Câinii, Allan Stratton

 1-4

Unu

 

           Este ora 10 seara. Mama stă la fereastra sufrageriei şi se uită la maşina parcată peste drum. De o oră se află acolo. A stins toate luminile ca să n-o vadă nimeni.

   Eu sunt în sala de jocuri de la subsol şi joc Atacul zombilor. Fără sonor. Nu vreau să ştie mama, deşi sunt aproape sigur că bănuieşte.
   Cu cât stăm mai mult pe întuneric fără să zicem nimic, cu atât mai sinistru mi se pare.
   Mama îşi face tot felul de scenarii în minte.
   Dar dacă are dreptate? Mă concentrez pe zombi. Liniştea se prelungeşte.
   - Sunt sigur că nu-i nimic, strig eu.
   - Sst! Vorbeşte încet.
   - Sunt la subsol, mamă. Crezi că mă aude cineva de-afară?
   - Încetează, Cameron. Opreşte jocul ăla şi treci la culcare.
   - Oh, mamă...
   - Cameron.
   Un zombie sare de după un copac şi îmi smulge capul. Mersi, mamă. Ce mai ajutor din partea ta. Închid jocul şi urc în sufragerie.
   Mama strânge în mână telefonul mobil.
   - Sun la poliţie.
   - De ce? întreb eu, încercând să păstrez un ton cât mai normal. Or să vină abia peste câteva ore. Până atunci, oricine s-ar afla în maşina aia, o să plece.
   - Nu e „oricine”. El e. Ştiu sigur.
   Formează numărul de telefon.
   - Mamă, e o stradă. Oamenii parchează acolo.
   - Nu într-un cartier în care nu locuiesc. Nu în faţa aceleiaşi case 3 seri la rând. Şi nici nu rămân în maşină. E doar o chestiune de timp până va face ceva. Alo, poliţia?
   Nu pot să respir. Urc la etaj să mă spăl pe dinţi, în timp ce mama îşi dă numele şi adresa cuiva care pare să fie surd. Cu cât acea persoană încearcă să o calmeze, cu atât mai furioasă devine ea.
   Du-te la culcare, totul va fi bine.
   Camera mamei dă spre stradă. Mă apropii discret de fereastra ei şi mă uit pe furiş afară. Maşina nu este în lumină, ci la umbra pomilor de pe partea cealaltă a străzii. Oare chiar o fi cineva înăuntru?
   Şi chiar dacă ar fi, ce-i cu asta? Poate că tipul aşteaptă un prieten.
   Toată seara?
   Nu e ceva ilegal să stai în maşină.
   Dar nu despre asta e vorba.
   Încetează. Nu te purta ca ea.
   Maşina pleacă la fel ca aseară şi ca acum două seri. Mă duc în camera mea şi mă bag sub pătură. Două ore mai târziu sosesc şi poliţiştii.
   Mama e furioasă la culme.
   - V-am sunat acum câteva ore. Puteam să fim morţi.
   - Ne pare rău, doamnă. Am avut o seară încărcată. I-aţi reţinut numărul de înmatriculare?
   - Nu, n-am reţinut numărul de înmatriculare. Parchează la întuneric. Aţi vrea să ies să-i văd numărul cât timp el stă acolo să mă pândească?
   Poliţiştii îi pun şi alte întrebări stupide. Îmi bag degetele în urechi şi mă rog să se termine totul odată.
   Poliţiştii pleacă. Mama trânteşte uşa în urma lor. Imediat după aceea se aşază pe marginea patului meu şi mă ia de mână.
   - Cameron, scumpule. Trebuie să plecăm. Adună-ţi lucrurile.
   - Plecăm? Ce? Acum?
   - Nu ştiu cât timp mai avem.
   Se ridică şi se duce în camera ei.
   - Ar putea fi oriunde, la colţul străzii, cine ştie? Dar o să se-ntoarcă, poţi să fii sigur. Şi poliţia va ajunge prea târziu.
   - Mamă...
   - Sunt lucruri pe care tu nu le înţelegi, Cameron.
   Nu zău? Înţeleg multe, mamă. Înţeleg că îmi este frică, în primul rând. Dar de ce? Pentru că el a reuşit să ne dea de urmă? Sau pentru că eşti tu nebună?
   Hainele mele sunt deja într-un geamantan sub pat; mama m-a pus să-mi strâng lucrurile acum două zile, pentru orice eventualitate.
   În portbagajul maşinii avem loc pentru geamantanele noastre, nişte paltoane, o cutie cu vase, aşternuturi, prosoape şi televizorul cel mic. Bunicii mei vor depozita restul lucrurilor noastre la subsolul casei lor; nu avem prea multe; locuinţele pe care le închiriem sunt gata mobilate. Aş vrea să putem locui la bunica şi la bunicul. Mama zice că nu se poate. Zice că este primul loc unde ne-ar căuta.
   El, tipul din maşină: tata.
   Mama bagă în marşarier şi iese cu maşina în stradă. Mă uit la casă. După un an de zile, începusem să mă obişnuiesc aici şi cu oraşul. Începusem chiar să-mi fac prieteni la şcoală. Acum s-a terminat.
   Ne îndepărtăm încet, cu farurile stinse.

Doi

   Mama l-a părăsit pe tata când eu aveam 8 ani. Zice că dintotdeauna a avut un comportament ciudat. 
   Îmi amintesc frânturi de imagini, dar nu ştiu care sunt reale, care sunt vise şi care sunt lucruri pe care le-am auzit de la mama când le povestea bunicilor mei.
   În orice caz, mama a vrut să plecăm departe; tata a venit să mă vadă de câteva ori în vizite sub supraveghere, într-un centru social.
   Apoi, brusc, ne-am mutat din nou. După spusele mamei, tata făcea lucruri despre care ea o să-mi povestească atunci când voi fi mai mare. Dar, mamă - când voi fi suficient de mare? Asta este a cincea oară când ne mutăm şi nu s-a schimbat nimic, doar că eu sunt mai bulversat ca niciodată.
   Mama zice că schimbarea este un lucru minunat: „Acceptă schimbarea”. Probabil că asta este deviza ei. Numai că, pentru mama, schimbarea înseamnă să planifice unde o să ne mutăm data viitoare, chiar înainte să apucăm să desfacem valizele. Încă de la început, caută rute de scăpare „în caz de urgenţă”. De aceea nu mă miră că ştie încotro mergem.
   Când ne oprim să alimenteze cu benzină şi să mâncăm o gogoaşă, îmi arată viitoarea noastră casă pe laptopul ei.
   - E perfectă. La 1200 de kilometri distanţă - destul cât să ne pierdem urma - chiria e foarte mică şi casa e mobilată. Ce părere ai?
   - O fi cum zici.
   - Te rog, nu fi aşa.
   - Mamă, e o fermă.
   Ea se face că n-aude.
   - Agentul imobiliar zice că proprietarul locuieşte la ferma învecinată, în caz că e vreo problemă. Cultivă terenul, dar nu se apropie de casă. Aşa că vom avea intimitate şi siguranţă totodată. Nu-i aşa că e grozav? Gândeşte-te la aerul curat, la peisajul de-acolo. Gândeşte-te ce plăcut o să fie să explorezi pădurea de dincolo de terenul agricol.
   - Şi eu cum o să-mi fac prieteni dacă o să stăm la o fermă?
   - E un orăşel în apropiere, pe malul unui lac, cu un centru de recreere, o şcoală nouă şi...
   - Îţi amintesc că eu n-am permis de conducere. Va trebui să vin acasă cu autobuzul după ore.
   - Mulţi copii merg cu autobuzul şcolii.
   Mă uit în altă parte.
   - Cameron. Trebuie să încerci.
   - Bine. O să încerc. Au vaci la fermă? O să mă împrietenesc cu ele.
   Mama închide laptopul.
   - Ştiu că ţi-e greu. Dar dacă locuim la ţară, acolo riscul e mai mic să ne întâlnim cu tot felul de oameni. Iar lui o să-i fie mai greu să dea târcoale pe-acolo fără să fie observat.
   - Da, bine!
   - Cameron, nu te mai uita aşa la mine. Te rog. Ştii bine ce-a făcut pe Facebook. Trebuie să avem mare grijă.
   Îşi tamponează ochii cu şerveţelul.
   - Mamă, te rog, nu plânge.
   - Scuze. Nu mă pot abţine.
   Mama îşi dă cu apă pe faţă la toaletă, cumpără o cafea pentru drum şi plecăm mai departe. Eu încerc să mă întind pe bancheta din spate, dar nu mai e la fel de confortabil ca atunci când eram mic, aşa că revin la jocuri video. Mama îmi spune că nu-mi fac bine la ochi, din cauza atâtor sărituri în toate direcţiile, dar eu am căştile la urechi şi mă prefac că n-aud.
   Până la urmă adorm. Mă trezesc pe la apusul soarelui. Peste tot sunt numai lanuri de porumb şi umbre.
   - Putem să oprim pe undeva? Îmi vine să fac pipi.
   - Nicio grijă. Aproape c-am ajuns.
   După alte 10 minute pe un drum de ţară, trecem pe lângă un liceu cu un teren de fotbal, aflat în mijlocul pustietăţii. La câteva sute de metri mai încolo, mama opreşte în faţa unui motel vechi, cu acoperiş din ţigle mari şi albe. Alături e şi un mic restaurant, iar la fereastra recepţiei este un indicator cu luminiţe roşii, care arată că au camere libere.
   Puţin mai departe, un vechi pod metalic traversează defileul unui râu, ducând spre oraş; un panou la marginea drumului anunţă: BINE AŢI VENIT ÎN WOLF HOLLOW.
   Luăm o cameră ieftină cu două paturi, cu mobilier bej, uzat şi prăpădit, cu telefon, televizor şi o cafetieră.
   Mama îi sună pe bunica şi bunicul de pe telefonul ei mobil ca să le spună că suntem bine. Nu folosim niciodată telefoanele de la motel sau alt telefon, în afară de ale noastre. Asta e o altă regulă: „Dacă tatăl tău ascultă convorbirile telefonice ale bunicilor tăi, ar putea să ne găsească după numărul de telefon al motelului”.
   Mama a avut grijă ca numerele noastre de telefon să fie confidenţiale şi să nu fie afişate atunci când sunăm. Zice că e o chestiune de viaţă şi de moarte să am în permanenţă telefonul la mine: „Ca să poţi să suni după ajutor dacă vreodată apare taică-tu şi te atacă.”
   - Totul este în regulă, le spune ea bunicilor la telefonul setat pe speaker. Suntem într-un motel foarte drăguţ şi deja am aranjat să ne mutăm într-o casă superbă. Agentul imobiliar o să ne ducă mâine acolo.
   - Oh, ce bine, spune bunica mea. Cameron ce face?
   Ridic ochii de la jocul video.
   - Cameron este bine. Cum nu se poate mai bine.
   Mama îmi aruncă o privire. Zice că trebuie să părem mereu veseli când vorbim cu bunica şi bunicul pentru ca ei să nu se neliniştească. Păi dacă eu aş fi în locul lor, m-aş întreba îngrijorat: de ce sunt ei atât de fericiţi din moment ce fug să scape de un psihopat?
   - Te asigur, bunico, aici e cel mai frumos, zic eu pe un ton care vrea să spună Sunt atât de fericit, încât nu-mi vine să cred că trăiesc. Trebuie să vii pe la noi într-o bună zi. Abia aştept.
   - Poate anul ăsta, de Crăciun? întreabă bunicul.
   Vezi să nu.
   - Să aşteptăm, ce mai e până la toamnă, zice mama.
   Chiar şi când vorbim pe Skype, aceste conversaţii mă fac să mă simt singur, pentru că tot ce ne spunem este o prefăcătorie de la cap la coadă. Numai minciuni, pentru a da impresia că simţim lucruri pe care de fapt nu le simţim. Eu înţeleg foarte bine că nu vrem ca bunica şi bunicul să se îngrijoreze, şi înţeleg că nici ei nu vor ca noi să credem că se neliniştesc. Dar faptul că minţim cu toţii ne face să ne temem şi mai mult. Dacă totul e o prefăcătorie, cum să mai ştii care-i adevărul? E imposibil.
   Bunicii de care îmi amintesc erau oameni reali. Cei cu care vorbesc acum sunt nişte decupaje din carton. Cu cât vorbesc mai mult cu aceste decupaje, cu atât mai puţin mi-i amintesc pe cei reali.
   - Vă mai sunăm duminica viitoare, spune mama.
   Şi cu asta s-a încheiat convorbirea.

Trei

   Mama stă pe scaunul din dreapta, lângă agentul imobiliar, domnul „Bună-eu-sunt-Ken” Armstrong. Acesta poartă jeanşi de firmă şi cizme de cowboy.
   Domnul Cizme-de-cowboy ne-a luat cu maşina după micul dejun ca să ne arate „noua casă”. Mama zice că nu-i nimic oficial până n-o vedem, dar eu nu sunt prost. Stând pleoştit pe bancheta din spate, mă întreb cât de departe de oraş o să ne ducă.
   C.C. este exagerat de gălăgios şi de jovial la această oră matinală. Cu atât mai mult cu cât suntem într-o maşină. Ai zice că-i tipul din reclama TV, care vinde ditamai depozitul, doar că, în loc să dureze zece secunde, discursul lui ţine o veşnicie şi n-ai cum să-l dai pe repede înainte.
   - Oraşul se cheamă Wolf Hollow, spune el, dar nu mai sunt lupi pe-aici de când primii colonişti au curăţat zona. Există coioţi, dar aceştia nu se apropie de oameni; totuşi, dacă aveţi animale de companie, e mai bine să le ţineţi în casă.
   - Nicio problemă, n-avem, spune mama.
   - Dar o să aveţi zăpadă, rânjeşte C.C. De obicei, după noiembrie încolo, dar se mai întâmplă ca la sfârşitul lui octombrie să avem ninsori abundente. Minunat pentru schi fond. Art Sinclair, proprietarul, a lăsat în hambar un snowmobil mai vechi. Zice că puteţi să-l folosiţi.
   Mama îmi zâmbeşte încurajator.
   - Ţi-ar plăcea să te plimbi cu snowmobilul, nu-i aşa?
   Mi-o spune de parcă eu aş avea cinci ani şi ea mi-ar propune să mă dau în carusel. Mă uit pe geam.
   - Desigur.
   - Oh, Cameron, încă ceva, anunţă C.C. Sper să te bucuri să afli că oraşul are o şcoală nouă şi un centru de recreere. Are şi un lac - apa e destul de rece, dar vara e numai bună să înoţi.
   Oftez cât să audă mama, dar ea nu spune nimic.
   - Da, am auzit.
   De parcă lui C.C. i-ar păsa ce cred eu. M-a băgat şi pe mine în seamă doar ca să se dea tare în faţa mamei. Da, tare de tot, cu cizmele alea, cu jacheta de piele şi dinţii albiţi.
   - Uite c-am ajuns, spune C.C. de parcă ar fi Crăciunul.
   Cotim cu maşina pe o alee cu pietriş. Porumbul este destul de înalt de-o parte şi de alta a drumului, aşa că nu văd cine ştie ce până nu ajungem în curte şi coborâm din maşină. Apoi...
   Aoleo! Cineva să-şi facă milă de această casă amărâtă! Are două nivele, ca în fotografie, dar în realitate se văd lucruri care nu apar pe website. În primul rând, cărămizile sunt false, tipărite pe hârtie gudronată, care se încreţeşte sub jgheabul acoperişului. În plus, vopseaua de pe uşă şi cadrul ferestrelor se scorojeşte. Iar curtea este plină de gropi, pietre, mizerie şi buruieni, întinzându-se în spate până la un gard de sârmă şubred. Hambarul de dincolo n-are câteva scânduri, iar partea de sus este înclinată spre stânga.
   Mă uit la mama de parcă aş spune „doar nu vrei să locuim aici?”, iar ea îmi răspunde cu o privire aspră, îndemnându-mă să fiu mai vesel.
   - Ar cam avea nevoie de nişte reparaţii, observă mama pe un ton politicos. Dar nu cine ştie ce, că n-avem de gând s-o cumpărăm.
   - Art o să facă reparaţiile, se grăbeşte C.C. să spună. Stă în ferma de-alături. Când era copil, tatăl lui a preluat proprietatea ca să extindă domeniul Sinclair. Mi se pare că Art a locuit aici o perioadă, dar s-a mutat înapoi în casa părintească în urmă cu vreo 10 ani, după moartea părinţilor săi. După cum se vede, de-atunci nu i-a mai acordat prea multă atenţie. Chiar şi hambarul este abandonat.
   C.C. zâmbeşte.
   - De-aia este şi chiria mică.
   Dacă ar fi proprietarul unui restaurant, ar servi balegă la grătar şi ar spune că este friptură.
   Traversăm o verandă însorită şi intrăm într-o bucătărie supradimensionată. Are tapet înflorat şi linoleum cu picăţele, iar în centru, o masă metalică înconjurată de 6 scaune cu huse din vinilin ecosez.
   În partea stângă este o scară îngustă, care duce la etaj, şi o uşă spre subsol. În dreapta se află intrarea cu arcadă spre sufragerie şi uşa de la baie. Vizavi - o fereastră deasupra chiuvetei, prin care se vede hambarul, şi o uşă spre magazia din spate.
   Lipseşte ceva. Maşina de spălat vase. Pe bune. Unde-i maşina de spălat vase?
   - Este foarte spaţioasă, observă mama. Îmi place o bucătărie mare.
   - Oamenii petreceau aproape toată iarna în această încăpere, îmi spune C.C., de parcă mie mi-ar păsa. Dacă te uiţi cu atenţie, se vede unde domnul Sinclair a acoperit cu ipsos gaura din tavan prin care se ducea căldura spre dormitoare.
   Apoi se uită la mama.
   - Haideţi să vă arăt şi restul casei.
   Camerele de la primul etaj sunt dispuse în cerc. Trecem prin bucătărie ca să ajungem la baia din capăt, de pe partea dreaptă.
   C.C. nu încetează să laude cada din fier cu picioare sub formă de gheare şi maşina de spălat şi uscat, ceea ce înseamnă că mama nu va trebui să spele rufele la subsol. Ne conduce prin uşa din peretele de vizavi, care dă în dormitorul mare.
   - Ce părere aveţi?
   Ridică jaluzeaua de la fereastră.
   - Frumoasă privelişte, zice mama. Lanurile acelea şi pădurea din depărtare.
   C.C. clatină din cap.
   - Şi este extrem de luminos.
   În cealaltă parte a dormitorului, pe dreapta, este o uşă spre o a doua scară îngustă şi, dincolo de ea, camera de zi. Mamei îi place când există o a doua scară.
   - E bine că mai există o ieşire... în caz de incendiu, adaugă ea, dar eu ştiu la ce se gândeşte de fapt.
   Camera de zi are un pian enorm şi multă mobilă veche. Pernele canapelei miros a stătut. În capăt este o altă intrare cu arcadă spre bucătărie; am ajuns de unde am plecat.
   Mama şi C.C. termină de vizitat etajul, în timp ce eu rămân în bucătărie. Cred că mama se bucură că m-am retras. Când sunt indispus, se vede; sau, cum îi place mamei să spună: „Mă faci de ruşine şi te faci de ruşine şi pe tine”.
   Mă uit pe fereastra de deasupra chiuvetei. Ce altceva pot să fac? Ce-ar fi să arunc o privire la subsol?
   Deschid uşa şi apăs pe întrerupătorul de lumină. Scările scârţâie, tavanul este foarte jos şi tencuiala de pe pereţi se scorojeşte. Parcă aş coborî într-un cavou. Îmi imaginez un psihopat care îngroapă aici un cadavru.
   Mama zice că mă sperii singur fiindcă am o imaginaţie prea bogată. Ghici de la cine am moştenit-o! Oricum, dacă un criminal psihopat chiar se află pe-aici, pot să-i strig pe mama şi pe C.C.
   Subsolul este friguros şi umed şi se întinde sub tot parterul casei.
   Aprind becul care atârnă din tavan. Peste tot sunt umbre de la grinzile de susţinere, de la ţevile cazanului de încălzire, de la grămezile de vechituri şi cutiile de carton stivuite până la tavan.
   Îmi imaginez nişte mutanţi hrăpăreţi care mă privesc de după cazanul de încălzire. Super. Acum trebuie să-l înconjor ca să dovedesc că nu sunt un fricos.
   Ocolesc un cărucior ruginit şi mă strecor sub ţevi până în capătul celălalt, unde văd o uşă zăvorâtă. Îmi imaginez că în spatele ei se află un craniu şi din pământ iese o mână scheletică. Inspir adânc, păşesc peste o cutie cu pitici de porţelan şi un cufăr cu jucării, apoi pun mâna pe zăvor.
   Haide, deschide-o.
   Dar dacă înăuntru chiar este un craniu?
   Nu zău!
   Împing uşa şi o deschid. Dau peste o încăpere întunecată şi murdară. Poate că aici era camera pentru cărbuni.
   Mi se zbârleşte părul la ceafă. E cineva în spatele meu care mă urmăreşte.
   - Mamă?
   Tăcere.
   Mă întorc încet. Nu văd pe nimeni. Dar e cineva aici. Simt asta.
   - Cine-i acolo?
   În camera pentru cărbuni se simte un freamăt. Ies repede de-acolo, închid uşa cu zăvorul şi o iau la fugă pe scări, împiedicându-mă de o tricicletă.
   - Cameron? strigă mama din bucătărie. Cameron, ce faci acolo?
   - Nimic.
   Deodată totul revine la normal. Ochii care se uitau la mine? N-au fost decât în imaginaţia mea. Zgomotul din camera pentru cărbuni?
   Poate a fost un şoarece; poate n-a fost nimic.
   Mama şi C.C. coboară la subsol.
   - Cameron, ce ţi-am spus eu că nu trebuie să te îndepărtezi? Adu-ţi aminte.
   Bravo, mamă. Şi mai zici că eu sunt ăla care te face de ruşine.
   - Scuze.
   Mama observă gunoiul de la subsol.
   - Vai de mine.
   Sunt sigur că abia aşteaptă să se dea cu dezinfectant pe mâini.
   C.C. intervine prompt:
   - Am să-i spun lui Art să arunce toate astea.
   - Foarte bine.
   C.C. chicoteşte.
   - E o mare figură. Un burlac convins. Presupun că unele lucruri au rămas aici încă de când părinţii lui au preluat casa.
   Cum, din anii ’60? Îmi imaginez subsolul ca pe o cameră secretă a ororilor.
   - Cameron, spune mama, sunt două dormitoare la etaj. Poţi să-ţi alegi.
   Îmi dau ochii peste cap.
   - Deci chiar o să locuim aici?
   Mama face semn că da.
   - Are tot ce-i trebuie.
   Cred şi eu. Pentru o casă bântuită.

Patru

   Şcoala începe astăzi, miercuri.
   Urăsc prima zi la o şcoală nouă. E ca în coşmarurile alea în care visezi că ajungi târziu la un examen şi nu găseşti sala. Doar că în prima zi, coşmarurile sunt reale. Unde sunt toate? Cine sunt toţi? Ce caut eu aici? Mai rău, este luna octombrie; probabil că toţi au deja găştile lor. De fapt, pun pariu că pe-aici găştile se formează încă de la grădiniţă.
   Însă partea cea mai grea în prima zi este să nu uit ce mint. Nou-veniţii sunt întrebaţi o mulţime de lucruri, dar eu nu pot să răspund sincer, când am o mamă care a devenit paranoică de teamă că ne găseşte tata. Numele meu rămâne real, astfel încât datele mele şcolare să poată fi transferate. Mama zice că nu-i nicio problemă, pentru că e ceva obişnuit, iar tata nu are acces la dosarul meu.
   Restul? Numai minciuni.
   În primul rând, trebuie să ţin minte ce am zis despre tata. Ca să-mi fie mai simplu, încep mereu cu faptul că tata a murit, numai că după aceea sunt întrebat: Cum a murit? Cum te-ai simţit? Ce vârstă aveai? Dacă spun că a murit mai demult, vor să ştie dacă am un tată vitreg sau dacă mama are un iubit. Dacă spun că recent, trebuie să ţin minte să nu zâmbesc sau să arăt, luni de zile, că sunt fericit.
   E ciudat să afirm că tata a murit. Dacă spun că a murit, iar el chiar o să moară, o să mă simt vinovat, ca şi cum eu am făcut să se întâmple asta?
   Mă plimb agale la capătul aleii noastre, recapitulându-mi în minte povestea, până soseşte autobuzul şcolii. Mama s-a oferit să mă ducă ea cu maşina, dar în niciun caz nu vreau să încep prin a părea un mocofan.
   Toţi se arată curioşi când urc în autobuz. Fetele din faţă încearcă să nu mă privească insistent, dar le aud şuşotind după ce trec pe lângă ele. Pun pariu că despre coşul meu de pe obraz. Băieţii din spate mă iau la mişto. Cel din mijloc pare foarte dur. Las capul în jos şi mă îndrept spre două locuri libere, la geam. Copiii care stau pe scaunul de la margine se comportă de parcă nu m-ar vedea; poate le ţin ocupate pentru prietenii lor. Până la urmă, ajung să stau singur câteva rânduri mai departe de gaşcă.
   - El stă în dărăpănătura lui Sinclair? întreabă tipul cel dur, pe un ton destul de ridicat cât să-l audă toţi ceilalţi.
   - Aha, răspunde unul dintre prietenii lui. Câinii, Cody. Poate că el e haleală pentru câini.
   Cody râde.
   - Da, ai dreptate, e haleală pentru câini.
   Chestia asta pare să-i amuze.
   Mama zice că dacă nu dai importanţă unui lucru, dispare de la sine. E cel mai tâmpit sfat pe care l-am auzit vreodată. Dacă nu dai importanţă, e din ce în ce mai rău. Nu aşa zicea şi despre tata?
   Oricum, ce altceva pot să fac? Nu pot să mă pun cu o gaşcă întreagă.
   La următoarea oprire, în autobuz urcă un copil scund şi gras.
   Toate locurile alea libere rezervate pentru prieteni? Ei bine, nici el nu se numără printre ei. În timp ce înaintează pe culoarul dintre scaune, Cody şi gaşca lui încep să scoată nişte guiţături:
   - Guiţ, guiţ, purcel, vino-ncoa.
   El se trânteşte pe scaunul de lângă mine, mirosind a transpiraţie stătută şi a cereale de la micul dejun. Încerc să ţin mâna la nas fără să pară evident.
   - Măcar eu n-am niciun nebun în familie, mormăie el.
   Eu nu zic nimic. El se uită spre mine şi clipeşte surprins.
   - Hei, tu eşti nou.
   De fapt, eu vin cu autobuzul ăsta dintotdeauna, dar am puterea supranaturală de a mă face invizibil.
   - Da.
   - Eu sunt Benjie. Benjie Dalbert.
   - Cameron Weaver.
   Îmi examinez o unghie şi trag nădejde că ăsta este sfârşitul conversaţiei. Cody şi gaşca lui continuă să guiţe. Dacă mă văd purtându-mă prietenos, s-ar putea să se ia din nou de mine.
   De ce sunt atât de laş?
   Laş? Nici măcar nu-l cunosc pe tip. De ce-aş fi amabil cu el?
   Miroase oribil. În fond, pe mine m-au făcut haleală pentru câini şi nimeni n-a zis nimic.
   Chiar aşa. Să mă port ca toţi ceilalţi?
   - De unde eşti, Cam? întreabă Benjie.
   - Cameron. Din Calgary.
   Nu.
   Benjie se apleacă spre mine. I se văd resturi de cereale printre dinţi.
   - Am un văr în Calgary. Deci, din ce zonă?
   Încerc să nu respir.
   - E mai degrabă un oraş din apropiere de Calgary. Eu spun Calgary pentru că oamenii au auzit de Calgary.
   Nu mai vorbi cu mine, Benjie. Te rog, nu mai vorbi cu mine.
   - Da, dar de unde?
   Clipeşte.
   - Cochrane? Chestermere? Vărul meu este din Chestermere.
   - Cochrane.
   - Mişto.
   Un scuipat aterizează în capul lui Benjie. Gaşca izbucneşte în râs.
   Benjie se întoarce spre ei.
   - Încetaţi odată.
   - De ce, Piggy? îl întreabă Cody zeflemitor. Ce-o să ne faci, Piggy?
   Benjie se înroşeşte la faţă.
   - Nemernicilor, murmură el. Au impresia că pot să-i comande pe toţi. Cody Murphy, cel mai mare nemernic? Merită toate nenorocirile care i s-au întâmplat. Să ştii că maică-sa l-a abandonat. De câte ori dă cu ceva în mine, eu îmi aduc aminte de chestia asta şi mă bucur.
   - Ce-a făcut mama lui?
   - L-a abandonat. Mişto, nu?
   Benjie mai clipeşte de câteva ori.
   - El avea 8 ani sau cam aşa. Taică-su a murit şi maică-sa apoi s-a recăsătorit, iar pe el l-a expediat de la oraş la ţară, la bunici.
   - Naşpa.
   - Nu destul de naşpa, rânjeşte Benjie. În fine, dar tu ce cauţi aici? Adică tu nu te-ai născut aici. Şi nici nu pot să spun că în Wolf Hollow se găsesc ferme de vânzare. S-au despărţit ai tăi? Stai la rude?
   - Mama a închiriat o fermă.
   Mă uit pe geam.
   - Staţi în vechea casă a lui Sinclair?
   - Ssst! Vorbeşte mai încet! Da. Tu de unde ştii?
   - Locuiesc aici dintotdeauna, iar asta e singura casă nelocuită de pe tot traseul autobuzului. Şi ia zi, e bântuită?
   Mă uit la el.
   - Bântuită?
   - Ar trebui să fie, spune Benjie. El e un ciudat.
   - Cine?
   - Sinclair. Cine crezi? Să nu rămâi niciodată singur cu el.
   - Cum aşa?
   - Are o maşină de făcut cârnaţi în hambar. S-ar putea să ajungi în plăcinta de carne.
   - Fugi de-aci.
   - Aşa spun copiii. Oricum, eu te-am avertizat.
   În autobuz urcă două fete şi se aşază în faţă, alături de prietenele lor. Cody şi gaşca lui le fluieră şi chicotesc pe seama lor. Tot restul drumului privesc pe geam lanurile de porumb, în timp ce Benjie trăncăne despre Clubul 4-H, a cărui denumire se pare că vine de la Head, Heart, Hands, Health şi care organizează concursuri pentru adolescenţi cu ocazia târgului de toamnă. E foarte distractiv, ar trebui să mă înscriu şi eu. Mai îmi zice despre bunicul lui, care a fost lider local până să paralizeze din cauza unui atac cerebral şi să ajungă în azilul de bătrâni din oraş. Bla, bla, bla. În orice caz, asta îl împiedică să mă mai întrebe despre cine/când/unde/de ce.
   Autobuzul opreşte în parcarea şcolii. Benjie rămâne la locul lui, cu privirea plecată, lăsându-i pe Cody şi gaşca să coboare primii. Vreo doi saci pentru echipamentul de sport se lovesc „accidental” de capul lui. El se face că nu observă.
   Suntem ultimii care ne ridicăm. Până să coborâm noi, gaşca lui Cody stă deja la o ţigară la marginea drumului.
   - Ce zici, poate ne întâlnim în pauza de prânz? mă întreabă Benjie în timp ce ne îndreptăm spre intrare.
   - Da, poate.
   Minunat, încă un lucru de care să-mi fac griji: să-l jignesc sau să stau cu rataţii din prima zi. De parcă n-am făcut-o deja.
   Dimineaţa este un amalgam de prezentări la cancelarie, îndrumări şi primele mele două ore de curs. Aici sunt mult mai mulţi copii decât credeam: n-o fi Wolf Hollow cine ştie ce aşezare, dar elevii din tot districtul sunt aduşi la şcoală cu autobuzul; de aceea este construită pe partea rurală a podului care duce spre oraş.
   La prânz intru în cantină, citind foarte concentrat din ghidul elevului, ca să mă pot preface că nu observ cum Benjie îmi face semn de la o masă unde stă cu alţi tipi care arată la fel cum miros.
   Mă aşez într-un colţ, cu spatele la sală, şi-mi scot din rucsac un sendviş de-acasă şi o Cola.
   În cantină este multă gălăgie. Scaunele scrâşnesc când sunt trase pe dalele de ciment. La difuzoare se transmit câteva anunţuri peste care toată lumea strigă. De undeva se aude râsul atât de ascuţit al unui copil, încât ai jura că a inhalat heliu. Cât timp o să mai suport porcăriile astea până când eu şi mama o să ne mutăm iarăşi?
   Deodată mă pomenesc înconjurat de gaşca lui Cody. El şi un prieten de-al lui se aşază lângă mine, de-o parte şi de alta, şi mă privesc fix, provocându-mă să mă uit la ei. Mă uit. Nu mult, dar destul ca să le transmit că nu mi-e frică, deşi îmi este, iar ei ştiu asta.
   - Cam, spune Cody. Aşa te cheamă? Cam?
   Cameron.
   - Da.
   - Deci, Cam, cum se face că nu eşti cu prietenul tău Piggy?
   Nu ştiu. Cum se face că tu nu eşti cu maică-ta?
   - De ce-aş fi? întreb eu.
   Prietenii lui Cody râd pe înfundate.
   - Pute, aşa-i? zice Cody ca să mă încerce.
   - De unde să ştiu eu?
   - Ai stat lângă el.
   - El a stat lângă mine.
   - Nu contează. Sau poate că tu nu simţi duhoarea. De-aia? În fond, şi tu locuieşti în dărăpănătura lui Sinclair. Aşa-i, Cam?
   Mă forţez să nu tremur.
   - De ce te porţi astfel?
   - Cum mă port?
   - Chiar aşa, cum se poartă? repetă amicul din dreapta lui.
   - Ştii şi tu.
   Cody îşi pune un braţ pe după umerii mei.
   - Eşti nou. Nu facem decât să ne împrietenim. Eu sunt Cody. Ei sunt Brandon, Mark, Stu, Dave. Noi îţi spunem cine şi ce.
   - Da, sigur, zic eu clătinând din cap de parcă aşa ar fi logic.
   - În fine, Cam, spune Cody pe un ton foarte scăzut, ce vrem noi să ştim este dacă... noaptea târziu se aud câinii?
   - Ce câini?
   - Ştii tu. Câinii.
   - Nu ştiu, zic eu înghiţind cu greu. Spune-mi.
   - Ce-i, Cam? Ţi-e frică?
   Amicii lui încep să râdă, dar nu ca de ceva amuzant.
   - Nu, mint eu. De ce să-mi fie frică?
   Cody mă strânge tare de umăr.
   - Locuieşti în dărăpănătura lui Sinclair. O să afli tu.
   Se ridică în picioare şi o ia spre ieşirea din cantină.
   Amicii lui îl urmează cu râsete şi lătrături.
   Toată lumea se uită la mine. Râd şi ei? Arunc resturile la gunoi, mă încui într-o toaletă de pe hol şi-mi ridic picioarele pe marginea capacului, ca să nu ştie nimeni că sunt aici.
   Cody. Gaşca. Mi-e silă. Dar dă-i încolo. Care-i chestia cu Sinclair şi câinii?
   Nu-i nicio chestie. Cody n-a vrut decât să mă sperie, să-mi arate cine e şeful. Aşa fac toţi cei ca el.
   Şi totuşi...

Cinci

   Îmi sună telefonul mobil. E mama.
   - Te-am prins la masă?
   - Da. Cam aşa ceva.
   - Cum este în prima zi?
   - Bine. Dar, ştii, acum sunt la budă.
   Mama râde.
   - Atunci nu te mai reţin. Voiam doar să-ţi spun că n-o să fiu acasă când te întorci. Mă întâlnesc cu domnul Armstrong.
   Ce treabă are ea cu Cizme-de-cowboy?
   - Ne mutăm în altă parte?
   - Nu, nu, în niciun caz. Ken s-a oferit să-mi arate oraşul, atâta tot.
   - Ken? întreb eu dând ochii peste cap. Acum ne-am împrietenit?
   - Oh, zău aşa, Cameron, el nu vrea decât să ne ajute. Nu se ştie cine face angajări sau când. E bine să ai relaţii. Cred că mă întorc până la ora 5.
   Bineînţeles că maşina mamei lipseşte când ajung acasă. Intru să mă uit puţin la televizor, dar îmi vine o idee mai bună. Dacă tot e plecată, pot să cotrobăi nestingherit. În fosta noastră locuinţă intram pe furiş în camera ei să văd dacă are o armă, ţinând cont de problemele cu tata, dar nu, aici nu găsesc nimic interesant în afară de pilulele ei. Mă hotărăsc să mă uit prin cutiile de la subsol. Am inspectat deja locul, căutând psihopaţi şi mutanţi, aşa că de ce nu?
   Cutiile nu vor mai rămâne mult timp aici şi poate găsesc ceva ce merită salvat.
   Cobor tiptil scările în „Lumea umbrelor”. Aerul e la fel de rece ca data trecută. Pânzele de păianjen atârnă pe pereţii plini de igrasie.
   Dacă stau să ascult liniştea, mintea începe să-mi joace feste, aşa că mă pun pe treabă. Mai întâi, caut prin cutiile cu cărţi. Sunt numai romane de dragoste şi exemplare din Almanahul fermierilor.
   Pe urmă, mă uit prin cutiile cu haine. Găsesc pantaloni şi indispensabili, nişte hăinuţe pentru copii - de băiat, cred, fiindcă sunt de culoare bleu, şi o grămadă de pulovere de lână pline de orez brun. Stai aşa. Nu e orez brun, sunt excremente de şoareci. Îmi şterg mâinile de jeanşi şi îmi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă le-aş fi băgat într-o gaură de şoareci.
   Trec la cufărul cu jucării din spatele cazanului de încălzire.
   Înăuntru găsesc alte lucruri pentru băieţi - un puc de hochei uzat şi o minge de baseball jerpelită. Mai sunt şi un yo-yo, o minge de cauciuc prinsă cu un elastic de o vâslă, o oglinjoară, o lupă şi nişte bile de sticlă.
   Şterg lupa de praf şi o ţin în dreptul mâinii. Deci aici a locuit un copil, mă gândesc eu examinându-mi porii pielii. Oare de ce părinţii lui nu i-au luat lucrurile după ce au vândut ferma? Mă întreb ce s-a întâmplat cu el. Acum ar fi de-o seamă cu bunicul. Ciudat.
   - Ce faci aici?
   Mă întorc speriat. Un bărbat în vârstă stă aplecat sub conducte şi se uită la mine. Este uscăţiv, cu fire de păr care îi ies din nas şi din urechi.
   - Mamă! strig eu trăgându-mă înapoi.
   - Nu-i aici, mormăie el.
   Arunc o privire spre scări. Dacă încerc să fug, îmi taie calea.
   - Cine sunteţi? Ce căutaţi aici?
   - Eu sunt proprietarul.
   - Sunteţi domnul Sinclair?
   El mormăie printre dinţi.
   - Tu eşti puştiul?
   Întinde mâna spre mine, probabil ca să i-o strâng. Dacă fac asta, ar putea să mă prindă. Dacă n-o fac, o să pară că sunt laş.
   Îi strâng mâna mare şi aspră. El mi-o reţine pe-a mea preţ de o secundă. Când îmi dă drumul, mă dau mai în spate. El se uită la mine. Mamă, am nevoie de tine.
   Încerc să înghit, dar mi s-a uscat gâtlejul.
   - Cum aţi intrat?
   - Am cheie, zice el, uitându-se la mine cu ochii mijiţi. Am bătut la uşă.
   - Nu v-am auzit.
   - Nu m-ai auzit nici când am coborât scările. Eşti surd sau ce-ai?
   Scoate o batistă din buzunar. Îmi imaginez că o să mă doboare dându-mi să inhalez eter şi o să mă târască la maşina de tocat carne din hambar.
   - Ce vreţi să faceţi aici?
   El îşi suflă zgomotos nasul în batistă, apoi şi-o pune în buzunar.
   - Vreau să mai arunc din vechiturile astea. Înţeleg că maică-ta doreşte să scape de ele.
   - Unde sunt muncitorii care să le ia?
   - De ce să-i plătesc pe alţii pentru o muncă pe care pot s-o fac şi singur?
   Domnul Sinclair iese de sub conducte şi ridică în braţe 3 cutii cu cărţi de parcă ar fi goale.
   - S-ar putea să fie şoareci în lucrurile alea, zic eu.
   - Nu m-aş mira, spune el cărându-le sus pe scări.
   Eu mă simt prost să stau fără să fac nimic.
   - Vreţi să vă ajut?
   - Dacă vrei tu... strigă el fără să se uite în spate.
   În următoarea jumătate de oră îl ajut să încarce camioneta. E un tip ciudat, vorba lui Cizme-de-cowboy. Are faţa aspră şi bătută de soare, dar când îşi scoate şapca să-şi facă vânt cu ea, văd că are o chelie alb-rozalie; şuviţele de păr lungi şi grizonate ce pornesc dinspre urechea stângă îi stau lipite de ţeastă. Şi plescăie mereu din limbă.
   - Sunt câini pe-aici? întreb eu în timp ce urcăm scările, cărând nişte scaune de grădină rupte.
   - Câini? Câini sunt peste tot.
   - Ştiu, dar eu mă refer la... nu ştiu la ce. Doar că la şcoală copiii mi-au spus că aici au fost câini. După cum au spus-o...
   Domnul Sinclair deschide cu piciorul uşa magaziei.
   - Oamenii spun multe.
   Maşina mamei apare pe alee. Domnul Sinclair se duce la ea şi se prezintă. Când mama se uită la mine, îmi dau seama că primul lucru pe care îl observă este că mi-am murdărit cămaşa.
   - Băiatul dumitale m-a ajutat să car vechiturile de la subsol, spune domnul Sinclair.
   - Oh... foarte bine, spune mama.
   Nu poate să-şi arate acum nemulţumirea.
   - Am încărcat maşina. Sunt mai multe decât ţineam eu minte. O să mă întorc mâine sau poimâine să iau şi restul.
   - Nicio grabă, spune mama, deşi se vede că ar vrea să le fi luat de-alaltăieri dacă s-ar fi putut. Cameron, poţi să mă ajuţi să car sacoşele cu ce-am cumpărat?
   Duc în casă 3 dintre sacoşe. În timp ce mama se apucă să pregătească masa, mă întorc să le iau şi pe celelalte. Domnul Sinclair e pe picior de plecare.
   - Domnule Sinclair, pot să vă mai întreb ceva?
   - Poţi. Nu înseamnă că tre’ să şi răspund.
   Îmi vâr mâinile în buzunare.
   - L-aţi cunoscut pe băiat?
   - Ce băiat?
   - N-a locuit aici un băiat înainte ca tatăl dumneavoastră să cumpere ferma? Mi-am dat seama de asta când am văzut lucrurile acelea de copil în subsol. Nu că ar conta. Doar că eu m-am tot mutat şi a trebuit să las în urmă o mulţime de lucruri. Asta m-a făcut să mă întreb de ce lucrurile lui au fost abandonate, cine era el şi chestii de genul ăsta.
   Domnul Sinclair se scarpină pe nas.
   - Îţi pui prea multe întrebări.
   - Aşa zic toţi, spun eu roşind. Credeam că dacă aţi crescut la ferma învecinată poate ştiţi.
   - Ca să vezi!
   - Deci, ştiţi?
   - Chiar că pui prea multe întrebări.
   Domnul Sinclair pufneşte ursuz, urcă în camionetă şi pleacă.

Şase

   De ce n-a răspuns domnul Sinclair? Care este marele secret?
   Cine zice că există un secret? Poate că domnului Sinclair nu i-a plăcut de copil şi de-aceea nu vrea să vorbească despre el. Sau poate că nici n-a existat un băiat; lucrurile sunt ale proprietarului de când era copil, el s-a dus la un azil de bătrâni şi le-a lăsat aici.
   Mai îmi frământ mintea cu tot felul de presupuneri pentru un timp, apoi intru în casă.
   - Unde-ai dispărut? întreabă mama râzând.
   Deja prăjeşte nişte hamburgeri şi fierbe un amestec de legume.
   - Ah, şi restul cumpărăturilor?
   - Scuze.
   Aşa mi se întâmplă mereu când cad pe gânduri: devin distrat. Mă întorc la maşină să aduc şi celelalte sacoşe.
   Mama ia mâncarea de pe foc, în timp ce eu mă aşez la masă.
   - Cum a fost prima zi de şcoală?
   - Super, mint eu.
   - Mă bucur.
   Mama aduce farfuriile.
   - Ai putea să-mi dai câteva exemple de lucruri pentru care a fost aşa super?
   Oftez.
   - Lecţiile au fost super. Vestiarele, super. Cantina, super.
   - Şi copiii?
   - Super.
   Mama aşteaptă să mai zic ceva, dar eu încep să mănânc. Îmi aruncă obişnuitul ei zâmbet amuzat, cel care spune Eşti simpatic când te porţi aşa.
   - Apropo de lucruri minunate, şi eu am avut o zi grozavă.
   - Ţi-ai făcut multe relaţii?
   - Mai bine decât atât. Mi-am găsit o slujbă.
   Aproape că mă înec.
   - Cum?
   - Cel puţin deocamdată, zice mama radiind de fericire. Secretara lui Ken trebuie să nască. Lucrează până când el va găsi pe cineva s-o înlocuiască. Eu am spus că am experienţă în munca de birou şi, ei bine, am să stau pe lângă ea până la sfârşitul săptămânii, iar de luni preiau eu.
   - O să lucrezi pentru tipul de la agenţie?
   - Nu te încrunta. O să faci riduri.
   Mă pleoştesc în scaun. Cizme-de-cowboy. O să aud în fiecare zi de Cizme-de-cowboy.
   Mama îmi citeşte gândurile.
   - E o slujbă, Cameron. Şi nu mi-a cerut referinţe.
   Referinţele o omoară pe mama. Îi este teamă că dacă o companie îi verifică trecutul, cei de la fostul loc de muncă vor ştii unde lucrează, iar tata va afla. În plus, cine ar angaja o persoană care şi-a tot dat demisia pe nepusă masă?
   - Atunci e grozav. Felicitări.
   - Mersi.
   Zâmbetul mamei se transformă într-o stare de surescitare.
   - Nu vreau „să-ţi stric reputaţia”, dar oferta mea de a te duce cu maşina la şcoală rămâne valabilă. Pot să te las în drum spre serviciu şi să te iau după ora cinci, când vin spre casă. Ai avea timp să mergi la un club, să-ţi termini temele la bibliotecă.
   La 5? Dacă iau autobuzul după şcoală, asta înseamnă că voi fi aici singur - şi domnul Sinclair are o cheie. Dar dacă mă duce mama cu maşina, gaşca din autobuz va crede că mi-e frică de ei.
   Mi-i şi imaginez înconjurându-mă la vestiar: Hei, Cammy, te-ai speriat, Cammy? Unde-i mami, Cammy?
   - Merg cu autobuzul.
   Mestec şi înghit, dar nu simt niciun gust. Parcă sunt sub apă şi abia o aud pe mama când mă întreabă ce s-a întâmplat. Mă opresc din mâncat şi privesc absent în farfurie. Mama mă întreabă din nou.
   - Nu s-a întâmplat nimic. E în regulă. Minunat.
   Mama înclină capul într-o parte.
   - Cameron, nu-i adevărat. Îmi dau şi eu seama. Ce este?
   Ridic din umeri.
   - Nu poţi să faci nimic.
   - Pot să ascult.
   - Da, păi, n-am nimic de spus.
   - E din cauza noii mele slujbe?
   - Nu. Mă bucur pentru asta. Serios.
   Stăm aşa câtva timp, fără să spunem nimic, apoi mama îmi ia farfuria şi-mi aduce un castron cu îngheţată ca desert.
   - Nu te îngrijora, spune ea încet, va fi mai bine. Prima zi la o şcoală nouă este întotdeauna grea. Îmi aduc aminte când...
   Mă retrag în gândurile mele în timp ce îmi povesteşte cum s-a simţit ea în copilărie, când bunicul şi bunica s-au mutat, şi cum o fată îi făcea viaţa amară, dar până la sfârşitul anului au devenit cele mai bune prietene. Cu povestea asta vrea să-mi arate că înţelege prin ce trec, dar nu-i aşa. Mă face doar să mă simt prost, pentru că se pare că eu nu ştiu ce simt. De asemenea - dragă mamă! - nu se compară o gaşcă întreagă, care poate să mă bată oricând are chef, cu o fată care a făcut mişto de puloverul tău.
   În plus, eu nici măcar nu mă gândesc la şcoală. Mă gândesc la domnul Sinclair şi mă întreb dacă să-i spun mamei că el are o cheie şi a intrat singur în casă. Cu alte cuvinte, el ar putea să facă asta şi în toiul nopţii, când noi dormim. Mi-l şi imaginez stând la capătul patului meu şi uitându-se la mine.
   Încetează, e o aiureală.
   Oare? Şi dacă-i spun, ce? Mama o să se îngrozească, dar pe urmă o să zică: „Orice proprietar are o cheie şi eu i-am cerut să ia lucrurile de-acolo, aşa că e vina mea. Nu te îngrijora, am să discut eu cu el”.
   Şi domnul Sinclair îşi va cere scuze, iar mama se va purta ca şi când totul ar fi în regulă. Numai că n-o să fie. Domnul Sinclair va ştii că mi-e frică şi el tot va avea cheia.
   - ...şi până la sfârşitul anului, Marcia şi cu mine eram cele mai bune prietene.
   Mama se întinde peste masă şi îşi pune mâna peste a mea.
   - Crede-mă, scumpule, lucrurile se vor îndrepta. Lucrurile întotdeauna se îndreaptă.
   - Oh, da? zic eu trăgându-mi mâna atât de supărat că nici nu mai gândesc. Lucrurile întotdeauna se îndreaptă? Cum se întâmplă cu tata?
   Mama se albeşte la faţă.
   - Scuze. N-am vrut să spun asta.
   Mama se ridică de la masă şi duce vasele la chiuvetă. Se sprijină de tejghea.
   - Mamă, îmi pare rău. Îmi pare foarte, foarte rău.
   - Nu-i nimic. Du-te şi fă-ţi temele.
   - Mamă...
   Ea ridică mâna, fără supărare, de parcă ar fi legată de o sfoară.
   Iar eu îmi dau seama că asta e: orice-aş spune, nu pot îndrepta lucrurile.

Şapte

   Urc în dormitorul meu; este la capătul scărilor din camera de zi, lângă o baie mică şi dormitorul mare de deasupra bucătăriei. Aceea este camera pe care credea mama că am să mi-o aleg, şi aş fi ales-o dacă n-avea trapa din tavan. Este bătută în cuie şi acoperită cu vopsea. Când am văzut-o, am întrebat-o pe mama ce crede că este acolo.
   - Podul casei.
   - Da, dar ce-i în el?
   Îmi imaginam un cadavru stafidit, pe jumătate ros de şoareci.
   Adică, de ce-ar sigila cineva o mansardă goală? În fine, ăsta este motivul pentru care n-am ales dormitorul mare. Dacă nu văd trapa, mi-e mai uşor să nu mă gândesc la ce se află dincolo.
   Dormitorul pe care mi l-am ales are un birou din stejar, un scaun de lemn, o noptieră cu o veioză şi un pat cu schelet metalic.
   Salteaua este nouă, spre deosebire de tapetul pătat care se dezlipeşte pe la îmbinările din jurul ferestrei. De sub el se văd straturi de tapet mai vechi, unul imprimat cu nişte canari mici şi portocalii.
   Fereastra de deasupra biroului este singurul lucru bun din camera mea. Când mă uit afară, văd hambarul cu lanurile de porumb dimprejur şi pădurea din depărtare. Noaptea, stelele şi felinarul casei luminează hambarul şi primul rând din lanul de porumb.
   Încep să-mi fac tema. Însă nu peste mult timp mă uit pe fereastră, privind cum răsar stelele şi încercând să nu-mi amintesc de problemele mele. Mă întreb cine mai contemplă luna în clipa asta. Oare şi alţii se întreabă acelaşi lucru?
   Cu coada ochiului zăresc ceva mişcându-se lângă hambar. Când mă uit, dispare. Stai. Se vede iar, lângă lanul de porumb. O mişcare, ceva.
   Număr până la 20. Nimic. Mă relaxez. Apoi - s-a mişcat cumva tulpina aceea? Sting lumina ca să nu se vadă de-afară în cameră.
   Probabil că e doar vântul.
   Sau domnul Sinclair. Sau Cody şi gaşca lui.
   Nu te prosti. Dacă e ceva, atunci e un animal. Un coiot sau un câine.
   Câinii. Trag perdeaua. Dacă nu mă uit afară, or să plece. Dar nu pot să nu fac asta. Arunc o privire pe furiş. Nimic. Ia stai. Lângă hambar. E cumva un băiat?
   Clipesc. Băiatul a dispărut.
   Mă uit cu atenţie la hambar. Lipseşte o scândură din peretele şurei. Cu cât privesc mai mult, cu atât sunt mai convins că şi băiatul se uită la mine din întuneric, de după gaura aceea. Pare să aibă vreo 10 ani, pielea foarte palidă cu pistrui, şi poartă o căciulă Davy Crockett veche, cu o coadă de raton care îi atârnă la spate. Bunicul avea una. Mi-a arătat nişte fotografii cu el când era mic.
   Nu te prosti. Hambarul este prea departe ca să vezi astfel de lucruri.
   Figura dispare. Mă holbez în continuare până când văd dublu.
   Figura se vede din nou.
   E prea ciudat. Închid ochii şi încerc să-mi limpezesc mintea, gândindu-mă la autobuzul şcolar şi la Benjie cu cerealele între dinţi.
   Când deschid iar ochii, totul este normal. Nicio figură. Nimic. Doar întuneric.
   Şi aşa rămâne.
   Trag perdelele, mă pregătesc de culcare şi mă strecor sub pătură.
   Nu-mi place că mă sperii singur. Întotdeauna e la fel şi întotdeauna e o prostie. Şi cu cât mă înfricoşez mai tare, cu atât vorbesc mai mult cu mine însumi, ceea ce e şi mai aiurea.
   Şi chiar dacă era un băiat în hambar, de ce să-mi fie aşa teamă?
   Poate că şi lui îi place să exploreze locuri la fel cum îmi place mie.
   Totuşi, e ciudat că se află pe proprietatea noastră, mai ales la o oră atât de târzie. Mă întreb unde locuieşte.
   Cine zice că locuieşte undeva? Cine zice că este real? Ce părinţi ar lăsa un copil atât de mic să umble noaptea haihui?
   Mama bate la uşă.
   - Cameron?
   - Da?
   - Pot să intru?
   - Sigur.
   Ştiu că vrea să mă îmbrăţişeze înainte de culcare, dar de când am împlinit 12 ani, i-am spus să nu mai facă asta, aşa că acum se mulţumeşte să stea în pragul uşii.
   - Ştiu că n-ai vrut să spui asta. Ai avut o zi grea. Îmi pare rău că am exagerat.
   Nu-mi place când se arată aşa înţelegătoare. Mă face să mă simt şi mai ticălos.
   - Nu-i nimic, mamă, şi mie îmi pare foarte rău.
   - Ştiu.
   Face o pauză, apoi adaugă:
   - Noapte bună. Te iubesc.
   Aş vrea să-i spun că şi eu o iubesc, dar nu pot, aşa că-i zic doar:
   - Şi eu.
   Mama închide uşa. Eu dau să sting veioza şi îmi revin în minte figura domnului Sinclair, câinii şi copilul pe care cred că l-am văzut în hambar. Oare ce-o fi acolo în întuneric, dând târcoale casei noastre în timp ce noi dormim? Oare ce-ar putea fi?
   Las lumina aprinsă.

Opt

   Joi este la fel ca miercuri. Urc în autobuz şi mă aşez mai în spate, în timp ce gaşca lui Cody latră la mine când trec pe culoarul dintre scaune.
   Câteva minute mai târziu, urcă Benjie şi autobuzul răsună de guiţături. Eu îi ofer un Tic Tac fiindcă îi miroase gura a ouă; el nu se prinde. La prânz, mă ascund în toaletă şi mă îngrijorez pentru toate. Apoi se termină cursurile şi merg iar cu autobuzul. Cobor la capătul aleii din faţa casei noastre.
   Afară este frig şi înnorat. În bătaia vântului, lanurile de porumb par că şoptesc. Lovesc cu piciorul o piatră de pe alee. Pe lângă lanul de porumb, văd camioneta domnului Sinclair trasă în spatele casei.
   Probabil că strânge restul catrafuselor.
   Nu prea am chef să fiu din nou singur cu el, aşa că mă strecor în lanul de porumb şi o iau printre rândurile de pe partea laterală a casei, de-a lungul curţii, până ajung la gardul de sârmă de lângă hambar. Eu sunt ascuns, dar văd bine dintre porumbi, ca un spion.
   Uşa magaziei din spatele casei se deschide. Domnul Sinclair iese cu nişte cutii. Le duce în camionetă, le aruncă în benă şi intră iar în magazie.
   Mătasea de porumb mă gâdilă la nas; frunzele se unduiesc în faţa mea. Trebuie să caut un loc de observaţie mai bun. Mă uit spre hambar. Gaura aceea unde mi s-a părut că l-am văzut pe puşti ar fi perfectă. Ţâşnesc din lanul de porumb, sar gardul şi fug repede spre hambar. În afară de câteva fante de lumină care pătrund printre crăpăturile dintre scânduri, înăuntru este întuneric. O scară deschisă din lemn urcă spre o platformă de ciment sprijinită pe podeaua murdară. Disting şi staulul vitelor.
   Urc în şură, testând fiecare treaptă a scării să văd dacă este desprinsă sau şubredă. Nu-i nimic acolo, doar o găleată răsturnată şi păsările aliniate pe căpriori. Unde sunt păsări, sunt şi găinaţi. Cred că n-am să mă aşez pe jos.
   Mă ghemuiesc lângă spărtură. Nici urmă de domnul Sinclair.
   Probabil că este tot înăuntru. Mă uit la fereastra dormitorului meu.
   Dacă perdelele ar fi date la o parte, aş putea vedea înăuntru. Îmi imaginez nişte hărţuitori stând aici la pândă, urmărindu-mă.
   Perdelele se mişcă. În casă nu e nimeni în afară de domnul Sinclair. Ce caută în camera mea?
   Domnul Sinclair iese din magazie cu două cutii de carton. E imposibil. Nu poate fi afară şi în camera mea în acelaşi timp. Atunci cine-i acolo? Domnul Sinclair pune cutiile în benă, urcă în camionetă şi porneşte motorul.
   - Domnu’ Sinclair! Aşteptaţi! Nu plecaţi. E cineva în camera mea.
   Nu mă aude; porneşte spre alee. Cobor repede scara, alerg spre uşă. Prea târziu. A plecat. Ce fac eu acum? Scot telefonul mobil ca s-o sun pe mama.
   Stai. Dacă îi spun că a intrat cineva în casă, ea va chema poliţia - şi dacă mă înşel? Poate că am văzut umbra unui nor trecând prin dreptul ferestrei.
   Dar dacă nu mă înşel?
   Linişteşte-te. M-am speriat degeaba. Cine să fie înăuntru? Dintr-o singură privire aruncată spre dărăpănătura asta, un hoţ şi-ar da seama că aici nu-i nimic de furat. Şi cine să intre într-o casă aflată în mijlocul pustietăţii?
   Dacă nu este un oarecare? Dacă este tata? Ar fi putut să parcheze maşina la următoarea intersecţie şi să se întoarcă foarte bine pe jos.
   Nu trebuie să mai gândesc ca mama.
   De ce nu? Mereu apar ştiri despre indivizi care au înnebunit şi şi-au omorât familia.
   Tata n-ar face una ca asta. Nu?
   Încerc să mă gândesc la orice în afară de ultima noapte când am locuit împreună. N-are niciun rost.
   Aveam 8 ani. Era după masa de seară. Nu-mi amintesc cum a început, dar mama şi tata se certau iar. Faptul că se certau trebuia să fie secret. Erau multe secrete legate de tata. Cum ar fi acela că în timp ce mă învăţa să înot, m-a ţinut cu capul sub apă până am crezut că o să mă înec.
   - Amice, aşa se învaţă.
   La această ultimă ceartă, tata a început să spargă lucruri.
   - Nu în faţa lui Cameron, zicea mama.
   Eu am fugit la etaj, ca întotdeauna, m-am ascuns sub pătură, mi-am băgat degetele în urechi şi m-am rugat să nu fac pipi pe mine, cum făceam când se certau; îmi era tare ruşine.
   - Să nu-i spui tatălui, ziceam eu, iar mama mă lua în braţe şi-mi promitea că n-o să-i spună.
   Oricum, ţipau atât de tare când se certau, că tot îi auzeam. Tata striga mereu aceleaşi lucruri:
   - Cine e? Cum îl cheamă?
   - Nu există niciun „el”. Nu există nimeni, îi răspundea mama.
   - Mă crezi prost? E ăla de la farmacie, nu-i aşa? Nu mă minţi. Am văzut eu cum vă uitaţi unul la altul. Ştiu.
   Şi ţipetele continuau. Eu cântam ca să nu-i mai aud, apoi a venit poliţia. Pe mine m-au dus la un adăpost, unde o femeie m-a condus într-o cameră şi mi-a dat un ursuleţ. Eram mult prea mare pentru o astfel de jucărie, dar nu-mi păsa.
   - Unde e mama? am întrebat eu. Unde e tata?
   Nu mi-au spus decât atât:
   - Mama ta este bine.
   Întotdeauna venea cineva în camera mea să vadă ce fac, până au sosit bunica şi bunicul a doua zi.
   - Nu te îngrijora, mi-a spus bunica, noi te iubim. Totul va fi bine.
   Au zis că mama avusese un accident şi era la spital, iar tata era plecat în interes de serviciu. Apoi m-au luat cu ei într-un apartament unde am stat o lună până când mama s-a făcut bine. Pe mine nu m-au lăsat s-o văd. Când întrebam de ce, pe bunica o podideau lacrimile şi ieşea din cameră.
   - Când se întoarce tata? întrebam eu.
   Iar când eram mai îndrăzneţ:
   - De ce era poliţia acolo?
   - Hai să nu ne mai gândim la asta, spunea bunicul. Hai să ne gândim la lucruri frumoase.
   Dar noaptea, când ei credeau că eu dorm, o auzeam pe bunica spunând:
   - E un monstru. Nu se poate să se mai întoarcă la el. Data viitoare ar putea s-o omoare.
   Data viitoare. Au existat şi alte dăţi? Când? Atunci când mama stătea în pat cu luminile stinse? Zicea că o doare capul sau că are gripă. Tata mereu se purta frumos în zilele acelea. Venea acasă cu flori şi jucării, comanda pizza sau mâncare chinezească şi ne uitam împreună la televizor.
   De-atunci nu l-am mai văzut niciodată pe tata decât în vizite sub supraveghere în centrul social. Îmi amintesc pereţii albaştri, farfuria cu fursecuri, camerele video şi asistentul social din colţ.
   La început mi-a fost frică să-l văd. Am crezut că probabil există un motiv pentru care nu puteam fi singuri, dar el era întotdeauna drăguţ şi când mă îndepărtam de el, se schimonosea la faţă fiindcă îi venea să plângă, iar eu mă simţeam jalnic. Îmi aduc aminte când în cele din urmă l-am lăsat să mă ia pe genunchi. M-a înconjurat cu braţul şi eu am plâns pe umărul lui, fără să-mi pese că mă vede cineva.
   Tata mă legăna.
   - Linişteşte-te, amice. Nu-ţi fie frică. Uneori, oamenii spun lucruri neadevărate despre alţi oameni. Dar să ştii şi tu, eu vă iubesc pe tine şi pe mama ta şi niciodată nu v-aş face rău niciunuia dintre voi.
   - Dar în noaptea aceea?
   - Câteodată, mama ta făcea lucruri pe ascuns şi ne înfuriam unul pe altul. În noaptea aceea, ea a fost atât de furioasă că a urcat scările în mare grabă, s-a împiedicat şi a căzut. S-a rănit pentru că a fost un accident, crede-mă.
   - Atunci de ce nu stăm împreună?
   Tata a devenit foarte tăcut.
   - Bunicii tăi nu mă plac. Spun tot felul de lucruri, nu-i aşa, amice? Ştii cum oamenii îi influenţează pe alţii?
   Am clătinat din cap.
   El mi-a ciufulit părul.
   - Şi încă ceva. Din noaptea aceea n-am mai băut. Niciun pahar. Poţi să-i spui mamei tale. Poate că ea n-o să mă creadă, dar este adevărat.
   Îmi amintesc ultima întâlnire cu tata, înainte ca mama şi cu mine să începem să fugim de el. Tata avea o privire ciudată. A aşteptat până când asistentul social s-a întors cu spatele. Apoi mi-a strecurat o fotografie cu mine şi cu el la plajă.
   - Să n-o vadă nimeni, a şoptit el. Mama ta ţi-ar lua-o. Ea nu vrea să te mai gândeşti la cum ne-am distrat noi. Dar tu şi cu mine nu vom uita, nu-i aşa, amice?
   - Desigur.
   - Sst. Noua mea adresă şi numărul meu de mobil sunt scrise pe spate. Rămâne secretul nostru? Juri pe roşu?
   Am clătinat din cap şi am strecurat fotografia în buzunar. Eram speriat că o ascund, dar tata avea dreptate, mama s-ar înfuria dacă ar vedea-o. Când am ajuns acasă, am pus-o în spatele fotografiei cu mine, mama şi bunicii mei, pe care o ţin pe noptieră.
   Chestia e că de-atunci nu m-am mai uitat la fotografie. Mi-e teamă că dacă am s-o scot, am să văd numărul de mobil al tatei şi am să simt nevoia copleşitoare de a-l suna. Şi nu pot. În niciun caz.
   M-am gândit să o arunc, să nu mai fiu tentat, dar nici asta nu pot; dacă voi dori într-o bună zi să-mi aduc aminte cum arăta? Aşa că o ţin aici, lângă pat, fotografia mea secretă: tata, ascuns vederii, dar mereu în mintea mea, ca şi în viaţa mea.
   După ce mi-a pus fotografia în buzunar, tata m-a îmbrăţişat pentru ultima oară.
   - Te iubesc. O iubesc şi pe mama ta. Dacă n-aş iubi-o atât de mult, ce a făcut ea nu m-ar fi înfuriat atât de tare. Crede-mă: sunt lucruri pe care o să le afli când vei fi mai mare.
   Exact aşa zice şi mama:
   - Sunt lucruri pe care o să le afli când vei fi mai mare.
   Ei, ştii ce?
   Nu pot să aştept până voi fi mai mare.
   Trebuie să le ştiu acum.

Nouă

   Mă uit prin gaura din peretele hambarului şi privesc spre casă.
   Tata n-avea cum să ne urmărească până aici.
   Nu zău! Când noi am fugit, poate că el era parcat după colţ. Sau poate a angajat un detectiv. Sau a ascuns un dispozitiv de localizare prin GPS sub maşina mamei la mall sau la serviciu.
   Nu, mă sperii degeaba. Tata este departe, singur, şi-mi duce dorul, habar n-are unde sunt. Poate. Nu-mi rămâne decât să intru şi să dovedesc că aşa e.
   Nu te prosti. Îţi aduci aminte de filmele alea în care bona auzea un zgomot în pod şi se ducea să vadă ce e? Toţi zic mereu: „E o prostie, cine ar face una ca asta?”
   Acum e altceva. Dacă nu-i nimeni acolo, nu vreau s-o sperii pe mama degeaba. Şi dacă este tata, atunci pot s-o avertizez pe mama.
   La urma urmei, am un telefon mobil. Ca să nu mai spun că eu nu sunt în pericol; el nu mi-a făcut niciodată nimic.
   Ba mi-a făcut.
   Practic nu mare lucru şi poate c-am visat. În orice caz, trebuie s-o fac. Pentru mama.
   Pornesc spre casă, cu privirea înainte, cu spatele drept, ca şi cum nu mi-ar fi teamă de nimic. Deschid uşa din spate şi intru în casă.
   - Alo, strig eu foarte tare. E cineva aici?
   Linişte.
   - Dacă e cineva, să ştii că eu locuiesc aici, s-a-nţeles? Acum am să merg prin casă. Dacă eşti hoţ sau altceva, să ştii că am să urc pe scara din sufragerie, aşa că tu poţi să cobori din camera mare şi să fugi prin bucătărie, iar eu nici măcar n-am să te văd. Bine?
   Minunat. Zici că sunt un nătărău.
   Din bucătărie, trec prin baia de la parter şi intru în camera mamei.
   Mă uit sub pat - nimeni - şi în dulap - nimeni. Bag capul în camera de zi - nimeni - şi rămân în capătul scării.
   - E ultima ta şansă, strig eu. Dacă nu pleci acum, mama trebuie să sosească dintr-o clipă în alta, iar eu am un telefon mobil, aşa că mai bine să nu încerci să faci ceva. Vorbesc serios. Bine? Să nu spui că nu te-am avertizat. Vezi că vin!
   Urc scările, mă uit în baia mică - nimeni - şi inspectez dormitorul meu - nimeni. Mă opresc la uşa dormitorului mare de deasupra bucătăriei, apoi o deschid repede. În cameră nu-i nimeni; trapa spre mansardă este sigilată ca de obicei. Singurul loc unde n-am căutat este subsolul.
   Revin în bucătărie. Uşa la subsol este deschisă. Era deschisă când am intrat? Nu-mi aduc aminte. Dar, stai, cine ar lăsa uşa deschisă dacă ar vrea să se ascundă?
   Singurul mod de a afla este să cobor la subsol.
   Iau o lanternă din sertarul cu scule din dreapta chiuvetei. Nu-i cine ştie ce armă, dar tot e ceva în caz că sunt atacat. Şi nici nu trebuie să-mi fac griji că se stinge lumina din plafon ca în filmele alea.
   Aprind lanterna.
   - Tată? Tată, eşti acolo? Dacă eşti, spune-mi, te rog, fiindcă mă sperii. Şi fiindcă vreau să te văd. Mi-a fost dor de tine.
   Linişte.
   Îmi aduc aminte când aveam 2 sau 3 ani; tata m-a dus într-un loc pustiu, parcă într-o pădure. Nu era nimeni acolo, iar el s-a ascuns după un copac. Am crezut că m-a părăsit, că m-a lăsat singur. Nu ştiam ce să fac. Am plâns cu disperare. Tata mă urmărea în tot acest timp. Lui i se părea amuzant.
   Casa scărilor seamănă mai mult ca niciodată cu un cavou. Încerc să rămân calm, numărând până la 10 de câteva ori. Până să-mi dau seama, am şi ajuns jos.
   Locul a fost curăţat, n-a mai rămas decât cazanul de încălzire.
   După ce am să-i dau un ocol, am să ştiu că totul e în regulă. Mă aplec foarte repede pe sub ţevi, aşa încât, dacă se ascunde cineva acolo, să nu aibă timp să treacă pe partea cealaltă şi să mă prindă din spate.
   Nu-i nimeni.
   Dar în camera de cărbuni?
   Mă uit la uşa mică.
   - Tată?
   Linişte.
   Aprind lanterna, deschid uşa şi mă dau repede înapoi, de parcă m-aş aştepta să sară ceva dinăuntru. Nu sare nimic. Luminez încăperea. E goală, doar câţiva cărbuni au rămas prin colţuri.
   Misiune îndeplinită. Casa e în siguranţă. Armata fantomă a fost distrusă.
   Chiar când să închid uşa, văd ceva scrijelit pe peretele din stânga.
   Mă aplec să mă uit mai bine. Sunt trei grupuri de patru linii scurte tăiate de o a cincea, plus încă două linii.
   A fost cineva închis aici şi număra zilele?
   Mă şterg pe frunte cu dosul mâinii. Luminez cu lanterna o mapă din carton prăfuită, rezemată de peretele interior, în stânga uşii. Nu-i de mirare că n-am văzut-o înainte. Cine s-o vadă? Poate c-a fost ascunsă aici dintotdeauna.
   O ridic; miroase a mucegai. Un fior rece mă străbate prin tot corpul. Îmi imaginez nişte degete cadaverice strângându-mă de încheietura mâinii. Fug sus, în bucătărie, şi din nou totul este bine - doar mâinile îmi sunt murdare de funingine de pe mapa din carton.
   Cum vede cea mai mică urmă de murdărie pe pantofii mei, mama înnebuneşte: „Laşi urme de noroi prin toată casa!” Dacă împrăştii pe-aici praf de cărbuni, am încurcat-o.
   Pun mapa într-o pungă de plastic de sub chiuvetă şi mă spăl pe mâini. Apoi iau câteva şerveţele de hârtie şi duc punga în camera mea. După ce acopăr biroul cu şerveţele, deschid mapa şi scot hârtiile. Sunt mai multe desene făcute de un copil, nişte cioturi de creioane colorate şi o fotografie alb-negru de la o nuntă, într-o ramă de carton.
   Mireasa şi mirele au nişte ochii ciudaţi, inexpresivi. Pe spate apare următorul text, scris cu litere elegante:
   Domnul şi doamna Frank McTavish. Dumnezeu să-i binecuvânteze şi să-i ţină sănătoşi. Dumnezeu să fie binevoitor cu ei. Dumnezeu să-şi întoarcă faţa Lui luminoasă către ei şi să le aducă pace.
   1 august 1948

   Altcineva a pus o săgeată lângă „Doamna Frank McTavish” şi a scris „Evelyn, născută Cartwright”.
   Dedesubt, un copil a scris cu litere de tipar „mama şi tata”.
   Probabil că el este băiatul care a făcut desenele şi ale cărui lucruri erau la subsol. El şi-a scris numele în colţul din dreapta jos pe toate picturile: „Jacky”. Înseamnă că el este Jacky McTavish.
   Desenele de deasupra îi înfăţişează pe Jacky şi pe părinţii lui la fermă. Tatăl lui este uriaş - mai înalt chiar şi decât hambarul. Are ochi negri imenşi, fără partea albă, şi o gură cu dinţi galbeni. Aproape întotdeauna apare cu o furcă în mână, un ciocan sau o coasă. Jacky şi mama lui sunt mult mai mici şi aproape mereu mai deoparte, ţinându-se de mână. Ochii ei sunt nişte cercuri goale; uneori ea nu are gură.
   Însă mie mi se face pielea de găină când văd imaginile cu Jacky.
   El poartă o căciulă Davy Crockett.
   El e copilul pe care l-am văzut în hambar noaptea trecută.
   Nu. N-a fost niciun copil în hambar noaptea trecută. Dacă a fost, eu mi-am imaginat căciula aceea. Era prea întuneric ca să văd.
   Serios?
   Serios. În orice caz, dacă noaptea trecută a intrat pe proprietatea noastră un copil cu o căciulă David Crochett pe cap, nu era acest copil. Acesta ar fi bătrân acum.
   Mă concentrez pe desene. Printre imaginile cu familia sunt amestecate câteva desene cu doi băieţi care se caţără în copaci şi se joacă pe nişte bolovani în mijlocul unei poieniţe. Pun pariu că sunt în pădurea din spatele câmpului. Pe Jacky îl recunosc după căciulă, dar cine este celălalt?
   Domnul Sinclair?
   Ar fi logic, el locuia la ferma învecinată.
   Dar dacă domnul Sinclair se juca cu Jacky, de ce nu vrea să vorbească despre el?
   Întrebări, mereu întrebări. Dacă nu am grijă, o să ajung paranoic precum mama.
   Mă uit prin restul teancului de desene. Mama lui Jacky a dispărut; însă tatăl lui Jacky tot mai apare. În unele desene, îi ies fulgere din cap, ca în benzile desenate unde răufăcătorul mânios se dezlănţuie.
   În altele, îl ţine pe Jacky deasupra capului cu o mână ca pe o păpuşă. Jacky stă cu braţele în aer. Nu-mi dau seama dacă face cu mâna sau cere ajutor.
   În sfârşit, ajung la desenele de la fundul teancului. Acestea sunt altfel. Nişte mâzgălituri cu mov, negru şi roşu, unele peste altele.
   Mă uit la ele îndelung. Cu cât mă uit mai mult, cu atât văd mai bine formele care devin şi mai clare. Cozi. Dinţi. Bălţi de sânge.
   Îmi stă inima în loc. Câini. E o haită de câini sălbatici care sfâşie ceva.

Zece

   Mama vine acasă cu mâncare de la KFC. În timpul mesei o întreb cum a mers treaba la biroul lui C.C. şi încerc din răsputeri să rămân interesat. Dar tot timpul mă gândesc la desenele lui Jacky.
   Câinii. Ce s-a întâmplat cu ei? De ce a întrebat Cody dacă am auzit nişte câini noaptea? Nu se poate să se fi referit la aceia, nu?
   Desenele sunt de-acum 50 de ani.
   Dar Jacky? De ce n-a mai desenat-o pe mama lui? S-a întâmplat ceva cu ea? Şi de ce l-a desenat pe tatăl lui cu furca sau cu ciocanul în mână, şi cu acei ochi? Mă gândesc cum îl ţinea pe Jacky în sus, cu o singură mână - şi deodată îmi aduc aminte că tata mă învârtea aşa când eram mic. Mama ţipa la el să mă lase jos. Pe urmă eram pe balcon: tata mă ţinea de un picior, atârnat peste balustradă. „Taci din gură. Vrei să-l vezi cum zboară?”
   După cină mă duc în camera mea şi mă uit din nou la desene.
   Încep să văd braţe, picioare şi capete de-a valma în mâzgăliturile din jurul câinilor. Mă bag în pat şi sting lumina.
   Într-un târziu, adorm...
   Sunt în lanul de porumb, e noapte şi fug. Câinii mă urmăresc. Aleargă mâncând pământul. Se aud numai lătrături. Se apropie. Eu cad, mă ridic şi cad din nou. Tulpinile de porumb foşnesc în urma mea. Or să mă prindă. Ajutor!
   - Nu-ţi fac niciun rău. N-o să-i las eu, zice un băiat. Dar unde e?
   Clipesc şi văd că sunt în patul din camera mea, în întuneric. Sunt transpirat. Inima îmi bate cu putere. E ceva în cameră. Cineva.
   - Mamă?
   Linişte. Încerc să mă mişc. Nu pot.
   - Cine-i acolo?
   Sunt eu. Jacky.
   N-am auzit asta. Sunt doar eu care vorbesc cu mine însumi.
   Nu-ţi fie teamă.
   - Nu mi-e teamă. Eşti o voce în mintea mea. Atâta tot.
   Nu. Sunt Jacky. Mă bucur că eşti aici. Sunt singur de când au plecat mama şi tata.
   - Încetează. Lasă-mă în pace. Eu sunt Cameron. Cameron Weaver. Oricine ai fi, tu nu exişti.
   - De ce te porţi aşa?
   Vocea lui Jacky nu mai este în minte mea. Se aude în cameră.
   Mă panichez.
   - Încă visez. Asta e. Am visat că m-am trezit dintr-un coşmar, doar că am intrat într-un alt coşmar, acesta. Acum am să mă trezesc de-adevăratelea.
   - Despre ce vorbeşti?
   - Trezeşte-te! strig eu. Trezeşte-te!
   - Nu striga, spune Jacky. Ai s-o îngrijorezi pe mama ta.
   Oh, nu - sunt tot aici - nu ştiu unde. Cum să fac să mă trezesc?
   - Credeam că o să-ţi placă de mine. Credeam că vom fi prieteni.
   - Ajutor!
   - Nu-ţi place de mine?
   - Trezeşte-te! Ajutor!
   Încerc să ajung la veioza de pe noptieră, dar mă încurc în aşternuturi, înfăşurat ca o mumie.
   - Trezeşte-te! Ajutor!
   Mama aprinde lumina.
   - Cameron?
   Nu pot să spun nimic. Gâfâi, mi-e frig, clocotesc. Mă uit spre birou. Nu-i nimic acolo. Mă uit spre dulap. Este închis. O fi înăuntru? Nu - nu-i nimic acolo. Am visat, atâta tot. Dar dacă am visat, de ce nu mă simt ca şi cum m-aş trezi?
   Mama se aşază pe marginea patului.
   - Eşti ud leoarcă.
   Îmi pune mâna pe frunte.
   - Ai febră. Mă duc să-ţi aduc ceva.
   - Nu. Nu te duce.
   - Totu-i în regulă.
   - Ba nu e.
   - O să fie bine, spune ea, dându-mi părul de pe frunte. Mă întorc imediat.
   - Mamă...
   Mama deschide uşa dulapului.
   - Nu-i nimic în dulap, spune ea cu blândeţe. Nici sub pat nu-i nimic.
   - Pricep asta. Nu sunt copil mic.
   - Ştiu, zice mama întorcându-se la patul meu. Cameron, spaimele astea ale tale nu sunt din vina ta. Ci din cauza tatălui tău. De fiecare dată când ne mutăm, coşmarurile revin. Dar apoi dispar. Întotdeauna dispar. Vor dispărea şi de data asta. O să vezi.
   Mă sărută pe frunte şi se duce spre baie.
   Mama are dreptate. De fiecare dată când ne mutăm, aşa se întâmplă la început. Apar coşmarurile, dar cel mai rău este că niciodată nu seamănă cu nişte coşmaruri; pare ceva real. Văd ceva, cum ar fi lucrurile unui copil în subsol, încep să-mi imaginez diverse chestii şi gata fantasmagoria.
   Mama revine într-un minut, îmi pune termometrul în gură şi mă tamponează pe faţă cu un prosop înmuiat în apă rece. Îmi verifică temperatura.
   - Exact cum m-aşteptam, ai febră.
   Îmi dă o pastilă, mă înfofoleşte în halat şi într-o pătură până îmi schimbă cearşaful. Aş ajuta-o, dar tremur prea tare.
   - Gata, acum, spune mama. Treci înapoi în pat.
   Mă înveleşte până sub bărbie.
   - Mâine rămâi acasă, nu te duci la şcoală.
   Cum? Să stau aici singur toată ziua? Cu Sinclair alături şi coşmaruri de câte ori închid ochii?
   Mama parcă îmi citeşte gândurile.
   - Nu te îngrijora. Am să rămân şi eu acasă. Am să-i spun lui Ken că eşti bolnav.
   - Nu, că mă faci de ruşine. Am să mă descurc!
   - Eşti sigur?
   - Bineînţeles că sunt sigur.
   Nu sunt.
   Ea mă priveşte cu atenţie.
   - În regulă, atunci. Dar fă-mi o favoare: fără jocuri cu zombi. Nu-ţi fac bine.

Unsprezece

   Vineri mă trezesc posomorât precum cerul de-afară. Mama îmi aduce terci de ovăz şi pâine prăjită pe o tavă, iar pentru prânz îmi lasă un şendviş şi un măr plus o cană cu apă. Se poartă foarte frumos cu mine când sunt bolnav.
   - Să mă suni dacă e vreo problemă. Mă întorc cel târziu pe la 5.
   E plictisitor să fii bolnav. Întotdeauna mă gândesc că o să mă distrez uitându-mă la televizor şi jucând jocuri video, dar după vreo 2 ore îmi vine chef să fac ceva. Uneori mă furişez afară, dar nu azi. Nu-mi este greaţă, dar de câte ori mă mişc, mă ia cu frisoane.
   După micul dejun îmi iau tableta şi mă uit pe Facebook să văd ce mai fac vechii mei prieteni. Sunt extrem de prudent: când am fugit prima dată, mama mi-a spus despre setările de confidenţialitate.
   Zicea că ea nu vrea să-mi fac un cont de FB, dar ştia că mai devreme sau mai târziu tot îmi voi face unul şi ceea ce-mi spunea ea semăna cu ce-i spuneau ei bunica şi bunicul despre contracepţie: „Trebuie să ştii cum să te protejezi ca să fii pregătită când va veni vremea.” Cred că nu eram atent pentru că m-a apucat de umeri.
   - Este important, Cameron. Dacă nu eşti atent, tatăl tău ar putea ajunge în contul tău, ar afla unde suntem şi ne poate omorî. Înţelegi?
   Când am împlinit 10 ani, am minţit în legătură cu vârsta mea şi mi-am făcut cont, folosind pentru profil un nume fals şi fotografia unui mutant dintr-un film SF. Am avut grijă ca nimeni să nu vadă pagina mea în afară de prietenii acceptaţi de mine, apoi i-am căutat pe copiii cu care mă jucam. Câţiva aveau conturi false ca mine, câţiva erau supravegheaţi de părinţi. Le-am trimis un mesaj în care explicam de ce am plecat şi le-am spus să-mi zică „Rob Booker” online. Pentru că aveam un nume fals, credeam că pot vorbi despre orice.
   Dar Cineva - adică tata - a intrat pe fir. A creat un cont fals pe numele „Cameron Weaver” şi a trimis cereri de prietenie copiilor cu care ştia că mă jucasem. Tommy Gee, idiotul, a acceptat cererea şi i-a trimis mesajul: „Îţi foloseşti din nou numele real, „Rob”? Şi „Cameron Weaver” a spus: „Da LOL.” Tommy a întrebat: „Te-ai întors din Wellington?” Când am aflat, i-am zis mamei şi iar a trebuit să fugim.
   O perioadă de timp, prietenii au postat în Cronologie: „Succes, Rob” şi mesajele s-au adunat în Inboxul meu, dar eram prea speriat ca să le răspund, mai puţin lui Tommy, căruia i-am scris că mi-a distrus viaţa.
   I-am promis mamei că niciodată n-am să mai intru pe Facebook.
   Şi nici n-am mai intrat decât ca să văd ce mai fac vechii mei prieteni.
   De exemplu, Tony este în echipa de fotbal la juniori, ceea ce este culmea, fiindcă el era mai mic decât toţi. Şi Laurie, care era „prietena mea” pentru că odată ne-am ţinut de mână o secundă, se întâlneşte cu un tip de care n-am auzit. Niciunul nu-şi mai aminteşte de mine.
   Poate că le este frică să nu-mi facă iar necazuri. Sau poate că-şi văd de viaţa lor. În orice caz, e naşpa. Parcă n-aş exista. Parcă aş fi o fantomă.
   De aceea nu intru prea des. În plus, faptul că le citesc impresiile mă face să mă simt ca un obsedat care-i urmăreşte şi asta mă duce cu gândul la tata. Încep să semăn cu el? Ar trebui să nu mă mai uit niciodată. Oricum, cine are nevoie de prieteni? Îmi aduc aminte când mama mi-a spus că n-o să ne mai întoarcem acasă niciodată.
   - Dar cum rămâne cu Tommy şi Tony? am întrebat eu plângând.
   - O să-ţi faci alţi prieteni, mi-a spus mama.
   Adevărat. Numai că de fiecare dată când îmi fac alţi prieteni, iar ne mutăm şi eu sufăr din ce în ce mai mult. E mai bine să nu am prieteni. Dacă simt nevoia să vorbesc cu cineva, să vorbesc cu mine. Măcar la asta mă pricep.
   Pun tableta pe modul sleep, închid ochii şi plutesc în starea aceea în care sunt conştient că visez, dar ştiu că este zi şi sunt în siguranţă, în camera mea. De aceea nu-mi este teamă când aud vocea lui Jacky spunându-mi în şoaptă:
   - Îmi pare rău că te-am speriat astă-noapte.
   Are o voce tare gingaşă.
   - Nu-i nimic.
   Nu-mi dau seama dacă spun chestia asta sau dacă doar o gândesc.
   - Nu-i amuzant să fii singur.
   - Nu-i amuzant deloc.
   - Eu sunt singur de când a plecat tata.
   Mi-l imaginez stând cu picioarele încrucişate la biroul meu.
   Seamănă cu acel copil pe care l-am văzut în hambar, foarte mic şi palid, cu pistrui pe nas. Are şi căciula cu coadă de raton şi haine ca în filmele vechi.
   Clipesc. Atunci când deschid ochii, Jacky a dispărut, dar când îi închid, apare din nou. Înseamnă că picotesc. E bine. Mă cufund din nou în starea mea de plutire. Jacky se joacă cu coada căciulii.
   - Unde s-a dus tatăl tău? îl întreb eu, pe jumătate plictisit.
   Jacky îşi priveşte pantofii.
   - Nu ştiu. Era cu câinii. Dar tatăl tău unde este?
   - Probabil că a rămas acasă, unde l-am lăsat.
   Jacky se încruntă.
   - A plâns când ai plecat?
   - Poate. Nu ştiu.
   - Tata nu plângea niciodată.
   - De ce îi spui „tata”? De ce nu „tăticul”?
   - De-aia. El este Tata şi-atât. Pui nişte întrebări aiurea, zice el strâmbând din nas. Cameron... mama ta are un prieten?
   - Are o mulţime de prieteni. Avea o mulţime de prieteni.
   - Eu nu mă refer la un amic. Ci la un prieten.
   - Un prieten bărbat?
   Jacky încuviinţează din cap.
   Îmi amintesc de certurile mamei cu tata şi de ceea ce zicea el.
   - Nu ştiu. Nu cred.
   Şi n-am niciun chef să mă gândesc la treaba asta.
   - A mea are, şopteşte Jacky. Tata zicea că mama ar fi rămas cu noi dacă n-ar fi fost el. După ce a plecat ea, el şi-a luat câinii. Ca să-i ţină la distanţă pe oamenii răi, oamenii care voiau să mă ia pe mine.
   - Câinii din desenele tale?
   - Sunt peste tot. Chiar şi atunci când nu-i vezi. Dacă nu eşti atent, intră în casă.
   Mă ridic în capul oaselor, treaz de-a binelea. Se simte un curent de aer dinspre geam. Trag pătura în jurul meu şi privesc afară. Pe cer plutesc nori. Aud urlete de câini în bătaia vântului. Mai exact: Aud un zgomot asemănător cu urletele unor câini în bătaia vântului.
   Pentru că nu există niciun câine, doar închipuirile mele. Câinii lui Jacky au murit demult. Iar adevăratul Jacky nu mai e copil acum; are vârsta domnului Sinclair.
   Dacă mai trăieşte.
   De ce n-ar trăi?
   Oamenii mor. Poate că Jacky e o fantomă.
   Revino la realitate.
   Uite ce e, dacă Jacky ar fi murit când era copil, ar arăta aşa cum l-am văzut eu: mic, palid, cu hainele din vremurile de altădată şi căciula aceea caraghioasă. Corect?
   Greşit. Eu nu ştiu cum arăta Jacky. L-am văzut doar în desenele acelea făcute cu creioane colorate.
   Dacă nu cumva am văzut fantoma lui.
   Nu te mai gândi la asta.
   Foarte bine. Acum nu mă mai gândesc. Dar...
   Iau tableta şi încep să joc Atacul Zombilor. Jacky, o fantomă?
   Asta-i o tâmpenie mai mare decât dacă mi-aş imagina nişte obsedaţi care adună tot felul de obiecte în subsol sau pe tata în camera mea.
   Ecranul se umple de morţi care merg. Sar de prin guri de canal, apar de pe alei mai repede decât mânuiesc eu aruncătorul de flăcări. Pierd 3 vieţi în 2 minute şi sunt nevoit s-o iau de la capăt. În jocul următor mă duc la ferma abandonată, dar uit de un zombi ascuns în congelator şi de alţii după canapea. Ce tot am? De obicei sunt bun la jocul ăsta.
   Pun tableta jos. Jacky n-are cum să fie fantomă. Nici măcar nu arată bolnav.
   Dacă a avut un accident? A căzut prin gaura aceea din hambar şi şi-a frânt gâtul.
   Atunci ar trebui să-l văd cu capul sucit la spate. Sau a fost călcat de combina pentru recoltat porumb.
   Ar fi plin de găuri.
   Sau l-au omorât câinii.
   Ar avea numai urme de muşcături.
   Bine, atunci. Dar dacă a fost omorât?
   Omorât?
   Da. Dacă l-a omorât tatăl lui? Nici nu-i greu de imaginat. Ai uitat de desene? Ciocanul, furca, felul cum îl ţinea tatăl lui?
   Nu. Jacky din visul meu zicea că tatăl lui a plecat. Asta înseamnă că era în viaţă când acesta l-a părăsit.
   Nu şi dacă a fost omorât. El l-a văzut pe tatăl lui plecând, dar fantoma lui a rămas.
   Mai bine tac, altfel am s-o iau razna.
   Dacă deja am luat-o razna?

Doisprezece

   Mama zice că modul cel mai bun de a-ţi păstra calmul este să fii pregătit şi cel mai bun mod de a fi pregătit este să cunoşti faptele: îmi petrec restul zilei căutând pe Google.
   „Wolf Hollow + câini” dă o mulţime de rezultate, dar majoritatea sunt pentru veterinari sau căţei de vânzare. Cuvintele „Wolf Hollow + crimă” mă trimit la nişte articole despre un cuplu din localitate care a fost omorât în timpul vacanţei în Mexic, în 2005. Încerc mai multe combinaţii care includ alte cuvinte de căutare, cum ar fi „McTavish”, „Sinclair” şi „1960”. Nu găsesc nimic neobişnuit. Ce uşurare.
   Până se întoarce mama acasă, m-am liniştit. Aşa se întâmplă mereu. Mă agit pentru un fleac, apoi din senin tensiunea dispare, iar eu redevin calm până când mă gândesc la altceva şi din nou tensiunea începe să se acumuleze. De obicei, asta se întâmplă instantaneu, ca acum, când cobor scările ca să merg la masă.
   Nu contează dacă o căutare pe Google nu a dat rezultate. Ziarele din oraşele mari pun articolele online, dar cele din oraşele mici?
   Poate doar materiale recente, dar cele vechi probabil că sunt stocate undeva.
   Ca să nu mă mai obsedeze gândul ăsta, nu-mi rămâne decât să ştiu sigur ce s-a întâmplat cu Jacky. Dar cum? Mă şi văd ducându-mă la doamna de la biroul de informaţii al ziarului local Weekly Bugle:
   Eu: Bună ziua. Ziarul dumneavoastră a publicat vreodată un articol despre un copil care a fost omorât la ferma unde locuiesc eu?
   Recepţionera: Despre o crimă? Când?
   Eu: Nu ştiu. Posibil acum o jumătate de secol.
   Recepţionera (dând ochii peste cap): Ai putea să fii mai exact?
   Eu: Nu prea.
   Recepţionera: Cine a fost omorât?
   Eu: Un copil pe nume Jacky McTavish, dar nu sunt sigur că a fost omorât.
   Recepţionera: (luându-şi ochii din tavan): Dacă am înţeles eu bine - tu vrei ca ziarul nostru să răscolească prin toate articolele care au fost publicate în ultima jumătate de secol despre o crimă care poate s-a petrecut sau nu?
   Eu: Da, vă rog.
   Recepţionera: Dacă îmi dai voie să întreb, de ce crezi tu că a avut loc o crimă?
   Eu: Pentru că aşa se explică apariţia fantomei.
   Recepţionera: Fantomă?
   Eu: Da, am văzut o fantomă. Sau poate că am visat. Şi, apropo, aţi putea să verificaţi şi publicarea unor articole despre nişte câini sălbatici?
   Recepţionera: Tinere, mama ta ştie că eşti aici?

   Mă aşez la masă. Mama a făcut omletă, cu piure de cartofi şi mazăre alături.
   - Arăţi mult mai bine, spune ea.
   - Mersi. Mă şi simt mai bine.
   N-am chef să mănânc, dar nu vreau ca mama să creadă că sunt în continuare bolnav şi să mă ţină acasă, să-mi fie frică iar, aşa că iau o gură de mâncare. Deodată îmi vine o idee despre cum aş putea să aflu despre crimă!
   - Mamă, zic eu, cei de la agenţia imobiliară cunosc fermele de aici? Adică cine le-a cumpărat şi cine le-a vândut de la bun început?
   - Nu, dar e uşor de aflat. Registrele de proprietăţi se găsesc la cadastru, lângă primărie.
   - Bun. Scrie în ele şi dacă ar fi ceva în neregulă cu o fermă?
   - Nu ştiu sigur. Dacă sunt termite, adică? Sau dacă au izolaţie de azbest?
   - Dar alte lucruri?
   - Cum ar fi?
   Mă joc cu furculiţa prin piureul de cartofi.
   - Oh, alte lucruri. Cum ar fi, să zicem, dacă cineva a fost omorât?
   Mama mă priveşte cu atenţie.
   - Nu ştiu. Nu sunt agent imobiliar. S-ar putea.
   - Minunat. Pot să te rog ceva? Mâine, dacă ai timp, ai putea să verifici dacă s-a întâmplat ceva neobişnuit pe proprietatea asta?
   Mama mestecă gânditoare.
   - De ce?
   - Pentru că oamenii de la cadastru nu vor să fie deranjaţi de un copil.
   - Cameron, iar ţi-a luat foc imaginaţia?
   - Nu.
   Aş vrea s-o las aşa, dar mama nu-i naivă.
   - Este pentru un proiect la istorie. Profesorul vrea să ne documentăm despre un eveniment local şi să scriem despre ce semnificaţie are pentru noi. Pentru că eu sunt nou, el a zis că aş putea să scriu despre ce m-a adus aici.
   Ea pune cuţitul şi furculiţa jos, alarmată.
   - Nu te îngrijora, zic eu repede, ştiam că n-o să-ţi placă povestea asta cu tata. Aşa că m-am gândit să scriu despre istoria fermei. I-am spus profesorului că aceasta înseamnă ceva pentru mine deoarece, locuind aici, de-acum înainte fac parte din istoria ei. Cum ar fi, sunt următorul capitol din existenţa ei.
   Mama zâmbeşte.
   - Pun pariu că i-a plăcut chestia asta.
   - Îhî, zic eu, clătinând din cap cu un aer foarte serios, de parcă aş urmări să împuşc un 10. Şi m-am gândit că dacă aş găsi ceva palpitant, de exemplu o crimă sau o sinucidere, eseul meu ar fi mult mai interesant. Ştiu că probabil nu există aşa ceva, dar totodată sper.
   Mama pare amuzată.
   - Bine, să văd ce pot să aflu. Poate nu mâine, dar cu siguranţă în următoarele zile. Să nu fii dezamăgit când totul revine la normal.
   Nu-mi place să umblu cu şmecherii, dar trebuie să recunosc că mă pricep destul de bine. Îmi umplu gura cu piure de cartofi.
   - Şi să nu te-aştepţi să-ţi fac eu tema, adaugă ea. Dacă îţi aflu numele persoanelor care au deţinut ferma, datele când a fost cumpărată şi vândută, sau dacă s-a întâmplat ceva neobişnuit - o crimă sau o sinucidere - trebuie să-mi promiţi că mai departe te vei documenta singur. Stai de vorbă cu domnul Sinclair. Sunt convinsă că el ştie multe lucruri despre ce s-a întâmplat pe-aici.
   Piureul de cartofi îmi rămâne în gât.
   - Şi dacă nu vrea să-mi spună?
   - Nu te prosti. Ce-ar avea de ascuns?
   Oh, poate nişte lucruri despre o crimă.
   - Cine ştie? Doar că l-am întrebat deja nişte chestii când făcea curat la subsol şi s-a purtat foarte ciudat.
   Mama râde.
   - E cam morocănos, nu-i aşa? Nu i-o lua în nume de rău. Probabil că se grăbea să termine treaba. Dacă ţi-e jenă, am să-l sun eu în locul tău.
   Înainte s-o pot opri, se duce la telefon şi formează numărul.
   - Domnul Sinclair? Sunt Katherine Weaver... Nu, nicio problemă, totul e foarte bine. Elevii de la şcoala lui Cameron au de făcut un proiect despre istoria locală. Cameron voia să ştie dacă aţi putea să staţi de vorbă cu el despre fermă. Cum curăţau oamenii pământul, cum strângeau recolta, cum socializau, chestii de genul ăsta. Deocamdată este puţin răcit, aşa că în acest weekend nu s-ar putea, dar poate la începutul săptămânii viitoare.
   Dă, Doamne, să spună nu.
   - Mulţumesc. Am să-i spun. La revedere.
   Închide telefonul cu un aer radios.
   - Poţi să treci pe la domnul Sinclair luni seară, după cină.
   Eu şi gura mea cea mare!

Treisprezece

   Duminică după-amiază vorbesc la telefon cu bunicii mei - obişnuitul telefon săptămânal, când mă prefac că sunt fericit, însă luni dimineaţă mă simt într-adevăr minunat. Jacky, sau cine-o fi fost fantoma aceea, n-a mai apărut, probabil a existat doar în mintea mea din cauza febrei. Cel puţin aşa sper eu.
   Afară e o vreme puţin cam geroasă. Cât timp aştept autobuzul, tropăi ca să nu îngheţ şi mă uit la fermierul de peste drum care îşi recoltează porumbul. Abia aştept ca şi domnul Sinclair să facă la fel. Odată strânsă recolta de pe câmp, am să încetez să-mi imaginez că în lanurile de porumb se ascund noaptea psihopaţi care mă urmăresc, bătăuşi sau câini.
   Soseşte autobuzul. Inspir adânc şi urc în el, pregătit să aud gaşca lui Cody cum începe să latre. Când colo, ei discută despre mine cu voce tare, încât îi aud din faţa autobuzului.
   - Uite pe cine vedem iar. Pe Haleală-pentru-câini, zice amicul Dave. Se pare că n-a fost mâncat până la urmă.
   Foarte amuzant.
   - Haleală-pentru-câini? rânjeşte Cody. Mai degrabă Haleală-pentru-găini.
   Dinspre gaşca lui se aud nişte cotcodăceli.
   - Am fost bolnav, le strig eu.
   - Vai. Cammy a fost bolnăvior.
   Aş vrea să fiu cât mai departe de ei, dar n-aş face decât să arăt că sunt laş. În plus, copiii care stau pe scaunele de la margine şi care ţin ocupate locurile de la geam nu vor să mă aşez lângă ei, aşa cum nici eu nu vreau ca Benjie să se aşeze lângă mine.
   Gaşca cotcodăceşte până mă aşez la locul meu, unde închid ochii şi aştept să-i vină rândul lui Benjie. Când se trânteşte pe scaun lângă mine, mă întreabă unde am fost vineri. Îi spun, iar el începe să clipească.
   - Hei, nu sufla spre mine, nu vreau să-mi dai microbii.
   Mai bine ai grijă încotro sufli tu. Cu respiraţia ta ai putea omorî o şcoală întreagă.
   Când autobuzul opreşte în parcare, găsesc curajul să-l întreb:
   - Benjie, mă tot gândesc la o chestie. În prima zi, în autobuz, m-ai întrebat dacă ferma unde stau e bântuită. De ce? Cumva acolo a avut loc o crimă?
   - Nu, îmi răspunde el râzând. Am vrut să spun dacă este bântuită de câini.
   - Ce câini?
   - Ştii tu - câini. De-aia Cody latră la tine.
   - Ce vrei să spui?
   Benjie clipeşte.
   - Cu mulţi ani în urmă, fermierul care locuia unde stai tu acum a fost omorât de propriii lui câini.
   - Pe bune?
   Benjie rânjeşte.
   - Tare, nu? L-au făcut bucăţi şi l-au mâncat! Întreabă pe cine vrei tu. Toată lumea ştie de chestia asta.
   Uşile se deschid. Gaşca lui Cody se înghesuie pe culoar. Benjie se ghemuieşte până trec de noi.
   - Se zice că îi poţi auzi atunci când bate vântul, îmi spune el în timp ce ne luăm fiecare rucsacul şi coborâm după ceilalţi. Unii părinţi le spun copiilor că o să-i dea la câini dacă nu sunt cuminţi. Dar toată lumea ştie că, de fapt, nu-s decât coioţii.
   Mă liniştesc.
   - Deci tu m-ai întrebat referindu-te la câini, nu la o crimă.
   - Glumeşti? Pe-aici nu se petrec crime. Suntem prea plictisitori.
   Se uită spre gaşca lui Cody care stă pe marginea drumului.
   - Dar să nu-i zici asta lui Cody.
   - Ce să nu-i spun? Că oraşul e plictisitor?
   - Nu, că n-a avut loc o crimă la ferma ta.
   - De ce nu?
   - Nu-i zice, atât îţi spun.
   Cody se uită spre noi. Benjie o ia din loc.
   Aş vrea ca Benjie să nu fi adăugat ultima precizare. De ce crede Cody că a avut loc o crimă? Cum să vorbesc cu el despre chestia asta fără să se înfurie pe mine?
   Mă gândesc toată ziua. Seara, la masă, nici n-aud ce vorbeşte mama decât atunci când zice:
   - E timpul să te duci la domnul Sinclair.
   Îmi pun jacheta groasă.
   - Unde îţi sunt mănuşile? Şi căciula?
   - Mamă.
   - Se apropie luna noiembrie, e frig afară şi tu ai fost bolnav.
   - N-o să stau până târziu.
   - Cameron, deja începe să se întunece. Şi apropo - să mă suni când termini, ca să vin să te iau cu maşina.
   - Ce? Dar nu-i mare distanţă până la ferma de alături.
   - Drumul nu e luminat. O să-ţi fie greu să mergi pe întuneric.
   - Mamă, încetează!
   Mama oftează.
   - Bine. Măcar ia cu tine lanterna asta.
   Scoate lanterna din sertarul cu unelte, iar eu o iau şi-o bag în buzunarul jachetei.
   - Şi nu uita să mergi pe partea stângă a drumului, cu faţa spre maşinile care vin.
   - Da, ca şi când aş fi prost să nu ştiu atâta lucru.
   De fapt, chiar uitasem. 

 ......................................