îl ceru pe doctor şi, după câteva clipe de aşteptare, începu să-şi spună povestea.
    Închise şi strigă înspre bucătărie:
    - Jimmy ajunge într-o oră.
    - Bine, spuse Ben. Mă duc sus.
    - Să nu atingi nimic.
    - Nu.
    Când a ajuns la etaj l-a auzit pe Matt stând de vorbă cu Parkins Gillespie, răspunzându-i la întrebări.
    Cuvintele se topiră într-un murmur de fundal în timp ce înainta pe coridor.
    Îl copleşi din nou senzaţia terorii, pe jumătate amintită, pe jumătate închipuită, atunci când privi atent ușa de la camera de oaspeţi. Cu ochii minţii se vedea înaintind, deschizând-o. Camera pare mai mare, văzută din perspectiva unui copil. Cadavrul este în aceeaşi poziţie în care l-au lăsat, cu braţul sting atârnând pe podea, cu obrazul stâng lipit de faţa de pernă pe care se mai desluşesc încă dungile de la călcat. Ochii se deschid brusc şi scapără cu un soi de triumf animalic, inexpresiv. Uşa i se trânteşte în spate. Braţul stâng se ridică, degetele sunt transformate în gheare, iar buzele se strâmbă într-un rânjet şiret, descoperind incisivi uimitor de lungi şi ascuţiţi...
    Înaintă şi împinse uşa cu degetele strînse. Balamalele scârţâiră încetişor.
    Cadavrul era asa cum l-au lăsat, cu braţul stâng căzut, cu obrazul stâng lipit de faţa de pernă...
    - Vine Parkins, spuse Matt în spatele lui şi pe buzele lui Ben se formă un urlet de groază.

                                                                           5.

                                         Ben se gândea cât de potrivită era expresia pe care a folosit-o: Lasă mecanismul să se pună în mișcare.
    - Era, într-adevăr, asemănător unui mecanism - unul din dispozitivele acelea nemțești extrem de minuţioase, construite din rotiţe de ceas şi curele de transmisie; figurine care se mişcă într-un dans complicat.
    Primul sosi Parkins Gillespie. Mai avea încă urdori la ochi. Le spuse că îl anunţase pe şeful districtului.
    - N-o să vină personal, ticălosul ăla, spuse Parkins înfigându-şi un Pall Mall în colţul gurii sale ridate, însă o să trimită un ajutor şi pe încă unul care să strângă probele. Aţi atins cadavrul?
    - I-a căzut braţul, spuse Ben. Am încercat să îl punem la loc, însă nu am putut.
    Parkins îl cercetă din cap până în picioare şi nu zise nimic.
    Ben îşi aminti zgomotul înfiorător făcut de degetele lui Mike pe duşumeaua camerei lui Matt şi simţi cum un hohot dezgustător de râs i se adună în abdomen. Înghiţi, încercând să-l păstreze acolo.
    Matt îi conduse la etaj şi Parkins ocoli de câteva ori cadavrul.
    - Auziţi, sunteţi siguri că-i mort? întrebă în cele din urmă. Aţi încercat să-l treziţi?
    James Cody, doctor în medicină, sosi la scurt timp după aceea, proaspăt şi odihnit după ce asistase la o naştere în Cumberland. După ce făcură schimb de amabilităţi (,,'mi pare bine că te văd", spuse Parkins Gillespie şi-şi aprinse o altă ţigară), Matt îi conduse din nou la etaj.
    Dacă am cânta la câte un instrument, gândi Ben, l-am conduce cu pompă pe drumul fără întoarcere pe bietul om. Simţi cum isteria îşi adună iar hohotele de râs în gâtul lui.
    Cody trase cearşaful şi se încruntă o clipă, privind cadavrul. Cu un calm care îl uimi pe Ben, Matt Burke spuse:
    - Mi-a amintit ce mi-ai spus despre Danny Glick, Jimmy.
    - Aceea a fost o conversaţie particulară, domnule Burke, spuse Jimmy cu blândeţe. Dacă află părinţii lui Danny ce aţi spus, mă pot da în judecată.
    - Şi ar câştiga?
    - Nu, probabil că nu, spuse Jimmy şi oftă.
    - Ce chestie e asta cu puștiu' lu’ Glick? se încruntă Parkins.
    - Nimic, se grăbi Jimmy. Nicio legătură.
    Îşi folosi stetoscopul, mormăi ceva, ridică o pleoapă şi lumină cu o lanternă mică ochiul sticlos de dedesubt. Observând cum pupila se contractează, Ben exclamă:
    - Cristoase!
    - Ce spuneţi, interesant reflex, nu? zise Jimmy.
    Lăsă pleoapa să cadă la loc şi aceasta se închise cu încetineală grotescă, de parcă cadavrul le-ar fi făcut cu ochiul.
    - David Prine, de la institutul Johns Hopkins, spune că există cazuri în care pupilele se pot contracta chiar şi nouă ore după moarte.
    - Face pe inteligentul acum, se îmbufna Matt. Şi la orele mele de compuneri nu era în stare să ia mai mult de şase.
    - Asta pentru că nu ne puneai să scriem despre disecţii, bătrân ursuz, rosti Jimmy şi scoase un ciocan mic.
    Drăguţ, se gândi Ben. Îşi ţine firea chiar şi atunci când pacientul este puţin mort. Hohotele întunecate de râs se învălmăşiră din nou înlăuntru-i.
    - Mort? întrebă Parkins şi scutură scrumul într-o vază goală.
    Matt se strâmbă.
    - O, da, e mort, îl lămuri Jimmy.
    Se ridică, trase cearşaful de pe picioarele lui Ryerson şi îl lovi uşor în genunchiul drept. Degetele de la picioare erau inerte.
    Ben observă că Mike Ryerson avea bătături galbene pe tălpi, pe călcâi şi pe căpută. Îi veni în minte poezia lui Wallace Stevens despre femeia moartă: -„Fie acesta epilogul aparenţelor", cită el greşit.  „Unicul împărat este împăratul îngheţatei".
    Matt îi aruncă o privire pătrunzătoare şi o clipă păru pe punctul de a-şi pierde stăpânirea de sine.
    - Ce-i asta? se interesă Parkins.
    - O poezie, răspunse Matt. O poezie despre moarte.
    - Mie mi se pare mai degrabă un banc sec, spuse Parkins şi îsi scutură din nou scrumul în vază.

                                                                               6.

                                            - Ne cunoaștem? întrebă Jimmy uitându-se la Ben.
    - V-am văzut în treacăt,  spuse Matt. Jimmy Cody, vraciul local, ţi-l prezint pe Ben Mears, scribul local. Şi viceversa.
    - Întotdeauna a ştiut să se joace cu vorbele, se amuză Jimmy. Aşa şi-a făcut averea.
    Îşi strînseră mâinile pe deasupra cadavrului.
    - Ajutaţi-mă să-l întorc, domnule Mears.
    Îngreţoşat, Ben îl ajută să întoarcă trupul lui Ryerson pe burtă. Carnea era rece, dar nu foarte flexibilă încă.
    Jimmy privi cu atenţie spatele, apoi trase chiloţii în jos.
    - De ce faci asta? îl întrebă Parkins.
    - Încerc să stabilesc ora morţii după lividitatea pielii, îl lămuri Jimmy. Ca orice lichid, sângele tinde să se lase la fund atunci când inima încetează să-l mai pompeze.
    - Aha, am văzut ceva asemănător în reclame la televizor. Da' asta nu-i treaba medicului legist?
    - Ştii că o să-l trimită pe Norbert, spuse Jimmy. Iar Brent Norbe'rt n-a refuzat niciodată puţin ajutor venit din partea prietenilor.
    - Brent Norbert nu-i în stare să-şi găsească curu' cu ambele mâini plus o lanternă, medita Parkins şi-şi aruncă chiştocul pe fereastra deschisă.
    - Ți-a căzut oblonul de la geamu' ăsta, Matt. L-am văzut pe iarbă jos când am venit.
    - Da?
    Matt îşi controla vocea.
    - Mda.
    Cody îşi scosese termometrul din trusă şi acum îl introducea în anusul lui Ryerson. Îşi puse ceasul pe cearşaful apretat, unde străluci în lumina puternică a soarelui. Era şapte şi un sfert.
    - Mă duc jos, spuse Matt cu voce sugrumată.
    - Puteţi să coborâţi toţi, zise Jimmy. Eu o să mai întârzii puţin. Pui de cafea, domnule Burke?
    - Sigur.
    Coborâră împreună şi Ben închise uşa. Nu va putea uita multă vreme ultima imagine: camera luminoasă, scăldată de razele scoarelui, cearşaful curat dat la o parte, ceasul de aur trimiţând săgeţi strălucitoare de lumină pe tapet şi Cody însuşi, cu ciuful lui de păr roşcat, aşezat lângă cadavru, ca o gravură în argint.
    Matt tocmai pusese cafeaua pe foc când Brenton Norbert, ajutorul medicului legist, sosi într-un Dodge cenuşiu şi hodorogit. Intră în casă întovărăşit de un individ care căra un aparat mare de fotografiat.
    - Unde e? întrebă Norbert.
    Gillespie arătă cu degetul înspre scări:
    - Jim Cody e acolo.
    - Bravo, spuse Norbert. Şi l-aţi lăsat singur? Probabil că a făcut deja în pantaloni de frică.
    Urcă cu fotograful la etaj.
    Parkins Gillespie îşi puse atâta frişcă în cafea că i se revărsă în farfurioară. Încercă temperatura lichidului cu degetul, şi-l şterse apoi de pantaloni, îşi aprinse un alt Pall Mall şi zise:
    - Cum de-ai intrat în încurcătura asta, domnule Mears?
    Şi astfel, Ben şi Matt îşi începură micul spectacol şi nimic din ceea ce povestiră nu era chiar minciună, însă omiseră suficient ca să se simtă legaţi prin lanţul fragil al conspiraţiei şi suficient ca să-l facă pe Ben să se întrebe tulburat dacă nu cumva tocmai devenise complice într-un caz de obstrucţionare inofensivă a justiţiei, sau într-un caz mult mai gras, mult mai tenebros. Îşi aminti cum îi spusese Matt că s-a gândit să îl cheme pe el şi nu pe altcineva, deoarece era singura persoană din Salem's Lot care ar fi fost în stare să asculte o poveste atât de fantastică.
    Indiferent ce probleme de sănătate mentală avea Matt, gândi Ben, se pricepea al naibii de bine să descifreze firea omului.
    Şi gândul acesta îl făcu să se simtă şi mai neliniştit.

                                                                            7.

                                             Pe la nouă și jumătate se termină totul.
    Camioneta lui Cari Foreman sosise şi îl ridicase pe Mike Ryerson şi acum vestea morţii lui părăsise casa şi devenise proprietatea oraşului.
    Jimmy Cody se înapoiase la cabinetul lui; Norbert şi fotograful plecaseră înapoi la Portland să stea de vorbă cu medicul legist al districtului.
    Cu ţigara atârnându-i între buze, Parkins Gillespie se opri o secundă pe terasa din faţa casei şi urmări cum dricul se rostogolește greoi pe strada în pantă.
    - Pun pariu că niciodată când a condus camionul ăsta Mike nu s-a gândit că o să fie pasager în el așa de curând.
    Se întoarse înspre Ben:
    - Nu pleci însă din Lot, nu? Aș vrea să depui mărturie, dacă vrei.
    - Nu, nu plec.
    Ochii de un albastru spălăcit ai șerifului îl măsurară atenți:
    - Te-am verificat la biroul federal și la poliţia statului Maine din Augusta, zise. N-ai cazier.
    - Mă bucur să aflu asta, răspunse Ben pe un ton neutru.
    - Se zice că umbli cu fata lu’ Bill Norton.
    - Vinovat; spuse Ben.
    - E o fată bună, îl avertiză Parkins fără să mai zâmbească.
    Dricul nu se mai vedea acum; până şi zumzetul motorului se auzea din ce în ce mai îndepărtat până ce se stinse cu totul.
    - Cred că în căzu' ăsta nu se prea mai vede cu Floyd Tibbits.
    - N-ai nici un raport de scris, Park? interveni cu blândeţe Matt.
    Oftă şi aruncă chiştocul:
    - Sigur că am. În două exemplare, în , trei exemplare, ordonate, curate, neşifonate. În ultimele săptămâni slujba asta mi-a dat mai multă bătaie de cap decât o căţea cu păduchi. Poate că vechitura aia de casă a lui Marsten e blestemată.
    Pe feţele lui Ben şi Matt nu se putea citi nimic.
    - Eh, mă duc acum.
    Îşi sumese pantalonii şi se îndreptă spre maşină. Deschise portiera şi se întoarse:
    - Nu-mi ascundeţi nimic, sper?
    - Parkins, spuse Matt, nu avem ce să-ţi ascundem. E mort.
    Îi privi lung o clipă, cu ochii cei spălăciţi deveniţi pătrunzători şi strălucitori sub sprâncenele ridicate şi apoi oftă:
    - Aşa cred. Da' e al dracu' de ciudat. Câinele, puştiul lu’ Glick, apoi ălălalt puşti a lu’ Glick, acu' Mike. Mai multe cazuri decât vezi într-un an într-un oraş pişecios ca ăsta. Bunică-mea zicea că toate chestiile nasoale vin câte trei, nu câte patru.
    Se urcă în maşină, porni motorul şi ieşi din alee. Câteva clipe mai târziu dispărea după coama dealului cu un claxon de rămas bun.
    Matt oftă din rărunchi:
    - S-a sfârşit.
    - Da, îl aprobă Ben. Sunt frânt. Tu nu eşti?
    - Sunt, dar mă simt... aiurea. Cunoşti sensul pe care îl dau copiii cuvântului?
    - Da.
    - Mai au încă unul: picat din lună. De parcă ai veni din alte lumi şi pari nebun dacă te comporţi normal.
    Se frecă la ochi.
    - Dumnezeule, trebuie că te gândeşti că am înnebunit de-a binelea. Toată chestia asta sună ca aiurările unui dement la lumina zilei, nu?
    - Da şi nu, răspunse Ben şi puse mâna pe umărul lui Matt, încercând să-i dea încredere. Ştii, Gillespie are dreptate. Se petrece ceva. Şi sunt tot mai convins că povestea are legătură cu Casa lui Marsten. În afară de mine, cei de acolo sunt singurii nou veniţi în oraş. Şi ştiu că eu nu am făcut nimic. Mai vrei să mergem diseara la ei? Să le urăm bun venit?
    - Dacă vrei.
    - Vreau. Du-te şi încearcă să dormi. O să vorbesc cu Susan şi venim să te luăm mai pe seară.
    - Bine.
    Făcu o pauză.
    - Mai e ceva. Mă tot gândesc la asta de când ai vorbit despre autopsie.
    - Ce este?
    - Râsul pe care l-am auzit - sau mi s-a părut că-l aud - era un râs de copil. Oribil şi neîndurător, şi cu toate acestea aparţinea unui copil. Dacă ne gândim la povestea pe care mi-a spus-o Mike, nu te duce cu gândul la Danny Glick?
    - Sigur că da.
    - Ştii în ce constă procedeul de îmbălsămare?
    - Nu foarte exact. Se scoate sângele dintr-un cadavru şi este înlocuit cu un alt lichid. Pe vremuri se folosea formaldehida, dar sunt sigur că acum există metode mai sofisticate. Şi cadavrul este golit de intestine.
    - Mă întreb dacă aşa au procedat şi cu Danny, spuse Matt, privindu-l cu intensitate.
    - Îl cunoşti suficient de bine pe Carl Foreman ca să ai încredere în el şi să-l întrebi asta?
    - Da, cred că pot s-o fac.
    - Atunci fă-o.
    - Bine.
    Se mai uitară unul la celălalt câteva clipe, iar privirile lor erau prietenoase, însă greu de definit; în cea a lui Matt se simţea sfidarea plină de nelinişte a unui om raţional care a fost obligat să rostească vorbe lipsite de logică; iar ochii lui Ben oglindeau o spaimă nedefinită în faţa unor forte pe care nu le putea înţelege suficient pentru a le explica.

                                                                          8.

                                           Când ajunse acasă o găsi pe Eva Miller călcând și urmărind un concurs la televizor. Miza era de obicei de 45 de dolari şi prezentatorul alegea numere de telefon dintr-un vas uriaş de sticlă.
    - Am aflat, spuse ea când Ben deschise frigiderul şi scoase o sticlă de Coca. Îngrozitor. Bietul Mike.
    - Da, e păcat.
    Scoase crucifixul din buzunarul de la piept.
    - Ştiu ce s-a...
    - Încă nu, spuse Ben. Sunt foarte obosit, doamnă Miller. Cred că o să mă culc puţin.
    - Sigur că asta trebuie să faceţi. E prea cald în camerele de sus la prânz chiar şi în anotimpul ăsta. Mergeţi într-una din camerele de la parter, dacă doriţi. Am schimbat aşternuturile.
    - Nu, e în regulă. M-am obişnuit cu felul în care scârţâie patul meu.
    - Da, aşa se întâmplă, spuse ea indiferentă. Care a fost motivul pentru care a vrut domaul Burke să-i duceţi crucifixul lui Ralph?
    Pus în încurcătură, Ben se opri pe drumul spre casă.
    - Cred că s-a gândit că Mike Ryerson era catolic.
    Eva puse o cămaşă nouă pe scândura de călcat.
    - Ar fi trebuit să ştie că nu-i aşa. Doar i-a fost profesor lui Mike. Toţi ai lui erau luterani.
    Ben nu ştiu ce să răspundă. Urcă în cameră, îşi scoase hainele şi se întinse în pat. Căzu imediat într-un somn adânc. Nu visă nimic.

                                                                                 9.

                                                  Când se trezi era  patru şi un sfert. Trupul îi era scăldat în sudoare şi se dezvelise în timpul somnului. Dar îşi simţea capul limpede.
    Evenimentele de dimineaţă păreau acum îndepărtate şi neclare iar închipuirile lui Matt Burke îşi pierduseră caracterul imperativ. În seara aceasta trebuia numai să i le scoată din cap, dacă putea.

                                                                                 10.

                                                   Se hotărî să o sune pe Susan  de la cofetăria lui Spencer şi sa o cheme acolo. Apoi se putea duce în parc, unde el îi va istorisi totul de la un capăt la celălalt.
    Va afla ce gândeşte ea când se vor duce la Matt, unde va asculta şi versiunea acestuia şi îşi va putea contura concluziile. Apoi vor porni toţi trei spre Casa lui Marsten.
    Gândul îi stârni valuri de teamă în abdomen.
    Atât de adâncit în gânduri era, încât nu observă că era cineva în maşina lui, până când nu deschise portiera şi silueta înaltă dinăuntru se arcui înspre el:
    Preţ de o clipă a fost mult prea uluit ca să dea comenzile necesare trupului; mintea-i era preocupată să recunoască personajul pe care îl confundase în prima clipă cu o sperietoare de ciori însufleţită. Soarele ce cobora înspre apus lumina fiecare trăsătură a neaşteptatului musafir cu o precizie nemiloasă: pălăria veche din pâslă trasă peste urechi; ochelari opaci de soare; trenciul obosit cu gulerul ridicat; mănuşile grosolane de muncă din cauciuc verde din mâini.
    - Cine... fu tot ce apucă Ben să spună.
    Silueta se repezi. Pumnii izbiră. Un miros galben şi vechi, pe care Ben îl recunoscu a fi cel de naftalină, plutea în jurul ei. Îi auzea respiraţia sacadată şi şuierătoare.
    - Tu eşti ticălosul care mi-a furat iubita, spuse Floyd Tibbits cu o voce care împrumutase dulceaţa pietrelor de moară. O să te omor.
    Şi, în timp ce Ben încerca să introducă datele în computerul minţii, Floyd Tibbits se aruncă asupra lui.

                                                                      CAPITOLUL NOUĂ
                                                                               SUSAN (II)   
                                                                                      1.

                                                 Puțin după ora trei în după-amiaza acelei zile, Susan ajunse acasă de la Portland cu trei sacoşe foşnitoare de hârtie de la magazinul universal. Îşi vânduse două tablouri pentru suma frumuşică de optzeci de dolari şi îşi permisese o mică nebunie. Două fuste şi un sacou.
    - Suze? strigă mama ei. Tu eşti?
    - Am venit. Mi-am luat...
    - Vino încoace, Susan. Vreau să stau de vorbă cu tine. Recunoscu imediat tonul, deşi nu îl mai auzise folosit cu gradul acesta de intensitate din vremea când era elevă, când discuţiile în contradictoriu despre băieţi şi lungimea fustelor îi făceau amare toate zilele.
    Lăsă sacoşele jos şi intră în camera de zi. Mama ei devenise din ce în ce mai reticentă în privinţa subiectului Ben Mears şi Susan bănuia că acum îi va aduce la cunoştinţă Hotărârea Finală.
    Mama ei tricota în balansoar lângă fereastra boltită. Televizorul era închis. Semnele acestea combinate erau de rău augur.
    - Cred că ai auzit ultima veste, spuse doamna Norton.
.................................................................................

Salem's Lot, Stehpen King

.........................................................................................
                                                        8.

                                 Pe Mark nu-l mai interesă să asculte în continuare.  Discuția serioasă se terminase.
    Își puse monstrul pe pervazul ferestrei, să se usuce şi să se întărească. Peste vreo cincisprezece minute, mama sa îi va striga să se pregătească de culcare. Îşi scoase pijamaua din sertarul de sus al scrinului şi începu să se dezbrace.
    De fapt, mama lui îşi făcea griji inutile în legătură cu moralul lui, care nu era deloc plăpând. Şi nici nu avea vreun motiv să fie aşa; era un băiat normal în toate privinţele, mai puţin spiritul lui economic şi mişcările lui graţioase. Familia sa aparţinea păturii superioare a clasei mijlocii, cu posibilităţi de a urca şi mai mult pe scara socială, iar căsătoria părinţilor lui era trainică. Se iubeau cu ardoare, chiar dacă îşi manifestau dragostea într-un mod prea puţin romantic. Nu exista nici o traumă importantă în viaţa lui Mark. Cele câteva încăierări de la şcoală nu-l marcaseră. Se înţelegea bine cu semenii lui şi, în general, avea aceleaşi dorinţe ca aceştia.
    Ceea ce îl deosebea însă de ceilalţi era un rezervor de sânge rece, de detaşare în faţa evenimentelor.
    Nimeni nu îi cultivase această trăsătură; părea că se născuse aşa.
    Când căţelul lui, -Chopper, fusese lovit de o maşină, a insistat să meargă cu mama lui la veterinar. Şi când veterinarul a spus: Trebuie să adormim căţelul, băiete. Înţelegi de ce? Mark a spus: Nu ai de gând să-l adormi. Ai să-l omori, nu-i aşa? Şi veterinarul a răspuns că aşa e. Mark i-a spus să facă ce trebuia să facă, însă mai întâi l-a sărutat pe Chopper.
    I-a părut rău, însă nu a plâns şi nici nu-i puteai ghici lacrimile reţinute. Mama lui a plâns, însă după trei zile aproape că îl uitase pe Chopper, în timp ce pentru Mark amintirea câinelui era la fel de vie.
    La asta servea să-ţi înghiţi plânsul. Plânsul era ca atunci când vomitai totul pe jos.
   A fost şocat de dispariţia lui Ralphie Glick şi apoi iarăşi de moartea lui Danny, însă nu s-a speriat. Auzise pe cineva la magazin zicând că probabil că un pervers sexual l-a prins pe Ralphie. Mark ştia ce erau perverşii. Îţi făceau ceva până li se înmuiau ouăle şi când terminau te sugrumau (în cărţile cu benzi desenate tipul care e strâns de gât face întotdeauna Arrrgggh) şi te îngropau într-o mină părăsită sau sub scândurile unui şopron părăsit. Dacă ar fi să se întîlnească cu un pervers din ăştia care ar încerca să-l momească cu o bomboană, l-ar lovi cu piciorul în coaie şi ar fugi ca din puşcă.
    - Mark? se auzi vocea mamei sale plutind până în camera lui.
    - Prezent, spuse şi zîmbi din nou.
    - Nu uita să te speli şi pe urechi.
    - Nu uit.
    Cu aceleaşi mişcări agile şi graţioase, coborî să-şi sărute părinţii şi să le spună noapte bună, aruncând înainte de a ieşi din cameră o privire înspre masa unde monştrii săi stăteau nemişcaţi în scena pe care o compusese: Dracula, cu gura deschisă, arătându-şi colţii cei lungi, ameninţa o tânără fată care zăcea pe pământ, în timp ce Doctorul cel Nebun schingiuia o doamnă pe roata de tortură iar Domnul Hyde se furişa în spatele unui bătrân care se îndrepta spre casă.
    Dacă înţelegea ce este moartea? Sigur. Moartea este atunci când te prind monştrii.

                                                                        6.

                                   La ora opt şi jumătate, Roy McDougall ajunse cu maşina în faţa rulotei sale. Încercă de două ori motorul bătrânului său Ford şi apoi îl opri. Planetara de-abia dacă mai ţinea, semnalizatoarele nu funcţionau şi luna următoare trebuia să-i facă revizia tehnică. Ce mai maşină. Ce mai viaţă. Copilul urla înăuntru şi Sandy ţipa la el. Ce mai căsnicie fericită.
    Ieşi din maşină şi se împiedică de una din dalele pe care le adusese de vara trecută ca să-şi pietruiască aleea din faţa rulotei.
    - Căcat, bombăni, uitându-se înciudat la bucata de piatră şi frecându-şi fluierul piciorului.
    Era cam beat. Ieşise din schimb la ora trei şi de atunci bea la barul lui Dell cu Hank Peters şi Buddy Mayberry. În ultima vreme Hank era cam risipitor şi părea că ar avea de gând să-şi bea toată agoniseala, cât o mai fi fost şi asta.
    Ştia ce părere are Sandy despre prietenii lui. Ei, las-o să stea cu curu' în sus. Ce-i treaba asta să-i scoţi pe nas omului tău cele câteva beri pe care le bea sâmbăta şi duminica după ce se cocoşează toată săptămâna cu târnăcopul ăla afurisit - ba chiar mai munceşte şi în zilele libere ca să scoată un ban în plus.
    Şi cine se credea ea să se dea așa de mare?
    Stătea toată ziua acasă fără vreo altă treabă decât să aibă grijă de rulotă, şi să pălăvrăgească cu poştaşul şi să îl păzească pe ăla mic să nu intre în cuptor. Oricum, în ultimul timp nu l-a păzit prea bine. Mai zilele trecute copilul a căzut de pe masă cînd îl schimba.
    Şi tu unde erai?
    ÎI ţineam, Roy. Da' se zbate aşa tare.
    Se zbate. Mda.
    Fumegând încă, ajunse în faţa uşii. Îl durea piciorul unde se lovise. Nu că ei i-ar fi păsat. Aşa, deci, ce făcea ea toată ziua în timp ce el îşi dădea sufletul pentru băşina aia nenorocită de maistru?
    Citea reviste şi mânca vişine în ciocolată sau se uita la filme lacrimogene la televizor şi mânca vişine în ciocolată sau trăncănea cu prietenele ei la telefon şi mânca vişine în ciocolată, îi ieşiseră coşuri şi pe fund şi pe față. Curând n-o să mai fie în stare sa le mai deosebească.
    Împinse uşa şi intră.
    Ce văzu avu darul să-l trezească imediat, scena croindu-şi drumul până în mintea lui printre norii de bere, ca o lovitură dată cu o funie udă: copilul, gol, urla şi îi curgea sânge din nas; Sandy îl ţinea, iar mânecile bluzei îi erau mânjite cu sînge. Îl privi peste umăr şi chipul i se schimonosi de uimire şi de teamă. Scutecele erau aruncate pe jos.
    Randy, căruia încă nu-i trecuseră vânătăile de la ochi, îşi ridicase minutele într-un soi de rugăminte fără vorbe.
    - Ce se întâmplă aici? întrebă încet Roy.
    - Nimic, Roy. A...
    - L-ai bătut, spuse el cu voce voalată. N-a stat liniştit ca să-i schimbi scutecele şi l-ai plesnit.
    - Nu, zise ea repede. A căzut şi s-a lovit la nas, atâta tot. Atâta tot.
    - Ar trebui să te bat până te caci pe tine, spuse el.
    - Roy, s-a lovit la nas...
    Umerii i se cocârjară:
    - Ce e de mâncare?
    - Chiftele. Le-am ars, spuse ea arţăgoasă şi-şi scoase bluza din pantaloni ca să-l şteragă pe Randy la nas.
    Aşa, Roy îi observă colacul de grăsime din jurul taliei. N-a mai slăbit după ce a născut. Nu i-a mai păsat să se îngrijească.
    - Fă-l să tacă.
    - Dar nu...
    - Fă-l să tacă! zbieră Roy şi Randy, care tocmai se potolise şi doar se mai smiorcăia puţin, începu din nou să urle.
    - O să-i dau biberonul, zise Sandy şi se ridică.
    - Şi adu şi mâncarea mea.
    Începu să-şi scoată jacheta.
    - Isuse, ce mizerie e în casa asta. Ce faci toată ziua, te fuţi?
    - Roy!
    Părea şocată. Apoi se hlizi. Izbucnirea ei nebunească de furie la adresa copilului care nu voia să stea nemişcat ca să-i poată prinde scutecele părea acum îndepărtată, învăluită în ceaţă. Era ca şi când ar fi citit-o într-una din revistele cu foiletoane sau într-un roman.
    - Adu-mi mâncarea şi fă ordine pe aici.
    - Bine. Bine, sigur.
    Scoase biberonul din frigider şi îl puse pe Randy în ţarc. Copilul începu să sugă apatic, uitându-se când la tatăl, când la mama sa, cu ochi de animal încolţit.
    - Roy?
    - Hmmm? Ce?
    - S-a terminat.
    - Ce?
    - Ştii tu ce. Vrei s-o facem? În seara asta?
    - Sigur, spuse. Sigur.
    Şi gândi iarăşi: Ce mai viaţă. Ce mai viaţă grozavă.

                                                                                7.

                                                  Când sună telefonul, Nolly Gardener asculta muzică rock'n'roll la postul WLOB şi pocnea din degete în ritmul melodiei. Parkins lăsă din mână rebusul pe care îl dezlega şi îi zise:
    - Fă-l mai încet, Nolly.
    - Sigur, Park.
    Nolly micşoră volumul radioului, însă continuă să pocnească din degete.
    - Alo? spuse Parkins.
    - Şeriful Gillespie?
    - Da.
    - Sunt agentul Tom Hanrahan, domnule. Avem informaţiile pe care le-aţi cerut.
    - Mulţumesc pentru promptitudine.
    - Dar nu avem prea multe indicii.
    - Nu face nimic, zise Parkins. Ce aţi aflat?
    - Ben Mears a făcut subiectul unei anchete în urma unui accident mortal în statul New York, în mai 1973. Nu a fost pus sub învinuire. Accident de motocicletă. A murit soţia lui, Miranda. Martorii au spus că nu avea viteză mare şi testele au dovedit că nu băuse. Se pare că a alunecat. Are simpatii politice de stânga. A participat la un marş pentru pace în 1966 în Princeton. A vorbit la un miting pacifist în Brooklyn în 1967. Participă la alte marşuri la Washington în 1968 şi 1970. E arestat în timpul unui marş pentru pace la San Francisco în noiembrie 1971. Atât cunoaştem despre el.
    - Altceva?
    - Kurt Barlow, Kurt se scrie cu „K". Britanic naturalizat. Născut în Germania, a fugit în Anglia în 1938, în aparenţă, ca să scape de urmărirea Gestapo-ului. Nu am putut avea acces la dosarele lui de dinainte de acea perioadă, dar probabil că are în jur de şaptezeci de ani. Numele lui adevărat este Breichen. Din 1945 se ocupă la Londra de import-export, însă nu prea apare în public. Cam tot atunci Straker i-a devenit asociat şi Straker pare a fi persoana care încheie afacerile cu clienţii.
    - Da?
    - Straker este englez prin naştere. Cincizeci şi opt de ani. Tatăl lui a fost tâmplar în Manchester. Se pare că i-a lăsat ceva bani fiului său şi Straker al dumneavoastră s-a descurcat foarte bine la rândul lui. Cu optsprezece luni în urmă, amândoi au făcut cerere de viză pentru o şedere mai îndelungată în Statele Unite. Asta este tot ce avem. Cu excepţia faptului că se bănuieşte că sunt homosexuali.
    - Mda, spuse Parkins şi oftă. Cam aşa m-am gândit şi eu.
    - Dacă mai aveţi nevoie de ceva, putem să ne interesăm la CIA sau la Scotland Yard dacă mai ştiu ceva despre cei doi negustori.
    - Nu, e bine aşa.
    - Apopo, nu e nici o legătură între Mears şi ceilalţi doi. Decât dacă nu o ascund foarte bine.
    - Bine. Mulţumesc.
    - Asta e munca noastră. Dacă mai aveţi nevoie de ajutor, luaţi legătura cu noi.
    - Aşa voi face. Mulţumesc încă o dată.
    Puse receptorul la loc în furcă şi îl privi gînditor.
    - Cine a fost, Park? îl întrebă Nolly în timp ce făcea radioul mai tare.
    - Excellent Cafe. Nu au şuncă. N-au decît caşcaval la capac şi salată de ouă.
    - Am nişte magiun de zmeură în sertar, dacă vrei.
    - Nu, mersi, spuse Parkins şi oftă din nou.

                                                                      8.

                                               Groapa de gunoi încă mai ardea înăbușit.
    Pe marginea ei se plimba Dud Rogers, adulmecând parfumul gunoiaielor fumegânde. Sub tălpi sfărâma bucăți de sticlă și la fiecare pas răspândea praf negru de cenușă.
    În ținutul nemărginit al  gropii cu gunoaie, un foc mare de cărbuni se înteţea sau părea gata să se stingă, în funcţie de capriciile vântului, amintindu-i de un ochi mare şi roşu care se închide şi deschide... ochiul unui uriaş.
    Din când în când se auzea sunetul înăbuşit al câte unei explozii când, din cauza căldurii, plesnea câte un tub de deodorant sau câte un bec.
    Dimineaţă, când aprinsese focul, au ieşit o mulţime de şobolani din groapă, mai mulţi decât văzuse el vreodată. A împuşcat vreo treizeci, până când pistolul i s-a înfierbântat atât de tare, că a trebuit să se oprească. Ticăloşii erau foarte mari, unii aveau chiar peste jumătate de metru din vârful cozii până la bot. Ciudat cum numărul lor părea să crească sau să se micşoreze în funcţie de an. Poate că era ceva în legătură cu vremea. Dacă o ţineau tot aşa, va trebui să înceapă să împrăştie otravă prin groapă, chestie pe care nu a mai făcut-o din 1964.
    Chiar acum, un şobolan se târa pe sub una din caprele galbene pentru tăiat lemne pe care le folosea ca stavile înaintea focului.
    Dud scoase pistolul, îndepărtă siguranţa, ţinti şi trase, împuşcătura stârni praful în faţa şobolanului, împrăştiindu-i-l pe blană însă acesta, în loc să o ia la sănătoasa, se ridică pe picioarele din spate şi se uită la el, cu ochii ca nişte mărgele, sclipind roşiatici în lumina focului. Cristoase, da' chiar că aveau tupeu!
    - Pa şi pusi, domnule Şobolan, spuse Dud şi ţinti mai atent. Poc. Şobolanul căzu pe o parte şi începu să se zvârcolească. Dud se duse într-acolo şi îl izbi cu gheata grea.
    Respirând sacadat, şobolanul încercă sa muşte pielea tăbăcită...
    - Ticălosule, spuse cu blîndeţe Dud şi-i zdrobi capul.
    Se lăsă pe vine ca să-şi admire opera şi se pomeni că se gândeşte la Ruthie Crockett, cea care nu purta ţâţar.
    Când era îmbrăcată cu una din bluzele alea tricotate care se lipesc de corp, îi puteai desluşi fără probleme sfârcurile, întărite de frecarea cu lâna şi dacă un bărbat punea mâna pe ţâţele astea şi le freca puţintel, puţintel numai, o târâtură ca ea ar exploda ca o bombă...
    Ridică şobolanul ţinându-l de coadă şi-l legănă ca pe un pendul.
    - Ei, Ruthie, cum ţi-ar plăcea să-l găseşti pe bătrânu' nenea Şobolanu' în penaru' tău?
    Îl amuză nespus această idee cu dublu sens neintenţionat şi scoase un chicotit piţigăiat, în timp ce capul său atât de ciudat poziţionat pe umeri i se mişcă în toate părţile.
    Aruncă şobolanul departe în groapă. Tocmai când îşi lua elan, surprinse cu coada ochiului o siluetă - o siluetă înaltă, foarte subţire, cam la cincizeci de paşi la dreapta.
    Dud îşi şterse palmele de pantalonii verzi, şi-i ridică mai bine şi se îndreptă într-acolo.
    - Groapa-i închisă, domnu'.
    Bărbatul se întoarse înspre el. Chipul care i se arătă în lucirea roşiatică a focului care murea părea adâncit în gânduri.
    Pomeții era înalți, părul alb, pieptănat pe spate, brăzdat de şuviţe de un cenuşiu de metal, care îi dădeau un aspect ciudat de viril. Fruntea înaltă, ca de ceară, îl făcea să semene cu unul din curiştii ăia de pianişti care cântă numai muzică clasică. Ochii îi reţinuseră strălucirea roşie a jăratecului şi păreau congestionaţi.
    - Nu mai spuneţi? spuse politicos necunoscutul, şi cuvintele lui, deşi perfect rostite, aveau un accent slab.
    Trebuie că tipu' ăsta era franţuz sau neamţ sau bozgor.
    - Am venit să privesc focul. Este minunat.
    - Mda, zise Dud. Eşti de p-acilea?
    - Da, sunt un locuitor de dată recentă al frumosului dumitale oraş. Împuşti mulţi şobolani?
    - Mda, destui. În ultima vreme p-acilea e milioane de pui d-ăştia de curvă. Ia zii, nu eşti tipu' ăla care a cumpărat hardughia lu’ Marsten?
    - Răpitori, spuse bărbatul încrucişându-şi mâinile la spate.
    Dud observă cu uimire că tipu' era înţolit la patru ace, în costum, vestă şi toate cele.
    - Iubesc nespus răpitorii de noapte. Şobolanii... bufniţele... lupii. Există lupi în regiunea aceasta?
    - Nu, zise Dud. Acu' vreo doi ani un gagiu din Durham a împuşcat un coiot. Şi mai e şi o haită de câini sălbatici care omoară căprioare...
    - Câini... spuse străinul şi făcu un gest plin de dispreţ. Animale meschine, care se sperie şi urlă la auzul unui pas străin. Bune doar să schelălăie şi să umble în patru labe. La canal cu ele, zic eu. La canal cu ele!
    - Niciodată nu mi-am pus problema în felul ăsta, spuse Dud, făcând un pas şovăielnic înapoi. Mi s-a părut întotdeauna că-i bine să ai pe cineva care, ştii, să-ţi iasă în întâmpinare şi să se bucure, însă duminicile groapa se închide la şase şi acu' e noua juma'...
    - Sigur că da.
    Şi totuşi, străinul nu făcu nici un gest care să arate că ar fi dorit să plece. Dud se gândi că o luase înaintea celorlalţi din oraş. Toţi voiau să ştie cine e în spatele tipului ăla, Straker, şi el era primul care afla - poate, în afară de Larry Crockett - cine conducea întreaga afacere. Data viitoare, când o să coboare să cumpere cartuşe de la George Middler, ăla cu mecla ca un cur belit, o să spună, ca din întâmplare: L-am cunoscut pe tipu ' ăla nou mai serile trecute. Cine? O, ştii cine. Tipu' ăla care a luat Casa lu’ Marsten. Drăguţ tip. Vorbeşte ca un bozgor.
    - Sunt ceva strigoi în casa aia veche? întrebă când celălalt nu dădea semne că ar vrea să-şi mişte fundu' de acolo.
    - Strigoi! zâmbi celălalt şi zâmbetul său îi îngheţă inima lui Dud. Aşa ar fi zâmbit şi un şarpe cu clopoţei.
    - Nu, nu sunt strigoi.
    Accentuase ultimul cuvânt, de parcă în casă ar fi fost altceva, ceva chiar mai rău decât strigoii.
    - Eh... e târziu şi... chiar că ar trebui să pleci acu', domnu'...
    - Dar conversaţia dumitale este atât de încântătoare, spuse celălalt şi, pentru prima dată, se întoarse complet cu faţa la Dud şi îl privi drept în ochi.
    Îndepărtaţi mult unul de celălalt, ochii lui încă mai erau încercuiţi de lucirea morocănoasă a focului de gunoaie. Cu nici un chip nu putea să-şi desprindă privirea din ei, deşi nu era politicos să se holbeze aşa.
    - Nu te superi dacă mai discutăm puţin, nu?
    - Nu, cred că nu.
    Vocea lui Dud venea, parcă, de foarte departe.
    Ochii aceia păreau că se lărgesc, cresc până când devin două gropi uriaşe şi negre, mărginite de flăcări, gropi în care puteai să cazi şi să te îneci.
    - Mulţumesc, zise. Spune-mi... te deranjează cocoaşa la lucru?
    - Nu, răspunse Dud, simţind că pluteşte încă foarte departe. Un gând firav îi trecu prin minte: Să fiu al naibii dacă nu mă hipnotizează. Ca tipu' ăla de la Târgu' din Topsham... cum îl chema? Domnu' Mephisto. Te adormea şi te punea să faci tot felu' de chestii nostime - să cotcodăcesti ca o găină, sau să ţopăi ca un câine, sau să povesteşti ce ţi s-a întâmplat în ziua când ai împlinit şase ani. L-a hipnotizat pe bătrânu' Reggie Sawyer şi, mamă, ce-am mai râs...
    - Sau te incomodează în alt fel?
    - Nu... păi...
    Îl privi în ochi, fascinat.
    - Ei, haide, haide, îl ademeni cu blândeţe vocea celuilalt. Suntem prieteni, doar, nu? Vorbeşte, spune-mi.
    - Păi... fetele... ştii, fetele....
    - Bineînţeles, îl mângâie vocea. Fetele râd de tine, nu-i aşa? Nu-ţi cunosc bărbăţia. Puterea.
    - Aşa e, şopti Dud. Râd. Ea râde.
    - Cine este această ea?
    - Ruthie Crockett. Ea... ea...
    Gândul îi zbură din minte. Îl lăsă să zboare. Nu conta. Nu mai conta nimic decât această pace. Această pace răcoroasă şi desăvîrşită.
    - Probabil că face şi glume? Chicoteşte? Îşi dă coate cu prietenele când treci pe stradă?
    - Da...
    - Dar o vrei, insistă vocea. Nu este așa?
    - O, da...
    - O vei avea. Sunt sigur.
    Era ceva.... ceva plăcut în toată povestea asta.
    I se părea că aude de departe voci dulci cântând cântece obscene. Clopoţei de argint... chipuri albe... vocea lui Ruthie Crockett. Aproape că o putea vedea cum îşi cuprinde ţâţele cu mâinile, făcându-le să iasă prin decolteul bluzei tricotate, ca nişte globuri albe şi coapte. Şi îi şoptea: Sărută-le, Dud... muşcă-le... suge-le...
    Era ca şi când s-ar fi înecat. În ochii mărginiţi cu roşu ai străinului.
    Și când acesta se apropie, Dud înțelese totul și se întâmpină bucuros ceea ce avea să se întâmple.
    Și când simți durerea, aceasta era dulce ca argintul, verde ca balta în adâncuri.

                                                                        9.

                                            Mâna îi era nesigură și, în loc să apuce sticla, degetele o răsturnară cu o bufnitură îndesată de pe birou pe covor, unde se vărsă, răspândind scotchul bun pe țesătura verde.
    - Căcat! spuse părintele Donald Callahan şi se aplecă să o ridice, înainte de a se goli de tot. Şi de altfel nici nu mai era prea multă băutură în ea. O puse, cu ceea ce mai rămăsese înăuntru, înapoi pe birou (la distanţă bună de marginea acestuia) şi se duse la bucătărie să caute o cârpă sub chiuvetă şi o sticlă cu soluţie de curăţat petele.
    Nu se cădea ca doamna Curless să găsească o pată de scotch lângă piciorul mesei lui de lucru. Era mult prea mult să-i suporte privirile blânde, compătimitoare în dimineţile lungi, pline de nisip în ochi, când se simţea puţin deprimat...
    Mahmur, vrei să zici.
    Da, mahmur, foarte bine. Hai să spunem măcar o dată şi adevărul. Cunoaşte adevărul şi te vei elibera. Agaţă-te de adevăr.
    Descoperi o sticlă pe care scria E-Vap, iar simbolismul acesta fonetic îi aminti de sunetul regurgitării violente („E-Vap!" croncăni beţivanul cel bătrân, din care mâncarea înghiţită la prânz explodă cu putere şi pe gură şi pe fund) şi o duse in birou. Nu se clătina deloc. Aproape deloc. Ia priveşte, o să merg drept pe linia de demarcaţie până la semafor.
    Callahan avea vârsta impunătoare de cincizeci şi trei de ani. Păr ca argintul, ochi irlandezi, albaştri, cu privire directă (acum plini de pete micuţe şi roşii) înconjuraţi de riduri de râs, gură fermă, bărbie uşor despicată, încă şi mai fermă. Erau dimineţi când se uita în oglindă şi se gândea că, atunci când va împlini şaizeci de ani, va renunţa la preoţie, se va duce la Hollywood şi se va angaja ca dublura lui Spenc'er Tracy.
    - Părinte Flanagan, unde eşti, când avem nevoie de tine? mormăi şi se aplecă deasupra petei.
    Se uită cruciş, încercând să desluşească instrucţiunile de pe eticheta sticlei şi turnă două capacele cu soluţie E-Vap peste pată. Imediat, aceasta deveni albă şi începu să bolborosească. Alarmat, Callahan urmări procesul şi consultă din nou eticheta.
    - Pentru pete uscate, citi tare, cu vocea-i plină, ce rostogolea maiestuos cuvintele, voce care l-a făcut să fie atât de bine primit în parohie după proteza tremurândă a bietului şi bătrânului Părinte Hume.
    - ... lăsaţi să acţioneze şapte până la zece minute.
    Se întoarse la fereastra biroului, care dădea în strada Elm cu biserica St. Andrew, în capăt.
    Ei, ei, gândi. Iacătă-mă-s, duminică seara şi iarăşi beat.
    Iartă-mă, Doamne, căci am păcătuit.
    Dacă o luai încetişor şi continuai să lucrezi (în lungile sale seri solitare, Părintele Callahan lucra la însemnările lui). Lucra la aceste însemnări de aproape şapte ani în vederea publicării unei cărţi despre biserica catolică în New England, însă acum bănuia că niciodată această carte nu va fi scrisă.
    De fapt, problema lui cu băutura şi însemnările au apărut cam la aceeaşi dată.
    Geneza 1:1- „La începuturi a fost scotchul şi Părintele Callahan a spus: Să se facă însemnările"; deci, dacă o luai încetişor şi continuai să lucrezi - la ce lucrai - aproape că nu-ţi dădeai seama de beţia care se dezvolta mult prea încet. Îţi puteai chiar educa mâna să nu mai simtă cum scade greutatea sticlei.
    A trecut cel puţin o zi de la ultima mea spovedanie.
    Era unsprezece şi jumătate. Privind pe fereastră, nu zărea decât întunericul uniform. Doar în faţa bisericii, un felinar arunca pe asfalt o pată rotundă de lumină. Dintr-o clipă în alta, Fred Astaire va apărea acolo dansând, îmbrăcat în frac, cu joben, ghetre şi pantofi albi învârtind un baston. Este întâmpinat de Ginger Rogers.
    Valsează împreună pe melodia „M-a cuprins iar tristeţea cosmică E-Vap".
    Își lipi fruntea de geam, iar trăsăturile sale frumoase care, din anumite puncte de vedere, au constituit blestemul lui, se ofiliră într-o mască de oboseală uluită.
    Sunt beat şi sunt un preot mizerabil, Doamne.
    În spatele pleoapelor închise vedea acum bezna confesionalului, simţea cum degetele-i trag ferestruica şi cum ridică jaluzelele de pe toate secretele sufletului omenesc; simţea mirosul stranelor, vopsea şi catifea veche, simţea mirosul de transpiraţie al bătrânilor, simţea gust de lacrimi în propria-i salivă.
    Iartă-mă, Doamne, (am lovit remorca fratelui meu, mi-am bătut nevasta, m-am uitat pe furiş pe fereastra doamnei Sawyer când se dezbrăca, am minţit, am înşelat, am avut gânduri desfrânate, am, am, am) căci am păcătuit.
    Deschise ochii. Fred Astaire nu apăruse încă. Când va bate miezul nopţii poate. Oraşul lui dormea.  Mai puţin...
    Îşi ridică privirea. Da, luminile erau aprinse acolo.
    Îşi aminti cum fata lui Bowie - nu, McDougall, acum o chema McDougall - îi spunea gâfâind cu vocea ei micuţă că şi-a bătut copilul şi când el a întrebat-o cât de des, a simţit (aproape a auzit) cum îi zbârnâie motoraşul în minte, înmulţind cinci cu doisprezece sau o sută cu doisprezece. Tristă scuză pentru o fiinţă omenească.
    El îi botezase copilul. Randall Fratus McDougall. Conceput pe bancheta din spate a maşinii lui Royce McDougall, probabil în timpul celui de-al doilea spectacol la cinematograful în aer liber. Un lucrusor care ţipa cât îl ţineau plămânii.
    Se întrebă dacă ea ştie sau bănuieşte măcar cât de multă plăcere i-ar face să se întindă prin ferestruică şi să-i apuce cu amândouă mâinile sufletul care i se frământa şi să-l strângă tare, tare până ar fi urlat de durere.
    Penitenţa ta este să te dai de sase ori cu capul de pereţi şi să primeşti un şut zdravăn în fund. Mergi pe calea ta şi nu mai păcătui.
    - Ce plictiseală, spuse.
    Însă în confesional era şi altceva în afară de plictiseală; nu doar aceasta îl dezgustase şi îl împinsese înspre clubul cu din ce în ce mai mulţi membri: Asociaţia Preoţilor Catolici ai Sticlei şi Cavaleri ai Cocotelor.
    Era zumzăitul monoton, lugubru, al motorului bisericii care rostogoleşte toate păcatele mărunte prin stăvilarul său nesfârşit înspre porţile raiului.
    Era recunoaşterea tradiţională a răului făcută de o biserică preocupată acum mai mult cu răul din viaţa socială; ispăşire prin numărarea mătăniilor pentru doamnele în vârstă ai căror părinţi au vorbit limbi europene.
    Era prezenţa răului în confesional, la fel de reală ca şi mirosul de catifea veche, însă era un rău stupid, imbecil, faţă de care nu există nici îndurare nici refugiu. Pumnul care zdrobeşte faţa bebeluşului, briceagul care sfâşie cauciucurile, încăierarea de la bar, lamele de ras din merele oferite de Halloween restricţiile permanente, insipide pe care mintea omenească e în stare să le scuipe din toate contorsionările ei complicate.
    Domnilor, închisori mai bune vor reuşi să vindece această plagă. Poliţişti mai buni. Asistenţă socială mai bună. Planificare familială mai bună. Tehnici de sterilizare mai bune. Avorturi mai bune. Domnilor, dacă smulgem din uter acest făt, când este doar un amestec însângerat de picioare şi mâini neformate încă, nu va ajunge niciodată să se facă mare şi să ucidă o bătrânică în bătaie cu un ciocan. Doamnelor, dacă îi legăm pe acest bărbat de un scaun conectat la reţeaua electrică şi îl prăjim ca pe un cotlet de porc în cuptorul cu microunde, nu va mai avea niciodată ocazia să schingiuiască şi să omoare băieţi. Concetăţeni, dacă această lege a eugeniei (Eugenie = teorie care preconizează ameliorarea calităţilor biologice umane prin măsuri genetice.) este aprobată vă garantez că niciodată...
    Căcat.
    De câtăva vreme, poate chiar de vreo trei ani, adevărul stării sale îi devenise tot mai limpede. Câştigase claritate şi contrast, aidoma unui film nefocalizat care este reglat iar şi iar, până ce fiecare contur este precis şi bine definit. Dorise cu înverşunare să aibă un ţel.
    Preoţii mai tineri le aveau pe ale lor: discriminarea rasială, emanciparea femeilor, chiar şi emanciparea homosexualilor; sărăcia, nebunia, nerespectarea legii. Îl făceau să se simtă rău.
    Singurii preoţi conştienţi de problemele sociale în prezenţa cărora se simţea în largul lui erau cei care militaseră împotriva războiului din Vietnam. Acum, când cauza lor se „demodase", se întâlneau şi povesteau despre marşurile şi mitingurile la care participaseră, aşa cum perechile căsătorite de multă vreme povestesc despre luna de miere sau despre prima călătorie cu trenul.
    Însă Callahan nu era un preot nou; dar nu era nici unul vechi. Se pomenise distribuit în rolul unui tradiţionalist care nu mai putea avea încredere în postulatele fundamentale. Voia să conducă un batalion în armata - cui? a lui Dumnezeu, a binelui a dreptăţii (nume pentru acelaşi lucru) în lupta împotriva RĂULUI. Voia să rezolve problemele adevărate şi să traseze strategia de luptă şi mai dă-le-ncolo de patrulări în frig în faţa pieţelor ca să împrăstii manifeste despre boicotul lăptucilor sau despre greva strugurilor. Voia să vadă cum este învins RĂUL, cu linţoliul lui de minciună. Voia să-i vadă clar fiecare trăsătură. Voia să se lupte cu el cu mâinile goale, aşa cum se luptase Muhammad Ali cu Joe Frazier, cum se luptaseră celţii cu saxonii, Iacob cu îngerul. Voia ca lupta lui să fie pură, neîntinată de politica ce cocoşează orice problemă socială ca un frate siamez deformat.
    Voia toate acestea încă de când dorise să devină preot şi chemarea o simţise la paisprezece ani când s-a entuziasmat de povestea sfântului Ştefan, primul martir al Creştinătăţii, care fusese omorît cu pietre şi care, în clipa morţii, îl văzuse pe Cristos.
    Raiul era pentru el o chestiune anostă în comparaţie cu atracţia pe care o reprezenta lupta - şi probabil moartea - în slujba lui Dumnezeu.
    Însă nu era nicio luptă. Nu erau decât încăierări mărunte, lipsite de fermitate.
    Şi RĂUL nu avea doar un chip ci mai multe şi toate erau lipsite de expresie şi prea adesea pălăvrăgeau vrute şi nevrute până îţi luau minţile.
    De fapt, a fost obligat să ajungă a concluzia că nu există RĂU pe lume, ci numai rău - sau poate (rău).
    În clipe ca aceasta bănuia că Hitler nu a fost nimic altceva decât un birocrat sadic şi că Satana însuşi nu este decât un handicapat mental înzestrat cu un rudimentar simţ al umorului - tipul căruia i se pare extraordinar de amuzant să hrănească pescăruşii cu bucăţi de pâine în care a vârât artificii.
    Măreţele lupte sociale, morale şi spirituale ale veacurilor se rezumau, în cele din urmă, la Sandy McDougall, care l-a izbit de pereţi pe pustiul ei cu muci la nas, iar copilul acesta va creşte şi, la rândul lui, îşi va izbi progenitura de pereţi, într-un ameţitor perpetuum mobile; aleluia; mult unt de alune.
    Sfântă şi Preacurată Fecioară Măria, ajută-mă să câştig cursa asta de maşini vechi.
    Era mai mult decât plictiseală. Erau înspăimântătoare consecinţele pentru orice definire înţeleaptă a vieţii, poate chiar şi a raiului.
    Ce a rămas?
    O veşnicie de bingo religios, călătorii in căluşei şi rachete multicolore?
    Privi la ceasul de pe perete. Era douăsprezece şi şase minute şi nu se zărea nici urmă de Fred Astaire sau Ginger Rogers. Nici măcar Mickey Rooney. Însă soluţia E-Vap a avut timp să se usuce. Acum o va aspira şi doamna Curless nu se va uita la el cu expresia aceea de milă nesfârşită şi viaţa va continua.
    Amin.

                                                             CAPITOLUL ȘAPTE
                                                                       MATT
                                                                            1.

                                         Marți, la sfârșitul orei a treia, Matt intră în birou, unde îl aștepta Ben Mears.
    - Salut, spuse Matt. Ai venit mai devreme.
    Ben se ridică și cei doi bărbați își strânseră mâinile.
     - Blestem de familie. Spune-mi, nu-i așa că puștii ăia n-au de gând să mă mănânce?
     - Nici vorbă, răspunse Matt. Haide.
    Era ușor surprins.
    Ben se îmbrăcase într-o haină sport foarte arătoasă și avea o pereche de pantaloni gri. Pantofi de calitate, caredupă cum arătau, nu păreau a fi fost purtați prea mult.
    Matt mai invitase și alți scriitori la orele lui şi, de obicei, aceştia fie că erau îmbrăcaţi în haine obişnuite, ori în ceva ieşit din comun.
    Cu un an în urmă invitase la acest curs al lui o poetă destul de cunoscută care tocmai ţinuse o conferinţă la Universitatea statului Maine din Portland. Doamna în cauză şi-a făcut apariţia în pantaloni de biciclist şi pantofi cu tocuri înalte. Era ca şi când subconştientul ei ar fi strigat: Uitaţi-vă la mine. Am învins sistemul la propriul lui joc. Mă mişc cu viteza vântului.
    Comparându-l pe Ben cu toţi aceştia, admiraţia lui crescu. După mai mult de treizeci de ani de activitate la catedră, ajunsese sa creadă că nimeni nu poate învinge sistemul şi cu atât mai puţin nu poate câştiga jocul şi doar fraierii îşi închipuiau că ar putea să aibă vreun avantaj.
    - Drăguţă clădire, spuse Ben, privind în jur, în timp ce mergeau pe coridor. Complet diferită de liceul în care am învăţat eu. Acolo cam toate ferestrele arătau ca nişte crăpături în perete.
    - Prima greşeală, îi atrase Matt atenţia. Nu trebuie să spui că este o clădire. Este o „uzină". Tablele sunt „instrumente vizuale". Iar copiii sînt „Un conglomerat omogen coeducaţional de vârstă adolescentină".
    - Ce frumos din partea lor, rânji Ben.
    - Da, nu-i aşa? Ai fost la colegiu, Ben?
    - Am încercat. Arte liberale. Însă la cursuri parcă toată lumea încerca să se joace de-a „capturează steagul" într-un mod hiperintelectual - şi, în plus de asta, cu cât te dădeai mai dur, cu atât erai mai cunoscut şi mai apreciat. Am şi căzut la examene. Când Conway's Daughter a început să se vândă bine, încărcăm navete cu sticle de Coca-Cola.
    - Să povesteşti asta copiilor. O să-i intereseze.
    - Îţi place să fii profesor?
    - Sigur că-mi place. N-aş fi rămas să mă îngrop aici patruzeci de ani, dacă nu mi-ar fi plăcut.
    Sună clopoţelul, rostogolindu-şi ecourile în coridorul pustiu acum, cu excepţia unui singur elev care mergea încet pe lângă o inscripţie pe care o săgeată roşie indica direcţia spre atelierul de tâmplărie.
    - Cum o duceţi cu drogurile aici? întrebă Ben.
    - Avem de toate. Ca orice şcoală din America. Însă copiii de aici preferă alcoolul oricărui drog.
    - Nu marijuana?
    - Nu. Nu cred că drogurile sunt o problemă la noi, şi nici directorul nu crede asta, mai ales atunci când stă de vorbă în mod neoficial şi a luat la bord şi câteva pahare de Jim Beam. În plus, se întâmplă să ştiu că propriul nostru consilier de orientare profesională, care, între noi fie vorba, e unul din cei mai buni în meseria lui, nu e împotriva unei doze mici din când în când, după care se duce la film. Am încercat şi eu. Efectul e minunat, însă îmi provoacă indigestie acidă.
    - Ai încercat?
    - Sssst, şopti Matt. Pereţii au urechi. Şi uite, aceasta este clasa mea.
    - Vai de mine.
    - Nu fi nervos, zise Matt, conducându-l înăuntru.
    - Bună dimineaţa, spuse el unui grup de aproximativ douăzeci de elevi care îl priveau curioşi pe Ben. Acesta este domnul Ben Mears.

                                                                     2.

                                         La început, Ben a crezut că a greșit casa.
     Când Matt  Burke l-a invitat la cină, a fost sigur că i-a indicat casa cea mică şi cenuşie de lângă cea din cărămidă roşie. Însă din aceasta se revărsau torente de muzică rock'n'roll.
    Folosi ciocănșsul de alamă, lipsit de lustru, nu primi niciun răspuns şi bătu din nou. De această dată, volumul muzicii fu redus şi o voce, vocea lui Matt, fără îndoială, urlă:
    - E deschis! Intră!
    Ceea ce făcu, privind în jur cu curiozitate. Uşa dădea direct într-un salonaş micuţ, mobilat în stilul inconfundabil provenit din magazinele de vechituri şi dominat de un televizor Motorola din prima generaţie.
    Muzica ţâşnea dintr-o combină KLH dotată cu două boxe uriaşe.
    Matt ieşi din bucătărie, echipat cu un şorţ în carouri albe şi roşii. În jurul lui plutea aroma sosului de spaghete.
    - Scuză-mă pentru zgomotul ăsta, spuse Matt. Sunt niţel cam surd. De-aia dau muzica tare.
    - E muzică bună.
    - Sunt un iubitor al rock-ului încă de pe vremea lui Buddy Holly. Minunată muzică. Ţi-e foame?
    - Da, zise Ben. Mulţumesc pentru invitaţie. Am senzaţia că de când am venit în Salem's Lot am fost invitat la masa mai mult decât în ultimii cinci ani.
    - E un oraş prietenos. Sper că nu te superi dacă mâncăm în bucătărie. Acum vreo două luni a venit un anticar care mi-a oferit două sute de dolari pentru masa mea din sufragerie. Şi încă n-am apucat să-mi cumpăr una nouă.
    - Nu mă supăr. Îmi place să mănânc în bucătărie şi provin dintr-o familie de oameni cărora le place nespus să mănânce în bucătărie.
    Bucătăria era foarte curată şi ordonată. Pe micuţul aragaz cu patru ochiuri fierbea la foc mic un vas cu sos; alături de acesta, se afla o strecurătoare în care abureau spaghetele. Pe o măsuţă pliantă se aflau pregătite farfurii şi pahare desperecheate. Pe pahare erau pictate figuri de desen animat - pahare pentru jeleuri, gândi amuzat Ben.
    Îi dispăru și ultima reținere la ideea că se afla în compania unui om complet străin și începu să se simtă ca acasă.
    - În dulăpiorul de deasupra chiuvetei ai bourbon, whisky și vodcă, spuse Matt, arătând cu degetul. Sunt și niște  cocktailuri în frigider. Nu prea deosebite, din păcate.
    - Mă mulţumesc cu bourbon şi apă de la robinet.
    - Ia-ţi singur. Eu trebuie să pun chestia asta în farfurii.
    Ben spuse, turnându-şi băutura:
    - Mi-au plăcut elevii tăi. Au pus întrebări interesante. Dure, dar interesante.
    - Ca, de exemplu, de unde te inspiri? întrebă Matt, imitând graiul peltic, de fetiţă, dar extrem de provocator, al lui Ruthie Crockett.
    - E o bucăţică bună.
    - Aşa este. Este şi o sticlă de vin în congelator în spatele bucăţilor de ananas. Am cumpărat-o special pentru astăzi.
    - Nu trebuia...
    - Încetează, Ben. Nu prea avem zilnic scriitori de best-seller-uri în Salem's Lot.
    - Acesta este un mod cam extravagant de a privi problema. Ben îşi goli paharul, luă o farfurie cu spaghete de la Matt, puse sos şi gustă.
    - Fantastic, spuse. Mamma mia.
    - Bineînţeles, răspunse Matt.
    Ben îşi privi farfuria care se golea cu o repeziciune uimitoare. Se şterse la gură cu un sentiment de vinovăţie.
    - Mai vrei?
    - Doar jumătate de porţie, dacă se poate. Sunt delicioase spaghetele astea.
    Matt îi aduse o porţie întreagă.
    - Dacă nu mâncăm noi, atunci o să mănânce motanul meu. E un animal înfiorător. Are aproape opt kilograme şi se rostogoleşte tot timpul după mâncare.
    - Dumnezeule, cum de mi-a scăpat?
    Matt zâmbi.
    - E la o nuntă. Cartea cea nouă e un roman?
    - Da, e un fel de ficţiune, răspunse Ben. Sincer să fiu, o scriu pentru bani. E minunată arta, dar măcar o dată îmi doresc să scot un număr câştigător din pălărie.
    - Şi ce şanse ai?
    - Mizerabile.
    - Să mergem în salonaş, spuse Matt. Scaunele sunt desfundate, dar, oricum mult mai confortabile decât ororile astea din bucătărie. Te-ai săturat?
    - Răsare soarele la est?
    În salonaş, Matt puse în combină câteva discuri şi apoi se chinui să-şi aprindă o narghilea noduroasă. După ce, spre marea lui satisfacţie, reuşi (şi se înconjură de un nor uriaş de fum) îşi ridică privirea spre Ben.
    - Nu, spuse. Nu o poţi vedea de aici.
    Ben tresări violent:
    - Ce?
    - Casa lui Marsten. Pun pariu pe un bănuţ că asta căutai.
    Râsul lui Ben era neliniştit.
    - Nu facem niciun pariu.
    - Acţiunea din cartea ta se petrece într-un oraş ca Salem's Lot?
    Ben îl aprobă:
    - Oraş şi oamenii din el. Au loc câteva crime şi mutilări sexuale. Am de gând să încep cu una dintre ele şi să o descriu de la început până la sfârşit, neomiţând niciun amănunt. Să-l fac pe cititor să fie martor la tot. Tocmai la partea asta lucram când s-a întâmplat povestea cu Ralphie Glick şi mi-a dat... mi-a dat o stare proastă...
    - Te-ai inspirat din dispariţiile care au avut loc aici în anii '30?
    Ben îl privi atent:
    - Ştii despre ele?
    - O, da. Şi mulţi alţi localnici vechi ştiu. Nu eram încă în Lot pe vremea aceea, însă Mabel Werts şi Glynis Mayberry şi Milt Crossen erau. Unii au făcut deja legătura.
    - Ce legătură?
    - Haide, Ben. Legătura este evidentă, nu crezi?
    - Ba da. Ultima dată când casa a fost locuită, au dispărut patru copii în zece ani. Acum, după treizeci şi şase de ani, este iarăşi locuită şi dintr-o dată Ralphie Glick a dispărut.
    - Crezi că e vorba de o coincidenţă?
    - Aşa bănuiesc, răspunse Ben cu prudenţă. Cuvintele lui Susan îi răsunau clare în urechi. Însă e ciudat. Am verificat în numerele revistei Ledger din 1939 până în 1970 doar pentru a putea face o comparaţie. Numai trei copii au dispărut. Unul a fugit de acasă şi a fost găsit mai târziu muncind în Boston - avea şaisprezece ani, dar părea mai mare. Altul a fost pescuit din râul Androscoggin o lună mai târziu. Şi al treilea a fost descoperit lângă Drumul 116 în Gates, probabil victimă a unui accident de maşină. Toate dispariţiile au fost explicate.
    - Poate că va fi găsită o explicaţie şi pentru dispariţia puştiului Glick.
    - Poate.
    - Însă tu nu crezi. Ce ştii despre tipul ăsta, Straker?
    - Absolut nimic, spuse Ben. Nici măcar nu sunt sigur că aş dori să-l cunosc. Lucrez la o carte viabilă, care se construieşte pe o anumită idee despre Casa lui Marsten şi a celor ce locuiesc în ea. Dacă ar fi să aflu că Straker este un om de afaceri obişnuit, ceea ce sunt sigur că este, aş fi complet debusolat.
    - Nu cred că este aşa. Ştii că şi-a deschis astăzi magazinul. Am auzit că Susie Norton şi mama ei au trecut pe acolo.... la naiba, aproape toate femeile din oraș s-au dus, măcar să-și arunce o privire. După spusele lui Dell Markey, sursă incontestabilă, până şi Mabel Werts a şontocăit până acolo. Se zice că tipul ăsta este remarcabil. Îmbrăcat excelent, deosebit de graţios, complet chel. Şi fermecător. Am auzit că a reuşit chiar să-şi vândă câteva piese.
    Ben rânji.
    - Minunat. A văzut cineva şi jumătatea cealaltă a echipei?
    - Se presupune că este plecat într-o călătorie de afaceri.
    - De ce se presupune?
    Matt ridică agitat din umeri:
    - Nu ştiu. Probabil că toată povestea este perfect adevărată, însă casa asta îmi dă fiori. Am senzaţia că cei doi au căutat-o într-adins. Cum spuneai, e ca un idol, aşezat în vârful dealului său.
    Ben dădu aprobator din cap.
    - Şi, colac peste pupăză, a dispărut şi un copil. Şi fratele lui Ralphie, Danny. Mort la doisprezece ani. Moarte provocată de anemie.
    - Şi ce-i ciudat în asta? Sigur, e o nenorocire...
    - Doctorul meu este un tânăr. Jimmy Cody. Mi-a fost elev. Cam puşlama atunci, însă e un doctor foarte bun acum. Ai grijă, ce-o să-ţi spun sunt bârfe. Zvonuri.
    - În regulă.
    - Am fost să-mi fac un control de rutină şi s-a întâmplat să spun că ce păcat că s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu puştiul, şi ce îngrozitor trebuie să fie pentru părinţii lui mai ales după dispariţia celuilalt. Jimmy mi-a zis că a vorbit despre acest caz cu George Gorby. Da, băiatul era anemic. Mi-a spus că hemograma la un băiat de vârsta lui Danny trebuie să fie între 85 şi 98%. A lui Danny era de 45%.
    - Dumnezeule, exclamă Ben.
    - I-au făcut injecţii cu B12 şi i-au dat să mănânce ficat de viţel şi se părea că se reface. Aveau chiar de gând să-l externeze a doua zi. Şi, bum, a murit pe neaşteptate.
    - Povestea asta nu trebuie să ajungă la urechile lui Mabel Werts, spuse Ben. Ar fi în stare să vadă indieni cu săgeţi ortăvite pândind prin parc.
    - Numai ţie ţi-am spus. Şi nici n-am intenţia să mai spun cuiva. Şi, apropo, Ben, dacă aş fi în locul tău, n-aş pomeni nimănui de subiectul cărţii. Dacă te întreabă Loretta Starcher despre ce scrii, spune-i că-i vorba de arhitectură.
    - Am primit deja sfatul ăsta.
    - De la Susan Norton, bineînţeles.
    Ben îşi privi ceasul şi se ridică:
    - Că veni vorba de Susan...
    - Cocoşul îndeplinid ritualul nunţii, surâse Mart. Şi eu trebuie să mă duc la şcoală. Repetăm actul al treila al piesei pentru serbare, o comedie cu deosebite semnificaţii sociale, intitulată Problema lui Charley.
    - Şi care e problema lui?
    - Acneea, rânji Matt.
    Se îndreptară împreună spre usă. Matt se opri să-şi pună o jachetă decolorată, iar Ben se gândi că arată mai degrabă ca un antrenor vârstnic de atletism decât ca un profesor de engleză sedentar - dacă nu-i luai în seamă chipul, inteligent şi totuşi visător, inocent chiar.
    - Spune, zise Matt când ieşiră pe mica verandă din faţă, ce program ai vineri seara?
    - Nu ştiu, răspunse Ben. M-am gândit să merg cu Susan la un film. Asta e cam tot ce poţi să faci aici.
    - Eu am altă idee, spuse Matt. Ce-ar fi să alcătuim un soi de comitet de trei membri şi să mergem la Casa lui Marsten şi să facem cunoştinţă cu noul stăpân. Desigur, ca din partea oraşului.
    - Sigur, zise Ben. Ar fi un gest de politeţe, nu?
    - O vizită de bun-venit demodată, rustică dacă vrei, îl aprobă Matt.
    - Îi voi spune lui Susan în seara asta. Cred că o să fie de acord.
    - Bine.
    Matt îi făcu semne de rămas-bun în timp ce Citroenul lui Ben se îndepărta torcând molcom. Ben claxonă răspunzându-i şi apoi dispăru după deal.
    Matt mai rămase pe verandă aproape un minut după ce nu se mai auzi sunetul motorului, cu mâinile în buzunarele jachetei, cu ochii întorşi spre casa de pe deal.

                                                                        3.

                                         Joi seara nu avea repetiție, aşa că, pe la ora nouă, Matt se duse la barul lui Dell ca să bea o bere. Dacă Jimmy Cody, ticălosul ăla de felcer, nu avea de gând să-i dea un tratament pentru insomnie, atunci se vedea nevoit să şi-l prescrie singur.
    Barul era foarte puţin populat în serile cînd nu cînta nici o formaţie. Matt văzu doar trei din cunoscuţii lui: Weasel Craig, care, aşezat într-un colţ, mângâia tandru un pahar cu bere; Floyd Tibbits, cu nori de furtună adunaţi pe frunte (vorbise de trei ori cu Susan în săptămâna aceea, de două ori la telefon şi o dată în camera de zi a familiei Norton şi nici una din aceste discuţii nu mersese bine); şi Mike Ryer'son, care stătea într-unul din separeurile îndepărtate de lângă perete.
    Matt se îndreptă spre bar, unde Dell Markey ştergea paharele spălate şi urmărea serialul „Ironside" la un televizor portabil.
    - Sal-tare, Matt. Ce mai faci?
    - Binșor. Cam slabă mișcarea pe aici.
    Dell ridică din umeri:
    - Mda. La cinematograful în aer liber din Gates au adus niște filme cu curse de motociclete. Nu mă pot pune cu așa ceva. Vrei un pahar sau o cană?
    - Cană să fie.
    Dell turnă berea, îndepărtă spuma şi mai puse câţiva centimetri. Matt plăti şi, după o scurtă ezitare, se îndreptă spre separeul unde stătea Mike. Şi Mike, ca mai toţi tinerii din Lot, trecuse printr-unul din cursurile de engleză ale lui Matt, iar acesta îl plăcuse. Lucrările sale erau peste medie, realizate însă cu o inteligenţă medie, dar muncea temeinic şi îl tot pisa cu întrebări despre lucrurile pe care nu le pricepea până reuşea să înţeleagă. Pe lângă asta avea un simţ al umorului sănătos şi total lipsit de prejudecăţi şi o tentă plăcută de egoism care l-au făcut să fie preferatul lui Matt în clasa respectivă.
    - Bună, Mike, spuse. Pot să stau cu tine?
    Mike Ryerson îşi ridică privirea şi Matt simţi cum şocul îl loveşte aidoma curentului electric. Primul lui gând: Droguri. . Multe droguri.
    - Sigur, domnule Burke. Luaţi loc.
    Vocea îi suna neliniştită. Chipul său avea o culoare oribilă, un alb gălbejit, bolnăvicios, care se întuneca în cearcăne mari sub ochi. Ochii păreau mult prea mari şi febrili. Mâinile i se mişcau pe masă, în semiîntunericul tavernei, ca nişte fantome. Neatins, în faţa lui, stătea un pahar cu bere.
    - Ce mai faci, Mike?
    Matt îşi turnă bere în pahar, controlându-şi mâinile care voiau să tremure.
    Întreaga lui viaţă avusese parte de un echilibru dulce, a fost ca un grafic cu suişuri şi coborâşuri blânde (şi până şi acestea se uniformizaseră într-o linie mediană de la moartea mamei sale cu treisprezece ani în urmă) însă unul din lucrurile care îl tulburau profund era sfârşitul nenorocit pe care ajungeau să-l trăiască unii din foştii lui elevi.
    Billy Royko, mort într-un accident de elicopter în Vietnam cu două luni înainte de armistiţiu; Sally Greer, una din cele mai inteligente şi vioaie eleve pe care le-a avut vreodată, ucisă de prietenul ei beat în clipa când i-a spus că vrea să se despartă; Gary Coleman, care a orbit din cauza unei misterioase degenerări a nervului optic; Doug, fratele lui Buddy Mayberry, singurul băiat isteţ în familia aceea cam netoată, care s-a înecat pe plaja de la Old Orchard; şi drogurile, moartea cea mică. Însă nu tuturor celor care se bălăceau în apele lui Lethe li se părea necesar să facă şi baie acolo, dar erau destui copii care îşi făceau din vise proteina indispensabilă.
    - Ce fac? şopti Mike. Nu ştiu, domnule Burke. Nu prea bine.
    - Ce căcat iei, Mike? îl întrebă cu blândeţe Matt.
    Mike îl privi fără să înţeleagă.
    - Drog, ce drog, spuse Matt. Cocaină, sau...
    - Dar nu mă droghez, zise Mike. Cred că sunt bolnav.
    - Adevărat?
    - Nu m-am drogat niciodată, spuse Mike şi până şi rostirea acestor cuvinte păru să-i ceară un efort îngrozitor. Am fumat doar nişte iarbă, da' m-am lăsat de vreo patru luni. Sunt bolnav... sunt bolnav de luni. Cred că de luni. Ştiţi, am adormit la cimitirul Harmony Hill duminică seara. Nici măcar nu m-am trezit până luni dimineaţă.
    Clătină încetişor din cap.
    - Mă simt oribil. De atunci mă simt oribil. De fapt, parcă mi-e tot mai rău cu fiecare zi.
    Oftă, iar aerul expirat păru să-i zguduie trupul, ca vântul care face să tremure o frunză moartă pe un arţar în noiembrie.
    Matt se aplecă înspre el, interesat:
    - Asta s-a întâmplat după înmormântarea lui Danny Glick?
    - Mda. Mike îl privi din nou. După ce au plecat toţi m-am întors să umplu groapa da' căcăciosu' ăla... iertaţi-mă, domnul Burke... da' Royal Snow nu s-a mai întors. L-am aşteptat mult timp şi cred că atunci m-am îmbolnăvit, pentru că după asta totul e... oh, mă doare capul. Mi-e greu şi să gândesc.
    - Ce-ţi aminteşti, Mike?
    - Să-mi amintesc?
    Mike privi în adâncurile paharului său cu bere şi urmări cum bulele din ea se desprind de margini şi plutesc spre suprafaţă ca să-şi elibereze gazul.
    - Îmi aduc aminte că am auzit un cântec, spuse. Cel mai dulce cântec pe care l-am auzit vreodată. Şi am avut senzaţia că... că mă înec. Numai că era o senzaţie plăcută. Cu excepţia ochilor. A ochilor.
    Îşi apucă coatele cu mâinile şi se cutremură.
    - Ai cui ochi? întrebă Matt, aplecându-se şi mai mult înspre el.
    - Erau roşii. Îngrozitori.
    - Ai cui?
    - Nu-mi amintesc. Nu era niciun ochi. Am visat.
    Matt aproape că-l putea observa cum încearcă să se desprindă de el însuşi.
    - Nu-mi aduc aminte nimic altceva despre noaptea de duminică. M-am trezit luni dimineaţă întins pe pământ şi la început nici n-am putut să mă ridic de acolo, aşa de obosit eram. Da' am reuşit în cele din urmă. Răsărea soarele şi m-am temut să nu fac vreo insolaţie. Aşa că m-am dus în pădure, lângă pârâu. Drumul m-a obosit. Oh, eram îngrozitor de obosit. Aşa că m-am culcat din nou. Am dormit până la... oh, patru sau cinci.
    Chicotitul lui foşni ca un pergament vechi.
    - Eram tot acoperit cu frunze când m-am trezit. Da' totuşi mă simţeam ceva mai bine. M-am sculat şi m-am dus la camionetă.
    Încet, își trecu o mână peste față.
    - Trebuie că am umplut groapa puștiului Glick dumincă noaptea. Da' e ciudat. Nici măcar nu-mi aduc aminte.
    - Ai umplut-o?
    - Mormântul era aranjat, fără Royal. Gazonul era pus. O treabă bună. Numai că nu-mi aduc aminte că aş fi făcut-o. Trebuie că-mi era tare rău.
    - Unde ai dormit luni seara?
    - La mine acasă. Unde în altă parte?
    - Şi cum te-ai simţit marţi dimineaţa?
    - Nici măcar nu m-am trezit marţi dimineaţa. Am dormit toată ziua. Nu m-am trezit până marţi seara.
    - Şi cum te-ai simţit atunci?
    - Îngrozitor. Parcă aveam picioare de cauciuc şi gelatină în creieri. Am încercat să mă duc până la chiuvetă şi să beau o gură de apă şi aproape că m-am prăbuşit. Am fost nevoit să mă ţin de mobilă ca să ajung în bucătărie. Eram slab ca un pisoi opărit.
    Se încruntă:
    - Aveam o conservă de tocană pentru masă, însă nu am putut s-o mănânc. Mi se întorcea stomacul pe dos numai când mă uitam la ea. Ca atunci când eşti mahmur şi cineva îţi arată o farfurie cu mâncare.
    - Şi nu ai mâncat nimic?
    - Am încercat, dar am vomitat tot. Însă m-am simţit puţin mai bine. Am ieşit şi m-am plimbat o vreme. După aia m-am culcat iarăşi.
    Urmări cu vârfurile degetelor urmele rotunde lăsate de paharele cu bere pe masă.
    - M-am speriat înainte de a merge la culcare. Ca un copil care se teme de Bau-bau. Am verificat să fie toate ferestrele închise. Şi m-am culcat cu lumina aprinsă.
    - Şi ieri dimineaţă?
    - Hmmmmmm? Nu... nu m-am trezit până ieri seara la ora nouă.
    Scoase din nou chicotitul pergamentos.
    - M-am tot gândit că dacă povestea asta nu se termină, o să dorm toată ziua. De fapt asta faci atunci când eşti mort.
    Matt îl cerceta cu o privire sumbră.
    Floyd Tibbits se ridică, băgă o fisă în tonomat şi începu să apese nervos butoanele, căutându-şi o melodie.
    - Ciudat, spuse Mike. Când m-am trezit, fereastra de la dormitor era deschisă. Probabil că eu am deschis-o. Am visat ceva... cineva era la fereastră şi eu m-am sculat... m-am sculat să-i dau drumul înăuntru. Aşa cum laşi să-ţi intre în casă un prieten vechi căruia îi e frig sau... sau foame.
    - Şi cine era?
    - N-a fost decât un vis, domnule Burke.
    - Dar, în vis, cine era?
    - Nu ştiu. Aveam de gând să încerc să mănânc, însă numai gândul la mâncare m-a făcut să-mi vină să vomit.
    - Şi ce-ai făcut?
    - M-am uitat la spectacolul cu Johnny Carson până când s-a terminat. Mă simţeam mult mai bine. După aia m-am culcat.
    - Ai închis ferestrele?
    - Nu.
    - Şi ai dormit toată ziua?
    - M-am trezit pe la apusul soarelui.
    - Slăbit?
    - Îngrozitor.
    Îşi trecu o mână peste obraji.
    - Mă simt atât de rău! gemu, cu voce spartă. Domnule Burke, nu-i aşa că e doar gripă sau ceva de soiul ăsta? Nu sunt bolnav grav?
    - Nu ştiu, spuse Matt.
    - M-am gândit că poate câteva beri o să mă învioreze, dar nu pot să beau. Am luat numai o înghiţitură, şi mi-a venit toată fierea în gât. Săptămâna trecută... pare totul ca un vis urât. Şi sunt speriat. Sunt îngrozitor de speriat.
    Îşi acoperi chipul cu mîinile slăbite şi începu să plângă.
    - Mike?
    Niciun răspuns.
    - Mike.
    Cu blândeţe, Matt îi îndepărtă mâinile.
    - Vreau să vii cu mine în seara asta. Vreau să dormi în camera mea de oaspeţi. Vrei?
    - Bine. Nu-mi pasă.
    Îşi şterse ochii cu mâneca, cu o încetineală letargică.
    - Şi mâine vreau să vii cu mine la doctorul Cody.
    - Bine.
    - Haide. Să mergem.
    Se gândi să-i dea un telefon lui Ben Mears, însă nu o făcu.

                                                                              4.

                                                    Când Matt ciocăni la ușă, Mike Reyrson îi răspunse:
    - Intră.
    Matt intră cu o pijama în mână.
    - S-ar putea să-ți fie un pic cam mare....
    - Nu-i nimic, domnule Burke. De obicei dorm în chiloți.
    Era dezbrăcat acum și Matt observă cât de nefiresc de palidă îi era toată pielea. Coastele i se conturau proeminente.
    - Întoarce-ți capul, Mike. În partea asta.
    Ascultător, Mike întoarse capul.
    - Mike, de unde ai căpătat semnele astea?
    Mike își atinse gâtul chiar sub maxilar.
    - Nu știu.
    Matt se simți neliniștit. Apoi se duse la fereastră. Zăvorul era bine închis, și totuși îl încercă de câteva ori cu mâini care îi tremurau tulburate.  Întunericul de afară își lipise obrazul de geam.
    - Să mă strigi dacă ai nevoie de ceva. Orice. Chiar dacă visezi urât. Te rog, Mike.
    - Bine.
    - Nu glumesc. Orice. Sunt chiar la capătul coridorului.
    - Bine.
    Șovăi, simțind că ar mai trebui să facă ceva și ieși din cameră.

                                                                                 5.

                                                         Însă nu reuși să închidă deloc ochii și singurul lucru care-l împiedica să-i dea telefon lui Ben Mears era faptul că știa că la pensiune toată lumea dormea la ora aceea.
    Chiriașii erau oameni în vârstă și, atunci când suna telefonul noaptea târziu, însemna că murise cineva.
.........................................................................................