Vieți paralele, Ellen Meister

 1-4
Prolog

          1973

 

   În ziua în care se hotărî să își pună capăt zilelor, Nan Gilbert se trezi curând după prânz în sunetul radioului din curtea vecinului.

   Piesa nu îi era deloc cunoscută, dar vocea o mai auzise. Era Paul Simon cântând fără Garfunkel. Şi, chiar dacă Kodachrome era un cântec trist despre zilele pline de culoare ale tinereţii, i se părea bizar lui Nan, care nu-şi mai putea imagina că oamenii ar mai putea vedea lumea în orice fel de lumină.
   Viaţa ei devenise cenuşie. Dumnezeu ştie că mai fusese deprimată şi înainte, însă niciodată până atunci nu mai văzuse lumea pe de-a-ntregul întunecată. Era ca şi cum sarcina transformase totul într-o masă complet opacă. Se ridică în capul oaselor şi sorbi din paharul cu apă de pe noptieră, apoi se ridică - fiecare acţiune îi era închisă parcă într-o cutie neagră. Nu vedea nicio geană de lumină pe nicăieri şi îi lipsea concentrarea necesară pentru a duce la bun sfârşit vreo activitate.
   Stătea în dormitor încercând să îşi aducă aminte ce avusese de gând să facă.
   Trebuie să fi fost ceva... ceva.
   Nan închise ochii pentru a îndepărta orice sursă de distragere a atenţiei, iar gândul îi veni în minte ca o strălucire metalică. Asta era, cuţitul ei X-Acto. Îl vedea limpede - cilindrul de crom cu lamă triunghiulară, detaşabilă în vârf. Era într-o cană din camera din spate, unde îşi ţinea pensulele. Merse acolo.
   Aşezată pe fotoliu lângă fereastră, ţinu obiectul în mână şi îşi examină reflexia în instrumentul îngust. Îşi putea vedea doar o singură zonă a feţei o dată.
   Ochii. Mijlocul nasului. Nările. Buzele. Fragmente a ceea ce era odinioară.
   Gândea deja ca un om de pe altă lume.
   Nu avea rost nici măcar să meargă la baie ca să o facă. Ar lăsa mizerie oricum. Dacă va sângera pe pernele moi din fotoliu, el va putea arunca pur şi simplu totul. Nu ar mai rămâne nimic din ea.
   Carnea de la încheietura mâinii părea cenuşie în lumina soarelui, dar linia albastră în diagonală era la fel de accentuată ca o hartă rutieră ce îi arăta pe unde să o ia. Înfipse vârful lamei şi tremură la ascuţimea durerii. Senzaţia era atât de precisă, aproape se confunda cu plăcerea. Trase cuţitul în jos, deschizându-şi vena cu o uşurinţă incredibilă. Nan îşi depărtă genunchii cât să îşi poată aşeza încheietura pe pernă, lăsând sângele să se scurgă în vata absorbantă.
   Nu dură mult ca degetele de la mâni şi picioare să se răcească. Asta era bine, gândi ea. Curând avea să adoarmă şi cam asta ar fi tot. Bebeluşul începu să i se mişte în burtă. Mai întâi o lovi uşor, însă, mai târziu, simţi o răsucire puternică, de parcă s-ar fi întors cu totul.
   - Stt, spuse ea, ţinându-şi mâna pe burtă. N-o să fii singur.
   Nan închise ochii şi bebeluşul se întoarse iarăşi. Era o mişcare mai amplă decât simţise până atunci.
   -– Hai... nu te opune, spuse ea, sau poate doar gândise asta.
   Nu îşi mai dădea seama dacă vorbea sau nu. Începu să plutească şi simţi o presiune uriaşă când bebeluşul împingea în jos. „Nasc“, gândi ea, „aici, acum“.
   - Împinge, Nan! spuse cineva. Împinge!
   Ea deschise ochii către o lumină dreptunghiulară puternică. Dincolo de ea putea distinge trăsăturile soţului ei. Picioarele îi erau sprijinite în suporturile mesei ginecologice.
   Închise ochii şi reveni în fotoliu. Murea. Îi deschise şi se găsea în sala de naşteri, aducând pe lume un copil în culori tehnicolor încântătoare. Cele două realităţi erau perfect logice pentru Nan. Decizia de a trăi şi cea de a muri erau puse în scenă simultan. A fi sau a nu fi. În mod spectaculos, decizia era a ei şi doar a ei.
   Nan închise ochii şi pluti, lăsând întunericul să pună stăpânire pe ea. Undeva suna un telefon. Deschise ochii şi sala de naşteri dispăru. Era în fotoliu lângă fereastră, cu sângele curgându-i între picioare. Bebeluşul nu mai mişca. Întinse mâna dreaptă şi luă telefonul.
   - Am nevoie de ajutor, spuse ea.

Capitolul 1

   În prezent

   Quinn Braverman avea două secrete pe care le ascundea de soţul ei. Unul era motivul real pentru care îl preferase pe el în defavoarea lui Eugene, fostul ei iubit nevrotic, lipsit de stimă de sine, semifaimos: să-i arate mamei că greşea.
   Era în stare să aibă o relaţie cu un om normal, stabil.
   Celălalt era faptul că Quinn ştia de existenţa unei alte vieţi, în care făcuse cealaltă alegere. Cele două vieţi aveau o desfăşurare paralelă, ca nişte drumuri aflate pe laturile opuse ale unui munte. Acolo, în partea cealaltă, Quinn, care rămăsese cu Eugene, înainta în povestea ei urbană dramatică, extenuantă emoţional, fără copii. Aici, Quinn, care se căsătorise cu Lewis, trăia în suburbiile din Long Island, conducea un Volvo şi era gravidă cu al doilea copil.
   Dar partea importantă a secretului - partea care o uimea şi o încânta - era că ştia că era posibil să treacă de la o viaţă la alta. Existau portaluri.
   Uneori le descoperea din greşeală. Cum se întâmplase luna trecută la supermarket, când îşi băgase mâna adânc într-o ladă cu fasole verde, ca să caute păstăile proaspete de dedesubt. Îl văzu pe Isaac, fiul său de 6 ani, holbându-se la bezelele Lucky Charm din căruciorul altcuiva şi îşi dădu seama după expresia lui că se gândea să ia cutia. El îi aruncă o privire - glasul conştiinţei - şi ea clătină scurt din cap.
   - De ce? se plânse el.
   - Pentru că nu luăm lucruri care nu ne aparţin.
   Era o lecţie importantă, şi intenţiona să fie sticlă, însă când el îşi încrucişă braţele şi se îmbufnă, Quinn râse. Ceva din această bosumflare atât de inocentă, îi topi inima. Când adulţii se comportă astfel, e pur şi simplu insuportabil, deşi ea îi scuza mereu asta lui Eugene, fostul iubit. Dependenţa lui de ea îi scosese la iveală lui Quinn latura tandră. El era nesuferit, răutăcios şi adesea atât de nefericit, încât alinarea lui era pentru ea practic o slujbă cu normă întreagă. Dar, desigur, asta era firea lui Quinn - avea simţul protecţiei. Toţi anii aceia în care avusese grijă de mama ei cu toane îi adânciseră acest simţ şi Quinn era atrasă de cei cu probleme ca plantele de lumina soarelui.
   Se gândi la asta în timp ce alegea fasolea verde. Ruda cea mai apropiată a acelei nevoi de a te face util era vina, tovarăşa constantă a lui Quinn. Conştiinţa o măcina în permanenţă. Făcea oare suficient de multe pentru Isaac? Pentru Lewis? Făcuse destule pentru Eugene sau îi ruinase viaţa părăsindu-l atunci? 
   În vreme ce toate gândurile astea îi treceau prin minte ca un vârtej, masa solidă de legume crude de sub degetele ei părea că se îndepărtează singură, la fel ca un magnet respins de polul opus. Ştia că atinge celălalt capăt şi că, dacă ar mişca fasolea verde, ar găsi o fisură pe fundul lăzii, o ruptură în universul ei care ar fi apărut în acele momente, când alegerile pe care le făcuse pentru a-şi schimba propriul destin se intersectau cu alegerile pe care nu le făcuse. Quinn îşi mişcă degetele, gândindu-se la viaţa pe care nu o alesese. Dacă dorea, îl putea lăsa pe Isaac în mijlocul raionului de legume şi fructe din Waldbaum şi se putea strecura pentru a pătrunde altundeva, cu o viaţă complet diferită.
   Mai ştia şi că exista un portal la subsolul casei ei, în spatele vechii scânduri pentru călcat încastrate în perete. Nu îl deschise niciodată, nici măcar nu îi plăcea să se uite la el. Dar din primul moment în care păşise înăuntru şi o văzuse sprijinită de zidul fundaţiei, ştiuse.
   Căutaseră o casă de luni de zile şi această casă colonială veche de 100 de ani de pe Ţărmul Nordic avea cam tot ce îşi doreau. Când agentul imobiliar se îndepărtă, şi Lewis îi şopti că acolo se simte ca acasă, Quinn ezită. El avea dreptate, desigur, dar era oare indicat să trăiască într-o casă cu o trapă de evadare? N-avea ea oare să se trezească într-o noapte după vreo ceartă stupidă despre cine a parcat pe care parte a aleii şi ar fi tentată să evadeze?
   Quinn nu credea că ar putea face asta. Dar simpla posibilitate era suficientă să o facă să o împiedice să-i spună lui Lewis despre asta sau despre oricare alt portal din viaţa ei. Bineînţeles, el ar fi dorit să fie asigurat că nu va fi niciodată părăsit, iar Quinn nu era sigură că poate face o astfel de promisiune.
   La începutul relaţiei lor era tentată să îi spună despre această a doua viaţă a ei, despre care ştia că există, dar pe care nu îndrăznise niciodată să o viziteze. Dar se întrebă cum s-ar simţi dacă Lewis ar avea o astfel de trapă de evadare în viaţa lui, iar gândul o făcu să tremure de frică. Quinn îşi petrecuse întreaga copilărie încercând să suporte căderile depresive imprevizibile ale mamei ei şi reuşise să îşi construiască o viaţă adultă proprie, lipsită de astfel de griji. Pur şi simplu nu îl putea împovăra pe Lewis cu un astfel de chin.
   În cele din urmă, secretul se adâncise atât de mult în peisajul relaţiei lor, încât devenise mai simplu să îl ignore decât să îi acorde importanţă, iar Quinn ştia că era datoria ei să îşi protejeze pentru totdeauna bărbatul de acest adevăr periculos.
   În cele din urmă, desigur, ea consimţise să trăiască în casă, în pofida trapei de evadare. Şi, în cei 4 ani care urmaseră, nici măcar nu deschise vreodată vechea scândură pentru călcat pentru a vedea ceea ce simţea că se află în spatele ei. Astăzi însă, în timp ce Lewis dormea, Quinn stătea pe marginea patului, gândindu-se la veştile primite de la doctor şi visa cum ar fi să meargă tiptil la subsol şi să dispară.
   Era ziua pentru amniocenteză. Lewis îşi luase liber de la serviciu ca să o însoţească la test. De dimineaţă, Isaac stătea în faţa castronului cu cereale, cufundându-şi degetul în lapte şi pictând forme pe masă.
   - Ce faci? îl întrebă Quinn, luând un prosop de hârtie.
   - Fac pui de găină, spuse Isaac. Vezi?
   Quinn se opri să se uite la ceea ce crease fiul ei. Liniile de lapte se intersectau, transformând tot ceea ce pictase într-o pată amorfă.
   - Ăla e ciocul? întrebă ea.
   El încuviinţă din cap.
   - Şi astea sunt mâinile.
   - Puişorii tăi au mâini? râse ea.
   - Altfel unde şi-ar mai pune ceasurile de mână? spuse Lewis intrând în bucătărie.
   O sărută pe Quinn.
   - Cum te mai simţi?
   - Bine deocamdată.
   Vorbiseră despre greţurile ei matinale. Lui Quinn nu îi plăcea să se vaite, dar greţurile erau cel mai mare coşmar pentru ea. Şi, la începutul sarcinii, chiar şi cel mai slab miros o putea trimite la baie, aproape înecându-se. Acum, la 13 săptămâni de sarcină, începea al doilea trimestru şi avea mai multe zile bune decât rele.
   - Scumpule, îi spuse ea fiului său, data viitoare când vrei să desenezi, ia-ţi creioane şi hârtie. Masa este ca să mâncăm.
   - Masa este ca să mâncăm? spuse Lewis, ciocănind suprafaţa tare. Nu e de mirare că îi lipsesc dinţii din faţă.
   Îi făcu cu ochiul lui Isaac, care râse, lăsând să i se prelingă din gură conţinutul lingurii de Honey Nut Cheerios.
   - Am înţeles, îi zise Lewis lui Quinn şi luă un şerveţel.
   Ea şovăi. Era acel gen de moment domestic care îi declanşa de obicei un răspuns de genul „du-te şi lasă-mă pe mine să mă ocup de asta“, dar astăzi se întâmplă altceva. Era iritată şi întârzia. Încuviinţă din cap şi merse sus să se îmbrace.
   Încercă 3 bluze diferite, devenind tot mai irascibilă după fiecare probă.
   Nimic nu era destul de lejer cât să îi ascundă silueta care luase proporţii şi nu era tocmai pregătită pentru haine de gravidă. Se privi cu atenţie în oglindă, încercând să fie cât mai obiectivă. Părul ei drept şi negru avea strălucirea sarcinii şi asta îi plăcea. Iar bluza bleumarin arăta drăguţ cu tenul ei deschis. Dar va observa cineva oare uşoara pată de grăsime de la mijloc?
   Se gândi la bluza care atârna pe uscătorul de la subsol, aşteptând să fie călcată. Era curată. Era destul de largă. Era confortabilă. Singura problemă era că nu voia să meargă acolo jos. Nu astăzi, când se simţea atât de fragilă. În mod normal, putea trece pe lângă vechea scândură pentru călcat fără mari probleme.
   Dar în astfel de zile pline de nelinişte ca aceasta ura să i se aducă aminte ce repede putea să evadeze.
   Quinn avea 36 de ani, destui încât amniocenteza să fie obligatorie.
   Dar mai trecuse prin această procedură cu 7 ani înainte, când fusese însărcinată cu Isaac, pentru că obstetricianul ei era un tip precaut care credea că femeile însărcinate trebuie să profite de toată ştiinţa medicală disponibilă. Aşa că ştia exact la ce să se aştepte. O să intre într-o cameră mică şi întunecată, unde va vedea pe un ecran înclinat imaginea bebeluşului ei pentru a observa anumite aspecte ale formelor, în timp ce tehnicianul radiolog va face capturi ale la diverselor imagini şi măsurători. După aceea, Sally Bernard, obstetricianul ei, va veni să efectueze amniocenteza. Doctorul Bernard va folosi imaginea de pe ecran ca să nu atingă bebeluşul cu acul folosit ca să extragă un eşantion de lichid amniotic. Aceea era partea care o speria pe Quinn. Dacă doctoriţa nu era atentă? Dacă o clipă uita că bebeluşul era o fiinţă umană reală şi fragilă şi era neglijentă?
   Nebunie generată de hormoni, îşi spuse Quinn; trase adânc aer în piept, apoi expiră încet. Trupul ei o împinsese la epuizare maternală.
   Se întoarse în bucătărie, unde Lewis stătea la masă şi lua micul dejun. Isaac era aşezat lângă el, desenând - de data asta pe hârtie - cu un creion albastru.
   Abia când fiul ei ajunsese la grădiniţă Quinn îşi dăduse seama că avea abilităţi artistice neobişnuite. Profesorii lui doriseră întotdeauna să ştie de la cine moştenise talentul, iar Quinn le explica tuturor că mama ei fusese artistă. Însă omisese să adauge că talentul artistic fusese singurul lucru pe care spera să-l fi moştenit de la ea. Mama lui Quinn suferise de tulburare bipolară şi devenise atât de deprimată după căsătoria ei cu Lewis, încât se sinucisese cu o supradoză din medicamentul prescris de medic. După cum dovedea cicatricea de la încheietura mâinii, aceea nu fusese prima încercare de sinucidere - ci doar cea mai reuşită.
   Lewis ridică fruntea din ziar.
   - Vrei să îi pun eu pacheţelul pentru şcoală?
   - Am făcut-o eu deja, răspunse ea.
   El continuă să citească.
   - Ştii că ai o pată pe bluză?
   Quinn îşi privi bluza, dându-şi seama că era o nebunie să creadă că o pată chiar în mijlocul pieptului ei tot mai mare va trece neobservată. Coborî în grabă treptele de la subsol, aşa cum făcea întotdeauna, încercând să pretindă că totul era firesc. Îşi spusese cu mult timp în urmă că, pentru a-şi păstra secretul, nu avea nevoie de altceva decât să se poarte ca şi când nu se întâmpla nimic ieşit din comun. Aşa putea trăi o viaţă la fel de normală ca toţi ceilalţi.
   Maşina de spălat şi uscătorul se aflau în spălătoria mică şi pătrată pe care Quinn şi Lewis o amenajaseră în colţul subsolului. Cei doi pereţi care făceau parte din fundaţie erau din beton, iar ceilalţi doi erau din rigips, amplasaţi pentru a crea acel spaţiu. Lewis zugrăvise totul într-o nuanţă de portocaliu-deschis, lăsând neatinsă placa pentru călcat din lemn. Se oferise să ungă balamalele pentru ca soţia lui să o poată folosi, însă ea găsise o scuză, spunându-i că nu era practică şi că prefera să o lase acolo ca pe un artefact istoric.
   Desfăcu placa de călcat obişnuită, apoi aşeză pe ea bluza mov. În timp ce trecea fierul încins peste tiv şi plimbă apoi vârful în jurul nasturilor, cu spatele la perete, simţea deschizătura din fundaţie ca pe o altă prezenţă. Era ca şi cum cealaltă viaţă a ei - cea în care toată energia era cheltuită pentru a-l păstra pe Eugene pe linia de plutire - o chema de la doar câţiva metri distanţă.
   Termină de călcat bluza şi se schimbă, lăsând-o pe cea pătată în maşina de spălat. Quinn îşi puse mâna pe pântecul umflat, emoţionată la gândul că în câteva ore ea şi Lewis îşi vor vedea copilul pe ecranul ecografului, o imagine neclară în nuanţe de cenuşiu. Un frăţior sau o surioară pentru Isaac. Închise ochii şi şi-l imagină pe nou-născutul înfăşat în scutece moi de bumbac, şi sfârcurile ei umflate în aşteptare. Era ciudat cât de pregătit era acum corpul ei pentru asta.
   Mai târziu, în timp ce stătea întinsă în încăperea mică şi întunecată de la Secţia de radiologie a spitalului, unde urma să i se facă amniocenteza, tehnicianul îi întinse pe abdomen gelul încălzit, iar Quinn îi luă mâna lui Lewis.
   Radiologul, o femeie scundă cu accent de Caraibe care se prezentase drept Jeanette, trecu transductorul pe pielea lui Quinn. Imediat, bătăile inimii copilului umplură încăperea, iar Lewis zâmbi.
   - Nu vreţi să ştiţi ce sex are copilul, nu? întrebă Jeanette fără să-şi ia ochii de pe ecran.
   Quinn şovăi. Îi spusese doctorului că nu dorea să afle, însă asta mai mult pentru Lewis. Ei i s-ar fi părut chiar util să ştie, ca să aibă totul pregătit înainte să se nască bebeluşul. Însă când Lewis îi spusese cât de mult îi plăcea ideea surprizei, capitulase.
   Nu din slăbiciune, ci din generozitate. Considera că abilitatea ei de a dărui era cea mai mare calitate pe care o avea. Era nevoie de voinţă ca să laşi la urmă nevoile tale şi să le dai prioritate celor pe care îi iubeşti.
   Mama ei, care de multe ori fusese beneficiarul acestui sacrificiu de sine, o etichetase pe Quinn cu termenul de „serviabil“. Quinn ştia că asta nu era nici insultă, nici compliment, ci pur şi simplu acceptarea unui defect, la fel cum era astigmatismul sau intoleranţa la lactoză.
   Quinn îşi privi soţul, întrebându-se dacă se răzgândise în privinţa aflării sexului copilului.
   - Vrem să avem o surpriză, îi spuse Lewis lui Jeanette.
   - Îţi dai seama din imaginile astea? adăugă Quinn.
   - Mămico, zâmbi Jeanette, n-ar trebui să întrebi ceea ce nu vrei să ştii.
   „Mda“, îşi spuse Quinn, apoi zâmbi şi ea. Nu-i venea să creadă că aproape se lăsase învinsă de curiozitate.
   Jeanette îşi continuă treaba, glisând sonda în jurul burţii lui Quinn, oprindu-se din când în când ca să apese într-un loc sau altul.
   - Aceea e mâna? întrebă Lewis. Mi s-a părut că văd o mânuţă.
   Expresia lui Jeanette se schimbă brusc.
   - O secundă, spuse ea.
   Continuă să treacă bagheta peste aceeaşi zonă a abdomenului lui Quinn, privind insistent pe ecran. Apăsă butonul ca să facă o poză, iar lui Quinn i se păru că aude cum i se opreşte răsuflarea. Oare era imaginaţia ei sau Jeanette icnise?
   - Ce e? întrebă Quinn. E ceva în neregulă?
   Jeanette mişcă sonda şi mai făcu o poză. Lăsă jos dispozitivul şi îi strânse braţul lui Quinn.
   - Revin imediat, spuse ea, apoi părăsi încăperea închizând uşa în urma ei.
   Quinn se propti în coate.
   - Ce naiba înseamnă asta? îi spuse ea soţului ei. O fi ceva în neregulă?
   - Nu ştiu, răspunse el.
   Camera era prea întunecată ca să poată vedea chipul soţului ei, însă îl cunoştea suficient de bine cât să-şi dea seama că devenise livid.
   - Sunt pe cale să intru în panică, spuse ea.
   - Nu intra în panică. Sunt sigur că nu e nimic.
   - A ieşit cam repede de aici pentru „nimic“.
   El îi duse mâna la buze şi i-o sărută.
   - Hai să nu ne facem încă griji. O să se întoarcă imediat.
   - Mâna ta e rece.
   El îşi frecă palmele una de alta ca să le încălzească, apoi îi luă din nou mâna într-ale lui.
   - E mai bine?
   - Am nevoie la toaletă.
   Când Jeanette se întoarse însoţită de un bărbat brunet în halat alb, Quinn era deja transpirată la subsuori, chiar dacă extremităţile îi erau mai reci decât i se păruse mâna lui Lewis.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Quinn. Unde este doctorul Bernard?
   - Ajunge curând, răspunse bărbatul. Eu sunt doctor Peng.
   - Eşti obstetrician? întrebă Lewis.
   Doctorul Peng se aşeză în faţa monitorului.
   - Radiolog, răspunse el.
   Jeanette se aplecă spre el şi apăsă ceva de pe tastatură. Doctorul privi lung ecranul şi luă transductorul. Jeanette mai împrăştie o peliculă de gel cald pe abdomenul lui Quinn, iar doctorul Peng începu să învârtă sonda peste el.
   Tehnicianul se aşeză în spatele doctorului şi privi ecranul cu mâna la gură.
   - Aici, spuse ea încet.
   - Aha, zise doctorul.
   Apăsă sonda din ce în ce mai tare pe abdomenul lui Quinn. Ea simţi cum sudoarea i se scurge de la subsuori la spate şi îşi înghiţi nodul din gât. „Ce se întâmplă?“ întrebă ea, însă doar în gând. Nu dorea să rostească acele cuvinte cu voce tare. Nu putea suporta să le audă. În sfârşit, Lewis le pronunţă pentru ea, însă doctorul fu evaziv.
   - Să aşteptăm să sosească doctorul Bernard, spuse el. Putem sta de vorbă în biroul meu după amnio.
   - Te rog, îl întrerupse Lewis. Spune-ne acum.
   Quinn ştia că veştile rele se dau din spatele unui birou, nu într-o sală de examinare şi diagnosticare în care pacienta e întinsă pe spate pe jumătate dezbrăcată. Însă doctorul făcu o pauză, gândindu-se cel mai probabil dacă acea situaţie reprezenta o încălcare a protocolului. Quinn îşi ţinu respiraţia.
   Într-un final, el oftă.
   - Credem că există o problemă, începu el. Se pare că craniul fetusului nu s-a sudat corect. Ultrasunetele indică o anomalie în frunte.
   Îşi trecu degetele de la baza nasului până sus, ca să arate locul exact. Apoi întoarse monitorul către Quinn şi Lewis şi scoase un indicator cu laser din buzunar, cu care arătă un loc ceţos de pe ecran.
   - E greu de spus în acest stadiu de dezvoltare, însă o parte a creierului sau membrana creierului pare să se extindă dincolo de deschizătură, împiedicând oasele să se sudeze. Noi numim asta encefalocel.
   Lui Quinn îi amorţiseră degetele de la mâini şi picioare.
   - Nu înţeleg, spuse ea.
   - Gândeşte-te că există o fisură în craniul ei, răspunse doctorul. Vedem ceva care se extinde dincolo de ea, însă ne e greu să ne dăm seama dacă e materie sau membrană a creierului şi lichid cefalorahidian. Trebuie să facem mai multe teste, te programez pentru o ecografie.
   - Şi apoi? întrebă Lewis. Copilul o să fie bine?
   Vocea lui Lewis îi suna îndepărtată lui Quinn, căreia întreaga încăpere i se părea că începe să se strângă, ca şi când ar fi văzut-o prin capătul greşit al unui ochean. Închise ochii. „Nu se poate.“
   - Acum, spunea doctorul când redeschise ochii, e imposibil să facem o previziune.
   - Însă se poate trata? întrebă Lewis.
   Doctorul îşi linse buzele, cu privirea speriată şi sumbră. Quinn îşi dădea seama că se gândea atent cum să formuleze răspunsul şi că, dacă ar fi avut puterea să dispară în acel moment, să alunece prin propriul lui portal, ar fi făcut-o.
   - Uneori, răspunse el. Însă o să fiu sincer cu voi. Aceasta e o boală foarte gravă. Pe de altă parte, un encefalocel în regiunea frontală, aşa cum apare la copilul vostru, e mai uşor de tratat decât unul în regiunea posterioară.
   - Şi cum se tratează? întrebă Lewis. Se operează?
   Doctorul Peng dădu afirmativ din cap.
   - Operaţia se face ori imediat după naştere, ori după câţiva ani, în funcţie de situaţie. Chirurgul repară zona afectată şi închide deschizătura anormală.
   - Şi creierul nu va fi afectat? întrebă Lewis.
   - Înţeleg că aveţi multe întrebări, spuse doctorul Peng. Să aşteptăm să vină doctorul Bernard şi vom discuta mai în amănunt, vom elabora un plan de atac.
   Se întoarse către Quinn.
   - Vrei să te ridici cât o aşteptăm?
   Ea confirmă, iar Jeanette aşeză un prosop peste gelul de pe abdomen, în timp ce Lewis o ajută să se ridice în capul oaselor.
   - Este posibil să fie o greşeală, nu? spuse Quinn. Adică poate vedeţi umbre. Am auzit că se mai întâmplă şi asta.
   O privi pe Jeanette, sperând să-i confirme.
   Însă femeia coborî ochii, evitând privirea lui Quinn, iar ea ştiu.

Capitolul 2

   În acea noapte, singură şi trează în pat, Quinn încă se simţea anesteziată emoţional, iar amorţeala îi bloca pe moment chiar şi funcţiile cognitive.
   Dorise să-i spună ceva lui Lewis, însă ce era oare? În timpul acelui vârtej de întrebări, programări pentru teste medicale şi strângerea de informaţii din toate sursele posibile, Quinn şi Lewis evitaseră cu succes să discute despre problemele grave, cum ar fi dacă să se gândească la avort şi cum ar fi fost să crească un copil cu handicap. Însă era ceva şi mai urgent despre care voia să vorbească atunci când ea şi Lewis erau singuri. Acum nu-şi mai amintea ce anume.
   Îşi privi ceasul. Era 1 şi 10, iar Lewis trebuia să se trezească la ora 7 dimineaţa ca să meargă la serviciu. Ştia că el era în dormitorul pentru oaspeţi pe care îl foloseau drept birou, şi căuta pe internet informaţii despre „encefalocel“.
   „Vino înapoi“, îi spuse ea în gând. „Vino în pat.“ Însă după aproape o oră, când neliniştea care îi chinuia conştiinţa nu o mai putea ţine trează, Lewis tot nu se întorsese. Astfel că adormi, amintindu-şi cuvintele pe care dorise toată ziua să i le spună soţului ei: „Doctorul a spus «craniul ei». Al ei. E fetiţă, Lewis. Fetiţa noastră.“
   Când Quinn se trezi în beznă câteva ore mai târziu, Lewis stătea întins lângă ea, dormind dus. Era o cruzime să-l trezească, mai ales pentru că nu-i mai rămăseseră decât câteva ore de somn, însă ardea de nerăbdare să-i vorbească, să-i spună ceea ce-i trecea prin minte. Dorea să-i împărtăşească punctul ei de vedere, să-i spună că acel bebeluş abstract despre care vorbeau era o fetiţă, un ghemotoc care urma să fie înfăşat în scutece cu tiv roz. Dacă făcea avort sau dacă acel copil murea în uter, sau se năştea mort, sau ar fi trăit doar puţin înainte să moară, ar fi jelit o fetiţă. Iar dacă trăia - sănătoasă sau cu dizabilităţi, sau foarte bolnavă - tot va rămâne fetiţa lor, surioara lui Isaac, iar ei o vor iubi nebuneşte.
   Se întrebă dacă Lewis ştia cât de mult o va iubi. O va iubi. Quinn era sigură de asta.
   Se dădu jos din pat şi se duse în camera lui Isaac. Dormea, ghemuit pe-o parte, cu gura deschisă, căci nasul îi era înfundat. Tenul lui părea albăstrui în lumina slabă care intra pe fereastra de lângă patul său şi, chiar dacă auzea sunetul moale al fiecărei expiraţii, îşi lăsă podul palmei lângă gura lui ca să-i simtă răsuflarea caldă. Dorea să-l atingă, să-i mângâie părul şi să i-l dea după ureche, însă nu voia să-l trezească. Se mulţumi să se aplece, să închidă ochii şi să inspire aerul de deasupra creştetului său. În ultimul an, mirosul de copil dispăruse complet, înlocuit de un alt miros, unul specific, de Isaac, abia sesizabil sub mirosul de şampon, detergent de rufe, pizza, plastilină sau orice altceva folosea într-o zi, însă prezent. Mereu prezent.
   Fratele lui Quinn, Hayden, o tachinase o dată spunându-i că femeile aveau un simţ animalic mai pronunţat decât bărbaţii.
   - Nu ştiu de ce voi, femeile, susţineţi că bărbaţii sunt nişte animale, spuse el. Nu e nimic mai animalic decât o mamă umană. Toate sunteţi conduse de hormoni şi de mirosuri, şi de sânge şi de lapte matern. Să-ţi spun drept, e uşor dezgustător.
   Ea râsese şi-i răspunsese că singurul motiv pentru care le considera pe femei atât de sălbatice era pentru că nu cunoștea îndeajuns bărbatul heterosexual. Însă Hayden pufnise, insistând că bravada de macho era doar o poză şi că femeile erau adevăratele dovezi ale atavismului.
   Sigur, avea dreptate. Maternitatea avea ceva care declanșa creierul animal. O ştiuse clar în momentul în care adulmecase prima dată creştetul de nou-născut al lui Isaac. Nu era diferită de o mamă leoaică sau ursoaică. Atunci când venea vorba de copiii lor, erau surori întru ferocitate.
   Quinn străbătu holul spre birou, unde Lewis lăsase computerul deschis. Apăsă tasta de spaţiu şi monitorul se aprinse, iar pagina de internet pe care o citise el se minimiză în bară. Făcu clic pe ea, iar pagina se deschise pe ecran, dezvăluind fotografii cu copii deformaţi oribil, cu tumori imense crescute în spatele capului sau, şi mai rău, în frunte, contorsionându-le feţele micuţe în parodii monstruoase ale formelor umane. Feţe care nu arătau deloc a feţe. Închise imediat pagina şi se prăbuşi în fotoliu.
   „Acesta nu e copilul meu“, îşi spuse ea. „Nu se poate.“ Când doctorul descrisese boala pe care o avea copilul lor nu menţionase niciodată că va arăta ca un monstru.
   „Copilul meu un monstru?“
   Quinn se ridică din fotoliu şi începu să se plimbe în jurul camerei, repetând în minte aceeaşi frază, din nou şi din nou, precum o incantaţie: „Pot să fiu mama acestui copil, pot să fiu mama acestui copil“. Însă, în tot acel timp, se gândea la trapa de evadare din subsol. Inima îi bătea cu putere.
   Quinn se opri în prag şi închise ochii, imaginându-şi cealaltă viaţă în care nimic din toate astea nu i se întâmplau. Îl auzi pe soţul ei mișcându-se.
   - Dragule? spuse ea blând.
   Quinn se duse în dormitor şi rămase lângă uşă.
   - Eşti bine? întrebă el, ridicând capul. Ce s-a întâmplat?
   Pentru că nu răspundea, el îşi îndreptă privirea de la faţa ei spre talie, ca şi când ar fi căutat un indiciu. Ochii lui se opriră asupra burții ei.
   Ştia ce gândea el, ce spera el. Să piardă sarcina.
   - Quinn? Ce s-a întâmplat, draga mea?
   - Nimic, răspunse ea. Sunt bine. Dormi.
   - Ai intrat pe internet?
   Ea dădu din cap afirmativ.
   - Îmi pare rău. Ar fi trebuit să închid acea pagină.
   Quinn îşi încrucişă braţele.
   - Nu e nevoie să mă protejezi.
   - Vino încoace, spuse el, întinzând braţele ca şi când o îmbrăţişare i-ar fi făcut mai bine.
   Ea nu se mişcă.
   - Pot să fiu mama acestui copil, zise ea.
   El îşi potrivi perna şi se ridică în capul oaselor.
   - Ştii... nu treci singură prin asta.
   - Dar vrei să pierd sarcina.
   - Poftim?
   - Recunoaşte. Vrei să dispară.
   - Nu ştiu ce vreau, răspunse el.
   Oare chiar nu ştia? Quinn își încrucişă braţele.
   - Nu eşti sincer, spuse ea.
   - Dar tu eşti?
   - Ce vrei să spui cu asta?
   El scutură din cap ca şi când nici nu ar fi fost nevoie să explice.
   - Nu trebuie să fii puternică chiar tot timpul.
   Ușor de zis pentru el. Cum altfel ar fi putut să treacă prin asta?
   - Tot ce vreau să spun, continuă el, este că nu e nimic rău să ai îndoieli.
   Îndoieli? Ştia totul despre îndoieli. Nu trecuse o zi din viaţa ei în care să nu se întrebe dacă nu cumva ar fi putut împiedica moartea mamei ei. Oare o să fie la fel cu acel copil? Dacă făcea avort, era posibil să-şi petreacă tot restul vieţii regretând. N-o va face. Nu putea. Va salva acel copil aşa cum nu reuşise s-o salveze pe mama ei.
   Înghiţi nodul din gât.
   - Trebuie să spăl rufe, spuse ea.
   - Acum?
   - Tu dormi. Vorbim mâine.
   Quinn coborî cele două rânduri de trepte până la subsol. N-o să se strecoare prin portal. Sau, cel puţin, nu credea că o va face. Voia doar să-l înfrunte, o dată pentru totdeauna. Să vadă clar cum arăta portiţa ei de scăpare.
   Apăsă pe întrerupătorul din camera întunecată, iar becurile fluorescente de deasupra scăldară încăperea într-o lumină de spital. Partea cu mobilă a mecanismului era la nivelul taliei, iar Quinn trebui să se întindă ca să apuce capătul scândurii de călcat. O trase, la început uşor, doar un centimetru de perete. Se opri - nu ştia sigur dacă voia să meargă mai departe.
   „Doar te uiţi“, îşi spuse ea. „N-o să faci nimic. Deschide chestia aia o dată.“
  Mai trase placa încă un centimetru, iar balamalele scârţâiră. Quinn îşi dădu seama atunci că avea nevoie de ceva muşchi să o deschidă. Oare era un semn că nu trebuia să o facă? Un semn că acel lucru trebuia lăsat neatins?
   „Astea sunt pretexte“, îşi spuse ea. „Nu fi chiar atât de fricoasă.“
   Apucă şi mai strâns şi trase cu putere. De data asta se mişcă mai puţin de 1 centimetru, iar Quinn ştia că o să o rupă dacă o forţa. Trebuia să ungă balamalele ca să poată continua. Se întoarse, pregătindu-se să urce scările în fugă, apoi să iasă în garaj, unde Lewis ținea un spray degripant, însă aproape că se izbi de Isaac, care stătea în faţa ei în pijamaua lui cu nave spaţiale. Mânecile îi erau deja cu câţiva centimetri prea scurte, iar vederea încheieturilor sale firave o făcu să o doară pântecul.
   - Mă doare gura, spuse el, cu mâna la gât.
   - Vrei să spui gâtul?
   El dădu o dată din cap, iar ea îi puse mâna pe frunte. Era rece.
   - Probabil ai răcit.
   Quinn îngenunche şi îl luă în braţe. Unul dintre primele lucruri pe care i le spusese obstetricianul când testul de sarcină îi ieşise pozitiv fusese că nu trebuie să îşi ridice în braţe fiul.
   - O să te tenteze, spusese doctorul Bernard, mamă la rândul ei. Însă acum e băiat mare, iar tu trebuie să te gândeşti la bebeluş.
   Pentru Quinn fusese o adevărată revelaţie, căci nu se gândise că în noul teritoriu în care păşea va avea nevoie să pună în balanță nevoile unui copil cu ale celuilalt. Oare mamele puteau face asta? Oare ştiau din instinct care copil avea nevoie de ele mai mult într-un anumit moment? Oare avea să ştie şi ea?
   - Te mai doare şi altceva? şopti ea, mângâindu-l pe păr.
   - Nu ştiu.
   Îşi lăsă somnoros capul pe umărul ei, iar ea trase aer în piept.
   Mirosul acela. Quinn îl strânse şi mai tare în braţe, gata să-l ridice. Închise ochii şi se văzu cu ochii minţii urcând cele două rânduri de trepte cu trupul greu de 22 de kilograme al lui Isaac lipit de pieptul ei. Dacă ajungea pe palierul de sus şi simţea o crampă teribilă urmată de pete rău-prevestitoare şi, în final, pierdea sarcina, o putea învinui cineva? Bineînţeles că nu. „Nu a fost să fie“, ar fi spus cu toţii.
   - Să mergem sus, îi şopti ea lui Isaac.
   El o strânse cu putere.
   - Ia-mă în braţe.
   Quinn nu răspunse.
   - Mamă?
   Ea se îndepărtă de el şi îi privi chipul delicat.
   - Eşti băiat mare, spuse ea. Apoi îl luă de mână şi urcară scările unul lângă celălalt.

Capitolul 3

   - Eşti sigură că eşti bine? o întrebă Lewis.
   Se pregătea să plece la serviciu şi se oferise să îşi ia liber o parte din zi, însă Quinn spuse că era bine. În plus, avea nevoie de el a doua zi de dimineaţă, ca să vină cu ea la ecografie şi ştia că firma nu se putea dispensa de el atât de mult.
   Ca aproape toţi patronii de firmă, lui Lewis îi era greu să-şi ia liber. Sigur, avea angajaţi care se puteau ocupa de diverse lucruri, însă, după cum îşi dădea seama Quinn, în fiecare zi apărea câte ceva care necesita prezenţa lui.
   Lewis avea o afacere de familie moştenită de la tatăl lui, care la rândul său o moştenise de la tatăl lui. În esenţă, era vorba de o companie de taxiuri din New York, însă modul în care erau deţinute şi gestionate maşinile nu prea avea legătură cu afacerea condusă de bunicul lui. De-a lungul anilor, asigurările extrem de costisitoare şi preţul la combustibil avuseseră un impact atât de devastator asupra acestui tip de afacere, încât majoritatea proprietarilor fuseseră obligaţi să vândă, rămânând puţine companii active. Tatăl lui Lewis - care fusese mai atent cu afacerea decât cu propria căsnicie, la care renunţase când Lewis avea 5 ani - rezistase chiar şi când fusese aproape de faliment. Acum, când valoarea unei autorizaţii pentru taxi depăşea preţul celor mai multe cămine de clasă mijlocie, afacerea se dovedea lucrativă.
   Abilităţile lui Lewis se potriveau perfect cu operaţiunile zilnice, care necesitau inovaţii constante, ca să nu mai vorbim de abilitatea lui ciudată de a vedea perfect caracterul unei persoane. Acest lucru era de ajutor mai ales pentru că cei care aplicau pentru slujbă proveneau din toate colţurile lumii, având diferenţe culturale exotice.
   Afacerea cu taxiuri îi adusese împreună pentru prima dată pe Lewis şi pe Quinn, cu aproape zece ani în urmă. Atunci ea locuia cu Eugene, care aproape făcuse apoplexie că îşi uitase geanta într-un taxi. Quinn petrecuse o oră încercând să-l liniştească, scriind notiţe şi încercând să-şi amintească ce anume era în geantă ca să poată să înlocuiască obiectele. Simţul ei pentru ordine şi atenţia la detalii aveau un efect liniştitor asupra lui Eugene, care era copleşit de haosul vieţii. Însă acest incident se dovedea destul de dur. Până să recupereze sau să înlocuiască totul din acea geantă, el avea să fie distrus. Ea se aşeză pe canapea, cu o agendă pe genunchi, în timp ce el se plimba de colo-colo.
   - Ce altceva? întrebă ea.
   - Biletele alea! zise el, lovindu-şi fruntea. 
   Se referea la zborul Lufthansa aranjat de un post de radio german pentru ca Eugene să se poată întâlni cu un angajat de-al lor pentru un schimb de idei.
   - Erau la clasa întâi, la naiba!
   - Ştiu, spuse ea sec.
   Eugene Ray era o personalitate importantă a radioului
   - Rezolvi tu cu nemții? 
   Se lăsă pe canapea lângă ea şi îşi sprijini capul în mâini.
   - La dracu’! Cred că acolo erau şi pastilele mele de Xanax.
   Eugene nu avea voie să înjure în emisie, dar recupera acasă.
   - Am cumpărat eu, spuse ea, bătându-l uşor pe genunchi. Ai nevoie de o pastilă?
   Se ridică.
   - Nu, răspunse el sarcastic, o să stau liniştit aici şi o să fac un atac de cord de la anxietate.
   - Oamenii nu fac atac de cord de la anxietate, spuse ea, îndreptându-se spre baie.
   - Ba da, dacă tensiunea arterială e prea mare! strigă el după ea.
   Quinn luă o pastilă din flaconul aflat în dulăpiorul de medicamente şi i-o aduse.
   - Tu ai tensiunea scăzută.
   - Universul conspiră să schimbe acest lucru.
   - Nu universul ţi-a uitat geanta într-un taxi.
   - Încerci să mă omori, nu-i aşa?
   - Nu fi tâmpit. Nici măcar nu m-ai băgat încă în testament.
   Telefonul sună, iar Quinn răspunse. Bărbatul de la celălalt capăt spuse că e de la compania de taxiuri Star Maintenance şi că una dintre maşini se întorsese la garaj cu o geantă înăuntru. Şi întreba dacă a nimerit proprietarul.
   - Cine e? întrebă Eugene. A găsit-o cineva? Este totul înăuntru?
   Quinn dădu din cap afirmativ, în timp ce scria adresa dictată de proprietarul companiei şi îl asigură că va ajunge imediat. Apoi îi aminti lui Eugene că într-o oră se întâlnea cu agentul lui ca să ia cina, îl sărută de rămas-bun şi luă metroul către o zonă industrială din Queens pe care nu o mai văzuse până atunci.
   Era chiar după ora de vârf şi, după ce ieşi de la metrou îndreptându-se spre adresa care i se dăduse, Quinn observă că, după ce luă colţul şi trecu de calea ferată, trotuarul era aproape pustiu. Firmele, în majoritate ateliere sau tot felul de făbricuţe, erau închise sau se închideau, trăgând şi încuind uşile lor de metal.
   Quinn apreciase faptul că proprietarul companiei se oferise să rămână să o aştepte, însă bănuia că o făcuse doar datorită statutului de vedetă al lui Eugene.
   Dacă ar fi deschis geanta şi ar fi descoperit că aparţinea unui om de afaceri anonim şi nu uneia dintre personalităţile cele mai faimoase din New York, probabil nu s-ar fi grăbit să dea telefon şi aproape sigur nu ar fi sunat personal.
   Era o zonă atât de cenuşie a oraşului, încât Quinn se aştepta ca Lewis Braverman să fie genul de bărbat pe care mama ei îl numea îngălat - supraponderal şi prost îmbrăcat, cu o igienă îndoielnică. Aşa că rămase mirată când sună şi în uşă apăru un bărbat îngrijit şi chipeş. Era tânăr - aproximativ de vârsta ei - şi avea părul des şi negru şi ochi căprui-închis, care se mutară de la ea spre orizont într-un fel care îi sugera că încerca din greu să nu pară distrat. Apoi o privi din nou.
   - Lewis? 
   Se simţea stânjenită, chiar puţin enervată, ca şi când acel bărbat nu avea dreptul să fie atât de atrăgător.
   - Quinn? 
   El o privi ca şi când încerca aceeaşi stânjeneală ca ea.
   Ea zâmbi şi întinse mâna.
   - Mulţumesc că ai sunat... şi că m-ai aşteptat.
   Ezită înainte să răspundă, apoi nu spuse nimic, ci se mulţumi să ridice din umeri, ca şi când nu era nimic. Era un gest atât de mărunt, de umil, încât iritarea ei dispăru imediat. Contactul vizual rămase direct şi cald, iar ea îşi dădu seama că era genul de bărbat care nu spunea prea multe înainte să cunoască persoana. I se păru adorabil. Bărbaţii prea fermecători îi dădeau de bănuit.
   El privi din nou dincolo de ea, spre cer, iar ea se întoarse să vadă la ce se uita.
   Nori subţiri şi cenuşii stăteau aliniaţi la orizont.
   - Crezi că va ploua? întrebă ea.
   - Astăzi nu, răspunse el, apoi o invită înăuntru.
   Ea îl urmă pe un şir îngust de trepte.
   - Nu eşti deloc aşa cum îmi imaginam eu, spuse ea, încercând să vorbească natural cu el.
   Ajunseră la birourile de la etaj, care şi ele reprezentară o surpriză. Soarele târziu intra prin ferestrele mari, luminând un spaţiu primitor şi modern.
   El se întoarse spre ea.
   - Iar tu eşti aproape exact cum mi-am imaginat eu, spuse el.
   Quinn rămase surprinsă de declaraţia lui şi aşteptă să dezvolte ideea, însă subiectul era încheiat. Se simţi uşor dezamăgită, ca şi când un compliment venit din partea acestui bărbat arătos i-ar fi gâdilat egoul. „Mi-am dat seama că eşti drăguţă după tonul vocii tale“, ar fi putut spune el. Însă nu o făcuse. Ea nu dorea să fie tentată să flirteze cu el. Nici nu se punea problema.
   Oare?
   - Când ai sunat şi ai spus că ai o companie de taxiuri, subconştientul meu a creat imediat imaginea unui... 
   Se opri, încercând să-şi amintească numele actorului care îl juca pe Louie, dispecerul, în filmul Taxi.
   - Danny DeVito? sugeră el.
   - Da, asta e! râse ea.
   El îi zâmbi, apoi se întâmplă ceva. Era ca şi când amândoi şi-ar fi dat seama şi ar fi recunoscut în acelaşi timp o legătură între ei. Quinn o simţi ca pe un mic curent electric care se răspândea din inimă. Mai târziu, avea să încerce să se convingă că nu fusese altceva decât atracţie fizică reciprocă. Însă curentul sexual e fierbinte şi, chiar dacă în cazul lor reprezenta miezul, era totuşi înconjurat de o strălucire albă, ca de fibră optică. Simţea... fericire.
   Lewis o conduse în biroul său privat, unde văzu pe masă geanta lui Eugene.
   - Sper că nu te superi, însă m-am uitat prin nişte hârtii, spuse el. Trebuia să găsesc un număr de telefon la care să sun.
   - Deloc, spuse ea.
   - Lucrezi pentru el?
   Venise momentul adevărului, ocazia să spună „Nu, e prietenul meu“. Atunci Lewis Braverman ar fi spus „Aha“ şi s-ar fi terminat. Însă Quinn se îmbujoră şi se prefăcu a înţelege că o întrebase cu ce se ocupă.
   - Nu, sunt... coordonator de evenimente speciale pentru Baston’s Books. E în Cartierul de Vest.
   Rostise ultima propoziţie cu tonul unei întrebări, ceea ce lui Lewis Braverman i se păru amuzant.
   - Ştiu Baston’s, răspunse el. Mai ies din Queens din când în când.
   - N-am vrut să...
   El îi făcu un semn cu mâna şi îi zâmbi, ca să îi dea de înţeles că o tachina. Luă geanta lui Eugene, însă o ţinu totuşi departe de ea, ca pe un ostatic.
   - Te grăbeşti să te întorci?
   Ea tăcu şi înghiţi nodul din gât. Nu. Nu se grăbea deloc. Eugene era la cină cu agentul, iar ea plănuise să mănânce ceva semipreparat.
   - Păi... începu ea, încercând să câştige timp ca să se gândească la un răspuns.
   - Ai văzut vreodată pe dinăuntru un garaj de taxiuri?
   Era cel mai bun lucru pe care-l putuse spune el. Dacă ar fi invitat-o la cină, ar fi fost nevoită să-l refuze. Însă un tur al garajului era cât se poate de nevinovat.
   - E chiar atât de diferit de film? întrebă ea.
   - Filmul nu miroase a sudoare şi a benzină.
   - Când pui aşa problema, cum ar putea să reziste vreo fată?
   În noaptea aceea, în pat, când Eugene insistase să-i povestească despre cum decursese acea seară, recunoscuse că „mâncase ceva“ cu proprietarul companiei de taxiuri. Nu-i spusese că ea şi Lewis se înţeleseseră atât de bine, încât să iasă la cină după ce făcuseră turul garajului venea mai puţin ca o decizie şi mai mult ca o continuare a unei conversaţii care nu se oprise.
   Însă Eugene începu imediat cu acuzaţiile, aşa cum se aşteptase şi ea. Era întotdeauna paranoic că îl va părăsi şi, de fiecare dată când un autor faimos apărea la ea în librărie, o lua la descusut. Ea şi Eugene se întâlniseră când el venise la o sesiune de autografe pe volumul său de memorii la Baston’s şi era sigur că vreo versiune de Hollywood a unui autor strălucitor - de tipul lui John Irving, cu păr frumos şi constituţie sănătoasă - o să apară şi o s-o fure. Ea dădea ochii peste cap şi îi spunea să nu mai fie tâmpit.
   Însă de data asta îşi muşcă buza şi încercă să schimbe subiectul.
   - Câţi ani are? întrebă Eugene.
   - Nu mi-ai spus cum a fost azi cu Andrew, continuă ea, referindu-se la agentul lui. Vreo ofertă?
   Erau discuţii cu o companie de televiziune prin cablu care dorea să-i ofere lui Eugene propriul său talk-show, însă, chiar dacă agentul îl avertizase că de obicei aceste discuţii nu ce concretizează, existau motive pentru care să spere că va urma o întâlnire serioasă.
   - Pariez că e tânăr. E tânăr?
   Eugene era cu 15 ani mai în vârstă decât Quinn şi, în funcţie de nevroza care îl apuca într-un anumit moment, era sigur că acela era motivul pentru care era cu el sau pentru care avea să-l părăsească.
   Quinn privi profilul lui Eugene. Avea buza de jos uşor mai umflată, aşa că era greu de spus dacă era bosumflat. Însă nu avea importanţă. Quinn o considera sexy. Iubea buza aceea cărnoasă. Îşi scoase cămaşa de noapte şi îl sărută.
   Făcură dragoste, iar Eugene, care întotdeauna era blând şi grijuliu, fu aproape slugarnic cu atenţiile. Quinn ştia că el încerca din răsputeri să se dovedească demn de ea, să fie cel mai bun amant, iar asta o făcea să se simtă vinovată.
  Eugene o iubea cu disperare. Desigur, asta făcea parte din întreaga atracţie a acelei relaţii. Alte femei se pot simţi înăbuşite de acel gen de adoraţie, însă lui Quinn i se părea că se cufundă într-o saltea de puf, confortabilă şi protejată. Faptul că Eugene avea atâta nevoie de ea făcea ca pachetul să fie complet. Îşi îndeplinea cu succes misiunea de a avea grijă de el. Iar el o răsplătea cu veneraţie.
   În dimineaţa următoare se hotărî să-l dea uitării complet pe Lewis Braverman, însă când apăru în librăria ei în acea seară la o sesiune de lectură Tom Perrotta se simţi bucuroasă.
   Mama ei încă trăia pe atunci, iar în ziua următoare Quinn o sună să o întrebe cum mergeau pregătirile la galerie pentru expoziţia ei. Quinn nu avea de gând să-i spună despre toată povestea cu Lewis, căci mama ei se apropiase de Eugene.
   El era singura persoană care îşi permitea să o tachineze pe Nan în legătură cu tulburarea ei bipolară, iar ea îl adora pentru asta. Eugene aprecia faptul că în viaţa lui Quinn mai exista o persoană a cărei personalitate era chiar mai dificilă decât a lui. Gluma lor avea o viaţă proprie.
   - Ce zici de segmentul de azi cu Pamela Anderson? o întrebase odată Eugene pe Nan.
   Ştia că îi asculta toate emisiunile.
   - Că Mark Schaeffer te-a făcut să pari un idiot, răspunse ea, referindu-se la un invitat în gura mare al emisiunii.
   - Glumeşti? Am şters pe jos cu el.
   - Continuă să crezi asta, Eugene.
   - Ştii, cu tine e greu să-ţi dai seama unde se termină boala mintală şi unde începe persoana enervantă.
   Nan râsese în hohote. Îl iubea pe Eugene pentru asemenea remarci. Aşa că nu, Quinn nu voia să-i spună că tocmai cunoscuse un bărbat care, în termenii pe care i-ar fi folosit probabil fratele ei, „o dăduse pe spate“.
   - Voiam să ştiu cum merge, îi spuse Quinn la telefon mamei sale. Ai nevoie de ajutor?
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Nan.
   - Cum adică?
   - Simt în vocea ta. S-a întâmplat ceva.
   Quinn îşi turnă o ceaşcă de cafea şi micşoră volumul radioului din bucătărie.
   Era emisiunea lui Eugene, care se difuza 5 zile pe săptămână în timpul orei de vârf a dimineţii. Auzea acelaşi lucru şi pe fundal în casa mamei ei.
   - Nu s-a întâmplat nimic, insistă ea.
   - Bine, atunci nu-mi spune.
   - Aşa, oftă Quinn, aşezându-se la masă în bucătărie. Am cunoscut un tip.
   - Ah.
   - Nu spune „ah“ aşa.
   - Aşa cum?
   - Ca şi cum ai fi ştiut că o să vină şi ziua asta. 
   Uneori era liniştitor să ştie că mama ei o înţelegea atât de bine, însă când se purta ca şi când toate deciziile pe care le lua Quinn erau mai uşor de anticipat decât ploaia, o înnebunea.
   - Nu te judec, spuse Nan.
   - N-am spus că mă judeci.
   - Pentru că, chiar dacă ţi-o tragi cu acest tip...
   - Maaamă!
   - Ce-am spus?
   Quinn suflă în cafea.
   - Nu mai contează.
   Nan îşi afişa francheţea ca pe un ecuson. Când era mică, Quinn se gândise că toate femeile adulte vorbeau aşa şi îşi imagina că şi ei, într-o zi, îi va păsa mai mult de sinceritate decât de sentimentele oamenilor. Apoi se instalase pubertatea, iar Quinn, ca aproape toţi adolescenţii, învăţă să fie extrem de stânjenită de mama ei. Şi, deşi depăşise acel sentiment, îşi dăduse seama că nu va fi niciodată atât de dură în vorbe.
   - Deci nu te culci cu el? întrebă Nan.
   - Nu.
   - Dar vrei s-o faci.
   - Cred. Nu ştiu.
   - Cum e?
   Quinn sorbi cu atenţie din cafea şi se gândi la întrebare.
   - E... deştept, drăguţ. Şi fii atentă: e obsedat de vreme. Meteorologia e pentru el un hobby. Are echipament pe acoperiş.
   - Mereu ai avut o slăbiciune pentru ciudaţi, spuse Nan. Cu ce se ocupă?
   - Are o afacere.
   - Îi merge bine?
   - Cred că da. Nu se laudă cu asta. Şi e foarte sensibil, însă nu în genul lui Eugene. Mai... analitic.
   - Şi pariez că nu e nevrotic.
   - Cum ţi-ai dat seama?
   - Altceva? întrebă Nan. Cum e familia lui?
   - Nu sunt sigură. Ştiu că părinţii lui au divorţat când era el mic. De la 5 ani a fost bărbatul în casă.
   - Înţeleg.
   - Ce anume înţelegi?
   Quinn ascultă respiraţia mamei sale şi îşi dădu seama că se gândea cum să formuleze răspunsul ca să aibă impact maxim.
   Nan îşi drese glasul şi vorbi.
   - Puştoaico, de cine îţi aminteşte acest bărbat?
   Quinn ezită. Unde voia mama ei să ajungă?
   - Habar n-am.
   - Hai să vedem... pe cine cunoşti inteligent, blând, un pic ciudat, care a avut grijă de mama sa încă de la o vârstă fragedă?
   Quinn privi ceaşca de cafea, examinându-şi propria imagine reflectată în lichid.
   - Faci să sune ca şi când am fi traşi la indigo, spuse ea, ca şi când sunt un soi de narcisistă că îl plac.
   - Nu eşti narcisistă. E natural să fim atraşi de oameni cu care avem multe în comun.
   - Mereu ai fost sigură că sunt atrasă de oamenii care au nevoie de mine.
   - Oamenilor le poate plăcea şi ciocolata, şi vanilia. Însă, dacă au de ales, intervine preferinţa naturală.
   - Adică? Crezi că sunt predestinată să fiu cu un tip nevrotic?
   - Draga mea, dacă omul nu are nevoie disperată de tine, nu ai ce face cu el.
   
   Analiza lui Quinn - nr. 1

   Aceea era a treia încercare a lui Nan să lucreze la aceeaşi pânză. Făcu câţiva paşi în spate şi îşi evaluă opera, încercând să-şi amintească de unde anume îi venise ideea unei serii de portrete ale fiicei ei. Conceptul era ca fiecare tablou care urma în serie să o înfăţişeze la o vârstă şi mai fragedă, oferindu-i privitorului mai multe informaţii de detaliu despre subiect dacă o prezenta sub forma unei călătorii în timp. Era un studiu în deconstructivism. Acum Nan se întreba ce motive avusese. Oare o făcuse de dragul artei sau pur şi simplu încerca să afle ceva despre fiica ei?
   Compoziţia acestei prime picturi era cheia. Quinn stătea în poziţia clasică pentru portret, aşezată pe scaun şi privind în depărtare. În prim-plan în dreapta, Nan pictase ceafa lui Eugene. Ideea era că fata era conştientă de prezenţa lui Eugene, însă în acel moment nu comunica cu el. Se gândea la viitorul ei. Oare se gândea la copii? La călătorii? La plăceri? Sau era îngrijorată că-i va fi prea greu să-şi petreacă restul vieţii având grijă de nevoile lui?
   Nan încercase să redea în jurul ochilor ei acea grijă, însă şi speranţă. Această ultimă parte o preocupa.
   Surprinsese oare speranţa sau era vizibilă doar grija?
   Nan luă cea mai subţire pensulă şi o înmuie în vopseaua albă de pe paletă.
   Făcu pe fiecare ochi un mic punct luminos în pupilă. Se dădu din nou câţiva paşi în spate. Nu, grija de pe chipul ei încă domina. Poate dacă ar picta din nou gura...

Capitolul 4

   - Iar desenezi pui? întrebă Quinn.
   Nu-l lăsase pe Isaac să meargă la şcoală, chiar dacă nu-l mai durea gâtul.
   Copilul stătea la masa din bucătărie lângă ea, colorând hârtia de desen pe care o primise de la ea. Provenea dintr-un bloc nefolosit pe care îl găsise în atelierul mamei ei după ce aceasta murise.
   - Desenez raţe, spuse Isaac. Şi o casă. Tot desenul era în nuanţe de albastru şi verde, cu creioanele scoase din cutia lui de Crayola 64.
   - Raţele locuiesc în casă? întrebă ea.
   - Sunt în vizită.
   O spusese atât de natural, încât Quinn zâmbi. Isaac luă creionul roşu-portocaliu din cutie şi desenă ciocul raţelor şi acoperişul casei. Puse creionul la loc, luă foaia de lângă el şi începu alt desen.
   Quinn îşi aminti că mama ei îi povestise că Rembrandt folosea roşu ca să atragă ochiul spre centrul tabloului. Oare Isaac făcuse asta pur şi simplu din instinct?
   Păstră întrebarea pentru ea, căci nu dorea să îi atragă atenţia în privinţa desenelor lui. Însă de multe ori se întreba dacă avea vreo viziune înainte să înceapă sau procesul era în întregime instinctiv.
   La scurtă vreme după aceea, vecina lui Quinn, Georgette, veni în vizită. Era o femeie plinuţă, de vârstă mijlocie, care îşi vopsea părul în roşu aprins, se dădea cu creion dermatograf verde la pleoapa inferioară, scria romane erotice şi era la al patrulea soţ. Obişnuia să-i povestească lui Quinn detaliile intime ale vieţii ei sexuale, aşa cum ceilalţi oameni vorbesc despre vacanţe sau despre animalele lor de companie, sau despre ce pregătiseră pentru cină - cu mai multe detalii decât ar fi vrut să ştie interlocutorul. De exemplu, Quinn ştia că primul soţ al lui Georgette, Ivan, insista ca fiecare partidă de sex să înceapă cu o felaţie şi că el nu-i întorcea favoarea. Mai ştia că şi celui de-al doilea soţ al acesteia, Clifford, îi plăcea să-şi bage un vibrator în fund înainte să facă sex. (Detaliile grafice ale acelei o poveşti o scârbiseră pe Quinn.) Juan, al treilea soţ al lui Georgette, avea un morman de casete porno pe care le viziona în fiecare duminică după-amiază.
   Iar Roger, actualul soţ, credea că ea nu ştia că lua Viagra. Desigur, şi Georgette avea propriul ei secret, o relaţie virtuală cu un arhitect peisagist de 31 de ani din Miami.
   În schimbul acestei sincerităţi, se aşteptase ca şi Quinn să-i spună despre ea.
   Însă Quinn nu se simţea la fel de bine ca vecina ei să expună astfel de intimităţi.
   Totuşi, Georgette avea darul de a extrage de la ea şi cele mai bine păstrate informaţii. Era vorba de magia pe care o exercita. Quinn nu ştia dacă de vină era aura nonconformistă a vecinei sau pur şi simplu felul în care răspundeau oamenii în faţa curiozităţii obsesive a lui Georgette. Ştia că aproape toată lumea care intra în contact cu Georgette era vulnerabili în faţa serului ei psihologic al adevărului.
   În acea zi, Georgette veni cu o prăjitură cu banane abia scoasă din cuptor.
   - Am observat că băieţelul nu s-a urcat în autobuz de dimineaţă, spuse ea. Voiam să mă asigur că e bine.
   Quinn încrucişă braţele.
   - Georgette, începu ea, încercând să găsească un mod de a-i aminti prietenei ei să-şi vadă de treabă.
   - Ştiu, ştiu, răspunse ea, făcându-şi loc pe lângă Quinn ca să intre în casă. Pentru tine sunt o Gladys Kravitz. Unde e puişorul meu?
   - În bucătărie, spuse Quinn, urmând-o.
   - Cine e Gladys Kravitz?
   - Nu te uiţi la Bewitched? Vecina băgăreaţă care mereu vrea să ştie ce fac Sam şi Darrin. Îngenunche lângă Isaac. Cum te simţi, puişor? Mătuşica Georgette ţi-a făcut prăjitură cu banane. Vrei?
   - Cred că ar trebui să o întrebi întâi pe mamă, spuse Quinn.
   - Oh! Îmi pare rău. E alergic?
   - E bine că eşti atât de adorabilă, Georgette, spuse Quinn. Dă-i o felie dacă vrea. Eu pun cafea.
   - Sigur că vrea. Nu-i aşa, Isaac? I-o băgă sub nas. Miroase bine, nu?
   - Ca şamponul de banane, spuse el.
   - Însă sper că are gust mai bun. Pe cine desenezi? Eşti tu?
   - E Harry, prietenul meu de la şcoală.
   - E frumuşel. E căsătorit?
   Isaac râse, iar Georgette îi mângâie părul.
   - Este bolnav? o întrebă pe Quinn. Mi se pare că arată bine.
   Quinn îi explică faptul că Isaac se plânsese că îl duruse gâtul în timpul nopţii, însă părea bine de dimineaţă.
   Georgette scotoci prin sertarul cu tacâmuri al lui Quinn, scoase un cuţit de pâine, apoi tăie felii.
   - Dar tu cum te simţi? întrebă ea.
   Quinn se opri când îşi dădu seama că pierduse şirul linguriţelor de cafea pe care le punea în cafetieră.
   - La naiba!
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic, răspunse Quinn, sperând că Georgette n-o să insiste.
   Georgette îşi puse mâna pe spatele prietenei ei.
   - Eşti bine?
   Quinn ridică din umeri - îi era imposibil să vorbească. Nu dorea să-i spună lui Georgette despre copil - sau cel puţin, nu încă - şi, mai ales, nu voia să se dea bătută.
   „Nu trebuie să-i spui“, îşi impuse Quinn. „Nu e treaba ei.“
   - Oh, Dumnezeule. Este vorba de copil? S-a întâmplat ceva?
   Asta era. Şuvoiul se ridică cu zgomot din gâtul lui Quinn şi barajul cedă. Îşi acoperi faţa.
   Georgette îl conduse pe Isaac în birou, îi aprinse televizorul, apoi se întoarse în bucătărie.
   - Ce e? întrebă ea, aşezându-se la masă. S-a întâmplat ceva la programarea de ieri?
   Quinn încuviinţă din cap.
   - Vrei să vorbeşti despre asta?
   O lacrimă sărată ajunse pe buzele lui Quinn. O şterse cu limba.
   - Doctorii cred că e ceva în neregulă cu copilul meu, şopti ea, apoi închise ochii.
   Faptul că se auzea pe sine rostind asta făcea ca totul să fie mai real decât putea îndura. Apoi, prin potopul de lacrimi, spuse totul, povesti tot ce aflase de la doctori.
   Georgette îi întinse un şerveţel; Quinn îşi şterse ochii şi nasul.
   - Şi Lewis ce spune?
   - Nimic. Asta îngreunează totul. Nu spune nimic.
   - Aşa sunt bărbaţii. Pot să-şi suprime sentimentele şi să se poarte ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. La un moment dat, o să se deschidă.
   - Sunt atât de multe despre care ar trebui să vorbim, iar el... pur şi simplu nu mă lasă.
   Georgette îi bătu uşor mâna.
   - Ştiu.
   - Mi-e dor de ea, spuse Quinn, iar prietena ei dădu din cap. 
   Vorbiseră destul de mult despre mama lui Quinn, iar Georgette înţelese la cine se referea.
   - Vrei să te duci azi? Pot să stau eu cu Isaac.
   Când Quinn avea nevoie să stea de vorbă cu mama ei, mergea cu maşina la casa părinţilor ei şi vorbea cu tablourile lui Nan. Se gândea că poate va primi un strop de înţelepciune, ca şi când mama ei moartă ar putea să-i rezolve problemele. Însă uneori se ducea în speranţa că va înţelege mai multe despre moartea mamei ei. Din punct de vedere intelectual, Quinn înţelegea tulburarea bipolară şi ştia că, atunci când mama ei cădea în depresie, avea loc un dezechilibru chimic, nu un afront personal.
   Însă sinucidere? Aceea era partea pe care Quinn nu o înţelegea. De ce nu ceruse ajutor? Nu-i iubea suficient de mult ca să treacă peste asta? Indiferent de ce spuneau toţi şi indiferent ce înţelegea Quinn din toate cărţile şi articolele pe care le citise, mama ei o părăsise.
   Ceea ce făceau de fapt acele vizite pentru Quinn era să-i descătuşeze suferinţa. Acolo, singură, în atelier, unde o auzeau doar tablourile, lui Quinn putea să-i fie dor de mama ei cu tot dramatismul emoţional pe care nu-l putea exprima în alte situaţii. Era sfâşietor, însă după aceea se simţea mai bine.
   Quinn privi către biroul în care Isaac stătea liniştit şi se întrebă dacă era în regulă să îl lase cu Georgette o oră şi ceva. Ştia că lui îi plăcea mult să stea cu vecina cea veselă, însă nu dorea să-l abandoneze dacă nu se simţea bine.
   - Se simte bine, spuse Georgette, citindu-i gândurile.
   - Sigur nu te superi?
   - Cum altfel aş avea ocazia să trag cu ochiul prin lucrurile tale?

   Era început de octombrie, iar tatăl lui Quinn, avocat pensionar, deja îşi făcuse bagajele şi se mutase în Florida ca să petreacă sezonul de toamnă-iarnă.
   De când o cunoscuse pe Jillian acolo, cu 3 ani în urmă, pleca din New York din ce în ce mai devreme. Ea era designer de bijuterii, divorţată, şi locuia în West Palm Beach tot anul.
   La început, lui Quinn nu-i venise să creadă că tatăl ei alesese pe cineva atât de diferit de mama ei. Nan avea părul negru şi răvăşit, faţa rotundă şi se îmbrăca în haine boeme cu mult înainte ca ele să devină şic, atrăgând priviri ciudate în supermarket. Jillian, pe de altă parte, era o iubitoare a modei, cu păr blond şi ţepos şi manichiură perfectă. Quinn ajunsese să înţeleagă că tatăl ei era atras de Jillian pentru că era un fel de artistă şi avea o personalitate puternică – exact lucrurile care îl atrăseseră la Nan.
   Aşa că Quinn profita de ocazie să treacă pe acolo, pentru că îi plăcea să viziteze casa goală cel puţin o dată pe săptămână, ca să se asigure că totul era în ordine.
   Casa se afla pe Ţărmul Nordic din Long Island, la câţiva kilometri spre vest de casa în care locuiau Quinn şi Lewis. Părinţii ei o cumpăraseră înainte ca zona să devină la modă. În timp ce creştea acolo împreună cu părinţii şi fratele ei, Hayden, era doar o casă mare şi veche în stil Tudor, care avea nevoie constantă de reparaţii, nu o bucată preţioasă de proprietate pe Coasta de Aur. Quinn iubea acel loc şi ştia că făcea parte din ea, şi asta pentru că nu putea trăi decât în case vechi. Casele noi i se păreau sterile şi fără viaţă.
   Quinn aruncă geanta pe masa din hol şi făcu o tură la primul etaj ca să se asigure că totul era în regulă. Auzise că se dăduseră nişte spargeri în zonă în ultimele săptămâni şi, cu toate că se îndoia că cineva ar putea să intre fără să declanşeze alarma, trebuia să se asigure. Dacă era ceva o scotea din minţi pe Quinn, era ideea de a fi jefuită. Pur şi simplu nu putea găsi scuze pentru egoismul de a intra şi a lua ceva ce nu-ţi aparţine.
   În trecut, un hoţ profesionist din Manhattan îi furase de la mână o brăţară scumpă din aur, însă ea observase târziu. Abia în timpul cinei la un restaurant italian cu Eugene descoperise că bijuteria lipsea şi înţelesese ce se întâmplase. Îi dăduse câteva indicaţii despre direcţie unui tânăr la colţul dintre Fifty-ninth Street şi Lexington Avenue. Atunci nu se gândise la faptul că el nu făcuse nici măcar un pas, nici chiar după ce ea îi arătase cu mâna întinsă unde era staţia de metrou de care întrebase. Însă, în timp ce relua scena în minte, îşi dăduse seama că el ţinea o revistă astfel încât să-i acopere mâna dreaptă. Probabil ascundea un cleşte. Când ea se îndepărtase, brăţara ei era probabil deja pe trotuar şi tot ce-i rămăsese lui de făcut fusese să o ridice şi să-şi vadă de drum.
   Eugene îi spusese că era o nebunie, însă ea insistase să se întoarcă în acel colţ să caute hoţul.
   - Şi ce vrei să faci dacă îl găseşti, Batgirl? Ţi-ai lăsat centura acasă.
   - Sun la poliţie.
   - Oricum n-o să fie acolo.
   - De unde ştii? Poate acolo acţionează.
   - Bine, spuse Eugene, făcându-i semn chelnerului. Însă nu plec fără să mănânc tiramisu. Nimic nu e mai rău decât un urmăritor cu un partener irascibil.
   Evident, când ajunseseră la locul faptei, hoţul nu era nicăieri. Însă Quinn încă se uita după el de câte ori trecea pe acolo.
   Acum se asigură că totul în casă era în ordine verificând toate camerele.
   Lucrurile mamei sale fuseseră scoase de mult din dormitor, însă Quinn îşi făcea griji pentru ceea ce ar putea face spărgătorii dacă intrau şi nu găseau bijuterii, căci auzise că modul lor de operare era să intre prin uşa din spate, să se ducă direct în dormitorul principal unde ţineau femeile cutia cu bijuterii şi să fugă înainte ca poliţia să răspundă la alarmă.
   Quinn se hotărî ca la următoarea vizită să aducă o cutie de bijuterii falsă, pe care o va umple cu pietre, o va încuia şi o va lăsa pe noptieră. Gândul acela o făcu să zâmbească.
   Coborî scările în atelierul mamei ei, o încăpere spaţioasă pe care tatăl ei o amenajase în spatele casei pentru ca Nan să aibă un spaţiu de lucru însorit.
   Camera strălucea de acea lumină de dimineaţă târzie pe care mama lui Quinn ar fi descris-o drept anostă. Nu era nici lumina albă a verii, nici lumina umbroasă a iernii, ci un hibrid fără emoţie. Afară, copacii încercau să se revanşeze prin culorile toamnei care atingeau vârful frunzelor.
   Tabloul cu care vorbea Quinn de obicei era cel la care lucra mama ei când murise. Încă era pe şevalet, acoperit cu un cearşaf alb pe care Quinn tocmai îl spălase. Făcea mici lucruri ca să împiedice degradarea camerei, însă încăperea rămăsese în mare parte aşa cum o lăsase mama ei. Quinn nu o considera chiar un altar, ci doar un loc în care rămăsese energia mamei ei. Quinn trase aer în piept.
   Simţi doar un miros uşor de soluţie pentru curăţarea geamurilor. Însă nimic din parfumul mamei sale. Chiar şi mirosul de vopsea dispăruse. Trecuse prea mult timp.
   După sinucidere, tatăl lui Quinn nu fusese în stare să se ocupe de atelier şi de telefoanele din partea dealerilor de artă interesaţi să cumpere tablourile lui Nan, aşa că o lăsase pe Quinn să se ocupe de toate. După moartea mamei ei, fusese simplu pentru ea să-i respingă pe apelanţi, spunându-le că „pe moment“ nu se gândeau să vândă nimic. Însă asta se întâmplase cu 7 ani în urmă, iar Quinn încă amâna o decizie. Se simţea ca şi când aştepta să se întâmple ceva care ar aduce o schimbare şi i-ar da dreptul să sorteze tablourile şi să le aleagă pe care să le vândă.
   Din când în când, Quinn primea un telefon de la Ellis Everett, dealerul de artă care se ocupase de expoziţiile lui Nan, care îi spunea că avea un cumpărător interesat pe care dorea să-l aducă în atelier. Quinn îl respingea constant. Ellis o avertizase că trebuia să se asigure că tablourile măcar erau înrămate şi puse pe perete ca să se păstreze bine. Traversele, spusese el, se vor îndoi dacă le lăsa sprijinite pur şi simplu de zid. Bineînţeles, avea dreptate, iar Quinn ştia că trebuia să facă ceva cât mai repede în privinţa asta. Şapte ani era un timp mult prea îndelungat să ignori teancul de pânze neînrămate.
   Quinn trase cearşaful de pe şevalet şi privi lung pictura neterminată cu care vorbise în toţi acei ani. Era un peisaj în straturi groase de vopsea acrilică, înfăţişând un mic deal în fundal şi o pădure bogată de copaci verzi în spate. Dacă priveai suficient de atent vedeai un chip prin verdeaţa aceea. Era imaginea micuţă şi întunecată cu care vorbea Quinn ca şi când ar fi fost mama ei.
   Însă astăzi arăta doar ca vopseaua pe o pânză. Pur şi simplu, nu mai reuşea să stabilească o legătură emoţională cu Nan doar privind-o. Quinn se plimbă prin atelier, oprindu-se în faţa teancului de pânze fără ramă printre care se afla şi singurul tablou la care nu se putea uita.
   Toate acele tablouri erau portrete de familie. Hayden, fratele ei, privea de pe prima pânză. Nan iubea culoarea şi îl înfăţişase în verde-cenuşiu cald şi turcoaz rece, cu mici accente roz la ochi şi în cercelul din ureche. Surprinsese esenţialul în ochii lui Hayden, care arătau ca şi când ar fi vrut să te vrăjească. „Iubeşte-mă“, spuneau ei. „Pur şi simplu iubeşte-mă.“
   Quinn nu trebuia să mute portretul lui Hayden ca să ştie ce era sub el. Mai întâi urma portretul tatălui ei într-o paletă de culori în stil van Gogh de auriu şi galben. Anumite părţi din faţă erau bătrâne, iar altele erau tinere, şi unii vedeau şi asta ca o manifestare a tulburării bipolare a lui Nan. Însă Quinn nu era de acord. Credea că mama ei încercase să arate faptul că, atunci când îl privea, vedea omul tânăr care era şi omul matur care devenise.
   În spatele tabloului cu tatăl ei era cel la care Quinn nu se putea uita. Trebuia să fie portretul lui Quinn, însă Nan alesese să le includă pe amândouă - şi mamă, şi fiică - în tablou. Erau înfăţişate de fiecare parte a unei uşi. Nan stătea pe un taburet, cu faţa la privitor. Quinn era în profil, cu mâna pe uşă şi capul plecat.
   - Ce vezi? o întrebase Nan pe Quinn după ce terminase.
   - Că mă respingi, spuse Quinn, furioasă că mama ei putuse să picteze aşa ceva.
   După câteva zile, Nan îşi luase viaţa, iar Quinn înţelesese că acel tablou era un bilet de adio. Nan se vedea de cealaltă parte. Şi, chiar dacă nu se putea uita la ea, Quinn ştia că acela era singurul tablou pe care nu îl va vinde niciodată.
   Reprezenta un mesaj intim de la mamă la fiică. Era doar pentru Quinn.
   Quinn se întoarse la tabloul de pe şevalet şi îl acoperi cu cearşaful. Nu vorbea în acea zi cu mama ei. Nu putea. Părăsi atelierul şi închise uşa, oprindu-se să o apese cu palma, ca o imitaţie a portretului ei.
   Dorea să simtă prezenţa mamei ei, să primească de undeva asigurarea că totul va fi bine. Însă simţea casa rece şi pustie.

Capitolul 5

   În maşină, în drum spre programarea pentru ecografia locală, Quinn se rugă în linişte ca totul să fi fost o greşeală şi că acest test mai sofisticat va dovedi asta.
   Însă atmosfera îngheţată din sala de examinare, în care nu înţelesese nici măcar un cuvânt din şoaptele murmurate cu grijă de personalul medical, îi spusese tot ce trebuia să ştie. Când îşi îmbrăcă din nou hainele şi se aşeză la biroul specialistului chemat să examineze rezultatul ecografiei, Quinn îşi pierduse deja speranţa.
   Doctorul Robert LeBrun, specialist în medicină genetică pediatrică, avea vreo şaizeci de ani, părul cărunt şi era foarte masiv, chiar şi când stătea jos. În timp ce vorbea, îşi ţinea degetele cărnoase încrucişate pe birou.
   Arăta complet diferit de obstetriciana lui Quinn, doctorul Sally Bernard, o femeie afro-americană scundă, aflată acum în dreapta lui Quinn. Avea aproximativ vârsta lui Quinn, iar cele două femei aveau o relaţie aproape personală. Doctorul Bernard era o cititoare devotată, aşa că îşi făcuseră un obicei din a discuta despre cărţi în timpul programărilor lui Quinn. (Quinn considera asta o distragere utilă a atenţiei în timpul examinărilor interne.) Avuseseră destule conversaţii personale pentru ca doctorul Bernard - Sally - să simtă că poate avea încredere în Quinn, care ştia clar că obstetriciana ei nu era obligată să participe la întâlnire. Şi totuşi iată că venise, cu toate că era în mijlocul unui divorţ în care erau implicaţi trei copii mici, unul încă în scutece. Cu Lewis ţinându-i mâna stângă şi Sally ţinându-i-o pe cea dreaptă, Quinn încercă să-şi spună că putea extrage energie ca dintr-un circuit închis.
   - Înţeleg că aveţi multe lucruri pe care trebuie să le înţelegeţi, spuse doctorul LeBrun, iar Quinn dădu solemn din cap, nedumerită de grija din ochii lui.
   De ce toţi erau atât de îngrijoraţi pentru ea? Pentru copil trebuiau să fie supăraţi. Pentru copil.
   Specialistul continuă spunând că nu existau malformaţii asociate suplimentare, ca şi când era o veste bună de care ea ar fi putut să se agaţe. Mai spunea că acea boală nu era genetică şi că nu era provocată de ceva ce făcuse sau nu făcuse ea. Se gândea că probabil acelea erau vorbe de alinare, însă erau precum penele în luptă cu nişte săbii şi nu o protejau cu nimic de cuvinte dureroase precum „anomalii estetice semnificative“ şi „probleme cognitive şi care este posibil să pună viaţa în pericol“.
   Doctorul LeBrun explică faptul că era mult prea devreme ca să spună dacă protuberanţa care ieşea din craniul copilului conţinea ţesut din creier sau „doar membrană“. Se părea că acela era un factor important în diagnosticul dezvoltării copilului, însă Quinn era cu mintea atât de împrăştiată, încât i se părea dificil să-l mai urmărească.
   - Dacă vă hotărâţi să continuaţi sarcina, spuse el, trebuie să mai faceţi o ecografie tridimensională (la 20 de săptămâni) şi un RMN.
   El îşi descleştă mâinile când începu să vorbească despre opţiunile privind avortul şi despre cât timp aveau la dispoziţie ca să ia o decizie. Monitorul computerului de lângă el era întors spre Quinn şi Lewis, iar pe el se vedea imaginea craniului fetiţei lor, în nuanţe de cenuşiu. O linie mică şi neregulată apăruse între ochi, extinzându-se în sus. Părea nesemnificativă, un lucru pe care Quinn nu l-ar fi observat vreodată dacă nu i s-ar fi arătat.
   Din când în când, doctorul Bernard intervenea şi îi întreba pe Quinn şi pe Lewis dacă aveau întrebări. Lewis ceru să i se clarifice câteva aspecte, însă Quinn era din ce în ce mai distrasă, până când cuvintele începură să ricoşeze de pereţii camerei, fără alt spaţiu în care să ajungă.
   Mai târziu, în maşină în drum spre casă, Quinn îşi lăsă mâna pe abdomen, încercând să comunice cu bebeluşul ei, ca şi când acel fetus minuscul ar fi putut să-i spună ce-i aducea viitorul. Quinn îşi repetă în minte toate scenariile medicale, ca să vadă care i se părea cel mai probabil. Fiica ei se putea naşte în viaţă, cu o anomalie care se putea trata. Se putea opera şi va arăta normal, şi creierul ei nu va avea de suferit. Sau operaţia va avea succes doar parţial, lăsând copilul cu vreo combinaţie între orbire, handicap şi desfigurare. Sau putea muri în primele zile de viaţă, după ce sugea deja la sânul lui Quinn, cu pumnul mic înfăşurat în jurul degetului mamei. Sau ar putea muri încă din uter, înainte ca ea şi Lewis să aibă ocazia să-i dea un nume.
   „Naomi“, se gândi Quinn, în timp ce-şi mângâia burta. Era numele pe care ea şi Lewis îl găsiseră încă înainte ca ea să afle ce însemna. Acum nu-şi mai amintea dacă-i spusese vreodată că găsise definiţia acelui nume.
   - Ştii ce înseamnă Naomi? întrebă ea.
   Lewis rămase tăcut.
   - Înseamnă „încântarea mea“, răspunse Quinn.
   Încântare. Simţea cum acel cuvânt se dizolvă pe limba ei precum vata de zahăr.
   Lewis privi spre ea, apoi spre stradă.
   - Eşti bine?
   - Nu vreau să fac avort, spuse ea, cu bărbia în piept.
   Lewis se concentră asupra străzii.
   - Nu e nevoie să vorbim acum despre asta, spuse el.
   - Ce vrei să spui?
   - Ne-au zis că avem timp să ne hotărâm. Ar trebui să aşteptăm măcar rezultatele de la amnio, nu crezi?
   - Şi apoi?
   - Nu ştiu. O să vedem ce zic ei.
   - Crezi că ne vor spune ceva diferit? Doctorul LeBrun spune că se aşteaptă ca rezultatele de la amnio să fie neconcludente.
   Soţul ei nu răspunse.
   - Lewis?
   - Am nevoie de timp ca să mă gândesc, înţelegi? E foarte greu. E prea mult.
   - De ce toţi spun asta?
   - Ce altceva aş putea să spun? Să mă prefac că totul e în regulă?
   - Nu asta am vrut să spun. Doream doar să ştiu ce gândeşti. Voiam să ştiu ce simţi.
   - Simt că acum chestia asta mă depăşeşte. Am nevoie de timp, Quinn. Nu procesez totul în câteva milisecunde ca tine.
   Aşa făcea ea de obicei? Procesa totul în câteva milisecunde? Acum nu se simţea aşa. Nu simţea că era în stare să proceseze ceva. Câţiva dintre termenii folosiţi de doctor încă pluteau în conştiinţa ei, ca o epavă pe mare. Ce spusese despre opţiunile chirurgicale? Spusese ceva de „cranioctomie“ şi „microplăcuţe“? Lewis întrebase despre riscuri, iar doctorul răspunsese că multe dintre ele, cum ar fi hidrocefalia, erau tratabile.
   - Dar o afecţiune a creierului? întrebase Lewis. Dacă va avea o afecţiune a creierului?
   - Vom şti mai bine dacă se va întâmpla asta când vom face următorul RMN, răspunsese doctorul.
   - Dar nu veţi şti cu siguranţă?
   - Probabil că nu.
   Acela fusese momentul în care Quinn dorise să meargă la toaletă. Dorea doar să-şi spele faţa cu apă rece, să încerce să se trezească, să revină în prezent. Însă în baie se întâmplă ceva care îi făcu inima să bată de spaimă şi o aduse la realitate cu o forţă mai mare decât putea să îndure.
   După ce fusese bombardată cu o avalanşă de informaţii medicale, intrase ameţită în toaletă şi se apropie de chiuvetă fără să se gândească prea mult. Cu ochii închişi, Quinn îşi dădu cu apă rece pe faţă şi întinse mâna spre robinet să-l închidă. Atunci simţi. Înainte să atingă bulbii de crom, avu senzaţia blândă de aer solid sub palme. Aproape că era ca şi când se împingea contra vântului - o masă atmosferică, o forţă ce se împotrivea.
   Deschise ochii şi o văzu: o crăpătură în porţelan aproape de gura de scurgere. De data aceea, Quinn nu sări înapoi. Îşi atinse degetele de linia neregulată. Stratul de aer dintre pielea ei şi suprafaţa solidă rămânea constant, forţând crăpătura să se lărgească. Quinn îşi apropie faţa să vadă ce se întâmpla, însă nu zări altceva decât beznă. Îşi strânse mâna în pumn şi continuă să împingă. Crăpătura se transformă într-o gaură şi, cu cât împingea mai tare, cu atât se adâncea mai mult, până când mâna ei dispăru până la cot. Îşi băgă şi cealaltă mână şi îşi apăsă palmele. Quinn închise ochii şi simţi energia lui Eugene, ca şi când mirosul său de aftershave îi rămăsese în nări.
   Părea atât de aproape, încât nervozitatea lui era aproape palpabilă, însă mai simţea şi altceva - emoţie. Quinn nu ştia ce anume îl făcea fericit pe Eugene, însă simţea că nu avea legătură cu cariera. Nu, avea legătură cu viaţa lui personală - cu viaţa lor personală. Quinn înclină capul, întrebându-se dacă ar trebui să plonjeze înăuntru şi să afle. Însă chiar atunci se deschise uşa toaletei şi intră o femeie în vârstă. Quinn îşi retrase mâinile tremurând, dându-şi seama ce era să facă.
   Acum, în maşină, Quinn încercă să-şi imagineze o zi, o săptămână sau un an după naşterea acelui copil, însă îi era imposibil. Privi pe fereastră. Era prea mult.

Capitolul 6

   În noaptea aceea, când se întoarse de la serviciu, Lewis tot nu era pregătit să vorbească.
   Avusese o zi grea. Unul dintre şoferii săi era în spital după un accident grav, iar asta îl dăduse peste cap. După cină urcă să verifice starea vremii la staţia lui meteorologică, o cutie digitală care era legată de un barometru, un altimetru, un pluviometru şi alte echipamente de pe acoperişul casei. Uneori îi spunea lui Quinn că prognozele meteo corecte erau importante pentru afacerea lui, căci îi era de folos să ştie condiţiile pe care le întâmpinau şoferii săi pe străzi în orele care urmau. Însă ea simţise întotdeauna că îl liniştea cumva să ştie ce le rezerva cerul.
   Dimineaţa care urmă trecu la fel. Lewis pur şi simplu nu era pregătit sau dornic să vorbească. Nu era prima dată când se închidea în sine, Dumnezeu ştie, însă de obicei Quinn putea să accepte reticenţa lui cu răbdare. Era felul lui de a căpăta un anumit control când viaţa devenea prea agitată. Nu putea controla norii de ploaie la orizont, însă putea controla felul în care reacţiona la ei.
   Quinn privea de la fereastra camerei lui Isaac cum soţul ei se îndrepta spre maşină. Georgette privea şi ea probabil de la fereastra ei, căci apăru să vorbească cu el. Quinn îşi îndreptă atenţia spre fiul ei.
   - Trebuie să-ţi schimbi pijamaua, Isaac.
   - Dar coşul e plin, răspunse el.
   Coşul. Desigur. Quinn ignorase rufele, căci nu putea coborî la subsol. Dar hainele se tot adunau şi erau din ce în ce mai greu de evitat.
   Mai târziu, după ce Isaac plecă la şcoală, Quinn băgă rufele murdare într-un coş de rufe şi îl duse la primul nivel, unde se opri. Gândul la ceea ce se întâmplase în baia spitalului după ecografie făcea ca întâlnirea cu scândura de călcat să fie mai grea ca niciodată.
   Dacă se ducea în subsol atunci, oare o să intre într-o transă asemănătoare? Oare tentaţia fugii o să fie prea greu de stăpânit? Privi din nou mormanul de rufe murdare din coş. Poate că ar trebui să le ducă pur şi simplu la spălătoria automată şi să termine cu ele.
   „Ridicol“, îşi spuse ea. „O să cobor scările în fugă, arunc hainele în maşina de spălat şi urc tot în fugă. Nu e ca şi când nu am control.“
   Quinn ridică telefonul fără fir şi formă numărul soacrei sale, pe care trebuia să o sune. Ţinu telefonul sub bărbie şi luă coşul, apoi coborî în subsol. Dacă vorbea la telefon în timp ce spăla rufe, se gândea ea, atunci nu va fi tentată să coboare scândura de călcat.
   - Draga mea, spuse soacra. Cum te simţi? Tocmai am vorbit cu Lewis.
   - Da?
   - Bietul de el. E copleşit.
   - Ţi-a spus despre ecografii?
   - Bineînţeles.
   Din tonul ei reieşea că se simţea jignită că Quinn putuse să o întrebe aşa ceva, însă aşa era ea. Mama lui Lewis avea un suflet mare, însă era atât de nesigură pe ea încât lua orice replică drept o provocare în faţa căreia trebuia să se apere. Iar să păşească în jurul nesiguranţelor ei o epuiza uneori pe Quinn.
   - Mă bucur că ţi-a spus. Sunt sigură că l-ai liniştit destul de mult.
   - Sincer, nu am făcut altceva decât să-l ascult. Cam asta trebuie să faci cu Lewis.
   Arlene iubea să-i ţină lui Quinn Discursul Despre Cum Să Vorbeşti Cu Lewis.
   Quinn mută telefonul la urechea cealaltă.
   - Don ştie?
   După ce divorţase de tatăl lui Lewis, după aproape 20 de ani, Arlene se recăsătorise. Don era un tip de treabă, comerciant de saltele cu un simţ al umorului dureros de răsuflat.
   - Nu e ca şi când ar fi un secret, draga mea.
   - Nu voiam să... 
   Quinn oftă.
   - Nu mai contează. Cum era Lewis? Era foarte supărat?
   Deschise cuva maşinii de spălat şi începu să bage hainele.
   - Nu l-am auzit niciodată aşa. Abia vorbea.
   - Plângea?
   - Dumnezeule, da.
   Quinn măsură detergentul lichid şi îl turnă peste rufele murdare.
   - Ce a spus?
   - Nu prea multe. Mi-a spus doar cât de speriat era.
   Închise capacul cuvei şi porni maşina de spălat, confuză şi surprinsă de ceea ce îi spusese soacra ei. Lewis nu reuşise să stea de vorbă cu ea, şi totuşi se deschisese în faţa mamei lui până în punctul în care plânsese şi îi spusese că era speriat? Privi scândura de călcat încastrată, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul.
   - Quinn? Mai eşti acolo?
   - Da, Arlene, sunt aici. Îmi pare rău. 
   Înghiţi nodul din gât şi urcă scările.
   - Ce spuneai?
   - Vreau să ştii că sunt aici dacă ai nevoie să vorbeşti.
   După ce închise telefonul, Quinn încercă să se convingă că nu era mare lucru că Lewis îşi deschisese sufletul în faţa mamei lui şi nu a ei. Poate că nu dorea să o îngrijoreze şi mai mult pe Quinn cu propriile lui griji. Avea sens, nu? Lewis încercase întotdeauna să o protejeze. Însă mai târziu, când sora lui sunase să spună că vorbise toată dimineaţa cu Lewis despre cât de supărat era el, Quinn nu mai putu să îndure. Îi spuse cumnatei sale că trebuia să închidă şi sună la biroul soţului ei.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el.
   - Nu înţeleg de ce poţi să vorbeşti cu toată lumea, mai puţin cu mine, spuse Quinn.
   - Trebuia să ţin totul secret? Credeam că familia mea are dreptul să ştie.
   - Pur şi simplu nu vreau să mă laşi deoparte.
   Lewis o asigură că nu o lăsa deoparte, însă adăugă că trebuia să închidă, căci se grăbea la o întâlnire importantă. Quinn ezită înainte să-şi ia la revedere de la el. Ceva din tonul lui îi alimenta bănuielile. Ori îi ascundea ceva, ori spunea o minciună pe faţă. Însă el insistă că se grăbea, aşa că îl lăsă în pace fără să mai spună nimic.
   - Oh, draga mea, zise Georgette, cuprinzând-o în braţe pe Quinn. Îmi pare atât de rău că nu ai aflat veşti mai bune ieri de la doctori.
   Desigur, apăruse neanunţată.
   - Deci ştii, spuse Quinn.
   - Am vorbit mai devreme cu Lewis...
   - Sigur că ai vorbit. Haide, intră şi povesteşte-mi ce ţi-a spus. Se pare că doar aşa pot afla ce gândeşte soţul meu.
   Intrară în bucătărie, unde Georgette îşi făcu singură ceai într-o ceaşcă pe care Quinn nu o oferea de obicei oaspeţilor. Fusese un cadou de la Eugene, care i-o oferise în ziua în care se cunoscuseră la Baston’s Books.
   Era încă o amintire vie pentru Quinn. Eugene ajunsese la librărie cu editorul lui, care venise la Quinn să discute despre logistica evenimentului, în timp ce Eugene era asaltat de fani. Mulţimea care îl înconjura era formată aproape în totalitate din femei, fapt pe care îl înţelegea. Chiar dacă era departe de a fi un bărbat frumos, avea o charismă de bădăran. Eugene făcuse carieră cu irascibilitatea lui şi tuturor femeilor le plăcea să se considere suficient de speciale cât să treacă dincolo de acest zid şi să devină farul luminos care să-i călăuzească existenţa întunecată... dacă el ar ajunge să o cunoască. Faptul că ştia asta nu o făcea pe Quinn mai rezistentă la farmecele lui necioplite. De fapt, abia se stăpânea să nu-şi croiască loc prin mulţime ca să-şi laude propriul caracter special.
   Însă şansa ei se ivi după eveniment, când avură parte de câteva clipe de linişte ca să stea de vorbă. El scoase cana de cafea - un obiect promoţional imprimat cu coperta cărţii sale de memorii, Eugenice. Era o fotografie a lui Eugene care îşi privea surprins şliţul. Era o fotografie ironică - jumătatea de sus era corpul lui Eugene, iar cea de jos era o păpuşă Ken de la brâu în jos. Ideea era că organele sale reproducătoare fuseseră scoase.
   - Pariez că n-ai aşa ceva, spuse Eugene şi îi arătă cana.
   - Nu, însă mă tenta să-mi cumpăr una zilele trecute de la Tiffany’s.
   Eugene râse, iar Quinn rămase uimită de cât de mult se schimba faţa lui când zâmbea. Ochii lui se îngustau, iar cuvântul care îi trecu prin minte lui Quinn fu bucurie. Când acest om simţea bucurie, la fel simţeai şi tu. Da, în mod normal era o acritură, însă sub acea mască se ascundea un rezervor de bucurie pe care îl păzea cu sfinţenie. Când se hotăra să-l împărtăşească, te simţeai privilegiat. Eugene scoase un marker din buzunar. Întoarse cana cu susul în jos şi scrise pe fund, Lui Quinn, care e ceaşca mea de ceai. - Eugene Ray.
   Punct ochit, punct lovit.
   Quinn ridică privirea şi o urmări pe Georgette care îşi pune pliculeţul de ceai în cană, apoi îl pescuieşte cu o linguriţă.
   - Am fost atât de surprinsă, spuse Georgette în timp ce înfăşura sfoara în jurul plicului de ceai şi îl stoarse. Nu ştiam că vă gândiţi la avort.
   - Asta ţi-a spus Lewis?
   - A spus că şi asta e o opţiune.
   Quinn şterse blatul, care încă rămăsese lipicios de la sendvişul cu unt de arahide şi jeleu pregătit pentru pachetul lui Isaac.
   - Aha.
   - Am spus ceva ce nu trebuia? Ştii, draga mea, nu trebuie să faci ceva dacă nu vrei...
   - Nu e vorba de asta, spuse Quinn.
   Şi nu era. Putea accepta orice ar fi simţit Lewis. Însă gândul că se putea deschide în faţa tuturor, mai puţin a ei, era prea sfâşietor. Lewis era singura persoană din lume care o iubea mai mult decât avea nevoie de ea, iar ideea că se îndepărta de ea era prea dureroasă.

   Analiza lui Quinn - nr. 2

   Acesta ar fi trebuit să fie alt portret în care apărea şi Eugene. Însă aici erau în perioada de început a relaţiei, când Quinn era electrizată de ideea că era cea mai importantă persoană din viaţa unui bărbat foarte important. Compoziţia era modificată faţă de prima, însă doar puţin. Capul lui Eugene era mai sus în cadru şi mai aproape de centru. Ochii lui Quinn erau fixaţi direct asupra lui, iar expresia ei era una amuzată. Nan era atentă când reda trăsăturile fiicei ei, căci era important să transmită ceva mai complicat decât fericirea. Dorea ca Quinn să pară mulţumită de sine.
   Nan făcu un pas înapoi. Expresia era cea care trebuia; atunci de ce simţea că încă lipsea ceva?
   - Vorbeşte-mi, îi spuse ea tabloului.
   Ştia că tabloul nu-i putea răspunde - sau cel puţin nu la propriu - însă Nan simţea ceva ce trecea de concret. Era aproape ca şi când de partea cealaltă a pânzei exista un alt portret, iar dacă se uita suficient de atent îl putea vedea. Setimentul acela o ameţea, căci credea că îşi cunoştea foarte bine fiica.
   Atunci de ce avea acea senzaţie a unui mister încuiat într-o cutie la care ea nu avea acces?

Capitolul 7

   „N-o să intru“, îşi spunea Quinn în timp ce ungea balamalele vechii scânduri de călcat, „decât dacă voi şti sigur că mă pot întoarce. Doar o să-mi bag capul, arunc o privire, văd cum e. Dacă e o călătorie fără întoarcere, atunci rămân aici, însă măcar o să ştiu. Pentru orice eventualitate.“
   Lăsă jos spray-ul degripant şi prinse din nou capătul scândurii de călcat. De data asta o deschise zece centimetri şi o închise, ca să încerce balamaua. Făcu asta de câteva ori ca să lase uleiul să pătrundă în mecanism.
   „Aşa“, îşi spuse ea. Închise ochii şi trase scândura până la capăt. Rămase o clipă în faţa ei cu pleoapele strâns închise, simţind energia din cealaltă parte, simţind că viaţa ei cu Eugene pulsa în apropiere. Apoi deschise ochii şi privi.
   La fel precum crăpătura din chiuveta de porţelan, deschizătura apăru ca o fisură obişnuită - o linie argintie neregulată pe betonul dur. Aceasta era verticală şi lungă de aproape un metru. Quinn îşi puse mâna pe ea, simţind acea rezistenţă familiară.
   Se ridică pe genunchi şi îşi primblă ambele palme pe lungimea crăpăturii. O mai făcu o dată, răsfirându-şi degetele ca pe nişte fluturi pentru ca fisura să se mărească suficient de mult cât să-şi poată băga capul prin ea.
   Atunci testă scândura de călcat, apăsând-o ca să-şi dea seama dacă putea să-i susţină greutatea. I se părea că da, însă împinse un scaun sub ea, pentru siguranţă. Apoi se urcă de pe scaun pe scândura de călcat şi, aşezată în patru labe, privi fisura. Ridică mâna dreaptă şi o trecu pe lungimea crăpăturii, simţind aerul solid care îi apăsa palma. Privi cum deschizătura se lărgeşte uşor. Încercă din nou, împingând mâna dreaptă în perete, iar betonul dispăru, ca şi când s-ar fi dizolvat în aer.
   Quinn privi prin deschizătură, cu inima bătându-i cu putere. Cu toate că nu vedea altceva decât beznă, simţi în apropiere prezenţa lui Eugene. Simţi mişcare - un fel de energie puternică, de parcă Eugene se îmbrăca şi se pregătea să meargă undeva. Quinn privi concentrată în mijlocul întunericului şi văzu o geană de lumină. Era doar un punct, însă inima începu să-i bată şi mai tare. Acolo era ceva.
   Experienţa din baia spitalului nu era prima în care atinsese partea cealaltă. Se mai întâmplase o dată, fără să vrea, când era copil. Însă ştia cu mulţi ani înainte de asta că exista. Mereu ştiuse. Era ceva ce simţise. Nu o speriase până în momentul în care o întrebase pe mama ei, când avea doar 4 ani.
   - Mami, unde e cealaltă Quinn?
   - Care cealaltă Quinn? întrebase mama ei.
   - Cea care a murit.
   Mama ei tăcu o vreme îndelungată, iar Quinn se gândi că nu-i va răspunde. În sfârşit, spuse:
   - Nu ştiu. Vocea ei era blândă.
   - Dar e cu mama ei?
   - Presupun că da.
   - Vreau să le văd.
   - Nu putem.
   - Însă sunt atât de aproape. Mai aproape decât Lima şi Bean, spuse Quinn, referindu-se la poreclele date de Nan gemenilor vecini cu ei, Lindsay şi Ben.
   - Cât de aproape? întrebase mama ei.
   Quinn arătă un punct în podea, aproape de perete, unde simţise legătura cu bebeluşul care era tot ea şi care murise împreună cu mama ei. Nan păruse speriată şi o trăsese pe Quinn spre ea.
   - Să nu încerci vreodată să treci acolo, Quinn. E periculos. Tu trebuie să rămâi cu mine. Înţelegi?
   Ascultase avertismentul mamei ei şi reuşise să se convingă că nu se întâmplase nimic. Amintirea aproape că-i dispăru din memorie. Apoi, într-o zi, când se juca cu Hayden în curte, îşi aminti din nou, mai clar ca niciodată. Şi de atunci înţelese că toate deciziile importante pe care le făcea se proiectau într-o realitate egală şi diferită.
   Quinn îşi apropie faţa de fisura din peretele subsolului şi îşi băgă capul prin gaură. Trebuia să vadă, o dată pentru totdeauna. Punctul de lumină părea să dispară. Îşi băgă capul şi mai adânc, însă nu se putea apropia. Se îndepărta de ea.
   „Ar trebui să aduc o lanternă“, îşi spuse ea, apoi încercă să se retragă.
   Dar nu reuşi. Era trasă înăuntru. Încercă să lupte, să se prindă de pereţii solizi, însă forţa era mult prea puternică şi, brusc, întregul ei trup era supt de beznă. Se simţi cuprinsă de spaimă, însă doar preţ de o secundă, apoi teama dispăru, lăsând loc liniştii. Plutea uşor, în timp ce-şi continua înaintarea în întuneric. Era ca şi când ar fi înotat fără efort, iar aerul din jur era plăcut şi tăcut. Quinn închise ochii.
   Acea linişte era copleşitoare, iar ea îşi dorea ca acel sentiment să persiste.
   Pierduse noţiunea timpului şi orice urmă de gând conştient. Încet, începu să-şi dea seama unde era. Nu mai era în beznă, ci în apă caldă.
   Brusc era din nou Quinn. Şi se afla sub apă, într-un loc foarte adevărat, tridimensional şi cu un caracter atât de obişnuit, încât o surprinse.
   Se ridică şi privi în jur. Era într-o cadă cu apă caldă şi totul din acea cameră i se părea familiar. Perdeaua de duş cu dungi, chiuveta, periuţele de dinţi. Acela era uscătorul ei de păr, pe raftul de deasupra toaletei, iar pe dulăpior se afla tratamentul de păr Rogaine al lui Eugene. Toată acea viaţă îi era la fel de cunoscută precum viaţa ei cu Lewis şi Isaac. Aceea era baia ei, cea pe care o împărţea cu Eugene în blocul zgârie-nori din Manhattan în care se mutaseră cu 3 ani în urmă. Eugene se afla de cealaltă parte a uşii şi se îmbrăca să iasă.
   Urma să dea un interviu despre un premiu pentru care tocmai fusese nominalizat.
   Cu câteva minute în urmă Quinn habar n-avea nimic din toate astea. Însă acum se simţea ca şi când ar fi trăit toată acea viaţă. Închise ochii şi şi-i aminti pe Isaac şi de Lewis. Da, încă era acolo. Era la fel de prezentă într-o viaţă pe cât era şi în cealaltă. Quinn se afla în ambele lumi.
   Se auzi o bătaie rapidă în uşă.
   - Ai de gând să stai acolo toată ziua? întrebă Eugene.
   - Ies imediat, se auzi spunând.
   Quinn ieşi din cadă şi îşi duse mâna la burtă. Nu existau copii. Nu exista sarcină. Erau doar ea şi Eugene. Privi înapoi cada, punctul ei de trecere în altă viaţă.
   - Ai sunat-o pe Isabel? strigă el prin uşă.
   - Nu încă, răspunse ea.
   Şi asta ştia foarte bine. Isabel era agentul lor de turism. Urmau să plece în vacanţă în Fiji luna următoare, iar Eugene avea o listă de cerinţe în privinţa cazării. Quinn trebuia să parcurgă împreună cu Isabel acea listă.
   Se înfăşură în halatul de pluş verde agăţat de un cuier de alamă pe uşa băii şi îşi privi dormitorul şi pe bărbatul din mijlocul încăperii. Era Eugene, care arăta mai în vârstă decât atunci când locuiseră împreună, dar la fel în toate celelalte privinţe. Nervozitatea îl înconjura precum o aură de nepătruns.
   - Ce zici, e bine aşa pentru Plaza? întrebă el, arătându-i lui Quinn ţinuta lui.
   Purta blugi şi sacou peste o cămaşă în carouri. Se întâlnea cu un reporter de la People să ia prânzul. În această viaţă acceptase slujba la compania de televiziune şi era din ce în ce mai popular.
   Atracţia pe care o simţise cândva pentru el încă era prezentă, la fel ca amintirea unui muşchi. Buza lui de jos, roşie şi bombată, ieşea uşor în afară, doar cât să fie sexy. Îşi legă şi mai strâns halatul şi încercă să-i evalueze obiectiv aspectul.
   - Pari un pic şifonat, spuse ea.
   - Cămaşa?
   Quinn dădu afirmativ din cap. Îl studie în timp ce el îşi scoase sacoul şi îl aruncă pe pat. Acum părul i se rărise şi începuse să-i albească. Dar avea o postură frumoasă şi mişcări fluide - se vedeau rezultatele de la sala de gimnastică.
   - Cea neagră? întrebă el, deschizând dulapul.
   Ea scutură din cap.
   - Puloverul de bumbac cafeniu.
   Când el îl luă de pe raftul dulapului şi se schimbă în el, Quinn privi în jur.
   Peisajul la care lucra mama ei înainte să moară era agăţat pe perete deasupra patului uriaş. Părea mai mare şi mai impunător în cameră. Chiar şi figura aceea micuţă părea mai accentuată. Eugene îmbrăcă din nou jacheta sport şi apăru în faţa lui Quinn.
   - E mai bine? întrebă el.
   - Da, e mai bine, răspunse ea.
   - Trebuie să fug. 
   O sărută pe gură. Buzele lui erau uscate şi reci.
   - Să nu uiţi să o suni pe Isabel.
   Ea îl urmă afară din dormitor în camera de zi.
   - N-o să uit.
   El deschise uşa să plece.
   - Şi patul? Te asiguri că e tare? Data trecută n-am putut să dorm pe chestia aia vâscoasă.
   - Da, o să mă asigur. Însă nu-ţi face griji, e un hotel de lux.
   - Da. Nu-mi fac griji. Şi asta pentru că pot să nu-mi mai fac griji dacă tu îmi spui asta.
   - O să fie bine.
   El se opri lângă uşă şi se întoarse din nou spre ea, deschizându-şi palmele ca să-i arate că mai dorea o ultimă evaluare a ţinutei.
   - Arăţi bine, spuse Quinn. Eşti frumos. Susan Dennis n-o să se poată stăpâni să nu te atingă. O să fugi cu ea şi o să mă părăseşti.
   - Ai vrea tu.
   - Ne vedem mai târziu, spuse ea.
   - Pa, iubito. 
   Luă cheile de pe masa de lângă uşă, le îndesă în buzunar şi se întoarse să plece.
   - Am uitat să-ţi spun, adăugă el, întorcându-se din nou spre ea. A sunat mama ta.
   Apoi închise uşa în urma lui. Mama ei?
   Quinn se aşeză pe canapea. Mama ei trăia? Privi telefonul de pe masă, încercând să-şi concentreze mintea asupra lui. Oare chiar putea să-l ridice şi să formeze numărul părinţilor ei din Long Island şi să vorbească cu mama ei? Simţi furnicături în ceafă.
   Quinn se ridică şi făcu câţiva paşi prin încăpere. „N-ar trebui să fac asta“, îşi spuse ea. „Ar trebui să mă întorc în baie şi să găsesc drumul înapoi. Eu nu sunt persoana asta. Nu sunt o femeie singură care locuieşte în New York cu iubitul ei faimos. Nu sunt o persoană care poate să se ducă în Fiji luna următoare într-un hotel de lux, cu calorifere încălzite pentru prosoape. Sunt Quinn. Sunt căsătorită cu Lewis. Sunt mama lui Isaac. Sunt însărcinată cu un copil cu dizabilităţi. Iar mama mea e moartă.“
   Quinn ridică telefonul şi îl lăsă din nou jos, cu mâinile tremurând. Se duse în bucătărie şi privi în jur. Locul ar fi trebuit să-i fie necunoscut, însă din momentul în care ieşise din cadă totul era al ei.
   Deschise dulapul şi văzu cana imprimată cu coperta cărţii lui Eugene. O întoarse şi îi examină fundul. Inscripţia aproape se ştersese, însă marginea de sus a literelor încă era acolo. Era exact aceeaşi cană pe care o avea în dulapul ei de acasă, cea pe care i-o oferise Eugene în ziua în care se cunoscuseră.
   Quinn o umplu cu apă şi o băgă în cuptorul cu microunde. Îşi va face un ceai de plante, va încerca să se adune şi să vadă ce va face în continuare.
   Îşi trecu degetele peste blatul neted al bufetului. Totul în acel loc îi era atât de familiar, atât de obişnuit, şi totuşi... Şi totuşi nu acolo trăia ea. Nu asta era viaţa ei.
   Cuptorul cu microunde emise un sunet, iar ea scoase cana aburindă. Deschise dulapul unde ştia că era ceaiul, apoi îl închise, realizând că putea să bea un pahar de vin din moment ce nu era însărcinată. Scoase sticla din lada de vinuri şi se opri. „Nu“, îşi spuse ea. „Nu pot să fac asta. Trebuie să mă întorc acasă.“ Se întoarse în baie, îngenunche lângă cadă şi îşi trecu degetele peste porţelanul de dedesubt, căutând crăpătura.
   „Trebuie să fie aici“, îşi spuse ea. „Trebuie.“
   Sună telefonul, iar Quinn se opri din ce avea de făcut. „Ignoră-l“, îşi spuse ea.
   Însă la al doilea apel se ridică şi se duse în dormitor, unde pe noptiera de lângă pat se afla un telefon vechi. Era o piesă de colecţie veche de 50 de ani pe care ea şi Eugene o cumpăraseră cu o toamnă în urmă din Berkshires. El fusese şocat de faptul că acea relicvă mare şi neagră - genul de telefon mare şi negru pe care şi-l amintea din copilărie - era considerat acum o antichitate. Aşa că îl cumpăraseră, asiguraţi de proprietarul magazinului că funcţiona. Sigur, avea un disc mare şi greu şi nu afişa identitatea apelantului, aşa că nu-l foloseau prea mult. Însă lui Eugene îi plăcea nostalgia pe care o transmitea. Sună a treia oară, iar Quinn pur şi simplu îl privi. La al patrulea apel ridică receptorul.
   - Alo? 
   Se aşteptase ca vocea ei să sune ciudat, dar se înşelase. Poate un pic nervoasă, însă atât. Era ea, Quinn, care răspundea la telefonul din dormitor.
   - Salut, copilă, se auzi vocea de la celălalt capăt.
   Quinn îşi strânse şi mai mult halatul, ca să se ferească de fiorul rece care o străbătu. Înghiţi nodul care i se formase în gât, ca să poată vorbi.
   - Mamă?

Capitolul 8

   - Eşti bine? Pari supărată.
   Quinn îşi dădu seama că avea faţa plină de lacrimi. Le şterse cu podul palmei.
   - Sunt... sunt bine.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic. Doar că... cred că răcesc. 
   Quinn îşi acoperi gura, pentru ca mama ei să nu-i audă plânsul. Dumnezeule, vorbea cu mama ei. Cu mama ei!
   - Sigur că răceşti. Aproape că nu dormi. Dacă o să te epuizezi în continuare...
   Nan se opri.
   - Plângi?
   - Mami. Era o reacţie primară. Infantilă. Nu se putea abţine.
   - Tu chiar plângi. Ce e?
   Quinn tăcu o clipă ca să-şi revină. Privi în jur, încercând să gândească rapid.
   - Doar că... ceva stupid la televizor. 
   Quinn îşi trase nasul, străduindu-se să-şi vină în fire.
   - La televizor? Oh, pentru numele lui Dumnezeu. Serios, Quinn. Dacă vrei să plângi, măcar citeşte o carte.
   - Ştiu, răspunse Quinn, acum zâmbind printre lacrimi. 
   Dispreţul mamei ei pentru televizor era legendar şi o liniştea să vadă că nu se schimbase. Luă un şerveţel şi îşi şterse nasul.
   - O plăcere vinovată.
   - Recomand mai degrabă ciocolata. Sau sexul. Însă ascultă, eu şi tatăl tău venim în oraş luni ca să mergem la o expoziţie şi mă întrebam dacă tu şi Eugene sunteţi liberi să luăm cina. Putem să considerăm că îţi serbăm ziua în avans, căci când vei împlini 36 de ani o să fii în Fiji.
   „Aşa este“, îşi spuse Quinn. Excursia în Fiji era un cadou de ziua ei de la Eugene. Era la fel de clar ca toate celelalte cadouri pe care le primise de ziua ei de la el în ultimii 10 ani de viaţă, fiecare mai compex decât cel anterior.
   Eugene făcea tot ce îi trecea prin minte ca să o împiedice să-l părăsească. Totul mai puţin s-o ceară de nevastă. Eugene era speriat de ideea de căsătorie.
   - La cină, sigur, răspunse Quinn.
   - Minunat. Ne întâlnim la apartamentul vostru, apoi mergem la localul acela de pe colţ. Îl sun şi pe Hayden să văd dacă şi el e liber.
   Quinn se închipui în sufrageria acelui apartament, văzându-şi mama în carne şi oase. Trebui să se aşeze pe pat ca să-şi recapete răsuflarea.
   - Quinn?
   - Da. În regulă, lunea următoare. Ne vedem luni.
   - Perfect. La revedere, drăguţo.
   - Stai!
   - Ce e?
   Quinn îşi apăsă receptorul greu de faţă. Nu voia să închidă.
   - Nimic, răspunse ea. Vorbim mai târziu.
   - Sigur eşti bine?
   - Sigur.
   - Bine atunci, răspunse mama ei. Te iubesc.
   Quinn înghiţi nodul. Lacrimile începură să-i curgă din nou pe obraji.
   - Şi eu te iubesc.
   Închise telefonul şi rămase aşezată acolo, prea împietrită ca să se poată întoarce în baie ca să caute portalul. Sau poate că acea parte din ea care dorea să rămână în acea viaţă ca să o privească din nou pe mama ei în ochi o scurtcircuita pe cea care trebuia să se întoarcă la soţul şi la fiul ei.

   Quinn rămase cu faţa în sus pe pat, cu ochii în tavan, încercând să-şi amintească ultima conversaţie frumoasă cu Nan în „viaţa Lewis“ - căci aşa se gândea la ea atunci. Îşi amintea doar ultima discuţie pe care o purtase cu mama ei în atelierul acesteia şi cearta stupidă avută cu câteva săptămâni înainte de Ziua Recunoştinţei.
   Quinn şi Lewis erau proaspăt căsătoriţi şi abia aşteptau să dea o masă acasă la ei. Locuiau într-un apartament de dinainte de război, renovat, din Queens, şi, cu toate că era spaţios comparativ cu acea cutiuţă din Manhattan în care locuise Quinn după ce se mutase de la Eugene, acolo era loc doar cât să stea două familii la masă. Quinn era încordată în privinţa acelei întâlniri pentru că ştia că mama ei nu o prea avea la inimă pe Arlene, mama lui Lewis, şi nu făcea vreun efort să-şi ascundă sentimentele.
   Însă totul mergea bine, iar când soţul lui Arlene o întrebă pe Quinn ce mai era nou pe la librărie, nu se gândi că răspunsul ei avea să aprindă un adevărat foc.
   Spuse că ultimul eveniment - o lectură oferită de un romancier faimos - atrăsese un număr jenant de mic de oameni.
   - Din păcate, lumea nu prea mai citeşte ficţiune în zilele noastre, spuse Quinn.
   - Mi se pare firesc, răspunse Arlene în timp ce întinse mâna spre sos.
   Îşi puse jumătate de lingură în farfurie.
   - Cum aşa? întrebă Nan, iar Quinn se încordă.
   Era exact genul de remarcă în care mama ei putea să-şi înfigă colţii.
   Arlene trase adânc aer în piept.
   - Nu am înţeles niciodată de ce lumea citeşte romane.
   Îşi îndreptă cerceii, apoi brăţările.
   - E de ajuns să citeşti ziarul zilnic. În viaţa reală se întâmplă suficient de multe lucruri interesante.
   „Las-o baltă, mamă“, îşi spuse Quinn. Însă o singură privire în direcţia lui Nan îi spuse că asta nu se va întâmpla. Mama ei se uita deja urât la Arlene, ca un taur gata de atac.
   - Arlene, spuse ea, apoi se opri o clipă, aşteptând un contact vizual din partea mamei lui Lewis. Se numeşte artă.
   - Şi crezi că nu ştiu ce e arta? replică Arlene. Lewis, spune-i cât de des te-am dus la Muzeul Metropolitan când erai mic.
   - Sunt sigură că te-ai uitat la toţi impresioniştii aceia drăguţi, spuse Nan.
   - Ce vrei să spui cu asta? întrebă Arlene.
   - Mamă, opreşte-te, o rugă Quinn.
   Nan ridică mâinile.
   - Bine, bine. Am terminat.
   Arlene îşi încrucişă braţele.
   - Ei bine, eu nu vreau. Aş dori să ştiu exact ce ai vrut să spui. Crezi să sunt vreo filistină?
   Nan tăie din curcan.
   - Tu ai spus-o, nu eu.
   Arlene arăta ca şi când era gata să se ridice şi să iasă valvârtej pe uşă, dar soţul ei făcu o glumă să mai destindă atmosfera.
   - Phyllis Dean, Phyllis Diller, spuse el. Cui îi pasă?
   Măcar de data aceea Quinn îi fu recunoscătoare lui Don pentru glumele sale răsuflate. Mai relaxă lucrurile şi lăsă conversaţia să alunece în altă direcţie, însă atmosfera rămase destul de încordată pe tot parcursul vizitei. Mai târziu, după ce Arlene şi Don plecaseră deja, iar Quinn rămase singură în bucătărie cu mama ei, încă era furioasă.
   - Chiar trebuia să o jigneşti aşa pe Arlene?
   - O să uite până dimineaţă. Femeia aceea are IQ-ul unui rododendron.
   Quinn ridică un castron cu piure de cartofi dulci şi începu să toarne conţinutul într-o caserolă de plastic.
   - Îşi va aminti. Nu e proastă.
   - Bine, cum vrei tu. E strălucitoare, doar incredibil de superficială. Unde pun sosul de coacăze?
   Quinn trase castronul din mâna mamei ei.
   - Nu există reguli care-ţi interzic să fii superficial! Nu toată lumea are profunzimea ta, mamă. Şi totuşi, îşi văd de viaţa lor şi au grijă de familie şi au tot dreptul să fie trataţi cu decenţă.
   - Femeia aia mă enervează. Mereu m-a enervat.
   - Bineînţeles, că doar e mama lui Lewis. Mereu te va enerva, indiferent ce-ar face.
   - Iar începi. Nu ştiu de ce insişti tot timpul că am ceva cu Lewis.
   - Spune-mi măcar un lucru pe care l-ai făcut ca să îmi susţii relaţia cu el.
   Încrucişă braţele şi se rezemă de blatul de bucătărie.
   - Am mers la biserică la nunta ta.
   - Aha. Nu ştiam că a fost o favoare atât de mare. Mamă, îţi mulţumesc. Mulţumesc că nu mi-ai boicotat nunta. Mare lucru din partea ta.
   - Ce vrei de la mine?
   - Vreau să recunoşti că te înnebuneşte să vezi că am o relaţie normală şi stabilă.
   - E ridicol.
   - Oare? Îţi aminteşti când ai spus că nu crezi că îl voi părăsi pe Eugene pentru Lewis?
   - Nu am spus niciodată că nu ar trebui să o faci. Am spus că nu cred că vei putea.
   - Încrederea ta îmi dă aripi.
   - Cred că trebuie să plec.
   - Şi eu cred acelaşi lucru.
   Două săptămâni mai târziu, când Quinn în sfârşit cedase şi sunase la casa părinţilor ei, tatăl ei îi spuse că Nan încă dormea. Quinn se îngrijoră că cearta lor o băgase pe mama ei în altă depresie. Încercă să-şi amintească ce ton avusese Nan de Ziua Recunoştinţei. Oare vorbise prea repede? Părea pompoasă? Dacă era în mijlocul unui episod maniacal, era destul de posibil să fi ajuns la depresie.
   N-ar fi fost prima dată.
   - Se simte bine, răspunse tatăl ei. Sau cel puţin aşa cred. Ştii cum face când se închide în atelier.
   - Ce pictează?
   El făcu o pauză.
   - Ce-ar fi să vii să vezi?
   Exact asta făcuse. Însă când intră în atelierul mamei ei nu consideră că mama ei se simţea bine, în ciuda a ceea ce spusese tatăl său. Nan părea letargică şi melancolică. De obicei, nu picta când era deprimată, însă Quinn era îngrijorată.
   Nu aduse vorba de cearta pe care o avuseseră şi o întrebă pe mama ei cum se simţea.
   - Pur şi simplu, sunt obosită, spuse ea.
   - Îţi iei medicamentele?
   - Bineînţeles.
   Quinn o privi lung pe mama ei, încercând să-şi dea seama dacă minţea sau nu.
   - N-am voie să fiu obosită? întrebă ea. Am pictat aproape toată noaptea. Am început ceva nou.
   - Pot să văd şi eu?
   - Nu încă. Totuşi, săptămâna trecută am terminat portretul tău. E acolo.
   Arătă spre o pânză aşezată pe masă şi acoperită cu un cearşaf.
   Quinn se apropie de ea şovăind.
   - Haide, spuse mama ei. Uită-te.
   Quinn trase cearşaful şi rămase atât de surprinsă, încât avu nevoie de câteva minute ca să-şi dea seama exact la ce se uita. Se aşteptase la un portret asemănător cu al lui Hayden sau al tatălui său. Însă în loc de un prim-plan al feţei lui Quinn, părea un fel de declaraţie a relaţiei dintre ea şi mama ei.
   Imaginea o tulbură atât de mult, încât îşi scurtă vizita şi plecă fără să spună ceva frumos despre tablou. Aceea fusese ultima dată când vorbiseră, iar Quinn nu-şi mai amintea nici dacă îşi luase rămas-bun.

   Telefonul negru şi greu al lui Eugene sună din nou, iar ea tresări. Se uită la ceasul de lângă pat. Isaac. Curând, autobuzul lui o să oprească la colţ, iar el va coborî. Dacă nu o găsea acasă?
   Quinn se întoarse în baie şi cercetă cada, căutând o fisură minusculă. Însă porţelanul era neştirbit. Examină tot perimetrul în care tencuiala întâlnea garnitura, dar totul era foarte bine sigilat. Quinn se ridică în picioare, privind cu atenţie cada.
   „Trebuie să fie o cale de întoarcere“, îşi spuse ea. „Trebuie.“
   Îngenunche din nou şi închise ochii, cu mâinile deasupra căzii. Poate că de partea aceasta lucrurile stăteau altfel. Poate că fisura era invizibilă şi va putea simţi rezistenţa aerului, chiar dacă nu vedea crăpătura. Îşi trecu mâinile peste întreaga lungime a căzii şi sus pe laturi. Însă nimic, nici urmă de vânt. De fapt, singurul lucru pe care îl putea simţi era chiar opusul - un fel de gol uşor. Venea dinspre scurgere. Oare acela era pur şi simplu efectul natural al ţevilor?
   Quinn apăsă în jurul scurgerii şi inspectă chiar şi robinetul, însă totul rămânea solid.
   Se gândi la Isaac care cobora din autobuz. Dacă ea întârzia chiar şi o secundă, se speria. La şcoală învăţa bine, iar acasă nu era mai lipicios decât majoritatea copiilor de 6 ani. Însă în afara protecţiei căminului părea îngrozit când n-o zărea. Quinn se întreba uneori dacă Isaac simţea că mama lui se putea evapora sau pur şi simplu era vorba de neliniştea firească a despărţirii. Desigur, dacă ar fi ştiut adevărul, ar fi fost mai îngrijorat acasă decât în locuri precum staţii de autobuz sau spaţiul de joacă, unde ea trebuia să fie tot timpul în raza lui vizuală.
   Nu înţelesese cât de mult îl speria asta decât într-o zi în care chiar se despărţiseră câteva momente. Lewis, Quinn şi Isaac ieşiseră la cină la un restaurant mare şi aglomerat de familie. Chelneriţa îi condusese prin trei săli diferite până la masa lor din spatele încăperii, iar când Quinn se întorsese, Isaac era de negăsit.
   - Unde e? întrebă Lewis.
   Quinn privi în jur.
   - Nu ştiu, răspunse ea. Isaac? Isaac!
   Se aplecă să vadă dacă nu cumva se ascunsese sub o masă.
   - Mă uit eu pe unde am venit, spuse Lewis, însă înainte să apuce să facă un pas auziră un urlet de copil atât de sfâşietor, încât tot restaurantul amuţi şi toate capetele se întoarseră.
   Quinn şi Lewis alergară spre acel sunet şi îl găsiră pe Isaac stând nemişcat, înţepenit de frică. Se opri din urlat când o zări pe mama lui şi se prăbuşi în braţele ei.
   - Dragul meu, spuse ea.
   Avu nevoie doar de câteva clipe ca să-şi dea seama ce se întâmplase.
   Restaurantul avea o tablă mare cu cretă prinsă de perete în zona de aşteptare - o distracţie pentru copii în timp ce părinţii lor îşi aşteptau locurile. Isaac îi urmase pe părinţii lui la masă, însă fusese atras de tablă. Luase o bucată de cretă şi fusese atât de absorbit de ceea ce desena, încât uitase că trebuia să-şi urmeze părinţii.
  Isaac oftă întretăiat.
   - Am crezut că ai dispărut.
   Astăzi, Quinn şi-l imagină stând singur în colţ, cu inimioara bătându-i să-i spargă pieptul căci n-o zărea.
   Sau nu se va întâmpla asta? Quinn se întrebă dacă nu cumva continua să existe în ambele vieţi. Dacă petrecea o zi sau o lună sau un an în această viaţă, putea să intre din nou oricând în viaţa cealaltă şi pur şi simplu să absoarbă toate amintirile aşa cum se întâmplase cu „viaţa Eugene“?
   Intuiţia îi spunea că nu era aşa, că, odată ce îndrăznea să treacă de portal, nu exista o Quinn „de rezervă“ care să trăiască viaţa cu Lewis şi cu Isaac. Şi, desigur, nu putea risca să afle. Nu voia să-i facă lui Isaac ceea ce îi făcuse ei propria mamă. Trebuia să se întoarcă la el. Trebuia.
   „Nu te speria“, îşi spuse. „Gândeşte. Gândeşte-te cum ai ajuns aici. Poate că trebuie doar să inversezi paşii. Dar cum? Oare nu cumva trebuie să intru din nou în cadă?“ 

 ..............................