Domnul Isaac Pointz își scoase trabucul din gură și spuse satisfăcut: „drăguț locșor”.
După ce și-a pus astfel pecetea aprobării sale asupra portului Dartmouth, începu să tragă din nou din trabuc, uitându-se în jur cu aerul unui om mulțumit de sine însuși, de înfățișarea sa, de ceea ce îl înconjura și, în general, de viață.
Privitor la ultimele două din această enumerare, domnul Isaac Pointz era un bărbat de 58 de ani cu o sănătate și stare bună, poate cu o ușoară înclinare spre o viață ușuratică. Nu era chiar un tip masiv, dar arăta bine și apoi, un costum de iahting, pe care-l purta în acel moment, nu este cea mai potrivită haină pentru un om între două vârste cu tendință de îngrășare. Domnul Pointz arăta foarte îngrijit până la cel mai mic amănunt, fața sa negricioasă și ușor orientală strălucind sub șapca sa sportivă.
În ceea ce privește lucrurile înconjurătoare, acestea ar trebui mai bine desemnate prin însoțitorii săi - partenerul său, domnul Leo Stein, sir George și lady Marroway, un om de afaceri american, domnul Samuel Leathern cu fiica sa Eve - elevă, doamna Rustington și Evan Llewellyn.
Grupul tocmai acostase cu iahtul domnului Pointz numit „Merrimaid”.
Dimineața priviseră cursa de iahting și acum veniseră pe țărm să se destindă puțin în parcul de distracții cu jocul nucilor de cocos, cu baloane dansatoare, omul păianjen și caruselul. Nici nu poate fi vorba că aceste delicii au fost gustate cel mai mult de Eve Leathern. Când, în cele din urmă, domnul Pointz propuse, că era timpul să se îndrepte spre „Royal George” pentru masa de seară, ea a fost singura care a protestat.
- O, domnule Pointz, voiam așa de mult să-mi ghicească viitorul țiganca cea adevărată de la șatră.
Domnul Pointz avea dubii serioase în legătură cu identitatea reală a țigăncii, dar își dădu indulgent asentimentul.
- Eve se dă în vânt după iarmaroc, spuse tatăl ei ca s-o scuze. Dar nu-i dați atenție dacă vreți să mergem.
- Avem destul timp, răspunse domnul Pointz binevoitor. S-o lăsăm pe domnișoara să se distreze. Te invit Leo la tirul cu săgeți.
- Cine nimerește peste 25 câștigă un premiu, repeta patronul jocului cu săgeți pe un ton nazal.
- Pariez pe o bancnotă de 5 lire că scorul meu total îl întrece pe al tău, îl provocă Pointz.
- De acord, spuse Stein vesel.
Peste puțin timp, cei doi bărbați erau complet absorbiți de întrecerea lor.
Lady Marroway îi șopti lui Evan Llewellyn:
- Eve nu e singurul copil din grup.
Llewellyn zâmbi convins, dar oarecum absent.
Fusese distrat toată ziua. O dată sau de două ori răspunsurile sale băteau câmpii.
Pamela Marroway se îndepărtă de el și i se adresă soțului:
- Pe tânărul ăla îl preocupă ceva.
Sir George murmură:
- Sau cineva.
Și privirea lui lunecă rapid spre Janet Rustington.
Lady Marroway se încruntă puțin. Era o femeie înaltă, deosebit de elegantă. Oja ei se potrivea cu clipsurile din corali de un roșu închis. Ochii ei erau negri și scrutători. Sir George afișa maniera unui gentleman englez ușor indiferent, dar ochii săi de un albastru luminos trădau aceeași privire scrutătoare ca a soției sale.
Isaac Pointz și Leo Stein erau negustori de diamante la Hatton Garden. Sir George și lady Marroway veneau dintr-o lume cu totul diferită - cea din Antibe și Juan les Pins - din golful St. Jean de Luz - de la înot, din băile de soare de pe stâncile Madeirei în timp de iarnă.
Păreau a fi niște crini care nici nu trudeau, dar nici nu se frământau. Dar poate că nu era tocmai adevărat. Sunt diferite moduri de a trudi și, de asemenea, de a te frământa.
- Uite s-a întors copilul, îi spuse Evan Llewellyn doamnei Rustington.
Era un tânăr brunet cu un ușor aer nesățios ca de lup pe care unele femei îl găseau atractiv.
Era greu de spus dacă doamna Rustington avea aceeași părere. Nu-și afișa sentimentele. Se căsătorise de tânără și căsnicia se terminase în mod dezastruos în mai puțin de 1 an. De atunci, nu puteai ști ce părere avea Janet Rustington despre vreun lucru sau despre cineva, atitudinea ei fiind întotdeauna aceeași - încântătoare, dar cu totul distantă.
Eve Leathern se apropie de ei dansând cu părul său blond, lung și lins, plutind amețitor. Avea 15 ani, era un copil ciudat, dar plin de vitalitate.
- Am să mă mărit la 17 ani, debită ea pe nerăsuflate. Cu un bărbat bogat și vom avea 6 copii, marțea și joia sunt zilele mele norocoase și e bine să port întotdeauna verde sau albastru, smaraldul e piatra care-mi aduce noroc și...
- Hai puișor, e timpul să plecăm, o întrerupse tatăl ei.
Domnul Leathern era un bărbat înalt, blond cu o aliură dispeptică și o expresie oarecum mohorâtă.
Domnii Pointz și Stein se întorceau de la întrecerea lor. Domnul Pointz chicotea, iar domnul Stein arăta cam nemulțumit.
- Totul e chestie de noroc, spuse el.
Domnul Pointz își pipăi satisfăcut buzunarul.
- Ți-am umflat 5 lire urgent. Artă, băiete, artă. Bătrânul meu era un jucător de clasa întâi. E, oameni buni, să mergem! Ți-ai aflat viitorul, Eve? Ți s-a spus să te ferești de omul negru?
- De o femeie, îl corectă Eve. Poate să deoache și-o să-mi facă rău dacă nu am grijă. Și-am să mă mărit pe la 17 ani...
Alergă fericită, în timp ce grupul se îndrepta spre „Royal George”.
Masa fusese comandată dinainte de grijuliul domn Pointz și un ospătar îi întâmpină ca să-i conducă sus, într-un separeu, la primul etaj. Aici, totul era pregătit la o masă rotundă. Uriașa fereastră arcuită și bombată dădea spre piața dinspre port și era deschisă. Forfota de la iarmaroc ajungea până sus la ei, ca și hârâitul diferitelor melodii de la 3 rânduri de călușei.
- Cel mai bine ar fi s-o închidem, dacă vrem să auzim ce vorbim, spuse pe un ton hotărât domnul Pointz și puse în aplicare propunerea.
Se așezară cu toții în jurul mesei și domnul Pointz strălucea de bucurie uitându-se la oaspeții săi. Simțea că le face plăcere și era încântat să-i vadă pe oameni fericiți. Îi privi pe rând pe fiecare.
Lady Marroway - o femeie fină - bineînțeles nu chiar rafinată asta știa - era perfect conștient că ceea ce numise toată viața „creme de la creme” avea foarte puțin de-a face cu familia Marroway - dar aici „creme de la creme” îi ignora cu desăvârșire propria sa existență. Oricum, lady Marroway era o femeie al naibii de frumoasă și lui nu-i păsa dacă ea îl bătea la bridge. Nu același lucru îi plăcea dacă era sir George. Tipul avea ochii vicleni. Înnebunit să câștige. Dar n-avea să scoată prea mult de la Isaac Pointz. Avea el grijă de asta.
Bătrânul Leathern nu era băiat rău, guraliv, desigur, ca majoritatea americanilor cărora le place să spună povești nesfârșite. Și avea obiceiul de a-i pune în încurcătură pe alții cerând informații precise. Care era populația Dartmouthului? În ce an fusese construit Colegiul Naval? Și așa mai departe. Eve era un copil drăgălaș și scump; îi plăcea s-o tachineze. Avea vocea cam stridentă, dar isteață foc. Un copil inteligent.
Tânărul Llewellyn părea părea tăcut. Arăta ca și cum îl preocupa ceva. Datorii, probabil. De astea aveau întotdeauna parte scriitorii. Arăta de parcă îi plăcea Janet Rustington. O femei drăguță, atractivă și inteligentă pe deasupra, dar nu-ți băga pe gât cărțile ei. Scria niște chestii de cultură rafinată, însă n-o auzeai niciodată vorbind despre asta.
Și bătrânul Leo! Nici nu întinerea, nici nu slăbea. Din fericire, fără să știe că în acel moment partenerul său, Leo, gândea același lucru despre el, domnul Pointz îl corectă pe domnul Leathern în privința faptului că „clupea pilchardus”* se găsea mai mult în Devon decât la Cornwall și se pregăti pentru a savura bucatele.
*un peste mic de mare din familia heringilor
- Domnule Pointz, spuse Eve după ce farfuriile cu scrumbii calde fuseseră așezate în fața lor și oaspeții părăsiseră încăperea.
- Da, domnișoară.
- Aveți la dumneavoastră chiar acum diamantul acela mare? Acela pe care ni l-ați arătat aseară și-ați spus că-l purtați întotdeauna la dumneavoastră?
Domnul Pointz râse.
- Bineînțeles. E mascota mea. Da, îl am la mine.
- Cred că-i groaznic de periculos. Cineva ar putea să vi-l fure, în mulțimea de la târg.
- Nu cred, spuse domnul Pointz. Am deosebită grijă de el.
- Dar s-ar putea, insistă Eve. Aveți gangsteri aici în Anglia ca și noi, nu-i așa?
- N-o să pună mâna pe „Morning Star”, spuse domnul Pointz. În primul rând, este într-un buzunar interior special. Și oricum, bătrânul Pointz știe ce face. Nimeni n-o să-i fure „Morning Star-ul”.
Eve râse.
- Ha, ha, ha, pariez că eu aș putea!
- Pariez că n-ai putea, îi răspunse șăgalnic domnul Pointz.
- Bine, pariez că aș putea. M-am gândit la asta în pat noaptea trecută, după ce ni l-ai dat să ne uităm la el, lăsându-l să treacă din mână în mână în timpul mesei. M-am gândit la o modalitate cu adevărat ingenioasă de a-l fura.
- Și care e asta?
Eve își înclină capul, pletele ei blonde mișcându-se grațios.
- Nu vă spun acum. Pe cât pariați că nu pot?
Domnul Pointz își aduse aminte de tinerețe.
- Pe o jumătate de duzină de mănuși, răspunse el.
- Mănuși, exclamă Eve cu dispreț. Cine poartă mănuși?
- Bine, porți ciorapi de nailon?
- Cum să nu? Cea mai bună pereche a mea mi s-a rupt în dimineața asta.
- Foarte bine atunci. O jumătate de duzină de ciorapi de cea mai bună calitate...
- Oho, făcu Eve încântată. Și dumneavoastră?
- Eu am nevoie de o pungă nouă de tutun.
- Bine. Facem târgul. Nu că o să primești punga de tutun. Acum am să vă spun ce aveți de făcut. Trebuie să-l dați din mână în mână cum ați procedat aseară...
Se întrerupse când doi ospătari intrară să ia farfuriile. După ce trecură la al doilea fel, mâncarea de pui, domnul Pointz spuse:
- Ține minte domnișoară, dacă va fi un furt adevărat, o să trimit după poliție și o să-i pun să te percheziționeze.
- E OK pentru mine. Dar nu trebuie să fiți chiar atât de pornit și să implicați poliția. Lady Marroway sau doamna Rustington pot să mă caute cât doriți.
- Bine atunci, consimți domnul Pointz. Ce vrei să devii? O hoață de bijuterii de primă clasă?
- Aș putea să-mi fac din asta o carieră... dacă e bine plătită.
- Dacă o ștergi cu „Morning Star” faci o mulțime de bani. Chiar și după reșlefuire, piatra va valora 30.000 de lire.
- Doamne! exclamă Eve impresionată. Cât înseamnă asta în dolari?
Lady Marroway era la rândul ei uluită.
- Și purtați la dumneavoastră o asemenea bijuterie? spuse ea cu reproș. Treizeci de mii de lire.
Genele ei negre se zbătură repede.
Doamna Rustington spuse încet:
- Foarte mulți bani... Și apoi e fascinația însăși a pietrei... E frumoasă.
- Doar o bucată de cărbune, spuse Evan Llewellyn.
- Știu că întotdeauna ascunzătoarea este dificultatea la jafurile cu bijuterii, spuse sir George. Tăinuitorul ia partea leului, nu?
- Haide, interveni Eve agitată. Hai să începem. Scoateți diamantul și spuneți ca aseară.
Domnul Leathern se scuză cu vocea sa adânc melancolică:
- Vă cer iertare pentru odrasla mea. Trebuie s-o pun la punct cu blândețe...
- E în regulă, papa, îl întrerupse Eve. Începem, domnule Pointz?
Zâmbind, domnul Pointz scotoci într-un buzunar interior. Scoase ceva de acolo. Îl puse în palmă, strălucind la lumină.
Un diamant...
Cam rigid, domnul Pointz repetă pe cât putea să-și aducă aminte discursul din seara precedentă de pe „Merrimaid”.
- Poate dumneavoastră, doamnelor și domnilor ați vrea să vă uitați la asta? Este o piatră neobișnuit de frumoasă. Am botezat-o „Morning Star” și a devenit mascota mea, merge cu mine pretutindeni. Vreți s-o vedeți?
I-o întinse doamnei Marroway, care o luă, exclamă când îi revăzu frumusețea și o trecu domnului Leathern care comentă de o manieră oarecum superficială: „într-adevăr superb, da, superb” și, la rândul său, o dădu lui Llewellyn.
Cum ospătarii intrară în clipa aceea, interveni o ușoară pauză. După ce se retraseră, Evan rosti: „foarte frumoasă piatră” și o dădu lui Leo Stein, care nu făcu niciun comentariu și i-o puse repede în palmă lui Eve.
- Ce frumusețe perfectă! exclamă Eve, pe un ton afectat. O!
Urmă din partea ei un strigăt de consternare când îi alunecă din mână:
- L-am scăpat.
Își împinse scaunul și îngenunche ca să-l caute pe jos. Sir George, la dreapta ei, se aplecă și el. În această încurcătură, un pahar căzu de pe masă. Stein, Llewellyn și doamna Rustington o ajutau și ei să-l găsească. În cele din urmă, lady Marroway și se alătură.
Numai domnul Pointz nu lua parte la aceste investigații. Rămăsese în scaun sorbind din vin și zâmbind nepăsător.
- Vai de mine, spuse Eve în maniera ei superficială, ce groaznic! Unde poate să se fi rostogolit? Nu-l găsesc nicăieri.
Pe rând, căutătorii, care se oferiseră să o ajute, se ridicară în picioare.
- A dispărut de tot, Pointz, zise sir George zâmbind.
- Jucat foarte bine, comentă domnul Pointz, dând din cap aprobator. O să ajungi o actriță foarte bună, Eve. Acum problema se pune dacă l-ai ascuns undeva sau îl ai asupra ta?
- Percheziționați-mă, spuse Eve pe un ton dramatic.
Domnul Pointz descoperi un ecran mare în colțul camerei. Făcu semn spre el și apoi se uită către lady Marroway și doamna Rustington.
- Doamnelor, dacă sunteți așa de bune...
- Cum nu, bineînțeles, îl încredință lady Marroway zâmbitoare.
Cele două femei se ridicară.
Lady Marroway spuse:
- N-avea grijă, domnule Pointz. O s-o percheziționăm așa cum trebuie.
Cele 3 se retraseră în spatele ecranului.
În cameră era înăbușitor. Evan Llewellyn deschise fereastra. Un vânzător de ziare tocmai trecea. Evan îi aruncă o monedă și omul azvârli sus un ziar.
Llewellyn îl despături.
- Situația în Ungaria nu e prea bună, citi el.
- Asta-i fițuica locală? întrebă sir George. Mă interesează un cal Natty Boy, care ar fi trebuit să alerge azi la Haldon.
- Leo, i se adresă domnul Pointz, închide ușa. Nu vrem ca ospătarii ăia ai naibii să se vânture pe aici până când încheiem afacerea.
- Natty Boy a câștigat cu 3 la 1, anunță Evan.
- Ce diferență uriașă, comentă sir George.
- Mai mult știri despre „Regată”, continuă Evan, uitându-se peste ziar.
Cele 3 femei ieșiră de după ecran.
- Nici urmă de el, anunță Janet Rustington.
- Aflați de la mine că nu-i în mod sigur la ea, întări lady Marroway.
Domnul Pointz se gândi că se putea încrede pe deplin în spusele ei. Vorbise pe un ton atât de lugubru, încât simți că, fără îmdoială, percheziția fusese completă.
- Eve, spune, nu l-ai înghițit? întrebă domnul Leathern îngrijorat. Pentru că nu cred că ți-ar face prea bine.
- Aș fi văzut-o dacă ar fi făcut asta, spuse Leo Stein liniștit. Am urmărit-o tot timpul. N-a băgat nimic în gură.
- Nu puteam să înghit un lucru atât de mare, cu atâtea vârfuri ca ăsta, spuse Eve.
Își puse mâinile în șolduri și se uită la domnul Pointz.
- Ce zici de asta, bătrâne?
- Stai pe loc unde te afli și nu te mișca, răspunse gentlemanul în cauză.
Bărbații se apucară de golit masa și o răsturnară. Domnul Pointz o examină centimetru cu centimetru. Apoi își îndreptă atenția spre scaunul pe care stătuse Eve și spre cele din dreapta și stânga lui.
Cu toată meticulozitatea cercetării nu ajunse la rezultatul dorit. Pe lângă ceilalți 4 bărbați se apucară și femeile. Eve Leathern stătea la perete, lângă ecran și râdea cu o plăcere deosebită.
Cinci minute mai târziu, domnul Pointz se ridică din genunchi cu un ușor geamăt și își scutură trist pantalonii de praf. Jovialitatea lui obișnuită era oarecum netulburată.
- Eve, i se adresă el, îmi scot pălăria în fața ta. Ești cea mai grozavă dintre hoții de bijuterii pe care i-am întâlnit vreodată. Ce-ai făcut cu piatra aia mă depășește. După câte îmi dau seama trebuie să fie în cameră, dacă nu-i la tine. Mă dau bătut.
- Ciorapii sunt ai mei? întrebă Eve.
- Ai tăi, domnișoară.
- Eve, fetița mea, unde-ai putut să-l ascunzi? întrebă doamna Rustington curioasă.
Eve înaintă plină de ea.
- Am să vă arăt. O să rămâneți cu toții prostiți.
Se îndreptă spre masa de serviciu unde fuseseră îngrămădite la întâmplare toate lucrurile de pe masă. Își luă gentuța ei neagră de seară...
- Chiar sub nasul vostru. Chiar...
Vocea ei, veselă și triumfătoare, începu să tremure deodată.
- O, făcea, o...
- Ce s-a întâmplat, scumpa mea? o întrebă tatăl ei.
Eve șopti:
- A dispărut... A dispărut...
- Ce se întâmplă aici? întrebă Pointz venind spre ei.
Eve se întoarse spre el înfierbântată.
- S-a întâmplat în felul următor. Poșeta asta a mea are o piatră artificială în mijlocul încuietorii. A căzut seara trecută și tocmai când dumneavoastră ne-ați arătat diamantul acela la toți am observat că era cam de aceeași mărime. Și, așa, m-am gândit în timpul nopții, ce idee bună pentru un furt ar fi să fixez diamantul în gaură cu puțină plastilină. Am fost sigură că nimeni n-o să dea de el. Asta am făcut acum. Întâi l-am lăsat să cadă, apoi m-am aplecat după el cu geanta în mână, l-am lipit în gaură cu o bucățică de plastilină, pe care o aveam pregătită, mi-am pus geanta pe masă și-am continuat că mă prefac că mă uit după diamant. M-am gândit că se va întâmpla ca în „Scrisoarea furată” - știți, ce zăcea acolo sub nasul tuturor - arătând ca o piatră artificială. Și a fost un plan bun; nimeni nu a observat.
- Nu cred, spuse domnul Stein.
- Ce-ai spus?
Domnul Pointz a luat geanta, s-a uitat la gaura goală în care se mai găsea o bucățică de plastilină și spuse încet:
- O fi căzut. Mai bine să mai căutăm.
Cercetările au reînceput, dar de data asta într-o tăcere apăsătoare. O atmosferă de tensiune se așternuse în cameră. În cele din urmă, fiecare, pe rând, a renunțat. Stăteau în picioare, uitându-se unul la altul.
- Nu e în camera asta, spuse Stein.
- Și nimeni n-a ieșit din ea, adăugă sir George insinuant.
Urmă o scurtă pauză. Eve izbucni în plâns. Tatăl ei o mângâie pe umăr.
- Lasă, lasă, zicea el stânjenit.
Sir George i se adresă lui Leo Stein:
- Domnule Stein, adineauri ați murmurat ceva în șoaptă. Când v-am rugat să repetați, ați spus că nu e nimic. De fapt, am auzit ce-ați spus. Domnișoara Eve tocmai afirmase că niciunul dintre noi nu a observat locul în care pusese diamantul. Cuvintele pe care le-ați murmurat au fost: „nu cred”. Există probabilitatea ca o persoană să fi văzut și ca acea persoană să se afle acum în această cameră. Propun ca singurul lucru cinstit și onorabil - fiecare din cei prezenți să se lase percheziționat. Diamantul nu putea să dispară din cameră.
Când sir George își intra în pielea gentlemanului englez de modă veche, nimeni nu putea să-l întreacă. Vocea lui răsuna sinceră și indignată.
- Toate astea sunt puțin cam neplăcute, zise domnul Pointz supărat.
- E numai vina mea, se tânguia Eve. N-am vrut...
- Vino-ți în fire, fetițo, o liniști domnul Stein cu blândețe. Nimeni nu-ți face vreun reproș.
Domnul Leathern spuse în felul său încet pedant:
- Dar, de ce nu, cred că propunerea lui sir George este aprobată pe deplin de toți. Eu sunt de acord.
- Și eu, i se alătură Evan Llewellyn.
Doamna Rustington se uită la lady Marroway, care dădu scurt din cap. Amândouă se duseră după paravan și Eve, plângând, le însoți.
Un ospătar bătu la ușă și i se spuse să plece.
Cinci minute mai târziu, 8 oameni se uitau consternați unul la altul.
„Morning Star” se evaporase...
Domnul Parker Pyne privea gânditor figura întunecată, agitată a tânărului din fața sa.
- Sunteți galez, domnule Llewellyn, zise el.
- Ce are asta a face cu povestea?
Domnul Parker Pyne făcu un semn larg cu mâna lui bine îngrijită.
- Recunosc că absolut nimic. Mă interesează clasificarea reacțiilor emoționale la anumite tipuri rasiale. Asta este tot. Să ne întoarcem la analizarea problemei care vă privește.
- De fapt, nu prea știu de ce am venit la dumneavoastră, spuse Evan Llewellyn.
Își frângea mâinile nervos și avea un aer neliniștit. Nu se uita la domnul Parker Pyne și privirea scrutătoare a acestui gentleman îl făcea să nu se simtă în largul său.
- Nu știu de ce-am venit la dumneavoastră, repetă el. Dar unde dracu pot să mă duc? Și ce naiba pot să fac? Imposibilitatea de a nu putea face absolut nimic mă înnebunește... Am văzut reclamele dumneavoastră și mi-am reamintit că un individ spusese odată că obțineți rezultate... Și, așa că am venit! Cred că am fost un prost. Este tipul de situație în care nimeni nu poate să facă nimic.
- Câtuși de puțin, l-a contrazis domnul Pyne. Eu sunt persoana indicată căreia trebuia să vă adresați. Sunt specialist în nefericire. Evident, această afacere v-a făcut mult să suferiți. Sunteți sigur că lucrurile se prezintă exact așa cum mi le-ați relatat?
- Nu cred că am uitat ceva. Pointz a scos diamantul și l-a dat din mână în mână, nefericitul ăla de copil american l-a lipit de geanta ei caraghioasă și, când ne-am dus să ne uităm la ea, diamantul dispăruse. Nu era la nimeni, chiar și bătrânul Pointz s-a lăsat cercetat, el însuși a propus asta; jur să nu se afla nicăieri în cameră! Și nimeni nu ieșise din ea...
- Niciun ospătar, de exemplu? întrebă domnul Pyne.
Llewellyn dădu din cap că nu.
- Ospătarii au plecat înainte ca fata să înceapă să se agite în legătură cu diamantul și, apoi, Pointz a închis ușa ca ei să nu mai intre. Nu, e în legătură cu unul dintre noi.
- Se pare că așa stau lucrurile, răspunse domnul Parker Pyne gânditor.
- Ziarul ăla nenorocit, continuă Evan Llewellyn plin de amărăciune. Am văzut cum le-a intrat în cap că ăla a fost singurul mijloc...
- Mai povestiți-mi o dată cum s-a întâmplat.
- A fost cât se poate de simplu. Am deschis fereastra, l-am fluierat pe individ, i-am aruncat o monedă și el mi-a azvârlit sus ziarul. Vedeți, aceasta este singura modalitate posibilă ca diamantul să fi dispărut din cameră, adică aruncat de mine unui complice care aștepta jos pe stradă.
- Nu este singura modalitate posibilă, l-a contrazis domnul Parker Pyne.
- La ce altceva vă mai gândiți?
- Dacă nu l-ați aruncat pe geam, trebuie să fi fost o altă modalitate.
- Da, înțeleg. Speram să vă gândiți la ceva mai concret decât asta. Ceea ce pot să vă spun e că nu l-am aruncat pe geam. Nu mă aștept ca dumneavoastră sau altcineva să mă creadă.
- Ba da, eu vă cred, îl asigură domnul Parker Pyne.
- Chiar, de ce?
- Nu sunteți tipul criminal, spuse Parker Pyne. Nu, adică tipul particular de criminal care fură bijuterii. Sunt, desigur, crime pe care le-ați putea comite, dar să nu intrăm acum în subiectul acesta. În orice caz, nu vă văd a fi hoțul „Morning Star-ului”.
- Totuși, toți ceilalți mă văd, izbucni Llewellyn cu amărăciune.
- Înțeleg, spuse domnul Pyne.
- Atunci m-au privit într-un mod ciudat. Marroway a apucat ziarul și s-a uitat spre fereastră. N-a spus nimic. Dar Pointz s-a prins imediat! Îmi dădeam seama ce gândeau. Nu m-au acuzat pe față, asta-i nenorocirea.
Domnul Parker Pyne dădu din cap înțelegător:
- E mai rău decât o acuzație, spuse el.
- Da. E doar suspiciunea. A venit un tip să pună întrebări - cercetări de rutină, cum le numea el. Cred că unul din lotul poliției recent înființat. Plin de tact, n-a făcut nicio aluzie. Îl interesa doar faptul că avusesem datorii mari pe care le-am achitat dintr-o dată.
- Și chiar așa s-a întâmplat?
- Da... Am avut noroc cu un cal sau doi. Din nefericire am pariat pe cursă și nu pot dovedi cum am intrat în posesia banilor.
- Sunt de acord. Totuși au nevoie de mult mai multe dovezi pe care să se bazeze.
- O! De fapt nu mă tem că voi fi arestat și inculpat de furt. Într-un fel, asta ar fi mai ușor, cel puțin aș ști cum stau. Ceea ce mă frământă e faptul groaznic că toată lumea crede că eu l-am luat.
- E vorba de o persoană anume?
- Ce vreți să spuneți?
- Doar o aluzie, nimic mai mult.
Din nou, domnul Parker Pyne dădu din mâna lui elegantă.
- E vorba de o anumită persoană, nu-i așa? Să spunem doamna Rustington?
Llewellyn se înroși la față.
- De ce tocmai ea?
- O, dragă domnule, este evident, cineva de-a cărui părere vă pasă foarte mult, probabil o doamnă. Și ce doamne au fost de față? O fetișcană americană? Lady Marroway? Dar, probabil, că nici nu vă veți ridica, nici nu veți cădea din stima acesteia dacă ați fi dat o asemenea lovitură. Știu câteva ceva despre ea. Atunci, clar e vorba de doamna Rustington.
Llewellyn rosti cu un oarecare efort:
- Ea... ea a avut o experiență cam nefericită. Soțul ei a fost un neisprăvit din toate punctele de vedere. Asta a făcut-o să nu mai poată avea încredere în oricine. Dacă ea crede...
Nu-și găsea cuvintele ca să continue.
- E clar, conchise domnul Parker Pyne. Văd că treaba este importantă. Trebuie clarificată.
Evan izbucni în râs.
- Ușor de zis.
- Și destul de ușor de făcut, aprecie domnul Parker Pyne.
- Chiar credeți?
- Da, problema e limpede. Multe posibilități sunt excluse. Răspunsul trebuie să fie extrem de simplu. Deja am un fel de indiciu luminos...
Llewellyn îl privi neîncrezător.
Domnul Parker Pyne luă o hârtie și un creion.
- Vreți să-mi descrieți pe scurt membrii grupului?
- Dar n-am făcut-o până acum?
- Înfățișarea lor personală, culoarea părului etc.
- Dar, domnule Pyne ce legătură au astea cu diamantul?
- Foarte mult, tinere, foarte mult. Clasificarea și așa mai departe.
Oarecum puțin convins, Evan descrise înfățișarea membrilor care luaseră parte la petrecerea de la „Regată”.
Domnul Parker Pyne își făcu câteva notițe, întinse hârtia și spuse:
- Excelent! Apropo, spuneați că s-a spart un pahar de vin?
Evan îl privi din nou uimit.
- Da, a căzut de pe masă și apoi a fost călcat în picioare.
- Urât lucru, cioburile, făcu domnul Pyne. Și al cui pahar era?
- Chiar al fetei, Eve.
- Aha! Și cine stătea lângă ea în partea aceea?
- Sir George Marroway.
- N-ați văzut care dintre ei l-a scăpat de pe masă?
- Mă tem că nu. Contează.
- Nu prea. Nu. A fost o întrebare oarecare. Bine - se ridică - la revedere domnule Llewellyn. Vreți să reveniți peste 3 zile? Cred că întreaga afacere va fi clarificată destul de satisfăcător până atunci.
- Glumiți, domnule Pyne?
- Dragă domnule, nu glumesc niciodată în probleme profesionale. Ar insufla neîncredere clienților mei. Să spunem vineri la 11 și jumătate? Mulțumesc.
Evan intră în biroul domnul Parker Pyne vineri dimineață deosebit de frământat. În el se ducea o luptă acerbă între speranță și scepticism.
Domnul Parker Pyne, cu un zâmbet radios, se ridică să-l întâmpine.
- Bună dimineața, domnule Llewellyn. Luați loc. O țigară.
Llewellyn puse deoparte cutia care i se oferise:
- Cum stăm? întrebă el.
- Stăm chiar foarte bine, îi răspunse Parker Pyne. Poliția a arestat aseară banda.
- Banda? Ce bandă?
- Banda Amalfi. M-am gândit la ei de îndată ce mi-ați spuse povestea. Le-am recunoscut metodele și după ce mi-ați descris musafirii, nu am avut niciun dubiu.
- Cine face parte din banda Amalfi?
- Tată, fiu și noră - asta dacă Pietro și Maria sunt cu adevărat căsătoriți - lucru de care unii se îndoiesc.
- Nu înțeleg.
- E foarte simplu. Numele este italian și, fără îndoială, originea este italiană, dar bătrânul Amalfi s-a născut în America. Metodele sale sunt de obicei aceleași. Joacă rolul unui om de afaceri, face cunoștință cu o personalitate proeminentă din lumea bijutierilor dintr-o anume țară europeană și apoi pune în aplicare micul său truc. În acest caz era, în mod sigur, pe urmele „Morning Star-ului”. Idiosincrasia lui Pointz era bine cunoscută în breaslă. Maria Amalfi a jucat rolul fiicei sale (e o ființă uimitoare, are cel puțin 27 de ani, dar aproape întotdeauna pare de 16).
- Doar n-o fi Eve! exclamă Llewellyn.
- Exact. Al treilea membru al bandei a reușit să se angajeze ca ospătar de ocazie la „Royal George” - vă amintiți că erau zile de sărbătoare și aveau nevoie de personal suplimentar. S-ar fi putut chiar să-i dea bacșișul unui angajat ca să lipsească. Deci, scena e pregătită. Eve îl provoacă pe bătrânul Pointz și el pariază. Dă diamantul din mână în mână cum făcuse în seara precedentă. Ospătarii intră în cameră și Leathern ține piatra până când ei pleacă. Atunci pleacă și diamantul, frumos lipit cu o bucățică de gumă de fundul farfuriei pe care o ia Pietro. Ce simplu!
- Dar, l-am văzut eu după aceea.
- Nu, ați văzut imitația unei pietre prețioase, destul de bine făcută ca să înșele o privire aruncată întâmplător. Mi-ați spus că Stein abia s-a uitat la el. Eve îl scapă, face să cadă și un pahar și calcă bine în picioare și piatra și sticla laolaltă. Miraculoasa dispariție a diamantului. Atât Eve cât și Leathern se pot lăsa percheziționați oricât de mult.
- Ei bine, dar...
Evan dădea din cap, neputând găsi cuvintele potrivite.
- Ați spus că ați descoperit banda după descrierea mea. Au mai folosit trucul ăsta vreodată?
- Nu exact așa, dar cu asta se îndeletniceau. Normal, atenția mi-a fost imediat atrasă de fată, de Eve.
- De ce? Eu n-am suspectat-o, nimeni dintre noi. Părea așa... așa copilăroasă.
- Acesta este talentul ieșit din comun al Mariei Amalfi. Pare mai mult un copil și nu-l poți deosebi de ei! Și apoi plastilina! Pariul a fost oarecum spontan, dar domnișoara avea niște plastilină la îndemână. Asta te duce cu gândul la premeditare. Bănuielile mele s-au oprit de îndată asupra ei.
Llewellyn se ridică.
- Bine, domnule Parker Pyne, vă sunt imens de obligat.
- Clasificarea, murmură Parker Pyne. Clasificarea tipurilor de criminali - asta mă interesează.
- Îmi permit să vă întreb cât vă datorez.
- Onorariul meu va fi destul de modest, spuse domnul Parker Pyne. Nu va face o gaură prea mare în... câștigurile de la cursele de cai. Totuși, tinere, cred c-ar trebui să renunțați la cai pe viitor. Calul este un animal foarte nesigur.
- E în regulă, spuse Evan.
Îi strânse mâna domnului Parker Pyne și părăsi biroul.
Opri un taxi și dădu adresa apartamentului Janetei Rustington.
Se simțea într-o stare de spirit c-ar fi putut duce totul pe umeri.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu