Câinii, Allan Stratton

 .........................................

4.

 

                  Mama pleacă fără să răspundă. Tăcerea este modul ei de a mă pedepsi. Ei bine, nu mai merge; pot să vorbesc cu tata. Până la prânz, mă gândesc numai la el.

   Nici măcar nu-mi pasă când Brandon, prietenul lui Cody, mă împunge cu pixul şi zice:
   - Fereşte-ţi spatele, rahat cu ochi. Noi n-am uitat. Ştim unde locuieşti.
   La biroul de consiliere îi fac cu mâna domnişoarei Adams când intru în sala ei de şedinţe, apoi îmi scot sendvişul, telefonul şi cartela şi-l sun pe tata.
   - Hei, amice. N-am mai vorbit de mult, zice el râzând.
   - Aseară, mama a crezut că vorbesc cu o fantomă, răspund eu râzând.
   - Cred şi eu că sunt un fel de fantomă de când te-a luat cu ea. Sunt acolo cu spiritul, chiar dacă nu mă vezi.
   - Da.
   Ezit.
   - Tată, nu-mi place că trebuie să te întreb asta, dar ai încercat să ne găseşti? Adică, ne-ai urmărit?
   - Aşa zice maică-ta?
   - Nu e vorba doar despre asta. Dar a mai fost şi chestia aia de pe Facebook.
   - Îmi pare rău pentru atunci, zice tata încet. Vezi tu - Cameron, eu te iubesc. Ce tată nu şi-ar căuta fiul?
   - Nu ştiu.
   - Nici eu nu ştiu. Tu eşti tot ce am mai scump pe lume, amice. În fiecare noapte te visez, mă întreb cum o duci, îmi fac griji pentru tine. Ca orice tată.
   - Da.
   - Pun pariu că ea a zis că vă hărţuiesc. M-a reclamat la poliţie.
   Eu nu spun nimic; el îmi citeşte gândurile.
   - M-am gândit eu. Bunicii tăi - ei bine, n-am de gând să vorbesc despre ei, sunt convins că ei te iubesc foarte mult. Dar ei, în fine... Îmi pare rău, sunt lucruri pe care n-ar trebui să le spun.
   - Ba da, spune.
   - Aş vrea să pot. Dar părinţii nu trebuie să spună lucruri urâte unul despre altul şi nici despre bunici. Nu-i cinstit. Tu nu ai inventa lucruri despre cineva care nu este de faţă ca să se apere, nu?
   - Aşa este.
   - Bun băiat. Dacă un părinte sau bunic minte în legătură cu celălalt părinte, copilul devine confuz.
   Se opreşte puţin.
   - Oricum, e adevărat că am angajat un detectiv. Nu ştiu tot ce a făcut. Ştiu doar că m-a costat o mulţime de bani. Dar a meritat, pentru tine. Viaţa mea nu mai era la fel fără tine.
   Inima începe să-mi bată puţin mai repede.
   - Adică ştii pe unde am locuit?
   - Nu chiar. N-a fost atât de bun. Cred că v-aţi mutat de vreo două ori, nu?
   - De patru ori.
   - De patru ori? E mult.
   - Da. Mama zicea mereu că ştia când erai prin preajmă. Zicea că simte. Că o urmăreai la serviciu sau stăteai noaptea în faţa casei noastre, chestii de-astea.
   - Mintea ne joacă feste, nu-i aşa? Cred că ţi-ai dat seama şi tu că, dacă era adevărat ce spunea, aş fi fost arestat.
   - Da, aşa m-am gândit şi eu.
   - Şi n-am fost, nu?
   Oftează.
   - Cred că a fost un calvar să te muţi de atâtea ori. Să te desparţi de prieteni. Să crezi că psihopatul de taică-tu vă urmăreşte peste tot.
   - A fost destul de greu.
   - Te înţeleg, amice. Dar nu uita, pe mine mă cheamă Mike.
   - Poftim?
   Tata râde pe înfundate.
   - Mike. E un nume care sună frumos, puternic, precum Cameron. Un nume care îţi inspiră încredere. Nu un nume precum Cody.
   - Ce?
   Mi se usucă gâtlejul.
   - Sau Jason. Sau Colt. Sau Zach. Ştii tu, nume care sună mişto, nume de tipi duri.
   Nu mai am aer să respir.
   - De ce-ai spus Cody?
   - Cum adică? Cunoşti pe cineva cu numele Cody?
   - Poate.
   - Îţi place de el?
   - Nu.
   - Deci, ce ţi-am spus eu?
   Tata râde din nou.
   - O clipă am crezut că ai devenit şi tu paranoic, la fel ca maică-ta.
   - Tată, trebuie să închid, mint eu. Trebuie să se sune.
   - Atunci te pup, zice tata. Vorbim mai târziu.
   - Sigur că da.
   Închid. Cody? Ce-a fost asta?

Treizeci şi nouă

   Faza cu Cody îmi dă fiori toată ziua. Nu mai ştiu ce să cred. În toiul nopţii mă trezesc speriat şi transpirat. Ce-am făcut?
   Nimic. L-am sunat pe tata. Mare scofală.
   Ceva nu e-n regulă. Tata ştie de Cody.
   A fost o coincidenţă. A spus numele lui alături de alte câteva.
   Nu, s-a prins unde suntem.
   Cum?
   Nu ştiu, dar s-a prins. Tata vine după noi. E vina mea. Trebuie să-i spun mamei.
   Glumeşti? O să înnebunească. Şi degeaba.
   Dar dacă tata vine, ar putea să ne facă rău; ar putea să ne omoare...
   Aşa zice mama. Adu-ţi aminte ce voce avea tata. Vorbea frumos.
   Oricine poate vorbi frumos.
   Tata nu vine pentru că e imposibil să ştie unde suntem: a fost sunat de pe o cartelă telefonică. În plus, îţi aminteşti ce-a zis când l-ai sunat prima dată? A zis să nu-i spui unde sunteţi pentru că mama o să se înfurie. Asta înseamnă că nu ştie şi nu vrea să creeze probleme.
   Dar dacă totuşi ştie?
   Dacă imposibilul e posibil? Nu fii prost. Dacă vine tata, este Ken aici. Ken e un tip solid. Tata n-are ce să facă dacă este Ken cu noi. N-o să păţim nimic.
   Dar dar dar dar dar...
   Aşa o ţin toată noaptea, certându-mă cu mine însumi. Muşc perna ca să nu încep să vorbesc cu voce tare.
   Mă trezesc devreme şi mă spăl pe dinţi. Nu-mi vine să cred când mă văd în oglindă. Am o paloare cadaverică şi nişte pungi la ochi cât nişte saci de sport. E sâmbătă. Un weekend cu mama şi Ken. Îmi vine să mor.
   Amândoi sunt deja în bucătărie. Probabil că mă aud mişcându-mă pe-aici fiindcă tac brusc, vorbind probabil în şoaptă şi făcând semne din mână. Cobor la parter cu gândul la telefoanele mele secrete şi întrebându-mă despre ce discutau. Nu pot să-i privesc în ochi când ştiu că ar trebui să le spun despre tata, dar dacă aş face-o, aş declanşa al Treilea Război Mondial.
   - N-ai dormit bine? mă întreabă mama pe un ton blând, care mă face să mă simt şi mai prost.
   - Nu.
   Mă aşez pe scaunul meu.
   Ea îmi aduce castronul cu cereale.
   - Nici noi n-am dormit prea bine.
   - Îmi pare rău, zic eu încet. Chiar îmi pare rău.
   Mama mă strânge de după umeri, fericită şi surprinsă.
   Sunt convins că ea crede că mă refer la ce i-am spus ei şi lui Ken.
   Super, fiindcă asta mă scuteşte să-i mărturisesc faptul că l-am sunat pe tata. Îi face semn lui Ken şi se aşază amândoi vizavi de mine.
   - Şi nouă ne pare rău. Ken, vrei să începi tu?
   - Sigur.
   Ken se apleacă în faţă, încercând să se uite în ochii mei. Îi arunc o privire.
   - Relaţia dintre noi doi s-a stricat în urmă cu câteva săptămâni. A fost vina mea. Tu mi-ai destăinuit ceva şi eu i-am zis mamei tale. Ar fi trebuit să-ţi spun clar că asta aveam de gând să fac şi să-ţi explic de ce. Am fi putut discuta, poate am fi vorbit amândoi cu mama ta. Dar eu n-am ţinut cont de asta, iar tu ai fost prins la mijloc. N-a fost cinstit şi e vina mea. Îmi cer scuze.
   Ridic încet privirea spre el. Ken se uită la mine cu ochii aceia de căţeluş pe care îi avea când am vorbit despre copiii lui.
   - Da, e în regulă, zic eu încet. Cam ştiu de ce-ai crezut că trebuia să-i spui. Şi, da, dacă mi-ai fi spus mai întâi mie, probabil că nu m-aş fi supărat aşa de tare. Oricum, mulţumesc.
   - Înseamnă că ne împăcăm?
   - Cred că da. Sigur.
   - Şi mie îmi pare rău de un lucru, zice mama şi mă ia de mână. Ar fi trebuit să-ţi spun că l-am adus pe Ken în viaţa noastră mai mult decât ca pe un prieten. E un lucru urât să te ascunzi, indiferent de vârsta pe care o ai. Noi doi am discutat - dacă tu preferi să stea la el acasă, o să stea.
   - Categoric, zice Ken. Asta este casa voastră. Eu sunt un simplu musafir.
   - Ei, nu chiar un simplu musafir, zic eu zâmbind.
   - În fine... intervine mama, lăsând fraza neterminată.
   Mă uit la cerealele din farfuria mea. Ştiu că mama n-o să se mai împace niciodată cu tata şi că merită să fie cu cineva. Ken nu se contrazice cu mine şi nu încearcă să-mi dea ordine, iar eu ştiu că el ţine la noi. În plus, dacă vreodată o să apară tata şi o să încerce să ne facă ceva – n-o să apară, dar să zicem, atunci Ken o să se ocupe de treaba asta şi eu n-o să mă simt prost că am pus-o pe mama în pericol.
   Ken tuşeşte ca să-şi dreagă vocea.
   - Poate ar trebui să urc la etaj, ca să vă las pe tine şi pe mama ta să discutaţi între patru ochi.
   - Nu, nu-i nevoie, zic eu ridicând privirea. Poţi să rămâi dacă vrei. Numai să - ştiu că sună aiurea, dar eu nu vreau să aud niciun zgomot, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
   Mama se înroşeşte la faţă.
   - Bineînţeles.
   - Nu că aş fi auzit ceva. Că n-am auzit.
   Mama şi Ken par uşuraţi. Mama mă strânge de mână; Ken se întinde peste masă şi mă apucă de cealaltă; apoi se iau şi ei de mână.
   - Fără secrete de-aici înainte, zice mama. De acord?
   Eu şi Ken clătinăm din cap.
   - De acord.
   De parcă ar fi posibil.

Patruzeci

   De obicei, astfel de conversaţii mă fac să mă jenez. Dar astăzi, nu. Îngrijorarea mea dispare ca prin farmec şi simt că plutesc. Mă simt în siguranţă: mama şi Ken sunt de partea mea; cum a fost posibil să cred că tata ne-ar putea crea neplăceri? De fapt, mă simt atât de bine, încât spăl vasele fără să mi se ceară şi îmi fac patul, astfel ca aşternuturile să nu atârne de sub cuvertură, ceea ce, vorba mamei, e mare lucru.
   Brusc, mama şi Ken îmi par altfel. Mama arată mai tânără şi Ken e din nou relaxat. Parcă am trăi într-o lume minunată. Mai târziu, Ken ne duce cu maşina în Ramsay, la un bistro cu adevărat franţuzesc. Mama şi Ken îşi comandă nişte porţii de paste cu nume sofisticat, cu calamar, midii şi salată de avocado cu frunze roşii. Eu iau un cheeseburger cu cartofi prăjiţi; pardon, un hamburger aux trois fromages et pommes frites.
   Dar, cum mi se întâmplă întotdeauna, cum scap de-o grijă, se iveşte imediat alta care îmi ocupă mintea. Această nouă îngrijorare apare pe drumul de întoarcere spre casă: Cum rămâne cu tata?
   Sigur, e minunat să ştiu că trăieşte şi că ţine la mine, dar nu mai pot continua să-l sun pe furiş.
   De ce nu?
   Nu mai suport să mint. Prea mult stres.
   E o diferenţă între a păstra un secret şi a minţi.
   N-aş crede. Nici mama n-ar crede. Mai devreme sau mai târziu va afla sau eu am să scap ceva în discuţiile cu tata şi el o să-şi dea seama unde suntem.
   Dacă nu-l mai suni, o să se supere.
   Ştiu. Atunci ce să-i spun?
   Ajungem acasă după-amiaza târziu. Urc în camera mea să-mi fac temele, în timp ce mama şi Ken trag un pui de somn; sau cel puţin aşa zic ei. Îmi pun căştile pe urechi, dau volumul mai tare şi încerc să-mi fac tema la mate. Numerele îmi joacă în faţa ochilor.
   Mă uit pe geam la hambar. Dacă nu mă înşel, acolo sunt îngropate două cadavre. Mi-l imaginez pe domnul McTavish săpând groapa şi pe doamna McTavish moartă, albă la faţă, cu ochii măriţi de groază. Mă gândesc la chipul mamei. Cum ar arăta moartă? Dar Ken? Eu? Încetează. E o porcărie.
   Mă apuc cu mâinile de marginile biroului şi număr până la 10.
   Nu merge. Deodată mă sperie altceva. Cineva sau ceva mă priveşte din hambar.
   Sigur. Ca atunci când mi-am imaginat nişte mutanţi ascunşi după cazanul de încălzire, câini în lanul de porumb şi cadavre învelite în plastic şi atârnate în podul casei.
   Nu. Acum este ceva real.
   Porumbul a fost treierat. Nimeni n-are cum să ajungă la hambar fără să fie văzut.
   Poate că a venit aseară sau când am fost noi plecaţi în oraş.
   Dar cine?
   Domnul Sinclair?
   E un tip ciudat, dar nu pervers.
   Tata?
   El nu ştie unde locuim.
   Cody ştie. „Fereşte-ţi spatele, rahat cu ochi. Noi n-am uitat. Ştim unde stai.” Aşa a spus Brandon, prietenul lui.
   De ce-ar veni Cody până aici?
   Să arate că poate să pună mâna pe mine oriunde.
   N-ar risca una ca asta. După ce v-aţi bătut, el ar fi primul suspect.
   Nu şi dacă şi-ar trimite gaşca, iar el ar avea un alibi. Pot să aştepte ca eu să ies din casă sau să intre noaptea peste mine. Dacă sunt deghizaţi, cum să dovedesc că sunt ei?
   Lasă, e doar imaginaţia ta.
   Oare?
   Sunt agitat la masa de seară, dar nu zic nimic. Dacă le spun mamei şi lui Ken, or să creadă că iar am halucinaţii şi se strică toată treaba chiar când au început să se comporte ca şi cum mi-am revenit la normal. Vântur cu furculiţa câteva boabe de mazăre în farfurie.
   - Ce-i cu tine? întreabă mama.
   Oh.
   - Vorbeam cu voce tare?
   - Nu. Dar ai o figură îngrijorată. Şi abia dac-ai scos o vorbă de când ai venit la masă.
   Mă forţez să zâmbesc.
   - O chestie la mate. Nu pricep nişte formule.
   - Vrei să ne uităm peste ele după ce spălăm vasele? întreabă Ken. Cu mama ta şi cu mine, poate reuşim să le dăm de cap.
   - Sigur, zic eu.
   Cât timp vor sta ei cu mine, n-am să mă mai gândesc la altceva.
   Şi chiar aşa a fost. Dar curând vine ora de culcare. Stau în pat şi toată noaptea îmi imaginez numai grozăvii. Toate zgomotele pe care le aud sunt imense: coioţii în depărtare; urletul câinilor în vânt.
   Duminică la micul dejun, mama şi Ken mă surprind mişcându-mi buzele.
   - Cameron, vorbeşte cu noi, zice mama. Pe tine te frământă şi altceva în afară de câteva probleme de matematică.
   - Nu-i nimic.
   - Dacă n-ar fi nimic, nu te-ai comporta aşa.
   Las lingura din mână şi mă uit la mama, apoi la Ken şi din nou la mama.
   - Îmi imaginez ceva, bine? Nu-i mare scofală. Nu e ceva real. E doar în mintea mea.
   - E important că ştii lucrul ăsta, zice mama. Un prim pas esenţial.
   Ken se încruntă.
   - Dar asta nu te scuteşte de frică, nu? Poate dacă am şti de unde vine, am putea să facem ceva ca s-o rezolvăm.
   Super. Cât timp o să spun că lucrul la care mă gândesc nu este real, ei îl vor lua în serios.
   - Mamă - cum să-ţi explic? Îţi aduci aminte că uneori credeai că tata stă în maşină şi ne urmăreşte de peste drum?
   - Păi chiar ne urmărea.
   - Da. Dar de fapt tu nu l-ai văzut niciodată.
   - Nici nu era nevoie. Ştiam.
   - Ei bine, aşa e şi când mă uit eu la hambar. N-am văzut pe nimeni, dar cred că cineva mă urmăreşte.
   Mama devine încordată.
   - Tatăl tău?
   - Nu ştiu cine. Poate Cody. Sau careva din gaşca lui.
   - Dar asta e doar o închipuire de-a ta, nu?
   - Cred. Nu ştiu.
   - E greu să trăieşti fără să-ţi fie teamă după tot ce-a făcut tatăl tău, zice mama. Dar acum eşti în siguranţă.
   - Pe de altă parte, acest Cody locuieşte în zonă, zice Ken. Noi ştim că nu s-ar aventura să intre pe proprietate. Dar asta nu te împiedică să fii îngrijorat, nu?
   Îmi zâmbeşte liniştitor.
   - Ce-ar fi să ne uităm în hambar după micul dejun, ca să te linişteşti. Cel mai bine este să ne înfruntăm întotdeauna fricile.
   - Ştiu, iar eu fac asta tot timpul cu lucrurile pe care mi le imaginez; de exemplu m-am dus să văd dacă există zombi în sala cu cazanul de încălzire. Dar...
   Nu mai continui.
   - Pot să mă duc doar eu, dacă vrei, zice Ken.
   - Nu, nu vreau să păţeşti ceva.
   - De ce să păţească ceva? întreabă mama. Nu-i nimeni acolo. Eu zic să mergem toţi să vedem. Eu n-am fost niciodată în hambarul ăla. Aş fi curioasă.
   - Nu, lasă. Mă duc eu cu Ken. Tu rămâi aici, în caz că e vreo problemă. Sigur, n-o să fie nicio problemă, dar pentru orice eventualitate. Am să iau mobilul cu mine.
   Mama şi Ken se uită unul la altul.
   - Bine, zice mama. Aştept un raport detaliat şi după aceea putem să ne amuzăm de treaba asta.
   Eu şi Ken ne îndreptăm spre hambar. Evit să ridic privirea spre gaura din şură. Intrăm şi aprindem lanternele. Cercetăm podeaua din lemn; umbrele se mută de la un staul la altul.
   - Hai să începem fiecare de la un capăt şi să verificăm spaţiile laterale până ne întâlnim la mijloc, zice Ken. În felul ăsta, intrusul imaginar nu va putea să scape. Dacă vezi ceva, strigi. Voi veni imediat la tine.
   Ce copil sunt! Cu Ken aici, seara trecută mi se pare un vis, mai ales când îl aud fluierând melodii pop. Sigur, e oribil pe întuneric, dar e normal; în fond, e un hambar vechi... şi în el sunt îngropate nişte cadavre. Unde or fi îngropaţi doamna McTavish şi Matthew Fraser?
   Îmi imaginez cum le ies oasele din pământ în boxa din faţa mea, apoi în următoarea, şi tot aşa, până când în sfârşit mă întâlnesc cu Ken.
   - Vezi ceva? întreabă el.
   - Nu.
   - Bun. Hai să ne uităm şi în şura de fân, apoi ne întoarcem în casă. E frig, zice el zâmbind. Mama ta are dreptate când spune că trebuie să ne îmbrăcăm gros.
   Începem să urcăm scările, mai întâi Ken, apoi eu, uitându-mă peste umăr, deşi ştiu că nu vine nimeni după mine. Dă, Doamne, să nu fie nimic în şură. Dă, Doamne, ca nici acolo să nu fie nimeni.
   Ajungem sus. Ce uşurare. Aici nu-i nimic, doar păsările care stau pe grinzi.
   - Te simţi mai liniştit? întreabă Ken.
   Clatin din cap că da.
   - Scuze pentru toată... ştii tu.
   - Nicio problemă. Nu trebuie să-ţi fie ruşine dacă ţi-e frică. Tuturor ne este frică uneori, zice el râzând. Într-o zi am să-ţi povestesc ce frică mi-a fost mie de tine când am discutat prima oară, în dimineaţa când ai venit la mine la birou.
   - Ţi-a fost frică de mine?
   - Vorbesc serios. Mă gândeam: dacă puştiul ăsta nu mă place, m-am fript cu Katherine.
   Zâmbesc.
   - Ei, aşa sunt eu, un tip care sperie lumea. Întreabă pe cine vrei.
   Ken mă bate prieteneşte pe umăr.
   - Gata, în casă. Vreau o cafea.
   Şi începe să coboare scara.
   Ce prost am fost. Scutur din cap şi dau să cobor şi eu. În capul scărilor mai arunc o ultimă privire în jur.
   În clipa aceea, simt că mi se face rău de la stomac. Când am fost ultima oară aici, era o găleată răsturnată în mijloc. Acum nu mai e acolo. E lângă gaura din perete, aşezată cu gura în jos ca să te poţi urca pe ea. Probabil că s-a urcat Cody, să se uite în camera mea.
   Trebuie să-i spun lui Ken. Nu, stai. Poate am folosit-o eu când l-am spionat pe domnul Sinclair. A trecut atâta timp de-atunci, că am uitat. Poate că am mutat-o fără să mă gândesc; probabil că aşa a fost. Dar un lucru e sigur. De-aici înainte am să stau cu draperiile trase. Şi nu mai ies afară singur.

Patruzeci şi unu

   Luni dimineaţă, mama mă duce cu maşina la şcoală. Mă indispune teribil faptul că mă spionează Cody, dar mai ales gândul că nu ştiu cum să-i spun lui tata că nu mai putem vorbi la telefon.
   Nu vreau să-i rănesc sentimentele, mai ales că a fost atât de bucuros, dar nu-i normal să mă ascund de mama. Cum să-i spun astfel încât el să nu se supere?
   La ora prânzului, scot telefonul şi cartela în sala de şedinţe a consilierului şi formez numărul lui.
   Telefonul sună de două ori şi el răspunde.
   - Amice?
   - Da.
   - De vineri stau pe telefonul ăsta. Dacă era ou, până acum scotea pui.
   Încerc să râd, dar râsul mi se opreşte în gât.
   - Ce s-a-ntâmplat, amice?
   - Păi... tată... mă tot gândesc la nişte lucruri.
   - Cum ar fi?
   - Cum ar fi... tată, tu ştii că mi-a fost dor de tine, da?
   - Da. Şi mie mi-a fost dor de tine.
   - A însemnat mult pentru mine să vorbesc cu tine. Ai fost super. Şi mi-aş dori să mai putem vorbi. O să...
   Vocea tatălui devine tristă.
   - Presimt că urmează un mare „dar”.
   - Da. Ştii, problema e că acum nu-i un moment prea grozav ca să vorbim.
   - Cine zice?
   - Eu. Trebuie să luăm o pauză.
   Linişte.
   - Tată?... Tată, mai eşti acolo?
   - Sunt aici, zice el încet.
   - Bine. Oricum, aş vrea să ştii că nu-i din cauză că ai făcut tu ceva. E din cauza mea. Mă simt prost că mă ascund de mama.
   - Deci maică-ta e motivul. Ştiam eu. N-o lăsa să te manipuleze, amice. Mereu face asta. Îi determină pe oameni să facă lucruri pe care apoi le regretă.
   - Nu, nu-i din cauza mamei. Faptul că mă ascund de ea mă face să mă simt groaznic. Peste câţiva ani, când o să fiu major, m-aş bucura să te sun. Ba mai mult, m-aş bucura să ne vedem.
   - Dar deocamdată, zice el pe un ton glacial, dă-l încolo pe taică-tu. Asta vrei să spui? Pentru că mie aşa mi se pare. Vrei să-mi dai cu piciorul pentru că nu eşti suficient de bărbat să decizi de unul singur. Să spui: „Mamă, am un tată. Vreau să-l văd.”
   - Nu! Nu-i aşa!
   - Ba aşa e, amice. Te învârte cum vrea ea.
   - Ba nu. Sunt alte lucruri, multe alte lucruri, sunt foarte derutat acum. Am nevoie să fiu lăsat în pace.
   - De taică-tu? Sunt prietenul tău, amice. Dacă ai o problemă, spune-mi că te ajut.
   - N-ai cum. Îţi aduci aminte de Cody, băiatul ăla de la mine de la şcoală?
   - Ce-a mai făcut?
   - El şi gaşca lui - cred că mă spionează. Nu sunt foarte sigur, dar aşa am impresia.
   - E grav, zice tata încet. Aveţi câine? Sau o haită de câini?
   - O haită de câini?
   Mi se face gol în stomac.
   - Ar lătra dacă s-ar apropia nişte străini.
   - De ce zici de o haită de câini?
   - Linişteşte-te, amice. Era un sfat, atâta tot. Ştii cum vorbeşte maică-ta de mine? Mă mir că nu şi-a luat o haită de câini ca să mă ţină la distanţă.
   Încep să transpir. Tata ştie nişte lucruri. Nu îmi dau seama de unde, dar ştie. Trebuie să fac ceva.
   - De fapt, mama chiar a cumpărat un câine, mint eu. Un câine de pază. E rău cu cei pe care nu-i cunoaşte. Dacă se apropie cineva, e în stare să-l sfâşie.
   - Oh? zice tata amuzat. Şi cum îl cheamă?
   - Rex. E rottweiler.
   - Eşti sigur?
   - Bineînţeles că sunt sigur. E câinele meu.
   - Vă lasă să ţineţi un câine în bloc?
   - Da, zic eu şi inima începe să-mi bată cu putere. Cel mult doi. Mama zice că poate ar fi bine să mai luăm unul, ca să-i ţină companie.
   - Deci locuiţi la bloc, nu la casă.
   - D-da, mă bâlbâi eu.
   - Ciudat că nu latră când vine Cody pe-acolo. Se pare că degeaba aveţi câine de pază.
   - L-am învăţat să nu facă gălăgie. Mai avem şi vecinii care au grijă să ne spună dacă e ceva în neregulă.
   Tata râde pe înfundate.
   - Ce te amuză aşa?
   - Tu. Vorbeşti atât de serios.
   - Sunt serios. Cum îţi spuneam, nu mai pot să te sun.
   - Adică nu mai vrei, zice tata.
   - Exact. Uite, trebuie să plec.
   - Atunci, amice, fă ce trebuie să faci. Şi eu am să fac la fel.
   - Ce vrei să spui?
   - Exact ce-am spus, zice el pe un ton scăzut. Eu nu mai am pentru ce să trăiesc fără amicul meu.
   Oh, nu, are de gând să se sinucidă?
   - Tată, nu vorbi aşa. Am spus că am să te sun când o să fiu mai mare.
   - Exact.
   - Tată, promite-mi că n-o să faci vreo prostie.
   - Toţi facem prostii, amice, lucruri care nu pot fi reparate. Cum ar fi să fugi şi să destrami o familie. Cum ar fi să-i minţi pe oamenii care te iubesc.
   - Tată...
   - La revedere, fiule. Nu te îngrijora. Vom mai vorbi noi. Sunt la un apel distanţă.
   Şi închide.

Patruzeci şi doi

   Plec din biroul consilierului fără să mănânc de prânz. Holurile sunt pline de elevi care se duc la cursurile de după-amiază. Mă opresc la ţâşnitoare să beau apă. Când mă ridic să plec, dau nas în nas cu Cody.
   - Bau.
   Tresar şi mă dau înapoi.
   - Te-ai speriat, băiatu’ cu câinii? Eşti curajos doar când spionezi femei bătrâne?
   Îl privesc direct în ochi.
   - Ştiu cu ce te ocupi, Cody.
   - Cu ce, mă rog? mă întreabă Cody cu un zâmbet superior.
   - Te ascunzi în hambar. Mă spionezi.
   - Te-ai ţicnit?
   - Să nu mai calci pe proprietatea noastră. Te avertizez. Ne cumpărăm câini. Câini de pază.
   - Ca fermierul ăla nebun? Oh, vai, ce frică îmi este.
   - Du-te naibii.
   Cody mă priveşte cu ochii îngustaţi.
   - Ce-ai spus?
   - Băieţi?
   E domnişoara Adams.
   - Hai, da-ţi-i drumul; întârziaţi la ore.
   Cody îmi arată degetul mijlociu şi se îndepărtează cu mers tărăgănat; eu plec în direcţia opusă.
   Cu chiu, cu vai, reuşesc să rezist până la sfârşitul zilei fără să vomit. O aştept pe mama la cancelarie. De ce sunt atât de tari băncile de la cancelarie? Să-i facă pe copii să se simtă inconfortabil înainte de întâlnirea cu directorul? Acum nici că-mi pasă. Cum vremea a fost foarte rece, sunt îmbrăcat cu paltonul.
   - Cameron, este ora 5, spune secretara-şefă. Trebuie să închidem. Poţi s-o anunţi pe mama ta?
   - Sigur.
   Îi trimit un SMS: „Şcoala s-a închis. Vii să mă iei?”
   „Imediat”, îmi răspunde ea.
   Îngrijitorul mă lasă să stau în holul de la intrare cât timp el se duce în celălalt capăt al şcolii ca să spele podeaua din sala de sport, apoi mă încuie afară. În fond, nu poate să lase un nebun singur pe holurile şcolii.
   S-a întunecat; a început să ningă; în parcare n-a mai rămas decât maşina îngrijitorului, o Toyota Corolla. Mă gândesc la Cody. La gaşca lui. Unde-i mama? Ninsoarea îmi înţeapă obrajii. M-am săturat să aştept. Îi mai trimit mamei un SMS. „Îngheţ afară. Unde eşti?”
   „Scuze”, răspunde ea. „Am treabă. Ken vine spre tine.”
   Următoarele 5 minute mi se par o veşnicie, într-un târziu văd maşina lui Ken. Opreşte la marginea drumului. O iau la fugă într-acolo. El coboară geamul maşinii. Doar că nu-i Ken.
   - Bună, amice.
   - Tată.

Patruzeci şi trei

   Tata zâmbeşte.
   - Urcă.
   - Tată, ce cauţi aici?
   - Stau la motelul din apropiere de sâmbătă dimineaţă. Am condus fără oprire de vineri, după ce-am vorbit la telefon cu tine. Camera nu-i rea, dar cafeaua e oribilă.
   Încep să tremur.
   - Şi Ken - ce cauţi în maşina lui Ken?
   - Ken? Nici măcar nu mă saluţi mai întâi? Mă jigneşti.
   - OK, bună. Deci, unde-i Ken?
   - Urcă şi-am să-ţi spun.
   Mă gândesc să fug înapoi la şcoală. Pentru ce? Uşile sunt încuiate. A plecat toată lumea, în afară de îngrijitorul care s-a dus în sala de sport.
   Tata continuă să zâmbească, dar are o voce de gheaţă:
   - Am spus să urci, Cameron.
   Mă îndepărtez puţin de maşină, bag mâna în buzunar şi bâjbâi după telefon.
   O apelez pe mama.
   Un telefon se aude sunând în buzunarul hainei lui tata. El scoate telefonul mamei şi răspunde:
   - Alo, Cameron? Tu eşti? Mă tem că mama ta nu poate să răspundă acum la telefon. Are treabă. Ai uitat?
   Încremenesc.
   Tata închide clapeta telefonului.
   - Dacă vrei s-o mai vezi pe maică-ta, amice, dă-mi telefonul tău şi treci în maşină.
   Mă blochez; nu pot să gândesc. Îi dau tatei telefonul şi urc în maşină de parcă aş fi o marionetă, iar el - un maestru păpuşar zombie. Oare e real ce se întâmplă? Respir?
   - Aşa, băiatul meu, zice tata revenind la tonul prietenos. Ar trebui să-ţi desfaci haina. Am pornit radiatorul.
   Îmi desfac fermoarul.
   - Mama, zic eu abia reuşind să vorbesc. Unde-i mama? Ken?
   - Ce-ţi pasă ţie de amorez?
   - Spune-mi.
   - Bine, zice tata oftând dezamăgit. Maică-ta este la fermă. A încasat o căzătură cam nasoală în pivniţă, dar n-a păţit nimic. Ştii camera pentru cărbuni? Am încuiat-o acolo pentru binele ei. Ştii şi tu că-i place să fugă. După o căzătură, nu i-ar face bine.
   Tăcere. Tata porneşte maşina. Se îndreaptă spre fermă. Simt că mi se face rău.
   Tata începe să cânte „Aveam un câine şi-l chema Rover”. Doar că zice Rex în loc de Rover.
   - M-ai minţit, amice. În legătură cu câinele, cu apartamentul la bloc. Crezi că nu ştiu când minţi? Când minţea maică-ta?
   - Ken, zic eu precipitat. Unde-i Ken? Ce i-ai făcut? De ce nu-mi spui?
   Tata încleştează mâinile pe volan ca atunci când mă strângea pe mine de braţ.
   - Dacă vrei să ştii, amorezul e în portbagaj, zice el pe un ton foarte controlat. Nu-ţi aminteşti nimic? Ţi-am trimis un SMS: „Ken vine spre tine”. Şi chiar venea, nu te-am minţit deloc.
   Tata porneşte ştergătoarele fiindcă parbrizul s-a acoperit de zăpadă.
   - Cum ne-ai găsit?
   - Sunt multe metode de a găsi pe cineva, amice. Nimeni nu se poate ascunde la nesfârşit, mai ales atunci când îţi doreşti foarte mult să-l găseşti. Tu şi maică-ta aţi fost pasiunea mea. Numai la voi m-am gândit. Maică-ta mi-a luat tot. Mi-am pierdut slujba, economiile, te-am pierdut pe tine. Numai dorinţa de a vă găsi m-a ţinut în viaţă.
   - Dar cum ne-ai găsit de data asta?
   - Eh, e o poveste interesantă, zice el lăsându-se pe speteaza scaunului. Mi-am setat o alertă Google pe numele tău încă de la început. De multe ori mi s-a părut că-i o pierdere de timp. Tu ştii câţi Cameron Weaver există? Câţi apar în ziarele locale, în anunţuri de evenimente, căsătorii, naşteri, decese, distincţii? Nu mă mir că maică-ta nu ţi-a schimbat numele. Dar eu n-am renunţat. Cum îţi spuneam, am avut timp. Şi în urmă cu două săptămâni s-a dovedit c-a meritat aşteptarea.
   - Ce? Eu n-am apărut în ziare.
   - Poate că nu, dar cu siguranţă ai iritat câţiva puşti de la şcoala ta. Imaginează-ţi ce surprins am fost când alerta Google mi-a arătat numele tău pe un blog nou: „Cameron Weaver este un rahat cu ochi”. Are şi fotografii şi o secţiune de comentarii. Puştiul ăsta, Cody Murphy... Tu chiar ai spionat-o pe străbunică-sa? Aşa tată, aşa fiu, nu?
   Râde satisfăcut.
   - Cineva zicea că meriţi să fii sfâşiat de câini, ca tipul care a locuit la ferma voastră. Copiii pot fi foarte cruzi, nu-i aşa?
   Oh, Doamne. Dacă nu m-aş fi dus atunci la azilul de bătrâni, acum nu s-ar întâmpla toate astea. Mamă, Ken, îmi pare rău.
   - Am impresia că acest Cody nu-i un tip prea deştept, dar presupun că în ziua de azi nu-ţi trebuie cine ştie ce ca să-ţi deschizi un blog. Doar energie sau ură. Eu am energie; eu nu urăsc niciodată. Dar maică-ta - nu vreau s-o vorbesc de rău, dar pe fruntea ei scrie ură.
   Se întinde spre iPod-ul lui Ken.
   - Vrei puţină muzică?
   - Nu, zic eu cu glas pierit.
   - Cum vrei.
   Tata măreşte viteza ştergătoarelor.
   - Ştii, la început n-am fost sigur că acest Cameron Weaver Rahat-cu-ochi erai tu. M-am gândit că s-ar putea să umblu după potcoave de cai morţi, era cât pe ce să nu vin; în fond, locul ăsta e la dracu-n praznic. Dar pe urmă m-ai sunat; a fost ca un semn de la Dumnezeu. Am profitat de ocazie şi am adus vorba de Cody. După cum ai reacţionat, gata! Mi-am dat seama că am nimerit la fix.
   E vina mea. E numai vina mea. Nu mai văd nimic din cauza ninsorii care bate în farurile maşinii. Sau din cauză că mi s-au umplut ochii de lacrimi?
   - Cum i-ai prins pe mama şi pe Ken? Probabil că v-aţi bătut.
   - Amice, eu nu mă bat niciodată. Eu mă apăr - asta-i altceva.
   Se opreşte, apoi continuă:
   - Ca să-ţi răspund la întrebare: am urmărit-o pe maică-ta când te-a lăsat la şcoală azi-dimineaţă din parcarea motelului. M-am luat după ea până la agenţia imobiliară; l-am văzut pe amorez intrând şi ieşind. Am căutat biroul pe Google, i-am trimis un e-mail în care i-am scris că sunt nou-venit în oraş, stau la motel şi aş vrea să-mi arate nişte proprietăţi. Bineînţeles, el a venit şi m-a luat. Am urcat în maşină şi n-a avut ce să mai zică atunci când l-am ameninţat cu pistolul.
   Pistol. Tata are un pistol.
   - L-am obligat pe amorez să mă ducă pe un drum de ţară, continuă tata, apoi l-am legat de mâini şi de picioare şi l-am băgat în portbagaj. S-a cam zbătut el, dar după ce i-am tras una, s-a cuminţit. M-am întors în oraş şi am parcat la uşa din dos a biroului. Înăuntru nu mai era nimeni, doar maică-ta. Când i-am zis că te-am prins pe tine, a făcut ce-am vrut eu, blândă ca un mieluşel. Scumpă foc. Mi-a adus aminte de când ne-am cunoscut.
   - I-ai spus că m-ai prins pe mine? Deci şi tu minţi.
   - Amice, de ce eşti atât de dur? Atunci nu te prinsesem, dar te-am prins acum, nu? Am întârziat o oră.
   Văd deja ferma noastră în depărtare.
   - Tu erai în hambar, nu-i aşa? De ce nu ne-ai prins sâmbătă noapte?
   - Nu sunt prost, amice. Tu stai la un etaj, maică-ta cu amorezul la altul; toţi aveţi telefoane. Zău aşa, crede-mă şi pe mine.
   - Şi acum ce ai de gând?
   - Maică-ta m-a obligat mereu să fac lucruri pe care nu vreau să le fac. N-o să se mai întoarcă niciodată la mine. Şi nici pe tine n-o să mă lase să te iau. Nu-i cinstit, nu? Ce pot eu să fac? Nu am de ales.
   Sunt prea speriat ca să tremur.
   - Vrei să ne omori?
   - O familie trebuie să rămână unită, amice. Amorezul trebuie să plătească. După ce plăteşte el, vom rămâne doar noi trei.
   Ne apropiem de fermă. Văd intrarea pe aleea noastră.
   Tata are un zâmbet dement.
   - Fără îndoială că maică-ta o să plângă, o să implore. Întotdeauna a încercat să mă facă să mă simt prost. Întotdeauna a încercat să dea vina pe altul.
   - Las-o pe mama în pace. Să nu te văd că-i faci ceva.
   - Nicio grijă. Nici eu nu sunt de părere că un băiat trebuie să-şi vadă mama când moare. Nu-i corect. Aşa că tu o să stai în faţa ei şi, după ce vă luaţi adio unul de la altul, am s-o oblig să privească ce-a făcut. Apoi eu şi cu maică-ta o să avem o ultimă discuţie. Poate fi dureroasă - ea întotdeauna aşa le făcea să fie, dar după ce o să se termine, vom rămâne împreună pe vecie.

Patruzeci şi patru

   Tata coteşte spre aleea noastră. Pune piciorul pe accelerator de parcă abia aşteaptă.
   - Tată, nu poţi să faci asta.
   - Cine mă opreşte?
   - EU!
   Mă arunc peste el, apuc de volan şi trag cât pot. Maşina zboară de pe alee în câmp.
   - Domnu’ Sinclair!
   N-are cum să m-audă. Cu o mână apăs pe claxon şi îl ţin apăsat.
   Tata se luptă să preia controlul maşinii.
   - Potoleşte-te, amice.
   Strâng genunchii şi mă las peste schimbătorul de viteze. Tata îmi dă un pumn peste ureche. Văd stele verzi. Nu contează. Ţin în continuare de volan şi apăs pe claxon.
   Maşina virează spre pădure. Tata încearcă să frâneze, dar eu apăs cu piciorul pe accelerator. Totul e un iureş în care se amestecă ninsoarea, ştergătoarele, claxonul, farurile, strigătele noastre.
   Deodată, chiar în faţa noastră apar tufişurile de la marginea pădurii. Ne vom ciocni. Mă arunc spre scaunul pasagerului.
   Maşina loveşte tufişurile. Zburăm înainte. Eu mă lovesc cu umărul de torpedo. Tata se izbeşte cu capul de parbriz. Cade pe scaun sângerând.
   Deschid repede portiera. Tata mă apucă de spatele hainei. Mă trage înapoi, dar jacheta e descheiată şi braţele îmi alunecă afară din mâneci. Scap şi fug cât pot printre tufişuri.
   - Stai! strigă tata. Nu te pune cu mine, amice.
   Mă uit înapoi. Tata a ieşit din maşină. Sunt singur. N-are cine să mă ajute.
   - Jacky! strig eu. Jacky!
   Sunt aici, Cameron.
   - Tata vrea să mă omoare.
   Nu. Mai ţii minte poieniţa aia? Du-te în poieniţă.
   Trec de tufişuri şi intru în pădure. Mă împiedic de crengi uscate.
   Ninsoarea îmi bate în faţă. Unde sunt?
   - Amice, îţi văd urmele, strigă tata cu glas cântat.
   Vocea lui când se aude, când se pierde în vânt.
   Ce mă fac? Unde să mă duc?
   Nu renunţa, Cameron.
   Pun mâna streaşină la ochi. În faţa mea văd nişte copaci căzuţi, acoperiţi cu un strat subţire de zăpadă. Îl recunosc pe cel cu rădăcinile care arată spre cer. Poieniţa este drept în faţă.
   - Poţi să fugi, dar n-ai unde să te ascunzi.
   Vocea tatălui se aude tot mai tare, tot mai aproape.
   - Te-am găsit şi înainte. Am să te găsesc şi acum.
   Sunt mort. Sunt mort.
   Nu te opri.
   Merg mai departe până ajung în poieniţă.
   - Acum ce fac?
   Bolovanii. Arty şi cu mine ne jucam printre bolovani.
   Mă îndrept spre ei.
   Mai repede. Mai repede.
   După câţiva paşi, ajung. Mă ghemuiesc în spatele lor şi mă uit spre pădure. Nu văd decât zăpadă. Ochii mi se umplu de lacrimi şi de fulgi. Caut un loc unde să mă bag.
   La dreapta. E o gaură printre bolovani.
   Aici, da. Mă târăsc înăuntru cât pot de mult. Nu mai aud decât vântul şi bătăile inimii mele. Deodată, în jur se face linişte. Nu se mai simte decât o briză, ca un şuierat printre pietre.
   Unde-o fi tata? Zăpada mi-a acoperit urmele? L-am pierdut în ninsoare? Poate a trecut mai departe. Poate a plecat. Da, asta e. Mi-l imaginez rătăcind prin pădure, pierdut. Sau fugind. Va dori să plece de-aici. Ştie că am să găsesc pe cineva să sune la poliţie. Poate crede că poliţia e deja pe drum.
   Furtuna se porneşte din nou. Pentru prima oară, îmi dau seama cât îmi este de frig şi cât de tare mă dor piciorul şi umărul. Nu contează. Sunt în siguranţă. Închid ochii. Nu mai simt furnicături în degetele de la mâini şi de la picioare. Mă cuprinde o căldură ciudată. Încep să picotesc.
   Cameron, nu. Nu se poate să renunţi. E întuneric. Ninge. O să îngheţi aici. Iar mama ta şi Ken sunt încă prizonieri. Tatăl tău ar putea să-i omoare înainte să fugă. Trebuie să-l opreşti.
   Mama. Ken. Scutur din cap. Trebuie să-i salvez. Dau să mă târăsc afară din ascunzătoare. Atunci tata mă prinde de picioare.
   - Ieşi afară, ieşi afară de-acolo.
   Mi-e frică să mă uit înapoi. Nici nu trebuie. Mi-l imaginez pe tata stând în patru labe la ieşirea din ascunzătoare. Cu o tăietură pe frunte, acolo unde s-a lovit de parbriz. Are faţa plină de sânge amestecat cu zăpadă. I se scurge pe gât.
   - Întotdeauna ţi-a plăcut povestea aia.
   Tata mă trage de picioare.
   Mă proptesc cu toată forţa în coate. Vântul bate mai tare.
   Ninsoarea este spulberată peste bolovani.
   - Am spus să ieşi de-acolo, amice. N-ai cum să câştigi! S-a terminat. Sunt mai puternic decât tine. Am un pistol.
   - Atunci împuşcă-mă! Hai, trage! Să audă vecinii! Să cheme poliţia! Să te prindă, psihopatule!
   Tata scoate un răcnet şi mă smuceşte de picioare atât de tare încât simt că mi se smulg braţele din umeri. Mă smuceşte încă o dată. Chiar când braţele îmi cedează, aud un fluierat ascuţit, pătrunzător. O fi Jacky? Vântul? Nu ştiu. Ştiu doar că fluieratul se transformă într-un urlet. Este atât de puternic, încât nici nu-mi mai aud gândurile.
   Simt cum tata mă trage afară. Închid ochii şi aştept sfârşitul.
   Doar vântul - nu este vântul. Sunt câinii.
   Îi văd gonind prin pădure. Cu capetele plecate, cu blana zbârlită, cu ochii arzând ca nişte cărbuni aprinşi.
   Îi aude şi tata. Stă încă în patru labe. Întoarce capul. Vede câinii gonind spre el, cu urechile date pe spate, cu colţii rânjiţi.
   Tata îmi dă drumul la picioare. Încremeneşte de groază. Câinii fac un salt în aer.
   Tata ţipă.

Patruzeci şi cinci

   Stau pe canapeaua din camera de zi, între mama şi Ken. E şi domnul Sinclair aici, împreună cu poliţia şi paramedicii. Afară sunt trei maşini de poliţie şi o ambulanţă.
   Domnul Sinclair a fost cel care a chemat poliţia. A auzit claxonul, s-a uitat pe fereastră şi a văzut farurile maşinii scăpate de sub control şi accidentul. A luat puşca şi o lanternă de mare putere şi s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. Când şi-a dat seama că maşina e goală, s-a îndreptat spre pădure. A auzit nişte strigăte şi m-a găsit pe mine la grămada de bolovani.
   Tata era deja mort.
   Tata e mort. Îmi repet asta de o mie de ori. Nu-mi vine să cred.
   Tata e mort.
   I-am spus domnului Sinclair de mama şi de Ken. Ne-am dus amândoi la maşină. Cheia era încă în contact. Tocmai îl scoteam pe Ken din portbagaj când a apărut primul echipaj de poliţie cu nişte lanterne.
   Poliţiştii au chemat întăriri şi ne-au dus acasă. Până să-mi spună ei să stau pe loc, eu am alergat pe scări la subsol şi am scos-o pe mama din camera pentru cărbuni. Ea şi Ken m-au îmbrăţişat strâns şi nu mi-au mai dat drumul până acum, când au sosit paramedicii.
   Aceştia ne consultă să vadă dacă suntem răniţi. Mama are un picior luxat. Ken e lovit la faţă, iar eu am o vânătaie la umăr.
   - În rest se pare că sunteţi bine, zice unul dintre medici. Totuşi, ca să fim siguri, am vrea să vă ducem la spital. E posibil să vă ţină la noapte sub observaţie. Probabil că sunteţi în stare de şoc.
   - Bine, zice mama, dar nu înainte să terminaţi ce-aveţi de făcut acolo cu poliţia.
   Adică în pădure, cu tata. Ea n-o să stea liniştită până nu ştie sigur că l-au pus într-un sac pentru cadavre. Şi nici eu.
   Poliţiştii pleacă cu paramedicii, dar mai rămân cei doi care au venit în seara aceea, după vizita mea la azilul de bătrâni. Cel corpolent ne cere să spunem fiecare ce s-a întâmplat, iar cel slab stă pe bancheta de la pian şi ia notiţe. Le spunem, apoi aşteptăm indiferenţi până se întorc ceilalţi. Aud uşa de la intrare deschizându-se şi pe ei bătând din picioare ca să-şi scuture zăpada de pe bocanci.
   Tata e mort. Tata e mort. De ce nu simt nimic?
   Prietenii noştri poliţişti se duc să vadă despre ce-i vorba, apoi se întorc cu toţii în cameră.
   - Deci e adevărat? întreabă mama.
   Poliţistul corpolent încuviinţează.
   - Se pare că un animal l-a muşcat de beregată. Credem că nu putea să fie decât un coiot. Aşa ceva nu s-a mai auzit până acum. Dar dacă stătea în patru labe pe întuneric şi sângera, probabil că arăta şi mirosea ca o pradă rănită. A fost de-ajuns o muşcătură de jugulară şi a murit imediat.
   Partenerul lui clatină din cap.
   - Nu ştim ce-a fost, dar nu mai există urme; le-a acoperit zăpada. O să primim un câine dresat din Hamilton County, dar cu atâtea animale pe-aici şi prin râpe, cine ştie dacă îl mai găsim pe cel care l-a omorât.
   Aş vrea să le spun că n-a fost un coiot; au fost câinii, dar nu sunt prost.
   - Mare noroc c-ai scăpat cu viaţă, îmi zice poliţistul corpolent.
   Urmează un moment de tăcere. Până acum, domnul Sinclair a stat în fotoliul de piele din colţ, cu capul plecat.
   - Pot să spun şi eu ceva? zice el cu glas scăzut, aruncând o privire spre mama. Ceva personal?
   - Desigur.
   Domnul Sinclair se foieşte jenat în fotoliu. Nu l-am văzut niciodată arătând atât de bătrân. E ceva diferit în vocea şi în privirea lui.
   - Aţi vrea să audă doar familia? întreabă poliţistul corpolent.
   - Nu, rămâneţi, spune încet domnul Sinclair. Ce am de spus este în primul rând pentru Cameron, dar nu mă deranjează dacă aud şi alţii.
   Mă priveşte în ochi.
   - După ce s-a întâmplat în seara asta, cu tine, cu mama ta, cu tatăl tău... ei bine... am să-ţi spun ceva ce n-am crezut c-o să spun vreodată, ceva ce cred că meriţi să ştii.
  Aproape că mi-e frică să aud ce are de spus.
   - Ce?
   - Băiatul care a locuit aici când eu eram de vârsta ta, Jacky McTavish... Te-ai gândit la el încă din ziua când ne-am cunoscut.
   Dau din cap.
   - Tatăl lui era ca al tău. Am văzut vânătăile. McTavish zicea că Jacky le căpăta la joacă. Dar eu mă jucam cu el; şi niciodată nu se lovea când era cu mine.
   Domnul Sinclair închide ochii; lasă fruntea în jos.
   - Ultima oară când l-am văzut pe Jacky în viaţă eram amândoi în poieniţă. El plângea că maică-sa a fugit cu cineva, că pe el nu-l mai voia şi că de-aici înainte va trebui să stea închis în casă. M-a pus să promit că nu spun nimănui. Zicea că dacă o să spun, o să i se întâmple ceva groaznic. Ştiam ce fel de om era taică-su. I-am promis că n-o să spun.
   Mai târziu, i-am auzit pe-ai mei vorbind în şoaptă că pe Jacky l-a luat maică-sa şi-a fugit cu Matthew Fraser. Tata zicea „Nu se cuvine”, dar mama i-a răspuns „Chiar dacă nu se cuvine, bine c-a plecat. Cum o fi îndurat Evelyn să rămână atâta timp cu Frank, numai Dumnezeu ştie”. Îi auzeam pe copii bârfind la şcoală.
  Vorbeau despre mama lui Jacky, că era o târfă şi nu era de mirare că Jacky era atât de ciudat. Dar ei nu-l cunoşteau pe Frank McTavish. Nu ştiau cum era Jacky când nu era la şcoală, unde se luau de el.
   Domnul Sinclair inspiră adânc o dată şi încă o dată.
   - Ar fi trebuit să spun ceva. N-am spus niciodată. Mi-am ţinut promisiunea aia stupidă pentru că m-am temut pentru Jacky, pentru ce i s-ar fi putut întâmpla dacă vorbeam. Apoi McTavish a cumpărat câinii şi după câteva luni a şi murit. Pe urmă, când Jacky n-a fost găsit acolo, am crezut că s-a întors maică-sa şi l-a luat.
   Tatăl meu a fost executorul testamentar al lui McTavish. A plătit impozitul pe fermă şi i-a lucrat pământul. Zicea că o păstrează pentru când s-o întoarce doamna McTavish sau Jacky. La început, am crezut şi noi că se vor întoarce. Până să te gândeşti că poate nu se mai întoarce nimeni, lucrurile sunt aşa cum sunt şi viaţa merge mai departe. McTavish nu mai avea rude; noi deţineam dreptul de folosinţă asupra fermei; de ce să ne gândim la ce-i mai rău, chiar dacă e adevărat? Mai bine să ne imaginăm că lucrurile se termină cu bine.
   M-am mutat aici, din casa părinţilor mei, când aveam 20 şi ceva de ani. Am dus la subsol tot ce se găsea la primele două nivele ale casei. Erau numai vechituri, dar în sinea mea îmi spuneam că le păstrez pentru Jacky, iar eu de felul meu sunt mai strângător.
   Domnul Sinclair se uită la mine.
   - Eu nu cred în fantome. N-am crezut niciodată, n-o să cred niciodată. Dar nu mă deranjează să recunosc acum că şi eu îl visam pe Jacky. Voia să ne jucăm şi mă trezeam gândindu-mă cum ne duceam în poieniţă, mă gândeam la el şi la blestemata aia de căciulă pe care i-o dădusem.
   La vreo 10 ani după ce m-am mutat, a fost o furtună. Au zburat câteva ţigle de pe casă şi mi-am dat seama că trebuia să repar acoperişul, altfel aveau să apară şi mai multe infiltraţii decât aveam deja. Aşa că pentru prima oară am urcat în pod să văd ce stricăciuni erau pe interior. În capătul podului era un cufăr de zestre - al mamei lui, m-am gândit eu. L-am deschis să văd ce era înăuntru, aşteptându-mă să găsesc nişte cuverturi. Acolo l-am găsit pe Jacky: îmbrăcat în hainele pe care le purta de obicei şi cu căciula aceea cu coadă de raton. Bietul copilaş. Cred că se băgase acolo ca să scape de câini şi clapeta încuietorii a căzut şi s-a închis, iar el n-a mai putut să iasă.
   Timp de câteva săptămâni după ce l-am găsit, n-am ştiut ce să fac cu el. Mă duceam în pod în fiecare noapte şi mă uitam la micul Jacky în cufărul de zestre. Ştiam c-o să înnebunesc dacă nu fac ceva. Într-o dimineaţă m-am hotărât. L-am coborât de-acolo cu tot cu cufăr şi am sigilat podul.
   Domnul Sinclair inspiră profund.
   - Este vina mea. Dacă nu mi-aş fi ţinut promisiunea aia stupidă, dacă aş fi spus adevărul, că Jacky n-a plecat cu mama lui, că scrisoarea ei era o făcătură, poate că astăzi ar fi fost în viaţă.
   Urmează un lung moment de tăcere.
   - Ce-aţi făcut cu cadavrul? întreb eu încet. Dacă tot nu era o problemă că foloseaţi terenul fermei şi n-aţi fi avut necazuri, de ce n-aţi informat poliţia?
   Domnul Sinclair se şterge la ochi cu dosul mânecii.
   - Mi-a fost teamă că va fi îngropat în cavoul familiei lui. Ştiam că McTavish o omorâse pe Evelyn, din moment ce scrisoarea ei a fost una falsă. Cum să-l văd pe Jacky închis pe vecie alături de monstrul care a omorât-o pe mama lui şi le-a făcut viaţa un calvar?
   Se opreşte, apoi continuă:
   - Jacky era mort de 20 de ani. Nu l-a căutat nimeni. Nimănui nu i-a păsat. De fapt, mie mi-a păsat. L-am îngropat în lada de zestre a mamei lui în poieniţa de lângă grămada de bolovani, singurul loc unde fusese fericit.
   Simt că încep să-mi tremure umerii. Mama mă cuprinde cu braţul.
   - Poate că n-ai ştiut totul aşa cum credeai, îmi spune domnul Sinclair cu blândeţe în glas, dar ai o intuiţie foarte bună.
   - Cred că singurul lucru pe care n-o să-l aflăm niciodată este locul unde Franck McTavish a ascuns cadavrele, zice poliţistul cel slab.
   - Le-a îngropat în staulul vitelor, zic eu.
   Poliţiştii se uită unul la altul cu o privire care vrea să spună „iar începe”. Dar eu continui pe un ton sigur şi clar:
   - Domnul McTavish ştia că trebuia să-i îngroape. Dacă se găseau cadavrele sau nişte oseminte, el ar fi fost primul suspect. Dar era luna martie. Pământul era îngheţat. Numai cu excavatorul putea să sape, dar aşa ar fi atras atenţia şi s-ar fi văzut săpăturile. Singurul loc unde putea să sape fără să-l vadă nimeni, unde cadavrele n-aveau cum să fie găsite din întâmplare, era hambarul, unde pământul era suficient de cald.
   Când au fost aici data trecută, poliţiştii au vrut să mă sperie. În seara asta, până mai devreme, au încercat să mă consoleze. Acum, pentru prima oară, se uită la mine cu respect.
   - Ar fi o posibilitate, spune poliţistul cel slab, bătând uşor cu pixul pe genunchi. Brian, ce-ai zice să aducem echipa de investigaţii?

Patruzeci şi şase

   Mama, Ken şi cu mine suntem examinaţi la spital. Suntem cu toţii bine, dar ne opresc acolo peste noapte ca să ne ţină sub observaţie.
   Când ajungem acasă, nişte muncitori au început deja săpăturile în staulul vitelor şi alţii lucrează cu un excavator în poieniţă; domnul Sinclair le arată unde să sape. După-amiază târziu, au deja cadavrele şi le trimit la medicul legist pentru a stabili cauza oficială a morţii.
   - Acum ce se va întâmpla cu Jacky? îl întreb eu pe Ken.
   - Vom vedea, spune el.
   Seara, la cină, mama e total absentă. Aşteaptă până suntem gata să ne ridicăm de la masă, apoi spune pe un ton calm:
   - Am vorbit la telefon cu mătuşa Lorraine.
   Am auzit de mătuşa Lorraine, dar n-am întâlnit-o niciodată. Este sora mai mică a tatei, singura care a mai rămas din familia lui. Nu şi-au mai vorbit de dinainte să mă nasc eu. Tata spunea mereu că era nebună, cum zicea şi de mama.
   - Ea se ocupă de înmormântarea tatălui tău. Va fi îmbălsămat aici şi transportat la o casă funerară din apropiere de ea poimâine. Nu va avea loc nicio slujbă religioasă. Nu vreau să te supăr, dar trebuie să te întreb... Voiai să-l vezi înainte să plece?
   - Nu ştiu.
   - Gândeşte-te. Cum vrei tu, aşa facem.
   Strângem vasele ca şi cum mama n-a zis nimic. Apoi eu mă duc în camera mea unde mă torturez singur.
   Nu pot să-l văd.
   Trebuie.
   De ce?
   A fost tatăl meu.
   Simt nişte furnicături pe frunte; parcă el se uită la mine. Mă întorc şi văd pe noptieră fotografia cu mine, cu mama şi bunicii mei, cea sub care se ascunde poza lui. Desfac rama, scot fotografia şi mă uit la ea.
   În poză, tata şi cu mine stăm pe plajă cu picioarele încrucişate; tocmai am făcut un castel de nisip. El mă ţine cu un braţ de după umeri; eu ţin lopăţica de plastic în sus ca un războinic. Părem fericiţi. Oare eram?
   Mă uit adânc în ochii tatălui meu. Ce era în mintea lui? Cine era el? Mi-l imaginez vorbind cu mine din poză. „Amice, sunt eu, tata. M-ai înţeles greşit.”
   Rup poza în bucăţi. Inima îmi bate nebuneşte. E singura mea fotografie cu tata. Dacă am să vreau să-l mai văd? N-am să vreau.
   Ar trebui să arunc bucăţile în toaletă, să le ard la flacăra de la aragaz, dar m-aş simţi prea vinovat. Le pun într-un plic pe care îl lipesc, îl duc la subsol şi-l încui în camera pentru cărbuni. Altceva nu ştiu ce să fac.
   A două zi dimineaţă, la micul dejun, îi spun mamei:
   - Nu vreau să-l văd.
   Figura mi se schimonoseşte fiindcă îmi vine să plâng. Abia mai pot să respir.
   - Eu nu sunt ca el. Te rog, spune-mi că eu nu sunt ca el.
   - Cameron, tu nu vei fi niciodată ca el. Tu ai suflet. Ţie îţi pasă de oameni.
   Plâng.
   Mama îmi spune că pot să rămân acasă până o să mă simt pregătit să mă întorc la şcoală. O să-mi ia temele de la profesori.
   Perfect. Nici nu vreau să văd alţi oameni în jurul meu, să-mi pună întrebări.
   Bunicul şi bunica sosesc înainte de prânz. Au mers cu maşina toată noaptea. E ciudat să-i revăd în carne şi oase. Toată fericirea pe care o simţeam altădată când îi vedeam, revine şi mă copleşeşte.
   Mustaţa bunicului încă mă gâdilă când el îşi lipeşte bărbia de fruntea mea - ceea ce acum mă face să mă cam jenez; bunica miroase încă a mere şi a scorţişoară.
   Vor rămâne la noi câteva zile. Mama i-a cazat în dormitorul cel mare de la etajul meu; Ken rămâne să doarmă în camera ei. Bunicii îl plac foarte mult pe Ken. Am vorbit mult despre el în ultimele noastre convorbiri telefonice. Îl tachinează cu glume care oamenilor bătrâni li se par amuzante.
   În următoarele două zile, stau cu bunicul şi bunica la masă, ca să facem un puzzle; au adus cu ei o mulţime. Mie întotdeauna puzzle-urile mi s-au părut o prostie, dar e plăcut să stai cu ei, să nu te gândeşti la nimic, decât cum să separi piesele de colţ şi de contur şi să vezi care unde se potriveşte.
   Vineri, Ken aduce acasă ultimul număr din săptămânalul Bugle.
   Titlul de pe prima pagină este: „Un băiat din localitate rezolvă misterul unor crime”. În articol apare fotografia mea şi scrie că poliţiştii mă numesc „un tânăr detectiv strălucit”, plus alte chestii care o fac pe mama mândră de mine.
   În continuare se relatează cum tata a vrut să ne omoare, cum eu m-am luptat cu el, iar el a murit atacat de un coiot. „Câinii antrenaţi nu au găsit nimic”, spune dresorul lor. „Se învârteau în cercuri de parcă alergau după fantome.” Şeful de la direcţia pentru controlul animalelor declară că, deşi atacurile coioţilor sunt extrem de rare, „persoanele care fac jogging în zonă ar trebui să alerge doar pe drumurile principale”.
   Pe pagina următoare apare un articol intitulat „Hannah Murphy, răzbunată după 50 de ani”. Cody este fotografiat împreună cu familia, alături de străbunica lui, la azilul de bătrâni; el o ţine de mână. Bunicul lui Cody spune că n-au cuvinte ca să-mi mulţumească pentru faptul că i-am restabilit bătrânei onoarea şi reputaţia. După ce medicul legist îşi va termina treaba, rămăşiţele pământeşti ale lui Matthew Fraser vor fi înhumate alături de familia lui.
   Celelalte veşti ale zilei vin de la domnul Sinclair.
   - În sfârşit, am discutat cu un avocat despre fermă, ne spune el. Văzând că familia mea a avut grijă de ea şi a plătit taxele timp de 50 de ani, el zice că nu va fi nicio problemă cu revendicarea. Ştiam eu; dar am scăpat de-o grijă. E altceva când lucrurile sunt clare.
   Până la sfârşitul săptămânii devin neliniştit şi îi spun mamei că vreau să mă întorc la şcoală. Mi se pare ciudat să intru pe uşa din faţă. Nu că aş fi avut prieteni până acum, dar mă bucur să văd oameni.
   După cum se dovedeşte, şi ei se bucură să mă vadă. Toată lumea ştie de articolele din Bugle, ca să nu mai spun că întreaga poveste s-a dat la postul local de televiziune şi la radio. Toate astea, plus mulţumirile publice din partea familiei lui Cody, îmi redau locul binemeritat în clasa mea. La cantină, copii, pe care eu nici măcar nu-i cunosc se uită la mine cu admiraţie. Ba chiar câteva fete se opresc lângă vestiarul meu. Una dintre ele îmi cere un autograf:
   - Eşti un erou.
   Ce să zic. Totuşi, deşi roşesc, mă simt super tare când mă semnez.
   Benjie vine la mine.
   - Îmi pare rău că m-am purtat urât cu tine.
   - N-ai de ce. Eu am fost cel care s-a purtat urât. Am minţit şi ţi-am creat probleme. Între prieteni nu se face chestia asta.
   - Prieteni?
   Benjie clipeşte de două ori.
   - Vrei să spui că suntem prieteni?
   - Bineînţeles.
   Lui Benjie îi miroase gura şi este cam enervant. Pe de altă parte, el s-a purtat frumos cu mine când toţi ceilalţi m-au tratat ca pe un gunoi. Asta contează mult. Şi dacă una dintre fetele care s-au oprit lângă dulapul meu stă de vorbă cu el doar pentru că-mi este prieten, ei bine, îi datorez asta. Poate că aşa o să se spele şi el pe dinţi.
   Ştiu că şi Cody îmi este recunoscător pentru străbunica lui, deşi nu zice nimic; nici nu m-aşteptam să zică. Totuşi, el şi gaşca lui mă întâmpină pe holuri cu privirea aceea de tipi duri care zice „Eşti tare, frate”. Sincer să fiu, mă bucur că nu încearcă să ne împrietenim; ce-mi trebuie un ticălos în viaţa mea? Îmi ajunge să ştiu că de-acum n-o să mă mai scuipe nimeni.
   Celălalt care nu zice nimic este Jacky. Oare am să-l mai văd vreodată? Nu ştiu. El vine şi pleacă după cum îi convine. Acum, când secretele lui au ieşit la iveală, poate că este fericit să stea în poieniţă cu câinii.
   Secretele sunt aşa o povară. Când scapi de ele, simţi că pluteşti.
   Poate că asta e. Poate că Jacky pluteşte liber.

Patruzeci şi şapte

   Astăzi mă întâlnesc cu doamna Harrison, un psihoterapeut din Ramsay. Prima dată când am fost trimis la ea, n-am vrut să merg, dar acum, chiar şi când sunt treaz, am impresia că-l văd pe tata. De pildă, atunci când, în drum spre cabinetul doamnei Harrison, trecem pe lângă staţia de autobuz şi văd indicatorul „Strada Ulmului”. Văd un tip coborând din maşină. O secundă îmi imaginez că e tata care coboară din Pontiacul lui Matthew Fraser.
   Doamna doctor Harrison are un cabinet confortabil la clinica medicală Ramsay. Este mai în vârstă decât mama, cu o faţă osoasă şi manichiură cu unghii lungi. Credeam că va trebui să stau întins pe o canapea, dar ea îmi face semn să iau loc într-un fotoliu de piele.
   Ea se aşază în cel de vizavi de mine, apoi îşi ia un pix şi un carnet de pe măsuţa alăturată.
   - Despre ce anume ai vrea să vorbim?
   Zâmbeşte şi aşteaptă să-i răspund.
   Ridic din umeri şi stau aşa, sperând ca ea să mai spună ceva. Dar nu o face. Până la urmă tăcerea devine prea stingheritoare şi zic:
   - Presupun că aţi auzit ce s-a întâmplat cu tatăl meu.
   Ştiu sigur c-a auzit, dar ea nu arată că ştie.
   - Nu vrei să-mi povesteşti tu?
   - Nu prea.
   Din nou tăcere. Mă uit la veioza de pe biroul ei, la cutia cu şerveţele Kleenex de lângă scaunul meu şi la diplomele ei de pe perete.
   - Ştiţi... el ne-a urmărit pe mine şi pe mama de când am fugit de-acasă, zic eu într-un sfârşit.
   Frec cu degetul micile crăpături din pielea de pe braţul drept al fotoliului. Apoi, puţin câte puţin, încep să-i povestesc, inclusiv lucruri pe care credeam că le uitasem. Fără să-mi dau seama, cuvintele se transformă într-un şuvoi pe care nu pot să-l opresc, dar trebuie: ora s-a terminat.
   Ne vedem din nou mâine şi poimâine, apoi de două ori pe săptămână cât timp va fi nevoie.
   - Cum a fost? întreabă mama când urc în maşină.
   - Bine.
   - Despre ce-aţi vorbit?
   - Nu multe, zic eu zâmbind. Nimic despre tine, dacă asta vrei să ştii.
   Mama se înroşeşte la faţă.
   - Scuze. N-ar fi trebuit să întreb.
   Tot drumul până la fermă mă uit pe geam la câmpurile de pe margine şi mă gândesc la şedinţa cu psihologul. Astăzi am vorbit numai despre tata. Foarte curând aş vrea să vorbesc totuşi despre Jacky. Tocmai a ieşit raportul medicului legist. Aşa cum bănuiam cu toţii, a murit sufocat. Legistul a spus că avea 5 fracturi de oase vindecate.
   Jacky.
   O iubesc pe mama, dar sunt lucruri pe care cred că aş putea să i le dezvălui doamnei doctor Harrison, dar nu şi ei. Cel puţin nu acum.
   Domnul Sinclair trece pe la noi spre seară. De când se ocupă de fermă, este într-o dispoziţie de zile mari, dar în seara asta îşi plescăie limba mai mult decât de obicei.
   - Vin de la şedinţa consiliului municipal. Au fost de acord ca Jacky să fie reînhumat în poieniţă.
   - E minunat.
   - Au fost vreo doi consilieri care au cârâit că nu agreează înhumările pe teren privat, dar am argumentat că oraşul nu are legi care să interzică acest lucru, Jacky a stat îngropat acolo timp de 30 de ani, iar poieniţa este departe de ochii lumii. În final au decis să lase lucrurile aşa.
   - Jacky ar fi foarte fericit.
   Domnul Sinclair clatină din cap.
   - Ar mai fi ceva care l-ar face fericit: consiliul şi-a dat acordul ca mama lui să fie îngropată lângă el. Ţinând cont de tot ce s-a întâmplat, aşa este drept: amândoi să se odihnească împreună în pace.
   Mama îl invită pe domnul Sinclair să se aşeze şi aduce ceva de mâncare.
   - Şi noi avem noutăţi. Ce zici, Cameron, îi spunem?
   - Cum să nu?
   Şi îi spun.
   Vestea mea este cea mai grozavă, chiar dacă nu-i chiar o surpriză.
   Am ştiut întotdeauna că mama se uită la mine când îi zâmbesc lui Ken. De vreo două ori a zis: „Se pare că tu şi Ken vă înţelegeţi mai bine decât la început”.
   De câte ori umblă cu chestii de-astea, îmi dau ochii peste cap, oftez şi spun „Mamă” sau „Normal, de ce nu?” pentru că, să fim serioşi, cine discută despre chestiile astea? Dar este adevărat şi ea ştie lucrul ăsta. Am glumit şi eu întrebându-i cum se înţeleg ei doi:
   - Vreţi să vă căsătoriţi?
   La care Ken zâmbeşte şi mama aruncă în mine cu şervetul.
   - Am fost măritată o dată, nu crezi că-mi ajunge?
   Pe de altă parte, ştim cu toţii că el n-ar mai fi aici sau n-ar mai fi stat în camera ei dacă nu aveau intenţii serioase. Aşa că, în această dimineaţă după micul dejun, când m-au întrebat dacă m-ar deranja să ne mutăm acasă la Ken, am fost mai mult decât pregătit.
   - Să mă deranjeze? Mi-am făcut deja bagajele de câteva săptămâni.
   Încă nu ştiu dacă mama se va căsători vreodată cu Ken. Dar ştiu că, indiferent ce vor decide ei, de-aici înainte vom fi o familie. Îi aud vorbind despre viitorul nostru tot timpul. Asta mă face mai fericit decât am crezut că voi fi vreodată.
   Ken este un tip nemaipomenit. Până acum n-am ştiut ce înseamnă un tată adevărat. Acum ştiu. Un tată adevărat este un tată care o iubeşte pe mama ta şi se poartă frumos cu ea, care ţine la tine mai mult decât la orice.
   Am bagajul făcut şi sunt gata de plecare. Mă aflu în poieniţă.
   Peste tot s-a aşternut un strat proaspăt şi curat de zăpadă, care îmi vine până la glezne.
   - Plec, îi spun lui Jacky. Am venit să-mi iau rămas-bun.
   Dacă am fi într-o poveste, aş spune că soarele iese de după nori, semn că Jacky se bucură pentru mine. Dar şi fără asta, eu ştiu că Jacky este fericit. Spiritul lui zâmbeşte în inima mea. Data viitoare când va bate vântul şi voi auzi câinii, n-o să-mi fie frică. Ei nu-mi vor face niciun rău. N-o să-i lase el. 

 

SFÂRȘIT