Un prieten de familie, Anne Mather

 1-3

CAPITOLUL I

 

          - Ai cunoscut-o, nu-i așa?

   - Era prietenă cu mama mea.

   - E mult de atunci?

   Quinn se ridică din scaunul lui și se duse să privească pe fereastră. Timp de câteva clipe, se prefăcu interesat de imobilele de vizavi. Hector Pickard începea să-l enerveze cu toate aceste întrebări. În primul rând, Quinn n-avea niciun chef să scormonească prin anumite amintiri; în al doilea rând, aceste amintiri nu-l priveau decât pe el.

   - Oh, aproape 10 ani, se hotărî în cele din urmă să răspundă. Poate și mai mult...  Ea nu avusese încă acea problemă cu Intercontinental. Habar n-am ce s-a întâmplat cu ea sau unde se află acum.

   - Dar eu știu unde locuiește, declară Hector. Sau cel puțin, cred că știu.

   Ridică din umeri, apoi adăugă:

   - De fapt, sunt sigur.

   La aceste cuvinte, Quinn se întoarse și-și privi patronul cu un aer care exprima îndoială.

   - Și unde se ascunde? se interesă el. Dar în primul rând, de unde deții informațiile?

   - Oh, am eu sursele mele... răspunse Hector cu un zâmbet încrezut. Folosesc și alți ziariști în afară de tine, Marriott. Unii din colegii tăi ar face indiferent ce, ca să pună mâna pe locul privilegiat pe care-l ocupi în acest studio. Și actualele condiții s-ar putea să-i împingă să-ți dea câteva lovituri sub centură.

   Hector îl sfida pe Quinn din priviri. Atitudine neașteptată la un bărbat a cărui lipsă de siguranță îți sărea în mod obișnuit în ochi.

   - Noul nostru program nu ne va duce departe și cu asta cred că nu-ți spun nimic nou, reluă el. Ce am propus până acum publicului nostru? Un cuplu de actori, de acum fără viitor. Un boxer cu creierul atrofiat, uitat de toată lumea. Un trio de politicieni mai grijulii să se laude cu aventurile lor amoroase decât să-și prezinte programul în fața alegătorilor.

   - Ideea acestei serii îți aparține, dacă-mi permiți să ți-o reamintesc.

   - Ai contribuit totuși la realizarea ei, nu-i așa?

   - Hector, indiferent cine din clădirea asta, chiar și curierul, ar fi putut să-ți spună că acest gen de emisiune era uzat la maximum.

   - Adevărat?

   Hector schiță un zâmbet sarcastic. Natura nu-l înzestrase cu un fizic impresionant, dar știa să se arate agresiv când voia și se părea că decisese că azi e cazul să se înfoaie.

   - Ei bine, poate că băiatul ăsta ar trebui să-mi ocupe locul, declară el. Dacă nu cumva vrei s-o faci tu. La urma urmei, s-au mai văzut asistenți de producție ariviști strigând sus și tare că ei dețin adevărul absolut în toate problemele...

   - Nu-mi deforma spusele, Hector! i-o tăie Quinn, enervat.

   Patronul îi arătase întotdeauna simpatie până acum. Așa că nu dorea să strice relațiile.

   - Credeam numai că am putea privi acest proiect sub un alt unghi, reluă el. Viața particulară a personalităților a căror glorie a apus de mult nu interesează pe nimeni.

   - Aici dă-mi voie să te contrazic, tânărul meu prieten! Sigur, portretele pe care le-am propus până acum n-au nimic atrăgător în ele, recunosc asta. Dar e vorba de o alegere greșită. Toți sunt niște ratați! Ah, dacă Marylin Monroe ar mai trăi, am bate recordurile de audiență consacrându-i un episod din seria noastră...

   - Nu-s chiar așa de sigur! Aura lui Marylin mai strălucește încă datorită morții ei premature și împrejurărilor misterioase în care a murit. Imaginează-ți că ar fi devenit o încântătoare bătrânică: pariez că nimeni n-ar mai fi dat doi bani pe ea.

   - Bun, de acord! Ai dreptate în acest caz. Dar există alte nume celebre a căror amintire a rămas încă în memoria oamenilor... De altfel, nu te-am angajat doar pentru competența ta, Quinn. Carnetul tău de adrese reprezintă o adevărată mină de aur.

   - Ah, nu. Hector, nu conta pe mine ca să-ți dau informații confidențiale despre prietenii mei!

   - Departe de mine această intenție.

   Urmă o scurtă tăcere, după care Hector reluă:

   - Aș dori numai să-i faci o vizită Juliei Harvey...

   Chipul lui Quinn se întunecă.

   - Nu, răspunse el, n-o să mă duc.

   - De ce mă refuzi?

   - Fiindcă...a fost prietenă de-a mamei mele.

   - Sigur, dar nu o prietenă intimă.

   - Inutil să insiști, Hector. Încredințează această misiune altcuiva. De exemplu, celui care i-a dat de urmă.

   Hector scutură din cap.

   - Nevile a descoperit locul unde ea s-ar putea ascunde sub o falsă identitate, îi explică el. Dar n-a întâlnit-o. De fapt, și dacă ar vedea-o, n-ar recunoaște-o. Acum înțelegi de ce am nevoie de tine?

   Fixându-și asistentul cu o privire în care sclipea o luminiță de mâine, el adăugă:

   - Te previn, Quinn: dacă mă faci să ratez această șansă, n-o să te iert niciodată.

   - Și chiar crezi că ne va acorda un interviu?

   - Aș pune și pariu.

   - Ascultă, Hector...

   - Nu! Tu o să mă asculți pe mine, Quinn.

   Privirea lui Hector se făcu și mai agresivă.

   - Niște legături de prietenie le unei odinioară pe mama ta și Julia. Dar nu te lăsa influențat de acest amănunt. Și apoi, amintește-ți un lucru: femeile care au fost niște legende vii nu pot spera să rămână mult timp în anonimat. De altfel, din ce motive le-ar respecta cineva dorința de a fi uitate? Julia Harvey își datorează popularitatea ziariștilor. Și de altfel, ea aparține publicului său.

   - Și după părerea ta, asta îți dă dreptul să-i violezi dreptul al intimitate? replică Quinn furios.

   - Oh, te rog! Fără sensibilități când e vorba de bani. Am investit o sumă enormă în acest serial, în privința Juliei Harvey. De ce o actriță, ale cărei contracte se ridicau la sume astronomice, ar abandona totul fără motiv?

   Întrebarea asta Quinn și-o punea de ani de zile. Din păcate fără să găsească răspunsul.

   - O boală incurabilă, poate? continuă Hector ca pentru el însuși. Dacă nu cumva a fost desfigurată în urma unui accident? Nu, nu cred. Acest gen de secret nu poate fi prea mult timp ținut ascuns.

   Quinn trase aer în piept înainte să întrebe:

   - Atunci ce explicație dai tăcerii ei?

   - Îți mărturisesc că n-am niciuna, răspunse Hector ridicând din umeri. Și asta mă intrigă enorm. Să rezumăm situația: femeia asta era în culmea gloriei, când, brusc, s-a retras fără surle și trâmbițe. Timp de 10 ani a figurat pe lista artistelor cele mai bine plătite din toate timpurile. Își permitea luxul să-și aleagă rolurile, regizorii. Și ce s-a întâmplat? A avut loc ruptura Intercontinental - Dumnezeu știe de ce. Și imediat după, ea s-a evaporat ca prin mișcarea unei baghete magice. Nu crezi că admiratorii ei ar merita să cunoască motivul aceste dispariții?

   În această privință, Pickard avea dreptate. Quinn o admise în sinea lui. Misterul care înconjura destinul oamenilor ieșiți din comun ținea întotdeauna trează curiozitatea publicului. În cazul Juliei Harvey, nimic nu transpirase. În afara câtorva zvonuri privind posibila ei moarte circulaseră în același timp. Dacă îi vor consacra prima emisiune din noua serie „Timpul care trece”, nivelul audienței va crește în mod considerabil. Și totuși...

   Ajuns în acest stadiu al reflecțiilor, Quinn fu cuprins de un sentiment violent. Mânie și frustrare amestecate laolaltă. Ce naiba făcuse ea în toți acești ani? Și ce motiv o împiedica să-i dea vreo explicație? Și el avea dreptul la adevăr...

   Tulburarea tânărului asistent nu scăpă privirii vigilente a patronului său.

   - Misiunea te interesează? îl întrebă el cu ochi strălucitori.

   Quinn se strădui să-și păstreze o figură placidă ca și pe vremuri când mama lui, tulburată de brusca dispariție a prietenei sale, îl făcuse martorul nedumeririi și tulburării sale. Să audă vorbindu-se despre Julia în momentul când nu reușea să-și facă ordine în propriile sentimente i se păruse pe atunci îngrozitor.

   Doamna Marriott îi purta o admirație fără margini artistei. Și îl convinsese pe soțul ei să organizeze o petrecere la care își invitase idolul. Prietenia celor două femei data din acea zi. Restul urmase, aproape în mod firesc....

   În timp ce amintirile se îmbulzeau în memoria lui Quinn, Hector se ridică, se apropie de asistentul său și îl bătu cu bunăvoință pe umăr, cu o figură prietenoasă. Dar Quinn nu-i împărtășea entuziasmul, era departe de asta. Pentru un motiv obscur, avea certitudinea că misiunea lui nu va reuși. Niciodată Julia Harvey nu va răspunde în mod favorabil la propunerea lui Hector.

   Mai întrebă totuși o dată:

   - Unde se află?

   - La San Jacinto. O insuliță în apropierea Arhipelagului Caiman. Presupun că nimeni n-a auzit vorbindu-se de locul ăsta. Mi s-a spus că Julia Harvey trăiește acolo chiar din clipa când a dispărut.

   După aceste cuvinte, Hector Pickard se duse să ia o sticlă de whisky și două pahare de pe o etajeră. Se părea că dorește să sărbătorească victoria pe care o obținuse.

   Quinn înțelese că, de bine de rău, trebuia să ciocnească cu patronul său pentru reușita emisiunii.

 

   La prânz mâncă un sendviș, cocoțat pe taburetul de la bar, în timp ce consulta dosarul voluminos pregătit de omul lui Hector.

   Tăieturi din ziare - unele vechi de 10-20 de ani - trasau drumul străbătut de artistă de la debut până în culmea gloriei. După cum sublinia un ziarist „Domnișoara Harvey aparține genului de artiști născuți pentru a-i face fericiți pe muritorii de rând”. În rezumat, Juliei i se atribuiau cele mai rare calități, printre care inspirația divină și o mare modestie.

   În modul cel mai natural, succesele sale îi trasformaseră imaginea și, în decursul timpului, reputația sa de tânără pură și fără pată cedase locul aceleia de femeie fatală. Povești fără perdea privind viața ei amoroasă începuseră să circule. Toți oamenii celebri erau considerați amanții ei. Era acuzată că a distrus căsnicii și zvonurile despre legăturile ei adulterine deveniseră de notorietate publică.

   În ciuda bârfelor răspândite de presă, Julia Harvey păstrase întotdeauna dragostea și stima publicului ei.

   Quinn mai comandă o bere și, deși n-avea niciun chef, începu să studieze fotografiile publicate de ziarele timpului. De la prima privire îndreptată spre chipul actriței, o violentă emoție îi cuprinse inima. Părul blond platinat, tenul de crin, ochii verzi, gura voluptoasă de-ar fi scos din minți și un sfânt... Julia Harvey i se părea și mai frumoasă decât în amintirea lui.

   Cum de o femeie înzestrată cu atâta grație, adorată de mulțime, se putuse retrage? Trecuseră niște ani de când celebra artistă își păstra secretul. Și Hector credea că o să și-l dezvăluie așa, pe nepusă-masă? Haida-de! Câtă naivitate...

   Brusc, o voce feminină răsună în spatele lui.

   - Îmi pare rău că am întârziat, scumpule.

   În timp ce vorbea, Susan Aitken se cățărase pe taburetul învecinat și-l gratifică pe ziarist cu un sărut fugar pe obraz.

   - Nicio problemă, o asigură el.

   Surâsul pe care-l adresă noii-venite îi solicită tânărului asistent mai mult efort decât ar fi crezut.

   - Ce iei?

   - Ca de obicei, răspunse Susan.

   În timp ce el comanda un pahar de Porto, tânăra femeie aruncă o privire spre tăieturile de ziare împrăștiate pe tejghea. Apoi se miră:

   - Ia te uită, lucrezi!

   O dorință ridicolă de a închide dosarul și a-l face să dispară îl cuprinse pe Quinn. Se abținu totuși și împinse documentele spre vecina lui.

   - O idee de-a lui Pickard, îi explică el. Vrea să-și înceapă noua serie cu un portret al Juliei Harvey. Cu condiția să putem da de ea...

   Susan se aplecă și examină cu atenție fotografiile.

   - O credeam moartă, spuse ea.

   - O groază de oameni o înmormântaseră, ca și tine. Dar, după părerea lui Hector, ea trăiește bine mersi. Cică locuiește într-o insulă pierdută din Caraibe. M-a însărcinat să mă duc s-o caut și s-o conving să coopereze la proiectul nostru.

   Ochii albaștri ai lui Susan se măriră de uimire. Își scutură pletele șatene și îl privi stupefiată pe Quinn. Spre deosebire de Julia, a cărei frumusețe izbitoare avea o senzualitate aproape agresivă, Susan emana un farmec mai subtil, mai discret. Mică, grațioasă, cu trăsături delicate, ea evoca o statuetă delicată de tanagra. De aceea tatăl ei o poreclise „Venus de buzunar”. Poreclă care i se potrivea și îi convenea de minune.

   - Tu! exclamă ea. Dar de ce ți se încredințează tocmai ție această misiune? Credeam că munca ta constă în a face reportaje.

   - Cam așa e, admise Quinn. Numai că se întâmplă că... hm... mama mea o cunoștea pe Julia Harvey. De fapt o admira teribil.

   - Și tu?

   - Susan! Ce naiba îți închipui?

   - Nimic, scumpule. Te întrebam doar dacă ai fost îndrăgostit de Julia Harvey. În fond, de ce nu? Se pare că toți bărbații o idolatrizau.

   - Julia aparține generației mamei mele. Nu generației mele.

   Tonul sec al lui Quinn o surprinse pe Susan.

   - Bine, bine, nu te supăra, protestă ea. Povestește-mi mai bine ce știi despre ea.

   - Oh, nimic interesant. Julia Harvey a petrecut mai multe weekenduri la părinții mei în Courtlands. Asta-i tot!

   - Adevărat? Nu mi-ai pomenit niciodată de asta. De ce?

   - Ei bine... pentru că mi se părea lipsit de interes, răspunse Quinn în defensivă. Faptele s-au petrecut acum mulți ani... Când te-am întâlnit, nu mă mai gândeam de mult la asta. De altfel, era un lucru fără importanță.

   - Mama ta a păstrat legătura cu ea?

   - Nu. De fapt, nu s-ar putea spune că era o prietenie prea strânsă. Mama i-a scris de câteva ori, dar n-a primit niciodată răspuns.

   - Așa că nu știi ce a devenit?

   - Îmi amintesc numai că a plecat spunându-ne că se duce la Hollywood, unde trebuia să joace într-un film pentru Intercontinental...

   - Studiourile Intercontinental?

   - Da. După o ceartă cu directorul, a rupt contractul și nimeni n-a mai auzit vorbindu-se de ea.

   Susan bău o înghițitură de vin, apoi exclamă:

   - Doamne! Ce poveste misterioasă, nu ți se pare?

   - Ba da, răspunse Quinn pe un ton neutru.

   Luând un aer detașat, continuă:

   - De ce ai poftă? O pizza? Clătite?

   - Nu, aș prefera un sendviș cu șuncă.

   - Hmm... Bine, o să mai iau și eu unul cu tine.

   După ce dădu comanda, Quinn își adună documentele, închise dosarul, luă ambele pahare, apoi o invită să-l urmeze în sală.

   - O banchetă și o masă mi se par mai confortabile decât taburetele astea, se simți el obligat să-i explice.

   Imediat ce se instalară, Susan îl întrebă:

   - Unde ai zis că se află ea acum?

   Quinn își înăbuși un suspin. Tânăra începea să-l agaseze cu întrebările ei. Ce naiba o apucase? Niciodată până acum nu manifestase vreun pic de interes pentru munca lui. Și de altfel n-avea niciun chef să vorbească despre Julia Harvey.

   - Pe undeva, în apropierea Insulelor Caiman, răspunse el fără chef.

   Din fericire, chiar în acea clipă chelnerul veni să le aducă sendvișurile și el profită de ocazie ca să schimbe subiectul.

   - Și ce-ai făcut în dimineața asta? Cumpărături?

   - Nu.

   - Ah, da! Uitasem: joia te duci la clubul tău de aerobic. De aia ești așa de îmbujorată...

   - Culoarea obrajilor mei nu se datorează eforturilor mele musculare, închipuie-ți. De fapt ea dovedește mai degrabă exasperarea mea.

   - Oh! Și ce anume a declanșat acest acces de proastă dispoziție?

   - Atitudinea ta! Te plângi întotdeauna că sunt indiferentă față de munca ta și, dacă vezi că mă interesez o dată, reacționezi de parcă ai trăda un secret de stat.

   - Susy...

   - Și pe urmă, povestea ta mi se pare cusută cu ață albă: cui îi mai pasă azi de Julia Harvey? În orice caz, mie nu. Artistele din generația ei mă lasă complet indiferentă. De altfel, nici nu pricep de ce era atât de extraordinară...

   - Era unică.

   Abia îi ieșiseră cuvintele din gură, că le și regretă. Acest gen de remarcă nu-i va atrage favorurile lui Susan. Și așa se și întâmplă: aceasta îl fulgeră din priviri.

   - Ia te uită! exclamă ea. Credeam că ești prea tânăr ca să-i apreciezi farmecele...

   - Hai, Susy, nu-ți mai scoate ghearele la mine!

   - Oricum, să joci într-un film nu-ți cere prea mare inteligență. Se toarnă secvență după secvență. Un minut de fiecare dată. Actorii n-au nici măcar timp să-și reamintească două rânduri de text. Tăticul crede că sunt plătiți mult prea bine pentru munca pe care o fac.

   „Ca și cum ar ști ceva...” gândi Quinn.

   Maxwell Aitken, care conducea o mare rețea comercială, figura printre cei mai importanți oameni de afaceri din țară. Dar asta nu-l autoriza în niciun fel să facă pe expertul în cinematografie.

   Exasperat, Quinn preferă să întrerupă discuția. Să-și ascundă gândurile.

   - Fără îndoială că tatăl tău are dreptate, cedă el. Îmi pare rău dacă te-am supărat.

   Susan consimți să surâdă.

   - Oh, dar nu sunt supărată. Și înțeleg că întrebările mele te plictisesc. Misiunea care ți s-a încredințat nu are nimic pasionant în ea. Sunt sigură că n-ai niciun chef să te duci să iei un interviu unei artiste căzute în uitare. Patronul tău te-a ales fiindcă o cunoștea pe mama ta? Poate a făcut chiar presiuni asupra ta?

   - Hmm... s-ar putea spune și așa. Acum, n-ai vrea să vorbim despre altceva? Mi-a mai rămas numai o jumătate de oră până să mă întorc în studio. În după-amiaza asta înregistrăm ultima parte a dezbaterii asupra situației din închisori.

   Tânăra exclamă cu o strâmbătură:

   - Nu v-a ajuns că ați vizitat închisorile alea săptămâna trecută, acum trebuie să faceți și publică chestia asta! După câte îi cunosc, părinților tăi le-ar plăcea mai mult să administrezi domeniul decât să te vadă preocupat de asemenea lucruri. Ai o meserie nesuferită. Apropo, cine o să se ocupe de Courtlands când tatăl tău se va retrage?

   - Mă crezi sau nu, dar problema asta nu mă împiedică deloc să dorm, îi răspunse Quinn râzând. Dacă visezi să devii castelană, fă-i mai degrabă ochi dulci lui Matthew decât mie.

   - Dar ca frate mai mare, ție îți revine domeniul. De altfel, e lucrul pe care-l așteaptă și familia de la tine.

   - „Fericit omul care nu așteaptă nimic, fiindcă nu va avea niciodată decepții” remarcă imediat Quinn cu filozofie.

   - Oh, oh! De unde e această maximă înțeleaptă?

   - Alexander Pope: poet și erudit, 1688-1744.

   - Mă uimești pe zi ce trece, scumpule. Mă întreb uneori ce te atrage la o descreierată ca mine.

   - Adevărat?

   La ocheada cu subînțeles pe care i-o aruncă Quinn, tânăra roși până la rădăcina nasului.

   - Oh, Quinn! exclamă ea. Nu mă mai privi așa!

   Și pentru a-și masca încurcătura, își înfipse dinții frumoși în sendviș.

 

CAPITOLUL II

 

   „Elizabeth scoase un strigăt înspăimântător. Eroinele nu se poartă așa, gândi Harold contrariat. Dar sosirea neașteptată a dragonului n-o luase totuși prin surprindere? Degeaba își spunea că monstrul avea mai degrabă un aer blând, tot ar fi preferat să nu se găsească în prezența lui. Mărimea impresionantă a creaturii, corpul acoperit de solzi de culoarea gheții nu ofereau o imagine prea liniștitoare. Cum s-o convingă pe Elizabeth că nu risca nimic? Și de ce să-l supere reacția ei? La urma urmei, nu era decât o tânără gingașă...”

 

   Cu atât mai rău pentru emanciparea femeii, gândi Julia cu ironie și dezamăgire.

   Se întinse fiindcă o durea spatele, apoi reciti ultimele rânduri. Pentru că făcuse din Harold personajul principal al povestirii ei, cititorii vor trebui să se acomodeze cu caracterul lui puțin misogin.

   Totuși... Romanul reprezenta un nou punct de plecare în viața tinerei femei și nu era pe deplin convinsă că făcuse o alegere bună. De fapt, apariția acelui omuleț oribil în pragul casei, adineauri, o tulburare din cale afară și de atunci nu se mai putuse concentra asupra muncii ei.

   Mai bine să uite de această vizită și să se gândească la altceva. De exemplu, la entuziasmul lui Jake când o auzise vorbind de proiectul ei.

   Fără fiul ei, s-ar fi lansat ea în această nouă aventură literară? Sau ar fi cedat presiunilor agentului ei care dorea s-o vadă colaborând în continuare la colecția lui pentru tineret? De fapt nu ezitase deloc, fiindcă după ce semnase 20 de romane destinate aceleiași colecții, aspira la o schimbare.

   Să stea în fața ecranului de la calculator pe o asemenea căldură era o adevărată corvoadă. Mercurul termometrului ajunsese deja la 35 de grade! Trebuia totuși să continue...

   Poate ar fi trebuit să facă din dragonul ei un dragon de foc? se întrebă Julia. Dar un dragon de zăpadă reprezenta un lucru mai original și mai puțin de temut. Mai ales că Xanadu - așa îl botezase pe monstrul ei - devenea de-a lungul povestirii un personaj simpatic. Chiar dacă la început o îngrozea pe Elizabeth.

   Tânăra suspină. În mod categoric, inspirația îi lipsea în dimineața asta. Privi la ceas: ora 11 deja. O ceașcă bună de cafea îi va limpezi mintea! Se ridică, traversă sufrageria și intră în bucătărie.

   Julia echipase această încăpere rustică, spațioasă și luminoasă, cu toată aparatura modernă. La începutul exilului său își petrecea mare parte a timpului gătind. Asta până în momentul când descoperise că-și putea câștiga existența scriind cărți pentru copii, fără a înceta să se ocupe de Jake. La urma urmei, să crești un băiețel solicita mai puțină energie decât să torni un film...

   Ce destin ciudat! se gândi ea. Devenise o celebritate internațională fără să-și fi dorit asta în mod deosebit. Niciodată nu visase să devină artistă. Să-și urmeze studiile la universitate și apoi să se mărite, aceasta fusese singura ei ambiție de adolescentă. Fără insistențele mamei sale nu s-ar fi înscris la un curs de artă dramatică.

   Oh, bineînțeles, nimeni n-o târâse cu forța în fața camerelor de luat vederi. Și apoi începuse chiar să-i facă plăcere să primească tot felul de omagii, să-și vadă numele și fotografia în presă, să întâlnească oameni celebri, să evolueze într-o lume dominată de bani și de lux. Cel puțin la început. Fiindcă, foarte repede, își dăduse seama de latura superficială a acestei vieți ieșite din comun. Și apoi ziariștii începuseră să colporteze povești scandaloase pe socoteala ei. Bârfe mincinoase care o răniseră profund, dar care, în mod paradoxal, incitaseră studiourile să mizeze și mai mult pe ea. Fără îndoială că producătorii pândeau momentul când Julia Harvey ca accepta să apară goală într-un film. Ceea ce refuzase mereu până atunci.

   Sosise un moment când artista, dezamăgită, își dăduse seama că nu mai are nimic de arătat, de dovedit. Existența ei i se păruse atunci goală, lipsită de sens. Își ascunsese totuși dezamăgirea sub surâsuri de conveniență, pentru a nu-și îndurera mama pe care o adora. Dar această situație devenise din ce în ce mai apăsătoare, astfel încât, când doamna Harvey murise, Julia, în ciuda durerii, încercase o extraordinară senzație de eliberare.

   Doar dispariția mamei sale făcuse ca viața ei s-o ia pe un alt drum? se întrebă tânăra femeie. Nu! Fusese un concurs de împrejurări care-i dăduseră puterea și curajul să abandoneze totul. Nu te debarasezi atât de ușor de o imagine cu care te-ai obișnuit atâția ani. Mai ales când această imagine se asociază cu frumusețea, gloria, banii...

   Julia puse boabele de cafea în râșniță, apăsă pe buton și ascultă zgomotul acesteia, apoi puse cafeaua în filtru și se duse pe terasă.

   Iubea acest loc ferit de privirile indiscrete de un gard viu. Totuși, adineauri, un bărbat - un ziarist - reușise să ajungă până în pragul casei. Și fusese de ajuns această prezență ca să reînvie în memoria Juliei un trecut pe care dorise atât de mult să-l uite. Slavă Domnului că instrusul n-o recunoscuse!

   Privirea ei se concentră pe un recif, bătut de valurile mării în larg. Ce peisaj splendid, se gândi ea. Sălbatic, neatins... La fel de magic ca în prima zi când îl descoperise.

   În schimb, vila suferise modificări. Tânăra o retapetase și făcuse din ea un cuibușor nespus de primitor.

   Această proprietate, înconjurată de o grădină creată cu propriile ei mâini, ea o considera ca opera ei, o operă de care se simțea foarte mândră. În fiecare dimineață când se trezea, mulțumea Cerului pentru bunăvoința pe care i-o arătase: să trăiască o viață adevărată, departe de agitația lumii.

   Și iată că apăruse ceva care-i amenința liniștea.

   Cum dăduse omul ăsta de urma ei? se întrebă Julia. Benny își ținuse totuși promisiunea. Nu dezvăluise nimănui locul unde se refugiase - și acum nu mai risca nimic din partea lui fiindcă era mort!

   Tânăra femeie se credea deci definitiv la adăpost. Presa, publicul o uitaseră, își spunea ea. De altfel Julia Harvey nici nu mai exista. Astăzi exista numai Julia Stewart, artistă amatoare și scriitoare profesionistă. De ce n-o lăsau în pace?

   Din instinct știa că poate să zică adio liniștii ei. Chiar dacă îl convinsese pe intrus - cum naiba îl chema? Neville și nu mai știu cum - că nu auzise nimic despre actrița în chestiune, el o să-și facă din nou apariția. Îi explicase că venea de la Londra și că fusese trimis la San Jacinto pentru a da de urmă fostului idol al mulțimii. Slavă Domnului că nu avea vârsta să frecventeze sălile de cinema pe vremea când Julia Harvey domnea pe ecrane.

   Dar mâine, dacă i se va încredința aceeași misiune unui ziarist din altă generație?

   Dar, la urma urmei, mai era de recunoscut? se întrebă ea pentru a se liniști.

   Zece ani și o schimbare radicală a existenței o transformaseră. Soarele îi deschisese părul la culoare, nu-și mai făcea coafuri pretențioase, tenul nu mai avea albeața și catifelarea de odinioară ci era bronzat și, de ce să nu recunoască, îi apăruseră câteva riduri. Deși era la fel de suplă, șoldurile i se mai rotunjiseră și pieptul devenise mai generos după nașterea lui Jake.

   De fapt, oferea imaginea a ceea ce devenise: o mamă celibatară de 37 de ani, pe care o durea în cot dacă mai e sau nu seducătoare. Dacă ziaristul se aștepta să dea peste o femeie sofisticată, fusese probabil destul de decepționat...

   Căldura devenea din ce în ce mai înăbușitoare.

   Julia își adună părul lung și buclat pe un umăr și-și înclină capul pentru a-și oferi ceafa adierii ușoare a brizei. Poate ar trebui să instaleze aer condiționat? se gândi ea. Dar asta ar obliga-o să țină ușile și ferestrele închise. Deși, dacă ziariștii o să înceapă s-o hărțuiască, va fi obligată să închidă cu cheia. Sau să plece...

  Ia te uită! Poate se alarma în mod inutil? Mai bine să continue să trăiască la fel ca până acum. Mâine după-masă o să se ducă în George Town, cu vaporul, așa cum făcea de două ori pe lună, ca să facă toate cumpărăturile necesare. O însoțea Maria, menajera ei, și profitau întotdeauna de voiajul lor în capitala Insulelor Caiman pentru a vizita marile magazine și a lua prânzul într-un restaurant bun.

   Și apoi, ca la fiecare sfârșit de săptămână, Jake va veni acasă vineri.

   Cu toate reticențele fiului ei care ar fi preferat să urmeze cursurile prin corespondență ca să nu plece de lângă ea, Julia ținuse să-l înscrie la o școală din George Town. Ce drept ar fi avut ea să oblige la o existență solitară un puști de 10 ani? La școala St. Augustin cel puțin avea tovarăși de vârsta lui.

   Când Julia se întoarse în bucătărie, un miros plăcut venea din direcția filtrului. Își turnă cafea într-o ceașcă pe care o puse pe biroul ei. În momentul când se așeză din nou în fața calculatorului, simți că o cuprinde teama.

   Acum două săptămâni când începuse să scrie noul ei roman, personajul principal, Harold, o umplea de entuziasm și abia aștepta să aștearnă pe hârtie aventurile prin care va trece. Azi se simțea incapabilă să acorde un sigur gând eroului ei. Și asta numai din cauza amenințării care plana asupra liniștii, a libertății ei.

 

   La sfârșitul săptămânii următoare, Julia deborda de energie.

  Contrar a ceea ce se temuse, nu-l mai revăzuse pe ziarist. Ajunsese deci la concluzia că se alarmase degeaba și ca urmare își regăsise inspirația.

   După-amiaza se apropia de sfârșit când stinse calculatorul. De obicei lucra până la cină, dar, vinerea, trebuia să se ducă să-l ia pe Jake.

   Julia aranja întotdeauna în așa fel încât fiecare întoarcere a fiului ei să fie o adevărată sărbătoare. Se sculase cu noaptea în cap ca să prepare felurile preferate ale băiatului: pizza, cremă de zahăr ars, înghețată de ciocolată...

   Părăsi casa pe înserate și o luă pe drumul în serpentine, mărginit de palmieri și de tufe de orhidee, unde cunoștea fiecare curbă, de atâtea ori o făcuse. Șapte kilometri despărțeau proprietatea de oraș.
   În timpul drumului Julia nu întâlni pe nimeni, dar asta n-o făcea să se simtă izolată. De altfel mai erau și alți locuitori în această parte a insulei. Oameni sufletiști, ale căror figuri prietenești îi veneau în minte în timp ce trecea prin fața caselor lor. Era doctorul, Henry Lefevre și soția lui Elena; Bernanrd Jacob, producătorul de sfeclă de zahăr și cartofi dulci. Și în primul rând, prețioasa Maria care locuia în sătucul West Bay împreună cu copiii ei: 3 fete și 2 băieți cu care se juca Jake când venea acasă.

   Jake nu înțelesese niciodată de ce nu avea frați sau surori. Dacă o mamă celibatară putuse să dea naștere unui bebeluș, la fel de bine putea să aducă pe lume și un al doilea, pretindea el. Dar, chiar a-i face plăcere fiului ei, Julia nu era dispusă să mai repete experiența. Se jurase!

   O mare animație domnea în oraș. Nimic de mirare la ora asta, de altfel. Vaporul nu făcea decât 3 traversări pe săptămână și sosirea lui crea întotdeauna o stare de excitare în rândul oamenilor. Fiindcă San Jacinto primea puțini turiști; așa că locuitorii ei - oameni sociabili - pândeau plini de curiozitate debarcarea pasagerilor în speranța de a descoperi o față nouă.

   Dar Julia fugea de noii-veniți, de teama de a nu fi recunoscută. Din fericire, străinii se opreau la cele două hoteluri situate în apropierea portului și nu se aventurau în afara orașului.

   Silueta albă a vaporului se profila deja în mijlocul golfului. În câteva minute va acosta.

   Julia își parcă mașina decapotabilă în apropierea falezei, coborî și se așeză pe o bancă. După căldura din timpul zilei, aprecia cu voluptate răcoarea brizei care-i zburlea părul și-i mângâia pielea.

   - Așteptați pe cineva, doamnă Stewart? întrebă brusc o voce bărbătească.

   Se întoarse. Ezekiel Hope, proprietarul unuia din cele două hoteluri din port, o privea surâzând, sprijinit de capota unui Mitsubishi.

   Tânăra se ridică și se apropie de el. Și ea stătuse la hotelul lui, așteptând ca vila să fie locuibilă. Își petrecuse cea de a doua lună de sarcină pe terasa lui, lenevind pe un șezlong.

   - Îmi aștept băiatul, îi răspunse ea.

   După ce aruncă o privire spre vaporul care se apropia încet de chei, ea adăugă:

   - Și dumneavoastră sperați niște clienți? Presupun că în acest sezon vor începe să sosească.

   - De data asta e anunțat unul, spuse Ekeziel.

   Își îndreptă spatele, bombându-și pieptul. Zeke - așa după cum îl numeau oamenii din partea locului - era foarte mândru de musculatura lui puternică. La 60 de ani trecuți, ținea ca fiecare să știe că-și păstrase întreaga forță și că nu avea intenția să se retragă din activitate.

   Bineînțeles că Julia murea de curiozitate să afle mai multe despre unicul pasager pe care îl menționase. Dacă era vorba despre un alt ziarist? Îi ajunsese la urechi că Neville - Neville Hager, acum își amintea exact prenumele lui - locuise tot la hotelul lui Zeke. Dar nu voia să-i trezească deloc curiozitatea.

   Ca și cum îi ghicise gândurile, acesta o întrebă:

   - Ați primit o vizită acum 15 zile, nu-i așa, doamnă Stewart? Tipul spunea că e în căutarea unei anume doamne Harvey. L-am asigurat că nimeni de pe insulă nu poartă acest nume, dar credea că va obține de la dumneavoastră niște informații asupra acelei femei.

   - Din nefericire se înșela, declară Julia pe un ton sec.

   - Știu. Sper că nu-mi purtați pică pentru faptul că i-am spus acelui domn că sunteți singura englezoaică din insula San Jacinto, doamnă Stewart. Oricum, nu trădam niciun secret. Toată lumea o știe. Trăiți aici de atât de mult timp....

   - Foarte mult, într-adevăr, îl aprobă Julia fără pic de amabilitate.

   Zeke începea s-o calce pe nervi. Dacă o mai reținea cu flecărelile lui, Jake s-ar fi putut să n-o vadă și să se îngrijoreze. Din fericire, patronul hotelului se îndepărtă în direcția debarcaderului. Tânăra se îndreptă la rândul ei spre valul de pasageri care puneau piciorul pe țărm - cea mai mare parte localnici, întorcându-se de pe Marele Caiman unde își petrecuseră ziua.

   Îl zări imediat pe Jake pe pasarelă. Cu părul lui aspru, lung în față și tăiat scurt la spate, era imposibil să nu-l distingi printre ceilalți călători, toți cu părul scurt și creț. Julia se înduioșă văzând cum haina de la uniformă îi alunecase pe umăr, lăsând să se întrevadă o cămașă albă cu gulerul greșit încheiat.

   Ea făcu repede câțiva pași spre băiețel. Apropiindu-se, remarcă un bărbat în spatele lui. Printre figurile bronzate, arse de soare, tenul palid al străinului atrăgea imediat atenția. Fără îndoială că era vorba de clientul pe care-l aștepta Zeke.

   Un coleg de-al lui Neville Hager? se întrebă Julia. După eșecul acestuia din urmă, fără îndoială că ei hotărâseră să trimită pe altcineva...

   Abia îi trecuse asta prin cap că se și mustră singură. Dacă o să continue astfel, închipuindu-și că toată lumea se ocupă de ea, o să ajungă curând paranoică. Se mai întâmplase ca turiștii să vină singuri la San Jacinto, din Anglia sau din Statele Unite, doar pentru că locul oferea condiții ideale pentru plonjări submarine.

   Fiul ei o zărise. Îi făcu semn cu mâna și acceleră pasul. Ghiozdanul îi atârna strâmb pe spate și Julia își notă că trebuia să-i cumpere unul nou. Celui vechi îi plesniseră cusăturile cam peste tot. Și nici nu era de mirare: Jack îndesa acolo cărți, adidași, jocuri video...

   - Salut, mămico! strigă băiețelul voios.

   Sări de gâtul mamei lui și o sărută pe amândoi obrajii. Apoi îi puse ghiozdanul în mână înainte s-o ia la goană spre Mitsubishi. Era tot ce putea spera Julia pentru moment. Mai târziu, acasă, după ce înfuleca pizza și prăjiturile, Jack o să-i povestească micile evenimente care-i marcaseră viața de școlar din ultima săptămână.

   La gândul momentelor pe care le va petrece în compania fiului ei, tânăra femeie surâse. Dar, dintr-o dată, auzi pe cineva în spatele ei șoptindu-i numele.

   - Julia?

   N-ar fi trebuit să se întoarcă, dar vocea o surprinse. Recunoscu imediat bărbat pe care-l remarcase în spatele lui Jake pe pasarelă. Acum era în apropierea ei și-i putea distinge clar trăsăturile:

   - Doamne, nu m-am înșelat, chiar ești tu! exclamă el.

   În acea clipă, Julia simți că-i fuge pământul de sub picioare. Cu prețul unui efort de necrezut, reuși totuși să zică:

   - Ah, bună Quinn! Ce vânt te aduce pe aici? Ești în concediu?

 

CAPITOLUL III

 

   Un adevărat miracol!

   Abia debarcase pe insulă că o și întâlnise pe Julia Harvey! Hector n-o să-și creadă urechilor când o să afle vestea.

   Așezat pe terasa hotelului, Quinn savura punciul cel mai delicios - și cel mai tare - pe care-l gustase vreodată în așteptarea mesei. Domnul Hope - Zeke - îi recomandase papaya proaspătă și o specialitate a insulei pentru cină, dar lui Quinn puțin îi păsa de meniu. Pentru moment toate gândurile i se îndreptau spre femeia pe care o întâlnise adineauri. Chipul familiar și străin totodată nu-i ieșea din mine.

   Câți ani o fi avut? se întreba el. Cel puțin 35... În orice caz, părea mult mai tânără. Aproape la fel de tânără ca și el. Părul ei era mult mai lung ca odinioară și soarele îi dăduse o nouă strălucire. Nu mai avea acel ten de crin care lumina ecranele cu incomparabila lui puritate, dar pielea bronzată dădea chipului ei un alt farmec, la care niciun bărbat nu putea rămâne insensibil. Quinn remarcase că se și împlinise puțin și găsea că acele câteva kilograme în plus îi veneau de minune.

   Mai bău o gură de punci cu o plăcere crescândă. La urma urmei, misiunea pe care i-o încredințase patronul lui începea sub cele mai bune auspicii. Se felicita acum că o acceptase. Mai ales că un voiaj în Caraibe, în luna februarie, nu era lipsit de atracții. Și cu atât mai rău pentru Susan, dacă ea nu era de aceeași părere!

   Hotelul era aproape gol. Nu erau pentru moment decât 3 clienți: în afara lui Quinn, mai sosise o pereche acum câteva zile din Anglia, după cum îi spusese Zeke.

   Bărbatul și femeia stăteau izolați pe o banchetă, în cealaltă parte a terasei. Judecând după șușotelile lor întretăiate de tăceri și privirile pe care le schimbau, era vorba probabil de niște tineri în voiaj de nuntă, se gândi Quinn.

   Și printr-o asociere de idei, în minte îi veni o întrebare: oare Julia Harvey nu-și abandonase cariera pentru a se căsători și a întemeia o familie? În orice caz, avea cel puțin un copil: băiețelul brunet pe care-l văzuse pe chei. Dar de ce naiba își învăluise hotărârea în atâta mister? Și alte femei înaintea ei își abandonaseră cariera strălucită pentru dragoste.

   Pentru dragoste...

   Aceste două cuvinte îl urmăriră pe Quinn până la obsesie. Își bău restul de punci, apoi, luându-și paharul gol se ridică, părăsi terasa și se duse în salonul hotelului unde patronul îl primi cu un surâs larg.

   - Vă servesc cu un alt pahar? îi propuse el.

   - Ah, nu, mulțumesc, nu mai beau punci în seara asta! exclamă Quinn.

   Voia să aibă mintea limpede ca să se mai gândească la momentul când va da ochii cu Julia Harvey. Acceptă totuși o bere mexicană așteptând să i se servească cina.

   - Presupun că o să profitați de șederea aici ca să faceți niște plonjări, spuse Zeke. E o zonă foarte bogată.

   - Ei bine, o să vedem...

   Un răspuns evaziv nu-l angaja cu nimic. De fapt, tânărul ziarist nu știa încă dacă va ține sau nu în secret misiunea sa. Hager își făcuse ancheta pe față, dar Quinn se decisese să acționeze cu mai multă subtilitate. În fond, Julia nu trăia incognito la San Jacinto fără motiv. Și atâta timp cât nu va avea ocazia să discute cu ea, prudența îi recomanda să nu-și dezvăluie prea repede intențiile.

   Vocea lui Zeke îl smulse pe Quinn din gândurile lui.

   - În caz că vă decideți, duceți-vă în partea sudică a insulei. Vă veți putea procura echipamentul necesar pe loc. La Harry. Dar pentru a ajunge acolo, va trebui să închiriați un jeep.

   - O să mă mai gândesc la asta.

   - Ei bine, să ciocnim pentru o vacanță plăcută, domnule Marriott! Mai luați o bere?

 

   A doua zi dimineață, Quinn se sculă proaspăt și bine dispus.

   Faptul că putuse dormi liniștit în asemenea împrejurări îl miră nespus. Nu-și amintea nici măcar s-o fi visat pe Julia! Și totuși, când deschise ochii, primul lui gând fu la vechea prietenă a mamei sale.

   Admițând că ea fusese șocată recunoscându-l, ascunsese bine asta, își spuse el. Lucru sigur, însă, în ciuda frumuseții ei la fel de izbitoare, ea nu-l mai impresiona acum ca odinioară. Această constatare îl făcu optimist asupra desfășurării misiunii lui. Se sculă cu inima ușoară, făcu un duș, se îmbrăcă în blugi și tricou și simți că-i e o foame de lup.

   Înainte să coboare pentru micul dejun, îi telefonă lui Susan. La Londra era deja prânzul și probabil că ea se pregătea să-și părăsească apartamentul ca să se ducă la Courtlands, unde urma să-și petreacă weekendul în absența lui Quinn.

   Considerase că e bine s-o pună la curent pe mama lui cu misiunea care-i fusese încredințată, știind totuși că ea n-o să fie de acord cu acest gen de investigație. Pe de o parte, fiindcă ar fi preferat ca, după exemplul lui Matthew, fiul ei mai mic, Quinn să se ocupe de ogari și de domeniu în loc să profeseze o meserie pe care ea o socotea puțin onorabilă; pe de altă parte, ea rămăsese convinsă că Julia Harvey abandonase totul pentru un bărbat și că trebuia să-i fie respectată dorința de a rămâne în anonimat.

   Imediat ce recunoscu vocea logodnicului ei, Susan exclamă:

   - Oh, scumpule, ce plăcere să te aud! Cum îți merge?

   - Foarte bine. Ziua se anunță splendidă și, de la fereastra camerei mele, am o priveliște de vis.

   - Ce noroc pe capul tău! Mi-ar plăcea atât de mult să fiu cu tine...

   - Și mie.

   Fără îndoială că pronunțase aceste cuvinte fără mare convingere, fiindcă tânăra femeie întrebă pe un ton puțin schimbat:

   - Adevărat? Atunci de ce nu m-ai invitat să te însoțesc?

   - Ascultă, Susy, e vorba de o misiunea, nu de o călătorie de plăcere! De altfel, nici n-o să lipsesc mult timp. Hector are nevoie de mine la birou miercuri.

   - Cu atât mai bine! Ancheta progresează?

   - Oh, nici chiar așa! Abia am sosit aseară.

   Quinn consideră preferabil să treacă sub tăcere întâlnirea lui cu Julia Harvey. Pentru a se face iertat pentru răspunsul telegrafic, adăugă cu o voce mieroasă:

   - Și când pleci la Courtlands?

   - Cam peste vreo jumătate de oră, cred. Îmi telefonezi acolo, la părinții tăi?

   - Hmm... nu știu dacă o să mai pot azi. Dar mâine, îți promit că te sun la aceeași oră. În cazul că n-o să fii acolo, îți las un mesaj. De acord?

   - Unde vrei să mă duc? îi replică Susan pe un ton iritat. Te temi cumva că o să mă răpească Matthew? În ziua când o să se mai gândească și la altceva decât la ogarii lui, pământul o să se oprească în loc. Sper ca mama ta să fi avut excelenta idee să mai invite și alte persoane. Dacă nu, risc să mă cufund în cea mai neagră melancolie...

   - Hai, hai, nu mai dramatiza! Până acum nimeni n-a murit de plictiseală la Courtlands. Îmi pare rău, Susy, dar trebuie să închid. Dacă nu, nota mea de plată riscă să fie exorbitantă și Hector o să mă acuze că-i fac praf banii.

   Off! Susan închisese. Ușurarea pe care o simți imediat trezi în Quinn un sentiment de vinovăție pe care-l alungă imediat. În fond, nerăbdarea lui era justificată, gândi el. Nu trebuia să dea prioritate misiunii?

   Își luă micul dejun singur pe terasă. Se părea că îndrăgostiții aflați în voiaj de nuntă preferaseră să-și petreacă dimineața în cameră. Nimic mai natural! Fără îndoială că n-o să se scoale înainte de masa de prânz...

   Dar el murea de foame. Nu lăsă nicio bucățică din clătitele cu dulceață preparate special pentru el și înfulecă bucuros cornuri calde, pâine prăjită, crenvuști, unt, miere... toate însoțite de mai multe cești de cafea tare. Nu mai avusese o asemenea poftă de mâncare de mult timp.

   Când se sculă de la masă, sătul și mulțumit, Zeke își făcu apariția.

   - Sunteți pregătit de înot? întrebă el.

   Și fără să aștepte răspunsul, îi explică amănunțit cum să ajungă în partea de sud a insulei, unde faimosul Harry închiria material de plonjat.

   Gândindu-se că aceste informații îl vor ajuta să dea de Julia Harvey, Quinn le ascultă cu atenție și se hotărî să urmeze punct cu punct sfaturile lui Zeke.

   Primul său obiectiv: să-și facă rost de un jeep! Tranzacția nu dură mult. O jumătate de oră mai târziu părăsea orașul la bordul unei mașini decapotabile, nervoasă ca un pur-sânge.

   Pentru moment, Quinn avu impresia că roțile părăseau solul și se concentră numai asupra condusului. Mai târziu, când drumul va deveni mai ușor, o să-și acorde timp să admire peisajul. Quinn simțea pe umerii lui căldura deja apăsătoare a soarelui și fu cuprins de o anume voluptate.

   Totuși, în sufletul lui exista o oarecare neliniște. Că admitea sau nu, se temea s-o revadă pe Julia. De fapt nu credea că va reuși acolo unde Neville Hager dăduse greș.

   Drumul, mai puțin dificil acum, urma curba golfului. Ici și colo se zăreau niște intrânduri săpate de valuri, aparent accesibile însă numai dinspre apă. Nisipul alb, intact, părea așternut acolo de la facerea lumii, iar vârfurile coralilor apărând printre valuri te făcea să visezi la timpurile imemoriale când oamenii nu locuiau încă această planetă.

   În curând, jeepul ajunse la o încrucișare de drumuri. Un indicator îți sugera 4 direcții de mers. Quinn rămase perplex. Hager îi spusese că străina locuia la una din extremitățile insulei dar nu-i precizase care. Plaja dinspre nord... nu-i spunea nimic, în schimb își amintea că Zeke o menționase pe cea din sud. Așa că alese drumul care ducea într-acolo.

   Se făcea din ce în ce mai cald. Să te adaptezi la un climat semitropical, când debarcai dintr-o Anglie friguroasă, cerea ceva timp. Din fericire, Quinn nu se temea de soare. Pielea lui suportase întotdeauna lungi expuneri la soare fără să se ardă. Regreta totuși că nu și-a luat cu el o cremă protectoare. Dar totul se desfășurase cu atâta repeziciune...

   Când traversă satul West Bay, îl cuprinse o presimțire ciudată. Avu dintr-o dată sentimentul că alesese drumul bun. Un fel de al șaselea simț îl avertiza că-și va atinge scopul.

   Niște copii se jucau în fața unui magazin. Lui Quinn îi dădu prin cap să se oprească să cumpere o loțiune antisolară și să profite de ocazie ca să-l întrebe pe proprietar dacă nu cunoștea cumva o englezoaică tânără care locuiește cu un băiețel în această parte a insulei.

   Dar când își puse planul în aplicare, negustorul începu să dea din cap pretinzând că n-a auzit niciodată vorbindu-se de această femeie. După un salut scurt, el se întoarse spre un raft să-și aranjeze marfa fără să-i mai dea nicio atenție clientului său.

   În disperare de cauză, Quinn se decise să-i întrebe pe copii.

   - Bună, le spuse el. Ați putea să-mi dați o informație? Aveți printre colegii voștri un băiețel alb?

   - Mama nu ne dă voie să vorbim cu străinii, îi răspunse prompt o fetiță cu o mutrișoară dezghețată.

   - În cazul ăsta nu mai insist, declară Quinn surâzând.

   Și resemnându-se, se îndreptă spre jeep și se instală la volan. Un băiețel se apropie de mașină.

   - Eu îl cunosc pe băiețelul pe care îl căutați, declară el pe un ton serios. Faceți parte din familie?

   - Nu, răspunse Quinn, oarecum încurcat.

   Șansa începuse să-i zâmbească în sfârșit. Dar trebuia să câștige încrederea tânărului săi interlocutor ca să nu strice totul.

   - O cunosc bine pe mama lui, îi explică el. De altfel, i-am întâlnit aseară, când a sosit vaporul..

   - Da, da, știu! strigă o fetiță adorabilă de vreo 5-6 ani. Jake vine acasă în fiecare vineri și doamna Stewart se duce să-l aștepte în port.

   Băiețelul interveni:

   - Celestine! Emmy tocmai ți-a spus că nu trebuie să vorbim cu străinii. Dar tu nu poți să-ți ții niciodată gura, guralivo!

   - Guraliv ești tu! nu se lăsă mai prejos Celestine, dar cu ochii plini de lacrimi.

   Acesta, care părea să fie fratele ei mai mare, își bombă pieptul și ripostă:

   - În primul rând că sunt mai mare decât tine. Și pe urmă, sunt băiat. Fetele, ele fac întotdeauna tâmpenii.

   - Mincinosule!

   Înainte să se ia la bătaie, Quinn încercă să potolească spiritele.

   - Hai, hai, copii, n-are rost să vă certați pentru atâta lucru.

   Scotoci prin buzunare și scoase câteva monede pe care le dădu băiețelului.

   - Ia-le! Și du-te să cumperi niște bomboane pentru toată lumea.

   Întorcându-se spre puștoaică, Quinn adăugă:

   - Îți mulțumesc pentru ajutor, Celestine. Îți apreciez în mod deosebit amabilitatea.

   Băgase deja cheia în contact.

   - Așteptați! strigă mititica, nu știți nici măcar unde locuiește Jake. Se numește Golful Renașterii. Nu e departe de aici.

   Fratele ei nu scăpă ocazia să-i mai facă o dată observație:

   - Nu ești în stare să păstrezi un secret, limbă lungă, spuse el răstit.

   Era atât de indignat încât nici măcar nu protestă când cea pe care o numise Emmy îi luă toți banii pe care îi căpătase.

   „Ar cam fi cazul s-o șterg”, își spuse Quinn surâzând. Și demară.

   Zece minute mai târziu, descoperea proprietatea pretinsei doamnei Stewart. Fără informațiile furnizate de adorabile Celestine, numele înscris pe cutia de scrisori instalată pe marginea drumului nu i-ar fi spus nimic. De altfel, cărarea mărginită de niște tufișuri dese nu părea să ducă nicăieri, ca și cum proprietarii locului ar fi vrut să convingă străinii să treacă mai departe.

   Luând-o pe sub tunelul întunecos format de vegetație, Quinn se simți cuprins de o ciudată strângere de inimă. Și dacă soțul Juliei Harvey era acasă? se întrebă el. Dacă va uza de forță ca să-l oblige să plece? Curios, dar acest gând nu-i venise până acum. Preferă să-l gonească. Ridică din umeri, apoi acceleră.

   Acoperișul vilei apăru în sfârșit în spatele unui gard viu înflorit. Se părea că Julia găsise colțișorul ideal pentru a se proteja de intruși. Nu era de mirare că nimeni nu-i descoperise ascunzătoarea!

   Quinn opri mașina la umbra unui grup de palmieri. Abia pusese piciorul jos că auzi un zgomot provenind dintr-un tufiș. Un val de neliniște îl cuprinse. Cineva îl spiona.

   Slavă Domnului însă că era vorba de o pisică. O pisică enormă, neagră cu pete albe, care țâșni și o zbughi în direcția casei.

   După un moment de ezitare, Quinn o luă pe drumul folosit de animal. Trecu pe lângă o peluză mărginită de straturi de flori viu colorate, apoi ajunse lângă o boltă acoperită cu viță de vie care ajungea până în spatele casei. Câțiva pași încă și descoperi un patio care dădea spre o terasă. Peste tot flori nespus de frumoase în vase de pământ puse pe jos sau în jardiniere îmbrăcate în răchită împletită, suspendate de pereți. Și dincolo de această natură neîmblânzită, de acest paradis cu miresme îmbătătoare, oceanul își întindea cât vedeai cu ochii suprafața sclipitoare ca apele unei oglinzi. Se auzea în depărtare zgomotul valurilor care se loveau de recifurile de corali și, mai aproape, clipocitul celor care ajungeau înspumate până la mal.

   - Helo! Tu vorbeai cu mama aseară?

   Vocea copilărească îl făcu să tresară pe Quinn, aducându-l la realitate. Timp de câteva minute, fascinat de frumusețea peisajului, uitase de motivele prezenței lui în aceste locuri încântătoare. 

   Întorcându-se, văzu un băiețel sprijinit de balustrada terasei. Nu putea fi decât Jake. Îmbrăcat într-un șort de bumbac și o vestă fără mâneci, părea mult mai firav decât în ajun, în uniforma de școlar. Ce era sigur, era că nu semăna cu mama lui. Ai fi putut să-l iei drept un copil al locului, după tenul lui bronzat și părul de culoare închisă. Poate tatăl lui aparținea comunității autohtone? Deși, apropiindu-se de băiețel, Quinn nu descoperi nicio trăsătură specifică populației din Caraibe.

   - Nu te înșeli, răspunse el pe un ton prietenesc. Mama ta și cu mine ne cunoaștem de o groază de timp. Și m-am gândit să profit de sejurul meu de aici pentru a reînnoda relația noastră. Îmi place nespus de mult aici, aveți o priveliște splendidă...

   - Ai venit cu mașina?

   - Hmm.... da, am închiriat un jeep.

   Quinn ajunsese până la terasă. După o clipă de ezitare, întrebă:

   - Mama ta este acasă?

   - Da. Acolo.

   Copilul arătă printr-un semn al capului cealaltă extremitate a casei, pe jumătate ascunsă de hortensii. Julia stătea la umbră, așezată pe un șezlong. Fără îndoială că îl observase pe Quinn chiar de la sosirea lui.

   Se ridică și puse o mână protectoare pe umărul fiului ei.

   Ca și el, purta un șort foarte scurt care-i punea în evidență picioarele lungi și se mula pe curba șoldurilor. Sub bluza din pânză de culoarea caisei, înnodată în talie, se putea ghici rotunjimea sânilor, a căror perfecțiune făcuse să viseze milioane de spectatori din întreaga lume. Cu picioarele goale, pielea bronzată, fără niciun pic de fard, Julia Harvey oferea imaginea frumuseții pure și iradia o senzualitate aproape palpabilă.

   Sigur că îmbătrânise. Dar acești 10 ani nu-i știrbiseră farmecul. Din contră, chiar. Lui Quinn i se părea mai seducătoare ca înainte.

   Timp de o clipă, intimidat de privirea glacială a tinerei femei, rămase fără glas. Misiunea lui se anunța mai dificilă decât crezuse.

   - Julia, sfârși el prin a vorbit, sper că nu te deranjez. Nu-ți dai seama cât de plăcut surprins am fost să te întâlnesc aseară. Mă așteptam atât de puțin să...

   Cu un ton care nu s-ar fi putut numi prietenos, ea îl întrerupse:

   - Adevărat?

   - Dar înțeleg de ce te-ai instalat la San Jacinto. Nu există loc mai frumos pe lume...

   - Să trecem la fapte, Quinn.

   Mirat fără îndoială de reacția dură a mamei sale, Jake o privea cu ochii mari. Ea continuă totuși, cu asprime în glas:

   - Ce vrei exact?

   Întrebarea îl scoase din sărite pe Quinn.

   - Cum! exclamă el furios. Dispari de pe o zi pe alta ca prin mișcare unei baghete magice și când, după 10 ani, te găsesc în fine, îndrăznești să mă întrebi ce vreau? Nu crezi că aș avea dreptul la niște explicații? Că publicul tău merită și el să afle motivul pentru care ai părăsit totul?

   - Eu nu am public, declară Julia cu o voce apăsată. Îți pierzi timpul, Quinn. N-am nimic să-ți spun. Și de altfel, i-am explicat deja asociatului tău: aici nu există nicio Julia Harvey.

 

CAPITOLUL IV

 

   - Neville Hager nu e asociatul meu!

   În alte împrejurări, Julia ar fi pufnit în râs la vederea mutrei ofensate pe care o făcuse Quinn. Aceste cuvinte care-l trădau îi scăpaseră fără să vrea musafirului ei. În orice caz, nu pretindea că habar nu are de demersurile celuilalt ziarist. Da, situația ar fi putut părea caraghioasă în ochii tinerei femei, dacă apariția lui Quinn n-ar fi trezit în ea o serie de sentimente complexe, contradictorii.

   - La naiba! continuă el. Ce vrei să zici pretinzând că nu există nicio Julia Harvey aici?

   Jake nu pierduse niciun cuvânt din discuția lui. În ochii lui vioi, curiozitatea făcu loc unei umbre neliniștite.

   - Mămica mea se numește Julia Stewart, declară el cu aplomb.

   Intervenția fiului ei o determină pe Julia să fie mai rezervată. Era mai puțin riscant să-l lase pe Quinn Marriott să pătrundă în intimitatea ei decât să-l tulbure pe Jake.

   - Intră, îi spuse ea.

   Își conduse musafirul în salon. Bineînțeles că Jake îi urmă și le propuse chiar să-i servească el cu răcoritoare. Dar Julia îl expedie imediat să culeagă niște căpșuni pentru prânz.

   Când copilul protestă, ea insistă:

   - Ascultă, dragul meu. Domnul Marriott și cu mine avem ceva de discutat.

   - Și o să mănânce cu noi la prânz? nu se lăsă Jake.

   Întrebarea o puse în încurcătură pe tânăra femeie, ai cărei obraji se înroșiră.

   - Nu cred, răspunse ea. Acum, dragul meu, vrei să fii drăguț și să ne lași singur?

   De data asta, copilul îi dădu ascultare.

   După ce Jake părăsi încăperea, Julia se întoarse spre Quinn. Din politețe, ar fi trebuit să-l invite să ia loc. Dar nu ar fi interpretat el acest gest de curtoazie ca o încurajare de a rămâne? Or, ea dorea un singur lucru: să-l vadă plecând cât mai repede. Așa că, la naiba cu bunele maniere!

   - Fiindcă-mi pretinzi niște lămuriri, reluă ea susținându-i privirea, o să-ți repet ceea ce i-am declarat și asociatului tău - pardon, colegului tău - când m-a interogat: viața mea de aici nu are nicio legătură cu cea a Juliei Harvey. Aici sunt Julia Stewart, casnică și mama unui băiețel de 10 ani. Asta-i tot.

   - Căsătorită?

   Bineînțeles că nimic n-o împiedica pe Julia să mintă. Dar cum să justifice absența unui pretins soț? Să inventeze o moarte accidentală? Imposibil! Trebuia să-i ofere lui Quinn aceeași versiune pe care i-o servise lui Jake...

   - Nu, răspunse ea în cele din urmă. Nici tatăl lui Jake, nici eu n-aveam chef să ne angajăm într-o căsătorie. Da, aș fi putut alege chiuretajul, dar am vrut să păstrez acest copil. Și în plus de asta, filmele nu mă mai interesau. Deci acum înțelegi cum m-am hotărât să devin o mamă ca oricare alta.

   - Așadar, ideea de a părăsi totul ți-a venit de pe o zi pe alta? Și speri că o să-ți înghit toate gogoșile astea?

   - E totuși adevărat.

   - Atunci de ce ți-ai schimbat numele?

   - Pentru niște motive întemeiate, nu-ți dai seama? Fără machiaj, fără lumina proiectoarelor nu sunt de recunoscut. Dar să-mi păstrez numele ar fi reprezentat un pericol...

   - Tatăl lui Jake știe unde locuiește?

   De data asta cel puțin nu era nevoie să mintă! gândi Julia ușurată. Fără să ezite, răspunse:

   - Da.

   - Și nu ți-a trădat niciodată secretul?

   - Se pare că nu. Dacă ar fi vorbit, n-aș fi fost lăsată să trăiesc în liniște pe această insulă. Să presupunem că cineva, indiferent cine, ar fi descoperit că Julia Harvey și Julia Stewart sunt una și aceeași persoană; aș fi fost tot timpul hărțuită.

   Quinn o privi drept în ochi și spuse:

   - Acest „indiferent cine” se referă la mine, presupun.

   - Tu! exclamă Julia cu un râs nervos. Sărmanul meu Quinn! Ce-ți închipui? Că n-au mai fost și alți bărbați în viața mea? De fapt tu nici măcar nu erai un bărbat pe vremea aceea. Doar un băiat de 17 ani, îndrăgostit de o femeie mai în vârstă...

   El nici nu clipi, nu-și exterioriză în niciun fel emoția. Dovadă că reușise să capete o mare stăpânire de sine și nu mai avea nimic comun cu acel adolescent fragil și pasionat de odinioară...

   Se instală tăcerea, ceea ce făcu atmosfera și mai apăsătoare.

   - Și dacă mi-ai dezvălui motivul prezenței tale aici? spuse într-un târziu Julia.

   - Hager nu ți-a explicat de ce o căuta pe Julia Harvey?

   - Nu prea. Ca să fiu sinceră, nu i-am lăsat timp să-și expună motivele. Dar îi cunosc eu pe ziariști. Nu se interesează de oameni decât în speranța de a descoperi ceva scandalos în viața lor.

   Quinn se strâmbă.

   - O judecată cam pripită! constată el. Și bineînțeles că ți-ai băgat în cap că urmăresc un obiectiv identic?

   - Mi se pare logic. Fiindcă îl cunoști pe acest tip, deduc că lucrați la același ziar.

   - Hager nu lucrează la pentru un ziar.

   După ce aruncă o privire semnificativă spre fotolii, Quinn adăugă:

   - Aș putea să mă așez?

   Cu ochii măriți de surpriză, Julia ignoră întrebarea oaspetelui ei.

   - Ce insinuezi? întrebă ea.

   - Că picioarele mele refuză să-mi mai suporte greutatea corpului mult timp.

   Dar puțin îi păsa Juliei dacă el era sau nu obosit. Ea reveni la subiectul care o preocupa.

   - Dacă tipul ăla nu lucra pentru un ziar, ce inconștient l-a trimis la mine? Arnie Newman?

   - Unde te duce gândul! exclamă Quinn. În primul rând, Arnie Newman nu mai conduce studiourile Intercontinental. În al doilea rând, a uitat de mult de cearta voastră. Fii convinsă, are destule pe cap...

   Fără îndoială, Quinn are dreptate, gândi Julia. Ceea ce n-o împiedică să se simtă teribil de rănită de aceste cuvinte, mai ales că veneau de la el.

   - Îți mulțumesc că mi-ai reamintit că mi-a trecut timpul, îi replică ea. Știam și eu asta. Acum mi-ar plăcea să încheiem discuția și să pleci înainte să se întoarcă fiul meu.

   - Ce naiba, Julia, încetează să mă mai consideri dușmanul tău! N-am acceptat cu inima ușoară misiunea ce mi s-a încredințat, fii convinsă de asta. Dar n-am avut de ales, mă auzi? Te rog, nu-mi mai complica și tu sarcina!

   - Aici cam exagerezi! Nu numai că-mi strici liniștea, dar ai vrea să-ți dau pe deasupra și binecuvântarea mea. Ce tupeu!

   - Doamne, Julia, calmează-te! De ce atâta agresivitate? Gândește-te puțin și privește lucrurile în adevărata lor lumină. Care dintre noi doi ar trebui să-i poarte pică celuilalt? Nu eu te-am părăsit. Nu eu am fugit fără un cuvânt de explicație.

   Quinn o privea cu intensitate. Privirile li se întâlniră doar pentru o clipă, dar o clipă care păru că nu mai are sfârșit. Julia avea impresia că i se rupe inima. Și culmea culmilor, simți că roșește.

   - La ce bun să mai zgândărim trecutul? șopti ea în cele din urmă. Relația noastră n-a fost niciodată serioasă.

   - Poate pentru tine, replică el cu un aer amărât. Oricum, ai fi putut da un telefon - dacă nu mie, cel puțin mamei mele. Dispariția ta a îndurerat-o nespus.

   - Îmi pare rău. Dar aveam motivele mele să procedez așa.

   - Și acum?

   Julia îl privi pe Quinn cu un aer dezorientat. Ce voia să spună?

   - Te gândești să mă dai pe ușă afară? reluă el.

   - Totul depinde de rolul pe care dorești să-l joci. Trebuie să te privesc ca pe fiul Isabellei sau ca pe trimisul special al unui ziar?

   - Nu colaborez cu niciun ziar. Credeam că ai înțeles. Lucrez la televiziune.

   Și credea că, anunțând-o asta, o s-o liniștească?! Julia izbucni într-un râs nervos.

   - Iartă-mă, dar nu văd diferența.

   - Lasă-mă să-ți explic proiectul nostru. Julia, te rog, în amintirea trecutului...

   Trecutul...

   Pradă unei tulburări extreme, tânăra femeie închise ochii pentru o clipă. Găsi totuși forța să nu cedeze mult timp în fața emoției.

   - Ascultă, Quinn, replică ea calm, m-a arătat poate un pic agresivă, recunosc. Dar pune-te în locul meu. Când îmi simt amenințată liniștea, îmi scot ghearele.

   - Înțeleg.

   - Adevărat?

   El dădu din cap.

   - Dacă accept să te ascult, reluă Julia, să nu-ți imaginezi însă că o să accept să și colaborez la proiectul ăsta.

   - Am luat notă.

   Cât de obosit și descurajat părea acum! Un sentiment de milă o cuprinse pe Julia. Dar își reproșă imediat acest moment de slăbiciune.

   - Așază-te, spuse ea pe un ton ceva mai îmblânzit arătându-i unul din fotolii.

   Quinn se instală confortabil, potrivindu-și o pernă la spate și-și încrucișă picioarele lungi, pe care se mulau blugii strâmți.

   Julia îl studie pe furiș câteva clipe, mirată că poate suporta asemenea veșminte într-un asemenea climat. Țesătura de bumbac adera ca o a doua piele pe coapsele lui, subliniindu-le mușchii puternici. Fără voia ei, tânăra femeie se simți tulburată. Își întoarse jenată ochii, înainte să se îndrepte spre bucătărie.

   - O să fac niște cafea, anunță ea.

   Off! Acum se simțea la adăpost. Și în câteva minute o să redevină stăpână pe sine. Ce naiba o împingea să se poarte atât de prostește? Deja făcuse o prostie imensă încurcându-se cu Quinn, pe vremea când el nu era decât un adolescent... Doar n-o s-o facă din nou, acum când se maturizase!

   În timp ce Julia încerca să-și vină în fire, Quinn veni după ea. Sprijinindu-se cu nonșalanță de tocul ușii, o privi turnând apa fierbinte în cafetieră.

   La ce s-o fi gândind? se întrebă ea. Se amuza văzând-o pe Julia Harvey executând gesturile obișnuite ale unei menajere? Poate o bănuia că juca un rol?

   Dar, nu, nicio luminiță răutăcioasă nu-i sclipea în priviri. Din contră, părea interesat de tot ce-l înconjura. Se aplecă brusc spre o floare de hibiscus și-i mângâie petalele cu o infinită blândețe.

   - Nu știam că-ți place grădinăritul, spuse el.

   - Mai sunt încă alte lucruri pe care nu le știi despre mine, replică ea cu un aer misterios.

   Luă tava pe care pusese cele două cești cu cafea aburindă și adăugă:

   - Să ne instalăm pe terasă. E mai răcoare decât în casă.

   Abia se așezaseră când Jake apăru cu un castron plin de căpșuni în mână, cu gurița murdară de sucul fructelor pe care le mâncase. Îi întinse castronul mamei sale.

   - Am cules pentru toți 3, spuse el. Așa că, dacă domnul Marriott ia cumva masa cu noi, o să fie de ajuns pentru toată lumea.

   În fond, de ce să nu-l invite? se gândi Julia, întrebându-se totuși dacă face bine.

   - Acum că l-ai făcut să-i lase gura apă, cred că domnul Marriott nu va refuza să rămână la masă, rosti ea după o scurtă ezitare.

   Apoi adăugă, privindu-l pe Quinn:

   - Nu-i așa?

   - Bineînțeles! se grăbi el să răspundă. Ar fi o prostie să mă lipsesc de niște căpșuni atât de apetisante și de parfumate.

   - Genial! exclamă băiețelul încântat.

   - Bun, du-te și-ți spală mâinile și gura, acum, imediat! îi ordonă mama lui.

   După plecarea lui Jake, se lăsă o liniște stânjenitoare. Neștiind ce atitudine să adopte, Julia se sculă și se duse în bucătărie, chipurile să pună fructele la frigider. Și aici, se certă din nou. Fiindcă îl invitase pe Quinn, trebuia să se poarte cum trebuie, nu ca o puștoaică! Doamne, niciodată nu s-ar fi gândit că o să se simtă atât de emoționată revăzându-l. După 10 ani!

   Se întoarse cu pași de pisică și, fiindcă musafirul ei privea oceanul, se opri un moment ca să-l studieze, înainte ca el să-i remarce prezența.

   Îi recunoștea profilul: ochii umbriți de gene dese, negre, pomeții proeminenți, nasul puțin cocoșat - amintire a unui bătăi cu un coleg de clasă, îi explica el într-o seară - gura fină dar senzuală, bărbia fermă, bărbătească..

   Totuși ceva se schimbase la acel chip familiar. Ceva de nedefinit, legat fără îndoială de experiența acumulată de Quinn de-a lungul timpului. Ce fel de femei cunoscuse? Le iubise oare? Se căsătorise cu una din ele, întemeindu-și un cămin? Privirea Juliei se opri pe mâinile lui. Nu purta verighetă. Dar asta nu însemna nimic. Și la urma urmei, la ce bun să-și spună atâtea întrebări? Trecutul nu putea fi înviat. Și, schimbându-și viața, nu-și alesese ea un alt destin?

   El întoarse brusc capul. Ea se grăbi să se așeze, ca și cum abia venise.

   - Ei, Julia, mă spionezi? o întrebă el malițios.

   Ea schiță un gest cu mâinile în semn de protest, dar el continuă:

   - Hai, amintește-ți: am avut întotdeauna darul de a-ți simți privirea fixată asupra mea. Unele lucruri nu se schimbă. Știam că ești aici.

   - Și bineînțeles ți se părea amuzant să te faci că nu m-ai simțit.

   Ochii lui Quinn deveniră mai strălucitori.

   - Și eu te-am studiat adineauri, declară el cu o voce răgușită. Și mi s-a părut că ești mai seducătoare ca niciodată. Oh, nu e vorba de un compliment banal. Te asigur, Julia: frumusețea ta mă amețește la fel ca odinioară.

 

CAPITOLUL V

 

   Ce idiot!

   Quinn avea impresia că dăduse înapoi cu 10 ani. Comportamentul lui era demn de un adolescent - oricum, nu potrivit unui bărbat! La naiba, Hector nu-l trimisese aici ca să-i facă Juliei complimente!

   Din fericire, apariția lui Jake sparse tăcerea densă, grea, care se instalase între ei.

   - O să mâncăm friptură la grătar la prânz, mămico? întrebă băiețelul cu ochii strălucitori.

   - Tocmai aveam intenția să-l întreb pe invitatul nostru, răspunse tânăra femeie pe un ton sec.

   Dacă sosirea fiului ei avusese darul s-o facă să se simtă mai ușurată, totuși Julia era puțin necăjită pe el fiindcă abordase un subiect atât de prozaic într-un moment încărcat de emoție.

   Roși ușor și musafirul ei își dădu seama că, pronunțând cuvintele măgulitoare, nu făcuse decât să exprime realitatea. Nu numai că Julia Harvey își păstrase întreaga ei frumusețe, dar din persoana ei emana astăzi o aură de senzualitate și mai strălucitoare ca pe vremuri.

   Ochii lui Quinn trecură la picioarele ei la coapse, la sâni și fu cuprins de dorința de a o ține în brațe, de a o îmbrățișa cu aceeași patimă ca în trecut...

   - Îți place friptura la grătar?

   Vocea lui Jake îl readuse la realitate.

   - Oh, da! răspunse el cu entuziasm.

   - Super! exclamă copilul.

   Întorcându-se spre mama lui, adăugă:

   - Vezi, mămico, domnul Marriott și cu mine avem aceleași gusturi.

   - În acest caz, n-o să vă las să așteptați prea mult.

   Și, după aceste cuvinte, Julia își părăsi fotoliul.

   - Pot să te ajut? îi propuse Quinn.

   - Nu, mulțumesc, replică ea cu răceală. O s-o facă Jake.

   Dar băiețelul începu să protesteze.

   - Oh, mămico! N-am chef...

   - Ei bine, atunci o să le facem împreună, își oferi din nou serviciile Quinn. În ceea ce privește fripturile am un secret, iar cartofii mei prăjiți sunt cei mai buni din lume.

   - Îmi pare rău, dar în acest ultim punct n-o să ai ocazia să-ți arăți talentele, fiindcă o să facem o salată.

   Remarca Juliei, emisă pe un ton glacial, nu-l descurajă însă pe oaspetele ei. Din contră, desfășură o activitate neobosită între bucătărie și sufragerie, spălând salata, preparând sosul din oțet, sare și ulei... Așa de bine, încât stăpâna casei sfârși prin a declara pe un ton sarcastic:

   - Bag de seamă că în privința gospodăriei ai progresat mult.

   Stătea aplecată asupra grătarului și nu i se vedea fața. Cu picioarele goale, mijlocul cambrat, ea încarna feminitatea pură, ademenitoare.

   Simțind-o atât de aproape, Quinn fu cuprins de dorința nebună de a mângâia, ca altădată, acest corp perfect. Dorința urca în el, imperioasă, și se miră că o femeie în șort îi tulbura într-atât simțurile. Până acum asociase acest obiect de îmbrăcăminte cu mătușa lui, Cecily, care-și petrecea viața escaladând munții și explorând locuri de care nimeni nu auzise.

   Dar șortul Juliei nu avea nimic comun cu cel al mătușii Cecily. În primul rând, era confecționat dintr-o mătase foarte fină. Apoi, era mulat pe rotunjimile tinerei femei. Atât de mulat încât era evident că nu purta nimic de dedesubt. La gândul ăsta, emoția lui Quinn crescu. Ceea ce avu darul să-l scoată din sărite.

   Doamne, gândi el, un adolescent plin de coșuri ar face la fel!

   - Presupun că datorezi această transformare unei femei, se auzi glasul Juliei.

   Quinn făcu câțiva pași ca să-și recapete sângele rece înainte de a răspunde:

   - Nu.

   Ea se întoarse și-l privi cu un aer mirat.

   - Aaa... nu ești însurat?

   - Nu încă.

   - Da, dar trăiești cu o femeie?

   - Hmm, da, cunosc pe cineva... Dar tu?

   Ea își îndreptă atenția asupra grătarului și rămase tăcută câteva secunde.

   - Eu... am niște prieteni, rosti ea în sfârșit.

   Acest răspuns îl tulbură pe Quinn peste măsură. Și în mod ciudat, n-avu deloc chef s-o audă povestindu-i despre acești „prieteni”, indiferent ce erau, bărbați sau femei.

   - O cunosc? reluă Julia.

   El nu-i înțelese imediat întrebarea. Atunci ea preciză:

   - Persoana despre care ai vorbit, face parte din vechile cunoștințe?

   Cum el ezita să-i răspundă, ea continuă malițioasă:

   - Așteaptă, lasă-mă să ghicesc: pariez că e vorba de proasta aia de Madeline. Îmi amintesc că mama ei tot încerca să ți-o arunce în brațe. Ai sfârșit prin a depune armele, nu-i așa?

   Slavă Domnului că atmosfera începuse să se destindă. Quinn intră în joc.

   - Îmi pare rău să te dezamăgesc, replică el pe un ton glumeț, dar Madeline Wainwright a găsit pe cineva mult mai bun ca mine: s-a măritat cu Andy Spencer, un campion la călărie.

   - Nici nu mă miră, întotdeauna m-am gândit că râde ca o iapă.

   - Și eu!

   Quinn și Julia schimbară o privire complice și izbucniră în râs. Jake alese exact acel moment ca să-și manifeste nerăbdarea. Murea de foame!

   - Ei bine, duceți-vă amândoi să vă instalați la masă, le spuse Julia. Aduc imediat fripturile.

   Două minute mai târziu, se așeză lângă Quinn și copil care flecăreau amical, în fața unor farfurii goale. Începu să-i servească.

   - După ce mâncăm, aș vrea ca domnul Marriott să mă lase să conduc jeepul, spuse Jake cu îndrăzneală, după prima înghițitură.

   Întorcându-se spre Quinn, îi explică:

   - Știi că am ținut deja volanul de la Mitsubishi și m-am descurcat nu tocmai rău? Nu-i așa, mămico?

   - Credeam că te duci la Thomas, remarcă Julia.

   - Dar avem un invitat! ripostă băiețelul scandalizat. Când unchiul Bernard bine să ne vadă, mă obligi să stau și, când nu vreau, pretinzi întotdeauna că nu trebuie să-ți părăsești invitații.

   Quinn ar fi vrut mult să afle cine era acel unchi Bernard. Aparținea cercului de prieteni de care pomenise adineauri Julia? În orice caz, era vizibil că remarca băiețelului o cam pusese în încurcătură. Își mușca buzele, căutând fără îndoială un răspuns potrivit.

   - Da, dar i-ar promis deja lui Thomas, sfârși ea prin a răspunde. Și pe urma, e vorba de aniversarea lui Sammy, nu uita asta. Contează pe prezența ta.

   O strâmbătură de dezamăgire apăru pe mutrișoara lui Jake.

   Totuși, destul de repede, mâncarea lui preferată - și poate prezența lui Quinn - îl făcură să-și recapete buna dispoziție. Nu încetă să râdă, să glumească, să pună o groază de întrebări, să povestească fără nicio reținere mici evenimente din scurta lui viață.

   Indirect, din spusele lui, Quinn descoperi o serie de detalii privind-o pe Julia. Printre altele află că scria cărți pentru copii. Noutatea îl lăsă cu gura căscată.

   - Ce coincidență! exclamă el. Îmi amintesc abia acum că am auzit pomenit numele de Julia Stewart la televizor în cursul unei emisiuni consacrate cărților pentru tineret. Era pe un alt canal și Hector se gândise să preia ideea, dar cu participarea autorilor.

   - Lucrezi la televiziune! exclamă Jake. Oh, super! O să mă duci să văd studiourile? Aș vrea să văd cum se face totul. 

 ........................