Frumoasele dresoare de cai, Barbara Cartland

 ....................................................

3.

 

          Sir Tresham părea că plănuise întreaga competiție până la cele mai mici detalii. Doamnele urmau să călărească pe rând, iar apoi domnii să-și aleagă favorita.

   - Sunt gata să înfrunt provocarea, spuse el încrezător.

   La sfârșit, trebuia să se întreacă aleasa lui și cu cea a lordului Manville. Nimeni nu protestă împotriva celor stabilite de el.

   Calul Dorei părea puțin agitat și de aceea solicită să fie prima concurentă. Candida observă că aceasta folosea pintenii și cravașa cu o severitate inutilă.

   Ducele de Dorset parie pe Dora împotriva lui Phyllis, următoarea concurentă. Câștigă astfel 200 de guinee, iar susținătorul lui Phyllis ridică amuzat din umeri și plăti fără să comenteze.

   În mod asemănător, se făcură pariuri pe Fanny, Mary Anne, Laurette și Nelly. După aceea, sosi clipa când Lais se prezentă la start.

   Erau 10 obstacole, toate destul de înalte. După ele urma groapa cu apă, în fața căreia se afla un gard viu ce împiedica vederea. Calul, neștiind că dincolo de gard se afla o groapă, trebuia să se întindă în aer ca să poată trece peste apă.

   Calul lui Nelly refuzase să sară și fusese aspru pedepsit. Îl forțase apoi să sară din nou, dar acesta aterizase cu picioarele în apă, stropind călăreața.

   Susținătorul lui Nelly pierduse 250 de guinee din această cauză, iar Nelly părea foarte supărată.

   Lais era foarte sigură pe sine și fără îndoială că până acum se dovedise o călăreață experimentată. Firefly era, la rândul său, un cal valoros. Sincronizarea lor era perfectă. Firefly trecu toate obstacolele, inclusiv groapa cu apă, fără nicio greșeală.

   Apoi, când Lais termină, în loc să se retragă, îl duse pe Firefly în centru și-l puse să meargă încet, cu pași de paradă. Precizia cu care făcea fiecare pas stârni admirația publicului.

   - Calul acesta este de neînvins, declară zgomotos sir Tresham. La fel și călăreața. Ești de acord, lord Manville?

   - Competiția nu s-a terminat încă, spuse lordul.

   Un nou ropot de aplauze izbucni când Lais se apropie de ei.

   - Bravo!

   - Foarte bine!

   - Ești mulțumit de prestația mea? întrebă ea uitându-se la lordul Manville și nu spre sir Tresham.

   Acesta nu-i răspunse și întoarse privirea în altă parte.

   - Și acum, Candida, arată-ne ce poate face Pegasus, spuse lordul.

   Faptul că trebuia să dovedească abilitățile lui Pegasus o încurajă pe Candida. Nu-i mai era teamă să călărească în fața tuturor. Nu o mai intimida prezența acestor femei ciudate și nici chiar prezența lui sir Tresham Foxleigh.

   - Ușor, băiete, îi spuse lui Pegasus cu blândețe. Nu te grăbi.

   Pegasus trecu peste obstacole fără nicio dificultate, inclusiv peste groapa cu apă. După aceea, Candida îl conduse în centru. Acolo, Pegasus execută toate figurile pe care le știa. Făcea fiecare mișcare cu mare plăcere, iar grația sa dovedea că fusese dresat cu dragoste, nu cu cruzime.

   La finalul prestației sale, Pegasus înclină capul, salutând publicul. Toți izbucniră în aplauze și exclamații de admirație.

   Candida se îndreptă spre ei. Nu avea ochi decât pentru lordul Manville, în a cărui privire citi admirație și satisfacție.

   - Bravo! îi spuse el printre țipetele celorlalți, care se înghesuiseră în jurul Candidei, punând întrebări și exclamând încântați.

   - Ce cal minunat!

   - De unde provine?

   - Cum l-ai învățat atâtea lucruri?

   - Ne poți arăta și nouă?

   Dintr-o dată, înainte ca tânăra să poată răspunde, auzi glasul lui Lais:

   - Acum îl voi încăleca eu. Descalecă și lasă-mă să-ți arăt câteva figuri noi.

   - Nu, răspunse Candida încet.

   - Nu mă poți refuza, protestă Lais. Nu este calul tău.

   Spunând acestea, se întoarse spre lordul Manville.

   - Silvanus, mi-ai spus mereu că toți caii tăi îmi stau la dispoziție. Trebuie să te ții de cuvânt. Dă-mi voie să-l încalec pe acesta și vei vedea că va merita.

   - Nu, repetă Candida, strângând hățurile în palme.

   Pegasus simți că ceva nu era în regulă și începu să se agite, forțându-i pe spectatori să se îndepărteze puțin. Lais, rămase, însă, nemișcată.

   - Descalecă, spuse ea furioasă. Nici tu, nici altcineva nu mă va împiedica să călăresc acest cal. Poate că tu te consideri o bună dresoare, dar nu ai experiență. Prin urmare, dă-mi-l!

   Lais observă refuzul de pe chipul Candidei și, aproape instinctiv, ridică cravașa. Nimeni nu află dacă era destinată Candidei sau lui Pegasus pentru că, în acel moment, Candida își îmboldi calul, forțând-o pe Lais să se dea la o parte.
   Înainte ca ceilalți să poată face sau spune ceva, cei doi erau deja departe, galopând nebunește pe pajiște.

   Candidei i se părea că auzise pe cineva strigând-o. Bănui că era lordul Manville. Cu riscul de a fi nesupusă, acum nu se gândea decât cum să-l salveze pe Pegasus de pintenii ascuțiți ai lui Lais.

 

Capitolul 9

 

   Candida parcursese deja o distanță apreciabilă când auzi o voce strigând-o. Întoarse capul și-l văzu pe lordul Manville destul de departe de ea. Îl auzea totuși cum striga:

   - Oprește-te, Candida! Este periculos. Te vei sinucide și-l vei omorî pe Pegasus.

   Ultimele lui cuvinte o determinară pe Candida să-l asculte. Îl opri cu greu pe Pegasus și se întoarse să-l întâmpine pe lord. Acesta se apropia, călare pe Thunder. În scurt timp ajunse lângă ea.

   - Pe aici sunt multe gropi, o avertiză el. La prima vedere le observi foarte greu, dar dacă se întâmplă să cazi în vreuna, nu mai ai nicio șansă.

   Lordul Manville vorbise pe un ton calm, dar Candida îi răspunse mânioasă:

   - Mai bine mor împreună cu Pegasus decât să-l încalece femeia aceea! Este crudă, crudă, înțelegeți? Își folosește pintenii nu numai ca să controleze caii, dar mai ales pentru propria plăcere!

   - Ascultă-mă, Candida... începu lordul, dar ea îl întrerupse tremurând de mânie.

   - Am văzut cum arăta Firefly după ce îl călărise ea. Era plin de sânge. În timp ce-l îngrijeam mi-am dat seama că urăsc persoanele care tratează cu o asemenea brutalitate un cal.

   - Înțeleg, începu din nou lordul Manville, dar Candida îl întrerupse din nou, înfierbântată.

   - Poate dumneavoastră vi se pare amuzant să priviți spectacolul oferit de asemenea călărețe. V-ați gândit vreodată ce suferință le provoacă bieților cai aceste dresoare care-și folosesc pintenii pentru a-i determina să asculte de frică? Ele continuă să-i lovească cu pintenii chiar și atunci când nu este necesar. Mi se pare o cruzime, credeți-mă! Nu voi fi niciodată părtașă la așa ceva!

   Candida făcu o pauză, după care spuse încet:

   - N-aș putea să-l văd pe Pegasus tratat într-o asemenea manieră.

   Mânia ei fusese exteriorizată și acum era gata să plângă. Lăsă capul în jos, iar părul desprins din agrafe i se revărsă în valuri aurii pe umeri.

   - Îți jur că Lais nu-l va călări pe Pegasus, spuse încet lordul Manville.

   Candida ridică privirea spre el.

   - Și nicio altă femeie ca ea?

   - Nici una.

   Lordul observă expresia de ușurare întipărită pe chipul Candidei. Aceasta, extenuată din cauza exploziei de mânie și revoltă, părea gata să se prăbușească din șa.

   - Este foarte cald. Hai să lăsăm caii să se odihnească puțin, sugeră lordul. Între timp, vom sta și noi la umbră.

   Arătă în direcția unei păduri cu copaci tineri, proaspăt înfrunziți, printre care se aflau o mulțime de violete.

   Tăcută, Candida se îndreptă spre pădure. Când ajunse, descălecă ușor, îl lăsă liber pe Pegasus și apoi se așeză la umbra copacilor.

   Lordul Manville descălecă și el, întrebându-se dacă trebuia să-l lase liber pe Thunder. Era foarte probabil să nu-l mai prindă, dar se gândi că poate va sta împreună cu Pegasus. După ce îi legă lui Thunder frâul ca să nu se încurce în el, lordul se îndreptă spre locul unde stătea Candida.

   Aceasta se așezase ușor pe iarbă, parcă temându-se să  nu strice florile aflate acolo. Fiind foarte cald, își scoase haina și rămase într-o bluză albă de dantelă. Candida constată că își pierduse pălăria și majoritatea agrafelor. Prin urmare, părul îi curgea liber pe umeri până aproape de talie. Încercă să-l aranjeze puțin, dar lordul Manville o prinse de mâini:

   - Nu, nu-ți atinge părul! o rugă el. Dacă ai ști cât de mult mi-am dorit să-l văd așa.

   Ea îl privi surprinsă și un fior ciudat îi străbătu întreg trupul la atingerea mâinilor lui.

   - Trebuie să-mi cer scuze, spuse ea pe un ton umil.

   - Nu, ai procedat bine, răspunse el. Eu trebuie să-mi cer scuze pentru că am fost atât de nesăbuit.

   - Înseamnă că înțelegeți ce simt pentru Pegasus?

   - Bineînțeles. Nici eu n-aș dori ca Thunder sau ceilalți cai ai mei să fie tratați cu cruzime. Întotdeauna am crezut că pintenii sunt foarte folositori, dar tu m-ai convins că de multe ori sunt inutili.

   Un zâmbet lumină chipul Candidei. Apoi, realiză că lordul o ținea încă de mâini și încercă să le retragă.

   - Trebuie să mă aranjez puțin, murmură ea.

   - De ce? Nici nu știi ce încântătoare ești așa.

   Tonul cu care rostise lordul ultimele cuvinte trezi în Candida o emoție profundă.

   - Candida! Candida, ce s-a întâmplat cu noi? întrebă el pătimaș.

   Ea nu reuși să răspundă și după câteva clipe, lordul spuse:

   - De ce nu te uiți la mine? Doar nu-ți inspir teamă.

   - N... nu chiar, șopti ea forțându-se să se întoarcă și să-l privească în ochi.

   Lordul se apropie și mai mult de ea, cuprinzându-i umerii cu brațul. Într-o fracțiune de secundă, Candida se trezi că buzele lui le ating pe ale ei într-un sărut tandru. El nu-și imaginase niciodată că o femeie putea să aibă buzele atât de moi și de dulci.

   Candida țipă abia auzit și întoarse capul în altă parte.

   - De ce te ferești? întrebă el profund mișcat. Oare ești încă supărată pe mine?

   - Nu, șopti ea, nu e vorba despre asta.

   - Atunci despre ce? Doar nu te mai temi de mine?

   - Nu de tine mă tem ci de... mine.

   - De ce, draga mea? întrebă el. Nu înțeleg.

   - Mă faci să mă simt... ciudat. Nu pot explica. Mă simt astfel doar când sunt în preajma ta. Parcă mi se taie respirația, dar este... minunat.

   - O, draga mea!

   El îi luă mâna și o acoperi cu sărutări.

   - Ceea ce îmi spui mă mișcă mai mult decât pot exprima în cuvinte. Nu-ți dai seama, draga mea, că asta trebuia să se întâmple? Cred că am știut încă din clipa în care te-am văzut ieșind din casa doamnei Clinton. Erai îmbrăcată cu rochia aceea roz și păreai atât de micuță și de tânără.

   - Îmi era teamă, spuse Candida.

   - Mi-am dat seama, răspunse el. Ochii tăi sunt foarte expresivi, Candida. Îți amintești când ți-am spus că nu mie trebuia să-mi acorzi atenție, ci lui Adrian? Ai părut atât de ușurată atunci. Nici nu-ți poți imagina ce mult m-a obsedat acest lucru. De ce te-ai simțit ușurată?

   - Ești o persoană atât de... impresionantă și importantă, răspunse Candida. Mi-a fost teamă să nu te dezamăgesc.

   - O, draga mea, spuse el zâmbind, oare există altă femeie mai atrăgătoare și mai captivantă ca tine? Candida, vom fi atât de fericiți împreună! Vreau să-ți arăt și să te învăț atâtea lucruri! Când ți-ai dat seama că mă iubești? Spune-mi, trebuie să știu!

   - Nu cred că mi-am dat seama până... în acest moment, răspunse Candida. Până acum, simțeam doar că vreau să fiu împreună cu tine. O cameră mi se părea... goală când nu erai tu acolo.

   Lordul Manville zâmbi fericit. Apoi, o strânse în brațe și îi întoarse fața spre el. De data aceasta, ea nu se feri, iar el o sărută ușor. Intensitatea sărutului crescu, devenind din ce în ce mai pasional, dar Candida nu se mai temea.

   Simțea că ceva se trezise în ea, ca o flacără ce părea să-i mistuiască întreg trupul. Totul în jur parcă dispăruse, iar Candida era conștientă doar de prezența lui alături de ea și de fericirea ce-i lumina sufletul ca o rază de soare.

   Avea impresia că toate păsările cântau pentru ei, pentru frumusețea acestui moment înălțător.

   Candida nu-și dădea seama cât stătuseră acolo, îmbrățișați, dar la un moment dat spuse:

   - Trebuie să te întorci. Altfel se vor întreba ce ți s-a întâmplat.

   - Vei veni și tu cu mine, nu-i așa? întrebă el, iar ea se gândi că nu văzuse niciodată un bărbat care să pară atât de fericit.

   - Bineînțeles, dacă vrei să vin.

   - Dacă vreau! spuse el încet, sărutându-i apoi palmele. Tu ții inima mea în aceste palme micuțe. Vino, draga mea, trebuie să-i înfruntăm pe ceilalți cu curaj. Ce mai contează?

   - Vor rămâne ca cină? întrebă Candida.

   - Mă tem că da. Nu le pot refuza ospitalitatea. După aceea vor pleca, iar noi vom fi singuri ca și până acum. Însă de data asta totul va fi diferit.

   - Foarte diferit, spuse Candida încet.

   Căută apoi printre violete și găsi suficiente agrafe pentru a-și aranja părul. Lordul Manville o ajută să-și pună haina, sărutând-o din nou.

   - Aceasta este pădurea noastră, spuse el. Până acum n-am știut că pe proprietatea mea se află un asemenea loc încântător. Oare există cu adevărat, sau tu m-ai vrăjit și m-ai făcut să cred că este cea mai frumoasă pădure din lume?

   Candida privi în jur. Lumina soarelui pătrundea printre copacii înmuguriți, iar florile formau un covor alb și purpuriu.

   - Pădurea noastră încântătoare, spuse ea încet.

   - M-ai cucerit, Candida, spuse lordul. Mi-ai umplut sufletul cu frumusețea și blândețea ta. Sărutările tale m-au îmbătat de parcă aș fi gustat din nectarul zeilor. Am senzația că nu voi mai putea fi niciodată ca înainte.

   - Și eu mă simt la fel, șopti Candida.

   Apoi, ținându-se de mână, se îndreptară împreună spre locul unde lăsaseră caii.

   Pegasus veni imediat la chemarea Candidei, dar lordul se văzu nevoit să alerge puțin după Thunder pentru a-l prinde. Cei doi încălecară și porniră spre casă. Mergeau foarte încet, parcă fiindu-le teamă să se întoarcă.

   Nu după mult timp, ajunseră în fața casei, observând cei doi valeți aflați la intrare.

   - Ar trebui să mă duc în cameră, spuse Candida.

   - Să vii devreme la cină, o imploră lordul Manville. Trebuie să vorbesc cu tine înainte de sosirea celorlalți.

   - Voi încerca, promise ea.

   Când ajunse însă în cameră, descoperi că era mult mai târziu decât crezuse. Până termină baia și se aranjă puțin, realiză că mai rămăsese foarte puțin timp.

   Deși era nerăbdătoare să fie din nou împreună cu lordul Manville, dorea să se aranjeze cât mai frumos.

   Se îmbrăcă cu cea mai frumoasă rochie pe care i-o cumpărase doamna Clinton. Era albă, iar fusta largă avea falduri de șifon fin, prinse cu buchețele mici de ghiocei.

   Candidei i se părea foarte potrivită, mai ales că ghioceii, simboluri ale primăverii, îi vor aminti lordului de pădurea lor încântătoare.

   Candida zâmbi în timp ce se privea în oglindă.

   „În curând toți vor afla despre mine și lordul Manville, dar pentru moment este mai bine să păstrez secretul”, gândi ea.

   - Mulțumesc, îi spuse cameristei.

   - Sunteți cea mai frumoasă domnișoară care a stat vreodată aici, continuă camerista. Rareori întâlnești o persoană atât de drăguță și de bună ca dumneavoastră.

   - Manville Park este un loc minunat, spuse Candida. Nimeni și nimic nu ar trebui să-i strice frumusețea.

   Când rostise aceste cuvinte se gândise la Lais. În seara aceasta spera să fie ultima oară când o vedea pe această femeie crudă. Simțea că i-ar fi fost teamă să coboare și să se întâlnească cu ea dacă n-ar fi fost lordul Manville s-o apere.

   În acel moment, cu greu realiza ce se întâmplase după-amiază. Lordul Manville o ținuse în brațe și o sărutase. Deseori se întrebase cum era să fie sărutată, iar acum aflase. Își amintea prima atingere a buzelor lui, la început blândă și apoi din ce în ce mai pasională.

   În timpul acelui sărut, Candida avusese impresia că îi dăruise lordului inima sa pentru totdeauna. Îi aparținea, iar ea devenise o părticică din el. Sufletele lor se uniseră pentru eternitate.

   Acum înțelegea ce simțise mama ei atunci când fugise împreună cu tatăl ei, fără să-i mai pese de nimeni și nimic. Dacă ar fi pus într-o asemenea situație, Candida știa că ar proceda la fel. Și-ar lăsa în urmă casa, trecutul, și ar fugi oriunde împreună cu lordul Manville. Nu i-ar păsa nici dacă ar fi săraci.

   Ce însemnau banii și poziția socială în comparație cu extazul pe care-l simțise la atingerea lui, cu privirea și tonul lui care-i făceau inima să tresalte?

   - Îl iubesc! Îl iubesc! șopti ea pentru sine, observând în oglindă cât de transfigurată era.

   Neliniștea și nesiguranța ce o stăpâneau de la moartea tatălui său dispăruseră ca prin minune. Acum ochii îi străluceau și arăta ca o persoană care reînviase brusc. Cu greu se recunoștea pe sine și realiză ce schimbări producea iubirea asupra unei femei.

   - Sunteți gata, domnișoară, spuse camerista, aranjându-i ultimul fald al rochiei.

   - Îți mulțumesc.

   - O, așteptați două secunde, domnișoară. Mi-am amintit că mai sunt două buchețele de ghiocei pe care trebuie să le puneți în păr.

   - Ai dreptate. Am uitat de ele.

   Camerista i le aranjă cât putu de repede și imediat după aceea, Candida ieși grăbită din cameră. Observă că era aproape ora cinei și avea slabe speranțe să-l mai găsească singur pe lordul Manville.

   Totuși, norocul îi surâse. Când intră în salon, el o aștepta acolo, arătând foarte chipeș în hainele de seară.

   Ea rămase o clipă nemișcată în dreptul ușii, apoi alergă spre el. Pe măsură ce se apropia de el, lordului i se părea că nu mai văzuse niciodată un chip de femeie atât de cald, încântător și luminos.

   Când ajunse lângă el, o prinse ușor în brațe.

   - O, draga mea, credeam că nu mai vii. Fiecare clipă de așteptare mi s-a părut o eternitate.

   - M-am grăbit cât am putut, dar am vrut să mă aranjez frumos.

   - Arăți minunat. Ești atât de frumoasă încât aș vrea să te sărut.

   - Nu, nu, murmură ea. Ai grijă, poate intra cineva.

   - Ți-e rușine de ce ar putea gândi? o tachină el.

   - Nu, nu e vorba de asta, spuse ea repede. Doar că, pentru moment, n-aș vrea să afle nimeni despre noi.

   El îi zâmbi ca unui copil.

   - Va fi secretul nostru, promise el.

   - Numai până când vor pleca toți, spuse Candida. N-aș putea îndura ca acești oameni să ia în râs.... dragostea noastră.

   - Înțeleg.

   - Și mai e ceva la care m-am gândit, continuă Candida. Te rog să n-o consideri o prostie. Nu am putea să ne... căsătorim în liniște... într-o bisericuță, fără multă lume care să ne privească?

   Chiar în timp ce vorbea, simți că el rămăsese foarte surprins și își dădu seama că spusese ceva nepotrivit. Ridică privirea spre el și un fior de gheață îi străbătu inima când îi observă expresia feței.

   - O, aici era Silvanus! strigă un glas vesel din ușă. Unde te-ai ascuns? Te declar cea mai rea gazdă din întreaga Anglie.

   Era Lais, care tocmai intrase în cameră, urmată de ceilalți prieteni ai ei. Nu era atât de proastă încât să facă o scenă, dar îi aruncă Candidei o privire plină de ură.

   Candida nu observă nimic. Se îndepărtase de lord și privea uimită dintr-un colț, fără să audă complimentele pe care i le făceau domnii. Era conștientă doar de tristețea inexplicabilă care o cuprinsese.

   O clipă mai târziu, Adrian i se alătură, povestindu-i însuflețit cum își petrecuse după-amiaza și ce poezie scrisese. Candida se strădui să-l asculte. I se părea că era singurul care o înțelegea. Toți ceilalți vorbeau parcă într-o limbă necunoscută ei.

   - Vorbește-mi despre poezia ta, se auzi ea spunând, iar vocea îi suna straniu.

   Peste câteva momente se așezară la masă, iar Candida descoperi fericită că Adrian stătea lângă ea.

   - Ești bolnavă? întrebă el la un moment dat. Arăți cam ciudat și nici nu mănânci nimic.

   - Nu mi-e foame. Povestește-mi despre ce ai scris.

   - Ideea mi-a venit pe neașteptate și mi-am dat seama că trebuia s-o scriu, spuse Adrian. De aceea am dispărut după prânz. Sper că nu ți s-a întâmplat ceva, nu-i așa?

   - Nu, ni mi s-a întâmplat nimic.

   Ceea ce se întâmplase în pădure fusese oare real sau visase? Dar ceea ce se petrecea acum? Ar fi vrut să strige, să-l implore pe lordul Manville să vină spre ea prin negura ce părea s-o învăluie în întregime. Avea impresia că o ceață deasă o împiedica să-l vadă.

   Totuși, îl observă în capul mesei, încadrat de două doamne drăguțe care râdeau și vorbeau întruna.

   Zgomotul vocilor era din ce în ce mai accentuat. Candida nu observă că bărbații beau destul de mult, că femeile râdeau mai tare și că glumele deveneau din ce în ce mai deocheate. Nu auzea aproape nimic din ce se spunea, iar atunci când auzea, nu înțelegea despre ce era vorba.

   Adrian vorbea însă și Candida simțea că el era ca un colac de salvare de care se agăța cu disperare. Se străduia să fie atentă la cuvintele lui, să-l înțeleagă și să-i răspundă.

   În cele din urmă reuși să se concentreze, iar în timp ce se ridicau de la masă îl întrebă pe Adrian:

   - Crezi că pot să mă retrag în camera mea?

   - Nu încă, o sfătui el. L-ar deranja pe tutorele meu dacă ai pleca atât de repede. Așteaptă și-ți voi spune eu când te poți retrage.

   - Chiar te rog, îl imploră Candida.

   Credea că doamnele vor pleca singure, ca de obicei, dar o auzi pe Lais spunând:

   - Doar nu veți sta aici să vă plictisiți. Petrecerea abia începe. O mulțime de bani pot fi câștigați la mesele de joc. Vino, Silvanus, nu te vom lăsa să scapi! Ia-ți și portofelul cu tine. Sper că este suficientă șampanie pentru noi femeile! Simt că vom avea nevoie.

   Râzând, bărbații le însoțiră pe femei în salon. În timp ce ei se aflau la masă, servitorii ridicară o parte din covor pentru a face loc eventualilor dansatori și orchestrei care cânta acum o polcă veselă.

   - Vrei să dansezi? o întrebă Adrian pe Candida.

   Ea privi spre lordul Manville care dansa cu Lais.

   - Nu, murmură ea.

   - Atunci, hai să ne așezăm pe canapea, sugeră Adrian. Nu am bani pentru jocurile de noroc, iar zgomotul acesta îmi displace profund.

   - Și mie, răspunse Candida, simțind brusc repulsie față de toți cei prezenți.

   Sir Tresham părea s-o evite. Nu încercase să-i vorbească la cină și chiar se așezase în cealaltă parte a mesei, dorind parcă să-i arate că nu intenționa să stea alături de ea.

   Candida era mulțumită că nu fusese nevoită să-i suporte compania respingătoare.

   După câtva timp, Candida observă că lordul Manville renunțase la dans și se îndreptase spre mesele de joc.

   - Ești sigur că nu mă pot retrage? îl întrebă din nou pe Adrian.

   - Îl vei supăra, o avertiză el.

   - S-a făcut destul de târziu, spuse ea disperată. Cina a durat câteva ore.

   - Știu. Așa se întâmplă mereu în astfel de ocazii. Toți s-au îmbuibat și au băut peste măsură. Întotdeauna mi-a displăcut acest spectacol stupid.

   - Îți dai seama că s-a făcut aproape ora 1? întrebă Candida uitându-se la ceasul de deasupra șemineului. De obicei cât durează aceste petreceri?

   - Până la 3 sau 4 dimineața, răspunse Adrian.

   - Nu mai pot îndura! Nu mai pot! exclamă Candida.

   În timp ce vorbea, observă că Lais, care dansase cu sir Tresham, se îndrepta acum spre lordul Manville.

   Se ridicase pe vârfuri și îi șoptea ceva la ureche. Apoi, îl trase insistentă spre fereastra care dădea spre grădină. Lordul nu părea prea dornic s-o urmeze, dar ea îl trase de mână încercând să-l convingă.

   Văzând această scenă, Candida se ridică brusc de pe canapea.

   - Mă duc la culcare! spuse ea, conștientă că nu mai putea rezista.

   - Mă voi retrage și eu imediat după tine, spuse Adrian. N-ar fi bine să fim văzuți plecând împreună. Doar știi cum gândesc oamenii aceștia.

   Candida nu înțelese la ce se referise Adrian, dar nici nu-i păsa. Dorea un singur lucru - să plece de acolo și să fie singură. Se îndreptă spre ușă, dar auzi o voce neplăcută în spatele său.

   - Domnișoară Candida, pot să vă răpesc o clipă?

   - Nu, răspunse ea repede, simțind că n-ar putea îndura să vorbească în acest moment cu sir Tresham.

   - Vă rog, insistă el. Vreau să vă cer o favoare. Un servitor m-a anunțat chiar acum că unul dintre caii mei este foarte bolnav. Nu știe ce are. V-aș cere prea mult dacă v-aș ruga să vă uitați puțin la el?

   - Nu, nu pot, răspunse cu greu Candida.

   - Așa ceva nu vă stă în fire, domnișoară Candida, protestă sir Tresham. După cum v-am spus, animalul suferă, iar îngrijitorul chiar dacă are experiență, nu știe ce să facă. N-aș vrea să-l deranjez pe lordul Manville cerându-i un alt cal. Cu toate acestea, ar fi o cruzime să-l duc pe sărcaul cal înapoi la Towers dacă nu se simte bine.

   - Nu, într-adevăr, n-ar fi bine, îl aprobă Candida.

   - Atunci vă rog să mă ajutați, o imploră sir Tresham. Nu va dura decât 1 minut. Caleașca se află deja în fața intrării principale, pentru că intenționam să plec devreme.

   - Este afară? repetă Candida fără rost, încercând să înțeleagă ce i se cerea, dar dorind să scape cât mai repede.

   - Calul despre care vorbesc se află în curte spuse sir Tresham, trăgând-o de mână spre ușă. Știu că vă displace să vedeți un animal care suferă. De aceea vă rog să mă însoțiți. Vă asigur că este unul dintre cei mai buni cai din grajdurile mele.

   - Foarte bine, voi veni, consimți Candida.

   Se gândi că nu-i va lua decât foarte puțin să se uite la calul lui sir Tresham. În același timp, se întreba ce putea să aibă acesta dacă nici propriul îngrijitor nu știa.

   Caleașca se afla afară, în fața intrării. Era însoțită de un valet și trasă de 2 cai. Candida se îndreptă spre cel mai apropiat, dar sir Tresham o opri.

   - Este vorba despre celălalt, spuse el.

   Candida ocoli caleașca prin spate. Valetul coborâse și deschisese ușa, așteptând parcă să urce stăpânul său.

   Candida ar fi trecut pe lângă el, dar când ajunse la ușa deschisă, sir Tresham o ridică brusc în brațe și o împinse înăuntru. Tânăra țipă îngrozită, dar sir Tresham îi acoperi imediat gura cu palma. În timp ce se zbătea disperată, auzi ușa închizându-se și caleașca se puse în mișcare.

   Abia după ce parcurseră o anumită distanță, sir Tresham o eliberă din strânsoare.

   - Ce faceți? Cum îndrăzniți! încercă ea să spună, dar el izbucni în râs.

   - Drăguța mea, vei afla că eu întotdeauna obțin ceea ce doresc. Te-am dorit din prima clipă când te-am văzut și acum te voi avea!

   - Sunteți nebun! țipă Candida și se aplecă să strige pe fereastră. Opriți! Ajutor!

   El râse din nou.

   - Servitorii mei nu te vor asculta. Nu pot crede că unei femei îi displace compania mea.

   - Unde mă duceți? întrebă Candida. Probabil sunteți nebun dacă vă purtați astfel! Nu vreau să am nicio legătură cu dumneavoastră, doar știți asta.

   - Nu prea ai de ales, dragă, replică el vesel. Și acum, hai să terminăm cu prostiile. Voi fi foarte generos cu tine, așa cum ți-am spus prima oară când ne-am întâlnit. Mă atragi cum nu m-a atras niciodată altă femeie și dacă doresc ceva, obțin.

   - Lordul Manville nu va permite să-mi faceți așa ceva, îl amenință Candida.

   - Nu cred că-ți va observa lipsa până mâine dimineață. Lordul Manville nu mă simpatizează deloc. De aceea, draga mea Candida, dacă află că ai fost cu mine nici nu-l va mai interesa soarta ta.

   Caleașca era luminată, iar Candida putea vedea figura lui sir Tresham. Cu un efort ea spuse:

   - Dacă vă referiți la ceea ce cred eu, îmi rămâne să apelez la onoarea dumneavoastră și să vă rog să-mi dați drumul. Îmi sunteți antipatic, îmi produceți scârbă! Cu siguranță că aceste este un motiv întemeiat pentru care să nu-mi doriți compania.

   - Din contră, spuse sir Tresham. Femeile prea binevoitoare mi se par plictisitoare. Va fi amuzant să te îmblânzesc, draga mea, aproape la fel cum îmblânzești tu caii pe care-i călărești cu atâta eleganță. Îmi plac femeile cu personalitate. Devin cele mai tandre atunci când le înveți cine este stăpânul.

   În timp ce vorbea, întinse brațul și o trase pe Candida spre el. La atingerea lui, ea simți că-și pierde mințile. Se luptă și strigă după ajutor, deși își dădea seama că nu avea nicio speranță. Sir Tresham o trase încet mai aproape, îi întoarse fața spre el și îi căută buzele. Ea se feri, întorcând capul dintr-o parte în alta, simțind cum mâinile lui îi sfâșiau rochia.

   La un moment dat, ea realiză ce neajutorată era și simți că-și va pierde cunoștința. Dintr-o dată, un gând îi lumină mintea. Încetă să se mai zbată și, simțind mâna lui îndreptându-se spre sâni, spuse:

   - Simt că... voi... leșina. Puteți... deschide... fereastra?

   - De ce nu? Este într-adevăr foarte cald aici.

   Pentru o clipă, o eliberă din strânsoare și se aplecă spre fereastră s-o deschidă. În acest timp, Candida deschise ușa caleștii și se aruncă din ea. Îl auzi pe sir Tresham strigând și întinzându-se s-o prindă de rochie.

   Din cauza căzăturii aproape că-și pierdu cunoștința. Se trezi rostogolindu-se pe o pantă, rănindu-se la picioare din cauza pietrelor și denivelărilor. În sfârșit, se opri într-un tufiș de rododendron.

   Pentru câteva clipe, Candida rămase întinsă acolo, incapabilă să se miște, dar apoi auzi vocea lui sir Tresham în apropiere.

   Își dădea seama că trebuie să se miște pentru că, dacă rămânea acolo, el o va găsi. Se ridică cu greu și începu să alerge printre tufișuri, lovindu-se de copaci, căzând de zeci de ori, ridicându-se și alergând din nou disperată.

   La un moment dat, se opri și privi în urmă. Văzu lumini și realiză că sir Tresham o căuta împreună cu servitorii săi. Îi auzi vocea:

   - Candida! Candida! Nu te purta prostește! Vino înapoi!

   El așteptă un moment să vadă dacă primește răspuns și după aceea începu să strige la servitori:

   - Găsiți-o neispăriviților! La naiba, fata nu poate fi prea departe. Împrăștiați-vă și căutați-o.

   Candida nu mai așteptă nicio clipă. Își ridică poalele zdrențuite ale rochiei și fugi cum nu mai fugise niciodată. Se afla încă printre copaci, iar crengile îi biciuiau obrajii, rănind-o, încurcându-i părul și lovind-o peste umeri. În ciuda lor, ea continua să alerge.

   Dintr-o dată, simți că pământul îi fuge de sub picioare și se prăbuși într-o groapă. Pentru o clipă leșină, dar apoi deschise ochii, văzu stelele strălucind pe cer și auzi foșnetul frunzelor uscate. Își dădu seama că nu mai putea continua. Inima îi bătea cu putere în piept și abia mai putea respira. Întreg trupul îi era încordat de spaimă.

   Rămase întinsă acolo, ascultând. Dacă ar găsi-o acum, știa că n-ar avea puterea să riposteze. În jur totul era tăcut, însă. Mai târziu, se ridică în picioare cu mare greutate și ieși din groapă.

   În depărtare i se păru că zărește drumul. Nu era luminat și nu trecea nicio caleașcă.

   Se așeză pe pământ, sprijinindu-și capul pe genunchi. Aproape că plângea, dar din instinct dorea să găsească un adăpost. Trebuia să se întoarcă la Manville Park.

   Deși o durea întreg corpul, reuși să se târască încet din tufișuri și observă în față luminile unei case. Alergase aproape jumătate din drumul ce ducea spre Manville Park.

   Cu toate acestea, mai avea destul de mult de mers. Cel puțin acolo, indiferent ce o aștepta, va fi la adăpost de sir Tresham. Numai gândul acesta îi dădu un imbold să meargă mai departe.

   După ce parcurse o distanță destul de mică, se văzu nevoită să se odihnească puțin. În acest timp, privi spre casă. Abia acum, gândindu-se la lordul Manville, realiză că singurul lucru care conta era să-l găsească. Nu de mult - chiar în după-amiaza aceea - o ținuse în brațe.

   Se gândi la tot ce-i spusese el și înțelese că nefericirea pe care o simțise la cină fusese absurdă. Nu o așteptase el în bibliotecă? Nu-i spusese că fiecare clipă de așteptare i se păruse o veșnicie?

   „Trebuie să ajung la el”, își spuse ea, tentată totuși să mai stea, să-și amintească extazul sălbatic pe care-l simțiseră în pădurea lor încântătoare.

   Un vânt rece ce bătea dinspre lac o făcu să tremure. Candida știa că ar fi fost o nebunie să rămână unde era. Trebuia să se întoarcă cu orice preț.

   Ușor, conștientă că fiecare mișcare îi provoca o durere profundă în întregul trup, Candida se luptă să se ridice din nou, descoperind că unul din pantofi îi lipsea.

 

Capitolul 10

 

   Lordul Manville se trezi târât de către Lais la fereastră.

   - Vino să vezi, îl imploră ea. Sunt sigură că este un hoț care vrea să intre în casă.

   - Prostii! replică lordul. Niciun hoț n-ar îndrăzni să intre într-o casă atât de bine luminată și plină de oameni.

   - Dar l-am văzut, crede-mă. Părea foarte ciudat și periculos.

   Lordul Manville se lăsă convins să privească pe fereastră. Noaptea era foarte caldă, iar cerul plin de stele strălucitoare. Cu toate acestea, era dificil să vadă ceva în grădină, din cauza luminilor de pe terasă.

   - Era acolo jos, spuse Lais alergând spre balustradă și arătând spre cealaltă parte a grădinii cu trandafiri.

   - Nu văd pe nimeni, protestă lordul.

   - Doar nu voiai să stea la vedere, replică Lais coborând treptele de piatră. Vino să-l căutăm, Silvanus. Îți jur că mă tem să nu-ți fure ceva de valoare.

   - Probabil ți s-a părut, spuse lordul, dar o urmă în grădina cu trandafiri.

   Când ajunseră, lordul privi în jur.

   - Ei bine, unde se află acel intrus feroce? întrebă el ironic.

   - Poate că a fugit, sugeră Lais. Oricum nu mai contează. Acum, în sfârșit suntem singuri.

   - A fost doar un pretext să mă aduci aici?

   - Nu, nu, chiar am văzut pe cineva. Dar, Silvanus, este o noapte minunată.

   În timp ce vorbea, ea ridică brațele și-l îmbrățișă. El nu-i răspunse la îmbrățișare, dar spuse încet:

   - Oricum voiam să vorbesc cu tine, Lais, deși n-aș fi ales chiar momentul acesta.

   - Chiar trebuie să vorbim? murmură ea. Sărută-mă. A trecut multă vreme de când n-am mai simțit atingerea buzelor tale.

   Lordul făcu un gest pentru a se desprinde din îmbrățișarea ei, dar chiar în acel moment, o voce din întuneric strigă:

   - Se pare că suntem în plus.

   Lais și lordul Manville se întoarseră și observară că spre ei veneau căpitanul Willoughby și Dora.

   - Da, ne-ați întrerupt, răspunse Lais cu răceală. Ar trebui să dați dovadă de mai mult tact.

   - În cazul acesta, ne retragem în casă, spuse căpitanul făcând o plecăciune. Ne dăm și noi seama că suntem inoportuni.

   - Vă însoțim și noi, spuse ferm lordul Manville. Vreau neapărat să jucăm cărți împreună, căpitane Willoughby. 

   - A trecut mult timp de când n-am mai jucat. După câte-mi amintesc, ultima oară ai câștigat tu. Prin urmare, n-aș fi prea dornic să ne confruntăm din nou.

   - De unde știi că nu vei avea mai mult noroc în seara asta?

   - Poate ai dreptate, spuse căpitanul privind-o pe Dora. Totuși, după cum se spune: „Dacă ai noroc în dragoste, pierzi la cărți”.

   Dora râse, dar lordul se întristă la auzul acestor cuvinte. Oftă și porni destul de grăbit spre casă. Lais se afla lângă el, ținându-l de braț.

   - Așteaptă, Silvanus. Vreau să vorbesc cu tine.

   - Nu acum, Lais, spuse el tăios. Trebuie să mă port ca o gazdă cu oaspeții mei. Până și tu ar trebui să înțelegi asta.

   În vocea lui se simțea o duritate care o făcu pe Lais să simtă că-și pierde răbdarea. Avea un temperament vulcanic, iar lordul Manville o scotea din minți. Era însă prea deșteaptă pentru a lăsa să i se vadă supărarea. Când ajunseră în salon, ea întinse grațios mâna spre lord și spuse:

   - Te rog să mă finanțezi și pe mine. Tu și căpitanul nu sunteți singurii care doresc să-și încerce norocul în seara aceasta.

   Lordul îi dădu banii pe care-i avea în buzunarul vestei și apoi se întoarse să privească în jur. Candida nu mai era acolo și el se gândi că probabil se dusese să se culce. Știa că fusese supărată la cină și că nu agrea zgomotul și glumele proaste ale oaspeților.

   Ar fi vrut să i se fi alăturat când terminară masa, așa cum intenționase, dar se temuse să nu-i atragă atenția lui Lais. Aceasta ar fi fost capabilă să facă o scenă. Știa că trebuia să pună capăt relației cu ea, dar aceste lucruri nu erau niciodată plăcute și considera că acesta nu era momentul potrivit.

   - Haide, Manville, te aștept! îi strigă căpitanul de la masa de joc.

   Spre surprinderea lordului, după ce jucaseră o vreme, Lais veni să-l anunțe că petrecerea se destrăma. Câteva calești plecaseră deja cu ducele de Dorset, ofițerii de cavalerie, Nelly, Laurette, Phyllis, Fanny și Mary Ann.

   - M-au rugat să te salut din partea lor, spuse Lais. N-au vrut să te deranjeze și să-ți strice norocul.

   - Atunci este cazul să ne oprim, replică zâmbind lordul Manville. Dar cu siguranță îți vei lua revanșa altă dată.

   - Sigur că da. A fost o zi foarte distractivă. Ne vom mai întâlni la Londra săptămâna aceasta?

   - Încă nu știu ce planuri am, răspunse evaziv lordul.

   - Silvanus! îl apostrofă Lais.

   - Deci nu-mi rămâne decât să vă conduc, încântătoare doamne, nu-i așa? întrebă căpitanul Willoughby în timp ce un valet îl ajuta să-și pună haina. Ar trebui să ne însoțești Manville.

   - Nu, mulțumesc, răspunse lordul. N-am mai pus piciorul la Towers de acum 8 ani, de când l-am cumpărat pe Foxleigh, și nu am intenția s-o fac acum.

   - Nu te învinovățesc pentru asta, spuse căpitanul cu o strălucire în privire. Noapte bună și mulțumesc din nou pentru această seară. 

   - Noapte bună.

   Lordul îi întinse mâna Dorei, dar aceasta îi încolăci gâtul cu brațele și-l sărută pe amândoi obrajii.

   - A fost o zi minunată, spuse ea. M-am bucurat de fiecare clipă. Mi-aș fi dorit să câștig concursul. Săraca Lais a pierdut 200 de guinee.

   - Mă voi revanșa față de ea, spuse că răceală lordul. Lais, îți voi trimite banii mâine.

   - Aș prefera să mi-i aduci personal, șopti ea încolăcindu-i brațele și sărutându-l pe obraz.

   Ar fi dorit să-l sărute pe gură, dar el se feri. Câteva momente mai târziu, toți se aflau afară, iar lordul le ajuta pe doamne să se urce în caleașcă.

   - Aveți o pereche de cai remarcabili, constată lordul Manville.

   - Așa ar trebui. Am plătit o avere pentru ei.

   Spunând acestea, căpitanul îl plesni cu biciul pe unul dintre cai și caleașca se puse în mișcare. Lordul Manville respiră ușurat și intră în casă.

   - Poți să închizi ușa, John, îi spuse el valetului. 

   - Domnișoara Candida nu se mai întoarce?

   Lordul ajunsese deja în dreptul scării, dar se întoarse surprins de întrebarea valetului.

   - Domnișoara Candida? întrebă el. Cu siguranță s-a retras în camera ei cu mult timp în urmă.

   - Nu, mylord, a plecat pe la ora 1 împreună cu sir Tresham Foxleigh.

   Lordul Manville îl privi fără să-i vină a crede ce auzea.

   - Te referi la domnișoara Walcott care locuiește aici?

   - Da, mylord.

   - Ești sigur că nu s-a întors?

   - Nu s-a întors. Sunt de serviciu încă de atunci și n-am plecat de lângă ușă.

   - Domnișoara Walcott a plecat de... bunăvoie? întrebă lordul alegându-și cu grijă cuvintele.

   - O, da. Am auzit-o spunându-i lui sir Tresham: „Foarte bine, voi veni” și apoi au coborât împreună.

   - Caleașca era afară?

   - Da. Am auzit când au închis ușa și au plecat.

   Expresia de pe chipul lordului Manville îi dădu fiori de teamă valetului.

   - Sper că n-am greșit spunându-vă.

   - Te poți duce la culcare, spuse tăios lordul. Voi încuia eu ușa când se întoarce domnișoara.

   - Am înțeles.

   Valetul se îndepărtă, iar lordul Manville rămase pironit în mijlocul holului.

   După câteva clipe, începu să se plimbe agitat dintr-o parte în alta.

   Lumânările începuseră să se micșoreze, iar întunericul era din ce în ce mai pronunțat. Totuși, în afară de sunetele obișnuite ale nopții, nicio caleașcă nu se auzea pe drum.

   Lordul privi ceasul de nenumărate ori. Părea incredibil că minutele treceau atât de încet. Când se făcu aproape ora două și jumătate, el se îndepărtă de ușă.

   Ieși afară și stătu acolo în capul scărilor, scrutând întunericul cu privirea spre drumul gol ce ducea la Towers.

   Dintr-o dată, dinspre drumul de vest auzi un sunet. Întoarse capul repede și observă o siluetă în curte.

   Deși se afla în umbra casei, nu era nevoie să vadă cine stătea acolo. Se întreba cum de venise atât de încet încât n-o auzise.

   - Deci te-ai întors! spuse el.

   Vocea lui înghețată străpunse întunericul și lordul observă că silueta ce se apropia de el se oprise acum ezitând.

   - Sper că te-ai distrat, continuă el.

   În cuvintele sale se simțea un cinism ce suna chiar mai dur din cauza tonului rece.

   - Te-ai ascuns cu prietenul tău, sir Tresham, în tufișuri? Sau te-ai dus mai departe ca să vă puteți amuza în voie, departe de cei ca mine care ar fi pus întrebări?

   Lordul Manville făcu o pauză, dar, neprimind niciun răspuns, continuă:

   - Presupun că intenționai să te strecori în casă fără să știu. Voiai să mă înșeli, să mă faci să cred că ești altfel decât celelalte femei pe care pretindeai că le disprețuiești. O, ai fost foarte deșteaptă, te felicit. Ți-ai jucat perfect rolul și ai fi indus în eroare pe oricine.

   Lordul făcu o nouă pauză, dar tot nu primi niciun răspuns.

   - Acum ți-ai arătat adevărata față, continuă el. Recunosc că am fost tentat să te cred. Ai dat dovadă de mult șiretenie! „Pădurea noastră minunată” Dumnezeule, cum am putut să mă las păcălit ca un copil! Mă surprinde faptul că nu ți-ai dus planul la bun-sfârșit și n-ai pus mâna pe mine definitiv. Asta doreai, nu-i așa? Doreai să te căsătorești, să-ți ofer un inel de logodnă și locul de onoare în casa mea.

   Pentru o clipă, lordul Manville simți cum i se taie respirația. Apoi, spuse pe un ton plin de dezgust:

   - Blestemato, aproape am căzut în cursă! Aproape m-ai păcălit! Ei bine, poți fi sigură că mi-am învățat lecția. Acum poți pleca! Pleacă și să nu te mai întorci! Spune-i amantului tău că nu doresc resturile lăsate de el. Nu mi-aș păta mâinile atingând ceva de care el s-a înfruptat din plin. Pleacă și fii blestemată! Sper că nu te voi mai vedea niciodată.

   Pentru prima oară lordul Manville ridicase tonul, aproape strigând ultimele cuvinte. Apoi, se întoarse brusc și intră în casă. Tremura de furie și intenționa să trântească și să încuie ușa. Totuși, ceva îl determină să privească înapoi, poate pentru a vedea dacă silueta aceea tăcută se mai afla acolo.

   Era încă acolo, dar se prăbușise la pământ și zăcea întinsă pe jos. El ezită puțin, dar după aceea, cu vocea încă plină de asprime, spuse:

   - Ridică-te, Candida. Nu rezolvi nimic dacă te tânguiești.

   Candida nu schiță nicio mișcare, iar el adăugă nesigur:

   - N-are niciun rost, Candida. Jocul s-a terminat. Acceptă acest lucru. Dacă Foxleigh a plecat deja acasă, te voi trimite și pe tine cu o trăsură.

   În continuare, ea nu se mișca și nu scotea vreun sunet. Până la urmă, atras parcă împotriva voinței sale, lordul coborî treptele spre ea.

   - Candida! strigă el.

   Ajunse lângă ea, o privi și observă că avea părul răvășit pe umeri și că aproape nu respira.

   - Candida? strigă din nou.

   Se aplecă și o ridică, realizând că era inconștientă. O duse apoi în brațe spre casă. Când ajunse la lumină și o văzu mai bine, simți că i se taie respirația.

   Observă întâi pieptul zgâriat și sângerând din cauza crengilor prin care fugise. Rochia scumpă și elegantă era sfâșiată, unul din sâni era dezvelit, iar brațele îi sângerau. Obrajii îi erau mânjiți de sânge și noroi, iar părul era încurcat și plin de frunze.

   - O, Doamne! izbucni lordul și o duse repede în camera ei unde o așeză ușor pe pat.

   Când se pregătea să-și retragă brațele, Candida păru să-și revină. Întinse mâinile și se agăță cu disperare de haina lui.

   - Nu-l... lăsa să... mă găsească... ajută-mă... ajută-mă, murmură ea.

   Cu grijă, lordul o așeză cu capul pe pernă și-i luă mâinile într-ale sale.

   - Acum ești în siguranță, Candida, o asigură el. Nimeni nu te va mai atinge.

   - El... mă... caută, șopti ea sfârșită și deschise ochii.

   Văzându-l pe lord, păru că se mai liniștește puțin și adăugă:

   - Sunt... în siguranță?

   - Da, îți promit, răspunse lordul Manville. Dar, Candida, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat.

   Ea închise din nou ochii, iar el crezu că nu-l auzise. După o clipă, Candida spuse foarte încet:

   - Sir Tresham... mi-a spus că... unul din... caii săi este... rănit. M-am dus să-l... văd. M-a... atacat în caleașcă. Mi-a.... spus că... întotdeauna și-a... dorit să fiu a.... lui și că... tu nu-mi vei mai... vorbi... niciodată.

   Vocea i se stinse, dar cu un imens efort continuă:

   - M-am... aruncat din... caleașcă, dar el și... servitorii săi m-au... căutat. Aveau și făclii....

   Lordul întinse mâna spre un clopoțel și sună insistent. Candida își pierdu din nou cunoștința pentru câteva clipe și strigă:

   - Nu trebuie să... mă găsească, nu trebuie!

   - Nu te va găsi, îți promit, o liniști lordul cu blândețe.

   - A fost... oribil. Sunt... îngrozită, murmură ea.

   - Uită de asta. Îți promit că nu-l vei mai vedea niciodată.

   Spunând acestea, lordul simți cum Candida se relaxează puțin. Chiar în acel moment, ușa se deschise și doamna Hewson, menajera, intră grăbită.

   - Ați sunat mylord? întrebă ea într-un suflet.

   - Da. S-a întâmplat un accident. Ai grijă de domnișoara Walcott pentru că este rănită.

   Imediat după ce o informă pe menajeră, lordul părăsi camera, grăbindu-se să coboare treptele spre parter. Se opri o clipă în hol să-și ia pălăria, mănușile și cravașa. După aceea ieși din casă și se îndreptă spre grajduri.

   Călări către Towers și ajunse pe proprietatea lui sir Tresham la puțin timp după ce petrecerea se încheiase. În hol se afla, încă, un valet de serviciu care-l privi surprins pe lord. Acesta din urmă intră și se îndreptă direct spre salon.

   După cum anticipase, doamnele se retrăseseră la culcare, dar domnii se mai aflau încă în salon

   Intră în cameră și-l văzu pe sir Tresham care tocmai se pregătea să bea dintr-un pahar de coniac.

   - Manville! exclamă el și puse cu grijă paharul pe una din mese.

   Lordul traversă încăpere și se opri chiar în fața lui.

   - Eu și prietenii mei avem multe vicii, spuse încet lordul, dar niciodată nu seducem o femeie cu forța.

   Sir Tresham râse afectat.

   - Ai înțeles totul greșit, Manville. Fata a fost destul de dornică și binevoitoare, dar apoi a devenit isterică.

   - Atât de dornică încât s-a aruncat din caleașcă pentru a scăpa de avansurile tale odioase. Pentru asta îți voi da o lecție pe care n-o vei uita. Mă voi duela cu tine, Foxleigh. Ce preferi, spada sau pistolul? Mie îmi este indiferent.

   Sir Tresham încerca să-l privească direct pe lordul Manville, dar ochii acestuia parcă aruncau flăcări.

   - Dacă tu crezi că mă voi duela cu tine pentru o porumbiță proastă care nu face doi bani, te înșeli!

   Lordul Manville își scoase mănușile și-l plesni pe sir Tresham peste obraz.

   - Acum te vei duela cu mine?

   - N-o voi face, replică sir Tresham pe un ton ridicat. Nu mă voi expune din cauza unei prostituate ieftine.

   Nu reuși să continue că lordul Manville îl trânti la podea cu o lovitură rapidă de pumn. Sir Tresham zăcea cât era de lung pe jos, dar în loc să se ridice, își acoperi fața cu mâinile.

   - Pleacă! țipă el. Ieși din casa mea!

   Lordul Manville îl privi cu dezgust.

   - Întotdeauna te-am considerat un intrus, Foxleigh, spuse el. N-am știut că ești și laș pe deasupra.

   Lordul făcu un pas înainte, îl ridică pe sir Tresham de guler și începu să-l lovească cu cravașa ca și cum ar fi lovit un câine neascultător.

   Sir Tresham era o namilă de om, dar nu schiță niciun gest să evite loviturile. În schimb, țipa, cu fața acoperită încă de mâini.

   Lordul îl lovi până ce haina de satin se zdrențui, iar căpitanul Willoughby îi spuse:

   - Ajunge, Manville! Cred că și-a învățat lecția.

   Cuvintele lui parcă au rupt vraja ce-i ținea pe toți tăcuți și nemișcați de când intrase lordul. Acum ei începuseră să vorbească între ei ca niște marionete care prinseseră viață.

   - Eu, personal, plec imediat la Londra, spuse căpitanul Willoughby, uitându-se la ceas.

   - Te însoțesc și eu, spuse grăbit ducele de Dorset.

   - Să trimitem un servitor să ne pregătească caleștile, sugeră lordul Fenton. Asemeni ție, Willoughby nu doresc să mai rămân nicio clipă sub acoperișul unui laș.

   Cuvintele lui îl animară parcă pe sir Tresham care, străduindu-se să se așeze, spuse:

   - Vă implor, domnilor, nu plecați.

   Înainte de a termina de vorbit camera era deja goală.

   Lordul Manville plecase. Ieșise din salon și urcase la etaj. Pe palier se întâlni cu o menajeră care îi arătă în ce cameră stătea Lais.

   Intră în dormitorul ei fără să bată. Lais stătea în fața oglinzii, îmbrăcată într-o cămașă de noapte vaporoasă. Tocmai se pregătea să-și scoată valoroșii cercei cu diamante pe care-i dăruise lordul. Când auzi ușa, se întoarse și scăpă un țipăt de surprindere.

   - Silvanus! Ce cauți aici?

   Lordul Manville se îndreptă spre ea și o apucă de umăr.

   - Cât te-a plătit Foxleigh să mă ții ocupat în grădină în timp ce el o lua pe Candida? întrebă el tăios.

   - Nu mă mai strânge de mână. Mă doare, se plânse Lais.

   Lordul Manville își încleștă și mai tare mâna pe umărul ei.

   - Spune-mi adevărul!

   - Foarte bine, izbucni Lais. Nu voiam să obțin bani, dar m-a supărat indiferența ta față de mine. Nu ți-a păsat că Foxi m-a ales pe mine să particip la concurs. M-ai lăsat singură la Londra și nu te-ai bucurat deloc când am sosit astăzi la Manville!

   - Deci ai complotat împreună cu Foxleigh! o întrerupse lordul. Ați plănuit totul.

   - Mă rănești, repetă Lais cu un țipăt de durere. Foarte bine, recunosc. Tu ești al meu și nu ai dreptul să te porți astfel cu mine.

   - Asta e tot ce-am vrut să aflu, spuse lordul Manville, eliberând-o din strânsoare. Îți voi trimite un cec și nu vreau să te mai văd niciodată!

   Ieși apoi din cameră, dar Lais sări de pe scaun și alergă după el.

   - Silvanus, nu mă poți părăsi astfel! Te iubesc!

   - Mă iubești? izbucni el. Tu nici măcar nu știi ce înseamnă să iubești.

   - Nici tu nu știi, replică ea, pierzându-și cumpătul. Nu ai inimă. Iei totul de la o femeie și nu-i oferi nimic în schimb - nimic, mă auzi?

   Lordul Manville nu rămase s-o mai asculte. Coborî în grabă treptele, trecu printre domnii aflați în hol fără să le adreseze vreun cuvânt, încălecă și plecă spre casă.

   Era aproape ora 4 când ajunse acasă și se duse la culcare. Când ajunse la etaj, se opri o clipă în fața camerei în care stătea Candida. Se întrebă dacă ar trebui să intre și s-o asigure că nu-l va mai vedea niciodată pe sir Tresham.

   Din punct de vedere social, acesta era terminat. Persoanele din cercul în care se învârtea nu suportau lașitatea. Singura soluție era să plece în străinătate.

   Lordul Manville ascultă la ușa Candidei, dar nu auzi niciun sunet.

   „Probabil a adormit, gândi el. Ar fi cel mai bine, mai ales după ceea ce i s-a întâmplat.”

   Hotărî că-i va spune dimineață ce se petrecuse cu sir Tresham. Apoi, cu un zâmbet satisfăcut pe buze, lordul se îndreptă spre camera sa.

   Poate că pașii sau faptul că-i simțise prezența au trezit-o pe Candida. Adormise după ce doamna Hewson o spălase și o dezbrăcase.

   Fusese atât de obosită și extenuată încât abia putuse să deschidă ochii. Se simțise extrem de ușurată când doamna Hewson o spălase și o dezbrăcase.

   Acum că se trezise simțea că mintea îi era mult mai limpede. Deși se simțea destul de rău și brațele o dureau, știa că nu pățise nimic grav, mai ales datorită crinolinei. Știa că datorită vârstei și constituției sale, zgârieturile de pe corp vor dispărea curând.

   Candidei nu-i era prea limpede ce crimă comisese. Știa doar că el o ura și că dragostea lui pentru ea pierise. Acest gând îi produse o suferință incomparabil mai mare decât cea provocată de întâmplarea cu sir Tresham.

   Se ridică cu greu din pat, se îndreptă spre fereastră și o deschise. Stelele începeau să pălească și în curând avea să se facă dimineață.

   „Trebuie să plec” gândi Candida.

   În timp ce se mișca prin cameră, simți din nou ceva din slăbiciunea aceea teribilă care o făcuse să se prăbușească cu o seară în urmă.

   Singurul lucru pe care-l știa era că trebuia să plece. Nu putea să-l mai vadă sau să-l audă vorbindu-i cu atâta cruzime. Cinismul din vocea lui îi frângea inima și o aruncase într-un întuneric de nepătruns.

   „Trebuie să plec, să plec” își repeta întruna.

   Se îmbrăcă cât de repede putu și apoi deschise ușile șifonierului. Acolo se aflau toate rochiile scumpe și elegante pe care i le cumpărase doamna Clinton.

   Într-un colțișor descoperi ceea ce căuta - costumul său negru de călărie pe care-l folosise în primele zile la grajdurile maiorului Hooper.

   Se îmbrăcă cu el și apoi își puse cu greu cizmele în picioarele bandajate. Suportă însă durerea pentru că era singura soluție dacă voia să plece cât mai repede.

   Când era deja îmbrăcată, trase unul din sertare și scoase din el bocceaua albă. Aceasta conținea singurele lucruri pe care le poseda Candida, tot ce-i mai rămăsese de la părinții ei.

   Abia atunci observă lângă volumele de poezii ale tatălui său o carte de care nu-și amintea. Era îmbrăcată în piele roșie, contrastând cu coperțile verzi ale celorlalte.

   Se uită curioasă la ea. Își aduse aminte că o găsise în fundul unui sertar din camera mamei sale.

   „N-am mai văzut-o până acum” gândi Candida, amintindu-și că o pusese în boccea în ultima clipă.

   O întoarse și văzu că era „Romeo și Julieta” de Shakespeare. Citi titlul cu zâmbetul pe buze. Înțelegea acum de ce păstrase mama sa cartea. Uneori, obișnuia să spună:

   - Eram foarte tânără când l-am cunoscut pe tatăl tău, dar l-am iubit din toată inima. Eram suficient de maturi ca să ne dăm seama ce însemna dragostea noastră. Asemeni lui Romeo și Julietei, știam că am fost destinați să trăim împreună.

   Candida deschise cartea. Pe prima pagină era scris cu litere apăsate: „Fiicei mele dragi, Elizabeth, cu ocazia aniversării a 17 ani, de la iubitorul său tată”.

   „Deci acesta este motivul pentru care mama o ținea ascunsă!” își spuse Candida uitându-se apoi la blazonul gravat pe copertă.

   Era foarte elaborat și impresionant. Privindu-l îndelung, Candida simți la un moment dat că i se taie respirația.

 

Capitolul 11

 

   Dimineața, la micul dejun, Adrian stătea la masă cu o privire absentă și ținând o bucată de hârtie în mână. Chiar în acel moment, lordul Manville își făcu apariția.

   - Bună dimineața, Adrian, spuse el în timp ce protejatul său se ridică în picioare, ascunzând cu repeziciune hârtia pe care o ținea în mână.

   Altă dată, acest gest l-ar fi deranjat pe lord, dar în această dimineață era într-o dispoziție foarte bună.

   - Este o zi frumoasă, spuse el vesel în timp ce se așeza la masă, iar Bateman se grăbea să-l servească.

   Adrian nu răspunse, iar lordul continuă:

   - Cum te simți după distracțiile de aseară?

   - Destul de bine, dar m-am retras devreme. Am avut impresia că te-am auzit foarte târziu ducându-te la culcare. Era cam ora 4 dimineața, dar poate m-am înșelat.

   - Nu te-ai înșelat, răspunse lordul Manville. Până la ora aceea am călărit spre Towers ca să-i dau proprietarului o lecție pe care n-o va uita niciodată.

   - Unde ai fost? izbucni Adrian. Credeam că ai jurat să nu te mai apropii de locul acela.

   - Nu-l vom mai vedea pe Foxleigh, spuse satisfăcut lordul, servindu-se cu bunătățile aflate pe masă. De fapt, prevăd că Towers și împrejurimile sale vor fi în curând în vânzare. În cazul acesta, eu îl voi cumpăra.

   - Ce s-a întâmplat? Ce am pierdut aseară?

   Lordul Manville privi peste umăr pentru a se asigura că servitorii părăsiseră camera.

   - Ai pierdut întoarcerea Candidei. Era tulburată și sângera pentru că se aruncase din caleașca unui nemernic care atentase la pudoarea ei.

   - Dumnezeule! aproape că strigă Adrian. Dar când s-a întâmplat asta? Când Candida a plecat de lângă mine, s-a dus la culcare.

   - Cred că asta intenționa să facă, spuse lordul, dar Foxleigh a convins-o să meargă cu el să vadă unul din caii lui. Bineînțeles că a fost o capcană, iar ea a căzut în ea fără să bănuiască nimic.

   - Blestematul! Să i se întâmple așa ceva Candidei! Îl ura pe acest bărbat, se temea de el. Mi-a spus că atunci când era la Londra, a intrat în casă și a vrut s-o sărute.

   - Deci așa l-a cunoscut, spuse gânditor lordul Manville.

   Bateman și doi valeți se întoarseră în cameră cu alte platouri. Lordul Manville privi locul gol de la masă și-i spuse majordomului:

   - Presupun că domnișoara Candida va mânca în camera sa. Transmite-i respectele mele, Bateman, și spune-i că aș fi bucuros să știu cum se simte. Dacă doarme, transmite-i doamnei Hewson să n-o trezească.

   - Mă voi ocupa personal de asta, domnule, spuse Bateman.

   Părăsi camera însoțit de valeți. Imediat după aceea, Adrian continuă discuția.

   - Nu-mi vine să cred că s-a întâmplat așa ceva. Candida era foarte afectată?

   - După cum ți-am spus, s-a aruncat din caleașcă. Dacă n-ar fi avut acest curaj, cine știe ce i s-ar fi întâmplat.

   - Mai bine o conduceam în camera ei, își reproșă Adrian cu tristețe. Ar fi trebuit să-mi imaginez că se poate întâmpla ceva rău cu atâția desfrânați în casă.

   - Așa îi consideri tu pe invitații mei? întrebă lordul Manville ridicând din sprâncene.

   - Sincer să fiu, m-au scârbit, răspunse Adrian pe un ton agresiv.

   Lordul Manville nu comentă și continuă să mănânce în tăcere. Peste câteva momente, ușa se deschise și Bateman intră.

   - Doamna Hewson mi-a cerut să vă informez că domnișoara Candida nu se află în cameră.

   - Nu este în camera ei? izbucni lordul Manville. Dar unde este?

   - Doamna Hewson este convinsă că domnișoara Candida s-a dus la grajduri pe la ora 5 și jumătate. A cerut să fie înșeuat Pegasus și a plecat singură.

   - Singură? întrebă furios lordul. De ce n-a însoțit-o vreun îngrijitor?

   - Dânsa a dorit să fie singură. Chiar a insistat asupra acestui aspect.

   După câteva clipe de tăcere, Bateman spuse:

   - Cred că trebuie să mai știți ceva, domnule. Doamna Hewson a observat că domnișoara Candida avea cu ea o boccea albă.

   - O boccea albă?! repetă întrebător lordul Manville.

   Adrian se ridică în grabă de pe scaun.

   - Știu ce înseamnă asta! Înseamnă că a plecat!

   Lordul Manville aruncă o privire protejatului său și-i făcu semn lui Bateman să părăsească încăperea. Când rămaseră singuri, întrebă:

   - Ce vrei să spui? Ce era în boccea?

   - Tot ce posedă Candida pe lumea asta, tot ce este mai scump pentru ea! răspunse Adrian. Nu înțelegi că a plecat și nu se va mai întoarce?

   - De unde știi, începu lordul, dar Adrian îl întrerupse furios.

   - Sigur s-a întâmplat și altceva aseară, ceva despre care nu mi-ai spus. Faptul că Foxleigh a insultat-o n-ar fi determinat-o să plece.

   Lordul Manville păru stânjenit. Se ridică de la masă și se îndreptă spre șemineu unde privi fix flăcările.

   - La început n-am știut că a plecat cu Foxleigh fără să vrea, spuse el încet. Când s-a întors, m-am cam enervat, dar după aceea am crezut că mi-a înțeles purtarea.

   - Te-ai enervat? Adică ai speriat-o cu furia ta. Cum ai putut s-o tratezi astfel, când ea te iubește?

   - De unde știi că mă iubește? întrebă repede lordul Manville.

   - Nu mi-a spus explicit, dar era evident. Chiar și tu ar fi trebuit să-ți dai seama, spuse Adrian încet, după care ridică puțin tonul. Deci te-ai enervat, i-ai vorbit pe tonul sarcastic și ai făcut-o să se simtă îngrozitor. Tocmai pe Candida despre care știi atât de puține încât ai crezut că s-a dus de bunăvoie cu un bărbat pe care-l disprețuia și care o făcea să tremure de frică.

   Lordul Manville nu răspunse, iar Adrian continuă:

   - Ei bine, probabil că ești fericit acum. Ai alungat-o pe Candida și i-ai frânt inima. Pe ea, cea mai dulce și bună persoană pe care am cunoscut-o vreodată. Dar ca un „Zdrobitor de inimi” profesionist ce ești, ai făcut-o din nou! Ai adăugat un alt scalp la colecția ta și sper că ești satisfăcut.

   Lordul Manville îl privi pe protejatul sau cu o furie ce-i schimonosise întreaga figură. Apoi, se întoarse pe călcâie și plecă din cameră trântind ușa în urma lui.

   Adrian nu l-a mai văzut până seara. Trecuse de mult ora cinei când lordul intră în bibliotecă și se așeză pe un fotoliu. Cizmele sale de călărie erau acoperite de noroi, iar el părea extenuat. Bateman se învârtea îndatoritor pe lângă el.

   - Ați mâncat, domnule?

   - Nu, dar nu-mi este foame.

   - Cred că ar fi bine să mâncați totuși ceva. Alfonse are totul pregătit. A păstrat multe feluri de mâncare pentru dumneavoastră.

   - Nu mi-e foame! se răsti la el lordul Manville. În schimb, poți să-mi aduci ceva de băut.

   Bateman îi aduse un pahar cu coniac, iar lordul îl bău în tăcere.

   - Mai bine ai încerca să mănânci niște supă, îl sfătui Adrian, adresându-i-se pentru prima oară de când sosise. Pari terminat. Ai mai mâncat de la micul dejun?

   - Nu, dar nu-mi pasă, răspunse lordul. Adu-mi ce dorești, dar nu mă cicăli.

   Bateman îl însărcină pe unul dintre valeți să scoată cizmele lordului, iar altul îi aduse o haină. Când sosi mâncarea, lordul luă câteva înghițituri, după care împinse farfuria la o parte.

   - Nu mi-e foame, bombăni el.

   Adrian așteptă până ce servitorii părăsiră camera, după care întrebă:

   - N-ai reușit s-o găsești?

   - Nu. Parcă a înghițit-o pământul, răspunse lordul Manville cu o neliniște în glas pe care Adrian n-o mai auzise. Trebuie să mă ajuți. Unde s-o caut? Unde să mă duc? De unde este ea?

   - Părinții ei au murit. De aceea a venit la Londra.

   Lordul Manville nu spuse nimic, dar îl privi cu atenția.

   - Tatăl ei se numea Alexander Walcott, continuă Adrian.

   Numele acesta nu-i spunea nimic lordului.

   - Ar trebui să-mi amintească ceva numele lui? întrebă el.

   - Poate că ai auzit de el atunci când studiai la Oxford. A tradus Iliada. Toți studenții au învățat despre ea.

   Lordul Manville se gândi o clipă, după care spuse:

   - Alexander Walcott, bineînțeles. Despre el era vorba! N-am știut că era tatăl Candidei.

   - M-am gândit c-ar fi bine să știi anumite lucruri. Scriam poezii de câtva timp, dar Candida m-a ajutat să înțeleg că asta este ceea ce doresc să fac în viață.

   - De ce nu? spuse lordul cu indiferență, dar apoi adăugă brusc: Deci despre asta discutați voi tot timpul. Mă făceați curios pentru că ascundeați totul când intram eu în cameră.

   - Nu voiam să-mi citești poeziile, îi explică Adrian.

   - În timp ce o căutam azi pe Candida, m-am gândit că poate am fost prea aspru cu tine. Dacă vrei, te poți căsători cu fiica preotului. Ai consimțământul meu.

   - Nu vreau să mă căsătoresc cu ea, răspunse Adrian.

   - Ești îndrăgostit de Candida?

   - O iubesc pe Candida. O consider cea mai adorabilă persoană pe care am cunoscut-o în viața mea. Cu toate acestea, nu vreau să mă căsătoresc nici cu ea, nici cu altcineva. De altfel, ea te iubește pe tine.

   Lordul Manville murmură ceva de neînțeles, iar Adrian continuă:

   - Și eu m-am gândit mult la Candida. Ceva a supărat-o aseară, înainte de cină. Părea atât de tristă de parcă întregul ei univers se prăbușise. Parcă ar fi fost doar pe jumătate conștientă de ce se întâmpla în jur. Cu siguranță că tu i-ai spus ceva care a întristat-o.

   - N-am înțeles, murmură lordul Manville, vorbind parcă pentru sine. Nu mi-am dat seama cine era de fapt.

   - Cine era? repetă Adrian. Dar știai că era o adevărat doamnă. Poate că mă consideri un fraier, dar eu mi-am dat seama de acest lucru imediat ce am văzut-o.

   - Tu nu înțelegi. Am cumpărat-o împreună cu calul său de la maiorul Hooper și de la Cheryl Clinton - femeia care deține cea mai notorie casă de toleranță din Londra. Cum aș fi putut să-mi imaginez că ea, Candida, era altceva decât părea.

   Adrian râse ironic.

   - Și eu care te consideram atât de inteligent! Întotdeauna m-ai făcut să mă simt un biet ignorant, dar de data asta n-am fost chiar atât de prost încât s-o asemăn pe Candida cu creaturile acelea vulgare care au fost ieri aici.

   - Dar maiorul Hooper este cel care a descoperit-o, spuse lordul.

   - Hooper l-a cumpărat pe Pegasus cu 100 de lire de la târgul Poters Bar. Când Candida i-a arătat ce bine e dresat calul, a luat-o cu el la Londra. A fost însă suficient de șiret ca să-și dea seama că nu valora prea mult decât dacă era angajată și îmbrăcată pentru a atrage atenția bărbaților ca tine. Nu înțelegi? Candida le era recunoscătoare pentru faptul că o lăsau să-l călărească pe Pegasus și pentru că i-au oferit un loc unde să stea. Când tu te-ai arătat interesat de ea, le-ai mușcat momeala. Exact asta așteptau.

   - Dumnezeule! izbucni lordul Manville, punându-și palmele la ochi.

   - Candida nu avea nici cea mai vagă idee despre ceea ce se întâmpla, spuse Adrian. Singura ei grijă era să poată fi împreună cu Pegasus. Astfel au reușit s-o convingă să vină cu tine aici, la Manville Park.

   Lordul Manville stătea încă cu fața în palme fără să spună nimic, iar Adrian continuă:

   - Mi-a mărturisit că o mustra conștiința pentru că nu putea face ceea ce doreai tu. Nu mă putea prezenta la Argyll Rooms, la Motts, sau la Kate Hamilton pentru că nu știa nimic despre aceste locuri. Nici măcar nu auzise vreodată de ele.

   - Atunci de ce nu mi-a spus? întrebă lordul.

   - Fiindcă s-a gândit că o vei considera nepotrivită pentru postul oferit de tine și că o vei trimite înapoi.

   Vocea lui s-ar fi dorit plină de mânie și sarcasm, dar sună aproape jalnic, ca și cum Adrian era gata să plângă.

   - Ce s-a întâmplat cu ea? strigă el. Unde s-ar fi putut duce? Sigur nu se poate să fi dispărut doar Pegasus, fără Candida?

   - La asta m-am gândit și eu, spuse lordul Manville. Oricum, Candida nu are niciun ban.

   - Niciun ban? izbucni Adrian. Nu i-ai dat niciun ban?

   - Nu m-am gândit niciodată la asta. Părea că nu era necesar de vreme ce stătea aici. Oricum, am sentimentul că nici nu i-ar fi acceptat de la mine.

   Își aminti că în ziua când o luase de la Cheryl Clinton, dorise să-i dea niște bani, dar Candida refuzase categoric. Chiar îi sugerase că ar fi mai bine să-i dea el personal banii lui John. De ce nu-și dăduse seama atunci, se întrebă lordul, că ea nu era una dintre „frumoasele dresoare de cai”, așa cum crezuse el?

   - Ceea ce m-a determinat să gândesc greșit despre ea a fost prima ei apariție în Hyde Park, explică el. Îmbrăcată în rochia aceea albă, cu Hooper călărind alături de ea, a făcut într-adevăr senzație.

   - Candida mi-a povestit cât de emoționată și de jenată era, spuse Adrian. Hooper o asigurase că tot ce făcea era pentru Pegasus, iar ea l-a crezut. Nu și-a dat seama că el dorea să vândă calul. Doar îi promisese că nu va face asta.

   Lordul Manville își aminti teama din ochii Candidei atunci când el îl întrebase pe maior ce preț avea calul. De ce nu înțelesese încă de la început că fata aceasta era cu totul diferită? De ce fusese atât de orb, atât de prost?

   - Am fost un prost, mărturisi el cu o umilință în glas pe care Adrian n-o auzise niciodată la el. Acum însă, sunt hotărât s-o găsesc înainte de a i se întâmpla ceva rău. Presupun că acum îmi vei spune ce se afla în bocceaua pe care a luat-o cu ea.

   - Poeziile tatălui ei, răspunse Adrian, și câteva obiecte personale ce i-au mai rămas după ce a fost vândută casa. Mama ei a murit, iar tatăl ei și-a rupt gâtul într-o zi pentru că se îmbătase. Abia când a murit el, Candida a aflat ce multe datorii aveau. Singurul lucru de valoare pe care-l avea era Pegasus. Banii obținuți pe el de la maiorul Hooper i-a dat bătrânului servitor pentru a se întreține.

   - Bătrânul servitor! strigă lordul Manville. Acolo s-a dus! Știi unde locuiește?

   - Da, mi-a spus. Locuiește într-o localitate numită Little Berkhamsted, nu departe de Poters Bar.

   - Mă voi duce acolo mâine dimineață, promise lordul Manville cu ochii luminați de speranță. Mulțumesc, Adrian. Simt că mâine o voi aduce pe Candida înapoi.

   - Sper să fie așa, spuse Adrian cu glas coborât.

   Lordul Manville se ridică de pe scaun și puse mâna pe brațul lui.

   - Ești sigur că nu vrei să te însori? întrebă el. Am greșit că nu ți-am dat consimțământul meu.

   - Candida m-a făcut să înțeleg că n-o iubesc pe Lucy. De asemenea, mi-a spus că un bărbat ar trebui să realizeze mai întâi ceva important în viață. Când i-am văzut ieri pe filfizonii aceia aduși de sir Tresham, mi-am dat seama că avea dreptate. Niciodată n-am dorit să fiu un tânăr la modă, dar acum știu că vreau să muncesc. Nu pentru bani, fiindcă nu este nevoie, ci mai ales pentru a-mi dovedi că sunt capabil și, eventual, pentru a aduce o contribuție în viața altor oameni.

   - Candida este cea care te-a făcut să gândești astfel? întrebă lordul foarte surprins.

   - Ea m-a făcut să înțeleg multe lucruri pe care înainte nu le înțelegeam, spuse Adrian. Vezi tu, într-adevăr Candida a trăit la țară, este o persoană nesofisticată și poate, pentru tine, ignorantă, dar mie mi s-a părut extrem de înțeleaptă. Mi-a dovedit că știe foarte clar care sunt lucrurile cele mai importante în viață.

   - Acum îmi dau seama că ai dreptate, spuse lordul Manville și ieși din cameră cu capul plecat.

 

   A doua zi dimineață, când Adrian coborî să ia micul dejun, lordul plecase deja.

   - Credeți că domnul o va găsi pe Candida? întrebă neliniștit Bateman. Suntem toți îngrijorați pentru ea. Niciodată n-a mai locuit aici o domnișoară atât de drăguță. Pot afirma acest lucru cu certitudine, pentru că mă aflu aici în serviciu de 35 de ani.

   - Sunt sigur că o va găsi, îl liniști Adrian.

   „Este evident că s-a întors la Little Berkhamsted”, își spuse în sinea lui.

   Incapabil să se concentreze asupra poeziei pe care o scria, Adrian coborî spre grajduri să vorbească cu Garton.

   - Garton, ești sigur că domnișoara Candida nu a spus unde se duce? întrebă Adrian.

   Garton clătină din cap.

   - Nu, domnule Adrian. Domnia sa, lordul, m-a întrebat același lucru. Eu nu mă aflam aici când a venit dânsa, dar am auzit zgomot în curte și am ieșit să văd ce se întâmpla. Îngrijitorii îl aduceau pe Pegasus, iar domnișoara Candida îl aștepta. Avea în mână o boccea albă și era foarte palidă. „Mai bine v-ar însoți unul dintre îngrijitori, domnișoară Candida” i-am spus eu. „Nu, mulțumesc, Garton” a răspuns dânsa. „Vreau să mă duc singură. Oricum în afară de Thunder, nu ai niciun cal care să se țină după Pegasus!” Era o glumă pe care obișnuiam s-o facem între noi. Aș fi râs dacă nu mi-aș fi dat seama cât de rău arăta. Parcă mai avea puțin și se prăbușea. „Vă simțiți bine, domnișoară?” am întrebat-o. „Mă simt bine” mi-a răspuns. „Ajută-mă să încalec, Garton. M-am lovit puțin la o mână.” „Să nu-mi spuneți că aveți reumatism, domnișoară” am glumit eu. „Nu, nu aceasta este cauza. Am căzut și mi-am scrântit mâna, dar își va reveni curând.” Ușoară ca un fulg cum era, am ajutat-o să încalece. Când m-a privit de sus, din șa, ceva din expresia chipului ei m-a făcut să mă cutremur, domnule Adrian. „Garton, îți mulțumesc pentru amabilitate. La revedere” a spus dânsa și apoi a plecat.

   - Te-ai gândit atunci că s-a putea să nu se mai întoarcă? întrebă Adrian.

   - Mi-a fost teamă să mă gândesc la asta, răspunse Garton. Nu i-aș fi dat pe domnișoara Candida și pe Pegasus nici pentru toți banii din lume.

   - Nici eu, îl aprobă Adrian.

   Intră din nou în casă și așteptă. Încercă să calculeze cât timp i-ar lua lordului să ajungă la Little Berkhamsted. Nu reuși să se concentreze asupra niciunui lucru până ce lordul nu se întoarse acasă.

   Imediat ce auzi pașii tutorelui său pe hol, Adrian realiză că nu avusese succes în căutările sale. Cu toate acestea, nu se putu abține să nu întrebe:

   - Ai vreo veste despre ea?

   - Bătrânul servitor n-a văzut-o și nici nu are vești de la ea, răspunse lordul. În schimb, mi-a spus o mulțime de lucruri despre ea. Aș fi vrut să le știu de când am cunoscut-o. Am văzut mormântul părinților ei din curtea bisericii, și casa unde au locuit. Adrian, cum de am putut crede că este una dintre „frumoasele dresoare de cai”? Mi-am pus întrebarea asta de mii de ori în drum spre casă.

   În glasul lui se simțea atâta suferință încât Adrian răspunse cu blândețe:

   - Cred că majoritatea oamenilor văd numai ceea ce vor ei să vadă! Asta te-a înșelat. Candida mi-a spus o dată că noi nu ne folosim suficient de mult intuiția nici atunci când avem de-a face cu caii și nici cu alți oameni.

   - Eu cu siguranță nu mi-am folosit-o în privința ei, spuse cu amărăciune lordul Manville.

   În zilele ce urmară, cu o monotonă regularitate, lordul pleca de acasă dimineața și se întorcea seara. Pe zi ce trecea, lordul i se părea lui Adrian din ce în ce mai bun și mai înțelegător, dar mai nefericit. Slăbise atât de mult încât hainele atârnau largi pe el, dar asta îl făcea și mai atrăgător.

   După ce trecuse prima săptămână, lui Adrian îi venea greu să-l recunoască pe tutorele său care înainte îi inspira teamă și pe care îl ura.

   Acum discutau împreună de la bărbat la bărbat. Amândoi pierduseră ceva la care țineau. Uneori Adrian părea să fie cel mai în vârstă și mai înțelept dintre ei, iar lordul Manville îi cerea parcă sfatul și ajutorul.

   - Ce pot să fac? Unde să mă duc? întreba el când se întorcea acasă după o zi de căutări zadarnice. Din ce trăiește ea oare? Nu are nimic de vândut.

   Apoi, adăugă cu un glas coborât:

   - În afară de Pegasus.

   - Dacă l-a vândut, cu siguranță îl vom găsi, răspunse Adrian. Un asemenea cal nu va trece neobservat.

   - M-am gândit și eu la asta. Am trimis deja un valet la Londra să urmărească grajdurile Tatersalls și altele care vând cai. Garton și ceilalți îngrijitori se vor interesa în legătură cu toți caii vânduți în zonă.

   - Dar Hooper? întrebă Adrian.

   - Secretarul meu m-a informat că nici Hooper, nici Cheryl Clinton n-au mai auzit nimic despre Candida de când a venit la noi. Este convins că i-au spus adevărul.

   - Trebuie să fie undeva. Chiar dacă ar fi murit, tot am fi aflat cumva.

   - Nu vorbi astfel! spuse tăios lordul Manville.

   Privindu-l, Adrian realiză că suferea enorm. Nici nu crezuse până atunci că lordul va suferi vreodată pentru o femeie.

   O săptămână mai târziu, au aflat că sir Tresham Foxleigh plecase în străinătate, iar reședința sa, Towers, era de vânzare. Lordul Manville porunci să fie cumpărată proprietatea, dar în vocea lui nu se simțea niciun pic de entuziasm sau bucurie.

   Când angajatul său plecă, Adrian îi spuse:

   - Întotdeauna ți-ai dorit această proprietate, nu-i așa?

   - Aș fi renunțat bucuros la această șansă dacă aș fi putut s-o găsesc pe Candida, răspunse lordul, iar Adrian realiză uimit că vorbea serios.

   - De ce te ura sir Tresham? Ce s-a întâmplat între voi?

   - N-a fost nimic important, răspunse lordul. Am aflat că l-a înșelat pe unul dintre prietenii mei care era nevoit să-și vândă caii pentru a-și plăti datoriile. Era foarte tânăr și lipsit de experiență, iar Foxleigh i-a oferit o sumă mult sub valoarea reală a cailor. L-am convins pe prietenul meu să anuleze vânzarea și apoi i-am oferit eu prețul cuvenit pentru cai. Foxleigh s-a înfuriat, mai ales că unul din cai a câștigat cursa de la Newmarket. S-a purtat atât de urât și insultător din această cauză încât a trebuit să-l dau afară dintr-un club unde voia să se înscrie. A jurat să se răzbune pe mine și până la urmă se pare că a reușit.

   - De un lucru putem fi siguri - n-a reușit s-o aibă pe Candida, spuse repede Adrian.

   - Dar nici eu n-am reușit, murmură lordul Manville.

 

   Într-o dimineață, la 3 săptămâni de la dispariția Candidei, Adrian coborî la micul dejun și-l găsi pe lordul Manville tocmai terminându-și cafeaua.

   Obișnuia să coboare mai devreme pentru a putea să se întâlnească cu tutorele său înainte ca acesta să plece în căutările sale zilnice.

   - Scuză-mă că am întârziat, dar am stat până la ora 3 dimineață să scriu o poezie, spuse Adrian. Aș vrea să ți-o citesc când vei avea timp.

   - Mi-ar face plăcere. Cred că ultima pe care-ai scris-o este printre cele mai reușite.

   - Nu sunt sigur cum să scriu ultimul vers. Dacă ar fi fost Candida aici, mi-ar fi spus ce nu este bine.

   - Poate o voi găsi azi, spuse lordul Manville.

   Glasul său era lipsit de speranță, plin de tristețe și amărăciune.

   Adrian simți nevoia să-l înveselească puțin.

   - Am visat că se întorsese, spuse el, și că toți eram foarte fericiți. A fost un vis nebunesc pentru că Pegasus se afla în sufragerie și mânca dintr-o vază plină cu garoafe.

   Lordul Manville încercă zadarnic să zâmbească.

   - Trebuie să plec, spuse el, ridicându-se de la masă. Nu știu exact unde mă voi duce, pentru că am colindat deja peste tot.

   Bateman intră în cameră. Pe chipul lui era întipărită o expresie care-l determină pe Adrian să-l privească fix.

   - Mă scuzați, mylord, spuse el cu o notă de entuziasm în voce, tânărul Jim de la grajduri dorește că vă vorbească.

   - Are vreo veste pentru mine? întrebă lordul. Spune-i să intre, Bateman.

   Peste câteva clipe, în cameră intră un tânăr mic de statură, cu pălăria în mână.

   - Ei bine, Jim, ai descoperit ceva?

   - Așa cred, răspunse Jim. Aseară m-am dus la mătușa mea, în Cobbleworth. După cum știți, se află cam la 4 mile de aici. La întoarcere, m-am oprit puțin la hanul „The Woodman”. În timp ce eram acolo, au intrat 2 îngrijitori de cai. Cel mai tânăr dintre ei a intrat în vorbă cu mine și m-a întrebat dacă vom participa cu vreun cal la cursa de luna viitoare. I-am spus că domnia voastră aveți câțiva cai valoroși, iar el mi-a replicat:

   „Noi avem în grajd un cal care-i va întrece pe toți.”

   „Exagerezi”, i-am spus eu.

   „Nu. Avem un armăsar negru, grozav. Sare orice obstacol pe care-l are în față.”

   Am vrut să întreb mai multe, dar l-a chemat însoțitorul lui, iar el s-a grăbit să plece.

   - Cine erau? De unde veneau? întrebă lordul Manville fără să-și poată stăpâni curiozitatea.

   - Tocmai voiam să vă spun, răspunse Jim. L-am întrebat pe proprietarul hanului de unde sunt cei 2 îngrijitori. Mi-au spus că erau băieții de la grajdurile familiei Storr.

   - Contele de Storr!

   Lordul Manville rostise cuvintele acestea într-un fel care-l făcu pe Adrian să spună repede:

   - Silvanus, poate că nu este vorba de Pegasus! Nu-ți face speranțe prea mari. La urma urmei, există o mulțime de armăsari negri.

   - Da, da, ai dreptate. Mulțumesc, Jim. Dacă se dovedește că armăsarul negru este Pegasus, te voi răsplăti cum se cuvinte. Știi ce am promis primei persoane care-mi aduce informații despre Candida.

   - Da, mylord, știu. Vă mulțumesc din suflet!

   Tânărul îngrijitor se îndreptă spre ușă cu spatele și apoi ieși din cameră.

   Lordul se întoarse spre Adrian cu o licărire de speranță în privire.

   - Probabil că acolo s-a dus - la castelul Storr. Dar de ce?

   - Nu fi atât de încrezător, îl imploră Adrian.

   Avea impresia că tutorele său se va prăbuși dacă această ultimă speranță se va risipi.

   - Mă voi duce imediat la lordul Storr, spuse lordul Manville.

   - Doar nu te duci acum, la ora 7 dimineața! protestă Adrian.

   - Nu, ai dreptate, recunoscu lordul.

   Aruncă totuși o privire spre ceas, sperând să fie mai târziu.

   - Trebuie să aștepți măcar până la prânz, spuse ferm Adrian. Doar nu vrei să dai naștere la comentarii inutile.

   - Voi fi acolo cu o jumătate de oră înainte de prânz, decise lordul. Adrian, poruncește să-mi pregătească trăsura. Eu mă duc să mă schimb.

   Lordul ieși apoi din sufragerie, iar Adrian îl auzi alergând pe culoar ca un școlar bucuros că a luat vacanță.

   „Măcar dacă ar fi adevărat” gândi el și spre surprinderea lui, se trezi rugându-se: „O, Doamne! Dă Doamne să fie Candida acolo!”

 

Capitolul 12

 

   Dimineața, la ora 11 și jumătate, contele și contesa de Storr stăteau în salonul Albastru la castelul Storr.

   Contele, un bărbat mai în vârstă care fusese odată extrem de atrăgător, își sprijinea un picior pe un scăunel de catifea și citea cu glas tare din ziarul Morning Post. La un moment dat, puse ziarul la o parte și spuse:

   - Nu mă asculți, Emily!

   - Ba da, cum să nu, dragul meu, răspunse soția sa privindu-l.

   - Atunci, spune-mi despre ce citeam, îi ceru contele Storr.

   Soția sa izbucni într-un râs cristalin și tineresc ce contrasta cu părul său grizonat. Îi răspunse apoi contelui:

   - Ei bine, dragul meu „m-ai prins”, așa cum obișnuia Elizabeth să spună. Mă gândeam la Candida.

   - Niciunul dintre noi nu s-a gândit la altceva zilele astea răspunse contele Storr.

   - Nu este fericită, Arthur.

   - Nu este fericită! exclamă el. De ce? Doar i-am oferit tot ce și-ar fi putut dori, nu-i așa? Și apoi, a refuzat de atâtea ori să meargă la Londra deși i-am spus că o vei prezenta reginei.

   - În fiecare noapte plânge singură în camera ei, spuse lady Storr cu glasul plin de tristețe. Doamna Danvers mi-a povestit despre acest lucru, astfel că m-am dus câteva seri la rând și am ascultat la ușa ei. Este teribil să auzi cât de mult suferă, dar nu vreau s-o forțez să-mi mărturisească ce o neliniștește. Poate că, după ce va trece o perioadă de timp ne va spune ce nu este în regulă.

   - Ce poate să nu fie în regulă? bombăni contele.

   - Asta mă tot întreb și eu, răspunse soția lui. Nu-mi vine să cred că nefericirea ei este cauzată doar de moartea tatălui său.

   Contele fornăi zgomotos, iar soția sa spuse amenințător:

   - Acum, Arthur?

   - Da, da, știu, spuse el repede. Nu voi pomeni nimic despre acel bărbat pentru a n-o supăra pe Candida. Dar când mă gândesc la faptul că a ținut-o pe Elizabeth departe de noi atâția ani, îmi vine să-l blestem întruna.

   - A fost vina ta, dragul meu, spuse lady Storr cu blândețe. Doar știi că n-ai făcut prea mari eforturi să-i găsești când au fugit, iar după aceea, chiar dacă ne-am interesat, n-am reușit să aflăm nimic. Dispăruseră fără urmă.

   - Foarte bine, a fost vina mea, spuse contele cu jumătate de gură. Acum însă, Candida s-a întors la noi și trebuie să avem grijă să fie fericită și mulțumită. Oferă-i tot ce dorește, Emily - absolut tot.

   - Bineînțeles, dragul meu, dacă-mi va sta în putere, răspunse lady Storr fără prea multă convingere.

   Oftă, iar chipul ei drăgălaș se umbri de îngrijorare.

   Ușa se deschise brusc și amândoi întoarseră capul. Majordomul traversă încăperea spre conte.

   - Vă caută lordul Manville. Domnia sa vă roagă din suflet să-l primiți, pentru că are de discutat ceva foarte urgent cu dumneavoastră.

   - Lordul Manville! strigă surprinsă lady Storr și apoi adăugă repede: Poftește-l înăuntru și, Newman, servește-l cu ce avem noi mai bun de băut.

   - Manville! Nici nu știam că s-a întors, observă contele Storr.

   Așteptară până ce Newman părăsi camera, iar după câteva clipe acesta anunță:

   - Lordul Manville.

   Lady Storr se ridică în timp ce lordul Manville se îndrepta spre ei. Era îmbrăcat foarte elegant și o salută pe lady Storr cu un zâmbet curtenitor. Aceasta observă cu un ochi experimentat de femeie cât de atrăgător era lordul.

   - Îmi pare bine că te văd, Manville, îl întâmpină contele. Scuză-mă că nu mă ridic, dar mă supără îngrozitor guta asta. Unul dintre dezavantajele bătrâneții. Tuturor ni se întâmplă la un moment dat să îmbătrânim.

   - Mă tem că așa este, îl aprobă lordul Manville.

   - Ia loc, te rog, îl invită lady Storr arătându-i un scaun aproape de al ei. Este o plăcere pentru noi să te vedem. Mama ta este o foarte bună prietenă de-a mea. Obișnuiam să ne vizităm în fiecare săptămână. Mă tem că am fost subiect de bârfă multă vreme, dar noi ne bucurăm enorm una de compania celeilalte.

   - Mama vorbește foarte mult despre dumneavoastră, spune lordul Manville. Și tata îmi povestea ce plăcere îi făcea să se întreacă cu dumneavoastră, mylord.

   - Tatăl tău se pricepea foarte bine la cai! spuse contele Storr.

   Urmă un scurt moment de tăcere după care, de parcă n-ar fi avut timp de pierdut cu banalități, lordul Manville spuse pe un ton ce trăda o mare urgență:

   - Am cerut să vă văd deoarece cred că mă puteți ajuta.

   - Să vă ajutăm? întrebă lady Storr cu surprindere. Dar am fi chiar încântați, nu-i așa, Arthur?

   - Da, da, bineînțeles. Spune-ne ce putem face pentru tine?

   Înainte de a spune ceva, cineva îl întrerupse brusc:

   - Bunicule! se auzi o voce de afară. Bunicule, ce părere ai?

   O siluetă micuță, îmbrăcată în alb, veni alergând în cameră. Nu vedea pe nimeni în afară de bătrânul spre care alerga. Când ajunse lângă el îl luă de mână și se aplecă să-l sărute pe frunte.

   - N-o să-ți vină să crezi, bunicule, spuse ea cu vocea plină de entuziasm, dar Pegasus a sărit peste râu, chiar a sărit! M-a văzut pe malul celălalt și a sărit. Copitele lui nici n-au atins apa și doar știi cât de lat este râul. Nu ți se pare fantastic?

   - Ba da, într-adevăr, răspunse contele Storr. Asta înseamnă că Pegasus este un cal remarcabil. Manville, nu cred că ai cunoscut-o pe nepoata mea până acum.

   Lordul Manville se ridicase în picioare imediat ce Candida intrase în cameră.

   Observându-l, ea tresări ca mușcată de șarpe. Ochii lor se întâlniră și, pentru o clipă, amândoi rămaseră împietriți. 

   Stăteau în picioare, privindu-se fix unul pe celălalt. Totul în jur parcă pierise, iar ei rămăseseră singuri într-o altă lume.

   Apoi, cu un țipăt slab de spaimă, Candida se întoarse și fugi afară. După câteva secunde, murmurând o scuză de neînțeles, lordul Manville o urmă.

   - Ce se întâmplă? întrebă iritat și nedumerit contele. Unde a fugit Candida și de ce s-a dus tânărul Manville după ea?

   Lady Storr își luă calmă broderia la care lucra.

   - Arthur, cred că am descoperit motivul pentru care Candida era atât de nefericită, spuse ea cu blândețe.

   - Vrei să spui că lordul Manville a supărat-o? întrebă furios contele. Ei bine, nu voi accepta așa ceva, mă auzi, Emily? Nu-l voi lăsa s-o ia de aici, dacă asta intenționează. Ea a venit la noi și dacă o las să plece ar fi ca și cum am pierde-o a doua oară pe Elizabeth.

   - Manville Park este foarte aproape de aici, spuse încet lady Storr, și simt că n-o vom pierde niciodată pe Candida, indiferent ce s-ar întâmpla.

 

   Candida se oprise tocmai la capătul celălalt al terasei. Știa că lordul Manville o urmează, dar era prea mândră ca să fugă în continuare. Se sprijini de balustrada de piatră și, pe măsură ce el se apropia, simțea că tremură din ce în ce mai tare.

   Deși nu stătea cu fața spre el, lordul Manville îi observă profilul, cu nasul ei micuț, drept și aristocratic, conturul fin al buzelor întredeschise și bărbia mândră.

   Se întrebă din nou a nu știu câta oară cum putuse fi atât de prost să n-o vadă de la început așa cum era în realitate.

   Lordul se apropie încet de ea și observând că inima ei bătea cu putere realiză că era speriată.

   După o clipă, Candida spuse aproape în șoaptă, cu vocea sugrumată de emoție:

   - Ai venit... după... Pegasus?

   - Nu, răspunse el. Te căutam pe tine.

   - A fost o greșeală din partea mea să-l iau pe Pegasus... de vreme ce ai plătit pentru el. Îți aparținea, dar nu m-a lăsat inima să-l părăsesc.

   - Nu Pegasus era cel care conta pentru mine!

   Vocea lordului Manville era profundă și gâtuită de emoție. Apoi, străduindu-se să vorbească mai clar, spuse:

   - Îți dai seama în ce stare ne-ai lăsat pe toți? Doamna Hewson nu s-a oprit din plâns, Bateman este răpus de reumatism. Garton a fost atât de neliniștit încât jumătate din servitorii care se ocupau de el au amenințat că vor fugi, iar Alfonse gătește cele mai îngrozitoare mâncăruri.

   Candida schiță un început de zâmbet.

   - Sunt sigură că nu este... adevărat, reuși ea să spună.

   - Ba da, chiar așa este, o asigură lordul. Adrian a scris atâtea poezii și le-a împrăștiat peste tot încât casa arată acum ca un coș de hârtii.

   Pentru o fracțiune de secundă Candida își îndreptă privirea spre el.

   - Atunci, înseamnă că ai aflat despre... poeziile lui Adrian?

   - Mi-a spus cât de mult l-ai ajutat, mărturisi lordul cu blândețe. Îți mulțumesc, Candida. Ai făcut atâtea pentru Adrian. Tu ți-ai dat exact seama de ce avea nevoie, în timp ce eu îl abordasem într-o manieră cu totul greșită.

   - Ești supărat... din cauza... poeziilor? întrebă Candida.

   - Nu sunt supărat pentru nimic, răspunse lordul Manville. Sunt doar bucuros - deși mi se pare un cuvânt nepotrivit pentru ceea ce simt - că te-am regăsit, Candida.

   - Am crezut că... ești supărat pe mine, murmură Candida. Ai spus...

   - Ce-ar fi să uităm ce-am spus, o întrerupse el. A fost o nebunie din partea mea și asta pentru că nu înțelegeam ce se întâmplase.

   - Dar atunci de ce-ai venit aici? Și de ce se află Alfonse la Manville Park? Credeam că te-ai întors la Londra.

   - Te căutam pe tine, spuse simplu lordul.

   - Mi-am închipuit că ești la Londra, spuse Candida respirând cu greu. Credeam că te distrezi de minune cu... prietenii tăi.

   - Am călătorit kilometri întregi de-a lungul regiunii. Am călărit până la epuizare fiecare cal din grajdurile mele. Cu siguranță că ți-ar fi plăcut să-i vezi. Acum am cumpărat un cal care cred că-ți va plăcea.

   Ea nu spuse nimic, iar el continuă:

   - Este vorba de Firefly!

   - O, mă bucur nespus!

   Pentru prima dată se simțea căldură în glasul ei.

   - Te aștept să-l călărești.

   Candida trase puternic aer în piept și apoi spuse rar, ca și cum ar fi făcut un mare efort:

   - Vreau să-ți vorbesc... despre ceva. Erai furios pe... mine și ai crezut că... am făcut ceva ce... n-am făcut... de fapt... că te-am înșelat și dezamăgit.

   Lordul Manville dori s-o întrerupă, dar ea îl opri cu un gest al mâinii. Îi tremura, asemeni întregului trup ce părea să se prăbușească sub imperiul emoției.

   - Nu, nu, trebuie să termin ce am de spus. M-am gândit la asta multă vreme. Acum știu că am greșit ducându-mă cu maiorul Hooper la Londra atunci când mi-a cerut acest lucru... Mama n-ar fi aprobat niciodată așa ceva, dar în acel moment nu mă puteam gândi la nimic în afară de Pegasus. Nu vedeam nicio altă posibilitate de a nu-l pierde. Maiorul Hooper a fost bun cu mine, dar am simțit... chiar dacă nu aveam nicio certitudine, că era ceva ciudat în legătură cu celelalte femei care călăreau la școala sa. La fel era și doamna Clinton. Știam că mama n-ar fi simpatizat-o, chiar dacă era atât de amabilă. Dar a fost atât de... prostesc din partea mea să cred că mi-a dăruit acele... rochii pentru a mă... ajuta. N-am știut că tu urma să plătești pentru ele.

   - Candida, începu rugător lordul, dar din nou mâna ei micuță îl opri, iar el realiză că trebuia s-o lase să spună până la capăt.

   Se întreba de câte ori repetase aceste cuvinte pe care urma să i le spună cu ocazia primei lor întâlniri.

   - Atunci când m-ai luat singură, fără nicio însoțitoare, continuă ea, și am stat la Manville Park fără să mai fie prezentă acolo și o altă femeie, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă. Nu părea nimic rău, dar eram conștientă de faptul că mă comportam nepotrivit, chiar dacă mă simțeam foarte fericită.

   Simți că leșină, iar vocea i se întretăie când pronunță cuvântul fericită, dar reuși să-și revină și să continue:

   - Nu înțelegeam... ce se întâmplă. Știam doar că voiam să fiu cu... tine. Apoi, când m-ai sărutat, mi-am dat seama că te... te iubeam și am crezut că și tu mă... iubeai.

   - Într-adevăr, te iubeam, murmură lordul Manville privind-o ca și cum nu și-ar fi putut lua ochii de la ea.

   - D-dar din cauza prostiei și ignoranței mele am crezut că asta însemna să ne căsătorim și să fim împreună pe veci.

   - Exact asta și însemna, o întrerupse lordul.

   Candida clătină din cap.

   - Ți-am văzut expresia de pe chip în noaptea aceea la petrecere și mi-am dat seama că nu acestea erau intențiile tale și că ceva era greșit.

   - Eu sunt cel care a greșit, Candida.

   Ea își întoarse privirea în altă parte.

   - Nu! Eu sunt vinovată că te-am înșelat, spuse ea, iar el simți o durere în suflet auzind-o cum se învinovățea. L-am întrebat pe bunicul despre Argyll Rooms, Motts și casa lui Kate Hamilton, iar el mi-a spus că acelea sunt locuri despre care nicio doamnă n-ar trebui să știe sau să meargă acolo neînsoțită. Astfel, am realizat că tu nu mă considerai o... doamnă.

   - Candida, te rog, nu mă mai tortura! o imploră lordul Manville. A fost o greșeală teribilă din partea mea.

   Candida părea că nici nu auzise și continuă:

   - Dacă aș fi fost sinceră și ți-aș fi spus adevărul, poate că totul ar fi fost bine. M-am temut, însă, că mă vei goni și că mă vei îndepărta de Pegasus. Din acest motiv, m-am prefăcut că voi face ceea ce doreai tu, dar în schimb l-am ajutat pe Adrian să-și scrie poeziile. Și apoi au venit... femeile acelea...

   - Femei pe care n-ar fi trebuit să le cunoști niciodată și nici să știi de existența lor! exclamă lordul.

   - C-cu cât mă gândesc mai mult, cu atât mai bine îmi dau seama că... am fost la fel ca ele, spuse Candida roșind. De aceea doamna Clinton m-a îmbrăcat în rochia aceea vulgară, iar maiorul Hooper m-a dus în parc. Voiau să devin asemeni celorlalte femei, să mă expună în lume, iar tu sau oricare alt bărbat să plătească un preț bun pentru Pegasus și pentru mine. A fost numai vina mea că s-au întâmplat aceste lucruri și îmi este foarte rușine.

   Glasul i se întretăie și un șuvoi de lacrimi amare îi izvora din ochi curgându-i pe obraji.

   - Nu, Candida, te rog din suflet să nu plângi, o imploră lordul Manville.

   - Ar mai fi încă... ceva, spuse Candida cu o voce slabă. Nu le-am spus bunicilor mei că am fost la Londra sau că am stat cu tine la Manville Park. Nu vreau să continui cu minciunile, dar m-am gândit că i-aș răni prea tare și că nu ar înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat. Ei cred că am venit direct la ei, imediat după moartea tatălui meu. Le-am spus că am căzut pe drum și de aceea eram zgâriată și tulburată. A fost o... minciună, dar poate că n-am greșit prea mult spunând-o.

   Pentru o clipă ochii ei întrebători căutară parcă în ai lui o confirmare a spuselor ei.

   - Cred că ai procedat bine, spuse cu blândețe lordul, chiar foarte bine. Numai o adevărată doamnă ca tine, Candida, ar fi putut gândi astfel.

   Ea își întoarse fața spre el, iar lordul observă întrebarea din privirea ei și lacrimile ca niște picături de rouă de pe genele negre.

   - Atunci înseamnă că nu mă... disprețuiești chiar atât de mult, întrebă ea.

   El întinse brațele spre ea luându-i mâinile în ale sale. Simți cum degetele îi tremurau sub ale lui, dar ea nu și le retrase.

   - Candida, spuse cu blândețe, vrei să-mi faci onoarea de a deveni soția mea? Nu pot trăi fără tine.

   Pentru moment, ea rămase împietrită de uimire, după care spuse:

   - Mă ceri în căsătorie... pentru că te simți... obligat, din cauza... bunicilor mei?

   - Nu, nu este adevărat, spuse el repede strângându-i mâinile în ale lui atât de tare încât aproape nu-i mai circula sângele prin ele. Candida, te cer în căsătorie pentru că te iubesc, te respect, te prețuiesc, te doresc, și pentru că nu pot continua să trăiesc fără tine. Tot ce s-a întâmplat a fost din vina mea, nu a ta. Am fost orb și extrem de prost. Te rog, încearcă să mă ierți și să mă înțelegi.

   Disperat, simțea că nu reușise să ajungă la ea și continuă:

   - Candida, am făcut multe lucruri greșite în ultimii ani. Nu pretind să nu fii șocată sau chiar dezgustată de comportamentul meu. Nu am nicio scuză în afară de aceea că cineva m-a înșelat odată. De atunci, am devenit foarte suspicios în privința femeilor. Mă gândeam că toate sunt la fel: interesate să iubească pe cineva care le putea oferi avere și o poziție importantă în societate. Din acest motiv, atunci când te-am găsit pe tine, draga mea, nu mi-a venit a crede că erai atât de diferită, de pură.

   - O femeie te-a făcut să suferi? întrebă Candida mai mult retoric. Eram sigură de acest lucru.

   - Te-ai gândit la asta?

   - Da. Eram convinsă că o femeie te-a rănit cândva și am avut dreptate.

   - Tu ai avut întotdeauna dreptate, răspunse el. Candida, îți spun asta fără intenția de a fi dramatic, dar dacă mă refuzi acum, nu-mi mai rămâne decât o viață plină de desfrâu, inutilă, irosită. Voi putea doar să sper că nu va fi prea lungă.

   Candida încă îl privea în ochi, iar el simți că ea căuta ceva pe chipul lui. Aflat parcă într-o stare de agonie, el exclamă:

   - Candida, vrei să te căsătorești cu mine, jur că nu te voi dezamăgi! Te iubesc, te iubesc din toată inima. Oamenii spun că eu nu am inimă, dar îți mărturisesc faptul că am suferit enorm în timpul acestor 3 săptămâni de când te caut.

   - Chiar ți-a fost... dor de mine? întrebă Candida.

   - Dor?

   Lordul aproape zâmbi din cauza acestei întrebări absurde și apoi o auzi pe ea spunând:

   - Pari schimbat, dar nu știu în ce sens. O singură dată ai fost așa, în ziua în care am descoperit pădurea aceea minunată.

   - Candida, hai să ne întoarcem în timp, te rog. Hai să uităm ce s-a întâmplat între timp. Tot ce am spus sau am făcut în seara aceea teribilă a fost din gelozie. Nu puteam suporta gândul că un alt bărbat ar putea să te atingă. Mi se părea că îmi aparții, chiar credeam asta. Ar fi trebuit să te duc undeva departe după ce am petrecut acele clipe fericite în pădure. Undeva unde să fim singuri, doar noi doi.

   - Numai de s-ar fi întâmplat astfel, oftă Candida.

   - Putem să ne întoarcem în timp și să luăm totul de la început? întrebă umil lordul Manville. O, Candida, spune-mi că te vei căsători cu mine!

   - Ești... sigură că dorești să-ți fiu... soție? întrebă Candida. Sunt atât de neștiutoare. Nu știu mai nimic despre viața pe care o duci tu, despre ceea ce-ți place sau te amuză.

   - O, dragostea mea, nici eu nu prea știu. Nu înțelegi că vom începe împreună o viață nouă? Știu doar că tot ce am făcut până acum a fost foarte monoton și nu merită să-mi amintesc nimic. Ne vom clădi o viață nouă, doar tu și eu, caii noștri și poate unul sau doi copii. Nu ți se pare de ajuns?

   El observă brusc faptul că, printre lacrimi, ochii ei străluceau ca două stele.

   - Asta este... tot ce mi-am dorit vreodată, șopti ea, o casă a mea și a...

   Se opri și coborî privirea. Apoi, de parcă n-ar mai fi putut să se stăpânească, lordul Manville o cuprinse în brațe și o strânse din ce în ce mai aproape de el, ridicându-i bărbia spre el și căutându-i buzele.

   - Dacă ai ști cât de mult am visat clipa asta, murmură el și o sărută.

   Pentru Candida, acesta era un moment de extaz, asemeni minunatelor clipe petrecute alături de lord în micuța pădure. Acum, însă, deși nu-și putea explica, instinctiv simțea că în sărutul lui exista ceva ce nu existase înainte. Buzele lui au fost la început blânde, trezind în ea flacăra ce mocnea.

   Pe de altă parte, momentul părea legat invizibil de rugăciunile ei, de credința sa în Dumnezeu și de lumina glorioasă a soarelui.

   Dintr-un impuls, ea îi încolăci gâtul cu brațele și îl trase mai aproape. Probabil că el nu-ți va imagina niciodată, gândi ea, cât de singură și de pierdută se simțise în lipsa lui. Avea impresia că lăsase acolo o parte din ea atunci când fugise din Manville Park.

   Acum, uniți prin acest sărut, ei erau un bărbat și o femeie, atât de aproape unul de celălalt încât formau o singură persoană. Sub magia acestui moment, Candida simți că vor fi împreună pentru totdeauna.

   - O, Candida, murmură lordul privind-o, te-am regăsit, te-am regăsit după ce am crezut că te-am pierdut. Nu mă vei mai părăsi niciodată, nu-mi vei mai scăpa pentru că acum știu că ești singurul lucru care contează pentru mine și nu pot trăi fără tine.

   - Și eu te... iubesc, șopti ea fremătând de fericire.

   Obrajii i se îmbujorară, iar ochii îi străluceau.

   - Te iubesc, te iubesc și nimic altceva nu mai contează, nu-i așa?

   - Nimic, draga mea, răspunse el. Suntem împreună - tu și eu - și ce altceva ar mai putea conta pe lumea asta? 

 

SFÂRȘIT